Puncte Cardinale anul XVI, nr. 11 (191), noiembrie 2006

credință 
iubire 
speranţa 






Oferind un spectacol pe alocuri deconcertant 
(în care a excelat, cu graţioase imbecilități subversive, 
istoricul şi arivistul politic Adnan Cioroianu), luna 
trecută s-a încheiat campania de desemnare prin vot 
public a celor mai mari români din istone. Despre 
pertinența cu totul îndoielnică a voturilor am adus 
vorba şi în numerele trecute. A lipsit foarte puțin ca 
românul cel mai de seamă să fi fost... un neamț. 
Pînă la urmă, ierarhia primilor 10 arată astfel: 1. 
ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÎNT; 2. Carol II; 3. Mihai 
Eminescu: 4. Mihai Viteazul; 5. Richard Wurmbrand; 
6. lon Antonescu; 7. Mircea Eliade; 8. Alexandru loan 
Cuza: 9. Constantin Brâncuşi; 10. Nadia Comăneci. 
Comparată cu ierarhiile primilor 10 de la alte meridia- 
ne, ierarhia românească este destul de echilibrată şi 
de pertinentă, cuprinzând şi personalități istorico- 
politice, şi personalități cultural-religioase, în genere 
greu de contestat (singurul caz cu adevărat surprinză- 
tor — și care arată limitele acestui gen de vot aleatonu 
— rămîne cel al pastorului protestant de origine 
evreiască R. Wurmbrand, aproape necunoscut de 
publicul larg din România, dar căruia i s-a făcut Jobby 
pe internet, mai ales din afara țării). 

Locul | ocupat de Binecredinciosul Voievod 
Ștefan cel Mare și Sfint (1457-1 504), oricît i-ar onpila 
pe un Adrian Cioroianu sau pe un loan T. Morar, pe 
noi nu poate decît să ne bucure, atit din punct de 
vedere național, cît şi din punct de vedere religios. 
EI întruchipează fericit şi exemplar — chiar dincolo 
de recenta sa canonizare oficială — osmoza dintre 
naționalitate şi Ortodoxie, precum și rolul nostru 














mă 







j d sei 


4Ă ae WI 


României. 








“TREBUIE SĂ IUBESTI ROMÂNIA CU FRENEZIE, S-O IUBEŞTI ȘI SĂ CREZI ÎN EA ÎMPOTRIVA 
TUTUROR EVIDENTELOR - CA SĂ POTI UITA GRADUL DE DESCOMPUNERE ÎN CARE AM AJUNS. 


PUIIC 
CARDINALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


ULTIMA BIRUINȚĂ A LUI ȘTEFAN 








european de paznici ai civilizaţiei creştine „la porțile 
Orientului”, 

Chiar dacă Europa de azi este mai atentă la 
progresele noastre economice sau administrative decit 
la trecutul nostru istoric sau la tradițiile noastre spirituale, 
e onorant şi mobilizator să facem pasul decisiv al 


„NOL SÎNTEM ROMÂNI..-? 


Nu putem să nu ne exprimăm indignarea și profunda îngrijorare cu privire la abjecția tot mai 
i IM fățișă a vieţii politice româneşti, Nici n-a apucat bine să se închidă rana morală produsă de ignobila 
în destituiredin funcţia de secretar de Stat a d-lui Teodor Baconsky („recuperat” strategic, între timp, de 
i iza „partida” prezidenţială şi numit consilier la Cotroceni), că s-a instrumentat, la un nivel și mai înalt, ba 
chiar cu penibila și dezgustătoarea complicitate a Uniunii Europene, luxarea și tentativa de compromitere 
publică a senatorului național-liberal Varujan Vosganian, nominalizat pentru funcția de comisar 
european din partea României de către premierul Lăriceanu, Nu faptul în sine dea fitost „lucrat ecel 
mai grav, ci proporțiile abjecţiei mistificatoare puse în joc fără nici un dram de scrupul, care au reușii 
să lase perplexă o lume întreagă (cu excepția — până la urmă ilariantă — a d-lui Gabriel Andreescu, care 
a trăit noi orgasme microbiene, dovedind o dată în plus — deşi nu mai era nevoie - că a devenituncaz 
aproape clinic), Victima, apărindu-se convingător și retrăgându-se onorabil, şi-a agonisit mai degrabă 
statură de erou, dar rămâne gustul amar al mișeliei ambiante şi o nouă pată pe obrazul „european” al 


Păţaniile din ultimii ani ale d-lor Andrei Pleşu, Teodor Baconsky şi Varujan Vosganian dovedes 
că ceca ce nu se trece în ruptul capului pe actuala scenă politică este va 
profesională (de la sine asociată cu poziţii mai de dreapta şi cu 0 anum 
Cutra şmecheră şi oportunistul cenușiu sînt singurele tipuri „pasabile”, pentru care comunitarismul > 
albastru se dovedeşte la fel de propice ca și comunismul roșu, în ienoranța sau indolența resemnatăa 
unei opinii publice cu care s-ar rușina și ultima țară bananieră din secolul trecut. W 

După ce am reuşit să acumulăm toate întirzierile cu putință, aşa intrăm noi în EuropalE 
drept, printre atitea distorsiuni grobiene, am făcut și un mare, un amețitor pas spre civilizație: a 


Teodor Baconsky interzis [umatul în trenuri... 











DI E N pe! 


LA = 


Adolf VASILESCU 


1 ss 


(Mircea Eliade) 


NR. 11/191 





Noiembrie 
2006 





16 PAG.—3lei 









CEI MARE 
CICI MAI da 


integrării în U.E. sub semnul celui pe care Papa Pius 
al II-lea l-a numit — încă de la 1463 — atleta Christi, 
“atletul lui Hristos”. Rămîne de nădăjduit că-i vom 
onora cu adevărat și pînă la capăt memoria. 

În ce priveşte restul acestui „top” sui generis, 
e de observat că pînă la locul 5 este destul de 
incontestabil (chiar dacă mie unuia mi se pare că 
Eminescu ar fi meritat să stea înaintea lui Carol 1). În 
lipsa intrusului Wurmbrand (altminteri personaj 
îndeajuns de onorabil), probabil că locul 5 i s-ar fi 
cuvenit lui Mircea Eliade mai degrabă decît lui lon 
Antonescu. Marele absent dintre primii 10 mi se pare 
Sfîntul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu (ce 
n-a prins decît locul 18) 

Dincolo de relativitatea ei şi de anumite 
aspecte pe cît de penibile, pe atît de îngrijorătoare 
pentru noul stadiu al conştiinţei noastre naționale, dar 
şi general axiologice, campania a avut meritul 
indiscutabil de a readuce în atenția românilor (şi 
îndeosebi a celor tineri) nume îndeobşte mai puțin 
vehiculate mediatic astăzi, dar încă în măsură să 
legitimeze şi să catalizeze la modul superior gre 
încercata noastră conștiință de sine. 

In contrapondere cu galopantul proceş de 
„im-becalizare” a societății româneşti post-comuriiste, 
campania e pînă la urmă o reuşită, dovedind, între 
altele, că mass-media ar putea face infinit mai mult în 
plan educativ sau formator, dacă şi-ar reveni! măcar 
din cînd în cînd din beţia senzaționalismului ieftin şi a 
vulgarităţilor decerebrate, pe care o practică după cel 
mai imund rețetar occidental. 

Răzvan CODRESCU 




























































loarea umană, intelectuală şi 
e deschidere spre idealitate), 























m Sidi & de 


Varujan Vosganian 






















PAG. 2 Nr. 11/191 Noiembrie 2006 





PUNCTE CARDINALE 
ȘTEFANE, MĂRIA-TA, TU LA PUTNA NU MAI STA! 


Cuvânt ţinut de D-l Nicolae Popa din Los Angeles în cadrul festivităților prilejuite de împlinirea a 500 de ani 
de la strămutarea la ceruri a lui Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt (2004) 


Doamnelor. Domnişoarelor şi Domnilor. 
fraţi români de dincoace şi de dincolo de Prut, 


Ne-am adunat aici, în Țara de Sus, aduşi de prin 
toate părțile lumii, la chemarea de dincolo de moarte a celui 
intre Sfinți Voievodului nostru Ștefan cel Mare. 47 de ani pe 
pământ şi 5 veacuri în cerun, el a fost şi a rămas atleta 
Christi, “atletul lui Christos”, cum l-a numit Papa Pius al II- 
lea încă de la 1463, Şi căutând să exprimăm în cuvânt emoția 
care ne stăpâneşte şi dorurile care ne ard, ne vin aproape de 
la sine, în gând şi pe buze, versurile mereu proaspete ale lui 
Eminescu — celălalt mare voievod şi sfânt, al limbii române: 
Ștefane, Măria-Ta,/ Tu la Putna nu mai sta.../ Doar s-a-ndura 
Dumnezău/ Ca să-ți mântui neamul tău!/ Tu te-nalţă din 
mormânt! Să te-aud din corn sunând! Şi Moldova adunând... 

Românul care n-aude acum şi aici comul lui Ştefan, 
degeaba a mai bătut atâta drum şi degeaba mai face umbră 
pământului! Românul care nu simte acum şi aici că Eminescu 
e cu noi, degeaba cască ochii şi ciuleşte urechile, căci nimic 
nu va pricepe şi cu nimic nu se va folosi! 

Câtă dreptate avea regretatul Petre Ţuţea să-l 
definească pe Eminescu: “sumă lirică de voievozi”! Vedeţi 
cum toate se întâlnesc și toate se leagă în lumina adevăratului 
românism, în această logică a inimii neamului, care are 
rațiuni pe care rațiunea nu poate să le înțeleagă?! 

Da, suntem aici şi acum de față întrucât credem şi 
mărturisim această trinitate a vredniciei și demnităţii 
româneşti: Ștefan, Eminescu, Ţuţea. Ștefan cel Mare este 
icoana românismului patriarhal şi spaima “liftei păgâne”; 
Eminescu este icoana românismului modern şi spaima 
“negrei străinătăți”, Ţuţea este icoana românismului 
contemporan şi spaima “bestiei roşii”. De la Ştefan prin 

Eminescu până Ja Petre Ţuţea trece “lima neamului” — și de 
noi, de fiecare, depinde să o ducem mai departe sau să o 
trădăm 

Avem un trecut de care pulem fi mândn, dar 
mândria singură nu este de ajuns. Acest trecut ne onorează, 
dar ne şi obligă. Dacă nu e dublată de vrednicie, mândria n- 
aduce nici un rod, așa cum, după cuvântul apostolic, “credința 
fără fapte moartă este”. 

Zice o vorbă din bătrâni că românul își pune căciula 
dinainte și se judecă singur. E bine, măcar din când în când, 
să ne facem, ca inşi și ca neam, un astfel de examen de 
conștiință. Și e bine ca în locul „căciulii” să ne punem dinainte 
reperele și pildele istoriei noastre mai vechi sau mai noi, 
cercetând în ce măsură suntem în duhul şi pe linia lor, cu 
gândul, cu vorba și cu fapta. 

Noica spunea despre Eminescu că e „conştiinţa 
noastră mai bună”; într-un fel, toți înaintașii iluştri — sfinți, 
martiri, voievozi, cărturari — sunt „conștiințele noastre mai 
bune” și alcătuiesc soborul neamului românesc. Acest sobor 
este tainic prezent pentru fiecare inimă şi minte românească, 
jar în fruntea lui trebuie că stă, creştinește vorbind, îngerul 
păzitor al neamului, rânduit nouă de dincolo de veac, 

Să nu ne pierdem încredințarea că acești înainte- 
veghetori se bucură sau se întristează cu noi și pentru noi. 
Numai această încredințare dă dimensiunea vie a ceea ce 
numim „istorie naţională” și în lumina ei putem să definim 
neamul ca o comunitate eternă a generațiilor trecute, prezente 
ȘI viitoare, ca o realitate organică și purtătoare de destin, 
Căci, vorba lui Eminescu, „statul român moștenit de la zeci 
de generaţii, care-au luptat și suferit pentru existența lui, 
formează moștenirea al-tor zeci de generaţii viitoare și nu e 
jucăria și proprietatea exclusivă a generației actuale”. 


Încercând să dăm seama de starea de azi a 
neamului nostru, nu trebuie să cădem într-un criticism radical 
şi deznădăjduit, dar nici nu trebuie să fugim de orice critică și 
să cădem într-un populism ieftin. Orice rană a neamului, în 
care punem degetul, ne doare deopotrivă pe toţi cei ce suntem 
mădulare ale lui. Și fiecare avem o parte de răspundere, mai 
mare sau mai mică, faţă de ce este și faţă de ce va fi, căci 
nimeni nu se poate lăuda cu desăvârşirea absolută, dar cu 
toţii suntem chemaţi la mai multă desăvârşire. 





Istoria modernă a fost, pentru noi, românii, o cruce 
grea. Modernitatea aceasta s-a desfășurat între două mari crize 
naționale: fanariotismul şi comunismul. Diferitele revoluții şi 
războaie care au punctat-o ne-au făcut s-o luăm mereu de la 


=» 


capăt, iar “celula românească”, cum îi plăcea să spună lui 
Mircea Eliade, s-a subțiat pe acest fond, ducând la o eclipsă a 
tradiției Și la o anume neincredere în forțele proprii. Eminescu 
se plângea, încă de la vremea lui: Săracă Țară de Sus,/ Toată 
faima ți s-a dus... tar faimoasa lui Doină ce este altceva decât 
cântecul de jale și de veghe al românismului asediat în propria 
lui casă? Sigur că detaliile diferă de la o epocă la alta, dar răul 
e mereu la pândă, deghizat în o mie de fețe. De aceea, Doina 
lui Eminescu, chiar dacă este depăşită de schimbarea anumitor 
realități sociale, economice, politice sau culturale, rămâne, 
dincolo de ele, expresia perenă a durerii, dar şi a nădejdii 
româneşti, aş zice, mai bine, a dorurilor noastre, căci dorul 
este în același timp durere şi nădăjduire, trăirea unei neîmpliniri 
prezente (De la Nistru pân la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s- 
4...), dar şi aşteptarea unei împliniri viitoare (Doar s-a-ndura 
Dumnezău/ Ca să-ți mântui neamul tău...). 

Dacă atât de gravă era problema acum o sută şi mai 
bine de ani, cu cât mai gravă este ea astăzi, după ce am trecut 
prin cumplita experiență comunistă, prin “ciuma roşie” care a 
decapitat națiunea şi a pervertit sufletele, şi din a cărei 
convalescență suntem departe de a fi ieşit! S-a observat cu 
dreptate că “nu ajunge să ieşi din comunism; trebuie să ieşi şi 
din toate consecințele lui”. Or, consecinţele acestea, “sechelele 
comuniste”, cum li se spune adesea, sunt marea noastră 
problemă naţională în zorii noului veac şi mileniu. 


E o realitate că relele de natură materială moştenite 
de la comunism se remediază mai uşor decât cele de natură 
moral-spirituală. De aceea, lupta cea mai mare și mai grea se 
dă la nivelul menralității noastre publice, iar printre tarele care 
ne apasă se numără şi acestea trei: conformismul, 
colaboraţionismul şi oportunismul, 

Conformismul este o stare de abandon, de “ieşire din 
priză”, generată fie de oboseală, fie de frică, [ie de comoditate, 
fie de deznădejde, iar uneori de toate la un loc, Omul acceptă 
formele exterioare care i se impun, mai mult sau mai puţin 
teroristic, iar de la o vreme ajunge să nu mai gândească cu 
propria minte, ci să se lase total manevrat de sistem, fără 
personalitate și fără perspective, 

Oportunismul se învecinează cu confonmismul, dar 
nu trebuie confundat cu el. Dacă conformismul este rezultatul 
unei stări de slăbiciune sau de laşitate neputincioasă, 
oportunismul este exploatarea parşivă a unei situaţii date: 
oportunistul acceptă “jocul” şi caută să profite indirect de pe 





urma lui. fără ceea ce el numeşte “scrupule inutile” 
Conformismul este pasiv şi resemnat, în vreme ce 
oportunismul este activ şi interesat. Conformistul se pierde de 
obicei în mulțime, aproape până la anonimat, oportunistul iese 
cu trufie vicleană din rândul celor mulți, pe care-i disprețuiește 
pentru că “nu știu să se orienteze”, “să profite de situație”. 
Conformistul e naiv și oarecum mâhnit de condiția lui (“Ce 
să-i faci, asta e, se poate şi mai rău, vai de capul nostru!”), si 
vreme oportunistul e șmecher şi mai degrabă încântat de sine 
(“M-am scos, i-am dus şi de data asta, dă-i în mă-sa! Nici 
usturoi n-am mâncat, nici gura nu-mi miroase!”). 

Colaboraţionismul, spre deosebire de oportunism, 
este pactul făcut până la capăt, autolivrarea directă şi obedientă 
în slujba Puterii, în schimbul unor privilegii permanente, 
personale sau de grup. Colaboraţionistul nu mai este un simplu 
aventurier al contextului, ci este deja parte din sistem, drept 
care şi lucrează sistematic, pe bază de programări şi conexiuni, 
de obicei fără nici o iluzie de independenţă, iar uneon cu un 
zel exagerat, tocmai pentru a-și convinge stăpânii de maxima 
lui subordonare funcţională. Colaboraţionistul este deja în 
situația de a aspira să parvină de la periferia sistemului spre 
centrul lui, gata de orice compromis în numele “scopului care 
scuză mijloacele” (“Politica e curvă, asta e!”). 

Conformismul, oportunismul și colaboraționismul 
sunt trei trepte morale şi sociale ale “pactului cu diavolul”. 
Când ele ajung predominante într-o societate, societatea 
respectivă degenerează până la monstruozitate, cum s-a 
întâmplat cu toate societățile comuniste. La noi, după ce la 
început comunismul a fost impus cu forța şi privit cu o 
suspiciune aproape generală, tot mai mulți români au ajuns, 
treptat, să-i cedeze din mers, adoptând, după fire şi împrejurări, 
una sau alta dintre aceste forme ale “pactului cu diavolul” şi 
prefăcând compromisul în mod de viață și în mentalitate 
publică. Va fi contribuit la aceasta, desigur, pe lângă terorismul 
politico-ideologic şi psiho-social, specific tuturor regimurilor 
totalitare, şi proasta tendinţă a românului obidit de a încerca 
iluzoriu să se acomodeze cu răul, tendință mentală și 
comportamentală cu rădăcini străvechi, atestată de numeroase 
proverbe și zicători frecvent invocate: “Fă-te frate cu dracul 
până treci puntea”, “Nici dracul nu-i chiar aşa de negru cum 
pare”, “Capul plecat sabia nu-l taie” şi altele asemenea. 
Comunismul — şi aici se vede caracterul lui diabolic — a reuşit 
să ne anuleze majoritatea virtuților naţionale şi să ne 
accentueze defectele constitutive, pe un fond pervers de 
descreștinare şi de educaţie ateo-materialistă. Că fenomenul 
s-a petrecut şi la alte meridiane, aceasta poate fi pentru noi o 
scuză, dar nicidecum o consolare. 

Astăzi comunismul a trecut formal, dar am rămas — 
mulți, prea mulți dintre noi, în diferite grade — cu aceste 
defecţiuni de mentalitate. Conformismul, oportunismul şi 
colaboraționismul şi-au găsit forme noi de manifestare, Şi de 
o parte şi de alta a Prutului. Românul s-a obişnuit să fie năimit 
şi manipulat, să se descurce de azi pe mâine, să facă treabă 
de mântuială, să nu mai aibă nimic sfânt şi să aştepte pomeni 
"de sus” sau “din afară”. Nu vom reuşi să ieşim cu adevărat 
la liman decât rupând acest cerc vicios, recâştigându-ne 
demnitatea umană, creştină şi națională, recăpătându-ne 
credința în Dumnezeu şi încrederea în noi înşine, 
redescoperindu-ne adevăratele tradiții şi adevărații 
mărturisitori, 

Ştefan cel Mare, Eminescu, Ţuţea — ca să mă întore 
la trinitatea de la care am pornit — îşi află deplina actualitate în 
puterea lor exemplară, de modele de vrednicie care somează 
prezentul la un viitor pe măsura aspirațiilor măreţe ale 
trecutului, Umblând pe urmele lor, e vremea să ieşim din 
paranteza istorică deschisă de comunism şi să dibuim din nou 
“linia neamului”. “Cu noi este Dumnezeu”, dar se cere să 
fim și noi cu EI, Drept care să ridicăm glas în răspărul 
vremurilor și să zicem: “Pentru vrednicia şi rugăciunile 
Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, întoarce, 
Doamne, neamul românesc de la întuneric la lumină, 
binecuvintează-l şi ocroteşte-l cu dreapta Ta cea atotputernică, 
şi pomeneşte-ne pe toți întru fără-de-sfârșitul împărăției Tale”. 
Amin. 























PUNCTE CARDINALE 


Noiembrie 2006 Nr. 11/191 PAG. 3 





50 DE ANI DE LA MIŞCĂRILE STUDENŢEŞTI ANTICOMUNISTE 
DIN OCTOMBRIE 1956 ÎN CENTRUL UNIVERSITAR TIMIŞOARA 


lie BERGHEZAN 
AFDPR Sibiu 








) & 
Mişcările studenţeşti anticomuniste din Timişoara 
anului 1956 s-au declanşat şi s-au dezvoltat în timpul şi 
contextul creat de revoluția anticomunistă din Ungaria, dar 
ŞI de situatia grea din țară, de după sfârşitul războiului şi 
ocuparea României de către Uniunea Sovietică. 

În scurt timp, au fost distruse instituțiile 
democratice ale statului, au fost arestați şi decimaţi 
reprezentanții de seamă ai vieții politice şi ai spiritualității 
românești. Țara trăia sub teroare și crimă, sărăcie și 
disperare, iar mulți studenți aveau părinți, frați, rude şi 
prieteni arestați şi condamnați, sau strămutați şi deportați. 

În acest context, mişcarea studențească îşi fixează 
ca principale obiective: 

1. Solidaritatea cu tineretul universitar maghiar, 
promotor al Revoluției din Ungaria. 

2. Condamnarea sistemului comunist din România, 
vinovat de; 

- complicitate la subjugarea țării de către URSS; 

- guvernare prin teroare şi crimă; 

- anularea drepturilor fundamentale ale omului; 

- dezastrul economic şi social. 

3. În adunările lor, studenţii cer plecarea ruşilor 
din țară, precum şi anularea obligativității marxism- 
leninismului şi limbii ruse în sistemul de învățământ din 
România, 

4. Îmbunătăţirea hranei din cantine şi ajutoare 
maleriale, Şi financiare pentru studenții săraci, 

+ 5, Darei au mai cerut atunci şi unele îmbunătățiri 
ȘI reforme, ațât pentru țărani, prin desființarea cotelor 
obligatorii, cât şi pentru muncitorii din fabrici şi uzine, mal 
ales în privința condiţiilor de muncă şi unei mai bune 
salarizări. 

La aceste adunări au participat mii de studenţi de 
[a toate facultățile. Intrunirea principală s-a ținut la una dintre 
cele mai mari cantine studențești, fin ziua de 30 octombrie 
1956, 

La această întrunire au participat și trimişii C.C. 
ai PM.R, Petru Lupu și Ilie Verdeț. Aceştia, încercând să 
potolească spiritele, au fost întâmpinați cu huiduieli și lozinci 
ca: "Afară ruşii din ţară!”, "Ce caută rușii la urâniul şi 
petrolul nostru?”,"Vrem adevărul!”,"Ne-am săturat de 
minciuni!” "Vrem libertate!” "Ne-am săturat de 
robie!”,"Unde sunt libertăţile prevăzute de Constituţie?” şi 
altele. 

Fiind alertate trupele de securitate, miliţie şi 
armată, acestea au înconjurat întreaga zonă. Sunt arestaţi 6 
studenți dintre cei care au luat cuvântul, iar restul încărcaţi 
în camioane militare şi transportaţi în tabăra militară de la 
Becicherecul Mic, 

În ziua de 31 octombrie 1956 are loc o mare 
manifestaţie de stradă la care au participat cca 800-1000 de 
studenți, cerând cu precădere eliberarea celor arestâţi, Și 
aceştia sunt înconjurați de trupe de intervenţie militară, 
arestaţi și duși tot la Becicherecul Mic, astfel încât în 
perioada 1-4 noiembrie 1956 se aflau acolo cca 2000 
studenți. Dintre aceștia, 800-900 sunt supuși unor anchete și 
operațiuni de triere pentru depistarea celor care au avut un 
rol important în organizarea acestor acțiuni, 

Un prim lot de 27 studenţi au fost depuși la 
Securitate în vederea anchetării și deferirii către justiţie, Ei 
au fost anchetați in regim de urgenţă şi trimiși în judecată în 
două loturi: 

- primul, compus din 7 studenţi şi un asistent 
universitar, a fost judecat în zilele de 15-16 noiembrie 1956; 

- al doilea, format din 20 studenţi, a fost judecat în 
zilele de 12-13 decembrie 1956. 

Cuantumul de pedepse a fost între 3 luni și 8 ani 
Cu 8 ani de închisoare au fost pedepsiţi cei trei inculpaţi 





principali: Muţiu Caius, Stanca Teodor şi Baghiu Aurel. 

Un număr mare de studenți au fost exmatriculați. 
Exmatriculănile au continuat şi în anul următor, ba și chiar în 
1958. Numărul celor sancționaţi a fost de peste 250, 

Printre cei condamnați și exmatriculați au fost şi 
câțiva sibieni, şi anume: Țerbea Axente, condamnat la | an 
închisoare şi | an domociliu obligatoriu; Radu Valentin — 6 
luni; Boldea Nicolae — 3 luni; iar Hărănglăreanu Gheorghe şi 
Radu Gelu au fost exmatriculați după o lună de reținere la 
Securitate. 

