Puncte Cardinale anul XVI, nr. 3 (183), martie 2006

“Cu cât un popor este mai încercat, cu cât este mai expus la împilări şi ispitiri de tot felul, cu atât poporul acela are şansa 
de a fi mai înțelept şi mai destoinic în a învinge iadul, Să ne rugăm la Dumnezeu să învăţăm din încercări, să ne călim în suferinte, 
căci răbdarea înteleaptă şi până la capăt este mântuitoare, după cuvântul lui Hristos...” 






(Părintele lustin Pârvu; citiți, în acest număr, interviul de la pag. 16!) 





credinţă 
iubire 
speranţa 


CA1D:NA 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEŢIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


“AM VRUT SÂ-L ÎMPUSC PE CEAUSESCU” 


NR. 3/183 





Martie 
2006 


12 PAG.-—3lei 








Ştiaţi că a existat un om — unul singur — care, cu arma în mână, a încercat să-l lichideze fizic pe Ceauşescu? La îndemnul unor 
intelectuali, în 1983, un tânăr şofer de numai 26 de ani a ajuns la concluzia că doar moartea dictatorului mai poate salva România. În alte 
țări despre o faptă ca al lui s-ar fi scris tomuri întregi, ar fi fost o personalitate publică. În România, fostul condamnat la moarte, cu 16 ani de 
temniţă la activ, îşi trăieşte viața izolat şi uitat în comuna natală, Stăneşti-Giurgiu. Nerecunoscut ca deţinut politic, trăieşte din ajutorul social 
al copilului şi din munca câmpului, albit prematur, deşi are numai 46 de ani. Viorel Rovenţiu nu regretă nimic din ce a făcut. 





Regretă doar că nu a reuşit... 


Singura tentativă de asasinat 
asupra lui Ceauşescu 


“În toamna anului 1983 s-a prevenit şi 
prima — probabil şi singura — tentativă de asasinat 
asupra lui Nicolae Ceauşescu. Grupul, constituit 
incă din 1981. era format dintr-un nucleu de 

ntelectuali, profesori universitari din Bucureşti, 
legați intr-un fel sau altul de Cluj: Tudor Bugnariu, 4 
primul primar al Clujului după 23 august 1944, A 
fost decan al Facultăţii de Filosofie din Cluj, apoi te 
profesor şi adjunct al ministrului. Învăţământului, 5 
Mircea Stoica, şeful catedrei de Drept de la ASE 
Bucureşti, care predase şi la Cluj (decedat ulterior 
in urma unei căderi de la etaj, consemnată ca 
sinucidere), Simion Pop, fost decan la Facultatea 
de Drept din Cluj. Toţi aceştia considerau că 
«suprimarea lui Ceauşescu este singura soluţie de 
salvare». Grupului i s-a alăturat apoi clujeanul 
Raul Volcinschi, fost deținut politic, Viorel 
Rovenţiu, Petre Năstase şi Nicolae Stanciu, ultimii 
trei de profesie şoferi. În noaptea de 8 spre 9 
septembrie 1983, cei trei tineri — Rovenţiu, Năstase 
şi Stanciu — au trecut la acțiune; au spart un post 
de Miliție mai izolal, din satul Osica de Sus, judeţul 
Olt. Au furat două pistoale mitralieră AKM cu pal 
rabatabil, 500 de cartuşe şi 8 încărcătoare 

Conspiratorii aflaseră că în ziua de 17 septembrie 
1983, Ceuşescu urma să viziteze CAP-ul din 
comuna Gostiu, județul Giurgiu. Nicolae Stanciu, 
fiind localnic, cunoştea foarte bine zona. Japt pentru care au stabilit rapid locul 
ideal pentru alental: o curbă de 90 de grade, intre Braniștea şi Gostiu. Drumul 
fiind în pantă, coloana oJicială era obligată să reducă viteza până la 30-40 de 
kilometri pe oră. Mai mult, pe o distanţă de 100-200 de metri, era o ridicătură de 
pământ, înaltă de un metru jumătate, care ar fi permis atentatorilor să domine 
dispozitivul de gardă al preşedintelui, Spre disperarea atentatorilor, evenimentul 
nu s-a mai putut produce, întrucât, alertată de dispariția armelor din Osica, 
conducerea Securității l-a sfătuit pe Ceauşescu să-şi amâne vizita. În zilele 
următoare, până la 24 septembrie 1983, cei trei atentatori au fost prinşi după o 
urmărire ca în filme, în care grupul operativ de intervenţie al USLA a folosit 
maşini blindate şți elicoptere”, scrie în ultima sa carte — Duplicitarii. O istorie a 
Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România - 
istoricul Cristian Troncotă, După lectura acestor rânduri, am pornit în căutarea lui 
Viorel Rovenţiu... 








Viorel Rovenţiu în poarta casei sale din Stănești - Giurgiu 





Planul atentatului 


Grupul de acțiune l-a însărcinat pe Raul 
Volcinschi cu misiunea de a racola o echipă capabilă 
să-l-asasineze pe Nicolae Ceauşescu. Raul 
ip Volcinschi este fost deținut politic, condamnat după 












| Și £ =: evenimentele din Ungaria, din 1956, la 25 de ani 

ră să pe: sall: închisoare. Incă din detenție, încercând să evadeze, 
Sp Aa ea Volcinschi a bătut şase securişti, creându-şi faima 

OY i BAL A ş ; de “om de acțiune”. După 5 ani, a fost eliberat în 
Ag i Dă A i | urma Decretului de amnistie din 1964. Soarta a 
ii faef, î  făcutea în 1981 Volcinschi să-l cunoască într-un 
auzi parc din Craiova pe Viorel Rovenţiu, de meserie 


ez 


şofer, După ce s-au împrietenit, Volcinschi i-a spus 
lui Rovențiu că “țara are nevoie de oameni ca el” ŞI 
1-a propus să participe la un plan de asasinare a lui 
Ceauşescu. Tânărul de 26 de ani a fost de acord şi 
a anunțat că are doi prieteni, gata să-l ajute. 

După spargerea postului de Miliție din 
Osica de Sus, vizita lui Ceauşescu în județul Giurgiu 
s-a amânat. “Trebuia să vină în celebrele vizite de 
lucru, să vadă producția la hectar, dar a fost 
anunțat”, povesteşte Rovențiu. Prin telefon, Raul 
Volcinschi i-a informat că Ceauşescu se pregătea 
să viziteze județul Călăraşi. Rovenţiu, Năstase şi 
Stanciu s-au deplasat cu un autoturism furat la 
Călăraşi. La intrarea în localitate, un echipaj al 
Miliției le-a făcut semn să oprească, dar Rovențiu, 
care era la volan, a forțat trecerea. “Am reuşit să 
scăpăm. Nu puteam să opresc. Ulterior am 
abandonat maşina, pe care am acoperit-o cu o prelată”, Conştienţi că vor fi căutați, 
pentru că se desconspiraseră, cei trei au hotărât să se despartă: Rovenţiu a rămas 
cu Năstase, iar Stanciu a plecat acasă la Giurgiu, Cum tatăl lui Nicolae Stanciu 
dezvăluise unor persoane că fiul său este implicat în furtul armelor, pe 24 septembrie 
1983, când în sfârşit acesta a ajuns acasă, în satul Remus (Giurgiu), a fost arestat 
ca din cofă, 


2000 de cartuşe și razii cu elicoptere 


Între timp Securitatea împânzise toată zona, Rovenţiu şi Năstase fiind 
căutaţi în zona Călăraşi — barajul Borcea — localitatea Ovidiu (Constanţa). Acţiunea 
era condusă chiar de Tudor Postelnicu, şelul Securităţii Statului, şi de generalul 
lon Homoşteanu. 


(continuare în pag. 2) 











PAG, 2 Nr. 3/183 Martie 2006 






(urmare din pag. 2) 


“Lângă Făcăieni, aproape de Feteşti, ne-au 
turnat nişte săteni, care ne-au văzut odihnindu-ne 
lângă o lizieră. Șeful de post, apărut din senin, ne-a 
cerut actele. Sub amenințarea pistolului mitralieră, |- 
am legat de un copac şi am dat drumul la restul. 
Doar nu era să tragem. Nu furasem actele pentru 
asta. S-a dat alarma şi sute de milițieni şi securişti, 
dotați cu elicoptere, ne-au luat urma”, îşi aminteşte 
Rovențiu. Au reuşit să scape din mai multe încercuiri; 
s-a tras în ei de sute de ori, însă “noi n-am folosit 
miciodată armamentul, deşi puteam să-i ciuruim de 
nenumărate ori”. Rovenţiu şi Năstase au trecut 
Dunărea, îndreptându-se spre Deltă, apoi s-au întors. 
După aproape o săptămână, pe 29 septembrie, au 
fost prinşi lângă comuna Valul lui Traian (Constanţa). 
Dosarele Securităţii dezvăluie că asupra lor s-au tras 
nu mai puţin de 2000 de cartuşe... 

“Cum mi-au pus cătuşele, a apărut şi 
Postelnicu. Ofiţerul de lângă mine tremura tot şi |- 
am rugat să pună piedica la armă, ca să nu-mi zboare 
creierii. Fusesem rănit dintr-un ricoşeu al unui glonţ 
la ochi, sângeram şi nu vedeam cu un ochi. De atunci 
am rămas cu o mică pareză. Cu Tudor Postelnicu 
m-am întâlnit după aia la Jilava, în 1991, unde era şi 
el arestat, şi am stat mult de vorbă. La început s-a 
speriat, o cam băgase pe mânecă. Nu-i purtam pică. 
Normal că şi el s-a eliberat înaintea mea. Cică pe caz 
de boală... [...] Eram respectat de deținuți, pentru 
că toată lumea ştia că am vrut să-l împuşc pe 
Ceauşescu. Cu toți m-am întâlnit acolo, am vorbit şi 
cu Fane Spoitoru...” 


Condamnat la moarte 


Au urmat anchetele, unde li s-a aplicat 
“celebra” metodă de tortură “la rotisor”, de o echipă 
condusă de faimosul Tudor Stănică. “În beciurile 
de la Rahova am fost anchetați câte 15 ore pe zi, de 
echipe de 4-5 secunști, care lucrau cu schimburi de 
6 ore. După 10 zile, termen record în Justiție, m-au 
condamnat la moarte”. Timp de 80 de zile au stat în 
celula condamnaților la moarte. Părinţii i-au crezut 
morți şi le-au făcut pomană. Pedeapsa le-a fost 
comutată în 25 de ani de închisoare. 

Tribunalul Municipiului București, prin 
sentința nr. 63, dosar nr.391/1983, l-a condamnat pe 
Viorel Rovenţiu la moarte, iar Petre Năstase și Nicolae 
Stanciu au primt 20 de ani. “După cum stabihsem 
înainte, pentru a nu cădea tot grupul, am declarat că 
doream să jefuim un CEC. În acest sens făcusem şi 
un jurământ”. În mod cu totul şi cu totul abuziv, 





"AM VRUT SĂÂ-L IMPUSC PE CEAUSESCU" 


PUNCTE CARDINALE 


celor trei li s-a aplicat alineatul ce prevede “consecințe 
deosebit de grave”, deşi nu au folosit forţa la comiterea 
inlracțiunii, iar prejudiciul a fost de doar... 14.78] la! 

“Atentatorii nu i-au desconspirat pe bucureșteni.. 
Dosarul de urmărire instrumentat pentru acest caz conţine 
o sumedenie de banalităţi — rude şi prieteni verificaţi la 
sânge —, dar nimic despre atentat. Nu excludem nici 
posibihtatea ca dosarul să fi fost «aranjat» înainte de a fi 
clasat în arhivă, având în vedere că un ordin al lui Tudor 
Postelnicu interzicea ca în dosarele de Securitate să apară 
numele secretarului general al Partidului ori al membrilor 
familiei sale”, susține reputatul istoric Cristian Troncotă. 

După un an, prin Decretul nr. 124/1984, emis de 
fostul Consiliu de Stat, lui Viorel Rovenţiu pedeapsa cu 
moartea 1-a fost comutată la 25 de ani închisoare, iar mai 
târziu, în urma decretului 11/1988, dat de ziua lui 
Ceauşescu, pe 26 ianuarie, a rămas să execute 20 de ani de 
închisoare. “Am trecut prin toate puşcăriile posibile, ani de 
zile am fost izolat şi am purtat lanțuri la mâini şi picioare. 
Îmi amintesc cu plăcere că în închisoarea de la Aiud am 
găsit un pui de pisică abandonat. Eram complet izolat şi, 
ca să nu-l găsească paznicii la controale, îl coboram cu 
«caleaşca» pe geam, la celula de la etajul inferior. Am făcut 
asta timp de un an. Mi-a fost cel mai bun coleg al meu în 
temniță...” 





Eliberat în 1990, închis până în 1999! 


După evenimentele din decembrie 1989, profesorul 
Volcinschi a dezvăluit motivul real al celor trei, acela de 
a-l împuşca pe Ceauşescu. El a solicitat procurorului general 
al României promivarea unui recurs extraordinar în cazul 
acestora. Robu a admis cererea de recurs extraordinar, în 
același timp suspendând pedepsele celor trei până la 7 mai 
1990, când urma să se judece recursul. “Corneliu Vadim 
Tudor ținea o campanie împotriva lui Robu şi a spus de noi 
că suntem nişte teroriști, iar Iliescu nu ne-a grațiat. Am 
intervenit şi la Voican-Voiculescu, care stătuse cu noi în 
închisoare, dar acesta ne-a transmis că nu are timp de 
noi..., dezvăluie Rovenţiu. “Ba mai mult, mi s-a spus că 
un consilier al lui Iliescu ar fi spus că «nu-l eliberăm, că 
ăsta l-a ratat pe Ceaușescu, da” pe Iliescu nu-l scapă». 
Mult timp s-a crezut că am mai avut arme ascunse...” 

Deşi puteau fi eliberaţi, din cauza inversării unei 
cifre pe adresa emisă de Procuratura Generală, cei trei au 
rămas în închisoare, pe motiv că nu corespund actele. În 
disperare de cauză, în 1991 Viorel Rovenţiu a evadat din 
Aiud în timpul unui transfer, sărind din tren. A fost prins 
după 4 ore şi a mai fost condamnat la alţi 2 ani. “N-am 
mai putut și am evadat. Mi-am zis că îmbrac cămașa morții 
şi oi vedea ce iese. M-au prins... Toţi ceilalți deţinuţi de 
drept comun, chiar cei care săvârșiseră câte două crime, 
fuseseră eliberați — ori amnistiaţi, ori prin grațiere. Eram 
cel mai vechi deţinut din România. lar să fii condamnat în 
anii '90 pentru furt de arme era ridicol. Stăteam în puşcărie 
pe baza unui decret care fusese abrogat!”, precizează Viorel 
Rovențiu. 

Nicolae Stanciu a fost eliberat din închisoare în 
februarie 1998, după ce instanţa i-a întrerupt executarea 
pedepsei din motive medicale. Mai exact, Stanciu a suferit 
un accident vascular şi a fost internat la Jilava cu 
hemipareză stângă, iar ulterior eliberat. Petre Năstase a 












Pi ETP EP, De e apa 9 Sb n 
APR SAR pată (E aa 
fs AX9.3 pi 


a 


fost elberat condiționat în iunie 1998, după 15 
ani de muncă silnică. 


“Nu regret nimic” 


Rovenţiu a fost elberat din penitenciar 
în 15 martie 1999, în urma decretului de grațiere 
al lui Emil Constantinescu, act pe care figura şi 
Stanciu. “Deși am făcut 16 ani de închisoare, nu 
regret nimic. Când faci un lucru din convingere 
sau devotament, şi nu pentru bani sau vreo 
răsplată, nu regreți. Regret doar perioada de după 
1989, când am stat degeaba în închisoare, deşi 
puteam fi eliberat”, suspină Rovenţiu. “M-au ajutat 
foarte mult profesorul Volcinschi, Şerban Suru, 
şi Liviu Petrina, care au făcut pentru mine 
memorii, m-au vizitat la închisoare, mi-au adus 
pachete. Fără ei nu ştiu ce m-aş fi făcut...” 

Omul care a vrut să-l ucidă pe Ceauşescu 
a luat după 1999 viaţa de la capăt, în comuna 
Stănești, la 12 km de Giurgiu. De fapt, încearcă 
să şi-o refacă. S-a căsătorit şi acum are un băiețel 
de 3 ani şi jumătate, Șerban, după numele naşului, 
omul care l-a ajutat enorm. Viorel mai are un băiat, 
Dănuţ (al soției, Mihaela, din prima căsătorie), pe 
care îl iubeşte la fel de mult. “Nu m-a angajat 
nimeni. Cine mă angajează pe mine cu antecedente 
penale şi la 46 de ani? Trăiesc din grădina mea, 
că am un petec de pământ, şi primesc ajutor social 
pentru copil de 1.200.000 de lei. M-am împrumutat 
să-mi cumpăr o Dacie amărâtă, ca să am cu ce 
căra legumele la piaţă”, spune cu tristețe cel care 
în urmă cu 20 de ani credea că va schimba istoria 
României. 

Ca un făcut, din lipsă de alternative, 
săptămâna trecută soţia i-a plecat la cules de 
căpşune în Spania. “A plecat pe un contract foarte 
bun: 600 de euro. Am rugat-o să nu mă mai sune, 
că plătea prea mult... Nu mă plâng, dar viața e 
grea”, 

În mod cu totul curios Şi revoltător, 
autoritățile române nu l-au declarat deținut politic. 
"Am scris la Curtea Europeană a Drepturilor 
Omului şi mi s-a răspuns să dau întâi statul român 
în judecată, să parcurg toate etapele şi abia după 
aia, dacă nu se rezolvă, să mă adresez lor, Da' 
cine sunt cu să dau statul în judecată?!”, spune 
Rovenţiu, cu o modestie venită parcă din 
străfundurile acestui neam blajin. 

Lângă o sobă care duduie, Viorel 
mângâie parcă actele, pentru a rememora fiecare 
clipă trăită. Imbătrânit prematur, cel care putea fi 
decorat sau privit ca un erou, trăieşte într-un 
anonimat total, într-un sătuc uitat de Dumnezeu. 
Un om care, pentru câteva clipe, a putut să se 
Joace cu istoria României... 


Florian BICHIR 








9 




















PUNCTE CARDINALE 


Martie 2006 Nr. 3/183 PAG. 3 





ȘI ACEASTA ESTE EUROPA ÎN CARE VREM SĂ NE INTEGRĂM 


presă și de NGO-un, de la interzicerea de marșuri de 
mândne homosexuală sau pentru egalitate până la folosirea 
de către politicieni de frunte şi de către conducători religioşi media, ca și prin metode administrative, judiciare şi 
a unui limbaj inflamator sau amenințător, lipsa protecției 
suficiente din partea poliției sau chiar oprirea unor 


Rezolutia 
Parlamentului 


campanii contra homofobiei în şcoli, în universități și în 


legislative 
6. Reafirmă poziţia sa în legătură cu propunerea de a se 


demonstrații paşnice, demonstrații violente ale unor grupuri  decreta Anul European al Oportunităților Egale Pentru Toţi, 


Kuropean privind 
homofobia în Europa 


regionale; 
Parlamentul Europei, 


de dreptunile omului, cum ar fi cele conținute în Convenţia 


asupra Dreptunlor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale; 
e cu refenre la conținutul legii UE a drepturilor omului, în 
special la Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii 
Europene (1), precum şi Articolele 6 şi 7 ale Tratatului 
Uniunii Europene; 

e cu referire la Articolul 13 al Tratatului de Constituire a 


Comunității Europene, care atribuie Comunității puterea de a a asigura respectul pentru drepturile omului şi libertăţile 
fundamentale în UE şi a format un grup de Comisari 
responsabili cu dreptunle omului, 

e cu refenre la faptul că nu toate Statele Membre au 
iunie 2000, care implementează principiul tratamentului egal introdus în sistemul lor juridic măsuri care să protejeze 
al persoanelor, fără deosebire de originea rasială sau etnică drepturile persoanelor LGBT (lesbiene, homosexuali, 
bisexuali şi travestiți), pe baza obligaţiei Directivei 2000/43/10. Cere tuturor Statelor Membre să acționeze în orice alt 


combate discnminarea cauzată, printre altele, şi pe 
orientarea sexuală, şi de a promova principiul egalității; 
e cu referire la Directivele Consiliului 2000/43/EC din 29 


(2), şi 2000/78/EC din 27 noiembne 2000, care stabileşte 


cadrul general pentru tratarea egală în locunle de muncă şi EC şi 2000/78/EC, şi că nu toate Statele Membre luptă 
contra discriminării bazate pe orientarea sexuală şi nici nu 


în ocupațiile profesionale (3), interzicând discriminarea 
directă sau indirectă pe motive de rasă sau etnicitate, religie promovează egalitatea; 
sau crez, handicap, vârstă sau orientare sexuală; 

9 cu referire la paragraful | al Articolului 21 a Cartei 


bazată pe orice motive legate de sex, rasă, culoare a pielu, 
etnicitate sau origine socială, caracteristici genetice, lumbă, 
religie sau crez, opinie politică sau de once alt fel, 
apartenenţă la o minoritate națională, proprietate, naștere, sexuală. 
handicap, vârstă sau orientare sexuală”; | 
e cu referire la Regula 103(4) din Regulile de Procedură, 
unde homofobia este definită ca o frică iraţională și K 
aversiune față de homosexualitate și faţă de persoane 
lesbiene, homosexuale, bisexuale, travestite (LGBT), 


semitismul și sexismul; 
vieţii publice sau private în forme diverse, cum ar fi 


violență verbală psihologică și fizică, persecuție și ucidere, 
discriminare prin violarea principiului egalităţii și limitare 


| 9 cu refenre la faptul că în Statele Membre căsătoriile de 
€ cu referire la obligațiile internaționale şi europene legate — același sex nu se bucură de toate drepturile și protecția 
căsătonilor de sexe opuse şi, în consecință, sunt supuse 
ONU asupra Drepturilor Omului şi în Convenţia Europeană discriminării şi sunt dezavantajate; 

e cu referire la faptul că în acelaşi timp mai multe țăn din 
Europa se îndreaptă către asigurarea unor oportunități egale, . asigure că raportul anual asupra protecției drepturilor 
includere și respect, asigură protecția contra discriminării 
bazate pe onentare sexuală, exprimarea şi identitatea 
sexualității ŞI recunoașterea familiilor de acelaşi sex; 

e cu referire la faptul că, Comisia şi-a declarat hotărârea de 8. Cere în mod ferm Comisiei să prezinte o propunere 


e cu referire la faptul că o acțiune suplimentară este 
necesară la UE şi la nivelele naționale spre a se elimina 
Drepturilor Fundamentale care interzice “orice discriminare  homofobia şi a se cultiva o cultură a libertăţii, toleranței şi 
egalității între cetățeni și între sistemele legislative, 


2, Cere Statelor Membre să asigure protecția persoanelor 
LGBT de discursuri de ură homofobică și de violență, şi să organiza 0 conferință unde să se facă un schimb de. % 
asigure ca partenerii de acelaşi sex să se bucure de acelaşi — informaţii despre cele mai bune metode, în 17 mai 2006 
respect, demnitate şi protecție ca și restul societăţii. 

