Traian Popescu — File din procesul comunismului

File din procesul comunismului 

Traian Popescu 


Cuvânt înainte 

S-a scris în special în ultimii 10 ani destul de mult despre ororile si crimele 
comunismului, dar se pare ca insuficient pentru a se crea un curent de opinie în 
masa, care sa conducă ia conştientizarea societăţii noastre. La aceasta situaţie 
au contribuit doi factori principali si anume: unul intern si altul extern. Cărţile care 
au dezvăluit atrocitatile din tara noastra nu au putut beneficia de un tiraj de masa 
si de o difuzare corespunzătoare, astfel încât ele sa poata ajunge în cât mai 
multe mâini si în special la cei tineri. în mod deliberat în scoli s-a evitat subiectul, 
nefiind introdus în programa analitica a acestora, astfel încât dăscălii nostrii au 
putut ocoli nestânjeniti tematica pe cât de zguduitoare, pe atât de nedorita de 
mulţi concetăţeni. Televiziunea, sursa principala de informare si pătrundere în 
mase, si-a început dezvăluirile în emisiunea conceputa de d-na Lucia Hossu 
Longin, a cărei programare încet, încet, a fost aruncata către orele de minima 
audienta pentru ca până la urma sa fie aproape desfiinţată, 
în toata aceasta perioada circula între foştii ostracizaţi ai comunismului zicala: 
”Noi scriem, noi citim.” 

Era dintr-un punct de vedere firesc sa se întâmple asa de vreme ce la cârma tarii 
se anunţase încă din ianuarie 1990 ca vom avea parte de o „democraţie 
originala”. Pe nesimţite ajung în parlamentul tarii alaturi de victime ale 
comunismului si torţionarii lor, anchetatori, sau cadre ale securităţii. Toata 
conducerea tarii este preluata de foşti activişti de partid, de membrii marcanţi ai 
PCR sau de fii ai acelora care oprimaseră acest popor timp de 45 de ani. 

Printre primele acte de guvernământ din 1990a fost sistarea tuturor investiţiilor, 
pentru ca la sfârşitul aceluiaşi an sa se anunţe ca „industria noastra este un 
morman de fiare vechi”. De fapt aici trebuia sa se ajunga. 

Toata avuţia era concentrata în Banca Naţionala a României si în Banca de 
Investiţii, în condiţia în care tara era lipsita de datorii externe. Noua putere 
instalata avea însă nevoie nu numai de slogane politice desantate gen „nu ne 
vindem tara”, „noi muncim nu gândim”, „nu readucem moşierii nici patronii”, ci în 
special de o baza financiara solida care sa o susţină în demersurile ei de a se 
menţine la conducerea statului. De aceea banii sunt împrumutaţi câtorva foşti 
potentati ce vor deveni „stâlpii financiari ai mereu rebotezatilor comunişti deveniţi 
FSN, PDSR, PSD sau chiar PD”. Corupţia si furtul depasesc orice imaginaţie 
astfel încât noii îmbogăţiţi si latifundiari rivalizează cu cei din occident, numai ca 
bogăţiile acelora s-au acumulat în generaţii. în acelaşi timp marea masa a 
poporului isi poarta existenta de la o zi la alta, mulţi din ei fiind comparabili cu 
marginalii lumii a treia. Nici vechii profitori instalaţi în casele luate abuziv de la 
proprietari - practic furate - nu trebuie deranjaţi, refuzându-se restituirea 
proprietăţilor celor în drept. Oare sutele de apartamente ramase neterminate, nu 
puteau fi finisate si puse la dispoziţia chiriaşilor evacuaţi, abuziv instalaţi în 
casele naţionalizate? Pentru aceasta însă era necesar o minima voinţa politica, 
si o dorinţa reala de însănătoşire a societăţii, atât de ravasita in cei 45 de ani de 



stăpânire comunista. De aceea aşteptările noastre au fost înşelate de cei care au 
preluat puterea în decembrie 1989. Noii instalaţi nu au dorit decât lichidarea 
dictatorului Nicolae Ceausescu, care „a întinat idealurile comunismului” cum 
spunea preşedintele, ca si cum el, Ceausescu ar fi stăpânit tara singur fara acoliţi 
si colaboratori. De aceea el trebuia lichidat pentru a se putea instala la 
conducere cei care l-au servit, l-au ascultat si l-au sfătuit la diverse nivele. 
Ceausescu nu trebuia lasat sa vorbească pentru ca ar fi devenit acuzatorul celor 
care s-au instalat motivând ca au acoperit asa zisul „vid de putere”. Dinaceasta 
succinta trecere în revista se poate constata destul de clar de ce nu s-a putut 
trece la insituirea unui Proces al Comunismului în România Post Decembrista. 

Din punct de vedere extern, deci internaţional, situaţia nu este mai puţin încâlcita. 
Dezvăluirile privind ororile comunismului deşi nenumărate, totuşi ele au fost 
îmbratisate de sfera politica numai la modul propagandistic si la nivel declarativ, 

chiar si atunci când s-au produs agresiuni armate 
ca cele din Ungaria sau Cehoslovacia. Sintagma 
„Războiul rece” atât de mediatizata a fost mai 
mult o acoperire lingvistica decât o dorinţa ferma 
de a curma râul din rădăcină care a contiunat sa 
se întindă ca o pecingine. 

Edificatoare din acest punct de vedere sunt 
consideraţiile lui Vladimir Bukovski din care 
reproduc un scurt pasaj : „Molesitele democraţii 
occidentale si-au uitat trecutul, esenţa si anume 
ca democraţia nu înseamnă o casa confortabila, 
o maşina frumoasa sau un ajutor de şomaj, ci în 
primul rând dreptul de a lupta si voinţa de a lupta. 
Toate aceste teorii iscusit naive doar amplifica 
nelibertatea, stârnesc apetitul fiarelor, introduc 
standarde duble, subminează chiar bazele 
morale ale societăţilor occidentale, nasc iluzii si 
speranţe absurde. Politica mioapa a infinitelor 
concesii si compromisuri a creeat acest stat monstruos, l-a hrănit si l-a înarmat. 
Apoi nefiind în stare sa născocească ceva mai bun, l-a hrănit si l-a înarmat pe 
Hitler si a pus întreaga omenire în fata necesităţii de a lupta pentru culoarea 
viitoarelor lagare de concentrare, roşii sau brune. Alegeţi acum sclavia sau 
moartea. Alta soluţie teoreticienii voştri nu ne-au lasat. Nu, nici bombele atomice, 
nici dictaturile sângeroase, nici teoriile de „stăvilire” sau de „convergenta” nu vor 
salva democraţia. Noi, cei născuţi si crescuţi în atmosfera de teroare, cunoaştem 
doar un singur mijloc si anume poziţia de cetateni”. Am încheiat citatul din cartea 
lui Vladimir Bukovski, „Si se întoarce vântul”. 

Cartea de fata asa cum sugerează si titlul, doreşte sa ofere cititorului câteva 
repere cronologice socotite de noi ca semnificative si demne de luat în 
consideraţie pentru cei care vor dori sa declanşeze un proces istoric si simbolic 
în acelaşi timp, al cataclismului care a implicat toate naţiunile lumii si care nu a 
fost - asa cum se mai încearcă sa se acrediteze ideea - un produs exclusiv al 
sovietismului rusesc. Desigur „Experimentul comunist” a avut timp, sprijin si 





spaţiu de desfăşurare în Rusia, de unde a putut fi exportat în lume cu mai mult 
sau mai puţin succes. 

Asa cum reiese din prima parte a cârtii, un asemenea Proces este indezirabil 
pentru Occident si S.U.A. el devenind astfel acuzator al acestora. 

In ceea ce priveşte Rusia opoziţia ei fata de un asemenea demers este fireasca, 
ea având toata „înţelegerea” din partea celor cu care a colaborat zeci de ani. 
Reperele cronologice inserate, departe de a fi exhaustive, ele dorind numai sa 
sugereze si sa suscite interesul celor care având acces la arhive si documente 
sa întreprindă o cercetare sistematica a „Experimentului comunist”, care a 
modificat nu numai graniţe statale ci si mentalitati a câtorva generaţii. 

Existenta încă a mărturiilor vii impune cu necesitate prezentarea amanuntita si 
metodica a acestui cataclism care a zguduit omenirea de pe toate continentele. 
Cei care l-au creeat, susţinut sau încurajat se opun sub diferite forme, mai 
vehement sau mai voalat, dar în acelaşi timp derutant, dezvăluirilor care sa 
condamne definitiv, pentru istorie, flagelul care nu a ocolit nici o naţiune, 
încercarea de a se prezenta un comunism cu „fata umana” trebuie categoric 
condamnata si sortita eşecului pentru ca în spatele fiecărei lozinci s-a ascuns nu 
o crima, ci în funcţie de perioada un genocid. Cele mai promiţătoare iluzii nu pot 
fi realizate prin crima. Creştinismul a biruit nu numai pentru ca a propovăduit 
dragostea, ci mai ales datorita faptului ca metodele lui au fost adecvate scopului. 
Creştinii până în zilele noastre si-au dat viata pentru idealurile lor, în timp ce 
comunismul s-a instaurat pe cadavre. S-a calcat peste trupuri si peste suflete 
fara nici un fel de reţinere sau scrupule, de aceea se impune condamnarea 
„Experimentului comunist”, din punct de vedere ideologic, doctrinar, si al 
metodelor prin care s-a impus. Nu mai trebuie acordat nici un ragaz, nici o 
circumstanţa, pentru a nu asista ia un nou mimetism, de aceeaşi sorginte 
materialista. Aceasta pentru faptul ca pericolul departe de a fi fost eradicat, ei 
continuând sa faca victime în rândul tinerelor generaţii, înfierbântate de furii 
colective, care ne amintesc de sfârşitul Imperiului Roman când mulţimilor li se 
oferise „pâine si circ”, deşi la noi s-a introdus circul fara pâine. Ce trebuie pus la 
loc? Domnia spiritului asupra materiei, stabilirea relaţiilor fireşti între oameni de 
acelaşi sex, sau de sexe diferite, asa cum au fost ei creeati, instaurarea 
respectului reciproc ca o consecinţa a dorinţei de a fi respectat, si promovarea 
valorilor fara nici un fel de rabat, începând cu cele morale, potrivit unui mai vechi 
principiu : „Decât sa învingi printr-o miselie, mai bine sa cazi luptând pentru 
onoare”. 

File din procesul comunismului 
-teroarea si diversiunea politică de stat- 

1. INTRODUCERE 

Rândurile de fata nu se doresc a constitui un studiu, ci numai premizele unei 
astfel de încercări ce ar putea aduce unele lămuriri in ceea ce priveşte marele 
cataclism declanşat la începutul secolului al XX lea: Experimentul comunist, 
în ultimii ani se vehiculează cu insistenta ia noi "recomandarea" de a laşa 
trecutul si a se privi spre viitor. Numai ca "trecutul" este atît de apropiat, încât 
prin mentalitate si practici se poate considera încă prezent, iar viitorul ne obliga 



sa ştim macar o parte din manevrele care au costat omenirea atâtea zeci de 
milioane de victime, trecut care încă bântuie în lume si pentru care nu s-a 
declanşat un proces de condamnare. 

Voi încerca sa penetrez o serie de momente care pot explica pe de o parte 
dominaţia acestei ideologii timp de peste 70 de ani si, în acelaşi timp, sa 
înţelegem de ce nu a fost scoasa în afara legii. Diversiunea - conform 
dicţionarului limbii române - este "încercarea de a schimba cursul unei acţiuni, 
de a abate (prin crearea unor false probleme) intenţiile, gândurile sau acţiunile 
cuiva". 

în cazul analizei noastre, aceasta individualizare a noţiunii a avut un aspect 
generalizant, de deturnare a mersului normal, pentru sute de milioane de 
oameni, pentru ca a fost însoţita de cel mai sălbatic terorism cunoscut p?na în 
prezent. 

Prima diversiune a comunismului s-a instalat odata cu sloganul "Omul, cel mai 
preţios capital" dublat de fundamentarea terorismului prin violenta si teroare 
mergând până la criminalitatea organizata la nivel de stat. Lenin spunea: "voi ne- 
ati provocat in octombrie la lupta, la aceasta provocare noi va răspundem cu 
teroare, cu o intreita teroare, iar daca va fi nevoie vom recurge la o si mai ampla 
teroare" (V.S.Lenin -Gesammelte Werke, voi. XXXII, pag 193). 

Diversiunea comunista are un precedent cu mulţi ani in urma, precedent care 
este dublat de teroarea iacobina, având ca slogan: "Libertate, Egalitate, 
Fraternitate". Noţiunea de libertate din punct de vedere absolut nu exista, ea fiind 
o mare utopie. Nu suntem deplin liberi în nici un moment al vieţii noastre, în 
sensul de a face tot ce dorim sau ne trazneste prin cap. Nici în familie nu putem 
face orice, iar în momentul în care trecem de pragul casei nu avem voie sa 
facem decât ceea ce nu stânjeneşte pe cel de alaturi. Unul din imperativele 
categorice ale lui Kant spune: "poarta-te în asa fel încât norma ta de conduita sa 
poata deveni norma de conduita generala". în limbajul nostru popular înţelept se 
spune: "Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face". Liberatatea totala si absoluta conduce 
inevitabil la libertinaj, care este echivalent cu anarhia. Libertatea nu poate fi 
conceputa în afara autoritatii, care are menirea de a frâna toate tendinţele care 
conduc la disolutia bunei convieţuiri în societate. Egalitatea, a doua utopie 
lansata de Revoluţia Franceza, este sortita sa fie anihilata din start. Nu ne 
nastem egali, purtam încă de la naştere o zestre genetica, ce ne diferenţiază în 
timp si prin educaţie, prin mediul în care trăim sau prin propria voinţa. Viata îsi 
are alte reguli, care tin de ierarhie, cea care ne stabileşte locul în societate. Se 
spune de mulţi, căutând sa-si justifice comportările negative, ca „viata ne-a făcut 
sa fim asa” (rau, egoist etc.). Inexact. Viata ne verifica posibilităţile si capacitatea 
de a reacţiona la încercările ei. Sa ne imaginam un fapt banal: într-un mijloc de 
transport în comun, cineva calea pe picior pe cel de alaturi. Reacţiile celui lezat 
sunt total diferite, de la caz la caz, in funcţie de structura, zestre genetica, 
irascibilitate, starea psihica de moment etc., ele variind de la un „pardon” până la 
altercaţii dure, injurii sau chiar violenta. Viata de zi cu zi contrazice noţiunea de 
egalitate si, in special, de egalitarism, ea impunând un act imperativ si anume 
acela enuntat mai înainte: ierarhie a valorilor. în ceea ce priveşte „fraternitatea”, 
ea nu poate avea loc decât între oameni de aceleaşi valori morale. Din pacate 



comunismul, sub alte sloganuri, a absolutizat aceste utopii care, în timp, au fost 
filtrate si apoi acordate numai acelora înrolaţi în „frontul comun ideologic”. Dar si 
aceştia trebuiau sa fie suspectaţi de eventuala nesinceritate, fapt care a dus la 
crearea unor organe speciale si la instalarea mentalitatii de suspicionare 
reciproca. 

2. INSTALAREA ÎN RUSIA A BOLŞEVICILOR 

După aceasta scurta prezentare a tematicii lucrării voi trece în revista, cât mai 
succint posibil, principalele evenimente politice care au premers instalării trainice 
a regimului bolşevic in Rusia, precum si factorii internaţionali favorabili nu numai 
instaurării, dar si sprijinirii pentru consolidarea acestuia. 

• în perioada 12-16 Martie 1917 in Rusia prinţul Gheorghe Lvov este numit sef al 
Guvernului Provizoriu. Alexandru Kerensky este ministrul justiţiei. Tarul Nicolae 
al ll-lea abdica în favoarea fratelui sau, Marele Duce Mihail, care si el abdica în 
favoarea Guvernului Provizoriu 

• La 17 Aprilie 1917 Lenin, Zinoviev, Lunacharski si alţi bolşevici, mulţi dintre ei 
venind de la New York, sosesc la Petrograd, unde Trotzky si bolşevicii sai se 
stabiliseră mai înainte. 

• La 16 Mai 1917 Kerensky este numit Ministru de Război. începe imediat 
dezintegrarea sistematica a armatei rusesti. 

• La 20 Iunie 1917 prinţul Lvov demisionează. Kerensky ajunge prim ministru. 

• 6 Noiembrie 1917 se declanşează Revoluţia Bolşevica. Kerensky fuge în 
Finlanda si de acolo la Paris. Unsprezece ani mai târziu soseste la New York, 
unde guvernatorul Lehman îl convinge cu „argumente irezistibile”, chiar din ziua 
sosirii, sa renunţe la orice idee de a organiza o campanie împotriva Guvernului 
Sovietic. 

• 7 Noiembrie 1917 - la Petrograd se instalează un guvern prezidat de Lenin. 
Trotzki conduce Comisariatul pentru Afacerile Externe, Stalin este Comisar 
pentru minorităţi. Guvernul ia denumirea de Consiliul Comisarilor Poporului. 
Trupele rusesti din România, în plina anarhie, cutreiera Moldova, ameninţând 
laşul care era sediul Guvernului Român. Armata noastra îi dezarmează. 

• La 16-17 Iulie 1918 are loc asasinarea tarului Nicolae si a familiei Imperiale. 

• 7 Ianuarie 1919 preşedintele Wilson îl însărcinează pe Wiliam H. Buckler de pe 
lângă Ambasada Statelor Unite de la Londra sa plece „cât mai degraba la 
Stockholm”, ca sa se întâlnească cu reprezentanţii guvernului bolşevic. Acesta îl 
contactează pe Maxim Litvinov. 

• 21 Ianuarie - Wilson prezintă raportul lui Buckler Conferinţei celor cinci mari 
puteri la Paris: „Atitudinea conciliatoare a Sovietelor este indiscutabila (scria 
Buckler). 

O înţelegere cu Rusia poate avea loc imediat, evitând cuceriri si politicarie si 
reintroducând condiţiile normale, ca principal „dezinfectant împotriva 
bolşevismului”. 

în perioada 22 Februarie - 14 Martie pleaca de la Paris William C. Bullit, însotit 
de ziaristul Lincoln Steffens, pentru a se întâlni în Rusia cu conducătorii 
bolşevici. Sosit la Petrograd, Bullit este însotit la Moscova de Grigori Cicerin si de 
Maxim Litvinov. 

La 4 Mai îsi face apariţia pe scena politica cehul Eduard Benes, care îl 



înlocuieşte pe generalul slovac Milan R. Stefanik, mortîntr-un accident 
„misterios” de aviaţie lângă Bratislava. 

Anul 1920 debutează cu însărcinarea primita de generalul francez Mauris Janin, 
comandantul trupelor aliate din Siberia, de a ordona Legiunii Cehoslovace sa-l 
aresteze pe amiralul Alexandru Kolceak, sef al Rezistentei Naţionale Anti 
Bolşevice din Rusia. 

Voi da curs prezentării acestei secţiuni textului din volumul România si sfârşitul 
Europei al diplomatului Mihail Sturdza: „Noulens, ambasadorul Franţei la 
Moscova, ne-a povestit în cartea lui Mon ambassade a Moscou cum, când în 
urma atitudinii din ce în ce mai pro-sovietica a lui Wilson, Clemenceau si Lloyd 
George i-au cerut sa le spună categoric daca are sau nu intenţia de a se asocia 
cu Parisul si cu Londra la ajutorul dat forţelor anti bolşevice rusesti. Preşedintele 
nord-american le-a răspuns ca se va conforma, în aceasta privinţa, părerilor lui 
Masaryk. Răspunsul final a fost: Nici un cartuş, nici un soldat, nici un dolar mai 
mult. Si ne povestste Noulens, cu amaraciune, cum întreprinderea Bronstein- 
Lenin a fost salvata de la moarte sigura prin noua atitudine adoptata de Wilson, 
atitudine foarte repede urmata de Guvernul Francez si de cel Britanic. 
Preşedintele Wilson a salvat astfel regimul sovietic. Generalul Janin era omul 
ales de Guvernul Francez si de Masarik pentru a comanda trupele cehoslovace 
care operau în Siberia cu armata generalului Kolceak, comandantul suprem al 
rezistentei naţionale rusesti. Diviziile amiralului se aflau în lupta crâncena cu 
trupele bolşevice - eliberate de alte sarcini în Rusia Europeana prin decizia lui 
Wilson. Intr-o buna dimineaţa Janin si cu ofiţerii lui l-au surprins pe Amiralul 
Kolceak în vagonul ce-i servea de locuinţa, în statia de cale ferata Nijni Udinsk, I- 
au pastrat prizonier câteva zile si apoi l-au predat trupelor comuniste, în schimbul 
unei a treia parti din aurul tezaurului Imperial Rusesc. Amiralul Kolceak si primul 
sau ministru sunt asasinaţi. Generalul Janin nu a fost niciodată acuzat, dat în 
judecata sau dojenit pentru tradarea şefului rezistentei naţionale rusesti si 
vânzarea lui bolşevicilor.” 

în perioada Martie-lunie 1921 Marea Britanie si Franţa recunosc de facto 
guvernul sovietic ca guvern legitim al Rusiei. 

La 28 Octombrie 1924, urmând exemplul Angliei din Februarie, si Franţa 
recunoaşte de jure Uniunea Sovietica. România si Jugoslavia refuza sa urmeze 
exemplul Franţei. 

3. PARTIDUL COMUNIST DIN ROMANIA 

Ce se petrece în tara noastra în acest timp? 

După înfiinţarea Partidului Comunist din România, ca urmare a hotărârii luate de 
Congresul Partidului Socialist din 8-21 Mai 1921, acesta activeaza pana în 1924, 
când este desfiinţat. Desfiinţarea are loc ca urmare a participării si semnării 
hotărârilor luate de Internaţionala Socialista al cărei congres se tine la 
Budapesta, unde nu sunt recunoscute clauzele tratatului de la Trianon si ale 
Păcii de la Versailles, prin care Transilvania si Basarabia se uneau cu România. 
Evenimentele de la noi le găsim consemnate si interpretate în mod diferit de 
presa de centru si de dreapta, fata de cea pro-comunista - asa numita presa din 
Sărindar. 

Voi prezenta în paginile următoare o parte din luările de poziţie privind problema 



bolşevismului. Din ele se poate desprinde uşor grija cu care sunt învăluite 
realităţile într-un asa-zis „obiectivism” care, de fapt, nu reprezintă decât o 
diversiune si o disimulare a lor. 

Reproduc articolul Desfiinţarea unui partid?, aparut în ziarul Adeverul (in grafica 
timpului n.n.) din 2 August 1924, sub semnătură lui C.G.Costa Foru: 

Anul XXXVII, nr. 12427 Sâmbătă, 2 August 1924 
Adeverul 

Desfiinţarea unui partid? 
de C.G. Costa Foru 

Autorul arata de ce d-sa., conservator, se ridica împotriva desfiinţării Partidului 
Comunist 

Prin ordin de zi, militareste, s-a desfiinţat un partid politic. Acesta nu este partidul 
meu. Al meu - partidul conservator - s-a desfiinţat de mult si de buna voie, el 
însusi, fara ca sa fie nevoie de mâna militară. 

Pot deci vorbi si comenta în perfecta libertate, fara a fi bănuit de părtinire. 
Dimpotrivă: căci partidul conservator, în gama politica, ocupa extrema opusa 
partidului comunist. 

Dar îmi place libertatea si dreptatea. îmi plac pentru mine, îmi plac însă si pentru 
alţii. Si din aceste puncte de vedere voi comenta faptul. 

Comentarea faptelor guvernamentale nu cumva ar constitui si ea motiv de 
arestare si traducere înaintea instanţelor militare? Prea posibil. 

Deja ştiu ca îmi este interzis sa propovăduiesc schimbarea formei de 
guvernământ. Nu pot eu, republican, sa explic de ce prefer forma de 
guvernământ republicana celei de acuma. 

S-ar supără generalul comandant al corpului II de armata, pe care ii ştiu om 
supărăcios si cumplit, el ar da drumul asupra mea justiţiei de care azi dispune - 
o justiţie asa precum era cea de care odinioară dispunea în Rusia Treptovii de la 
secţia a IIl-a, generali si dânşii. Justiţia aceasta noi o cunoaştem! E chiar justiţia 
Bratieniior. E justiţia care merge mâna în mâna cu Siguranţa generala. E aceea 
care însângerează Basarabia si care înstrăinează azi de Patria muma chiar pe 
cei cari odinioară ne întindeam braţele cu inima arzânda de dor. Azi aceştia, bieţii 
de ei, sunt gata sa-si piarda rabdarea, noi însă, nu. Noi, cei din regat, ne-am 
mulţumit a pierde - si asta încă de mult - demnitatea noastra de cetateni. Ne-am 
deprins cu robia. Ne place chiar a fi robi. 

Cei mai mulţi cersesc. Bratienii plătesc, dispreţuiesc si domnesc. Cum ne place a 
robi, asa lor le place a domni, si domnesc în felul cum domniau în Rusia tarii si in 
Turcia sultanii, fara a se gândi, nici chiar azi, după cele ce-au văzut, la sfârşitul 
tarilor si la acela al sultanilor. 

Se mira o lume de îndrăzneala lor întemeiata pe puterea poliţieneasca si pe 
aceea militară; se mira si de rabdarea noastra. Se mira dar, vai, nu ne admira. 

Cei din Occident zic ca a fi rob este o ruşine. Noi s-o simţim, ruşinea aceasta, ne 
găsim bine sub despotism si ne iubim despotii. De altfel, si eu îi iubesc, în felul 
meu, ba îi si admir: ei sunt singurii care lucrează pe fata pentru regimul visurilor 
mele, adica pentru transformarea in forma republicana a monarhiei noastre, atat 
de puţin constituţionala. 

încă câţiva ani de bratienism, încă câteva înăspriri ale stării de asediu si 



ajungem, prin gratia lui Dumnezeu si voinţa naţionala, la forma de guvernământ 
după care eu zilnic râvnesc mai mult: la forma republicana. 

Dar iaca-ma iar vorbind de republica, eu carele niciodată până acum nu m-am 
încumetat a scrie un singur articol în favoarea republicii atunci când puteam 
scrie, când nu era oprit. Nici azi, de altfel, nu îndrăznesc asa ceva. M-as trezi 
mâine în fata generalului Holban, fata care nu ma atrage deloc, l-am vazut-o 
îndestul cu ocazia vizitei mele la Jilava pentru comuniştii arestaţi, pentru nici o 
alta vina decât ca erau comunişti. 

Revin, astfel, după atâtea digresiuni, la subiectul articolului ce-am început a-i 

scrie. 

* 

Strecurându-ma astfel printre baionetele, mitralierele si tunurile stării de asediu, 
hai sa îndrăznesc câteva comentarii asupra desfiinţării unui partid politic prin 
ordin de zi militar! Parca s-a mai auzit asa ceva năzdrăvănie! Pe cât ştiu, nicăieri 
în intrega lume! Apoi doar începutul e greu, c-apoi merg lucrurile struna. Azi se 
desfiinţează unul, mâine altul, până când rămâne numai unul singur: cel care a 
ordonat desfiinţarea tuturor celorlalte. 

La asa ceva, în alte tari, nu s-a găsit nimeni sa se gândească. Acolo nu sunt 
Bratieni. Numai noi avem parte de asa genii. Dar adica la ce as critica măsură 
luata ? De ce eu, conservator, sa ma plâng ca dl. general Holban a desfiinţat un 
întreg partid, partidul comunist, prin ordinul sau de zi? 

Sa se plângă de desfiinţarea lui Siguranţa generala, pentru care comunismul si 
iredentismul reprezintă pâinea ei zilnica; dar eu conservatorul!? 

Ei bine, da! Eu, tocmai fiindcă sunt conservator- poate unicul ramas în tara 
după sinuciderea partidului din care făcusem parte - tocmai d-aia fiindcă sunt 
conservator, bravând toate fioroasele consecinţe ale îndrăznelii mele, protestez. 
Protestez din toate forţele mele contra odiosului ordin de zi, căci acuma, ca 
niciodată până acuma, riscam de-a avea comunişti si comunism în tara. 

Este dara ştiut ca persecutiunile au priit ideilor si credinţelor, întarindu-le si 
raspândindu-le. Din persecuţia evreilor trecuti la creştinism s-a latit creştinismul 
pe suprafaţa pământului. Căci si creştinismul parea comunism pe vremurile 
acelea... 

Daca comunismul convine Siguranţei - căci din sperietoarea comunista si cea 
iredentista, Siguranţa de atâtia ani se hrăneşte si trăieşte - mie însă, 
conservator, nu-mi convine deloc sa se întindă comunismul în tara mea. 

Daca până acum îi nesocoteam primejdia, azi, după acest ordin de zi, ma tem. 
Ma tem de complicaţiile comunismului, carora nici o politie din lume, cât de 
straşnica, si nici o armata de oricâte milioane de baionete n-au ştiut în trecut sa 
le dea de hac. Complicaţiile comunismului sunt cunoscute. E terorismul, 
anarhismul si nihilismul, pe care le-am văzut în Rusia tarista înainte de revoluţia 
bolşevica, la fel de prigonite cum a prigonit dl. general Holban pe comuniştii 
noştri. Si când te gândeşti ca comunismul la noi murea!... El murea de-a binelea, 
murea de inima rea ce-i pricinuise falimentul bolşevismului rusesc. Norocul lui, 
dar nenorocul nostru ca s-a găsit un preşedinte bos-fricos, un director general al 
Siguranţei, bos-iscusit, si un general bos-inteligent, care, concertându-se între ei, 
sa nimerească a lua singura măsură care încă mai putea reînvia comunismul. Ca 



conservator, nu-i pot felicita; căci daca sunt conservator si totdeodată republican, 
vreau o republica conservatoare, iar nu una comunista si bolsevista. Vreau forma 
de guvern care ar conserva si respecta mai bine ca acum libertăţile publice 
indispensabile unei democraţii. Convingerile mele conservatoare nu se pot 
împaca cu forma de guvernământ anarhica ce avem, vreau una care sa nu-si 
mintă emblema etichetei sale si în care ordinea si legalitatea sa domneasca 
riguros si cinstit. 

Am încheiat citatul. De altfel, ulterior acestui protest, atitudinea pro-bolsevica a 
dlui. Costa Foru devine tot mai evidenta, astfel încât se ajunge la câteva scrisori 
polemice între ziarul Adeverul si Universul al cărui director, Stelian Popescu 
devine un condei de renume în presa interbelica. 

Luni 22 Iunie 1925 ziarul Universul publica articolul Pentru d. Costa Foru semnat 
de Stelian Popescu: 

Anul XLIII, nr. 141 Luni, 22 Iunie 1925 
Universul 

Pentru D. Costa Foru 

Nu ştiu asupra cărui motiv sa insist mai mult; asupra naivitatii sau asupra 
bătrâneţii precare, care rezulta din scrisoarea publica pe care dl. Costa Foru mi-a 
adresat-o zilele acestea prin ziarul la care colaborează. 

Nu pentru întâia data dl. Costa Foru da dovezi de naivitate. Si daca ea nu l-a 
condus la nici un rezultat, atunci când dl. Costa Foru cerceta regiunile petrolifere 
cu atata asiduitate, îmi este permis sa cred ca nu va fi mai favorizat în ceasul 
când spera sa-si umple buzunarele, recurgând la concursul justiţiei care oricât de 
chioara laşa d-sa. sa se creada ca este în tara noastra, tot n-a orbit până într-atât 
încât dl. Costa Foru sa poata profita de slăbiciunile ei. 

Astfel ca atât iluzia ce-si face dl. Costa Foru, cât si avertismentul ce se crede 
îndreptăţit a-i da, sunt numai parigorii, de cari la vârsta d-sale s’ar putea prea 
bine dispensa. 

Este însă regretabil pentru d-sa. care de atâta timp trăieşte în atmosfera 
oamenilor de presa - când crede ca eu pot avea vreo răspundere pentru un 
articol aparut în Universul în care se interpretează faptele politice ale d-lui. Costa 
Foru devenite publice în urma conţinutului telegramei pe care i-au trimis-o 
bolşevicii de la Moscova. 

Cine face acte politice de natura celor pe care le face dl. Costa Foru nu trebuie 
sa capete laude din partea oamenilor de ordine din tara aceasta pe care oricât 
de „sat fara câine” ar considera-o d-sa., ca n-a ajuns în asa hal încât d-sa sa-si 
plimbe ca „într-un sat fara câini” de la un capat la altul al ei bizarele -i conceptiuni 
de care si părintele d-sale daca s’ar scula din mormânt s’ar cutremura. Asta 
trebuie s-o ştii bine d-ta, d-le. Costa Foru, si daca autoritatea în drept nu te-a 
chemat până azi la simţul datoriei, aceasta înseamnă ca ea nu si-a făcut datoria, 
pe care însă nu este exclus sa si-o faca în ceasul din urma. 

Cât despre insistentele d-lui Costa Foru de a sti pe ce cale un ziar îsi aduna 
ştirile, la aceasta nu-i pot răspunde decât trimitându-l la prietenii în atmosfera 
carora trăieşte si acolo va afla desigur când va pune o astfel de întrebare; ca 
batrânetea i-a sosit prea devreme, ca ar face bine si pentru vârsta d-sale, si 
pentru numele ce-l poarta sa se retraga în sânul familiei. 



Am ajuns, din punct de vedere cronologic, într-un moment care a tinut capul de 
afiş al ziarelor săptămâni întregi. Este vorba de atacul bolşevic de la Tatar-Bunar 
din Basarabia. 

Din capul locului el a fost just receptat si incriminat de presa de dreapta si nu 
numai, cu excepţia celei pro-comuniste din Sărindar, care a oscilat între derizoriu 
si insinuări. în comunicatele si prezentările acesteia se poate constata o 
străduinţă de dezinformare, prin ocolirea realităţilor si bombardarea opiniei 
publice cu un fals obiectivism si o asa-zisa „respectare si aparare a libertăţilor 
democratice”. 

Dar pentru o mai buna lămurire a cititorilor voi prezenta din ziarul Adeverul 
fragmente din comunicatele aparute: 

Adeverul - Anul XXXVII, nr. 12476 

Atac banditesc la Tatar-Bunar - ce se spune la Ministerul de Interne 

Joi, 18 Septembrie 1924: un atac banditesc s-a produs asupra comunei Tatar- 
Bunar din Basarabia, judeţul Ismail. O ceata de bandiţi a pătruns în noaptea de 
luni spre marţi în comuna, au jefuit si, pentru a teroriza populaţia, au dat foc la 
oficiul postai. Bandiţii, apoi, pentru a inlatura posibilitatea de a fi urmăriţi, au rupt 
firele telefonice si telegrafice. 

Acesta este faptul pe care îl cunosc autoritatile centrale, în urma telegramei 
primita de la prefectul din Ismail. 

în acelaşi timp, ministerul de interne ne roaga sa dezmintim ştirea ca populaţia 
din Tatar-Bunar s-a răsculat si a fraternizat cu bandiţii. Acestei ştiri din 
„Universul” ministerul de interne îi da cea mai categorica dezminţire. De 
asemenea, nu este exact ca bandiţii sunt bolşevici debarcaţi din Rusia. De altfel 
Tatar-Bunar este în judeţul Ismail foarte departe de Nistru si, iarasi, foarte 
departe de ţărmul marii. Cei care au atacat comuna Nicolaevna, ca si cei care au 
atacat Tatar-Bunarul, sunt bandiţi porniţi pe jaf si pradaciune, asa cum, de altfel, 
asemenea bandiţi s-au ivit după război si în multe alte parti ale tarii. De altfel, 
ucigaşul primarului din Nicolaevna, care a fost prins de un satean din Tatar- 
Bunar, l-a omorât pe primarul sus-numit din răzbunare. Nu este vorba de atacuri 
în stil mare, organizate, nu este vorba de debarcări în Basarabia, nu este vorba 
de rascoala populaţiei, nu este exact ca în Basarabia este teroare. Au fost 
atacuri banditeşti, pur si simplu, (s.n.) 

Dar, după aceasta „liniştire”, odata cu sosirea primilor militari răniţi, citim tot în 
Adeverul, Galaţi 20 - Posturile de infanterie si de grăniceri au fost surprinse de 
un atac violent, cu grenade si mitraliere. S-a deschis imediat foc viu de arme. Dat 
fiind superioritatea bandiţilor, posturile noastre s-au retras si au cerut ajutoare. 
Reuşind sa intre în comune, bandiţii au dat foc caselor din Tatar-Bunar, Cişmele 
si Nepolocauti. Populaţia a fost îngrozita. Pe teren au ramas numeroşi morţi si 
răniţi. 

Ziarul pe care îl voi cita mereu în relatarea acestor evenimente este suparat pe 
guvern, ca nu intervine prin comunicate precise si laşa pe mâna unor ziarişti 
fantezisti sa circule tot felul de informaţii si zvonuri, ei, „Adeverul” dorind, de fapt, 
sa fie dezminţite, poate, aceste ştiri. 

Precum se vede, se vorbeşte despre o acţiune cu caracter politic, ostila ordinii 
sociale de la noi si cu un caracter cu totul altul decât cel pe care a cautat sa-l dea 



acestor tulburări de acum doua zile oficialul L’lndependence Roumaine. 

Mai departe, citim: Guvernul are datoria sa vorbească, cu atat mai mult cu cât, 
chiar în cazul unei incursiuni bolşevice - ipoteza cea mai puţin probabila - (cum 
doreşte oficiosul comunist sa deturneze realitatea n.n.) - lucrurile, tot în favoarea 
ordinii s-au întors. (Adeverul - Anul XXXVII, Nr. 12479 - Duminica 21 
Septembrie 1924) 

Nemaiputând ascunde realitatea, Adeverul publica, cu cifre si nume, date privind 
pe ostasii români răniţi sau morţi, unii în chinuri groaznice. 

Galaţi 22 - Lupte la Naruseni. Bandiţii, în număr de câteva sute, au atacat satul 
cu grenade si bombe incendiare. După spusele martorilor, la Naruseni au căzut 
200 de morţi. 

Ziarul Adevărul, totuşi consecvent liniei de informare denaturata si diversionista, 
strecoară morbul îndoielii în opinia publica, încercând sa deturneze masurile 
energice ce trebuiau si de altfel se si luasera. 

lata ce scria, în continuare Adeverul de marţi, 23 Septembrie 1924: ... Daca 
siguranţa satelor era ameninţata, armata avea datoria s-o apere, daca populaţia 
locala susţinea, în parte cel puţin mişcarea, forţele armate erau chemate sa 
apere principiul autoritatii si ordinii. Ne place sa credem ca nevinovaţii nu au avut 
sa sufere de pe urma represiunii si ca aceasta nu a depăşit proporţiile necesare. 
Numărul de victime regretabile din rândul armatei ne întăresc aceasta credinţa... 
Masurile ce se vor lua în Basarabia trebuie sa fie confirmate cu aceste principii - 
în Basarabia mai mult ca oriunde - pentru ca mediul e mai sensibil si pentru ca 
tinutul formează, încă, obiectul atenţiei mondiale si al propagandei ostile în 
străinătate... Ştim ca trebuie sa fim vigilenţi, dar ştim, în acelaşi timp, ca nu avem 
motive de teama, (oare? n.n.si s.n.) 

Constrânşi de dezvăluirile presei, cât si de comunicatele oficiale, cei de ia 
Adeverul inserează si ei informaţiile reale, care nu mai puteau fi ascunse: ... „Au 
luptat ofiţeri din armata sovietica... Printre cei prinşi au fost identificaţi ofiţeri din 
armata roşie, în uniforme... Atacul a fost organizat pe teritoriul Rusiei. Telul 
urmărit era ca prin teroare, fie prin ademeniri, sa fie rasculata populaţia din 
Basarabia... Erau aranjate atacuri similare în întreaga Basarabie... în fiecare sat 
s-a organizat un comitet compus din cinci membri, care avea însărcinarea sa 
conducă, la momentul oportun, acţiunea în favoarea sovietelor... Nici unul din cei 
cinci membri nu cunoştea pe ceilalţi... La un semnal ei aveau misiunea sa 
distribuie armele si sa organizeze luptele. Am încheiat citatele. 

După aceste mari si ample acţiuni, soldate cu represaliile de rigoare, acelaşi ziar 
încearcă, consecvent stilului sau diversionist sa atace o alta problema care 
devenise mai mult decât incomoda pentru imperiul de la Răsărit si anume: 
Biserica. 

Voi reproduce articolul aparut în Adeverul din 12 Octombrie 1924, sub titlul: 
„Politica noastra religioasa - starea Bisericii Ortodoxe - unificarea bisericeasca - 
concordatul - separarea Bisericii de Stat”: 

Biserica Ortodoxa trece în prezent printr-o criza. întregirea României a întrunit, 
odata cu fraţii de acelaşi sânge, bisericile creştine. Biserica Unita a ardelenilor, 
deşi diferita de Biserica Ortodoxa, printr-o imperceptibila diferenţa de dogma, a 
dat naştere mai ales în Ardeal la adevarate lupte religioase, menite sa reînvie 



epoca medievala creştina. 

Pentru a cunoaşte motivele acestor lupte, cum si în ce direcţie s-ar putea 
îndrepta întreaga noastra politica religioasa, am întreprins o ancheta printre 
persoanele competente, atât din lumea laica cât si din cea a înaltului cler. 
începem cu părerile dlui. Avocat Alex. Georgescu, doctor în dreptul canonic de la 
Bonn si Berlin si care în materie de politica religioasa a scris în limba germana 
câteva lucrări de mare valoare. 

Legiferarea bisericeasca 

...Legea unificării bisericeşti va întârzia încă multa vreme, cum scrie un distins 
preot din Capitala, iar Biserica noastra, vorba dnei. Alexandra Cantacuzino, va 
continua sa existe fara mijloace de trai si la discreţia partidelor care, numind iar 
nu alegând, decât de forma pe înalţii Prelaţi, aceştia nu mai pot avea libertatea 
de acţiune si depind cu totul de voinţa guvernelor. 

O situaţie falsa 

Neputiinta de legiferare si starea precara a Bisericii noastre se reduc, după 
parerea mea, la situaţia juridica falsa pe care Biserica Ortodoxa a avut-o si o are 
după noua Constituţie în Statul Român. 

Prevăzută în Art. 22 din Constituţie, este un echivoc si asa cum este mai ales 
înţeleasa - rog sa mi se ierte cuvântul - constituie puroiul care otrăveşte 
organismul nostru bisericesc si naţional. 

în intelesul strict juridic, cum si al raportului ce trebuie sa existe între Biserica si 
Stat, o biserica oricât ne-ar fi de scumpa si oricât ar fi de glorioasa, nu poate fi 
nici dominanta si nici ca are întâietate. 

Aceste expresiuni, sa ne în?elegem, sunt cuvinte frumoase, măgulitoare, nu 
menite însă, câtuşi de puţin, sa fixeze si sa precizeze o situaţie de drept, care sa 
poata fi luata ca punct de plecare si de razim pentru o organizaţie bisericeasca 
serioasa. 

Biserica noastra, ca si celelalte confesiuni creştine, după natura ei, este si 
trebuie sa rămână separata de Stat. Astfel a asezat-o întemeietorul ei, lisus 
Hristos, asa ne-au înva?at ucenicii, asa au recunoscut-o Sfântul Constantin cel 
Mare si Liciniu în edictul din Milan din anul 312. 

Separarea bisericeasca 

Separaţia Bisericii de stat nu trebuie sa sperie pe nimeni. Separaţia nu 
însemnează numaidecât prigonirea Bisericii de către Stat si prigonirea acestuia 
de către Biserica. (Aici, autorul articolului „fabrica” o serie de argumente privind 
„avantajele” separării Bisericii de Stat - n.n.) 

O problema care va dispare 

Introducerea separării Bisericii de Stat si realizarea acestei separaţii in condiţiile 
impuse de rolul ce Biserica Româna a avut în istoria noastra, cum si de nevoile 
reale de astazi ale Statului, pe de o parte va aduce Bisericii o înflorire în 
mărturisirea sufletelor, iar pe de alta parte ca simplificare si uşurare dintr-o data 
deslegarea problemelor ce de ani de zile chinuiesc Ministerul Culturii. 


De asemenea, problema celorlalte confesiuni creştine si religiuni va fi rezolvata 
prin aceea ca fiecare dintre ele va fi supusa aceluiaşi tratament - tratament 
modificat fireşte în aplicarea lui de proporţia numărului credincioşilor si de alte 




caractere specifice acestor confesiuni si religiuni. Am încheiat citatul. 

Revenind cronologic în acţiunea Tatar-Bunar voi continua prezentările, tot 
selectiv. 

Adeverul din 16 Octombrie 1924: ... Am primit la redacţie numeroase informaţii, 
despre ce se petrece la Tatar-Bunar si în toata regiunea înconjurătoare. 
Reclamatia făcută de atâtia cetateni notabili, în mare parte originari din vechiul 
regat, constituie, însă, dovada ca nici de asta data Guvernul n-a luat masurile 
reale, cele mai potrivite. Descoperirea vinovaţilor - a adevăraţilor vinovaţi daca 
sunt (s.n.) si pedepsirea lor ulterioara, după litera legii, este un lucru necesar si 
bun, terorizarea populaţiei, pedepsirea pe loc, la întâmplare si în chip samavolnic 
a oricui are nenorocul sa fie bănuit de către jandarmi, acesta este un lucru 
inadmisibil (s.n.) 

17 Octombrie 1924: ...Fapta criminala savârsita de bolşevici în sudul Basarabiei 
nu justifica o revărsare de teroare si de criminalitate, nici macar asupra indivizilor 
vinovaţi, necum asupra maselor populaţiei... ororile inutile trebuie sa înceteze 
imediat, (s.n.) 

18 Octombrie 1924: ...între timp nu încape îndoiala ca situaţia diplomatica s a 
modificat în defavoarea noastra. După recunoaşterea republicii sovietice de către 
Italia si Anglia, vine acum ştirea ca si comisiunea instituita de Guvernul Francez 
a recomandat acesteia recunoaşterea ei fara condiţii. Pozitiunea Uniunii 
Sovietice este, deci, întărită prin recunoaşterea ei de către toate statele 
europene... în fata acestei situaţii, care este si care trebuie sa fie politica 
noastra? 

Ne putem oare gândi ca vom putea rămâne multa vreme unica tara din Europa 
fara raporturi cu o Rusie vecina si intrata pe calea reformei (mare îngrijorare din 
partea comuniştilor români! - n.n. si s.n.). 

Dar... BOMBA! Adeverul din 21 Octombrie 1924: ... La Tatar-Bunar s-a produs 
un nou atac bolşevic în urma caruia au căzut zece morţi si câţiva răniţi. 

Adeverul din 1 Noiembrie 1924: ... Pe măsură ce regimul sovietic îsi arata 
vitalitatea, rezistând timp de şapte ani tuturor acţiunilor potrivnice, dinăuntru si 
din afara, se întarea în Europa ideea ca nu i se poate refuza regimului Sovietic 
recunoaşterea de jure. Boicotarea si punerea la index a unei tari ca Rusia, care a 
fost asa de intim amestecata în viata economica a Europei, nu mai putea 
continua fara grele neajunsuri pentru aceasta. Si, apoi, la ce bun continuarea 
boicotului, daca nu mai era îngăduită nici o speranţa în darâmarea regimului 
roşu. (s.n. ?i cine nu mai îngăduia? n.n.). 

Pe fundalul celor mai sus prezentate, campania pro comunista este reluata de 
aceeaşi presa din „Sărindar” cu accente, uneori voalate, uneori directe, 
cautându-se intoxicarea prin asa-zisele valori si reuşite ale bolşevismului din ce 
în ce mai agreat în lumea occidentala - europeana si transoceanica, dar în 
acelaşi timp si cu o „liniştire” a acelora care se tem de bolşevism, întrucât el, de 
fapt, a „eşuat”. 

Prezentarea acestor analize uzeaza de aceeaşi tehnica ce nu face decât sa 
deruteze, sau sa dezarmeze pe cei care nu conteneau sa-i sublinieze pericolul. 
Sub semnătură I.Teodorescu citim în Adeverul din 10 Ianuarie 1925, articolul 
Enigma comunismului: Sunt sumedenie de enigme pe lumea asta, în cea morala, 



intelectuala, materiala, economica, financiara, enigme mai dureroase, mai 
complicate si mai grave, acum, în perioada de după război, dar este una de ordin 
politic, care mi se pare cea mai misterioasa din toate, cea mai de nepătruns 
pentru un spirit obiectiv si sincer. Este problema comunismului (s.n.). Nu a 
comunismului, ci a temerii ce a cuprins, astazi, mai toate statele de comunism, 
chiar pe cele solide si civilizate, din centrul, apusul, sudul si nordul Europei. De 
ce se tem oare acestea de propaganda comunista... La noi, cu toata râvna si cu 
toata bunăvoinţă, siguranţa generala n-a reuşit sa aresteze 500 de comunişti 
veritabili. Si asta-i tot si lada în pod. E un partid microscopic si cu multa influenta 
în public. Repet ce-am mai spus odata: Daca s-ar laşa comuniştilor noştri cea 
mai deplina liberate a graiului si a scrisului li s-ar acorda pe de-asupra si o 
subvenţie baneasca serioasa, nu cred ca ei ar izbuti, nici în 10 ani sa adauge 
zero cifrei de 500. Am încheiat citatul (subl. n.). I se poate răspunde, acestui 
mesaj liniştitor ca si celorlalte mai înainte prezentate cu alte doua evenimente 
produse cu câţiva ani în urma, daca cele din Basarabia nu erau suficiente. 

Era pe la 10, sau 11 Octombrie 1920. De doua săptămâni se vorbea de greva 
generala în toata tara. Pe la ora 12 se zvoneşte în oraş (laşi n.n .), caia Regie 
(Regia monopolurilor statului n.n.), unde erau circa 1000 de lucratori, s-a 
declarat greva, a fost arborat drapelul roşu (bolşevic n.n), tablourile Regelui au 
fost date jos si sfărâmate în picioare, iar în locul lor au fost aşezate fotografiile lui 
Karl Marx, Trotki si Racowski... Am luat steagul nostru si la ora 1 am pornit 
împreuna cu Pancu (muncitor care înfiinţase Garda conştiinţei naţionale, 
împreuna cu Corneliu Codreanu n.n.) în frunte, pe Lapusneanu si Păcurari, în 
marş fortat, cântând Desteapta-te Române. în apropierea fabricii, în strada, 
câteva grupuri de comunişti sunt date peste cap. Intram în curtea fabricii. 
Pătrundem în clădire, ma urc cu steagul până la acoperiş si îl înfig sus... Greva a 
eşuat... Cel mai puternic centru comunist îl formau Atelierele C.F.R. de la 
Nicolina (laşi n.n.). Aici erau peste 4000 de lucratori, aproape toti bolsevizati. 
Conducătorul din laşi al mişcării comuniste doctorul Ghelerter si aghiotantul sau, 
Gheler îsi fixaseră punctul de rezistenta în cartierele din jurul atelierelor. Nu 
trecuse o luna de la înfrângerea suferita la Regie si ca un semnal de începere a 
grevei generale si a luptei decisive apare steagul roşu, fluturând pe ateliere. Noi 
convocam pentru a doua zi, prin manifeste, pe toti Românii, la o întrunire, în sala 
Principele Mircea. După discursuri ieşim cu steagurile afara si pornim, întreaga 
mulţime, spre Nicolina. în Piaţa Unirii autoritatile ne opresc si ne sfătuiesc sa nu 
mergem deoarece sunt peste 5000 de comunişti înarmaţi, care ne asteapta si vor 
fi mari vărsări de sânge. Noi apucam, atunci, din Piaţa Unirii spre gara. Aici 
arboram drapelele pe depou si pe clădirea gării. Apoi ocupam un tren, care se 
afla la peron si pornim cu el spre Nicolina. In gara Nicolina ^ cineva schimba 
macazul si pătrundem cu tren cu tot în ateliere. Coborâm. în ateliere nimeni. Pe 
una din clădiri, steagul roşu. Eu încep sa ma catar pe nişte trepte de fier prinse în 
perete (scara de incendiu n.n.), luând în gura un steag tricolor. Cu oarecare 
greutate, pentru ca era o înălţime mare, ajung până la acoperiş. Ma ridic 
deasupra si ma târăsc pîna la vârf, smulg steagul roşu si în mijlocul uratelor, în 
adevar de nedescris, care se prelungesc câteva minute, ridic si leg steagul 
tricolor... (Descrierea continua în amănunţime cu ceea ce a urmat n.n.). Si, în 



final: Ne îndreptam pe linia ferata spre gara laşi. Pe deasupra atelierelor bate 
vântul în pânza tricolorului biruitor. (Corneliu Codreanu). 

La prima aniversare a morţii iui Lenin, presa din Sărindar nu scapa prilejul de a 
portretiza figura lui Lenin, în acelaşi mod diversionist în care alternează o vaga 
suspiciune cu elogierea disimulata. Reproducem câteva pasaje din amplul articol 
Lenin, semnat de B. Bradisteanu în Adeverul din 31 ianuarie 1925: 

...Figura lui prea oscilează între ura fara de margini a adversarilor sai si 
dragostea fanatica a partizanilor sai, pentru ca sa poata fi zugrăvită sub aspectul 
ei real. Politica lui, cea a unei revolutiuni, care în tot cazul, e cu siguranţa cea 
mai uriaşa din câte le-a început omenirea, este în curs de dezvoltare. Nimeni nu- 
poate preciza efectele finale. Ca orice revolutiune ea a pricinuit atâtea răni 
adânci, încât contemporanii le vad numai pe ele, pe când urmările bune, ce le va 
avea poate vreodată, nu sunt vizibile. ...E natural ca contemporanul vede mai 
mult distrugerile, pe când rânduiala cea noua nu se arata si nu foloseşte decât 
generaţiilor viitoare (subl.n.). 

Autorul, în continuare, mimeaza ca se repliază, pentru ca în aceeaşi fraza sa 
atraga atentia citiotrului asupra efectelor pozitive ale revoluţiei bolşevice. 

...Este aceasta o aparare a bolşevismului si a lui Lenin? Evident ca nu. Este 
numai încercarea de a găsi în afara de luptele politice ale mometului, un punct 
de observatiune, care sa îngăduie desluşirea formidabilului fenomen, ce este 
revolutiunea rusa, de a găsi posibilitatea pătrunderii ideilor care l-au călăuzit pe 
Lenin, care, orice s-ar întâmpla si oricare ar fi sfârşitul revolutiunii, ai căror 
martori si victime nevinovate suntem (Oare? Cine sunt victimele? n.n.) va 
rămâne în istorie uriaşa figura, erou, sau monstru, constructor, sau distructor, un 
Cromwell, sau un nou Herostrat, iar ideile si actele lui vor influenta, fundamental 
evolutiunea societăţii omeneşti, (subl.n.) 

Adeverul din 19 mai 1925 titrează, pe prima pagina, cu majuscule Marea victorie 
a stângii franceze, înfrângerea opoziţiei nationalisto-reactionare. Articolul 
subliniază pregnant ostilitatea alegatorilor fata de religie. Citez: Blocul national- 
clerical de acolo voia sa arate ca populaţia din Alsacia - Lorena este în marea ei 
majoritate, ostila învăţământului laic, sau şcoala fara Dumnezeu, şcoala în care 
nu se preda religia. Clerul alsacian mobilizase, pentru alegeri, toate forţele sale. 
El voia sa faca dovada ca daca se opune legilor laice în Alsacia - Lorena, legi 
care, după cum se ştie sunt aplicate în restul Franţei, este fiindcă reprezintă într- 
adevar voinţa poporului. Dar rezultatul a fost exact contrar. Si articolul continua 
retoric: ...Alegerile din urma au avut, deci, drept urmare o întărire considerabila a 
guvernării nationale-reactionare. întreaga politica a Franţei va trebui sa se 
orienteze după acest fapt, de o importanta covârşitoare (subl.n.). Semnează 
lunius. 

Ziarul Adeverul din 5 iunie 1925, sub forma NOTE, publica articolul 
BOLSEVICOMETRUL, sub semnătură lui M. Sevastos. Articolul încearcă 
derutarea cititorilor, bagatelizând noţiunea de bolşevic. Citez: 

Unui copil care fura dulceaţa, sau gâtul unui pui, i se zice îndeobşte bolşevic. O 
soţie infidela e bolşevica. Bolşevic este si taranul violentat de jandarm si 
lucratorul, care cere spor de salariu. Bolşevici, prin definiţie, sunt si evreii, 
indiferent daca-s capitalişti sau sionisti. (subl.n.). Jandarmii îi adulmeca pe 



bolşevici, după urma. Au ei o asa intuiţie ca cutare e bolşevic si cutare nu? 
Oamenii politici îi descoperă pe bolşevici cu manualul de istoria doctrinelor în 
mâna. Exista, deci o mutime de instrumente de descoperit si masurat 
bolşevismul de la nas si până la erudiţia oamenilor politici. Din pricina aceasta, 
încurcătură este generala. Nimeni nu poate spune, precis, cine-i bolşevic si cine 
nu, nici un om nu poate jura daca-i adeptul lui Lenin, sau a lui Vintila Bratianu, iar 
agenţii forţei publice nu ştiu pe care bolşevic trebuie sa-l bata, sau sa-l bage la 
închisoare si pe care numai sa-l şantajeze la telefon, sau prin curieri politici. (De 
fapt, cu un an în urma, jandarmii bătuseră crunt, la laşi pe elevii si studenţii 
naţionalişti, nu pe bolşevici n.n.). Aceasta harababura se datoreste faptului ca nu 
avem o unitate de măsură pentru toata tara si care sa indice, atât existenta 
bolşevismului, cât si cantitatea lui - un fel de bolsevicometru. Guvernul, care în 
aceasta perioada de guvernare a găsit soluţii, pentru toate chestiunile economice 
încurcate ar trebui sa inventeze si bolsevicometru, pentru a pune, în sfârsit 
ordine si în problemele politice. Am încheiat citatul. 

Am relatat, în aceste ultime pagini, luarea de poziţie a presei de stânga bolşevice 
nementionând atitudinea profund naţionala a celorlate ziare, în frunte cu 
Universul, al cărui director era Stelian Popescu. 

în încheiere, voi cita, în întregime, un articol tot din Adeverul, având ca data 19 
iunie 1925, în care se protestează vehement împotriva ziarelor Universul, Ultima 
ora. Adeverul titrează: SA LUPTAM PENTRU EGALITATE, combătând cele 
scrise de Universul în articolul UN AFIŞ PENIBIL LA PARIS. 

Reproducem articolul din Adeverul: 

Citim în Universul, la un loc de frunte, următoarea, foarte curioasa 
corespondenta din Paris 

Pe străzile oraşului s-au lipit afişe mari, prin care Le secour rouge internaţional 
cheama lumea la un mare meeting de protestare împotriva ternarei albe din 
România. Vor lua cuvântul d-nii: A.Berthon, Oscar Bloch, A.Coen si A.Forniere. 
Manifestul afirma ca de 8 ani, în România domneşte starea de asediu. Curţile 
marţiale condamna pe capete, muncitorii sunt împiedicaţi de a se organiza, ca 
siguranţa aresteaza mereu oameni nevinovaţi. în provinciile alipite e si mai 
grozava mizeria; şcolile minoritare sunt închise si numai în Basarabia au fost 
împuşcaţi 15000 de tarani si muncitori. Co ocazia unui recent proces făurit de 
siguranţa, acuzaţii au fost nevoiţi sa declare greva foamei si a setei, iar avocaţii 
trimişi de organizaţiile din străinătate, spre a-i apara, nu numai ca nu au fost 
lasati sa vorbească, dar au fost bagati în puşcărie. Manifestul cere cetăţenilor 
Parisului sa ia apararea victimelor. 

Si, foarte alarmat Universul (zice Adeverul n.n.) adauga: Credem ca e de datoria 
guvernului sa trimta un comunicat, aratând toata infamia acestor afirmaţii 
inexacte, care, deocamdată sunt citite de public si care fac o impresie penibila. 
Am încheiat citatul Adeverului din Universul, după care se continua: Nu 
înţelegem deloc aceasta alarma a Universului si ne întrebam cum a putut 
deduce, el ca afişele mari de care se ocupa corespondenta sa, produc o 
impresie penibila asupra publicului parizian. Afişul poarta semnătură unei 
organizaţii comuniste, într-însul se vorbeşte de minorităţi, de stare de asediu, de 
curţi marţiale, de greva foamei si a setei făcută de comunişti - tot lucruri pe care 



Universul le-a înregistrat dintr-un punct care arata perfectul sau acord cu 
siguranţa, cu starea de asediu, cu curţile marţiale. 

Ziarul Universul aproba acte care pun pe comunişti în afara de legi. Foarte des el 
publica articole prin care asmute si guvern si politie si siguranţa româneasca a 
acestei tari împotriva minorităţilor. întreaga lui mentaliate este ca cu un comunist 
poţi face orice, iar cu un minoritar care nu se laşa persecutat, poţi proceda prin 
ameninţări si constrângeri. Mai mult, tot ce spune Universul cititorilor sai, despre 
mişcarea comunista si aprecierea sa în străinătate, e de natura sa-i faca sa 
creada ca pretutindeni comuniştii sunt scosi în afara de lege, sunt urâţi, sunt 
consideraţi ca nişte vânduţi, etc. (Din pacate, nici acum după mai bine de 70 de 
ani de comunism, mulţi nu sunt încă lămuriţi, sau nu vor sa se lamureasca n.n.) 
Daca este asa, cititorii Universului trebuie sa se întrebe ce importanta are ca 
comuniştii din Paris pun un afiş pe strada. Cum poate produce o impresie 
penibila un asemenea afiş asupra publicului francez? Si cum sa arate guvernul 
nostru imfamia inexactitatii afirmatiunii ca noi avem starea de asediu, ca 
muncitorii sunt împiedicaţi de a se organiza, ca siguranţa aresteaza oameni 
nevinovaţi, ca acuzaţii comunişti au fost nevoiţi sa declare greva foamei - toate 
acestea cu aprobarea si uneori cu binevoitorul concurs al Universului? Cât 
despre starea de lucruri din Basarabia, desbaterile parlamentului exista pentru a 
constata grozăviile ce se petrec acolo, relatate de oameni din partidul din care 
face parte directorul Universului (Stelian Popescu n.n.) cu aprobarea acestui 
partid (Adeverul nu pomeneşte nimic de cei 15.000 împuşcaţi, despre care 
vorbeşte afişul, uitând total si de atacurile armate ale bolşevicilor n.n.) 

Aşadar sa-si pună cenuşa pe cap cei care gresesc, cei care, ca Universul sunt 
de părere a tuturor ideilor si faptelor reacţionare. Sa-si pună cenuşa pe cap cei 
care prin atitudinea lor, prin scrisul lor, contribuie la crearea mentalitatii si 
eternizarea faptelor penibile, care asupra unor oamni civilizaţi nu pot produce 
decât impresii peniblie. S-a încheiat citatul din Adeverul. 

Continuam expunerea cronologica a principalelor evenimente politice 
internaţionale, care produc consolidarea statului bolşevic. 

4. CONSOLIDAREA BOLŞEVISMULUI 

în august 1928 se semnează, la Paris pactul Kellog - Briand, la care adera si 
Rusia, în septembrie, prin care se renunţa la războaie de agresiune (Atacarea 
Poloniei de către Soviete în 1939 a fost de aparare ! n.n.) 
în februarie 1929 la Moscova se semnează protocolul Litivinov, între Rusia 
Sovietica, Polonia, România, Letonia si Estonia, prin care se actualizeaza pactul 
Kellog-Briand. Dar în ziua următoare Pravda (oficiosul comunist de la Moscova 
n.n.) aminteşte reprezentantului român ca U.R.S.S. n-a renunţat întru nimic la 
pretenţiile ei asupra Basarabiei, (subl.n.) 

