Paul Goma — Jurnal-2000-2001

Paul Goma 


J UR N A L 


2000-2001 


PAUL GOMA 


JURNAL 2000-2001 3 


IANUARIE 


Sâmbătă 1 ianuarie 2000 


Ieri - mai an”... - am rezistat până pe la 11, când m-am culcat. 
Numai că la 12 fără un sfert a dat telefon Filip, să ne ureze la mulți ani. 
M-am trezit cât să văd splendidul spectacol al Turnului Eiffel, decolînd 
ca o Arianne - şi m-am prăbuşit în aces an, pe la ora 1... 

După cum se observă, am petrecut puternic. Ba chiar ne-am făcut 
de cap, ca s-o citez pe Frăsâna de la Cotidianul. 


Duminică 2 ianuarie 2000 


M-am obişnuit mai repede decât credeam cu scrierea anului 2000. 
Fiindcă scrii o cifră - a doua e şi a treia ; şi a patra... Ca 1999, nu i-ar 
fi de deochi !(...) 

Luni 3 ianuarie 2000 


Zi posomorită pentru cei obligaţi să se ducă iar - pentru prima 
oară în acest an - la lucru. Ca şi pentru soţii lor (săracii de ei!). 

Urmăresc mersul carto-meteorologic. Reprezentat în albastru, 
frigul (din ce în ce mai albastru), după ce a umplut (acesta fiind 
termenul) Peninsula Balcanică, cu excepţia Peloponezului, a trecut 
noul pod de la Istanbul în Asia. A făcut şi acolo o pungă, durează de 
vreo trei zile. În acest timp se dezalbăstreşte litoralul vestic al Mării 
Negre : Constanţa, Laguna... 

Mă tem că am să refac planurile Campusului. Ca să fie cât mai 
puţin de excavat, pe de o parte ; pe de alta, de înălţat în larg o barieră 
de circa 7 metri - dar care să nu închidă orizontul - prevăzută cu porți. 


Marţi 4 ianuarie 2000 


Azi i-am scris lui Dan Petrescu - trimit mâine : 
Paris 5 ianuarie 2000 
Domnule Dan Petrescu, 


În 18 decembrie 1999 Luiza Năvodaru mi-a telefonat de la Bucureşti, 
anunţîndu-mă că... fusese anunţată de “cineva de la Nemira, care nu şi-a spus nume- 
le” : a apărut volumul Scrisuri. Cineva-ul de la Nemira a apucat să-i spună că luni, 
20, urma să aibă loc lansarea... 

Fireşte, m-am bucurat foarte ; mi-am zis că, la urma urmelor, n-are decât să 
mi-o lanseze Pruteanu, ca avînd vechime-n câmpu-muncii : mai rea, mai bună tot n- 
o face - bine că a apărut! 

Cum Luiza Năvodaru era foarte bolnavă (dealtfel s-a şi internat în spital ime- 
diat după anunţ - acolo se află şi în momentul de faţă), nu am avut pe cine ruga să 
mă... reprezinte. Totuşi, o prietenă a D-nei Bianu (cea care a recuperat exemplarele 
de autor) a fost la locul şi ora “lansării”. În fine... 

Taman în momentul cu pricina, aici, la Paris, mi-a telefonat D-na Florica 
Dimitrescu, anunţîndu-mă că are un exemplar din carte, “trimis de Dan Petrescu”. 


4 PAUL GOMA 


Am alergat, am ajuns, am învins (i-am mulţumit), m-am întors... Eram însă intrigat: 
Dan Petrescu scrisese pe un sfert de coală, pentru uzul D-nei Dimitrescu, adresa mea 
şi telefonul - dar mie nici măcar o propoziţiune ! În metro, răsfoind volumul meu, am 
dezlegat enigma : Dan Petrescu mă interpela, nu pe cale bucală, ci pe imprimală. Şi 
nu de la acelaşi nivel - fie parter, fie etajul 5 (sic), ci din subsol(uri). 

Volumul arată mare, gras. 

Luca Piţu, cu care am vorbit la telefon alaltăieri îmi comunica : îi transmiseseţi 
un mesaj amicului Dvs. comun de la Sevilla - în legătură cu Scrisuri - dar nevolnicul 
de autor nu era contactat decât prin intermediari. 

Atunci m-am gândit: de ce oare nu mi-aţi scris un bilet în unul din subsoluri? 
Că, vorba ceea : tot prinseseţi gust de dialog (cu mine - dar eu nu eram înştiinţat)? 

Ei, de ce ! De-aia ! 

Asta este. Astfel stînd treburile, eu, biet autor, am făcut ce ar fi făcut orice autor 
ne-pedepsit de editor : v-am scris. 

Ajungînd a vă cunoaşte, nu aştept să răspundeţi. 

Vă doresc - n-o să credeţi ! - numai bine. 

Paul Goma 


Joi 6 ianuarie 2000 


Ieri am făcut o scurtă ieşire până la Palatul Justiţiei (eternul 
proces al Bisericii), apoi acasă. La noi :Mircea Stănescu şi soţia, Flori. 

Un “detaliu” : oraşul Groznîi era, înainte de primul război din 
Cecenia, o aşezare în care colonizatorii (fireşte : ne-ceceni, predomi- 
nant ruşi) primeau o mulţime de avantaje întru stabilire : preţuri mici 
de construcţie, prime de instalare, de... depărtare (de Moscova), etc... 
Astfel a devenit “capitala” Ceceniei o aşezare în care peste 80% din 
populaţie era rusească, recent stabilită. Or care a fost reacția grozneni- 
lor în acest al doilea război : cecenii, de frica ruşilor, dar şi avînd unde 
să se refugieze (în satele şi în târgurile din munţi) au părăsit capitala - 
după mărturia unui fotograf de la Paris-Match, blocat acolo câteva 
săptămâni. Dar cine sunt nefericiţii care nu pot ieşi din pivnițe, care 
mor de foame, de frig, de... alungare (tuberculoşii sunt somaţi să-şi 
caute alte “acoperişuri”, ca să nu-i contamineze pe ceilalţi), de schije 
de bombe, de... napalm ? Ei bine, aceştia, în majoritate, sunt ruşi (am 
văzut totuşi câteva femei cu fizionomie caucaziană - desigur soții ale 
unor ruşi). Să nu cunoască acest “amănunt” bravii ghinirali - ruşi - care 
conduc marile bătălii din Cecenia ? Cei care bombardează de săptă- 
mâni, de luni, ruseşte, Groznii-ul şi împrejurimile ? Ei, ba nu ! Dar ei 
nu sunt în stare să facă altfel, altceva. Astă noapte a avut lor o încăiera- 
re cruntă, de pe urma căreia ruşii au pierdut câteva tancuri grele şi - 
după informaţiile cecenilor - în jur de 60 oameni. In acelaşi timp am 
văzut un convoi de camioane cu prelată îndreptîndu-se spre Groznîi ; 
prelata unuia fiind ridicată la spate, s-au văzut soldăţei ruşi, adunaţi 
grămăjoară (ca să se încălzească ?), tinerei, sperieței... - şi a fost prima 
imagine care mi s-a... arătat - a cărnii de tun. 

Înapoi la componența etnică a Groznii-ului : Parcă am mai auzit 
despre aşa ceva : Ruşii, fie încă în “câmpul muncii”, fie la pensie, îşi 
făceau case, apartamente, se stabileau “cu traiul”, cum zic basarabeţii, 
în “republici” mai clemente din punct de vedere climatic, alimentar... 

Exact, dar exact aşa se petrecuse şi cu Basarabia ! Băştinaşii nu 
aveau voie la buletin de Chişinău, în timp ce ne-moldovenii erau încu- 
rajaţi, ajutaţi să se aşeze cu sutele de mii. 


JURNAL 2000-2001 5 
Sâmbătă 8 ianuarie 2000 


Nu e bine ce se întâmplă cu Lulu. 

Ruşii au încetat operaţiile în Cecenia. Cică - apud kakaghebistul 
Putin (pronunţat : Puchin): 

- “Fiindcă încep sărbătorile ortodoxe, iar noi sântem ortodocşi” ”- 
şi-a făcut cruce cam ca Petre Roman, acum zece ani - “dar şi 
Ramadanul musulmanilor...” 

Amănunt : Ramadanul cu pricina se termină, nu începe. Apoi : 
ieri o mulțime de ghinirali de-ai lor au fost daţi jos şi înlocuiţi cu 
adjuncţii lor... Al doilea pretext : 

-“ Fiindcă teroriştii ar fi în stare să folosească bombe cu substanţe 
toxice, care ar distruge natura...” 

Te topeşti de admiraţie - şi de liubire - constatînd grija rusului 
pentru... natura ceea ! 

Ce-or să mai facă - tot un căcat : Ruşii n-au să câştige nici acest 
război ; Cecenii rămân câţi or mai fi rămas, dar cu o ţară complet 
distrusă. Parcă-i văd pe ruşi cerînd de la Comunitatea Europeană 
ajutoare “pentru reconstruirea oraşului Groznîi”! Ce, n-ar fi în stare ? 
Şi ce : n-ar fi în stare boii de occidentali să dea bani ruşilor - ei să... 
administreze ruinurile Ceceniei ? 


Duminică 9 ianuarie 2000 


Imi dă târcoale gripa - contra căreia m-am vaccinat astă-toamnă. 
Ana a fost atinsă, nici acum nu a scăpat de ea. 
aia A e E e Ra LL] . v . 
Ruşii ăştia ! Cică, gata cu “pauza , acum hai iar la război ! 


Sâmbătă 15 ianuarie 2000 


Ieri am primit Convorbiri literare, decembrie 99. Surpriză : C. M. 
Spiridon “permite” (mă-nţelegi) să se publice în revista sa un text 
despre mine ! Este întâia - mă tem că şi ultima...- cronică la o carte de- 
a mea - şi slavă Domnului, am publicat vreo douăşcinci... Este sem- 
nată : Ionel Saviţescu ; intitulată : “Jurnalul unui iconoclast”... 

Ei, aici e buba. Chiar dacă nu ai ţine seamă de titlu. Bine-bine, 
iconoclast-iconoclast, dar să ştim şi noi ale cui icoane sparge Klan-ul în 
chestie ? Inţelegi, nu doar că Redactorul şef a suprimat cam jumătate 
din cronică, dar ai putea arăta locul tăieturilor. Aşa că titlul rămâne fără 
acoperire : au fost eliminate toate referirile, toate citatele care i-ar fi 
putut... “bălăcări” pe iconizaţii breslaşi X, Y, Z (Manolescu, Buzura, 
Blandiana, Eugen Simion, Monica Lovinescu - chiar şi Bulici, de care 
atârnă ombilicacalic Spiridon), drept care breslimea în întregul ei, ca 
să spune aşa : breslitatea rămâne... nespartă... 

La o adică Spiridon ar putea pretinde din parte-mi “probe” (că a 
tăiat puternic din cronica lui Saviţescu). Iar eu, fireşte, nu le-aş putea 
produce. Dar aş vrea să o fac ? Evident, nu. Ca să fiu brutal (nu este 
pentru prima oară) : îmi pasă mie de judecata lui Spiridon cât negru 
sub unghie ! Dar consemnez, aici, ca să afle Ionel Saviţescu (atunci 
când va face sacrificiul de a cumpăra şi acest volum al Jurnal-ului) că 


6 PAUL GOMA 


eu ştiu cam-cum arăta cronica lui, întreagă şi ştiu cam-cum şi cam-pe- 
unde a fost “toaletată” de redactoratul-şef, ca să fie împăcată şi capra 
şi varza literaturii române cotidiene -şi tot spiridonul să prospere. 

Aseară - noutate ! - m-am uitat la emisiunea lui Pivot Bouillon de 
culture. Am făcut acest sacrificiu - ei, da : pe. lângă că începe foarte 
târziu, aproape de miezul nopţii (dacă până şi Francezii au intrat în 
Europa.. .), această emisiune de multă vreme a devenit un ghiveci - une 
ratatouille, ca să mă fasolesc şi eu, doar şi eu am domiciliul în Franţa, 
nu doar Nedelcovici ! - ilizibilă (în fine, s-a înțeles : neprivibilă). 
Reiau: m-am hotărît la acest sacrificiu (de mine), numai şi numai 
pentru că era anunțat Michel Polac cu al său “Jurnal intim”. 

Şi iarăşi mă laud : Pivot a fost aşa cum îl ştiam - iar vârsta nu a 
aranjat deloc lucrurile : făcînd “legături” aiurea, abuzive, (între oa- 
meni, între cărţi, între evenimente), punînd întrebări cretine, cu ochiul 
mereu în laturi, la galerie (doar pentru galerie face el emisiunea, nu 
pentru bietul autor aşezat pe scaunul electric), punînd întrebări atât de 
fals-naive, încât sfârşesc prin a convinge : Pivot este un naiv, un 
inocent într-ale literaturii, chiar dacă trece drept un bun... ortograf (sau 
poate tocmai de aceea : ortografia se învaţă - pe când literatura se face). 

Aşadar, Polac. Acest individ detestat de cvasitotalitatea 
populației france - mai ales de către “le peuple de gauche”, fiindcă a 
criticat stânga, nu “de la stânga”, ci din stânga - mie mi-a fost simpa- 
tic. Dintr-un motiv egoist, recunosc : fiindcă mie şi alor mei (mi- Ja fost 
benefic. Oricare alt animator de televiziune (unde mai pui că emisiu- 
nea lui Droit de réponse era cea mai așteptată, mai privită, mai urmă- 
rită, mai comentată, nu doar în Franţa, dar şi în Germania, în Italia, în 
Spania - ce să mai spun de Québec - poate fiindcă era cea mai detes- 
tată la începutul anilor 80) şi-ar fi văzut de proiectul inițial [(construit, 
repet, în jurul a două cărţi : (C’est) Mon affaire a lui Virgil Tănase şi 
Chassé croisé, a mea - cu participarea securistului Haiducu (pe scurt: 
“L’ Affaire Tanase-Goma'”)]. Or eu, constatînd că trezisem interesul 
prin cărțile mele băgate de gât cu o insistenţă pe care nu mi-o recu- 
noşteam (iar de atunci n-am mai reîntâlnit-o - păcat), am bătut fierul 
până când a căpătat o altă formă: dintr-o emisiune despre... cărţile a 
doi scriitori români, a devenit o emisiune despre o chestiunea arzătoa- 
re la ordinea zilei : terorismul comunist acționînd în Occident asupra 
“martorilor”. Am izbutit - în ciuda lui Tănase, care se simţea ameninţat 
de «prezenţa unor nescriitori pe platou, unde urmau să se dezbată două 
cărţi : a mea şi a ta...», după cum vocaliză Ţonţu, făcînd apel la 
“solidaritatea” mea (ca, mai apoi, Tudoran...) şi în ciuda scepticis- 
mului Monicilor. 

Aceştia, în primul rând, îl detestau pe Polac - «fiindcă atacă 
statul francez, de la stânga», iar eu observam : «atacă statul francez 
intruchipat de Mitterrand, din stânga» (Polac, cel care plânsese de 
emoție la ceremonia de intronizare de la Panthéon, în doar trei săptă- 
mâni devenise cel mai feroce anti-socialist şi antimitterrandist) ; în al 
doilea : nu puteau crede că un “stângist” ca Polac are să-i invite pe ei, 
“de dreapta, filoamericani”, la o dezbatere atât de mediatizată ca cea 
din Droit de réponse ; în al treilea : nu credeau că eu aş putea, nu doar 
să-l determin pe “stângist” să accepte pe platou “des reac(tionnaires)”, 


JURNAL 2000-2001 7 


dar să-l împing până la a schimba complet configuraţia emisiunii. Evi- 
dent, după ce totul s-a terminat - cu mare succes, iar ei au început a fi 
solicitaţi de jurnaliştii francezi (care atunci îi descoperiseră), cu totul 
altfel au privit, evaluat relaţiile bilaterale (dintre noi : monicii şi 
gomii): pe picior de egalitate. E-he, Grigurcu mai are, mai are, nu doar 
de citit, ci de acceptat ceea ce citeşte - în legătură cu “ingratitudinea” 
mea faţă de monici... 

Trebuie să spun că, şi în asta, trebuie căutată găina. Cronologic : 
întâi am fost contactat de Catherine Sinet, asistenta lui Polac. M-am 
dus la redacția lor, aflată alături de noi, lângă Parcul Buttes Chaumont. 
Am vorbit ce am vorbit, am observat că terenul nedesţelenit (ca infor- 
matie - despre Estul Europei în general, despre România în special) era 
favorabil însămânţării... l-am promis alte cărţi “în vederea documen- 
tării”... Aflînd că locuim la doi paşi, a venit la noi ; a intrat pe mâna 
Anei - vreau să spun : cele două femei s-au înţeles de la prima ochire. 
Spre gelozia mea, am trecut pe un plan secund, însă Ana a pregătit 
terenul psihologic : povestind, dar şi intrînd în vorbă cu la concièrge, 
în legătură cu bomba primită prin poştă de mine, cu tentativele de 
răpire, de otrăvire ale lui Filip... Cu certitudine fibra maternalică a 
jurnalistei a prins a vibra, receptînd tot ce venea “din Est” : astfel i-am 
putut prezenta şi impune pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca, pe 
bulgari, pe unguri, pe cehi, pe Maspero... 

Cu Polac m-am întâlnit doar de trei ori : o dată la ei, la redacţie, 
de două ori ne-a invitat să dejunăm. Cu aceste ocazii am înţeles că 
«fiorosul Polac» era, în realitate, un sentimental, delicat (să te ferească 
Dumnezeu de brutalitatea delicatului !) şi mai cu seamă receptiv - chiar 
la informaţiile, ideile contrare convingerilor sale, de foarte stânga ; că 
ceea ce aflase, întâi prin Catherine Sinet, apoi direct de la Ana şi de la 
mine despre viitorii participanţi la dezbatere şi despre... specificitatea 
noastră îl convinsese de adevărul nostru, al victimelor comunismului 
instituţionalizat. În legătură cu Tănase : de mai multe ori m-a întrebat 
despre el - i-am răspuns că am fost foarte buni prieteni, dar că acum nu 
mai sântem - atât de foarte-buni... Polac avea deja ideea lui despre 
“Virjil”- şi încă una foarte proastă : dacă admisese că noi, cei din Est 
spunem adevărul atunci când când ne plângeam de terorismul comu- 
nist din ţările noastre (prelungit şi în Occident), nu acceptase în ruptul 
capul colaborarea unei victime a comunismului cu poliția - fie ea şi 
franceză (ca Tănase). În asta eram în perfect acord, însă eu nu am 
formulat niciodată “starea”, decât declarînd, scurt, pi conta me, că nu 
vreau să am de a face cu nici un fel de poliţie... 

Mă întorc la emisiunea de aseară, purtînd titlul cretin : “Jurnaux 
intimes et secrets des boîtes noires”. Pe mine mă interesa numai 
chestiunea jurnalulului - prin Polac. 

ŞI, vai, ce dreptate am avut (n-aş mai fi avut !). Pivot : lamen- 
tabil; Grainville : pe lângă că e scriitor prost şi fiinţă juncânină, mai era 
şi beat (iar individul nu ştie să-şi poarte beţia), în rest, câţiva anima- 
tori de televiziune cărora negrii le scriseseră ceva cărţi, iar ei încerca- 
seră să le citească şi, culmea : să şi ţină minte ce stătea scris (ei 
alcătuiesc bulionul culturii pivoteşti). Singurul rezonabil (şi recon- 
fortant) : un “tânăr”: Emmanuel Carrere. 


8 PAUL GOMA 


Duminică 16 ianuarie 2000 


Prima oară când greşesc anul : 1999 în loc de 2000 - noroc că 
ordinatorul şterge fără urme...(...) 

Mă întorc la Polac. Surpriza (din această pricină am tot amânat 
intrarea în subiect - iată, am trecut în altă zi, iar eu tot nu am început a 
spune ce era de spus) : literele contemporane franţuzeşti se află (de astă 
dată) în preistorie, faţă de cele româneşti - în materie de jurnal (intim- 
publicat). 

Da, domnule ! Ascultîndu-l pe acest Pivot, pe ceilalți atacîndu-l, 
m-am trezit...-impropriu spus, fiindcă eu nu am fost prezent la pro- 
pria-mi execuţie din 1997, de la Bucureşti, din pricină de Jurnal...- am 
crezut, am fost sigur că mă aflu pe platou, la Pivot cum (nu) mă afla- 
sem pe platou la Manolescu... Adevărat : Pivot nu gâfâia de indi- 
gnare, de ciudă şi de neputinţă, ca Manolescu, în urmă cu trei ani şi la 
distanță de 2 000 kilometri, fiindcă el nu se afla în cauză, nu fuse- 
se încondeiat de diaristul aflat acum la îndemână...; însă ca şi 
Manolescu (în emisiunea PROTV, cu Dan Petrescu, Zaciu, Tudoran), 
Pivot era... uluit, nedumerit, contrariat, indignat (în felul său, bonom 
şi absent) față cu sacrilegiul, crima diaristului ! Cât despre intervenţiile 
vocale - mai corect: bucale ale lui Grainville : leit cele scriptizate de 
alexştefăneştii de tustrele sexele (iar cu sergentul : zece)! Unde mai pui 
că geanta nu se desminte : nici franţujii (au şi ei ardelenii lor) 
nu-prea... citiseră cartea discutată, nu-prea erau “în temă” - altfel 
combăteau cu vitejie Jurnal-ul bietului Polac... 

Putem pentru ca să spunem că noi, cei de expresie română i-am 
devansat pe franţuji cu trei ani... 

“Reperele” dezbătătorilor erau : fraţii Goncourt, Gide, carevasă- 
zică deja-clas(iciz)aţii. lar mirările lor (indignarisite - deci proaste) 
vizînd şi “termenul de siguranţă” - între 10 şi 100 ani... - îmi sunau 
cunoscut... 

Luni 17 ianuarie 2000 


Au fost ieri Şişmanienii. Le-am dat Scrisuri cu dedicație (ce 
plăcere, ce jubilaţie - ce extaz ! - să dai cărți cu dedicație). Mi-au 
împrumutat numărul 11 din Vatra (mai ieri primisem 10 şi-l credeam 
ultimul...). În acesta are Dana o intervenție. 

Şi Grigurcu... Care, de vreo trei luni (măsurate cu acele reviste 
care îmi parvin) nu mă mai slăbeşte cu reproşurile, ba chiar acuzele - 
că exagerez fapte mărunte, că rememorez lucruri petrecute demult, că 
sânt fanatic când polemizez...- altfel, el mă iubeşte, vorba lui Kiropol. 
Dar Doamne-fereşte să spună care sunt acele “fapte mărunte” - de-o 
pildă ce a scris el cale de multe (şi nu le voi fi citit pe toate) texte 
împotriva lui Caraion, apoi, pe măsură ce trecea timpul, nu atât de atac 
cinstit, dar de bătaie de apă în piuă, fără a admite nici de frică eroarea 
în care se bălăcărea, din fidelitate oarbă faţă de Monica Lovinescu. 

Am primit şi eu nr. 11 din Vatra. Nu, nu e (mult) diferit de cel dat 
cu împrumut de Şişmanieni... Am primit şi scrisoarea mult-aşteptată 
de la Radu Mareş. Printre altele : Tudoran ar fi bolnav, Iorgulescu ar fi 
fost dat afară (aşa scrie el) de la Europa liberă, Patapievici victimă a 


JURNAL 2000-2001 9 


evreilor, Karnouch (jur că nu cunosc grafia exactă a numelui său) băiat 
bun - şi altele şi altele. Oricum: primele dischete - trimise în 11 noiem- 
brie de mine au ajuns abia în 28 decembrie : plicul sfâşiat, relipit, doar 
trei dischete în el, din care două inutilizabile... Nu înţeleg ce s-a petre- 
cut - nici nu-mi bat capul să aflu. 

Liberation de azi dedică ultima pagină lui Polac. Semnează Luc 
Le Vaillant. Aflu câteva amănunte biografice, înainte doar deduse : 
tatăl său era evreu din marea burghezie pariziană din XVI-e arrondiss- 
ment, şi petainist... (ceea ce nu l-a scutit de lagăr şi de lichidare) - de 
aici să i se fi tras fiului anarfismul ? L.L. Vaillant prinde situaţiunea, 
citîndu-l pe diarist : 

- “Assister à son enterrement et entendre les commentaires”; 

> 

- “Connaître de son vivant, un succes posthume”. 

La astea eu nu mă gândisem. Ceea ce nu mă împiedecă (după ce 
am cunoscut şi acelaşi... comentariu) să susțin că noi, Românii 
(modest, precizez : prin mine...) i-am devansat pe francezi în materie 
de jurnale intimo-contemporane... E drept, nu am ştire de ce se petre- 
ce în celelalte ţări din Est, avînd acelaşi nefericit destin ca România : 
Rusia, Polonia, Cehia, Ungaria, Bulgaria... 

A, da : el (Polac) voia să se bată-n jurnale... cu Jules Renard, să 
se măsoare cu Les Cahiers de Valery... Ei, da : Polac avea la cine să 
se gândească (ca înaintaşi) - dar eu ? Ei bine, eu nu mă gândeam că mă 
înfrunt, măsor, bat-în... confesiuni cu vreun antecesor de expresie 
română. Nici chiar cu Țepeneag (pe când scriam şi la jurnal, dacă 
bănuiam că şi el - şi Ierunca şi Monica - ţin jurnal, nu mă preocupa 
această... concurenţă). 

Singurul “gen” în care nu poate exista competiţie : jurnalul. Ce fel 
de concurenţă ? 

Şi nici plagiat... Ce să plagiezi : viaţa altuia ? 


Marţi 18 ianuarie 2000 


Vis (încrucişat) : îi spun, cu totul confidenţial, lui Henri 
Esmenard, directorul editurii Albin Michel : 

«Nici nu-ţi imaginezi câte ne leagă - însă cu un decalaj de trei 
ani...» 

...Si dă-i, si luptă-i, neicusorule, cu “paralela” - cea decalată cu 
trei ani - în urechea lui Esmenard, cel care, ca tot franţuzul, tocmai îşi 
publicase... Jurnal-ul/ şi stârnise scandalul... 

Vorba de veacuri a ţăranului pe la român : 

«Vise de noapte, taică...» A 

Ce adevăr de nezdruncinat ! In visele-de-zi nu se visează aşa 
ceva... 

În ultimul număr din Vatra (11/99), în al său editorial, Cistelecan 
“se cam leagă” de Manolescu. Iar L.I. Stoiciu îl “cam” atacă frontal. 
Primul pentru abandon de nevastă (literatura), al doilea pentru neasis- 
tenţă a persoanelor aflate în pericol : bieţii literatorioţi rămaşi orfano- 
văduvi după dispariţia Logodnicului şi totodată Tatăl... 

Răutăcios, remarc pentru a mia oară că celor care calcă pe de 
lături confrații le reproşează, eventual, fapte («n-ai făcut aia, aia, 


10 PAUL GOMA 


aia...»), însă nu şi “felul” în care nu făptuiseră faptele ; adică : incon- 
secvenţa, contradicţia (nemărturisită), zigzagarea printre adevăruri - cu 
un cuvânt : imoralitatea. Manolescu nu este doar un oarecare foarte- 
bun-critic-literar - aşa cum îl tratează românii, fie ei literatori, fie citi- 
tori, fie mai ales profesori; Manolescu a modelat, nu doar gustul, ci şi 
modul de a-şi forma acel gust, la urma urmei: viaţa culturalistă a cel 
puţin două generaţii de iubitori de literatură. Or criticii lui se opresc 
(din critică) la gardul... ogrăzii criticii literare. Şi nu se mai urnesc 
de- acolo, rămân bătuţi în cuie. În ochii lor Manolescu se face vinovat 
“doar” pentru că nu mai practică critica literară ; “doar”pentru că nu a 
deschis gura în Parlament şi în Senat întru apărarea culturii şi a litera- 
turii în suferinţă. Dar nimeni nu a spus-scris ce a făcut - rău Manolescu 
în acest deceniu ; nimeni nu s-a atins de (i)morala structurală, progra- 
mală, a Manolescului cu acelaşi nume. Abuzez, când încerc să “deco- 
dific” unul din poemele lui Muşina tipărite în acelaşi număr, unde 
“Manolides” este pus în relaţie (de la cauză la efect - şi viceversa, 
vorba cuiva, analiza mea) cu “magul egiptean I-vash-kho-thep”. Habar 
n-am dacă există o “cheie” însă dacă asta e, fac eu legătura 
Manolescu-lvaşcu (lipseşte : -Ivasiuc). lubiţii mei compatrioți sunt - 
orice-am crede - pure produse ale socialului (în societate..., ca să pleo- 
nastizăm) şi îi judecă pe confraţi (contemporani - recidivez) după 
Balanța Grigurcu : adică îşi manifestă mirarea-critica numai după ce 
acela i-a făcut lui o măgărie. Ca în povestea cu Breban : atâta vreme 
cât Breban ataca doar pe alţii, Grişa nu numai că tăcea mâlc faţă cu 
produsele publicistice ale şefului, dar sărea în apărarea lui, lovind în... 
loviţii Brebanului ; abia când Breban l-a dat pe el afară de la 
Contemporanul i s-a sculatără fibra-i cea justiţiară. 

Fiindcă ei trăiesc în devălmăşie. lar acolo preceptele morale 
elementare nu au căutare. Acolo “nu se face”, vorba lui Mircea Martin 
- să spui tare că X e mincinos, Y hoţ, Z trădător... Fiindcă noi, dacă nu 
sântem solidari în bine, sântem foarte-solidari în ne-bine - în rău. 
Astfel, eu mă aflam în culpă, atunci când “pretindeam” de la Tudoran 
ca el să se rostească sincer despre Manolescu, despre Paler, despre 
Caraion. Dorin, băiat normal-balcanal, nu astfel judecă : el rămâne 
prieten cu interesul, nu cu principiul. Il menajează - ba chiar îl apără - 
pe Manolescu, fiindcă este prietenul său (şi nu pentru că adevărul ar fi 
de partea prietenului său Manolescu), iar prietenul la nevoie se 
cunoaşte, adică rămâne prieten cu prietenul, nu cu adevărul ; şi nu se 
pronunţă în legătură cu Ion Caraion - din două motive : poetul e mort 
şi nu-i mai face nici cald nici rece “pronunţarea” tudoranescă; apoi el, 
băiat deştept, merge numai cu învingătorii (Manolescu, Monica 
Lovinescu, Liiceanu), nu cu învinşii - unde mai pui că unii dintre aceia 
sunt “contestati” - ca Goma, alţii cam morți, vorba Ardeleanului : 
Caraion. 

Am primit scrisori de la Mihai Enoiu, de la Răducă, de la Elvira 
Iliescu (a cumpărat un volum de Scrisuri) şi de la Laszlo. 

Laszlo polemizează cu Borbély. Acest Borbely, : nu este doar un 
înfumurat, ci şi un vițel. l-am citit producţia din Apostrof - Marta 
Petreu nu va fi cunoscut textul, altfel nu înţeleg de ce-i va fi dat 
drumul unei cretinării de zile mari ! Sau va fi cedat şi ea - n-are să 


JURNAL 2000-2001 11 


creadă : resentimentului ! Şi eu, care aveam oarecari strângeri de inimă 
din pricina înţepăturilor la adresa tovarăşului just-eseist, etern-activis- 
tului Borbély, cât şi la a poetei creierale. 


Miercuri 19 ianuarie 2000 


Am scris şi depus la cutie scrisori pentru Elvira Iliescu, Mihai 
Enoiu, Laszlo. 

Auziţi !, vorba lui Iosif cel Sava. Am realizat că sunt sărac, nu 
direct, nu scriind (şi de câte ori) că sunt sărac - ci... abia atunci când 
am citit, în cronica lui Ionel Saviţescu, un citat din mine însumi, 
plângîndu-mă de sărăcie ! 

Cum se explică ? Se va fi explicînd într-un fel, doar n-o să rămână 
toată viaţa aşa, neexplicat(ă). Deşi, dacă rămâne aşa, făr-de răspuns... 

Titlul portretului zugrăvit lui Polac în Libé: «L'éternel mariri - 
simpatică găselniţă, marri însemnînd : scârbit, şucărit, cătrănit, năcăjât 
- mai în stilul Camilului : obidit (deşi acesta este rezultatul acţiunii de 
obidire), or marri este... cauză, nu efect. 


Joi 20 ianuarie 2000 


Ieri umblase un zvon că s-ar duce tratative la Moscova între cece- 
ni şi ruşi. N-a fost confirmat. 

Tot în Vatra : Grigurcu mă scutură mereu de mânecă. Fiindcă iar 
s-a manifestat, îl ajut şi eu întru... manifestaţiune. In voletul 6 al 
interviului luat de Victor Ştir, Grişa-al nostru cel naţionale - după ce, 
potrivit firii şi obiceiului îşi împănează discursul cu citate şi cu nume 
(intrînd în concurenţă feroce cu Paler), la întrebarea : “Ce se ascunde 
sub declaratul apolitism” - răspunde : 

“...în activitatea critică, în orice activitate publică (...) neutrali- 
tatea nu e cu putinţă. Şi cu atât mai puţin în momentul de faţă, atît de 
agitat, de neclar, atît de decepţionant”. 

Nimic de zis. Mai departe : 

“Chiar dacă nu te angajezi într-o acţiune purificatoare nemijlo- 
cită, chiar dacă nu intri într-o formă instituţională a opoziţie, «la rău» 
(partid, organizaţie, etc...), nu te poţi sustrage unei atitudini, nu te poţi 
situa într-un «unghi mort». Într-un fel sau altul”, continuă Grigurcu, 
“trebuie să te aşezi pe eşichierul vieţii cetăţeneşti, trebuie să adopţi o 
poziţie faţă de chestiunile principale ce se pun în faţa acesteia”. 

Intru totul de acord, de mirare fiind că cheltuieşte atâta salivă de 
cerneală pentru adevăruri la mintea cocoşului - dar poate că Grigurcu 
va fi ştiind: Românul nu ascultă ce spui, nu aude, nu reţine... - de aici 
revenirile, repetările... Ce mai spune Grigurcu ? lată ce : 

“Pînă şi tăcerea îşi are conotaţiile ei, nuanțele ei, precum culoarea 
neagră în ale cărei numeroase nuanţe chinezii sunt experţi” (aici îi arde 
un citat de care sunt atât de amatori Românii culturalofili : ei nu au nici 
timp, nici chef, nici noroc să citească volume - decât citate ; bagajul lor 
cultural este asemănător celui căpătat în puşcărie, “la oral”, tot atât de 
fragil, de inautentic - nota mea). 

“Vreţi să mă contraziceţi ?”, colocvializează el, pentru a-şi lua 


12 PAUL GOMA 


inima-n dinţi, ca să spună ce îl roade pe el, de patruzeci de ani...“ Vrei 
să-mi amintiţi exemple precum Radu Petrescu, Leonid Dimov, Mircea 
Martin? Dar aceştia şi-au exprimat dezacordul cu regimul totalitar 
implicit, chiar în transparenţa scrisului lor estet, chiar în refuzul de-a 
colabora, nu doar deschis cu autorităţi opresive, ci şi cu colabo- 
raţioniştii...” - acum deschide o altă paranteză, dar nu ca să citeze din 
Dos Passos, ci ca să-i ardă o copituţă lui Doinaş - “atita timp cît cola- 
borează la Literatorul, inclusiv la ediţia pirat scoasă de Fănuş Neagu, 
sustrasă autorităţii legale care e Ministerul Culturii”. 

“Aşa-zişii «apolitici»”, continuă Grigurcu, neocolind ţinte facile : 
Eugen Simion, Sorescu, Păunescu... 

La urma urmei nu mă deranjează foarte scăpările, scăpătările, 
aproximările, chiar gafele - cu toţii sântem supuşi acestor păcate ne- 
capitale, când ne rezemăm doar pe memorie şi nu verificăm exactita- 
tea cutărei informaţii. Mă deranjează tentativa celui din faţă de a mă 
trage pe sfoară - prin amalgamare, prin introducere în demonstraţie a 
unor căluţi de lemn... 

Grigurcu vrea să ilustreze virtuțile (mai degrabă: lipsa de nevirtu- 
te) a “tăcerii” ; a “rezistenţei prin necolaborare” - şi dă trei nume. 

Aici încearcă să-l înşele pe cititor (fie acela redactor al Vetrel...): 
pune în aceeaşi oală un prozator, un poet şi un eseist universitarist. 
Dacă ni i-ar fi propus doar pe Dimov şi pe Mircea Martin, treacă- 
meargă : un poet nu poate fi tras la răspundere (morală) pentru că nu 
abordează contemporaneitatea noastră cea de toate zilele...; un uni- 
versitar deasemeni : morala lui este una socială : păstrarea relaţiilor cu 
colegii (profesori), cu studenţii - şi, desigur, cu cei care decid dacă el 
mai rămâne universitar ori ba... lar faptul că în cazul lui Mircea Martin 
“hotărîtorii” nu au hotărît alungarea lui de la o catedră ideologică ce 
poate semnifica decât că “dezacordul cu regimul totalitar”, “exprimat 
implicit, chiar în transparenţa scrisului (...) estet” - nu a deranjat nici 
cât o boabă de muştar totalitarul regim - Grigurcu ştie, ar trebui să ştie 
: un scriitor - fie acela chiar şi eseist, pe deasupra universitar - dacă nu 
protestează explicit împotriva totalitarismului, colaborează cu acel 
totalitarism : tăcerea (oricât de nuanţată...), a unui scriitor semnifică 
dezertare, înseamnă trădare - este colaborare cu inamicul (totalitar)... 

Grigurcu mai face o gafă - când, prea atent la exemplul pe care 
urma să-l producă în timpul doi (Doinaş), vorbeşte de “refuzul de-a 
colabora, nu doar deschis, cu autorităţi opresive, ci şi cu colabo- 
raţionişti... (subl. mele) - iar aici dă exemplul lui Radu Petrescu ! 

Or până şi Grigurcu ştie : Radu Petrescu - ca şi Olăreanu, Țopa, 
Alexandru George - au colaborat “culturalist, literatornic” cu Mircea 
Horia Simionescu, şef de cabinet al lui D. Popescu-Dumnezeu, deci cu 
un colaboraţionist înveterat ! 

In fine, Grigurcu se uită pe sine : îi săgeta, însuliţă, condamna pe 
colaboraționişti ca Eugen Simion, Fănuş Neagu, Sorescu, Păunescu, 
loan Alexandru - de la tribuna unui anume săptămânal (Contempo- 
ranul), al cărui redactor era el ; şi al cărui director nu era altul decât 
colaboraţionistul Breban! În care caz, ce rămâne din piruetele grigurce 
împănate cu citate, “podobite cu trimiteri la autori celebri ? 

Şi încă ceva : In acelaşi text, Grigurcu scrie de spre mine : 


JURNAL 2000-2001 13 


“cota sa literară [a lui P.G. - n.m.] urmînd a-i creşte (...) cînd 
păinjenişul nemulțumirilor personale (subl. m.) prezente, iscat de dia- 
tribele sale (...) va fi sfâşiat...” 

Dacă am rămâne în curtea şcolii şi la vârsta ei, i-aş întoarce-o : 

«Tu vorbeşti ? Dar tu n-ai invocat o întâmplare - personală - cea 
cu Literatorul ?» 

Grigurcu scrie că Monicii nu sunt academicieni, fulminează 
împotriva lui D.R. Popescu, proaspăt cooptat, însă nu suflă un cuvânt 
despre academicianul Breban. Să nu fie macacademic Nicolae al H- 
lea? Doar s-a împăcat cu Simion, au năşit dimpreună lansări de carte - 
ale lui Paler, ale lui Pelin (sau Măgureanu ? - uite, nu mai ştiu), la ce 
bun toate aceste eforturi, compromisuri, linsuri, dacă nu pentru a deve- 
ni - în viaţă fiind - nemuritor şi rece ? Alături de Petru Dumitriu-Canal, 
idolul Martei Petreu şi al doilea, model al său («Ce carieră a făcut, ce 
carieră...», exclama el pe hârtie). 

Grişa...Până şi tu eşti om, orice-ar zice gurile rele ale lui Goma... 


Vineri 21 ianuarie 2000 


Mă chinuie de vreo săptămână o informaţie pe care am prins-o 
trunchiată (căzusem pe o emisiune TV despre războiul civil din 
Grecia), anume că partizanii şi comuniştii capturați (sau predaţi de 
bună voie autorităţilor) au fost deportaţi pe o insulă, unde li s-ar fi apli- 
cat “reeducarea” - explicaţia venind astfel : “victimele, pentru a nu mai 
fi torturate de gardieni, au început să-şi tortureze colegii...” 

Când anume s-a întâmplat asta ? Incepînd din a doua jumătate a 
anului 1949, după capitularea markosiştilor. Deci, concomitent cu 
Piteştiul. 

Deci, nu poate fi vorba de vreo influențare, inspirare, sugestie. Ce 
să semnifice asta ? Că aceleaşi cauze generează aceleaşi efecte ? 

In legătură cu Piteştiul, m-am exprimat - şi m-am ciocnit nu doar 
de legionari, dar şi de democrați ca Monicii - în sensul că am negat o 
oarecare inspiraţie rusească (ori chinezească, cum propuneau alţii...). 
Chiar dacă aparatul de represiune era după modelul NKVD ; chiar dacă 
era condus de ofiţeri de NKVD : Pantiuşa, Nicolski, Valter Roman, 
Holban (unul din pseudonimele bestiei care îşi mai zicea “Roger” şi pe 
care, în recenzia la o carte a lui Robrieux, îl numeam - după francezi : 
Olban, “corectînd” : Orban - pseudonimul “adevărat” : Holban, nume- 
le lui adevărat fiind unul evreiesc, ceva în genul : Buchalter), “realiza- 
rea” a fost rezultatul ieşirii la suprafaţă a bestialităţii comunităţii loca- 
le, la noi : carpato-dunărene. 

Această ipoteză primeşte o confirmare prin reeducarea de la 
Makronisos (o insulă aflată la 50 kilometri în linie dreaptă de Atena) 
simultan cu reeducarea de la Piteşti - şi fără nici o legătura cu ea. Doar 
faptul că guvernul îi considera pe acei deţinuţi “duşmani ai popo- 
rului”, nereeducabili altfel - decât prin extrema violenţă a strivirii per- 
sonalițăţii. 

[In ceea ce îi priveşte pe români, se pare că există precedente, atât 
în lagărele nemţeşti, unde fuseseră internaţi legionarii fugiţi după 
Rebeliune - Buchenwald, cât şi prin 1945-46, în lagăre din România 


14 PAUL GOMA 


(Caracal? Ghencea?)] 

Grecia, după al doilea război mondial nu a avut o soartă de invi- 
diat. Ea a figurat ca “simetrica” României în târgul de la Moscova, cel 
cu bileţelul cu procentele... Churchill a obținut-o de la Stalin, în 
schimbul României. Fireşte, Stalin i-a făcut lui Churchill o imensă 
favoare, ba chiar un cadou : în acel moment (februarie 1945) România 
era în totalitate ocupată de ruşi, iar ce intră în gura lupului nu mai iese 
nici după ce rosteşti formula magică : «Cacă, lupe, ce-ai mâncat!» ; cât 
despre Grecia, Stalin n-ar fi avut nevoie să mişte un deget (de ajutor) : 
toţi grecii combatanți, chiar de nu erau comunişti, erau antigermani 
(pentru că Nemţii îi ocupaseră şi îi umiliseră, înălțind drapelul cu 
zvastică pe Acropole), deci, prin forţa lucrurilor (logică de război) 
erau... filosovietici ! Bestia de Stalin s-a mulţumit cu ce avea deja, 
dîndu-i adversarului un gaj pentru viitor. Drept care Britanicii s-au 
înţeles cu Nemţii (ei, da !): primii să se retragă din Grecia, fără a fi 
hărţuiţi de ai doilea şi fără a înregistra pagube, prin Nord (Iugoslavia, 
Albania). Englezii au intrat astfel în Grecia - prin Sud - fără lupte, fără 
pierderi. [l intronizează pe regele George (al câtelea ?), iar noul guvern 
cere tuturor civililor să predea armele - aceia refuză şi astfel începe 
războiul civil. 

Bineînţeles că partidul comunist grec era puternic. Dar “comu- 
nişti” deveniseră, atât în ochii guvernanţilor, cât şi în ai lor, toți cei care 
nu acceptau să li se fure victoria asupra nemților - în fine : lupta, sacri- 
ficiile, morţii din anii ocupaţiei. 

Aşadar, între 1945 şi 1949 Grecii s-au întreucis - şi se pricep la 

aşa ceva. Cum “ajutorul militar sovietic” s-a dovedit a fi iluzie, o parte 
dintre markosişti s-a predat, altă parte s-a refugiat în Albania... Eu 
ştiam că în Bulgaria... In fine. 
A Fireşte, exilaţii greci - fie ei şi comunişti - erau nişte nefericiţi. 
Intrebarea este însă (ca şi în cazul chilienilor, argentinienilor) : aceşti 
nefericiţi exilați s-au purtat corect faţă de populaţia ţărilor în care 
găsiseră adăpost ? Nu. In toate ţările comuniste, refugiații greci au 
devenit auxiliari ai Aparatului Represiv Local (intenţionat am pus la 
singular : era unul singur ; cel sovietic). Şi chiar dacă nu intrau de-a 
dreptul în Securitate (tot denumire generică), lucrau pentru ea. 
Povestesc în Culoarea curcubeului (ediţia Familia, pag. 77) : cumnatul 
- grec markosist - unui semnatar al Scrisorii noastre din 1977, pic- 
tor şi colonel de Securitate l-a ameninţat că dacă nu-şi retrage 
semnătura, îl bate - l-a şi bătut, împreună cu “colegii” săi, tot greci şi 
tot securişti (însă probabil ne-pictori). Deasemeni Dimos Ravanis 
Rendis, cunoscut la restaurantul Casei Scriitorilor : după ce s-a întors 
în Grecia, din exilul românesc, a lucrat pentru Securitatea de la 
Bucureşti, avîndu-l ofiţer “traîtant” pe poetul cincisutist (actualmente 
extrem de mistic) lon Brad, atunci ambasador la Atena. Printre 
capodoperele lor (Brad : responsabil cu redactarea, Rendis cu traduce- 
rea în greceşte) fiind şi o “scurtă biografie” a mea, “ăla pe care-l 
cheamă cu adevărat Efremovici”... Tot acolo Brad, ca un bou, îl 
deconspira pe Aurel Covaci... 

Astea fiind spuse, vine întrebarea : s-au purtat corect (măcar neu- 
tru) exilaţii greci, chilieni, argentinieni, în România, ca şi în celelalte 


JURNAL 2000-2001 15 


ţări aflate sub ocupaţie sovietică şi comunistă - ei, comunişti şi exilați? 

Nu. După cum Cioran, exilat în Franţa, s-a purtat murdar cu ţara 
care-l găzduise - colaborînd cu Nemţii ocupanţi. 

Am mai scris, repet : în timpul războiului din Kosovo, de partea 
sârbilor au luptat şi “voluntari” greci. Cum explicau ei ura de albanez? 
«Arvaniţii (denumire grecească a albanezilor, ajunsă la noi sub forma: 
arbănaşi) au fost totdeauna auxiliarii turcilor - unde mai pui că mulţi 
dintre ei au trecut la islam!» 

Ceea ce este adevărat. Adevărat este şi punctul de vedere vlah : 

«Grecii au fost de totdeauna auxiliari ai turcilor în Ţările Române, 
fie ca fanarioți, fie ca greci-greci» - iar aici să se sia «In ciuda 
faptului că şi ei erau creştini - ba chiar ortodocşi ca noi.. 

Adineauri îmi telefonează Luca Pitu : că Radu Mie. e supărat pe 
mine fiindcă i-am făcut figura cu Scrisuri... Care figură ? 

I-am telefonat lui Mareş. Am lămurit “figura  - pe care nu i-o 
făcusem. Dar de care se plânsese... 


Duminică 23 ianuarie 2000 


Am fost atât de supărat de “figura” pe care nu i-o făcusem lui 
Radu Mareş (cu Scrisuri !), că, de tulburare, n-am mai scris ieri în 
jurnal. M-am ocupat cu o scrisoare de răspuns unor braşoveni. 

Timp urât, nehotărît, ca iarna la Paris. Mă uit la buletinul meteo- 
rologic dat de trei ori pe zi, cu hărți. De acord : în Norvegia : minus 
22°, la Moscova minus 29° - ba chiar minus 22° în Anatolia - şi minus 
9° la Madrid - iar la Paris “între (plus) 4° şi 6°. Laguna suferă şi ea de 
frig, e contaminată de şuvoiul slav mereu, mereu revărsat spre sud, ieri 
s-au înregistrat minus 10° - însă dacă se ţine seama că s-a abătut iarnă 
grea peste Soci... Cifra pe care ăştia o pun în dreptul Constanţei mi se 
pare a fi inexactă. Se arată a fi indicatoare de cea mai blândă tempera- 
tură de pe întreg litoralul vestic al Mării Negre. Or “locul” cel mai 
adăpostit, mai... mediteraneean : Balcicul. De unde presupunerea mea: 
Constanţa nu înregistrează diferenţele afişate, aceste or fi mult mai 
“strânse”, valoarea indicată va fi valabilă pentru Balcic. 

Franţujii ăştia, cu a lor cultură muzicală... Un individ, pe un 
platou de TV, după ce “Les Haidouks” mitraliaseră o “iute-iute”, de 
să-ţi steie “ţuzoaica-n coadă, a dat o înaltă preţuire, nu muzicii, ci 
interpretării - aşa: 

«Aţi mai întâlnit atâtea note în o singură secundă ?» 

Nu, monşer, n-am mai întâlnit (atâtea note/sec), dar boi ca el, da: 
Patrick Sebastien, acum vreo şase-şapte ani şi tot faţă de un țigan d-al 
nostru, dân boboru” carpatin : îi înalt preţuia... “viteza” interpretării. 

E-he, mai au, mai au Francezii de “însuşit” în materie de cultură 
muzicalicească. 

Ce reconfortant să afli că faptele din ficțiuni se dovedesc a fi 
adevărate! 

Aseară, pe Arte, un documentar despre Moise.. 

Îmi aduc aminte de un fel de “Biblie pentru atei” , tradusă din 
ruseşte, impusă prin anii 60 în România. Mă făcuse să sufăr pentru că 
la “contrele” ei, nu aveam argumente pentru contra-contre. Mai cu 


16 PAUL GOMA 


seamă fusesem descumpănit de întrebarea : Cum poate cineva să crea- 
dă că Moise a “despicat” Marea Roşie cu toiagul, ca să treacă Evreii, 
după care marea s-a închis la loc, înecîndu-i pe urmăritorii egipteni ? 

Deşi nu am înclinare spre cedare fără cercetare, “minunile”din 
Biblie (Vechiul, dar şi Noul Testament) mi s-au părut de totdeauna 
explicabile - atât că eu încă nu cunoşteam acea explicaţie... N-am nici 
un chef să “polemizez” cu un vierme ca Borbely, dar nu mă pot stăpâni 
de a observa : acest pui de activist de partid (i-am cunoscut, i-am 
cunoscut pe activiştii de partid, unguri ; ăştia erau, nu doar boi, ca 
românii, dar şi trufaşi - ocoşi !- ca ei...) a fost structurat de lecturi ca 
acea Biblie a Ateului - altfel nu ar fi negat cu atâta fervoare bolşevică 
(merg mai departe şi zic : securistă) valoarea şi documentară a mărtu- 
riilor din închisori. 

Oricum, am crezut tot ce am aflat din documentarul difuzat aseară 
despre Moise. Explicarea faptelor, ca şi corectările. 

Printre ele : nu era vorba de Marea Roşie (cea străbătută pe uscat 
de Evreii fugind din robia egipteană), ci de o altă “Mare”, în fapt un 
lac, în Delta Nilului, comunicînd cu Mediterana, numit “Marea 
Stufului”[sau a Papurei sau a Pipirigului]. Traducătorul în greceşte a 
confundat “roşu” cu “stuf (papură)” - greşeală perpetuată şi în tradu- 
cerea românească, ediţia 1968 cu toate că ebraiştii atrăseseră atenţia 
asupra erorii - iar francezii au rectificat, traducînd : “Mer de Joncs”. O 
altă corectare : Moise - Moshe (numele este egiptean, însemnînd pur 
şi simplu : “nou-născut, prunc” - în ebraică devenind: [cel] “scos/tras 
afară din apă”; deasemeni termenii : “trestie /papură/”, “barcă”, “coş” 
- în care fusese pus pruncul şi lăsat să plutească pe Nil - toți aceştia şi 
încă alţii, din limba cărții Ieşirea) nu a dat tablele legii pe Muntele 
Sinai - unde nu există, la poale, “douăsprezece pietre, ridicate în 

N Aa A 3 o 
picioare , ci mult mai spre Nord, un “muntişor de doar 800 m. de la 
nivelul mării - dar lângă care au fost găsite cele 12 pietre-în-picioare, 
semnificînd cele 12 triburi. 

Mi s-a părut credibilă explicaţia “plăgilor Egiptului”, apoi a 
“despicării mării” printr-un raz-de-marée pricinuit de erupția vulca- 
nului de pe insula grecească Santorin (aflată la 800 km), ca şi 
“strângerea” la loc a apelor, peste urmăritori. 

In fine, apoteotic : la întrebarea (aproape bimilenară) : cine va fi 
“scris” Ieşirea, atât de exactă în informaţiile date - din moment ce 
Evreii, făcînd parte dintr-o seminţie oprimată, robită, nu ştiau carte ? : 
tot un evreu - dar mai târziu cu câteva secole, din ceea ce se povestea”; 
un neevreu ? 

Răspunsul : Moise, cel crescut şi educat la curtea faraonului, 
cunoscător a mai multor limbi (printre care şi cea a neamului său - 
probe de scriitură au fost găsite în carierele de piatră şi în minele de 
turcoază) - el este cronicarul evenimentelor narate în Ieşirea. 

A mai intervenit un african negru. El a declarat că, din moment ce 
Moise era african, în mod necesar era negru ! Era : “negru” la piele ca 
un egiptean, ca un evreu rob la egipteni, cam ca Enrico Macias - dar nu 
negru-negroid. Acela, ca negru-american, hrănit de “Coboară, 
Moise...” va fi chiar crezut că “Moses” fusese un fel de Luther King. 
Mai ştii ? Va fi fost - dar nu în privinţa culorii... 


JURNAL 2000-2001 17 


Mă întorc, cu greață, la Borbely : 

Cel calomniat de el că ar fi fost “subiectiv” (adică : mincinos), 
pentru că : 1. nu este istoric ; 2. pentru că, deţinut fiind, nu a consem- 
nat pe loc (sic!), ci mult mai târziu, din amintire - nu poate căpăta satis- 
facţia confirmării prin documente a mărturiei sale. 

Fiindcă Românul nu mai face legătură între cele două momente, 
între cele două elemente. 

a) Borbely a afirmat - în Apostrof - că mărturiile foştilor 
puşcăriaşi nu sunt adevărate (pentru că nu sunt documente emanate de 
la autorităţi, istorici, “specialişti”); 

b. Goma l-a contrazis - în Familia - susţinînd că şi mărturiile 
trebuiesc luate în seamă. 

Ce rămâne în capul cititorului ? Dar bine-înţeles: foştii puşcă- 
riaşi mint, în mărturiile lor. 

Să zicem că după 5-9 ani documentele confirmă cele descrise în 
mărturii. 

Ei şi ? Cine mai stă să judece : “Dacă documentele spun cam 
acelaşi lucru ca şi mărturiile, înseamnă că punctul de vedere al lui 
Goma este adevărat - cel al lui Borbely neadevărat...” ? 

Da de unde ! Cititorul refuză să facă această corectare necesară - 
fiindcă el, ca un bou ce este - şi va fi până când directorul de conştiinţă 
va fi boul- de-con-ştiinţă - deşi are în familie puşcăriaşi politici şi 
cunoş-tea adevărul, înclinase (nu public, ci... intim, ceea ce e şi mai 
grav) spre varianta oficială, securistă: cea care se opunea deschiderii 
dosarelor, se opunea aplicării unui anume punct din Proclamaţia de la 
Timişoara, se opunea dezvăluirilor bestialităţilor Organului - şi care, 
desigur, îi trata/tratează pe martori de mincinoşi. 

Deci : ce i se poate pretinde Românului (“şi tu : vii chiar acum, 
când nu-mi văd capul de necazuri, de mizerie...” - acum-ul durează de 
o eternitate) : să mai şi recunoască faptul că s-a înşelat prosteşte, bovin 
- atunci când a crezut în cuvântul de ordine al Securităţii prin FSN, prin 
Azi, prin România Mare, prin Adevărul-Scînteii, prin mineri, prin 
Buzura, ăl cu Fără- violență!?; că revenirea partidelor democrate în 
viaţa publică înseamnă întoarcerea moşierilor şi a proprietarilor de 
fabrici ?; că Regele este un străin şi nu se gândeşte ziua-noaptea decât 
cum să facă rău poporului român ?; că, dacă Ceauşescu a cam fost un 
criminal, atunci Iliescu este “cu totul altceva” (începînd cu faptul că 
Iliescu l-a ucis pe Ceauşescu şi nu invers...), ce să mai vorbim de Petre 
Roman, “băiat frumos - nu boşorog ca Raţiu, Coposu... - gândire 
cumpănită ducînd drept la produsul Româncei : 

«Ai văzut, dragă, filmul ăla, cu aia de era blondă, în schimb el se 
purta cu pălărie...?5 

Ce-am vrut să zic ? Am şi zis : Românul (fie el şi de alte...- 
vezi-l pe Borbely, vezi-l pe Z. Ornea) nu are tinere de minte, nu vrea 
să-şi aducă aminte de păcatele sale mititele, necum de cele mari, de 
unde până unde pretenţia ca el să şi le “recunoască” - n-om fi vrînd 
să-şi facă şi autocritica ?, să-şi ia angajamentul ? 

Asta este. lată din ce motiv nu m-a bucurat defel vestea (prin Dan 
Petrescu) că unul din acerbii atacatori ai Jurnal-ului meu, în cadrul 
Campaniei din 1997 : D.C. Mihăilescu a recunoscut (faţă de D.P.) că 


18 PAUL GOMA 


“Goma are dreptate în vreo 90% din cazuri în ceea ce spune”. Fiindcă 
bănuiam (şi, vai, s-a adeverit) că această “recunoaştere” nu va fi 
nicicând făcută publică de însuşi autorul - aşa cum public îi fusese 
făcut articolul din catalogul editurii Humanitas, 22, intitulat “Paul cel 
Groaznic şi Goma cel Rău” (sau viceversa). 

Iar dacă va veni momentul să-l am în faţă (pe el, dar nu doar pe 
el, ci românimea literatorisită, cea participantă la Campanie) şi l-aş 
întreba : 

«Dacă ţi-ai schimbat opinia, de ce nu faci cunoscută schimbarea, 
tot negru pe alb ?»,bag mâna-n foc până la umăr că mi-ar răspunde (nu 
doar el, ci toţi braveţii apărători ai Liiceanului şi ai Monicăi 
Lovinescu) astfel : 

«Acum ? După ce (subl. mea) m-ai făcut albie de porci pentru 
articolaşul acela ?”» 

Fiindcă scriitorul la român are, în continuare, o gândire infantilă, 
nu s-a copt, maturizat suficient, pentru a-şi asuma propriile acte, 
pentru a răspunde de propriile erori - el dă totdeauna vina pe altul, pe 
altcineva şi, în cea mai pură mentalitate securistă, o acuză pe victimă 
că... l-a provocat ; că ea “a început”... 

Cu un astfel de “program” scriitorul român poate foarte bine să se 
întoarcă la realismul-socialist, cel care, la urma urmei, nu te obliga să- 
ți asumi propriile secreţii ale geniului danubioeritic. 


Luni 24 ianuarie 2000 


(...) Mai deunăzi, la tribunal (pentru biserică), discutînd cu 
Perifan, mi-a zis că... nu înţelege de ce mă mir că nici Cuşa nici Răuţă 
nu mi-au editat Patimile după Piteşti... 

«Mă mir în continuare - chiar aşa : de ce nu mi-au editat cartea 
despre Piteşti ?», am făcut. 

«Fiindcă e o carte antilegionară !», a răspuns Perifan (primise un 
exemplar de la Ştefana). 

lar eu, pe loc, iarăşi m-am mirat - ca proasta. Deşi ştiam de 
atunci - de acum douăzeci de ani - că am “idei antilegionare” - 
interesant este că nu legionarul Cuşa mi-a spus asta, ci democraţii 
Monica şi Virgil... 

Da, domnule ! Deci, păcătosul de mine comite tot felul de cărți 
nocive: şi anticomuniste şi antiscriitoriste - ce să mai spun de 
antilegionariste ! 

Oricum, e mai bine să ştiu cum stau - fie şi atât de târziu, încât nu 
se mai poate repara nimica. Dacă am de gând să repar... 


Marţi 25 ianuarie 2000 

(...) 

Că tot am ajuns aici : ce are să rămână din/după/de la mine ? 

Intrebare legitimă, fiindcă nu doar toţi scriitorii, toţi artiştii, toate 
persoanele de acţiune şi-o pun în momentul bilanţului, dar şi (aproape) 
toți oamenii. La scriitori (la compozitori) chestiunea se pune şi în 
termeni de “manuscris”. Există fapte - de scris - publice : texte editate 
- şi texte necunoscute publicului. Prima categorie va cunoaşte mean- 


JURNAL 2000-2001 19 


drele modelor, ale necesităţii momentului - şi mai ales ale hazardului. 
Dar toate acestea sunt declanşate de câte o persoană : cercetător, critic, 
scriitor el însuşi. Bine, două persoane : el şi soţia sa... Ce va rămâne 
de pe urma mea ? 

În ciuda obiceiului de a nu păstra variante “depăşite”, are să 
rămână o mare cantitate de hârtie. Consolare : manuscrisele sunt ordo- 
nate, împachetate : în plicuri mari, în dosare, în clasoare. Avînd ordi- 
nator - deci şi imprimantă !- fatal, vor exista dublùri, triplări (printuri) 
ale unor titluri. Corespondenţa se află în 20 clasoare ; articolele - vechi, 
până în 1989 - în 7, tăieturile de presă în, deocamdată, 22 de clasoare. 

Un eventual cercetător nu va afla lucruri noi despre autorul de 
mine şi despre “procesul de creaţie”: (aproape) totul a fost scris, 
preponderent în Jurnal. Alte fapte, alte manuscrise, alte detalii uitate 
nici nu merită să fie revelate : sunt (şi mai) fleacuri. 

Şi în treaba aceasta este vădită comoditatea mea, lenea, structura- 
le : dacă nu : efortul, atunci : tendinţa mi-a fost spre clarificare, 
simplificare, luminare a faptelor, a gândurilor. Ceea ce voi fi avînd de 
ascuns nu prezintă importanţă - oricum, nu se va afla vreodată... 

Voi fi plictisitor de previzibil... 

Fără îndoială, sânt nemulţumit de faptul că, la vârsta mea şi la 
cantitatea de hârtie înnegrită nu am reuşit să mă fac cunoscut în spațiul 
de limbă română. Am fost, pe rând “acela care vorbea la Europa 
liberă” - deşi nu (prea) vorbeam la Europa liberă, unde vorbeau tăcuţii 
din România : Gelu Ionescu, Hurezean, N.C. Munteanu, Iorgulescu şi 
alţi anticomuniști ; apoi “cel care a scris Gherla... "”; apoi “ăla de înjură 
pe toată lumea” - deşi cititorii nu citiseră cu ochii lor “înjurăturile”, 
însă citiseră (cu ochii lor) ceea ce scriseseră despre ceea ce ar fi citit 
alde Pruteanu şi Pleşu, Buduca şi Breban, Ştefănescu şi Ciachir.... 
Apariţia primelor 3 volume din Jurnal a constituit - în sfârşit ! - simul- 
taneizarea recenziilor cu textul recenzat. 

Degeaba îmi făcusem iluzii că cititorul va fi băiat mare, în stare 
să se încheie singur la pantaloni, să cântărească singur, să despartă el 
ceea ce stătea scris de mine de ceea ce scriau alţii despre mine că aş fi 
scris. Cu câteva excepţii (ciudat : în mare majoritate : femei !), citito- 
rii nu au citit Jurnal-ul meu, ci zisele altora despre Jurnal. O influenţă 
hotăritoare în această deviere, devianţă, diversiune, falsă lectură a 
constituit-o intervenţia Monicăi Lovinescu, prin atât de româneasca de 
mahala (de mirarea la o lovinească) : «Imi pare rău că l-am cunos- 
cut...», care a dat, nu doar tonul, nu doar direcţia de marş, ci şi sentinţa 
- de atunci datează: “Goma e contestat... 

La urma urmei ce vreau? Imposibilul: să fiu judecat după fapte... 

„cu condiţia ca ai mei compatrioți să citească ce am scris. 
Şi, dacă nu le cer prea mult : să chiar înțeleagă ceea ce stă scris - îi 
asigur : nu este nevoie de vreo “cheie”, nici de pregătirea specială - ci 
de o normală percepere a unor texte. 

Nu am nici o “cerinţă” privind calitatea literară a scrisului meu. 
Mi-ar face însă plăcere să mi se recunoască meritele “tehnice”. Dacă 
nu pretind că le-aş fi inventat, susţin că eu le-am folosit, primul, în 
România, după 1990. 

- nota biografică sau Cronologia - în fiecare volum editat : dacă 


20 PAUL GOMA 


până şi Eugen Simion, persoană, nu doar cultivată, dar care a fost o 
vreme lector la Sorbona - se mira (adevărat : fără a şi dezaproba) pre- 
zenţa unei astfel de “note” într-un volum al meu (Bonifacia), neştiind 
dacă este “opera” redac-torului sau a autorului... Ceea ce dovedeşte 
că E. Simion nu mai întâlnise aşa ceva...; 

- nota bibliografică sau Titluri publicate : cea care, vorba Danei 
Şişmanian : multă “oftică” a pricinuit în rândurile (compacte) ale 
confraţilor. Ei admiteau că, da, desigur, am publicat “nişte” cărţi în 
Occident - dar, în primul rând, nu se face să ne lăudăm cu ele ; în al 
doilea : Occidentali publicaseră niştele, în nici un caz pentru că ar fi 
avut vreo valoare literară, ci numai datorită scandalului politic din 
jurul lor. Desigur, nota bibliografică nu conferea un certificat de “cali- 
tate”, ci semnala doar cantitatea. Or rămâne ştiut faptul că Românii se 
dau în vânt după cantitate... 

- “receptarea critică” - extrase din presa occidentală. 

Cronologic, primul editor al meu a fost Liiceanu. El însă, nici la 
Gherla, nici la Culorile curcubeului (1990) nu a acceptat “aparatul” 
propus de mine. Doar în Soldatul câinelui (1991), într-o notiţă, a rezu- 
mat aiurea (probabil Sorin Mărculescu este autorele) “biografia” auto- 
rului şi a înşirat titlurile ; 

Din Calidor a apărut în 1990, la Albatros. Mihai Sin îmi solici- 
tase o carte, însă el plecase la Tel Aviv, lăsînd-o şefesă pe Geta 
Dimisianu. A fost pentru prima oară (şi ultima) când Geta mi-a fost 
redactor de carte, deşi ar fi putut (dar n-a vrut - ştia de pe atunci ce 
ştia...) de prin 1967-68... Din Calidor a apărut fără cronologie, fără 
notă bibliografică - pe ultima copertă există o notă şi un citat de presă; 

Cartea românească a scos două volume : Patimile după Piteşti 
(1990 - aşa scrie în faţă, însă a apărut în 1991, după cum stă scris în 
spate...) şi Uşa noastră cea de toate zilele... Dactilograma primei a 
fost dusă la Bucureşti de Nicolae Manolescu - a şi publicat în foileton 
din ea, în România literară, câteva fragmente. La editură, de 
Patimile... s-a ocupat Gabriela Adameşteanu - pe atunci redactor la 
Cartea românească. Ea mi-a “corectat” înjurăturile şi porcăriile - dar 
le-a descorectat la cererea mea. Oricum, când Patimile... a apărut, ea 
era deja şefă la revista 22, de soarta mea şi de a Uşii... ocupîndu-se 
Magdalena Bedrosian. Volumul Patimile... a fost editat satisfăcător : 
Cronologie, Notă biblio, un citat pe ultima copertă, un Cuvânt al 
autorului - al cărui final a fost suprimat de Ion Vartic, atunci secretar 
de stat la Cultură şi prieten al meu...; 

Bonifacia (Omega, 1991) a avut şi Cronologie şi Notă bibliogra- 
fică - pe coperta a patra un citat din Focke ; 

Vasile Igna a editat, la Dacia, două volume: Arta refugii (1991), 
avînd Notă bibliografică, Cronologie - şi prefaţă de Marta Petreu ; al 
doilea volum, Astra (1992) nu a mai fost prevăzut cu “aparat”; 

Biblioteca Apostrof a fost inaugurată în 1991 cu Sabina (prima 
Jumătate) ; nu are decât, pe coperta a patra, o chestie neglijent şi diver- 
sionist redactată de Marta Petreu : unul din motivele supărării mele. 

Ostinato (Univers, 1992) a fost îngrijit editat. Insă abia cu acel 
prilej am aflat că noi, cei din exil, nu facem parte din aceeaşi literatură 
română - cum tot clamasem ani şi decenii de-a rândul, fiindcă iată : 


JURNAL 2000-2001 21 


editura Univers a inaugurat o baracă aparte : colecția “Ithaca, Scriitori 
români din exil”... Desigur, atât binele cât şi răul i se datoresc lui 
Mircea Martin ; numai-binele Sandei Anghelescu, cea care avea să-mi 
scoată - tot la Univers - Gardă inversă în 1997. Sanda s-a îngrijit ca 
volumul să fie bine “încadrat : Biblio, Cronologie, Repere critice - 
copertă a patra. Am dorit din toată inima să-mi apară şi Sabina (ver- 
siune integrală) şi Roman intim, am făcut multe demersuri. În van : 
Mircea Martin (îndărătul paravanului Denisa Comănescu) nu a cedat ; 

După ce Liiceanu mi-a distrus Culoarea curcubeului, Florin 
Ardelean, Traian Ştef, Tiberiu Ciorbă au acceptat să-mi scoată ei 
adevărata ediţie-primă - astfel am inaugurat prin Culoarea curcubeului 
77 (1993) şi Biblioteca revistei Familia... Au lucrat pe brânci, n-au 
reuşit să distribuie cartea, au pierdut bani, s-au ales cu duşmănii 
tenace (din pricina relaţiilor cu editatul), dar nu s-au cuminţit : în 1995 
au scos şi volumul de Scrisori întredeschise, îngrijit de Laszlo. 

Culoarea... de la Familia (ediţie îngrijită de Florin Ardelean) are 
Cronologie, are Bibliogratie şi Referinţe critice - pe coperta a patra un 
citat din Eugene Ionesco. 

Am descoperit la viaţa mea şi alte ape-calde : 

Am integrat în jurnal texte impure, străine : eseuri, scrisori, 
articole, “invenţii” tehnice (nu chiar tehnice...) ; 

Prin asta am făcut din jurnal(ul meu - precizez) genul total, roma- 
nul-integral. La urma urmei eu, autor (m-)am retrogradat în poziţia 
povesştitorului care povesteşte povestea poveștii (vieţii) sale. 

In privinţa romanelor propriu-zise - cele scrise în România : am 
încercat să folosesc în literatură tehnici muzicale, supunînd (ca să mă 
exprim ca la Fabrica de Scriitori) forma conţinutului - mai potrivit ar 
fi de aş spune : am lăsat “forma” să vină, să parvină, să provină 
singură, ca o consecinţă firească a fondului. 

În Adameva şi următoarele din ciclu, în Altina, în Lethina mi- 
am făcut plăcerea prin a scrie texte, nu doar la persoana întâia, ci şi 
jurnal cinstit (deci: şi eseu şi pamflet şi... orice). 

În romanele ultime: Sabina, Roman intim am făcut exerciţii de 
digitație cu timpii verbelor, cu persoanele (gramaticale) ale persoa- 
nelor-personaje. 

Dacă am reuşit - o muri şi om vedea, alţii să se rostească. 

Materialul limbă l-am tratat ca pe un subiect; şi ca pe un predicat 
- ba chiar şi ca pe un atribut al... complementului - peste tot, în toate, 
mai vârtos în Alfabecedar. 


Miercuri 26 ianuarie 2000 


Frig. În România, viscol. 

N-am continuat cu “descrierea cărților”. Deşi ar fi trebuit să 
amintesc Din Calidor şi Arta Refugii, scoase la editura Basarabia din 
Chişinău, de Andrei Vartic. Primul titlu are fotografu de familie - de 
mine trimise (cu legende). Ce să fac : chiar şi eu am nevoie să... 
aparțin... 


22 PAUL GOMA 


Joi 27 ianuarie 2000 


Se profilează reeditarea primului război rus în Cecenia. Rezultatul 
nu poate fi judecat în termeni de învingător-învins. Se poate spune : 
Ruşii nu i-au înfrânt pe Ceceni, ceea ce nu înseamnă că adevărul ar 
putea fi “dimpotrivă” : Cecenii nu au fost înfrânți militar - atât. Ce mai 
rămăsese din ţara lor, nedistrus(ă) din primul război a fost nimicit 
acum - chiar dacă pihotaşii ruşi se plângeau. că artileria şi aviația nu 
curăţaseră suficient terenul... Ruşii avansează cifre de pierderi umane 
- nu sunt verificabile şi nici nu ar fi decent să le verifici. Oricum, au 
murit ca nişte vite duse la abator soldaţii ruşi, neinstruiţi, băgaţi în foc, 
pentru a umple “gaura” (cunosc “sovietskaia tiehnika” de la tata : aşa 
a fost şi cu el - şi cu ceilalți foşti deţinuţi, cu o săptămână-două 
îmbrăcaţi în uniformă de krasnoarmeieţ - dar cu toţii : ne-ruşi, în iarna 
42-43); au murit ca nişte furnici strivite de tălpile cizmelor ruseşti 
civilii din Cecenia - după cum se spune : în majoritate ruşi. 

Ceea ce rămâne dezesperant : pe Ceceni nu i-a apărat nimeni - cu 
excepția câtorva gauchişti francezi (cu eternul Gluksmann în frunte) : 
nici turcii, nici arabii, nici occidentalii (prea grijuliu să nu-l supere pe 
Monstrul Rus) - nici georgienii din a căror familie fac parte. Nici 
Basarabenii - doar eu, aici, pe hârtie... Eh, cum n-am eu Raza Morţii ! 


Abia acum am citit în linişte un articol semnat : Dan Pavel, apărut 
în Lumea liberă de la New York, probabil reprodus (din 22 ?) datat : 
22 ian. 2000. Se vede că am pierdut trenul informării, nu mai ştiu care 
este mersul “ideilor” în România. De aceea am fost surprins că Dan 
Pavel îşi arată, nu mirarea (ceea ce dovedeşte că nu este o surpriză), ci 
indignarea că, pe de o parte Pleşu şi Dinescu (“candidaţi ai Partidului 
Democrat” pentru a participa la Colegiul Dosarelor de Secu), pe de alta 
Liiceanu a avut, are în continuare un comportament nedemocratic. 

Deci eu rămăsesem cu informarea la Patapievici, respins de 
patrioţi României : securiştii oneşti, măi frate. lată că scandalul, în loc 
să continuie pe linia Patapievici, o ia peste arătură, culturalist, valorist. 

Nu mă interesează soarta lui Dinescu - de un deceniu l-am tratat 
ca pe un golan (în sensul de origină), lipsit de caracter, lipsit de scru- 
pule ; nici la Pleşu nu mai zăbovesc, l-am mirosit din prima săptămână 
a lunii ianuarie 1990, când a declarat că scriitorii români din exil tre- 
buie mai întâi traduşi în româneşte, apoi când l-a atacat pe Negoiţescu, 
interzicîndu-i să se exprime despre Noica - din afara hotarelor... - tot 
ce a mai venit nu a făcut decât să confirme puturoasa prima-impresie. 

Nouă pentru mine : atitudinea lui Dan Pavel faţă de Liiceanu. Va 
fi avut el şi alte “ieşiri”, dar nu i le cunosc (dacă nu ştiu nici unde 
publică - iar dacă în 22, atunci înseamnă că şi Gabriela Adameşteanu 
s-a lepădat de Filosoful-Cel-Mai- Tânăr. 

Necunoscînd textele pe care le atacă D.P., nu mă aventurez în 
comentarii. Însă dacă se adevereşte că Liiceanu î îşi arogă pentru sine şi 
pentru amicu-său Pleşu drepturi «pentru dulăi», portretul pe care i-l 
făcusem în Unde am greşit ?, de s-au indignarisit D.C. Mihăilescu, 
Pruteanu, Ştefănescu, Buduca, Dimisianu...- rămâne o oarecare mâz- 
găleală de copil, fiindcă părea a viză doar unsuroşenia sa trupală şi 


JURNAL 2000-2001 23 


lipsa de caracter (în tăcere), or iată că, din ce scrie D.P., reiese că 
Filosoful şi-a luat inima-n dinţi şi a ieşit în piaţa-mare,-n curu-gol, 
riscînd să i se vază, în lumina literei tipărite, lipsa-la-cântar a... 
concepţiei lui despre lume şi viaţă. Nu mă bucură, nu mă întristează. 

O altă “tăietură” primită de aproape un an (pagina interioară a 
României literare din 24 febr. - 2 mart. 1999), abia acum citită : Dorin 
Tudoran, “Fojgăieli doctrinare”. 

Nu mai prezintă interes acum disputa lui cu G. Andreescu pe 
spinarea (sic) Ilenei Mălăncioiu - se vede că nu prezenta nici atunci, 
dovadă că nu am luat-o în seamă, fiind, cum atât de exact indică auto- 
rele: fojgăieli...cliterare... Am reţinut un amănunt : în coloana a doua, 
Dorin Tudoran scrie: 

“Eu însumi am votat în turul doi pentru dl. Constantinescu...” 

Cum aşa - a votat pentru “dl Constantinescu” (altă nesuferită 
obicinuință gazetărească a lui : domnirea tuturor - îşi imaginează că 
astfel îşi garantează obiectivitatea !) ? Dar Tudoran este (din nou) 
cetăţean român ? Când şi-a “redobândit”-o ? „Dar cu cea americană ce 
va fi făcut ? A, acum are dublă cetăţenie ? În acest caz trebuie să-şi 
revizuiască părerea despre Breban, (altul cu o - preistorică - dublă) pe 
care-l călcase în picioare taman din această pricină ? Bine, bine, dar cu 
Chişinăul cum rămâne ? Înţelesesem că Dorinul nostru cel american 
are şi cetăţenia “moldovenească”, doar şi-a editat volumul Kakisto- 
craţia (superb, de lux, să tot fii gelos !) la Chişinău, din banii Fundaţiei 
Soros - Moldova. Presupun că nu a total epuizat bugetul pe doi ani... 
Aşadar, are şi cetăţenia... basarabeană ? 

Ca să vezi : unii au trei, alţii nici una. 

Dan Petrescu mi-a trimis adineauri un fax. E un fel de răspuns la 
scrisoarea mea. Mai bine să nu mai vorbim. 

Ba vorbim ! - iată ce i-am răspuns : 


Paris 27 ianuarie 2000 
Dragă Domnule Dan Petrescu, 


Ne putem despărţi - fiecare avînd motivele sale - dar nu înainte a de a lămuri 
ne-lămuritele : 

1. Am spus-o, am scris-o : m-am supărat pe Dan Petrescu, nu pentru că nu a 
scos volumul Scrisuri atunci când promisese - ci pentru limpedele motiv că a refuzat 
să-mi anunţe fatalele amânări - măcar printr-un fax, ca acum, în 27 ianuarie anul 
2000. Cine este de vină că m-au contactat din an în paşte ba D-na Dana Moroiu, ba 
DI. Vaţel ? Cine poartă vina că Dan Petrescu nu mi-a scris măcar : “Salut !”, pe 
sfertul de coală de hârtie unde tot mâna lui notase adresa mea - pentru Dna Florica 
Dimitrescu ?, în decembrie 1999 ?; 

2. “Insul numit Arsene” ? Dar acum aflu pentru întâia oară de el şi sper să fie 
pentru ultima oară ; 

3. Notele : eu credeam că Scrisuri este o altă mâncare de peşte decât Jurnal I- 
II-III. Nu în termeni de “dat voie” (de a face note în subsol - şi nu de completare a 
informaţiei, ci de “polemică”! - ca chestia cu Zinoviev) - ci de anunţat : «Iată, am de 
gând să...». Or nu aţi făcut-o. Luca Piţu a încercat să explice : şi la un volum de-al 
său aţi făcut note... “dialogale”, dar, a adăugat D-sa, lui i-ţi spus că veţi face...; 

4. Nu aţi citit corect “chestia cu Justa” : în răspunsul dat lui Dorin Tudoran, 
scriam : 


24 PAUL GOMA 


„au fost editori care mi-au solicitat cărți (subl. mea, aici) (...) Dan Petrescu, 
pentru Nemira - însă numai Jurnalul, nu şi Justa.. 

Era vorba, deci - şi stă limpede scris - nu de * “apariţie” - cum zice nota subso- 
lică cea “corectoare” - ci de solicitare. Or Justa nu a fost solicitată de editor, ci 
propusă de mine, autor, prin Luiza Năvodaru - Dan Petrescu a acceptat o propunere; 
spre deosebire de Jurnal : în cazul acela Dan Petrescu a solicitat Jurnalul - şi l-a şi 
editat. 

Rămânem aşa - la cele bune, că de rele... 

Al dvs., editat, 
Paul Goma 


Vineri 28 ianuarie 2000 


L-am văzut pe Polac şi pe Paris Première ; cu Thierry Ardisson. 
Polac era numai raze ! Fericit, fericit, că, în sfârşit, e considerat 
scriitor... Dar, ca un copil ce este, la 70 ani, s-a plâns că încă nu e 

“complet recunoscut” , fiindcă, uite, ăia de la France Culture “nu s-au 
manifestat”... În locul lui Ardisson 1-aş fi spus să aibă răbdare : n-o să 
credem, dar * “ăia” chiar citesc cărțile discutate ! Numai de n-ar nimeri 
peste Antoine Spire... 

Induioşător, Polac. Şi reconfortant. Din această a doua manifes- 
tațiune (văzută de mine) mi s-a întărit prima convingere că Francezii 
se află în preistorie în materie de jurnal contemporan. Acum să vezi 
dătători buzna prin gaura făcută de Polac ! 

Inţeleg că ultimele cărți ale lui Sollers, eroticalo-confesivalnice 
nu au fost luate nici ca erotice, nici ca diar... (cum să spun : diărice ? 
diaristice ?), ci ca ceea ce şi sunt : compuneri scremute, pălăvrăgitoa- 
re, triviale - plicticoase. Pentru simplul motiv că autorul personaj nara- 
tor este un lăudăros, se dă mare, îşi arată muşchii lui de Rică Fante de 
Obor, gagicar şi... gaullist (recent, ca monarfismul liicean), dar îşi tace 
ruşinoasa, descalificanta perioadă maoistă, nu doar teoretică, ci 
activistică-de-teren - pe meleagurile Chinei-profunde (aia arătată de 
ghizii ONT-ului pekinez), dimpreună cu tovarăş'sa de viaţă Kristeva, 
Julia structuraliristeva, deloc mai prejoasă decât a hagiografului ceau- 
şesc Michel-P. Hamelet. 

Asta a înţeles Polac, asta nu a înţeles Sollers: că, dacă îţi publici 
Jurnalul - act cel puţin tot atât de intim-riscant ca divulgarea scrisori- 
lor de dragoste - este de la sine înţeles că eşti... sincer ; cu un cuvânt 
de pe la noi: autocritic. Nu masochist, dar nici autopompat cu aer. 

Vorbesc, fireşte, de jurnalul-jurnal, nu de “colaterale” : jurnal- 
literar (pe care ar putea să-l țină N. Manolescu), jurnal-cultural 
(meşterit de Balotă, în Caietul albastru), jurnal-păltinişic...Un 
adevărat (un primar) jurnal cuprinde (aproape) totul : şi spiritul, dar şi 
păcătosul de trup, cu ale sale ; şi preocupările elevate, dar şi cele 
terestre - şi laudele de sine, şi îndoielile (tot de sine). 

Spune-mi cât te îndoieşti (de tine), ca să-ţi spun cine eşti. Desigur, 
sinceritatea, autocritica, autoflagelarea: acestea nu constituie ingredi- 
entele necesare unui “bun” jurnal. La urma urmei, un jurnal (pur şi 
simplu) este materializarea, rezumarea, etalarea la lumina hârtiei 
tipărite a ta, a (aproape) totului tău. Jurnal (normal) ţin - şi publică - 


JURNAL 2000-2001 25 


acei oameni care sunt suficient de tari (sau : nu atât de slabi...), pentru 
a-şi recunoaşte slăbiciunile: neputinţele, tentaţiile nesănătoase, chiar 
gândurile, faptele reprobabile. 

Sinceritate absolută, în jurnal? Imposibil(ă). Sinceritatea într-un 
jurnal ascultă de aceleaşi legi ca şi mărturiile “piteştenilor” : oricât de 
înclinat spre spovedanie ai fi, nu poţi depăşi un anume prag al mărtu- 
risirii (decât dacă eşti sfânt). Vor rămâne zone de memorie ne-spuse, fie 
de ruşine, fie de remuşcare; deasemeni vor rămâne în umbră zdrenţe de 
memorie des-memorizată, uitată - din reflex de protecţie. Să fie astfel 
de oameni (diarişti ori ba) nesinceri ? Cred că nu trebuie judecaţi 
oamenii după : sinceri-nesinceri, ci după... cantitatea de sinceritate. 
Ei, da : unii sunt mai sinceri decât alţii... - deşi mai corect ar fi : unii 
sunt mai puţin nesinceri decât alţii. 

Am mai spus-scris ? Probabil : un scriitor poate fi mai sincer 
într-un roman decât într-un jurnal (chiar nedestinat publicării, decât 
după moartea autorului). Fiindcă se simte protejat de convenţia : 
ficțiune. ŞI, uneori (la scriitori mai temători) de persoana personajului 
narator. Ei, da : în proză (Moarte la Veneţia) Thomas Mann a mers 
mult mai departe în... aluzii la propria-i homosexualitate decât în 
Jurnal. Fireşte, a câştigat arta prozatorului. 

Că tot am adus vorba de homosexualitate şi de curaj : ce păcat, ce 
păcat că Ion Negoiţescu nu a apucat să ducă mai departe (intenţionat 
nu am spus : “să termine”) Strajă Dragonilor : din câte ştiu, Negoiţescu 
este, întâiul scriitor român care să fi dus curajul mărturisirii până în 
pragul inacceptabilului (dar, iată : a fost acceptat). 

Să fii sincer - dar mai cu modestia..., ar zice Grecul. Dealtfel, nu 
văd ce interes ar prezenta un scriitor dovedind (în jurnal) o sinceritate 
totală. Nici nu se poate vorbi de “totală”. N-ar fi nici credibil acela care 
ar mărturisi că a ucis ; că a violat ; că a denunţat. Fiindcă jurnalul nu 
se scrie sub tortură. Diaristul face o selecție - o dată pentru ceea ce 
consemnează în jurnal ; apoi pentru ce alege să dea publicităţii. 

Cred însă cu măsura sincerităţii unui scriitor autor de Jurnal nu 
constă în cantitatea de sinceritate dovedită - ci dacă da sau ba, în 
legătură cu scriitorul din el “divulgă” îndoielile, incertitudinile, 
eşecurile sale. 

Nu-l văd pe N. Manolescu scriind jurnal - altfel decât “literar”. 
Şi nu-l văd pe Breban scriind jurnal - vreau să spun, comiţind un 
pleonasm : jurnal-sincer. 

Şi unul şi celălalt - din motive diferite - sunt persoane incapabile 
de “autocritică” : dovedind astfel o îngrijorătoare fragilitate psiholo- 
gică. In materie de jurnal este oarecum ca şi în box : nu a existat şi nu 
va exista vreun supracampion (Joe Louis, Cerdan, Schmelling, Clay, 
Tyson) care să nu se fi pregătit - chiar în culmea formei - şi pentru a 
încasa ; chiar în vederea pierderii. Fireşte, urcau pe ring ca să câştige - 
dar acceptau adevărul potrivit căruia orice medalie are şi revers. 
Şi chiar momentul în care de pildă invincibilul Clay a fost pus la podea 
de Frazer, l-a aureolat pe învinsul din acel match, fiindcă până atunci 
luptase... sincer. Şi avea să re-lupte, să re-câştige - sincer. 

Nu se poate spune că N. Manolescu nu a fost atacat la viaţa lui. 
Ba da, ba da, un critic literar fiind mult mai expus decât un producător 


26 PAUL GOMA 


de ficţie. El s-a simțit ca peştele în apă în apa tulbure, otrăvită a cultu- 
rii-cu-voie de la partid, a literaturii cu bilet de voie de la Ivaşcu. A 
cunoscut şi persecuții : interzicere de volume (Antologia din BPT), 
interzicere de a publica o vreme (câtă ? câţi ani ?), menţinerea în 
posturi universitare subalterne... 

(...) Manolescu : el nu a fost nefericit înainte de decembrie 89. 
Era prețuit, stimat, chiar iubit de cei-buni şi suficient de temut de 
cei-răi. Bineînţeles, nu era el omul care să se supere ca văcarul pe sat 
(am vrut să spun : ca Dorin Tudoran) şi “să facă un gest”... fie să tri- 
mită un text la Europa liberă (care abia aştepta !), fie să declare o grevă 
a foamei pe treptele Universităţii bucureştene... 

Nu. Manolescu adoptase “tactica”... adversarului său cel mai 
îndârjit : Eugen Barbu. Amenințarea că... dacă se supără, el face ca 
Goma - ba şi mai şi ! Desigur, deosebirea dintre ei doi : E. Barbu o 
rostea în gura mare (îşi cunoştea lungul nasului : nu o scria...), fie în 
vreo audienţă la Ceauşescu, fie “în public” - adică în cadrul Securităţii 
Poporului - de unde se transmitea de urgenţă “acolo, sus” ; 

Pe când Manolescu, sânt convins : nu o sonoriza nici măcar în 
şase ochi, iar în patru (cu Ivaşcu ; cu D.R.P.; cu Ţoiu), o esopiza (ca 
literatura cea bună, lăudată, recomandată de el) - rămânînd ca mesage- 
rul să o “traducă” şi să o toaleteze, la rându-i, făcînd-o scăpată, pentru 
ca activiştii de rangul trei, chiar doi să fie avertizaţi : să nu întindă prea 
mult coarda, ca să nu-l împingă pe Manolescu la un act necugetat... 