3. Cere in mod ferm Statelor Membre şi Comisiei să 
bazate pe prejudecăți similare cu rasismul, xenofobia, anti- condamne ferm discursurile de ură homofobică sau care 
incită la ură și violență şi să se asigure că libertatea 

9 cu referire la faptul că homofobia se manifestă în sferele demonstrațiilor — garantată de toate tratatele drepturilor 
omului — este respectată în practică. 

discursul de tip ură şi incitare la discriminare, ridiculizare şi 4. Cere Comisiei să asigure faptul că discriminarea pe 
motive de orientare sexuală în orice sector este interzisă prin (5). 
completarea unui pachet anui-discriminatoriu bazat pe 


homofobice şi introducerea unor modificări ale constituțulor astfel incât Comisia este obligată să se asigure ca toate 
care să interzică în mod specific căsătoruile de acelaşi sex, 
e cu referire la faptul că în acelaşi timp, o reacție pozitivă, 
democratică şi tolerantă a fost observată în unele cazuri la 
marele public, societatea civilă şi autoritățile locale și 


formele de discriminare la care se referă Articolul 13 al 
Tratatului și Articolul 2 al propunerii sunt luate în 
considerare și rezolvate în mod egal, aşa cum este 
menţionat în poziţia Parlamentului referitoare la propunerea 
(4), şi reaminteşte Comisiei promisiunea sa de a monitoriza 
cu strictețe această problemă și de a raporta Parlamentului. 
7. Cere în mod ferm Comisiei să se asigure că toate Statele 
Membre vor transpune în viață Directiva 2000/78/EC şi să 
înceapă procesele de pedepsire contra Statelor Membre 
care nu au făcut acest lucru; în plus, cere Comisiei să se 


fundamentale în UE include informații complexe şi 
complete asupra incidenteleor de ură şi violență homofobică 
în Statele Membre. 


pentru directive privind protecția contra discriminării bazate 
pe toate motivele menţionate în Articolul 13 din Tratat, 
având acelaşi scop ca și Directiva 2000/43/EC. 

9. Cere în mod ferm Comisiei să considere folosirea de 
penalități de infracțiuni penale în cazul violăni directivelor 
bazate pe Articolul 13 al Tratatului. 


mod considerat necesar în lupta contra homofobiei şi a 
discriminării bazate pe onentarea sexuală şi să promoveze 
şi să ducă la îndeplinire principiul egalității în societățile 
respective şi în sistemul legal. 

11. Cere în mod ferm Statelor Membre să implementeze o 
legislație care să elimine discriminarea față de parteneni de 
acelaşi sex în domeniile moştenirilor, dreptului la 
proprietate, închirierilor de locuințe, pensiilor, taxelor, 


1. Condamnă ferm orice discriminare bazată pe orientarea — asigurănlor sociale etc. 


12. Salută măsurile luate recent de câteva State Membre de 
. a imbunătați poziția persoanelor LGBT şi hotărârea de a 


(Ziua Internațională Contra Homofobiei). 

13. Reafirmă cererea către Comisie de a prezenta propuneri 
care să garanteze libertatea de mişcare a cetățenilor Uniunii 
şi a membnilor familiilor lor, precum şi a partenerilor de 
orice orientare sexuală, înregistrați aşa cum este specificat 
în recomandarea Parlamentului din 14 octombrie, 2004, 
asupra viitorului domeniului libertății, securității și justiției 


14. Cere Statelor Membre să acorde homosexualilor 


nejustificată și lipsită de rațiune a drepturilor, uneori ascunsă Articolul 13 al Tratatului, prin propunerea unor noi directive recunoașterea fără rezerve a faptului că au fost țintele şi 


sub scuza păstrării ordinii publice, libertății religioase şi a 
dreptului de a obiecta pe motive de conștiință; 

9 cu referire la o serie de evenimente îngrijorătoare care au 
avut loc în anumite State Membre, prezentate pe larg de 


După ce în „perfidul Albion” (patria aşa- 
numite! „teologii feministe”) anglicanii au decretat 
nu demult, pentru uşurarea psihică a „credincioşilor”, 


sau propunerea unui cadru general care să cuprindă toate 
motivele de discriminare şi toate domeniile. 

5, Cere în mod ferm Statelor Membre și Comisiei să 
întărească lupta contra homofobie: prin educație, cum ar fi 


UNICA SOLUȚIE: 


victimele regimului nazist. 

15. Îl însărcinează pe Preşedinte să înainteze această 
rezoluție Comisiei, guvernelor Statelor Membre şi tuturor 
țărilor care aspiră sau sunt candidate. 


asemenea fond general ar fi putut fi adoptată recenta 
Rezoluţie a Parlamentului European pnivind homo- 
fobia în Europa (al cărei text este tradus mai sus). 


că dracul şi iadul nu există (Şi, în consecinţă, nici | N C 0 R E 70 L U ŢI | Tonul Rezoluţiei e mai mult decât categoric, sunând 
păcatul în sens clasic), iar pentru a se evita orice E! aproape ca un dictat, prin care orice tip de perversiune 


formă de „discriminare”, s-a propus ca lui Dumnezeu 
să nu | se mai spună Our Father, ci Our Father- 
Mother, aproape nu mai miră pe nimeni faptul că de câţiva ani încoace felicitările 
oficiale din perioada sărbătorilor (creştine) de iarnă au înlocuit Christmas-ul cu 
Season's Greetings („Urările Sezonului”), fără să se mai facă deloc pomenire 
despre Crăciun, Maica Domnului, Pruncul lisus sau închinarea Magilor, că până 
şi inofensivii oameni de zăpadă au fost calificaţi cu indignare de către un 
universitar britanic drept „simboluri masculine” care lezează !he political 
correctness, că femeile au căpătat dreptul de slujire la altar, iar homosexualii 
dreptul de a se căsători între ei (inclusiv religios), și altele asemenea. Mai nou, 
BBC-ul le indică redactorilor săi să folosească numai cuvântul „partener” când 
se referă la „soțul”/„soția” cuiva, ca nu cumva să se acrediteze fie cât de vag 
ideea „reacționară” că familia tradiţională ar fi preferabilă altor posibile moduri de 
coabitare sexuală! Tradiţia creştină este scandalos de „sexistă” pentru noile 
standarde ideologice, aşa că se află în plin proces de elaborare un surogat 
amabil de „spiritualitate” new-age-istă, în care „descătuşarea sexului” a devenit 
„dogma centrală, în funcţie de care se definesc toate „ereziile”. 

Cazul Angliei nu este unul izolat, ci poate fi considerat mai degrabă 
simptomatic pentru întregul Occident euro-american. De altfel, numai pe un 





devine principial legalizat, iar orice tip de reticență 

tradiţională devine principial suspect. Libertatea 
discreționară, emancipață de orice scrupul în raport cu Dumnezeu sau cu Firea, 
pare să fie de-acum supremul “imperativ categoric” al Europei postmoderne (şi 
postcreştine), iar cel mai potrivit motto pentru această nouă weltanschauung de 
licenţă “europeană” l-ar putea constitui cutare refren burlesc-orgiastic din Alfred 
Jarry (Ubu roi), pe care-l citez aici în suculenta traducere românească a lui 
Romulus Vulpescu: Lume, se-nvârte maşina, şina,/ Burtăverzimii îi tremură 
splina!/ Ura, ...tu-te-n cur şi-n pască,/ taica Ubu să trăiască... 

Formula ironic-amară lansată mai demult pe piaţă (dacă nu mă înşel, 
chiar de către d-l Andrei Pleşu), „Spre Europa cu spatele”, se dovedeşte nu 
numai întemeiată, ci chiar imperios necesară, atâta vreme cât nu vrem să 
rămânem — cum zic oamenii deştepţi — „încremeniţi în proiectul” po/itica/ly incorrect 
al unei Românii „ca soarele sfânt de pe cer”... 

Să fie cumva numai o impresie conjuncturală de reacționar incorigibil, 
sau noi, „fundamentaliştii” şi „ereticii” din Est, preferăm, într-o vinovată majoritate, 
să ne prefacem a nu şti că şi aceasta este „Europa” în care urmează „să ne 
integrăm”? 

Răzvan CODRESCU 















PAG. 4 Nr. 3/133 Martie 2006 





REGE ... (24) 


1] de Gabriel CONSTANTINESCU 


„Oh, ce zi îngrozitoare, de cumplită durere şi de absolută laşitate a unor români! 
Am ieșit din infernul zilei de astăzi moralmente zdrobit şi îmbătrânit cu 10 ani”. Sunt 
cuvintele cu care regele Carol începe în Însemnări zilnice relatarea evenimentelor din 27 
iunie 1940, ziua nefastă în care guvernul de la Bucureşti afla că, în noaptea precedentă, 
Veaceslav Molotov, comisarul poporului pentru A faceri Externe, îl convocase pe ministrul 
plenipotențiar al României la Moscova, prezentându-i o notă ultimativă prin care Uniunea 
Sovietică cerea cedarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, sub amenințarea că, în caz de 
refuz, va recurge la forță. 

Ulumatumul sovietic aducea domnia regelui Carol al II-lea, încununată prin 
dictatura sa personală, la ora adevărului. „Nota ultimativă sovietică — scrie Florin Constantiniu 
in O istorie sinceră a poporului român — a provocat panică în România. Cuvântul de ordine 
al regimului carlist fusese că nici o brazdă de pământ nu va fi cedată. Acum vorbele 
trebuiau să devină faptă, dar totul s-a dovedit o simplă fanfaronadă: România nu dispunea 
de mijloacele militare de apărare și nici de aliaţi”. Adevăratul chip al României după un 
deceniu de domnie a cuplului Carol-Lupescu, este cel schițat, fără menajamente, de Valer 
Pop, om politic ardelean, apropiat lui luliu Maniu, pe care loan Scurtu îl reproduce în 
„Studiul Introductiv” la Însemnări zilnice: „În aparență, România era organizată ca un stat 
totalitar, cu o Constituţie autoritară, cu un partid unic, cu regele şef de partid, cu toată lumea 
imbrăcată în uniformă, cu salutul roman etc. Toate acestea erau o simplă spoială, pentru că 
nu puteau ascunde realitatea pentru observatorul perspicace: România făcea antisemitism 
de circumstanță, regim totalitar cu masoni şi democrați cunoscuți şi încerca o apropiere de 
Germania cu anglofili ş.a.m.d. Regele era inconjurat de oameni de aceleaşi credințe, iar 
situația Elenei Lupescu era mai tare ca oncând”. - 23 Ieiposui 

Pentru o dreaptă cunoaștere atât a derulării momentelor în care s-a consumat 
primul act al tragediei dezmembrării României Mari, cât și a principalelor personaje cu 
participare şi responsabilități în desfăşurarea evenimentelor, am ales ca primă sursă de 
informaţii capitolul intitulat „Anexarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord şi continua 
apropiere politică a Româmei de Germania” din lucrarea istoricului german Andreas 
Hillgruber, //i//er; Regele Carol şi Mareșalul Antonescu, din care cităm: 

„Imediat după primirea ultimatumului sovietic la Bucureşti, primul ministru 
Tătărăscu l-a informat pe ministrul plenipotențiar german Fabricius asupra pericolului ce 
amenință România, solicitând o intervenţie din partea guvernului Reichului. Această cerere 
a guvernului român a fost imediat transmisă telegrafic la Berlin. La 27 iunie 1940, orele 
9,00, în prezența primului ministru, Tătărăscu, ministrului de Externe, Giugurtu, și a 
ministrului Casei Regale, Urdăreanu, Regele a avut o convorbire cu ministrul plenipotențiar 
Fabricius. Carol al II-lea a început prin a spune că este hotărât să respingă ultimatumul 
sovietic și să lupte pentru Basarabia, aşa cum şi Finlanda a opus cu succes rezistență 
Uniunii Sovietice. Totuși, inainte de toate, cere guvernului Reichului să intervină la Moscova 
şi eventual să se acorde un ajutor german. Chiar în timpul convorbirii, un curier al Legaţiei 
germane a adus in camera de audienţă telegrama de răspuns a ministrului de Externe al 
Reichului adresată ministrului plempotenţiar. Fabricius a comunicat imediat regelui conținutul 
lelegramei, în care se spunea că „în interesul evitării unui război între România şi Uniunea 
Sovietică”, Germania nu poate decât „să sfătuiască” guvernul român să dea curs pretenţiei 
guvernului sovietic. Carol clocotea, dar apoi a acceptat sugestia ministrului plenipotenţiar 
german de a discuta cu colaboratorii săi noua situație, înainte de a lua o hotărâre definitivă”, 

Imediat după primirea „sfatului” de la Berlin de „a da curs pretenţiei sovietice”, 
in încercarea găsirii unui sprijin în ultima clipă, au fost contactate guvernele Italiei, Turciei, 
Iugoslaviei și Greciei, considerate puteri aliate, Toate au sfătuit România să accepte 
ultimatumul sovietic, În această situație, Carol ia hotărârea să convoace un Consiliu de 
Coroană, O concesie făcută spiritului democrației, în flagrantă contradicție cu postura sa 
de rege autocrat, care până la această situaţie de criză majoră nu împărtășea dreptul de a 
lua decizii decât cu țiitoarea sa, Elena Lupescu, Explicaţia acestei concesii ne este furnizată 
fără menajamente de biograful său, Paul D. Quinlan, care scrie în Regele playboy: „În loc 
să accepte responsabilitatea pentru că nu li s-a opus sovieticilor, Carol a încercat mai 
târziu, cu lașitate, să se ascundă în spatele deciziei de Coroană, pretinzând că el ar fi dorit 
să lupte, dar că majoritatea membrilor au votat împotriva acestei hotărâri. Carol se comporta 
cel mai prost în situaţii de criză”, 

La Consiliul de Coroană din nefasta zi de 27 iunie 1940, pe lângă membrii 
guvernului în frunte cu prim-ministrul, Gh. Tătărăscu, ministrul Casei Regale și Șef de Stat 
Major al „Partidului Națiunii”, Ernest Urdăreanu, ministrul de Externe, lon Gigurtu, și 
ministrul Apărării Naţionale, generalul Ion Ilcuș, au mai luat parte „consilierii regali” 
Nicolae Iorga, C-tin Argetoianu, Alex. Vaida Voevod, Gh. Mironescu, Dr. C-tin. Angelescu, 
Victor lamandi și generalul Ernest Ballif, precum și generalul Florea Tenescu, Șeful Marelui 
Stat Major. Lucrările Consiliului, desfășurat în două etape (prima la ora 12, a doua la ora 
21), s-au axat pe dezbaterea unei singure întrebări: „Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne 
batem!”, așa cum a formulat patetic Nicolae Iorga fondul problemei, la care cei 27 de 


PUNCTE CARDINALE 





| La - Lă ww * » 
“ monarhi buni, foarte buni, slabi sau răi. 


_ pă 
Pa2 
4 


bărbați convocați de Rege trebuiau să dea un răspuns. Dincolo însă de contabilitatea strictă 
ținută de Carol în Însemnări zilnice, unde consemnează poziția fiecărui participant la 
Consiliul de Coroană (cu intenţia vădită de a se descărca de responsabilitatea hotărârii 
finale). mult mai interesante sunt sublinierile lui Pamfil Şeicaru cu privire la starea de spirit 
din acest for în care s-a decis soarta României Mari: 

„În Consiliul de Coroană convocat imediat după primirea ultimatului sovietic — 


scrie marele ziarist în Istoria Partidelor Naţional, Țărănist şi Naţional-Țărănist — s-a găsit , 


un singur om politic care a întrebat: «Cum funcționează alianțele?». Răspunsul ministrului 
de Externe: «Garanţiile engleze nu privesc frontierea Nistrului. Iugoslavia s-a rezumat la 
o neutralitate, iar Bulgaria este nesigură». La ce se reducea faimoasa înțelegere balcanică? 
Fum, Politica externă a regelui ne-a dus la izolarea din iunie 1940. 

A doua întrebare pusă de Constantin Argetoianu: «Care este situația armatei?». 
Generalul Tenescu, şeful statului-major, ofițer de o perfectă corectitudine şi reală valoare 
militară, a răspuns; «Avem muniție numai pentru 15 zile şi aviația mai mult decât 
insuficientă». La care N. lorga a izbucnit: «Unde sunt banii după timbrul aviaţiei, Sire?». 
A urmat 0 adevărată catilinară, iar regele nu a articulat un singur cuvânt. Pentru a se 
înțelege întrebarea lui N. lorga este bine să amintesc că, spre a se evita să se dea o altă 
destinație veniturilor provenite din timbrele aviației, s-a prevăzut în lege ca administrarea 
acestui fond să fie încredințată regelui, cel mai indicat să aibă grijă de dotarea armatei cu 
o puternică aviație. Dictatura regală îşi primea condamnarea prin rezultate: cedarea 
Basarabiei din iunie 1940. Restul a complectat prima condamnare”. 

Șocul provocat de aflarea adevăratei stări a oştirii, care ar fi trebuit să asigure 
țării integritatea teritorială, a fost determinant în hotărârea adoptată la finalul Consiliului de 
Coroană. Târziu, spre miezul nopții, cu 19 voturi pentru acceptarea ultimatumului sovietic 
şi 7 împotrivă, Consiliul prezidat de suveran pecetluieşte încetarea existenței României 
Mari. Bineînţeles că vinovaţi de această tragedie natională sunt cei 19 membri ai consiliului 
de Coroană care au optat pentru cedare, nu el, regele, care dictase politica externă a 
României, fără să-i consulte pe cei cărora acum le imputa cu neruşinată fățărnicie dureroasa 
hoțărâre. „Oh! — notează Carol în încheierea notei datate 27 iunie 1940 - de ce. oare. 
românii noştri n-au cea mai mică doză de orgoliu național în aceste clipe într-adevăr 
grele?! E o zi a ruşinei naționale. Restul nopţii, cu Duduia, am plâns amarnic. Şi ea vede 
dezastrul ce ne aşteaptă”. 

Biograful lui Carol, istoricul american Paul D. Quinlan, nu pare impresionat de 
această erupție de patriotism şi comentează cu obiectivitate deznodământul Consiliului de 
Coroană. „Era acelaşi om care scrisese: «Mai bine mori cu arma în mână decât să te 
predaiy. A petrecut restul nopții cu amanta sa. Măcar în braţele ei acest fals luptător putea 
găsi consolarea și înțelegerea de care ego-ul său zdruncinat avea atâta nevoie”. 

De îndată ce Carol a devenit conştient că pierderea Basarabiei. Bucovinei de 
Nord şi Ținutului Herţei este inevitabilă, principala sa preocupare a fost să angreneze în 
responsabilitatea actului cedării cât mai multe personalități politice cu greutate, pe care 
până atunci nu numai că le nesocotise, dar pe unele chiar le reprimase. În dimineața zilei 
în care 1 s-a adus la cunoştinţă conţinutul ultimatumului sovietic a căutat să-l coopteze în 
echipa „consilierilor legali” pe Dinu Brătianu, preşedintele legitim al Partidului Naţional 
Liberal, scos în afara legii prin lovitura de Stat din februarie 1938, „l-am oferit să-l numesc 
consilier regal — notează Carol în Insemnări zilnice —, a refuzat însă. Mare ŞI frumos gest 
patriotic în aceste momente tragice ale României, n-am ce zice!”, Pe consilierii regali în 
funcție, Alex. Vaida Voevod și C, Argetoianu, nu s-a mulțumit să-i aibă doar ca semnatari 
ai hotărârii Consiliului de Coroană, document cu valoare consultativă. I-a vrut membri al 
guvernului care a notificat Uniunii Sovietice acceptarea cedării teritoriale, împovărându- 
i astfel cu responsabilitatea istorică a acestui act de trădare a intereselor naționale ale 
României. Cei doi oameni politici, Alex. Vaida Voevod, devenit ministru de Stat, şi C. 
Argetoianu, numit, ministru de Externe în locul lui Ion Gigurtu (demisionat), au depus 
jurământul chiar în noaptea în care lua sfârşit Consiliul de Coroană. 

a iă doua zi, 28 iunie 1940, cu vădită intenţie de a lăsa ca responsabilitatea cedării 
teritoriale să apese pe umerii a cât mai mulți oameni politici, au fost cooptați în guvernul 
condus de Gh. Tătărăscu, ca miniștri de Stat, lon Inculeţ şi lon Nistor. Alegerea lor nu a fost 
deloc întâmplătoare. Primul, lon Inculeţ, om politic basarabean, fusese, după dezmembrarea 
Rusiei țariste, preşedintele Sfatului Țării de la Chişinău și al „Republicii Democratice 
Moldoveneşti Autonome”, care pe 27 martie/9 aprilie 1918 proclama, „pe baza principiului 
ca noroadele pi să-și hotărască soarta lor, de azi înainte ŞI pentru totdeauna se uneşte 
cu mama sa România”. Cel de-al doi i : 
al Congresului Gencral al Ala E li dia e Ne Li 
ocupaţia Imperiului Habsburgic eta cel care votase n epaă to grile seri 

j noiembrie 1918 „unirea 


necondiționată şi pe veci a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin şi 
) 


(i 





Apare rai ae e 





PUNCTE CARDINALE 


a —— —— Me pa —— -.. IP — — P —— i. 


Martie 2006 Nr. 3/183 PAG. 5 





Nistru, cu Regatul României”. Perversitatea politică este stridentă şi dezgustătoare, Erau 
chemați să facă parte din guvernul care va semna cedările teritoriale către Uniunea Sovietică 
același oameni care semnaseră unirea provinciilor pe care le reprezentau cu patna-mamă! 

ȘI pentru ca aria responsabilități pentru cedarea teritorială să fie atotcuprinzătoare, 
din guvernul care urma să-şi pună semnătura de documentele care legalizau acest atentat 
la adresa fiinţei noastre naționale trebuiau să facă parte, cel puțin simbolic, şi reprezentanţii 
naționalismului radical. O intenţie care a izbutit, speculându-se necesitatea unităţii naţiunii 
în Situațiile de criză gravă. Aşa sc face că în guvernul remaniat pe 2$ iunie 1940 au fost 
introduşi, chiar dacă numai pe posturi minore, şi doi reprezentanți ai extremismului de 
dreapta. „Au fost mari discuții cu Horia Sima ca să intre în Guvern - notează Carol în 
Însemnări zilnice. N-a voit, dar Urdăreanu s-a luptat cu el până ce a primit şi, la (ora) 2, el 
ŞI cu dr. Simionescu de la «Generaţia din 22» au depus jurământul ca subsecretari”. (Horia 
Sima a depus jurământul ca subsecretar de Stat la Departamentul Educaţiei Naţionale, iar 
dr. lon Simionescu ca subsecretar de Stat la Departamentul Sănătății și Ocrotirilor Sociale.) 

Nefirescul acestei improvizații făcute în pripă, cu unicul scop ca toți reprezentanții 
națiunii să fie implicaţi în cedarea teritoriilor României Mari, care de fapt avea un singur 
vinovat, pe regele Carol, rezultă din împerecherea făcută la Ministerul Educației Naţionale. 
Ministrul plin al acestui departament era Petre Andrei, sociolog, om politic cu mărturisite 
înclinații de stânga, provenit din aripa adeptă a creării unui Front Popular din Partidul 
Naţional Țărănesc şi apropiat al lui Armand Călinescu. „Ministru al Educaţiei Naționale — 
scrie Horia Sima în Sfârşitul unei domnii sângeroase — era pe vremea aceea Petre Andrei. 
M-a primit cu un surâs ironic, Şi-a dat seama că numirea mea era o improvizație de ultimă 
oră a Palatului şi că multă vreme nu voi fi tolerat. (...) Nu mă simțeam deloc măgulit de 
atenția Regelui când țara trecea prin aceste zguduiri teribile. Mi-am continuat acțiunea 
politică în același ritm intensiv, cu obiectivul de a salva cel puțin granița de vest a României, 
care în curând va deveni obiect de litigiu între noi şi unguri”. 

In urma hotărârii Consiliului de Coroană, guvernul român a comunicat Moscovei 
că este dispus să discute cererile sovietice. Răspuns nesatisfăcător pentru Kremlin, care pe 
un ton imperativ, printr-o a doua notă ultimativă, fixă termenele evacuării, oferind 
administrației şi armatei române un răgaz de 4 zile pentru această operație, ce urma să se 
desfăşoare după un program riguros. În fața acestui dictat, pe 28 iunie la orele 11, ministrul 
României la Moscova îi comunica lui Molotov că „Guvernul român, pentru a evita gravele 
urmări ce le-ar avea recurgerea la forță și deschiderea ostilităților în această parte a 
Europei, se vede silit să primească condițiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”. 