Negocierile cu Rusia sovietica continua, privind pactul de neagresiune, ele 
izbindu-se mereu de cererea teritoriala (Basarabia) a Sovietelor. 

Ele reîncep si se desfasoara la Riga, în perioada martie-aprilie 1932. 

Guvernul francez a cerut aliaţilor sai, România si Polonia sa încerce sa ajunga la 
încheierea uni pact de neagresiune cu Sovietele, cu scopul de a înlesni alianţa 
militară cu Rusia Sovietica; acest scop era împărtăşit de Benes (Cehoslovacia) si 
de N.Titulescu. Negocierile, însă, sunt întrerupte de negociatorul român când, în 



momentul de a semna textul asupra caruia căzuseră de acord, delegatul sovietic 
pretinde sa introducă o clauza, implicând legitimitatea pretenţiilor rusesti asupra 
unei parti a teritoriului nostru si anume, Basarabia. Franţa, ca intermediar, 
făgăduise solemn ca Sovietele nu vor ridica pretenţii teritoriale. 

Statele Unite, aflate într-o perioada de expectativa, după ce ajutasera consistent 
instaurarea bolşevismului în Rusia, se aliniaza, acum demersurilor diplomatice 
europene. 

La 10 octombrie 1933 Franklin Delano Roosevelt trimite o scrisoare lui Mihail 
Kalinin, propunând stabilirea relaţiilor diplomatice între Statele Unite si Uniunea 
Sovietelor. 

Roosevelt recunoaşte guvernul Sovietic, ca guvern legitim al Rusiei, 
în acest context internaţional, la 9 iunie 1934, N.Titulescu îsi perfectează 
opţiunea politica pro-sovietica, prin reluarea relaţiilor diplomatice între România 
si Uniunea Sovietica, fara, însă, ca Sovietele sa recunoască graniţa noastra de 
răsărit. 

Acest demers nu scapa diplomaţilor germani. La 22 octombrie 1934 Germania 
expune, pentru prima oara, ministrului Român de Ia Berlin, Petrescu Comnen, 
oferta Germaniei către România: Garanţia tuturor graniţelor noastre, inclusiv cele 
cu Uniunea Sovietica si cu Ungaria. Reînarmarea completa cu cele mai moderne 
arme, a armatei Române. Germania nu cere României sa-si paraseasca 
alianţele. Singurul lucru pe care îl cere României este asigurarea ca ne vom 
opune oricărei încercări a trupelor sovietice de a trece peste teritoriul nostru, 
(subl.n.) 

Nicolae Titulescu, care promisese francezilor si cehilor ca trupele sovietice vor 
putea trece peste teritoriul nostru, în cazul unui conflict european ascunde 
raportul lui Petrescu Comnen. Totuşi Gheorghe Bratianu, informat de diplomatul 
Mihail Sturdza se deplasează la Berlin, unde i se reînnoieşte oferta germana. 
Refuzul guvernului Român de a lua în consideraţie oferta germana îl determina 
pe Hitler sa-si schimbe, momentan, atitudinea fata de Rusia Sovietica si sa 
încheie pactul Ribentrop- Molotovîn 1939. 

La 27 februarie 1936, Parlamentul Francez ratifica tratatul de alianţa militară cu 
Sovietele. 

5. PRIGOANA RELIGIOASA ÎN SPANIA 

în acest moment cronologic ne aflam în anul declanşării războiului civil din 
Spania, război cu antecedente teroriste, în anii premergători. 

Voi utiliza, în prezentarea acestor evenimente volumul Prigoana religioasa în 
Spania, cu Poema-prefata de Paul Claudel, aparul în limba româna la editura 
Florisrom, în 1996. 

La 16 februarie are ioc victoria electorala a Frontului Popular (comunist, n.n.). 
Războiul civil începe cu rascoala militară din 18 iulie, care ia numaidecât forma 
unei mişcări de reînoire si înviere naţionala. 

în aceasta perioada, când elementele extremiste ale Frontului Popular se dedau 
ofensivei si care se întinde de la 16 februarie la 11 iulie, guvernul face impresia 
ca nu exista, sau, mai bine, ca tolerează dezordinea. El nu pronuta o 
condamnare pentru faptele care tulbura ordinea morala, juridica si politica a tarii, 
care distrug vieţi, proprietăţi si nimicesc comorile artistice ale naţiunii. Pretinsul 



resentiment al maselor contra preotimii nu s-a manifestat în Spania, pornind de 
la 16 februarie în Catalonia, decât numai acolo unde comitetele comuniste si 
anarhiste dominau strada. Apare, însă, binecunoscutul Diversionism, care este 
urmat de acţiunile ample teroriste. 

Spania, în timpul primilor ani ai Republicii, pornind din februarie 1936 este 
supusa guvernelor care au înşelat tara; ele au promis, înaintea revenirii 
Republicii o totala toleranta, în materie de religie: Biserica libera într-un stat liber 
- si aceasta toleranta se transforma, succesiv, în persecuţie legala si în prigoana 
criminala, (subl.n.) 

Propagandiştii oficiali ai marxismului o spun, fara înconjur: Religia este opiul 
poporului. Aceasta este formula fundamentala a marxismului, la care, în fata 
religiei catolice, sau a oricărei religii, trebuie sa consimtă tot proletarismul 
revoluţionar. Ideea de Dumnezeu - scria Lenin lui Gorki, în decembrie 1913-a 
adormit si a slăbit întotdeauna sentimentele sociale, ea a strâns de gât masele 
împovărate prin mijlocirea credinţei în divinitate a asupritorilor. 

Se pretinde, de asemenea ca atacurile contra religiei sunt o urmare naturala a 
adeziunii ierarhiei ecleziastice la mişcarea condusa de generalul Franco. 

Nu se ignora, cu toate acestea, ca vandalismul antireligios s-a manifestat prin 
dezordini si cruzimi, fara număr, începând de la venirea Frontului Popular la 
putere, în februarie 1936. Contra acestor dezordini toti şefii opoziţiei au protestat 
în discursuri pronunţate în camera si au denunţat distrugerea operelor de arta, a 
tablourilor religioase, a monumentelor de sculptura policroma-baroca, mândria 
Spaniei. 

Calvero Satelo (asasinat la 13 iulie de comunişti n.n.), în doua din ultimele sale 
discursuri, enumera lista crimelor comise: 

De la 16 februarie la 15 iunie inclusiv, 160 de biserici au fost în întregime 
distruse, alte 25 au fost incendiate, atacate, sau asaltate; 269 de asasinate au 
fost comise si 1287 de persoane au fost atacate si grav raniţe, printre care 
numeroşi colonişti. Sa ne amintim, de asemenea, de bibliotecile pe care 
Capucinii le posedau în mai multe mănăstiri, mai ales aceea din Sarria, cu 
10.000 de volume, aceea din Ignalda cu 50.000 de volume, toate arse. 

A judeca, în mod general excesele revoluţiei comuniste spaniole, se poate zice 
ca, în istoria popoarelor apusene nu se gaseste nici un fenomen asemanator de 
sălbăticie colectiva, nici o gramada de asemenea atentate împotriva drepturilor 
fundamentale întru Dumnezeu, societăţii si persoanei omeneşti. Ar fi greu de 
descoperit, în decursul veacurilor, o epoca, sau un popor care sa ne ofere o 
asemanatoare rătăcire. Nu facem nici o interpretare cu caracter psihologic, sau 
social, aceasta ar reclama un studiu special. Revoluţia aceasta anarhista este 
excepţionala în istorie. Se cuvine sa adaugam ca hecatomba de persoane si de 
lucruri realizate de către revoluţia comunista a fost premeditata. Cu puţin timp 
înainte de revoluţie sosiseră din Rusia 79 de agitatori specializaţi. 

Comisia Naţionala de Unificare Marxista, în timpul acela, ordona constituirea 
miliţiilor revoluţionare, în toate oraşele. Distrugerea bisericilor, sau nu mai puţin a 
mobilierului lor a fost sistematica si în serie. Din 1931, Liga Ateista a pus în 
programul sau un articol conceput astfel: Plebiscit asupra întrebuinţării, care 
urmeaza sa fie atribuita bisericilor si caselor parohiale si unul din comitetele 



provinciale, enunţa aceasta regula: Localul, sau localurile consacrate, până în 
prezent cultului, vor fi destinate magazinelor colective, pieţelor publice, 
bibliotecilor populare, caselor de baie, sau de higiena publica, etc., după nevoile 
fiecărui oraş. Pentru înlăturarea peroanelor considerate ca duşmane ale 
revoluţiei, se stabilesc, în prealabil liste negre. în ele, pe primul plan, figurau 
Episcopii. Când preoţii, fata de atitudinea poporului, voiau sa salveze altarul 
parohiei, şeful comunist intervenea: Avem ordin sa distrugem toata samânta 
aceasta. 

Dovada cea mai pilduitoare ca distrugerea totala a bisericilor si masacrarea 
preoţilor era un lucru premeditat, este numărul foarte mare de victime. Putem sa 
socotim aproape 20.000 de biserici năruite, sau în întregime praduite. Numărul 
preoţilor asasinaţi se ridics la aproape 16.000. Au fost ucişi, fara procese, de cele 
mai multe ori pe câmp, fara alt motiv, decât acela al funcţiunii lor sociale de 
preoţi. 

In ceea ce priveşte numărul, se avalueaza la peste 300.000 de mireni, care au 
pierit asasinaţi, numai pentru ideile lor politice si, în special religioase; la Madrid, 
în timpul celor trei luni dintâi, au fost executaţi peste 22.000. Aproape ca nu este 
sat din care sa nu fi fost prigoniţi cei mai cunoscuţi oameni de dreapta. Pe scurt, 
s-a încărcat marxismul de cruzime asupra reprezentanţilor lui Dumnezeu. S-a 
jucat fotbal cu capetele celor ucişi. Au fost puşi sa-si sape gropile singuri si apoi 
împuşcaţi la marginea lor si acoperiţi cu tarâna. Bandele de revoluţionari îmbatati 
de sânge si de vin au îmbrăcat odajdiile din altare si au mers în carnaval prin 
sate si oraşe, apoi au fost împuşcaţi de alţi revoluţionari, care i-au crezut preoţi 
adevarati. 

Am încheiat prezentarea revoluţiei din Spania - revoluţie comunista - textul fiind 
citat selectiv din volumul amintit iniţial: Prigoana religioasa în Spania, scris in 
1937 si aparut în limba româna în anul 1996. 

Se tragea cu mitraliera în obrazul lui Hristos, spunea Ion Moţa si se hotărăşte sa 
plece în Spania, pentru a lupta împotriva comunismului. Plecarea are loc pe 24 
noiembrie 1936, fiind însotit de general Gheorghe Cantacuzino, inginer 
Gheorghe Clime, preot Dumitrescu Borsa, avocat Nicolae Totu, economist 
Bănică Dobre, doctor în drept prinţul Alexandru Cantacuzino, doctor în drept 
Vasile Marin. 

La 13 ianuarie 1937, Ion Moţa si Vasile Marin cad pe frontul spaniol la 
Majadahonda, luptând împotriva comunismului. 

Nicolae lorga le dedica celor doi eroi un articol în Neamul Românesc din 19 
ianuarie 1937, cu titlul: Doi băieţi viteji: Moţa si Marin - citez parţial: 

Luptând pentru credinţa lor creştina si pentru cinstea poporului lor, pentru ce este 
etern, scump si curat în latinitatea nebolsevizata, doi tineri Români, doi băieţi 
viteji - Moţa si Marin au căzut înaintea Madridului, aparat de Roşii (subl. n.) 

Când în zilele din urma, îndreptam ştirile de o monotonie desăvârşită, în ciuda 
măcelului zilnic, cu privire la ce se petrece, în miez de iarna, acolo, în nenorocita 
Spanie, nu ne gândeam ca între aceia care si-au dat viata, luptând pentru cauza 
cea buna erau aceşti doi fii ai tarii noastre... 

Cine ştie ce va ieşi din cumplita furtuna, care s-a abatut asupra depărtatului 
pământ latin, unde se revărsă sânge, din toate rănile unui nobil neam!. Dar, daca 



vreodată vom vedea Spania, cum a fost, cum trebuie sa fie, se va putea spune, 
la noi, cu înduioşată mândrie, ca pentru aceasta au curs câteva picaturi din 
sângele scump al tineretului nostru. S-a încheiat citatul din Nicolae lorga. 

6. COMUNISMUL ÎN PORTUGALIA 

Daca Spania a cunoscut dramatismul de neînchipuit al războiului civil cu miile lui 
de morţi si cu pierderea inestimabila a valorilor culturale distruse, vecina ei, 
Portugalia, a parcurs frământările si convulsiile sociale în împrejurări care au 
produs mai puţine vărsări de sânge care totuşi s-au produs, dublate de masive 
arestări si deportări. 

După 1917 disputele între militari si monarhisti se tin lanţ cu răscoale militare, 
manifestări muncitoreşti, greve interminabile, soldate cu guvernări care 
actioneaza între monarhie si republica. Izbucnirea revoluţiei bolşevice 
insufleteste putinele nuclee comuniste care se organizaseră în Portugalia, iar 
victoria Aliaţilor asupra Puterilor Centrale insufla forte noi democraţiei 
portugheze, astfel încât toate greşelile si excesele care o compromisesera până 
în 1917 începeau sa fie uitate în iarna acestui an. în prezentarea situaţiei din 
Portugalia ma voi servi de cartea lui Mircea Eliade Salazar si revoluţia în 
Portugalia (Editura Scara 2002). 

încercarea de restaurare regalista din ianuarie 1919 n-a reprezentat numai o 
serie de gafe, din punct de vedere militar; a fost si o foarte grava greşeala 
politica, anulând pentru multa vreme orice sansa de reîntronare a monarhiei în 
Portugalia. 

Guvernele cad, într-adevar întru-un ritm ameţitor. Anii 1919 si 1920 trec în greve, 
atentate teroriste si schimbări de guverne. O manifestaţie populara pro- 
guvernamentala e atacata cu bombe provocând o panica fara pereche. Patruzeci 
de morţi rămân pe strada. 

Agitaţia comunista creste simţitor în Portugalia. Grevele, actele de sabotaj si 
comploturile pe care până atunci le organizau societăţile secrete, încep sa fie 
controlate de către nucleele comuniste. 

La finele anului 1921 doua guverne militare demisionează, iar la 5 februarie 1922 
i se încredinţează guvernul lui Antonio Maria Da Silva, care reuşeşte sa se 
menţină la putere aproape doi ani. Cum se explica misterul acestui record? 
Antonio Maria Da Silva este un vechi complotist si creatorul artileriei civile din 
ultimii ani ai monarhiei. El va înarma mai târziu si va dirija din umbra Legiunea 
roşie formidabila organizaţie comunista cu care vor avea de luptat toate 
guvernele si chiar dictatura militară. 

In vâltoarea acestor evenimente apare un nume Oliviera Salazar care totuşi în 
1921 era un necunoscut. Numele lui nu circula nici în cercurile politice nici în 
coloanele ziarelor de mare tiraj. Chiar la Coimbra unde era profesor de 
Economie Politica si Finanţe nu se bucura de vreun merit special printre studenţii 
celorlate facultati. întru-un singur loc devenise Salazar de multa vreme celebru, 
în Santa Combra unde văzuse lumina zilei la 28 aprilie 1889. Terminase 
seminarul în 1908 dar fiind prea tânăr nu s-a putut preoţi. Simţea însă o chemare 
mai vasta. 

lata cum o definea el mai târziu: într-un cuvânt eu eram convins ca problema 
naţionala - ca si în Franţa ca si în Italia ca si în Spania - era o problema de 



educaţie, sau cel puţin la temelia tuturor chestiunilor, noi ne loveam de o formaţie 
deficienta a portughezului si ca prin urmare, puţin importa schimbarea guvernelor 
sau regimurilor daca nu încercam în primul rând sa schimbam oamenii. Aveam 
nevoie de oameni, trebuia sa-i educam. 

Anii 1910-1915 îi petrece la Coimbra învăţând, meditând si pregatindu-se pentru 
profesorat. în toamna anului 1914 temina Dreptul si intra în corpul auxiliar al 
universităţii. Dar de abia la 28 aprilie 1917 e numit prin concurs, asistent la secţia 
Ştiinţelor Economice. După un an devine titularul catedrei, puţin înainte de a-si 
lua doctoratul cu o teza despre Evul de aur, natura si cauzele sale (1891 -1915). 
însemnataea pe care Salazar o acorda religiei în viata omului si a societăţii îsi 
gaseste rădăcinile în copilăria lui pioasa nezdruncinata nici de crize, nici de 
sacrilegii. Conştient de dimensiunile sale Salazar îsi descoperă vocaţia de 
profesor, de îndrumător mai ales la colegiul Via-Sacra. El nu exagera printr-un 
exces de modestie. Nici astazi nu este bun vorbitor, apreciaza Mircea Eliade. N- 
are darul oratoriei parlamentare si cu atât mai puţin talentul de a înflacara 
masele, îsi scrie întotdeauna discursurile si înainte de a le scrie le gândeşte. La 
douăzeci de ani adresându-se profesorilor si elevilor colegiului Via-Sacra din 
Vizeu vorbea cu aceeaşi cumpătare si serioziatate cu care va vorbi mai târziu în 
fata studenţilor de la Coimbra si ani după aceea în fata Adunării Camerelor 
Corporative si a tarii întregi. îsi citeşte cuvântarea nu cauta efecte oratorice nici 
strălucirea literara. 

în aprilie 1925 Salazar tine în oraşul Funchal doua conferinţe: Laicism si 
Libertate, Bolşevism si Congregaţie. Sunt mai degraba comunicări ştiinţifice 
decât manifestaţii politice. Dar profesorul de Economie Politica si Finanţe vrea sa 
arate si de data aceasta incompatibilitatea între bolşevism si o societate 
europeana creştina si justa. 

Presiunile interne însă cresc în aprilie si iulie 1925 având ioc doua tentative 
militare de lovitura de stat, apoi urmeaza o perioada de aparenta linişte până in a 
doua jumătate a lunii mai 1926. 

La 31 mai comandantul de marina Cabegadas obţine de la Preşedintele 
Republicii răspunderea menţinerii ordinii în Lisabona. La 4 iunie se da publicităţii 
lista noului guvern. Apare aici pentru prima data printre ceilalţi comunişti un 
nume nou pentru majoritatea portughezilor: Dr. Oliviera Salazar la Finanţe, nume 
care provoacă stupoare mai ales în mediul militarilor. Dar intrigile si certurile între 
militari duc în iunie la schimbarea guvernului, astfel încât Salazar din nou liber îsi 
continua cursurile la Coimbra. 

La 25 martie 1928 însă în urma alegerilor, generalul Carmona este ales 
Preşedinte al Republicii. Politica financiara a dictaturii militare fusese până atunci 
dezastruoasa. Temându-se sa nu devină inpopular, sau poate fiind convins de 
ineficacitatea unei asemenea masuri, Guvernul nu îndrăzneşte sa pună în 
aplicare o politica financiara de sacrificiu. Valoarea monedei naţionale se 
deprecia văzând cu ochii. Guvernul se vede nevoit sa ceara ajutorul Naţiunilor 
Unite, dar dictatura militară nu era bine văzută în cercurile politice europene. 
Perfectarea împrumutului la Geneva se amâna, fapt care îi determina pe unii 
politicieni din Portugalia sa aprecieze ca dictatura militară se va prăbuşi de la 
sine în ziua când poporul va sti ca mult asteptaul împrumut extern nu se va mai 



face. Acesta este momentul care îl propulsează pe Salazar, prin viziunea lui de 
salvare a Portugaliei din criza. 

Salazar era unul din putinii care nu socotea acest împrumut garantat de 
Societatea Naţiunilor indispensabil pentru salvarea tarii. Si încerca sa convingă 
Guvernul, prin articolele lui din Novidades, ca echilibrarea bugetului si 
stabilizarea monedei se poate face fara nici un ajutor extern, prin simpla 
însănătoşire a vieţii economice si financiare a tarii, „împrumutul extern”, 

„Echilibru bugetar si stabilizarea monedei”, „Tot despre echilibru si stabilizare”, 
„Deficit sau excedent”, „Masuri financiare”, se intitulează câteva din articolele lui 
Salazar, care de data aceasta întâlnesc un ecou neobişnuit în opinia publica. 
Oliveira Salazar nu mai era, acum, un necunoscut. Lumea începuse sa 
vorbească despre acest profesor de la Coimbra, care fusese o zi deputat si o 
săptămână ministru de Finanţe - si care pretindea ca are la îndemâna formula 
salvatoare a bugetului. 

în martie 1928, Salazar vorbeşte în fata muncitorilor catolici de la Coimbra 
despre „Doua feluri de economii”, expunându-si încă o data concepţia sa despre 
bogăţie si munca, despre valoarea naţionala a micilor economii realizate în 
cadrul bugetului familiar etc. Si încă odata se ridica împotriva tradiţiei retorice a 
Portughezilor, împotriva lăudabilei intenţii pe care o nutrea fiecare Portughez de 
a-si salva tara printr-un înflacarat patriotism. „Ne aflam, aici în Portugalia, în fata 
unor grave dificultăţi care ne trezesc patriotismul si fac apel la devotamentul 
nostru. Fara îndoiala, patriotismul ne impune fiecăruia dintre noi datorii felurite. 
Dar sa-mi fie îngăduit un sfat: sa nu ne propunem niciodată ca scop al vieţii 
noastre sufleteşti salvarea patriei. Sa lasam misiunea aceasta conducătorilor 
ajutati de Providenţa. Noi putem face un lucru mai simplu si mai uşor: putem 
munci cât mai mult cu putinta, cât mai bine cu putinta si în munca noastra, în 
casa noastra, sa ne învatam a face economii si a cheltui asa cum e mai bine. 
Misiunea conducătorilor este prin acest simplu fapt surprinzător de mult uşurata 
si ei ne vor mulţumi mai bine decât prin discursuri înflăcărate. Flecarim atât de 
mult!...” 

Vorbind muncitorilor catolici din Coimbra, Salazar se adresa, de fapt, tarii întregi, 
anuntându-i, într-un anumit fel, noul drum pe care în curând ştia ca va fi chemat 
sa-l arate. Portugalia traia, atunci, încă unul din extazele sale patriotice, atât de 
surprinzătoare pentru un observator neavertizat. La Geneva, experţii europeni 
acceptaseră în sfârsit, după mai bine de un an de pertractări, sa acorde un mare 
împrumut Portugaliei. Dar cu condiţia ca anumiţi controlori ai Societăţii Naţiunilor 
sa se stabilească la Lisabona si sa verifice justa întrebuinţare a fondurilor. Ceea 
ce însemna, de fapt, o grava ştirbire a autonomiei portugheze. Generalul Ivens 
Ferraz, trimisul extraordinar al Guvernului la Geneva, refuza cu demnitate 
condiţiile Societăţii Naţiunilor, pune capat tratativelor si se întoarce la Lisabona - 
unde e primit cu triumf. Gestul bărbătesc al generalului electrizează din nou 
naţiunea. Dictatura militară, departe de a ieşi compromisa prin eşuarea 
împrumutului - asa cum speraseră oamenii politici - cunoaşte, dimpotrivă, un 
răsunător succes de opinie publica. Portughezii tratau din nou extazul patriotic de 
pe timpul ultimatumului englez. Si toti se declarau gata sa-si dea viata pentru 
salvarea patriei. Era exact ceea ce îndemna Salazar pe muncitorii de la Coimbra 



sa nu faca. Salazar ghicea ca aceasta răbufnire viguroasa a orgoliului naţional e 
ameninţata de sterilitate daca nu e canalizata către lucruri mici, care se pot face, 
în loc sa fie inutil cheltuita în intenţii generoase si în gesturi mari. Omul care se 
pregătea sa intervină activ în viata publica a Portugaliei, îsi anunţa de pe acum 
programul sau de guvernământ, care era, de fapt, primul program cu adevarat 
revoluţionar: fiecare sa încerce a realiza cât mai mult, la el acasa, începând prin 
a face ordine în viata lui si a familiei sale - si sacrificând puţin - o ora de somn, o 
zi de vacanta, un spectacol, un fel de mâncare etc. 

în a doua jumătate a lunii aprilie 1928, intrarea în guvern a lui Salazar e iminenta. 
Dar de data aceasta, Salazar nu mai accepta atât de repede invitaţia de a 
colabora la guvern. Experienţa din iunie 1926, când ofiţerii alergaseră sa-l ia de 
la Vimieiro ca sa-l demită o săptămână mai târziu, era încă destul de proaspata. 
De data aceasta nu primea sa faca parte din guvern decât în anumite condiţii, 
care nu erau numai grele, dar implicau chiar investirea ministrului de Finanţe cu 
puteri dictatoriale. Lesne de înţeles şovăielile Guvernului prezidat de generalul 
Vicente de Freitas. Salazar cerea unei dictaturi militare victorioase sa i se 
încredinţeze lui, de la început, puteri dictatoriale. Nu-si lua răspunderea situaţiei 
economico-financiare si nu garanta echilibrarea bugetului, decât daca 
Preşedintele de Consiliu acorda Ministerului de Finanţe dreptul de control absolut 
asupra tuturor celorlalte ministere. 

în cele din urma Guvernul accepta, iar acest dictator sui-generis îsi ia în primire 
ministeriatul Finanţelor, la 27 aprilie, ţinând o cuvântare cu totul neobişnuita în 
asemenea împrejurări; începe prin a mărturisi ca „sarcina” pe care si-o ia 
„reprezintă pentru el un sacrificiu atât de mare, încât n-ar face-o de amabilitate 
sau favoare pentru nimeni”. Anunţa apoi drepturile pe care le-a obtinut de la 
Preşedintele de Consiliu: 1) toate ministerele se angajeaza sa-si limiteze si sa-si 
organizeze serviciile în cadrul bugetului global atribuit de Ministerul Finanţelor; 2) 
orice măsură pe care ar lua-o celelalte ministere si care ar avea repercusiuni 
asupra cheltuielilor Statului, trebuie sa fie discutata în prealabil cu Ministerul 
Finanţelor; 3) Ministerul Finanţelor poate opune veto-ul sau la orice iniţiativa a 
celorlalte ministere; 4) angajându-se, totuşi, sa colaboreze cu ele în tot ceea ce 
priveşte reducerile bugetare respective. Nu cere, însă, numai atât. Anunţa 
membrii Guvernului si tara întreaga ca nu trebuie sa se aştepte Ia miracole. Totul 
depinde de capacitatea cu care poporul portughez va putea realiza „sacrificiile 
necesare” si de încrederea cu care îl va însoţi; „încredere în inteligenta mea si în 
cinstea mea, încredere absoluta dar senina, calma, fara entuziasme exagerate 
nici descurajări”. De un lucru pot fi totuşi siguri: „Ştiu foarte bine ceea ce vreau si 
încotro merg, dar sa nu mi se ceara sa ies la capat în câteva luni”. Nu încape 
îndoiala ca un asemenea discurs a provocat în foarte multe cercuri stupoare. 
Portughezii erau învatati sa li se vorbească altfel. Unii din ei au ramas 
nedumeriţi, alţii au ridicat neîncrezători din umeri. Toţi se aşteptau, însă, sa-i mai 
auda vorbind, sa-si vada dictatorul aparând în fata maselor, însufletindu-le prin 
cuvântări patriotice, electrizându-le prin formule fericite. Dar Salazar era un 
dictator care cerea, înainte de toate, sa fie lasat în pace. S-a închis în cabinetul 
sau de lucru, aplecat asupra coloanelor de cifre, trudindu-se zi si noapte sa 
reducă, sa echilibreze, sa economisească. Nu vedea aproape pe nimeni, lucrând 



exclusiv cu funcţionari de la Ministerul Finanţelor refuzând sa ia parte la 
ceremoniile oficiale, refuzând sa apara la banchetele diplomatice - obsedat de 
un singur gând: echilibrarea bugetului. „Flecarim prea mult!”, se adresase el, cu 
doua luni mai înainte, lucratorilor catolici din Coimbra. Era fericit ca cel puţin 
acum putea sa muncească fara sa-si mai anunţe, sa-si explice si sa-si susţină 
planurile. Dictatura avea pentru el marele merit de a-i laşa libertatea de acţiune 
fara sa-l mai oblige sa vorbească. Pentru Salazar, întreaga viata publica a 
Portugaliei se subsuma, în 1928, urgentei de a salva finanţele si economia tarii, 
îsi luase ramas bun de la Centrul Catolic printr-o cuvântare tinuta câteva ceasuri 
înainte de a deveni ministru: „Le spun catolicilor ca sacrificiul meu îmi da dreptul 
sa aştept acest lucru de la ei: sa fie cei dintâi care sa faca sacrificiile cerute, si 
cei din urma care sa ceara favoruri pe care nu le voi putea acorda”. 

Salazar nu exagera vorbind de „sacrificiul” sau. Simţea ca pierde pentru 
totdeauna liniştea de la Coimbra, ca renunţa la singura munca pe care o 
împlinea cu bucurie - profesoratul - ca-si jertfeşte toate pasiunile sale spirituale, 
pasiunea de cercetător, de cărturar, de pedagog. Ştia ca nu va mai avea timp sa 
citească, nu va mai găsi timp sa mediteze; de abia daca îi va mai ramânea timp 
sa se reculeaga si sa se roage. Pentru un om obişnuit cu o anumita viata 
spirituala, un om care iubea singurătatea, convorbirile savante, biblioteca, 
intimitatea cercurilor religioase - sacrificiul era într-adevar considerabil. Cu atât 
mai mult cu cât nimeni nu-i putea garanta ca nu va fi un sacrificiu zadarnic. 
Dictatura militară îi asigura doar continuitatea în acţiunea pe care si-o propusese. 
Ramânea de văzut daca poporul îl va putea urma, daca munca sa va rodi. 
Evident, pentru cine îl cunoştea, Salazar se preocupa prea puţin de recompensa, 
de glorie, de notorietate, îi era cu totul indiferent daca oamenii îl vor lauda sau îl 
vor huli. Cerea, însă, încredere: nu pentru a trece cu izbânda un examen în fata 
naţiunii, ci pentru a putea salva Statul - si aceasta cât mai era timp. 

Salazar si-a început dictatura într-un moment când aproape totul era pierdut. 

Dar, în acest ceas al 11 -lea în care fusese chemat, ştia ca poate cere orice 
sacrificiu naţiunii; după umilinţa pe care o primise la Geneva, Portugalia 
înţelesese ca nu mai poate aştepta nimic dinafara. Salazar îsi luase 
angajamentul sa echilibreze bugetul într-un singur an, miracol pe care nu-l putea 
crede nimeni. Cu atât mai stranie parea asigurarea aceasta, cu cât dictatorul 
financiar nu venise cu nici o reforma revoluţionara cu nici o concepţie mare. Era 
foarte greu pentru un profesor universitar de o excesiva sobrietate, pentru un om 
care nu era văzut nicăieri si nu vorbea aproape niciodată, era foarte greu sa 
devină popular cu un program care nu aducea nici un element senzaţional. 
Revoluţia lui Salazar era cu atât mai greu de înţeles cu cât era de o 
surprinzătoare simplitate; căci pe el îl interesau în primul rând lucrurile mici si 
bine făcute. 

într-o cuvântare pe care a fost nevoit sa o rostească pentru a mulţimi ofiţerilor 
garnizoanei din Lisabona, care-i invitaseră sa-l omagieze la Marele Cartier (9 
iunie 1928), Salazar îsi mărturiseşte încă odata marea lui credinţa în forţa 
creatoare si eficienta simplităţii: „Am luptat întotdeauna pentru o politica de 
simplu bun simt - împotriva planurilor grandioase, atât de grandioase si atât de 
vaste încât ne risipeam toata energia ca sa le admiram si nu ne mai rămâneau 



forte ca sa le realizam”. Le aminteşte ofiţerilor de la Marele Cartier ca nimic nu se 
poate construi în Portugalia înainte de a rezolva problema financiara, ce se 
reducea la următoarele elemente: deficit cronic, o datorie flotanta extraordinara si 
o datorie asa zisa consolidata excesiva. Ceea ce trebuia dobândit, deocamdată, 
cu orice mijloc era echilibrarea cheltuielilor publice; deşi râul nu va putea fi taiat 
din rădăcină decât prin stabilizarea monedei. Până atunci cel mai important si 
mai urgent lucru de făcut erau economiile. „Sa nu ne facem iluzii: reducerile 
serviciilor publice si ale cheltuielilor aduc cu sine restricţii în viata privata si, ca 
atare suferinţa. Vom avea de suferit în urma scăderii câştigurilor, a ridicării 
impozitelor, a scumpirii vieţii. Sacrificii si încă mari am mai făcut până acum, dar 
din nefericire au fost pierdute pentru salvarea noastra; sa le facem acum cu un 
scop bine definit, integrate într-un plan de ansamblu, si vor fi sacrificii 
salvatoare...” 

Evident, un dictator care începe prin a cere economii nu se poate aştepta sa 
ajunga peste noapte idolul mulţimilor. Mitul de început al lui Salazar nu creste 
prin anunţarea reformelor financiare; dimpotrivă. Dar Salazar nu voia, 
deocamdată, decât sa echilibreze bugetul; popularitatea sau impopularitatea lui îi 
erau, pentru un moment, indiferente. In jurul lui nu avea pe nimeni. Armata 
făcuse apel la el ca la un tehnician, nu ca la un sef. Se putea bizui, însă, pe 
sprijinul total al dictaturii militare si aceasta îi îngăduia o desăvârşită libertate de 
acţiune. Puţin timp după ce fusese numit ministru de Finanţe, Cardinalul 
Cerejeira, fostul lui coleg la Universitatea din Coimbra, difuzează o epistola 
adresata clerului si catolicilor portughezi prin, care îi îndeamnă sa susţină opera 
începută de Salazar. Cei din Centrul Catolic erau singurii care înţelegeau 
importanta politica a prezentei lui Salazar în guvern; deşi în slujba dictaturii 
militare, a mişcării de la 28 mai, Salazar asigura deocamdată salvgardarea 
drepturilor religioase, rezervându-si pentru mai târziu, orientarea guvernării în 
spiritul si litera Centrului Catolic. Dar Salazar, care pusese anumite condiţii când i 
se oferise Ministerul Finanţelor, fusese si el silit sa accepte o condiţie primind 
acest post. Si anume, îsi luase angajamentul sa nu faca nici o alta politica în 
afara celei instaurate de mişcarea de la 28 mai. Asa cum vom vedea, el însusi 
înţelesese ca nu mai are nici un rost sa încerce realizarea politicii Centrului 
Catolic, când mişcarea de la 28 mai parea ca are toate sansele de a deveni o 
revoluţie naţionala. 

Dar, deocamdată, Salazar nu avea alta tinta decât echilibrarea bugetului: „Ştiu 
foarte bine ce vreau si încotro ma îndrept”, mărturisise el luând în primire 
Ministerul Finanţelor. îsi avea bine seriate problemele si îsi dadea seama ca totul 
se va prăbuşi daca nu va începe de la temelie. Acest filosof catolic, care crede - 
si o va mărturisi de nenumărate ori, în urma - în primatul spiritualităţii si în forţa 
creatoare a spiritului, e nevoit sa-si înceapa revoluţia echilibrând bugetul unei tari 
în pragul prapastiei si trudindu-se sa-i însanatoseasca finanţele. Dar, si în 
aceasta activitate, în aparenta atât de aproape de pământ, Salazar îsi pastreaza 
tehnica lui spirituala. Echilibrarea bugetului nu e numai opera unui financiar - 
este, totodată, opera unui moralist, a unui filosof si a unui practicant creştin. 
„Prezentam bugetul pentru exerciţiul 1928-1929; nu e o lucrare perfecta, dar are 
dreptul de a fi considerata o lucrare serioasa”. O lucrare serioasa, într-o tara 



îmbatata de demagogi, exploatata de afacerişti si ruinata de incompetenţi, poate 
fi privita ca un început revoluţionar. „Bugetul pe care-l prezentam nu e rezultatul 
unor combinaţii artificioase; este ceea ce se asteapta sincer sa fie; este ceea ce, 
în fata faptelor si cifrelor cunoscute avem dreptul sa aşteptam sa fie”. 

Salazar alege ca cel dintâi instrument al revoluţiei si cea mai sigura arma a 
reformei sale financiare - sinceritatea. Gaseste ca e mai simplu sa pună de la 
început tara întreaga în fata Adevărului, oricât ar fi el de dezagreabil. A continua 
cu bugete trucate si cu reforme fictive nu e numai ineficient, e de-a dreptul 
primejdios. Oamenii trebuie sa înţeleagă ca se afla pe marginea prapastiei, si ca 
nu se pot salva decât singuri. Salvarea poate fi făcută cu mijloace simple, asa 
zisele procedee clasice; economii, fireşte, dar nu numai economii - ci si o buna 
gospodărie înăuntrul ministerelor, suprimarea creditelor neutilizate, amânarea 
lucrărilor mai puţin urgente, renunţarea la cheltuieli parazitare. 

Toate acestea - simplitate, bun simt, sinceritate, adevar - sunt mijloacele 
revoluţionare prin care Salazar încearcă nu numai sa salveze finanţele tarii ci, în 
acelaşi timp, sa-si trezească neamul din aromeala artificioasa în care îl 
cufundaseră câteva generaţii de liberalism. Fireşte, el nu are sentimentul ca 
creeaza ceva - ci ca e numai un exponent al revoluţiei, ca nu face decât sa dea 
forma unei stări de fapt, singura creatoare de istorie. „în ceea ce ma priveşte, 
mărturiseşte într-o cuvântare din 21 octombrie 1929, sunt convins ca uşurinţa cu 
care s-au realizat anumite acte si rapiditatea cu care s-au dobândit rezultatele, 
demonstrează ca n-am făcut altceva decât sa traduc în cuvânt si în fapt - poate 
cu mai multa precizie decât alţii, datorita condiţiilor speciale ale locului în care ma 
aflam - tendinţele, aspiraţiile, spiritul de reînnoire si de reforma al tarii”. Si 
continua: „într-un sistem de administraţie în care predomina lipsa sincerităţii si 
teama de a lucra la lumina, am afirmat, din cel dintâi ceas, ca se impune o 
politica de adevar. într-un sistem de viata sociala în care nu voia sa se tina 
seama decât de drepturi si nu si de datorii, în care comoditatile si uşurinţele se 
prezentau ca cea mai buna regula de viata, am anuntat, ca o condiţie necesara a 
şalvarii, o politica de sacrificiu. într-un Stat care ne împartea sau ne laşa sa ne 
împartim în ireductibilităţi si în grupuri, ameninţând sentimentul si forţa unitatii 
naţiunii, am aparat, pe deasupra înfrângerilor si pericolelor derivate din ele, 
necesitatea unei politici naţionale...” Cel care vorbea astfel, în sala Consiliului de 
Stat, la 21 octombrie 1929, nu mai vorbea ca un simplu ministru al Finanţelor 
investit cu depline puteri pentru echilibrarea bugetului si salvarea economica a 
tarii, începe sa se întrevadă rolul sau de îndrumător al neamului si de adevarat 
conducător al regimului născut din revoluţia de la 28 mai. Era a treia oara când 
vorbea Salazar de când intrase în guvern. Trei cuvântări într-un an si jumătate; 
trei cuvântări care alcătuiesc laolalta patruzeci de pagini de carte. Dar, între timp, 
miracolul în care nu crezuse nimeni - se împlinise. Pentru întâia oara de la 1913, 
bugetul Portugaliei nu mai prezenta un deficit. Dimpotrivă, bugetul 1928-1929 
alcătuit de Salazar, se încheiase cu un excedent de 1.576.000 escudos - fata de 
deficitul de 388.667.000 escudos al anului precedent. Rezultatul era atât de 
miraculos încât mulţi n-au voit sa-l creada, încă nu erau obişnuiţi cu Adevărul, pe 
care se întemeia Salazar „prin temperament, prin convingere, prin impunere a 
conştiinţei”. 



Anul 1928 trecuse într-o relativa linişte. Numai în cursul verii izbucnise o 
încercare revoluţionara la Lisabona, condusa de un grup de militari care nu voiau 
sa accepte noua orientare pe care o capatase mişcarea de la 28 mai sub 
dictatura lui Salazar. „în viata guvernamentala asta e doar un incident. Pe mine 
ma interesează sa ştiu numai cât va costa tezaurul si cât va costa tara aceasta 
revoluţie...” 

Asemenea incidente se vor mai repeta, si încă mult mai grave. Anevoie s-ar fi 
putut realiza o prefacere atât de profunda ca aceea pe care o visase mişcarea de 
la 28 mai si pe care Salazar se angajase s-o duca la bun sfârsit, fara ca lumea 
veche sa nu încerce orice îi sta cu putinta ca sa supravieţuiască. 

Erau zvârcoliri care nu dovedeau un dezechilibru social si politic, ci seriozitatea 
cu care se împlinea revoluţia naţionala. Căci - astazi, la lumina evenimentelor 
care au urmat, nu mai încape îndoiala - Salazar „ştia ce vrea si încotro se 
îndreaptă” nu numai în ceea ce privea echilibrarea bugetului, ci mai ales în ceea 
ce privea revoluţia începută de mişcarea de la 28 mai. în clipa când fusese 
chemat la guvern, situaţia politica era grava. Dictatura militară - singura 
posibilitate pe care o mai avusese Statul portughez de a se salva de demagogie 
si de inevitabila sa consecinţa, comunismul - se afla într-o permanenta criza. S- 
ar mai fi putut menţine prin forţa încă sase sau douăsprezece luni si apoi totul s- 
ar fi prăbuşit. Acceptând sa colaboreze cu mişcarea de la 28 mai Salazar, 
înţelegea sa o salveze, nu pentru a face sa dureze dictatura militară ca atare, ci 
pentru a salva si promova revoluţia naţionala, îsi dadea prea bine seama ca 
mişcarea nu putea dura si spori decât în măsură în care îsi păstră elanul iniţial, 
revoluţionar. Orice încercare de compromis cu spiritul si formele vechiului regim 
i-ar fi fost fatala. 

De aceea Salazar se grăbeşte sa „interpreteze” chiar reformele lui financiare în 
termeni spirituali, de revoluţie naţionala. Nu colaborase numai ca un tehnician, 
pentru care lumea se reduce la cifre, la deficite si la excedente. Cifrele, pentru el, 
reprezentau icoana unui anumit fel de a valorifica viata. Deficitele se datorau nu 
numai unei detestabile administraţii, ci si unei false concepţii a lumii si a vieţii. 
Pentru Salazar, echilibrarea bugetului era o operaţie urgenta, dar care nu-si 
gasea îndestularea în sine. La nimic n-ar fi folosit un buget echilibrat daca lumea 
ar fi continuat sa creada în vechile mituri liberale ale bogăţiei, producţiei, 
individului etc. Salazar se grăbeşte, aşadar, sa pună în practica si sa justifice 
concepţiile sale economice, care nu erau, în fond, decât o consecinţa fireasca a 
revoluţiei spirituale si politice pe care naţiunea portugheza trebuia s-o realizeze 
sub imboldul mişcării de la 28 mai. Bugetul fusese echilibrat pentru ca se 
aplicaseră masuri „revoluţionare”: bun simt, simplitate, economii etc. Acelaşi 
spirit trebuia, însă, sa permeieze întreaga viata economica a naţiunii. Revoluţia 
trebuia sa transforme însesi valorile fundamentale ale economiei, reintegrându-le 
într-un sistem organic de valori spirituale. „Noi am viciat - spune Salazar într-un 
faimos discurs tinut câţiva ani mai târziu (16 martie 1933) - conceptul de bogăţie, 
l-am desprins de funcţia sa proprie de a susţine, cu demnitate, viata omeneasca; 
am făcut din el o categorie independenta care nu are nimic de-a face cu interesul 
colectiv, nici cu morala si am presupus ca indivizii, statele sau naţiunile ar putea 
avea ca scop adunarea de bunuri fara utilitate sociala, fara reguli de justiţie în 



dobândirea sau în folosirea lor. Am viciat noţiunea de munca si persoana 
muncitorului. Am uitat demnitatea lui de fiinţa umana, am tinut seama exclusiv de 
valoarea sa de maşina producătoare, i-am masurat sau i-am cântărit energia, si 
nu ne-am mai amintit, macar, ca e un element al familiei si ca viata nu e numai în 
el, ci în soţie, în copii, în cămin. Am mers chiar mai departe: i-am despărţit; am 
numit femeia si copiii valori mai mici, dar mai ieftine, de producţie - unitati 
singuratice, elemente egal de independente unele fata de altele, fara legaturi, 
fara afecţiuni, fara viata în comun - si am dizolvat de fapt familia...” 
într-o revoluţie, ca în orice organism, totul se tine, totul se leaga. Salazar îsi 
dadea prea bine seama ca nu poate dobândi excedente bugetare daca nu 
organizează viata economica a tarii, si ca nu poate începe aceasta organizare 
daca nu restaurează autentica semnificaţie spirituala a muncii si producţiei. Totul 
trebuia, asa dar, preschimbat. „Revoluţia continua!”, exclama el într-o cuvântare 
tinuta mai târziu, Revoluţia continua mereu, din clipa în care generalul Gomes da 
Costa luase armele la Braga, razvratindu-se împotriva demagogiei si a vechiului 
regim. Nimeni altul ca Salazar nu e mai sensibil la aceasta revoluţie în marş, la 
aceasta necontenita prefacere morala a tarii, la care colaborează nu numai prin 
geniul sau financiar si exemplul lui de muncitor prodigios, dar mai ales printr-o 
curajoasa iniţiativa teoretica si politica. Cu fiecare decret de lege, cu fiecare noua 
cuvântare - si vorbeşte atât de rar încât cuvântările lui sunt întâmpinate cu o 
neobişnuita căldură - analizeaza încă un aspect al revoluţiei, valorifica încă o 
noua etapa încheiata, interpretează, formulează, amplifica. 

Curând, Salazar devine şeful spiritual si politic al regimului instaurat de mişcarea 
de la 28 mai, deşi nu e decât un ministru de Finanţe investit cu puteri dictatoriale. 
Dar el este acela care vorbeşte în numele dictaturii militare. El este acela care 
explica masurile guvernamentale, care răspunde criticilor, care pregăteşte 
transformarea dictaturii militare într-o revoluţie naţionala totalitara. La 28 mai 
1930, Salazar este acela care vorbeşte ofiţerilor adunaţi în Sala do Risco pentru 
a sărbători patru ani de la izbucnirea mişcării revoluţionare. Si le vorbeşte despre 
„Dictatura administrativa si revoluţie politica”, amintindu-le dezordinea politica, 
financiara, economica si sociala a Portugaliei democratice. „Se spune ca regii nu 
au memorie; se pare însă ca popoarele au încă si mai putina”. Salazar 
răspundea astfel în bloc tuturor celor care cârteau si criticau, tuturor celor care 
începuseră sa uite „regimul de nesiguranţa, de revolta, de greve si de atentate 
care se statornicise în tara”. Erau oameni care ar fi vrut ca bugetul sa fie 
echilibrat si economia tarii însănătoşită fara dictatura. Salazar le aminteşte ca 
„suspendând drepturi pe care de fapt naţiunea nu le mai exercita, impunând 
unora tacerea si asigurând tuturor liniştea si siguranţa, dictatura a creat 
guvernării publice condiţiile necesare unei munci rodnice”. Si, „fiind imposibil de a 
ataca simultan si cu o egala intensitate - toate problemele”, a trebuit sa-si 
concentreze eforturile în rezolvarea problemei dominante, „fara de care nimic 
mare si solid nu se putea realiza”: dezordinea financiara. Asta nu înseamnă, 
fireşte, ca dictatura militară se va putea mulţumi sa faca numai „administraţie”, 
ignorând problemele politice, vorbind despre revoluţia mentala si morala a 
contemporanilor si despre pregătirea generaţiilor de mâine, Salazar îsi 
mărturiseşte încă odata coerenta sa cu sine. E adevarat ca aceste doua 



preocupări - revoluţia spirituala si importanta tineretului - se întâlnesc 
pretutindeni în lumea contemporana, ele alcătuind dominanta momentului istoric. 
Dar în acelaşi timp ele corespundeau vocaţiei de totdeauna a lui Salazar. 
Totdeauna Salazar a crezut în primatul spiritualului, si întreaga lui viata si-o 
închinase educaţiei, pregătirii morale si mentale a tineretului. Acest om care 
visase sa fie preot în Santa Comba si devenise profesor la Coimbra pentru ca se 
convinsese ca funcţia de pedagog e mai urgenta lumii moderne si tot atât de 
grea ca si a sacerdoţiului - avea acum putinta sa-si împlinească vocaţia de pe 
treapta de conducător al vieţii publice. Evident, dictatura militară nu făcuse apel 
la el ca la un reprezentant al spiritualului - ci pur si simplu ca la un expert 
financiar. Dar Salazar avusese destul geniu politic ca sa devină indispensabil si 
sa-si convingă colaboratorii de necesitatea unei revoluţii totale. Ştiind prea bine 
ce vrea si încotro se îndreaptă, nu se grabea în confiscarea puterii în mâinile 
sale. Ştia ca ea îi va fi data fara s-o ceara. Ştia ca, clădind întotdeauna pe 
adevar si pe sinceritate, lucrând la lumina zilei, va deveni tot mai necesar si i se 
vor încredinţa tot mai total frâiele conducerii. Dar nu asta îl interesa - puterea în 
sine - ci câmpul de activitate tot mai larg pe care-l câştiga pentru realizarea 
idealului sau politic, care era, cum am văzut, prin excelenta un ideal spiritual. 
Salazar avea marele privilegiu de a putea vorbi despre primatul spiritualului după 
ce se dovedise în ochii tuturor un financiar desăvârşit si un om politic de mare 
clasa. Nu vorbea, de altfel, despre un vag climat al spiritualului, despre anumite 
nostalgii personale - ci se revendica tradiţiei spirituale a Portugaliei, care era 
creştina, latina si europeana. Educaţia religioasa nu-l îndepărtase de lume: 
dimpotrivă, îl ajutase sa descopere valoarea sacra a vieţii sociale. Structura 
antimistica, Salazar nu sovaise sa afirme ca si „Statul participa într-un anumit fel 
la absolut”, iar mai târziu va defini Statul ca „o gândire în acţiune”. Reintegrarea 
naţiunii portugheze pe linia destinului sau istoric implica nu numai reîntoarcerea 
la unităţile organice (familia) si sociale (breslele), ci si valorificarea vieţii în spirit 
creştin. De nenumărate ori revine Salazar în cuvântările sale asupra acestei 
teme fundamentale: numai o viata spirituala autentica si fertila garanteaza 
ordinea politica, echilibrul social si progresul economic. Nu se sfieste sa afirme 
ca chiar corporaţiile nu au un scop exclusiv economic ci o finalitate spirituala (26 
mai 1934). Nimic nu poate dura, pe nici un nivel al realitatii sociale, daca spiritul 
nu e prezent si activ. Vorbind la 27 aprilie 1935 despre realizările Guvernului, 
spune: „Garanţia suprema a stabilitatii operei întreprinse se afla tocmai în 
reforma morala, intelectuala si politica, fara de care îmbunătăţirile materiale 
echilibrul financiar si ordinea administrativa ori nu se puteau realiza, ori nu 
puteau dura”. Daca totul se descompune în lumea moderna, daca nimeni nu mai 
crede în cuvântul vecinului, asta se datoreste minciunii, scrie Salazar. „Criza 
morala, mai mult chiar decât criza materiala, nefericeşte lumea” (27 aprilie 1935). 
„Morala trebuie sa însufleţească si sa dea conţinut oricărei acţiuni umane” (10 
februarie 1935). „Nu putem ierta Statului care ne-a precedat, doua grave crime: a 
obliterat în conştiinţe sentimentul naţional; a separat de funcţia guvernării, 
politica - si de una si alta, morala” (ibid.). 

Setea aceasta de spiritualitate nu are, în concepţia lui Salazar, nimic excepţional. 
Ea corespunde unei nevoi fundamentale a omului, nevoia de credinţa - „fântâna 



nesecata a vieţii spirituale” - nevoia de absolut. Salazar nu se sfieste sa 
vorbească într-un discurs politic despre Dumnezeu si despre credinţa, pentru ca, 
înainte de toate, vrea sa fie sincer fata de sine însusi - si el e un filosof care 
crede în Dumnezeu - iar cuvântarea lui e adresata portughezilor ca atare, nu 
omenirii în general; si pentru Salazar, portughezii sunt ei înşişi întru cât tine 
seama de structura lor spirituala si tradiţia lor, prin excelenta creştina. 

Evident, mărturisind întotdeauna Adevărul, neascunzând greutăţile si 
obstacolele, amintind ca omul real este cu totul altceva decât cetateanul 
ideologiilor liberale, cerând necontenit eforturi si jertfe, neîncurajând nici o 
comoditate si nici un compromis - opera lui Salazar nu era întotdeauna pe placul 
tuturor. „Nu ascund nici nu diminuez dificultăţile acestei politici care nu 
exploatează pasiunile si se adreseaza calităţilor celor mai nobile ale oamenilor” 
(27 aprilie 1935). Dar el nu avea vocaţia unui dictator care ştie sa însufleţească 
masele si sa le constrângă dezlănţuind pasiunile tari. Nu facea apel la 
sentimentele vehemente. Discursurile sale cele mai răscolitoare erau 
întotdeauna îndelung meditate, cuviincios scrise si citite cu acelaşi glas 
profesoral. „Profesor destarat în politica, am făcut din guvernare un zel de 
magisteriu, făcând necontenit apel mai ales si în pofida tuturor ia forţa si nobleţea 
spiritului”, mărturiseşte el la 28 ianuarie 1934, adresându-se unei Asociaţii 
Şcolare. 

„Profesor destarat în politica”, dar rămânând totuşi profesor, refuzând sa-si 
trădeze vocaţia lui de a învata pe alţii, de a creste, de a educa. Salazar n-a 
abdicat niciodată de la seriozitatea si onestitatea profesorului. A continuat sa 
spună Adevărul cu aceeaşi probitate, si-a pastrat vocabularul precis, aspru, 
ştiinţific, n-a renunţat la nici una din credinţele sale fundamentale, n-a 
împrumutat nici una din superstiţiile omului politic. Miracolul nu este ca un 
asemenea profesor, care nu voia sa abandoneze nici una din severităţile carierei 
sale, a avut totuşi succes în câmpul politic - miracolul este ca s-a îngăduit unui 
asemenea profesor sa activeze, cu puteri de dictator, în politica. în fond, asa cum 
a marturisit-o deseori Salazar, ideile sale politice n-aveau nimic extraordinar; 
multe din ele mai fuseseră formulate, câteva fuseseră puse în aplicare în alte 
tari. Extraordinar este faptul ca un om care-si mărturiseşte credinţa în asemenea 
idei este chemat totuşi sa devină dictatorul unei tari - fara sa aiba în jurul lui o 
mulţime si un mit care sa-l impună, fara sa dispună de nici una din magiile 
stapânitorului de mase, fara glas de tribun, fara gesturi sublime, fara inspiraţie 
profetica. într-adevar, ce sunt cuvântările lui Salazar - texte îndelung meditate, 
calm scrise, moderat rostite - pe lângă neistovita oratorie a unui Jose Antonio de 
Almeida? Cum îndrăznea acest cărturar sa vorbească maselor cu acelaşi lexic si 
acelaşi timbru cu care vorbise studenţilor de la Coimbra, maselor portugheze 
care fuseseră ani de-a rândul dinamizate, posedate, isterizate de verbul frenetic 
al lui Jose Antonio de Almeida?!... 

Si cu toate acestea, Salazar, îndrăznea sa rămână el însusi: un dictator care nu 
uita ca este portughez, creştin si profesor; un dictator care-si considera dictatura 
ca un „sacrificiu” adus neamului sau, ca o „cruce pe care anii o fac tot mai grea” 
(9 decembrie 1934). N-a înţeles sa faca politica altfel decât îl îndemna cugetul 
sau. A pus totdeauna în frunte realitatii în care credea: Dumnezeu, întâietatea 



spiritului, Portugalia, familia. Dictator fara voie, a făcut din dictatura ceea ce 
făcuse până atunci din profesorat: un instrument de desăvârşire morala si 
intelectuala a tinerelor generaţii. Era revoluţionar nu pentru ca devenise şeful 
unui regim politic, ci pentru ca fusese întotdeauna un revoluţionar. întotdeauna - 
de când descoperise familia ca element indisolubil al societăţii, iar nu individul; 
de când se convinsese ca ideologiile liberale sau socialiste sunt ineficiente 
pentru ca nu sunt adevarate, pentru ca sunt construite pe abstracţiuni; de când 
îndrăznise sa vorbească despre rostul credinţei creştine, într-o tara ai cărei 
conducători fagaduisera sa „stârpească” creştinismul în doua generaţii; de când 
îndrăznise sa afirme ca lucrurile mici si bine făcute sunt singurele care pot 
schimba fata lumii; de când nu se sfiise sa apara cu manuscrisul conferinţei sale 
în fata auditorului, începând sa vorbească o portugheza simpla, robusta, pe 
alocuri aspra, dar întotdeauna precisa, ducând până la exces respectul pentru 
nuanţa exacta. Aceasta limba a lui Salazar este ea însasi un act de „reintegrare” 
în tradiţia clasica a Portugaliei; pentru ca, fara sa cada în preţiozitate, este o 
limba pe care contemporanii nu o mai auziseră de mult, de când interveniseră în 
viata publica retorii si jurnaliştii. Salazar se reîntoarce la proza vârtoasa de la 
începutul secolului XIX, pe care o scriau si o vorbeau oamenii deprinşi cu 
aspectul cuvântului, oameni care se trudesc întotdeauna sa exprime ceea ce 
gândesc. Fara îndoiala, proza lui Salazar a provocat la început nedumerire, asa 
cum provocasera ideile lui, stilul lui de viata, sobrietatea lui, tăcerile lui, lipsa lui 
de luxurie, de emfaza, de vesela ironie. Un om care nu facea spirite, nu putea fi 
inteligent; un om care nu vorbea, nu putea fi simpatic; un dictator care cerea 
economii, nu putea avea geniu politic. Nedumerea, exaspera - dar el continua 
sa-si vada de treaba. Ştia ce vrea si încotro merge: adica, ştia ca, în cele din 
urma, realităţile vor deveni evidente pentru toti. Revoluţia avea nevoie, înainte de 
toate, de continuitatea regimului; de aceea Salazar a continuat sa creada în 
dictatura si s-o susţină. Nu numai pentru ca el si colaboratorii sai puteau lucra 
mai eficient; ci si pentru ca nu se îndoia ca aceasta continuitate pe care o 
garanta dictatura, va îngădui procesului istoric sa se desfasoare în voie, făcând, 
evidente pentru toti realităţile întrezărite si anunţate de el. 

Creştin, bun portughez si profesor, asa cum era când fusese chemat sa 
echilibreze bugetul tarii, asa a înţeles sa faca revoluţia naţionala: pe primatul 
spiritualităţii creştine, pe tradiţia latina si lusitana. îl ajuta, cum am văzut, 
momentul istoric, care lichidase formele demo-liberalismului si nu îngăduia decât 
doua orientări: spre comunism sau spre o reintegrare în tradiţia raţionala. Dar 
structura morala a lui Salazar contribuie mult în afara de geniul sau politic, la 
fructificarea acestui moment istoric. Pentru ca Salazar avea o structura morala 
care nu admitea nici un fel de compromis spiritual cu lumea veche. Era un om 
obişnuit sa spună Adeverul întreg si din partea lui nu se putea nimeni aştepta la 
nici o tranzacţie. Lumea veche se afla în descompunere, si nu înţelegea sa 
păstreze nimic din ea; nici agreabilele iluzii, nici comoditatile teoretice, nici 
atitudinea ironica fata de viata, nici pesimismul elegant, nici sterilitatea morala. 
„M-am trudit pe cât am putut sa smulg din viata naţionala preocupările meschine, 
lucrurile mărunte fara valoare reala, si sa-i dau orizonturi largi, demnitate, 
elevaţie, nobleţe. Am luptat sa înlocuiesc tristetea decadentei si spiritul luptelor 



intestine, cu iubirea de pământ si de oameni, cu bucuria vieţii sanatoase, cu 
vigoarea portugheza, cu maretia naţiunii” (29 iulie 1933). „Tristeţea decadentei” 
era climatul moral al Portugaliei de la începutul veacului, în care rodiseră toate 
deznădejdile si autoflagelările poeţilor, toate viziunile mohorâte ale romancierilor, 
toate apologiile pesimismului si nihilismului pe care le urziseră generaţia de la 
Coimbra si celelalte centre de fosforescenta invectiva din a doua jumătate a 
secolului trecut. Dar toate aceste lucruri frumoase, triste si inutile - erau acum 
lucruri moarte, aparţineau unui ciclu care se încheiase. Portugalia traia acum un 
alt moment, o alta revoluţie, care începea printr-o reîntoarcere la lucrurile vii, 
simple si fundamentale. într-o tara de leneşa reverie, muzicala pierdere de timp - 
Salazar muncea 16 ore pe zi, si îi îndemna, îi silea, pe contemporanii sai sa 
muncească. Fara munca, spune el, „oamenii ar muri de plictiseala într-o 
atmosfera de viciu” (26 mai 1936). „Viata e serioasa”, le aminteşte el altadata (28 
aprilie 1934). Asta nu înseamnă, evident, „tristete, pesimism, descurajare”, 
înseamnă, pur si simplu, ca „lucrurile serioase trebuiesc tratate cu seriozitate”. 

Iar revoluţia este un lucru serios, „lata de ce micile conspiraţii făcute în treacat, 
planurile revoluţionarilor şomeri, proiectele care dau fericirea si belşugul prin 
simpla lor publicare în Monitorul Oficial si ministerele amicilor, combinaţiile 
rudelor, împărţirea locurilor, crearea haosului de unde vor ieşi apoi, spontan, 
ordinea si lumina - iata de ce toate acestea se petrec în marginea realităţilor 
naţionale si nu pot fi altceva decât jocuri infantile, mici tragedii familiare, sub 
ochiul vigilent al părinţilor”. Salazar cerea seriozitate până si de la adversarii sai 
politici, care credeau ca pot răsturnă un regim revoluţionar prin simple conjuraţii 
de cafenea... 