Există mult mai multe asemănări între Manolescu şi Buzura decât 
acceptă primul. Şi unul şi celălalt după două-trei experienţe dureroase, 
învăţaseră lecţia : în România, ca să poţi publica, trebuia să scrii publi- 
cabil. Manolescu s-a comportat faţă cu cenzura castratoare, nu ca un 
om liber, nu ca un apărător al libertății de gândire şi de exprimare - a 
lui, a celorlalţi - ci ca un pantofar, ca un croitor (mai degrabă ca un fri- 
zer) : chiar dacă el nu executa comenzi : «Fă-mi o pereche de... Fă- 
mi-o...- dar să fie aşa, aşa, aşa...». El nu risca să scrie ceva  nepu- 
blicabil - chiar dacă, în toiul “bătăliei cu cenzura” pierdea câteva pene 
- ca acele cronici despre V. Em. Galan, Petru Dumitriu publicate în 
primele săptămâni ale anului 1990 în România literară, prezentate ca... 
“cenzurate” (ceea ce, vrea, nu vrea, îl bagă în aceeaşi oală cu Sorescu 
şi cu Păunescu - şi, vai, cu Ileana Mălăncioiu). 

Astea ca să spun : Manolescu ar putea fi un foarte bun autor de 
Jurnal-literar. 

Breban nici măcar atât. Ce să ne încredinţeze el din faptele ori din 
intenţiile sale literare ? Tot ce e bun la el : înseşi faptele-literare. 

Desigur, e mai lesnicios (şi mai sănătos) să-ți trimiţi confesiunile 
într-o ficţiune, să spui adevărul (în fine : o parte din) prin gura unui 
personaj - chiar narator, la o adică pretinzi cu nu eşti chiar tu acela..., 
decât să stai faţă cu tine însuţi într-un jurnal şi să declari, la persoana 
întâia, că îţi asumi toate câte sunt ale tale. 


Sâmbătă 29 ianuarie 2000 


Aseară, la Pivot, un buchet de autori şi cărți despre Sartre - era şi 
timpul. Destul de interesant, dar infinit mai puţin decât mă aşteptam - 


JURNAL 2000-2001 27 


atât de la răstimpul scurs de la moartea lui S. (două decenii), cât şi 
(mai ales) faţă de batajul publicitar din ultima lună în legătură cu capo- 
dopera lui Bernard-Henri Levy. Cel mai credibil mi s-a părut Burnier, 
fostul sartrian fără condiţii, în rest : cercetători... 

B.H.L.: agitat, insolent, terorizator. Inainte i se treceau cu 
vederea aceste “atitudini”, fiindcă era tinerel şi frumuşăl. Acum nu mai 
este nici-nici (dealtfel a renunţat la legendara-i cămaşă albă, mult 
descheiată, pentru un pulover negru, pe gât). Penibilă impresie de 
persoană depăşită - şi de sine însuşi. 

După ce s-au măcinat multe grăunţe de informaţie (unde, cum, 
când), Pivot a pus, în sfârşit, o adevărată chestiune: 

«Sartre a fost indus în eroare [în legătură cu URSS], ori s-a indus 
singur ? S-a înşelat, a fost înşelat - ori a minţit ?» 

BHL s-a grăbit să facă diversiune : a înecat întrebarea într-un 
torent de vorbe-vorbe - ca să nu răspundă. Şi n-a răspuns. Pivot a 
insistat. BHL şi-a pornit iar moara diversionistă - de data asta a reuşit: 
nici Pivot, nici altcineva nu a revenit asupra “dureroasei probleme”. 

Cu atât mai frustrat am fost, cu cât, binişor înainte de a fi formu- 
lată întrebarea de încredere, careva (dacă chiar BHL ?) a făcut urmă- 
toarea precizare : In chiar timpul scandalului Kravcenko (1946), 
Simone de Beauvoir se afla în America şi îi scrisese lui Sartre că 
apăruse mărturia unui “sovietic” transfug şi care povesteşte exact acele 
lucruri pe care li le povestise lor, Koestler ! Deci ştiau. Deci au minţit. 

BHL a fost penibil, făcînd figură de militant comunist încolțit pe 
un platou de televiziune de gauchişti - mai ales când a venit vorba de 
sinistra : “Prefer să mă înşel cu Sartre decât să am dreptate cu 
(Raymond) Aron !”, lansată de greţosul, de nesuferitul Jean Daniel (cel 
pe care jura Lucian Raicu). Când a susţinut că, punînd în balanţă (?) 
erorile de judecată ale timpului său şi gândirea sartriană, el (BHL) 
alege gândirea ! 

Gândire românească, cea cu sau. 

Am suferit, aseară. BHL nu-mi fusese vreodată simpatic - fireşte, 
pentru că nu fusese cu noi, fund el un fel de Virgil Tănase - nu neapărat 
apolitic, dar atât de egoist, încât putea fi şi astfel judecat. Semna petiţii 
umanitare - unele foarte generale, altele mai speciale, dar numai cele 
iniţiate de el... Insă nu puteai să nu fi impresionat de... viteza cu care 
gândea şi se exprima - şi se înşela. Ca Ivasiuc. 

Viciul de căpătâi, ca să spun aşa, al celei de a doua părți a 
discuţiei despre Sartre a fost acesta: Cu toate că ştia adevărul, el a 
răspândit - şi a impus - minciuna. 

Cu atât mai eficace, cu efecte durabile, a fost teroarea intelectuală 
pe care a instaurat-o (prin logistica PCF, chiar dacă în ochii spectato- 
rilor naivi Sartre apărea ca un duşman al comuniştilor francezi, deci şi 
al sovieticilor) în Franţa şi în lume. Deci, nu s-a înşelat - omeneşte - ci 
a minţit ; prosteşte. 

Eu unul prefer să am dreptate (“cu Aron”) decât să mă mint şi să 
mint tot ce mişcă : râul, ramul... în brigada de agitaţie sartriană. 

Insă aşa cum nu exclud buna lui literatură (proza, teatrul), fasci- 
nanta lui pamfletistică (sic) - pentru că a fost nul (ba chiar “con et 
dangereux”, vorba lui Yves Montand) în materie de politică, să nu mi 


28 PAUL GOMA 


se interzică luarea la cuvânt, pe motivul că Sartre a scris Critique de la 
raison dialectique şi cu asta îmi (ne) închide gura - la propriu. Sânt 
convins : Sartre însuşi era cu adevărat ros de incertitudini, sfâşiat de 
vinovăţii, însă comentatorii lui vor să impună un Sartre “unitar”, 
consecvent - şi... vizionar ! 

Halal, vizionar ! Din acest punct de vedere, Sartre a fost un 
vulgar activist ca şi Barbusse, un tolomac precum Romain Rolland - şi 
nici măcar un “dezvirginat” (pe la ochi) ca Gide. De ce ? Fiindcă l-a 
detestat o viaţă întreagă şi, conştient, inconştient, şi-a făcut viaţa şi 
gândirea - pe anti-Gide. 

Se vede că ochiul lui de cameleon nu i-a slujit la nimic; nici măcar 
să vadă... în faţa ochilor. Simone de Beauvoir nici atâta - ea a fost 
geniul-rău - nu se spunea că Sartre doboară adversarul, apoi Beauvoir 
îl termină (l'ach&ve)? Nu. Fiecare bărbat are femeia meritată - chiar 
dacă aceea semnează Simone de Beauvoir. 

Ce alibi culturalo-etic pentru directorii conştiinţei mioritice ! Din 
cuplurile Sartre-Camus, Zinoviev-Soljeniţin, Mârques-Llosa, Kun- 
dera-Havel, (recunosc: alcătuite de mine, abuziv), ei optau... din toată 
inima pentru primii din fiecare pereche. Dovada - cine s-ar fi aşteptat? 
- nota subsolică introdusă de Dan Petrescu la un text al meu din 
Scrisuri în care “polemizează” cu mine, din pricina preferinţei etice 
pentru Soljeniţîn - în “detrimentul” lui Zinoviev (eseistul, nu roman- 
cierul), katastroikarnicovnicul idolatrizat de textiliştii di la leş” - ba 
chiar şi de la Cimişora (deşi nu mi-e ruşine nici cu apostrofeţii ghe la 
Cluj). 

Să nu uit : Burnier a spus că un prieten al său a văzut şi citit scri- 
sorile pe care Sartre le-a scris traducătoarei sale în ruseşte (traducătoa- 
rea, nu... limba în care se exprima Sartre - o persoană cu care a fost în 
strânse relaţii) precum şi rapoartele pe care biata amantă era silită să le 
facă NKVD-uluipentru uzul... Uniunii Scriitorilor. Se spune că pe 
unele dintre ele - mai ales ultimele - le-a scris chiar Sartre... Aproape 
toate erau (reieşea din rapoarte) foarte critice la adresa sistemului 
sovietic. La întrebarea cuiva (n-am înţeles dacă era însăşi traducătoa- 
rea) : De ce nu spune tare - şi în Franţa - ce crede cu adevărat ?, Sartre 
a răspuns : 

«Şi să mă laude Le Figaro ?» 

Cu băgarea de seamă : editorialist la Le Figaro era bunul său 
prieten şi coleg de liceu Raymond Aron... 

La aceasta BHL a făcut, după obicei, diversiune, a început să 
virgiltănasizeze de zor despre orice altceva. 

Desigur, sartrofilioţii se strâmbă de râs auzind vorba de duh citată 
- dar un aer de malaise rămâne. Nu-i aşa că Sartre a fost o persoană 
structural (sartructural) necinstită ? 

Dar ce scriitor ! Ce gânditor - chiar dacă se plângea că gândeşte 
mai lent decât scrie... Ai zice : un român get-beget. 


Duminică 30 ianuarie 2000 


Am ajuns la sfârşitul lui ianuarie. N-am primit poştă, se vede că 
nu doar greva franţujilor este de vină, ci şi necazurile în care se zbat 


JURNAL 2000-2001 29 


românii, eventualii mei corespondenţi. Şi cum ei pun la inimă totul... 

Mai nou aflu că scriitorii români sunt îngrijoraţi, chiar înfricoşaţi 
- «fiindcă vin alegerile» ! 

Vin alegerile - ei şi ? Întrucât îi priveşte pe ei schimbarea domnu- 
lui? Doar s-au aranjat în cei şapte ani cât şapte vaci slabe, sub Iliescu, 
ba au chiar colaborat cu el - de la Sorescu, Simion, Valeriu Cristea, 
Fănuş Neagu, Pleşu, Buzura - până la Insuşiul Manolescu, omul cu 
interviul ! Scriitorii s-au aranjat cu următorul -escu, începînd de la im- 
partțialii Buzura, Pleşu până la consilieri (vrei să-ți neutralizezi un 
[potenţial] inamic? Fă-ţi-l consilier !) Dar întrucât situaţia generală a 
ţării, specială a culturii s-a ameliorat? Păi, vorba manolescului de ambe 
sexe: nu s-a prea ameliorat,ba s-a cam deteriorat. La această mizeriza- 
rea naţională s-a adăugat disperarea (absentă în timpul lungii domnii a 
comunistului Iliescu : constatarea că “ai noştri” sunt, în fapt, ai lor. 

Fireşte, sunt alături de nefericiţii scriitori români (din România, 
iată că trebuie să precizez, tautologicaliceşte), îngrijoraţi de soarta 
țărişoarei şia tărişorenilor (noştri). Nu le mai atrag atenția : în privința 
grijii, am vechime-n câmpu-muncii, de pe când ei făceau cultur’ şi-i 
durea-n cur (de popolul nesuveran). Iar după decembrie 89, că s-au 
trezit şi ei, dacă, doamne fereşte, te arăţi mai puţin entuziast pentru o 
“idee de solidaritate” (ca a Blandianei : cu voie de la Secu) ori pentru 
din contra: “un semnal de alarmă : Patria în pericol !” - eşti acuzat că... 
nu eşti sensibel, parol, că nu ţii la inimă soarta României - deci ; nu eşti 
bun român (ba chiar deloc!). 

Ceea ce este cu adevărat îngrijorător (nu este bun cuvântul, 
“îngrijorător” are în vedere un viitor, or Românul trăieşte într-un pre- 
zent perpetuu): ei nu-şi dau seama de caraghioslicul, de tragodioslicul 
situaţiunul. Fiindcă ei percep şi trecutul amputat - ce a fost “înainte de 
22 decembrie 1989” nici nu există (Iorgulescu ar fi avut a dacă 
ar fi formulat astfel şi nu : “refuză să accepte că a existat... ). 

Mai bănuiesc : îndărătul acestei agitaţii, în adâncul acestei “depli- 
ne participări” (am început a ne debarasa de limba de lemn, dar nu şi 
de gândirea de beton armat) se află vulgara goană după un alibi cât de 
cât credibil. Credibil - în ochii cui ? Ce întrebare : în ochii semenilor, 
cei care au făcut (sic), înainte de 89, exact cât el ; care, după, au 
pretins că făcuseră “înainte”... exact ca semenii - iar acum, că tot a 
intrat în rândul lumii, mimează grija-de-totdeauna-faţă de-soarta-ţării. 

In continuare, scriitorii români “cărora nu le este indiferentă soar- 
ta României” se zbat ca peştele-n praf: Vai de mine, dacă vine Iliescu? 
Vai de mine, dacă şi mai rău : Roman ? Ori şi-şi mai rău : Meleşcan. 
Ori, Doamne fereşte : V.C. Tudor ? 

Nu sunt în stare să gândească normal - de unde, dacă până la 
“revoluţie” refuzau să facă politică, ziceau ei, pentru ca, de atunci 
încoace să facă chiar şi... politologie - acel produs al unui animal care 
nu există. 

Alegerile viitoare ar trebui să fie, în primul moment, prilej de 
bilanţ; în următorul de cântărire a candidaţilor democrați - nu a apara- 
tiştilor, a securiştilor cu care s-a cârpit Constantinescu (respectînd Tes- 
tamentul Copos”, aşternut pe hârtie după dictarea - dictatul ?- lui 
Măgureanu). 


30 PAUL GOMA 


- Iliescu ? Dacă va învinge el (sper că nu), oricum, nu va fi cel mai 
foarte rău dintre candidaţi, ba chiar mai puţin foarte-foarte-rău decât 
Constantinescu. De ce ? Pe de o parte : el, comunist, va (re)porni gata- 
culpabilizat şi va fi mult mai atent unde pune piciorul decât Fiul 
Imaculatei Blandiene ; pe de altă parte, el, hidrologul (hidrotehnicul ?), 
ca individ, este mult mai inteligent decât geologul de peste drum (şi 
fără gard). 

Vai, aceste “calităţi” nu vor ajunge, pentru a scoate România din 
groapă şi a o băga în Europa. 

Şi dacă aş fi fost şi eu în România ? Să zicem (mai corect : să 
ziceam...) că, aş mai fi lăsat din preţ, cenzura ar mai fi lăsat din inter- 
dicţii, aş fi fost publicat la Bucureşti, n-aş fi fost interzis în 1970, 
constrîns la exil în noiembrie 1977... Să zicem că aş fi cunoscut soar- 
ta celorlalţi prozatori-la-români, aş fi plecat capul, ca să nu-l taie sabia, 
m-aş fi făcut frate cu cumna'-su, ar fi dat şi peste mine Marea Revo- 
luţie din Decembrie, iar după ce m-aş fi bătut şi eu în piept cu rezis- 
tenţa prin proză (păi dacă aş fi participat, alături de Breban la Lupta 
pentru Roman...), iar după zece ani de, zi-i pe nume : tranziţie (aşa îi 
spune până şi I.B. Lefter şi nu atrage atenția că are de gând să comită 
un banc), m-aş fi trezit şi eu ameninţat de... Re-lliescu - n-aş fi 
reacționat ca ei, colegii mei ? A 

Ba da. Taman aşa aş fi reacționat. In panică. 

Şi-atunci ? Ce mai vreau ? 

Ar trebui să nu mai vreau nimic. Fiindcă eu, nu numai că nu am 
fost ca ei, dar nici n-am vrut să fiu - de asta am ajuns ce-am ajuns, vai 
de capul meu. 

lar acum e prea târziu până şi pentru regrete. 


Luni 31 ianuarie 2000 
Am primit un colet din România (recognoscibil după ambalaj şi 
nodurile sforii...). 


ŞI a ieşit asta : 


[Vezi textul integral (“O agendă literară”) în Butelii... 2000] 


JURNAL 2000-2001 31 


FEBRUARIE 


Marţi 1 februarie 2000 


Ieri, prin Ştefana, am primit ultimele 4 exemplare de autor din 
Scrisuri. Rodica Pop a luat 10; urmează ca Lulu să primească restul. 


Miercuri 2 februarie 2000 


Ştefana mi-a pasat Jurnalul lui Polac. Ce deziluzie! 

Ştiam - de la emisiunile de TV - că cineva, o altă persoană a fost 
însărcinată de editor să selecteze, să aleagă de-un volum din cele vreo 
douăzeci virtuale. Cu toate acestea nu am măsurat proporțiile agresiu- 
nii - victimă : bietul Polac ! Sigur : spune, repetă că nu a fost de acord 
de la început cu “o selecţie” (prima condiţie) şi cu “colaborarea” unui 
redactor. Până la urmă a cedat, speriat, descurajat de cantitatea de 
muncă cerută de editor şi care presupunea automutilare. Rezultatul - 
cel văzut, citit, fiindcă sântem făcuţi pe actul lecturii : zăpăcitor 
cronologic. 

Să admitem : eu sunt exagerat, enervant de grijuliu cu datarea 
fiecărei scrisori, fiecărui text, cu atât mai vârtos când este vorba de 
Jurnal - care, după cum numele indică...etc. Din această pricină fuse- 
sem contrariat de maniera datării la Gombrowicz - însă cum Polac nu 
este (totuşi) Gombrowicz, nici măcar “polac” - Polonezul însuşi îşi 
spune : lech (leah)... Nu, nu. 

Impresia dezagreabilă, penibilă, teribilă : Polac a fost masacrat, 
mai corect : castrat. Prin însăşi intervenţia altuia în intimitatea scrisu- 
lui - şi ce poate fi mai intim decât scrisul-în-jurnal ?- încă din timpul 
vieţii autorului.Polac a acceptat, şi-a asumat această intruziune, violen- 
tare, viol. Dar eu îmi iau dreptul de a spune că aşa-ceva nu se face ; că 
aşa-ceva este inadmisibil, chiar dacă autorul nu mai este în viaţă. 
Atunci ne numim: Volovici (Sebastian), Dan Berindei (Hudiţă), 
Popişteanu (Martha Bibescu). Nu îngrijitori, ci falsificatori de jurnale. 

De ce m-am supărat pe Alain Paruit, iar pentru că nu şi-a recu- 
noscut fapta-rea, am rupt-o definitiv cu el? Fiindcă îmi umblase în Arta 
refugii, suprimînd ce îl deranjează pe el, traducător, nu editor. Fiindcă 
mă confunda cu Eliade : nemaifiind în viaţă autorul, traducăto-rul îşi 
luase nasul la purtare, se credea cel puţin redactor, îşi permitea să-i dea 
peste degete autorului ca unui şcoler puturos, “corectîndu-i” extempo- 
ralul, tăind, scurtînd, făcînd el “legături”, comportîndu-se ca... 
adevăratul autor... 


Joi 3 februarie 2000 


Am trimis textul O agendă... lui Nicolae Florescu, pentru 
Jurnalul literar, lui Cornel Dumitrescu, pentru Lumea liberă. 

Am primit scrisoare de la Vasile Baghiu. Radu Mareş s-a arătat 
interesat de cartea de mărturii a tatălui său, ca şi de un volum de 


32 PAUL GOMA 


critică şi eseu al fiului. Nu doar atât : i-a sugerat să trimită pentru 
concursul editurii romanul care i s-a plimbat-rătăcit la Cartea româ- 
nească. Mi-a mulţumit pentru recomandare şi mi-a cerut “o prefaţă” 
pentru Prizonier în URSS. Am scris-o, am pus în plic, dar cum nici azi 
n-am ieşit în oraş, nu am depus-o la cutie. Am s-o fac mâine. 

Mi-a telefonat un jurnalist canadian, Roy. Zice că a mai fost la 
mine şi că i-am dat un exemplar din Les chiens de mort. Din păcate, 
nu-mi aduc aminte de el. Imbătrânim, îmbătrânim. 

(...) 

Azi, în Libé, cronică-foileton, la Polac ; din păcate nu e scrisă de 
Marcelle (care l-ar fi distrus - spectaculos), ci de o femeie, necunoscută 
mie. Text mălăieţ. 

Tragedia cecenilor. 


Duminică 6 februarie 2000 


(...) Mi-a scris Laszlo : se arată nedumerit, întristat de refuzul 
meu de a dialoga în continuare cu el... Şi eu care îmi făceam iluzii că, 
dacă îi scrisesem că nu sânt de acord, chiar de nu era... de acord cu 
dezacordul meu, măcar înţelesese despre ce era vorba. Am răspuns 
scrisorii, nu şi reproşului. Vrea să editeze teza de doctorat, la Dacia. 


Luni 7 februarie 2000 


Mi-am mai aruncat ochii peste Jurnalul lui Polac: impresia 
proastă s-a întărit. Se simt găurile (operate de “redactor”) iar după ceea 
ce a rămas îţi dai seama că nu s-a pierdut mare lucru. Polac este, totuşi, 
un mărunţel. Il cred pe cuvânt când se laudă că a fost un mare gagicar 
şi că multă fumeie a fumat el. Dar când despre una - pe care o indică 
taman ca Zaciu, cu inițiale ! - scrie că este o...clytoridiană, apoi repetă, 
apoi re-repetă, te întrebi dacă diaristul nu face masturbaţiune pe hârtie 
ca pe zidul unui closet. Am să zic o vorbă mare : nu-i suficient să ţii 
jurnal vreme de jumătate de secol, ca să-ţi iasă un text potabil - dacă 
se poate : un roman... După cum nu ajunge să fuţi zece mii de femei, 
ca să pretinzi a cunoaşte femeia - liubitori de bărbaţi ca Proust, ca 
Thomas Mann pătrunseseră mult mai în adâncul femeii decât Marele 
Bulangiu Polac. Chestie tulbure : prea se laudă cu numărul femeilorca 
să nu dea de bănuit că ar fi de semnalat o anume lipsă la cântar. 

Mă uit în urmă, la mine : chiar dacă am făcut tentative de a ţine 
jurnal şi în România, tocmai, pentru că eram expus, “vizitat” de 
Securitate, în lipsa mea - am renunţat. Abia când am fost la adăpost de 
Braţul Scotocitor al Revoluţiei am început a consemna cu oarecare 
regularitate (da de unde ! mă laud şi eu). Dar şi aşa, foarte târziu ; în 
1978 aveam 42 ani şi ceva... Ciudat, însă cu regularitate am ţinut 
jurnal abia după ce am avut ordinator - din martie 1995 (adică de la 
vârsta de 60 ani). Ani plini (de însemnări) au fost 1997, 1998, 1999 - 
în primul s-a petrecut publicarea Jurnal-ului I-II-III, la Nemira, în al 
doilea şi al treilea (needitat, dar predat), cam două cincimi din total 
umplut cu textele mele publicistice. In acest an, 2000, vor fi sensibil 
mai puţine (şi pagini şi texte străine de jurnal). 


JURNAL 2000-2001 33 


Miercuri 9 februarie 2000 


Ultimele trei nopţi mi-au fost... dureroase. De parcă ziua-ntreagă 
aş fi cărat saci (cu mazăre, că-i cea mai grea...). De unde această isto- 
veală, când singurul efort fizic este o raită în cartier, pentru 
cumpărături ?(...). Nu-mi vine să cred că sunt acelaşi care, mai an, 
corectase primele 350 pagini. Atunci îmi fusese greu, dar nu aşa. Să fie 
doar bătrâneţea, coaiecreţea ? Poate. Mai ştii... Am înţeles : dacă voi 
reuşi să fac 10 pagini pe zi lucrătoare, să fiu mulţumit. In dimineaţa 
asta am făcut 3 pagini într-o oră - dar n-am putut continua (repeta) 
performanţa : am nevoie de altă oră pentru recuperare. 

Ne aflăm şi în mare jenă : din cauză de “pană de ordinator” la 
Ministerul Culturii, salariul Anei (care ar fi trebuit să intre în 25 ianua- 
rie) nu a venit nici până acum... Ei, da, Franţujii nu-şi pot imagina că 
există trăitori fără de rezerve... 


Joi 10 februarie 2000 


Convorbire telefonică - cu Maria Marian, director al editurii 
Universal Dalsi (îmi propusese să public la ea, îi trimisesem dischete 
cu Bonifacia şi cu Sabina - şi cu mai ce ?). Domnia Sa mă anunţă că 
are de gând să publice... Simona. 

M-am supărat. Prin tăcere. Nu am corectat-o. Se pregătise să-mi 
telefoneze, îmi telefonas, ave alături manuscrisele mele şi... nu ştia 
titlul Sabinei, îi zicea : Simona... În cele din urmă am descleştat fălcile 
cât s-o întreb : vrea să-mi publice o carte căreia nu-i ştie titlul ? A zis 
că ba da, îl ştie, cum de nu - dar se poate ? - dar acum nu-l găseşte... 

Până la urmă a ieşit că am jignit-o eu pe ea - care vrea să-mi 
scoată o carte, şi uite că tot eu fac pe supăratul... Auzise că sânt rău, 
dar cu alţii, nu cu ea, care... l-am atras atenţia că ea mă jignise, prima. 
N-a înţeles : cum, mă jignise - dacă voia să mă editeze, iar eu... 

Asta este. Deci răul sânt eu care mă supăr - ba chiar îi jignesc pe 
oameni care nu mi-au făcut nici un rău, nu m-au jignit în niciun fel... 

Sânt un mare rău. Un jignitor nesuferit. 


Vineri 11 februarie 2000 


Citesc în Liberation de ieri, 10 febr. : 

“Sartre, persona grata à Prague”, avînd ca supratitlu : “En 1963, 
les intellectuels praguois decouvraient un apparatchik ennuyeux”. 

Cine să fi scris aşa ceva : eu ? Dar eu, chiar de am gândit taman 
aşa, s-a întâmplat să nu scriu asemenea adevăruri despre Sartre. Apoi : 
eu nu eram la Praga, în 1963, ca să vorbesc în cunoştinţă de cauză... 

Dragul de Illos Yannakakis, cu nasul lui chiar mai cartofos decât 
al meu ! Nu l-am mai văzut de să tot fie zece ani. Pe vremuri eram 
prieteni, m-a vizitat acasă, l-am vizitat acasă, eram în tot felul de comi- 
tete şi comiţii. Grec din Alexandria (la urma urmelor, ei au fondat 
oraşul - şi spiritul), nu ştiu dacă am ştiut cum ajunsese profesor 
universitar la Olomouc şi la Praga - ca apoi să devină şi el refugiat 
politic în Franţa... Să fi fost markosist ? E de vârsta mea, în 1949 avea 


34 PAUL GOMA 


abia 14 ani... - deşi poate că fusese refugiat ca adolescent în Cehoslo- 
vacia... În fine, că fusese comunist, e sigur, numai că el s-a trezit din 
eroare, pe când Kundera, aborigen, mai cocheta cu “tranziţia” (că au 
avut şi ei aşa ceva, ce ne imaginăm noi ?). 

Ce spune Yannakakis ? Că Sartre s-a purtat ca un porc de câine, 
“vizita” lui la Praga - unde era aşteptat ca un liberator - a fost una în 
care Marele Gânditor s-a dovedit a fi un obedient mânuitor al limbii de 
lemn sovietice. Asta o ştiam eu încă din România, de prin anii când mă 
aflam în Bărăgan, iar Geta Horodincă şi Mariana Şora îl atacau în presa 
de partid, acuzîndu-l de... duşmănozitate - pentru ca la puţin timp să 
scrie exact inversul ! Oare de ce ? Ei, păi oare de-aia ! 

Şi chiar acum şi-a găsit acest genial oportunist care este Bernard 
Henri Levy să-l hagiografieze (pe Sartre) ! Cu o obrăznicie cvasi- 
românească. Şi bine face Yannakakis că îi arde o copită şi zăbălosului 
de Antonin Liehm (cel cu revista diversionistă avînd pui şi la Bucu- 
reşti, prin Colin, Şerban şi alţii asemenea), nevindecatul de comunism 
şi care pretindea (tot în Lib6, cu două numere mai înainte) că Sartre, la 
Praga, s-a manifestat ca un... “écrivain de gauche”... Ca un ecriven de 
căcat ! Nu mai breaz decât Yves Montand la Bucureşti, în timpul 
Festivalului Tineretului din 1953, când ni s-a suit pe scenă în salopetă 
(!) - dar măcar acest şansonetist a recunoscut public (în ciuda justei 
tovarăşe Simone Signoret) : «Nous étions cons et dangereux...” Dar 
Jean-Paul Sî !, “marea conştiinţă - de stânga”: ba. 


Duminică 13 februarie 2000 


(...) Nu-mi iese din cap articolul lui Yannakakis : Lucrurile sunt 
bine făcute, de la mama lor. Am mai spus/scris : culturalnicii rezistenți 
români alegeau - cu o adresă de invidiat - din “perechi” individul cel 
mai potrivit concepţiei lor despre literatură şi morală. Din “cuplul” 
natural Sartre-Aron (ca şi din cel devenit natural : Sartre-Camus), 
băieţii noştri mizau, fireşte, pe Sartre - mai departe : Márquez - nu 
Llosa, nu Fuentes ; Kundera, nu Havel, nu Kohout ; Zinoviev, nu 
Soljeniţin - această din urmă “opţiune” m-a uluit din două motive : 
s-a petrecut şi într-o carte a mea, (Scrisuri), într-o notă de subsol, sub 
semnătura redactorului şi venea dinspre Dan Petrescu. Pe care eu îl 
credeam mai lucid, mai puţin năclăit de balcanismul culturalist român, 
mai cu bune lecturi (şi opţiuni). Ei bine, mă înşelasem ! Dan Petrescu 
e şi el de-al locului! 

Bieţii cehi şi slovaci din 1963 : credeau că le vine autorul cărții 
Les Chemins de la liberté - şi s-au trezit cu un oarecare activist “inter- 
naţional din Franţa”, Leroy ori Fittermann (nu ştiu dacă atunci 
tovarăşii-dragi erau la Praga ori la Bucureşti, în “redacția periodicului 
sovietist Pentru Pace trainică, pentru democraţie “pulară, - ce titlu !, 
doar Păunescu l-a egalat cu Iubirea-i), activist de nădejde al PC(US), 
exprimîndu-se - întâmplător în limba lui Voltaire. 

rămân la opinia exprimată faţă de Cuşa, la Coupole, după ce l-a 
fluierat- huiduit pe Sartre ce trecea prin faţă că una ca asta nu se face... 
Chiar să nu se fi făcut? Nu cumva atunci, gândeam ca un român-din- 
România, mai degrabă însetat de cultură decât de etica acelei culturi ? 


JURNAL 2000-2001 35 


Luni 14 februarie 2000 


(...)Azi am primit de la Glucksmann un text, “Crime et châtiment 
en Thetchenie” - l-am semnat, desigur. Printre semnatari, şi B.-H. 
Levy, Hassner, Daix, Lise London, Cohn Bendit, Berindei, Smolar, 
Jane Birkin. ..Prea puţin - pentru Cecenia. 

Nici atâta pentru Basarabia şi Bucovina. 


Luni 21 februarie 2000 


Nici azi n-aş fi notat, prins de lucru, dacă azi dimineaţă, la opt şi 
un sfert (9,15 ora Bucureştiului) nu ne-ar fi telefonat Niculiţă 
Damaschin : a murit Lulu. Fusese luată la ei, în vederea - azi - a mutării 
în garsoniera cumpărată. Intenţia era (aseară) să o reinterneze. 

Ca şi în cazul lui Petre, mai demult ca în al mamei, spunem, ne 
repetăm: «Bine că i s-au sfârşit suferinţele». Ana adaugă : «Bine că 
n-a murit singură...» - aşa s-ar fi întâmplat, dacă n-ar fi fost în curs de 
mutare. Ana crede că scoaterea din cuibul ei, cu mâţele ei, cu tabie- 
turile ei - a sfârşit-o. Are să fie incinerată (îşi pregătise locul în colum- 
bariu), Niculiţă are să vegheze la starea lucrurilor, obiectelor, are să le 
împartă, garsoniera are s-o vândă. 

Ana a plecat la slujbă, la Bibliotecă. E un mod de a nu trăi dure- 
rea de a nu mai avea pe nimeni din familia ei. Acum chiar că nu mai 
avem ţipenie în România, fie şi prin îndepărtată alianţă. 

A murit securista, cum a zis, la Die (Drôme), Gabriela Adameş- 
teanu, când fusese readusă vorba de măgăria ei, cu tot cu 22-ul, în 
chestiunea distrugerii Culorii Curcubeului. Convingerea ei fiind : dacă 
Lulu n-ar fi fost securistă, nu mi-ar fi relatat convorbirea telefonică 
avută în miez de noapte cu prietena mea, Gabriela - atât de bună-prie- 
tenă, atât de ne-securistă, încât s-a arătat foarte interesată să afle ce 
tiraj va avea ediţia Curcubeului de la Familia, totodată lăsîndu-se ghi- 
dată de cineva din off, care-i sufla întrebările: «Dar ce-şi imaginează 
Paul, că are să poată distribui un tiraj de 20.000 ?»; «Dar ce crede Paul 
că e prietenească figura pe care i-o face lui Gabriel, ca să se creadă că 
el (fireşte, acel el era Liiceanu, suflătorul) nu i-a publicat nici o carte 
? - şi alte, multe probe de logică formală, ca să nu mai vorbesc de cea 
loială faţă de adevăr. 

Da, a murit - turnătoarea ! - calificativul ieşind din gura Getei 
Naidin devenită Dimisianu. Ei, da. Ca şi cum un securist ar avea 
nevoie să fie şi turnător... 

Asta este. Praful şi pulberea s-a ales de casa Anei (vorbesc de 
lucruri, nu de... adresă) - şi a mea, din 1968. L-a rugat pe Niculiţă să 
păstreze fotografule. Cu astea rămâi când rămâi cu nimica. 

(...) A fost pe aici Mariana Sipoş. Cu cărţi, reviste şi vorbe bune. 
Ar urma să fie publicat în Aldine un dialog din 1997... 

Chiar acum am să scriu o împuternicire pentru Niculiţă. Şi o 
scrisoare de mulţămită. 


36 PAUL GOMA 


Marţi 22 februarie 2000 


(...) Aşteptăm veşti de la Bucureşti - cu incinerarea, cu mutarea 
lucrurilor. Ne repetăm, aşa, pentru liniştea noastră : «Bine că s-a sfârşit 
atât de repede şi n-a mai suferit...», când ştim bine că nimic din conso- 
lare nu-i adevărat: nici sfârşitul-repede, nici mar-ul suferinţei... 

Printre alte cărţi Mariana Sipoş a adus şi Litere în tranziţie 
(hotărît, nu se poate scăpa de această obsesie nu doar lingvistică) de 
Florin Manolescu, editată la Cartea românească în 1998. Sunt reunite 
pe 400 pagini eseuri şi cronici literare. Am şi eu parte de un eseu 
(“Teme inconfortabile”) şi de două cronici : “Alte amintiri din 
copilărie (Din calidor)” şi “Patimile după Jilava (Ostinato) ? Sunt 
texte cunoscute din 1990-92. 

M-a surprins plăcut ideea (occidentală, dar ou al lui Columb în 
universul românesc) de a oferi la sfârşitul volumului “Bibliografie - 
cronici literare, Luceafărul, ianuarie 1990-aprilie 1993)” - listă ordo- 
nată alfabetic, după numele autorului recenzat, cu indicaţii cronologi- 
ce. Eu figurez cu 8 titluri. 

Recitind acum cronicile din volum (două) şi eseul (“Teme incon- 
fortabile”) despre cărţile mele apărute până la începutul anului 1992, 
am găsit că spune lucruri pertinente, valabile şi azi - drept, n-am con- 
fruntat textele din volum cu aceleaşi din periodice, pe care le am în 
dosarele de presă (şi n-o s-o fac: fiecare din noi are drept la revizuiri). 

Tot Mariana Sipoş a adus şi “Cartea de la Neptun” însumând 
inepțule scriitoricimii române adunarisită pe malul mării (în treacăt : 
singura intervenţie oarecum cu miez - ba chiar cu haz : a lui Serafim 
Saka). In schimb, prietenul meu, cel care mă cunoaşte de patru dece- 
nii, cu care sunt în corespondenţă susținută în ultimii ani - Sami 
Damian - ce cuvântează ?- iată ce (printre altele, se înţelege) : 

“Cazul lui Goma (cazul... caz, nu se scapă de cazizare - n.m.)(...) 
Şi eu răspund : e adevărat [“că e om dificil, arţăgos, că jigneşte, scrie 
lucruri nemeritate despre coleg”], dar dați-i întâi, acordaţi-i întâi o 
răsplată, un dar pentru ceea ce a făcut. Daţi-i importanţa pe care a 
meritat-o (subl. mea.)”. 

Deci : aşa, atâta mă cunoaşte Sami Damian. Din ceea ce am scris, 
din ceea ce vor fi scris alţii despre mine : din această corectă 
cunoaştere rezultă, pentru el, că am aşteptat (şi încă mai aştept, pentru 
că, nu-i aşa : nu se ştie niciodată...) să mi se acorde o răsplată: să mi 
se dea importanţă (cea pe care o merit, nu alta, vreuna nemeritată !). 

Ei, bravos, Sami ! De cap să-ţi fie ! 

Observaţiune - nu are legătură cu persoana mea : Dacă produc- 
tele scrise ale scriitorilor apar ca potabile, chiar interesante, la lectură, 
emisiunile bucale transcrise se arată a fi lamentabile. Trăncăneală de 
şedinţă (nici măcar de partid, ci de sindicat), lălăială întru consumarea 
timpului, ca să ajungă mai curând la adevăratul “punct” interesant (din 
ordinea de zi) : masa tovărăşească. Doar scriitorii israelieni se iau în 
serios (or fi sătui de mâncare - şi nebăutori) - dar nu e suficient... 

Ce ţară tristă, plină de rumori... 


JURNAL 2000-2001 37 


Miercuri 23 februarie 2000 


Ieri am vorbit, la telefon, de la Ştefana, întâi cu Davidescu, apoi 
cu Mareş. Totul, bine. 

Acum (la ora 11) este incinerată Lulu. 

Am răspuns unei propuneri a lui Sorin Preda: 


Paris, 22 februarie 2000 
Stimate Domnule Sorin Preda, 
Încerc să mă ţin de cuvânt - iată ce iese : 


1. În prima întrebare s-au strecurat două inexactităţi : 

a. Nu sânt “unul dintre puţinii”, cu atât mai puţin “singurul scriitor din exil care 
a păstrat legătura cu ţara - de la distanţă”. Nu-mi place unicitatea (când este vorba de 
mine), nici măcar singularitatea ; 

b. “Mai multe ziare” (în care aş fi publicat) sunt sublime, dar... la singular : 
Cotidianul, între luna mai 1998 şi august 1999. A fost întâia colaborare a mea, la 
vârsta pe care o am (mulţumesc, mulţumesc) la un ziar. A fost posibilă graţie lui 
Liviu loan Stoiciu (împotriva voinţei lui Cristoiu şi a ne-dorinţei lui Raţiu). “Mai 
multele ziare” mi-au mai publicat pe foarte sărite: Luceafărul (săptămânal, nu ziar- 
zilnic, cum se exprimă tovarăşii noştri dragi ba Săraru, ba Bălăeţ - scuzată să-mi fie 
babăfonia), lunara Viaţă românească (tot LIS fiind autorul moral), Jurnalul literar : 
în ciuda titlului, avînd apariţie lunară - şi Vatra, revista care m-a publicat ceva mai 
susţinut. 

Mai departe : este adevărat că volumele de publicistică (rău difuzate ori nedi- 
fuzate) şi jurnalele au provocat cumplite furtunele în nesfârşitele băltele ale patriei 
mioriţoase. În nici un caz pentru că aş fi făcut afirmaţii scandaloase în sine, ci pen- 
tru că am...delaţionat ! Literatorioţii dâmboviţei fiind obişnuiţi să-şi facă măgăriile, 
porcăriile înde ei, în cerc închis şi în taină mare; nimeni nu cârtea, nimeni nu “divul- 
ga în afară” ceea ce se petrecea, “înăuntru”, acela carele se revolta, ridica glasul - de 
să audă vecinii (ce să mai vorbim de cumnatele lor) fiind, negreşit, “smintit” (apud 
Zaciu), imoral (acuzatori : Buduca, Pruteanu), ba chiar turnător, după etichetarea La 
Oglindă a Anei Ipătescu II a Literelor Carpatino-Bărăganice, altfelzisa Unica Getă la 
Românul Dimisianu. 

“Protestul” meu este doar constatare. Şi nu tainic(ă), ci publică : le-am zis-o de 
la obraz confârtaţilor : 

că nu au fost scriitori sub comunism (las-că nici acum, sub iliismul emilisto- 
măgureniform !), că n-au rezistat cultural, ci au activat - asta venind de la activist - 
pe tărâmul ideologico-literaturist ; 

că chiar atunci când au formulat un protest colectiv (cei şase apărîndu-l pe 
Dinescu) n-au depăşit frontiera trasată cu cretă invizibilă a “problemelor administra- 
tive” ; 

în fine, că “sub dictatură” au tremurat atât de voiniceşte, încât după moartea 
tiranului, le-a căzut în creştet descoperirea epocală : ei fuseseră nesfârşit de opozanti, 
la bucătărie, cu radioul pus tare, pe Bucureşti - atât că nu fuseseră încunoştiinţaţi de 
această drolatică s"tuaţiune... 

În seara zilei de 25 decembrie 1989, când mă aflam pe platoul unui canal de 
televiziune francez şi a fost difuzată caseta cu executarea Ceauşeştilor, am înţeles : 

- la noi - nu fusese o revoluţie anticomunistă ; 

- nu mă voi întoarce la mine, în România, ţară în continuare, comunistă. 

Acest lucru i l-am spus şi lui Mircea Snegur care mă pofiise să-mi văd 
Basarabia natală : 


38 PAUL GOMA 


«Regret, dar în ţări comuniste nu am ce căuta». 

Să încerce să mă contrazică Pleşu, ministru al lui Iliescu, prieten al lui Roman 
şi fost recent ministru al Faţadei Ministerului de Interne. Sau Breban, prieten al gene- 
ralului de Securitate Pleşiţă. Sau Manolescu, protejat al Ivaşcului, fost şef al perio- 
dicului MAI Glasul Patriei, intervievator al lui Iliescu, numindu-l “Om cu o mare” 
pe cel care adusese minerii să-i înveţe pe români democraţia securistă a ciomagului, 
pe vinovatul de incendierea Muzeului de Artă şi a Bibliotecii Universitare. 

Deşi să nu spun vorbă mare... 


2. Nu se poate vorbi de “câştigat-pierdut” când este vorba de România, ţară 
locuită de oameni care în ultimele decenii s-au profilat pe căpătat. 

Românii sub Ceauşescu, nu au obţinut nimic de la Putere (în urma cererilor, a 
somaţiilor, a acţiunilor, a luptelor - şi a sacrificiilor), ci au aşteptat să li se dea. 
România a fost Țara Milogilor, locul unde totul se dădea. Şi uleiul şi carnea şi drep- 
tul de a inspira-expira. Cât despre scriitorii români, ei nu au câştigat un centimetru 
(un gram, un dram) de normalitate numită : libertate, s-au mulţumit cu atâta câtă le 
azvârlea, periodic, puterea, ca la câini. Dacă s-ar fi bătut, zbătut, s-ar fi auzit în 
Occident, în vecini : la polonezi, la cehi, la unguri, la bulgari, la ruşi... Dar nu s-a 
auzit de vreo faptă normală a normalului scriitor. Românul scriitor a făcut textualism, 
semiotică, a făcut frumos, a făcut sluj - dar nu ceea ce era normal să facă un scriitor: 
să respecte, să cinstească cuvântul. De când i-a dat Brucan voie, scriitorul român face 
gazetărie (?), face politică (!), face şi el, acolo, nimica - ce să facă alt”... 

România nu a “câştigat”, nu a “pierdut”. România (şi Românii cei cu piepturi 
de aramă din plastic autentic) au căpătat, li s-a dat, în decembrie 89 ocazia de a prin- 
de ultimul vagon al anticomunismului. Numai că Românul ştie, de la Luceafărul 
Poeziei, că blestemat este drumul de fier (căci toate păsările pier). Rezultat : ţara se 
află “tot acolo” unde a surprins-o Căderea Zidului Berlinului : în mlaştină, în baltă, 
în glod, în nămol, în tină (termeni slavi) - gazetarnicii o numesc, de un deceniu : 
“tranziţie”... 


3. Aşa se pare : de la distanţă (de pe margine, de pe tuşă) se vede mai bine. 
Numai că eu am structură de jucător, nu de spectator ; de gladiator, nu de privitor (ca 
la teatru) ; de pradă aruncată fiarelor, nu de juisor în tribună. 

Mă aflam în arenă (de voie, de nevoie) de când mă ştiam. Acolo am tremurat, 
am asudat, acolo m-am zbătut şi nu m-am lăsat, acolo am sângerat - am încasat, dar 
am şi dat... - până la 25 decembrie 1989 fix. Atunci a năvălit în arenă - la semnalul 
dat de tovarăşul vostru Brucan, cititorul-în-trecut - toată românimea dăşteaptă : “se 
dădea” certificate de revoluţionar. 

Neavînd nevoie de un atestat de moralitate scriitoricească semnat de Iliescu, 
Roman, Constantinescu şi alţi antibolşevici din tată-n fiu - am părăsit terenul. 

Vorba lui Ostap Bender : «Ţi-ai terminat treaba ? Pleacă !» 

Vorba Gabrielei Adameşteanu : «Mai lasă-ne, dragă, şi pe noi pe scenă, că tu 
ţi-ai făcut destul de cap !» 

I-am lăsat - şi pe ei, profitorii de război, hoitarii. Dar sunt cu ochii pe ei. 

4. 5. Am răspuns mai sus. 


6. Cum va arăta România după alegerile din toamnă ? 
Care Românie ? Care alegeri - care toamnă ? 


7. Nu este amabilă (la adresa confraţilor) întrebarea-afirmaţie a Dvs.: 

Re-re-repet : nu este deloc “fabuloasă capacitatea de informare” a mea. Ci nor- 
mal demers - în condiţii acut anormale, fiindcă nu primesc presă generală, periodi- 
cele literare îmi parvin când şi cum pot, săracele, nu ascult radiourile româneşti, 
habar n-am de “chipul” tembeliziunii tricolore... În “lauda” pe care mi-o adresaţi vă 


JURNAL 2000-2001 39 


întâlniți cu acei scriitori care spun : 

“Goma este o fiinţă de excepţie - pe când noi... Noi nu sântem eroi... Noi - 
spre deosebire de el - nu avem vocaţia martirajului...” 

Diversiune curată. Nu este vorba de excepţie, de eroism, ci de normalitate. Cei 
care explică deosebirile, ca să nu-şi recunoască subnormalitatea, fac pe modeştii, 
“recunoscînd” un defect : ei nu sunt eroi, nici martiri - ca alţii... 

Nici o scofală să citeşti ce îţi cade în mână ; nici să cauţi a înţelege ce citeşti - 
normal, nu ? Nici un act de bravură : să ţii minte ce ai citit... 

Eu, care ţin minte ce am citit nu sânt decât o persoană care se străduieşte să fie 
normală ; cei care nu citesc (iar dacă o fac, nu ţin minte, deci nu ştiu nimic - însă îi 
învaţă pe cititori ceea ce nu ştiu ei şi nici nu au chef să înveţe vreodată) aceia sunt, 
nu anormalii, ci subnormalii. 

Scriitorul român (nu mai folosesc : intelectual - impropriu), “sub dictatură” îşi 
procura senzaţii cvasierotice, citind “literatură interzisă”: Cioran tradus şi publicat de 
Modest Morariu - în nici un caz Ionesco ; era înnebunit, parol, Pederaski, mamiţo, de 
îndelicateţea lui Kundera - dar să nu-i fi vorbit de Havel, de Kohout, de Hrabal, că îl 
supărai !; jura pe Sartre şi voma pe Camus, pe Aron, pe Milozs ; intra în transă doar 
auzind numele lui Márquez, şi strâmba din nas la Llosa, la Fuentes, la Paz ; “înalt- 
preţuia” eseurile lui Zinoviev (alea, idioatele), dar Doamne-fereşte să se fi oprit la 
romanele aceluiaşi (geniale), ori să găsească ceva cât de cât “interesant” la Soljeniţin. 

În schimb la Ţoiu, la M.H. Simionescu, la Radu Petrescu, la Buzura - O-ho ! 

Ce au cules - aceea au. 

Din fericire populaţia vorbitoare de limbă română nu este alcătuită exclusiv din 
scriitorişti. 

Altfel, totu-i numai cânt şi voie bună. 


Printre revistele aduse de Mariana Sipoş, 2-3 numere din 
Luceafărul. In nr 4 (2 febr. 2000) Balotă începe a-şi publica amintiri- 
le (altele), sub titlul Schițe pentru un autoportret. Cum am deschis 
revista, ochii mi-au căzut (la p. 13) pe: 

“Da, cred că începînd din 1965 până în 1990 se putea scrie fără să 
faci reverenţe regimului”. 

Simpatic, nu ? Aşadar, după Balotă, din 1965 până în 1990 se 
putea scrie - fără să faci reverenţe regimului. Păi dacă se putea, de ce 
a scris el cum şi ce a scris, făcînd reverenţele (care puteau fi evitate)? 

In primul moment, indignat de neruşinarea Nicului, îmi propuse- 
sem să scriu un text în care să reproduc reverenţele cu pricina.Nu mai 
am nici un chef. Inutil. Fiindcă scriitorii români sunt solidari numai în 
rău ; sunt solidari în complicitate. Degeaba i-ai dovedit cu minciuni, 
porcării pe Manolescu, pe Breban, pe Liiceanu, pe Sorescu, pe 
Adameşteanu, pe Papahagi, pe Monica Lovinescu...Etapa următoare 
(obligatorie) ar fi : verificarea argumentelor tale de acuzator şi luarea 
unei hotărîri în funcţie de adevărul sau de neadevărul acuzaţiei. (...) 


Sâmbătă 26 februarie 2000 


(...) Lucrez la “Solidaritate în complicitate” - titlu provizoriu. 

Am primit de la Mircea Stănescu o fotocopie după un (alt !) inter- 
viu al lui Pleşiţă, din Lumea ; ca de obicei, delirează. Pre dinlăuntru mă 
revolt că românimea cititoare (în fine, aia bănuită a cere-asta-nu-alta, 
după opinia gazetarnicilor) l-a lăsat niţel jos pe Brucan (era şi timpul : 


40 PAUL GOMA 


zece ani !) şi şi-a mutat interesul şi gura căscată la un criminal analfa- 
bet ca acest Pleşiţă. Numai că dacă le-ai atrage atenţia gazetarilor asu- 
pra gravei lor “orientări”, ei îţi vor răspunde că, ce, vrei să le interzici 
dreptul de a informa cititorul ? Asta este... Nu ai încotro şi taci, ca să 
nu contravii unui principiu scump (plătit...) celor care şi-au pus piele 
pe băț, “pe timpul dictaturii”. Cu toate că este ştiut: rarissim cititorul 
care gândeşte cu capul lui - care cap : acela format, modelat de o presă 
unică, apoi de alta, neunică, dar haotică, analfabetă, imorală ? Se zice 
că am noroc : la Paris nu mă atinge “fenomenul Tucă” : cretinismul 
absolut. Dar amicii din România mă invidiau şi pentru că fusesem scu- 
tit de “vederea” lui I. Sava, intelectualul bocit la groapă (vorba subțire- 
lui Tarangul, despre Eliade) de o bună parte a intelighenţiei română - 
vorba lui Breban şi el prezent: “crema naţiei” (invitată în “salonul” lui). 


Luni 29 februarie 2000 


Am scris cam trei sferturi din textul cu pricina. 


JURNAL 2000-2001 41 
MARTIE 


Vineri 3 martie 2000 


În sfârşit, am terminat textul început în februarie. Am tras la el ca 
în jug. Sper să nu fie decepționant : 


[Vezi textul integral (“Solidaritatea la scriitorul român : compli- 
citatea”) în Butelii... 2000] 


Duminică 5 martie 2000 


Am “lipit” februarie de ianuarie, am extras textele publicistice din 
jurnal. Sper să am mai mult timp să mă ocup de, strict, jurnal. (...) 

O altă zi de primăvară - săptămâna asta au fost două, dispersate... 

Am înregistrat şi un accident : unul din rafturile (cel din mijloc) 
de la capul patului s-a zmuls din şiroafe, consola s-a jimbat, dosarele 
au căzut peste poliţa inferioară, au doborit-o şi pe aceea...Vreo 
Jumătate de ceas m-am străduit să adun dosarele, să le reînchid (noroc: 
hârtiile din interior nu se împrăştiaseră) şi le-am pus pe dulap. Sper că 
măcar ăsta ţine... 

Dacă şi eu («Dacă şi tu...», vorba Anei, «scrii atâtea kile de 
hârtie...». 

Iar eu (de colo): 

«Bine că n-au căzut când dormeam : m-ar fi ucis (cum altfel : 55 
dosare, groase, în medie, de 4-5 centimetri...). lar pe lespedea-mi cea 
grea şi funeraro-mortuară ar fi stat scris : 

Aici zace, neconsolat 
singurul scriitor din lume 
ucis mişeleşte 
de manuscrisele-i...» 

Acum şase ani - eram în Jean Moulin, tocmai veniseră în vizită 
Ceia şi D-na parcă Murăraşu, aducîndu-mi Adameva tipărită la 
Loreley - mi s-au scos din cuie nişte rafturi - dar acelea erau în perete 
de ghips, nu în beton ca astealalte. O fi avînd şi betonul o limită a rezis- 
tenţei materialului - a cedat sub povara talentului meu cel greu... 

Ca şi cum n-am fi destul de hătuiţi : ieri ne vine o telegramă de la 
Telecom, somîndu-ne să plătim telefonul... plătit în urmă cu zece zile. 
Telefonează Ana la telecomunişti - o tovarăşă zice, cu o indiferenţă 
profund nejucată : 

«E o greşeală de ordinator...» 

“Le rasa-n cur, vorba consoartei mele personale, de când au 
ordinatoare, pun tâmpeniile lor pe seama maşinilor, săracele... 


Luni 6 martie 2000 
Am dormit neliniştit. Nuanţă : nu eram neliniștit la gândul că... 


are să-mi cadă-n cap opera (incompletă) - ci : «Dacă îmi cădea ?» 
Ei, na ! Imi cădea şi gata ! Acum eram un rănit în războaie 


42 PAUL GOMA 


soldatul căzuse şi scriam în jurnal cum e când îți pică opera (încă o 
dată : incompletă!) în cap ! Dur-dur... 

Azi se arată o altă zi de primăvară - după o noapte de înghet. 

Aseară, la TV : candidatura Bulgariei la NATO e susținută de 
Grecia şi de Turcia... Biata Românie : cum nimeni dintre vecini nu o 
susține şi pe ea, nițăl (cât să inţe, dup-aia mai vedem noi) - şi cât s-a 
mai zbătut ; şi câte concesii a făcut ; şi câte cururi a lins - nu doar în 
curmeziş, ci şi în buziş : tot degeaba ! Acuma, dacă stăm drept şi 
judecăm : cum de îndrăznesc Turcii să recomande pe alţii, când ei nu 
sunt înăuntru? Ei, cum : ca la ei - la Isarlîk - şi la Fanar. Ca să intri 
undeva, fără bilet, ce faci? Simplu : zici, la poartă, luînd pe primul 
întâlnit pe după cap : 

«Asta intră cu mine...» 

ŞI intri tu cu el! 

Dacă aş fi băiat bun, le-aş zice basarabeţilor: 

«Faceţi şi voi ca turcu”, bre : recomandaţi-i pe “fraţii noştri 
din dreapta Prutului” să intre-n NATO - că voi tot nu sânteţi, nici n-o 
să fiţi...» 


Marţi 7 martie 2000 


Mă lăudam eu că anul (2000) îl scriu din prima încercare - nu se 
vede la ordinator, că şterg, dar îmi rămâne mâna (doar mâna ?) la 1999. 

Ieri am primit volumul de debut al Nicoletei Sălcudeanu, Grafitti. 
Sunt şi trei texte despre mine. I-am scris, azi, felicitîind-o, mulţumin- 
du-i. 

Am scris şi lui Niculiţă Damaschin (am trimis o împuternicire şi 
Aurei) şi lui Laszlo. 

Am primit de la Mircea Stănescu câteva texte - ale lui, printuri 
internet. Printre acestea şi dialogul cu Mariana Sipoş din România 
liberă. Atât, că la dată scrie : 3.3 - ceea ce înseamnă vinerea trecută, or 
eu ştiam că trebuia să apară în sâmbăta din săptămâna precedentă. 
Impresie foarte proastă : “stilul oral” al meu, dacă va fi tolerat pe bandă 
audio, devine nesuferit în transcriere. Negrul pe alb al cuvântului scris 
nu suportă libertățile acestea. In rest - aşa şi-aşa. 

Aflu că Dan Pavel (pe care îl admiram mai deunăzi pentru cura- 
jul de a ataca “telectualitatea de bine) a fost exclus din GDS. Ca şi 
Şerban Orescu ! Domnule, dar ce gură spurcată am avut - noroc că 
nimeni nu-şi aduce aminte de mine şi de “profeţiile-mi” în legătură cu 
GDS, cu Liiceanu, cu Adameşteanu, cu Palade... 


Miercuri 8 martie 2000 


Aseară a telefonat Radu Creangă că trece să-mi lase Aldine cu 
dialogul cu Mariana Sipoş. A trecut, a rămas vreo oră şi jumătate. Am 
vorbit de multe, dar nu de toate. La întrebarea : «De ce nu ne-am mai 
văzut în ultimii 5 ani ?», n-a ştiut ce să răspundă. E drept : nici eu. 

Aşadar Aldine a apărut când spusese Mariana Sipoş : în 26 
februarie şi nu în 3 martie (când a fost transmis prin internet). Jumătate 
din prima pagină şi interiorul. 


JURNAL 2000-2001 43 


I-am trimis lui Mihai Creangă, prin Radu - că vorba ceea : tot ne 
aflam noi în conversaţie...- un exemplar din “Solidaritatea...”, rugîn- 
d-ul, ca în cazul că este de acord cu publicarea, să mă anunţe, pentru a 
anunţa la rându-mi Jurnalul literar. Dacă nu... 

Astă noapte m-am trezit de câteva ori, contrariat, speriat de... 
poziţia pe-burtă. Din vara lui 1989, când am avut primele avertismen- 
te cu inima, n-am mai suportat să dorm (nici să mă culc, fără a dormi) 
pe burtă. Ce să semnifice : că m-am vindecat ? looo ? Pòche doră... 

O să văz la noapte şi în următoarele. 

Mi-a venit Timpul - a treia tentativă de re-apariţie - sper să fie şi 
cea bună. 

Mâine vine pe la noi Ion Omescu. A fost iar în România. Ar fi 
vrut să se stabilească acolo. L-am întrebat de ce n-a făcut-o. Mi-a 
răspuns : 

«România-i ţară scumpă...». 

«“Scumpă ţară, Românie... „de Adrian Păunescu», l-am corectat. 

Eu cred că nu doar scumpetea din România i-a pus mâna-n piept 
şi l-a respins. Mai degrabă oamenii ; prietenii... l-am adus aminte cu 
ce mânie vorbea de Doinaş, în octombrie 1990, la Aix-en-Provence... 
A zis că nu, că n-am înţeles eu - că nu era mânios pe Doinaş, ci pe 
Deşliu... Nu i-am mai atras atenţia că Deşliu nu era la Aix, că vorba 
era de “colegul” său de lot, nu de Poetul-lui-Lazăr. Ca toţi oamenii 
normali, Omescu are o memorie (cu totul şi cu totul) selectivă. Or eu 
nu sânt un om normal. Trebuie să mă stăpânesc, să nu-i caut nod în 
papură cu “amănuntele”. 


Joi 9 martie 2000 


Dormit agitat, trezit nemulţumit, neliniştit. 

Aseara am incercat de nu ştiu câte ori să telefonez la Aldine (nu 
le e scris faxul), să dea o corectare : în volumul viitor de la Dacia vor 
intra, nu “cele incluse în volumul de la Nemira”, ci aşa cum scrisesem 
limpede, iniţial: “cele neincluse”. N-am reuşit. O să văd azi. 

A adus Culcer transcrierea discuţiei noastre de acum vreo săptă- 
mână. Partea mea : o catastrofă! Şi doar îmi promisesem că nu mai 
anjagez dialoguri “la microfon” - unde sunt lamentabil. 

Să nu uit : titlul convorbirii cu Mariana Sipoş din Aldine : 
“Trânta cu Monstrul”. Curat ! Numai că dacă voi fi folosit “monstrul”, 
nu l-am asociat cu “trânta” (în schimb, întâlnesc, la sfârşit, detestatul : 
“interviu” - presupun că chiar aşa am spus, atunci, fiind extrem de obo- 
sit). Măcar din grijă de eufonie, “trânta cu monstrul” sună tot atât de 
bine ca şi titlul unui elogiu funebru semnat de Tarangul : “Bocet la 
groapa lui Mircea”, unde toate trei “numele” adie a tină, a glie 
băltită... Bietul Eliade, multe a mai avut el de îndurat de la ciracii 


săi...(...) 
Sâmbătă 11 martie 2000 


Azi dimineaţă am scris două faxuri : lui Augustin Frăţilă de la 
ALL, re-propunîndu-i Sabina şi Monicăi Cremene, la Dacia, 


44 PAUL GOMA 


întrebînd-o unde a ajuns cu Jurnal 999 şi cu Butelii... 

Mi-a telefonat ieri Ara Şişmanian : i-a venit, în sfârşit volumul de 
la Arhipelag. Catastrofă ! Nu i-au tipărit textul integral (chiar dacă 
lipseşte un singur semn tipografic, se cheamă că întregul a fost dezîn- 
tregit). Era nefericit, furios - cum altfel? N-am încercat să-l consolez 
(cum ?), dar m-am străduit să-l conving că nu reaua intenţie este de 
vină, ci neglijenţa. N-am izbutit. 

Joi a fost pe la noi Ion Omescu. Ne-am bucurat de el - sperăm că 
şi el de noi. A fost şi el îndurerat de “noul Marcel” (Petrişor). 

Au să râdă amicii şi neamicii : nu sânt un om nefericit. Adevărat: 
ca om pe această lume nu am ţară, nu am casă, nu am bani, nu am 
prieteni cât aş avea “dacă aş fi ceva mai bun” ; ca scriitor nu sânt 
publicat cum aş vrea - şi ar fi normal - cărţile îmi sunt tăcute, eu 
“contestat” (din dispoziţia Monicăi Lovinescu)... Da, dar... 

Dar am, totuşi, am o soţie care nu s-a plâns niciodată de mine şi 
de ale mele ; un fiu sănătos şi frumos şi care “merge bine cu şcoala” - 
idealul părinţilor de pretutindeni, de totdeauna. Privind scrisul, 
cantitativ, slavă Domnului, nu am a mă plânge. De ce-aş fi trist?, vorba 
clasicului. 

Fiindcă uneori, când mi-e foarte greu materialiceşte, cedez com- 
paraţiilor : Uite, domnule, Ixulescu, care nu-i mai merituos decât mine 
- şi are casă, are bani, călătoreşte de nu are timp nici să-şi schimbe 
izmenele - pe când eu... Pe când eu, ce ?, mă trezesc. Mai întâi ce-i 
aceea: “merituos” ? Ce semnifică ? Merituos, în care “branşă”? Dar 
scrisul, scriitorul, scriitoritura nu suportă comparaţia, fiindcă nu există 
o unitate de măsură cu care să fie “departajaţi” comiţătorii de litera- 
tură. Da, Cutare e “mare” - pe când Cutărescu e doar “important”, iar 
Cutărete, cel mai năpăstuit, doar “unul dintre cei mai importanţi... 
Bine, dar asta-i clasificare brebanică (pe sine nu se exclude, ci se... 
include în frunte, pe tron, unicul). 

Necazul cu unul ca mine vine şi din ne-credinţa în justiţia 
postumă - ca să nu mai vorbesc de existenţa unei vieţi de dincolo de 
asta, prin urmare la mine, totul se face, se desface aici, pe pământ, 
înainte de moartea mea. Şi totuşi : oricâtă amărăciune am exprimat în, 
mai ales, jurnale, nu sânt nefericit. Şi nu pentru că aş fi sigur (de unde?, 
cine mi-a şoptit, prezis ?) că, înainte de a dispărea prin decedare, am 
să cunosc gloria, “recunoştinţa naţiei”... 

Cum - de pildă - am să cunosc “recunoştinţa naţiei ”? 

- Am să fiu reprimit în Uniunea Scriitorilor în cadru festiv?, Ulici 
are să-mi strângă colegial mâna?, Doinaş are să mă, prieteneşte, 
îmbrăţişeze ?, Liiceanu are să-mi facă semn că mă aşteaptă la closet, 
unde să-mi comunice în şoaptă : «Imi pare rău că s-a-ntâmplat ce s- 
a-ntâmplat între noi...» ?; 

- Am să fiu primit în Academia cu pricina ?, cu care prilej are 
să-mi strângă mâna Eugen Simion ?, bată pe umăr - colegial - Petru 
Dumitriu ?, binecuvânteze sfântul Teoctist ? ; 

- Are să mă decoreze cu mâna lui preşedintele României - fie el 
Constantinescu, fie Iliescu Bis, fie Meleşcan, fie Ciorbea ? - iar eu va 
trebui - căci aşa cer uzanţele, nu ? - să-i mulţumesc putorii care, dacă 
va fi auzit de numele meu, nu citise nici măcar ce scrisesem, rău, 


JURNAL 2000-2001 45 


despre el ? 

În ce ar consta “gloria” ? Să nu pot face mai mult de o sută de paşi 
pe Calea Victoriei, fără ca doi, cinci, cincisprezece necunoscuţi să mă 
apuce de mâneci, de pulpanele pardesiului, să mi se vîre-n inimă şi-n 
simţiri, cerîndu-mi să le dau autografe ?, să se fotografieze cu mine ? 
Dar, soro, mie nu-mi place Calea Victoriei ; nu-mi place să dau auto- 
grafe (când scriu, de bună voie, o dedicație pentru un prieten, traversez 
o “grea perioadă a vieţii mele”); nu suport să joc rolul copacului de 
carton în atelierul fotografic. Şi mai ce : să nu pot intra într-o cafenea, 
cofetărie, restaurant, fără să fiu privit, înconjurat, pipăit de “masele 
largi de cititori” ? Fie o astfel de “glorie” la alţii, mai mult sau mai 
puţin fotbalişti ori cântăreţi-foarte-preferaţi, eu nu înţeleg relaţiile cu 
oamenii altfel decât pe picior de egalitate, câte doi, cel mult trei deo- 
dată (ca să ne auzim ce spunem), aşezaţi cu toţii pe scaune. 

Am scris rândurile de mai sus într-o sâmbătă tristă de 
moarte, întunecată de suma plictiselilor domestice, acele fleacuri 
care împelinează o viaţă. 


Duminică 12 martie 2000 


Am primit de la Laszlo tăieturi de presă. O primă şi ultimă pagină 
dintr-un ziar local în care se relatează: revoluţionarul Laszlo 
Alexandru - care scrisese apoi depusese ca martor în procesul 
ucigaşilor de la Cluj - a fost “luat” la telefon de colonelul Cocan, 
insultat, ameninţat. Din fericire, Cocan a fost un criminal şi a rămas un 
bou. Dacă ar fi fost doar vițel, nu ar fi retelefonat imediat ; or el a 
făcut-o. lar Laszlo (trezit şi el în timpul doi) l-a înregistrat. Ziarul zice 
că individul nu mai este de găsit la telefon. O să vedem urmarea. 

Şi acest neruşinat de Constantinescu cerşeşte încă un mandat ! Ca 
să mai facă, ce, în următorii patru ani : să le dea şi mai mult nas 
ucigaşilor, hoţilor ? Să-i încurajeze ca tot ei să-şi amenințe victimele ? 
Cretinărimea de tip GDS (ce să te aştepţi de la liiceni şi de la 
adameştence - să nu le uităm pe rodici, căci ele au experienţă de viaţă 
îndelungată în a sta pitite când bate vântul şi a da lecţii, ba chiar a 
“semna” excluderi - Orescu - atunci când le este bine lor): face “cam- 
panie” pentru Marele Țucu - pardon : Tzuku. Şi mai pardon : Tzoukou, 
Fiul Blandienei şi al Măgureanului totodată nepot al Tatălui Naţiei 
Copoase. 

Bietul Laszlo : el care a deschis ochii în, totuşi, libertatea de 
expresie, să cunoască, la vârsta lui (şi la ne-pregătirea psihologică) 
metode curat bolşevice, despre care doar citise ? Sânt convins : după 
primul “contact”, are să-şi vină în fire şi are să sară (ca în cizme) drept 
în starea (nu în poziţia) de apărare-prin-contraatac. Nu-mi fac griji în 
privinţa lui. Şi el e un minoritar... 

Aflu, din Convorbiri literare febr. 2000 că Grigurcu pregăteşte o 
Istorie a Poeziei româneşti. Era şi timpul, ca să zic aşa. Numai că... 
Deşi în chiar corpul dialogului declară : “conceptul de generaţie are un 
caracter abuziv”. Fireşte, fireşte a fost de totdeauna o imbecilitate să se 
vorbească de.. „ decenişti (optzecişti, optzecişicincişti, etc), dar el folo- 
seşte : “val”. Or, când spui: “val”, vrei, nu vrei, indici momentul. 


46 PAUL GOMA 


Grigurcu însă, după ce aminteşte de “alcătuirea unei liste de «favoriţi» 
ca Nichita, Sorescu, Baltag, Alexandru, Păunescu”, zice : “...peste 
puţin timp a sosit un alt val de poeți cam de-o vârstă, câteodată ceva 
mai în vârstă decât liderii amintiţi, precum Dimov, M. şi C. Ivănescu, 
Brumaru, Florin Mugur (s.m.)” 

Păi, soro, Florin Mugur a debutat editorial în 1953 (cincizeci şi 
trei !) - iar Dimov abia în 1966 (ceea ce face o “întârziere de 13 ani 
bătuţi pe muchie), Ivăneştii, ambii, în 1968, Brumaru în 1970 ! 

Ce fel de Istorie a poeziei are să alcătuiască Grigurcu, folosind 
astfel de criterii ? Orbit, el pune în cârca poeziei imoralitatea poetului 
- ceea ce este şi o eroare şi o măgărie. Autorul de poezie, Nichita 
Stănescu nu devine mai mic (bine : “mai puţin important”) poet, 
fiindcă în viața de toate zilele a fost un om slab, a făcut compromisuri 
degradante. Desigur, nici intuşabil eugensimioneşte nu poate rămâne. 
La fel Sorescu, Alexandru - chiar Păunescu (ciudat : lipseşte Blandiana 
- care a debutat în 1964 - ca şi Ion Alexandru, ca şi Sorescu - spre deo- 
sebire de Păunescu : 1965), aceştia nu pot fi consemnați în banca 
măgarilor poeziei - ci în banca dezertorilor de la morala scriitoricească, 
cei mai vinovaţi decât nedăruiţii, fiindcă îşi folosiseră harul în scop 
murdar : lăudarea Răului. Or, dacă ar fi să vorbim de etica scriitorului, 
Cezarul Ivănesc” ar constitui un minunat material didactic întru ilus- 
trarea, nu doar a conivenţei cu “organili”, dar şi a terorismului fizic 
exercitat sub umbrela persoanei de sprijin care se lăuda că este (să nu 
mai vorbesc de “consiliile” date lui Marin Preda, director de editură, 
atâta timp cât l-a ţuţărit...). 

Inclin să cred ce spunea de rău un rău, anume că, în judecarea 
poeziei româneşti Grigurcu “ operează” cu gelozie (poetică). Ar fi avut 
tot dreptul să-şi apere afinii, însă nu are deloc dreptul să amestece 
merele cu cartoafele, practicînd ceea ce condamnă la alţii : amalgamul. 
Deja poezia nu are nimic a face cu “obiectivitatea” - nici cu sistemati- 
zarea (prin scheme, grafice, rubrici de tip Sorin Alexandrescu), dar o 
“istorie a poeziei”?, în plus, alcătuită de un poet ? Dacă ar fi “un eseu” 
(fie el şi de 3 000 pagini), ar merge. Dar o “istorie”? Penibil. Nici 
prin minte nu-mi trecuse că Grigurcu ar fi putut comite asemenea 
erori de gust. 

Bine-bine, dar... Eu vorbesc, care i-am înjurarisit pe toţi scriito- 
rii, “mai ales pe cei buni” ? 

Da, domnule : eu - care... 

Numai că eu (care) nu am negat (măcar : veştejit) nici poezia, nici 
proza, nici eseul înjuratului - ci : o carte, două-trei cărți a(le) scriitoru- 
lui cutare. Am negat “scriitori” atunci când se numeau Săraru, Bălăet, 
lacoban, Dumitru Mircea, Galan - dar nu şi : Petru Dumitriu, Beniuc, 
Sadoveanu, Camil Petrescu, Nichita Stănescu, Baltag, lon Gheorghe 
(ei, da : Ion Gheorghe), Preda. Le-am “înjurat” pe de o parte compor- 
tamentul imoral, pe de alta volumele cutare, cutare, cutare - care sunt 
şi ele reprezentative pentru scriitorul în chestie, însă fără a nega cele- 
lalte cărți/ celelalte părţi. Ca să mai rezum o dată : în evaluarea unui 
scriitor, pledez pentru judecarea lui adevărată, integrală adică şi a 
vieţii, nu doar a operei. Mai departe : spre deosebire de Grigurcu (da, 
dar eu nu scriu o Istorie a Poeziei - nici măcar un manual şcolar de 


JURNAL 2000-2001 47 


literatură), dacă mă declar pentru deschiderea dosarelor de securitate, 
cum să nu fiu pentru ne-ascunderea faptelor rele, ruşinoase, ale omu- 
lui din scriitor ? Însă nu pentru o catalogare definitivă (fie anulatoare, 
fie absolvitoare din * principiu ") a unuia care - ca Marin Preda - şi-a 
făcut din viaţă, ca şi din operă : jumătate-jumătate. Fiindcă eu nu sânt 
judecător - cel care pronunţă sentinţe, pedepse ; ci “procuror”, ca să-i 
aibă o satisfacţie şi amicu-mi etern Puiu Țepeneag. Eu acuz - cu probe 
(în realitate procurorul cere condamnări mari, pentru ca cele 
pronunţate să fie percepute ca... o cvasi-iertare). În ciuda a ceea ce se 
spune despre violenţa, despre “intransingenţa” mea, despre injustiţia 
practicată, nu am cerut vreodată ca un scriitor să fie exclus din Uniune; 
nici băgat în închisoare - cu atât mai puţin spânzurat. Şi, slavă 
Domnului, aş fi avut motive să le port sâmbetele iluştrilor mei cobres- 
laşi : nu pentru talentul pe care eu nu-l am (şi nu-l am ! ; şi sunt fericit 
că nu am astfel de talent literar), ci pentru că le-am fost frate - şi m-au 
vândut. Or asta intră la capitolul “Viaţă”, nu la “Operă”. 

“Operă” pe care scriitorul român din acest secol nenorocit o 
consideră, nu scop ultim - ci alibi al laşităţii sale civice, al trădărilor 
sale, cele de toate zilele de preste an. 

Acest porc de câine de Blair : a fost la Moscova, unde a vorbit 
despre “terorismul cecen” - e la modă, printre socialişti (acum o săptă- 
mână Jospin, în Israel, se rostise despre “terorismul” libanezilor care 
se bat pentru a-i alunga pe ocupanţii israelieni). Din păcate la Moscova 
nu se găsesc pietre, să mi ţi-l împroaşte, măgarul ! Iar Putin, putinoare 
kaghebistă, ce-a zis : că, da, el este de acord ca Occidentul să-i ajute 
(cu bani !) pe ei, pe ruşi, să aplice drepturile omului în Cecenia.. 

ŞI bieţii oameni din Estul „Europei : aşteaptă ca Occidentul să-i 
înţeleagă, să-i chiar iubească - “în contul vânzării de la Yalta...” Chiar 
dacă, în continuare, nu cred că la Yalta a fost o “vânzare”, ci doar recu- 
noaştere a situaţiei de pe teren (pentru a suta oară : conferinţa a avut 
loc în februarie 1945 - moment în care România era ocupată în totali- 
tate de patru luni de zile!), un astfel de... dezinteres se manifestă - 
manifest ! - măcar o dată pe an. Românul care nu a stat niciodată pe 
propriile picioare, obişnuit fiind ca şi răul şi binele să-i vină peste cap, 
direct de la Stambul, de la Viana, de la Moscova, se miră că, de când 

“independent”, nimeni nu-i dă ţâţă şi poveaţă, vorba lui Cezar 
Ivăneatză. Şi se plânge că Europa ceea nu stă tot timpul cu ochii pe el, 
să-i dea de-o ţuică... 

In această lună Perfidul Albion şi-a dublu-meritat renumele : o 
dată în cazul Pinochet, a doua acum, cu declaraţia lui Blair la Moscova. 
Este adevărat : “curva de Franţa” o face mai pe după piersic - dar rezul- 
tatul este acelaşi. În politica externă a ţărilor mari, o ţară mică este 
interesantă... atunci când prezintă interes (iar aici nu am comis un 
pleonasm). Or, deşi geograficeşte România se află la o “răspântie” a 
estului european, nu este luată în seamă (ea nu prezintă interes). 
Motivul prim : neseriozitatea oamenilor. In primul război mondial 
le-am pricinuit încurcături nu doar france-zilor şi ruşilor (cu care ne 
aliasem), dar şi nemților şi ungurilor şi bulgarilor - cu care intrasem în 
conflict. Ultima aruncare de zaruri (la masa verde...) ne-a fost extrem 
de favorabilă, am avut un noroc chior - aşa s-a făcut România Mare. In 


48 PAUL GOMA 


al doilea război am fost când cu unii, când cu alţii (împotriva unilor 
primi) şi, dacă ar mai fi durat războiul şi ar fi luat o altă întorsătură, noi 
am fi cârmit-o iar... ca să reclamăm statutul de putere învingătoare a 
Germaniei, rezemîndu-ne pe pierderile uriaşe din campania din Vest. 

Insă examenul la care am rămas repetenţi a fost în decembrie 
1989, iar la cel din noiembrie 1996 am fost exmatriculaţi. Pentru inca- 
pacitate... strălucită. In loc să strângem din dinți şi din buci şi să 
încercăm să redresăm ceea ce este în puterea noastră : nu economia, 
dar cele două legi : a dosarelor de securitate şi a proprietăţii, noi ne 
consolăm că Ruşii trăiesc şi mai rău decât noi, iar Germanii de Est nu 
o duc prea bine nici ei... Nu ne-ar fi ruşine! 

Am să fac o profeție nenorocită : dacă va câştiga în alegerile apro- 
piate Iliescu, ei bine, spre disperarea noastră, el, bolşevicul, are să fie 
un preşedinte infinit mai puţin foarte-rău decât pacostea Constanti- 
nescu. S-a observat nuanţa. 

lar Românii noştri - chiar şi “marii anticomunişti“ - au să se des- 
curce foarte bine cu Iliescu şi cu oamenii lui (cu, adică : Quintus, 
Pleşu, Babiuc, Roman...). Zicîndu-şi că măcar ştiu o treabă : şi 
tovarăşul preşedinte al României este agent KGB şi nu un pârlit de 
manipulat de Securitatea carpatodanubiană precum Constantinescu. 


Luni 13 martie 2000 


I-am scris lui Laszlo : 
Paris 13 martie 2000 


Stimate Domnule Laszlo, 


lată motivul pentru care nu merg (nu mă întorc) în ţări comuniste - cum îi 
comunicam lui Snegur care mă invitase... la mine, în Basarabia. După mai bine de 
un deceniu de la răsturnarea comunismului terorist, terorismul comunist este intact : 
un criminal ca acest Cocan are şi neobrăzarea să amenințe cu moartea un supra- 
vieţuitor al faptelor sale ; un criminal ca Pleşiţă este, toată-ziua-bună-ziua invitat să 
dea interviuri, să stea la taifas, să dea sfaturi-practice, să facă profeţii (de parcă 
nemuritorul Brucan ar fi decedat). Şi de ce toate aceste nenorociri pe capul nenoro- 
citului de locuitor al României? 

Simplu : în momentul în care trebuia ruptă spinarea Fiarei, (decembrie 89- 
ianuarie 90) un scriitor - ghin Cluj, altfel din Berinţa, pe nume Buzura - a strigat 
înspre gloate : «Fără violenţă !», ca nu care cumva securiştii lui să cunoască gustul 
celuilalt capăt al ciomagului ; un alt director de conştiinţe (altfel melancolic - sem- 
nînd Pleşu) a propus victimelor şi călăilor să se pupe-n PiaţaNdependenţi”, să se aibe 
ca fraţii, căci toţi sântem vinovaţi, deci nevinovaţi cu toţii sântem - amin. Aşa se face 
că aceiaşi - Buzura şi Pleşu - au făcut parte din demnitărimea (demnităritatea ?) lui 
Iliescu ; apoi ai lui Con-stantinescu şi vor fi “în post” şi sub Iliescu II (dimpreună cu 
un turnător cu condicuţă precum Quintus, cu un securist care ştie să-şi sufle nasul în 
batistă: Babiuc)... 

Aşa mergînd trebile în România rezistenţilor prin arpagicultură, nu va fi de 
mirare (dar ar fi de jale) să se reîntoarcă la Cotroceni numitul Iliescu. N-am intrat în 
rândul lumii occidentale, ce contează, vom intra în rândul lumii etern-sovietico- 
orientale. Ne vom mândri (iar Păunescu va fi la post, cu trombonul) că preşedinte al 
poporului cel mai anticomunist de pe planetă este un adevărat KGB-ist (desigur, nu 
chiar ca Putin, să păstrăm proporţiile geopolitice, dar orişicâtuşi, aparţinînd aceleiaşi 


JURNAL 2000-2001 49 


case-mamă) - şi nu ca, din noiembrie 76, un adunător de cotizaţii de partid, un/o oare- 
care persoană-de-sprijin a Securităţii băştinoase, pur produs a două perechi : Doina 
Cornea, Blandiana - Coposu, Măgureanu. 

Acuzator profesionalizat, arăt cu degetul spre adevărații vinovaţi de dezastrul 
ţării, după acel decembrie 1989 : fiindcă intelectuali această ţară tot nu are (doar un 
număr imens de ingineri, altfel doctori în folclor, în istorie, în lingvistică, chiar în 
teologie), întind degetul spre scriitori (din aceştia sunt legioane, care de care mai 
talentat, chiar genial): 

Ei - scriitorii români - nu şi-au făcut elementara datorie înainte de ‘89, aceea 
de a fi totdeauna în faţă, de a risca, de a da glas (de aici vine glasnosti) în numele 
celor fără... glas ; s-au consolat cu isprava culturii-curate-cu-voie-de-la-Secu, apoi, 
după “evenimente” (care le-au căzut în cap, năucindu-i), şi-au zis că Românii, mai 
ales tinerii au să înveţe educaţia civică în curs forţat în Piaţa Universităţii şi etica- 
fără-profesor - rezultatul s-a văzut, s-a răs-văzut. 


Stimate Domnule Laszlo, 


Faţă de congeneri, veţi avea de acum încolo un avantaj considerabil : aţi aflat 
- prin acest Cocan (nume predestinat) - şi ceea ce învăţaseră pe pielea lor generaţiile 
mai în vârstă - cele dispreţuite, ne-crezute de nesfârşitul eseist Borbely. 

Până acum eraţi cunoscut ca un polemist redutabil care, de pildă, din viaţa-şi- 
opera lui I.D. Sîrbu luaseţi în seamă preponderent opera. 

Sânt convins : după episodul Cocan, veţi privi cu ochi avertizat şi viaţa ce o am 
avut - noi, generaţiile umilite, înfometate, torturate - apoi, în “libertate” : hăituite de 
Cocanii eterni. 

Cum ar veni de instituţia (dragă lui Buzura) : Cocanitatea. 

Felicitări, 

Paul Goma 


A murit Kazimierz Brandys. Dumnezeu să-l ierte. Ne întâlneam 
din an în paşte, însă aveam ce discuta şi ce tăcea. N-aş putea reconsti- 
tui o discuţie anume, doar aerul dintre noi, din jurul nostru : ne sim- 
team bine împreună, el îmi strângea braţul din vreme în vreme... Nu 
aş fi crezut că era cu aproape 20 mai bătrân (născut î în 1916). Niciodată 
nu am discutat despre ceea ce scria fiecare, în acel timp dat - dar 
probabil ne simţeam unul pe altul : el îşi scria Carnete-le, eu Jurnal-ul. 
Cu aceeaşi plăcere şi cu aceiaşi disperare de (etern) exilat, avînd 
consolarea că facem ceva care nu e rău deloc, deloc. Fără a avea 
conştiinţa că isprava noastră e inedită sau măcar deosebită. Este vorba 
de a face o poveste construită din viaţa noastră, a naratorului şi nu de 
o poveste imaginată a vieţii cuiva. 

Ce va fi ştiut el despre mine - nu am idee (nu l-am întrebat). După 
cum nu i-am declarat că mi-e apropiat mai ales pentru că îşi repudiase 
cărţile realist-socialiste şi depusese carnetul de partid (prin 1966 
parcă). Imi ardea buza să-l întreb: cum de aşteptase raportul lui 
Hruşciov (1956), ca să afle ce le făceau comuniştii compatrioţilor săi? 
Ori era mai puternică vâna evreiască, cea care atribuia culpa întegrală 
nemților ? Şi mai tare vâna de stânga, care îl orbise într-atât, încât, 
încât nu vedea, măcar pe stradă, ce priviri, ce haine, ce mers au polo- 
nezii - care nu erau nici evrei - ca el, nici scriitori oficiali, tot ca el. 
N-am făcut-o. Pe atunci eram băiat bun (şi nu regret). Probabil soco- 


50 PAUL GOMA 


tisem că era suficient (pentru că atât de rară, la comunişti) “autocri- 
tica” din cartea apărută tot la Seuil, în acelaşi timp cu Le tremblement 
des hommes. 


Marţi 14 martie 2000 


După o săptămână de soare, azi au venit norii. Şi plouă. Şi plouă. 

(...) M. Stănescu a adus câteva informaţii de pe internet. Cea mai 
puturoasă: cearta Douşdoiştilor. Gabriel contra Gabriela. Dacă, 
într-adevăr Gabriel Andreescu era un om onest, de ce a tăcut zece ani? 
- hai să mai las de la mine: în ultimu trei ani şi jumătate, de la introni- 
zarea lui Constantinescu ? Hai să mai las încă: de când a (fost) demi- 
sionat Ciorbea, ceea ce dă un anişor şi câteva lunişoare? Ce să facă : a 
rămas complice, potrivit “solidarităţii”. 

Cum se leagă lucrurile : în octombrie 96, la Die (Drôme), când m- 
am certat definitiv cu Gabriela Adameşteanu, ea a rostit atunci, ca o 
sfidare, ca o înjurătură de adio : 

«Ce ştii tu ! Păi eu reprezint !» 

lar păi-eu făceam spirite de glume vorbistice, botezînd-o pe 
“proasta satului” (proaspăt respinsă de scriitorii prezenţi D. Tudoran, 
Rodica Iulian, Papilian - dar, din câte spuneau ei : şi de Manolescu şi 
de Pleşu) - o botezasem, deci : Gabriela Reprezentaşteanu. Ce glumă 
proastă ! Fiindcă era, culmea, adevărată ! Reprezentatiela chiar... 
reprezentaşteă, atât că eu, handicapat mental, nu dezlegasem... elipsa? 
Când ea se şi instalase în fotoliul de creditoare a Cotroceniului. 

Andreescu susţine (în fine, ziarele scriu că el ar fi scris) că 
Adameşteanu “îi turna” pe colegii săi la SRI. Mare noutate ! Băieţii şi 
fetele de la Bucureşti, directorii, directoroasele, subdirecţioţii de 
totdeauna s-au întreturnat în devălmăşia cea mai noroioasă. Să se 
oprească, acum, când... sunt liberi să facă ceea ce înainte le era, nu 
interzis, dar recomandat să o facă discret, conspirativ? 

G. Adama va fi turnat şi ea ca orice bravă româncuţă- n zăvel- 
cuţă... Hai să nu zic despre ea că a fost turnătoare, dar pârâcioasă, da: 
o viaţă întreagă. Şi extrem de “curajoasă în răspunsuri-întrebare : «Ce- 
ai fi vrut tu ca eu să fac?» (taman ca Geta Dimisianu) - cu alte cuvin- 
te : ce pretenţii am, eu, turnatul, eu care... - după bunul lor obicei, 
trăgîndu-te şi pe tine în cocina lor, acolo, “la acelaşi nivel” avînd loc 
dezbaterea... 

Manevrele lor, latrinice... Chiar de se va sparge buba, chiar de va 
fi alungată Adameşteanca cu tot cu Rodica ei (hotărît : nu mă pricep la 
oameni: eu o credeam pe mâţa-leşinată aceeaşi nenorocită de Rodică la 
care Dan Cristea cel vânjos bătea ca la fasole - or ea, lângă Mazilescu 
(după ce l-a uşurat de un apartamenţel cu banii Fondului), a jucat un 
rol dintre cele mai tulburi (moralo-politic) - tocmai pentru că extrem 
de... mut - în episodul morţii lui Preda, la Mogoşoaia ; ce să mai 
vorbesc de domnia ei, în tandem cu Adameşteanca....) ; ziceam că 
chiar de vor fi trimise la plimbare, e prea târziu : răul e făcut. Temeinic. 

