revista fundatiei Buna Vestire nr. 144-152 — 2009-2010

BUNA VESTIRE 


PERIODIC AL FUNDAȚIEI ROMÂNE pentru CULTURĂ şi EDUCAŢIE „BUNA VESTIRE”/an XVIII - 
XIX nr. 144 — 152, iulie — decembrie, 2009 şi ianuarie — martie, 2010; 16 pag. ; 1 leu. 


Rememorări de evenimente 


Răsturnarea lui Ceauşescu m-a prins în trenul ce mă 
aducea de la Timişoara (mai precis Arad) la Bucureşti. Era 
vineri 22 / 12. 1989 după ora 12%. Participasem cu o oră şi 
ceva mai devreme - cu un scepticism nedisimulat -— la 
revărsarea de grobianism antiromânesc din Piaţa Primăriei 
din Arad. Peste tot era atârnat portretul lui Ceauşescu cu 
mâzgăleli. Pe chipul lui erau mâzgălite cu pixul sau carioca 
simboluri ale Partidului Naţional Socialist. Sub acelaşi portret 
erau atârnate cizme, opinci sau, (cum am zice azi banere), 
hârtii pe care erau desenate aceste obiecte (Numai un 
neavizat nu realiza mâna ungurilor din interior şi din exterior în 
această revărsare de insultă la adresa românilor de fapt. Nu 
era cazul meu!). Peste tot erau aruncate pungi de plastic în 
care se aflau cunoscutele „tacâmuri”. Librăriile erau devastate 
şi volumele lui Ceauşescu aruncate pe trotuar, rupte, se 
strigau lozinci denigratoare la adresa şefului statului şi în 
subsidiar la adresa românilor. Grupul de urlători nu era mai 
mare de 1000-1200 de oameni. Armata — din rândul căreia se 
va ivi autorul loviturii de stat — era batjocorita de urlători şi 
aceasta sta de momâie de ţintă a ungurilor care aruncau în ea 
pungi cu tacâmuri. Adică, aceştia aruncau în ea cu pungi cu 
„tacâmuri”. Tot ce se petrecea acolo era de un antiromânism 
de nedigerat. Prostimea, funcţionărimea, personalul din 
magazinele de pe bulevard, restaurante, librării sta 
nedumerită pe margine şi privea la nucleul de agenți unguri şi 
trădători care batjocoreau România şi pe români — chipurile, 
protestând contra „dictatorului”. Am plecat din Piaţa Primăriei 
din Arad cu o scârbă grea în suflet la trenul spre Bucureşti 
perfect convins că ceea ce se petrece în țară este similar ca 
situaţie cu ce li s-a mai întâmplat românilor de multe ori în 
istorie (Câmpia Turzii 1601, Stănileşti 1711, prinderea şi 
asasinarea lui Brâncoveanu la 1714, instaurarea domniei 
fanarioților, asasinarea Domnitorului Grigore Ghica şi răpirea 
Bucovinei la 1775, răpirea Basarabiei la 1812, anii de groază 
1938 — 1940, ocupaţia kominternistă). Nu aveam dubii! Odată 
plecat trenul din gara Arad spre Bucureşti senzaţia că ceva 
nenatural se întâmplă s-a accentuat. Trenul se târa ca melcul, 
avea opriri unde nu te aşteptai, prin gările unde oprea auzeai 
zvonuri aiuristice cu privire la capacităţile paranormale ale 
securiştilor. Ba că au fost văzuţi otrăvind sursele de apă 
potabilă, ba că erau postați pe acoperişuri şi ucideau 
„revoluţionari”, că sunt în hoteluri şi împuşcă ungurii din 
Ardeal, ba că cvasitotalitatea populaţiei ungureşti din Ardeal şi 
Banat a fugit de groaza securiştilor în Ungaria şi Ungaria „e 
gata să intervină pentru apărarea etnicilor unguri” (Săraca 
Ungarie!), ba că libanezii sunt cei care-l ajută pe Ceauşescu 
să lichideze „revoluţionari” şi unguri democrați etc. Căderea 
propriuzisă a lui Ceauşescu m-a prins în gara Recaş. Acolo, 
la casa unui gospodar, certat probabil cu obiceiurile creştine 
(tăia porcul de Crăciun vinerea) am privit scena cu „Mircea fă- 
te că lucrezi”, scena apariției viitorului călău al lui Ceauşescu 
(Voican) în costum de revoluţionar ghevarist, agitația lui 
Caramitru. Generalul cu piciorul în ghips îşi făcuse datoria 


(Asta n-o ştiam la ora aceea). Adică, îşi trădase comandantul 
suprem şi-l înlăturase de la putere aruncând ţara în viitoarea 
sclavie a finanţei internaţionale. După câteva ore „puterea” 
trecea în mâinile alogenilor. Ca şi în 1944 sau mai demult 
după 1711. Dar nici nu bănuiam cumplita sclavie economică 
şi spirituală ce ne aştepta. În fine, noul lider secondat de 
gaşca de brucani a hotărât, în acord cu liderul armatei — 
generalul Stănculescu — uciderea fostului şef al statului român. 


(va urma) _ 
Costicuţă PADURESCU 


DORU PAUL MIHAIL 


Ne-a părăsit la 17 octombrie 2009, trecând la cele veşnice, 
Doru Paul Mihail — preşedintele Fundaţiei Române pentru 
Cultură şi Educaţie BUNA VESTIRE. S-a născut la 28/01. 1922 
la Poroschia, jud. Teleorman. De profesie medic, fiu de 
învățători, îşi pierde tatăl la vârsta de 10 ani. Face parte din 
„mănunchiul de prieteni”. După terminarea facultății de 
medicină se angajează plenar în profesia pentru care se 
pregătise. A fost ani de zile director de aşezăminte medicale, a 
trecut o scurtă perioadă şi prin puşcăriile comuniste ca deţinut 
politic (A trăit să-şi cerceteze şi dosarul de urmărit politic). Bun 
cunoscător al limbilor germană, engleză şi franceză a fost şi un 
pasionat cercetător în ale istoriei, doctrinelor politice, 
economice, al culturii în general. Debutează publicistic în anii 
liceului, publică după 1945 prin unele ziare din provincie, apoi, 
se pare, că i s-a interzis să publice. După 1989 se avântă în 
activitatea politică şi gazetărească. A făcut parte la un moment 
dat din conducerea PAC, sec. 4.  Reîntâlnindu-şi prietenii 
legionari se reintegrează în activităţile acestora. Scrie sute de 
articole, pe diverse teme, sub semnătura proprie sau cu diferite 
pseudonime: economie, istorie, politologie, medicină, morală 
etc. A sperat până în ultimele zile într-o îmbunătăţire a sorții 
românilor. Şi-a iubit neamul şi l-ar fi vrut eliberat de tarele 
bolşevismului şi reîntregit cu Basarabia istorică, Bucovina de 
Nord, Insula Şerpilor. N-a trăit să-şi vadă visul împlinit. 

Dumnezeu să-l odihnească în pace . 

Fundaţia Buna Vestire. 


Articolele numărului 144 - 152/ 2009- 
2010 : 


* „DECLARAŢIE” (C-tin IULIAN) : 
pag. 4,6,8; 

* „Cuvânt către tineri” 
IULIAN) : pag. 13, 14; 


*_Revista apare în data de 25/03. 2010. 


(C-tin 





pagina 2 


TEROAREA SOVIETICĂ în BASARABIA, Nordul 
BUCOVINEI şi TRANSNISTRIA 


Imediat după ocuparea Basarabiei şi Nordului 
Bucovinei, în urma ultimatelor din 26-28 iunie 1940, 
ocupanţii sovietici au trecut la realizarea obiectivelor lor 
diabolice, de sovietizare, comunizare şi rusificare pentru a-şi 
consolida poziţiile cucerite. De fapt, URSS continua politica 
expansionistă tradiţională a Imperiului țarist, numai că, în 
locul panslavismului creştin ortodox, folosea 
internaţionalismul proletar marxist-leninist, deşi 
panslavismul nu fusese abandonat decât de faţadă, Moscova 
susţinând popoarele  „frăţeşti” slave sub aripa sa 
„Ocrotitoare” prin instaurarea regimurilor comuniste şi 
ajutându-le să-şi extindă hotarele în dauna statelor neslave: 
Polonia s-a extins asupra Sileziei, Pomeraniei şi sudului 
Prusiiei Orientale (Nordul acesteia a fost cotropit de URSS) 
în dauna Germaniei învinse în 1945; Bulgaria s-a extins 
asupra sudului Dobrogiei (Cadrilaterul), în dauna României şi 
cu sprijinul Moscovei, teritoriu răpit României sub presiunea 
Germaniei hitleriste, în 1940, prin Dictatul de la Viena, dictat 
neanulat de Conferinţa de Pace, deşi teritoriile răpite de 
Bulgaria în dauna Jugoslaviei şi Greciei, tot cu sprijin 
hitlerist, au fost, pe drept, restituite statelor respective. 
Această nedreptate făcută României s-a datorat şi trădării 
Guvernului comunist Petru Groza, slugă a Moscovei; 
Jugoslavia s-a extins asupra Peninsulei Istria în dauna Italiei. 

În ce priveşte teritoriile româneşti ocupate de URSS, 
politica Moscovei a fost deosebit de dură, pentru a-şi 
consolida accesul la Gurile Dunării, urmărind pe lângă 
sovietizarea rapidă şi ştergerea caracterului românesc al 
acestor teritorii, printr-o rusificare forţată, pentru ca 
România să nu le mai poată revendica niciodată! 

Pentru uşurarea _rusificării, prin legea de împărţire 
administrativ-teritorială din august 1940, menţinută în 
vigoare şi după 1944, Basarabia, separată de Nordul 
Bucovinei, a fost ruptă în bucăţi, pentru a fi rumegată mai 
uşor: sudul (cu acces la Dunăre), nordul Basarabiei, ca şi 
estul RSSA Moldoveneşti, din Transnistria, au fost atribuite 
RSS Ucraina. Din restul Basarabiei au făcut RSS 
Moldovenească cu Capitala la Chişinău. Pentru a-şi consolida 
poziţia la Dunăre, în 1948, URSS a răpit României şi Insula 
Şerpilor (17 ha.) printr-un simplu proces — verbal. 

În teritoriile răpite şi fărâmiţate toate posturile de 
conducere, de la cele înalte la cele mai mici, au fost atribuite 
ruşilor şi ucrainenilor, cu foarte mici excepţii, pentru a ţine 
sub strictă supraveghere şi „îndrumare” masa băştinaşilor 
români, silindu-i să înveţe limba asupritorilor. Şi, pentru ca 
rusificarea să fie înlesnită, au interzis orice legătură între 
cele două maluri ale Prutului; alfabetul latină a fost înlocuit 
cu alfabetul rus (chirilic, slav), cărţile cu alfabet latin fiind 


BUNA VESTIRE nr. 144 — 152 / 2000 — 2010. 


Erată la nr. 139-143 


I). La art. „Unirea Basarabiei cu Patria — Mamă”: 

a). pag. 4, 

= col. 1, parag. 1, rând 3, se va citi „scuturarea” în loc de 
„scurtarea”; 

= col. 1, parag. 2, rând 1, în 
„Basarabia”; 

= col. 1, parag. 3, rând 4, în loc de „liberală” se va citi „liberă”; 

= col. 1, parag. 3, rând 6, în loc de „Rus suprafață” se va citi „Rus 
se prăbuşeşte în urma revoluţiei din martie 1917 şi răbufnesc la 
suprafață”; 

= col. 1, parag. 4, rând 9, în 
„rapacitatea”; 

= col. 1, parag. 6, rând 4, în 
drum spre”; 

= col. 2, parag. 7(1), rând 5, în 
citi „veniţi de la Chişinău”; 

= col. 2, parag. 9(3), rând 1, în 
nouă”; 

= col. 2, parag. 11(3), rând 7, în 
„cu mare majoritate”; 


II). La articolul „9 Mai”: 

a). pag. 5: 

= col. 1, parag. 1, rând 16, în 
putut”; 


loc de „„Bucovina” se va citi 


loc de „rapiditatea” se va citi 
loc de „ca despre” se va citi „ca în 
loc de „veniţi la Chişinău” se va 


29 


loc de „La noua”” se va citi „La o 


loc de „cu majoritatea” se va citi 


loc de „s-au putut” se va citi „s-a 


= col. 1, parag. 1, rând 17, în loc de „Nor-Vestul” se va citi „Nord- 
Vestul”; 

= col. 1, parag. 2, rând $, în 
va citi „liberului consimțământ”; 

= col. 2, parag. I, rând 6, în loc de „şi cărui” se va citi „ai cărui”; 


loc de „liberului arbitru consimțit” se 


prof. lon ŞTEFAN. 


pb Facem pe placul dl. Ion Ştefan şi dăm „erata” şi cu 
această ocazie mai facem cunoscut, tuturor celor ce ne trimit 
articole, următoarele: Nu mai primim materiale culese cu 
maşina de scris. Motivele: Imprimarea este de proastă calitate 
(litere mâncate, ilizibile, fără contur, propoziții şi fraze rău 
imprimate şi chiar de neînțeles pe porțiuni întregi). De la acest 
nr. înainte nu mai primim decât materiale culese pe calculator, 
la cel puţin un rând jumătate şi caracter de 12, în format word, 
transmise prin e-mail, disc, dischetă, stik, gata culese. Nu mai 
dispunem de personal pentru a face muncă de culegere de texte 
ilizibile şi dactilografiate cu maşina de scris. Corectorul de 
multe ori nu reuşeşte să desluşească ce vrea să scrie autorul. Vă 
rugăm să ne înţelegeţi! În caz că autorii ne trimit pe mai 
departe tot ca până acum materialele — cu regret! — ... nu-i vom 
mai publica. Noi tipărim revista cu mari eforturi, personal nu 
avem şi de pretenţii suntem sătui. Ajunge! Vă mulţumim 
pentru înţelegere şi ne scuzaţi tonul oarecum tranşant! 


Redacţia. 





al teritoriilor ocupate. 


interzise şi confiscate. 

Primele victime ale terorii bolşevice au fost românii din 
fostul aparat de stat român care nu s-au putut refugia la 
timp, în 1940 şi 1944, şi „elementele“ burghezo -— 
moşiereşti, aceştia fiind arestaţi, deportaţi şi chiar executaţi. 
Pătrunzând în România după 23 August 1944, KGB-ul i-a 
urmărit pe cei refugiaţi reuşind să impună Guvernului 
României „repatrierea” a peste 62. 000 de basarabeni şi 
bucovineni, cei mai mulţi dintre ei înfundând gheţurile 
Siberiei. 

Forma cea mai brutală de rusificare în Basarabia şi 
Nordul Bucovinei a fost deportarea românilor şi colonizarea 
rusofonilor în locul lor, pentru a şterge caracterul românesc 


Primul val de deportări a fost în primul an de robie (28 iunie 
1940 — 22 iunie 1941): aproximativ 300. 000 de persoane 
provenind cu precădere din rândul „claselor exploatatoare”, cele 
mai ostile comunismului, au fost deportate în 13 iunie 1941. In 
publicaţia „Raza”, din 14-21 iunie 1942 din Chişinăul eliberat, Vasile 
Ţepordei arăta că, dacă n-ar fi izbucnit războiul de eliberare în 22 
iunie 1941, pe 23-24 iunie 1941, ar fi avut loc o altă deportare 
masivă, apoi alte patru, după un plan diabolic care ar fi dus la 
golirea Basarabiei şi Nordului Bucovinei de locuitorii români şi 
înlocuirea lor cu rusofoni, pentru ca, în veci, România să nu mai 
poată revendica aceste străvechi teritorii româneşti! 

(continuare în pag. 10) 
prof. Ion ŞTEFAN 





BUNA VESTIRE nr. 144 — 152 / 2009 — 2010. 
Iarăşi despre bestii 


*» Perfidia posturilor TV. 