„Sa privim calmi, dar cu fermitate, dezorientarea actuala sa punem în apararea 
interesului colectiv aceeaşi energie si hotărâre pe care alţii o pun în interesul 
grupului sau partidului lor”, sfătuise cândva Salazar (30 decembrie 1930). Acest 
îndemn la calm si fermitate revine ca un leit-motiv în cuvântările sale. Sunt virtuti 
virile, latine. Sunt, mai ales, virtuti tinereşti. „Negarea, indiferenta, îndoiala, nu pot 
fi izvoare ale acţiunii - si viata e acţiune”, se adreseaza Salazar tineretului (28 
ianuarie 1934). Şcoala trebuie sa cultive în noile generaţii „orgoliul si gloria de a 
suferi”. Si, cu obişnuita lui francheţe, adauga: „Timpurile devin din ce în ce mai 
aspre... Va spun ca sunteti generaţia sacrificata, generaţia care trebuie sa 
răscumpere...” Un ciclu istoric se încheie, asemanator ciclului încheiat prin 
cucerirea Romei de către barbari. Si atunci au fost oameni care „nu-si puteau 
imagina viata în viitorul care începea si credeau ca sfârşitul Imperiului Roman 
însemna sfârşitul, civilizaţiei sale si ca după asta nu putea urma decât apusul 
lumii”. Acelaşi lucru s-a întâmplat când turcii au cucerit Constantinopolul, când 
regalitatea a biruit nobilimea, când s-a pus capat sclavajului; contemporanii au 
crezut în prăbuşirea lumii. „Si, de fapt, lumea se prabusea; nu lumea exterioara - 
oamenii si planeta - ci lumea iluziilor noastre, a dorinţelor noastre a intereselor, 
egoismelor, obiceiurilor, sentimentelor, poziţiilor, ideilor noastre, a relaţiilor 
noastre cu semenii. S-a spus si s-a repetat ca asistam la una din marile cotituri 
ale istoriei: asistam, realizam transformările sociale din care va naşte o lume 
noua. O facem cu mâinile noastre, fara sa luptam împotriva curentului, dar toti 
vedem ca opera se desavârseste în lacrimi, în sacrificii, în suferinţe de tot felul 



dar mai ales morale. Timpurile liniştite ale vieţii uşoare, ale ideilor pe care nimeni 
nu le contesta, ale ordinii pe care nimeni nu o turbura, ale afacerilor curente, ale 
muncii asigurate si până si ale odihnei asigurate - timpurile acestea s-au dus...” 
Admirabila pagina de filosofie a istoriei si de etica civila. Niciodată Salazar n-a 
vorbit cu mai multa însufleţire ca în aceasta cuvântare adresata tineretului. Se 
ghiceşte emoţia educatorului hotărât sa nu ascunda niciodată nimic tinerilor pe 
care-i pregăteşte pentru viata, vorbindu-le deschis despre lupta grea de 
răscumpărare pe care le-a sortit-o destinul în aceasta „mare cotitura a istoriei”. 
Salazar se fereşte, ca întotdeauna, sa vorbească despre bucuriile biruinţei, 
despre recompensele revoluţiei victorioase. Ca de obicei, face apel la virtuţile 
virile, la „bucuria de a învinge marile obstacole”, la mulţumirile severe ale muncii 
bine înfăptuite. Este o concepţie barbateasca, soldăţeasca, romana a existentei; 
pasiunea calma de a-si face datoria, de a trai vertical, de a accepta cu seninătate 
destinul, fara a cere recompense, fara a nădăjdui odihna. Aceste virtuti trebuiesc 
cultivate si promovate în tineret, nu numai pentru a-l pregăti mai eficient pentru 
momentul istoric care i-a fost sortit, dar si pentru a asigura înfăptuirea totala a 
revoluţiei. „Astăzi, ca si altadata, se cere spirit tânăr pentru a face revoluţia 
naţionala” se adreseaza Salazar cu alt prilej şcolarilor portughezi (14 august 
1935); „si spiritul tânăr se întâlneşte mai uşor în tineri decât în bătrâni”. 

Deşi sunt bătrâni cu spiritul mai tânăr decât tinerii, adauga cu buna dreptate 
Salazar. Nu putea uita ca revoluţia se datoreste în parte generalului Carmona; nu 
numai pentru ca a ştiut la vreme sa-si asume toate răspunderile, ci mai ales 
pentru ca n-a şovăit, când împrejurările au cerut-o, sa încredinţeze puterea iui 
Salazar. 

Am insistat în mode deosebit asupra începutului Guvernării Salazar pentru ca 
pasagiile citate sunt extrem de actuale si valabile pentru starea naţiunii noastre 
careia guvernanţii îi cer sacrificii în condiţiile în care Ei o jefuiesc fara scrupule. 
Voi consemna, în continuare, câteva evenimente, pe linia ce mi-am propus-o 
chiar din titlul articolului. 

7. CRIMELE CONTINUA - ROMÂNIA SE APARA 

Pe 12 iunie 1937 mareşalul Tukhacevski este executat la Moscova. Acesta, în 
timpul unei vizite la Londra si la Paris, comite imprudenta de a insinua, fata de 
anumite personalităţi militare occidentale, posibilitatea unei lovituri împotriva 
regimului comunist de la Moscova. 

în noiembrie - decembrie ale aceluias an, generalul Kutiepov, fostul comandant 
al armatei ruse, este prins pe străzile Parisului, de către agenţi sovietici, dus la 
Moscova si asasinat. 

în ianuarie 1938, generalul Miller, succesorul generalului Kutipov este si el răpit, 
la Paris, de către agenţi sovietici, dus la Moscova si asasinat. 

Pentru România, înţelegerile internaţionale, care vizau integritatea noastra 
teritoriala, devin din ce în ce mai inutile si cu un caracter echivoc. Astfel, la 13 
aprilie 1938, Parisul si Londra informează Bucurestiul ca, răspunzând cererii lui 
Carol ai ll-lea garanteaza graniţele apusene ale României (subl.n.). Acest lucru, 
însă, implica rămânerea descoperita a graniţelor cu Rusia, fapt cu urmări ce nu 
s-au lasat prea mult aşteptate. 

La 12 august 1938 Fabricius, ministrul Germaniei la Bucureşti îl cheama la 



telefon pe Gheorghe Bratianu, spunându-i ca a primit instrucţiuni de la mareşalul 
Goring, sa insiste, încă o data, prin intermediul lui pe lângă regele Caroi si 
guvernul Român, pentru a da, fara întârziere, Germaniei garanţia ca trupele 
sovietice nu vor fi autorizate sa traverseze teritoriul României. Daca aceasa 
garanţie nu va fi data, atunci va trebui sa se producă o schimbare fundamentala 
în politica Germaniei, foarte daunatoare pentru interesele României. 
Avertismentul a fost transmis de către Gheorghe Bratianu, dar, nici regele, nici 
miniştrii sai nu i-au dat vreo atentie. (Mihai Sturdza). 

8. DECLANŞAREA CELUI DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL 
în zilele următoare, la 23 august 1939, Ribentrop si Molotov semnează Pactul de 
neagresiune si colaborare economica, pe 10 ani. Misiunile militare franceze si 
engleze părăsesc Moscova. 

Ceea ce a urmat este bine cunoscut: declanşarea războiului al doilea mondial, 
început cu atacarea Poloniei de către Germania, la 1 septembrie si aproape 
concomitent de Rusia la 17 septembrie, cele doua împartindu-si Polonia, Rusia 
pretextând apararea intereselor populaţiei din estul Poloniei. 

In primele luni ale anului 1940, martie-aprilie, Uniunea Sovietica produce 
masacrul de la Katyn, unde sunt asasinaţi cei 11.000 (alta versiune 15.000) de 
ofiţeri polonezi. El este pus pe seama germanilor si prezentat astfel de ruşi la 
tribunalul de la Nurenberg. Mai târziu, în fata dovezilor zdrobitoare, sovieticii sunt 
obligaţi sa recunoască masacrul, cu atât mai mult, cu cât puteau fi prezentaţi si 
vinovaţii: Stalin si Beria. 

După invazia germana în Norvegia, de la 9 aprilie 1940 si atacarea Franţei, 
prăbuşirea ei devine iminenta, cu atât mai mult cu cât comuniştii francezi 
manifestau zgomotos, întrebându-se, referitor la lupta lor: Pour quoi? Et pour 
qui? 

Asupra României se abat nori grei. Urmare refuzurilor Guvenrului Român, mai 
sus amintite (neacceptarea trecerii trupelor roşii prin România) si garantării de 
către occident numai a graniţei de vest, cât si a încheierii pactului Ribentrop - 
Molotov, la 23 august 1939, are loc la 26 iunie 1940 Ultimatumul Sovietic, în 
urma caruia România trebuie sa evacueze Basarabia în patru zile. Aceasta 
dramatica evacuare a constituit o tragica epopee pentru armata româna - si nu 
numai, atacata, uneori dezarmata, ofiţerii dezbrăcaţi, rupându-li-se epoleţii, 
huiduiţi, populaţiei care se retrăgea spre România confiscându-li-se căruţele, caii 
si bunurile carate în pripa, de către populaţia neromâneasca (ruşi, ucrainieni, 
evrei). Aceste acţiuni au fost favorizate si de faptul ca, în multe zone, armata 
sovietica a pătruns în devans, ea fiind, în prealabil pregătită pentru aceasta 
acţiune, cu mult înainte de savârsirea actului de cotropire. Faptele mai sus 
amintite, au fost consemnate cu amănunţime în documentele prezentate în 
broşura Asa a început holocaustul împotriva poporului român, autor Gheorghe 
Buzatu (Bucureşti 1995). Ele au produs, la vremea respectiva, un puternic ecou 
în conştiinţa româneasca, fapt ce-i determina pe Nicolae lorga sa publice în 
Neamul Românesc, din 6 iulie 1940, articolul De ce atâta ura?, din care 
reproducem câteva fraze: 

Se aduna si cresc văzând cu ochii, documentele si materialele, actele oficiale si 
declaraţiile luate sub jurământ. înalţi magistraţi si bravi ofiţeri, care si-au riscat 



viata ca sa apere cu puterile lor retragerea si exodul românilor, au văzut cu ochii 
lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre si 
huiduieli... De ce atâta ura? 

Asa ni se răsplăteşte bunăvoinţă si toleranta noastra? Si de nicăieri o 
dezavruare, o rupere violenta si publica de isprăvile bandelor ucigaşe, de 
sectanţi sanguinari. Nebunia organizata împotriva noastra a cuprins târguri si 
oraşe si sate... Li s-au servit numai gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoarele, destui 
dintre ei si-au dat sufletul. Li s-au smuls hainele si li s-au furat ce aveau pe 
dânşii, ca, apoi sa fie supusi tratamentului hain si vandaliei. 

Românimea aceasta de o bunătate prosteasca fata de musafiri si jecmănitori 
merita un tratament ceva mai omenesc, din partea evreimii care se lauda până 
ieri ca are sentimente calde si fratesti fata de neamul nostru în nenorocire. (Am 
încheiat citatul) 

Si pentru ca acest dezastru, cu care se începe dezmembrarea României Mari sa 
nu fie singular, Pactul Ribentrop - Molotovîsi continua urmările nefaste prin 
Arbitrajul de la Viena, când o parte a Transilvaniei este redata Ungariei, urmata 
de anexarea sudului Dobrogei (judeţele Caliaera si Durostor) de către Bulgaria. 
Cum este bine cunoscut, la 22 iunie 1941, Armata Româna trece Prutul pentru 
recucerirea Basarabiei. 

în aceşti aproape ultimi doi ani diplomaţia americana face mari eforturi pentru 
convingerea opiniei publice interne, asupra necesităţii intrării în război. 
Preşedintele Roosevelt si colaboratorii sai intimi duc o propaganda intensa, 
pentru o intervenţie în Europa, deoarece se promisese naţiunii americane ca nu 
vor fi trimişi fiii si soţii lor sa lupte în Europa. Pretextul acestei intervenţii a venit, 
însă din partea Japoniei, la 7 decembrie 1941, care a atacat portul Pearl 
Harbour. Autorităţile americane, care deţineau toate detaliile atacului japonez, 
gratie serviciilor secrete, care descifrau radiogramele japoneze, nu au încercat 
evitarea, sau limitarea atacului, astfel încât au aşteptat producerea lui pentru a 
putea justifica opiniei publice americane, intervenţia în Europa. 

Campania germana din Rusia, ignorând ceea ce se petrecuse cu peste o suta de 
ani în urma cu armatele lui Napoleon, se împotmoleşte în fata Moscovei, dar îsi 
continua inaintarea spre Caucaz. Asupra acestui moment cronologic voi zăbovi 
puţin. 

In noiembrie 1948, aflându-maîn detenţie, am stat în aceeaşi celula, la Ministerul 
de Interne (fost sediu C.C., actualmente al senatului), în subsolul doi, cu Pavel 
Pavel. Acesta fusese, în timplul războiului, corespondent B.B.C. la Londra, 
revenind după 1944 pentru a ocupa postul de director al Institutului de statistica 
din Bucureşti. Membru al Partidului Comunist din România, din 1936, este 
arestat fiind unul din secretarii lui Lucretiu Patrascanu. Timp de o luna mi-a făcut 
o prezentare a P.C.R., de la înfiinţare, relatând, în acelaşi timp diverse 
evenimente din timpul războiului, cât si de la conferinţa de Pace de la Paris din 
toamna anului 1946, când a făcut parte din delegaţia româna. 

O parte din cele prezentate de Pavel Pavel a făcut subiectul articolului 
subsemnatului Din istoria nescrisa sau denaturata a anilor 1940 - 1944 
(suplimentul Aldine al ziarului România Libera din 2 noiembrie 2002). 
în legătură cu perioada de război 1941 - 1942 din Rusia, redau cele povestite de 




Pavel Pavel, sub rezerva aflarii, de către istorici, a documentelor. 

Având în vedere apelurile insistente, uneori chiar disperate ale Sovietelor de 
ajutorare, aceştia încheie cu America Convenţia de împrumut si închiriere. în 
prealabil, Stalin pune în aplicare o mare diversiune, prin care vrea sa arate ca 
Sovietele îsi reorienteaza politica interna, renutând, de fapt, numai la forme si 
formule necorespunzatoare cerinţelor internaţionale occidentale. 

Astfel: 

• Se da libertate bisericii ortodoxe ruse, în fruntea careia se instalează un 
Patriarh (Alexei al Moscovei). 

• Se schimba denumirea de Comisar ar poporului cu cea de Ministru. 

• Se dau grade în armata si decoraţii. 

Efectul acestor hotărâri a fost dublu, în special cel privind libertatea religoiasa. 
îmi amintesc, din relatările celor veniţi din Rusia, militari, sau civili, de rivirimentul 
populaţiei care îsi scotea icoanele îngropate, în special, în zonele de ocupaţie, 
convinşi fiind ca în eventualitatea reîntoarcerii armatelor roşii, nu vor avea de 
suferit repercusiuni. Desigur bisericile nu au fost readate, ele rămânând, în 
continuare sa îndeplinească misiunea de Depozite. întreaga suflare ruseasca 
traia un eveniment însufletitor, înrolându-se în zonele de ocupaţie, în unităţile de 
partizani. Marea Farsa aduce, însă si reversul "medaliei", constând în primirea 
Sovietelor, din partea americanilor, a 40.000 de camioane, 10.000 de tancuri, 
precum si artilerie grea si aviaţie. 

Privitor la "Ajutorul aliat", iata cum este prezentat de Jacques de Launay, în 
volumele I si II din Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial 1939-1945 : 
La 13 octombrie (1941) Roosevelt decide ca si Uniunea Sovietica sa beneficieze 
de avantajele legii de împrumut si închiriere. Decizia nu este făcută publica, 
decât la 7 noiembrie 1941, când conjunctura politica interna a aparut 
preşedintelui, ca fiind cea mai favorabila. 

Acordurile au fost încheiate pe o durata de 12 luni, până la 30 iunie 1942, ele vor 
fi reînoite în fiecare an, până în 1945. în întreaga perioada a războiului Sovieticii 
au primit circa : 17.000 de avioane, 16.000 de tancuri, 8.000 de tunuri, 50.000 de 
motociclete, 500.000 de camioane, 51.000 de maşini de teren tip Jeep, 450.000 
de tone de exploziv, etc., etc. Am încheiat citatul. 

în finalul acestui episod inserez, încă o data, o relatare din sursa Pavel Pavel, 
care ar putea aparţine "humorului negru", sau unei nuanţe de cinism, 
în anul 1946, la presiunile americane, Sovietele sunt obligate sa restituie în stare 
de funcţionare, materialele primite în baza legii amintite. îmbarcarea are loc la 
Vladivostok unde, pe vasele americane, se aflau prese uriaşe, care transformau 
blindatele în "pachetele". Stupefiaţi, rusii au protestat, dar fara efect, 
între 28 noiembrie si 1 decembrie 1943, are ioc conferinţa de la Teheran 
(preambulul celei de la Yalta), unde se face o evaluare politico-militara si unde 
preşedintele Roosevelt admite, în aceasta prima faza, pretenţiile teritoriale 
Sovietice, cu rugămintea ca ele sa rămână secrete, până după alegerile 
prezidenţiale din Statele Unite, pentru a nu pierde voturile cetăţenilor americani 
originari din tarile vecine Uniunii Sovietice (polonezi, finlandezi, baltici). 

9. ATACAREA SERBIEI 



La 6 aprilie 1941, trupele germane trec, simultan, frontierele Bulgariei, Ungariei si 
Germaniei, pentru a ataca Iugoslavia, în dimineaţa aceleeasi zile fiind bombardat 
Belgradul. în acest context Croaţia se declara independenta, iar la 13 aprilie Ante 
Pavelic este numit sef al noului stat creat. La 12 aprilie, armata germana intra în 
Belgrad, iar la 16 aprilie, armata a ll-a Jugoslava la Sarajevo. 

Regele Petru al ll-lea ajunge în Egipt, iar de aici la Londra. Teritoriul Jugoslaviei 
este împartit între Germania, Italia, Bulgaria si Ungaria (care atacase în spatele 
armatei sârbe), care ia Banatul Sârbesc, a cărui administraţie însă rămâne în 
mâna Wehrmacht-ului. Aceasta decizie bizara este explicata de Nicolae Baciu în 
volumul Agonia României 1944 - 1948. 

Mareşalul Antonescu a declarat lui Herman Neubacher, trimisul lui Hitler, ca 
România nu are nici o pretenţie teritoriala asupra Jugoslaviei si se opune, 
categoric, ocupării Banatului Jugoslav de către Unguri. Cu toate ca decizia 
cedării a fost luata chiar de către Hitler personal, ca si aceea a ocupării Banatului 
de către unguri. 

Mareşalul Antonescu i-a spus lui Neubacher, în ziua de 6 aprilie 1941, în vila lui 
de la Predeal: Va cer sa faceţi cunoscut Fuhrer-ului, în cel mai scurt timp posibil, 
avertismentul următor: daca trupe ungureşti trebuie sa pătrundă în Banatul 
Jugoslav, eu nu voi ezita o singura secunda a pătrunde cu trupele, la rândul meu 
si a le combate. Hitler a revenit asupra propriului ordin, iar Ungurii nu au intrat în 
Banat. Am încheiat citatul. 

Legat de aceste evenimente, relatez un episod pe care l-am trăit în acea 
primavara. Locuiam, cu familia, în depoul Bucureşti Triaj, al cărui sef eratatal 
meu. în urma intervenţiilor Mareşalului Antonescu, acesta obţine aprobarea din 
partea Germaniei a repatrierii prizonierilor de origina româna, luaţi de germani. 
Statul român a pus la dispoziţie câteva trenuri cu vagoane de marfa, al căror 
interior era amenajat cu paturi. Vagoanele erau împodobite cu mici drapele 
tricolor si crenguţe de brad. Toate aceste garnituri mergeau spre statia Triaj, 
trecând prin fata depoului. Le-am urmărit si am stat de vorba cu aceşti prizonieri, 
care mergeau spre Jugoslavia. Ceeace am remarcat, cu mai putina plăcere, este 
faptul ca toti spuneau ca sunt români, dar putini rupeau câteva cuvinte româneşti 
si acelea stâlcite. Departe de ei conştiinţa ca aparţin aceluiaşi neam. 

Cu toata înfrângerea si capitularea Jugoslaviei, o mare parte din armata s-a 
retras în munţi, cu un imens material de război, unde au început sa se 
organizeze rezistenta, care s-a polarizat în jurul a doi şefi. Primul - generalul 
Mihailovici, ministru de război în guvernul jugoslav legal, refugiat la Londra, 
împreuna cu regele. Era, deci reprezentantul guvernului oficial, recunoscut de 
aliaţi si aflat sub protecţia lor. Al doilea era secretarul general al Partidului 
Comunist Jugoslav, losip Broz, devenit mareşalul Tito. 

Churchill avea misiune oficiala pe lângă generalul Mihailovici, iar mai târyiu a luat 
contact si cu Tito, caruia, surprinzător, i-a acordat, cu prioritate ajutorul militar. 
Demn de retinut disperarea exprimata de Mihailovici, într-o scrisoare adresata 
unui ofiţer american si consemnata de Agnes Chambrier, în Les pienes crient 
(Editura Bernard Masset): Ştii dumneata câte parasutari de materiale de război 
primeşte Tito, pe noapte? - Până la 60 de parasutari. Ştii dumneate câte am 
primit noi, în douăsprezece luni? - în total 27 parasutari. Ceva mai mult. în luna 



februarie generalul american Donovan a decis sa-mi trimită o misiune importanta 
de 40 de americani, care era gata de a veni la mine, de la Brindisi (Italia). în 
ultimul moment, un telefon de la Londra - la Washington si misiunea a fost 
anulata. Ceva mai mult - continua Mihailovici - la sfârşitul lui martie, 
Departamentul de Stat American a decis sa-mi trimită imediat furnituri masive, în 
cadrul legii Preţ et bail. Când toate preparativele erau gata, un telefon personal al 
lui Churchill, adresat lui Roosevelt si furniturile sunt oprite, iar eu sunt abandonat. 
Am încheiat citatul generalului Mihailovici. Citez, în continuare, pe Nicolae Baciu 
(Agonia României): Dar Churchill a mers si mai departe, în promovarea 
mareşalului Tito. Rupând, din vara lui 1943 relaţiile cu Mihailovici, el retrage 
întreaga misiune britanica, de la cartierul general al acestuia si forteaza pe 
regele Petru al ll-lea sa-l recunoască pe Tito... Iar mai încolo, Nicolae Baciu, 
consemnează: 

în capitularea forţelor germane din sud-estul Europei si a partizanilor lui Ante 
Pavelici, Churchill, trebuia si putea sa ştie ca o capitulare a armatelor germane, 
făcută lui Tito, ca si aceea a croaţilor lui Pavelici, vor întări mâna fruntaşului 
comunist, îi vor mari prestigiul si-l vor face şeful suprem al Jugoslaviei. De aceea 
ei ar fi trebuit sa accepte capitularea armatelor germane, făcută englezilor, nu lui 
Tito. Armatele lui Ante Pavelici au reuşit sa ajunga în Austria, la Klagen Furt, 
unde - pline de speranţe de supravieţuire - s-au predat armatelor britanice. 
Churchill le-a dezarmat si le-a predat lui Tito. Rezultatul? - Baia de sânge de la 
Bleiberg, unde peste 70.000 de croaţi au fost asasinaţi, fara nici un proces, si 
lichidarea a circa 300.000 până la 400.000 de jugoslavi, în operaţia de 
reconciliere naţionala. în finalul acestui capitol, mai fac încă o menţiune: în 12 
mai 1944, preşedintele Roosevelt trimite o scrisoare tânărului rege al Jugoslaviei, 
care începe cu Draga Petrica, în care îi pomeneşte, în termeni foarte amabili, sa- 
I destituie pe generalul Draga Mihailovici (eroul rezistentei Jugoslave, contra 
nemţilor) si sa-l înlocuiască cu comunistul Broz - Tito, la ministerul de război 
(Mihail Sturdza - România si sfârşitul Europei). între 13 martie si 17 iulie 1946 au 
loc, în Jugoslavia, evenimentele descrise mai jos de către Mihail Sturdza, în 
cartea România si sfârşitul Europei. 

Comunistul losif Broz (Tito) sechestrează si asasineaza pe generalul sârb Draga 
Mihailovici. Tito, care ordonase sa se omoare mii de soldaţi de-ai lui Mihailovici, 
fusese împins ca sef în Jugoslavia, de către englezi si americani, ascultători la 
ordinele Puterilor anonime, care hotărâseră ca secera si ciocanul trebuiau sa 
înlocuiască crucea, în tari creştine de aproape doua mii de ani. Se repeta cazul 
lui Koltchak (amiralul conducător al rezistentei armate a ruşilor albi n.n.), dar, de 
data aceasta, cu Churchill de partea asasinilor. 

10. ROMÂNIA SI POLONIA DUPĂ 23 AUGUST 1944 
După evenimentele binecunoscute de la 23 august (dar încă neconcludent 
interpretate) petrecute fara nici o acoperire si garanţie, când Sovietele au 
continuat sa ia prizonieri (după o versiune 130.000, după alta 150.000) si când 
comunicatele lor anunţau eliberarea succesiva a oraşelor tarii, de către ruşi 
(eliberate, probabil, de prezenta ostaşilor români, cum s-a petrecut cu resturile 
diviziilor IV, VIII, IX, XII plecate din Corn. Podul Rizi, din Dâmbovitasi dezarmate 
de ruşi, înainte de intrarea lor în Târgoviste), merita a fi consemnata o adresa din 



perioada septembrie-decembrie 1944: Reprezentantul S.U.A. Burton Bery, 
telegrafiaza Departamentului de Stat, la Washington ca luliu Maniu i-a spus lui 
John le Reugelet (reprezentantul Angliei la Bucureşti ca "daca el (Maniu) ar fi 
ştiut ca Sovietelor li se vor da mâna libera, în aplicarea Armistiţiului, nu ar fi 
sfătuit pe rege sa-l semneze". 

între timp, războiul îsi urma cursul lui victorios. Daca în privinţa Estului Europei, 
Churchill s-a înţeles cu Stalin, fara nici un fel de reticente, în privinţa Poloniei, s-a 
izbit de un zid de neclintit. Războiul al doilea mondial se declanşase odata cu 
atacarea Poloniei de către Germani si concomitent, de ruşi. Stalin, însă nu voia 
sa discute decât despre frontierele obţinute de la Hitler si recunoaşterea 
guvernului comunist din Lublin. Churchill cere lui Stalin ca la întâlnirea ce va 
avea loc, acesta (Stalin) sa admita prezenta, la Moscova si a lui Mikolajezik, 
reprezentantul guvernului polonez la Londra. Dar la aceasta conferinţa, Churchill 
susţine teza lui Stalin (surpriza pentru Mikolajezik, care rămâne stupefiat), 
reprezentantul Poloniei, spunând nu! Dezbaterea a fost dramatica pentru 
polonezi si penibil de ruşinoasa pentru englezi, care susţineau cu tenacitate, 
prietenia ce-i leaga de ruşi. 

Masacrul de la Katyn fusese descoperit, dar nerecunoscut de ruşi. Aceştia 
deslantuie încă o diversiune la fel de ucigasa. Comuniştii din Varşovia, în urma 
directivei primite, instiga populaţia la revolta, care desigur trebuia oprimata de 
hitleristi: Ea se ridica la lupta armata aşteptând ajutorul sovietic, care, însă, 
refuza intervenţia. Armatele roşii, aflate la numai câţiva kilometri, nu au mişcat 
nici un deget. Poporul polonez trebuia decimat si de ruşi si de hitleristi. Terenul 
trebuia curatat, în vederea instalării guvernului "prieten comunist de la Lublin". 
Tragedia Varşoviei a durat 60 de zile. Polonia a fost înşelata si vânduta, fara 
macar sa fie prezenta (Nicolae Baciu). 

11. YALTA 

în incursiunea noastra am ajuns la momentul semnării celui mai rusinos act al 
istoriei contemporane, în care Stalin, Roosevelt si Churchill pecetluiesc soarta a 
8 naţiuni: Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, 
Bulgaria, jucându-le existenta la ruleta unor interese obscure, cu urmări încă 
vizibile după 58 de ani. între 7 si 11 februarie 1945, Stalin, Roosevelt si Churchill 
se întâlnesc la Yalta. Puterile occidentale sunt controlate de Harrz Hopkins si 
Alger Hiss (despre care vom mai vorbi). Reamintesc faptul ca statele intrate în 
discuţie au avut situaţii diferite, în timpul celui de-al doilea război mondial. 
Cehoslovacia fusese parţial ocupata de germani, prin anexarea regiunii 
Sudetilor, în 1938; Polonia constituie mobilul declanşării războiului, prin dublul 
atac german si sovietic; România face întorsătură de la 23 August, urmata, în 
septembrie, de Bulgaria; Ungaria lupta, până în final, alaturi de Germania. Toate, 
însă, intra în acelaşi cazan, fara drept de replica, tutelate de Uniunea Sovietica 
(de fapt anexate), sub privirile îndurerate ale cancelariilor occidentale. Statele 
amintite sunt ferecate cu lanţuri, ale căror lacate se afla în mâinile celor trei mari 
puteri, care le hotărâse soarta si limitele existentei lor. Dezlegarea finala, cum 
vom vedea, se va produce prin consens, între cele doua mari superputeri: S.U.A. 
si Uniunea Sovietica, peste aproape 50 de ani. Intrarea în posesiune sovietica 
dureaza ani buni, care iau caracter dramatic, în timp ce puterile care le hotărâse 



soarta mimau opoziţii diplomatice, tara efect. în România zeci de mii de opozanţi 
iau drumul închisorilor, sau al munţilor, numărul lor dealungul anilor, depăşind un 
milion, rezistenta armata în munţi durând până prin 1960. 

Dar, lucrul cel mai grav, l-a constituit nu numai agresiunea fizica, ci si cea 
biologica si a identităţii naţionale. A fost atacata originea si limba, familia, prin 
învrăjbirea membrilor ei, armonia sociala înlocuita cu lupta de clasa, tradiţiile 
interzise, sau mistificate, religia creştina prezentata ca un opium al popoarelor. 

12. DIVERSIUNEA ROMÂNEASCA 

O prima diversiune a guvernului României, condus de Petru Groza, după 6 
martie 1945 este Legea nr. 187 Pentru înfăptuirea reformei agrare din 23 martie 
1945. Redau câteva fraze din Raportul D-lui Ministru al agriculturii si domeniilor, 
către M.S. Regele: Sire, înfăptuirea reformei agrare prin decretul - lege de fata 
constituie îndeplinirea unui comandament naţional, economic si social. Pământul 
trecut asupra statului este împartit la plugari si pentru completarea lotului de 5 
ha., întrucât, prin aceasta lege se urmăreşte împroprietărirea plugarilor, fara 
pământ, sau cu pământ sub acest lot... 

Prin justa aplicare a decretului de fata se soluţionează una din problemele de 
baza ale României si se deschid, pentru o importanta parte a ţărănimii noastre, 
noi perspective de viata. 

Sunt cu cel mai profund respect 
Sire, 

al Majestatii Voastre prea plecat si prea supus servitor, 

Ministrul agriculturii si domeniilor 

ROMULUS ZARONI 

(scris în decret cu majuscule duble) 

1945, martie 22 

Câta ipocrizie de-a dreptul criminala! 

La 30 decembrie 1947, regele este fortat sa abdice, 
în ianuarie 1949, Gheorghiu Dej începe colectivizarea. 

La 26 iunie 1945 Conferinţa Naţiunilor Unite se termina la San Francisco. Ea a 
fost prezidata de Alger Hiss, care a fost ales primul Secretar General. Rusia 
Soviatica este admisa ca membru cu trei locuri, în loc de unul singur, ca toti 
ceilalţi. în teorie, aceasta organizaţie era destinata sa apere drepturile omului si 
independenta naţiunilor (Fariseism II! n.n.) 

13. PROCESUL ALGER HISS 

în anul 1964, reîntors din detenţie, aflu de o serie de evenimente, care explica, 
întru-un fel cele petrecute în lunga perioada a anilor patruzeci - şaizeci, 
în anul 1949 (îmi povesteşte o ruda de-a mea, doctorul docent loan Grigorescu) 
Truman lanseaza naţiunii americane - în special intelectualilor, politicienilor sau 
marilor oameni de afaceri, trei întrebări : 

1) Cunoaşteţi comunismul ? 

2) Socotiţi comunismul un pericol pentru naţiunea americana ? 

A treia întrebare nu mi-o amintesc. 

Răspunsurile au început sa curgă din diferite medii ale societăţii americane. 



Una din personalităţile de vârf ale Americii, consilierul Alger Hiss, prezent asa 
cum am relatat, la toate consfătuirile internaţionale, dinainte si de după război, 
răspunde : 

1) Nu cunosc comunismul. 

2) Daca l-as fi considerat un pericol pentru naţiunea americana, l-as fi cunoscut. 
La acest răspuns a aparut o reacţie puternica a directorului ziarului New-York 
Times, care întru-un editorial îl someaza pe Hiss sa fie cinstit si sa spună 
adevărul. El refuza, iar directorul îl someaza, din nou, acuzându-l de tradare. 
Alger Hiss da în judecata ziarul pentru calomnie. Au loc o serie de înfăţişări, în 
care Hiss este invitat sa renunţe la minciuna, înainte de a se prezenta 
dezvăluirile zdrobitoare, care-l vor descalifica. într-una din şedinţe, directorul îi 
arata o fotografie, în care apar doua persoane, care stau de vorba în fata unei 
clădiri cu grilaj metalic. Hiss reconoaste ca cele doua persoane sunt el si 
directorul, care îl întreabă a cui este clădirea. La răspunsul lui Hiss ca nu ştie, 
directorul îi aminteşte ca fotografia este în fata sediului Partidului Comunist al 
Americii din Chicago. Hiss neaga, se fac expertize si se constata autenticitatea 
fotografiei. în continuarea depoziţiei directorului de la New-York Times, acesta 
face următoarele precizări: Alger Hiss este şeful Organizaţiei de Baza a 
Partidului Comunist din America, partid in care am fost înscris si eu, pe carnetul 
meu de partid - pe care il prezint instanţei - aflându-se semnătură lui Hiss. în 
aceasta calitate a mea, de membru al partidului comunist din America, Hiss mi-a 
cerut o serie de informaţii, după 1941, când ma aflam într-o funcţie a 
Departamentului de Stat. La început mi s-au părut inofensive, dar, mai târziu, 
când am constatat ca ele vizau politica de stat a Americii, am refuzat sa le mai 
furnizez, iar o parte din ele le-am îngropat, după ce le-am introdus într-un tub 
metalic (indicându-se locul unde se afla). Considerând activitatea mea din acea 
perioada condamnabila, îmi dau demisia de la conducerea ziarului New-York 
Times si ma pun la dispoziţia justiţiei. Alger Hiss este condamnat la 10 ani, 
pentru spionaj. 

Legat de acest episod, redau un pasaj din cartea Fata întunecata a istoriei de 
Simion Ghinea. 

Alger Hiss era şeful reţelei bolşevice din guvernul american, dar timp de 6 ani, 
cei doi preşedinţi americani au refuzat sa ia la cunoştinţa, când li se spunea 
acest lucru si doar un proces intentat de cetateni particulari a putut forţa guvernul 
american sa accepte o părticică din adevar. Dezvăluirile din procesul lui Alger 
Hiss au aratat infiltrarea totala la toate nivelele, a guvernului american, cu agenţi 
bolşevici. 

în Anglia, 6 ani după dezvăluirile Primului Ministru Canadian nu s-a făcut absolut 
nimic, când deodata doi înalţi funcţionari din guvern (Burgess si Maclean), 
protejaţi si avansaţi rapid de o mâna nevăzută, au dispărut si au reapărut la 
Moscova, unde se refugiasera, de teama procesului lui Alger Hiss. Abia în 1955, 
Ministerul de Externe Britanic a recunoscut ca aceştia doi lucrau pentru guvernul 
Sovietic, în interiorul guvernului britanic, încă din 1949. ...La procesul lui Alger 
Hiss s-a văzut ca transmiterea de documente secrete unui guvern străin si ostil 
este doar o mica părticică din activitatea nociva a agenţilor revoluţiei mondiale 
infiltraţi în guvernele occidentale: funcţia lor majora este realizarea Guvernului 



Mondial, prin zdrobirea nationalitatilor. Din anul 1930 Alger Hiss s-a ridicat rapid 
în guvern si a fost nedezlipit de Roosevelt, tot timpul la Yalta. (Am încheiat 
citatul) 

14. CAZUL DOAMNEI CIPLEA 

în toamna anului 1955, după o tentativa de sinucidere la Ministerul de Interne am 
fost transportat pe aripa speciala a Securităţii la Spitalul Văcăreşti, unde în cele 
sase celule se mai aflau internaţi: Vasile Luca (fostul ministru comunist), Doamna 
Ciplea, Constantin Oprisan (în ancheta legat de procesul Valeriu Negulescu) si 
Generalul Mihail, fost sef al statului major al armatei la 23 august 1944. Eu ma 
aflam în celula dintre Vasile Luca si Doamna Ciplea. Prin ciocanituri în perete am 
aflat cine era vecina mea. Dânsa după câteva zile mi-a transmis ca în ipotaza ca 
unul dintre noi va fi mutat sa continuam sa "corespondam" pe plăcute de săpun 
pe care sa le punem în spatele rezervorului de apa de la W.C. Asa s-a si 
întâmplat după câteva săptămâni. 

Prin perete si pe săpun, ea mi-a "spus" ceea ce voi relata în continuare. 

Era căsătorită cu Doctorul Ciplea din Cluj, părinţii sai fiind Contele Wassilko din 
Bucovina de Nord, iar mama din familia Wiedgenstein, de origine germana din 
zona Petrograd, refugiata după revoluţia din 1917. 

în perioada 1950-1953 a lucrat ca dactilografa la Ambasada Bulgariei apoi la 
Ambasada Germaniei (R.D.G.). întrebându-ma de ce sunt arestat si aflând ca 
deşi sunt detinut politic din 1948, acum sunt anchetat în legătură cu Experimentul 
Piteşti mi-a transmis ca dânsa ştie despre torturile de la Piteşti si Gherla în asa- 
zisa reeducare. Doamna Ciplea spune în continuare ca prin anul 1950-1951 a 
cunoscut pe cineva eliberat de la închisoarea Gherla si trecut prin torturile asa- 
zisei reeducări. în vara anului 1951, Radio France a transmis o ştire în care se 
spunea ca în România în închisori unii deţinuţi torturează pe ceilalţi pentru a-si 
dovedi ataşamentul pentru regim dovedindu-si astfel vinovăţia si dorinţa de 
reabilitare (probabil ca aceasta ştire era furnizata de Serviciul Român de 
Contrainformatii pentru ca a fost folosita mai târziu în anchetările referioare la 
asa-zisa reeducare din închisori n.n.) 

în urma celor aflate de la acest detinut, doamna Ciplea a transmis prin 
ambasada R.D.G. informaţiile reale în sensul ca Securitatea este autoarea celor 
petrecute la Piteşti si Gherla. Ştirea a ajuns la O.N.U. si în toamna anului 1951 s- 
a făcut mare "tărăboi" (expresia îi aparţine doamnei) pe aceasta tema. M-a 
întrebat ulterior daca după anul 1951 "acţiunea" a continuat sub aceleaşi forme 
ca până atunci, dânsa ştiind ca s-a sistat în 1952. l-am răspuns afirmativ. 

Prin 1954-1955 doamna Ciplea s-a mutat cu serviciul la Misiunea Militară 
Britanica, de unde securitatea i-a cerut sa furnizeze informaţii. Socotind acţiunea 
prea riscanta si având sentimente pro-occidentale, dânsa i-a comunicat şefului 
Misiunii militare Britanice, rugămintea de a găsi un pretext pentru a o elibera din 
funcţie. Acesta însă a linistit-o spunându-i sa îi prezinte de fiecare data 
informaţiile de care are nevoie securitatea si el îi va da ceea ce crede. Pentru 
aceasta nu va mai lua legătură cu el ci cu colonelul Lowlyn. Activitatea însă nu a 
durat prea mult pentru ca acest colonel era spion Sovietic, astfel încât o întreaga 
reţea a fost predata (circa 10-14 persoane), fapt pentru care se afla acum în 




ancheta, bolnava, cu un T.B.C. în urma bătăilor de la Securitate. Am încheiat 
relatările legate de doamna Ciplea. 

15. ARANJAMENTE, ÎNŢELEGERI 
DECLANŞAREA COLECTIVIZĂRII TOTALE ÎN ROMÂNIA 

Anul 1955, potrivit înţelegerilor prealabile consemnează retragerea trupelor 
sovietice din Austria si în acelaşi timp o calmare a tensiunilor Est - Vest care însă 
nu dureaza decât până în toamna anului 1956, întrerupta de reprimarea brutala 
de către sovietici a revoltei din Ungaria. Occidentul se limitează la declaraţii si la 
proteste si oferă azil politic refugiaţilor unguri, fara a interveni efectiv, 
respectându-si astfel vechile înţelegeri prin care Estul Europei era spaţiu exclusiv 
Sovietic. Manifestaţiile de simpatie ale românilor cu revoluţionarii unguri conduc 
la arestări în special de tineri, dar în acelaşi timp la conceperea si elaborarea 
unui program de masuri radicale. în 1958 în primavara se produce o modificare a 
codului penal prin înăsprirea pedepselor pentru activitati asa-zise contra¬ 
revoluţionare. Omisiunea de denunţ urma sa fie pedepsita ca si infracţiunea 
însasi. Aceasta atitudine a regimului comunist a fost determinata si de alte doua 
evenimente care urmau sa aiba loc: 

1) Retragerea trupelor sovietice din România în 1958 trebuia făcută în forţa 
pentru a demonstra ca regimul comunist rezista fara trupe de ocupaţie. 

2) Declanşarea acţiunii de colectivizare totala necesita masuri de reprimare 
pentru cei care se opuneau ei. 

Anii 1958 si 1959 au excelat prin producerea celor mai masive arestări de la 
1948 încoace. Pedepsele curgeau de la 15 ani în sus. S-au constituit de către 
Securitate "loturi" în care oamenii nu se cunoşteau între ei, s-au inventat acţiuni 
contra-revolutionare, cei arestaţi fiind obligaţi prin tortura sa-si recunoască vini 
imaginare si atitudini ostile regimului comunist. 

în mediul rural acţiunea a fost mai diabolica. Pentru depistarea celor care sunt 
nemulţumiţi de rezultatul colectivizării au fost trimişi la sate activişti de partid care 
au anutat ca acţiunea de colectivizare este facultativa. Rezultatul a fost ca mulţi 
tarani si-au retras cererile sau au făcut cereri de ieşire din colectiv. A urmat 
trimiterea unui alt val însosit de militari care au recurs la ameninţări si intimidări 
ramase fara rezultat. Doi tarani din judeţul Olt cu care am stat în 1960 în 
închisoarea Aiud mi-au povestit cele de mai sus, însoţite de ceea ce voi relata în 
continuare. în judeţele Olt si Argeş au fost trimise trupe de securitate conduse de 
un general tânăr crescut de Gheorghiu Dej, spuneau ei, care a tras în plin în 
tarani. Au arestat circa 2000 de tarani, duşi la închisoarea Piteşti si batuti zi si 
noapte timp de o luna de zile. După o prealabila triere, unii fiind convinşi de 
binefacerile colectivizării, au fost eliberaţi pentru a-i lamuri pe cei de afara, restul 
fiind condamnaţi. Trupele de securitate, spuneau cei doi tarani, au fost conduse 
de tânărul general Nicolae Ceausescu. Atunci am auzit pentru prima data de 
acest nume. 

16. DIVERSIUNE SOVIETICA ÎN ROMÂNIA 

Pentru Uniunea Sovietica perioada martie 1958 - octombrie 1964 prin 
guvernarea Hru?ciov a însemnat o noua diversiune în care Rusia doreşte sa 
dovedească occidentului (de fapt Americii) voinţa sa de a laşa libertate de 
acţiune partidelor comuniste din tarile dominate de ea. Se desfiinţează 



Kominternul care însă ia denumirea de Kominform. 

încă din 1960 - 1961 se preconizează o serie de masuri în cadrul P.C.R. de asa- 
zisa "destindere" care, după vizita Secretarului General O.N.U. Uthant în 
România, vor conduce la eliberarea deţinuţilor politici în 1964. 
în vara anului 1964 se produce un eveniment politic tara precedent în România 
Comunista. întreg aparatul politic (de Partid) si administrativ (de Stat) al tarii, se 
deplasează si împânzeşte fabricile si uzinele cu luări de poziţie antisovietice. 
Nicolae Ceausescu la Uzinele 23 August declara printre altele: Am fost crescuţi 
si învatati sa credem ca cea mai mare broasca ţestoasa din lume trăieşte în 
Uniunea Sovietica (Remarca: Gheorghiu Dej traia). 

în acelaşi an apare cartea însemnări: Karl Marx despre România - manuscrise 
inedite tipărite sub egida Academiei R.P.R. în cuprinsul ei se găsesc consideraţii 
deosebit de interesante privind Revoluţia lui Horia, Cloşca si Crisan, a celei de la 
1848 precum si a Regulamentului Organic. Cartea a fost foarte repede retrasa de 
pe piaţa deoarece cuprindea consideraţii nefavorabile ruşilor. 

Aceeaşi apariţie "meteorica" a avut-o si broşura care prezenta Planul Valev 
privind împărţirea României între ruşi, unguri si bulgari. Toate aceste acţiuni au 
avut un singur scop: utilizarea tuturor mijloacelor de dezinformare si implicit de 
manipulare a opiniei publice occidentale si transatlantice privind comunizarea 
lumii înainte de expirarea termenul convenit la Yalta. Desigur sutele de milioane 
de cetateni puteau fi induşi în eroare - mai pe româneşte păcăliţi - dar nu si 
vârfurile conducătoare ale naţiunilor care cunoşteau protocoalele înţelegerilor pe 
cât de secrete, pe atât de oculte. 

Aceasta cvasi "independenta" acordata de Sovietici partidelor comuniste din 
răsărit îsi va arata fata reala odata cu intervenţia brutala a ruşilor care invadeaza 
Cehoslovacia împreuna cu trupele poloneze, ungare si bulgare. S-a scris si s-a 
comentat atunci, dar si după 1989, neparticiparea României la aceasta coaliţie, 
fapt de neconceput într-un bloc care a acţionat unitar la comanda sovietica. Mai 
greu de acceptat ideea ca el a fost un act de independenta cu atât mai mult cu 
cât consecinţa lui imediata pentru România a fost lansarea lui Ceausescu în 
occident. Aceştia - occidentalii - s-au prins în undita diversionista ruseasca 
crezând în falsa independenta, fiind invitat si complesit cu onoruri chiar si de 
către capete încoronate. în acea perioada s-a trecut la constituirea de societăţi 
mixte cu capital român si străin. 

în Bucureşti s-a început construirea fabricii de motoare de avion - la intrarea pe 
magistrala Bucuresti-Pitesti - în parteneriat cu Rolls-Royce. Astfel rusii au putut 
constata ca motoarele erau destinate Orientului Apropiat si Extremului Orient, 
replica fiind îndreptarea atenţiei sovieticilor către zonele respective. Singura 
condiţie impusa de englezi era ca timp de cinci ani sa nu se aduca nici cea mai 
mica modificare (inovaţie sau raţionalizare, practicate atunci frecvent la noi) 
vreunui reper al motorului. - Lucram atunci ca inginer la unitatea de construcţii 
care a executat fabrica. - 

Din străinătate ni s-a făcut cadou de către I.B.M. un calculator care a fost instalat 
la Otopeni, si unde s-a deschis un Centru de Pregătire al Cadrelor de Conducere 
(CEPECA), cursurile fiind predate de profesori americani, englezi si francezi. în 
acest centru - patronat de Universitatea Ştefan Gheorghiu - au fost şcolarizate cu 



scoatere din producţie sute poate chiar mii de cadre de conducere până ia nivel 
de miniştri. După câţiva ani instructorii străini s-au retras lăsând în loc români 
formaţi de ei. Acţiunea s-a dovedit a fi destul de rodnica pentru noi, amintindu-mi 
de spusele lui Tito prin 1946-1947, după acceptarea planului Marshall: vom 
construi socialismul cu grâul dat de voi! Ni se oferise atunci, printre altele, si 
reconstrucţia Caii Grivita, distrusa de bombardamentele americane dar rusii nu 
ne-au dat voie. 

Foarte repede, numai după câţiva ani de dezgheţ terminaţi cu scurta vizita a lui 
Ceausescu în China, anii '70 l-au cuminţit pe dictatorul român care copiaza 
Revoluţia Culturala Chineza, dar îsi continua ascensiunea în occident. 

17. SOVIETELE ATACA 

Ca un ultim efort de invazie militară al Sovietelor se înscrie dezastruosul război 
în Afganistan care a durat 9 ani si care a însemnat pentru ruşi mari pierderi 
economice, financiare si umane. Dar nu mai puţin importanta a fost pierderea de 
capital politic precum si a cursei înarmărilor careia Uniunea Sovietica nu-i mai 
poate face fata financiar si tehnologic, spionajul rusesc neputând sa absoarba 
tehnologia militară, care avansa vertiginos. 

în acest context Statele Unite îsi asigura umbrela defensiva punând la punct 
sistemul de aparare contra rechetelor, cunoscut sub numele de războiul stelelor. 
Uniunea Sovietica realizează ca, în aceste condiţii, forţa militară nu o mai poate 
ajuta, cu atât mai mult cu cât înţelegerea mondiala care îi fusese favorabila timp 
de peste patruzeci de ani, si de care profitase parţial numai asupra tarilor din 
Estul Europei (dezastruoasa vânzare de la Yalta) se apropia de sfârsit. Pentru 
aceasta Rusia trebuia sa se pregătească temeinic si radical pentru a face fata 
noii rânduieli mondiale care se preconiza sa înlocuiască Experimentul comunist 
eşuat, cu o alta formula. 

18. SOVIETELE ANGLIA SI AMERICA PREGĂTESC O NOUA ETAPA 

O noua înţelegere între cele doua superputeri - America si Uniunea Sovietica - 
se pecetluieşte în Islanda la Reykjavikîn întâlnirea dintre Preşedintele Ronald 
Reagan si Secretarul General al C.C. al P.C.U.S., M.S. Gorbaciov. în afara 
discuţiilor oficiale cei doi se întreţin timp de 28 de minute fara nici o prezenta, 
fara translator (Gorbaciov vorbea engleza) sau vreo oficialitate. Mi-am spus 
atunci ca aceasta întâlnire a pus bazele Noii ordini mondiale, în care Dumnezeu 
si cu cei doi ştiu ce au hotărât, cum sa împarta etapele, competentele, limitele, si 
eventualele căderi de acord pe parcurs. Aceasta întâlnire a fost mai târziu 
urmata de alta, la Viena, mai larga, unde totuşi cei doi au discutat în condiţiile de 
la Reykjavik timp de 32 de minute. 

întâmplarea a făcut ca prin 1988 o doamna de la serviciu sa-mi arate revista 
Aurora editata în limba româna de către Direcţia de Presa a Ambasadei 
Sovietice la Bucureşti. în interiorul ei am găsit câteva articole care m-au frapat, 
constituind pentru mine o mare surpriza, si unde printre altele se vorbea de 
marea descoperire a lumii moderne - Legea cererii si a ofertei. Articolele 
prezentau noua orientare sovietica cuprinsa în Perestroika si Glasnost. Ele erau 
scrise în ton occidental. Dintr-unul din articole am retinut fraza: Daca până în 
1990 nu vom realiza ceea ce ne-am propus prin Perestroika, vom fi desfiinţaţi din 
punct de vedere militar, politic si naţional. O prăpastie nu poate fi trecuta de doua 



ori. 

Spunându-mi-se ca revista se poate procura gratuit de la Direcţia de Presa a 
Ambasadei Sovietice de pe Aleea Alexandru de la Sosea m-am dus si, începând 
din toamna 1988 până în 1989 inclusiv, mi-am procurat-o, negândindu-ma decât 
ca ma poate ajuta la descifrarea perioadei pe care o parcurgeam si care se arata 
a fi o cotitura istorica, nicidecum ca voi putea folosi vreodată conţinutul ei. 
Apreciez acum ca din punct de vedere istoric, al pregătirii evenimentelor ce le- 
am trăit la sfârşitul anului 1989, merita sa prezint câteva date extrase din aceste 
reviste. 

1) Revista Aurora Nr. 28 din 25 octombrie 1988 prezintă articolul Restructurarea 
relaţiilor economice externe care conţine un interviu cu ministrul Relaţiilor 
Economice al U.R.S.S., E.F. Katusev, minister nou creat. Redau una din întrebări 
împreuna cu răspunsul respectiv. 

I. în ultimul timp relaţiile dintre U.R.S.S. si S.U.A. au cunoscut o schimbare în 
bine. în lumina întâlnirii de la Moscova dintre M.S. Gorbaciov si R. Reagan se 
asteapta îmbunatatirea în continuare a acestora, ceea ce se va reflecta în mod 
favorabil în situaţia internaţionala în ansamblu. Cum se pregăteşte ministerul 
dumneavoastră sa se folosească de schimbările care au loc în lume!? 

R. într-adevar relaţiile dintre U.R.S.S. si S.U.A. constituie unul din factorii cheie ai 
relaţiilor internaţionale, iar situaţia lor determina în mare măsură atmosfera 
politica internaţionala. întâlnirea la cel mai înalt nivel de la Moscova dintre 
Secretarul General al C.C. al P.C.U.S. M.S. Gorbaciov si preşedintele S.U.A. R. 
Reagan a avut un mare aport la dezvoltarea dialogului politic bilateral. Schimbul 
instrumentelor de ratificare a Tratatului sovieto-american de lichidare a rachetelor 
cu raza medie si mai scurta de acţiune care s-a făcut cu aceasta ocazie a pus 
bazele unei noi ere - era edificării practice a unei lumi lipsite de arma nucleara si 
de violenta. 

2) Aurora Nr. 3 din 10 februarie 1989 prezintă articolul: Pentru un viitor fara 
războaie si confruntare, semnat de Enver Mamedov, comentator politic al A.P.N. 
Autorul comentează discursul lui M.S. Gorbaciov la O.N.U., la 7 decembrie 1988: 
Folosind cuvintele lui M.S. Gorbaciov putem spune ca în fata noastra se naşte o 
alta lume, apare necesitatea căutării de noi cai într-un viitor fara războaie si 
confruntare. în actuala lume interdependenta numai consensul global poate 
conduce la o noua ordine mondiala (subl. n.)... Libertatea de opţiune, 
neîngrădită de nici un fel de influente exterioare, renunţarea la punerea 
accentului pe partea militară se constituie azi într-un incontestabil principiu 
universal. 

Si "exportul de revoluţie" (semnele citării aparţin revistei - n.r.) respins de 
U.R.S.S. de către toate tarile socialiste este inacceptabil în condiţiile realitatii 
contemporane, ca de altfel si exportul de "valori democratice" (semnele citării 
aparţin revistei - n.r.) asa cum este înţeles acest lucru de una sau chiar mai 
multe tari care încearcă sa-si impună altora concepţia, 
în acelaşi număr articolul Calea spre autentice schimbări consemnează câteva 
idei din care extragem: 

Ne-am obişnuit sa ne mândrim cu creşteri rapide, cu o economie a cărei 
dezvoltare nu cunoaşte nici îngrădiri, nici crize. Noi am considerat în permanenta 



ca producţia mijloacelor de producţie are prioritate absoluta si iata ca, dintr-o 
data aceste axiome sunt puse la îndoiala. De viata însasi. Deci sa urmam 
indicaţiile vieţii, nu schemele. 

...Ce trebuie făcut - ştim. Trebuie sa ne hotărâm sa facem schimbări autentice 
deoarece timpul pe care istoria ni l-a acordat este aproape trecut, (subl. n.) 

La rubrica în pas cu timpul, în acelaşi număr, este publicat articolul K.G.B. - 
împotriva "cultului secretului": 

...La graniţa anilor ’50-'60 s-a reuşit lichidarea la modul "cosmetic" (semnele 
citării aparţin revistei) a celor mai odioase forme de folosire a instituţiei de 
aparare a secretului militar si de stat nu în scopul pentru care aceasta a fost 
creata ci, uneori, pentru acoperirea unor ilegalităţi. ... Menţiunea cultului 
secretului este un mijloc de consolidare a încrederii în exactitatea gândirii 
birocratice, reprezintă posibilitatea folosirii puterii în scopurile departamentelor si 
ale unor cercuri înguste. ... Birocraţia insista pentru caracterul secret. De ce? 
Pentru ca secretul "îi asigura" (semnele citării aparţin revistei) pe funcţionari 
împotriva exigentelor concrete ale opiniei publice. ... S-a creat o instituţie sociala 
ce se ridica deasupra multor instituţii sociale. ... Oamenii de stiinta cred cu 
convingere în avantajele "securităţii pe baza realizărilor" (s.c. ale revistei) si nu 
"securitatea pe baza ascunderii" (s.c. ale revistei). 

3) Aurora Nr. 12 -12-25 iulie 1989 consemnează vizita la Londra a lui Mihail 
Gorbaciov: 

... Acum patru ani am spus ca Gorbaciov este un om cu care poţi sa ai de-a face. 
Astăzi afirm ca este un om cu care as vrea sa am si pe viitor de-a face ... 
(Margaret Thatcher, Prim-ministru al Angliei n.n.). Comentatorul subliniază: Prin 
gura premierului britanic vorbea parca Apusul - acea parte luminata si 
clarvazatoare care a pregătit posibilitatea întâlnirii istorice cu Rătăcitul Răsărit 
(sublinierea n.), iar când clipa a sosit nu a lasat-o sa-i scape. Mai departe este 
citat din cuvântul premierului englez: 

Trebuie ajutat Gorbaciov - aceasta este deviza sub care au loc aceste căutări în 
Occident. Ce vor aduce Occidentului succesul sau eventualul eşec al 
restructurării. O societate sovietica deschisa, democratizată, preocupata de 
treburile ei în interiorul Occidentului. Recidivarea trecutului nu ar promite nimic 
bun. Dar daca, si când U.R.S.S. îsi va rezolva problemele arzatoare economice 
si tehnologice, nu va deveni oare aceasta un concurent de temut? Sau poate ca 
restructurarea nu-i decât o tactica care va permite perfidelor soviete ca, 
câştigând timp, sa se apuce cu noi forte de ceea ce faceau mai înainte? Am 
încheiat citatul. Scopul vizitei lui Gorbaciov, însă, nu se opreşte aici, astfel încât 
citam în continuare din revista aprecierile comentatorului: Si slava reginei! 
lata încă un subiect splendid al vizitei la Londra - invitaţia adresata reginei 
Elisabeta a ll-a de a vizita Uniunea Sovietica. Este cel mai puţin un act 
diplomatic formal, iar cei care îl considera asa, pur si sinplu nu-i cunosc pe 
englezi. 

în Anglia monarhia nu este o reminiscenţa a zilelor apuse ci ea este o realitate, 
deşi în principal ea este substanţa spirituala, liantul care leaga multe în viata 
societăţii. Majestatea Sa reprezintă pentru majoritatea populaţiei simbolul 
Britaniei, chintesenţa ei (sublinierea n.) Va fi făcută invitaţia? O va primi regina? 



Drumul istoriei poarta doar o pata care nu-i deloc alba - sângele Romanovilor, al 
casei rudelor. E suficient sa arunci o privire la portretele lui George V si Nicolai II 
pentru a înţelege acest lucru si, deşi se spune ca verii împărăteşti nu se agreau, 
totuşi, sa pasesti peste sângele varsat de revoluţie? 

Spre entuziasmul britanicilor, invitaţia a fost făcută si primita. E-adevarat, 
perioada vizitei urmeaza sa fie convenita si se spune ca mai trebuie sa treaca 
încă vreo doi-trei ani. 

Dar nu înseamnaa oare aceasta invitaţie ca va schimbaţi atitudinea fata de 
asasinarea familiei tarului? Printre întrebările cu care a fost asaltata grupa de 
ziarişti sovietici în aceste zile a fost si aceasta. 

Istoria are logica ei, dar si capcanele ei. Nu trebuie sa fii prizonierul istoriei, nu 
trebuie sa trăieşti la infinit bătând mătănii în fata faptelor eroice ale părinţilor si 
nici rafuindu-te pentru păcatele lor. Paginile istoriei trebuie întoarse la timp. 
în discursul sau de la Guildhall M.S. Gorbaciov a propus sa se închidă ultima 
pagina a istoriei postbelice si sa se paseasca într-o perioada noua, paşnica 
(sublinierea n.) 

Am încheiat citatul. Articolul, reprodus parţial, ne arata printre altele ca aceasta 
vizita în care sovieticii se întrec în declaraţii britanicii prezintă reversul material, 
recompensa, întocmai ca în 1941 -1942. 

Citez din articol: Margaret Thatcher a participat personal la avansarea ideii unui 
credit important, la organizarea pregătirii în centre britanice a unor manageri 
sovietici pentru posturi de conducere. Uniunea Sovietica trebuie sa hotarasca ce 
va face cu împrumuturile ce i se oferă, cum va dispune de acel capital uman 
reprezentat de ace?ti manageri. 

Noua strategie sovietica impunea revizuirea relaţiilor cu imensa vecina asiatica 
din sud: China. Cu atât mai mult cu cât poziţia ei (a Rusiei) de primadona în 
Europa de Est ce urma sa fie cel puţin zdruncinata daca nu chiar încheiata, o 
obliga sa-si reconsolideze relaţiile cu China, S.U.A. având si ea veleităţi în Asia. 
4) Spicuiesc câteva pasaje din Aurora Nr. 13 datata 10 iulie 1989: 

... în primul rând, daca e sa vorbim despre priorităţile politicii externe si interne 
ale celor doua tari, se urmăreşte clar interesul comun al U.R.S.S. si R.P. Chineze 
pentru ca "Perestroika" dintr-o tara si "Modernizarea" din cealalta sa fie serios 
consolidate de îmbunatatirea generala a atmosferei internaţionale. ... în al doilea 
rând, a sosit sfârşitul oricăror speculaţii în jurul asa-zisului triunghi "U.R.S.S. - 
S.U.A. - R.P.C.". Ce sens au văzut unii politicieni atunci când au alcătuit aceasta 
configuraţie? Acela de a provoca contradicţii si divergente globale între laturile 
acestui "triunghi" si de a "numără" avantajele unei parti în dezavantajul celeilalte, 
în prezent fiecare dintre cele trei capitale laşa clar sa se înţeleagă ca nu vede 
nici un fel de lezare a intereselor sale de pe urma normalizării relaţiilor dintre 
celelalte doua. Moscova vorbeşte despre rezolvarea problemelor actuale în 
spiritul noii gândiri politice. Beijing-ul declara ca scopul sau îl constituie noua 
ordine politica internaţionala. Preşedintele George Bush a declarat de curând în 
interviul acordat unui ziar din Washington ca după parerea sa "a sosit 
îngrijorătorul moment al noii gândiri". Concluzia - cursurile de strategie spre care 
se orientează cele trei puteri sunt paralele ... Asa cum a spus M.S. Gorbaciov la 
Beijing, U.R.S.S. este gata sa poarte rolul de "punte" între Europa si Asia în 



interesul unirii civilizaţiei ambelor continente. 

5) Aurora Nr. 14 - 25 iulie 1989: Cu privire la direcţiile fundamentale ale politicii 
interne si externe a U.R.S.S. (Raportul prezentat de preşedintele Sovietului 
Suprem al U.R.S.S., M. Gorbaciov, în ziua de 30 mai 1988 la Congresul 
deputaţilor poporului ai U.R.S.S.). Voi prezenta câteva extrase din capitolul IV 
(ultimul): 

Cea mai importanta direcţie a activitatii noastre de politica externa o constituie 
participarea la edificarea "Casei general europene" (semnele citării ale revistei). 
Ele au intrat în uzanţa opiniei publice si a practicii tratativelor. S-au clădit si 
capata dinamism bazele unor relaţii sanatoase în spiritul restructurării cu toate 
statele participante la procesul de la Helsinki... înţelegem cu totii ca relaţiile 
sovieto-americane au o însemnătate de prin ordin pentru politica modiala. Noi 
suntem dispusi sa conlucram cu S.U.A. pe o baza previzibila si stabila, suntem 
dispusi sa mergem mai departe îmbinând continuitatea cu ideile noi ... în 
Occident nici pe departe nu cred ca noi am ales pentru totdeauna aceasta linie si 
ca nu intenţionam sa o schimbam. Ba si la noi în tara nu toti înţeleg încă esenţa 
fundamentala a politicii externe întemeiata pe noua gândire. Câte unii o privesc 
ca pe un fel de tactica, un zig-zag temporar sau chiar ca pe o concesie făcută 
vestului. 