Totul se vinde - chiar şi femeile-prozator. 

Dacă pică clanul Reprezentaşteanu, “urmările” au să să se 
înfăţişeze ca la noi : «A fost, a fost, nu mai este, gata ! - ce mai vrei ?» 


JURNAL 2000-2001 51 


Numai că eu nu sânt de la ei ; pentru mine nu e «gata» când anunţă o 
putoare de adunător de cotizații - altfel turnător în timpul celălalt. 
N-am să încetez cu “înjurăturile” imediat ce unul din cei răi se va 
declara bolnav de ficat - sau mort. 

(...) Nu mă pot dezlipi de Cecenia. Iată o comunitate profund 
nefericită. Ticăloșii de ruşi : ca să-şi oblojească rănile de actuală-fostă- 
mare-putere militară, pun la cale atentatele “cecene” în Moscova (bag 
mâna în foc - dealtfel, nu sânt singurul - că Putin şi KGB-ul lui le-a 
pus la cale, ca să aibă un pretext pentru încă un război în Kavkaz - 
platformă electorală), iar căcăcioşii de americani, de englezi, de 
franțuji, condamnă “terorismul cecen”, ca să nu piardă contractele 
comerțuale cu Rusia lui Putin. La scară mai mică, aşa făcuse 
Occidentul - mai cu seamă Francii - cu Turcii : nu recunoscuseră geno- 
cidul armenesc. 

Bine : futu-le ! Dar atât. Măcar Armenii (şi Cecenii) în nemărgi- 
nita lor nefericire, nu invocă vreo vânzare, ca Românaşii noştri. 


Miercuri 15 martie 2000 


Soare mare acum, dimineaţa. O să vedem peste un ceas-două... 

Patriarhul Alexei al Moscovei şi-a dat public binecuvântarea 
războiului purtat de “creştinii” ruşi ‘protiv “păgânii ceceni” (unde mai 
pui că sunt şi terorişti !) Acest măgar de patriarh ! In urmă cu un an îi 
degeţea pe sârbi pentru suferinţele pricinuite kosovarilor - iar acum... 
Dar şi Ruşii sunt, vorba lui Bulă, tot neşte sârbi barbari. Auzi la ei : 
“creştini” - ba : cretini! Mai întâi: popoarele din Caucaz se creştinaseră 
cu mult înainte ca slavii să se fi ridicat în două picioare, acolo, în 
mlaştinile lor - şi cu aproape jumătate de mileniu înaintea ruşilor ; 
apoi: acele pământuri sunt ale lor, ale caucazienilor, din timpuri ime- 
moriale, Ruşii nu sunt decât nişte invadatori. Mai grav: islamizarea 
cecenilor, a inguşilor a fost rezultatul reacției localnicilor faţă de 
ocupaţia rusească, de acum două secole (bieţii de ei, căutau ajutor de 
la... turci, după ce perşii îi pierduseră). 

La prânz : am primit un fax de la ALL. Duduia care întâi mi-a 
telefonat, a rostit «Ol». N-am înţeles, am rugat-o să repete. A făcut-o, 
deschizînd vocala. Atunci am priceput - am zis : «De ce vă angleziţi ?» 
Ea nu mi-a răspuns, deşi putea foarte bine să mă pună la punct : «ALL 
este “all”... 

Şi eu, care credeam că ar avea o legătură cu AL(L)FA. 

In fine... Deci Augustin Frăţilă se declară de acord să editeze 
Sabina. 

Mi-a mai dat puţin oxigen vestea (mai ales fiindcă scrie că Roman 
intim nu este deloc o catastrofă financiară). 


Joi 16 martie 2000 


Încercînd să găsesc un print pentru orientare (la Sabina am 
câteva pagini cu semne inventate), îmi dau seama că... nu am ce-mi 
trebuie. Am dat în dreapta şi în stânga “samizdaturi” şi am rămas cu 
“ediţii” vechi. Am să mă apuc să pregătesc clasica, bătrâneasca hârtie. 


52 PAUL GOMA 


Am găsit ceva printuri, am să le verific şi am să le trimit aşa. 
N-am dormit az” noapte de necaz : să nu mai am eu copii după 
“cercările mele literaturioase ! (...) 


Vineri 17 martie 2000 


(...) Abia azi mi-a venit Lumea liberă. Reproduce articolul lui 
G. Andreescu, publicat iniţial în Ziua. M-am apucat să-l citesc, în 
linişte... Şi m-a fulgerat o greață... Nu de Adameşteanca - ce să mai 
aflu, nou, despre ea ?, ci o greață de Gabriel Andreescu. 

Citindu-i producția ai impresia că auzi țipetele unei vergine în 
curs de dezverginaţiune - vasăzică i-au trebuit zece ani, ca să afle cine 
e Adameşteanca, ce face ea şi cum şi pe unde anume ? Dar nu făceau 
dimpreună toate porcărule şi murdăriile şi comploturile şi afacerile şi 
aranjamentele şi luxările şi cenzurile ? Acum se plânge că l-a cenzurat 
Adameşteanca - “în zilele din urmă” - dar înainte de acum, inainte de 
zilele-din-urmă, preţ de cam nouă ani, când ei doi (cuplul lor : un 
adevărat Birou Politic) au hotărît să nu mai publice răspunsurile mele 
la atacurile apărute în 22 - fireşte, la adresa mea atacurile ?; şi când au 
organizat campania de presă împotriva mea, în februarie-mai 1997 - 
atunci nu era “scandaloasă” atitudine revistei ?; dar în emisiunea lui I. 
Sava, la TV, când el, Andreescul, nu altcineva a spus porcăriile pe care 
le-a spus despre Jurnal-ul meu şi despre persoana mea ? Dar răspunsul 
dat lui Laszlo în chestiunea Pruteanu ? Dar...? 

Primul reflex : să-i ard una peste bot, cu un text. Al doilea... şi el 
reflex: să-l las în pizda mă-si de neruşinat. Măcar Adameşteanca e pre- 
vizibil de consecventă : se poartă cum i-i portul ei de persoană cu înde- 
lungă (şi îndeadâncă) experienţă de viaţă - dar el, fătălăul, filosoful- 
disidenţei-la-român ? 


Sâmbătă 18 martie 2000 


Ar trebui să fiu mai uşurat - dar nu sânt. Abia după trecerea 
Echinoxului voi şti pe care picior dansez, cum se spune pe-aici. 

Mi-a trimis Ştefana două casete audio : interviul luat de Vălenaş 
lui Ciorbea (acum, în februarie) şi o emisiune la Europa liberă, 
condusă de Iorgulescu, despre dosarele de securitate - până acum am 
ascultat doar intervenţia lui Ticu Dumitrescu, nu şi a lui Hurezean şi a 
lui C.T. Popescu (ce mai lipsea !). In sine nu prezintă vreun interes. 
Interesul se află în altă parte : în senzaţia acută de străin, de înstrăinat 
pe care o am faţă de oameni şi faţă de faptele - deci de vorbele lor. 

Cunosc cretinăria care zice : dacă mai mulţi îţi spun că eşti beat, 
te duci şi te culci...Eu nu sânt beat, nu eu sânt străinul (faţă de norma- 
litate) ci ei, în majoritatea lor căcăcioasă, dar dictatorialofilă, sunt 
decalaţi, mutaţi, strâmbaţi, masochizaţi. Fireşte : aceste două decenii 
de absenţă nu rămân fără urme. Există astfel de urme ale plecării din 
ţară - la mine ; şi urme adânci, brazde ale separării, ale divorţului, ale 
dezlipirii lor, a celor rămaşi, de carnea ţării, de realitatea ţării. Ei pre- 
tind că eu, cel plecat de 23 ani, nu mai ştiu ce se petrece cu ţara. Eu 
pretind că, chiar dacă am plecat, nu am fost niciodată despărțit de ea : 


JURNAL 2000-2001 53 


m-am gândit tot timpul la ea, am trăit-o, am scris-o în fiecare moment 
de trezie sau de somn... Ba ei, de acolo, din groapă, din latrină, din 
inima glodului nu-şi dau seama pe ce lume- s, nici cum îi cheamă.. 

Aşa zic eu. Dar voi fi avînd dreptate ? Dreptatea se va decide 
atunci când se va şti : cine a luat-o aiurea, pe de lături - faţă de ţară şi 
de interesele ei : eu, care am plecat acum 23 ani ?, ei, rămaşi locului, 
“pe arătură” ? Asemenea simţiminte bântuindu-mă, este firesc să repet: 
pentru mine nu mai există cale de întoarcere - fizică - în România. 
Pentru că între mine şi ea (ţara) s-au ivit, s-au dezvoltat, s-au stator- 
nicit altfel de relaţii, le-aş zice : direct-indirecte. Să le mai zic, şi tot 
siluind limba : indirect-nemijlocite. Comunicarea dintre noi se face, de 
un sfert de viaţă (!) prin gând şi prin scris. Rămâne de stabilit cine, ce 
a făcut şi pe cine: Scrisul a făcut realitatea ? Realitatea a făcut scrisul? 
Desigur, eu înclin spre întâia ipoteză. Concluzie : cel care se înşeală cel 
mai puţin în chestiunea asta : eu. 

Câteva ore mai târziu : am dormit, m-am trezit cu gândul să mă 
întorc aici, ca să pun la punct îndoiala. Am constatat că era pusă. Gata- 
îndoită. Mă simt ceva mai uşurat. Ca după înmormântarea cuiva 
foarte apropiat: mamă, tată. 


Duminică 19 martie 2000 

(...) 

M-am dezangajat sufleteşte din “scandalul Gabrielilor”. 

Până acum singurul român din România care a confirmat că s-ar 
fi produs o mutație mentală a oamenilor este Mircea Stănescu. El o 
percepe “geografic” (între cei rămaşi în România şi el, venit cu o bursă 
la Paris), eu o simţeam în timp : “înainte de 84” şi după - la aceeaşi 
persoană. Sper că se înşeală şi el - dar şi eu, pentru ca adevărul să nu 
fie atât de negru. 

Din semnalele care îmi parvin, Patapievici dă de mai multă vreme 
semne de uzură... Ceea ce se traduce prin erori de comportament, prin 
erori de scris (aici nu e acelaşi lucru). Printre ultimele - şi nu foarte 
grave (dar gravă la imaginea pe care o aveam despre Patapievici) este 
articolul său de acum vreo lună-două, în care relata prestaţia lui Sorin 
Mitu (la telefon), în timpul emisiunii despre manualul de la Sigma. 
Aşadar, el văzuse o autocritică umilă, încurcată a lui Mitu - or Stănescu 
spune că nu este adevărat, că nu fusese nici umilă, nici autocritică, ci 
un contraatac demn... Eu, care nu am văzut “proba” nu spun nimic - 
dar judecînd după involuția lui Patapievici, nu exclud nici această 
Judecată falsă a lui. De ce ? Ei, de ce ! : să fie căutat autocronismul lui, 
manifestat de multă vreme, ca unul născut la 22 decembrie 89, care- 
vasăzică la vârsta de 32 ani (geamăn al celui “născut la 23 august 44”) 
- şi despre care scrisesem încă în 1998, într-un text publicat în 
Cotidianul, apoi inclus în volumul Scrisuri. 


Luni 20 martie 2000 


Mâine vine Echinoxiul. 
Papa se pregăteşte de drum în Ţara Sfântă (începe cu Iordania). 
Are pe frunte două dungi roşietice - o fi căzut şi se va fi lovit. 


54 PAUL GOMA 


Nesfârşiţii băieţi deştepţi din Israel, pe locul unde va cobori din heli- 
copter, au trasat cu vopsea zvastici şi acuzaţii de genul : “Papa hitle- 
rist!” Ce i-aş mai da cu botul prin vopsea ! Bănuiesc : Guvernul de la 
Tel Aviv se teme de o declaraţie a Papei în legătură cu statutul 
Ierusalimului. Însă Bătrânul Sfânt (încă) î în Viaţă nu are să rostească 
nimic din ce ar putea aprinde focul în Palestina. 

Frig. Termometrul de pe balcon zice : 2°. Nici la Bucureşti nu-i 
mai breaz : 4°. În schimb, la Stockholm s-au înregistrat 11° ! Păi dacă 
s-a schimbat osia lumii - maică.. 


Marţi 21 martie 2000 


Şi azi, de Echinox, frig la Paris: tot 2°. Nu dorm bine. Ştiu de ce. 

Bietul Moş Woytila : pe aeroportul din Amman a coborit scara 
treaptă cu treaptă ca pe o Golgotă inversă. Ce Dumnezeu : au găsit 
soluția sărutării pământului, fără ca el să se aplece (pământ într-un vas, 
întins la îndebuze) şi nu au prevăzut un escalator, un elevator ? 
Ceremonia de primire a durat o veşnicie : numai imnul Iordaniei a ţinut 
peste cinci minute ! Dar defilarea Gărzii ? Dar prezentarea perso- 
nalităţilor ? 

Instaurarea statului Israel a alungat din Palestina nu doar popu- 
laţia musulmană, ci şi creştină. Este vorba de localnici, evrei, palesti- 
nieni creştinaţi pe loc - nu de cei veniţi din Europa - care păzesc 
Locurile Sfinte, devenite în ultimele decenii mai degrabă muzee şi 
obiective turistice decât locuri de cult şi de pelerinaj. lar acum vreo 
lună a fost scandalul din Nazaret, în legătură cu autorizarea construirii 
unei moschei drept în faţa Bisericii Bunavestire. 

Deh, fiecare stat cu manevrele de diversiune ale sale : îi aţâţă pe 
minoritari să se sfâşie, pentru ca stăpânul să aibă pace (sub măslini). 

O să vedem ce are să se întâmple duminică, la Zidul Plângerii. 

Mi-a scris Laszlo, extrem de iritat că am pretins : “zaruri măslu- 
ite” este greşit spus, “măsluit” referindu-se numai la cărţi (pornind de 
la rădăcina maslo, ulei, mir - cu care pătau trişorii cărțile de joc, ca să 
le recunoască privindu-le dosul). El îmi argumentează cu exemple din 
dicţionare - şi mai ales cu I.D.Sîrbu. Bine, soro, poţi spune şi “zaruri 
măsluite”... 


Miercuri 22 martie 2000 


Azi va trece pe la noi Mariana Sipoş - întoarsă din Spania, în 
drum spre România. 

Nu m-am odihnit astă noapte. Aseară m-am uitat la televizor : 
etapa Tel Aviv. Azi va fi Betleem. 

La noi, în aria de evanghelizare prin greceşte, se alterna B cu V, 
dînd : Vicleim, Viflaim, Betleem fiind o formă modernă. M-am uitat 
în Noul Testament tradus în franceză de Andre Chouraki : localitatea, 
în ebraică, sună: Beit-Lehem. Iar fiindcă sunt aici : ‘Amora (Gomora - 
cea dragă lui C.T. Popescu, în pagina întâia din Adevărul din iunie 
1995, unde mă prezenta drept lingător al Ceauşescului) ; Baalzevoul 
(Belzebut), Bar Aba (Barabas, cel răstignit lângă Hristos), Bar Talmai 


JURNAL 2000-2001 55 


(Bartolomeu), Bavel (Babilon, Vavilon), Beit-Hasda (Betesda), 
Elişeva (Elisaveta), Eliah (Ilie), Gat Şemani (Ghetsimani), Golgolta 
(Golgota), Hevel (Abel), Kefar-Nahum (Capernaum), Magdalit (de 
Magdala), Naşeret (Nazaret), Sedom (Sodoma), Şelomit (Salomeea, 
Salomia), Şelomo (Solomon, Şlom, Şloim), Şuşana (Suzana), Şor 
(Tyr), Yarden (Iordan), lehuda - Iehudi (Iuda - ludeu), leşua (Isus), 
Iohanan (loan), Irmeiah (Eremia, Ieremia), Ys-Hak (Isac, Işac, Iţac, 
Ițic), Noah (Noe)... 

Nu am înşirat echivalenţele pentru Românii eventuali cititori ai 
Jurnal-ului meu, care, de la Revoluţiune, cunosc nu doar Biblia pe de 
rost, dar şi ebraica (păi ce-au păzit teologuriştii ?), ci aşa, pentru mine, 
să mi le reamintesc - le-am pomenit şi în primele trei volume... 

In convorbirea cu Mariana Sipoş din Luceafărul (6 şi 7/2000) 
Solacolu se arată a fi, nu doar dezamăgit de connaţionalnici, dar de-a 
dreptul lovit (nici în momentul discuţiei nu părea a-şi fi venit în fire). 
Apare şi în titlu : “Am simţit o reacţie de respingere tocmai din partea 
acestor elite”. 

Solacolu s-a dus în România, oferindu-se, oferindu-şi serviciile : 
ştiinţă, experienţă, onestitate etc. Iar “elitele” l-au respins. I-au dat de 
înţeles, i-au spus direct - că nu au nevoie de el şi de capacităţile lui de 
a face ceva util ; ei (ele, elitele - şi nu doar ele) aveau/au nevoie nu 
de... capacităţi (păi, dacă vrem noi să ştim, ei au capacităţi din acelea 
mult mai din belşug şi mult mai capace decât nişte fugiți (iată cum a 
prins rădăcini termenul securist !). Dacă Solacolu - şi alţi veniți (sic!) 
le-ar fi oferit nişte mii de dolari - deşi n-ar fi stricat nici câteva milioa- 
ne - atunci am mai fi stat de vorbă. Altfel, ce să discutăm ? 

Lui Solacolu, ca exilat şi ca activ în exil, ţărişoara îi stătuse tot 
timpul la inimă. Pentru ea îşi oferise - în lipsa miilor de dolari - 
capacitățile. Românilor din România li se fâlfâie de România, îi 
doare-n cur de ea - de ce?; păi, ce : pe ea (pe România, carevasăzică) 
o doare-n cur de sine : Ionică ori Mircică ori llenuţa Mălăncioiu ? 

Şi are dreptate Solacolu să se “delimiteze” de mine de la început, 
zicînd că nu ştie ce gândesc eu în chestia decoraţiilor, în a ne-ducerii 
în România : eu nu mi-am oferit “capacităţile” - chestie virtuală, ci rea- 
lele cărţi, spre editare. lar consângenii nu m-au “respins” ca pe 
Solacolu (şi pe atâţia alţii, numai eu cunosc o duzină de specialişti în 
exact ce are nevoie România : şosele, poduri, spitale, asistenţă medi- 
cală etc...), ci mi-au distrus cărțile - fie direct, prin trimitere la topit, 
fie le-au ucis prin nedistribuire, fie, în fine, prin embargoul instituit în 
jurul meu (“urmare a “contestării” dragei de Monicuţa). 

Mai departe : eu nu le-am cerut serviciul... de a binevoi să accep- 
te oferta mea de a-i ajuta ca pe nişte orbi, să treacă strada - ca Solacolu. 
Eu m-am folosit de un drept al meu, atât “general”, de a publica în 
limba mea, în ţara mea, cât şi “special” : acela de a nu fi stat ascuns 
prin tufişuri ori borţi când bătea crivățul comunismului - nici în 
țărişoară, nici în... Fugaria... 


Vineri 24 martie 2000 


Nici nu mi-am dat seama că a trecut atâta timp fără să notez. Deci: 


56 PAUL GOMA 


miercuri a fost la noi Mariana Sipoş (va re-veni azi), ieri am fost prins 
de “noul text” pe care am de gând să-l propun lui Mihai Creangă. Chiar 
când era M.S. aici, a telefonat şi a început să o ia pe ocolite... L-am 
rugat să rezume : nu-mi publică “Solidaritate în complicitate”. Asta 
era. Mă aşteptam. O dată, fiindcă el nu mă poftise să mai “trimit ceva”- 
dar eu trimisesem ; a doua : acel ceva era “cam tare” - o fi el stăpân pe 
Aldine, dar mai există pe lume şi un Băcanu, Inventatorul Cătinei la 
Români (vezi volumul Scrisuri) 

După telefon, M.S. a sugerat să...“trimit altceva”, o chestie mai 
scurtă şi mai neviolentă. In graba mare am răspuns că n-are decât să 
publice Programul din 21 martie 95, că tot se fac 5 ani de-atunci ! După 
plecarea ei, am căutat prin “arhiva” ordinatorului, am găsit Programul, 
l-am scos, l-am transpus - iar ieri am încercat să-l comentez. Nu-mi fac 
iluzii că va publica rezultatul, însă eu îl reproduc aici. 


[Vezi textul integral (“După un cincinal... ) în Butelii... 2000] 


A început să plouă - rece. 
Mâine trece Mircea Stănescu, în drum spre Bucureşti. 
Seara : zi foarte încărcată : de dimineaţă Mariana Sipoş. (...) 


Duminică 26 martie 2000 


Am dormit ca o vită. M-am trezit la ora 9 (cea nouă, adică la 
fosta 8). Săptămâna care a trecut a fost făcută din necazuri administra- 
tive pe care vizitele prietenilor nu au reuşit să le dea la spate, 
făcîndu-le uitate. 

l-am scris Elvirei Iliescu, felicitînd-o pentru Holograma din 
Vatra. 

Niculiţă tot n-a găsit Romanul unui roman - mai sunt saci în care 
nu a căutat, însă parcă îmi vine să-mi iau rămas bun de la manus- 
cris. Păcat. 

Mi-a telefonat Radu Creangă, abia întors din România. 
M-a anunţat că Ciachir n-a murit. Am rămas contrariat - acesta fiind 
cuvântul, pentru că nici o clipă nu am dorit moartea acestui limbric 
veninos. Şi nu mai ţin minte cine a adus vestea morţii - un vizitator din 
România, dar cine ? Când ? Ştiu doar că, în stilul cunoscut de la 
Monica, zicînd ceva de rău de inomabilul Ciachir, vizitatorul m-a 
întrerupt cu blândeţe creştinească: 

«Lăsaţi-l, săracul, c-a murit...» 

Auzind asta, cu moartea Ciachirului, am tăcut. “Argumentul” nu 
mai era ca la alţii, la Monica : «Lasă-l pe săracul Manolescu, şi-a rupt 
un picior...», «Lasă-l pe bietul Gabriel, e bolnav de ficat...», etc, etc. 
Şi uite că Ciachir, băiat de trupă la Secusăptămîna Barbului n-a murit, 
măgarul ! Să-mi facă el mie o figură ca asta ! 

Imi număr gologanii în buzunar : vasăzică Nemira cea edituroasă 
mi-a acordat mărinimoasă 14 exemplare de autor din Scrisuri. 10 le-a 
luat Rodica Pop, din care mi-a trimis 8 (un exemplar a rămas la ei, 
Pop-ii, un altul va fi ajuns la Davidescu). Niculiţă spune că Nemira 
zice : i-a dat lui Lulu alte 4 exemplare - exemplare care nu au fost 


JURNAL 2000-2001 57 


(încă) găsite, după moartea ei. Din cele opt primite în două serii, un 
exemplar l-am dat Bienilor, altul lui Şişmanian, un al treilea lui Luca 
Piţu. Drept care am rămas cu cinci... Tare i-aş fi trimis şi lui Solacolu 
şi lui Kiropol şi lui S. Damian şi lui Cangeopol şi lui... - dacă aş mai 
fi avut cu ce şi ce... Trece, în drum spre Spania, Mariana Sipoş. Ea 
avea, la Bucureşti, un exemplar din Scrisuri, am impresia că direct de 
la Nemira. Nu apucase să se uite prin el, ar fi vrut să o facă la Madrid. 
l-am împrumutat un exemplar. A citit - şi a făcut însemnări - preţ de 
vreo 400 pagini (din 630). Din moment ce era un exemplar “lucrat”, 
i-am propus: să îl păstreze (i-am dat şi o dedicație pe o etichetă), iar 
exemplarul virgin de la Bucureşti, să i-l treacă lui Niculiţă, pentru ca 
acesta să-l trimită încoace... Mariana Sipoş mi-a pus întrebarea : 

«Să-i dau exemplarul, ca să vi-l trimită la Paris ? Voiam să-l dau 
cuiva care ar vrea să scrie despre el - sau nu vreţi să se scrie despre 
Scrisuri ?» 

Am înţeles, încă o dată : deşi ne înţelegem foarte bine în chestiu- 
ni importante, nu ne înţelegem deloc în chestiuni neimportante. 

Despre ce este vorba, aici : eu, autor, după ce că Nemira îmi dă 
doar 14 exemplare (din care până la mine, la Paris, ajung 8); după ce 
nu am suficiente pentru puţinii prieteni rămaşi, Mariana Sipoş, senină, 
îmi cere ca un exemplar (unu, din opt !) să rămână tot pe- -acolo, are 
să-l dea ea cuiva care va scrie despre volum... Îar în fața “ zgârceniei” 
mele (auzi : ditamai autorul, să vrea să recupereze un exemplar!), îmi 
pune întrebarea de încredere dacă nu vreau să se scrie despre acest 
volum. Înseamnă că era foarte obosită, cu gândul acasă - fiindcă ştia, 
îi spusesem de multe ori : există volume publicate din care nu mai am 
nici un exemplar (Chassé croisé, de pildă : în raft se află o altă carte 
învelită în coperta de probă...).Că Dossier Goma l-am cerşit (de la 
Catherine Durandin ? de la Şişmanian ?); că La cellule des liberables 
şi Elles étaient quatre le-am furat de la biblioteci publice, preferînd să 
plătesc “pierderea”. Bun, acestea sunt în franceză - dar în româ-neşte? 
Mai am două exemplare din Ostinato - mereu împrumut, pe cuvânt de 
onoare, mereu imprumutatul uită să le restituie (sunt de acord : furtul 
de cărți nu este un păcat - cu condiţia ca proprietarul acelor cărți să nu 
fie chiar autorul) : Gardă inversă : 2 exemplare, Din Calidor şi Arta 
refugii edițiile de la Chişinău, contînd ca ultimele : câte 2 exemplare, 
Jurnal I-II-III : 3 exemplare, Amnezia la români (1995) un singur 
exemplar - şi acela de lucru... 

M-a amărît această “optică”. Ea a citit aproape tot ce am scris, ba 
chiar a scris şi despre viaţa şi despre scriiturile-mi. Bine, episodul cu 
acel exemplar este un fleac (la scara istoriei literaturii române - de la 
origini până la Țîrlea), dar încă o dată: un fleac important, iar o femeie, 
mai mult decât un bărbat ar fi trebuit să-i înţeleagă semnificaţia. 

__ Mi-a spus Mariana Sipoş : Focke ar fi murit. Ştia de la Solacolu. 
Insă nu şi în ce împrejurări, din care motiv, când. 

Dumnezeu să-l ierte. Mă tem că a murit nemulţumit de “urmele 

pe nisip” pe care nu le lăsase. 


Luni 27 martie 2000 


58 PAUL GOMA 


Putin a putinat putinegerile în Putinusia Puti-Eternă. Putinoarea 
putinală ! Pe cine au ales masele largi de ruşi care abia-şi mai târâie 
băşinile de foame, de frig, de boli : pe eroul lor, care i-a masacrat pe 
cecenii “păgâni” - aşa-i tratează boii de recenți creştini (dar ortodocşi! 
- ca Ciachir !) pe vainah-i - aşa îşi spun lor înşişi cecenii, inguşii, 
bat-ii (rămaşi creştini, locuind în actuala Georgie)... 

Ieri am făcut una nefăcută : m-am apucat să trec la ordinator Din 
calidor. Da, domnule. Dacă voi nu mă publicaţi, mă ordinatoresc eu : 
şi mă samizdatuiez. După calculele mele optimiste, am să termin în 
cinstea Zilei de Întâi Mai, după care am să mă apuc de Arta refugii. 


Marţi 28 martie 2000 


Am fost ieri la oftalmololoagă : El Fassy. A fost brutală (mi-a 
rănit globii ochilor) şi dezagreabilă. Fireşte, avînd pupilele mărite 
(mi-au revenit la normal abia acum, dimineaţa), nu am mai putut lucra. 
Şi m-am culcat. 

Mi-a scris Laszlo. Condoleanţe pentru Lulu. Mi-a trimis o nouă 
revistă literară, scoasă de I.B. Lefter. Nu dă semne că ar fi bună. M-am 
uitat prin exemplarul (şi jumătate) : impresie stranie : atâtea semnături 
de primă mână, ca să semneze, ce ? Fleacuri. Cu excepţia interviurilor 
cu Monica Lovinescu şi cu Virgil Ierunca - nimicul-cu-moţ. 

Să mai aşteptăm. (Uite, nici numele nu i-l ţin minte...). 

(a) 

Miercuri 29 martie 2000 


În Lumea liberă venită ieri am citit un anunţ: Mircea Zaciu a 
murit. Anunţ care nu anunţă nici când, nici unde a murit (“de un stop 
cardiac”). Românii noştri cei braviteji. Dacă le atragi atenţia asupra 
superficialităţii, aisictirismului, futuimăsismului (tricolor), ei : 

«Bine că ţi-am dat şi-atâta !» 

Ce bine, ce bine. În marea lui mărinimie, mi-a dat. El. Când (El; 
Întâiul şi Ultimul) putea foarte bine să nu-mi dea. Păi chiar aşa, cine Î- 
ar fi obligat ? 

Abia acum îmi dau seama că Mariana Sipoş nu a lăsat în textul 
dialogului nostru nici o propoziţioară despre distrugerea Culorii 
curcubeului, a Gărzii inverse... Dacă aş întreba-o, ar promite, jurat, că 
“astea” vor intra în partea cealaltă - aşa, cam peste alţi doi ani... 

Nu merge dactilografierea Calidorului. Şi din pricina ochilor : mi 
-a “atacat” marocâneţa, mi i-a zgâriat, mi i-a înghesuit, mi i-a stri- 
cat. Ce Dumnezeu o fi avut alaltăieri, fiindcă înainte era foarte gri- 
Julie, îndemântică? 

Mi-a scris Sorin Preda : Sânziana Pop găseşte răspunsurile mele 
“prea dure”, deci are să le propună la Cuvîntul. Au oare aceia au să le 
găsească ne-prea-dure? 

Joi 30 martie 2000 


Plouă de rupe pământul. Şi e frig. Tot aşa are să fie în zilele 
următoare. Noroc că la Bucureşti sunt 20° - aşa scrie la broşură. 
Nu sânt bun de nimic. Obosit, fleşcăit, descurajat - etceterat... 


JURNAL 2000-2001 59 


Zadarnice tentativele de a “rămâne” "la suprafaţa actualități. Fiindcă în 
această chestie există “locuri”. N-or fi ele numerotate ca în Îstoria 
Literaturii Cotidiene Brebane, dar ca într-un bazin descoperit, un 
ştrand în toiul verii, cei care nu s-au năpustit la semnalul lui Brucan nu 
mai au unde-şi răcori picioarele, darmite obrazul - locurile fiind deja 
ocupate... “Elementele” - în acest lac pedagogic nu doar ocupă un 
spaţiu la care ar fi avut dreptul - ceva mai târzior - ci îl şi gospodăresc 
cum învăţaseră de la Ceauşescu şi de la părinţii lor care prinseseră 
lecţia de la Dej. Vreau să spun : nu ocupă un spaţiu cum îl ocupam noi, 
deţinuţii, pe cel dintr-o carceră, dintr-o dubă : fiecare “retrăgîndu-se în 
sine”, micindu-se, încetinindu-şi funcţiile vitale - ca să încapă, supra- 
vieţuiască şi alţii - ci, cu braţele în laturi, rotindu-le, nepermiţind ca 
spaţiul dintre el şi altul, tot aşa, impostor, să fie “abuziv ocupat” de 
vreun fraier-incomod, de un individ nesuferit maselor largi mioriţoase 
care, umblaseră, ele, o viaţă în patru labe, dar când le-a spus Partidul 
că se pot ridica în picioare, se “înălțaseră” pe dată ! Fiindcă ei sunt 
disciplinaţi... 

Aşa, simplist, văd eu peisajul în care, în principiu, aş fi fost şi eu 

“element”. 

Imi aduc aminte, cu strângere de stomac, puţinele prilejuri când, 
la închisoare, se anunţa că se dă supliment, iar celula nu era pregătită 
în vederea evenimentului (în sensul că nu erau pre-desemnaţi cei care 
ar fi urmat să capete). Era şi compasiunea, mila, faţă de colegii mai 
bătrâni, ori mai slăbiți care nu-şi puteau stăpâni instinctul alimentării ; 
dar şi teama pe care o exhala, o emana, o “iradia” o asemenea coadă- 
la-supliment - dacă cineva ar fi încercat să pătrundă în rând, peste rând, 
ar fi fost pe dată sfâşiat - a, nu pentru că nu respectase un regulament, 
un cod, ci pentru că... acela atenta la porţia celor deja aflaţi în poziţia 
de aşteptare, în poziţia de primire a ceva care meritau din plin să 
capete, fiindcă fuseseră primii care se năpustiseră, după semnal. 

Asta, în general, despre ciolan. 

Îşi mai aduce aminte cineva, azi, că Liiceanu, Sorescu, Pleşu, 
Eugen Simion, Adameşteanu, Buzura nu se ilustraseră, nu făcuseră, nu 
dovediseră nimic, înainte de decembrie ‘89 ? Şi că nu ar fi deloc, dar 
deloc îndreptăţiţi, acum, după, să fie “răsplătiți”? Nimeni nu mai este 
şocat, indignat, măcar mirat că aceştia sunt călare pe ciolan, hotărîţi să 
nu lase nici o fărâmă “agresorilor”. 


Vineri 31 martie 2000 


Niculiţă, la telefon, mi-a repetat că nu a găsit “Romanul unui 
roman”; şi că Mariana Sipoş i-a dat un exemplar din Scrisuri, cum 
convenise cu mine. 

Ultima zi a lui martie : frig, ploaie... 


60 PAUL GOMA 


APRILIE 


Sâmbătă 1 aprilie 2000 
Plouă, plouă - ca o bouă. 
Duminică 2 aprilie 2000 


Ieri au fost Şişmanianzii pe la noi : am stropit cartea de poeme a 
lui Ara apărută (cu chinuri) la Al. Arhipelecan, Triptic 3 - Tireziada. 

Ca de obicei am bârfit populaţiunea paşnică. 

Printre altele (!) am aflat : în ediţia românească, de la Eminescu a 
cărţii În cerc ar lipsi un capitol (sau paragraf ?- “cel cu Pătrăşcanu”. 
Ara, care vede cenzori peste tot, presupune că cei de la editură (sic) 
mi-au suprimat pasagiul cu Pătrăşcanu, fiindcă i-ar fi deranjat... 

Spre ruşinea mea, nu am făcut această confruntare (cu traducerea 
franţuzească). Nemaiavînd nici un exemplar aici, la Paris, Doina 
Martescu Sofonea 1-a trimis Luizei, de la Făgăraş, exemplarul pe 
care-l încredinţasem ei (şi de care uitasem...). 

Sincer ? Sincer : nu am nici cea mai mică dorinţă să fac, acum, 
confruntarea cu pricina. 

Tot ieri am primit un plic de la Vasile Baghiu: o scrisoare prin 
care îmi cere să răspund la câteva întrebări şi un exemplar din revista 
Antiteze 1-2/2000, în care există şi o recenzie la Jurnal I-II-III] semnată 
Vasile Spiridon. 

Reproduc răspunsurile la propunerea de dialog : 


Paris 3 aprilie 2000 
Dialog Baghiu-Goma 


1. O părere proastă - şi mai proastă decât înainte de noiembrie 1996. 

Dacă avem vreo şansă de a ieşi din Imperiul Rusesc ? Niciuna (încă 26 ani). Şi 
nu doar pentru că, din 1990 până în 1996 am fost “călăuziţi” (să fi spus : con- 
ducătoriţi ? - vezi-l pe Păunescu limbîndu-l pe Ceauşescu) de un criminal ca Iliescu, 
flancat de tâlhari de drumul mare ca Roman, Voican-Sturza (şi grijiți pe la cultură de 
către băieţi fini, ca Pleşu, ca Paleologu şi ca Virgil Tănase, fost prieten, fost biograf 
al meu, devenit hagiograf al tovară-şului Hidrologescu Ion) ; şi nu doar fiindcă, după 
noiembrie 1996 Românii au crezut că vine la putere unul “de-al nostru”- dar, vai, era 
tot unul “de-al lor”, creaţie la-minut a Coposului şi a Blandienei - să nu fie uitat 
Măgureanu cel etern... Ci pentru că şi Iliescu şi Constantinescu au fost aleşi, în 
deplină cunoştinţă de cauză de Biet-Român-Săracul (cel rimînd cu Racul). Primul, 
cronologic, a încheiat Pactul cu Nefericirea Neamului Nostru : Rusia; al doilea, ca să 
nu se lase mai prejos, s-a trezit încheind Tratatul (de Cedare) cu Ucraina. 

Acum s-a mobilizatără “telectualitatea tricoloră (cea care, de 50 ani este 
sublimă, dar, vorba ceea...) în vederea realegerii Catastrofescului Emil. 

Mai ştii ? Individul ar fi în stare să-i mai amăgească o dată pe bravii alegători 
(care vor raţiona astfel : «Decât cu un bolşevic, mai puţin rău are să ne fie cu un 
adunător de cotizaţii - ca tine, ca mine...»). Dacă tot se va prelungi boala, 
Moldovenii, “structural conservatori” (apud istoricul Matei Cazacu - atât că el 


JURNAL 2000-2001 61 


vorbea despre cei dintre Prut şi Nistru, basarabenii mei...) au să fie dezamăgitți : 

«Şi când te gândeşti, bre, că, de-ar fi fost re-numit secretar-general tovarășul 
nostru Iliescu, n-am fi intrat în Occident (nici n-avem nevoie de el! - aşa ne-nvață 
tovărăşeii Cristoiu şi Tucă), dar am fi pătruns, cu totul, în Orient, cum ar veni : în 
rândul lumii ! Cum altfel, răpănos la râios trage. Atunci nu doar Ruşii or avea un 
premare kaghebist, ci şi noi, mioriţoşii - ba al nostru-ar fi mai frumos, că are vechi- 
me-n câmpul activismului, mult mai îndelungată decât tavarişc” Putin (citeşte : 
Puchin), cel cu ochi de peşte fiert, iubind numai cecenul prăjit...» 


2. Niciodată nu am criticat pe acei scriitori care, după decembrie 1989 “s-au 
implicat”, cum ziceţi. I-am criticat, i-am “înjurat” pe aceia care, nu numai că nu și- 
au recunoscut păcatul colaboraţionismului cu puterea comunistă (colaboraţionist 
fiind şi acel scriitor care “înainte de 89” a tăcut, în timp ce alături, semeni ai lor erau 
umiliţi, terorizaţi, lichidaţi), dar acum, la-plăcinte, mint cu neruşinare, inventîndu-şi 
“disidenţe” (de care nu au cunoştinţă nici nevestele lor), “cărţi de sertar” (scrise fuga- 
fuga după 1990, cum ar veni ; cu voie de la Brucan), “texte interzise”. În aceste 
nedemne exerciţii s-au ilustrat - şi culmea : tot repetîndu-le, analfabeţii lor 
concetăţeni au prins a chiar crede în “trecutul de luptă şi de literatură curată” - a 
unora ca Păunescu şi Sorescu, dar şi în Marea Rezistență de la Iazul Mic, “prin 
cultură” a lui Manolescu a Ileanei Mălăncioiu, a Anei Blandiana... 

În această chestiune (opoziţia la comunism), pentru un scriitor nu există “cale 
de mijloc”, nici “adevăruri parţiale” - acelea sunt proprii autorilor de cărți. Adevărul 
care nu este total, car'va'zică, vorba nemuritorului, nu există! 


3. N. Manolescu, ca şi G. Adameşteanu nu are inteligenţă de comportament 
(ca, dealtfel, hiperinteligentul Ivasiuc), şi, ca şef al României literare, în zece ani nu 
a dovedit o singură dată că ar avea atât de necesara inteligenţă jurnalistică - aşa cum 
are, cine-ar crede : Cristoiu ! Din această pricină a refuzat să publice (“programul” 
său fiind limpede în editorialul “Adio, domnule Goma !”- 2-8 dec/98) un re-răspuns 
al meu dat lui Gheorghe Grigurcu (în chestiunea Caraion) şi un alt text în care mă 
arătam revoltat că România literară, organ al tuturor scriitorilor, nu doar al “nepoților 
gornistului Ivaşcu”- de sub conducerea celui mai important critic literar, a devenit 
“cutie de scrisori şi pubelă a securiştilor” : după ce publicase, în decembrie 1990, în 
două numere consecutive, pe cinci pagini, “dosarul de securitate” al... supraşefului 
Securităţii, Voican-Sturdza (sub titlul : “Scrisoare deschisă lui Paul Goma”) ; după 
ce reprodusese, din Cartea Albă a Securităţii “probele de rezistenţă împotriva comu- 
nismului” a unor cunoscuţi anticomunişti ca V. Băran, Platon Pardău, Silvestru, D.R. 
Popescu, Hobană, Titus Popovici, Vulpescu... - a culminat cu campania antiCaraion, 
din care ultimul semn de demisie morală (vorbesc, în continuare, de Manolescu) l-a 
constituit “Dosarul Caraion” (7-13 apr. 1999). În încesta “adevărul” este distribuit de 
Manolescu prin gura iscălitoresei volumului Această dragoste care ne leagă şi prin a 
lui... Mihai Pelin, securist cu îndelungată activitate “la export” (şi-a făcut ucenicia 
la Milano, cot la cot cu Traian Filip, în agenţia Securităţii condusă de I.C. Drăgan). 

4. Nu mă deranjează. Se vede că “persoana” mea prezintă interes în ochii unora 
- ca generalul de Securitate Pleşiţă, inginerul C.T. Popescu de la Scînteia- 
Adevărului, E. Constantinescu - nu mai vorbesc de repauzatul Coposu... Gusturi şi 
gusturi... 


5. Bineînţeles, nu-i consider pe scriitori “vinovaţi că stau acasă şi-şi scriu 
cărţile”. 

Însă : dacă prin geamul deschis - al atelierului de creaţie, desigur - se auzeau 
oarecari plânsete de copil flămând, de femeie bolnavă, de bătrân necăjit ; dacă se 
vedeau buldozerele Patriei lui Ceauşescu - şi a lui Iliescu - făcînd una cu pământul 


62 PAUL GOMA 


case de oameni, palate, mănăstiri, biserici, amintiri (câte mai rămăseseră) - în acest 
caz, da : acel scriitor s-a făcut vinovat de complicitate cu Puterea. Fiindcă a ştiut - şi 
a tăcut. 

Tiranii cunosc “secretul” : când scriitorii nu sonorizează, nu scriu cuvinte, rea- 
litatea (tirania, crima) nici nu există. Deci pot tiraniza în pace (mai corect : în tăcere). 
Scriitorii la români ar fi vrut să aibă slănina şi banii de pe slănină ; să trăiască bine, 
în prezent şi glorios în postumitatea viitoare. Vai, nu se poate : ei sunt contempora- 
nii contemporanilor lor ; noi, contemporanii lor, depunem mărturie : viaţa lor a 
fost/este nedemnă de operă. 

Bineînţeles, poezia lui Arghezi nu poate fi clintită de pe soclul meritat, însă 
nici un Eugen Simion nu va putea pretinde că i-a rămas şi neumbrită de cedările, 
închinăciunile, minciunile scrise cu acelaşi condei - ale poetului. 


6. Știind că maturitatea unei literaturi se judecă, nu prin poezia sa, ci prin 
proză, eseu - am fost mai atent la acestea din urmă. Nu meseria le lipseşte (chiar foar- 
te-tinerilor) - ce să mai vorbim de talent, chiar frizînd geniul. Ci de normalitatea cura- 
jului... neliterar de a face literatură. 

Cine are urechi de auzit a auzit de multă vreme şi nu abia acum şi abia de la 
mine. 


7. Bineînţeles că s-a schimbat - din două motive : lipsa de bani a celor cu 
adevărat interesaţi de cartea tipărită şi din a agresiunii altor “mijloace” de cunoaştere: 
televiziune, video, internet... 

Dacă îi poate consola pe români : nu doar în România s-a operat această schim- 
bare, iar în Occident este cunoscută de multe decenii. 

Cu toate acestea nu se poate vorbi de o criză. Criza este starea permanentă - şi 
normală şi fertilă - a unei culturi. A fi în criză echivalează cu : a se afla în călduri şi 
nu rămâne decât ca acela care se ştie în stare, să... pună mâna şi să are, grăpeze, 
însămânţeze. “Criziştii” sunt, fie persoane care nu pricep nimic, din nimic (dar, după 
obiceiul românesc : scriu, au auzit ei că astfel mai află ce nu ştiau), fie persoane care 
nu vor cu nici un chip ca alte persoane să priceapă... că nu există criză, ci doar bieţi 
oameni speriaţi de perspectiva unei (de)căderi de pe scaune. 


8. Nu, nu este o onoare să scrii fără a fi plătit pentru asta ; nici umilinţă. Cei 
care au optat pentru “meseria de scriitor” cu gândul la plată, dacă nu e prea târziu, să 
se reîntoarcă la inginerie, la contabilitate - de ce nu : la afaceri. “Să scrii pe degea- 
ba?” Să scrii prost, să scrii bine - dar “degeaba” (în sensul de : fără plată)? 

E ceva “degeaba” în această întrebare. 


9. Prost - dar nu mă laud. Răspuns : nu - dar nici nemulţumit. 


10. Nu mai citesc poezie de un deceniu şi ceva. E un fel de a îmbătrâni... fără 
poezie. 


11. În timp ce Papa făcea călătoria în Țara Sfântă, am recitit noul Testament în 
traducerea franceză a lui Andre Chouraqui, oprindu-mă la numelor proprii pe care 
noi le ştim prin greceşte. 

Nu ştiu alţii cum sunt, dar... dar eu percep alte realităţi dacă celor cunoscute 
sub un nume li se schimbă numele. 


13. Fost. Am şi un văr de-al doilea, Mihai Popescu. 


15. Urez revistei viaţă lungă şi plină - dar mie nu-mi place cuvântul “nărav”. 
Nu pentru că e slav (slav e şi “iubire”), ci pentru că e urât. Devine acceptabil - chiar 


JURNAL 2000-2001 63 


frumos, când se referă la cal. Or scriitorul român nu este un cal. Măcar pentru că, 
vorba mamei (o Popească), de când s-a despărţit de om, calul a evoluat. 
Scriitorul român cotidian dimpotrivă. 


P.S. În recenzia la Jurnal I-I-II (de la Nemira, între timp au fost editate, la 
Dacia : IV-V-VI, iar VII va apărea în iunie 2000) din nr. 1-2 al revistei Antiteze 
Vasile Spiridon, explică cititorilor cum stăm cu “ruşinea de a face muncile 
manuale” la Paris. Scrie : 

“(dacă ar merge mai des pe străzi [adică eu, P.Goma], ar vedea că hainele verzi 
ale celor de la «Propreté de Paris» nu prea sunt îmbrăcate de francezii «de 
souche»... )”. 

Excursionistul cultural a văzut nişte “haine verzi” şi îşi imaginează, nu doar că 
a înţeles ce e cu ele, dar şi că îi dă peste nas diaristului (care nu iese pe stradă, deci 
habar n-are în ce lume trăieşte de 22 ani). Explicaţia : 

Franţa, fost imperiu, mai păstrînd “Teritorii de peste Mări”, îşi plăteşte, de 
decenii, păcatul sclavajului şi al colonialismului. Aşadar : Francezii de culoare din 
Martinica şi Guadelupa (foşti sclavi) au prioritate absolută, în Metropolă, cu 
precădere la Paris, în ocuparea de posturi de mici-funcționari (PTT, primării, ser- 
vicii sociale); Francezii de origine africană (foşti colonizați, dar nu sclavi, însă 
urmaşi ai ostaşilor în armata franceză, începînd din Primul război mondial - Tiralorii 
Senegalezi, de pildă) au prioritate - gurile rele spun : monopolul - în serviciile de 
salubritate. Prin urmare : ce a văzut Vasile Spiridon (în “haine verzi”) reprezintă o 
categorie privilegiată : este foarte greu pentru un alb să obțină o astfel de muncă (de 
măturător de stradă). În continuare, trecătorul prin Paris nu a înţeles nimic din Franţa, 
dacă afirmă - atenţie : se pornise de la “ruşinea de a presta munci manuale” - că 
Francezii băştinaşi, deşi “sans abri”, “nu ezită” (Citeşte: preferă) să cerşească - decât 
să lucreze manual... 

Da de unde ! Îi explic lui Vasile Spiridon ceea ce ar fi trebuit să înțeleagă sin- 
gur : Franţa, campioană a drepturilor omului (de la Revoluția Franceză), nu are şi 
mijloacele acestei politici. Statul Francez intervine - acum este vorba numai de aju- 
toare materiale - oriunde, pe glob, se semnalează o catastrofă naturală (cutremure, 
inundaţii, epidemii, secete - deci foamete), un război civil. Franţa ia de la gura 
Francezului şi trimite pâine, lapte, medicamente, îmbrăcăminte, corturi - în Etiopia, 
în Ruanda, în Somalia, în Ecuador, în Turcia, în China - în România (nu a fost ea 
prima care s-a grăbit să vină cu ajutoare, încă din 23 decembrie 1989 ?). Franţa este 
o ţară foarte bogată - cu foarte mulți săraci. Nu vorbesc de cei din metrouri (din 
păcate, irecuperabili), ci de şomerii fără alocaţie de şomaj, de vădu-vele rămase 
fără mijloace de subzistență - aceşti albi, “francezi băştinaşi” nu trăiesc mai bine 
decât săracii din România. 

Ce minunat călător (şi scriitor !) era Dinicu Golescu: 

Sincer uimit, sincer impresionat - şi sincer când mărturisea că nu înţelege 
anume lucruri. Cred că aceasta este o adevărată cale de cunoaştere. 

Chestie de metodă. 


Marţi 4 aprilie 2000 


Mă arătasem uşor intrigat de scandalul provocat în Hexagon de 
“insolenta” jurnalului lui Polac, de nemaipomenitatea tonului, de 
“inter-dicţiile” ignorate. Ei bine, de astă dată este vorba de jurnalul 
(“Jurnal intim” este intitulat) al unui scriitor-scriitor : Marc-Edouard 
Nabe. A fost comentat în treacăt la emisiunea lui Ardisson, dar cred că 
am înţeles despre ce este vorba : de “un Ghinghis Han al literelor fran- 
ceze”!; de un tip care nu trece cu vedere nici o slăbiciune a strămoşilor, 


64 PAUL GOMA 


moşilor, fraţilor, copiilor - întru literatură. Rade tot, fără milă, începînd 
din... 1989...In curând are să fie o emisiune specială, (cât despre citi- 
rea volumului - mai uşurel cu pianul pe scară), dar acum vreau să notez 
aici o curată-impresie: 

Bag mâna-n foc : dacă va mai scrie careva despre Jurnal-ul meu, 
o va face, găsindu-mi... nu doar înaintaşi, dar “modele”- de ce nu : voi 
fi acuzat de... plagiat! Va afirma că l-am imitat pe Polac (“pe care, 
delatfel, l-a cunoscut...”, va preciza, Buduca cel grozav de informat - 
“din sursele noastre”) ; că l-am maimuţărit pe Nabe (“care, încă din 
1989 scria ce scria...”). 

Bineînţeles, n-am avut cum imita pe cineva al cărui ceva mi-a 
devenit cunoscut abia acum 3 luni (Polac) ; cineva despre a cărui exis- 
tență aflu abia azi (Nabe) - să-mi fie ruşine pe la nas. Dacă aş fi un 
adevărat român, deci protocronist, m-aş da mare, afirmînd că ei, 
franţujii “m-au imitat - ba mi-au furat până şi indicele de persoane” ! 
(idee a lui Dan Petrescu, eu n-am făcut decât să dau din cap afirmativ, 
pe cale poştală). 

N-am avut cum imita - dacă nu aveam cunoştinţă de vreun alt jur- 
nal (asemănător). Am mai scris : notam ce-mi venea, ce mă îmboldea, 
ce mă ţopăia şi abia în 1989, când am dactilografiat ce fusese scris 
până atunci de mână, a prins contur “un jurnal de publicat” - dar unde 
să public eu un jurnal, când nu scosesem nici o carte “de fictie” 
(în româneşte) ? In 1994, când Ştefana Bianu s-a arătat dispusă să 
acopere cheltuielile fotocopierii Alfabecedarului, i-am împins şi 
cele trei volume de jurnal. Astfel, devenit “obiect” imprimat, jurnalul 
a fost “descoperit” în 1995 de Dan Petrescu (prin Al. Călinescu) şi 
editat în 1997. 


Miercuri 5 aprilie 2000 


Am prins ultima parte a discuţiei despre (şi cu Nabe) : 

Am suferit : întreaga echipă de discutători a fost sub aşteptăni(ile 
mele). Cu excepţia lui Ardisson, toţi aceşti băieţi deştepţi, simpatici, cu 
gust - au bâzâit, s-au izbit de sticla geamului, n-au trecut - şi nici măcar 
nu s-au mirat: au rămas “dincolo”, ca să încerce iar şi iar cu fel de 
resemnare pe care nu le-o cunoşteam. 

Desiluzie : “aspectul” autorelui : costum, cămaşă, cravată - şi, pe 
cap, o şapcă din stofă groasă şi urâtă. La întrebarea lui Ardisson : de ce 
poartă şapcă: e răcit ?, Nabe a răspuns : 

«Sunt acum în plină literatură rusească şi vreau s-o simt...» - ce 
nu face Franţuzul, pentru a simţi ruseasca, eu mă gândeam la Tolstoi... 
- dar el a continuat : «Tocmai îl citesc pe Gorki - Mama...» 

In ciuda acestei - pentru noi, ne-francezii, cunoscători cu de-a sila 
a Mă-si lui Gorki - individul a rămas singurul interesant, singurul 
autentic (şi deştept) din adunare. 

Ca la noi, pe Dâmboviţa (dar pe un ton ne-vehement, ne-acuza- 
tor) au fost formulate nedumeriri (în sensul mentalități ţăranului mij- 
locaş, cel care nu se...dumireşte de ce trebuie să intre el în colectivă): 

“Există probleme de lectură...” - asta aparţine lui Viviant, de felul 
lui cronicar de rock şi ca “stil” (chiar de nu l-ai vedea, ai şti : e un Gică- 


JURNAL 2000-2001 65 


Mână-Scurtă), un fel dă D.C.M. dupe Sena ; 

“Intr-adevăr, nu ştiu cum va rezolva problema cu lectura, acum, a 
jurnalului, destinat să apară postum” - ăsta a fost Carmouz - altădată 
băiat luminat ; 

“Nu prea se vede epoca, nici timpul...” a zis şi “Begbede” - cel 
mai simpatic, cel mai deştept, cel mai spiritual, cel mai... literar (căci 
şi el comite romanuri). 

M-a apucat jalea. In ciuda antipaticei şlepci (şi a dragostei pentru 
Mama Gorkiului), Nabe mi-a devenit drag, pentru că el, singur, a spus 
lucruri simple, evidente, normale (despre ceea ce scrisese - ceea ce e 
altă poveste). 

Care epocă nu se vede ? Dar el nu a vrut să descrie epoca, el s-a 
descris pe sine. Care subiectivitate deranjantă ? Dar el este un subiec- 
tiv, a scris o chestie subiectivă, a propus partea sa de adevăr... El 
prezintă, într-un mod ficțional, realitatea... 

M-a uns pe la inimă, fiindcă şi eu, în urmă cu peste 3 ani, aşa mă 
apărasem de ai mei obiecţionişti (aşa !) cu exact aşa-le argumente. 

I s-au pus şi întrebări naive - de genul : 

«Dar Jurnalul nu înghite (ne bouffe pas ?) romanul ?» 

Răspuns : 

«Nu. Eu îl înghit (jurnalul). Jurnalul meu e roman total». 

Dar bineînţeles ! Am spus-o/scris-o şi eu, în 1997, dar pe mine, 
spre deosebire de Nabe, nimeni nu m-a ascultat - măcar ca să afle ce 
răspund la întrebările lor... 

Deci “probleme de lectură” există, nu doar în capul daco-romilor 
noştri. Cum Dumnezeu se va fi explicînd această bruscă, această incre- 
dibilă necunoaştere, neaderenţă la un gen literar consacrat ? - atât prin 
Jules Renard, cât şi prin Gabriel Matzneff, prin Gide, dar şi prin 
Leiris? Francezii, atât de disponibili la tot ce se arată a fi “mai aşa”, 
vorba unei mătuşi - în asta fiind o importantă cantitate de simulare - să 
nu perceapă ei noile vestminte ale jurnalului ? Vreau să spun: noul gen 
literar (romanul total) care, deocamdată, îşi zice “jurnal” ? 

Şi Nabe introduce în jurnalul său eseuri, scrisori, poeme, chiar 
romane... Eu o făcusem de nevoie (unde să-mi fi publicat articolele, 
când Dan Petrescu tăcea cu o vitejie fără seamăn, astfel obligîndu-mă 
să mă gândesc la Scrisuri ca la o chestie postumă ?), iată că Nabe a 
făcut-o dintr-o altfel de... nevoie. 

«De ce să publici în prezent un portret al autorului - ca să inter- 
zici monografiile viitoare ?» - altă întrebare, nu atât de idioată pe cât 
pare la prima întrebare. 

Uite pentru de ce, domnule : ca să nu laşi pe altcineva să te 
“zugrăvească” - infidel - când, băiat mare fiind, poţi să-ţi faci singur... 
autoportretul? - a cărui responsabilitate o porţi tu, portretizatul ? De ce 
în pictură “se admite” (ba, ca pictorul polonez recent prezentat la Paris, 
chiar şi în peisaje răsare chipul autorului), iar în literatură ba ? 

El, (Nabe) care e tânăr (nu pare a avea mult peste 40 ani) s-a 
grăbit să-şi scoată în târg chipul din graba tinereţii - eu din disperarea 
bătrâncţii. La urma urmei, nu contează natura motorului - şi oare este 
doar grabă? 

M-a mai împăcat cu mine “descoperirea” unor alţi jurnaleţi. Cum 


66 PAUL GOMA 


nu m-am dat niciodată în vânt după “originalitate”, nici după întâie- 
tate (când am vorbit despre asta, am făcut-o ca să nu fie “uitată”, nu ca 
să mă aşez eu în capul coloanei), mă bucur când aflu “că şi alţii”. Cine 
ştie : asta îmi va fi venind din spiritul-de-echipă, de mirare la un egoist, 
individualist ca mine. Nu ştiu dacă am fost un bun coechipier - la fot- 
bal, joc de echipă, dar sânt convins : trăiam lotul de atletism de parcă 
aş fi făcut parte dintr-o echipă care concurează “în colectiv”, câştigă şi 
se bucură în echipă... Cred că mai degrabă din lene, din puturoşenie 
nu am vrut niciodată să fiu şef. Mă simţeam foarte bine ca unul dintre 
ceilalţi. Prin ce eram eu altfel - altfelă poveste, a fi scufundat într-o 
echipă nu înseamnă deloc a te pierde, a te anonimiza, ba mai degrabă 
dintr-un buchet se remarcă o floare mai... individualistă, decât dacă e 
prezentată doar ea. 

In fine, vorbe. 


Vineri 7 aprilie 2000 

(si) 

Azi am făcut puţină (doar puţină de tot) ordine, aruncînd trei 
sacoşe (de piaţă, din cele de pânză) pline cu hârtii. N-am aruncat chiar 
tot ce ar fi trebuit, dar zic... 

Mă obsedează moartea Florenței Albu. Mai ales că nu mai ţin 
minte dacă Mariana Sipoş a adus (în drum spre Bucureşti) această 
veste. Aşa : nu mi-o mai aduc aminte. Până alaltăieri, când, venindu- 
mi Convorbiri literare pe februarie, am citit textul “Incinerarea” a lui 
L. I. Stoiciu. Imediat i-am scris două pagini (lui Stoiciu) - dar nu le-am 
trimis. 

Am înţeles : fiind iarnă, fiind frig, au fost puţini scriitorii care să 
se ducă până la Crematoriu. In 5 februarie. A murit la spital, unde se 
internase pentru verificarea valvelor. A murit „scrie Stoiciu că a zis 
unul dintre preoţi : fără lumânare, fără împărtăşanie. A murit singură. 
Pentru întâia oară spun ce spun : dacă moartea ar fi doborit-o înainte 
de decembrie 89, poate că nu s-ar fi aflat în această cumplită 
singurătate. Şi nu doar ea... 

Mai scrie Stoiciu : Florenţa ar fi lăsat prin testament : dacă nu i se 
găseşte loc de veci la Bellu, să fie arsă. Şi continuă : Mihai Şora i-a 
spus mai apoi că nici el nu are loc de veci... Se vede că locul de veci, 
la scriitorul român, nu mai este, “ca înainte” ceva-de-prestigiu, un 
semn al rangului (îţi dai seama : să fii înmormântat la Bellu, pe Aleea 
Scriitorilor !), ci pur şi simplu un loc-în-spaţiu, se vede că mai greu de 
procurat decât o locuinţă... 

Aşadar a murit şi Florenţa. Gloria dispăruse în 1993, zice DSR. 
Lucia o mai fi trăind ? Câţiva călători încoace, după 89, pretindeau că 
era foarte bolnavă : îi murise fiica, ea nu-i supravieţuise decât cu 
trupul. Doina trăieşte la Făgăraş. 

Iată, nu e nevoie să te afli acolo, în spaţiul de origine, ca să simţi 
golul ce să cască prin dispariţia oamenilor care au contat pentru tine. 

(4) 

Sâmbătă 8 aprilie 2000 


Zi cu soare (cu dinţi). Şi ieri a fost aşa, mai mare dragul să te 


JURNAL 2000-2001 67 


plimbi - în principiu, în intenţie, în gând... 

Am notat că am vorbit la telefon cu Kiropol ?Am notat ; 

Am notat că a murit Florenţa Albu ? Am notat. Dumnezeu să o 
ierte. Mă întreb ce vor fi zicînd Rodica lulian şi Oana Orlea. Pe Rodica 
n-am mai văzut-o din octombrie 1996, de la Die. Pe Oana de şi mai 
demult. 

Am primit Discobolul pe ianuarie 2000. De cum l-am deschis, 
ochii mi-au căzut pe... (dau un citat mai lung, ca să se înţeleagă despre 
ce este vorba) : 

“Toată viaţa Blaga a refuzat angajarea politică programatică în 
numele vreunei ideologii, a vreunui partid politic. Acest lucru nu 
înseamnă că era lipsit de gândire politică, că nu era capabil să 
«citească» politic evenimente, fenomene. Caracterul politic şi atitudi- 
nea de dizident se manifestă în două modalităţi : în dezbaterea de prin- 
cipiu a ideologiei comuniste şi în zmulgerea măștilor. 4 

Textul e intitulat : “Proza lui Lucian Blaga”, semnat : Ionel Popa. 

În mod deliberat nu am subliniat, întru atragerea atenţiei, terme- 
nul dizident. Deşi este pentru întâia oară când îl întâlnesc într-un ase- 
menea context - şi aplicat unui asemenea personaj-personalitate... Ce 
va fi vrut să spună Ionel Popa prin “atitudinea de dizident” (a lui 
Blaga) ? Bine-bine, încearcă să explice “modalităţile” în care se mani- 
festă aceasta (“dezbaterea de principiu a ideologiei comuniste”). 

Oricum ai lua-o, nu iese la un capăt : dizident are, şi în româneşte 
mai multe accepţii : 

1. Persoană care se desparte (disidează) de o grupare, de un par- 
tid, astfel manifestîndu-şi o altă opţiune - vezi dizidenţa lui Gheorghe 
Brătianu de la liberali, a lui Anton Alexandrescu de la ţărănişti ; 

] b. Aceeaşi persoană privită din interiorul partidului părăsit şi 
considerată : trădător ; 

2. Persoană care, fără a nega țelul final, vrea să parvină pe o altă 
cale (“socialismul cu faţă umană”) - cam de prin 1964, apare acest ter- 
men abuziv aplicat contestatarilor, opozanților anticomuniştilor din 
URSS - am mai explicat ; 

2 b. Aceeaşi persoană privită din interiorul... maselor largi de 
“opozanți” români total inactivi (ba unii chiar auxiliari ai Securităţii) 
din momentul intrării lor în închisoare : 1940, 1946, 1949, 1953, 
1956... - considerată ; provocator, chiar denunţător... 

3. Persoană care se manifestase împotriva regimului, însă, fie nu 
cunoştea accepţia termenului disident, fie îi era frică de termenul opo- 
zant (ori simultan). 

In care categorie va fi intrînd, după Ionel Popa, Blaga ? În 2 
(simplu), cu condiţia ca el (Blaga) să fi fost membru al partidului 
comunist şi din interiorul lui ar fi angajat “dezbaterea de principiu a 
ideologiei comuniste”... 

Misterele Albei lulu. 

Tot în Discobolul Nicoleta Sălcudeanu scrie cronica la La apa 
Vavilonului de Monica Lovinescu. 

Pe bună dreptate se simte frustrată (ca cititor) de aranjarea, masa- 
crarea, renunţarea la sute de pagini din jurnalul (jurnalele) iniţiale ; 

Pe bună dreptate Monica Lovinescu a făcut ce a crezut de cuviinţă 


68 PAUL GOMA 


cu jurnalul său, în virtutea suveranităţii (sic) autorului. 

Dacă e bine ? Dacă e rău - ce şi cum a făcut ? Intrebări inutile, 
ultimul cuvânt (scris...) îl deţine autorul. S-ar putea discuta (aşa cum 
“s-a discutat” la apariţia al meului, în 1997), dacă un jurnal declarat 
ca atare trebuie să respecte cutare lege, cutare normă, cutare convenţie 
(nescrisă)...Presupun însă că volumul (primul dintr-o serie?) nu poartă 
eticheta : “jurnal”. În acest caz poate fi orice, începînd cu “carte”. 

Ca declanşatoare (prin : “Imi pare rău că l-am cunoscut pe Paul 
Goma”) a campaniei de presă împotriva... jurnalului meu, Monica 
Lovinescu va fi fost “silită” de chiar împrejurările provocate de dânsa 
- la această “prezentare” a jurnalului său (uite, n-am spus : masacrare, 
cosmetizare, rescriere). 

Presupun că şi “episodul Caraion” - nu cel din Săptămîna, de 
acum 20 ani, ci din România literară a lui Manolescu şi Pelin - va fi 
avut o certă înrâurire. Dar nu mă pot rosti până nu citesc negrul pe alb. 
Am să-l rog pe Niculiţă să-mi trimită un exemplar. 

(...) 

Duminică 9 aprilie 2000 


Solacolu mi-a trimis (şi mie) o nouă ispravă de-a sa : “Destine” 
(Dialog iulie-decembrie 1999), două mărturii - ale lui Matei Gall şi 
Andrei Goldner, ambii evrei comunişti, ambii trecuţi prin infernul 
“celălalt”... Teribil. Tare bine ar fi dacă Solacolu ar găsi o editură 
capabilă de difuzare corectă. 


Luni 10 aprilie 2000 

(ae) 

A scos Sollers o nouă carte, Passion fixe. Françoise Xenakis o 
laudă peste poate. Zice că e poetică ; şi că ea conţine multe cuvinte ; şi 
că e “un adevărat roman de dragoste”. O cred. F.X. a spus şi despre 
celelalte cărți (ale lui Sollers, ale altora) numai de bine. Nu i-am mai 
citit “critica”, probabil rezervele şi le... rezervă pentru presa scrisă 
(dacă va mai fi avînd, fiindcă la TV face promoţie curată). 

Am visat-o pe Monica Lovinescu. Imi telefonase, rugîndu-mă să 
trec pe la ei. Chiar şi în vis era după ruptură, deci eram neliniştit : ce 
se întâmplase, grav, de-mi telefonase şi-mi ceruse să ne întâlnim ? 
Telefonul din vis transmitea însă şi aparte-ul lui Virgil, care mormăia 
ceva - oricum, nu era de acord cu întâlnirea. Dar era un mormăit 
simpatic, aproape vesel. 


Marţi 11 aprilie 2000 


M-am bucurat azi-dimineaţă când am primit Vatra nr. 1/2000 şi 
am văzut că se ţinuseră de cuvânt : publicaseră scrisoarea lui Dumitru 
Mircea. Insă când am citit Nota redacției - care ar fi trebuit să explice 
totul... M-am supărat şi i-am scris lui Cistelecan : 

Paris, 11 aprilie 2000 
Stimate Domnule Al. Cistelecan, 


Azi am primit numărul 1/ 2000 al Vetrei, azi vă scriu: 


JURNAL 2000-2001 69 


Dacă m-am bucurat că ceea ce vă trimisesem în 15 decembrie 1999 a apărut 
potrivit promisiunii formulate în scrisoarea Dvs. din 25 nov. 1999 ; 

M-a mâhnit - ba chiar m-a indignat “Nota redacţiei” care ar fi trebuit să pre- 
zinte scrisoarea lui Dumitru Mircea. 

Pentru ca - în sfârşit, cititorii revistei Vatra să înţeleagă despre ce este vorba - 
iată faptele : 

In cursul verii anului 1999 v-am trimis o fotocopie după scrisoarea lui D. 
Mircea şi transcrierea ei - originalul fiind manuscris. Prin scrisoarea din 25 nov. 99, 
m-aţi asigurat că veţi publica “docomentul”, dar este nevoie de câteva explicaţii, 
câteva detalii care să constituie măcar contextul dacă la motivații nu mai putem ajun- 
ge (atenţie, v-am citat, fără ghilimele...). 

Ceea ce am şi făcut - v-am mai trimis : 

- Textul “Campanii” (2 pagini) - în care era explicat tot ce era necesar de expli- 
cat ; 

- O fotocopie a cap. VII din volumul de mărturii Culoarea curcubeului, capito- 
lul “Scrisorile” din care vă ofeream “să alegeţi (...) ce credeţi necesar pentru înţele- 
gere”. 

Din tot acest “aparat” Vatra a ales să publice asta : 

“Nota red. În volumul Culoarea curcubeului Paul Goma «dedică» un capitol 
«scrisorilor» (capitol intitulat chiar «Scrisorile») pe care le-a primit din țară, de la 
diverse colective sau persoane indignate de atitudinea sa. Reproducem aici scrisoa- 
rea trimisă atunci de scriitorul Dumitru Mircea”. 

Ce înţelege cititorul din luminoasa Notă a Redacţiei ? 

Înainte de a răspunde la această întrebare (legitimă, fiindcă, orice am crede, o 
revistă este scrisă de scriitori - dar citită de, totuşi, cititori...), este necesar să aflăm 
dacă cel care a compus Nota Redacţiei : 

- este el un om de meserie sau a comis Nota în perfectă necunoştinţă de cauză?; 

- este el un om de meserie şi a redactat Nota (în perfectă cunoştinţă de cauză) 
- programatic diversionist ? 

Îmi pun aceste întrebări, nu pentru că aş suferi de mania persecuției (şi dacă aş 
suferi, ce : Liiceanu şi Manolescu, Monica Lovinescu şi Adameş-teanu ar deveni, 
fulgerător, ocrotitori ai me1?), ci pentru că proza Notei este, dacă nu în litera, atunci 
în spiritul (dar stilul !) romanului Pâine albă, apărut în 1952, sub semnătura nemu- 
ritorului scriitor suprarealist-socialist Dumitru Mircea. 

Dacă aş fi editor, aş reedita Pâine albă. S-ar constata: o proză foarte-foarte- 
foarte proastă dă impresia de “stranie”. De literatură - am mai spus-o, o repet : supra- 
realist-socialistă. Cititorul e derutat : trebuie citită “la primul nivel” ? Sau decodifi- 
cată (ca, de-o pildă, zisele - scrise - ale lui Călinescu, sub cupola Ateneului, compa- 
rîndu-l pe A. Toma cu Eminescu ; de-o pildă ca Zoe Buşulenga, dînd să se înţeleagă 
că îl comparase cu Pericle (pe Ceauşescu), doar ca să-şi bată joc de el ?; ca Radu 
Enescu, în Familia, comparîndu-l pe acelaşi cu Ludovic al XIV-lea, dar explicînd 
mai-tinerilor că îl ironizase pe tiran)? 

Deşi are doar 5 rânduri şi un sfert, compar Nota red. din Vatra cu volumoiul 
(1.000 pagini) editat de Vremea, în 1995, intitulat Memorialul Ororii - pe care îl 
numisem : Cartea albă a securităţii bis : după aceeaşi “metodă” sunt aruncate, 
grămadă, informaţii, lăsîndu-l pe cititor să se de(în)curce singur... 

lată doar câteva observaţii privitoare la incompetenţa/rea-voinţa redactorului 
Notei : 

- “În volumul Culoarea curcubeului Paul Goma «dedică» un capitol «scrisori- 
lor» (capitol intitulat chiar «Scrisorile» pe care le-a primit din ţară de la colective sau 
persoane indignate de atitudinea sa”. 

Încă o dată : ce înţelege cititorul din această “prezentare” ? Nimic. 

- nu se spune că “volumul” cu pricina este unul de mărturii ; 

- nu se spune că autorul depune mărturie despre Mişcarea pentru drepturile 


70 PAUL GOMA 


omului pe care o iniţiase ; 

- nu se spune când anume fusese acea mişcare - în 1977, când Al. Cistelecan şi 
Virgil Podoabă şi Cornel Moraru erau deja oameni maturi (aveau în jur de 26 ani), 
deci terminaseră şi facultatea, deci îi învățau pe tinerii de atunci... literatura română 
cea curată ; 

- nu se spune cine a fost Dumitru Mircea - un fioros activist de partid pe 
tărâmul literaturii în perioada dejistă (deci : stalinistă) ; 

- nu se spune ce este cu acele “scrisori” primite de Paul Goma şi de la mai cine 
primise ; 

- în schimb (!) Vatra îşi dezinformează cititorii când scrie : (scrisorile) “pe care 
le-a primit din ţară” - fiindcă acel din dă de înţeles că el, destinatarul (Goma) se afla 
în afara ţării în acel moment - ceea ce este neadevărat ; 

- Vatra dezinformează cititorii scriind că aş fi primit scrisori de la “diverse 
colective” (...) “indignate” : am primit o singură scrisoare de la un singur “grup de 
preoţi ortodocşi de la Protopopiatul Reghin împotriva Mişcării Goma” (cum a for- 
mulat Lucia Hossu-Longin în emisiunile Memo-rialului durerii 67 şi 68, difuzate în 
februarie şi aprilie 1998, aceştia fiind : preoţii Gheorghe Pop (Reghin) şi Nicolae 
Dinu (Breaza) şi protopop Mihai Ciobanu, Reghin. (...) 


Mai departe nu am mers. Atât de rău mi-a făcut, încât... m-a 
descurajat de a încerca să explic... Ce să mai explic unor oameni care 
nu vor să li se explice, nu vor să explice altora ? 

Sânt foarte trist pentru Al. Cistelecan. Este la a doua şchiopătare 
asa faţă de mine. Intâia s-a prezentat sub forma unui articol de laudă 
la adresa iscălitoresei volumului Această dragoste care ne leagă. 
I-am trimis replica - nu a publicat-o, nu a explicat de ce nu o publică. 
Iar aceasta este a doua. 

Nu mai am energie să o aştept pe a treia, ca să-l anunţ că o rup şi 
cu el. Mă dau bătut. 

Sunt prea tari şi prea mulţi pentru bietul - şi singurul - de mine... 


Miercuri 12 aprilie 2000 


Am să fac ceea trebuia să fac de la început : să trimit o Nota red. 
înlocuitoare. 
Am şi făcut-o : 


Paris, 12 aprilie 2000 
Către revista Vatra, 


În virtutea dreptului la informare a cititorilor, vă rog să publicaţi ceea 
ce urmează - mulţumiri : 

Cititorii revistei Vatra sunt rugaţi să uite “Nota red.” din fruntea 
Scrisorii reproduse la pag. 89 a nr. 1/2000, la rubrica C6pii legalizate, în locul 
ei să ţină seama de “Nota mea, Paul Goma”: 

Scrisoarea ce urmează s-a înscris în Campania de condamnare a 
Mişcării pentru drepturile omului în România din februarie-aprilie 1977. In 
timp ce unii români - în jur de 200 - în ciuda barajelor Securităţii, au riscat şi 
au semnat Scrisoarea Deschisă adresată Conferinţei de la Belgrad, alţii, nu 
mai puţin români (Zoe Buşulenga, Eugen Barbu, Ion Brad, Vasile Băran, Al. 
Piru, Săraru, Al Dobrescu, Andriţoiu...) au atacat, în presa de stat şi de par- 
tid, pe iniţiator şi pe semnatari, alţii - şi aceia români-bravi (Dan Zamfirescu, 
Alecu Popovici, Valentin Berbecaru - apoi un număr de “profesori” de pe la 


JURNAL 2000-2001 71 


Ploieşti, apoi un număr de popi ortodocşi de la Reghin, Breaza - adică din 
imediata vecinătate a Vetrei) mi-au scris : unii criticîndu-mă, alții blestemîn- 
du-mă, alții afurisindu-mă (popii), în fine, Dumitru Mircea dojenindu-mă, 
superior... 

Dar cine era/este Dumitru Mircea ? 

În 1952 devenise peste noapte “al doilea clasic în viaţă” (primul : 
Sadoveanu, cu Mitrea Cocor) prin capodopera sa suprarealist-socialistă Pâine 
albă. Când partidul nostru drag a încheiat colectivizarea (cum a încheiat-o), 
iar Manualul Colhozizatorului nu a mai fost de trebuinţă, tovarăşul de 
nădejde, alcătuitorul a fost lepădat. Cum nu mai comitea proză (de când 
murise Stalin), Dumitru Mircea a fost pus să scrie scrisori de condamnare - 
ca cea scrisă în martie 1977 şi publicată, repet, în nr.1/2000 a Vetrei. 

Cum s-a întâmplat şi cu alți ticăloşi - Petru Dumitriu, Dan Ciachir - 
crezînd că oricine poate deveni, peste noapte, din Saul : Paul - şi activistul de 
partid în branşa ideologică (subbranşa literatură realist-socialistă) Dumitru 
Mircea l-a găsit pe Dumnezeu (şi de-atunci nu-l mai lasă - dealtfel în bună 
companie : lon Brad, Săraru...). 

Cu această “cheie” trebuie citită scrisoarea din 16 martie 1977 adresată 
mie - aflat în Bucureşti, Drumul Taberii, Aleea Compozitorilor nr. 10. 

Nota mea, Paul Goma 


Uf! Am găsit soluția - trebuia s-o găsesc din primul foc. 

Azi am primit vizita unei tinere franţuzoaice care vrea să scrie o 
teză despre Basarabia. Am făcut bătături pe la fălci tot explicînd (şi 
plăcîndu-mi ce fac). 


Vineri 14 aprilie 2000 


Ieri şi azi am fost deprimat ; nu-l găsisem pe Mihai Creangă (cola- 
boratoarea sa îmi spusese că s-a internat pentru două săptămâni), deci 
nu aveam unde publica dialogul cu Dan Culcer. 

Azi, după amiază mi-a telefonat... Mihai Creangă. Că nu fusese 
decât o falsă alertă (cu sănătatea), că mâine apare “Si j'&tais president”. 
I-am vorbit de dialog, urmează să-l trimitem luni sau marți (depinde de 
Culcer). 

Duminică 16 aprilie 2000 


Ieri s-a întors Mircea Stănescu de la Bucureşti, cu un pachet de 
hârtii încredințate de Niculiţă Damaschin - ce a rămas din două case, 
din două familii... Fotografii, acte, carnete... Ana a fost atinsă, a şi 
întrerupt cunoaşterea lor, eu ceva mai puţin... 

Ca să-mi descreţesc fruntea şi s-o fac şi pe ea să râdă (sântem din 
tată-n fiu clovni-ai-clasei, mai ales ai perechii noastre cea întristunată), 
am coborit şi i-am citit câteva din “perlele” consemnate într-un 
carneţel cu coperte din pânză roşie, deschis la Lăteşti, în 22 decembrie 
1959, cu următorul... îndemn : 

“Tin prea mult la mine, ca să mă las să cad”. 

Ca “înţelepciune” nu face două parale, dar bănuiesc : eram în 
preajma celui de al doilea Crăciun în Bărăgan. Sunt sfâşietor de triste 
“sâmbetele” la internat, la cazarmă - dar în domicil’ ? Şi încă un 
amănunt : “a cădea” are şi semnificaţia : de a se încurca cu vreo femeie 


72 PAUL GOMA 


de la Fermă... Probabil mă luptasem cu singurătatea, însă - chiar 
atunci, “de sărbători” mă lipsisem de această sublimă consolare... 

In carnetul cu pricina se afla şi un carton de invitaţie (pliat, de 
aceea a încăput în carnet) : 


Adunarea generală a scriitorilor din Republica Socialistă România 
INVITAŢIE 
Uniune Scriitorilor 
1968 


Aceasta a fost “coperta primă”. Deschizînd, în stânga este 
completat la maşina de scris : 

Tov. Paul Goma, 

iar pe “pagina de titlu” : 

Vă rugăm să participaţi la Adunarea Generală a Scriitorilor din Republica 
Socialistă România, care va avea loc în Municipiul Bucureşti, în zilele de 14, 15 şi 
16 noiembrie la Ateneul Român. 

Lucrările Adunării vor începe în ziua de joi 14 noiembrie a.c. orele 10,00 

Uniunea Scriitorilor 

Jos, pe aceeaşi pagină, unde scrie : 

Locul „este marcat, la maşina de scris : fără loc 

Pe Ana a amuzat-o şi invitaţia, remarcînd că eu, din neagra preis- 
torie, am fost un om-fără-loc... 

Am să trec aici câteva din perlele - care, pe mine în primul rând - 
recitindu-le, reamintindu-mi-le, m-au făcut să râd cu lacrimi, să nu pot 
termina “bancul”- de râs. Fireşte, acesta fiind râsul iniţiatului (cam ca 
acela care cunoştea numărul fiecărui banc numerotat...) : 

Ionescu (nu mai realizez dacă chiar exista un deoist cu astfel de 
nume sau folosisem un pseudo-nume): 

“Domile, soţia mea e o femeie foarte ideală !”; 

Citat din Scînteia : 

“Pe cît de neprietenos, pe atât de duşmănos” ; 

Costică (privind pe fereastră, în uliţă ) : 

“Aaaa ! Uite-i pe... Nu ştiu cine-s...” 

Gică (povesteşte) : 

“Cutare s-a urcat în tren cu-o falcă-n cer şi cu una nu... ; 

Bicicleta lui Pârvulescu - ea nu zice nimic, dar are far şi la spate, 
deasupra unei plăci pe care scrie, citet : 

“Păstraţi viteza legală”; 

O altă inscripţie - aceasta oficială : 

“Atenţie !!! Urcîndu-vă pe stilpu noştri electrici vă periclitaţi 
viaţa prin electrificare !” ; 

La radio, în 18 III 59: 

“Culorile nu mai erau atît de vii şi de multicolore” ; 


Eu: 

“Am impresia că mi se pare...'; 

Păuna : 

“Asta înseamnă că unde-i ?” (3 aprilie 59); 
Radu : 


“O urăsc pe X !” 


JURNAL 2000-2001 73 


Eu: 

“De ce ?” 

Radu : 

“Fiindcă era să se-nece în Dunăre, domnule !” 

Cutare povesteşte, amărit : 

“I-am scris lui frate-meu că de trei luni trăiesc doar cu cartofi 
ŞI cu ceai - mi-a scris că n-are cartofi, dar, uite, îmi trimite un chil 
de ceai...”; 

Păuna (relatează) : 

“Bimbo e bolnav şi de-o săptămână tai cocoşu ăla mare...” 

Conversaţie cu Horia - eu : 

“De ce sunt atâtea muşte la tine-n casă ?” 

Horia : 

“Imi filează lampa...” 

Drăghici : 

“Dă-mi o găleată cu apă repede !”; 

Horia : 

“Aveam o singură cameră mare şi lată şi aia era mică... ; 

Tot Horia (după ce s-a fotografiat în oglindă) : 

“Am avut de gând să fac o natură moartă, dar până la urmă m-am 
hotărît pentru un peisaj... ; 

In acelaşi carneţel se află două pagini (de carnet) cu însemnări 
telegrafice din timpul “învoirii” la Constanţa - deci ştiu şi când anume 
s-a întâmplat ceea ce am relatat pe larg în Soldatul câinelui : luni, 8 
februarie 1960. 

Citind, acum, ce anume scriam acolo, înţeleg de ce nu tineam jur- 
nal : doar nu era să scriu într-un carnet aflat tot timpul în buzunar că 
m-au umflat securiştii din port, că m-au dus într-o baracă, unde m-au 
dezbrăcat şi m-au bătut - ei, vrei cinci-zece haidamaci, apoi m-au scos 
afară, în pielea goală (în 8 februarie 1960, când îngheţase Marea 
Neagră pe o distanţă de câteva sute de metri de la mal)... Ce să mai 
scriu : că prietenul căutat, găsit, dar care nu m-a primit era George 
Mihăescu, atunci jurnalist la organul „regional ? Încă o dată : în 
“jurnal” ul din carneţel am notat numai “aspecte ale naturii” precum şi 
niscai “cugetări culturale” (statuia lui Eminescu...). 


Fiindcă am tot ciocănit la el o lună de zile, îl trec aici, în aprilie, 
urmînd să-l suprim pe cel din martie : 


[Vezi textul integral (“Pe ei i-a întrebat cineva-cândva dacă sunt 
anti-goi?”) în Butelii... 2000] 


Aşadar, de la Bucureşti mi-au parvenit o sumă de hârtii. Printre 
ele, “jurnalul” mamei. Când Niculiţă m-a anunţat, la telefon, că găsise 
un jurnal al ei, am zis că nu ştiam de aşa ceva - în fapt, nu mai ştiam, 
fundcă pe copertă mâna mea scrisese cu stiloul (l-am recunoscut: 
drăguţul de coreean !) numele ei. lar în interior am corectat câteva 
nume proprii nemţeşti - le-am scris cu majuscule, pe margine, proba- 
bil pentru ca mama : dacă le mai scrie, să o facă corect. 

Cum mi-a ieşit din minte “jurnalul” ei ! Acum sunt sigur : eu am 


74 PAUL GOMA 


îndemnat-o să ţină aşa ceva, văzînd-o cât suferă din pricina pierderii 
Monografiilor satelor pe unde trecuse (confiscate la arestare, în 1949 
de Securitatea din Mediaş, nerestituite). In fapt, nu-i voi fi vorbit de un 
jurnal, ci de un caiet în care să-şi consemneze amintirile. Ascultătoare, 
ordonată, a făcut ce a făcut - şi cât a făcut. I-au “scăpat” câteva epi- 
soade importante în viaţa noastră : fuga prin păduri în 1944-45 - deşi 
ea scrie că încă de la Gusu, imediat după 23 august 1944, “nişte comi- 
sari” ne-au căutat să ne îndemne să ne întoarcem la noi, la Mana...” 
Nu mai spune că mutarea noastră din judeţul Sibiu în Târnava Mare a 
fost tocmai de frică să nu ne pună pe trenul de Vladivostok - crezînd 
că au să ni se piardă urmele. Nu vorbeşte nici despre tentativa de a 
pleca, cu frontul, spre Apus... Iar povestea cu arestarea lor din 1949 
rămâne neterminată : scrie că a fost umilită, înjurată şi bătută la 
Securitatea de la Mediaş, dar nu şi cine o făcuse - eu o ştiu din poves- 
titele tatei, ale lui Emil Tatu şi chiar ale ei : “comandantul” (Buzescu) 
şi “ocoşul” : Paszty. 

Dealtfel ultimele 7-8 rânduri scrise (despre acest episod - şi din 
“jurnal”) sunt tremurate, nesigure. Ca şi cum consemnarea fusese 
întreruptă o bucată de vreme, la mijlocul unei întâmplări povestite, iar 
la reluare, starea sănătăţii îi era considerabil înrăutățită. 

De reţinut : mama notează : momentul în care, la Camencea, în 
Refugiul Prim, Au Venit Românii (cu tricolorul !) ar fi fost la 26 iulie 
(41). Iar plecarea din Mana, în vederea Refugiului Doi : 14 martie 44/ 

Există printre hârtii şi nişte acte - preţioase : 

Certificatul de împroprietărire a bunicii paterne, Natalia Goma : 


“ROMÂNIA 
Ministerul Agriculturei şi Domeniilor 
CASA NOASTRĂ 
Instituţie de Expropriere şi Împroprietărire 
Comisiunea Judeţeană Orhei 
CERTIFICAT 
DE 
ÎMPROPRIETĂRIRE 

Se atestă de noi că D-na Goma Natalia din satul Ciocâlteni, Volostea 
Ciocâlteni a fost împroprietărit(ă), conform legei agrară din Basarabia în urma 
hotărîrei Comisiunei Judeţene No. 20 din 3 Martie 1923 şi potrivit tabloului de locui- 
torii care au tras la sorţ, de cei care primesc numai imaş în comun şi cei ce se împro- 
prietăresc conform art. 36-37 din legea agrară unde a fost trecută la No. 220 după 
cum urmează : 

Pe moşia Mălăeşti fostă proprietatea P. Scordeli, V. Casian şi E. Godlevscaia 
cu 1 ha imaş în comun cu locuitorii împroprietăriți şi pe moşia Mălăeşti, fosta pro- 
prietate Godlevscaia cu 3 ha 9500 m.p. teren arabil ce va fi arătat pe planul de par- 
celare sub No. 220 (...) şi cu 5000 m.p. loc de vie arătat pe plan sub No. 25/220 situat 
pe moşia Mălăeşti fosta proprietate E. Onchil (?) 

Adică în total a fost împroprietărit cu suprafaţa de 5 ha 4500 m.p. 

Acest certificat liberat pe baza deciziei Consiliului de Adminis-traţie al «Casei 
Noastre» va fi schimbat în titlu definitiv de proprietate, de către «Casa Noastră», 
conform art. 59 din Legea Agrară. 

Preşedintele Comisiunei judeţene 


JURNAL 2000-2001 75 


de Expropriere şi Împroprietărire 
Indescifrabil (C.Marinescu ?) 
Secretar 
Indescifrabil (Afantigoare... ?) 
No. 2941 din 5 martie 1923” 


Din câte ştiam de la tata, bunica fusese împroprietărită ca văduvă 
de război : bărbatul ei, Chiril Goma căzuse pe frontul din Galiţia - ca 
ostaş în armata rusească - lăsînd-o cu trei copii minori - toţi trei băieţi. 
Nu ştiu dacă văduva primise pământ pentru că soţul luptase într-o 
armată aliată, sau tuturor văduvelor (deci şi cele din Ardeal, Banat, 
Bucovina (ai căror soţi fuseseră în armata inamică) li se dăduse 
pământ. 

