Alexandr Soljenitin — Vitelul Si Stejarul Vol 1 & 2

ALEKSANDR 
SOLJENIŢÂN 


ALEKSANDR SOLJENIŢÂN 


VIŢELUL şi SIEJARUL 


ÎNSEMNĂRI DIN VIAŢA LITERARĂ 
Volumul 1 


ALEKSANDR SOLJENIŢÂN, romancier şi istoric rus, s-a 
născut la 11 decembrie 1918 la Kislovodsk, Rusia. A luptat 
în cel de-al doilea război mondial, în 1945 a fost arestat 
pentru că scrisese o scrisoare în care îl critica pe Stalin şi a 
petrecut opt ani în închisoare şi în lagăre de muncă forţată 
şi încă trei ani în exil. Reabilitat în 1956, i s-a permis să se 
stabilească Ia Riazan, unde a devenit profesor de 
matematică şi a început să scrie, în 1962 publică nuvela O 
zi din viaţa luilvan Denisovici, care îi aduce notorietatea. 
Continuă să scrie romane şi povestiri, care circulă însă în 
samizdat sau sunt publicate în Occident, în 1970 i se 
atribuie Premiul Nobel pentru literatură, dar refuză să se 
ducă la Stockholm să-l primească, de teamă că nu i se va 
mai permite să se întoarcă în tară. La apariţia, în 1973, a 
primului volum din Arhipelagul Gulag, este vehement atacat 
de presa sovietică, apoi, la 12 februarie 1974, arestat, 
acuzat de trădare şi expulzat, în decembrie îşi ia în primire 
Premiul Nobel. Din 1975 se stabileşte în Statele Unite, unde 
continuă să scrie, abia în 1990 recăpătându-şi cetăţenia 
rusă. În prezent, locuieşte în Rusia. Alte scrieri: Primul cerc 
(1968), Pavilionul canceroşilor (1968), August 1914 (1972), 
Lenin la Ziirich (1975), "Problema rusă" la sfârşitul 
secolului XX (94), Un grăunte între două pietre de moară 
(1998), Rusia sub avalanşa (1998) etc. 

Prima parte a acestei cărţi a fost scrisă în primăvara lui 
1967, înainte ca autorul să se fi adresat printr-o scrisoare 
Congresului al IV-lea al scriitorilor sovietici, în acel moment 


el nu-şi propunea să-şi continue cartea. Totuşi, pe parcursul 
desfăşurării evenimentelor a apărut necesitatea de a 
continua subiectul - şi astfel au fost scrise succesiv cele trei 
Completări - în noiembrie 1967, în februarie 1971 şi în 
decembrie 1973. (în această ediţie nu sunt datate 
observaţiile făcute atunci.) Tot acest corpus de bază al cărţii 
a fost scris în localităţi din împrejurimile Moscovei 
(Rojdestvo-pe-Istia, Jukovka şi Peredelkino). Încă de-atunci 
autorul avea în vedere să scrie şi aduna, aproape numai 
oral, materiale pentru Completarea Învizibilii. Dar în 
condiţiile regimului sovietic nu puteai încredința aşa ceva 
hârtiei nici măcar în ciornă. Pericolul la care ţi-ai fi expus 
colegii, colaboratorii, simpatizanţii şi prietenii ar fi fost 
extrem de mare. 

Îndată după expulzarea din URSS - în februarie 1974 -a 
fost scrisă în Elveţia Completarea a patra (deznodământul: 
arestarea şi expulzarea). Cu un asemenea cuprins Viţelul şi 
stejarul a fost publicat pentru prima dată în ruseşte în 1975 
la editura pariziană YMCA-Press; apoi, în traduceri după 
această ediţie, cartea a apărut în multe limbi. 

Atunci însă, în vara lui 1974 şi în 1975, în împrejurimile 
alpine ale oraşului Zurich, a fost scrisă Completarea a 
cincea, Invizibilii. Dar pentru securitatea Invizibililor înşişi 
capitolul despre ei avea să mai aştepte ani multi până să 
poată fi tipărit. Mai târziu, prin contacte directe şi indirecte 
cu protagoniştii, aveau să se precizeze noi şi noi amănunte 
ale participării lor. Astfel, în textul cărţii au apărut adaosuri, 
rectificări şi noi observaţii datând din anii 1978,1986, 1990 
şi 1992. 

În Rusia textul Viţelului cu toate cele cinci Completări a 
fost publicat pentru prima dată în 1991, în revista Novâi 
Mir. Totuşi, unii participanţi şi unele detalii nici atunci n-au 
putut fi menţionate, în această ediţie se publică pentru 
prima dată textul complet al cărţii cu ultimele retuşuri 
făcute de autor. 

PRECIZARE. 


Există o literatură, destul de abundentă, pe care am 
putea-o numi literatura secundară: literatura despre 
literatură; literatura pe teme literare; literatura generată 
de literatură (dacă n-ar fi existat în prealabil prima nu s-ar 
fi născut nici a doua). Eu însumi, de pe poziţiile profesiei 
mele, o citesc cu plăcere, dar o plasez categoric mai prejos 
decât literatura-lite-ratură. şi apoi s-a scris aşa de mult, iar 
răgaz pentru lectură oamenii au din ce în ce mai putin, 
încât stai şi te-ntrebi: să scrii memorii si, unde mai pui, 
memorii literare, nu-i un lucru de care ar cam trebui să 
roşim? 

Zău că nu mi-aş fi închipuit vreodată că la patruzeci şi 
nouă de ani ai mei am să mă apuc să încropesc ceva în 
genul memoriilor. Dar doi factori m-au împins în această 
direcţie. Unul este secretomania încrâncenată şi fricoasă de 
la care se trag toate nenorocirile tării noastre. Nu numai că 
nu le vorbim şi nu le scriem şi nu le povestim deschis 
prietenilor despre ceea ce gândim şi despre ce şi cum a fost 
- dar ne temem şi de hârtie să nu care cumva să ne trădeze, 
fiindcă paloşul stă, ca altădată, gata să ne ia gâtul: din clipă- 
n clipă ne putem trezi fără cap. Cât o să maitină 
secretomania asta nimeni nu poate spune. Poate că între 
timp multi dintre noi vor fi daţi pe mâna călăului şi în felul 
acesta unele lucruri vor rămâne nespuse. 

Al doilea factor este următorul: de doi ani de zile stau cu 
latul în jurul gâtului, dar încă nu mă strânge tare, iar la 
primăvară vreau să smucesc puţintel capul. Va ceda lanţul? 
Sau mă voi sufoca? Imposibil de prevăzut cu certitudine. 

Lată-mă exact între doi bolovani* - pe unul am reuşit să-l 
împing mai încolo, în fata celui de-al doilea cam tremur, 
deocamdată mă aflu într-o scurtă pauză. 

Asa că mi-am zis că, poate, a venit vremea să dau niscaiva 
explicaţii. Pentru orice eventualitate. 

Aprilie 1967 

* între Arhipelag şi Roata rosie (Adnotare din 1986). 

SCRIITORUL ILEGALIST. 


Că revoluționarii activează în ilegalitate, nu miră pe 
nimeni. De mirare este atunci când treaba asta o fac 
scriitorii. 

Pentru scriitorii preocupaţi de adevăr, viaţa n-a fost 
niciodată simplă, nu este (si nici nu va fi!): pe unul l-a 
doborât calomnia, pe celălalt duelul, pe acesta o nereuşită 
viaţa de familie, pe acela ruina sau mizeria neagră şi fără 
ieşire, unul a fost trimis la casa de nebuni, altul la 
închisoare. şi când este să nu duci lipsă de nimic, ca în cazul 
lui Lev Tolstoi, conştiinţă este aceea care te roade pe 
dinăuntru şi mai amarnic. 

Dar a te cufunda în ilegalitate şi a dori cu ardoare nu să fii 
descoperit, ci dimpotrivă, ca Dumnezeu să te ajute să nu fii 
descoperit - iată apanajul scriitorului de la noi, al 
scriitorului din Rusia, din Rusia sovietică! De-acum se ştie 
precis că, spre sfârşitul vieţii sale, Ra-discev a scris ceva 
important pe care, precaut, 1-a ascuns bine de tot: aşa de 
bine că noi cei de astăzi nu-l vom mai descoperi şi nu-l 
vom mai cunoaşte. La fel şi Puşkin, cu ingeniozitatea sa, 
încifrase capitolul 10 din Oneghin: asta o ştie toată lumea. 
Ceea ce se ştie mai putin este că multă vreme Ceaadaev s-a 
consacrat criptografiei: şi-a împărţit manuscrisul în 
fascicule pe care le-a ascuns în diferite cărţi din vasta lui 
bibliotecă. Pentru o percheziţie efectuată de Lubi-anka, 
asta, bineînţeles, nu este o ascunzătoare: căci oricât de 
multe ar fi cărţile, va exista totdeauna posibilitatea să se 
trimită un număr suficient de executanţi care vor lua de 
cotor fiecare carte şi o vor scutura cu răbdare (prieteni, să 
nu ascundeţi nimic în cărţi!). Dar jandarmii tarului habar n- 
aveau ce au în fată: Ceaadaev a murit, iar biblioteca lui a 
rămas intactă până în epoca revoluțiilor şi fasciculele 
împrăştiate, ignorate de toţi, au rămas să îngălbenească 
între filele cărţilor, în anii '20 au fost descoperite, adunate, 
studiate, şi în anii '30 au fost în sfârşit pregătite pentru 
publicare de către D. 1. sahovski - dar în momentul acela 
sahovski a fost aruncat în puşcărie (de unde nu s-a mai 


întors), iar manuscrisele lui Ceaadaev se păstrează şi-n ziua 
de azi în mare secret la Casa Puşkin: nu li se încuviinţează 
publicarea din cauza caracterului lor. Reacţionar*. Aşadar, 
Ceaadaev deţine recordul printre scriitorii ruşi: au trecut o 
sută zece ani de la moartea lui şi el tot la index! lată ce 
înseamnă să fii scriitor! 

Dar apoi vremurile s-au mai îmblânzit: scriitorii ruşi nu 
mai scriau pentru sertar, publicau tot ce doreau (numai 
criticii şi publiciştii mai căutau formule esopice, dar în 
curând s-au descurcat şi fără acestea). Aveau atâta libertate 
în a scrie, atâta libertate în a zgâl-tăi edificiul statului, încât 
literatura rusă a devenit solul din care au răsărit toţi aceşti 
tineri. Porniţi împotriva tarului şi a jandarmilor, ei s-au 
lansat în revoluţie şi au înfăptuit-o. 

Dar, o dată trecută de pragul revoluțiilor pe care le 
generase, literatura s-a poticnit imediat: a nimerit nu într- 
un univers însorit, ci sub un plafon din ce în ce mai jos şi 
între ziduri din ce în ce mai înghesuite. Foarte repede au 
aflat scriitorii sovietici că nu orice carte poate să treacă. şi 
după vreo zece ani, au aflat că gratiile şi sârma ghimpată 
pot foarte bine să tină loc de drepturi de autor. şi din nou 
scriitorii au început să-şi ascundă scrierile, fără ca prin 
aceasta să-şi piardă speranţa de a-şi vedea publicate cărţile 
în timpul vieţii. 

Până să fiu arestat, nu înţelegeam mare lucru din chestiile 
astea. Fără să-mi fac prea multe socoteli m-am îndreptat 
spre literatură, neştiind prea bine la ce-mi foloseşte asta 
mie şi la ce-i foloseşte literaturii. Singurul lucru care mă 
frământa era în legătură, chipurile, cu dificultatea de a găsi 
teme noi pentru povestirile mele. Mă apucă groaza când mă 
gândesc ce scriitor as fi devenit eu (si as fi devenit) dacă n- 
aş fi fost arestat. 

Dar, o dată arestat, după vreo doi ani de puşcărie şi de 
lagăr, gi-fiind deja sub mormanele de teme, am acceptat ca 
pe o evidentă, am înţeles ca pe o realitate incontestabilă 
ceea ce-mi vedeau ochii: nu numai că nimeni n-o să mă 


publice, dar pentru un singur rând o să plătesc cu capul. 
Fără să mă las cuprins de îndoieli, fără să mă dedublez, mi- 
am asumat destinul: să scriu numai pentru ca să nu se uite 
nimic, pentru ca urmaşii să ia cunoştinţa cândva de toate 
câte au fost. Cât mai sunt însă în viaţă, nu trebuie să-mi fac 
în forul meu interior vreo iluzie sau să nutresc vreun vis 
cum că au să mă publice. 

Si m-am lepădat de acest vis oţios. şi în schimb mi-a rămas 
această unică certitudine că munca mea nu va fi în zadar, că 
va ajunge în capetele luate ca tintă si, fluid invizibil, va fi 
primită de cei cărora le este destinată. Mă împăcasem cu 
ideea că trebuie să tac pentru tot restul zilelor mele, aşa 
cum te-mpaci cu ideea că niciodată nu vei putea să te 
sustragi gravitaţiei terestre. şi terminând azi o lucrare, 
mâine alta, când în lagăr, când în surghiun, când de-acum 
în postură de reabilitat, mai întâi versuri, apoi piese, apoi şi 
proză, aveam un singur scop: să le ascund într-un ungher 
tainic în care să-ncap şi eu. 

De aceea, în lagăr, a trebuit să-mi învăţ poeziile pe de rost 
- mii şi mii de versuri. Pentru aceasta am inventat nişte 
mătănii bazate pe un sistem metric si, în închisorile de 
tranzit, mărunţeam bete de chibrit în chiştoace pe care le 
mutam dintr-un loc într-altul. Către sfârşitul stagiului meu 
de lagăr, după ce am devenit încrezător în capacitatea 
memoriei mele, am început să scriu şi să învăţ dialoguri în 
proză şi chiar oleacă de proză-proză. Memoria mea 
înmagazina! Treaba mergea. Dar consumam din ce în ce 
mai mult timp ca să repet în fiecare lună toată masa de 
lucruri memorizate - asta îmi lua deja o săptămână pe lună. 

A început atunci perioada surghiunului si, o dată cu ea, 
cancerul, în toamna lui 1953 toate indiciile conduceau la 
concluzia că îmi trăiam ultimele luni de viaţă, în decembrie, 
medicii, nişte tineri surghiuniţi şi ei, mi-au confirmat că mai 
aveam de trăit maximum trei săptămâni. 

O dată cu viaţa mea ameninţa să se şteargă şi tot ceea ce 
imprimasem pe pelicula memoriei în anii petrecuţi în lagăr. 


Acesta a fost un moment teribil al vieţii mele: să mor în 
pragul eliberării şi să se piardă tot ceea ce scrisesem, tot 
sensul experientei pe care o trăisem până atunci, în 
condiţiile specifice ale cenzurii poştale sovietice, nu puteam 
să lansez vreun strigăt, vreun apel către cineva din afară: 
veniţi, luaţi, salvaţi-mi scrierile! Nici la vreun străin nu 
puteam apela. Prietenii erau şi ei prin lagăre. Mama 
murise. Sotia, nemaiaşteptându-mă să mă întorc, se 
recăsătorise. 

În aceste ultime săptămâni promise mie de doctori nu 
puteam să-mi ocolesc ocupațiile şcolare, dar seara şi în 
nopţile nedormite din cauza durerilor, mă grăbeam să scriu 
cât mai mărunt si, când se strângeau câteva foi, le 
răsuceam şi tubuleţele astfel obţinute le îndesam într-o 
sticlă de şampanie - asta are gâtul larg. Sticla am îngropat- 
o în grădina mea si, în ajunul Anului Nou 1954, am plecat să 
mor în Iaşkent. 

Dar n-am murit. (Cu tumoarea mea malignă netratată, 
abandonat fără speranţă, s-a întâmplat o minune 
dumnezeiască, altă explicaţie nu găsesc. De-atunci încoace 
îmi trăiesc viaţa ca pe un bun ce mi-a fost restituit. Dar ea 
nu-mi mai aparţine în înţelesul deplin al cu-vântului, ea 
ascunde în interiorul ei un scop.) în primăvara aceea, la 
Kok-Terek, înviat din morţi, beat de reîntâlnirea cu viaţa 
(poate numai pentru doi sau trei ani?), ameţit de aburul 
bucuriei, am scris Republica muncii. Pe aceasta n-am mai 
încercat s-o învăţ pe de rost, aceasta a fost prima scriere în 
legătură cu care am învăţat să cunosc fericirea de a nu mai 
fi nevoit să ard fragment cu fragment îndată ce l-am 
învăţat pe dinafară; de a păstra intact începutul atâta timp 
cât n-am scris sfârşitul; de a avea posibilitatea să revăd 
dintr-o singură citire toată piesa; şi de a o rescrie; şideao 
corecta şi iar a o rescrie. Acest dram mi l-a deschis Nikolai 
Ivanovici Zubov (vezi Completarea a cincea, schiţa 1): el m- 
a învăţat cum să păstrez variantele de lucru şi pe cea 
definitivă. Apoi am început eu însumi să deprind o meserie 


nouă, am învăţat singur să aranjez ascunzători, peste mână 
şi la îndemână, unde toate hârtiile mele, atât cele finisate 
cât şi cele în lucru, să nu fie accesibile nici hotului ocazional 
nici percheziţiei superficiale la domiciliul deportatului. Nu 
erau de ajuns cele treizeci de ore de clasă la scoală, de 
dirigenţie, de lucru într-o bucătărie de burlac (secretul 
activităţii mele literare nu-mi îngăduia nici să mă însor); nu 
era de ajuns că scriam în clandestinitate - mai trebuia acum 
să învăţ şi meseria de a ascunde ceea ce scriam. 

Dar o meserie a tras după ea pe o alta: să-mi microfilmez 
eu însumi manuscrisele (fără cel mai mic bec electric, la 
lumina unui soare care nu se ascundea aproape niciodată 
pe după nori - să prinzi un scurt interval de nebulozitate). 
Iar microfilmele trebuiau presate imediat între coperte de 
carte şi introduse în nişte plicuri cu adresa gata scrisă: 
Statele Unite ale Americii, ferma Aleksandrei Lvovna 
Tolstoi. Nu ştiam pe nimeni în Occident, dar eram convins 
că fiica lui Tolstoi nu se va eschiva de la ajutorul pe care i-l 
ceream. 

În copilărie citeşti despre front sau despre partizani şi te 
întrebi uimit: de unde oare le vine oamenilor îndrăzneala 
asta nebunească? Ti se pare că tu însuti n-ai fi rezistat 
niciodată. aşa gândeam eu prin anii '30 când îl citeam pe 
Remarque (Im Westen nichts neues), apoi am ajuns pe front 
şi m-am convins că totul este mai simplu, mult mai simplu; 
putin câte putin te obişnuieşti cu situaţia şi-ţi dai seama că 
în realitate lucrurile nu stau chiar asa. 

Tot aşa dacă e să intri nitam-nisam în clandestinitate, la 
lumina unei lanterne roşii, mascat în negru, şi să depui 
vreun jurământ sau să te semnezi cu propriul tău sânge, 
atunci, desigur, e de groază. Dar, pentru un om smuls de 
multă vreme din mediul lui familial, care nu are pe ce (si 
nici poftă) să-şi construiască o viaţă socială, pentru un 
asemenea om, un contact după altul, o ascunzătoare după 
alta, o cunoştinţă făcută cu cineva şi prin acesta o 
cunoştinţă făcută cu altcineva, aici o frază convenţionala 


prilejuită de o scrisoare sau de o întâlnire, acolo un nume 
conspirativ sau un mic lant de câteva persoane - şi uite aşa 
te trezeşti într-o bună dimineaţă: oameni buni, dar e cam 
multă vreme de când mă aflu în afara legii! 

E dureros, desigur, că trebuie să cobori în acele subterane 
ale ilegalităţii pentru a face nu revoluţie, ci pur şi simplu 
literatură. 

Anii treceau, mă întorsesem deja din deportare, mă 
mutasem în Rusia Centrală, sotia revenise la mine; m-au 
reabilitat şi m-au lăsat să duc o viaţă nici prea prea nici 
foarte foarte, o viaţă anonim-con-formistă, dar partea 
nevăzută a acestei vieţi - literatura subterană - îmi 
devenise la fel de familiară ca şi partea ei vizibilă - 
învăţământul. Acum se puneau alte probleme: în ce stadiu 
al redactării trebuie oprită lucrarea, în ce termen ar fi bine 
să fie încheiată, în câte exemplare şi pe ce maşina să fie 
dactilografiată, ce format să aibă pagina, care să fie 
densitatea rândurilor, şi apoi ce destinaţie să dai 
exemplarelor. Nefiind în situaţia celui care nu are decât să- 
şi ducă treaba la bun sfârşit, s-o admire şi să plece, 
scriitorul rezolva toate aceste probleme nu la modul 
degajat, ci veşnic trebuia să facă nişte calcule stresante de 
om certat cu legea: cum şi unde să păstreze materialul cu 
pricina, cu ce să-l transporte şi ce noi ascunzători să mai 
conceapă, căci numărul paginilor scrise şi retranscrise, 
creste şi tot creste. 

Mai important decât toate era volumul lucrării - nu 
volumul în coli tipografice, ci volumul în centimetri cubi. În 
privinţa aceasta, mă scoteau din încurcătură ochii mei încă 
valizi şi scrisul meu, de la natură mărunt ca seminţele de 
arpagic; hârtia subţire, dacă reuşeam s-o aduc de la 
Moscova; măsura distrugerii complete (mereu şi numai prin 
foc) a tuturor schițelor, planurilor şi variantelor 
intermediare; o retranscriere strânsă la maximum, rând 
lipit de rând, fără nici o margine, fată şi verso; si, o dată 
terminată dactilografierea, arderea şi a manuscrisului 


definitiv: încă de la primii mei pasi în literatură, încă fiind în 
detenţie, nu aveam încredere decât în foc. Acesta a fost 
drumul devenirii romanului Primul Cerc, al povestirii s-854 
şi al scenariului stiu tancurile adevărul, ca să nu mai 
vorbesc de scrieri mai vechi. (Mi-era mai mare jalea să 
distrug originalul scenariului, scris într-un stil deosebit. Dar 
într-o seară de groază a trebuit să-l ard. Treaba aceasta 
îmi venea foarte la în-demână, pentru că în locuinţa de la 
Riazan aveam încălzire cu sobă. Cu încălzire centrală, 
problema arderii ar fi fost mult mai complicată.) 

Mă mândream cu cele învăţate de la Zubov. La Riazan am 
inventat tehnica păstrării manuscriselor în picup: acesta 
are în interior o cavitate şi este el însuşi aşa de greu încât la 
cântar nu se observă că i s-a adăugat ceva. şi partea de sus 
a dulapului, parte marcată de cârpăceala caracteristică 
epocii sovietice, am folosit-o pentru o dublură din placaj. 

Toate aceste precauţii erau, desigur, cam exagerate, dar 
Dumnezeu păzeşte ceea ce este bine păzit. După toate 
legile statisticii era aproape exclus ca, fără motiv exterior, 
KGB să dea buzna în locuinţa mea şi să facă acest lucru 
chiar dacă eram şi eu unul dintre foştii puşcăriaşi; de-alde 
ăştia se numărau cu milioanele! (Dar dacă totuşi ar fi dat 
buzna, atunci, pentru mine, anonimul şi neputinciosul de- 
atunci, asta ar fi însemnat moartea şi nimic altceva - aşa 
cum cititorul va avea ocazia să se convingă, citind cândva în 
întregime măcar textul iniţial al Cercului, în 96 de capitole.) 
Dar, deocamdată rămâne valabil proverbul: "Nimeni n-ar şti 
că există ciocănitoare în pădure, dacă n-ar auzi-o 
ciocănind." 

Securitatea era musai să mi-o întăresc prin tot modul meu 
de viaţă: la Riazan, unde mă mutasem de curând, trebuia să 
nu am absolut nici o relaţie, nici un prieten, să nu primesc şi 
să nu fac vizite, căci mi-era imposibil să explic cuiva că, 
vorba aceea, cât e luna de mare şi cât e anul de lung, nu 
aveam nici măcar o oră de timp liber, nici de sărbători, nici 
în concediu; nu trebuia să las să-mi iasă afară din casă nici 


cel mai mic crâmpei de secret; nu trebuia nici o clipă să 
permit cuiva să-şi strecoare o privire indiscretă în locuinţa 
mea-sotia respecta şi ea cu stricteţe un asemenea regim, şi 
pe acest lucru eu puneam mare preţ. La locul de muncă, 
printre colegi, trebuia să nu las niciodată să se bănuiască 
amploarea preocupărilor mele, ci să mă arăt mereu profan 
în materie de literatură. (De pe urma activităţii mele 
literare "duşmănoase" mă alesesem deja cu un proces penal 
si, în această chestiune specială, fie că mă potoleam, fie că 
nu, agenţii puteau fi pe urmele mele.) în sfârşit, desi în viaţa 
de toate zilele mă izbeam la tot pasul de îngâmfarea, 
grosolănia, prostia şi lăcomia autorităţilor şi instituţiilor de 
toate gradele şi desi uneori aveam posibilitatea ca, printr-o 
reclamaţie bine ţintită sau printr-o replică fermă, să rectific 
ceva sau să obţin ceva, mi-am impus să nu mă pretez 
niciodată la aşa ceva, să nu mă fac câtuşi de putin remarcat 
prin vreun gest care să aducă a rebeliune, a luptă, să fiu un 
cetăţean sovietic exemplar, adică să mă supun totdeauna 
oricărei samavolnicii, să mă înclin totdeauna recunoscător 
în fata oricărei prostii. 

Capul ce se pleacă sabia nu-l taie. 

Era foarte greu de jucat acest teatru! De parcă exilul nu s- 
ar fi terminat, de parcă lagărul nu ar fi fost de domeniul 
trecutului, de parcă as fi continuat să rămân cu acelaşi 
număr pe mine, fără dreptul de a ridica, mă rog, cât de cât 
capul spre soare şi de a mă îndrepta de spinare şi de parcă 
orice terchea-berchea ar fi avut şi acum dreptul să facă pe 
seful cu mine. Nu as fi putut să-mi vărs focul decât în cartea 
la care lucram, dar şi de la aceasta trebuia să mă abţin, 
fiindcă legea poeziei ne obligă să ne stăpânim mânia şi să 
abordăm realitatea din punctul de vedere al eternității. 

Dar de toate aceste dări mă achitam fără să mă enervez: 
oricum, lucram bine şi cu spor, chiar dacă sufeream din 
cauza prea drămuitului meu timp liber; chiar dacă nu 
aveam o viaţă cu adevărat liniştită. Mă uimea felul în care 
nişte scriitori asiguraţi în materie de timp liber şi bunuri 


materiale, scriitori renumiţi de altfel, explicau la radio care 
sunt mijloacele de a te concentra la începutul unei zile de 
muncă şi cât este de important să înlături toate obstacolele 
şi să te înconjuri de obiecte dătătoare de elan. Dar eu 
învăţasem încă din lagăr să compun şi să scriu din mers sub 
escortă în coloană, în mijlocul stepei îngheţate, la turnătorie 
şi în baraca asurzitoare. aşa cum soldatul adoarme îndată 
ce se întinde pe pă-mânt, aşa cum câinele pe ger îşi 
foloseşte, în chip de sobă, propria lui blană miţoasă, tot aşa 
şi eu îmi formasem ca pe o a doua natură obişnuinţa de a 
scrie oriunde. şi desi acum eram în libertate (legea 
comprimării şi decomprimării sufletului omenesc!), 
devenisem ceva mai năzuros, radioul mă deranja, discuţiile 
mă deranjau - chiar şi în huruitul neîntrerupt al 
camioanelor ce treceau pe sub fereastra mea de la Riazan, 
ajunsesem să stăpânesc genul, necunoscut mie până atunci, 
al scenariului de film. Numai să fi avut timp liber două-trei 
ore la rând! M-a ferit Dumnezeu de chinurile creaţiei, de 
accesele de disperare şi sterilitate. 

Starea mea sufletească se menţinuse perfect constantă, 
chiar optimistă şi chiar triumfătoare în toţi aceşti ani de 
îndeletnicire cu ale scrisului în subteran - cinci ani de lagăr 
până să mă îmbolnăvesc şi şapte ani de exil şi apoi de 
libertate, această "a doua viaţă" după uimitoarea mea 
însănătoşire. Literatura acelei epoci, literatură promovată 
cu surle şi trâmbite, cu cele vreo zece reviste masive şi cu 
cele două gazele literare ale ei, cu culegerile nenumărate şi 
romanele editate în volume separate, operele complete, 
premiile anuale şi scenariile radiofonice trase de păr - toate 
acestea pentru mine rămâneau definitiv în afara literaturii, 
şi nu-mi consumam timpul şi nervii ca să mă tin la curent cu 
ele: ştiam dinainte că nu este nimic de capul lor. Nu că în 
mediul acela n-ar fi putut să apară talente - probabil că ele 
existau şi acolo, dar acolo şi piereau. Căci câmpul unde era 
aruncată sămânţa nu era cel care trebuia: ştiam eu că pe 
acel câmp nu putea să crească nimic. De-abia intraţi în 


literatură, ei toţi atâţi câţi erau - romancieri sociali, 
dramaturgi patetici, poeţi politici, şi cu atât mai vârtos 
publicişti şi critici - se învoiseră ca, oricare ar fi subiectul 
sau tema, să nu spună adevărul capital, cel care le sare 
oamenilor în ochi şi fără literatură. Acel jurământ de 
abţinere de la rostirea adevărului se numea realism 
socialist. şi chiar poeţii galanţi, şi chiar poeţii lirici care, din 
prudentă, se refugiau în natură sau într-un romantism 
grațios, erau cu toţii osândiţi la precaritate din cauză că nu 
îndrăzneau să se atingă de acest adevăr capital. 

Si apoi toţi anii aceia de practicare a scrisului în subteran 
i-am trăit cu convingerea că nu eram singurul care se 
înfrâna şi recurgea la şiretlicuri; că eram vreo câteva zeci 
de felul acesta, firi solitare, încăpăţânate şi închise, 
răspândite pe tot cuprinsul Rusiei, scriind fiecare după cum 
îi dictează sufletul şi conştiinţa despre ceea ce ştie în 
legătură cu epoca noastră şi cu ceea ce este adevărul 
capital. 

— Pe lângă închisori, execuţii, lagăre şi exiluri, adevărul 
capital mai conţinea şi altceva, dar risca să rămână 
nedezvăluit, dacă aceste componente ale lui ar fi fost cu 
totul trecute sub tăcere. Suntem câteva zeci de felul acesta, 
cu toţii într-o aşteptare încordată, dar până nu va veni 
vremea potrivită nu-i chip să ne deschidem sufletul uiiii 
altora. Dar va veni o zi - şi deodată, precum cei Treizeci şi 
Trei de viteji, vom ţâşni cu toţii din adâncurile mării - şi 
astfel va reînvia marea noastră literatură, pe care noi am 
îmbrâncit-o în abis. 

Si mai exista o a treia certitudine: a spune că noi, cohortă 
de căşti scânteietoare, ne vom ridica din mare, nu înseamnă 
decât a recurge la un simbol postum. Nu despre noi înşine, 
nu despre trupurile noastre - noi vom fi murit până atunci - 
ci numai despre cărţile noastre va fi vorba, despre cărţile 
păstrate prin fidelitatea şi ingeniozitatea prietenilor noştri. 
Eu tot nu credeam că literatura poate să iniţieze şi să 
provoace răsturnarea unei societăţi (totuşi, nu aceasta ne 


demonstrase istoria Rusiei?!). Gândeam că societatea va 
avea, din alte cauze, un soc şi chiar se va înnoi, că atunci va 
apărea o falie, o breşă a libertăţii, şi îndată literatura 
noastră din subteran va intra în acţiune pentru a exprima 
minţilor dezorientate şi tulburate de ce a fost fatal ca totul 
să se întâmple aşa cum s-a întâmplat, şi cum se face că 
începând din anul 1917 totul se suceşte şi se răsuceşte 
întruna. 

Dar iată că au trecut anii si, se pare, totul tinde să arate că 
cele trei certitudini ale mele au fost toate greşite. 

Câmpul literaturii s-a dovedit a nu fi chiar aşa de 
neroditor. Degeaba s-a încercat să se extirpe din el tot ceea 
ce-i dă vieţii hrană şi sevă, că viaţa tot a prins rădăcini. Se 
poate să nu recunoşti viaţa care pulsează în Tiorkin, în 
Tiorkinpe lumea cealaltă, în mujicii din Krutolucinsk ai lui 
Zalâghin? Cum să nu recunoşti viabilitatea cărţilor lui 
suksin, Mojaev, Tlendriakov, Belov, Astafiev şi chiar 
Solouhin? şi ale cărţilor lui I. Maksimov şi 1. Vladimov? şi |. 
Ka-zakov, ce scriitor mare şi talentat ar fi fost dacă nu s-ar fi 
eschivat de la rostirea adevărului capital! Nu enumăr toate 
numele pentru că nu încap toate aici. şi apoi mai sunt poeţii 
tineri şi curajoşi, în general, Uniunea Scriitorilor care o 
respinsese cândva pe tvetaeva, îl condamnase pe Zamiatin, 
îl persecutase pe Bulgakov, acceptase să fie lichidaţi 
Mandelstam, Pavel Vasiliev, Pilniak, Artiom Vesiolâi, îi 
exclusese pe Ahmatova şi Pasternak, această uniune 
compromisă îmi apărea mie, din fundul clandestinităţii 
mele, ca încarnare a So-domei şi Gomorei, a chioşcarilor şi 
cămătarilor care pârgăreau templul cu vechiturile lor: 
trebuia să le răstorni mesele şi cu biciul să-i scoţi pe 
treptele de-afară. Sunt uimit şi foarte fericit de greşeala 
mea. 

Am greşit eu şi în a doua estimare, dar, de data aceasta, în 
sensul cel rău: numărul unor asemenea ingenioşi, al unor 
asemenea perseverenţi - al unor asemenea norocoşi! 


— S-a dovedit a fi cu totul insuficient. Ca să facem noi o 
întreagă literatură nu era cu putinţă; mătura cekistă era 
acționată de o mână mai inflexibilă decât îmi închipuiam eu. 
Câte spirite luminoase si, poate, câte genii chiar, au fost 
băgate, definitiv, integral şi ireversibil, în pământ. (Sau ele 
erau şi mai perseverente şi mai ingenioase decât noi? Si, 
încă mai scriu şi astăzi fără să sufle un cuvânt, fără să 
scoată capul pe fereastră, ştiind că încă n-a sunat ceasul 
libertăţii? Nu exclud această posibilitate. Căci dacă vreunul 
ar fi vorbit despre mine la secţia de proză cu vreun anişor 
mai devreme - cine l-ar fi crezut?) 

Varlam salamov a ieşit în lume cu foile lui în cea mai 
timpurie primăvară: s-a încrezut imediat în Congresul al 
XX-lea si, începând cu această epocă, şi-a lansat versurile 
pe încă nebătătoritele cărări ale samizdatului. Eu le-am citit 
în vara lui 1956 şi am tresărit: iată un frate! Dintre fraţii 
ascunşi despre care ştiam, fără umbră de îndoială, că 
există. Era un capăt de fir care m-a ajutat să mă deschid 
imediat către el, dar m-am dovedit mai rezervat decât el, şi 
apoi la data aceea aveam în mine atâtea lucruri nescrise 
încă, şi apoi şi sănătatea şi vârsta îmi permiteau să mai 
aştept - şi drept urmare, am tăcut continuând să scriu. 

Am greşit eu şi în a treia estimare: mult mai devreme, încă 
din timpul vieţii noastre, am început să ieşim din abisul 
apelor întunecate. Mi-a fost dat să trăiesc îndeajuns ca să 
cunosc această fericire: să scot capul în lume şi să arunc 
primele pietricele în fruntea îngustă a lui Goliat. Fruntea 
rămânea intactă, pietricelele ricoşau, dar, căzând pe 
pământ, începeau să se transforme în iarba fiarelor. Erau 
întâmpinate cu entuziasm sau cu ură, nimeni nu trecea însă 
indiferent pe lângă ele. 

Dar mai târziu, dimpotrivă, lucrurile au început să 
treneze, să se lungească precum o primăvară rece care nu 
se mai sfârşeşte. Istoria a început să-şi lanseze lasourile 
nenumărate ca să-i prindă şi să-i sugrume în fiecare buclă 
pe cât mai multi. şi astfel (cum era şi de aşteptat) involuţia a 


fost aşa de mare încât acum nu mai aveam ce alege, de pus 
la cale nu mai aveam ce pune decât, cu ultimele forte, să 
aruncăm cu ultimele pietricele în fruntea asta incasabilă. 

Da, da, desigur, e la mintea omului: nu găureşti cu o nuia 
de răchită nişte turnuri din beton armat. Dar mai ştii, 
turnurile astea or fi poate numai asa, nişte desene făcute pe 
o rogojină! 

Timp de doisprezece ani, calm şi senin, am scris şi am tot 
scris. Numai în al treisprezecelea m-a trecut un fior. Era în 
vara anului 1960. De multele lucruri scrise şi lipsite de 
orice plasament, începuse să mi se facă silă; îmi pierdusem 
viteza de reacţie şi de mişcare, în subteranele literaturii 
începea să-mi lipsească aerul. 

Avantajul major al scriitorului ilegalist tine de libertatea 
condeiului său: imaginaţia lui nu este bântuită nici de 
cenzori nici de redactori, în fată nu-i stă decât materialul 
lui, deasupra capului nu-i pluteşte decât adevărul. Dar 
situaţia lui comportă şi un neajuns permanent: lipsa de 
cititori si, mai ales, de cititori exigenţi înzestrați cu 
sensibilitate literară. Căci pe cei câţiva cititori ai lui (eu 
aveam înjur de zece, cei mai multi dintre ei foşti deţinuţi, 
dar nici dintre aceştia n-a fost vreunul care să fi reuşit a-mi 
citi toate scrierile - să nu se uite că nu locuim în acelaşi 
oraş, că nimănui nu-i prisosesc zilele libere, nici banii 
pentru călătorii, nici camerele pentru primit oaspeţi), deci 
pe cei câţiva cititori ai lui, scriitorul ilegalist trebuie să-i 
aleagă după cu totul alte criterii: să fie siguri din punct de 
vedere politic şi să ştie să tacă. Aceste două calităţi rar se 
asociază cu un gust artistic rafinat. Astfel scriitorul ilegalist 
nu are parte de o critică artistică severă, la curent cu 
normele literare ale epocii. Or, se adevereşte că această 
critică, această sobră fixare topografică a unei scrieri în 
spaţiul estetic, este foarte necesară, că oricărui scriitor îi 
este indispensabilă fie şi o dată la cinci ani, sau măcar o 
dată la zece ani. Se adevereşte că întrebarea lui Puşkin: 
"Eşti mulţumit de ce ai scris, artist meticulos?" este 


justificată, dar nu în întregime. Scriind zece şi doisprezece 
ani într-o izolare absolută, pierzi, pe neobservate, simţul 
măsurii, începi să fii prea îngăduitor cu tine însuti şi pur şi 
simplu să nu mai observi că tirada cutare este prea 
stridentă, că exclamaţia cutare este grandilocventă, că, 
negăsind o articulaţie mai justă, în pasajul cutare ai pus o 
platitudine. 