în vara anului 1989, mai exact în august, se aflau la mine acasa în vizita cu 
ocazia zilei de naştere câteva familii prietene, unii colegi de liceu cu ai lor copii. 
Desigur, în toiul petrecerii s-au ridicat si probleme cu caracter general politic. 
Ştiam ca una din familii era cu vederi pro-sovietice, ceilalţi mai puţin, unii fiind 
chiar anticomunişti. Am fost întrebat bineînţeles daca am vreo părere despre 
Gorbaciov si daca exista semnale de schimbare a regimului comunist la noi. Am 
deschis teancul de reviste si am început sa le citesc din Aurora. Au ramas 
surprinşi de cele auzite iar eu am încercat sa le tălmăcesc semnificaţia celor ce 
se petreceau în Rusia, cam astfel: 

Exista nişte semnale care ne îndreptăţesc sa socotim ca urmeaza sa se petreacă 
evenimente cu totul deosebite. întâlnirea Reagan - Gorbaciov de la Reykjavik din 
1987 reprezintă un punct nodal. Nu cumva acolo s-a hotărât soarta lumii ca la 
Yalta? De ce o parte din întâlnirea celor doi a fost mai mult decât secreta? 
Lucrurile sunt mult mai ample decât discutarea unei persoane, si anume ele 
vizeaza relaţiile dintre cele doua super-puteri S.U.A. si U.R.S.S., relaţii care vor 
afecta si statele care gravitează în jurul lor. Daca nu era Gorbaciov trebuia sa 
apara altul, indiferent de nume, care sa fie exponentul unei noi etape istorice. 

Dar ce poate însemna o noua etapa istorica? Comunismul nu s-a născut din 
nimic, el a fost o forma de mondializare, de guvernare nu a unui stat asupra 
altuia sau altora, ci o gândire, o elaborare de forme si formule care sa 
stăpâneasca lumea înlocuind noţiunea de naţional cu cea de internaţional. As 
îndrăzni sa spun - ziceam atunci - daca nu este prea hazardat, ca cincizeci de 
ani de la terminarea războiului va trebui sa gaseasca Europa sub alta formula, 
probabil noua formula. 

Dar mai sunt câţiva ani buni până atunci, mi-a replicat cineva. 

Da, este adevarat, însă o asemenea schimbare nu se poate realiza bătând din 
palme, ea necesita masuri premergătoare. Vedeţi ca rusii fac eforturi uriaşe nu 



numai de modernizare ci si de acomodare a mentaiitatii - care i-a stăpânit peste 
70 de ani - cu alta, cea occidentala, si nu cred ca ei mimeaza ci vor sa fie cât de 
cât pregătiţi cu ce va urma, si chiar mai mult, sa stăpâneasca momentul. Nu crezi 
ca este cam preţioasa previziunea ta si ca înlocuiesti realităţile cu iluzii? 
înlocuirea unei lumi cu alta, a unui sistem bine pus la punct în zeci de ani si 
consolidat cu altceva, este mai mult o dorinţa decât o stare de fapt - îmi spune un 
alt amic. Ca si cum "cineva" ar fi dorit si impus comunismul, iar acum se dezice 
de el - continua el. Exact - răspund eu - sunt forte oculte cred, care cauta alta 
formula de dominare mondiala, iar comunismul se apropie de sfârsit. N-a mers! 
Atunci, în acele zile, nu-mi închipuiam ca evenimentele se precipitau. 

Discutasem cele de mai sus, luând ca baza Aurora si cu câţiva colegi de birou, 
care încă de prin '81, '82 îmi puseseră diverse întrebări cu caracter istoric. 

Şefului meu, A.V., un tânăr cam cu 15 ani mai mic decât mine, îi dădusem sa 
citesca Istoria Românilor de A.D. Xenopol, iar el, la rândul lui, i-o dăduse 
inginerului-sef, M.M. Tânărul A.V., bine scolit, nu numai profesional dar si politic, 
fost si sef de cadre, era însă în acelaşi timp avid de a sti si de mare probitate din 
punct de vedere caracterial. Fara a-1 suspecta, dar cu multa precauţie, i-am făcut 
multe prezentări istorice si cu câte ceva din ale detenţiei. M-a rugat în '82 sa-l 
însoţesc la Muzeul partidului actualul Muzeu al Ţăranului Român unde s-a dus 
direct sa vada cum este consemnat momentul desfiinţării Partidului Comunist din 
România, ca motivaţie el ştiind de la mine realitatea si poziţia liderului Fluieras 
omorât în închisoare la Gherla. Constatând ca nu îl minţeam, l-a rugat pe un 
tânăr care era ghid la muzeu sa-i spună când si unde a murit Fluieras. Acesta i-a 
spus: se pare ca a fost închis, dar nu ştie altceva. Atunci A.V. i-a relatat cele ce 
ştia de la mine. Din pacate acest tânăr de care m-am simtit foarte legat sufleteşte 
a trecut în cele veşnice la 29 dec. 1983 sau 1984. Am relatat acest episod pentru 
ca el a constituit un început pentru câţiva colegi de birou care, începând cu anii 
1987-1988, m-au rugat sa le povestesc diverse aspecte culturale si politice din 
perioada interbelica si din anii de după 1944. Am facut-o cu mare precauţie, 
nestiind daca aceste lucruri nu pot fi si provocări. în vara 1989 m-am prevalat de 
aceleaşi reviste Aurora spunându-le colegilor spre toamna ca în iarna care vine, 
până în primavara, cred ca se vor produce răsturnări si la noi. în seara de 8 
noiembrie ma aflam la o lucrare de cale ferata în comuna natala a tatalui meu 
Corcova din jud. Mehedinţi. Seara târziu am aflat la radio Europa Libera ştirea cu 
caderea zidului Berlinului. Printr-o coincidenta, spre miezul nopţii al venit un 
camion al intreprinderii sa ma duca la Bucureşti, unde fusesem chemat. Am 
ajuns la Bucureşti în timpul dimineţii, fiind dus direct la serviciu. Aici n-am mai 
avut rabdare si le-am spus câtorva colegi de birou: Cred ca totul se va petrece 
până în primavara. Auziseră si ei de zidul Berlinului. Le-am mai spus ca nu este 
exclus ca la Congresul P.C.R. care urmeaza sa se tina în curând, sa se poata 
produce vreo ruptura, dar, asa cum se ştie, nu s-a întâmplat nimic. Pe la sfârşitul 
lui noiembrie m-am dus din nou sa iau Aurora dar am avut impresia ca în jurul 
clădirii se afla nişte tineri care mi s-au părut suspecţi. Nu am mai intrat si nici în 
zilele următoare nu m-am mai dus. 

19. ROMÂNII SE RIDICA 



Ştirile de la Europa Libera, care anunţau deschiderea graniţelor Cehoslovaciei si 
Ungariei, pentru germani confirmau ca evenimentele se precipitau. O informaţie 
laconica anunţa ca în România un grup de comunişti de vârf carora nu li s-a dau 
numele, s-au constituit într-un Front al Şalvarii Naţionale. întâlnirea de la Malta 
din 2 decembrie 1989 dintre Bush si Gorbaciov, a fost momentul evaluării 
stadiului în care se afla schimbarea guvernelor din Răsărit, care se pare ca se 
dorea în special de Gorbaciov sa se producă fara răzbunări sângeroase 
împotriva comuniştilor care guvernaseră Răsăritul timp de patruzeci si patru de 
ani. în acelaşi timp transpărea o stare de enervare a emisiunilor radioului Europa 
Libera datorita faptului ca în România nu se petrecea nimic. Totuşi în tara 
mocnea o stare de spirit a populaţiei sătulă de comunism, care nu aştepta decât 
o scânteie. Aceasta a venit odata cu hotărârea mutării pastorului Laslo Tokes de 
la Timişoara la Oradea, decizie cu multe semne de întrebare asupra celor ce au 
hotarât-o în special datorita atitudinii acestuia constant antiromâneasca. 
Probabilul "joc" în care a fost folosit pastorul a fost însă total dejucat la Timişoara 
unde românii revoltaţi au mers pe "cartea" naţionala. în timpul acestor 
evenimente jurista intreprinderii unde lucram, mi-a spus ca soţul ei, este cooptat 
într-un grup anticomunist care urmeaza a-i da semnalul când va aparea 
momentul sa acţioneze, l-am atras atentia sa nu faca imprudenta sa mai 
pomenească cuiva acest lucru, cu atât mai mult cu cât la mine a venit un tânăr 
din intreprindere ca sa-mi ceara sfatul ce sa faca, întrucât a primit ordin de 
chemare deoarece făcuse armata la securitate, l-am răspuns ca ordinul trebuie 
executat însă va trebui sa aiba grija sa nu-si încarce conştiinţa cu viata vreunui 
om. în ziua de 20 decembrie Şeful Cadrelor m-a abordat într-un colt din curte 
spunându-mi ca la Bucureşti s-au comandat 16 garnituri de tren destinate pentru 
Gărzi patriotice cu direcţia Timişoara urmate de întrebarea: Ce facem domnule 
Popescu stăm cu mâinile în sân? la care i-am răspuns ca are un copil de crescut 
si acest lucru trebuie sa fie singura lui preocupare. Mi-am dat seama ca ambele 
intervenţii erau provocatoare. în ziua de 21 decembrie jurista de care am amintit, 
mi-a spus ca soţul ei a primit semnalul si asteapta sa i se spună ce are de făcut. 
Spre seara, la telefon tot ea m-a rugat insistent spunându-mi: Domnule Popescu, 
de la dumneavoastră am învatat ce este românismul, eu cu soţul meu suntem în 
zona Intercontinentalului unde sunt masaţi în special tineri, va rog veniţi în 
mijlocul nostru!!! Pentru ca tot trebuia sa plec în cautarea unui tânăr nepot B.S. 
care dispăruse de acasa încă de dupa-amiaza m-am dus în zona Universităţii. 

De aici prin spatele Teatrului National am constatat ca masa de oameni parea 
dirijata, parca împinsă din Batistei spre Bulevard. Uitându-ma mai atent observ 
ca printre cei care îndemnau pe revoltaţi în aceasta direcţie se afla nişte tineri 
care pareau îmbrăcaţi cu acelaşi gen de raglane. Nu m-am lasat antrenat apoi 
m-am strecurat spre Gara de Nord de unde am venit acasa. în dimineaţa de 22 
decembrie prima persoana care ma aştepta cu înfrigurare era jurista. Avea fata 
crispata, privirea înfricoşata; am ieşit pe coridor si într-un suflet mi-a spus: Soţul 
a fost arestat, ma duc sa-i spun directorului, poate afla ceva de soarta lui. Nu te 
duci nicăieri, nu sufli o vorba nimănui, schimba ti mimica fetei disperata si 
asteapta. Sunt convins ca totul se termina. Ai văzut ca în fata la Dalles 
bulevardul era plin de securisti? Cu o mitraliera, doua, puteau face o baie de 



sânge. N-au facut-o! De ce? Nu putem încă sti. 

Odata cu anunţul fugii lui Ceausescu am venit acasa, unde am constatat ca 
nepotul B. lipseşte. împreuna cu maica-sa C.A. am plecat în Piaţa Palatului. Aici 
în balconul C.C.-ului au început sa se perinde, aduşi de nu ştiu unde, foştii 
guvernanţi, Dascalescu, alţii, si la un moment dat llie Verdet. Mulţimea delira si 
huiduia. Auzind numele lui Verdet m-am urcat într-un car de televiziune si am 
început sa strig: Terminaţi cu nominalizarea foştilor comunişti, n-au ce sa caute 
în formarea unui nou guvern. Pe nepoata-mea, mama lui B., am instalat-o într-un 
"ARO" al Televiziunii fiind proaspăt operata de litiaza renala. Am continuat 
intervenţiile din carul Televiziunii. Spre seara, odata cu pătrunderea primelor 
tancuri în Piaţa Palatului ne-am întors spre casa, "culeşi" de o maşina care avea 
acelaşi drum. într-un târziu a sosit si nepotul (de 17 ani) care a început cu vădită 
mândrie sa ne povestească ca a fost printre primii care au fortat usa de intrare la 
C.C., retragându-se după ce au început sa se traga focuri de arma în subsolul 
clădirii. Spre seara, târziu, am asistat, din casa, la un scenariu provocator care 
se desfasura pe Bulevardul Bucureştii Noi între statia de tramvai Jimbolia si 
fabrica Laromet. Se tragea ca pe front într-un inamic desigur inexistent, probabil 
numai pentru a crea psihoza prezentei unor terorişti ce refuzau sa cedeze 
puterea. Dimineaţa m-am dus la fabrica Laromet ocupata de militari si am 
constatat cu surprindere ca se trăsese în magazinul alimentar de vis-a-vis, care 
avea geamurile străpunse de câteva gloanţe. De aici, deşi era duminica, am 
plecat la serviciu unde, împreuna cu directorul si câţiva salariaţi mai tineri, s-au 
luat masuri de sprijinire a celor care se aflau în zona Televiziunii. S-a dispus, 
după ce am făcut o vizita prealabila în zona sa aducem din depozitul 
întreprinderii de la Mogosoaia saltele, bocanci, pufoaice, iar un camion sa vinî de 
câteva ori pe zi cu ceai cald de la cantina unitatii. Toate acestea au fost 
distribuite celor care se aflau în camerele de la subsolul metroului, unde paza era 
asigurata de câţiva salariaţi ceferişti, precum si unitatii militare de la Televiziune 
careia i-am lasat o parte din saltele. întregul material l-am predat cu proces 
verbal sub semnătură. 

Duminica seara un bun prieten încă din 1946, care locuia pe o strada vecina cu 
mine, Virgil Constantinescu, a venit la mine pentru a ne sfătui în legătură cu o 
Proclamaţie care fusese schitata si care urma sa fie semnata de mai mulţi foşti 
deţinuţi politici. Ea se adresa tarii, iar semnatarii se angajau sa se pună la 
dispoziţia noilor conducători considerând ca acţiunile individuale sunt mai puţin 
eficiente. Cel care trebuia sa înmâneze aceasta Proclamaţie lui Ion lliescu era 
Adrian Sârbu devenit mai târziu, în 1992, senator. După circa doua săptămâni I- 
am întrebat ce a făcut cu acel demers? Redau răspunsul lui care nu necesita 
comentarii: M-am dus cu Proclamaţia la Televiziune, unde un domn mi-a spus ca 
nu pot ajunge la Ion lliescu decât prin el si ca se obliga sa i-o prezinte, 
întrebându-l cine era persoana care a contactat-o mi-a răspuns ca se numeşte 
Virgil Magureanu. 

în legătură cu evenimentele din decembrie 1989 mai relatez câteva momente, 
în primele zile ale lunii februarie 1990 am fost anuntat la serviciu de către 
nepoata mea C.A. (de care am mai amintit) ca i s-a spart apartamentul. Venind 
am găsit în apartament trei ofiţeri de miliţie care faceau constatările de rigoare; 



după încheierea Procesului verbal unul din ofiţeri ne-a povestit ca el a făcut 
şcoala de ofiţeri în cadrul U.S.L.A. si ca la terminarea ei a trebuit sa opteze 
pentru Securitate sau Politie, el alegând varianta a doua. în aceasta calitate a 
făcut parte din unitatea care în ziua de 18 decembrie a condus la Ambasada 
Sovietica din Bucureşti pe cei circa 200 turişti ruşi. 

Directorul intreprinderii unde lucram îmi povesteşte în jurul lui 15 decembrie 1989 
după ce se întoarce de la o lucrare, ca lasiul era împânzit de turişti ruşi. 

Daca la acestea adaugam si declaraţia lui Ion lliescu din primele zile după 22 
decembrie ca am anuntat Sovietele cine suntem si ce vrem, se închide bine 
cercul acelor evenimente petrecut indubitabil pe un fundal revoluţionar în special 
al tinerilor români, dar si al unor maturi care însă doreau doar înlocuirea lui 
Ceausescu. Spre sfârşitul anului 1990 o informaţie laconica din America, difuzata 
pe postul naţional de televiziune anunţa ca starea de învingători a coaliţiei 
"antihitleriste" din al doilea război mondial va înceta în 1995. Astfel se închegau 
presupunerile avansate cu doar câteva luni în urma. 

20. ÎN LOC DE CONCLUZII 

1) Bilanţul în cifre al crimelor comunismului internaţional este prezentat detaliat în 
volumul Holocaustul roşu, autor Dr. Florin Matrescu. 

Un studiu francez a ajuns la cifra de 139.917.000 de morţi, cifra asemanatoare 
cu cea data în 1993, în comunicatul anual al Comitetului Naţiunilor Captive din 
S.U.A., care vorbeşte de peste 140.000.000 de morţi. 

Una din statisticile cele mai citate da cifra globala de 142.917.000 morţi, 
în ceea ce priveşte România, acelaşi volum consemnează cifra de 891.300 
defalcata astfel: 

a) Prizonieri de război în U.R.S.S. 180.000 

b) Ucişi în lagare si închisori 500.000 

c) Ucişi în timpul colectivizării fortate 200.000 

d) Ucişi în revoluţia din Decembrie 1989 1.300 

e) Mişcarea de partizani 10.000 
Total 891.300 

Basarabia plus Bucovina si teritoriile înstrăinate 1.911.000 
Total Români 2.802.300 

2) Occidentul si Statele Unite ale Americii nu au fost numai susţinători ci si 
creatori ai comunismului având drept scop ocult instaurarea unei formule de 
dominaţie universala. 

a) într-o cuvântare tinuta la aniversarea a 80 de ani Herbert Hoover a aratat clar 
care ar fi trebuit sa fie reacţia Statelor Unite si a conducătorilor de state în 
general, daca ei si-ar fi dat seama de imensa lor responsabilitate si daca ar fi fost 
liberi sa acţioneze în consecinţa: 

M-am opus si am protestat la fiecare pas împotriva politicii ce ne-a condus la cel 
de-al doilea război mondial. Mai ales în 1941 când Marea Britanie era ferita de 
invazia germana căci Hitler fusese deturnat ca sa-l atace pe Stalin, am insistat 
aratând ca ar fi cea mai gigantica gluma din întreaga istorie ca noi sa dam ajutor 
guvernului sovietic. Am insistat ca trebuie sa lasam aceşti doi dictatori sa se 
epuizeze reciproc. Am spus ca rezultatul ajutorului nostru va fi extinderea 
comunismului în întreaga lume. Am insistat sa ne ţinem deoparte până va veni 



vremea când vom putea aduce o pace durabila în lume. Nu regret nimic căci 
consecinţele au dovedit ca aveam dreptate. 

b) Doamna Eleonor Roosevelt care cu siguranţa citise ultimele amintiri de război 
ale lui Winston Churchill si deci ştia despre faptul ca Stalin a recunoscut ca 
lichidase zece milioane de tarani în lupta pentru colectivizare, a scris de la 
Moscova în 1957 într-o coloana a ei care aparea în câteva duzini de ziare si 
reviste ca guvernul bolşevic a avut oarecari dificultăţi cu taranii când a încercat 
sa impună sistemul gospodăriilor colective. Reportajul ei era plin de cuvinte 
afectuoase pentru prietenii ei din Kremlin. 

c) Ce motiv strategic sau politic a determinat forţele aliate occidentale sa extindă 
dominaţia, influenta si apoi sa întareasca musculatura militară a monstrului 
bolşevic? Armata germana în ultimele ei ore de zvârcolire s-a retras fara opunere 
în fata armatelor americane si britanice încercând cu disperare sa stăvilească 
puhoiul barbarilor din răsărit. Dar armata americana a încrucişat braţele la râul 
Elba si a aşteptat cu rabdare avansarea comuniştilor în Europa. A fost oare o 
alienatie mintala de moment, sau cursul unui plan pregătit cu minuţiozitate a 
cărui finalitate se întrevede în Naţiunile Unite si programul globalist care sugruma 
independenta tuturor statelor inclusiv a Statelor Unite, gazda si originea acestei 
organizaţii? 

Cartea prinţului Sturdza, Betrayal by rulers, aparutaîn 1976, răspunde la multe 
întrebări incomode celor care au făurit lumea fragila si dusmanoasa de astazi, 
scrie Revista Origini Nr. 9-10 september-october 2002 Romanian roots - SUA, de 
unde au fost extrase citatele mai sus prezentate. 

3) Statele Unite au avut doi Preşedinţi care până a ajunge la Casa Alba erau 
socotiţi drept mâncători de comunişti: Generalul Eisenhower si Richard Nixon. 
Ambii însă s-au temperat probabil după ce au intrat în posesia documentelor 
ultra secrete. 

4) Politica din pacate este un joc de interese mai mult sau mai puţin curate - 
degenerând în politicianism - de cotropire sau de aparare, de independenta sau 
de subjugare, naţiunile mici ?i mijlocii ca a noastra trebuind sa se adapteze 
uneori din mers. Pentru noi Românii, însă, este absolut necesara prezenta în 
politica a unui sentiment si anume acela National, care a stăpânit pe marii noştri 
conducători de-a lungul istoriei, sentiment care niciodată nu a oprimat pe nimeni 
din jurul nostru, iar atunci când a fost necersara alegerea dintre doua rele s-a 
cautat opţiunea cea mai puţin daunatoare. 

Situati din punct de vedere geo-politic la confluenta unor puternice interese, 
acest sentiment naţional nu s-a putut împlini decât atunci când a fost permis de 
conjunctura internaţionala. 

Puternica revolta a Braşovului din 1987 nu a putut conduce la scuturarea noastra 
de comunism, nu a putut cuprinde întreaga tara, ea dovedindu-se prematura, 
deoarece contextul internaţional nu era copt pentru Marea schimbare. 

După Decembrie 1989 opoziţia firava, sau inexistenta din punct de vedere 
reprezentativ în conducerea treburilor societăţii, având totuşi un suport puternic 
în rândul multor tineri si al unor intelectuali (ma refer la Piaţa Universităţii si la 
uriaşul miting al Alianţei Civice din noiembrie 1990 de la Bucureşti) este încet 
anihilata de lipsa mijloacelor de comunicare în masa, aflate în mâna puterii, care 



cunoştea perfect lecţia manipulării. 

în ultimele zile ale Pietii Universităţii, postul National de Televiziune, pentru a 
crea psihoza panicii îsi întrerupe brusc emisiunea. Incendierea autobuzelor de la 
Universitate, apoi imaginile televizate de la incendierea Ministerului de Interne, 
semanau aidoma cu incendierea Reichstagului din 1933 de către Hitler, pusa pe 
seama comuniştilor. De altfel din imaginile de la Ministerul de Interne, transmise 
la Televiziune se putea vedea perfect ca flăcările porniseră din interiorul clădirii 
de la un etaj, demonstranţii însă fiind masaţi în afara clădirii la poarta metalica. 
Masa de votanti încă nedezmeticita a putut fi uşor manipulata, cu atât mai mult 
cu cât s a acţionat la asigurarea resurselor materiale necesare pentru susţinerea 
puterii. 

Printre primele acte de guvernare din ianuarie 1990 a fost sistarea investiţiilor. 

Nu e greu de priceput ca o casa în care nu mai maturi, nu mai schimbi un 
surubel, se degradează. La sfârşitul aceluiaşi an se anunţa: Industria noastra 
este "un morman" de fiare vechi, de fapt aici trebuia sa se ajunga pentru a putea 
fi vânduta pe nimic. întreaga Finanţa a României era concentrata la Banca 
Naţionala si la Banca de Investiţii, noi neavând la acea ora nici datorii externe. 
Aceste sume uriaşe au fost date cu împrumut potenţialilor susţinători ai Puterii, 
care nu numarau mai mult de 10-15 persoane. 

Partidul Comunist scolise bine în universităţile din străinătate pe fiii membrilor ei 
de vaza, precum si o serie de cadre proprii, iar acum îi arunca în lupta 
consolidării puterii. Pe alţii cu mai puţine pretenţii îi infiltrează în partidele politice 
tradiţionale nou reînfiinţate sau în altele create ad-hoc. Peste tot cadrele fostei 
securităţi sunt prezente si active. 

Postul de Televiziune Soţi de provenienţa americana cu sediul pe Şoseaua 
Olteniţei - al cărui reprezentant pentru România l-am cunoscut - nu reuşeşte sa 
supravieţuiască prea mult, fapt care mi s-a părut ciudat. 

Opoziţia anilor '90-'96 ajunsa la putere este data peste cap după numai 3 ani de 
guvernare. Desigur o contribuţie la acest dezastru au avut si propriile greşeli, dar 
nu numai. Din punct de vedere al orientării ei externe ea era net alaturi de 
puterile occidentale si transoceanice, care însă nu i-au susţinut demersurile, ca 
prim act, refuzându-i-se de către Statele Unite intrarea în N.A.T.O.. Bill Clinton, 
fara jena, vine sa o consoleze la Bucureşti. Se puneau atunci întrebări: Ce se 
petrece? De ce? Care este substratul? 

în 2001 într-o ştire din America transmisa la Televiziunea Naţionala era 
strecurata si fraza: Este util pentru România sa-si normalizeze si consolideze 
relaţiile cu Rusia. Aceasta informaţie nastea o întrebare - răspuns la nedumeririle 
de mai sus. Oare dorinţele si acţiunile diplomatice interne ale guvernării '97-2000 
de integrare cât mai rapida în structurile europene si N.A.T.O., nu erau 
manifestări premature (ca în revolta de la Braşov din '87)? Nu cumva acceptarea 
noastra în N.A.T.O. trebuia sa aibe si asentimentul tacit al rusiei, iar acest act sa 
fie definitivat de un guvern agreat de Ruşi? Astfel începe logodna cu N.A.T.O. 
într-o euforie guvernamentala si prezidenţiala ai căror reprezentan?i de la '90 
încoace nu pot fi acuzaţi ca macar au simpatizat cu Americanii. Si în aceasta 
euforie Preşedintele Bush gratulează România cu calificativul de punte de 
legătură cu Rusia. în sfârsit ne-am găsit locul! 



La numai câteva luni de la acest act istoric asistam la războiul din Irak. Am auzit 
cu aceasta ocazie voci care au afirmat: lata ca au venit americanii, atât de doriţi 
si în România! 

O socotesc o gluma neinspirata daca nu chiar cinica. Si-au dorit într-adevar 
Românii în anii patruzeci, cincizeci sau şaizeci venirea americanilor când 
închisorile gemeau, unde tineri, maturi si vârstnici îsi dadeau obştescul sfârsit, 
când taranii erau împuşcaţi pentru ca nu voiau sa se colectivizeze, si când munţii 
noştri adăposteau luptători anticomunişti. Categoric aceasta oferta N.A.T.O. nu 
trebuie respinsa, dar judecând lucrurile la rece ea este necesara în primul rând 
lor, noi slava Domnului nefiind ameninţaţi din punct de vedere militar. 

Si întrebările fara răspuns pot continua. Petrolul românesc si în mod special 
prelucrarea lui, nu este atractiv pentru americani, de aceea poate face obiectul 
intereselor rusesti. Vânzarea Petrom rămâne sa confirme sau sa infirme o 
ipoteza. 

în celelalte domenii economice vor investi Americanii prioritar în România? 

Vor renunţa comuniştii români rusificati din Basarabia sa considere limba lor de 
acolo asa zisa moldoveneasca drept limba româna? 

5) Procesul Comunismului - nu Procesul comuniştilor - rămâne o necesitate 
istorica, de care din pacate sub aspect internaţional nu are cine se ocupa pentru 
ca Marile Cancelarii în frunte cu Statele Unite, au contribuţia lor la naşterea lui, si 
susţinerea încă din fasa. Ele nu pot face acest demers autoacuzator. 

Dumitru Baciu în Agonia României scria: 

lata de ce istoria trebuie revăzută si corectata. Ea a fost în mod deliberat si abil 
falsificata ca sa acopere tragicele greşeli ale lui Churchill si Roosvelt, care rămân 
- amândoi si solidar - responsabili în fata istoriei si popoarelor pentru situaţia în 
care ne găsim astazi. Amândoi au pierdut pacea, au promovat comunismul si au 
sapat mormântul occidentului. Sa avem curajul sa o spunem. Numai astfel se pot 
repara tragicele lor greşeli: cunoscându-le si recunoscându-le. 

6) Asistam în ultimii ani la o persistenta acţiune de evitare, înlăturare sau chiar 
de incriminare a termenului de National si înlocuirea lui cu cei de International, 
Globalism, Mondialism si nu întâmplător de desfiinţare prin necirculatie a celor de 
Şovin si Şovinism. 

Naţionalismul românesc nu a fost niciodată de-a lungul istoriei noastre agresiv, 
oprimator sau exclusivist, ci de aparare a valorilor noastre care de cele mai multe 
ori au avut si au luat caracter universal. 

Integrarea europeana este un proces elementar, neputându-ne sustrage 
contextului internaţional al epocii în care trăim. Este adevarata sinucidere a face 
abstracţie de tot ce se petrece actualmente în lume, dar în acelaşi timp si o 
imposibilitate, întrucât libera circulaţie a persoanelor si ideilor are în prezent 
viteze cosmice. Aceasta integrare însă atât de dorita si de necesara nu trebuie 
sa însemne a copia pentru ca noul mimetism ne-ar transforma în maimuto- 
papagali. 

De asemenea, ar trebui mai des amintit ca noi Românii nu ne-am socotit 
niciodată eliminaţi din Europa, si ca din nefericire împotriva voinţei noastre si a 
sutelor de mii care au înfundat închisorile, au împânzit munţii, sau a transformat 
Baraganul într-o Siberie (de fapt transformarea a fost opera comunismului), 



România a fost obligata (si nu numai ea), de cei din afara ei, sa se supună unor 
decizii - ca de atâtea ori în istoria ei - prin care era predata Răsăritului Sovietic. 
Nu noi Românii ne-am ales acest drum, aceasta soarta, ne-a fost dictata! S-au 
pus lanţurile pe noi, apoi ni s-a cerut ca noi sa le dam jos! Si am facut-o tot când 
condiţiile internaţionale ne-au fost favorabile, deşi am încercat de multe ori, ca si 
alţii din jurul nostru, sa ne scuturam. Fondul nostru însă nu s-a alterat, cu toate 
adaptările la care am fost constrânşi, de aceea integrarea în contemporaneitate 
pe care ne-o dorim nu trebuie sa faca abstracţie de tradiţie care face parte din 
identitatea naţionala. Ea include acea uriaşa Armata a rezistentei din care s-au 
detaşat personalităţi care au convertit suferinţa în creaţie. Si aceştia nu au fost 
deloc putini. Sute de poeţi, memorialişti, artişti plastici, rapsozi sau compozitori 
au aşternut cu talent în versuri, proza, sculptura, pictura sau muzica 
permanentele acestui neam, care sa ofere elemente privind identitatea noastra 
naţionala din punct de vedere cultural si spiritual. Aceasta creaţie constituie 
patrimoniul cultural care defineşte perioada amintita, asupra careia istoricii, 
oamenii de cultura, au obligaţia sa se informeze pentru a-si culege elementele 
autentice de identitate naţionala. 

Apartenenţa la internaţional nu poate face abstracţie de naţional, omul 
universului, creaţia lui Dumnezeu aparţine în primul rând unei naţiuni! 

21. încheiere 

Trăim vremuri ale căror sensuri, dar mai ales dimensiuni mulţi dintre noi nu le-am 
găsit răspunsul, nu le-am descifrat sensul lasându-ne astfel prada indiferentei 
sau mai grav chiar blazării. 

Astăzi nu fara temei desigur aproape întreaga preocupare a societăţii este 
concentrata asupra problematicii economice, socotind ca aceasta este cauza 
tuturor relelor, si ca o data redresata va atrage după sine automat dezlegarea 
celorlalte racile care ne bântuie. Nimic mai fals, pentru ca se inversează cauza 
cu efectul. Criza pe care o trăieşte societatea noastra este cea morala. Nu de 
programe ducem lipsa, nu inexistenta legilor - indispensabila de altfel ca 
ajutătoare în eradicarea necinstei - ne-a dus la dezastruoasa sărăcie în care 
trăim, ci elementara lipsa de morala a celor puşi sa vegheze la respectarea lor. 
Pachet de legi anticoruptie, declararea averilor celor ce ne conduc, opţiunea 
demnitar sau om de afaceri, sunt simple mimări care vor laşa intacte fabuloasele 
averi necinstit acumulate. 

Declararea averii trebuia urmata automat cu acţiunea de justificare a 
provenienţei ei, funcţie de veniturile reale si implicit de confiscarea surplusului. 

Nu exista voinţa politica si morala ci numai teama ca rămânem fara conducători, 
aceasta lege fiind Jurnalul de perete care trebuie prezentat occidentului. 

Singurul lucru care ne mai ramânea de făcut în aceasta drama a poporului 
român era pregătirea viitorilor miniştri din 2007. Sinistra comedie! 

La nici un nivel de conducere nu se întrevede preocuparea de a insufla noilor 
generaţii spiritul si conduita morala în care sa domine grija de aproapele, de 
respectul pentru cel de alaturi, de ajutorarea celui în inferioritate sau suferinţa, 
totul absolut totul este o goana pentru înavuţire indiferent de mijloace, într-o 
societate care geme în lipsuri materiale. 

în copilărie mama mi-a spus o istorioara. Undeva, cândva pe pământ au existat 



doua împărăţii alaturate, una condusa de un tânăr alta de un împarat mai 
vârsnic. La un moment dat împăratul cel tânăr suparat de dojenile si sfaturile 
tatalui sau care îl îndemna mereu spre cumpătare si munca, a hotărât ca toti 
bătrânii sa fie ucişi. Hotărârea lui a fost îndeplinita de toti supusii, în afara unui 
tânăr care îsi iubea tatal ca ochii din cap, hotarându-se sa-l ascunda. Si l-a pitit 
într-o groapa sub una din odăi. împăratul cel tânăr s-a aşezat cu tot poporul pe 
chefuri si petreceri zi si noapte. Dar împăratul vecin văzând dezmăţul care nu 
mai contenea i-a declarat război celui tânăr amenintându-l ca-i va trece împaratia 
prin foc si sabie. Ce sa faca, cum sa apere, armata nu are, proviziile scazusera - 
gândea cel tânăr. Poate sa-l înduplece pe împarat rugându-l sa-l mai lase sau 
sa-i condiţioneze existenta împărăţiei. Te voi ierta pe tine si pe supusii tai daca în 
timp de o luna vei face o funie de nisip, îi spuse vârstnicul. Si-a strâns tânărul 
sfetnicii, a dat sfoara în tara căutând meşterul care sa-i faca funia de nisip. Dar 
nimic. Tânărul care îsi ascunsese tatal, i-a spus acestuia necazul abatut asupra 
împărăţiei. El i-a răspuns: spuneţi împăratului vecin ca voi puteti sa-i faceţi funia 
de nisip, dar sa va dea modelul. Auzind acestea împăratul care îi ameninţase cu 
pieirea i-a iertat zicându-le: înseamnă ca mai aveţi un bătrân pe care nu l-ati 
ucis! Aratati-I poporului si ascultaţi de el. 

Domnilor guvernanţi, opriti-va o clipa si faceti-va un Proces de conştiinţa până nu 
este prea târziu Stopati distrugerea bolnavilor, mulţi din ei vârstnici, nici o suma 
cheltuita nu poate fi prea mare pentru sanatatea şubreda a acestui popor. 
Tuberculoza (boala sărăciei numita), Hepatita epidemica, Sifilisul, Râia, Tumorile 
maligne, Diabetul, toate în creştere alarmanta în procente cuprinse între 10.4% si 
56%, chiar nu va interesează?! 

în aceasta situaţie desfiinţarea paturilor, spitalelor, restrictionarea obţinerii 
medicamentelor constituie o adevarata crima la adresa acestei naţiuni. îndemnaţi 
poporul sa cumpere medicamente ieftine româneşti, în timp ce conducătorii 
refuza sa circule cu Dacia. 

Reuniunile, sindrofiile, inaugurările de palate în tara sau străinătate se tin lanţ, iar 
când este vorba de nevoile omului de rând se clameaza: Austeritate!!! 

Nu are ce cauta măsură de austeriate când este vorba de supravieţuirea unei 
naţiuni bolnave! 

Nu exista nici cea mai mica preocupare prin îndemn sau inscripţionare pentru 
ocrotirea bolnavilor, neputincioşilor, vârstnicilor, care alergând de la o farmacie la 
alta, de la un doctor la altul, obosiţi, istoviţi sa poata răsuflă stând pe un scaun în 
mijloacele de transpot în comun. Ce lucru mare ar fi ca asa cum sunt anunţate 
staţiile, sa se anunţe din când în când: Stimati calatori, oferiţi scaunul 
neputincioşilor. Va mulţumim pentru înţelegere!! Gem ecranele cu reclamele 
pentru detergenţi dar nimic pentru comportamentul civilizat în societate. 

Nu se vede nici o preocupare educaţionala pentru cei fragezi care în curând vor 
conduce aceasta naţiune. 

S-a reuşit o performanta tragica. Bătrânii sa închidă ochii prematur - si nu numai 
ei - iar tinerii capabili si dotati sa fuga negasindu-si rostul, neputându-se afirma în 
tara lor. 

Conducători, educaţi generaţiile care se ridica, sa creasca cu frica lui Dumnezeu. 
Asa se va putea însănătoşi aceasta naţiune!!! 



22. Reper bibliografic 

1) Din istoria secreta a celui de-al doilea război mondial - Gh. Buzatu 

2) Agonia României 1944 - 1948 - Nicolae Baciu 

3) România si sfârşitul Europei - Mihail Sturdza 

4) Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial - Jacques de Caunay - 2 
volume 

5) Al doilea război mondial - Leonida Loghin 

6) Repere de cronologie internaţionala 1914 - 1945 - Petre Barbulescu - Ionel 
Cloşca 

7) Mica enciclopedie de istorie universala - Marcel D. Popa - Horia C. Matei 

8) Holocaustul roşu - Dr. Florin Matrescu 

9) Când coboara cortina de fier - Simion Ghinea Vrancea 

10) Treimea râului - Vladomir Volkoff 

11) Prigoana religioasa în Spania cu poema prefaţa de Paul Clodel 

12) Decret de lege pentru înfăptuirea reformei agrare -1945 

13) Asa a început holocaustul împotriva poporului român - Gh. Buzatu - 1995 

Partea a ll-a 
-anexe- 

1. Din istoria nescrisa sau denaturata a anilor 
1940-1947 

I. în anul 1944 executam serviciul militar în cadrul Politehnicii unde eram student, 
în vara am fost concentrat în Comuna Lisa de lângă Sâmbătă de Jos. în acea 
zona erau cantonate şcolile de ofiţeri activi si de rezerva din arma “Artilerie 
antiaeriana”. în luna iulie am fost trimişi acasa cu ordin scris de a ne prezenta pe 
1 august la fortificaţiile de pe linia Focsani-Namoloasa Galaţi. Pe 31 iulie am 
primit un nou ordin care contramanda aceasta chemare. Nu am înţeles atunci 
sensul, ci mult mai târziu. 

II. în perioada mai sus amintita ma aflam cu familia “dispersaţi” lângă Titu în 
Comuna Podul Rizii. Tatal meu era şeful depoului Bucureşti Triaj. Datorita 
bombardamentelor aeriene depoul se dispersase in 3 locuri. Majoritatea 
locomotivelor se aflau in statia Crivina, personalul tehnico - administrativ în statia 
Ciocăneşti, având birourile improvizate în doua vagoane, iar câteva locomotive 
de stricta deservire rămăseseră în Triaj. 

înainte de 23 august veniseră în Comuna Podul Rizii “resturile” diviziilor 4,8,9 si 
12 care luptaseră la laşi. De fapt, erau numai comandamentele si ofiţerii fara 
trupa. Aceştia s-au cazat în sat, Comandamentul stabilindu-se în şcoala primara, 
în aceeaşi zona aflându-se si casa preotului si a învăţătorului. 

Cu câteva zile înainte de sfârşitul lunii august tatal meu s-a trezit cu doi ruşi care 
i-au cerut sa arunce in aer linia de cale ferata, pretextând ca se pot „scurge” pe 
linia ferata trupe germane în retragere. în acea perioada tatal meu a avut lângă 
el permanent un mecanic de locomotiva Egorov, de origine rusa pe care-l 
salvase de la o condamnare si care acum era nedespărţit de el ca un câine 
credincios. Tatal meu le-a explicat ruşilor ca el are în grija locomotivele, nu si 
linia ferata. Unul din ruşi a plecat sa discute cu şeful gării Ciocăneşti, pe care 
însă nu l-a găsit. 

Rusul ramas si-a scos pistolul pe masa spunând ca linia trebuie neaparat 



aruncata în aer aratând din nou asa zisul motiv, deşi trupele germane nu mai 
erau de mult in zona. S-a încercat sa se ia legătură cu statul major al armatei, 
care după informaţiile de la ora aceea se afla la Bâldana împreuna cu generalul 
Mihail, dar fara rezultat. Cei doi ruşi plecau cu rândul, revenind foarte agitati, de 
fiecare data reînnoind ameninţător cererea lor. Către zorii zilei s-a auzit o 
bubuitura puternica. Rusii aruncaseră în aer linia ferata. Acelaşi lucru se făcuse 
cu toate liniile ferate de intrare în Bucureşti din direcţiile: Ploieşti, Constanta, 
Giurgiu, Olteniţa. 

Epilog. După circa o săptămână am citit in ziarul “Universul” comunicatul: “Au 
fost repuse în circulaţie liniile ferate Bucuresti-Ploiesti, Bucuresti-Pitesti aruncate 
în aer de trupele germane in retragere”. 

III. Imediat după acest eveniment tatal meu a venit în Podul Rizii. Era într-o 
duminica. Venisem de la biserica. La un moment dat o droaie de copii au 
anuntat: “Vin rusii!” 

Satul era în forma de cerc si izolat de soseaua locala care lega Comuna 
Braniste(Gara Titu) de cea judeţeană care ducea la Târgoviste. 
în fruntea coloanei se afla o trăsură care a înconjurat satul, oprindu-se în dreptul 
casei unde locuiam cu familia. Cei doi ofiţeri care erau găzduiţi la noi au plecat 
grupându-se cu toti ceilalţi în jurul Scolii Primare. 

Din trăsură a descins un general care s-a instalat aici, ocupând camera din fata. 
L-am întrebat daca vorbeşte franceza sau germana, la care a răspuns negativ. 

La scurt timp a fost vizitat de un ofiţer, capitan, roşcovan si cu un nas coroiat, 
înainte ca acesta sa plece i-am auzit schimbând câteva fraze în germana. După 
plecarea lui am intrat la general adresându-ma în germana. El m-a atenţionat ca 
ofiţerul plecat va reveni, apoi a pus degetul la gura în semn de tăcere si a 
adaugat: Politruk, luda. 

Generalul era în rezerva, de profesie inginer chimist. Mi-a spus sa comunic 
sătenilor ca el va ocupa jumătate din sat, urmând ca ofiţerii români sa rămână în 
jumatatea unde erau deja instalaţi. 

In acest timp se dăduseră la o parte gardurile de la vecini pentru a se crea o 
“sosea” de trecere peste câmp. Pe aici, fara întrerupere s-au scurs trei nopţi si 
doua zile trupe rusesti, toti cu căruţe cu patru, uneori cu sase cai. Nu s-a văzut 
nici o maşina, nici un tanc. 

în ziua următoare, românii din Comandament mi-au spus sa comunic generalului 
ca îl invita la o masa camaradereasca. Acesta a răspuns ferm: “Mulţumim 
românilor dar nu putem primi, noi suntem încă în stare de război si am venit ca 
ocupanţi”. De altfel, comunicatele de război din acel timp pe care le citeam în 
“Universul” anunţau:” Trupele sovietice în înaintare au eliberat oraşele: Galaţi, 
Braila, Buzău, Râmnicu Sarat, Titu, Ploieşti, Bucureşti, etc., etc.”. 

La auzul refuzului ofiţerii romani s-au simtit in totala nesiguranţa si au hotărât - 
poate inoportun - parasirea comunei pentru a ajunge la Târgoviste. în noaptea 
următoare au pornit spre soseaua judeţeană în coloana peste lanurile de 
porumb. Rusii aflând, au făcut o învăluire si spre dimineaţa înainte de a se intra 
în Târgoviste, au fost dezarmaţi si dezbrăcaţi fiind lasati sa intre în oraş în 
camase si izmene. 

IV. în noiembrie 1948 fiind arestat, am stat la “Interne” (fostul C.C.) la subsolul II 



(asa zisul “submarin”) împreuna cu avocatul Rusu (ginerele inginerului Mihaescu 
casier central P.N.T.) si Pavel Pavel fost director la Institutul de Statistica din 
Bucureşti. Era unul din apropiaţii lui Lucretiu Patrascanu si anchetat, apoi judecat 
cu acesta. Deşi membru de partid din 1936, era unul dintre cei mai înverşunaţi 
anticomunişti pe care i-am cunoscut în închisoare. 

Redau parte din mărturiile lui, care poate ar servi pentru ajungerea la 
documente. 

1. în anii “treizeci” rusii au constatat ca o serie de informaţii se scurg către 
“Siguranţa statului” din România si ca acestea provin chiar de la vârful 
Comitetului Central P.C.R. De aceea, au hotărât plasarea la conducerea 
Comitetului Central comunişti neromâni, si astfel s-a ajuns ca adevaratii şefi ai 
C.C. sa fie polonezi, cehi, maghiari, în majoritate de naţionalitate evrei. Decizia s- 
a luat si pentru celelalte state vecine cu noi si cu rusii. 

2. în timpul guvernării antonesciene s-a organizat prin 1942 o vizita în Rusia a 
unei delegaţii formata în cea mai mare parte din intelectuali, profesori, sociologi, 
statisticieni, medici care sa testeze pe viu sistemul comunist în toate 
compartimentele vieţii sociale. După aceasta vizita de circa 100-200 de 
persoane, s-a organizat cu un număr de circa 200 de persoane - ruşi - din toate 
categoriile sociale sa viziteze România. S-a stabilit ca traseele ce vor fi vizitate 
sa fie fixate de ruşi, de asemenea, si punctele de oprire la orice gospodărie ar 
dori fiecare vizitator, sa fie alese tot de ei. Din informaţiile culese de Pavel Pavel 
am retinut câteva. 

a) La Krasnodar s-a găsit un fel de cazarma cu multe clădiri, unde a avut loc un 
“experiment” genetic. Aici au fost aduse circa 2500 de perechi tinere de fete si 
băieţi, adunaţi din toate colturile Rusiei. Fiecărui barbat si femeie i se facea fise 
cu toate caracteristicile fizice, fiziologice si psihice. Apoi erau “împerecheaţi”, 
fisandu-se cine cu cine era cuplat. După prima naştere împerecherea se facea 
între alţi parteneri. După mai puţin de doi ani s-a făcut constatarea 
surprinzătoare, ca perechile au inceput sa devină “familii” refuzând alte 
împerecheri, iar unii si-au construit în dormitoarele comune mici “separeuri” din 
scânduri, un fel de “mini garsoniere”. Experimentul a durat 5 ani. 

b) Unii din vizitatorii ruşi în România au fost sceptici în legătură cu libertatea de 
mişcare din tara si cu vizitarea oricărei gospodarii, susţinând ca totul este 
“aranjament”. Erau lasati o ora, doua în casele oamenilor, dar se fereau sa 
vorbească convinşi fiind ca imediat gazdele vor raporta “politrucilor noştri” cele 
discutate. Li s-a spus ca noi nu avem asa ceva dar nu-si puteau închipui 
existenta unei societăţi fara “politruci”, fara prezenta acestor “paznici” care sa 
ferească de “elemente dusmanoase” - cum spuneau ei. 

Dar în acelaşi timp se fereau si ei unii de alţii pentru ca întorşi acasa ştiau ce îi 
asteapta si ce li se poate întâmpla. 

3. în înaintarea impetuoasa din ’43-’44 rusii au strâns din teritoriile recucerite o 
armata de circa 80.000 de mii de oameni care nu au putut dovedi ca au făcut 
parte din unitati de partizani. Aceştia au fost înarmaţi cu furci, coase si topoare si 
duşi spre Crimeea. 

în fata istmului Perekop, in spatele caruia se aflau trupele germane, aceştia au 
fost aşezaţi în dispozitiv de lupta si împinşi de armata rusa regulata sa înainteze 



spre liniile germane. Astfel, s-a format o hecatomba de 80.000 de oameni care 
au înnecat cu cadavrele lor liniile germane. Asa a fost cucerit istmul Perekop si s- 
a “fortat” intrarea în Crimeea. 

4. în ceea ce priveşte ofensiva de la laşi a ruşilor, Pavel Pavel susţinea ca 
aceasta “s-a bucurat de „bunăvoinţă” militară a celor care au pregătit actul de la 
23 august. O rezistenta minima pe linia Focşani - Namoloasa - Galaţi ar fi 
condus la mult mai puţine victime din partea noastra pentru ca (susţinea el) între 
23 august si 11 septembrie (data semnării armistiţiului) s-au luat de către ruşi 
mai mulţi prizonieri români decât tot războiul”. 

5. Participant la Conferinţa de Pace de la Paris din 1946-1947, Pavel Pavel 
spunea: 

„în prima zi a Conferinţei de Pace, o delegaţie neoficiala compusa din Creteanu 
si Visoianu a depus pe masa conferinţei - o “carte alba” în franceza si engleza 
care cuprindea plăţile făcute către ruşi, în contul armistiţiului. Până la acea data 
armistiţiul fusese plătit de 3,5 ori. Dar rusii au susţinut ca acestea au fost “capturi 
de război”. 

6. a) „în 1947 - spune Pavel Pavel - am primit o corespondenta de la “Insitutul 
Statistic” din Paris în care eram întrebaţi “cum a fost posibil ca într-un stat unitar 
cu o singura conducere, sa existe o mortalitate uriaşa în rândul copiilor din 
Moldova si un excedent de populaţie de +5% în Ardeal”. „Nu am dat răspunsul 
real, ci unul echivoc. Realitatea a fost aceasta - spune Pavel Pavel: 

Cifra copiilor morţi din Moldova în foametea din ’46 - ’47 a fost de 25.000. Pentru 
Moldova au venit de la ruşi instrucţiuni speciale trimise lui Dej si Groza în care s- 
a cerut limitarea până la blocare a ajutoarelor pentru aceasta zona, urmând ca 
ea sa fie cât mai izolata. în acelaşi timp au început sa vina peste Prut sau prin 
nord pe uscat “ajutoare discrete” aduse de grupuri de basarabeni (N.K.V.D.-isti) 
pentru “fraţii moldoveni”. “Ajutoarele” constau in căruţe cu sare, porumb si gaz, 
însoţitorii spunându-le cât de bine este în Basarabia si cât de utila ar fi “unirea 
“celor doua Moldove. A fost o propaganda uriaşa dar si mârşava - spune Pavel 
Pavel - de a se crea un curent de orientare spre Basarabia “îmbelşugata”, 
b) în luna iulie 1947, subsemnatul ma aflam în gara Piaţa Olt. La un moment dat 
a sosit în statie si a fost garat pe o linie laterala un tren “foamea” de circa 40 de 
vagoane, unele acoperite, altele nu - toate de marfa - în care se aflau 
moldoveni. Oamenii strânseseră cum putuseră pâine în saci, gândindu-se ca vor 
putea duce acasa un sac, doi. Dar în gara au asistat la un “spectacol” cumplit 
care m-a descumpănit, total neîntelegându-i sensul. Jandarmii cu baionete la 
arma i-au somat pe toti din vagoane sa coboare si sa-si golească sacii la căpătui 
peronului. 

S-a făcut o stiva uriaşa de pâine. 

Oamenii disperaţi plângeau, ţipau, copiii urlau, mamele îsi despleteau parul de 
durere, totul într-o scena apocaliptica. Cu fetele desfigurate de oboseala zilelor si 
nopţilor nedormite, sudoarea curgea şiroaie pe fetele lor acoperite de praf si 
fumul de la locomotiva, lăsând dungi asemenea unor tatuaje macabre ce se 
împleteau în acelaşi timp cu lacrimile ce curgeau ca pâraiele de munte 
dezlănţuite după un potop. Convoiul despuiat de ultima bucata de pâine atat de 
greu obtinuta, se ţâra înapoi spre tren împleticindu-se de foame, de durere si de 



deznădejde ca nu-si puteau salva copiii care supravietuisera. Cei mai în putere 
din convoi îi susţineau pe cei vlăguiţi care abia îsi mai puteau tine pleoapele 
deschise. în ochii celor care mai aveau puterea sa privească pâlpâiau licăriri de 
mila si de durere care se împleteau din când în când cu flăcări de ura ce se 
rostogoleau peste “oamenii puterii”, care dezbrăcaţi de orice sentiment îsi 
chinuiau semenii lor - tot români - în numele disciplinei militare, în numele unui 
“ordin” care totuşi venea de la năvălitorii învingători. 

V. După 1944, tatal meu care - cum am mai spus - era şeful Depoului Bucureşti 
Triaj, a primit dispoziţie de a se repara toate locomotivele marca germana pe 
care noi le cumpărasem de la nemţi. După ce au fost minuţios reparate s-a făcut 
recepţia lor de ruşi si apoi predate drept “captura de război”. Ulterior, tatal meu a 
fost numit delegat al Direcţiunii Tracţiune C.F.R. la „Regulatorul Central al 
Circulaţiei” în fosta Şcoala Profesionala „A.F. Robescu”, vis-â-vis de Catedrala 
Sf. losif (actualul Institut de Arte Plastice). 

Aici operatorii care se schimbau din 3 în 3 ore urmăreau poziţia fiecărui tren în 
România, cunoscând-o deci, în orice moment. Lunar se întocmeau sinteze care 
se trimiteau la Comisia de Armistiţiu (recte ruşi). Le-am văzut si le-am citit pe 
toate din acea perioada, 1945-1947. Imi amintesc ca circa 10.000 de vagoane de 
marfa din totalul de 12.000 erau destinate transportului către ruşi prin punctele 
Reni, Ungheni si Vadul Şiret. Se specifica conţinutul fiecărui vagon. într-un 
asemenea centralizator am remarcat ca de la Turda pleca un vagon cu maşini de 
cusut “Singer” si mai multe cu binale, specificându-se la unele, usi, ferestre, 
stâlpi, etc. Aceste transporturi, însă, din nefericire, în majoritatea lor erau 
categorisite "captura de război”, nu “plaţi în contul Armistiţiului”. 

VI. în anii 1950-1951, am stat în Jilava cu nenumărate personalităţi. 

La un moment dat, în camera Nr. 6 „Reduit” se afla un grup de mari figuri ale 
vieţii noastre politice si militare din anii ’30-’40. Astfel, Mareşalul Palatului 
Niculescu, generalul STOENESCU, fost Ministru de Finanţe în cabinetul 
Mareşalului, Gheorghe STÂRCEA, Şeful Politiei Palatului, Generalul ANTON, 
Comandantul Jandarmeriei, PENESCU, fost Ministru de Interne P.N.T. după 23 
august ’44, MOCSONY STÂRCEA, Sambelon maestru de vânătoare la Palat, 
Gheorghe LEON, fost Ministru Liberal în perioada interbelica, Vasile SERDICI, 
soţul binecunoscutei ZIZI LAMBRINO, OVID VLADESCU, Secretar al 
Presedentiei in Guvernul Antonescu, Im NEDELESCU, Jurisconsultul ziarului 
“Universul”, Stoica, fost ambasador în Suedia....Generalul Stoenescu a expus în 
câteva seri în acest cerc, contribuţia sa la actul de la 23 august, lata rezumativ 
cele spuse de el. 

“Eu sunt persoana care pe front, odata cu 23 august am făcut legătură între 
armata româna si cea sovietica. Am înaintat pe un tanc care avea deasupra 
turelei un steag alb si am predat un mesaj din partea Marelui Stat Major”, l-am 
făcut atunci o remarca cu tot respectul (aveam 27 de ani) ca nu prea i-a folosit 
acest „act eroic” pentru ca acum se afla lângă cei care simbolic, cel puţin, au 
protestat împotriva ocupantului. 

A doua expunere a sa: 

“în primele zile ale lunii august, după ce Marele Stat Major hotărâse sistarea 
lucrărilor la fortificaţiile de pe linia Focsani-Namoloasa-Galati, s-a primit ordin ca 



cele 4 corpuri de armata care se aflau la sud de laşi, sa-si schimbe 
amplasamentele, cele din nord în sud, cele din vest în est, pe noi poziţii. în timp 
ce se producea aceasta “mişcare”, s-a comunicat ruşilor „atacati”. Asa s-a 
produs vestita ofensiva ruseasca de la sud de laşi”. 

Nu ştiu ce si cât este adevar în aceste afirmaţii pe care cei prezenţi nu le-au 
contrazis, dar probabil ca arhivele Marelui Stat Major si alte documente le-ar 
putea elucida. Atunci eu le-am pus în legătură si cu cele spuse de Pavel Pavel. 
în octombrie ’94, la Simpozionul de la Sala Radio un inginer al cărui nume îmi 
scapa, fost ofiţer pe front în acel timp (august ’44) a făcut o scurta comunicare în 
care a amintit de aceasta ampla mişcare de trupe concomitent cu ofensiva 
ruseasca. 

Am ezitat mult de-a lungul anilor sa fac publice aceste mărturisiri care poate 
pentru istorici, pot fi nişte indicii de a ajunge la documente. O fac acum!!! 
(România Libera, „Aldine”, 2 Noiembrie 2002) 

2. Colectivizare - Jud. Olt - 1960 Dec.-1961 lan. 

Zona cuprinsa la sud de Draganesti până la Brebeni 
- Schitu de Nord - 

în iarna 1961-1962 am stat în Aiud cu doi tarani din Draganesti Olt, al căror 
nume nu mi-l mai amintesc. Aceştia mi-au relatat zile întregi despre modul în 
care a început în 1960 finalizarea colectivizării si calvarul ţăranilor care s-au 
împotrivit acestei acţiuni criminale. 

Iniţial, s-a comunicat în sate ca se pot face chiar cereri de ieşire din colectiv. 
Vazându-se proporţiile acestui demers au fost trimişi activiştii de partid pentru 
"lămurire". Au urmat "organele" de stat si de partid, apoi au fost trimişi militari 
înarmaţi. Ultima intervenţie sângeroasa a fost declansata de trupe de securitate. 
Atunci am auzit de la aceşti tarani pentru prima data de un nume: Nicolae 
Ceausescu, care a comandat aceste trupe de securitate, ordonând deschiderea 
focului împotriva celor care se opuneau colectivizării. Au urmat în acea zona cca. 
2.000 de arestări, taranii fiind duşi la închisorile Piteşti si Ocnele Mari, unde zi si 
noapte au fost batuti si schimgiuiti. Un adevarat infern. După câteva săptămâni 
au fost reţinuţi cca. 400 care au fost judecaţi si condamnaţi. Ceilalţi odata ajunşi 
afara erau un "bun exemplu" pentru cei care mai încercau sa refuze 
"binefacatoarea colectivizare". 

Urmărit de acest episod, am cautat sa ajung pe firul acestor evenimente după 
1989, găsind la dl Eugen Sahan - deţinătorul unei adevarate Banei de date a 
ororilor comuniste -material din care voi prezenta o parte în comunicarea de fata. 
Pentru aceasta zona din jud. Olt, datele ce le posedam ne îngăduie sa facem o 
evaluare a evenimentelor, în principal, pentru patrulaterul comunelor Coteana - 
Schitu - Vâlcele - Izvoarele. 

Consecinţele oponentei la colectivizare făcută cu fermitate, chiar cu violenta în 
unele cazuri s-au simtit în comunele si satele limitrofe, ajungând, în sud, până 
spre Draganesti-Olt, iar în nord până la Brebeni si chiar Curtisoara. 
în prezentarea evenimentelor vom intercala citate din manuscrisul lui Florica Nae 
Vlad, trăitor în acele vremi în corn. Vâlcele, satul Licesti, intitulat: "Cum s-a dat 
batalia înmormântării în colectiv". Este o prezentare din interiorul întâmplărilor 
acelor zile, plina de culoare, dar în acelaşi timp plina de amaraciune fata de 




nedreptate, de tortura, de crima. 

VÂLCELE. în comuna Vâlcele, satul Licesti, vin aproape 15 maşini cu soldaţi si 
"îndrumători" pentru a determina intrarea în "colectiva". în documentele oficiale s- 
a consemnat: 

[...] "Ianuarie 1961. Rascoala taraneasca în comuna Vâlcele, judeţul Olt. Sunt 
cuprinse satele Licesti, Dealul Mare si Mandinesti. Trupele de intervenţie trag în 
răsculaţi [...] 

Este Crăciunul 1960 - citam: 

"A fost pentru prima data în comunism - si poate de la începutul începuturilor - 
când lumea refugiata în cimitire a tipat la morminte „Ieşiţi, voi, fraţilor, din 
mormânt ca sa intram noi de vii si sa scăpăm!” 

Am zis imposibil sa nu auda cerul clopotul bisericii, plângerile copiilor, femeilor - 
mai cu seama - care îsi striga morţii ca în ziua de Apoi. Si oamenii strângându-se 
la lupta, bătrâni, bolnavi, paralitici plecaţi târâş din pat, desculţi, în camase, cu 
capul gol. 

... Pisicul din casa, câinele - alearga cu oamenii ce tipa de groaza: 

- Săriţi! ... Lumee! ... AoleoooH!... Iar au venit! ... Doamne unde eşti?" 

- "Au intrat în saat!!!" - "Sa nu intre în saaat!" Noroaie mari. Femei aşezate în 
genunchi în fata maşinilor si hunilor; iau noroi de jos cu doua mâini si arunca în 
ochii lor în maşini strigând: 

- "înapoi!!!".Nu vrem colectiv!!!” "De câte ori v-am spus?" "Nu ne mai lasati în 

pace? V-ati pus pe noi sa ne omorâţi? Ne-ati speriat copiii! Crăciun este acesta?" 
Oameni cu ciomege, alţii cu mâinile goale - cum detera fuga, la alarma, îi 
înconjoară si-i apara puternic sa nu fie linşaţi de femei, de copii si tineri. Copiii 
fugiţi de la şcoala, îi petrec până departe, batându-i cu pietre de pe coasta si 
înjurându-i pe limba lor. 

Coloana de 15-20 de maşini, se retrage cu greu prin noroaie. 

"La marginea satului Licesti de vorba." 

- Nu ne-ati lămurit voi ieri? Alaltăieri? De-o luna de când ne lămuriţi. "Nu vrem 
colectiv." Voi nu v-ati lămurit? Pe "Dealul Şarpelui" în marginea satului "Munca 
de lămurire", fara precedent. 

- Este bine în colectiv. Nu mai daţi cote. Munciţi mai puţin si aveţi mai mult. 
Bătrânii, bolnavii vor primi pensii mari. 

- Minciuni!!! "Nu", "Nu", "Nu"! Vrem gospodăria noastra. "Este mai bine stăpân 
decât sluga." 

- Tu, tu, tu, mergeţi cu noi la "sfat". 

Ţipete! Nu vrem noi!!! "Nu-i lasam noi!!!" Femeile ţinând de cei vizaţi. Plecaţi, sau 
va rasturnam maşinile? V-am mai spus - ne puteti baga în colectiv morţi, dar nu 
vii. 

- Bine. O sa va bagam morţi, daca asa vreţi voi. 

Colectivizaseră comunele din jur, toate. Si în comuna noastra, trei sate. Preotul 
Ion Zarzara spune ca împărtăşi trei femei văduve si bătrâne, "colectivizate" cu 
"oasele rupte". 

Mai sunt trei sate. Aşezate pe dealuri ca un cerc de solidaritate, se aduna din 
toate părţile, în satul atacat (Licesti). 

Pe furca fântânii, jos, la intrare, plancarda "Nu vrem colectiv!!!" 