În toată această perioadă, pe lângă Comitetul 
Regional de Partid Timişoara s-a constituit un comandament 
politico-militar de urgență, format din Martin Isac, primul 
secretar PMR al regiunii; colonel Vasile Negrea, şeful 
Securității Banat; generalul Marcu Stan, comandantul trupelor 
de grăniceri; generalul Marin Dragnea, șeful garnizoanei 
militare. Au mai participat la acest comandament Alexandru 
Maghioroş, Ilie Verdeț şi lon Cârneci. Rolul comandamentui 
era de a coordona măsurile drastice de reprimare a mișcărilor 
studențești și de prevenire a unor astfel de mnifestări în viitor. 

Împlinindu-se în toamna aceasta 50 de ani de la 
evenimentele dramatice din Timişoara, în zilele de 27 şi 28 
octombrie 2006 a avut loc la Timişoara o Adunare omagială 
şi un Simpozion ştiinţific cu tema “Rezistenţa anticomunistă 
în România anilor 1945-1989”. Aceste manifestări au fost 
organizate de către Asociaţia Foștilor Deținuți Politici — filiala 
Timiş, Primăria municipiului Timişoara şi Universitatea 
Politehnică Timişoara. 

Lucrările primei zile a Adunării omagiale, 27 
octombrie 2006, au avut loc în Aula Magna a Universităţii de 
Vest.. Lucrările au început prin cuvântul de deschidere rostit 
de către d-l Teofil Botlung, preşedintele AFDP-Timiș, prin 
urările de bun sosit ; adresate celor aproximativ 300 de 
participanți, 

„Cuvântul de salut pentru generaţia 56 a fost rostit, 
din partea. liderilor, mişcărilor studenţeşti de atunci, de către 
d-l Caius Muţiu, ii 

Despre semnificația şi Saitie i abtauile ETA 
studenţeşti din Timişoara anului 1956,a vorbit d-l Teodor 
Stanca, un alt fruntaş al acelor evenimente, care a și expus 
într-un mod succint desfășurarea acestora, 

Din partea oficialităților au articipat și au luat 
cuvântul Î.P.S, Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, 
d-l Ovidiu Drăgănescu, Prefectul județului Timiş, şi d-l 
Gheorghe Ciuhandu, Primarul municipiului Timişoara. Au 
mai luat cuvântul d-l Nicolae Robu, rectorul Universităţii 
Politehnice Timişoara, d-l Alexandru Moisuc, rectorul 
Universităţii de Ştiinţe Agricole și Medicină Veterinară 
Timişoara, d-l Ștefan Iosif Drăgulescu, rectorul Universității 
de Medicină și Farmacie Timişoara, și d-l loan Mihai, rectorul 
Universității de Vest. 

Toţi vorbitorii s-au axat în scurtele, dar densele lor 
alocuțiuni pe importanța şi răsunetul mişcărilor studențești 
din Timişoara anului 1956, aducând elogii şi recunoștință celor 

care au participat la evenimente și păstrându-se un moment 
de reculegere pentru cei trecuţi la cele veșnice, 

În partea a doua au luat cuvântul o altă serie de 
invitați, ca academicianul Alexandru Zub, care a vorbit despre 
istorie, memorie și morală, citindu-se şi un mesaj din partea 
europarlamentarului Goran Linndbland, 

Apoi a vorbit d-l Marius Oprea = director la LL.C.C.R., 
care a spus printre altele, pe un ton pesimist, că nu crede că 
Va avea vreodată loc un proces al comunismului, din pricina 
puterii de influenţă încă foarte puternice și foarte extinse a 
fostei Securităţi, 

D-l Dennis Deletant, cunoscut istorie din Londra, 
autorul celor două cărți de referință Teroarea comunistă în 
România pe timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu 
şi Securitatea, a vorbit despre rolul nefast al acestei din urmă 
instituții sub regimul criminal al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej 
şi sub regimul de teroare al lui Nicolae Ceaușescu. 

D-na Lucia Hossu-Longin, realizatoarea 
“Memorialului durerii”, a spus că mărturiile celor din aceste 
memoriale sunt documentele și argumentele cele mai 
concludente pentru un proces al comunismului. 

D-l loan Hollender, directorul Operei de Stat din 


Viena, fost student la Timişoara în 1956 şi exmatriculat el 
însuşi din cauza participării la mişcările studenţeşti, şi-a 
expus în câteva cuvinte calvarul vieții sale în urma celor 
întâmplate atunci. 

lar d-l Dan Mugur Ruseski, reprezentantul 
studenţilor bucureşteni din 1956, a vorbit despre ecoul pe 
care l-au avut mişcările studenţeşti din Timmiţoara asupra 
studenţilor bucureşteni, care s-au entuziasmat de acțiunile 
timişorenilor şi au protestat şi ei într-o oarecare măsură. 

După-masă s-au reluat dezbaterile prin luănile de 
cuvînt a unor președinți de filiale AFDPR ca Bucureşti, 
Brașov, Constanța, Târgu-Mureș, Sighet, Arad, ale căror 
expuneri s-au referit de asemenea la evenimentele din 
Timişoara anului 1956, dar şi la urmările pe care acestea le- 
au avut în toată țara, prin intensificarea urmăririi şi arestării 
de către Securitate a celor care, sub o formă sau alta, și-au 
manifestat simpatia față de Revoluţia din Ungaria şi față de 
acțiunile studenților timişoreni. 

A doua zi, 28 octombrie 2006, a continuat 
simpozionul ştiinţific cu tema „Rezistența anticomunistă în 
România în perioada 1945-1989”, desfăşurat pe trei secțiuni, 
în sălile Facultății de Mecanică. 

La secțiunea I, avându-i ca moderatori pe d-na 
Dr. loana Boca și d-l Dr. Ing. Tănase Tăvală, s-au prezentat 
14 comunicări, toate tratând diferitele forme şi aspecte ale 
mişcărilor studențești din Timișoara lui 1956. Printre 
conferențiari s-au numărat, pe lângă foşti deținuți politici, şi 
tineri cercetători de la CNSAS, care şi-au însoțit expunerile 
cu diferite documente din arhivele Securităţii. S-au remarcat 
în mod deosebit Teodor Stanca, Caius Muţiu, loana Boca, 
Tănase Tăvală, Viorel Marineasa şi alții. 

La secţiunea II, avându-l ca moderator pe acad. 
Alexandru Zub, au fost prezentate 13 comunicări, susținute 
atât de foşti deținuți politici, cât şi de tineri cercetători de la 
CNSAS, care au tratat alte cazuri şi forme de rezistență 
anticomunistă din diferite regiuni ale țării. Și aici s-au făcut 
comunicări interesante şi documentate, precum, cea a d-lui 
Liviu: Pleșa de la CNSAS, intitulată “Confruntări ale 
rezistenței anticomuniste cu Securitatea a grupului Dabija”, 
urmată de cea a d-lui Zaharie Urdea, de la AFDP-Sibiu, cu 
titlul “Recuperarea creştinească a osemintelor grupului 
Dabija şi reinhumarea lor cu tot ritualul creştin, chiar pe 
locul de execuţie şi îngropare din marginea cimitirului central 
Sibiu în octombrie 1949” şi care s-a bucurat de o apreciere 
deosebită din partea auditorului. Interesante comunicări au 
mai susținut în cadrul acestei secțiuni tânăra specialistă în 
psihologie Cristina Anisescu, cercetătoare la CNSAS, despre 
“Nicolae Mărgineanu, un psiholog al temnițelor comuniste”. 
Tot în acea zi, d-na Cristina Anisescu şi-a lansat volumul de 
documente cu același titlu. Comunicări interesante au mai 
susținut şi d-l Octav Bjoza, de la AFDP-Braşov, d-l Nistor 
Man, de la AFDP-Te. Mureş, etc. 

La secțiunea III, avându-i ca moderatori pe d-l Dr. 
Marius Oprea şi d-l Dr. loan Munteanu, au fost prezentate 
tot 13 comunicări susținute, ca și în celelalte secțiuni, atât de 
foşti deținuți politici, cât şi de tineri cercetători de la CNSAS, 
care au întregit expunerile celor dintâi cu documente de la 
CNSAS, tratând de asemenea diferite forme şi cazuri de 
rezistență anticomunistă, în speoial din regiunea Banat şi 
Arad, S-au remarcat expunerile făcute de d-nii Corneliu 
loan Duică şi Augustin Tabacu, de scriitorul timişorean Daniel 
Vighi (care a vorbit despre “Rezistenţa anticomunistă prin 
cultură din Timişoara între anii 1956-1989”), de d-na 
Smaranda Vultur (“Domiciliul forțat ca formă suplimentară 
de represiune”), iar d-l Nicolae Videnie a prezentat 
comunicarea de sinteză “Presa exilului românesc despre 
Revoluția maghiară din 1956 și reacțiile româneşti din țară”. 
Şi ceilalţi conferenţiari au făcut expuneri interesante 
referitoare la tema anunțată mai sus, 

Ca încheiere, se poate spune, pe drept cuvânt, că 
Mişcarea studenților timişoreni din 1956, îndreptată împotriva 
regimului comunist, trebuie trecută în istorie în rândul 
mişcărilor naţionale pentru independenţă, demnitate umană, 
libertate şi democraţie, contrazicând aserțiunea că 


„intelectualitatea românească postbelică ar fi fost lipsită de 


reacție împotriva abuzurilor totalitare. 








"PAG.4 Nr. 11/191 Noiembrie 2006 


PUNCTE CARDINALE 





FORUL, DEMOCRAT AL ROMÂNILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA 


str. Sfatul Ţării nr. 2, 2009, Chişinău 


Despre genocidul comunist din Basarabia şi Bucovina (29 iunie 1940-— 1 ianuarie 1950) 


Începând cu ziua de 28 iunie 1940, 
când mari teritorii de la estul României 
(Basarabia şi Bucovina), cu o populaţie de 
peste 3, 2 milioane de oameni, au fost 
ocupate ilegal de URSS, regimul totalitar 
comunist din acest stat a început anihilarea 
(uciderea) în masă a cetățenilor români care 
nu corespundeau din punct de vedere de 
clasă omului sovietic. Faptul că această 
neutralizare a început pe 28 iunie 1940 în | 
baza unor acte oficiale şi liste alcătuite cu 
mult înainte de ocupație demonstrează că 
anihilarea în masă a cetățenilor români din 
Basarabia şi Bucovina a fost un act 
premeditat, pregătit minuțios de serviciile 
secrete sovietice. Astfel, s-au încălcat 
flagrant prevederile tratatelor şi acordurilor 
semnate de URSS atât în cadrul Ligii 
Naţiunilor, cât şi cele bilaterale cu România. - ROMÂNIEI 
Proprietarii de pământ şi cei de întreprinderi 
industriale, mai mari sau mai mici 
prestatorii de servicii, comercianții și medicii, avocații, inginerii, agronomii, profesorii din 
sistemul educațional, poliţiştii, cadrele din armata română, preoțimea şi funcționarii de stat, 
cei care într-un fel sau altul au fost adepții partidelor democratice legale din România, 
practic toată clasa de mijloc, dar şi mulți cetățeni din păturile sociale de jos, au fost lichidați 
fizic de regimul sovietic. Metodele sunt ştiute şi au fost cercetate de oamenii de ştiinţă: 
lichidarea fizică, lagărele de concentrare, procesele politice, deportările şi foametea 
organizată, trimiterea la muncă forțată a tinerilor în regiunile de nord ale URSS, înrolarea 
forțată în detaşamentele ale Armatei Sovietice trimise la moarte sigură atât în cel de al 
doilea război mondial, cât şi după, distrugerea totală a sistemului medico-sanitar, schimbarea 
radicală a tradițiilor economice, naționalizarea pământului, a întreprinderilor industriale şi 
comerciale, a mijloacelor de producţie, a animalelor şi păsărilor de pe lângă casă, 
impozitarea necruțătoare (se luau ultimele resurse de hrană chiar și de la familiile cu foarte 
mulți copii) etc, etc, toate astea au dus la o reducere masivă a populației în Basarabia şi 
Bucovina. Dacă în iunie 1940 statul român lăsa în Basarabia peste 3, 2 milioane de cetățeni 
(fapt recunoscut și de Sesiunea Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940 care a fondat 
ilegal RSSM, fără nici un fel de alegeri în Basarabia şi Bucovina), apoi, în conformitate cu 
datele statistice ale URSS de la | ianuarie 1952, pe acel teritoriu locuiau aproximativ 2, 2 
milioane de persoane. Tot acele date arată că imediat după 23 august 1944 în Basarabia şi 
Bucovina, în locul populației anihilate, au fost aduși peste 300.000 de cetățeni sovietici, 
pentru a-i înlocui pe cei anihilați din administrație, poliție, economie, sistemele educaţionale 
şi medico-sanitare, dar şi mari unități ale Armatei Sovietice, militari împreună cu familiile 
lor, cu toţii având şi drepturi de vot, şi drepturi sociale pe care un fost cetățean român nici 
nu le putea visa. Dacă adăugăm aici şi numărul nou-născuţilor din această perioadă (iar în 
aceste regiuni ale României de Est natalitatea era foarte mare), rezultă că numărul cetățenilor 
români anihilaţi de regimul sovietic în Basarabia şi Bucovina între 28 iunie 1940 şi | 
ianuarie 1950 intrece 1/3 din cel care a fost lăsat de România la 28 iunie 1940, sau peste 1, 
2 milioane oameni. Adică este vorba de una din cele mai 
mari crime din secolul XX îndreptată premeditat împotriva 
ființei umane și a drepturilor ei. Accentuăm că aceste 
acțiuni criminale au vizat cetăţenii români de toate 
vârstele (inclusiv copii) și de toate ctniile: români, evrei, 
ruși, ucraineni, găgăuzi, bulgari, nemți etc, Dintre aceştia, 
însă, numai românii au fost anihilaţi pe principii etnice 
(cine se declara român în RSSM era suprimat imediat 
fără nici un fel de proces, fapt unic în toată fosta URSS!). 


, fă 
d 


RUPA IA d 


[i dă 
Reieșind din cele expuse mai sus, și în baza 
dreptului internațional în vigoare, prin care s-au denunțat 
Și alte acte de genocid, Forul Democrat al Românilor din 
Republica Moldova, la care au aderat peste 140.000 de 
cetățeni, cere ca înaltele Parlamente ale României, ale 
Republicii Moldova și ale Consiliului Europei 
a) să declare genocid anihilarea în masă a 
cetățenilor români (români, evrei, ruși, 
ucraineni, găgăuzi, bulgari, germani etc) de către 
regimul sovietic comunist în perioada 28 iunie 
1940 — 1 ianuarie 1950; 
b) “să condamne fostul regim totalitar comunist 
pentru crime împotriva umanităţii; 
c) să ceară Federaţiei Ruse, succesoare declarată 
a URSS, să plătească despăgubiri în valoare de 
200 miliarde EURO (numai prețul pământului 








arabil expropriat, aproximativ 2,6 milioane hectare, 
valorează peste 50 miliarde EURO) urmaşilor celor 
uciși şi represaţi, cât şi României şi Republicii 
Moldova, pentru daunele economice, sociale şi 
umanitare pricinuite de ocuparea ilegală din 28 iunie 
1940, inclusiv pentru scoaterea acestor teritorii din 
contextul democraţiei şi economiei de piață vest- 
europene, consfințit prin Tratatul de pace de la Paris 
din 28 octombrie 1920. 

Forul Democrat al Românilor din 
Republica Moldova îşi asumă responsabilitatea de 
a informa întreaga opinie publică internațională 
despre genocidul comunist care a fost practicat de 
fostul regim sovietic în Basarabia şi Bucovina. Acest 
document va fi trimis tuturor ambasadelor străine 
acreditate la Chişinău. 


Spray Rae (0 
ES ea $ 
SRI 200 Sa 


Chişinău, 24 octombrie 2006 


În numele Consiliului Director şi al Sfatului Înțelepților 
al Forului Democrat al Românilor din Moldova, semnează: 


Nicolae DABIJA, scriitor, Membru de Onoare al Academiei Române; Mihai CIMPOI, 
academician, preşedinte al Uniunii Scriitonlor din Moldova; Constantin TĂNASE, director 
al publicației Timpul; Valeriu SAHARNEANU, preşedinte al Uniunii Jurnaliştilor din 
Moldova; Grigore VIERU, academician; Dumitru MATCOVSCHI, academician; on 
UNGUREANU, ex-ministru al Culturii; lon COSTAȘ, ex-ministru al Apărării; Petru SOLTAN, 
academician; Alexandru MOȘANU, Membru de Onoare al Academiei Române; Sergiu 
CHIRCĂ, Membru de Onoare al Academiei Române; Gheorghe PALADI, preşedinte al 
Asociaţiei Istoricilor, Gheorghe GHIDIRIM, academician; Anatol CODRU, academician; 
Anatol CIOBANU, academician; Diomid GHERMAN, academician; Aurelian SILVESTRU, 
doctor în pedagogie, directorul Liceului „Prometeu”; lon MAHU, academician: Timotei 
MELNIC, preşedinte al Ligii Pedagogilor, Boris MOVILĂ, publicist; lon BUGA, doctor în 
istorie, profesor universitar, Andrei VARTIC, regizor, Anatol VIDRAȘCU, director al 
Grupului Editorial „Litera”; Boris DRUȚĂ, avocat; Nina JOSU, preşedinte al Asociaţiei de 
Cultură Românească „Astra”, Alecu RENIȚĂ, preşedinte al Mişcării Ecologiste din R. 
Moldova; Petru MUNTEANU, avocat; protoiereu loan CIUNTU, preşedinte al Comisiei 
Cultură a Mitropoliei Basarabiei; lon MELNICIUC, doctor în filologie, conferențiar 
universitar, Universitatea de Stat din Moldova; Ionuţ GROSU, magistru în filozofie, 
preşedinte al Ligii Tineretului F.D.R.M.; lon GĂINĂ, profesor, director al Casei-Muzeu 
„A. Mateevici” din Zaim (Căuşeni); Valeriu DULGHERU, şef de Catedră, doctor în ştiinţe 
tehnice, preşedinte al Filialei F.D.R.M. de la Universitatea Tehnică a Moldovei: Mihai 
MORAĂRAȘ, scriitor, preşedinte al Filialei F.D.R.M. de la Universitatea de Stat din Moldova; 
Lidia HANGANU, preşedinte al Filialei Ialoveni a ED.RM.; Gheorghe MAXIAN, preşedinte 
al Filialei Orhei a F.D.R.M.; Nicolae ARSEN, preşedinte al Filialei Cahul a FD.R.M.; Mana 
CIOBANU, preşedinte al Filialei Nisporeni a E.D.R.M.; 
Sebastian VOINU, preşedinte al Filialei Cantemir a FD.R.M; 
Mihai ELADI, președinte al Filialei Anenii Noi a ED.RM.: 
Nicolae MARZA, preşedinte al Filialei Glodeni a FD.R.M; 
Gngore TESLARU, preşedinte al Filialei Ştefan Vodă a FD.RM;; 
Gheorghe MIGOREANU, preşedinte al Filialei Rezina a 
F.D.R.M.; Victor BUZATU, preşedinte al Filialei Ciocana (mun. 
Chişinău) a F.D.R.M.; Vasile GRAMA, preşedinte al Filialei 
Botanica (mun. Chişinău) a F.D.R.M.; lon BOTEZATU, secretar 
al Filialei Râşcani (mun. Chişinău) a F.D.R.M.: Natalia CREŢU, 
secretar al Filialei Cimișlia a F.D.R.M.; Ana NOVIC, preşedinte 
al Filialei Criuleni a F.D.R.M.; Sergiu COJOCARU, preşedinte al 
Filialei Călărași aF.D.R.M.; lon NEGRESCU, preşedinte al Filialei 
Telenești a F.D.R.M;; Vasile FURDUI, preşedinte al Filialei 
Șoldănești a F.D.R.M,; Valeriu OSTAȘ, preşedinte al Filialei 
Căuşeni a F.D.R.M.; lulius POPA, preşedinte al Filialei Bălți a 
ED.R.M; Alexandru ȘUȚU, preşedinte al Filialei F ăleşti a 
E.D.R.M.; Victor DARIE, preşedinte al Filialei Drochia a 
FD.R.M,; Anatol CROITORU, preşedinte al Filialei Dubăsari a 
FD.R.M,; Ludmila PĂDUREŢ, preşedintele Aripei Tinere de la 
USMaF.D.R-M,; lon DICUSARĂ, preşedintele Aripei Tinere 
de la UTMaF.D.R.M.;Eugen CEPOI, preşedintele Aripei Tinere 
a Filialei Botanicaa F.D.R.M.; lon GARAM, preşedintele Aripei 
Tinere a Filialei Râşcani a F.D.R.M.; Liliana GHEORGHIŢĂ, 
președintele Aripei Tinere de la Universitatea „A. Russo” din 
Băli aF.D.RM. 


ra 





; 
| 
| 








PUNCTE CARDINALE 





Noiembrie 2006 Nr. 11/191 PAG. 5 





In exilul românesc extrem de lung, foarte 
dezamăgit după decembrie 1989, nesprijiniți şi 
neascultați de nimeni, deşi ne-am zbătut din răsputeri 
“să facem pe orbi să vadă şi pe surzi să audă”, cum 
spunea dizidentul rus Vladimir Bukovski relativ la 
nepăsarea occidentalilor față de țările subjugate de 
comunism şi față de pericolul comunist în genere, 
n-am reuşit să străbatem carapacea de nepăsare, mai 
groasă ca a unui car de luptă. Comunismul a intrat în 
descompunere, dar țările din Vest n-au nici un merit 
în producerea acestui fenomen. Cea mai mare grijă a 
lor era ca nu cumva să-i supere pe sovietici. l-au 
sprijinit şi au făcut cu ei afaceri grase. Evenimentele 
din ultimii ani i-au surprins complet nepregătiți. Le 
convenea statu quo-ul, se obişnuiseră cu cl... 

Dacă în Germania (şi în alte ţări nu-i altfel) 
exilul anticomunist românesc dorea să publice un 
comunicat, un articol despre activitatea exilului, un 
ziar de mare tiraj cerea pentru publicare între opt şi 
zece mii de mărci. Or, aceşti bani nu-i prea avem, 
căci nu suntem bogați ca nefastul Iosif C, Drăgan. 

La postul de radio Deurschlandfunk, 
corespondentul pentru Ungaria şi România era dl. 
Gabor Kisseli, pe care îl trăda accentul aspru 
unguresc, îndată ce deschidea gura... Vă închipuiţi 
cu câtă obiectivitate şi subînţelesuri erau alcătuite 
rapoartele lui. Se mai transmitea chiar și după 1989 
despre garduri de sârmă ghimpată la frontiera dintre 
Ungaria şi România, şi alte asemenea minciuni 
sfruntate. Un responsabil din Ungaria cu paza 
frontierei recunoaşte minciuna şi declară: “Noi 
credem că facem bine”. Se ia mereu apărarea țiganilor 
din România, la radio și tv. Dar se evită cu grijă să se 
traducă şi ce spune un muncitor român despre țigani. 
Altă vedetă a televiziunii germane, dl. Richard Wagner, 
este cel care a primit premiul pentru poezie sub 
domnia lui Ceauşescu şi care nu se sfieşte să ne 
calomnieze în scris. Ajuns în Germania, dl. Wagner, 
sătul de comunism, aterizează în partidul verzilor. 
DI. William Totok, pe care l-am auzit şi la Radio 
“Europa Liberă”, a cântat în corul lupilor care voiau 
ca N. Ceauşescu să nu mai aibă scăpare. Lupilor sau 
hienelor în ghearele cărora a incăput țara după 1989, 
vechi stalinişui, nu le convenea faptul că fuseseră! 
înlăturați de la ciolanul cel mare de către clanul 
Ceauşescu, Dl. Totok (spune că ar fi român de origine 
germană, dar numele Totok nu prea sună nici 
românește, nici nemțeşte) răspândește dezinformații 
grosolane în mediile de “informare” cu privire la 
evenimentele de la Timișoara din decembrie 1989, la 
documentele secrete ale Elenei Ceaușescu etc. 
Aceleaşi ştiri le răspândeau și la radio Budapesta și 
Belgrad, unele la ordinul “fratelui cel mare”. După 
revoluție dl. Totok “s-a acoperit de o tăcere adâncă” 
o vreme, pentru ca apoi să devină monitor al pretinsului 
„antisemitism” românesc, 

Am mai auzit la televiziunea germană despre 
imnul “Deşteaptă-te române” că ar fi un cântec 
îndreptat împotriva ungurilor. În acest mare imn se 
spune că “Dunărea-i furată”, iar noi nu ştim să fi 
avut vreodată litigii cu ungurii relativ la Dunăre. Bieții 
unguri din Transilvania ar fi fost agresaţi de către 
românii din Tg. Mureș, dar nu s-a suflat o vorbă 
despre cei veniţi din Ungaria ca să incite șovinismul 
maghiarilor din Transilvania, revizionismul. În filmul 
Siebenburgen (Transilvania), dat pe micile ecrane, 
se arată harta Transilvaniei și se spune că sașii au 
venit aici de la Vest, iar Românii de la sud, deci Ungurii 
ar fi fost de o eternitate în Transilvania! 