Când, mai târziu, ieşind din subteran, m-am apucat să-mi 
perii, pentru lumea exterioară, scrierile, să le perii de ceea 
ce deocamdată compatrioţii mei n-ar fi înghiţit nicicum, am 
constatat cu uimire că ele n-au avut decât de câştigat din 
această atenuare a stridentelor şi că au dobândit un impact 
mai mare; şi am început să identific acele pasaje unde, fără 
să-mi dau seama mai înainte, îmi permisesem neglijente: în 
loc de o cărămidă ireproşabilă, rezistentă la foc, pusesem 
una ciocnită şi friabilă, încă de la primul contact cu mediul 
literar profesional, am simţit că trebuie să-mi recuperez 
unele întârzieri. 

Din cauza totalei mele inexperienţe, eşecul cel mai mare 1- 
am avut cu piesele. Când am început să scriu piese în lagăr, 
apoi în deportare, nu aveam în minte decât spectacolele 
teatrale văzute de mine în Rostovul provincial al anilor '30 
şi care încă de-atunci erau cu mult sub nivelul teatrului 
mondial. Convins că esenţialul, într-o creaţie, este adevărul 
şi experienta de viaţă, subapreciam faptul că formele sunt 
supuse îmbătrânirii, că gusturile secolului al XX-lea se 
modifică într-o măsură considerabilă şi că autorul nu poate 
neglija acest fenomen. Chiar şi azi, după ce am frecventat în 
anii '60 teatrele Moscovei (care nu mai sunt, vai, teatre ale 
artiştilor şi nici ale dramaturgilor, ci teatre ale regizorilor, 
practic creatorii unici ai spectacolului), îmi pare rău că am 
scris piese. * în 1960 n-aş fi putut să formulez şi să explic cu 
exactitate toate aceste lucruri, dar am simţit că mă 
anchilozez, că teancul deja masiv al scrierilor mele zace 
nefolosit - am început să simt că ceva îmi dă ghes să mă 
pun în mişcare. Pentru mine, care eram blocat din toate 


părţile, nu putea fi vorba de mişcare. Atunci am început să- 
mi fac tot felul de gânduri: toată întreprinderea mea 
literară aşa de subtil concepută, silenţioasă şi invizibilă, 
ajunsese într-o fundătură. 

Înainte de a muri, Tolstoi scrisese că, în general, sunt 
imorale demersurile pe care le face un scriitor pentru a se 
vedea publicat încă din timpul vieţii. Trebuie, spunea el, să 
munceşti numai pentru posteritate: aceasta, după moartea 
ta, dacă vrea să te publice, n-are decât s-o tacă.' Lăsând la o 
parte faptul că Tolstoi nu a ajuns la toate nobilele sale 
reflecţii decât după ce a făcut turul pasiunilor şi al 
păcatelor, trebuie să spunem că aici el n-a nimerit-o nici 
măcar pentru nişte epoci domoale, darmite pentru una 
grăbită ca a noastră. El are dreptate atunci când spune că 
goana după un nou succes de public este păgubitoare 
pentru talentul scriitoricesc. Dar paguba este şi mai mare 
atunci când, ani de zile, nu poţi avea cititori - cititori severi, 
ostili, entuziaşti - atunci când, prin talentul tău, nu poţi 
influenta câtuşi de putin societatea înconjurătoare, 
tineretul care 

* Proza lui salamov, după părerea mea, a suferit şi ea în 
urma lungii claustrări în care a lucrat-o. Ea ar fi putut fi cu 
adevărat perfectă - cu aceeaşi sumă de materiale şi cu 
aceeaşi concepţie din partea autorului. 

Creste. Acest mutism conferă puritate, dar comportă şi o 
anumită iresponsabilitate. Judecata lui Tolstoi este pripită. 

Literatura tipărită în epoca aceea nu făcuse decât să mă 
amuze; de-acum începea să mă irite. Tocmai apăruseră 
memoriile lui Eh-renburg şi Paustovski; am trimis la diferite 
redacţii o critică severă pe care, bineînţeles, nimeni n-a 
acceptat-o, numele meu nefiind cunoscut nimănui. După 
forma lui, articolul meu părea să se ridice împotriva 
literaturii memorialistice în general, dar în realitate el 
exprima starea sufletească a unui om scandalizat de a-i 
vedea pe aceşti scriitori, care cunoscuseră această 
îndelungată epocă sumbră, străduindu-se în continuare să 


gliseze lin, fără să ne spună ceva important, ci nişte fleacuri 
acolo, şi dându-ne pe la ochi cu unguent lenitiv ca să ne 
împiedice pentru mai multă vreme să vedem adevărul - dar 
de ce se tem atâta aceşti scriitori care s-au aranjat şi pe 
care nu-i ameninţa nimeni? 

În toamna aceea, pitulat în vizuina mea şi tras la fată, am 
început să-mi bat capul cu întrebarea: oare n-aş putea eu 
totuşi să scriu ceva pe care să nu-l pot publica, dar pe care 
măcar să-l pot arăta oamenilor? Pe care măcar să nu 
trebuiască să-l ascund? Astfel mi-a venit ideea să scriu 
Luminarea în vânt - piesă care se bazează pe un material 
de actualitate, dar de coloratură cosmopolită, piesă despre 
oricare societate prosperă a deceniului nostru, fie ea din 
Vest sau din Est. 

Această piesă - cea mai nereuşită din câte am scris - mi-a 
dat mai multă bătaie de cap decât toate celelalte la un loc. 
Mai exact, am aflat pentru prima dată cât timp poţi să 
trudeşti asupra unei lucrări şi să nu-ţi reuşească, chiar dacă 
o rescrii de patru sau de cinci ori. şi am mai aflat că poţi să 
sacrifici scene întregi şi să pui în locul lor altele, şi de aerul 
de artificialitate tot să nu scapi. Multă muncă investisem în 
ea şi când să zic că am terminat, am constatat că nu era 
ceea ce trebuia. şi totuşi pornisem de la povestea adevărată 
a unei familii moscovite, nicăieri nu mă abătusem de la 
dicteul propriei mele conştiinţe, în text exprimasem numai 
ideile în care credeam şi chiar ideile mele favorite, refuzând 
de la primul act să fac pe placul cenzurii - şi totuşi, de ce nu 
mi-a reuşit? Oare numai pentru că m-am îndepărtat de 
realitatea rusă concretă (nicidecum pentru a mă camufla, şi 
nu numai pentru a da piesei un aspect "deschis", ci şi 
pentru a conferi expunerii o mai mare generalitate: lucrul 
acesta i se potriveşte mai bine Occidentului sătul decât 
nouă) 

— şi fără solul rusesc trebuia să pierd şi limba rusă? Dar 
alţii scriu ce poftesc în această manieră fără chip şi fără 
limbă - şi le iese ceva; de ce trebuie ca eu.? Adică, nu poţi 


să faci un pas şi jumătate în abstracţie, şi tot restul să-l 
scrii concret. 

O altă încercare am făcut-o în 1961, dar fără să-mi dau 
seama. Fără să stiu de ce, fără plan preconceput, am luat 
pur şi simplu s-854 şi l-am redactilografiat/? Em "c/M-/, 
trecând peste pasajele şi judecăţile cele mai abrupte şi 
peste povestea lungă spusă de căpitanul de fregată 
Cezarului în legătură cu modul în care, în 1945, la Sevas- 
topol, i-am păcălit pe americani cu simulacrul nostru de 
bunăstare. Am făcut asta, Dumnezeu ştie de ce, şi am pus 
lucrarea deoparte. Dar de data aceasta am pus-o în mod 
deschis, fără s-o ascund, încercam bucuria intensă a unei 
eliberări! 

— Să nu-ţi mai bati capul cu căutarea unei ascunzători 
pentru o lucrare proaspăt terminată, s-o tii pur şi simplu în 
sertar-o fericire pe care scriitorii n-o apreciază la valoarea 
ei. Căci niciodată seara nu mă culcam înainte de a fi 
verificat dacă totul este ascuns cum trebuie şi înainte de a- 
mi fi stabilit conduita de urmat în eventualitatea c-ar fi venit 
să-mi bată la uşă în noaptea aceea. 

Mă săturasem până în gât de conspirație, căci îmi dădea 
bătăi de cap mai dihai decât munca de redactare. Dar nu 
mă aşteptam la nici o detensionare din nici o parte şi 
radioul occidental, pe care-l ascultam totdeauna chiar în 
ciuda bruiajului, nu ştia nimic despre alunecările şi faliile 
geologice care se produceau la adâncime şi care în curând 
aveau să fie resimţite la suprafaţă. Nimeni nu ştia nimic, eu 
nu mă aşteptam la nimic îmbucurător şi m-am angajat la o 
nouă finisare şi la o retranscriere a Cercului. După incolorul 
Congres al XXI-lea, care îngropase pe tăcute minunatele 
perspective deschise de al XX-lea, era imposibil să prevezi 
acel atac subit, zgomotos şi furios pe care Hruşciov urma 
să-l declanşeze contra lui Stalin la Congresul al XXII-lea! şi 
a-l explica era pentru noi, nişte provinciali neinformaţi, o 
absolută imposibilitate. 


Dar atacul s-a produs nu în secret, ca la Congresul al XX- 
lea, ci pe fată! Din câte-mi aminteam, de mult nu mai 
citisem nişte lucruri aşa de interesante ca discursurile 
ţinute la Congresul al XXII-lea! În cămăruţa acestei case din 
lemn putrezit, unde un băț de chibrit aruncat la întâmplare 
putea să prefacă în cenuşă toate manuscrisele mele din toţi 
aceşti ani, eu citeam şi reciteam aceste discursuri - şi 
zidurile dosnicului meu univers începeau să se clatine ca la 
teatru perdelele culiselor, şi în clătinarea lor liberă se 
lărgeau şi mă făceau şi pe mine să mă clatin şi să mă 
frământ: nu venise oare mult aşteptatul moment teribil şi 
radios, clipa în care trebuia să-mi arăt scă-fârlia la 
suprafaţa apei? 

Nu aveam dreptul să greşesc! Nu trebuia să mă arăt 
înainte de vreme. Dar a rata clipa unică - nici asta nu 
trebuia! 

Si apoi intervenise la Congresul al XXIII-lea şi Tvardovski, 
cu o bună cuvântare în care strecurase discret ideea că de 
multă vreme ar exista posibilitatea de a se da dovadă de 
mai multă îndrăzneală şi libertate în ceea ce se publică, 
posibilitate pe care însă "noi n-o folosim". Asta revenea la a 
spune pur şi simplu că Novâi mir nu publica texte ceva mai 
îndrăzneţe şi mai incisive, desi ar fi putut s-o facă. 

În ochii mei, Tvardovski din perioada tării Muravia nu se 
detaşa câtuşi de putin din plutonul poeţilor angajaţi în 
serviciul de tă-mâiere a minciunii, în timpul deportării mele, 
îi parcursesem cele două volume de versuri publicate în 
1954, dar nu găsisem în ele nimic remarcabil. Dar, încă de 
pe când eram pe front, îl reţinusem pe Vasili Tiorkin ca pe o 
reuşită excepţională: cu mult înainte de apariţia primelor 
cărţi veridice despre război (de la Tranşeele lui Nekrasov 
încoace reuşitele nu sunt chiar aşa de multe, poate vreo 
jumătate de duzină), în şuvoiul larmei agitatorice care 
însoțea canonadele noastre de pe pământ şi din aer, 
Tvardovski izbutise să scrie un poem mai tare decât 
bronzul, un poem curajos şi nepoluat - servit de acest rar 


simt al măsurii şi poate şi de această destul de des întâlnită 
delicateţe ţărănească. (Această delicateţe pe care ţăranul, 
în ciuda necazurilor lui cotidiene, o păstrează sub coaja 
noduroasă a inculturii continuă să mă uimească.) Neavând 
libertatea să spună întregul adevăr despre război, 
Tvardovski s-a oprit, totuşi, la un milimetru de hotarul 
minciunilor, netrecând nicăieri peste acest ultim milimetru, 
nicăieri! 

— De aici s-a şi născut miracolul. Aceasta nu este numai 
părerea mea personală, eu am auzit-o clar exprimată, încă 
în vremea războiului, de către ostaşii bateriei mele. În 
cadrul serviciului nostru de reperaj acustic, ei aveau destul 
timp, chiar în condiţii de luptă, să tragă cu urechea la vreo 
lectură (noaptea, la aparatele posturilor de ascultare; de la 
postul central se citea câte ceva). Ei bine, din bogata ofertă 
ce li se făcea, alegerea şi preferința lor se opreau, evident, 
asupra lui Război şi pace şi Tiorkin. 

Dar apoi, şi deţinut în lagăre, şi deportat, şi diriginte la 
scoală, şi scriitor clandestin, n-am mai avut, din lipsă de 
timp liber, posibilitatea să citesc nici Casa de la drum, nici 
altceva. (Numai pe Tiorkinpe lumea cealaltă îl citisem încă 
din 1956, în rest preferința şi atenţia mea se orientau 
mereu spre samizdat.) Nici nu ştiam că în Pravda apăruse 
un capitol din Mai departe decât depărtarea şi că poemul 
obținuse în anul acela premiul Lenin. Poemul 1-am citit în 
ansamblul lui mult mai târziu, dar capitolul "Asa a fost" 1- 
am citit atunci când mi 1-a scos în cale Novâi mir. 

Pentru vremea aceea, în atmosfera de laşitate generală, 
acest poem trecea drept act de curaj: noaptea-muncă a 
mătuşichii Daria 

— "ura! Dreptatea va avea o dată-n plus de partea lui." şi 
chiar "Moscova cu-nalte blocuri un straniu pavilion părea". 
şi în acel moment am simţit primul imbold: ce-ar fi să-i arăt 
lui 'Tvardovski ceva scris de mine? De ce să nu fac pasul 
acesta? 


Dar frunzărind şi cântărind mereu acelaşi capitol, am dat 
peste "părintele cel groaznic" şi peste "echitatea" lui vecină 
cu inechitatea lui şi pentru afirmaţia că-i suntem "pentru 
victorie datori" şi că Stalin e rudă bună cu otelul care ne 
ajută-n luptă. 

Şi-n cartea-ne de aur pur. Nu-i virgulă, nu-i rând, vă jur. 
Onoarea noastră s-o păteze. Da, toate câte-au fost - Au fost! 

Zău că e prea catifelat: lagărele, patruzeci de ani de 
ruşine, nu au pătat onoarea? Zău că socoteala e prea 
expeditivă: "ce-a fost, a fost", "aici n-ai ce s-aduni, nici ce să 
scazi". Păi, aşa se poate vorbi şi despre toate speciile de 
fascism. Atunci la ce bun Niirnberg-ul? 

— Ce-a fost a fost.? Filosofie a neputinței, filosofie care 
refuză să se pronunţe asupra istoriei. * Poetul pipăia cu 
piciorul marginea cărării pavate, dar ideea de a se abate de 
la ea îl înspăimânta. 

* Lidia Ciukovskaia în însemnări despre Anna Ahmatova îşi 
aminteşte cum aceasta, cu cinci ani mai devreme, era 
furioasă pe Tvardovski pentru capitolul "Prietenul din 
copilărie", publicat atunci: O minciună nouă în locul celei 
vechi tara? Ea n-are nici un rol aici! Poporul? Aici nu e nici 
un popor! şi poetul ca şi deţinutul şi nici eu nu ştiam ce să 
fac: să mă smulg din mlaştina şi să-mi întind braţele spre el: 
hai! 

— O să vină sau o să se îndărătnicească? 

Nici despre Novâi mir nu aveam o imagine clară: judecind 
după cele cu care-şi umplea majoritatea paginilor, puţine 
lucruri, găseam eu, o deosebeau de celelalte reviste. Acele 
contraste pe care revistele sovietice le percepeau ca 
existând între ele erau pentru mine insignifiante, mai ales 
într-o perspectivă sau retrospectivă istorică îndelungată. 
Toate aceste reviste se foloseau de una şi aceeaşi 
terminologie de bază, de una şi aceeaşi placă, de unul şi 
acelaşi des-cântec, şi din toate acestea eu nu eram capabil 
să înghit nici măcar cât ar fi încăput într-o linguriţă de ceai. 


Dar ceva însemna acest vuiet subteran al vulcanului care 
erupsese la congresul al XXII-lea! În sfârşit, m-am hotărât. 
S-854, pe care-l "uşurasem" fără să stiu în ce scop şi sub ce 
inspiraţie, pica la tanc. M-am decis să-l predau la Novâi 
mir. (Dacă nu s-ar fi întâm-plat asta, ar fi putut să se 
întâmple altceva, altceva mai rău: fotocopia manuscrisului 
din lagăr as fi trimis-o peste graniţă, sub pseudonimul 
Stepan Hlânov, aşa cum era deja pregătită. Eu nu ştiam că, 
şi de va fi publicată şi băgată în seamă în Occident, varianta 
cea mai reuşită n-ar putea să aibă nici a suta parte din 
influenta pe care ar trebui s-o aibă. Dar de un an bătut pe 
muchie greata pe care mi-o producea această situaţie fără 
ieşire mă împingea să forţez cumva nota.) 

Eu personal nu m-am dus la Novâi mir: neaşteptându-mă 
la nici un succes, picioarele mele, la rândul lor, nu se 
simțeau atrase în-tr-acolo, asta-i totul. Aveam patruzeci şi 
trei de ani, mă lovisem cu capul de destui pereţi pe lumea 
asta, ca să mă mai duc la redacţie ca un tânăr debutant. 
Prietenul meu de închisoare Lev Kopelev s-a angajat să 
transmită manuscrisul. Desi avea şase coli de autor, 
manuscrisul era cum nu se poate mai subţire, gândiţi-vă şi 
dumneavoastră: coală scrisă pe ambele fete, fără margini 
lăsate nefolosite şi cu rândurile înghesuite unele în altele. 

Trecuse pe acolo. Mâncase pâinea aceea. 

Si deţinutul. 

Pe-acelasi bilet cu mine, Era invitat la Kremlin. 

Da: pentru 1956 era comoda scăricică a minciunii. 

L-am dat - şi unde n-am început să mă frământ, nu ca un 
tânăr autor ahtiat după glorie, ci ca un vechi şi înrăit client 
al lagărelor, care avusese imprudenta să-şi trădeze pista. 

Era începutul lui noiembrie 1961. (într-o notă 
întâmplătoare din luna aceea, citesc următoarele: "Senzaţia 
că mă aflu într-un scrân-ciob care m-aruncă în slava 
cerului: mi-e frică, mi se taie răsuflarea - şi totuşi e bine.") 
Nu ştiam pe unde s-o iau ca să ajung la hotel în Moscova, 
dar, o dată ajuns acolo şi avantajat de faptul că, în ajunul 


sărbătorilor, multi părăsiseră oraşul, am putut obţine un 
pat. Aici am trăit zile marcate de ultime ezitări - încă mai 
puteam opri totul, încă mai puteam recupera totul. (Am 
rămas însă nu pentru a mai sta în cumpănă, ci ca să citesc 
Pentru cine bat clopotele, text difo-zat de samizdat şi 
împrumutat mie pentru trei zile. Nu citisem până arunci 
nici un rând de Hemingway.) 

Hotelul s-a nimerit să fie la Ostankino, exact lângă acel 
semi-nar-saraskăl, unde se desfăşoară acţiunea Cercului 
meu şi unde, de la prima mea experientă de viaţa 
concentraţionara, m-am apucat serios de scris în 1948. În 
alternantă cu Hemingway, ieşeam să hoinăresc pe lângă 
gardul saraskăi mele. Gardul era tot acolo, în-cercuind în 
acelaşi perimetru acelaşi spatiu strimt în care odinioară 
erau înghesuiți atâţia oameni eminenţi şi în care dădeau în 
clocot discuţiile şi proiectele noastre. 

Mă aflam acum, rătăcitor, la vreo zece metri de acea 
căsuţă episcopală asemănătoare cu o arcă şi de acei tei, tei 
seculari, pe sub care, trei ani de zile, păşisem un-doi-trei şi 
un-doi-trei şi iar un-doi-trei dimineaţa, la prânz şi seara, 
visând la o îndepărtată şi luminoasă libertate, într-un viitor 
cu totul altul, luminos într-o tară a luminii. 

Si iată-mă că acum, pe o zi posomorită şi umedă, înotând 
prin zloata de noiembrie, mergeam pe partea astălaltă a 
cărării pe care odinioară numai santinelele, la schimbarea 
gărzii, o străbăteau de la un foişor la altul, şi mă întrebam: 
dar ce-am făcut? Căci, vedeţi bine, sunt din nou în mâinile 
lor. 

Cum am putut eu, fără nici o constrângere exterioară, să 
mă duc singur şi să mă denunţ? 

1 saraska: în argoul deţinuţilor, închisoare de tip special în 
care regimul stalinist exploata în scopuri proprii cercetările 
savanților şi tehnicienilor deţinuţi aici. Soljeniţân evocă aici 
saraska de la Mavrino din Primul Cerc. (N. t.) 

DESCOPERINDU-MĂ. 


Am trăit apoi ca vai de lume o lună întreagă la Riazan: 
undeva, la această oră, invizibil, destinul meu se mişca si, 
după convingerea mea tot mai fermă, se mişcă spre mai 
rău. Unui deţinut inveterat, unui fiu al Gulagului, îi este 
aproape inaccesibilă credinţa în mai bine. şi dezobisnuindu- 
se, de-a lungul anilor de lagăr, de a mai lua vreo hotărâre 
pe cont propriu (pentru tot ce este important eşti lăsat 
aproape întotdeauna la discreţia destinului), noi chiar ne 
obişnuim cu ideea că este mai putin periculos să nu 
hotărăşti nimic. 

— Să nu întreprinzi nimic: trăieşti şi mulţumeşte-te cu 
simplul fapt de a trăi! 

Dar eu tocmai încălcasem această lege a lagărelor şi acum 
era de groază. şi continuam şi lucrul la noua redactare a 
Cercului; toate textele, inclusiv cele din lagăr, erau la mine 
în apartament, iar această aventură cu Novâi mir mi se 
părea o imprudentă cu atât mai funestă. 

Oricum ar răsuna tobele congresului al XXIII-lea, orice 
monument s-ar promite a se ridica în memoria deţinuţilor 
dispăruţi (de altfel - numai în memoria comuniştilor, nici 
până în ziua de azi nu s-a ridicat), a crede că a sosit deja 
vremea rostirii adevărului, haida de, asta nu se poate; cu 
siguranţă, capetele noastre, inimile şi limbile prea şi-au 
pierdut obiceiul de a mai crede în aşa ceva! Noi am 
renunţat de a mai spune vreodată adevărul şi de a-l mai 
auzi. 

Totuşi, la 9 decembrie mi-a sosit o telegramă de la L.. 
Kopelev: "Aleksandr Trifonovici este entuziasmat de articol" 
(“articol" era numele de cod pe care-l convenisem pentru 
povestire, un articol putea să se refere şi la metodica 
predării matematicii). Ca o pasăre care din zbor se izbeşte 
de geam - aşa a sosit acea telegramă. şi a luat sfârşit 
imobilitatea de atâţia ani. După încă o zi (chiar de ziua 
naşterii mele) a sosit o telegramă şi de la Tvardovski în 
persoană: mă convoca la redacţie, în ziua următoare am 
plecat la Moscova si, traversând piaţa Strastnaia spre Novâi 


mir, am zăbovit superstiţios lângă statuia lui Puşkin - în 
parte ca să-l rog să mă sprijine, în parte ca să-l asigur că- 
mi stiu drumul, că nu voi greşi. A fost ca un fel de 
rugăciune. 

Împreună cu Kopelev, am urcat larga scară boierească a 
lui Novâi mir-într-un film, această scară ar fi foarte potrivită 
pentru o scenă de bal. Era la amiază, Tvardovski încă nu 
era acolo, dar şi redacţia abia ce se adunase, la ora asta 
începea programul. Am început să fac cunoştinţă cu cei de 
la secţia proză. Anna Samoilovna Berzer, redactor la 
această secţie, era aceea care făcuse cel mai mult pentru ca 
povestirea mea să ajungă în mâinile lui Tvardovski. 

lată cum s-au petrecut lucrurile (numai că mie nu în acel 
an mi s-a povestit cum a fost). Manuscrisul meu, ţinut atâta 
timp în rezervă şi camuflat, zăcuse o săptămână întreagă pe 
biroul Annei Berzer, zăcuse neprotejat, nici măcar pus între 
nişte coperte, lăsat la înde-mâna primului turnător sau 
răufăcător care ar fi trecut pe-acolo. Anna Samoilovna nu 
fusese prevenită asupra cazului pe care-l reprezenta 
această scriere. La un moment dat ea s-a apucat să-şi 
debaraseze biroul, a citit câteva fraze şi şi-a dat seama că 
textul cu pricina nu poate fi ţinut în condiţiile acestea şi că 
de citit trebuie citit altundeva. L-a luat acasă şi l-a citit 
chiar în seara aceea. A rămas cu gura căscată. Şi-a 
confruntat impresia cu cea a Kaleriei Ozerova, prietena ei, 
redactor la secţia de critică literară. Cele două impresii 
concordau. Cunoscând bine atmosfera de la Novâi mir, A. S. 
şi-a dat seama că, în cadrul comitetului de redacţie, fiecare, 
conform concepţiei sale despre binele revistei, cu siguranţă, 
va căuta să intercepteze manuscrisul, să-l dea uitării, să-l 
facă pierdut, să nu-l lase să ajungă până la Tvardovski. Ea 
trebuia deci ca printr-o stratagemă să-i scurtcircuiteze pe 
toţi si, pe deasupra mocirlei de precauţie şi laşitate, să 
trimită manuscrisul chiar lui Tvardovski, menit a fi acum 
primul care deschide acest dosar. Dar atenţie! Acest 
manuscris cu aspectul lui jalnic şi mototolit o să-l facă pe 


sef să-şi întoarcă fata de la el. A. S. i-a dat la 
redactilografiere pe cheltuiala redacţiei. Asta a luat ceva 
timp. S-a mai consumat timp şi astep-tându-l pe Tvardovski 
să-şi revină dintr-unul dintre obişnuitele lui accese de 
ebrietate (beţii nefericite, dar poate şi salvatoare, după cum 
aveam să înţeleg cu timpul). Dar dificultatea majoră pentru 
A. S. era de a şti cum să-i manevreze pe membrii redacţiei 
pentru a răzbi la Tvardovski, care n-o primea decât foarte 
rar si, pe nedrept, o antipatiza, cine ştie, poate că-i 
subaprecia gustul artistic, dragostea de muncă şi 
devotamentul total fată de interesele revistei. Dar, 
cunoscând bine caracterul şi slăbiciunile tuturor 
superiorilor, ea 1-a abordat pe primul dintre aceştia, pe E. 
N. Gherasimov, seful secţiei proză, om căruia în trecut 
destinul îi produsese destule şocuri: "Avem un material 
despre lagăre. Vrei să-l citeşti?" Gherasimov a trimis-o la 
plimbare: "Nu mă mai bate la cap cu lagărele astea." Cu 
aceeaşi problemă 1-a abordat şi pe locţiitorul al doilea al 
redac-torului-sef, A. Kondratovici - un omuleţ care avea 
mereu aerul că-şi ciuleşte urechile, obsedat şi înspăimântat 
de cenzură. Kondratovici a răspuns că despre lagăre ştie 
deja totul şi că nu are nevoie de nimic, în plus, şi-aşa nu 
poate fi publicat. Atunci A. Berzer a pus manuscrisul în fata 
secretarului responsabil B. Zaks, pe care 1-a întrebat 
insidios: "Uitaţi-vă un pic; vreţi să-1 citiţi?" întrebare mai 
dibace ca aceasta nici că s-ar fi putut pune. De multi ani de 
zile B. G. Zaks, gentleman rece şi posomorit, nu mai avea 
nici o poftă de literatură artistică, nu voia ca aceasta să-i 
strice ultima parte a vieţii, zilele însorite petrecute la 
Koktebel în octombrie al fiecărui an, cele mai bune concerte 
de iarnă la Moscova. Ela citit primul paragraf al povestirii 
mele, 1-a pus deoparte fără să spună un cuvânt şi a plecat. 
(Căci şi aşa nu-l putea publica.) 

De-acum, A. Berzer avea tot dreptul să se adreseze şi lui 
Tvardovski. 


— Căci toţi ceilalţi ridicaseră din umeri! A aşteptat să se 
ivească ocazia - ce-i drept, în prezenta lui Kondratovici, căci 
n-a reuşit să stea de vorbă cu seful între patru ochi - ca să-i 
spună că există două manuscrise mai aparte care neapărat 
trebuie să fie citite de redactorul-şef: Sofia Petrovna de 
Lidia Ciukovskaia şi apoi ceva cu "un lagăr văzut de un 
mujic, o chestie foarte populară". şi de data aceasta nici că 
s-ar fi putut ca prin câteva cuvinte să se atingă exact partea 
unde era coarda sensibilă a lui Ivardovski! Răspunsul lui a 
venit imediat: asta daţi-mi-o. * Dar Kondratovici s-a 
dezmeticit şi a sărit ca ars: "Lăsaţi-o la mine până mâine, o 
citesc eu mai întâi!" 

* şi Sofia Petrovna a trebuit să mai aştepte câţiva ani: până 
la împlinirea vârstei de un sfert de secol şi până la 
publicarea ei în străinătate. Faptul că una şi aceeaşi revistă 
n-ar îndrăzni să publice o a doua povestire pe tema concen- 
trationară, acest fapt, foarte curent la noi, este de neînțeles 
pentru Occident. Publicarea unei asemenea povestiri ar 
constitui o linie. 

El nu putea să scape ocazia de a-i servi de filtru protector 
redac-torului-sef. 

Kondratovici a luat asupra lui această treabă si, de la 
primele rânduri, a înţeles că anonimul autor (nu semnasem 
textul, în credinţa că poate astfel frânez cursul ostil al 
evenimentelor), că acest obscur autor al povestirii despre 
lagăre n-are nici cea mai mică idee despre aşezarea 
elementelor principale ale unei propoziţii şi mai foloseşte şi 
nişte cuvinte barbare. A trebuit să ia creionul şi să bifeze 
pagina întâi, a doua, a cincea, a opta, punând subiectele, 
predicatele şi atributele la locurile lor. Dar povestirea s-a 
dovedit plină de agramatisme de la un capăt la altul si, de la 
o anumită pagină, Kondratovici s-a lăsat păgubaş. Ce 
părere îşi făcuse el spre dimineaţă, nu stiu, dar cred că nu 
era o problemă să şi-o modifice într-un sens sau altul. 
Tvardovski însă, fără să-i ceară părerea, s-a apucat să 
citească el însuşi manuscrisul. 


Familiarizându-mă apoi cu viaţa redacţiei, m-am convins 
că Ivan Denisovici n-ar fi văzut lumina tiparului dacă A. 
Berzer n-ar fi fost aşa de răzbătătoare şi nu l-ar fi agăţat 
pe 'Tvardovski strecurându-i că "e o chestie văzută de un 
mujic". Denisovici al meu n-ar fi primit el în veci lumină 
verde de la cele trei gorile ale sefului: De-mentiev, Zaks şi 
Kondratovici. 

N-am să spun că aveam cine ştie ce plan precis, dar un 
lucra îl intuiam, îl presimţeam cu claritate: mujicul ăsta de 
Ivan Denisovici nu putea să-i lase indiferenți nici pe mujicul 
superior care era Alek-sandr Tvardovski, nici pe mujicul 
suprem, Nikita Hruşciov. aşa s-a şi întâmplat: la urma 
urmei, nici poezia, nici chiar politica n-au fost acelea care 
au hotărât soarta povestirii mele, ci tocmai această 
substanţă funciarmente ţărăneasca, atât de batjocorită, 
asuprită, ponegrită la noi începând de la Marea Cotitură, şi 
chiar şi mai dinainte. 

După cum avea să povestească mai târziu el însuşi, 
Tvardovski, în seara aceea, s-a aşezat în pat şi a luat 
manuscrisul. Dar, după două-trei pagini, şi-a zis că aşa ceva 
nu se citeşte culcat. S-a ridicat, s-a îmbrăcat. Ai casei 
dormeau deja, dar el, toată noaptea, cu pauze la bucătărie 
pentru ceai, a citit povestirea, o dată, apoi şi a doua oară (n- 
a mai citit niciodată a doua oară ceea ce am scris eu 
ulterior, si, în general, nu reciteşte niciodată nimic, nici 
după concesii făcute de autori). aşa a trecut noaptea, apoi 
au venit ceasurile, pentru ţărani, matinale, dar încă 
nocturne pentru oamenii de litere, şi trebuia să mai 
aşteptăm. Tvardovski nu s-a culcat defel. 

L-a sunat pe Kondratovici şi i-a dat ordin să afle de la 
Berzer: cine este autorul şi unde se găseşte. Acesta este 
modul în care s-a ajuns din verigă în verigă la Kopelev. 
Acum, Ivardovski telefona la acesta. Un lucru i-a plăcut 
îndeosebi: aici nu era mistificarea vreunui condei renumit 
(de altfel, el era convins de aceasta) şi autorul nu era om de 
litere şi nu era din Moscova. 


Pentru 'Tvardovski începeau zilele fericite ale descoperirii: 
dădu imediat o raită cu manuscrisul pe la prietenii săi, 
cerându-i fiecăruia să pună la bătaie câte o sticlă în cinstea 
apariţiei unui nou scriitor. Trebuie să-l cunoşti pe 
Tvardovski: el este un adevărat editor prin aceea că, spre 
deosebire de alţii, la el plăcerea de a descoperi noi talente 
merge până la febrilitatea, până la pasiunea căutătorului de 
aur. 

EI îşi asalta prietenii, dar iată ce era straniu în legătură cu 
viaţa lui: la cincizeci şi unu de ani, poet celebru, redactor- 
şef al celei mai bune reviste, figură importantă a Uniunii 
Scriitorilor, figură de mare calibru şi printre comunişti, 
Tvardovski nu avea decât prieteni de slabă calitate: 
locţiitorul său numărul unu (geniul său rău) De-mentiev; 
apoi tovarăşul său de pahar, inexpresivul LA. Sat, scutier 
postum şi cumnat al măscăriciului Lunacearski; plus M. A. 
Lifsit, un marxist dogmatic fosilizat. Se spune că a avut 
perioade de prietenie cu Viktor Nekrasov, cu Em. 
Kazakievici şi cu alţii, dar apoi prietenia aceasta a avut 
soarta carului care a nimerit prin hârtoape: s-a împotmolit, 
a ajuns cu rotile-n sus. Adică, şi prin mediul în care se mişca 
şi prin însuşi felul lui de a fi, Tvardovski era condamnat la 
singurătate. Din cauza anvergurii sale. şi a caracterului său. 
şi din cauza obârşiei sale ţărăneşti. şi din cauza vieţii de 
membru al protipendadei sovietice, viaţa nefirească pentru 
un poet. 

În timp ce se goleau aceste sticle şi se cerea să se aducă, 
pentru a fi privit ca o minune, manuscrisul original în care 
literele se înghesuiau ca oile mânate la strungă şi în care nu 
era nici pic de spatiu liber pentru intervenţiile creionului 
redacţional, la revistă, după uzanţele de rigoare în cazurile 
importante, se întocmeau referate cu privire la manuscris. 
lată ce scria Kondratovici: ". Noi, probabil, n-o să-l putem 
publica. Ar trebui înainte de toate să i se sugereze autorului 
să introducă motivul deţinuţilor care aşteaptă ca suferinţele 
lor să ia sfârşit. Ar trebui periată putin limba." De-mentiev: 


"Unghiul de vedere al autorului: în lagăr este îngrozitor şi 
la fel şi în afara lagărului. Manuscrisul constituie un caz 
complicat: a nu-l publica înseamnă a te teme de adevăr. A-1 
publica este im -posibil, el nu arată totuşi decât o latură a 
vieţii." (Cititorul să nu tragă de aici concluzia că Dementiev 
se frământa cu adevărat între a publica şi a nu publica. El 
ştia prea bine: a publica aşa ceva era şi imposibil şi 
periculos, şi n-o să facă nimeni treaba asta, dar, având în 
vedere că patronul său era aşa de cucerit şi entuziasmat de 
cazul respectiv, nu se putea da un verdict prea aspru.) 

Dar ca să aflu şi să pricep toate acestea mi-a trebuit mai 
mult de un an. şi la această primă vizită, Kondratovici, 
străduindu-se să facă pe importantul (de altfel, lipsa lui de 
substanţa spirituală, lipsa lui de personalitate îmi apăruseră 
de la prima vedere), m-a întrebat foarte semnificativ ca pe 
un modest autor peste care a dat norocul: 

— Mai aveţi şi altceva? 

Întrebare simplă! Întrebare firească - ei trebuiau să-şi 
facă o idee despre măsura în care reuşita mea era sau nu 
rezultatul în-tâmplării. Dar tocmai ăsta era marele meu 
secret, în cinci ani de lagăr cheltuisem resurse de 
ingeniozitate ca să-i păcălesc pe cei ce mă percheziţionau, 
în opt ani, petrecuţi în deportare şi în libertate, inventasem 
ascunzători. Dar nu făcusem toate acestea pentru ca să 
susţin acum o conversaţie de salon, drept pentru care i-am 
luat vorba din gură lui Kondratovici: 

— Pentru această primă luare de contact, as prefera să nu 
începem cu această întrebare. 

Sosind Tvardovski, am fost invitat în marea sală de 
redacţie (la data aceea, cei de la Novâi mir aveau la 
dispoziţie un spatiu destul de îngust; un colt al sălii era 
considerat a fi cabinetul lui Tvardovski). Nu-l cunoşteam 
decât după nişte proaste fotografii de ziar si, având în 
vedere slabele mele calităţi de fizionomist, as fi putut să nu- 
mi dau seama că era el. Era mare, masiv în toate sensurile, 
dar iată răsărind şi un al doilea, tot mare şi tot masiv în 


toate sensurile, simpatic - nimic de zis, şi care cu greu îşi 
ascundea bonomia. Acest al doilea personaj s-a întâmplat să 
fie Dementiev. 'Tvardovski însă, potrivit momentului, a afişat 
o atitudine demn-protocolară; şi totuşi, chiar prin această 
mască nu putea să nu străbată şi să mă frapeze din prima 
clipă expresia copilăroasă a fetei lui - această sinceritate de 
copil neasigurat contra răului, de copil căruia, se pare, nici 
lunga zăbovire prin sferele înalte nici turta dulce oferită de 
ocupantul tronului nu i-au pervertit sufletul câtuşi de putin. 

Nu va veni vremea potrivită nu-i chip să ne deschidem 
sufletul unii altora. Dar va veni o zi - şi deodată, precum cei 
Treizeci şi Trei de viteji, vom ţâşni cu toţii din adâncurile 
mării - şi astfel va reînvia marea noastră literatură, pe care 
noi am îmbrâncit-o în abis. 