Pelerinaj la Sfinte Moaşte. Ai crede că, la astfel fapte de 
pietate a credincioşilor, reporterii, postul de televiziune îşi va 
axa reportajul pe fervoarea credinţei celor ce vin să sărute Sf. 
Moaşte. Aş, ţi-ai găsit! Reporterului, reporteriţei mai cu 
seamă nici prin cap nu-i trec (e) să sublinieze aşa ceva. Nu, 
el va filma îmbulzeala enoriaşilor, va pune accent pe faptul că 
Primăria din localitate oferă sarmale, suc, mici sau orice fel 
de haleală şi că oamenii se „calcă-n picioare la coadă la 
sarmale!” Ori că „se calcă-n picioare şi fac cruci mari în faţa 
raclei cu Sf. Moaşte” („rămăşiţele” spun  respectivii 
prezentatori de ştiri). Apoi, reporteriţa se-nfige cu microfonul 
în nasul unor femei sărmane, bătrâne necăjite, ştirbe, rău 
îmbrăcate şi cocârjate şi lansează mitraliat întrebarea: „De ce 
veniţi aici?”... De parcă ar fi picată din jungla amazoniană şi 
nu pricepe grebla. Normal, biata bătrână îi spune păsul 
reporteriţei sceptice: Că a venit pentru „sănătate”, pentru 
„ajutor” etc. Imediat... reporteriţa se înfige la altă persoană — 
un moş aplecat de ani, cu obrajii scofâlciţi de necazuri. 
Aceeaşi întrebare mitraliată şi ca la Poliţie, ca şi cum 
persoana credincioasă ar fi un infractor? „Ce aşteptaţi stând 
la coadă?”... Şi mereu aşa! Apoi, reporteriţa va informa 
telespectatorul că credincioşii „sunt rupţi de oboseală, de 
foame, stau de circa 12 ore la coadă, se înghesuie, se calcă-n 
picioare, le e frig, sunt rebegiţi de frig şi uzi de ploaie (asta 
de ploaie!), sunt leoarcă de transpiraţie (dacă e cald), stau pe 
jos, se ceartă cu jandarmii” etc. Toate spuse cu glas tare, 
repezit şi cu senzaţia că reporteriţa se află pe linia I-a a 
frontului de la Kursk-Orel. Păi bine, tovarăşă reporteriţă sau 
reporter, pentru o astfel de batjocură de transmisie nu era 
nevoie să te deplasezi la Sf. Moaşte făcătoare de minuni. 
Dumneata nu înţelegi nimic din ce se petrece acolo, nu ai 
organ de recepţie. Pentru a transmite astfel de „ştiri” 
(„înghesuială”, „călcat în picioare”) nu e nevoie să calci în 
preajma unei biserici cu Sf. Moaşte. Că acei credincioşi nu s- 
au dus acolo pentru astfel de lucruri, nu-i mână pofta de 
scandal,  vânzoleală etc. Cuconiţă, motivaţia prezenţei 
credincioşilor aici este extraumană, este dincolo de trup, este 
voinţa omului de a se identifica măcar pentru o clipă cu 
sfântul, sfânta, cel, cea bineplăcut(ă) lui Hristos şi care s-a 
învrednicit cu neputrezirea trupului şi cu darul vindecării 
pentru cel care îi atinge Sf. Moaşte. In loc să se cutremure de 
ceea ce îi e dat să trăiască, televizista, televizistul prezintă 
anecdoticul vieţii obişnuite, de parcă de aceea s-au dus 
credincioşii acolo. Adică pentru a se călca pe bombeu, a se 
îmbulzi, a transpira şi a mânca o sarma oferită de un primar 
dornic de popularitate şi care vizează — în acest mod ieftin — 
să primească voturi în caz că va mai candida pentru un nou 
mandat. Te întrebi, oare, doar atât pricepe reporteriţa? Nici 
pe departe! Ea e instruită sau chiar crede că aşa e bineplăcut 
stăpânului, adică să coboare în derizoriu divinitatea, sfinţii 
cuvioşi şi mucenici şi pe cei care cred în ea şi-n binefacerile 
moaştelor. Aceasta este scopul ascuns şi perfid al acestui tip 
de televiziune şi al angajaţilor şi stăpânilor ce o deservesc. 

*»_Şi din nou despre bestia de pe forum: 

Din Gardianul 

Molto 

2008-12-10 19:05:21 

Bucurie... 

Mai mare nu exista decit atunci cind crapa un romin imputit si 
spurcat. Azi au crapat 219. Vom deratiza Sfintul Pamint al 
TRANSILVANIEI de aceste jigodii. Moarte rominilor. 


pagina 3 


Din Ziua 

Robur Cuceritorul 

2008-12-10 22:33:26 

Ideile lui Benrubi de Giovanni Papini 

Acest efect dizolvant al otravurilor pe care le distilam de 
veacuri, este marea rasbunare evreiasca asupra lumii grecesti, 
latine si crestine. Grecii si-au batut joc de noi, romanii ne-au 
decimat, crestinii ne-au torturat si ne-au jefuit, dar noi, prea 
slabi ca sa ne razbunam prin forta, am condus o ofensiva 
tenace si corosiva asupra stalpilor pe care se sprijinea 
civilizatia nascuta din Atena lui Platon si din Roma imparatilor 
si papilor. Si razbunarea noastra este la obiect. In chip de 
capitalisti, dominam pietele financiare intro vreme in care 
chestiunea economica reprezinta totul, sau aproape totul. Ca 
ganditori dominam pietele intelectuale, distrugand bucatica cu 
bucatica vechile credinte, sacre sau profane, religiile revelate 
sau laice. Evreul reuneste in el cele doua extreme cele mai de 
temut, despot in domeniul material, anarhist in domeniul 
spiritual. In ordinul economic, voi sunteti slugile noastre, iar in 
ordinul intelectual victimele noastre. Poporul care a fost acuzat 
de a fi jertfit un Dumnezeu, a vrut sa sacrifice idolii inteligentei 
si ai sentimentului si el va va constrange sa ingenuncheati in 
fata idolului celui mai puternic, singurul care a ramas: banul. 
Umilinta noastra, care porneste de la Bar-Cosceba pentru a se 
perpetua in ghetto-uri pana la revolutia franceza, umilinta 
noastra este in sfarsit bine platita. Si paria intre popoare poate 
sa cante imnul unei duble victorii." 


Libertatea 
Comentariu cu plecarea lu' radauleasca din România 
429. gggg | 2009.07.11 | 06.10 


bine faci fetito, pleaca dfin mizeria aia de tara si lume!Ai 
detoate,ce-ti rebuie praful-mizeria-inundatiile-ciordelile-masina 


*» Pe formuri se poartă un război murdar şi continuu 
contra românilor ca naţiune, a obiceiurilor lor, a tradiţiei, 
istoriei. Sunt nişte nik-uri, pseudonime, care tastează de 
dimineaţa până noaptea. In comentariile ce le scriu 
debordează o ură tipic secolelor revolute, secolelor când 
românii erau iobagi la unguri. Cum sunt născut în provincia 
intracarpatică mi-a fost dat să le aud şi să le ştiu încă de când 
am priceput limba română. Ei bine, aceste injurii se revarsă 
acum din creierele urmaşilor paranoicilor ce ne-au stăpânit. 
Indivizii insultă cu ură de-a dreptul patologică (vezi mai sus cel 
ce semnează „molto”) omul ce se revendică biologic ca român. 
Ar ucide, bestia sanguinară, se vede în secolul XV-XIX când 
ocupaţia principală a hungurilor era uciderea, batjocorirea şi 
ponegrirea românilor. Acesta a devenit după 1990 un sport 
curent în România şi la el s-au asociat istorici, ziarişti, 
comedianţi (vezi banda „Divertis”, „trăsniţi în NATO”, cretinoizi 
gen Garcea şi colegul, moşmondâci gen Djuvara, ziarişti de n 
nuanţe, lideri ai ţiganilor precum Voicu) de doi lei găuriţi şi 
forumişti şi ţigani. Toţi, într-un cor al broaştelor, grămădesc în 
capul nostru dejecţiile şi ura ce ne-o poartă. Ne-ar vrea morţi 
şi dispăruţi de aici pentru a ne lua ei locul şi a-şi croi un destin. 
Numai că Europa e în întregime pe drojdie şi invadată de rase 
neuropoide şi — în ritmul ce se întrevede — se va colora şi se va 
musulmaniza în maxim 100 de ani. Poate chiar mai repede. 
Miopia şi mentalitatea sinucigaşă a Marii Britanii ne-a adus aici. 
Marea Britanie şi-a realizat visul: A nimicit Europa continentală 
sinucigându-se. În 1945! 


Atilla Ivan RUSNAUNGUR 





pagina 4 
DECLARAŢIE 


Subsemnatul IULIAN D. CONSTANTIN, fiul lui Dumitru şi 
Elena, născut în anul 1929, luna octombrie, ziua 17, în oraşul 
Vaslui, jud. Vaslui, posesor al Cărţii de Identitate seria RD Nr. 
310250 eliberată de Secţia 9 Poliţie Bucureşti la data de 15/04. 
2003, cod numeric personal: 1291017400213, cu domiciliul în 
Bucureşti, sector 2, Şos. Pantelimon nr. 336, bl. Sa, sc. A, et Il, 
ap. 10, fost deţinut politic în perioadele 13 iulie 1948-13 iulie 
1955 şi 13 februarie 1958 - 01 august 1964, în legătură cu 
detenţia mea politică declar următoarele: 

In afară de arestările repetate şi scurte, de ordinul 
zilelor, pe motive politice, din perioada când eram elev la Liceul 
„M. Kogălniceanu” din Vaslui, am executat o detenţie de 13 ani, 
5 luni şi 17 zile în baza a două mandate (mandat nr. 
6480/1949 al Tribunalului Militar Iaşi de 7 ani închisoare pentru 
faptul de uneltire contra ordinii sociale şi mandatul nr. 
1859/1959 al Tribunalului Militar Bucureşti de 25 ani, tot pentru 
faptul de uneltire contra ordinii sociale, mandat întrerupt prin 
decretul nr. 411/1964). 

Locurile de detenţie au fost: 

= Inchisoarea Galata-laşi (1948); 

= Inchisoarea Suceava (1948-1949); 

= Inchisoarea Jilava (1949); 

= Inchisoarea Piteşti (1949 — 1950); 

= Canal (lagărele de muncă forțată Columbia — 
Cernavodă şi Peninsula Valea Neagră) 1950 — 1953; 

= Inchisoarea Aiud (1953 — 1954); 

= Inchisoarea Jilava (1954 — 1955); 

= Inchisoarea Gherla (1955); 

= Ministerul de Interne (1958 — 1959); 

= Inchisoarea Jilava (1959); 

= Inchisoarea Aiud (1959 — 1964). 

In legătură cu locurile de detenţie ţin să precizez că ele 
au fost improprii vieţii, într-un regim de înfometare, cu aplicarea 
de pedepse corporale, iar în lagărele de muncă forţată cu 
supunere la munci ce depăşeau posibilităţile fizice. Voi da doar 
câţiva exemple de astfel de situaţii din lagărul Peninsula — Valea 
Neagră din anii 1950 — 1953. 

Am fost obligat mai multe luni să lucrez la roabă. Săpam 
pământ, îl încărcam în roabă şi îl scoteam, urcând o rampă, în 
afara canalului. După un timp nu mai puteam ţine în mână 
roaba, degetele mâinilor se anchilozaseră, iar bătăturile din 
palme supurau. În aceste condiţii mi-am făcut din sârmă un 
jug, pe care-l treceam după gât şi-l legam de braţele roabei şi 
doar cu podul palmelor bandajate împingeam roaba. 

Când am fost mutat la vagoneţi manuali şi nu mai 
puteam împinge vagonetul cu mâinile, puneam capul în 
peretele din spate al cupei şi aşa încercam să-mi fac norma. 
Precizez că dacă un deţinut nu-şi făcea norma, la întoarcerea în 
lagăr i se tăia raţia de mâncare şi era ţinut toată noaptea la 
carceră. Desigur, a doua zi nu mai putea realiza din normă nici 
cât făcuse în ziua anterioară şi pedeapsa se repeta până când 
individul cădea. Dacă intrai pe această cale erai sortit morţii. 
Neefectuarea normei echivala cu condamnarea la moarte. De 
aceea toţi făceau eforturi supraomeneşti să-şi realizeze norma. 

Teroarea în lagăr era menţinută continuu. Grupe de 
oameni consideraţi recalcitranţi erau noaptea bătuţi de deţinuţi 
anume. instruiți de ofiţerul politic al lagărului CHIRION ION. 
Dintre cei bătuţi şi care nu mai puteau face faţă normelor 
istovitoare unii ieşeau din cordon pe şantiere şi erau împuşcaţi 
(Ex. doctorul ION SIMIONESCU, cunoscut om de ştiinţă). Alţii 
au încercat să evadeze. Când au fost prinşi au fost aduşi în 
lagăr şi legaţi de un stâlp să-i vadă ceilalţi deţinuţi, iar noaptea 
următoare erau împuşcaţi (Ex. DUMITRACHE dovedit că a fost 
împuşcat de un deţinut cu pistolul lui CHIRION şi cadavrul 
aruncat în sârmă ca să pară că a vrut să evadeze). 


BUNA VESTIRE nr. 144— 152 / 2009 — 2010. 


Trebuie să menţionez că în închisorile politice, în special la 
Piteşti, Gherla, Canal şi mai târziu Aiud s-au exercitat siluiri de 
conştiinţe în aşa zisul proces de reeducare. 

La închisoarea Piteşti în anii 50 pentru a mă reeduca am fost 
bătut până la leşin, şi nu odată, de echipa condusă de directorul 
închisorii DUMITRESCU ALEXANDRU. 

Faptul că după fiecare şedinţă de tortură erai somat să spui ce 
n-ai declarat la anchetă şi putea să intereseze Securitate, rezulta 
clar cine se afla în spatele acestei siluiri. 

Acţiunea era condusă de la Bucureşti de ALEXANDRU 
NICOLSCHI şi MARIN JIANU cu ştirea conducerii Partidului 
Comunist Român, aşa cum a rezultat pe baza cercetărilor pe 
documente CNSAS. 

Mai târziu, în anii 60 acţiunea s-a reluat în închisoarea Aiud 
când comandant era colonelul Gheorghe Crăciun. Şi această acţiune 
a fost dirijată de la Bucureşti, personal de GHEORGHIU DEJ şi de 
Ministrul de Interne ALEXANDRU DRĂGHICI. 

În legătură cu reeducarea de la Aiud mai precizez că în locul 
bătăii corporale aici s-au folosit: şantajul, ameninţarea, foamea, 
frigul în timpul iernii, lipsa asistenţei medicale, pedepse de izolare 
fără hrană ş. a. 

Cu alte cuvinte un tratament inuman de sever pentru cei ce nu 
acceptau să se sinucidă sufleteşte. 

Am fost ţinut la Zarca din Aiud ani de zile, unde regimul de 
înfometare şi de detenţie severă era urmărit continuu de: 

IANCU (colonel, locţiitor operativ al comandantului); 

IACOB (colonel); 

NODEŢ (maior); 

CHIRIŢĂ (căpitan); 

LUNGU (plutonier). 

Într-o zi am fost scos cu haina în cap ca să nu văd pe unde 
merg şi dus de un gardian în biroul comandantului închisorii Aiud, 
colonelul GHEORGHE CRĂCIUN. Aici mai era adus şi un alt deţinut 
prof. GRIGORE ZAMFIROIU, o cunoştinţă veche de a mea. Rostul 
acestei întâlniri era ca prof. ZAMFIROIU să mă convingă să accept 
reeducarea. Colonelul CRĂCIUN ne-a lăsat câteva minute singuri, 
dar, probabil, asculta din altă încăpere tot ce discutam. Când am 
dat, răspuns categoric că nu accept reeducarea, a reapărut col. 
CRĂCIUN şi a dat dispoziţie să fim duşi amândoi la Zarcă pentru a 
continua discuţiile. Ne-am trezit amândoi într-o nouă celulă la 
Zarcă, probabil şi aceasta prevăzută cu aparate de ascultare. 

Teza prof. ZAMFIROIU era că dacă nu accept reeducarea voi fi 
sortit morţii şi deci mă sinucid. 

Răspunsul meu era invariabil că dacă accept reeducarea mă 
voi sinucide, argumentându-i că sinuciderea sufletească nu o 
accept sub nici o formă. Cealaltă este ucidere ce aparţine celui ce 
mi-o cauzează şi nu mie, deci nu e sinucidere. 

La câteva zile prof. ZAMFIROIU a fost scos din celulă şi dus din 
nou la CRĂCIUN. După un timp a revenit, congestionat la faţă 
spunându-mi că a fost certat de comandant că n-a reuşit să mă 
convingă să renunţ la poziția mea. Supărarea cea mare a lui 
CRĂCIUN a fost când ZAMFIROLU i-a spus că s-a hotărât să rămână 
şi el cu mine în Zarcă. 

Pentru a dovedi cele relatate voi anexa la această declaraţie 
copii de pe notele informative obţinute de la CNSAS din dosarul de 
urmărire informativă 1 155531/vol. 2, filele 58, 59, 61, 62-63. 

Consider ca principali vinovaţi pentru siluirea conştiinţei la care 
am fost supus ca deţinut politic, prin procesul de reeducare din 
închisorile Piteşti, Canal şi Aiud pe următorii: 

= membri Secretariatului Comitetului Central al 
Muncitoresc Român (Partidului Comunist Român): 

a). GHEORGHE GHEORGHIU DEJ; 

b). ANA PAUKER; 

C). VASILE LUCA; 

d). TEOHARI GEORGESCU, 


Partidului 


(continuare în pag. 6) 
Constantin IULIAN 





BUNA VESTIRE nr. 144 — 152 | 2009 — 2010. 


O _ LUME! UN VIS ŞI 
UN _IMENS COSMAR 


Lumea este aşa cum a fost cioplită de aproape O SUTĂ 
DE ANI de război care — de altfel continuă. 