Retragerea trupelor şi administrației din Basarabia şi Bucovina de Nord s-a 
desfăşurat în condiții deosebit de grele. „Devansaţi sau urmăriți îndeaproape de unitățile 
Armatei Roşii — scne Florin Constantiniu în capitolul intitulat „Amputănile teritoriale din 
vara anului 1940” din O istorie sinceră a poporului român —, militarii români au fost insultați 
ŞI atacați de elemente comuniste, în rândul cărora se aflau numeroşi evrei”. O situaţie 
umilitoare pentru ostașii şi funcționarii români care se retrăgeau, confirmată şi de regele 
Carol în nota datată 30 iunie din Însemnări zilnice. „Ştirile din Basarabia sunt triste. Din 
păcate, am avut dreptate cu așa-numita reorganizare a F.R.N. Mulți conducători de acolo s- 
au arătat complect bolşevizați. fiind cei dintâi cari au primit cu drapele roşii și cu flori 
trupele sovietice. Incidente cu populația, mai ales cea evreiască, au avut loc peste tot. Din 
această cauză, evacuările, cari şi aşa au fost grele, in multe locuri au fost făcute imposibile. 
S-au împușcat funcționari, s-au atacat şi dezarmat chiar unități militare. Ritmul înaintării 
trupelor roşii a depășit cu mult planul stabilit şi a adăugat şi mai mult la dezordine. Toate 
protestele au fost zadarnice, Unităţile blindate şi motorizate, o dată lansate, n-au mai putut 
fi oprite”, 

Şi pe măsură ce informaţiile de pe teatrul de operații în parvin, Carol continua să 
noteze (1 iulie), scoțând în relief şi o anumită lipsă de fermitate a comandanților de unităţi 
în fața provocărilor și agresivității — atât a Armatei Roşii, cât şi unei părți a populaţiei civile, 
indeosebi evrei. „Știri din Basarabia tot mai triste, Se pare că unii comandanţi de mari 
unități s-ar fi purtat destul de prost, lăsând comandamentul lor spre a se pune la adăpost. S- 
au petrecut, totuși, și unele fapte frumoase, cum a fost, de pildă, aceea a plutonierului- 
major Marinescu Petre din Regimentul | Vânători, care, fiind oprit de o coloană sovietică 
de cisterne, a dezarmat-o cu ajutorul numai al câtorva soldaţi. Tot aceleași știri asupra 
exceselor din partea minorităţilor și comuniştilor. Agresiunile se fac, mai ales, asupra 
ofițerilor, cari sunt adesea bătuţi și degradați. Însă unde este energie, lucrurile au mers bine. 
Am știri că generalul Pantazi s-ar fi purtat foarte bine. Tot aşa se zice că populația germană 
din sudul Basarabiei, care a avut o atitudine de simpatie faţă de trupele noastre ce se 
retrăgeau”. 

Dar adevăratele dimensiuni ale dezastrului suferit de armata română în cele 
patru zile de retragere din teritoriile cedate le aflăm de la acelaşi istoric american menţionat 
mai sus, Paul D. Quinlan, care în Regele playboy, folosind surse ale Departamentului de 
Război, relatează din rapoartele atașatului militar american la Bucureşti: „Pretutindeni 
domnea o confuzie desăvârşită. Anumite elemente ale populației, ca evreii şi comuniştii şi 
cete de țărani, au încercat să se răzbune pe funcționarii civili şi pe armată, Soldaţii erau 
complet demoralizați. Grupuri de civili, precum și soldaţi ruşi au pus mâna pe coloane 
întregi, le-au luat animalele rechiziționate, echipamentele și armele, lăsându-i uneori complet 
dezbrăcați, după care i-au alungat în pielea goală peste Prut, Pe lângă asta, majoritatea 
armamentului şi echipamentului celor şapte divizii de infanterie şi ale celor trei divizii de 
cavalerie au trebuit adandonate”, 

O situaţie cunoscute nu numai de atașatul militar american, ci şi de oamenii 
politici liberali și ţărănişti, din afara cercurilor guvernamentale, care, îngrijoraţi de soarta 
țării, hoțărăsc să iasă din izolarea în care fuseseră impinşi de regele-dictator. În ziua de 4 
iulie, o delegaţie de personalităţi din rândurile partidelor istorice cer și obțin. o audienţă la 
rege, „Am primit o delegaţie a bătrânilor politicieni — menţionează Carol acest eveniment 
in Însemnări zilnice —, cari au cerut să mă vază urgent. La | 1/2 au apărut fosilele („fosilele” 
erau oameni politici, care participaseră efectiv la făurirea României Mari n.n.), in cap cu 
Dinu Brătianu şi Maniu, urmaţi de Mihai Popovici, Dovlecel Dimitriu (de fapt Constantin 
Dimitriu = n. n.], Cipăianu, dr. Costinescu, Potârcă, Madgearu, Polizu-Micșunești, Stelian 





Popescu și Lupu. A inceput a vorbi Dinu Brătianu, care spune că țara e demoralizată, că 
armata este în așa un hal încât nu se poate conta pe ea, că toți care au condus țara în anii 
din urmă sunt responsabili, că ei sunt capabili să galvanizeze țara imprejurul lor, că regimul 
este de vină și că țara cere oameni noi. Asta totul spus pe un ton patriarhal şi blajin. A urmat 
la vorbă Maniu, care declară că este cu totul de acord cu cele spuse de Dinu şi a mai 
adăugat câteva atacuri la adresa regimului. Foarte răspicat și cu glas tare am răspuns, 
profitând întâi de cele spuse asupra Armatei, că nu permit nimănui să puie la îndoială 
sufletul şi spiritul Armatei noastre, că regret că abia astăzi au venit aceşti domni să se puie 
la dispoziția mea, când de ani de zile fac apel la unirea tuturor...” 

Un discurs sforăitor, rostit în cel mai nepotrivit moment. În momentul în care nu 
numai regele, apropiații săi, un grup restrâns de oameni politici și atașatul militar american 
la București cunoșteau adevărul despre dezastruoasa retragere a Armatei din Basarabia, 
despre ostași români 
„alungaţi în pielea goală peste 
Prut”, ci întreaga țară 
Confruntat cu o realitate pe 
care nu 0 putea ascunde 
opiniei publice românești, o 
realitate care „mă face să mă 
tem că va produce reacții 
primejdioase”, Carol se afla 
într-o situație mai disperată ca 
oncând. Va încerca totuşi să 
măiestrească această situație, 
acționând energic în două 
direcții majore. Pe plan intern, 
va concedia guvernul condus 
de Gh. Tătărăscu, asupra 
căruia lasă să planeze, fără o 
incriminare explicită, respon- 
sabilitatea acceptării ultima- 
tumului sovietic, cu toate 
consecințele sale tragice. Pe 
plan extern, va forța o 
apropiere totală de Germa- 
nia, apropiere prefațată pnintr- 
o rupere spectaculoasă a 
tuturor legăturilor şi alianțelor 
tradiționale, cu Franţa şi 
Marca Britanie 

În urma consultă- 
rilor cu Urdăreanu, Carol 
ajunge la concluzia că 
„Singurul nume asupra căruia 
să ne oprim este Gigurtu, care 
prezintă maximum de 
avantagii, cu toate defectele 
lui: guvernul ar trebui format din oameni cu oareşicare pondere, de naționaliști, generația 
1922, gardişti și tehnicieni”. 

Pe 4 iulie 1940, a doua zi după terminarea evacuării teritoriilor cedate. noul 
guvern, avându-l ca prim-ministru pe lon Gigurtu, depune jurământul. În memoriile sale, 
intitulate Jurnal politic: 1939-1940, prinţesa Martha Bibescu citează aprecierea lui Pamfil 
Șeicaru cu privire la guvernul Gigurtu: „Pentru el, noul guvern al lui Caro! al II-lea este «un 
număr de clovni la o îngropăciune»”. Iar cu privire la consecințele nefaste ale dictaturii 
carliste, fina observatoare adaugă cu amărăciune. „Pe măsură ce Piaţa Palatului se măreşte 
[aluzie la ordinul lui Carol de a fi demolate o serie de clădiri pentru a lărgi Piața Palatului 
- n. n.], țara se micşorează”. Cum însă pentru a judeca atât competența şi valoarea 
personalităților din componența guvernului Gigurtu, cât mai ales eficienţa acestui guvern 
în ansamblul său, o apreciere, chiar dacă justă, dar lipsită de motivaţie, nu este suficientă, 
am recurs la lucrarea memorialistică a lui Horia Sima, menționată mai sus, remarcabilă 
pentru obiectivitatea cu care sunt înfăţişate personajele şi faptele care au precedat „sfârşitul 
unei domnii sângeroase”: „Acest guvern are toate aparențele să fie un guvern de orientare 
naționalistă. În fruntea lui se află inginerul Ion Gigurtu, directorul general al societății 
miniere «Mica» de la Brad. Noul șef de guvern arătase simpatie chiar faţă de Mişcarea 
Legionară, Antecedentele păreau să confirme opinia larg răspândită în cercurile politice 
din țară că Gigurtu era un om de dreapta şi că, prin numirea lui, triumfa ideea națională în 
Stat. La Externe fusese numit Mihail Manoilescu, economist de faimă mondială şi doctrinar 
al corporatismului, înrudit prin convingeri politice cu Mişcarea Legionară. În acelaşi guvern 
figurau trei legionari, care păreau că reprezintă garanția supremă a radicalei prefaceri în 
viața publică: Horia Sima la Culte şi Arte, Vasile Noveanu la Ministerul Inventarului şi 
Augustin Bidian, ca Subsecretar de Stat la Finanţe”. 

Dar optimismul și speranța care au însoțit guvernul Gigurtu la constituirea sa s-au 
dovedit total lipsite de temei. În capitolul intitulat „Alte măşti, aceeaşi piesă”, Horia Sima, 
care de altfel demisionează din guvern după numai patru zile de activitate ca ministru, 
dezvăluie adevăratele intenţii urmărite de Carol prin numirea la cârma țării a unui guvern, 
chipurile, naționalist: „Guvernul Gigurtu nu însemna acea schimbare profundă în politica 
țării, la care aspira poporul. Vechiul sistem continua să trăiască, Se produce o simplă 
deplasare de persoane în componența lui şi nu biruise o nouă concepție în organizarea 
Statului. Regele urmărea să manipuleze curentul naționalist, predominant în acel moment 
in țară, în profitul său, să-l atragă de partea lui, fără însă să înstrăineze vreo parcelă din 
puterea lui. Guvernul avea o compoziţie ingenioasă. Prin numirile făcute, abil dozate, 


(continuare în pag. 6) 





ION GIGURTU (prim-ministru - 1940) 








—— 





PAG. 6 Nr. 3/133 Martie 2006 


PUNCTE CARDINALE 





& A A BR 4 AD A E 
IL i 00 EV OD NS WADE WI 


(urmare din pag. 5) 


Regele voia să trezească impresia, în țară şi peste hotare, că in politica intemnă a României 
s-a produs o schimbare radicală, favorabilă Puterilor Axei, că toate forțele politice ale 
României, necompromise in guvernele anterioare, s-au adunat în jurul Coroanei intr-un 
efort suprem pentru a salva țara, Dar vai, realitatea era cu totul alta. Gigurtu era o personalitate 
pur decorativă, în spatele căruia acționau aceleaşi forțe. Era o piesă de rezervă a Regelui, 
pe care a azvârlit-o în viața publică a țării în acest moment greu, cu scopul de a continua 
vechiul sistem. Regele nu a renunțat niciodată nici la dictatură și nici la planul lui ca, într-un 
vutor îndepărtat; să treacă de partea Rusiei Sovietice. Acum, când Europa era la picioarele 
lui Hitler şi România era obligată să intre în sfera de influență germană, Gigurtu reprezenta 
o excelentă acoperire pentru supraviețuirea regimului carlist în această perioadă de tranziţie 
Dar cum Gigurtu era un om slab şi nu-l putea apăra în caz de nevoie, l-a dublat cu generalul 
Mihail, un om de încredere al său, pe care l-a numit vice-preşedinte al Consiliului de 
Miniştri. A păstrat apoi pe generalul Argeşeanu la comanda Corpului II Armată, acela care 
ordonase masacrele de legionari din noaptea de 21-22 septembrie. În modul acesta se 
putea spnjini pe corpul de armată care avea sub control Capitala. La Interne a numit un alt 
om de încredere al său, pe generalul David Popescu, pe care l-am cunoscut mai târziu şi 
care părea un ofițer distins şi cu vederi noi. De fapt, acest guvern, ca și echipele precedente 
ale dictaturii regale, era degradat la un simplu organ executiv. Nu avea nici o putere. 
Deasupra lui exista un supra-guvern, format din treimea Carol — Elena Lupescu — Urdăreanu, 
care lua toate deciziile în funcție de informaţiile ce i le furniza aparatul de spionaj al lui 
Moruzov. (...) Adevăratul şef de guvern, de unde emanau toate ordinele, era Regele, iar cel 
ce figura ca atare şi avea răspunderea guvernării nu putea hotări nimic”. 

Demisia lui Horia Sima din guvernul Gigurtu nu a fost insă urmată de un gest 
similar al celorlalți do: membri legionari din guvern, Vasile Noveanu şi Augustin Bidian. 
Atitudinea acestora de a continua colaborarea cu regimul carlist pune în evidență o 
îngrijorătoare lipsă de unitate în rândurile fruntașilor legionan, supraviețuitori ai sângeroaselor 
persecuții dezlănțuite împotriva Mişcăni la ordinul lui Carol. Faptul este cu atât mai 
îngrijorător cu cât a doua zi, 9 iulie 1940, după demisia 
lui Horia Sima, regele a găsit un înlocuitor al acestuia 
recrutat din elita legionară. „Radu Budişteanu — 
consemnează înlocuirea Cronologia legionară — este... 
numit ministru Cultelor şi Artelor”. Tehnica divide er 
impera folosită cu succes de Carol pentru dezbinarea 
liberalilor şi țărăniștilor părea a da roade şi în câzul 
legionarilor. „Pe 14 iulie — consemnează aceeaşi sursă — 
are loc in Capitală, la Radu Budișteanu acasă, O întrunire 
a fruntașilor legionari. organizată de grupul miniştrilor 
legionari care au refuzat să demisioneze din guvern, 
Noveanu, Bidian și Budişteanu. Scopul acestei intruniri 
era să obțină dezavuarea lui Horia Sima. Manevra 
eșuează. După explicaţiile date de Horia Sima, adunarea 
fruntașilor legionari aprobă în unanimitate poziția 
adoptată de acesta şi cere celorlalți miniştri legionari să- 

i urmeze gestul”. Un indemn căruia insă aceştia nu i-au 
dat curs, 

Prin cedarea Basarabiei şi Bucovinei, prestigiul 
și popularitatea regelui au suferit o lovitură atât de 
puternică incât, mărturiseşte el, „mă gândesc dacă n-ar 
fi mai cuminte să abdic”. Unul din puţinele gânduri 
onorabile ale lu: Carol, de la care însă il abate energic 
consilierul său cel mai apropiat. „Duduia protestează 
vehement, spunându-mi că n-am dreptul de a părăsi lupta, 
ar [i o dezertare, Cine știe, poate că ca avea dreptate!”, 

Și intr-adevăr, Elena Lupescu avea dreptate, 
Fără legături fireşti cu poporul în mijlocul căruia trăia, 
amanta regelui putea cântări situația la rece, fără ca 
judecata să-i fie afectată de disperarea neputincioasă pe care o trăiau românii. Ea ştia că 
aparatul de represiune pe care se sprijinea regimul era intact și fidel lui Carol prin privilegiile 
de care se bucura, Știa că numerosul contingent de politicieni care-şi abandonaseră 
convingerile democratice şi se alăturaseră lui Carol după lovitura de stat din februarie 1938 
nu-l vor părăsi pe „Rex”, aşa cum îi consfinţise dictatorului titulatura primul său sfetnic, 
Armand Călinescu. Ştia că oamenii politici, rămaşi credincioși principiilor democrației, nu 
aveau nici energia și nici susținerea spre a se opune lui Carol, Dar mai ales ştia că singura 
forță capabilă să pună capăt dictaturii regale, Mişcarea Legionară, nu-și revenise după 
loviturile care-i decapitaseră conducerea, ştia că incă nu reuşise să-și refacă unitatea și 
mai știa că o parte din elitele ci, obosite şi timorate de posibilitatea unui nou val de represiune 
ȘI teroare, erau dispuse să colaboreze cu regimul carlist, ascunzându-și slăbiciunea În 
spatele lozincilor care clamau „unitatea naţiunii”, 

Singura personalitate care scapă certitudinilor Elenei Lupescu cu privire la factorii 
ce asigură stabilitatea regimului de dictatură personală al lui Carol era generalul lon 
Antonescu, Pe ziua de | iulie 1940, deci în plină desfăşurare a retragerii din teritoriile 
cedate Uniunii Sovietice, generalul Antonescu, scos din cadrele active ale armatei de câtre 
Carol, solicită şi obține o audienţă la Palat. Dacă e să-i dăm crezare lui Carol, a fost o 
întâlnire lipsită de importanţă. „După-amiază, la ora 5 = notează Carol în Însemnări zilnice 
—, generalul Antonescu a cerut cu insistență să mă vază. După declaraţii de devotament și 





4 


Ş - ară tara este £ oZas N, 
asigurare că nu are nici o legătură cu legionarii, imi spunc că țara este în pragul dezastrului 


că Armata este complect demoralizată şi dezorganizată și că trebuie rapid făcut A, BIR 
a pune lucrurile în mână. Cam cu alte cuvinte, doreşte să se facă un guvern cu €! și cu 
bătrânii”. Dacă însă folosim alte surse de informaţii, şi dacă privim această întâlnire prin 
consecințele pe care le-a produs, ajungem la o cu totul altă concluzie, 

Pentru restabilirea adevărului cu privire la întâlnirea regelui Carol cu generalul 
lon Antonescu este necesară precizarea prealabilă că pe 27 iunie 1940, adică în ziua în 
care ultimatumul sovietic a fost transmis guvernului român, Horia Sima (conform mențiunii 
conţinute în memoriile sale) s-a întâlmut, în casa doctorului Alexandru Popovici, din strada 
Mântuleasa 38, cu generalul lon Antonescu. Din ampla relatare a acestei întâlniri reținem 
faptul că generalul i-a prezentat interlocuitorului său o scrisoare ce urma să fie trimisă lui 
Carol. La obiecția lui Hora Sima că textul scrisorii „este foarte tare şi poate produce 
consecinţe”, generalul Antonescu ripostează: „Domnule Sima, cum puteam să las acest 
moment fără să protestez cu cea mai mare vehemenţă? Răspunderile trebuie stabilite. 
Pierderea a două provincii nu este o bagatelă. Trebuie să rămână în istorie că generalul Ion 
Antonescu n-a stat cu braţele incrucişate”. Aşadar, nu încape nici o îndoială că întâlnirea 
generalului cu regele s-a desfăşurat cu cărțile pe faţă. O confirmare în acest sens este 
furnizată de istoricul german Andreas Hillgruber, care în documentata sa lucrare Hitler, 
Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, relatând despre audiența de la Palat din „primele 
zile ale lunii iulie 1940”, menţionează că s-a discutat despre un guvern pe care urma să-l 
conducă generalul Ion Antonescu și că „puterile depline cerute de aceasta au fost respinse 
de Carol al II-lea”. 

Întâlnirea Antonescu-Sima, interceptată de agenții Serviciului Secret (fapt 
confirmat de Horia Sima, care a fost interogat de Mihail Moruzov, şeful Serviciului, despre 
această întâlnire), dar mai ales cerința imperativă a generalului Antonescu, în decursul 
audienței la rege, de a i se încredința formarea unui nou guvern, în care să dețină „puteri 
depline”, ceea ce echivala cu deposedarea lui Carol de prerogativele dictatoriale de care 
se bucura, nu au rămas fără reacție. Ea a fost pe măsura caracterului scelerat al lui Carol, 
care, în situații similare, nu a ezitat să recurgă la crimă. Dar să-l ascultăm în continuare pe 
Andreas Hillgruber: 

„Scurt timp după [audiența la rege), la 9 iulie, generalul Antonescu a fost arestat 
la locuința sa din Predeal şi dus cu maşina într-o pădure de lângă Sinaia, sub escorta unor 
jandarmi înarmați până în dinţi. Mihai Antonescu, confidentul generalului, care urmărise 
mașina, s-a dus imediat la ministrul plenipotenţiar Fabricius și l-a informat despre cele 
petrecute. Amintindu-şi marile tensiuni politice dintre 
Germania şi România cauzate de „inlăturarea” lui C. Z. 
Codreanu, ministrul plenipotențiar s-a hotărât să-l cheme 
la telefon pe ministrul Casei Regale, Urdăreanu, și să-l 
„întrebe pe acesta, în particular, ce se întâmplă cu 
mii 2) Oe ua isa pusa dale las gs apel 4l 
, ministrului plenipotențiar tocmai ceea ce voia să dea de 
înțeles Fabricius. După scurt timp, Urdăreanu i-a 
comunicat că generalului de aici inainte nu i se vu 
intâmpla nimic, 

In timp ce Mihai Antonescu se adresa ministrului 
plenipotențiar Fabricius, Mircea Cancicov, fostul 
ministru al Economiei, şi generalul Rozin l-au rugat pe 
însărcinatul cu probleme economice, dr. Hermann 
Neubacher, să intervnă pentru salvarea „celui mai bun 
bărbat al națiunii”. Neubacher a făcut la rândul său un 
demers particular, rugându-l pe generalul Victor 
Dobrovschi, primarul general al Bucureștiului, să aducă 
la cunoştinţa lui Urdăreanu părerea sa, a lui Neubacher, 
că un accident întâmplat generalului Antonescu ar face 
o impresie foarte proastă la Cartierul General german. 
Aluzia clară a celor doi miniştri plenipotenţiar a avut 
drept urmare că la 11 iulie Antonescu a fost eliberat. 1 s- 
a fixat domiciliu forțat la Mânăstirea Bistriţa din Oltenia, 
unde ce-i drept, era sub pază, însă putea primi vizite. 
pi isi) Mai târziu, imediat după numirea sa în calitate de 

Conducător al Statului, la 4 septembrie 1940, primul lucru 
declarat de generalul Antonescu celor doi diplomați a 
: fost că nu va uita niciodată acțiunea lor”. 

In ziua de 2 iulie, când în țară nimeni nu avea certitudinea că Armata Roşie, după 
operaţiile de ocupare a teritoriilor cedate, se va opri la Prut, Carol a devenit conştient că 
„ajunsese efectiv la mila lui Hitler”, Nereuşind să-l contacteze telefonic pe Fuhrer, face 
apel la Fabricius, pe care-l roagă „să transmită punctele ce doream a i le spune”. În esenţă, 
este vorba de un act de supunere, în care, după ce declară că „s-a renunțat la garanțule care 
ne-au fost date din partea Angliei și Franţei”, solicită „o colaborare mai intimă cu Germania, 
care ar putea fi întărită printr-o alianţă”. Demersul său se încheie cu două cerinţe explicite; 
„Cer de la Fuhrer un ajutor care să ne apere în aceste momente grele” și „Cer o Misiune de 
instrucție militară, care va întări și mai mult legăturile”. 