Si mai exista o a treia certitudine: a spune că noi, cohortă 
de căşti scânteietoare, ne vom ridica din mare, nu înseamnă 
decât a recurge la un simbol postum. Nu despre noi înşine, 
nu despre trupurile noastre - noi vom fi murit până atunci - 
ci numai despre cărţile noastre va fi vorba, despre cărţile 
păstrate prin fidelitatea şi ingeniozitatea prietenilor noştri. 
Eu tot nu credeam că literatura poate să iniţieze şi să 
provoace răsturnarea unei societăţi (totuşi, nu aceasta ne 
demonstrase istoria Rusiei?!). Gândeam că societatea va 
avea, din alte cauze, un soc şi chiar se va înnoi, că atunci va 
apărea o falie, o breşă a libertăţii, şi îndată literatura 
noastră din subteran va intra în acţiune pentru a exprima 
minţilor dezorientate şi tulburate de ce a fost fatal ca totul 
să se întâmple aşa cum s-a întâmplat, şi cum se face că 
începând din anul 1917 totul se suceşte şi se răsuceşte 
întruna. 

Dar iată că au trecut anii si, se pare, totul tinde să arate că 
cele trei certitudini ale mele au fost toate greşite. 

Câmpul literaturii s-a dovedit a nu fi chiar aşa de 
neroditor. Degeaba s-a încercat să se extirpe din el tot ceea 
ce-i dă vieţii hrană şi sevă, că viaţa tot a prins rădăcini. Se 
poate să nu recunoşti viaţa care pulsează în Tiorkin, în 


Tiorkinpe lumea cealaltă, în mujicii din Krutolucinsk ai lui 
Zalâghin? Cum să nu recunoşti viabilitatea cărţilor lui 
suksin, Mojaev, Tlendriakov, Belov, Astafiev şi chiar 
Solouhin? şi ale cărţilor lui L Maksimov şi I. Vladimov? şi |. 
Ka-zakov, ce scriitor mare şi talentat ar fi fost dacă nu s-ar fi 
eschivat de la rostirea adevărului capital! Nu enumăr toate 
numele pentru că nu încap toate aici. şi apoi mai sunt poeţii 
tineri şi curajoşi. In general, Uniunea Scriitorilor care o 
respinsese cândva pe tvetaeva, îl condamnase pe Zamiatin, 
îl persecutase pe Bulgakov, acceptase să fie lichidaţi 
Mandelstam, Pavel Vasiliev, Pilniak, Artiom Vesiolâi, îi 
exclusese pe Ahmatova şi Pasternak, această uniune 
compromisă îmi apărea mie, din rundul clandestinităţii 
mele, ca încarnare a So-domei şi Gomorei, a chioşcarilor şi 
cămătarilor care pârgăreau templul cu vechiturile lor: 
trebuia să le răstorni mesele şi cu biciul să-i scoţi pe 
treptele de-afară. Sunt uimit şi foarte fericit de greşeala 
mea. 

Am greşit eu şi în a doua estimare, dar, de data aceasta, în 
sensul cel rău: numărul unor asemenea ingenioşi, al unor 
asemenea perseverenţi - al unor asemenea norocoşi! 

— S-a dovedit a fi cu totul insuficient. Ca să facem noi o 
întreagă literatură nu era cu putinţă; mătura cekistă era 
acționată de o mână mai inflexibilă decât îmi închipuiam eu. 
Câte spirite luminoase si, poate, câte genii chiar, au fost 
băgate, definitiv, integral şi ireversibil, în pământ. (Sau ele 
erau şi mai perseverente şi mai ingenioase decât noi? Si, 
încă mai scriu şi astăzi fără să sufle un cuvânt, fără să 
scoată capul pe fereastră, ştiind că încă n-a sunat ceasul 
libertăţii? Nu exclud această posibilitate. Căci dacă vreunul 
ar fi vorbit despre mine la secţia de proză cu vreun anişor 
mai devreme - cine l-ar fi crezut?) 

Varlam salamov a ieşit în lume cu foile lui în cea mai 
timpurie primăvară: s-a încrezut imediat în Congresul al 
XX-lea si, începând cu această epocă, şi-a lansat versurile 
pe încă nebătătoritele cărări ale samizdatului. Eu le-am citit 


în vara lui 1956 şi am tresărit: iată un frate! Dintre fraţii 
ascunşi despre care ştiam, fără umbră de îndoială, că 
există. Era un capăt de fir care m-a ajutat să mă deschid 
imediat către el, dar m-am dovedit mai rezervat decât el, şi 
apoi la data aceea aveam în mine atâtea lucruri nescrise 
încă, şi apoi şi sănătatea şi vârsta îmi permiteau să mai 
aştept - şi drept urmare, am tăcut continuând să scriu. 

Am greşit eu şi în a treia estimare: mult mai devreme, încă 
din timpul vieţii noastre, am început să ieşim din abisul 
apelor întunecate. Mi-a fost dat să trăiesc îndeajuns ca să 
cunosc această fericire: să scot capul în lume şi să arunc 
primele pietricele în fruntea îngustă a lui Goliat. Fruntea 
rămânea intactă, pietricelele ricoşau, dar, căzând pe 
pământ, începeau să se transforme în iarba fiarelor. Erau 
întâmpinate cu entuziasm sau cu ură, nimeni nu trecea însă 
indiferent pe lângă ele. 

Dar mai târziu, dimpotrivă, lucrurile au început să 
treneze, să se lungească precum o primăvară rece care nu 
se mai sfârşeşte. Istoria a început să-şi lanseze lasourile 
nenumărate ca să-i prindă şi să-i sugrume în fiecare buclă 
pe cât mai multi. şi astfel (cum era şi de aşteptat) involuţia a 
fost aşa de mare încât acum nu mai aveam ce alege, de pus 
la cale nu mai aveam ce pune decât, cu ultimele forte, să 
aruncăm cu ultimele pietricele în fruntea asta incasabilă. 

Da, da, desigur, e la mintea omului: nu găureşti cu o nuia 
de răchită nişte turnuri din beton armat. Dar mai ştii, 
turnurile astea or fi poate numai asa, nişte desene făcute pe 
o rogojină! 

Timp de doisprezece ani, calm şi senin, am scris şi am tot 
scris. Numai în al treisprezecelea m-a trecut un fior. Era în 
vara anului 1960. De multele lucruri scrise şi lipsite de 
orice plasament, începuse să mi se facă silă; îmi pierdusem 
viteza de reacţie şi de mişcare, în subteranele literaturii 
începea să-mi lipsească aerul. 

Avantajul major al scriitorului ilegalist tine de libertatea 
condeiului său: imaginaţia lui nu este bântuită nici de 


cenzori nici de redactori, în fată nu-i stă decât materialul 
lui, deasupra capului nu-i pluteşte decât adevărul. Dar 
situaţia lui comportă şi un neajuns permanent: lipsa de 
cititori si, mai ales, de cititori exigenţi înzestrați cu 
sensibilitate literară. Căci pe cei câţiva cititori ai lui (eu 
aveam înjur de zece, cei mai multi dintre ei foşti deţinuţi, 
dar nici dintre aceştia n-a fost vreunul care să fi reuşit a-mi 
citi toate scrierile - să nu se uite că nu locuim în acelaşi 
oraş, că nimănui nu-i prisosesc zilele libere, nici banii 
pentru călătorii, nici camerele pentru primit oaspeţi), deci 
pe cei câţiva cititori ai lui, scriitorul ilegalist trebuie să-i 
aleagă după cu totul alte criterii: să fie siguri din punct de 
vedere politic şi să ştie să tacă. Aceste două calităţi rar se 
asociază cu un gust artistic rafinat. Astfel scriitorul ilegalist 
nu are parte de o critică artistică severă, la curent cu 
normele literare ale epocii. Or, se adevereşte că această 
critică, această sobră fixare topografică a unei scrieri în 
spaţiul estetic, este foarte necesară, că oricărui scriitor îi 
este indispensabilă fie şi o dată la cinci ani, sau măcar o 
dată la zece ani. Se adevereşte că întrebarea lui Puşkin: 
"Eşti mulţumit de ce ai scris, artist meticulos?" este 
justificată, dar nu în întregime. Scriind zece şi doisprezece 
ani într-o izolare absolută, pierzi, pe neobservate, simţul 
măsurii, începi să fii prea îngăduitor cu tine însuti şi pur şi 
simplu să nu mai observi că tirada cutare este prea 
stridentă, că exclamaţia cutare este grandilocventă, că, 
negăsind o articulaţie mai justă, în pasajul cutare ai pus o 
platitudine. 

Când, mai târziu, ieşind din subteran, m-am apucat să-mi 
perii, pentru lumea exterioară, scrierile, să le perii de ceea 
ce deocamdată compatrioţii mei n-ar fi înghiţit nicicum, am 
constatat cu uimire că ele n-au avut decât de câştigat din 
această atenuare a stridentelor şi că au dobândit un impact 
mai mare; şi am început să identific acele pasaje unde, fără 
să-mi dau seama mai înainte, îmi permisesem neglijente: în 
loc de o cărămidă ireproşabilă, rezistentă la foc, pusesem 


una ciocnită şi friabilă, încă de la primul contact cu mediul 
literar profesional, am simţit că trebuie să-mi recuperez 
unele întârzieri. 

Din cauza totalei mele inexperienţe, eşecul cel mai mare 1- 
am avut cu piesele. Când am început să scriu piese în lagăr, 
apoi în deportare, nu aveam în minte decât spectacolele 
teatrale văzute de mine în Rostovul provincial al anilor '30 
şi care încă de-atunci erau cu mult sub nivelul teatrului 
mondial. Convins că esenţialul, într-o creaţie, este adevărul 
şi experienta de viaţă, subapreciam faptul că formele sunt 
supuse îmbătrânirii, că gusturile secolului al XX-lea se 
modifică într-o măsură considerabilă şi că autorul nu poate 
neglija acest fenomen. Chiar şi azi, după ce am frecventat în 
anii '60 teatrele Moscovei (care nu mai sunt, vai, teatre ale 
artiştilor şi nici ale dramaturgilor, ci teatre ale regizorilor, 
practic creatorii unici ai spectacolului), îmi pare rău că am 
scris piese. * în 1960 n-aş fi putut să formulez şi să explic cu 
exactitate toate aceste lucruri, dar am simţit că mă 
anchilozez, că teancul deja masiv al scrierilor mele zace 
nefolosit - am început să simt că ceva îmi dă ghes să mă 
pun în mişcare. Pentru mine, care eram blocat din toate 
părţile, nu putea fi vorba de mişcare. Atunci am început să- 
mi fac tot felul de gânduri: toată întreprinderea mea 
literară aşa de subtil concepută, silenţioasă şi invizibilă, 
ajunsese într-o fundătură. 

Înainte de a muri, Tolstoi scrisese că, în general, sunt 
imorale demersurile pe care le face un scriitor pentru a se 
vedea publicat încă din timpul vieţii. Trebuie, spunea el, să 
munceşti numai pentru posteritate: aceasta, după moartea 
ta, dacă vrea să te publice, n-are decât s-o tacă.' Lăsând la o 
parte faptul că Tolstoi nu a ajuns la toate nobilele sale 
reflecţii decât după ce a făcut turul pasiunilor şi al 
păcatelor, trebuie să spunem că aici el n-a nimerit-o nici 
măcar pentru nişte epoci domoale, darmite pentru una 
grăbită ca a noastră. El are dreptate atunci când spune că 
goana după un nou succes de public este păgubitoare 


pentru talentul scriitoricesc. Dar paguba este şi mai mare 
atunci când, ani de zile, nu poţi avea cititori - cititori severi, 
ostili, entuziaşti - atunci când, prin talentul tău, nu poţi 
influenta câtuşi de putin societatea înconjurătoare, 
tineretul care 

* Proza lui salamov, după părerea mea, a suferit şi ea în 
urma lungii claustrări în care a lucrat-o. Ea ar fi putut fi cu 
adevărat perfectă - cu aceeaşi sumă de materiale şi cu 
aceeaşi concepţie din partea autorului. 

Creste. Acest mutism conferă puritate, dar comportă şi o 
anumită iresponsabilitate. Judecata lui Tolstoi este pripită. 

Literatura tipărită în epoca aceea nu făcuse decât să mă 
amuze; de-acum începea să mă irite. Tocmai apăruseră 
memoriile lui Eh-renburg şi Paustovski; am trimis la diferite 
redacţii o critică severă pe care, bineînţeles, nimeni n-a 
acceptat-o, numele meu nefiind cunoscut nimănui. După 
forma lui, articolul meu părea să se ridice împotriva 
literaturii memorialistice în general, dar în realitate el 
exprima starea sufletească a unui om scandalizat de a-i 
vedea pe aceşti scriitori, care cunoscuseră această 
îndelungată epocă sumbră, străduindu-se în continuare să 
gliseze lin, fără să ne spună ceva important, ci nişte fleacuri 
acolo, şi dându-ne pe la ochi cu unguent lenitiv ca să ne 
împiedice pentru mai multă vreme să vedem adevărul - dar 
de ce se tem atâta aceşti scriitori care s-au aranjat şi pe 
care nu-i ameninţa nimeni? 

În toamna aceea, pitulat în vizuina mea şi tras la fată, am 
început să-mi bat capul cu întrebarea: oare n-aş putea eu 
totuşi să scriu ceva pe care să nu-l pot publica, dar pe care 
măcar să-l pot arăta oamenilor? Pe care măcar să nu 
trebuiască să-l ascund? Astfel mi-a venit ideea să scriu 
Luminarea în vânt - piesă care se bazează pe un material 
de actualitate, dar de coloratură cosmopolită, piesă despre 
oricare societate prosperă a deceniului nostru, fie ea din 
Vest sau din Est. 


Această piesă - cea mai nereuşită din câte am scris - mi-a 
dat mai multă bătaie de cap decât toate celelalte la un loc. 
Mai exact, am aflat pentru prima dată cât timp poţi să 
trudeşti asupra unei lucrări şi să nu-ţi reuşească, chiar dacă 
o rescrii de patru sau de cinci ori. şi am mai aflat că poţi să 
sacrifici scene întregi şi să pui în locul lor altele, şi de aerul 
de artificialitate tot să nu scapi. Multă muncă investisem în 
ea şi când să zic că am terminat, am constatat că nu era 
ceea ce trebuia. şi totuşi pornisem de la povestea adevărată 
a unei familii moscovite, nicăieri nu mă abătusem de la 
dicteul propriei mele conştiinţe, în text exprimasem numai 
ideile în care credeam şi chiar ideile mele favorite, refuzând 
de la primul act să fac pe placul cenzurii - şi totuşi, de ce nu 
mi-a reuşit? Oare numai pentru că m-am îndepărtat de 
realitatea rusă concretă (nicidecum pentru a mă camufla, şi 
nu numai pentru a da piesei un aspect "deschis", ci şi 
pentru a conferi expunerii o mai mare generalitate: lucrul 
acesta i se potriveşte mai bine Occidentului sătul decât 
nouă) 

— şi fără solul rusesc trebuia să pierd şi limba rusă? Dar 
alţii scriu ce poftesc în această manieră fără chip şi fără 
limbă - şi le iese ceva; de ce trebuie ca eu.? Adică, nu poţi 
să faci un pas şi jumătate în abstracţie, şi tot restul să-l 
scrii concret. 

O altă încercare am făcut-o în 1961, dar fără să-mi dau 
seama. Fără să stiu de ce, fără plan preconceput, am luat 
pur şi simplu s-854 şi l-am redactilografiatperiindu-l, 
trecând peste pasajele şi judecăţile cele mai abrupte şi 
peste povestea lungă spusă de căpitanul de fregată 
Cezarului în legătură cu modul în care, în 1945, la Sevas- 
topol, i-am păcălit pe americani cu simulacrul nostru de 
bunăstare. Am făcut asta, Dumnezeu ştie de ce, şi am pus 
lucrarea deoparte. Dar de data aceasta am pus-o în mod 
deschis, rară s-o ascund, încercam bucuria intensă a unei 
eliberări! 


— Să nu-ţi mai bati capul cu căutarea unei ascunzători 
pentru o lucrare proaspăt terminată, s-o tii pur şi simplu în 
sertar-o fericire pe care scriitorii n-o apreciază la valoarea 
ei. Căci niciodată seara nu mă culcam înainte de a fi 
verificat dacă totul este ascuns cum trebuie şi înainte de a- 
mi fi stabilit conduita de urmat în eventualitatea c-ar fi venit 
să-mi bată la uşă în noaptea aceea. 

Mă săturasem până în gât de conspirație, căci îmi dădea 
bătăi de cap mai dihai decât munca de redactare. Dar nu 
mă aşteptam la nici o detensionare din nici o parte şi 
radioul occidental, pe care-l ascultam totdeauna chiar în 
ciuda bruiajului, nu ştia nimic despre alunecările şi faliile 
geologice care se produceau la adâncime şi care în curând 
aveau să fie resimţite la suprafaţă. Nimeni nu ştia nimic, eu 
nu mă aşteptam la nimic îmbucurător şi m-am angajat la o 
nouă finisare şi la o retranscriere a Cercului. După incolorul 
Congres al XXI-lea, care îngropase pe tăcute minunatele 
perspective deschise de al XX-lea, era imposibil să prevezi 
acel atac subit, zgomotos şi furios pe care Hruşciov urma 
să-l declanşeze contra lui Stalin la Congresul al XXII-lea! şi 
a-l explica era pentru noi, nişte provinciali neinformaţi, o 
absolută imposibilitate. 

Dar atacul s-a produs nu în secret, ca la Congresul al XX- 
lea, ci pe fată! Din câte-mi aminteam, de mult nu mai 
citisem nişte lucruri aşa de interesante ca discursurile 
ţinute la Congresul al XXII-lea! În cămăruţa acestei case din 
lemn putrezit, unde un băț de chibrit aruncat la întâmplare 
putea să prefacă în cenuşă toate manuscrisele mele din toţi 
aceşti ani, eu citeam şi reciteam aceste discursuri - şi 
zidurile dosnicului meu univers începeau să se clatine ca la 
teatru perdelele culiselor, şi în clătinarea lor liberă se 
lărgeau şi mă făceau şi pe mine să mă clatin şi să mă 
frământ: nu venise oare mult aşteptatul moment teribil şi 
radios, clipa în care trebuia să-mi arăt scă-fârlia la 
suprafaţa apei? 


Nu aveam dreptul să greşesc! Nu trebuia să mă arăt 
înainte de vreme. Dar a rata clipa unică - nici asta nu 
trebuia! 

Si apoi intervenise la Congresul al XXIII-lea şi Tvardovski, 
cu o bună cuvântare în care strecurase discret ideea că de 
multă vreme ar exista posibilitatea de a se da dovadă de 
mai multă îndrăzneală şi libertate în ceea ce se publică, 
posibilitate pe care însă "noi n-o folosim". Asta revenea la a 
spune pur şi simplu că Novâi mir nu publica texte ceva mai 
îndrăzneţe şi mai incisive, desi ar fi putut s-o facă. 

În ochii mei, Tvardovski din perioada tării Muravia nu se 
detaşa câtuşi de putin din plutonul poeţilor angajaţi în 
serviciul de tă-mâiere a minciunii, în timpul deportării mele, 
îi parcursesem cele două volume de versuri publicate în 
1954, dar nu găsisem în ele nimic remarcabil. Dar, încă de 
pe când eram pe front, îl reţinusem pe Vasili Tiorkin ca pe o 
reuşită excepţională: cu mult înainte de apariţia primelor 
cărţi veridice despre război (de la Tranşeele lui Nekrasov 
încoace reuşitele nu sunt chiar aşa de multe, poate vreo 
jumătate de duzină), în şuvoiul larmei agitatorice care 
însoțea canonadele noastre de pe pământ şi din aer, 
Tvardovski izbutise să scrie un poem mai tare decât 
bronzul, un poem curajos şi nepoluat - servit de acest rar 
simt al măsurii şi poate şi de această destul de des întâlnită 
delicateţe ţărănească. (Această delicateţe pe care ţăranul, 
în ciuda necazurilor lui cotidiene, o păstrează sub coaja 
noduroasă a inculturii continuă să mă uimească.) Neavând 
libertatea să spună întregul adevăr despre război, 
Tvardovski s-a oprit, totuşi, la un milimetru de hotarul 
minciunilor, netrecând nicăieri peste acest ultim milimetru, 
nicăieri! 

— De aici s-a şi născut miracolul. Aceasta nu este numai 
părerea mea personală, eu am auzit-o clar exprimată, încă 
în vremea războiului, de către ostaşii bateriei mele. În 
cadrul serviciului nostru de reperaj acustic, ei aveau destul 
timp, chiar în condiţii de luptă, să tragă cu urechea la vreo 


lectură (noaptea, la aparatele posturilor de ascultare; de la 
postul central se citea câte ceva). Ei bine, din bogata ofertă 
ce Li se făcea, alegerea şi preferința lor se opreau, evident, 

asupra lui Război şi pace şi Tiorkin. 

Dar apoi, şi deţinut în lagăre, şi deportat, şi diriginte la 
scoală, şi scriitor clandestin, n-am mai avut, din lipsă de 
timp liber, posibilitatea să citesc nici Casa de la drum, nici 
altceva. (Numai pe Tiorkin pe lumea cealaltă îl citisem încă 
din 1956, în rest preferința şi atenţia mea se orientau 
mereu spre samizdat.) Nici nu ştiam că în Pravda apăruse 
un capitol din Mai departe decât depărtarea şi că poemul 
obținuse în anul acela premiul Lenin. Poemul 1-am citit în 
ansamblul lui mult mai târziu, dar capitolul "Asa a fost" 1- 
am citit atunci când mi 1-a scos în cale Novâi mir. 

Pentru vremea aceea, în atmosfera de laşitate generală, 
acest poem trecea drept act de curaj: noaptea-muncă a 
mătuşichii Daria 

— "ura! Dreptatea va avea o dată-n plus de partea lui." şi 
chiar "Moscova cu-nalte blocuri un straniu pavilion părea". 
şi în acel moment am simţit primul imbold: ce-ar fi să-i arăt 
lui 'Tvardovski ceva scris de mine? De ce să nu fac pasul 
acesta? 

Dar frunzărind şi cântărind mereu acelaşi capitol, am dat 
peste "părintele cel groaznic" şi peste "echitatea" lui vecină 
cu inechitatea lui şi pentru afirmaţia că-i suntem "pentru 
victorie datori" şi că Stalin e rudă bună cu otelul care ne 
ajută-n luptă. 

Şi-n cartea-ne de aur pur. Nu-i virgulă, nu-i rând, vă jur. 
Onoarea noastră s-o păteze. Da, toate câte-au fost - Au fost! 

Zău că e prea catifelat: lagărele, patruzeci de ani de 
ruşine, nu au pătat onoarea? Zău că socoteala e prea 
expeditivă: "ce-a fost, a fost", "aici n-ai ce s-aduni, nici ce să 
scazi". Păi, aşa se poate vorbi şi despre toate speciile de 
fascism. Atunci la ce bun Nurnberg-ul? 

— Ce-a fost a fost.? Filosofie a neputinței, filosofie care 
refuză să se pronunţe asupra istoriei. * Poetul pipăia cu 


piciorul marginea cărării pavate, dar ideea de a se abate de 
la ea îl înspăimânta. 

* Lidia Ciukovskaia în însemnări despre Anna Ahmatova îşi 
aminteşte cum aceasta, cu cinci ani mai devreme, era 
furioasă pe Tvardovski pentru capitolul "Prietenul din 
copilărie", publicat atunci: O minciună nouă în locul celei 
vechi tara? Ea n-are nici un rol aici! Poporul? Aici nu e nici 
un popor! şi poetul ca şi deţinutul şi nici eu nu ştiam ce să 
fac: să mă smulg din mlaştina şi să-mi întind braţele spre el: 
hai! 

— O să vină sau o să se îndărătnicească? 

Nici despre Novâi mir nu aveam o imagine clară: judecind 
după cele cu care-şi umplea majoritatea paginilor, puţine 
lucruri, găseam eu, o deosebeau de celelalte reviste. Acele 
contraste pe care revistele sovietice le percepeau ca 
existând între ele erau pentru mine insignifiante, mai ales 
într-o perspectivă sau retrospectivă istorică îndelungată. 
Toate aceste reviste se foloseau de una şi aceeaşi 
terminologie de bază, de una şi aceeaşi placă, de unul şi 
acelaşi des-cântec, şi din toate acestea eu nu eram capabil 
să înghit nici măcar cât ar fi încăput într-o linguriţă de ceai. 

Dar ceva însemna acest vuiet subteran al vulcanului care 
erupsese la congresul al XXII-lea! În sfârşit, m-am hotărât. 
S-854, pe care-l "uşurasem" fără să stiu în ce scop şi sub ce 
inspiraţie, pica la tanc. M-am decis să-l predau la Novâi 
mir. (Dacă nu s-ar fi întâm-plat asta, ar fi putut să se 
mtâmple altceva, altceva mai rău: fotocopia manuscrisului 
din lagăr as fi trimis-o peste graniţă, sub pseudonimul 
Stepan Hlânov, aşa cum era deja pregătită. Eu nu ştiam că, 
şi de va fi publicată şi băgată în seamă în Occident, varianta 
cea mai reuşită n-ar putea să aibă nici a suta parte din 
influenta pe care ar trebui s-o aibă. Dar de un an bătut pe 
muchie greata pe care mi-o producea această situaţie fără 
ieşire mă împingea să forţez cumva nota.) 

Eu personal nu m-am dus la Novâi mir. Neaşteptându-mă 
la nici un succes, picioarele mele, la rândul lor, nu se 


simțeau atrase în-tr-acolo, asta-i totul. Aveam patruzeci şi 
trei de ani, mă lovisem cu capul de destui pereţi pe lumea 
asta, ca să mă mai duc la redacţie ca un tânăr debutant. 
Prietenul meu de închisoare Lev Kopelev s-a angajat să 
transmită manuscrisul. Desi avea şase coli de autor, 
manuscrisul era cum nu se poate mai subţire, gândiţi-vă şi 
dumneavoastră: coală scrisă pe ambele fete, fără margini 
lăsate nefolosite şi cu rândurile înghesuite unele în altele. 

Trecuse pe acolo. Mâncase pâinea aceea. 

Si deţinutul. 

Pe-acelasi bilet cu mine, Era invitat la Kremlin. 

Da: pentru 1956 era comoda scăricică a minciunii. 

L-am dat - şi unde n-am început să mă frământ, nu ca un 
tânăr autor ahtiat după glorie, ci ca un vechi şi înrăit client 
al lagărelor, care avusese imprudenta să-şi trădeze pista. 

Era începutul lui noiembrie 1961. (într-o notă 
întâmplătoare din luna aceea, citesc următoarele: "Senzaţia 
că mă aflu într-un scrân-ciob care m-aruncă în slava 
cerului: mi-e frică, mi se taie răsuflarea - şi totuşi e bine.") 
Nu ştiam pe unde s-o iau ca să ajung la hotel în Moscova, 
dar, o dată ajuns acolo şi avantajat de faptul că, în ajunul 
sărbătorilor, multi părăsiseră oraşul, am putut obţine un 
pat. Aici am trăit zile marcate de ultime ezitări - încă mai 
puteam opri totul, încă mai puteam recupera totul. (Am 
rămas însă nu pentru a mai sta în cumpănă, ci ca să citesc 
Pentru cine bat clopotele, text difuzat de samizdat şi 
împrumutat mie pentru trei zile. Nu citisem până atunci nici 
un rând de Hemingway.) 

Hotelul s-a nimerit să fie la Ostankino, exact lângă acel 
semi-nar-saraskăl, unde se desfăşoară acţiunea Cercului 
meu şi unde, de la prima mea experientă de viaţa 
concentraţionara, m-am apucat serios de scris în 1948. În 
alternantă cu Hemingway, ieşeam să hoinăresc pe lângă 
gardul saraskăi mele. Gardul era tot acolo, în-cercuind în 
acelaşi perimetru acelaşi spatiu strimt în care odinioară 


erau înghesuiți atâţia oameni eminenţi şi în care dădeau în 
clocot discuţiile şi proiectele noastre. 

Mă aflam acum, rătăcitor, la vreo zece metri de acea 
căsuţă episcopală asemănătoare cu o arcă şi de acei tei, tei 
seculari, pe sub care, trei ani de zile, păşisem un-doi-trei şi 
un-doi-trei şi iar undoi-trei dimineaţa, la prânz şi seara, 
visând la o îndepărtată şi luminoasă libertate, într-un viitor 
cu totul altul, luminos într-o tară a luminii. 

Si iată-mă că acum, pe o zi posomorită şi umedă, înotând 
prin zloata de noiembrie, mergeam pe partea astălaltă a 
cărării pe care odinioară numai santinelele, la schimbarea 
gărzii, o străbăteau de la un foişor la altul, şi mă întrebam: 
dar ce-am făcut? Căci, vedeţi bine, sunt din nou în mâinile 
lor. 

Cum am putut eu, fără nici o constrângere exterioară, să 
mă duc singur şi să mă denunţ? 

1 saraska: în argoul deţinuţilor, închisoare de tip special în 
care regimul stalinist exploata în scopuri proprii cercetările 
savanților şi tehnicienilor deţinuţi aici. Soljeniţân evocă aici 
saraska de la Mavrino din Primul Cerc. (N. t.) 

DESCOPERINDU-MĂ. 

Am trăit apoi ca vai de lume o lună întreagă la Riazan: 
undeva, la această oră, invizibil, destinul meu se mişca si, 
după convingerea mea tot mai fermă, se mişcă spre mai 
rău. Unui deţinut inveterat, unui fiu al Gulagului, îi este 
aproape inaccesibilă credinţa în mai bine. şi dezobisnuindu- 
se, de-a lungul anilor de lagăr, de a mai lua vreo hotărâre 
pe cont propriu (pentru tot ce este important eşti lăsat 
aproape întotdeauna la discreţia destinului), noi chiar ne 
obişnuim cu ideea că este mai putin periculos să nu 
hotărăşti nimic, să nu întreprinzi nimic: trăieşti şi 
mulţumeşte-te cu simplul fapt de a trăi! 

Dar eu tocmai încălcasem această lege a lagărelor şi acum 
era de groază. şi continuam şi lucrul la noua redactare a 
Cercului; toate textele, inclusiv cele din lagăr, erau la mine 


în apartament, iar această aventură cu Novâi mir mi se 
părea o imprudentă cu atât mai funestă. 

Oricum ar răsuna tobele congresului al XXIII-lea, orice 
monument s-ar promite a se ridica în memoria deţinuţilor 
dispăruţi (de altfel - numai în memoria comuniştilor, nici 
până în ziua de azi nu s-a ridicat), a crede că a sosit deja 
vremea rostirii adevărului, haida de, asta nu se poate; cu 
siguranţă, capetele noastre, inimile şi limbile prea şi-au 
pierdut obiceiul de a mai crede în aşa ceva! Noi am 
renunţat de a mai spune vreodată adevărul şi de a-l mai 
auzi. 

Totuşi, la 9 decembrie mi-a sosit o telegramă de la L.. 
Kopelev: "Aleksandr Trifonovici este entuziasmat de articol" 
(“articol" era numele de cod pe care-l convenisem pentru 
povestire, un articol putea să se refere şi la metodica 
predării matematicii). Ca o pasăre care din zbor se izbeşte 
de geam - aşa a sosit acea telegramă. şi a luat sfârşit 
imobilitatea de atâţia ani. După încă o zi (chiar de ziua 
naşterii mele) a sosit o telegramă şi de la Tvardovski în 
persoană: mă convoca la redacţie, în ziua următoare am 
plecat la Moscova si, traversând piaţa Strastnaia spre Novâi 
mir, am zăbovit superstiţios lângă statuia lui Puşkin - în 
parte ca să-l rog să mă sprijine, în parte ca să-l asigur că- 
mi stiu drumul, că nu voi greşi. A fost ca un fel de 
rugăciune. 

Împreună cu Kopelev, am urcat larga scară boierească a 
lui Novâi mir - într-un film, această scară ar fi foarte 
potrivită pentru o scenă de bal. Era la amiază, Tvardovski 
încă nu era acolo, dar şi redacţia abia ce se adunase, la ora 
asta începea programul. Am început să fac cunoştinţă cu cei 
de la secţia proză. Anna Samoilovna Berzer, redactor la 
această secţie, era aceea care făcuse cel mai mult pentru ca 
povestirea mea să ajungă în mâinile lui Tvardovski. 

lată cum s-au petrecut lucrurile (numai că mie nu în acel 
an mi s-a povestit cum a fost). Manuscrisul meu, ţinut atâta 
timp în rezervă şi camuflat, zăcuse o săptămână întreagă pe 


biroul Annei Berzer, zăcuse neprotejat, nici măcar pus între 
nişte coperte, lăsat la înde-mâna primului turnător sau 
răufăcător care ar fi trecut pe-acolo. Anna Samoilovna nu 
fusese prevenită asupra cazului pe care-l reprezenta 
această scriere. La un moment dat ea s-a apucat să-şi 
debaraseze biroul, a citit câteva fraze şi şi-a dat seama că 
textul cu pricina nu poate fi ţinut în condiţiile acestea şi că 
de citit trebuie citit altundeva. L-a luat acasă şi 1-a citit 
chiar în seara aceea. A rămas cu gura căscată. Şi-a 
confruntat impresia cu cea a Kaleriei Ozerova, prietena ei, 
redactor la secţia de critică literară. Cele două impresii 
concordau. Cunoscând bine atmosfera de la Novâi mir, A. S. 
şi-a dat seama că, în cadrul comitetului de redacţie, fiecare, 
conform concepţiei sale despre binele revistei, cu siguranţă, 
va căuta să intercepteze manuscrisul, să-l dea uitării, să-l 
facă pierdut, să nu-l lase să ajungă până la Tvardovski. Ea 
trebuia deci ca printr-o stratagemă să-i scurtcircuiteze pe 
toţi si, pe deasupra mocirlei de precauţie şi laşitate, să 
trimită manuscrisul chiar lui Tvardovski, menit a fi acum 
primul care deschide acest dosar. Dar atenţie! Acest 
manuscris cu aspectul lui jalnic şi mototolit o să-l facă pe 
sef să-şi întoarcă fata de la el. A. S. 1-a dat la 
redactilografiere pe cheltuiala redacţiei. Asta a luat ceva 
timp. S-a mai consumat timp şi astep-tându-l pe Tvardovski 
să-şi revină dintr-unul dintre obişnuitele lui accese de 
ebrietate (beţii nefericite, dar poate şi salvatoare, după cum 
aveam să înţeleg cu timpul). Dar dificultatea majoră pentru 
A. S. era de a şti cum să-i manevreze pe membrii redacţiei 
pentru a răzbi la Tvardovski, care n-o primea decât foarte 
rar si, pe nedrept, o antipatiza, cine ştie, poate că-i 
subaprecia gustul artistic, dragostea de muncă şi 
devotamentul total fată de interesele revistei. Dar, 
cunoscând bine caracterul şi slăbiciunile tuturor 
superiorilor, ea 1-a abordat pe primul dintre aceştia, pe E. 
N. Gherasimov, seful secţiei proză, om căruia în trecut 
destinul îi produsese destule şocuri: "Avem un material 


despre lagăre. Vrei să-l citeşti?" Gherasimov a trimis-o la 
plimbare: "Nu mă mai bate la cap cu lagărele astea." Cu 
aceeaşi problemă 1-a abordat şi pe locţiitorul al doilea al 
redac-torului-sef, A. Kondratovici - un omuleţ care avea 
mereu aerul că-şi ciuleşte urechile, obsedat şi înspăimântat 
de cenzură. Kondratovici a răspuns că despre lagăre ştie 
deja totul şi că nu are nevoie de nimic, în plus, şi-aşa nu 
poate fi publicat. Atunci A. Berzer a pus manuscrisul în fata 
secretarului responsabil B. Zaks, pe care 1-a întrebat 
insidios: "Uitaţi-vă un pic; vreţi să-1 citiţi?" întrebare mai 
dibace ca aceasta nici că s-ar fi putut pune. De multi ani de 
zile B. G. Zaks, gentleman rece şi posomorit, nu mai avea 
nici o poftă de literatură artistică, nu voia ca aceasta să-i 
strice ultima parte a vieţii, zilele însorite petrecute la 
Koktebel în octombrie al fiecărui an, cele mai bune concerte 
de iarnă la Moscova. Ela citit primul paragraf al povestirii 
mele, 1-a pus deoparte fără să spună un cuvânt şi a plecat. 
(Căci şi aşa nu-l putea publica.) 

De-acum, A. Berzer avea tot dreptul să se adreseze şi lui 
Tvardovski. 

— Căci toţi ceilalţi ridicaseră din umeri! A aşteptat să se 
ivească ocazia - ce-i drept, în prezenta lui Kondratovici, căci 
n-a reuşit să stea de vorbă cu seful între patru ochi - ca să-i 
spună că există două manuscrise mai aparte care neapărat 
trebuie să fie citite de redactorul-şef: Sofia Petrovna de 
Lidia Ciukovskaia şi apoi ceva cu "un lagăr văzut de un 
mujic, o chestie foarte populară". şi de data aceasta nici că 
s-ar fi putut ca prin câteva cuvinte să se atingă exact partea 
unde era coarda sensibilă a lui Ivardovski! Răspunsul lui a 
venit imediat: asta daţi-mi-o. * Dar Kondratovici s-a 
dezmeticit şi a sărit ca ars: "Lăsaţi-o la mine până mâine, o 
citesc eu mai întâi!" 

* şi Sofia Petrovna a trebuit să mai aştepte câţiva ani: până 
la împlinirea vârstei de un sfert de secol şi până la 
publicarea ei în străinătate. Faptul că una şi aceeaşi revistă 
n-ar îndrăzni să publice o a doua povestire pe tema concen- 


trationară, acest fapt, foarte curent la noi, este de neînțeles 
pentru Occident. Publicarea unei asemenea povestiri ar 
constitui o linie. * 

El nu putea să scape ocazia de a-i servi de filtru protector 
redac-torului-sef! 

Kondratovici a luat asupra lui această treabă si, de la 
primele rânduri, a înţeles că anonimul autor (nu semnasem 
textul, în credinţa că poate astfel frânez cursul ostil al 
evenimentelor), că acest obscur autor al povestirii despre 
lagăre n-are nici cea mai mică idee despre aşezarea 
elementelor principale ale unei propoziţii şi mai foloseşte şi 
nişte cuvinte barbare. A trebuit să ia creionul şi să bifeze 
pagina întâi, a doua, a cincea, a opta, punând subiectele, 
predicatele şi atributele la locurile lor. Dar povestirea s-a 
dovedit plină de agramatisme de la un capăt la altul si, de la 
o anumită pagină, Kondratovici s-a lăsat păgubaş. Ce 
părere îşi făcuse el spre dimineaţă, nu stiu, dar cred că nu 
era o problemă să şi-o modifice într-un sens sau altul. 
Tvardovski însă, fără să-i ceară părerea, s-a apucat să 
citească el însuşi manuscrisul. 

Familiarizându-mă apoi cu viaţa redacţiei, m-am convins 
că Ivcm Denisovici n-ar fi văzut lumina tiparului dacă A. 
Berzer n-ar fi fost aşa de răzbătătoare şi nu l-ar fi agăţat 
pe 'Tvardovski strecurându-i că "e o chestie văzută de un 
mujic". Denisovici al meu n-ar fi primit el în veci lumină 
verde de la cele trei gorile ale sefului: De-mentiev, Zaks şi 
Kondratovici. 

