Puncte Cardinale anul XVI, nr. 7 (187), iulie 2006

“La diavolul-contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică, pe cînd Hristos, dintr-o dată, şterge un întreg 
egistru de păcate. Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierti, a ști să dăruicști, a ști să uiţi. Hristos nu numai că iartă, 
dar şi uită. O dată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti /iber şi prieten al Domnului.” 


credinţă 


iubire 
speranţa 


PUIIC 
CAADINALE 


(N. Steinhardt ) 


al ANUL XVI 


E mm NR. 7/187 


Julie 
2006 


16 PAG.-—3lei 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEŢIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


ÎN JURUL UNEI NEÎNȚELEGERI 


În faţa campaniei de denigrare orchestrate în primăvara acestui an împotriva .P. 
S, Bartolomeu Valenu Anania, fostul Arhiepiscop şi actualul Mitropolit de la Cluj, revista 
noastră a luat atitudine cu o suită de articole referitoare atit la tensiunile actuale din lumea 
ortodoxă românească (supralicitate şi mistificate în mare măsură de către mass-media), cit 
ŞI la anumite situaţii din trecut, vizind deopotrivă instituția bisencească și statutul moral al 
unor ierarhi implicaţi mai direct în evenimentele de ultimă oră! Î. P.S. Andrei Andreicuț, j. 
P. S. Laurenţiu Streza și, nu în-ultimul rînd, Î. P. S. Bartolomeu Anania — pînă deunăzi “leul 
Ardealului”, “marele scriitor şi cărturar ortodox”, dar peste noapte devenit... vrăjmaşul 
“Ardealului lui Șaguna”, “legionarul”, “torționarul de la Aiud”, “securistul”, ““masonul”, 
ahtiatul de putere și privilegii, Antihristul în straie arhiereşti! Dehrul denigrator al presei (în 
care a excelat din nou fostul lăutar al Cenaclului “Flacăra”, d-l lon Zubaşcu, antiortodoxul 
monomaniacal al României libere de vreo zece ani incoace) se vădeşte în tot pembilul lui 
fie şi numai din simpla alăturare a acestor etichete contradictorii: oricit s-ar strădui un om 
într-o viaţă, e cam greu să fie atit de multe lucruri la un loc! 

În apărarea fostului deținut politic Valeriu Anania s-au pronunţat în Puncte 
cardinale două voci îndeobşte respectate pină azi in mediile de dreapta: inginerul Traian 
- IC oua d io ae dubli d ari 
rai Spit te: dunlotaaii! ți lisă « ua iu Tir 
Ş “oc pila pf Dao Pali Sic dae paria: Ac sul E ata 
] Are am ru Bthir de la Aiud, sfințit a Di 
„ca biserică de. P.S. Bartolomeu Anania. APP , 









faza N TE TIT 


î sa Îi polare” sai. Valia alpetț i Îviopotâc 
» dencktaete de initieze ci nisa tente arii trei bate, 
primei ppt at 600 pi feet ART U ie 


i dh Aa dia ba i A 
ati A 35 strțidiă 4 In 

ieri AM Pr Mb dal “Hi 
i ep sir SA iii „vadă 
2 Vai Pe” : m | jol mi sf doi i 
iza pt e ii dia” Ve regis | “a, 
FII 0 458 za ocaatigid odă A: | 
Îi: îsi a ei 10 a 


LPT ai DE 
Cmiaat au 


e TE eee a i 


poa ȘT it 








Pi 


. 





























Popescu (““Macă”), în numărul pe luna martie, şi istoricul Demostene Andronescu (redactor- 
şef adjunct al publicației), în numărul pe luna aprilie, la rîndul lor foști deținuți politici (dar şi 
poeți marcanți ai- închisorilor comuniste), trecuți inclusiv prin “reeducarea” de la Aiud. 
Dacă d-l Traian Popescu punea problema în termeni mai generali şi cu accent pe mărturia 
personală, d-l Demostene Andronescu (desigur şi în virtutea profesiei sale) proceda mai 
punctual, analizind sursele denigrării (preluate necrtic şi tendențios de d-l Zubaşcu) şi 
aducind contraargumente pertinente, dacă nu chiar zdrobitoare, susținute numai în fundal 
de propria sa experiență concentraționară de 12 ani (dintre care ultimii 7 petrecuți chiar la 
Aud) 

Împotriva articolului semnat de d-l Andronescu (cu titlul “Cazul «călugărului 
Anania»” — vezi pp.10 şi 14) am primit în urmă la Redacţie un “drept la rephcă” ofuscat şi 
vitriolant, cum de puţine ori ni s-a întimplat în cei 16 ani de apaniție a revistei. Nu, să nu vă 
închipuiţi că ar fi replicat cumva d-l Zubaşcu, care era principalul vizat; cel care tună şi 


(continuare în pag. 2) 


Răzvan CODRESCU 















pia m 
stă ADA) 
Dau tame 
ue si 
iulbura 
a aie 
dă Şt 
i Ş AN d 
teren I 
Na Sa 
o: m 
si Se 


ae 





„im remi 


edi a - 
a DOARE 








PAG. 2 Nr. 7/187 lulie 2006 


PUNCTE CARDINALE 





MONUMENT 

COMEMORATIV 
ÎN METROPOLA 
TRANSILVANIEI 


IC triere 
e a P tă Ș 
ae gp ie i 2 
agae Braa dl 
BP 


La > ea 
a 





Sâmbătă 10 iunie 2006, în ajunul 
Pogorării Duhului Sfânt, la Cluj-Napoca a Jost 


dezvelit şi sfinţit un monument închinat memoriei 
celor ce s-au împotrivit regimului ateo-materialist 
al comunismului şi au suferit în închisorile şi 
lagărele de muncă forțată, în prizonierat sau în 
deportări şi domicilii obligatorii. 

Monumentul reprezintă o celulă de închisoare, 
cu două mâini încătuşate în stânga jos, iar în 
dreapta jos cu secera şi ciocanul sfărâmate. Sus 
străjuieşte Sfânta Cruce — biruitoare peste toți 
vrăjmaşii lui Dumnezeu. Pe părțile laterale, 
înscrise în marmură albă, se află numele celor 
mai cumplite locuri de detenţie: Aiud, Gherla, 
Canalul Dunăre-Marea Neagră, Piteşti, Sighet, 
Periprava, Balta Brăilei şi Bărăgan. 

Monumentul a fost realizat prin 
contribuţiile fraţilor de suferinţă, supraviețuitori 
ai pulagurilor comuniste. Oficierea sfințirii a fost 
săvârşită cu mare fast de către Mitropolitul 
Bartolomeu Anania (lider al studenţilor clujeni 
pe vremea marii greve din 1946) şi de către 
Episcopul greco-catolic Florin Crihălmăceanu. Au 
fost prezenţi reprezentanţi ai A. E. D. P. R. din 
toată ţara, precum şi ai autorităţilor locale (civile 
şi militare), inclusiv primarul Clujului, d-l Emil 
Boc. 

Îi felicităm pe clujeni peniru această 
realizare şi ne alăturăm cinstirii memoriei celor 
care nu mai sunt, a căror jertfă avem 
încredințarea că reprezintă lamura fiinţei 
româneşti din secolul XX şi temeiul dăinuirii 
noastre viitoare. 


Zaharie URDEA 





ÎN JURUL UNEI NEÎNȚELEGERI 


(urmare din pag. 1) 


fulgeră, reclamîndu-și dreptatea cu orice preţ, este unul dintre cei la care articolul se referă numai tangenţial şi pe care 
l-am cunoscut ca pe o “legendă a închisorilor” (stînd multă vreme în celulă cu prinţul Alexandru Ghyka, a devenit el însuşi 
o măsură a dirzeniei, ieşind cu fruntea sus în 1964, iar mai tirziu, rearestat, a refuzat eliberarea, sfidind deopotrivă regimul 
şi destinul!); marele luptător anticomunist Grigore Caraza, în urmă autorul cărții de memorii Aiud însingerat (Ed. Vremea, 
Bucureşti, 2004), pe care la vremea respectivă, în pofida subiectivismului ei ulcerat, am prezentat-o cu cordială înțelegere 
în paginile revistei, din respect pentru trecutul de luptă al autorului. 

Înainte de a-i amenda — cu argumente precise şi fără virulență — afirmaţiile referitoare la “călugărul Anania” (a 
se vedea partea a doua a articolului incriminat), d-l Andronescu i-a făcut d-lui Caraza un mic portret camaradereşte 
compătimitor, pe care ceea ce s-a petrecut în urmă nu face decit să îl confirme în esenţa lui: 

“Pe Grigore Caraza îl cunosc foarte bine. Îmi este chiar prieten.. Un prieten drag şi pentru care am o deosebită 
consideraţie. A fost unul dintre cei mai îndirjiţi opozanți împotriva samavolniciilor comise în închisori, precum şi împotriva 
acţiunii de dezumanizare și batjocorire a ființei umane din timpul reeducării de la Aiud. În toţi cei peste 20 de ani pe care 
i-a petrecut în temnițe nu a făcut nici cel mai mic compromis. A trăit eroic pînă la capăt, de parcă era lipsit de instinct de 
conservare. Dar (pentru că există şi în cazul lui un dar) Grigore Caraza a ieşit din închisoare cu sufletul schilodit şi cu o serie 
de resentimente şi de complexe. El nu face parte dintre cei pe care suferința i-a înţelepțit, făcîndu-i mai buni şi mai 
înțelegători. Nu l-a făcut nici mai rău, ci doar i-a împietrit sufletul. Nu are nici un fel de înțelegere nici pentru limitele, nici 
pentru neputințele celorlalți. El are întotdeauna dreptate şi nu acceptă să fie contrazis. Cu un eu hipertrofiat, pare a nu mai 
avea nici simțul măsurii, nici pe cel al ridicolului. Hiperbolizind totul, face uneori afirmaţii care frizează absurdul...” (şi 
textul continuă cu exemple de astfel de afirmaţii, pe care ar fi oțios să le mai reluăm aici). 

Deşi n-a fost decît contrazis punctual, d-l Caraza s-a simţit ofensat şi atacat, prevalîndu-se în acest sens mai ales 
de subtitlul articolului respectiv (“Răspuns unei tentative abjecte de asasinat moral”). Ceea ce nu vrea în ruptul capului să 
înțeleagă şi să accepte d-l Caraza este că reacția noastră nu a fost una anume împotriva sa, ci împotriva celor care s-au 
folosit de afirmaţiile sale hazardate pentru a-şi atinge scopul denigrator, în speță împotriva d-lui Zubaşcu, care nu este la 
prima “tentativă abjectă de asasinat moral”, ci şi-a făcut din aceasta principala sa ocupaţie. Dacă am fi vrut să-l “atacăm” 
pe d-l Caraza, am fi făcut-o încă de la apariția cărții. De domnia-sa a venit vorba contextual, ca şi de ceilalţi (Nistor 
Chioreanu, lon Mihai Pacepa, Aurel Sergiu Marinescu) pe care d-l Zubaşcu, virtuoz sinistru al insinuării, răstălmăcirii şi 
decontextualizării, şi-i ia ca “tovarăşi de drum” pe calea pe care este plătit să meargă. 

Ceea ce iarăşi nu vrea să înțeleagă și să accepte d-l Caraza este că a nu fi de acord cu cineva într-o privință sau 
alta nu înseamnă cu tot dinadinsul a-l duşmăni sau desconsidera: suntem oameni cu toții şi stăm în mod fatal sub relativitatea 
omenescului, nimeni nu poate revendica dreptatea absolută, situaţiile sunt complexe, părerile pot diferi. Poţi să ţii la cineva 
şi să-l respecţi, dar să nu-l aprobi într-o judecată sau într-o acțiune; iar dacă ai tăcea sau chiar I-ai aproba evaziv numai ca 
să-i menajezi lui suspiciunile şi ţie sentimentele, atunci n-ai fi cinstit cu tine însuți (şi, dacă faci gazetărie, cu cei care te 
citesc). | 

D-l Caraza s-ar putea să fie indignat de decizia noastră redacțională de a nu-i publica “dreptul la replică” (pe care 
însă nu-l putem împiedica să-l publice în altă parte, după cum ne-a ameninţat la telefon). Trebuie însă să încerce să 
înțeleagă că ceea ce ne-a trimis domnia-sa nu este propriu-zis un drept la replică, adică un răspuns la obiect, concis, 
punctual şi bine argumentat, ci o diatribă înveninată, care poate că pe dumnealui l-a “răcorit”. dar de convins n-are cum să 
convingă pe nimeni care-i nepătimaș şi dedat cu exerciţiul exigențelor probatorii. 

Mai întîi că replica este mult prea lungă (5 pagini dactilo!) în raport cu sfertul de articol prin care a fost vizat direct. 
În al doilea rând, violența tonului se îmbină cu insinuarea răutăcioasă, iar şarjele stigmatizatoare, lipsite de o bază faptică 
pe măsură, sunt extinse de la “călugorul Anania” şi “asociatul lui Ana și Caiafa” (Demostene Andronescu) la alte persoane 
neagreate de autor (ca poetul Zahu Pană, de pildă, pe care nici mort nu vrea să-l cruțe), ceea ce este şi neelegant, şi 
neavenit. În al treilea rând, domnia-sa nu aduce nimic nou față de ceea ce a colportat în volumul de memorii (din citate sau 
din auzite) și lasă impresia că nici nu l-a întilnit în închisoare pe “călugărul Anania”, căci altminteri ar fi relatat şi vreo 
experienţă personală cu acesta, pe cînd dumnealui îi tot invocă pe alții, citind mai mult sau mai puțin trunchiat şi nesfiindu- 
se să-şi ia ca martori deopotrivă pe un |. M. Pacepa, pe un Nistor Chioreanu şi pe un A. S. Marinescu, fără să se mai întrebe 
dacă pot avea același credit şi dacă pot fi băgaţi în aceeaşi oală. Ceva este în neregulă când pui la îndoială statura morală 
unui Demostene Andronescu, dar eşti gata să dai credit necondiţionat unui arivist al suferinţei ca A. S. Marinescu, sau cînd 
te prevalezi de micile păcate ale unui Zahu Pană, dar eşti gata să pleci urechea la o cutră ca 1. M. Pacepa! 

Dar lucrul cel mai grav este acela că d-l Caraza ignoră senin toate contraargumentele punctuale ale d-lui 
Andronescu (care a dovedit, între altele, că Pacepa, chiar dacă se referă tangenţial şi calomnios şi la “arhimandritul 
Bartolomeu Anania”, îi vorbea lui Ceauşescu în America despre altcineva, la data respectivă “călugărul Anania” fiind 
demult întors în țară, ceea ce i-a scăpat şi d-lui Zubașcu; sau că regretatul Nistor Chioreanu se înşelase evident asupra 
materialului “antilegionar” pe care ar fi urmat să-şi pună la rândul lui semnătura silită), nu le rediscută în nici un fel, “nu se 
sinchisește”, Dumnealui pare a fi intrat la o idee şi a fi impenetrabil la tot ce-i ameninţă fixitatea. În felul acesta totul devine 
un “dialog al surzilor”, iar întrebarea legitimă care se iscă în conştiinţa oricărui observator lucid este: Cui prodest? 

Într-un P, S, din replica sa, d-l Caraza insinuează, ca “lovitură sub centură”, şi că d-l Andronescu ar fi fost într-o 
relaţie impură cu “teribilul torţionar, comandant al închisorii de la Aiud” Gheorghe Crăciun, drept care formulează întrebarea 
acuzatoare: “Pentru care motiv, Domnule Andronescu, aţi mers acasă la Gheorghe Crăciun şi i-aţi făcut cadou cartea 
Dumneavoastră de poezii, cu autogra(?”, Aici se întimplă că ştiu direct şi îndeaproape cum au stat lucrurile. Demostene 
Andronescu s-a lăsat tirit în această mică aventură naivă la iniţiativa năstruşnică a d-lui Marcel Petrişor, care şi-a închipuit, 
în atmosfera de “romantism postrevoluționar” de la începutul anilor *90, că un Gheorghe Crăciun ar putea fi tras de limbă. 
În memoriile d-lui Andronescu, atitea cîte au apărut pînă azi, judecata asupra lui Crăciun este aspră şi fermă, nelăsînd loc 
nici unei bănuieli de absurdă “simpatie”, iar cartea de versuri a d-lui Andronescu (Peisaj lăuntric, Ed. Puncte Cardinale, 
Sibiu, 1995) nici nu apăruse la data nefericitei vizite! D-l Caraza pare a avea însă predilecția de a pleca urechea cu stranie 
uşurinţă la tot ce se șușoteşte balcanic prin tirg, pripindu-se să tragă concluzii radicale, care nici nu-i slujesc şi nici nu-l 
onorează (cu atit mai mult cu cît este vorba, în cazul de faţă, nu de un străin oarecare, ci de un prieten relativ apropiat, pe 
care eu unul l-am auzit nu o dată, de-a lungul vremii, vorbind cu mare prețuire de “fratele Grigore Caraza, o legendă vie”; 
şi, în paranteză fie spus, în casa d-lui Andronescu l-am şi văzut ultima oară pe d-l Caraza, în urmă cu vreun an, la o caldă 
întrevedere între camarazi...), 

Am inima strînsă privind, dinspre generaţia mea, cum oameni de o asemenea statură, pe care ne-am învăţat să- 
i avem repere şi modele de dirzenie și rectitudine, pot ajunge în astfel de crize umorale şi de impasuri sterile, de parcă şi- 
ar fi propus să-şi lichideze singuri legenda, în amurg. Nici nu mai contează, aici, cît de pur sau de impur va fi fost “călugărul 
Anania”, ci mai degrabă ce se întîmplă cu noi toți în acest tirziu noroios al istoriei, în care riscăm să risipim sau să t 


îrîm în 
derizoriu tot ce am adunat mai înainte — fapt de care adevărații dușmani profită din plin şi cu rînjetul pe buze, 


/ 











RADU aa 














PUNCTE CARDINALE 





Sunt duioase poveşti bătrâneşti care nu mai trezesc nici un fel de reacție 
azi. Şi asta pentru că nimeni nu mai crede, de pildă, că “regele ne-a făcut cu 
mâna tuturor celor care stăteam în gara X... Era așa de frumos şi de puternic!... 
Și trenul semăna cu un palat pe roți...” 

Astăzi, trenul care îl poartă pe cel care conduce țara seamănă cu unul 
obișnuit. Singura diferență este că trenul prezidențial nu opreşte niciodată, iar 
ferestrele au jaluzele care despart realitatea în două lumi distincte... 

Puţini știu că trenul în care se scrie istona a apărut pe teritoriul țării 
noastre în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi că aparținea pe atunci sultanului, 
singurul în măsură să-şi poată permite un asemenea lux. Încă din anul 1825, în 
patru țări europene începeau lucrările la garnitura care avea să compună trenul 
imperial. Astfel, în Anglia, Franța, Germania şi Rusia constructorii lucrau la vagoane 
ultraluxoase, unice în lume, trase de una sau două locomotive, menite să-l 
transporte pe sultan oriunde poftea. 

Unul dintre vagoanele comandate special de acesta, denumit generic 
“Salonul sultanului Turciei”, avea să ajungă în gara din Constanţa în 1861, purtând 
inițialele companiei engleze D.E.S.R. Acest vagon, vestit la vremea respectivă în 
întreaga Europă, era un veritabil “salon tapisat cu pluş roșu, cu mobilier din lemn 
de trandafir şi era iluminat cu lumânări”, se arată în informarea primită de la 
Oana Brânzan, din cadrul Compartimentului de Promovare Imagine CFR. La 6 
iunie 1864, ora 10.00, Alexandru loan Cuza inaugura împreună cu întreaga suită 
domnească acest vagon, călătorind de la Cernavodă la Constanţa, el fiind totodată 
şi primul conducător de stat român care făcea acest lucru. Trenul la care a fost 
atașat acest vagon a rămas în istorie ca “primul tren princiar care a circulat pe 
teritoriul țării noastre”. 

După ruperea relaţiilor cu Imperiul Otoman, vagonul a rămas în 
proprietatea statului roman, fiind pus la dispoziţia familiei regale. În anul 1937 
structura din lemn a cedat, iar vagonul impregnat de peste un veac de istorie a 


fost trimis la casat. 


Pe 3l octombrie 1879, Carol I urcă pentru prima oară în acest vagon, 
călătorind de la Cernavodă la Constanţa. Din păcate, o dată cu trecerea timpului, 
ținând cont că avea deja o vechime de peste o jumătate de veac, vagonul a 
început să se deterioreze. lar ornamentele specific orientale nemaifiind tocmai 
pe placul spiritului estetic al regelui de origine germană, acesta a dispus construirea 
unei noi garnituri de tren în cursul aceluiași an, 1879, Astfel, Administraţia CFR 
a comandat firmei austriece Wagonfabrik-Simmeringa “Trenul Regal Carol 1”, 
Acesta era compus din trei vagoane; un vagon-salon, cu blazonul regal din bronz 
aurit, amplasat în 
exterior, iluminat cu 
sfeşnice cu lumânări și 
decorat cu mobilier din 
lemn de nuc, un vagon 
sufragerie și un vagon- 
bucătărie. Ulterior 
acest tren a fost ilumi- 
nat electric, iar încălzi- 
rea se făcea printr-un 
sistem cu abur venit de 
la locomotivă. 








Iulie 2006 Nr. 7/157 PAG. 3 





Începând să circule în 1825 prin Anglia, Franţa, Germania 
şi Rusia, trenul imperial, compus dintr-un singur vagon la vremea 
aceea, ajungea pentru prima dată în România în anul 1861 şi poposea 
în gara din Constanţa, pentru eventualele călătorii ale sultanului. 
După Războiul de Independenţă, acest tren a rămas în proprietatea 
statului român, regele Carol I repunându-l oficial în funcţiune pe 
31 octombrie 1879. În 1937, vagonul a fost casat. Din 1976, într-o 
variantă îmbunătăţită din ordinul expres al lui Ceauşescu, trenul — 
acum prezidenţial — i-a găzduit pe rând pe Nicolae Ceauşescu, Ion 
Iliescu şi Emil Constantinescu. Deşi “seamănă cu un tren normal”, 
condiţiile de confort şi de siguranţă sunt de-a dreptul uluitoare, ținând 
cont şi că vechea variantă nu consta decât într-o “garnitură de tren 
care se ataşa la un tren de călători”. Folosit cu precădere în momente 
aniversare de personalitățile de prim rang din conducerea țării, în 
cele câteva vagoane s-a scris istoria României multe decenii de-a 
rândul. România văzută din trenul conducătorilor pare un vast teatru 
de păpuşi controlate abil cu ajutorul unor sfori invizibile... 