„Răspunsul lui Hitler la cerinţele lui Carol ca Germania să garanteze frontierele 
României şi să trimită o misiune militară nu a fost câtuși de puţin încurajator. Fără echivoc, 
el dădea limpede de înțeles că procesul de revizuire a frontierelor, aşa cum fuseseră ele 
trasate prin tratatele de pace semnate la sfârșitul primului război mondial, era departe de a 
se [i încheiat. „Într-o scrisoare datată 15 iulie — ne informează în continuare Andreas 
Hillgruber -, Hitler îi declară Regelui României că nu este în Situația de a da curs acestor 
dorințe, atâta timp cât nu sunt rezolvate problemele privitoare la frontierele cu Ungaria şi 
Bulgaria. De îndată că acestea vor fi reglementate, va reveni cu plăcere asupra cererii lui 
Carol. În vederea soluționării problemelor în suspensie cu cele două state vecine, el sugera 
tratative directe între România, Ungaria și Bulgaria”, | 


c$benirri 


SI 
4 m 


pe 


(Va urma) 








PUNCTE CARDINALE 


ÎiA7107 1940), 


„Greşelile” lui Titulescu 


Ministru plenipotențiar la Londra (1922-1927, 1928-1932), delegat permanent la 
Liga Naţiunilor (1926-1936), preşedintele Ligii Naţiunilor (1930-193 |), ministru de Exteme 
(1927-1928, 6 iunie 1932-29 august 1936): iată o carte de vizită impresionantă, peste care se 
suprapune o adevărată hagiografie creată de aparatul de propagandă comunist. Cântărită de 
contemporani, statura lui revine la proporții normale, astfel că azi putem, în sfârşit, să ne 
formăm o imagine mai apropiată de realitate. Şi această imagine nu e, trebuie să o spunem, 
deloc în avantajul diplomatului, spulberând „mitul Titulescu” şi lăsând mari semne de întrebare 
asupra activității lui. 

Nicolae Titulescu s-a lansat în politică ca membru al Partidului Țărănesc, cu o 
puternică ideologie de stânga. „Singurul cerc în care Nicolae Titulescu era pe deplin acceptat 
— aşa cum ne arată tot C. Argetoianu — era cel francmasonic stângist, care de altfel a fost 
singurul ce a protestat la îndepărtarea lui din funcția de ministru de Externe, la 29 august 
1936. La nivel de state a protestat doar URSS! Rămânem șocați să aflăm că Titulescu îi 
frecventa și schimba informații, la un nivel care depășea protocolul, cu Gabriel Peri, secretarul 
general al Tineretului Comunist Francez și şef al secției de politică externă a ziarului comunist 
L Humanite, sau pe ziaristul comunist Pertinax, denunțat public drept spion sovietic” [1]. Nu 
e de mirare, așadar, că, în 1935, „...Nicolae Titulescu era denunțat ca agent de influență 
sovietic” (ibid., pp. 75-76). 

Incapacitatea lui Titulescu de a justifica în fața Parlamentului ciudata și primejdioasa 
politică externă pe care o promova este amplu documentată de autor: „Ministrul de Exteme 
român, Nicolae Titulescu, nu transmitea în țară toate informaţiile pe care le obținea, nu 
informa asupra tuturor întâlnirilor diplomatice avute, uneori falsifica notele de convorbiri şi 
comunica în România numai opiniile, viziunile și interpretănle sale personale” [2]. Pe 23 
noiembrie 1932, incomodat de logica stnngentă a întrebănlor lui Grigore Gafencu privitoare 
la interpretarea rusească dată pactului Kelogg, acceptată de Franţa şi Polonia, la care Titulescu 
consimţise, „obosit şi tracasat”, s-a dat singur de gol: «Răspunsul, domnii mei, e foarte ușor 
de dat Nu acesțe state au simțit trebuința unui nou pact de neagresiune, ci Sovietele l-au 
cerut...»” (op. cit. p.87) 

A. C. Cuza a amendat prompt această greșeală. subliniind perfidia și cinismul 
„marelui nostru aliat”, Franţa: „.. şi atunci ne-au dat pe noi drept compensație Rusiei pentru 
semnarea tratatului care o interesează numai pe dânsa, iar pe noi nu nu interesează. [...] 
Trebuia guvernul român să spună Franţei, care a intervenit şi ne invita să semnăm: noi nu 
intervenim în această chestiune, noi nici nu voim să luăm contact cu guvernul rusesc. [...] 
Prin urmare, aceia care au intrat în legături cu Rusia, ministrul de Externe român, care a făcut 
marea greșeală de a intra în contact cu Rusia, pentru semnarea unui pact de neagresiune, 
acolo este punctul de plecare al enormei greșeli diplomatice...” (op. cit. pp. 87-88). 

Este adevărat că „enorma greşeală diplomatică” s-a comis în timpul mandatului 
indeplinit de Dimitrie Ghica, predecesorul lui Titulescu la Externe, stâmind nedumerirea 
unui membru al corpului diplomatic, Mihail Sturdza: „...în iama 1931-1932, am fost, spre 
surprinderea mea, infonmat de câtre Principele Ghica, Ministrul nostru al Afacerilor Străine, 
că discuții în vederea unui Pacr Româno-Sovietic de Neagresiune vor începe la Riga fără 
întârziere, și că eram însărcinat să reprezint România în aceste negocien” [3]. Însă contactul 
cu sovieticii a fost făcut la presiunile Franței, atât asupra României, cât și a Poloniei. Astfel, 
într-o conversație purtată la începutul lui decembrie 1931, contele Szembeck îi solicită lui 
Grigore Gafencu, pe atunci tânăr reprezentant al diplomației române, intervenția pe lângă 
ministerul de resort: „«Dă-mi o mână de ajutor» — mi-a spus el. «Cunoşti problema rusească. 
Ghica € şovăitor şi noi suntem siliți să facem ceva. (...) Franţa ne impinge spre Rusia, trebuie 
să negociem” [4], 

Comentariul aceluiași Gafencu, în 1932, arată justeţea obiecţiilor formulate de 
Cuza: „Când am venit la externe, greșeala era înfăptuită, Ne aflam, de aproape un an, pe 
calea pactelor paralele. Situaţiă noastră «specială» ieșise la iveală, cum eră firesc să fie, în 
timpul negocierilor de la Riga. Mai mult. Intervenise prima furtună Titulescu, care, cu toate 





' Alex Mihai Stoenescu, /storia loviturilor de stat în România. 1821-1999, vol, II, Cele trei 
dictaturi, Ed. RAO, Bucureşti, 2002, pp. 83-84. La p. 90, A. M. Stoenescu reproduce o 
declaraţie stupefiantă făcută de Titulescu unui reprezentant al URSS: „La 15 februarie 1934, 
Titulescu se întâlnește la Athena cu I. H. Davtian, reprezentant plenipotenţiar al URSS în 
Grecia. În Nota de convorbire, diplomatul sovietic va transmite la Moscova: «EI ar accepta, 
chipurile, ca România să fie mai degrabă „inghițită” de noi decât să permită acestor domni 
['feudalii germano-fasciști” — n. a.] să o împartă»! 

? Joan Chiper, România și Germania nazistă, apud A. M. Stoenescu, op. cit., pp. 74-75, 

' Mihail Sturdza, România şi sfârşitul Europei. Amintiri din țara pierdută, FRONDE, Alba 


lulia-Paris, 1994, p. 68. | 
Grigore Gafencu, Însemnări politice, 1929-1939, Ed. Humanitas, București, 1991, p. 285, cu 


detalii în paginile următoare. 


Martie 2006 Nr. 3/183 PAG. 7 














“UN ABANDON > 
„„ RUȘINOS 


Dovezile 
unei trădări istorice , 


E ş AY, 
Pi LEA aa - 


că a dat o zgomotoasă publicitate diferendului ruso-român cu privire la formularea pactului 
de neagresiune, nu a pus capăt negocierilor dintre ruşi și noi, ci a mutat doar negocierile pe 
malul lacului Leman.” (;bid., p. 303), 

„Zgomotoasa publicitate” se referă la faptul că, în martie-aprilie 1932, când încă 
nu era ministru de Externe, Nicolae Titulescu divulgase presei internaționale textele 
negocierilor de la Riga dintre reprezentantul României și al Uniunii Sovietice, inclusiv 
scrisoarea strict confidențială a acestuia din urmă, prin care partea rusă urmărise să includă 
pe agenda convorbinlor problema Basarabiei, stratagemă evitată de reprezentantul guvernului 
român, Sturdza [5]. Titulescu „a trimis acele extrase prietenului şi protejatului său, Geraud 
zis Pertinax, redactorul de politică externă al ziarului panzian L 'Echo de Paris. Pertinax a 
reprodus scrisoarea, pentru noi inexistentă, a lui Stomoniâkov în termenii ei esențiali, cu 
toate comentariile necesare, pentru a proclama lumii că există o chestiune a Basarabiei...” 
(ibid, p. 73). Prin urmare, abia instalat în postul de Ministru al Afacerilor Străine, Titulescu 
a întrerupt negocierile purtate în comun de România și Polonia pentru semnarea pactelor de 
neagresiune cu Uniunea Sovietică, slăbind astfel considerabil poziția României. Franța va 
forța desprinderea Polomiei de România în această importantă chestiune de apărare comună 
a frontierelor de răsărit ale celor două state, aducând-o în situația de a semna separat acest 
pact. „Titulescu scotea astfel Kremlinul dintr-o dureroasă încurcătură. Pacte de neagresiune 
fură iscălite fără întârziere cu toți vecinii Uniunii Sovietice afară de România "( ibid, pp. 74- 
75). Rezultatul: „Din Arctica până la Marea Neagră, granițe formal recunoscute şi garantate, 
cu o singură excepție: GRANIŢA ROMÂNO-RUSEASCĂ” (ibid, p. 80). 

În exemplarul Dictionnaire diplomatique, distribuit de Liga Națiunilor tuturor 
legațiilor şi ambasadelor din lume, Sturdza a mai observat cu neplăcere că Basarabia era 
prezentată în sensul intereselor rusești, ca o provincie aflată într-o dispută permanentă între 
România şi Rusia, încă de la începutul istoriei ei, iar evoluţia structurii etnice şi rusificarea ei 
nu erau deloc prezentate. „Am retrimis, în consecință, dicționarul, serviciilor respective, 
informându-le că nu-mi era posibil să păstrez între documentele mele o operă atât de 
tendențioasă. Mi s-a răspuns că mirarea editorilor era mare, deoarece textul relativ la 
Basarabia primise aprobarea unei înalte personalități politice româneşti. Personalitatea nu 
mi-a fost numită, dar pentru mine nu rămânea nici o îndoială că era Nicolae Titulescu, omul 
Genevei, care, poate, scrisese e] însuși acest text.” (ibid, pp. 81-82). 

Slăbiciunile politicii noastre externe, ca și intrigile lui Titulescu, om pentru care 
Gafencu păstra, de altfel, o admirație sinceră, sunt relatate de autorul Însemnărilor politice 
cu un umor nu lipsit de amărăciune: „Titulescu a profitat de aceste greşeli — fără a incerca 
de altfel să le impiedice sau să le indrepte — ca să-și întărească și mai mult influența asupra 
politicii noastre exteme. După nesuccesul negocierilor de la Riga, Titulescu, Supărat de 
faptul că Ghica venise să le prezideze la Geneva, în calitate de prim-delegat român, cultivând 
acolo relații tot atât de numeroase și de distinse în lumea internațională ca marele nostru 
european, s-a urcat în tren, nu fără a fi sărutat, în prealabil, pe amândoi obrajii, pe ministrul 
său de Externe, şi a venit la Bucureşti, unde a cerut, nici mai mult, nici mai puțin, decât un 
control desăvârşit asupra întregii noastre politici în afară. (...) Tremurând de grija patnei, 
Titulescu ameninţa pe rege cu demisiile sale și ceru punerea sub interdicție a șefului său 
Ghica, cel sărutat pe cheiul gării Geneva. Lovitura reuși — asigurând lui Titulescu situația pe 
care o râvnea, un început de intimitate cu camanila... «Controlul», astfel câştigat, a întărit pe 
Titulescu, nu a îmbunătățit însă întru nimic situația țării în afară. Pactul de neagresiune cu 
rușii nu a făcut, sub înalta oblăduire a lui Titulescu, nici un progres. Când guvernul lorga a 
căzut, la dezordinea generală, internă și financiară, se adăugase și faptul, cunoscut de toți 
Vecinii, că guvernul român nu poate face politică externă și că îngăduința de a trata cu 
România trebuie obținută de la europeanul veșnic călător, client nestatornic al tuturor marilor 
palace-uri continentale.” (ed. cit., pp. 295-296), 

Gafencu arată, mai departe, că influenţa exercitată de Titulescu asupra relațiilor 
noastre internaționale a crescut o dată cu urcarea lui Carol pe tron, independent de accederea 
la putere a guvernelor țărăniste: „Sub regele Ferdinand și Brătianu, Titulescu era cel mult un 
«tehnician» abil, întrebuințat din când în când pentru a dezlega o problemă externă mai 
migăloasă. Sub Regenţă și Mironescu, părerea sa fu cerută în toate împrejurările mai grele. 
Faptul însă că nu avea nici o pregătire deosebită în anumite chestiuni, îndeosebi în cele care 
priveau politica noastră orientală, a îngăduit primului guvern național-țărănesc să lucreze în 
hbertate și să iscălească pactele Kellogg-Litvinov, Sub Carol al II-lea, în timpul cârmuirii 
Iorga, Titulescu a reușit să puie cu desăvârşire mâna pe politica noasttă externă şi, după 


conflictul privitor la pactul de neagresiune, şi-a întărit această situație” [6]. 
(Va urma) 


Florea TIBERIAN 





' CE România şi sfârşitul Europei, ed. cit., pp; 69-70. 

* Ibid,, p. 302 (subl. mea). De remarcat că guvernul prezidat de Iorga a funcționat între 18 
aprilie 1931 și 6 iunie 1932, ceea ce subliniază influența timpurie a lui Titulescu asupra 
politicii externe, dinaintea numirii sale ca ministru, sub guvernul Vaida, format pe 6 iunie 
1932, 




















PAG. SNr 3/153 Martie 2006 





Obârşiile şi lormatia 


Maria lordache [1], fiica lui Alexandru şi Elena lordache, 
s-a născut la data de 15 noiembne 1914 in localitatea Nicorești 
din judeţul Galaţi [2]. Primele şapte clase le va urma în satul 
natal, cursurile hceale urmându-le la Liceul de Fete din Dej 
şi la Liceul „Domnița Elena” din Bucureşti [3]. Între 1934- 
1938 Mania (Maneta — cum era mai bine cunoscută) urmează 
cursunle Academiei Naţionale de Educaţie Fizică (A.N.E.F), 
pe care le incheie cu succes, obținând diploma de licenţă, dar 
meseria de profesoară de educaţie fizică o va exercita cu 
totul sporadic, pentru o scurtă perioadă de timp. În parale! ea 
va audia cursuri la Facultatea de Litere şi Filosofie, însă fără 
a le finaliza cu o diplomă [4] 

Etapa studenţiei este decisivă pentru destinul ulterior al 
Manei lordache, Acum ea îşi defineşte convingenile politice 
ŞI îşi asumă un drum care o va duce în cele din urmă la 
moarte. Ca mulți tinen din epocă, ea vede în Corneliu Zelea 
Codreanu şi în Mişcarea Legionară o altemativă la partidele 
politice tradiționale, considerate insuficient de dinamice pentru 
O generație care nu se mai mulțumea cu fapte mărunte, ci 
dorea o „Românie ca soarele sfânt de pe cer”. Distanţarea 
istoncă ne permite să vedem azi erorile acestei mişcări care 
au condus la consecințe tragice, dar, în acel moment, 
Mişcarea Legionară seducea o mare parte a tinenlor pnn 
mesajul ei de demnitate națională şi pin afirmarea constată a 
idei de credință în Dumnezeu, concepție radical difentă de 
indiferentismul religios al celorlalte parțide. Proveniţi în mare 
parte din copii de țărani, din case în care religia juca un rol 
decisiv, aceşti tinen nu puteau concepe că ar putea să existe 
o morală care să fie ruptă de credință. Relația dintre Mişcarea 
Legionară şi Biserică este departe de a îi lămuntă, dar asta 
nu neapărat din vina istoncilor. Chiar în interiorul mişcări au 
existat opinii diferite cu privire la acest subiect. Unii legionan 
înțelegeau prin Biserică o comunitate creştină ideală, de sfinți, 
spre care oamenii (românii, în cazul de faţă) trebuiau să tindă 
Legiunea era numai o manifestare datorată lumii decadente, 
care îşi asuma, asemenea oştilor ingereșşti, lupta impotriva 
răului, E o imagine ce se apropie de Judecata de Apoi, când 
ingerii separă pe cei păcătoşi de sfinți, instaurându=se împărăția 
veșnică [5]. Din aceste considerente unn legionari și-au asumat 
infăptuirea acelor asasinate, considerate acte de Justiție [6], 
care au devenit principale capete de acuzare la adresa 
Legiunii. Cazul Mişcării Legionare a dovedit, dacă ma! cra 
nevoie, dificultatea enormă de a armoniza politicul cu 
spiritualul. 


Din Legiune în mânăstire 


Revenind la cazul Marietei Iordache, apropierea ei de 
legionarism este motivată și de atmosfera famihală, deoarece 
toți copiii familiei lordache au fost, intr-un fel sau altul, implicaţi 
in Mișcare. Iordache Nicoară va deveni comandant legionar 
[7], iar una din fete va fi cununată chiar de Căpitan, venit 
special la Nicorești [8]. Marieta, la rândul ei, deyine membră 
a Cetăţuilor de Fete, sub conducerea Nicoletei Nicolescu [9], 
cea care va fi ucisă mai târziu in mod bestial de Siguranţă 
[10]. Împreună cu alte fete, ea va munci ca voluntară la unul 
din restaurantele legionare din Bucureşti şi va activa în cadrul 
organizaţiei de femei [11]. În ancheta din 1955, care în mod 
firesc a insistat pe trecutul ei legionar, Maria Iordache a fost 
intrebată care era scopul Legiunii. Răspunsul ei a fost crearea 
unui om nou, iar acest ideal putea fi realizat prin interiorizarea 
conştiinţei, mărturisirea sinceră a greşelilor și Îrecventarea 
bisericilor, De asemenea, mărturiseşte că în cadrul şedinţelor 
de cuib se citea Biblia [12]. A fost intrebată; „Ce se realiza 
prin frecventarea Bisericii in vederea formării omului nou?” 
Răspunsul a fost. „Prin frecventarea bisericii se căpăta 
conduită creştină și principiile de corectitudine, astfel puse in 
practică de legionari incât aceştia să se bucure de simpatie și 
increderea celor ce-i inconjurau” [13], Astfel de declaraţii, 
strânse de la mulți arestaţi, erau un motiv pentru Securitate să 
vorbească de o infiltrare a Bisericii de câtre legionari și 
doctrina lor. De fapt, În mintea unor oameni precum Maria 
lordache era invers, Doctrina Bisericii urma să pătrundă în 
viața Legiunii, creând o mişcare socială și politică care să se 
ghideze după valorile creștine, Din declarațiile Mariei 
Iordache rezultă că pentru ca Legiunea era mai mult un ordin 
laic, menit să impună un set de valori creștine în societate. 

Succesul Mișcării a stârnit îngrijorarea regelui Carol al 
II-lea. Eşuând în incercarea de a o atrage in proiectele sale 
de instaurare a dictaturii personale, Carol va lua o serie de 














PUNCTE CARDINALE 


măsuri menite să distrugă Legiunea. Una din ele a fost 
arestarea şi condamnarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Pe 5 
iunie 1935 avea loc pe stadionul ANEF o manifestaţie la care 
urma să participe şi regele Carol al II-lea. Reuşind să intre pe 
stadion şi să se apropie de un microfon, Maria Iordache a 
strigat: „Comehu Zelea Codreanu este nevinovat şi pentru acest 
adevăr sunt gata de moarte” [14]. Arestată şi bătută, ca este 
internâtă în lagărul de la Mânăstirea Suzana, destinat femeilor 


O MUCENIȚĂ 


A ORTODOXIEI ROMÂNEȘTI: 


i > 00 Pa 93 fai 45 E d j i NE hat 4 prd rr 
| i zi . “ ă și 
pi LE | . i . să ba 273 
Fa It 4 , șes d p E Li Rap w.ă să 24 Pe ÎI 2 a) | 
LU N Pe ID ui e pi! £ AA ja. e i j ri Xa rap: 


ai 


Maica Mihaela Iordache este un nume 
binecunoscut în spațiul eclezial 
românesc, Din păcate, numeroase date 
ale biografiei sale au rămas mult timp 
necunoscute. Vom încerca aici să-i 


reconstituim viaţa în liniile esenţiale, 
pe baza documentelor alcătuite 
de fosta Securitate. 


legionare. În octombrie 1938 reuşeşte să cvadeze ŞI rătăcește 
mai mult timp prin păduri, cu o coastă fisurată. Desfunţarea 
lagărului imediat după evadarea ci o scuteşte de noi neplăceri 
5. 

In următoarele luni, două morţi o vor afecta profund: cea 
a lui Corneliu Zelea Codreanu și cea a fratelui ei, lordache 
Nicoară, ucis în noaptea de 21-22 septembrie 1939, în lagărul 
de la Miercurea Ciuc. Mult timp va refuza să creadă că cei doi 
au murit. Revine în satul natal, unde stă până în septembrie 
1940, În acest timp face o vizită la Mănăstirea Vladimireşti și 
rămâne impresionată de viaţa din cadrul obștii de acolo. 
Venirea la putere a unui guvern legionar în septembrie 1940 0 
determină să vină la Bucureşti, dar numai pentru a asista la 
deshumarea osemintelor lui Codreanu. Se convinge de moartea 
Căpitanului și imediat pleacă la Vladimireşti, hotărâtă să se 
călugărească [16]. În faţa anchetatorilor de Securitate ea a 
afirmat că s-a retras practic din organizaţia legionară din acel 






(Pnuciaţii accalulai VA 


moment, iar în fața mirăru anchetatorilor de ce a făcut acel 
oest tocmai atunci; când Legiunea era la putere, ea a răspuns: 
M-am retras tocmai în timpul guvernării legionare intrucăt 
am Văzut că legionarii comit unele fapte ce-nu mi-au plăcut, 
fapt ce a făcut să ne depărtăm de această orgânizăție, Văzând 
in acelaşi timp că legionarii convinşi pentru această idee 
muriseră” [17] | | : 

Părinţii nu au lăsat-o la mănăstire, ci au venit după ea In 
aceste condiții, Maria lordache pleacă din nou la Bucureşti, 
unde lucrează ocazional şi organizează cu câteva prietene o 
mică fermă pe proprietatea fratelui ei, unde se duce o viață 
cvasimonahală. Fie la biserică, fie acasă, Marieta se roagă 
pentru sufletele celor ucişi, pentru iertarca păcatelor [18]. 
Plecată un timp din Bucureşti, ea află că ferma a fost 
confiscată, iar fetele arestate [19]. Din acel moment decizia 
este luată. După un scurt timp petrecut la Mănăstirea Pasărea, 
pe 22 septembrie 1942 ea vine la Vladumireşti, pentru a nu 
mai pleca niciodată, părinții trebuind să accepte decizia fetei 
lor [20]. 

După doi ani, intră în rândul rasoforelor (16 iulie 1944), 
iar în 22 septembrie 1946 este călugărită, primind numele de 
Mihaela [21]. Datorită pregătinii superioare, i s-a încredințat 
funcţia de secretară. Stareța Mănăstirii, Vladimireşti, maica 
Veronica, mărturisea despre maica Mihaela: „Ca monahie, 
prin rugăciune şi nevoinţă, a dus o viață duhovnicească 
deosebită, fiind pildă şi exemplu de urmat pentru întregul 
sobor. Deşi îndeplinea funcția de secretară a mănăstirii, maica 
Mihaela, cu smerenia ce se ridica deasupra tuturor celorlalte 
virtuți ale sale, participa neobosit la toate ascultănle din obşte. 
Maicile îşi aduc aminte cum într-o zi, mănăstirea fiind 
cotropită de soldați ai armatei ruse, aceștia au vrut să tragă 
cu arma în icoana Maicii Domnului din biserică. Fără nici o 
ezitare, gata de sacrificiu în orice clipă, curaj născut din 
profunda-i credință, maica Mihaela s-a aşezat în fața icoanei, 
preferând să fie impuşcată ea decât să vadă chipul Maicii 
Domnului şi al Pruncului lisus batjocorit” [22]. 