N-am să spun că aveam cine ştie ce plan precis, dar un 
lucru îl intuiam, îl presimţeam cu claritate: mujicul ăsta de 
Ivan Denisovici nu putea să-i lase indiferenți nici pe mujicul 
superior care era Alek-sandr Tvardovski, nici pe mujicul 
suprem, Nikita Hruşciov. aşa s-a şi întâmplat: la urma 
urmei, nici poezia, nici chiar politica n-au fost acelea care 
au hotărât soarta povestirii mele, ci tocmai această 
substanţă funciarmente ţărăneasca, atât de batjocorită, 


asuprită, ponegrită la noi începând de la Marea Cotitură, şi 
chiar şi mai dinainte. 

După cum avea să povestească mai târziu el însuşi, 
Tvardovski, în seara aceea, s-a aşezat în pat şi a luat 
manuscrisul. Dar, după două-trei pagini, şi-a zis că aşa ceva 
nu se citeşte culcat. S-a ridicat, s-a îmbrăcat. Ai casei 
dormeau deja, dar el, toată noaptea, cu pauze la bucătărie 
pentru ceai, a citit povestirea, o dată, apoi şi a doua oară (n- 
a mai citit niciodată a doua oară ceea ce am scris eu 
ulterior, si, în general, nu reciteşte niciodată nimic, nici 
după concesii făcute de autori). aşa a trecut noaptea, apoi 
au venit ceasurile, pentru ţărani, matinale, dar încă 
nocturne pentru oamenii de litere, şi trebuia să mai 
aşteptăm. Tvardovski nu s-a culcat defel. 

L-a sunat pe Kondratovici şi i-a dat ordin să afle de la 
Berzer: cine este autorul şi unde se găseşte. Acesta este 
modul în care s-a ajuns din verigă în verigă la Kopelev. 
Acum, Ivardovski telefona la acesta. Un lucru i-a plăcut 
îndeosebi: aici nu era mistificarea vreunui condei renumit 
(de altfel, el era convins de aceasta) şi autorul nu era om de 
litere şi nu era din Moscova. 

Pentru 'Tvardovski începeau zilele fericite ale descoperirii: 
dădu imediat o raită cu manuscrisul pe la prietenii săi, 
cerându-i fiecăruia să pună la bătaie câte o sticlă în cinstea 
apariţiei unui nou scriitor. Trebuie să-l cunoşti pe 
Tvardovski: el este un adevărat editor prin aceea că, spre 
deosebire de alţii, la el plăcerea de a descoperi noi talente 
merge până la febrilitatea, până la pasiunea căutătorului de 
aur. 

EI îşi asalta prietenii, dar iată ce era straniu în legătură cu 
viaţa lui: la cincizeci şi unu de ani, poet celebru, redactor- 
şef al celei mai bune reviste, figură importantă a Uniunii 
Scriitorilor, figură de mare calibru şi printre comunişti, 
Tvardovski nu avea decât prieteni de slabă calitate: 
locţiitorul său numărul unu (geniul său rău) De-mentiev; 
apoi tovarăşul său de pahar, inexpresivul LA. Sat, scutier 


postum şi cumnat al măscăriciului Lunacearski; plus M. A. 
Lifsit, un marxist dogmatic fosilizat. Se spune că a avut 
perioade de prietenie cu Viktor Nekrasov, cu Em. 
Kazakievâci şi cu alţii, dar apoi prietenia aceasta a avut 
soarta carului care a nimerit prin hârtoape: s-a împotmolit, 
a ajuns cu rotile-n sus. Adică, şi prin mediul în care se mişca 
şi prin însuşi felul lui de a fi, Tvardovski era condamnat la 
singurătate. Din cauza anvergurii sale. şi a caracterului său. 
şi din cauza obârşiei sale ţărăneşti. şi din cauza vieţii de 
membru al protipendadei sovietice, viaţa nefirească pentru 
un poet., în timp ce se goleau aceste sticle şi se cerea să se 
aducă, pentru a fi privit ca o minune, manuscrisul original 
în care literele se înghesuiau ca oile mânate la strungă şi în 
care nu era nici pic de spatiu liber pentru intervenţiile 
creionului redacţional, la revistă, după uzanţele de rigoare 
în cazurile importante, se întocmeau referate cu privire la 
manuscris. lată ce scria Kondratovici: ". Noi, probabil, n-o 
să-l putem publica. Ar trebui înainte de toate să i se 
sugereze autorului'să introducă motivul deţinuţilor care 
aşteaptă ca suferinţele lor să ia sfârşit. Ar trebui periată 
putin limba." De-mentiev: "Unghiul de vedere al autorului: 
în lagăr este îngrozitor şi la fel şi în afara lagărului. 
Manuscrisul constituie un caz complicat: a nu-l publica 
înseamnă a te teme de adevăr. A-1 publica este im -posibil, 
el nu arată totuşi decât o latură a vieţii." (Cititorul să nu 
tragă de aici concluzia că Dementiev se frământa cu 
adevărat între a publica şi a nu publica. El ştia prea bine: a 
publica aşa ceva era şi imposibil şi periculos, şi n-o să facă 
nimeni treaba asta, dar, având în vedere că patronul său 
era aşa de cucerit şi entuziasmat de cazul respectiv, nu se 
putea da un verdict prea aspru.) 

Dar ca să aflu şi să pricep toate acestea mi-a trebuit mai 
mult de un an. şi la această primă vizită, Kondratovici, 
străduindu-se să facă pe importantul (de altfel, lipsa lui de 
substanţa spirituală, lipsa lui de personalitate îmi apăruseră 


de la prima vedere), m-a întrebat foarte semnificativ ca pe 
un modest autor peste care a dat norocul: 

— Mai aveţi şi altceva? 

Întrebare simplă! Întrebare firească - ei trebuiau să-şi 
facă o idee despre măsura în care reuşita mea era sau nu 
rezultatul în-tâmplarii. Dar tocmai ăsta era marele meu 
secret, în cinci ani de lagăr cheltuisem resurse de 
ingeniozitate ca să-i păcălesc pe cei ce mă percheziţionau, 
în opt ani, petrecuţi în deportare şi în libertate, inventasem 
ascunzători. Dar nu făcusem toate acestea pentru ca să 
susţin acum o conversaţie de salon, drept pentru care i-am 
luat vorba din gură lui Kondratovici: 

— Pentru această primă luare de contact, as prefera să nu 
începem cu această întrebare. 

Sosind Tvardovski, am fost invitat în marea sală de 
redacţie (la data aceea, cei de la Novâi mir aveau la 
dispoziţie un spatiu destul de îngust; un colt al sălii era 
considerat a fi cabinetul lui Tvardovski). Nu-l cunoşteam 
decât după nişte proaste fotografii de ziar si, având în 
vedere slabele mele calităţi de fizionomist, as fi putut să nu- 
mi dau seama că era el. Era mare, masiv în toate sensurile, 
dar iată răsărind şi un al doilea, tot mare şi tot masiv în 
toate sensurile, simpatic - nimic de zis, şi care cu greu îşi 
ascundea bonomia. Acest al doilea personaj s-a întâmplat să 
fie Dementiev. 'Tvardovski însă, potrivit momentului, a afişat 
o atitudine demn-protocolară; şi totuşi, chiar prin această 
mască nu putea să nu străbată şi să mă frapeze din prima 
clipă expresia copilăroasă a fetei lui - această sinceritate de 
copil neasigurat contra răului, de copil căruia, se pare, nici 
lunga zăbovire prin sferele înalte nici turta dulce oferită de 
ocupantul tronului nu i-au pervertit sufletul câtuşi de putin. 

T t Toate vârfurile redacţiei s-au aşezat în jurul unei vechi 
mese uriaşe, în formă de oval alungit, eu faţa-n fată cu 
Aleksandr Trifo-novici. El făcea mari eforturi să se domine 
pe sine însuşi şi să-şi compună o mină serioasă, dar nu prea 
reuşea: era din ce în ce mai radios. Trăia acum unul dintre 


momentele cele mai fericite ale vieţii sale; în jurul acestei 
mese, eroul zilei nu eram eu, ciel. 

Se uita la mine cu o bunăvoință aproape confundabilă cu 
iubirea. Fără să se grăbească, a luat la mână diverse pasaje 
din povestirea mea, scurte sau lungi, aşa cum îi veneau în 
minte, făcând operaţiunea aceasta cu o plăcere, o mândrie, 
o bucurie care nu mai erau ale descoperitorului, ale 
protectorului, ci ale creatorului; cita cu o asemenea 
tandreţe, cu o asemenea emoție, încât ai fi zis că toată 
povestea aceasta era trăită şi pătimită de el, că era 
povestea cea mai scumpă inimii lui. (Ceilalţi membri ai 
redacţiei dădeau din cap a încuviinţare şi ţineau isonul la 
elogiile sefului; singur, poate, De-mentiev a avut o atitudine 
moderat-apatică. De altfel, el nici n-a luat cuvântul în ziua 
aceea.) 

Dar cel mai rezervat dintre toţi şi aproape lugubru am fost 
eu. Îmi fixasem această linie de conduită, aşteptându-mă să- 
i văd că acum-acum încep să-mi fărâme oasele, să-mi 
impună concesii şi tăieturi - or, eu pentru nimic în lume nu 
m-aş fi învoit la aşa ceva: căci ei habar n-aveau că ceea ce 
ţineau în mână era un lucru deja atenuat, deja laminat, îmi 
spuneam că, la început, scrierea mea despre lagăr va fi 
întinsă cu delicateţe pe masă şi îndată vor intra foarfecele 
în funcţiune şi vor tăia toţi spinii, toate zdrenţele, toate 
floricelele. şi eu, prin aerul meu lugubru, le arătam dinainte 
că nu mi s-a urcat la cap şi că nu pun preţ foarte mare pe 
noile mele relaţii. 

Dar, minune! Nu mi-au răsucit mâinile. Dar, minune! N-au 
scos şi n-au făcut uz de foarfeci. Sau eu am înnebunit? Oare 
redacţia chiar crede că textul ăsta poate fi tipărit? 

În total, observaţiile lui Tvardovski - rugăminţi afabile, 
exprimate pe tonul cel mai precaut! 

— Au fost două: Ivan Denisovici nu poate râvni la munca 
de decorator de covoare ca să primească pe şest 
suplimente; el nu poate totuşi să refuze sistematic ideea că 
într-o bună zi o să-şi recapete libertatea. Poate că asta aşa 


şi era; am consimţit imediat, fără dificultate. lar Zaks a 
opinat că nu poate Ivan Denisovici să creadă în mod serios 
că Dumnezeu mărunţeşte luna ca să facă stele. şi Mariamov 
mi-a semnalat vreo doi-trei termeni ucraineni greşiţi. 

Da, prieteni dragi, aşa se poate colabora! Altfel îmi 
închipuisem eu redacţiile noastre. 

Pentru ca povestirea să facă impresie bună, mi-au propus 
să-i spunem nuvelă - ei bine, fie şi nuvelă. * Cu titlul de s- 
854, a mai spus Ivardovski pe un ton ce nu admitea replică, 
povestirea nu va putea fi publicată niciodată. Eu nu le 
cunoşteam mania de a re-boteza, de a edulcora, de a dilua 
totul, şi nici n-am încercat să mă opun. Prin schimb de 
sugestii făcute de-o parte şi de alta a mesei, cu participarea 
lui Kopelev, s-a convenit asupra titlului: O zi din viaţa lui 
Ivan Denisovici. 

Tvardovski m-a avertizat că nu-mi promite ferm că voi fi 
publicat (Dumnezeule, dar eu eram bucuros că n-au depus 
textul la KGB!), că nu-mi fixează termen, dar că nu va 
precupeţi nici un efort ca să mă ajute. 

Împinşi de curiozitate, au început să-mi pună diverse 
întrebări subsidiare ca, de pildă: în cât timp am scris 
această nuvelă? (Atenţie, pericol de explozie! Am scris-o în 
patruzeci şi cinci de zile. şi atunci, în tot restul timpului?) Ei 
bine, vedeţi, este greu de evaluat, nu-i asa, mereu pe 
frânturi, după orele de scoală. În ce an am început-o, în ce 
an am terminat-o, cât a stat la mine? (Ioate datele ardeau 
cu litere de foc în mintea mea! 

— Dar dacă încep să le spun, se va vedea imediat cât timp 
rămâne nefolosit.) Eu şi-aşa nu-mi aminteam anii. şi de ce 
dactilografiez aşa de înghesuit, fără spatii libere, pe fată şi 
pe dos? (Dar ştiţi voi ce sunt ăia centimetri cubi, 
pricepuţilor?!) Să ştiţi un lucru, la Riazan, pur şi simplu, nu 
ai de unde să cumperi un petic de hârtie. (Ceea ce iarăsi 
era adevărat.) 

M-au întrebat despre viaţa mea, trecută şi prezentă, şi toţi 
au tăcut jenaţi când le-am răspuns direct că predau la o 


scoală, de 

* Concesie zadarnică din partea mea. La noi se şterg 
granitele dintre genuri, rezultatul fiind demonetizarea 
formelor. Ivan Denisovici este, desigur, o povestire, desi 
lungă şi încărcată. Mai restrânsă decât povestirea as găsi 
că este schiţa - structură lejeră, subiect clar şi gândire 
aşijderea. Povestirea este ceea ce cel mai adesea la noi se 
încearcă a se numi roman: acolo unde există interferentă de 
teme şi chiar o aproape obligatorie extensie în timp. 
Romanul (execrabil cuvânt! Nu se poate altfel?) se 
deosebeşte de nuvelă nu atât prin volum şi nu atât prin 
extensie în timp (el se caracterizează chiar prin concizie şi 
dinamism), cât prin mulţimea destinelor pe care le 
cuprinde, prin lărgimea orizontului şi prin onestitatea 
gândirii. 

Unde am un venit de şaizeci de ruble pe lună şi că mie mi- 
ajunge. (La Riazan nu voiam să am normă întreagă, ca să 
am timp disponibil, iar sotia mea, cu salariul ei mare, îşi 
întreținea cele trei bă-trâne.) Asemenea cifre, în general, 
depăşesc puterea de înţelegere a oamenilor de litere; 
pentru câteva rânduri de recenzie tot atâta se plăteşte. De 
îmbrăcat, eram îmbrăcat la nivelul salariului meu. Autoritar 
şi bine dispus, Tvardovski a dat ordin să mi se facă imediat 
un contract pe baza celui mai înalt tarif practicat la ei 
(numai avansul echivala cu salariul meu pe doi ani). Am 
rămas ca vrăjit, silin-du-mă să fiu atent să nu spun despre 
mine mai mult decât trebuie. 

Ce mai am acasă? Ce mai am? 

— Aceasta era întrebarea pe care mi-o puneau cu cea mai 
mare insistentă 'Tvardovski şi redacţia. Trecând în revistă 
straturile de texte îngropate de mine începând din 1948, 
căutam să văd ce le mai pot propune. Venind aici, nu 
avusesem în vedere să le dezvălui ceva în plus, dar ceva 
trebuia totuşi, era greu să-i conving că scrisesem Ivan 
Denisovici ca să-mi fac mâna. 


Vulpea i-a zis mujicului: lasă-mă numai să-mi pun lăbuţa pe 
căruţa ta, că de sărit sar singură. 

Asa şi cu mine. 

Am promis să fac investigaţii pentru data următoare; mi se 
părea că se va mai găsi la mine vreo povestioară, şi câteva 
mici studii, şi apoi şi câteva versuri. (Kondratovici a spus 
apoi, radiind de bucurie, că, foarte bine, tema lagărului s-a 
epuizat cu Ivan Denisovici, şi că ar fi bine să o abordez pe 
aceea a frontului. Douăzeci de ani, mii de guri, astea, ca un 
singur om, trâmbiţaseră din trâmbita militară - şi tema nu 
era epuizată! Dar pentru cei cincizeci de milioane care 
pieriseră în exil şi în lagăre, deluşorul povestirii mele era 
suficient!) în acel decembrie, a trebuit să mai merg de două 
ori la Moscova. Ei diluaseră vreo zece expresii din 
povestire, dar Berzer, cu care legasem foarte repede o 
caldă prietenie, pe bună dreptate m-a prevenit că nu poţi 
şti niciodată ce trece şi ce nu trece de cenzură şi că este 
mai bine ca o vreme să nu mai corectezi nimic. De 
altminteri, nici nu aveam chef să fac concesii, îmi venea mai 
la îndemână să-mi iau povestirea înapoi decât s-o mutilez. 

În cursul acelor vizite i-am dus lui Tvardovski câte ceva: 
câteva poezii de captivitate, câteva Fărâme dintre cele mai 
inofensive şi povestirea Nu e sat fără un sfânt, epurată de 
frazele cele mai nepublicabile. El a caracterizat Fărâmele 
ca "note de păstrat ca rezervă în dosarul general", 
nesesizându-le deloc genul, în legătură cu versurile a spus: 
"Pe unele le-am putea publica, dar n-o să fie o bombă, or eu 
vreau să fie o bombă." (Rebelul chema furtuna! 

— Nu, desigur, nu era pe punctul de a mucezi!) Despre 
Matriona s-a discutat în comitetul de redacţie la 2 ianuarie 
1962. 


(Pe-atunci mi-a căzut fisa că odată şi-odată o să fie bune la 
ceva minutele acestor întâlniri literare şi m-am apucat să-mi 
notez imediat după consumarea lor, sau, şi mai bine, chiar 
în timpul discuţiilor. Astfel am consemnat totul despre 


Tvardovski - şi acum îmi pare rău că n-am loc să relatez 
fidel şi detaliat aceste întâlniri, recu-noscând de altminteri 
că aceasta ar putea să lungească şi să încarce compoziţia 
Schiţelor, neajunsuri pe care as vrea să le evit.) 

La aceeaşi masă uriaşă, în formă de oval alungit, înjurai 
căreia de curând luase loc atâta lume, Tvardovski de data 
aceasta nu adunase cvorumul: unul nu reuşise să citească, 
altul lipsea din redacţie. Dementiev era de fată (angajat cu 
normă completă la Institutul de Literatură Universală, el nu 
avea la Novâi mir decât scurte apariţii; ceea ce făcea el aici 
nu era pentru a-şi asigura venitul de bază, ci pentru a 
îndeplini o misiune importantă). Tvardovski îl invită: "Saşa, 
ia loc!" Dar Dementiev trecu peste invitaţie ca peste o 
zădărnicie: "Ce mai e de discutat aici?" După expresia fetei 
lui, puteai crede că a spus-o cu tristeţe (şi-aşa n-o să-l 
publice), dar eu am sesizat un alt ton: un ton care trăda 
supărarea provocată de faptul că eu le aduc povestiri, una 
mai insolentă decât alta, şi-l abat pe 'Tvardovski de pe 
dramul pavat şi omologat, încă de-atunci am perceput 
adevăratul sens al acestei scurte ciondăneli dintre ei. 

Ei erau la "per tu", nu umblau niciodată cu fasoane şi 
ceremonii, erau amândoi - Saşa. Nimeni din redacţie nu 
îndrăznea să-l contrazică pe Tvardovski; singurul care-şi 
permitea să vină cu o părere personală şi să polemizeze cât 
poftea, era Dementiev, şi se împământenise obiceiul ca 
Tvardovski să nu considere definitivă nici o decizie până ce 
aceasta n-a fost pusă de acord cu Dementiev - primul fie 
că-l convingea pe al doilea, fie că bătea în retragere. Dar 
mai ales acasă (locuiau în aceeaşi casă pe Kotelniceskaia) 
Dementiev ştia să-l domine pe sef: Tvardovski tipa la el, 
bătea cu pumnul în masă, dar cel mai adesea cădea de 
acord cu el. Astfel, pe neobservate, un Saşa, din spatele 
celuilalt Saşa, dădea bice revistei. Dementiev, se spune, 
intervenea prudent, cu foarte mult tact. Tvardovski n-ar fi 
suportat, pesemne, situaţia în care Dementiev s-ar fi 
mulţumit mereu numai să-l tină în frâu. Nu puţine erau 


cazurile când acesta îi dădea şi pinteni - nu avem de ce să 
ne ascundem după deget (asa s-a întâmplat cu povestirile 
lui V. Grossman, de exemplu). şi aproape invariabil scotea 
câte un "Saşa, n-ai dreptate! Chestia asta o publicăm!", 
atunci când Tvardovski se împotrivea din niscaiva 
considerente personale. Dementiev era bătăios - dar ştia 
măsura, ştia unde să dea înapoi, să se recunoască învins. El 
nu avea niciodată o atitudine găunos-vanitoasă, nu se umfla 
în pene, şi aceasta le uşura existenta, lui şi celorlalţi 
membri ai redacţiei. Nici un redactor nu era complexat în 
fata lui; Dementiev era totdeauna dispus la abordări 
operative, sesiza iute esenţa problemei, şi când putea să 
dea o mână de ajutor pentru a face să treacă un articol sau 
un paragrafpunând o surdină, deplasând cuvintele - o 
dădea neapărat. Prin contribuţia lui, revista era şi mai 
proaspătă, mai consistentă şi chiar mai incisivă - dar totul 
în limitele rezonabilului, dar totul cetluit bine cu cercul de 
nădejde al partidului şi adăpostit bine sub acoperişul de 
nădejde al partidului! 

EI şi cu autorii vorbea liber, la obiect: îi era străină starea 
de automulţumire, avea ochiul format pentru a descoperi 
un scriitor şi găsea modul potrivit de a discuta cu el. Avea 
un fel foarte agreabil de a-l pronunţa pe "o", zâmbea 
agreabil şi ştia cât este de îndrăgit de interlocutori. 

— Acest soi de mujic simpatic, cam rubicond, cu părul 
putin ondulat şi foarte rar, se apropia de şaizeci de ani. şi să 
clipească din ochi ştia, şi ştia să strecoare, cu jumătate de 
glas, sugestii - ca băiat de încredere, accesibil oricui, îţi 
primea manuscrisul, lucru pe care-l făcea cu plăcere! - "ei 
bine, o să-l prelucrăm, desigur, o să-lprelucrăml" (si o să-l 
masacrăm). Chiar în fata sefului, în fata căruia tu te 
fâstâceşti, el ştie să intervină pentru tine: "Saşa, ai 
dreptate, asta-i un rahat, dar pe autor nu-l poţi face să 
gândească aşa cum gândeşti tu. Hai să-l sprijinim, îl mai 
corectăm pe ici pe colo, şi-l publicăm." 


Dar acolo unde cercul partidului plesnea, unde prin 
acoperiş începea să se vadă afară. 

— Acolo Dementiev nu pricepea ce comentarii s-ar mai 
putea face. Acolo intrau în acţiune inima şi clarviziunea lui 
Tvardovski. aşa a pierdut Dementiev partida cu Ivan 
Denisovici: o noapte de nesomn şi lectura făcută de două ori 
îl impresionaseră prea puternic pe Tvardovski pentru ca 
Dementiev să mai poată face fată erupției de sensibilitate 
poetică şi ţărăneasca a sefului. 

De altminteri, toate acestea eu nu le-am aflat şi nu le-am 
înţeles decât după ani de zile. Deocamdată nu vedeam în 
Dementiev decât un duşman, încă nu înţelesesem că 
examenul de fond al Matrionei avusese deja loc între ei doi, 
acasă, în taină, şi că de data aceasta al doilea Saşa, înarmat 
cu "adevărul de partid", îl învinsese deja pe primul, îl 
învinsese pe redactorul-şef, dar nu putea înăbuşi 
sentimentul din inima poetului. şi Tvardovski, nevoit să mă 
refuze, era ca pe jar, şi dacă strigase la Sasa nr. 2 să vină la 
masa unei dezbateri care nu ducea la nimic, o făcuse 
pentru ca acesta să-l ajute să iasă din starea de 
perplexitate şi să-mi explice mie din ce motiv povestea 
despre Matriona nu poate fi publicată în nici un caz, dar în 
nici un caz. (Ca şi când le-aş fi oferit-o eu. Le-o adusesem ca 
să scap de insistentele lor.) Dar Dementiev a plecat, s-a 
lăsat păgubaş - şi Tvardovski s-a văzut în situaţia de a 
"delibera" de unul singur - în prezenta a trei membri ai 
redacţiei care n-au scos un cu-vânt şi a mea cu rarele şi 
apaticele mele răspunsuri. A durat aproape trei ore această 
deliberare - acest monolog al lui Tvardovski. 

A fost un discurs confuz, incoerent, dar rostit din inimă. 
(Berzer, care se aflase şi ea cu noi, mi-a spus după aceea că 
de când era ea la Novâi mir - şi era de câţiva ani - nu-şi 
amintea să-l fi văzut, să-l fi auzit pe Tvardovski în starea 
aceasta.) 

A făcut un tur de orizont asupra povestirii şi apoi un tur de 
orizont asupra consideraţiilor generale, din nou asupra 


povestirii, şi din nou asupra consideraţiilor generale. Artist 
autentic, el nu putea să-mi reproşeze cum că textul meu nu 
reflecta adevărul. Dar să admită că tocmai ceea ce 
prezentam eu era adevărul în deplinătatea lui, aceasta i-ar 
fi zdruncinat convingerile de membru al partidului şi al 
societăţii sovietice. 

Nu era prima dată că se producea în sufletul lui - de câte 
ori, desigur, se produsese - această coliziune, dar poate 
niciodată în-tr-o formă aşa de gravă! El nu-şi trăgea viaţa 
decât dintr-un singur izvor: literatura rusă - de la acele 
prime versuri ale lui Nekrasov învăţate pe de rost încă de 
pe când, copil fiind, umbla desculţ, şi de la prima lui poezie 
compusă la treisprezece ani. Era devotat literaturii ruse, 
sfinţeniei cu care ea abordează viaţa. Nu dorea altceva 
decât să fie precum cei de odinioară, ca Puşkin şi ca 
oamenii din anturajul acestuia. După exemplul lui Esenin, 
ar fi fost gata să moară de fericirea de a împărtăşi o soartă 
asemănătoare celei a lui Puşkin. Dar nu mai era acel secol; 
de toţi şi peste tot îmbrăţişat, înrădăcinat în inima fiecăruia 
- şi cu atât mai mult în inima unui redactor-sefera un alt 
adevăr, unul mai important, adevărul partidului. A îndruma 
literatura rusă, a o ajuta, el n-ar fi putut s-o facă astăzi fără 
carnetul de partid. lar el nu putea să poarte carnetul de 
partid fără să fie sincer cu partidul. Trebuia ca aceste două 
adevăruri să nu se despartă, ci să se contopească - de 
aceasta avea el nevoie ca de aer. (Motivul pentru care în 
curând îl va îndrăgi şi şi-l va apropia aşa de mult pe L.aksin 
este că acesta este mare meşter în concilierea celor două 
adevăruri, ştie să treacă artistic de la unul la celălalt fără să 
lase să se vadă fisuri.) După ce mai întâi manuscrisul trecea 
printr-un prim sentiment al iubirii, Tvardovski trebuia 
neapărat să-l facă să treacă printr-un al doilea sentiment, 
şi numai aşa putea să-l publice ca pe o operă sovieticăNoi 
toţi şedeam nemişcaţi, dar el se ridica si, folosind spaţiul din 
spatele scaunului său, făcea doi-trei pasi încolo şi-ncoace şi 


vorbea: "Dumneavoastră insistaţi prea mult pe latura 
neprezentabilă a satului! 

— la daţi măcar o raită şi prin partea lui mai luminoasă. 
Dumneavoastră nu vedeţi decât degeneraţi, vârcolaci. 

— Dar sunt multe sate din care ies şi generali, şi directori 
de uzine, şi apoi vin în satul lor în concediu." şi tot el 
preciza: "Nu, eu nu vă spun să faceţi din Kira o 
komsomolistă." Când găsea "prea creştineasca" atitudinea 
naratorului fată de viaţă, când, ca un animal priponit, se 
învârtea în jurul ideii că binele a devenit la noi sinonim cu 
proprietatea şi-şi amintea de Tolstoi: "Copii, binele este 
acela despre care vă vorbea bătrânul!" şi unde nu începea 
să-mi laude povestirea pentru afinitatea ei cu proza morală 
a lui Tolstoi. Apoi îi reproşa Matrionei că "artisticeşte este 
mai subţire" decât Ivan Denisovici. (Evident, dacă 
artisticeşte este mai subţire, acesta este un motiv suficient 
pentru a nu o publica.) Dar apoi iar o lăuda când pentru 
expresiile ei populare, când pentru notaţiile asupra vieţii 
săteşti. 

La un moment dat începu să laude "realismul fără epitete" 
şi recunoscu că realismul critic nu i se pare deloc mai rău 
decât cel socialist. 

Si apoi încă multe şi mărunte despre baza tehnico- 
materială - care, în America şi în Suedia, este mai 
dezvoltată, şi despre noi ăştia care, în douăzeci de ani, n-o 
să le ajungem din urmă, despre felul în care noi deja le 
"întoarcem spatele cu dezgust". şi în acest moment îşi 
aminti cum Stalin, combătându-l pe Troțki, promitea să 
vipar construiască socialismul “nu pe seama jefuirii satului”. 
şi deodată, de parcă cineva ar fi proiectat un fascicul de 
lumină asupra lui, şi învăluindu-ne cu nişte priviri uimite, a 
întrebat: "si pe seama a ce a fost construit?" Dar noi l-am 
lăsat să se complice, am continuat să tăcem şi el s-a angajat 
din nou într-un du-te-vino tacticos pe parchetul lipicios şi 
într-o peroraţie despre decalajul dintre morală şi baza 
tehnico-materială. Totuşi, insista el, "religia n-a avut decât o 


slabă acţiune inhibitivă asupra instinctelor rele". (N-am 
înţeles: atunci ce le inhiba odinioară?) şi uite aşa şi-a 
continuat monologul aproape neîntrerupt, când radiind de 
nobleţe, când plecându-şi capul pe sub plafonul dogmatic; 
când tresărind sub efectul intuiţiei adevărului, al intuiţiei 
care-o ia înaintea auzului şi a văzului poetului; când ca un 
buldozer îm-pingând din greu mormanele de gunoi - bune 
pentru o baricadă - din grajdurile lui Augias. 

Dar noi nu obiectam şi nu încuviinţam - noi tăceam. 
Obiecta însă povestirea despre bătrâna nevoiaşa pe numele 
de Matriona, manuscrisul tăcut pe care, conform 
promisiunii pe care i-o făcuse lui Dementiev, urma să-l 
elimine. si, neîntâmpinând nici o obiecţie cu voce tare, dar 
ca şi când i s-ar fi infirmat toate argumentele, Alek-sandr 
Trifonovici, cu un geamăt de pocăit, a pus la bătaie ultimul 
şi principalul argument: 

— Eh, doar n-o să-mi spuneţi că Revoluţia din Octombrie a 
fost făcută de florile mărului! 

Niciunul dintre noi nu spusese aşa ceva, Doamne fereste! 
Niciunul nu scrisese aşa ceva! Dar ceea ce acum devenea 
jenant era faptul că niciunul dintre noi nu aprobase, nu 
zâmbise, nici măcar un semn cu capul nu făcuse. Ne 
complăceam într-o tăcere necuviincioasă. 

Cum? 

— Noi nici măcar acest lucru, cel mai simplu dintre toate, 
nu-l înţelegeam? Nedumerit, ca orbit încă de lumina 
proiectoarelor, Aleksandr Trifonovici se plantă ca un taur în 
fata noastră şi exclamă nostalgic: 

— Păi, dacă n-ar fi fost Revoluţia, nu 1-am fi descoperit pe 
Isa-kovski! şi eu cine as fi fost dacă n-ar fi fost Revoluţia? 

Nişte evenimente poetice disparate, iată tot ce-i venea pe 
limbă în acest minut! (Dar Esenin, dar Kliuev, Klâcikov - au 
existat fără Revoluţie? şi ce-au primit de la ea?) şi concluzia 
deliberării a fost aceea că - nu, desigur nu, "chestia asta nu 
poate fi publicată". 


Desi după aceea ar fi fost firesc ca manuscrisul să i se 
restituie autorului, Tvardovski, în încurcătura celui cu 
conştiinţa vinovată, mi-a zis: 

— Deocamdată mai lasă-1 totuşi la redacţie. L-o mai citi 
careva. 

Acum că manuscrisul ieşise deja la lumină, nu mai aveam 
nimic de pierdut, puteam să-l las la redacţie. 

Si m-a mai rugat ceva A. TI. (după multe câte spusese, asta 
suna de-a dreptul uluitor): 

— Un singur lucru îţi cer: să nu te crispezi ideologici Să nu 
te apuci să scrii unul dintre acele lucruri pe care redactorii, 
cu de la ei putere, le-ar lăsa să treacă, fără să mă consulte. 

Adică, el nu putea să publice nimic din ceea ce-i adusesem 
eu - dar mă ruga ca pe viitor să nu scriu altfel! 

Tocmai asta şi puteam să-i promit. 

Dorind să mai atenueze refuzul, A. T. începu să vorbească 
de măsurile luate în vederea publicării lui Ivan Denisovici, 
măsuri care erau încă de domeniul fantasticului. şi se 
poticni, în realitate nici el nu ştia: ce să întreprindă? Cum să 
procedeze? Când? Îmi zise liniştitor: 

— Hai, să nu ne zoreşti. Nu întreba în ce număr va fi asta. 
Eu nici n-aveam această intenţie. Se terminase fără 
Lubianka - mulţumesc din suflet. Nu pierdusem decât într-o 
privinţă: dezvăluisem, pur şi simplu, secretul. De-acum 
trebuia să-mi ascund de trei ori mai bine scrierile deja gata 
şi lucrarea în curs. l-am replicat: 

— Chestia asta are importantă la tinereţe, atunci eşti 
nerăbdător să te vezi publicat cât mai repede. Dar acum, 
altele sunt preocupările mele. 

* 

Cu aceasta ne-am despărţit pentru destul de multă vreme. 
Eu nu l-am zorit cu nimic pe Ivardovski si, în acel an, n-am 
găsit nimic incorect în ritmul lent în care se desfăşurau 
lucrurile. şi apoi, cu ce as fi putut să compar acest ritm, cu 
ce unitate de măsură să-l măsor? Oare până atunci mai 
existase vreun caz asemănător în literatura noastră? 


— E uşor de făcut reproşuri când nu există precedente. 
Când pui oul de găină pe vârful său uşor lovit, toată lumea 
vede că acesta poate să stea drept. Or, până atunci, nimănui 
nu-i reuşise această figură. Printre asii literaturii sovietice, 
cine, înainte de Tvardovski şi în afara lui Tvardovski, ar fi 
avut voinţa şi îndrăzneala să propună sus de tot o asemenea 
povestioară explozivă? La începutul anului 1962 era absolut 
imposibil să anticipezi căile şi mijloacele prin care el va 
acţiona şi în ce măsură va reuşi. 

Dar au trecut anii, ştim că Ivardovski a întârziat cu 
unsprezece luni publicarea povestirii, şi este uşor astăzi 
să-l acuzi că nu s-a grăbit, că a tărăgănat lucrurile în mod 
inadmisibil, în momentul în care povestirea mea tocmai 
sosise la redacţie, Nikita încă mai tuna şi fulgera împotriva 
lui Stalin, încă mai socotea ce piatră să mai arunce asupra 
acestuia - şi tare i-ar fi fost de folos mărturia unei victime! 
Da, dacă în momentul acela, imediat, în siajul congresului al 
XXII-lea, s-ar fi publicat Ivan Denisovici, ar fi fost şi mai uşor 
ca în jurul acestuia să se dezlănţuie huiduitul antistalinist si, 
cred, Nikita, impulsiv cum era, cu plăcere ar fi înghesuit în 
Pravda şi capitolele "O noapte a lui Stalin" trase din al meu 
Prim cerc. Această publicare în Pravda, cu drăguţul de tiraj 
de cinci milioane, se contura atunci în mine foarte clar, 
aproape pregnant, o vedeam ca în mărimea ei naturală. 

Astăzi, nu mai stiu: cum să evaluăm cu dreptate? Povestea, 
să i-o fi dus-o şi să i-o fi spus-o eu lui Nikita? Fără concursul 
lui Tvardovski, nici un congres al XXII-lea n-ar fi ajutat la 
nimic. Dar, în acelaşi timp, cum să nu spun acum că 
Tvardovski a ratat o ocazie unică, a ratat momentul de vârf 
al fluxului, care ne-ar fi rostogolit micul nostru poloboc 
departe, departe, dincolo de lanţul de stânci staliniste, şi 
numai acolo i-ar fi revelat conţinutul. Dacă atunci, în cele 
două-trei luni după congres, am fi publicat şi capitolele 
despre Stalin - ce mult ar fi crescut eficienta demascării 
acestuia, ce mult le-am fi complicat sarcina celor care, mai 


târziu, s-au ocupat cu recosmetizarea acestuia. Literatura 
putea să accelereze mersul istoriei. Dar nu 1-a accelerat. 

Viktor Nekrasov, scandalizat, îmi spunea în iulie 1962: 

— Eu nu înţeleg; la ce bun asemenea ocoluri complicate? 
Culege, căci, nu stiu ce reacţii, apoi va redacta o scrisoare. 
Dar el are la îndemână receptorul acelui telefon. Se ridice 
receptorul şi să-l sune direct pe Nikita! I-o fi teamă. 

Tvardovski, într-adevăr, are un asemenea caracter încât i 
se face râu dacă i se refuză o cerere. Se spunea că pentru 
el era un chin când era rugat să intervină pentru cineva, 
pentru rezolvarea vreunei cereri de locuinţă: dacă deodată 
el, deputat în Sovietul Suprem şi membru supleant al CC, se 
vede refuzat? 

— Umilitor, nu-i asa? 

Se poate presupune că se temea că, adresându-se prea 
direct şi intempestiv lui Hruşciov, va compromite şansele 
nuvelei. Dar cred că aici era vorba mai degrabă de 
obişnuita inerție a acelui cerc de nomenclaturişti, cerc în 
care se învârtea de-atâta timp: ei duc o viaţă comodă şi nu 
le stă-n fire să se grăbească a fauri o istorie mereu fugară - 
oare pentru că ea nu va mai duce nicăieri? Oare pentru că, 
la drept vorbind, nu ei o făuresc? Dar mai era şi faptul că, în 
urma descoperirii făcute de el, Tvardovski încerca de 
câteva luni un anumit sentiment de plenitudine; nuvela îl 
satisfăcea şi nepublicată. El, ca unul pentru care zilele nu 
intraseră în sac, a dat-o spre lectură lui Ciukovski, lui 
Marsak - şi nu numai pentru ca prin numele lor să 
consolideze destinul viitor al manuscrisului, ci şi pentru ca 
să se delecteze el însuşi pe seama aprecierilor lor, să le 
citească pe acestea cu voce tare membrilor redacţiei şi să le 
transforme în subiect de conversaţie cu bunii săi amici (mie 
nu mi le-a arătat, temându-se că am să mi-o iau în cap). şi 
lui Fedin i-a dat manuscrisul (reacţia a fost nulă) şi nu s-a 
opus ca acesta să le fie transmis spre lectură lui Paustovski 
şi Ehrenburg (cum nu-i avea la inimă, oferta n-a făcut-o el 
personal). A moşmondit mult la o prefaţă pentru nuvelă (la 


drept vorbind, prefața ar fi putut şi să lipsească: la ce bun 
să te mai justifici?). Astfel, pe durata multor luni, s-a 
pregătit pe-ndelete, fără să se lămurească încă asupra 
modalităţii de a ajunge cu problema mai sus. A da textul la 
cules şi a-l trimite la cenzură, atât şi nimic mai mult, i se 
părea funest (într-ade-văr ar fi fost funest): cenzura nu s-ar 
fi mulţumit numai să-l interzică, ci imediat ar fi făcut raport 
la "secţia cultură" a CC, şi aceasta ar fi purces pe loc la 
măsuri preventive ostile. 