Clopotul Bisericii si satele au luat foc" - 

llie Verdet a venit si el pentru a lamuri lumea după ce fusese si prim-secretarul 
de regiune Tivic Matei, fara a reuşi sa convingă. Nici trimisul comitetului central 
nu a izbutit decât sa lanseze: [...] "Când voi merge la Bucureşti, voi informa 
colegul Ceausescu de cele ce se întâmpla la Vâlcele. îti mai aminteşti, tovarase 
llie Verdet?" - 

Oamenii nu puteau fi convinşi deoarece îsi aminteau prea bine cele spuse cu ani 
în urma, tot de partid Activişti P.C.R. care - în 1948 - jurau cu mâna pe inima de 
şarpe si comunist "Sa ne bateti pe noi cu pietroaie când ne veţi prinde în satul 
dumneavoastră, daca în România se va face colectiv". S-a făcut colectiv în 
Uniunea Sovietica, unde erau stepe si nu puteau fi lucrate în individualitate. 
Numai un an - 1949 - si noţiunea de comunism se concretiza. Colectiv - 
socialism - în România. Cote grele si impozite mari, pentru pământ, pe vite, pe 
casa, pe lot. 

Rascoala se întinde si în satele vecine. Oamenii cu speranţa disperării tipa, după 
cererile de intrare în colectiv, crezând ca primirea, distrugerea acestora va anula 
pactul cu satan. 

"Rascoala este ca focul, se întinde. 

Comuna vecina aude de batalia celor trei sate. Se aduna si ea, bombardând cu 
pietroaie si cararmizi "Sfatul Popular". Cer toti, copii, femei, barbati, într-un glas 
si o pornire: "Cererile de colectiv!". 

Luate cu omorul. 

Pe ferestre, dinăuntru li se arunca cu braţul, cererile morţii. Toti, năvălind, 
căutând "cererea lui" - fiecare - rupând-o. 

Sărutări ... ca la învierea morţilor: "Traiasca Vâlcele! Traiasca Izvoarele!" 
Exemplul se întinde. Maşini răsturnate, linii telefonice rupte. Taranii, înarmaţi cu 
topoare, opresc autobuzele. 

De necrezut! Taranii sunt chemaţi în toate părţile la "Sfatul Popular" si Satana 
P.C.R. le restituie cererile de colectiv si moarte. Sa ceri tu sa mori! Ca nu mai 
vrei casa, nu mai vrei pământ - vrei comunism! 

S-ar parea ca am învins ... comunismul mondial -" 

Dar partidul nu iarta. Partidul nu uita. Asteapta ca păianjenul [tactica veche de 
când revoluţia: un pas (mare) înainte, si doi (mici) înapoi] 

A fost si Ceausescu sa faca ordine, acolo unde nu reuşiseră maşinile P.C.R.-iste 
locale, nici cele sase echipaje de "lămurire", cu toate ca nu fuseseră zgârcite cu 
schingiuirile. Florica Vlad spune în continuare. 

"Lovitura de gratie urmeaza sa se dea celor trei sate din comuna mea. între care 
si satul meu. A venit Ceausescu. Am spus ca nu vrem colectiv. Femeile îl iau de 
piept: Sunt pământul si vitele noastre!" 

In Coteana o femeie, Aurica llie, vine la Ceausescu si-i spune: "Ce-ti pasa tie, îti 
convine, ca uite ce haina frumoasa ai tu!" - "Intra în colectiv si o sa ai si tu!" - "Ba 
ca mi-e frica sa nu rămân si fara asta jerpelita!". Deşi în ianuarie pământul este 
moale ceea ce face drumurile impracticabile, noroiul devine un aparator al 
satelor. 

însă, în 15 ianuarie 1961 vine şcoala de miliţie din Dragasani, cu întregul 
colectiv, aproape 400 de miliţieni. Sunt forţele P.C.R.-iste care patrulează uliţele 



satelor, terorizează lumea. N-au ezitat sa traga în oameni - "O şcoala de miliţie 
(Dragasani), activişti de partid din localitate, tractorişti de la G.A.S., membri de 
partid, sunt îmbrăcaţi miliţienii si ofiţerii de miliţie - ghid si luptători. 

Maşinile sunt lasate jos, în vale si trupa urca - infanterie. Ora (incredibil!)... 6 
dimineaţa zilei de 15 ianuarie Marin llie Petcu, cel mai iscusit si corect, taran si 
mecanic; casa de lut cu trei camere "chiabur" (?). 

Primul contactat! 

Partidul vrea sa sperie trei sate cu pielea unei oi? Are el grija sa prindă "oaia 
neagra" întâi. 

Stiindu-se "înfierat", nu a participat la rascoala. Eşti "chiabur", suficient pentru 
comunism, de a fi reprimat. 

Aude paşi pe scara, la usa. 

Deschide usa soţia, de cum auzi paşii. Nu viseaza - ce vede? Doua camere se 
umplură cu miliţieni. 

- Mergi cu noi, comandantul. 

- Merg. Sa ma îmbrac. Ce sa mai zici, astfel înconjurat. 

- Nu, mergi asa cum eşti. 

Ca lupii însfacara omul din pat si plecara cu el târâş [desculţ, în camasa, cu 
capul gol. Nu sunt huni, barbari, năvălitori de alt neam; ci câştigători de vise, care 
găsind stăpânul acasa, fug. Sunt comunişti "cei mai buni prieteni ai poporului"] - 
Copiii mici, tipa. Femeia tipa. Calcati în picioare. 

- Lasati-I sa se îmbrace. Unde-I luaţi dezbrăcat acum? 

Prinsa ca în chingi, femeia este tinuta de peste tot si la gura sa nu ţipe. 

Soţia fratelui cu casa în curte, ceva mai departe, aude tipete. 

Ajunge înainte cu felinarul. Lovita cu armele. 

Repede săriră si fetele victimei, cu vecinul. Se reped pe burta, în dosul unei 
grămezi de dovleci. 

Inamicii crezură ca sunt arme, ceva "grenade". Lasara victima si trag cu 
automatele în direcţia de unde sunt aruncaţi dovlecii. 

Prizonierul este eliberat si toti fug, în noapte, ca vrăbiile, care încotro, cu uliul, 
repezit în ele. 

Marin Liciu "micu", un paltin de om, întâmplat pe drum, vrea sa vada ce se 
întâmpla la familia Petcu. 

Vine pe vale de la cursa si ... întâlneşte inamicul pe drum: 

- Trage ca este chiabur! striga activistul "miliţian". Primul mort! Cine va fi tras? 
Miliţia - ori activiştii. în biserica, când îl slujeşte preotul, vad unde a fost ochit: în 
sprânceana ochiului. 

Clopotul bisericii. Satele s-au trezit. 

Oamenii se aduna în grupuri, prin grădini. 

Urc în podul casei si scot capul pe cercevea. în comuna vecina, Izvoare, se trage 
cu mitraliera. în marginea satului, pe deal, aud foarte bine insurecţia din Izvoare. 
Atacul este dat simultan si în alte comune. 

Cobor si iau furca de fier. Căutând, totdeauna sa fiu singur, până la încăierare. 

Un frate mai mare, Neică, ma urmăreşte ca pe un copil. "Tu stai în spate"... 
Inamicul se retrage, trăgând si în fata si în spate. Tinându-se de braţ, miliţian de 
miliţian. 



Taranii - alergând - se împiedica de cel împuşcat, când sa iasa la drum într-o 
gradina. N-au timp sa vada ce este, până ce alţii căzură la pământ. 

Scos din sat, inamicul se repliază ia "Sfatul Popular" în satul Olteni, unde opune 
rezistenta. 

Taranii curg pe toate drumurile, către fortareata. Socotesc ca fraţii Petcu au fost 
arestaţi si se duc sa-i elibereze. 

Ordinul dat inamicului la telefon - de către partid - se vede. împuşca si Căminul 
cultural. 

Ion Braileanu, al doilea mort! La "Sfat". Fierar. Avere: ciocanul si nicovala; o casa 
insalubra, s-o iei toata în braţe. Veni sa se răzbune de felul cum îi fusese luata 
casa... 

Pavel Radut al treilea mort! Taran sarac si tânăr. Un alt orfan, este împuşcat în 
picior. în spital medicii nu au voie sa trateze răniţii. Si tânărul împuşcat duce si 
astazi gloanţele, în picior, şchiopătând în baston. - 

Fraţii Petcu asediaţi primii, au reuşit sa fuga. Dar a ramas acasa familia si atunci 
o aresteaza pe Elena Petcu, deşi era gravida. 

Redăm din consemnările oficiale si mărturisiri care sa ilustreze cele înâmplate cu 
Elena Petcu. 

[...] "Elena Petcu, născută în 1929, din satul Licesti comuna Vâlcele, judeţul Olt, 
deţinea o suprafaţa sub 10 ha. Refuzând sa se înscrie în G.A.C. este arestata în 
noaptea de 1 februarie 1961." 

Mărturia lui Rada I. Stancuiescu: 

"La Sfatul Popular, pusa pe un taburet si bătută cu cravaşa din doua parti de la 
picioare, de jos, până sus la umeri, sa spună unde este soţul ei Marin Petcu. La 
Securitatea din Piteşti este bătută sa avorteze si copilul fiind însărcinata. 
"Omorâti-ne pe amândoi" striga femeia, mama a încă patru copii mici. "Timp de 
21 de luni a ramas carnea pe mine neagra ca tuciul, după care a început sa se 
îngălbenească" - spune ea si astazi plângând." [...] 

La 1 februarie 1961 se reîntorc forţele de ordine. 

Mărturia soţiei lui llie Stancuiescu, Rada Stancuiescu: 

[...] "în noaptea de 1 februarie 1961, soţul meu Stancuiescu llie este arestat [...]. 
Soţul meu când vine acasa după doi ani are sa-mi spună ca a fost chinuit si bătut 
greu. La Sfatul Popular si în special la Securitate, la Piteşti [...] mi-a spus ca asa 
a fost; ca li se spune sa scrie ce vor, ca semnează, sa scape de chinuri. S-a 
îmbolnăvit de inima si cadea în neştire. Copiilor nu le-a spus ca a fost bătut, doar 
atât le-a spus sa nu se faca membri de partid." 

Este arestat si tatal Elenei Petcu, socrul celui cautat. Nu au mila nici de bătrân. 
-[...] "Bătut, omorât la "Sfatul Popular" de unii membri de partid (au sa spună ca 
au plâns de ţipetele lui). "în cârlig de-l atârnau si-l jupuiau de viu - nu ar fi urlat 
atât de înspăimântător. întepat si cu baioneta în picioare." 

Va muri Bătrânul la Canal. 

în sate continua represaliile, arestările sunt mai numeroase. 

[...] "Radu Burca, învăţătorul, nu a participat la manifestaţie, la nimic. Arestat! Ai 
fost găsit îmbrăcat - îmbrăcat te-au luat, ai fost găsit în camase - în camase te-au 
luat. Comuniştii si moartea. Asa te aresteaza, asa te ia "Fara respiraţie"." 

Mama Măriei Balosu - bătrână, pielea si osul - în camase. La "Sfatul Popular" la 



Piteşti - "Asa te-a gonit barbatu-tu?" Barbatu-tu unde e? Mi-a murit, n-am barbat. 
Securitatea - la Piteşti - nu mai încape arestaţii. Copii, femei, oameni. De toate 
vârstele. Câte cincizeci în camera. Femeile, îndeosebi, fac rugăciuni." - 
Au fost arestaţi si fraţii Petcu. Marin Petcu va sta trei ani la Periprava. 

Satele se rascoala. Ataca cu pietroaie primăriile, taie firele de telefon. Cer toti 
într-un glas, restituirea cererilor de intrare în colectiv. 

La 13 ianuarie 1961 în Coteana a venit Ceausescu. Este încolţit de oameni care 

cer din ce în ce mai ritati "cererile de colectiva". Ceausescu da dispoziţie sa se 

restituie. Vor fi refăcute de "îndrumători" nu după mult timp. 

în 14 februarie 1961 în Izvoarele. Taranii răzvrătiţi au ieşit pe uliţe, au spart 

geamurile primăriei, au alungat cu ghionturi si picioare "îndrumătorii", deoarece 

aici aceştia fuseseră mai aprigi. în zelul lor îi puseseră pe oameni sa "semneze" 

cu nasul mânjit cu cerneala, cu degetele, sub lovituri. 

în Izvoarele a venit prim-secretarul de partid de Raion - Draganesti - un ţigan, 

Truta. 

L-au alungat cu pietre, i-au răsturnat maşina. Dar si aici au venit "forţele p.c.r.- 
iste" de la Dragasani. 

în acea vreme rascoala a cuprins si Schitu-Greci. Au pătimit mulţi. Sunt pomeniţi 
printre alţii: Ion Mosteanu, llie Ivancescu si mulţi alţii. 

Apoi lucrurile s-au potolit aparent, prin arestări, prin condamnări, case distruse, 
încet, încet s-a intrat în "normalul" "anormalitatii". A început epoca cotelor, a 
"altor boabe". 

Florica Nae Vlad o descrie: 

-- [...] "Cotele! ... Plătite la preţ derizoriu. 

Taranul primea o carte: "Obligaţiune de predare". Cu antetul, sus: "Republica 
Populara Româna", "Partidul Muncitoresc Român". 

Sa se ştie de pe ce târâm a fost adusa si cine a scris cartea. 

în aceasta "carta", completata la "Sfatul Popular" erau trecute obligaţiunile: 

cotele, cantitatile lor, pe care erai împins sa le predai. 

"Planul de stat". 

Ca nu aveai nici o oaie si erai trecut... treizeci de oi ("sa le cumperi"). Ca aveai 1 
ha pământ si erai trecut 1,5-2 ha. Ca te impunea sa însămânţezi un ... pogon de 
dovleci, ca pe tatal meu (batjocura!), printr-un certificat în plan de însamântari", si 
îti cerea cota de grâu pentru acel pogon. [...] Ca nu aveai absolut picior de vita, 
ca îti mâncase ce avusesesi si erai impus sa dai "cota de carne de vita", "cota de 
carne de porc"; dai acestea pentru ... pentru pământ. Pentru acel pământ pentru 
care erai impus sa dai grâu, porumb, bani. 

La treerat era "delegat". Majora si confisca. Tatal meu în 1948: 2.800 kg de grâu. 
Impus 4.000 kg. Produsele de baza la care eşti impus si pe care le predai: grâu, 
porumb, floarea soarelui, lapte, mazare, ceapa (va crede posteritatea?), fân 
(regiune de ses!), lucerna. Si nelipsita cota de carne de porc si carne de vita. 

Ca nu aveai un produs - fân, mazare, lucerna (de unde?) erai impus sa dai "alte 
boabe"- 

Dar taranii trebuie strânsi în chingi. Nu ajunge numai securitatea vizibila, apare o 
alta cale, perfida, imploziva, care sa pătrundă în case, în suflete. Este vremea 
când delaţiunea este institutionalizata, oficializata, preţuita si răsplătită, 



[deoarece 25% din valoarea obiectului denunţării vor trece în mâinile spionilor] 

-- [...] La "Sfatul Popular", "cutie" ca la posta. P.C.R., comunismul mondial - cere 
demascarea "sabotorilor" care ascund lucruri si produse. Mâncarea adica si 
camasa. Cerând ... indicarea "locului". Trădătorul introducea moartea în cutie ca 
pe orice scrisoare la cutia poştala. Si este "evidenţiat" de partidul profitor. 
Favoruri, "nume bun". "Daca nu vrei, nu semnezi". 

Cutia o deschide, spre "siguranţa" numai preşedintele "Sfatului Popular"." -- 
Datoriile la stat cresc aberant. Fac victime. 

-- [...] Femeie văduvă. Sase copii, minori, unul infirm. Hoardele comuniste si 
"muncitoreşti" o surprind cu tuciul de mămăligă pe foc. Face mămăligă la copii 
care plâng de foame. A dat ceapa, grâul. Mai este datoare la carne la fisc etc. 

... îi arunca tuciul cu pasat. Vor sa profite de victima. Tipa. Copiii tipa, femeia - 
matura, rezistenta trupeşte - scapa cu camasa sfâşiata si însângerata. 

Scapa ea dar... a înnebunit! Cu aşternutul din pat luat în braţe, fuge pe drum, pe 
câmp. Tipa, speriata de ce vede. "Colectorii", "perceptorii", "săriţi, ma omoara, îsi 
bat joc de mine!". 

Seara, se trage spre casa. Se opreşte în drum, la casa în care a locuit. Veche, 
ruinata. Casa de lut "mormânt viu", - ca toate casele ţăranilor muncitori si muritori 
de foame. 

- Aoleo! ... Casa mea ... Copiii mei - Uite-i! Halucinaţii. Fuge, "Săriţi, lumee!"... 

A doua zi la o săptămână, cu aşternutul în braţ, s-au ascuns unde ştie ea - se 
întoarce. 

Intra în curte. Tremura. De aici nu mai înaintează. 

- Aoleoo!!!... Casa mea! ... Aoleo, copiii mei!... Cu mâinile în solduri. 

- Mama! Copiii, înconjurând-o. Au plecat. Nu mai sunt în casa. 

- Sunt în casaaa! Nu spuneţi voi. Sa ma prindă. 

Ma uit la femeie, si ma uit la Dumnezeu, în cer. Aceasta a fost Alexandra Turac 
("Odagiu"), o mâncara comuniştii, vie. Cu sase copii. [Câinii satului nu au 
mâncat-o. Nici moarta. Lupii, şerpii, nu o mâncara. Comuniştii i-au mâncat si 
ceapa si grâul. Si o mâncara si pe ea. 

Cum vor rezista - de acum - sase copii si fara mama. Oameni care îsi fac 
moartea, se spânzura, ca Lunga din Greci, lăsând scris. Sa moara la casa lor, cu 
copiii lor, nu la Canal]. 

Au trecut confruntările violente, stridente si se continua prin confruntările duse în 
noapte, prin negrul maşinilor negre ce culeg oamenii si-i duc, spre disperarea lor 
si durerea celor ramaşi acasa, spre întunecimea temniţelor sau ororile 
"peripravelor" răspândite pe canal si delta. 

... Consecinţa răscoalelor din cele patru comune, se răspândeşte si în alte zone 
învecinate, si sub forma revoltelor si sub forma represiunilor. 

Vom prezenta succint sub forma de tabele situaţia din aceste vecinătăţi, 
menţionând ca vom reda numai o parte din cei ce au pătimit, neavând acces la 
date. Menţionam, de asemenea, ca motivarea represiunii este: "nu a fost de 
acord cu colectivizarea" sau "uneltire împotriva colectivizării". 

Onorata asistenta, 

în finalul prezentării voi face câteva succinte observaţii. 

Forurile internaţionale au luat laudabila hotărâre ca anul 1995 sa fie decretat ca 



"An al tolerantei". în luările de cuvânt ale reprezentanţilor noştri si nu numai, 
nimeni nu a amintit, nimeni nu a subliniat ca în acest spaţiu geografic numit 
România s-a dat dovada după 1989 de cel mai elocvent exemplu de toleranta, 
prin atitudinea foştilor deţinuţi politici. Din zecile de mii (numai Bucurestiul 
numără cca. 15.000) de supravieţuitori ai ororilor comuniste, nimeni nu a dat nici 
macar o palma acelora care i-au torturat sau omorât. Foştii deţinuţi politici stau 
fata în fata cu proprii asasini, în timp ce cu neruşinare se încearcă reabilitarea 
unui Gheorghiu Dej, cu toata pleiada de conducători P.C.R.-isti sau P.M.R.-isti. 
Asistam cum, fara cea mai elementara jena, sunt prezentate la televiziune "Teze" 
P.C.R. care, culmea, sunt considerate ca au avut "caracter naţional". - De câte 
ori Moscova a avut interes sa "adoarma" occidentul, a fost folosit P.M.R.-ul sau 
P.C.R.-ul cu toata conducerea sa, si avem suficiente probe atât pentru anul 1964 
cât si pentru 1968. 

Asa cum un Alexandru Bârladeanu a ajuns în parlament sau un llie Verdet lider 
de partid oficializat, tot asa se încearcă acum scoaterea în fata a altor personagii, 
prezentate ca "victime" ale trecutului apropiat. Paul Niculescu Mizil sau Ştefan 
Andrei vorbesc de "blândul Gheorghiu Dej" sau de "instruitul N. Ceausescu". 

- Recent dl Wiesenthal comunica gasirea a încă unui nazist vinovat de crime. 
Exemplul domniei-sale este demn de amintit si de subliniat, pentru ca omenirea 
nu trebuie sa mai accepte formula nazista, care de altfel a devenit desueta, dar 
nici cea comunista care a produs un holocaust de peste 25 de ori mai mare, si 
care nu a fost pusa încă la zidul infamiei internaţionale. Timpul istoriei peste zeci 
sau sute de ani va filtra - daca va avea ce - evenimentele ultimilor 70 de ani, dar, 
până atunci, comunismul cu cele peste 150 mii. victime - am citat pe Dr. Florin 
Matrescu din Holocaustul roşu - trebuie sa rămână sub incidenţa oprobiului 
public, iar pentru noi românii extrem de toleranţi, sub semnul punctului 8 de la 
Timişoara. 

(Analele Sighet, 1995) 

***Urmeaza harta satelor din jud. Olt si tabelul (vezi tabel.doc)*** 

Tabel arestări colectivizare - anexa - 

Sat Balanesti 

Numele si prenumele Locul naşterii Data arestării Tipul condamnării Observaţii 
Crisan D. Constantin Balanesti 

25.04.1931 01.02.1961 Administrativ Eliberat 08.05.1964 Periprava FisaO.T.31 
Caldarus A. Olimpia Balanesti 25.04.1922 01.02.1961 Administrativ Eliberat 
22.04.1962 Periprava Fisa O.T.30 

Dragan N. Constantin Balanesti 24.09.1925 22.02.1961 Administrativ Eliberat 
22.04.1962 Periprava Fisa O.T.561 

FloreaA. Constantin Balanesti 01.09.1919 22.02.1961 Administrativ Eliberat 
22.04.1962 Periprava Fisa O.T.73 

Istrate I. Alexandru Balanesti 01.08.1924 01.02.1961 Administrativ Eliberat 
24.04.1962 Periprava Fisa O.T.865 

Navadaru E. Tudor Balanesti 16.03.1927 22.02.1961 Administrativ Eliberat 
08.06.1964 Periprava Fisa O.T.121 

Oprea C. Alexandru Balanesti 26.05.1922 22.02.1961 Administrativ 



Nu a acceptat colectivizarea Eliberat 12.05.1964 Periprava Fisa O.T.131 
Oprea V. Alexandru Balanesti 03.04.1940 01.02.1961 Administrativ Eliberat 1964 
Periprava Fisa O.T.131 b 

Popa C. Vasile Balanesti 03.07.1931 14.01.1961 Administrativ 

Nu a acceptat colectivizarea Eliberat 12.05.1964 Fisa O.T.139 

Raducanu F. Constantin Balanesti 13.11.1913 02.04.1961 Administrativ Eliberat 

05.04.1962 Periprava Fisa O.T.1541 

Stavrache Gh. Dumitru Balanesti 13.10.1932 22.02.1961 Administrativ Eliberat 
30.04.1962 Periprava Fisa O.T.166 

Seimac C. Elena Balanesti 13.07.1942 02.02.1961 Administrativ Eliberata 
04.05.1961 Periprava Fisa O.T.175 

Toba St. Filofteia Balanesti 08.11.1925 22.02.1961 Administrativ Eliberata 

23.04.1962 

ILIZIBIL 

Trocan A. Florea 

Balanesti 04.06.1928 15.01.1961 Administrativ 

Contra colectivizării Eliberat 07.05.1964 Periprava Fisa O.T.192 

Comuna Măruntei 

Bouaru D. Marin Balanesti 12.02.1929 22.02.1961 Administrativ Eliberat 
05.05.1964 Periprava Fisa O.T.14 

Corojanu M. loan Măruntei 03.09.1935 01.02.1961 Administrativ Eliberat 
09.05.1964 Periprava Fisa O.T.33 

Ciocârlan M. Anton Măruntei 14.06.1912 24.02.1961 Administrativ Eliberat 
10.05.1964 Periprava Fisa O.T.45 

Filip N. Ioana Măruntei 05.06.1922 18.04.1961 Administrativ Eliberata 
22.01.1964 Periprava Fisa O.T.75 

Ghita M. Alexandru Măruntei 26.07.1923 01.02.1961 Administrativ Eliberat 
09.05.1964 Periprava Fisa O.T.176 

Ghita D. Ion Măruntei 24.10.1942 24.02.1961 Administrativ Eliberat 21.04.1962 
Periprava Fisa O.T.786 

Ghita D. Florea Măruntei 31.01.1961 31.10.1961 Administrativ Eliberat 
21.04.1962 Periprava Fisa O.T.806 

lonescu I. Tudor Măruntei 28.04.1923 31.10.1961 Administrativ Eliberat 
06.04.1962 Periprava Fisa O.T.86 

llie C. Vasile Măruntei 01.02.1921 31.01.1961 Administrativ Eliberat 06.04.1962 
Periprava Fisa O.T.86 

Joia M. Vergica Măruntei 07.10.1939 24.02.1961 Administrativ 
- 5ani- Eliberat 09.05.1964 Periprava Fisa O.T.92 

Lupu P. Ion Măruntei 11.02.1923 24.02.1961 Administrativ Eliberat 08.05.1964 
Periprava Fisa O.T.95 

Lupu P. Mihalache Măruntei 28.09.1910 01.02.1961 Administrativ Eliberat 
21.08.1962 Periprava Fisa O.T.101 

Moldoveanu M. Alexandru Măruntei 28.09.1910 01.02.1961 Administrativ 
Eliberat 21.08.1962 Periprava Fisa O.T.101 

Matesica D. Alexandru Măruntei 05.06.1936 24.02.1961 Administrativ Agitaţie 
Refuzat Colectivizare - 48 luni ord. nr 10086/18.04.1961 Eliberat 15.04.1964 



Periprava Fisa O.T.102b 

Nicolae M. Vasile Măruntei 27.05.1931 24.02.1961 Administrativ Eliberat 1964 
Periprava Fisa O.T.123 

Nistor I. Dumitru Măruntei 08.11.1934 22.05.1961 Administrativ Eliberat 
06.05.1964 Periprava Fisa O.T.123b 

Socol C. Rada Măruntei 03.08.1923 22.02.1961 Administrativ Refuzat 
Colectivizarea Eliberat 23.04.1962 Arad Fisa O.T.163 

Smarandache P. Vasile Măruntei 05.03.1920 31.01.1961 Administrativ Eliberat 
09.05.1964 Periprava Fisa O.T.165 

Stavrache P. Marin Măruntei 04.05.1940 22.01.1961 Administrativ Eliberat 
23.04.1962 Periprava Fisa O.T.165b 

Stoica I. Maria Măruntei 03.01.1928 24.01.1961 Administrativ Eliberata 
22.04.1964 Periprava Fisa O.T.166b 

Sucalescu C. Ion Măruntei 31.03.1940 22.01.1961 Administrativ Refuzat 

Colectivizarea Eliberat 06.04.1962 Periprava Fisa O.T.171 

Turcin G. Nicolae Coteana 29.12.1929 31.01.1961 Administrativ Eliberat 

06.05.1964 Periprava Fisa O.T.185 

Comuna Comani 

Mitranica C. Marin Comani 24.02.1933 02.01.1961 Administrativ Eliberat 
20.04.1962 Periprava Fisa O.T.97b 

Mitrica M. Ecaterina Comani 08.05.1915 20.02.1061 Administrativ Eliberat 
06.04.1962 Jilava Fisa O.T.108b 

Purcei P. Dumitru Comani 24.10.1921 01.01.1961 Administrativ 

- 60 luni - Eliberat 09.05.1964 Periprava Fisa O.T.140b 

Stoica I. Alexandru Comani 18.07.1918 24.02.1961 Administrativ Eliberat 

25.04.1962 Periprava Fisa O.T.173b 

Stancu M. Vasile Comani 12.05.1916 02.01.1961 Administrativ Manifestări ostile 

contra C.A.P. Eliberat 06.05.1964 Periprava Fisa O.T.179 

Viespe V. Eugeniu Comani 27.02.1914 02.01.1961 Administrativ Eliberat 

08.05.1964 Periprava Fisa O.T.195b 

Comuna Draganesti-Olt 

DutaV. Ilie Draganesti 12.10.1919 01.02.1961 Administrativ Eliberat 06.04.1962 
Periprava Fisa O.T.59 

Dorobantu V. Ion Draganesti 21.11.1919 20.02.1961 Administrativ Eliberat 
20.04.1962 Periprava Fisa O.T.64b 

Jumuga F. Florea Draganesti 02.02.1923 01.02.1961 Administrativ Eliberat 
20.04.1962 Periprava Fisa O.T.92b 

Onescu M. Vasile Draganesti 11.08.1929 01.02.1961 Administrativ Eliberat 
17.04.1962 Periprava ILIZIBIL 

Popescu I. Petre Draganesti 24.10.1926 01.02.1961 Administrativ Eliberat 
01.05.1962 Periprava Fisa O.T.142 
Comuna Curtisoara 

Balasoiu C. Ecaterina Curtisoara 08.05.1932 01.02.1961 Administrativ Eliberata 
22.04.1962 Periprava Fisa O.T.11 

Turcin N. Nicolae Curtisoara 08.07.1925 18.08.1961 Administrativ Eliberat 
23.04.1964 Periprava Fisa O.T.183b 



Torica D. Gheorghe Curtisoara 23.06.1928 01.02.1961 Administrativ Manifestări 
Contrarevoluţionare Eliberat 24.04.1962 Periprava Fisa O.T.184 
Văduvă M. Nae Curtisoara 30.05.1914 01.02.1961 Administrativ Eliberat 
06.04.1962 Periprava Fisa O.T.192b 
Comuna Izvoarele-Olt 

Afumelea I. Radu Izvoarele 23.01.1920 15.01.1961 Administrativ Eliberat 
20.04.1962 Periprava Fisa O.T.2 

Buzgurila V. Antonina Izvoarele 17.11.1923 12.02.1961 Administrativ Eliberata 
23.04.1962 Periprava Fisa O.T.116 

Coltan S. Alexandru Izvoarele 20.07.1911 14.01.1961 Administrativ Eliberat 
12.05.1964 Periprava Fisa O.T.34 

Dumitru V. Constantin Izvoarele 12.04.1933 15.01.1961 Tribunalul Militar 
Craiova 5 ani Eliberat 09.05.1964 Periprava Fisa O.T.57 
Dinu A. Alexandru Izvoarele 08.10.1933 12.12.1961 Administrativ Eliberat 
06.05.1961 Periprava Fisa O.T.57b 

Miu M. Marin Izvoarele 24.10.1922 30.10.1961 Administrativ Eliberat 01.05.196 
Periprava Fisa O.T. 101 b 

Molea I. Vasilica Izvoarele 15.05.1905 15.01.1961 Administrativ Eliberat 
23.04.1962 Periprava Fisa O.T.114 

Păun I. Lina Izvoarele 15.06.1928 15.01.1961 Administrativ Refuz Colectivizare 5 
ani Eliberat 16.05.1964 Periprava Fisa O.T.135 

Popescu A. Dumitru Izvoarele 07.12.1926 15.01.1961 Administrativ 48 luni 
Eliberat 20.04.1962 Periprava Fisa O.T.149b 

Petcu A. Vasile Izvoarele 06.09.1925 01.05.1961 Administrativ Eliberat 
03.05.1962 Periprava Fisa O.T.150 

Raducan M. Elena Izvoarele 13.08.1913 22.02.1961 Administrativ Refuzat 

Colectivizare Eliberat 23.04.1962 Arad Fisa O.T.154 

Rujan St. Ilie Izvoarele 25.05.1919 15.01.1961 Administrativ Refuzat 

Colectivizare Eliberat 21.04.1962 Periprava Fisa O.T.160 

Vitan P. Ion Izvoarele 16.10.1938 14.01.1961 Administrativ Eliberat 20.04.1962 

Periprava ILIZIBIL 

Vladucu V. Ion Izvoarele 10.02.1926 15.01.1961 Administrativ Contra 

Colectivizare Eliberat 20.04.1961 Periprava Fisa O.T.202 

Vladucu I. Vasile Izvoarele 02.01.1928 15.01.1961 Condamnat 5 ani Contra 

Colectivizare Eliberat 15.01.1965 Periprava Fisa O.T.202b 

Comuna Vâlcele 

Balosu D. Maria Vâlcele 23.05.1938 01.02.1961 Administrativ Eliberata 
23.04.1962 Periprava Fisa O.T.15b 

Balosu D. Ion Vâlcele 01.09.1925 01.02.1961 Administrativ Eliberat 20.04.1962 
Periprava Fisa O.T.16 

Barbu I. Florea Vâlcele 01.09.1924 01.02.1961 Administrativ Eliberat 21.04.1962 
Periprava Fisa O.T.21 

Petcu I. Marin Vâlcele 13.02.1923 06.02.1961 Administrativ 
- 6 ani - Eliberat 08.05.1964 Periprava Fisa O.T.140 

Petcu I. Vasile Vâlcele 25.12.1918 06.02.1961 Administrativ Eliberat 06.05.1964 
Periprava Fisa O.T.145b 



Stanculescu V. Ilie Vâlcele 02.08.1928 01.02.1961 Administrativ 
60 luni Eliberat 11.02.1963 Periprava Fisa O.T.171 b 

Taifas I. Marin Vâlcele 10.01.1942 01.02.1961 Administrativ Eliberat 20.04.1962 
Periprava Fisa O.T.190 

Vlad N. Mircea Vâlcele 24.11.1924 01.02.1961 Administrativ Eliberat 20.04.1962 
Periprava Fisa O.T.194 

3. Greva studenţilor români din Bucureşti - Mai 1946 
martor ocular Traian Popescu 

August 1944 quasi datator de speranţe pentru unii, conţinea totuşi suficiente 
elemente din care sa se întrezărească intrarea neamului nostru într-o eclipsa, 
asa cum s-a si întâmplat de fapt, neprevazându-se ca ea va acoperi aproape o 
jumătate de secol. 

Convulsiile au început foarte repede, devenind din ce în ce mai incisive, din 
partea acelei "mâini" de oameni care se voiau exponenţi ai clasei muncitoare, si 
care în pofida numărului de câteva sute, în care erau incluşi si simpatizanţii, 
prietenii sau vecinii, participau la guvernarea tarii. Aceasta guvernare trebuia sa 
devină foarte repde, prin înlăturarea celor care făcuseră actul de la 23 august, si 
prin girul partidului muncitoresc român (alias comunist), o guvernare ce de fapt 
constituia legitimizarea ocupaţiei sovietice. 

Gh. Buzatu, în volumul Din istoria secreta a celui de-al doilea război mondial, 
pag. 335 spune: "După semnarea convenţiei de armistiţiu, instituirea unui regim 
de ocupaţie a fost sanctionata prin crearea Comisiei Aliate (sovietice) de control, 
cu prerogative atât de largi, încât putea stânjeni si chiar anula autoritatea 
guvernelor de la Bucureşti, iniţiativele lor" - am încheiat citatul. 

Efervescenta sociala creştea, iar "bruma" de comunişti agita sub tutela sovietica 
toate paturile sociale, si în special pe muncitori, care dovedeau totuşi o rezistenta 
ce dezicea doctrina marxista. 

Atelierele C.F.R. Grivita erau departe de a reprezenta un "bastion" comunist al 
clasei muncitoare, asa cum fals erau prezentate, Uzinele Malaxa (viitoarele 23 
August si Republica) total reticente, iar S.T.B-ul (Soc. Tramvaie Bucureşti) nici 
nu voia sa auda de comunism. 

Taranii având adânc înrădăcinat sentimentul proprietăţii, se temeau ca de moarte 
de colectivizare, de colhoz, fapt care i-a făcut pe comunişti sa adopte un plan 
diabolic de derutare a celor temători, care însă când s-au trezit, s-a dovedit ca 
era prea târziu. 

Generalul Sanatescu de la conducerea guvernului este înlocuit de rege cu 
Generalul Radescu, cunoscut ca fiind mai ferm si mai radical. în februarie 1945 
încep manifestaţiile de strada care au în frunte de cele mai multe ori pe tineri, 
studenţi, elevi, dar si muncitori. La 28 februarie se dezlănţuie punctul culminant 
al acestor manifestaţii. Piaţa Palatului Regal invadata până la refuz de 
manifestanţi este înconjurata de armata. B-dul Elisabeta (între Piaţa Bratianu si 
Kogalniceau) este blocat de S.T.B.-isti care opresc tramvaiele unul în spatele 
celuilalt, încercând sa obstructioneze pătrunderea trupelor spre Piaţa Palatului. 
Totuşi acestea se regrupează si deschid focul, încercând prin rafale sa oblige pe 
manifestanţi sa se retraga. în piaţa, doua trei maşini cu muncitori ce reuşiseră sa 
pătrundă sunt răsturnate si li se da foc. Mulţimea scandeaza REGELE. 



Comuniştii, la intervenţia ruşilor, cer înlocuirea lui Radescu cu un asa-zis 
"democrat". La uzinele Malaxa muncitorii nu vor sa-si schimbe conducerea, 
refuzând sa iasa în strada pentru contramanifestatie, baricadându-se. Aici se 
petrece un fapt mai deosebit. O echipa de câţiva comunişti, având în frunte pe 
Gheorghiu-Dej, încearcă sa forţeze poarta de intrare. Dej în genunchi, cu un 
pistol mitraliera la piept trage vârtos în porţi si în muncitori, forţând intrarea. Este 
fotografiat, iar a doua zi, în ziarul Dreptatea apare fotografia lui în aceasta 
postura. 

Asa cum se ştie, soseste la Bucureşti Vâsinski, care impune la 6 martie 1945 un 
guvern comunist condus de Petru Groza. 

In tara spiritele sunt din ce în ce mai agitate, în special la sate, deşi se trece la 
asa-zisa împroprietărire, lasându-se pământuri până la 25 ha. Acţiunea era 
menita sa adoarma spiritele cca. 3-4 ani, pentru ca asa cum se ştie în primavara 
anului 1949, Gheorghiu-Dej anunţa începerea colectivizării. 

Maşini cu muncitori bine selecţionaţi încep o parodie de asa-zisa "înfrăţire" cu 
taranimea, mergând duminicile prin sate pentru a le repara chipurile uneltele 
agricole. 

"Parada" lipsita de conţinut, falsa si anosta, nu prinde câtuşi de puţin printre 
tarani, care organic au oroare de colhoz, de colectivizare si de trupele rusesti de 
ocupaţie. Oamenii harnici asista neputincioşi cum se instalează si se proclama" 
proletari agricoli" toata pleava satului, argaţii care de-a lungul vieţii nu reuşiseră 
sa-si înjghebeze o gospodărie ca lumea, iar acum se trezesc la "viata satului" cu 
pretenţia de a o conduce si a-i imprima noile forme importate. Puturosii striga în 
gura mare ca au fost oprimaţi de "chiaburi", cretinii ca învăţătorii si "popii" i-au 
tinutîn întuneric, iar şmecherii si escrocii îsi fac încet loc printre cei timoraţi, 
printre cei gospodari, preluând si difuzând otrava care avea sa distrugă ceea ce 
generaţii întregi asezasera pe temelii sanatoase, neconvenabile "noii orânduiri". 
Totul trebuia cutremurat din temelii, firul tradiţiilor taiat, intelectualitatea 
denigrată, rodul hărniciei pus la stâlpul infamiei si etichetat ca escrocherie si 
exploatare, rânduiala numita "asuprire" si "teroare burgheza", competenta 
apreciata ca o veriga făcând parte dintr-un lanţ conceput de o mâna de "venali" 
si "decăzuţi moral" care, spuneau ei, cu "biciul" puterii în mâini i-au tinut "ferecaţi 
pe cei obidiţi". 

In locul ierarhiei răsturnate (pentru ca la acest principiu noua dictatura nu 
renunţa, ba chiar mai mult o înradacina sub forma unei discipline oarbe) ce 
trebuia instalat? Omul care nu gândeşte pentru ca trebuie sa execute fara 
discernământ tot ceea ce primeşte pe calea "noii ierarhii", deoarece pentru el 
gândeşte "partidul". Fiecare are deasupra lui pe un altul care "ştie mai bine" si pe 
măsură ce ne apropiem de vârful piramidei, trebuie acreditata ideea ca acolo, 
sus, se afla "chintesenţa poporului". 

Toţi aceşti "pioni" urmau sa se învaluiasca în "misterul secretului", totul, fiecare 
hârtiuta devenind "secret de stat", fiecare notita ridicata la rangul de "pecete" 
domneasca, ce trebuie păzită cu străşnicie, sa rămână o necunoscuta pentru 
muritorul de rând, pentru marea masa "înnobilată" cu minciuna odioasa ca se 
afla totuşi la conducere. Dar vai, ajunşi în vârful piramidei se constata ca nici 
acolo gândirea nu este "la ea acasa" pentru ca si pentru ei gândesc alţii de 



dincolo de hotarele acestui pământ românesc, gândesc cei care ne-au acaparat 
după ce au descoperit reteta fericirii oamenilor, pe care acum încep sa o exporte 
cu argumentul armelor si tancurilor, cu "logica învingătorului". învingător care a 
reuşit sa adoarma chiar si spiritul umanitar ce se laşa aşteptat din partea 
conducătorilor unor popoare civilizate, conducători pe care istoria îi va taxa cum 
se cuvine, datorita abandonării unor naţiuni care meritau alta soarta. 

Deavalma, netinându-se seama ca pentru unii s-a început măcelul celui de-al 
doilea război mondial (Polonia), ca alţii fuseseră cotropiţi (Cehoslovacia), ca 
Ungaria luptase până în ultima clipa alaturi de învinşi sau ca noi românii 
întorsesem armele prematur si fara o analiza temeinica a consecinţelor, crezând 
în false promisiuni, deavalma spun, toti au fost bagati în acelaşi "cazan", sortiti 
sa fiarba o jumătate de secol în coşmarul unei sumbre experienţe istorice. 
Experiment al depersonalizării individuale si colective, al ştergerii originii etnice 
de limba si tradiţie. Românul trebuia sa afle de originea "slava" a limbii lui prin 
intermediul lui Alexandru Graur. Trebuia sa-si stearga din memorie ca are o 
istorie proprie si sa înveţe de la Mihai Roller ca si-a câştigat independenta 
datorita tarului Rusiei si ca sărmanul Eminescu a fost mare si genial pentru ca a 
scris "împarat si Proletar". 

Pentru a da semidoctului atestarea falsei valori, pentru a-l face sa creada macar 
pe jumătate ca reprezintă "o noua si autentica valoare" s-a trecut din 1945 la 
fabricarea de diplome prin asa-zisa facultate muncitoreasca de doi ani. Noi 
aveam la acea data muncitori destui, stăpâni pe meseria lor, dar nu din aceia 
erau recrutaţi cei ce urmau a fi scoliti, ci din cei care certati cu cartea socoteau 
ca acum a sosit "vremea lor" si ca intrând în "partidul muncitoresc" si-au găsit 
vocaţia vieţii. Acţiunea nici nu trebuia prea mult gândita, ea fusese experimentata 
de peste 25 de ani în tara vecina si învingătoare. 

Aceşti ani au fost începutul marelui genocid. Atunci s-a sfârtecat etica si 
moralitatea acestui neam, s-au pervertit sufletele, interzicându-se până si 
termenii de spiritualitate, psihic, neam, naţiune, credinţa, suflet, tradiţie. Trebuia 
sa pătrundă puternic în conştiinţa acestui neam ca "el trăieşte cu adevarat în 
prezent potrivit aspiraţiilor lui seculare", ca 23 august este singurul reper de 
valoare al lui, înaintea acestui moment existând "întuneric" si "urgie", iar după el 
"zori luminoşi". 

Intelectualii trebuiau sa înveţe sa scrie după indicaţiile lui Novicov, din cartea lui 
"Pentru literatura vieţii noi", în care se acredita cu aplomb ca de pe masa fiecărui 
scriitor nu trebuie sa lipsească "Scânteia", ca în orice inspiraţie trebuie sa se 
regaseasca cultul pentru "marele genial" si "marele popor vecin", caruia îi 
datoram totul nu numai din acel nefericit august. Nu a ramas nimic neîntinat, 
nimic de valoare neterfelit sau netrecut prin mocirla unor mlaştini care se aratau 
din ce în ce mai ucigătoare. Si pentru ca desfiinţarea sa fie cât mai eficienta si 
totala a fost îmbracata în haina celei mai cumplite terori din istoria acestui neam, 
ce urma sa desavârseasca aceasta opera distructiva. 

Voi încerca succint sa trec în revista situaţia studentimii din acei ani. 

Toamna anului 1944 aduce o noutate în viata universitara a ultimilor ani. în 
timpul guvernării antonesciene, în Bucureşti au existat, în afara celor de stat, trei 
facultati politehnice: Abason, Ion lonescu si Herscovici, precum si o facultate de 



medicina pentru evrei. Odata cu noua orientare se produce normalizarea acestei 
situaţii prin eliminarea masurilor discriminatorii anterioare si înglobarea acestor 
studenţi în instituţiile oficiale existente. Astfel în anul şcolar 1944-1945 la 
Facultatea de Construcţii a Scolii Politehnice din Bucureşti numărul de studenţi a 
devenit cam cu 60% mai mare. 

Noii veniţi au fost primiţi cu multa înţelegere, relaţiile în acea faza fiind colegiale, 
de multe ori cu compasiune fata de cei care până nu demult fuseseră scosi sa 
cureţe de zapada străzile Bucurestiului, deşi mulţi români din acea perioada îsi 
dadeau viata pe front. Revista Magazin Istoric publica de altfel prin anii 70 - '80 o 
scrisoare de mulţumire pentru fostul ministru ai învăţământului din timpul 
regimului Antonescu - Prof. Ion Petrovici - din partea unui grup de intelectuali 
evrei din Israel. 

în toamna aceluiaşi an, Ministerul învăţământului dispune contrar tradiţiei 
deschiderea cursurilor universitare fara slujba religioasa. Un grup de studenţi, 
dintr-un mănunchi de prieteni am înaintat atunci un memoriu de protest 
Ministerului învăţământului, Patriarhiei Române, Rectoratelor, Academiei 
Române si tuturor personalităţilor din tara. Desigur totul a ramas fara efect, 
începând cu acest an 1945 unul din colegi a procurat o maşina de multiplicat si 
am început sa scoatem o revista saptamânala - Neamul Românesc - al cărei titlu 
ne-a fost inspirat de publicaţia cu acelaşi nume a lui Nicolae lorga. Ea avea în 
coltul din stânga sus imprimata prin puncte harta României Mari. "Revista", 
pretenţios spus, cuprindea în câteva pagini articole privind pastrarea specificului 
naţional în tentativa de "internaţionalizare" a comunismului, apoi informaţii 
despre cei ce se instalaseră la cârma statului, oameni neavând nimic comun cu 
acest pământ - nici macar numele - cu aspiraţiile noastre, venetici crescuţi la sân 
străin având cinismul si obrăznicia de a o numi "mama" pe vecina de la răsărit. 
Aceasta publicaţie pe care o scoteam în cca. o mie de exemplare o difuzam tot 
noi, punând-o în cutii poştale la adrese în prealabil bine identificate, ale diferitelor 
personalităţi. Datorita lipsei de hârtie, publicaţia si-a încetat apariţia în 1947. 
Singura posibilitate oficiala a românului de a-si manifesta sentimentele naţionale 
în acei ani, fara a protesta deschis împotriva ocupanţilor, dar mai ales împotriva 
celor care îi susţineau, era în a aclama cu orice ocazie instituţia simbol care ne 
adusese Independenta din 1877, Marea Unire din 1918 si cea mai democrata 
constituţie din Europa în 1923: Regalitatea. 

Acesta este conextul în care s-a desfasurat Marea manifestaţie din 8 noiembrie 
1945 din Piaţa Palatului Regal, regele fiind totuşi plecat din Bucureşti, deci 
nefiind un posibil "autor moral" al acestei manifestaţii. A fost un prilej pentru a 
arata ataşamentul fata de "Coroana" care la acea ora reprezenta simbolul 
anticomunismului. Imnul naţional român, Imnul Regal "Traiasca Regele" a 
rasunat atunci din zeci de mii pe piepturi, cu ocazia zilei onomastice reglae Sf. 
Mihail, cutremurând văzduhul Pietii Regale. Coloana vertebrala a acestei 
manifestaţii o constituia tineretul, în special studenţii si elevii. 

Ei, indiferent de opinii, se grupaseră în jurul celor doua formaţii politice - fara a se 
înscrie neaparat - care erau oficial recunoscute: Partidul National Ţărănesc si 
Partidul National Liberal. Cei care simţeam pulsând încă viu sentimentul naţional 
si traiam profund în conştiinţa noastra drama care se abatuse asupra naţiunii 



române, nu puteam rămâne indiferenţi. Astfel s-a canalizat acest spirit curat de 
entuziasm, fara cea mai vaga urma de interes, către un alt simbol al rezistentei 
româneşti a cărui etica si verticalitate vor rămâne înscrise în istoria noastra 
naţionala: luliu Maniu. 

Din masa studenţilor români, cîtiva se detaseaza devenind comunişti, ajungând 
astfel foarte repede în posturi importante, alţii se transforma într-un conglomerat 
necomunist dar amorf, iar o parte, nu putini, încearcă sa faca opoziţie activa, 
utilizând si cadrul legal de care am amintit mai sus. 

Aceasta era atmosfera generala în care debutează anul 1946. 
în luna mai se petrec evenimentele bine cunoscute de la Cluj, când căminul 
studenţesc este atacat de muncitorii de la fabrica Dermata, devenita ulterior 
Clujana. în semn de solidartitate cu colegii din Cluj si pe fundalul nemulţumirilor 
acumulate, în Bucureşti Politehnica declanşează greva generala. Se anunţa 
începerea ei printr-un miting care urma sa se tina în "Marele Amfiteatru". în ajun 
sunt date jos tablourile "marilor dăscăli", "bărboşii" cum li se mai spunea: Marx, 
Engels, Lenin, Stalin. 

Mitingul se deschide în "Marele Amfiteatru" care era arhiplin, total neîncapator. în 
prezidiu cinci studenţi. Se da citire moţiunii de protest în care se cere: 

1. încetarea acţiunilor agresive împoriva studenţilor din Cluj, atacati în cămin de 
un grup de muncitori de la Dermata, stabilirea vinovaţilor si sancţionarea lor. 

2. încetarea acţiunilor samavolnice privind bursele si taxele şcolare care se 
faceau total discriminatoriu pentru studenţii români. 

3. Deschiderea cursurilor universitare cu serviciu religios. 

4. încetarea presiunilor asupra profesorilor de a primi ca asistenţi cadre total 
necorespunzatoare. 

5. îmbunatatirea urgenta a alocaţiilor pentru hrana studenţilor de la căminul 
Barbu Delavrancea, aflaţi într-o precara stare de subnutriţie. 

în timpul citirii acestei moţiuni se produce o uşoara rumoare, anuntându-se din 
student în student ca soseste Agronomia. Trebuie sa precizez ca în acei ani, 
Şcoala Politehnica, în afara de facultăţile clasice, cuprindea sub acelaşi rectorat 
Agronomia si Arhitectura. 

Studenţii de la Agronomie au sosit într-un mod cu totul impresionant, de la 
Sosea, unde se afla si acum sediul lor, încolonaţi cu Drapelul Tricolor în frunte si 
cântând "Desteapta-te române" si "Pe-al nostru steag". Sunt primiţi cu ovaţii în 
aceasta înghesuiala care devine sufocanta. 

Se cere de către cei din prezidiu prezenta rectorului. Acesta ne transmite ca va 
veni, dar întârzie, fiind în discuţii cu ministerul. Către prânz soseste rectorul prof. 
Petre Sergescu, ilustru matematician, plecat apoi în Franţa ca profesor la 
Sorbona. 

Acesta, "lac de apa" promite ca va preda memoriul guvernului si ministrului 
învăţământului. Suntem insistent rugaţi sa părăsim amfiteatrul, asigurându-ne de 
toata solicitudinea. 

Deşi cei noi veniţi în toamna lui 1944 nu au participat la greva, totuşi la un 
moment dat atmosfera se încinge datorita câtorva veniţi acolo pentru a cere 
sistarea grevei. Se striga ca printre noi sunt agitatori care nu sprijină 
revendicările noastre si se cere plecarea lor din sala. 



în acest vacarm intra în amfiteatru un sublocotenent. Cere sa se faca linişte, ce o 
data realizata îi da posibilitatea sa vorbească. Face însă imprudenta sa 
rostească o singura fraza: "va ordon sa părăsiţi sala". Identificat ca făcând parte 
din Divizia "Tudor Vladimirescu", constituita în Rusia, este huiduit si obligat sa 
plece în fluieraturi. 

Un student venit de la rectorat anunţa ca Memoriul a fost transmis si ca rectorul 
ne roaga din nou insistent sa părăsim amfiteatrul. De la Căminul Politehnicii ni se 
comunica hotărârea comitetului de acolo de a ne trimite hrana rece - de fapt 
pâine si mămăligă - în caz ca va trebui sa se stea si peste noapte. 

Dar în acelaşi timp suntem anunţaţi ca Politehnica este înconjurata de armata, 
curtea fiind înţesata de militari. 

După restabilirea liniştii, studenţii de la tribuna anunţa ca greva va continua până 
la satisfacerea doleanţelor. Se fixeaza totodată pichete de grevişti care sa 
oprească intrarea la cursuri a acelora care se opuneau acestei acţiuni si care 
erau în minoritate. 

în momentul în care am ieşit din amfiteatru pentru a vedea ce se întâmpla afara, 
am ramas uluiţi. Pe lângă zidurile exterioare ale clădirilor din curtea Politehnicii 
erau instalaţi ostasi, umăr la umăr, cu pistol mitraliera la piept. Toţi erau gradaţi 
de la sergent în sus. Ne priveau cu multa simpatie si ne mai si încurajau, 
spunându-ne ca ei n-au încotro pentru ca sunt în serviciu comandat. Trebuie sa 
accentuez ca nu a existat din partea acestora nici cel mai mic gest de ostilitate. 
Era dupa-amiaza, către orele 17. în curtea principala de la ieşirea spre Polizu ne 
aştepta alta surpriza. întrucât porţile de fier fusesert ferecate, în strada se aflau 
doua camioane de muncitori înarmaţi cu răngi. Hotelurile din jur erau înţesate cu 
agenţi de siguranţa. Nu s-a ieşit pentru a nu se da naştere la batai de strada, 
deşi noi eram mai numeroşi. S-a inceput strecurarea câte unul-doi pe o poarta 
laterala, ce corespundea cu clădirea Liceului Industrial Polizu. Un alt grup a 
început sa poarte discuţii prin grilaj cu muncitorii. în timp ce în curte rămâneau 
din ce în ce mai putini, muncitorii s-au retras si ei nefiind prea convinşi de 
"misiunea" lor "muncitoreasca". Deşi spre seara ne-am retras cu totii, greva a 
continuat si în zilele următoare, numai trei zile însă, când pe de o parte s-a 
comunicat însuşirea moţiunii de către autoritati, iar pe de alta parte deoarece cei 
noi veniţi în Politehnica nu au putut fi determinaţi sa se solidarizeze cu masa 
greviştilor. 

Au urmat imediat descinderi ale Siguranţei Statului la căminul studenţesc "Barbu 
Delavrancea" de la sosea, facându-se arestări, deşi o serie de studenţi avertizaţi 
reuşiseră sa fuga. Studenţii de la Facultatea de Arhitectura mai omogeni si mai 
fermi au refuzat începerea cursurilor până în toamna anului 1946. 
în următorii doi ani lupta de aparare nu a încetat, tinerii de atunci luând calea 
muntelui, a rezistentei armate, alţii a închisorilor. 

Aceasta generaţie "1948" s-a ridicat cu toate puterile ei ca un zid de aparare în 
fata cataclismului care ameninţa fiinţa neamului românesc. Ea nu a fost o 
generaţie "anti" ci una de aparare a tuturor virtuţilor si a vlaorilor noastre - o 
generaţie "scut". 

(Analele Sighet, 1996; România Libera, „Aldine”, 13 septembrie 2003) 

4. Foametea din 1947 dirijata de P.C.R. 



Anul 1947 s-a caracterizat printr-o serie de evenimente politice si sociale, toate 
cu urmări nefaste sau chiar tragice pentru poporul român. Le voi aminti în 
ordinea cronologica, nu în aceea a importantei, aceasta ierarhizare fiind mai 
dificila. La 10 octombrie 1946 are loc Conferinţa de Pace de la Paris care 
încheie, pe articole, Tratatul de Pace cu România. Ca urmare, pe 20 ianuarie 
1947 Byrnes, secretarul Departamentului de stat al S.U.A., semnează la 
Washington tratatele de pace cu România, Italia, Ungaria si Bulgaria. Acelaşi 
lucru îl face si Molotov, ministrul Afacerilor Străine al U.R.S.S., la Moscova, de 
data aceasta incluzând si Finlanda, iar la 4 februarie Bevin, ministrul Afacerilor 
Străine al Marii Britanii, semnează tratatele de pace cu tarile mai sus menţionate, 
inclusiv Italia. 

Pe data de 10 februarie, la Paris, sunt semnalate tratatele de pace cu fostele 
state aliate ale Germaniei: Italia, Bulgaria, Ungaria, Finlanda si România. 

Voi relata o amintire personala, urmând ca istoricii sa se pronunţe cu documente 
asupra veridicităţii ei. în anul 1948 în lunile noiembrie-decembrie, am stat, fiind 
arestat, într-o celula la subsolul II al Ministerului de Interne cu Pavel Pavel, fost 
director al statisticii din Bucureşti după 1944. Acesta, unul din apropiaţii lui 
Lucretiu Patrascanu, mi-a relatat o sumedenie de evenimente cu caracter 
politico-istoric, de după 1930, el fiind membru al partidului comunist din 1936. 
Participant la Conferinţa de Pace de la Paris, în cadrul delegaţiei oficiale, mi-a 
relatat ca emigraţia româna prin Alexandru Creteanu si Visoianu a depus 
neoficial o "Carte Alba" privind plăţile făcute în contul armistiţiului de România, 
către U.R.S.S. Până ia acea data România achitase de 3,5 ori datoria de război 
fixata de Aliaţi la o valoare de 300 milioane dolari, esalonata pe o perioada de 8 
ani. Rusii au refuzat sa recunoască documentul, argumentând ca tot ceea ce au 
ridicat până în 1945 inclusiv s-a constituit drept "captura de război", 
în acelaşi context, mai rlatez doua evenimente pe care le-am trăit eu însumi. 
Tatal meu, care era şeful Depoului de locomotive Bucureşti Tiaj, a fost obligat sa 
revizuiască capital toate locomotivele ce fuseseră cumpărate de C.F.R. din 
Germania si sa le predea Comisiei Aliate Sovietice de Control, respectiv 
U.R.S.S.-ului, fara a fi înregistrate ca plata în contul Armistiţiului, 
în vara anului 1945, tatal meu este mutat la "Regulatorul de Circulaţie" C.F.R., 
care se afla în clădirea Scolii profesionale "A.F. Robescu". Aici avea misiunea, 
din partea Direcţiei Tracţiunii, de a urmări traficul feroviar din întreaga tara. La 
pupitrele de lucru, operatorii, care lucrau numai 3 ore, cu casti de ascultare pe 
cap, treceau în diagrame poziţia fiecărui tren, pe tot traseul. Lunar se întocmea 
un centralizator cu numărul de vagoane al fiecărui tren, conţinutul lor si punctul 
de frontiera cu U.R.S.S.: Şiret, Ungheni, Reni. Aceste centralizatoare erau 
trimise Comisiei Aliate Sovietice de Control. îmi amintesc ca acum ca am 
descoperit, printre altele, în aceste centralizatoare, si existenta a doua vagoane 
cu maşini de cusut "Singer" ridicate din Turda, precum si a câtorva zeci de 
vagoane cu usi, ferestre, tâlpi de telegraf, în general binale, ridicate de ruşi tot 
din Ardeal. Parte din aceste centralizatoare, care se întocmeau în mai multe 
exemplare, am reuşit sa le sustrag si sa le trimit în străinătate, 
începând cu anul 1945 la calvarul abatut asupra tarii s-a adaugat începutul unei 
secete cumplite, care a durat până la sfârşitul lui 1947. Se pârjolea totul, de 



parca Dumnezeu îsi luase fata de la noi. Acest dezastru a fost devastator în 
special pentru Moldova, unde s-a instalat treptat, treptat, o disperata stare 
generala de foamete. Sute, mii de familii de moldoveni au apucat drumul 
pribegiei prin tara pentru a găsi o bucata de pâine spre a supravieţui. C.F.R. a 
pus la dispoziţie câteva trenuri de circa 40-50 de vagoane de marfa, care 
transportau familii întregi de tarani moldoveni, lasându-i prin gări prada 
deznădejdii si disperării, doar cu o pâlpâire de speranţa ca vor găsi o pâine 
pentru ei si familie. Oamenii timpului au numit acele convoaie "trenurile foamei". 
La începutul lunii iulie 1947 am întâlnit un asemenea tren în gara Piatra Olt. Cei 
din vagoane strânseseră cum au putut pâine si ceva cereale, în saci, gândindu- 
se ca vor putea duce acasa un sac, doi, cu de-ale gurii. Dar, în gara, am asistat 
la un spectacol cumplit care m-a descumpănit total, neîntelegându-i sensul. 
Jandarmii cu baioneta la arma i-au somat pe toti sa coboare din vagoane si sa-si 
golească sacii la căpătui peronului. S-a făcut o stiva uriaşa de pâine si cereale. 
Oamenii disperaţi plângeau, ţipau, copiii urlau, mamele îsi despleteau parul de 
durere, totul luând aspectul unei scene apocaliptice. Pe fetele desfigurate de 
oboseala zilelor si nopţilor nedormite, sudoarea si lacrimile curgeau şiroaie, 
lăsând pe obrajii acoperiţi de praf si fum de locomotiva dungi asemenea unor 
tatuaje macabre. 

Convoiul despuiat de ultima bucata de pâine atât de greu obtinuta se ţâra înapoi 
spre tren, împleticindu-se de foame, durere si deznădejde. Cei mai în putere din 
convoi îi susţineau sau îi târau pe cei vlăguiţi, care abia îsi mai puteau tine 
pleoapele deschise. 

In ochii celor care mai aveau puterea sa privească pâlpâiau licăriri de mila si 
durere, străbătute din când în când de flăcări de ura ce se rostogoleau peste 
"oamenii puterii" care, dezbrăcaţi de orice sentiment, îsi chinuiau semenii, tot 
români, în numele disciplinei militare oarbe ce îi supunea unui "ordin" venit de la 
năvălitorii învingători. 

Ani în sir m-a urmărit acest sinistru spectacol, al cărui sens l-am priceput în anul 
imediat următor, adica în 1948, când l-am aflat tot de la Pavel Pavel. 
lata în rezumat cele relatate de el. 