Arestată de Securitate 


În anii care au urmat, prestigiul Mănăstini Vladiumireşti 
a crescut necontenit. mulți considerând-o, datorită predicilor 
curajoase ale preotului loan lovan, un centru al rezistenței 
anticomuniste. Mulu fugan au găsit ajutor aici. Din aceste 
motive puterea comunistă cra hotărâtă să desființeze 
mănăstirea, încercând să se folosească şi de unele neînțelegeri 
de natură dogmatică intre cele predicate de părintele lovan 
ŞI restul Bisericii. Patriarhul Justinian va încerca să rezolve 
Situația creată printr-un compromis, care a eşuat. Securitatea 
intervine în forță, printr-o amplă desfășurare de forțe, în 
noaptea de 30 martie 1955, arestând mai multe persoane din 
mănăstire, cei vizați în primă instanță fiind părintele loan 
lovan şi maica Mihaela. Maica stareță Veronica îşi aminteşte 
că „prima chilie unde s-au năpustit soldaţii înarmaţi, în număr 
mare, a fost chilia maicii Mihaela (ca secretară, făcând parte 
din comitet) şi căminul preoţesc, unde se afla părintele loan. 
Maica Mihaela era la chilie ca să se odihnească o oră, îşi 
scosese numai încălțămintea şi aşa îmbrăcată se culcase pe 
patul nepregătit, de-a curmezișul. Când auzi zgomotul, tropote 
in curte, se trezi iute şi, fiind şi îmbrăcată, fugi într-o clipă, 
desculță, spre stăreţie, Militarii, negăsind-o în chilie, au făcut 
zarvă mare, țipau ca ieşiţi din minţi, se repezeau la maicile 
din chilii. Au găsit-o la stăreţie; au vrut s-o lege de mâini, 
dânsa s-a luptat cu ei, i-a muşcat de mâini, dar ei au întors 
patul puşti şi au lovit-o peste gură. Se zice că ar fi pierdut 
chiar câţiva dinți” [23]. 

Cei doi au fost arestați şi duşi la Penitenciarul Galaţi, 
fără mandat de arestare, care va fi eliberat în cazul maicii 
lasi zl Pg i (pe ASTA de agitație publică, 
| i atoriui nu aveau nimic concret 
impotriva lor, sperând să se poată agăța de ceva în cursul 
investigațiilor. Au urmat un şir de interogatorii dure, în care 
maica inta va chestionată despre toată viața ei, 
Securiștii insistând în mod deosebit pe trec i legi | 
pe eventuala continuare a Re pi ele E up a 
găsi un motiv să 0 pună sub acuzaţie oficial Şi Să intre în 
mu nea ma dot re 
de la acesta, dezamăgirea față să rutele cad e 

' unele aspecte ale acestuia 


Şi apropierea de Dumnezeu prin Biserică. A firmă hotărât că 
cste impotriva ideologiei comuniste (25), că v 


impotriva ateismului, că a ascuns fugari în mă 


tăți, pentru a putea 


a lupta mereu 
năstire şi că nu 


Ca 











Martie 2006 Nr. 3/183 PAG. 9 





l-a denunțat [26] din spirit de solidaritate, ŞI că nu ar face 
niciodată altfel. În acelaşi timp, ca spune că foştii legionari 
care o mai vizitau uneori făceau acest lucru datorită prieteniei 
care-i lega, nu pentru a organiza conspirații, cum doreau să 
acrediteze anchetatorii. Din procesele verbale reiese că 
distanțele dintre vizite sunt mari, iar persoanele sunt altele. 
Maica Mihaela a ştiut să despartă lucrurile. Ea spune clar: 
„Nu s-au ținut ședințe legionare în mănăstire. Dacă aş fi Şuut, 
1-aș fi dat afară” [27]. Întrebată odată de un legionar (Aurel 
Tacu) ce ar trebui să facă în noul context politic, ea răspunde: 
„Rostul mişcâni legionarilor este de a apăra şi sprijini Biserica, 
[...] să propage în rândurile populației virtuțile creştine şi a 
atrage populația alături de Biserică. Că legionarii vor trebui 
să dea ei înşişi exemplul lor personal că apără Biserica şi că 
e uniți împotriva celor care sunt contra lui Dumnezeu” 
Ancheta bătea pasul pe loc, până în momentul când 

Sunt arestați loan Lupeş, Petre Măzăreanu (care uciseseră 
mai mulți milițieni), Teodorescu Dumitru (Theovid, 
simpatizant legionar, admirator al Vladimireştilor, care a 
sprijinit acțiunile de aici) şi Păiş Ghiţă (din Tudor 
Vladimirescu, luptător impotnva colectivizării) [29]. Toţi 
avuseseră de-a face cu Vladimireştiul şi cu personalul de 
aici. Din acest moment, motivul pentru arestare se găseşte şi 
ancheta se concentrează pe legăturile maicii Mihaela, ale lui 
loan lovan și ale maicii Veronica (arestate la rândul ei) cu 

aceste persoane. Se creează un grup ad-hoc, judecat la Galaţi 

de Tribunalul Militar Bucureşti. În cadrul actului de acuzare, 

maicii Mihaela i se impută că a continuat sub haina 

călugărească activitatea legionară, încercând să le atragă și 

pe alte monahii. Ar fi inițiat o veritabilă şcoală a crimei, ar fi 

organizat tabere legionare, ar fi organizat exerciții de tragere 

cu arma [30]. Faptele sunt prezentate în stilul caracteristic, 

mobilizator-apocaliptic, specific actelor de acuzare din 

perioada comunistă. Ridicolă este interpretarea dată adăpostrii 

unor soldați germani după 23 august 1944: a vrut să-i sustragă 

de la răspunderea pentru crimele lor (31]! Maica Mihaela a 

sprijinit într-adevăr cu bani şi alimente pe unii fugari, a dat 

buletine de identitate sau a falsificat acte pentru a-i face scăpați 

şi a trimis lui Theovid o maşină de scris, pentru ca acesta să 


„| muluplice broșurile cu vedenile maicii Veronica [32]. Loate. 


“| acestea erau motive suficiente pentru ca maica Mihaela să 
fie condamnată de justitia comunistă, dar s-a dat un plus de 
pateuism pentru ca sentința să fie şi mai mare şi să se justifice 
teona conspirației legionare de care pulerea comunistă se va 
folosi mai târziu pentru a desființa un număr unportant de 
mănăsun [33] 


A murit în închisoare 


Prin sentința 1655 din 7 decembrie 1955, Mana lordache 
este condamnată la 25 de ani muncă silnică și 10 ani degradare 
civică, pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale” pp. 
de art. 209 pl C.P, şi la $ ani inchisoare corecțională și 5 ani 
interdicţie corecțională, pentru fals în acte publice. Urma să 
execute pedeapsa cea mai mare, conform art. 101 C.P. [34]. 

De la Galaţi este trimisă în închisoarea de femei din 
Miercurea Ciuc. Pe 4 martie1960 este trimisă pentru munci 
la Penitenciarul Arad [35]; Pe 4 septembire 1960 este 
transferată la Jilava pentru cercetări [36], de unde pe 21 
februarie 1961 revine la Miercurea Ciuc, Aici, pe data de 20 
aprilie 1963 își găseşte obștescul sfârşit, în același loc unde; 
in urmă cu 24 de ani, fusese ucis şi fratele ei, „bădia” lordache 
Nicoară. Pentru a se lămuri cauza morţii este utilă redarea în 
intregime a referatului medical întocmit de medicul închisorii, 
Alex. Lorenzovici, pe data de 23 aprilie 1963; 

„Deţinuta C.R. Iordache Maria, născută la data de 
14.11.1914 a decedat la data de 20.04.1963 orele 20,00. Cauza 
morții” insuficiență cardiocirculatorie, cardioscleroză 
decompensată, reumatism anchilozant 

Datele importante ale fişei medicale: 

. data completării fişei: 1956.07.18 - sănătoasă 

. 31.08.1956; Ptoză gastrică, gastro-enterocolită 
cronică, dizmenoree, polimenoree, debilitate 
fizică generală. Se pregătește ex. ginecologic, 
deținuta refuză acest examen, 

- 9.04.1957: Anemie sec. hipermenoree, Refuză 
examenul ginecologic 

. 19.04.1957: idem (trat: Progesteron, 
Testosteron, Glanduitrină, Ergatină, Glucoză, 
Vit. C, Vit. BL, complex b și Syr. Hemoglobină) 

- 7.07.1957: idem 


- 10.10.1957; idem 

- febr. 1959; refuză toate medicamentele prescrise 

- 13.12.1960: MRE,ITH 

- 3.03.1960; Apt pentru muncă (trimisă la Arad, n.n.) 

= 11.04.1962: reumatism cronic (tratament vit. C, 
Aspirină) 

= 17.01.1963; Distrofie, reumauism cu anchiloză 
incipientă (trat. Arenal, Algocalmin, Polvitamine, 
Glucofilin, regim alimentar) 

= 01.02.1963: insuficiență cardiacă, cardioscleroză, 
colită cronică (trat. Strofantină, Glucoză) 

= 15.02.1963: idem (trat. Strofantină, Glucoză) 

= 26.02.1963: idem (Vit. C fiole, Vu. K, ViL BI 25 mg. 
fiole) 

= 8.03.1963: Strofantină, Glucoză, Vit. C fiole 

- 28.03.1963; Status idem plus Enterocolită, bronșită, 
suspect de cancer esofagin 

= 5.04.1963; Decompensaţie cardiacă (Strofantină, 
Glucoză, Vit. C fiole) 

= 15.04.1963: Status idem(Strofantină, Glucoză, Vit. C 
fiole) | 

- 17.04.1963: Status idem (Cofein, pentazol, Vit. Bl, 
Vit. C) 

= 18.04.1963: idem (Vit. BL 100 mg. Strofantină,; 
Glucoză, Pentazol). 

În ultimul timp a dominat insuficiența cardiacă, bolnava 

a devenit caşectizată gravă din cauza lipsei de poftă de 
mâncare, vărsăturilor și disfunchei pronunțate (am și pus 


diagnosticul: suspect cancer esofagian). În tratament am ținut 


seama de caracterul bolii, anulând tratamentul reumatismului, 
medicamentele căruia fiind contraindicate. 
“La data de 19.02.1963 am cerut internarea în spitalul 
Văcărești, care a fost aprobată cu cursa din 23.04.1963. 
Deţinuta a refuzat examenul ginecologic în repetate 
rânduri. În ultimul timp ea nu a mai acuzat simptomele unei 
boli ginecologice, însă pe baza datelor antenoare era posibil și 
existența tumorii maligne a uterului, care ar explica simptomele 
abdominale subiective care s-au accentuat treptat (duren 
abdominale, diaree, lhpsa pofte: de mâncare, caşexia gravă), 
În luna ianuarie 1963, cu sprijin, a mai putut să vină jos în 


„cabinetul medical, dar din februarie nu a putut să se scoale 
singură din pat, a necesita! îngrijirea din partea altor persoane, 


Starea generală s-a agravat rapid. desi am încercat si am făcut 
tot ce am putut, și la datu de 20.04,1963, orele 20, în urma unei 
crize de sufocaţie, a decedat, Luni, 22.04.1963, am raportat 
cazul, conform ordinelor în vigoare. În condițiule de față, 
neexistând, medic legist sau medic expert cu delegație în 
Miercurea Ciuc, am raportat şi acest fapt către Procuratura 
Mihtară Tg, Mureş, care ne-a dat aprobarea telefonică pentru 
înmormântarea cadavrului fără autopsie, 

Menţionez că bolnava nu a fost internată la noi în 
infirmenie, pentru faptul că nu avem infirmerie, de aceea nu 
putem să vă înaintăm copia foii de intrare în infirmerie. 
Miercurea Ciuc, 23.04.1963” [37]. 

Măsurile luate de medic au fost corecte, însă regimul de 
închisoare era distrugător. Faptul rezultă printre rândun din 
raportul medicului, dar şi mai clar dintr-un act scns de maica 
Mihaela: „9 iunie 1959 — Miercurea Ciuc = Domnule 
Comandant, subsemnata deținută lordache Mania, condamnată 
25 ani m.s;, fiind suferindă de metropatie hemoragică şi 
propunându-mi-se un raclaj uterin, nu l-am putut accepta din 
motive personale. Declar prin prezenta că mi s-a propus deci 
tratamentul condiționat de această operație pe care o refuz, 
fiind încredinţată că motivul hemoragiilor repetate este 
determinat de răceală și de o stare de oboseală și slăbiciune 
excesivă. Mai inainte de a se incerca deci o refacere fizică, 
determinată de condiţiile speciale ale vieţii din închisoare, nu 
pot accepta operaţia propusă, iar la acest regim desigur nu am 
nici O pretenție, fiind deținută și nu om liber cu dreptul la viață. 
Cu respect, deținuta lordache Maria” [38]. Este o afirmare cât 
se poate de limpede a statutului pe care îl aveau deținuții politici, 
Prin urmare, intrată sănătoasă în închisoare, maica Mihaela se 
imbolnăvește grav în închisoarea de la Miercurea Ciuc, 
Refăcută parțial la un moment dat, a fost trimisă la muncă la 
Arad și la Jilava, de unde s-a întors la Miercurea Ciuc reumatică 
și cu probleme cardiace, Suferințele descrise în raport sunt 
atroce, Ironie a sorții: este inmormântată chiar în ziua când 
trebuia să plece la spitalul Văcărești. Din pricină că nu s-a 
făcut autopsia, nu se poate spune cu precizie care a fost cauza 
decesului, Toate mărturiile arată că a vicțuit in inchisoare ca o 
adevărată mârturisitoare, îndurând cu răbdare toate chinunle. 


George ENACHE 


Note: 


! În galeria de personalități întocmită de Fundaţia „George Manu” 
sunt prezente și câteva rânduri referitoare la biografia Manei 
Iordache (pe Internet: http://www.fgmanu.nev personalitati). 
Un portret deosebit de interesant îi face Petre Pandrea în 
Călugărul alb, Ed. Vremea, Bucureşti, 2003, passim. 

? Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor 
Securităţu (A.C.N.S.A.S.), fond Penal, dosar nr. 160, vol.3, 

f. 186, 

' Ibidem, f. 191. 

* Jbidem, f, 183. 

* Codreanu afirmă într-una din scrierile sale: „Legiunea apără 
altarele Bisericii pe care duşmanii vor să ni le dărâme. Linia 
istorică este una: aceea pe care o trăim noi. Căci noi trăim în 
veac. Linia Bisericii este cu mult deasupra noastră. Către ea 
tindem, dar nu realizăm decât puţin. Pentru că trăim sub 
condamnare și sub piatra de moară a păcatelor noastre, a lumii 
şi a moşi-strămoşilor noştri. Recunoaştem că suntem păcătoşi. 
aceasta este atitudinea legionară față de Biserică...” (Corneliu 
Zelea Codreanu, Doctrina Mişcării Legionare, Ed. Lucman, 
Bucureşti, 2003, pp. 100-101). Aspiraţia spre o comunitate 
creştină ideală manifestată în veac s-a conjugat cu un anume 
dezinteres în realizarea unui proiect pragmatic de organizare 
socială, Codreanu afirmând că este nevoie mai întâi de formarea 
de oameni de caracter care vor înfăptui o „revoluție” a societății 
româneşti. Istoria însă a demonstrat că revoluțiile scapă cel mai 
adesea de sub control, iar diferenţele dintre o revoluție socio- 
politică şi una spirituală sunt extrem de mari. În aceeași perioadă 
activează în Italia don Luigi Sturzo, care este întemeietorul 
creştin-democrației, arătând cum se poate valoniza credința 
creştină în condiţiile unei societăți tot mai secularizate (Luigi 
Sturzo, Libertatea: prietenii şi duşmanii săi, trad. de Nicoleta 
Panait, Ed. Paidea, București, 2001). Dacă una din doctrine 
este „revoluționară”, cealaltă ar putea fi calificată drept 
„reformistă”, iar diferența dintre Codreanu şi Sturzo este cea 
dintre un profet mesianic şi un teolog scolastic, Eşecul 
guvernării legionare din 1940 va arăta lhmitele doctrinei şi va 
face pe mulți adepți cu credinţă în Dumnezeu să se apropie de 
Biserică, dându-și seama că aici este adevărata mântuire. 
Secuntatea va folosi acest lucru pentru a acuza Biserica de 
infiltrări legionare (vezi în acest sens George Enache, Ortodoxie 
şi putere politică in România contemporană. Studii şi eseuri, 
Ed. Nemira, Bucureşti, 2005, pp. 381-400, 451-497) 

* Erau considerate păcate asumate cu bună ştiinţă (vezi Flor 


„Strejnicu, Creștinismul Mişcării Legionare, Ed. Imago, Sibiu, 


2000, pașsim)ui în li hrrriz 27078 um bre -b doteti 

" ACNS.A.S,, fond Penal, dosar nr. 160, vol. 3, f. 187. 

” Ibidem, (, 192, | sa 

* Ibidem, 190-191. : 

* C/. http: /Avww.famanu. net/personalitati/personalitati | htm. 
"1 Ibidem, €. 191 (Întrebare: Ce acrivitare ai desfăşurat dumneata 
în cadrul acestui grup legionar?. Răspuns: În cadrul acestui 
grup am desfăşurat următoarea activitate: luam parte la 
şedinţele ce se țineau săptămânal, plăteam cotizaţia, ajutam 
legionarii închişi precum şi familiile acestora materialiceşte, 
cântam cântece legionare şi mergeam la mormintele 
legionarilor, am lucrat voluntar la cantina şi restaurantul 
legionar din Str. Gutemberg, alături de casa lui Cantacuzino), 
"2 Ibidem, î. 192, 

" Ibidem, 

'* Ibidem, (. 187. 

'* Ibidem, f. 196. 

'* Ibidem, £. 197 — 198. 

” [bidem, £.. 189. 

* Ibidem, £.. 194, 199. 

» Ibidem, £, 197 — 198. 

% Ibidem, f. 200, 

! Cf. mărturia maicii stareţe Veronica Gurău de la Mănăstirea 
Vladimireşti, dată în anul 2004 pentru martirologiul realizat de 
Fundaţia „Sf. Gerhard”. 

= Ibidem. 

" Ibidem, 

"A.CNISA S,, fond Penal, dosar nr. 160, vol. 3, £. 179. Ancheta 
Maicii Mihaela în vol. 3, f. 179-355, 

** Ibidem, f. 221, 

% Ibidem, f. 216, 

" Ibidem, t. 214, 

* Ibidem, f. 204, 

* [bidem, vol. 6,.f 1-1. 

* Ibidem, f. 162, 

" Ibidem, 

» Ibidem, £. 179. Şi ea şi loan lovan au avut în celulă un 
informator (Ibidem, vol. 11 £ 326-353), În destăinuirile făcute 
și existente în dosar, maica Mihaela recunoaşte că a încercat să 
țransmită monahiilor ceva din spiritul legionar, dar prin aceasta 
înțelege cinste şi fermitate, 

" Vezi G, Enache, op. cit, pp. 148-150, 398-400), 
HACNSAS, fond Penal, dosar nr. 160, vol.6, [ 188. 

" Ibidem, vol. 12, 6.96. 

'* Ibidem, € 31,33, 

” Ibidem, 9. 

" Ibidem, £. VS. 









































PAG. 1O Nr. 3/183 Martie 2006 


IN SPIRITUL ADEVĂRULUI 


in ultimii 15 ani s-a scris şi s-au făcut nenumărate comentarii privind 
inchisorile comuniste din România. Din păcate, însă, aceste adevărate infernuri, 
care au depăşit ca număr, intensitate, procedee şi durată toate atrocitățile produse 
în secolul 20, nu fac obiectul unor prelegeri incluse în programele de învățământ. 
ȘI tot din nefericire, pe marginea acestor suplicii colective sau individuale se 
găseşte câte un glas care să comenteze momente, stări sau situaţii din lecturi 
truncheate, scoase din context, sau informaţii tendenţioase ori deformate. 

Mă socotesc îndreptăţit să fac unele precizări, ca unul care în perioada 
de detenție din 1948 până 1964, am parcurs aproape toate marile „experimente” 
făcute cu deținuții politici, începând cu aresturile: Malmaison, M.A.I., Rahova, 
ŞI terminând cu închisonile: Jilava, Văcăreşti, Piteşti, Gherla, Aiud. Mă voi opri la 
închisoarea Aiud, unde am stat în perioada 1957-1964, în diverse secții, inclusiv 
Zarca. 

Prin 1960 la închisoare se produce o reformă administrativă, de care 
însă noi am aflat mult mai târziu, unii chiar după 1989. Gardienii cu grade de 
plutonier au fost schimbaţi cu cadre noi, care ne-au mirat printr-un comportament 
cu care nu eram obişnuiţi. Îmi amintesc că prin 1961, la parterul celularului, 
gardianul — din cât îmi aduc aminte se numea Lazăr — purta mănuşi de piele, deşi 
era vară, iar în momentele când deschidea uşa pentru a ne duce la W.C. se 
adresa cu formula: „Poftiţi, domnilor!”. Am constatat pe parcurs că ascultau 
insistent pe la uși, iar uneori mai schimbau câte o frază cu unii, probabil indicaţi 
de conducerea penitenciarului. Toţi aceşti gardieni, am aflat după 1989, erau 
proaspeți ofițer de Securitate. Atât prin ei, cât şi prin unii informatori, conducerea 
închisorii testa starea de spirit a deţinuţilor, identificând fie pe cei care se bucurau 
de un prestigiu deosebit, asupra cărora urma să se facă presiuni ulterioare, o 
dată cu începerea aşa-zisei acțiuni de „reeducare”, fie pe deţinuţii care, mai 
deprimați şi apăsați de povara închisorii, erau dispuşi să susțină acea acţiune de 
„reeducare”, în speranța unei posibile şi mai apropiate eliberări. 

O a doua precizare pe care doresc să o fac este aceea în legătură cu 
sintagma „şef al comitetului de reeducare”, care induce cititorului falsa idee că 
acea acțiune ar fi avut un conducător deţinut, aşa cum se petrecuse în 
„experimentul Piteşti”, . 

Acţiunea de „reeducare” din Aiud nu a avut un „şef” dintre deţinuţi. Din 
acest punct de vedere, nu se poate spune decât că „reeducarea” — pornită ca 
inițiativă din exteriorul închisorii, de la P.C.R., respectiv de la organul său represiv, 
Securitatea, desigur nu fără sprijinul şi îndrumător de la Răsărit — a avut ca unic 
grup de comandă pe cei trei colonei ai închisorii, Crăciun, lacob şi Ivan, ajutaţi 
de ofițerii care figurau ca plutonieri. De altfel, d-na Doina Jela, în cartea sa 
Lexiconul negru, îl acuza pe colonelul Blajut (pe atunci plutonier) că „a siluit 
cunoștiințele cu aşa-zisa acțiune de «reeducare» de la Aiud”. 

Mai trebuie știut şi faptul că închisoarea avea mai multe secții, iar în 
hecare din ele colonelul Crăciun a implantat câte un aşa-zis „comitet de reeducare”, 
format din doi sau trei deţinuţi. Aceste secţii, care nu aveau legătură între ele, 
erau: Fabrica (cu câteva camere), Grădina din afara închisorii, numitul „Club”, 
secția „munci interioare”, secția T.B.C. 