Nici un exilat anticomunist român nu s-a 
bucurat de accces la mediile de informare germane. 
Țara noastră este puţin cunoscută în Germania. Chiar 
oameni culţi spun că Budapesta sau Sofia este capitala 
României. Mult mai bine este cunoscută Ungaria și 
“ignoranței” despre țara noastră m-aș încumeta să-i 
dau câteva explicaţii, din cele posibile, Datorită 
monarhiei austro-ungare, ungurii au avut mai multe 
legături cu Germania, mai mulți unguri au studiat în 
Germania şi mai puţini de pe la noi. Legăturile de 
prietenie şi cultural-politice ale țării noastre erau 
îndeosebi cu „sora latină” Franţa, inamica Germaniei, 





Nu este exclus nici faptul de la 23 august 1944. Rudele 
în viaţă ale celor morți sau luaţi prizonieri pe pământul 
țării noastre, după 23 august, n-au uitat. Un muncitor 
pe care-l tratam, mi-a spus: “A! Eşti român? Ce 
porcârie (Schweinerei) ne-aţi făcul, împreună cu regele 
vostru“, În acest sens K. Diettrich a scris Der grosse 


Verral. 

Deci timp îndelungat n-am avut acces la 
mediile de informare germane. Și iată că în sfârşit apare 
unul, dl. Mircea Dinescu, mare poet, cunoscut dizident, 
fost membru al PCR, „eroul revoluţiei 


” şi al ecranelor 






MASS-MEDIA 
DIN GERMANIA, 
UNGURII | 


de televiziune din lumea întreagă. Discursurile și 
interviurile lui sunt publicate în mari ziare franceze şi 
germane. În primăvara anului 1990, dl. Gero von Boehm 
O persoană serioasă şi cu bun-simţ, îi ia un interviu 


televizat dlui. Dinescu. La întrebarea despre 
evenimentele de la Tg. Mureş din martie 1990, când 
în toată lumea eram descriși ca fiind cel mai şovin 
popor de către propaganda abilă şi perfidă maghiară, 
iar ungurii din Transilvania drept biete victime, dl. 
Dinescu a dat răspunsuri Vagi, spălăcite. A scăpat marea 
ocazie. N-a spus mici măcar o parte din ceea ce ar îi 
putut spune, că nu suntem un popor şovin, cu toate 
cele întâmplate în decursul istonei. 

Nu strămoșii noștri au venit din străfundurile 
asiatice, răscolind ca un uragan pământul Europei sub 
copitele cailor, răspândind groază în lumea civilizată. 
Noi n-am robit alte popoare şi n-am dus războaie de 
cucerire, n-am ocupat pământuri străine. După 
ocuparea Transilvaniei de către unguri, dl. Dinescu n- 
a auzit de sutele de ani de persecuție a populaţiei 
românești majoritare din această provincie. Actul Unio 
Trium Nationum, semnat la Căpâlna la 16 septembrie 
1437, prevedea o “uniune frăţească” numai între 
unguri, secui și saşi. Românii nu sunt nici măcar 
amintiţi, nu aveam nici un drept. Naţiunile favorizate 
aveau toate drepturile: reprezentanţi în Dietă, formau 
cadrele administrative, erau conducători de armată. 
Prin Diploma Leopoldină emisă în 4 decembrie 1691, 
la funcțiile publice aveau acces tot numai ungurii, 
secuii şi sașii. Religia ortodoxă și națiunea română n- 
au fost recunoscute. După unirea unei părţi a bisericii 
cu Roma, toate memoriile episcopului Inocenţiu Micu- 
Klein către curtea de la Viena rămân fără rezultat. 
Revoltele contra asupririi maghiare sunt înecate în 
sânge. Memoriul Suplex Libellus Valachorum, adresat 
împăratului Leopold al II-lea de către losif Meheşi, 
Samuel Micu și Ion Molnar, rămâne iarăşi fără ecou. 
Împăratul Franz losef al Austriei îşi exprimă dorinţa 
de a-l vedea pe Avram lancu, cu ocazia unei vizite în 
Transilvania. Avram lancu, după ce fusese trădat și 
înfrânt, refuză întrevederea și ar fi spus: “Ce ar avea 
de discutat un nebun cu un mincinos (scamator)?”, 
Refuză şi decoraţiile oferite de împărat, precum şi orice 
avantaje personale, Nici împărații Austriei nu îndrăzneau 
să ușureze viața poporului român din Transilvania, de 
teama Ungurilor. Revoluţiei româneşti de la 1848 îi 
urmează redeșteptarea națională, la care a contribuit 
din plin şi unirea Bisericii cu Roma. După 1848 Unio 
Trium Nationum decedează şi se admite limba română 


ca limbă oficială în faţa Justiţiei şi a unor organe 
administrative. Totuşi, prin legea XLIV, după 1868 
se spune că nu există decât o singură națiune, cea 
ungurească, “una şi indivizibilă”, celelalte nahonahități 
fiind considerate... “comunităţi de limbă”. Se 
recunoaşte numai o limbă de stat: limba maghiară. 
Prin legea asupra învățământului XXX VIII, se acordă 
congregațiilor religioase şi altor persoane dreptul de 
a deschide şcoli în limba maternă, dar limba maghiară 
este obligatorie. Programele trebuiau aprobate de 
Ministerul Instrucției Publice. În universităţi era 
admisă numai limba maghiară. Legea electorală le 
dădea drept de vot, după 1865, numai celor bogați, 
funcţionarilor și celor ce aveau o diplomă. Analfabeții 
erau excluşi de la vot şi analfabeți erau considerați 
toți cei ce nu vorbeau ungurește. Românii, deși 
majoritari în Transilvania, reprezentau, din cauza 
acestei legi, cel mult 3-4% din numărul alegătorilor. 

În perioada 1865-1918 se duce o intensă 
politică de maghiarizare a naționalităților 
conlocuitoare. Funcţionarii unguri de la oficiile stării 
civile treceau în actele de naștere nume ungurești ale 
copiilor români. Politica de colonizare a Transilvaniei 
cu populații din Ungaria, înainte de primul război 
mondial, nu reuşeşte. Din primele zile ale primului 
război mondial, închisorile gemeau de “suspecți”, mai 
ales de români transilvăneni, torturați şi chiar ucişi. 
În octombrie 1918, locotenentul Nicolae Bolces şi 
sergentul Vasile Filip din Garda Naţională Română, 
după torturi inimaginabile și mutilare (scoaterea 
ochilor, tăierea nasului şi a urechilor), sunt îngropați 
de vii de către secui. Preotul Ion Oprişan a fost 
împuşcat în fața altarului de către jandarmii unguri, 
pentru că luase jurământul luptătorilor români din 
Garda Naţională. Morții din Gărzile Naţionale s-au 
ridicat la aproximativ 3000. În drum spre Marea 
Adunare Naţională de la Alba lulia, din | decembne 
1918, este împuşcat în gara Teiuş tânărul lon Anon, 
de către bande de unguri înarmate, şi este 
înmormântat la 2 decembne 1918 la Alba lulia. Despre 
funeraliile acestui erou gaţionalți a Scris în Decaoată 
Vasile Goldiş. 

Cu toate suferințele îndurate de secole, 
conducătorii poltici români din Transilvania care au 
votat unirea cu Regatul român au declarat solemn că 
nu vor să devină din persecutați persecutori şi au 
aplicat legile democraţiei celei mai avansate cu putință 
pe vremea aceea. 

Între cele două războaie mondiale nu se 
cunosc acțiuni brutale, șovine, din partea populaţiei 
române din Transilvania. Țăranii unguri au fost 
împropnetăriți prin reforma agrară din 1921. Totuși, 
uncori jandarmii români se temeau să intre în satele 
secuieşti. 

Istoricul american de origine olandeză 
Hendnk van Loon scrie într-una din cărţile sale că 
ungurii, după ce obținuseră o semiindependenţă faţă 
de Austria, recunoscând pe împărat ca rege apostolic 
al Ungariei şi având constituţia lor, citez: “Dar de- 
abia câştigaseră ceea ce considerau ei [ungurii — n. 
a.] ca o recunoaştere a drepturilor lor, că şi începură 
să persecute pe toți supuşii care n-aveau sânge 
unguresc în vine: o politică atât de mărginită şi atât 
de lipsită de bun-simţ, că foarte repede îşi înstrăinară 
simpatia lumii întregi, ceea ce au putut să constate 
atunci când tratatul de la Trianon reduse numărul 
locuitorilor de la 21 la 8 milioane, dând trei sferturi 
din regatul lor vecinilor. Ungurii îi tratară pe românii 
supuşi lor tot aşa de barbar ca şi pe slovaci şi multe 
alte naționalități cuprinse în graniţele lor. După ce 
Transilvania reveni României, împreună cu elementele 
străine aşezate pe pământul ei, ungurii căpătară 
deodată respect pentru drepturile minorităților 
etnice”, 

Prin dictatul de la Viena, din 30 august 1940, 
Hitler şi Mussolini dau Ungariei partea de nord-est a 
Transilvaniei, cu o polulație de 1400000 de români şi 


Dr. Mircea ALEXE 


(continuare în pag. 6) 








N 


PAG.O Nr. 11/191 Noiembrie 20060 





PUNCTE CARDINALE 


MASS-MEDIA DIN GERMANIA, UNGURII ȘI MIRCEA DINESCU 


(urmare din pag. 5) 


900000 unguni. Prin luna septembrie 1940, până cel 
puţin în luna decembnie a aceluiaşi an, armata ungară, 
ajutată de organizaţiile paramilitare, dezlănţuie în 
teritonul ocupat teroarea asupra populației româneşti, 
ca pe vremea lui Tuhutun, aşa cum au fost descriși în 
Analele Fulda de către Jan Dhont. În satul Trăznea, 
la 9 septembrie 1940, au fost ucise aproximativ 100 
de persoane, cu arme de foc, cu baionete, iar unii arşi 
de vii. Copiii şi femeile gravide nu au fost crutaţi, nici 
preotul sau învățătorul satului. În satul Ip, în noaptea 
de 13/14 septembrie, sunt ucişi aproximativ 160 de 
români de toate vârstele şi azvârliţi într-o groapă 
comună, fără preot. Aproape 13400 de persoane de 
origine română au fost internate în lagăre şi închisori, 
iar peste 12000 au fost expulzate, multe dintre acestea 
cu răni şi contuzii. Totul se făcea după un plan dinainte 
stabilit. Printre cei expulzați erau mai ales oameni de 
seamă: profesori, preoţi ortodocşi sau uniţi. Sate întregi 
rămân fără preoţi şi învăţători. Averile societăților 
culturale româneşti sunt confiscate. Cel puţin 15 
biserici au fost dărâmate din temelii sau distruse parțial. 
Altele au fost transformate în magazii, cazărmi sau 
şcoli. Protopopul Aurel Munteanu este ucis în mod 
groaznic, precum au fost ucişi sau maltratați şi alţi 
preoţi. În unele biserici române credincioşii au fost 
bătuți în biserică în timpul slujbei religioase, oficiul 
divin în limba română fiind interzis, iar credincioşii 
ortodocşi forţaţi să treacă la rconfesiunile ungurești. 
Sf. Scaun, prin Decretul publicat în Acra Apostolicae 
Sedis din 18 februarie 1941, dezaprobă oficial şi opreşte 
campania maghiară de convertire forțată „a 
credincioşilor la religia romano-catolică. 

În decembrie 1992, au fost sparte geamurile 
liceului românesc din Gyula şi devastată biserica 
ortodoxă română din Cenadul unguresc. Românii din 
Ungaria au fost, cu puţine excepţii, complet 
deznaționalizați. Nu calomniez pe nimeni. Există destule 
documente. Aceste fapte le-a recunoscut în parte şi 
dl. Domokos Geza, deputat maghiar în Parlamentul 
neocomunist de la Bucureşti, într-un interviu. acordat 
postului de radio „Europa Liberă”. 

După septembne 1940 sunt daţi pe mâna lui 
Himmler şi evreii din Transilvania ocupată. DI. Ele 
Wiesel], distins cu Premiul Nobel, în declaraţiile pe care 
le face peste tot, lasă să se creadă că a fost deportat 
din România, dar nu suflă o vorbă că Sighetul, oraş 
unde locuia el în vremera aceea, era sub ocupaţie 
maghiară. „Tatăl dlui. Wiesel, care era un om de treabă, 
s-ar răsuci în mormânt dacă ar afla de minciunile fiului 
său”, scrie cineva din presa exilului românesc, 

După 23 august 1944, când armata română a 
fost nevoită să lupte alături de bolşevici, iarăși nu ne- 
am răzbunat. Nu se cunoaşte nici un act de vandalism 
din partea armatei sau a autorităţilor româneşti în 
Transilvania eliberată. Jafurile, violurile, asasinatele 
armatei bolşevice asupra populaţiei civile sunt 
arhicunoscute, Știu de la cei care au luptat pe frontul 
din Vest că ostaşii români erau traşi de mânecă să fie 
încartiruiți în satele și oraşele ungurești, de teama 
rușilor, 

După 1945 circula următoarea glumă în 
Bucureşti, “Ştii de ce nu mai întâlneşti nici un ungur 
pe stradă sau în tramvai? Pentru că toţi se deplasează 
cu mașina, toți sunt în CC al PCR”. S-a înfiinţat 
Regiunea Autonomă Maghiară. Am fost acolo și, pentru 
că nu ştiam ungureşte, în magazine mi se întorcea 
spatele când doream să cumpăr ceva, la hotel era greu 
de găsit o cameră etc, Ți se răspundea nem /udom, 
deși în școli, pe lângă limba maghiară, era obligatorie 
şi limba română, pe care însă nu se ostenea nimeni s- 
o vorbească. După primul război mondial apăreau în 
Transilvania mai multe publicaţii și ziare în limba 
maghiară decât sub ocupaţia maghiară, În timpul 
guvernării comuniste minoritatea maghiară a fost cea 
favorizată, în comparaţie cu cea germană, care a avul 
mult de suferit din partea guvernului român, venit gata 
confecţionat de la Moscova. Tocmai germanii, care 
nu ne făcuseră niciodată rău, Ei au votat unirea 


Transilvaniei cu România, iar pastorul martir Ștefan 
Ludwig Roth este condamnat la moarte şi pentru că 
ne luse apărarea, spunând că limba țăni, în Ardeal, 
este limba română. După al doilea război mondial, în 
toate judeţele cu populație maghiară s-au înființat şcoli 
de toate gradele, cu limba de predare română și 
maghiară, au avut ore de emisiune în limba maghiară 
la radio şi televiziune, aveau teatrele lor, asociaţii 
culturale, aveau mii de cărți (şi se mai importau și din 
Ungaria), ziare etc. Bisericile lor aveau toată libertatea. 
Aveau toate libertăţile, totul era subvenţionat de statul 
român. Ungurii foloseau această libertate să alimenteze 
simțurile lor şovine. Se spunea, când eram în ţară, că 
tovii de la conducere s-ar fi dus la Cluj şi ar fi vrut să 
discute în cadrul “frăţiei între popoarele comuniste” 
şi cu studenţii unguri, dar aceştia au răspuns cu nem 
tudom, ceea ce i-ar fi şocat şi pe marii tovarăși, care 
totuşi n-au îndrăznit să ia măsuri foarte dure. 

Tocmai preşedintele Franţei, dl. Frangois 
Mitterand, cu ocazia unei vizite la Budapesta, în 1990, 
i-a compătimit pe unguri că au pierdut 2/3 din teritoriul 
lor, după primul război mondial, ignorând faptul că 
ungurii erau minoritari în propria lor țară. Cum ar fi 
reacționat dl. Mitterand dacă, vizitând frumoasa 
Alsacie, populaţia germană majoritară i-ar răspunde 
cu un nem tudom în germană? Și în Franța foarte 
liberală, în Alsacia învățământul în limba germană, 
subvenţionat de stat, a fost introdus abia în 1986. Ce 
ar fi zis cancelarul Kohl dacă emigranții turci şi 
“muncitorii oaspeți” turci, trecuţi de un milion, le-ar 
pretinde germanilor să vorbească turcește? 

Comuniştii scriau că burghezia ațâță 
şovinismul ca să distragă atenţia de la exploatarea 
capitalistă. Această tactică de învrăjbire. între 
naţionalităţi a fost practicată în țară după 1989 de către 
noii vechi tovarăşi, ca să se mențină la cârma datului. 
Scopul scuză mijloacele, tovarăşi se adaptează după 
împrejurări, ca şi în timpul domniei clanului Ceauşescu. 
În perioada delirului de grandoare a lui Ceauşescu, nu 
eram în ţară, dar am văzut, în diferite reportaje filmate, 
că purta un sceptru, era primit în vizitele lui prin țară 
de către actori care-i întruchipau pe Decebal, Mihai 
Viteazul şi alte personajei mari din istoria noastră. Prin 
comportamentul lui ridicol, foarte probabil că a lezat 
sensibilitatea națiunilor conlocuitoare. Ungurii tocmai 
aceasta aşteptau, ca sursă de propagandă anti- 
românească şi revizionistă, în întreaga lume. 

Cele relatate aici sunt o infimă parte din relațiile 
noastre cu ungurii. In extenso le găsim în cărţile de 
istorie, scrise inclusiv de străinii imparțiali. 

Da, domnule Gero von Boehm, noi românii 
nu suntem o națiune şovină! Dovezi avem multe. Dacă 
soarta ne sileşte să trăim pe acelaşi pământ, dorim să 
trăim în pace cu lanoş, Geza, Ilonka şi Piroşka, fără 
şovinism din partea fiecăruia... 

DI. Mircea Dinescu a căzut la examenul de 
atunci, Şi poate nu este de mirare, fiind născut şi 
crescut în regimul comunist. A fost educat în spiritul 
internaționalismului proletar. DI. Radu Portocală, în 
cartea sa despre “revoluţia” din decembrie 1989, scrie 
că soţia lui Mircea Dinescu este rusoaică şi soacra 
cetățean sovietic, precum şi faptul că primea vizitele 
corespondentului ziarului Pravda, Stanislav Pethukhov, 
în timpul când era ostracizat, 

Suntem o ţară de poeți. Chiar şi în cele mai 
neînsemnate publicaţii din exil şi din țară sunt tipărite 
cel puţin 2-3 poezii în fiecare număr. Românul s-a 
născut poet,., Dacă am avea și tot atâţia oameni de 
caracter şi bine instruiți, am fi prima țară din lume. 
D-l Dinescu este încă tânăr și mai are timp să înveţe. 
Sper să nu fie prea tare supărat pe mine, pentru 
remarcile făcute, 


(articol publicat inițial în revista de cultură 
şi atitudine naţională Renaşterea 
din Germania, în decembrie 1993) 





. e ş * 
“A Yo'Y'E 
: hi 
i 


în 4 
Ă j] LE e 


CARE MERITA CILILA 


SPOVEDANIE 
TANACU 


DIN NOTA AUTOAREI 


În iulie 2005, am început o anchetă jurnalistică despre 
o întâmplare care făcuse deja înconjurul lumii. Prima 
formulare a „cazului“ apăruse în buletinul de presă 
periodic transmis de Poliția Judeţeană Vaslui ziarelor 
locale, Ştirea a ajuns la București, a fost preluată de 
agenţiile de presă străine şi a ajuns apoi în presa 
internaţională. Iată comunicatul Poliţiei din 16 iunie 2005; 

„MOARTE SUSPECTĂ, comuna TANACU. În data 
de 15.06.2005, poliţiştii au fost sesizați de Spitalul Judeţean 
VASLUI despre faptul că Ambulanţa Vaslui a transportat 
cadavrul numitei C. MARICICA IRINA, de 23 de ani, 
maică la Mănăstirea SFÂNTA TREIME din comuna 
TANACU, care prezintă leziuni la nivelul membrelor 
superioare şi inferioare și în jurul cavității bucale. Din 
primele cercetări s-a stabilit că în data de 10.06.2005 
starețul mănăstini C. PETRU-DANIEL, de 29 de ani şi 4 
maici ale mănăstirii A. NICOLETA, de 32 de ani, C. 
ADINA, de 20 de ani, O. ELENA, de 23 de ani, B. 
SIMONA, de 21 de ani, au sechestrat victima într-o chilie, 
au legat-o de mâini şi de picioare cu sfori. În data de 
13.06.2005, ca urmare a unor manifestări violente ale 
tinerei, aceştia au legat-o cu lanțuri de o cruce de lemn, 
aplicându-i un căluş la gură dintr-un prosop. Victuma a 
fost ținută legată pe cruce până la 15.06.2005, când a 
decedat. Timp de trei zile aceasta nu a mai primit hrană. 
Urmează ca în data de 16.06.2005 să fie efectuată 
necropsia şi în funcţie de concluziile medicului legist se 
va face încadrarea juridică a faptei.” (extras din Buletinul 
de presă trimis de Inspectoratul Judeţean de Poliție Vaslui 
redacțiilor de presă, pe data de 16 iunie 2005). 

In decurs de un an, ancheta mea jurnalistică a devenit 
carte. In prezentarea faptelor reale şi a protagoniştilor lor, 
am recurs la formula romanului jurnalistic, non-fiction 
novel, o specie deopotrivă literară şi jurnalistică apărută 
pentru prima dată în 1966, în Statele Unite, odată cu 
publicarea romanului lui Truman Capote, /n Cold Blood, 
(„Cu sânge rece”), 

Spovedanie la Tanacu are la bază peste 40 de interviuri 
pe care le-am făcut, pe parcursul unui an, cu preotul Daniel 
Corogeanu, călugărițele de la Tanacu, medicii de la Spitalul 
Judeţean Vaslui, ofiţerii criminalişti de la Inspectoratul 
Județean de Poliţie Vaslui, foşti colegi de orfelinat ai Irinei 
Cormnici, familia lui Nistor Stolojescu din satul Cuptoare, 
judeţul Caraş Severin, Inge şi Wilhelm Schindler din 
Germania, jurişti şi oameni ai Bisericii, psihologi, preoți, 
medici legişti. Fără colaborarea binevoitoare a tuturor 
acestor oameni această carte nu ar fi existat. Le mulțumesc 
tuturor, 

Textul de faţă este o transcriere dramatizată şi adesea 
literală a interviurilor făcute cu ei, Acolo unde nu am avut 
date de la cei implicaţi direct în acest caz, am făcut deducții 
bazate pe compararea altor surse, colaterale. Gândurile, 
dorințele și visele Irinei Cornici, aşa cum apar în carte, 
lac parte din categoria deducțiilor logice, psihologice sau 
situaționale, conturate, în mintea mea, din mărturiile celor 
care au cunoscut-o, din fotografii, scrisori, gesturi, obiecte 
personale sau locuri prin care ea a trecut, 

Cartea nu are pretenția de a epuiza „cazul Tanacu“, 
Este doar o versiune a faptelor, care mi se pare a fi cea 
mai apropiată de adevăr... 

Tatiana Niculescu Bran 
Bucureşti, 2006 








ID), , ji pe Te Dragă Gabi, 
4 j 4 ( / LA Răscolind prin sertare am da! de un document care m-a emoţional: o prefață pe careo scrisesem acum 
) 11 ani la cartea lui Nelu Teodorescu Război după război. Cartea nu a mai apărut însă, fiindcă bietul Nelu a trecul 
| CU 0 Carlo C ( Ye la cele veşnice. Dumnezeu să-l ierte! E probabil ca volumul să fi rămas la rudele lui de la Ploieşti, de care nu am 
nici un fel de cunoştinţă. “Prefaţa” evocă periplul prin „ştra/noi laghera” al grupului nostru de "“instigalori 1 
printre care te numărai şi tu= şi ţi-o trimit acum spre publicare sub titlul “Prefaţă la o carte care n-a mai apărul 


. w 
= î_. 
4! ( Mal (p CI ul niciodată ”, aşa, ca un act de scoatere — măcar pentru o clipă — din uitare a acestui minunal camarad de luptă şi 


de suferință. Dacă o găsești interesantă, public-o! [...] Urându-ţi sănătate şi spor la scris, te îmbrăţişez cu veche 


Li Ei [%; i + 
NICIodată. şi statornică prietenie, 
o. 
| Cu mulți, foarte mulți ani în urmă — să tot fie vreo 60 - o garnitură de tren despica 
prin cețurile echinocțiului de toamnă nesfârşitul taigalei ruse, ducând într-unul din vagoanele 
lui o încărcătură umană de un grad de periculozitate destul de ridicat. 

Cel puțin aşa părea după condițiile în care se făcea transportul. Să ne închipuim 
un vagon de persoane în care cabinele erau înlocuite cu cuşti metalice, prevăzute cu bare, 
grilaje de sârmă împletită și gratii ca la Sing-Sing, şi cu lăcaşuri de cătuşe şi lanţuri la 
picioare, într-un cuvânt, o adevărată “puşcărie pe roate”. “Marfa” aceasta ridicată de la 
Oranki — lagărul matcă al ofițerimii române — şi Mănăstîrca — filiala celui precedent — era 
expediată peste Volga, către inima pădurilor mlăştinoase ale Marițkaei Republik, la Usciora, 
faimosul lagăr de pedeapsă (ştra/noi laghera) denumit şi Gaura Dracului. “Marfa” consta 
dintr-o mână de ofițeri români, de la colonei la sublocotenenți, activi şi de rezervă, pe care 
flerul administraţiei o selectase din masa prizonierilor, după criteriul participării la tulburările 
care zguduiseră cele două lagăre în vara fierbinte a anului 1946. Într-adevăr, în acea vară 
o minoritate apreciabilă a ofițerimii române, scuturându-se din toropeala, inerția şi spaima 
care deveniseră o a doua natură pentru această lume a captivității, izbutise, în premieră 
absolută pe țara URSS-ului, să dea admnistraţiei, prin acțiuni de protest în masă şi greva 
foamei, o cuvenită replică la toate samavolniciile pe care ea le exercitase ani de zile asupra 
noastră, prin teroare, foame, frig, muncă istovitoare, încarcerări, bătăi şi şantaje de tot felul. 
Finalitatea acestor silnicii era una singură: aceea de a ne disloca din centrul nostru substanțial, 
spre a ne preface din oameni în unelte, mai exact în agenții patogeni ai ciumei roşii, cu care 
urma Să fie infestată și țara noastră. 