Visul trebuie păzit cu mii de oameni de ordine, cu sute de 
mii de camere de luat vederi, cu laboratoare pentru 
depistarea ciudatelor căi prin care se obţin medaliile, premiile 
şi rentele. 

Coşmarul? 

Este politic, economic, moral, tehnic, energetic, atomic, 
educativ, comportamental, instituţional, juridic, ideologic etc. 

Astea ar putea părea vorbe de clacă. Dar există nişte 
fapte pe care vom sprijini afirmaţiile noastre. 

Fiind foarte târziu am părăsit acest text şi am deschis 
poarta viselor pe care ni le aduce somnul nopţii. 

Iar visul m-a transferat în vremea paradelor şi lozincilor — 
care de care mai frumoase şi mai pline de înţelepciune şi, mai 
ales de adevăr. Iată câteva dintre cele care se bălăceau în 
visul meu: „Stalin şi poporul rus libertate (pe altele scria 
fericire) ne-au adus” „Jos cu cei ce vor război, pentru pace 
luptăm noi”, etc, etc. M-am trezit. Bătea cineva la uşă. Era 
poşta şi nu poliţia ca într-o noapte din 1948, pe strada 
Poteraşi. 

Şi mi-am dat seama că oriunde se vor fi pripăşit, 
comuniştii sunt mari specialişti în baliverne purtate pe 
benere. 

De pildă în cadrul „luptei pentru pace” zdrobeau Ungaria 
în '54, bombardau Cehia în 1968, măcelăreau, timp de 10 ani 
Cecenia, şi-şi întindeau labele în Afganistan sau strangulau 
Polonia. 

Baliverna chinezească este contemporană cu invadarea 
Georgiei, cu anexarea Tibetului, cu Transnistria, cu şantajul 
energetic, cu multitudinea de războaie civile şi represiuni 
sălbatice din lumea africană sau dezmembrarea Jugoslaviei. 

Este adevărat că trăim într-o singură lume. 

Dar este la fel de adevărat că nu visăm acelaşi vis. 

Înainte de a trece în revistă visele altora ne vom opri la 
coşmarul chinezesc. 

Un reporter român a realizat 13 filme despre 
infrastructura senzaţională a ţării (imagini luate numai la 
Shanghai n. n) despre zgâriie-nori, despre săracii care 
locuiesc în zgârâie-nori, în camere de doi pe doi şi care 
trăiesc cu 10 — 20 euro pe lună, (adică maximum 70 de lei) şi 
ne asigură că „sigur China va deveni cea mai mare putere 
mondială”. 

Pentru Olimpiadă, totuşi, au cheltuit peste 40 de miliarde 
de euro şi au cea mai importantă industrie de falsuri din 
lume. 

Noi mai dispunem de câteva informaţii — una aparţinând 
cineastului Chen Karge (premiul Palme d'or pentru filmul 
Adieu ma concubine) şi altele culese din publicaţii datând din 
ultimii patru ani. 

Mărturia cineastului sună cam aşa: „Marea revoluţie 
culturală a fost o nebunie politică. Azi suntem cuprinşi de o 
nebunie economică determinată de teroarea sărăciei. De la o 
extremitate le alta națiunea noastră trebuie să se maturizeze. 
Anumite spirite simpliste au escamotat reflexiunea lucidă 
pentru a ţine un discurs nihilist care neagă idealurile. Azi, 
istoria, ne dă un nou şut în nas: o dorinţă lacomă de consum 
face tabula, rasa de valorile spirituale. O naţiune, însă, îşi are 
rădăcinile în cultura sa. 

Unificată acum 2000 de ani China a trăit — în ciuda 
schimbărilor dinastice într-un centralism feudal bazat pe 


pagina 5 


gândirea lui CONFUCIUS şi MENCIUS. 

Văzând China bolnavă la începutul secolului 20 intelectualii 
progresişti au urlat: „JOS BUTICUL LUI CONFUCIUS!” 

Iar partidul comunist a făcut din MARXISM soclul societăţii. 

Dar după revoluţia culturală edificiul s-a cutremurat din 
nou ieşind la iveală lucruri bizare: oameni care mănâncă şi se 
îmbracă bine — dar care se exprimă MITOCĂNEŞTE. Şi de 
aceea sunt neliniştiţi în legătură cu criza culturii noastre. 

Cred, totuşi, că omul este şi CARNE dar şi SPIRIT”. 

În 20 de ani — crede Chan -— va veni o altă generaţie care 
va da idealurilor prioritate în locul banilor. 

Ceea ce urmează — dacă profeția lui este adevărată peste 
vreo trei-patru ani. 

Să urmărim câteva date statistice care ne-ar putea ajuta în 
ce priveşte dezlegarea viitorului. 

900 de milioana de chinezi — adică 3 din 4 sunt ţărani; 
dintre aceştia 150 de milioane sunt şomeri care colindă ţara în 
căutare de lucru (nu uitaţi că de pe acele meleaguri au venit 
barbarii!); 59,5% din populaţia activă se află în agricultură 
(79% în 1970), aducând PNB-ul 28,4% faţă de 40% în 1970. 

În mediul rural venitul pe locuitor este de 750 fr. fr. iar în 
urban 1750; statul prelevează în chip de redevenţă 100 kg de 
orez pe an — adică a 6-a parte din recoltă. 

60 de milioane de chinezi (adică trei Românii) — 
subestimau oficiali nu au necesarul pentru hrană şi 
îmbrăcăminte; Statele Unite au tot atâtea tractoare pe fermier 
câţi fermieri are China la un hectar. Doamna WU care trăieşte 
la 30 km. de Bejing nu a fost niciodată, în 50 de ani, în 
capitala Chinei, dar se poate duce la cinematograful ambulant 
odată la DOUĂ LUNI; tramvaiele din Manciuria nu au putut fi 
reparate de când le-au instalat japonezii. 

Nu economia merge prea repede ci reformele prea încet — 
spune Li Yang; dacă se practică o politică a austerităţii; 
bugetarii vor fi primele victime; în plus, vom avea în braţe o 
problemă socială. 

Ce ar fi de făcut? Nu mare lucru — afirma Ding Teoeng. 
„Suntem într-o perioadă de tranziţie. Să ne continuăm drumul 
spre piaţă şi să aşteptăm. Cu problemele noastre de consum 
energetic, slăbiciunea mijloacelor de transport, rarefierea 
capitalurilor disponibile investiţiilor economia se va linişti. Şi 
vom avansa pe drumul spre reforme politice. 

Se pare că nu este vorba încă de o supraputere ci de o 
ţară care se străduieşte — uneori până la paroxism să iasă din 
îndelunga hibernare comunistă. Iar chinezii doresc să li se 
permită să câştige bani iar ei sunt de acord să cedeze 
monopolul politic partidului. Până acum acest pact de 
neagresiune între o economie eliberată şi un sistem politic 
mumificat a funcţionat. 

Dar ce se va întâmpla dacă Bejingul ar încerca să ia 
hăţurile în mână? 

Nu afirma Ezra Pound că „istoria care uită de economie 
poate să se ducă la culcare”? 

Dar dacă uigurii şi tibetanii în timpul somnului încep să 
aibă alte vise pentru că nu sunt de acord că trăiesc în aceeaşi 
lume? 

Dacă în ce priveşte organizarea materială a olimpiadei 
China a făcut adevărate miracole — care demonstrează, între 
altele, eficienţa unei dictaturi, (au adus de foarte departe, din 
insula Hainan, 17 mii de tone de nisip ales după multe examinări 


2008 — după Olimpiadă. 
(continuare în pag. 8) 


Un cirac al lui CONFUCIUS 





pagina 6 


(urmare din pag. 4) 
*» (DECLARAŢIE) 

= membri Birului Politic care se adaugă Secretariatului: 

a). CHIVU STOICA; 

b). GHEORGHE VASILICHI; 

c). MIRON CONSTANTINESCU; 

= membri Conducerii Securităţii şi MAI: 

a). GHEORGHE PINTILIE (general, şef al Securităţii); 

b). MIŞU DULGHERU (general, şef al Dir. Anchete Penale a 
Securităţii); 

C). ALEXANDRU NICOLSCHI (general, subdirector general 
în Securitate); 

d). MARIN JIANU (colonel, ministru adj. de Interne); 

e). IOSIF NEMEŞ (colonel, inspector general în MAI); 

f). LUDOVIC CZELLER (colonel, inspector în MAI); 

9). MARIN CONSTANTINESCU (colonel, şef Dir. G-lă a 
Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă). 

= Ofiţeri de Securitate din Penitenciarele şi Lagărele prin 
care am trecut: 

a). Pentru Piteşti: 

= ALEXANDRU DUMITRESCU (director al închisorii); 

= IOAN MARINA (ofiţer politic); 

= MIHAI MIRCEA (şef birou inspecţii); 

= MARIN IAGĂRU (ofiţer birou inspecții). 

b). Pentru Peninsula — Valea Neagră: 

= VAIDA (general, şef al Securităţii Canalului), 

= GHEORGHE CRĂCIUN (colonel, şef al Securităţii Canalului 
în 1951); 

= AUGUSTIN ALBON (colonel); 

= BĂDICĂ (ofiţer din conducerea Securităţii Canalului); 

= COSMICI (ofiţer din conducerea Securităţii Canalului); 

= ZAMFIRESCU (comandant al Lagărului în 1950-1951); 

= GEORGESCU (comandant al Lagărului în 1951); 

= LAZĂR (comandant al Lagărului în 1952); 

= ION CHIRION (locotenent, şef Birou Inspecţii, 1950- 
1951); 

= ARAMĂ (ofiţer la Biroul inspecții). 

c). Pentru AIUD: 

e GHEORGHE CRĂCIUN (colonel, comandant al închisorii 
1960-1964) sprijinit de: 

= ALEXANDRU DRĂGHICI, general, vicepreşedinte al 
Consiliului de Miniştri şi Ministru al Afacerilor Interne; 

= VASILE NEGREA, general, ministru adjunct; 

= ION DUMITRU, secretar general; 
„e IANCU (colonel, locţiitor operativ al 
Inchisorii Aiud); 


Comandatului 


e IACOB (colonel la închisoarea Aiud în perioada 
reeducărilor); 

e IVAN (colonel la închisoarea Aiud în perioada 
reeducărilor); 

e  NODEŢ (maior la închisoarea Aiud în perioada 


reeducărilor). 

În legătură cu anchetele la care am fost supus de 
Securitate precizez că toate s-au făcut utilizând tortura fizică. 
Pentru exemplificare voi menţiona cum s-a procedat cu mine la 
Ministerul de Interne în anul 1958 după ce Serviciu de Anchete 
MAI a fost mutat la închisoarea de pe Uranus. 

Am fost scos noaptea din celulă după stingere, dus cu 
ochelari orbi în încăperea cazanelor de calorifer , trântit la 
pământ, legat de mâini cu funie, trecute mâinile pe după 
genunchi, pus pe rangă metalică trecută pe sub genunchi şi 
rezemată pe două birouri, pus căluş în gură şi bătut până la 
leşin. 

Echipa care mă bătea era formată din: 

= ENOIU GHEORGHE (căpitan); 

= DUMITRESCU VASILE (căpitan); 

= CRISTESCU VASILE (căpitan, comandantul arestului); 


BUNA VESTIRE nr. 144 — 152 / 2009 - 2010. 


= PREDA DUMITRU (locotenent major); 

= BLIDARU GHEORGHE (locotenent major). 

Declar că această echipă de anchetatori penali ai Securităţii au 
maltratat şi alţi arestaţi printre care menţionez: Constantin Puiu 
Atanasiu, Valeriu Cristescu, Constantin Udroiu, Petre Gândea. Ă 

Prin anchete dure am trecut şi la Suceava în anul 1948. În 
vechea închisoare s-a deplasat Brigada Mobilă a DGSS condusă de 
comisarul şef POMPILIAN ALEXANDRU, ajutat de CIUPAGEA 
ANDREI, BĂLĂCEANU ŞTEFAN, ARAMĂ ION, ZILTER PAUL, 
GRIMBERG TITI, MAHALU AVRAM, BLEHAN, fraţii LIVEZEANU şi 
VOLCESCU IORGU. 

Anchetele însoţite de torturi se făceau în special noaptea când 
se auzeau şi ţipetele celor schingiuiţi. 

Specialitatea anchetatorilor de aici consta în bătutul cu 
cărămida peste scândura aşezată pe pieptul celui doborât la 
pământ, iar pentru femei (în cea mai mare parte studente şi eleve), 
strângerea cu cleştele de fierărie a sfârcului mamelelor. 

Printre primele victime ale anchetatorilor de la Suceava a fost 
tânărul din Bacău de numai 23 de ani, ION BULIMAN care a 
decedat în urma torturilor. 

Din lotul din care făceam parte primul care a decedat la 
Suceava a fost tânărul MIHAI (MILUŢA) NIŢĂ de doar 22 de ani. 

Al doilea decedat din acelaşi lot a fost tânărul DUMITRU 
SUMĂNARU în vârstă de 23 de ani care a fost transferat de la 
Suceava în închisoarea Tg. Ocna unde a avut loc decesul. 

Al treilea decedat din acelaşi lot a fost studentul COSNTANTIN 
DĂNILĂ, în vârstă de 26 de ani; decesul s-a produs la închisoarea 
Aiud în anul 1954. 

Am dat doar câteva exemple din primul lot cu care am fost 
judecat. Precizez că alţii din acelaşi lot au decedat la scurtă vreme 
după eliberare (DIMITRIU IOAN, ALEXA CEZAR). 

Totodată ţin să menţionez şi numele magistraţilor militari care 
şi-au însuşit acuzele Securităţii condamnându-mă şi pe care îi fac 
vinovaţi de asociere la crimă contra umanităţii. 

Pentru prima condamnare dată de Tribunalul Militar laşi în 
Dosarul Nr. 239/1949 (Sentința Nr. 336): 

= Colonel magistrat GHEORGHE CONSTANTIN - Preşedinte; 

= Maior MIHAI VASILE — judecător; 

= Maior ANASTASIU PETRE - judecător; 

= Căpitan magistrat PUIŞOR IOAN - Procuror Militar; 

= Plutonier GHEORGHE DUMITRESCU - Grefier de şedinţă. 

Pentru a II-a condamnare dată de Tribunalul Militar Bucureşti, 
Sentința Nr. 1106/1958: 

= Lt. colonel de justiţie CSAKO EDUARD -— Preşedinte; 

= Căpitan MARCOCI ELIADE — Asesor Popular; 

= Locotenent major: CIOCHINĂ GRIGORE -— Asesor Popular; 

= Căpitan de Justiţie: TROCAN ALEXANDRU -— Procuror Militar; 

= NICOLAESCU DANIEL -— Secretar. 

Aceşti magistrați, prin sentinţele lor, ne trimiteau în infernul 
temniţelor comuniste pe durate de ani de zile, din care mulţi n-au 
mai ieşit. Ca exemplu pentru înţelegerea condiţiilor din temnițe voi 
descrie pe scurt cum se trăia în Inchisoarea Jilava prin care am 
trecut de trei ori în 1949, 1954-1955 şi 1959, 

Celula în care am intrat prima oară în Jilava (Fortul 13) era 
tixită cu deţinuţi. O hrubă subterană lungă, pe o parte şi pe alta 
priciuri suprapuse, iar noii veniţi, cum am fost eu, nu mai încăpeam 
pe priciuri şi singura soluţie era să dormim direct pe beton, sub 
priciuri. Acest loc se numea „şerpărie” fiindcă intrai târându-te pe 
burtă şi pe coate. După ce s-a umplut şi acest spaţiu cei care mai 
erau aduşi repausau pe jos, pe spaţiul dintre priciuri şi care s-a 
numit „broscărie”, fiindcă aici oamenii nu se mai puteau întinde ci 
rămâneau chirciţi şi aşa dormeau. Aceştia erau cei mai defavorizaţi 
pentru că erau permanent deranjaţi de cei ce coborau de pe priciuri 
pentru a-şi face nevoile. Dar nici pe priciuri nu era prea bine fiindcă 
se stătea doar pe o parte şi mutarea pe cealaltă parte se făcea la 
comandă, când toţi trebuiau să se întoarcă. 


(continuare în pag. 8) 





BUNA VESTIRE nr. 144 — 152 1 2009 - 2010. 
Închisoarea Piteşti, camera 4 spital, anul 
2009 


Prin telefon sunt anunţat de prof. univ. Ilie POPA că în 
ziua de 5 decembrie 2009 în cadrul simpozionului 
„Experimentul Piteşti, reeducarea prin tortură” se va face 
o vizită la fostul penitenciar de deţinuţi politici din Piteşti, 
în cadrul căruia se va intra chiar în camera 4 spital de 
acum 60 de ani. 