Si lunile treceau - se răcea, ba chiar dispăruse complet 
ardoarea congresului al XXII-lea. Nestatornic în toate 
întreprinderile sale şi cu atât mai mult în continuarea 
acestora, de umoare schimbătoare, Hruşciov trebuia în plus 
să-l susţină pe Nasser, să-l aprovizioneze cu rachete pe 
Castro şi să descopere mijlocul radical (cel mai bun dintre 
cele mai bune, de data aceasta) de a salva agricultura şi de 
a-i asigura deplina înflorire, şi apoi şi cosmosul să-l 
urmărească nu stiu unde, şi să întărească lagărele slăbite 
după căderea lui Beria. 

Si încă un pericol, neaşteptat pentru Tvardovski, exista în 
această practică a lecturilor, a recomandărilor şi a 
pregătirilor planificate: în veacul nostru mecanografic şi 
fotografic, copiile manuscrisului se răspândeau foarte 
repede. (Se pare că primii vinovaţi de toate acestea erau: 
acelaşi V. Nekrasov care a luat prieteneşte, numai pentru o 
noapte, manuscrisul de la Tvardovski şi 1-a dat la 
reproducere fotografică, pe de o parte, şi N. 1. Stoliarova, 
devenită în cu-rând prietena noastră apropiată, pe de altă 
parte, vezi Completarea a cincea, schiţa 9. Ambii binevoitori 
au acţionat de buna-credinţă, dar în realitate gestul lor a 
fost dăunător.) în seiful lui Novâi mir, exemplarele originale 
erau ţinute sub o supraveghere severă - dar în acest timp 
zeci, dacă nu sute de copii dactilografiate şi fotocopii se 
răspândeau deja prin Moscova şi Leningrad, ajungeau la 
Kiev, Odessa, Harkov, Nijni Novgorod. Răspândirea se 
intensifica pe fundalul convingerii unanime că textul cu 


pricina nu va fi publicat niciodată. Ivardovski era supărat, 
căuta să descopere o "trădare" în redacţie, neînţelegând 
tehnica şi ritmurile secolului nostru, neînte-legând că el 
însuşi, cu colecţia lui de ditirambi orali şi recenzii scrise, 
era propagatorul numărul unu. El continua să se codească, 
nu se hotăra, lunile treceau - şi iată, se contura pericolul 
real ca nuvela să se strecoare spre Occident, şi acolo 
oamenii sunt mai operativi - si, o dată publicată acolo, ea nu 
va mai fi niciodată publicată la noi. (Logică perfect 
accesibilă omului sovietic şi absolut inaccesibilă 
occidentalului. Căci, pentru noi, lumea nu este lume, ci 
"lagăre" veşnic beligerante, aşa am fost educați.) Faptul că, 
după ce manuscrisul a ajuns în Occident, nu s-a întâmplat 
nimic timp de aproape un an de zile, este şi el o minune nu 
mai mică decât însăşi publicarea în URSS. Dar nu a ajuns în 
Occident - din cauza superficialităţii occidentale: străinii 
care au aflat despre această povestioară n-au dat 
importantă. 

Probabil acest pericol 1-a şi determinat pe Tvardovski să 
se grăbească, în iulie a mers la Vladimir Semionovici 
Lebedev, expertul lui Hruşciov în probleme de cultură, şi i-a 
predat manuscrisul cu - în anexă - un mănunchi de 
recomandări. 

În tot acest timp, Tvardovski nu m-a chemat la el nici 
măcar o dată. Eu aflam numai din relatările Annei Berzer 
câte ceva despre ce se mai întâmpla pe-acolo pe la redacţie, 
începeam de asemenea să fac cunoştinţă, din când în când, 
cu oameni care-mi citiseră nuvela. Vreo douăzeci de 
asemenea cititori îmi dădeau mie, cel ieşit din anonimatul 
clandestinităţii, senzaţia că sunt înconjurat de o mare 
mulţime de oameni şi că am dobândit o celebritate 
răsunătoare. 

Mă pregăteam febril pentru o nouă perioadă periculoasă a 
vieţii mele. Una era să-mi ascund manuscrisele, când nu 
eram decât un fir de nisip printre alte fire de nisip; alta era 
acum, după ce fusesem descoperit şi când Lubianka putea 


să manifeste o curiozitate mai tenace decât aceea a lui 
Novâi mir şi să-şi trimită băieţii să vadă ce-am mai scris. Am 
început să-mi verific ascunzătorile - şi le-am găsit prea 
simple, cu totul vulnerabile în fata acestor specialişti ai 
efracţiei. De data aceasta, eu însumi am spart şi am distrus 
al doilea plafon al dulapului, ca să nu mai rămână nici o 
urmă; toate variantele şi ciornele de prisos le-am ars de n-a 
mai rămas niciuna. Restul m-am decis să nu-l mai tin acasă, 
şi în ajunul Anului Nou 1962, împreună cu sotia, am dus, la 
prietenul ei 'Teus din Moscova, draga mea arhivă (după trei 
ani şi jumătate această arhivă avea să fie ridicată de zbirii 
KGB-ului). În legătură cu acest transfer am o amintire 
deosebit de vie. În vagonul de metrou în care călătoream în 
acea zi de sărbătoare, a dat buzna la un moment dat un 
huligan beat care a început să se ia de pasageri. şi s-a 
întâmplat că printre bărbaţii prezenţi nu s-a găsit niciunul 
care să ia atitudine: unul era bătrân, altul prea prudent. 
Normal ar fi fost să intervin eu - nu eram departe de 
individul cu pricina şi aveam o mutră care putea să-l 
domolească. Dar noi aveam la picioare valijoara scumpă cu 
toate manuscrisele şi eu, unul, n-arh îndrăznit să mă implic: 
după o încăierare, ajungi inevitabil la miliţie, fie ca 
participant, fie ca martor. 

— Oricum te-ar înregistra, mai bine-ţi vezi de treaba ta. Ar 
fi fost un episod tipic rusesc ca ingenioasele fire ale reţelei 
mele să se rupă din cauza unui asemenea huligan. şi astfel, 
pentru a-mi îndeplini datoria de rus, a trebuit să manifest o 
stăpânire de sine atipică pentru un rus. si, ca un las, am 
preferat să mă acopăr de ruşine, să-mi feresc ochii de 
privirile pline de reproş ale femeilor care parcă ne-ntrebau: 
ce bărbaţi mai sunteţi şi voi? 

Poate nu într-o formă aşa de umilitoare, dar de câte ori, la 
fel de opresiv, istovitoarea mea conspirație literară nu m-a 
lipsit ea de libertatea de acţiune, de libertatea de 
exprimare, de libertatea de a-mi îndrepta spinarea. Toţi ne 
simţeam oprimaţi, dar eu mai duceam în cârcă şi povara 


unei activităţi clandestine; astfel, de la câte preocupări de 
creaţie literară n-am fost eu deviat. Toate oasele mele gem, 
toate oasele mele imploră: ajută-ne să ne dezdoim! 

— Ce pot să fac? 

Îmi mutasem arhiva, dar din întâlnirea din ianuarie de la 
Novâi mir eu am înţeles că, la drept vorbind, nimic nu pleca 
la tipar, în această situaţie nouă şi plină de pericole, trebuia 
ca, în paralel cu activitatea la scoală, să continui să folosesc 
pentru scris timpii morţi ai zilelor mele. Simţeam nevoia să 
mai dactilografiez o dată, o ultimă dată, Cercul şi începând 
din ianuarie 1962 mi-am asumat acest risc. limp de patru 
luni de zile, până la sfârşitul lui aprilie, nu m-am ocupat de 
nimic altceva; cât despre soarta lui Ivan Denisovici - un 
singur lucru mă preocupa: să nu se urnească nimic în 
aceste luni, să nu se schimbe nimic, fie şi să nu avanseze 
nimic - numai să-mi pot termina romanul în linişte. 

Nici să mă rog de cineva nu era nevoie: în legătură cu Ivan 
Denisovici se bătea pasul pe loc. în perioada sărbătorilor de 
| Mai, eu, încă neluat în vizor, am reuşit să le duc Zubovilor 
în Crimeea (unde se mutaseră după exil) exemplarul 
dactilografiat al romanului precum şi un număr de copii 
compacte făcute în secret. Apoi acasă mă ocupam cu 
diferite puneri la punct şi iată că vara bătea la uşă. Trebuia 
să profit de sezonul cald ca să voiajez şi cu ocazia aceasta 
să şi difuzez nişte microfilme prin zona Kamei şi a Uralilor. 
Toată povestea cu Novâi mir părea aşa de compromisă (si 
cu atât mai bine! 

— Gândeam eu, îmi voi regăsi treptat liniştea), încât ne-am 
pus în gând, eu şi sotia, să plecăm spre Enisei şi Baikal 
(călătorisem eu prin Siberia, dar numai în "vagon de 
deţinuţi" şi numai până la Novosibirsk). Până la urmă a ieşit 
conform proverbului: "Săracul n-are decât să se-nsoare, dar 
noaptea îi va fi scurtă." Exact la Irkutk, nici mai departe nici 
mai aproape, mă aştepta o telegramă urgentă din partea lui 
Tvardovski care mă invita să trec pe la redacţie "pentru 
câteva minute". 


Dar, de la Irkutk până la locul acelei întâlniri "pentru 
câteva minute" erau patru zile şi patru nopţi de călătorie cu 
trenul. 

Redacţia s-a reunit din nou în plen. Mi s-a spus vagcă o 
instantă importantă (aceasta însemna V. S. Lebedev) mi-a 
aprobat nuvela. Dar au fost exprimate câteva dorinţe 
privind îmbunatăţirea ei. Ivardovski socotea că aceste 
dorinţe nu erau foarte numeroase şi mă ruga stăruitor să le 
satisfac, să nu ratez şansa care mi se oferea. 

E] se străduia din răsputeri să nu-şi exteriorizeze prea 
mult starea de jubilaţie. Sufletul lui de copil i se revela prin 
bucuria irepresibilă ce i se citea în priviri. Tare era 
mulţumit de succesul planului pe care-l urmărise pe 
parcursul multor luni şi numai ceremonialul unei şedinţe de 
redacţie îl obliga să lase a se crede că adaugă şi el anumite 
remarce de-ale lui, dar de fapt, de la mine nu voia decât un 
singur lucru: să le accept pe cele ale lui Lebedev. Dar el nu 
a vorbit chiar aşa de direct şi a condus cu seriozitate 
şedinţa, propunând tuturor membrilor să sugereze 
corecturile pe care ei le considerau a fi de rigoare. 

S-au spus unele lucruri, dar nimeni n-a venit cu ceva 
esenţial pentru că fiecare nu urmărea altceva decât să-i 
facă pe plac redac-torului-sef şi chiar îşi interzicea să aibă 
vreo părere proprie, distinctă de-a acestuia. (Această 
practică nu Tvardovski a creat-o, ea s-a creat de la sine în 
revistă, fireşte, în virtutea alinierii fiecărei părti la 
ansamblu, aceasta s-a format ca în orice instituţie, ca la 
orice verigă a sistemului sovietic.) Dar tocmai Dementiev 
sta acolo lipit de scaunul lui şi tocmai el vedea cum se 
sparge cercul, cum cedează plafonul. Aleksandr Grigorievici 
Dementiev, care nu se ruşină de faptul că fusese secretar al 
organizaţiei de bază a scriitorilor din Leningrad, iar în 
vremea lui Hruşciov devenise comisar al celei mai liberale 
reviste - cine oare şi de ce îl trimisese aici? 

— Putin pentru a se împrospăta, putin pentru a se purifica. 


— Dar şi pentru a împiedica publicarea unor texte! Acum, 
fată de cei care-l trimiseseră aici cu jumătate de normă, 
dar cu o dublă responsabilitate, el nu putea să recunoască 
autoritatea fie şi a referentului lui Hruşciov şi să fie de 
acord cu atitudinea binevoitoare a întregii redacţii. Om 
practic, el n-a luat cuvântul atunci, în decembrie 1961, când 
toţi mă lăudau şi mă flatau: ştia el prea bine că şi-aşa 
această nuvelă n-o să fie publicată. Dar acum când, din 
cauza evenimentelor care o luau razna şi bruscau legea, se 
contura perspectiva ca nuvela mea să răzbească la lumină. 

— Acum trebuia să facă totul pentru a o corija. 

Unde oare dispăruse expresia lui când malitios-amicală, 
când afectiv-amicală, asociată cu capul în plină încărunţire 
şi lăsat într-o parte într-un mod care-l făcea simpatic? şi ce 
dură devenise maniera lui, altădată cuceritor-amabilă, de a- 
1 pronunţa pe "o"! şi ce se mai îmbujora, ce i se mai urca 
dogoarea până la urechi! O precizare însă: el nu făcea pe 
olimpianul, ci polemiza, trăind cu emoție momentul - cu 
emoție că nu va câştiga, că nu va convinge. Descărcările 
energiei retorice nu luau decât forma unor cuvinte mari 
precum realism socialist, comunism, patriotism, 
materialism. Dacă ar fi fost după voia lui Dementiev, el atâta 
mi-ar fi dat la rindea nuvela încât aceasta ar fi devenit 
netedă ca oglinda şi n-ar mai fi avut nici o asperitate. Dar 
aici trebuia să umbli la miez. Atunci a început să mă acuze 
că fac de ocară steagul şi simbolul artei sovietice - 
Crucişătorul Potemkin, şi să susţină că trebuie suprimată 
orice aluzie la acest subiect. si, în plus, că trebuie suprimat 
dialogul dintre Alioska şi suhov cu privire la Dumnezeu - 
pentru că, din punct de vedere estetic, este cu totul 
inexpresiv, iar din punct de vedere ideologic este incorect, 
şi prea lung, şi nu face decât să strice o nuvelă, altminteri 
valoroasă. şi în plus, mai spunea el, autorul nu trebuie să se 
abată de la exacta evaluare politică a banderistilor', chiar în 
condiţia lor de deţinuţi în lagăr, pentru că ei au mâinile 
pătate de sângele oamenilor noştri sovietici. şi în plus. El 


susţinea acum că a făcut multe adnotări pe textul 
dactilografiat şi că ar putea să mi le arate concret, numai că 
a uitat textul acela acasă. 

Ca un mistreţ înfuriat arăta Dementiev la sfârşitul 
monologului său, şi dacă i s-ar fi pus acum în fată cele o 
sută cincizeci de pagini ale textului dactilografiat - probabil 
că le-ar fi făcut bucăti-bu-cătele. 

Si Tvardovski nu zicea nici da nici nu. Da, că n-ar fi avut 
dreptate, n-ar fi avut! Dar raţionamentul comisarului politic 
era foarte just, din nuvela mea amorfa el voia să facă o 
armă a realismului socialist - şi ce putea să-i obiecteze 
redactorul-şef? Nu putea să-i obiecteze, dar Dumnezeu ştie 
de ce nu zicea da. El nu-l susţinea nici printr-un semn cu 
capul, nici printr-un semn cu ochiul. şi se uita la mine de 
parcă ar fi aşteptat ceva din partea mea. Dacă as fi cedat, 
hopul ar fi fost depăşit. 

Totuşi Dementiev exagera! Cu toată inteligenta lui 
evidentă şi percutantă, el ignora complet specia noastră de 
foşti deţinuţi, aliajul din care este făcut tribul nostru. Dacă 
şi-ar fi supravegheat modul de exprimare, dacă ar fi cerut şi 
el acolo nişte concesii minime, chit că detestabile, suficient 
de dăunătoare textului - as fi luat notă de toate observaţiile 
făcute si, apoi, combinându-le cu exigentele expertului lui 
Hruşciov, as fi chibzuit asupra materialului respectiv 1 
Stepan Bandera, lider naţionalist ucrainean, internat de 
germani într-un lagăr de concentrare, emigrat după al 
doilea război mondial, asasinat la Miinchen de către agentul 
sovietic Stasinski. (N. t.) şi poate as fi stricat ceva. Dar, în 
fata acestei priviri pline de furie agresivă, eu am răspuns 
ferm, fără efort, fără să mă întreb câtuşi de putin dacă o să 
mă avantajeze sau nu această reacţie a mea. Mă gândeam 
la tovarăşii mei de detenţie, la fraţii mei, la greva foamei de 
la Ekibastuz, la rebeliunea de la Kenghirl. şi mă cuprindea 
ruşinea şi dezgustul că eu încă mă mai târguiam cu oamenii 
de aici, că puteam în mod serios să concep că nişte literați, 
posesori ai carnetului roşu, ar fi devenit, după congresul al 


XXII-lea, capabili să tipărească vreun cuvânt purtător de 
adevăr. 

— Zece ani am aşteptat - am răspuns eu uşurat - şipot să 
mai aştept încă zece ani. Nu mă grăbesc. Viaţa mea nu 
depinde de literatură. Daţi-mi manuscrisul, vreau să plec. 

Cuprins de panică, a intervenit Ivardovski: 

— Dar dumneata n-ai nici o obligaţiei Tot ce s-a spus astăzi 
aici, rămâne la aprecierea dumitale personală. Dar dorinţa 
vie a noastră a tuturor este ca manuscrisul să treacă. 

Si Dementiev n-a mai scos un cuvânt! S-a potolit. S-a 
îmblânzit. Ajunsese la limita dincolo de care nu mai avea 
nici o influentă asupra sefului. Nu putea să se aventureze 
mai departe. 

Si acum trebuia să merg. Chiar la Dementiev acasă - ca să 
iau exemplarul original. Ce se mai schimbase, ce prietenos 
deve-nise! Era oare el cel care, cu jumătate de oră mai 
înainte, se repe-zise aşa de mânios la mine, bătând din 
copite? Nitam-nisam, iată-l propunându-mi acum să lucrez. 
În apartamentul lui. Nitam-nisam, uitând cu totul de acea 
terminologie de. 

— Isme" bubuitoare, iată-1 încercând prin anumite vagi 
aluzii să mă roage să-1 înţeleg. Ehei, era mai nobil metalul 
din care era făcut acest comisar. El se pare, se retrăsese în 
spatele multor pereţi despărțitori, şi în spatele fiecărui 
perete care se adăuga era tot mai trist. (Apropo, am auzit 
după aceea că se trăgea dintr-o familie de negustori bogaţi; 
dată fiind vârsta lui, el trebuie să fi cunoscut şi acel mod de 
viaţă. leama de anchete să fi fost aceea care-l făcea să 
caute a fi pe linie? Se întâmplă. Se pare că şi Sufronov este 
în aceeaşi situaţie. Sunt vreo câţiva, asemenea slujitori în 
protipendada literară.) şi iată-mă din nou în fata nuvelei 
mele. Eu, dragul de mine, ştiam ceea ce redacţia nu ştia: ce 
se manipulase şi se răscroise aici nu mai coincidea deloc cu 
varianta adevărată. Aceasta nu mai era 1 Ekibastuz şi 
Kenghir, locuri de detenţie în Kazahstanul de Nord. (N. t.) 
deloc nuvela mea în virginitatea ei iniţială. Unde s-a început 


se poate şi continua. Ar mai fi încă destulă dinamită în ea, 
Chiar şi după tăieturile operate. Dar mi se părea de rău 
augur un asemenea început de drum în literatură: să las din 
preţ cum fac ei toţi. Mi-aduc aminte ca azi că în momentul 
acela, în ce mă privea, as fi preferat să nu corectez nimic, şi 
- dracu să-i ia, n-au decât să n-o publice. şi totuşi ar fi fost 
stupid să nu încerc defel. Chiar atenuată cu o jumătate de 
procent, cu trei sferturi de procent (atât reprezenta în 
pondere şi volum concesia pe care decisesem să le-o fac lui 
Lebe-dev şi revistei Novâi mir - totuşi, o dată publicată, o să 
aibă efect! Da, merita să încerc. 

Dacă mă gândesc bine, Lebedev îmi cerea nişte lucruri 
uimitor de minore. Nu atingeau cu nimic esenţa nuvelei. 
Pasajele cele mai ofensive pe care, cu strângere de inimă, 
probabil că le-aş fi sacrificat, el le-a ocolit de parcă nici nu 
le-ar fi observat. Dar ce era cu acest liberal furişat acolo la 
vârf, în imediata apropiere a primului secretar al CC? Cum 
se strecurase acolo? Cum de rezista acolo? Ce program 
avea? Căci trebuia ajutat! 

În esenţă, Lebedev îmi cerea să scot toate acele pasaje în 
care căpitanul de rangul doi apărea, după criteriile lui Ivan 
Denisovici, drept un personaj comic, aşa cum şi era 
conceput, şi să subliniez partinitatea acestuia (trebuia să 
existe şi un "erou pozitiv'!). Sacrificiul acesta mi se părea 
cel mai mic dintre toate. Eu am scos ceea ce era comic, a 
rămas ceea ce era oarecum "eroic", dar "insuficient 
dezvoltat", după cum s-au exprimat ulterior criticii. Cam 
exagerat părea acum protestul căpitanului de rangul doi la 
schimbarea gărzii (iniţial protestul fusese conceput ca 
burlesc), dar, poate că aceasta nu strica tabloul lagărului. 
Apoi trebuia folosit mai rar cuvântul "papagali", cerința 
căreia m-am conformat făcându-l să apară nu de şapte ori, 
ci de trei ori; aceeaşi cerinţă în legătură cu "ticălos" şi 
"ticăloşi" când se vorbeşte despre şefi (aveam în privinţa 
aceasta cam multicele exemple); trebuia de asemenea ca nu 
autorul, ci căpitanul să-i condamne pe banderisti (am 


atribuit această frază căpitanului, dar într-o ediţie separată 
am suprimat-o: în gura căpitanului, ea suna firesc, dar ei şi 
aşa au fost prea mult împroşcaţi cu noroi), în plus trebuiau 
înzestrați deţinuţii cu o anumită speranţa de libertate (dar 
acest lucru eu nu puteam să-l fac). si, culme a comicului 
pentru mine, care-l uram pe Stalin, mi se cerea ca măcar o 
dată să-l numesc pe acesta ca vinovat de toate 
nenorocirile, (într-adevăr - în nuvelă, el nu era pomenit 
niciodată de nimeni! Desigur, omisiunea nu era 
întâmplătoare: vinovat, după mine, era întreg regimul 
sovietic, nu numai Stalin.) Am făcut această concesie, men- 
tionându-l o dată pe "tătucul cel mustăcios". 

Am introdus corecturile respective în text, am plecat din 
Moscova şi din nou a început pentru mine o perioadă de 
deplină acalmie şi lipsă de orizont (ah, nu m-au lăsat să văd 
Baikalul!). Din nou totul a revenit la starea anterioară de 
imobilitate, ca şi cum nuvela nu se pusese niciodată în 
mişcare, ca şi cum totul nu fusese decât un vis. Abia la 
sfârşitul lui septembrie, şi asta în mare secret, am aflat de 
la Berzer cum evoluau lucrurile. La dacea de la Pitunda, 
Lebedev începuse să-i citească nuvela mea lui Hruşciov (lui 
Ni-kita, în general, nu-i plăcea să citească, el căuta să 
prindă din filme ceva cultură). Nikita asculta cu atenţie 
această nuvelă amuzantă, râdea când trebuia, scotea câte 
un ah şi măcăia când trebuia, si, după ce s-a ajuns cu 
lectura la jumătatea textului, a cerut să fie chemat Mikoian 
ca să asculte împreună. Totul a fost aprobat de la un capăt 
la altul şi ceea ce a plăcut în mod deosebit a fost, desigur, 
scena muncii: "cum economiseşte Ivan Denisovici mortarul" 
(chestia asta Hruşciov avea s-o povestească la întâlnirea de 
la Kremlin). Mikoian nu i-a făcut nici o obiecţie lui Hruşciov, 
şi astfel destinul nuvelei a fost hotărât în urma unei lecturi 
făcute oarecum la gura sobei. Totuşi, Hruşciov voia să 
aranjeze totul în chip democratic. 

Două săptămâni mai târziu - Hruşciov îşi încheiase 
perioada de concediu şi se întorsese deja la Moscova-Navâi 


mir primeşte pe la amiază un ordin prin care CC cerea caa 
doua zi dimineaţă să i se aducă nici mai mult nici mai putin 
de 23 de exemplare ale nuvelei. Or, la redacţie nu erau 
decât trei. Să le dactilografieze? Nu s-ar reuşi! Deci trebuia 
dată la cules. S-au angajat câteva linotipuri la tipografia 
Izvestiei, s-a împărţit câte un fragment de nuvelă zeţarilor 
care, complet nedumeriţi, au trecut la operaţiunea de 
culegere. Tot pe bucăţi au verificat materialul în timpul 
nopţii şi corectorii de la Novâi mir, care au fost contrariaţi 
de cuvintele neobişnuite, de topica neobişnuită şi au rămas 
cu gura căscată în fata unui asemenea conţinut. Apoi, în 
timpul schimbului din zori, le-gătorul a broşat toate cele 25 
de exemplare în cartonul albastru al lui Novâi mir si, 
dimineaţa, ca şi când totul s-ar fi făcut de la sine, au fost 
depuse 23 de exemplare la CC, iar matriţele tipografice au 
fost ascunse în condiţii speciale de păstrare sub lacăt. 
Hruşciov a ordonat ca exemplarele respective să ajungă la 
şefii cei mari ai partidului, iar el - el s-a dus să pună la 
punct agricultura din Asia Centrală. 

După două săptămâni a revenit la Moscova sub zodia, 
fatidică pentru el, a mijlocului de octombrie. La şedinţa 
ordinară a biroului politic ("prezidiu" i se spunea atunci), 
Nikita le-a cerut celor prezenţi să fie de acord cu 
publicarea. Nu stiu exact, dar se pare că totuşi membrii 
biroului politic nu şi-au dat în mod explicit acordul. Multi s- 
au eschivat de la un răspuns precis ("de ce tăceţi?'" -a 
întrebat Nikita), careva şi-a luat inima în dinţi şi a întrebat: 
"si chestia asta cui îi va da apă la moară?" Dar, la vremea 
aceea după legendă, Nikita era de genul "vă zdrobesc pe 
toţi". Discuţia nu s-a terminat, desigur, fără laude la adresa 
lui Ivan Denisovici care pune conştiincios cărămidă peste 
cărămidă. şi s-a decretat publicarea lui Ivan Denisovici. In 
orice caz, nu s-a înregistrat nici o voce care să fi fost 
categoric contra. 

Asa s-a produs minunea cenzurii sovietice sau, cum mai 
exact a fost ea numită trei ani mai târziu, "consecinţa 


voluntarismului în domeniul literaturii”. 

La 20 octombrie, într-o sâmbătă, Hruşciov 1-a primit pe 
Tvar-dovski ca să-i comunice decizia luată de biroul politic. 
Nu stiu dacă a fost prima, dar în orice caz a fost ultima dată 
când au stat de vorbă, fără grabă, între patru ochi. În inima 
lui Tvardovski, ca desigur în inima oricărui rus, a oricărui 
om, există o sete neostoită de a crede în cineva. Astfel, 
cândva, în ciuda totalei ruinări a ţărănimii şi a suferințelor 
propriei lui familii, el şi-a pus credinţa în Stalin şi a vărsat 
lacrimi sincere la moartea acestuia. Apoi, după ce au fost 
dezvăluite fărădelegile lui Stalin, el, cu aceeaşi sinceritate, 
s-a lepădat de fostul idol şi s-a străduit să creadă într-un 
adevăr nou, purificat, şi în nou-promovatul om care 
răspândea lumina acestui adevăr. şi anume în aceste culori 
1-a văzut el pe Hruşciov în cursul acestei convorbiri de 
două sau trei ore; o lună mai târziu, la apogeul prieteniei 
noastre, A. T. mi-a spus: "Ce om bun şi inteligent! Ce fericire 
să avem la cârma tării un asemenea om!" în cursul acestei 
întrevederi cu Tvardovski, Hruşciov a avut maniere de om 
blând şi visător, chiar de filosof. Nu avem motive să punem 
la îndoială acest lucru. Ca un vârf de pumnal se aflau deja în 
conjuncţie deasupra capului lui constelaţiile duşmănoase. 
Probabil că primise deja telegrama de la Gromâko ce-l 
informa că în ajun la Casa Albă fusese abordat cu cuvintele: 
"Spuneţi cinstit, domnule Gromâko, aveţi rachete în Cuba?" 
şi ca întotdeauna cinstit şi sigur, Gromâko a răspuns: "Nu". 
Desigur, Hruşciov, discutând pasnic cu Tvardovski despre 
literatură, nu ştia că la Washington se pregăteau deja 
panouri cu fotografii mărite ale rachetelor sovietice din 
Cuba, că în lunea următoare aceste panouri aveau să fie 
prezentate delegaților statelor americane şi că John 
Kennedy va obţine acordul acestora cu decizia lui, de o 
îndrăzneală fără precedent, de a controla vasele sovietice. 
Nimic altceva decât această singură duminică îl mai 
despărţea pe Hruşciov de săptămâna lui de ruşine, teamă şi 


capitulare. şi tocmai în această ultimă sâmbătă s-a 
întâmplat să-şi dea viza pentru Ivan Denisovici. 

"Eu uneori chiar 1-am întrerupt! 

— Îmi povestea Tvardovski, mirându-se şi el de atâta curaj. 

— l-am spus: nu se nasc copii din săruturi, desfiinţaţi 
cenzura asupra literaturii! Căci dacă operele circulă în 
manuscris, este cel mai rău lucru ce se poate întâmpla!" şi 
Nikita asculta împăciuitor; ai fi zis că nici lui nu-i erau 
străine aceste vederi. Cel putin, aceasta era impresia lui 
Tvardovski. (Din confruntarea relatărilor lui în redacţie se 
poate deduce că propriile lui idei, Ivardovski, fără să-şi dea 
seama, i le atribuia lui Hruşciov, care nu scotea un cuvânt.) 

Hruşciov i-a povestit lui Tvardovski că se strânseseră deja 
trei volume de materiale privind crimele lui Stalin, dar că 
deocamdată nu se publică nimic. * "Istoria va judeca faptele 
noastre." (Nikita prindea aripi şi se umaniza de fiecare dată 
când vorbea despre faptul că nimeni nu este nemuritor, 
despre timpul limitat sorocit vieților noastre. Se regăsea 
acest motiv şi în discursurile lui publice. Era o trăsătură 
creştineasca de care el nu era conştient, el, care fusese de 
la Lenin încoace aprigul prigonitor al bisericii! Niciunul 
dintre conducătorii comunişti, nici până la el, nici după el, 
nici mai la vest, nici mai la est decât el, n-a vorbit vreodată 
în felul acesta. Nikita era un tar care nu-şi înţelegea absolut 
deloc adevărata natură, nici menirea istorică, subminând 
mereu acele straturi care voiau şi puteau să-l susţină; el nu 
căutase niciodată, nu găsise niciodată un consilier 
inteligent. Adjubei, ginerele său, un învârtit şi un pleşcar, 

* Nimic nu ducea Hruşciov până la capăt, n-a dus până la 
capăt nici demontarea imaginii lui Stalin. Putin să mai fi 
făcut şi nimeni n-ar mai fi deschis gura ca să clefăie despre 
"marile merite" ale ucigaşului. 

Nu era nici el o lumină, era mai curând un aventurier care 
i-a mai şi grăbit socrului său căderea.) Hruşciov era convins 
că Stalin 1-a omorât pe Kirov, dar în acelaşi timp îşi dădea 
seama că, în sine, acest Kirov era o persoană ştearsă. 


Se pare că totul era aranjat în legătură cu nuvela, şi 
Tvardovski a dat ordin să apară în numărul 11 al revistei. 
Dar a început imediat drama rachetelor cu America. şi nu 
era exclus ca furtuna carai-biană să declanşeze pe 
coridoarele CC un vârtej care ar fi luat pe sus şi biata mea 
nuvelă. 

Dar lucrurile s-au liniştit! Înainte de sărbătorile din 
noiembrie - exact la un an după ce lăsasem din mână 
nuvela - am fost chemat pentru prima corectură. * în timp 
ce şedeam aplecat pe textele dactilografiate toate acestea 
rămâneau un mit, eu nu simţeam absolut nimic. Dar când 
mi s-au pus în fată paginile de revistă încă netăiate, am avut 
viziunea milioanelor de ignoranţi cărora li se oferă ocazia să 
vadă ivindu-se la suprafaţa apei balaurul vieţii noastre 
concentraţionare. - şi în luxul neobişnuit al camerei de 
hotel, pentru prima dată, nuvela mea m-a făcut să plâng. 

În acest timp s-a transmis rugămintea lui Lebedev: să mai 
scot din manuscris cuvintele lui Tiurin: "Mi-am făcut semnul 
crucii şi am zis: "Totuşi, tu exişti, Creatorule, în cer. Mare ţi- 
e răbdarea, dar lovitura ta doare." " S-au prins. S-au prins, 
dar târziu, în legătură cu acest pasaj, capital în nuvelă, 
unde eu le-arn răsturnat şi le-am demontat toată legenda 
cu privire la pieirea unor şefi în anul 1937! La redacţie s-a 
încercat înduplecarea mea: Lebedev se arătase aşa de 
înţelegător! El făcuse breşa şi aranjase totul! Trebuia acum 
să i se facă şi lui o concesie. Era adevărat, şi as fi cedat dacă 

* Novâi mir i-a păcălit elegant pe cei de la cenzură: fără 
nici o explicaţie, le-a trimis la viză prima probă paginată a 
lui Ivan Denisovici. Dar cenzura, îngropată în tranşeele ei, 
habar n-avea de hotărârea CC, luată cu uşile închise, după 
rânduiala noastră dintotdeauna. După ce au primit nuvela, 
cei de la cenzură au rămas cu gura căscată în fata acestei 
"diversiuni ideologice" şi au telefonat indignaţi la revistă: 
"Cine a trimis acest manuscris?" - "Păi, noi cei de aici", a 
răspuns inocent şefa de redacţie N. P Bianki. - "Dar cine l-a 
aprobat personal?" - "Păi, ne-a plăcut la toţi" - ciripi Bianki. 


S-a auzit o ameninţare oarecare şi cel de la capătul firului a 
pus receptorul în furcă. O jumătate de oră mai târziu s-a 
primit un alt apel telefonic, vesel de data aceasta: "Mai 
trimiteţi două exemplare" (voiau să-l citească şi ei). 
Hruşciov ca Hruşciov, dar viza cenzurii oricum trebuia să 
figureze pe fiecare filă. 

Aceasta ar fi fost numai pe contul meu sau pe celal 
literaturii. Dar aici mi se propunea să cedez pe contul lui 
Dumnezeu şi pe contul mujicului, or, acest lucru jurasem să 
nu-l fac niciodată. şi iată-mă refuzându-l pe acest 
binefăcător mitic, mie încă necunoscut. 

Si aşa de mare era inerția pietrei deja puse în mişcare şi 
antrenate în plină rostogolire încât nici consilierul lui 
Hruşciov n-a putut să corecteze şi să oprească nimic! 

A încercat s-o facă Adjubei: nu să oprească piatra care se 
rostogolea, ci măcar să-i devieze traiectoria. Poate făcea 
asta sub presiunea ortodocşilor şi conformiştilor, dornici 
totuşi să fie ei primii care să prezinte - şi anume în felul lor 
- istoria lagărelor (si să se prezinte pe ei înşişi ca principale 
victime şi ca eroi principali); dar la mijloc era mai curând 
un motiv mai meschin: pur şi simplu pentru a prelua 
iniţiativa (“să pună fitilul"), pentru a-l devansa pe 
Tvardovski acum, după ce parcursese un drum greu, şi a-i 
smulge laurii, în comitetul de redacţie al Izvestiei, Adjubei 
era furios că această temă importantă nu fusese 
"descoperită" de ziarul său. Cineva şi-a amintit că existase o 
mică povestire trimisă din Cita, dar “"nepublicabilă", drept 
pentru care fusese respinsă. S-au năpustit asupra coşurilor 
de hârtii, dar degeaba: textul respectiv era distrus. A fost 
contactat G. selest care, urgent, a transmis telefonic din 
Cita textul Pepitei sale. Textul acesta a şi apărut în numărul 
festiv al Izvestiei - a apărut într-o formă neruşinat de 
"simplă", şi chiar fără cel mai mic semn al exclamării, da, ca 
şi când timp de patruzeci de ani în ziarele noastre se 
publicaseră povestiri despre viaţa lagărelor şi toată lumea 
se sastisise de ele. Tvardovski s-a simţit atunci foarte 


afectat şi s-a supărat pe Adjubei. În ce mă priveşte, cred că 
Pepita nu le-a folosit la nimic: rostogolirea pietrei noastre 
era ireversibilă. Le era dat cititorilor ruşi să vadă pentru 
prima dată contururile lagărului tocmai într-o asemenea 
formă. 

Simţind deja că victoria este de partea lui, Tvardovski, ca 
editor prevăzător şi dibaci, privea mai departe si, tocmai cu 
prilejul acelor festivități de noiembrie, mi-a trimis o lungă 
epistolă: ". As vrea să-ţi vorbesc de pe poziţia vârstei şi 
experientei mele literare, încă de pe acum există atâţia 
oameni care solicită redacţiei noastre să le dea adresa 
dumitale, există atâta interes fată de dumneata, stimulat 
uneori de mobiluri extraliterare. Dar ce-o să fie când 
povestirea o să apară în presă? Va fi tot ceea ce se cheamă 
glorie. Dacă-ţi scriu acum, este pentru a sublinia speranţă 
pe care mi-o pun în calmul, fermitatea, înaltul dumitale 
sentiment al demnităţii personale. Ai trecut prin multe 
încercări, şi mi-e greu să concep că unul ca dumneata ar 
putea să se clatine în fata acestei încercări. Dimpotrivă, 
uneori mă întreb dacă lipsa dumitale de vanitate, acel ceva 
din atitudinea dumitale vecin cu indiferenta, nu depăşeşte 
oarecum măsura. Pe mine care, cu colegii de redacţie. Am 
trăit ca pe o adevărată sărbătoare a victoriei, ca pe un 
triumf, ziua în care am aflat că "totul merge bine", pe mine 
un pic m-a supărat acea reţinere cu care ai răspuns la 
telegrama mea de felicitare, acele cuvintele "mi-este 
plăcut", care în cazul de fată au fost, iartă-mă, pur şi simplu 
jignitoare pentru mine. Dar acum fac apel tocmai la lipsa de 
vanitate şi la reținerea dumitale - fie ca ele să se 
accentueze şi să rămână însoțitori statornici ai activităţii 
dumitale viitoare. Unii te vor sâcâi cu rugăminţile lor "să le 
dai ceva", un fragment, o bucăţică, îţi vor oferi contracte, 
bani. 'le implor, nu te lăsa atras. Nu te lăsa cucerit, spune-le 
(noi avem oarecare drept să mizăm pe dumneata) că ai 
obligaţii fată de Novâi mir, care, poţi să le spui, ia tot ce iese 
din pana dumitale." 