Trebuie amintit că, la 7 septembne 1869, primul tren care a circulat pe 
linia Filaret-Giurgiu a avut în componență singurul vagon princiar existent la ora 
aceea în Principate şi avea să îl transporte pe regele Carol |, care pleca în străinătate 
pentru a-și vizita rudele şi pe suveranii puterilor garante. Acest vagon princiar 
fusese construit în anul 1868 de Ashbury-Manchester, din lemn de stejar. 
Încălzirea familiei regale se făcea prin intermediul unor vase speciale cu apă 
fierbinte, aşezate sub fotolule din sufragene, iar iluminatul — cu ajutorul unor 
lămpi cu ulei de rapiță. 

Cu ocazia inaugurării liniei Buzău-Mărăşeşti, pe traseul Bucureşti/ 
Cotroceni- Focşani, la 31 octombrie 1881, familia regală avea să călătorească cu 
“Trenul Regal Carol 1”. Considerat “o bijuterie pe şine”, trenul avea să deschidă 
şirul călătoriilor de persoane peste Dunăre. Pentru că la 26 septembrie 1895, cu 
ocazia inaugurării Podurilor Dunărene, de pe linia Bucureşti/Cotroceni-Cernavodă, 
Carol 1 şi suita regală aveau să pornească într-o călătorie menită să consfințească 
lucrarea monumentală a lui Anghel Saligny. În 1914, acelaşi tren regal avea să îl 
transporte pentru ultima dată pe cel care a fost primul rege al României, Carol |, 
într-o călătone de la Sinaia la Curtea de Argeş. 

În toamna anului 1918, 
regele Ferdinand împreună cu 
întreg Guvernul aveau să călăto- ş| 
rească la bordul aceluiaşi tren, 
intorcându-se din refugiu pe ruta 
laşi-București. Legenda spune că 
în momentul în care oamenii au 
văzut trenul regal “înapoi pe şine” 
s-au luminat la faţă și au început 
să scandeze numele regelui, 
alergând după tren, pentru că au 
înțeles că Primul Război Mondial 
era pe sfârşite.. 

Din păcate, o dată cu apariția automobilului și disponibilității oferite de 
acesta, trenul a început să fie din ce în ce mai rar folosit. Astfel, din 1929 trenul 
nu mai este folosit de familia regală, fiind expus la Muzeul CFR. 

În 1944 povestea trenului avea să se încheie tragic, în timpul 
bombardamentului asupra Bucureştiului, când întreaga garnitură de tren a fost 


spulberată şi îngropată de bombe. 


În anii 1928-1929, Direcţia Generală CFR construieşte, pe şantierele de 
la uzinele italiene Ernesto Breda din Milano, “Noul Tren Regal”. Acesta avea în 
componenţă şase vagoane; trei vagoane-salon, care aveau mici saloane personale 
ȘI grupuri sanitare, un vagon-sulragerie, un vagon-dormitor, dotat cu opt cabine 
de dormit, înzestrate cu câte două paturi, şi un vagon care servea transportării 
autoturismelor regale. Folosit special în contextul unor delegaţii sau întâlniri 
oficiale, trenul trebuia să asigure confortul maxim. De aceea vagoanele au fost 
concepute în așa fel încât să poată înlocui lesne confortul oferit de palatele regale, 
Astfel, vagoanele înzestrate cu fotolii şi scaune Biedermeier din piele de Cordoba, 

lambriuri, mese şi scaune cu furnir din esență fină de nuc şi trandafir, dar şi 
lămpile și oglinzile din sticlă de Murano, metamorfozau încăperile mobile în 
veritabile săli de recepție repale. 

Cu aces! tren au călătorit de-a lungul istoriei, în contextul vizitelor oficiale 
și respectiv “de lucru”, Carol II, Mihai 1, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae 
Ceauşescu. 

În luna ianuarie a anului 1948, în vagonul-salon al “fostului tren regal”, 
devenit între timp proprietate a statului comunist în plină expansiune, regele 
Mihai | şi regina-mamă Elena luau ultimul prânz. Plecarea în exil a familiei regale 
prefigura începutul unei epoci întunecate, în care “călătonile providenţiale ale 
trenului” nu puteau decât să anticipeze reacții impuse de maximă bucurie, mimată 
spasmodic în gările de pe parcurs. 





(continuare în pag.4) 








PAG.4 Nr. 7/187 lulie 2006 


GLASUL ROŢILOR DE TREN. 


(urmare din pag. 3) 


Doi ani mai târziu, Gheorghe Gheorghiu-Dej avea să comande încă două 
vagoane speciale de la uzinele Flamura Roșie din Arad, pentru a completa trenul 
“dezbărat de însemnele regale”“şi împovărat de noile însemne ale Republicii 
Populare Române şi ale Partidului Comunist: Cu toate că i se adăugau un vagon- 
dormitor şi unul salon care nu îşi găseau-la data respectivă utihtatea, trebuie 
menționat că această mică schimbare a componenţei trenului era menită să 


îinfățişeze o față nouă a conducătorilor, care îşi luau deja libertatea de a 


“resemantiza” istoria după bunul lor plac. 

In toamna anului 1955, în acest nou simbol al victoriei comuniste 
pentru că asta devenise trenul regal — avea loc întâlnirea “istorică” dintre Gheorghe 
Gheorghiu-Dej şi Nikita Hruscioy. Cu toate că cei doi conducători de stat mergeau 
cu trenul spre o locaţie de vânătoare din nordul Transilvaniei, aceştia au profitat 
pentru a discuta în vagonul-salon problema staționării trupelor sovietice pe teritoriul 
României. Un an mai târziu, trupele sovietice părăseau România. Cinci ani mai 
târziu, acelaşi cuplu de lideri avea să coboare din acelaşi tren pentru a vizita unul 
dintre primele oraşe muncitoreşti care l-a avut ca ctitor pe Gheorghiu-Dej - 
Oneşti. Cu această ocazie, s-a dispus asfaltarea străzii care lega gara de centrul 
oraşului. Peste încă cinci ani, în mohorita zi de 19 martie, răpus de un cancer 
galopant, Gheorghe 
Gheorghiu-Dej avea să 
predea şefia statului. 

La 22 martie 
1965, Plenara Comite- 
tului Central al PCR îl 
alege ca prim-secretar 
al CC, al PCR pe 
Nicolae Ceauşescu, 
pentru ca după, 21 
august 1965 inscripțiile 
de pe vagoanele prezi- 
dențiale să se transfor- 
me din RPR în cele ale 
noii Republici: Socialis- 
te România (RSR). TPIȚIP ai aj 
Până în 1973, Ceauşescu este transportat în timpul “vizitelor de lucru” de același 
tren cu care călătoriseră şi Carol II, Mihai |, Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu- 
Dej. 





Între amii 1973 şi 1975, Ceauşescu ordonă construirea la Uzinele de 
Vagoane Arad a actualului tren prezidențial şi guvernamental. Pe 6 august 1975, 
într-una dintre primele călătorii ale noului tren, pe ruta București/Băneasa-Sinaia, 
în vagonul-salon, Nicolae Ceauşescu, Gerald Ford şi Henry Kissinger au servit 
micul dejun; pentru ca la prânzul servit la Castelul Peleş României să îi fie acordată 
“clauza națiunii celei mai favorizate”... 

Drumeţiile prin țară către locaţiile unde se putea vâna în cele mai bune 
condiții s-au realizat la bordul aceluiași tren (cu care în epoca postdecembristă 
aveau să călătorească și Ion Iliescu, Emil Constantinescu sau Adrian Năstase). 
Astfel, în octombrie 1976 Ceauşescu îl invită pe Todor Jivkov la o partidă de 
vânătoare, pentru ca o lună mai târziu să îl aibă ca partener pe Leonid Brejnev, iar 
în luna februarie 1977 pe liderul est-german Erik Honnecker, O dată cu 


Nu ştiu ce părere aveți dumneavoastră, dar eu unul, când îl văd 
pe ministrul sănătăţii, Eugen Nicolăescu, am senzația că văd un 
'monument al neputinței. Figura domniei sale aduce a orfan disperat, a 
copil instituționalizat care speră să fie înfiat. Mai exact acea morgă 
descrisă memorabil de Olga Tudorache, care îi spunea lui Mircea 
Diaconu în facultate: „Mai citeşte 
ŞI tu ceva, să îţi vâd sticlirea în 
ochi, nu vânturile Saharei”. 

_E halucinant cum se 
ajunge demnitar în România de 
atâţia anl de zile. Vă mal aduceți 
aminte că Emil Constantinescu l-a numit pe unul Harnagea la SIE după 
algoritmul , Nu cunoaşte domeniul, dar va învăța”? Cred că după același 
model a fost numit și Nicolăescu la Sănătate, deși putea fi nominalizat la 
fel de bine Şi Ghiţă Mureşan, amândol părând la fel de (in)competenți în 
domeniu. Ce treabă are expertul contabil Nicolăescu cu Sănătatea?! 
Chestia cu "avem nevole de bun manager” nu prea ține aici, pentru că 
în domeniul Sănătăţii se lucrează cu pacienţi, cu vieţile oamenilor. În 
spitale nu se dă la pilă la normă, nu se fac şalbe, nici nu se lucrează cu 
noțiuni abstracte gen TVA, deduceri sau alte chiţibuşării, Competența 
lui Nicolăescu s-a văzut în Parlament, când a şters pe jos cu el doctorul 
Oprescu, de mă apucase mila., 


Mult trâmbiţata reformă a sănătăţii e un bluf, pentru că rezultatele. 


= singurele care contează — 'sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire. 
Nu doar eu, ci toată populaţia vede spitale mizerabile ŞI resimte o lipsă 
jalnică, je medicamente, 





VIRUS MINISTERIAL 















evenimentele din decembrie 1989, trenul avea să fie moştenit de Ion Iliescu şi, 
ulterior, de Emil Constantinescu. 

Actualul tren prezidenţial seamănă cu un tren obişnuit, are în compoziție 
14 vagoane ornate cu destul bun-gust, cu un mobilier din lemn de nuc şi 
capitonate cu pluş. Păstrând nota de distincţie clasică, vagoanele sunt totuși 
înzestrate cu aer condiționat, încălzire electrică, sistem automat de frânare şi, 
în general, toate dotănle tehnice menite să anuleze complet ideea unei simple 
călătorii cu trenul. În compunerea noului tren prezidențial intră vagoane pregătite 
să ofere cele mai diverse servicii în condiții de maximă siguranță. Astfel, există 
un vagon-salon care are 
un compartiment special 
pentru însoțitor, mai 
multe vagoane-dormitor, 
cu diferite aranjamente 
interioare şi număr 
diferit de comparti- 
„ mente, vagon-sufrage- 
„rie, bucătărie, restau-. 
rant, dotat cu un bar 
luxos, un vagon pentru 
bagaje şi vagoane pentru 
transportarea maşinilor 
delegației prezidențiale. 

De Ziua Naţio- 
nală a României, în 
1996, Emil Constantinescu urca în trenul prezidenţial pentru a participa la 
festivitățile de la Alba Iulia, EI este preşedintele postrevoluționar care inaugurează 
această garnitură de tren modernizată. În luna ianuarie 2003, lon Iliescu se 
deplasează atât la Cluj, cât şi la laşi la bordul aceluiaşi tren, care pare a nu-şi fi 
încheiat încă odiseea de fier. Numai că de data aceasta periplul prin gările burduşite 
de oameni cu chipuri surprinse nu mai este demult un tur de fală, ci mai degrabă 
o plimbare afectată a Păpuşarului prin viaţa ieşită din istorie a oamenilor de 
rând... 


Florian BICHIR 


Că Nicolăescu se face că lucrează s-a prins şi Băsescu. Din cele 
circa 860 de articole ale legii sânătăţii, doar câteva ating tangențial 
problematica reală, iar ministrul face reformă pe hârtie, se acoperă de 
hâțoage, iubeşte birocrația sistemului de sănătate. Preşedintele i-a bătut 
obrazul pentru că 80% din legile lui Nicolăescu sunt un balast legislativ 
care ar necesita elaborarea altor 
80 de acte normative pentru a nu 


directorii de spitale. Aşa că face un fel de rotirea a cadrelor, cum făcea 


pe vremuri Ceauşescu, De atâta schimbat directorii, cred că Nicolăescu ă, 


a ameţit de tot. Mai bine Nicolăescu ar încerca pe propria lui piele să 


vadă ce „relormă' a făcut. Să facă şi el traseul unui bolnav care trebuie 


să primească un certificat de concediu medical şi tratamentul 
corespunzător; de la spital la medic de familie, de. la medic de familie la. 
media de policlinică, de la policlinică la medic. expert şi înapoi, Timp în. 


care să încerce să obțină rețeta şi să-şi CUIB ŞI medicamentele. lar. | 


în luna următoare să oia dela capăt... 

"Nicolaescu nu însănătoşeşte medicina, pentru că este un e 
al sistemului, Eu înțeleg că e prieten cu Tăriceanu şi trebuia să primescă 
şi el o sinecură, ceva de făcut în executiv. Dar de ce l-a pus tocmai la 
sănătate? Oare nu-i Sălgă mal ne! director la Cite. sau şei la crematorii 
ŞI cimitite d ei E tie De Rap A, 


NEI pa 


e atfeaia) rit i ii e ae (Florian n let). 


"bloca sistemul! Dar tot el e tare-n 
gură şi ţipă pe toate drumurile că 
de vină că nu merge reforma 
sunt... “feudalii din sistem”, adică - 





| 









REGE ... (29) 


1 de Gabriel CONSTANTINESCU 


In remarcabila sa lucrare Comunismul în România (publicată în 1968, la Oxford 
Umversity Press), Ghiţă lonescu, profesor la Universitatea din Manchester, caracterizează 
relațiile dintre Româia şi Uniunea Sovietică în perioada august 1944 — martie 1945 prin titlul 
capitolului în care le urmărește evoluția: „Rusia refuză un modus vivendi”. 

„Din ziua în care Regele Mihai l-a înlăturat pe Antonescu şi până în aceea în care 
i-a fost impus de către Rusia sovietică guvernul Groza, în România au funcționat trei 
guverne. Toate au încercat să rezolve problema unei veritabile colaborări între o Românie 
independentă şi Uniunea Sovietică. Primele două s-au aflat sub preşedinţia generalului 
Sănătescu, al treilea sub aceea a generalului Rădescu. Nici unul din ele nu a izbutit, din 
cauza refuzurilor directe sau indirecte ale Rusiei sovietice de a coopera cu vreun alt guvern 
decât unul controlat de comunişti”. 

Primul guvern constituit după actul de la 23 August, cu generalul C. Sănătescu ca 
prim-ministru, a avut în componența sa pe principalii realizatori ai loviturii de stat. În primul 
rând, pe conducătorii partidelor care la 20 iunie 1944 au constituit Blocul Naţional- 
Democratic: luliu Maniu, Constantin Brătianu, Titel Petrescu şi Lucrețiu Pătrășcanu, în 
calitate de „miniştri de Stat”. În felul acesta, prin participare la guvernare, ei confirmau nu 
numai acordul lor pentru acțiunea de răsturnare a regimului Antonescu, dar și participarea 
lor la această acțiune. Principalii complotiști, cei care participaseră efectiv la arestarea 
Antoneștilor și la predarea lor agentului sovietic Emil Bodnăraș, şi-au împărțit cele mai 
importante portofolii ale guvernului, Internele, Externele, Justiţia şi Apărarea Naţională, 
garantând prin prezența lor în guvern atașamentul față de regele Mihai, alături de care 
Pipete efectiv la izbutita lovitură de stat. 

„Hotărârea lui Maniu de a lua frâiele guvernului din august — e de părere Ghiţă 


Ionescu —, când întreaga țară S-ar fi putut aştepta din partea lui la o îndrumare, poate fi mai 


bine înțeleasă in lumina a ceea ce s-a întâmplat după aceea, decât în acel moment. Maniu 
acceptase, în numele partidului său, și cu C. Brătianu şi Titel Petrescu, în numele partidelor 


Liberal şi Socialist, postul de ministru fără portofoliu într-un interimat până la alege, El 
insistase ca voința poporului să fie liber exprimată după atâția ani de dictatură, iar obiectivul 
principal al Partidului Naţional Țărănesc era ca alegerile să se țină imediat, Însă comuniștii 
ȘI rușii se opuneau acestui lucru”, 

O împotrivire normală dacă ținem seama de faptul că la data aceea Partidul 
Comunist Român, după spusele Anei Pauker, nu depășea 1.000 de membri, mulți dintre ei 
alogeni, participarea lor la guvernare nefiind susținută de populaţia românească, ci de 
trupele sovietice de ocupaţie. Pentru a depăşi acest handicap major, „sub supravegherea 
Anei Pauker în special, comuniștii se străduiau din răsputeri să realizeze propria lor 
«campanie de recrutare»”, În pofida slăbiciunii lor numerice, sprijinul sovietic le-a permis 
să acționeze energic pe scena politică. În octombrie 1944, comuniştii pun capăt existenței 
Blocului Naţional-Democratic și înființează Frontul Naţional- Democrat (END), avându-i 
parteneri de acțiune pe social-democraţi, Uniunea Patrioţilor, Frontul Plugarilor și Sindicatele 
Unite (în care Gheorghiu-Dej şi Gh, Apostol erau cei mai activi agitatori), 

La 2 noiembrie 1944, generalul C, Sănătescu prezintă regelui demisia guvernului 
său. Motivul principal al acestui act a fost incapacitatea miniștrilor din cabinetul format în 
noaptea de 23/24 august de a face față problemelor complexe apărute după răsturnarea 
regimului Antonescu. Prin Convenţia de armistițiu semnată la Moscova, la 12 septembrie, 
i se impuneau României o serie de clauze severe, pentru a căror îndeplinire era nevoie ca 
principalele ministere să fie conduse de profesionişti versaţi în administrarea domeniilor ce 
le-au fost încredințate. O condiţie pe care complotiștii, deveniți peste noapte miniştri, crau 
departe de a o satisface. 

La sfatul conducătorilor partidelor democratice, regele i-a încredințat formarea 
guvernului tot generalului C. Sănătescu, sarcina sa fiind să organizeze cât mai repede 
alegeri, spre a se pune astfel capăt situației de provizorat în guvernare prin impunerea unui 
guvern legitim, rezultat din alegeri libere. Un obiectiv care însă nu va fi realizat, singurii 
beneficiari ai schimbării de guvern fiind comuniștii, a căror participare la actul de guvernare 
va creşte simţitor. Pe lângă Lucrețiu Pătrășcanu, care continua să deţină portofoliul Justiţiei, 
din noul guvern mai fac parte: Dr. Petru Groza, vice-președinte al Consiliului de Miniştri, 
Gh. Gheorghiu-Dej, ministrul Comunicaţiilor, Lothar Rădăceanu, ministrul Muncii; Teohari 
Georgescu, sub-secretar de Stat la Ministerul de Interne, Dar „colaborarea” miniștrilor 
democrați cu miniştrii comuniști nu a avut darul să aducă liniște în țară. Dimpotrivă, protestele 
orchestrate de comuniști împotriva reprezentanţilor PNȚ și PNL din guvern, în special 
impotriva ministrului de Interne, Nicolae Penescu (secretar general al Partidului Naţional 
Țărănesc), acuzat de atitudine anticomunistă, au degenerat în manifestații violente, 

Starea de permanentă agitație politică, în care tonul era dat de comuniști, convenea 
forțelor de ocupaţie sovietice. În lipsa unei guvernări ferme, puteau să aplice abuziv clauzele 
Convenţiei de armistițiu. În primul rând, clauza care „impunea României obligaţia de a 


PUNCTE CARDINALE [ulie 2006 Ne. 7/187 PAG. 5 






= 


« monarhi buni, foarte buni, slabi sau răi.” 





plăti întreținerea trupelor de ocupație sovietice și de a le asigura folosirea diferitelor 
întreprinderi industriale și de transport și a unor servicii; se impunea și obligația de a plăti 
Uniunii Sovietice într-o perioadă de 6 ani o despăgubire de 300 milioane dolari în produse 
(produse petroliere, cherestea, cereale etc.) pentru pierderile cauzate sovieticilor prin 
operaţiunile și ocupația militară; se mai preciza obligația de a restitui toate bunurile luate 
din teritoriul sovietic în timpul războiului”. 

Incapabil să țină cu hotărâre în mână frâiele guvernării, confruntată în interior cu 
sabotajul miniştrilor comuniști, iar în exterior cu abuzurile forțelor de ocupație sovietice, la 
4 decembrie 1944 generalul Sănătescu își dă demisia. În locul său regele îl numește pe 
generalul Nicolae Rădescu, un apropiat al Casei Regale. 


e TA î 
Te) * em, SR i AT N 


Roosevelt, Churchill şi Stalin la Yalta 


Generalul Nicolae Rădescu avea reputația de om energic, o calitate care îi 
lipsea predecesorului său. Participase, cu gradul de căpitan de cavalerie, la Războiul 
pentru Intregirea României, distingându-se prin acte de bravură. După război urcase scara 
ierarhică, ocupând funcții înalte în conducerea superioară a Oştirii. În timpul celui de-al 
doilea război mondial, ca general pensionar, în urma unei scrisori adresate ambasadorului 
german la București, prin care protesta fără menajamente împotriva aroganţei manifestate 
de acesta, a fost internat de regimul Antonescu în lagărul de la Târgu-Jiu, unde a avut 
prilejul să-i cunoască pe fruntașii comuniști, aflaţi în aceeaşi situație. Apreciat de aceştia 
pentru comportamentul său demn, desemnarea sa ca prim-ministru nu a întâmpinat opoziție. 
În rest, cu excepția eliminării indezirabilului Nicolae Penescu, structura noului guvern a 
rămas neschimbată. Miniștrii comunişti şi-au păstrat fotoliile, iar Ministerul de Interne a 
fost preluat, ad-interim, de generalul Rădescu. | 
Cu câteva luni înaintea încheierii războiului în Europa, între 4-11 februarie 1945, 
s-a desfășurat Conferința de la Yalta. Despre acest eveniment s-au scris zeci de cărți. În 
nici una nu găsim însă vreo referire că la acest conciliabul, la care Stalin, Roosevelt şi 
Churchill au pecetluit viitorul Europei postbelice, România ar fi constituit subiect de discuţie. 
Explicaţia absenței țării noastre de pe ordinea de zi a Conferinţei este simplă: România 
constituia la acea dată un „caz rezolvat”. Viitorul țării noastre fusese deja decis de Stalin 
și Churchill la întâlnirea de la Moscova, din octombrie 1944. O decizie pe care Statele 
Unite, prin glasul lui Roosevelt, o ratificase fără obiecții. Au existat însă visători și optimişti 
care au sperat — sau mai bine zis şi-au închipuit — că soarta României era legată de 
„Declaraţia asupra Europei eliberate” (capitolul II din protocolul final al Conferinţei). Dar 
evenimentele care s-au succedat în România constituie cea mai convingătoare dovadă că 
„Declaraţia” n-a fost altceva decât o mistificare, un paravan în spatele căruia occidentalii 
Şi-au ascuns nu numai neputința, dar chiar şi cea mai firavă intenţie de a interveni în 
sprijinul popoarelor ocupate de sovietici, pentru ca acestea să nu-și piardă identitatea şi să- 
și poată prezerva valorile autohtone. De altfel, chiar prin textul „Declaraţiei” sovieticii 
sunt dezlegaţi de orice oprelişti în acțiunea de comunizare a țănlor ocupate de Armata 
Roșie. În paragraful II al documentului, înainte de definirea guvernelor cu „largă 
reprezentare” și a „alegerilor libere”, ce urmau să aibă loc în aceste țări, este statuat 





(continuare în pag. 6) 





PAG. 6 Nr. 7/187 lulie 2006 


PUNCTE CARDINALE 





ŞAH LA REGE... 