Eu, după câteva peripluri, am fost adus la secția „munci interioare”. 
Aici, după ce am participat cu alți deţinuţi la elaborarea unui proiect de încălzire 
centrală, am fost pus să urmăresc și executarea lui. Astfel, în timpul zilei ajungeam 
şi la secția T.B.C. Aici, cu toate precauţiile necesare, m-am întâlnit cu un vechi 
amic, farmacistul Petre Daba. Cu el am stabilit — repet, luându-mi toate măsurile 
de discreție — să le aduc celor de acolo câte o ceapă, sau morcovi, ei, T.B.C.- 
ştii, având mare nevoie de crudităţi. Mi-am confecționat în acest scop două 
buzunare lungi în interiorul pantalonului. Aici se mai afla şi o cameră cu preoți, 
unde așa-zisa „reeducare” o conducea un deţinut pe nume Grigorescu. Într-una 
din zile Daba îmi şoptește că printre deţinuţi se află călugărul Anania, cu care 
Grigorescu are mari controverse, ajungându-se din partea lui la ameninţări de 
genul: „Îţi vor putrezi oasele în închisoare şi vei avea pe conștiință şi pe cei ce îţi 
vor urma exemplul! Încăpăţânările dumitale vor produce multe victime printre 
cei care vor refuza să adopte o atitudine conciliantă, ce le poate aduce libertatea”. 

In acea vreme, în două curți interioare, la așa-zisul „Club” şi la „munci 
interioare”, se improvizaseră nişte „jurnale/gazete de perete”, unde se începuse 
afișarea de desene batjocoritoare la adresa credinței, aceste teme fiind ridicate şi 
in camerele de „reeducare”, Momentul nu-i scăpă lui Daba, care îmi șopti într-o 
ZI: „Călugărul Anania a avut o izbucnire fermă, violentă, spunându-i lui Grigorescu: 
Comunică colonelului Crăciun că protestez şi refuz orice altă discuţie; dacă nu 
se încetează cu atacurile batjocoritoare la adresa credinţei. Putem discuta orice, 
dar nu admit să se pună în dezbatere problemele legate de credinţă şi de slujitorii 
ei, Singura intimitate a omului de care nu are dreptul să se atingă nimeni”. 

Nu puteam rămâne indiferent la cele auzite, astfel încât le-am împărtășit, 
la rândul meu, și altor prieteni apropiaţi şi de încredere, făcând astfel să funcționeze 
acel „telefon fără fir” de la om la om. Refuzul câlupărului Anania a constituit 
pentru mulţi, în acele momente de mare cumpână, refugiul în care se puteau 
conserva toate idealurile şi toate valorile spirituale; p/aroşa credinței. Nu era o 
noutate pentru noi, care de-a lungul anilor avusesem în credință suportul de a 
rezista fizic și psihic, dar constituia un imbold în plus, mai greu de penetrat de 
cel care ajunseseră prea departe cu amenințările şi presiunile fizice ori psihice. 
Ele nu pot fi pe deplin înţelese decât de cei care au parcurs acest drum, aflându- 


PUNCTE CARDINALE 





se fie în epicentrul vulcanului, fie colateral. lar aceia care, ajutați de Pronia 
Cerească, au suportat eroic întreg calvarul sunt cei care nu arată cu degetul 
spre nimeni decât spre asupritori. cutiei îi | 

După mai multe zile, Daba îmi şopteşte: „L-au dus pe Anania la Zarca”.. 

Prin anii '90, preotul Constantin Voicescu mi-a confirmat cele de mai 
sus, el aflându-se în acea vreme în secția T.B.C. Neplăcut este că după 1989 au 
apărut unele condeie care în decursul celor 45 de ani de regim comunist au 
intoxicat pe român cu scrisul lor, sau au făcut parte din organele represive, iar 
acum se enjează în conducători de vârf ai societății sau în formatori de opinie. 
Inainte de a-şi pune semnătura în numele „libertății de opinie”, aceştia este bine 
să aibă bunul simţ să se oprească o clipă şi să se întrebe cum ŞI cu ce au 
contribuit în acei 45 de ani pentru a diminua flagelul care a năpăstuit şi erodat 
neamul acesta atât de vitregit de-a lungul istoriei sale. 

Nu pot încheia aceste succinte consideraţii — determinate îndeosebi de 
ultimele injuste atacuri de presă la adresa i. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania 
(mai ales în paginile României libere, prin zelul imund al detractorului de serviciu 
lon Zubaşcu) — fără a cita din Manualul de instrucțiuni privind războiul 
psihopolitic, spălarea creierului, complotul psihopolitic al comunismului. Volumul 
a apărut sub îngrijirea scriitorului Dr. Pan Izverna şi în traducerea din engleză a 
d-nei Mioara Izverna, cu avizata prefață a d-lui Sergiu Grossu. Cartea editată de 
John Keats (alias Kennets Goff, fost membru al Partidului Comunist din Statele 
Unite, în perioada 1936-1939) conţine cuvântul adresat de Beria în 1936 
studenţilor americani la Universitatea Lenin. Voi reproduce câteva pasaje din 
această carte, unde, după enunțarea rolului Psihopoliticii, li se spune tinerilor: 
„În cazul când în grupurile de tineri există lideri puternici, agentul psihopolitic 
poate să acționeze în mai multe feluri, folosindu-se de ei sau îndepărtându-i. 
Dacă liderul vizat, băiat sau fată, urmează să fie folosit, caracterul său trebuie 
schimbat cu grijă, îndepărtându-l spre căi criminale, după care urmează să fie 
ținut sub control, prin şantaj sau prin alte mijloace. Omul nu trebuie să mai 
creadă despre sine sau despre cei din jurul său că ar fi apți de «rezistență spirituală» 
sau de «sentimente nobile». De exemplu, un soldat căzut prizonier poate fi 
maltratat, înjosit şi umilit până e adus într-o asemenea stare încât chiar şi cel 
mai neînsemnat gest al celor ce l-au chinuit îl va face să tremure de frică. El se 
va supune fără crâcnire sau își va schimba simțămintele şi credințele la prima 
vorbă poruncitoare a asupritorilor săi. Dacă este degradat până la limita necesară, 
prizonierul poate fi făcut să-şi ucidă chiar şi compatrioții aflați în acelaşi lagăr 
cu el”, 

Am încheiat citatele din acest „manual”, adăugând că aceste 
„instrucțiuni” au fost aplicate întocmai în „experimentul Piteşti” și parţial în aşa- 
zisa „reeducare” de la Aiud. Din păcate, ele nu se regăsesc atunci când se 
analizează acțiunile criminale din închisori, care trebuiau să servească drept 
docilizare întregii națiuni, în care se instaurase acel înfricoşător: „Atenţie, vine 
duba neagră!”. Și totuşi au fost destui oameni care au reuşit să reziste acestui 
gen de teroare perversă, iar pe cei care nu au rezistat (sau au rezistat în mai 
mică măsură) nu au dreptul să-i judece cu uşurinţă nişte trepăduşi care n-au 
trăit în viața lor o experiență asemănătoare. 


Traian POPESCU 








PUNCTE CARDINALE 


EROI] VECHI ŞI NOI Florian BICHIR 


i Un prieten din armată, jurnalist Şi el, mi-a povestit o chestie care m-a lăsat cu gura căscată. Lă 
Jiecare sărbătoare a unui gen de armă, fie w/anterie. fie scafandri militari, fie vânători de munte, fie 
Submarinişti, fie artilerie ş.amd, se întâlnea cu un grup compact de veterani de război. Veseli, aceştia 
depănau AMINIIrI ȘI păreau să cunoască pe toată lumea. Puțin intrigat, după a nu ştiu căâta sindrofie unde se 
intâlnea cu grupul simpatie de bătrânei. nu a mai răbdat şi i-a întrebat cărei arme au aparținut în război, 
pentru că dă nas în nas cu ei la toate sărbătorile militare. “Păi noi am fast la fanfară şi le-am cântat la toți”, 
a venit răzpunsul, care l-a năucit complet. 

i Tie c peste povestioară, fie ea reală ori aparținând umorului cazon, însă m-am întristat zilele trecute 
când un tânăr imberb l-a bruscat în autobuz pe un veteran de război, iar cuvintele sale n-au Jost prea 
laudative la adresa eroismului său. M-a Jrapt, însă, că nimeni nu schițat nici un gest, nu a scos nici un cuvânt 
dezaprobator | 

x E drept că la tot pasul te întâlneşti cu destui dubioşi cu insigne de veterani atârnate pe piept. 
bucătari cocoşaţi de decorații cumpărate din Obor, care se dau generali sau necombatanţi, care susțin cu 
neruşinare că au fost de la Stalingrad la Berlin, şarlatani care n-au văzut decât la cinema frontul şi acum 
pozează într-un fel de Peneş Curcanul de cartier Cum astfel de specimene mişună peste tot, ajungi să te 
intrebi cine a mai murit. Dar oricum ar fi, gestul tânărului mi s-a părut total deplasat | 

Mulţi tineri români trăiesc cu impresia ca sunt o generaţie de sacrificiu, că viaţa lor a fost'jertifită 
pe altarul tranziţiei blestemate, că ei nu sunt alceva decât cobaii trecerii de la comunism la capitalism 
Situaţia lor nu este nici pe departe unică în istorie şi poate nici comparabilă cu a altor generații 

Ce putem spune despre generaţia României Mari, care în floarea vârstei a luat arma în mână împotriva 
bolşevismului? Oricăt ai încerca, un picior sau o mână lăsată în Caucaz nu semănă cu o mărire de TVA. O 
degerătură sau un frate îngropat în Stepa rusească nu se poate compara cu scumpirea gazului sau a curentului 
electric. Nu-i bravadă ieftină, patriotism de mucava, dar eu unul nu am auzit ca atunci cineva să fi dat bir 
Cu fugiţii sau să spună: “E războiul lor nu-mi pasă, eu emigrez” 

Un exemplu că românul nu este laş, aşa cum încearcă acum unii să-l descrie, este şi faptul că pe 
frontul rusesc, în încleştarea cu ciuma roşie, oştenii români au primit 17 Cruci de Fier germane — cele mai 
multe decoraţii de acest gen din toate armatele Axei, după germani! A urmat un alt val de sânge, spre Vest de 
data aceasta, iar ruşii, şmecheri, au ştiut să ne arunce acolo unde era mai greu, pentru a cruța sângele 
fanaticilor lui Stalin. lar la întoarcere pe ai noştri nu i-a aşteptat pacea, ci o lungă puşcărie (pentru cei mai 


me — mi 









"“Şinu-i în noi Statomic nici un dor, 


„i sintem Fivii pururi poticnire 
şi neam de şerpi ne-mbie-n cloaca lor, 


muţi dintre ei, şi cei mai curajoşi) 


Cum nu putem deosebi lesne întotdeauna veteranii reali de impostori, eu unul cred că trebuie să-i 
respeclăm pe toți, măcar în numele camarazilor lor de arme, adormiţi cu țara-n suflet 


ap 3507 (9% elolele 


> 





În ziua de 29 ianuarie a. c „ în orașul de sub 
Tâmpa, inima camaradului nostru de ideal şi suferință 
Remus Cocoş a încetat să mai bată Împlinise, în 
octombrie trecut, venerabila vârstă de 91 de ani. 

Remus Cocoş s-a născut la Il octombrie 
1914, în comuna Șomărtin din Țara Făgăraşului. A 
crescut la uşa altarului şi a fost educat în duhul 
credinței în Dumnezeu şi al dragostei de neam de 
către tatăl său, preotul Lazăr Cocoş. La terminarea 
studiilor primare și liceale, în 1931, s-a înscris la 
Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar un an mai 
târziu şi la Facultatea de Drept, pe care a absolvit-o 
în 1936 

Încă din timpul studenției s-a alăturat Mişcării 
Legionare, mişcare care preluase și se străduia să 
ducă mai departe idealurile generaţiei de la '22. In 
duhul acestei generații îşi desăvârșește educaţia, 
devenind membru activ al Centrului Studenţesc 
Legionar din Bucureşti. În această calitate, cunoaşte 
de timpuriu rigorile, fiind arestat pentru scurte 
perioade în 1933 și 1937, iar pentru o perioadă mai 
lungă în 1939 

În 1937 este încorporat şi face școala de 
ofițeri de artilerie, iar după izbucnirea războiului, în 


“P VASILE CIORCILĂ 


După o lungă și grea suferinţă, ne-a pârăsil 
Vasile Ciorcilă, fratele nostru de suflet și camaradul 
nostru de suferinţă din închisorile comuniste, Născul 
la 11| august 1923 în comuna Măgura (jud. Bacâu), a 


fost vrednic elev al Liceului Industrial din Braşov, 
unde a luat contact cu Mișcarea Legionară, 
încadrându-se în unitatea F.d.C. (Frăției de Cruce) 
din acest liceu, fapt ce-i va marca întreaga viață. A 
fost arestat şi condamnat de regimul antonescian, 
executând 12 ani de închisoare (1942-1954). Rămas 
credincios tradiţiei creştine a Neamului Românesc 















1941, este trimis pe frontul de răsărit. Pentru fapte 
deosebite de arme, este decorat, avansat în grad, iar 
în 1944 demobilizat. În acelaşi an este numit 
judecător la Tribunalul din Făgăraș, pentru ca un an 
mai târziu să fie epurat din magistratură şi internat o 
vreme în lagărul de la Caracal, ca „duşman al 
poporului”. 

În 1948 este arestat, judecat şi condamnat 
la 5 ani temniţă grea, pedeapsă pe care o execută în 
cea mai mare parte în lagărele de muncă de la Canal. 
În 1953 se eliberează, dar i se fixează domiciliu 
obigatoriu, mai întâi la Făgăraş, iar apoi la Sibiu. 
Până în 1955, neavând drept de muncă în 
specialitatea sa, munceşte ca muncitor necalificat 
prin diferite întreprinderi, iar după această dată obține 
un post de jurist-consult într-o comună de lângă 
Braşov, de unde se şi pensionează în 1977. 

După 1989, împreună cu alţi camarazi de 
suferință, pune bazele Asociaţiei Foştilor Deținuți 
Politici — Fihala Brașov, iar în 1995 este ales preşedinte 
al acestei Filiale, funcție pe care a deținut-o până la 
trecerea sa în eternitate. 

Plecarea lui Remus Cocoş a lăsat un mare 
gol în „obştea” mucenicită a celor ce au visat frumos 
și s-au străduit să facă din visul lor realitate, 
Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor 

























Săi, 





Nicolae Purcărea 


şi luptei pentru învierea lui, neacceptând nici un 
compromis cu regimul comunist, a fost arestat 
pentru a doua oară în 1958 și condamnat de 25 ani 
muncă silnică, eliberându-se în anul 1964, după 
executarea a 15 ani de închisoare sub cele două 
dictaturi — antonesciană şi comunistă. După eliberare 
s-a stabilit în Piatra-Neamţ, rămânând credincios 
până la sfârșitul vieții luptei începute încă din tinereţe, 
pentru salvarea neamului și apropierea lui de 
Dumnezeu. A trecut în viața veșnică pe 16 ianuarie 
2006, lăsând un marel gol în sânul A.F.DPL.A.R. - 
Neamţ, 
Dumnezeu să-l odihnească și să-l aşeze în 
rândul aleşilor Săi, 
Neculai Popa 


Martie 2006 Nr.3/183 PAG. II 











3 ș3 Za / Aj | > bă 
ki pr? bi 3 


[i > 4 P) VA | i 
WED AŢEZEe Aa 


NEVOLNICIE 








De-ar fi să aibă dragostea putere, 
n-am. fi trâdaţi de ce iubim mai tare, 
şi nici o cruce, cit ar fi de mare, 
ui NE-ar preface visul în durere. 







E-n noi nevolnic duhul şi se cere 

mai mult spre Chip decit spre-asemănare, ra 
„iar carnea, răsucită-n mădulare, 
“pelimbaeisegudură şipiere 


LU 33 3 i ÎI Pi tu 









N, , sai xy 


Rivnin Smintit, şi irosim cuvinre,. 


1733 







"doar pofta ce ne-o ia pe dinainte... 


ra Xe: 









Ia) 


să năpirlim, iubire cu iubire. 






te Dea Apei ti 
[Îi 00 PERI Piti cip bibi Die Et bat 
inta zii nat ahROSIDE VIS: oa eat 






ide A TA = Sg 
_ Di sai bad ] 4 






Măi lasă uşă visului deschisă, 
să.mă strecor în el pe innoptat, 







căci unde nu e carne, nu-i păcat, 






ci doar iubirea cea dintii promisă. 
ADE e 7 290 ete separe noni Mai Rl azi lati ONEA ala pA 


CDI ic Rog a "2 | 
"i Pe gind in jos, ca din Zapis uitat, 
celi-voi Sslova la în mine Scrisă, 
„şi-n ochii tăi solemni de basilisă 
ca lacrima luci-voi de curat, 







Și dacă-aievea MOrții-i sîntem pradă, 
să dăm cu tifla anilor. din vis, 
Şi întinzind iubirea ca o nadă, 
cu duhul să plutim peste abis, 
„tăcut nuntind în poala celui care 
ne-a Străvisat cu sfinta lui suflare. 








a * 








"Ca stâlpi de foc mai năhicesc în zare. 


= 






“Atât rămâne la soroa: iubirea. 
“Dar greu îi dăi de capăt în pustie, 
Căci grei sunt paşii, tulbure privirea, 

Şi cărnea-u noi — istov de rană vie. 










î 


imi; . ID! Fi 






4 fad vei 4 





ivi 3 


„Demi vafi mai make îndirarea 
„Decăr nădejdea noastră de apoi, 
N-om dibui în veci de veci cărarea, 
„Căcinici iubirea n-are părgă-n noi 
„De nu-şi elăreşte colțul ei de stea 

În Duhul care suflă unde vrea... A era iss 


[ dn ăi E iaca a SE, 
Ş d i ii vie ai! A , Lia Roti e “PCA < 











4 
ă 
A 


Pe a 





, 4 




















PAG. 12 Nr. 3/183 Martie 2006 





Amintiri din temnita Aiudului 





ÎN SEARA ACEEA DUMNEZEU S-A CULCAT FLAMAND... 


Aiud, sfârşitul deceniului şase al secolului trecut. Pe atunci, în această cumplită 
temniță se mai trăia, încă, „eroic”, Fără emfază şi fără bravade inutile, însă. „Pensionarii” 
de aici, după ani grei de claustrare şi privațiuni de tot felul, ajunseseră la un echilibru sufletesc, 
la un soi de înțelepciune care era cu totul altceva decât simplă resemnare. Se mai spera încă, 
se mal visa şi, ma! ales, se mai credea în puterea rugăciunii. Și incă ceva. Mulți dintre aceștia 
(mai ales dintre cei intrați de foarte tineri în temniță, unii abia ieşiţi din adolescență) se 
spintualzaseră în aşa măsură încât parcă nici trecerea timpului nu-i mai afecta, Neapucând 
să intre în viață şi necunoscându-i acesteia urâciunile şi vicisitudinile, mulți dintre ei şi-au 
păstrat candoarea şi inocența adolescenţei „dând — devenini lor — sensuri verticale” 

In temnița Aiudului din acea penioadă existau oameni care parcă nu îmbătrâncau. 
Nici chiar fizic, nu numai sufleteşte. Am cunoscut câteva asemenea exemplare. Unul dintre 
aceştia, B. C., cu care am împărțit celula mai bine de un an, ar menita, poate, o prezentare 
specială, pentru că este o figură emblematică a acestui tip de „puşcănaş”. Avea executați, la 
data când l-am cunoscut, aproape 20 de ani de temniţă. Fusese arestat în 1941, pe când era 
în ultima clasă de liceu, așa încât jumătate din cei aproape 40 de ani pe care în avea atunci îi 
petrecuse în detenție. Și, deşi cunoscuse din plin toate oronle temnițelor prin care trecuse 
(trăise înfrcoşătorul „fenomen Piteşti”, lucrase vreo 2 ani într-o mină de plumb şi multe 
altele), rămăsese aproape neschimbat. Şi fizic, dar mai ales sufleteşte. Era de o seninătate și 
de o robustețe morală aproape de sfinţenie. A început reeducarea, nu știu cum a trecut prin 
ea, dar, după 30 de ani, când l-am reîntâlnit în „lbertate”, nu se schimbase aproape deloc. 
Doar zâmbetul îi era, parcă, niţel mai veşted. Desigur, nu erau toți așa, dar erau destui ca el 
care să răscumpere şi păcatele, şi neputințele celorlalți. Şi peste toți aceşti oameni a venit ca 
un tăvălug „reeducarea”. În altă versiune decât cea de la Piteşti, cu alte metode, dar cu 
rezultate la fel de tragice. 

În reeducarea de la Aiud, pentru a fi înfrântă rezistența oamenilor, au fost întrebuințate 
metode mult mai rafinate şi mai subtile decât cele întrebuințate la Piteşti. Deşi agresiunile 
fizice nu au lipsit (celor care au refuzat reeducarea li s-a aplicat un regim extrem de dur. 
infometare, frig, izolări, neacordare de asistență medicală, lanţuri ctc.), la bătaie nu s-a mai 
recurs. Și nu s-a mai recurs nu pentru că impilatorii ar fi devenit, între timp, mai umani, ci din 
cu totul alte motive. La Piteşti toți subiecții asupra cărora s-a acționat erau tineri, toți erau 
proaspăt arestați şi, mai ales, toți erau „fanatizaţi” în sensul bun al cuvântului, adică toți erau 
„robi” ai unei credinţe. Pe scurt, toți erau, fizic şi psihic, viguroși şi rezistenți. Or, pentru a 
pulca fi înfrânți mai uşor, era nevoie ca mai întâi să fie ruinați fizic Și sufletește. Din aceste 
motive, la Piteşti reeducarea a început prin aplicarea torturii fizice şi psihice neîntrerupte şi, 
in câteva luni, chiar şi cei mai robuști au fost transformați în epave. La Aiud situația era, din 
acest punct de vedere, cu totul alta. Nici unul dintre cei care trebuiau să treacă prin reeducare 
nu mai era tânăr și, în plus, majoritatea (cu excepția celor arestați în 1958 şi după) aveau în 
urma lor ani grei de detenție. Aşa că, mai ales din punct de vedere fizic, toți erau la limita de 
Jos a rezistenței. Apoi, în Aiud nu s-a recurs la bătaie şi pentru că cei care au inițiat reeducarea 
voiau să dea acestei acțiuni un aspect „legal” și „uman”, Voiau — vezi Doamne! — să 
recupereze matenalul uman din închisori, pentru ca să-l „redea societății”. De altfel, de 
acest lucru s-a și făcut mare caz în tot timpul cât a durat reeducarea, 

După unele indiciu, se pare că, această acțiune diabolică a fost hotărâtă în birourile 
Comitetului Central și ale Ministerului de Interne, în acelaşi timp în care au fost hotărâte şi 
masivele arestări din anii 1958 şi1959. După retragerea trupelor sovietice din România, 
comuniștii români au luat o serie de măsuri menite să intimideze populația şi să preîntâmpine 
eventualele încercări de revoltă, pe de o parte, iar pe de altă parte să dovedească Moscovei 
că regimul comunist din România este consolidat şi că poate face singur față „reacţiunii 
interne”. Printre măsurile pe care le-au luat atunci se numără și arestările operate în perioada 
imediat următoare retragerii trupelor sovietice. Tot atunci, însă, ei au hotărât și regimul care 
urma să fie aplicat celor din închisori, pentru ca aceştia să iasă de acolo nu cu aură de eroi, 
ci sigmatizaţi şi compromiși, așa încât să nu mai constituie un pericol pentru regim. Din 
aceste motive, acțiunea a fost minuţios gândită şi îndelung pregătită. Perioada de pregătire a 
durat mai bine de 3 ani, iar in momentul la care mă voi referi (sfârșitul anilor '50) ea era în toi. 