Pentru ei era 'o sărbătoare a victoriei"! lar eu i-am 
explicat starea mea sufletească: "ştiţi ce gânduri rni-au 
venit în minte când am deschis plicul dumneavoastră? Sotia 
mi-l aduce şi-mi spune, foarte alarmată: "Un plic gros de la 
Novâi mir. De ce aşa de gros?" L-am pipăit şi am spus: "Este 
absolut clar. Cineva vrea de la mine alte concesii, dar eu 
concesii nu mai pot să fac. Momentan, tipărirea s-a 
terminat." Din toate punctele de vedere, viaţa mea la 
Riazan merge în aşa măsură pe vechiul făgaş (dis-de- 
dimineaţă, în bunda mea de ocnaş, mă duc să tai lemne; 
apoi mă pregătesc de lecţii, apoi mă duc la scoală, unde 
sunt dojenit că lipsesc de la învătămân-tul politic sau că nu 
particip la activităţi extraşcolare), încât discuţiile şi 
telegramele de la Moscova îmi par un simplu vis. Pentru 
mine din telegrama dumneavoastră un singur lucru a 
devenit clar: deocamdată nu există interdicţie. De aceea, 
dragul meu A. T., nu păstraţi în inimă ranchiună pentru 
cuvinţelele mele "mi-este plăcut", as fi fost nesincer dacă m- 
aş fi exprimat mai tare; în momentul acela eu n-am simţit o 
bucurie delirantă, în general, viaţa m-a obişnuit mult mai 
mult cu răul şi totdeauna îmi vine mai uşor, sunt mai dispus 
să cred în acest rău. În lagăr m-am pătruns de 
înţelepciunea proverbului rusesc: "în fericire să nu te- 
ncrezi, de necazuri să nu te temi"; m-am obişnuit să trăiesc 
după această regulă şi sper să nu mă abat niciodată de la 
ea. Bucuria esenţială de a fi "recunoscut", eu am trăit-o în 
decembrie anul trecut, când ati considerat că Denisovici 
merita o noapte albă." 

lar apelul lui de "a nu mă lăsa atras" şi de "a nu mă lăsa 
cucerit", cum să nu aibă ecou în mine? Pe mine acest lux al 
hotelului "'Moskva'" de pe Ohotni Riad, catifelele, covoarele 
şi serviciile portarului nu mă încântau, ci mă speriau. Când 
ai dobândit glorie, ai senzaţia, prima senzaţie, că limba din 
gura ta nu mai percepe gustul, că degetele tale nu mai au 
acel fin simt al pipăitului ca înainte. "De ce nu iei un taxi?" - 
se mira Kopelev. Dar pentru mine a mă aşeza într-un taxi 


echivala cu o trădare, eu nu mă vedeam altfel decât cu 
rucsacul în autobuz. şi acum îi răspundeam cu convingere 
lui Tvardovski: "Gloria n-o să-mi ia minţile. Îi prevăd o viaţă 
scurtă - şi dorinţa mea este de a o folosi cât mai judicios 
pentru scrierile mele deja finisate." (Dar Novâi mir nu le 
cunoştea încă.) 

Tvardovski însă, după gestul de bunăvoință al lui Hruşciov, 
tocmai această viaţă scurtă a gloriei n-o înţelegea nicicum. 
Foarte cordiale deveniseră relaţiile noastre, desi încă nu 
ne în-tâlniserăm niciodată între patru ochi, fără să-i avem în 
preajmă pe membrii redacţiei, în curând m-am dus acasă la 

el - şi tocmai în momentul acela a venit un curier de la 
redacţie (dovedit ulterior ca iscoadă) cu un exemplar- 
semnal al numărului 11 al revistei. Ne-am îmbrăţişat. A. TI. 
se bucura ca un copil, zburdând prin cameră cu trupul lui 
de urs: "Păsărică şi-a luat zborul! Păsărică şi-a luat zborul! 
Greu s-o mai oprească acum cineva! Acum este aproape 
imposibil!" (Aproape. Până în ultimul minut nici el nu era 
sigur. Dar parcă n-au fost cazuri în care s-a distrus un 
întreg tiraj? Au vreun preţ pentru noi munca, banii? Pentru 
noi ideologia este la mare preţ.) "Victoria este mai mult a 
dumneavoastră decât a mea" - acestea au fost cuvintele cu 
care l-am felicitat eu. 

"Vino val-vârtej direct la mine!" - pe acest ton neobişnuit 
m-a abordat la telefon cu ocazia următoarei mele sosiri în 
capitală. Imediat după ieşirea tirajului numărului 11 a avut 
loc plenara CC consacrată industriei, dacă nu mă înşel. 
Câteva mii de exemplare de revistă, destinate a fi vândute 
în Moscova, au fost difuzate prin chioşcurile care deserveau 
plenara. De la tribuna plenarei, Hruşciov a declarat că 
aceasta este o carte importantă şi necesară (numele meu 
nu l-a pronunţat, confundându-mă pe mine, autorul, cu 
personajul Ivan Denisovici). El chiar s-a plâns plenarei de 
biroul lui politic: "îi întreb - o publicăm sau nu? Iar ei, ei 
tac!" şi membrii plenarei "au adus de la piaţa" de cărţi două 
broşuri: una rosie (materialele plenarei) şi una albastră 


(numărul 11 a lui Novâi mir). şi uite asa, râdea Tvardovski 
cu gura până la urechi, fiecare a venit purtând la subsuoară 
cărticica rosie şi cărticica albastră. Totuşi, înainte de 
discursul de închidere al lui Hruşciov, secretarul comitetului 
regional de partid Novosibirsk s-a apropiat de Tvardovski şi 
i-a spus: "ştiţi, au fost situaţii şi mai grave. L.a mine în 
regiune există şi acum asemenea întreprinderi, eu stiu 
chestia asta. Dar la ce bun să scrii despre ele?" După 
discursul lui Nikita însă, respectivul 1-a căutat pe 
Tvardovski ca să-i strângă mâna şi să-şi facă uitate cuvintele 
nelalocul lor. 

Asa de mare era forţa acestui cor de elogii, a acestui avânt 
general, încât în aceleaşi zile Tvardovski mi-a spus: acum 
lansăm Ma-trional Matriona pe care revista, la începutul 
anului, o respinsese, Matriona care "nu se va putea publica 
niciodată" - iată cum acum, cu inima uşoară, el o trimitea la 
cules, uitând chiar faptul că o refuzase cândva! 

"Cel mai periculos este pasul al doilea!" - mă avertiza 
Tvardovski. Prima carte, cum se spune, şi un prost o scrie. 
Dar a doua? 

Si foarte neliniştit, mă cerceta cu privirea. Prin "a doua" el 
nu avea în vedere Matriona, ci ceea ce aveam să scriu eu 
după aceea. şi eu, trecând în revistă ceea ce scrisesem deja, 
nu reuşeam să mă hotărăsc pe care s-o scot la lumină: toate 
muşcau., Din fericire, chiar în luna aceea inspiraţia m-a 
ajutat să scriu repede Kocetovka* - direct pentru revistă, 
pentru prima dată în viaţa mea. Caz autentic din anul 1941 
cu amicul meu Leonea Vla-sov, când era el comandant în 
gara Kocetovka, cu acelaşi amănunt referitor la călătorul 
care uitase, culmea, de unde vine denumirea de Stalingrad. 

— Întâmplare pe care nimeni, începând cu A. T., nu putea 
s-o creadă. Dar după mine, pentru un om de scoală veche 
este foarte firesc ca nici să nu-şi amintească de o asemenea 
denumire. A. T., luând-o în mâinile sale, a fost foarte 
emoţionat si, ci-tind-o, a fost şi mai emoţionat - se temea de 


o mişcare greşită, se temea ca pentru el însuşi. Cu apariţia 
lui 'Tveritinov, temerile lui 

* Dar a trebuit s-o schimb cu Krecetovka pentru a nu 
zgândări duşmănia pe care kocetovkista revistă Oktiabr o 
purta celor de la Novâi mir. 

S-au accentuat: decise că acesta era un detectiv patriot şi 
că până la urmă adevăratul spion va fi prins. 

Convingându-se că lucrurile nu stau asa, mi-a trimis 
imediat o telegramă radiind de bucurie, în legătură cu 
Krecetovka şi Ma-triona, care, în concepţia lui, trebuiau să- 
mi consacre numele, el, pentru prima şi ultima dată, n-a 
făcut consideraţii politice de genul "va trece-nu va trece', 
ci, alături de mine s-a înhămat, în rumul ţigărilor sale, la 
munca de editor conştiincios. * Observațiile lui (adresate 
aplombului meu) s-au dovedit pline de fineţe, în special cele 
pe tema vieţii rurale: nu se poate spune "dulgheri săteşti', 
fiindcă nu există altfel de dulgheri; "şindrila din scânduri", 
aşa ceva nu există; purcel gras nu înseamnă purcel lacom; a 
merge în pădure la cules de bace, de ciuperci - asta nu este 
muncă, ci distracţie (de altminteri, aici, a recunoscut că 
astăzi, la tară, asta este deja o muncă pentru că îi dă omului 
mai multă hrană decâi îi dă munca pe pământul colhozului); 
încă ceva: în gară nu poate să crească plopul tremurător, 
pentru că acolo totul este plantat, or, nimeni nu plantează 
plopi tremurători; şi un "flăcăiandru" e mai bătrân decât un 
"copilandru". Insista de asemenea foarte mult pe faptul că 
gerunziile nu sunt proprii vorbirii populare şi dădea 
exemple de fraze cu gerunzii pe care le găsea imposibile. 
Dar aici mi-am exprimat dezacordul: unele dintre 
proverbele noastre prezintă asemenea turnuri. 

Aceste frecvente întâlniri ale noastre din toamna lui 1962 
aveau loc într-o atmosferă degajată şi foarte cordială, în 
acele luni, A. TI. ţinea foarte mult la mine şi se mândrea cu 
succesele mele de parcă ar fi fost ale lui. Ceea ce-i făcea o 
plăcere deosebită era să constate că eu mă comport 
conform modelului conceput de mintea lui pentru un autor 


pe care el îl descoperise: că-i alung pe corespondenţi, că nu 
acord interviuri, că nu pozez nici pentru fotografi nici 
pentru cineaşti. Avea senzaţia că sunt creaţia lui, că el m-a 
fasonat şi că, 

* Aceste consideraţii: "va trece-nu va trece" provocau 
atâta confuzie în creierul redactorilor de la Novâi mir (cu 
atât mai mult în creierul redactorilor de la celelalte reviste 
sovietice), încât acestora nu le mai rămânea decât foarte 
putină perspicacitate, foarte putin gust, foarte putină 
energie, pentru formularea de temeinice observaţii de 
ordin estetic, în orice caz, cu mine, în afară de A. T., cu care 
am avut această singură discuţie, nimeni de la Novâi mir nu 
s-a înhămat nici măcar la cinci minute de muncă propriu-zis 
redacţionala, nu anticenzură. 

De-acum încolo, el va fi cel care va lua pentru mine cele 
mai bune decizii şi mă va conduce pe un drum însorit. 
Considera ca de la sine înţeles (desi eu nu-i promisesem 
niciodată aşa ceva) că eu de-acum încolo nu voi face nici un 
pas important fără să mă consult cu el şi fără aprobarea lui. 
Şi-a asumat, de exemplu, sarcina de a decide el însuşi ce 
fotograf puteam autoriza să mă fotografieze (fotograful s-a 
dovedit slab, dar ceea ce-mi era de trebuinţă - o expresie 
chinuită şi tristă - am obţinut). S-a ivit necesitatea să 
comunic totuşi un fel de concentrat de biografie privind 
persoana mea - A. T. a pus mâna pe condei şi a început să 
întocmească el această biografie. Am considerat necesar să 
arăt motivul pentru care mă aflasem în detenţie - 
comentarii negative asupra lui Sta-lin - dar Tvardovski s-a 
opus cu înverşunare, nici n-a vrut să audă despre aşa ceva. 
(Nu ştia ce preţios putea să se dovedească acest lucru în 
ziua în care partidul, în şedinţele sale de instructaj, mă va 
declara trădător de patrie. Privirea lui îmbrăţişă mai 
degrabă prezentul; viitorul aproape niciodată, în plus, 
adevăratele motive ale acţiunilor lui exterioare erau de 
căutat la un nivel subteran foarte adânc. De exemplu, el 
însuşi a crezut multă vreme în Stalin, şi orice ins care nici 


atunci nu împărtășea această credinţă părea să-l ofensez 
pe el, cel de astăzi. Astfel, el a respins şi explicaţia mea cum 
că Tveritinov, datorită exclusiv gusturilor lui rafinate, poate 
să nu-l iubească pe Stalin. Cum poate ăsta să nu-l 
iubească? Înseamnă că sau el sau rudele lui au fost la 
puşcărie; A. T. nu găsea altă explicaţie.) în ce mă priveşte, 
nu mă grăbeam să mă răzvrătesc împotriva patronajului 
său, nu ardeam de nerăbdare să-i demonstrez că, la 
patruzeci şi patru de ani, nu mai puteam schimba forma şi 
măsura tiparului în care am fost turnat. Dar nu poate exista 
prietenie autentică fără o egalitate măcar de principiu. A. 1. 
exagera concordanta orizonturilor noastre, a obiectivelor 
noastre şi a experientei noastre de viaţă. Partea cea mai 
importantă a experientei sale, considera el, era buna sa 
cunoaştere a ierarhiei şi a mişcărilor aranjate la şedinţe, la 
telefon şi în culise. Dar el supraestima capacitatea şi 
longevitatea acestui sistem. Nu admitea ideea că acest 
sistem poate să nu fie acceptat din oficiu. Nu admitea că în 
literatură sau în politică eu pot să discern sau să cunosc 
lucruri pe care el nu le vedea sau nu le cunoştea. 

Cu mine, ela trăit momentul în care a ţâşnit flacăra unei 
speranţe noi, a speranţei de a-şi fi găsit în sfârşit un 
prieten. Dar eu nu m-am lăsat orbit de această lumină. Mi- 
erau dragi şi rădăcinile lui ţărăneşti; şi năzdrăvăniile 
ingenuităţii lui poetice, nu prea bine protejate de 
obiceiurile lui nobiliare; şi acea deosebită demnitate 
naturală de care dădea dovadă în fata duşmanilor, uneori în 
fata celor sus-puşi (între patru ochi: la telefon adesea se 
pierdea cu firea), şi care-l punea la adăpost de situaţii 
ridicole sau umilitoare. Dar între trecutul meu şi al lui erau 
prea mari deosebiri, şi prea neasemănătoare erau 
moştenirile care ne veneau dintr-acolo. Cu el, eu n-am putut 
să fiu, niciodată, nici măcar o dată, Ia fel de sincer şi firesc 
cum eram cu zecile de oameni care trăiseră în umbra 
întunecoasă a lagărelor. Caracterele noastre încă ar mai fi 


putut să se ciocnească, să se frece unul de altul, să se 
acomodeze unul cu altul într-un fel oarecare. 

— Dar doi bărbaţi nu pot fi prieteni dacă nu se potrivesc la 
idei. 

Noi ne asemănăm cu două curbe matematice având 
fiecare ecuaţia ei. Ele pot, în anumite puncte, să se apropie, 
să se suprapună, să aibă chiar o tangentă comună, o 
derivată comună, dar în curând - fatalitate - configuraţia 
lor iniţială va face ca drumurile lor să se despartă. 

LA SUPRAFAŢĂ. 

Asa cum pestele de apă adâncă, obişnuit să suporte o 
presiune exterioară de multe atmosfere, ieşind la suprafaţa 
moare de prea mică presiune, de prea binele la care nu se 
poate adapta, tot aşa şi eu, ascuns temeinic cincisprezece 
ani în străfundurile lagărului, ale surghiunului, ale 
clandestinităţii, fără să mă trădez vreodată, fără să 
săvârşesc vreodată vreo greşeală notabilă de natură a 
afecta vreun om sau vreo cauză - ieşind la suprafaţa unei 
notorietăţi do-bândite peste noapte, a unei glorii excesiv 
trâmbiţate (la noi se-ntrece măsura şi cu lauda şi cu 
înjurătura), am început să fac gafa după gafă, neînţelegând 
defel noua mea situaţie şi noile posibilităţi. 

Nu aveam o idee clară despre forţă pe care o dobândisem 
şi deci despre îndrăzneala pe care mi-o puteam permite 
acum în conduita mea. Păstram inerția circumspecţiei, 
inerția disimulării. Ce-i drept, şi una şi cealaltă mi-erau de 
trebuinţă, pentru că neaşteptatul succes cu Ivan Denisovici 
nu-mi atrăsese câtuşi de putin favoarea Regimului şi nu 
promitea că în calea mişcării nu se vor ivi piedici. 

Acel succes nu promitea această mişcare, n-o promitea - 
dar deocamdată, scurtă vreme, două luni, ba nu, o lună, 
puteam să merg fără să mă opresc undeva: o reclamă 
gudurător-excesivă îmi deschisese pentru acea lună toate 
redacţiile, toate teatrele! 

Dar eu nu înţelegeam. Mă grăbeam să mă opresc din 
proprie iniţiativă înainte de a mă opri alţii, să mă camuflez 


din nou, să mă prefac că nu am nimic, că nu pun la cale 
nimic. Ca şi când această întoarcere ar fi fost posibilă! Ca şi 
când acum m-ar fi pierdut din vedere! 

Si apoi neaşteptatul triumf care fusese această publicare 
mă împiedica să înţeleg că eu şi Tvardovski nu 
câştigaserăm, ci pierdu-serăm: pierduserăm un an, anul de 
zburdă prilejuit de congresul al XXII-lea, şi se consuma deja 
ultima spargere de țărm a ultimului val. După nişte calcule 
aproximative, eu contam pe cel putin o jumătate de an, 
chiar pe doi ani până să fiu, cu certitudine, lăsat pe din 
afară în fata tuturor porţilor şi portiţelor bătute-n cuie. Dar 
am avut o lună - de la prima recenzie laudativă din 18 
noiembrie până la întâlnirea de la Kremlin din 17 
decembrie. şi chiar mai putin - până la primul contraatac 
din l decembrie (ziua în care, la Manej, Hruşciov a fost 
asmuţit împotriva pictorilor modernişti, în ideea că lucrurile 
n-au să se oprească aici). Dar şi în două săptămâni as fi 
putut să cuceresc câteva poziţii! Să fac cunoscut titlul 
câtorva dintre scrierile mele. 

Chestiunea asta n-am făcut-o însă din cauza unei false linii 
de conduită. Intenţionam "sa folosesc cât mai judicios" clipa 
repede trecătoare a gloriei mele, dar tocmai asta n-am 
făcut - şi în mare parte din cauza sentimentului înşelător al 
obligaţiei fată de Novâi mir şi fată de Tvardovski. 

Acest lucru trebuie să-l explic aşa cum a fost. Desigur, eu 
îi eram obligat lui Tvardovski, dar cu titlu personal, însă nu 
aveam dreptul să iau în consideraţie, dintr-un punct de 
vedere personal, ceea ce se va spune despre mine la Novâi 
mir, trebuia să pornesc în permanentă şi exclusiv de la 
faptul că eu nu sunt eu şi că destinul meu literar nu este al 
meu, ci al tuturor acelor milioane care nu reuşiseră să 
însăileze, să şoptească si, cu vocea stinsă, să spună până la 
capăt povestea destinului lor de puşcăriaşi, povestea 
ultimelor descoperiri făcute de ei în universul 
concentraţionar. După cum Troia, în definitiv, nu-şi 
datorează existenta lui Schliemann, tot aşa şi cultura 


noastră concentraţionara sedimentată îşi are precepte pe 
care nu le datorează nimănui. De aceea, întorcându-mă din 
lumea care nu restituie morţii, n-aveam de ce să jur 
credinţă revistei Novâi mir sau lui Tvardovski, n-aveam de 
ce să mă întreb dacă ei o să tină seama de faptul că gloria 
nu-mi sucea câtuşi de putin capul; ci eu, calculând la rece, 
trebuia să-mi asigur nişte capete de pod. 

În comparaţie cu precauţiile exagerate de altădată, 
cătuşele pe care mi le punea Novâi mir erau floare la 
ureche pentru mine; totuşi mă strângeau şi ele destul de 
tare. 

După cum prezisese A. T, mi se cereau "nişte fragmente" 
pentru revistele literare, pentru emisiuni radio - şi ar fi 
trebuit să le dau fără întârziere! 

— Mi se cereau deci nişte fragmente din Cercul care era 
deja terminat, din piesele terminate si, astfel, dezvăluind 
aceste titluri, eu ar fi trebuit să-mi construiesc mici forturi 
din care apoi să nu pot fi scos cu una cu două. În valul de 
uimire tălăzuit pe durata a patru săptămâni, provocat de 
exploziva mea nuvelă, toate mi-ar fi mers şnur, dar eu "nu şi 
nu", îmi închipuiam că în felul acesta îmi protejez operele. şi 
eram mândru că aveam tăria de a nu ceda la ispitele gloriei. 

Corespondenţii dădeau buzna peste mine în locuinţa de la 
Ria-zan şi în camerele de hotel de la Moscova; de la 
ambasadele străine din Moscova se dădea telefon la şcoala 
din Riazan, agenţiile se adresau cu chestionare scrise, chiar 
şi cu cereri stupide ca aceea de a evalua pentru cititorul 
occidental cât de magistral a fost modul în care Hruşciov "a 
rezolvat" conflictul cubanez. Dar nu am spus nici un cuvânt 
nici unuia dintre ei, desi puteam să vorbesc nestingherit 
despre foarte multe şi foarte îndrăzneţe lucruri, iar 
corespondenţii ăştia năuci le-ar fi împrăştiat în toată lumea. 
Mă temeam că, în-cepând să răspund corespondenţilor 
occidentali, am să le dau celor sovietici ocazia să-mi pună 
întrebări apte a declanşa din parte-mi răspunsuri care m-ar 
fi menit fie, pe loc, ipostazei de rebel, fie celei de prea 


supusă slugă. Nedorind să mint şi neîndrăznind să mă 
revolt, am preferat să tac. 

La sfârşitul lui noiembrie, la zece zile după apariţia 
nuvelei, consiliul artistic al teatrului Sovremennik, după ce 
mi-a audiat piesa (Cerbul şi târfa ocnei, tot versiunea 
îndulcită din Republica muncii), mi-a cerut insistent să-i 
permit s-o pună în scenă imediat; trupa se angaja ca, fie şi 
mâncând şi dormind la teatru, să se facă luntre şi punte şi 
într-o lună s-o monteze! şi era o promisiune serioasă, că 
doar ştiam acest teatru. Dar eu am refuzat. 

Dar oare de ce? Ei bine, în primul rând, aveam 
sentimentul că, pentru a fi oferită publicului, piesa avea 
nevoie de încă o transcriere. Asta însemna şapte zile bătute 
pe muchie, dar, şi cu munca la scoală şi cu afluxul de 
corespondentă otios-exaltată-putea să însemne şi o lună. 
Sovremennik mergea şi pe varianta ca eu să modific din 
mers textul, de vreme ce nu puteam abandona scoala! şi de 
ce, în definitiv? Păi cum să devin deodată om liber? Deodată 
să nu mai am obligaţii cotidiene împovărătoare? şi încă 
ceva: cum să nu-i duc pe copilaşi până la sfârşitul 
semestrului? Cine să le pună note? şi iată, parcă în ciudă, 
tocmai în ultima lună cade pe capul scolii o comisie de 
inspectori. şi apoi cum să-i fac figura asta directorului, atât 
de binevoitor cu mine în toţi aceşti ani, şi să-i alunec printre 
degete? Într-o săptămână puteam să-i dau teatrului 
Sovremennik un text gata pentru public; de două ori pe 
săptămână, puteam să predau câte un fragment "atenuat" 
din Cerc şi să-l citesc la radio, să dau interviuri - dar nu, eu 
îmi făceam de lucru prin laboratorul scolii, pregăteam nişte 
biete experiente de fizică, îmi făceam planuri de lecţie, 
corectam caiete. Eram un vierme pe o orbită cosmică. 

Si apoi şi chestia următoare: să presupunem că "cei de 
sus" or să vadă piesa înaintea premierei - dacă o să se 
scandalizeze? Dacă or să dea cu piesa de pământ, şi nu 
numai cu piesa, ci şi cu povestirile, care trebuiau să apară 
dintr-un moment într-altul în Novâi miri Or, tirajul lui Novâi 


mir este de o sută de mii. şi în sala Sovre-mennik-ului nu 
încap decât şapte sute de persoane. 

Si apoi încă o dată: toate trufandalele i le promisesem lui 
Tvar-dovski! Atunci cum să-i dau Sovremennik-ului piesa 
înainte de a fi văzută de cei de la Novâi miri Aşadar, lăsând- 
o mai moale cu combativul Sovremennik, am predat piesa la 
somnolenta revistă. Dar acolo era cineva care nu somnola, 
acela era Dementiev, şi piesa n-a aterizat niciodată la 
redacţie: ea n-a ieşit niciodată din cele două apartamente 
ale imobilului de pe cheiul Kotelnâceskaia, de la cei doi 
Saşa. Verdictul a fost dat de ei doi, dar Tvardovski a fost cel 
care mi l-a comunicat: "asta nu este artă", "asta nu este 
dramaturgie", "asta este prelucrare de-a doua a aceluiaşi 
material concen-trationar ca şi în Ivan Denisovici, nimic 
nou". (Ei, cum să-mi apăr eu singur opera? Admit că nu este 
o operă dramatică. Dar nici prelucrare de-a doua nu este, 
pentru că de prelucrat cum trebuie nici nu s-a început! În 
piesă nu este vorba de Lagărul special, ci de Lagărul de 
reeducare prin muncă; de amestecul sexelor şi al 
articolelor, de domnia celor de drept comun şi a psihologiei 
lor; de mistificarea datelor privind producţia.) 

Ei, după Ivan Denisovici, nu mai merge cum mergea. E 
uşor de înţeles că lui Tvardovski nu i-a plăcut piesa. Dar 
măcar dacă problema s-ar fi terminat cu aceea că Novâi mir 
îmi respinge piesa şi mă lasă să fac ce vreau cu ea. Dar n-a 
fost asa! Nu aşa înţelegea Tvardovski promisiunea mea şi 
colaborarea noastră acum şi mereu şi în vecii vecilor. 
Gândiţi-vă: el este cel care m-a descoperit în al patruzeci şi 
patrulea an al vieţii mele; fără el, eu ca scriitor as fi fost ca 
şi inexistent şi nici n-aş fi ştiut ce valoare au scrierile mele 
(aducând una şi ascunzând zece). si, de acum încolo, fiecare 
text se va supune judecaţi lui Tvardovski (si a lui 
Dementiev): sau se Publică în Novâi mir, sau se doseşte şi 
nu se arată nimănui. Atreia soluţie nu există. 

Exact aşa a fost verdictul în legătură cu Cerbul şi târfa 
ocnei: nu se dă, nu se arată. "Ie pun în gardă contra 


gangsterilor din teatre!" - îmi spunea A. T. pe un ton foarte 
serios. aşa vorbea editorul celei mai liberale reviste din tară 
despre cel mai tânăr şi mai îndrăzneţ teatru din tară! De 
unde venea aplombul acestui verdict? Asistase el la multe 
spectacole ale Sovremennik-ului? Nu văzuse niciunul, nu 
trecuse niciodată de pragul acelui teatru (să nu se 
înjosească), înalta lui poziţie socială îl condamna să 
primească informaţii de mâna a doua (murdară). Undeva în 
sanatoriul guvernamental de la Barviha, undeva la un 
banchet la Kremlin, dar şi de la câteva persoane serviabile 
din redacţie auzise că acest teatru era duşmănos, subversiv, 
nepartinic - un teatru de "gangsteri", va să zică. 

În total două săptămâni durase tipărirea textului meu, 
luna de miere cu Tvardovski încă nu se terminase; nu 
consideram că e demn şi util să mă revolt în văzul tuturor şi 
astfel m-am pomenit în situaţia solicitantului, a celui care 
cere permisiunea să arate propriile sale opere cutăruia şi 
cutăruia, şi Tvardovski se împotrivea, aviza negativ, obiecta 
si, până la urmă, chiar se supăra pentru indisciplina mea. 
Cu mare greutate şi-a dat acordul să mă duc cu piesa la un 
teatru. Dar, atenţie, nu la Sovremennik, ci la mortăciunea 
aia de teatru al lui Zavadski (numai pentru că acesta i-l 
montase pe Tior-kiri). Acord tardiv! Bizuindu-mă pe faptul 
că A. TÎ. nu prea era la curent cu unele lucruri (era în afara 
şi deasupra masei de cititori, în afara şi deasupra mediilor 
dinamice din Moscova), am menţinut legătura cu 
Sovremennik. Totuşi, am reţinut piesa încă o lună de zile - 
irepetabilă lună! 

— Aşteptând aprobarea cenzurii pentru Matriona şi 
Krecetovka. După aceasta i-am predat Sovremennik-ului 
textul complet al piesei - dar se pierduse un timp preţios; 
deja se făcea simțită presiunea asupra teatrelor, acum după 
"întâlnirea" din decembrie de la Kremlin. Sovremennik nu a 
mai îndrăznit nici să înceapă repetițiile şi piesa s-a 
împotmolit pentru ani şi ani. Tvardovski însă n-a aflat decât 
târziu despre gestul pe care-l făcusem de capul meu - şi s- 


a supărat rău de tot; în anii care au urmat, nu o dată mi-a 
reproşat: cum am putut să mă duc la cei de la Sovremennik, 
când elmă rugase să nu fac asta? 

De altminteri aveau să se întâmple şi alte lucruri fără 
ştirea lui Tvardovskil în curând a venit la mine 
reprezentanta Lenfilmului cu patru exemplare ale 
contractului pentru Krecetovka, deja semnat din partea 
Lenfilmului, mie nerămânându-mi decât să-mi pun 
semnătura şi să primesc o sumă, pentru mine, fabuloasă - şi 
Krecetovka va apărea pe ecranele sovietice. Eu însă m-am 
răzgândit brusc: să le dau lor drepturi asupra textului meu, 
şi dacă-l strică, dacă o să facă din el ceva leşinat, fals? - şi 
eu să nu mai pot face nici o corectură. 

În scrisoarea sa, A. T. mă numise "omul cel mai drag lui din 
lumea literară". El mă iubea din toată inima, dezinteresat, 
dar tiranic: cum îşi iubeşte un sculptor opera, dar şi aşa 
cum îl iubeşte suzeranul pe vasalul său cel mai bun. 
Desigur, lui nu-i venea în minte să caute a afla dacă n- 
aveam şi eu la rândul meu vreo părere, vreo idee, vreo 
sugestie privind munca lui la revistă sau treburile lui 
personale. Lui nu-i venea în minte că propria mea 
experientă de viaţa - lăsând de-o parte orice literatură - 
putea să aducă o viziune proaspătă. 

Chiar pe linia conduitei cotidiene simţeam că nu ne 
mişcăm în acelaşi ritm. Acum, după marea noastră victorie, 
ce ne împiedica să zăbovim şi noi în jurul vastei mese din 
sala de redacţie, să servim ceai cu covrigi, să tăifăsuim ba 
despre lucruri importante, ba despre fleacuri? "Asa fac toţi 
scriitorii, de pildă, Simonov - insinua maliţios A. TI. - se 
aşază cuviincios pe scaun, fumează pe îndelete. Dumneata 
unde te tot grăbeşti?" Dar eu mă grăbeam pentru că în al 
cincilea deceniu al vieţii mele continuau să mă macine prea 
multe lucruri pe care încă nu le scrisesem, şi prea solid se 
ţinea pe picioarele lui, de argilă, dar şi de beton armat, 
neadevărul. şi literatura minciunii prolifera ca buruienile*. 


* Dar problema, spre rezolvarea căreia noi n-am reuşit să 
facem absolut nici un pas, nici eu şi cu atât mai putin 
Tvardovski, şi de care ar fi mare nevoie să ne interesăm şi 
să ne preocupăm, este aceea referitoare la ce se întâmplă 
acum cu traducerile în alte limbi ale lui Ivan Denisovici. 
Faptul că nuvela mea e blocată pe 25 şi pe 40 de ani de- 
acum încolo este o oroare pe care nu mi-am imaginat-o 
defel. Din cauză că URSS nu este membru al convențiilor 
internaţionale privind dreptul de autor, nuvela mea a fost 
scoasă pe tarabă la dispoziţia oricui. lar aici ce senzaţie 
politică! Numai în limba engleză s-au apucat s-o publice 
şase edituri: nu pun la socoteală traducerile în alte limbi. şi 
totul se face ca la o întrecere, fiecare editor urmărind s-o 
traducă înaintea celorlalţi, recurgând la serviciile 
traducătorilor celor mai improvizaţi, singura lor preocupare 
fiind aceea de a ieşi cit mai repede cu ea pe piaţă, chit că 
traPrima recenzie despre mine, una mare semnată de 
Simonov în Izvestia, A. I. mi-a pus-o în fată solemn (de-abia 
ce apăruse, eu încă n-o văzusem). De la primele alineate mi 
s-a părut fastidios-biro-cratică, am pus-o de-o parte fără să 
citesc şi am rugat să continuăm discuţia pe marginea 
problemelor de redactare a Krecetovkăi. A. IT. a rămas 
literalmente consternat, o fi zis că mă fandosesc. El nu 
vedea ce drum groaznic, lung, foarte lung ne aştepta, şi ce 
agitaţie zadarnică, de gândaci de bucătărie, făceau toate 
aceste recenzii neavenite. 

Cu atât mai putin ne potriveam în ideile noastre cu privire 
la ceea ce era de făcut atunci în literatură şi la cum trebuia 
să fie Novâi mir. 

Personal, A. T. considera că revista era extrem de 
curajoasă şi progresistă -judecind după marele ei succes 
printre intelectualii tării şi după atenţia pe care i-o acorda 
presa occidentală. 

Asa era, într-adevăr. Dar adepţii lui Novâi mir nu puteau 
să aibă ca prim termen de comparaţie altceva decât cohorta 
cenuşie a celorlalte reviste ale noastre - noroioase, chiar 


greţoase prin conţinut şi costelive prin lipsa lor de ţinută 
artistică. (Dacă în acele reviste - lăsând de-o parte lunosti - 
mai apăreau şi lucruri interesante, asa, ca "momeală" 
pentru public, acelea erau fie speculaţii în jurul unor nume 
de scriitori decedați, persecutați cândva de aceleaşi javre 
pe care le cultiva Moskva, fie articole fără nici o legătură cu 
literatura.) Demnitatea şi noblețea înnăscute, care nu-l 
trădau pe Tvar-dovski nici în momentele cele mai 
regretabile ale orbirilor lui, îl ajutau să-i interzică 
trivialităţii ca atare accesul în revistă (ce-i drept, 
trivialitatea se deversa şi pe aici, în special prin memoriile 
unor foste oficialități de felul lui Konev, Emelianov, dar 
totuşi cu un debit mai redus) şi să păstreze tonul echilibrat 
de revistă de ducerea este dintre cele mai încâlcite. Chiar şi 
grupul Hingley şi Heyword, grupul cel mai serios, a dat greş 
cu traducerea - ca să nu mai vorbesc de altele! Şuvoi de 
fraze agramate, cenuşii, cu îngroşarea laturii politice. S-au 
şters toate culorile, toate diferenţierile din interiorul limbii, 
toate subtilităţile, în schimb în materie de înjurături tot 
ceea ce la mine apare în mod aluziv este tradus, text 
complet, prin expresiile cele mai ordinare. (Adnotare din 
1978.) în 1981, în statele Massachusetts şi Vermont, cartea 
a fost scoasă din bibliotecile şcolare din cauza acestor 
înjurături grosolane (desi şcolarii americani din ziua de azi 
înjură mai murdar decât puşcăriaşii noştri) - iar eu am 
primit scrisori indignate din partea unor părinţi: cum e 
posibil să se tipărească o asemenea mizerie! (Adnotare din 
1986.) cultură, de revistă planând oarecum deasupra 
epocii, în prima u jumătate, revista conţinea şi fleacuri şi 
nimicuri, dar în a doua, în publicistică, în bibliografie şi în 
critică, găseai totdeauna consistentă, substanţa, multe 
lucruri interesante. 

Dar exista şi un alt termen de comparaţie: chipul pe care 
ar fi trebuit să-l dobândească această revistă pentru ca în 
ea literatura noastră să se ridice din poziţia de stat în 
genunchi. Pentru aceasta, Novâi mir ar fi trebuit să publice 


în toate secţiunile sale nişte materiale de un grad de 
îndrăzneală superior fată de ceea ce publica. Pentru 
aceasta, ar fi trebuit ca fiecare număr al ei să fie elaborat 
independent de umoarea momentană a şefilor, de oscilaţiile 
spaimelor şi zvonurilor. 

— Nu respectând cadrul aprobării de ieri, ci lăr-gindu-l 
cât de cât de la un număr la altul. Desigur, pentru aceasta 
ar fi trebuit să ne izbim destul de des din plin cu fruntea de 
zid. 

Mi se va obiecta: himeră, delir, o asemenea revistă n-ar 
rezista la noi nici măcar un an. Mi se va demonstra că Novâi 
mir n-a ratat niciodată ocazia de a strecura o jumătate de 
paragraf acolo unde era posibil; că oricât de ocolit, de 
alegoric şi de reticent se exprima, ea compensa aceasta 
prin mărimea tirajului, prin reputaţia ei; neobosit, ea făcea 
să se clatine pietrele zidului atins de decrepitudine. A se 
izbi, cu pocnet şi trosnet, fie şi numai o dată în acel zid 
pentru ca apoi să pună cruce revistei, acest lucru redacţia 
nu şi-l putea permite'o revistă, la fel ca şi un teatru, ca şi 
un studio cinematografic, este un fel de industrie asupra 
căreia un individ liber în mişcările sale nu poate avea drept 
de viaţă şi de moarte. Redactorii şi editorii sunt legaţi de 
munca permanentă a multor oameni, şi într-o perioadă a 
persecuțiilor sunt nevoiţi să facă tot felul de manevre. 

În aceste consideraţii este, desigur, mai mult adevăr decât 
în argumentele mele. Dar eu oricum nu pot scăpa de 
senzaţia că Novâi mir este departe de a fi făcut maximum 
din ceea ce era posibil - gân-diti-vă măcar la primele luni de 
după congresul al XXII-lea, acele irepetabile luni de 
libertate - cum le-a folosit Novâi miri Unele numere ale lui 
Novâi mir au reuşit cu chiu cu vai să se menţină deasupra 
mlaştinei neutralității. Dar câte au fost acestea? Câte 
numere au fost care, pe lângă două-trei texte valabile, în 
rest au făcut loc unora incolore şi insipide, în aşa măsură 
încât raportul paginilor de aceste două categorii evidenția 
un randament inferior celui al unui motor termic de cea mai 


joasă speţă? Dragostea de libertate a liberalei noastre 
reviste creştea an de an nu atât din faptul că echipa IţIT De 
redacţie era liberală cât din fluxul de manuscrise 
purtătoare ale acestui sentiment, manuscrise care năboiau 
peste această revistă unică în felul ei. Acest aflux era aşa de 
mare încât, în ciuda a tot ceea ce cenzura arunca sau 
schilodea, rămâneau totuşi multe lucruri de valoare, în 
interiorul acestei reviste liberale domnea o ierarhie 
conservatoare pietrificată, nu se făceau "acolo sus" decât 
rapoarte favorabile şi agreabile; cât priveşte scrierile 
neconvenabile, acestea erau sufocate de la intrare (dar într- 
un mod mai amical) cu eficienta cu care erau sufocate la 
Moskva sau la Znamia. Despre aceste manuscrise 
îndrăzneţe astfel respinse, Tvardovski nu ştia chiar nimic în 
afară doar de ceea ce reieşea din nişte cancanuri 
deformatoare. 