(urmare din pag. 5) 


următorul principiu: „Stabilitatea în Europa şi reconstruirea economiilor naţionale trebuie 
indeplinite prin procedee care să permită popoarelor eliberate să distrugă până și ultimul 
vestigiu de nazism sau fascism”. O armă teribilă pusă în mâna bolşevicilor ruşi de „marile 
democraţii occidentale”. În litera și spiritul acestei prevederi, era suficient ca unei persoane 
Sau instituții să i se aplice stigmatul de „fascism” pentru a fi scoase în afara legii, cu toate 
consecințele nefaste care decurg din statutul de proscris. Şi comuniştii români nu au ezitat 
să facă uz de această nefericită. prescripţie de câte ori au vrut să desființeze, fizic sau 
moral, un adversar! 

„La 24 februarie 1945 — relatează Nicolae Baciu în documentata sa lucrare, Yalra 
şi crucificarea României — generalul Rădescu ține curajosul său discurs la Radio, în care 
acuză o mână de oameni fără țară şi fără Dumnezeu că dau foc României, Cei fără țară şi 
fără Dumnezeu i-au răspuns prin focuri de mitralieră trase din Ministerul de Interne. Burton 
Berry, şeful Misiunii Americane la București, împreună cu Le Rougetel, reprezentantul 
Angliei, cer în zadar o întrevedere cu şeful Misiunii Sovietice. Necunoscând acordul cu 
privire la zonele de influență, Truman [vice-preşedintele Statelor-Unite, care conducea de 
fapt politica externă, Roosevelt fiind grav bolnav -— n. n.] trimite instrucțiuni ambasadorului 
american la Moscova, Averell Harmiman, să-l informeze pe Molotov că Statele Unite vor 
ca situația politică în România să se desfăşoare în ordine şi legalitate. Truman cere aplicarea 
Declarației Europei Eliberate de la Yalta şi adaugă că situația din România cere o consfătuire 
urgentă a celor trei. Această notă a fost prezentată lui Molotov la 26 februarie 1945. 
Churchill n-a protestat. Consecvent cu el însuși, explică de ce, cu cinismul său obişnuit: 
«Ne venea peste mână să protestăm, scrie el în memonile sale, deoarece Eden şi cu mine, 
cu prilejul vizitei noastre din octombrie 1944 la Moscova, recunoscusem că Rusia avea 
primul şi ultimul cuvânt în România și Bulgaria». Răspunsul lui Molotov la nota lui Harriman 
a fost fulgerător. La 27 februarie, Vişinski aterizează la Bucureşti, este primit cu toate 
onorurile şi, de la aeroport, se duce direct la Palatul Regal din Calea Victoriei. Nici Londra, 
nici Washingtonul nu fuseseră anunțate de această vizită. La drept vorbind, nici nu era 
nevoie, deoarece prin reprezentanții acestora, Roosevelt și Churchill, rușii primiseră mână 
liberă în România. Scena de la Palat a fost povestită şi este cunoscută, Calm, rece şi brutal, 
Vişinski cere Regelui Mihai imediata schimbare a guvernului, socotit neloial Uniunii 
Sovietice. Regele Mihai voia să câştige timp, pentru a putea interveni la Londra şi 


“Washington. După cum se vede, nici Regele nu cunoștea acordurile de la Moscova. Dar 


chiar dacă le-ar fi cunoscut, tot nimic n-ar fi putut să facă. 

Deznodământul crizei este cunoscut. În urma presiunilor străzii, întreținute de 
comuniști, ministrul de Externe a incercat să invoce Declaraţia Europei Eliberate lansată 
la Yalta. Răspunsul lui Vâşinski a sunat sec: «Yalta? Yalta sunt eu! ». Era singurul care 
spunea răspicat adevărul, Așa s-a ajuns la constituirea guvernului Groza. Pentru a scăpa cu 
viață, generalul Rădescu s-a refugiat la Misiunea Engleză, de unde, mai târziu, se va 
refugia în Occident. Privind retrospectiv evenimentele petrecute în umbra Conferinţei de la 
Yalta, o serie de istorici de prestigiu nu se vor sfii să spună adevărul. În cartea sa Security 
versus sel/determination, istoricul american John Lewis Gaddis afirmă fără echivoc: «Faptul 
că Roovevelt n-a vrut să ceară aplicarea Declaraţiei asupra Europei Eliberate, la două 
săptămâni după Yalta, când ruşii au instalat în România un guvern aservit lor, arată 
neîndoielnic că el nu se aștepta ca Moscova să respecte Declaraţia de la Yalta». La fel de 
categoric este şi istoricul William McNeil, care caracterizează Declaraţia ca «un inofensiv 
capitol de retorică în ochii lui Stalin, destinat consumului intern american»”. 

La 12 aprilie 1945, Franklin Delano Roosevelt moare și, conform Constituţiei, 
vicepreședintele Harry Spencer Truman devine cel de al 33-lea președinte al Statelor 
Unite, Ținut departe de problemele de politică externă de câtre predecesorul său, noul 
președinte va fi surprins aflând de concesiile făcute Uniunii Sovietice de Roosevelt, 
Angajamentele și convențiile internaţionale semnate de acesta îl vor împiedica însă să 
schimbe cursul politicii externe, Pe de o parte, războiul încă neterminat, iar pe de altă parte, 
nu avea o imagine precisă a nivelului infiltraţiei comuniste în administrație, Totuși, la 
Conferința de la Potsdam din iulie 1945, Truman, informat de situaţia din România, unde 
sub presiune sovietică se instalase un guvern comunist, ceea ce în opinia sa era în 
contradicție cu Declaraţia de la Yalta, i-a reproșat lui Stalin acest fapt. Răspunsul este 
relatat de Stetinius în cartea sa Roosevelt and the Russians şi sună astfel: „Un guvern liber 
ales, în oricare din aceste țări, va fi un guvern anti-comunist, ceea ce cu nu pot admite”, 

În Procesul de consolidare al regimului comunist în România (să nu se uite că 
Ana Pauker a pornit la drum, în august 1944, cu mai puţin de 1.000 de membri de partid), 
Moscova a folosit un „argument” mai puţin cunoscut. Este vorba de şantajul exercitat prin 
amenințarea cu înlăturarea regelui Mihai şi readucerea pe tron a fostului monarh, Carol II, 
izgonit din țară pentru netrebnicia sa. Într-o altă carte, intitulată Agonia României: 1944- 
1948, Nicolae Baciu dezvăluie dedesubturile acestei cabale politice, în capitolul „România 
între disperare și speranță”, din care cităm; 

„O problemă care preocupa pe M.S. Regele și pe fruntașii opoziţiei în acest timp 
era agitația pentru întoarcerea în țară a fostului rege Carol II. Rușii au păstrat contactul cu 
Carol II şi direct prin ambasadorul lor din Brazilia, şi prin Gheorghe Tătărăscu. Din procesele 
verbale ale discuţiilor anglo-ruse la Moscova, din octombrie 1944, vedem că problema 
regelui Carol II îl preocupa serios pe Eden, care l-a întrebat pe Molotov ce îi interesează pe 
ruși şi ce intenţii au cu el, Molotov răspunzându-i că «Regele Carol II era interesant cât era 
război, acum însă nu mai interesează». [...] M. S.Regele Mihai era el însuși preocupat de 


veni în România. Faptul ni-l confirmă Burton Berry în raportul 
său din 22 aprilie 1945, trimis la Washington după lunga sa vizită făcută fostului suveran: 
«Regele mi-a spus că el este convins că Ana Pauker şi membrii mal radicali al Partidului 
Comunist sunt porniţi să-l discrediteze şi până la urmă să-l elimine. În ultima vreme, ci au 
inceput o campanie de zvonuri prin care sc cere reîntoarcerea tatălui său, Bineînţeles, ci nu 
au ce face cu Carol, dar Carol putea fi mai uşor discreditat în ochii țării şi deci putea fi mai 


intențiile tatălui său de a re 


uşor de detronat decât el»”. 





să. 


+ PE: d 


. Fu ui d a i - Sa %.: Pi, > y i 
Attlee, Truman și Stalin la Potsdam 


În timp ce în România rușii exercitau presiuni pentru consolidarea guvernului 

Groza, în Europa evenimentele militare şi politice se desfăşurau cu repeziciune. La 8 mai 
1945 Germania capitulează. Între 17 iulie şi 20 august 1945 se desfăşoară Conferinţa de la 
Potsdam. Ea a început cu participarea lui Truman, Stalin şi Churchill, acesta din urmă fiind 
înlocuit cu Clement Atlee, şeful Partidului Laburist, devenit noul prim-ministru al Angliei în 
urma pierderi alegerilor de către conservatori. Pentru a ține la curent națiunea americană 
cu mersul lucrărilor la această conferință de o importanță crucială pentru viitorul Europei, | 
la 9 august Truman face public un raport în care, cu privire la România, afirma: „La Yalta, 
cele trei guverne au decis să asume o responsabilitate comună în instalarea unor regimuri 
de largă concentrare democratică în toate țările satelite. Această rezoluţie a fost confirmată 
la Potsdam pentru România, Ungaria şi Bulgaria. Aceste țări nu vor cădea niciodată în zona 
de influenţă a nici unei puteri”, 

„Cu toată lhpsa de informații, de pe urma cenzurii impuse de ruşi — ne spune în 
continuare Nicolae Baciu —, cuvintele preşedintelui Truman au fost auzite în România. Ele 
au avut darul să declanşeze o temerară acțiune patriotică din partea regelui şi a opoziției 
anticomuniste. La 20 august 1945, regele a cerut demisia guvernului Petru Groza, omul 
Uniunii Sovietice, Totodată a fost transmisă celor trei membri ai Comisiei Aliate de Control 
în România o scrisoare semnată de însuşi Mihai |, prin care se solicita sprijinul în vederea 
constituirii unui guvern de largă reprezentativitate, în vederea organizării de alegeri libere: 
Din păcate, însă, aşa-numita «Doctrină Truman» în politica externă a Statelor Unite va 
prinde contur abia în 1947. Dar ca se va limita doar la măsuri de împiedicare a expansiunii 
comuniste în țările din afara «Cortinei de Fien», prin acordare de sprijin economic şi militar. 
Aşa fiind lucrunle, cuvintele rostite de preşedintele Truman la 9 august 1945 vor rămâne 
pentru români doar un «gest frumos», iar pentru ruşi un motiv în plus de a grăbi procesul de 
lichidare a oricărei forme de opoziție politică în România”. 

În timp ce occidentalii operau cu principiile vagi ale Declaraţiei asupra Europei 
Eliberate, mimând intenţia de a ajuta țările ocupate de Armata Roşie să se împărtășească 
din binefacerile democraţiei, sovieticii aplicau metodic planul lor de comunizare a acestor 
teritorii, în vederea transformării lor în state-satelit ale Uniunii Sovietice, Un proces a cărei 
esență și al cărui parcurs ni le lămureşte profesorul Ghiţă lonescu în cartea sa menţionată 
mai sus, din cuprinsul căreia reproducem următorul fragment; 

„Istoricii comuniști şi tereticienii ştiinţei politice comuniste susțin că venirea la 
putere a guvernului Groza, la 6 martie 1945, a însemnat instalarea la putere a unui regim 
«democrat-populan», Acesta ar fi, la rândul ei, cea dintâi fază a revoluţiei populare din 
România, a doua fiind cea a dictaturii proletariatului, începând din 31 decembrie 1947. În 
termenii filozofiei politice marxiste, faza ce a durat din 1945 până în 1949 este descrisă ca 
o «dualitate a puterii». În cursul acestei faze, protejate în mod corespunzător împotriva 
intervenţei străine de către armata sovietică, formele vechiului regim au fost menținute, dar 
ele au fost umplute, din interior, cu un nou conţinut revoluționar...”, 

Aşadar, „dualitatea puterii”, o țară condusă de un rege și de un guvern comunist. 
O structură politică conflictuală, în care fiecare din cei doi poli tinde să-l elimine din jocul 
puterii pe celălalt, folosind în acest scop metodele pe care le considera cele mai eficiente. 
„Guvernul Groza — ne spune în continuare Ghiţă Ionescu —, format sub supravegherea 
personală a lui Vişinski, a inclus, până la sfârşitul lui 1947, și „o parte a burgheziei”. 
Aceasta a fost reprezentată de aripa Tătărescu a Partidului Liberal, care avea patru portofolii, 
inclusiv Ministerul de Externe şi vicepreşidenția, deţinută de către Tătărescu însuşi. Guvernul 
mai includea trei național-țărănişti renegaţi. Toţi aceştia erau însă discreditați politic, ca şi 


Ci 


















PUNCTE CARDINALE 


Iulie 2006 Nr. 7/187 PAG. 7 





Tătărescu însuşi. „Niciun politician respectabil n-a acceptat să dea mâna cu un astfel de 
regim, iar oamenii erau dezorientați şi abătuţi”, 

La polul opus, actul de curaj al regelui Mihai 1 de la 20 august 1945, prin care 
cerea demisia guvernului Groza, pentru a se putea constitui un guvern reprezentativ, 
cerere notificată atât Comisiei Aliate de Control, cât ŞI guvernelor Statelor Unite, Uniunii 
Sovietice şi Angliei, care însă nu a avut nici un rezultat, În semn de protest, suveranul 
României a refuzat să participe la celebrarea „victoriei” Armatei Roşii în România, care 
urma să aibă loc la 23 august, aniversându-se astfel un an de „ahanţă” politică şi militară 
româno-sovietică. Dar nu numai atât, De la această dată se produce o adevărată rebeliune 
constituțională — „greva regală” -, prin care colaborarea între rege și guvern a fost total 
suspendată. 

Pentru a se pune capăt acestei „ciudăţenii constituționale”, miniştrii de Exteme 
ai marilor puteri învingătoare, întruniți la Moscova în decembrie 1945, au decis ca o 
delegaţie formată din Andrei lanuarevici Vişinski, din partea Uniunii Sovietice, şi 
ambasadorii Statelor Unite şi Angliei la Moscova, Averell Harriman şi Sir Archibald Clark 
Kerr, să se deplaseze la Bucureşti pentru a „media” conflictul şi a dezamorsa criza. 

Inainte de a prezenta rezultatele acestei intervenții utile, câteva precizări cu 
privire la situația din țară. La începutul anului 1946, România era o țară ocupată, efectivul 
trupelor de ocupaţie sovietice cifrându-se la 600.000 de oameni. Țara era condusă de un 
guvem comunist, care sub pretextul că pune în aplicare prevederea din Declaraţia asupra 
Europei Eliberate, conform căreia „popoarele eliberate trebuiau să distrugă până și ultimul 
vestigiu de nazism sau fascism”, a dezlănţuit un amplu proces de „epurare” în toate 

instituțiile statului. Erau vizate cu precădere armata, justiția şi învățământul, fiind considerate 
principalele focare anticomuniste. Concomitent se produce un fenomen aparent paradoxal. 
Rândurile Partidului Comunist, care a pornit campania de cucerire a electoratului cu mai 
puțin de o mie de membri, se îngroşau considerabil, neofiții provenind din două sectoare 
ale societății diametral opuse. De o parte, comuniştilor li se alătură drojdia societăţii; pe de 
altă parte, cei care îşi descopereau nu numai simpatii pentru stânga politică, dar chiar 
vocație marxistă, erau intelectuali consacrați în domeniile lor de activitate. Trunchiul 
neamului — clasa de mijloc şi țărănimea — s-a dovedit sănătos şi imun la propaganda 
comunistă. 
Cât priveşte delegația de înalți demnitari, reprezentând Statele Unite, Marea 
Britanie şi Uniunea Sovietică, sosită la Bucureşti de la Moscova, asupra profilului lor 
moral şi politic ne informează Nicolae Baciu, sursa noastră credibilă, în capitolul intitulat 
„Diplomaţii englezi şi americani mint poporul român”, din cartea sa Yalta şi crucificarea 
României. Neobositul cercetător al arhivelor americane şi engleze a avut şansa să citească 
raportul întocmit la 25 ianuarie 1946 de Sir Archibald Kerr, marcat „ultra secret”, către 
„ministrul de Externe Ernest Bevin, din al cărui cuprins extrage părțile esențiale. Astfel, 
aflăm că cei trei diplomaţi au făcut deplasarea cu trenul, călătoria durând trei zile. 
„La | ianuarie 1946 — relatează raportul — cei trei diplomați au fost primiți de 
rege, cu care prilej i-au adus la cunoștință dorința unanimă a celor trei miniştri de Externe 
de a se ajunge cât mai repede la o soluție care să permită recunoaşterea noului guvern de 
către Anglia şi Statele Unite. Ambasadorii Kerr și Harriman au subliniat importanța acordată 
de guvernele lor alegerilor din România, care trebuiau făcute în respectul drepturilor şi 
libertăţilor fundamentale. Lă rândul său, Vişinski a subliniat nevoia ca alegerile să fie cu 
adevărat libere. Ei au arătat Majestății Sale procedura ce urma să fie aplicată. Mai întâi 
trebuiau să fie incluşi în guvern doi reprezentanţi ai opoziției, unul din Partidul Naţional- 
Țărănesc, altul din Partidul Liberal. Apoi, guvernul Groza trebuia să dea toate asigurările 
că alegerile vor fi libere, respectându-se libertăţile fundamentale. În cele din urmă, Marea 
Britanie și Statele Unite aveau să recunoască guvernul Groza”, Naivitate sau rea credință? 

Răspunsul la această întrebare ni-l dă tot Nicolae Baciu, caracterizându-i pe cei 
doi emisari occidentali în următorii termeni: „Kerr nutrea convingerea personală — 
exprimată în concluziile raportului său — că guvernul Groza nu are intenția de a respecta 
nici litera, nici spiritul deciziilor luate la Moscova de cei trei miniştri de Externe, în legătură 
cu alegerile libere, Că românii nu au nici cea mai mică îndoială, ca și Sir Archibald Kerr 
de altfel, că alegerile vor fi falsificate, Înainte de a încheia acest lung raport, ambasadorul 
britanic subliniază că Viîşinski guvernează România ca pe o provincie a Uniunii Sovietice 
și că guvernul Groza nu e decât un simplu instrument în mâinile lui, Și acest om de onoare, 
loial în îndeplinirea misiunii ce i se încredinţase de superiorul său (să mintă, să convingă), 
are un cuvânt de milă pentru poporul pe care îl înșela: Părăsesc Bucureștii cu o tristețe 
infinită și cu mulțumirea că nu m-am născut român, La aceasta ar fi trebuit să mai adauge: 
„„. şi pentru că am fost prezent la Kremlin în noaptea de 9 octombrie 1944, când Churchill 
„a vândut România”. 

Același lucru se poate spune și despre Averell Harriman. „El cunoștea = își 
continuă dezvăluirile Nicolae Baciu — toate aranjamentele lui Churchill cu Stalin, privind 
cedarea României, la 9 octombrie 1944, deoarece el era observator din partea lui Roosevelt, 
Și el cunoștea realitatea aspră a misiunii sale în România, știind că alegerile urmau să fie 
falsificate şi promisiunile să rămână fără urmări, Dar, ținând seama de faptul că noul 
preşedinte, Harry Truman, nu recunoștea tâlhărescul acord de la Moscova dintre Stalin și 
Churchill, raportul lui Harriman putea să capete altă greutate și să aibă alte consecințe 
decât raportul lui Kerr. Cu toate acestea, Averell Harriman ştia că trebuie să mintă poporul 
român şi l-a mințit. EI știa că misiunea sa impunea să-l mintă pe rege, să-i tragă pe sfoară 
pe Maniu şi Brătianu, şi a făcut-o cu sânge rece şi fără remuşcări. Românii voiau să știe 
adevărul, să afle ce soartă li se pregătește din partea Aliaților, iar Harriman s-a comportat 
ca un om fără conştiinţă și fără simţ de răspundere în faţa istoriei”, 

Și astfel, cu doi miniştri fără portofoliu din partea opoziției democrate, dar fără 
nici cea mai neînsemnată posibilitate de a interveni în guvernarea țării, Kremlinul a obținut 
recunoaşterea guvernului Groza de către Statele Unite şi Marea Britanie. De acum înainte 


nimic.nu mai stătea în calea bolşevizării României, iar actul prin care comuniştii au ținut să 
sublinieze faptul că ei dețin puterea reală a fost procesul şi execuție a mareșalului Antonescu. 
Din multele relatări ale acestei infamii petrecute în anii domniei regelui Mihai |, am ales- 
o pe cea semnată de generalul Platon Chirnoagă în cartea sa Istoria politică şi militară a 
războiului României contra Rusiei sovietice: | 

„Mareşalul Antonescu, transportat în Rusia, a fost închis în renumita închisoare 
Lublianca, destinată deținuților politici [...] Când regimul comunist s-a instalat la conducerea 
statului român şi a luat în mână toate frâiele conducerii (poliție, armată, justiție și 
administraţie), mareșalul a fost readus în țară spre a fi judecat. Procesul a început la 4 mai 
1946, în faţa unui tribunal al poporului [...]. Nici un moment [mareșalul] n-a arătat vreo 
slăbiciune sau confuzie în exprimarea ideilor. Niciodată n-a recunoscut că războiul pe care 
l-a purtat în contra Rusiei a fost o greşeală politică şi a declarat că dacă ar mai fi o dată în 
aceeași situaţie, ar urma aceeaşi cale, cu deosebirea că ar face mai mult pentru pregătirea 
de război a națiunii [...]. Înainte de terminarea procesului, când i s-a dat cuvântul pentru 
ultima oară, a ţinut o lecţie de înalt patriotism şi mândrie românească. «Eu cer să fiu 
condamnat la moarte şi refuz dinainte orice măsură de grațiere: astfel eu voi muri pe 
pământul patriei, pe când voi nu sunteți siguri unde veți fi spânzurați». Acestea au fost 
cuvintele cu care și-a încheiat ultima declarație în apărarea politicii lui româneşti față de 
Rusia”. 