"în anul 1947 eram directorul Statisticii. în aceasta calitate am fost întrebat de 
Direcţia de Statistica din Paris cum de este posibil ca într-un stat unitar cum este 
România, în Ardeal sa existe un excedent de populaţie de 5%, iar în Moldova sa 
moara 25.000 de copii. Am încropit un răspuns echivoc, care nici pe mine nu ma 
satisfăcea, cu atât mai puţin pe ei, deoarece nu le puteam spune adevărul, lata-l! 
După 1944, rusii au dus o politica de smulgere a Moldovei si alipire a ei la 
Basarabia. Acest lucru trebuia început prin crearea unei stări de spirit, a unui 
curent de opinie în rândul populaţiei moldoveneşti si anume ca traiul este 
incomparabil mai bun peste Prut si ca "fraţii" din Basarabia sunt gata sa-i 
primească daca ei o cer. Ocazia "fericita" pentru ruşi a venit odata cu seceta. în 
1947 aceştia au initiat convoaie "clandestine" cu N.K.V.D.-isti îmbrăcaţi în tarani 
care au început sa treaca în Moldova fie prin nord cu căruţe, fie peste Prut cu 
barei. Ei aduceau ceva petrol pentru iluminat, pâine sau malai si sare, pasămite 
pentru a-si ajuta fraţii, îndemnându-i sa ceara alipirea la Republica Moldova. 
Concomitent s-a dispus de ruşi ca guvernul de la Bucureşti sa blocheze 



aprovizionarea Moldovei, fapt care desigur nu a fost cunoscut decât de o mâna 
de trădători aflaţi în posturi cheie ale partidului, unii din ei veniţi, asa după cum 
se ştie, din Rusia după 1944." 

Atunci abia mi-am putut explica cele petrecute în gara Piatra Olt. Totul fusese 
gândit si pus în practica de minţi cu-adevarat diabolice, bolnave, pentru ca o 
minte sanatoasa nu putea concepe asemenea planuri chiar si împotriva foştilor 
adversari. 

Anii ce au urmat m-au făcut sa înţeleg si mai bine ca de fapt era un atac la fiinţa 
statului si neamului nostru, caruia trebuia sa-i fie smulsa o provincie cu atâta 
încărcătură istorica cum este Moldova. La data de 9 iulie, Consiliul de Miniştri al 
României respinge planul Marshall, prin nota înmânata de Gheorghe Tatarescu 
reprezentanţilor Marii Britanii si Franţei la Bucureşti. 

Următorul eveniment capital al anului 1947 îl constituie momentul Tamadau, 
înscenare care a vizat decapitarea P.N.T., urmata apoi de autosuspendarea 
P.N.L. si mai târziu de înlăturarea liberalilor lui Tatarascu. 

30 decembrie 1947 ne spulbera si ultima bruma de speranţa care se menţinuse 
până atunci prin prezenta încă a monarhiei. Am considerat acea seara ca una de 
doliu naţional, doliu care nu-mi închipuiam ca va dura peste 40 de ani. 

Am evocat aceste ultime evenimente pentru ca ele au constituit pentru mulţi tineri 
un semnal de alarma ca se apropie momentul unei bătălii cruciale care va viza 
toate structurile si formele de existenta tradiţionala ale statului român. Acest lucru 
ne obliga sa ne strângem rândurile si sa ne pregătim pentru o lupta care se 
anunţa de durata si uzura. 

Din pacate, declanşarea arestărilor din noaptea de 14-15 mai 1948 a dus la 
imobilizarea marii majoritati dintre noi. Cei ramaşi afara au continuat sa duca 
lupta prin retragerea în munţi. România a fost singura tara din zona de ocupaţie 
sovietica având o rezistenta armata, prelungita până în anul 1960. 

(Analele Sighet, 1997) 

5. Anul 1948 si generaţia lui 

Anul 1948 reprezintă, în istoria trista de 45 de ani a poporului român sub 
comunism, momentul declanşării arestărilor în masa. Acestea au fost minuţios 
pregătite încă din 1947, prin decapitarea P.N.T. si abolirea monarhiei. Sosise 
momentul ca planurile elaborate la Moscova sa fie puse în aplicare, cu atât mai 
mult cu cât în tara fuseseră implantaţi pionii ce urmau sa execute hotărârile 
Kremlinului. Operaţiunea purtea denumire de cod „Gayaneh”, denumire data de 
Stalin si încredinţată generalulu Gh. Pintilie (numele adoptat de Pantelimon 
Bondarenko, zis si Pantiusa, cetatean sovietic). Evenimentele mai importante ale 
acestui an încep cronologic prin înlăturarea de la conducerea Miniisterului de 
Justiţie a lui Lucretiu Patrascanu, în februarie 1948, urmata de arestare lui în 
aprilie. în martie, Ministerul de Interne face o analiza minuţioasa privind 
„Aprecierea situaţiei problemelor ce interesează siguranţa statului în legătură cu 
alegerile pentru Marea Adunare Constituanta si masurile ce se impun a fi luate”, 
în acest raport sunt prezentate analize privind : problema legionara; organizaţiile 
subversive; Biserica; sectele religioase; partidele politice; elemente din fostul 
P.N.T. 

în cadrul acestor masuri, în noaptea de 25/26 martie sunt arestaţi, printre alţii, 



Radu Livezeanu (dispărut!), sunt daţi în urmărire alţi membri ai organizaţiei 
„Rezistenta spirituala” (Bontica), printre care : Istrate Micescu, Gh. Cantacuzino, 
Ion Bujoiu. 

încă din luna aprilie Siguranţa statului îsi începe verficarea cadrelor pe care se 
poate baza în acţiunile ce vor urma, desigur cadre de conducere. „Cartea Alba a 
Securităţii”, voi. 1, prezintă câteva caracterizări a unor persoane care vor deveni 
elemente de baza în conducerea acţiunilor teroriste din anchete si mai apoi din 
penitenciare. Găsim caracterizarea câtorva persoane de trista memorie : 

Dulgheru Misu, Nicolschi Alexandru, Bogacengo Vasile, Solyom loan, Czeller 
Ludovic, Briceag Nicolaie, Strul Mauriciu, Sepeanu Tudor, Crăciun Gh., Biertas 
Gavril, Mazuru Vladimir, Gluvacov Andrei. Toţi sunt prezentaţi ca oameni pe care 
se poate baza sistemul represiv, aproape toti având studii între trei si patru ani 
de liceu sau profesionala. 

La începutul lunii mai sunt arestaţi C. Titel Petrescu si Adrian Dumitriu, 
preşedintele, si respectiv, secretarul general al Partidului Social Democrat- 
Independent. în aceeaşi perioada este arestat inginerul Cezar Popescu, 
directorul general al societăţii „Distributia”(PECO de mai târziu), pe care l-am 
găsit la S.S.I în Calea Plevnei, neanchetat încă de la arestare. 

La data de 13 mai 1948, Ministerul de Interne da Ordinul de operaţie numărul 5 
privind arestarea legionarilor. Conform estimărilor lui I.M. Pacepa, în noapte de 
14-15 mai sunt arestaţi 15 000 de membri ai Mişcării Legionare, 
în baza Ordinului Direcţiunii Generale a Siguranţei Statului se dispun 
următoarele: 

1. Arestare legionarilor reîntorsi din Germania după 23 august 1944 si a celor ce 
traiau ascunsi si s-au legalizat în urma Ordinului din 10 decembrie 1945. 

2. Arestarea elementelor legionare care s-au încadrat în partidele istorice, adica 
în fostul PNT, PNL si PSDI, după 23 august 1944, si care au avut de la aceasta, 
o activitate ostila regimului democrat. 

3. Arestarea legionarilor care, constiuiti în organizaţii, au fost descoperiţi după 6 
martie 1945, trimişi în cercetări si puşi în libertate după decembrie 1945 în baza 
Ordinului M.A.I. 

4. Arestare persoanelor identificate ca active în organizaţii legionare. 

Modul de execuţie: 

Pe baza evidentei avute se vor constitui tabele cu persoanele ce urmeaza a fi 
arestate stabilind domiciliul persoanelor, al rudelor si al cunoscuţilor. Echipa 
formata din trei persoane, şeful ei va fi de la Siguranţa. Şeful echipei va primi 
plicul închis numai în momentul plecării la operaţii, neavând voie a-l deschide 
înainte de plecare. Cu o ora înainte de plecare se vor convoca şefii echipei si se 
vor instrui : cum sa pătrundă în imobil, cum se face percheziţia, cum se face 
când nu-l gaseste (capcane, tinerea pe loc a celor din casa si interogarea pe loc, 
spre a afla unde-i cel cautat). 

La ieşire se va laşa, după ridicare, un post fix ce sta înăuntru, într-un loc, sa vada 
mereu afara; cei ce vin se reţin si ei, până se termina operaţiunile. 

Personalul convocat va sta în localul Siguranţei până se termina operaţiunile. La 
telefon nu vorbeşte nimeni. Personalul poliţienesc, la oraş; jandarmii, la tara; 
maşini : Jeepul Prefecturii, Jandarmeriei, Primăriei. 



Masuri după operaţie: 

1. Arestaţii din organizaţii, imediat cercetaţi spre a stabili si aresta legaturile. Cei 
ce nu fac parte din organizaţii, daca nu trebuie imediat cercetaţi, vor fi imediat 
transportaţi la penitenciarul judeţean si în arest propriu până la noi dispoziţii. 

2. Paza exterioara se va întări cu jandarmi. 

3. Acţiunea informativa se va intensifica, spre a cunoaşte starea de spirit a 
populaţiei. Identificarea altor elemente. 

4. Masuri de paza la instituţii mai importante: Prefectura, Posta, 

Telefoane.Operaţiunea începe cu noaptea de 14/15 mai la ora 2. 

Rapoarte: 

în ziua de 15, ora 8, în ziua de 15, ora 12, în ziua de 16 mai a.c. raport la 
curier,amanuntit, unde se vor spune si greutăţile. 

.Operaţiunea a avut la baza si Darea de seama din 10 februarie 1948 privind 
situaţia Mişcării Legionare la data de 23 august 1944, când, conform statisticii de 
atunci, pe teritoriul tarii se aflau 32 000 legionari identificaţi.’ 

La 24 mai 1948 are loc un proces împotriva unui grup de 6 industriaşi, în frunte 
cu Anton Dumitru si Radu Xenopol. 

Pe 19 iunie Pantiusa organizează un nou proces - 12 persoane, în frunte cu 
Spiru Blanaru, comandantul militar Petre Domosneanu si Aurel Vernichescu (cf. 

I. M. Pacepa). în acest timp, la Ministerul de Interne (fostul sediu ai C.C.) îsi 
facea cu prisosinţa datoria de calau vestitul Brânzaru, şofer din Obor, o gorila de 
circa 120 de kg, de ale cărei servicii am beneficiat în iulie 1955 tot la Ministerul 
de Interne. într-o noapte am fost bătut la tălpi cu o ţeava de locomotiva de 2 
metri, Brânzaru alternând cu un colonel de Securitate în uniforma, al cărui nume 
nu l-am cunoscut niciodată. 

La 20 mai sunt arestaţi 3 000 de ofiţeri ai armatei române, apoi urmeaza un 
eşalon de 2 000 de membri ai PNT si PNL, toate acestea constituind începutul 
exterminării fizice a armatei române si a simpatizanţilor Occidentului (cf. I. M. 
Pacepa). 

în noapte de 19 august 1948, comuniştii infiltraţi în SSI (Serviciul Special de 
Informaţii), sub conducerea lui Gh. Pintilie si Emil Bodnaras, au arestat 
aproximativ 1000 de ofiţeri ai SSI. Zece zile mai târziu, „noul SSI” al lui 
Bodnaras, încadrat exclusiv cu comunişti, a arestat peste 1000 de ofiţeri din 
Siguranţa Statului. Pentru toti aceştia s-a creeat închisoarea Fagaras, în fosta 
Cetate. 

La 30 august, Decretul 221 consemnează înfiinţarea si organizarea Direcţiei 
Generale a Securităţii Poporului, având ca îndatoriri „Apararea cuceririlor 
democratice si asigurarea securităţii Republicii Populare Române contra 
uneltirilor duşmanilor din interior si exterior”. Merita subliniat faptul ca la art. 7 al 
acestui decret se consemnează ca „Angajarea, efectuarea, justificarea si 
verificarea cheltuielior din bugetul Direcţiunii Securităţii Poporului se fac prin 
derogare de la Legea contabilităţii publice, conform dispoziţiilor din Legea 
fondului pentru cheltuielile în interese superioare de stat.” 

Se va da astfel mâna libera a se cheltui sume uriaşe, fabuloase, pentru 
oprimarea întregii naţiuni prin sute de mii de arestări si mii de procese, sume ce 
nu trebuiau justificate nici controlate decât de cei care dictau terorizarea si 



urmărirea ultimului cetatean al tarii. 

Marea majoritate a conducerii Securităţii era formata din ofiţeri de informaţii 
sovietici acoperiţi. Pintilie (Pantiusa), avand grad de general, este numit sef al 
DGSP, adjuncţii lui fiind Al. Nicolschi (Boris Grunberg) si Gh. Mazuru. în cadrul 
Securităţii, Moscova a dotat numeroşi ofiţeri cu acte de identitate contrafăcute, 
prezentându-i ca români, deşi vorbeau o limba româna dubioasa. 

In afara cadrelor sale acoperite mai exista în Securitate o alta categorie de ofiţeri, 
care nu ascundeau faptul ca erau cetateni sovietici si ofiţeri ai politiei politice 
sovietice, purtând numele de „consilieri operativi”. Pe vremea aceea, regula era 
ca fiecare direcţie centrala si regionala a Securităţii sa aiba cel puţin doi consilieri 
sovietici, însărcinaţi sa „traseze linia” de activitate a fiecari unitati de Securitate, 
în mod practic, consilierii sovietici conduceau activitatea Securităţii (cf. I. M. 
Pacepa). 

Menţionez ca după primele zece zile de ancheta la SSI, în calea Plevnei, într-o 
noapte a venit, în timp ce eram anchetat, un barbat înalt, uscăţiv, cu parul tuns 
scurt, „tip boxeur”, care vorbea prost româneşte si se numea Serghie. Acesta mi- 
a spus: „noi avem dovezi care aducem la dumneata. Pentru ce nu recunoaşte cu 
dovezi, noi, deznodam până recunoaştem.” Si s-au tinut de cuvânt, 
în octombrie 1948 are loc primul mare proces al acestui an, denumit procesul 
Marii Trădări Naţionale. în acest proces, caruia comuniştii i-au dat o mare 
amploare, au fost implicate persoane care nici nu s-au cunoscut între ele, dar 
fiecare, în poziţia lui, s-a opus comunismului, lata numele principalilor acuzaţi 
aflaţi în boxa: Alexandru Popp, Ion Bujoiu, prof. Gh. Mânu, Max Auschnitt, 
Nicolaie Margineanu, Dimitrie Gheorghiu, Alex. Bals, Horia Macelariu, Gh. 

Bontila, Nicolaie Patrascu, Eugen Teodorescu, Nistor Chioreanu. 

La 1 decembrie este interzisa Biserica Greco-catolica si este arestata ierarhia ei. 
Vizata încă de mult de Siguranţa si urmărită în cele mai mici amănunte în relaţiile 
cu Vaticanul. 

Istoria unui neam este în mare măsură răspunsul pe care acesta îl da 
provocărilor mediului înconjurător. Daca un astfel de răspuns nu exista, 
identitatea naţionala s-a pierdut. 

La o jumătate de veac de la acele timpuri, monografia generaţiei tinere - studenţi 
si elevi - care a fost supusa unei decapitări asemenea celei aplicate întregului 
spectru polito-religios-cultural-national al epocii, este puţin cunoscuta. 

O generaţie nu este numai o vârsta biologica. Ci o stare de spirit caracterizata 
prin răspunsurile date problemelor cu care se confrunta naţiunea într-o perioada 
data. 

Apreciem ca „generaţia 1948” si-a adus contribuţia la frământările cruciale ale 
acelor timpuri, reacţionând organizat sau în afara partidelor, sub diverse forme 
individuale sau de „nuclee organizate”. 

Tineri si mai puţin tineri, de la elevi si studenţi la cei cu răspunderi familiale, 
purtând greul războiului anticomunist, cât si în special al recucerii Ardealului de 
Nord, toti aceşti membri ai generaţiei noaste s-au confruntat cu atentatul la 
fiinţarea istorica si geografica a poporului român. Ei au trebuit sa răspundă la 
încercarea de a i se falsifica spiritualitatea si cultura prin desfiinţarea instituţiilor 
de baza ale societăţii si ruperea filmului unei istorii bimilenare. Totul era atacat. 



în fata acestui cataclism, cunoscând anticipat consecinţele lui, s-a ridicat ca un 
zid de aparare si „generaţia de la 1948”. Aceasta generaţie nu a fost o generaţie 
„anti”, ci una de aparare, o generaţie „scut”. Afirmam ca a aparţinut neamului 
românesc pentru ca nu i-a tradat aspiraţiile si i-a onorat valorile cu manifestării 
proprii patrimoniului sau spiritual si biologic. Concepţia de viata a fost cea 
constatata de-a lungul veacurilor la voievozi si cărturari, având ca temelie 
creştinismul românesc relevat si prin generaţia de la 1922, reacţionând spontan 
contra celor ce atentau la legea si tradiţiile noastre. 

Ea a fost strivita nu numai la figurat, ci si la propriu. S-a luat drumul muntelui, ca 
de atâtea ori în vremuri de bejenie pentru neamul românesc, sau calea 
închisorilor. S-a aparat din munţi ceea ce comunismul ataca cu mare violenta: 
satul românesc. 

Coborâţi în iadul închisorilor, spiritul viu, inteligent, nu a pierit ci, fecundat de 
vrăjmăşiile vieţii, s-a cristalizat, s-a rafinat. 

Din promiscuitate, din brutalitate, din cea mai crunta mizerie, din torturi, din 
atacarea cea mai abjecta a fiinţei umane, a germinat o puternica sensibiliatate si 
dorinţa de frumos. Iar din minciuna, dorinţa de aparare a adevărului cu preţul 
vieţii. 

(Din „Analele Sighet ‘98”,voi. editat de Fundaţia Academia Civica) 

6. Generaţia 1948 

Istoria unui neam este în mare măsură răspunsul pe care acesta îl da 
provocărilor mediului înconjurător. Daca un astfel de răspuns nu exista, 
identitatea naţionala s-a pierdut. întelegându-si menirea si acceptând-o, cei ce îsi 
asuma conducerea societăţii - sub toate aspectele ei - vor ramîne înscrişi în 
Cartea Neamului ca personalităţi, grupuri sociale si, mai ales, ca generaţii 
reprezentive. Istoria românilor nu este lipsita de asemenea situaţii. Generaţiile 
eroice au modelat sufletul neamului, au creat cultura, legislaţie, filosofie, si au dat 
în esenţa răspunsul naţional la chemarea lui lisus:Crestinismul românesc. 

Noi, cei care ne-am confruntat cu evenimentele anilor ‘40-’60 suntem si noi o 
generaţie reprezentativa a neamului nostru? La o jumătate de veac de la acele 
timpuri, monografia generaţiei tinere - studenţi si elevi - care a fost supusa unei 
decapitări asemenea celei aplicate întregului spectru polito-religios-cultural- 
national al epocii, nu este cunoscuta. 

O generaţie nu este numai o vârsta biologica. Ci o stare de spirit caracterizata 
prin răspunsurile date problemelor cu care se confrunta naţiunea într-o perioada 
data. 

Apreciem ca „generaţia 1948” si-a adus contribuţia la frământările cruciale ale 
acelor timpuri. 

Tineri si mai puţin tineri, de la elevi de liceu si studenţi la cei cu răspunderi 
familiale, purtând greul războiului anticomunist, cât si în special al recucerii 
Ardealului de Nord, toti aceşti membri ai generaţiei noaste s-au confruntat cu 
atentatul la fiinţarea istorica si geografica a poporului român. Ei au trebuit sa 
răspundă la încercarea de a i se falsifica spiritualitatea si cultura prin desfiinţarea 
instituţiilor de baza ale societăţii si ruperea filmului unei istorii bimilenare. Totul 
era atacat. 

a. Originea românilor nu mai era geto-daco-romana, iar limba era prezentata ca 



o forma neoslava. 

b. Familia, ca instituţie de baza a societăţii a fost atacata fiind supusa la o 
încrâncenata lupta între părinţi si copii. Aceştia erau învrăjbiţi împotriva părinţilor, 
carora li se recunoştea doar meritul de a-i fi conceput, restul - educaţia, poziţia 
în societate - revenind statului. Părinţi si copii, soţi, fraţi si rude erau cuprinşi de 
păienjenişul supraveghierii reciproce diabolic dirijat dinafara prin obligativitatea 
delaţiunii ridicata la rang de virtute ca înalta raţiune de stat. 

c. Armonia sociala, prezentata, ca si familia, drept o minciuna, taranii, muncitorii, 
intelectualii fiind obligaţi sa se supună războiului „luptei de clasa” si organizaţi a 
se denigra reciproc. 

d. Tradiţiile au fost interzise sau mistificate. 

e. Forţa care a unit generaţie de generaţie, religia creştina, prezentata ca un 
opium dat maselor si înlocuita prin cele mai abjecte metode de denigrare, cu 
materialismul ştiinţific, ucigător al libertăţii spirituale, distrugător al idealurilor si al 
bunei creşteri. 

Totul era atacat. în fata acestui cataclism, cunoscând anticipat consecinţele lui, 
s-a ridicat ca un zid de aparare si „generaţia de la 1948”. Aceasta generaţie nu a 
fost o generaţie „anti”, ci una de aparare, o generaţie „scut”. Afirmam ca a 
aparţinut neamului românesc pentru ca nu i-a tradat aspiraţiile si i-a onorat 
valorile cu manifestării proprii patrimoniului sau spiritual si biologic. Concepţia de 
viata a fost cea constatata de-a lungul veacurilor la voievozi si cărturari, având ca 
temelie creştinismul românesc relevat si prin generaţia de la 1922, reacţionând 
spontan contra celor ce atentau la legea si tradiţiile noastre. 

Când teritoriul naţional, pământul stramosesc ne-a fost calcat, aceasta generaţie 
nu a ezitat sa-si pună chezăşie „pe aici nu se trece!”. Ea a fost strivita nu numai 
la figurat, ci si la propriu. S-a luat drumul muntelui, ca de atâtea ori în vremuri de 
bejenie pentru neamul românesc, sau calea închisorilor. S-a aparat din munţi 
ceea ce comunismul ataca cu mare virulenta: satul românesc. Vârfurilor 
studentimii si elevilor, datorita atitudinilor de aparatori, în care s-au înrolat fara 
reticenta - li s-a taiat posibilitatea de formare profesionala la care le dadea 
dreptul calitatile intelectuale pe care le dovediseră cu prisosinţa. Coborâţi în iadul 
închisorilor, spiritul lor viu, inteligent nu a pierit ci, fecundat de vrăjmăşiile vieţii, s- 
a cristalizat, s-a rafinat. 

Dar supravieţuitorii acestei generaţii nu si-au spus ultimul cuvânt, deşi calvarul 
lor nu a încetat odata cu ieşirea din tranşeele luptei de aparare a identităţii 
neamului românesc. Eliberaţi în masa începând cu primavara lui 1964, aceşti 
„foşti tineri” încearcă sa-si vindece rănile fizice, dar mai ales pe cele sufleteşti, 
din anii monstruozităţii pe care o ura nemărginită a dezlantuit-o. 

Analizându-si cu luciditate înfrângerile, punându-le la piciorul Crucii lui lisus, 
ştiind ca înfrânt nu eşti decât daca nu-ti mai poţi găsi libertatea spirituala, deci 
personalitatea, aceşti tineri tânjeau si după împlinirea vieţii personale, familiale si 
profesionale. Ieşiţi din închisori într-o „lume” care nu-i voia, care se ferea de ei, 
care îi privea ca pe nişte morti-vii, aceşti foşti „tineri” au înfrânt adversităţile unei 
structuri organizate pe principii străine neamului nostru, si-au reluat locurile în 
amfiteatre si în fata comisiilor de examen. Au studiat cu seriozitate si capacitatea 
lor intelectuala deosebita s-a impus. A fost o adevarata competiţie între durerea 



personala si setea de înfăptuire, care a condus la realizări superioare celor ce nu 
au cunoscut drama generaţiei noastre. Unii au luat studiile de la început, 
schimbându-si chiar profilul profesional, terminând pe primele locuri sau chiar 
şefi de promoţie, alaturându-se tineriolor de care îi despărţea o generaţie. Au 
devenit ingineri, medici, profesori, preoţi, mulţi preoţi monahi, alţi meseriaşi de 
elita, de data asta cu studii. 

Aceasta este Generaţia de la 1948. Tinerii aceştia nu au fost mercenarii nimănui, 
n-au fost nici „revoluţionari de profesie”, nici nu au trăit o „moda”. Ei au fost robii 
unui crez. învinsa vremelnic, Generaţia de la 1948 înscrie totuşi o fila de istorie 
eroica pe care, din pacate, contemporanii o ignora sau, în cel mai bun caz, o 
subliniază timid si nesemnificativ. 

Putini supravieţuitori ai ei trimit acest mesaj având conştiinţa datoriei împlinite. 
(Traian Popescu, „Renaşterea Banateana”, 4 noiembrie 2002) 

7. Maica Teodosia 
Poeta Zorica Latcu 

ONORATA ASISTENTA, 

Cu aproape 60 de ani în urma, mai exact în 1948, nu ne puteam imagina ca vom 
fi teatrul unui experiment pe care nu ni l-am dorit si împotriva caruia ne-am opus 
cu preţul a sute de mii de vieţi jertfite sau schilodite. 

Atunci ne-am confruntat cu atentatul la fiinţarea istorica si geografica a poporului 
roman. 

Totul era atacat. 

- Originea românilor nu mai era geto-daco-romana, iar limba era prezentata ca o 
forma neoslava. 

- Familia, ca instituţie de baza a societăţii a fost atacata fiind supusa la o 
încrâncenata lupta între părinţi si copii. Aceştia erau învrăjbiţi împotriva părinţilor, 
carora li se recunoştea doar meritul de a-i fi conceput, restul - educaţia, poziţia 
în societate - revenind statului. Părinţi si copii, soţi, fraţi si rude erau cuprinşi de 
păienjenişul supraveghierii reciproce diabolic dirijat dinafara prin obligativitatea 
delaţiunii ridicata la rang de virtute ca înalta raţiune de stat. 

- Armonia sociala, prezentata, ca si familia, drept o minciuna, taranii, muncitorii, 
intelectualii fiind obligaţi sa se supună războiului „luptei de clasa” si organizaţi a 
se denigra reciproc. 

- Tradiţiile au fost interzise sau mistificate. 

- Forţa care a unit generaţie de generaţie, religia creştina, prezentata ca un 
opium dat maselor si înlocuita prin cele mai abjecte metode de denigrare, cu 
materialismul ştiinţific, ucigător al libertăţii spirituale, distrugător al idealurilor si al 
bunei creşteri. 

Ma opresc în comunicarea de fata a prezenta câteva date sintetice privind 
masurile opresive luate de statul roman ateu asupra monahismului. 

Datele sunt preluate din volumul „Monahismul Românesc” în anii 1948-1989, de 
preot loan Dura, stabilit în Bruxelles. 

Voi începe cu Decretul de stat 410: „Decret privind completarea decretului 177 
din 4 august 1948 pentru regimul general al cultelor religioase”. 

„Prezidiul Marii Adunări Naţionale al Republicii Populare Române decretează: 

Art. 1 Decretul Nr. 177 din 4 august 1948 pentru Regimul General al Cultelor 



Religioase se modifica după cum urmeaza: după art. 7 se introduce art. 7 bis 
având următorul cuprins: 

Art. 7 Monahismul poate funcţiona numai în mănăstirile autorizate ale cultelor 
legal recunoscute. Autorizarea de funcţionare a mănăstirilor se da de către 
Departamentul Cultelor. Absolvenţii şcolilor de pregătire a clerului pot intra în 
monahism la orice vârsta daca au satisfăcut stagiul militar. Alte persoane pot fi 
admise în monahism numai daca au împlinit vârsta de 55 de ani, barbatii, si de 
50 de ani, femeile, daca renunţa la salariu sau la pensie de stat, daca nu sunt 
căsătoriţi si daca nu au obligaţii deja stabilite pe baza Codului Familiei, 
în cazurile când exercitarea cultelor o reclama, Departamentul Cultelor va putea 
autoriza pe unii monahi sa ocupe funcţii bisericeşti si sa primesca salariul 
cuvenit. 

Dispoziţiile de mai sus se aplica mănăstirilor si monahiilor existenţi. 

Preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale - ton Gh. Maurer. 

Secretarul Prezidiului Marii Adunări Naţionale - Chivu Stoica.” 
în toata aceasta perioada sunt desfiinţate o serie de mănăstiri. Citez: Manastirea 
Logrenesti din Judeţul Gorj, Manastirea Derveni din Dobrogea, Manastirea 
Agafton din Comuna Curtesti, Judeţul Botoşani, Manastirea Predeal. în 
Arhiepiscopia laşilor, din 50 de mănăstiri, 36 au fost desfiinţate; în Episcopia 
Romanului si Huşilor în 16 mănăstiri si schituri unde se aflau 134 de călugări si 
308 călugărite, nu a mai ramas nici o aşezare monahala. Daca în anul 1958 erau 
consemnate 197 de mănăstiri si schituri, în 1987 mai existau doar 103 (pag. 51). 
Anul 1951 consemnează existenta a 10 000 de călugări, în anul 1963 numărul 
fiind de circa 1000. 

Un caz aparte l-a constituit Manastirea Vladimiresti, desfiinţată în 1956 după ce 
în 1955 fusese arestate o serie de maici: Maica Veronica, Stareta Mănăstirii, 
Maica Teodosia, Maica Mihaela, în frunte cu Duhovnicul Mănăstirii, monahul 
loan lovan. Toare cele 300 de măicuţe ale mănăstirii au fost evacuate cu torta de 
armata, manastirea fiind mai întâi cazarma a Securităţii si apoi Cămin de copii 
handicapaţi. 

Era prin octombrie 1955. Ma aflam încă din ianuarie, singur, într-o celula din 
subsolul Ministerului de Interne (devenit mai târziu sediul CC al Partidului 
Comunist, iar după 1991 găzduind Senatul României). Aşadar, încă din ianuarie, 
devenisem subiectul unei anchete - „înscenare” a Securităţii. Mi se cerea sa 
recunosc participarea la evenimente dramatice, care acum constituiau pentru 
Securitate obiectul unei false prezentări si în care trebuiau incluşi si alţi deţinuţi 
ce rezistaseră eroic sau care nici nu fuseseră prezenţi în furtunoasa si 
apocaliptica desfăşurare ce se desfasurase cu câţiva ani mai înainte. Este vorba 
de „Experimentul Piteşti” - asa numita Reeducare din anii 1949 - 1952. 

Nu reuşisem sa ma desprind sufleteşte, eram încă dominat psihic de nopţile si 
zilele de groaza din august, amintirea cumplita a acelor zile ma stăpânea încă. 
Dar ce se petrecuse atunci?! 

După 7 luni de ancheta continua, într-o seara fusesem trântit la podea si calcat 
cu cizmele de un colonel. Acesta este înlocuit de 2 ofiţeri care se schimbau după 
câteva ore. Fusesem aşezat pe un scaun, în fata având instalate 2 reflectoare, 
unul în stânga, altul în dreapta astfel ca toata lumina sa îmi bata în fata. Paznicii 



mei nu îmi spuneau decât: „Vorbeşte! Hai, spune! Vorbeşte! Spune!” Totul a 
durat o zi si o noapte. în acest timp am leşinat de mai multe ori si pentru a-mi 
yeni în fire eram udat cu apa. Neputând sa ma tin de scaun am fost legat de el. 
încercând sa ma feresc de lumina orbitoare căutăm sa stau cu capul în jos, însă 
eram înghiontit mereu pentru a deschide ochii. Ma usturau cumplit si eram 
convins ca voi orbi. Spre seara sunt dus la celula unde însă nu reusesc sa 
aţipesc. Eram o masa inerta si incapabil de a mai lega un gând. Noaptea târziu 
am fost scos din nou la ancheta. Colonelul civil vare conducea ancheta ma 
întreabă daca sunt hotărât sa îmi recunosc activitatea criminala. îi răspund ca as 
face-o, dar totul este o înscenare. în acea clipa a făcut un semn si imediat a 
intrat o matahala de peste 2 metri. Un barbat musculos, cu o frunte de doua 
degete, figura de gorila, tuciuriu, cu ochi de fiara, gata sa sfâsie. Avea peste 100 
de kg si era îmbrăcat numai cu un maieu. Era vestitul Brânzaru, ţigan din Obor, 
fost şofer, supranumit, „călăul de la Interne”. M-a prins de piept si m-a târât în 
camera alaturata, unde m-a trântit la podea. Mi-a legat mâinile peste genunchii 
încovoiaţi, trecându-mi pe sub ei si pe sub braţe o bara de fier, apoi, ajutat de 
colonelul care ma bătuse m-a ridicat punând capetele barei pe doua birouri. A 
început bataia clasica la tălpi cu care făcusem cunoştinţa încă de la arestare, în 
anul 1948. Numai ca atunci eram tânăr si viguros, iar acum ajunsesem o epava. 
Ma batea cu o ţeava de locomotiva de 2 metri. Am leşinat de mai multe ori fiind 
readus Ia viata prin procedeul cunoscut. Turna asupra-mi o galeata cu apa. Din 
când în când eram ridicat cu ranga si se prefăceau ca m-au scapat pe podea. 
Caderea pe sale si pe fese era îngrozitoare, iar fiecare lovitura la tălpi se 
transmitea prin sistemul osos până la creier, acele vibraţii dându-ti senzaţia ca 
vor sa sparga cutia craniana. Se lumina de ziua. Colonelul se dezbrăcă de tunica 
si urla furios: „Lasa-I pe mine ca-l termin eu!”. Disperat, compelt năucit, îsi face 
loc în creierii mei înfierbântaţi un ultim gând înfricoşător: „Doamne! Bestiile ma 
schilodesc si voi rămâne infirm oe viata, daca m-ar omorî ar fi o binefacere”, 
în acea clipa, deznădăjduit, schilodit, disperat, am îngaimat: „Am transmis!” 
Colonelul civil a strigat: „Da-I jos!” Nu mai ştiu cum am fost dus în celular, dar 
timp îndelungat nu am reuşit decât sa ma zvârcolesc fara sa aţipesc, negasindu- 
mi un loc pe o parte a corpului care sa nu ma înjunghie. într-un târziu am 
constatat ca pe burta e mai puţin rau dar nu ştiam cum sa-mi tin mâinile. M-am 
fixat pe ciment cu fata în jos si cu mâinile întinse ca un răstignit. Gardienii m-au 
lasat în pace trezindu-ma numai la asa zisa masa, pe care o sorbeam direct din 
gamela. Eram un amestec de apa, transpiraţie cu praful adunat de pe jos, care 
se depusese pe camasa, pe pantaloni, pe fata, pe mâini, si acum îl simţeam ca 
un mâl. Un „noroi” în toata regula la propriu si la figurat. „Doamne! De ce nu am 
murit?! Si nici macar nu am putut rezista până la capat! Ce voi spune acum, sus, 
la ancheta?!” 

Gardianul m-a scos la WC sa ma spăl. Apa rece m-a înviorat puţin, dar ajuns în 
celula am constatat din nou ca nu pot sta pe nici o parte, şezutul fiindu-mi vânat 
iar picioarele, umflate butuc, ca „lemnele de metru”, îmi ardeau si ma dureau 
insuportabil. Nu puteam merge decât în patru labe. După doua zile sunt scos din 
nou la ancheta. In acest scurt interval am reuşit sa încropesc un simulacru de 
declaraţie cu câteva din elementele mincinoase furnizate de ei si cu altele 



inventate de mine. Acum, du pa mai bine de 2 luni de ancheta, de la acea noapte 
de tortura, simţeam ca ma afund într-o poveste de ei născocită si completata de 
mine. Nimic nu se lega. 

Nu-mi mai doream decât moartea, pe care o aşteptam ca pe o binefacere. 

Mintea îmi sărise peste pragul normalului iar eu intrasem într-o semialienare 
unde râsul se împletea cu plânsul. Aceasta stare era alimentata si de 
ameninţările „de sus”, de unde ni se promitea reeditarea acelei nopţi de groaza. 
Ma plimbam prin celula când râzând când plângând, încercând sa încheg câte o 
rugăciune, din care însă ma întrerupeam cu toate eforturile mele de a o continua. 
Ceva mai puternic decât dorinţa si stradania mea ma oprea, smulgând parca din 
mine acele crâmpeie de ruga în care invocam ajutorul divin. Simţeam cum forte 
diavoleşti se jucau cu sufletul si cu spiritul meu mulţumite pare-se, de vremelnica 
lor stăpânire. 

în aceasta stare de degringolada psihica ma aflam la sfârşitul lui septembrie si 
începutul lui octombrie 1955, când, într-una din seri, o data cu deschiderea uşii 
de la celula vecina, am auzit un glas cristalin de femeie. Nu se înţelegea ce 
spune, totul fiind şoptit, dar în acelaşi timp sunând ca un clopoţel, ca o struna de 
harfa, luând în mintea mea sugestia unei voci de heruvim. Poate cerea ceva, 
poate era bolnava sau, cine ştie, suferise acelaşi tratament ca si mine. M-am 
îngrozit, dar am încercat sa alung acest gând punând urechea pe usa metalica, 
convins fiind ca gardianul este alaturi si nu ma poate surprinde. 

N-am descifrat nimic, dar din unduirile si inflexiunile vocii se putea constata ca nu 
era tremurătoare, nici deznădăjduită, si nici plângătoare, ci parea mai degraba o 
ruga stenica si reconfortanta. La un moment dat am simtit un fior care îmi 
strabatea tot trupul, când am auzit cuvântul „DOAMNE”. M-am trezit pe loc 
facându-mi cruce, automat, mâna miscându-mi-se ca provocata de un stimul de 
„reflex condiţionat”. Făcusem corp comun cu usa, simţind inconştient ca dincolo 
de ea străbate un glas de înger de la care acum aud din nou cuvintele „MAICA 
DOMNULUI”.Zguduit, am sărit de lângă usa auzind huruitul metalic al ei 
închizându-se. Tremuram! De ce? De frica? De emoţie? De noutatea glasului 
ceresc? Cred ca de toate la un loc. 

M-am aşezat pe marginea patului de beton si m-am trezit cu lacrimi odihnitoare 
în ochi. Ora era târzie. în timp ce gardianul era ocupat cu asa zisul „program” de 
scoatere a noastra la WC, am ciocănit uşor în perete improvizând un alfabet „sui 
generis”, greoi, nestiind „morse”. Litera „a” -o bataie, „b”-doua, si asa mai 
departe. Mi s-a răspuns. Tentativa mea era extrem de dificila si periculoasa în 
acelaşi timp, deoarece trebuia sa fiu extrem de atent pentru a simţi fâsâitul 
papucilor de pâslă al gardianului când se apropie de usa. Am aflat ca vecina mea 
se numeşte TEODOSIA si ca este călugărită la manastirea Vladimiresti. Nu ştiam 
ca manastirea a fost desfiinţată iar o parte din maici au fost arestate împreuna cu 
părintele IOAN IOVAN iar celelalte au fost alungate din mănăstire. Ciocaniturile 
din perete erau acum pentru mine acorduri muzicale, suflete venite din cer, 
simţind ca numai de acolo îmi poate veni un licăr de speranţa, 
în seara următoare am reluat tentativa mea „spunând” ca ma aflu într-o situaţie 
disperata, din care nu mai am nici un fel de ieşire. în acea seara si în cele care 
au urmat, mi s-a transmis sa ma rog fiind întrebat ce rugăciuni ştiu. Am „spus” ca 



Psalmul 50 si Rugăciunea inimii - „Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, 
miluieste-ma pe mine păcătosul”, pe care o învăţasem de la Valeriu Gafencu, 
supranumit de N. Steinhardt - sfântul închisorilor, în anul 1949. Dar acum nu o 
mai puteam rosti. începând cu luna septembrie nu am mai luat cele doua 
hidrazide, insuficiente pentru tratarea procesului meu tuberculos si începusem sa 
le strâng. Presiunile de „sus”, de la etajul 4, unde se desfasura ancheta se 
înteţeau cu ameninţarea arestării familiei, dar mai ales cu reeditarea acelei nopţi 
de tortura: „Te aducem iar pe vârtelniţa!” 

Intrasem în luna octombrie 1955, iar eu ma simţeam cu totul descompus psihic, 
incapabil sa mai reacţionez lucid, dar nici sa-mi însusesc tot ceea ce mi se cerea 
sa spun. Gardianul, a cărui prezenta o simţeam acum mai des prin mişcarea 
vizetei dar si prin deschiderea uşii, ma întreba nu lipsit de curiozitate: „Iar te-a 
apucat? Mai înainte râdeai cu gura până la urechi, acum plângi cu hohote!” 

Am reluat ciocanitul în perete, pe care îl întrerupsesem timp câteva zile, si iarasi 
sunt întrebat daca ma rog. Am răspuns ca încerc dar nu reusesc. „Hai sa 
încercam acum sa ne rugam împreuna”, a fost mesajul de dincolo de perete. 
Disperarea însă ma pătrunsese în fiecare fibra a trupului făcând sa vibreze 
sufletul torturat care parea a nu mai fi al meu. 

Se apropia ziua mamei mele, ziua de 19 octombrie, dar în zilele precedente, de 
16, 17 si 18 mi se învălmăşiseră în minte (cred ca acesta este termenul cel mai 
potrivit) pentru prima oara în viata versurile însoţite de o melodie, prin care ma 
adresam mamei si unde în final spuneam: „Sfâşiat de-a ta durere îmi rămâne 
grea povara,/C-am fost smuls de lângă tine iar tu suferi draga mama/Printre 
lacrimi si suspine te rog sa-mi asculţi chemarea,/în genunchi cazând la tine eu îti 
spun iarta-ma mama.”(mai târziu acest cântec l-am introdus în Oratoriul Calvar, 
interpretat în 1997 de Orchestra Naţionala Radio si Corul Radio). Ziua la ancheta 
auzeam stereotip: „Ti-a venit rândul!”...”Ti-a venit rândul!”. în dupa-amiaza zilei 
de 19 octombrie stând în genunchi, cu lacrimi ce îmi curgeau şiroaie, nu mai 
putea invoca nimic în afara de MAMA. Simţeam ca Dumnezeu m-a părăsit 
întorcându-si fata de la mine, dar nici eu nu-L mai chemam. Sufletul nu-mi mai 
aparţinea, dar nu aparţinea nici Lui, ci Necuratului. 

Am ciocănit disperat in perete: „Maicuta, rugati-va si pentru mine, eu nu mai pot, 
sunt sfârsit!” 

Seara sunt scos la „program”, toaleta fiind lângă camera ofiţerului de serviciu. Pe 
sub ochelarii maţi, de tabla, vad figura lui Brânzaru după ce îi auzisem vocea 
spunându-i cuiva ca în aceasta noapte este nevoie de el. în clipa aceea am fost 
convins ca a sosit momentul fatal cu care eram ameninţat si caruia nu-i mai 
puteam face fata, necum sa ma mai pot împotrivi. întors în celula, înfiorat de 
spaima, deznădăjduit, descompus, am spus murmurând: „Doamne, iarta-ma! 
Mama, iarta-ma! Nu mai pot suporta!” Am înghiţit 80 de hidrazide, comprimate 
strânse cu grija iar cu un ciob de sticla de la un bec spart găsit în WC cu câteva 
zile mai înainte, mi-am taiat venele!! 

Dumnezeu nu a vrut sa ma „elibereze” din viata, salvându-mi astfel sufletul care 
si-ar fi pierdut sansa mântuirii. Probabil ca El avea alta lucrare cu mine. 
NEPĂTRUNSE SUNT CAILE DOMNULUI. 

Au trecut anii cu cele bune si rele ale lor, iar după anul 1990 am aflat un lucru 



care m-a uluit. Maica Teodosia, care încercase atunci sa ma lumineze si ale 
cărei rugăciuni sigur au fost ascultate de Cel de sus, care m-a salvat, nu era alta 
decât poeta creştina ZORICA LATCU, formata în cadrul spiritual al revistei 
„Gândirea”, condusa de teologul si poetul Nichifor Crainic. 

Acum sunt în măsură sa consemnez cu multa emoţie si chiar cu evlavie câteva 
date biografice ale acestei remarcabile poete, care poate fi considerata un nume 
de valoare unica în ce priveşte împletirea talentului artistic cu trairea profund 
religioasa. Devotamentul ei monahal era al duhului ortodox, si poezia a avut de 
câştigat de la adânca ei cucernicie impunându-se astfel ca o poeta mistica prin 
excelenta. 

S-a născut la 17 martie 1917 în localitatea Mezotur din Ungaria unde se aflau 
părinţii ei în timpul prilmului război mondial. Copilăria si adolescenta le petrecuse 
la Braşov. între anii 1936-1940 urmeaza cursurile Facultatii de Filologie din Cluj, 
secţia filologie clasica - limbile greaca si latina - si filologie moderna - limba si 
literatura franceza. în anul 1941 este numita preparator universitar la Institutul 
Român de Lingvistica. în aceasta perioada participa si colaborează la realizarea 
„Dicţionarului Limbii Române al Academiei”. în paralel pregăteşte bibliografia 
pentru „Revista Daco-Romana” si pentru „Buletinul Institutului de Lingvistica”. 
Debutează în poezie încă din adolescenta fiind premiata pentru poemele 
închinate Mamei. Răsfoind colecţia revistei „Gândirea” am găsit numele ei legat 
de titlurile de poezie publicate în perioada 1940-1944. 

Zorica Latcu publica trei volume de versuri: „Insula alba” (1944), „Osana Luminii” 
(1948), „Poemele iubirii” (1949). Ea a fost ataşata spiritual de Manastirea 
Brâncoveanu de la Sâmbătă de Jos si a fost îndrumată spiritual de părintele 
Arsenie Boca, caruia îi dedica ultimul volum de poezii, adica „Poemele iubirii”, 
în anul 1948 intra în viata monahala cu numele de Teodosia, în manastirea 
Vladimiresti pe care o paraseste, cum am amintit, fiind arestata, în 1955, iar în 
1990 se reîntoarce la manastirea de metanie Vladimiresti. între 1960 - 1970 
locuieşte în localitatea Gurguiesti, împreuna cu maica Mihaela lordache, care 
optase pentru monahism după asasinarea în 1939 a fratelui ei lordache Nicoara, 
asistent al savantului chimist Longinescu. între anii 1970 - 1990, Zorica Latcu va 
locui la Braşov unde în afara de poezii, va colabora împreuna cu preotul prof. 
Teodor Bodogae la treduceri din operele patristice, adica din Origen si Sfântul 
Grigore de Nyssa, traduceri aparute în colecţia „părinţi si scriitori bisericeşti”. La 
8 august 1990 trece la cele veşnice, fiind înmormântata în 11 august 1990 de un 
sobor de preoţi. în anul 1999 la editura „Semne” din Bucureşti sunt reeditate 
volumele „Osana Luminii” si „Insula alba”, într-o carte de poezii îngrijită de 
Arhimandritul Teofil Pâraian. Maica Teodosia a tradus a tradus parţial din 
imnurile si cuvântările Sf. Simeon Noul Teolog (lucrare aflata în manuscris). 
Datele biografice au fost extrase din volumul „Poezii”, 2000, Bucureşti, tipărit cu 
binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei si 
Teleormanului, având un cuvânt înainte semnat de Arhimandritul Teofil Pâraian. 
Aduc un pios omagiu Maicii Teodosia, împlinind astfel o datorie de conştiinţa în 
consemnarea episodului din biografia mea, moment în care prin rugăciunile sale 
a salvat sufletul meu profund împovărat. Cu drept cuvânt, părintele Arhimandrit 
Teofil Pâraian, de la manastirea Brâncoveanu, Sâmbătă de Sus, scria în 



„Cuvântul înainte” al cârtii: 

„Poeziile Maicii Teodosia, fiecare în parte si toate la un loc sunt pentru noi un 
ospat de Paşti, o chemare la bucurie. Ele sunt ceva „de pe tărâmul celalalt”, din 
locul închis cu un gard înalt, unde privim doar „printre uluci”. Sa dam slava lui 
Dumnezeu pentru aceste creaţii literare, prin care vine la noi Dumnezeu si 
cosmosul transfigurat. Sa dam slava lui Dumnezeu ca au ajuns la noi prin cartea 
de fata darurile lui Dumnezeu, revărsate peste lume prin Maica Teodosia Latcu, 
pe care a ales-o cerul sa bucure pământul.” 

Ectenie 

Pentru ca iubirea noastra sa-nfloreasca 
Alba cum e crinul Bunelor Vestiri; 

Pentru ca mladita dragostei sa creasca 
Plina de miresme, dulce de rodiri; 

Pentru ca din neaua grea de peste iarna 
Rod de viata calda, - iarasi sa legam; 

Pentru ca lumina peste noi sa creasca, 

Domnului sa ne rugam. 

Pentru ca sa-si verse binecuvântarea, 

Ca un zăvor de vânturi line - peste noi - 
Pentru ca în suflet sa-i simţim chemarea, 

Când plecam genunchii - seara - amândoi. 

Pentru ca iubirea Lui sa ne-mpreune 
Când cuprinşi de patimi numele-l strigam, 

Pentru ca-n vecia Lui sa ne cunune, 

Domnului sa ne rugam. 

Pentru ca belşugul lanurilor grele 
Sa ne faca traiul rodnic si umil; 

Pentru ca - răsfrângeri din surâs de stele - 
Sa luceasca-n lacrimi ochii de copil; 

Pentru ca sudoarea sa ne miruiască 
Si-n lumina morţii viata s-o-ncercam; 

Pentru ca din munca pacea sa rodească 
Domnului sa ne rugam. 

Pentru ca-n mutimea îndurării Sale 
însusi sa-si pogoare pasul către noi - 
Pentru ca sa-i ducem sufletul în cale 
Cu miros de smirna si cu ramuri moi; 

Pentru ca-n sclipirea alba-a dimineţii, 

Din strânsoarea cărnii sa ne dezlegam; 

Si-ntr-un pas sa trecem pragul larg al vieţii 
Domnului sa ne rugam. 

(Gândirea, anul XXIII, nr. 6, iunie - iulie, 1944) 

Maicuta TEODOSIA, de acolo, din rândul celor drepţi, unde sunt convins ca te-a 
aşezat Cel de Sus, veghează sufletele noastre, ale tuturor celor însetaţi de 
Cuvântul Domnului. 

(România Libera, „Aldine”, 14 septembrie 2002) 



8. Jilava, 1950 

Suntem în luna aprilie. Ne aflam la camera 6 „Reduit” din prima săptămână a 
lunii ianuarie. Pentru înţelegerea acestui episod, este necesara o scurta 
prezentare a secţiei „Reduit” din Jilava. Acest loc de detenţie avea o 
caracteristica mai aparte fata de alte închisori, atât prin construcţie, cât si prin 
destinaţie. Jilava facea parte dintr-o centura de fortificaţii construita de regele 
Carol I în jurul Bucurestiului, dar care a devenit foarte repede inoperanta, fiind 
depăşită de tehnica militară a timpului. Aceste forturi erau construcţii făcute sub 
nivelul solului, mai greu de reperat, oferind în acelaşi timp câmp de vizibilitate 
apărătorului. Jilava purta numărul 13 in acest lanţ. „Reduitul” (sau „Reduita”) 
constituia punctul „forte” al apărătorilor din care se mai pastrau urmele afetului de 
tun de „mare calibru”. Construcţia se mai gaseste si astazi. Reduitul, de forma 
circulara, are în stânga si dreapta intrării, câte 6 camere simetrice, din care cele 
cu numerele de la 1 la 4 si de la 9 la 12, de circa 4,5 pe 4,5m, au trecere din una 
în alta, iar cele numarotate 5, 6, 7, 8, individuale, cu o lungime de circa 13m si o 
lăţime de circa 5m. înălţimea la mijloc este de circa 3m, cu plafonul sub forma de 
bolta. Pe jos beton. „Mobila interioara” priciuri suprapuse, confecţionate din 
scândura si acoperite cu rogojini. 

Camerele 5-8 constituiau secţia „Trecători” si erau populate cu cei care treceau 
spre alte închisori, fiind aici din diferite motive: proaspeţi condamnaţi sau aduşi 
pentru anchete suplimentare, urmând a fi expediaţi apoi spre închisorile de unde 
veniseră. 

Episodul pe care îl voi selecta se petrece la camera 6. 

La intrarea în camera, în dreapta, se aflau „finetele” sau „tunurile”, hârdae 
metalice pentru nevoile zilnice, de dimensiuni foarte mari. Având o capacitate de 
circa 200 de litri, nu puteau fi carate decât de 4 oameni. în aceeaşi zona se afla 
si un hârdau cu apa. 

încă de la intrarea în închisoare te izbea atmosfera dura pe care o constatai chiar 
de la luarea în primire a gardienilor prin acel „mişca, ba”. La conducerea 
închisorii fusese instalat vestitul MAROMET, se pare turc de origine. Era un om 
înaltut, având o fata brazdata, ca un ogor proaspăt arat, cu trasaturi austere, 
dungata de riduri, în jurul vârstei de 45 de ani. Vorbea bâlbâit si purta şapca 
puţin pe o parte si pe spate. Ochi fiorosi. Era de ajuns sa-i asculţi o fraza ca sa fi 
furnicat pe „spate”. Balbaiala de la începutul frazei iti dadea impresia opintelii 
omului care încearcă sa urnească din loc o aruta încarcata, apoi odata cu 
pornirea declansându-se, prin rostogolire parca, înjuraturile si ameninţările, ele 
constituind singurul „bagaj” verbal de comunicare. „Ba, ba, ba-aa, ba-an-di-tu-u- 
u-u-le sa-sa sti ca a-a a-ici e dis-dis-dis-ci-plina, ca daca nu înţelegi de vorba 
avem mijloace de lămurire. Ba-a-ban-di-tii nu e oameni, ba, ba-ba-ga-ga-v-as în 
mamele voastre de duşmani ai po-po-po-ru-lui”. Maromet avea lângă el un 
executant pe măsură, plutonierul IVANICA, mai târziu locotenent, ţigan, se pare, 
din Jilava. Mic de stat, circa 1,60m, uscăţiv, o sfrijitura de om, cu fata supta si 
puţin încovoiat de la omoplaţi. îsi întrecea stăpânul în cruzime, căci odata ajuns 
în fata lui din te miri ce pricina, nu scapai nelovit. „Garnitura”de gardieni era în 
ansamblu docila, dar mai puţin cruda decât şefii. 

Trebuie sa amintesc ca râvna administraţiei se putea constata încă de la 



incarcerare. în camerele 1-4 si 9-12 au stat până la 90 de deţinuţi, în fiecare, iar 
în camerele 5, 6, 7 si 8 până la 240. 

în camera 6 am stat din martie 1950 până în vara 1951. a fost camera cea mai 
„prospera” în evenimente, si poate caracteriza Jilava din acea perioada. 

Prin lunile martie-aprilie eram cam 240 în camera. Printre noi erau si trei sârbi 
condamnaţi pentru spionaj si trecere frauduloasa a frontierei. 

Curtea Reduitului era tot circulara, având cam 7-8 m lăţime si împrejur un gang 
care marginea cealalta latura. Acest gang, lat cam de un metru, avea din loc în 
loc nişte creneluri spre interiorul curţii, destinate, probabil, iniţial, pentru a se 
lupta cu cei care ar fi năvălit în reduta. Acest gang avea acum o alta destinaţie, 
adăpostind ceapa si cartofi care trebuiau sortate. Pentru a nu se calea pe ele, se 
laşa pe margine o potecutacam de 20-30 de cm, marcata prin nişte dulapi de 
scândura aşezaţi pe muchie. Descrierea aceasta a fost necesara pentru ceea ce 
va urma. 

în curtea Reduitului se sapase o groapa foarte mare pentru scoaterea de nisip, 
necesar unei construcţii din afara fortului, care se depozitase lipit de peretele 
gangului. 

Datorita numărului mare de „locatari” (ajunsesem la 246), dimineaţa, la ora 4 
erau scoase”tunurile” pentru a fi varsate. Odata cu „tunurile” se înghesuiau mulţi 
în jurul lor pentru a profita de puţin aer în plus. Era, cred, începutul lunii mai si 
vremea se încălzise. Gramada de nisip se micşora văzând cu ochii, fiind carat în 
afara. La scurt timp după întoarcerea în camera, se aud focuri de arma si mare 
zarva în exterior. Majoritatea dormeam sau dormitam. Se trage zăvorul de la usa, 
este chemat şeful de camera si întrebat „câţi deţinuţi are?” I se cere sa-i numere, 
lucru care era aproape imposibil pentru ca trebuia întâi sa se ridice cei care 
dormeau pe beton, apoi sa iasa cei de sub priciuri si sa se alinieze si aceia care 
îsi luasera locul pe „fineţe” sau care motaiau pe marginea priciului. în mod 
normal, numaratoarea se facea scoţând aproape jumătate din camera pe coridor. 
Se ordona ieşirea afara, unde ne aşteptau doua cordoane de gardieni cu 
ciomege, înşiraţi până în curte. Nu exista sa scapi neciomagit, zdravan, în 
aceasta trecere. O mica scapare era imediat la ieşirea din camera, unde locul 
fiind strâmt, gardienii nu aveau timp si loc sa-si ridice ciomegele, pentru ca se 
puteau lovi între ei. După câteva numărători, când se lămuriră, căutând si pe sub 
priciuri, au ordonat ieşirea în pas alergător, nedându-si seama ca astfel scăpăm 
mai uşor de blestemata lor furie. 

„Furcile caudine” pot rămâne o plăcută legenda pe lângă aceasta demonstraţie. 
Ce se întâmplase? Doi sârbi au scos în ajun doi dulapi de la zarzavat si i-au pus 
în gura unui crenel, determinaţi de faptul ca scadea gramada de nisip. Odata cu 
ieşirea hârdaielor, ei s-au ascuns după nisip, au scos dulapii l-au pus pe acesta 
făcând din ei un fel de scara, pe care au escaladat peretele. Unul a fost văzut de 
santinela, somat si prins, celalalt a reuşit sa fuga. 

Lângă usa camerei, pironit, cu privirea în gol, consternat, neputând scoate o 
vorba, şedea gardianul de noapte, FATU, un ţigan de 45-50 de ani. Micuţ de 
statura, avea o fata prelunga cu riduri lungi pe fata, asemenea unor tatuaje. 
Niciodată nu l-am auzit nici macar înjurând, necum sa bata; era de o rara 
bunacuviinta. Chiar acum, când era principalul „învinuit”, nici macar nu a ridicat 



mâna. Când era el de noapte, prezenta lui însemna o mare binefacere pentru ca 
nu-i zorea pe cei care ieşeau cu „tineta”, lasându-i sa mai „traga o gura de aer”. 
Mai avea un frate sau un var mai tânăr, care s-a pastrat si el mai omenos. Aceşti 
oameni din pacate cam putini, sunt cei care demonstrează ca „se putea si altfel”, 
în vara, datorita unei infecţii, mi s-a umflat palma stânga ca un pepenas. l-am 
aratat lui Fatu si ochii lui mici ca doua margeluse s-au făcut mari si mi-a spus sa 
aştept. A venit după câtva timp cu o coaje de ceapa în care topise ceara. M-am 
bandajat cu o bucata de pătură destul de murdara, batiste nemaiavând de mult, 
si cu fâşii din poala camasii. Când apasam la încheietura palmei, puroiul ieşea 
prin porţiunea dintre degetul aratator si cel mijlociu. Fatu a avut grija ca din doua 
în doua zile sa-mi aduca „medicamentul” vindecător, pe care dealtfel si eu îl 
ştiam de la mama. Daca i-as găsi urmaşii le-as strânge mâna si i-as îmbratisa, 
pentru ca el, desigur, nu mai trăieşte. 

Dar calvarul din aceasta camera abia acum începe. Se dispune suspendarea 
plimbării si interzicerea de a servi masa cu usa deschisa, asa cum se facea până 
acum. Luarea mesei a devenit unul dintre cele mai mari suplicii pentru ca cele 
doua hârdae introduse în camera erau adevarate cuptoare, aceasta devenind o 
baie de abur. 

Fiind unul din cei mai vechi din camera reuşisem privilegiul de a sta pe priciul de 
jos, aproape de fereastra care avea cam 1 pe 0,80 m. Constatându-se ca totuşi 
condiţiile mai pot fi „îmbunatatite”, s-a făcut în jurul ferestrei, în exterior, o cuşca 
de scânduri, care înlătură si bruma de curent ce se mai putea face între ea si 
usa. 

Se sta numai în chiloţi, totuşi mai era nevoie sa speli câte ceva, si aceasta se 
facea în gamele de mâncare. 

Transpiraţia curgând şiroaie, se îmbiba în rogojinele care nu se mai puteau usca. 
La priciul de sus, spre usa, existau si 3-4 saltele cu paie, care musteau de 
naduseala. Toate acestea inclusiv corpurile noastre emanau tot felul de miasme, 
pe care noi aproape ca nu le mai percepeam. Pardosela de beton se acoperise 
cu un mâl cleios, care pentru unii devenise un mod salvator de a se lungi pe el 
spre a se răcori. întrucât transpiraţia nu se mai oprea, a trebuit sa recurgem la un 
alt mijloc de a o elimina, stergându-ne cu bucăţi de cârpa pe care apoi le 
storceam în gamele, pentru ca apoi în ele sa spălăm ce aveam de spalat întrucât 
se introdusese de bunăvoie si restricţie de apa. Spaţiul efectiv de respirat era 
mult sub jumătate de metru cub de aer de persoana, deoarece camera goala 
avea cam 170-180 mc. Aerul acesta nu era decât o duhoare acra si rau 
mirositoare, care începuse sa atace atât caile respiratorii cât si ochii. începuseră 
sa apara conjunctivite, iar saratura transpiraţiei atacase mucoasa nazala, în timp 
ce în gura îsi făcuseră apariţia aftele, întocmai ca la „febra aftoasa”. Trecuse mai 
bine de o luna de zile si nu se întrevedea nici o ameliorare. Plecările din camera 
nu depaseau venirile, astfel încât numărul ramânea constant. începuseră sa 
apara durerile de cap si ameţeli, în special la vârstnici. Dar acest calvar nu 
atinsese apogeul. Datorita transpiraţiei pe corp si-au făcut apariţia mici bubulite, 
cât gamalia unui ac. Acestea apareau pe părţile laterale ale corpului si pe 
omoplaţi. După ce se spărgeau, le luau locul lângă ele altele, astfel în câteva zile 
se uneau si formau o plaga. Aceasta se marea din ce în ce, ajungând la 



dimensiunile palmei. La toti care au avut „parte de ele” erau de aceeaşi mărime 
si aspect. Ca format ovale, uşor rozalii, carne vie acoperita de o gelatina, care 
datorita transpiraţiei, mustea mereu. Interesant faptul ca nu erau prea dureroase, 
usturau uşor, suportabil, dar erau dizgraţioase pentru cei din jur, deoarece cei ce 
le avea nu si le putea vedea. Aceste plăgi nu puteau fi „spalate” sau „curatate” 
(daca se poate spune asa ceva) decât tot cu transpiraţie strânsa în gamele, care 
deşi le irita, a reuşit totuşi, culmea, sa le stopeze. Au mai fost sterse chiar si 
cu....urina. Trecuse luna iunie si intrasem în iulie. Mai sosise în camera „vestitul” 
magistrat si fost comandant de închisoare la Suceava, Manaru. Acesta 
persecutase nişte comunişti, pentru care fapt acum platea, dar el mai avea pe 
suflet si pe alţii, carora le fusese adevarat calau. La închisoarea Suceava în 
timpul guvernării „antonesciene” instaurase un mod de pedepsire a legionarilor. îi 
baga în closete de tip turcesc atârnându-i de rezervorul de apa cu capul în jos, 
apoi tragea apa. Acum era extrem de slăbit, venea de Ia Spitalul Văcăreşti, unde 
se întâlnise, nu ştiu prin ce împrejurări, cu deţinuţi de drept comun, care îl 
cunoscuseră sau auziseră de el, si care l-au terorizat astfel încât era foarte 
timorat. Cauta sa stea în preajma legionarilor ştiind, spunea el, ca nu se vor 
răzbună si îl vor ocroti. Dormea pe jos unde era mai comod, iar preotul Limberea, 
legionar, spre ironia soartei îi facea rugăciuni. L-am luat la picioarele mele, m-am 
instalat pe marginea priciului si am început sa-i fac vânt cu camasa. îsi revenea, 
apoi iar cadea într-o letargie, fiind nevoie sa-l hrănesc cu lingura. 