În legătură cu aceasta mi-a vorbit astfel: 

— La Novâi mir se trimit scriitori care se dedau la 
provocări cu trucuri antisovietice: voi, ăştia, spun ei, sunteţi 
singura revistă liberă, unde să fim publicaţi dacă nu la voi? 

Meritul redacţiei sale consta, după părerea lui, în aceea că 
dibuia şi respingea la timp "provocările". Până una alta, 
aceste "provocări" erau chiar libertatea. 

Scriu toate acestea pentru ca să fie spus tot adevărul, nu 
vorbesc absolut deloc despre mine (cu mine lucrurile stau 
invers - Tvardovski a încercat din răsputeri să promoveze 
un lucru lipsit din capul locului de orice şansă). Scriu 
aceasta gândindu-mă la zecile de opere care se apropiau 
mult mai mult de normele legalităţii şi pentru care Novâi 
mir ar fi putut să facă mai mult dacă cei din anturajul lui 
Tvardovski nu s-ar fi cramponat cu atâta disperare de 
braţele fotoliilor lor, dacă n-ar fi fost paralizaţi de 
permanenta şi apăsătoarea lor teamă: "tocmai acum, într- 
un moment aşa de nepotrivit", "într-un asemenea moment, 
acum." şi momentul nepotrivit tine de-o jumătate de secol. 


L-am întrebat odată pe A. T. dacă, în virtutea interesului 
meu pentru revistă, ar fi de acord să-i recomand opere care 
mie îmi plac în mod deosebit. A. T. m-a invitat foarte amical 
s-o fac. De două ori m-am folosit de acest drept - şi relaţiile 
mele cu revista nu numai că nu au ieşit consolidate, dar au 
avut de suferit. 

Prima dată - era încă luna noastră de miere, în decembrie 
1962. Îl convinsesem pe V T. salamov să siringă versurile 
din Caietele Kolâmei şi din Micile poeme, care mi se păreau 
ireproşabile, şi le-am transmis în pachet închis lui A. TI. prin 
secretarul acestuia. 

XV: în fruntea lui Novâi mir se găsea un poet - dar sectorul 
de poezie al revistei era sărăcăcios, nu revelase nici un 
nume marcant printre poeţi; descoperea uneori, dar nume 
nesemnificative, repede date uitării. Acordând multă 
atenţie "etichetei naţionale" diplomatice, publicând în 
traducere versurile poeţilor din republicile unionale* sau 
facmd în paginile ei loc pentru două-trei mici poezii ale 
vreunui autor deja cunoscut, ea n-a dat niciodată o mare 
jerbă de poezii care să învedereze o tendinţă a gândirii sau 
a formei. Poeziile publicate de Novâi mir n-au constituit 
niciodată un eveniment artistic. 

În selecţia făcută de salamov se găseau, trase din Micile 
poezii, "Homer", "Awakum la Pustozersk", plus vreo 20 de 
piese dintre care în orele de gheată ale nopţii, Ca 
Arhimede, Funeralii. Pentru mine, desigur, însăşi figura lui 
salamov, ca şi versurile lui nu se încadrau în domeniul a 
ceea ce se cheamă "poezie şi atâta tot"; ele ţâşneau din 
memoria vie şi din durerea intimă; el era fratele meu de 
lagăr, frate necunoscut şi depărtat; versurile acestea el le 
scrisese, ca şi mine, de-abia târându-şi picioarele, le 
învățase pe dinafară, ascunzându-le mai ales de percheziţii. 
Din lichidarea totală a celor ce scriau în lagăre, noi, care 
scăpaserăm, eram mai putini decât degetele de la o mână. 

Nu mă consider judecător în materie de poezie. 
Dimpotrivă, îi recunesc lui Tvardovski un fin gust poetic. Să 


admitem că eu am greşit în mod grosolan, dar, în condiţiile 
"cenuşiului" din sectorul poezie al lui Novâi mir, trebuiau 
oare respinse aşa de categoric unele lucruri? În ziua în care 
vor putea fi publicate aceste eseuri ale mele, lectorul va 
putea citi şi versurile interzise ale lui salamov. El le va 
aprecia intonaţia bărbătească, efervescenta interioară, 
necunoscută experimentelor unor poeţi aflaţi la început de 
drum, şi singur va judeca dacă ele meritau soarta pe care 
le-a rezervat-o Tvardovski. 

Mie mi-a spus că-i displac nu numai versurile ca atare, 
"prea pasternakiene", dar şi faptul că a rupt un plic în care 
spera să gă- 

* Există o literatură a fiecărui popor în parte şi există o 
literatură universală (care urmează linia crestelor). Dar nu 
poate exista o literatură "multinațională" intermediară 
(care ar fi, păstrând proporţiile, cam ce este Sovietul 
naționalităților). Acest concept găunos, la fel ca şi cel de 
realism socialist, a împiedicat şi el dezvoltarea literaturii 
noastre în deceniile trecute. 

lii sească ceva proaspăt din partea mea şi n-a găsit. l-a 
scris şi lui să-lamov că, în mod categoric, nu-i plac versurile 
din Caietele din Ko-lâma, că acestea nu sunt genul de 
poezie capabilă să-l emoţioneze pe cititorul nostru. 

Am început să-i explic lui Tvardovski că nu era vorba de o 
"intrigă" a lui salamov, că eu însumi îi propusesem să facă o 
selecţie şi s-o transmită prin intermediul meu - din toate 
astea 'Tvardovski n-a crezut un cuvânt! Era uimitor de 
nereceptiv la explicaţiile simple. El a rămas astfel convins 
că salamov se pretase la nişte masi-natiuni în care mă 
atrăsese şi pe mine. 

A doua oară (era deja în toamna lui 1964), am avut ocazia 
să fac viguroase presiuni asupra comitetului de redacţie ca 
să publice Eseuri asupra istoriei geneticii de ]. Medvedev. 
Acestea conţineau, expusă pe înţelesul marelui public, 
substanţa discuţiei pe teme genetice despre care oamenii 
nu ştiau nimic, dar şi ceva în plus: strigătul şi protestul 


ardent împotriva nedreptăţii ce se făcea unei discipline de- 
acuma perfect legale. Era un strigăt care făcea să bată 
inimile oamenilor. De altfel, după formula consacrată, 
cartea "plăcuse tuturor" celor din comitetul de redacţie (la 
drept vorbind, Dementiev. Dementiev era contra), şi la 
şedinţa de redacţie Tvardovski m-a rugat să stopez fluxul de 
argumente pentru că toată lumea era "deja convinsă". 
Autorul era rugat să facă numai "nişte mici reduceri"; şi 
apoi să facă nişte reduceri mai mari; şi apoi "să aibă 
răbdare câteva luni" - şi astfel afacerea s-a împotmolit. 
Pentru că libertatea de gândire această carte o 
"administra" în doze încă nepermise. 

Impardonabilă găsea Tvardovski şi îndrăzneala mea de a-i 
fi propus Sovremennik-ului Cerbul şi târfa ocnei. Obida din 
sufletul lui A. T. nu se potolea, nu se estompa, ci îl rodea 
mereu. De multe ori, fără să fie nevoie, revenea asupra 
acestui caz şi nu numai că blama piesa, nu numai că vorbea 
cu răutate despre ea, dar şi prezicea că ea nu va vedea 
lumina rampei, adică îşi exprima credinţa în soliditatea 
scutului protector pe care-l reprezenta cenzura. Mai mult 
decât atât, mi-a spus (la 16 februarie 1963, la trei luni după 
momentul de vârf al colaborării noastre!): 

— Nu că as fi interzis piesa dumitale, dacă acest lucru ar fi 
depins de mine. As fi scris un articol împotriva ei. şi apoi 
chiar as fi interzis-o. 

Când spunea asemenea răutăţi, ochii lui prindeau o sticlire 
glacială, băteau spre alb chiar; el îşi compunea astfel o fată 
cu totul nouă, deja lipsită de orice ingenuitate. (si în 
definitiv de ce s-o interzică? 

— Pentru ca să-mi pună numele la adăpost. Avea grijă de 
mine Ivardovski.) 

— Dar dumneavoastră înşivă 1-ati sfătuit pe Nikita 
Sergheevici să desființeze cenzura asupra operelor 
artistice! I-am amintit eu. 

N-a răspuns nimic. Dar el şi sufleteşte era de acord cu 
interdicţia, da, în forul său interior această idee cum-necum 


se corela cu altele. Din moment ce un lucru nu-i convenea - 
de ce să nu-l blocheze chiar şi cu forţa autorităţii statale? 

Asemenea răspunsuri ale lui Tvardovski au început să ne 
erodeze prietenia încă din perioada ei de înmugurire. 

Tvardovski nu s-a mulţumit cu ameninţarea că va pune 
beţe-n roate piesei, el efectiv i-a pus beţe-n roate. Către 
aceeaşi dată, la începutul lui martie 1963, căutând căi 
pentru a obţine aprobarea piesei, eu însumi i-am trimis-o lui 
V. S. Lebedev, binefăcătorul lui Ivan Denisovici. "Dar 
Tvardovski a citit-o? El ce-a spus?" - acestea au fost atunci 
primele întrebări ale lui Lebedev. I-am răspuns (putin 
edulcorat). Ei au intrat în legătură. La 21 martie, Lebedev 
m-a refuzat categoric: "După convingerea mea profundă, 
piesa, în forma ei actuală, nu se pretează la o montare 
teatrală. Direcţia teatrului Sovremennik (nu vreau să-i 
reproşez nimic, nici s-o acuz de ceva) vrea să monteze 
această piesă pentru a-şi atrage publicul - dar ce teatru nu 
vrea asta? 

— Folosindu-se de numele dumitale şi de o temă care, fără 
doar şi poate, va avea de-acolo, de pe scenă, un mare 
răsunet. şi eu mă îndoiesc că spectatorii vor da, cum se 
spune, "buzna" la teatru, dornici să afle. Ce fenomene se 
produceau în lagăre. Dar. Până la urmă, teatrul va fi nevoit 
să renunţe la a mai juca această piesă, căci asupra lui se va 
lăsa norul "enormelor muşte grase" despre care a vorbit N. 
S. Husciov în recentul său discurs. Aceste muşte vor fi 
corespondenţii ziarelor şi agenţiilor de presă străine, toate 
speciile posibile de nea Ivani de-ai noştri şi alti oameni de 
aceeaşi factură." 

Nea Ivani şi "alti oameni de aceeaşi factură"! Adică, simplu 
spus, poporul? Teatrul "va renunţa de la sine"? Da, când i se 
va telefona de la CC. Iată deci: şi epoca, şi sarcinile trasate 
teatrului, şi activistul de stat! 

Relaţiile lui Tvardovski cu Lebedev nu erau pur şi simplu 
relaţiile dintre un redactor independent şi un referent de 
pe lângă tron. 


Si unul şi celălalt, se pare, etichetau aceste relaţii drept 
prietenie si, pentru Lebedev, era flatant să fie prieten cu 
primul poet al tării (în tabelul rangurilor, începând dintr-un 
anumit an, chestia asta a fost recunoscută oficial). El îi 
preţuia autografele (apoi şi pe-ale mele; la marea lui 
acuratețe, cred că le păstra într-o mică mapă specială). 
Când Tvardovski i-a adus lui Lebedev un Ivan Denisovici 
garnisit cu recomandările unor scriitori cu părul cărunt, 
Lebedev tinu neapărat să arate că şi el era un preţuitor al 
operei literare, că se pricepea de minune să identifice 
calităţile acesteia şi că va căuta să nu-i strice stofa delicată 
prin retuşuri grosolane. 

De unde aterizase el în anturajul lui Hruşciov şi cu ce se 
ocupase înainte? Asta n-am reuşit s-o aflu. Acest suprem 
liberal, învăluit în mister, se considera de profesie ziarist. 
Poate că se lăsa condus de rivalitatea sa personală cu 
Iliciov, pe care nu-l putea depăşi decât urcând pe căluţul 
liberalismului? Ne-am cunoscut la prima "întâlnire la 
Kremlin a conducătorilor de partid şi de stat cu 
intelectualitatea creatoare" - la 17 decembrie 1962. 

Invitaţia la prima întâlnire m-a luat prin surprindere: într- 
o sâm-bătă seara a sosit la scoală un ordin de la regionala 
de partid cum că luni eram convocat la CC, la tovarăşul 
Polikarpov (gâtuitorul principal al literaturii şi artei), şi că la 
6 dimineaţă mă va lua o maşină a comitetului regional ca să 
mă ducă acolo, în virtutea reflexelor mele de ilegalist, m-am 
lăsat dus pe panta presupunerilor sumbre. Mi-am zis că 
Polikarpov, nereuşind să blocheze povestirea, de data 
aceasta o să încerce ca măcar să mă bage în partid. 
Probabil că în legătură cu mine şi-o fi zis următoarele: nu se 
poate învârti ca un corp străin printre noi, trebuie să-l 
legăm prin acelaşi jurământ. M-am pregătit pentru această 
convorbire ca pentru o mare nenorocire, aşa că ştiam că 
publicarea nu se va termina cu bine. În partid - mi-am zis - 
eu, desigur, n-am să intru, dar argumentele erau şubrede. 
şi într-adins m-am îmbrăcat în costumul meu de scoală, 


cumpărat de la "îmbrăcămintea muncitorească", m-am 
încălţat cu nişte ghete peticite şi răspeticite, cu aplicaţii de 
piele rosie pe piele neagră, în plus, aveam un aspect de om 
certat rău de tot cu frizerul. Astfel mi-era mai uşor să mă 
apăr şi să fac pe neghiobul: chipurile, de la noi, foştii 
deţinuţi, multe n-o să scoateţi. Eu, un cutare provincial 
jerpelit, am fost introdus în Palatul - numai marmură şi 
mătase - al întâlnirilor. 

Si iată că într-una dintre pauze, ca din întâmplare (în 
realitate era cu premeditare), începură să defileze rând pe 
rând pe la capul de masă unde şedeam noi, Tvardovski şi cu 
mine, roşcovanul şi în-gâmfatul Adjubei, ginerele lui 
Hruşciov, apoi ştersul şi insinuantul Satiukov (redactor al 
Pravdef), apoi un om nu prea înalt, foarte inteligent, simplu 
ca înfăţişare şi maniere, căruia Tvardovski se grăbi să mă 
prezinte. Era Lebedev. Am rămas uimit de cât de putin 
semăna cu activiştii de partid. M-a uimit de asemenea aerul 
lui de inteligentă sigură şi calmă (purta ochelari neînrămaţi, 
numai sticlele îi sclipeau, ai fi zis că era mai degrabă un 
lornion). Poate datorită faptului că el era principalul meu 
binefăcător şi că mă privea afectuos, în orice caz l-am 
văzut atunci sub acest unghi. N-am avut decât o convorbire 
superficială cu el. M-a asigurat că "acum sunt pe o orbită de 
pe care nu pot fi scos". M-a întrebat dacă intenţionam să iau 
cuvântul. I-am spus că nu. Mi s-ar fi părut chiar o ciudăţenie 
(despre ce as fi putut vorbi în fata acelui public?!). EL, se 
pare, a fost chiar mulţumit că nu iau cuvântul. M-a lăudat 
pentru faptul că nu dau interviuri (dacă ar fi ştiut el că în 
spatele acestei atitudini nu este supuşenie, că în general nu 
vreau să mă pronunţ asupra nici unui subiect) şi mi-a cerut 
un autograf pe Ivan Denisovici, Era, într-adevăr, un înger 
de tip cehovian trimis din cer să vegheze asupra smintitului 
de Hruşciov. (Mi-a explicat de ce am fost chemat aşa de 
urgent: "Cei de la CC vă uitaseră". Dar mai bine ar fi mă- 
runtit din dinţi.) (ADDENDUM, 1978.) Aproape nimeni nu 
ne-a dat vreo relatare în presă despre aceste întâlniri, cel 


putin eu n-am întâlnit niciuna. şi majoritatea participanţilor 
a rămas tot în aceeaşi sferă, sub acelaşi călcâi, drag unora- 
acestia n-or să relateze, n-au de ce. si, desigur, pe măsură 
ce ne îndepărtăm de acele zile, şi evenimentul ca atare şi 
participanţii se estompează tot mai mult. Unele nume s-au 
şters din memorie încă de pe acum, iar pentru generaţia 
următoare ele nu vor mai fi de nici un interes. Dar cândva 
nici sclavia noastră nu va mai prezenta interes - şi cum o să 
ne-o imaginăm mai târziu? In ce mă priveşte, am păstrat 
nişte însemnări - chiar despre acele consfătuiri, însemnări 
făcute acolo, la fata locului, pe genunchi, şi îmbogăţite cu 
adaosuri proaspete atunci, în aceleaşi seri. N-o să reproduc 
totul cu de-amănuntul, dar a extrage din atmosfera acelor 
săli măcar un strop de aer şi a le da celor veniţi mai târziu 
posibilitatea de a-l respira putin - poate că merită. 

Ideea "întâlnirii conducătorilor de partid şi de stat cu 
oamenii de cultură şi artă" nu era nouă: uneori şi Stalin se 
întâlnea cu aceştia, prilej cu care scotea pe gură îndrumări 
pentru cei slabi de minte, iar Hruşciov a primit în vara lui 

* fir 1957, la dacea lui din împrejurimile Moscovei, un 
grup select de scriitori cărora le-a recomandat cum să evite 
lucrurile susceptibile să zdruncine bazele regimului, 
întâlnirea aceasta, a cântat-o Aligher o dată în versuri, o 
dată în amintiri. Că mai marii guvernului părăsesc treburile 
statului şi se ocupă de îndreptarea artei - pentru statul 
totalitar nu este deloc de mirare, el este totalitar şi se 
menţine numai dacă nu lasă să-i scape nimic din ceea ce 
este viu şi se mişca, aşa că pentru el pictura, muzica şi cu 
atât mai mult literatura sunt Ia fel de importante ca şi 
înarmarea întreprinsă la momentul oportun. Pe "oamenii de 
artă" aceste întâlniri nu numai că nu-i mirau - ci erau, 
pentru majoritatea, o adevărată sărbătoare şi un motiv de 
luptă înverşunata ca să cucerească un loc pe lista invitaţilor. 
Aproape pentru toţi aceştia, o asemenea invitaţie era ca un 
fel de premiu: CC îi trecea printre "fruntaşi", adică făcea 
din ei nişte oameni care de-acum înainte erau asiguraţi în 


materie de tiraje, expoziţii, spectacole, îmi amintesc cum 
într-o discuţie care a avut loc în dimineaţa aceea, în 
prezenta mea, la secţia de cultură a CC, Isakovski, pentru 
prima dată omis de pe listă, implora cu lacrimi în ochi săi 
se dea şi lui o invitaţie: pentru prima dată nu era chemat la 
o importantă adunare, adică înceta a mai fi fruntaş, iar 
cariera lui era parcă pe sfârşite. şi invitaţi de data aceea nu 
erau putini - 300 de persoane, dar împreună cu cei din 
republicile naţionale. Aceştia, anunţaţi cu câteva zile 
înainte, veneau la Moscova cu avionul sau cu alte mijloace 
de locomoţie. Selecţia însă se făcea la CC, desigur, în urma 
multor convorbiri telefonice cu CC-urile partidelor 
comuniste din republicile naţionale şi cu conducerea 
uniunilor de creaţie, şi pe terenul acesta se ciocneau multe 
dorinţe, ofiiri, pile, iar, dinspre partid, greşeli. Dar pe lângă 
"fruntaşi" erau convocați şi aceia cărora trebuia să li se dea 
peste nas, care trebuiau chemaţi la ordine (criticabili erau 
atunci Ernst Neizvestnâi şi Evtusenko care însă, ca unul ce- 
şi făcuse deja drum în literatură, figura şi printre fruntaşi). 
Această întâlnire din 17 decembrie a avut loc la o lună fără 
o zi de la publicarea în 18 noiembrie a lui Ivan Denisovlci. 
Evenimentele acestea erau legate între ele. Tuturor 
comuniştilor rezonabili, Ivan Denisovici le arătase că mai 
departe nu pot ceda, că în felul acesta se năruie şi statul şi 
partidul. Stalin, oricât frâu liber dădea, chipurile, capriciilor 
sale personale, în realitate nu ieşea niciodată din linia 
partidului: chiar distrugând partidul leninist, el nu era 
împotriva partidului, ci cu partidul - el rula, în virtutea 
inerţiei şi a rutinei, pe drumul lui Lenin. Din cauza 
caracterului şi a temperamentului său, Hruşciov (prin 
concepţie era mult mai aproape de anii '20, este suficient să 
ne amintim de ura lui înverşunata împotriva bisericii), 
nesuprimând niciodată şi respectând în aparentă linia 
partidului, sărea mereu şi pe neaşteptate în lături, aşa cum 
nu-şi poate permite un totalitarism negesticulant. 
Asemenea sărituri în lături, vădit-ruinătoare, au dus la 


divizarea partidului în partid industrial şi partid agrar, dar 
şi slăbirea haturilor în literatură era, pentru comuniştii 
prevăzători, destul de periculoasă: căci dacă se permite să 
se discute în presă GULAG-ul, atunci ce mai rămâne din 
sistem? Aşadar, după străpungerea cu Ivan Denisovici, era 
nevoie ca Hruşciov să fie cuminţit şi adus de urgentă înapoi 
pe fagasui obişnuit. Cine din CC conducea această manevră 
- nu se cunoaşte exact, dar sunt foarte multe motive să-l 
bănuim pe Suslov. (în contradicţie cu aceasta, singurul 
dintre conducători care în pauză a venit să facă cunoştinţă 
cu mine a fost însă Suslov. Dar poate că aici nu e nici o 
contradicţie: poate că studia modalitatea de a mă aduce şi 
pe mine pe făgaşul lor.) Planul era făcut destul de bine: 
dacă s-ar încerca să se pună şaua pe Hruşciov şi acesta ar 
da din copite - s-ar nărui totul, nu s-ar realiza nimic. A te 
hazarda să-l convingi pe Hruşciov că Ivan Denisovici a fost 
o greşeală nu era deloc de domeniul imposibilului. Dar se 
concepuse o modalitate de a-l mâna pe Hruşciov împotriva 
lui Hruşciov! 


— Cu aceasta erau asigurate presiunea şi energia mişcării 
inverse. Deja la l decembrie se pusese la cale la Manej o 
expoziţie a artiştilor plastici aparţinători unor curente 
interzise (inclusiv curente din anii '20!) - şi l-au adus 
frumuşel pe Hruşciov să vadă şi el la ce duce libertatea în 
artă. Hruşciov, desigur, în simplitatea lui s-a înfuriat - şi pe 
loc s-a lăsat convins să le bage minţile în cap oamenilor de 
artă, chiar mâine; rămânea să se rezolve problema 
organizării. Socoteala era corectă: valul întorsăturii 
generale va cuprinde şi literatura despre universul 
concentraţionar. Dar la această întâl-nire eu nimerisem 
deocamdată nu ca vinovatul numărul unu, ci ca autorul 
numărul unu. 

Pe la zece dimineaţa am fost dus cu maşina până la Piaţa 
Veche, la clădirea CC-ului, clădire despre care mai înainte 
nu avusesem cunoştinţa decât din auzite, prin fata căreia 
nici nu se circula, acesta era un loc deosebit de curat, cu 
maşini numai din cele mari şi negre, păzite, iar pietonii care 
se nimereau întâmplător pe această bucată de trotuar 
trebuiau să treacă discret, disciplinat şi repede, pentru ca 
prin privirile lor vinovate să nu sugereze pazei ceva 
prohibit şi să fie reţinuţi. Pe când eu, iată, chiar intru, mă 
anunţ la ghişeu - de aici se sună undeva şi îndată mi se dă 
bilet de acces, şi urc pe lângă gardian pe scara pustie, 
neîndrăznind să iau liftul, merg mai departe pe vastele 
coridoare pustii - iar pe uşi numai numele, încolo nu tu 
grade, nu tu funcţii (între ai lor toţi înţeleg totul, iar 
străinilor nici nu le trebuie asemenea detalii). 

Spre uşurarea mea, Polikarpov, el însuşi, n-a dorit să mă 
vadă (probabil se simţea ticălos, şi simţurile nu-l înşelau în 
privinţa aceasta), în schimb membrii secţiei m-au primit cu 
o solicitudine admirabilă (păi ei toată viaţa, probabil, au 
simpatizat cu literatura despre lagăre! Cu toate că eu nu 
am adus aici nuvela mai devreme), îndată s-a lămurit că am 
fost chemat numai la o festivitate. Intre timp, colaboratorii 
mai tineri ai aparatului se grăbeau la uşă ca să mă vadă. Mi- 


au dat o bucată de carton colorat - aceasta era permisul 
pentru ziua respectivă pentru palatul recepţiilor de la 
Kremlin; curios: culoarea, foaia de drum, numărul camerei 
de hotel - toate astea semnificau ceva, dar nu se ştia nici 
data, nici locul unde erai invitat, şi dacă găseai pe stradă un 
permis pierdut de cineva, nu-ţi dădeai seama despre ce este 
vorba şi la ce serveşte. Dar mai întâi - fuga la hotel 
"Moskva" (cu maşina, se înţelege) - acelaşi, ca un bastion în 
piaţa centrală a Moscovei, şi de câte ori, strivit de 
grandoarea lui, am trecut pe lângă el; pe aici în 1945 
mergeam, escortat de trei inşi, în drum spre Lubianka; pe 
aici după 1956 căram sacosele grele cu provizii din 
Moscova - mai repede la metrou şi la gara Kazan. şi iată-mă 
înăuntru, dar îndrumat nu către bariera de netrecut a 
vestibulului, unde camere libere nu există niciodată pentru 
nimeni altcineva decât pentru străini, ci într-o cameră 
obişnuită, oarecum locuibilă - acolo, pentru cunoscători, se 
repartizează toate locurile. şi de-abia mi-am luat în primire 
nemaivăzut de luxoasa mea cameră - că deja o nouă maşină 
mare şi neagră ne aşteaptă jos pe noi, câţiva onorabili; 
lângă mine. Un bărbat dichisit, în vârstă, binevoieşte să 
facem cunoştinţă: Soloviov-Sedoi; ce ne-au mai împuiat 
urechile la saraska plicticoasele lui cântece, revărsate din 
difuzoare! Visat-am eu vreodată momentul şi împrejurarea 
care o să ne adune la un loc? Însă, se pare, tot visul meu nu 
este pentru o zi, ci acum trebuie să trăiesc şi să mă mişc 
printre ei, şi trebuie cumva să mă obişnuiesc cu situaţia, în 
acest timp, lăbărţata maşina ne duce de-a lungul 
Bulevardului Komsomolului, până pe Dealul Vrăbiilor. Ce m- 
a mai oprimat în viaţa acest Stat, ce cumplit a fost el 
totdeauna, ce distant, ce neînduplecat, şi majoritatea 
oamenilor şi-au trăit toată viaţa exact cu această senzaţie - 
dar iată, se întâmplă ca această putere să aibă şi o altă fată, 
ea nu te apasă chiar foarte tare, nu este complet închisă cu 
obloane de fier, ci este larg deschisă, catifelat îmbietoare, 
dar are nişte braţe aşa de sigure, cum probabil, nici o forţă 


din lume nu poate avea. Ei, fereşte-te, deţinut bătrân, toate 
astea nu-s a bună! 

Mai întâi ne aflam în fata unui lat zid de piatră pe colina 
înaltă (oare nu aici au jurat Herten şi Ogariov să lupte 
pentru libertate?), la poartă santinelele verifică maşinile, 
ceea ce înseamnă că suntem deja la intrarea pentru 
automobile (cine vine cu maşini de ocazie, trebuie să 
străbată curtea pe jos, chiar şi pe Fedin îl descopăr în 
această postură; iar pe noi iată-ne chiar la intrarea în 
clădire). La garderobă las pe mâna unor tineri în livrea 
ponositul, tristul, lungul meu palton provincial, ca şi cum nu 
m-ar mira faptul că am ajuns aici. şi mai departe se întind 
sălile cu parchet minunat - se pare că totuşi azi e zi de 
lucru sau în general nu e nici un fel de zi? La ferestre sunt 
trase toate splendidele perdele albe ca zăpada, se revarsă o 
lumină albă din nişte lămpi - dar şi acestea ascunse - care 
aduc înăuntru ziua de afară. Acolo, undeva, se trudeşte, de- 
a lungul şi de-a latul tării, în schimburile de lucru, în mine, 
oamenii muncii atârnă ciorchine de scările autobuzelor, 
care fac buf după buf prin hârtoapele pline de noroi; aici, 
sălile dau pe din afară de-atâta public oţios şi spilcuit, toţi 
bărbaţii sunt în ghete de lac cu bombeuri ascuţite, în ghete 
cu care nu poţi să circuli prin zloata de afară, şi toţi vin aşa 
de grăbiţi unii în în-tâmpinarea altora: să se salute, să-şi 
povestească multe şi mărunte, să-şi spună bancuri; toţi, cu 
excepţia câtorva trimişi ai minorităţilor naţionale, se cunosc 
unii pe alţii din vedere. Sunt şi doamne, dichisite, dar 
puţine. Eu mă ţineam mai de-o parte, neafisându-mi mutra, 
având grijă ca ghetele mele să atingă cât mai imperceptibil 
parchetul, dintre cei de aici nu cunoşteam, nu recunoşteam 
pe nimeni, doar pe şolohov, care se lăsa fotografiat în ploaia 
de bh'turi şi în pocnetul declicurilor: se lăsa şi tare 
prosteşte zâmbea. Mă simţeam aici aşa de gâtuit şi de 
străin încât m-am bucurat când am văzut nişte kazahi, uşor 
identificabili de către unul ca mine, posesor al experientei 
exilului. M-am dus şi m-am aşezat lângă ei, cu gândul să-mi 


petrec vremea cu ei, nevăzut şi nederanjat de ceilalţi, dar 
ţi-ai găsit: o masivă şi inoportună damă de pică veni la noi, 
bucuroasă, chipurile, să facă cunoştinţă cu nişte kazahi, că 
şi ea este din Kazahstan - şi atunci am priceput că asta era 
Serebriakova. 

Am stat un timp cu kazahii, fără să ridic privirile, căci tare 
mă temeam de tot felul de întrebări şi discuţii, iar când ne- 
au chemat în sala de dejun m-am dus din nou la kazahi şi m- 
am aşezat tot în compania lor. Locurile la masă nu erau 
nominalizate. Toată sala, prevăzută cu coloane albe pe 
postamente aurite, era ocupată de o masă imensă în formă 
de U - şi tot de la aceste locuri ale noastre ne-am ridicat din 
nou cu toţii în picioare, întâmpinând cu calde aplauze vreo 
zece conducători de partid şi de stat, în momentul în care 
aceştia au apărut de dincolo de latura scurtă a mesei. Erau 
printre ei lunganul Suslov, corpolentul Brejnev, obositul şi 
indispusul Kosâghin, impenetrabilul Mikoian 

— Dar din mijloc s-a auzit o voce moale. Era a scundului şi 
cheliosului Hrus-ciov: "Omul, dacă îmbucă ceva, devine mai 
bun." Zicând acestea, ne-a invitat ca deocamdată să luăm 
dejunul. Toată lumea, cu mare promptitudine, s-a aşezat pe 
scaune - iar aparatele de fotografiat şi de filmat au dispărut 
cu toatele. Iar masa, masa era deja încărcată - eu de când 
mama m-a făcut, aşa ceva n-am văzut: în fata fiecărui invitat 
erau câte cinci cupe, trei cuțite (unul obişnuit, unul mic şi 
unul curbat - de ce şi unul curbat?), icre de nisetru, carne, 
friptură de găină, salate, vinuri, apă de Borjom - păi numai 
apa asta rece ar fi fost suficientă şi prea suficientă pentru 
toţi - dar nu le-a fost suficient defel, în ce mă priveşte, m- 
am fistăâcit în fata acestei abundente şi singura mea 
preocupare a fost să trag cu ochiul la vecini, nu însă la 
kazahi. lar de partea cealaltă şi vizavi de mine şedeau nişte 
ruşi - într-adevăr grozave mutre, bărbaţi cu fata mare, cu 
trupul mare; între ei se încinsese o vie şi veselă discuţie, 
foarte neceremonioasă discuţie, despre Polikarpov. şi 
deodată am început să pricep că ăştia toţi sunt nişte figuri 


importante: Gheorghi Markov, conducătorul în carne şi oase 
al întregii Uniuni a Scriitorilor, iar lângă mine se afla, sigur 
de sine, corpolentul Vădim Kojevnikov, şi putin mai încolo în 
diagonală 

— Nesuferitul de şolohov, încadrat de două moace 
neverosimil de mari. (So-fronov, parcă era şi el.) între ei mai 
era şi micul şi abilul Ceakovski care, câr-mind din nas, îşi 
arunca în permanentă ochelarii când spre frunte, când spre 
gură; el a fost primul care a ridicat paharul, făcând o 
plecăciune în diagonală: "în sănătatea dumneavoastră, 
Mihail Aleksandrovici!" - şi toţi laolaltă, ca să nu rămână pe 
urmă: "In sănătatea dumneavoastră, Mihail 
Aâeksandrovici!" (Eu nu mă agit, eu sunt din altă 
republică.) 

Toate acestea erau nume redutabile, nume sonore în 
literatura sovietică, iar eu mă simţeam cu totul nelegitim 
printre ele. N-am aspirat niciodată să intru în literatura lor, 
acestui întreg univers al artei sovietice oficiale îi eram, de 
multă vreme şi în mod radical, ostil, îi repudiam pe toţi 
împreună, fără excepţie. Dar iată-mă atras şi eu - şi acum 
cum să trăiesc şi să respir printre ei? 

Între timp, profitând de faptul că nimeni nu se uita la mine 
mai atent decât la oricare dintre kazahi, mi-am notat într- 
un carneţel pe genunchi pe furiş, să nu mă vadă vecinul 
Kojevnikov: ciorbă cu carne de nisetru, cu lămâie şi 
măsline; came de nisetru cu cartofi; pârjoale cu fulgi de 
cartofi; pateuri; fructe; cafea. Toate erau servite de nişte 
ospătari în fracuri, toţi tineri, discreţi, dresați, învăţaţi să se 
arcuiască spre client, într-o mână să tină farfuria şi pe 
cealaltă s-o tină la spate. şi asta de-atâtea decenii de când 
noi muncim pentru o cartelă, iar la Saratov şi astăzi este 
omor când se dau macaroane la Alimentara - iar ei iată cum 
mănâncă! şi ceremonialul servirii nu astăzi a apărut, iar 
reprezentanţii artelor sunt şi ei, se pare, foarte obişnuiţi cu 
acesta. 


Dejunul a durat o oră şi jumătate, în pauză ne-am plimbat 
- apoi ne-am strecurat într-o sală separată ca să privim 
tablourile pictorilor condamnaţi de partid. Astfel a fost 
prefaţata tema consfătuirii. Aci am dat întâmplător peste 
Tvardovski: m-a luat de mână şi m-a condus printre cei 
prezenţi, stabilind selectiv cu cine să fac cunoştinţă şi cu 
cine nu. In această pauză şi în cea următoare mi-a făcut 
cunoştinţă cu compozitorul Sviridov, pe care eu oricum îl 
preţuiam, dar şi el era simpatic; cu ilustrul pe-atunci 
Ciuhrai, regizorul de film, cu Berggolt, cu Panova, cu 
Ketlinskaia, cu Borsceagovski, cu Maltev (Pupko). De făcut 
cunoştinţe am făcut, toţi erau bucuroşi să mă vadă, am 
învăţat să conversez cu ei, dar nu puteam să-l consider pe 
niciunul ca fiind de-al meu. Nu eram pus în situaţia de a 
decide cu cine sunt eu, era clar că, ex-ceptându-l pe ghidul 
meu, nu eram cu nimeni: căci ei toţi fuseseră ani de-a 
rândul aici la masă, când cu guvernanţii, când cu cei din 
preajma acestora - dar niciunul nu se bătuse la coadă 
pentru nişte macaroane. şi oricât de liberali ar fi, orice 
opoziţie ar face - toţi se sprijină pe comenzi din partea 
statului şi lucrează pentru stat, si, judecându-i după cele 
prin care trecusem eu, erau toţi o apă şi-un pământ. 

Astfel eu cu Tvardovski ne plimbam şi ne tot plimbam (în 
acest timp am descoperit un procedeu amuzant: la toaleta 
de bărbaţi aflată la etajul unde era banchetul, nu aveau voie 
să meargă decât membrii Biroului Politic; la intrarea 
respectivă era postat special un funcţionar care-i îndruma 
pe toţi ceilalţi să meargă un etaj mai jos). Sunase deja 
clopoţelul şi toţi se duseseră în sală, dar 'Tvardovski parcă 
ar fi aşteptat ceva sau poate avea întâlnire cu cineva, prea 
bine nici eu nu înţelegeam - în vestibulul gol şi deja pe 
jumătate întunecos, am constatat deodată că nu mai 
rămăseserăm decât noi doi şi nişte cameramani având la 
subsuori nişte microfoane ciudate - şi în momentul acela 
Tvardovski m-a făcut atent: prin vestibul trecea, de unul 
singur, Hruşciov. Ivardovski m-a prezentat acestuia. 


Hruşciov arăta ca şi când ar fi coborât din fotografii, dar tot 
mujic vânjos şi rotofei. Mi-a întins mână într-un gest lipsit 
de orice aer de superioritate si, zâmbind firesc, mi-a spus 
ceva de bine - avea acea simplitate despre care îmi 
povestise, în celula de la Lu-bianka, Victor Belov, şoferul lui. 
şi un sentiment de recunoştinţa mi-a dat ghes către el si, 
strângându-i mână, i-am vorbit aşa cum simţeam: 

— Vă mulţumesc, Nikita Sergheevici, nu pentru mine, ci 
din partea a milioane de oameni care au avut de suferit. 

Mie chiar mi s-a părut că i s-au umezit ochii. EI înţelegea 
ceea ce făcuse pentru toată lumea şi-i era plăcut să audă 
aceste cuvinte ale mele. 

Cât timp încă ne strângeam mâinile, cât timp încă se 
prelungea această clipă pe care nimic nu putea s-o tulbure, 
puteam să-i spun orice, puteam să fac un pas important şi 
ireversibil - dar nu eram pregătit, capul meu n-a priceput: 
am simţit că ratez ceva, dar n-am priceput. 