După ce am închis telefonul m-a năpădit amintirea 
clipelor de groază petrecute în acea cameră a torturilor. 
Aveam pe atunci abia împlineşte 20 de ani. Cunoşteam 
reeducarea paşnică începută în închisoarea Suceava la 
care mă opusesem, făcând parte din cei ce s-au alăturat 
avocatului Nicolae Pâslaru, comandant legionar, şef al 
Regiunii Moldova, care sintetizase astfel părerea despre 
această acţiune:  „reeducarea este nocivă şi 
dezonorantă”. Nicolae Pâslaru, acest erou al rezistenţei 
care a fost ucis mai târziu în temniţa Aiud, explica atât 
nocivitatea cât şi aspectul dezonorant al reeducării. 

Nocivitatea rezultă din faptul că cei ce o îmbrăţişează 
vor fi puşi să dovedească celor ce spun dând informaţii 
utile Securităţii şi Partidului Comunist. Aceste informaţii 
vor conduce la arestări de oameni, la distrugeri de familii, 
de cariere profesionale şi chiar de vieţi. Dar după ce 
informatorii vor fi folosiţi, ei trebuie să dispară pentru a se 
şterge urmele şi martorii nelegiuiţi. Cum se pot şterge 
urmele fără să elimini pe autori? Cunoscând practicile 
comuniste bazate pe dictonul „iubesc trădarea dar urăsc 
pe trădători”, în mod sigur ele vor fi aplicate şi în cazul 
reeducaţilor . 

Pierderea onorii apare ca o consecinţă firească a faptului 
că un om care-şi denunţă camarazii de suferinţă şi-i 
asupreşte nu mai poate spera să ajungă să se uite în ochii 
semenilor săi fără să simtă povara faptelor săvârşite. 
Istoria ne învaţă că onoarea odată pierdută, nu mai poate 
fi recâştigată în decursul unei vieţii de om. 

Cunoaştem deci ce a însemnat reeducarea de la 
Suceava, dar nu credeam că ea poate să devină şi 
violentă. Practicarea reeducării prin tortură a fost de 
neimaginat şi din acest motiv Piteştiul rămâne un unicat, 
cel puţin pentru România. 

Ce minte diabolică a pus la cale această grozăvie? Să 
pui nişte deţinuţi să bată, să schingiuiască pe alţi deţinuţi 
pentru a se schimba concepţia politică, dar cum, făcând 
dovada schimbării de atitudine prin deținerea oamenilor 
rămaşi afară cu care au venit în contact, a membrilor 
familiei, a prietenilor, a tot ce poate interesa Securitatea şi 
Partidul Comunist. 

Barbariile bine studiate şi puse în aplicare în camera 4 
spital şi apoi extinse în toate camerele Penitenciarului 
Piteşti şi în alte penitenciare politice şi lagăre de muncă 
forţată, au depăşit orice imaginaţie. 

Odată cu torturile fizice erau batjocorite şi simbolurile şi 
tainele creştine. Cine avea oare interesul să lege de 
schimbarea concepţiei politice şi asemenea batjocură? E o 
întrebare la care se caută încă răspuns. 

Cu emoție şi cu sufletul frământat de amintiri am păşit 
din nou după 60 de ani, pragul camerei 4 spital de la 
Piteşti. 

Aceeaşi cameră, aceiaşi pereţi, dar lipsa mobilierului de 


pagina 7 


atunci. Lipseau priciurile, paturile metalice, masa de tortură, 
tinetele de murdărie şi de apă. De asemenea lipseau 
gratiile, iar uşa era schimbată. Lipite de pereţi erau acum 
rafturi cu dosare, arhiva unui institut de proiectare care mai 
funcţiona în această clădire. 

Am aflat că încă din timpul regimului comunist, după 
vâlva pe care a făcut-o în lume grozăviile petrecute la 
Piteşti, închisoarea a fost desfiinţată şi clădirea dată spre 
folosinţă unei instituţii care a reamenajat-o, iar după 
Revoluţia din 1989 s-a „privatizat” începând să o şi 
demoleze pentru a dispărea orice urmă. Sincer n-am mai 
auzit de o închisoare privatizată undeva în lume. În 
România iată a fost posibil acest lucru. Cei vinovaţi de tot 
ce s-a întâmplat în această temniţă în anii 1949-1950-1951- 
1952 au crezut că în felul acesta totul va fi dat uitării. N-a 
fost să fie aşa. 

La insistenţele unor oameni de suflet din Piteşti, a fost 
oprită demolarea acestei clădiri şi declarată monument 
istoric, ca regim special. 

Astfel la 5 decembrie 2009, în jurul orei 14, împreună cu 
participanţi la simpozion am asistat la o slujbă religioasă de 
pomenire a celor ucişi în bestiala acţiune de reeducarea 
petrecută în acei ani de mare urgie. Un sobor de preoţi au 
săvârşit slujba pomenind numele celor ucişi în torturi. 
Rememorez clipele din trecut, îi revăd pe unii din cei 
pomeniţi, pe care i-am cunoscut şi prețuit. 

Trăiesc impresia profundă a răsturnării unor amintiri care 
până acum erau cu faţa răului în sus. simt că peste rănile 
sufletului se aşterne un balsam al izbândirii BINELUI. O 
dovadă în plus că RĂUL nu rămâne învingător atunci când 
sufletul în rugăciune arată imploră cerul. Speranţa în 
biruinţa binelui un ar trebui să părăsească omenirea de 
acum căzuţi în păcat. 

Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că mi-ai oferit acestei zi 
mult aşteptată de sufletul meu! 


06/12. 2009. 
Constantin IULIAN. 
ILUZIILE PUTERII 


Ca toţi primitivii,, copil fiind, foloseam drept monedă de 
schimb în jocurile de noroc cu megieşii mei, fie nasturii (pe 
care uneori — deoarece nu se inventare Isărescu şi fabrica lui 
de bani, îi preluam direct din trusoul mamei - (acţiune 
sancţionată -— şi astfel încheiată, prin câteva scatoalce 
dureroase), fie capace — (monedă foarte rară atunci), bile — 
cu valori net diferite în funcţie de materialul folosit (metal, 
sticlă albă, sticlă colorată) sau cuie. 

În ce mă priveşte sursa cea mai sigură erau ulucile 
gardurilor din care mă străduiam să extrag cuiele a căror 
valoare depindea de gradul de rugină aflată pe ele. 

Atunci am făcut cunoştinţă cu „iluziile puterii”. 

Ce altceva este puterea decât capacitatea de a sili, 
convinge a folosi consensul (cum ar zice Ilici), sau de a păcăli 
(cuvânt ce are printre sinonime — şpagă, mită, promisiuni, 
ciubuc etc.) un cui să-şi părăsească rostul său firesc (să 
menţină la locul lor scândurile din gardul vecinului) şi să 
treacă în buzunarul meu. 


(continuare în pag. 11) 








pagina 8 


(urmare din pag. 6) 

*» (DECLARAȚIE) 

Sutele de oameni care stăteau într-o astfel de încăpere îşi 
făceau nevoile fiziologice în nişte vase mari metalice care 
dimineaţa erau scoase afară şi golite. La ieşirea cu tinetele cei 
de serviciu suportau bătăile şi batjocurile gardienilor înarmaţi cu 
bâte. Aceste echipe de gardieni erau instruite de comandantul 
închisorii care în 1949 era MAROMET. Mai târziu în 1954-1955 
cel care-i îndemna pe gardieni să fie „vigilenţi” cu deţinuţii era 
locotenentul ŞTEFAN VASILE om de o cruzime şi un cinism rar 
întâlnite. 

Sub pretextul unor percheziţii în celulele Jilavei deseori, 
deţinuţii erau scoşi afară, dezbrăcaţi şi bătuţi crunt sub privirile 
comandantului şi în rânjetul gardienilor. 

De asistenţă medicală nici nu se punea problema. Oamenii 
mureau în celulă şi după îndelungate bătăi în uşă, gardianul 
deschidea uşa pentru ca cel mort să fie scos afară şi lăsat jos 
pe beton, de unde îl luau apoi deţinuţii de drept comun, care 
noaptea îl duceau la groapa comună. 

La ultima trecere a mea prin Jilava am constatat că bătăile 
corporale se răriseră dar, în schimb, abundau izolările la 
„turelă” unde mulţi s-au îmbolnăvit şi dacă nu au decedat au 
rămas cu urme pentru tot restul vieţii. 

Fiindcă la ultima condamnare mi s-a dat 25 de ani, la 
plecarea din Jilava, mi s-au pus lanţuri la picioare. Lanţuri grele 
pe care de abia le târam după mine. Prinderea de picioare s-a 
făcut prin nituire pe nicovală, iar loviturile cu ciocanul greu 
transmiteau la os dureri cumplite. 

Când am ajuns la Aiud, după câteva săptămâni niturile au 
fost tăiate cu dalta tot pe nicovală, tot cu ciocanul greu şi tot cu 
durere. 

Inchisoarea Jilava din vremea aceea, depozit al Securităţii, 
a fost un loc de tortură, de tristă amintire pentru deţinuţii 
politici care i-au trecut pragul. 

Referitor la gardienii de la Inchisoarea Jilava precizez că 
toţi erau nişte brute, recrutaţi din pleava societăţii, oameni 
primitivi, agramaţi în care Partidul Muncitoresc (Partidul 
Comunist) reuşise să inoculeze o ură nemăsurată faţă de noi, 
care eram consideraţi „duşmani ai poporului”. 

Trebuie să mai adaug că după fiecare eliberare am fost 
continuu urmărit. Această acţiune de urmărire a mers până 
acolo încât au intrat clandestin în locuinţa mea din Bucureşti, 
str. Pantelimon nr. 336 în care au instalat aparatură de 
ascultare. Pentru a se vedea cum au procedat anexez acestei 
declaraţii copie de pe documentul obţinut de la CNSAS din 
Dosarul de urmărire 1 155531/vol II, filele 110 şi 110 v. 
Documentul este datat 02/05. 1980. 

Această urmărire continuă a fost însoţită de tot felul de 
obstrucţii în cariera profesională, iar persecuțiile s-au răsfrânt şi 
asupra membrilor familiei mele. 

Aceasta îmi este declaraţia pe care o dau, o susţin şi o 
semnez. 

[Declaraţie dată de autor pentru „Dosarul” ce a fost înaintat 
la Strasbourg în vederea judecării crimelor comunismului] 


|” 


(urmare din pag. 5) 


*»(O LUME!...) şi destinat terenului meciurilor de volei 
care la cea mai mică ploaie se transformau în mocirle; 
pentru a aduce la nivele suportabile atmosfera extrem de 
poluată a Bejingului şi pentru a facilita congestia 
traficului au impus mijloace draconice în ce priveşte 
reducerea activităţii industriale şi a traficului cu 
săptămâni înaintea începerii jocurilor; iar oficiul municipal 
pentru modificarea vremii au stabilit aruncarea periodică 
de substanţe chimice în atmosferă pentru înlăturarea 





BUNA VESTIRE nr. 144 — 152 / 2009 — 2010. 
COMUNICAT 


Noi, foştii deţinuţi politici — luptători anticomunişti, urmaşii 
de fapt şi de drept ai MIŞCĂRII NAŢIONALE DE 
REZISTENȚĂ (iniţiată în anii 1945-1946), activitate 
recunoscută ca legitimă prin decizia nr. 1/2000 a Curţii Supreme 
de Justiţie (în dos. pen. , 43/1999), am susţinut şi susţinem şi 
azi, după 20 de ani, „PROCLAMAȚIA DE LA TIMȘOARA”, 

Nerealizarea  dezideratelor punctului 8 din această 
PROCLAMAŢIE a făcut ca societatea românească să nu se aşeze 
pe baze noi, sănătoase, fireşti, nici economice, nici morale, în 
tot acest interval, în pofida sacrificiilor făcute de poporul român 
şi în pofida aspirațiilor sale politice declarate. 

În calitate de cetăţeni lezaţi în drepturile şi libertăţile 
noastre, solicităm pe această cale AVOCATULUI POPORULUI să 
se sesizeze, conform atribuţiilor sale legale pentru a desfiinţa 
contractele păgubitoare pentru statul român privind privatizările 
frauduloase prin care timp de 20 de ani a fost jefuită avuţia 
naţională. Menţionăm că aceste informaţii au devenit publice în 
mod indubitabil de abia cu ocazia dezbaterilor la prezidenţialele 
de anul acesta. 

Totodată, solicităm tuturor reprezentanţilor legali ai Statului 
Român şi societăţii civile, dar şi forurilor internaţionale 
competente să se implice pentru a face să înceteze 
PERSECUŢIA împotriva noastră, întrucât ŞI DUPĂ 20 DE 
ANI DIN DECEMBRIE '89 SUNTEM VICTIME ALE NEO ŞI 
CRIPTOCOMUNISMULUI. Legile care ne guvernează sunt 
discriminatorii şi perpetuează ilegalităţile comuniste, privându- 
ne de drepturile constituţionale, excluzându-ne din viaţă publică 
(culturală, politică, economică) şi din drepturile morale şi 
materiale pe care le-am plătit într-un mod dramatic. Se 
urmăreşte într-un mod pervers ca idealurile noastre să fie date 
uitării, cu consecinţe extrem de păgubitoare pentru întreaga 
viaţa spirituală a poporului român. 

In pofida acestor tratamente inechitabile, noi, membrii 
FEDERAȚIEI ROMÂNE A FOȘTILOR DEȚINUȚI POLITICI 
ŞI LUPTĂTORI ANTICOMUNIŞTI înţelegem să fim prezenţi 
în viaţa publică pentru a apăra în continuare idealurile de 
libertate şi demnitate naţională. 


PRESEDINTE, 
dr. ing. Constantin IULIAN 
SECRETAR, 
ing. GHEORGHE JIJIE 
Bucureşti, 10 dec. 2009. 


norilor dătători de ploaie) în schimb guvernul s-a vădit mai 
puţin bine pregătit pentru combaterea grupurilor de presiune 
şi manipularea activiştilor. 

Fie că era vorba de dreptul la muncă, libertatea 
religioasă, tratamentul mizer al minorităţilor etnice sau 
represiunea politică — nu lipseau nici cauzele şi nici campionii 
pregătiţi să folosească în această privinţă cu un an înaintea 
jocurilor unii care aveau mai ales coşmaruri şi în nici un caz 
vise comune cu partidul comunist chinez — grupe de tibetani 
din Anglia, Canada şi America îmbrăcau marele zid chinezesc 
cu benere pe care — de departe, puteai citi — „O LUME. UN 
VIS. ELIBERAŢI TIBETUL 2008. Acelaşi slogan se lăfăia pe 
crestele Everestului în aprilie 2007. 

Un alt grup de presiune coborâse chiar în centrul 
Bejingului: un grup mic dar colorat al „ziariştilor fără frontiere 
demonstrau acuzând China că nu-şi onorează promisiunile în 


(continuare în pag. 16) 





BUNA VESTIRE nr. 144 — 152 | 2009 — 2010. 


RUSIA DE AZI.... 


Adică de totdeauna. Indiferent de forma de guvernământ, 
de absolutismul țarist sau de „cultul personalităţii” comunist. De 
totdeauna fie că se numea „ohrana”, NKVD, KGB, etc. Poliţia 
Politică funcţiona trimițând în faţa plutonului de execuţie pe 
Dostoievski în surghiunului intern pe Saharov, în Gulag pe 
Soljeniţin sau asasinând ca azi, jurnalistele care nu-i execută 
comenzile lui Putin. 

Despre această Rusie, de azi, vorbea, ieri, Eminescu. 

„Rusia este în mod egal muma mândriei şi a lipsei de 
cultură, a fanatismului şi a despotismului. În tendinţele de 
cucerire în aşa zisele misiuni istorice (vezi ultima bazaconie — 
comunismul) nu este nimic decât pur şi simplu ignoranţa şi 
gustul de spoliere. 

În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, 
în războaie ceea ce îi lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă 
din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat — sau mai 
bine spus ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a 
multe generaţii dedate la lucru”. 

Nu s-a schimbat de atunci nimic sau aproape nimic. 

Dar dacă conducătorii Franţei, Spaniei sau Angliei de ieri şi 
azi — care toţi au de a face cu diverse forme de terorism — (IRA, 
Bascii etc.) ar participa la lupta antiteroristă tip Eltsin-Putin — 
ultimul erou al „vânătorii de bandiți” până „în privată” (expresiile 
îi aparţin) toată Europa ar fi fost în stradă. Inclusiv gaşca 
condusă de Ilici-Geoană care a plecat după pupăturile de 
rigoare. 

Şi iată că s-au creat două Europe! Una în care civilii par a fi 
protejaţi şi alta în care s-a dat liber la „vânătoarea a tot ceea ce 
mişcă” indiferent că este vorba de Cecenia, Georgia sau Moscova 
— se pulverizează casele ca să nu fie ratat closetul, se 
bombardează cartierul, se nimiceşte oraşul. 

Şi uite aşa în două lumi s-au realizat performanţele lui 
Miloşevici — sprijiniți de aceeaşi Rusie, pe zece ani; jumătate 
dintre ceceni — femei şi copii — au fost daţi afară din ţara lor — tip 
Kosovo — Grosny a fost supus unui martiriu ca la Sarajevo! 