Mai există o hârtie importantă pentru mine : 


“GUVERNAMÂNTUL PROVINCIEI BASARABIA 
Directoratul Afacerilor Administrative 
(cupon pentru transport) 
Nr. 121 
. Numele şi prenumele : Eufimie Goma 
„Etatea : 35 Profesiunea : învăţător 
. Domiciliul : com Vatici jud Orhei 
. Persoane ce-l însoțesc : Maria, soţie de 35 ani, Paul, fiu de 8 ani 
. Cantitatea de bagaje ce-l însoțesc : 180 kg. 
. Locul de evacuare : Sibiu 
. Data când se face evacuarea : 19 Martie 1944 
. Mijloace de transport prin care se evacuează : C.F.R. 
9. Locul de adunare pentru îmbarcare : Chişinău, ora (neant) 
Semnătura şi sigiliul delegatului pentru evacuare, (este - indescifrabilă) 
Semnătura evacuatului, Eufimie Goma 
Sigiliul (rotund) : Chişinău - casa specială CFR No. 421 - Data : 17 martie 
1944.” 


OO AIA NU PP DR —= 


Aşadar : am plecat (ar fi trebuit să plecăm ?) în 19 martie (am 
notat : mama zice că am plecat din Mana în 14 - om fi aşteptat la 
Chişinău pornirea convoiului ?) 

Fără a avea la îndemână vreun act, vreun “ghid” istoric, când 
scrisesem Din calidor avansasem data plecării din gara Chişinău la 25 
martie 1944 (fiindcă atunci este Bunavestire...) : tot aşa scrisesem că 
Venirea Românilor fusese anunţată (prin întâiele canonade) în 29 iunie 
1941 (fiindcă atunci sânt Sfinții Petru şi Paul)...(Mama zice : 26 iulie). 

Mai sunt două acte interesante, ambele emise de Intreprinderea de 
Gospodărie orăşenească Făgăraş : 

Sub titlul “Notă Internă” adresată Serviciului Tehnic, se scrie : 
“cu data de 3 mai 1945 (eroare, a se citi : 1965) a fost angajat la această 
întrerpindere tov. Goma Paul, în funcţia de topograf-măsurător la serv. 
tehnic - în mod temporar - până la data de 3 iulie 1965, cu un salar 
categ. V-a, cu 4,60 lei în regie...” 

Însă în adresa trimisă “Tov. Goma Paul” stă scris “contractul s-a 
expirat cu data de 3. V 1965”. Semnează Director inginerul Ioan 


76 PAUL GOMA 


Bănică, Inspector cadre E. Nichifor. Ce se înţelege din asta ? 
Dumnezeu să ştie. Că bietul inginer Bănică loan nu ştia - cu toate că 
nu el cu mâna lui a scris : 1945 în loc de 1965... Poate că nu e decât o 
expirare-prelungire... 

Incă o chestie : 


“Dos(arul) No. 869948, Tribunalul Târnava-Mare 
Citaţiune 
No. 3211 din 21 aprilie 1948 
DI.(D-na) Goma Maria 
din com Buia este chemat(ă) în ziua de 14 Mai 1948 ora 8. a.m. la acest Tribunal în 
oraşul SIGHIŞOARA camera nr. 9 spre a fi ascultat(ă) ca recl. în procesul de 
naționalitate.” 


Urmează avertismentul şi semnăturile. Ce va fi semnificînd 
“recl.” ? Reclamat ? Reclamant ? Nu contează, cuvântul “naţionali- 
tate” maschează adevărul : “repatriere în URSS”. Hărţuiala cu 
“naționalitatea” a durat până după moartea lui Stalin (1953). 

lar acum un act fals : certificatul de naştere al meu : am scris 
despre el (mai exact : despre împrejurările în care tata l-a fabricat, eu 
tinînd lanterna sub pătură (la internatul Liceului Industrial) şi ţinînd 
tira la hotelul bântuit de ruşi - dar nu credeam că mai există... Ei bine, 
există ! Să reexplic situaţiunea : 

Ruşii, când ocupă un teritoriu, se înstăpânesc nu doar asupra 
pământului, ci şi asupra locuitorilor ; şi nu numai asupra celor pe care 
îi surprind pe teritoriul cotropit, ci asupra tuturor celor născuţi pe acel 
pământ - indiferent când, în timp (dacă mai trăiesc...) şi indiferent 
unde se află aceia în momentul ocupaţiei ţării. Vasăzică : în 28 iunie 
1940 Ruşii ocupă Basarabia, Herţa, Bucovina de Nord. Unii dintre 
locuitorii Teritoriilor Cedate fug, se refugiază în teritoriile libere. Ei 
bine, Ruşii îi consideră şi pe aceia “cetăţeni sovietici”, deci “repatria- 
bili”. Fără a ţine seama de voinţa omului, fără a ţine seama de faptul 
că, de exemplu eu : în momentul în care mă născusem la Mana, Orhei, 
Mana-Orhei făcea parte de drept din Regatul României, nu din URSS; 
şi nici ca tata, ca mama, născuţi în 1909 în Imperiul Rusesc. 

Din acest motiv noi, refugiații din Basarabia şi Bucovina, imediat 
după 23 august 1944 am intrat în panică : ştiam că Ruşii, spre deose- 
bire de alţi ocupanţi, nu îi alungă pe băştinaşi de pe pământul 
nou-cucerit, ba îi revendică şi pe cei care fugiseră de spaima lor şi se 
ascunseseră “în altă parte”. Pe scurt : toţi cei care se născuseră pe 
teritoriul devenit mai apoi sovietic - sunt consideraţi cetăţeni sovietici, 
deci sunt obligaţi să se... repatrieze... 

Astfel, prima reacţie a noastră, refugiaţi, prinşi de “actul” de la 23 
august în satul Gusu judeţul Sibiu a fost să... fugim spre Apus, dacă 
nu cu frontul, măcar îndărătul (în brazda) lui... Am şi pornit “încolo, 
încotrova” - dar după câteva zile am înţeles că nu vom reuşi să scăpăm 
de ruşi prin fugă - dintr-un motiv simplu : spre Apus se îndreptau 
numai Ruşii, iar dintre Români, numai militarii - nu exista nici un civil 
care să meargă în acelaşi sens; iar dacă exista, devenea suspect, atât în 
ochii populaţiei («Cine-or fi ăştia care merg cu Ruşii ?»), cât şi în ai 


JURNAL 2000-2001 77 


ruşilor : («Cine-or fi civilii care se ţin după noi ?- sigur, şpioni 1»). 

Că tot am ocazia, repet : primii români persecutați de ruşi - şi de 
comunişti - în România, după 23 august 1944 au fost refugiații din 
Teritoriile Cedate în 1940 şi re-ocupate de ruşi în 1944 : basarabenii şi 
bucovinenii. 

Semnarea Armistițiului a avut loc în 12 septembrie (1944) la 
Moscova - deci, după 3 săptămâni de la “act”. Noi, atunci, nu ştiam 
unde şi când ni se va semna sentinţa de condamnare la moarte (câţi să 
fi fost “cetăţenii sovietici” : 20.000? 200.000 ?) şi n-am aflat decât din 
cărţi, ani şi ani mai târziu - în acele momente de panică nu citeam ziare 
şi, de am fi citit, ce am fi aflat, în privinţa soartei noastre, de frați- 
vânduți ? Ştiam însă că trebuia să fugim de “repatriere”. Cum ? Cu toţii 
se întrebau, se interesau : care or fi “constrângerile” (ruseşti), ca să 
ştim cum să le ocolim, evităm ? 

O paranteză : în toamna anului 1995, pe când mă aflam expulzat 
din locuinţă (la un hotel, în aşteptarea repartizării alteia), fostul diplo- 
mat Alexandru Danielopol mi-a dăruit volumul Basarabeni şi bucovi- 
neni între drept internaţional şi dictat - documente 1944-1945 de Lidia 
Brânceanu şi Adina Berciu-Drăghicescu (Ed. Şansa, Bucureşti 1995). 
Am purtat o scurtă corespondenţă cu dânsul - D-sa susţinea că înter- 
venția sa cu un referat din 11 noiembrie (trimis generalului 
Vinogradov locţiitorul preşedintelui Comisiei Aliate /sic/ de Control în 
România), cu o notă din 18 decembrie, adresată apoi de Vişoianu lui 
Molotov (care a primit răspunsul rusesc : «Dreptul Internaţional nu 
este Dreptul Sovietic !»), apoi discuţiile avute cu americanul Brannen 
- în 2 martie 1945!, convorbirea din 3 martie (când bandiții de la 
NKVD i-au convocat pe ministrul de externe Ciuntu, pe consilierul 
Demetrescu şi pe Al. Danielopol la sediul din Sf. Gheorghe, au încuiat 
uşa, au scos pistoalele din tocuri şi le-au pus pe masă - cerînd români- 
lor să accepte-semneze “punctul 5” - iar Danielopol, a scos... stiloul, 
l-a pus pe masă lângă pistoale şi a spus : «Fiecare cu armele lui»), etc 
etc - toate aceste demersuri ale părţii române au avute efecte benefice, 
“au oprit trimiterea refugiaților în Rusia”. 

Am fost obligat să-l contrazic : până la intervențiile sale - eroice, 
adevărat - câte familii de basarabeni şi de bucovineni fuseseră “repa- 
triate” cu forţa ! El vorbeşte de data de 3 martie 1945, când se târguiau 
cu bestiile ruseşti asupra “punctului 5” (nu ştiu ce reprezintă, o să aflu), 
or la acea dată - jumătate de an după începerea “recuperării” refugia- 
ților - noi, cei din familia Goma, intraţi în categoria “norocoşilor” 
(datorită actelor false - la care am să revin) văzusem cum sunt luaţi de 
lângă noi, şi puşi pe trenul cel fără de frâne, din Lagărul de Repatriere 
de la Sighişoara, familii ale unor prieteni, a unchiului Popescu, fratele 
mamei... Aşadar, după ce am fost prinşi în pădurile Buiei de ciobani 
şi daţi jandarmilor - care ne-au “condus” la Sighişoara (fără zel, fără 
chef - dar “ăsta era ordinul”), am început a fabrică acte false - pentru a 
dovedi că : între 26 iunie 1941 (cedarea Basarabiei şi a Bucovinei) şi 
22 iunie 1941 (alungarea sovieticilor şi recuperarea Teritoriilor 
Cedate) noi - sau măcar un membru al familiei - nu ne aflam pe teri- 
toriul ocupat de sovietici ; deci nu eram... cetățeni sovietici. 

Am mai scris (în Arta refugii) : la un hotel (de lângă gară) apoi la 


78 PAUL GOMA 


internatul Liceului industrial unde fuseserăm parcaţi noi, “repatriabi- 
lii”, tata şi mama fabricau documente - constînd din scrisori - datate şi 
localizate în afara Basarabiei, iar eu ţineam tira. Apoi, la internat, tata 
a trecut la completarea formularelor (din care avea rezerve) de certi- 
ficate de naştere, de căsătorie, folosind stampilele luate de la Mana, 
aplicate... rotit, ca să se poată citi orice... 

Nu mai ţin minte de ce anume s-au oprit părinții asupra localităţii 
Tisău din judeţul Buzău, ca...“loc de naştere” al meu. Sigur este că 
nici tata nici mama nu călcaseră pe-acolo, vor fi avut prieteni, colegi, 
Dumnezeu să ştie... 

Mă întorc la actele trimise de Niculiţă : am în faţă două certifica- 
te de naştere : 

a) O copie a adevăratului, cel care zice : “Paul masculin ortodox 
s-a născut la Mana, com. Vatici jud. Orhei.” 

Formularul (cu certitudine provine din “fondul tatei”, pentru că 
are tipărit : “194 ___” O mână (a mamei !) a completat această copie, 
consemnînd “detaliile” - ca “menţiunile ulterioare” ; timbru fiscal, 
sigiliu, număr de ordine ; 

b) O copie - bătută la maşină, avînd pe verso textul pregătit pen- 
tru legalizare... - am să revin. 

Aici Paul masculin ortodox s-a născut în Comuna Tisău, Judeţul 
Buzău... 

Dealtfel, e... singura deosebire (esenţială, capitală pentru viaţa 
întregei familii !), în rest... 

- acelaşi Nr. curent : 59 - şi la Mana, Orhei şi la Tisău, Buzău ; 

- probată (naşterea) cu acelaşi act : “Certificat Circ. medicale... 
No. 342 din 21 oct. 1935” - numai că, de la certificat la certificat, locul 
acelei Circ. Med. variază : Tisău la... Tisău, Isacova la Mana... 

- la rubrica “îndreptări sau observaţii înainte de semnare”, 

la cel de la Mana scrie : 

“Naşterea confirmată de tatăl copilului şi martori. Declarant (ss) Eufimie 
Goma 

Martori (ss) A. Oleinic 

Of. st. civ.(ss) C. Popescu 

Notar (ss) Stăncescu 

Se certifică exactitatea prezentului extras 

Dat astăzi, 18 Martie 1944 

Ofiţer al Stării Civile, (ss) Stavinschi 

Notar, (ss) G. Frunză”, 

în timp ce pe cel de la Tisău... la “martori”, în locul lui Oleinic, 
este pus alăturatul C. Popescu, iar “Notar” este tot Stăncescu... 

Data este identică - însă altfel scrisă : “18-111-1944” 

Modificările sunt mai sensibile la : 

“Ofiţer al Stării civile, (ss) Duca 

Notar, (ss) I.Stăncescu” 

Că tot sunt aici, copiez “Nota” de pe verso-ul certificatul fals : 

“Dr. Vasile Ciura notar public în Sighişoara 

Nr. 118/1945. Cop. 

Prezenta copie fiind pe deplin conformă cu înscrisul 

Estras (sic) de naştere timbrat cu 20 lei prezentat de D-1 Goma Eufimie domi- 


JURNAL 2000-2001 79 


ciliat în comuna Buia cu cererea înregistrată sub Nr. 118/1945 Cop. de mai sus, din 
ziua de astăzi, se legalizează de noi, conform D.L. Nr. 258 din 1944 art. 82 
Sighişoara la 7/şapte/ Aprilie 1945 /una mie nouă sute patruzeci şi cinci. 
notar public” (semnătura) 


Acest act nu este legalizat : nu are nici stampilă, nici semnături. 
Inseamnă că fusese completat în biroul (şi la maşina de scris a) nota- 
rului. De ce nu a legalizat şi această copie - doar este primul exemplar 
dactilografiat ? Cine ştie, poate că am să dau peste un certificat fals- 
legalizat în hârtule care au să-mi mai vină. 


Luni 17 aprilie 2000 


Am mai dat peste ceva : Fecioreasca - proiect de scenariu, 
dactilografiat de o profesionistă (dar care? unde ?) pus într-un dosar cu 
şină pe coperta lui scris de mâna Luizei Năvodaru "Ridicat cu ocazia 
percheziţiei domiciliare, aparţine lui Paul Goma, 9 IV 1977” - şi are 
numărul “26” - se vede că până la acea cifră se ajunsese cu manuscri- 
sele confiscate la Breaza. 

Nu m-am uitat prin el, desigur este o cretinărie. Cum se păstrează 
o copie, originalul va fi fost predat la Cinematografie - lui Carabăţ 
de-o pildă (deşi Băran pretindea într-un ziar că lui îi dădusem ceva...). 

Important : Fecioreasca a fost scris(ă) între 19 ianuarie - 4 februa- 
rie 1963. Să fi fost scris(ă) la Lăteşti, iniţial, apoi definitivat la Vad - 
şi undeva, la Făgăraş voi fi găsit dactilografă ? Inseamnă că îl preda- 
sem la Cinematografie pe când eram “ilegal”, adică înainte de iunie 
1965, când a fost “Decretul Ceauşescu”. 

Intre copertele aceluiaşi dosar am găsit manuscrisul unui alt 
scenariu (fără titlu) - şi nedatat - avînd 35 pagini format mare. Se vede 
că este primul jet. Scris cu stiloul, textul va fi fost comis în perioada 
Bucureşti, de după septembrie 1965. Pe acesta l-am răsfoit. Mărturi- 
sesc : nu l-am găsit din cale-afară de prost. Ba chiar destul de... înve- 
selitor (aceasta fiind nota dominantă...). Bineînţeles, bate la rasul 
ierbii - dar “ca realizare” nu-i chiar rău. 

Fireşte : şi el rămâne irecuperabil. 

Am mai dat şi de două Autobiografii - a mamei şi a tatei, dar scri- 
se de mâna mamei. Sunt datate : 14 III 1955, Jibert şi se vede că nu au 
fost folosite (ele însele, doar dacă au fost luate ca repere). 

Iată ce variantă propun părinţii mei (în Autobiografie) pentru per- 
ioada ocupaţiei sovietice. Tata : 


“În anii 1939-40 am fost concentrat pe zonă la Criuleni-Orhei şi în evenimen- 
tele din 28-VI-940, ne-am evacuat pe zona Prut, fiind tot la P. sedentară. În decem- 
brie 1940 am aflat că familia mea e refugiată la laşi. Odată cu începerea răsboiului 
din 22-VI-1941, familia a plecat la Mana, iar eu fiind bolnav, m-am internat în spi- 
tal - Chişinău. În septembrie 1941 am fost arestat sub motiv că aş fi fost paraşutat de 
sovietici şi după multe peripeții am fost depus în lagărul Slobozia-lalomiţa, unde am 
stat până în august 1943. Comandanți ai lagărului au fost maior Mucenic apoi 
Chiribaşa...” 


80 PAUL GOMA 


Varianta mamei : 


“În timpul evenimentelor din 28-VI-1940, când soţul meu era concentrat, m- 
am refugiat cu copilul la Iaşi unde, până în luna decembrie nu m-am întâlnit cu soţul 
meu. După începerea răsboiului din iunie 1941, soţul a fost internat în spital la 
Chişinău, iar eu cu copilul m-am dus la Mana. Mai târziu am aflat că soţul, ieşit din 
spital, a fost arestat şi depus în lagărul Slobozia Ialomiţa.” 


Bieţii oamenii (bieţii noi !) : cum erau siliţi de împrejurări să 
mintă, să răs- mintă, să stră-mintă, să-şi adapteze “variantele” la 
momentul- dat şi la “teren”. 

În martie 1955 nu mai erau chemaţi periodic la regiune (înainte : 
la judeţ), ca să fie re-întrebaţi dacă nu s-au hotărît să se “repatrieze” (în 
Siberia), dar trauma rămăsese (şi se adăugaseră altele, care de care mai 
cumplită). Bineînţeles, nu mai aminteau de “episodul Tisău-Buzău” - 
unde mă născusem..., nu în 1935, ci în primele luni ale anului 1945, în 
Lagărul de Repatriere de la Sighişoara... Nu pomeneau nici de faptul 
că fusesem prinşi în Ocupaţia sovietică (iunie 40-iunie 41), că tata 
fusese arestat şi deportat în Siberia, că în 1943 era... krasnoarmeicţ, 
căzuse prizonier la nemti, aceşti îl dirijaseră spre România şi spre 
libertate - însă fraţii români îl luaseră drept spion şi îl ţinuseră nouă 
luni în lagărul de prizonieri sovietici.. 

Ehei, viaţa omului cât de schimbătoare este ea - în funcţie de 
necesităţi şi de cine te întreabă (şi când anume)... 


Miercuri 19 aprilie 2000 
(...) 

Am primit azi Jurnalul literar febr.-mart. 2000. Mi se publică O 
agendă..., Elvira Iliescu apare cu Goma - absolut neconvenabil, iar 
Laszlo cu Jurnalul unui jurnalist cu jurnal. 

Laszlo îmi trimisese acest text (fără P.S.) cu luni în urmă (îmi 
parvenise la 18 oct. 1999, împreună cu altul, “Părul de lângă drum) şi 
ar fi trebuit să fie publicat în “revista a lui Grigurcu” - cea care nu îl 
acceptase pe Goma în colegiul de onoare, fiindcă Lovinescu şi lerunca 
spuseseră că, dacă apare Goma, dispar ei...). Dar aceea nu mai văzuse 
lumina zilei - păcat. 

Atunci înregistrasem rezervele sale faţă de Jurnal de apocrif, însă 
nu căzusem la pat din pricina lor (doar eu îl îndemnasem să meargă la 
lansarea Gărzii inverse şi să spună adevărul : că nu-i plă-cuse...). Şi 
atunci avusesem senzaţia unei contradicții : părea să fie de acord (ori- 
cum : nu în dezacord) cu “genul” în care fusesem silit de împrejurări 
să mă exprim cât de cât : jurnalul-traistă-de- -cerşetor (însă nu doar pen- 
tru că nu mai scriam ficţiune, ci mai ales r io că.. „nu răzbăteam edi- 
torial). Însă mai departe vorbea/vorbeşte de.. “jurnalul devenit un 
caiet maculator”... 

Apoi : de atunci observasem absența din comentariul lui Laszlo 
(în chestiunea Caraion) a organizatorului campaniei în presă : N. 
Manolescu. Nu am zis nimic, după cum nu zisesem nici după scrisoa- 
rea lui către mine, consecutivă publicării editorialului “Adio, domnu- 
le Goma !”, în care promitea că îl face praf pe “Manolică”. Or în 


JURNAL 2000-2001 81 


textul de faţă Laszlo comite o greşeală, aş zice, “manolească”, scriind 
următoarele :“Cartea Doinei Jela este departe de a documenta (subl. în 
text) ceva ; ea se mulţumeşte, în problema Caraion să reinterpreteze 
textele deja existente în presa literară ceauşistă, fără a propune fapte 
noi. Iar luarea ca izvor infailibil de documentare a dezinformatorului şi 
intoxicatorului drăgănist Mihai Pelin reprezintă o eroare grosolană a 
«iscălitoresei de la Humanitas»”. 

Vai-vai-vai : Laszlo a pierdut normalul obicei de a re-citi ceea ce 
are de gând să citeze : 

În carte (Această dragoste...), semnătoreasa îl pomenise pe 
“drăgănist”, o singură dată, la p. 168, citînd din Adrian Hamzea : “In 
ceea ce mă priveşte, aşa cum spune Mihai Pelin, a semnat în 1963 
pactul de care vorbiţi” - aici se întrerupe zicerea lui Hamzea, intervine 
comentatoreasa, între paranteze : “(Vezi serialul din Expres magazin 
semnat în 1997 de autorul respectiv)”. Atât. Rezumat : Anchetătorea- 
sa “se bazează” pe Hamzea care “se bazează” pe Pelin care, în Expres 
magazin...“se bazează” pe...- pe ce ? Pe o certitudine devenită 
bănuială, devenită părere, devenită... aer dintr-un balon spart. 

Abia în “replica” dată mie, în România literară şi în Cotidianul 
(12 sept. 98) răspunzînd la întrebarea mea : “Pe ce izvor documentar 
se reazemă ?”, iscălitoreasa a scos numele lui Pelin din anonimatul 
volumului său (din curiozitate, a se consulta Indicele de nume de la 
pag. 335 : se va constata că, în afară de paranteză, nu mai apare altun- 
de) - şi despre care zice: “face, pe baza dosarelor întocmite de fosta 
securitate, afirmaţia că Ion Caraion a colaborat cu această instituţie”... 

Laszlo a încercat, aici în discutarea “duelului polemic în jurul 
cazului Caraion”, o mică diversiune prietenească, o floricică depusă 
omagial la statuia lui N. Manolescu... Dar ce are Manolescu în 
“duel”?, s-ar putea întreba cititorii. Are, fiindcă el, Manolescu este cel 
care-l introdusese în discuţia despre Caraion pe securistul dezinforma- 
tor Pelin, instalîndu-l ca unic şi cel mai autorizat purtător de adevăr. 
Suplimentul României literare : “Dosarul Caraion” trimis mie (cu 
sacrificii materiale, desigur) de chiar prietenul Laszlo stă mărturie! 
Acea imensă porcărie jurnalistică (doar atâta ?) era structurată pe... 
“drăgănist”, de la editorial - cu comentariul editorialistului despre... 
Virgil Vasilescu - trecînd prin “mărturia” de nezdruncinat a securistu- 
lui care, în treacăt, polemizează şi cu mine, cel care nu cred în scorne- 
lile lui de făcător de cărţi albe - revin : “Dosarul Caraion” este opera 
lui N. Manolescu şi nu a semnătoresei humanitasioate... 

Paranteză - n-ar fi existat fără ajutorul neprecupețit al lui Laszlo: 

Presupun că iscălitoreasa, în volumul Această dragoste care ne 
leagă... „a formulat acuzaţiile (foarte grave) la adresa lui Caraion, aşa, 
în mare- treacăt, ca pe o chestie ce nu mai are nevoie de explicaţii, fără 
a se gândi că va îndrăzni cineva să-i ceară socoteală şi să o someze să 
producă dovezi (ei ca ei, dar Monicăi Lovinescu ?!) ; de aceea abia în 
Scrisoarea deschisă a mea, pomenită (deci, la zece luni după ce acelaşi 
Manolescu o prezenta la tembeliziune pe marea-anchetatoare) l-a invo- 
cat pe “drăgănistul” eufemizat de Laszlo. 

Şi aşa cum nu scrie numele lui Manolescu, în acest context, în 
care a avut un rol central, tot aşa Laszlo nu îl pomeneşte nici pe al 


82 PAUL GOMA 


Grigurcului. Or de la Grigurcu şi de la a sa cronică intitulată “De la Ion 
Caraion la Ecaterina Lovinescu” (subl. mele) a pornit “pretextul”- aşa 
îi zice Laszlo, în textul din Jurnalul literar, în fapt, fiind cauza care m- 
a determinat să intru în horă, adresîndu-i o Scrisoare deschisă - cea 
care a provocat “replica” replicătoresei. În fine, pe Mariana Sipoş (la 
ea, corectînd textul, autorul nu a văzut că scrisese deja : “răsunătoarea 
intervenţie” şi a adăugat, că tot nu strică : “a demonstrat strălucit”) o 
aşează în poziţie conflictuală doar cu Pelin, atât - nu şi cu Manolescu, 
acela carele... 

Nimic de zis la afirmaţia sa (din P.S.) : “am citit cu interes ana- 
liza lui Mircea Martin”, “m-am bucurat văzînd că unele opinii coincid 
cu observaţiile mele” - dar care dintre acele unele-opinii coincid ?; “Cu 
toate acestea nu pot subscrie la câteva reproşuri ale lui Mircea Martin 
precum şi - mai ales - la atitudinea sa de pendulare între extreme” - dar 
despre care reproşuri martine vorbeşte Laszlo ?; care să fie “extreme- 
le” între care pendulează M.M., iar L.A., din nou, nu subscrie ? Mister. 

Ajuns cu lectura la pasajul cu Mircea Martin am avut o senzaţie 
(fiziologică) stranie - nu o mai simţisem în legătură cu Laszlo : 

Mirarea-iritarea-descurajarea-ciuda-revolta faţă de un literat 
român, nu neapărat ostil mie, dar neinformat, nedoritor să afle adevărul 
- dar care-şi dă cu părerea într-un mod pe care îl găsesc inadmisibil 
de... opac ; şi de împăciuitorist faţă de cel care mă atacase. Mai lim- 
pede : Laszlo Alexandru şi-a exprimat opinia despre cele trei părți ale 
“eseului” semnat de Mircea Martin, ca şi cum, la viaţa lui, l-ar fi citit 
doar pe Mircea Martin şi nici din greşeală nu auzise de răspunsul pe 
care-l dădusem aceluiaşi Mircea Martin. Mai plictisitor pentru Laszlo: 
lui Mircea Martin nu-i contestam opiniile - ci informaţia, deranjante în 
textul său (al lui M. M.) fund, nu ceea ce credea el, rău, despre 
persoana mea, ci neadevărurile pe care se rezema atunci când for- 
mula obiecțiile. Răspunsul meu intitulat “Către redacția revistei 22” a 
apărut tot în Jurnalul literar 1-2/2000 - cel în care Laszlo semna tex- 
tul “Un isteric...” 

Dacă va argumenta că partea centrală a articolului era demult la 
tipar şi nu l-a putut ajunge din urmă pentru punere la zi, îi voi aduce 
aminte : Laszlo Alexandru, băiat mare, dovedise până deunăzi că poate 
foarte bine deosebi “şi singur” adevărul de neadevăr - în privința per- 
soanei şi a scrisului meu - şi nu avea deloc nevoie să-i explic eu... - 
dealtfel refuza cu vehemenţă orice intervenţie exterioară - nu mi-a 
replicat el, în legătură cu gafa de la Familia că ştie foarte bine unde şi 
când greşeşte, nu e nevoie să-i spun eu ?). Dar bineînţeles că poate să 
greşească şi singur băiatul Laszlo. Asta citindu-se : maturizare. 
Dovada că s-a copt, în sfârşit : iată, a devenit prudent, evită a-i pune în 
cauză, după cum merită, pe cei care, vădit, greşesc - nu faţă de Goma, 
ci faţă de adevăr - şi pe Manolescu, şi pe Martin, şi pe Grigurcu... A 
început a se gândi la viitor, omul muncii de pe ogorul literelor româ- 
neşti. Niciodată nu e prea târziu ca să te cuminţeşti... 

Despre volumul meu Scrisuri - a cărui “istorie” o cunoştea mai 
bine decât oricine - serie : 

“De data asta situaţia este mai penibilă întrucât aproape o treime 
din articolele cuprinse în Scrisuri au fost deja tipărite (...) degeaba se 


JURNAL 2000-2001 83 


scuză Paul Goma în prefaţă. O meteahnă cel putin dezmăgitoare”... 

Bineînțeles, meteahna cu pricina rămâne dezamăgitoare, chiar 
dacă în finalul textului Laszlo Alexandru se (doar aparent ?) contrazi- 
ce astfel : 

“După ce 1-a cocoloşit vreo doi ani manuscrisul fără a da semne 
de viață, încât în decembrie 1999 autorul era în căutara unei edituri 
pentru volumul care, peste doar două săptămâni urma să iasă în librării, 
Dan Petrescu s-a mai considerat îndreptățit să îşi dea cu părerea pe 
marginea unui text îndelung pritocit”. 

Negreşit, dezamăgirea este şi din partea mea - şi nu doar din 
dorinţa de a echilibra situaţiunea. 

In fine, ca să închei acest capitol - citez : 

“Trec aici peste numeroasele calităţi evidente ale cărții, pentru 
a-i adresa un reproş autorului (...). Atunci când lui Paul Goma i se 
atrăgea atenția că este incorect, din punct de vedere deontologic, să-şi 
publice polemicile concomitent şi în mod repetat în mai multe reviste, 
scriitorul dădea vina pe difuzarea aleatorie a presei literare, care i-ar 
justifica eforturile de a ajunge, cu orice preţ, sub privirile cititorilor. De 
data asta situaţia este mai penibilă, întrucât...” etc etc. 

Cum uită Românul - fie el şi maghiar ! 

1. Niciodată nu am invocat “difuzarea aleatorie a presei” ca motiv 
(sau ca pretext) pentru “ajungerea cu orice preţ, sub privirile cititori- 
lor” - ci am dat vina - bat-o vina ! - pe depărtarea (geografică) de 

“privirile cititorilor”, ea îmi interzicea posibilitatea de a controla, în 
acest caz, de a “opri” publicarea în periodicul Y, a textului Z, fiindcă 
primisem “asigurări ferme” de la periodicul X...; 

2. Laszlo Alexandru, nu altcineva a sărit în apărarea mea (îi zic 
aşa, rămânînd, până la sfârşitul acestei consemnări în jurnal, băiat 
bun...), arătînd că chiar în România literară (reproşul venea de la 
Dimisianu) fusese publicată, întâi, o replică (la adresa mea) a iscălito- 
resei, apoi aceeaşi compunere apăruse şi în Cotidianul... Bine-bine, 
apărare nu înseamnă justificare, dar orişicâtuşi, când cunoşti foarte 
bine “condiţiile” în care am publicat, din 1990, în periodice, să-mi 
arunci în obraz “deontologia”... 

Acestea fiind zise - cu multă jale - constat aici şi acum, în luna 
aprilie 2000, când mi-a parvenit numărul pe februarie-martie al 
Jurnalului Literar, că ceva s-a schimbat. Coincide această dată cu 
împlinirea a 35 ani, vârstă la care, se vede, oricât de laszlo ai fi, tot 
cedezi socialului. Şi cum există un început în toate, Laszlo a sfârşit 
prin a se întoarce acolo de unde nici nu trebuia să plece. Ca să fiu 
“drăguţ” până la capăt : aceşti şapte-opt ani cât am fost împreună (deşi 
nu ne-am văzut vreodată) au fost, în “perechea” noastră, pentru mine 
ani buni - pentru el anii crizei de creştere. Hai să spun: perioada aceas- 
ta de mare libertate, de mare insolenţă, de mare generozitate (şi de ce 
nu: de mare inteligenţă) a constituit tinereţea lui. 

Cea care nu se va întoarce niciodată, după semnele date de textul 
publicat în Jurnalul literar. Deci tot acum este de înregistrat şi 
despărțirea mea de el. Oricum, mie nu-mi pare rău că l-am cunoscut pe 
Laszlo Alexandru. 


84 PAUL GOMA 


Vineri 21 aprilie 2000 


Acum ştim : am scăpat de coşmarul chiriei. Vreau să spun : 
cunoaştem o liberare psiholo(lo)gică - ceea ce nu e de colea. Cât 
despre una şi materială... Mai va. Deocamdată, malul este la 27 apri- 
lie. Sperăm că nu va fi al Țiganului... 


(...) 
Duminică 23 aprilie 2000 


Paştele catolic. Ieri, Moş Woityla nu a putut căra crucea în spi- 
nare tot drumul. Doar din pricină că el este de două ori şi jumătate mai 
bătrân decât Isus ? 

Timp rece, posomorât. Şi ploaie. Şi ploaie. Vise confuze şi lim- 
pezi. Confuze - pentru că nu mi le mai amintesc ; limpezi erau în vis - 
îmi amintesc doar că îmi spuneam : «Ce vise limpezi am avut !» 

M-a zdruncinat “jurnalul” mamei. Dacă ar fi venit (dar a venit !, 
şi îl uitasem eu) înainte de a scrie ciclul autobiografic, nu m-aş fi aven- 
turat să “reconstitui” - din nimic - istoria acelor vremi. Şi iată, sânt 
contrazis. Bine-bine, îmi spun, întru consolare şi mama este tot o sursă 
subiectivă, aşa cum am putut eu să mă înşel la cronologie, ar fi putut 
şi ea... Da, dar mama făcea partea din sursele sigure ale mele. 
Cuvântul părinţilor mei - în materie de “istorie trăită” era literă de 
evanghelie. 

(...) Marţi 25 aprilie 2000 


leri a fost aniversarea masacrării armenilor de către turci. 
Manifestări şi la Paris - lozinci împotriva Senatului (care a refuzat să 
legifereze genocidul din 1915), arderi de acte de identitate (franceze) 
în semn de deznădejde. 

In sfârşit, Israelul a recomandat şcolilor (încă o dată : ieri, în 24 
aprilie 2000 - pentru întâia oară în istoria sa), să includă în programă 
şi tragedia armenilor. Niciodată nu e prea târziu, deşi cam târzior 
pentru o comunitate care ştia ce-i acela un genocid. Apoi : Statul Israel 
e una, evreii din afara lui cu totul altceva. Urmează să se observe 
reacţiile celor care au apărat “unicitatea” holocaustului. Nu este de 
exclus ca chiar “recunoaşterea” să fie astfel formulată încât “ierarhia” 
să rămână aceeaşi. De aşteptat ; şi de aflat care vor fi fost schimbările 
de politică externă care au făcut ca Israelul să nu mai susţină Turcia - 
în orice, cu orice preţ. Să fie apropiata pace cu Siria (imediat după 
moartea lui Assad) ? Să fie pacea interioară (e vorba de graniţe, nu de 
suflet) pe care vrea să şi-o asigure ? 


(...) 
C...) 


A fost prima zi de primăvară. Cu anualul avânt agrest, dimpreună 
cu Ana am semănat flori, am aranjat balconul de la mine şi de la ea, am 
pus pergole la ferestrele ei. O să fim cei mai floròși lăcuitori de pe rue 
de Tourtille - spre care dau geamurile. 

Mi-a sosit de la Sorin Preda, un număr (aprilie 2000) din Cuvîntul 
cu dialogul angajat (iniţial pentru Sânziana Pop - care l-a refuzat).(...) 


Sâmbătă 29 aprilie 2000 


JURNAL 2000-2001 85 
MAI 


Marţi 1 mai 2000 


Ieri a trecut pe aici Nicolae Baltă, cu al doilea transport de hârtii 
trimise de Niculiţă de la Bucureşti. Am stat de vorbă vreo două ceasu- 
ri. Cu totul dezamăgit, descurajat de ceea ce se petrece la noi. Şi com- 
plet deconectat de evinemente. 

Niculiţă a recuperat de la Nemira cele 4 exemplare “uitate” din 
Scrisuri - mi-a trimis 2. Precum şi o pungă de plastic plină cu acte şi 
fotografii. Toată seara am răsfoit, filat, bucurat, mirat, întristat... Ana 
cu ale ei, eu cu ale mele... 

Am dat şi de nişte însemnări ale tatei. Nu ştiam de ele. Foile care 
s-au păstrat sunt din primele zile ale lunii ianuarie 1957 şi vorbesc 
exclusiv de aflarea arestării mele. Tata are o manieră mult mai... lirică 
de a consemna. Acum îmi dau seama cât de sobru scria mama în “jur- 
nalul” ei. Printre puţinele informaţii : 

Bunicul Chiril (tatăl tatei) a murit pe front, în Galiţia în 27 decem- 
brie 1917 (pe stil vechi, iar pe nou în 10 ianuarie 1918), ucis de un 
obuz. A fost înmormântat în cimitirul din satul Cut, judeţul Pinskoe, 
reg. Minsk. Avea grad mai mare decât de soldat, ceva echivalent cu 
sergentul (sau plutonierul). 

Bunica (în vârstă de 24 ani, devenită văduvă cu trei copil), a 
umblat prin sat, cu plicul ars la colţuri - semn de moarte-venită-prin- 
poştă... Imi închipui cum arătau (şi sonor) satele basarabene (şi nu 
doar ele...). 

Mi-au mai parvenit : o copie după extrasul de certificat de 
căsătorie al părinților : la 14 septembrie 1932, la Chiştelniţa, legalizat 
la 17 iulie 1943 de Inspectoratul şcolar Târnava Mare. 

In fine, celebrul (pentru mine) certificat de naştere la Tisău, 
Buzău - “extrasul” : 

E scris de mâna tatei - pe o liniatură cu creionul, probabil tot de 
el făcută. Scrisul cunoaşte 3 “stiluri” : neutru, pentru completarea actu- 
lui, semnătura notarului, a ofiţerul stării civile... Are aplicate trei 
timbre de câte 5 lei şi pusă data : “18-I11-1944” - moment în care... 
mama şi cu mine eram pe trenul plecat de la Chişinău spre Sibiu, iar 
tata pe jos, pe lângă căruțele cu restul de bagaje (pe care avea să le 
piardă la bombardamentul de la Ploieşti, în aprilie...). 

Acelaşi extras (completat la maşină), avînd pe verso legalizarea - 
“Dr Vasile Ciura notar public în Sighişoara, nr. 118/1945 - la 7 aprilie 
1945”. 

Există alături şi două acte ajutătoare - care au permis legalizarea 
celui de naştere la Tisău : 

1. Emanat de la Şc. prim. Tisău, jud Buzău (nr. 118 din 5 oct. 
1940) prin care directorul (Alexandru Popescu) se adresează “Dlui 
Goma Eufimie, înv..., Cotul Cioreiu, jud Buzău”, anunţîndu-l că, 
“pentru a fi înscris copilul D-stră Paul la grădiniţă, este nevoie de 
extrasul de naştere”. 

“Originalul” nu s-a păstrat (sau nu mi-a parvenit) - oricum, actul 


86 PAUL GOMA 


a fost legalizat de acelaşi Ciura ; 

2. Un certificat prin care “Noi, Gh. Micu, directorul şcoalei pri- 
mare de Stat din com Gusu, plasa Miercurea, jud Sibiu, prin prezentul 
certificăm : Domnul Goma Eufimie şi Doamna Maria Popescu Goma, 
ambii învăţători, în cursul anului 1940-1941 au funcţionat la şcoala 
noastră astfel : DI Goma Eufimie în postul II, a predat la cl. V-VI, 
avînd 22 elevi prezenţi din 25 înscrişi - promovați 20. Dna Maria 
Popescu Goma în postul IV a lucrat cu clasa III, avînd 21 frecvenți din 
26 înscrişi - promovați 19. Drept care am eliberat prezentul certificat 
petiţionat cu cererea no. 223/945 Director Gh. Micu m.p.” 

“Am primit prezentul certificat astăzi 5 aprilie 1945, Goma 
Eufimie m.p.” 

Actul a fost legalizat de Ciura (la 7 aprilie 1945). 

Dacă scrisoarea lui Alex. Popescu (cerînd extrasul de naştere pen- 
tru ca eu să pot fi înscris la grădiniţă la Tisău (de ce nu la Cotul Ciorei, 
unde “era” tata învăţător?) este sigur, un act fals, inventat, ce să fie cel 
emanat de la Gh. Micu? Să fi avut tata şi timpul şi inconştienţa să-i 
scrie lui Micu, explicîndu-i cum trebuie să sune actul-fals pe care 
roagă să ni-l trimită ? Exclus. Dealtfel, tata nici nu apucase să aibă de 
a face cu el, ajunsese la Gusu mult mai târziu decât mama cu mine, 
apoi în timpul vacanței, lucrase(m) cu ziua, la ţărani - la coasă, la 
pădure, la orice, nu avusese timp de conversaţie “intelectuală, ca între 
colegi”... Unde mai pui că “vacanţa” aceea, aşa cum fusese, luase 
sfârşit la 23 august (1944) : din acel moment nu am avut decât un gând: 
cum să fugim cât mai departe - spre Apus - de ruşi ! Am şi făcut-o - e 
drept, ne-am întors, dar... foarte provizoriu, cât să ne pregătim de... 
re-fugă în judeţul Târnava Mare, la Buia. 

Deducţia mea ? Tata abuzase de Gh. Micu. La ce ar fi putut sluji 
un asemenea “certificat”? La... nu se ştie niciodată... Însă nu strica să 
existe cât mai multe borţi de ieşire din vizuina unde fusesem încolțiţi 
de istorie şi de ruşi. Eu - “complice” - nu am amintiri despre ultimele 
două acte. Voi fi avut - şi am uitat ; sau părinţii le vor fi confecţionat 
n “absenţa” mea (să zicem : atunci când eu dormeam...) 

lată şi două Adeverinţe de permutare - situaţia şcolară (a mea) din 
cl. I şi din trimestrele I, II, III ale clasei a Il-a. 

Aici nu ar fi fost nici un motiv de suspiciune de este recognosci- 
bil scrisul mamei - în anul şcolar 1942-1943 ea era directorul şcolii. 
Acest act - “foarte autentic” (deşi cu certitudine ; completat în Lagărul 
de la Sighişoara), purtînd data de 7 ianuarie 1944, are şi semnătura 
elevului : scrisul, mic, cert, de mâna mea (doar eram alături), însă cu o 
altă peniță, cu altă cerneală... (eram daţi dracului, noi, marii falsifi- 
catori de acte!). Certificatul pentru o parte din clasa a II-a este semnat 
de tata (întors din Lagărul de la Slobozia-lalomiţa), la data de 18 
martie 1944... (hotărît, această dată...). 

În fine, un act numai al meu. În Soldatul câinelui, (Humanitas, 
1991, pag. 67) reprodusesem aceeaşi “ADEVERINŢĂ”, emisă la 
aceeaşi dată (10 aprilie 1945), cu aceeaşi stampilă şi aceleaşi semnături 
(“Prefect : Bazil Munteanu, seful biroului refugiaților : Gh. Pora, 
Delegat al Comisiei Aliate (sic) de Control, căpitan S. Cernetz””) - însă 
cu un număr ulterior : “30” - pe numele meu, scris de mână : “Goma 


JURNAL 2000-2001 87 


Paul, elev” Aveam deci şi eu (individual!) dreptul să... “rămân 
în ţară”... 

Niculiţă mi-a trimis şi un număr din Caţavencu (21 martie 2000). 
Mă mai ciupiseră de cur distractiveţii balcanici pentru Scrisuri - în 22 
febr., în 4 apr. ; de astă dată umorul le este mai-mult-ca-irezistibil : 

“Ca să ne lăudăm vă spunem că acum două săptămâni l-am citit 
pe Goma, Scrisuri 1972-1998. Rău am făcut ! Că ce ne trebuia nouă să 
ştim că «sciitorul de epigrame Mircea Ionescu-Quintus», un domn 
venerabil, a fost «colaborator asiduu al Securităţii, iar de acum 
douăzeci de ani şi al lui Drăgan (Iosif Constantin)” ? 


Miercuri 3 mai 2000 


Eventualul cititor al însemnărilor de faţă va crede că “plângerile” 
privind oboseala noastră cumplită, persistentă, ba chiar îngroşîndu-se, 
vine fie dintr-un normal, dar enervant alint pe hârtie, fie din din 
ne-mărturisirea altei suferințe. Nu, dragă, nu, iubite cetitoriule. 
Oboseala de care ne plângem, Ana şi cu mine este oboseală curată, 
provenită din lipsa unei insule de vacanţă în care dormi, până faci 
bătături la coaste. Degeaba protestez eu că nu o vacanţă din asta îmi 
lipseşte, fiindcă munca-mi nu este legată de un orar constrângător, de 
un efort consimţit prin contract. Ce, mi-ar strica şi mie o săptămână, 
chiar două de nefăcut nimica - nici de citit ziarele, nici de ascultat 
radioul, nici de scris ? Ba nu mi-ar strica defel ! 

Azi-mâine (ca să zic aşa : în 13 mai) se vor împlini 33 ani de când 
o am cunoscut pe Ana. Intr-un moment de iară-cădere (în februarie 67 
murise tata, mama rămăsese singură, paralizată, la Vad) intervenit în 
plină... ascensiune - şi socială şi pisihologică : reintrasem la facultate 
în 1965, în sfârşit, debutasem în decembrie 1966, avem un roman pre- 
dat, un volum de proză scurtă deasemeni... Şi pac !, în numele tatălui! 
Căci aşa e soarta-destinului : cruelă, vorba lui fiu- meu. Între două tre- 
nuri - făceam naveta aproape săptămânal la Vad, Făgăraş - am reîntâl- 
nit-o pe re-colega mea de facultate Năvodaru Ana Maria. Şi de atunci 
nu ne-am mai despărţit. In jurul nostru prietenii s-au căsătorit, s-au 
divorţat, s-au re-căsătorit, re-divorţat - noi am rămas pe loc. “Din 
lene”, pretinde ea, cu umoru-mi cunoscut. 

Dacă privim lucrurile din acest unghi (durata convieţuirii noastre) 
găsim şi răspuns la chestiunea oboselii : atâta amar de timp, cu 
acelaşi/aceeaşi... 

Am mai notat : un supliment deloc neglijabil de oboseală ne-a 
venit de la răsfoitul hârtiilor famililor, de la filarea fotografiilor. De 
parcă “operaţia” nu ar fi fost o simplă consultare a unui fişier, ci trăirea 
faptelor inventariate. 

Şi pe asta am mai scris-o, o repet : conştiinţa că din familiile 
noastre, două, nu a mai rămas în România nimic-nimic-nimic. Decât 
ceea ce ţinem noi în două mâini : două sacoşe cu hârtii. 

In ultimii ani Lulu se zbătuse şi cheltuise o mulţime de bani, cu 
avocaţii, cu notarii pentru a recupera ceva, atât din partea bunicii 
materne a Anei (terenul din intrarea Bateriilor), cât şi o moştenirea de 
drept a ei, Lulu, dinspre o mătuşă a sa. Praful s-a ales de toate intenţiile 


88 PAUL GOMA 


(oricum, pe jumătate, pe trei-sferturi materializate). 
Joi 4 mai 2000 


Mi-a stat ceasul - de mână, vorba lui Radu Surdulescu (căci eu nu 
am de buzunar...) : trebuie să-i schimb bateria. 

Am mai aranjat hârtii, am citit scrisori de ale mele adresate 
părinților. Am aflat câteva date : 

- în jurul datei de 23 nov. 1965 am fost mutat “disciplinar” de la 
căminul Carpaţi la Regnault - în urma arestării unor studenţi. Am fost 
printre primii “colaterali” umflaţi şi anchetați, deşi habar n-aveam de 
nimic... Din contra-anchetă, adică din întrebările securiştilor puse 
mie... a reieşit că “şeful“ se numea Munteanu şi era student la drept. 
Le scriam părinților că până atunci stătusem cu 2 studenţi în cameră - 
acum cu 16... - printre ei: Alexandru Ştefănescu, Băileşteanu...; 

- în 15 februarie 1966 le scriam că m-am mutat în noua cameră 
(la Sterescu) - pe strada Petăffi nr. 19; 

- în 23 nov. 1966 îi anunţam : “sâmbătă am predat un volum de 
proze, nu de alta, dar să nu aştepte singur...” (voi fi făcut aluzie la 
deja-predatul “roman” - devenit Ostinato) ; totodată : “în 3 decembrie 
îmi va apărea ceva în Luceafărul” (a apărut) ; 

- în 26 ianuarie 1967 : “în 5 februarie va apărea o altă povestire 
în Luceatărul (...) Intre timp s-a scris favorabil despre mine în Ateneu 
şi în Ramuri...” 

Am şi un răspuns oficial (dinainte : 17 111.1965): zic indescifrabi- 
lii mei răspunzătoreţi că nu primiseră nici o dispoziţie privitoare la îns- 
crieri - când eu cerusem cu totul altceva : reînmatriculare. Aşa a conti- 
nuat “dialogul” cu Ministerul Învăţământului, un an, doi după ce intra- 
sem printr-un nou examen de admitere - oricum, nu i-am mai bătut la 
cap după ce abandonasem definitiv universitatea. 

“Comunicasem” cam ca Scyla cu Carybda ; ca Tanda cu Manda ; 
ca Turcul cu Pistolul - ba chiar ca Sacul şi Peticul. 


Vineri 5 mai 2000 
(...) 
De vreo zece zile îmi propun să scriu ceva despre Apa 
Vavilonului de Monica Lovinescu - nu merge. 


E 


Duminică 7 mai 2000 


Ieri am primit o convocare la poliția de cartier pentru 10 5, “pour 
Remise Courrier étranger” pe numele... PAUL EVRIMOVICI 
GOMA ! Asta vine tot de la V.C. Tudor, el este distractiv ca la ei la 
Unitatea Militară MAI Rahova. 


Incă de alaltăieri am văzut pe strada ferestrelor noastre (rue 
Toulrtille) un grup de oameni în vârstă trecînd de pe un trotuar pe altul, 
unul cu o găleţică cu clei, alţi doi cu suluri de afişe. Mi-am zis că sunt 
evrei comunişti care fac propagandă pentru apropiatele alegeri 
municipale (cartierul nostru fiind şi tradiţional “roşu” şi tradiţional 


JURNAL 2000-2001 89 


evreiesc). Abia azi, ducîndu-mă să cumpăr pâine am remarcat pe 
imobilul aflat exact în faţa geamurilor noastre afişele cu pricina. Nu 
erau nici comuniste nici evreieşti - ba (şi una şi alta, dar nu acesta fiind 
cauza), ci anunțau : “în imobilul de la numărul cutare de pe rue 
Tourtille a locuit Cutare, în vârstă de (între 4 şi 17 ani) şi a fost depor- 
tat(ă) în convoiul numărul cutare spre Germania - de unde nu s-a mai 
întors”. La alţii/altele era menţionat : “a frecventat şcoala de pe rue 
Tourtille/ rue Ramponeau”, probabil nu se mai ştie unde locuiseră. 
Aproape toate numele copiilor sunt grafiate “polonezeşte”, dar nu toate 
afişetele purtau reproducerea şi a fotografiei celei numite. Unde lipsea, 
cititorii erau rugaţi să se intereseze şi să furnizeze fotografia la adresa 
cutare... 

Am văzut astfel de afişete şi pe rue Bisson - şi ea celebră, prin 
Madame Roza a lui Gary... Numai că şi Tourtille şi Bisson au fost 
reconstruite în proporție de 80%. Vor fi fost lipite şi în alte părţi, dar 
cum nu am ieşit decât pentru pâine... Oricum, pe Pali Kao nici urmă, 
probabil nici nu exista ca stradă pe timpul războiului. 

Impresionant. Sfâşietor. Foarte bine fac Evreii că nu uită. Şi că nu 
iartă. ŞI, în funcție de moment, ating coarda potrivită - şi care e mai 
sensibilizatoare decât cea care aminteşte despre copii (mai ales fete !) 
care au fost deportaţi şi nu s-a mai auzit nimic de ei ? 


Luni 8 mai 2000 


La Moscova a fost intronizată putoarea de Putin. (...) 

leşind după pâine, am văzut că chiar în faţa ferestrelor noastre (de 
sus nu se vede bine) două afişete fuseseră rupte. Probabil copii negri, 
arabi inconştienţi - dar mai cu seamă analfabeți. 


Marţi 9 mai 2000 
(za 
Am reluat la citit La apa Vavilonului de Monica Lovinescu. Am 
de gând să scriu ceva pe-marginea. 


Joi 11 mai 2000 


Ieri am făcut o mare prostie. Dar nu aveam încotro : 

Primisem o convocare la poliția de cartier în chestiunea “calom- 
niei şi insultei” - procesul cu V.C. Tudor... Pentru că numele meu era 
scris : “Paul Evrimovici Goma” mi-am zis : mă duc înarmat cu acte 
doveditoare (!) că mă cheamă Goma, atât, pun mâna pe hârtia probînd 
calomnia şi... o public undeva, în România. 

Numai că socoteala de-acasă... In primul rând, poliţaiul nu era cel 
de data trecută (care era iniţiat în treburile ţărilor comuniste). In al doi- 
lea, el era doar un mesager : voiam să iau cunoştinţă de convocarea la 
tribunalul bucureştean (în iunie, parcă) ? Foarte bine : semnez de pri- 
mire şi iau hârtia ; nu semnez ? Bine şi aşa : nu-mi dă nimic... 

Obsedat, orbit de hârtia cu pricina, unde era scris de maşină, la tri- 
bunalul din Bucureşti : EFRIMOVICI - şi nu de mână, pe un formular 
francez : EVRIMOVICI - am ţinut ochii numai la hârtie. S-o obţin ! 


90 PAUL GOMA 


Am obținut-o - dar cu ce preţ ? Cu al acceptării (prin semnătură) 
că... numele meu e cel care stă scris pe hârtia bucureşteană ! - deci am 
căzut în capcana întinsă de... Drăgan - el fiind plângăreţul, nu V. C. 
Tudor, cum crezusem data trecută (nu figura numele reclamantului). 

Astă noapte am făcut un vis apocaliptic - nu am zis : am făcut un 
coşmar, care presupune... acţiune, mişcare, fiindcă aici era o stare. 

Dar ce stare ! Mă aflam în Bucureşti, la restaurantul Podgoria. Ca 
şi în realitate : niciodată nu intrasem decât pentru a-mi cumpăra ţigări, 
în vis... mă trezisem acolo şi nu pentru a consuma. Dealtfel, constata- 
sem că localul e dezafectat... Dînd să ies - pe acolo pe unde intrasem, 
am văzut că afară ningea. Nu foarte bogat, ca să astupe vederea, dar 
suficient ca să producă, la sol (pentru că nu mai exista asfalt), noroi. 
Iar clădirile din faţă (în capul meu: blocul Leonida, o acela care se 
prăbuşise în cutremurul din 1977, cu... printre alţii, Savin Bratu şi 
colegul meu Zednick) erau, toate, “sparte”, sfâşiate pe verticală - şi, 
desigur, nelocuite. Am ieşit (eram însoțit de cineva, dar nu-mi mai 
aduc aminte de cine) : când am privit la stânga, am constatat că Piaţa 
Romană era un maidan, pe care crescuseră buruienile (dispăruse 
zăpada), iar dincolo, înspre unde ştiam Piaţa Victoriei, ruine cât vedeai 
cu ochii ; în dreapta un peisaj mai puţin deprimant - dar tot pustiu. Şi 
m-am întrebat : 

«Dar pe unde am venit ?» - şi mi-am răspuns : 

«Pe la Universitate» 

După care m-am trezit. 

Am început să scriu ceva despre La apa Vavilonului. Cu delecta- 
re. Ce carte bună ! Ce roman-jurnal de excepţie ! Numai că acum, la- 
scris, este mult mai greu (sic) decât la oral. Am vrut să spun : când 
citesc, mă las cărţii citite ; când scriu, mă las... scriutorului de mine - 
ceea ce nu face un menaj armonios. 


Sâmbătă 13 mai 2000 


Am comis încă de acum două săptămâni o scrisoare către Ana (se 
împlinesc nişte... decenii de când ne ştim - destul de bine...). Am mai 
făcut, acum trei-patru ani o tentativă, am comis o întreagă cărţulie: 
Epistolarul, în 12 părţi - nu i-a plăcut. De asta sunt uşor terorizat (încă 
nu i-am înmânat-o !). De aceea o şi transcriu, aici : 

Paris 1 mai 2000 
Dragă Ana 


Azi-mâine se vor împlini 33 ani de când ne-am cunoscut. 

Şi de-atunci nu ne-am mai des-cunoscut. 

33 ani : atâta avea Hristos când a murit ; atâta aveam eu (apropierea este 
numai aşa, din modestie...) când am debutat editorial, adică un an după ce ne 
cunoscusem (1968), dar mai semnificativ : când ne-am (ca să spun aşa) 
căsătorit - tu aveai 22 ani, diferenţa dintre noi fiind : 11... 

Intre timp cunoscuţi, prieteni s-au căsătorit, s-au despărțit, s-au re- 
căsătorit, (s-)au re-divorţat... Doar noi am rămas împreună. Tu spui : 
«Din lene...» Adevărat, dar trebuie să dovedeşti multă... lene, ca s-o ţii 
tot într-o dungă. 

Şi uite-aşa, din lene-n dungă, au trecut anii, deceniile. 


JURNAL 2000-2001 91 


De multe ori - de-atâtea ori - greul (şi material şi mental) tu l-ai dus. 
De parcă tu ai fi fost basarabeancă... Şi nu te-ai plâns decât... aşa, în 
general, de viaţa-mpuţită, nu de bărbatul care-ţi făcuse această viaţă 
(foarte împuţită). 

Eu ştiu - şi o declar : am făcut o “partidă” excelentă. Nu sânt deloc 
sigur că din partea ta se vede la fel. Pentru că eu sânt acela care te-a ţinut 
pe tine în nesiguranţă, în primejdie, în sărăcie, în ameninţări de tot felul. 

Am făcut o partidă foarte bună - cu tine, în primul rând, în al doilea 
cu familia ta. Am avut în Petre un prieten, nu doar un socru. Şi un tată. O 
prietenă în Lulu - şi un fel de soră. lar bunicii tăi - cei trei pe care i-am 
cunoscut - au fost şi bunicii mei pe care nu i-am avut. 

Acum sântem la ceasul unui bilanţ : pe un talger se vor pune 
cele-bune ; 

Pe celălalt cele-rele. 

Care atârnă mai greu ? Nu ştiu, nu pot să ştiu, nu-mi îngădui să ştiu 
- pentru că eu am fost vinovatul de cele rele întâmplate nouă (din 1975 
“noi” fiind trei...). 

Oricum : dacă aş mai avea 33 ani - iar tu 22 - aş face exact, dar exact 
ce făcusem acum (aproape) 33 ani: m-aş fi unit cu tine şi la primărie, la 
bine ca la bine, dar mai ales la rău... 

Da, domnule : a fost cândva un 13 mai 1967. 

(când) Ea era frumoasă, în schimb el n-avea pălărie. 

Te salută până la pământ, 

Paul 


Deşi am început de alaltăieri textul despre Monica Lovinescu, 
nu am înaintat semnificativ. Am scris cam o pagină - un sfert fiind 
ocupat cu citatul (din mine)... Deşi îmi promisesem solemn să văd, 
de astă dată, numai “părţile bune” - şi sunt, sunt, slavă Domnului! 
- aţa mă trage spre rele... 

Uite cum facem : scriu totul cum îmi vine ; în a doua fază 
suprim tot ce e rău, las numai binele - doar aşa le făcea productelor 
noastre tovarăşul cel cultivat, Gafiţa Mihai (care apare în 
Vavilon...)! 

Uite, de pildă, las de-o parte tot ce spune Monica despre Eugen 
Ionescu ; apoi uit fulgerător că şi în asta Monica Lovinescu nu vede 
bârna din ochiul dumisale, ci doar paiul din al meu - dar bineînţeles 
că era îndreptăţită să nu uite nedreptatea făcută ei în chestiunea 
“paternităţii” regiei Cântăreţei chele, atribuită doar lui Nicolas 
Bataille - dar potrivit exact aceleiaşi reguli a jocului : eu nu voi fi 
avînd dreptul să mă simt nedreptăţit, trădat, la urma urmei vândut - 
şi în toamna anului 89, când ea ducea tratative “secrete” cu Ţepe- 
neag şi cu Breban ?; în iarna lui 1990, când nu m-a chemat la 
alcătuirea portofoliului editurii Humanitas ?; când a luat apărarea 
lui Liiceanu, cel ce-mi distrusese o carte ?; când m-a exclus din 
exil? ; când a regizat executarea Jurnal-ului meu, în 1997 ?; când a 
patronat embargoul cu care am fost “pedepsit”? Bine-bine, să faci 
ce zice popa, nu ce face Monica Lovinescu, dar orişicâtuşi. Monica 
Lovinescu îşi ia voie (de la sine) să scrie ceea ce a şi scris - despre 
Vianu, despre Arghezi, despre Eftimiu, despre Călinescu - pe bună 
dreptate, cu argumente irefutabile ; de ce eu nu voi fi avînd dreptul 
să scriu ce cred (rezemîndu-mă pe argumente irefutabile) despre 


92 PAUL GOMA 


Liiceanu, despre Blandiana, despre Hăulică, despre Manolescu - 
despre Monica Lovinescu ? A-ha : „povestea cu dulăul şi căţeii. Unii 
fiind muuult mai egali decât alţii. Între noi fie vorba : nu mă aştep- 
tam să intre în transă de plăceri est-ethice după lectura Jurnal-ului 
meu - dar nici să iniţieze şi să dirijeze corul negatorilor de toate 
sexele ; nu mă aşteptam să-l laude pe Caraion (că n-o fi maso- 
chistă!), dar în nici un caz să poarte mâna mânuitoresei care a 
comis acel capitol odios între toate despre “Stelian Diaconescu”. 
Nici o dragoste de mamă, nici o culpabilitate de fiică nu justifică, 
nici măcar explică acest transfer de ură, de răzbunare - să-i zic : 
prostească, pentru că “acela” e mort şi nu se poate apăra... 

Fiindcă - o re-re-repet : volumul Această dragoste care ne 
leagă nu a adus nimic nou documentar (în afară de nişte fleacuri, 
firimituri scăpate cu intenţie, de Pelin), Monica Lovinescu ştiind, 
înainte de 1990, din mărturiile codeţinutelor mamei sale, cam tot 
atâta cât ne-a dezvăluit umblătoarea prin arhivele cărților albe atât 
de dragi lui Manolescu. În schimb a permis urii să se evacueze, 
reverse. ..“anonim”, în fine : sub numele iscălitoresei. 

Chestia cu bârna şi cu paiul... Povesteşte (la p. 161) cum îi 
recomandase lui Vintilă Horia Les Yeux d'Ezechiel de Abellio ca 
pe cel mai important roman postbelic şi cum, după câteva luni 
Vintilă Horia îi anunţa că descoperise un scriitor pe care ei (moni- 
cii) nu-l înregistraseră : Abelio... 

Uluitor : nu doar exact aşa, dar mult mai mai grav se compor- 
tase Monica față de mine : eu îi vorbisem de Adameşteanu, îi 
dădusem un exemplar din Dimineaţa...- ca după câțiva ani ca o 
floare, ne-uituca Monica Lovinescu să mă, nu doar anunțe de 
“marea descoperire” a sa, dar să-mi reproşeze că din... gelozie 
scriitoricească nu îi semnalasem existenţa unui asemenea scriitor ! 

(Bine-bine) - am mai remarcat-dedus şi alte “întâmplări” 
(o carte avînd viaţa ei, hopuroasă, aventuroasă, tragică, apoi cu un 
desnodământ fericit - “şi au avut mulţi copii” pA dar pentru altă dată. 
Acum sânt foarte-foarte obosit - deşi nu e nici ora opt. Obosit şi 
amărât. 


Duminică 14 mai 2000 


Bântuit de vise cretineze : 

- deţineam două mostre : una cu ceva radioactiv, alta cu altceva 
ne-; mă temeam să nu se atingă cei din jur de radioactivă (o chestie 
într-un tub de metal), mă temeam să nu mă ating eu (dar de care ? nu 
ştiam care-i una, care-i alta). Pe această stare m-am trezit - sau am 
căzut în alt vis : 

- mă duceam spre undeva, pe o şosea asfaltată dintr-un sat de pe 
lângă Bucureşti. Mai încolo aştepta pe cineva (doar nu pe mine !) Gelu 
Ionescu. Tot căutînd cum să evit intrarea în vorbă..., m-am trezit (din 
somnul cel din vis) dincolo de Gelu - şi am răsu-flat uşurat : iată la ce 
slujeşte somnul oportun, adormirea fulgerătoare - de frica Gelului ! 
Insă acolo unde am ajuns, într-un fel de sală unde se adunase scriitori- 
mea română, l-am auzit pe Gelu, zicînd tare, la adresa mea, care tre- 


JURNAL 2000-2001 93 


ceam prin dreptul lui : 

«Toţi cei patru prozatori sunt de dreapta !» 

M-am chinuit - până la ieşirea din acest vis - să găsesc, în minte, 
un răspuns apropiat (şi usturător) la adresa lui Gelu : care, patru ?, care, 
prozatori ?, care, de-dreapta ? 

Ieri a fost o zi bună : Ana s-a lăsat binedispusă de scrisoarea 
mea şi dacă nu am ieşit la plimbare, ori la restaurant (?), ne-am 
petrecut timpul pe balcon, “în grădiniţă” - i-am instalat un scaun în 
faţa uşii, cu scrumiera la îndemână.. 

Seara, destul de devreme s-au întors de pe unde fuseseră Filip 
şi cu Filipa-i. 

N-am scris deloc la textul despre Vavilon... Nu am simțit 
nevoia. Mai degrabă din... cumsecădenie : ca să nu scriu lucruri 
rele (dar adevărate). Mai las să se depună veninul adunat - cine ştie: 
poate că virează spre miere. 


Luni 15 mai 2000 


M-am hotărît : adopt tactica laşului : nu mai scriu un text aparte 
despre Vavilon..., ci transcriu aici, în în jurnalul meu (propriu şi 
personal) însemnările pe care le făcusem, în vederea redactării. 

Am să folosesc ghilimelele “rotunde (“ ”), când mă voi cita pe 
mine, ghilimelele “ascuţite” (« ») când voi cita din Monica Lovinescu. 

- Tentaţia de a scrie Jurnalul unui jurnal” 

Aici am să fac o afirmaţie hazardată, însă nu cred că e departe de 
adevăr: 

Monica Lovinescu (şi Virgil Ierunca, desigur) au fost descum- 
păniţi de Jurnal I-II-III de la Nemira. În sensul că, măsurînd riscurile 
publicării unui jurnal contemporan (Ierunca o făcuse, în Ethos, la o dis- 
tanţă de doar un deceniu de la fapte), au fost siliţi să-şi revizuias-că... 
propriile jurnale. Bănuiesc : Monica Lovinescu avea, într-adevăr, 
intenția de a scrie Jurnalul unui jurnal, însă după ce a aruncat anatema 
cunoscută asupra capului şi scrisului meu, a fost nevoită să... nu facă 
ceea ce îmi reproşase mie. Numai că nu a fost consecventă - şi acesta 
va fi miracolul literaturii : uneori, dintr-o (aparentă renunțare, înfrân- 
gere), iese un lucru minunat, mai valoros decât ar fi fost dacă ar fi fost 
arătat în prima lui variantă. Dar o să mai revin la această supoziție... 

«Nu se glumea în casa noastră cu cultura» (p. 13). 

Primele sale versuri - minunate, prin concizie : 

«Am intrat în mare şi am băut sare» (tot 13). 

La pag. 14: 

«Despre coşmarul închisorii ei din 1958 [a mamei sale] sînt, mai 
departe, incapabilă să scriu» 

Aici un asterisc trimite la o notă în subsol : 

«A făcut-o, în locul meu, Doina Jela». 

În comentariul meu, ziceam ce mai zisesem : dacă este compre- 
hensibilă spaima de a se atinge, prin scris, de moartea mamei sale, mai 
puţin (chiar deloc) este dirijarea şi aţâţarea semnătoresei de a scrie cum 
a scris capitolul despre Caraion. Hai să nu zic : vina, ci: responsabili- 
tatea semnătoarei volumului Această dragoste... este mare (pentru că 


94 PAUL GOMA 


nu aduce argumente, pentru că a condus “ancheta”, nu doar superficial, 
ci şi într-o manieră părtinitoare, pedepsindu-l pe Caraion şi prin faptul 
că nu a contactat-o pe “complicea” şi soţia lui), însă a Monică 
Lovinescu este întreagă : o dată pentru că este nedreaptă, a doua oară 
pentru că una spusese - la microfonul Europei libere, presupun că zice- 
rea a fost inclusă în unul din volumele de articole - rostise altceva. Ştie 
cineva ce gândeşte Monica Lovinescu, azi, despre “cazul Caraion”? 
Nu ştie. Fiindcă ea a adoptat tactică negării prin tăcere - or tăcerea 
poate fi interpretată şi aprobare, cu atât mai vârtos, cu cât iscălitoreasa 
anchetei se laudă că Monica Lovinescu fusese ţinută la curent de 
fiecare pas al investigaţiilor. Şi la asta am să revin - în articol (iar mă 
bate gândul de răzgândire : dacă, totuşi, aş scrie un text ?). 


Marţi 16 mai 2000 


Deocamdată nu mai dau citate din notele despre Vavilon... Am 
fost ocupat cu corectarea, apoi tragerea la imprimantă a textelor despre 
Basarabia (3), despre Cartea neagră a comunismului (3). 

Azi dimineaţă am telefonat la Bucureşti, la Mihai Creangă : cu 
glas jălalnic mi-a comunicat : iar a fost bolnav, de asta nu a putut să 
mă anunţe că... nu publică textele lui Culcer şi al meu - “pentru că 22 
a epuizat subiectul, apoi acum de actualitate este tratatul cu 
Moldova...” 

Bine, domnule. Dacă 22 a epuizat subiectul, poţi pentru ca să mai 
ZICI ceva ? 

La câteva minute, telefon de la Bucureşti, de la Frăţilă : că să 
primesc un fax. Ce spunea faxul ? Ce să spună, că n-a putut să-mi 
comunice situaţia manuscriselor şi a discului cu înregistrarea... - de 
ce? Pentru ca a fost grăbită data Târgului de Carte ! Oricum, răspunsul 
este : nu. Fiindcă nu le dau drepturile integrale, pentru 5 ani... 


Miercuri 17 mai 2000 


Ieri am primit o scrisoare şi un proiect de la Chişinău. Cercetătoa- 
rele Irina Caunenco şi Lucia Miron mi-au trimis un studiu : formarea 
identităţii etnice la adolescenţi, “în republica noastră”. Doresc să le 
pun în legătură cu asociaţii, persoane interesate. 

Am să văd ce pot face. Deocamdată am să le scriu. 

Işi încep scrisoarea (dealtfel, nedatată : tot mioritici şi ai noştri, ca 
bourii) astfel : 

“Bună ziua, Dle Paul Goma !” 

Obicei rusesc : îl şi saluţi pe cel căruia te adresezi. Un avantaj : 
eşti scutit de nesuferitul “Stimate domnule cutare” (pe care îl folosesc 
şi eu, neavînd altul...). 


Vineri 19 mai 2000 


După canicula de până alaltăieri, de ieri : frig, frig. A trebuit să 
recurg la lâncturi. 
Am răspuns (şi pus la poştă) cercetătoarelor de la Chişinău. Că, 


JURNAL 2000-2001 95 


deocamdată n-am să colaborez cu ele, care vorbesc de “state înveci- 
29 A . A . e) 

nate avînd “etnos(uri) înrudit(e) . 
Nu-mi vine să mai scriu despre Vavilon... Nici despre altceva. 


Sâmbătă 20 mai 2000 


Ieri am trimis lui Nicolae Florescu, pentru Jurnalul literar un 
exemplar din Pe ei i-a întrebat...? Dacă Mihai Creangă a declinat pro- 
punerea... 

Probabil din acest motiv azi-noapte l-am visat pe N. Florescu : era 
împreună cu Cazaban, la o conferinţă despre ceva, a cuiva. Nu semăna 
cu Florescu cel văzut de mine, viu şi în fotografii, dar aşa ştiam de 
unde voi fi ştiut... Numai că nu eram sigur. L-am tot întrebat pe 
Cazaban, dar acesta, fie nu auzea că îi vorbesc, fie nu înţelegea ce îl 
întreb... In cele din urmă m-am ridicat, cu intenţia de a mă duce la 
Florescu, să-l întreb... dacă el este Bibicul... Dar, ca în vise, până să 
ajung, el dispăruse. 

Tot ieri mi-a venit un plic de la Laszlo. Tăieturi de presă, dar nici 
un cuvânt din partea expeditorului - aşa va fi crezînd el că îşi face 
simțită supărarea... Deşi supărat aş putea fi eu pe el... 

- Pagina de titlu a volumului Rațiunea de a fi de Marian Papahagi, 
ediţie îngrijită de fiu, Adrian Papahagi, apărută în 1999, la Atlas, 
Bucureşti ; precum şi pagina 74, în care stă scris : 

“In curând vor apare alte cărţi (cutare de cutare, n.m.), cărţi docu- 
ment (Paul Goma) etc...” 

O trimitere la subsol : 

“Intre timp, nemulţumit de editura noastră, Paul Goma şi-a retras 
volumul (Patru dialoguri), încredinţîndu-l, sub alt titlu, altei edituri. 
(notă din iulie 1997). - subl. în text. 

Laszlo a atras atenţia, cu creion roşu, asupra notei în general, 
asupra datei (1997) în special. Fiindcă el ştie despre ce este vorba. lată 
cronologia - restabilită - a “Istoriei cu Papahagi”: 

- în 1992 i-am încredinţat lui Marian Papahagi, pentru editura sa, 
Echinox, volumul Patru dialoguri ; 

- în 1993, Luiza Năvodaru, împuternicita mea, încheie contract cu 
Echinox - cartea urmează să apară până în 1995 ; nu apare la termen, 
iar (!) de prin 1994 Papahagi nu mai răspunde scrisorilor mele în 
care-l întrebam care este mersul volumului ; 

- i-am pus cruce - dar fără a retrage volumul, ci doar nemaintere- 
sîndu-mă de el... ; 

- miercuri 19 februarie 1997, sunt anunţat că în revista 22 a apărut 
“o listă” cu cărţi sponzorizate de Soros, printre care şi... Patru 
dialoguri (vezi Jurnalul unui jurnal, pag. 91); 

- într-adevăr : 22 din 4 februarie 1997 publicase anunţul : 

“Titluri finanţate de Fundaţia Soros (1993-1996)” - printre ele şi 
“Paul Goma : Patru dialoguri (ed. Echinox)”; 

- în 5 martie (1997) îi scriu lui Marian Papahagi, cerînd lămuriri; 

- în 24 martie (1997) scriu la Fundaţia Soros, Bucureşti, cerînd 
lămuriri ; Lazăr Vlăsceanu, preşedintele Fundaţiei, îmi răspunde la 3 
aprilie : confirmă subvenția acordată, confirmă ca volumul ar fi trebuit 


96 PAUL GOMA 


să apară până la finele lui 1995...“Ca urmare a evaluării (din iunie 
1996) a programului de sprijinire de carte, Editura Echinox nu a mai 
beneficiat de nici o subvenție din partea Fundaţiei Soros”. Asta 
înseamnă că Echinox fusese pedepsită... în tăcere, fiindcă publicității 
fusese dată lista în care figura şi Patru dialoguri - volum nepublicat (şi 
care, reiese, provocase supărarea Fundaţiei...); 

- Marian Papahagi continuă să nu răspundă ; fac apel epistolar la 
Cistelecan, apoi la Ruxandra Cesereanu, rugînd să-l roage pe Adrian 
Papahagi, fiul să-i înmâneze tatălui o copie a scrisorii mele. Sânt 
anunţat de la Cluj că Adrian Papahagi introdusese cu mâna lui scri- 
soarea mea în cutia poştală a părintelui său ; 

- în fine, tatăl răspunde (scrisoare datată : 18 martie, postată în 20 
martie, ajunsă la mine în 26). In aceeaşi zi îi scriu lui Marian Papahagi 
a doua scrisoare, atrăgîndu-i atenţia că nu răspunsese la întrebarea : 
dacă nu a publicat volumul, de ce a reţinut subvenţia Soros - şi de ce 
nu a dat o desminţire (a listei din 22) ? 

Restul... nu mai interesează. 

Rămâne “între timp”-ul notei subsolice. Neavînd nici o indicație, 
poţi crede că fusese redactată de Papahagi Tatăl ; dar şi de Papahagi 
Fiul. Oricum, este datată binişor după “evenimente” - şi redactată 
mincinos : Nu autorul îşi retrăsese volumul, ci editorul... nu îl 
publicase, deşi luase bani de la Soros (dar, Doamne fereşte să-l anunţe 
pe bietul autor măcar de faptul că... nu poate edita carte, fiindcă îl 
doare mâna dreaptă în care ţinea ditamai cărţoiul - de aici venind 
calificativul : cărturar) . 

Laszlo mi-a mai trimis o pagină din Observator cultural (18-24 
apr. 2000) în care există un text : “Leacuri împotriva uitării”, semnat 
de C. Rogozanu, despre Scrisuri. Are şi destule reţineri, chiar reproşuri 
- însă a citit şi Jurnal de apocrif, iar din citatul cu care încheie : şi I-I- 
III de la Nemira chiar şi Ostinato. 

Asta nu vor să accepte confârtaţii : nu mă supără (pe faţă - altfel, 
ce este în inima mea...) obiecțiile, criticile - chiar contestaţiile - dacă 
sunt făcute în cunoştinţă de cauză : cel care le formulează să fi citit 
ceea ce dezaprobă, chiar neagă. lată cum, un text care nu mă mena- 
jează (cu toate că aş putea foarte lesne să răspund reproşurilor, pe 
puncte, arătînd că nu sunt întru totul fondate - mai ales cel la adresa lui 
A. Ştefănescu), îmi provoacă... jubilaţie. Şi nu ştiu dacă este un semn 
precursor a ceea ce va mai veni ori un accident - ca mai toate, în 
România Eternă. 

“Intre timp”, vorba cărturarului Papahagi, am fost la doctor. M-a 
găsit “bine”, s-a arătat convins că voi fi “şi mai bine” - dacă voi pier- 
de câteva kile: sunt pe calea cea bună, am “abia 91”... 


Duminică 21 mai 2000 


Vis : aveam de a face cu cineva cunoscut, chiar dacă nu prieten. 
“A facerile” (fireşte, de la a avea de a face) durau, se încrengau, se 
întorceau... Şi mă trezeam. Şi-mi ziceam : 

«Să nu uiţi visul ăsta ! E foarte interesant şi mai ales foarte 
frumos - să nu-l uiţi !» 


JURNAL 2000-2001 97 


Nu-l uitam. Dovadă : odată re-adormit, îl continuam. Şi iarăşi mă 
trezeam, mă zahariastanceam : «Să nu uiţi, Darie !», iar Darie de mine 
nu uita - recăzînd în somn, continua visul... 

Până când m-am trezit definitiv. Nu, nu uitasem că visasem, că 
îmi spusesem : «Să nu uiţi !», că re-adormisem şi continuasem visul cu 
acelaşi personaj... 

Dar care ? Ei, asta-i : uitasem. 

Să fi fost Petru Popescu ?- zic, acum, un nume la repezeală. Sau 
Petre Got ? Deşi n-ar fi de lăsat la o parte nici Zaharia Sângeorzan... 

Nu mai ştiu - şi ştiusem, domnule, şi-mi promisesem că nu uit (şi 
nu uitasem : dacă continuasem a visa acelaşi lucru, cu acelaşi perso- 
naj...). Dar, uite că... 

Şi ce băiat bun eram în vis, cum nu-uitam persoana-personajul- 
personalitatea în chestie... 

Plouă. Rece. Termometrul meu de pe balcon (în principiu adăpos- 
tit, balconul aflîndu-se... în Paris, unde-i cu 2-3 grade mai cald decât 
în afară) zice : 4°. 


Marţi 23 mai 2000 


În continuare, frig. Floricelele mele, săracele, îndură şi tac - ai 
zice : nişte româncuţe. 

L-am visat pe Polac : eram la Biblioteca Arsenalului, pentru, desi- 
gur, hărţi. Am auzit în spatele meu un glas cunoscut : «Salut !» - era 
Polac, dar cu mustață, ca atunci, în 1983. Am zis că vreau să-i comu- 
nic ceva amuzant, despre Jurnal, el s-a luminat, a zis : «Oui, oui», dar 
în chiar acea clipă am ştiut că nu voi apucă să-i spun cevamuzantu”, 
fiindcă au să ne împiedece răii - care nu dorm... Aşa s-a şi-întâmplat : 
doi inşi (civili) l-au luat pe bietul Polac pe sus (vorba nemuritorului : 
l-a umflatără) şi l-au dus. Eu am rămas locului, fără glas, fără reacţie. 

Iar se discută despre jurnal în Francia. Unii (critici) se arată exce- 
daţi de “atâtea jurnale : zece în jumătate de an !”; alţii, mai ales scrii- 
torii, se grăbesc (deşi unii nu mai sunt tineri...) să condamne jurnalul 
ca “expresie a agoniei literare”... Cum criticii tot nu contează, parcă 
am să-i văd pe ficţionarii de acum jurnalisindu-se puternic în viitorul 
nu foarte îndepărtat - şi teoretizînd “genul”. A, nu, dintr-o “necesitate 
interioară”, ci pentru că aşa va fi devenit moda... 

Eu, care din necesitate stringentă cale de vreo trei an'/jurnal 
mi-am băgat şi impurităţile în, vorba prietenului Laszlo, maculator, 
iată că în acest an, 2000 nu sufăr deloc că nu mai am ce băga - oricum: 
mult mai puţin decât înainte. Totodată nu mă pot stăpâni de a observa 
ceea ce alții au băgat de seamă de totdeauna : publicistica este, nu doar 

“produsul” publicat în periodice (sic), ci şi acela provocat, stimulat de 
eventualitatea publicării. 

Din acest punct de vedere, confârtaţii mei trăiesc în normalitate. 
Oricât de modest, de provincial, de izolat, de “inapt”, un scriitor român 
din România poate, în cele din urmă, să-şi publice compunerile prin 
ziare, reviste. Eu am avut această ocazie o singură dată : la Cotidianul, 
unde m-a băgat pe blat L.I. Stoiciu. Este foarte adevărat că la începu- 
tul acestui an ziceam că mă bucur că nu mai scriu pentru jurnal - era 


98 PAUL GOMA 


adevărat, atunci (de oboseală), dar a încetat de a mai fi adevărat, acum. 

Eh, "dacă aş avea o foaie unde să mă exprim şi eu... Căci şi eu sânt 
fiinţă exprimătoare... Să am măcar o gazetă de perete, în familie, ca 
Nicolae Moraru, cel de trist-veselă amintire... Ce anume aş mai avea 
de spus ? Dau un răspuns românesc : dar Manolescu mai are ce spune, 
după decembrie 1989 ? N-are (ba chiar din contra !), dar spune ; nu 
doar prostii, ci măgării (ca cea în legătură cu Caraion). 

Eram gata să mă întreb pentru a suta oară : ce vor fi avînd litera- 
torioţii noştri tricolori cu Caraion, de s-au năpustit asupra lui în atât de 
mare număr? Hai să încerc un inventar : 

- fiindcă, deşi pierduse câteva decenii prin puşcării, imediat după 
iunie 1965 a publicat o mulțime de pagini, de volume - originale şi 
traduceri, prezentări, prefețe (ca ediția Arghezi)...- acţiune favorizată, 
vădit, de Marin Preda ; 

- fiindcă era un tip ursuz, ciufut, tepos, greu suportabil ; 

- fiindcă... “uite ce scria el pentru uzul Securității” - ceea ce 
publicase E. Barbu în Săptămîna. 

Doar atâta ? Nu doar atâta, însă şi atâta e prea destul ca să-l scoață 
pe scriitorul român din neutralitatea-i curat-estetică, să-l împingă în 
piaţa mare, unde cu un nemaipomenit curaj/, să participe la linşaj ! 

Să zicem că cei mai bătrâiori (cei din generaţia mea, nu cei din a 
lui Caraion !) ca Manolescu, Matei Călinescu - vor fi avut un dinte 
secret împotrivă-i ; vreau să spun : vor fi avut vreun “secret” pe care îl 
ştia şi Caraion şi se temeau că E. Barbu are să-l dea la Săptămîna... Imi 
imaginez natura “secretului”. Nici vorbă de intenţia de a alcătui o orga- 
nizaţie anticomunistă (Manolescu ? Matei Călinescu ? - dar ei aveau 
ştate de serviciu (de dezerţiune civică) de la *56, când se ascunseseră 
în borţi de şarpe) ; nici de a “trimite” vreun text refuzat de cenzura 
localnică. Ci căcaturi : că ziseseră (în prezenţa lui Caraion) ceva de 
analfabetismul ceuşescului, de topenia nevesti-si, ori nici atât 
fuseseră doar prezenți când Preda îl înjurase pe nea Nicu ! - astea vor 
fi fost “tainele rezistenţilor prin cultură”. 

Dar mai-tinerii - ca Buduca ? El nici nu-l va fi cunoscut pe 
Caraion - de ce se va fi încrâncenat împotriva umbrei lui - care 
“furase traduceri” ? Din buducism caracterizat. 

Dar unul ca Grigurcu ? Prin vârstă, ar fi putut să-l cunoască. Va fi 
scris - favorabil - despre poezia lui. Ce tăun îl va fi pişcat pe Grişa, ca 
să scrie nemernicia din România literară care m-a silit pe mine să-i dau 
replica ? Răspunsul nu poate fi decât acesta : Grigurcu este şi el o oaie 
- se ia, orbeşte, behăhăieşte după berbecul Monica Lovinescu (înainte 
berbecul grigurcului fusese Breban). 

Dar Cistelecan ? Habar n-am. Probabil avea el o simpatie fără 
frontiere faţă de fumeia care iscălise volumul Această dragoste care ne 
leagă... - căutaţi găina ! Fiindcă el, spre deosebire de Manolescu şi 
Matei Călinescu, nu îl ataca pe Caraion direct - ci, aprobînd, elogiind 
“moralitatea” semnătoresei. 

La Grigurcu şi la Cistelecan intră şi o mare cantitate de neinfor- 
mare. Deşi despărțiți prin aproape două decenii, sunt de o seamă : nici 
unul nu ştie (fiindcă nu a vrut să afle) care este natura securităţii şi cu 
ce anume ne-a mâncat ea pe noi... 


JURNAL 2000-2001 99 


Jurnalul meu... Acest jurnal : este el mai autentic (decât altele, tot 
ale mele) ? Sânt, în el, mai sincer? Mai-sincer, nu, dar sinceritatea nu 
este egală cu autenticitatea. Ceva (cineva) poate fi autentic de... 
nesincer. 

Comentatorii literari francezi care se plângeau de numărul mare 
de jurnale apărute doar de la 1 ianuarie, acuzau jurnalul, ca specie, de 
egocentrism, de egotism, de buricocentrism... Carevasăzică aşa ! 
Fictiunea - cum se practică ea de la o vreme până şi în Franţa cea lite- 
raturoasă - nu este! Nici subiectivă, nici nombrilocentrată, nici 
narcisnică! Vorbe, vorbe, vorbe. Cei care se miră de “emergenta” 
Jurnalului parc-ar fi români, parol, au uitat tot ce ştiau din liceu. Ca şi 
cum “înainte” n-ar fi existat Biblia (mai ales Vechiul Testament : ce e, 
dacă nu un corpus de jurnale, alcătuind cel mai roman dintre romane?), 
iar mai încoace - în timp, dar şi în spaţiu - de parcă nici n-ar fi existat 
Jurnalul nebunului de Gogol... 

Ştim noi ce-i deranjează pe franţujnici, ca şi pe româneştri, dar 
arată înspre Jurnal ca “gen' impropriu, impur, opus ficției (dar ce-o fi 
realitatea “zugrăvită” în jurnale, dacă nu tot ficţiune - din moment ce 
o povesteşte un om ?) : zicerea pe nume atât a porcăriilor, cât şi a 
porcăriitorilor. Asta este de nesuportat. Ei erau obişnuiţi ca totul să se 
petreacă “potrivit convenienţelor”, între patru păreţii breslei, rufele 
murdare să fie spălate în familie, faptele rele să nu fie “denunţate” 
(căci este urât să denunţi - pretind turnătoriu cei mai cu bătături pe la 
turnățoritură), victimele să rabde, să moară în tăcere... 

In ţările anglo-saxone există, nu chiar profesie, dar ocupaţie, 
aceea de denunţător al abuzurilor de stat, guvernamentale - ministe- 
riale (ceea ce nu e chiar acelaşi lucru). Persoane care şi-au găsit 
“vocaţia”, cam ca Valerian Stan : aflîndu-se în posturi de control, de 
veghetor, şi-au făcut datoria, au respectat legea : au întocmit rapoarte 
privind cutare abuz, cutare abatere, cutare escrocherie... Bineînţeles, li 
s-a frânt gâtul - din fericire, nu tuturor, câţiva, mai curajoşi (ori mai 
inconştienţi) au perseverat, cu toate că li se distrusese cariera, destră- 
mase familia, ruinase sănătatea - iar acum există în SUA chiar o aso- 
ciaţie care acordă protecţie, asistenţă şi publicitate (gălăgia fiind mama 
proteguitoare). 