O dată cu mareșalul Antonescu au mai fost judecaţi şi o parte dintre miniștrii lui. 
La 17 mai s-a dat sentința. Au fost condamnați la pedeapsa capitală mareşalul Antonescu, 
Mihai Antonescu, generalul Vasiliu, fost comandant al Jandarmeriei, şi profesorul Alexianu, 
fost guvernator al Transnistriei. 

Gazetarul american Reuben Markham, trimis special al ziarului Christian Science 
Monitor, care se găsea la Bucureşti tocmai în timpul procesului, scrie în cartea sa Rumania 
under the soviet Yoke: „Antonescu a arătat o mare demnitate în tot lungul procesului lui şi 
a refuzat să ceară iertare ruşilor pentru că i-a combătut, repetând de mai multe ori că el a 
făcut tot ce-a fost posibil pentru ca să iasă victorios din acest război. Numeroşi români au 
văzut în această atitudine, însuşi simbolul țării lor, care a ținut piept ruşilor, şi consternarea 
s-a răspândit peste tot când s-a aflat că Antonescu va fi executat. Antonescu, care ceruse 
să fie împuşcat şi nu spânzurat, a murit ca un viteaz. El a refuzat să i se lege ochii şi a cerut 
să comande el însuși plutonul de execuţie. Oamenii enervaţi au ochit rău şi Antonescu nu 
şi-a pierdut cunoştinţa imediat. În genunchi, cu un ochi mai puțin, a strigat: «Haideţi băieți, 
mai trageţi odată!». Un ofiţer i-a dat lovitura de grație. Istoria morții lui a făcut repede 
înconjurul țării şi a fost înfrumusețată atât încât Antonescu a ajuns să fie simbolul onoarei 
în România”. 

Tot acolo mai scrie Markham: „Poporul român simţea că întreaga națiune era în 
judecată”. lar în altă parte mai spune: „Cu toate dezastrele pe care românii le-au cunoscut 

“din cauza lui Antonescu, eu cred că mulți s-au simțit alături de el când a fost executat [3]: 
Eu cred că cea mai mare parte a românilor au fost satisfăcuţi să vadă țara lor atacând 
Uniunea Sovietică în 1941, chiar fiind aliați ai lui Hitler”. 

Cu o zi înainte de execuţie, colonelul D. Pristavu, comandantul închisorii ] ilava, 
unde era închis Antonescu, a primit ordin să formeze plutonul de execuție. Codul justiției 
militare însă prevedea că acest pluton se constituia numai pe baza unei sentințe date de un 
tribunal militar. Cum sentința privitoare la execuția mareșalului şi a celorlalți condamnaţi la 
moarte fusese dată de un tribunal al poporului, comandantul închisorii nu avea dreptul să 
formeze plutonul de execuție. Atunci s-a dat ordin să adune trupa care forma garda închisorii 
Şi să constituie plutonul din voluntari. La întrebarea care s-a pus trupei adunate, „Cine vrea 
să intre în plutonul de execuţie?”, nici un gradat şi nici un soldat nu s-a oferit. „Toţi au 
rămas în rânduri, nemișcaţi ca de piatră. În această situație, autorităţile însărcinate cu 
executarea sentinței au făcut apel la prefectura poliției capitalei. Aceasta a trimis imediat 
două camioane pline cu indivizi angajați de comunişti în așa-numita organizație «Apărarea 
patriotică», compusă din elemente care în cea mai mare parte aparțineau drojdiei 
bucureștene și care pentru această ocazie au fost îmbrăcați cu mantale de piele din uniforma 
sergenţilor de stradă. Dintre aceştia s-a ales plutonul de execuție, care a executat pe 
mareșalul Antonescu, iar nu soldatul român în uniforma armatei române”. 

Cât privește atitudinea regelui Mihai 1 faţă de procesul, condamnarea şi execuția 
mareșalului Antonescu, să-i dăm crezare lui George Magherescu. În cartea sa Adevărul 
despre Mareşalul Antonescu, fostul apropiat al Conducătorului Statului consemnează reacția 
celui pe care în zorii zilei de 7 septembrie 1940 generalul lon Antonescu l-a împiedicat să 
ia calea exilului, așa cum voia, alături de nevrednicul său părinte, fostul rege Carol II, 
izgonit din țară de români, şi de țiitoarea acestuia, Elena Lupescu, obligându-l aproape să 
urce pe tronul României: 

„Condamnaţii aveau dreptul la grațiere. Mareşalul nu a vrut să înainteze cererea 
câtre rege, Mama sa, venerabila doamnă Baranga, a făcut-o în numele său. Am aflat 
aproape imediat cele întâmplate. Regele, pentru a se eschiva de la soluționarea acelei 
cereri, a dispărut din Capitală, Iuliu Maniu, în ziua execuţiei, s-a dus la Palat pentru a se 
prezenta regelui și a-l convinge să semneze grațierea. Nu l-a găsit. Evenimentele Şi-au 
urmat cursul şi execuţia sentinței a avut loc în după-amiaza zilei de sâmbătă, 1 iulie 1946”. 

ȘI apoi adaugă, ca o tristă concluzie, „Sentința fusese executată. În sfârșit, regele 
României putea să fie liniştit. Despre aceasta ne asigură fostul său adjutant de pe atunci 
[colonelul Emilian Ionescu, participant la complotul împotriva mareșalului Antonescu, 
ulterior colaborator cu regimul comunist — n. n.] în cartea sa În uniformă pentru totdeauna, 
apărută în 1977, cu sfidarea meritului recunoscut pe viață drept răsplată a trădării: «Regele, 
pe tot timpul duratei procesului mareșalului a fost foarte neliniştit. Mereu întreba: Ce a mai 
declarat Antonescu?. El nu s-a liniştit decât atunci când i s-a spus că sentința a fost 
executată”. 

(Va urma) 





PAG: 8 Nr. 7/187.Iulie 2006 


PUNCTE CARDINALE 


INTERVIU CU SCRIITORUL 


Pornind de la cazul Goma 


Scriitorul Liviu Ioan Stoiciu (poet, memorialist, romancier, dramaturg, 
eseist, publicist — tradus în engleză, franceză, germană, spaniolă) a debuta! 
la 30 de ani, în 1980, cu volumul de versuri „La fanion” (Ed. Albatros), 
pentru care a primit Premiul de Debut al U.S.R., dar a Jost primi! în Uniune 
abia după Revoluţie, pentru că avea „dosar la Securitate”. Ulterior primeşte 
Premiul pentru Poezie al US.R. pe 1991 („Poeme aristocrate”, Ed Pontica), 
Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române pe anul 1996 
(„Singurătatea colectivă”, Ed. Eminescu), premiile ASPRO (Asociaţia 
Scriitorilor Profesioniști din România) pe 1996 („Singurătatea colectivă") 
şi 1997 (,„ Ruinele poemului”, Ed. Pontica), Premiul de Poezie al U.S. din 
Republica Moldova pe 1996 („Singurătatea colectivă '), premiile de Poezie 
ale Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pe 1997 („„Post-ospicii”, Ed. Axa) şi 
2000 (.. Poemul animal”, Ed. Călăuza), Premiul pentru Dramaturgie al U.S.R 
pe 2005 („Teatrul Uitat”, Ed. Muzeul Literaturii Române). 

Vocaţia „„fluieratului în biserică” şi-a manifestat-o încă de la 15 
ani, când, după cum relatează, „am afişat la gazetele de perete ale liceului 
poeme protestatare şi am fost exmatriculat...trei zile”. În armată, „am plecat voluntar, întrerupându-mi Facultatea 
de Filologie, atunci când URSS a intrat cu tancurile în Cehoslovacia ”. După încheierea stagiului militar, lucrează 
în mină, la Bălan, unde „am avut de-a face cu securiştii județului Harghita, după ce am scris către «organele 
centrale» proteste împotriva condiţiilor de viaţă din subteran”. Ulterior, lucrează la ziarul românesc din Miercurea 
Ciuc, unde relatează însă realităţile „din teren” — ceea ce îl implică într-un conflict direct cu Securitatea. Nu a fost 
membru PCR 

Din 1975, când se căsătoreşte cu fiica unui legionar (Vasile Popa, şef de cuib în Munţii Vrancei), devine 
„ciumat politic”, în timp ce la Radio Europa Liberă i se citesc versuri protestatare. La 13 octombrie 1989 semnează, 
împreună cu Doina Cornea şi Dan Petrescu, apelul impotriva realegerii lui Ceauşescu la al XIV-lea Congres 
Consecințele? „Domiciliu forțat şi pierderea locului de muncă la Biblioteca Județeană. Am încercat să încalce 
interdicţia, să vin la Bucureşti să semnez un alt protest, al lui Stelian Tănase, dar am fost oprit cu forța în gara din 
Focşani. Atunci am trimis O scrisoare deschisă prin care ceream înființarea unei Uniuni a Scriitorilor Necomunişti. 
Pe 5 decembrie 1989 mi s-a înscenat la Focşani un proces public de către Securitate, în faţa unei săli arhipline cu 
activul cultural al județului Vrancea, la care s-a cerut să-mi abjur semnătura de pe acel Apel, să fiu lăsat fără loc 
de muncă sau, în cel mai bun caz, să fiu trimis la o mină... Totodată, am fost trecut pe o listă neagră naţională, a 
celor ce trebuia să fie lichidați fizic până la sfârşitul lui 1989. Pe 22 decembrie 1989 am fost pus cu forța 
preşedintele județului Vrancea de către revoluționari (eram cunoscut de la Radio Europa Liberă) şi am devenit 


automat membru al Parlamentului Provizoriu — poziţie din care am plecat definitiv pe 5 martie 1990, scârbit de 
'ransformarea FSN în partid şi de acapararea structurilor de stat de către neocomunişti, de comunişti şi securiști cu 


pielea schimbată (din martie 1990 am fost ales în lipsă redactor-şef la noul săptămânal al USR, «Contrapunct», 





Uniunii, care a 


pe > AL 
rămă 





9 La 16 ani de la căderea 
comunismului, dl. Liviu loan Stoiciu este 
demis de la conducerea revistei Viata 
românească de actualul preşedinte al 
Uniunii Scriitorilor, dl. Nicolae Manoles- 
cu, pentru odioasa crimă de a-l fi publicat 
pe Paul Goma! e Marginalizarea lui 
Goma e dictată „de sus”. Goma este 
interzis în revistele apărute sub egida 
Uniunii Scriitorilor. 9 Goma a pus sub 
semnul întrebării legitimitatea morală a 
elitei româneşti, şi aşa ceva nu se iartă. 
e Goma calcă pe urmele lui Soljenițin 
în reevaluarea istorică a rolului evreilor 
în impunerea comunismului. 9 Nu 
întâmplător, comuniştii i-au spus lui 
Goma că e legionar. 9 Protestatarii care 


„îi susțin pe Goma şi Stoiciu sunt 


etichetați şi ei drept legionari de către 


preşedintele Uniunii Scriitorilor, la fel 


trădat de scriitorii 


E AR N! f 
, d E 
Sil: - d 

e e 


N 






e: 








Goma în presa din România post- 
decembristă se dovedeşte a fi un act de 
un curaj nebun, tot atât de sinucigaş ca 
luările de atitudine ale lui Goma 










iz vă) > pa i n Xa - e pepe tt 
nă fără loc de muncă. E A-lpublica 


unde am publicat pagini întregi şi despre crima postcomunistă din 13-15 iunie, din Piaţa Universităţii; de altfel, împotriva lui Ceauşescu. 9 Cine este 
am publicat o carte («Jurnalul unui martor», Ed. Humanitas, 1992) despre aceste evenimente tragice; un an mai omul care, în aceste condiții, a îndrăznit 





tărziu, în 199], mi-am dal demisia din fruntea săptămânalului «Contrapunct», colegii de redacţie făcând „să-l publice pe Goma? : MA 
compromisuri politice, şi am venit în redacția lunarei «Viaţa Românească» ”. „A ua te alu e, 


„Marginalizarea lui Goma 
e controlată de sus” 


Reporter: Ce v-a determinat să optați pentru publica- 
rea jurnalului lui Paul Goma? 

Liviu loan Stoiciu: Trăim într-o Românie 
schimonosită spiritual, cenușie, falsă, cu o elită 
vândută corectitudinii politice “internaţionaliste”, care 
afişează democrația și libertatea pe toate gardurile, 
dar e incapabilă să-și asume responsabilitățile stricte 
faţă de propria conștiință (aceca nepervertită de 
interese și trădări), faţă de identitatea noastră 
specifică și faţă de personalităţile sale incomode, cu 
coloană vertebrală, Întrebarea pe care mi-o puneţi n- 
ar avea sens într-o democraţie reală: Paul Goma 
trebuie publicat cu tot ce scrie, fiind o conștiință 
recunosculă a neamului său, nu e cazul să optăm 
dacă să-l publicăm. Nu sunt vorbe mari, Paul Goma 
se identifică azi cu acei români din stratul profund al 
spiritualițății românești, cu statut public, demn, 
perceput mereu ca nemulțumit şi incomod, care se 
simte dator să spună lucrurilor pe nume, să deschidă 
ochii puternicilor zilei sau liderilor societăţii civile și 
colegilor lui scriitori că sunt lipsiți de clarviziune şi 
că România merge pe un drum greșit (fapt 
recunoscut de toate sondajele postcomuniste, de 
altfel). Paul Goma nu e un cârcotaş-miştocar (un 
Mitică bucureştean), ci un scriitor perfect liber 
(locuiește la Paris, de unde urmăreşte în amănunt 
viața politică, socială și culturală românească), care 
judecă la adevărata valoare involuțiile româneşti 


postcomuniste (e într-un perpetuu exil, ultragiat, pus 
pe baricade) — ceea ce deranjează la culme. S-a ajuns 
azi la paroxism: Paul Goma, marele scriitor disident 
(fost şi actual disident în România, e de necrezut, la 
16 ani de la prăbuşirea comunismului!), este interzis 
tacit în revistele literare ce apar sub egida Uniunii 
Scriitorilor din România (USR) — rareori se scrie despre 
opera sa (şi atunci depreciativ) și niciodată nu i se 
publică texte originale. Și nu numai: mass-media scrise 
(publicaţiile cotidiene sau neliterare) şi audio-vizuale 
tac şi ele, atunci când e vorba de Paul Goma. Excepţie 
fac azi doar ziarul Ziua şi trei reviste literare 
independente, fără tiraj: Jurnalul literar (Bucureşti), 
Ardealul literar (Deva) şi Oglinda literară (Focşani) 
— vi le redau ca să vedeţi cât de gravă e marginalizarea 
lui Paul Goma, controlată “de sus” (vreau să spun de 
cei ce controlează lumea, nu numai de cei ce controlează 
România sau USR). Asta dă de gol şi ce se ascunde în 
spatele chipului deformat al realităţii românești de azi, 
În aceste condiţii, vă daţi seama, am considerat o 
onoare să-l public pe mai departe pe Paul Goma — mereu 
l-am publicat. La ziarul Cotidianul l-am publicat chiar 
zilnic, până când am fost înlăturat din redacţie pe tăcute 
de către “cațavencii” de serviciu, Era normal să fiu 
pedepsi! şi acolo unde aveam cartea de muncă, mai 
apoi, la revista literară Viața Românească (unde am 
fost până anul trecut redactor-şef), fiindcă l-am publicat 
iar pe incomodul Paul Goma cu un jurnal literar, în 
care făcea praf elita românească, în frunte cu N. 
Manolescu, dovedită coruptă de putere, de “banii puşi 
la bătaie să cumpere conştiinţe”. Doar că, lipsiţi de 


demnitate, cei ridiculizați, iresponsabili, în frunte cu 
N. Manolescu şi Comitetul Director al USR (în care 
sunt recunoscuți “bursieri Soros”, responsabilii cu 
alegerea bursierilor; am citit de curând “Lista Soros” 
în ziarul Ziua, cu bursieri “portocalii” nelipsiţi de pe 
listele a tot felul de “proteste civice postcomuniste”, 
şi până la foşti propagandişti PCR, scriitori, chiar 
membri ai CC al PCR sau foşti colaboratori ai 
Securităţii!) l-au acuzat abrupt pe Paul Goma de... 
antisemitism — eticheta de antisemit aducând automat 
blamul public... O mizerie de nedescris, pe care eu o 
voi condamna în veci. Paul Goma şi-a păstrat mereu 
independența şi curajul de se exprima fără 
menajamente, ocupându-se inclusiv de teme tabu, 
precum aceca legată de evreii români compromişi de 
colaborarea lor condamnabilă cu partidul unic ŞI 
Securitatea. 


„În USR nu s-a făcut 
nici un pic de curăţenie morală” 


Rep.: Ce vă apropie (etic şi/sau estetic) de Goma? 

L.1.$.: Paul Goma e printre prea puţinii mari scriitori 
români care şi-au respectat condiţia de a avea ŞI 
obligaţii morale, etice, în numele colectivităţii, nu 
numai obligaţii estetice, individualiste. El n-a crezut 
în basmul lui N. Manolescu, că scriitorul român a 
rezistat prin cultură. Să fim serioşi, scriitorul român 
a rezistat în majoritate prin laşitate, Şi atât. Paul Goma 
a contestat sistemul comunist, pe față. Cei prea puţini 


(xi 


= bin = 











PUNCTE CARDINALE 


Iulie 2006 Nr. 7/187 PAG. 9 





LIVIU IOAN STOICIU 


care au scos capul şi s-au opus dictaturii comuniste 
Sunt azi asupriți de majoritatea oportunistă a 
scriitorilor. E stupefiant că după 16 ani de la înlăturarea 
oficială a comunismului nu s-a făcut nici un fel de 
curățenie morală în USR şi că Paul Goma, singurul 
scriitor român de care ţine seama cu adevărat 
străinătatea (vezi dicționarele de literatură universală), 
e pus la index de USR şi de către preşedintele ei, N. 
Manolescu! Ba mai rău, profund nedrept şi tendenţios, 
Paul Goma e acuzat de antisemitism! Numai în 
România e posibilă o asemenea execuţie publică, 
ştiindu-se că un scriitor, inclusiv în jurnalele sale, are 
totală libertate să se exprime după propria voință, 
dincolo de orice lege restrictivă a corectitudinii politice 
de la un moment dat... Vă daţi seama, de Paul Goma 
mă apropie totul (excesele domniei sale intră în regula 
jocului), cred în condiția sa misionară, de a deschide 
ochii lumii căreia îi aparține, inclusiv asupra abuzurilor 
politice. Fără scriitori ca Paul Goma, literatura română 
ar fi o mare de caractere viciate, contemplative, 
pasive, visătoare, “izolate în turnul de fildeş”, rupte 
de realitate, fără coloană vertebrală, care ar trăi într- 
o lume paralelă față de cititorii lor... În galeria “Marilor 
Români” (de care se face mare caz acum, când vă 
răspund; e o nouă întreprindere de tembelizare 
românească, fără criterii şi de necontrolat public, 
temându-mă sincer de rezultat, care va fi sigur în 
spiritul “corectitudinii politice”) n-ar trebui să 
lipsească Paul Goma, domnia sa depăşindu-şi condiția 
de mare scriitor. 


„Goma a pus sub semnul întrebării 
legitimitatea morală a elitei româneşti” 


Rep.: În prezent, avem de-a face cu o campanie 
anti-Goma? | 
L.1.S.: Indiscutabil, e o campanie — condusă în 
numele corectitudinii politice. Paul Goma a dat în 
judecată, pentru calomnie, toate numele publice care 
l-au etichetat drept antisemit (repet, în mod 
iresponsabil). În timp, s-a demonstrat că e o campanie 
împotriva lui Paul Goma, împotriva staturii sale 
intransigente, pentru compromiterea autorităţii sale. 
Fiindcă Paul Goma devenise un “guru credibil” al 
eticului românesc şi al radicalizării discursului 
anticomunist, era de așteptat să se ajungă până aici, 
să se încerce “închiderea gurii” lui, cu orice preţ, 
inclusiv prin calomnierea sa. Personal, regret că în 
acest joc degradant s-au implicat și N. Manolescu și 
acea parte a scriitorilor români care serveşte fără 
discernământ abuzurile celor ce promovează din 
străinătate „corectitudinea politică”, fără nuanţe. Paul 
Goma a pus sub semnul întrebării legitimitatea morală 
a elitei româneşti (elită cumpărată cu o funcție înaltă 
sau cu o bursă în Occident), dovedită necompetitivă, 
şi aşa ceva nu se iartă. “Revoluţiile portocalii” din 
fostele țări comuniste (fie şi din spaţiul URSS) au dat 
de gol şi mecanismul vânzării conştiințelor naţionale 
(conștiințe din rândul societăţii civile, plătite să 
manipuleze populația de rând) în numele “schimbării 
şi reformei” (profitabile Marilor Puteri, care găsesc 
în ele noi pieţe de desfacere, “democraţia importată” 


nefiind chiar pentru căţei)... 
Rep.: Cine credeţi că orchestrează această 


campanie? | l 
L.1.S.: “Internaţionalismul” posteomunist, adepții 


globalismului economic fără condiţii Şi ai 
multiculturalismului minoritar, care nu mai dau doi 
bani pe valoarea umană în general şi pe identitatea 
înnăscută, în particular. Totul trebuie să fie o apă ŞI 
un pământ, ca să poată să fi condusă mai Uşor 
prostimea... Cine? Cei ce conduc lumea, în secret 
sau pe față... Teoria “aleşilor de câtre Dumnezeu 

(exclusivişti ŞI intoleranţi, dar solidari între ci, cum 
să nu învingă?) are aplicare în practică. Mesajele 


subliminale (de care se vorbeşte în televiziune) sunt 
fățiş afişate în politică, ei au impus legi (neuitând 
suferințele îndurate de strămoşii lor, dar refuzând să 
le egaleze cu cele provocate de genocidul comunist) 
prin care trebuie să le recunoaştem ascendentul divin... 
Rep.: Avem de-a face cu un alt Paul Goma după 
decembrie 1989 ? 