Contra-replica sovietică la acțiunile noastre a fost — aşa cum ne aşteptam — foarte 
dură: izolări, încarcerări, brutalizări, hrănire artificială a greviștilor foamei și, în final, 
expedierea grupului nostru de “instigatori”, în condiții de transport ca pentru cei mai fioroși 
criminali de drept comun, spre îndepărtatul est al sinistrei împărății. 

Procedând astfel, sovieticii şi-au bătut singuri cuie în talpă. Nu numai că n-au 
izbutit să stingă focarul răzvrătirii — care avea să răbufnească în februarie 1948, cu greva 
generală a foamei, prin care s-a obținut repatrierea tuturor prizonierilor români, şi care a 
întins focul peste mai toate lagărele pe unde avea să treacă acest grup care, prin acțiuni 
hotărâte, uneori disperate, a impus autorităţilor locale recunoaşterea dreptului nostru la 
demnitate și respect, ba chiar la renunțarea din partea lor la obligația muncii silite pentru 
ofițerii români. Mai mult chiar, fiindcă orice exemplu e contagios, şi al nostru a inspirat altor 
naţiuni din lagăre — de exemplu ungurilor de la Usciora - acțiuni similare de protest şi greve 
ale foamei. 

Aşa încât mare lucru n-au realizat sovieticii prin constituirea noastră într-un grup 
aparte şi expedierea spre est, În schimb, pentru noi, măsura luată contra noastră ne-a fost cum 
nu se poate mai salutară. În primul rând, fiindcă un pumn de oameni, omogen şi hotărât, am 
izbutit să scăpăm de robia muncii, ceea ce, împrăștiați prin masa heterogenă și inegală a Oranki- 
ului, nu izbutisem până atunci. lar acest lucru nu era puțin, el însemna disponibilitatea de-a 
citi, de-a te cultiva, de-a recupera timpul pierdut, Dar nu era numai atât, 

De-a lungul timpului, în neşfârşitele peregrinări, dar mai ales în necontenitele 
confruntări cu puterea locală, “grupul” și-a alcătuit treptat o statură morală proprie, o 
anumită ținută, un cod de onoare nescris de nimeni, dar respectat de toți. Dacă mai adăugăm 
și o anumită trăire religioasă, intimă şi discretă, care ne era comună mai tuturor, cât şi o 
frenezie culturală de-a învăţa şi de-a ne instrui, un impuls puternic de-a răscumpăra timpul 
şi de a-l valorifica la un orizont spiritual atât de înalt, încât de la el să nu se mai vadă mizeria 
existenței cotidiene, dacă mai amintim de un anumit halou de dragoste şi de respect care 
invăluia relaţiile noastre, ale celor care trecusem, cot la cot, prin ațâtea încercări şi situații- 
limită, se va putea înţelege cum noi, “grupul”, în ciuda tuturor adversităților, am reuşit să ne 
facem viața nu numai suportabilă, dar chiar minunată. | 

Am cunoscut laolaltă uneori, adevărate clipe de har, care transfigurau urâțenia 
lumii din jur și coborau în sufletele noastre acea lumină și acea pace pe care poate numai 
primii creştini le vor mai fi simţit împreună în spaţiul catacombelor, Cel care scrie aceste 
rânduri poate mărturisi, şi mărturia lui e adevărată, că în nici o societate omenească nu a 
respirat un aer de o atâta puritate morală ca în acest grup de proscrişi, că nicăieri nu s-a 


GAE RI] IL CO) 


PUNCTE CARDINALE 








Noiembrie 2006 Nr. 11/191 PAG. 7 








Radu Mărculescu 


simţit mai împăcat cu sine, mai aproape de adevăr, mai apărat, mai folositor celorlalți și 
mai prețuit ca în această comunitate de dragoste creştină. Amintirea acestor clipe aparte 
din prizonierat, clipe de luminiscenţă şi căldură, l-au marcat pe tot parcursul vieții, astfel că 
în momentele întunecate şi apăsătoare până la sufocare ale aşa-zisei “vieţi în libertate” din 
așa-zisa “țară a noastră”, gândul la aceste clipe se însoțea cu nostalgia unui paradis pierdut. 
Pare paradoxal, dar este adevărul adevărat. 

În acest climat sufletesc, cel care scrie această prefață l-a cunoscut pe autorul 
cărții de față, sublocotenentul de rezervă Ion Teodorescu (Nelu). Era printre cei mai tineri 
dintre noi şi avea la ora aceea în cârcă numai doi ani de prizonierat (căzuse după 23 august 
1944). Fire impetuoasă, cu măsura mică, mereu dând pe de lături, cu o franchețe de 
caracter ce-l făcea să spună numai ce gândea și tot ce gândea, cu aceste calități păguboase 
avea să fie invitatul permanent şi de onoare al carcerelor și izolatoarelor, iar între “pauze”, 
însărcinatul cu aprovizionarea lor cu acele modeste, dar eficiente “ajutoare” în alimente, 
colectate cu mare discreţie de la toți şi destinate celor aflați sub zăvor. Cu cit risc se făcea 
noaptea această aprovizionare, sub nasul pistolarilor din miradoare, numai €l o ştia. Dar 
niciodată n-a fost prins, şi nici ceilalți doi-trei tineri cu care își împlinea misiunea. 

“Grupul” nostru a avut însă în cursul timpului o geometrie “variabilă”. La anumite 
cotituri ale periplului, care coincideau cu cele ale destinului, prin lucrăturile administrației, 
câțiva dintre noi erau smulși din el și aruncaţi pe cine ştie ce orbite ale galaxiei 
concentraționare, până dincolo de cercul polar. După cum şi din alte lagăre cu români, 
elemente indezirabile veneau să îngroaşe rândurile “grupului”, de cele mai multe ori 
plasându-se corect pe coordonatele lui spirituale. 

Astfel, în urma unei greve a foamei pe care o declaraserăm în lagărul de la 
Marşansk, administrația — în căutarea de țapi ispășitori — a ținut să extragă din grupul nostru, 
și aşa calificat de “instigatori”, pe instigatorii respectivei greve, adică pe nişte “instigatori 
de instigatori”. În această categorie intra și Nelu Teodorescu, împreună cu alți 14 selecționați, 
toți în greva foamei, pisați cu lovituri sălbatice de paturi de armă în camionul care fuseseră 
încărcaţi de garda de bestii care urma să-i însoşească într-o direcție necunoscută. Așa s-a 
făcut că destinele noastre au fost despărțite câțiva ani, până ne-am regăsit în 1950-51 în 
lagărul de eliberare de la Bragadiru. Intre timp, lui Nelu Teodorescu soarta se angajase să- 
i pregătească o experiență aparte. O parodie de proces, tipică pentru era stalinistă, îl va 
duce la o condamnare de 5 ani pentru “încălcarea ordinii în lagăr”, răpindu-i astfel în mod 
revoltător de abuziv statutul de prizonier, apărat de legile internaționale, pentru a-l forța în 
cel, degradant, de “deținut de drept comun”. Dezbrăcat de uniforma de ofițer și îmbrăcat în 
zeghea vărgată de “zaclucion”, el va parcurge. vreme de doi ani un lung şi spinos drum al 
crucii, în care fiecare clipă e o suferință şi la fiecare pas te paşte o primejdie de moarte. 

Singur, fără nici un sprijin de nicăieri, total dezarmat, bolnav adesea, neputincios 
şi firav de-l sufla vântul, istovit de muncă şi amețit de foame, el va păşi cu luciditate şi 
prudenţă în jurul acelei găuri negre prin care iadul comunică cu pământul, strecurându-se 
cu abilitate prin furnicarul acelei zone de umanitate bestializată, puse pe omoruri — uneori 
gratuite —, pe tâlhării, pe violuri și pe tot ce este mai abominabil: criminalitatea de drept 
comun a URSS-ului. In această lume pe care nu o mai stăpânea nici o lege, ci numai 
teroarea căpeteniilor de bandiți (Parnoii) în cârdăşie cu cea a gărzilor, şi în care șansele de 
supravieţuire ale povestitorului nostru erau practic neînsemnate, el totuși, aidoma eroilor 
din basme şi epopei, va trece prin toate încercările, va răspunde la toate probele labirintice 
şi, rămânându-și sieși şi Puterilor Cereşti credincios până la capăt, va ieşi la încheierea 
acestui periplu inițiatic, teafăr şi biruitor. Pentru că Puterea lui Dumnezeu - în care el 
credea cu o înverşunată putere şi-L invoca fără întrerupere — se arată, cum spune Apostolul, 
numai în slăbiciunea oamenilor. 

Aceasta este marea lecție inițiatică pe care lon Teodorescu o lasă viitorimii prin 
această carte, Citiţi-o, e scrisă cu o pană neprofesionistă, dar sinceră şi adevărată. E drept, 
uneori e înmuiată în fiere și sânge, alteori — în foc. Dar cu ce s-ar putea altfel scrie povestea 


prizonieratului nostru? 
Radu MĂRCULESCU 


Bucureşti, 9 martie 1995 


+ 


NSTANTINESCU 85 


mirat bla de rime deceipe a citat tăia ete ft pl ere SA a pre S 
Luna aceasta, în ziua d e 5, întemeietorul și directorul  Punctelor cardinale, 4-1 GABRIEL CONSTANT NESCU, a împlinit 85 de ani, 
jar în ziua de 8 (marele pr Ac TAI Ar angel AAA SA i-a sărbătorit onomastica. | 


free Fiu al serlitorului Paul Constant (1895-1981), născut la Sibi 


i în 1921, a făcut războiul ca tân: r ofițer pe frontul de Răsărit, a fost 


i prizonier în Un unea Sovietică i apoi deţ inut! olitic în România bolşevizată, lar între 1960 şi 1962 a avut domiciliu obligatoriu în Bărăgan 


"se căsătoreşte cu di ținut politică M 


Eugenia-Tatiana), este n 


Maria Blaj şi i se naşte pr ma fiică, Ligia-Mihaela), Reîntors la Sibiu (unde i se naşte şi a doua fiică 
tsă trăiască uni de-a rândul în dependințele propriei case (reci hiziţionate abuziv şi ocupate de chiriaşi), A făcut, pe 


lân, A Șco: la de Ofiţeri di Cavalerie din Târgov! şte, studii de Filosofie şi Cibernetică la București. In ianuarie 1991: înființat revista Puncte 


cardinale (care apărut neintrerupt tim p de 16 ani) şi a publicat până astăzi mai multe volume de studii şi articole: 
ii în România (2000), Gâlceava anticomunistului cu lumea (002) şi Sah la rege (sub tipar). 


a istoriei (1996) , Marginalii la Talmud (999), Ev 


În ajunul împlinirii v ârstei de 85 de ani, rev 


Ibn, / Jaldun. Filoso/ ia ard Dă 
au OJIa uri 


iativă 








» 














PAG. 8 Nr. 11/191 Noiembrie 2006 PUNCTE CARDINALE 


NOUA EDITIE ROMÂNEASCĂ A INFERNULUI DANTESC VA APĂREA PÎNĂ LA SFÎRȘITUL ACESTEI LUNI 





CUVÎNTUL TRADUCĂTORULUI 


Să te îndeletniceşti cu retraducerea Divinei Comedii 
astăzi, cînd se citeşte din ce în ce mai puţină poezie, iar cultura 
se emancipează tot mai mult de tradiția spirituală, pare un 
exercițiu de resemnată gratuitate. Bucuria pe care ţi-o dă 
experiența în sine nu este insă mai mică. Aş fi retradus poemul 
dantesc şi singur pe o insulă pustie. Regret doar că viaţa nu-mi 
îngăduie mai mult răgaz cu Dante şi pentru Dante. Nu-i mai 
puțin adevărat că, în ce mă priveşte, lucrarea aceasta se întimplă 
să fie şi canonul unei ispăşiri... 

Cînd mă uit înapoi, peste prispa anilor, pînă hăt, în 
mahalaua bucureşteană a copilăriei mele, mi se întîmplă 
mereu să mă poticnesc cu stinjeneală de amintirea unei fapte 
care nu-mi face cinste deloc, dar care are de bună seamă 
tilcul ei și se cere pină la capăt mărturisită. 

Acum mai bine de 35 de ani am furat o carte. Eram 
elev printr-a şasea şi nu mă prea încurcam prin modesta 
bibliotecă a şcolii de cartier decit pentru vreun roman polițist 
sau de aventuri, pe care şi pe acela îl înapoiam uneori fără să- 
| isprăvesc. Nu era cineva anume care să se ocupe de 
bibliotecă, ci în fiecare an, probabil peste normă, cădea în 
sarcina cîte unui profesor, care-i făcea un program zgircit şi 
nu avea niciodată vreme sau tragere de inimă să pună rînduială 
în cărți. În anul acela dandanaua căzuse pe profesorul de fizică 
și chimie, iar neorînduiala era mai mare decît oricînd. 
„Tovarăşul” 1. V. (Dumnezeu să-l odihnească, pentru că încă 
de pe atunci avea părul cărunt, iar acum o fi demult oale şi 
ulcele) era moale şi distrat din fire, incurca mereu lucrurile 
sau uita cîte ceva, drept care îşi atrăsese, cu mult înaintea 
noastră, porecla de „Păcală”, atît de încetățenită cu timpul 
încît mulţi nici nu-i mai ştiau numele adevărat şi se întîmpla nu 
o dată ca pe la uşa cancelariei sau a secretariatului să bată şi 
cîte un părinte care să întrebe cu toată seriozitatea de „Domnul profesor Păcală”. Nouă ne 
plăcea, cu un fel de cruzime copilărească, să-l enervăm şi să-l facem să ne alerge printre 
bănci. Mai tirziu aveam să-mi dau seama că nu era nici om nemintos, nici om rău, ci doar 
un suflet greu încercat și adinc nefericit. Azi mi se pare de neînțeles frenezia cu care pe 
atunci ne întreceam să-i facem pocinoage. Şi un astfel de pocinog infantil s-a vrut şi faptul 
de a profita într-o zi de zăpăceala lui ca bibliotecar şi de a-i şterpeli un volum, aproape de 


“sub ochi: era o carte de un format ceva mai mare, cu coperta întunecată, pe care se 


distingea un profil acvilin. Nu știu de ce anume am furat-o tocmai pe aceea, pentru că erau 
multe altele la fel de la indemină. Ajuns „triumfător” acasă, m-am gîndit însă că ai mei ar 
putea s-o vadă şi să mă întrebe de unde-o am și de ce n-o mai duc înapoi, aşa că am ascuns- 
o cu grijă, nu înainte de a-i rupe foaia de gardă, de pe care m-ar fi dat de gol ştampila 
bibliotecii. Abia de am observat în treacăt (şi fără ca asta să-mi spună prea mult) că numele 
autorului era Dante Alighieri şi că titlul cărții era Divina Comedie (1). Imi amintesc însă că 
am avut încă de pe atunci sentimentul pregnant că „pusesem mîna” pe o carte importantă... 
Probabil de aceea, cînd mă ştiam singur, îi mai dădeam tircoale, şi cred că am şi citit primul 
cînt, fără să pricep prea mult, dar totuși cu un fel de obscură fascinaţie... Pînă la urmă a 
rămas însă abandonată în ascunzişul ei cîţiva ani buni, aşteptindu-mă parcă, răbdătoare, să 
mă mai coc puţin... Și într-o bună zi — eram deja în liceu — am redescoperit-o cu un amestec 
de curiozitate şi stinjeneală, am redeschis-o aproape tandru şi n-am mai lăsat-o pînă ce nu 
i-am dat de capăt. Aşa s-a întimplat; întîi l-am furat eu pe Dante, apoi m-a furat el pe mine. 
N-am avut — sau nu am vrut să am — destulă îndrăzneală pentru a mă întoarce 
după aceea în şcoala mea de cartier, să restitui cartea și să-mi cer iertare, aşa cum S-ar fi 
cuvenit. Acum însă, așteptind cu omenească emoție să văd ieșită de sub tipar ediția aceasta, 
m-a tot bătut gîndul să mă duc, chiar şi cu atita impardonabilă întirziere, şi să restitui înzecit 
ceea ce am răpit odinioară. Și o voi face, în cele din urmă, aproape cu certitudinea că 
nimeni n-o va mai fura, dar și cu o anume teamă că nici ea nu va mai fura pe nimeni... 


Dincolo de acest mic incident personal, aş spune că e reconfortant pentru cel ce 
se angajează într-o astfel de întreprindere să se știe dezlegat de orice alte obligaţii sau 
răspunderi exterioare, în afară de fidelitatea faţă de text, N-am avut de umplut un gol 
(traduceri există, și încă bune), n-am avut de consolidat vreo carieră de italienist (italiana, 
atita cîtă știu, am învățat-o singur, de dragul lui Dante), n-am avut de răspuns unui context 
de cmulaţie lirică sau intelectuală (azi mai degrabă nimeni nu se mai sinchiseşte de nimic, 
ar poezia a devenit cenușăreasa vieţii literare). Cum mă raportez totuși, principial vorbind, 
la traducerile deja existente și la puţinii cititori autentici pe care-i mai pot năzui? Deşi 
inegali (iar unii chiar ilizibili astăzi), traducătorii anteriori (2) m-au îndatorat în multe privințe, 
Cu George Coşbuc, cu Alexandru Marcu și cu Eta Boeriu am lucrat chiar curent, prin atentă 
confruntare, Pentru mine, ca neitalienist, traducerea în proză a lui Alexandru Marcu s-a 
dovedit de mare preț (chiar dacă nu i-am agreat întotdeauna soluțiile), M-am străduit să fiu 
mai fluent decît Coşbuc și mai aproape de text decit Eta Boeriu, Am încercat pe de o parte 
să țin cumpăna potrivită între limbajul ortodox (fatalmente suveran în românește) și cel 
catolic, iar pe de altă parte între fondul arhaic și fondul neologic al limbii române (de care 
m-am reîndrăgostit și pe această cale, ca de o minune care ne întrece pe toți, dar pe care ne 
pricepem din ce în ce mai puțin s-o prețuim și s-o valorificăm fără complexe). Mare bătaie 
de cap mi-au dat numele proprii, pe care am căutat — și cred că am și reuşit în mare măsură 
— să le adaptez cît mai rezonabil și să nu le sacrific din comoditate (cum au făcut mulți 
dintre traducătorii anteriori). Au rămas, desigur, destule locuri care pe mine însumi mă 





Vali în bestia per cu io mi vola: 
aut dă la. lumea sono 
ch oa mi fa Preta le wine ci pole! 


Prrveşie faza ce m-a-alors din cale 
şi-ajulă-ma. vedite-nire-ntelepti 


căci Iremur lot de proază tei sale! 





ca expresivitate), aşa că 
nă la apariția traducerii 
i nevrednic ca mine 


nemulțumesc (fie ca precizie, fie 
nu exclud o șlefuire viitoare, pl! 
integrale, dacă Dumnezeu va dărui unu 


timpul și puterea de a o SăvirşI. $ 
N-am ambiționat o ediție erudită, nu numai pentru 


că nu sînt eu însumi un erudit în sensul adevărat al cuvîntului, 
dar şi pentru că aşa ceva mi se pare încă ircalizabil. în 
România, unde sursele de informare și mijloacele de lucru 
sînt cu totul nesatisfăcătoare (3). Am ținut însă să fie o ediție 
care să răspundă acceptabil măcar unor exigenţe intelectuale 
medii, folosind, pînă la un anumit nivel, şi ca posibil 
instrument de lucru. Notele şi comentariile, compilate şi 
reformulate cu grijă, sînt reduse, de regulă, la scopul unei 
corecte orientări în text, avînd mai mult un caracter informativ 
decît unul interpretativ. Desigur, m-am folosit de ele şi ca să 
explic, pe alocuri, unele soluții de traducere, sau ca să 
semnalez subtilități ale originalului pe care traducerea — 
prin definiție „trădătoare” — nu le-a putut reda. La sfîrşit, în 
loc de altă postfață, am așezat o prezentare generală a vieții 
şi operei lui Dante. Reperele bibliografice (|. Ediţii; II. Dante 
în românește; III. Referinţe), care au cam lipsit din edițiile 
românești anterioare, au o anume întindere şi actualitate, 
care sper că se vor dovedi de folos celor tineri ca început de 
orientare pertinentă în universul atit de vast al dantologiei 
(aflată la noi în mare suferință). 

Am ținut, de asemenea, chiar dublând cheltuielile 
editării (iar aici am avut toată înțelegerea editurii şi mult 
sprijin din partea prietenilor), ca aceasta să fie prima ediție 
românească modernă cu text bilingv a capodoperei danteşti. 
Mi-ar fi plăcut să aibă şi ilustrație originală (ştiu mulți artişti 
plastici români ce s-ar putea înscrie cu succes printre 
ilustratorii iluştri ai lui Dante), dar deocamdată n-a fost cu 
putință, năzuința păstrindu-mi-o totuşi în perspectiva ediţiei 
integrale a Divinei Comedii (realizabilă poate peste 7-8 ani) (4). În lipsa unei ilustrații 
actuale, am ales, în cele din urmă, să reproduc, în condiţii mai bune decît ediția G. Coşbuc- 
R. Ortiz, frumoasele xilografii ale ediției venețiene din 1529 (cu amendarea mistificării lui 
R. Ortiz cu privire la statutul acestei ediții, care nu este nici cea princeps, nici prim 
intitulată Divina Commedia). | 

Se cade să menționez că textul traducerii (uneori adnotat, alteori nu), a fost 
găzduit inițial, cu minime diferențe, fără ritmicitate şi ordine succesivă, în publicația sibiană 
Puncte cardinale (din numărul pe septembrie 1994 pină în numărul pe ianuarie 2004) (5), 
căreia îi rămîn şi pentru aceasta profund îndatorat (6). 

Se cuvine a le mulțumi aici tuturor celor care, de-a lungul timpului, mi-au fost 
aproape în acest demers, sfătuindu-mă sau încurajindu-mă, şi îndeosebi romanistei Anca 
Crivăţ, teologului Teodor Baconsky, regretatului dantolog Marian Papahagi, profesorului 
Claudio Mutti din Parma, d-nei Gabriela Moldoveanu (consilier editorial al Christianei), 
pricepuților şi răbdătorilor Valentin Dan şi Larisa Barbu (care au asigurat aspectul grafic şi 
tehnoredactarea ediției), precum și tuturor celor care au răspuns apelului menționat (şi 
cărora îmi cer iertare că le-am pus răbdarea la încercare, întîrziind cu aproape un an peste 
termenul pe care mi-l propusesem). 


a 


Răzvan CODRESCU 


|. Frumoasa ediție din 1965 cu traducerea Etei Boeriu. 
2. Din cît am eu cunoștință: lon Heliade-Rădulescu, Maria P. Chiţiu, N. Gane, George 
Coşbuc, Alexandru Marcu, I. A. Țundrea (singurul pe care nu-l cunosc decît după 
nume), Giuseppe Cifarelli, Eta Boeriu, George Buznea, iar mai în urmă Marian Papahagi 
şi George Pruteanu (ale căror versiuni încă n-au fost editate, ci doar parțial mediatizate). 
In ce priveşte originalul, am avut permanent la îndemînă ediţii de E. Camerini, E. Bianchi 
(ed, 1953, modestă, dar întîmplător prima în care l-am citit pe Dante în limba lui, acum 
vreo 20 de ani), C. Grabher, D. Mattalia, iar pentru detalii am consultat mai îndeaproape 
şi alte cîteva (G. Vandelli, G. Fallani, G. Petrocchi etc. — unele accesibile acum Şi pe 
internet), A se vedea şi Reperele bibliografice de la finele volumului, cu cele cîteva 
precizări din notele de subsol. 

3, Ar fi putut-o face un Marian Papahagi, cu solida lui formaţie de romanist Şi cu anii 
privilegiați pote guli în Italia, dar, cum ni se întîmplă prea adesea nouă, românilor, n-a 
fost să fie”, Intilnirea cu Marian Papahagi la Roma, în singura mea ieşire în Italia. prin 
toamna lui 1998, a fost una esenţială şi mobilizatoare. Aşa că, deşi n-am ajuns să-l 
cunosc mai îndeaproape, îi păstrez o amintire aparte şi, adînc tulburat de prematura lui 
plecare dintre noi, am simţit de cuviinţă să-i dedic traducerea Infernului. 

4, Ilustrată original sau nu, aceea nu va mai fi bilingvă, iar notele şi comentariile (pe 
care acum am fost nevoit să le grupez la sfîrşitul textului) îşi vor afla, după uzanța 
curentă, locul mai lesnicios în subsol, 

5. Numai Cîntul V a apărut și în România literară, anul XXXIII, nr. 1/2000 p. 21 
anunţind precipitat o ediţie care a mai întîrziat aproape şase ani. De asemenea ceva 
mai în urmă, la insistenţele unor amici mai mobili decit mine, am dat drumul pe internet 
Cintului introductiv, bucurîndu-mă să constat că a avut bune ecouri. 