Mă gândesc că singura “profesie” care m-ar tenta : cea de... 
denunţător - păi nu mă acuza turnătoarea Geta Dimisianu că îl 
delaţionez la Europa liberă pe amantu-său Vaxile Nicolexu, michaux- 
istul / C.C.-istul? Nu m-aş îndepărta de lege nici cu o jumătate de 
literă : legea şi numai legea - dar legea! Aş deveni... un tiran, un 
dictator, un Atila! - în ochii nevinovaţilor inşi pentru care totul în viaţă 
este aranjament, slalom printre reguli ţivile şi precepte morale. 

Da, domnule. N-aş refuza să fiu... denunţător suprem. Nu procu- 
ror, cum îmi zicea Puiu Țepeneag; nu inchizitor - aceia acuză, eu nu 
voi face decât să arăt, cu dovezi (cu citate...) abaterile de la adevăr. 


Joi 25 mai 2000 


Ploaie, furtun? - ca în noiembrie. 
Mă simt tare mortăcios. Pe deaspra mi-a venit o epistolă de la 


100 PAUL GOMA 


Fănel Davidescu în care mă îndeamnă să-i scriu o scrisoare confi- 
dențială lui Ticu Dumitrescu, pentru a obţine şi eu chestia aia de fost 
deţinut politic... 


Vineri 26 mai 2000 


M-am luptat toată noaptea cu ţânţarii. Fund frig, am apropiat gea- 
mul - deci, în cameră a fost cald... 

Apoi m-am luptat - în vis - cu trei termeni care încercau să traducă 
tratamentul pe care mi l-au aplicat Monicii în ultimii zece ani. 

Atât, că nu găseam cuvântul excomunicare - îi ziceam : exclu- 
dere (în fond este acelaşi, doar conotaţia religioasă este înlocuită prin 
cea politică, partinică. 

Monica şi-a exercitat marile talente combinaţioniste (deşi nu a citi 
Ilf şi Petrov, deci nu-l cunoaşte pe Ostap Bender) în ianuarie 1990, 
când m-a... exclus (iată, aici este potrivit termenul) din-rândurile, cum 
ar fi spus Adameşteanu, elipsoida atunci încă nemanifesată : la întâl- 
nirea cu Liiceanu, noul secretar de partid al noii edituri Humanitas; 
i-a invitat pe Mihnea Berindei şi pe fata Cornii - dar pe mine nu. Oricât 
de amărât fusesem, atunci, crezusem că era un accident. Ei bine, nu : a 
fost o primă fază a excomunicării, cea curat balcanică a... lăsării 
de-o parte, din (nu-i aşa ?) nebăgare de seamă - dar ce iuţeală de mână! 
A continuat în acelaşi an, când au început reproşurile (la adresa mea) 
că îl sufoc pe Liiceanu “cu atâtea volume” ; apoi cu reproşurile - în 
1993? - (venind împotriva reproşurilor mele că editorul Liiceanu mi-a 
distrus Culoarea curcubeului ; 

- în 1994 Monica Lovinescu (Barbăneagră tot nu contează) m-a 
exclus (exilat) din exil. Să fi fost doar... ostracizare (care este pe un 
termen limitat şi după ce ai fost judecat în Piaţa Mare) ? Cred că tot 
excomunicare - dat fiind faptul că “vinovatul” de mine a aflat de 
“condamnare” înainte de a fi fost încunoştiinţat de acuzare ; 

- în 1997, la apariţia Jurnal-ului I-II-III, Monica Lovinescu a 
organizat linşajul mediatic al meu prin “Imi pare rău că l-am 
cunoscut pe P.G.” 

Dar ce va fi fiind “contestarea” ? 

Ce să fie : concluzia, încoronarea excomunicării, a ostracizării, a 
linşajului. 

De zece ani se întreabă Ana, cu mirare, cu durere, cu mânie : 

«De ce, de ce ? De ce a făcut Monica astea...?» 

Şi chiar după ce re-re-reconstituim toate “semnele”, toate 
“probele” ostilităţii, sabotagiului, “cordonului sanitar” instituit de ea 
şi de copiii ei spiritualiceşti, ca să prevină “epidemia Goma” (cum a zis 
22), nu înţelege: nu acceptă ceea ce înţelege. 

Când nu mai am argumente, ridic din umeri şi răspund astfel : 

«De ce a făcut asta - cu Ion Caraion ?» 


Sâmbătă 27 mai 2000 


Citesc de două zile Petre Pandrea : Memoriile mandarinului 
valah. Aşa cum trebuie citită o carte : cu jubilaţie, cu îndoială, cu 


JURNAL 2000-2001 101 


mânie, ci dezaprobare, cu dragoste... Totul, toate mă despart de autor: 
şi vârsta, bine-înţeles, şi meseria şi opţiunea politică şi destinul şi 
atitudinea faţă de mine însumi şi de “produsurile” mele. Nu trebuie 
luat în serios memorialistul când observi că se laudă tot timpul (are 
nevoie, mai ales în momentul în care sunt scrise aceste pagini între 
1954 şi 1958 (când a fost rearestat); însă nu poţi ascunde că devine 
agasant prin “teoriile” sale despre tot : istorie, literatură, moravuri (!), 
oltenitate (iar aici este de-a dreptul penibil), sexualitate (există un pasaj 
de auto-elogii performantice - greţos). Faptul că se repetă, se repetă... 
Bineînţeles că se repetă : ce a publicat Dimisianca (alt capitol !); 
caiete, bruioane, schiţe, note pentru o viitoare lucrare. Incă nu am 
dezlegat taina subtitlurilor (adevărat : nici nu mi-am dat silinţa), dar nu 
asta contează: Contează că Pandrea a ţintit sus - ceea ce e rar la un 
român - bătut în cap cum este, nu ridică privirea mai sus de buricul 
celui din faţă. 

Am fost, desigur, alertat de apropieri - nu de similitudini decât, 
poate, în violenţa limbajului. Oricum, e de mirare că Dimisianca nu a 
observat ce scria editatul său, Pandrea, despre Henriette Yvonne Stahl, 
pentru a compara cu ceea ce ziceam eu, în Jurnal I-II-III, despre ea, de 
i-am stârnit indignaţia... 

Deşi multe alte ne despart... 

Azi pe la prânz am primit un telefon din Bucureşti, de la Kuciuk. 
Am fost nedumerit : ce se întâmplase, în România, de îndrăznise 
skipetarul să reia legtura cu mine ? 

Mi-a comunicat doar că Marin Mincu a scris “ceva normal”, în 
Luceafărul. 


Luni 29 mai 2000 


M-a lucrat vestea primită de la Kuciuk. Deşi un semn pre-vestitor 
existase : cineva (cine ?) îmi comunicase că Marin Mincu scrisese 
undeva (cândva) că singurul disident român a fost Goma. Cum visul 
vieții mele nu a fost (şi nu este) disidența, am trecut mai departe. Am 
înregistrat însă (descifrînd, pentru că situația din România trebuie 
mereu dedusă, descifrată, decodificată) că, după ce Monica Lovinescu 
decretase: “Goma e contestat”, este nevoie de mult curaj pentru a 
încălca Legea Monica (dacă există “Legea Ticu”...). Vasile Baghiu, 
mai an, acum Mincu... Adevărat : Baghiu se află abia la început de 
drum, riscă mult mai mult din partea breslei decât Mincu, doar cu nouă 
ani mai tânăr decât mine şi debutînd editorial tot în 1968... 

Ne cunoşteam din vedere, vom fi schimbat şi câteva cuvinte, era 
apropiat de onirici... După venirea mea în exil, am aflat de la Marie- 
France Ionescu : Mincu ar fi comis un act de... discurtoazie faţă de 
Eugène Ionesco (dar care ? - nu mai ţin minte despre ce putea fi vorba). 
Ştiam că este cooperant la o universitate italiană şi nu m-am mirat că 
nu a apărut la Roma, când s-a organizat acel colocviu, de prin 1988, în 
care s-au dezvăluit distrugerile din România (ce să fi căutat un obligat 
al guvernului ceauşez la o criticare publică a politicii “constructive a 
distrugătorului”?), însă, oarecum mirat am fost în 1991, când Mincu nu 
a apărut (sau nu l-am văzut eu ?) la Universitatea Sapienza, unde se 


102 PAUL GOMA 


adunaseră toţi colaboratorii - şi colaboraţioniştii - români funcţionînd 
în universităţile “de peste hotare” (de unde nu a lipsit nici Balotă...). 
Imi voi fi zis că (lui Mincu) 1 se terminase stagiul şi se întorsese în 
patria iubită. După care, cum presă literară nu prea primesc, nu am 
înţeles mare lucru din “atitudinea” lui. 

Am dedus însă că 1 se face o nedreptate, când un prieten a spus 
despre el că “e suspect, fiindcă... e băiat de general de securitate”... 
Cum şi eu fusesem... fiu de general (de ce nu de mareşal ?) de securi- 
tate, “din solidaritate securistică” am zis că noi nu facem ca ei, nu îi 
acuzăm pe copii de păcatele părinţilor (şi viceversa) - şi i-am dat 
exemplele lui Tismăneanu, Socor... Amicul a... nuanţat : nu tată-său 
(e securist), ci socru-său! Cum şi prin asta trecusem (un securist 
drăgănist scrisese în 1999, la Cotidianul, demascîndu-mă fără milă !), 
i-am atras atenţia amicului : noi doi pierduserăm trei-patru-cinci ani de 
prietenie, fiindcă, la primul telefon al său (de la Nancy), eu îl întreba- 
sem (cu reproş), cum de publică “la Drăgan” (Institutul cel extrem de 
European), iar el mi-o întorsese pe dată aşa: “Da, dar el nu a fost mem- 
bru PCR ca Dys...” Ceea ce era purul adevăr : I.C. Drăgan nu fusese 
şi membru al PCR. 

Ce va fi scris Marin Mincu “normal”, vorba lui Kuciuk, despre 
mine ?- om trăi şi o vide. 

Azi dimineaţă, pe balcon : 3° - adevărat : +... Acum e un soare 
nebun (cu dinţi). Ce lună mai ! La Moscova sunt +30” ! - ca şi la 
Bucureşti, dealtfel... 

Am lăsat-o mai moale cu Pandrea. A devenit repetitiv (şi mai 
decât mine, care, orişicâtuşi, pregătisem textul pentru editare). Şi 
obositor, cu autolaudele peste măsură. Inţeleg autoîncurajare (din 
disperare), dar nici chiar aşa... 


Marţi 30 mai 2000 


Plouă, plouă, plouă ; +3*. O mare porcărie - poate doar florile 
mele să fie mulţumite. 

A început a mă întrista Pandrea. Pentru mai multe pricini : 

- Mai întâi pentru că la pagina 359, scrie: 

“Notele mele din aceste caiete sunt borhot, poame căzute din 
livada gândirii mele, adunate în pripă şi aruncate în butoaie pentru 
fermentaţiune. Târziu le voi scoate la iveală...” şi: 

“Rog a nu se publica nimic din borhot. (Pentru familie în caz 
de deces).” 

Menţiunea din paranteză poate da loc la discuţii. P.P. să fi vrut să 
spună că, “în caz de deces”, familia poate publica borhotul ? 

În “Notă asupra ediţiei”, săracă şi... anonimă (ce-i aceea : Editura 
Albatros ?, redactorul Ion Nistor nu a avut drept de semnătură ?) ni se 
anunţă că aceste caiete fuseseră confiscate, recuperate şi “colaţionate” 
de fiica autorului. Mărturisesc : Nu vreau să-mi fie astfel “colaţionate” 
textele, după moarte, de fiul meu. Şi din acest motiv reneg toate 
“căzăturile , iar dacă nu le-am aruncat eu cu mâna mea, am rugat să nu 
fie publicate vreodată ; din acest motiv ţin să public jurnalul în timpul 
vieţii mele (câtă va fi), nu să las urmaşilor o sarcină pe care nu o vor 


JURNAL 2000-2001 103 


putea, nu vor vrea să o ducă. 

- În continuare, despre Pandrea : vădit, “subtitlurile” nu aparţin 
autorului, însă nicăiri nu se spune că Nadia Marcu Pandrea a inter- 
venit astfel ; 

— In fine, o chestiune delicată : credibilitatea lui Petre Pandrea : 

Când el scrie că H.Y. Stahl pre mulți a regulat dânsa - este doar o 
vorbă rea, acolo, intrată în obişnuinţa bărbatului de a afirma că 
muierea pe care el n-a futut-o e curvă ; când scrie că Ralea a fost 
(este, în prezentul însemnărilor) o lichea, un om de nimica, etc..., 
vrînd-nevrînd, accepţi “portretul” ca pe rezultatul unei crize de 
umoare a memorialistului. 

Însă când îi face pe toţi “agenţi” ai lui Cristescu şi ai lui Moruzov 
şi ai Gestapoului (dar nu ai Securităţii ! ciudată, “absenţă”, în 1956- 
58!), ceva nu este în regulă. Vin repede şi zic : a afirma, în prezentul 
nostru, că, de pildă Noica şi Coposu şi Carandino şi Ţuţea şi Stăniloae 
şi Ernest Bernea, în 1977, erau victime consimţinde la pedepsirea altei 
victime care nu consimţise - este o afirmaţie, acolo (dureroasă pentru 
cei în căutare de maeştri, de modele). A şocat, la început, apoi, ieşind 
documente la iveală, (acuzaţia) a fost tacit acceptată ; 

Insă dacă afirmi că X este agent, apoi uiţi şi îl zugrăveşti “curat 
ca lacrima în materie bănească şi morală” [despre Sebastian, la pag. 
396, notația din 22 august 1956, însă cu două luni şi ceva mai devre- 
me, în 18 iunie 56 scria - pag. 567 : “nenorocitul de Mihail Sebastian 
(agent al Serviciului Secret al lui Moruzov şi Cristescu'”)] - ceva nu 
este în regulă. Dar deloc în regulă. Inţeleg că un zăpăcit şi un lăudăros 
şi un mitoman ca Alexandru George să fi găsit în... mărturia lui 
Pandrea “o lovitură de măciucă” primită de figura lui Sebastian - dar 
Nicolae Florescu, în Jurnalul literar, unde îl comentează (pe Al. G.) cu 
bunăvoință, cu încuviinţare ? 

Dar nu vor fi băgat de seamă “valoarea” comentariilor de politică 
generală ale lui Pandrea - de pildă cele despre Revoluția Maghiară - 
adevărat: îl cita, aprobativ, pe marele român Ţuţea, cel care, din 
comunismu-i visceral avea, mai târziu, să-i găsească mari-calităţi lui 
Ceauşescu ; ce să mai spun de această notație (din 1956) : 

“Se pare că Stalin a comis o serie de crime abominabile” (pag. 
580) (subl. mea); 

Cum aşa : în Anul Domnului 1956, după trecerea prin cea mai 
crâncenă perioadă a închisorii staliniste româneşti (1948-1952), fostul 
deţinut Petre Pandrea are obrazul să scrie : “se pare că Stalin..."? 

Dacă asemenea prostii şi măgării ar putea fi la urma urmei 
tolerate în caiete conținînd însemnări rapide, în vederea scrierii, 
cândva, a unui text responsabil, nu este deloc de acceptat publicarea 
acestui - adevărat - borhot. 

Mă opresc aici, ca să nu păcătuiesc. Dealtfel am terminat de citit. 


Miercuri 31 mai 2000 
Nu mai plouă, dar mercurul a înţepenit în jurul liniei de 5°. Mă 


dor oasele, mă doare sufletul. 
Mai ales că, hazardul lecturii : am citit cartea lui Pandrea imediat 


104 PAUL GOMA 


după cea a Monicăi Lovinescu. Observaţie la mintea cocoşului 
Doamne, ce deosebire, ce distanţă între produsele a doi olteni despărțiți 
prin o singură generaţie ! 

Numai că nu aşa se judecă : Pandrea era un impulsiv, un vulcanic 
- Monica Lovinescu îşi cenzurează de şaişpe ori simţămintele înainte 
de a le aşterne pe hârtie. Apoi “situaţia” celor doi nu este aceeaşi : lui 
Pandrea i s-au publicat, postum (şi abuziv) pagini de “borhot”- expre- 
sia îi aparţine -, Monica Lovinescu a publicat La apa Vavilonului după, 
mai ales, o schimbare de tactică scriitoricească provocată de efectele 
boomerangice ale campaniei organizate (măcar : declanşate) de dânsa 
împotriva Jurnal-ului meu. Nu mai vorbesc de deosebirile dintre cei 
doi oameni : chiar de aceste pagini publicate (iară : abuziv) ar fi fost, 
nu “prelucrate”, ci : folosite ca pornire, Pandrea ar fi dat, în continua- 
re, cu barda-n Dumnezeu (pandur, ce vrei !), ar fi fost tot atât de vio- 
lent, de critic, de necruţător (cu mai puţine pripeli triviale), pe 
când Monica Lovinescu... Ea, în scris, trage mai mult spre E. 
Lovinescu : cumpănită, “gândită” (iată, nu am spus: calculată. ..). 


JURNAL 2000-2001 105 
IUNIE 


Joi 1 iunie 2000 


Abia acum, citind Memoriile mandarinului valah de P. Pandrea, 
am măsurat proprile-mi erori şi primejdiile care mă pândesc în conti- 
nuare, scriindu-mi “memoriile”. 

Oricum, mi s-a re-re-reîntărit convingerea că autorul, dacă are 
posibilitatea materială (adică dacă se află în libertate, nu în puşcărie) şi 
sufletală - în sensul că mai are capul limpede - trebuie, este obligat să 
rezolve el chestiunea paginilor scrise şi să nu le lase în seama supra- 
vieţuitorilor, oricât de iubitori şi devotați vor fi fiind aceştia. La 
Pandrea lucrurile s-au complicat prin faptul că, probabil, după a doua 
arestare (1958) i s-au confiscat şi aceste însemnări, bruioane (“borho- 
tul”, cum spune el singur). A fost liberat în 1964, a mai trăit patru ani 
şi a murit (1968). Manuscrisele, bineînţeles, nu i-au fost restituite 
(dar cui i-au fost ?), însă atunci ar fi trebuit să lase legământul care 
să-l pună la adăpost de asemenea erori. 

Dar oare a putut P. Pandrea concepe că în plină reabilitare a sa şi 
a alor săi - cum începuse a se contura “peisajul” începînd din iunie 
1965 - va muri fără a-şi recupera hârtiile şi a le pregăti pentru 
editare?; se va fi gândit măcar o clipă că iubita sa fiică nu va respecta 
dorinţa tatălui său şi va edita “borhotul”? 

L-am cunoscut : mi-a plăcut, dealtfel auzisem de el în închisoare, 
în d.o. Era pitoresc, era viu, era dintre acei “bătrâni” care, deşi minaţi 
de vârstă (nu era cazul la el), de boală - ca toţi puşcăriaşii - se ţinea 
drept, iar când mergea, chiar dacă umbla adus de spate, chiar dacă se 
sprijinea în baston, îi ştiai bucile strâns-strânse : «Nu mă dau, nu mă 
las...» Aşa îl vizualizam pe Pandrea - spre deosebire de bunul său 
prieten Ţuţea (tot la Casa Scriitorilor cunoscut, după 1965). Moş Ţuţea 
mi se arăta prăbuşit, revărsat - în laturi : şi cu glasul (concurat, doar de 
al lui Ahoe) şi cu trupul, săracul de el. Dacă Pandrea putea rosti 
“chestii” scandaloase (prin piperul lor), Ţuţea cuvânta prostii, ori de-a 
dreptul porcării (pe mine m-a lecuit de dorinţa de a-l mai asculta ceea 
ce a emis în legătură cu Basarabia şi cu Basarabenii - şi, culmea : pe 
dată a stârnit aprobarea bovină a “ucenicilor”- printre ei Petrişor). 

Că tot vorbesc de Pandrea-Ţuţea : din punct de vedere “editorial”, 
Ţuţea iese mai bine : fiindcă la el, un oral, “scăpările” se pot pune pe 
seama consemnatorilor... Ceea ce nu poate fi cazul cu Pandrea. 

Aseară, discutind despre Pandrea, Ana s-a supărat pentru că 
am spus : 

«Fac eu tot ce e de făcut cu hârtiile, fiindcă nu poţi avea încre- 
dere în nevastă, în copii că au să facă ceea ce trebuie să facă...» 

Imi pare rău că am rănit-o. De ce Dumnezeu nu-mi voi fi ţinut 
fleanca ?(...) 

Aseară, la TV, Angelo Rinaldi : i-a apărut un volumoi de cronici 
literare. A ţinut cronica vreo 20 ani, la L“Express. Uneori era foarte, 
foarte bun. Intrebat prosteşte de Frantz (Giesbert) : dacă s-ar duce pe o 
insulă pustie, care/câte cărţi... etc. etc..., Rinaldi (sincer : speram că îi 


106 PAUL GOMA 


va răspunde: «Nu răspund la o asemenea imbecilă întrebare») a zis că 
scriitorul, începînd de la 30 ani, nu se mai citeşte decât pe sine - apoi 
corespondenţa, memoriile, jurnalele altora... Să reiasă de aici că el, 
Rinaldi, care a început a ţine cronică de la vârsta de... 30 ani, nu citea 
cărțile (de ne-memorii, ne-jurnalele, ne-corespondenţa) despre care 
scria ? Bineînţeles, citea, citise - dar uitase (că citise). 

Arăta foarte rău : tremura, tremuricitul pederastului îmbătrânit în 
ale sale plăceri (din ce în ce mai) solitare. (...) 


Sâmbătă 3 iunie 2000 


Oboseală cumplită - de altă natură decât cea obişnuită. Aceasta 
este o osteneală agricolă. 

Mă dor călcâiele de atâta stat în picioare, în mijlocul (în buricul?) 
sânului naturii - de pe balcon. N-ar trebui să mă mir ; nici nu mă mir: 
e o durere de-clasă, aş zice : de-naţie : acolo îi durea pe strămoşii noştri 
cei dragi : în călcâie. De aici pokcra de : pălmaşi. 

Mi-a telefonat Ilie Constantin. Se duce iar în România şi voia să 
ştie cui să transmită din partea mea o caldă salutare. l-am spus : 
Oltului. A fost uimit de cultura mea manuală (asta vine de la : manual 
şcolar). 

Am cumpărat trei perechi de tufe de plante aromate : de busuioc 
(busioc, basilic, vasilică), de rosmarin, de mentă. Când mă invadează 
putoarea fuiorită de la vecinul din stânga (Ana crede că se dedă la 
vaudou), îmi trec mâinile peste aceste ierburi simple - şi europene, 
totuşi - iar pentru cinci secunde scap de duhoarea voazinală produsă de 
frerul meu cel cu pele bronetă (nu e miros de cadavru, ci de putrezi- 
ciune.. . necunoscută). 

A sunat la uşă un (alt) frer’. Când am deschis, zâmbetul pregătit 
din toată fasolea i s-a stins, i s-a prefăcut în aproape- sperietură. A 
bâiguit că el îl caută pe m'sieu Goma. l-am zis că eu sânt m'sieul în 
chestie. A clătinat din cap, că adică nu-l duc eu de nas, că nu e de ieri. 
l-am arătat plăcuţa de lângă sonerie, cu numele scris limpede 
(şi maşcat). Intr-un ultim efort, şi ăsta mi-a pus întrebarea de încre- 
dere - care îi fusese pusă Anei, la telefon, acum mulţi ani : Dacă sânt 
sigur-sigur (că nu-s negru). Ca să nu-l ofensez - aşa-s eu cu africanzii: 
galanton - nu i-am răspuns. A oftat şi s-a cărat. 

Altfel, azi a fost zăpuşeală. 


Luni 5 iunie 2000 


A plouat şi ieri - şi azi. ŞI e frig. 

lar eu mă gândesc că mi-am făcut suma cu jurnalul - să mai trec 
la altceva. Nu chiar la ficţie-ficţie (şi ce-o mai fi făcînd Nicoleta Sălcu- 
deanu ?), dar-însă-totuşi, ca să zic aşa. Vorba unui banc : ce-ar fi să mă 
apuc de critică literară, că şi-aşa Manolescu face politică (cam liberală, 
mie-mi spui ?!). Ce să mai zic de Alex. Ştefănescu-Morman, ăsta a 
devenitără ţărănoinic-grămadă. 


JURNAL 2000-2001 107 


Marţi 6 iunie 2000 


Şi în somn mă lucrează schimbarea drumului : nu vis, nu trezie, 
ci amândouă. Dacă mai vreau să scriu, este necesar să schimb tonali- 
tatea. Mai ştii : o baie de obiectivitate-obiectivism nu ar face rău 
nimănui (începînd cu mine). Fiindcă în jurnal, prin jurnal, la jurnal am 
devenit neinteresant, în primul rând pentru mine. Şi cum sânt incapa- 
bil de un “jurnal filosofic” (cam ca al lui Bujor Nedelcovici) ; cum 
“jurnal literar” (ca Balotă) refuz îndârjit să scriu, nu-mi rămâne decât 
să mă pensionez şi să joc table cu mine însumi. 

Ştiu că peste cinci zile, peste cinci săptămâni (sau peste cinci luni, 
ca să rămân tot în anul 2000, ultimul din mileniu), are să-mi vină ideea 
cea mai puţin proastă. Nu mă neliniştesc peste măsură. Sânt doar 
febril. Ca înainte de o plecare. 

Ca să stau strâmb şi să mă judec drept : nu mă văd schimbînd 
radical direcția, stilul, țelul. Persoana întâia, fie şi implicită, rămâne 
galeria principală prin care scriitorul iese la lumina consemnării prin 
scris. Abia la suprafaţă se ramifică două-cinci poteci, dar călcarea lor 
nu înseamnă părăsirea impulsului inițial. Unde mai pui că, deşi nu 
scriu poezie (dar dacă tocmai de-aceea ?), am un naturel liric. Atunci 
cum să părăsesc “subiectiva primă persoană”, vorba unui sărar? Pot să 
las de o parte coaja (mai potrivit: păstaia) jurnalului şi să mă dedau la 
o proză epistolaricească, de-un paregzamplu. Nu, nu e bună “pistolă 
(vreau să spun : nu suficient de îndepărtată de diaristică). M-aş exersa 
în niscai dramaturgie : am oarecare îndemânare în dialog, însă numai 
cu dialog nu faci tu o piesă de teatru, băiete. Şi la urma urmei, nu 
mi-ar place teatrul meu. Mie mi-ar plăcea teatrul lui Vişnec : el este 
foarte distractiv şi nu strică deloc, pe timpurile astea, mohorite, triste, 
să te râzi niţel. 

Imi aduc aminte, am avut azi-noapte un vis foarte realist (din 
păcate, uitat) : cineva, o persoană cunoscută în vis, îmi propunea să-mi 
dea o cartă bancară cu care să pot scoate, lunar, 5000 franci. In timp ce 
mă gândeam că n-ar strica să fiu asigurat de chirie (ah, chiria!) şi mă 
pregăteam să accept - cu multă demnitate - propunătorul a zis : 

«Dacă te răzgândeşti, dă-mi un telefon că accepti!» - şi a dispărut. 

Or eu nu ştiam nici cum îl cheamă. 

Nici în vis nu am noroc buzunaric. 

Am văzut azi la TV un documentar rezemat pe pelicule din arhi- 
vele americane, germane (de române nu s-a pomenit) despre “Bătălia 
pentru Ploiesti” - aşa îi ziceau comentatorii. 

Primul bombardament american a pornit de la bazele din Libia, în 
1943. Şi s-a soldat cu mari pierderi pentru americani (de moartea 
românilor şi de stricăciunile pricinuite Ploieştiului n-au zis nimic, 
măgarii). Antiaeriana şi aviația de vânătoare germană şi română au 
doborît multe, prea multe (ziceau comentatorii) avioane americane. 
Însă după ce au debarcat în Italia şi au mutat bazele mai aproape, la 
Foggia... Dincolo de plângerile pe mormântul aviatorilor americani 
(la un moment dat s-a spus că au pierdut mai multe avioane şi piloți în 
“Bătălia Ploieştiului” decât în oricare raid asupra Germaniei), rămâne 
important preambulul : 


108 PAUL GOMA 


Vorbind despre importanţa petrolului românesc în războiul al I- 
lea, pe frontul european, s-a zis cam aşa : Păcat că Românii nu au 
folosit petrolul ca mijloc de şantaj politic între cei doi monştri : Hitler 
şi Stalin. 

Chestie pe care o spusesem şi o scrisesem în mai multe rânduri 
(a fost consemnată pentru întâia oară prin 1978 şi a intrat în Jurnal pe 
Sărite), iar când am repetat-o în Cotidianul, în 1999, mi-au sărit în cap 
neamurile 'Ţeneştilor, Giureştilor, Tătărăştilor - şi a celorlalţi căcănari 
care au cedat totul, până a se ceda pe ei înşişi. 

Ana este foarte mândră de bărbatu-său. Zice : 

«Nu ştiam că mă mărit cu un profet, dar acum, că tot nu mai e 
nimic de făcut, nu regret foarte mult...» 

Da, oameni buni. Ne consolăm şi noi cu ce ne cade la îndemână. 


Miercuri 7 iunie 2000 


Am primit de la Rodica Draghincescu ultima sa carte, Craun, pre- 
cum şi o scrisoare. l-am răspuns, mulţumindu-i. La prima vedere car- 
tea pare a fi bună. Chiar dacă autoarea se va repeta - dar poţi fi mereu- 
altul la fiecare comitere ? 

Lumea liberă publică un text al lui Gabriel Pleşea. Vorbeşte şi de 
mine. 

Soare - dar rece. 


Joi 8 iunie 2000 


A murit Frederic Dard, zis şi San-Antonio. Avea 78 ani. 

L-am căutat în Noul Larousse Enciclopedic, 1994, în 2 vol., la 
litera D - doar a semnat o sumă de cărți - “serioase” - cu numele... 
administrativ : nu l-am găsit! Am dat de el la S, cu trei rânduleţe...- tot 
atâtea câte are Sancho Panza, personaj (important, dar personaj, nu 
autor). Nu, nu-l iubeau universitarii (deşi s-au scris zeci, dacă nu sute 
de teze de doctorat despre el) şi, după cum se observă, nici lexicogra- 
fologii nu-l înghiţeau pe acest Balzac+Rabelais+Celine contimporan. 

Mi s-a revelat de la primul San-Antonio citit de la Sterescu, prin 
1965. Nu eram un iubitor al “genului” poliţist, dar am găsit că acest 
autor nu slujea, nu onora genul, ci literatura. S-a întâmplat că tot ce am 
citit la Bucureşti, până în noiembrie 1977, la plecarea în exil, să fie din 
perioada delirului lingvistic - drept care l-am pus pe acelaşi raft cu 
Celine. După cum mărturisisem într-un dialog cu Ruxandra Cesereanu, 
de prin 1990, în Steaua, am învăţat să scriu româneşte şi de la franțuzul 
polar'nic. 

Dumnezeu să-l ierte. A comis la viaţa lui vreo 200 de titluri 
(numai ?, printre ele şi un dicţionar de argou sanantonian), tipărite în 
vreo două sute de milioane de exemplare ; devenise, de multă vreme, 
extrem de bogat (ca şi “celălalt Balzac : Simenon”, dar nu a fost 
ne-generos ca acela - se spune). Nu a întrunit şi voturile criticei 
literare. Fie pentru că era prea... “romancier de gară” (de parcă tirajul 
ar fi fost invers proporțional cu valoarea), fie că era din cale-afară de 
“artificial şi patetic” - asta se spunea, cu îndreptăţire, despre volumele 


JURNAL 2000-2001 109 


semnate cu numele său : Dard. Deşi nu l-am cunoscut cum se cunoaşte, 
deşi între noi nu putea fi vorba de vreo apropiere, l-am simţit alături: 
prin carantinizare, prin respingere, prin izolare. Adevărat, el s-a putut 
consola cu banii (câştigaţi cu sudoarea... maşinii lui de scris), cu cele 
câteva invitaţii la emisiuni literare pariziene, însă a rămas un respins 
de “breaslă”, un tip considerat periculos (prin marea lui forţă), de aceea 
etichetat drept... lipsit de talent literar (“ca al nostru, cel ca pe mână - 
din popor”). 

Ce, Galii nu au manoleştii lor ? Atât doar că ei, după exemplul 
propriilor vizitii, vorbesc cu toţii fran'zeşte ? 

Mi-a venit un plic de la Valerian Stan. Imi trimite textul rostit de 
el la congresul AC, precum şi alte tăieturi de presă, privindu-l. 

Mi-a pus în plic şi o coloană din Cotidianul (19 mai) cu o 
“pre limba scriitorilor” de Marin Mincu, în legătură cu Scrisuri - 
pedalînd pe Breban... Kuciuk îmi telefonase în 27 mai, spunîndu-mi 
că Mincu publicase “ceva” în Luceafărul... Ori a confundat el 
publicaţiile (ceea ce nu e posibil, la un scriitor), ori Mincu va fi 
scos textul şi în Luceafărul. Vom vedea. 


Vineri 9 iunie 2000 


Aseară mi-a venit, în astă-dimineaţă am scris întâia pagină - cu 
numirea personajelor-persoane. 
Nu-mi dau seama ce va ieşi - dacă va ieşi. De încercat. 


Sâmbătă 10 iunie 2000 


Am mai scris o pagină la chestia aia. Merge greu, fără spor. Şi nu 
văd că ar fi pe calea bună. 

Am văzut azi un lung monolog televizual al San-Antonio-ului. 
Impresie covârşitoare că şi cu am spus aşa şi acelea. Şi el se salvează 
prin autoderiziune. Care-l prinde. Nu ştiu dacă pe mine mă prinde, dar 
ştiu că pe Breban l-ar da afar’ din piele ; nici nu i-ar trece prin cap una 
ca asta. Fiindcă auotoderiziunea nu este totdeauna un semn că indi- 
vidul vrea să capteze benevolenţa cuiva (a cititorului, a ascultătorului 
- San-Antonio fiind un oral de nevindecat, de aici şi nereuşita textelor 
semnate : Dard), ci pura şi simpla luare în serios prin sinceritate. Or aşa 
ceva nu e la îndemâna oricui. Să fii sincer, adică să recunoşti tu (cu 
mâna ta, vorba-mi) că ai scăderi, lipsuri, că te-ai înşelat adeseori, că ai 
făcut rău celor din jur, că eşti incapabil de “elevaţie” - trebuie să fii 
tare... tare, ca să-ţ admiţi slăbiciuni. 

Singurul lucru care m-a deranjat la San-A. : ticul verbal : “tu 
vois...”, cu atât mai neplăcut, cu cât “tu” era pronunţat: «tchou» 
(româneşte: «ciu»). 


Luni 12 iunie 2000 


Nu merge “chestia” începută răsalaltăieri. Nu merge, că nu 
merge, e proastă ideea, e proastă “metoda“, e prost autorele. Mă câcâi- 
sem trei zile la trei pagini şi, constatînd că nu e de urnit, am abandonat 


110 PAUL GOMA 


totul. Zicîndu-mi că, dacă va fi să-mi vie o altă idee despre această idee 
“veche” ori o nouă ideea de a face dintr-o idee veche una proaspăt-câr- 
pită, are să vină singură, la un cot de cotitură. lar dacă nu şi nu - nu să 
fie ! Ei şi ce dacă n-am să mai comit şi “chestia” asta ? Are să cadă soa- 
rele de pe cer ? Au să trăiască ai mei cobreslaşi mai bine (ştiind că eu 
o duc mai-rău - aceasta fiind “balanţa” din capu-le) ? 

De-acum, chiar că a re-venit căldura verii. Cam târzior, dar la 
Paris nu e de mirare. Să vedem cât o ţine. 


Marţi 13 iunie 2000 


Am luat rău de tot nereuşita. Mă doare le inimă (citeşte : burtă) 
durerea. Să însemne că nu mai pot scrie nimic altceva decât lălaiala 
jurnaletică ? Cum, domnule, să nu mai pot eu compune un roman, 
ştii, cole, cu fictie şi cu personaje îndrăgite şi cu problematică adâncă?; 
un eseu conținînd chiar şi ceva idei ? 

Coincidenţă sau ba : am renunţat la meteorologie. Asta chiar că 
mă plictisea. Mai ales că, vorba unui prieten, nu aducea nici un ban. 


Miercuri 14 iunie 2000 


Zac - fără a mă odihni. Mă uit la fotbal - numai surprize (plăcute), 
cu excepţia României care şi-a dat duhul după un sfert de oră de joc. 
Bieţiui anglezi, bieţii spaniolezi, sunt obligaţi ca în al doilea meci să-şi 
ia revanşa (vai de capul românilor : cad cu Englezii !). E 

Am primit o scrisoare din Arizona, de la Valentin A. Cantor. Imi 
scrie, ca să să arate de acord cu ceea ce am scris în Lumea liberă, în 
general, în special cu ceea ce am scris despre Marin Cocioran (dealtfel 
câteva cuvinte). Scrie : 

“Cocioran, în 1957, rearestat fiind, a fost foarte rău maltratat. 
Necedînd bătăilor mi-a salvat viaţa”. 

Vorbeşte apoi de legendara grevă a foamei, de pe urma căreia a şi 
murit. 

Bine că întâlnesc din timp în timp şi câte o aprobare a scrisului 
meu. Pentru adevăr, nu pentru frum'seţe. 

Sânt bolnav (pe la inimă) de nereuşită. Am senzația că n-am 
să-mi revin vreodată de pe urma ei. 

Mi-a venit prin poştă un mesaj de la Kuciuk (şi o carte). Şi o 
tăietură de ziar. Într-adevăr, este din Luceafărul - acelaşi text al lui 
Marin Mincu publicat în Cotidianul. 

Mi-a venit şi un fax de la Frăţilă. Este de acord să publice ceea 
ce i-am trimis. l-am răspuns pe dată: 

- câte o ediţie românească din : 

- Sabina în 2000 ; 

- Gherla-Lăteşti şi Bonifacia în 2001. 


Joi 15 iunie 2000 


Am trimis în această dimineaţa câte un fax la ALL şi la Dacia. 
Mai mult ca să-mi fac datoria. 


JURNAL 2000-2001 111 
Sâmbătă 17 iunie 2000 


Am primit un plic cu tăieturi de presă de la Mariana Sipoş. 

Mă preocupă o ediție de autor, alcătuită din cam 20 titluri 
(exceptie : jurnalele, scrisorile, publicistica). Din acest motiv am adus 
Alfabecedar-ul la 333 pagini (habar n-am câte cuvinte am tăiat, 
oricum majoritatea “comentariilor”)? Să vedem. 


Luni 19 iunie 2000 


În continuare deprimat. Necazul : ieşind din somn (“unde e rău”), 
dau în trezie, nu de bine ci de... mâlul răului din somn (din visele mele 
foarte, prea realiste). 

Le-am scris Marianei Sipoş şi Elvirei Iliescu. 

Umblă vorba că Manolescu l-ar fi cooptat în redacția României 
literare pe Săraru. 

De ce m-aş mira? El are gust pentru murdar, pentru nămolos : 
Iliescu, Voican, Popper, Petru Dumitriu, Quintus, Pelin, Pardău - acum 
Săraru... Ce scriam, ce scriam în “O aniversare”, textul refuzat de el 
dimpreună cu re-replica la Grigurcu ? Că a prefăcut România literară 
în poşta redacţie şi în coş de gunoi pentru securişti ? Dar cum îndrăzni- 
sem să fac o asemenea afirmaţie despre Cel Mai Mare Critic în Viaţă? 

Sper să fie fals acest zvon (plauzibil). 


Marţi 20 iunie 2000 


Va fi a doua zi de caniculă. Ieri am simţit-o din plin : am ieşit în 
târg - şi unde : chiar în inima căldurii : Odeon. Noroc că, din când în 
când (“între timp”, cum se exprimau strămoşii noştri) mai sufla câte o 
boare de vânt. 

In 23 iunie se vor împlini trei ani de când am început a scrie 
Altina (terminată în 29 iulie). 

Oricât m-ar trage aţa spre locul încăierării, este timpul să mă 
dezangajez niţel. Să mă sustrag. Să mă delimitez - ca să nu mai aparţin, 
nici reprezint, vorba echpselor realist socialiste a adameştencelor de 
toate sexele. Pentru că şi aşa am declarat că eu fictie nu mai scriu, îmi 
văd de jurnal (ăla, zilnicu, vorba lui Săraru - chiar să fie noul partener 
de literatură şi politichie a lui Manolescu ?) şi, pe de lături să mă ocup 
de pregătirea ediţiei de autor - începînd cu Ostinato. Apoi Uşa... - care 
şi ea este o carte cu cântec... În cerc cred că am să o las (cartea) la o 
parte, deocamdată, din şase motive şi am să trec la Gardă inversă. 

Azi mi-a venit o nouă citaţie - reclamant : C.C Tudor, cică pentru 
calomnie. Să fie el sănătos. 

Cred că se apropie momentul în care voi începe o nouă carte. 


Miercuri 21 iunie 2000 
Solstiţiul de vară. A fost foarte cald, ieri. 


Extrem de cald şi pe stadion, la Cherleroi, unde România a bătut 
Anglia cu 3-2. Surpriza surprizelor. Şi eu credeam că e ultimul meci al 


112 PAUL GOMA 


românilor. Ei, bine, nu numai că i-au bătut pe inventatorii jocului, dar 
au făcut-o întro manieră strălucită ; chiar şi penaltiul a fost perfect 
motivat. 

De ce au jucat Românii atât de bine ? Fiindcă Hagi nu a jucat - 
dar e orbitor acest adevăr. În ultima vreme (ultimii ani) echipa întreagă 
era în slujba lui, lucra numai pentru el, juca exclusiv pentru gloria lui 
(de a face două figuri maradoneşti, dealtfel, fără consecinţe, adică 
goluri). Eterna poveste : cine nu are bătrâni să şi-i cumpere, iar cine are 
să nu-i lase să îmbătrânească pe scaune, fiindcă un bătrân activ devine 
foarte curând un activ şi primejdios agent de dezorganizare sau doar de 
nemişcare. Bătrânul să treacă pe banca antrenorilor - dar nu singur să 
decidă, altfel face exact relele pe care le-a făcut ca jucător, pe teren. 

Nu ştiu dacă am să mă apuc de o nouă carte (sic), dar e sigur că 
în următoarele şase luni am să mă ocup doar de romanele de reeditat : 
Ostinato, ca s-o iau cronologic, după care am să sar la Gardă inversă, 
apoi alt salt peste cărţi (şi ani) la Din calidor şi Arta refugii. Şi la Astra. 
Dacă adaug Adameva (sau proaspăt masacrata variantă Sus, în 
vârful...), se fac zece romane - cu Alfabecedarul unsprezece ; să fie. 
Iar cu Altina : douăsprezece. 


Vineri 23 iunie 2000 


Nu ştiu care va fi răspunsul editurii, dar eu mă aflu deja în inte- 
riorul... ediției de autor. Şi mă simt bine. Sau : mai puţin prost. Timp 
de 11 ani încheiaţi (iunie 1989-iunie 2000) am fost în permanentă 
fierbere, gata de harţă, pregătit să răspund la agresiuni, gata să atac. 
Asta m-a îmbolnăvit, asta mi-a ruinat starea... Nu regret nimic - îmi 
spun doar că ea venit timpul (dacă va mai fi rămas ceva timp...) de a 
trece şi la altceva ; la ceva numai al meu. Din această pricină nu am 
propus nici una din cărţile de mărturii (Gherla a rămas... fiindcă tot 
apucasem să o trimit, apoi eu o consider roman). 

Intoarcere la ficţiune ? Intoarcere nu cu scrisul, ci cu... intenţia de 
a cultiva ceea ce deja scrisesem. Dar mai bine să reproduc scrisoarea 
către Augustin Frăţilă: 

Paris 22 iunie 2000 
Stimate Domnule Augustin Frăţilă, 


Vă propun o ediție de autor alcătuită din 16 titluri de romane, distribui- 

te în 11 volume : 

1. (2) Ostinato 

2. (5, 6) Gherla, Lăteşti 

3. (7) Gardă inversă 

4. (11) Bonifacia 

5. (12,13, 14) Justa, Castelana, Ela 

6. (16) Din calidor 

7. (17,18) Arta refugii, Astra 

8. (19) Sabina 

9. (20) Roman intim 
10. (42) Alfabecedar 
11. (43,47) Adameva, Altina 

[Din acestea Roman intim a fost publicat de ALLFA în 1999]. 


JURNAL 2000-2001 113 


Pentru că aveţi, gata culese de mine, pe disc laser : Sabina, Bonifacia, 
Gherla, Lăteşti, vă propun : 

- în acest an, 2000, să scoateţi Sabina (19) şi Bonifacia (11) ; 

- în anul 2001 să fie editate Gherla (5, 6), Ostinato (2), Gardă inversă 
(7) şi Justa (12, 13, 14); 

- în 2002 primele trei titluri din ciclul declarat autobiografic : Din cali- 
dor (16), Arta refugii (17) [+Astra (18)] - două volume - precum şi 
Alfabecedar (42) şi Adameva (43) [+Altina (47)] - acestea fiind deasemeni 
culese de mine. 

Fireşte, Dvs., editor, veţi obiecta : 4 volume pe an sunt prea multe - da, 
dar încetează de a fi prea-multe dacă se ţine seama că este vorba de o serie. 

Dacă veţi fi de acord cu principiul, vă rog să mă anunţaţi, pentru a trece 
la discutarea amănuntelor contractuale. 

Ca prezentare grafică, nu este deloc rea formula în care a apărut Roman 
intim, de astă dată purtînd, pe cotor, cifra dintre paranteze. 

Fiecare volum va avea o scurtă autoprezentare. 

Autorul de mine se mai află încă în viaţă - ceea ce nu garantez că se va 
întâmpla peste cinci ani - deci nu mai va putea fi vorba de o “ediţie de autor”. 

Aştept hotărîrea Dvs. 

Prietenia lui 
Paul Goma 


Aşadar, indiferent de ce va răspunde editura, eu m-am aşezat în 
scaunul “înţeleptului”, al egoistului, cel care se interesează numai şi 
numai de cărțile sale. 

Munca de pregătire a dactilogramelor va fi extrem de obositoare 
pentru mine, cu văzul diminuat - dar în cele din urmă o s-o scot la 
capăt. La urma urmei, nu mai regret foarte tare că nu am continuat 
transcrierea la ordinator a Ostinato-ului, nici a Calidor-ului. Am să 
lucrez pe câte un exemplar tipărit. (...) 


Marţi 27 iunie 2000 


Tot nu aveam ce face : am pregătit o bună parte din romanele care 
au fost incluse în “ediţia de autor” : dactilograme ale : Justa, Castelana, 
Din calidor ; Mâine şi în zilele următoare am să pregătesc dactilogra- 
me : Arta refugii şi Astra. Ana are să fotocopieze volu-mele Ostinato 
şi Gardă inversă. Restul sunt culese pe ordinator. Cel mai târziu la 
sfârşitul lunii iulie vor fi gata de trimis toate. 

Desigur, nu am o promisiune fermă, nici măcar bănuiala că ar 
accepta ce le-am propus. Dar eu, vorba lui Ostap : mi-am terminat 
treaba. 


Joi 29 iunie 2000 


Scufundat în propriile-mi treburi, nu am fost atent la treburile 
altora, ca până acum. Aşadar, abia azi am găsit, în salon, pe jos, la 
piciorul unui scaun un Liberation din 22 iunie, cu pagina literară şi cu 
o dare de seamă a ultimei cărți a Christei Wolf. Necunoscînd sursa, mă 
mulţumesc cu interpretările cronicarului (Stephane Bouquet). Sensul, 
în mare, fiind : la acuza-ţia mai ales a lui Wolkfgang Heise, că anume 


114 PAUL GOMA 


scriitori din RDG au colaborat cu Stasi, Christa Wolf răspunde - după 
zece ani (de suferinţe) - că reproşul este nedrept (de a se fi pus în slu- 
Jba unui stat terorist), fiindcă... de ce natură este Germania de astăzi ? 

Mă păzesc de a trage o concluzie - un scriitor bunicel devine un 
scriitor foarte bun atunci când - după zece ani - scoate un text de 
disculpare. Şi când îl redactează ca un român... 

Dar nu merg mai departe înainte de a fi citit explicaţiile Christei 
Wolf. Oricum, impresia - cel puţin dezagreabilă - este : tot ei, cei 
ticăloşi ca oameni rămân a fi şi “iertaţi”, şi iubiţi de masele de 
cititori - ei, de ce : fiindcă, procentual, vor fi fost mult mai mul 
ne-scriitori colaboraţionişti cu spurcatul organ şi se recunosc, drăguţii 
de ei, în “Confesiunile unei turnătoare”. 

De ce nu se va fi hotărînd Geta Dimisianu să pună mâna pe condei 
ca să scrie ea, cu mâna ei o pagină - chiar trei - care să nu fie nici raport 
de lectură şi nici informare a Organului. Ar fi şi o chestie inedită: îți 
dai seama : Geta, Confesionalista ? 

Se pare că este ziua onomastică a mea. De acum o săptămână- 
două mi-au venit urări de la Elvira Iliescu şi de la Flori Stănescu. Să 
fie femeile mai în regulă cu calendarul...? 


Vineri 30 iunie 2000 


Mi-a venit ieri Antiteze 3-4. Am citit - în ordinea sumarului - 
dialogul meu cu Vasile Baghiu, al lui Alui Gheorghe cu Cezar 
Ivănescu şi un text polemic semnat Mircea A. Diaconu : “La ce bun 
«canonul etic”. 

M-a întristat Diaconu - pe care-l mai întâlnisem (chiar cu o între- 
bare la care am răspuns, în Viaţa românească, mai-iunie 1999). Plecînd 
de la un articol al lui Grigurcu despre Laszlo, ajunge - fatalitate ! - la 
Borbely ! Şi la încăierarea Laszlo-Borb6ly. Trec (cu silă) peste univer- 
sitarismul greţos şi al lui Diaconu, merg de-a dreptul la “P.S.” din care 
aflăm că vajnicul combatant nu citise cartea lui Laszlo! - dar a 
combătut-o puternic ! Mi s-a diluat mânia când m-am întors la pagina 
10 a revistei unde şi dânsul răspunde la o întrebare (altfel inutilă: “ce 
droguri ia ?”) cu o plângere : e tare nefericit că “n-a citit măcar ulti- 
mele cărţi ale lui Țoiu şi Buzura...” lată un răspuns la borbelys- 
mul său de nuanţă apostrofaică : ţoismul-buzurist ! Şi atunci cum să te 
mai miri că îi urechează pe Grigurcu şi pe Laszlo? 


JURNAL 2000-2001 115 
IULIE 


Sâmbătă 1 iulie 2000 


Azi am început a corecta paginile fotocopiate de Ana din Ostinato 
: 80-145 (până la 80 sunt ordinatorizate). 

Cu ocazia corectării mi-am dat seama că nu am o dactilogramă 
întreagă, corectă a cărţii. Voi fi trimis editurii Univers unica - cea 
devenită carte. Acum am ocazia să-mi... procur un exemplar de autor. 

Mai greu, dacă nu imposibil, are să-mi fie la În Cerc. Dacă se ade- 
vereşte ce mi-a spus Şişmanian că în varianta românească lipseşte epi- 
sodul Pătrăşcanu, chiar nu mai este nimic de făcut. Nu am vreun exem- 
plar dactilografiat în româneşte. 


Duminică 2 iulie 2000 
(...) 
Am corectat şi am tras un exemplar din Jurnal 2000 ianuarie- 
iunie.(...) 


Diseară avem finala la fotbal. 

A propos : la emisiunea sportivă de dimineaţă au făcut o panora- 
ma a fazelor cele mai frumoase, comentate în limba echipelor în ches- 
tie. A venit şi penalty-ul acordat alor noştri, cu care s-au clasat în semi- 
finale. L-a tras Gane - cel care nu ar fi jucat dacă Hagi nu ar fi fost 
expulzat cu o etapă înainte - şi l-a marcat. Foarte frumos. 

M-a speriat însă glasul crainicului (român) : «Dumnezeu e cu 
noi» - fiindcă nu-l rataseră şi pe-ăsta (de, nu doar alde Petre Roman, 
Vadim Tudor, Săraru, Funar şi alte lepre atee l-au descoperit pe 
Dumnezeu” lor de securişti). Insă restul cuvintelor mi s-au părut a veni 
dintr-o limbă străină. Am acceptat că este neo-româna, cea ştiută de 
mine de pre limba crainicilor de radio şi televiziune : lătăreaţă, 
lăbărţăreaţă, o limbă extrem de urâtă fonic (cam ca portugheza...- să 
nu m-auză portăreasa imobilului, Duarte), dar, spre deosebirea de lusi- 
tani, mereu şucăriţi, mereu persecutați de destin (ai zice : unguri) şi 
care închid pronunția (purtugheş, de-o pildă), dacoromii carpatnici, 
euforici (“Căci ţara-ntreagă-i o grădină !), o apucă (limba, de ea 
vorbesc !), o întind de colţuri, o trag în lături, (ce-i drept, simetric) o 
ciocănesc - cu ciocanul de şniţele - uzînd şi abuzînd de e-ul dur, 
dăşchis, cum zice Monicuţa Lovinescu, dracu ştie de unde adus, deşi 
pe la urechi este frate bun cu ğul din română “echivalat” în rusește 
printr-o literă şi un sunet inexistente la noi (e dur) - şi cu care grafiază 
ei numele proprii : Frunză, Druţă... 

La bărbaţi (m-am întors la ai noştri, ca brazii), mai merge (să-i 
auzi cum se esprimă dânşii), dar muierile noastre “telectuale (mamă, 
mamă...). Când ele vorbesc pa romeşte, le vezi tălpile picioarelor 
călcînd lătăreţ, ca ale jandarmilor, cu vârfurile mult îndepărtate, cu 
labele desfăcute. Mai grav : o vezi pe româncuţa cuvântătoare 
prăbuşită pe-un scaun, în faţa ta, cu picioarele vraişte, despicate până 
în adâncime, uitate aşa, desfăcrăcite - aceasta fiind “poziţia” pe care 
o realizez (şi exprim, mult eufemistic) prin “vorbire lătăreţită, 


116 PAUL GOMA 


contimporană”. 

Ora 11 seara : a câştigat Franţa cu 2-1 ! Deşi mizam pe italieni, 
Francezii au meritat să câştige în final. Indigenioţiu din cartierul nostru 
sunt în delir. Au dreptate : cam 3/4 din lot colorat este el. La urma 
urmei, africanzii : negrii şi arabii au apărat vitejeşte tricolorul franc, 
nu? European, nu? 

Am primit o veste bună de la Niculiţă. 


(...) 
Miercuri 5 iulie 2000 


Am dezlegat “taina” pasajului Pătrăşcanu din În Cerc : acesta 
există în varianta Gallimard, însă nu în corpul textului, ci ca Notă a 
Autorului. Dar asta este floare la ureche faţă de cealaltă descoperire : 
editura Eminescu a publicat În Cerc după o variantă mai veche - ajunsă 
la Doina Martescu-Sofonea prin 1970, presupun - şi nu după ultima, 
cea datînd din a doua jumătate a anului 1971 - după care a fost făcută 
traducerea franceză... 

Or un exemplar din această ultimă variantă mi-a trecut prin mâini 
aici, la Paris (să fi fost cel după care Yvonne Popescu-Kral tradusese?), 
însă... 1-am pierdut urma. O vreme am bănuit că se va fi rătăcit pe la 
Negoiţescu - la un moment dat îi încredinţasem o sacoşă cu dacti- 
lograme - însă, întrebat, el răspunsese negativ. A rămas... cum a 
rămas. leri am făcut o tentativă la Gallimard... Răspuns : editura nu 
păstrează originalele traducerilor în franceză, însă are să caute şi are 
să-mi comunice... 

Voi fi simţit eu ce voi fi simţit atunci când, alcătuind sumarul 
ediţiei de autor, nu inclusesem În Cerc... Fiindcă pur şi simplu nu mai 
am ultima variantă... Deşi parcă îmi amintesc : predasem şi această 
carte la Marin Preda - nu va fi existînd prin dulapurile editurii Cartea 
românească dactilograma (cu certitudine, varianta ultimă) ? Am s-o 
rog pe Mariana Sipoş să facă întrebare - în nici un caz lui Dan Cristea. 


Vineri 7 iulie 2000 


Gallimard nu a păstrat dactilogramele la editură, le-a transferat la 
un depozit...Nădejdea rămâne în Cartea românească şi în... Securitate. 

Ieri a fost pe la noi D-na Slama-Cazacu. Am bârfit lumea 
academică (eu, nu D-sa !). 

Două zile de furtună. Două zile în care am lucrat din greu la 
corectarea filelor ce vor fi fotocopiate din Ostinato.(...) 


Vineri 14 iulie 2000 
Corectez “matriţele”. Plăcută şi istovitoare treabă. 
Duminică 16 iulie 2000 
Mi-e rău. Abia am deschis ordinatorul, că trebuie să-l închid. Am 


transpirat. Mi-e greață. Mă doare în coşul pieptului. 
E ora şapte dimineaţa. 


JURNAL 2000-2001 117 


Luni 17 iulie 2000 

(...) 

Simt nevoia să fac un bilanţ - în ciuda opoziției Mormanului 
ştefănesc, harnic întrebuinţator al sculei numită : maşina-de-cusut. 

Dintre sutele de catarge visate să intre în ediția de autor, iată 
s'tuaţiunea lor, în ordinea cronologică a scrierii : 

1. (2) Ostinato - aflat în stânga mea, pe raftul cu dosarele pregătite 
de expediere. Ana a fotocopiat volumul de la Univers, în A3, pagină 
dublă ; eu le-am tăiat, le-am corectat, Ana le-a re-fotocopiat. Deci 
“manuscrisul” este gata de a fi expediat la București - probabil pe la 
sfârşitul lunii august ; 

2. (5) şi (6) : Gherla şi Lăteşti - se află de prin aprilie la Frăţilă - 
atât ca hârtie, cât şi ca înregistrare pe disc laser ; 

3. (3) Uşa noastră cea de toate zilele : urmează să fie fotocopiată 
de Ana (după metoda Ostinato), după care să o corectez, re-foto- 
copiez; 

4. (7) Gardă inversă : în aceeaşi situaţie ca Uşa; 

5. (11) Bonifacia : şi ea se află gata de tipar (!) la Frăulă ; 

6. (12), (13), (14) : Justa, Castelana, Ela : aceste trei fete sunt gata 
de expediat - în fotocopii ; 

7. (16) Din Calidor : dactilograma corectată aşteaptă să fie foto- 
copiată; 

8. (17) Arta refugii : este aproape gata : mai sunt de fotocopiat cca 
150 pagini ; 

9. (18) Astra : situaţia Uşii... şi a Gărzii...: urmează a fi fotoco- 
piat volumul, apoi... prelucrat ; 

10. (19) Sabina : se află gata culeasă de mine, înregistrată pe DL, 
la Frăţilă. Din ultima lui misivă reiese că va fi editată în acest an ; 

11. (20) Roman intim - a apărut, tot la ALLFA, în 1999; 

12. (42) Alfabecedar : se află aici, la mine, înregistrat pe LD - 
dacă “se face” cu volumele din capul listei, îl propun şi pe dânsul întru 
facere ; 

13. (43) Sus, în vârful Raiului, 

14. (47) Altina. 

Şi aceste (ultime) două sunt înregistrate pe LD şi pe hârtie, dar 
împărtăşesc soarta Afabecedar-ului. 

Spun-scriu pentru a nu ştiu câta oară : nu sânt deloc, dar deloc 
sigur că ALLFA are să fie de acord cu propunerea (şi mai ales cu pro- 
gramul propunerii). Insă abia cu această ocazie am aflat că, vorba 
Tănasei : dacă mor ca mâne, nu las în urmă o câtdecâtă ordine în scrie- 
ri. Adevărat, Scrisorile se află în clasoare - ca şi Articolele şi Ecourile 
de Presă - dar Scrisurile ? 

In aceste săptămâni de iarnă şi de lucru pe brânci la corecturi, 
s-au întâmplat multe chestii - la care, cu inima şi cu capul (dar cu 
gura!) am participatără după puteri. Insă nu le-am consemnat în jurnal, 
o s-o fac (dacă o s-o mai fac) când m-oi liberare... 


Miercuri 19 iulie 2000 


M-am uitat în Jurnalul pe luna precedentă : mi s-a năzărit cu ediţia 


118 PAUL GOMA 


de autor prin 17 iunie. O lună în care progresele nu sunt cele aştep- 
tate: la Ostinato - cu care am început - mai lipsesc ceva pagini de foto- 
copiat, Arta refugii mai are o sută şi ceva de pagini de fotocopiat în A3 
- deci mai rămân să treacă prin mâinile Anei : Din Calidor (fotocopie) 
ŞI... vreo 5-7 volume de fotocopiat-calibrat-refotocopiat. 

Azi este zi de vacanţă forţată - drept care re-verific corectitudinea 
(sic) pe fotocopia primă (Ostinato). 


Vineri 21 iulie 2000 


Abia acum îmi dau seama că ieri a fost Sfântul Ilie. Şi tot abia 
acum îmi dau seama că nu cunosc pe nici un Ilie - cu excepţia lui 
Pintilie, eroul clan'citoarei. 

Azi dimineaţă am terminat “grosul” lucrului la Arta refugii. 
Urmează fotocopierea şi re-corectarea. Ceea ce înseamnă că în câteva 
zile voi avea, gata de trimis, trei cărţi dintre cele “grele” (ca kilogra- 
me) : O., D.C. şi A. R. Cu acestea am asigurat anul 2001 (la ei aflîn- 
du-se şi Gherla şi Bonifacia). 


Sâmbătă 22 iulie 2000 


Fiind absent (aşa ! şi tot aşa !!), n-am înregistrat evenimentele 
curente, aşa că voi fi silit să le rezum. Incep cu cel mai recent : 

Ieri mi-a trimis prin fax Valerian Stan o scrisoare însoțită de o 
notiţă de ziar. Din acestea două rezultă (cel puţin) două enigme: 

prima : să continuie oare Cotidianul să publice texte de-ale mele, 
în iulie 2000, când eu declarasem că încetez colaborarea încă din 
august 1999 ? Dealtfel tot V. Stan îmi trimisese acum două luni un 
text... gata-apărut în volumul Scrisuri... Presupun că L.I. Stoiciu a 
lăsat, morman, textele nepublicate în timpul prezenţei lui, iar cotidie- 
neştrii - mai ales că-i seceta vacanţei-la-român - dau la tipar tot ce le 
cade în mână ; 

secunda : ce anume l-a supărat pe însuşi Ulici - nu cumva chiar 
un text publicat de Cotidianul, vreunul datat... prin 1998 - hai, 1999 ? 
a mai primit scrisori de la Davidescu, de la Nicoleta Sălcudea- 
nu, de la... Va trebui să fac ordine în “biroul” meu ! Zic aşa, dar în 
intimitatea mea ce ascunsă jubilez : «lată, mă ocup - în sfârşit, numai 
de mine - atât de de-mine, încât îi neglijez pe ceilalti !» 

In fine, un mod de a mă alinta oleacă. Tot împlinesc eu la toamnă 
primăvăratica vârstă de 65 anişori ! 


Duminică 23 iulie 2000 


I-am răspuns lui Sami Damian : 
Paris 23 iulie 2000 
Dragă Sami Damian 


Ai înţeles foarte bine motivul mâhnirii mele (mâhnirea, la mine, este “o etapă 
w99 


superioară a supărării), însă, în continuare, nu-l accepți ca motiv. 
Este inutil să ţi-l reexplic, doar l-ai înțeles de la bun început, însă voi observa: 


JURNAL 2000-2001 119 


Tu, persoană foarte inteligentă, foarte sensibilă şi care mă cunoaşte de să tot fie 
trei decenii, în ultimul întreţinînd o corespondenţă susţinută - nu admiţi că obiectul 
“apărării” tale, beneficiarul propunerilor de “remediere” ar putea să se supere, ba 
chiar să fie mâhnit. Nu (mai) am de unde şti dacă în această chestiune - cu totul 
minoră - într-adevăr nu percepi (măruntul) orgoliu al fiecăruia dintre noi de a nu 
primi să fie “apărat”, cu atât mai puţin când celor din faţă (iată, nu am spus : celor de 
dincolo de gardul de sârmă ghimpată) le sugerezi, tu, ce anume să facă şi să dreagă 
- pentru a repara... 

Cumsecădenia ta legendară nu este potrivită oblojirii chiar a tuturor micilor- 
dureri. Tu continui a juca, într-o comunitate, rolul impăciuitorului (nu al “împăciui- 
toristului”), cel care, precum Clinton în acest moment, încearcă să-i determine pe 
Barak şi pe Arafat să mai-dea-jupâne, să mai-lase-stăpâne. Foarte frumos din partea 
ta - ba chiar : cinste ţie ! 

Însă în cazul meu nu a fost şi nu va fi vorba de o negociere. Eu nu am nimic 
de cedat, nimic de obţinut. Oricum, nu am pretins nimic pentru mine, deşi, adeseori, 
am scris la persoana întâia : “eu”, “cer să...”. Dacă zici că mă cunoşti şi îmi cunoşti 
faptele, vei fi cunoscînd şi Scrisoarea mea adresată lui Kohout în februarie 1977 - în 
aceea fusesem constrâns de... psihologia de turmă a colegilor mei, scriitorii, să 
denunţ teroarea - dar numai în numele meu ; să revendic drepturi ale omului şi ale 
scriitorului - dar numai în numele meu, pentru ca, la o eventuală buşeală să o trag 
doar eu, semnatarul, iar la o eventuală “împărțeală”, să vină şi ei - în fapt, numai ei, 
căcăcioşii, numai ei, laşii, numai ei, colaboraţioniştii, verticalii-pe-orizontală. 

Că aşa stau lucrurile ai confirmarea măcar acum, la un deceniu după “revo- 
luţia” Blandienei, a Liiceanului, a Pleșului şi a altor profitori-de-război. 

Şi ca să pun punctul pe i : 

Când am cerut o hârtie de la Uniunea Scriitorilor prin care să se ateste că eu, 
Cutare, am fost re-primit-în-rândurile, chiar de am folosit persoana întâia, am vizat 
un principiu. 

Or atât echipa lui Dinescu, cât şi a lui Ulici - avînd în spate acelaşi “consiliu” 
alcătuit din monumente ale laşităţii, ale compromisului, ale fricii şi de umbra lor : 
Doinaş, Bănulescu, Fănuş Neagu, Sorescu, Blandiana, Manolescu, Liiceanu, Pleşu, 
Ţoiu - hai să-l pun şi pe Mircea Horia Simionescu, altfel plânge... s-a(u) opus cu 
toată energia disperării, folosind şmecherii demult răsuflate - ca cel al Blandienei, la 
Roma, în 1991 : eu ceream o hârtie de confirmare a (re-)membrităţii mele, ea (şi 
Doinaş şi Ulici, şi Uricariu şi Papahagi) mă învita la...Piaţa Universităţii! În mai 
1991 !; ca a lui Doinaș : ce, “un scriitor atât de mare (ca mine, dè) are nevoie de o 
păcătoasă de hârtie de la Uniunea Scriitorilor, ca să viziteze România” ? (subl. mea, 
ca să indic imaginea pe care şi-au fabricat-o cobreslaşii rămaşi “pe baricade” faţă de, 
noi, “fugiţii”, vorba lui Zaciu: noi fiind, definitiv, cei buni-plecaţi, România nu mai 
era ţara şi a noastră, ci doar a lor, a mioieriticilor, a capetelor netăiate de sabie, a 
maselor largi de pupincurişti - care nu au iertat niciunul : nici pe al Carolului al II- 
lea, nici pe al Antonescului, nici pe al lui Stalin, nici pe-al lui Dej, nici pe (ce pre- 
tenţii aş mai fi avut ?) al lui Ceauşescu, nici pe al lui Iliescu, nici pe al Constanti- 
nescului - nici pe al celui care va mai veni pe Tronul de la Cotroceni - a aranjaţilor 
cu toate puterile şi cu toate putorile, ca Blandiana ta ; noi, desigur, puteam veni în 
România..., însă numai în vizită - la Neptun de-o pildă) ? ; ca Mircea Martin, un an 
mai târziu, când mi-a editat Ostinato, la Univers, inaugurînd “Colecţia ITHACA - 
Scriitori români din exil”... 

Eu, omul dracului, nu am avut nevoie de ani şi ani, ca să-mi dau seama că X 
este un ticălos, Y un căcăcios, cutare eveniment (“rivuluţia”) a fost o lucrătură secu- 
ristă - şi nu pentru că sânt eu mai deştept decât ceilalţi, ci fiindcă eu am trăit fiecare 
prezent (!) cu ochii deschişi, bolbaţi, beliti, încercînd să-l înţeleg - oricum, măcar să- 
l ţin minte. 

Spre deosebire de ceilalți. 


120 PAUL GOMA 


Asta nu ai înţeles, dragă Sami Damian : că eu nu am ce “negocia” cu creaturi 
ca cele mai sus înşirate - fiindcă un dialog cu ei este imposibil (ţi-am dat exemplele 
de la Roma, din 1991). Iar dacă nu pot comunica cu ei/ele, cum îţi imaginezi că aş 
aştepta - din partea lor, cei cu pâinea şi cuţitul!- o “recunoaştere” - cine, ce să-mi 
“recunoască”?, că vorba Ardeleanului, doar nu Blandiana, eroina ta preferată ! 

Nu mă îndoiesc o clipă de bunele tale intenţii şi de prietenia cu care ai făcut 
asemenea “sugestii”. Dar te rog să nu te îndoieşti nici tu : chiar cu cele mai bune 
intenţii omul poate face rău. 

Ceea ce s-a şi întâmplat. 

Te salută 

Paul Goma 


I-am răspuns şi lui Radu Mareş : 
Paris 24 iulie 2000 
Stimate Domnule Radu Mareş, 


Azi, când vă scriu, veţi fi re-ajuns la Cluj, din concediu - să vă fie cu bine şi de 
bine ! 

Nu v-am răspuns la scrisoarea anterioară, fiindcă nu aveam ce vă comunica, iar 
de consolat - eu pe Dvs.? - nu eram eu persoana cea mai potrivită : să vă fi dat asi- 
gurări că Sorin Alexandrescu (nepotul monumentului, analfabetul strălucit întru ale 
literaturii române - vezi-mi Jurnal-ul de Căldură Mare, ultima parte...) are să se îndu- 
re şi are să aprobe subvenţiunea? Mai cu modestia!, vorba grecului anecdotician. 

Fireşte, mi-a făcut plăcere aflînd că nu v-a lăsat indiferent textul meu în 
legătură cu veşnica problemă (anti)semită. Să-l ţie Dumnezeu pe N. Florescu, el a 
avut curajul sau inconştienţa să-l publice, fiindcă Mihai Creangă (Aldine) a declinat 
oferta-mi, iar amicul Cistelecan l-a refuzat pe Culcer (a lui fiind cealaltă voce). Tot 
de la Culcer ştiu că o gazetă numită Transilvania (nu este vorba de revista de la Sibiu) 
ar fi publicat ambele texte, însă directorul... a uitat să trimită şi autorilor câte un 
exemplar, aşa de leac ; fiindcă, a argumentat el, şcolit, ce nevoie au autorii de aşa 
ceva, păi nu posedă ei originalul? Ba da, ba da, drept care : Trăiască Ardealul sânje- 
ros - dar mai ales cultivat ! 

Desigur, m-ar interesa intervenţia lui Traian Ştef, cu care sânt... prieten (tot 
epistolar), el a dat o mână de ajutor la editarea celor două cărţi scoase de Biblioteca 
Familia, Culoarea curcubeului (ed. a doua) şi Scrisori întredeschise. Din păcate, de 
când Florin Ardelean a părăsit revista, şi Ştef a încetat corespondenţa cu mine. Am 
să-i scriu, rugîndu-l să-mi trimită, atât textul său de care amintiţi, cât şi un altul 
despre o carte a mea (nu mai ţin minte despre care anume şi cine semnează, mi-a 
rămas în urma unei convorbiri telefonice cu un “american...”). 

În legătură cu scuzele - deci cu asumarea unor rele naţionale - îmi cer eu scuze, 
dar nici eu nu sânt preşedinte, nici patriarh (autocefal), nici secretar-general - nici 
măcar director de editură. Cu toate acestea am avut neobră-zarea să mi-l asum pe 
Ceauşescu, un individ cu care am avut direct de a face şi pe care l-am înfruntat (cum 
am putut, dar am făcut-o). Însă niciodată nu am zis despre el că nu e român de-al nos- 
tru, ci ţigan, ci turc, ci dracu ştie ce - dar nu de-al nostru. Ba era de-al nostru, daco- 
rom, el a distrus ce mai rămăsese de pe urma ruşilor şi a lui Dej. Drept care, am 
declarat că mă simt vinovat faţă de cei născuţi după 25 decembrie 1989 (când 
Ceauşescu a fost împuşcat) că nu am făcut tot ce trebuia făcut, pentru ca Răul să nu 
se prelungească. La rigoare, mi-l asum şi pe Iliescu, ba chiar şi pe Constantinescu - 
chiar dacă nu i-am votat (păi dacă nu eram născut, vorba lui Alex. Ştefănescu...). 

Probabil este modul meu de a mă da drept român... 

Prietenia lui 

Paul Goma 


JURNAL 2000-2001 121 


Marţi 25 iulie 2000 


A revenit frigul şi ploaia. 

Marile enigme au fost desenigmarisite : Ulici a reacţionat, nu la 
vreun articol al meu (apărut în 1999, la Nemira, în Scrisuri şi publicat 
de Cotidianul - cum s-a întâmplat şi cu alte texte de acolo), ci la un 
interviu dat de Marin Mincu : acesta a reluat tema din precedenta 
intervenţie şi a trecut la atacarea Uniunii Scriitorilor şi a lui Ulici în 
persoană ! Valerian Stan mi-a faxat ieri, “provocarea” lui Mincu şi 
P.S.-ul unui text de-al său în care protestează contra atacului cotidie- 
nesc, cel cu “sursele noastre de la Paris”... 

Recunosc : măgăria sursarioţilor m-a atins. Acum mă simt ceva 
mai puţin afectat. 

Încă nu am terminat corectura finală la Arta refugii. Probabil am 
să mă lălăiesc la ea şi azi şi mâine - până va veni Ana cu “matrițe” la 
Uşa..., la Astra, la Gardă inversă, la Culoarea curcubeului (deşi nu 
intră în “categoria romanelor”, mă ard buricele degetelor să fac o altă 
ediţie, cât mai aproape de adevăr - nu de alta, dar s-au împlinit zilele 
acestea 10 ani de când mi-a scos-o bunul şi nepreţuitul meu prieten 
Liiceanu cu acelaşi nume. Şi, vorba Ardeleanului : 

«Aşe ñi-o scos-o, de ñi-o băgat-o !» - cu Monicii pe după cap. 

Pe măsură ce trece timpul - şi nu în favoarea mea - înţeleg tot mai 
limpede de-neînţeleasa strădanie a Monicilor de a mă neutraliza, nu 
doar editorial, de a mă - de ce nu ? - lichida. Şi-au găsit în Liiceanu 
omul perfect - ce să mai vorbesc de ranchiuna veche - pe care ei înşişi 
o constataseră, o condamnaseră (faţă de mine) a Manolescului, a 
Adameştencei, a Blandienei, a Doinaşului... - aceştia avînd rolul 
infanteriei curăţitoare de teren. 

Fireşte că nu sânt etern, deci nu mă pot consola că, într-un viitor 
mi se va restitui ce mi s-a furat ; dar, vorba tovarăşilor : nici ei, 
Monicii, nu sunt cu mult mai eterni decât mine. Intre timp s-au ridicat 
alți literați, din alte generaţii, iar aceştia chiar de vor fi auzit de Europa 
liberă, or să pună informaţia la “bibliografia neobligatorie”. Aşa că 
eventualele judecăţi al lor se vor face pe cărți. Căci ştia el, Eugen 
Barbu ce ştia când zicea despre mine că, neavînd carte în româneşte nu 
sânt scriitor... 

Nu, eu nu am structură de scriitor care să se bată în cărţi cu un alt 
scriitor - dar zic şi eu, la necaz : în acest deceniu încărcat ca un Pom 
de Crăciun de mari nenorociri, de adevărate tragedii, între o boală 
severă (cu urme ca de tanc rusesc) şi o expulzare din locuinţă; între o... 
nepublicare de carte şi o distrugere de carte publicată (Culoarea cur- 
cubeului) ; între o carte editată, nedistrusă, dar nedistribuită 
(Adameva) şi alta, scoasă la Univers, de-o pildă (Garda inversă, de 
aceeaşi pildă), însă răsunător tăcută ; între sărăcia permanentă şi umi- 
litoare şi o campanie bine organizată de Monici (ca cea din 1997, în 
legătură cu Jurnal-ul); între o... absenţă silită şi o generală “contesta- 
re” (tot de la Monica citire), târîş-şchiopiş, am mai scris o carte-două, 
am mai scris un articol-zece, am mai intervenit (mai corect : m-am bă- 
gat în vorbă) în câte un scandal (numai ?) - ca cel în jurul lui Caraion... 

La Judecata de Apoi (că tot am umblat recent prin Ostinato) 


122 PAUL GOMA 


Doamne-Doamne are să ne întrebe pe fiecare : 

«Care-ţi sunt faptele - bune, rele ?» 

Nu mă voi lăuda cu cele bune, dar la “rele” nu voi avea a declara 
că de pildă m-aş fi opus la publicarea lui Nedelcovici, a lui Papilian 
(care, ca oameni, îmi erau, din România, antipatici) ; nici că l-aş fi 
“aranjat” pe măgarul de Tănase/, cel care ne trădase ; nici că, după 
distrugerea Culorii curcubeului, aş fi umblat-colindat pe-aici, pe la 
Ministerul Culturii francez, pe la CNL, pe la persoanele-personajele 
influente pe care le cunoşteam, ca să mi-ţi delaţionez Licheaua 
Liicheană - ca să nu mai vorbesc de Monici. 

Dacă am avut un dinte, un of, o “plată” (de răsplătit), apoi - spre 
deosebire de ei - am făcut-o în piaţa-mare, pe faţă, în scris. 

Fireşte, nu aştept scadenţa, ca să mă bucur că eu voi fi mai 
câştigat - sau mai puţin păgubit - decât alde Monicii, Liicenii, 
Adameştenii... 

Până una-alta, pregătesc o ediţie de autor care va fi scoasă când- 
va (sper că nu postum - ca unul care, încă din Căldura Mare a verii anu- 
lui 1989, când ar fi trebuit să mă curăţ, am to-ot agonizat până acum 
două-trei luni /deci ştiu ce-i aceea viaţă-de-după-moarte/), şi n-am să 
le fac plăcere neprietenilor deveniți duşmani de moarte ai mei de a le 
lăsa lor curtea să se joace, doar ei şi blandianele lor. 

Am ce face : dacă nu scriu alte cărţi - ei şi ? nu sunt destule 50 tit- 
luri ?- le pregătesc pentru tipar. 

Să nu mi se spună că este o ocupaţie neplăcută... 


Joi 27 iulie 2000 


Ieri am primit tăieturi de presă de la Mariana Sipoş şi de la Laszlo. 
Ultimului i-am scris, mulţumindu-i. M.S., am înţeles este în Spania, 
dar nu şi pentru câtă vreme. 


Vineri 28 iulie 2000 


Am încercat ieri să fac ordine în hârtii - îmi adusese Ana două 
cutii de carton. Le-am umplut pe amândouă, însă parcă nici nu m-aş 
fi atins de munte. Am nevoie de loc pe rafturi în vederea dosarelor 
recente (ediţia de autor). Până la urmă găsesc eu o soluţie. 

Am mai scris, re-scriu : mă simt bine, lucrînd până la epuizare la 
corectarea “matriţelor”, apoi a fotocopiilor. Fiindcă am iarăşi un scop- 
în-viaţă : editarea. Editarea, mai mult decât problematică (Frăţilă nu a 
dat vreun semn de viaţă şi nu cred că o va face înainte de septembrie), 
dar oare nu mereu-problematică mi-a fost fiecare carte pregătită în 
vederea editării ? Nu fuseseră aproape toate volumele butelii aruncate 
în mare, cu speranţa nebună că poate-poate vor fi pescuite de o fiinţă 
omenească ştiutoare de carte...? 

Acum am conştiinţa că fac o treabă temeinică. Cât de corectă, în 
totalitatea ei, în corectitatea fiecărui volum (am mari ezitări în privinţa 
ortografiei: fiecare editor a impus-o pe a lui, singurul care a respectat 
voinţa autorului a fost Basarabia de la Chişinău, însă acolo - la Din 
Calidor şi la Arta Refugii - autorul a fost cel care s-a înşelat...) - 


JURNAL 2000-2001 123 


rămâne de văzut, oricum, nu voi înceta să mă lamentez de permanenta 
lipsă a unui redactor de carte. 


Sâmbătă 29 iulie 2000 


Vis : aveam un buletin de Loto în care existau toate numerele 
trase. Numai că erau împărţite în două grupe : de patru şi de două. 
Oricum, în vis nu aveam convingerea că am câştigat - ceea ce în 
realitate nu face deloc bine pe la inimioara pungii. 

Ieri mi-a telefonat Ştefana, din Sud. Printre altele, mi-a spus : 
Cutare (nu îl cunosc, îi ştiu numele, publică şi el) zisese de Ciorbea, la 
început, când 1 s-a anunţat candidatura : 

«N-are nici o şansă». 

M-am aprins şi i-am bubuit pe cei care, înainte de a afla ce pro- 
gram are candidatul, ce “dosar” pe dinlăuntru şi ce profil - pentru uzul 
afarei - decretează ca tâmpiţii : «N-are nici o şansă». 

Bineînţeles, mi-am adus aminte de candidatura mea din 1995, dar 
nu este doar ranchiuna-mi. Ci indignarea că românul cel mai deştept 
decât oaia - şi decretează: «N-are nici o şansă» înainte de a şti despre 
cine şi despre ce este vorba. Nu-l interesează persoana, nu-l 
interesează programul. Această înţelepciune-de-veacuri (în fond, un 
mizerabil tic de analfabet leneş) este soră bună cu «Nu-i momentul !» 
vânturat şi de Monica Lovinescu. 

Nu s-a confirmat zvonul că Săraru ar fi fost cooptat în colegiul de 
redacţie al României literare. În schimb s-a confirmat “proorocirea” 
ultimă a mea : Manolescu a plecat şi de la liberali ! Şi Niki 
funcţionează ca şi Ţucu (Constantinescu) : îi necesită-pe-la-trebuinţă o 
eternitate până să constate o evidenţă. 

Mi-a scris Luca Piţu. Printre altele : Pruteanu, prietenul lor şi 
arheul liicean s-a dus la Iliescu - de mirare că nu s-a îndreptat direct 
spre Putin (să nu fi ştiind şi ruseşte, limbistul ?!). Mai scrie că a scos 
Dan Petrescu un volum de publicistică, În răspăr. Că i l-a recenzat Al. 
Ştefănescu-Morman ; că Maşina-cu-Pricina l-a etichetat pe autor : 
“Goma Doi”. Drept care Luca mi ţi s-a indignatu” : că el era Doi-ul 
Gom’, apud Regman ! 

Glumim şi noi, că n-o fi foc. Un mod de a-mi face mie o floare. 


Duminică 30 iulie 2000 


Azi fusese anunţată zi de vară - ţi-ai găsit ! A trebuit să strâng cu 
precipitaţiune rufele întinse la uscat. 

Nu mă simt în apele mele (că tot am adus vorba nitam-nisam, de 
ploaie). Fiindcă acum câteva zile s-a ars fotocopioza Bibliotecii, nu 
mai am “matrițe” de corectat. Sunt acolo două volume care-şi aşteaptă 
soarta-crudă : Astra şi Uşa.... N-ar trebui să fac pe năzurosul, fiindcă 
am, pe un raft degajat în vederea depozitării-la-mână (în stilul cuieru- 
lui lui Scavinski), fructul muncii din această lună şi jumătate : e garni- 
sit cu dosare / gata de plecare : Ostinato, Din calidor, Arta refugii, 
Justa, Castelana, Sus, În vârful Raiului... Da, dar lipsesc, în afară de 
cele două pomenite mai sus : Gardă inversă, Soldatul câinelui, 


124 PAUL GOMA 


Culoarea curcubeului... Cu pohtă aş lucra la noua ediţie a Culorii... 
Am atâtea de spus (în plus !)... 

Din cele câteva numere din 22 trimise de Răducă dau (în cel din 
4-10 iulie) de “Democraţie şi antisemitism in România (conferinţă de 
presă organizată de Contemporanul - ideea europeană)”. Darea de 
seamă este semnată de Ramona Avramescu, avînd ca supratitlu 
“conferinţă de presă” (caligrafiat de Perjovschi). 

Din această... dilemă 22 a ieşit cu brio - culmea ar fi fost să fie şi 
ei acuzaţi de antisemitism - deşi, mai ştii...? Aşadar, “luni, 26 iunie, la 
sediul revistei Contemporanul” a avut loc conferinţa de presă... 
“prilejuită de prezenţa la Bucureşti a lui Ed. Reichmann”. Au fost 
prezenţi N. Breban, N. Cajal, George Voicu şi C. Țârlea. Din gura 
ultimului aflăm că fuseseră invitaţi la dezbatere : Manolescu, Liiceanu, 
Buzura, E. Simion, P. Cornea, Ulici, Adameşteanu, Ornea. Mai aflăm 
(de la 22) că “invitaţiile par să se fi făcut fără o consultare prealabilă 
cu cei convocați prin această procedură neuzuală”. Ceea ce confirmă 
obiceiul românesc încetățenit (numai eu mă miram-indignam) - acela 
de a nu trimite invitaţie (scrisă, desigur), decât după o “consultaţie 
prealabilă” (orală : fie prin telefon, ca Mircea Martin, cu mine, fie prin 
intermediar : ca Pleşu, prin Monica...). Acesta este obiceiul pământu- 
lui, uzuală procedură : cine nu-l/n-o respectă se face grav-vinovat 
(de “procedură ne-uzuală”, pardi)! Am mai înţeles : introducînd 
termenul “convocați”, Adameşteanu (a învăţat să fie procedurieră, 
“telectualeşteanca !) a dat de înţeles, că, mă-nţelegi, ea-noi nu 
acceptăm să fim... convocați la judecată - noi îi judecăm pe alţii ! - 
căci noi avem mandat de la Brucan, de la Soros, de la Monica 
Lovinescu. Căci noi reprezentarisim. .. 

Nu interesează nici Reichmann, nici Voicu, nici Cajal, ci Breban. 

După obicei - îmi făceam iluzii crezînd că a mai învăţat ceva - 
romancierul român Breban tot nu stăpâneşte limba română - iată : 

“Noi i-am invitat expres pe d-nii Liiceanu şi Manolescu, ca să 
dezbatem acest scandal” - şi eu care nu ştiam ce Dumnezeu se face cu 
un scandal - cum, ce : scandalul se ia frumuşel şi se... dezbate ! 

Apoi se preface că şi-a uitat propria scurtă-biografie când scrie: 

“Nu poţi, în numele României literare care 30 ani a lins în fund 
pe Ceauşescu cu neruşinare fără margini... etc” 

Desigur : în faţa unui cap de piatră, slugarnic, precum al lui 
Târlea, Breban este Cel Fără de Prihană - dar mai există atâţia oameni 
care ştiu cum însuşi Breban “îl lingea”, nu “în fund”, ci în cur “pe 
Ceauşescu” - adevărat, în aleasă companie : Ivasiuc, Nichita, Matei, 
Cezar - când era el şef al revistei. Dar să aibă cineva îndrăzneala să nu 
fie amnezic, în România ? Dacă un Mihai Dinu Gheorghiu doar că nu 
uda hârtia cu lacrimile-i pe mormântul (berlinez) al lui Crohmălnicea- 
nu, acoperindu-l de toate coroanele recunoştinţei posibile, fără a 
aminti măcar din greşeală câte pagube a pricinuit Tatăl Desantiştilor 
la Români, ce să pretindem de la indivizi primitivi, abia ştiutori de 
carte ca Ţârlea cel binenumit? 

Manolescu nu are a-şi reproşa acest păcat: al lingerii lui Nicolae 
I, în care caz ce tăun l-a pişcat pe Nicolae II, de a rupt iar pactul cu 
Nicolae III?; 


JURNAL 2000-2001 125 


Apoi despre Liiceanu : că a publicat, la Humanitas “cărți ale unor 
extremişti de dreapta”, “fără să avertizeze lectorul”? Ce brebanărie ! 
Deci asta este vina lui Liiceanu !? 

Mă opresc aici din comentarea capodoperei brebane. 

Citind zilele trecute Scrisoarea lui Paruit adresată Monicăi 
Lovinescu - text care, după un foarte-prost obicei al Manolescului, nu 
a fost publicată în România literară, unde fusese trimisă iniţial, autore- 
le fiind silit să recurgă la serviciile lui Breban (deci a apărut în 
Contemporanul nr. 23 din 8 iunie 2000) - m-am întrebat ca proasta ce 
va fi gândit şi spus Țepeneag, bunul prieten al lui Paruit despre ce 
scrisese acesta în chiar scrisoarea cu pricina - citez : “Niciodată şi 
nicăieri (cu excepţia României, bine-înţeles) nici un gazetar, nici un 
critic nu a făcut nici pe departe pentru literatura română cât a făcut 
scriitorul Edgar Reichmann”. Se va fi consultat Paruit cu Țepeneag, în 
chestiunea termenului (“nici un) scriitor”, apoi îl va fi eliminat, lăsînd 
doar gazetar şi critic? Eu, în locul lui Puiu Somniricu, m-aş fi trezit din 
onir’, cât să mă şucăr - dar nefiind, rămân aşa, ne-... 


Luni 31 iulie 2000 


Întâia zi de vară - deşi să nu zic hop acum, la orele 9 dimineaţa, 
cine ştie ce ne mai pregăteşte Meteoroloaga ! 