La începutul mandatului lui T. Băsescu s-a semnat o 
înţelegere privind contextul — vechi de aproape o sută de ani, 
privind bunurile româneşti existente în Rusia; s-a stabilit un 
calendar al întâlnirii dintre comisiile ad-hoc; s-a stabilit chiar o 
vizită a preşedintelui român înaintea rocadei de la Moscova. 

Nu s-a împlinit nimic! 

A respectat Moscova vreodată vreo înţelegere? 

Dacă au luat-o la fugă vreodată este pentru că în faţa lor 
se  dezlănţuiau  panzerele lui Guderian sau se ridicau 
bombardierele lui Kennedy. 

Acum ca şi în trecut toate tratatele sunt simple bucăţi de 
hârtie care nu pot zăgăzui partidele de vânătoare ale marelui 
imperiu. 

Dresat de cei aproape 80 de ani de regim comunist poporul 
a acceptat (mai corect spus popoarele) Rusiei au acceptat ca 
Putin să-şi facă campanie electorală cu cadavrele caucaziene; să 
facă rocada în aşa fel încât în „cumpăna întoarsă să nu se 
schimbe nimic”; a organizat folosindu-se de slăbiciunile seculare 
ale Europei Unite şi problemele Statelor Unite a unui sistem de 
şantaj care miroase a petrol; fără să uite de utilizarea 
beizadelelor foştilor slugi cu ajutorul cărora au jecmănit, 
batjocorit şi martirizat România. 

Invocându-se acord cu gânditorul francez Andre 
Glucksman, putrefacţia plus KGB plus statul major fost — şi 
rămas -— stalinist, au născut noul Frankenstein postcomunist (are 
frăţiori pitiţi prin toate cotloanele rău mirositoare din ţara 
noastră), căruia Europa i-a legitimat existenţa. 

Dar nu numai Europa. 

Eu cred că mai ales America Statelor Unite — care de altfel nu 
ar fi la prima cârdăşie cu „marele nostru frate vecin” — dar care 
refuză să-şi mute gardul şi să restituie ceea ce a furat! 


pagina 9 

Să fie limpede: Cecenia sau Georgia nu-s mai ruse, cum nu 
sunt nici Basarabia sau Algeria departament francez. De 250 de 
ani Rusia se străduieşte să extermine un mic popor neînduplecat; 
sau să preia cetăţile de pe Nistru ale moldovenilor folosindu-se în 
veacul trecut de slugărnicia interesată a unor grupuri de alogeni 
kazari.. 

În loc să-i continue finanţarea care — în bună parte ajunge în 
paradisuri fiscale — occidentalii ar trebui să-i reeduce; banii 
contribuabililor occidentali nu ar mai trebui să întreţină armatele şi 
să îngraşe conturile private — şi nici să finanţeze uciderea civililor 
şi înpiciorogarea unui „stat derbedeu” din ce în ce mai puţin 
controlabil. 

Eminescu credea că „despre biruinţa cauzei drepte nu ne 
îndoim, precum nu ne îndoim, că oricare ar fi curentul care se 
mişcă în contra civilizaţiei el trebuie să fie îmbrâncit şi nimicit cu 
vremea”. 

Dar — credem noi, mersul vremii ar trebui ajutat. 

CUM? 3 

Iată o soluţie. În ceea ce priveşte România leacul nu se află în 
mişcarea noastră de opinie publică şi nici în trambalarea căruţei cu 
slugarnici la Moscova - unde fraţii siamezi — Medvedev şi Putin vor 
încerca dezbinarea tip Kiev ci în POLITICA NOASTRĂ de STAT. A 
ne menţine pe baza tratatelor este de sigur o atitudine juridic 
perfect valabilă; nu însă şi în fapt. Pentru că în fapt orice tratat 
poate fi — dacă nu revizuit cel puţin înlocuit cu altul. Şi de aceea 
politica menţinerii cu argumente şi mijloace juridice este nu numai 
ridicolă dar şi iresponsabilă. p 
___ Ceea ce se cere este aşa ceva: anume AŞEZAREA NOASTRA 
INTR-O SITUAŢIE DE FAPT DE AŞA NATURA INCAT REVIZUIREA 
TRATATELOR SĂ NU NE ATINGĂ - SĂ FIE FAŢĂ DE NOI 
IMPOSIBILĂ. 

Am făcut noi asta? Să vedem: = 

1. — organizarea ţării în aşa fel încât ea să reprezinte O FORŢA 
a cărei duşmănie să fie temută şi a cărei prietenie să fie dorită; 2 
încadrarea ţării noastre într-un sistem de alianţe şi prietenii fireşti, 
care să facă imposibilă ameninţarea graniţelor noastre. 

Organizarea lăuntrică a ţării şi crearea unui instrument serios 

de apărare nu s-a făcut şi s-a realizat mai puţin decât în cursul 
celor zece ani de domnie carlistă. 
_ LIPSIŢI DE SIMŢUL MARILOR PREFACERI ISTORICE, 
INCRUSTAŢI INTR-O MENTALITATE SUBALTERNĂ (ceea ce s-ar 
putea numi sindromul rezidual comunist) care ne împiedică să ne 
dăm seama că suntem un popor de 18 MILIOANE, INCAPABILI de 
a ne ridica până la contactul cu realităţile directe, noi am întârziat 
şi întârziem încă în chip iresponsabil într-o politică învechită care 
nu mai poate da nimic astăzi nici chiar în ţările unde ea a eşuat în 
chip firesc, condamnând astfel o ţară bogată şi un popor muncitor 
la o paralizie permanentă care nu are decât o singură ieşire: 
CATASTROFA. Care s-a petrecut în 1940 când s-a prăbuşit aşa 
numita democraţie carlistă — aşa cum a prevăzut NAE IONESCU 
din care am citat mai sus şi pe care duşmanii României l-au 
asasinat în 1940. 

Situaţia e peste tot tulbure. Tulbure şi grea. Lumea se frământă în 
durerile facerii. Şi trebuie, aşa cum este logic să NU ne dăm de partea 
celor ce nu vor să schimbe nimic, pentru că ăştia stau în locul 
prăpădului şi morţii. IAR EU NU ÎNȚELEG PENTRU NEAMUL MEU 
DECÂT UN SINGUR DRUM — CEL AL VIEŢII (Acelaşi Nae IONESCU) 

Tot el susţinea că în afara drumului spre UE mai există un drum 
care este al nostru: fără nici un fel de îndoială este cel al dud-estului 
european: va trebui deci să mergem la Belgrad ca şi la Sofia dar şi la 
Atena, DAR MAI ALES — astăzi — la Ankara; unde se leagă multe din 
firele vieţii în care noi ne încadrăm. 

Vedeţi: aşa se pune problema. Altfel — „naivitate sau ipocrizie de 


neputincioşi!” 


septembrie 2008. 

P. S. În ce priveşte încărcătura cu paiaţe plecată la Moscova ar 
putea deveni credibilă dacă s-a întoarce cu TEZAURUL, BASARABIA: 
INSULA ŞERPILOR şi SUDUL şi NORDUL BASARABIEI. 





pagina 10 





Sensul verbului a înțelege este — dacă acceptăm textul din 
Noul Dicţionar universal al limbii române (titlu evident 
prezumţios) sinonim cu cel care-l defineşte pe „a pricepe”. 

lată-l: „a pătrunde cu mintea, a prinde sensul unei idei, 
unei noțiuni, unui cuvânt (a înțelege) şi „a pătrunde cu mintea, a 
izbuti să cunoască, să afle ceva, a-şi da seama, a înțelege, a 
pricepe) 

Dar ilustrația acestui verb este luată din Eminescu: „DEŞI 
VORBEŞTI PE ÎNȚELES: EU NU TE POT PRICEPP”. 

Ceea ce înseamnă că există situații în care între 
înțelegere şi pricepere intervine un anumit context; altfel spus 
„înțelegerea” ar ţine mai mult de minte în timp ce „priceperea” ar 
adăuga şi ceva „inimă”. 

Toate acesta vorbe mi-au fost determinate de lectura a 6 
pagini publicate în ultima săptămână (ultimul material a apărut 
în numărul de Duminică 7 septembrie a. c. în care ne sunt 
prezentate comportările şi relaţiile unora dintre artiştii (mai 
corect spus) actorii noştri în perioada dominată de comunişti. 

Sub numele „CORTINA ROŞIE ne sunt prezentate relaţiile 
dintre partidul comunist şi o parte dintre artişti — (actori de teatru 
şi cinematograf) fără să se sublinieze un fapt inerent lumii 
teatrului: talentul trebuie exploatat de deţinătorul lui într-o 
anumită perioadă a vieţii acestuia. Altfel spus spre deosebire de 
alte forme ale activităţii artistice care suportă „sertarul” (deşi nici 
acest lucru nu este totdeauna realizabil). Altfel spus poţi să-l 
scrii pe Hamlet la 70 de ani dar de interpretat nu-l poţi interpreta 
decât până pe, la 40. 

În plus, în viața tuturor intervin şi „nevoile materiale” ale 
fiecărei zile dar şi speranţa - adesea deşartă, că poţi iscăli 
pactul cu diavolul — precum Faust — fără nici o consecință 
dezagreabilă. 

Mai este ceva: nu pot fi toți nici Marioara Voiculescu care 
a refuzat să mai iasă în scenă până nu vor fi dispărut comuniştii 
de la conducerea ţării; şi nici nu poţi aştepta de la toţi replica lui 
lon IANCOVESCU, CARE, invitat agresiv de „moderatorul” unei 
şedinţe sindicale să-şi spună cuvântul a răspuns: „tovarăşe noi 
am venit aici de lichele nu de tâmpiţi” şi nici comportarea lui 
Tănase cu „de la Nistru pân'-la Don davai ceas, davai palton; 
rău era cu der, die, das dar mai rău cu davai ceas” — Toţi trei au 
fost sancționați. Ultimul a fost şi personajul unui film — ACTORII 
ŞI SĂLBATICII — regizat de un Khazar şi în care minciuna se 
lăfăia, ca în tot lagărul comunist. 

Nu legionarii l-au ucis pe TĂNASE, ci altcineva aşa cum 
sublinia unul dintre actorii filmului, DIACONU că va rectifica cu 
prilejul numeroaselor reluară în perioada post-ceauşistă 
această balivernă khazară. 

Evident mai există numeroase talente — Rebengiuc între 
alţii dar şi Ciulei, Pintilie sau Clody Bertola care au spus NU. 

Dar nu aceste aspecte ne-am propus să le judecăm. 
Pentru că o înțelegem şi mai ales pentru că ascultăm de 
îndemnul evanghelic - NU JUDECAȚI CA SĂ NU FIŢI 
JUDECAȚI! 

Dar totuşi nu pricepem. 

De pildă, este de înţeles că într-o „perioadă de mare 
foamete (1947) unul dintre marii noştri actori intră în politică — 
„dintr-o întâmplare cu o notă ridicolă”: partidul în care intra avea 
o cantină unde se mânca mai ieftin; iar atunci când partidul a 
fuzionat precum se spune azi” — prin absorbție a „bătut la uşa 
PCR” — şi a făcut totul din dragoste pentru teatru”. 

Şi iarăşi înțelegem dar nu pricepem astfel de explicații: 
„foarte multă vreme, ca mulţi intelectuali de formaţiune 
burgheză” a fost „robul prejudecăţilor despre apolitismul 
artistului” (după noi apolitismul nu este prejudecată burgheză ci 
prostie pur şi simplu). A crezut că arta nu are de a face cu 
politica (?!) — dar după ce a avut % bucuria de a vizita de două 
ori Uniunea Sovietică unde a văzut cu ochii lui „mărețele 
înfăptuiri ale popoarelor care au construit socialismul sub 
steagul Partidului creat de marele Lenin”. Dar nu şi-a primit 
carnetul deoarece a „trăit şi el procesul intelectualului cinstit, 


BUNA VESTIRE nr. 144 — 152 / 2009 — 2010. 


dar RĂTĂCIT, care s-a apropiat de partid în mod firesc, după ce a 
dar RĂTĂCIT, care s-a apropiat de partid în mod firesc, după ce a 
înțeles esenţa vieţii noi şi rostul intelectualului în societatea 
socialistă” pentru că ajuns „în plină maturitate a vârstei, să nu mai 
poată concepe existența sa decât ca o luptă activă pe frontul 
desăvârşirii construcţiei socialiste”. 

Şi de aici i s-a tras că timp de 20 de ani a fost membru al CC al 
PCR (1969 — 1989). 

Chestia cu desăvârşirea nu s-a mai pus dat fiind că au luat-o 
razna toate celea. 

Dânsul susține că „nu poate să-l înjure pe Ceauşescu”. 

Deşi nimeni nu i-a cerut-o. Dimpotrivă noi credem că ar fi fost 
de toată lauda dacă ar fi intervenit atunci când foştii „tovarăşi” l-au 
împuşcat, după un proces de tot râsul, în ţărâna unei cazărmi. 

Noi, cel mult l-am putea întreba: la înmormântarea lui aţi dus o 
floare şi o lumânare? lar tovarăşului lliescu aţi încetat să-i mai dați 
bună ziua? 

Unul dintre prietenii maestrului — specialist în baliverne şi „miei 
turbaţi” ne asigura că la întoarcerea din URSS a maestrului „era un 
alt om în fața căruia se deschisese un orizont vast şi luminos; 
văzuse cu acel prilej marea ţară a socialismului, văzuse „VIITORUL 
NOSTRU”. 

Alt undeva ne spune că de fapt nu a vrut să se facă membru de 
partid dar nu putea ajunge director la Naţional unde a stat 21 de ani 
— vreme în care, susține dânsul „teatrul era bun, nu ca acum” şi nici 
„n-am cum să fie fericit că a căzut comunismul dacă mă uit la ce-a 
venit după el”. 

Are dreptate: la conducerea ţării se află rămăşiţele pecereului 
din grajdul 1 şi beizadele crescute în grajdul 2. 

Sunt, însă, tovarăşe, şi unii care s-au bucurat de prăbuşirea 
comunismului chiar dacă această bucurie nu le-a adus nimic: între 
alţii cei peste 1000 de elevi şi studenți torturați la Piteşti de 
huidumele lui Nicolski şi cărora li s-a furat totul — absolut totul. 

Nu cumva erați membru de partid în vremea aia? 

Nu eşti singurul. De aceea nu-ți pomenim numele. Pentru că nu 
colaborarea cu comunismul ne deranjează - unii aţi făcut-o pentru 
direcțiunea unui teatru, alții pentru o locuinţă, alţii pentru o plimbare 
la Havana; alții şi-au vândut numele pentru ca să fie folosit 
împotriva revoluţiei de la Timişoara. Toate acestea le înțelegem. 
Prin profesia lor actorul poate azi să fie Jago, mâine Cocoşatul de 
la Notre-Dame iar peste o lună Regele Lear. Este dificil, în atari 
situații să-ți menţii o anume coloană vertebrală dreaptă. 

Şi noi înțelegem acest lucru. Deşi avem modele de actori la fel 
de mari care trecând prin aceeaşi mlaştină, nu a făcut pactul cu 
lighioana. 

Astea toate le-am înțeles. 

Dar nu pricepem de ce după toate cele întâmplate, după ce ies 
la iveală dovezile criminalităţii sistemului pe care nu l-aţi putut 
desăvârşi aţi rămas de aceeaşi parte a baricadei? 

Nu cumva răspunsul se află în lada de zestre a CNSAS-ului pe 
care se străduieşte Felix ajutat de toți andonii săi să-l facă praf şi 
pulbere? 

Mi-este greu să cred că printre dvs nu vor fi fost şi numeroşi 
Polonius pitiţi sub cortinele teatrelor! 


sept. 2008. 


Fantoma din Hamlet. 


(urmare din pag. 2) 

> (TEROAREA SOVIETICĂ...) 

Ceea ce bolşevicii nu au reuşit atunci, au continuat după 
23 August 1944, când au reocupat aceste teritorii, dar fără 
să le golească total de români, pentru că însăşi România 


căzuse sub jugul sovietic şi nu le mai putea revendica. 
Totuşi, au fost deportaţi, în al doilea val, aproximativ 250. 
000 de persoane, majoritatea „colaboraţionişti antonescieni” 
şi „naţionalişti moldoveni”. 
După foametea organizată, pe fondul unei secete acute, 
(continuare în pag. 12) 








BUNA VESTIRE nr. 144 — 152 / 2009 — 2010. 


(urmare din pag. 7) 
OP (ILUZIILE PUTERII) 


În mod greşit cuvântul se aplică acelei forme de păcălire a 
celor mulţi de cele mai rapace, ignorante, răuvoitoare şi rău 
făcătoare — partidele politice care periodic în acea formă de 
reorganizare despre care Aristotel spunea că este cea mai 
proastă din toate — DEMOCRAŢIA — 

Conflictele mele cu cuiele m-au învăţat că pentru a-mi folosi 
PUTEREA era nevoie de o serie de ingrediente: acordul cuiului 
(pentru aceasta eu foloseam un soi de descântec cu ajutorul 
căruia reuşeam să-l conving să-şi părăsească locul său de 
muncă), o serie de echipe ajutătoare — cleşti, ciocane şi alte 
mijloace de tortură — care trebuie unse, întreţinute, îngrijite — şi, 
fireşte acordul celui păcălit. 