De o săptămână aparuse în camera o alta calamitate, diareea. Aceasta i-a dus 
pe unii la paroxism, în pragul nebuniei, nemaiputând mânca si vomitând din 
cauza mirosului pestilenţial din camera. Trecuseră câteva zile si eram istovit. 
Continuând sa-i fac vânt lui Manaru, într-o noapte am leşinat. Era miezul nopţii 
sau mai mult, nu ştiu. Un detinut este târât spre usa sa respire pe sub ea pentru 
ca leşinase. M-am trezit dintr-o data în tipete. Cineva a strigat:”Holera!” Strigatul 
disperat a fost preluat din om în om si a ajuns ca un vuiet la fereastra, unde se 
striga:”Au murit doi oameni!, în camera e holera, oamenii facîntr-una pe ei!!!” A 
venit un gardian care ne-a dat o gamela de apa, apoi încă una, si încă una, pe 
fereastra, deoarece nu avea voie sa deschidă usa. A sosit ofiţerul de serviciu, 
care a spus ca va raporta mai sus. Mijea de ziua. Manaru fusese târât si el de 
părintele Limberea, mai spre usa, fapt care dealtfel l-a si salvat. Era, cred, 5 
dimineaţa. S-a deschis usa, ordonându-se ieşirea. Ai fi crezut ca ne vom calea în 
picioare, căutând fiecare sa ajunga primul la aerul salvator. Dar nici unii nu mai 
erau în stare decât sa se târasca. Ne-am ridicat anevoie, sprijinindu-ne unii de 
alţii, ajutându-i pe cei leşinaţi si total vlăguiţi si purtând pe braţe pe cel ce isi 
dăduse duhul. Nu eram un convoi, ci o masa de schelete cu ochii holbaţi, din 
care nu mai licarea nici un strop de viata. Priviri pierdute, resemnate, asteptându- 
si obştescul sfârsit. Târându-se sub privirile, si ele oarecum speriate, ale 
gardienilor care abia acum realizau dezastrul uman ce-l aveau sub ochii lor, ne 
strângeam unii într-altii, ca si cum am fi dorit sa ne dam obştescul sfârsit 
împreuna. 

Totuşi pentru noi pericolul trecuse, acum eram dincolo de marginile credibilului 
uman si orice s-ar fi întâmplat cu noi nu putea depăşi coşmarul trăit timp de mai 
bine de doua luni si jumătate. 



Ajunşi în curte, privirile noastre erau estompate, nebuloase, nu mai vedeam cu 
claritate. Totul era învăluit într-o camase de abur, care ieşea din trupurile noastre 
în contact cu racoarea dimineţii, si care ne îmbrăcă într-un nor de ceata. în fata 
noastra şedea Maromet, privindu-si „opera”, imperturbabil, tara nici cea mai mica 
tresărire a obrazului sau a ochilor împietriţi. Dându-si şapca pe spate a bâlbâit 
câteva directive:”A-a-as-tazi st-st-st-stati toa-a-a-ta zi-i-i-ua a-a-a-fa-fa-ra. Faceţi 
curăţenie în camera. De mâine luaţi masa în curte (deşi el a silabisit si ultimul 
cuvânt, nu mi-am permis sa îl reproduc). Abia ajungând în camera mi-am dat 
seama de proporţiile dezastrului si promiscuităţii în care trăisem atâta timp. 
Saltelele, cele 3-4, erau un vraf de balegar pentru ca se împregnasera cu 
transpiraţie, urina si fecale. Sudoarea pătrunsese si prin crăpăturile dintre 
scânduri, picurând pe cei de jos. Rogojinile erau târâte, îmbibate cu transpiraţie 
si devenite mocirla. Pe jos, se aluneca pe acel mâl, ca pe o gheata. Toata 
camera era o imensa hazna. Si când te gândeşti ca acolo trăiseră atâtea sute de 
oameni (pentru ca între timp camera se mai primenise). întinşi pe pământ sau pe 
câteva rogojini, care deşi zdrenţuite am reuşit sa le uscam si sa le recuperam, ne 
uitam năuciţi unii la alţii ca după un naufragiu. Am fost bagati în camera odata cu 
asfinţitul. Am mai fost ţinuţi afara încă douî zile, apoi eram scosi la cele doua 
mese, prânz si seara, astfel ca ne simţeam ca nou născuţi.” Dar bucuria n-a 
durat decât circa 2 săptămâni, după care am intrat în program „normal”, lasându- 
se usa deschisa în timpul celor doua mese de prânz si seara. 

(Popescu Traian, Inginer, fost detinut politic 
condamnat la 20 de ani M.S., executat 16 ani, 

Comunicat tinut la Facultatea de Teologie, Bucureşti) 

9. Aiudul revoltat plânge uciderea lui Popa T. loan 
Traian Popescu 
Detinut Politic 1948-1964 
Aiud, 1957 

Vara anului 1957. O zi obişnuita. Suntem scosi la plimbare celula de celula, în 
ţarcuri special amenajate pentru fiecare celula separate. Deţinuţii se plimba în 
cerc, în sir indian cu mâinile la spate si capul în jos. Nu au voie sa vorbească 
între ei. Liniştea este întrerupta, însă, de câte un strigat „chemare”, lansat din 
spatele ferestrelor astupate cu obloane. Este suficient sa se auda un nume, 
pentru ca în câteva minute chemările sa se înteteasca, spre disperarea 
gardianului aflat în prepeleacul instalat în mijlocul ţarcurilor de plimbare, care cu 
toate ameninţările lansate spre celular, nu reuşeşte sa potolească râvna celor ce 
emit telegraficele monologuri: „Ce faci, Gelu?” „Dumnezeu cu tine,aici Titi!” „Cum 
te simţi, Mihai?” Dar vai! Cel chemat n-are cum sa răspundă la apel, decât cel 
mult printr-un ridicat din umeri discret. „La mulţi ani, Paul! Astăzi e ziua ta!” „Eşti 
sănătos, Dane?” Cel vizat, pus în încurcătură, confirma precaut din cap, chiar 
daca realitatea este alta. Macedonenii, în jargon, îsi lanseaza mesajul în eter: „A 
ua him na hale Şoca si Nasu!” (Suntem aici, la celula de lângă closet...). Cei 
vizaţi, desigur, nu au cum sa răspundă acum, dar se vor revanşa întorşi în celule, 
daca acestea se vor găsi pe aceeaşi parte cu ţarcurile de plimbare. 

Totuşi, numele celor strigaţi se contabilizează de câte un gardian pentru a fi 
„decodificate” la administrtie în vederea „fişării” deţinuţilor care se bucura de o 



mai mare populartate. Aceştia, sub diverse pretexte, vor fi „onoraţi” cu o 
săptămână ori zece zile sau chiar mai multe de beci. 

Aceste plimbări sporadice erau o adevarata binefacere pentru a adulmeca aerul 
curat care în restul timpului era rarefiat de obloanele de la ferestre si prilej pentru 
a-ti scalda obrazul cu lumina soarelui refuzat peste zi, sau pentru a-ti purta 
nestingherit mersul anchilozat de cei doi metri de celula. Binefacere de 10-15 
minute având ritmicitatea succesiunii „din când în când” si oferindu-ti „favorul” 
câtorva clipe în care nu mai erai obligat sa-ti dirijezi fiecare gest, fiecare mişcare, 
chiar si respiraţia, pentru a nu deranja pe cel de alaturi, în celula fiind fortat sa 
trăieşti într-un spaţiu de cel mult 2-3 metri patrati cu încă patru, sase, zece sau 
patruspezece persoane. Daca izolarea, trairea de unul singur în acelaşi spaţiu 
era pe buna dreptate socotita pedeapsa, nu este mai puţin adevarat ca si 
supravegherea constituia de cele mai multe ori un chin, cu toate eforturile pe 
care le depuneam fiecare din noi, pentru a menaja pe cel de alaturi, efort care a 
durat nu săptămâni sau luni, ci ani de zile. Aceasta plimbare o aşteptam cu 
sufletul la gura ca pe o evadare, o scapare din cei patru pereţi, prea apropiaţi 
unul de altul, în lupta care o duceam cu noi înşine pentru a nu se instala în 
psihicul nostru, ireversibil, claustrofobia care se insinua cu fiecare clipa a 
existentei. Cum puteai oare diminua sau estompa aceasta drama zilnica, ce se 
petrecea cu fiecare din noi, printr-o plimbare de 10-15 minute, sporadica si făcută 
într-un tare lung de câţiva metri si lat de 2-3 metri, comparabila cu o camera de 
bloc. Aceasta a fost posibil numai cu efortul individual, efort supraomenesc de 
supravieţuire. De la şoapta în care vorbeam în celula, pentru ca altfel nu ne mai 
puteam înţelege între noi, acum, în timpul plimbării, eram obligaţi sa tăcem 
mergând în sir indian, cu mâinile la spate si capul în jos. Dar si aici, fara o 
deliberare prealabila, fara o analiza care sa conducă la nişte concluzii în urma 
carora sa acţionezi, ci pur si simplu numai dintr-un spirit de solidaritate umana, 
aveam sa comunicam pe aceleaşi cai de originalitate, prin chemările de la 
ferestre. 

în celular se găsise soluţia alfabetului MORSE, prin care se ştia de la un cap la 
altul cine se afla în fiecare celula. Pe aceasta cale s-au tinut conferinţe, s-au 
învatat limbi străine, s-a făcut literatura, matematica sau chiar muzica. 

Acum, prin aceste strigări de la ferestre se mai făcuse o breşa în sistemul de 
izolare atât de minuţios gândit. Prin mesajele de salut de urări de bine ce se 
rostogoleau din spatele obloanelor, simţeam ca nu mai suntem singuri, izolaţi, 
unu, doi, cinci sau cincisprezece, cincizeci si sute. Aflam de sanatatea prietenilor, 
a cunoştinţelor. Se rupea izolarea noastran creştea solidaritatea umana, în 
condiţiile în care fusesem aduşi pentru a fi desfiinţaţi fizic, psihic, moral, 
intelectual, într-un cuvânt desfiinţaţi ca oameni. 

Si-a imaginat cineva vreodată bucuria de a fi strigat pe nume cu voce tare, nu 
şoptită, fiorul ce ti-l crea acel simpu „Ce mai faci?” sau „La mulţi ani!”, „Te 
îmbrăţişăm!”, „Multa sanatate!”. în acele clipe fiecare din noi luam nu numai o 
doza de oxigen ci si o fărâmă de optimism care dospea si ţinea de-a lungul 
timpului, a anilor. Aceste mici mesaje au avut pentru noi darul sa contribuie la 
acel miracol de supravieţuire spirituala. 

Era deci prin iunie 1957. începuse plimbarea obisuita ce se va sfârsi repede cu o 



drama, care a zguduit întreaga închisoare si nu numai. în timp ce deţinuţii unei 
celule se îndreptau spre tare, unul din ei POPA T. IOAN, care facea închisoare 
de pe timpul Mareşalului Antonescu, s-a desprins din rândul celorlalţi. Acesta 
acuza de mai multa vreme mari dureri cauzate de o ciroza avansata, ce-i da o 
stare depresiva, cerând insistent de săptămâni de zile asistenta medicala. O data 
detaşat de ceilalţi, se îndreaptă spre sârma ghimpata, care forma un gard la circa 
1,5 metri de zidul închisorii înalt de peste 2,5 metri. Tânărul ostas al trupelor de 
securitate, din turela, tresare apucându-si automatul ferm pentru utilizarea lui. 
Gardianul din prepeleac, speriat, striga „Popa! Da-te jos de pe gard!”, crezând ca 
astfel îl va opri pe ostasul din turela de la o crima. Popa însă înaintează pe 
sârma ghimpata. Ostasul din post se aseaza pe podeaua turelei într-un 
genunchi. Din spatele obloanelor de la ferestrele celulelor se striga : „Nu trage ca 
e bolnav!” sub tipatul disperat al gardianului si al scandărilor din celular, ostasul 
someaza, dar Popa se urca pe gardul de sârma ghimpata încalecându-l, 
nemaisimtind, se pare, cuiele sârmei înfipte în carne. 

Pentru el viata nu mai era suportabila, dar nu încerca sa si-o curme cu propria 
mâna, iar firul de păianjen care-l mai ţinea legat de ea nu-l mai putea salva. 
Dumnezeu era în acele clipe singurul martor al gândirii, al stării de conştiinţa si al 
psihicului acestui disperat ce îsi dorea trecerea pragului acestei lumi spre cea 
veşnica. O clipa doua de ezitare, apoi se arunca în tarâna greblata dintre sârma 
si gardul de zid. De aici nu mai poate escalada nimic, zidul închisorii fiind prea 
înalt. POPA T. IOAN deschide larg mâinile spre cer oferindu-si pieptul spre ostas 
si spre ferestrele celularului. Acesta este un vuiet, iar gardianul sta consternat. 
Aproape ca nici nu se mai aude pocnetul singurului cartuş ce se înfige direct în 
inima lui Popa care cade răpus, pe camasa alba înflorind instantaneu o pata de 
sânge, liniştind un suflet zbuciumat. Nefericitul ostas, care desigur putea trage „la 
picioare”, era unul din sutele de mii de tineri carora li se inoculase otrava 
comunista ca el păzeşte pe cei mai mari duşmani si criminali ai poporului român. 
Vuietul interior cuprinde si celelalte aripi ale închisorii. Se loveşte în usi, se striga 
la ferestre, se bate în gamele, cea mai mare parte din noi nestiind exact decât ca 
a fost împuşcat un om. Apare în pas alergător toata garda închisorii, pătrunzând 
pe coridoarele de la toate etajele, în timp ce comandantul închisorii, colonelul 
COHLER sta într-un colt al celularului cu chipiul dat pe spate, fara a schiţa nici 
un gest. Obloanele de la ferestrele asa-zisei „secţii” având numai parter, si care 
era paralela cu cele doua laturi scurte ale celularului mare, au fost date jos, iar 
deţinuţii au început sa arunce cu bucăţi de săpun în gardienii care intrau în 
celular în pas alergător. Aici în secţie după o triere generala si expediere la alte 
închisori, mai rămăseseră ceva taranisti, liberali sau din alte organizaţii retrimisi 
ia Botoşani sau Gherla, închisoarea Aiud fiind destinata numai legionarilor sau 
celor pe care Securitatea îi „taxase” ca atare. 

în celular se scanda în cor „Criminalii!”, „Ne omoara!”. Cine s-a aflat atunci la 
ultimul etaj, a trăit senzaţia unui cutremur întrucât clădirea începuse sa intre în 
vibraţie mecanica si sa se balanseze uşor dar bine simtit la etajul trei. în strada si 
pe terenul de sport din apropierea închisorii a aparut lumea Aiudului alarmata, 
blocând circulaţia. A fost nevoie de intervenţia Miliţiei, iar apoi dupa-amiaza si a 
Securităţii calare cu întăriri sosite de la Teius, pentru a împrăştia populaţia. 



Dezamorsarea s-a produs fara intervenţii directe, lucru la care a contribui 
probabil si faptul ca ne aflam la mai puţin de un an de la revoluţia din Ungaria al 
cărei ecou se mai simţea încă si care nu stinsese spiritul de revolta cu toate 
arestările masive efectuate. 

în acea zi masa de prânz si de seara a fost refuzata de deţinuţi în semn de 
protest. 

La câteva zile de la acesta drama, au început însă ridicările din celule si 
trimiterea în celebra „ZARCA” spre izolarea celor socotiţi periculoşi pentru ca 
polarizau 

simpatii, dându-le preocupări celor din jur prin învatarea de limbi străine, 
literatura, matematica, muzica si nu în ultimul rând nelipsitele rugăciuni sau 
învatarea de texte biblice. 

încet, încet, disperarea ajunsa la revolta a făcut loc răbdării si călăuzitoarelor 
rugăciuni care fortificau dând puterea rezistentei : „DOAMNE, IARTA-1 CA NU 
ŞTIU CE FAC!!!!” 

(Analele Sighet, 1997) 

10. Retrospectiva si actualitate 

M-au năpădit aceste gânduri auzind în seara de joi 11.02.1999, la emisiunea 
"Dintre sut de catarge" (T.V. 1) despre un film "Luminiţa de la căpătui tunelului" 
care trebuie sa ne reprezinte la Cannes. Realizatorii cât si cei care l-au "ales" 
(filmul) s-au oprit desigur la ceva "captivant", "la moda", cu care am devenit 
destul de cunoscuţi în străinătate: "minerii". 

Scenaristul si producătorul ne-au vorbit despre problemele acestei categorii 
socio-profesionale, probleme individuale dar si de psihologie colectiva mergând 
uneori până la bestialitate. Totuşi între "ei" sunt prezentaţi si "poeţi", "rapsozi", 
oameni cu sensibilitate si înclinaţii artistice, lata deci cum putem captiva, cum 
putem cuceri un Occident dornic de senzaţii tari dar si "iubitor de frumos", caruia 
îi "oferim" o pagina de istorie "specifica" noua. Am ramas consternat!! 

Neputinţa? Blazare? Incompetenta? Sau poate toate la un loc? 

Am meditat ore întregi, până în zori !! 

în acest spaţiu, de-a lungul unei istorii de jumătate de mileniu s-au derulat 
evenimente si vitregii care au smuls de la casele lor sute de mii de suflete 
chemate sa-si apere identitatea naţionala sau sa si-o întregească. Totuşi acestea 
toate nu au atins dimensiunile apocaliptice ale cleor peste 45 de ani ce au urmat 
după al doilea război mondial. Atunci s-au atacat si desfiinţat nu numai toate 
instituţiile statului ci însasi structura intima a fiecărui individ si a grupurilor sociale 
din care facea parte. Sub teroare si ameninţare, fiecare în parte si toti la un loc, 
un întreg popor a fost obligat sa rostească aceleaşi fraze, aceleaşi lozinci în care 
majoritatea covârşitoare a lui nu credea. Apoi, încet, încet, unul câte unul, au fost 
srnulsi din cadrul gândirii familiei, ademeniţi, deveniţi mai întâi duplicitari, apoi 
propagatori ai noilor sloganuri. Nevoia de a trai, dorinţa de a "ajunge", sau 
năzuinţă legitima de a se realiza profesional, ale unora, dar si incapacitatea 
valorica, structura venala, lipsa de moralitate, i-au făcut pe alţii sa se angajeze 
fara scrupule în susţinerea ideilor de "împrumut" care, în acelaşi timp, i-a si 
propulsat rapid în conducători gata sa-i îndrume pe ceilalţi. 



Bunul simt, criteriul valoric din toate punctele de vedere, respectul reciproc 
determinat în special de capacitatea fiecăruia, dar si de simplul motiv ca te 
numeşti "om", au fost înlocuite cu "lupta de clasa", au fost aruncaţi copii 
împotriva părinţilor si vice-versa, muncitorii împotriva intelectualilor, soţii si fraţii 
învrăjbiţi între ei si toti la un loc forţaţi sa renege pe cel care i-a creat: 
DUMNEZEU. 

în numele unui fals "ideal luminos" naţiuni întregi au fost aruncate în cel mai greu 
întuneric. Dezastrul cel mare nu a fost, din pacate, cel economic ci acela de 
gândire, de comportament si de echilibru psihic. în foarte mulţi se rupsese câte 
ceva, se produsese o fisura pe care potentaţii o adânceau si din care rupeau fara 
scrupune câte o frântura pentru a-i putea folosi, şantaja sau a-i da de exemplu 
celor din jur: iata ca si "cutare" sau "cutărică" este alaturi de noi. S-a instaurat 
psihologia celui care fura, care se simte aparat si în acelaşi timp solidar cu cel ce 
este alaturi de el în fapta. Cu fiecare "aderent", macar formal, structura 
conducătoare se socotea mai "stăpână", mai "legitima", mai "invincibila", 
devenind totodată mai aroganta, tot mai dispreţuitoare si mai terorizanta. Frica 
luase nu locul temerităţii ci înlocuise firescul, iar obrăznicia trona peste virtute, în 
timp ce onestitatea era tratata drept laşitate. Noul "erou" era apreciat în funcţie 
de capacitatea de a calea peste cadavre. "Maretia" lui se măsură direct 
proporţional cu numărul de victime peste care trecea "triumfător". Spectacolul 
macabru de dezumanizare care, din nefericire, a secerat valori si după 
decembrie '89 când s-au instalat la conducere "scolitii" ramaşi însă "repetenţi" la 
morala. Crescuţi în "etica" furtului si a minciunii: furatul ideilor de la cel aflat pe o 
treapta ierarhica inferioara, sau direct impunerea drept colaborator la o invenţie, 
a şefului care de multe ori nici nu-i cunoştea titlul - repet, cei crescuţi în "etica" 
furtului si a minciunii s-au năpustit mai rau decât o haita de hiene asupra trupului 
secătuit al acestui popor, împartindu-si "prada" fara nici un fel de scrupule. 
Aceasta schiţa de tablou - inserata mai mult cu durere decât cu îndemânare 
scriitoriceasca - a avut însă si o alta fateta, "reversul medaliei". 

Atunci, în acel trist august '44, s-au ridicat probleme cruciale pentru mulţi români 
din toate sferele si segmentele sociale: tineri, maturi, vârstnici, intelectuali, 
muncitori, tarani. Eram cotropiţi! Pericolul comunist intuit de generaţia de la 1922 
era acum "în casa" noastra. Cei care se ridicaseră în 1937, când "se tragea 
cumitralieraîn obrazul lui Hristos" în Spania, îsi puneau întrebarea "ce facem?" 

Si reacţiile au venit prompt, uneori timid, alteori vehement, individual sau colectiv, 
pe măsură acţiunilor represive care se accentuau prevestind marele cataclism. 
"Ghilotina" a căzut în '48 după un simulacru sau înscenare de "fuga" si un altul 
de asa-zisa "abdicare" care au premers acestui an. 

într-o singura noapte de "mai" sunt arestaţi 15.000 de opozanţi socotiţi ca cei mai 
periculoşi. "Ridicările" curg "şuvoi" umplând până la refuz închisorile devenite 
neîncapatoare. Selectarea celor care trebuiau excluşi din societate nu a avut nici 
un criteriu, lăsând locul arbitrariului. Primii opozanţi înlaturati, în afara celor 
amintiţi, au fost cei care comisesera actul de la 23 august - 11 septembrie '44. 
în perioada ’44-'48 se formează diverse centre de rezistenta care vor conduce la 
închegarea unei "Mişcări Naţionale de Rezistenta", care din pacate nu-si poate 
finaliza scopurile datorita arestărilor din '48. Acestea însă, la rândul lor, 



determina formarea altor nuclee de rezistenta armata în toti munţii noştri: în 
Bucovina, Vrancea, Fagaras pe ambele versante, Semenic, Apuseni, Dobrogea, 
care vor rezista până către 1960. 

Din rândul formaţiunilor politice care umplu închisorile se numără: legionarii, 
taranistii, liberalii si social-democratii, la care se adauga poliţişti, militari precum 
si potenţiali opozanţi aflaţi printre foştii demnitari. Paralel cu aceştia, nu pot fi 
trecuti cu vederea "deportaţii" din Baragan, care, în următorii ani devine "Siberia" 
României. 

Reacţia celor ramaşi liberi nu este de totala intimidare, în special în rândul 
tinerilor care se opun ocupanţilor si celor care-i susţin, constituindu-se într-un 
număr foarte mare de organizaţii anticomuniste. Cifrele totale ale celor arestaţi 
sunt impresionante, trecând de un milion, din care zeci de mii, de fapt sute de 
mii, nu se mai întorc la casele lor. 

Aceasta schiţa, care poate furniza repere pentru eventuale scenarii, doreşte însă 
a evidenţia nu numai reacţia puternica a unui neam fata de un regim străin de 
toata istoria sa, nici a cantitatii uriaşe de suferinţa, ci, în mod deosebit 
convertirea acesteia în creaţie. 

Din cea mai cumplita promiscuitate, din cele mai grele chinuri, a izvorât dorinţa 
de frumos si de implorare a Desăvârşitului: Dumnezeu si Fiul Sau Mântuitorul 
lumii. Stau mărturie volumele "Poeţii după gratii" cuprinzând versurile a peste 
200 de "nume" foarte puţin sau deloc cunoscute de contemporani. Din pacate cei 
40-50 de parlamentari sau înalţi demnitari trecuti prin închisori, nu laşa în urmâ 
cu unele mici excepţii - preocupări care sa evidenţieze "Creaţia Detenţiei". 

Cele 9 "Caiete ale Rezistentei" publicate în condiţii precare, cu contribuţia 
"bănuţului văduvei", zac necercetate. Asupra volumelor de "Memorii" nu se 
apleaca nimeni, deşi ele ascund între filele lor pasagii de cutremurătoare evocări, 
portrete sau traini duioase de o puritate angelica. Exista o reticenta sau chiar o 
teama, de data aceasta condamnabila, de a umple paginile publicaţiilor cu 
seriale care pot înlocui cu succes platidudinile, vulgarităţile sau ororile la a căror 
lectura asistam zilnic. 

Câţi dintre contemporanii noştri au vizitat expoziţia de "Troiţe" din Palatul 
Patriarhal a sculptorului Aurel Obreja, expoziţie care îsi are originea în detenţie? 
Este un loc de unde pleci cu ochiul încântat si inima plina de frumos, gasindu-te 
alaturi de Dumnezeu. Mihai Tufeanu "inventator cu brevet" pictează cu talent dar 
în anonimat. Expune în premiera la "Muzeul Literaturii Române", pe 9 iulie a.c. 
Câţi au vizitat expoziţiile de sculptura ale lui Nicusor Purcarea din Braşov sau de 
la "Muzeul Satului", cunoscute însă în Franţa? 

Care au fost ecourile celor 4 "Concerte - Spectacol" din Bucureşti, unde cele 
doua formaţii consacrate ale Filarmonicii si Radiodifuziunii au interpretat oratorii 
create în detenţie? 

S-a refuzat de mari cotidiene chiar si anunţarea spectacolelor, ele având ca 
generic "Foştii Deţinuţi Politici". 

Tinerele de acum câteva zeci de ani, care au umplut închisorile Mislea si 
Miercurea-Ciuc, astazi bunice, nu s-au resemnat la vârsta senectuţii. Lângă fosta 
închisoare Mislea, devenita azil de bătrâni, au ctitorit un lacas de rugăciune, o 
adevarata bijuterie, gândita cu mult har si împodobita cu propriile lor mâini. Acei 



nevoiaşi, cei mai mulţi uitati si părăsiţi de rude si prieteni, au acum un spaţiu de 
reculegere si nu numai, pentru ca, în stradania lor, aceleaşi suflete le mai aduc si 
bucuria unor daruri strânse cu străduinţă creştina. Câţi ar trebui sa ştie ca gestul 
lor este demn de urmat de cei care au ajuns sa fie obsedaţi numai de "A 
strânge!"? 

Privesc cu mila si tristete la unele spectacole de divertisment de la televiziune, 
unde gasesti orice în afara de humor. Au aparut "creatori" care ne plaseazaîn 
schimb, din lipsa de inspiraţie, "minerii" sau "viagra". Pot afirma si dovedi ca în 
"Creaţia Detenţiei" se găsesc si pagini de humor, cam negru este drept, ţinând 
cont de "cadrul" în care au aparut. Culmea! Humor acolo! Stau la dispoziţie cu un 
asemenea "grupaj" la prezentarea caruia s-a râs copios. Dar exista si creaţii de 
muzica uşoara si nu cu versuri "patrate" sau "în colturi"!! 

"Creaţia Detenţiei" poate introduce pe oricine în ceea ce înseamnă Cultura si 
Spiritualitate. 

Tot ce este om de cultura în aceasta tara socotesc ca are datoria sa se aplece 
asupra acestei "Creaţii": memorialistica, literatura, istorie, sculptura, muzica. 

Acolo nu vor găsi numai scrâsniri din dinţi de durere, ci si pagini întregi cu 
imagini vizuale ori auditive (partituri) de mare duioşie, profunzime umana, trăire 
spirituala si, în mod deosebit, creştina. Materialele publicate abunda în portrete 
de mare spiritualitate si profunda gândire; dezbateri cu caracter filozofic, 
economic, politic, social, elaborate la cel mai înalt nivel academic si care, pentru 
societatea de astazi, pot fi îndreptare de conduita, ele constituie aportul cel mai 
important al acestei creaţii, necesar societăţii noastre si, în final, neamului aflat 
într-o mare "cumpănă" de orientare, negasindu-si "formula proprie" de redresare 
care din pacate nu este exclusiv de ordin material, cum prea insistent se 
vehiculează, ci mai ales de esenţa morala. 

Nu socotim potrivite evocări de dragul evocărilor, ci prezentări de profile care pot 
demonstra ca sunt demne de urmat, pentru ca principiile care le-au fundamentat 
viata au stat la baza formarii unei elite pe cale de dispariţie. 

Prinşi în vârtejul unui ciclon care matura totul în cale, personalităţile noastre 
culturale, politice, sociale, economice, nu mai au ragazul sa se oprească o clipa 
macar si cu "taria" condeiului, a gândirii si a spiritului, sa stopeze acest flagel 
care ataca nu numai individul în esenţa lui creatoare, ci însasi identitatea 
naţionala. 

O naţiune fara CULTURA proprie devine o colectivitate amorfa, o POPULAŢIE ! 

SALVATI-NE DOMNILOR INTELECTUALI DE LA ACESTA CATASTROFA 
CARE NE POATE SCOATE DIN ISTORIE !! 

Traian Popescu 

(Revista "Gândirea", nr. 1-3, 2001) 

11. Comunicare 

Onorata asistenta si în mod deosebit, 

Dragi tineri, 

Ceea ce voi încerca sa va prezint astazi nu sunt idei originale. Ele au însă meritul 
ca, după peste o jumătate de secol, sa fie de mare actualitate, ceea ce le conferă 
dreptul de a fi scoase din "arhivele" memoriei si puse în evidenta si chiar în 



circulaţie. 

în acest sens expunerea mea urmăreşte sa va sugereze unele teme de gândire, 
propunându-va câteva idei strâns legate între ele si anume: 

1. Ideea de patrie, naţiune, naţionalism la înaintaşii noştri. 

2. Parcurgem o criza economica sau o criza morala? 

3. Soluţia depăşirii crizei o poate constitui însuşirea de către tineri a spiritualităţii 
creştine, în general si a ideii de tradiţie? 

La aceste întrebări vom cauta un răspuns făcând apel la gândirea unor iluştri 
înaintaşi ai neamului nostru. 

Vasile Pârvan, istoric, arheolog, membru al Academiei Române se întreba la 
începutul secolului pe care îl străbatem: 

"Cine va lamuri în viitor care-i sensul existentei naţiunii noastre? 

Cine va creste naţiunea noastra întru eroismul activ, creator si sigur de rostul 
jertfei sale, naţiunea noastra care de doua mii de ani nu cunoaşte decât suferinţa 
martiriului, rabdarea infinita sub loviturile sortii? 

Cine va da naţiunii noastre suprema sanctificare a scopului vieţii spirituale, 
acordarea întru sublim a scopurilor individuale cu cele sociale si cu cele 
universale? 

Dintotdeauna tineretul este acel segment al naţiunii care a purtat drapelul 
progresului social-moral al societăţii." 

Rog sa va gândiţi ce răspundeţi întrebărilor lui Vasile Pârvan. 

"Vor fi preoţii hranei ori preoţii jertfei?" 

Cine nu l-a citit pe sensibilul si vizionarul scriitor Ion Aiex. Bratescu-Voinesti. Dar 
câţi îi cunosc gândirea de luptător pentru ideea naţionala?! în anul 1937 
Bratescu-Voinesti scria următoarele: 

"Sunt mai bine de douăzeci de ani de când iata ce scriam cu privire la patriotism: 
Daca ne-am margini sa definim patriotismul ca dragostea pentru tara în care ne¬ 
am născut si am crescut, în care sunt îngropaţi moşii si Strămoşii noştri, în care 
găsim dovezi ca au aparat-o prin vitejia lor, în care avem principalul nostru 
aşezământ si averea agonisita prin munca noastra, în care pretutindeni răsună 
graiul ce înţelegem mai bine si iubim mai mult, tara de ocrotirea legilor careia ne 
bucuram, ale cărei dealuri si munţi si vai si zări si ape si zvonuri si cântece ne 
par mai frumoase decât oricare altele, ar reieşi pe baza acestei definiţii ca 
patriotismul este un sentiment de complacere, de preferare a mediului în care 
ne-am obişnuit sa trăim prin noi în înaintaşii noştri. 

Pentru ca patriotismul sa merite a fi considerat ca un sentiment nobil si specific 
omenesc, el trebuie sa însemne ceva mai mult decât dragoste de lucrurile în 
mijlocul carora ne-am obişnuit sa trăim; el trebuie sa însemne dragoste, mai ales, 
de toti acei cu care convieţuim, dorinţa sincera de a conlucra la îmbunatatirea 
soartei tuturora si, în sfârsit, fara nici o ura împotriva celorlalte neamuri si 
popoare, dorinţa de a fi nu temuti, ci iubiţi si respectaţi pentru toate însuşirile 
noastre. 

Totuşi cu timpul, peste veacuri, se poate închipui o omenire ale cărei neamuri se 
vor înţelege si se vor iubi mai mult decât cei de azi. 

Până atunci însă naţionalismul, sentimentul de dragoste si de solidarizare între fii 
aceluiaşi neam este o realitate care nu se poate tăgădui. El reprezintă o faza 



fatala si inevitabila în evoluţia omenirii. A încerca sa o înlături e tot atât de absurd 
cât ar fi încercarea de a suprima una din fazele metamorfozei unei insecte. 

Omida va deveni într-o zi fluture, dar, ca sa ajunga acolo trebuie sa treaca 
neaparat prin faza de nimfa si de crisalida." 

în orice caz ideea naţionala si naţionalismul nu sunt concepte antagonice 
democratismului. Totuşi în zilele noastre constatam ca unele colectivităţi 
naţionale practica un acerb, chiar sângeros şovinism si exclusivism în relaţiile cu 
alte naţiuni. 

Sa nu ne lasam manevraţi si îmbrobodiţi de o propaganda mincinoasa si pefida 
care dauneaza grav viitorului nostru. Telul acestora este anestezierea instinctului 
nostru naţional pentru a le deveni o prada uşoara, care s-ar consola cu nimicirea 
noastra treptata ca neam, ca naţiune. 

Auzim pe toate caile de percepţie, vizuale, auditive, despre criza economica pe 
care o parcurgem. Soluţiile întârziind, pentru ca acesta este în primul rând efectul 
altei crize si anume criza morala. 

Nicolae lorga spunea în 1917: "Luptele nu se poarta cu braţul ci cu energia 
morala care-l ridica si loveşte. Aceasta energie morala trebuie descoperita la 
fiecare, cultivata, exasperata în ceasurile marilor primejdii". 

Sau, în alta parte:"... ştiu bine ca oamenii sistemului sunt la adapost, cu fii, cu 
nepoţii si verii lor, care si-au avut sub perina prunciei decretul de numire într-o 
funcţie potrivita cu prestigiul familiei. Ştiu bine ca democraţia cea falsa, de simpla 
corupţie, îsi are întotdeauna pretorienii înarmaţi cu voturi si împodobiţi cu condee 
pe care le compromit". 

Acum îl voi cita pe Nichifor Crainic. 

"Criza contemporana nu e numai economica, nu e numai financiara, nu e numai 
politica, nu e numai sociala, ea este morala; este o criza ontologica ce pune din 
nou problema originii vieţii si deci a destinului omenesc. 

Problematica aceasta care frământă sufletul de azi, terorizat de dezastre si setos 
de orientare, e cauzata de cele ce se petrec la noi în tara si în străinătate. Ce 
trăim în interiorul tarii? O criza cumplita care, în sentimentul exagerat al 
momentului, ia proporţii imaginare ale unei apropiate catastrofe. Inteligenta 
politica versatila si deprinsa cu gimnastica escrocheriei a si găsit explicaţia: criza 
noastra este produsa prin repercusiunile la criza mondiala. Prin urmare, daca e 
sa căutăm un vinovat al restricţiei cumplite pe care o trăim, acest vinovat nu e 
altul decât criza mondiala. Cu alte cuvinte: nimeni nu e de vina. Imaculaţi, 
conducătorii noştri politici si-ar fi făcut toata datoria, daca nu navalea criza 
mondiala." (Se face referire la momentul 1929 - 1933). 

Stimat auditoriu, încercaţi si înlocuiţi "criza mondiala" ca termen justificativ, cu cel 
atît de vehiculaat azi "tranziţia" si veţi vedea identitatea între fenomenul de atunci 
si cel de acum si anume: criza mondiala ajunsa în prezent la o generalizare a 
politicii de stat. 

Cum s-a ajuns în acest stadiu îsi gaseste o explicaţie profund actuala în 
perseverenta nefasta cu care am fost hrăniţi peste 50 de ani cu idealurile 
materialismului. 

în articolele vizionare de acum peste 60 de ani, Nichifor Crainic scria: 

"Omul materialismului e fiul maimuţei, deşi nici un savant n-a văzut maimuţa 



născând om. cugetarea a fost asemanata cu urina: o simpla secretiune a 
creierului, pentru materialisti. întreaga istorie a omenirii e o simpla lupta pentru 
stomac. Determinat de aceasta lupta, omul e un animal iresponsabil din punct de 
vedere moral. Toate excesele brutale, toate greşelile, toata nenorocirea vieţii 
moderne, toate cataclismele care se repercutează până la noi sunt născute din 
aceasta doctrina satanica a materialismului". 

... "în sfârsit, spune Crainic, un alt mod de a vedea lumea e spiritualismul. în 
aceeaşi formula de viata aceasta doctrina cuprinde si spiritul si materia. Spiritul e 
afirmat, materia e netăgăduită." 

"Omul nu e nici umbra iresponsabil spânzurata de idee, nici iresponsabilul animal 
decapitat si redus la ritmul mecanic al determinismului materialist. El e trup din 
materie si spirit din divinitate. în virtutea spiritului liber, el domina materia si e 
factor determinant si activ în întâmplările vieţii. Atributul acesta îl face 
responsabil de actele lui. 

în Karl Marx s-au reîncarnat toti vechii cărturari si farisei pentru a răstigni din nou 
pe Mântuitorul lumii. Când fondatorul materialismului istoric a strigat: "Proletari 
din toate tarile uniti-val", în momentul acela s-a produs suprema declaraţie de 
război, prin orice mijloace, împotriva Bisericii lui Hristos. 

Unitatea lumii, după Marx, o formează materialismul istoric. Lumea se împarte în 
exploatatori si exploataţi, iar istoria universala e permanenta încăierare între 
capital si munca. Religia, o invenţie a exploatatorilor pentru a putea domina pe 
exploataţi. E "opiul" maselor. Tot astfel e declarat naţionalismul. Ura bestiala, 
înfiorătoare e insuflata acestui proletariat împotriva creştinismului si împotriva 
muncitorilor exploataţi. 

Dar ce dovedeşte aceasta lupta deslantuita cu frenezie diabolica de revoluţia 
comunista împotriva religiei, decât eterna actualitate a spiritului dumnezeiesc, 
care lucrează si rezista în credinţa religioasa a sufletului omenesc?" 

Ajungând Ia formula care ne poate fi îndreptar si anume spiritualitatea creştina 
voi începe cu schiţarea si locul tradiţiei în procesul de redresare morala. Citez din 
nou pe Nichifor Crainic: 

"Un popor îmbătrâneşte când puterile lui s-au slei în creaţia de cultura si 
civilizaţie. Tradiţionalismul îl concepem ca o forţa dinamica, nu ca o forţa statica. 
Noi nu tagaduim trecutul, căci trecutul suntem noi în forme imperfecte, dar cu 
tendinţa si strădanii de perfecţionare. Cultul Strămoşilor e cultul sufletului si mult 
mai puţin al formelor." 

"Iubim în ei ceea ce le supravieţuieşte si se adauga vieţii noastre sporind-o în 
ceea ce numim conştiinţa naţionala, care e simbioza trecutului cu prezentul. 
Trupurile lor sunt în pământul Patriei, sufletele lor în cerul Bisericii. Din moment 
ce binefacerile tehnicii materiale sunt indiscutabile, cine ar prefera drumul 
noroios de tara trotuarului asfaltat, cine ar prefera diligenta automobilului si 
opaiţul, becului electric? Tradiţionalismul în acest sens ar fi anacronism." 

"Dar tradiţionalismul nu e o forţa ce se opune civilizaţiei. Tradiţionalismul este 
tehnica vieţii sufleteşti a unui neam. Civilizaţia e tehnica vieţii materiale a 
omenirii. Tehnica vieţii sufleteşti constituie cultura unui neam, acel fel de a fi, de 
a gândi si a simţi, de a vorbi si de a se închina, de a nădăjdui si chiar de a muri. 
Civilizaţia uniformizează, cultura diferenţiază. Acelaşi tren face sa calatoreasca 



ia fel si englezul si indianul; dar diferentele culturale îi vor împiedica sa se 
înţeleagă la fel. Viata Europei nu se poate regenera decât prin regenerarea 
fiecărui popor în parte. Pacea lumii înseamnă pământ naţional si cer comun." 
(încheiat citatul) 

Omenirea, adica neamurile felurite care o alcătuiesc, nu se poate regenera decât 
pornind de la izvoarele vieţii sale, care sunt izvoarele etnice. Etnicul nu este un 
concept pur biologic, fiindcă etnicul nu se refera la ideea generala de animal, ci 
la ideea specifica de om. Omul e un întreg alcătuit din trup si spirit. Dar el nu vine 
pe lume cu un trup de animal oarecare si spiritul nu se adauga ulterior si artificial 
pentru a-l diferenţia de animal. 

Tradiţionalismul de care am vorbit îsi are soliditatea în originea creştina a 
neamului nostru, care cere imperios strângerea în jurul Bisericii Creştine, ca 
formula salvatoare de actualitate. Nu prin festivism, ci prin trăire autentica. 

"Sa consideram, de pilda - spune Nichifor Crainic - statul modern continental. El 
îsi are obârşia în ideologia revoluţiei franceze. Dar aceasta ideologie n-a fost 
indiferenta fata de religie, ci de un ateism radical, iar aceasta revoluţie nu a fost 
numai anticlericala în masacrele ce înfioara paginile istoriei, ci a năzuit, nici mai 
mult nici mai puţin decât la crearea statului ateu. Lupta apocaliptica a ateismului 
revoluţionar împotriva Bisericii occidentale n-a crutat nimic din ceea ce este 
sânge si grozăvie. Piatra, oricât de sus ai azvârli-o împotriva cerului, e osândită 
sa recada pe pământ. 

Dar statul democratic modern, nevoit sa tolereze realitatea sociala a religiei prin 
libertatea acordata cultelor a creat, prin laicismul sau, un climat favorabil 
ateismului filozofic si ştiinţific. Mai mult decât atât: el a încurajat ateismul savant 
oficializându-l în cadrele învăţământului, ceea ce corespundea structurii sale 
oficiale (este vorba tot de Franţa). Titanismul ateist, sprijinit de statul laic, 
evident, n-a izbutit sa distrugă religia, dar a creat o deruta epocala seducând cu 
erorile lui savante atâtea inteligente si suflete de buna credinţa, care au văzut în 
ele adevăratele dogme ale omului modern: 

1. Deslipirea sufletului de cer 

2. Dezradacinarea din pământ a omului 

Daca omul este sinteza vie a pământului prin trup si a cerului prin suflet, rezltatul 
titanismului savant a fost dezagregarea puterilor omeneşti prin ruperea legaturilor 
cu cerul si a legaturilor cu pământul. 

Nu masinismul a pipernicit pe omul modern, ci ideile dizolvante cu care a fost 
intoxicat. Noi am definit cultura, conceputa ca bun spiritual, raportul omului cu 
cerul, iar civilizaîia, conceputa ca bun material, raportul omului cu pământul. 
Aceste idei dizolvante le putem identifica în modul următor: 
în ordine filozofica: pozitivismul 
în ordine ştiinţifica: darwinismul 
în ordine ştiinţifica: marxismul. 

Daca în stadiul teologic, Dumnezeu era unitatea lumii, în stadiul pozitivist, 
unitatea suprema e umanitatea, noua zeiţa careia vor trebui sa se închine de 
acum încolo popoarele luminate. Omul e măsură sa însasi. Cuvântul 
"Dumnezeu" trebuie înlocuit prin cuvântul "Umanitate". 

Dar oare Cuvântul Domnului si ai Fiului Sau nu includ cele mai sensibile si 



minuţioase fibre ale umanitatii? 

Cine iubeşte cu adevarat si slujeşte pe Dumnezeu, iubeşte si respecta si pe 
aproapele sau. Acesta este spiritul creştin si adevăratul spirit democratic. 

Daca apreciem ca aceste principii ar trebui sa stea la baza unei societăţi 
sanatoase, se pune întrebarea cum se poate ajunge la realizarea acestui 
deziderat? 

Niciodată marile prefaceri din istoria omenirii nu s-au petrecut peste capul 
tinereţii. Ea e cea dintâi care le trăieşte profund. 

Pentru tineretul nostru "Biserica" nu trebuie sa fie un simplu monument venerabil 
al trecutului, ci puterea învăluitoare care-l integrează. 

"Eu nu vad salvarea - scrie Nichifor Crainic - decât prin generaţia tânără mai ales 
într-un ceas cumplit cum e acesta, într-o credinţa realista, o credinţa în care 
natura umana si natura spirituala a vieţii sa se echilibreze în aceeaşi putere 
barbateasca în stare sa reziste si sa lupte. Omul care crede în puterea spirituala 
a lumii nu-si pierde cumpătul. Omul de credinţa, omul de convingere, domina 
vremea. Judecata omului care nu crede în nimic e profund materialista." 

Stimat auditoriu, 

Aceste scurte creionări ale câtorva precursori prezentate domniilor voastre, 
elaborate la începutul secolului nostru până în deceniul al patrulea, nu au fost 
simple creaţii abstracte. Ele au fost însuşite de o întreaga generaţie dovedindu-si 
valabilitatea în lupta dusa de neamul nostru o data cu apariţia comunismului. Si 
pot fi citate zeci si zeci de nume care au stat la baza culturii noastre naţionale 
spiritual creştine, începând cu Eminescu si continuând cu savantul N. Paulescu, 
Simion Mehedinţi, George Vâslan, Nae lonescu, iar mai apoi cu Mircea Eliade, 
Mircea Vulcanescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Traian Braileanu, Aron 
Cotrus, Radu Gzr, Vasile Voiculescu, Petre Tutea, scriitorul Constantin Gane. 
în ordinea ştiinţifica trebuie neaparat citati Dan Barbilian, al treilea geometru al 
lumii, în acelaşi timp scriitor cu numele Ion Barbu, savantul George Mânu, unul 
din părinţii atomismului în România, prof. Dorin Pavel, autorul monumentalei 
lucrări "România hidrografica" în care sunt prezentate toate posibilităţile de 
captari pentru centrale hidroenergetice din România. Dar filozoful Vasile Bancila 
sau generalii: Gheorghe Bagulescu, Gheorghe Cantacuzino - Grănicerul, Platon 
Chirnoaga, Constantin Petrovicescu? 

Si lista este enorma cu nume de rezonanta în cultura noastra naţionala si nu 
numai. Apoi ideile creştine si naţionale au fost preluate de generaţia următoare 
care sub platoşa lor s-a aflat prezenta în încleştarea ce a avut loc timp de 50 de 
ani după instalarea comunismului la noi. Concepţia aceasta despre lume si viata 
a constituit crezul de lupta si de existenta a celor care si-au pus drept chezăşie 
propria viata. Toate aceste principii nu au fost vorbe frumoase spuse "la gura 
sobei", ci au constituit "hrana de zi cu zi" pentru cei ce erau sortiti sa nu mai 
cunoască libertatea niciodată. Mulţi, cei mai mulţi, nu mai sunt, iar 
supravieţuitorii, încă ocoliţi. 

Aud de foarte multe ori în jurul meu si sunt întrebat: "Dati-ne un criteriu de a-i 
putea recunoaşte pe falşii propovăduitori care agita vehement termeni ca 
"dragoste de neam", "salvarea României" si tot felul de formule demagogice. 
Răspunsul este simplu si uşor de verificat. Formaţiile sau formulele care nu au în 



sânul lor aderenţi din rândul "Foştilor deţinuţi politici" nu prezintă seriozitate si 
autenticitatea crezului naţional, atunci când îl vântura. Si când spun acest lucru 
ma refer în mod special la cei care conduc nu la aderenţi care pot fi induşi în 
eroare. 

Cei care au pătimit având pe buze pe Domnul lisus si Neamul românesc, ştiu 
cum sa-si dea girul moral si pe cine sa susţină. 

Dumnezeu sa ne lumineze si sa ne uneasca întru bine pe toti, iar tinerilor sa le 
dea înţelepciune si putere pentru a prelua ştafeta si a se instala la timona 
neamului nostru, sub crezul: 

DUMNEZEU 

NEAMUL 

FAMILIA 

Forţele disparate nu sunt forte eficiente. Pentru aceasta ORGANIZATI-VA si 
pregatiti-va a fi cei mai buni în profesiunea pe care v-ati ales-o. 

ASA SA NE AJUTE DUMNEZEU ! 

(Comunicare tinuta la Facultatea de Matematica în ziua de joi, 23 martie 1995) 

12. Scurta incursiune în istoria românilor 

Scriu aceste rânduri cu un sentiment de tristete si cu o stare psihica care 
alternează între insatisfacţie si stupefacţie, în urma citirii manualului pentru clasa 
a Xll-a Istoria Românilor elaborat de: conf. univ. dr. Sorin Mitu (coordonator); 
prof. dr. Lucia Copoeru; conf. univ. dr. Ovidiu Pecican; lector univ. Liviu Târau; 
asist. univ. Virgiliu Târau, aprobat de Ministerul Educaţiei Naţionale si editat de 
Editura Sigma. 

Nu o fac nici cu "mânie proletara", si nici dintr-o posibila "exaltare naţionala", ci 
din convingerea ca "falsul" se poate instala confortabil în conştiinţa oricui, dar în 
special a tinerilor, fie direct prin minciuna, fie prin omisiune. 

Pentru a înţelege motivaţia demersului meu voi prezenta câteva date biografice. 
Am absolvit cursurile liceale ale Liceului Aurel Vlaicu din Bucureşti în anul 1942, 
având ca profesori pe: Bartolomeu Popescu (Limba Româna, director, devenit 
profesor universitar de Apologetica la Facultatea de Teologie din Bucureşti); 
Pompiliu Constantinescu (Limba Româna, director în perioada 1940-1946, 
cunoscut critic literar); Serban Cioculescu (Limba Franceza, ulterior profesor 
universitar si academician); Dimitrie Murarasu (Limba Franceza, autor al unei 
Istorii a Literaturii Române, devenit profesor universitar la Academia 
Comerciala); Sterie Diamandi (Economie politica, Psihologie, Logica, Filosofie, 
autor al monumentalei lucrări Fiul lui Dumnezeu Fiul Omului în 3 volume si a 
unor volume de Portrete); Nicolae Lungu (Muzica, dirijor, compozitor); Emil 
Sanielevici (Stiinte naturale); Remus llie (Istorie, autor de manuale); Mauriciu 
Kandel (Geografie, ulterior profesor universitar de Istorie). 

După terminarea liceului am absolvit Politehnica si Academia Comerciala. 

De la iluştrii dăscăli amintiţi m-am instruit, culegându-mi informaţiile minime 
necesare unui intelectual. Tot prin dânşii, prin Biserica, famiie si nu numai, mi-am 
format conştiinţa naţionala, care m-a ajutat mai târziu după anul 1945 sa 
contribui alaturi de sute de mii de români la apararea valorilor si instituţiilor care 
au fost atacate si apoi desfiinţate de regimul instalat la noi după 1944. Cele 



învatate de la amintiţii profesori corespund exact cu afirmaţia din manual 
cuprinsa în Introducere: Românii si Europa. 

"Dar - istoria (n.n.) - este o poveste care te poate ajuta realmente în viata, tot asa 
cum te ajuta învatarea unei meserii sau a unei limbi străine". Pe mine m-a ajutat 
împreuna cu credinţa în Dumnezeu sa parcurg 16 ani de detenţie. 

Mi-am însusit Istoria Românilor nu numai din manuale ci si în urma 
recomandărilor din timpul liceului când i-am citit pe: A.D. Xenopol (Istoria 
Românilor ed. III 1925 pe care o am în biblioteca); Vasile Pârvan (Getica); 
Constantin C. Giurescu (tatal, o am în biblioteca); N. lorga; P.P. Panaitescu (o 
am în biblioteca). Din pacate aceste nume nu ie găsesc citate în manualul 
despre care scriu. De aceea voi apela mereu la izvoarele si documentele puse la 
dispoziţie de aceştia cu minuţiozitatea cercetătorului pasionat de adevar. 

La pagina 12 găsim în manual: "Ca orice mit al originilor, povestea neamului lor, 
rod al căsătoriilor dintre barbatii romani si femeile dace, ascunde, în pofida 
naivitatii ei, un sâmbure solid de adevar istoric". De ce mit al originilor (cu 
"aldine" în manual) si de ce "sâmbure de adevar"? Dicţionarul Limbii române 
precizează: MIT= 1) Povestire fabuloasa care cuprinde credinţele populare 
(antice) despre originea universului si a fenomenelor naturii, despre zei si eroi 
legendari etc. - poveste, legenda, basm. 2) Reprezentarea deformata a unui 
lucru, a unui fenomen, a unei situaţii. Citez acum pe Xenopol:"Sanatate si 
rabdare cetitorilor iar tinerilor îndemn la cetit, căci însuşirile cele mari ale unui 
popor nu se desăvârşesc decît prin studiul desfăşurării trecutului sau". Toţi marii 
istorici amintiţi explica formarea poporului român, în sute de pagini nu apelând la 
mituri ci la contextul istoric si geografic al epocii, cu elemente furnizate de 
scrierile timpului si de arheologie, toponimie, organizări statale etc. 

La pagina 11 lângă portretul (sculptura) al lui Decebal sunt câteva rânduri 
explicative: "Nasul fin, pomeţii obrajilor înalţi, buze senzuale". în gândirea 
autorilor probabil ca aceste explicaţii au menirea sa-l faca pe cititor sa perceapă 
personalitatea marelui rege dac. Poate ca ar fi fost mai potrivita totuşi descrierea 
lui Decebal de către Dio Cassius redata de A.D. Xenopol astfel: "Priceput la 
cunoştinţa războiului si dibaciu, în mânuirea lui, înţelegând când trebuie sa 
lovească si când trebuie sa se retraga, meşter în aşteptarea curselor si iute la 
fapta, ştiutor atât a se folosi de izbânda cât si a îndrepta înfrângerea suferita, el 
deveni pentru mult timp un potrivnic periculos poporului roman" (Dio Cassius 
LXVII, 6). 

Continuând lectura manualului găsim la pagina 16: "Primele ştiri despre 
formaţiunile politice din Transilvania, care ar fi existat aici în sec. al X-lea, la data 
venirii ungurilor ne-au fost lasate de un cronicar anonim, notar al regilor maghiari 
din sec. al Xlll-lea, unii cercetători (Care? n.n.) de astazi cred ca şefii românilor 
pomeniţi de acesta (Menumorut, Glad si Gelu) nu au existat cu adevarat pentru 
ca istoricii din vremea respectiva obişnuiau sa amestece adevărul cu ficţiunea". 
Am încheiat citatul din manual. Lăsând faptul ca termenul de "sef" este nepotrivit 
cred pentru "conducătorii" acestor formaţiuni, citez pe Xenopol: "Asupra vechimii 
aşezământului voievodului la Românii si Slavii din Transilvania, se poate 
îndruma aflarea lui chiar la Linguri, despre care Constantin Porfirogenetul spunea 
ca ia venirea lor în Panonia si chiar înainte, erau sub conducerea unor voievozi. 



Fara îndoiala ca Ungurii nu putuseră aduce cu sine din stepele asiatice, acest 
aşezământ bulgăresc..." Si în continuare: "Sa cercetam care au fost voievodatele 
care se aflau în fiinţa în tarile de peste munţi din stânga Tisei, la venirea 
Ungurilor. Cronica cea mai veche ungureasca, scrisa de «Anonimus Belae Regis 
Notar» enumera trei: al lui Menumorut dintre Someş si Mureş, prin Crisana si 
Nordul Transilvaniei, al lui Glad prin Banatul Timişoarei, si al lui Gelu în 
Transilvania. Alte izvoare posterioare mai adauga un al patrulea principat, acel al 
lui Kean în Sudul Transilvaniei. Sa cercetam daca existenta acestor state se 
adevereşte pentru timpul când părţile locuite de Români au fost supuse de 
Unguri". Si de la pagina 129 la pagina 144 este prezentat un amplu studiu de 
cercetare si documentare al acestei perioade istorice. 

La aceeaşi pagina 16 a manualului, mai găsim următoarele paragrafe: "Multe 
secole mai târziu istorici români si maghiari vor polemiza îndelung pe marginea 
acestor subiecte dorind sa arate ca Strămoşii lor au fost primii în Transilvania. 
Scopul acestei «întreceri» este acela de a justifica stăpânirea unuia sau a altuia 
dintre cele doua popoare asupra Ardealului. Disputele dintre istoricii respectivi au 
ajuns sa învenineze chiar si relaţiile dintre oamenii de rând. 

Când studiul istoricilor se amesteca si cu politica demersul istoricilor îsi pierde 
caracterul ştiinţific. Dar istoria ne învata ca cele doua popoare au convieţuit timp 
de o mie de ani în Transilvania si ca pot sa se înţeleagă foarte bine între 
frontierele statelor naţionale actuale ca si în cuprinsul casei comune europene". 
De remarcat este si modul echivoc în care sunt prezentate evenimentele istorice 
ale acelei perioade, sub forma "unii cred ca", sau "amestecuul de adevar si 
ficţiune" al istoricilor din vremea respectiva. Iar în ceea ce priveşte paragraful 
ultim citat - polemica istoricilor români si maghiari - acesta este caracterizat prin 
eludarea adevărului, lăsând pe cititor sa înţeleagă "ce vrea" sau sa nu mai 
înţeleagă nimic. Este o trimitere indirecta la faimoasa "teorie" a lui Robert Rosler 
citata copios de N. lorga în Istoria Românilor, voi. 111,1993 pp. 15, 33, 34, 42, 47, 
70, 77, 154, 160, 204, 224. Ma întreb si în acelaşi timp o fac si "autorilor", care 
este "înveninarea" istoricilor români?? 

în ceea ce priveşte teza de mai sus, autorii mai comit o "mica diversiune" 
introducând tema "bunei înţelegeri între frontierele statelor naţionale actuale" 
care este desigur o necesitate categorica, dar nu are legătură cu tematica 
istorica prezentata. 

La pagina 18 a manualului găsim fraza: "După 1300 izvoarele îl arata ca «mare 
voievod» si «domn pe Basarab cel care poate fi considerat întemeietorul statului 
muntean»". 

Mai jos la aceasi pagina găsim "povestea lui Dragos cu vânarea bourului", dar si 
fraza: "După cum spune cronica, el ajunge într-o tara noua si nelocuita etc. etc.". 
Domnilor istorici va recomand din nou sa cercetaţi pe N. lorga, Giurescu, 
Xenopol, P.P. Panaitescu, unde veţi găsi documentele istorice clare, în care se 
vorbeşte de Dragos caruia regele îi da "bucăţică de pământ din care se va 
dezvolta Moldova... si astfel se asaza aici Dragos cu fiul sau..." (N. lorga, Istoria 
Românilor voi. 111,1993). Si iarasi ma întreb daca el (Dragos) ajunge într-o "tara 
noua nelocuita" (cum scrieţi dumneavoastră), a cui era "tara" si daca era "tara" 
cum de era nelocuita??? 



De altfel istoricii mereu citati de mine prezintă pe larg acest "moment", cu 
documente si este de neînţeles de ce autorii "manualului" nu au făcut apel la 
aceste izvoare. 

în finalul acestei pagini se mai inserează afirmaţia: "Denumirile purtate de 
dregătorii din sfatul Domnesc (logofăt, vornic, ban, postelnic, spatar, clucer...) 
indica aceeaşi origine străină a principalelor instituţii ale celor doua state 
româneşti". Se pune întrebarea: Cine erau străine, "instituţiile" sau "denumirile 
lor"? 

De la pagina 20 la pagina 31 a manualului, urmeaza un amalgam de prezentări, 
dar mai ales o suita de omisiuni, care vor sa demonstreze un presupus "vid" de 
conducători ai celor doua principate, care nu merita atentia "iluştrilor" istorici 
"producători" ai manualului. (Acest lucru îmi aminteşte de asa-zisul "vid" de 
conducere din decembrie 1989.) 

Timp de 45 de ani doua generaţii au fost intoxicate cu "istoria" care o fac 
"masele" nu elitele conducătoare, deşi trebuie recunoscut ca în aceasta perioada 
prezentatorii istoriei nu si-au permis eludările din manualul comentat. 

Voi puncta cele mai sus afirmate cu câteva flagrante omisiuni. Până la Mircea cel 
Bătrân o serie de domnitori n-au existat în "viziunea" istoricilor acestui manual. 
Despre Mircea cel Bătrân aflam numai ca: "Acest portret (p. 23) evidenţiază 
trasaturile unui adevarat senior: menirea sa este aceea de a-i ocroti pe supusii 
sai, care îi datoreaza ascultare". Mircea cel Bătrân era un fel de "tata ocrotitor". 
Găsim mai departe patru "sferturi" de rândulete cu Neagoe Basarab, apoi, unul 
lângă altul Mihai Viteazu ("Personajul preferat al istoricilor români, asa cum 
apare într-o gravura de epoca" - scrie în manual) si pe Vlad Tepes, cu aceeaşi 
"faima de Dracula" si cu caracterizarea sa prin "cruzime", deşi pe cei doi 
domnitori îi desparte peste un secol. Pentru Mihai Viteazu mai găsim afirmaţia "... 
ca supune sub aceeaşi stăpânire Tara Româneasca, Transilvania si Moldova". 

De ce nu uneşte?! 

Ajungem mai departe cu lectura la pagina 28 unde manualul aduce vorba (cred 
ca acesta este termenul potrivit) de "existenta" lui Alexandru cel Bun. Acesta 
este prezentat după relatarea călătoriei prin Moldova a lui Ghillbert de Lannoz. 
Calatorul povesteşte cum el si tâlmaciul lui au fost pradati de hoţi la Cetatea Alba 
si ca ei stăruind la "sus-numitul domn Alexandru, domnul sus-numitei Cetati- 
Albe, hoţii au fost prinşi si daţi «păgubaşului» (n.n.) sa-i omoare, dar el i-a iertat". 
Deci concluzionez eu: Domnul Alexandru cel Bun nu era "Domnul Moldovei" ci al 
Cetatii Albe, iar Moldova atunci se caracteriza prin hoţi, pungaşi de drumul mare. 
Aceasta prezentare este aidoma cu mai mult decât tendenţioasele prezentări de 
astazi ale României în străinătate cu: copiii străzii, handicapaţii, aurolacii, SIDA 
etc. etc. ... Domnilor istorici, sa nu "glorificam" permanent trecutul, dar nici sa-l 
batjocorim. De ce pentru dumneavoastră "Ştefan cel Mare" nu a existat? Din cele 
98 de pagini pe care Xenopol le consacra "Epocii lui Ştefan cel Mare" nu ati găsit 
nimic care sa intereseze pe tinerii în pragul absolvirii liceului? Aceasta numai în 
ipoteza ca ati "răsfoit" acest tratat de Istoria Românilor. 