Pornisem cu gândul să re-spun că... nu vreau să mă mai interesez 
de alte chestii decât a mea kestie şi numai a mea (şi cine mi-o va fura, 
îl va bate Dumnezeu !). Dar m-am înmuiat (nu răzgândit). Ceea ce 
m-ar umaniza un pic - nu mult, căci să nu exagerăm, tovarăşi... 
Oricum, rămâne stabilit : până la 2 octombrie, când voi împlini 65 ani, 
mă voi ocupa de mine şi numai de mine. Aproape 4 luni de zile din 23 
ani - vor recunoaşte chiar şi cei mai îndârjiți neprieteni că este o porție 
ne-nemeritată... Şi cum mai am în faţă doar două luni întregi, înţeleg 
să le folosesc din plin. 

Şi pentru că tot fotocopiază Ana cu materialul Bibliotecii 
Naţionale, am să-i încredinţez ei (tot de B N vorbesc) un exemplar din 
fiecare titlu. lar când îmi voi re-redacta testamentul, voi lăsa toate 
hârtiile mele franţujilor - măcar ei au spații de depozitare civilizate. 
Dacă tot e să nu-fie cercetate, mai bine să nu-fie aici, la îndemână, Pisti 
Apă, în arondismentul 13. Cei de la Bucureşti nu au dat vreun semn că 
i-ar interesa (cine : doar nu Ulici, nu Eugen Simion) ; cei de la 
Chişinău (unde mai pui, un fel de neam al meu, Alexandru Roman, 
directorul Arhivelor), după ce mi-au cerut încuviințarea să recupereze 
manuscrisele de la Andrei Vartic, de la Basarabia, iar eu le-am propus 
integralitatea hârtulor, n-au mai dat semn de viaţă (n-o mai fi neamul 
director). Ce să mai complic lucrurile, am vrut să spun : ce să-i pun 
pe confraţi în situaţii delicate - nu-i mai simplu să las Bibliotecii 
Naţionale a Franţei totalitatea hârtiilor mele ? 

Ba da, ba da. 


126 PAUL GOMA 


AUGUST 


Marţi 1 august 2000 


Să fie într-un ceas bun, acest august plin de aniversări : căsătoria 
(7), naşterea Anei (14), invadarea Cehoslovaciei în 1968 (22)... 

Incolo - miroase de trăzneşte a vacanţă ; în august Parisul e şi mai 
mort decât în iulie. lar Bucureştiul, desigur : un mort mai mititel; un 
morticel; unul micuţ - dar ce duhnitoriu ! Doamne, ce va fi trăznind a 
hoit pe malurile dragi (şi pitoreşti !) ale Dâmboviţei ! Şi a cacanal. 


Luni 7 august 2000 


Azi s-au împlinit nişte ani (decenii) de la căsătoria noastră. 
Cunoscînd s'tuaţiunea, cu voie bună am făcut kilometrii reglementari 
în căutare de flori. Am găsit în cele din urmă (cine caută...), hăt, pe la 
Republique. Frumoase. Şi (foarte) scumpe. Dar, vorba ceea : o dată pe 
an sărbătorim “venimentul... 

Acum (ora 17,30) am terminat corectarea matriţelor de la 
Culoarea curcubeului. Sânt fleaşcă. Şi vesel... 


Miercuri 9 august 2000 


De trei zile mă străduiesc să scriu prezentarea Culorii curcubeu- 
lui. Sânt aproape de mal - dar încă nu. Poate mâine. 

Am câteva scrisori de scris ca răspuns. Dar deocamdată nu pot. 
Dealtfel nici nu mă simt bine (cu sănătatea, nu cu-traiul...) 

Banditul de Putin, iar a pus la cale, în Moscova, “atentate cece- 
ne”. Ce pregăteşte ? Eu cred : cerşetoria, pe lângă Occidentali. 


Joi 10 august 2000 


În sfârşit, Ana a terminat fotocopierea Culorii... 
S-a întors vara - dar nu pentru multă vreme : a zis că mâine ea 
pleacă iar. Putoarea ! 


Vineri 11 august 2000 


A dat Domnul şi am scos la capăt prezentarea de care tot vorbeam 
de aproape două săptămâni - asta : 


Paris 11 august 2000 
Culoarea curcubeului *77 (Cutremurul oamenilor) 
- autoprezentare - 
Cartea de faţă este una de mărturie. Ea dă seama de faptele devenite 


istorie din iarna-primăvara anului 1977, în România. 
Cartea aceasta este o carte de mărturie. 


JURNAL 2000-2001 127 


Re-afirmaţia de mai sus poate fi luată şi ca o insultă la adresa (eventua- 
lilor) cititori : dar bineînţeles că acesta este un volum cuprinzînd o mărturie, 
am înţeles-o, o ştim, nu e nevoie să ni se repete ca unor copii cretini... 

Ba este nevoie : Românul nu ştie istorie - şi nu vrea să ştie ; Românul 
nu ştie pe ce lume s-a aflat şi nu are chef să afle de la alţii în ce fel de pre- 
zent-perpetuu face, de zece ani, pluta. Concluzie : refuză să audă din gura 
altuia adevărul potrivit căruia nu a fost el chiar atât de anticomunist cum se 
laudă de la “revoluţie” încoace şi nu a mers chiar totdeauna cu “ai noştri”, a 
umblat, a umblat şi cu “ai lor”. A, dacă ar fi vorba de fapte-de-vitejie din 
trecutul-glorios, el ar asculta cu drag lecţia de istorie din manualul clasei a 
IV-a despre Sarmisegetuza, Rovine, Călugăreni, Valea-Albă, Mărăşeşti; 
deasemeni dacă s-ar vorbi despre Marea Revoluţie din Decembrie “89 la care 
a participat cu deplină dăruire şi în mod neprecupețit dimpreună cu 
întreaga-i familie mioieritică la uciderea rituală a Ceauşescului (cel căruia, 
abia ieri îi ura - din inimă - să trăiască,-n veac...) ; şi, desigur, dacă ar fi vorba 
de Maglavitul Pieţii Universităţii, unde-când intelectualitoţii români cuprinşi 
între 8 şi 80 ani şi-au dat examenul de corigenţă la materia numită : 
normalitate, drept care s-au înscris şi au urmat cursul accelerat (fără profesor 
şi fără risc), nu doar de democraţie, ci chiar de morală cetăţenească : 
rom-ethica ; sau, neaoş : băştinethica. 

Altfel, nu. 

Cu atât mai nu, cu cât “aşa-zisa-mărturie” (din aşa-zisa carte de faţă) nu 
a primit aprobare-de-sus, de la Uniunea Scriitornicilor (vechi şi noi - şi 
actuali); nici de-şi-mai-sus, de la C.C. al Monicăi Lovinescu. Cea care, după 
decembrie 89, s-a părăsit pe sine, s-a răsucit către noi cu cealaltă faţă de Ianus 
- tot a Domniei Sale, din moment ce o poartă de atâta amar de timp şi tot nu 
o jenează ; într-un moment de rătăcire a decretat public, în februarie 1997 : 
“Imi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma”! Eroare sau doar gafă : de 
regulă Domnia Sa, practica subterana, taina, “clandestinitatea”, “topsecre- 
tul”, intermediaratul, excluderile... anonime (vezi Jurnal pe sărite, însemna- 
rea de la 14 noiembrie 1989, p. 246). Mobilizată grabnic de goarna est-etică, 
în chiar “febra revoluţiei la români (dar la românce !)” puradeimea con- 
deioasă, în frunte cu danciul modest autonumit : “frerul Sebastianului” 
(cunoscut ca cel-mai-tânăr-filosof-la-român ; inventator de Heideggeri 
judeţeni ; de arhei comunali), a tăbărît asupra răupărutului, distrugîndu-i cărți 
tipărite şi nedistribuite (cazul acestei cărți de mărturie, editor-topitor : 
Liiceanu ; cazul Gărzii inverse, topitor-editor : Sorescu) ; neutralizîndu-i alte- 
le (ca Patru dialoguri finanţat de Soros, şi needitat de M. Papahagi) ; nimi- 
cindu-i altele, ca Jurnal I-II-III, prin o campanie de presă la carea parti- 
cipat floarea cea vestită a literaturii cotidiene suptătoare de lapte rezis- 
tent-culturalnic din ţâţele : Ivaşcu, Gogu Rădulescu, Noica, Crohmălniceanu 
(aceeaşi gloată elitardă a fost asmuţită şi asupra lui Caraion : mort, reproş viu 
la adresa vânzătorilor de frate) ; iar după decretul Monicăi Lovinescu (reve- 
nită la confidențialitatea care-i şade mai vârtos ca o mănuşă): «Goma e 
contestat», rari sunt “sinucigaşii” care îndrăznesc să încalce ukazul 
Direcţionatoarei Presei Literare şi a Gândirii Culturale Românethice. 


Aceasta este o carte de mărturie - despre ce s-a petrecut, în iarna- 
primăvara lui 1977 cu noi, tot români, cu noi, tot soţi şi părinţi, cu noi, tot din 
carne şi din sânge ; carte de mărturie despre ce şi cum şi cât am pătimit noi, 
nu “eroi”, nu “excepţii”, cum ne-au botezat în mod interesat laşii, vânzătorii 
de frate, dezertorii de atunci, profitorii de după decembrie 89. Liiceanu şi 
Blandiana şi Adameşteanu şi Doinaş şi Mircea Iorgulescu şi Manolescu şi 
Buzura şi Pleşu - şi alţi dilemoşi şiretlicarioți carpa'dâmboviţelinieni au 


128 PAUL GOMA 


calculat fulgerător-cobiliţar câştigul şi au găsit că dacă ne saltă pe noi (cei 
care rostim tare ceea ce gândim - nu ca ei, melancoleţii) într-o categorie... 
inaccesibilă altora, ei, acei alţii vor fi consideraţi, nu doar nevinovaţi (fiind ei 
vinovaţi cu toţii...) ; nu doar absolviţi de păcatul greu de a-şi fi trădat che- 
marea de scriitor, nu de inginer - nici chiar de profesor universitar, dar prin 
vicioasa lege a pendulului vor fi propulsaţi “după revoluţie” (sic!) pe cele mai 
înalte culmi ale scaunelor, care de care mai cu vedere-la-stradă şi mai 
bine-plătit şi mai nemeritat. Ca supliment : doar rezultatul (nu şi demersul) 
luptei pentru ciolan va fi consfințit (de istorie - căci istoria, e-he, câte a văzut 
ea, la viaţa ei...) şi consacrat de Monica Lovinescu, consacratoarea de disi- 
denți ca Hăulică, năşitoarea de rezistenți pe Hula Păltinişului, ca Liiceanu, 
fabricanta de sertarişti ca Blandiana precum şi alte făinuri din aceeaşi tărâţe: 
trei-nule... 


Această carte este una de mărturie. Despre faptele de curaj şi de 
slăbiciune ale noastre, a celor care, în 1977, am crezut că scriitorul este 
purtătorul de cuvânt al semenilor săi nedăruiţi cu harul vorbirii. 

Ei bine, “după revoluţie”, în primul rând scriitorii români au fost aceia 
care s-au opus din răsputeri, făcînd tot ce depindea de ei (mai bine se 
opuneau comunismului lui Ceauşescu, să nu se lase piteştizaţi-cultural, să nu 
ajungă se întrecenzureze bine-bine, apoi să se pupe-n “Ndependenţă - ce 
nevoie de caralii...? - ei, da şi să piardă apartamentul, paşaportul, rubrica, 
amanta?) pentru ca o astfel de dezvăluire (sic!) să nu ajungă la cunoştinţa citi- 
torului ; pentru a nu li se cunoaşte adevărata înfăţişare - un fel de a vorbi, 
scriitorul român, cu două-trei excepţii, nu are faţă, chip, obraz (!), ci o sumă 
de măşti - schimbate după facultăţi, vorba lui Moromete, cel care ştia el ce 
vorbe(ş)te... 

Abia în al treilea rând s-au opus apariţiei, difuzării şi comentării 
mărturiei de faţă activiştii, securiştii... 


„„„Fundcă în al doilea rând s-au împotrivit - prin tăcerea impusă în jurul 
mărturiei - tot scriitorii, de astă dată aceia care confecţionează (de la 1 ianua- 
rie 1990 fix) istoria României după interesul şi bunul plac, nu ca “înainte”, 
ale partidului comunist, ci ca acum : după ale lor, ale nevestelor lor - şi, desi- 
gur ale clanului (altfel spus: breasla scriitoricolă)... Cine se îndoieşte (şi) de 
afirmaţia aceasta este invitat să consulte volumele de “sinteză” (istorică) 
apărute. Va observa (dar oare va fi în stare să observe o lipsă?, pentru aşa 
ceva este elementar-necesar să cunoşti, cât de cât,... prezenţa): nici în întrea- 
ga colecţie a revistei Memoria (sic !) - avîndu-i în colegiul redacțional pe 
Doinaş, Blandiana, Paleologu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, ba chiar 
şi pe Ion Vianu, (unul dintre semnatarii Scrisorii noastre din 1977) ; nici în 
Anexa Blandianei şi a Liiceanului la Cartea neagră a comunismului ; nici în 
“istoriile”, altfel hărnicuţ alcătuite ale Gulagului românesc (sic-sic : de ce nu, 
în curînd şi studii despre psihuşka la români ?) - nu va întâlni măcar pome- 
nite evenimentele din iarna-primăvara anului 1977. 

Trei excepţii - cu care nu se face primăvară : 

- Volumul O istorie sinceră a poporului român de Florin Constantiniu 
(ei, da...), ed. Univers Enciclopedic, 1997 ; 

- Emisiunea Luciei Hossu-Longin din serialul Memorialul Durerii - din 
1998... 

- Manualul de istorie pentru Clasa a XII-a de la ed. Sigma, 1999. 


Povestea acestei cărți de mărturie este : 
Am ajuns la Paris în 20 noiembrie 1977. La 22 noiembrie am dat o 


JURNAL 2000-2001 129 


conferinţă de presă în Auditoriul FNAC. Prezent, Claude Durand (“vânătorul 
de disidenţi”) m-a întrebat dacă n-aş scrie, pentru editura Seuil (cu Gallimard 
încheiasem contract pentru romane) un volum de mărturie despre evenimen- 
tele din 1977 din România - pe care tocmai le povestisem... 

Am fost de acord. Peste şase luni (în luna mai 1978) am predat manus- 
crisul primului volum cuprinzînd “Iarna” şi “Primăvara” (“Vara” şi 
“Toamna” ar fi fost incluse într-un al doilea). A fost botezat în franceză: Le 
Tremblement des hommes (titlu sugerat de un reportaj din Le Nouvel 
Observateur din mai 1977, semnat : Bernard Guetta - care scrisese că în acel 
an România cunoscuse două cutremure : unul de-pământ, altul de-oameni), 
purtînd un subtitlu editorial : Peut-on vivre en Roumanie aujourd’hui ? În tra- 
ducerea lui Alain Paruit, volumul de mărturii a fost lansat la 5 martie 1979, 
în prezenţa lui Eugene Ionesco şi în a lui Fernando Arrabal. In 1980 a apărut 
traducerea în neerlandeză (Paul Koeck), sub titlul : Met het woord tegen de 
muur, la Elsevier Manteau, Anvers. 

Dacă în neromâneşte (fragmente au fost publicate şi în germană, în 
engleză, italiană, cehă, poloneză, rusă) mărturia despre 1977 a avut parte de 
o primire favorabilă, devenind de referinţă, în limba în care a fost scrisă - 
româneşte - şi în ţara în care se petrecuseră evenimentele (România) a avut o 
soartă de neexplicat, de neacceptat în oricare altă comunitate din Europa : 

Nu a fost vorba de vreun “ghinion” de vreun “accident”, nici de sărăcia 
în care se zbăteau editurile după decembrie 89. Ci de sabotaj. Doi ani (1990- 
1992) eu, autor nu am înţeles adevărul ; alţi doi-trei ani am refuzat să accept 
evidenţa acelui adevăr: sabotajul cărţii de mărturie Culoarea curcubeului *77 
nu era opera cenzorilor, a activiştilor, a securiştilor - a duşmanilor comunişti 
care aveau tot interesul să nu li se afle faptele murdare ; sabotajul a fost ima- 
2inat, pus la cale, menținut în vigoare şi în ziua de azi, 11 ani după “revo- 
luțiunea la români”! de colegii mei, scriitori, de prietenii mei din ţară (foste 
victime ale cen-zurii comuniste) şi de prietenii din exil, de “camarazii de 
baricade” ai mei Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, cei care îşi sacrificaseră 
viaţa luptei - pe calea undelor - împotriva cenzurii comuniste. 

Acela care se îndoiește de afirmaţia de mai sus (cum m-am îndoit şi eu, 
până prin 1995...) este poftit să deschidă Jurnal pe Sărite (ed. Nemira, 1997), 
la pagina 259, să citească însemnarea de la 19 ianuarie 1990 - la mai puţin de 
o lună de la “revoluţie” [N-ar fi stricat să o fac eu, primul : m-aş fi scutit de 
multe (des)iluzii]. Va constata că “întâlnirea de lucru” la care rămăsese sta- 
bilit să particip şi eu pentru alcătuirea portofoliului editurii Humanitas se 
ținuse cu două zile mai devreme, fără mine - totuşi, singurul avînd experienţă 
editorială (franceză); totuşi, autor de cărţi ; totuşi, scriitor care - alături de 
Țepeneag - dăduse o mână de ajutor la publicarea în Occident a unor scriito- 
ri din Orient. Reuniunea din casa Monicăi Lovinescu se făcuse fără mine, cel 
anunţat, în mod repetat, de întâlnire. Nu din întâmplare, nici din vreo “uita- 
re” - ci cu program : nu pentru întâia oară “Monicii” mă excludeau de la întâl- 
niri importante la care, pe de o parte aveam tot dreptul să particip, pe de alta, 
fusesem repetat anunţat de iminenţa lor. Dacă am fost lăsat eu de o parte 
(repet : la alcătuirea portofoliului editorial), în schimb (n-ar fi mai bine dacă 
aş spune : “în locul meu'?), participaseră la discuţii, îşi dăduseră cu părerea, 
făcînd să încline balanţa în favoarea sau în defavoarea editării, la Humanitas, 
a cutărui scriitor, a cutărei cărți iluştri cunoscători ai literaturii în general, ai 
celei româneşti în special precum turcologul Mihnea Berindei şi Beatrice a sa 
din acel trimestru, fata Doinei Cornea. 


Mai apoi Monica Lovinescu mi-a explicat : ei lucraseră foarte bine şi 
fără mine - ce voi mai fi vrînd, din moment ce pe “lista lui Liiceanu” 


130 PAUL GOMA 


fuseseră incluse şi cărțile mele Culoarea curcubeului şi Gherla ? Am mormăit 
că, dacă aş fi fost prezent, mi-aş fi propus cărţi de ficţiune - Ostinato, Gardă 
inversă, Din Calidor... 

Atunci a reieşit că Monica Lovinescu, cea care timp de două decenii 
susținuse la Europa liberă că Goma este şi autor de romane, nu doar de 
proteste, surprinzător, făcea cauză comună cu cei care, în ţară, îmi negau 
talentul (recunoscînd că ceva-ceva curaj parcă aş avea...). Presupun că în 
acea împrejurare D-sa a inaugurat adânciunea: “Nu e momentul”, care va 
face emuli de toate sexele şi carieră de panaceu. In continuarea mişcării, 
D-sa mi-a dat şi preţioasa dublă-indicaţie : de a nu-l “injura” pe Liiceanu 
(care-i de-al nostru) şi de a nu căuta de dinţi calul de dar... Nu vedeam care 
putea fi darul pe care mi-l oferea, mie, proaspătul editor dar (încă) nu se făcea 
să contrazic o doamnă. Oricum, la prima ocazie i-am mulţumit lui Liiceanu, 
i-am propus alte cărți. Mi-a răspuns afirmativ, însă pentru moment să vedem 
cum merg celelalte, călduros-recomandatele de Monica Lovinescu, de 
Berindei şi de fata Cornii. 

„„„Am văzut. Şi nu am crezut. Nici atunci când unii critici literari, 
scriind despre Culoarea curcubeului, afirmau că îşi procuraseră volumul prin 
“pile” de la Bucureşti (în provincie nu se difuzase) ; când alţii mărturiseau, 
în scris, că dacă nu s-ar fi aflat în relaţii de prietenie cu un ministru al cultu- 
rii (O. Pecican despre I. Vartic), nu ar fi avut de la cine împrumuta un exem- 
plar... E 

Ce se întâmplase cu tirajul Culorii curcubeului ? Intrebat, Liiceanu 
răspundea că or fi încurcături cu distribuția. Explicația prietenului meu 
(Liiceanu) îmi era suficientă... 

...Până când, în 1992, am citit în presa din tară informația potrivit 
căreia volumul editat în iunie 1990, nedistribuit, depozitat şi păstrat..., ar fi 
fost trimis la topit, la Fabrica de hârtie din Buşteni. Editorul a negat că ar fi 
făcut “una ca asta”. Aş fi rămas în continuare pe mâna prietenului Liiceanu, 
dacă prietena Monica Lovinescu nu l-ar fi apărat pe “Gabriel” în stilul inimi- 
tabil al Domniei-Sale, adică : imediat după ce a respins bănuiala (că îmi 
distrusese volumul nedistribuit), socotind-o declaraţie neprietenească, ba 
chiar calomnioasă, a continuat : Dar aşa (subl. mea) a făcut Gabriel şi cu 
cărţile lui Cioran şi cu ale lui Ierunca - de ce ei nu se supără...? Ei, de ce... 
Eu, nefiind Cioran-lerunca, m-am supărat, am povestit povestea poveștii cu 
1977 la români într-o scrisoare deschisă publicată de Liviu Antonesei în 
Timpul şi am încredinţat tipărirea la Oradea a adevăratei ediţii din Culoarea 
curcubeului (volum apărut în 1993, în îngrijirea lui Florin Ardelean - ajutat 
de Tiberiu Ciorba şi Traian Ştef), inaugurînd astfel Biblioteca Revistei 
Familia. | Aceiaşi inimoşi cărora li s-a adăugat Laszlo Alexandru au scos, în 
1995, volumul Scrisori întredeschise - după care au abandonat partida, 
învinşi, nu doar editorial-financiar, ci datorită atacurilor, presiunilor exersa- 
te de “colegi” şi de “maeştri”...] 


Culoarea curcubeului a cunoscut două (!) ediţii - însă rari sunt cei care 
“Şi-au procurat” un exemplar ; deşi “materialul” acopere un moment de isto- 
rie, comentatorii - de literatură, de istorie - nu pomenesc nici momentul, nici 
volumul care a dat seama... 

Am avut nevoie de zece ani, ca să înţeleg, cu mintea românului cea de 
pe urmă: 

Imi imaginam că scriind - în ţară, şi nu la adăpost, în spaţiu (exil) şi în 
timp (numai după decembrie 89)... - cărţi ca Ostinato, Uşa noastră cea de 
toate zilele, Gherla, Gardă inversă, apoi în exil : Culoarea curcubeului, 
Soldatul câinelui, Patimile după Piteşti..., “comisesem” cărţi anti-comu- 


JURNAL 2000-2001 131 


niste, anti-securiste... 

Mă înşelam ; nu-mi dădeam seama - eu, autor - ce “caracter” au cărţile 
pe care le scriam : 

- Legionarii califică Patimile după Piteşti : “o carte antilegionară” ; 

- Evreii consideră Din calidor “o carte antisemită” ; 

- Securiştii de ieri, deci, fatal : ultranaţionaliştii de azi găsesc aceeaşi 
carte (Din calidor) “o carte jidovită”; 

- Securiştii, înalt-activiştii deveniți peste noapte (după modelul 
sovietic...) : credincioşiştii habotnici de azi sunt convinşi că Arta refugii este 
“o carte anticreştină în general, antiortodoxă în special”; 

- Scriitoriştii români din România au hotărît (la îndemnul Monicăi 
Lovinescu şi al lui Liiceanu - acesta, ghidat şi de indicaţiile-preţioase ale lui 
Brucan şi ale lui Sturdza-Voican) : Culoarea curcubeului este “o carte anti- 
scriitoricească” (după cum Jurnalul : “antiromânesc”). 


Această carte de mărturie este, cu neînsemnate îndreptări, cea scrisă 
între decembrie 1977 şi mai 1978 ; cea predată în luna mai 1978 editurii 
Seuil, pentru a fi tradusă în franceză ; cea predată după data de 19 ianuarie 
1990 editurii Humanitas - pentru, în sfârşit, o ediţie originală... Nu am 
intervenit pentru a “corija” fapte, adevăruri, opinii (în bine, în rău) despre 
anumite persoane-personaje (şi eu mă revizuiesc - însă când o fac, anunţ). In 
ea dau seama de starea, de umoarea mea, autor, în momentul 1977. Să 
judece singur cititorul, pe text : am comis nedreptăţi ?, am avansat idei care, 
după aproape un sfert de veac, s-au dovedit a fi false ? Din păcate, judecăţile 
mele din 1977 asupra oamenilor şi faptelor lor nu a căpătat desminţire. 

Iar în acest an, 2000 : din contra... 


Această carte de mărturie dă seama de existenţa unui corn, în fapt : 
buboi aflat în mijlocul gânditoarei frunţi a colegimii breslinoase: 

- Între luna martie 1970, când am fost total interzis şi 20 noiembrie 
1977 (când am plecat definitiv din ţară) am fost - totuşi - singurul scriitor 
român interzis, sub Ceauşescu, 7 ani şi 8 luni, timp petrecut pe solul şi în sub- 
solul Republicii Socialiste România ; 

- Din martie 1970 până în ianuarie 1990 se adună 20 ani de inexistenţă 
a mea în literatura română - din pricina anticomunismului scriselor şi ziselor 
mele ; 

- Din ianuarie 1990 sunt, nu tolerat, ci... scăpat prin ochiurile plasei cu 
care prietenii mei, scriitorii (în frunte cu Monica Lovinescu) - mi-au îngrădit 
accesul la editori şi la cititori pentru culpa de a-i fi arătat în scrierile mele 
aşa-cum-au-fost-şi-sunt, nu cum se obişnuieseră ei să se prezinte. 


Nu le sânt nici judecător, nici pedepsitor (deşi ar merita din plin să fie 
judecați şi condamnaţi pentru trădare de patrie, de popor, de adevăr). 
Ci oglinda. 
Autorul 


Luni 14 august 2000 


Azi a fost aniversarea Anei, mâine va fi onomastica ei. Ne-am 
bucurat înde noi. Am avut şi vizite în acest timp. 

Am terminat grosul matriţelor Uşii... Mai vârtos decât la alte 
cărți, i-am găsit... şi calităţi. Numai că nu spun ca despre altele : 
«Nu e o carte rea, Uşa...», ci : «Uşa... nu e o carte chiar atât de rea 
cum o ştiam...». 


132 PAUL GOMA 


De sâmbătă am un aparat de radio cu casetofon şi cu CD. Un 
“patefon” (o “platină”'...) costă peste 3.000 franci (iar ăsta : o treime). 
Necazul fiind că discurile care se află în două cutii mari de carton sub 
masa mea or să mai zacă. Nu am noroc cu “plăcile” - cum n-am avut 
în România nici chiar atunci când mi-am dăruit “discoteca de 
discuri "(ca să nu rămână necitat Breban) Bibliotecii Centrale... 

Ei, o să-mi copieze Filip C.D.-uri aduse de Ana de la Bibliotecă. 


Marţi 15 august 2000 


Azi am terminat de aranjat “matriţele” Uşii... 

M-au obosit aceste zile : căldura, ţânţarii noaptea, vizitele, 
sărbătoririle. A fost foarte plăcut dar, cum am mai zis : istovitor. 

Zic mereu, re-zic : lucrul la ediţia de autor îmi procură o plăcere 
nespusă - şi, o să râd : inedită ; cu atât mai vârtos, cu cât o singură dată 
te pregăteşti de moarte (în fine : de fiecare dată când te-apucă...). Din 
această pricină chestiunea editurii rămâne pe un plan secundar. 


Vineri 18 august 2000 


Este (aproape) gata Uşa... Dacă am noroc, Ana face azi matrițe 
pentru Astra. După care am să trec la Soldatul câinelui. Apoi la Gardă 
inversă - deşi va fi liberă abia în 2003... Ca şi Jurnal I-II-III. 

Nu sânt deloc în stare să mă adun şi să scriu liniştit (sic) în jurnal. 
Făcînd pe de lături ceea ce fac (întâmplător), operez (?) o selecţie mai 
mult decât severă a faptelor consemnabile. De ce : le voi fi considerînd 
de mai mică importanţă decât ediţia de autor ? Nu cred. Cred că 
ne-cheful, lehamitea vine de la... cuvântul scris adineauri : lehamite 
(m-am uitat în DEX: vine de la bulgarul leha mi ti = mi-e silă, m-am 
săturat...). Da, domnilor : mi-e (tare) leha... 


Duminică 20 august 2000 


Am ajuns să fac coşmare şi în somnul de zi, darmite în cel de 
noapte. Va fi venit momentul să încetez cu ediția de autor. Am 
adunat o sumă de cărţi în fotocopie, am o parte culese la ordinator... 
Mai este de fotocopiat Gardă inversă şi Astra (şi Soldatul câinelui). 
Numai că “gata” al meu nu (re)deschide uşa pentru alte activităţiuni. 
Nu-mi mai vine să scriu jurnal, nu-mi mai vine să scriu texte de pole- 
mică, nu-mi vine nimic. Şi să vezi când o să câştig la Loto: atunci 
chiar de nimic n-o să mai am chef ! 


Marţi 22 august 2000 


De mai bine de o săptămână : tragedia Kursk-ului. În sfârşit, Ruşii 
deschis gura - asta înseamnă, cu adevărat glasnosti : a căpăta - într-un 
târziu, când e aproape foarte târziu - glas. 

A revenit soarele - nu se ştie dacă pentru ziua întreagă ori doar 
până la prânz, cât să mi se usuce rufele. 

M-am deconectat de la ediţia de autor : nu e o treabă productivă, 


JURNAL 2000-2001 133 


cum ar zice Doamna Slama-Cazacu. 
Miercuri 23 august 2000 


Ziua cu pricina. Mă întreb câţi români (dintre cei “născuţi înainte 
de... 22 decembrie”, desigur) îşi mai aduc aminte de semnificaţia ei - 
nu mă mai întreb de românii locuind în Franţa (în exact acelaşi 23 
august 44 Parisul a fost liberat de nemți) - ca să nu mai vorbesc de o 
altă “semnificaţie”, teribilă pentru noi, măcar pentrui că a constituit 
preludiul... altei, însă mai înainte, a Cedării Basarabiei şi a 
Bucovinbei de Nord 23 august 1939, semnarea Pactului Hitler-Stalin, 
la Moscova, prin Molotov şi Ribentropp. 

De acord, eu ştiam - şi nu de azi, de ieri. Şi, dacă ştiam, la ce 
mi-a slujit?, vorba Gabrielei Adameşteanu. La-cam-nimica - iar acum 
l-am citat pe ardeleanul de serviciu. Ba-chiar-din-contra, ar zice un 
oltean reprezentativ : Săraru. 

Scriam, ieri, că m-am deconectat de la ediţia de autor. Aşa este : 
m-am. Va fi fost intensă “conectura”, dar scurtă. Ca un. Acum am 
rămas istovit, stors, trist. 

Această Rusie ticăloasă... Petru I le-a tăiat supuşilor bărbile, caf- 
tanele - dar vorba prietenei mele de veacuri, Adameşteanu: «Ei şi ? La 
ce le-a slujit desbărbizarea?» I-a occidentalizat (sic), în sensul că i-a 
silit să pună mâna şi să pipăie acest animal care nu există : tehnologia. 
O citez din nou pe romancieră : «Ei şi ?» Nu-mi iese din cap acea 
caricatură a lui Viaceslav Sîsoev, publicată pentru prima oară în 
L"Alternative, serie-adevărată - cum să nu fie, dacă noi o făceam, nu 
Bartosek-Berindei-Paruit ! - pe care noi, cei din Est o înţelesesem ca 
sintetică ; dar, în acel moment, nu şi ca profetică. Tema: o rachetă 
uriaşă (aş zice, acum : cam ca submarinul atomic Kursk), transportată 
undeva, probabil spre rampa de lansare, de... boi - adevărat nu doar de 
o singură pereche, ci de vreo şase... 

Aceasta este sinteza Rusiei : o ţară, o comunitate, o mentalitate 
închisă ; secretă. După modelul... Chinei, nu al vreunei ţări europene. 
O vreme, multă vreme, s-a cheltuit multă salivă în Occident pentru a 
explica tainomania rusească prin “complexul încercuirii”. Desigur, 
era şi aşa ceva, ca la toate neamurile-proaste care, pentru a nu 
recunoaşte complexul de inferioritate, fie îl întorc pe dos, în unul de 
superioritate (ca românul nostru, speriat de Occident şi care se conso- 
lează cu mioritismul, cu ortodoxia, cu thracismul). Or cauza cauzelor 
secretului la ruşi este una şi aceeaşi : spaima conducătorilor că alţii (în 
primul rând străinii ; apoi supuşii) vor afla (ce catastrofă va fi aflarea! 
- nucleară...) cât de... puternică este slăbiciunea puterii. Atâta vreme 
cât nu se ştie că Puterea e Slabă : mizerabilă, proastă, criminală, inca- 
pabilă, nesimţită, deci inumană, şansele de supravieţuire ale Imperiului 
sunt asigurate. 

Am mai scris : cutremurul din Armenia (în 1986? 1988?) a consti- 
tuit Prima Fisură, nu neapărai în Blocul Sovietic, în Imperiul Rusesc : 
ţarul Mihail (Gorbaciov), amatorul de îngheţată fiartă numită : “pere- 
stroika”, a autorizat pătrunderea jurnaliştilor occidentali în vizuina 
Ursului. Şi în sfârşit, Occidentul... a aflat - nu doar despre represiu- 


134 PAUL GOMA 


nile politice, religioase împotriva “unor duşmani ai poporului” - astea 
le ştia de decenii, de la cei care depuseseră mărturie, de la alde noi, boii 
de serviciu, ci : din punct de vedere economic Imperiul se află, hăt, în 
preistorie; au văzut cu ochii lor - şi cu ai obiectivelor aparatelor de 
fotografiat, de filmat - mizeria cumplită şi permanentă, extrem de 
proasta calitate a materialelor de construcţie, foarte proasta calitate a 
execuţiei - şi a întreţinerii. 

O altă catastrofă a constituit o punere sub semnul întrebării a 
realei forţe a Ursului : Cernobil. 

Iar acum, tot o catastrofă a dezvăluit adevărul cumplit : degeaba 
“savanții” ruşi construiesc gigantice bombe nucleare (centrala de la 
Cernobil, submarinul), dacă au fost incapabili, timp de o săptămână, să 
facă ceea ce câţiva scafandri norvegieni au făcut în 24 ore. 

Deci : faimoasa - şi eroica ! - Armată Roşie nu este decât, ceea ce 
se spunea de mult, despre întreaga Rusie, folosind un şablon : “uriaş cu 
picioare de lut”. Începînd din 1941, iarna, când a început a fi dotată de 
americani cu armament, cu echipament, cu hrană ( ‘capcioanka” şi 
“kansierva” - despre care, în majoritate, nici nu auzise, bieții ruşi, 
darmite să mănânce) - a strivit sub tăvălugul zecilor de milioane de 
soldați, nu doar Germania, inamicul de ieri (amicul de alaltăieri), apoi 
România şi Ungaria, ci şi țări care nu le erau duşmane: Cehoslovacia, 
Polonia. Însă cum au fost lăsată fără “ajutor prietenesc”, cum a mâncat 
bătaie - în Afganistan, în Cecenia.. 

Monstrul care este Rusia să fie doar un bau-bau de speriat 
preşcolarii, ori un pericol real ? 

Judecînd după ultimele două catastrofe (ambele nucleare), Rusia 
este în clipa de faţă mai amenințătoare decât o putere politico-militară 
care deţine bomba atomică. Rămâne extrem de periculoasă, nu pentru 
că este stăpână pe mijloacele de distrugere, ci... din contra : pentru că 
nu este capabilă să le stăpânească. Doar privind la cimitirul atomic de 
la Murmansk, te cuprinde groaza : jurnaliştii au zis-o, unii oameni 
politici occidentali au zis-o : atomul aflat în mâna ruşilor constituie 
o ameninţare planetară. 

Asta au vrut ei să ascundă - şi în timpul crizei submarinului : 
profunda, constitutiva lor incapacitate de a controla o situaţie de criză, 
tot de ei provocată ; incapacitate dublată de o feroce luptă pentru 
putere (şi o nesfârşită - precum ţara-le - fugă de responsabilităţi). 

De ce au plecat, ieri, norvegienii ? Fiindcă Ruşii nu au permis 
străinilor să scotocească în mormanul lor de rufe murdare. Tot umblînd 
în jurul Kursk-ului, cine ştie ce ar fi descoperit : alte submarine - şi tot 
atomice), nava de suprafaţă care a avariat submarinul - şi s-a scufun- 
dat şi ea (în cazul că aceasta este cauza); ar fi descoperit că submari- 
nul a fost atins de un proiectil de-al lor - din greşeală (păi, nu ? greşeli 
din astea fac şi americanii şi francezii şi englezii). 

De ținut minte : un fel de purtător de cuvânt al guvernului a 
răspândit zvonul că “Occidentali nu au vrut să continuie lucrările de 
salvare, pentru că au cerut bani mulţi şi Rusia nu poate da atâta - deci 
să facă Occidentalii (tot ei) un fel de chetă, să adune bani pentru a-i 
plăti pe norvegieni” - asta a ieşit din gura unei biete femei venită de la 
cine ştie câte mii de kilometri, ca să afle că “al ei” (bărbat, fiu) nu va 


JURNAL 2000-2001 135 


fi adus la suprafaţă... lată efectul unei singure nopţi petrecută la 
bordul navei-spital Svir’ : aşa cum văduva care îl apostrofase pe 
Hlebanov tăcuse fulgerător după ce o blondineaţă îi înfipsese, pe la 
spate, acul seringei cu calmant, aşa şi asta... Şi cine ştie ce altă “vină” 
va fi trecută pe seama putredului Occident. Nu, nu sânt curios să citesc 
ce scrie despre asta căcatul cu ochi numit Cristoiu, nici Kakatul 
Popescu-Inginerul, nici ce va fi gândind Conu Alecu Paleontologu, 
recentul mâncător de occidentali şi răsplătitul de Milosevici... 


Joi 24 august 2000 


În sfârşit, aseară Putinosul s-a declarat responsabil-şi-culpabil. 
Şi a cerut iertare... 

Dar Ruşii nu ezită să-şi ceară iertare, în orice împrejurare. Ce l-a 
costat pe ticălosul de kaghebist Putin să facă pe îndureratul şi pe “vina- 
vat”-ul la tembeliziune : ruşii, neam de robi [mai corect : s(e)lavi] au 
să uite şi, peste două săptămâni (hai, o lună), au să-i... “acorde încre- 
derea deplină” : «Păstoreşte-ne pe mai departe, tătucă...» 

Dar parcă numai Ruşii sunt aşa... Românii uită la fel, iartă la fel 
- singura deosebire : ei, fiziologiceşte, sunt mai mărunţei decât 
maşcaţii de la Răsărit. 

Am primit ieri scrisori de la Marinoiu, din America, de la Mircea 
Stănescu - am să le răspund în curând. 

Mi-a telefonat Mariana Sipoş, anunţîndu-mi reaua-veste : Cartea 
românească s-a mutat (ori a fost mutată) şi, pentru că localul nou este 
mult mai mic, nu a încăput şi arhiva... Dan Cristea a “recuperat” câţiva 
saci de manuscrise predate... după 1990. De ce “după 1990”? Dacă 
l-ai întreba pe fratele de cruce al lui Dorin Tudoran, fratele de lapţi al 
Ninei Cassian, nu ar fi în stare să dea un răspuns coerent - de unde, la 
Dan Cristea, coerenţă ? Ea (M.S.) era interesată mai ales de “hârtiile 
lui Preda”. Prin urmare, nu au fost recuperate nici acelea - a spus ceva 
chiar de ars, în curte - păi nu erau şi ale lui “înainte de 1990” - deci, 
netrebuitoare lui Dan Cristea cu acelaşi nume ? 

Ceea ce înseamnă că nu am - definitiv - ultima variantă a cărţii 
În Cerc. Păi dacă hârtia ei era... dinainte de 1990... 

Imi vine să scriu ceva despre asta. După ce că avem puţine hârtii; 
după ce că securiştii ne-au ars o bună parte - iată-i şi pe “intelectualii 
noştri”, ba chiar directori de editură (editura Uniunii Scriitorilor !), că 
împart ei cronologia după cum (nu-i) taie capul şi distrug şi ce mai 
rămăsese... 

Mai am de gând să scriu ceva pe marginea cărţii de dialog Aurora 
Cornu - Eugen Simion. Despre lumea Aurorei Cornu, a lui Preda, a lui 
Paul Georgescu, a lui Tertulian, a lui Petru Dumitriu, a lui Crohmălni- 
ceanu, a lui Eugen Barbu, a lui Sami Damian, a Getei Horodincă (şi a 
altor podoabe) şi lumea pe care am cunoscut-o eu - şi tot dinăuntrul 
literaturii (în fine, din vestibulul Fabricii de Poeți). Prostovanul de 
mine : credea că realitate cunoscută de el - cea a foamei, a nesiguranţei, 
a maşinii-negre, a colectivizării, a terorii, a minciunii zilnice, a 
închisorilor este cea... reală. Ei bine, nu. După cum, de la 1990 
încoace, reală este realitatea lui Eugen Simion, nu a mea... 


136 PAUL GOMA 


Vineri 25 august 2000 


Am dormit prost, din pricina căldurii. Vara promite să se prelun- 
gească. 

Putiniştii au lansat aseară zvonul că submarinul scufundat a fost 
atins de un proiectil trimis de... ceceni. Păi, de cine ? Două ceasuri mai 
târziu, au “corectat” : nu cecenii sunt de vină - «Voi aţi înţeles greșit», 
vor fi adăugat, în spirit românesc - ci... daghestanezii. Fiindcă «erau şi 
vreo doi daghestanezi îmbarcaţi»... 

Cretinii nu au precizat unde anume, pe ce vas erau daghestanezii: 
pe Petru cel Mare, nava amiral (cea de pe care au fost trase proiectile- 
le - în sus, dar, ale dracului, după o vreme, au luat-o în jos...) ? Sau de 
pe Kursk, mândria Russovietiei, trimis pe fundul mării ca o vulgară 
lotcă pescărească ? - pierind şi ei “cu această ocaziune”, că tot se deda- 
seră la fapte kamikadzeşti... Acum, dimineaţa nu au mai repetat 
“informaţiile”, dar să nu intrăm în panică. Este abia opt dimineaţa 
(la Paris), deci 10 la Murmansk - până aşa, mai îndeseară, e-he, au timp 
berechet să ouă alte rusisme. 


Luni 28 august 2000 


Am trimis azi lui Radu Mareş completarea volumului Butelii... 
textele scris în 2000, până în momentul de faţă. Că, vorba ceea, tot 
nu-l publică. 

Fusesem şocat de poziţia lui Radu Mareş în chestiunea “scuzelor 
colective”. Eu credeam că numai un bou ca Alex Ştefănescu gândeşte 
astfel : că el nu are de ce să ceară iertare victimelor statului român - 
fiindcă nu era născut pe timpul războiului... Impresia a fost atât de 
dezagreabilă, încât nici n-am notat-o în Jurnal. Revin acum şi citez 
dintr-o scrisoare a sa din 17 iulie a.c. : 

“Am însă şi o obiecţie (era vorba de textul meu Pe ei i-a întrebat 
cineva dacă sunt anti-goi? n. m.) Ea priveşte scuzele pe care fiecare 
dintre noi ar trebui să le ceară poporului evreu pentru ce s-a întâmplat 
în trecut. (...) In pofida demonstraţiei Dvs., nu văd de ce eu, persoană 
dată, încă în viaţă, am (aş) cere scuze unui popor cu care n-am de 
împărţit decât riscul asumat de taică-meu şi încă o serie de date istori- 
ce pe care le accept ca atare cu bunele şi relele lor. Dacă, în fine, de 
scuzele mele ar depinde mai ştiu eu ce, dacă aş fi preşe- 
dinte/Papă/Cancelar..., perfect ! le-aş cere. Dar ca ins ce reprezintă 
doar un vot, gestul meu - pare-mi-se - are semnificaţia zero.” 

Bag de seamă că eu “pretindeam” ca scuzele să fie adresate nu 
doar evreilor - ci şi țiganilor ; şi nemților (pe care îi cedasem ruşilor) ; 
şi basarabenilor şi bucovinenilor, deasemeni cedaţi ruşilor. 

Ei bine, Ştefănescu nu era un... singular - chiar dacă se declarase 
împotriva “tezei” mele şi Radu Mareş. Înaintea lor (probabil chiar şi a 
lui Ştefănescu, fiindcă volumul Scrisuri a zăcut multă vreme 
la Nemira), Dan Petrescu îmi arde o notă în subsol, la pag. 257. 
N-o luasem în seamă, fiind a n-a pătrundere abuzivă, obraznică, în 
casa/cartea mea. 

lată care era proposta mea : 


JURNAL 2000-2001 137 


“atâta vreme cât comunitatea noastră (în frunte cu scriitorii) nu va 
face un proces, atât celor vinovaţi de crime de sânge din regimul comu- 
nist, cât şi nouă, fiecăruia [aici plasează D.Petrescu asteriscul 
trimiţător la subsol, cu toate că discursul/ideea continuă - n. m.] pentru 
«tratamentul» administrat altor etnii : evreii şi țiganii (trimişi la moar- 
te în Transnistria) germanii (cedaţi ruşilor, deşi erau cetăţeni români), 
ca şi cel aplicat basarabenilor şi bucovinenilor, predaţi ruşilor, înce- 
pînd de la 12 septembrie 1944...” 

După ce Dan Petrescu pune abuziv asteriscul doar după un sfert 
de idee, scrie, în subsol, ca ripostă : 

“Iată o teză care nu mai rimează cu aceea care se împotrivea ideii 
de vinovăție colectivă. În ce ne priveşte (căci e vorba de un proces 
făcut «fiecăruia» dintre noi), nu ne simțim deloc culpabili de soarta 
celor înşiraţi în continuare”. 

Diversiune dintre cele mai prosteşti : acolo vorbeam de ne-vino- 
văţia copiilor pentru faptele părinților şi a părinților pentru faptele 
copiilor - sub comunişti. 

Nu ştiu ce să mai cred : să nu am eu dreptate ? Posibil, în cazul în 
care, în Occident, şefii unor state au cerut iertare ; dar am dreptate în 
măsura în care şefii-de-state ceruseră iertare - în numele tuturor 
cetăţenilor! Desigur, unii dintre ei nu sunt de acord - dreptul lor - dar 
bag de seamă că, la români, nu doar “unii cetăţeni” nu acceptă aseme- 
nea “umilinţă”, ca recunoaşterea erorilor - ci trei scriitori [dintre cei 
care s-au exprimat faţă de mine]. 

Să admit că am greşit eu. Insă eu cred, în continuare, în această 
“greşeală”. Şi chiar dacă nu ceri iertarea aceea în piaţa mare, măcar nu 
negi faptele, nu doar de-ruşine, ci şi de-sânge ale concetăţenilor tăi. 


Miercuri 30 august 2000 


S-ar zice : Sfântul Alexandru, cel cu plecarea berzelor. Alexandru 
a rămas, în continuare, în calendar, la 30 august, dar Dumnezeu ştie 
dacă berzele, în România, mai există - ca să plece în Delta Nilului, la 
iernat - sau, încălzindu-se aerul şi pământul, rămân locului peste iarnă. 

Am corectat matriţele a 90 pagini din Astra - mai rămân de foto- 
copiat tot pe-atâtea. 

Incep să devin plictisitor, dar n-am încotro : am găsit că Astra... 
este o carte bună. Nu “mai bună“, nici “mai puţin bună”, ci ; bună, 
scurt. Cu ea m-am instalat în adolescenţă (cum, Roman intim m-a tre- 
cut în tinereţe - dacă respect treptele-vârstelor. 

Paralel-simultan răsfoiesc volumul de Scrisuri. Şi, ciudat, dar aşa 
este : găsesc a fi... o carte bună... 


Joi 31 august 2000 


De mâine trecem în toamna cea toamnă. În 2 octombrie voi avea 
65 ani. Alt prilej de bilanţ - în familie, desigur, n-oi fi pretinzînd să mă 
sărbătorească Uniunea Scriitorilor ! În cadru festiv. Şi să-mi dea şi o 
ţuică... 

Să tot aştept ! 


138 PAUL GOMA 


SEPTEMBRIE 


Vineri 1 septembrie 2000 


Astă noapte, fix la 12, a început să plouă. S-a oprit după 12 ore - 
dar ne-a trecut în toamnă. 

Mi-a scris Luca Piţu - ca de obicei, pe dosul unor fotocopiu din 
recentul volum al lui Dan Petrescu. 

Incolo - nimic demn de notat. 


Sâmbătă 2 septembrie 2000 


Desigur, nu-ţi poţi face o justă idee despre o carte doar după 6-8 
pagini (din, presupun, vreo 300), însă impresia mea este : Dan Petrescu 
ia în... răspăr doar iarba, nu şi tufişurile - ca să nu mai vorbim de 
copaci. Am recunoscut câteva din articolele sale din Naţionalul. Acolo 
combătea puternic - ca un jurnalist român “deşteptat” abia la 22 dec. 
89 fix, nu ca Dan Petrescu, băţosul, aţosul cel care se încontrase cu 
sistemul. Luca Piţu promite că îmi va împrumuta cartea ; s-o cunosc cu 
de-a măruntul, înainte de a o judeca. 


Duminică 3 septembrie 2000 


În una din fotocopiile trimise de Luca Piţu Dan Petrescu se arată 
revoltat de atacul lui Țepeneag (pe care îl zugrăveşte : “constipat”) 
împotriva lui Cărtărescu. Citat : 

“Din Bulgaria au venit şi strămoşii lui Cărtărescu”. 

Să fie un semn de xenofobie, cum dă de înţeles D.P.? Neîndes- 
tulător citatul, ca să-mi pot da seama. Oricum, nu cred. Este adevărat : 
strămoşii lui Țepeneag au venit din Asia Centrală (Turcii Pecenegi), 
iar “din Bulgaria” au venit şi ai noştri strămoşi, măcar macedoneni, 
dacă nu de-a dreptul bulgari şi/ori sârbi. D.P. exagerează ; oricum, se 
înşeală când îl acuză mai departe pe Țepeneag de... antisemitism 
(“o frumoasă aluzie antisemită”, scrie el) - iat-o : 

“...nu e vorba de vreo circumcizie care îi va permite ca de-acum 
înainte să facă parte dintre scriitorii aleşi”. 

Eu aş vedea mai degrabă “o frumoasă aluzie filosemită”. 

Vorbeşte şi de Alain Paruit care ar fi cerut autorului (M.C.) supri- 
marea a circa 100 pagini. Este opinia lui D.P. - însă A.P. ar fi putut 
foarte bine “formula exigenţa” din motive strict editorial-franceze 
(despre care Dan Petrescu dovedeşte aici că habar n-are) şi nu 
eventual pasaje... antisemite. Deşi, cu Paruit nu ştii niciodată ce-l 
apucă (aşa cum îl apucase la Arta refugii). 

Din păcate, îmbătrânind, omul se înveninoşează, însă nu cred că 
Ţ., cu toate păcatele lui, ar fi “gelos” pe faptul că un alt scriitor 
(ne-recomandat de el) a publicat în franceză. Că va fi avînd un dinte 
împotriva Cărtărescului ? Posibil, dar cu siguranţă nu din pricini de... 
întâietate editorială, ci din cauze de... “istorie a literaturii” - domeniu 
în care rămâne extrem de sensibil (nu ne acuza pe Ierunca şi pe mine 


JURNAL 2000-2001 139 


că vrem să-l dăm afară din... literatură ?). lar asta, într-adevăr, este o 

strâmbătate constitutivă a lui Ţ. Şi el concepe literatura aceea ca o sală 

(mai oniric : un salon) cu zece-douăzeci de scaune, numerotate, atât. 
Oricum, D.P. nu m-a convins. 


Luni 4 septembrie 2000 


Toamnă-toamnă - luminoasă. 

Am cules lavanda, mă dau eu mare, deşi nu pot cuprinde cu o 
mână mănunchiul tăiat. Oricum, s-a umplut casa şi sufletul de răcoare 
parfumată. Pentru la anul o să cumpărăm un vas şi mai mare, ca să aibă 
unde să se rotească (de la “rotat”, nu?) lavanda cea minunată. 


Marţi 5 septembrie 2000 


Astă noapte am avut un teribil coşmar : eram doborit la rădăcina 
unui gard, nu puteam scăpa (era şi într-un ungher), cineva avea de gând 
să mă ucidă : mă lovea cu o prăjină. Cum, fireşte, urlam (în somn), 
Filip a venit şi m-a trezit, liniştindu-mă. Abia atunci am înţeles că 
agresorul de la gardul visului era...Filip. Teribilă revelaţie. 

Toamna lungă continuă. Şi eu tot n-am ce face. 


Miercuri 6 septembrie 2000 


A început ploaia - în zori. Gata, s-a terminat vara. De-acum, 
culesul poamei - fireşte : pe dealurile Manei... 

Necazul este că nu mai am chef să scriu. Nici jurnal, nici artico- 
le, nici scrisori. N-o fi mare pagubă pentru alţii, dar pentru mine... 


Vineri 8 septembrie 2000 


Mă simt ceva mai bine pe la suflet (am terminat, în sfârşit, 
franţuzirea unui text care aşteaptă de un trimestru), dar rău pe la trup : 
iarăşi am ameteli. Am să mă cer la doftor . 

S-a confirmat “calomnia occidentală” potrivit căreia submarinul 
Kursk a fost scufundat de un proiectil tras de pe nava-amiral Petru I. 
Da, oameni buni. Lui Ivan - beat-mort, ori doar cretinizat de comunism 
- 1 s-a descărcat singură arma şi s-a împuşcat singur. Dacă şi-ar fi 
“tintit” ruseşte un picior, ar mai fi mers, dar a ucis o sută şi ceva de 
flăcăi. Mi s-a părut că ultimul de pe lista morților defilînd pe ecranele 
televiziunii ruseşti aduce cu un nume românesc, însă acum nu mi-l mai 
aduc aminte. Deci erau îmbarcaţi pe submarin nu doar... ceceni (apoi: 
daghestanezi), ci şi basarabeni şi/ori bucovineni... 

Aseară a fost redifuzat un documentar despre baza atomică de la 
Murmansk (îl văzusem acum un an-doi, acum însă m-a impresionat 
mai mult - din pricina tragediei Kursk-ului), comentat de Gilles Rabin, 
corespondentul A 2 la Moscova. Mi s-a re-re-confirmat remarcabila 
judecată a acestui excepţional jurnalist, mai ales “lipsa de politeţe” faţă 
de gazde (ruşi), a lui. A zis ce aş fi zis şi eu. Iar despre Putin - numai 
rău, printre care: «E un om tânăr cu o gândire veche». Şi: «Cum să 


140 PAUL GOMA 


judece un kaghebist altfel decât în termeni de forţă ?» 
Sâmbătă 9 septembrie 2000 


Ieri am primit Jurnalul literar pe iunie 2000. Mă aştepta o surpriză 
plăcut-neplăcută drept care i-am scris lui Nicolae Florescu : 


Paris 11 septembrie 2000 
Stimate Domnule Nicolae Florescu, 


Am citit cu nesfârşită neplăcere istoria interviului solicitat Dvs. de 
Curierul Buzuresc şi masacrat în bună tradiţie bolşevică - cum reiese din 
Jurnalul literar pe iulie 2000. 

Tot de acolo am înţeles : vi s-a reproşat că acceptaţi colaborarea mea în 
revista pe care o conduceţi. Regretînd plictiselile pricinuite de prezenţa mea 
m-am bucurat citind : revista este de acord cu opiniile şi cu demersurile mele. 

Nu m-a mirat şi nu m-a indignat această - a câta ? - “expunere de 
motive” a convingerilor lui A. Buzura - vorbesc de potrivitorul scaunului 
destinat dinapoiului criminalului numit Ion Iliescu. Fiindcă : 

Am fost primul care a văzut (şi a scris): 

- editorialul României literare din 18 ianuarie 1990, intitulat “Fără 
violenţă !”, semnat: “Augustin Buzura” era un text, nu “revoluţionar” (după 
cum nici lozinca în chestie nu pornea “din mase”), ci, ca să zic aşa : din 
contra, de-a dreptul securist. În el semnatarul cerşea clemenţă în numele celor 
care ne chinuiseră o eternitate de patru decenii, iar preţ de o chenzină după 
împuşcarea Ceauşescului se căcaseră pre ei de groază că le venise ceasul să 
plătească după dreptate pentru multele şi îngrozitoarele lor crime. Această 
“analiză” (nu era deloc analiză, ci simplă constatare) mi-a fost reproşată - în 
1990 - de N. Manolescu, de Liiceanu, de Pleşu, de Adameşteanu. În cei zece 
ani scurşi de-atunci nu am auzit/citit cuvinte, dacă nu de scuze, atunci de 
recunoaştere că nu mă înşelasem. Ştiu de ce : ar fi fost obligaţi să mărturi- 
sească, la oglindă, că şi zicerile mele despre ei : Manolescu, Liiceanu, Pleşu, 
Adameşteanu. ..- fuseseră adevărate ; 

Am fost întâiulcare a văzut/scris : 

- diminuarea bugetului Culturii în 1990, prin strădania lui Pleşu (atunci 
poreclit de mine : “Andrei, Zero-Virgulă-Trei') ministru-plin al lui Iliescu şi 
al lui Roman, a avut drept scop sustragerea banilor şi pomparea lor în secu- 
rista Fundaţie Culturală România şi a organului său de diversiune națională : 
Dilema (vezi intervenţiile mele “Modele” (p. 337), “Dilema amneziei sau 
amnezia Dilemei” (p.474) şi “Petre Roman al Dilemei”, (p. 497) - apărute 
iniţial în Cotidianul, adunate în volumul Scrisuri, Nemira 1999) ; 

In fine, tot eu am fost acela care a văzut şi arătat negru-pe-alb : 

- mâna-lui-Buzura şi asupra publicaţiilor din Basarabia : în luna mai 
1998, în Cotidianul, la sfârşitul articolului “Agenţi literari” (aflat la pag. 553 
în acelaşi volum : Scrisuri), observam : 

“Iată-l şi pe Buzura - unul din recomandaţii de mine la Gallimard. 
Folosind logistica şi mai ales fondurile sustrase de la Ministerul Culturii, 
pentru a finanța Fundaţia Cândia (cea pentru export), acest fost argat la 
curtea lui Gogu Rădulescu, şogor al securiştilor ghin Cluj, avînd binecuvân- 
tarea lui Pleşu, auxiliariatul lui Iorgulescu, îi ameninţă pe amărâţii de la 
revistele Basarabia şi Contrafort din Chişinău că nu le va mai da nici un ban 
dacă-i publică ori comentează pe Goma şi pe Grigurcu ! Prin asta, roman- 
cierul Buzura a dovedit că este un adevărat... agent. Nu literar... Să încerce 


JURNAL 2000-2001 141 


Gârneţ, Chiperi, Nicolae Popa, Irina Nechit, Em. Galaicu-Păun să nege acest 
nemernic şantaj. Deşi, mai ştii ? Ce nu face omul ca să primească ceva bani 
pentru revistă...” 

În 7 septembrie 1998 Cotidianul a publicat la rubrica “Anti-Goma” 
reclama-ţiile câtorva cetăţeni indignaţi de textele mele. Una era semnată : 
“Vitalie Ciobanu, scriitor, redactor-şef Contrafort Chişinău”. 

Avea dreptate scriitorul-şef de la Contrafort în replica sa : “nu se 
verifică absenţa dlui Grigurcu din paginile Contrafortului...”- greşeala mea : 
crezusem (orbeşte, prieteneşte) ce îmi scrisese chiar Grigurcu, repetat, fără a 
fi constatat, eu însumi... absenţa ; avea dreptate redactorul-şef al Chişinăului 
şi atunci (mai ales atunci!) când mă punea la locul meu - astfel : 

“Faptul că în Contrafort nu am publicat comentarii la cărţile lui Paul 
Goma ţine de opţiunea strictă (sublinieri în text, n.m. P.G.) a cronicarilor 
noştri şi nicidecum de «influenţe» sau «sugestii» din exterior”. 

Dar bineînţeles ! “Cronicarii noştri”, cei care posedă “stricte-opţiuni” - 
ei, de capul lor (nesupuşi influențelor, cu atât mai puţin sugestiilor) au decis 
să nu scrie despre cărţile mele ! In 1972, într-o emisiune în duplex Radio 
Paris-Radio Bucureşti, la întrebarea gazetarilor francezi : de ce romanul 
Ostinato de Paul Goma, publicat în traduceri în Franţa şi în Germania, în 
1971, nu a fost editat în România, în româneşte, limbă în care fusese scris ?, 
predecesorul lui Buzura la conducerea Unităţii Militare MAI de export a 
“culturii”, pe numele său Virgil Cândea a răspuns că... muncitorilor tipogra- 
fi nu le plăcuse cartea, deci refuzaseră să o culeagă !; iar Zoe Buşulenga care 
tocmai îl comparase pe Ceauşescu cu Eminescu, a motivat ne-publicarea lui 
Goma prin...pornografia textului. 

Momentul Decembrie 89 nu a produs nici o mutație în capul de piatră 
al lui Buzura (care, ca şi Breban, este un structural aparateik) - fiindcă în 
1995, invitat de Mariana Sipoş la o dezbatere televizuală “în legătură cu Paul 
Goma”, a răspuns, citînd din clasicii marxism-securismului : 

«Nu e momentul să se vorbească despre Goma». 

Cum să fie - în 1995 - “momentul” (să se vorbească despre cineva de 
care nu se mai vorbise, în România vreme de două decenii, 1970-1990) ? 

In încheiere scriitorul Contrafortului nu ezită să-mi dea sfaturi-preţioase 
(de la cine şi mai ales când le va fi învăţat ?): 

“Dacă Dl. Goma are vreo nelămurire în legătură cu atitudinea revistei 
Contrafort faţă de persoana şi opera domniei sale era mai simplu să ne 
contacteze direct la redacţie şi să nu susţină public lucruri pe care nu le poate 
demonstra” şi : “Am considerat necesar să intervenim cu aceste precizări în 
ziarul care a publicat sus-pomenitele afirmaţii ale lui Paul Goma pentru a nu 
permite perpetuarea unor neadevăruri...” (subl. mea, P.G.). 

Faţă cu asemenea “argumentaţie”, mi-am pierdut glasul. Mai ales că 
venea dinspre un basarabean de-al meu şi încă tânăr. Mi-am zis, cu durere, că 
ceva adevăr va fi avînd vorba-ceea : «Atât de tânăr şi deja gheorghe !». 

lată însă că într-un târziu (dar niciodată nu-i prea târziu) se adeveresc 
neadevărurile scrise de mine. (Am mai spus-o, o repet : nu mă bucur că 
“profetiile” mele se adeveresc - aş fi fost fericit să nu se împlinească). După 
obiceiul robului ajuns supraveghetor de robi, Buzura a descoperit - şi exerci- 
tat - puterea-absolută a brigadierului asupra “subalternilor” : a promovat 
abuziv (cum altfel ?) tot felul de carmene firane, de sărari (şi alţi orfani ai 
luptei de clasă...) şi, simetric, a interzis (ca un adevărat secretar de comitet 
PCR pe judeţ) tot ce i se părea “nejust” - faţă de el şi de clanul său ; 

Nu altfel procedează un alt ilustru ardelean - şi el autoadesemnat 
anticomunist feroce (motiv pentru care îl frecventa şi el pe Gogu cu acelaşi 
nume), genial explicător al lipsei de disidenţi şi a literaturii de sertar în 


142 PAUL GOMA 


România (astfel : ce nevoie, doar îl aveam pe Ceauşescu - iar el permitea 
publicarea a ceea ce se scria mai de valoare !) : Nicolae Manolescu. Cel care 
a refuzat să publice în România literară protestul-mărturie al Valentinei 
Caraion, faţă cu porcăriile, ticăloşiuile dintr-un editorial semnat de însuşi 
directorul despre soţul său, Ion Caraion ; cel care a refuzat publicarea unor 
texte ale mele care-l interpelau pe el şi pe G. Grigurcu, participanţi voioşi la 
campania de calomniere a poetului, rezemîndu-se pe minciunile securiste ale 
unuia, Pelin şi ale unei tovarăşe din sală ce a iscălit, în volumul Această 
dragoste care ne leagă..., capitolul “Stelian Diaconescu (lon Caraion”) - 
strălucitor model de agresivitate isterică şi de iresponsabilitate scrii- 
toricească; 

Aşa a făcut şi G. Adameşteanu (dimpreună cu G. Andreescu) : a 
refuzat să publice în revista 22 răspunsurile mele la atacurile Biancăi Balotă, 
ale lui Paul Barbăneagră, ale lui Mircea Martin. 

Desigur, Curierul, Dilema, Contrafort nu sunt proprietatea lui Buzura, 
el fiind doar tovarăşul plutonier păstrător al cheilor magaziei ; la fel : 
România literară nu este moştenire de familie a lui Manolescu, şi nici 22 nu 
este cadou de nuntă primit de Adameşteanu de la un unchi. Numai că inte- 
lectualul (!) român gândeşte (!!) cum “se gândea” la (legendarul) post de 
radio Erevan - în acest caz : 

“Adevărat : maisuspomeniţii nu sunt proprietari ai publicațiilor în 
chestie, ci doar geranţi - însă ei nu ştiu asta”. 


Ca să închei cercul : astfel cresc pe meleagurile mioritice noi generaţii 
de buzuri, de manoleşti, de adameştence, (să nu uităm blandienele !), de pleşi 
- şi, orice-ar crede “modelul” : liiceni. Tricolore şi ele, curat-culturale, deci : 
analfabete moral ; deci măcar tot atât de nesimţite civic - ceea ce nu e puţin. 

Fiindcă neamul-prost este fără de moarte. 

Fireşte, Jurnalul literar îşi vede de drumul său. 

Cu modesta complicitate a lui 

Paul Goma 


Mi-a făcut bine adeziunea lui N. Florescu. Şi nu m-a mirat deloc 
atitudinea cretină a boului de Buzura. Cu Grigurcu o nimerism prost, 
dar numai pentru că el mi se plânsese, de nu ştiu câte ori de persecuția 
generală, de, în special ne-solicitarea din partea basarabenilor de la 
Contrafort... - pentru ca, imediat după ce scrisesem şi trimisesem (dar 
încă nu apăruse), să-l citesc pe Grigurcu lăţit pe mai multe pagini în... 
Contrafort... 

Şi iată-l pe Puturosul Psihiatru băşind prin toate borțile sudoarea 
lui de slugă eternă. 

Mi-a mai scris Petru Cimpoeşu, trimițîndu-mi şi ultima sa carte : 
Povestea Marelui Brigand. Am să-i scriu. 


Marţi 12 septembrie 2000 


Ieri am primi de la Laszlo două cărţi : Breban : Spiritul românesc 
în faţa unei dictaturi (reeditare, la ALLFA) şi Gheorghe Glodeanu 
Incursiuni în literatura diasporei şi a disidenţei (Libra). 

Pe Breban l-am răsfoit (doar n-o să mă apuc să confrunt origina- 
lul - cel din Contemporanul, publicat în foileton începînd din 
primăvara anului 1900 şi nu “originalul” pe care el pretinde că l-a ter- 


JURNAL 2000-2001 143 


minat în... 31 mai 1989). Din Glodeanu am citit - după capitolele 
dedicate lui Țepeneag (n-o să mă creadă, în-cauzatul ! - să fie sănătos), 
apoi cele despre mine. 

În capitolul “Retorica romanului şi fascinația povestirii” în partea 
dedicată mie : “Refuzul ficţiunii” se ocupă numai de Altina (celorlalte 
cărți le înşiră titlurile, la Uşa... preluînd titlul greşit de Fundaţia 
Buzura, în Agenda 2000 : Ura... noastră cea de toate zilele), iar în al 
doilea, “Retorica jurnalului”, în “Jurnalul-invectivă” se apleacă doar 
asupra Jurnal-ului de la Nemira I-I-MI. 

Desigur, îmi fac plăcere pasajele “pozitive” (cui nu i-ar ?), însă nu 
îmi provoacă ne-plăcere pasajele negative (mai corect : negatoare), cât 
inexactităţile, golurile de informare (pe titluri - necitite), golurile pri- 
cinuite de o lectură grăbită, superficială - deci incorectă. Incă o dată : 
nu i se neagă comentatorului dreptul de a comenta defavorabil, chiar 
desfiinţator, un text sau un autor - dar să o facă în cunoştinţă de cauză. 
Dacă nu ai citit cutare cărți (nu le ai, n-ai avut bani să le cumperi, nu 
le-ai găsit la prieteni, nici nu te-ai străduit să le procuri) - se întâmplă. 
In acest caz, nu scrii despre ceea ce nu cunoşti ! 

Laszlo mi-a trimis şi câteva tăieturi de presă. Extrem de 
interesant este un “răspuns” al lui Livius Ciocîrlie (în Orizont) dat 
amicului (şi, parcă vărului) său, Țepeneag, care în Caiete critice a 
publicat iarăşi un mănunchi (un florilegiu) de aiureli “teoretice” - însă 
nu literare, acelea ar mai fi mers, ci... altfele... 

Nu am verificat, dar cred că nu am consemnat asta : 

Săptămâna trecută, am căzut pe postul de radio Shalom, unde era 
interogată (cam ca la Securitate) o doamnă despre care am înțeles că 
scrisese nişte cărți “ne-juste”, drept care era judecată pentru crimă de 
antisemitism. După voce (şi după poziţiune) interogata mi-a fost 
simpatică de la început ; mai ales după cuvintele pe care le sonoriza. 
Am înţeles că era istoric de meserie, specializată în istoria evreilor, că, 
profesoară fiind, studenţii evrei o persecutau, o interpelau, tratînd-o de 
antisemită... Am crezut până la sfârşitul emisiunii că este o ne-evreică 
(altfel cum ar fi fost “antisemită” ?), fiindcă individul care o hărţuia - 
altfel cum să spun ? - era fonfăit şi nu se înţelegea când îi rostea 
numele. Am crezut că interogata este un Renaud Camus cu fustă şi mă 
întrebam dacă Alain Finkelkraut are să sară şi în apărarea ei... In cele 
din urmă am reţinut : “Benmassa” ; sau “Ben Massa” şi am rugat- o pe 
Ana să consulte catalogul lor de la BN. Surpriză : ieri Ana vine cu 
numărul curent din Liberation şi îmi arată articolul “La Shoa comme 
religion” de Esther Benbassa ! 

O revelaţie ! Ce păcat că nu ştiam de ea înainte de a fi scris 
articolul cu pricina. Mai ales că la radio (în articol nu mai pomeneşte) 
a povestit întâmplarea cu Turcii : în Turcia, la colocvii, congrese, dar 
şi în reviste şi la edituri ea (şi încă un istoric, tot evreu rezonabil) era 
considerată “inexistentă”, fiindcă avusese îndrăzneala să susţină că 
Turcii îi masacraseră pe armeni, în 1915. Totodată istorici din Israel, 
în cor, susțineau punctul de vedere turc (inexistenţa masacrului), iar pe 
ea o taxau de... “antisemită” - păi să nu înnebuneşti ? Iar acum vine o 
întorsătură pe c care eu am lipit-o de bancul cu “deviaționismul” (iată 
bancul : Intrebare : «Ce este deviaţionismul ?» Răspuns 


144 PAUL GOMA 


«Deviaţionism este-atuncea-când tu, membru de rând, o ţii tot înainte, 
păstrînd linia, în timp ce Partidul Nostru Drag o ia când la dreapta când 
la stânga...») : In Turcia, de cam un an, guvernul a autorizat să se 
vorbească-scrie despre genocidul armean, au început să se exprime şi 
istorici turci - dar istoricii israelieni încă nu au fost înştiinţaţi, deci 
continuă să nege masacrarea armenilor şi să o trateze pe Benbassa 
de... antisemită! 
Am să scriu o completare la “Pe ei i-a întrebat cineva. ..?” 


Joi 14 septembrie 2000 


Coşmar : eram pe un submarin (mai corect ar fi : într-un) care 
avea să reproducă “întocmai” soarta Kurskului - pentru cercetări 
ştiinţifice... Vom fi fost tot atâţia oameni câţi erau pe acela (dacă era 
“întocmai..."”), iar eu eram terorizat, fiindcă nu ştiam cum ajunsesem 
acolo, printre ruşi. Senzaţia era palpabilă şi feroce : urma să murim - 
ceea ce, gândeam eu, va fi mai greu de suportat, faţă de ceea ce trăiseră 
oamenii de pe Kursk : ei ÎŞI păstraseră speranţa până în ultima clipă... 
În ultima clipă a venit un ordin că nu se mai face întocmaia. M-am 
trezit bolnav de groază. 

Mi-a venit ieri Convorbiri literare. Un recenzent se ocupă - pe 
două coloane de revistă - de cartea lui Glodeanu. Citează, între 
ghilimele, indicînd şi paginile - dar total fără discernământ : nu-i pasă 
dacă autorul acela, Glodeanu, scrie adevărul când scrie ce scrie despre 
cutare scriitor ori cutare carte. Acest “amănunt” nu-l interesează pe 
recenzent : el “dă seama” ca un grefier, ca o fotocopioză, reproduce din 
carte - nu din adevăr. Aşa, despre mine a reţinut (indică şi pagina !) un 
scurt citat din care reiese că Jurnal I-Il-III se ocupă “doar de latura 
mahalagească a personalităţii”... 

Aşa se va fi văzînd de la Iaşi. Nici pe-acolo nu se practică ceea ce 
se cheamă : scrisul în cunoştinţă de cauză. 

La fel se petrec treburile la Orizont - pagina trimisă de Laszlo. La 
un fel de revistă a presei este consemnat şi P.S.-ul lui Valeriu Stan în 
care acesta protesta împotriva a ceea ce scria Buduca despre mine. 
Orizontescul timişorean povesteşte o cu totul altă variantă a chesti- 
unii... Ce voi fi vrînd : să se corect citească măcar între ei, jurnaleţii 
literarnici ? Şi mai ce?, nu cumva şi cheia de la cassa cu bani ? Să 
zicem mersi că au consemnat şi atâta... 


Luni 18 septembrie 2000 


Joi 14 am fost la doctor. M-am plâns de viaţă. M-a consolat şi 
mi-a mai dat un medicament. Incă nu observ ameliorări. Am, în conti- 
nuare, ameteli. 

Am primit scrisoare de la Fănel Davidescu. Nu m-am învrednicit 
să-i scriu. O s-o fac, în curând. Pentru moment sânt “ocupat” cu 
Olimpiada. Fiecare cu ocupaţia sa. 

Tot joi, după amiază. Mă simt din ce în ce mai rău. Nu mai pot fi 
reparat... Asta este. Nu mi-e frică, nu mi-e indiferent. Nu am regrete 
că nu am terminat aia, că n-am făcut cealaltă, că nu am făcut mai bine 


JURNAL 2000-2001 145 


ceea ce nu-mi ieşise până acum. Nici nu sânt speriat de ceea ce “va 
veni”: nu am crezut niciodată într-o viaţă de după moarte. “Momentul” 
mi se arată ca un perete-filtru : intri în el - însă nu ieşi pe cealaltă parte. 
Şi nici nu eşti sigur că a rămas ceva din tine în sita zidului. 

Nu mai pot continua. Mă duc să mă întind în pat. 


Joi 21 septembrie 2000 


Sper ca şi acest echinox de toamnă să-mi poarte noroc. Alalatăieri 
am primit de la ALL acceptarea de principiu, ieri am alcătuit “progra- 
mul”, azi l-am transmis prin fax. lată-l:  (...) 


Sâmbătă 23 septembrie 2000 


Şi azi mă simt rău. Probabil va fi contribuind şi campania anti(?)- 
Alzheimer dusă în presa scrisă, la radio, la TV. 


(...) 
Sâmbătă 23 septembrie 2000 


Mă gândesc la Alzeihmer : Mama, atinsă de scleroză în plăci, a 
agonizat peste un deceniu ; lucidă. A fost “mai bine” ?... 

„„„pe când boala asta te preface, nu într-un ghem de suferinţă, de 
durere - ci în nimic. Ai fost, până mai ieri, un om şi te-ai prefăcut, nu 
în ne-om, ci în nimic. Tu, bolnav, ai şi trecut în neființă, ai şi murit ; 
pentru ceilalți ai devenit altul : un ins fără memorie, fără cuvinte. 

Nu ar trebui să se aplece asupra acestei boli legiuitorii ? Fiindcă 
doctorii nu mai pot face nimic, să facă ei : să îngăduie euthanasia. Fi, 
da : în numele demnităţii omului. De ce să se înverşuneze medicii şi 
infirmierele să menţină în viaţă (vegetativă) o legumă? In numele cărui 
principiu : al interdicție: de a ucide o fiinţă umană ? Dar biata aceea nu 
mai este nici umană, nici fiinţă, de ce să nu-i fie curmată o veşnicie a 
pedepsei : ţinerea în viaţă ? 

Ştefana mi-a spus că Dan Petrescu a fost la Paris, să-i ia un inter- 
viu acelui escroc securisto-iliist românul-israeliano-francez (Costea ?) 
pe care l-a apărat în Naţionalul. Fireşte, nu mi-a dat vreun semn de 
viaţă. Se va fi gândit - de astă dată cu dreptate : ce să fac eu cu semnul 
de viaţă al lui ? lată : nici nu mă mai înfurii. Şi n-am să-l atac pe Luca 
Piţu când va re-veni la Strassbourg. Ce, el m-a atacat pentru prietenia 
mea cu Ivasiuc, de-un paregzamplu ? 

Toamnă luminoasă. Azi m-am aventurat până la chioşcul cu ziare 
de la Couronne. Greu, greu. 


Luni 25 septembrie 2000 


Grigurcu, în Vatra, scriind despre Jurnalul lui Zaciu este de părere 
că uneori Profesorul cade la păcatul “comerajului - ca Goma”. Şi eu 
care nu ştiam prin ce anume se înrudeşte (literar) Zaciu cu mine. Noroc 
cu Grişa, el le explică pre toate, cu de-a măruntul. După cum, atacînd 
Apostrof, găseşte (abia acum, după zece ani !) că, “îl cultivă pe falsul 
disident Breban”. 


146 PAUL GOMA 


Marţi 26 septembrie 2000 


Am devenit de tot bătrân : nu-mi place aia, aialaltă... Nu mă las 
pătruns de “arta” filmelor de televiziune, nici “purtat pe aripi de 
poezie” de, cică, muzica rap : alea-s filme ?; filmu-i artă ? Nu, soro, 
filmul e acela, aşa cum l-au dorit, l-au făcut, l-au destinat americanii, 
la începuturi : industrie - şi nu germanii, italienii, suedezii, franţujii, 
englezii - ba chiar ruşii, când mai greşeau, ca oamenii. Rezultatul : 
un produs ; de bună calitate, cam ca pantalonii de jeans ; cam ca 
maşinile lor : trainice. Zgârie-norii pot pentru ca, la un caz de vasăzică, 
să-ţi pricinuiască emoţiuni artisticeşti - vreau să zic : să-mi provoace 
mie, care sânt măsura lucrurilor. Apoi : cam singurii de luat în seamă 
sunt scriitorii lor. Dar ei nu sunt americani, ci scriitori care scriu despre 
americani. Faulkner este scriitor american? Da de unde ! El a fost şi 
rămâne un mare scriitor care scria în limba faulkneriană, despre Sudul 
Statelor. In afară de jazz, nu au muzică. Copland este un folclorizator- 
nic. Bernstein nu este compozitor american, ci evreu. Duke Ellington 
este negru, Keith Jarret cafealaptiu, oricât ar zice el că e alb... 

Am atâtea de notat - dar cum n-am timp... 


JURNAL 2000-2001 147 


OCTOMBRIE 


Duminică 1 octombrie 2000 
Am ajuns şi în octombrie. S-a făcut toamnă-toamnă. 
Luni 2 octombrie 2000 


Ora 2 noaptea. Gata, am făcut-o şi pe asta : m-am născut în urmă 
cu 65 ani. 

Ora 7,30 (întretimpul a fost plin : am dormit buştean - dacă afară 
ploua...) : de la radio, numai veşti proaste : Israelul persistă în eroarea 
tragică de a interzice Palestinienilor un pământ sub soare ; Miloşevici 
persistă în eroarea de a nu-i “părăsi” pe bravii sârbi ai săi (tot un fel de 
români căcăcioşi - doar plasați pe hartă mai spre apus) şi de a se 
duce,-n pizda mă-si, cu tot neamul lui ceauşescovicesc. 

Seara : am scris două pagini din cartea cu profilul. Nu ştiu ce va 
ieşi, dar mi-a luminat şaişcincea. 

Am fost la doftor (oftalmolog) : Nguyen. Pentru ochelari. Salut ! 
Pe mâine, tot aici. 


Marţi 3 octombrie 2000 


Am comis aproape 6 pagini. Proaste. Am să insist. 

Mâine mă duc la centrul ochelaristicesc. 

Am primit felicitări de ziua mea (încă de acum o săptămână de la 
Margareta Geantă, de la Răducă, de la Laszlo (şi poştal şi prin telefon), 
de la Caracota, de la Brega, de la Elvira Iliescu. 

Deci am “peste 65 ani”. Cum are să-mi şadă când o să am “peste 
75” ? Bine, mulţumesc. 


Vineri 6 octombrie 2000 


Miloşevici nu a avut soarta lui Ceauşescu, deşi ar fi meritat-o din 
plin. Ieri sârbii au incendiat Parlamentul federal şi Televiziunea. 
Bucuria de a-i vedea şi pe braţi, în sfârşit, scăpaţi de comunism, mi-a 
fost umbrită de câteva imagini mult vorbitoare : 

După ce s-au opus o vreme, poliţiştii au... fraternizat cu revoltaţii. 
Fără căşti, fără scuturi (şi fără bastoane), treceau prin gardul viu al 
răsculaților, nu ca nişte învinşi ce era (aşa credeam noi, naivii), ci cu 
fruntea sus, cu gâtul drept, astfel atingînd cu palmele palmele civililor, 
ca la baschet, între coechipieri, după un coş marcat. Deosebirea dintre 
ei - în afară de uniforme - poliţaii : graşi, fălcoşi, şolduroşi, curoşi, cu 
ochi de porci supraîngrăşaţi, supraconştienți de faptul că ei au ce 
mânca, nu ca alții, ca ceilalți, ţivilii : rău îmbrăcaţi, slabi, cu gâturi ca 
de găină penită, cu ochi arzători, de famelici. Şi cu o atitudine corpo- 
rală de rob încă neslobozit şi care nu ştie ce să facă cu mâinile libere... 

Unul din primele puncte fixate de Coştuniţa (aşa se va fi scriind 
în caractere latine ?) a fost : “reconcilierea naţională”. Chestie uşor de 


148 PAUL GOMA 


realizat la sârbi : milițienii, prin gestul de baschebtalist, arătau că 
deosebirea dintre ei şi “ceilalți” este doar chestie de uniformă : cu 
puţină vreme în urmă - să zicem : ‘mai an, în Kosovo - “unii” şi “alţii” 
erau o apă şi-un pământ, apărau sârbismul sfânt împotriva păgânilor de 
albanezi - ba îl apăraseră şi împotriva bosniecilor, şi a papistaşilor 
croaţi... Masacrînd, violînd sârbeşte. 

Un detaliu : când Parlamentul a fost luat cu asalt iar milițienii au 
dat cu grenade cu gaze lacrimogene, printre cei care ieeau din clădire, 
cu câte o batistă la gură s-a aflat şi un popă tânăr. Enigmă : să fi fost 
popa unul dintre asediatori ? Nu : rasa îi era prea îngrijită, iar el prea 
tânăr ca să înveţe opoziţia ; iar dacă era unul dintre cei dinăuntru, 
dintre parlamentarii lui Miloşevici, de ce nimeni nu i-a ars măcar un 
picior în cur ca să ne bucurăm şi noi, cei care facem rivuluţiile stînd pe 
fotoliu şi bînd cafele ? 

Acest Coştuniţa, mi-a apărut a avea o privire parşivă : rânjeşte 
dispreţuitor, chiar dacă va fi un rictus, o... stare de care nici nu-şi dă 
seama : e botos, are dentiţia, nu împinsă, ci largă, dînd impresia de 
gură de somn, nu de ştiucă. Cicatricea din sprinceana stângă face să 
aibă priviri în acelaşi timp fugace şi dispreţuitoare faţă de cel din faţă 
- fosta rană să-i fi paralizat parţial pleoapa, de priveşte ca pe sub poala 
unei feţe de masă ? Pe unul ca ăsta nu l-aş simpatiza, chiar de nu mi 
l-aş aminti de pe când era alături de... uite, că i-am uita numele, 
“psihiatrul” (şi poetul, dè!) din republica sârbească din Bosnia, ăl cu 
plete, declarat criminal de război dimpreună cu generalul Mladici... 
Karadzici, mânca-l-ar Cristoiu cu Popescu-Kakat ! Radovan Caragici 
(în ortografia românească). Şi el, după nume, sârb din moşi strămoşi - 
ca şi Bulatovici... Ei, da, Coştuniţa declară că el nu a fost nici titoist, 
nici miloşevicist - dar era... cetnik. 

Nici Sârbii nu au să facă curăţenia necesară - cum : la oglindă ? 
Mai vârtos decât Românii (năclăiți doar de colaborare cu partidul, cu 
sindicatul, cu securitatea), Sârbu sunt legaţi între ei prin sângele ne- 
sârbilor, vărsat cu mult patriotism binecuvântat de Rus. 

Oricum e bine, e foarte bine : or să aibă de mâncare, de lucru, 
n-are să mai existe blocusul economic (e-he, câţi românaşi de-ai noştri, 
mai puţin sau mai mult colorați - aici intrînd şi tovarăşul Ion Iliescu - 
nu au ocolit blocusul carburantului, unii făcînd averi !). Cât despre 
“mândria naţională” ea are să le ţină de cald, când, la crâşmă, într-o 
promiscuitate naţional-şliboviţiană, au să-şi povesească faptele de 
arme, ei în de ei : demonstranți şi milițieni de la 5 octombrie 2000: cum 
au ucis ei - laolaltă, dimpreună, miloşevi-cişti şi  antimiloşevicişti (ba 
chiar şi de alaltăieri “opozanți” ca scriitorul Dobriţa Cosici, un fel de 
Titus Popovici corcit cu Adrian Păunescu ?) - atâţia croaţi, atâţia 
bosnieci, atâţia albanezi - şi câte muieri ale “duşmanului” au făcut, în 
de ei, sârbii curaţi, poştă. Şi cum, anul trecut “au înfruntat Armata 
Occidentului”... Vai de curul lor de...înfruntători ! 


Sâmbătă 7 octombrie 2000 


Am ochelari noi. Rama mi se pare cam îngustă şi cam mică, dar 
nu am găsit alta. Bine şi aşa. 


JURNAL 2000-2001 149 


Am mai primit felicitări de la Valentina Caraion, de la Valerian 
Stan, de la Silvia Bogdan, de la Radu Ion Şerban din Craiova. Flori şi 
Mircea Stănescu mi-au transmis o felicitare prin Aldine din 30 sep- 
tembrie şi telefonic, pe când eram la doctor (în 2 octombrie). 

Ca şi cum desiluzia pricinuită de Soljeniţin (“Putin este inteligent, 
pricepe iute..."), aflu azi din Libé că bietul Walesa se face de râs (în 
sensul propriu al cuvântului), prezentîndu-se drept re-candidat la pre- 
zidențiale. Din nefericire pentru leahul Lech : era previzibil ca un erou 
ca el, muncitor electrician (şi sindicalist) să nu mai poată “face faţă” 
condiţiilor politice (după 1989, în ţările noastre, din Estul Europei, 
“politica” apărînd ca o caricatură a caricaturii). Dar ce i se va fi întâm- 
plat rusului Soljeniţin de a luat-o razna - de astă dată nu mă mai 
propun intermediar, ca în chestiunea interpretării, interpretabilităţii 
(dacă eşti rus ori dacă eşti occidental) a noţiunii : “democraţie”, 
veştejită de el, ca acum 20 ani. 

De Zinoviev nu m-am mirat : ca idol al ieşioţilor “telectuali- 
textici acest mare romancier şi om de nimica a fost de totdeauna un fel 
de Virgil Tănase de expresie rusă. Dar Soljeniţin ? Ce Dumnezeu va fi 
intervenit, determinant, în prăbuşirea lui până la nivelul bocancilor 
untuiți ai kaghebistului (nici măcar ghiniral!) pe numele său Putin ? 
Vârsta ? - e născut în 1918; bătrâneţea? - are 82 ani ? 

Doamne, ce tristeţe. In ce cumplită singurătate am rămas... 

Un sondaj francez despre “autorii care au marcat ultimii 50 ani”. 
Bine-bine, sondajele sunt neadevărate în privinţa... adevărului - dar 
sunt adevărate în ceea ce priveşte “adevărul de moment” (sau : 
“adevărul ignoranței” - există şi aşa ceva - priviţi la români !). 

Potrivit sondajelor, la autori francezi, era de aşteptat ca pe primul 
loc să se afle Sartre (61%), dar deloc normal ca pe al doilea să fie 
Camus (59%) : să-l fi “reabilitat” galii între timp ? Dacă da, de ce nu 
a funcționat balanţa urcîndu-l pe Camus, coborîndu-l pe Sartre ? Trei, 
patru, cinci - trei femei : Yorcenar, Duras, Beauvoir, pe şase Ionesco, 
pe şapte Beckett... 

Tristeţe : nu există nici Mauriac, nici Raymond Aron, nici Char, 
nici Dard (San-Antonio) - dar nici Aragon... Ciudat : Sollers apare - 
dar nu şi BHL. Nici Glicksmann... 

Mult mai pipărată arată selecţia străină : pe primul loc : Salman 
Rushdie. Ştiu de ce : prea puţini franţuji au citit Versetele satanice, 
însă majoritatea celor ce au răspuns (70% din interogaţi), ştiau din 
ziare că autorele este ameninţat cu moartea de “Căpcăunul de la 
Neauphle-Le-Chateau” (acolo a locuit Homeiny, în exilul francez), 
deci 1-au dat 34 %. 