Şi tot atunci am aflat că uneori îmi făceam anumite iluzii în 
ce priveşte eficienţa puterii. 

Dar în ce priveşte ILUZIILE mai târziu am dat peste ele şi 
mi-am dat seama de imensa lor nocivitate. Nu-mi propun aici să 
realizez o prezentare exhaustivă a acestora ci voi alege doar 
câteva exemple cu o nocivitate evidentă şi repercusiuni pe 
termen lung şi foarte lung. 

1967: în dorinţa sa de a-şi înmulţi sclavii cu cel puţin 10 
milioane Ceauşescu semnează un decret cu acţiune imediată prin 
care se elimina o altă hotărâre nocivă pentru viitorul ţării 
(decretul Dej pentru libertatea neţărmurită a avorturilor) prin 
care se stabileşte obligaţia tuturor femeilor (chiar cele care 
trecuseră de perioada fertilă) de a nu beneficia de nici un mijloc 
care ar putea întrerupe o sarcină nedorită. 

Erau acceptate anumite afecţiuni ce ar fi putut ameninţa 
viaţa mamei sau a viitorului copil sau a amândurora. 

Mai târziu aceeaşi comandă politică este asezonată cu o 
serie de sancţiuni care priveau medicii, cadrele medicale şi 
mamele care ar fi încălcat decretul cu pricina. 

În plus mamele eroine -— cele care şi-ar transforma uterul în 
cuptor de făcut copii vor primi un titlu — mamă eroină; o sumă 
de bani; şi un ajutor material pentru creşterea copiilor. 

Plata acestor cheltuieli se va realiza prin impozitarea tuturor 
celor ce nu au copii — indiferent din ce motive, indiferent de 
vârsta soţilor, indiferent de voinţa acestora. 

Rezultatul final: peste 11 milioana de avorturi; creşterea 
populaţiei rome (sursă de analfabetism, acţiuni antisociale, şi, 
aşa cum se va vedea, peste ani, de conflicte cu alte naţiuni; 
apariţia „decreţeilor” bună parte nedoriți şi neiubiţi; tulburarea 
sistemului şcolar prin apariţia unui număr neaşteptat de elevi şi — 
sancţionarea acestei iluzii: scăderea natalității. 

În acelaşi timp nimeni nu vorbea despre faptul că ne aflam 
în coada clasificării în ce priveşte mortalitatea infantilă.! 

Cam în aceeaşi perioadă — China lui Mao decide să împiedice 
creşterea populaţiei tot printr-o manifestare a puterii — un decret 
prin care se stabileşte că nici o chinezoaică nu trebuie să aibă 
mai mult de un copil. Din nefericire chinezii cred că orice familie 
— pentru a-şi apăra viitorul trebuie să aibă un băiat. Şi atunci 
oricâte fete ar avea continuă să procreeze până apare un băiat. 

PUTEREA a hotărât altfel. Şi a devenit limpede că este 
victima unei iluzii: populaţia Chinei se dezechilibrează continuu: 
viitoarele mame stabilesc prin ecografie sexul viitorului copil; şi 
fetele sunt eliminate. Ceea ce va determina viitoare conflicte 
inter-sexe. 

În România -— în ciuda avertizării lui Stalin, care susţinea că 
naţionalizarea pământului şi transformarea lui în colhozuri 
trebuie să fie amânată până ce se creează condiţii adecvate — şi 
îi spunea lui Petru Groza că „el a făcut-o cu tunul şi tot cu tunul 
o păzeşte, colectivizarea se realizează cu tunul şi sila prin anii 60. 

Rezultatul: când ţăranii nu au mai putut evita colectivizarea 
atunci au trecut la vechea lor acţiune împotriva invadatorilor: 
atunci au trecut la vechea lor acţiune împotriva invadatorilor: 


pagina 11 
lenea, furtul, emigrarea (au părăsit satele şi 
catastrofală. 

Odată cu prăbuşirea comunismului efectele acestei iluzii a 
puterii politice s-a vădit catastrofală. 

Fireşte am la îndemână exemple din foarte multe domenii. 
Dar bănuiesc că cititorii noştri au hambare pline cu aşa ceva. 

Multe din patologiile puterii depind de faptul că majoritatea îşi 
fac despre ea o imagine nerealistă. Uneori 99% din putere este 
ILUZIE -— iar acel unu la sută restant este lipsit de importanţă. 

(Un exemplu: puterea judecătorească din România pentru 
folosirea şi vânzarea de droguri poţi primi de la 0 la 5 ani cu 
executare; în schimb pentru uciderea a trei persoane şi 
distrugerea unei familii vei primi 2 — 3 ani cu suspendare; ) 

Veţi vedea că a-ţi exercita o putere pe care nu o ai te duce la 
dezastru — şi pe tine şi pe cei asupra cărora ea se exercită. 

Atragem atenţia că nu este vorba numai de puterea politică; 
ci orice fel de putere: acordarea de carnete de conducere fără o 
pregătire adecvată şi o verificare a cunoştinţelor profesionale 
poate produce catastrofe; alegerea unor primari care nu sunt 
verificaţi psihic, profesional, moral, etc. înseamnă distrugerea de 
bunuri, nimicirea speranţelor şi agravarea dispreţului faţă de 
democraţie. 

Şi puterea de cumpărare poate fi folosită nociv (Automobile 
de mâine, pentru oameni de ieri pe drumuri de azi fac din 
România campioană europeană la numărul morţilor şi invalidaţilor 
pe drumurile publice). 

Parlamentul britanic printr-o serie de legi greşite pentru 
coloniile americane a determinat revoluţia americană; iar 
parlamentul instituit de foştii comunişti în România a creat climatul 
catastrofal dominat de corupţia generalizată şi nepedepsită. 

Important este să fim conştienţi de comportările care 
determină incapacitatea de a-ţi exercita puterea - mai ales când 
este vorba de cea politică care se poate cuceri fără nici un fel de 
pregătire profesională adecvată şi controlabilă. 

Papii — de pildă, au determinat reforma protestantă pentru că 
nu au fost capabili să determine o reformă corectă şi necesară a 
bisericii catolice; aşa cum în România de azi ruina ortodoxismului 
stă în incapacitatea clerului — (care şi-a însuşit sindicalismul ca 
rezolvare a conflictelor intra bisericeşti) — să-şi împlinească 
sarcinile apostolice. 

Toate aceste insuccese ale puterii m-au determinat să caut 
explicaţii. Şi am fost ajutat de un mare politolog american care 
susţine că „o parte din coruperea puterii — mai corect spus iluziilor 
cărora frecvent deţinătorii puterii nu le pot face faţă, se produc 
pentru că în orice ierarhie informaţiile asupra lumii reale sunt 
purtate de cei situaţi la nivelul de jos şi este filtrată neajungând la 
vârful executiv decât oarecum nerealistă. Poate că de aceea 
Napoleon afirma că „toate informaţiile sunt false”. 

În plus, susţine acelaşi politolog, „oamenii puterii se lasă 
flataţi şi nu criticaţi — ceea ce determină o autoevaluare care 
determină să evalueze greşit eficienţa activităţii lor şi să ignore 
iluziile puterii.. este ceea ce autorul numeşte „dismal theorem of 
political science” (teoria întunecată a ştiinţei politice) care susţine 
că abilităţile care-l duc la promovare îl fac adesea inapt pentru 
exercitarea puterii câştigate”. 

De multe ori mai ales în instituţiile diplomatice — calităţile care 
au dus la alegerea unui candidat nu sunt cele necesare exercitării 
puterii — lucru ce s-a vădit în Statele Unite prin alegerea lui Bush şi 
se va vădi în Bucureşti, la Primăria generală — în care caz nu 
competenţa a fost evaluată ci votul a fost emoţional — sau, ceea 
ce s-ar putea numi — un vot „sâc!”. 

Mai poate interveni un factor: succesul duce la instalarea 
aroganţei care, de totdeauna precede prăbuşirea. (vezi cazul 
Năstase). 

Incompetenţa mai poate fi creată şi prin ignorarea „proceselor 


agricultura) 


(continuare în pag. 16) 





pagina 12 
(urmare din pag. 10) 
*» (TEROAREA SOVIETICĂ...) obligând țărănimea să predea 


cvasitotalitatea produselor agricole statului, provocând moartea 
a 150. 000 — 200. 000 de oameni, cu manifestări de canibalism 
(W), a urmat un al treilea val de deportări, în 6 iulie 1949, cărora 
le-au căzut victime aproximativ 35. 000 de români. 

A patra deportare, mascată de astă-dată, a fost cea din anii 
1954 — 1964, când aproximativ 300. 000 de ţărani au fost 
trimişi în Rostov, Astrahan şi Kazakstan pentru „cultivarea 
pământului”, la ordinul lui N. S. Hruşciov, acordându-le unele 
facilităţi minore; în locul lor aducându-se rusofoni din aceste 
zone. 

A cincea deportare, tot mascată, a fost iniţiată după 1964, 
prin repartizarea absolvenţilor învăţământului superior dincolo 
de Bug, până la Vladivostok: „Moldovenii” (românii), care 
refuzau „repartizarea” forţată, pierdeau dreptul exercitării 
profesiunii obţinute prin studii, putând ocupa numai munci 
necalificate. În acelaşi timp, Moscova transfera în ţinuturile 
româneşti ocupate specialişti ruşi cu studii superioare, în 
toate domeniile, constituindu-se astfel noua intelectualitate, 
rusofonă, ceea ce a contribuit la rusificarea rapidă, mai ales 
că în majoritatea şcolilor şi bisericilor se impusese 
obligatoriu limba rusă, ca şi în administraţia de stat, în 
întregime. 

Şi serviciul militar efectuat în regiuni îndepărtate a 
contribuit la rusificarea tinerilor. 

Colonizarea masivă cu rusofoni a Basarabiei şi Nordului 
Bucovinei şi căsătoriile mixte au luat cu timpul mari 
proporții, contribuind la o intensă rusificare. 

Şovinismul ruso-bolşevic n-a rămas fără replică din 
partea românilor, care au rezistat cu disperare la bolşevizare 
şi rusificare. Astfel, au fost organizate diferite forme de 
rezistenţă şi ripostă la tăvălugul ruso-ucraineano-bolşevic: 

1). Eschivarea de la serviciu militar şi de la muncile 
forţate şi dezertările din armată; 

2). Neachitarea impozitelor şi a livrărilor de produse 
agricole către stat; 

3). Acţiuni de protest împotriva alegerilor în organele 
puterii de stat sovietice; 

4). Atacuri armate asupra instituţiilor de stat şi activiştilor 
de partid şi de stat; 

5). Agitaţia antisovietică în rândurile populaţiei, la 
întruniri, de la om la om sau prin manifeste; 

6). Organizarea unor formaţiuni politice antisovietice 
având ca obiectiv pedepsirea activiştilor de partid şi de stat 
abuzivi, inclusiv pregătirea luptei armate pentru răsturnarea 
regimului sovietic şi alipirea la România în cazul unui război 
ce se aştepta să izbucnească între anglo-americani şi URSS 
(basarabenii şi bucovineni îi aşteptau pe anglo-americani să 
vină să-i elibereze de comunism, cum îi aşteptau şi românii 
din România comunistă!). 

Printre aceste organizaţii antisovietice şi unioniste (cu 
România) au fost: 

1). Organizaţia Naţională din Basarabia „Arcaşii lui Ştefan 
cel Mare”, plănuită în octombrie 1945 în Soroca de către 
învăţători, a fost organizată în august 1946 sub conducerea 
lui Vasile Bătrânac şi a lui Pimen Damăşean. In martie- 
aprilie 1947 organizaţia a fost arestată, iar în iunie 1947 
condamnaţi membri săi la mulţi ani de temniţă; 

2). O organizaţie antisovietică de orientare unionistă (cu 
România) a fost înfiinţată în toamna anului 1949 de un grup 
de studenţi din Chişinău, condusă de Victor Ciocârlan. 
Arestată şi condamnată în august 1951, membrii grupării 
primind câte 25 de ani de închisoare; 


BUNA VESTIRE nr. 144 — 152 / 2009 — 2010. 


3). „Grupul antisovietic condus de Filimon Bodiu”, ţăran 
originar din satul Mândreşti, raionul Chişcăreni, care în 
documentele secrete a fost calificat drept „grupul banditesc — 
terorist”, iar conducătorul lui — „bandit-terorist”. Organizaţia 
avea caracter țărănesc deşi la ea au aderat şi câţiva învăţători şi 
funcţionari. Trădat de fiul său, Nicolae Bucilă, organizaţia a fost 
lichidată, iar Filimon Bodiu şi fiul său au fost ucişi în schimbul de 
focuri cu KGB-iştii care îi înconjuraseră; soţia lui Filimon, 
Olimpiada, a fost grav rănită şi întemniţată; 

4). „Sabia Dreptăţii”, fondată de Petru Lungu şi Ion Mocanu, 
elevi ai Şcolii Pedagogice din Bălţi, în 1949; în 1950 a fost 
lichidată şi membri săi condamnaţi la câte 10 ani de închisoare; 

5). „Partidul Libertăţii” a fost creat în mai 1949 de 
Constantin Condrat, directorul şcolii din Băcioi, fraţii lon şi 
Nicolae Istrati, Victor Andreev, Vladimir Bivol, Vasile Vâlcu şi 
extins cu mulţi alţi membri. Arestaţi şi judecaţi de Tribunalul 
Regional Odesa, în 27 ianuarie 1951, la şedinţă la Chişinău, 
pentru a  înspăimânta studenţimea română, conducătorii 
partidului au fost condamnaţi la moarte şi executaţi, cu excepţia 
lui Nicolae Istrati, care, împreună cu ceilalţi, au fost condamnaţi 
la 25 de ani de închisoare. Constantin Condrat, prin intermediul 
farmacistei Olga Şcola, care lucra în Vasieni, sosită din Ucraina, 
a încercat să intre în legătură cu faimosul naţionalist ucrainean 
Bandera, din vestul Ucrainei, pentru a-şi coordona lupta 
antisovietică, dar n-a reuşit; 

6). „Armata Neagră”, considerată în documentele secrete 
drept „bandă teroristă antisovietică”, timp de un an (1949- 
1950), a tulburat „liniştea” nomenclaturii de partid şi de stat în 
raioanele Corneşti, Chişcăreni şi Bravicea. Organizaţia era 
condusă de Gavril Andronovici. După uciderea acestuia şi a altor 
căpetenii de către KGB, preia conducerea Ion Borş, muzicant de 
acordeon, din familie de „culaci”. În 1950, „Armata Neagră” 
număra 17 membri; mai apoi avea 50 de membri, numindu-se 
şi „haiduci ai morţii” pentru puterea lor de sacrificiu. Arestaţi în 
1950, conducătorii „Armatei Negre”, Ion Borş şi Teodor 
Coşcodan, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi la 23 
aprilie 1951; ceilalţi membri la mulţi ani de închisoare; 

7). „Uniunea Democrată a Libertăţii”, cu caracter antisovietic, 
era formată în majoritate din ruşi şi ucraineni, cuprinzând şi 
moldoveni (români), dar şi bulgari, evrei, germani, dovadă că o 
mare din neromâni era contra regimul sovietic. Conducătorii acestei 
„uniuni” erau ruşii: Anatol Miliutin şi Nicolai Postel, ambii 
condamnaţi la moarte de Tribunalul din Odesa, dar executat a fost 
numai primul (Anatol Miliutin era absolvent al Şcolii medii şi fost 
combatant în „detaşamentele căzăceşti”, aflate în serviciul armatei 
hitleriste, care a luptat contra americanilor în Franţa şi a partizanilor 
titoişti din Jugoslavia, unde a căzut prizonier şi predat sovieticilor. 

Represaliile dure ale regimului sovietic au făcut ca rezistenţa 
românilor să scadă treptat în intensitate, dar amintirea rezistenţei 
eroice din anii 40 şi 50 a rămas neştearsă. 

Aşa se face că în perioada „Perestroica şi Glasnosti” a lui Mihail 
Gorbaciov (1985-1991),  slăbindu-se  „şurubul”, conştiinţa 
românească să se revigoreze: apar publicaţii şi organizaţii 
anticomuniste şi proromâneşti (unioniste). În Republica Moldova, 
cum se numea acum, se adoptă scrierea latină, tricolorul şi se 
organizează mari Adunării Naţionale al căror suflet erau Leonida 
Lari; Grigore Vieru, Mircea Druc, ajuns premier; se proclamă 
„Suveranitatea”, apoi „independenţa”, iar URSS se destramă în 
decembrie 1991. 