6, Acolo a apărut şi apelul pe care l-am făcut pentru sprijin financiar în vederea editării 
- sprijin modest, dar fără de care această ediţie n-ar fi fost posibilă. Am considerat de 
aceea onest ca numele celor care au contribuit — fiecare după puteri — 
apariţie (poate cam „haiducească”) să figureze la sfîrşitul ediţiei, ca într- 
ctitoricesc (mai ales că unii — Nicu Naum, Emil Nelega — s-au şi strămu 
dentro dal ciel della divina pace). 


la această 
un pomelnic 
tat între timp 





| 


Ă ea raportarea la transcendenţa divină şi 
Ant A| consacrate ale Tradiţiei, firească şi 
fundamentală pentru sufletul medieval, două mobiluri 
den de riaia u ISIOFIS , sarea politică A Florenței 
Pee 7 cp e /amossisima figlia di Roma -— 
10, Î, LU, 4), celălalt ideal — dragostea platonică 
pentru Beatrice (/a gloriosa donna della mia mente — 
Vita Nuova, |, 4). 
| La naşterea lu: Dante Alighieri (1265, cel mai 
probabil pe 29 mai), fiu de mici seniori ce începuseră 
prindă gustul negustori 0), Placa Pee 
al puternică cetate a Italiei de 
mijloc. Vremurile erau în plină schimbare. Din 1250, 
un guvern comunal, alcătuit din reprezentanți ai 
breslelor şi negustorimii, pusese stavilă vechii 
supremații a caselor nobiliare. Doi ani mai tîrziu se 
vor bate la Florența primii florini de aur, care vor deveni, 
cum s-a spus, dolarii Europei comerciale. Pe plan 
politic (dar ŞI cu implicații religioase specifice lumii 
catolice), în cetățile italiene se înfruntau două mari 
tabere: cea a guelfilor, susținători ai autorității 
temporale a papilor, şi cea a ghibelinilor, apărători ai 
primatului politic al împăraţilor (2). Acest conflict de 
vederi şi interese, dublat de cel dintre vechea nobilime 
şi burghezia recentă (care în Italia era mai consolidată 
pe atunci decit în orice altă parte a Europei), constituie 
cauza numeroaselor înfruntări armate dintre cetăţile 
rivale, fiecare avînd visul ei hegemonic (situaţie 
reflectată din plin în Divina Comedie, unde patimile 
politice îşi păstrează acuitatea şi dincolo de lumea 
aceasta). La 1260, în urma bățăliei de la Montaperti, 
Siena predominant ghibelină înfrînge Florenţa 
predominant guelfă. Alungaţi şi prigoniţi, guelfii vor reveni însă în forță după 
1266, iar puterea lor se va extinde asupra întregii Toscane. Deşi au făcut agitaţie 
încă mulți ani după aceea, ghibelinii nu vor mai reuşi un reviriment semnificativ, 
iar declinul lor se va accentua după înfrîngerea de la Campaldino (1289), bătălie 
la care a luat parte şi Dante însuşi (guelf prin tradiție familială). Guelfii se vor 
scinda însă la rîndul lor în A/bi (militanţi pentru independența cetății şi de aceea 
socotiți „ghibelinizanți”) și Vegri (favorabili înclinațiilor hegemonice ale papei 
Bonifaciu VIII), iar adversităţile vor continua să fie aproape la fel de radicale, o 
victimă ilustră a lor ajungînd Dante însuși (angajat politiceşte de partea Albilor). 
Dincolo de aceste frămîntări politice, sociale și economice, Florenţa se 
impune însă tot mai mult ca o citadelă a culturii, în care studiul și artele iau avînt 
şi sînt ţinute la mare cinste, marcînd zorii Renașterii, încă fără nici un antagonism 
major cu marea moştenire medievală. I/ volgare, limba vie, la dolce lingua 
toscana, se impune tot mai mult în scrierile literare, iar Dante — care o foloseşte 
în scris la paritate cu latina — se va dovedi maestrul ei absolut. Noua poezie 
italiană, pe urmele liricii trubadureşti, iar pe plan local pe urmele bolognezului 
Guido Guinizelli (3), ca precursor imediat, recunoscut ca atare în Purg., XXVI, 
52-114, îşi trăieşte graţia aurorală în şcoala poetică florentină din jurul lui Guido 
Cavalcanti (Lapo Gianni, Gianni Alfani, Dino Frescobaldi, dar şi neflorentinul 
Cino da Pistoia), de care avea să se apropie tot mai mult și tînărul Dante (4), ce- 
i va da și numele cu care a rămas în posteritate: il dolce stil NUOVo, | 
Copilăria lui Dante n-a fost tocmai una fericită, fapt care i-a grăbit poate 
maturizarea. Îşi pierde de timpuriu mama — madre bella (poate încă din 1270, 





cul 


* Postfaţa volumului Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune 
românească, note şi comentarii, postfață și repere bibliografice de Răzvan Codrescu, aflat sub 
tipar la Editura Christiana din București, | 
|. În termeni cervantini, Dante era și el un fe] de hidalgo (hijo de algo), adică vlăstar al unei 
familii ce se putea mîndri cu o anume „evghenie'* (în cazul de faţă, un strămoș, Cacciaguida 
degli Elisei, fusese investit cavaler de Conrad II şi murise în cea de-a doua Cruciadă, către 
jumătatea sec. XII), Încercarea de a se redresa prin negoj au făcut-o destule familii de nobili 
scăpătaţi, dar puţine au reușit cu adevărat, Alaghiero degli Alaghieri, tatăl lui Dante, cra fiul lui 
Bellincione şi se căsătorise nu demult cu Bella (identificată îndeobşte cu Gabriella degli Abati), 
iar numele dat viitorului poet (botezat în biserica San Giovanni pe 26 mârtie 1266) e o 
contragere diminutivală din Durante (poate chiar în amintirea tatălui Bellei, Durante di Scolaio 
degli Abati), cum atestă chiar Jacopo Alighieri, unul dintre fiii poetului (Durante, olim vocalus 
Dante). În ce priveşte „supranumele“ Alaghieri sau Alighieri, el ar proveni de la soția strămoşului 
Cacciaguida, acea enigmatică donna... di val di Pado (cf. Par, XV, 137. 138), care fie s-ar fi 
numit Alaghiera, Alighiera sau Aldighiera, fie ar fi aparținut familiei Aldighieri din Ferrara, 
Etimologic, unii au pus acest nume în legătură cu vechiul italienesc aghila (literar: aquila), 
„vultur“, iar alții cu ala, „aripă”, invocînd în sprijin nesigura heraldică familială, ba chiar și 
nasul acvilin al poetului, care ar fi fost o marcă somatică a spiţei. | | 

2, Originea acestor doi termeni (fundamentali pentru înțelegerea multor episoade din Divina 
Comedie) se află în lupta din sec. XII pentru coroana imperială germană dintre ducii de Saxonia 
şi Bavaria, familia Welfen (de unde „guelf”), şi ducii Suabiei, familia Hohenstaufen, ce stăpinea 
castelul Waiblingen (de unde „ghibelin'”), IE azi ma i 

3. Cu al său A/ cor gentil rempaira sempre amore... („Alesei inimi leac mereu jubirea-l,. ) 
deprins de timpuriu meșteșugul poeziei (dir parole per rima) şi înclinația spre 
studiu, poate și cu conştiinţa faptului că, provenind dintr-o familie nu tocmai bogată, nu-i 
rămînea decît să se impună prin propriul talent (ingegno). A fost nu doar admirator și ucenic, 
ci efectiv prieten al lui Guido Cavalcanti (1259?-1300), pe atunci cel mai mare poet al Florenței, 


4. Ce pare a fi 


PUNCTE CARDINALE 


DANIE ALIGHIERI 
ÎNTRE VIAȚĂ ȘI OPERĂ: (1) 


(O proza moi che ami sotorui 
Awad? fiu 


a fe ince paote le VI por! 


(d, cfr 


Pressla. nu 4 damru fe 
Să hu căii atila curteni 
* anin! îrnocraul 21| urmat! 











Noiembrie 2006 Nr. 11/191 PAG.9 





dar în orice caz înainte de 1273) (5). În 1277, după 
obiceiul timpului, tatăl său îi arvuneşte viitorul, 
legîndu-l printr-un contract matrimonial între familii 
(instrumentum dotis) de Gemma di Manetto Donati. 
Judecînd pragmatic, mişcarea bătrînului Alaghiero 
nu era rea deloc, căci familia Donati era una de 
seamă şi influentă în Florenţa. Anima logodnicului 
de numai 12 ani era însă deja, în secret, dăruită 
altcuiva... 

În 1274, cum relatează pe larg în Vita 
Nuova, Dante a întilnit-o pentru întîia oară pe 
Beatrice (Bice), frumoasa fiică a lui Folco Portinari 
(6) şi a Ciliei Caponsacchi, de a cărei existență 
istorică n-avem motive serioase să ne îndoim, chiar 
dacă Dante o idealizează cu mistică devoțiune (7), 
pornind de la modelul trubadurilor provensali, 
reiterat — nu fără un plus de complexitate — în lirica 
„stilnoviştilor”, cîntăreţi rafinaţi ai dragostei 
intelectuale (amore intellertuale) şi creatori în serie 
de donne angelicate. Pare momentul crucial al 
copilăriei lui Dante, dacă nu cumva al întregii lui 
vieți. Incipit vita nova. Această angiola 
giovanissima („prea tînărul îngeraș”) i se 
înfăţişează parcă învăluită într-o lumină cerească 
(vestita di nobilissimo colore, umile e onesto etc.), 
cum 0 va recepta constant şi mai tirziu (venuta da 
cielo in terra a miracol mostrare). D'allora innanzi 
— zice Dante — amore signoreggid la mia anima 
(Vita Nuova, Il, 20), „De atunci înainte dragostea 
a pus stăpînire pe sufletul/inima mea”. Beatrice 
devine simbol suprem al iubirii sacralizate, iar în 
Divina Comedie va întruchipa Teologia, salvatoare 
a sufletului din întunericul patimilor. 

E de presupus că reala Beatrice nu bănuia nimic — sau bănuia doar foarte 
puțin — din toate acestea. Poetul pretinde a fi revăzut-o abia nouă ani mai tirziu, 
în 1283 (anul în care compune şi primul sonet inclus în Vita Nuova), cînd ea 
devenise deja soția bancherului Simone de” Bardi, de vreme ce o numeşte Madonna, 
titlu care li se atribuia doar femeilor măritate. Desigur, iubirea pură este aceea 
care nu reclamă reciprocitate, dar lui Dante îi place totuşi să creadă că Mona 
Bice nu-l tratează chiar cu indiferență şi nu ignoră nobila lui adorație. „Dar — 
observă Papini — dovada sigură şi clară că Beatrice nu simţea nimic pentru Dante 
o găsim în faimoasa scenă a nunții. Poetul e dus pe sus de un prieten, poate 
Guido Cavalcanti, la serbarea unei nunți. Acolo o vede în mod neaşteptat pe 
Beatrice și apar obişnuitele etecte; paloare, tremurături, leşin şi aşa mai departe. 
De acest lucru îşi dau seama femeile care «tot vorbind rideau de mine împreună 
cu această prea aleasă» (Vira Nuova, X, 2). [...] Dar cum şi de ce ar fi trebuit să- 
| iubească ea pe Dante? Acel tînăr pipernicit (8), subțiat de studiu şi de sensibilitatea 
înnăscută, dintr-o familie nici ilustră, nici înstărită, încă nedevenit celebru prin 
faptele sale, foarte îndrăzneț cînd scria, dar rușinos şi tăcut cînd era efectiv 
prezent undeva, nu era de natură să pună pe jar inima unei neveste prea tinere şi 
nu destul de cultivate pentru a pricepe divinitatea artei şi pentru a ghici viitoarea 
măreție şi glorie a elogiatorului ei. Uneori va fi resimțit oarece mulțumire pentru 
sonetele și baladele sale de adoraţie; şi adeseori, mă tem, va fi zîmbit în faţa 
naivității lui, va fi glumit cu prietenele-i nobile pe la spatele bietului poet” (trad. 
rom. cit.). 

Nimic nu poate zdruncina însă idealitatea iubirii danteşti, iar în Divina 
Comedie (după 1306) se va împlini făgăduinţa făcută în finalul Vieţii noi (1295): 
Si che, se piacere sară di colui a cui tutte le cose vivono, che la mia vita duri per 
alquanti anni, io spero di dicer di lei quello che mai non fue detto d'alcuna (9). 


ajuter mi-a uzi 


SI 133133 


Răzvan CODRESCU 





5. La scurt timp după moartea acesteia, tatăl său se recăsătoreşte (unii sînt de părere că doar 
conviețuieşte fără cununie) cu Lapa di Chiarissimo Cialuffi, cu care-i va avea pe Francesco şi pe 
Tana (Gaetana). După Boccaccio, mai avea şi o altă fiică din prima căsătorie, devenită soția 
unui Leone di Poggio. 

6. Acesta, se pare fiesolan după neam, bancher cu sînge nobil, a fost prior (1282) şi membru al 
Signoriei florentine (1285 şi 1287), iar în 1285 a întemeiat celebrul spital de la Santa Maria 
Nuova. A murit în 1289. 

7, S-a vorbit despre /egenda sanctae Beatricis şi Beata Beatrix (Dante însuşi o numeşte Beatrice 
beată), iar lui Papini, în Dante vivo, i se părea că nici o femeie n-a mai fost vreodată atit de 
iubită şi de glorificată, în afară de Fecioara Maria (c/ Giovanni Papini, „Beatrice n-a răspuns“, 
trad, rom, de Alexandru Laszlo, în publicaţia clujeană E-Leonardo, nr. 5/2004). 

8, În secolul al XIX-lea (secolul măsurătorilor maniacale) au fost măsurate şi oasele poetului, 
stabilindu-se că nu avusese decit 1, 64 înălțime. Probabil că portretul pe care i-l face aici Papini 
nu-i prea departe de realitatea adolescentului Dante. Mai tirziu se va mai împlini trupeşte şi 
trăsăturile se vor mai aspri. Deşi reprezentările de epocă ni-l arată îndeobşte smead, cu figura 
marcată, pe lingă nasul acvilin, de proeminența maxilarelor și a bărbiei, sînt mărturii că în anii 
exilului purta barbă și avea o înfăţişare gravă şi dirză. A se vedea şi memorabilul portret pe care 
i-l face Boccaccio (Vira, XX), 

9, „Astfel că, de va fi pe placul celui întru care toate sînt vii, ca viața mea să mai dureze ceva ani, 
sper să spun despre dinsa ceea ce nicicînd nu s-a mai spus despre vreo alta“. 












PAG. IONr. 11/191 Noiembrie 2006 


Joseph Anthony Mazzeo 


(urmare din numărul. trecut) 


Până acum am luat în considerare două dintre cele trei 
niveluri ale creației din operele lui Dante. Înainte de a trece 
la al treilea, să le prezentăm pe scurt pe primele două. Primul 
ȘI cel mai important act a creat cele patru concomitențe. Un 
astfel de act divin este continuat doar în crearea fiecărui 
suflet uman, un act care desăvârşeşte generarea pur naturală 
şi întotdeauna imperfectă a trupului. Două cazuri, Adam şi 
Hristos, sunt exemple ale intervenției Divinităţii pentru a 
aduce natura la perfecțiune sa, încât natura opera pe moment 
ca un instrument perfect al intenției divine. 

Totuşi, natura însăşi este de obicei autonomă. Ca natura 
naturans, aceasta lucrează prin intermediul instrumentelor 
sale specifice, corpurile cereşti care, mişcate de inteligențele 
angelice, imprimă asupra materiei prime imaginea 
arhetipurilor divine, Cerurile, îngerii şi sufletul omului, din 
moment ce sunt creații directe ale lui Dumnezeu, sunt toate 
nemuritoare, Trupul uman şi-a pierdut temporar nemurirea 
din cauza păcatului, dar şi acesta o va recăpăta în virtutea 
intenției divine originare. 

A treia analogie a creației este umană şi Dante o explică 
într-un binecunoscut pasaj din Infernul în care este înfățişat 
tabloul moral al iadului. Analiza productivității umane apare 
aşezată înaintea unei explicitări a caracterului nefiresc al 
cămătăriei, căci este vorba de o singură teorie asupra darului 
făuritor al omului [1]. 

Natura, îi explică Virgiliu lui Dante, copiază mintea 
divină şi arta acesteia, activitatea sa creatoare, şi încearcă 
să încorporeze ideile divine în propria creație secundară. 
Omul, în schimb, aşa cum ne spune Aristotel în Fizica (II, 2, 
194a, 21-25), creează încercând să imite natura, astfel încât 
activitatea sa este, ca să spunem aşa, nepoata lui Dumnezeu. 
Omul trebuie să fabrice lucruri, aşa cum ne spune Geneza 
(1, 28-29), dn pricina propriei sale lipse. Astfel, Scriptura şi 
Aristotel se completează reciproc arătând că, pentru ca noi 
să supraviețuim, activitatea productivă umană trebuie să 
creeze şi că omul trebuie să creeze imitând natura. Omul 
intră în lume nepregătit de natură pentru a-şi îndeplini nevoile 
| de a supraviețui instinctual, Arta, activitatea de fabricare 
sau creare, urmând natura, face ca mediul uman să fie mult - 
mai primitor decât chiar mediul naturii căzute [2]. 

Aceasta este creație propter indigentiam şi este tot 
ceea ce pelerinul poate să ințeleagă cu adevărat din analogia 
creației de la nivelul „infernal” al conştiinţei. După ce 
viziunea răului moral iremediabil se încheie, în Purgatoriul 
este discutată productivitatea umană, moment în care 
pelerinul primeşte mai mult har şi mai multă înțelegere, o 
viziune mult mai limpede şi mai înaltă. Acolo, poetul învață 
despre arte, despre activitățile care întâlnesc nevoia umană 
de frumuseţe și care, deși acestea se nasc și ele din dorința 
de a umple un gol, nu întâlnesc nevoile indispensabile avute 
în vedere în /nfernul. Acesta este locul în care discuţia este 
umplută de consideraţii despre poezie, artele vizuale, 
muzică, și în care sunt judecate artele, în mod implicit și 
explicit, în raport cu revelaţia și cu viața morală. Frumosul 
cântec al lui Casella nu trebuie să aibă sarcina de a reforma 
voința păcătoasă (Purgatoriul, IL, 112 sqq.); Acea poezie 
condusă de iubire care oferă adevărul se deosebește de 
simpla versificaţie (Purgatoriul, XXIV, 99 sqq.), iar relația 
dintre Staţiu și Virgiliu dramatizează deosebirile paradoxale 
ce pot exista între destinul artistic și cel etern al poetului. 
Virgiliu, un instrument al harului divin cât și artistic pentru 
Staţiu, are incomparabil statutul artistic cel mai înalt, dar 
este lipsit pentru totdeauna de viziunea spirituală pe care 
acesta a obținut-o inconștient în folosul discipolului său. 

Cea mai mare atenție dedicată — în Purgatoriul — 
formelor superioare ale creativităţii umane se petrece în 
primul brâu, unde este purificată trufia, Aici, critica lui Dante, 
directă și indirectă, în legătură cu păcatul primar este centrată 
puternic asupra creativităţii artistice, și chiar și alte 
împrejurări ale trufiei și ale virtuţii umilinţei ce i se opune 
sunt prezentate prin intermediul sculpturilor divine de pe 
zidul primului brâu. 

Acesta, întâi, vede pe zid sculpturi divine reprezentând 
pilde ale umilinței, Sunt în așa fel făcute încât vor face de 
rușine atât natura ca și pe Policlet, cel mai mare dintre 
sculptori (Purgatoriul, X, 31-33), Aceasta este un tip de 
sculptură unde graiul figurilor este într-un anumit fel vizibil 
(ibid., 95), fiind auzit în timp ce nu este auzit, şi unde tămâia 
înfățișată pe perete este mirosită fără a fi mirosită (ibid,, 58- 
63). Acestea sunt opera Artizanului divin (ibid, 99: fabbro). 


' Panofsky, 2p. cit., cap. |. 
? Infernul, XI, 97 sqq. 


PUNCTE CARDINALE 














ANALOGIA CREATIEI LA DANTE (IV) 











Aşa va fi sculptura dacă Dumnezeu s-ar hotări să o facă, o 
artă care va fi viață şi va rămâne tot artă. 

Tot aşa, sculpturile văzute la capătul purificării trufiei, 
cele care îi arată pe trufaşi aduşi jos, depăşeşte puterea celor 
mai mari maeștri „ai pensulei şi dălții” (Purgatoriul, XII, 64). 
Morţii par morți, iar viii par vii într-o verosimilitate perfectă. 
Intre aceste două confruntări ale sculpturii Artizanului divin, 
Dante îl întâlnește pe Oderisi, celebrul miniaturist, care îi 
vorbește despre zădărnicia artei umane din punctul de vedere 
al eternității. 


„In pictură Cimabue credea că terenul îl deține, dar strigătul 


dintr-un sistem potrivit căruia existau trei moduri de a 
contempla frumusețea lumii. Primul mod, prezentat de Hugo 
de Saint-Victor și de poeţi, era de a o vedea cu ochii cărnii, 
de a te bucura de însăşi vizibilitatea acesteia. Un al doilea 
mod, mai înalt, era de a o vedea așa cum o vede gânditorul, 
pătrunsă de ordine, echilibru și armonie. Chartrienii erau 
primii dintre cei care o vedeau în acest fel. Al treilea şi cel 
mai înalt mod era de a vedea frumusețea universului cu 
ochii duhului, de unde, în tot universul creat, se puteau vedea 
semnificaţii și analogii. Aşa erau Sf. Bernard, misticii 
victorini şi Sf. Bonaventura [6]. 

Este un lucru evident că Divina Comedie include toate 
aceste perspective şi nu se opreşte la modul pur descriptiv 
sau vizual, care reprezenta tot ceea ce analogiile creației 
din vremea lui Dante puteau oferi în teoria poetică. 

În timp ce omul creează, în primul rând, pentru a supravieţui, 
el de asemenea cuprinde frumusețea. Dar creaţia de dragul 
frumuseții ține mai ales de intenția artistului divin. Într-adevăr, 
creația universului a fost un act al auto-manifestării divine 
ca frumusețe. Această frumusețe divină este cea mai 
evidentă în ordinea internă a minții şi în ordinea corpurilor 
cereşti luminoase, ca lege rațională şi ca „morală lăuntrică 
şi cerurile înstelate de deasupra”. 

„Privind la Fiul Său cu lubirea ce Unul şi Celălalt veşnic o 
suflă, puterea cea dintâi şi nerostită cu aşa o rânduială făuri 
tot ce în gând și-n lume se învârte, încât cel ce o priveşte nu 
poate să nu-L guste pe Acesta. Cu mine, deci, ridică-ți ochii, 
cititorule, către acele roți ce în înălțimi se află, drept către 
acea parte unde o mişcare pe alta o loveşte [ecliptica], şi din 
acel punct găseşte-ți plăcerea în arta Maestrului ce atât de 
mult în a Sa inimă iubeşte, încât al Său ochi în veci n-o 
părăseşte” [7]. | 


„Nu numai natura posedă această frumuseţe revelatoare, 


ci şi Beatrice: Într-adevăr, frumuseţea acesteia o depăşeşte 


acum îl are Giotto, încât faima celuilalt e adumbrită; aşa şi. atât pe cea a naturii, cât şi pe cea a artei. Întreaga frumuseţe | 
Guido de la celălalt răpi al limbii nimb, şi poate că s-a născut. este o ispită divină, iar Beatrice are întâietate între miliardele ! 


cel care pe unul și pe celălalt din cuib îi va goni” [3]. 
Dante, aici, asociază artele vizuale cu poezia, dar este 
important de realizat că acesta nu încearcă o teorie a poeziei 
în termenii analogiei creației. El foloseşte mai degrabă o 
teorie a inspirației, o adaptare a teoriilor profeţiei şi viziunii 
mistice pentru a lămuri „noutatea”, caracterul non-imitativ al 
produselor imaginației poetice. Dacă teoria frumuseţii din 
natură şi din artele vizuale, la Dante, este una a imitației sau 
a participării la frumusețea divină sau naturală, în consecință, 
concepția sa despre poezie este cea conform căreia un poem 
adevărat este o participare la înțelepciunea divină şi că funcția 
acestuia este de a-l mântui pe el însuşi și pe alții (Paradisul, 
XXXIII, 37 sqq. şi 67 sqq.). Poetul este scribul Duhului Sfânt, 
singurul Agent creator adevărat care există, de la El venind 
imagini cu adevărat noi. De aici şi noutatea poemului la care 
Dante ne atrage de atâtea ori atenția, mai ales prin invocarea 
sprijinului supranatural şi prin deplângerea neputinței sale de 
a-şi exprima viziunea din plin [4]. 

Prin această concepție despre poezie Dante se 
îndepărtează de curentul principal al teoriei medievale, de 
obicei o elaborare a noțiunii horaţiene ut pictura poesis. Se 
considera în general că atât pictura cât și poezia trebuiau să 
ni se prezinte cu „descrieri” ale frumuseții ideale a lumii 
simţurilor [5]. Această concepție despre poezie făcea parte 





* Purgatoriul, XI, 94-99. Citez întotdeauna traducerea lui 
]. D. Sinclair, 3 vols. (New York, 1948) şi textul din Societă 
Dantesca Italiana (Florenţa, 1921). Crederre Cimabue neila 
pintura / tener lo campo, e ora ha Giotto il grido, / si che 
la fama di colui & scura: / cosi ha tolto l'uno all 'altro 
Guido / la gloria della lingua; e forse & nato / chi L'uno 
e l'altro cacceră del nido. 