Pe al doilea loc : Mârquez - se putea ?, mă mir ca nu a luat... pri- 
mele trei locuri, după nostalgiile gauchisto-castriste ale interogaților, 
care, prin acest act au crezut că sunt consfinţiţi : literatori). Pe patru : 
Mann, Kundera şi Moravia (desiluzie : Mann atât de bine clasat : după 
Mârquez şi pe aceeaşi treaptă cu Kundera? 

Ce să mai lungesc vorba : dacă există Nabokov, Moravia, Pessoa, 
Buzzati - nici vorbă de Orwell ; nici de Koestler ; nici de Arrabal (deşi 
el contează ca scriind în franţuzeşte, chiar dacă vorbeşte mult mai rău 
decât mine...) ; nici măcar nelipsitul Umberto de serviciu, acela de 


150 PAUL GOMA 


care nu mai puteai respira în ultimii cinci-şapte ani, nici păşi pe trotuar, 
fără să-l calci : gurù-ul iubit foarte de demisionarii rezistenți prin 
cultură carpatodunărezi, altfelzisul Ecco. 

Dar nici Soljeniţin. Nici Zinoviev. Nici măcar Havel nu apare. De 
ce ? Ei, de ce ! De-aia ! 

Ni s-a dat căldură, au năvălit şi ţânţarii. l-am... aspirat, azi, dar nu 
am golit sacul - şi dacă ies pe gaura cu pricina, mă caută şi se răzbună? 
Aaa, păi îi aspir din nou, cât de în miezul nopţii are să fie ! 


Duminică 8 octombrie 2000 


Nimic nou în afară de focul aprins nu doar în Palestina. 

Amănunt : o delegaţie a comunităţii evreeşti din Franţa s-a cerut 
la Chirac. Şi înainte şi după întrevedere participanţii au dat declaraţii 
care sunau ca trase la indigou : 

1. Chirac, propunînd o comisie internaţională de cercetare a ce se 
întâmplase în Israel şi în Teritoriile Ocupate, a încurajat... terorismul 
arab ; 

2. Cei care nu se solidarizează cu evreii în respingerea propunerii 
unei comisii internaționale (ei ac-ceptînd numai una... americană) îi 
trădează pe evrei “aşa cum i-au mai trădat“... 

Cuvinte, nu doar proaste ci adânc nesimţite. 


Sâmbătă 14 octombrie 2000 


Bolnav de câteva zile. O răceală scârboasă : nici nu te trânteşte la 
pat, cu febră mare, cu dureri de şale - ca să ştii o socoteală - dar nici nu 
te lasă să trăieşti. Umblu prin casă ca o oaie căpie, nu-mi găsesc locul, 
nici treaba. Capabil doar să ascult muzică la radio. 

Alaltăieni am primit de la Mariana Sipoş un plic cu veşti bune. 

Pe lângă Aldine cu urarea Stăneştilor : un număr din programul 
de radio, cu poza ocupînd întreaga pagină, iar în interior două coloniţe 
- dar două ! - semnate Valentin Protopopescu. M.S. mi-a scris că şi 
pentru ea a constituit o surpriză, s-a dus să-i felicite pe cei de la Radio, 
a aflat că printre oamenii de acolo se află câţiva care... îmi dau o înaltă 
preţuire... 

Mi-a mai trimis două numere - incomplete, se înţelege - din 
Luceatărul: unul din iulie, cu un text de Marin Mincu. Cam în acea 
perioadă a mai scris, tot el şi tot în Luceafărul - dar şi în Cotidianul. În 
al doilea are ea, M.S. o cronică la Scrisuri. Cu care ocazie aflu că 
cineva (cine ? nu cumva Brega ?) a deschis un site pe Internet. Mi-a 
mai trimis câteva pagini din Glodeanu, o notă din Cultural, alte câteva 
cu CV-ul lui Breban la nu ştiu care volum al său, în care îşi povesteşte 
viaţa lui cea disidentă, cot ca cot cu Goma (exagerez, dar nu prea - a 
se vedea ediţiile din 2000 al volumelor Animale bolnave şi Buna- 
vestire, la Gramar). In fine, în Universul cărții, un interviu al M.S. 

Ieri am scris, multumind pentru urări, înspre : Mariana Sipoş, 
Flori şi Mircea Stănescu, Valerian Stan, Silvia Bogdan, Valentina 
Caraion. 


JURNAL 2000-2001 151 


Luni 16 octombrie 2000 


Tot trohnit. Am pregătit 8 texte pentru Internet. 

La TV. “Moldovenii sărbătoresc 2000 ani de când sunt creştini”. 
Sper din toată inima să fi fost gazetarii analfabeți, altfel suntem creştini 
dinainte de naşterea lui Cristos, dacă admitem că s-a născut în anul 3... 
Dar chiar dacă nu...Ah, această boală a comunităţilor primitive: proto- 
cronita... Insă dacă Românii din regat sunt protocronistroşi, Basara- 
beţii mei sunt protocreştinişti. Şi unii şi alţii (în două cuvinte : ambii 
doi) sunt nişte protroglodiştri. Amin. Dacă-i adevărat, ce şi-or fi zis 
bourii : Ruşii au sărbătorit milenarul (ca şi Polonezii, ca şi Ungurii), 
Armenii 1700 ani - hai să-i radem noi pe toţi! Rotunjind cifra (ce mi-i 
un mileniu, ce mi-s două), dă 2000 ani. Atâta să fie ! Mai bine s-ar uita 
înspre lituanieni : aceştia abia prin secolul XIV au fost creștinați (dealt- 
fel, folclorul şi cronicarii noştri vorbesc despre Litva(ni) numindu-i 
«lifte» (pleonastizînd : «păgâne»), prin metateza observabilă şi la, 
de-un paregzamplu : castravete, faţă de forma originară : crastavete. 

Am trimis lui Frăţilă un fax, aducîndu-i aminte că îmi datorează 
răspuns. 

Un fel de a vorbi vorbe. Bine-bine, am domiciliul-stabil la Paris, 
dar, că veni vorba : unde mă trezesc eu ? La Paris (de să pretind să mi 
se răspundă la mesaje) ? 


Marţi 17 octombrie 2000 


Parcă şi mai bolnav. Incapabil decât să ascult muzică la radio. 

Am scris undeva cum mă pregătisem de o emisiune de 24 ore, pe 
France Musique, cu Keith Jarrett ? Probabil, dar acum nu sânt în stare 
să caut, aşa că risc să mă repet: 

Desigur, eram interesat şi de concertele lui de jazz, însă mai vâr- 
tos de interpretările sale din clasici, în special din Bach. Eram oarecum 
sceptic - cât de “original” putea fi Jarrett în Bach ? Şi mai decât Glenn 
Gould ? Dar Gould nu era original, ci doar personal - ca fiecare din 
marii interpreţi : îi recunoşti după două-trei măsuri, zici : e X, sau e Y, 
ori e Z...- interpretînd Bach sau Mozart sau Mahler sau Şostacovici... 

Desîncântare, ca să eufemizez printr-un franţuzism “adaptat”. 
Nici după un minut, nici după cinci Jarrett nu mi-a sunat a Bach (decât 
pe foarte departe, ca în “adaptările” pentru supermagazine, aeroportu- 
ri, gări... nu era, în “interpretarea” lui nici măcar... analitic, în sens 
pedagogic, adică rărind ritmul, ca să înţeleagă şi prostul clasei (dar mai 
ales ca să uşureze munca profesorului incapabil), tăind piesa în bucăţi, 
în felii, ca salamul (întru o mai lesnicioasă înghiţire) ; ci... “sintetic” 
în ce are mai rău geniul muzical țigănesc: lehamitea, plictiseala, deci, 
de la un moment dat, grăbirea, iuţirea (confundată cu virtuozitatea), 
care dă, fatal, ceea ce se cheamă rasoleală ; mai aproape de origine : 
bulibăşeală.. 

Nu numai că nu mi-a plăcut Jarrett în Bach, dar mi-a displăcut 
activ. Interpretarea lui era nu doar una slabă, ci una obraznică şi insul- 
tantă. Mi-a fulgerat prin cap că omul e analfabet, adică nu haleşte 
bobiţe. Dar un ţigan lăutar urechist, după ce înregistrează ce a auzit 


152 PAUL GOMA 


trece la înfloricelit, încarcă un copăcel cu tot ce are (şi mai şi ciordeşte 
ce apucă), pune totul în crengile lui, pentru a “podobi pomul lui de 
Crăciun. Or Jarrett nu are nici măcar această scuză : dintr-o famile de 
muzicieni culţi, el însuşi de formaţie cultă, a făcut conservatorul, deci 
ştie scris-cititul (muzical). Dar oare numai fascinația jazz-ului (plauzi- 
bilă, posibilă) l-a determinat să abandoneze clasicul şi să se dedice 
Jazz-ului ? Nu cumva incapacitatea lui, structurală, de a da (compune, 
interpreta) o muzică “îngheţată” prin faptul că a fost scrisă ? Prea mulţi 
amatori de muzică (mâncători, dar nu şi cunoscători) îşi imaginează 
jazz-ul ca muzica totalei improvizații. Fireşte, partea invenţiei - melo- 
dice, armonice, ritmice - pe loc (în timpul interpretării unei bucăţi) nu 
este deloc de neglij at, numai că toţi cei care au practicat cât de cât jazz- 
ul, fie şi rudimentar, ca mine, la Făgăraş, după ce auziseră, la radio 
Rias Berlin, saşii noştri şi ne fluieraseră... - ştiu că... improvizaţia nu 
este spontană ; că fusese căutată, gâdilată, frământată, iar odată găsită: 
fixată. 

Jaz-ul, chiar dacă a ajuns să fie notat, rămâne ceea ce a fost şi 
rămâne : muzică populară, în sensul bun, adică : pentru a fi mai lesne 
memorizată, are nevoie de o multitudine de teme, scheme, motive, tru- 
curi, chei, cârji - pentru memorizare. 

Ceea ce rămâne fascinant în relațiile dintre muzicienii de jazz : să 
zicem că s-au găsit unite trei sau cinci persoane (ca să formeze un cvin- 
tet, formaţia cea mai rotundă): nu s-au văzut niciodată, nu i-au auzit pe 
alții cântînd (ziceam că sunt amatori cu toţii, nu au înregistrări), dar 
este suficient ca unul din ei să anunţe - prin instrument - tema : toţi cei- 
lalţi sunt pregătiţi, măcar mental, măcar cu inima, dacă nu şi cu talen- 
tul şi experienţa de interpreți. Spontaneitatea bine.. . preparată nu este 
un cusur, nu atentează deloc la. ..libertatea individului interpret. În for- 
maţiile de jazz, ca şi în cele de cameră, liberă este... atmosfera, aerul. 

Ceea ce nu se petrece în formaţiile muzicale avînd dirijor : fanfa- 
ra, orchestra simfonică şi corul. Oricât ar fi dirijorul de “înăuntru” - nu 
se spune că el este primul-interpret ? - totuşi, rămâne o anexă - fiindcă 
dictează (după partitură, după concepţia lui despre muzică şi viaţă). In 
fanfară, în cor, în orchestră, alta este plăcerea componentului - chiar 
faptul că se supune unui comandament superior. Mai există siguranţa 
căpătată în interiorul unui corp (muzical), asemănător celui militar 
(formaţie), ca şi celui social, naţional, profesional... 


A trebuit să întrerup savanta-mi dizertaţiune, iar acum nu mai pot 
reintra. Dacă ar fi să rezum - în două puncte : 

1. Nu regret că nu m-am făcut compozitor, regret că nu am avut 
posibilitatea să frecventez, fie şi ca foarte amator, o formaţie de jazz - 
la trompetă, se înţelege; 

2. Jarrett este ascultabil în chestiile de jazz - dar nu mult, nu lung, 
fiindcă devine, nu învăluitor-fermecător, ci de-a dreptul plictisitor. 

Am citit pe undeva : i-a spus unui cunoscut şi bun bachist că nu 
aşa se cântă Bach ! Că Bach cel adevărat este numai cel propus de el. 

Un măgar. 


JURNAL 2000-2001 153 


Vineri 20 octombrie 2000 


Mă simt mai puţin foarte-rău. Astă-noapte am dormit aproape 
normal. 

Am pregătit Scrisuri pentru internet. Filip încă nu a rezolvat 
“cheia”, dar speră că are să o stăpânească în curând. 


Luni 23 octombrie 2000 


Cartea începută în 2 octombrie merge ca... mănăstirea lui 
Manole: în fiecare nouă zi în care lucrez, o iau de la capăt. Ieri i-am 
găsit un fir conducător : Catherine. Ea va face legătura între toate insu- 
lele care altfel ar rămâne insule. Simt că de ieri, de când am pus mâna 
pe Catherine, sânt pe calea cea bună (sau : pe-aproape). Numai că fiind 
slăbit, istovit, bolnav, nu am putere să lucrez mai mult de o oră pe zi. 
Nostimada este că, în total au fost scrise vreo 20 pagini, însă reluînd în 
fiecare zi, nu apuc să duc până la capătul provizoriu revizuirea, ceea ce 
m-ar îndreptăţi să afirm că, în loc să înaintez, dau înapoi... 

Ieri şi azi am pregătit pentru internet Bibliografia (până în 1993). 


Miercuri 25 octombrie 2000 


S-a anunţat pentru mâine, la mine, un jurnalist de la TV Planète, 
în vederera unei emisiuni despre “scriitorul şi angajamentul (politic)”, 
conceput de Herve Claude. O să trăim şi-o să vedem. 


Joi 26 octombrie 2000 


A trecut pe aici “recrutorul”. A rămas ca vineri 3 nov. la orele 15 
să mă duc la ei, la studio, pentru înregistrare. 
N-am mai lucrat la Catherine. Foarte, foarte obosit. 


Vineri 27 octombrie 2000 


Am primit de la D-na Slama-Cazacu o fotocopie după textul său 
din Viaţa românească (dar din ce lună?- că anul îl ştiu : ăsta). E primul, 
în româneşte, care mă discută în mod serios. Obiecţiile (care sunt 
serioase) nu mă supără : sunt făcute cu bună credinţă. 

Am mai scris puţin la Catherine. Inaintînd prin regresie... 


Sâmbătă 28 octombrie 2000 


Veste foarte proastă : a telefonat Laszlo de la Cluj : Grigurcu e 
internat, într-o fază înaintată. “Are ce avea I.D. Sîrbu”. Dumnezeu 
să-l aibă în pază şi să-l scutească de dureri. 

Din fericire/ nefericire, vestea tristă a fost bruiată de “Rugămin- 
tea lui Laszlo” - iat-o : 

«V-am telefonat ca să vă rog să nu-l mai înjuraţi pe Grigurcu». 

Asta mi-o spune Laszlo ! Să fi uitat fulgerător tot ce ştia despre 


Cea, 


mine şi despre natura “înjurăturilor” mele ? Grigurcu i se va fi plâns, 


154 PAUL GOMA 


folosind limba balcano-dunăreană, folosită şi de Monica Lovinescu 
(“m-a înjurat cutare !”) - dreptul său. Insă Laszlo care ştia că pe 
Grigurcu îl atacasem numai în replică la atacurile lui la adresa mea (din 
Apostrof, în 1992, în dialogul cu Melancu, atunci când îl apăra pe 
Breban ; din România literară, vara 1998, în chestiunea Caraion). 

Ca să vezi : cine a reuşit să tulbure durerea dispariţiei iminente a 
lui Grigurcu : Laszlo, băiatul cel deştept ! 

Ce pierdere - dacă dispare şi Grigurcu...; 

Ce pierdere - dacă Laszlo are să continue cum rău a început-o. 

Mi-a telefonat cineva prezentîndu-se : Ion Ştirbu. Că a citit 
câteva cărţi de-ale mele, că i-au plăcut, că, trecînd prin Paris, ar fi vrut 
să mă vadă, să schimbăm câteva cuvinte. 

Din păcate nu-l pot primi. Azi dimineaţă mi-a retelefonat Paul 
Schuster de la Berlin, să mă anunţe că are să vină încoace. L-am rugat 
să mă ierte, dar nu o să ne putem vedea. 

Dealtfel, nu cred că am să mă pot duce luni, 30 nov. la 
Beaubourg, la manifestaţia împotriva lui Putin (organizată de 
Glucksmann). Şi am îndoieli că în 3 nov mă voi putea duce la TV 
(Forum, nu Planéte - sau poate sunt una-n alta, Dumnezeu să ştie). 

Azi dimineaţă am ieşit după cumpărături : nu i-i bine vacii nost'e. 

Nu, nu. 

Mi-a scris Petru Cimpoeşu o foarte frumoasă (a doua) epistolă. 


JURNAL 2000-2001 155 
NOIEMBRIE 


Miercuri 1 noiembrie 2000 


Am rasolit şi luna octombrie - vine rândul noiembrielui. 

Nu am făcut mare brânză între timp. 

Decât că luni mi-am adunat puterile pe care nu le mai am şi m-am 
dus la manifestaţia pentru Cecenia. A fost exact aşa cum prevedeam şi 
îi spu-neam Anei că are să fie: nu am recunoscut pe nimeni-nimeni 
dintre manifestanţii perioadei glorioase ; pe nimeni-nimeni dintre jur- 
nalişti acelor timpuri. Doar Glucksmann - ca un stâlp, ca un reproş. Ca 
memoria vremurilor trecute. Ca o stafie. Nu, el nu a obosit, nu s-a 
“demobilizat” - atât doar că a îmbătrânit. Şi el ! 

Mâine este aniversara lui Filip. 

Mă aştept din moment în moment ca Laszlo să-mi telefoneze, 
anunţindu-mi vestea cumplită. 

Seara. A trecut Victor Lupan pe la noi. Mi-a adus - cu împrumut, 
în vederea copierii - simfoniile lui Mahler. Printre altele. 

A fost la Moscova. Cică toţi “oamenii de bine” din Rusia sunt cu 
Putin. Şi că “toţi liberalii” sunt împotriva bisericii. Am înţeles ce am 
înţeles. 

La prânz mi-a telefonat o româncă stabilită în Franţa, Carmen 
Benedicta Amboise. Are să-mi trimită o carte de proză. 


Vineri 3 noiembrie 2000 


Zi plină - şi grea : prin poştă mi-a venit o scrisoarea de la Denis 
Dussart, fiul lui Etienne. Mă întreabă care a fost motivul răcelii” din 
tatăl său şi mine. l-am răspuns. 

Un plic de la Mariana Sipoş, plin cu tăieturi din Contemporanul 
breban. Se poate observa că Puiu Coniricu îşi publică opera vieții lui, 
nu Corespon-denţa în general, ci scrisorile altora adresate lui. Astfel 
apar scrisorile pe care i le trimisesem la Paris, în 1971-73. Asta este cu 
acest băiat fost deştept, căzut la patima prostiei de cum a încercat să 
iasă din infantilitate. 

Am fost la TV Forum. S-a înregistrat o dezbatere despre “scri- 
itorii angajaţi”. Nu a fost chiar atât de proastă. Păcat că e cablată, deci 
aproape nimeni nu o priveşte. 


Marţi 7 noiembrie 2000 


N-am mai scris. N-am mai putut. La mine, “inspiraţiunea "vine în 
bună parte din forţa fizică. Dacă am rezistenţă la stat-şi-scris, atunci 
scriu, nu doar mai-mult, ci şi mai puţin rău. Fiindcă timpul de scris nu 
mi-e fragmentat, la urma urmei : anihilat - de nevoia de a mă odihni. 
O jumătate de oră - hai trei sferturi ? Dar abia intru în el (scris), abia 
mă încălzesc şi, nemaiavînd rezistenţă fizică (spatele, spatele...), tre- 
buie să întrerup. Or întreruperea nu mai este o recreaţie - de zece minu- 
te, de o jumătate de ceas - ci restul zilei. 


156 PAUL GOMA 


Asta este bătrâneţea asociată cu boala. 
Mai fac eu câte o tentativă - dar nu mă mulţumeşte rezultatul. Se 
vede că am terminat de scris tot ce aveam de scris. 


Luni 13 noiembrie 2000 


Sâmbătă am primit scrisoare de la Fănel Davidescu. A provocat 
asta : 
Paris 11 noiembrie 2000 


Dragă Domnule Radu Mareş 


Mi-a scris Ştefan Davidescu, anunţindu-mi marea bucurie : Dacia are de 
gând să editeze mărturia sa. Ca dovadă că este realitate nu vis, mi-a trimis, în 
fotocopie, atât o scrisoare a Ruxandrei Cesereanu către el, cât şi răspunsul lui. 

lată ce scrie Ruxandra Cesereanu - citez : 

“Stimate domnule Stefan-loan Davidescu, 

“Mă numesc Ruxandra Cesereanu şi voi coordona colecția «Gulag» în 
cadrul editurii Dacia. Domnul Radu Mareş mi-a înminat manuscrisul 
dumneavoastră pe care trebuie să-l prefațez” - etc etc. 

Imi aduc aminte că mi-aţi propus nu de mult o astfel de colecție. Cum 
era firesc, v-am mulţumit şi am declinat invitaţia: nu se poate conduce de la 
Paris o astfel de importantă colecţie (fiindcă are legături directe cu istoria 
acestui neam fără hârtii). V-am promis, atât colaborarea mea ca un fel de... 
consilier-la-cerere, ca aducător de autori şi cărți de mărturie şi, eventual, ca 
prefaţator. Vi i-am propus de Ştefan Davidescu, pe Vasile Baghiu (senior), pe 
Johann Urwich, pe Dumitru Mircescu. Totodată am promis, pentru volumul 
de mărturii al lui Ştefan Davidescu, un text de prezentare. 

Neavînd de reclamat nici postul de “coordonator de colecţie”, nici de 
“prefaţator” al volumelor editate, vă declar că pe mine nu mă deranjează nici 
cât negru sub unghie faptul că i-aţi încredinţat o asemenea extrem de 
importantă colecție Ruxandrei Cesereanu. Fiecare va da sama de ale sale. 

Mă contrariază însă faptul că prietenul meu Radu Mareş : 

1. Uitînd că eu l-am adus pe Davidescu la Dacia ; uitînd că promisesem 
eu un text de prezentare, încredinţează altcuiva redactarea prefeţei ; 

2. Neţinînd seama că termenul “Gulag” este cu totul impropriu, atât 
limbii române cât şi realităţilor carcerale româneşti, numeşte astfel o colecţie 
adunînd mărturii ale românilor, scrise în limba română, pentru români. 

Nici un deţinut politic român din închisorile româneşti nu a folosit ter- 
menul gulag ; nici acei români care au avut nefericirea să cunoască lumea 
carcerală rusească (dintre ei chiar Vasile Baghiu - dar şi Aurel State şi Johann 
Urwich - care multe lacrimi au vărsat prin zăpezile Siberiei. Pot depune 
mărturie din familie : tatăl meu nu a vorbit niciodată de gulag. Nici ruşii nu 
foloseau gulag pentru : închisoare, detenţie, puşcărie, temniţă, etc, ci: lagher 
(lagăr). Soljeniţân a lansat termenul în contextul : “Arhipelagul Gulag” 
(echivalentul - nu traducerea ! - în româneşte ar fi : “Arhipelagul MAI”). 


Dragă Domnule Radu Mareş, 

Vă propun : 

- să găsiţi neapărat alt nume pentru colecţie ; 

- în cazul în care sunteţi decis să-l editaţi pe Davidescu, vă rog să-mi 
dați un semnal (poştal, telefonic, faxic) - pentru a vă trimite textul de 
prezentare promis. 

Cu care ocazie îmi veţi da şi mie o veste bună în legătură cu volumul de 


JURNAL 2000-2001 157 


publicistică, Butelii aruncate în mare ; şi cu Jurnal *999. 
Aştept cu nerăbdare. Prietenia lui 
Paul Goma 


Marţi 14 noiembrie 2000 


Am senzaţia că am prins un fir. Vorbesc de carte. Mai ştii : s-ar 
putea să-mi facă figura şi să reuşească !Mi s-a înălţat puţin inima din 
pantaloni, unde căzuse. De când n-am mai comis ficţie ? De la Altina- 
Lethina - adică din 1997. Trei ani. Trei - dar ani. 


Joi 16 noiembrie 2000 


Ieri nu am scris nimic, însă azi am despotmolit partea a Il-a. 

Frăţilă mi-a transmis prin fax că Sabina... are să apară în 
ianuarie... Nici un răspuns privitor la ediţia de autor. Dar următoarea 
va fi Gherla-Lăteşti. 


Duminică 19 noiembrie 2000 


Târîş-grăpiş am scris la Catherine II 11 pagini, ceea ce pentru 
mine acesta de acum e o performanţă. Printre picături am tâmplărit la 
un fel de “bibliotecă” pentru flori. Care va juca rol şi de seră pentru 
iarnă - şi de paravan opritor de efluvii africane dinspre apartamentul 
din stânga - şi cel de la dreapta pute de te pune în genunchi, însă cum 
vântul bate de la stânga spre dreapta (cum stau pe balcon)... 


Luni 20 noiembrie 2000 


Am terminat “biblioteca de flori”. Am montat-o şi am fixat-o pe 
balustrada (de ciment, lată de 33 cm) a balconului, în stânga. După 
amiază am dormit ca o vită; din când în când mijeam un sfert de ochi 
şi-mi ziceam în sinea mea, cea dormoasă : «Ce bine-i când eşti obosit 
de efort fizic !» 

Mi-a trimis Niculiţă două mesaje prin internet : 

Că ALL s-a apucat să culeagă Sabina după hârtie - cică nu au 
reuşit să descifreze laser-discul cu lucrul meu. Fie şi aşa. Al doilea 
mesagiu : că Stoiciu s-a plâns : la Cotidianul a fost înregistrată somaţia 
tribunalului pentru... Efremovici. In 2001. 


Vineri 24 noiembrie 2000 


Am încheiat (peste rând) cartea. Sperînd ca, la reluare, să o umflu 
puţin (aşa are 49 pagini). Nu cred că e o bună metodă, dar sunt prea 
ostenit ca să încerc o ducere a ei mai încolo. Dealtfel au fost cărți pe 
care le-am scris începînd cu finalul (Uşa...). 


158 PAUL GOMA 


DECEMBRIE 


Sâmbătă 2 decembrie 


Am înaintat - în genunchi - până la pag. 60. Nu sânt mulţumit de 
ce a ieşit, dar sper într-o viitoare ameliorare. 
Bolile bântuie puternic în casa noastră. O să le supravieţuim. 


Vineri 15 decembrie 2000 


Azi a ieşit Ana din spital, după o săptămână la Sâlpetniere. 
Oarecum reparată pe la inimă. 
N-am mai lucrat. N-am mai făcut nimic. 


Duminică 17 decembrie 2000 


Azi am terminat, în sfârşit textul de mai jos. Am pus câteva exem- 
plare în plicuri - am să le expediez mâine. 


> A 


20004 eZi textul integral (“Să fie interzis electoratul ! în Butelii... 


Duminică 24 decembrie 2000 


Dacă nu ar fi existat textul de mai înainte, decembrie ar fi fost 
golaş. Ana a fost la spital. I s-a descoperit... un infarct foarte vechi. 
Ea crede că acesta s-a produs în mai 1977, când, la seci, în biroul de 
anchetă, după mutrele lor înţelesese că mie mi se întâmplase ceva - 
poate chiar murisem. 

Ca să vezi : atâte încercări a suferit, biata, încât nu mai ştie când 
ar fi putut să facă infarctul. 

Acum e mai bine. Sperăm să fie cu adevărat bine. 

Filip a plecat la munte, ieri - în Savoia. 


Sâmbătă 30 decembrie 2000 


Azi - spre seară - am terminat Profil, textul început de ziua 
mea, în 2 octombrie. Nu credeam că mai apuc să-l conduc spre o 
formă avînd un sfârşit - iată că am reuşit, chiar dacă îl consider doar 
o variantă. 

Destul de satisfăcut. Nu atât pentru reuşita estetică. Mai degrabă 
pentru că, la vârsta, la uzura mea, la necazurile înconjurătoare, am tras 
targa pe uscat şi am scos textul la un capăt. 

Ieri a telefonat Laszlo de la Cluj : că Grigurcu a fost retransportat 
la Tg. Jiu, că e rău bolnav - dar citeşte, scrie (dictează ?) ; deasemeni, 
că îi apare zilele acestea, la Paralela 45, traducerea din Queneau, Zazie 
dans le metro (acum am vorbit tot de Laszlo). 

Aşteptăm ca Filip să ne dea un semn de viaţă după întoarcerea de 
la munte. 


JURNAL 2000-2001 159 


Duminică 31 decembrie 2000 


Închei acest jurnal : ultima zi din an, din secol, din mileniu. 

Cu speranţa mereu înnoită că... viitorul ne va fi mai îngăduitor. 
Pe mâine ! 

Pe la anul ! 

Pe la secolul XXI ! 

Pe (la) mileniul III ! 


160 PAUL GOMA 


JURNAL 2000-2001 


Paul Goma 


JURNAL 2001 


161 


162 PAUL GOMA 


JURNAL 2000-2001 163 


IANUARIE 


Luni 1 ianuarie 2001 


Am tras un exemplar din Profil - scurtat. 


Joi 11 ianuarie 2001 


I-am dat (ieri) lui Victor Lupan un exemplar din dactilograma 
Profil. Om trăi ş-om vide. 
Am mari - şi permanente - dureri în umărul stâng. Am făcut o 
radiografie, am făcut şi prima infiltraţiune - fără efect. 
Am răspuns Doinei Cornea : 
Paris 11 ianuarie 2001 


Stimată Doamnă Doina Cornea, 


În 11 decembrie 2000 v-am trimis şi Dvs. - întru informare - o copie a textului 
“Să fie interzis electoratul !” Neavînd obiceiul să vorbesc pe dindos, spun ce am de 
spus pe faţă, negru pe alb - să rămână. 

Desigur, nu mă aşteptam să-l primiţi cu satisfacţie, nici să mă felicitaţi pentru 
el ; bănuiam că vă veţi simţi atinsă de pasajele critice în care vă pomenesc numele. 
Mă aşteptam să-mi răspundeţi la obiecțiile formulate - fie explicîndu-mi că nu înţele- 
sesem cutare bună-intenţie a Domniei Voastre, fie explicîndu-vă erorile comise din 
1990. 

Spre neplăcerea mea, scrisoarea prin care aţi răspuns mi s-a arătat a fi gândită 
şi aşternută pe hârtie într-un moment de absenţă, de netrezie a spiritului. De aici, 
inexactităţile de informaţie şi strâmbătăţile de logică. O reproduc, fără permisiune : 
sânteţi persoană publică, reacţia Dvs. la un text publicistic trebuie să fie public(at)ă: 


“Stimate Domnule Paul Goma, 

“V-am recunoscut întotdeauna meritele. Am recunoscut şi faptul că actele 
Dumneavoastră de rezistenţă m-au instruit. Dar aţi părăsit România când represalii- 
le s-au abătut şi asupra familiei Dumneavoastră. 

“Securitatatea mi-a dat şi mie un paşaport pentru a scăpa de mine. Eu m-am 
întors şi mi-am continuat lupta, sprijinită de fiul meu, de neclintirea lui sub ame- 
nințări. Am fost amândoi arestaţi săptămâni în şir, dați afară din servici (el, cu doi 
copii mici), umiliți, bătuţi, scuipați, rezistînd, totuşi aici, în România, până la capăt. 
A-ți vedea propriul fiu în închisoare e mai cumplit decât moartea, vă asigur. 

“Fie şi numai din aceste motive, nu permit nimănui să mă ia peste picior. 

“(...) Poate o mică lectură din Mgr. Vladimir Ghika : Pensées pour la suite des 
jours (Editions Beauchene) nu ne-ar strica nici unuia dintre noi, acum, în prag de 
mileniu. 

“Cu cordialitate, 

“Doina Cornea” 


164 PAUL GOMA 


Mulţumindu-vă pentru recomandarea bibliografică (deşi mai în stil ar fi fost : 
“o mica lecturică”), observ : nu era necesar să-mi recunoaşteţi meritele, nici actele de 
rezistenţă [care] v-ar fi instruit. Elementar-necesar ar fi fost să respectaţi adevărul, să 
nu inventaţi, să nu vehiculaţi elemente extrase din scurta-mi biografie, autori : versi- 
ficatorul cincisutist Ion Brad - bolşevicul de ieri, misticul de azi - în colaborare cu 
legionarul-securist ceauşisto-iliist I.C. Drăgan, ambii secretariaţi de cunoscutul izvor 
manolescian M. Pelin (cea potrivit căreia m-ar chema Efremovici, aş fi ovreu rus, în 
1956 aş fi fost arestat pentru furt şi viol...). Altfel de unde aţi scos “informaţia” că 
aş fi părăsit România abia când represaliile s-au abătut şi asupra familiei mele? Dar 
ce ştiţi Dvs. despre familia mea? Nimic, în ciuda repetatelor declaraţii că îmi 
cunoaşteţi faptele de viaţă şi de scris. Şi : de unde până unde pretenţia de unicitate a 
întoarcerii Dvs. dintr-o călătorie în Occident şi “a continuării luptei”? Şi eu fusesem 
în Occident, în 1972, mă întorsesem, dar nu mă lăudasem, deşi în 1977 am fost re- 
re-re-arestat. 

În mai multe rânduri, în presă, în volume de interviuri aţi afirmat, imprudentă 
că ştiţi cine sânt şi ce am făcut - o declaraţi în volumul Faţa nevăzută a lucrurilor, 
Dacia, 1999, o repetaţi şi în primele două propoziţiuni ale scrisorii citate mai sus. 
Numai că prin treia (cea începînd, neîntâmplător, cu adversativul “dar”), porniţi la 
contratacuri fără obiect, încercaţi diversiuni, continuaţi cu debitare de neadevăruri 
manifeste, scărpinaţi coarda sentimentală a nefericirilor familiei Dvs. (aşezîndu-le în 
opoziţie cu “fericirile” familiei mele), pentru a încheia “ideea” cu asigurarea - adre- 
sată mie: “a-ţi vedea propriul fiu în închisoare e mai cumplit decât moartea” - ceea 
ce, veţi conveni, este o formulare de o perfectă improprie-tate (şi de un răsunător 
hodoronc-tronc). 

Fiecare dă seama de ale sale, deci şi Dvs., Doina Cornea veţi da seama de fie- 
care cuvânt rostit, scris. 

După ce aţi povestit, fără necesitate, tragedia familiei Dvs., după ce aţi com- 
parat-o abuziv cu a familiei mele, aţi tras o concluzie fără legătură cu premisele (vă 
reamintesc : “dialogul” pornise de la textul meu “Să fie interzis electoratul!”, nu de 
la alt text ori pretext)- astfel: 

“Fie şi numai din aceste motive, nu permit nimănui să mă ia peste picior”. 

Foarte bine că nu permiteţi (unde am ajunge?). Dar cui vă adresaţi, Doamnă, 
când îmi scrieţi asta ? Cine v-a luat peste picior ? Eu, unul, nu. Eu v-am luat... în 
serios, totdeauna. În bună limbă românească a lua peste picior pe cineva înseamnă a- 
ţi bate joc de acela, a-l ironiza. Or eu am făcut altceva - cu seriozitate, cu gravitate 
(recunosc : şi cu patetism) : v-am criticat, Stimată Doamnă. Am afirmat că unele din 
actele Dvs. de după 1990, au fost mult păgubitoare comunităţii româneşti, prin 
confuzia ce aţi semănat - conştient sau ba - în spiritele şi aşa dezorientate ale com- 
patrioţilor noştri. lată-le pe cele mai evidente : 


- Să admitem că întrarea Dvs. în FSN nu a fost o eroare : ca mulţi alţii aţi fost 
înşelată, abuzată. Aţi demisionat după patru săptămâni (nu după câteva zile cum 
greşit scrisesem în textul “Să fie interzis electoratul!” 

- O gafă (devenită eroare) a Dvs., Doamnă a fost, în 1990, participarea la o 
masă rotundă, în sediul proaspătului GDS, în jurul unui personaj tulbure (eufe- 
mism): Măgureanu. Că un vânjos combatant al comunismului şi al securismului încă 
din neagra ilegalitate precum filosoful-la-român Liiceanu (iniţiatorul întâlnirii) avea 
interesul să se pună bine cu noul mânuitor al Vechiului Ciomag - de înţeles; că 
“moderator” a fost un băiat speriat de avioane (Kleininger, cel convins că moartea se 
alungă : atingînd-o), de înţeles; că a participat şi tovarăşul Pavel Cîmpeanu - de 
înţeles, doar se puneau bazele reconcilierii naţionale (pupături Piaţa Endependenţi 
între victime şi călăi) teoretizată de vânzători de frate şi de nație : Pleşu, Buzura - cu 
puţin efort (şi multă greață) iarăşi era de aşteptat. Dar că se aflau de faţă victime ale 
securităţii : Gabriel Andreescu, Radu Filipescu şi Doina Cornea - este greu de reali- 


JURNAL 2000-2001 165 


zat. Toţi locuitorii Lagărului Comunist ştiu : cu securitatea nu se dialoghează : ea te 
anchetează, te terorizează, dar tu nu angajezi de bună-voie “discuţii civilizate” cu 
monştrii care ne-au chinuit patru decenii încheiate! Să admitem că aţi fost - ca şi în 
FSN - atrasă într-o capcană. De ce nu aţi protestat public atunci când v-aţi dat seama 
că aţi fost folosită (de Liiceanu, de Măgureanu)? Cum v-aţi simţit în-conversaţie, mă 
rog frumos, cu astaloşul participant la “procesul” lui Ceauşescu? Înseamnă că v-aţi 
lăudat când aţi afirmat că fuseseţi arestată - câte săptămâni? câte luni? câţi ani?- pen- 
tru a vă îngădui să dialogaţi, picior peste picior, la o cafeluţă, cu Organul care patru- 
zeci de ani a monologat, martirizînd milioane de români, cu ciomagul? În numele cui 
aţi dat mâna de ajutor la spoirea fațadei mâncată de lepră a Organului?, la cârpocirea 
imaginii roasă de sfrenţie a noului bulibaşă al securităţii, a complotistului kaghebist 
purtînd numele conspirativ: Măgureanu ? Aţi aflat, desigur : după Marea Întâlnire de 
la lazul-GD$S, urdoarea măguristă declara : securitatea s-a schimbat, iată dovada : el 
însuşi “dialogase” cu însuşea Doina Cornea ! (presupusul călău cu o adevărată 
victimă) ; şi că el îi spusese : “Doamnă” şi că Doina Cornea, în loc să-i întoarcă spa- 
tele (mai creştineşte ar fi fost dacă i-ar fi ars o pereche de palme, fie acelea şi sim- 
bolice), îi răspunsese cu “Domnule Măgureanu” - culmea fiind că el, javra imundă, 
nu minţea : relatarea din revista 22 a confirmat acest... rău-mirositor adevăr. 

Dacă îmi veţi replica : “M-am purtat civilizat cu un om...”, vă voi răspunde : 

Nu aveaţi decât să vă purtaţi “civilizat, cu un om”, între patru ochi ori între 
patru pereţi, în casa Dvs. - nu în public. În numele cui v-aţi purtat civilizat cu un 
criminal reprezentant de vârf al unei instituţii criminale ? În numele sutelor de mii de 
nevinovaţi chinuiţi de Organ ? Să zicem că de la cei asasinați de Securitate nu aţi 
putut cere permisiunea - dar de la cei în viaţă ? Cu cine, dintre adevăratele victime 
v-aţi consultat, înainte de a dialoga cu bestiile securiste ?, înainte de a-i domni pe 
tovarăşii eterni ? Cu C. Coposu ? 


- Am ajuns şi aici. Aţi avut nevoie de un deceniu încheiat până să vă hotărîţi să 
deschideţi gura, să spuneţi doar o părticică din adevărul despre C. Coposu. 

Este adevărat : nu toţi Românii ştiau - ca mine, de pildă, încă din 1977 - că C. 
Coposu (şi Noica şi Stăniloaie şi Carandino şi Ţuţea şi Ernest Bernea şi Quintus) nu 
făceau un pas fără să-l raporteze la Securitate, fără să ceară bilet de voie pentru 
următorul. Însă Dumneavoastră, Doamnă, aţi colaborat cu el, aţi fost în apropierea lui 
începînd din 13 martie 1990. Aţi remarcat - contrariul ar fi fost de mirare - că C. 
Coposu nu voia ca partidul său să câştige alegerile - nu v-aţi întrebat : de ce ?; aţi 
băgat de seamă că în jurul lui C. Coposu mişunau tot felul de mocofani securişti, cel 
mai apropiat fiindu-i chiar Astaloş - nu v-aţi întrebat : în virtutea cărui legământ? Să 
fi fost numai conjudeţenitatea? Au să fi fost înrudirea cu odiosul personaj? 

lar dacă aţi constatat că C. Coposu nu este cel din icoana de almanah 
(“Seniorul”, “Tatăl Naţiei” ), ci un biet om, victimă tragică a Securităţii, jucînd cum 
îi cânta Fanfara MAI (deschiderea porţilor PNȚ-ului pentru toţi bandiții : milițieni, 
activişti, securişti - dar împiedecînd intrarea tinerilor ; desemnarea drept candidat la 
prezidenţialele din 1996 a unui om al securităţii: Emil Constantinescu) de ce nu 
v-aţi dezangajat ? De ce nu aţi făcut ceea ce trebuiau să facă victimele comuniştilor, 
şi nu tot comuniştii-securiştii prin uneltele lor docile Coposu, Quintus, Cîmpeanu, 
Diaconescu, Constantinescu - şi altele? 

Să nu fi ştiut cine este şi ce hram poartă Constantinescu în 1995, când, dim- 
preună cu activista de partid, tovarăşa noastră a tutulor Zoe Petre confecţionase pe 
măsură şi la comandă la Universitatea din Bucureşti o catedră de sociologie pentru 
uzul exclusiv al reputatului sociolog, conjudeţean al lui Coposu, aşa-zisul Măgu- 
reanu? Într-atât să o fi lucrat pe bine-educata Doina Cornea respectul față de mai- 
vârstnici, încât să rămână credincioasă trădării de frate şi minciunii întrupată de C. 
Coposu, persoană rău-voitoare, fiinţă rău-făcătoare (cum, de ce? - dar e limpede : 
pentru că lucra pentru Securitate! - rezultatele lucrării s-au văzut la alegerile 


166 PAUL GOMA 


recente), decât să treacă apa, pe malul opus, cel al adevărului ? 

Ceea ce s-a petrecut cu Dvs., Doamnă, după alegerea lui Constantinescu nu a 
fost decât un neîntrerupt şi lamentabil coborîş de pe urma căruia veţi rămâne în 
istoria gândirii politico-morale româneşti, nu ca inventatoare, ci ca utilizatoare până 
la urzeală a profundei cugetări (sub formă interogativă): 

«Avem altul mai bun ?» - pur produs al gândirii de beton armat, exprimată 
printr-o limbă de salcâm veritabil. 

Buna-creştere-din-familie a Doinei Cornea s-a dovedit a fi nocivă fidelitate 
faţă de feloni care au înşelat-o - n-ar fi fost o catastrofă, dacă aceiaşi n-ar fi au înşelat 
întreaga ţara: Coposu, Constantinescu. (N-am să mă ostenesc să pun pe două coloa- 
ne promisiunile candidatului Constantinescu şi materializarea lor de către preşedin- 
tele ales). 

Fidelitatea faţă de rău nu este decât complicitate la răul făcut. 


Paranteză basarabeană : în 1995, pe patul de moarte fiind, C. Coposu a dat 
cuvânt de ordine ţărăniştilor - şi celor din exil - de a nu permite sub nici o formă, în 
organizaţiile PNȚ, discutarea, în timpul campaniei electorale, a problemei 
Basarabiei. Aşa stînd lucrurile, nu am văzut vreo abatere de la “doctrina Coposu” în 
încheierea Tratatului cu Ucraina, susţinut voios de GDS (deci şi de Doina Cornea, nu 
doar de Gabriel Andreescu şi de Zoe Petre), semnat de Constantinescu. 

Nu doar ca basarabean, consider faptul : idioţie fără seamăn ; actul : trădare 
naţională. 


De aici până la Chestia din 30 noiembrie 2000 - prezentată drept: “Apelul GDS 
- Votaţi impotriva dictaturii !” care a cerut românilor să-l voteze pe... Iliescu nu a 
mai fost decât un pas. Pe care Doina Cornea, sprintenă, dezinvoltă, l-a făcut. 
Şi se miră de mirarea mea... 
Paul Goma 


Sâmbătă 13 ianuarie 2001 


Azi mi-a venit, aşa, o idei” (măi fimei) : să scriu o carte din 
materialul - muzical - lăsat la o parte din Profil. Incă nu am o idee (!) 
limpede cum o să fac. Dar nu-i nimic : am să mă coiesc,/ până la urmă 
am să găsesc. 

Azi-noapte a îngheţat apa într-un vas, pe balcon. 


Joi 18 ianuarie 2001 


Am scris vreo 20 pagini din Infarct. 

Nu pot povesti cum am scris. Nu am ce. Nu se poate povesti. 
Lucrez la cartea asta ca la o. Ca la un. Şi nu găsesc comparaţie. Mai 
aproape ar fi : ca la montajul unui film (habar n-am cum se montează 
un film, dar am căutat ceva cât mai prozaic : şi mai meşteşugăresc). 

Mă doare rău umărul drept - de o lună încheiată. Sânt la a doua 
infiltraţie ; săptămâna viitoare : a treia, apoi reeducare (!). 


Vineri 26 ianuarie 2000 


Am terminat-o cu reumatololoaga - ce muiere acroasă ! Mâine 
merg la kine’, să mă manipuleze pe la umăr. 


JURNAL 2000-2001 167 


Ieri, la îndemnul Ştefanei Bianu şi al lui Culică, am redactat şi eu 
un protest - iată-l : 


Paul Goma, 
27-29 rue Bisson 75020 Paris 
Paris, 25 ianuarie 2001 
Către 
Părintele Vicar Petre Popescu, 
Preoţii slujitori ai Bisericii Sfinţii Arhangheli 
precum şi către Consilierii APCOR şi AEORHFR 


Contestaţie: 


Subsemnatul Paul Goma, membru al APCOR şi AEORHEFR contest rezultate- 
le anunţate ca urmare a alegerilor din 14 ianuarie 2001. 

Cer grabnica re-verificare a documentelor de votare, inclusiv a listei de pre- 
zenţi şi reprezentanţi electori pe baza dosarelor conținînd cererile de înscriere. 
Această re-veri-ficare va fi operată în prezenţa unui huissier de justiţie (plătit de 
contestatari). 


P.S. Spectacolele asigurate, atât în reuniunea premergătoare alegerilor, precum 
şi în decursul galei alegerilor propriu zise mi-au provocat (din păcate, nu doar mie) 
teama că ceea ce s-a întâmplat în ţară, în noiembrie-decembrie 2000 nu este un 
accident. Re-înscăunarea unui criminal cu mâinile pline de sânge, doar la un deceniu 
de la comiterea abominabilelor fapte se arată a fi consecinţa tragică a unui proces de 
analfabetizare, de cretinizare, de des-umanizare a românilor - şi a cărui urmare va fi 
descurajarea totală a celor care crezuseră, militaseră, îşi sacrificaseră sănătate- 
libertate - pentru o identitate românească. 

Degradarea, decăderea prea-multor compatrioți - din ţară, din exil - începînd 
de la “revoluţia” din 1989 este, vai, evidentă pentru cei care au mai rămas lucizi. 

Biserica românească din Paris (am pus-o la singular, fiindcă până azi, 25 ianua- 
rie 2001, la singular supravieţuieşte) a fost, pe timpul lui Dej şi al lui Ceauşescu ţinta 
privilegiată a Securităţii precum şi a auxiliarilor ei, fie exilați, fie comisvoiajori 
culturali. Pentru păstrarea ei, ca unic loc de adunare a românilor anticomuniști, s-au 
dus lupte de stradă, prieteni, camarazi de decenii s-au sfâşiat şi s-au despărţit. Ultima 
tentativă vizibilă a fost “vizita” criminalului Iliescu însoţit de auxiliarii securişti 
Hăulică şi Virgil Tănase, la invitaţia de taină a tovarăşilor popi cu epoleţi de atunci 
şi a unor foşti anti-comunişti, ca soţii Stolojan, deveniți, după 89 navetişti ai 
Ambasadei RSR. 

Credeam, speram că intimidaţi de scandalul “vizitei”, exilaţii credincioşi frec- 
ventatori ai bisericii nu vor mai da ajutor colonizatorilor comunisto-securişti ai cre- 
dinţei. Prestaţia - publică - a domnilor Perifan, Caracota şi a Doamnei Predelean a 
dovedit că mă înşelasem. 

Ce anume îi mână pe cei pomeniţi mai sus să se comporte astfel încât să încal- 
ce simultan Codul Moral Religios al unui lăcaş al Domnului, Codul Laic al unor per- 
soane presupus civilizate, europene - dar statutele?, dar Preambului Regulamentului 
Eparhiei, unde scrie limpede : ne vom întoarce la Biserica Mamă atunci când va 
dispărea comunismul şi comuniştii din România (cu tot cu popii, mitropoliţii, patria- 
rhii cu epoleţi) - nu mai devreme? Altfel cum poate fi explicată excluderea, în secret 
(1) a unui secretar : D-l George Culică, om care, vreme de decenii, a fost prezent, a 
lucrat şi a apărat puritatea necomunistă a bisericii de năvălitorii securişti ai 
Patriarhiei (în fine : ai Secţiei Culte a C.C. al PCR)? Cum poate fi judecat altfel decât 
cu oroare şi cu greață “tratamentul” la care au fost supuşi din partea triumviratului 
trivialo-agresiv Perifan-Caracota-Predeleanu persoane întru totul respectabile ca 


168 PAUL GOMA 


D-na Ştefana Bianu ?; oameni care au suferit închisorile comuniste ca Dl. Remus 
Radina (câte minute de închisoare au făcut D-nii Perifan şi Caracota ?, dar Dna 
Predeleanu [să zicem în 1956, în timpul Revoluţiei Maghiare]?- ardem de curiozita- 
te să le aflăm faptele de arme anticomuniste) - urmez, deci : Ce îi va fi mânînd pe 
aceşti ambiţioşi pe centimetru pătrat, agitaţii într-un borcan, pe aceşti înalt- calificaţi 
“lucrători” pe la spate, să dea din mâini şi din picioare, să falsifice documente în cel 
mai pur stil comunist, să-i insulte, să-i terorizeze verbal pe cei care nu sunt de acord 
cu ei - şi să aştepte ca “adversarul” (noi ? să se privească în oglindă !) să cadă în cap- 
cana provocărilor puse la cale după o strategie curat-bolşevică ? 

Este momentul ca aceşti “cruciați” (altfel născuţi ortodocşi...) să-şi facă publi- 
ce şi publicate convingerile lor religioase şi politice. 

Care va fi “câştigul” obţinut cu preţul acestor manevre nedemne? Cucerirea 
puterii ? Care putere omenească - în Casa Domnului ? 

ÎI rog pe Părintele Vicar Popescu să explice, pentru inocenți ca alde mine, în 
ce constă realitatea “puterii” exercitată de Perifan-Caracota-Predeleanu la biserica 
română de la Paris ? În numele cui o pun în aplicare - şi în ce scop?- n-or să 
pretindă că întru re-creştinarea descreştinaţilor noştri compatrioți de ambe sexe! 

Eu văd, nu un “fruct” al acestei terori dublată de provocare (încă odată: de 
sorginte bolşevică), ci, vai, un rezultat - în doi timpi : 

1. Dezgustaţi de manevrele mizerabile, de minciunile sfruntate, de tentativele 
de manipulare de cea mai joasă extracţie, la care s-au dedat Perifan, Caracota, 
Predeleanu ; îngreţoşaţi de comportamentul obraznic, isteric, de insultele mitocane 
proferate de Perifan şi de Predeleanu la adresa unor colegi de-ai lor din consilii - între 
zidurile unei biserici - mulţi dintre credincioşi vor prefera să rămână a se ruga în 
casele lor, din moment ce Casa Domnului din rue St. Jean de Beauvais a fost trans- 
formată în sediul unei oarecari chestii comerciale, proprietari : Perifan&Caracota - 
clan respins şi de aromâni ; 

2. Pe terenul şubrezit, Iliescu şi ai săi tovarăşi de la Patriarhia bucureşteană, 
precum şi securimea thracoloră cantonată în bunkerul de pe rue de l'Exposition, nu 
vor avea decât să culeagă ce au semănat “anticomuniştii” Perifan, Caracota, 
Predeleanu şi alţi aburiţi, obosiţi de cât au tot rezistat ei comunismului - prin absenţă 
de pe lumea asta... 

Şi tot două sunt criteriile după care poate fi judecat un frecventator al Bisericii, 
fie membru simplu, fie consilier APCOR, AEORHFR: 

a. Are el, nu doar convingeri intime, ci comportament creştinesc? 

b. Are el, nu doar în vorbe, ci în fapte, o atitudine anticomunistă, antise-curistă, 
întru păstrarea libertății Bisericii române de la Paris ? 

Sunt convins : complotiştii, colonizatorii - îi mai numesc o dată : Perifan, 
Caracota, Predeleanu - nu îndeplinesc aceste necesare condiţii. 

Atrag atenţia : tot ce am “profeţit” în rău - după un an, după cinci, după două 
decenii, s-a adeverit. 

Deie Domnul să mă înşel de astă dată. Ar fi timpul. 

Paul Goma 


P.P.S. 30 ianuarie 2001 : 

Profitînd de tăcerea publică a contestatarilor, contestaţii Perifan, Caracota, 
Predeleanu au redactat un fel de proces-verbal în care este tăcut (deci : contestat) 
conflictul în general, iar în special nu sunt pomenite contestaţiile Ştefanei Bianu, a 
lui George Culică, a lui Remus Radina, a mea - şi a altora. 

Ce spuneam - când spuneam despre “anticomuniştii” numiţi mai sus : au o 
mentalitate primitivă, magică (crezînd că, dacă ei nu consemnează un fapt, acela nici 
nu există), un comportament iresponsabil, asocial, o atitudine necivică; iar metodele 
lor sunt, fireşte, totalitare (citeşte : bolşevice). În mărginirea lor au scontat, ca şi 
Securitatea, pe tăcerea victimelor. Ei bine, să nu mai sconteze. P.G. 


JURNAL 2000-2001 169 


Marţi 30 ianuarie 2001 


Am mai scris câte ceva la Infarct. Nesemnificativ. Am trecut la 
partea a I-a (prima = cca 30 pagini). (...) 

Seara : telefonează Caracota. Mă ia de la început foarte tare : că 
el (corect ar fi fost: Perifan şi el) m-a ajutat la mutare, în 1996, dar eu 
am “dat cu căcat în ei”... Extrem de sigur pe sine şi pe tactica de 
intimidare (loveşti tu primul, iute şi tare, să-l năuceşti pe adversar.. -). 
În continuare, reproşuri : că de ce am scris aia (contestaţia) ?; că, 
dac-am scris-o, de ce am difuzat-o ?; de ce n-am vorbit cu el întâi, 
să-mi explice ceea ce nu pricepusem - dar acuzasem ! 

Când am prins o pauză de respirația a lui, am spus : este adevărat, 
Perifan şi cu el m-au ajutat într-un moment greu. Pentru asta le-am 
mulţumit direct şi am recunoscut în scris (în Alte jurnale), însă o face- 
re-de-bine nu îl cumpără pe celălalt, obligîndu-l să tacă din gură atun- 
ci când binefăcătorul face un act reprobabil. La asta a mormăit, m- 
a întrebat unde am scris eu aia, i-am repetat, el a zis că nu a citit, eu am 
zis că ceea ce nu a citit el există, totuşi... Apoi el a ridicat iar gla- 
sul, în chestiunea difuzării contestației (trebuia să-i dau lui un tele- 
fon, să lămurim lucrurile între noi...) 

I-am atras atenția că înregistrez convorbirea telefonică. A început 
prin a zice că lui nu-i pasă - dar a tras-o pe : «Dar de ce înregistraţi ?» 
(era prima oară când mă dumneavoastrea, până atunci folosea 
“dumneata”-ul neaoş, cel descalificativ). I-am explicat : ca să rămână 
o probă că X a zis aşa, în ziua cutare şi nu altfel, cum pretinde după un 
timp... M-a întrebat, după o pauză, ce fac cu înregistrările. I-am 
răspuns că le transcriu şi le public - în articole, în cărţi... 

A scăzut cu două tonuri. Chiar dacă se arăta în continuare 
agresiv, o dădea acum mai degrabă pe coarda reproşului îndurerat 
decât pe a amenințărilor. 

In final i-am spus : dacă se va dovedi că i-am calomniat pe cei 
despre care afirmasem ceea ce se afla în Contestaţie, voi fi bucuros 
să-mi fac mea culpa, să-mi cer scuze - şi să public scuzele. Aşa s-a 
încheiat. 


170 PAUL GOMA 


FEBRUARIE 


Miercuri 7 februarie 2001 


Seara : a telefonat Laszlo de la Cluj. Grigurcu era la el. Am 
vorbit cu el (cu Grişa) la telefon. Pentru prima oară în vieţile noastre 
reunite. Grigurcu-Miraculatul - să-l ţină Domnul tot aşa ! 

Cică scoate o revistă, la Tg. Jiu. Mi-a cerut permisiunea să 
publice “un text despre literatura erotică” - un dialog avut cu Pecican. 

[l uitasem. Am zis da, da, însă cu gândindul cel gând la Inviatul 
Grigurcu. 


Sâmbătă 10 februarie 2001 


Ieri am primi Vatra număr dublu 10/11 2001. Cu studiul Tatianei 
Slama-Cazacu ; “Viaţă, personalitate şi limbaj : Paul Goma”. La prima 
lectură pare a fi foarte bun... - 12 pagini îndesate, pe două coloane. 
I-am scris, azi, D-nei Slama-Cazacu, alăturînd şi un exemplar din 
“Răul absolut”. 

Mi-a venit înapoi plicul conținînd un exemplar din Profil, trimis 
lui Sami Damian. Poşta nemţească pretinde că adrisantul este “Parti 
sans laisser d'adresse”. Ce i s-o fi întâmplat ? S-a mutat ? Cumva în 
România ? Nu îndrăznesc să mă gândesc la ceva rău. 

lată, deci, textul de care vorbeam că l-am scris în aceste zile : 


[Vezi textul integral (“Răul Absolut - Securitatea”) în Butelii... 2001] 


Luni 12 februarie 2001 


De două-trei zile sânt trohnit. Nu am febră, dar transpir, sânt 
ameţit, mă dor muşchii. N-am să mă duc la kineziterapeut : mă doar 
până şi ochii. 


Luni 19 februarie 2001 


O săptămână de boală - fără febră, dar cu dureri musculare, 
curgere a nasului, tulburare a vederii... etc. De ieri ceva mai bine, dar 
tot foarte slăbit, nesigur pe picioare, dezorientat. 

Intre timp am primit un telefon de la Mariana Sipoş. Nu mai are 
emisiune la TV. 

Am primit de la Laszlo o carte de Méray despre 1956, în care este 
vorba şi de mine ; deasemeni un text al lui (reacţie la “clasamentul 
scriitorilor” care nici măcar nu-i pomenesc pe Monica şi pe Virgil - 
halal clasament, cu Petru Canaliu în frunte !) şi alte tăieturi de presă. 

Am “curăţat” Profil de muzică şi îi trimit noua variantă lui Lupan. 
Deasemeni îi trimit şi Marianei Sipoş un exemplar - zisese că Vieru de 
la Contrapunct ar fi interesat de un fragment. 

De-abia aştept - ca, de mâine - să mă reapuc de Infarct. 


JURNAL 2000-2001 171 


Miercuri 28 februarie 2001 


Am primit tăieturi de presă de la Mariana Sipoş. Deasemeni o 
scrisoarea de la Pavel Chihaia : confirmă moartea lui Ion Omescu - 
încă din august 2000. El zice că l-a văzut la începutul aceluiaşi an şi se 
vedea boala. Pe la noi a trecut, când : prin mai-iunie? Filip observase : 
arăta slab, marcat - “ca unchiul Pamelei”. Dumnezu să-l ierte pe Ion. 

Am primit azi scrisori de la Davidescu, de la Stănești, de la Elvira 
Iliescu, de la Valentina Caraion, de la Ruxandra Cesereanu (se vede că 
fusese depozitată undeva corespondenţa...) 

În ultimele zile am lucrat la un text despre “Lexiconul” scos de 
Humanitas. Nu m-am putut stăpâni (dacă am un rău caracter...) să le 
zic vreo două măgarilor soiofagi. 


[Vezi textul “Lexiconul Humanitas” în Butelii... 2001 ] 


172 PAUL GOMA 


MARTIE 


Luni 5 martie 2000 


Credeam că am să pot continua Infarct-ul. Nu a fost posibil : 
printre tăieturile de presă trimise de Mariana Sipoş se afla şi un 
interviu dat Timpului de Dorin Tudoran. Nu am răbdat să nu răspund : 


[Vezi textul “Către revista Timpul” în Butelii... 2001] 
Marţi 20 martie 2001 


După lupte seculare am scris şi textul care va urma - vreo zece 
zile mi-au trebuit. 

S-au întâmplat tot felul de întâmplări în jurlul meu, dar nu mai 
simt nevoia să le consemnez. 


[Vezi textul “B u sin e s s...” în Butelii... 2001] 
Marţi 20 martie 2001 


Azi - spre seară mi-a telefonat Victor Lupan : Editions des Syrtes 
mi-a acceptat Profil. El ar vrea să scoată cartea în toamnă. Numai că 
există obstacolul : traducătorul. De unde, traducător ? 

Am mai avut - mai devreme - o bucurie : am aflat din Lumea 
Liberă (Cangeopol) că “Cronicar” de la România literară (Dimisianu? 
Ştefănescu ? Bittel ? Ioana Pârvulescu ?) ameninţă Vatra cu un proces 
(pentru că îmi publicase “Să fie interzis electoratul 1”)... Mai adaugă 
o cugetare potrivit căreia cenzura comunistă nu ar fi permis o ase- 
menea înjurătură la adresa cremei naţiei... - aştept textul integral, ca 
să pot da replica. 


Sâmbătă 24 martie 2001 


O săptămână plină de evenimente - în sfârşit, plăcute : 

Deci, marţi 20, Victor Lupan m-a anunţat de acceptare - bună, 
vestea, dar incompletă, fiindcă nu aveam traducător. Lupan s-a oferit 
să caute el unul... Eu am telefonat Ştefanei Bianu să o re-lanseze pe 
Claire. 

- A doua zi, în 21, Ştefana m-a anunţat că Claire nu mai traduce 
din româneşte. Punct. 

- A treia zi, în 22 : eram pregătit să o contactez pe Iulia Moldovan, 
redevenită Niculescu, să o întreb dacă s-ar înhăma la o treabă ca asta - 
aştept seara, să se întoarcă de la serviciu... 

„„„Ca în fiecare joi îmi telefonează de la Strasbourg Luca Piţu. 
Din vorbă în vorbă îi spun că mi s-a acceptat o carte, dar n-am 
traducător - ce-ar fi dacă ar încerca el...? Luca Piţu zice, din primul 
foc: Da, din al doilea : Dar... - şi mi-l propune pe Jean-Paul Goujon. 
Promiţind că vor lucra în trei (şi soţia lui J.P.); 


JURNAL 2000-2001 173 


Avînd această formidabilă veste, îl anunţ că îi voi trimite prin 
poştă două exemplare din Profil ; 

Le-am imprimat, le-am pus în plic, dar n-am putut să mă opresc 
şi la oficiul poştal de pe Ramponeau, aş fi întârziat la întâlnirea cu 
Stefana (pentru discuri, împrumutate de la fiica ei, Fabiana). La întâl- 
nire, Ştefana se oferă să expedieze ea plicul, eventual să-l deschidă şi 
să strecoare o scrisoare din partea ei. Când ajung acasă, aflu că poşta 
este în grevă. Cum nu-mi făcusem iluzii în privinţa promptitudinii 
PTT-ului (tocmai primisem o scrisoare de la Luca Piţu : făcuse, încoa- 
ce, trei zile încheiate !), am lăsat evenimentele să curgă. 

Totodată încercasem să-l contactez pe Lupan să-i comunic vestea 
- traducătorul fiind condiţia încheierii contractului cu autorul - nu 
reuşisem..., dar lăsesem un mesaj. 

- Vineri, 23 martie : de dimineaţă m-a căutat Lupan : i-am spus că 
am găsit traducător (Goujon), urmează să aflu coordonatele şi să i le 
comunic, pentru ca să-l poată contacta el, direct. 

Imediat după telefonul lui Lupan telefonează Luca Piţu. Întâi 
n-am înţeles de ce telefona - doar vorbisem ieri, joi. Îmi spune : 
primise Profil ! - primul miracol; 

- al doilea miracol : nu apucase să vorbească cu Goujon (aflat la 
Sevilla !), că se oferise să încerce şefa catedrei de românistică, Helene 
Lenz ! Că ea are nevoie de o asemenea activitate şi nu cere să fie 
plătită... 

L-am căutat pe Lupan să-i spun noua veste, dar nu l-am găsit, 
i-am lăsat un mesaj - o să încerc luni. 

Asta este. De unde până la telefonul de joi al lui Luca Piţu nu 
aveam la cine să mă gândesc pentru traducere, acum am... trei - ba 
chiar patru, fiindcă Luca a promis că va colabora-superviza... 

Stare violentă - şi placidă - de incredulitate. Au trecut unsprezece 
ani şi ceva de când n-am mai publicat în ne-româneşte ; de când mă... 
obişnuisem cu nepublicarea în ne-româneşte, fiind cu totul şi cu totul 
absorbit de publicare în româneşte. In acest deceniu pierdusem contac- 
tul - nu doar cu traducătorul (cu care o rupsesem, în 1989, după masa- 
crarea Artei refugii), ci şi cu editorii, cu gazetarii - ce să editeze, despre 
ce să scrie, dacă nu mai prezentasem nimic ? Şi iată că, după atâta amar 
de timp, revin la suprafaţă. Nu ca dintr-o apă stătătoare, din care ieşi 
cam tot pe-acolo unde te scufundaseşi, ci ca din una curgă-toare, care 
te purtase, hăt, departe de locul unde s-a întâmplat ceva... 

Ruptura, cu mine, la mine, s-a produs, nu odată cu “revoluţiunea”, 
ci cu şase luni mai devreme, în vară, în miez de Căldură-Mare : atun- 
ci s-au produs, pe de o parte, nedumeririle (folosese un eufemism) 
pricinuite de comportarea unor oameni pe care îi credeam prieteni - 
Monica Lovinescu şi Alain Paruit - iar în toamnă căpătarea certitudini 
că, într-adevăr, fusesem trădat (de Monica Lovinescu), batjocorit de 
Alain P. - prin suprimarea finalului din A.R., fără a mă anunţa. A 
trebuit să primesc şpalturile finale, ca să constat trebuşoara...; pe de 
altă parte, îmbolnăvirea. 

Adevărat, nu am avut un infarct cinstit (iată, am întrerupt Infarct 
de aproape două luni...), dar “accidentul” mi-a schimbat viața. Din 
septembrie 1989 a început Golgotha mea, cea a... nefumatului. Vreme 


174 PAUL GOMA 


de peste cinci ani m-am bătut cu nevoia de a fuma şi refuzul de a o face 
- ce eram eu dezgreabil înainte, dar fără-tutun (iată o sugestie pentru 
căutătorii de “motive” ale răutăţilor mele...) devenisem o fiară - biata 
Ana Maria, cât a suferit şi din cauza asta... Probabil şocul de la 23 
august 1995 (expulzarea) a avut (chiar şi el !) o părticică bună : m-a 
făcut să uit că nefericirea venea de la lipsa nicotinei... 

Ziceam : mă obişnuisem cu soarta ; mă chiar resemnasem. Că 
începusem a trăi în postumitate, stă dovadă “ediţia de autor” 
confecţionată anul trecut - dar nedusă până la capăt. Ştiam, deci - 
învăţasem în cei 11 ani - că îmi va fi greu al dracului, dacă nu imposi- 
bil să revin în circuitul ne-românesc (tentativa cu Claire fusese cu 
Jurnal-ul I-II-III, abia publicat la Nemira : refuzul ei de a traduce, pen- 
tru că îl “înjurasem” pe Breban, pe prima pagină - nu ştia ce ascunde 
următoarele...- făcuse valuri, mult dincolo de hotarele unei umori 
muiereşti). 

Iar în ultimii doi ani îmi luasem gândul şi de la România : intru- 
ziunca lui Dan Petrescu în subsolurile Scrisuri-lor probabil fusese şi cu 
ideea că am să mă supăr - astfel ruptura se va consuma doar datorită 
mi€...; oprirea Daciei, prin Radu Mareş, de a publica Jurnal ‘999 şi 
Butelii aruncate în mare... adevărat, în 1999 mi s-a publicat Roman 
intim la ALL, dar Frăţilă, în ciuda repetatelor promisiuni scrise, nu 
a scos şi Sabina - a înţeles, în sfârşit, că el nu poate fi şi în căruţa 
Buzura-Breban-Țoiu şi în teleguţa Goma... 

Şi iată că am fost contrazis. Să fie într-un ceas bun contrazicerea! 

De când n-am mai scris atât de mult ? 


Sâmbătă 31 martie 2001 


N-am avut timp să notez : m-am ţinut de Sabina: am tras variantă- 
scurtă pentru traducere. 

Azi am primit de la Valerian Stan un fax reproducînd un articol 
din Evenimentul zilei, în care noul şef al Securităţii anunţă că “manus- 
crisele lui Petre Ţuţea şi ale lui Paul Goma vor fi restituite”. 


Drept care i-am trimis lui Valeriu Stan scrisoarea de mai jos : 


Paul Goma 
către 
Valerian Stan, APADOR, Bucureşti 
Paris 31 martie 2001 
Stimate Domnule Valerian Stan, 


Am primis extrasul de presă - vă mulţumesc. 
Totodată vă rog - dacă puteţi - să anunţaţi presei din ţară următoarele : 
Dacă Securitatea are de gând să-mi restituie manuscrisele confiscate la 
ultima arestare, cea de la 1 aprilie 1977, furate anterior din casă (ar fi pleo- 
OT A fe, i 
nastic să adaug : “în absenţa mea ), “interceptate (şi confiscate) de la terţe 
persoane - foarte bine, să o facă, era şi timpul : au trecut unsprezece ani şi un 
trimestru de când a declarat prin gura lui Buzura (“Fără violenţă 
1”) că şi-a schimbat părul. 
Insă dacă îmi pretinde mie, păgubit, victimă, să tac... cerere (că aşa-i 
obiceiul în ne-Europa, faci cerere timbrată şi pentru a fi onorat cu o 


JURNAL 2000-2001 175 


ciomăgeală securistă), nu are decât să le țină tot în pivnițele-i, în custodia lui 
Mihai Pelin, fabricantul de îngheţată fiartă: Cartea albă... 

De ce nu fac “cerere” ? Pentru că nu făcusem nici pentru a fi arestat de 
Odiosul Organ ; nici pentru confis-carea manuscriselor - nici Chiar pen- 
tru a fi bătut, ca-la-Rahova, de analfabetul-general Pleşiţă, prietenul lui 
Breban şi al lui Caramitru). 

Să fie predate împuternicitului meu, Dl. Niculiţă Damaschin, domiciliat 
[...]. Cu inventar. 

Nu cer despăgubiri : nici scuze (la ce ar sluji : la Pupat Piaţa 
Endependenţi ? - să i se lase această lucrativă activitate, în continuare, lui 
Pleşu). Securitatea nu cere iertare pentru crimele de sânge comise, darmite 
pentru “nişte hârtii...” - iertarea are o încărcătură morală, valoare cu totul şi 
cu totul străină Fiicei NKVD, altfel spus: Securitatea Poporului. 

Sânt curios : şi lui Ţuţea îi va pretinde Neruşinătatea să facă “o mică 
cerere, de formă”? Ar fi în stare. 


Vă mulţumesc, Domnule Valerian Stan, pentru intervenţia pe lângă 
presa românească de a mi se publica această modestă ne-cerere. 
Al Dvs., 
Paul Goma 


Ca mâine se vor împlini 24 de ani de la ultima arestare. 


176 PAUL GOMA 


APRILIE 


Duminică 1 aprilie 2001 


Ce ironie, ce afront : Milosevici a fost arestat azi, în zori ! Ca şi 
mine - în 1977 - tot la 1 aprilie, măgarul! 


Marţi 3 aprilie 2001 


Mâine merg la editură, să semnez contractul pentru Profil. N-am 
mai făcut aşa ceva de 12 ani, din 1989, pentru Sabina. 

Am să-l duc lui Lupan un exemplar din Justa. Să i-o vază. 

Ieri a fost primăvară-primăvară - azi dracu ştie ce e, că e frigu- 
dracului, iar florile mele, semănate, nu îndrăznesc să scoată capul - 
cele care au făcut-o, au pierit (zorelele mai cu seamă). 

Poate că mâine are să fie altă zi - deşi nu eşti sigur cu timpul- 
probabil al ăstora. 

Am răsfoit vol 2 din Apa Vavilonului. Monica : neschimbată. 
Zice (în scris) : “Ţin jurnal..." şi scrie data - însă când scrie ce anume 
s-a întâmplat la acea dată - jale mare. Hai să zicem că nu are mare 
importanţă (pentru ea, nu pentru mine) că în 1977 eu fusesem arestat 
la 1 aprilie (ea scrie : “7 aprilie”) - însă când ajunge la re-povestea cu 
atentatul împotriva ei, repetă ce spusese iscălitoreasa (de fapt, crono- 
logic, ea va fi spus întâi, dar cum nu a consemnat în vreo carte, rămâne 
că ea este...imitatoarea propriilor zăpăceli timpuale), anume : “Goma 
a sosit la Paris în 19 noiembrie” (1977). De aici reiese (se confirmă, în 
fapt) că... nu a citit măcar Jurnal-ul I-II-III imprimat: pretinde că i-a 
parvenit un exemplar din cele “vreo zece - în samizdat, culese la 
ordinator”... - să mă poticnesc în ordinator ?, când era vorba de 
strămoaşa noastră, maşina de scris... Nu ţine minte nici ce spusesem 
cu, repetat, nici ceea ce scrisesem - în Culoarea curcubeului, în 
Soldatul câinelui... Nu, doamnă, data venirii noastre are o mare impor- 
tanţă şi este : 20 noiembrie (1977). 

Avusesem de gând să-i răspund - erorile sunt mult mai nume- 
roase şi mai gogonate (ca de pildă emisiunea “Droit de réponse” a lui 
Michel Polac... - dar m-am potolit : ei şi ce are să fie dacă nu-i dau 
replică - de astă dată - Monicăi Lovinescu ? 

Aşa că o (pardon !) las moartă... 


Joi 5 aprilie 2001 


Ieri am fost la Lupan, la Ed. des Syrtes. Am semnat contractul, am 
primit cecul 10.000 franci din care au fost reţinuţi 800... Asta este. 

Mi-a fost foarte cald la inimă - îmi este, în continuare. Azi o 
să încerc să depun cecul - lucru problematic, întrucât Franţia este iar 
în grevă. 


JURNAL 2000-2001 177 
Sâmbătă 7 aprilie 


Alaltăieri am cumpărat “maşina de făcut muzică”: Aiwa. Două 
surprize plăcute - prima : acum două săptămâni costa 3500, acum 
doar... 2990 franci; a doua : e fabricată în Japonia, nu în China, ca 
aparatul de radio (trecut lui Filip) avînd aceeaşi marfă. Insă difuzoa- 
rele (baflele, vorba lui Cristovici -şi ce-o mai fi făcînd Chito ?) sunt 
făcute în Indonezia. Sau în Malaiezia - oricum, nu în Românezia. 

lei am primit Steaua nr. 1/2001. Ruxandra Cesereanu mă 
anunţase că scrie despre mine “altcineva, mai tânără decât mine”; şi că 
scrie “de-bine, nu ca mine”... 

Chiar avertizat, surpriza a fost mare. Şi tare. Se numeşte Anca 
Haţieganu şi are 22 ani (muuult mai tânără chiar şi decât Filip). 
Surprinzător : nu atât faptul că, într-adevăr, “scrie de-bine” (de mine), 
(fireşte, asta mi-a făcut o imensă plăcere - atât de rar se întâmplă), ci 
acela că a înţeles ceea ce “maturii” refuzaseră să înţeleagă (ba o 
făcuseră pe dos) : că în Jurnal I-II-III scriu despre Monica Lovinescu, 
nu doar cu deferenţă, dar cu dragoste... Cum se explică ? Se explică : 
Anca Haţieganu, la vârsta pe care (nu) o are, încă nu a intrat în angre- 
najul social - de aici inocenţa cu care rosteşte adevăruri-adevărate, dar 
ne-recunoscute, ne-acceptate de “confraţii/ consacraţii”. 

Am să încerc să-i scriu - intreprindere pe care o simt ca extrem de 
dificilă. 


Duminică 15 aprilie 2001 


Paştele şi la catolici şi la ortodocşi. Timp foarte urât : ploaie, 
frig... 

Nu mi-a telefonat Luca Piţu joia trecută (promisese că o face 
împreună cu Hélène Lenz) - o fi plecat în Italia. 

Am scris la Infarct până la pagina 59. 


Luni 30 aprilie 


Am aproape-terminat Infarct. L-am dus până la poartă, dar nu am 
cheia, ca să intru. M-am oprit la pagina 97 şi fac o pauză. O să văd. 
Nici o veste de la Hélène Lenz. Lupan mi-a zis că a vorbit cu ea 
la telefon (în urmă cu o săptămână) şi atunci spusese că a terminat 
cc Di si 40 = = > v . 
primul jet . Ard de nerăbdare să-l văd măcar pe al treilea... 
Şi tot nu se mai arată primăvara ceea. Imi bolesc florile. 


178 PAUL GOMA 


MAI 


Vineri 3 mai 2001 


Azi am terminat (cred) Infarct. E aproape de ceea ce voisem. 
107 pagini. Voi mai introduce un cuvânt, o frază, o pagină (două- 
trei...), însă finalul acesta este : 

“Un infarct se merită - domnule !” 


Duminică 6 mai 2001 


Mă simt bine aşa, în cură de tăcere. Era şi timpul. 
Ieri am terminat o variantă a Infarct-ului. Azi m-am apucat de 
alta - muuult mai bună... 


Luni 7 mai 2001 


M-am întâlnit azi cu Lupan la editura lor. Mi-a dat un catalog. Am 
văzut coperta : îmi place. Am dejunat, am pălăvrăgit. 
I-am dus penultima variantă din Infarct. 


Miercuri 16 mai 2001 


Azi am terminat (încă o dată !) Infarct - “ediţia 13 mai”. Este 
aproape. O las să se răcească. 

Sâmbăta trecută am vorbit la telefon cu Helene Lenz. Am rezol- 
vat toate nedumeririle sale de până pe la pagina 60. Sâmbăta viitoare 
vom recidiva. A spus că va termina la 25 mai. 

Am bună nădejde în colaborare (am folosit o expresie a tatei). 

Singura tristeţe : nu am minidiscuri, ca să înregistrez muzică de la 
radio. Sunt şi foarte scumpe : 20 franci bucata... 


Joi 31 mai 2001 


Ieri : 

- am terminat a n-a variantă din Infarct ; 

- am vorbit la telefon cu Hélène Lenz : a terminat traducerea şi 
mi-a trimis un exemplar ; 

- seara am primit traducerea. 

Care mi s-a părut a fi bună. Curge bine. Obiecțiile pe care le voi 
face vor fi neînsemnate. 

- Lupan m-a “convocat” pentru martea viitoare la editură, pentru 
o şedinţă de fotografiat. 

Atât pentru această prea-frumoasă lună mai. 


JURNAL 2000-2001 179 


IUNIE 


Luni 4 iunie 2001 


Azi am trimis o a doua parte a listei cu obiecțiile la traducere. 
Care - a citit şi Ana - e foarte bună. Mă temeam că, aşteptîndu-mă la o 
catastrofă, şi dînd de un text... bunicel, am exagerat în bine. Ei bine 
(1), nu am exagerat - dar e bine. Măcar atâta consolare în viaţa împutită 
şi hărţuitoare pe care o ducem. N 

Mâine merg la editură, pentru fotografii. In fapt, mă duc mai mult 
pentru discuri - pe care Filip le copiază... 


Luni 11 iunie 2001 


Am terminat a şaptea - sper : ultima - variantă din Infarct. 

Am isprăvit şi copia pentru Helene Lenz - urmează s-o trimit 
atunci când mă voi duce la editură. 

lar am intrat în panică : ce fac, începînd de mâine dimineaţă 
(de la orele cinci) ? 

E foarte-foarte frig la Paris : astă noapte au fost 7 grade. Oricum 
avem flori minunate, reconfortante - pe balcon. 

(...) 

De acum am să mă întorc la jurnal. Mi-am făcut porţia de tăcere. 
Şi nu am nici un chef să mă dedau iar la... ficţiune. Cine o va fi 
inventat ? - sigur un român, din cei rezistenți prin cultură. Cel mai 
comod (unde pui : estetic !) mod de a-ţi ascunde neputinţa, nevoinţa, 
neştiinţa, nefiinţa : ţi-o ficţionariseşti, ca să mă exprim vulgar. 


Sâmbătă 16 iunie 2001 


În sfârşit ne-a venit hârtia aşteptată. Dar o să mai avem de 
aşteptat materializarea ei - încă o lună. Fie şi o lună. 
Ieri am început o altă carte (titlu de lucru : Afgania). 


Luni 18 iunie 2001 


Azi mi-a spus Lupan că l-a contactat pe V., în vederea... stării de 
vorbă şi a unei eventuale cărţi. 

Să-mi fie ruşine, dar asta-i : nu mi-a părut bine că l-a găsit şi că 
este de acord cu propunerea lui Lupan. Fiindcă eu, din 15 iunie am 
început să scriu cartea. Concepută... fără el. El fiind doar detonatorul. 
Aproape sigur că din această pricină, a “regăsirii”, azi nu am scris 
decât un rând - nesemnificativ. 


Marţi 19 iunie 2001 


Am mai scris ceva. Aşa am să fac : spusul lui are să fie linear, fără 
pauze. Inserturile, cu alte caractere. Vor trebui folosite fraze scurte (ce 


180 PAUL GOMA 


efort, pe capul meu !). 
Azi, în sfârşit a venit vara - era şi timpul (Ana pretinde că a venit 
primăvara, urmează în curând toamna...). 


Vineri 22 iunie 2001 


De trei zile am iar amețeli. Abia dacă îndrăznesc să cobor scara 
până la etajul inferior, la bucătărie. Alaltăieri au fost mai severe, azi 
mai puţin. Totul e să nu mă ridic brusc de pe scaun - mai ales din pat, 
după ce am stat culcat. Este nevoie de o perioadă de adaptaţiune. E-he, 
bătrâneţea ! 

Au început a se manifesta, pentru cartea ce va apare, fotogrăfii : i 
doi până acum, o să-i primesc săptămâna viitoare ; şi o persoană belgă 
care organizează manifestări de carte. Ar fi programată în 17 octom- 
brie. Dacă am să merg, am să mă duc împreună cu Ana Maria. 

Astă noapte a fost mare zgomot : La Fâte de la Musique, în 
principiu, altfel urlete, răgete africane. 

Afgania - merge... S-au adunat vreo zece pagini noi, dimpreună 
cu cele vreo treizeci din fostele articole (dar lipsea cel cu Rakovski - 
fiindcă nu era ordinatorizat - l-am rezumat...) fac vreo patruzeci. Mă 
gândesc : partea mea se poate exprima în cincizeci de pagini - din 
totalul de o sută cincizeci. Rămâne de văzut cum se prezintă interlocu- 
torul - din acest punct de vedere. Mai mărturisesc o dată : dorinţa mea, 
din ce în ce mai rotunjită este ca V. să nici nu apară concret, prezenţa 
lui să simtă indirect - prin narator. Numai că în această chestiune 
cartea trece pe plan secundar, pe primul fiind existenţa reală a lui L.V., 
situaţia lui aici, în Franţa - şi nevoia de bani. Victor Lupan ar putea 
rezolva problema dîndu-i o sumă de bani, ca avans. Insă nu o să 
vorbesc cu V(ictor) L(upan) despre asta decât după ce îl voi fi 
cunoscut pe L.V. O să trăim şi o să vedem. 

Fireşte, aşa cum mi-am “stricat” Calidor-ul, împănîndu-l cu... 
“prea multă istorie, coane”, cum zicea repauzatul Vlad Georgescu, risc 
să stric şi această carte, ca să “bag” istoria cea atât de ignorată 
-detestată nu doar de cei mai viteji dintre traci... 

Rămâne să găsesc modalitatea de a o introduce, fără a recurge la 
subsoluri, nici la rupturi de discurs. La un moment dat mă gândisem să 
scriu aceste părţi cu alte caractere - dar nu e bine : psihologic, e rău. Se 
va percepe ca alt discurs, despre altă realitate. Mai degrabă zisele lui le 
voi pune între ghilimele ascuţite. In care caz şi întrebările, replicele 
mele, directe. 

Să ajung eu până acolo. 

Nu am reportofon. Şi, instinctiv, nu sânt foarte cald pentru înre- 
gistrare-transcriere. Numai că, din moment ce îi voi pune cuvintele 
între ghilimelele citării, va trebui să respect exactitatea rostirii lui. 

O să mă mai gândesc. Am înţeles că marți va fi o primă luare de 
contact. După această întâlnire voi şti ce şi cum e de făcut. 


JURNAL 2000-2001 181 


Luni 25 iunie 2001 


Ziua de azi se anunţă (a chiar fost anunţată) caniculară şi... 
ozonară. 

Sâmbătă am primit de la Laszlo două plicuri cu o carte (Vlasie şi 
Oprea), o cronică a lui Popovici la Monica Lovinescu (în Orizont) şi 
câteva scrisori ale sale, scrise de la spital... A fost foarte bolnav, am 
înţeles că era vorba de circulaţia sângelui la un picior. l-am scris şi pun 
mâine, de la editură, împreună cu câte un exemplar din Profil şi din 
Infarct. Mi-a trecut un gând, aşa : se va fi luat boala de la Grigurcu la 
el - ce contează că nu e aceeaşi... I-am pregătit şi Nicoletei Sălcudea- 
nu un exemplar din Infarct - deşi nu am primit vreo veste că Profil ar 
fi fost acceptat de vetrioţi. Insă nu în vederea publicării îi trimit. 

La Afgania nu am mai lucrat. Nu mai am ce spune, s-au adunat 
peste 40 pagini. Aştept să văd cum va arăta întâlnirea de mâine. 

Laszlo mi-a trimis şi o broşură scoasă la Tel Aviv de un evreu 
ungur, care mă acuză de fascism ! Nici nu i-am reţinut numele, dealt- 
fel şi-l schimbă chiar în broşură. Laszlo zice că individul a fost activist 
de partid din cei răi. O fi fost. Oricum, nu buna credinţă şi onestitatea 
citatelor îl dau afară din kibuţ. Aceeaşi rezumare abuzivă, aceeaşi 
amalgamare de adevăr şi de minciună - ca şi la Reichmann (pe care-l 
apără), ca şi la A. Spire. 


Sâmbătă 30 iunie 2001 


Am lucrat două zile cu Victor Lupan şi cu Aurélie, asistenta sa la 
verificarea-confruntarea traducerii. Ei au continuat şi Joi, fără mine. 
Am înţeles că ieri, vineri, au trimis textul la tipografie. 

Intâlmirea cu Afganeţul nu a avut rezultate : urma să-i telefonez 
joi ca să fixăm o întâlnire pentru vineri. Am telefonat, am telefonat - 
n-a răspuns nimeni. 

Am comis textul de mai jos : 


[Vezi textul “Despre Pleşiţă” în Butelii... 2001] 


182 PAUL GOMA 


IULIE 


Vineri 6 iulie 2001 


Am absentat atâta timp pentru că, spre bucuria mea, miercuri 
Lupan m-a anunţat că au venit şpalturile - mi le-a trimis imediat, le-am 
corectat din partea mea miercuri şi ieri, joi, iar azi le-am dus. Acum 
chiar s-a încheiat cartea. De-acum nu-mi mai aparţine, nu-i mai pot 
face nimic - ba da : să-i mai ard o variantă, în româneşte, se înţelege. 

Drumul mi-a fost greu : marţi am avut ameteli severe şi n-am ieşit 
din casă până azi. Au mai diminuat, dar n-au dispărut. trebuie să fiu 
atent când mă ridic din pat (deci, din poziţia culcat) ; când mă ridic de 
pe scaun ; când răsucesc ori înalt capul - toate aceste mişcări trebuiesc 
făcute cu dulceaţă, fără bruscheaţă... 

I-am restituit lui Lupan magnetofonul împrumutat în vederea 
afganeţului. I-am spus : omul nu prea vrea, de aceea nici eu nu am de 
gând să insist. Am să-mi scriu cartea mea, Afgania, afganeţul fiind eu. 

Rămâne de văzut cum o s-o duc de-acum încolo - câtă vreme se 
arăta probabilă, chiar sigură participarea lui, eu mă independentizasem 
de el şi o luasem înainte, cu cartea. Acum că el nu mai există - pentru 
carte - sunt dezorientat. 

O să mă odihnesc o zi-două, apoi o să văd cum o scot la capăt. 


Duminică 15 iulie 2001 


Am trimis o mulţime de scrisori. Am trimis, la New York şi 
textele lui Laszlo. Lui Grigurcu i-am pus la poştă un pacheţel cu medi- 
camente zise “de confort” (antinevralgice de două feluri : “de cap” şi 
“de oase”). Sper să-i fie de folos. 

Azi am avut senzaţia că am găsit “crăpătura” prin care să pătrund 
în Afgania. O să vedem dacă am chiar intrat sau mi-am făcut iluzii. 

Necazul fiind că nu mai pot rămâne la ordinator peste o oră. 
Trebuie să mă ridic, să fac altceva - şi să fiu foarte-foarte obosit. Da, 
domnule : sânt bătrân. 


Luni 16 iulie 2001 


Am visat că eram la 1 octombrie, iar eu îmi ziceam : 
«Numai azi nu-i mâine : mâine împlinesc...» 

Dar nu mai ştiam câţi ani împlinesc, oricum, mulţi, domnule. 
Astăzi am să verific dacă am pornit-o bine cu Afgania. 