Revin acum cu câteva precizări istorice pentru a evidenţia de unde provine 
nemulţumirea ca sa nu spun indignarea pentru modul în care este prezentata 
Istoria Românilor, în contradicţie cu cele afirmate în Introducerea manualului. 



După moartea lui Basarab (1352), care în urma luptei de ia Posada la 1330 unde 
îl învinge pe Carol Robert "pecetluieşte întemeierea Tarii Româneşti" (P.P. 
Panaitescu, Istoria Românilor), urmeaza la tron fiul acestuia Nicolae Alexandru 
Basarab (1352-1364). Acesta înfiinţează prima Mitropolie a Tarii Româneşti 
avînd ca mitropolit pe lacint (larnit) Kritopol din Vicina. Relaţiile interstatale ale 
vremii nu sunt deloc de neglijat. O fiica a lui Alexandru se căsătoreşte cu Ştefan 
Uros regele sârbilor, iar cealalta cu Strasimir tarul bulgar de la Vidin, la rândul lui 
Alexandru fiind căsătorit cu o nobila ungara din Ardeal, Doamna Clara, 
în viziunea manualului nu a contat nici Vlaicu Vodă (1364-1374) fiul lui Nicolae 
Alexandru. în timpul acestei domnii, Ludovic regele Ungariei cucereşte Vidinul, 
luând prizonier pe Strasimir (tarul bulgar) cumnat cu Vlaicu. Acesta pentru a-si 
răzbună cumnatul ataca oraşele (cetati) de margine din Ardeal. în 1366 
împacându-se, Vlaicu primeşte de la regele Ungariei, Almasul, Fagarasul si 
Banatul Severinului. în 1370 vlaicu da prima lupta a muntenilor cu turcii, 
învingându-i pe aceştia precum si cele doua armate din Ungaria conduse de 
voievodul Nicolae al Transilvaniei mort în aceasta lupta de pe malul lalomitei. 
Vlaicu este ctitorul primelor mănăstiri din Tara Româneasca Vodita si Tismana 
(staret Nicodim care înfiinţează si în Ardeal Mănăstirea Prislop). Lui Vlaicu îi 
urmeaza Radu I (1374-1388) care "bate" primele monede ale Tarii Româneşti cu 
inscripţia latina. 

între 1385-1386 domneşte Dan I mort în lupa cu tarul Sisman în disputa pentru 
Dobrogea. 

Ajungem la Mircea cel Bătrân (1386-1418): "Io Mircea Mare Voievod si Domn 
singur stapânitor a toata Tara Ungrovlahiei - citim în "porunca" adresata 
Tismanei la 23 noiembrie 1406 - si al pârtilor de peste munţi, încă si spre partite 
tatarasti si Herteg al Almasului si Fagarasului si domn al Banatului Severinului si, 
de amândouă părţile peste toata Podunavia, încă până la Marea cea Mare si 
singur stapânitor al Cetatii Dârstelor". (Constantin Giurescu Istoria Românilor, 
voi. II). 

Am prezentat acest capitol pentru a cunoaşte graniţele Tarii Româneşti la acea 
data. 

Ma întreb din nou de ce elevii din ultimul an de liceu, în pragul studenţiei, nu 
trebuie sa ştie cine a fost Mircea cel Bătrân si "Tara lui" în contextul european pe 
care manualul îl evoca numai declarativ. 

Participarea lui Mircea cel Bătrân în luptele cu turcii de la Câmpia Mierlei 
(Cosovo) din serbia unde creştinii sunt învinşi deşi sultanul Murad (atacatorul) 
este ucis în lupta, apoi cruciada de la Nicopole unde Mircea se afirma puternic 
sunt doar doua momente care nu pot lipsi din prezentarea istoriei. 

Dar Mircea cel Bătrân pe lângă participările la "războaie" este si un iscusit 
diplomat. O dovedesc, cele doua tratate încheiate cu Vladislav lagello al Poloniei 
si regele Sigismund al Ungariei. Xenopol prezintă cele doua puncte din acest 
ultim tratat. 

"1. Când regele va merge în persoana contra turcilor sa iasa si Mircea în 
persoana, iar când va trimite numai oşti sa fie îndatorat si Mircea tot la atâta. 

2. Sa dea lui Sigismund mâncare pentru ostile sale însă nu degeaba, ci cu plata". 
Si scrie mai departe Xenopol: "Acest tratat arata ca era ultimul act al emancipării 



Munteniei sub epitropia maghiara... Mircea nu numeşte pe regele ungurilor 
"Domnul sau" (sublinierea autorului) ci curat numai Domnul Rege Sigismund 
(sublinierea autorului). 

După lupta de la Rovine, deşi învingător, Mircea se retrage în Ardeal iar turcii 
pun în scaun un boier Vlad. Nu mai insist cu alte date istorice menţionând doar 
frumoasa ctitorie a Mănăstirii Cozia unde "odihneşte vremelnicul trup, sufletul 
aflându-si veşnicia în voia Domnului". 

Vlad Tepes despre care manualul subliniază doar "cruzimea" este cel a cărui 
domnie se întrepătrunde cu istoria lui Ion Corvin, si apoi a fiului acestuia, regele 
Matei al Ungariei de origine româna, oponenţi ai turcilor. 

Vom încerca în continuare sa vedem ce se petrece în Moldova, despre care 
manualul nu vorbeşte decât de "taranul la arat" si "descrierea plugului" cu slaba 
lui "productivitate". 

Prezentarea corecta care "Ne învata ca putem fi mândri de tara noastra, de 
faptul ca suntem cetateni ai acesteaia si ca aparţinem unei naţiuni, adica avem o 
identitate naţionala" (Citat din Introducerea manualului, pagina 5), nu suna oare 
fals, sau nu e o fraza goala, lipsita de conţinutul acoperitor tinzând sa înlocuiască 
"găurile negre" din manual? 

Am vorbit despre Dragos si nu vom mai aminti decât de locuitorii acestui tinut: 
Brodnici, Bolohoveni (de origine Geto-Daca) si de existnta oraşelor si cetăţilor de 
la gurile Dunării întemeiate de bizantini, preluate apoi de negustorii genovezi. ^ 
Subliniez numai acest text din P.P. Panaitescu Istoria Românilor, pagina 83: "în 
cele din urma Ludovic (regele Ungariei n.n.) renuta sa mai reia Moldova văzând 
ca orice încercare e zadarnica si astfel Bogdan devine stapânitor neatârnat 
întocmai ca Basarab în Tara Româneasca după luptele de la 1330". Acest act al 
Moldovei se petrece la 1359. 

După Latcu Vodă (1365-1373) fiul lui Bogdan, în Moldova începe o dominaţie a 
Musatinilor care dureaza până la sfârşitul veacului al XVI-lea si din care au făcut 
parte si Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare si Petru Rares. 

Roman Musat înfiinţează prima Mitropolie a Moldovei condusa de mitropolitul 
losif nerecunoscut însă de patriarhul grec de la Constantinopol. 

Ştefan I urmaş al lui Roman Musat este nevoit sa se lupte cu oastea lui 
Sigismund al Ungariei (primavara anului 1434) care îsi revendica Moldova, dar la 
Hintau este învins de moldoveni, izbânda însemnata pe piatra de mormânt a lui 
de la biserica din Radauti. 

Cei 32 de ani de domnie ai lui Alexandru cel Bun se caracterizează prin 
organizarea Bisericii Ortodoxe Române, recunoscuta de data aceasta de 
Patriarhia ecumenica de la Constantinopol. El ctitoreşte mănăstirile Moldovita si 
Bistriţa. 

Recunoscând suzeranitatea Poloniei (rege Vladislav lagello), Moldova este din 
nou periclitata de încheierea Tratatului secret de la Lublau dintre Sigismund al 
Ungariei (care recunoaşte suzeranitatea Poloniei asupra Moldovei) si Polonia, în 
care se stipulează ca în cazul în care Alexandru ar refuza sa dea ajutor împotriva 
turcilor, atunci Moldova va fi împartita între Polonia (Nordul) si Ungaria (Sudul). 
Tratatul nu s-a aplicat datorita faptului ca Alexandru cel Bun participa cu 300 de 
călăreţi moldoveni la asediul Cetatii Marienburg unde s-au luptat ostile regelui 



Vladislav cu cavalerii teutoni. 

în timpul domniei lui Alexandru cel Bun sunt aduse de la Cetatea Alba la 
Suceava, moaştele Sfântului loan cel Nou, socotit de atunci aparatorul Moldovei, 
în menţinerea acestui echilibru al Moldovei, între Ungaria si Polonia nu sunt 
lipsite de importanta căsătoriile lui Alexandru cel Bun. Prima soţie a lui de origine 
maghiara este prinţesa Margareta de Lozont (sublinierea aparţine lui Xenopoi), 
îngropata la 1410. 

A doua soţie este Neacsa sau Ana, după a cărei moarte, el se căsătoreşte în 
1411 cu Ringala sau Maria, vara regelui Vladislav ai Poloniei, de care se 
desparte în 1421. Alexandru cel Bun moare ia 1432, Moldova având parte până 
la 1432 de lupte pentru stăpânirea "scaunului domnesc". P.P. Panaitescu 
consemeaza: "Din nefericire în aceste ceasuri de primejdie, după moartea lui 
Mircea si Alexandru, urmeaza domni netrebnici, cari se lupta între ei pentru 
domnie". 

Ajungem astfel la Ştefan cel Mare. Istoria este prea bogata în relatări privind 
aceasta domnie, despre care tacerea vinovata a manualului nu are nimic de 
spus. Apreciez ca este la îndemâna oricui sa cunoască momentele cruciale ale 
acestei domnii, momente glorioase, dar si înfrângeri umilitoare (jurământul de la 
Kolomeia din 1485), războaie dar si acţiuni diplomatice până la Roma sau 
Veneţia. Cunoaşterea acestora este posibila si lesnicioasa oricui dar necesita 
trimiteri la lectura pe care manualul le refuza. îmi permit totuşi a cita doua pasaje 
din Istoria Românilor de Constantin Giurescu: "Barbat glorios si victorios care a 
biruit pe toti regii vecini... om fericit caruia soarta i-a hărăzit cu dărnicie toate 
darurile. Căci pe când altora..." (pagina 154) am prezentat aceste citate nu 
pentru a trezi emoţia, ci pentru a da de gândit celor ce se vor mai "hazarda" sa 
trateze despre Istoria Românilor. 

Asa cum afirma autorii manualului (fara concretizare din pacate) nici istoria 
noastra nu poate fi desprinsa de contextul internaţional. 

Domnia lui Petru Rares este legata si ea de evenimente majore petrecute în 
afara graniţelor ei. După batalia de la Mohaci (1526), Ungaria intra în mâinile 
turcilor, iar în urma incursiunii lor din 1541 în Buda, capitala tarii, se instalează un 
pasa. Astfel Ungaria este împartita în trei: nodul si nord-estul revin Austriei, 
partea centrala e tranformata în pasalâc (Timişoara), iar Transilvania rămâne 
principat de sine stătător. Ungaria renuta la titlul de regat. în aceste împrejurări 
Petru Rares are si el un rol hotărâtor. El ajuta pe loan Zapoloya (principele 
Transilvaniei) împotriva sasilor care sunt înfrânţi la Feldioara. Petru Rares a 
primit rasplata Rodna si Cetatea Ungurasului. în urma unei noi incursiuni al ui 
Petru Rares la Braşov, sasii cer pace si recunosc pe loan Zapoloya. Petru Rares 
domneşte de doua ori înconjurat de mari adversităţi: de la nord Polonia, din 
răsărit tatarii, iar din sud turcii, astfel ca tentativa lui de a se asocia cu loachin de 
Brandeburg esueaza. 

Petru Rares este ctitorul Mănăstirii Probota unde se afla înmormântat. 

Nici domnitorul Neagoe Basarab nu este agreat si nu-si gaseste "locul" în 
manual. 

Biserica episcopala de la Curtea de Argeş (bijuterie arhitectonica), biserica 
Mitropoliei din Târgoviste, Schitul Ostrov, precum si "daniile" către Tismana, 



Cozia, Cotmeana si Vişina, Govora sau către asezamintele ortodoxe din Sudul 
Dunării, caracterizează domnia lui. 

Laşa în urma sa învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul sau Teodosie, "lucrare 
moral-politica, carte de înţelepciune, de sinteza politica si îndreptar politic, 
însumând o îndelungata experienţa a cârmuirii" (Constantin C. Giurescu). 
în încercarea nostra de cronologie istorica, inexistenta în manual, ajungem la 
Mihai Viteazul. Istoricii care s-au aplecat cu competenta asupra existentei noaste 
pe aceste meleaguri, si de care am amintit mereu, considera ca se trece în acest 
timp de la "Evul mediu românesc" la Epoca Moderna. Xenopol denumea aceasta 
perioada de domnie "Epoca lui Mihai Viteazul" careiaîi consacra nu mai puţin de 
100 de pagini. 

"Deşi nu atât unirea tarilor române fusese tinta lui Mihai în cuceririle sale, si el le 
întreprinsese pe rând pentru a-si asigura poziţia lui de domn al Munteniei întâi 
prin cucerirea Ardealului, apoi prin aceea a Moldovei totuşi nu e mai puţin 
adevarat ca Mihai realizează fie si numai cât si pentru o clipa unitatea politica a 
tarilor române" (sublinierea autorului) scrie A. Xenopol. 

Domnia lui Mihai nu a însemnat (ca si la alţi mari domnitori ai noştri) un sir 
ascendent de victorii, de succese, ci ea a trebuit sa guste si amarul înfrângerilor 
atât diplomatice cât si militare. 

La 27 mai 1595 se încheie tratatul umilitor cu regele Sigismund Bathory care 
bate o moneda cu chipul lui, pe care se intitula domn si stapânitor al 
Transilvaniei, Tarii Româneşti si Moldovei. Urmeaza "strălucită victorie de la 
Calugareni asupra turcilor" (P.P. Panaitescu). Totuşi, după vizita lui Sigismund la 
împăratul Rudolf, balanţa diplomatica îsi schimba ponderea, iar împăratul Rudolf 
"îl recunoaşte domn pe viata ai Tarii Româneşti si cu drept de moştenire în 
familia lui" (P.P. Panaitescu). Situaţia nu dureaza mult astfel ca Sigismund 
cheama din Polonia pe varul sau cardinalul Andrei Bathory care este recunoscut 
ca principe si de dieta Transilvaniei în aprilie 1599. Mihai, loial împăratului 
Rudolf, ataca pe Andrei Bathory care se aliase cu turcii, si-l învinge în vestita 
bătălie de la Selimbar. Andrei Bathory fuge spre Moldova dar pe drum este 
atacat de secui si decapitat. 

"Capul lui este adus în fata lui Mihai Viteazul dar doamna Stanca vazându-l 
izbucneşte în lacrimi strigând: "Saracul popa, saracul popa", cuprinsa de o 
presimţire ca aceeaşi soarta era menita si lui Mihai. Acesta porunceşte ca Andrei 
Bathory sa fie angropat cu cinste domneasca, iar ucigaşii lui sa fie pedepsiţi cu 
moartea" (P.P. Panaitescu). 

După aceasta lupta Mihai devine principe al Transilvaniei, având de partea sa 
atât pe sasi cât si pe secui. Moldova (leremia Movila) era însă sub suzeranitatea 
Poloniei, care se afla în duşmănie cu Austria, aliata lui Mihai. 

La 1600 Mihai cucereşte Moldova si se proclama "Domn al Ardealului, Tarii 
Româneşti si Moldovei" (titlu care se vede pe sigiliul sau si în însemnele 
domneşti - P.P. Panaitescu). Dar împăratul Rudolf cere Ardealul pentru Austria, o 
armata a acestuia condusa de Gheorghe Basta îndreptându-se spre Ardeal. 
Nobilii maghiari care de nevoie trecuseră de partea lui Mihai, se rascoala si cer 
ajutorul lui Basta care ocupa Clujul si Turda. Mihai este înfrânt la Miraslau. în 
acest timp în Moldova polonezii îl readuc pe leremia Movila iar în Muntenia este 



adus Simion Movila. 

La 26 octombrie avangarda lui Mihai condusa de Baba-Novac este învinsa, după 
care grosul armatei lui Mihai se întâlneşte cu polonii la Bucov pe Teleajen la 20 
octombrie 1600, unde domnul român este înfrânt. Polonii intra în Ploieşti, apoi în 
Bucureşti si Mihai se va retrage spre Olt. O noua lupta împotriva lui Simion si a 
polonilor la Curtea de Argeş se încheie rau. în noua situaţie creata, Mihai cu o 
ceata de călăreţi pleaca spre Viena si apoi Ia Praga de unde, deşi primit cu 
onoruri, nu obţine nimic. în Ardeal nobilii unguri l-au dorit pe Basta pentru a 
scapa de Mihai, nevoind sa rămână sub austrieci. De aceea aflând ca Sigismund 
Bathory vine cu ajutor polonez spre Ardeal, ei se rascoala împotriva lui Basta, iar 
Sigismund Bathory se întoarce pentru a treia oara în scaun. Austria avea acum 
nevoie de Mihai împotriva lui Sigismund, împăratul intervenind pentru împacarea 
lui cu Basta. La Guraslau Sigismund este învins si fuge în Polonia. Mihai după 
victoria de la Guraslau, în opoziţie cu Basta, trimite împăratului în numele sau 
steagurile cucerite în lupta, punându-se astfel chestiunea care din cei doi va 
guverna Ardealul. în dimineaţa zilei de 9 august 1601 lângă Turda, o ceata de 
mercenari năvălesc în cortul lui Mihai si-l omoara din ordinul lui Basta. "Si daca îi 
văzu ca sosesc ieşi din cort înaintea lui si le zise: «Bine ati venit voinicilor, 
vitejilor I» lara ei se repeziră asupra lui ca nişte dihănii sălbatice cu săbiile 
scoase, iara unu se si repezi cu suliţa si-l lovi drept în inima, iara altul degraba îi 
taie capul si căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu pentru ca nu stiuse nici se 
prileji sabia în mâna lui cea iute si ramase trupul lui gol în pulbere aruncat" 
(Cronica Tarii Româneşti). 

Capul lui Mihai a fost dus la Mănăstirea Dealu si "înmormântat sub o lespede cu 
următoarea inscripţie: «Aice zace cinstitul si răposatul capul creştinului Mihai 
Marele Voievod ce-au fost domn Tarii Româneşti si Ardealului si Moldovei; 
cinstitul trup zace în Câmpia Turdei si când l-au ucis Neamtii ani au fost 7109 
(1601), în luna august 8 zile. Aceasta piatra au pus-o jupân Radu Buzescul si 
jupâneasa Preda»" (C.C. Giurescu, Istoria Românilor). 

"Golul istoric" din manual nu aminteşte nimic despre opera culturala a lui Matei 
Basarab si Vasile Lupu remarcabila prin sublinierea "identităţii naţionale" 
pomenita numai declarativ în manual. 

Cai doi domnitori în afara războaielor dintre ei, stabilesc o cotitura prin 
introducerea oficiala a limbii române în Biserica si în cancelariile domneşti. Ei 
primesc câte o tipografie de la Petru Movila mitopolitul Kievului pe care o aseaza 
la Câmpul Lung - mutata apoi la Govora - respectiv la Mănăstirea Trei Ierarhi din 
laşi, acea bijuterie, ctitorie a lui Vasile Lupu. 

Mitropolitul Moldovei Varlaam gaseste în casa boierului cărturar Udriste Năsturel, 
comnatul lui Matei Basarab (1644) Catehismul Calvinesc. El concepe si tipăreşte 
remarcabilul Răspuns la Catehismul Calvinesc tipărit la Balgrad în 1642. In 
timpul acestor domnii se tipăresc în limba româna nu numai un număr foarte 
mare de cârti religioase cum ar fi Cazaniile ci si primele cârti de legi numite 
Pravile, cea mica de la Govora tradusa din slavona, si cea mare tradusa din 
greceşte. 

Se mai tipăreşte în româna povestea lui Varlaam si loasaf - roman popular. 

Nu putem trece cu vederea din aceasta epoca numele Mitropolitului Ardealului 



Simion Ştefan care, în prefaţa la Noul Testament (1648), ridica pentru prima data 
problema neologismelor în limba româna. Citez din memorie prezentarea făcută 
de profesorul meu de limba româna Pompilui Constantinescu în clasa a Vl-a de 
liceu (astazi clasa a X-a) în anul 1940. "Am cautat (spune Simon Ştefan) sa 
folosesc în traducere cuvinte care sa fie înţelese de toti căci cuvântul trebuie sa 
fie ca si banul căci acela este bun care circula peste tot locul, iar unde nu am 
găsit l-am scris asa cum era". 

Continuând cronologia istorica vom aminti pe Serban Cantacuzino numit de P.P. 
Panaitescu "protector al culturii", el înfiinţând la Bucureşti o Şcoala superioara 
domneasca si traducând în româneşte Biblia (1688) care îi poarta numele: Biblia 
lui Serban. în timpul domniei lui este nevoit sa faca fata cu mare greutate 
asaltului turcesc împotriva Austriei. Ei "înconjoară Viena si poruncesc lui Serban 
Cantacuzino sa-i însoţească. Acesta, creştin, le dadea de ştiri (austriecilor n.n.) 
despre mişcările si forţele turcilor iar tunurile lui erau încărcate cu paie" (P.P. 
Panaitescu). Serban Cantacuzino moare subit în timp ce o solie a sa pleaca la 
Viena ca "sa aşeze Tara Româneasca sub protecţia Austriei" (P.P. Panaitescu). 
Totala tăcere a manualului privind ultimii domnitori Constantin Brâncoveanu al 
Tarii Româneşti si Dimitrie Cantemir al Moldovei, înainte de instalarea "secolului 
fanariot" se înscrie pe aceleaşi coordonate de refuz în a sublinia elementele 
caracteristice care definesc specificul naţional cât si rolul jucat de domnitorii 
români în context internaţional (în cazul nostru Austria - Rusia - Turcia). Ma refer 
la pacea de la Carlovitz (1699) încheiata între Austria (învingătoare) si Turcia în 
urma bătăliei de la Zenta (1697) cât si la lupta de la Poltava (1709) când Carol al 
Xll-lea al Suediei este învins de tarul Petru I al Rusiei. Toate evenimentele 
petrecute în jurul nostru determina pe domnitorii români la acţiuni si demersuri nu 
numai politice pentru apararea intereselor naţiunii române, dar acesta este numai 
un aspect care ne obliga a ne apleca asupra celor doi domnitori. 

Brâncoveanu este domnitorul care laşa posterităţii nu numai monumente 
arhitectonice de mare valoare artistica, dar imprima acestora si un anume stil 
ramas sub denumirea de "Stil Arhitectonic Brâncovenesc", specific românesc. 
"Niciodată ca în vremea iui Brâncoveanu, cultura ortodoxa nu a avut o 
exapansiune mai mare... El a pus sa se tipareasca cârti bisericeşti în limba araba 
pentru ortodocşii din Sinai, precum si altele în limba georgiana care străbătură 
până la Caucaz" (P.P. Panaitescu). 

Dar supremul gest prin care Constantin Brâncoveanu trece în rândul marilor 
mucenici ai Bisericii noastre este acceptarea morţii sale (prin taierea capului) în 
credinţa ortodoxa după ce asista la decapitarea ginerelui sau lanache Vacarescu 
si a fiilor sai. Gest cutremurător! 

"Dimirie Cantemir a fost cel mai mare reprezentant al vechii scoale istorice 
molodvenesti" (P.P. Panaitescu). Afirmaţia este susţinuta de principalele scrieri 
ale acestui erudit: Descrierea Moldovei (Descriptio Moldaviae); Istoria Imperiului 
Otoman (ambele scrieri cu litere mici); Hronicul Vechimii Româno-Moldo-Vlahilor 
în româneşte, scriere ramasa neterminata. 

în urma publicării lucrărilor sale a fost ales membru al Academiei din Berlin, 
în urma confruntării armate între ruşi si turci la Stanilesti, ultimii ieşind învingători, 
laşa pe tar sa se întoarcă acasa în schimbul primirii din partea acestuia a Cetatii 



de Azov. Cantemir este adăpostit de tar în Rusia. Astfel începe epoca fanariota 
la 1711 în Moldova si 1714 în Muntenia. 

Ajuns în Epoca Fanariota, care dureaza până în anul 1821, manualul consacra 
numai 3 rânduri evenimentului care a condus la ocuparea Olteniei de austrieci, la 
rapirea Bucovinei si uciderea domnitorului Grigore Ghica (autorii nici nu 
pomenesc despre aceste evenimente) precum si luarea Basarabiei de ruşi. 
Evenimentele sunt mult mai complexe însă autorii considera ca elevii absolvenţi 
de liceu nu trebuie sa le cunoască, deşi în marea lor majoritate nu se vor mai 
întâlni cu Istoria Românilor. 

Capitolul Transilvania sub stăpânirea Imperiului Habsburgic abunda de 
ambiguităţi si insinuări: 

- Transilvania era "o provincie multietnica"; 

- "Românii ardeleni constituiau peste jumătate din totalul locuitorilor" (cât peste 
jumătate? "jumătate plus unu? " ca Ia votul din Parlament? n.n.); 

- "Pentru ca austriecii erau catolici i-au îndemnat pe români sa se apropie de 
catolicism" (De fapt nu prea "i-au îndemnat" ci s-a tras cu tunul în bisericile 
ortodoxe si în mănăstirile lor, darâmându-le în buna parte n.n.); 

- în anul 1784 taranii moţi din Munţii Apuseni conduşi de Horea, Cloşca si Crisan 
se rascoala împotriva nobilimii... (se patineaza uşor fara a se menţiona care 
nobilime n.n.); 

- "Daca oamenii de rând, de etnii diferite erau obişnuiţi sa traiasca împreuna, în 
condiţii destul de bune (subl. n.), în schimb elitele lor se vor confrunta mereu 
pentru metinerea sau obţinerea unor poziţii conducătoare"... (Rascoala lui Horea 
a avut loc pentru ca "se traia destul de bine"? în aceasta rascoala s-au confruntat 
"elitele"? n.n.); 

Si pentru "a accentua", "a sublinia" faptul ca manualul de Istoria Românilor, la 
acest capitol aminteşte de rascoala lui Horea în 10 rânduri, găsim doar pozele 
împăratului losif al ll-lea si a episcopului greco-catolic Inocentiu-Micu-KIein. 

La pagina 38 în 10 jumatati de rând se aminteşte de "acţiunea militară" de la 
1821 a lui Tudor Vladimirescu care "va eşua datorita neînţelegerilor dintre Tudor 
Vladimirescu si greci" spun autorii. Si modul de tratare al evenimentelor istorice 
nu permite a intra în amănunte ca: la 1821 a fost o rascoala începută din 
rândurile ţăranilor pentru dezrobirea lor, ulterior dorindu-se ti înlăturarea 
domniilor fanariote greceşti si ca Alexandru Ipsilanti, refugiat în Rusia, pregăteşte 
o rascoala a Eteriei greceşti împotriva turcilor, dorind ca aceasta sa înceapa în 
Moldova. 

Tudor însă nu este dispus sa se faca instrumentul grecilor: "Nu sunt deloc gata, 
spune el, sa vărs pentru tara greceasca sângele românilor" (P.P. Panaitescu). 
Divesiunea acestui manual, monument de omisiuni, se doreşte cât mai completa 
si eventual convingătoare. Subcapitolul 5 al Capitolului 3 Premisele construirii 
României moderne, se intitulează: "inventarea naţiunii moderne". 

Este imposibil ca iluştrii făuritori ai acestui manual sa nu ştie ca noţiunea de 
invenţie care include noutate si progres mai are si accepţiunea de: "Afirmaţie 
care susţine ca adevarate lucruri inexistente, imaginare, mincinoase; minciuna" 
(Dicţionarul Limbii Române). Dar îi las pe dânşii sa-si prezinte gândirea care i-a 
condus la denumirea capitolului. 



"în prima jumătate a secolului al XlX-lea intelectualii romantici vor "inventa" 
naţiunea româna (ca nu se formase? nu se închegase? nu se constituise? n.n.), 
adica vor scrie o istorie a acesteia foarte înfrumuseţată (termen menit sa-l 
înlocuiască discret pe cel de minciuna n.n.)... vor constitui apoi imaginea de sine 
a naţiunii (care după dânşii era un fel de hibrid, facere în eprubeta n.n.) vorbind 
despre trasaturile care i-ar deosebi pe români de alte popoare. (De fapt nu-i 
deosebeşte nimic ?! n.n.) 

Toate aceste trasaturi vor forma identitatea naţionala româneasca". Citez în 
continuare: "trăsătură caracteristica identităţii naţionale moderne consta în faptul 
ca aceasta este construita de intelectuali (din nou "construita" înlocuieşte firescul 
exista n.n.) acest nou tip de legătură între oameni (identitatea naţionala) este 
strâns legat de fenomene cum ar fi alfabetizarea, laicizarea, industrializarea, 
urbanizarea si democratizarea societăţii moderne. 

în dorinţa lor de a construi o naţiune, romanticii au exagerat (subl. n.n.) de multe 
ori pentru ca trasaturile pe care le atribuiau românilor, cum ar fi ospitalitatea, 
vitejia sau bunatatea nu erau caracteristice doar acestora ci puteau fi întâlnite la 
oricare alt popor". Am încheiat lungul citat, domnilor profesori, domnilor doctori în 
istorie, dumneavoastră chiar nu stiti ca "alfabetizarea, laicizarea, industrializarea, 
urbanizarea", sunt factori de civilizaţie si nu de identitate naţionala? Ca civilizaţia 
este elementul de dezvoltare materiala si ca diferenţierea care duce la 
specificitate este în special cultura care are amprenta preponderent spirituala? 
Lăsând faptul ca în enumerarea de mai sus citata ati introdus si o mica 
"sopârlita" (iertati termenul), aceea de "laicizare". Românii după 45 de ani de 
ateism sunt însetaţi după Dumnezeu. Va rog încercaţi sa găsiţi un singur element 
caracteristic care sa ne reprezinte când vorbiţi de identitate naţionala, ea nefiind 
cu nimic exemplificata. Amintiţi mai departe de toleranta ca si cum nu ne-ar fi 
specifica, uitând sau omitând ca românii nu au dus războaie de agresiune, de 
cucerire. 

Mai departe afirmaţi: "de-abiaîn ziua de astazi naţiunile europene, printre care si 
România au învatat ca deşi identitatea naţionala trebuie respectata în continuare 
(Care? Cum? Ce este ea? n.n.), exista multe alte valori europene si universale 
care sunt tot atât de importante ca si cele naţionale (Deocamdată am fost "traşi 
de urechi" si s-au făcut presiuni pentru legiferarea homosexualităţii. Probabil vor 
urma căsătoriile între sexe de acelaşi fel n.n.)." 

în subcapitolul următor Societatea româneasca si începuturile modernizării ei 
aflam caracteristicile acestei perioade. Redau din manual: "sub conducerea unei 
noi generaţii a elitei româneşti alcatuita din copiii educaţi în Occident ai marilor 
boieri, aceste categorii sociale urbane vor fauri România moderna deschizând 
larg porţile tarii în fata influentelor occidentale. Mai întâi ei adopta hainele 
nemtesti (sublinierea manualului)... Doamnele din înalta societate îsi primesc 
musafirii în saloane elegante, pregătesc spiritul public (subl. manualului) din 
Principate pentru o viata noua. 

Dificultăţile pe care le întâmpina pe acest drum (spaţiul românesc, cf. 
manualului) se datorau întârzierii cu care s-a declanşat aici procesul de 
modernizare, ca si a rezistentei manifestate de înnoiri de către realităţile 
tradiţionale". Rezistenta a fost la maimuţăreli domnilor! Cititi ca lumea pe 



Alecsandri si pe toti clasicii noştri si veţi afla carecteristicile epocii cât si deraierile 
filfizonesti. 

în ceea ce priveşte Revoluţia de la 1848 din Transilvania manualul ne 
informează ca, "în confruntarea în care a izbucnit, ficare tabara credea cu tărie 
ca dreptatea este de partea sa si ca lupta pentru o cauza sfânta". Raţionamentul 
ne aminteşte de judecata anecdotica a "Sultanului": "su tu ai dreptate si tu ai 
dreptate". 

La pagina 65 găsim un citat al lui P.P. Carp, iar sub fotografia lui, printre altele si 
fraza: "fiind nişte mari boieri orgolioşi conservatorii nu se cramponau de putere", 
îmi iau permisunea sa prezint câteva din ideile conservatorilor, extrase din 
memoriile lui P.P. Carp publicate de scriitorul Const. Gane (decedat în anii '50 în 
închisoarea Aiud) sub titlul P.P. Carp si locul sau în istoria politica a tarii, voi II, 
1936: "cei sărăci, cei slabi în a căror nume s-a făcut marea revoluţie creştineasca 
stau încă în aşteptarea realizării făgăduinţelor milenare. Politiceşte aşteptarea lor 
va fie eterna căci cârmuirea maselor prin mase este o utopie care veşnic va duce 
la o dureroasa dezamăgire". Si încă doua fraze pe care le consider pline de 
actualitate. Criticând politicianismul spune: "Au nevoie sa te duci la cutare si 
cutare om politic sa te închini lui si sa zici ca eşti cu dânsul, si atunci, deşi fiind 
escroc, hoţul hoţilor, banditul bandiţilor, de îndata devii om cinstit si de talent". Iar 
mai departe: "Este ameninţat acela care fara munca se pune la serviciul cutarui 
si cutarui om influent si prin aceasta ajunge ministru deşi nici cunoştinţele nici 
caracterul lui nu-i dau drept la aceasta, este amenitat, domnilor, falsul talent si 
falsul liberalism de care noi nu voim". 

Stimati istorici - autori ai manualului, trec peste perioadele care au urmat până în 
anul 1948, deşi ar fi foarte multe evenimente de punctat, unul dintre ele fiind 
scoaterea de sub lege a partidului comunist din 1924 "datorita activitatilor 
revoluţionare pe care le-a organizat" spune manualul. în realitate este datorata 
aderării la Internaţionala a lll-a de Ia Budapesta unde nu se recunoştea tratatul 
de la Versailles. 

M-am oprit la acest an de referinţa 1948, pentru ca este anul declanşărilor 
arestărilor în masa. Voi sublinia câteva aspecte. în revista Memoria se afla 
publicate în mai multe exemplare ale sale o harta cu Geografia Detenţiei care 
cuprinde 115 lagare, închisori si azile psihiatrice supraaglomerat populate în 
perioada 1948-1964. Aceasta harta cred ca îsi are locul bine venit în atlasul de la 
finele manualului. 

Studiul de caz de Ia pagina 118 "Fenomenul Piteşti" este în linii mari bine prins si 
as putea spune nemistificat asa cum s-a încercat după 1990. Eu îl numesc 
"Experiment" urmat de "Fenomen", materialul succint prezentat în suplimentul 
Aldine al României Libere în 11 septembrie 1999. Câteva detalii fara prea mare 
importanta se impun a fi menţionate. Secretul reeducării a fost aflat în Occident 
pe mai multe cai, una din ele fiind soţia unui cunoscut doctor din Cluj arestata în 
1955 de la care am aflat destule lucruri interesante în acest sens. 

De asemenea menţionez ca reeducarea este oprita oficial la Gherla la 1 ianuarie 
1952, unul din supravieţuitori fiind si subsemnatul. 

Statul si societatea civila după 1989 (pp. 132-133) cuprinde câteva aprecieri 
pertinente, cam palide este drept si quasiambigue, al căror adevar poate fi 



descoperit "printre rânduri". Din pacate aceeaşi lipsa de orizont prezintă în Studii 
de caz de la pp. 140-141 figuri mai puţin reprezentative carora Istoria ar trebui sa 
le adreseze invitaţia de a mai aştepta, asa cum s-a petrecut si cu ziariştii dintre 
cele doua războaie mondiale, care totuşi nu erau "consacraţi" în manualele 
şcolare. 

Urmând cronologia manualului doresc sa vin cu câteva precizări privind anul 
1958. în acest an s-au petrecut câteva evenimente si anume: 

- preconizarea retragerii trupelor sovietice din România; 

- declanşarea finalizării colectivizării; 

- evenimentele din Franţa. 

Având în vedere ca numai cu mai puţin de un an si jumătate în urma se 
petrecuse "Revoluţia din Ungaria", fata de care românii, în special tinerii, nu 
asistaseră indiferenţi, P.C.R. hotărăşte sa demonstreze ca cele doua evenimente 
majore mai sus menţionate, vor avea loc ca dorinţa si voinţa "a întregului popor". 
Ca urmare, în martie 1958, se modifica Codul Penal introducându-se un alineat 
prin care "omisiunea de denunţ" se pedepseşte ca si infracţiunea care a generat- 
o. Cadrul "legal" fiind creat, se declanşează cele mai mari arestări de la 1948 
încoace. Daca atunci motivele arestării aveau la baza atitudini si fapte 
protestatare fata de instaurarea comunismului, acum se fac de securitate cele 
mai mari înscenări. Se "întocmesc" "loturi" în care cei arestaţi nu se cunoşteau, 
iar pedepsele date nu sunt sub 15 ani. închisorile vor geme neîncapatoare până 
în 1964. 

Ajuns la finele lecturii manualului îmi permit sa închei aceasta incursiune în 
istorie cu câteva concluzii. 

Sumare concluzii 

Apreciind ca o generaţie înseamnă un interval de 25 de ani, socotesc ca ma 
despart mai mult de doua generaţii de cei carora le este adresat manualul - 
respectiv elevii. Acest lucru nu ma opreşte însă sa constat cu multa satisfacţie 
precocitatea tinerilor de azi, capacitatea lor de percepţie cât si volumul de 
cunoştinţe ce-l pot înmagazina, superior anilor 1934-1942 când mi-am făcut 
studiile liceale. De aceea apreciez ca nu trebuiesc tratati ca lipsiţi de 
discernământ, incapabili de a înţelege "Istoria noastra" decât daca le este 
prezentata ca o "poveste interesanta" (spune manualul) un fel de Legendele 
Olimpului zic eu. Istoria este o succesiune de fapte, de victorii si înfrângeri, 
ridicări si căderi, iar în ceea ce priveşte poporul român, ea este un "slalom" 
pentru supravieţuire, căci, în decursul a sute de ani, încă de la formare i s-a 
imprimat un mod de existenta ce permanent a însemnat aparare în direcţii clare: 
social, creştin, naţional. 

"... A.D. Xenopol a făcut prin cunoştinţele si aplicările sale de spirit, din Istoria 
Românilor pentru întâia oara un sistem". (N. lorga) 

"în Istoria Românilor din Dacia Traiana Alexandru Xenopol ne-a dat cea dintâi 
forma sintetica a Istoriei Naţionale în exprimarea ei cea mai larga până acum, pe 
temeiul materialului cunoscut până atunci si adunat de dânsul din izvoare de 
întâia mâna" (Dimitrie Onciul). Ambele citate din prefaţa la ed. a lll-a din 1925 - 
citez acum chiar A. Xenopol din acelaşi volum. "Am împartit întregul curs al 
poporului nostru în patru perioade, care însă nu se potrivesc cu cele ale istoriei 



generale a popoarelor apusene. Istoria antica, medie si contemporana se 
regăsesc la Români însă într-un alt înţeles si oprindu-se aiurea decât aceleaşi 
perioade ale istoriei apusene. Istoria antica, medie si contemporana se regăsesc 
la Români însă într-un alt înţeles si oprindu-se aiurea decât aceleaşi perioade ale 
istoriei apusene. împărţirea făcută de mine a fost următoarea. Istoria veche a 
poporului român începe la primele cunoştinţe ce ie avem asupra tarilor noastre si 
la primele neamuri ce le-au locuit, spre a se opri la descălecarea principatelor în 
sec. al Xlll-lea. Ea cuprinde tot acest complex de împrejurări care contribuie la 
făurirea nationalitatii române. Din aceasta perioada naţia româna ieşi cu 
caracterul ei propriu ca element deosebit în sânul popoarelor înconjurătoare a 
căror înrâurire o suferise. Primul neajuns al poziţiei noastre geografice este deci 
ca pe când Ginta latina formează ca un continent în apusul Europei, noi latinii 
rasariteni suntem ca o insula pierduta într-un ocean de neamuri străine." Nu mai 
revin asupra celorlalte împărţiri ale istoriei în gândirea lui Xenopol, pe care l-am 
citat numai pentru a sublinia ca "etapele" istoriei nostre au alta succesiune de 
date decât cele ale istoriei Apusului. 

Revenind la ideea iniţiala care viza tineretul, consider ca modul în care se face în 
debut prezentarea manualului la capitolul Cum se foloseşte manualul este cam 
infantil. A-i spune unui elev în clasa a Xll-a ca (acesta este n.n.) document 
istoric, înseamnă a-l trata ca la grădiniţă "grupa mica". 

Nu prea corespunde realitatii nici afirmaţia ca în "istoria lor românii nu au reuşit 
întotdeauna sa comunice cu restul continentului". Stau mărturie afirmaţiei noastre 
participarea românilor la cruciade, sau relaţiile cu Papalitatea, Polonia, Germania 
etc., etc. 

Manualul se încadrează perfect în tendinţa actuala de a se înlocui noţiunea de 
naţional cu cea de internaţional. Constatam ca nu întâmplător s-a înlăturat din 
terminologia curenta termenul de şovinism, care se potriveşte perfect exceselor 
naţionale extremiste. Aceasta înlăturare sau mutatie a determinat si asocierea a 
doi termeni care se exclud, si anume noua sintagma national-comunism, aceasta 
fiind un fel de ateo-teism. Aceasta noua terminologie are rolul compromiterii ideii 
de naţional. Comunismul nu poate fi decât internaţional, iar cei care încearcă 
introducerea noului termen o fac pentru scoaterea din circulaţie a ideii de 
naţional. 

Perioada postdecembrista nu este prea fericit prezentata din aceeaşi lipsa de 
orizont apolitic, afectat sensibil de cei 45 de ani care si-au pus vizibil amprenta 
pe gândirea societăţii româneşti. Incontestabil autorii manualului au dorit sa fie o 
oglinda a acesteia (societatea actuala) prezentând "realizatorii vedeta" (spune 
manualul) care din pacate nu au fost în "anonimat" în perioada de trista amintire. 
Fara prea mare efort se putea afla material suficient care sa ateste ca din acea 
uriaşa armata a rezistentei, s-au detaşat personalităţi care au convertit suferinţa 
în creaţie. Si aceştia nu au fost, nu sunt deloc putini. Peste doua sute de poeţi, 
de memorialişti sau artişti plastici, au aşternut cu talent în versuri, proza, 
sculptura sau muzica, permanentele acestui neam, care sa ofere elemente 
privind identitatea noastra naţionala din punct de vedere cultural si spiritual. 
Aceasta creaţie constiutie patrimoniul cultural care defineşte perioada amintita, 
asupra careia istoricii au obligaţia sa se informeze pentru a-si culege elementele 



autentice de identitate naţionala, invocata dar nedemonstrata de manual, 
în ceea ce priveşte integrarea europeana, este un lucru elementar, asa cum am 
mai aratat în cursul acestei prezentări, ca nu ne putem sustrage contextului 
internaţional al epocii în care trăim. Este adevarata sinucidere, pentru ca libera 
circulaţie a indivizilor are în prezent viteze cosmice. Aceasta "integrare" însă atât 
de dorita si de necesara nu trebuie sa însemne a copia pentru ca noul mimetism 
ne-ar transforma în maimuto-papagali. 

De asemenea din când în când poate ar trebui amintit ca noi românii nu ne-am 
socotit niciodată eliminaţi din Europa si ca din nefericire împotriva voinţei noastre 
si a sutelor de mii care au înfundat închisorile, au împânzit munţii sau au 
transformat Baraganul într-o Siberie, România a fost obligata (si nu numai ea) de 
cei din afara ei, sa se supună unor decizii - ca de atâtea ori în istoria sa - prin 
care era predata Răsăritului. 

Nu noi românii ne-am ales acest drum, el ne-a fost dictat! S-au pus lanţurile pe 
noi, apoi ni s-a cerut ca noi sa le dam jos! Si le-am dat jos tot când condiţiile 
internaţionale ne-au fost favorabile, deşi am încercat de multe ori ca si alţii din 
jurul nostru sa ne scuturam. Fondul nostru însă nu s-a alterat cu toate adaptările 
la care am fost constrânşi, de aceea integrarea în contemporaneitate pe care ne- 
o dorim nu trebuie sa faca abstracţie de tradiţie care face parte din identitatea 
naţionala. 

înainte de final îmi permit încă o remarca. Ca domnii istorici deţinători ai titlului de 
doctor si-au asumat răspunderea întocmirii acestui manual este treaba domniilor 
lor, dar ca un minister numit al Educaţiei Naţionale (nu internaţionale) îi da girul 
sau este imposibil de înţeles. 

în aceasta perioada când totul se "vinde" si se "cumpără" de foarte multe ori ilicit, 
este dureros ca si ISTORIA NAŢIONALA a fost tratata ca o marfa aruncata pe 
taraba. 

închei aceste gânduri asupra ISTORIEI NOASTRE NAŢIONALE tot cu un citat 
din A.D. Xenopol: 

"Fericit e poporul ce poate avea în aceasta lume un ideal de realizat; al nostru 
este viu înaintea ochilor si noi sa nu-l vedem! Sanatate si rabdare cetitorilor, iar 
tinerilor îndemn la cetit căci însuşirile cele mai mari ale unui popor nu se 
desăvârşesc decât prin studiul desfăşurării trecutului sau." 

13. La Naşterea Mântuitorului 
Clopotele din Aiud 

Dumnezeu în mila si marea dragoste pentru cel pe care L-a creat - dar care prin 
neascultare a căzut în pacat - a hotărât sa trimită pe Fiul Sau, în chip de OM 
pentru a ne arata Calea spre Mântuire. 

Pruncul lisus, cărui Naatere o praznuim an de an, a venit printre noi cu cel mai 
profund îndemn: DRAGOSTEA. Totul păleşte în fata ei. El a adus în fata 
învăţăturii vechi „ochi pentru ochi si dinte pentru dinte” sau al celei „Sa-I iubeşti 
pe aproapele tau si sa-l urăşti pe vrăjmaşul tau”, o alta piatra de temelie: “Eu va 
spun: iubiţi pe vrăjmăşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce va blesteama, faceţi bine 
celor ca va urase si rugati-va pentru cei care va vatama si va prigonesc, ca sa fiţi 
Fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, ca el face sa rasara soarele Sau peste cei rai 
si peste cei buni si face sa ploua peste cei drepţi si peste cei nedrepţi. Ca daca-i 



iubiţi pe cei ca va iubesc, ce rasplata veţi avea? Oare vameşii nu fac si ei la fel” 
(Matei, Cap. 5 - 38 - 48) 

Dar tot El îi avertizează pe ucenicii Lui, chemându-i la Sine „dându-le puterea 
asupra duhurilor necurate...” si spunându-le : „lata, Eu va trimit ca pe nişte oi în 
mijlocul lupilor: fiţi dat înţelepţi ca şerpii si blânzi ca porumbeii. Feriti-va de 
oameni căci va vor da pe mâna soboarelor si-n sinagogile lor va vor biciui...si va 
da frate pe frate la moarte si tata pe fiu si se vor scula copiii împotriva părinţilor 
si-i vor ucide. Si veţi fi urâţi de toti din pricina numelui Meu; dar cel ce va rabda 
până la sfârsit acela se va mântui”. (Matei, Cap. 10; 16, 17, 22). 

Cutremurător de actuale, învatamontele Lui au avut darul de a-i călăuzi pe cei 
care, alungaţi din viata de zi cu zi în tenebre special amenajate, ca, gustând din 
amarul prigonirilor sa-l preschimbe în sublimul înălţării spirituale, 
în timp ce „afara” se adevereau Cuvintele Mântuitorului prin instaurarea statala a 
învrăjbirii semenilor, din temnite se ridicau rugi fierbinţi pentru cei „ramaşi”, 
pentru îmblânzirea asupritorilo rsi întărirea asupriţilor. Strigatele si rugile se 
înaltau individuale sau colective dintre ziduri de trista memorie : Aiud, Gherla, 
Jilava, Sighet, Văcăreşti, Canal, Mine, Ocnele Mari, Tg. Ocna, Râmnicu Sarat, 
Botoşani si altele câteva zeci. 

Dar cea mai înaltatoare vibraţie care strabatea văzduhul era cea a clopotelor 
care deopotrivă te înfiorau si te faceau sa evadezi din spaţiul celor câţiva metri 
patrati ai celulei. 

Rugându-ma si ascultând dangătul lor ma detaşam total de cele patru reci si 
neospitaliere. 

„Bat clopotele-n turla sus 
La o biserica-n Aiud 
Si parca glasul lui lisus 
De peste veacuri îl aud, 
încet, atâta de încet 
Răsună şoaptele Divine 
în ceruri sau în Nazaret: 

„Cei osteniţi veniţi la Mine!” 

Bat clopotele altor vremi 
Armonios ca si acum 
Plângi trista mama si ma chemi 
în noaptea Sfânta de Crăciun. 

O! Blândule Mântuitor 
Cu tine toti cei dragi suspina 
Revarsa-n inimile lor 
Potop de tihna si lumina, 
în calde melodii, de-argint, 

Bat clopotele tot mai tare 

Celor ce suferă alint 

Iar celor ce nu cred „Chemare”!” 

Blândul lisus nu ne-a părăsit chiar si atunci când, vremelnic răpuşi, nu L-am mai 
invocat. La Naşterea Sa ne-a bătut în zăbrele, ne-a ciocănit în obloane si ne-a 
vestit ca totuşi nu sutem părăsiţi, îndemnându-ne sa credem ca drumul pe care 



ni l-am ales este al Fericirii Mântuitoare în vremuri când eram lipsiţi de bucuriile 
pământului. 

Pereţii si ţevile caloriferelor nu mai pridideau sa transmită caldele urări, pline de 
speranţe care nu ne părăsiseră, dar care aveau de aşteptat îndelung, nici astazi 
negasindu-si împlinirea deplina. Simţeam Aiudul în maretia unei „bai de 
dragoste” care ne copleşea. 

Târziu, după îndelungaţi ani, am încercat sa imortalizez acele stări care au 
pecetlui clipe, zile si ani, în oratoriul „Calvar”, care a fost interpretat în Sala de 
Concerte Radio la data de 15 noiembrie 1997 de către Orchestra Naţionala 
Radio, sub bagheta maestrului Paul Popescu si a Corului Radio condus de 
regretatul maestru Aurel Grigoras. 

14. Geto-dacii 

Istoria unui neam este în mare parte determinata de natura în sânul careia e 
aşezat. Lege fireasca de la care nu s-a putut sustrage nici poporul român. 

Din elementele fireşti, configuraţia si aşezarea tarii, vor juca rolul cel mai mare în 
mersul istoriei unui popor, deşi acest rol se poate modifica după cum se 
îndreaptă pasul timpurilor. Natura reprezintă prin formele ei neclintite si 
înţepenite, elementul statornic în viata poporului, plăsmuirile mintii omeneşti, pe 
cel progresiv si schimbător. Din aceasta întretesere se desface de-a lungul 
veacurilor istoria neamurilor. 

Privind o harta a Europei vom vedea ca neamurile de origine latina ocupa o 
masa compacta în vestul continentului în regiune fericita unde cultura 
omeneasca a dat cele mai strălucite roade, spre deosebire de poporul român 
care e izolat de cei cu aceeaşi origine cu a lui. 

Pe de alta parte, aşezarea munţilor Carpati în centru tarii a determinat o serie de 
stări în istoria noastra, stări uneori favorabile noua, alteori potrivnice. 

Astfel prin aceasta aşezare muntele care ar trebui sa-i constituie graniţa si sa-l 
despartă de alte nationalitati, a străbătut însusi poporul român rupând veacuri 
întregi continuitatea tarii si împartind-o în regiuni. Prin aşezarea lor uriaşa statuie 
în mijlocul naţiei române Carpatii au împartit neamul romaânesc în doua 
trunchiuri aflate sute de ani, unul sub influenta Apusului, altul a Răsăritului. 

Pe de alta parte, insa, Carpatii au fost adapostire nemului nostru în timpul vijelios 
al năvălirilor barbare, l-au ocrotit si mântuit de pieire, pastrîndu-l până la un punct 
ferit de multe amestecuri si oferindu-i cu toata ospitalitatea nepatrunsele-i păduri 
si văgăuni, loc de închegare a marei si minunatei unitati a poporului român. 

Pe aceste plaiuri locuiau acum de mai bine de 2 500 de ani Geto-Dacii, neam de 
agricultori si pastori, ducând în locuinţele lor o viata destul de simpla si sobra. 
Despre aceasta simplitate avem o dovada în descrierea mesei date de 
Dromihete, regelui Lisimah al Macedonienilor, la care masa Geţii au mâncat din 
blide din lemn, ospatându-i însă pe Macedoneni în vase de aur si argint, dând 
astfel regelui străin (care venise din bogata lui împărăţie sa-i cucerească) o lege 
de morala. 

îmbrăcămintea era identica la ambele popoare. Poetul roman Ovidiu ne vorbeşte 
despre Geţii purtători de pantaloni, pantalonii fiind tocmai partea caracteristica a 
vestmântului Dacilor. Aceşti pantaloni erau largi si lungi, legaţi cu sfoara. în 
picioare purtau un fel de opinci prinse cu nojite; capul la cei nobili era acoperit cu 



un fel de căciulă din stofa moale, luând exact forma capului. Corpul era îmbrăcat 
cu o tunica lunga până la genunchi si încinsă peste brâu, iar pe deasupra era 
aruncata o manta, fara mâneci, prinsa pe umeri cu o agrafa. Atât Geţii cât si 
Dacii purtau bărbi pline si nu se tundeau niciodată, fapt care îl face pe poetul sus 
amintit sa-i numească neîngrijiţi, netunsi si zburliţi. Parul îl purtau retezat pe 
frunte si în plete lungi pe tâmple si pe ceafa. Femeile aveau doua tunici, una 
lunga până la călcâie, si alta deasupra până la genunchi prinsa intr-o agrafa la 
piept, iar pe cap purtau o legatoare, care le acoperea parul cu totul. 

Costumul ţăranului român nu a reprodus cu exactitate îmbrăcămintea vechilor 
Daci. Astfel aceasta asemanare se reproduce aproape numai la portul parului, 
care si astazi este aproape cel obişnuit de atunci taiat pe frunte si în plete lungi 
pe spate, pe când romanii purtau parul tuns scurt. în privinţa îmbracamintii se 
observa ca berneviciul sau itarul este strâmt si încreţit pe picior, iar nu larg ca 
braca Dacilor. Acoperirea corpului se facea cu camasa care deşi seamana cu 
tunica interna a Dacilor, nu are nimic caracteristic. Pe deasupra, însă, taranii 
români poarta cojocul sau sumanul iar nu mantaua Daca. Căciulă nu semana de 
asemenea cu acel fes al Dacilor. 

Brâul larg si împodobit cu alamuri este pe de alta parta străin îmbracaamintii 
străbunilor românilor după cum nu găsim la ei fotele reţinute de brâu, 
caracteristice ale vestmântului femeilor române. 

Portul naţional al românilor nu este exclusiv nici roman nici dac, ci este mai ales 
în ceea ce priveşte îmbrăcămintea femeilor, o plăsmuire proprie a gustului 
naţional, determinata până la un punct si de condiţiile climatului în sânul caruia a 
luat naştere. 

Daca temelia unui stat este traiul material al poporului sau, nu e mai puţin 
adevarat ca formele în care se va închega viata lui vor fi determinate în cea mai 
mare parte prin moravurile lui si ca inteligenta lui va veni numai sa dea forme 
anumite în aşezăminte si instituţii tendinţelor sale morale, 
întreaga viata morala a poporului geto-dac era dominata de formele religiei ce 
stăpânea si întreaga manifestare a vieţii lui sociale. Zamolxis, propagatorul 
credinţei în nemurirea sufletului, zeul adorat de mai târziu al Dacilor, a trăit cu 
mult înainte de Pitagora. El întrupa principiul binelui, după cum un alt zeu al cărui 
nume nu ne-a ramas de la Geţi, ci în traducerea romana de Mart încorpora 
principiul râului, al distrugerii, războiului si al morţii. Felul în care acest Zamolxis 
si-a învatat poporul poate reieşi si din cuvintele lui Traian : „Am subjugat chiar pe 
aceşti Geţi, cea mai războinică naţie din toate neamurile ce au existat vreodată, 
nu numai din cauza puterii corpului lor, dar si din aceea a învăţăturilor lui 
Zamolxis care este între ei asa de slăvit. Acesta le-a întipărit în inima ca ei nu 
mor ci numai îsi schimba locuinţa, si de aceea merg la moarte mai veseli decât la 
orice alta călătorie.” 

Ca toate religiile ce pun centrul greutăţii lor în viata viitoare si impun condiţii de 
moralitate pentru câştigarea acesteia, asa si religia lui Zamolxis dădu naştere 
unei clase de călugări. Aceştia nu mâncau carne, iar printre ei stăpânea ideea 
dispreţului de moarte. O astfel de religie trebuia sa aiba o puternica înrâurire 
asupra manifestării întregii vieţi a Geto-Dacilor. Ideea nemurii atât de 
înradacinata la ei încorda mult puterile lor în viata pământeasca. Moartea pentru 



ei nu era decât mântuirea de suferinţele lumii reale si eliberarea lor către lumea 
fericirii. Nu se puteau deci teme de ea ci o doreau si o binecuvântau când ea 
sosea, mai ales pe câmpul de lupta, unde luptau pentru patrie si libertate. De 
aceea si vedem pe scriitorii antici spunând într-un glas ca aceste popoare erau 
foarte curajoase si aproape neînvinse prin dispreţul ce-l aratau pentru viata. Tot 
din aceste lucrări se explica mândria nespusa a Dacilor. Cine nu se teme de 
moarte nu are nevoie sa sufere înjosirile vieţii. De aceea Dacii când vad patria lor 
căzută, statul lor nimicit, dau foc ei singuri capitalei lor si la lumina flăcărilor 
mistuitoare, se îngrămădesc pe lângă vasul cu otrava, îsi împlânta pumnalele în 
inimi sau roaga pe prietenii lor sa le faca aceasta de pe urma îndatorire, iar 
regele lor după ce a mai încercat încă o data soarta armelor tot fara noroc, îsi 
curma si el viata fizica. Un popor ce ştie astfel sa moara, merita respectul 
posterităţii, si acest respect nu le-a fost tăgăduit nici chiar de duşmanii care i-au 
biruit. Acest stil de viata si acest sânge s-au aşezat ca temelie la naşterea 
neamului românesc. 

Orice om ca si orice popor trebuie sa lupte pentru ceea ce el crede ca este 
binele, fara sa caute la uşurinţa sau greutatea realizării ţintelor urmărite, căci 
nimeni nu poate sti încotro viata lui va fi împinsă de puterile istorice. Se poate 
întâmpla ca evoluţia sa îndrepte paşii mersului ei în sensul dorinţelor noastre, si 
atunci stradania pusa spre a le realiza va aduce mai repede a lor îndeplinire. 
Daca însă evoluţia ar tinde către o îndreptare potrivnica scopurilor noastre, vom 
izbuti cel puţin a întârzia poate momentul morţii lor, ceea ce este încă un câştig. 
(TRAIAN POPESCU 
1941, clasa a Vlll-a, Liceul „Aurel Vlaicu” 

Comunicare tinutaîn cadrul Mănunchiului de Prieteni din liceu) 

15. Descifrări 

Trăim vremuri la ale căror sensuri, dar mai ales dimensiuni, mulţi dintre noi nu le- 
am găsit răspunsuri, nu le-am descifrat tâlcuri, lasându-ne astfel prada 
indiferentei, sau mai grav blazării. 

Daca privim retrospectiv istoria constatam ca diversele perioade semnificative 
ale ei s-au derulat continuându-se în timp intervalele de succesiune fiind din ce 
în ce mai mici. 

Un asemenea moment critic îl trăim noi astazi, când nu suntem martorii unor 
simple si banale evenimente politice, ci asistam la finalul unei drame de jumătate 
de secol si începutul unui noi capitol în instorie. 

Cu aproape cincizeci de ani în urma nu ne puteam imagina ca vom fi teatrul unui 
experiment pe care nu l-am dorit si împotriva caruia ne-am opus cu preţul a sute 
de mii de vieţi jertfite sau schilodite. 

lata-ne acum miscându-ne plăpând, veniţi din propria cenuşa si întrebându-ne de 
ce a fost nevoie de acest lung coşmar dar mai ales încotro avem de mers si care 
sunt caile pe care sa ajungem la o finalitate proprie specifica neamului nostru? 
Pentru aceasta este necesar sa ne lămurim ce anume s-a atacat, ce s-a înlăturat 
si cât s-a alterat din specificul nostru naţional? Nu este greu, si nu sunt necesare 
investigaţii prea mari, ci pur si simplu este suficient sa ne aminitim atacurile, 
furibunfe uneori, care s-au abatut asupra câtorva valori esenţiale ale noastre si 
anume : limba, tradiţia si legătură cu cei ce au creeat în special în domeniul 



spiritual, iar peste toata insistenta de instaurare a ateismului pe toate caile 
posibile, uneori subtile, iar alteori chiar brutale. Cei maturi îsi amintesc de balurile 
si petrecerile organizate cu tineri si pentru ei, în Vinerea si Sâmbătă Mare a 
Sfintelor Paşti. Astfel an de an timp îndelungat s-a produs o răsturnare de valori, 
instalându-se materialismul în fruntea noii ierarhii, prin înlăturarea spiritualităţii, 
internaţionalismul luând locul naţionalului, iar necredinţa tronând confortabil 
acolo unde alta data evlavia si buna cuviinţa cimentau trainic raporturile dintre 
oameni. 

Astăzi, nu fara temei desigur, aproape întreaga preocupare a societăţii este 
concentrata asupra problematicii economiei, socotind ca acesta este cauza 
tuturor relelor si ca o data redresata va atrage după sine automat dezlegarea 
celorlalte racile care ne bântuie. Suntem apasati si iarasi spun, nejustificat, de un 
sentiment de teama pentru ziua de mâine, pentru râul pe care ni-l poate face 
semenul nostru, teama sa mai umblam după miezul nopţii, teama încă sa ne 
spunem până la capat cu voce tare gândul care în esenţa lui totuşi nu are nimic 
nociv pentru buna noastra convieţuire, teama care este gata sa suspicioneze si 
cea mai curata iniţiativa cu întrebarea ucigătoare de bine : „Ce se ascunde 
sub?... De ce vrea sa ma ajute?... Ce urmăreşte...?!!” 

Copleşiţi de aceasta dominanta teama am uitat ca noua generaţie trebuie sa fie 
descatusata de ea si ca trebuie crescută în cultul unei singure oprelişti care în 
înţelepciunea sa poporul român o numeşte lapidar. „Am crescut cu frica lui 
Dumnezeu”. Sa ne ajute El sa ajungem la înţelegerea ca aceasta este calea de 
izbăvire si ca El este UNICUL de care sa ne temem. Cei ce vor creste în spiritul 
LUI nu vor greşi niciodată si nici nu vor regreta. Sa nu-L mai invocam numai 
când suntem copleşiţi de necazuri ci sa căutăm sa trăim în spiritul LUI.