1 Vezi articolele mele, „Dante the Poet of Love; Dante and 
the Phaedrus Tradition of Poetic Inspiration”, FAFS, 99, 3 
(iunie, 1955), pp, 133-145; „„Dante's Conception of Poetic 
Expression”, Romanie Review, XLVII, 4 (decembrie, 1956), 
pp. 241-258. Metafora creaţiei aplicată în cadrul poeziei 
pare să fi apărut pentru prima dată în cercul lui Ficino, Vezi 
M, H. Abrams, The Mirror and the Lamp (New York, 1953), 
pp. 272 sqq. 
* De Bruyne, 2p. cit, LI, 298 şi passim. Tot aşa și aşa şi 
Alain de Lille legat de această teorie, dar pentru dovezile 
că practica sa presupune o poetică destul de diferită, vezi 
R. H. Green, „Alan of Lille's De Plancru Naturae”, 
Speculum, XXXI, 4 (octombrie, 1956), pp. 649-674. 


de manifestări ale acelei unice frumuseți divine. Sufletul 
binecuvântat al Beatricei, făcut direct de Dumnezeu şi prin 
urmare una din creațiile care ÎL vădeşte cel mai mult, este 
totdeauna cel mai frumos obiect din acea parte a Paradisului 
care se dezvăluie pe sine în categoriile spațiale şi temporale 
ale naturii (Cânturile I-XXIX). Conform conceptelor despre 
creație pe care le-am luat în considerare, Beatrice, ca 
exemplar al artei lui Dumnezeu adus la perfecțiune prin 
faptul că se află în prezența lui Dumnezeu, nu putea decât 
să depăşească întreaga frumusețe ce se revelează în spațiu 
ŞI timp — peisajul celest — şi întreaga frumuseţe pe care omul 
ar putea s-o cuprindă — puterea poetului de a exprima sau 
sugera frumusețea ei. 

„Mintea îndrăgostită, ce pe Doamna mea continuu o 
pețeşte, a ars mai mult ca niciodată ca ai mei ochi la ea să- 
i readucă; și dacă natura sau arta făcu momeli să fure ochii 
ca mintea s-o posede, în trup de om sau în zugrăvirea sa, 
toate acestea împreună nu înseamnă nimic pe lângă divina 
încântare ce-asupra mea a strălucit când către al ei chip plin 
de zâmbet m-am întors” [8]. 

Frumusețea pe care Dante porneşte să o caute prin 
nivelurile și tipurile de creație nu este, desigur, frumusețea 
poemului. Ceea ce pelerinul experimentează ca frumuseţe 
nu este acelaşi lucru cu ceea ce experimentăm noi ca 
frumusețe. Totuşi, frumusețea, divină şi naturală, creată sau 
necreată, este cea care îl ademeneşte pe pelerin prin 
universul poemului, iar frumuseţea poemului rezidă, în parte, 
în puterea pe care o are poetul de a ne face să credem că a 
căutat frumusețea până la obârşia ei. (Va urma) 


Traducere de 
Alexandru ANGHEL 


* De Bruyne, cp. cit., pp. 278 sqq. 

' Paradisul, X, | sqq.: Guardando nel suo Figlio con 
l'Amore / che l'uno e l'altro etternalmente spira, / lo 
primo ed ineffabile Valore, / quanto per mente e per 
loco si gira / con tant' ordine fe, ch'esser non puote / 
sanza gustar di lui chi cio rimira. / Leva dunque, lettore, 
all alte ruote / meco la vista, dritto a quella parte / 
dove l'un moto e l'altro si percuote; / e Ii comincia a 
vagheggiar nell'arte / di quel maestro che dentro a se 
l'ama, / tanto che mai da lei occhio non parte. 

* Paradisul, XXVI, 88 sqq. 





"Articol apărut în Speculum, 32, 4 (octombrie 1957), 








PUNCTE CARDINALE 
MIRCEA ELIADE ȘI MOMENTUL „CRITERION” (1934-1935) (VI!) 


2. Atmosfera epocii, în paginile revistei 


(urmare din numărul trecut) 


Scurt recurs la Istorie (2); Manifestările politice ale Legiunii 
au fost SUpuse unei suite de dizolvări şi autodizolvări, comandate de 
Palat, prin miniştri, sau hotărâte de Căpitan, prin “circulări”. 

in volumul Radiografia Dreptei româneşti, istoricul Cristian 
Sandache scrie în "Cronologie" că, înființată la 24 lunie 1927, la laşi, de 
C. Z. Codreanu împreună cu alţi patru tineri, Legiunea Arhanghelul 
Mihai va constitui, în iunie 1930, “la Bucureşti, Garda de Fier, ca partid 
politic reprezentând Mişcarea Legionară în bătălia angajată pentru 
combaterea comunismului”. La 11 ianuarie 1931, “lon Mihalache, ministru 
de interne în guvernul G. G. Mironescu, dispune, printr-un Jurnal al 
Consiliului de Miniştri, prima dizolvare a GDF”, urmată de un proces şi 
de “achitarea în unanimitate a adepților GDF”, pronunțată de Curtea de 
Apel din Bucureşti (Secţia a V-a), la 27 martie 1931; în martie 1932, 
"Guvernul lorga-Argetoianu dispune a doua dizolvare a GDF”, pentru 
ca, la alegerile generale din 17 iulie 1932, GDF să obțină “cinci locuri în 
Cameră”; la 10 decembrie 1933, “Printr-un Jumal al Consiliului de Miniştri 
premierul liberal |. G. Duca dispune cea de a treia dizolvarea GDF". La 
20 marţie 1935, “prin voința Căpitanului se constituie, ca organ politic al 
ML, Partidul «Totul pentru Țară»”, partid ce va asigura “locul al treilea, 
după P.N.L. şi P.N.Ţ., între partidele politice beneficiind de sufragiile 
publicului”, la alegerile parilamentare generale din 20 decembrie 1937: iar 
la 21 februarie 1938, "C.Z. Codreanu hotărăşte autodizolvarea Partidului 
«Totul pentru Țară»"*. 

Faţă de aceste afirmații, se cuvin făcute câteva precizări: 
Garda de Fier nu a fost în concepția lui Corneliu Zelea Codreanu o 
avangardă politică sau (cum s-a mai spus) militară. Când Legiunea 
Arhanghelul Mihail a fost pusă în afara legii (în mod abuziv şi samavolnic, 
în treacăt fie spus), ca să poată participa totuşi la alegeri, legionarii au 
fost nevoiţi să se reînscrie sub alt nume. Sintagma "Garda de Fier” -— 
prin conotațiile de jertfă şi prigoană pe care le sugerează (era vorba de 
ferestrele zăbrelite ale celulelor, nu de ideea de comando sau altă 
organizare paramilitară) — a reprezentat denumirea favorită a şefului 
mişcării, Corneliu Codreanu. Acesta prefera de asemenea titulatura de 
conducător al organizaţiei sale; de "şef al Gărzii de Fier” sau de “şefal 
Legiunii”, față de porecla “Căpitanul”, care însă a avut o mai mare priză 
la public. La fel, Partidul “Totul pentru Țară” a fost o metaforă pentru a 
putea participa la alegerile din 1937. Ideea de “mişcare” deşi a existat în 
tot acest deceniu, va deveni curentă şi exclusivă sub Hona Sima, în anii 
'40 şi în cei următori. "Totul pentru Țară” se numeşte impropriu “organ 
politic al Mişcării Legionare” sau partid ce 'va asigura locul al treilea” 
etc., printr-o formulare nefericită a autorului. Şi în alegerile precedente 
rezultatele fuseseră măsluite. După estimări independente, "Totul pentu 
Țară” obținuse cel puțin 25-30%, din voturi, lar Dreapta în totalitatea ei 
înregistrase o victorie covârşitoare, Liberalii nu au reuşit să întrunească 
40% ca să poată beneficia de prima electorală care să le îngăduie să 
formeze în continuare guvernul. Se pare că de fapt s-au clasificat mult 
sub cei 37% cât indicau rezultatele oficiale; Sistemul parlamentar 
românesc era viciat tocmai de frauda prin care se măsluiau rezultatele. 
Câştiga, de regulă, partidul şi personalitatea indicate de către rege să 
organizeze alegerile. 

Alianța dintre Maniu, Codreanu şi Gh, |. Brătianu era o alianță 
care asigura alegerea aceluia dintre candidați care avea cele mai 
bune şanse într-o circumscripție, indiferent cărui partid îi aparținea (primea 
şi voturile celorialte două partide din alianță); Într-o singură circumscripție 
legionarii nu au fost de acord să realizeze această colaborare; acolo 
unde candida Nicolae Titulescu. La acest pact au aderat şi şefii unor 
partide mici; Argetolanu, Dr. Lupu şi Wilhelm Filderman. Prezența 
semnăturii lul Filderman pe convenția dintre Maniu, Codreanu şi Gh, |. 
Brătianu îl exonerează Implicit pe Mircea Eliade, chiar dacă numele lui 
ar fi fost pe listele electorale ale Partidului “Totul pentru Țară”, De fapt, 
Codreanu ajunsese la o înțelegere relativ amicală cu rabinul David Şafran, 
în cadrul unei unice întâlniri pe care cei doi au avut-o la Casa Verde, în 
1937, Codreanu, în ultimă instanţă, recunoștea drepturile umane ale 
evreilor, fie ei asimilați sau nu, slonişti sau asimilaționişti, şi respingea 
acţiunile violente împotriva acestora. Pe de altă parte, era intransigent 
față de clasa politică românească ce [usese coruptă şi aservilă 
intereselor marelui capital internaţional evrelesc, Aceste nuanțe sunt de 
obicei trecute cu vederea în istoriografia maniheistă, Nu este mai puțin 
adevărat că, pentru semnătura sa, Filderman a fost persecutat până la 
moarte de coreligionarii săi ajunşi în posturi de comandă, atât în România 


comunistă, cât şi în Europa de Vest, unde emigrase, 
* Apud Radiografia Dreplei româneşti, volum întocmit de Gh. Buzatu, Comel iu 
Cui Cristian Sandache, Editura FF Press, București, 1996, în Colecţia 


“Românii în istoria universală/The Romanians in World History” (vol. 32), 
coordonator: Gh. Buzatu; vezi capitolul al II-lea, „Cronologie , GaGripilaă 


Sandache, pp. 50-56. 








Noiembrie 2006 Nr. 11/191 PAG. 1] 





m a 
P , 4 IN ze te 
su Ș % tie 3 Ș: A - A 22 





Numai că, pretinde Eliade, intelectualul trebuie să fie parte din forțele care muşcă din eternitate, forțele care 
susțin istoria unei țări şi-i alimentează misiunea ei, forțe care n-au nimic, cu politicul, nici cu economicul, nici cu 
socialul. În concluzie, asta reprezintă “intelectualii”: lupta contra neantului, a morții; permanenta afirmare a geniului, 
virilităţii, puterei de creaţie a unei naţiuni. Și ca atare n-au de ce să se teamă, să intre în panică şi să se umilească în 
fața unei mişcări politice cu şanse de succes, 

Observăm asemănare între afirmarea necesității unei conștiințe filosofice româneşti începătoare, la Lucian 
Blaga, şi clamarea conștiinței civice la intelectualul român, cum reiese aici, la Mircea Eliade. Temeiul afirmațiilor 
acestuia stă în viziunea rolului fundamental al intelectualului în devenirea nației sale, a țării: pentru că orice mişcare 
politică îşi are rădăcinile în ideile unui intelectual sau unui grup de intelectuali. 

În Poimâine, intelectualul era absolvit pentru păcatul neaderenței sociale şi mai cu osebire politice, pe 
motivul că istoria care se face a fost demult consumată-asumată de intelectualul c/ar-văzător, care a trecut demult pe 
acolo (în “De ce sunt intelectualii laşi?”), în calitatea lui de creator al ei, depăşindu-și timpul istoric. Acum, în articolul 
consecvent “De ce sunt intelectualii laşi?”, “intelectualul ” pur [adică cel fără aderenţe cu partidele sau grupările 
politice] apare ca un debusolat de spaimă; spaimă care este atribut şi al nepriceperii realității, cu-atât mai grav, al 
nepriceperii unor fapte pe care autorul este de părere că “intelectualul ” trebuia să le fi creat cu mult timp înainte ca 
ele să se consume, ca istoria să se facă din ele; forțele care muşcă din eternitate, forțele care susțin istoria unei țări; 
[...] sunt purtate şi exaltate numai de către “intelectualii” unei țări, de avantgarda care singură, pe frontierele 
timpului, luptă contra neantuluii. 

Confuzie involuntară? Metodă didactică de stimulare a gândinii analitice, pentru cititori? Ne este greu să ne 
pronunțăm, dar, sub aspect jurnalistic, prezența acestor ambiguități formale — deşi nu contrazice cu nimic justețea 
observaţiilor şi a construcției logice — rămâne o bizarerie în discursul publicistic al tânărului gazetar de cultură, atâta 
vreme cât nu ne dă nici un indiciu — ne lasă numai să bănuim - că unul şi acelaşi termen poate acoperi două realități 
în același timp: una fenomenală, cotidiană, vulgară, şi alta spirituală, platoniciană, numinoasă. 

Trebuie să recunoaştem că cei de la Viața Românească (revista al cărei nume, în vremea respectivă, era 
tipărit de editorii înşişi în forma: Viaţa Rominească) nu erau chiar neinformați sau ageamii, întrucât respectivi criterionişti 
erau sclipitori, nimic de zis, dar încă la începuturile carierelor lor intelectuale. De aici, ezitări şi contradicții, precum 
și încercarea de a fi originali cu orice preț. Distincția între “azi”, “mâine” şi mai ales “poimâine” e adeseori rizibilă. 
La fel, situaţia ca în Anglia, unde T. S. Eliot (american prin naştere, britanic prin naturalizare) a editat în perioada 
interbelică un periodic de tendință conservatoare, dar cu vederile largi ale grupului criterionist iniţial de la noi, cu titlul 
de The Criterion. Pe urmele lui, în America, Hilton Kramer editează de câteva decenii bune The New Criterion (ceva 
în genul încercat de Gabriel Stănescu după decembrie '89). 

Se cuvine remarcat încă ceva: Noica, Tell şi Eliade — autorii articolelor de la pagina $, focalizate pe omul de 
mâine, de azi, respectiv (de) poimâine, toți trei şi fiecare în parte — au motivația existenței în conştiinţa românească şi 
în atenția contemporană, la acea dată, a “omului nou”, sintagmă aflată în mare vogă şi urmărită de întreaga populație 
națională, Faptul se datora proclamării necesităţii “omului nou” şi vehiculării conținutului acestui model ontologic, dar 
mai ales a punerii sale revoluționare în practică, de militanții conceptului, membrii activi ai Legiunii aflate în mişcare 
de construire a “omului nou” de tip legionar, conceput ca salvatorul naţiei de sub pericolul aneantizarii spre care o 
împingeau politicieni străini de interesul național, de idealul creştin și robiți unei generalizate corupții, călăuziți nu de 
idealuri sociale ci de scopuri materiale meschine, “Omul nou” (de tip legionar, desigur, nu de tip comunist !), 
analizabil ca valoare socială și morală, este rezultatul final al unui program amplu, de revoluție spirituală pe temeiul 
ideal al apropierii de modelul creștin, urmând calea învățăturii Mântuitorului și devotându-se cu toată ființa pentru 
propășirea țării, în cadrul mai larg și mai profund, al naţiunii și neamului românesc — este sintagma lansată de Corneliu 
Zelea Codreanu, fondatorul şi conducătorul Legiunii “Arhanghelul Mihail”, cunoscut drept “Căpitanul” Mişcării 
Legionare. Aşadar aceste trei noțiuni, frecvent regăsibile de-a lungul parcursului publicistic eliadesc: creştinism, 
revoluție spirituală, om nou, trebuie analizate în strânsele lor legături corelative, 

În articolele scrise pentru Criterion, Mircea Eliade reia tema “omului nou”, dezvoltând-o într-un amplu 
comentariu, în articolul “Reabilitarea spiritualității”. Sunt acestea motivele pentru care cele trei noțiuni complementare 
vor fi tratate şi separat, ceva mai jos, în capitolul purtând chiar numele lor. 


(Va urma) 


Mihai POSADA 
(din studiul Opera publicistică a lui Mircea Eliade) 


PAG. 12 Nr. 11/191 Noiembrie 2006 


j 
nana bit 


Curiozitate și suspiciune. Pe drum, trecând prin 
sate sărace şi printre case pipernicite, bătute de vremuri şi 
uitate de toți, ca să treacă timpul, discutăm intrigați despre 
„Sfântul” din Clejani, pentru că ni se pare nefiresc ou a 
într-o localitate prăfuită să existe, de Ls: ani, trupul neputrez 
“al unui maior sârb, care a făcut istorie în tara lui. În ia ce 
câmpia pârJolită de soarele dogontor se scurge pe sub ochii 
noştri, facem fel de fel de speculaţii. O fi fost blestemat, de 
nu a putrezit? Unde l-au ținut? O fi vreo tehnică secretă de 
păstrare a trupului, care s-a pierdut în neguri? Dacă era 
vreun sfânt, cum de nu-i trecut în calendar? Da” ce caută o 
figură legendară într-un sat în care majoritatea locuitorilor 
sunt țigani? Când am ajuns în Clejani şi am oprit în dreptul 
bisericii, ca vrednici urmași ai lui Toma Necredinciosul, 
plutea în noi o vie curiozitate, împletită însă cu o suspiciune 
pregnantă, 

Lăcașul dintre ruine. În dreptul bisericii, cu hramul 
Sf, Arhangheli Mihail şi Gavriil, roboteau nişte munciton. 
Biserica în formă de corabie, cu turlă zveltă pe naos — de 
proporţii mari =, ne-a impresionat prin masivitatea 
construcției. Alb ca neaua, sfântul lăcaș contrasta puternic 
cu un grup de puradei goi, are își făceau de lucru lângă niște 
ruine jumătate tuciurii, jumătate roşiatice, de caramidă care 
zâmbea știrb la soare. În așteptarea preotului, ne-am toropit 
de căldură, de acea secetă prăfuită a Câmpiei Române. 
Soarele care ne bate în cap ne face şi mai sceptici, în timp 
ce privim chiorâș, încercând să străpungem cu puterea minții 
misterul „Sfântului” de pripas. 

Apare și părintele Costel Ciocan, care, în ciuda 
căldurii sufocante, își poartă cu demnitate reverenda 
preoțească, Imediat după ce facem prezentările, îmi dau 
scama că este un vrednic om al Bisericii, după pasiunea cu 
care vorbește despre Casa Domnului, Cu dragoste, cu 
gingășie... Și repede, foarte repede, Vrea să ne spună atâtea 
Și cât mai multe deodată, Părintele a ajuns în parohia Clejani 
în 1994 și a găsit o biserică în ruină, afectată de cutremurul 
din 1977. Ca să nu credem că le înflorește cumva, părintele 
ne arată și fotografii ale bisericii de atunci. Încet: încet 
biserica a fost reconstruită, iar în 1996 resfințită de P. $, 
Vincențiu Ploieșteanul. 

Boierul sârb din Câmpia Română. Din vorbă în 
vorbă ajungem și la ctitor, „Maiorul Mişa Anastasievici s-a 
născut în 1803 şi era un oier sârb, Avea moșie aici, dar era 
extrem de bogat și la el în țară, Casa sa din Belgrad este 
acum clădirea Universităţii şi are 365 de camere. Averea 
lui era estimată la 200 de milioane de dolari, cum ar veni 
acum în monedă forte. Avea zeci de vapoare, 23 de 
cămășerii, iar peste 1000 de oameni lucrau pentru el. Un 


Ai io hilae “ridicat de Lig: 





î Și 
—. 7 n 


> 





mare filantrop şi milostiv, numai în România a ridicat trei 
biserici: aceasta, biserica Sf. Apostol şi Evanghelist Luca din 
comuna Brânceni ŞI cea din Vălcă Pragului, în Banatul 
Sirio 
sige iĂi intrarea i bien există. un 
"de Prietenie Român. 
pisania bisericii scrie; „S-a zidit acest sfânt sanctuaniu de 
maiorul Mişa Anastasievici, proprietarul moşiei Clejani şi 
cetățean al Belgradului din principatul Serbiei, consacrând 
Sf. Arhanghel Mihail, în zilele fericite ale domniei Prea Înaltul 
Domn al Principatelor Unite Române Alexandru loan 1 1864”. 

În biserică se mai pot vedea o parte din picturile lui 
Gh. Tattarescu, celebrul pictor care a înfrumuseţat-o în 
totalitate. În pronaos, de-o parte şi de alta a uşilor, se pot 
observa tablourile în ulei ale ctitorilor; maiorul Mişa 
Anastasievici, în dreapta, şi soţia sa, în stânga. Contrastând 
violent cu sărăcia satului, pardoseala este din mahon şi 
marmura de Carrara. 

O biserică de 120000 de galbeni. „Biserica aceasta 
a fost construită în 1864, cu meşteri italieni, şi a costat 120000 
de galbeni. Strănile sunt aduse şi făcute din lemn de cireş, la 
Viena, iar ceasul tot acolo, Numai ca să repar ceasul, mi s-au 
cerut 11000 de euro!”, ne-a povestit părintele. Tot de la el 
aflăm că ruinele din faţa bisericii aparțin şcolii construite în 
1865 de maiorul Mişa, cunoscută sub numele de „Institutul 
de la Clejani”. Construcţia era sub formă de careu, cu un etaj, 
fiind prima şcoală modernă din județul Vlaşca, din timpul 
domniei şi reformei lui Alexandru loan Cuza. Școală modernă 
construită special pentru copiii țăranilor, clăcaşilor din această 
comună şi din împrejurimi. Clădirea a luat foc la un revelion 
tovărășesc, organizat de comunişti prin anii '80, şi nu a mai 
fost refăcută niciodată, deşi este un monument istoric. Ba 
mai mult, locuitorii din Clejani folosesc acum, fără nici o 
jenă, cărămizile la construcții particulare, 

Maiorul mort de 118 ani n-a putrezit! Din explicaţie 
în explicaţie, ajungem și la ceea ce ne incita curiozitatea cel 
mal tare, adică la „locul de veci” al maiorului, În naos, în 
partea dreaptă a bisericii, cum te uiţi spre catapeteasmă, stă 
mormântul lui Mișa Anastasievici. O placă mare de marmură 
şi un basorelief amintesc că aici odihneşte patriotul sârb, La 
capătul mormântului, lângă cruce, se deschide un tunel, 
aproape imperceptibil. Scările duc la criptă. Până caută 
părintele ceva de luminat, noi, ca să ne facem curaj, îl mai 
iscodim! „E stafidit?”. „Nu, e intact”. „Probabil are un 
microclimat special acolo și e ermetic închis, de nu a putut să 
putrezească”, „Aşa am crezut şi eu, dar iarna se abureşte 
geamul și se văd picăturile de apă în interior, deci are legătură 
cu exteriorul. Au fost şi de la Medico-Legal, au fost doctori 


PUNCTE CARDINALE 


renumiți, şi nimeni nu a ştiut să ne dea vreo explicație”, 
Explicaţia istorică sună sec, fără să aducă vreo lămurire: 
„Trupul său se găseşte și astăzi îmbălsămat în cavoul- 
subsol din biserică şi se pot vedea foarte bine capul şi o 
parte din corp, fără să fi suportat stricăciuni, fiind conservat 
foarte bine”. 

Îmi fac curaj, mai mult să nu mă fac de râs față 
de colega noastră, care pare să nu aibă nici o teamă. Intrăm 
pe rând în criptă, părintele aprinde un neon, iar noi luminăm 
cu o lampă mormântul, care e placat cu marmură și prevăzut 
cu geam în dreptul capului defunctului. De aproape, aplecați 
cu lanterna peste coșciugul lui, ți se ridică părul pe ceafă şi 
nu ştii dacă să-i zici „sfânt” sau „minune”, iar creierul 
caută în gol cuvinte în măsură să descrie grozăvia imaginii, 
ori termeni de comparaţie de care să se agațe. Probabil vă 
imaginați că am dat peste o mumie! Ei bine, nu! Prin geamul 
mormântului, dublat de cel al coşciugului, am văzut un 
chip intact, ce părea al unui om care doarme... 

Chipul mortului e neschimbat! Acolo era un mort 
care păstrase apa în țesuturi timp de 118 ani! Rozaliu şi 
cărnos, cu mustățile roșii, așa cum l-au îngropat în 1885! 
De obicei, morților le cresc părul și unghiile, însă maiorul 
Mișa este neschimbat. Cu părul şi favoriţii aranjați la fel ca 
în timpul vieții, te uluiește și te înspăimântă. Mintea refuză 
să înțeleagă, cauţi în zadar explicaţii logice. Nici hainele 
nu s-au deteriorat, nici culorile nu s-au schimbat, nici un 
miros în criptă, de parcă ieri ar fi fost pus acolo ca să tragă 
un pui de somn! 