Această perioadă de pregătire a început încă de la sfârşitul lui 1957, cu schimbarea 
conducerii închisorii. Atunci, celebrul colonel Koller, care păstorise „obștea” Aiudului câțiva 
ani buni, a fost înlocuit cu nu mai puţin celebrul colonel Gheorghe Crăciun. Alegerea nu a fost 
intâmplătoare, ci extrem de bine gândită, deoarece colonelul Crăciun era persoana cea mai 
indicată pentru ducerea la bun sfârșit a acțiunii aflate în pregătire. În tinerețe, acesta fusese 
muncitor cazangiu la atelierele CFR din Cluj și încă de pe vremea când era elev al Școlii de 
Ucenici, din cadrul acestor ateliere, luase parte la acțiunile antirevizioniste de la Cluj, Cu 
acea ocazie cunoscuse mai indeaproape pe unii dintre membrii Corpului Studenţesc Legionar, 
al căror călău va deveni mai târziu, Semidoct ca mai toți autodidacţii, dar înzestrat cu o 
inteligență nativă și cu un oarecare talent oratoric, el s-a făcut remarcat printr-un discurs ținut 
cu ocazia unor manifestații care au avut loc la Cluj împotriva Dictatului de la Viena, După 
cedarea Ardealului de Nord, s-a refugiat la Bucureşti şi a lucrat la atelierele Griviţa. Nu se 
ştie precis, dar s-ar putea ca în timpul războiului să se fi apropiat de firava mişcare comunistă, 
așa cum altădată se apropiase de mişcarea naționalistă. În orice caz, chiar dacă nu a avut 
contacte cu comuniștii inainte de 23 august 1944, după această dată i s-au revelat și lui, ca 
oricărui semidoct, „marile adevăruri comuniste”, S-a inscris imediat în partid, pe care l-a 
slujit cu devotament de neofit până la dispariţia acestuia, în decembrie '89 În 1945 a intrat în 
Poliţie și, datorită istețimii și abnegaţiei lui, a ajuns curând şef al Siguranţei din Sibiu, iar după 
inființarea Securităţii, şef al Securităţii din regiunea Braşov, În această calitate a organizat şi 
condus expedițiile impotriva grupurilor de partizani din Munţii Făgăraşului, trecându-i prin 


PUNCTE CARDINALE 


ÎN LOC DE RUGĂCIUNE 


În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând, 
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină, 
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină 


mână majoritatea membrilor Ce-mi pâlpâia altdată în candela din gând. 


mişcării de rezistență anti- i SI 
comunistă din Ardeal. Pe unii | CITI cei Let Stăpâne, nu LULU ce-i oferi 
dintre aceştia îi va reîntălni la Aiud. | CEE AEZ LU +18 pe Tu furii mi-au tâlhărit cămara 
și le va fi din nou năpastă Și de puţinul suflet ce îl păstram ca sara 

Primul lucru făcut de | CERERE OTET CLAIR CE LA 
colonelul Crăciun după instalarea 
sa în noua funcţie a fost | PP PETETECR IUTE AT, CATE" Lt ECE ri le 
reorganizarea deţinuţilor pe Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi [TE:) E IEA 
celule. Dacă până atunci | NITA PTC PPE CAT UITI RI e Mic EL ic ll 


repartizarea se făcea oarecum la ŞI pe un ramur veşted un singur fruct amar, 
întâmplare, de data aceasta 


formaţiile de 4, 5 sau 6 oameni ce 


„aş culege-n pripă să ŢI-l aduc prinos 
urmau să conviețulască în De l-aş ge-n prip Ți p , 


icebăslcelulăratt COE ua Baii A Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce, 
alcătuite, după cnterii pe care no! Ar fi păcat de moarte Să. Doamne, Țhaş aduce 
nu le-am prea putut înțelege Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târî prea jos. 
atunci. S-a ținut cont, in această 
alcătuire, şi de alfabet, s-a ținut. | PZDElz Pac le C Ru Caci umil şi blând, 
cont şi de vârstă, s-a ținut cont și. | [EFALLLERGEID, E 2 0771: EV Ic] 

de afinități sufleteşti, şi de | [ETER ETTIC CETE e TR Tu Tie CI Tur 
adversități ete. Târziu s-a mai. | LE CEE LITA LET ACRA 
observat un amănunt, şi anume că 
în fiecare celulă fusese introdus, 
pe cât a fost posibil, şi câte un 
„piteştean” (deținut care trecuse 
prin Piteşti), nu neapărat ca turnător sau colaborator al administrației (marea majoritate a 
celor care trecuseră prin Piteşti, o dată încetată agresiunea împotriva lor şi dispersați în 
marea masă a celorlalți deținuți, îşi reveniseră din acest punct de vedere), ci pentru că se 
miza pe faptul că, atunci când va fi declanșată reeducarea, aceștia vor fi primii care o vor 
accepta, influențându-i de la sine şi pe ceilalți. 

O dată cu această nouă repartizare a deținuților în celule, pentru „locatani” Avudului 
a început o perioadă extrem de critică, pentru că timp de mai bine de 2 ani oamenii au fost 
nevoiți să trăiască în aceeaşi formaţie, iar acest lucru a avut urmări nefaste asupra stării lor 
de spirit, ştiut fiind că menținerea, timp îndelungat, între patru pereți, a doi sau ma: mulți 
oameni face convieţuirea de-a dreptul imposibilă. De altfel, aceasta se şi urmărea; degradarea 
relațiilor dintre oameni şi slăbirea rezistenței lor psiho- morale. S-au consumat atunci, în 
spatele uşilor ferecate, adevărate drame. Oameni echilibrați, care inainte fuseseră pnieteni 
buni, sau doar se respectaseră reciproc, au ajuns să nu se mai poată suferi, să se urască cu 
inverşunare chiar. Fiecare agresa pe ceilalți cu ticurile sale, cu tabieturile sale, cu 
automatismele sale, şi era agresat, la rândul lui, de ticunile, tabieturile şi automatismele 
celorlalți, Îţi trebuia o mare capacitate de înțelegere şi încă o şi mai mare capacitate de 
autocontrol pentru a-ți putea stăpâni resentimentele care o luau razna. Cu toate acestea, de 
cele mai multe on, oamenii, spre cinstea lor, au reuşit să-şi înfrângă resentimentele. 

Pe lângă toate acestea, au mai fost luate şi alte măsuri menite să facă de nesuportat 
viața deținuților. Au fost, de exemplu, înăsprite până la aberaţie regulamentele de ordine 
interioară, iar vigilența celor însărcinați să supravegheze respectarea lor a sporit considerabil. 
De la 5 dimineaţa, când se dădea deşteptarea, şi până la 10 seara, când se dădea stingerea, 
deținutul nu avea voie să aibă nici un fel de activitate, nici manuală, nici intelectuală. Aproape 
din 10 în 10 minute „pleoapa” vizetei prin care eram spionați se ridica şi cea mai mică 
abatere sau presupusă abatere de la regulament era aspru pedepsită. Şi pentru că — din 
considerente „umanitare”, vezi Doamne! — în perioada respectivă bătaia era, în principiu, 
interzisă, s-au inventat alte feluri de pedepse. Dintre acestea, cea mai des aplicată, pentru că 
era cea mai eficientă fără să pară brutală, a fost izolarea, care consta în executarea a 3, 5 sau 
7 zile de izolator, Ce însemna aceasta? Deţinutul respectiv era scos din celula în care era 
„cazat” împreună cu alți deținuți şi băgat singur într-o cameră-izolator (colonelul Crăciun 
amenajase o secție specială cu astfel de camere) care, în afară de o tinetă (un mic hârdău 
pentru necesități fiziologice) fără capac, era complet goală, cu ciment pe Jos şi cu un ochi de 
geam sus, aproape de tavan, cel mai adesea spart. In aceste condiții, deținutul respectiv, 
sumar îmbrăcat şi cu rația alimentară redusă la mai puţin de jumătate (0 zi i se dădea 
mâncare, două nu!), trebuia să execute cele 3, 5, 7 sau chiar 11 zile de pedeapsă. S-ar părea, 
la prima vedere, că o astfel de pedeapsă nu era chiar atât de inumană. Numai la prima 
vedere, însă, pentru că în realitate era cumplită. Mai ales iarna, motiv pentru care asemenea 
pedepse se dădeau cu duimul tocmai atunci, Vara izolările erau mai mult goale. Rapoarte de 
pedepsire se făceau de către „caralii” şi în acest anotimp, însă erau păstrate cu grijă în 
aşteptarea sezonului rece, Asocierea foamei cu oboseala şi mai ales cu frigul (pentru a nu 
îngheţa, trebuia să te mişti încontinuu) dădeau rezultate „excepționale” din punctul de vedere 
al torționarilor. După câteva şedinţe de asemenea „terapie”, chiar şi cei mai „incăpăţânați” 
dintre „bandiţi” erau sau dresați, sau terminaţi, Și dacă cei mai tineri şi mai sănătoşi dintre 
noi reușeau totuși să reziste, prin vârstă şi cerbicie, celor bătrâni sau bolnavi o asemenea 
experienţă le era, de cele mai multe ori, fatală. Căci, în asemenea condiții, pentru a nu 
îngheţa trebuia să rezişti tentației de a te întinde pe jos şi de a adormi. Or, cei bătrâni sau 
bolnavi nu puteau realiza o asemenea performanţă, Doar după câteva ore de stat în picioare 


(ai 


Demostene Andronescu 





DN O 


—.—7_ 7. _.—._——  ———  —— 7 PD a 


O. ...——.7 


PUNCTE CARDINALE 


Ca = 707.—————.———— ————————— 


Martie 2006 Nr. 3/183 PAG. 13 





sau de mărșăluit un bătrân se prăbușea hteralmente. Și pentru a lămuri ce însemna pentru un 
om in vârstă o asemenea experiență, voi relata un caz autentic 

n iarna anului 1959, in preajma Crăciunului, executam o pedeapsă de 7 zile de 
izolare pentru nu ma! ştiu ce abatere săvârşită în vara aceluiaşi an. Şi pentru că era o 
perioadă foarte geroasă, toate celulele izolatorului erau ocupate. Nu ştiam însă cine îmi sunt 
Vecinii pentru că eram straşnic supravegheați, şi apoi eram ŞI prea sleiți ca să mai încercăm 
să comunicâm intre noi. Fiecare ne rumegam în singurătate revolta şi neputințele, ascultând 
„Cum trece timpul şi cum cugetă nimicul”.. Eram în seara celei de-a 4-a sau de-a S-a zile de 
pedeapsă şi mă pregăteam, făcând mişcări de încălzire. să trav ersez incă o noapte albă 
Aşteptam — fără să sper nimic, ci doar aşa, ca să am certitudinea trecerii timpului — Să se 
anunțe Stingerea, care se dădea la ora 22. Înainte de aceasta, gardianul deschidea ușile și 
arunca in hecare celulă câte o pătură sau, mai exact spus, câte o zdreanţă ce fusese cândva 
pătură, şi care trebuia să ne servească şi de saltea. ȘI de pernă, şi de invelitoare. În sfârșit, 
s-a deschis uşa şi gardianul aruncă inăuntru pătura respectivă, zicându-mi în batjocoră (era 
unul dintre acei gardienii cărora le plăcea să se amuze pe seama suferințelor noastre): „Na, 
pune-ţi pijamaua ŞI te culcă!”. Apoi, rânjind satisfăcut de „gluma” pe care o făcuse, trânti 
ușa, 0 incule ŞI trecu mai departe. Am fost tentat să-i ripostez cu o sudalmă, însă eram prea 
dezolat şi prea scârbit, așa că l-am lăsat în plata Domnului. Am luat pătura, am pus-o ca pe 
un şal pe spate şi apoi, după ce am mai făcut câteva mişcări de încălzire, m-am tras într-un 
colț mai îcrit, să-mi fac rugăciunea de seară. În acest timp gardianul continua să impartă, o 
dată cu pătunle, şi „elumele” lui nesărate. Deodată atenția mi-a fost atrasă de un incident 
care se consuima la o distanță de câteva celule de celula mea. Când „caraliul” a deschis ușa 
pentru a arunca înlăuntru pătura şi a-și plasa „gluma” (pe care o repeta încântat de fiecare 
dată), de dincolo de ușă îl întâmpină un glas stins şi rugător, care se vedea că este al unui om 
ajuns la capătul puterilor: „Domnule plutonier, vă TOg, Scoateți-mă de aici! Sunt bolnav și, 
dacă mă mai țincți încă o noapte aici, mor”. La care răspunsul a venit prompt şi rostit cu glas 
tare, ca să fie auzit de toți „bandiții: „Mori în Paştele mă-tii, că de-aia te-am adus aici, să 
mori!”. ȘI, furios, nemernicul trânti ușa, răsucind cu năduf cheia în broască. În acel moment 
s-a dezlănțuit vacarmul. Toţi cei care ne aflam în seara aceea la izolare am început să 
batem, ca la comandă, cu pumnii Şi piciorele în uși și, cum erau metalice, zeomotul produs 
era asurzitor. În plus, au început şi vociferănile. Toţi stngam cât ne ținea gura: „Criminalilor, 
scoate-ți omul de acolo şi duceți-l la infirmene, că intr-o zi veți da socoteală de toate aceste 
crime!” La început, gardianul a incercat să ne intimideze cu înjurături şi amenințări, dar, 
dându-și seama că gluma se ingroașă, s-a sperat rău de tot. Aveau dispoziţii severe să evite 
asemenea provocări, pentru care puteau fi aspru pedepsiţi. De aceea a devenit mai conciliant, 
adresându-ni-se aproape rugător: „Oameni buni, liniștiți-vă! Ştiţi foarte bine că cu nu pot să- 
I scot de acolo. Știţi foarte bine că, după ora 10 seara, nu se mai poate deschide celula decât 
în prezența procurolului”. „Să vină procurorul!”, strigarăm cu toții în cor, lovind tot mai 
violent în uşi. Intrat de-a binelea în panică, gardianul părăsi în pas alergător Secţia, ducându- 


PPP 4» 
Pr a 


„ PRL nau m A 
a ina Sibgizai 
. + “ 


WI 


[3 19, 4 y e ta, „5 
Ie 4) ml 


=, Li 


3) 


pm —. P —... 


„+ OSUARUL DE LA AIUD: 


p* 


f DP a - 
mia ” IP Si ÎN îi i S] “| Ai 


se după ajutoare Simţindu-ne nesupravegheaţi, am început să vorbim intre noi nestinghenți 
ȘI, astfel, am aflat că cel pentru care ne-am răzvrătit nu era altul decât Constantin Gane (moş 
Costache Gane, cum îi spuneam noi), autorul minunatei cărţi istorico-hterare Trecute vieți de 
doamne şi domniţe, apărute în trei volume în anii '30 şi premiate de Academia Română. 

Și pentru că am amintit de această carte, să-mi fie permisă o paranteză. După ce 
m-am eliberat din inchisoare, prin anu '70, am găsit întâmplător la un anticariat primul 
volum, apărut în 1932, care avea o dedicație-autograf a autorului, pe care o reproduc pentru 
că este foarte frumoasă, dar și pentru că ea ne relevă crezul literar şi artistic al celui care a 
fost Constantin Gane: Peste scheletul Istoriei — flori. Deasupra exuberanţei literare = adevăr 

La vremea aceea (sfârșitul anului 1959), moş Gane avea 74 de ani și, culmea, 
fusesc luat la izolare din infirmena-spital a închisorii, unde fusese internat, cu câteva zile 
mai inainte, pentru o distrofie avansată. La aflarea acestui amănunt, ne-am ambalat din nou 
și au reînceput, parcă şi mai inverșunate, bătăile în ușă și vociferările. După câteva minute 
a reapărut pe Secție gardianul, insoţit de ofiţerul de serviciu și de un ofiţer politic. Aceștia au 
incercat să ne potolescă, însă intervenţia lor brutală și amenințătoare ne-a înverşunat și mai 
mult. La un moment dat şi-a făcut apariţia pe Secție însuşi comandantul închisorii, colonelul 
Crăciun. Locuinţa acestuia fiind situată într-o clădire din incinta penitenciarului, probabil că 
larma provocată de „răzmerița” noastră îi ajunsese la urechi. De cum a intrat pe Secție, ni s- 
a adresat cu o voce tunătoare: „Ce e, mă, ce se întâmplă aici? 

S-a încins tărâța în voi?”. În acel moment s-a făcut liniște şi unul dintre noi i se 
adresă clocotind de indignare: „Domnule colonel, ceea ce se întâmplă aici este adevărat 
genocid, este crimă împotriva umanității. Și d-voastră patronați aceste crime În loc să dați 
asistență medicală celor bolnavi, îi luați din spital şi îi aduceţi aici, pentru a le grăbi moartea 
Daţi dispoziţie ca bătrânul Gane să fie dus îndărăt la spital, că de nu o veţi face, nu vom 
inceta protestul până nu va veni aici Procuratura!”. Colonelul Crăciun s-a consultat câteva 
moniente cu cei doi ofițeri şi cu gardianul şi, înțelegând despre ce era vorba, ni se adresă mai 
impăciuitor. „Liniştiţi-vă, camaradul vostru va fi luat de aici şi va primi asistența medicală 
necesară!”. Apoi ordonă gardianului să scoată bolnavul din izolator și să-l ducă la spital. Mai 
împărți câteva ordine subalternilor și apoi plecă într-ale lui. Despre moș Costache Gane nu 
am ma! aflat, în toți cei 4 ani cât am mai stat în Aiud, nimic. Târziu, după eliberare, am aflat, 
de la un medic fost deținut şi el, că autorul 7recutelor vieți de doamne şi domnițe trecuse şi 
el la cele veșnice în spitalul penitenciarului Aiud, în apnlie 1962. Dumnezeu să-l odihnească 

După plecarea colonelului Crăciun și a celor care îl însoțeau, peste Secția-lzolator 
a Aiudului s-a aşternut o linişte rece ca de promoroacă, iar sufletele „locatarilor” s-au retras 
chircite într-o resemnată aşteptare. Eu, după ce am mai dat de câteva ori în clocot, m-am tras 
în colțul meu, să-mi continui rugăciunea de seară. Eram însă atât de răvăşit sufletește și atât 
de revoltat încât am simțit că nu mă mai pot ruga. Deodată m-am pomenit zicând cu glas 
aproape tare: „In scara asta, Doamne, Te vei culca flămând 

Demostene ANDRONESCU 












PAG. 14 Nr. 3/183 Martie 2006 


CIOBANUL 


„FUTELNITA” 


„Pe la 3-4 ani, Mama îmi spunea o 
istorioară. Un evreu îşi trimite copilul la un cioban, 
ca să-l înveţe o limbă românească pură. După câteva 
luni, bate cineva la uşă: «Sunt eu, ciubanul, ţi-am 
adus cupilul!». Rădeam de pronunția aceea ciudată 
Dar ce era un evreu? Mama n-a ştiut să-mi explice...” 

(Mircea Cărtărescu) 


I. Unde este vorba mai ales despre Cioban 


În anul când se năştea Mircea Cărtărescu, 
colegul meu de bancă de la Loga, Constantin Mareș, 
român după nume, evreu după mamă, ne-a spus 
„istorioara” de mai sus, într-un Joc de accente de mare 
efect. La vremea aceca, în 1956, nu spuneam 
„istorioare”, ci bancuri cu evrei, care circulau cu 
duzinele, erau libere şi savurate, iar cele mai multe 
erau scoase şi spuse de evreii înşişi. Nu se punea 
problema de antisemitism, ca acum! De fapt, din cel 
de faţă, afară de „pronunția aceea ciudată” de atunci, 
Mircea Cărtărescu pare să nu fi realizat nici acum, la 
maturitate, că e luat în derâdere Ciobanul, nu evreii! 

- Citind articolul „O vină istorică” a lui Mircea 
Cărtărescu (MC), mi-am adus aminte de acei ani când 
aveam cartele pentru alimente şi îmbrăcăminte, când 
liceul românesc se transformase în „şcoala medie de 
zece ani” și singura maşină care circula noaptea în 
cartierul nostru timişorean era duba neagră. Eram o 
țară ocupată, subjugată. 

Am remarcat respectuosul gest al autorului 
față de mama sa, scriind cuvântul cu literă mare, dar 
am rămas perplex (după atâţia ani de viaţă, mi se 
întâmplă tot mai rar) să aflu că mama sa nu a știut să- 
i explice ce este un evreu! Nu se poate să spui aşa 
ceva despre o mamă bucureşteană din acea perioadă, 
pentru că anihilează istoria, realitatea socială, o lume 
bucureşteană care era acolo dinainte de război şi după 
aceea. Anihilează și litera mare de la începutul 
cuvântului mamă! Se poate, dragă Mircea Cărtărescu?! 
Rămâne vorba între noi, dar şi Ciobanul din creștetul 
Carpaţilor știe ce este un evreu... 

În articolul „O vină istorică” (apărut în 
Jurnalul Naţional din 5 iulie 2005), Mircea Cărtărescu 
străbate întreaga distanţă din copilăria sa până în zilele 
de astăzi, cu istorioare (bancuri cu Ițic și Ștrul), cu 
parabole (interesante) pe tema antisemitismului (foarte 
frumos, apreciabil și lăudabil, numai că anumite 
constatări reale despre evrei nu înseamnă 
antisemitism), cu relevaţii indignate despre vina 
românilor față de evrei — și trage concluzia că „avem 
datoria să ne recunoaștem vina istorică faţă de evreii 
din România, ca un prim pas spre recâştigarea onoarei 
noastre de popor civilizat, european”, MĂ rog, asta-i 
concluzia sa, opinia sa; este dreptul său inviolabil de 
expresie, , 

Dar ce ne facem cu Ciobanul? Fiindcă şi 
Ciobanul face parte din poporul român și are dreptul 
inviolabil de expresie; „Apoi, Domnule Mircea 
Cărtărescu, io-s român și nu mă simt vinovat faţă de 
evrei! lo nu le-am făcut nici un rău, nici măcar când 
au râs de mine, Nici fiu-meu, care-i tot cioban, de o 
vârstă cu dumneata, nu le-o făcut nimic niciodată! Și 
cu, şi el avem necazurile noastre şi alte vini, nu ne mai 
pune și dumneata una în spate! Că nimeni nu ne-a 
întrebat pe noi atunci, de demult, la război, ce să facă 


PUNCTE CARDINALE 





cu evreii! Opriți-vă la domnii care o condus lumea 
atuncea, care tăiau și spânzurau cum vroiau, nu la 
noi, poporul român!”. 

Are dreptate şi Ciobanul, spune şi el o parte 
de adevăr. Este indignant ca, după 65 de ani, să vină 
un poet răsfățat şi căţărat pe scara oportunismului 
ideologic şi să-l învinovățească, să-i vorbească de 
„onoarea noastră de popor civilizat, european”: 
Expresie, de altfel, absolut nelalocul ei, umflată, tipic 
dâmbovițeană, împrumutată din clişeele retorice ale 
noilor poltruci! Expresia de mai sus este, la o analiză 
mai atentă, una mai degrabă necivilizată şi 
nedemocratică, pentru că lasă de înțeles că europenii 
ar fi mai cu moţ, „mai superior” decât alții, de pe alte 
continente. Dar aşa se manifestă spuma bucureşteană 


99 


(autointitulată „eltă”), atât de obsedată să pară pur 
„euro-atlantică” încât s-a redus intelectual la o singură 
idee fixă: imtratul în Europa. Spuma bucureşteană a 
devenit de ani de zile simbriaşă-trâmbiţaşă asurzitoare, 
să nu se mai audă nimic altceva în Jur. Privind-o şi 
auzind-o, îţi aminteşte (deşi nimeni nu mai vrea să-şi 
amintească) de fixomanii construcției comunismului. 
Spumă de val murdar, atunci şi acum! 