În aceste condiţii favorabile Unirii cu România (ca în 1917-1918) 
lipsea un rege ca Ferdinand Întregitorul şi miniştri ca 1. 1. C. 
Brătianu, Alexandru Averescu, Alexandru Marghiloman, oameni cu 
suflet românesc şi demnitate naţională. Conducătorii României 


(continuare în pag. 16) 





BUNA _VESTIRE nr. 144 — 152 ! 2009 — 2010. 


Fragment din prefaţă la volumul de Memorii: 
„Din lagărul România evadează morţii” 


CUVÂNT CĂTRE TINERI 


O problemă gravă a societăţii româneşti astăzi este cea a 
tineretului care în mare parte este debusolat. Acest tineret 
trăieşte în prezent doar la nivelul plăcerilor trupeşti şi al nevoilor 
imediate, fără să fie preocupat de viitor şi de problemele mari ale 
comunităţii în care îşi duce viaţa. Se poate afirma că tineretul din 
România prezentă traversează o profundă criză de ideal. 

Simţul autonomiei personale, a independenţei totale 
stăpâneşte pe mulţi adolescenţi care nu vor să ţină seama de 
experienţa de viaţă a generaţiilor anterioare şi, în consecinţă, 
sunt expuşi marilor pericole ale istoriei. 

„Omul autonom” pe care PETRE ŢUŢEA l-a creionat cât se 
poate de bine, corespunde acestui tip de tânăr de astăzi, care se 
consideră „buricul pământului”, se consideră atoateştiutor, nu-l 
interesează sfaturile părinţilor, ale profesorilor, el se crede 
„deşteptul deştepţilor”. Pentru el istoria nu înseamnă nimic şi fără 
să-şi dea seama el rămâne pe coaja lucrurilor, neputând 
pătrunde în miezul lor. 

Pe acest „deştept“, PETRE ŢUŢEA şi-a propus să-l vindece 
arătându-i în primul rând cât de găunoşi sunt mulţi oameni 
inteligenţi care pun în circulaţie fel de fel de teorii, care nu fac 
altceva decât să-l îndepărteze pe om de Dumnezeu. Şi aceasta 
fiindcă toate aceste teorii trec cu vederea esenţialul. Toţi aceşti 
falşi înţelepţi cred că realitatea trebuie să se supună teoriilor lor 
individualiste. 

În volumul „Roza Vânturilor”, NAE IONESCU scria: 

„Marea pacoste a istoriei moderne au fost oamenii inteligenţi 
şi teoriile lor. Mintea omenească e de la natură pornită spre 
generalizare. Ea porneşte de la fapte simple, şi se ridică repede 
la teorie. Din nefericire, de cele mai multe ori aceste teorii sunt 
false; pentru că faptul de la care s-a plecat nu e esenţial. Omul 
însă crede că teoria lui primează, - şi că realitatea trebuie să i se 
supună. Sunt peste 300 de ani de când omenirea toată e victima 
unei „teorii“; aceea a individualismului; care a provocat, provocă 
şi va mai provoca încă multe dezastre şi adâncă mizerie în toate 
ramurile existenţei umane. Credeţi că e ceva de făcut? Credeţi că 
din toată această dezastruoasă experienţă omenirea a învăţat 
ceva? Nu. Noi rămânem mai departe victimele „inteligenţei”; 
aşteptând să se îndure într-un fel Dumnezeu de noi; şi să ne facă 
să uităm şi ce e inteligenţa, şi ce e şi libertatea, şi ce sunt 
drepturile omului. Dacă se va îndural... 

Da, da! Să nu facă teorii. Căci să ne înţelegem: eu nu vreau 
să exclud pe oamenii deştepţi din politică; dimpotrivă, nu. Ci 
numai să feresc pe oamenii politici de panta erorilor inteligenţei. 
Care de cele mai multe ori duce din nefericire la teorie... 

„.. Inteligența e orgolioasă şi rigidă. Ea vrea să se instituie nu 
numai în stăpân absent, - dar şi demiurg. Şi greşeşte. Omul de 
acţiune însă stă prea în contact cu realitatea, pentru a-şi permite 
să se ţină de teorie...” 

Aşadar, inteligenţa orgolioasă stă la baza concepţiei de viaţă 
a omului autonom, adică a celui ce „o face pe deşteptul” după 
expresia lui PETRE ŢUŢEA: 

Acest om ce se vrea independent este un om luciferic. 
Soarta lui în viaţă nu va fi după aşteptări. El va cunoaşte o 
cumplită dramă ce va urma beţiei orgoliului. Căderea în neputinţă 
va fi consecinţa trufiei pe care a abordat-o atunci când s-a crezut 
„deştept”. 

Opusul omului autonom este omul ancorat în Dumnezeu. 
Este omul smerit care se supune unor reguli şi unor ierarhii. Este 
omul care se înaltă smerindu-se. 

Dacă stăm şi gândim bine „autonomia” de care se face atâta 
caz este doar o iluzie, căci omul despărţit de Dumnezeu nu este 
decât o unealtă a forţelor răului care-l vor folosi lăudându-l şi 
care vor căuta să nu-l mai scape din ancora lor. Mari eforturi vor 


pagina 13 


trebui unui astfel de om să iasă de sub influenţa satanică şi să 
vină la dreapta credinţă. Au fost şi din aceştia, dar numărul lor a 
fost mic. Cei mai mulţi nu au mai scăpat şi s-au afundat tot mai 
mult în păcatul care a ajuns să le povestească sufletul. 

Aşadar, tânărul de azi trăieşte în idolatria unei închipuite 
autonomii, reportând totul la sine însuşi. Politicieni fără scrupul au 
nevoie de astfel de tineri, chiar îi vânează, fiindcă lăudându-i şi 
tentându-i cu perspectiva îmbogăţirii rapide, reuşesc să-i racoleze, 
să-i transforme în susţinători militanţi, ca după ce-i folosesc şi-i 
compromit suficient, să-i şantajeze, să-i transforme în unelte 
oarbe şi chiar, la nevoie, să-i sacrifice. Un tânăr intrat pe un astfel 
de drum ajunge o căzătură morală, un decepţionat uşor 
manevrabil, cu coloana vertebrală fracturată, pe scurt un om de 
nimic. Ce mai poate face el într-o asemenea situaţie? Fie să 
continue pe calea nelegiuirilor politice şi să devină o canalie, fie să 
încerce să se revolte, luptându-se în primul rând cu el însuşi şi 
apoi cu cei din jur pe care până mai ieri i-a slujit. Singur, 
bineînţeles, nu va putea să facă mare lucru. Dacă vrea mai mult, 
va trebui să se asocieze, să intre în forme organizate de luptă, dar 
el va rămâne cu trecutul pătat. Acest trecut îi va afecta creditul 
moral de care are nevoie pentru a fi primit alături de ceilalţi ce n- 
au cunoscut drumul rătăcirii. Dacă reuşeşte până la urmă să intre 
în rânduri, mult timp va fi suspectat ca „intrus”, ca „spion”, ca 
posibil „cal troian”. Greu îi va fi să-şi probeze buna credinţă, chiar 
dacă a renunţat în intimitatea sa la „autonomia” manifestată la 
început de viaţă. 

Problema „omului autonom” nu este o problemă nouă. A fost 
la modă în Grecia antică, mai puţin în Evul Mediu când a fost 
combătută, a reapărut în Renaştere şi de atunci face într-un 
ravagii În conştiinţele oamenilor până în zilele noastre. 

PETRE ŢUŢEA a privit pe acest „om autonom” cu precădere 
din perspectiva cunoaşterii. Din acest punct de vedere el distinge 
în rândul oamenilor cinci tipuri: 

= misticul sau contemplativul care se aproprie de Adevărul 
Revelat; 

= căutătorul sau omul istoric care doar se întreabă căutând 
răspuns marilor probleme pe care nu le găseşte; 

= scepticul, care se declară învins în căutări; 

= indiferentul care trece prin viaţă fără să-şi pună întrebări 
existenţiale; 

= imbecilul, pe care PETRE ŢUŢEA îl consideră un deşeu bio- 
istoric. 

„Omul autonom” este căutătorul, omul istoric. Fiindcă el 
caută, emite ipoteze, teorii şi chiar dacă nu găseşte răspunsuri la 
marile întrebării, se consideră „deştept”. Spre deosebire de acesta 
misticul simte şi trăieşte esenţialul. 

În legătură cu tânărul care nu ţine seama de experienţa 
înaintaşilor, în închisoare fiind, am auzit o meditaţie a lui 
CONSTANTIN (DINU) NOICA, deţinut politic şi el în aceeaşi 
închisoare şi pe care o reproduc aşa cum aflat-o atunci. Este vorba 
de FRATELE mai mare de parabola Fiului risipitor. 

Din Noul Testament (Luca XV, 11-32) este cunoscută 
Parabola Fiului Risipitor” în care se arată că un om avea doi fii. Cel 
mai tânăr dintre ei i-a zis tatălui său să-i dea partea lui de avere 
ce i se cuvine fiindcă vrea să plece în lume. Acesta a împărţit 
averea. Cel tânăr luându-şi partea sa a plecat într-o ţară 
îndepărtată şi acolo a risipit toată averea trăind în desfrânări. 
Când n-a mai avut nimic, ca să trăiască a fost nevoit să se 
angajeze la un localnic şi acesta I-a trimis la ţarinile sale să-i pască 
porcii. Aici, de foame a ajuns să mănânce (dacă i s-ar fi oferit) 
roşcovele pe care le mâncau porcii. În cele din urmă — „revenindu- 
şi în sine” — se hotărăşte să se întoarcă la casa tatălui său şi să să- 
şi ceară iertare şi să fie accepta nu ca fiu ci ca argat pentru că nu 
mai este „vrednic” de a mai fi fiu. Revenind la casa părintească, 


(continuare în pag. 14) 


dr. ing. Constantin IULIAN 





pagina 14 
(urmare din pag. 13) 


e» (CUVÂNT CĂTRE TINERI) tatălui i s-a făcut milă, l-a 
îmbrăţişat, I-a iertat şi a poruncit praznic de bucurie că fiul său 
s-a întors. Dar fiul cel mare, care în acest timp era la muncă, la 
țarină, când s-a întors, văzând ce se întâmplă, s-a mâniat şi i-a 
reproşat tatălui său că el de atâţia ani îl slujeşte şi nu i-a călcat 
porunca niciodată, iar lui nu i-a dat măcar un ied să se 
veselească cu prietenii. La acest reproş tatăl i-a răspuns că 
„fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. 

Faptul că fiul risipitor, în urma unui proces de conştiinţă, s- 
a întors la tatăl său, l-a determinat pe DINU NOICA să-şi 
imagineze o discuţie între cei doi fraţi. De aici parabola „Fratelui 
Fiului Risipitor”. 

Într-o încăpere se aflau doar cei doi fraţi şi cel rătăcit îi 
spune fratelui rămas acasă întreaga lui poveste, cu tot ce a 
suferit doar din dorinţa de a face ce vrea, de a încerca să se 
distreze, urmările fiind numai necazuri şi suferinţă. Şi când 
credea că l-a convins pe fratele său mai mare de greşeala pe 
care a făcut-o, rămâne surprins că fratele său cuminte deschide 
uşa şi dă să plece spunând: „mă duc şi eu să încerc!” 

Mi-a dat mult de gândit mica povestioară a lui DINU 
NOICA. M-am întrebat şi am întrebat şi pe alţii de ce oare cea 
mai mare parte dintre tineri repetă greşeli cunoscute, spuse lor 
de cei mai în vârstă? Mulţi din cei din închisoare, cu care am 
discutat această problemă, mi-au dat următorul răspuns: - sau 
nu ştiu, neînteresându-i ce se întâmplă în jurul lor, sau ştiu dar 
cred că lor nu li se poate întâmpla, considerându-se mai 
„deştepţi” decât alţii. 

Ajungem iarăşi la „deştepţii” orgolioşi, care s-au înmulţit în 
mod alarmant, şi la problema „omului autonom” a lui PETRE 
ŢUŢEA. 

Şi fiindcă în peregrinările mele prin temniţele comuniste, în 
anii de tristă amintire, am stat o bună bucată de vreme la Aiud 
împreună cu PETRE ŢUŢEA, m-am simţit atras de acest gânditor 
creştin, cum îi plăcea lui să fie numit, şi am căutat în mod 
special să culeg cele spuse de el, să le pun cap la cap, pentru a 
înţelege ideile pe care îşi sprijinea convingerea proprie. 

În esenţă, am înţeles că el a fost frământat de 
„Cunoaşterea completă”, „cunoaşterea fără rest”. Pentru a 
ajunge la această ţintă a realizat atunci că ştiinţa lumii aparente 
nu-i deschide poarta spre Absolut, dacă nu apelează şi la 
credinţă. Spiritul mistic este clădit pe idei revelate. Depăşirea 
prin graţie şi revelaţie a situării omului între infinit şi neant, prin 
credinţă, fără ca omul să cunoască întregul cosmic şi astfel 
creaţia îi va revela pe Creator. Un gânditor mistic constată uşor 
limitele ştiinţei profane şi iluzoria autonomie. Omul creştin este 
suveran faţă de natură, supus Divinităţii, nemuritor şi liber prin 
depăşirea condiţiei naturale. Creştinul nu este legat de natură şi 
de istorie, poziţia lui supratemporală şi supraspaţială îi acordă 
stăpânirea lui în lumea aceasta. Este o stăpânire dată de 
Dumnezeu omului nemuritor. Deci revelaţia, în ultimă instanţă, 
stă la baza cunoaşterii fără rest. 

Uneori PETRE ŢUŢEA se sprijinea şi pe gândirea lui MIRCEA 
ELIADE care sublinia că „mistica i-arată omului căutător că nu 
este captivul etern al materiei, legile ei venind din afara ei, 
Divinitatea punctând căutările lui cu revelaţia mântuitoare. 
Ştiinţa autonomă mişcându-se între materia atotcuprinzătoare şi 
infinit menţine omul sub stăpânirea naturii. Impăcată cu religia, 
i se deschide calea spre Absolut, care este o cale a dezrobirii. 
Religia mută cultura în sfera valorilor ideale, scoţând-o din 
civilizaţie, din sfera valorilor materiale”. 

De aici rezultă aproape de la sine concluzia că se poate 
face unirea ştiinţei cu religia pe formula adevărului unic (TOMA 
d'AQUINO). 





BUNA VESTIRE nr. 144 — 152 / 2009 — 2010. 
CUVÂNT ÎNAINTE 


Când scriu rândurile de faţă mă aflu la vârsta de 80 de ani. 
Aceasta îmi îngăduie să privesc cu o mai largă înţelegere şi cu 
oarecare detaşare problemele vieţii şi viaţa în generală. Nu doresc 
să dau lecţii şi nici să pretind că stăpânesc adevărul absolut. Dar 
cât mi-a fost dat să aflu până la această vârstă, mă ajută la unele 
judecății de valoare. 

Ascult şi mă minunez cum unii pretinşi analişti politici, 
formatori de opinie, încearcă să combată temelii de viaţă verificate 
timp de secole de un întreg popor. Şi mă refer aici la credinţa 
strămoşească şi dragostea de ţară, două repere fundamentale în 
viaţa unui om trăitor pe aceste meleaguri. „Liber cugetătorii” la 
care fac trimitere se întrec să arate că s-a murit inutil şi chiar 
prosteşte în războaiele pe care le-a dus poporul român de-a lungul 
istoriei sale, că apelul la credinţă a fost un mijloc de supunere a 
maselor şi că astăzi creştinismul este ceva depăşit, demodat şi chiar 
dăunător educaţiei tinerilor; în consecinţă, icoanele trebuie scoase 
din sălile de clasă. Şi câte alte asemenea aberaţii ajung expuse la 
posturi de televiziune, prin unele ziare şi reviste. 

Mă întreb dacă oameni care propagă astfel de idei sunt 
uneltele cuiva sau sunt atât de săraci ca intelect încât nu pot să 
aprofundeze, să judece, să înţeleagă nişte realităţi evidente. RĂUL 
în viaţa de toate zilele este o prezenţă care nu poate fi negată. În 
societate se petrec crime, tâlhării, siluiri, înşelătorii, mişelii, trădări 
şi tot felul de nelegiuiri care obligă pe cei cinstiţi să se apere, să se 
unească, să se organizeze şi să lupte împotriva răufăcătorilor. 
Acelaşi lucru se petrece şi la scară naţională. State mai mari sau 
mai mici încearcă să-şi însuşească avuţia unui stat mai slab, să-l 
domine dacă nu politic-administrativ, măcar economic sau cultural, 
cu alte cuvinte să-l subjuge. Definiţia agresorului a preocupat şi 
încă mai preocupă pe cei ce doresc o legislaţie internaţională care 
să arbitreze relaţiile şi conflictele dintre naţiunii. Deci RĂUL nu este 
o ficţiune, ci o crudă realitate în viaţa oamenilor şi a naţiunilor. În 
faţa lui să nu facem nimic? Să stăm cu mâinile încrucişate, să 
renunţăm la împotrivire? Aceasta este întrebarea de la care trebuie 
să pornească orice om de bună credinţă din orice colectivitate, 
indiferent de apartenenţa naţională. 