Simt nevoia să ies imediat afară din criptă, dintr- 
o frică animalică, crescută pe tăcute din perplexitatea 
încercată în fața unui mister pe care nimeni nu-l poate 
explica. Îmi cam tremură mâinile, şi îmi tremură și vocea 
când îi răspund preotului, care, vizibil satisfăcut de reacția 
noastră, mă întreabă ce cred. Încerc o altă explicație: o fi 
fost blestemat. Însă preotul Ciocan mi-o retează iarăşi, scurt: 
i s-au făcut demult citirile de dezlegare. Şi nu o dată, ci de 
mai multe ori, ultima dată chiar de către doi episcopi: P.S. 


| Vincențiu şi P. S. Calinic. Dacă era blestemat, putrezea; 
“mai mult, cei Separaţi nu rămân îcselimbagi Ci se | 


pl prea 


u devin vinei 
vilei pean (i e Up) | 


sei ul geam?! „Aşa 
linistiţi. Păi, când vin sârbii — a fost chiar şeful de Stat 

Major la el —, rămân trăsniţi. Nici nu le vine să creadă”, ne 

ma! încurajează părintele. Au fost legişti, profesori de la 

Universitate care s-au zgâit pe geam, ca şi noi, și mai mult 
decât că aşa ceva nu s-a prea pomenit până acum n-au 
ştiut nici ei să zică”. Din câte ştie părintele, nimeni nu a 
umblat până acum în interior, şi nici nu are de gând să o 
facă, dacă nu vor hotări cei de la Patriarhie. Ştie doar că 
cei de la Liga de Prietenie Româno-Sârbă ar fi cerut 
canonizarea sa. Însă treaba asta durează, pentru că, după 
canoanele ortodoxe, pentru a fi sfânt trebuie să întruneşti 
mai multe condiţii: viață milostivă, trup nestricăcios, dar şi 
înfăptuirea de minuni. Or, de minuni nu ştie nimeni nimic, 
deşi lumea din partea locului îi spune „Sfântul”. 

La întoarcere, pe drum, discutăm din nou despre 
ce-am văzut, iar în maşină mi se pare frig, deşi afară este 
o zăpușeală de nedrescris. Pe lângă toate enigmele de mai 
sus, mai e un lucru care mă intrigă cel mai mult, o întrebare 
care-mi sfredeleşte creierul: de ce maiorul Mişa 
Anastasievici a vrut să fie îngropat într-un sicriu cu geam? 
Știa el că nu va putrezi?! ȘI iar mă încearcă un fior, în timp 
ce în minte îmi revine, severă, figura maiorului, cu favoriţii 
săi de epocă. Mai târziu, la fel ca şi senzaţia de groază, 
întrebările se estompează, pe măsură ce în subconștient se 
instalează ideca că am văzut o minune, lar minunile trebuie 
lăsate așa cum sunt, neexplicate. La urma urmei, de aceea 
sunt minuni, pentru că noi nu le putem înțelege... 

Mişa Anastasievici, „capetan dunarian”. Unul 
dintre voluntarii din Serbia, care luptau împotriva Imperiului 
Otoman, a fost și Mişa Anastasievici, „capetan dunarian”. 
În 1804, sub conducerea lui Rarg-Gheorghe, poporul sârb 
s-a răsculat împotriva turcilor, învingindu-i şi eliberând cea 
mai mare parte din Serbia. Mişa Anastasievici, o 
personalitate în istoria poporului sârb, este cunoscut drept 
„capetan dunarian”, deşi nu condusese vreun vas. A î inceput 
ca zilier, fiind foarte sărac. 

În 1813, turcii reocupă Serbia şi se răzbună 
cumplit, Sârbii s-au răsculat din nou în 1814, sub conducerea 
lui Miloș Obrenovici, iar Mişa Anastasievici a fost unul 
dintre cei mai buni tovarăşi ai cneazului Miloş. Mişa a 


(ai 











a 
4 Și 





Prin toamna lui 1994, când mi s-a întâmplat 
să-l întâlnesc pentru întâia oară, într-o împrejurare 
care va face poate cândva subiectul câtorva gustoase 
pagini memorialistice, Flonan Bichir era un tânăr de 
abia 20 de ani, nu lipsit de istețime şi cu bune instincte 
de dreapta, însă total neformat. Înalt, osos, 
intempestiv, i-ai fi prevăzut mai degrabă o carieră de 
bodyguard decât una de condeier. Dincolo de această 
aparenţă teribilist-haiducească, se vădea însă în el, 
de-l iscodeai mai îndelung și mai îndeaproape, un 
fond de candoare şi de bună-credință, care până la 
urmă l-a şi salvat de primejdia „vitalității proaste” şi a 
balcanicei alunecări în derizoriu. Înfruntându-şi 
ispitele, omul s-a construit sârguincios pe sine, a 
studiat Teologia şi Literele, s-a înverşunat pe condei, 
ştiind să ucenicească deopotrivă la şcoala marilor 
interbelici, dar şi la.cea a „evenimentizării” 
contemporane, iar în cele din urmă i-a fost dat să 
răzbească prin scris, într-o ipostază mai rară la noi: 
cea a jurnalistului creștin. După câţiva ani, am început 
să-i întâlnesc din ce în ce mai des numele în presa 
centrală, pe un registru variat: reportaj, anchetă, 
comentariu, pamflet... 

„Padre”, cum îi zic prietenii, a învăţat să 
slujească ideea creștină printr-un discurs avizat, dar 
nepopesc, evitând lungimile, prețiozităţile, afectările 
pioase sau rigoriste. Chiar dacă uneori expresia pare 
prea crudă sâu prea repezită, ansamblul este 
întotdeauna lămuritor, merge la nodul esenţial al 
lucrurilor, descreţește frunțile spre adevăr, cu măsura 
credinţei, dar și cu un anume tupeu al libertăţii asumate 
„haiduceşte”, de o reconfortantă ofensivitate justiţiară 
într-o lume în care prea adesea „dreptatea umblă cu 


capul spart”, 






















HAIDUCUL 
LUI DUMNEZEU 


Fidelul nostru colaborator Florian Bichir, 
teolog și gazetar, publicist-comentator la 
Evenimentul zilei, debutează editorial luna aceasta 
cu un volum — Credinţa noastră cea de toate zilele 
— apărut la Editura Revistei „Lumea Credinței” 
(din a cărei Redacţie autorul face parte de câțiva 
ani buni). Semnalând această iminentă apariţie, 
reproducem aici cuvântul înainte (P. S. Calinic: 
„Poftire la bucuria lecturii”) şi prefața editorială 
(Răzvan Codrescu: „Haiducul lui Dumnezeu”) 


care deschid volumul respectiv. 
(Redacția) 


Când îşi va aduna la un loc articolele cu 
tematică social-politică, va apărea mai pregnant darul 
lui de polemist şi pamfletar — registru stilistic care se 
potriveşte poate cel mai mult firii sale, dar şi aşteptărilor 
unui public sătul de politica şi de retorica evazivă a 
jumătăţilor de adevăruri „scăldate”. Deocamdată, între 
copertele acestui volum de debut editorial sunt adunate 
texte mai cuminţi — dar nu mai puţin vioaie — dedicate 
dimensiunii creştin-ortodoxe a vieţii românești, cu 
punctul de plecare în realitățile curente, dar cu 
reverberații care ajung până-n viscerele trecutului, căci 
viața religioasă este, până la urmă, tradiție mereu 
actualizată, comuniune a viilor şi a morţilor în prezentul 
etern al Duhului. „Faptul divers” creştin are întotdeauna 
o rădăcină bine înfiptă în humusul diafan al trecutului, 
nu se reduce niciodată la imediat şi tocmai de aceea 
necesită o tâlcuire aparte, care nu este la îndemâna 
oricui. 

Mulţi „își dau cu părerea” prin presa noastră 
cea de toate zilele în legătură cu evenimente sau 
probleme din sfera credinţei, dar prea puțini au acopenrea 
teologică sau istorică a afirmațiilor lor și sensibilitatea 
cuvenită unor astfel de abordări. De aceea, cele mai 
multe referințe jurnalistice la „lumea credinței”, atât în 
presa scrisă, cât şi în cea audio-vizuală, sunt oarecum 
pe dinafara problemelor, falsifică ingenuu sau tendențios 
faptele, uzează de termeni neadecvați și trag concluzii 
pripite, ajungând mai degrabă să dezinformeze sub 
pretenția de a informa. lată de ce este o şansă 
deontologică pentru presa noastră în general, şi pentru 
Evenimentul Zilei în special, să aibă un analist al 
fenomenului religios cu orizontul şi incisivitatea autorului 
acestei cărți greu încadrabile. Şi nu numai al fenomenului 
religios în sine, dar şi al numeroaselor lui răsfrîngeri în 


PUNCTE CARDINALE 














Noiembrie 2006 Nr. 11/191 PAG. 13 











POFTIRE LA BUCURIA LECTURII 





De câte ori citesc un text și este reușit, încerc o 
mare bucurie a inimii. Este o descoperire şi un dar ce se 


face scrisului românesc, mai ales. 
De cele mai multe ori, văzând aceasta, am 


îndemnat pe fericiţii condeieri să-și îinmănuncheze 
osteneala în cărți, pentru a se hrăni și alții de bucuria 


lecturii. 

























Aşa am avut bucuria să citesc și ofranda 
scriitoricească a lui Florian Bichir. Dacă ne gândim numai 
Ja titlurile: Crucile care crese din pământ; Taina clopotelor; 
Pământul care cântă; Sfântul dintre noi: Teofil Orbul; 
Ortodoxia copilăriei mele; În Occident este mai bine pentru 
trup, aici pentru suflet; Pustnicul Onufrie, prietenul lui 
Dumnezeu, putem spune că toate acestea, şi altele, ar 
putea fi titlul fericit a tot atâtea cărți. 

Fiind la prima carte, drumul lui Florian Bichir 
este deschis ca să i se întrupeze gândurile și în alte tomuri 













derealizăriliterar-artistice, i 
Sa P.S. CALINIC ARGATU, 


& Episcopul Argeşului şi Muscelului 





ordinea culturii şi/sau civilizației, cum se vede în multe 
dintre textele care urmează (majoritatea apărute inițial, 
în ultimii 3 ani, fie în Evenimentul Zilei, fie în lunare 
cultural-religioase ca Lumea credinței sau Puncte 
cardinale). 

Fiecare cotidian care se respectă ar trebui să 
aibă un „Padre” bichiritor (DEX: a bichiri = „a face 
sau a drege un lucru pe îndelete, migălind”), mai ales 
într-o ţară cu o atât de îndelungată tradiţie creştină şi 
cu o atât de covârşitoare majoritate ortodoxă (dar care 
riscă contextual, după lungul hiatus comunist şi pe 
fondul de confuzie al interminabilei „tranziții”, să-şi 
piardă sau să-şi pervertească identitatea şi reperele 
istorico-spirituale). 

Întrucât autorul este de mai mulţi ani şi 
colaborator constant al magazinului ilustrat Lumea 
credinţei, rezultă firesc şi îmbucurător ca editura 
omonimă să-i găzduiască debutul editorial, cu 
mărturisită „complicitate” întru Hristos. Cititorul — care 
ar putea să nu fie familiarizat cu scrisul autorului — va 
descoperi în paginile care urmează un gen de carte 
cum nu sunt prea multe astăzi la meridian românesc: 
o oglindă a creştinismului viu, o galerie de portrete şi 
de ctitorii ortodoxe „de lângă noi”, o introducere 
informală în tainele și tâlcurile credinţei lucrătoare, 
într-o redactare concisă şi colocvială (sau, dacă vreţi, 
într-o bună „deghizare” jurnalistică), menitând din plin 
binecuvântarea şi calda recomandare introductivă a 
unui ieraârh-cărturar care cunoaşte în toate implicaţiile 
ei puterea ziditoare şi mărturisitoare a cuvintelor care 
se cer după Cuvânt. 


Răzvan 
CODRESCU 


reușit să devină unul dintre cei mai mari negustori și politicieni ai vremii. A. început să țină 
negoţ cu sare, făcând drumuri cu vapoarele pe Dunăre și aprovizionând toate oraşele din 
Balcani cu acest produs, 

În 1816 și-a început cariera de negustor, în domeniul vapoarelor. Cu 7000 de groși 
și-a cumpărat primul vapor mare de transport pe Dunăre, transportând de trei ori mai multe 
mărfuri din Poreci la Belgrad decât ceilalți negustori; Cu ajutorul a doi profesori, Mişa a 
devenit, zice-se, cel mai mare negustor din Balcani, 

Dar Mişa Anastasievici se afirmă și pe plan politic, EL făcea parte din organizaţia 
secretă „Societatea Amicală”, având ca program eliberarea popoarelor din Balcani supuse 
de turci. Prin legăturile cu negustorii greci, a cunoscut activitatea revoluționară a Eterici, 
Legăturile și corespondenta dintre Alexandru Ipsilanti și cneazul Miloș se făcea prin intermediul 
lui Mişa. În urma eșecului răscoalei de eliberare din Grecia, Mişa a strâns donaţii pentru 

Grecia, iar însuși poetul Byron a călătorit pe vaporul lui. Din cauza înghețurilor mari din 1825, 
Mişa pierde vapoarele, acestea fiind distruse de blocurile de gheață de pe Dunăre. Cneazul 
Miloș îi vinde un vapor mare cu 10000 de groși şi totodată îi deschide credite nelimitate. În 
timpul războiului ruso-turc din 1829, Mişa cumpără vapoare de la negustorii turci, câștigând 
de 700 de ori mai mult decât plătise şi ajunge din nou cel mai mare negustor din Balcani. În 
perioada Statului autonom sârb, cneazul Miloș îl numește, în anul 1833, „capetan dunanan”. 
În 1849 era proprietar a 74 de vapoare și avea în serviciul său cam 1000 de angajaţi. 

Moșia de la Clejani. În anul 1830, se deplasează în Țara Românească, ca angrosist 
de cereale. A ajuns şi prin părțile localității Clejani, jud. Vlaşca, cumpărând cereale de la 
logofătul Stan, fiul lui Stancu Nicoară. Mișa a făcut negoţ cu cereale şi sare. „Un kilogram 
de sare ajungea să valoreze cât un kilogram de cane” (cf, Marele dicționar geografic al 
românilor, vol. IV, Bucureşti, 1901, p. 473). Una dintre fiicele sale s-a căsătorit cu nepotul lui 


Gheorghe Karagheorghevici. Mai târziu, Mişa îşi pierde, din cauza speculațiilor, o mare 
parte din avere, La decădere a contribuit şi luxul prea mare în care trăia familia: de pildă, 
doar când pleca la vânătoare cheltuia peste 2000 de ducați. În 1863, Mişa a terminat palatul 
său din Belgrad, construit în piața mare şi care l-a costat 100000 de ducați. Între 1863-1864, 
construieşte în România, la moșia sa din Clejani, jud. Giurgiu, un palat de proporții mici, cu 
un etaj, după tipul celui din Belgrad. Aici a construit şi minunata biserică în stil gotic, pentru 
a cinsti trecutul de luptă împotriva turcilor și în amintirea bătăliei date de Radu de la Afumaţi, 
la 1522, chiar la Clejani, pe apa Neajlovului. 

Măreţie și declin, La 14 februarie 1863, Mişa Anastasievici îşi dăruieşte palatul din 
Belgrad învățământului, acesta devenind clădirea Academiei din lugoslavia. 

Intre 1865-1866 pierde monopolul pe sare, iar venitul său scade foarte mult. După 
această perioadă, activitatea sa se desfăşoară în România. În 1866, „capetanul dunarian” 
Mişa Anastasievici este înaintat la gradul de maior şi tot el este cel care-l aduce cu vaporașul, 
pe Dunăre, până la Turnu-Severin, pe Prinţul Carol de Hohenzollern. După această dată, 
activitatea sa politică şi comercială scade, el rămânând mai degrabă un boier scăpătat, cu 
oarece relaţii, care-și va duce viața mai departe la moşia sa din Clejani, sau la București şi 
Belgrad. 

In anul 1885, pe data de 21 ianuarie, Mişa Anastasievici moare la Bucureşti și este 
înmormântat în incinta bisericii din Clejani, zidite de el la 1864-1865, pe care continuă s-o 
vegheze din sicriul cu geam, sfidând parcă tăcut mirările noastre înfiorate... 


Florian BICHIR 
(din volumul de reportaje creştine Credința noastră cea de toate zilele, 
în curs de apariție la Editura Revistei “Lumea Credinței” din Bucureşti) 











PAG.14 Nr. 11/19 Noiembrie 2006 








PUNCTE CARDINALE 











SINDROMUL STRESULUI PRE-TRAUMATIC 
O privire asupra psihozei colective israeliene 


„Este greu de admis, dar şaizeci de ani doar după Holocaust, poporul evreu 
este, din nou, pe cale de a fi distrus — cel puţin în propriul lui stat, în care 40% din evreii din 
lume sunt concentrați. Dovezi ale gravității pericolului pot fi găsite nu numai în amenințările 
explicite ale preşedintelui Iranului, întărite de un program de armament care i-ar putea 
pune la dispoziţie mijloacele pentru a-şi îndeplni amenințările; se pot găsi de asemeni în 
articolele recent publicate în presa europeană, care dezbat posibilitatea „dispariţiei ” 
Israelului, prezentată ca o „ipoteză rezonabilă de lucru”. Dovezi suplimentare privitoare 
la nivelul acestei ameninţări sunt faptele că Israel nu numai că este singura țară din lume 
amenințată de distrugere, dar şi singura al cărei drept la existenţă face obiectul unor 
sondaje de opinie internaţionale, la care multe dintre persoanele întrebate răspund negativ. 
Este o cinste la care nici măcar Iranul, Coreea de Nord şi Africa de Sud sub regimul 
apartheid-ului nu au putut ajunge” (Yair SHELEG, http:/Awvww haaretz.com/ hasen/spages/ 
757767.html). 

Chiar dacă multe persoane ar putea găsi provocator sau amuzant faptul că nici 
măcar un israelian de dreapta nu poate vedea cea mai mică rază de lumină la capătul 
tunelului sionist, a citi că israelienii au început de pe-acum să se gândească foarte serios 
la următoarea lor Shoah este totuși destul de surprinzător. Voi demonstra aici că această 
formă precisă de meditație macabră face din Israăl, din israelieni, din sioniştii ŞI 
neoconservatorii din întreaga lume cei mai periculoși duşmani ai păcii mondiale. 

Intr-adevăr, cei care doresc sfârşitul Israelului, al JOS-ului (Jewish Only State), 
sunt din ce în ce mai numeroşi. Cu toate astea, nimeni nu se întrece în proiecte asasine sau 
„finale” impotriva evreimii mondiale, nici măcar a dragului ei stat evreu. În sferele mediatice 
sau politice, nimeni nu împinge către un homicid împotriva evreilor sau împotriva statului 
evreu. Pornind de aici, tendința iudeo-centrică bine stabilită, constând în interpretarea 
oricărei critici politice sau ideologice legitime ca o perpetrare a unui iudeocid viitor, 
trebuie interpretată ca o formă acută de paranoia, apropiată de psihoză colectivă, pe care 
o definesc ca sindrom al stresului pre-traumatic (SSPT). 

În prezența SSPT-ului, stresul rezultă dintr-un eveniment fantasmagoric, un episod 
imaginar situat în viitor — pe scurt, un eveniment care nu s-a produs niciodată. Spre 
deosebire de SSpT (sindrom al stresului post-traumatic), în care stresul este reacția la un 
eveniment câre s-a putut (sau nu, câteodată...) produce în trecut, în starea SPPT-ului 
stresul este în mod limpede manifestarea unui eveniment potențial imaginar. În cazul 
SSPT-ului, o iluzie depăşeşte realitatea şi contextul în care fantasma de teroare este 


focalizată devine el însuși o realitate periculoasă. Împins la extrem, chiar un proiect de 


război total împotriva restului lumii nu poate fiscosdincalcul. o o 

"În acest stadiu, ne-am putea întreba dacă SSPT-ul nu ar fi, pur și simplu, o formă 
devantă de paranoia. Diferenţa dintre cele două este totuşi evidentă. În cazul paranoiei, 
pacientul ne aduce să simțim simpatie pentru el. In prezenţa unui caz de SSPT, în schimb, 
ajungem să ne fie milă (sau silă) de noi înşine. Deoarece, imediat ce atragem atenţia 
asupra faptului că această crimă viitoare nu. s-a produs incă, şi că s-ar putea foarte bine să 


nu se producă vreodată, devenim imediat complici, părtaşi ai crimei. 
Proiecţie şi sindrom de stres pre-traumatic 


„Am aruncat peşte un milion de bombe cluster (cu fragmentare) peste Liban... 
Ceea ce am făcul este monstruos, nebunesc; am acoperit oraşe întregi cu metalul din 
bombele cluster (din declaraţia şefului unei unităţi de artilerie a armatei israeliene în Liban, 
hi(p:/hwww.haaretz,com, hasen/spages/761781.htmnl), 

Să privim totuşi lucrurile în faţă, o dată pentru totdeauna: din moment ce nimeni nu 
formulează vreun apel la a-i arunca pe israelieni în mare sau a-i vitrifica, ne putem gândi 
că înclinația acestora de a-i acuza pe musulmani și arabi de asemenea tendințe asasine 
trebuie analizată în termeni de proiecție. Oamenii care au presărat cu generozitate „peste 
un milion de bombe c/uster” deasupra Libanului îşi proiectează zelul ucigaș asupra 
victimelor lor, sau, și mai bine, asupra viitoarelor lor victime ! P 

Spre exemplu Sheleg, ca sionist înflăcărat, preconizând măsuri violente împotriva 
a aproape tot ce nu are fericirea de a fi evreu, este condamnat să proiecteze propriul lui zel 
asasin asupra arabilor, musulmanilor şi, în particular, asupra Iranului. 

Evident, Sheleg nu este singurul în acest caz; Comitetul Iudaic American 
(American Jewish Commitiee — A.J.C.) face exact acelaşi lucru. În cursul unei recente 
campanii de relaţii publice, acest comitet a atenționat Europa asupra pericolului misilelor 
cu rază lungă ale Iranului. În mod evident, în universul lor iudeo-centric, un război general 
impotriva Islamului ar fi, dincolo de de interesele europene, o datorie iudeo-creştină. Totuşi, 
europenii se cam distrează când sunt confruntați cu ideologia stânjenitor de agresivă a 
AJ,C.-ului; în mod manifest, lor nu le este frică de Iran. Chiar deloc; În opoziţie cu membrii 
Comitetului ludaic American, care, ca din întâmplare, recomandă violenţa, europenii visează 
pace; aparent, curopenilor le-au ajuns războaiele (A.J.C.-ul nu a avut încă destule, 
pesemne,,.). Europenii își mai dau seama și că, din moment ce nu agresează Iranul, 
capacitățile balistice ale acestei țări nu prezintă nici un fel de pericol pentru siguranţa lor, 
Altfel spus, europenii nu văd în Iran o entitate ucigașă, deoarece sunt lipsiţi de zelul agresiv 
care prisosește membrilor A,J.C, Exact aici se sapă un abis din ce în ce mai mare între 
universul fantasmagoric însetat de sânge al sioniştilor și restul omenirii, 


Cine mai are nevoie de un arsenal nuclear ? 
(Rachetele Katyușa nu sunt mai mult decât suficiente ?) 


Atmosfera generală în Israel, pe care o traduce așa de elocvent Sheleg și care-și 
găseşte reflexul în scenariile-catastrofă al A.J.C,-ului, indică o formă colectivă, deosebit de 
severă, de SSPT: israelienii şi lobby-urile care îi susțin evocă și dezbat public Shoah-ul 
nuclear anunțat. 








Această manifestare patologică este destul de curioasă, având în vedere că 
îndrăznețul Hezbollah a reuşit să bată puternica armată israeliană folosind doar armament 
ușor. Hezbollah-ul a reuşit, de asemeni, să învingă societatea israeliană cu nimic mai mult 
decât nişte simple rachete Katyuşa de rază scurtă. 

De facto, un potenţial duşman al Israelului nu are nicidecum nevoie să-i „vitrifice” 
cu bombe atomice. Tot ce are de făcut este să transmită evreilor din toată lumea mesajul 
următor: „Israel este tot ce vreți voi, dar în nici un caz un adăpost”. Astfel procedând, va 
forța Israelul să conştientizeze faptul că, încă o dată, a eşuat la testul dragostei vecinului. În 
această problemă constă toată rezistența arabă: este vorba de un mesaj metafizic, nicidecum 
de un apel la un ipotetic iudeocid. | | | 
„" Oricum, se pare că israelienii sunt incapabili să descifreze mesajul scris cu litere 


"de foc pe zid. Decât să se privească în oglindă şi să-şi recunoască defectele evidente, care 
“deja au degenerat în faliment moral, israelienii preferă să se supună fantasmei materialiste 


al iudeocidului nuclear. În loc de a gândi în termeni etici, israehenii cad pradă discursului 
materialist cel mar superficial cu putință — un discurs centrat pe „distrugerea eu-lui”. 
Israelienii s-au prăbușit într-o Shoah fantastic-imaginară, în care sunt zilnic nuclearizați, 

Devine foarte preocupant faptul că nu sunt singuri în acest caz, deoarece, în 
materie de teroare halucinatorie, Blair şi Bush suferă de aceeaşi boală mintală. 

In mod repetat, Sheleg, A.J.C.-ul şi Bush atribuie tendințe ucigaşe preşedintelui 
iranian, dar este într-adevăr cazul? Deţin oare ei cel mai mic început de dovadă? Preşedintele 
iranian, vorbit-a oare vreodată de distrugerea poporului evreu, a israelienilor sau a oricui 
altcuiva? 