În paranteză, dacă cineva le-ar spune: 
„Liniştiţi-vă, sunteți în Europa de când Apollodor din 
Damasc a făcut podul peste Dunăre! E rândul vostru 
să faceţi ce au făcut romanii în urmă cu două mii de 
ani: ordine şi muncă”. Atunci să vezi reacție isterică! 
Cum îndrăznește cineva din afara Bucureştiului să-i 
înveţe ceva pe ei, care-s toți poeți talentați, „optzeciști” 
postmodernişti, erudiți de „Ștefan Gheorghiu” şi „,22- 
GDS”, sau filosofi de jurnal păltinişean! 

Pardon, scuzaţi, a fost o scurtă paranteză... 
Dacă începeau românii cu poduri şi autostrăzi, cu lege 
şi curățenie, azi ne-ar ruga UE să ne afiliem la ea... 
Dar să ne întoarcem la Ciobanul nostru şi la Mircea 
Cărtărescu, acest nou trâmbiţaş al holocaustului în 
faţa intrării Institutului „Elie Wiesel”, unde cercetarea- 
i gata aranjată, dar mai € nevoie, de ochii lumii, de 
niscaiva cercetători-trâmbițaşi autohtoni, cu nume de 
oarecare greutate. Și Mircea Cărtărescu își scrie 
curriculum vitae în acest articol pe care-l încheie cu: 
„caut antisemitismul în cele mai ascunse zone ale 
minţii mele să-l localizez, să-l izolez, Abia în acest fel 
voi fi liber de el”. Bravo Mircea Cărtărescu, așa să 
faci! Ţi se vor deschide porţile împărăției! Sigur că 
acest final-angajament este un îndemn pentru toţi 
românii, din ţară și diaspora, să facă la fel ca tine! 
Mobilizator şi „orbitor” îndemn, din miezul altui „ev 
aprins”! 

Nu ştiu cum va fi cu Ciobanul „EI nu-i oaie 
de turmă. EI e baciul lor... 


II, Unde este vorba mai ales despre „futelniţă ” 


Nu a trecut mult și citesc într-o notă din 
România Liberă că „Târgul de Carte București s-a 








închis” şi lui Mircea Cărtărescu i-a fost decernat 
premiul AER (pardon, Asociaţia Editorilor din 
România) pentru cartea De ce iubesc femeile. Bravo, 
Mircea Cărtărescu, vezi cum s-au deschis deja porțile 
împărătești/impărăției, dacă ştii cum, când şi unde 
să trâmbiţezi?! Dar asta nu-i tot. Mai aflăm din nota 
RL că: „Pe lângă cei trei boieri ai minţii, a apărut al 


“patrulea”. Ceilalţi ar fi Andrei Pleşu (Despre ingeri), 


H. R. Patapievici (Omul recent) şi Gabnel Liiceanu 
(Uşa interzisă) Ce supra-academică nominalizare, 
care va stârni puternice reactii printre scriitori marii 
uniuni, dintre care unii vor face angină pectorală de 
ciudă, aflând că numai patru sunt „boieri ai minţii, 
ŞI toți aliniați de-a lungul cheiului dâmboviţean, nici 
un provincial, nici un parizian! Păi cine este de vină 
că ăialalți nu şi-au căutat antisemitismul în cele mai 
ascunse zone ale minții şi, găsindu-l, nu l-au lichidat?! 
Au stat aşa, mai deoparte, măreți, ca şi Ciobanul pe 
crestele Carpaţilor... 

Mircea Cărtărescu este isteț, a prins vre- 
murile de-un picior, îmi place. Dovada este că a doua 
zi m-am urcat în avion, am trecut oceanul, am 
cumpărat De ce iubim femeile — are 135 de grame, 
m! l-au cântărit la controlul bagajelor pe aeroport — 
şi am decolat înapoi. Zbor la 11.000 de metri; afară, 
la înălțimea asta, sunt -56C, iar înlăuntru ni se serveşte 
vegetarian pasta şi un vin prost, cu porția. Renunţ, 
pun mâna pe creion şi mă apuc de cartea celui de-al 
patrulea „boier al minţii”. 

Cartea de 135 de grame începe cuo 
mărturisire: „Aveam tâmpitul obicei de a vorbi în 
citate” (ceilalţi trei boieri ai minții îl au şi acum), iar 
la pagina următoare aflăm: „Am rămas acelaşi jerk” 
(aici zice pe englezeşte, să nu înțeleagă Ciobanul ce 
este, dar Ciobanul şi-a dat seama că-i „zmucit” de 
când a început să-şi caute antisemitismul cu 
lumânarea aprinsă prin minte), după care intră în 
tema despre femei cu care s-a culcat pe unde a 
apucat, şi cum, Asta este, în esență, cartea care s-a 
vândut mai bine decât cărţile celorlalţi boieri ai minţii 
pe malul bucureştean al Dâmboviţei (de, lumea e mai 
sensibilă la femei decât la îngeri!). Să nu uit, că vreau 
să mă iau cu altele: după orgasm, Mircea Cărtărescu 
face mici filosofii, banale de când lumea, dar acum 
era rândul lui, Îşi aduce aminte şi de „bancuri idioate”, 
pe care le împărtășește cititorilor, cu evropenească 
complicitate, cum numai boierii (minţii) se pricep 
s-o facă... 


Cai 








PUNCTE CARDINALE 


Martie 2006 Nr. 3/183 PAG. 15 





Dar să intrăm mai în adânc: „...cu aveam 23 
de ani şi pe futelnița mea nu venise nici o femeie”; şi 
se consolează ca Huxley, alt boier al minții, dar de pe 
altă gârlă, care a fost băiat mare până la 26 de ani. În 
sfârşit, a venit ziua mult aşteptată şi a devenit bărbat 
in mirosul de tocană al garsonierei în care şi-a pierdut 
virginitatea cu Irina, care va deveni securistă. 

Apoi, după Irina, începe să-şi deschisă o 
agendă cu ejaculările sale, un fel de jurnal de futelniță, 
ca să-i folosim expresia. Și iată-l ŞI pe malul Senei, în 
sezonul în care „Parisul pute a Pip! şi a languste”, 
găzduit la un algerian şi o româncă, care în ultima 
seară îl invită să aibă o partidă de sex în trei. În această 
situație, boierul minții se luptă cu hormonii dezlănțuiți 
de &rappa care îi ataca conştiinţa. Scenă mare, emoții 
tari! 

| Vine stuardeza cu fruit juice şi mă întrerupe 
tocmai când aflam că Mircea Cărtărescu era într-o 
tabără de tineri scriitori, „pe undeva prin Banat... 
infundat până în gât de mizeria sexului... cu o poetă 
nimfomană... care în acelaşi timp s-a dat oricui i-a 
spus vino”... 

De data asta am lăsat cititul, am luat sucul ŞI 
am rămas pe gânduri. Chiar aşa: câți ani am eu de am 
timp de irosit cu asemenea pagini scrise pentru elevii 
ajunşi la pubertate sau adolescenţii întârziați? Dar câți 
ani are Mircea Cărtărescu? Uite, la anul împlineşte 
cincizeci! La cincizeci de ani şi întârziaţii se 
matunzează, dar Mircea Cărtărescu scrie de parcă a 
rămas, din punct de vedere psihosexual, în stadiul 
falic (între 3 şi 6 ani), după teoria lui Sigmund Freud! 
De ce dracu” nu şi-a publicat jurnalul de futelniță până 
la treizeci de ani, că mai era o scuză? Nu se putea 
atunci, acum a dat lovitura publicitară la grupa mică. 
A vândut peste 40.000 de exemplare. Bravo lui, boier 
s-a făcut! Oare chiar e mulţumit de el? Dacă da, 
înseamnă că atât îl duce — boiereşte — mintea. Nu, că 
are minte, dar şi-o foloseşte cu interese de căpătuială, 
de boiereală! Aia de la RL nu au greșit. Poate greşesc 
eu, am rămas în urmă, la realismul social, la adevărul 
istoric, la frământările omenirii, pe când astăzi 


predomină doar realismul sexual în arte şi literatură. 


Noua generaţie este sexografică, cultura sexului 
___ înainte de toate, falusul și vulva în loc de toate! E 
fizidtopiee normal, necesar şi plăcut, dar oare chiar 
trebuie să devină dominant?! Din moment ce Asociaţia 
Editorilor din România premiază 135 de grame de 
fabulații sexuale scrise pentru clasa a patra primară, 
probabil că aşa este! 

Repet şi repet: 135 de grame, pentru că asta 
am cumpărat, o cantitate scrisă fără nici o calitate 
literară sau intelectuală, o maculatură pentru sexopaţii 
care se masturbează când citesc agendele de ejaculare 
ale altora. 

la să trimit eu cartea asta înapoi autorului și 
să-i cer să-mi înapoieze banii! Ca aşa-i în UE şi chiar 
în Nord-America: marfa proastă se înapoiază şi banii 
se restituie, Întreb stuardeza dacă au un oficiu poştal 
în şura asta zburătoare, în care ne-a înghesuit şi legat 
vreo patru sute de călători, unii în alții. Nu au! Păi 
cum, doar în toate cătunele din UE cu mai puţini 
locuitori decât suntem noi aici au oficiu poştal! 
Trebuie să aştept. 

Înainte de a o pune în bagaj, răsfoind-o încă 
o dată, privirea mi-a fost atrasă de un nou capitol: 
«A lovely little jewish princess...” Hop, aici trebuie 
să fie „The Hub” (adică, în limba Ciobanului, butucul 
roții)! Și am citit. Pe scurt, după ce a vizitat lagărul 
de la Auschwitz, a cinat într-un local evreiesc, unde 
era un grup de israelience încântătoare, care pur și 
simplu l-au fermecat, făcându-l să-și aducă aminte 
de Estera, o adevărată prințesă a frumuseţii și a minţii, 
„cu care nu m-am culcat niciodată”, dar care l-a 
fascinat şi l-a făcut să înțeleagă, o dată pentru 
totdeauna, ce înseamnă cu adevărat o femeie. 
Romanţă sută la sută, „pe sub stele cu șase colțuri”, 
până ce Ester a emigrat în Israel, cu părinţii ei... 

Deştept băiat, ferice de Mama care l-a 
născut! Ajunge departe în viața lui, pentru el... Cât 
despre Cioban, vai de „futelnița” lui, că n-o să-l 


premieze nimeni, niciodată,.. 
Dr. Corneliu FLOREA 


Octombrie 2005, Winnipeg - Canada 


VITRINA CĂRTII 


5 MIBLIOTECA DE 





Fartidul, Securitatea şi cultele: 1945-1989, vol. coord. 
de Adnan Nicolae Petcu, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005 








Jisâe 


PARTICIPARE 





Vasile Hanu, Farticipare (Memorii), Ed. Crisserv, 
Mediaș, 2005 





romiăli | 


'osibelic 
Cre ră piara Pasa 
vas ta Meatalul caza p anietrti 
SP ie (aa pb Pa 
Na bradt-aad ji btura vazut 
masa rai 7 Dnztea Bars Vor bn ăla de 
4: (stire Va fra 





mm n ai În e hu ci e rime maj 


Rost. Cultural, politic, religios (Bucureşti), anul IV, nr. 


36, februarie 2006 (număr închinat lui loan Alexandru) 


023 RERORCRIDĂ Sp Pe 00 i NEM 


he ci, b | Ș Şi: 
Msi AMPAUINA 
 NEEOIINERE a 





Dr. Teofil Mija, Vai nu am avut tinerețe, Ed. Lux 
Libns, Brașov, 2005 








HOREA NICOLAE MĂGEAN 


ă 


e 
€ 





Horea Nicolae Măgean, Fe drumul amintirilor, Ed. 
Psihomedia, Sibiu, 2005 


i ; € ) 
aa i să 
d. ww. Pi _ Pg 
e 2 îi 
P pe 
j- Zis 


VA - 
| F Z a . | A Sri 


Ay. 
ai | AMA 


A 
- 





Lumea credinţei. Magazin ilustrat (Bucureşti), anul 
IV, nr. 2(31), februane 2006 




















PAG. LONr. 3/153 Maruie 2000 


Pârvu 


«Cred ch tărie că cel mai mare duhovnic în 
viață este Părintele Iustin Pârvu de la Petru-Vvodă. 
Este şi cel mai puternic om duhovnicesc. Chiar dacă 
nu are nici un rang ierarhic, are rangul Duhului 
care i s-a dat şi care nu se va putea lua de lael. 
Aş vrea ca Sf. Arhangheli'şi Maica Domnului să-i 
păzească pe ucencii săi ' de ispita mândriei de a-i 
fi ucenici. +) 

(Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa) 


Părinte, cum sunt astăzi românii ortodocşi, faţă de cum erau odinioară? 

După ce au fost puşi la grea încercare de ateismul comunist, românii s-au mai 
stricat în ultimii ani, s-au lăsat în voia unei libertăţi nebune, care-i duce la atitudini necreştineşti 
sau chiar anticreştine. Omul românesc şi-a pierdut reperele şi a răsturnat scara de valori. 
Ba mai mult: a devenit tot mai nepăsător cu sufletul lui, cu lumea în care trăieşte. De fapt, 
era pe undeva de aşteptat, după o jumătate de secol de comunism... Dar dacă răul de ieri 
era mai fățiș, răul de azi este mai perfid... 

Erau mai buni creştini românii în regimul comunist ? 


Se ştie că, atunci când e persecutat efectiv, omul e mai treaz şi mai credincios, îşi 


dă mai repede seama că nădejdea o găseşti numai la Dumnezeu. . 

De ce spuneți că românii sunt mai nepăsători azi din punct de vedere religios ? 

Pentru că mulți dintre cei care merg la biserică o fac numai formal. fără să-şi 
plângă păcatele și fără să caute îndreptarea cu adevărat. De pildă, când vin la biserică de 
Înviere, mulți se limitează la a-și sfinți ouăle roşii și cozonaci, sau să ja lumină; apoi 
pleacă înainte de sfârşitul slujbei. Nu înțeleg nimic din această sărbătoare şi nici sufletele 
lor nu se bucură într-adevăr. A rămas doar așa, ca un obicei, fără acoperire în credință şi în 
faptele credinţei, fără efecte concrete în viaţa şi în inima lor 

E neamul nostru ortodox în primejdia de a-şi pierde credința şi identitatea, ba 
chiar, cum zic unii, de “a ieşi din istorie”? 

Păi ce este un neam? Neamul este legătura celor din trecut, prezent şi viitor. 
Fiecare națiune este aşezată de către Dumnezeu şi, cum spune legenda, fiecare neam și- 
a luat partea de pământ care i-a fost dată. Ca de obicei, românul a venit ceva mai la urmă 
să se plângă la Sf. Petru că a rămas fără loc de aşezare, și atunci Dumnezeu i-a dat grădina 
Sa cea mare, că de aceea am fost Şi suntem o țară râvnită de toți. Și ne-am obişnuit să trăim 
simplu, înfrățiţi cu tot ce ne înconjoară, din frumuseţea şi din bogăţia ei firească. Dar 
vremurile se schimbă, vin ispitele, vin provocările... Neam de păstori şi de agricultori, 
românul nu este făcut să învârtă şurubul în fabrică, să indoaie metalele în ateliere. Profilul 
său s-a deformat treptat, iar acum românul nici agricultor nu mai este, nici păstor, dar nici 
industriaș, nici negustor. E mai degrabă ca un om lepădat de soartă, ajuns mână ieftină de 
muncă, slugă pe la bogaţii lumii, adeseori înstrăinat de sine şi de ai lui. Vedeţi, aici € 
problema, aici se pierde legătura de neam. Un neam trebuie să existe într-o continuitate, 
intr-o unitate, să fie legat de o iubire, să fie luminat de o credinţă. Noi stăm tot mai prost Şi 
cu tradiţia, și cu unitatea, și cu iubirea, și cu credinţa. Ne paşte uitarea, ne paşte dihonia, ne 
paște sminteala, ne paşte deznădejdea. De aceea, trebuie rugăciune multă, trebuie 
redescoperită cu adevărat viața întru Hristos, că în EI e şi Unitate, și Dragoste, şi Adevăr, 
Altminteri — vai și de neamul acesta! 

Deci suntem un neam care s-a îmbolnăvit şi are nevoie urgentă de vindecare, dar 
nu pe căi materiale, ci pe căi duhovniceşti? 

Da, cam așa este, E ca o boală sau ca o rătăcire, Am mai spus-o Și altădată; știți 
cu ce seamănă astăzi poporul român? Seamână cu poporul evreu în cei 40 de ani de 
rătăcire prin pustie, când a ieşit din robia egipteană și s-a îndreptat câtre Pământul Făgăduinţei, 

Prin ce n-a trecut bietul nostru popor în ultima sută de ani? A trecut prin toate primejdiile, 
persecuțiile și nenorocirile, începând din 1917, cu revoluţia bolşevică din Rusia învecinată, 
cu amândouă războaiele mondiale, cu tot calvarul comunist și neocomunist! Nu numai noi, 
ci întreg Răsăritul acesta ortodox, cei 36 de milioane de ucenici ai creştinismului din 











www.punctecardinale.ro 
e-mail: redactia(a punctecardinale,ro 


PUNCTE CARDINALE S. A, L. 
cont: B. R. D, Sibiu RO48BRDE3305V02146903300 
ISSN: 1223-3145 


PUNCTE CARDINALE 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şel), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), Ligia BANEA (secretar de redacție), 
Marcel PETRISOR, Pr. Gh. CALCIU (corespondent SUA), 
Claudio MUTTI (corespondent Italia) 

Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 





Bopene antadaze 


PĂRINTELE ARHIMANDRIT IUSTIN PÂRVU: 
“OMUL ROMANESC 


ȘI-A PIERDUT REPERELE...” 


Sub un soare zgârcit, abia furişal peste dunga munților, căteva 
zeci de credincioşi îşi aşteaptă rândul la Părintele Iustin. Marele duhovnic 
de la Petru-Vodă, socotit un urmaş al Părintelui Cleopa, spovedeşte şi 
câte 12 ore pe zi. Pletele şi barba albe îl fac să pară un sfânt pogorăt din 
icoane, însă umerii strânşi, ca pentru a sprijini nevăzute poveri, vădesc 
în el omul de lângă noi. Se trezeşte o dată cu roua dimineţii şi în zilele 
obişnuite ascultă şi povățuieşte cam o sută de creştini, iar la sfârşit de 
săptămînă primeşte şi până la două sute de oameni. Fireşte, doar o parte 
dintre ei îi sunt fii duhovniceşti. Pe aceştia îi spovedeşte, le dă canon 
spre îndreptare, îi împărtăşeşte. Restul vin la el doar pentru «un sfat». 
Truda aceasta zilnică nu-l împiedică să slujească în biserică 3-4 ore pe 
noapte. Mănâncă puţin, doar seara. lar somnul îi este un duşman căruia 
îi face mici concesii numai din când în când. Aşa a ajuns la 88 de ani... 

După ceasuri întregi de aştepare, am ajuns la Părintele Iustin. 
Ne-a primit într-un soi de hol îngust, între două chilii, potrivit pentru o 
discuţie scurtă, nu pentru taifas. Deşi a făcut ani grei de închisoare sub 
comunişti şi a devenit o legendă vie a credinţei, n-are vreme şi nici nu 
vrea să vorbească despre sine. Crede că e mai degrabă nevoie să atragă 
atenția asupra descreştinării de care sunt păscuți românii, deşi n-a încetat 
nici o clipă să creadă în viitorul acestui neam... (CI. 1.) 


Balcani și întreaga Rusie sunt poporul evreu în cei 40 de ani de rătăcire prin pustie. Sunt 
acum vremuri de mare zbucium, în căutarea unei reașezări. Ne apasă sărăcia, foametea, 
plecarea tinerilor, pribegi după o bucată de pâine, ba chiar a intelectualilor noştri, expuși la 
cele mai umilitoare ascultări și munci pentru un ban pe care să-l aducă acasă, ca să-şi poată 
hrăni copiii. Ei bine, românii aceştia care plâng după mamele lor de-acasă, care nu mai au 
o sărbătoare, nu mai au o duminică, sunt robii tuturor înjosirilor şi necredințelor, ai tuturor 
păgânismelor turceşti şi arabe. Nu vedeți că am ajuns cerşetori ai Europei și ai lumii 
întregi? Cu atâta frământare, umilință şi durere, cum să nu-ți vină în minte comparația 
aceasta, cu poporul iudeu rătăcind după Țara Făgăduinței? Dar în Țara Făgăduinţei băgați 
de seamă că n-au intrat decât cei născuți şi crescuți sub semnul libertății, care își lăsaseră 
toate amintirile în urmă, în casa robiei. La fel şi astăzi, doar cei care îşi vor lăsa toate 
amintirile din perioada comunistă în urmă. doar aceia vor trece în noua „Țară a Făgăduințev”, 
doar aceia se vor salva cu adevărat, când va voi şi va da Dumnezeu. Cât va dura starcă 
aceasta de acum, nu știu să spun; Dumnezeu ştie, Mă tem însă că atât cât a durat stricăciunea, 
tot cam atât va dura şi refacerea noastră moral-spirituală, 

Din păcate, o întreagă civilizaţie aproape antihristică se interpune între noi şi orice 
liman al făgăduinţei: nu e mai e un pustiu, ci un bâlci al deşertăciunilor. Chiar sfinția 
voastră spuneaţi într-un alt interviu că ne confruntăm „cu o dispariţie totală a vieţii spirituale, 
cu decăderea omului, cu animalizarea lui”. Că după ce a decretat că „Dumnezeu a murit”, 
omul contemporan face şi el toate eforturile să se sinucidă, cu o inventivitate şi cu o 
încăpățânare de-a dreptul diabolice. Mai poţi răzbi printre atâtea rele, când nici tu nu te 
simţi prea bine? 

Poți, putem, dacă, într-adevăr, „cu noi este Dumnezeu”. Într-un fel, ştiţi ce sunt 
toate aceste rele? Poate părea paradoxal, dar ele nu sunt altceva decât un medicament 
foarte bun pentru sănătatea noastră sufletească. Cu cât un popor este mai încercat, cu cât 
este mai expus la împilări şi ispitiri de tot felul, cu atât poporul acela are şansa de a fi mai 
înțelept şi mai destoinic în a învinge iadul. Să ne rugăm la Dumnezeu să învăţăm din 
încercări, să ne călim în suferințe, căci răbdarea înțeleaptă şi până la capăt este mântuitoare, 
după cuvântul lui Hristos, 

Şi stăpânirilor să ne supunem? 

Da, dar numai până unde stăpânirea nu încalcă poruncile lui Dumnezeu. Cum să 
vă spun mai bin€? Mă supun păstorului care intră şi iese pe uşă, aşa zicând, Cât despre cel 
care intră ca furul pe aiurea, chiar și prin altar, şi prin școală, prin cârciumi, prin drogun, 
prin homosexualitate, prin toate fărădelegile care se vor acum legiferate, pe acela nu pot, 
nu trebuie şi n-am voie să-l ascult, Noi, care avem răspundere, ce facem? Îl lăsăm pe 
Hristos ca să cădem la pace cu Antihristul? Să nu fie! 

În orice caz, trebuie să fie mult mai greu să-ţi îndeplineşti menirea de duhovnic 
în astfel de vremuri... 

Harul duhovnicului este azi puterea de a rezista şuvoiului tot mai uriaș de păcate 
care vine înspre el prin gurile credincioşilor. Trăim adesea experienţe cum n-au mai avut 
oamenii de până acum. Ca duhovnic şi sfătuitor, afli atâtea grozăvii că oboseşti şi rişti să 
devii într-un fel insensibil. În ciuda acestora toate, trebuie însă să-ți păstrezi echilibrul şi să 
lucrezi asupra oamenilor cu aceeași puritate a Duhului, lar Dumnezeu plineşte unde tu nu 
A consemnat 


mai pridideşti. 
Claudiu TÂRZIU 







Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar: Past S.R.L