L.Î.$.: Aceasta e şi întrebarea care se pune în legătură 
cu marele disident rus Aleksandr Soljenițîn (să rămân 
doar la exemplul lui, pe urmele căruia Paul Goma a 
călcat sever, inclusiv în cazul reevaluării istorice a 
rolului evreilor în impunerea comunismului). Paul 
Goma trăieşte în Occident, are perspectiva critică a 
neajunsurilor democraţiilor occidentale, “gândeşte cu 
capul său, nu cu al altora” şi e un sceptic, nu crede 
nici măcar în determinismul divin (de o rasă sau alta), 
darămite în determinismul indus de Marile Puteri ale 


- p 
Dă, . 
. y 
a 
5 


Paul Goma 





secolului trecut şi ale celui actual. După ce a plecat 
din România şi-a apăsat discursul anticomunist şi a 
căutat originile răului comunist, care nu se mai termină, 
care se reînnoieşte, îşi schimbă pielea (năpârleşte când 
şi unde te aștepți mai puţin), să-l înțeleagă și să-l 
distrugă. Nu întâmplător i s-a spus de către comunişti 
că e legionar, când a luptat în ţară cu comunismul — 
legionarii au fost primii care au înţeles rolul nefast al 
comunismului. Absolut revoltător e că azi i se spune 
că e antisemit, numai fiindcă a îndrăznit să-i dea de 
gol pe evreii care au importat comunismul în țară (de 
la partidul unic, la Securitate, ca ideologi) și au fost şi 
ei unelte practice ale comunismului represiv în 
România (şi Basarabia). Sau fiindcă a cerut să se 
recunoască genocidul comunist (la care au contribuit 
și evrei; fără să generalizăm), nu numai genocidul 
împotriva evreilor (la care au contribuit şi români; fără 
să generalizăm), fiindcă oricum istoria nu poate fi 
schimbată și într-o zi adevărul iese singur la lumină, 
chiar dacă azi e ținut sub obroc, “interpretat” după 
placul vremurilor conformiste... Paul Goma a fost 
mereu liber, o fire de luptător, care nu ține cont de 
tabuuri, nici măcar de cele inventate de “democraţiile 
occidentale” în favoarea minorităţilor de tot felul, 
cărora li se trece cu vederea ceca ce nu i se trece 
majorităţii. La 70 de ani cu o minte clarvăzătoare, 
marele scriitor Paul Goma rămâne şi un reper moral, 
cu care scriitorimea română nu se va mai întâlni — și 
cu toate acestea (sau poate tocmai de aceea) Paul 
Goma “e ținut cu capul la cutie” în literatura română 
(literatură care refuză în continuare să se reevalueze 


și etic). Înţelept, Paul Goma îşi respectă condiţia, îşi 
duce crucea în singurătate, izolat. Sper să aibă parte 
măcar de o posteritate pe măsură, dacă în timpul 
vieţii e blamat de confrații săi. 
Rep.: Pe cine continuă să incomodeze Paul Goma? 
L.1,$.: Toate spiritele conformiste sunt incomodate 
de Paul Goma. Ca şi cei ce nu iubesc adevărul, care 
o scaldă de pe o zi pe alta, speriaţi de bombe, atenți 
să fie corecţi politic, să nu deranjeze, să 
supraviețuiască — pe cât de neimplicaţi, pe atât de 
nedemn. Să nu cumva să îndrăzneșşti să le pui oglinda 
în față scriitorilor români şi să le spui că lasă de dont 
din mai multe punte de vedere, că devii dușmanul lor 
de moarte. E de necrezut, adversarii imoral ai lui 
Paul Goma sunt cei din elita care “pupă papucii” 
puternicilor zilei, mereu schimbaţi. E dezolant să vezi 
că Paul Goma e făcut albie de porci de liderii ariviști 
ai „corectitudinii politice”. Azi nu atât politicienii (care 
sunt conştienţi de nuanțele corectitudinii politice, 
aplicabile de la caz la caz, nu la grămadă) sunt 
duşmanii lui Paul Goma, cât personaje fără scrupule, 
scoase parcă din culisele lui I. L. Caragiale (care 
domină societatea de azi), personalități publice cu 
caracterul în schimbare (după interese), care vor 
putere cu orice preţ... Noua generație, care n-are 
nici prejudecăţi postcomuniste, va trebui să-l 
reconsidere pe Paul Goma şi să-i ridice statuia pe 
care o merită. 
Rep.: Cum vă explicați că Paul Goma — cel mai 
vehement şi mai curajos opozant al regimului 
Ceauşescu, care a atacat frontal Securitatea — se 
situează într-o radicală opoziție şi față de elitele 
politice, intelectuale, literare post-decembriste? 
L.1.S.: Explicaţia elementară e că Paul Goma e 
“Singurul scriitor liber cu adevărat din România, care 
n-are nimic de pierdut şi de câştigat din poziţia sa. 
Paul Goma a impus adevărul său în relaţiile cu această 
lume românească nedispusă să-l accepte, l-a pus pe 
hârtie, l-a scris şi l-a vorbit. Bineînţeles, adevărul lui 
Paul Goma nu convine, adeseori domnia sa “dă cu 
parul”, nu iartă pe nimeni (nici pe domnia sa), e 
convins că menirea sa este să îndrepte ce se mai 
poate îndrepta... Că nu e crezut, că e executat public 
pentru ce afirmă, că e arătat cu degetul ca un 
blasfemiator, ăsta e destinul său. Vehemenţa lui Paul 
Goma îi face pe cei ce-l prigonesc şi mai puternici, 
azi ca Și ieri (atâţia au profitat de pe urma acestei 
vehemențe, să se caţere în funcţii-cheie; asta fiindcă 
structurile de putere stau în mâinile celor care 
abuzează) — normal ar fi să vină şi ziua “răzbunării”, 
când i se va da dreptate numai lui Paul Goma şi nu se 
va mai pune la bătaie sintagma cu “au dreptate toți, 
nu numai Paul Goma”. E prea departe această zi? Cu 
atât mai rău pentru România... Paul Goma e din a 
doua parte a secolului trecut până azi un opozant 
credibil, printre prea puţinii români care au avut ceva 
de spus zi de zi, şi care au contat, încălcând toate 
regulile și tabuurile comuniste şi postcomuniste — şi 
de aceea el e ținta. Paul Goma a reuşit să intre (ca şi 
Soljeniţin) în dizerația “Guvernului Mondial” — nu? 
Umorul nu strică în asemenea context, Guvernul 
Mondial este clonat la Bucureşti, în mizerie... 


„Pentru a ajunge ambasador UNESCO, 
Manolescu a inventat «cazul Gomay»” 


Rep.: Este Goma antisemit? De ce a ajuns să fie 
catalogat astfel? Cui prodest? 

L.1.5.: Nu numai că Paul Goma nu e antisemit, dar 
nici un scriitor nu poate fi antisemit în opera sa 
literară, Degeaba se tot dau de ceasul morții detractorii 
lui Paul Goma “să-l înfunde” cu această calomnie, 
degeaba se face referire la legea împotriva însemnelor 
fasciste și antisemite... E o prostie. Poţi critica politica 


(continuare în pag. 11) 


CER 


PAG. 10 Nr. 7/187 Iulie 2006 


(urmare din pag. 11) 


românească sau americană, poți fi adică etichetat drept 
antiromân sau antiamerican de către pohția ideologică 
de azi, dar nu poți critica pohtica Israelului (ceea ce a 
făcut Paul Goma în jurnalul literar pe care i l-am 
publicat în revista Viaţa Românească), deoarece devii 
automat... antisemit! Sper din toată inima să câştige 
Paul Goma procesul de calomnie deschis împotriva 
celor ce l-au etichetat drept antisemit. ŞI eu l-am rugat 
să o facă, să deschidă un proces public, să se înceteze 
o dată cu această amenințare cu intrarea în puşcărie 
fiindcă îți permiţi să ai o opinie, într-o țară în care 
Constituţia stipulează libertatea de expresie. Este 
condamnabil că Uniunea Scriitorilor se pretează la 
asemenea mârşăvie, de linşare a unui mare scriitor 
disident, etichetându-l drept antisemit. Cum e posibil 
ca tocmai conducerea USR să transforme în delict 
penal o opinie a unui scriitor? După cum aştept să 
aplaud sentinţa prin care se va da câştig de cauză 
celor de la ziarul Ziua, care au fost acuzaţi de 
antisemitism de către „cei 18" calomniatori din 
“societatea civilă” (printre ei şi scnitori; cam aceiaşi 
semnatari-calomniatori ai lui Paul Goma). Ştiţi, 
redactorii de la Ziua au fost acuzaţi de antisemitism 
şi fiindcă au publicat protestele lui Paul Goma! 
Rep.: Cine și de ce s-a sesizat din partea 
comunității evreieşti în „scandalul Goma”? 
Dumneavoastră. ați fost acuzat că sunteți „legionar” 
şi „antisemit''? die tit EI per apa 
L.I.S.: N-a fost nici o sesizare oficială a comunității 
evreieşti. Un fost colaborator al foii Securităţii 
(Săptămâna lui Eugen Barbu), pe nume H. Zalis, a 
făcut o delațiune ordinară către USR, pentru a se 
acoperi incalificabila înscenare a condamnării revistei 
Viața Românească, peste noapte acuzată că 
promovează antisemitismul, deoarece l-a publicat, în 
numărul ei 6-7 de anul trecut, pe Paul Goma cu câteva 
pagini de jurnal literar (care cuprindeau luna ianuarie 
2005). Spun înscenare, fiindcă între timp am înţeles 
ce s-a întâmplat la sfârşitul lunii august 2005, de fapt. 
De un an N. Manolescu se tot chinuia să fie numit 
ambasador UNESCO (propus de fostul președinte al 
USR, Eugen Uricaru, care era și secretar de stat la 
MAE; ați aflat, între timp Eugen Uricaru a pierdut 
procesul împotriva CNSAS, demonstrându-se că a 
făcut poliție politică; adică a fost un turnător). Cum 
N. Manolescu era pe lista antisemiților (etichetă pusă 
pe nedrept, după ce N. Manolescu a cerut într-un 
articol să se recunoască și holocaustul comunist) în 
scriptele celor ce conduc lumea, dosarul său nu era 
aprobat... Așa că N. Manolescu, victimă a ambițiilor 
sale de preamărire, a găsit de cuviință să însceneze 
cazul Paul Goma-Viaţa Românească-antisemitism 
(care s-a lăsat cu demiterea mea din funcţia de 
redactor-şef adjunct; practic, eram redactor-șef, 
deoarece redactorul-șef era ambasador din 2001 la 
Atena și postul său de la revistă nu mai era retribuit), 
să-și spele păcatele. Crezând că dacă-l înfierează pe 
Paul Goma ca antisemit, se vor uita acuzaţiile de 
antisemit la adresa sa, aduse de comunităţile evreiești 
din țară şi din lume. O incalificabilă demisie morală a 
lui N. Manolescu, care a revoltat o lume întreagă, 
Paul Goma ieșind și mai întărit din această încercare. 
Cum era de așteptat, Paul Goma continuă să fie 
interzis în România, în timp ce N. Manolescu a fost 
numit ambasador UNESCO la Paris — operațiunea sa 
de prostire a reușit... Incredibil de jenant şi dezono- 
rant, N. Manolescu a mers până acolo încât i-a acuzat 
public şi pe sutele de semnatari ai protestului că 
sunt,,. legionari și antisemiţi! Altfel, nici N, 
Manolescu, nici altcineva din Comitetul Director al 
USR n-a îndrăznit să mă eticheteze drept “legionar” 
și “antisemit”! Am fost acuzat că l-am publicat pe 


PUNCTE CARDINALE 
Interviu cu scriitorul 
Liviu loan Stoiciu 

Pornind de la cazul Goma 














Paul Goma, nu că sunt “legionar” sau “antisemit”. Le- 
am atras atenția la toți că vor primi un pumn în plină 
figură dacă mă vor eticheta astfel, fiindcă eu n-am 
răbdare să pierd vremea la tribunal, să-i dau în judecată 
pentru calomnie — cu atât mai mult cu cât revista Viața 
Românească a fost deschisă tuturor scriitorilor, 
inclusiv delatorului H. Zalis... Eu am fost găzduit în 
lhceu de o familie de evrei la Adjud (locuiau în casa 
mea părintească,pe când familia mea domicilia într- 
un canton CFR), am numai cuvinte de recunoștință la 
adresa ei, cu ea am mâncat cele mai bune bucate şi ea 
m-a educat în spiritul toleranţei și al curăţenie... 


„Nu văd nici un viitor, 
sunt obsedat de sinucidere” 


Rep.: Care este atitudinea scriitorilor, în cadrul 
breslei, față de „cazul Goma” şi față de demiterea 
d-voastră abuzivă de la conducerea Vieţii Româneşti? 
L.].$.: Atitudine recunoscută de când lumea la 
seritorul român: lipsă de solidaritate. A fost un concurs 
de morală publică, pe care breasla l-a pierdut... N-ai 
ce să-i ceri acestei bresle care s-a hrănit din laşitate şi 
tăcere subînțeleasă. Abuzul a fost flagrant în cazul 
Vieţii Româneşti — şi cu toate acestea el a fost dus 
liniştit până la capăt, N. Manolescu nu a ținut cont de 
nimic, orbit de pofta de parvenire (ca “ambasador” i 
se pare maximum de profit) şi de ura sa la adresa lui 
Paul Goma, care nu i-a iertat niciodată lipsa de 
clarviziune, atacându-l în publicistica sa. Ştiţi că Paul 
Goma a fost trădat în 1977 de scriitorii români din 
Consiliul USR, care au cerut să fie dat afară din USR 
(în acel Consiliu era şi N. Manolescu şi toată floarea 
cea vestită a viitorilor lideri de opinie postcomunişti). 
În 2005, prea puțini scriitori din țară au condamnat 
execuția publică la adresa Vieţii Româneşti, la adresa 
lui Paul Goma și a mea (ei au semnat Protestul public 
de care vă pomeneam; las la o parte infantilismul public 
jignitor al lui N. Manolescu, care m-a acuzat că eu am 
adunat semnăturile pe acel Protest; Protest iniţiat şi 
definitivat în exclusivitate de scriitorul Dan Culcer, 
publicistul Valerian Stan și istoricul Mircea Stănescu: 
le mulțumesc şi pe această cale, au dat un exemplu de 
demnitate publică, nesperată pentru “românul adormit 
pe picioare de azi, indiferent şi fără mustrări de 
conștiință”, ca și pentru scriitorul român fără coloană 
vertebrală, căruia nu i-a venit să creadă că au fost şi 
colegi care au protestat împotriva abuzurilor lui N. 
Manolescu, un zeu postcomunist). Sigur, eu îmi merit 
soarta, trebuia să fiu pedepsit deoarece am îndrăznit 
să-l public pe Paul Goma-cel-interzis de postcomuniştii 
din literatura română, dar... ce vină a avut Viața 
Românească, să fie dezavuată? Şi de ce lui Paul Goma 
trebuia să i se pună anatema de antisemit? Sunt 
profund dezamăgit de continua involuţie a conştiinţei 
de persoană publică la scriitorul român. 

Rep.: Este adevărat că se fac presiuni asupra d- 
voastră, chiar şi după demiterea din funcția de 
redactor-şel adjunct, pentru a părăsi redacţia Vieţii 
Româneşti ? 

L.1.$.: Mai nou, N. Manolescu, în faţa Consiliului 
USR, mi-a sugerat să-mi dau demisia din redacţia Viața 
Românească — hindcă vrea, să instaleze un nou 
redactor-șef, pe motive politice. Adaug ultima amenin- 
țare a lui N. Manolescu: “Ferească Dumnezeu să ajungi 
să vii să-mi ceri mie un loc de muncă!”,,, l-am răspuns 
că mai bine îmi pun funia de pât decât să ajung la mila 
lui! Nu mă impresionează nimeni și nimic pe lumea 
asta dintre muritorii de rând (fie ei și șefi ai șefilor). 
Cât o mai vrea Dumnezeu să mă țină pe aici, voi reacţio- 
na dur împotriva tuturor celor ce abuzează de destinul 
lor norocos.,, 


Rep.: Când preşedintele Umunii Scriitorilor v-a 
înmânat premiul acesteia pentru dramaturgie, ați 
declarat că trăiţi în plin absurd. De ce? 

L.1.$.: Nicolae Manolescu nu mi-a înmânat nici un 
premiu, era doar un prezentator al Galei Premiilor 
USR: probabil că a fost în pericol să cadă de pe 
picioare când a auzit cine e premiantul. Premiul mi- 
a fost înmânat de Mircea Ghiţulescu; el a tăiat plicul 
închis, în care era trecut numele celui premiat 
(premiile au fost hotărâte de un juriu de cinci critici, 
cu o oră înainte de Gală; Nicolae Manolescu s-a jurat 
că nu ştie cine sunt premiații şi a jucat perfect acest 


'rol). Am declarat că trăiesc în plin absurd fiindcă 


ştiam că nu am nici o şansă să depăşesc noua 
cumpănă din viața mea, intrat cum eram în dizerația 
totală a conducerii USR în urma “Cazului Viața 
Românească-Paul Goma-antisemitism” — fiind 
asigurat de binevoitori că voi fi îngropat de viu în 
hteratura română, fiindcă N. Manolescu “e răzbună- 
tor, nu te iartă pentru ce i-ai făcut”! Nu puteam să 
cred că destinul meu prăpăstios e în stare să-mi ofere 
o fereastră de supravieţuire într-o lume literară 
sălbăticită, sufocată de aroganță, abuzuri, 
exclusivism, intoleranță (e adevărat, în aceeaşi zi a 
premierii am aflat că fiul meu a dat faliment şi că are 
“creditori la uşă”; aşa sunt cu făcut, nu pot să mă 
bucur de nimic). Pesimist cum sunt că avem cu toții 
loc în literatura română, am fost consternat să aflu 
că sunt premiat. Aştept ziua când Uniunea Scriitorilor, 
conducerea ei va fi în stare să-l premieze pentru 
întreaga operă pe Paul Goma, cu inima deschisă — 
abia atunci voi considera că s-a făcut dreptate. Dar 
voi apuca eu această zi? 

Rep.: Cum vă vedeţi viitorul? 

L.1.S.: Nu văd nici un viitor pentru mine, de şase 
ani sunt obsedat de sinucidere (nu mă mai pot motiva 
să continui). Nu mă mai interesează viitorul. Aş fi 
fericit să apuc (dar n-o să trăiesc eu atât de mult!) 
să văd că România are în sfârşit noroc de un 
conducător clarvăzător, care să țină cont de interesele 
românilor, nu de interesele lui personale sau de 
interesele Marilor Puteri. Toată viaţa am fost un naiv, 
care s-a luptat cu morile de vânt. Mereu în opoziţie, 
am avut parte numai de prejudicii. Dar nu mă plâng, 
observ numai că a trecut viața şi că nu m-am ales 
decât cu prea puţin, chiar dacă mi-am făcut datoria 
nu numai față de mine însumi (am avut o familie, un 
copil, o casă; am publicat mai multe cărți, bine primite 
de critică, unele premiate: am fost pe bancade, nu 
am stat deoparte la o adică, mi-am respectat statutul 
de persoană publică, “la nivelul meu”, onest). 


25 iunie 2006. Bucureşti 
Interviu realizat de 
Traian Călin UBA 





i Sia dh a Mia 24, iul 


PY PV. PP 
- 


= Su 





- —————— — — 7 —_ ——_ 7 —....—— 77...” 7... OC —.—————— —— — * pi 


PUNCTE CARDINALE 


lulie 2006 Nr. 7/187 PAG. || 





MIRCEA ELIADE ȘI MOMENTUL „CRITERION” (1934-1935) (1) 


2, Atmosfera epocii, în paginile revistei 


Semnalăm importanța faptic-documentară - 
Inclusiv sub aspectul atitudinii civice a autorilor - pe care 0 
au „notele” cuprinse în finalul fiecărui număr de revistă, 
sub titlul generic: „... şi citeva puncte de vedere”. Atenţie, 
aici nu poate fi vorba despre un singur punct de vedere, care 
— aşa cum se știe — nu este un orizont! Tinerii oameni de 
cultură de la CRITERION — formați la un nivel de pregătire 
filosofică greu de egalat şi acum, la aproape 15 ani de la 
rotația din decembrie 1989 — au în modul cel mai clar 
conştiinţa necesității diversității opiniilor şi dau viaţă unui 
mod democratic al discursului jurnalistic, exemplificând o 
maieutică a respectului reciproc al opiniilor divergente şi 
chiar adverse, pe temeiul primatului spiritualității, Ei iau 
foarte în serios această rubrică finală, adesea acoperind 
două pagini din cele șase ale întregii publicaţii. Punctele de 
vedere alcătuiesc, după cum le sună şi numele, orizontul de 
abordare al grupării gânditorilor români ce dau viață revistei. 
Notele de la sfârşitul revistei (ce includ şi ceea ce astăzi 
numim „revista revistelor”), semnate de toți redactorii, sunt 
scrise cu cvasi-completă cuprindere a evenimentelor majore, 
acoperind adică ariile existenţiale principale, încât îi oferă 
cititorului interesat posibilitatea unei abordări panoramice — 
din unghi economic, politic, social-cultural — a realităţii şi 
actualități momentului. 
In Numărul 2, apărut la | noiembne 1934, la pagina 
6, Mircea Vulcănescu semnează, folosind inițialele numelui, 
o notă-comentariu despre reacțiile nu doar ale unei singure 
“părți a presei” (ca să folosim o celebră sintagmă de azi) 
provocate de apariția. Câteva observații desprinse de aici, 
în folosul cunoaşterii contextelor, ni se par de cert interes: 
„Prin faptul că revista noastră poartă numele unei foste 
asociaţii a «tinerei generații», apariția ei a stârnit cele mai 
variate răstălmăciri și comentarii. Unii, nevoind să țină 
seamă de avertismentul nostru, s-au întristat de apariția 
revistei, ca la învierea unui spirit de a cărui moarte se 
bucuraseră-n zadar. Alţii, numărând care şi câţi din membri 
asociației se regăsesc în redacția revistei, s-au necăjit că 
grupul celei din urmă e nereprezentativ pentru cea dintâi. 
Alţi s-au bucurat dimpotrivă, la gândul că în revistă, asociația 
nu supravieţuieşte decât prin nume. Unii au contestat revistei, 
ca şi asociaţiei, orice temeiu de existență. Alţii s-au bucurat 
că revista va clarifica lucrurile pe care le-a încurcat asociația 
fostei «tinere generații». Alții s-au întristat dimpotrivă că 
revista distinge şi separă, acolo unde generaţia îşi propusese 
să se afirme unită. În sfârșit, unii au învinuit și unii au lăudat 
revista pentru că ar reprezenta tendinţe fascizante, aşa cum 
alții lăudaseră ori învinuiseră altădată asociaţia de bolşevism, 
pentru că discuta pe Gide şi pe Lenin. [...] Convinşi de 
necesitatea făptuirii lămurite, în deplină cunoaștere a 
împrejurărilor şi a țintelor urmărite, câţiva din membni fostei 
asociaţii s-au gândit să transforme tribuna de odinioară într- 
0 revistă, a cărei menire să fie încercarea de a filtra prin 
rațiune toate îndemnurile vremii lor. Aşa se explică apariția 
revistei”, 

Necesare luări de poziţie, explicații, precizări, din 
care putem recunoaște esența unui crez, acela al primatului 
erie şi spiritual în desfăşurarea actului jurnalistic, aşa cum îl 
practicau membrii „fostei «tinere generaţii»”, concepând 
spiritualitatea ca valoare ontologică şi, deci, ca armură în 
lupta lor de apărare a omenescului amenințat cu degradarea 
prin materialism, determinism, freudism, reducționism al 
„luptei de clasă” ș.c.]., elemente ale ideologiei marxiste 
aflate în plin marș agresiv, de cucerire a conștiințelor (să nu 
uităm: pe cele pe care nu a reușit să le convingă sau să și le 
facă asociate, le-a exterminat fizic, după preluarea puterii 
politice!) „Între asociaţia Criterion și revista cu același nume 
nu e decât o legătură de titulatură dar această titulatură 
exprimă acelaş ideal de selecţie a valorilor pe care unii din 
membrii trecutei asociaţii au încercat să-l realizeze acolo și 
pe care încearcă să-l continue aici, Asociaţia Criterion cra 0 
incercare de manifestare în comun a tinerei generaţii, o 
tribună, ci nu un curent, sau o doctrină. Ea reunea tineretul 
de orice opinii, doritor să discute impreună problemele 
vremii, cerându-i o singură condiţie! respectul opiniilor 
potrivnice, ca manifestări ale gândului, chiar când nu erau 
împărtășite. Asociaţia îşi închipula că divergenţele de păreri 
nu înlătură cu necesitate stima reciprocă”. 