Să analizăm faptele: preşedintele Ahmadinejad a spus într-adevăr că Israelul ar 
trebui „şters de pe hartă”. Cu toate astea, preşedintele iranian nu a spus în nici un moment 
că evreii, ca şi persoane, ar trebui asasinați. În mod manifest, vorbea de Israel, de Jews 
Only State, care este rasist. Este o critică legitimă, la fel de legitimă ca Şi denunțarea 
apartheid-ului şud-african. Dar Ahmadinejad nu se opreşte aici: elaborează, pe această 
chestiune, În mod inteligent și foarte judicios, provoacă Occidentul: „Dacă dumneavoastră 
(occidentalii) aţi ars evreii, de ce nu le-aţi da o parte din Europa, din Statele Unite, din 
Canada sau din Alaska pentru a-şi fonda Israelul? ... Întrebarea pe care o punem aici este 
următoarea : dacă aţi comis această crimă enormă, de ce națiunea palestiniană, care este 
total inocentă, trebuie să plătească prețul? ”. 

lată, într-adevăr, cea mai de bun-simţ întrebare posibilă; şi, pornind de aici, nu 
există nici un indiciu că acest om ar fi avut vreodată cel mai mic proiect să anihileze evreii 
sau statul lor. În cel mai rău caz, Ahmadinejad se căzneşte să le găsească evreilor o altă 
vilegiatură. Este clar că visul sionist al unui cămin pe Pământul Sfânt a degenerat în 
dezastru absolut. Și Ahmadinejad nu face nimic mai mult decât să observe de pe acum că 
rătăcitorii ar putea schlepa (a se căra) încă o dată. Pot oare sugera că o privire asupra 
interminabilei liste de aşteptare a cetăţenilor israelieni care cer cetățenia poloneză (sau 
alte cetățenii europene) arată clar că un număr din ce în ce mai mare dintre ci au asimilat 
deja ideea că Schleping-ul este probabil următoarea etapă a existenţei lor de evrei? 


Adevărata Axă a Răului 


La lectura editorialului lui Sheleg în Haarerz, ne putem întreba: „Cine exact 
intenționează lichidarea statului evreu?”, Este evident că Iranul işi pregăteşte intrarea în 
clubul nuclear. Totuşi, chiar dacă Iranul are de gând să dezvolte un arsenal de arme 
nucleare letale, nu va fi nicidecum prima țară din regiune care face acest lucru, S-ar 
mulțumi să calce pe urmele statului evreu, care, în ceea ce-l priveşte, a demonstrat, 
dincolo de orice dubiu, că sportul lui favorit este asasinarea civililor inocenți. De aici, frica 
israeliană, sinocentrică, a unei agresiuni nucleare iraniene trebuie apreciată la justa ei 
valoare, și anume o pură și simplă proiecție mentală. Israel fiind implicat zilnic în asasinate 
de civili inocenți, israelienii și sioniştii sunt condamnaţi să interpreteze comportamentul 
altora ca având înclinații ucigaşe. 


(i 




















are 


PUNCTE CARDINALE 


Noiembrie 2006 Nr. 11/191 PAG. 15 





Să-i lăsăm deoparte pe 
israelienii care susțin ideologic 
deposedarea poporului palestinian, 
Ssub-produs al adagiului “Tu ne-ai ales 
(printre toate națiunile)”. Să-i lăsăm 
deoparte pe judecătorii care justifică orice politică militară de omor şi distrugere. 
Să-i lăsăm deoparte pe şefii militari care întemnițează cu bună ştiinţă un popor 
intreg în țarcuri mărginite de ziduri, de observatoare fortificate, de mitraliere, de 
garduri de sârmă ghimpată, de proiectoare orbitoare. Să-i lăsăm deoparte pe 
miniştri. Toţi aceştia nu se numără printre colaboratori. Ei sunt arhitecții, 
promotorii, inventatorii de concepte, executanții. 

Dar mai sunt şi ceilalți: istoricii şi matematicienii, marii editori, star- 
urile media, psihologii şi medicii de familie, juriştii care nu sunt simpatizanți ai 
lui Gus Emunim sau ai Kadimei, profesorii şi educatorii, amatorii de plimbări şi 
de cântece intonate în cor, virtuozii înaltei tehnologii. Unde sunteți voi? Şi ce s- 
a ales de voi, cercetători specializaţi în nazism şi genocid, antisemitism şi 
gulaguri sovietice? Este posibil să susțineţi legi metodic discriminatorii, ccare 
prevăd că arabii din Galileea nu vor primi aceleaşi despăgubiri pentru distrugeriile 
aduse de război ca şi cele la care vor avea dreptul vecinii lor evrei (Aryeh Dayan, 
Haaretz, 21 august 2006)? Este posibil sa susțineți cu toţii o lege rasistă a 
cetățeniei care interzice unui israelian arab să trăiască la el acasă, cu familia 
sa? Este posibil să fiți de partea exproprierii de noi pamânturi şi a devastării de 
noi livezi, pentru a se mai oferi încă un cartier coloniştilor, încă o şosea la care 
să aibă acces în exclusivitate evreii? Este posibil să sprijinţi tirurile de obuze şi 
rachetele care omoară bătrâni şi copii în Fâşia Gaza? Este posibil să fiți cu toții 
de acord ca o treime din teritoriul Cisiordaniei (Valea Iordanului) să fie interzisă 
palestinienilor? Este posibil să sprijiniți politica israeliană care împiedică mii de 
palestinieni, cetățeni ai unor țări străine, 
să-şi viziteze familia din Teritorii? 

Vă este într-atât de spălat 
creierul de pretextul “securității”, în 
virtutea căreia se interzice studenţilor din 
Gaza să meargă să studieze ergoterapia 
în Bethleem şi medicina la Abu Dis, sau 
bolnavilor din Rafah să primească îngrijiri 
la Ramallah? V-aţi ascuns şi voi în 
spatele explicaţiei "Nu ştiam de asta”? 
Nu ştiam oare că discriminarea 
practicată în distribuția apei (aflată sub 
control israelian) lasă fără apă mii de 
case palestiniene în timpul lunilor de 
vară, sau că atunci când armata 
israeliană bloca intrarea în sate, ea | 
împiedica în egală măsură şi accesul la 
puțurile şi la cisternele de apă? 

ca Dar nu este posibil să nu vedeți 
porțile metalice aflate de-a lungul şoselei 









Este într-adevăr trist, dar departe de a fi un fenomen unic: cazul paranoiei 
americane, în timpul războiului rece, nu diferă foarte mult de cazul israelian. Deşi America 
a fost prima — și până acum singura — țară care să fi folosit bomba atomică împotriva altui 
popor, în mod ciudat tot ei, americanii, au căzut pradă unui SSPT în timpul războiului rece: 
îşi proiectau pur și simplu propriile tendințe ucigaşe colective asupra sovieticilor, Contrar 
americanilor, comuniştii nu au atacat pe nimeni cu arme nucleare. Pare evident că teroarea 
fantasmagorică creşte proporţional cu gradul de cruzime de care fac dovadă națiunile; 
politica fricii este nedespărțită de practici feroce. 
Această formulă foarte simplă poate lumina sub acest aspect legătura între 
America și Israel. Aplicând tactici expansioniste, aceste două țări se îngroapă într-o gândire 
obscurantistă mortală, apropiată de paranoia. ȘI doar această paranoie colectivă menține 
hegemonia acestei axe a răului, unice în lume: axa sionismului şi a neoconservatismului 


mondial. 
Momentul vesel 


Telegramă evreiască : „Poţi începe să-ți faci griji. Stop. Detaliile vor urma. Stop." 

Această glumă este mai veche decât Israelul, are probabil chiar vârsta telegrafului, 
De fapt, se referă la o realitate devastatoare, în care dialectica fricii domină atât existența, 
cât și mentalitatea evreiască. După câte s-ar părea, frica a fost exploatată politic de către 
conducătorii etnici evrei din primele zile ale emancipării evreilor, Foarte posibil ca în 
cursul procesului de secularizare şi de emancipare a evreilor inițiat de secolul „luminilor” 
și de Revoluţia franceză, frica de o realitate fantasmagorică să fi substituit frica de Dumnezeul 
atotputernic, acel Dumnezeu care omoară fără milă, Dumnezeul Sodomei și al Gomorei. 
Dacă așa s-au întâmplat lucrurile, „frica” trebuie percepută ca și Dumnezeul evreu modern, 
iar SSPT-ul se defineşte ca procedeul evreiesc contemporan prin excelență. ludaizarea lui Blair 
şi a lui Bush poate fi interpretată ca manifestare a „Politicii fricii”, Aparent, această practică 
politică este foarte eficace în America. În schimb, în Marca Britanie este o totală nereușită... 

Oricum, trebuie notat că SSPT nu este absolut deloc o invenție israeliană. Făuritorii 
evrei de opinie, ca şi pionierii etnici evrei, se specializascră în întreținerea anxietăţii evreieşti 
cu mult înaintea formării Israelului. Primii sioniști erau deosebit de pricepuţi în a-i teroriza 
pe frații lor evrei. Herzl fusese teribil de inspirat de câtre afacerea Dreyfus (precum 
subliniază Lenni Brenner, Herzl nu înţelesese semnificaţia acestui proces, nici implicaţiile 
lui: în realitate, cu reabilitarea lui Dreyfus, evreii tocmai câștigaseră prima lor bătalie 
împotriva antisemitismului și a xenofobiei). Alţi pionieri ai sionismului au fost stimulați de 
unele revolte și progromuri anti-evreieşti din Europa de Est, n general, sionismul poate fi 
perceput ca o pulsiune pentru a formula o agendă politică generală fondată pe o teroare 
auto-administrată. Este probabil motivul pentru care sionismul este obligat să întrețină 
teroarea pentru a-și susține puterea. Este evident că Bush şi neoconservatorii recurg la 


aceeași tactică, 


od 





443 din Cisiordaina, porţile care 


9 p, barează accesul dinspre satele 
o H palestiniene aflate de-a lungul ei. Nu 
că 


este posibil să susțineţi abuzul ca mii 

de agricultori palestinieni să fie 
împiedicaţi să ajungă la pământurile şi la livezile lor, să susțineţi blocada Gazei, 
care împiedică intrarea de medicamente pentru spitale, să susţineți întreruperea 
furnizării de energie electrică şi distrugerea distribuţiei de apă pentru un milion 
şi jumătate de oameni, sau închiderea timp de luni de zile a singurei ieşiri pe 
care o au spre lume. 

Este cu putință să nu ştiti ce se petrece la un sfert de oră de catedrele 
voastre universitare sau de birourile voastre? V-ar veni în cap să susţineţi un 
sistem în care soldaţi evrei, la barajele instalate în inima Cisiordaniei, aliniază 
zeci de mii de persoane, în fiecare zi, sub un soare de plumb, ore în şir, şi 
triază: locuitorii din Tulkarem şi din Napluz nu sunt autorizați să treacă; cei care 
au 35 de ani sau mai puţin, ya!la, înapoi la Jenin; pentru locuitorii din Salem, 
este total interzis să fie aici: o femeie bolnavă, care trece înaintea câtorva 
persoane, trebuie să învețe bunele maniere şi va fi reţinută timp de câteva ore, 
voluntar... 

Site-ul Machsom Watch este deschis tuturor. Se pot găsi acolo 
nenumărate mărturii asemănătoare sau chiar mai dure: viața de zi cu zi. Nu, nu 
este cu putință ca cel care strigă cât îl ține gura pentru fiecare swastikă desenată 
pe un mormânt evreiesc în Franţa, sau pentru orice titlu antisemit apărut într-un 
ziar local spaniol, să nu ştie cum poate avea acces la această informaţie, să nu 
fie şocat şi să nu strige cât poate de mult! 

În calitate de evrei, beneficiem cu toții de privilegiile pe care statul Israel 
ni le acordă. Suntem din această cauză cu toții nişte colaboraționişti. Întrebarea 

este ce facem fiecare dintre noi, într-un 
la PR 

= dai 






pa mod cu adevărat activ, direct şi cotidian, 

i pentru a limita colaborarea cu un regim 
de deposedare şi de opresiune care nu 
cunoaşte saț. Să semnezi o petiție şi să 
emiţi o interjecție dezaprobatoare nu este 
suficient. Israelul este o democraţie 
pentru evrei. Viaţa noastrş nu este pusă 
în pericol dacă protestăm, nu vom fi trimişi 
în lagăre de prizonieri, veniturile noastre 
nu vor fi afectate, nu ni se va întâmpla 
nimic în momentele noastre de destindere 
în inima naturii sau în cursul escapadelor 
în străinătate. În aceste condiţii, greutatea 
colaboraționismului şi a responsabilității 
directe este doar incomensurabil de 
copleşitoare. 


) 


7 8 






















Amira HASS 
(articol a apărut în cotdianul israelian Haaretz din 31 
august 2006, versiunea în limba ebraică) 






Intervenţia divină 





Pot sugera, f propos, că — mai mult decât probabil — mulți conducători din toată 
lumea sunt alarmați de programul nuclear iranian nu din frica unei agresiuni iraniene, dar 
mai degrabă deoarece sunt acum perfect la curent cu psihoza colectivă israeliană. Chiar 
fără a şti ce este SSPT-ul, conducătorii occidentali au prins ideea că Israelul nu ar ezita să 
pornească un război nuclear, aşa cum nu a ezitat să acopere oraşele libaneze sub peste un 
milion de bombe c/uster. O ţară capabilă să-şi distrugă vecinul, transformând o treime din 
civili în refugiaţi de război, în unicul scop de a recăpăta doi prizonieri de război, este, prin 
definiţie, capabilă de orice, 

Nu sunt psihiatru, nici măcar psiholog practicant, dar nu ştiu dacă există un divan 
de analiză destul de încăpător pentru a invita tot poporul israelian să se facă comod, alături 
de numeroșii lor fraţi sionişti mondiali. Nu sunt convins că există prin zonă un profesionist 
capabil să aline şi să ajute israelienii să-şi depăşească faza actuală de SSPT. Tot ce pot eu 
însumi să fac, este de a sugera un diagnostic de indispoziţie foarte severă. Cu toate că 
suntem mulţi convinşi că actualul comportament al Israelului este rezultatul unui faliment 
moral, insist: identitatea israeliană însăși se dovedeşte a fi un caz de psihoză patologică. 
Falimentul moral, prin urmare, nu este decât un simplu simptom al unei dezordini mintale 
profund preocupante. 

Trăind într-un stat psihotic, israelienii se bucură de fapt de simptomele lor. Din 
partea noastră, tot ceea ce au nevoie este doar un simplu moment de atenție, Au nevoie în 
mod fundamental de aprobarea noastră. Când şterg de pe hartă un cartier în sudul Beirutului, 
purtătorul lor de cuvânt insistă să ne convingă că de fapt ei se luptă pentru un nou război 
sfânt occidental. Chiar ar vrea să ne facă să credem că au făcut toate astea pentru noi şi în 
numele nostru, Suntem obligaţi să admitem că, în afara celor două cazuri de SSPT democratic 
alese (Bush & Blair), care au aprobat atrocitățile israeliene, restul umanităţii resimțea în 
fața măcelului de la Beirut o ură crescândă împotriva statului evreu şi, global, împotriva 
aventurii sioniste, 

Pentru cei care nu ar vedea încă, avem aici de a face cu un caz de demenţă severă 
a unei țări pe pragul de a atinge vârful fazei psihotice colective. Pentru cei ce ar avea 
tendința să uite, această entitate naţională posedă un mare arsenal nuclear şi este plină de 
intenții lugubre. 

Suntem consternaţi, şi avem şi de ce: nu-i vedem oare brutalizând totalitatea 
Orientului Mijlociu? 

Suntem încercuiți de hedonismul și fariseismul lor, ambele necruțătoare, şi nu 
putem face nimic mai mult decât să ne rugăm, cerând o intervenţie divină. 

























Gilad ATZMON 
(Traducere: Simona NICULESCU) 






























PAG. 16 Nr. 11/191 Noiembrie 2006 


TESTAMENTUL 
PĂRINTELUI 
GALERIU, 
care 

luna 

aceasta 

ar fi împlinit 

88 DE ANI 


„M-AM STRĂDUIT SĂ VĂ AŞEZ ÎN SUFLET CREDINȚA, VOI SĂ O MĂRTURISIŢI !” 





PUTEREA LEGĂMÂNTULUI 


Multe şi minunate sunt cuvintele pe care marele duhovnic, părintele Constantin 
Galeriu, le-a lăsat fiilor săi duhovniceşti, dar şi întregului neam omenesc, creştinesc şi 
românesc. 

Neamului omenesc pentru că în toată învățătura împărtăşită ne vorbea despre tot 
omul din lume, «omul creat după Chipul lui Dumnezeu», citându-l adesea pe indianul 
contemporan care a spus: “ Creştinismul este al lui Hristos, dar Hristos nu este doar al 
creştinilor”... 

Neamul creştinesc pentru că acesta îi era crezul: “Creştinii sunt vizionarii lumii”; 
iar acest crez era cules din Evanghelie, era Cuvântul Mântuitorului asumat şi trăit viu: “Voi 
sunteți lumina lumii...” ( Mat. 5, 14)... 

Și nu în ultimul rând, neamului românesc, pe care l-a iubit şi l-a slujit cu iubire şi 
dăruire sfântă, până la ultima clipă a petrecerii pe acest pământ. 

Acestui “neam sfânt”, cum îl numea Părintele, i-a pregătit, generaţii întregi de: 
episcopi, preoți, călugări; dar şi profesori, doctori, avocaţi, pictori, artişti, muncitori, oameni 
Juminaţi, cu conştiinţă trează care slujesc semenilor şi vieții după Cuvântul Evangheliei, 
așa cum âu văzut şi au învățat de la Duhovnicul lor 

În seara de dinaintea înmormântării, văzând cum oamenii de ordine pun oprelişti 
in calea celor ce urmau să ia parte la slujba de înmormântare, o mare greutate imi apăsa 
sufletul și atunci l-am rugat pe Părinte să vegheze pentru a fi mângâiați toți oamenii care 
rămân în spatele gardurilor,.. lar Părintele nu a întârziat să răspundă, Astfel că, în momentul 
purtării trupului Părintelui spre locul de odihnă din curtea bisericii, deasupra mulțimii prezente 
la procesiune, în jurul soarelui s-a arătat un frumos curcubeu — semn biblic ce revelează 
legământul, arătându-ne cât de trainic și viu este legământul între Părintele duhovnic şi fii 
săi duhovniceşti, dar și între Dumnezeu-Creatorul şi creația Sa. 


PUTEREA MĂRTURIEI 


Cuvântul care mi-a luminat “cerul inimii” a fost rostit de Părinte în împrejurări 
deosebite şi are valoare de Testament. Era cu trei luni înainte de adormirea sa întru Domnul. 
Am fost plecată din Bucureşti și, în jurul prânzului, când am revenit am mers, să văd ce 
mai face Părintele... Imediat cum am păşit în curte am înţeles că se întâmplase ceva grav. 
Toţi cei rămași erau marcați de o mare tensiune... Fără să întreb ce s-a întâmplat m-am 
alăturat celor prezenți, pentru a ne ruga împreună. După schimbarea antibioticului, Părintele 
făcuse o reacţie alergică puternică și fusese chemată Salvarea, care dusese de urgenţă la 
spital. Prin simţirea lui vie și delicată, înțelegând, dincolo de cuvinte, ce este în sufletul 
meu, diaconul Cristian Galeriu, m-a invitat să-l însoțesc la spital, acolo unde erau de veghe 
loana și Gabriel (cei nelipsiţi în toată perioada de suferință a Părintelui). Incercam din 
răsputeri să alung din suflet orice spaimă, orice apăsare, Il rugam pe Dumnezeu să-mi 
umple sufletul de credință, de nădejde... M-am apropiat de pat... Avea ochii închişi, chipul 
îi era obosit, dar scăldat într-o lumină neobişnuită. Totul era parcă încărcat de gravitate, de 
taină... Era pentru prima dată, de când ne cunoșteam, când nu spunea nici un cuvânt de 
întâmpinare, $ 

Părintele, care întotdeauna ne mângâia şi ne îndrepta privirile spre lumină, a prins 
deodată să ne grăiască, rostind şi rostuind înțelesuri abia dibuite: «De acum am înțeles, nu 
mai încape îndoială... Erau momente în care mă întrebam: cum va (1?.,, Și nu găseam 
răspunsul potrivit... Astăzi l-am primit... Începusem să mă desprind... şi, inainte de a înțelege 
limpede ce se petrece, când am ridicat ochii... Maica Domnului împreună cu Fiul ei 
aşteptau cu brațele deschise spre întâmpinare»,.. Au urmat câteva clipe de tăcere... clipe 
încărcate de rugăciune, de har,,, Și după acele câteva clipe de tăcere, şi-a adunat puterile 
şi ne-a zis: «M-am străduit să vă așez în suflet credința, voi să o mărturisiți!», 

Te rugăm din adâncul sufletului, Prea bunule Părinte, să veghezi cu rugăciunea 
câtre Mântuitorul și Sfânta Sa Maică, Cei ce pot face ca viața noastră să fie o mârturie vie 
a jertfelniciei în care ţi-ai petrecut întreaga ta viaţă ,,. Amin! 

O smerită fiică duhovnicească 


www,punctecardinale,ro 
e-mail: redactia(apunctecardinale,ro 
PUNCTE CARDINALE S. A. L. 


cont: B, R. D. Sibiu RO48BRDE3305V02146903300 
ISSN: 1223-3145 


PUNCTE CARDINALE 





Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor șef-adjunct), Ligia BANEA (secretar de redacție), 
Marcel PETRISOR, Pr. Gh. CALCIU (corespondent SUA), 








“Pamna fahiantilan 


Greu încercat 
de boală, 
PĂRINTELE 
GHEORGHE 
CALCIU 

împlineşte 

luna aceasta 

SI DE ANI 





Luna aceasta, în ziua de 23, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa 
împlineşte 81 de ani (dintre care 21 i-a petrecut în temniţele comuniste: 
16 sub Gheorghiu-Dej şi 5 sub Ceauşescu). 

Din nefericire, aflat în obișnuita sa vizită anuală în țară, spre 
jumătatea lunii octombrie starea sănătăţii sale s-a înrăutățit și a trebuit 
să fie internat de urgență la Spitalul Militar Central din Bucureşti, unde 
a fost supus unei intervenții chirurgicale. În urma operației, s-a constatat 
existența unei tumori canceroase în fază avansată. 

În momentul în care scriu aceste rînduri, Părintele Calciu se află 
încă la secţia de reanimare a spitalului, cu o stare variabilă, din care nu 
lipsesc momentele de bună dispoziţie şi de emulație duhovnicească. Vizitele 
se țin lanţ, ceea ce-l solicită poate mai mult decît ar trebui. Dintre sutele 
de vizitatori n-au lipsit însă Părintele Patriarh şi Mitropolitul Bartolomeu 
(care l-a spovedit şi l-a împărtăşit pe bolnav). Masluri i s-au făcut aproape 
zilnic, iar măicuţele trimise de la Diaconeşti l-au vegheat cu discretă grijă 
în toată această perioadă, alături de un personal medical despre care nu 
se poate spune că nu și-a făcut cu prisosință datoria. Prietenii apropiaţi 
(Marcel Petrişor, Demostene Andronescu, mai tînărul Lucian Popescu, 
Jacques lamandi, Erast Călinescu, Nicu Popa — venit anume tocmai din 
California — şi alți cîțiva), împreună cu fiul său Andrei, i-au fost tot timpul 
prin preajmă. 

Dar şi mulţi care nu i-au putut fi aproape în carne și oase, i-au 
fost aproape în duh, rugîndu-se pentru sănătatea sa și pentru ca Dumnezeu 
să-i întărească familia greu încercată (doamna preoteasă Adriana Calciu- 
Dumitreasa, la rîndul ei destul de bolnavă, se află singură acasă, la celălalt 
capăt al lumii). Deşi unii medici sînt circumspecţi, se pune problema ca în 
citeva zile, în condiţii cu totul speciale, părintele să părăsească spitalul şi 
să zboare peste ocean. Mai mult decît oricînd, părintele are nevoie de 
rugăciunea tuturor celor care-l cunosc şi-l preţuiesc. 

E îmbucurător că solidaritatea în rugăciune s-a făcut din plin 
simțită, ştiut sau neştiut, încă de la începutul recentelor sale suferințe. 
Bătrînii au o rînduială a rugăciunii continue, formată din vremea puşcăriei: 
un fel de ștafetă din 10-15 oameni care se roagă după un orar prestabilit, 
astfel încît flacăra rugăciunii nu se stinge nici o clipă. Pe acest sistem şi 
cu implicarea multor fii duhovniceşti mai tineri, sub binecuvîntarea Î. P. 
$. Nathaniel, cei din America au constituit un «Grup de rugăciune pentru 
Părintele Gheorghe Calciu», chemînd să li se alăture cît mai mulți români 
ortodocşi din întreaga lume. Pentru coordonare s-a recurs la metoda foarte 
lesnicioasă de comunicare electronică (http://groups.yahoo.com/group/ 
rugaciuneptprealeiu/), prin care oricine se poate înscrie în acest «lanț» 
mistic, cea mai potrivită rugăciune fiind, în contextul dat, ACATISTUL 
MAICII DOMNULUI PANTANASSA, VINDECĂTOAREA DE CANCER 
(http://saraca.Iplan.net/acatiste/acatistul pantanassa.htm), 

Să nu pregetăm a-i ura părintelui LA MULȚI ANI! şi a ne ruga — 
«coordonat» sau nu — pentru sănătatea şi ocrotirea sa în tot locul și în tot 
ceasul. E mult-puţinul pe care-l putem face fiecare pentru cel mai mare 
disident în sutană din anii comunismului și pentru cea mai trează conştiinţă 
ortodoxă a diasporei româneşti de azi. (W A. M) 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar: Paul S.R.L 


Claudio MUTTI (corespondent Italia) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536