Joi 26 iulie 2001 


Între timp am primit o misivă de la Laszlo : Grigurcu nu se poartă 
bine cu el - cu Laszlo, dar nici cu sine : avînd revistă, a descoperit 
“tactica” (şi strategia”), drept care nu va publica textul lui Laszlo 
(despre La apa Vavilonului 2 de Monica Lovinescu), decât prevăzut cu 
“O precizare” - redacțională - şi va apărea imediat după textul lui 


JURNAL 2000-2001 183 


Laszlo... 

Această veste m-a făcut să întrerup călătoriile prin târg, de inves- 
tigaţie, în căutare de extract de cartilagiu de rechin, cerut de Grigurcu. 
Nu ca pedeapsă, Doamne-fereşte ci, aşa, ca lehamite. 

Tu-i Dumnezeii mă-si de românime ! lar am avut dreptate - până 
şi cu Grigurcu. Şi acum ce fac ? Imi cer iertare - că avusesem 
dreptate? 

Inaintez greu cu Afgania - până azi : 70 pagini. Chiar dacă n-am 
s-o fac mai lungă de 100 pagini, tot mai am vreo treizeci... 


Marţi 31 iulie 2001 


Mâine termin cartea. Bineînţeles, o termin-deocamdată... O să 
mai am de pigulit. 

Am primit o invitaţie la Neptun de la U.S. de la Bucureşti, din 
partea noului preşedinte, Uricaru. Incă nu m-am hotărît dacă să-i 
răspund şi cum. 

Mi-a scris Grigurcu. A primit medicamentele trimise, mulţumeşte 
pentru ele, însă nu de aşa ceva are el nevoie. In rest îmi explică ce 
înseamnă să conduci o revistă. 


Ce bine că sânt ocupat : scriu-o-carte... 


184 PAUL GOMA 


AUGUST 


Miercuri 15 august 2001 


Abia azi notez : 

Am schimbat titlul, acum îi spun : Basarabia. 
Sunt foarte aproape de încheiere. 

Şi după ce termin, ce Dumnezeu fac ? 


Joi 16 august 2001 


Am deschis jurnalul, cu nobila intenţie să notez : ce am făcut, ce 
mi s-a făcut, ce am zis, ce au zis ei... 

Dar nu-mi vine să scriu nimic. 

Am mai “răsfoit” o dată Basarabia. 

Bunicică. 


Luni 20 august 2001 


Abia azi notez : 

Vinerea trecută - deci în 17 august, pe la ora zece şi jumătate 
mi-a telefonat Victor Lupan. Fiindcă ştiam că fusese în India, cu fiica 
mare, l-am întrebat cum fusese călătoria iniţiatică (a fetei, nu a lui). 
A răspuns că Bine, îţi povestesc eu şi a continuat, anunţindu-mă că are 
în faţă cartea mea, Profil (bas). 

Aşa că am luat degrab” metrovul, am sărbătorit apariţiunea, am 
luat 15 exemplare (atât am putut căra) şi m-am întors - vesel, nevoie 
mare. Ca un debutant ce sânt, de fiecare dată. . 

Acum este ora nouă şi aproape jumătate; In curând plec spre 
editură, să fac primele “semnături”. Ca de obicei, o muncă grea - şi 
plăcută (după ce o termin. O să trebuiască să merg şi mâine, ca să 
termin. 

Iar poimâne - în 22 august, mergem toţi trei la Prefectură să ne 
prelungim paşapoartele. 


Miercuri 29 august 2001 


N-am notat atâta vreme - din motive, vorba cuiva. 

Aşadar, a apărut Profil. Alaltăieri am primit semne că a ajuns la 
destinatari : Niculiţă Damaschi, de la Bucureşti - primul. Apoi 
Cristovici - de aici. Apoi ieri : Cazaban. 

Am lucrat ca o vită zilele din urmă la prepararea jurnalelor pe anii 
1997, 1998, 1999 şi 2000 în vederea lansării lor pe internet. 

Acum sunt istovit şi mulţumit. 


Joi 30 august 2001 


Aseară am trăit o întâmplare minunată : 
Mă culcasem devreme - pe la 9 seara. Un zgomot pe stradă m-a 


JURNAL 2000-2001 185 


trezit - la 10 şi jumătate. Atunci m-am ridicat, m-am dus drept la 
agenda mare, am căutat vechiul număr de telefon (de 20 ani) al lui 
Weverbergh de la Anvers şi am format numărul (doar prefixul l-am 
schimbat). Nu mă aşteptam să-mi răspundă ei ; iar când a răspuns 
Petrina, desigur, m-am bucurat, dar nu am ştiut cum s-o întreb de 
Julien : mai era cu el ? mai tria? - trecuseră zece ani de când nu mai 
aveam contact. E 

Ei bine, spre bucuria mea, a venit şi el la telefon. 

Ca să motivez telefonul, i-am spus de colocviul de la Bruxelles 
din 17 octombrie. Pe dată a formulat invitaţia să fim invitaţii lor, la 
Anvers. 

Am trimis azi-dimineaţă un exemplar din Profil. Urmează să 
vedem cum şi când ne întâlnim. 


186 PAUL GOMA 


SEPTEMBRIE 


Miercuri 5 septembrie 2001 


Ieri am primit telefon de la Mariana Sipoş. Confirmă primirea 
cărţii. Promite tăieturi de presă. 

Au mai confirmat-mulţumit - pe adresa editurii : 
Patrick Wajsmann de la Politique Internationale (că oferă o pagină de 
publicitate gratuită) şi Jack Lang. 

A mai telefonat în absenţa mea Kiropol. Mi-a scris o ilustrată 
Sami Damian - mulţumind pentru carte. 

Cred că am terminat-o. Mai potrivit aici ar fi ardeleneşte : “am 
cam terminat-o”. 

Mai am trei luni din acest an. Cu ce Dumnezeu o să le ocup ? Nu 
am nici o idee de carte. 


Sâmbătă 8 septembrie 2001 


Am avut un vis plictisitor (ca să evit cuvântul “terifiant” : 

Trebuia (aveam de gând, eram obligat) să mă îmbrac în costumul- 
de-înmormântare - cel pe care nu-l am cu adevărat, fiindcă ceea ce a 
rămas nu mă mai cuprinde... Şi nu-l găseam. Intrebînd în jur - ciudat 
: Ana lipsea din cadru... 

Aşadar am aflat : fusese dat (în româneşte) cuiva, probabil unuia 
şi mai sărac. 

Dar orişicâtuşi... - raţionam eu din fundul visului plictisitor. Să 
n-ai nici costum-de-înmormântare... 

Ei, uite, că să-n-ai ! 


Miercuri 12 septembrie 2001 


Teribila tragedie de ieri, 11 septembrie (!), în America. 

După primul moment de stupoare, de incredulitate (iată, din nou : 
realitatea depăşeşte ficţiunea) a venit constatarea - pe care o făcusem 
în seara de 4 martie 1977, după cutremur : 

«Porcii ! Tot ei profită de catastrofă !» 

Atunci era o catastrofă naturală. Ieri una... artificială, dar cu 
aceleaşi rezultate : întărirea poziţiei lor. 

Altfel mă străduiesc să termin corectura (a câta?) a Basarabiei. 
Sunt spre sfârşit, dar mă tem să nu mă înec la mal. 


Luni 17 septembrie 2001 


Azi chiar am terminat Basarabia. În fine : deocamdată, azi... Am 
luat-o la re-corectat mai degrabă din spaima de vid (ce mă fac, dacă nu 
mai fac?) decât din necesităţi scripturale. 

Intre timp am primit scrisori de confirmare a primirii Profil-ului: 
Valentina Caraion, Culcer şi Mme Chirac. 

Am mai primit scrisoare de la Radu Mareş. Vorba lui Sorescu : 


JURNAL 2000-2001 187 


încurcată... Cică noua conducere a editurii are să-mi scrie, solicitîndu- 
mi prezentarea pentru mărturia lui Davidescu. Aştept cu nerăbdare. 

Nu văd la orizont nimic care să semene cu o nouă carte. Aştept 
să treacă 2 octombrie : poate că, după ce voi împlini 66 ani 
(Dumnezeule ! 66 de ani !), imi va veni mintea la cap. Vreau să spun : 
o carte - una mică, uite-atâtică... Ca să am cu ce mă ocupa în anotim- 
pul ne-vegetativalnic. 

Iarăşi am avut dreptate, când am prezis că Sharon va profita de 
Catastrofa Americană ca să-i strivească pe Palestinieni. Unii gazetari 
au observat această profitare de situaţie, dar Israelienii pretind că... aşa 
luptă ei împotriva terorismului. 

Că aşa au aţâţat terorismul - da. O să vedem dacă Americanii, 
după ce au să-şi plângă morţii au să devină ceva mai deştepţi în politi- 
ca internaţională. Nu e sigur. 


Marţi 18 septembrie 2001 


Am scris lui Radu Mareş : 
Paris 18 septembrie 2001 


Stimate Domnule Radu Mareş, 


Am primit, în sfârşit, scrisoarea promisă de luni de zile, de semestre - 
nu de ani ? Nu? Bine : nu de ani. 

Am înţeles - şi m-am bucurat : de acum aveţi timp să vă scrieți cărțile, 
în special “Istoria Tribunei” - pentru fragmentele deja publicate v-am 
felicitat, vă re-felicit. 

Am înţeles - şi nu m-am bucurat : povestea mărturiei lui Ştefan 
Davidescu tot nerezolvată rămâne. Oricâtă bunăvoință aveţi - şi aveţi - acum, 
că aţi plecat de la Dacia, nu puteţi da asigurarea că chiar va fi publicată. O 
dată pentru că vorbiti de “un prim volum de cca 250 pagini” : a doua pentru 
că îl trimiteţi pe autor şi pe mine, prezentator în “colecţia” D-nei Cesereanu. 

Or - v-am atras atenţia cu un an urmă, însă nu aţi dat semne că mesajul 
meu a fost corect receptat : o colecţie care conţine în denu-mire sintagma : 
“Gulagul românesc” dovedeşte, din partea gulagoloagei de serviciu un anal- 
fabetism violent şi încăpățânat, iar din partea editorului (Radu Mareş) o... 
delăsare (din plictiseală) adânc vinovată. 

Că eu mă simt culpabil faţă de Davidescu - fiindcă l-am îndemnat, în 
mod repetat, să-şi scormonească cicatricele memoriei şi să pună mâna, să-şi 
scrie durerile atroce - asta rămâne o chestiune între noi, foştii deţinuţi politi- 
ci - în niciun caz deţinuţi în... “gulagul românesc”, cum pretinde şefa cate- 
drei de gulagologie a Universităţii din Cluj (şi nu se despică Feleacul în două, 
să vă înghită pe toţi culturalizaţii ardeleni?). Insă există un “sector” în care 
nu port vreo vină: cel editorial - pe care va trebui să-l purtaţi în cârcă. Şi nu 
cel strict material - ci moral: că aţi consimţit la falsificarea istoriei şi a bunu- 
lui simţ prin acceptarea unei colecţii în care să existe oroarea : “gulagul 
românesc”. 

Nu mai zic nimic de cărțile mele : Butelii... - care, aşteptînd atâta, a 
devenit inutilizabilă şi Jurnal 999. Eu am cu ce mă consola (de disperare) : 
cu postumitatea, însă bietul Davidescu ba. 

Rămân cu tristeţea că “linia de comunicare” între noi s-a dovedit, după 
trei ani, inutilizabilă. Să fie trei-ani termenul de rezistenţă al materialului ? 

Vă urez succes la scris. Paul Goma 


188 PAUL GOMA 


Şi lui Davidescu : 
Paris, 18 septembrie 2001 
Dragă Fănel, 


Nu ţi-am scris atâta amar de timp, pentru că veştile-de-transmis nu erau 
bune şi am aşteptat o dregere a situaţiei. Adică o scrisoare de la Radu Mareş. 

Mi-a venit, azi. Scrie aşa : ...“un prim volum de circa 250 pagini cu o 
prefaţă a Dvs...” 

Or editorii noi (Mareş a plecat şi ne-a lăsat în cururile goale) nu s-au 
manifestat - tot el mi-a scris că ei mă vor solicita în scris. 

Ţin însă să ştii : în cazul în care şi cei-noi menţin în titlul colecţiei sin- 
tagma : “Gulagul românesc” (propus de idioata de Cesereancă - şi ne-contra- 
zisă de Mareş - eu voi scrie prezentarea, însă din textul ei o vor trata pe 
“directoarea colecţiei” de analfabetă, de imbecilă, de profitoare (i s-a creat, la 
Universitatea Cluj catedră de... gulagologie !). Sper că ăştia noi vor fi mai 
puţin inerţi ca Mareş şi vor schimba titlul colecţiei, eliminînd cretinăria : 
“oulagul românesc” - spune, dragă Fănel, care ai făcut atâta puşcărie pe şi sub 
meleagurile noastre, tricolore : ai auzit tu vreodată ca “universul penitenciar 
românesc” să se cheme... gulag ? Te asigur că nici tata, care a făcut lagăr la 
ruşi nu auzise de aşa ceva - termenul a fost inventat de Soljeniţin şi l-am auzit 
pentru întâia oară la Europa liberă când a început a se difuza Arhipelagul 
Gulag... 

Am impresia că ţi-am trimis un text : “Lexiconul Humanitas”, acolo 
vorbeam şi de această falsificare de termeni - deci de adevăr istoric... 

Asta este, dragă Fănel. Să sperăm că acel “prim volum” al tău va apărea 
în curând. 

Iti dau adresa lui Radu Mareş - dacă nu o aveai: Str. Viilor nr. 11, apt. 
17, 3400 Cluj. 

Te îmbrăţişez, 

Paul. 


Duminică 30 septembrie 


Ieri am mai terminat... o variantă a Basarabiei. Am încuiat-o, 
trăgînd 3 exemplare. 

Revin, ca să reproduc un text scris-imprimat-expediat de o 
săptămână (à propos : de o săptămână nu mai primim poştă - din cauza 
unei nenorocite de chei de la poartă, a poştaşului, care nu mai des- 
cuie... - nu ne simţim depeizaţi, nu). 

Aşadar, iată ce am comis : 


[Vezi textul “De ce nu are Românul tichie de mărgăritar (cu coadă)” 
în Butelii... 2001 


JURNAL 2000-2001 189 


OCTOMBRIE 
Luni 1 octombrie 2001 


Am ajuns şi în ziua de azi - ca să mă exprim... 

Ieri mi-a telefonat Laszlo de la Cluj. Ca să confirme primirea 
Profil-ului în franceză şi ca să mă felicite de ziua aniversară (de 
mâine...). El se simte ceva mai bine, am înţeles însă că nu bine de tot. 
Grigurcu : a primit marele premiu pentru Opera Omnia - dar nu a reuşit 
să scoată revista, iar “autorităţile locale” îi fac o mie de şicane - ca 
ultima, pentru care a fost amendat (!), în legătură cu un câine plimbat 
într-o zonă interzisă (?), într-un moment ne-permis... Ei, da : nu-i va 
fi uşor lui Grişa să se bată cu cine ştie care troglodit “local” - după ce 
s-a obişnuit să dueleze cu Eugen Simion, cu Pleşu, cu Ornea... 

Eu mă simt... orfan. Suspendat. Inutil. Dacă am terminat cartea 
din urmă... Nu o voi fi perfectat eu, sigur o să revin asupră-i - cu adau- 
suri - dar se cheamă că acum are un final. Or, finalul pus unei cărți 
înseamnă pensionarea înainte de vreme a unui activ : îl lasă pe margi- 
nea drumului, dezorientat : încotro să apuce ? Speranţa mea : să-mi 
vină o idee (fie şi sub formă de pretext) pentru o altă carte ; pentru 
altceva ; ; pentru mai-departe. 

Aici pot să consemnez - în Basarabia nu se putea, fiind alcătuită 
din însemnări datate (şi care se opresc la 29 iunie 2001) : 

Acest criminal bolşevic numit Sharon (se va fi născut el în 
Palestina, dar l-am auzit adresîndu-se în ruseşte “tavarişcilor” din 
“Krasnaia Armiia”, acum c etăţeni israelieni, domiciliaţi la Tel Aviv) 

> bă 
a profitat de tragedia americană, ca să intre şi mai brutal în livezile 
Palestinienilor, să tragă cu tunul, să bombardeze din helicoptere cortu- 
rile lagărelor de refugiaţi palestinieni (în proprie ţară !), iar la mai puţin 
de un kilometru, sus, pe o colină, fiind în construcţie o nouă “implan- 
tare”... Până acum am auzit pe câţiva jurnalişti francezi - dar numai 
francezi, doamne fereşte, nu şi germani, englezi, americani - care, cu 
Jumătate de gură formulau ipoteza : dacă Israel nu i-ar fi adus la dis- 
perare pe Palestinieni, nu ar fi avut loc atentatele de la 11 septembrie. 

Eu cred că motivul nu se reduce numai la chestiunea Palestiniană 
- deşi o bună partea, ce mai mare parte ei se datorează. Americanii se 
întreabă, cu lacrimi (de mânie) : De ce ?; de ce li s-a făcut, lor, una ca 
asta?; de ce îi urăsc pe ei anume popoare, anume pături (cele sărace, 
neinstruite, adaugă ei) din unele comunităţi ? 

Analiza mea este simplistă, recunosc : 

America este detestată, urâtă, de trei categorii de popoare : 

1). Cele care au fost învinse, mai ales de contribuţia masivă, 
determinantă a Americii în al Doilea Război Mondial : Japonia şi 
Germania (Italia nu contează, România nici atâta). În 50 ani a fost 
vreme să se decanteze ura, să se mascheze (mai ales la Germani, care 
azi sunt aliaţii fără condiţii ai Americanilor pentru că le este frică de ei 
- iar în secret speră că vor potoli, în interior, integrismul islamic adus 
de “noii cetăţeni germani”); 

2) Cele care nu uită (să te ferească Dumnezeu de ura celui 
îndatorat ţie) că, în secolul XX, America le-a scos de două ori din 


190 PAUL GOMA 


înfrângere, din robie - cu preţul sângelui Americanilor - aici exemplul 
cel mai săritor în ochi fiind Franţa. 

3) Cele care au fost - după al Doilea Război - în conflict armat cu 
America : China (războiul din Coreea), Vietnamul, Cambodgia (care 
nu a fost în război cu USA, dar într-un prim moment a fost folosită 
împotriva comunismului, apoi a fost abandonat khmerilor (care fuse- 
seră ajutaţi, întâ1...); apoi Iranul - cu el nu a fost în război deschis, dar 
tensiunea durează de peste 20 ani - şi, în fine : Irakul. 

M-am grăbit să afirm că doar trei categorii, în fapt sunt cel puțin: 

4) “Ţările, în general musulmane, care nu pot înţelege ca o 
Campioană a Democraţiei, a Drepturilor Omului, să ajute - activ : cu 
bani, cu armament, cu ajutor diplomatic - o ţară teroristă ca Israelul să 
oprime comunitatea Palestinienilor localnici şi ei în Ţara Sfântă. 


Marţi 2 octombrie 2001 


Am făcut-o şi pe asta (şi pe asta am mai spus-o - dar pe cine să 
plagiez, dacă nu pe mine ?) : am 66 ani. Din câte mi s-a spus, m-am 
născut - am fost născut ? - pe la orele 2 noaptea. Adică în primele 
ceasuri ale lui 2 octombrie (1935). 

Ieri am fost întrerupt din discursul despre Palestina şi Tragedia 
Americană de o veste infinit mai de mică însemnătate pentru planetă, 
foarte importantă pentru mine : după o săptămână (numai) de blocadă 
PTT a venit, în sfârşit, corespondenţa ! 

Erau şi felicitări printre scrisori, aşa că ieri am pregătit 
răspunsuri : Davidescu, Silvia Bogdan, Margareta Geantă, Marinoiu, 
Mareş, Anca Haţieganu - voi fi uitat pe cineva ? 

In ultimele tri nopţi am dormit foarte prost, mai ales din pricina 
transpiraţiei - nu cred că e reacţia vaccinului antigripal, încasat alaltă- 
ieri, voi fi avînd ceva pe la plămâni - o să văz azi, la doctorul meu 
preferat - altfel cardiolog - Schaan. 

M-am trezit devreme - pe la cinci - plin de cele mai bune intenţii 
diarnice : îmi ziceam că voi continua ce întrerupsesem ieri. Nu merge. 
Mie nu-mi merg reluările. Fiecare pauză, chiar plăcută, mă taie, mă 
fragmentează, mă salamează - mai poţi face cârnaţ întreg din feliile 
adineauri tăiate ? Mie nu-mi reuşesc lipiturile de acest gen. Aştept : 
peste cinci zile, peste cinci săptămâni o să pot da impresia de conti- 
nuare - şi atunci o dau ; sau nu se va mai arăta o astfel de ocazie - şi 
atunci o las baltă şi o încep ca în prima zi. 


Probabil o să mă întorc la eoliene : pe când transpiram de zor 
(cu spor...) mi-a venit, aşa, ca o - altă - idee - tot cilindrică... 


Miercuri 3 octombrie 2001 


Am vorbit de şacalului Sharon (azi-noapte a intrat în Gaza, a 
bombardat cu helicopterele), dar nu am apucat să pomenesc de hiena 
Putin - aceeaşi poveste : Occidentalii sunt, nu doar “onoraţi”, dar 
de-a dreptul exultă de veselie că Rusia acceptă să li se alăture în lupta 
împotriva terorismului! Rusia ! Un stat terorist prin excelenţă ! 


JURNAL 2000-2001 191 


Sâmbătă 6 octombrie 2001 


Am primit Vatra 6/7 2001. Publică începutul din Profil. Parcă 
s-ar fi înţeles cu Steaua : nici o explicaţie, dacă e fragment sau asta-i 
tot ; dacă mai urmează (cum îmi scrisese Nicoleta Sălcudeanu) ori 
ba... M-a amărît. Oricum : plăcere nu mi-a făcut. Deloc. 


Luni 15 octombrie 2001 
Am terminat textul Mea culpa... - îl reproduc : 


[Vezi textul în Butelii... 2001 ] 


Joi 25 octombrie 2001 


Ar fi trebuit să plecăm cu trenul în 17 octombrie, dar din pricina 
grevei, ne-au căruţat Belgii cu un minibuz. Se pregătise Ana de drum- 
cu-maşina, dar rău mi-a fost mie. Sosiţi, în sfârşit la Bruxelles, a 
trebuit să stau vreo trei ore în pat, la hotel, până să-mi vin în fire. După 
care totul a intrat în normal. 

Belgii gazde au fost foarte calzi, am avut un dialog cu un prezen- 
tator de televiziune, după amiaza, iar seara, la un teatru, o “prezentare” 
- în fapt o autojustificare a funcționarilor culturali în vederea unei 
cereri de mărire a bugetului... 

Nu a fost nici o desiluzie, am luat totul aşa cum venea, cu 
“înţelepciune”. Mai ales că venise, de la Anvers, Weverbergh, iar 
Ana era fericită : îi plăcea Bruxellesul, oamenii, cafenelele, restau- 
rantele, strada. 

A doua zi am luat trenul (ce fericire ! ce desfătare un tren belg - 
după un minibuz, tot belg !) până la Anvers. Ne-am hăhăit cu Petrina 
şi cu Julien Weverbergh, am asistat la două concerte ale lui Vlad (ce 
clarinetist!), iar în 22 octombrie ne-am întors la Paris. Foarte mulţumiţi 
de (aproape) săptămâna de vacanţă şi foarte cu gândul rămas în urmă, 
la pacea şi curăţenia şi civilizaţia şi muzica de la Anvers. 

Odată ajuns acasă, i-am confecționat lui Julien (care traduce 
Jurnalul lui Sebastian în neerlandeză) un supliment la Indicele de 
nume. Şase pagini îndesate pe care le-am trimis ieri prin poştă. Am de 
gând să mai scriu o pagină, cel mult două despre Seabastian şi despre 
destinul său nefericit - şi o altă pagină despre destinul Jurnal-ului, 
manipulat, folosit de nişte profitori şi falsificatori ca Volovici, Ornea. 

Mă bătea gândul să completez Basarabia cu documente şi mărtu- 
rii. Fiindcă mă simt ceva mai odihnit, am să mă apuc azi. 


Marţi 30 octombrie 2001 


Ieri am dat gata... ultima variantă a Basarabiei. 

Am scris răspunsuri la Dacia, Mareş, Stăneşti Valeriu Stan, 
Mariana Sipoş. Să văd : poate că ma apuc de o altă-ultimă variantă din 
Basarabia. 


192 PAUL GOMA 


NOIEMBRIE 
Duminică 4 noiembrie 2001 


Am terminat varianta “2 noiembrie” a Basarabiei. 
De mâine iar o să fiu orfan de scris. 


Luni 5 noiembrie 2001 


Ieri a venit Luca Pitu : face un popas la noi, venind de la Focşani, 
ducîndu-se la Strasbourg. L-am revăzut cu plăcere. Neschimbat. 

Cu toate acestea am dormit foarte prost, m-am trezit nemulţumit. 
Deşi măcar satisfacția de a fi scos la capăt ultima variantă din 
Basarabia mi-ar fi fost de-ajuns... Ei bine, nu. De data asta fac şi eu ca 
struţul : nici nu vreau să... văd. 

Asupra Basarabiei pluteşte incertitudinea : până acum nu m-am 
confruntat cu nimeni, ca să ştiu măcar ce spun alţii în a căror opinie 
înclin să cred - asta fiind de-fond ; de-formă : nu găsesc traducător, 
deşi acest text este explicit destinat cititorilor francezi. 

S-a instalat toamna. Peste toate - iată, nu mai aniversez nici o zi 
din cele vreo zece din noiembrie pe care le tot aminteam până mai 
anţărț. 

Incerc să mă consolez, spunîndu-mi că starea de mortăciunitate 
actuală se datorează terminării Basarabiei şi nevederii altui text. 

Sânt pornit pe cedări... Dacă mi se cere să elimin cele trei artico- 
le deja publicate (“Electoratul”, “Răul Absolut”, “Lexiconul Huma- 
nitas”), după tratative aspre (sic) am să consimt la suprimaţiune. 

Dar nu. Aşa, hodoronc-tronc cum apar, şi-au făcut loc, şi-au pus 
de-un cuib, vorba lui Piţu (el zice : «X cu nevasta au pus de-un 
copil...» - ceea ce e cu adevărat poetic). In fine, asta este opinia auto- 
rului, rămâne de văzut ce va zice editorul. 


Marţi 5 noiembrie 2001 


A plecat Luca Pitu. A lăsat În răspăr de Dan Petrescu. Are să-mi 
folosească la textuletele pe care o să-l scriu despre Jurnalul lui 
Sebastian pentru Weverbergh. 

Astă seară, pe Paris Première am văzut-o, în sfârşit, pe Esther 
Benbassa. Era însoțită de coautorul ei favorit, Attias. Foarte buni, 
amândoi. Ea, sefaradă din Turcia şi din Bulgaria, dar avînd multe rude 
în Salonic - deci nu era adevărată acuzaţia Ashkenazilor că ea nu poate 
cunoaşte durerea Şoah-ului (?), ca sefaradă, dacă se ţine seamă că 
Evreii din Thesalia au fost exterminați într-o proporție înfricoşătoare. 

Doamne, ce o urăsc Evreii proşti şi fanatici ! 


Miercuri 7 noiembrie 2001 
I-am trimis lui Weverbergh două pagini de detalii în privinţa 


Jurnalului lui Sebastian. Nu ca pe un text al meu, ci ca pe un ajutor 
informativ al meu (anonim) în vederea scrierii - de către el, 


JURNAL 2000-2001 193 


Weverbergh - a prezentării. 

I-am trimis lui Dan Petrescu o scrisoare în care îi cer consim- 
țământul de a-l cita - în legătură cu Sebastian. Tototdată, un exemplar 
din Basarabia. Aşa, ca să-l pedepsesc... 


Sâmbătă 10 noiembrie 2001 


Ieri mi-a telefonat luca Piţu de la Strasbourg. A găsit traducător 
pentru Basarabia ! Se numeşte François Bocholier. Urmează să 
echivaleze două-trei pagini, de probă. 

Sper că de data asta găselniţa lui Piţu are să fie fericită. 

Mi s-a luminat inima. 

Iar azi s-a luat şi cerul după seninătatea (!) mea. 


Duminică 11 noiembrie 2001 


Mă tot foiesc, mă coiesc, mă moşmondesc, nu-mi găsesc nici 
locul, nici treaba - deci : rostul. 

E cumplit să termini o carte (chiar de nu e terminată-terminată) şi 
să nu ai o alta de început. Atunci chiar te întrebi la ce mai trăieşti. De 
aceea truda prozatorului intră în categorie meseriilor făcute cu disci- 
plină, cu program - cu aplicăţiune. Şi cu ceva sudoare. lar “expul- 
zarea”, dacă nu este semnalizată, rămâne post-expulzarea : vidul, 
golirea, tristeţea sfâşietoare, aproape moartea - ca după dragoste 
trupaică ; ca după trupeasca naştere, cunoscută doar de femei (şi de 
mine, care m-am uitat printr-o gaură din gard şi de-atunci mă laud că 
şi eu “am făcut...) 


Luni 19 noiembrie 2001 


N-am primit nici o veste dinspre Luca Piţu ; nici de la Bocholier. 

In schimb (!) am trimis la Dacia un fax prin care declar că nu mai 
vreau să fiu editat de ei : îmi trimiseseră un contract pe care îl păstrez: 
are aspectul unui bon de mână măzgălit cu pixul pe un colţ de masă. 
Sânt convins că ei au primit refuzul meu cu satisfacție. Nici nu se 
aşteptau să iasă atât de ieftin din s'tuaţie... 


Paul Goma 
către 
Editura Dacia, Cluj 
Paris 9 noiembrie 2001 


Oameni buni, 


Am primit azi, 9 noiembrie 2001 un plic expediat din Cluj la 18 octom- 
brie, conținînd nişte foi de hârtie purtînd la sfârşit o stampilă şi trei semnături, 
consfinţind ceva “Încheiat azi, 15. 08. 2001” (citeşte: 15 august 2001). 

Pentru că nu înţeleg cronologia folosită, nici termenii “contractului” 
mâzgălit cu pixul pe un colţ de masă, vă anunţ cu tot respectul pe care îl 
meritaţi că nu mai simt deloc - dar deloc - nevoia de a fi editat în presti- 
gioasa Editură Dacia. 


194 PAUL GOMA 


Vă salut, urîndu-vă sănătate fără cronologie şi contracte pixice (asta 
venind de la numele instrumentului folosit de Domniile Voastre la scris). 
Paul Goma 


Ieri am făcut o tentativă de o pagină. 

N-a ieşit decât o pagină. 

Şi aceea proastă. 

Am să mai fac, azi (o tentativă, o pagină). Sper să nu fie atât de 
proastă pagina zilnică. i 

A venit toamna. Cu ceață. Imi aminteşte de noiembrie 1956 de la 
Bucureşti. Probabil numai mie. Toți ceilalți au uitat cu grăbire momen- 
tul arestării lor. 

Ori se străduiesc a fi uitat... Ce, e de mirare ? 

Doar eu mă încăpăţânez, persist într-o eroare. 

Adineauri am primit o scrisoare de la Radu Mareş datată 7.11. 
E lungă şi unsuroasă. Imi cere să renunţ la postfața trimisă pentru 
mărturia lui Davidescu - pe care el o găsise foarte bună (“textul este 
excelent, însă lezează persoane care sunt colaboratori ai Editurii Dacia 
[şi nu vrea să-i piardă] sau, în perspectivă, vor fi, se doreşte o colabo- 
rare cu ei, într-o formă sau alta”) - deci să scriu altceva. 

M-am înfuriat cumplit. Primul impuls : ca şi în legătură cu 
Jurnalul 999 să-i trimit la plimbare cu tot cu editura lor de căcat. 
Da, dar acum nu mai este vorba de o cartea a mea, cu care să fac ce 
vreau - chiar să o îngrop. 

Am strâns din dinţi şi din buci şi, suprimînd de cinci ori mai mult 
decât am lăsat, am ouat următorul : 


Către editura Dacia, Cluj 
Paris, 19 noiembrie 2001 


Vă trimit ceea ce mi-a cerut Radu Mareş pentru volumul lui Ștefan 
Davidescu. 
Paul Goma 


În loc de postfață 


Cititorul a citit bine : acest text înlocuieşte - la cererea editurii - postfaţa 
destinată iniţial a aduce câteva lămuriri despre mărturie în general, în special 
despre mărturisitorul Ştefan Davidescu. 

Vremurile schimbîndu-se (de ieri), condensez pe o jumătate de pagină 
ceea ce ce scrisesem pe 20 pagini în proiectata postfață “Lexiconul 
Humanitas”: 


- Ştefan Davidescu a fost cel care mi-a povestit, în celula 36 de pe 
Reduitul Jilavei, în vara anului 1957, patimile studenţilor la Piteşti, începînd 
din 1949 ; 

- Ştefan Davidescu a fost cel care mi-a re-povestit, în satul-nou Lăteşti, 
în domiciliu obligatoriu, în 1961, pătimirile studenţilor trecuţi prin 
Reeducare. 

Ascultîndu-l, re-ascultindu-l, mi-am promis să scriu despre ceea ce 


JURNAL 2000-2001 195 


pătimiseră studenţii români din generaţia precedentă. Nici chiar eu, neimpli- 
catul, nu am reuşit să o fac de la întâia încercare (în Ostinato, scris începînd 
din 1966, prin narator declaram că “despre Piteşti se tace...”), însă am 
făcut-o de la a doua : în Patimile după Piteşti - scris între 1979-80, apărută în 
franceză în 1981 - în personajul David Ştefănescu se poate recunoaşte... 
Ştefan Davidescu. 

După 1990, l-am încurajat pe iniţiatorul meu întru Piteşti să-şi poves- 
tească, de astă dată pe hârtie, amintirile. Ceea ce el a şi făcut, după lungi şi 
dureroase (şi de înţeles) ezitări. 


Cum importantă este editarea mărturiei lui Davidescu, nu postfaţa... 
prefaţatorului - aşa să fie. 
Paul Goma 


Paris 19 noiembrie 2001 


Sânt bolnav de supărare. Şi de neputinţa de a înţelege astfel 
relaţiile sociale. Altfel numitele compromisuri. 


Miercuri 21 noiembrie 2001 


Ieri a telefonat Luca Piţu de la Strasbourg. I-a dat lui Bocholer 
exemplarul lui din Basarabia, probabil acela îl citeşte pe îndelete. Atât 
de pe îndelete, încât până acum nu mi-a dat un semn de viaţă. 

El zicea că Adevărul a publicat o prezentare a Columnei lui 
Grigurcu şi că nu este deloc de acord cu “replica” redacțională. Sem- 
nează... C. Stănescu ! Vorba celuia : să te laude C. Stănescu şi să te 
pupe Popa lapă ! 

Nu se urneşte ce am început deunăzi. Nu mi se dă pe mână. Am 
să mai încerc, nu am încotro. 

In Lumea liberă din 17 nov. Liviu Cangeopol scrie în comentariul 
să săptămânal : 

“Cenzură ? Care cenzură ? Ea nu mai există, după cum singuri 
susțin directorii de publicaţii. Dimpotrivă, unii chiar o cer îndărăt, de 
n-ar fi să ne oprim asupra lamentaţulor tânguite de Alex Ştefănescu 
(cronicar al României literare) care solicita interzicerea textelor lui 
Paul Goma din toată presa valahă (că din revista sa fuseseră excluse 
demult )!” 

Să fie ceva proaspăt - sub semnătură ? Acum câteva luni, sub 
umbrela “Cronicar” aceeaşi Românie literară acuza Vatra de a fi publi- 
cat textul “Să fie interzis electoratul !” şi o ameninţa cu... un proces. 
Probabil. Ultimele două texte - din care primul a fost publicat de 
Breban, în Contemporanul, nu va fi rămas fără ecou... 

Ce-au ajuns colegii mei (la figurat şi la propriu): să ceară 
interzicerea unul... confrate ! 


Vineri 23 noiembrie 2001 


196 PAUL GOMA 


Ieri, surpriză poştală : îmi scrie Mihai Cimpoi de la Chişinău, 
poftindu-mă să colaborez la noua serie a revistei Viaţa Basarabiei. 
Am pregătit o copie după Basarabia şi azi i-am trimis-o - însoţită de 
scrisoarea : 

Paris, 23 noiembrie 2001 


Stimate Domnule Mihai Cimpoi, 


Am primit amabila Dvs. invitaţie da a colabora la Viaţa Basarabiei - 
serie nouă - şi răspund cu bucurie, expediindu-vă ultimul meu delict literar, 
intitulat - cum altfel ? - Basarabia... 

După cum veţi constata, “romanul” este scris pentru ne- români, mai 
precis : pentru francezi (traducerea se află în curs). Însă cum Românii noștri 
sunt şi mai neinformaţi în materie de Basarabia - şi nu doar... - poate nu le 
va strica un scurt curs de alfabetizare. În fine, asta este speranta mea. 

Mă veţi informa la timp dacă textul intră în vederile revistei şi dacă da, 
atunci în câte “portii” va fi editat. 

Un amănunt - foarte important : vă rog să nu-mi mai scrieți prin poştă 
recomandat : o scrisoare simplă ajunge în acelaşi interval de timp - uneori 
chiar mai repede - şi mă scuteşte de a mă duce la oficiul poştal (ceea ce 
pentru mine, cu dificultăţi la mers, reprezintă o tortură, totuşi, nemeritată...). 
Vă mulţumesc anticipat. 

Acum despre Viaţa Basarabiei : ştiam că Pantelimon Halippa îi fusese 
iniţiatorul, cam pe când mă năşteam eu (în 1935), însă nu am avut niciodată 
bucuria de a ţine în mână vreun exemplar. 

Întrebări : în afară de acea serie iniţială a mai existat vreuna “interme- 
diară” ? Sau acesta va fi a doua ? Nu cumva Basarabia (în care am publicat 
câte ceva) a dispărut şi s-a prefăcut în Viaţa Basarabiei ? 

Cum va arăta ? Tip carte ? De (cam) câte pagini ? Şi cu ce frecvenţă este 
programată apariţia ? 

Pun şi eu întrebări - în lipsa unor materializări a visului fiecărui scriitor 
de a scoate un periodic... 

Aşadar, aştept răspunsul Dvs. 

Cu prietenie, 
Paul Goma 


Astă noapte am făcut un coşmar cumplit : o femeie (necunoscută 
şi în vis) m-a rugat să o ajut să moară. Cum ? Dîndu-i două lovituri 
de cuţit deasupra fiecărui sân. Nu am ezitat : i-am îndeplinit dorinţa... 
Dar când să plec (îmi terminasem treaba, nu ?), ea m-a reţinut cu forţa 
- şi ce forţă avea ! - zicînd că trebuie să aştept până moare. Eu nu 
voiam, dar nu aveam puterea să mă desprind din braţele ei - care voia 
să se acupleze cu mine... Pentru prima oară în visele mele nu voiam 
deloc, deloc s-o pătrund cum se pătrunde (nu cu cuţitul...). M-am 
zbătut, m-am răsucit cu mare greu, în cele din urmă... m-a deşteptat. 

Şi am rămas cu apăsarea visului. Nu interesează că acel cuţit era 
- potrivit traducerii - un falus, eu nu voiam să-l folosesc pe cel 
declarat. 

Probabil din pricina umărului drept pe care adormisem ; probabil 
din pricină că aseară, luîndu-mi glicemia cu aparatul Anei, am 


JURNAL 2000-2001 197 


constatat că e foarte mare şi că, într-adevăr, mă paşte diabetul. 

Drept care adineauri mi-am luat oră la laborator (mâine 
dimineaţă) şi la Dr. Schaan (Joia viitoare). 

Şi când văd pe fereastră ce lumină e afară... 

Mă întreb ce îl va fi apucat pe Cimpoi să mă invite să colaborez 
la Viața Basarabiei... El este unul dintre cei mai informaţi basarabeni 
cu ceea ce se întâmplă la Bucureşti. Să nu ştie el de cuvântul de ordi- 
ne al Monicăi Lovinescu : “Goma e contestat”? Să nu citească el 
România literară unde Alex Ştefănescu a cerut ca Goma să fie interzis 
de a publica în presa românească ? 

Om trăi şi-om vedea. 

La prânz : telefon de la Luca Piţu care mi l-a pasat pe Bocholier. 

Zice că a citit tot textul, că i se pare mai uşor de tradus decât 
Profil, că va fi nevoie de multe note de subsol ; în fine, că va traduce - 
de probă - primul capitol şi mi-l va trimite în curând. Când are să vină 
cu treabă la Paris, are să treacă şi pe aici, ca să ia exemplarul de 
traducător, pregătit pentru el. 

Veste foarte bună. 


Duminică 25 noiembrie 2001 


Jeri am făcut notele subsolice pentru Basarabia. Şase pagini 
lăbărţate. 

Mă întreb (ca tot bolnavul închipuit) dacă nu cumva extrema 
oboseală - şi consecinţă fericită : somn de câte 12-14-16 ore din 24 - 
sunt semne de diabet. Ana, săraca, îl are dinainte de a 1 se descoperi 
infarctul. I s-au prescris medicamente specifice pentru a combate (sic) 
diabetul, atât că trebui să le ia de trei ori pe zi. Or cum eu sânt extrem 
de ocupat peste zi... Dealtfel la ultima sau penultima vizită Schaan, 
citind rezultatul ultimei analize a sângelui, m-a avertizat că mă 
ameninţă diabetul. Şi uite-l : am auzit că i se spune : diabet de 
bătrâneţe... Nu mă consolează defel. 

Ieri am mai primit un număr din Contemporanul - fireşte, Breban 
nu publică şi “Mea culpa...” - fiindcă acolo nu-l mai laud... Însă cum 
revista şi-a sărbătorit nu ştiu câţi ani peste o sută, există două pagini cu 
fotografii de la eveniment. Cam jumătate din nemuriţi îmi sunt 
necunoscuţi (unora, scriitori, le cunosc numele, dar mai există tot felul 
de “secretari la Ministerul Culturii” - Contemporanul fiind proprie- 
tatea tovarăşilor), însă dintre cei bine-cunoscuţi... Mai întâi Geta 
Dimisianu - prezentată în legendă ca “mare editoare” - ceea ce nimeni 
nu contestă. Dar mai era - ocupînd, nu doar fotografia cu-el, ci întreg 
fotomontajul - Adrian Păunescu. Cum nu cunosc dedesubturile 
relationale Breban-Păunescu mă abţin de la comentarii. Dar o între- 
bare din sală pot să pun ? Bine, n-o mai pun. Atunci una mică : de ce 
lipseşte de la ‘veniment Țepeneag, cel pe care-l recenzează cu drag şi 
cu aplecațiune slugărească săptămânistul de-nădejde-etern H. Zalis ? 

Vezi, vezi, că era mai igienic dacă nu puneam nici o întrebare ? 


Luni 26 noiembrie 2001 


198 PAUL GOMA 


Plouă, plouă, plouă. Mă tot gândesc (şi chitesc...) cum să 
adăpostesc florile de să nu îngheţe. Există “dulapul”, însă măzărica nu 
încape. Am s-o ambalez separat şi am s-o pun în celălat capăt al 
balconului. 

Mărturisesc, ruşinat : abia aştept primăvara... Atunci am să încep 
o altă carte, cu asta din 19 nov. nu mi-a mers. 


JURNAL 2000-2001 199 
DECEMBRIE 


Miercuri 5 decembrie 2001 


Între timp am trimis la Chişinău, lui Mihai Cimpoi, un exemplar 
din Basarabia. Alt exemplar i l-am încredințat lui Nicolae Florescu, 
trecut pe aici. Cum se întâmplă în viață : aruncîndu-mi ochii peste 
ispravă, am observat o mulțime de greşeli şi am trimis amândurora prin 
poştă lista modificărilor-corecturilor. Sper să fie ultima în acest an. 

Sânt extrem de obosit - măcar acum bănuiesc de unde vine 
senzaţia de istovire : de la diabet. 

Destul de (foarte) mortăcios. 

Timp împuţit. 

Iar eu nu am ce scrie - altceva ; vreau să spun : nu am în vedere o 
nouă variantă a ceva scris de şapte ori, ba chiar de unsprezece. Ori. 


Sâmbătă 8 decembrie 2001 


Nu, nu i-i bine. Ba i-i rău. Aşa, la peste-tot. Nu mai pot scrie, nu 
mai am ce scrie, nu am să mai scriu. 

Dealtfel aceste gânduri vesele m-au bântuit întrega săptămână. 
Aseară m-am uitat - cu o jumătate dintr-un ochi la un film “despre 
Thomas Mann” (văzusem, tot pe foarte sărite, fragmente din primele 
două volete şi îl găsisem, nu doar prost, ci trivial) şi am aflat din gura 
lui Thomas Mann că şi el (incorect prin prisma cronologiei, dar corect 
din cea a subiectului care eu sânt) a ştiut că n-are să mai scrie, după 
operaţie şi după sinuciderea fiului să Klaus. Şi a mai scris - până la 
următoarea “constatare”... 

Desigur, în fiecare astfel de constatare (de deces) există o puter- 
nică dorinţă, chiar de rugă adresată DoamneDoamnelui de a face să nu 
fie adevărat. Nu sânt o excepţie, deci şi eu... 

In favoarea optimismului : la viitoarea vizită Dr. Schaan are să-mi 
prescrie un medicament mai puternic decât acesta (din cel pe care-l ia, 
de peste un an, Ana...), deci are să-mi scadă glicemia... Dar oare are 
să-mi scadă şi oboseala asta cumplită, paralizantă, împiedecătoare de a 
lucra, fie şi trei-patru sferturi de oră pe zi ? Poate că da. Iar dacă poate- 
că-da - cum am să profit de suplimentul de viaţă acordat de industria 
farmaceutică ? Ce am să mai scriu ? 

Şi aşa am comis prea multe cărţi. Unele mai aşa, altele mai aşa - 
nu toate bune, măcar acceptabile. Dar se întâmplă şi la case mari... 
Dar... 

Dar, aşa. Singurul lucru pe care ştiu să-l fac : să scriu cărți. Bune, 
proaste, publicabile, publicate ori clădite în stivele “ediţiei de autor” 
(citeşte : postume), dar să pot înnegri hârtia. 

Această obişnuinţă de meseriaş...Fiindcă prozatorul este un 
truditor, un muncitor, un lucrător. Şi el se trezeşte fără-rost, dezorien- 
tat, inutil - când nu mai are ce lucra ; şi el sufere de “inactivitate” - 
obişnuinţa, inerția. 

Iată, eu îmi mai dau iluzia că lucrez, scriind o jumătate de pagină 


200 PAUL GOMA 


din acest jurnal. Dealtfel nu este pentru întâia oară când jurnalul mă 
salvează. Inutil să regret că nu am ţinut jurnal înainte de exil - am 
povestit în câteva rânduri tentativele, renunţările, promisiuniile (că nu 
voi ţine jurnal), chiar jurămintele. 

Or, dacă mai pot scrie câte ceva în jurnal, nu e totul pierdut. 
Contează actul scrisului, nu rezultatul. Rezultatul n-are decât să fie 
prost (ca literatură), contează colacul de salvare (sub formă de pai...). 

Eu - vorba mea - trebuia să fiu mort demult. Şi pentru că părinţii 
au murit devreme (mama la 65 ani, dar după 13 de agonie, tata la 58 
ani), dar şi pentru că “prilejurile” nu mi-au lipsit. Iar dacă se ia în 
seamă că nu cred într-o viaţă dincolo de moarte... 


Joi 13 decembrie 2001 


Imediat după însemnarea plângăcioasă de mai sus, m-am apucat 
de trecut în alt “calibru” jurnalele pe 1999, pe 2000 - şi chiar acesta, 
pe 2001, azi-mâine încheiat. Si dă-i, si luptă, neicusorule, dintr-odată 
m-am simţit la mine, în mine. Dovada : aseară, luîndu-mi glicemia am 
găsit-o sensibil scăzută... Nu a fost o surpriză : o simţeam ; după 
mine... Că adică : dacă am ce lucra, mi se ameliorează şi sănătatea 
(de parc-aş fi neamţ...). 

In curând - probabil : după sărbători - o să-i trimit lui Niculiţă, 
pentru “depozit” un CD pe care vor fi înregistrate jurnalele, Sabina, 
Profil, Infarct - şi, desigur, Basarabia. 

Ieri şi azi : ceaţă, mohorală - de parcă ar fi iarna-pe uliţă, la 
Belleville. 


Sâmbătă 15 decembrie 2001 


Am terminat cu aranjarea jurnalelor - atât că, pe acesta încă nu 
l-am terminat... 

Să rezum ce nu am notat la timpul potrivit : 

Duminică 9 dec. mi-a telefonat Bocholier : că a terminat primul 
capitol din B. şi că mi l-a pus la poştă ; că nu ştie când va veni 
încoace, probabil încolo, după Anul Nou. 

Drept care a doua zi, luni, i-am pus la poştă exemplarul pregătit 
pentru traducător. 

Eu am primit capitolul tradus de el ieri. Sper să fi ajuns şi exem- 
plarul întreg în sens invers. 

După o primă lectură mi s-a părut a fi bun traducător (nu doar 
pentru că vorbeşte şi scrie româneşte). Câteva scăpări fără mare impor- 
tanţă, uşor de corectat. Rămâne de văzut dacă va accepta să facă 
traducerea înainte de a avea contract. 

Ger. Astă noapte, pe balcon : minus 4 grade. A îngheţat apa din 
găleata de plastic. Au îngheţat şi dragele de măzărichi urcăcioase - 
“recolta a doua...”, ieşită din boabele căzute ale primei şi din lăstarii 
târzii ai tulpinilor epuizate. Sper ca florile-arbust şi levănţica (şi 
leuşteanul !) să nu fi suferit : le-am pus la adăpost, învelite... 

Aflu, din Contemporanul că Virgil Tănase a fost (re)numit direc- 
tor al Centrului Cultural de la Paris. A cam aşteptat, Țonţu : un an ! Imi 


JURNAL 2000-2001 201 


imaginez luptele-seculare duse în ţărişoară, dările din coate şi ghionţii 
colegiali întru facere-loc... Şi uite că a învins tot “porcul de Tănase” ! 
El este “porc”, nu pentru că este porc, ci pentru că nu i-a oferit postul 
amicului Țepeneag - să mai fie şi el director, că Tănase a fost în cea- 
laltă “legislatură”... 


Duminică 16 decembrie 2001 


Am terminat cu jurnalele - vreau să spun : cu corectarea lor. 

Intr-un număr din 22 (probabil de prin august) Gelu Ionescu scrie 
un lung studiu despre Monici. Mi-a atras atenţia următoarea convin- 
gere geluionească : 

Dacă n-ar fi existat Monrcii, nu ar fi fost cunoscuţi (în Occident?) 
nici Paul Goma, nici lon Caraion... 

Am să caut numărul şi am să transcriu exact citatul. Oricum, 
sensul este acesta. Hai să admit (fiind eu băiat bun) că pe mine “m-au 
făcut” Monicii (deşi intră în concurenţă aspră cu Țepeneag... Dar pe 
Caraion? Ce-o fi fost în capul lonescului, altfel : Gel” ? Cum anume, 
când l-au făcut ei cunoscut (celebru ?) pe Caraion ? Acum să fiu rău, 
să-l las pe Gelu de-o parte şi să răspund la chestiune : Monicii l-au 
făcut cunoscut/celebru pe Caraion : 

a) atunci când, la rugămintea lui Caraion de a-i trimite de la Paris 
un medicament, Virgil Ierunca i-a cerut - tot prin poştă : 

“Trimite-mi ordonanta...” ?, 

iar securiştii noştri cei culţi l-au luat 
la anchetă şi la bătaie pe Caraion, cerîndu-i să spună... “care ordo- 
nanţă ? - crezînd că ordonanța în chestie este strâns legată de... ordin 
(de acţiunea subversivă, anticomunistă...) şi nu înseamnează pur şi 
simplu “reţetă”, în Franţa - numai că Virgil lerunca, bietul de el, 
uitase limba română în mai puţin de 20 ani (povestea s-a petrecut prin 
1964)...; 

b) sau poate îl vor fi făcut cunoscut/ celebru pe Caraion în 1997- 
98, când au declanşat campania împotriva lui, asmuţindu-i şi pe căţeii 
patriei literaturioase : Liiceanu, Manolescu, Matei Călinescu, 
Grigurcu, Buduca...? 

Luni 17 decembrie 2001 


Am găsit revista (22, 7-13 august 2001) cu studiul lui Gelu 
Ionescu despre Monici. Citez - deci (numai pasaje subliniate de 
Răducă, expeditorul) : 

“Virgil ierunca vrea să-şi construiască posteritatea (falsă, de fapt) 
a unuia care nu s-a înşelat, aruncînd în foc dovezile contrare.” 

“E perfect adevărat că fără Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, 
nici Caraion, nici Goma nu s-ar fi bucurat de succesul şi prestigiul ce 
le-au avut. Dar în cazul primului decepţia a fost prntru noi toţi enormă, 
începînd cu momentul în care au apărut oribilele texte din Săptămîna 
şi sfârşind cu alte revelații ulterioare ; în cazul celui de al doilea Virgil 
Ierunca - şi oricine altcineva - nu putea anticipa proporţiile apetenţei 
pentru o viziune latrinară asupra lumii şi a oamenilor, viziune extisnă 
în chip delirant de la comuniştii şi colaboraţioniştii din ţară la prietenii 


202 PAUL GOMA 


şi binefăcătorii de la Paris” 

Vorbind despre momentul 1977, Gelu Ionescu scrie : 

“acţiunea lui Paul Goma (...) este cel care contrazice, cel puţin 
pentru un timp, regula generală, rostită cu amărăciune : scriitorii 
români văzuţi ca nişte «orfani ai curajului» : exemplul lui Goma va fi 
exploatat până la saţiu - spun asta în calitate de ascultător”. 

Reiese (nu am citit volumul lui Ierunca Trecut-au anii... că 
diaristul a aruncat (sau/şi a ars) caiete în care notase “încrederea în cei 
doi-trei oameni” care ulterior l-au dezamăgit (Caraion, Goma, 
Țepeneag). Va fi adevărat, nu va fi adevărat - Dumnezeu să ştie. 
Oricum : dacă ar fi publicat şi acele “caiete”; orgoliosul Ierunca, Omul 
care nu s-a înşelat niciodată ar fi produs un Vavilon bis : adică o 
realitate, nu doar subiectivă (ca oricare consemnare în jurnal), ci una 
falsificată - ca a Monicăi Lovinescu despre emisiunea lui Polac, ori 
expediată cu greață, ca... vorba lui Gelu Ionescu : “latrinară”. 

Or lumea - şi literatura - este făcută şi din căcat, oricât şi-ar 
astupa nasul cu batista parfumată persoane bine-crescute ca Gelu, ca 
Virgil, ca Monica... 


Joi 20 decembrie 2001 
După Anul Nou am să trimit înregistrările pe CD. 
Sâmbătă 22 decembrie 2001 


În 13 (decembrie) m-am apucat de toaletarea jurnalelor 1999, 
200, 2001, “în vederea publicării lor...” 

Lucrurile se petrecuseră aşa : vasăzică Dacia îmi trimte un 
contract pentru editarea Jurnalului 1999. Il refuz şi-i trimit la plimbare 
cu editura lor cu tot. Mult după plecarea lui Florescu, răsfoiesc un 
volum din Bibhografia lui Eliade întocmită de Handoca şi observ că 
editura Lurnalului literar scoate în condiţii corecte... Fulgerător îmi 
cade ideea : să le public la Florescu ! Mă apuc de lucru şi îi scriu lui 
Florescu propunîndu-i jurnalele. Eram chiar supărat că Filip nu avu- 
sese timp să mi le treacă pe un CD, mi-am amânat plăcerea pentru după 
Anul Nou. Şi abia după ce tremin treaba (şi după plecarea lui Flip la 
munte...), înţeleg că am făcut o gafă. Şi o prostie. 

lar astă-noapte, că tot era ea cea mai lungă a anului, mi-a căzut 
drobul de sare în cap (sub formă de trei volume de jurnal) : 

Să-mi iau gândul de la publicarea jurnalelor. Ei, da : s-au adunat 
trei, pe trei ani - ei şi ? Am să-mi atârn zilele care mi-au rămas de trăit 
de speranţa că acum-acum are să răsaie un editor român dacă nu 
doritor, măcar consimţător să mi le scoată? Să fim serioşi ! 

Dacă privesc “s"tuaţia “ternă șî “ternaţională”, cum zicea poetul 
George Talaz, nu există vreo umbră de posibilitate : ca autor am deve- 
nit cu totul de nepublicat, la asta adăugîndu-se generala situaţie : 
româneasca. Aşa că să şăd ghin'şor, cum ar fi spus acelaşi Talaz. Nu 
mă editează Frăţilă (cel cu Sabina) - ei, na!, că o să mor eu fiindcă 
nu mă publică Frăţilă ! Nu mă publică Mareş (Jurnalele, 
Buteliile...), ei, ce-o să fie, nu mă publică ! Desigur, plăcere nu mi-a 


JURNAL 2000-2001 203 


făcut, dar de aici până la a lua nepublicarea ca o tragodie - să aştepte ! 

Mie să-mi intre bine în cap două... puncte (ca două cuie ; 
piroane) : 

- N-am să mai scriu altceva decât jurnal - decât excepţional : 

- Jurnalele scrise şi needitate - încă - nu se perimează (după exem- 
plul celor de la Nemira). 

Deci : eu să nu-mi facă altă grijă decât că vor apărea postum - 
însă postumitatea mă va privi numai pe mine, diarist, nu şi pe ei, 
încondeiaţii de dincolo de mormânt. 


Duminică 23 decembrie 2001 


Am primit o felicitare de Sărbători de la Sami Damian. Citez : 
„unele accente [din textele mele, trimise şi lui] îmi stârnesc 
nedumerire (mai vechi : tonul de minimalizare a unor colegi, chiar 
dacă în esenţă ai dreptate ; mai noi : pornirea unilaterală impotriva 
evreilor)”. 

Am şi început să-i răspund. Probabil voi termina scrisoarea în 
2002. Nici o grabă : el, simțind că îi voi replică, mi-a comunicat că e 
cam bolnav. Ca să zic aşa : şi eu. 

Foarte onorabilă - şi cataplasmică - hotărîrea de a scrie de acum 
încolo numai jurnal. 

Mai rămâne un amănunt : să am ce scrie în jurnalul acela. 

Filip se află de ieri la munte, în Savoia, cu familia Marinei. 


Luni 24 decembrie 2001 


Nici în anul acesta nu mă duc la colindat... 

In nostimă situaţiune m-am culcuşit : 

Foarte frumos din partea mea că nu pun la inimă (dacă ar mai 
avea loc...) şi nepublicarea jurnalelor din urmă...; foarte frumos că 
m-am hotărît : eu nu mai scriu decât jurnal... Nu a junge doar atâta, 
dealtfel am mai consemnat ce anume, “secundar”. îi mai lipseşte 
deciziei ca să se materializeze : materializarea ! 

Ce are să “conţină” Jurnalul 2002 ? Însemnări de mare interes - 
nu mai vorbim de înalta realizare estetică : “Nu mai scriu altceva decât 
jurnal...” ? Şi : “Jurnal, mereu jurnal - nimic altecev decât jurnal” ? 

Deşi, dacă stai să te gândeşti... N-ar fi de lepădat o asemenea 
conţinutistică... 

Ar mai fi o formulă: să nu se schimbe vorba Nemuritorului,nimic, 
doar pe ici pe colo să se modifice... Să nu mai datez consemnările. Să 
fac şi eu ca Gombrowicz, ca să se creadă că, dacă un text nu este anco- 
rat în timp, atunci este în mod necesar, bun - de ce nu, chiar foarte !? 

De ce ! Fiindcă, dacă nici eu nu am o ţară, un spaţiu, nu am ieşit 
din timp - timpul mă mai ţine legat de ţara reală (cu atât mai reală, cu 
cât eu am făcut-o cu mâinile mele deci e imaginată). Pentru mine, ar 
putea să lipsească miezul - am coaja : ţăruşii marcînd timpul, deci 
spaţiul proprietate a mea. La urma urmei nu este interesant ceea ce 
“povestesc” în jurnalele mele, ci ceea ce (îmi) demonstrez : că am 
ajuns până aici-acum ; şi încă un pas (încă un efort!), am ajuns şi până 


204 PAUL GOMA 


acum-aici...; nu atât întâmplările consemnate, cât drumul, suişul, 
urcuşul pe brânci - numai atunci măsori fiecare palmă de teren câştigat. 

Dealtfel ultimele ficțiuni ale mele sunt şi ele marcate de cronolo- 
gizare : Adameva şi Evadam, din 1994 ; apoi Altina, din 1997 ; apoi 
Profil, din 2000, apoi Infarct şi Basarabia, din acest an, 2001. 

De ce voi fi făcut “una ca asta” ? Probabil pentru că de totdea- 
una, fie că am scris de mână, fie la maşină (primele două pomenite), 
fie la ordinator, ultimele patru - consemnam la începutul fiecărei zile 
de lucru, pe margine, data. De ce am scos la lumina tiparului ceea ce 
până atunci era un detaliu-secret ? Pesemne din pricină că terminasem 
de dactilografiat jurnalul de până atunci (apărutul la Nemira). Este 
posbil să mă fi încurajat-îndemnat la aşa ceva şi faptul că ceea ce 
scriam eu atunci - după “revoluţie” - erau texte... realiste, constituind 
mai degrabă publicistică decât ficţionistică, iar eu tânjeam după... 
credi-bilitate. Voi fi crezut că un text ancorat, vizibil, demonstrativ, în 
timp, are să fie mai lesne acceptat decât unul care venea de nicăiri, 
de nicicând. 

Că m-am înşelat... Poate. Dar am încercat ; dealtfel nici nu mă 
gândeam atunci că va exista o imensă, o terifiantă inerție în capul 
receptorilor simpatrioți. 

Ceea ce am spus până acum nu face parte dintr-un program - ci 
este un bilanţ. Trist, decepţionant - ca un bilanţ. “Punctele” trebuie 
luate ca eşecuri înregistrate, nu ca planuri de viitor. 

La cele două înşirate mai sus mai este unul : 

Desnodământul. Poate că nu este în întregime un eşec, ci consta- 
tare lucidă, chiar dacă amară, că piesa a luat sfârşit, actorii trebuie să 
coboare de pe scenă - altfel riscă să-şi rupă picioarele, căzînd pe scară, 
după ce se vor stinge luminile. 

Noi, cei câţiva români marcați de acţiune, de manifestații şi mani- 
feste vom fi obligaţi, întru consolare, să ne uităm (pe furiş) la ruşi : ei 
alcătuiau rezistenţa ce mai numeroasă, mai activă, mai veche - din 
1917! Iar azi, pe urma lor a rămas un câmp de ruine şi un cimitir, 
cel de la Sainte-Geneviève. Şi, desigur, dovezile verticalităţii oame- 
nilor : cărțile lor. 

Desigur, au dreptate dobitocii (în frunte cu regele Mihai) care, 
vorbind neîntrebaţi, în numele unităţii de pionieri, în a colectivului de 
muncă de la Găieştiui Eterni - afirmă : «Exilul s-a sfârşit». 

Desigur, dobitocul de mine are dreptate când pretind(e) : «Exilul 
meu nu s-a sfârşit - şi nu-i văd capătul». 

De la această nouă situaţie trebuie să (re)pornesc ; nu doar în faptă, 
ci mai întâi în simţuri : să capăt convingerea că este aşa, nu altfel. 

Oricum, eu am o cârjă care nu mă va lăsa să cad : scrisul. 

Chiar dacă voi scrie numai jurnale ; chiar dacă jurnalele din viitor 
vor cuprinde doar această constatare : “Nu mai pot scrie decât jurnal...” 


Marţi 25 decembrie 2001 


Crăciunul. Trist Crăciun - la Betleem. Locul Sfânt e păzit cu 
tancurile, ca o vulgară colonie de evrei alaltăieri debarcaţi de la Paris - 
ca nu care cumva să vină la ceremonie şi Arafat - care de ani de zile 


JURNAL 2000-2001 205 


făcea acest lucru, împreună cu soția sa, creştină. Şi nimeni nu protes- 
tează faţă cu acest act de obrăznicie nesfârşită, de sfidare şi a 
creştinătăţii. 

Ah, Americanii, Americanii ! Cum au încercat iar să-şi impună 
interesele şi poliţia şi au pricinuit şi mai multă tulburare. Pentru petro- 
lul a cărui cale încearcă să o asigure, Americanii, după ce au devastat 
Afganistanul bombardîndu-l, au reuşit să le încurajeze pe femei să-şi 
arate un sfert de ochi de după burka - cu ce preţ ? Cu preţul ridicării în 
capul tuturor creştinilor şi albilor a musulmanilor care încă nu era anti: 
pakistanezi şi indieni, indonezieni şi africani... Refuzînd să trateze 
cauza, la locul ei, în Palestina, Americanii întreţin injustiția, suferinţa, 
umilinţa milioanelor de nefericiţi, fie alungaţi din ţara lor, fie ţinuţi 
între sârme - în propria lor ţară. lar când va exploda disperarea şi ura 
acumulate de decenii, bieţii americani se vor mira iar, vor fi iar 
surprinşi de “răutatea” neamericanilor care vor şi ei să trăiască. 


Duminică 30 decembrie 2001 


Am terminat - provizoriu - textul început prin 23 decembrie. Şapte 
zile - pentru şase pagini ! Ce-am ajuns... 

N-am avut nici energia, nici cheful să mai notez. Ce : că mi s-a 
schimbat un medicament cu altul - şi încă nu ştiu ce efect are să aibe ? 
Că a fost ger ? Că nu mai este - chiar atât de - ger ? 

Zac - şi dorm. Dorm greu, lutos, pământos. Şi mult. Mă trezesc 
gata-obosit. Eu cred că din pricina diabetului. Ana crede că nu, nu din 
pricina diabetului. Atunci de ce ? Atunci - nu ştie. 

Mi-a scris de la Chişinău Mihai Cimpoi. Că a găsit Basarabia 
potrivită pentru revistă, că au s-o publice în 2-3 numere ; că are să 
încerce să găsească şi un editor pentru cartea întreagă. Această bună- 
veste mi-a mai dat un strop de curagiu. Altfel... 

Mi-a răspuns şi Dan Petrescu. Este de acord să fie citat în pre/post- 
faţa neerlandeză la Jurnalul lui Sebastian. Altfel nici veştile dinspre el 
nu sunt vesele. 

Sper să termin Scrisoarea către Sami Damian încă în acest an şi 
s-o reproduc aici, în Jurnal. 


Luni 31 decembrie 2001 


Am terminat-o. lat-o : 
Paris 25 decembrie 2001 


Dragă Sami Damian, 


Am primit din partea ta o cartolină de felicitări şi de urări de Sărbători 
datată : “17.12.2001 - din care citez primul pasaj : 

“îţi mulţumesc că-mi trimiţi unele texte ale tale. Remarc aceeaşi 
intransingenţă şi incisivitate. Mărturisesc că unele accente îmi stârnesc 
nedumeriri (mai vechi : tonul de minimalizare a unor colegi, chiar dacă în 
esenţă ai dreptate ; mai noi : pornirea unilaterală împotriva evreilor)” (subli- 
nierea mea). 


206 PAUL GOMA 


Corespondenţa cu tine din ultimii ani, dragă Sami Damian, devenise 
asemeni muncii Meşterului Manole : în loc să continue, trebuia luată de la 
cap în fiecare dimineaţă. În urmă cu un an, nemaiavînd energie, nici chef să 
re-re-re-respun ceea ce re-re-respusesem în epistolele precedente, am încetat 
de a-ţi mai scrie dar am continuat să-ţi trimit prin poştă texte publicistice. 
Eram convins : citindu-le, ai să accepţi, dacă nu adevărul meu, atunci 
veracitatea probelor produse. 

Eroare ! După cum Nicolae Manolescu nu înţelege (multă vreme am 
crezut că se preface, acum sânt silit să accept : chiar nu pătrunde) ce spun 
atunci când spun despre el şi despre ai săi colegi de condei că, “înainte de 
revoluţie” a(u) colaborat cu puterea comunistă ca obedienţi activişti de 
partid pe tărâm ideologic - el îmi “răspunde” (indirect, fiindcă nu mai dialo- 
ghează decât cu Pelin) : «noi, în România, n-am avut samizdat, dar nici n-am 
avut nevoie, toate scrierile de valoare s-au publicat» ; «în România, adevărata 
rezistenţă anticomunistă a fost cea prin cultură» ; «la noi, singurul disident a 
fost Ceauşescu», etc etc, - aşa şi tu : nu concepi că ar putea exista adevăruri, 
nu doar neidentice adevărului tău, unic, ba chiar (oroare !) contrazicîndu-l. 

De aici va fi venind ceea ce numeşti tu, la mine : “o pornire unilaterală 
(subl. mea) împotriva evreilor”... 


Dragă Sami Damian, 


Ai dreptate : “pornirile” mele - începînd cu cele minimalizatoare - au 
fost, în comparaţie cu ale multilateralilor oneşti, unilaterale : 

- pe când - de-o pildă - în toamna anului 1956, masele largi de multila- 
terali scriau de zor şi în Gazeta (de perete) literară, nu doar în Scînteia, 
condamnînd “contrarevoluţia din ţara vecină şi prietenă”; pe când participau 
la şedinţe de înfierare a “duşmanului intern şi extern”; apoi, la sacrificiile 
rituale : demascarea studenţilor încă ne-arestaţi (în vederea exmatriculării lor 
pentru motive, nu-i aşa : multilaterale), ba chiar şi la denunţarea lor (citeşte : 
turnare) - eu protestam public, împotriva reprimării sălbatice a Revoluţiei 
Maghiare de către Liberatorii Ocupanţi Sovietici, citind, la Universitate, un 
text - găsit de multilateralitatea generală : unilateral - altfel autorul n-ar fi 
fost pedepsit cu un deceniu de închisoare, domiciliu obligatoriu, “libertate” 
în declasare ; 

- pe când multilateralii purtători de servietă ai lui Breban la 
România literară, alcătuitorii curelei de transmisie dintre cenzuraţi şi cenzu- 
ratori vegheau cu vigilenţă la păstrarea orientării... nepolitice a revistei 
(nepolitice fiind mai ales dezbaterile proceauşiste teoretizînd colaboraționis- 
mul cultural - încă ne-numit “rezistenţă prin cultură” - dintre Breban, Ivasiuc, 
Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Cezar Baltag), - eu o propuneam, unila- 
teral, recunosc, în vederea debutării, pe Gabriela Adameşteanu ; cum, tu, 
dragă Sami Damian, ai refuzat, în numele României multilate. ..rare, manus- 
crisul ce zăcea de peste un an în sertarele redacționale (contravenea prozei 
mălăieţe, nesărate - nepolitice, promovată de tine), l-am dus la Luceafărul, 
unde a apărut numaidecât ; după decembrie 89 G. Adameşteanu a povestit în 
scris şi la televiziune cum anume “fusese debutată” (sic) de... Sami Damian, 
fără ca multilateralul meu prieten să o corecteze, întru restabilirea adevărului 
- îi convenea : îi spăla o parte din păcatele multilateralităţii; 

- pe când multilateralii realist-socialişti, devotaţii politruci şi politai 
(mulţumiţi de răul bolşevico-rusesc programat la ei, în Rusia, aplicat şi la noi, 
în România cu ciomagul, cu glontele, cu... includerile în lagăre şi închisori / 
cu excluderile din viaţa de toate zilele) se prelingeau discret în vehement 
condamnatul, decenii în şir, “Iad Capitalist” şi îşi făceau acolo un alt culcuş 


JURNAL 2000-2001 207 


cald, trăind, în continuare, bine - de astă dată pe banii duşmanilor comunis- 
mului şi, contra cost, tăcînd chitic, nerostind măcar o silabă de denunţare a 
regimului de teroare din România, ţară şi a lor - eu, unilateral cum eram, în 
România fiind, scriam şi cărţi şi articole, dădeam interviuri jurnaliştilor occi- 
dentali, prin care acuzam Obştescul Rău Comunist în mod... - risc să te plic- 
tisesc şi pe tine, nu doar pe Monica Lovinescu prin “repetițiile de disc uzat” 
- unilateral ; 

- pe când multilateralii ingineri sufleticoli rezistau vitejeşte pe barica- 
dele Patriei Păuneşti prin cultura cea curată, în patru labe, unilateralul de 
mine, fiindcă denunţasem Teroarea Comunistă, eram interzis de a publica ; 
interzis de a traduce ; eram alungat de la România literară - nici vorbă să fi 
protestat colegii de breaslă, ba cătanele Dimisianu, Horea, Băran au dat o 
mână de ajutor căprarului Ivaşcu ; mai departe : am fost arestat, şi, coinci- 
denţă !, taman atunci am fost exclus din Uniunea Scriitorilor de către 
nesfârşit de multilateralii mei colegi de scris : Doinaş, Manolescu, Blandiana, 
Bănulescu, Sorescu, Fănuş Neagu ; în fine, împins spre exil - exil şi nu 
“defectare” - ca Petru Dumitriu, Petru Popescu ; exil, nu emigrare spre 
Germania ; exil, nu “recuperare” în Israel, dar stabilire peste Ocean - totul pe 
banii Nemţilor şi ai Americanilor, precum cunoscuţii martiri ai regimului 
represiv antisemit - doar ceauşist, doamne-fereşte şi dejisto-stalinist : Nina 
Cassian, Maria Banuş, Crohmălniceanu, Norman Manea, Georgeta 
Horodincă, Tertulian, Ana Novak, Al. Mirodan, Volovici, Edgar Reichmann, 
Mirel Dragu-Bergmann, S. Damian-Druckmann...- şi alţi juşti tovarăşi, 
devotați cauzei comuniste ruseşti în România; 

- pe când multilateralii sus-numiţi atunci când, în sfârşit!, au deschis 
gura şi au pus la zidul infamiei... - ce ? : comunismul distrugător din ţara şi 
a lor : România?, a, nu !, cum să se dedea ei la asemenea “calomnii” împo- 
triva ţărişoarei proprii! - ci au adus la cunoştinţa Occidentalilor ignoranţi 
marile-cumplitele-ruşinoasele-condamnabilele taine ale Orientului Carpatic - 
acestea : 

- intoleranţa românilor ; 

- fascismul românilor ; 

- rasismul românilor ; 

- antisemitismul românilor ; 

- propensiunea pentru extrema dreaptă a întregei populaţii româneşti... 
- apoi dînd exemple individuale : 

- “pornirile antieuropene, de dreapta” la Marin Preda, la C. Ţoiu, la Al. 
George, la Pleşu, la tripleta Manolescu-Liiceanu-Tudoran... ; “pornirile 
fascistoide” la Noica, la Vintilă Horia ; “nazistoide” la Cioran ; “pornirile 
legionaroide, antisemite” la Eliade 

[vorba vine : deschizătorul de act-de-acu- 
zare, Norman Manea, Viteazul-Tremurici, acela care, pe când consuma o 
bursă la Berlin se lăuda (ca şi Breban) cu “exilul” său - deşi termenul : exil 
era, şi atunci, condiţionat de realitatea : azil politic - abia când a căpătat 
statut de emigrant, după o viaţă de rob tăcut, deci consimţitor al propriului 
supliciu, în România, s-a trezit curajos nevoie-mare în America şi s-a aşter- 
nut pe demascat - ce ?; cumva terorismul comunist în care supravieţuiau 
concetăţenii să1?- nu: Israelul avea interese în România, se opunea “porniri- 
lor antiromâneşti ale Evreilor”; măcar naţional-comunismul ceaușist? - nu : 
Rabinul Rozen ţinea la excelentele sale relaţii cu Securitatea ; mai prudent, 
mai înţelept pentru Norman Manea era să se ocupe de trecut ; curajos cum 
numai un fricos de legendă poate fi, a manipulat, a falsificat citate, pentru a 
bucătări un eseu devenit bibliografie obligatorie, atât pentru combatanții 
exteriori (Radu Ioanid, Ed. Reichmann, Volovici), cât şi pentru interiorii 


208 PAUL GOMA 


Marta Petreu, Ornea, Voicu, Oişteanu A. Cornea ; astfel a fost calomniat, 
batjocorit postum Eliade, nu pentru “porniri”, ci pentru curat legionarism - tot 
trecuseră peste cincizeci de ani de la momentul indicat (1937) şi alţi peste 
cinci (1986) de la moartea indicatului ; acţiune frontală conjugată cu una... 
caudală, prin supraexploatatul Jurnal al lui Mihail Sebastian, falsificat la 
Ierusalim, adus de Volovici la Humanitas, unde Liiceanu, slugarnicul tiran 
tocmai trudea la textul boomerang “Sebastian, mon frère...”; l-a publicat 
orbeşte, iresponsabil, după un “original” şi incomplet şi inautentic, avînd însă 
girul lui Z. Ornea, istoric literar, acela carele - în Dilema !-ne-a asigurat că 
văzuse el cu ochii lui “xeroxurile origi-nale”!); Jurnal folosit ca “probă” de 
antisemitism a lui, mai întâi, Eliade, apoi a lui Camil Petrescu, a lui Ion 
Barbu, a lui Rebreanu, a lui Vulcănescu, a...- cvasitotalităţii intelectualităţi 
interbelice româneşti |; 

- estimp, unilateralul de mine încerca să reamintească, în scris, atât 
urmările tragice pentru comunitatea noastră ale guvernării legionarilor (ce ne 
tiranizaseră patru luni : septembrie 1940-ianuarie 1941), cât şi dezastrul total 
pricinuit de comunişti - care, sub drapelul rusesc şi cu insemnul puterii tro- 
glodiţilor : ciomagul băştinaşilor colaboraţionişti, ne fericiseră o eternitate de 
peste patru decenii. 

Acestea au fost doar câteva “orientări generale”. Fiindcă ai crezut de 
cuviinţă să te ocupi de “pornirile” mele... xenofobe, iată : 

- unilateralul de mine a fost de totdeauna un aspru, uneori nedrept cri- 
tic al... Românilor ; în nici un moment multilateralii nu au intervenit pen- 


tru a protesta, măcar atenua “accentele antiromâneşti”, masochiste...; îţi 
aduc aminte, Sami Damian : am fost printre primii români care au scris negru 
pe alb - în cărţi redactate în ţară, publicate în Occident - despre tenta- 


tiva de lichidare, în Transnistria, a Evreilor şi a Țiganilor ; am fost acela care 
a sugerat - în Programul electoral din martie 1995 - ca noul stat român să-şi 
dovedească europenitatea clamată la toate răspântule începînd prin a cere ier- 


tare pentru crimele, atât împotriva Evreilor şi a Țiganilor, cât şi pentru 
cele împotriva Germanilor din România pe care i-a livrat Ruşilor, începînd 
din ianuarie 1945 ; şi am scris mereu, mereu, mereu despre vinderea 


de frate : Românii refugiaţi din Basarabia şi din Bucovina au fost hăituiţi, 
vânaţi, prinşi, duşi de jandarmi cu puşca la spate, internaţi în lagăre ce au 
funcţionat în fiecare capitală de judeţ începînd de la 24 august 1944 până la 
sfârşitul lunii mai 1945, deci mult după încheierea războiului - şi daţi 
pe mâna Ruşilor în vederea “repatrierii în Siberia”; 

- unilateralul de mine a fost de totdeauna (ca român basarabean) un 
denunţător neobosit al Ruşilor ca putere vicleană, mincinoasă, hrăpăreaţă; ca 
ocupant barbar, crud, nesimţitor la demnitatea omului în general, incapabil de 
a respecta identitatea altor neamuri căzute în robia lor ; i-am acuzat pe Ruşi, 
nu doar pentru răpirea, în 1812, a jumătate din Ţara Moldovei, botezată de ei, 
abuziv : “Bessarabia” şi rusificarea feroce a noii gubernii, prin deportarea 
băştinaşilor în Caucaz şi în Asia, prin colonizarea cu ne-ruşi, prin interzice- 
rea practicării limbii materne în şcoală şi în biserică, prin considerarea indi- 
genilor ca fiinţe neevoluate, “neomeneşti” - fiindcă nu vorbeau rusește !; nu 
doar - începînd din iunie 1940 - continuarea rusismului prin forma lui mons- 
truoasă, bolşevismul : masacrare pe loc, înfometare-canibalizare, deportare, 
“dislocare”, colonizare sălbatică, des-identizare ; 

însă nu am fost, în 
chestiunea imperialismului rusesc... unilateral : am scris şi despre 
suferinţele, sub Ruşi, ale Karelienilor, ale Balticilor, ale mereu martirizaţilor 
Polonezi, ale Ucrainenilor, ale Caucazienilor, ale Tătarilor - în ultima vreme 
ale Cecenilor - ale populațiilor din Asia Centrală ; şi despre suferinţele 


JURNAL 2000-2001 209 


Ruşilor sub proprie ocupaţie... ; 

- în cursul anilor 1999 şi 2000 am scris şi eu despre insolenţa cu care 
Turcii băteau la poarta Europei, dar îi masacrau pe Kurzi şi refuzau să recu- 
noască (nici vorbă să-şi ceară iertare!) genocidul perpetrat în 1915 împotriva 
Armenilor ; deasemeni m-am exprimat despre neruşinarea cu care istorici 
israelieni - susținuți de istorici evrei din afara Israelului - au sărit în ajutorul 
Turcilor, afirmînd : în secolul al XX-lea a exista un singur genocid : 
Holocaustul !, iar pe Esther Benbassa (evreică din Salonic), istoric, nu numai 
că au declarat-o persona non grata în Israel, la congrese şi în presa de spe- 
cialitate israeliană şi turcă, dar la Sorbona comandouri de studenţi evrei i-au 
sabotat cursurile (de Istorie a Evreilor), tratînd-o de... antisemită...; 

- în timpul războiului din lugoslavia m-am manifestat - unilateral - 
împotriva Sârbilor (care-i agresaseră, pe Sloveni, pe Croaţi, pe Bosnieci, pe 
Kosovari, iar Vlahilor nu le recunoscuseră nicicând identitatea de minoritate 
ne-slavă, deşi sunt mai numeroşi decât Ungurii - ca şi împotriva 
“A mericanilor” (şi ei, agresori) ; 

- cu mai puţină vehemenţă (corect : cu o mai rară frecvenţă) unilate- 
ralul din mine s-a manifestat împotriva a două mari injustiţii : colonialismul 
şi sclavajul. 


M-am rostit pe larg în legătură cu terorismul - şi nu de azi, de ieri, ci de 
la primele texte traduse şi publicate în Occident, începînd din 1970 - insistînd 
mai cu seamă asupra manipulării termenului în scopuri egoisto-politice : 

- de pildă statul terorist prin excelenţă Rusia (şi sub denumirea de 
URSS) îi consideră “terorişti” pe toţi cei care nu se supun legilor ei, teroris- 
te : Baltici, Polonezi, Ucraineni, Caucazieni, “Moldoveni” - ultima oară în 
timpul Războiului de pe Nistru, în 1992, agresaţii deveniseră... terorişti 
agresori - şi tot de atunci până în momentul de faţă, “teroriştii de serviciu” ai 
Terorii Ruseşti fiind Cecenii ; 

- de pildă statul terorist China : îi consideră “terorişti” pe Tibetanii care, 
după slabele lor puteri, riscîndu-şi viaţa, încearcă să lupte împotriva 
Ocupantului chinez ; 

- de pildă Israel, stat născut prin Terorism : componenţii organizaţiile 
Irgun, Stern, Haganah - proveniţi în totalitate din Europa - erau numiţi de 
Britanicii care administrau Palestina până în 1947 : “teroriști”; ei înşişi îşi 
spuneau : “patrioţi” şi nu aveau deloc vocaţia de a-i întâmpina pe Englezi cu 
flori, pe Arabii palestinieni cu ramuri de măslin - ci cu gloanţe, cu grenade, 
cu mari încărcături explosive - vezi atentatul de la Hotelul King David ; de 
cum foştii terorişti au devenit guvernanti (Menahem Beghin, Itzak Shamir), 
şi-au inversat discursul: i-au tratat, ei, de “terorişti” pe Palestinienii 
indigeni, băştinaşi - care, la rândul lor, se consideră “patrioţi”, fiindcă luptă 
pentru drepturile lor, pe pământul lor : 

[Evreii, după ce în 1948 au alungat din 
Israel, 700.000 de pământeni arabi musulmani şi creştini şi le-au distrus 
casele - mai ales Măslinul - le-au fixat “rezervaţii” - ca americanii indienilor 
încă nemasacraţi ; ca australienii aborigenilor supraviețuitori ; ca şi albii, 
până mai ieri, în Africa de Sud, Evreii practică apartheidul : i-au băgat pe... 
indigeni în sârme - deţinuţii din România cunosc expresia - (cum făcuseră 
Germanii cu, printre alţii, Evreii); iar de un an şi jumătate, sub stindardul lui 
Ariel Sharon, acuzat de crime de războiu pentru masacrul din lagărul libanez 
Sabra şi Şatila şi pus sub acuzare de Tribunalul de la Haga, îi combat pe 
“teroriştii” înarmaţi cu pietre, bombardîndu-i cu helicopterele, cu avioanele, 
cu tunurile tancurilor - întru... confirmarea mitului fondator - inversat : micul 
evreu David : învingător al uriaşului filistean Goliath... 


210 PAUL GOMA 


În treacăt, fiindcă a venit vorba de “terorişti” : 

Pe când tu, Sami Damian, prezentai pe coperta a IV-a romanul lui 
C. 'Ţoiu Moartea în pădure (imitație servilă a dejecţiei pe hârtie Vânătoare de 
lupi, semnată de Canalia Canală zisă Petru Dumitriu), despre “teroriștii” 
noştri români, cei care au spălat cât de cât ruşinea unui neam capitulard, 
colaboraţionist - eu, unilateral din născare, scriam în romanul Ostinato, publi- 
cat în 1971 în germană, franceză, italiană, neerlandeză despre partizanii 
români anticomuniști, nu doar hăituiţi şi vânaţi, ei şi neamurile lor până la a 
şaptea spiţă, de securiştii băştinaşi (printre ei, coloneii şi generalii de mai 
târziu : Gheorghe Enoiu, Gheorghe Vasile, Gheorghe Crăciun, Gheorghe... 
Pleşiţă), dar calomniaţi, trataţi de “teroriști”, în presă şi în cărţi de către 
trădători de neam şi de frate (şi de tată...) ca Petru Dumitriu, Deşliu, Fotu... 


Cât despre antanta mondială împotriva terorismului pecetluită recent la 
Pekin între Bush, Putin şi Jiang Zemin, optimismul mă sufocă: de-acum pot 
dormi liniştit : Bush are să vâneze benladeni (“vii sau morti”), în Afganistan, 
în Somalia, în Irak, în Yemen - dar nu în Palestina, unde se află cauza răului 
- , Putin are să-i lichideze în pace pe Ceceni, Jiang Zemin pe Tibetani - 
într-o înduioşătoare armonie... 


Avînd cunoştinţă de aceste luări de poziţie, mă găseşti culpabil de 
re-citez : “mai noi : pornirea unilaterală împotriva evreilor”. Nu sunt deloc 
“mai noi” - îţi împrospătez memoria : 

- în 1987, după apariţia în franceză a cărţii mele Din Calidor, Ed. 
Reichmann a publicat întâi în revista românească Lupta, apoi în Le Monde 
recenzii, nu atât defavorabile, cât defăimătoare, false ; era de părere că poves- 
tînd eu cum tatăl meu fusese arestat de NKVD în ianu-arie 1941, unul din 
comisari fiind evreu; afirmînd eu că, în Basarabia ocupată de Ruşi în iunie 
1940, Evreii au avut un rol nefast, duşmănos, provocator, întâi faţă de de 
armata românească în retragere (dacă nu i-ar fi atacat, batjocorit, răpit, ucis 
pe refugiații militari şi civili în Săptămâna Roşie (27 iunie-3 iulie 1940), cu 
certitudine : un an mai târziu, adică după 22 iunie 1941, Românii nu s-ar fi 
răzbunat atât de sângeros) ; apoi faţă de populaţia românească din provincii- 
le cedate, terorizată de bolşevici - dovedeam neobiectivitate, parţialitate - 
unilateralitate...; într-o convorbire telefonică (din inițiativa sa), Ed. 
Reichmann, încercînd să-şi nuanţeze judecăţile abrupte, acuzatoare la adresa 
viziunii mele asupra istoriei, îmi sugera să-mi... echilibrez discursul - mi-a 
oferit reţeta : pentru a face credibilă “eventuala tragedie a Basarabenilor”, 
trebuia să vorbesc întâi, pe larg, despre “reala tragedie a Evreilor, despre 
Holocaust”...; 

- citînd din Ed. Reichmann, însă atribuindu-mi mie “citatul”, I. Petran 
de la Tel Aviv, în publicația Revista mea, îmi dedica un pamflet : 
“Cameleonul” ; din acesta reieşea : până ieri fusesem băiat-bun, filosemit 
d-al lui, însă peste noapte mă prefăcusem în băiat-rău, ba chiar în monstru 
fascist, antisemit... 

Că tot refuzi să-ţi aduci aminte : în spiritul “echilibristicei” lui 
Reichmann, din partea cealaltă eram acuzat de jidovism, sub semnătura 
omologilor lui Reichmann şi Petran, condeierii de limbă română (acum sânt 
indulgent): Ion Brad, Dimos Rendis, Aurel Covaci, Titus Popovici, Eugen 
Barbu, I.C. Drăgan, Lozovan, Emilian, V.C. Tudor... 


Aşa cum puţin mi-a păsat de lătrăturile unora, tot atât de... mult m-am 


JURNAL 2000-2001 211 


sinchisit de schelălăiturile celorlalţi. 

Spusesem-scrisesem adevărul - or adevărul îi supără totdeauna pe 
proştii vinovaţi. Am mai spus, repet : eu nu mă definesc în raport cu cineva 
(român verde ori evreu - albastru ; filosemit ori antisemit), ci încerc să mă ţin 
pe două picioare în funcție de ceva, să zicem : cele zece porunci, precepte ale 
moralei iudeo-creştine. 

Aceasta fiind ceea ce ai botezat eufemistic : “pornire unilaterală (împo- 
triva evreilor)”. 

Paul Goma 


Mi-a telefonat Laszlo, să-mi ureze la mulţi ani. Primise felicitarea 
mea. Am primit o cartolină de la Aura şi Niculiţă. 


Cu asta închid Jurnalul pe acest an, 2001.