De remarcat acest veritabil Cod al Onoarei, aplicat 
de Generaţia '27 inclusiv în comportamentul publicistic - 
practici ce au fost cu barbarie spulberate, chiar ca 


„închipuiri”, de cruda realitate a politicilor consecutive acestui 
climat interbelic românesc ce se afla, până la sfârşitul celui 
de-al treilea deceniu al veacului al XX-lea, încă în faza sa 
profund democratică, cel puțin sub aspectul libertății de 
expresie: „Deasupra deosebirilor de păren, tineretul credea 
că poate dura o prietenie care să servească de cadru material 
şi spiritual unei clarificări oneste a problemelor în fața opiniei 
publice Împrejurările intervenite între timp, accentuarea 
conflictelor ideologice şi politice între diferitele fragmente 
ale tinerimei româneşti, au arătat ce era iluzoriu într-o 
asemenea încercare. Ceea ce era posibil în 1931, nu mai e 
posibil în 1934. Ideia care a generat asociaţia Criterion, nu 
mai putea strânge laolaltă totalitatea membrilor tinerei 
generaţii. În conflictul activist şi politic dintre «dreapta» și 
«stânga» care a despărțit tineretul românesc, postulatul 
primatului gândirei înceta de a mai fi un cadru posibil de 
manifestare pentru oameni care refuzau să stea de vorbă 
intre dânşii. Aşa s-a sfârșit cu asociația Criterion. Nu s-a 
sfârşit însă şi cu cei care persistă a crede, împotriva lui 
politique d 'abord, în primatul spintuahtățu”. 

Primatul spiritualității, al „gândului”, se vădeşte 
ideea-forță a Generației '27, în speță a redactorilor de la 
Criterion; idee la care nu se poate renunța, cu toate 
neajunsurile generate de imixtiunea în forță a politicului 
(„ideologiile”) pe care această obsesie superioară le 
antrenează, după apariția revistei: „Fireşte că noul grup nu 
mai reprezintă ansamblul tinerei generații şi nici nu este o 
tribună liberă pentru orice fel de manifestare. De el s-au 
îndepărtat de la sine, toţi cei care nu cunosc existența unui 
plan comun de discuţie cu adversarii lor, toți cei care refuză 
primatul gândului. [...] In sfârşit, s-au îndepărtat toți aceia — 
ori care ar fi valoarea lor creatoare — care nu păstrează, în 
stilul lor de manifestare, acel minimum de respect şi 
condescendență faţă de ceilalți, fără de care colaborarea 
intelectuală devine imposibilă. Revista Criterion nu e deci 
revista unui grup de tendințe ideologice comune, ci revista 
unui grup, rămas pe vechile lui poziţii, care crede că pentru 
lămurirea tuturor problemelor, instrumentul principal de lucru 
e discuţia, gândirea reflexivă, confruntarea conştiincioasă a 
faptelor şi a pretențiilor şi a faptelor cu pretenţiile”. 

n concluzie, revista este un laborator publicistic, 
conservator prin păstrarea opiniilor tradițional-naeionesciene 
ale intemeietorilor asociaţiei şi democrat prin libertatea 
asumată a opiniilor independent exprimate în paginile 
periodicului Criterion, cu intenţia declarată de a fi 
continuatoarea tradițiilor respective şi totodată a direcției fostei 
reviste a profesorului Motru, /deea europeană, care îşi 
încetase apariția: „Revista Criterion nu reprezintă deci decât 
o metodă. Niciunul dintre colaboratori nu vorbeşte în numele 
grupării, ci fiecare în numele lui. Dacă au luat numele fostei 
asociaţii și haina fostei /dei europene, au făcut-o, ca un 
omagiu, pentru două direcții față de care s'ar dori în 
continuitate”, 


F a 3 a 


La Sa si 
să - d 








La 


Pentru a înțelege ce doreau să continue cntenoniştii 
în revista lor, despre Ideea europeană trebuie spus că 
apăruse la Bucureşti, săptămânal, apoi lunar, de la 25 iunie 
1919, la 1 iulie 1928, în Editura „Noua Revistă Română”, 
de sub conducerea lui C. Rădulescu-Motru, cu nota inițială: 
„Ideea europeană este un organism independent, având ca 
scop să informeze publicul românesc asupra curentelor de 
Idei şi transformărilor sociale din Europa, interpretând 
totodată, cu obiectivitate, pe cele din cuprinsul românesc”; 
iar în articolul intitulat chiar “Ideea europeană”, scopul 
publicației este clar exprimat: „Ideea europeană va avea să 
țină vie, în conştiinţa publicului nostru, această comunitate 
sufletească de la baza civilizațiunei curopene [...] De ce 
NOI, românii, să ieşim din marele război, înjosiţi la rangul de 
colonie culturală a unui popor, fie cât de puternic şi de glorios 
acel popor? Am luat parte la un mare război, în care ni se 
spune că am servit cu folos cauza Europei, atunci să ni se 
lase cel puţin dreptul să deschidem culturii noastre o 
îndrumare liberă în orizontul cel larg al Ideii europene”. 

„Cultura noastră trăieşte, în genere, sau prea mult 
într-un fel de provincialism leneş sau prea mult într-o 
actualitate străină, necontrolată, capricioasă. Avem nevoie 
de o temeinică aprofundare a marilor opere, care 
sintetizează tot ce-i mai nobil în aspirația umană”, citim 
într-o notiță semnată „P.C.”, în care este lăudată „gruparea 
de înaltă intelectualitate, Poesis, care nu mult după războiu 
ne-a adus o preocupare pentru cultura superioară şi unde 
conferenţiau T. Vianu, lon Pillat, lon Sân Giorgiu, Al. Marcu, 
lon Mann Sadoveanu”. 

Desigur, articolele de fond şi oricare altele exprimă 
ceea ce am numit „atmosfera epocii”, dezvoltând aspectele, 
considerate de autorii lor ca fiind de maximă actualitate şi 
implicită importanţă. Prezentul, perceput ca sfârşit de epocă 
istorică, este, pentru Petru Comarnescu (autorul articolului 
ce deschide primul număr al revistei, cu titlul: “Dezacordul 
dintre adevărurile spiritului şi fenomenele prezentului” şi 
un subtitlu baroc, sau cronicăresc-medieval, care desluşeşte 
dilemele resimţite: “Despre un prim aspect al dramei şi 
îndoelilor cugetătorului voitor de bine faţă de iraționalitatea 
vieții contemporane, pornită totuşi spre un chip nou de 
credință şi creaţie, şi despre rostul acestui cugetător față cu 
forțele ce simbolizează revărsarea naturii peste hieraticele 
monumente ale culturii”), un amalgam al contrariilor 
perceput dureros, ca ruptură interioară: „timpul nostru, 
această răscruce la care faţă-n faţă se află practicile şi 
ideile cele mai opuse, credințele şi soluțiunile cele mai 
contradictorii, hărăzeşte omului gânditor şi voitor de bine 
un conflict de-o tristă grandoare”. Este ceea ce vom găsi în 
miezul conflictului psihologic al romanului De două mii de 
ani al lui Mihail Sebastian, conflictul din miezul epic şi al 
câtorva dintre romanele lui Mircea Eliade. (Va urma) 


Mihai POSADA 
(din studiul Opera publicistică a lui Mircea Eliade) 











PAG, 12 Nr. 7/187 lulie 2006 


PUNCTE CARDINALE 





ACHITAREA LUI 
GRIGORE OPRIȚĂ 


e Sile a, Bia tacă 









cj js 
Ț 


ROMÂNIA 
CURTEA DE APEL BRAȘOV 
Secția Penală 


DECIZIA PENALĂ NR. 248/Ap DOSAR NR. 49/P/Ap/2005 


Şedinţa publică din 19 septembre 2005 


PREȘEDINTE: Vasiliu Alexandru - judecător; 
Gheorghe Radu — judecător; Cristina Dănescu - grefier 


Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, loan Cîrlan, 
procuror în cadrul parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov. 


CURTEA, 


1. Constată că, prin sentința penală nr. 292/2003, pronunțată de Tribunalul Brașov, 
s-a dispus în baza art. 317 Cod Penal, condamnarea inculpatului Opriţă Grigore, la 2 ani şi 6 
luni închisoare pentru săvârşirea infracțiunii de propagandă naționalist-şovină. În baza art, 4 
din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 31/2002, a condamnat pe acelaşi 
inculpat la 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracțiunii de răspândire, vânzare, 
confecționare, precum şi deținere în vederea răspândirii de simboluri fasciste, rasiste şi 
xenofobe. 

A aplicat pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 6 luni închisoare, în baza art, 86/1 şi art. 
86/2 Cod Penal. La | | 
A dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata termenului 
de încercare de 6 ani și 6 luni, în baza art. 86/3 alin. | Cod penal. Pe durata termenului de 
încercare inculpatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere; a) să se 
prezinte la termenele fixate de către Serviciul de Reintegrare Socială şi Supraveghere de pe 
lângă Tribunalul Braşov; b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă 
sau locuință și orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi intoarcerea; c) să comunice 
şi să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii de natură a putea fi 
controlate mijloacele lui de existență. În baza art, 86/4 Cod Penal, s-a atras atenţia inculpatului 
asupra condițiilor revocării acestui beneficiu al suspendării executării pedepsei sub 
supraveghere. 

În baza art, |, 2,4 şi 7 Legea nr. 543/2002 modificată prin O.U.G. nr. 18/2003, s-au 
constatat grațiate pedepsele aplicate prin prezenta şi a atras atenția inculpatului asupra 
condițiilor revocării acestui beneficiu în cazul săvârşirii unei noi infracțiuni intenționate. 

În baza art. 53 pct. 2 lit. a Cod penal, art. 65 Cod Penal, a aplicat inculpatului 
pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. A şi b 
Cod Penal. 

Au fost confiscate în folosul statului de la inculpat următoarele obiecte aflate la 
Camera de Corpuri Delicte a Tribunalului Braşov, conform proceselor verbale aflate în filele 
19-55 dosar urmărire penală: Ce este comunismul — Horia Sima — 74 bucăţi; Mort sau viu — 
Ovidiu Guleş — 89 bucăţi; două cărți la pre[ redus: Lacrima prigoanei. Din lupta legionarelor 
românce şi Studii legionare postbelice de Faust Brădescu — 41 bucăți; Cum am devenit 
extremist de dreapta — Grigore Opriţă — 41 bucăţi; Perspective legionare asupra timpurilor 
prezente şi viitoare — Valeriu Neştian — 3 bucăţi, Poezii - Poezia orală Radu Gyr — 2 bucăţi, 
Poezii — Sângele temniței — Balade — Radu Gyr — 3 bucăţi; Cântece nescrise din închisoare 
1948-1964 — Virgil Mateiaş — 7 bucăţi; Revoluţia lui Horia — Constantin Stoicănescu — 20 
bucăţi; Întoarcerea la izvoare — Filon Verca — 6 bucăţi; Sub semnul ororii depline = Viorel 
Gheorghiţă — 14 bucăţi; Cronica unor violenţe politice = Nicolae Roşca = 6 bucăţi; Ce este 
frăția de cruce. Origine. Organizare. Doctrină — Nicolae Roşca — 1 bucată; Pentru ce am 
pierdut războiul din răsărit şi am căzut în robia comunistă — Horia Sima — 2 bucăţi; Lămuriri 
legionare — Virgil Maxim — 1 bucată; Căpitanul — lon Banea — 1 bucată, Studii legionare 
postbelice — Faust Brădescu — 5 bucăţi; Cine au fost victimele de la Jilava — Aristide Lega - 
I bucată; Testamentul din morgă — Remus Radina — 2 bucăţi; Agenda legionară 1996 — 2 
bucăţi; Pentru legionari — Corneliu Zelea Codreanu - | bucată; Din împărăţia morții - 
Gabriel Bălănescu - 47 bucăţi; Sfârşitul unei domnii sângeroase — Horia Sima — 42 bucăţi, 
Era libertăţii - Horia Sima: vol. 1 — 39 bucăţi, vol, II - 3 bucăţi; Gazeta de Vest — Almanah 
1995 — 47 bucăţi; Gazeta de Vest — 1383 bucăţi; Ghidul suprematistului — 24 bucăţi; Prezeni 
- buletinul informativ al Noii Drepte - 2 bucăţi; Mişcarea Legionară şi democraţia - | 
bucată; Noua Dreaptă — 23 bucăţi; Asalt — 1 bucată; pliant publicitar Garda de Fier — 122 
bucăți; A ucis oare Hitler 6.000.000 de evrei? — 46 bucăţi, afişe publicitare — 3690 bucăți, 
casete video — 6 bucăţi; agende — 5 bucăți, dischete — 38 bucăţi; CD — 3 bucăţi şi discuri = 2 
bucăţi; un plic cu două poze cu Horia Sima, loan Moja şi Vasile Marin. 

In baza art. 189, 191 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul să plătească 
suma de 16.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat. 

2. Pentru a se dispune astfel, prima instanță a descris foarte pe larg o stare de fap! 
pe care a apreciat-o ca fiind relevantă în pronunțarea unei hotărâri de condamnare a 
inculpatului, așa cum rezultă din considerentele sentinţei, 

, Împotriva sentinței au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov 
şi inculpatul. 


Parchetul a criticat sentința numai cu privire la netemeinicia cuantumului pedepselor 
aplicate şi reținerea art. $6/1 Cod Penal. Inculpatul Opriţă Gngore a solicitat achitarea sa, în 
temeiul art. 11 pet. 2 lit. a, rap. la art. LO lit. b şi d din Codul de procedură penală. Ioculpata 
a susținut, în esenţă, că prin faptele sale şi-a exercitat preocupările de publicist și istoric, 
încercând să facă cunoscută problematica vieţii interbelice publicului interesat de fenomenul 
istoric, fără ca modul în care a procedat să poată fi considerat extremist, naționalist-şovin, 
xenofob etc, Ă 

4, Apelul declarat de inculpat este fondat, în sensul celor care se vor arăta în 
continuare, | A 

În apel, curtea a completat în mod consistent probatoriu, fiind audiaţi marton și 
fiind depuse la dosar o serie întreagă de inscrisuri (cărți, reviste etc.) la care vom face 
referire în motivare 

5, Prin actul de sesizare al primei instanțe au fost prezentate ca elemente de fapt 
un număr de 8 aspecte concrete, pe baza cărora s-au reținut infracțiunile pentru care inculpatul 
a fost trimis în judecată, acestea constituind starea de fapt cu care a fost sesizată instanța. 
Trebuie însă precizat chiar de la început că, aşa cum se poate constata din parcurgerea 
cuprinsului rechizitoriului, atenția acuzării este localizată în special asupra manifestărilor ȘI 
preocupărilor pe care inculpatul le-a avut pentru doctrina legionară şi mai puțin asupra 
aspectelor care ar viza conţinutul infracțiunilor reținute. Examinând cauza, în întregul ei, 
pentru a se aprecia asupra întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 
317 Cod Penal şi art. 4 din OUG 31/2002 este absolut necesară o examinare punctuală a 
elementelor stării de fapt, prin prisma materialului probator administrat, 

6. 0 primă stare de fapt reţinută în acuzare este aceea de „propagandă în cadrul 
unităților de învățământ” (pet. I11/1 din rechizitoriu). 

Se reține că inculpatul Opriţă ar fi desfășurat o activitate de racolare a tinerilor 
elevi, pentru a-i educa în spiritul și convingerile legionare și în acest scop a întocmit o lucrare 
intitulată Tânăra Frăție Ortodoxă. Se constată însă că lucrarea constituie, de fapt, un regulament 
al unei viitoare organizații „Tânăra Frăție Ortodoxă”, care intenționa să se adreseze tinenlor, 
pentru a împiedica „scufundarea generației tinere în mizeria morală în care este împinsă de 
demagogia politică” (fila 545, vol.Il, u.p.), fără a se identifica în conținutul său formulări cu 
conținut naționalist-şovin, xenofob etc. În rechizitoriu se apreciază că, pentru că elevii sunt la 
o vârstă fragedă „pot fi coordonaţi cu uşurinţă către convingeri naționalist extremiste, xenofobe 
şi rasiste, prin indicarea, ca bibliografie, a unor reviste precum Gazeta de Vest şi Puncte 
Cardinale”. Formularea „pot fi” indică doar o eventualitate, pentru că, în realitate, crearea 
acestei organizații nu s-a materializat. Pe de altă parte, cele două reviste sunt publicații care 
au apărut în mod legal, mai mulți ani la rând, şi nu sunt indicate articolele din aceste reviste 
care ar confirma concluziile procurorului. 

Verificând probele care au fost administrate în dosar (atât de la urmărirea penală, 
cât şi din faza de judecată) se constată că nu este stabilită o activitate concretă de propagandă 
a inculpatului în unități de învățământ. În penoada 1992-1994 acesta a funcționat ca profesor 
de fizică la Liceul Codlea, județul Brașov, dar nu rezultă din nici o probă că ar fi luat legătură 
cu elevii în încercarea de a-i determina să facă parte din „Tânăra Frăţie Ortodoxă”. Din 
contră, martorul Cutieru Gheorghe, profesor la Liceul Codlea şi fost coleg cu inculpatul, 
arată că cel în cauză nu a avut în nici o împrejurare atitudini extremiste, xenofobe, anti- 
semite, naționalist-şovine etc.(fila 160 dosar apel). Ca specialist în istorie, martorul a avut 
discuții cu inculpatul, inclusiv referitoare la doctrina legionară, dar a remarcat o atitudine 
corectă şi lipsită de excese in exprimarea opiniilor. După ştiinţa acestuia, inculpatul Opriţă nu 
a avut legături cu elevii pe această temă. Regulamentul la care se face referire, nu numai că 
nu s-a stabilit că s-ar fi răspândit în rândul elevilor, dar nu are un conținut care să intre sub 
incidenţa disp. art. 317 Cod Penal. 

7. Un alt aspect reținut de acuzare îl constituie „propaganda prin articolele 
publicate în revista Gazeta de Vest” ( pet. II /2 din rechizitoriu). 

In perioada 1994-1998 inculpatul a colaborat la revista Gazeta de Vest, publicând 
articole pe diferite teme. Gazeta de Vest a apărut ca un “Magazin de atitudini, istorie şi 
credință”, în care foarte multe persoane au publicat articole, multe dintre acestea cu referire 
la personalităţi ale Mişcării Legionare, idei ale acestei doctrine etc. 

Articolele publicate sub semnătura inculpatului şi reținute ca activitate de propagandă 
au fost examinate în detaliu de Curte [...] și s-a constatat că este vorba despre redarea unor 
opinii, stări de fapt, evenimente, preluate din alte surse de documentare, fără ca autorul să 
intervină în sensul de a da informaţiilor o anume interpretare naționalist-şovină, xenofobă, 
extremistă sau de alt fel. Modul de exprimare folosit de inculpat nu are conotații incitante sau 
oja puneau în sensul cerut de legea penală, pentru infracțiuni prevăzute de art. 317 Cod 

enal, 


8. Propaganda prin publicaţiile Garda de Fier şi Cum am devenit extremist de 
dreapta (pct. LII/3 din rechizitoriu). 

In rechizitoriu se reține că inculpatul “a scris şi publicat două cărți cu conţinut 
național-extremist” editate în 1995 şi 1998, fără să se arate pe ce se bazează această calificare 
a conţinutului. 

Din prima lucrare nu s-a mai găsit nici un exemplar şi deci nu s-a putut examina 
conținutul lucrării (fila 9 rechizitor). In aceste condiții curtea nu poate nici să rețină şi nici să 
realizeze modul în care inculpatul a înțeles să redacteze această carte şi dacă este vorba 
despre săvârşirea unei infracțiuni. 

Lucrarea Cum am devenit extremist de dreapta, prezentată pe suport electronic, 
constituie o selecţie dintre articolele publicate de inculpat în revista Gazeta de Vest, la care 
sunt adăugate și altele, fără să fie însă indicate, de către acuzare, aspecte concrete care să 
reprezinte elemente ale laturii obiective ale celor două infracțiuni reținute în sarcina 
inculpatului, Nici curtea nu a constatat prezența unor susțineri ale inculpatului care să aibă 
conținut naționalist-şovin ori care să incite la ură de rasă ete. În rechizitoriu sunt redate, cu 
titlu ilustrativ, extrase din această lucrare, apreciate ca relevante, extrase care. însă. nu 
conţin nici un fel de afirmații naționalist-şovine, xenofobe ete, (fila 4 din actul de acuzare), 

9 Un alt aspect al stării de fapt cu care s-a sesizat instanța îl reprezintă 
„propaganda prin constituirea firmei Arbeit M, E.” (pet, IIV/4 din rechizitoriu). 

Chiar din rechizitoriu rezultă că la 28.01.1999, cu îndeplinirea tuturor formalităţilor 
prevăzute de lege, s-a înregistrat societatea comercială cu numele ARBEIT M.F. denumire 
acceptată și autorizată. Firma a avut şi o adresă de poştă electronică: arbeit(Garbeit.ro. 

Se afirmă că prin firmă inculpatul ar fi trimis mesaje cu conţinut xenofob, deşi 
aceasta rămâne o formulare generică, fără nici o indicare corectă a unor astfel de texte 

Aspectul care nu este lămurit prin actul de acuzare îl reprezintă modul în care 
înființarea unei societăţi comerciale a putut constitui o activitate de propagandă, mai ales că 


(x 


PUNCTE CARDINALE lulie 2006 Nr. 7/187 PAG. 13 





denumirea acesteia nu a fost asociată cu contextul în care a fost folosită în al Il-lea război 


mondial, ideea exprimată având la origine cu totul alte semnificaţii decât cele care:o leagă de 
un lagăr de concentrare. [...] 