Deci lupta în legitimă apărare este necesitatea vitală. Forţele 
binelui trebuie să se opună forţelor răului. Aceasta reprezintă o lege 
de bază a omenirii şi care condiţionează progresul. Cel ce cade în 
această luptă de partea binelui este un erou fiindcă el s-a sacrificat 
pentru semenii care vor supravieţui lui. 

Poate, „liber-cugetătorii” de azi ar trebui să-şi pună întrebarea 
de ce ţăranul român când era înştiinţat că duşmanul a pătruns în 
ţară lăsa plugul în brazdă, îşi îmbrăţişa părinţii, soţia şi copii şi pleca 
la luptă. El ştia, era convins în intimitatea sa, că dacă nu se duce să 
lupte, duşmanul îi va prăda averea, îi va pârjoli casa, îi va necinsti 
soţia, îi va lua şi duce fetele în cine ştie ce harem, iar el va deveni 
rob, nu va mai fi om liber. Jugul străin era mai greu de suportat 
decât lupta. Judecata aceasta de ţăran simplu era fără fisură. Nu 
încăpea în această judecată nici o fărâmă de îndoială, de şovăială, 
de exchivare. Mai mult, tatăl îşi lua şi feciorii apți de luptă, cărora le 
insufla simţul datoriei faţă de neam, de moşie, de ţară. Cine este 
ticălosul care să spună că această judecată era greşită? Desigur, 
într-o societate sunt şi laşi, sunt şi şmecheri, sunt şi profitori care 
pe jertfele altora vor să-şi facă averi, să-şi aranjeze afaceri, dar în 
nici un caz aceştia nu trebuie să ajungă mentori, analişti, formatori 
de opinie. Această categorie a profitorilor imorali a fost şi trebuie să 
rămână o scursură a societăţii, otrepele care să aibă parte doar de 
oprobiul public. 


(continuare în pag. 15) 


Constantin IULIAN 


ep [Fragment din prefaţă la volumul de Memorii: „Din 
lagărul România evadează morţii”] 


BUNA_VESTIRE nr. 144 — 152 / 2009 — 2010. 


(urmare din pag. 14) 


e» (CUVÂNT ÎNAINTE) 

Se poate pune întrebare de ce din creştinism poporul român 
şi-a făcut o temelie de viaţă. De ce dragostea de ţară s-a împletit 
cu credinţa creştină într-o formă atât de perfectă? De ce iubirea 
creştină aflată în centrul trăirii vieţii pe pământ s-a lipit atât de 
bine de sufletul românului? 

Desigur, explicaţia constă în primul rând în darul divin care 
se află în credinţa creştină, credinţă dată omului căzut în păcat. 
Dar şi spiritul de jertfă pentru aproapele se pare că ne-a legat pe 
noi cei încercaţi atât de mult şi prigoniţi în furtunile istoriei 
noastre. Stropul de divinitate care stă în fiecare dăruire pentru 
cel de lângă noi aduce măreţia unei mulţumiri sufleteşti care nu 
poate fi găsită în altă parte. 

Țăranul român care pleca la luptă, prin credinţa de care era 
stăpânit, ştia că viaţa nu se termină pe acest pământ şi că cei 
rămaşi acasă, în cazul morţii lui, vor avea parte de recunoştinţa 
patriei şi a camarazilor lui de luptă. Cultul eroilor şi sprijinirea 
văduvelor şi orfanilor de război era şi trebuie să rămână obligaţia 
nobilă a unei societăţi aşezate pe temelii creştine, umanitare. 
Adevărata patrie este recunoscătoare eroilor căzuţi pe câmpurile 
de luptă. Numai lichelele şi laşi nu trăiesc acest sentiment de 
recunoştinţă. Toţi aceştia profită în schimb, fără ruşine, de pe 
urma jertfelor făcute de eroi. 

La sfârşitul celui de al doilea război mondial, România a 
ajuns o ţară amputată şi ocupată. Credinţa strămoşească şi 
dragostea de ţară au fost şi de această dată puse la mare 
încercare. Comunismul ateu şi antinaţional, impus de ocupant a 
reuşit să clatine din temelii ordinea spirituală şi morală a 
societăţii. Deşi pericolul comunist fusese cu mulţi ani înainte 
sesizat de unii intelectuali români, glasul acestora a răsunat în 
pustiu. Lumea politică din acele vremuri a rămas insensibilă la 
semnalele de alarmă trase de adevărații patrioţi, neluaţi în 
seamă, ba mai mult acuzaţi de instigare la tulburarea ordinii 
publice şi la trădare. Acum comunismul nu ne mai ameninţa din 
afară, ci era chiar în interiorul ţării, era între noi şi asalta celula 
vitală a naţiunii: familia. Copiii erau obligaţi să înveţe marxism, 
să preamărească marii criminali ai lumii, să fie ademeniţi să-şi 
denunțe părinţii, prietenii, în general pe toţi cei ce se manifestau 
împotriva ocupantului care jefuia avutul naţional şi batjocorea tot 
ce avea neamul mai sfânt. Reacţia nu putea să nu apară. 
Rezistenţa Naţională a devenit astfel o realitate istorică în acei 
ani de mare urgie. Toate forţele anticomuniste au format un 
front comun care avea ca scop principal apărea valorilor creştine 
şi naţionale. 

De la elevi de liceu grupaţi în „Frăţii Cruce” şi până la 
bătrâni generali ai armatei române s-au angajat în această 
Rezistență Naţională. Unii s-au retras în munţi luptând cu arma 
în mână, alţii au spus un NU categoric noului regim aservit 
Moscovei şi au înfruntat pentru aceasta temniţele politice care au 
devenit centre de trăire creştină, unde prin jertfă prelungită s-a 
ajuns la martiraj. Au apărut astfel „Sfinţii Inchisorilor” care vor 
rămâne peste veacuri modele de rezistenţă în perioada de 
tiranie. Intunericul spiritual de afară a fost dublat de lumina vie, 
sporită continuu, în interiorul temniţelor crude şi ucigaşe. Cei ce 
vieţuiau şi ajungeau să se elibereze duceau cu ei afară, în familii, 
în cercuri de prieteni, spiritul viu al Rezistenței. Comuniştii nu au 
putut învinge acest spirit viu ce s-a transmis generaţiei tinere 
care a dovedit că este capabilă de fapte mari. 

A urmat Revoluţia din 89, Piaţa Universităţii, o nouă luptă de 
rezistenţă faţă de alt duşman, de data aceasta nevăzut, dar tot 
atât de periculos pentru fiinţa naţională. 

La 20 de ani de la Revoluţia din 89 patru probleme, cu 
consecinţe grave pentru societatea românească au rămas 
nerezolvate: 

1). Procesul crimelor comuniste; 


pagina 15 

2). Nelegiuirile legate de evenimentele din 1989; 

3). Mineriadele cu toate implicaţiile lor politice, sociale şi 
juridice; 

4). Privatizările frauduloase care au sărăcit avuţia 
naţională. 

În legătură cu procesul crimelor comuniste s-a observat că 
timp de 20 de ani Procuratura Militară din România a mimat 
doar instrumentarea acestui mare proces spre a câştiga timp, 
pentru ca în cele din urmă să comunice public că faptele nu se 
încadrează la crima de genocid, care este imprescriptibilă, ci la 
omor deosebit de grav, termenul de prescriere fiind depăşit. 
Apare evidentă infracţiunea de tăinuire a acestor crime de 
către noua justiţie română. Mai mult, foştilor deţinuţi politici nu 
li s-au rejudecat procesele, li s-a suspendat doar execuţia lor, 
ei rămânând în continuare „duşmani ai poporului”, iar 
confiscarea averilor ce a însoţit fiecare condamnare politică, a 
rămas valabilă. 

Cu privire la evenimentele din decembrie 1989, în mod 
sistematic s-a încercat ascunderea unor persoane implicate în 
acele evenimente şi care puteau fi acuzate de omucideri şi 
complicitate cu servicii secrete interne şi externe. Familiile 
celor ucişi în aceste evenimente au cerut insistent timp de 20 
de ani tragerea la răspundere a vinovaţilor. Faptul că se 
ascund în continuare actorii din umbră, nu face decât să 
crească suspiciunea că unii din oamenii politici aflaţi în înalte 
funcţii de stat au fost complici la crimele săvârşite. 

Aceleaşi aspecte se găsesc şi în legătură cu mineriadele. 
Simulacrele de procese care s-au făcut nu au reuşit să 
liniştească populaţia care s-a confruntat cu această barbarie 
care a cutremurat întreaga lume civilizată. 

Problema privatizărilor frauduloase apare ca o mare 
afacere, mai precis ca o mare hoţie, care a dus pe de-o parte 
la îmbogățirea peste noapte a unor oameni acoperiţi politic şi 
la sărăcirea unor mari mase de salariaţi rămaşi pe drumuri. 

Pe această cale mulţi politicieni şi-au realizat direct sau 
prin influenţă o bază financiară care le-a permis să manipuleze 
masele pentru a rămâne în Parlament şi în înalte funcţii în stat. 

Aceste patru probleme grave nu pot rămâne nerezolvate la 
infinit. Mai devreme sau mai târziu ele vor cunoaşte rezolvarea 
aşteptată de poporul român de a cărui răbdare s-a abuzat prea 
mult, iar replica nu este departe. 

Atenţia românilor trebuie să fie îndreptată în prezent şi 
spre regruparea evidentă a comuniştilor, care asaltează din 
nou instituţiile statului. Travestiţi în democrați, acoperiţi de legi 
permisive, vor din nou puterea. 

Ne aflăm astăzi la o nouă răscruce a istoriei, am putea 
spune chiar la un moment de cumpănă, când sunt puse la 
îndoială principiile morale ale unui popor. Trăim o profundă 
criză morală alături de cea economică. Analiştii politici, „de doi 
bani”, liber-cugetători, mai precis lichelele, care s-au înmulţit 
ca ciupercile după ploaie, ne îndeamnă să ieşim din criza 
economică  nesocotind legea morală, lepădându-ne de 
preceptele creştine, lepădându-ne de trecutul neamului, de tot 
ce ne-a ţinut legaţi în înfruntarea RĂULUI. 

Sunt convins că toţi aceşti trepăduşi se vor confrunta şi ei 
foarte curând cu răspunsul dat de Eminescu trepăduşilor din 
vremea lui şi anume că un neam ce-și numără viață pe secole 
nu renunţă lesne la viitor. 


NOTĂ: Fragmentul face parte din prefața la volumul de 


7 


Memorii intitulat: „Din lagărul România evadează morţii”. 





pagina 16 
(urmare din pag. 11) 


*P (ILUZIILE PUTERII) dinamice inconştiente ale lumii dar şi 
importanţa hazardului — (de la cutremure, inundaţii sau secetă 
până la atacul şi războaiele din Afganistan, Irak sau aţâţarea 
Israelului împotriva Iranului. Efectul: creşterea preţului petrolului 
până la peste 250 dolari pe baril în cursul acestui an). 

Vom experimenta în viitorul apropiat — experiment inutil 
pentru că este bine cunoscut şi inerent democraţiei — de 
peste tot şi mai ales celei de pe „marginile orientului unde 
totul este luat în băşcălie cum afirma un avocat francez, pe 
nume Poincare o altă sursă de greşeli: perversiunea valorilor 
adică falsa evaluare a diferitelor „viitoruri”. Iar una dintre cele 
mai primejdioase perversiuni este dorinţa de a fi la putere de 
dragul puterii.; ea se poate dezvolta ca reacţie la neputinţa 
precoce şi sentimentul unei identități neadecvate -— derivate 
ale unei experienţe din vremea copilăriei sau adolescenţei. 

(Este evident că în afara unui CV complet şi asistat, a 
unui examen medical complet — şi mai ales psihiatric — va fi 
necesar şi de o psihanaliză corect realizată. 

Lucrul ce le devine şi mai primejdios — susţine politologul 
meu, atunci când trauma duce la o patologie a oamenilor sau a 
societăţilor identificate drept cauzatoare ale traumei. (A se vedea 
comportarea lui Iliescu, Merce, Vadim şi restul găştii faţă de cei 
care le-au cauzat o traumă majoră: pierderea idealurilor întinate 
ale socialismului). 

Confratele meu ne dă un alt exemplu „Ura patologică a lui 
Stalin faţă de culaci —, a lui Hitler faţă de evrei, a EVREILOR 
FAŢĂ de ALŢI SEMIŢI sau altor „goimi” sau acea a lui Castro faţă 
de Statele Unite etc. 

Nevoia unui inamic, indiscutabil este o bucurie motivaţională 
puternică care poate organiza comportamentul uman şi care 
totdeauna duce la comportări patologice.. 

Partea a II-a a eseului nostru va prezenta patologiile puterii 
militare — ale cărei efecte catastrofale devin din ce în ce mai 
evidente; patologiile revoluțiilor care oriunde s-au produs au 
determinat efecte secundare deosebit de nocive; şi nu este 
vorba doar de milioanele de morţi — dat fiind că — se ştie — cu o 
moarte toţi suntem datori, ci mai ales pentru mizeria unor vieţi 
dominate de frică, foame şi furie. 

Ultima parte va încerca să schiţeze planul terapeutic al 
acestor tulburări care domină România în ultimii 20 de ani. 





(urmare din pag. 8) 


*» (O LUME!...) ce priveşte libertatea politică şi libertatea 
presei. (ceea ce nu înseamnă că în ţări - ca România de 
pildă, (şi nu numai) presa ar fi cumva liberă) 

Ca şi la noi — în situaţii similare — guvernul a făcut apel 
la „opoziţia hotărâtă împotriva politizării olimpiadei”. Dar 
doleanţa nu a fost încălcată doar de criticii străini ai Chinei ci 
de un grup proeminent de activişti şi intelectuali — foşti 
prizonieri politici printre ei şi-au luat propriile lor libertăţi faţă 
de sloganul oficial: O LUME; UN VIS. DREPTURILE 
UNIVERSALE ALE OMULUI şi au trimis o scrisoare atât 
liderilor ţării cât şi comitetului olimpic: NOI NU SIMŢIM NICI 
O CONSOLARE SAU CONFORT PRIN CONSTRUCŢIILE 
URIAŞE DE BAZE SPORTIVE; SAU INFRUMUSEŢEAREA 
TEMPORARĂ A BEIJINGULUI SAU VIITOARELE MEDALII 
CÂŞTIGATE DE ATLEŢII CHINEI NOI ŞTIM, FOARTE BINE, 
CĂ TOATE ACESTE GLORII SUNT ZIDITE PE RUINELE 
VIEŢII OAMENILOR OBIŞNUIŢI”. 

Ceea ce înseamnă că există mulţi alţii care nu visează 
acelaşi VIS. Şi nici nu trăiesc în ACEEAŞI LUME. 


BUNA VESTIRE nr. 144 — 152 / 2009 — 2010. 












































(urmare din pag. 10) 
*» (TEROAREA SOVIETICĂ...) în acei ani, 1990-1991, 


Ion Iliescu, Petre Roman erau comuniştii din eşalonul al 
doilea al fostului PCR, eşapat în FSN, străini de simţire 
românească şi de interesele neamului românesc, şi 
ocazia favorabilă unirii Basarabiei, Nordul Bucovinei şi 
Transnistriei a fost pierdută. Eşalonul al doilea din aceste 
regiuni înstrăinate şi-a regrupat forţele (ca şi în 
România) şi şi-au menţinut puterea, obţinând şi 
„legimitate” prin alegeri trucate (ca şi în România). 
Conducerea neocomunistă de peste Prut a trecut 
astfel la contraofensivă, dezvoltând „moldovenismul”, 
iniţiat de I. V. Stalin după ce a creat RSSA 
Moldovenească, în 1924, în Transnistria, cu Capitala la 
Balta, apoi la Tiraspol, ca punte de lansare dincoace de 
Nistru, până la Carpaţi şi a-i separa definitiv pe 
„moldoveni” de români, de România. „Moldovenismul” 
este curentul politic şi lingvistic de sorginte stalinistă 
potrivit căruia „moldovenii” sunt un popor separat de 
români, cu limbă „moldovenească”, [...] (va urma) 


BUNA VESTIRE 


Editor: Fundaţia Română pentru 
Cultură şi Educaţie „BUNA VESTIRE” 


Consiliul Fundaţiei: 


Doru MIHAIL — preşedinte; 


George URSA 


Redacţia: 


Fondator: Simion Ghinea — Vrancea 


— secretar general. 


Redactor şef: George URSA; 
Corector: Ionică ILIUȚA. 


Culegere texte: Elena SORA 


Tehnoredactare: Elena SORA, George 
URSA 


Corespondenţă: RevistaBunaVestireQyahoo.com 


Administraţia: 0723/231694. 


Tipărit la Tipografia Editurii ELISAVAROS, str. 
Luduş nr. 32, Bucureşti. 


* Materialele neacceptate, pentru publicare, nu 


se restituire; 
* Opiniile exprimate în articole aparțin autorilor. 


ISSN: 1224 — 3493