10. Propaganda prin colaborarea cu organizaţia Noua Dreaptă, respectiv cu 


de exprimare (art. 4 din aceeaşi lege). De altfel, funcţionarea a numeroase organizaţii legal 
înființate, precum Mişcarea Legionară, Noua Dreaptă etc, Și existența unor publicații ale 
acestora, constituie o realitate care nu poate fi ignorată, Ele sunt prezente pe numeroase 
situri de pe internet şi îşi fac cunoscute preocupările legate de naționalism, doctrina legionară, 
martorul Molnar Vasile Andrei (pet. I11/5 din rechizitoriu) Garda de Fier, embleme, însemne, publicaţii, doctrină, imnuri, poezii etc. Suntem, de fapt, în 
Organizaţia Forumul Creştin Nona Dreaptă este, înființată legal şi înregistrată la. prezenţa materializării libertăţii de exprimare care, dacă funcționează în alte cazuri, trebuie 
14.03.2000 la Tnbunalul Bucureşti, să funcționeze, în limitele legii, și pentru inculpat si 
Se reține că inculpatul Opriţă Grigore a luat legătura cu numitul Tudor lonescu, 17. Manifestarea unei opțiuni faţă de o anumită doctrină sau mişcare politică se 
președintele acestei organizații, concepând şi tipărind împreună o Broşură de prezentare. înscrie în cadrul dreptului fundamental la libera exprimare. 
Apoi, în colaborare cu numitul Molnar Vasile Andrei, a tipărit afişe prin care cultivau „sentimente Libertatea de exprimare privește nu numai ideile sau informaţiile apreciate favorabil 
de orgoliu” rezultate din apartenenţa la o naționalitate şi adversitate faţă de alte etnii, precum. dar şi cele care contrariază, şochează sau neliniștesc, ca o exigență a pluralismului intr-o 
şi Ghidul Activistului Politic, redenumit Ghidul Suprematismului. societate democratică (a se vedea cazurile Ozgur Gundem contra Turcia sau Applebep și alții 
| Este de observat că broşura este destinată prezentării organizației Noua Dreaptă, contra UK.) De altfel, libertatea de exprimare este o condiție sine qua non într-o democrație 
legal înființată (vol. II, p. 89-97). Chiar dacă prezentarea conţine tonuri critice, legate de mai pluralistă şi trebuie garantată oricărei persoane fără a se face vreo distincție privitoare la 
multe aspecte sociale, nu se poate susține că ele ar reprezenta. din perspectiva exigențelor natura scopului în vederea căruia se exercită această libertate (a se vedea cazurile Cosado 
textelor de incriminare din art. 317 Cod Penal, o acțiune de propagandă naționalist şovină, Coza contra Spania sau Cetin şi alții contra Turcia). Orice individ are dreptul de a formula o 
incitare la ură, xenofobie, antisemitism, discriminare rasială etc. opinie despre fenomenele în mijlocul cărora trăieşte şi de a le analiza prin titlul propnei 
hu S-a procedat la identificarea unor modele de afişe stocate în memoria computerelor gândiri. Nimeni nu poate fi urmărit sau condamnat pentru opiniile sale, chiar dacă reprezintă 
ridicate de la inculpat (vol. L., cap. V, p. 550-753), fără a se putea reține aspecte relevante în o opțiune minoritară. 
cauză. Ingerinţele statale, admise în principiu prin disp. art. 10. alin. 2 din CEDO, trebuie să 
Ghidul Suprematismului recomandă modelul organizatoric al Forumului Creştin fie necesare într-o societate democratică, Curtea de la Strasbourg stabilindu-și dreptul de a se 
Noua Dreaptă, cu simbolul adoptat de aceasta. Printre altele. Se critică democrația, pe care o pronunță asupra restricţiilor aplicate de autorităţile naționale, în circumstanțele fiecărei cauze, 
consideră mai mult un obiect de studiu, acest aspect fiind reținut în rechizitoriu ca probă de în special pentru a vedea dacă ele corespund unor „nevoi sociale impenoase” și sunt 
acuzare (î. 12 rechizitoriu). „proporționale cu scopul urmărit” (a se vedea în acest sens CEDH “Curtea europeană a 
La acest punct sunt inserate şi afirmații ale martorului Molnar (fila 13 din drepturilor omului”, 21 februarie 1984, cauza Wingrove contra U.K. din 25 noiembne 1996, 
rechizitoriu), dar care nu pot fi reținute în sarcina inculpatului. cauza Bladet Tromso şi Stensaas contra Norvegia din 20 mai 1999 şi altele). Legea care 
11. Propaganda prin compilația stocată pe CD şi denumită Totul despre Garda de limitează libertatea de exprimare trebuie să fie accesibilă şi previzibilă, oferind toate 
Fier (punctul 111/6 din rechizitoriu). informațiile necesare legate de existența și conținutul normelor jundice aplicabile (cazul 
CD-ul conţine informații cu privire la istoria legionarilor şi a Gărzii de Fier, reunirea Sunday Times contra U.K. din 26 apnihe 1979). [...] 
unor lucrări scrise de Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima, etc., imnuri legionare, un discurs Este locul să analizeze prevederile art. 317 Cod Penal din perspectiva acestor 
al lui Horia Sima. De fapt, aceste informații sunt reproduse, fiind vorba de documente şi idei ' exigențe [...] Jurisprudenţa națională este ca şi inexistentă în această infracțiune şi nici pe 
despre care s-a scris şi în alte publicații, cu scop de informare, publicaţii aflate pe piață. această cale nu s-a putut ajunge la o interpretare care să clarifice disp. Art. 317 Cod Penal, 
' 12. Un alt aspect al stării de fapt îl reprezintă „propaganda prin revista aşa cum se cere şi în jurisprudența Curţii de la Strasbourg (a se vedea CEDH din 20 noiembrie 
Asalt” (punctul I11/7 din rechizitoriu). - 1988), 
| „Deşi se afirmă, generic, existenţa unei propagande naționalist extremiste, legionare, In aceste condiţii, interpretarea pe care o poate reţine curtea, atât timp cât textul 
rasiste Şi xenofobe, din examinarea revistelor aflate-la dosar se constată că ele conțin redarea - este declarat constituțional (vezi dec. Nr. 67 a C.C., din 3.02.2005, aflată în dosarul de apel), 
unor texte din alte publicaţii sau informații necomentate, pe teme care formează și obiectul - trebuie făcută în sens restrictiv, cu respectarea rigorilor impuse de Curtea Europeană de la 
altor publicații (cărți şi reviste). Modul de exprimare al inculpatului nu conține nici un fel de + Strasbourg, lipsa de previzibilitate fiind un obstacol serios în aplicarea textului incriminator. 
elemente de propagandă naționalist-şovină sau de incitare la ură de rasă, xenofobie etc. (filele 
| 22-87 din vol. IL al u.p.) În aceste condiții nu este relevant în cauză dacă aceste reviste au fost 
| distribuite sau nu. 


> 
3 
3 


18. În prezenta cauză, aşa cum s-a amintit, este de observat că starea de fapt 


reținută în sarcina inculpatului Opriţă Grigore este contemporană cu activitatea unor 
| 13. In fine, se mai apreciază ca activitate de propagandă participarea inculpatului, organizații cu opțiuni declarate spre Mişcarea și doctrina legionară, care sunt legal înființate 


| în 14-16.06. pe pu si mmpgcron em DC Cel România”, întâlnire organizată de. şi care îşi exprimă mult mai direct Și mai tranşant decât inculpatul, cu accesibilitate maximă 
un număr mai mare de publicații și asociaţii non- (e de Sei a de riersi *ebigzentanitacetefa 
+ e Î a: As: ȚIT d e P . 


profit, pentru a se crea O organizaţie numită „pentru public, idei, informații şi documente le 
„Miscarea albă”, preocupare care il ATi gzunciăl I11/8 din rechizitoriu). Din actele sală E blicaţii prin cafele ai ep irma E Ep 4 & ') aeâr Gb ă 
Inculpatul Opriţă a publicat articole în revista Gazeta de Vest, care apăreau în mod - 


cauzei rezultă că inculpâtul a avut doar calitatea de invitat la acest simpozion, fără a fi 
desfășurat, în mod concret, activități de propagandă ȘI fără să fi jucat nici un rol în organizarea legal şi în care multe persoane îşi exprimau idei, convingeri etc. inculpatul, aşa cum se 
seminarului. | y Xa : a: LA, „constată din conținutul şi.tonul acestor articole, nu şi-a exprimat opiniile personale şi nu s-a 

14. În sentința primei instanțe sunt reluate şi descrise foarte pe larg stări de fapt “adresat cititorilor cu mesaje care să îndemne la şovinism; ură de rasă, xenofobie, antisemitism 
care, în rezumat, conțin cele opt puncte prezentate în rechizitoriu, fără însă a se demonstra în etc., ci a redat informații şi date, chiar dacă ele aparțineau preocupărilor legate de legionanism. 
mod indubitabil, pe baza probelor administrate, că faptele inculpatului ar constitui elemente.Acelaşi „ton” este păstrat de inculpat ŞI în revi co 


mea HU pa cela ste sta Asalr sau în acea compilație de pe CD, ori 
ale laturilor obiective ale infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată. [...] Este necesară . în celelalte scrieri ale sale. [...] IA - 


O apreciere a semnificației juridice a modului de exprimare folosit de inculpat şi a activității *  - 19, De aceea, în acest context, faptele reținute în sarcina inculpatului Opriță nu 
desfăşurate de acesta, ceea ce nu se poate realiza doar prin enunțuri generice referitoare la pot fi considerate infracțiuni, nici în ceea ce priveşte prevederile art. 317 Cod Penal şi nici 
conţinutul unor texte, fără o demonstraţie Concretă şi convingătoare, ceea ce în cauză lipseşte. referitor la disp. Art. 4 din O.U.G. nr. 3 1/2002, ele situându-se în limitele libertăţii de exprimare 
15. Pentru o corectă interpretare juridică a stării de fapt, Curtea apreciază că - garantată prin art. 10'alin. 1 din CEDO. 7 poa Spa ae - 
trebuie să fie avute în vedere mai multe aspecte care trebuie atent analizate. ăi 20, Aşa fiind, în temeiul art. 379, pct. 2, lit. a Cod procedură penală, apelul 
„Cu privire la art 317. Cod Penal, în lipsa unei jurisprudenţe în această materie, este inculpatului urmează șă fie admis, iar sentința primei instânțe va fi desființată în întregime. 
de reţinut că doctrina s-a exprimat în sensul că, actele de propagandă naționalist-şovină sau + În temeiul art 1, pet. 2, lit, A şi art. 10, lit. D Cod procedură penală, se va dispune 
de aţâţare a urii de rasă, dacă ar exista, trebuie să aibă o amploare şi o consistență prin care achitarea inculpatului, pentru ambele infracțiuni, întrucât faptele reținute în sarcina sa nu. 
să se creeze un real pericol, o periclitare efectivă a bunelor relații de conviețuire socială și întrunesc elementele constitutive ale acestor infractiuni .: 
înţelegere dintre toţi cetățenii României. Nu trebuie confundate astfel de activități cu exprimarea 


- 
| 





„21. Ca o consecință, se va dispune restituirea tuturor obiectelor ridicate de către 
unor opinii sau a unor opțiuni, chiar cu conținut critic, Fără îndoială că inculpatul, prin âcțiunile organul de urmărire penală şi aflate la camera de corpuri delicte, reținerea sau confiscarea 
sale, s-a dovedita fi preocupat de doctrina legionară şi de obținerea de date şi informaţii acestora fiind lipsită detemei legal. î.C CC Cn. | ca 
legate de mai multe aspecte aflate, într-un fel sau altul, în legătură cu aceasta doctrină, ceea "22, Potrivit art. 192, alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare diri ambele 
ce însă excede ipotezelor din art, 317 Cod Penal, instanțe vor rămâne în sarcina statului, | 

Referitor la art. 4 din OUG. Nr. 31/13 martie 2002, este de observat în primul rând - i” | | 
data intrării în vigoare a acestor dispoziţii, în raport cu perioadele la care se referea starea de. : pi E la PENTRU ACESTE MOTIVE 
fapt. Referirea generică din rechizitoriu (fila 17), în sensul că s-ar fi continuat activitatea de. |  ÎNNUMELE LEGII 
propagandă și după apariţia acestui act normativ, nu este edificatoare și nu corespunde | DECIDE: 


exigentelor reţinerii săvârșirii unei infracțiuni. Chiar în expunerea stării de fapt (fila 6 din 


rechizitoriu) se precizează că activitatea inculpatului s-a derulat în intervalul 1992-2002, l. Admite âpelul declarat de inculpatul Opriţă Grigore împotriva sentinţei penale nr. 

n al doilea rând, din probele aflate la dosar, nu rezultă existenţa unor acte materiale - 292/2003, pronunțată de Tribunalul Brașov, pe care o desființează în întregime, 

de răspândire, vânzare sau confecţionare de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe, sau Rejudecând: A Y | 

deținerea, în vederea răspândirii, de astfel de simboluri, Ar fi trebuit să fie vorba, desigur, de În temeiul art. 11, pet. 2, lit. a şi art, 10, lit. d, Cod procedură penală, dispune | 

o activitate anume destinată pentru a răspândi simbolistica și mesajele pe care le conţin acele achitarea inculpatului Opriță Grigore pentru infracțiunea prev, de art. 317 Cod Penal și art. 4 | 

însemne. Astfel de aspecte nu se regăsesc în starea de fapt reținută în actul de acuzare. din O.U.G. nr.31/2002, respectiv propagandă naționalist-şovină şi răspândirea, vânzarea, 
În ceea ce privește soluţionarea prezentei cauze, ceea ce contează sub acest aspect! confecţionarea 'precum și deținerea în vederea răspândirii, de simboluri fasciste, rasiste şi 

este modul de exprimare a unor idei, opțiuni sau convingeri, examinarea trebuind relaționată ' xenofobe, cu aplicarea art. 33, lit. a Cod Penal. | 

cu elemente de fapt ce constituie realități de necontestat, dar și cu prevederile art. 10 din Dispune restituirea bunurilor ridicate de la inculpat, conform proceselor verbale de - 


CEDO, cu privire la libertatea de exprimare, „la dosar, aflate la camera de corpuri delicte. | za leii 

16. În România, ca stat democratic, exprimarea unor opinii sau convingeri legate 2. Respinge apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov împotriva 
de doctrina sau Mişcarea Legionară nu sunt interzise. aceleiași sentințe. ! Y | | 

Chiar dacă în rechizitor se face trimitere la legea 51/1991, privind siguranța națională. . Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului în ambele instanțe. 
a României, prevederile acesteia se referă la un alt aspect, ce cxcede prezentei cauze, Cu recurs în 10 zile de la pronunțare. i îi 
referitor la ,„... .organizarea, săvârşirea sau sprijinirea unor acţiuni totalitariste sau extremiste Pronunţată în şedinţa publică din 19 septembrie 2005. i 
de sorginte comunistă, fascistă, legionară ete.” care pun în pericol unitatea și integritatea 59 | 
teritorială sau ordinea de drept, fără a se interzice exprimarea unor convingeri sau opinii de PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER, 
factură legionară (art. 3). Legiuitorul a considerat chiar că este necesar să prevadă expres că Alexandru Vasiliu Gheorghe Radu 


ft ei : Cristina Dănescu 
disp. art. 3 din legea 51/1991 nu se pot interpreta în sens restrictiv, fiind respectată libertatea | 

















PAG. 14 Nr. 5/185 Ma12006 


Timpul nu a mai avut răbdare! 
şi Doar câteva luni de ar mai fi zăbovit pe 
pământ, părintele Grebenea ar fi trecut cu 
un an peste cei o sută pe care îi avea deja 
SSI contabilizaţi. Dar i s-a împlinit „veleatul” 
ÎI şi “patriarhul” s-a strămutat să veşnicească 
31 laolaltă cu drepţii... 
Am început această evocare cu 
Asta formulările de mai sus pentru că, de fapt, 
î3: ele aparţin celui pe care îl evocăm. Îmi 
amintesc că odată, în cumplita temniţă a 
A Aiudului, când el ne vorbea despre 
3 suferință şi despre semnificaţiile ei, unii 
dintre noi, mai tineri “învăţăcei” ai lui, |- 
am întrebat cu oarecare năduf: “Bine, bine, 
i părinte, dar coşmarul acesta pe care îl 


trăim, când se va termina?”. El ne-a răspuns sfătos: “Hei, feții mei, timpul are 
răbdare, multă răbdare; se cade, deci, să fim şi noi răbdători. Să aşteptăm să se 
împlinească veleatul. Până atunci, însă, trebuie să ne străduim să rămânem noi 
înşine”. Şi el ne-a fost exemplu viu în acest sens. A avut răbdare cu timpul lui de 
atunci aproape un sfert de secol, rămânând el însuşi. lar când a fost slobozit din 
temniţă, s-a înfruntat cu un alt fel de timp, cu care, de asemenea, a avut răbdare. 
Tot cam un sfert.de secol. Şi iarăşi a rămas credincios sieşi şi crezului său. 
Dovadă că aşa este stă şi următorul text scris de el în august 1997: “La planurile 
întunecate care se pot țese în diferite oficine ascunse, neamul meu poate găsi 
singurul sprijin, statornic şi nedezmințit, numai la Dumnezeu. Întoarce-te la El 
cu toată inima şi puterea, slăvite Neam Românesc! Lipeşte-te de EI, căci El este 
viața ta! Caută-te pe tine şi fii ce ai fost! Priveşte drept în sus spre lumină, fără 
a lua seama de zarva din jur! Şi vei fi mântuit. Şi vei fi lumină”. Şi aşa a fost el: 
a luminat şi a împărţit în jur lumină până în ultima clipă. “S-a stins precum o 
candelă căreia i s-a terminat uleiul, dar de predicat a predicat până în ultima 
clipă”, mi-a spus o nepoată de-a lui care, în miez de noapte, mi-a anunțat plecarea 
lui la ceruri. 

Părintele Grebenea s-a născut la 25 octombrie 1905, în Răşinarii Sibiului, 
şi era mândru cu înaintaşii lui din “acest sat frumos şi vestit din Transilvania”: 






La două luni după soțul ei lon Gavrilă 

Ogoranu, s-a stins, cu amărăciunea de a nui 

se fi recunoscut oficial statutul de'luptătoare 
anticomunistă, şi Ana Gavrilă (fostă Săbăduş), 
figură marcantă a eroismului feminin 
românesc din a doua jumătate a secolului XX 
Născută pe 10 decembrie 1921 în localitatea 
Drâmbar (jud. Alba), a fost înfiată de o mătuşă din 
localitatea Galtiu (tot din jud. Alba) şi a fost educată 
sub influența a doi oameni de mare suflet: preotul 
greco-catolic Iosif Pop (viitorul protopop din Târgu- 
Mureș) și profesorul Vasile Hanu. Căsătorită în 1944 
cu studentul medicinist Petru Săbăduş din Sibiu, care 
făcea parte dintr-o organizaţie studențească 


PUNCTE CARDINALE 
P PR. NICOLAE 


ANA 
(SĂBĂDUŞ) 
GAVRILĂ 






GREBENEA | 


Andrei Şaguna, Octavian Goga, doctorul Ilarie Mitrea şi mulți alţii, pe care i 
evocă cu evlavie în cartea lui de memorialistică Amintiri din întuneric. Strămoșii 
bena din Macedonia şi emigraseră în 


lui erau însă originari din oraşul Gret | A ep o 
Transilvania, din pricina asupririi turceşti, încă din veacul al XVII- ea. De laeia 
echilibrul sufletesc. 


moştenit, desigur, cerbicia, robustețea fizică, statornicia şi € le 

După absolvirea şcolii primare (care a coincis cu reîntregirea țării), s-a 
înscris la Şcoala Normală din Sibiu, pe care a terminat-o în 1925. A funcționat 
un an ca învățător în Moldova, în judeţul Roman, iar în 1926 a devenit student 
la Academia Teologică Andreiană din Sibiu, pe care a absolvit-o în 1930. Au 
urmat apoi ani de profesorat prin diferite oraşe ale țării, prilej cu care a reuşit să 
cunoască bine poporul şi nevoile lui. iii 

Cu Mişcarea Legionară a venit în contact în 1936 şi, din acel moment, 
viaţa lui a luat altă traiectorie. Înţelegând dintru început că această mişcare nu 
este doar un partid politic, ci şi o adevărată şcoală de caractere, a aderat cu 
entuziasm la ea. În această calitate a luat parte la toate acţiunile acesteia din acea 
perioadă: tabere de muncă, campanii electorale, marşuri etc., dovedindu-se a-i 
fi un soldat de nădejde. In septembrie 1938 a fost internat, împreună cu alți 
membri marcanţi ai Mişcării, în lagărul de la Vaslui, dar după asasinarea Căpitanului 
a fost eliberat la intervenţia unor foşti profesori de-ai săi, scăpând astfel de 
masacrul din toamna anului 1939. A trăit, de asemenea, evenimentele din 1940 şi 
pe cele din ianuarie 1941, la unele participând activ. In februarie 1942 a fost 
arestat, judecat şi condamnat la 25 de ani muncă silnică, pe care i-a executat- 
o aproape în întregime. Când s-a eliberat, în 1964, mai avea de executat doar un 
an şi jumătate din pedeapsă. i 

Eliberarea nu i-a adus însă prea multă bucurie. In timpul lungii sale 
detenţii, familia i se destrămase, iar el acum se vedea fără nici un rost pe lune. 
Credinţa în Dumnezeu, pe care nu şi-a pierdut-o niciodată, precum şi tenacitatea 
sa de macedonean l-au ajutat mereu să se regăsească. S-a aciuat pe undeva, pe 
Valea Bicazului, lucrând pe ici şi pe colo pentru a-şi câştiga existența. Într-un 
târziu i s-a repartizat o parohie într-un sat uitat de Dumnezeu, de prin părțile 
locului. El însă nu a fost uitat de Securitate, care-i supraveghea toate mişcările 
şi îi monitoriza toate spusele. Cu adevărat liber nu s-a simțit decât după 1989, 
dată după care s-a putut manifesta în voie, prin viu grai şi prin scris. Odihnească- 
se în pace! 

(Demostene Andronescu) 
































apoi la Cluj, au fost judecaţi formal în 
Săptămâna Patimilor din 1949, iar urma li s-a | 
pierdut prin închisori. Prin toamna lui 1952 a 
aflat că soţul fusese ucis în bătaie chiar de Ț 
odiosul Goiciu, directorul închisorii de la £. 
Gherla. A rămas cu doi copii mici, fără casă, 
fără slujbă, hărțuită de Securitate, abia reuşind cu 
timpul să-şi încropescă un adăpost și să-şi cumpere un 
cal, cu care a făcut cărăuşie ani de-a rândul. 
In 1955, a s-a refugiat la ea, din Munţii 
Făgărașului, fostul camarad şi coleg de liceu al 
soțului ei, lon Gavrilă, pe care s-a învoit să-l țină 
ascuns (deşi ştia că era condamnat la moarte în 
contumacie) — situaţie care avea să dureze peste 20 


de ani. Ulterior, se va căsători cu lon Gavrilă şi-i va rămâne alături în 
toate împrejurările, până la venerabila vârstă de 85 de ani. Acum se 
află înmormântată alături de el, în cimitirul din Galtiu. Dumnezeu s-o 
odihnească în pace, laolaltă cu toţi cei adormiţi ai ei. (Vasile A. Marian) 


naționalistă, și-a asumat cu tot curajul lupta alături de el şi de camarazii 
lui de crez, inclusiv după ce aceștia s-au retras în munți. În toamna lui 
1948, bărbaţii au hotărât ca un grup dintre ei (printre care şi Petru Săbăduş) 
să treacă graniţa spre lugoslavia; prinşi pe graniţă și duși la Timişoara și 


Dra ZOPICUD 


Așa mi-a dat trista veste la telefon fratele Demostene În ziua de 13 mai 2006 ne-a părăsit, la 97 ani, Filiu Gheorghe, fratele nostru de suflet şi camaradul 
Andronescu în dimineaţa zilei de praznic a Sfinţilor Apostoli [| nostru de suferință în lupta împotriva comunismului. 

Petru şi Pavel. Şi vestea a căzut ca un trăznet! Să moară Născut la 10 mai 1910 în orașul Gorna Giumaia (Blagoie Grad, din Bulgaria Veche), a fost fiul lui 
„Popicu”, Popa Aurel, băiatul popii din Decea de Mureș, omul [| Iancu și al Ecaterinei şi a mai avut trei fraţi şi o soră. Liceul l-a urmat în Giumaiaua din Bulgaria. A făcut parte 
pe care nu l-au înfrânt nici lagărele naziste (Buchenwald, [| de timpuriu dintr-o organizaţie care se numea „Libertatea” şi care lupta împotriva comunismului. În anul 1929 
Bertesgarten și altele prin care a trecut, ca legionar și aghiotant [| a venit cu familia în România Şi s-au stabilit în comuna Alfatar-Durostor, iar în 1932 s-a înrolat în Mişcarea 
al comandantului Horia Sima), nici temniţele comuniste [| Legionară. În 1937 Corneliu Zelea Codreanu a venit pe un cal alb Ia Siliştea, unde a fost primit cu pâine şi sare 
(Piteşti, Jilava, Aiud), mi se părea de necrezut! Și totuși [| de către aromâni (printre care se afla și Filiu Gheorghe), In anul 1938 se căsătoreşte, iar fiul său va purta 
„Popicu” (aşa îi ziceam toţi cei care îl cunoscusem încă din [| numele de Comnel. După cedarea Cadrilaterului, s-a refugiat în comuna Cobadin (jud. Constanţa). În 1941 Filiu 
tinerețe) nu mai era... Și atunci, înfioraţi şi nemângâiaţi || Gheorghe a fost arestat şi dus în lagărul pentru legionari de la Slobozia, unde a fost deţinut un an şi jumătate. 
dinaintea „marii treceri”, a-i depăna povestea vieţii, cu anul Trimis pe [rontul din Răsărit, a ajuns până la Cotul Donului, După terminarea războiului, în 1946, este din nou 
naşterii (1920), cu studiile liceale de la Cluj, Turda sau Alba, arestat şi depus în lagărul din Cobadin. După 6 luni de lagăr, a fost eliberat, dar rămânând urmărit tot timpul de 
cu cele universitare din Germania sau de la Cluj (neterminate, [| Securitate. P te dea 

din păcate), cu lunga experiență a lagărelor şi închisorilor In 1949, luând parte la răscoala din Babadag, Filiu Gheorghe a fost prins și împuşcat, dar nu mortal. 
(din 1941 până în 1964), la ce ar mai folosi? În pragul A fost condamnat la moarte, dar Î s-a comutat pedeapsa în muncă silnică pe viaţă. In anul 1950, peste 38 de 
desăvârşirii şi al veşniciei, Bunul Dumnezeu nu are nevoie de camarazi din lotul Dobrogei, puşi în lanţuri şi cătuşe şi îmbarcaţi în duba-tren a Securităţii cu încă 80 legionari, 
acte doveditoare pentru cei ce au năzuit atât de sus şi şi-au au fost plimbaţi prin Bucovina şi Moldova fără apă şi fără mâncare timp de o lună, iar în final au fost duşi într- 
onorat năzuința cu jertfa, jet. de.o viată, Dacă:oamenii.pu'știu o pădure din apropierea Ta VoAL a sătelal din A ŞI Aziz in cap, după sistemul bolşevic, Filiu 
sănii punt in tară să sipretulase i pei nări eroiiisl maririi. Gheorghe a scăpat ca prin minune, fiind pe atunci la Ministerul de Interne, anchetat de serviciile sovietice. 


Dumnezeu îi ştie de-a fir a păr şi-i odihneşte în lăcaşurile Spa ejjgerat în 1964, 
: d : O viaţă de aproape un secol şi o luptă fără preget cu vremurile vitrege — acest ili 
drepţilor. (Marcel Petrişor) viat proap i p Preg g esta a fost Filiu Gheorghe, 


omul credinței şi al dreptăţii. Dumnezeu să-l odihnească în rândul celor drepți. 
































































MOTA ȘI MARIN 


TESTIMENTELE LOR POLITICI 


_CARTE DE 
ÎNȚELEGERE 


A RUGĂCIUNILOR 
DE TOATE ZILELE: 
Și A SLUJBELOR) 

BISERICEȘTI | 


Punguta cu mai mubi bani 


Note de lectură 


Spre sfârșitul anului trecut, la Editura “Lux Libris” din Braşov, a apărut cartea 
doctorului Teofil Mija intitulată Noi nu am avut tinereţe. Această apariție este, de fapt, o a 
doua ediție, îmbunătățită şi adăugită, a unei cărți apărute în 1993, la Miami Beach, (Florida, 
U.S.A.), în Colecţia “Omul Nou”, sub titlul Am fost coleg şi prieten cu Ionel Golea, în care dr. 
Mija evocă figura acestui erou, precum și lupta lor comună împotriva instaurăni puteni 
comuniste în România. 

Înainte de a avea pretenţii beletristice, este o “carte-document”, pe care cei ce se 
vor ocupa de rescrierea adevăratei istorii a perioadei respective vor trebui să o ia în 
consideraţie. Fiind singurul supravieţuitor al unui grup de şase studenți ardeleni de la Facultatea 
de Medicină din lași, care, întorși pe meleagurile natale la începutul verii anului 1944, din 
cauza apropierii frontului de cetatea universitară moldavă, au hotărât să formeze o grupare 
de luptă împotriva urgiei ce se apropia, doctorul Teofil Mija a considerat că este de datoria sa 
să depună această mărturie. Ceilalţi nu o mai puteau face, pentru că toți au pierit în luptele în 
care s-au angajat. Se cuvine să-i amintim aici măcar în treacăt pentru a le cinsti memoria. 

Ionel Golea, după ce, în vara anului 1948, a avut o confruntare cu Siguranța şi cu 
poliția în Sibiu, a reușit să fugă în Occident, de unde s-a întors paraşutat în 1951, EI a fost cel 
care în 1953 a iniţiat confecționarea și răspândirea manifestelor ce au pus pe jar Securitatea 
în timpul Festivalului Mondial al Tineretului desfășurat în acel an la Bucureşti. În urma 
acestei acţiuni a fost arestat, condamnat la moarte și executat, în toamna aceluiaşi an, la 
Jilava, 

Axente Păcurariu a fost arestat și împușcat, fără sentință de condamnare la moarte, 
în urma confruntării de la Sibiu, 

Bubu Pintea, după ce în timpul aceleiași confruntări fusese rănit la picior, a reușit 
totuși să fugă, a fost prins la Blaj și împușcat de Siguranţă pe malul Târnavei, tot fără să fie 
judecat. 

Ştefan Popa a căzut în luptele cu Securitatea din Munţii Apuseni, în 1949, 

În ceea ce-l privește pe Cornel Pop, acesta, după ce a trecut prin iadul de la Piteşti, 
a fost condamnat la moarte și împușcat în 1956, la Jilava. 

Revenind la publicarea acestei a doua ediţii a cărții doctorului Mija, iată cum 
motivează acesta, în prefaţă, necesitatea apariţiei ei: După apariția primei ediţii, în 1993, am 
socotit necesar să aduc lucrării mele unele completări, recomandate şi de prietenii mei. Am 
făcut unele rectificări acolo unde era cazul; de asemenea şi unele completări privind ambianța 
şi împrejurările perioadei respective, aşa cum le-am trăit atunci, În plus, am introdus şi 
câteva anexe, pentru a înțelege mai bine acele evenimente. Am făcut-o cu convingerea 

fermă că va veni şi ziua când aceste “mărturii ” vor contribui la rescrierea istoriei, de data 
aceasta în lumina adevărului, a perioadei de cea mai cruntă suferință şi de încordare a 
neamului românesc pentru a-şi salva şi păstra identitatea naţională. 








Iulie 2006 Nr. 7/187 PAG. 15 


BUKOVSKI 


UNIUNEA EUROPEANĂ... 
O NOUĂ URSS? 


VIAȚA ȘI SCRVERILE LUI TEODOR M. POPESCU 


ROS 


desvită de culeară cretin și politică 


IERTARE, DA 
UI CARE, NU 


LUCMAN 


Say pe lratiinahu 
Braprwnemai 


Dia Porta Pemnlrazuia Fortra e esa răi 
ru serba pai 


farma Somer mi aie la» rm Ba 


Parcurgând mărturiile doctorului Mija, putem afirma fără să greşim că grupul lor, 
al celor şase studenți medicinişti, au pus bazele mişcării de rezistență din România. La 
inceput, imediat după actul de la 23 august, care i-a surprins la Poiana Sibiului, unde efectuau 
un stagiu de pregătire militară în cadrul Școlii de Ofiţeri, au participat, alături de gărzile 
naționale formate ad-hoc, la apărarea populației satelor de pe Târnave împotriva 
“eliberatonlor”. lată cum relatează autorul acest episod: Armatele sovietice jefuiau din plin 
pe unde treceau, dar cei mai periculoși erau dezertorii lor, care, ghidaţi de lichele şi ticăloşi, 
intrau în gospodăriile mai înstărite, sau în care erau fete sau femei tinere, unde jefuiau şi 
violau. Noi purtam încă uniformă de elevi de şcoală militară, aveam arme asupra noastră şi 
am putut astfel ajuta la organizarea şi consolidarea acestor gărzi naţionale care. în mare 
parte, erau formate din invalizii şi bătrânii satelor 

În felul acesta a început înjghebarea grupului de rezistență armată din regiune. 
După terminarea războiului, din inițiativa lui Ionel Golea, care se impusese ca lider al 
grupului, în pădurile Fetea, din apropierea comunei Noul Săsesc, au fost construite două 
adăposturi (buncăre) - unul pentru armament, altul pentru alimente. A fost aleasă această 
regiune pentru că ea dispunea de cea mai mare întindere de teren împădurit, având în jur vreo 
15 aşezări (comune) care puteau servi atât pentru aprovizionare, cât ŞI pentru refugiu în caz 
de pericol. În acele vremuri, cea mai mare parte dintre localnici erau oameni de nădejde, în 
care se putea avea deplină încredere. Cu toate acestea, despre această adevărată “bază 
militară” nu aveau cunoștință decât foarte puţini. Cei care au lucrat efectiv la construirea ei 
nu erau de prin partea locului. Majoritatea erau studenți din Centrul Studenţesc Legionar din 
Cluj, urmăriți de poliţie şi de jandarmerie, câțiva legionari evadați din Aiud şi mulți camarazi 
de-ai lor eliberaţi din lagărele din Germania. 

Pe lângă cele două adăposturi construite în mijlocul codrului, de care nu aveau 
cunoștință, aşa după cum am amintit deja, decât cățiva oameni de mare încredere, în fiecare 
dintre comunele din jur au fost create puncte de rezistență în care au fost încadraţi şi unii 
dintre localnici dispuşi să ia parte la acțiunile care se pregăteau, După terminarea construirii 
și dotării adăposturilor respective, cea mai mare parte dintre membrii grupului au plecat la 
rosturile lor. Au rămas aici ca să se ocupe cu întreținerea şi cu paza “bazei” doar câțiva dintre 
cei care erau urmăriți de poliţie și de jandarmi, precum şi câțiva localnici de mare încredere. 
Despre adăposturile din pădurea Fetea, autoritățile noului stat comunist nu au aflat nimic 
până în 1948, După masivele arestări din primăvara acelui an, Siguranța din Mediaş, în urma 
anchetelor dure pe care le-a făcut, a aflat de existenţa lor şi, bineînţeles, le-a dezafectat, 
confiscând cu această ocazie o mare cantitate de arme. 

În ceea ce-i privește pe membrii grupului care au întreprins această temerară 
acțiune, aceștia și-au urmat fiecare destinul. Unii dintre ei au sfârşit luptând cu arma în mână 
împotriva Securității care luase fiinţă în toamna acelui an (1948), alții au luat calea exilului, 
iar alții — cei mai mulți — au umplut până la refuz numeroasele temnițe ale țării. Autorul cărții 
pe care am prezentat-o aici a avut soarta acestora din urmă. 


Demostene ANDRONESCU 














PAG. 16 Nr. 7/187 lulie 2006 





„România nu e Sodoma!” 


Organizat sub deviza „Milă pentru păcătos, intransigență pentru păcat”, marșul 
normalității — desfăşurat in Bucureşti, sâmbătă 3 iunie, sub semnul revoltei față de pretenţia 
homosexualilor de a se legaliza și în România căsătoriile homosexuale — nu a reușit să 
adune decât circa 300 de oameni. Deşi implicată în organizarea manifestației, Biserica 
Ortodoxă nu a fost reprezentată oficial de nici un preot, ci doar de credincioşi plecaţi la 
sfârşitul slujbei de la catedrala din Dealul Patriarhiei, impreună cu Tinerii Creștini Ortodocși 
din A S.E., Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocși din România şi Fiii Bucovinei. Aceştia 
s-au grupat în partea a doua a coloanei, reprezentând segmentul ei „serafic”; cu icoane în 
mână, ei au cântat pe tot parcursul traseului binecunoscutele cântări creştine „Cu noi este 
Dumnezeu” şi „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău”, fără a se implica în scandarea lozincilor 
anti-homosexuale („Bucureşti nu e Sodoma!”, „România nu e Sodoma!”, „Nu suntem 
neam de poponari!”) din prima parte a coloanei, ocupată de Noua Dreaptă, care cu această 
Ocazie „Şi-a arătat muşchii”, peste care se mulează tricourile negre imprimate abuziv cu 
chipul Căpitanului Legiunii, Corneliu Zelea Codreanu, şi cu însemnele legionare aferente. 

Ceea ce uimește este absența desăvârşită de la această manifestaţie a tuturor celorlalte 
denominațiuni (explicabilă fie prin laşitate, fie prin lipsa de comunicare şi de solidarizare a 
Bisericilor), care vituperează impotriva păcatului numai de la confortabilul amvon al 
circuitului închis... 


Două ore printre homosexuali 


Adevărata reacție a societății româneşti în această privință a putut fi însă înregistrată 
cu ocazia paradei homosexualilor, lesbienelor, bisexualilor şi transsexualilor, ca şi a 
simpatizanților acestora, unii veniţi din țară şi chiar din străinătate, organizată în după- 
amiaza aceleiaşi zile, în cadrul festivalului „GayFest 2006”, de Asociaţia ACCEPT şi 
„Biserica internațională” Metropolitan Community Churches (!1!), cu concursul Consiliului 
Naţional pentru Combaterea Discriminănii, al Institutului Goethe, al British Council şi al 
Institutului Polonez. În dreptul magazinului Unirea forțele de ordine — mobilizate într-un 
efectiv fără precedent — au fost nevoite să intervină cu bastoanele când zeci de bucureşteni 
revoltați au forțat cordonul de protecție. Pe tot parcursul traseului, homosexualii și 
simpatizanți lor (cîteva sute de persoane) au fost furibund fluieraţi, amenințați şi înjurați de 
miile de protestatari de pe margine, în timp ce din balcoanele blocurilor se arunca în 
coloană cu ouă. Preconizata staționare festivă la finalul manifestaţie: în Parcul Izvor nu a 
mai avut loc, deoarece o parte din bucureştenii prezenţi la Festivalul Berii din Piaţa 
Constituției, provocați de stridentele fluierături ale manifestanților (dotați cu fluiere pentru a 
atrage atenţia!) şi de bezelele lascive ale travestiților, le-au tăiat calea prin parc, blocându- 
le astfel accesul. Din această cauză, manifestaţia s-a terminat în grabă, cu o jumătate de 
oră mai devreme 

Într-un cadru neorganizat, societatea românească s-a pronunțat printr-un vero spontan 
și categoric în privința legiferării căsătoriei sau concubinajului dintre homosexuali. In repetate 
rânduri, jandarmii — extrem de tensionaţi şi exasperaţi din pricina presiunii exercitate de 
protestatarii de pe margine — i-au somat pe travestiți să renunţe la comportamentul provocator 
și să intre în coloană, pentru că, altminteri „punem câinii pe voi”. Chiar unii dintre 
homosexualii din coloană, cu care am discutat, s-au declarat nemulțumiți de participarea 
travestiților la această manifestaţie, deoarece — după cum mi s-a explicat — aceştia n-ar fi 
decât nişte prostituate de sex masculin care cântă sau se fâțâie prin barurile din care îşi 
racolează clienţii, incompatibile cu revendicarea comunităţii gay de legalizare a căsătoriilor 
homosexuale. Când cei intervievaţi se află în dificultate, în sprijinul lor intervin diverse 
activiste în domeniul drepturilor omului (îmbrăcate cu tricouri albastre putând emblema 
„GayFest 2006”), multe dintre ele venite la manifestaţie impreună cu soțul și chiar cu 


copiii! 





Pct i tai 


Li 


www,.punctecardinale.ro 
e-mail: redactia(apunctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S. A. L 
cont: B. R. D, Sibiu RO48BRDE330$V02146903300 
ISSN: 1223-3145 


PUNCTE CARDINALE 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor șef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor șef-adjunct), Ligia BANEA (secretar de redacție), 
Marcel PETRISOR, Pr. Gh. CALCIU (corespondent SUA), 

Claudio MUTTI (corespondent Italia) 

Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax ()269/422536 









Spre deosebire de travestiți, lesbienele — după câte am observat în cele două ore 
petrecute cu această ocazie în cadrul comunităţii gay = sunt mai interiorizate și lipsite de 
exhibiţionism; nu-și ling buzele și nici nu-și dau ochii peste cap când vorbesc cu tine, nu 
dau din fund în mod ostentativ, nu transmit bezele de cocotă publicului, pe scurt, nu-şi 
agresează sexual semenii heterosexuali. Mă apropii de un cuplu de lesbiene din Anglia, în 
jur de 30 de ani; firave, şterse, îmbrăcate în blugi ponosiți și tricouri cenușii spălăcite, 
întâlnite în alte condiții nu ți-ar atrage prin nimic atenţia, dacă una din ele, imobilizată în 
cărucior, n-ar avea prinse de nas și de buza de jos câte un belciug de argint. Cealaltă poartă 
în mână cârjele celei nedeplasabile. Se consideră nişte femei normale, doar “puțin diferite” 
de celelalte. Sunt fericite că sunt împreună, fără ca vreuna din ele să aibă sentimentul că 
ar păcătui cu ceva. ȘI lor li se pare că prestația travestiților este provocatoare și de prost- 
gust, ținând să precizeze că nu au nimic în comun cu aceștia. 


Lesbiană episcop! 


Majoritatea subiecților chestionaţi cred în existența unui creator al universului, dar 
nu cred în existența raiului şi a iadului; au avut sentimentul păcatului la începutul implicării 
lor într-o relație homosexuală, dar pe măsura integrării lor în comunitatea gay (care le 
acordă şi asistență „spirituală”, liderul ACCEPT — Florin Buhuceanu — fiind „teolog”!), 
remuşcările pe această temă s-au domolit şi, cu timpul, au dispărut cu totul. Pentru a mă 
edifica în această privință, am abordat-o pe doamna Diane Fisher — o prezenţă insolită 
(pentru „neiniţiați”!) la această manifestaţie. Imbrăcată în pantaloni şi redingotă de culoare 
neagră, cu guler alb din recuzita vestimentaţiei pastorale, poartă pe umeri un patrafir în 
culorile „curcubeului zay”. Participă la parada gay atât ca lesbiană autodeclaratăm, cât şi 
în calitate de episcop (sic!) al aşa-numitei “Biserici internaționale” Metropolitan Community 
Churches din California, care susține fihala MCC din România (al cărei lider pastoral este 
chiar preşedintele ACCEPT), După cum ni se declară, această „Biserică” a fost înființată 
de un pastor homosexual pentru a se ocupa de oamenii marginalizați în general şi de 
LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transsexuali) în special, încercând să reconcilieze (sic!) 
acest gen de sexualitate cu... spiritualitatea creştină. Ș E 


O încercare de dialog 


Reporter: Aveţi şi membri heterosexuali ? cc caut a Mai, 

Episcop Diane Fisher: Da, circa 20% dintre membri sunt heterosexuali, simpatizanți 
şi susținători ai homosexualilor. 

Rep.: Eu unul, dacă mi se întâmplă să beau un pahar în plus sau să mă uit după o altă 
femeie decât soția mea, am sentimentul păcatului. Dumneavoastră, ca lesbiană, aveți 
acest sentiment? 

D. F.: Dumnezeu îi iubeşte pe toți oamenii, inclusiv pe homosexuali, la fel ca pe toți 
ceilalți... 

Rep.: Biserica dumneavoastră se bazează şi pe Sfânta Scriptură? 

D. F.: Da, numai pe Scriptură! 

Rep.; Atât în Vechiul cât şi în Noul Testament homosexualitatea este foarte clar şi 
foarte dur incriminată ca păcat, în mai multe locuri... 

D. F.: Homosexualitatea nu reprezintă un păcat, deoarece, în esenţă, e vorba de 
iubirea dintre doi oameni şi nu de diferențieri sexuale. .. 

Rep.: Dar cu versetele din Scriptură care condamnă homosexualitatea, cum rămâne”... 

D. F.; lertați-mă, vă rog, nu mai am timp de discutat... 

A consemnat 
Traian Călin UBA 





. 
i 

= 
Li 


TA Pa 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar; PMaa S.R.L