N-am priceput, abia după câteva luni mi-a venit mintea în 
căciulă: trebuia să-i fi solicitat o audientă, desi în cap nu 
avusesem planul vreunei convorbiri cu el. Trebuia să înţeleg 
că tot succesul nostru, de-abia realizat, se clătina deja, că 
nu-mi mai rămânea acel semestru de deschidere pe care 
mizasem, că în general eram la ultima bătaie de aripă a 
zborului spre libertate şi că în curând totul se va poticni - şi 
pentru a încerca stoparea, prevenirea acestui proces, eu 
trebuia să-i vorbesc cu curaj lui Hruşciov! El era omul 
deciziilor individuale, nu este deloc exclus ca eu să-l fi 
putut împinge spre consolidarea operei începute! Dar nu m- 
am dovedit la înălţimea momentului - la înălţimea primei 
atingeri directe cu destinul istoric al Rusiei. Prea bruscă şi 
rapidă s-a dovedit a fi pentru mine decolarea. 

Dar probabil că şi după o îndelungată zăbovire asupra 
acestui lucru, tot n-aş fi putut să întocmesc un plan corect 
al convorbirii cu Hruşciov. 

Si astfel am lăsat mâna în jos. şi de vorbit nu mai aveam ce 
vorbi (în timpul acesta, cameramanii au tot filmat - 


strângerea noastră de mâini apare acolo, în cronica 
respectivă). Rămânea să fac stânga-mprejur şi să merg în 
sală. şi am făcut stânga-mprejur. şi acolo - mai precis, în 
fata uşilor închise, unde nu era nimeni - sta acum singuratic 
scundul şolohov şi zâmbea prosteşte. aşa cum prinseseră 
momentul în care 'Tvardovski îl abordase pe Hruşciov, tot 
aşa cameramanii au urmărit acest moment şi cu şolohov; 
acesta şi-a făcut drum încoace, înapoi, ca să fie şi el de fată, 
ca tar al literaturii. Dar Hruşciov a trecut mai departe de 
şolohov, iar mie nu mi-a rămas decât să merg direct la 
acesta, nu se putea altfel. Am păşit spre el şi astfel am avut 
ocazia să ne strângem mâna. Tar sau nu, el era însă o figură 
din cale-afară de influentă, şi a te certa cu el de la primii 
pasi n-avea nici un rost. Dar mă şi plictisisem, şi n-aveam 
nimic de spus, nici măcar ceva amabil. 

— Suntem de pe aceleaşi meleaguri? 

— Zâmbi el pe sub mustăcioară; buimăcit, el sugera astfel 
o cale de apropiere. 

— De la Donet! 

— Am confirmat eu rece şi întrucâtva ameninţător. Ne-am 
dus în sală. Începeau dezbaterile. 

Pe mese rămăsese acum numai apă minerală de Borjom; 
cameramanii fotografiau în voie. Tvardovski m-a luat cu el şi 
m-a dus spre latura cea mai îndepărtată a sălii, acolo unde 
se adunase un fel de opoziţie şi unde - iată spiritul epocii - 
se afla şi Surkov. Nu numai că şedea acolo cu noi, dar mi-a 

— Spus şi o glumă: "ştiţi cum se numeşte acest palat? 
Colhozul "învăţătura lui Ilici" ". lată cum se clătinau stâlpii, 
şi nimeni nu înţelegea ce prevesteau zodiile! 

La capătul mesei conducătorilor s-a ridicat scundul şi 
bolândul Iliciov, seful secţiei propagandă a CC, si, unduindu- 
şi şerpeşte gâtul subţire, a început să citească referatu! 
Desi poate nu era puternică, vocea lui ieşea amplificată 
sonor din difuzoarele de pe pereţi, şi sensul cuvintelor avea 
vigoare partinică. El a spus că este util ca din când în când 
să ne verificăm ceasurile. Că abstrac-tionistii sunt 


extraordinar de activi şi-i silesc pe realiştii socialişti să intre 
în defensivă. (Că suntem în război se înţelege de la sine.) Că 
formaliştii impun partidului un nou dictat. şi că vin la CC 
scrisori în care oamenii întreabă: oare hotărârile partidului 
(au fost nenumărate de-a lungul anilor, dar toate la fel) s-au 
învechit? Nu! 

— Vibra lliciov din toate corzile vocale - nu vom permite 
gestul profanator de a face din Lenin un adept al lozincii "să 
înflorească o sută de flori"! 

— Când îşi trăgea capul spre umeri, când îşi musca buzele 
de indignare: - şi cineaştii scormonesc în ogradă, ei marea 
magistrală n-o văd. şi în literatură tinerii bravează cu un 
scepticism sforăitor. lar străinii găsesc, după lungi căutări, 
escroci în genul lui Esenin-Volpin. (Hruşciov: Pornografie, 
nu artă.) lar o parte dintre poeţi fac propagandă pentru 
principiul general-omenesc, aşa cum face Novella Matveeva 
- chipurile, cânt la toţi, dau la toţi. A sosit vremea 
dezmăţului nepedepsit al elementelor anarhic; din artă! Vor 
expoziţii fără juriu, cărţi fără redactori. Vor coexistentă 
pasnică în domeniul ideologiei! La adunări este o asemenea 
atmosferă, încât te face să te jenezi dacă aperi poziţia 
partidului. (Horcăit de mic Stalin!) 

Asa a prezentat el partidul: ca pe ceva foarte mic, slab, 
oprimat - iar intelectualitatea: ca pe ceva ameninţător, 
ofensiv. Dar un mititel ca ăsta se ridica împotriva ei, dând 
ameninţător din cap. Se pare că de undeva se răspândiseră 
nişte zvonuri cum că va fi o nouă campanie împotriva 
intelectualităţii creatoare şi că însuşi Nikita Sergheevici 
primise o scrisoare semnată de asemenea oameni de frunte 
ca Favorski, Konionkov, Zavadski, Ehrenburg. (si. Surkov! 
lată unde nimerise el!) Faceţi totul ca să nu se mai repete 
arbitrariul! Fără existenta unor orientări diferite, arta, se 
spune, e osândită la pieire. Apoi şi-au retras scrisoarea. 
(Hruşciov: Mai bine ar fi fost să n-o trimită defel!) 

Sala aplaudă anemic. 


Dar Iliciov bagă presiune şi trece la ofensivă, 
suprasolicitându-şi puţinătatea volumului fizic: diversiunea 
burgheziei în domeniul ideologiei nu avem dreptul s-o 
subapreciem. Nu tinerii artişti "caută căi" - cineva i-a găsit 
pe ei şi a început să-i târască după sine. La noi există 
libertate deplină pentru lupta pentru comunism, dar la noi 
nu există şi nu poate exista libertate pentru lupta împotriva 
comunismului! Este o mare fericire că partidul determină 
întreaga orientare a artei. 

În sală era din ce în ce mai lugubru, în aşa măsură se 
amestecase atmosfera de întrunire veselă cu cea de 
funeralii încât la un moment dat au început să-mi treacă 
prin minte tot felul de idei: poate că se renunţa şi la 
ostilitățile împotriva mea, poate că se năpustesc asupra 
mea, că zău Denisovici al meu nu e nicicum pentru 
comunism. Dar când s-au jenat ai noştri să facă mutarea 
inversă? Sunt singurul care a făcut ca aici să fie şi o notă de 
veselie. 

Iar acolo, aproape în fata lor, se afla, nevăzută nouă, 
sculptura din bronz datorată lui Emst Neizvestnâi. 
Hruşciov, peste rând, începuse să mârâie la ea: "lată ce 
dezmăţ! Dacă ar ajunge majoritari, ăştia ne-arpune la zid!" 

Dar stăpânii virează, dacă, iată, cârma îi ascultă mereu. Cu 
o nouă unduire a gâtului, ca şi când tare l-ar fi deranjat 
gulerul, Iliciov a început să cânte într-un registru cu totul 
nou: partidul trebuie să disceamă între operele decadente 
şi cele, fie ele şi acut-critice, dar totuşi pline de încredere în 
viaţă; în ultima vreme au apărut opere foarte veridice, 
îndrăzneţe, cum este O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, 
opere care înfăţişează oameni de omenie pusi în situaţii 
inumane. 

Instinctul care-l deosebea de toţi conducătorii comunişti îl 
ajutase pe Hruşciov să priceapă că el nu observase 
anticomunismul nuvelei mele pentru că aici capul lui nu se 
mai lăsa călăuzit de o dogmă osificată. Dar observase ceea 


ce era înfăţişat cinstit-tărăneste. Acum, întrerupându-l 
intempestiv pe Iliciov, începu să bombăne: 

— Asta nu înseamnă că toată literatura trebuie să fie 
despre lagăr. Ce literatură ar mai fi asta? Dar m-a 
impresionat felul în care Ivan Denisovici avea grijă de 
mortar. lată, astăzi, Ivardovski mi-a făcut cunoştinţă cu 
autorul. Trebuie să-l cunoaşteţi cu toţii. 

Dar sala cea vigilentă mă luase deja la ochi când apărusem 
cu Tvardovski - şi acum începură să se întoarcă încoace şi 
să aplaude: înainte de Hruşciov cei mai linguşitori, după 
Hruşciov absolut toţi. 

M-am ridicat în picioare-câtusi de putin înşelat de aceste 
aplauze. M-am ridicat în picioare - fără a spera vreo clipă 
că am să trăiesc cu această societate, în fata sălii care mă 
aplauda m-am ridicat în picioare ca în fata unor duşmani, cu 
încrâncenare. De toată profunzimea adevărului meu ei nici 
idee n-aveau - şi n-avea nici un rost să încerc a le câştiga 
simpatia. 

Am făcut o plecăciune formală într-o parte, o plecăciune 
formală în cealaltă parte şi m-am aşezat imediat, curmând 
aplauzele, avertizând că eu nu sunt de-al lor. 

Raportul lui Iliciov încă mai continua, dar îşi făceau din ce 
în ce mai mult loc neîntreruptele comentarii ale lui 
Hruşciov. El tot răspundea autorilor acelei scrisori retrase 
ulterior cum că întoarcere la cultul personalităţii nu va mai 
fi. "La închisoare nu vom mai trimite pe nimeni - a declarat 
categoric Hruşciov. 

— Luaţi-vă paşapoarte şi călătorie sprâncenată, 
manifestaţi-vă talentele acolo." (Chestia asta încă de-atunci 
suna aşa de neverosimil, încât nimeni n-a luat-o în serios.) 

Un nou-venit nu reuşeşte niciodată să sesizeze toate 
particularităţile unei localităţi şi este sub reflectorul 
tuturor, dar el nu vede nimic. La fel şi eu: n-am priceput că 
pentru mine între prima şi a doua pauză situaţia se 
schimbase radical. În prima pauză, raportul lui Iliciov încă 
nu era cunoscut, Hruşciov încă nu făcuse nici o referire [a 


mine - din nou viraj brusc? Partidul s-a răzgândit brusc cu 
privire ia Ivan Denisovici"? şi de aceea în prima pauză mai 
nimeni nu se apropiase de mine şi de Tvardovski; încă mai 
existau conservatori: ei au dat buzna în pauza următoare 
(tot acum s-a apropiat de noi şi Ciuhrai), când era deja de 
notorietate faptul că partidul mă aprobă şi când se putea 
anticipa ascensiunea mea în continuare. Chiar acum - de pe 
coltul îndepărtat al mesei noastre se dovedi a fi ocolul cel 
mai scurt - cu fata lui inexpresivă, totalmente ştearsă, veni 
Satiukov. aşa de amical s-a lipit de noi, încât până la urmă 
am format un grup de trei. Nerăbdător, Satiukov însuşi m-a 
întrebat dacă nu am vreo lucrare nouă din care să-i dau un 
fragment pentru Pravda. N-am înţeles prea bine de ce să 
stric o nuvelă destinată revistei Novâi mir. N-am priceput ce 
înseamnă afirmaţia că Pravda se socoteşte onorată să mă 
sufle Izvestiei şi să mă fluture prin fata lui Hruşciov. şi n-am 
înţeles cum pentru nuvela însăşi şi pentru Novâi mir chestia 
asta deschide un drum fără critică. Dar Tvardovski a înţeles 
instantaneu totul - şi a promis să satisfacă neapărat cererea 
respectivă. 

Dar peste alte cinci minute veni la noi un ins de talie 
înaltă, uscăţiv, cu o foarte inteligentă fată alungită şi-mi 
strânse mâna energic şi bucuros şi spuse ceva despre 
plăcerea extraordinară pe care i-o făcuse Ivan Denisovici, şi 
deci îmi strânse mâna în aşa fel de parcă de-acum prieten 
mai apropiat decât el n-o să mai am. Toţi ceilalţi şi-au spus 
numele, acesta nu. "lertaţi-mă, cu cine am.?" - am întrebat 
eu. Răspunsul cu o notă de reproş îl dădu, cu jumătate de 
glas, Tvardovski: "Mihail Andre-e-ici!" "lertati-mă, care 
Mihail Andreici?" am continuat eu întrebător. Pe Tvardovski 
începu să-l cuprindă disperarea: "Su-u-slov!" Căci noi 
trebuie să purtăm în permanentă pe retină şi în inimă cele 
două duzini de portrete ale lor! 

— Dar memoria mea vizuală mă trădează cam des, aşa că 
n-am recunoscut figura. şi Suslov, ca şi când nici nu 1-ar fi 
supărat faptul că eu nu-l recunoscusem, continua să-mi 


strângă mâna. aşa s-a ales orbita mea! Desigur, acei mari 
bandiți din Uniunea Scriitorilor regretau acum şi ei că 
rataseră ocazia de a fi vecini cu mine la începutul 
bancherului, dar în prezenta lui Tvardovski n-ar fi putut 
nicicum să se apropie de noi, căci noi formam alt lagăr. 

Desi părerea partidului era clară, a început şedinţa a treia 
- aceasta consacrată dezbaterilor. Pentru ca pe acelaşi cui 
să-l confirme şi să-l bată acum înşişi oamenii de artă. şi ei 
se grăbiră să spună, uneori mai expresiv decât însuşi CC, ce 
aveau pe suflet. Groaznicul Gribaciov aşa a şi improvizat: se 
vrea substituirea ideologicului prin general-uman, se 
vorbeşte în general despre bine, în spiritul moralei creştine 
- atunci prin ce ne vom mai deosebi de adversarii noştri? A 
cerut "ca tânăra generaţie să nu împiedice vechea 
generaţie să şteargă bărbăteşte petele trecutului". şi iat-o 
pe Galina Serebriakova, deja cunoscută mie: "Eu simt cum 
întineresc în prezenta lui Nikita Sergheici" (prin aceasta, ea 
voia să sugereze că la noi se instalase o primăvară politică, 
dar Tvardovski zâmbea întruna). Ea mai spuse ferm şi chiar 
autoritar: "si în organe şi în securitate există oameni 
cinstiţi, care ne-au salvat (adică pe vechii bolşevici) şi au 
crezut în noi." O scoseseră în fată ca să mă combată pe 
mine, şi acum ea îşi dădea cu presupusul: "Ilema lagărelor 
poate fi atât utilă, cât şi dăunătoare. Important este nu că 
au fost asemenea lucruri, ci că ele au trecut, CC ne-a scăpat 
de ele." Mai luă cuvânrul robustul şi bine hrănitul pictor 
Serov (tiz - ironie a soartei - al unui mare predecesor) şi 
declară pe şleau că în artă lipsa de talent nu este un 
pericol, ci numai un nenoroc, dar că pericolul este 
abstracţionismul. Adevăratul drum leninist nu este garnisit 
cu marmeladă, mai spuse el, adăugind că sunt frumoase 
numai unele fete ale vieţii, adică numai acelea în care se 
oglindeşte soarele construirii comunismului. 

Eu fac aceste însemnări după şaisprezece ani - şi toate 
faptele evocate aici aparţin atât de mult trecutului, atât de 
mult s-au pulverizat, s-au banalizat în comparaţie cu noile şi 


gravele lovituri şi dureri care atunci nici nu puteau fi 
întrezărite, încât pe mine însumi mă cuprinde un sentiment 
de lehamite, şi creionul nu mai vrea să scrie. Dar îmi revin 
şi-mi spun: aceste lucruri ne-au dominat viaţa o jumătate de 
secol şi în Uniune încă şi astăzi ne mai năucesc de cap, aşa 
că o mărturie nu poate fi de prisos. 

La drept vorbind, trei fire s-au împletit în discuţia din acea 
zi. Primul - abstracţionismul în pictură, deja condamnat 
fără drept de apel, lipsit de orice şansă şi de orice 
posibilitate de apărare. Dar din acesta se trăgea, ca o 
jumătate de fir, "general-umanul" pe care de asemenea îl 
condamnau partidul şi maeştrii înţelepţi ai artelor, dar 
pentru care - aici era nevoie de îndrăzneală! 

— S-ar fi putut încerca organizarea unei cât de mici 
apărări. General-umanul ca parte a artei abstracte! 

— Iată în ce consta pentru noi toată deficienta 
bolnăvicioasă a libertăţii! Dar scipaciov, căruntul gentleman 
cu voce nobilă (în alte timpuri - marxist habotnic) avu aici 
curajul să spună: "Nouă ne aparţine viitorul - şi temele 
trebuie să fie foarte largi. Tocmai literaturii noastre îi 
aparţin temele general-umane, iar burghezia şi-a pierdut 
drepturile asupra lor." Era aici în primul rând un ingenios 
amestec dulceag, dar în acea zi şi în acea sală ela sunat a 
îndrăzneală. In acel moment, m-am grăbit să fiu primul care 
dă tonul aplauzelor sălii - şi s-a aplaudat copios. 

Al doilea fir tors din acelaşi caier a fost tema lagărelor. Al 
treilea - cu ardere mocnită - a fost tema antisemitismului. 
Intelectualitatea creatoare din Moscova era foarte 
îngrijorată de eventualitatea ca noua persecuție să îmbrace 
un caracter antievreiesc, şi această teamă exagerată îşi 
făcuse loc şi în sufletele multora din sală şi era bine 
cunoscută Comitetului Central. Iliciov, desi vorbise un ceas, 
tema aceasta a ocolit-o, dar Nikita n-a rămas dator cu 
replicile: "Babii lar" nu este scrisă corect, ce, Hitler 
extermina numai evrei? Pe slavi i-a exterminat şi mai mult. 
Există la ora actuală antisemitism în tara noastră? Nu! Dar 


a existat? În primii ani ai puterii sovietice, ponderea 
procentuală a evreilor, desi era foarte nesemnificativă, a 
generat totuşi antisemitism. lar şostakovici, compunând o 
simfonie pe versurile lui Evtusenko, a săvârşit o faptă 
dăunătoare. (Dar lui şostakovici i s-a adresat pe un ton 
blând: "Eu vă stimez. Cred că gregşiţi.") şi chiar Gribaciov 
(desi susţinut de aparat) a trebuit să explice că nu este 
antisemit. Apoi au luat cuvântui Evtusenko si Ehrenburg. 
Prin însuşi acest fapt şi prin prezenta lor, ei aminteau că nu- 
şi vor ceda poziţiile. 

Evtusenko se găsea (el încă nu ştia acest lucru) la ultima 
evoluţie a răsunătorului său rol şi renume, mai departe îl 
aştepta declinul. Dacă Gribaciov încerca un sentiment de 
siguranţă, sentiment ce se întărea prin sprijinul venit de la 
autorităţi, Evtusenko se comporta cu aplomb, avea un plus 
de prestantă, era mai teatral (si Tvardovski îmi spuse ca de 
la vecin la vecin: "Nu stiu de ce nu pot să mă împac cu ideea 
că nu iei şi tu cuvântul"). Nu a pierdut ocazia să 
povestească şi câteva basme teatralizate: cum, venind 
încoace, şezuse de vorbă cu un taxator (subiectul preferat 
al scriitoraşilor din oraş), sau cum venise la familia lor un 
om eliberat din detenţie şi le povestise despre cât de 
devotat leninismului fusese bunicul său care murise în lagăr 
- şi vocea lui Evtusenko tremura de compasiune. Se 
încumetă să-şi exprime părerea în legătură cu Stalin - că el 
"poate uneori credea în comunism" (Hruşciov îl corectă 
energic: "Stalin a fost devotat trup şi suflet comunismului! 
Dar iată cum îl construia el."). S-a încumetat să 
caracterizeze dogmatismul ca fiind şi o formă a 
revizionismului - şi de aici a trecut la atacul cel mai 
îndrăzneţ: "Dar câte tablouri inexpresiv-dogmatice nu erau 
la expoziţie? Nikita Sergheici, iată portretul dumneavoastră 
de-acolo - nereuşit!" (Asta atunci suna foarte cutezător, desi 
Evtusenko era sigur că Hruşciov nu se va supăra pentru 
nişte lucruri personale.) 


lar Ehrenburg, dimpotrivă, apăru ca un păpălău decrepit, 
deja în pragul sfârşitului. La viaţa lui, multe servicii de 
curtean prestase, multe minciuni debitase, mult talent de 
descurcăreţ dovedise, pe multe muchii de cuţit umblase. şi 
acum - a câta oară? 

— Sesizând atmosfera cu totul nouă, el păşea când mai cu 
curaj, când mai cu plecăciune. Da, el se temuse de Stalin. 
De câte ori nu se întrebase pe muteşte: "De ce acela 
nenoroceşte oameni?" şi - e posibil ca nimeni să nu-i spună 
lui Stalin adevărul? şi iată acum sarcină (?): să explice 
tinerilor de ce poporul (si Ehrenburg) continuase să lucreze 
şi pe vremea lui Stalin! Dar, dar! 

— Stalin nu era antisemit! (Ca lecţie pentru cei de azi 
forma cea mai comodă de a-şi exprima poziţia.) Stalin, cică, 
îi chema pe redactori şi-i certa: nu vă e ruşine să dezvăluiţi 
pseudonime evreieşti în ziare? (Ce curaj pe redactorii 
ăştia!) în general, bunicii (tovarăşii de luptă ai lui Lenin) - 
erau buni, părinţii au lăsat de dorit. La un moment dat a 
recunoscut: "Mei eu nu înţelegeam ceea ce scriam în anii 
'20." (Dar pe câţi i-a intoxicat!) lar acum, dacă ceva îl 
nelinişteşte - este acea "concordantă incompletă cu Nikita 
Sergheievici". 

— Iată la ce concluzie rizibilă se oprea acest îndrumător al 
nostru din deceniile comuniste. Mi-era silă să-l ascult şi să- 
mi amintesc că în 1941 articolele lui tare mă emoţionau. 

Si aşa - cu masa de prânz, cu raportul, cu promenada şi cu 
dezbaterile trecuseră deja mai mult de şase ore, dincolo de 
perdelele albe ca zăpada deja se întunecase, zilei de lucru a 
tării îi urmaseră ceasurile de odihnă ale celor ce muncesc, 
dar noi continuam să şedem. Pozând într-o atitudine de 
catâr foarte abătut, străin de frământările acestei turme şi 
nemanifestând nici un interes fată de ea, şedea Kosâghin. 
Aici, seful guvernului era el însuşi un rob neputincios, 
comic, desi pe el îl aşteptau treburi mai importante. Având 
în vedere amploarea extraordinară a acţiunii puse la cale 
de partid - încă mai era mult de vorbit, se înscriseseră la 


cuvânt 40 de persoane, şi azi vorbiseră numai 8 - era deja 
clar că nu va fi timp pentru toţi. Să se reia şedinţa în ziua 
următoare? Dar pe mâine nu se putea amâna: era 
prevăzută o vizită de câteva zile a lui Tito. Deci se punea 
problema să se amâne pe termen nedefinit. Dar dacă era 
aşa - atunci era inevitabil cuvântul de închidere al lui Nikita 
Sergheici, cuvânt care a şi fost rostit. 

Da, desigur, despre presă ca despre tunul cu bătaie lungă 
al partidului, în interiorul tării noastre nu există coexistentă 
de sisteme, aici se pune problema purității sau a mocirlei, 
(încă o dată se vede ce manevră era pentru ei coexistenta.) 
Lupta nu tolerează compromisurile. (Ba nu: doar cu 
Kennedy am făcut un compromis înţelept. Doar Hruşciov 
de-abia ce se salvase de la înecul unor ziie teribile, când 
dusese lumea la un pas de războiul nuclear, şi iată, una din 
primele lui ocupaţii la vreme de pace este întâlnirea cu noi.) 
Se duce lupta pentru minţile oamenilor. Minţile 
dumneavoastră sunt foarte preţioase pentru noi, 
dumneavoastră înşivă sunteţi nişte mareşali. Faptul că v-am 
chemat aici este deja o dovadă (>?) că nu mai există cultul 
personalităţii. Da, partidul făcuse nişte greşeli. Greşeli sunt 
posibile şi în viitor. (Rumoare. De obicei nu se spuneau 
lucruri aşa de îndrăzneţe.) şi eu voi fi fiind în ochii 
dumneavoastră un sta-linist: am sprijinit şi eu acele 
principii. Cu cit este mai mică răspunderea pentru viitor, cu 
atât este mai mare goana după tema închisorilor. (Ilocmai 
invers!) A considera că toate cele scrise sunt date de la 
Dumnezeu şi hop cu ele la tipografie - este cu neputinţă. O 
societate care ar permite aşa ceva este negu-vernabilă, nu 
poate supravieţui. "Trăieşte şi lasă şi pe alţii să trăiască" - 
eu cu asta nu sunt de acord. Noi trăim din bunurile create 
de popor şi trebuie să-i plătim poporului. (si înfuriindu-se, 
arătând cu degetul la sculptura expusă a lui Neizvestnâi.) 
"selepin! Să verifici: de unde iau dânşii bronz? Aici sunt 8 
kilograme din bronzul poporului!" (Apoi mai potolit:) Eu 
chem şi la pace şi la luptă! (Acum ireconciliabil:) Eu sunt 


pentru război, nu pentru pace! În război trebuie să apărăm 
lucrurile care înnobilează sufletul omului. Judecător este 
istoria, iar noi răspundem pentru stat şi vom apăra ceea ce 
este util. Desigur, Noe era un om inteligent de vreme ce n-a 
luat cu el necurăţenii. 

Si mai departe Hruşciov pierdu din ce în ce mai mult tonul 
omului de stat şi devie spre exprimarea unor gusturi 
personale, aşa cum şi credea că are dreptul s-o facă, el fiind 
tar. Toată ziua îl bombănise pe Esenin-Volpin (si pe 
Evtusenko), acum îl luă la refec pe Esenin-senior: "N-am 
nici o consideraţie pentru cei care-şi termină viaţa prin 
sinucidere. Probabil că şi Esenin (ca şi fiul său) era atins de 
nebunie. Eu l-am întrebat pe Neizvestnâi: dumneavoastră 
sunteţi bărbaţi adevăraţi sau pederaşti adevăraţi? De 
muzica lui şostakovici - colicile te apuca, stomacul te doare. 
Nu vreau să-i jignesc pe negri, dar tot jazzul american vine 
de la negri, în schimb, când îl ascult pe Glinka, îmi dau 
lacrimi de bucurie. Eu sunt din vechiul regim. Mie îmi place 
Oistrah, colectivul de violonişti. Uneori nici nu stiu ce cântă 
ei, dar îmi place. Eu m-am format într-un sat rusesc, cu 
muzică rusească. Să păstrăm tradiţia!" 

Să păstrăm tradiţia! 

— Aceste cuvinte aveau un sunet neobişnuit pentru 
bolşevici: da, în Hruşciov exista, pe lângă comunism, şi ceva 
din alte vremuri. 

Dar nici cu asta n-a încheiat Hruşciov, se luase deja cu 
vorba, începu să-şi amintească episoade din epoca stalinistă 
- "iată, Anastas îşi aminteşte" (pe toată durata şedinţei, 
Mikoian a stat mut ca o statuie). Şi-a amintit apoi cum a fost 
scris textul hotărârii cu privire la "Bogdan Hmelnitki": cum 
şedeau în lojă, cum a vorbit Voroşilov, cum a dictat Stalin. 
Apoi cei prezenţi au auzit ceva cu totul de domeniul 
absurdului: cum că Stalin l-ar fi luat pe Hruşciov de spion 
polonez şi că ar fi dat ordin să fie arestat. 

Toţi preferau să asculte. Către 9 seara, treaba s-a sfârşit. 


Totul s-a dus - nici nu-ţi vine să crezi. şi o anumită 
posibilitate îmi stătuse la îndemână în acele săptămâni, însă 
am ratat-o. Eu trăiam în patria mea, şi deodată mi-a venit 
recunoaştere de jos şi recunoaştere de sus. Exemplarele 
din Novâi mir cu Denisovici se epuizaseră de mult - iar la 
redacţie era pelerinaj, studenţii îşi strângeau carnetele şi le 
aduceau teancuri ca garanţie pentru un exemplar 
împrumutat pentru douăzeci şi patru de ore. La redacţie şi 
la Riazan soseau vrafuri de scrisori din toată tara. Deja se 
pregătea o ediţie de 700 000 de exemplare în colecţia 
"Roman-gazeta", o ediţie separată de 300 000 de 
exemplare (când veni brusc o dispoziţie: a se reduce la 100 
000; aşa mi s-a spus mie, dar eu n-am dat importantă, nu m- 
am apucat să contest decizia). La câteva zile după 
consfătuire, Pravda a publicat un fragment din Krecetovka. 
Asta era deja o garanţie că cenzura n-o să oprească 
Matriona şi Krecetovka, ambele în pregătire la Novâi mir. 
Eu nu-mi simţeam decolarea, dar cu toată previziunea mea 
de fost deţinut nu mi-o închipuisem aşa de scurtă - căci iată, 
spre februarie avea să fie întreruptă. 

Dintre cele două părti beligerante eu am ales aşa de 
irevocabil intelectualitatea, încât împreună cu ea socoteam 
ruşinos chiar şi faptul de a mă vedea cu aşa-zisa "sotnie 
neagră" - conducerea Uniunii Scriitorilor din RSFSR. In 
ajunul Anului Nou m-au primit în Uniune fără procedura 
obişnuită, fără referinţe, la început chiar fără cerere (în 
bătaie de joc - grăbit - nu i-am dat-o secretarului din 
Riazan, nu voiam să le dau semnătură, dar apoi a trebuit s-o 
dau), mi-au trimis şi o telegramă colectivă de felicitare 
(Sobolev, So-fronov, Kojevnikov şi alţii). Pe 31 decembrie am 
sosit la Moscova: mă chemaseră la ei pe cheiul Sofiiskaia. 
Se adunaseră acolo toţi (minunându-se de succesul meu, 
pentru viitor ei îmi prevesteau şi alte succese, mă bănuiau 
că as avea nişte strânse legături speciale cu Hruşciov). Mă 
chemaseră pentru ca într-o jumătate de oră să-mi 
repartizeze un apartament în Moscova (problema aceasta 


era în mâinile lor), am refuzat categoric. Numai pentru ca 
să nu mă văd cu "sotnia neagră", numai pentru ca să nu mă 
pătez de atingerea cu ea, am refuzat categoric 
apartamentul din Moscova (o bagatelă, în definitiv, de altfel 
într-o oarecare măsură mi-era teamă şi de îmbulzeala din 
Moscova, de concurenta la ocuparea unui loc de muncă, nu 
ştiam că toţi lucrează în zona din jurul capitalei). M-am 
condamnat astfel, pe mine şi pe sotia mea, la zece ani de 
grea vieţuire în înfometatul Riazan, apoi am fost strâns cu 
usa acolo, în capcană; la toate acestea se adaugă şi 
veşnicele călătorii cu grelele provizii. La sotie m-am gândit 
cel mai putin; ulterior, despărțită de mine, ea a putut să se 
mute la Moscova numai după ce a luat poziţie împotriva 
mea. (lar în intervalul următor al vieţii, toate bune: n-am 
devenit locuitor al Moscovei, ci am împărtăşit destinul 
provinciei umilite.) încă în ianuarie, la realegerea 
secretarului din Riazan, a sosit din partea lor M. Alekseev şi 
mi-a repetat nişte foarte amabile invitaţii: înainte de toate, 
imediat după evenimentul electoral, eram invitat la 
procedura golirii butelcu-telor, unde nici un discurs nu se 
mai tine formal ca la şedinţă, ci la obiect, cu punerea 
punctului pe i. Nici la asta nu m-am dus. Eu făceam totul 
altfel de cum făcea toată lumea, altfel de cum era de 
aşteptat şi cum era normal. 

Între timp, după amânări succesive, a avut loc în sfârşit 
continuarea "întâl-nirilor" de la Kremlin: 7 şi 8 martie 1963. 
Adunarea s-a ţinut la Kremlin, în alba şi perfect circulara 
sală a Ecaterinei, sub cupola care se vede bine şi din Piaţa 

Rosie. Circulară, dar prin coloane se remarca partea cu 
plusul albastru al fotoliilor, parte rezervată spectacolelor 

— şi podiumul prezidenţial, ca de instantă de judecată, 
construit din lemn galben, în spate, într-o nişă, sub nişte 
nimfe stilizate, atâma portretul lui Lemn. Culoarea albastră 
se repeta moderat pretutindeni în cadrul sălii. Lumina 
diurnă care venea prin cupolă fiind insuficientă, se folosea 
şi lumina electrică. 


Acum tot guvernul, sau biroul politic, cum vreţi să-i 
spuneţi, nu mai era o autoritate aşezată undeva departe la 
nivelul nostru, ci una ridicată mult deasupra noastră, foarte 
vizibilă - şi venită să ne judece. Acum printre noi erau şi 
multe fete necunoscute, nu numai mie, ci şi pentru 
lucrătorii din domeniul artelor: chemaseră vreo sută-o sută 
cincizeci de persoane cu mutre partinice. Nici Nikita nu mai 
era acea gazdă primitoare care mai întâi te invita să 
serveşti din cele şapte feluri de mâncare şi să devii mai bun, 
ci s-a ridicat în picioare furios - iar la el şi furia era 
expresivă - a spus: 

— Toţi slugoii stăpânilor din Occident să poftească afară! 

Un fior i-a străbătut pe toţi - despre cine-i vorba? De ce? 
Despre mine? Chiar ne-am chiorii să vedem dacă iese 
cineva. (Dar el avea în vedere altceva: cineva le şoptise 
corespondenţilor occidentali ceva despre întâlnirea trecută 

— aşa că pentru a nu se şopti şi despre aceasta îi poftea 
afară pe slugoi. Să fi rămas aşa de mult în urmă anul 1956? 
şi iată, deja nici nu se mai poate şopti.) încă mai tuna şi 
fulgera Nikita: 

— Vom aplica legea privind apărarea secretelor de stat! 
(Adică: până la douăzeci de ani de lagăr.) 

A băgat frica în auditoriu şi s-a aşezat. 

Si deasupra podiumului judecătoresc, deasupra tribunei, 
s-a ivit din nou pirpiriul Iliciov. Deja avea în el mai puţine 
trăsături de şarpe decât data trecută, pentru că 
evenimentele luaseră o întorsătură în favoarea lui şi a lor. 

După cum se vede, "sub influenta ideilor întremătoare ale 
partidului, a dispărut sentimentul vulnerabilităţii" (nu se 
ştie de ce se crede în acest sentiment al lor: uite asa: stau 
timp de decenii în înalte posturi de comandă - şi de la o 
povestire, de la o expoziţie li se trage deja vulnerabilitatea), 
"oamenii au început a vorbi cu voce tare despre realismul 
socialist", în Occident circulă deja nişte basme despre 
răscoala copiilor împotriva părinţilor, care, chipurile, şi-au 
pătat onoarea în anii cultului personalităţii. Ehrenburg a 


introdus noţiunea ambiguă de 'dezgheţ' - iar acum se 
anunţa "îngheţul". 

Hruşciov (ameninţător): "Iar pentru duşmanii partidului va 
fi îngheţ." (Se vede treaba că începând din decembrie 1-au 
îmbrobodit bine de tot, este de nerecunoscut. L-au făcut să- 
şi taie cu mâna lui craca pe care stă, şi el taie într-o veselie.) 

Kosâghin stă la fel de posac, arătând prin aceasta că el n- 
are nici un rost aici, că nu participă, că nu s-ar ocupa cu o 
asemenea prostie. Alături de Hruşciov se află Brejnev: 
masiv, lat în umeri, înfloritor. Suslov, rău, uscat (nu aşa de 
slab, pe cât sunt ei de graşi). 

La unison cu Hruşciov, Iliciov începe şi el să gesticuleze 
ameninţător: "Unii tin discursuri, demască, dar n-au pic de 
talent. Se dau drept conducători ai tineretului, dar 
conducător al tineretului este unul singur: PCUS." în 
continuare i-a elogiat pe Emst Neizvestnâi, pe Evtusenko, 
care între timp au reuşit să-şi vadă greşelile. Dar cutare 
pictori (se pare: Andronov, Nevedov, Gastev, Vilkovir) - 
spunea el - se plasează pe o poziţie belicoasă şi incorectă. şi 
cât îi priveşte pe scriitori: "îi putem înţelege pe cei care 
scriu mult, dar nu-i putem înţelege pe cei care în general 
tac." (Eu stau, notez şi mă gândesc - hai, că ai nimerit-o cu 
ei! Mai înainte, eu puteam să tac cât voiam, dar acum nici a 
tacea nu se mai poate!) Apoi s-a năpustit asupra lui 
Ehrenburg (lor li se părea atunci că el este conducătorul 
opoziţiei, o figură periculoasă): în timp ce memoriile lui 
povesteau despre evenimente de altădată - presa noastră 
tăcea. lar acum - cititorii protestează: Ehrenburg a scos 
"teoria tăcerii". (Adică: de multă vreme se ştia totul, dar 
nimeni nu vorbea.) 

Cum se schimbă totul cu trecerea timpului! Dar în acel an 
nu exista problemă mai acută decât aceasta: aveau sau nu 
aveau cunoştinţă toţi conducătorii, toate vârfurile partidului 
despre ce se întâmpla în vremea lui Stalin? Iată în ce 
situaţie idioată îi pusese Hruşciov. Pentru salvarea 


prestigiului nu le rămăsese decât să îmbrăţişeze teoria 
necunoaşterii. 

Iliciov: "Asa, ce rezultă după Ehrenburg: ştiau şi-şi salvau 
pielea? Dar CC în hotărârea privind lichidarea cultului 
personalităţii a explicat de ce tăcea poporul' (si aici se 
folosesc de popor ca de un paravan.) "Dar, dumneavoastră, 
Ilia Grigorici, nu tăceaţi, ci proslăveaţi, în 1951 ati spus: 
"Stalin m-a ajutat să scriu majoritatea cărţilor mele." în 
1953 spuneaţi: "Staiin iubea oamenii, ştergea lacrimile 
mamelor, ştia gândurile şi sentimentele milioanelor." şi 
Ehrenburg ce să răspundă, dacă 1-au şi invitat? Citate: le-a 
ales binişor, are la îndemână zeci şi zeci, şi chiar mai multe. 
De mânjit, e mânjit. (si nu în felul acela trebuia să-şi scrie 
memoriile, ci câindu-se. Ei, lasă, la renumele lui european, 
cum să se umilească într-atât?) şi Iliciov, stăpân pe subiect, 
o coteşte: "Evidenţiez cazul dumneavoastră, Ilia Grigorici, 
nu pentru a vă imputa proslăvirea. Noi toţi credeam şi 
proslăveam. Dar dumneavoastră proslăveaţi si, se vede 
treaba, nu credeaţi." (îl pedepseau şi pentru acel putin pe 
care avusese curajul să-l spună.) 

Asa a fost înfrânt liderul principal al opoziţiei. Dar încă un 
nume trebuia să i se ia acesteia-Meierhold. "Nici despre 
Meierhold nu scrieţi tot adevărul. Meierhold ştia să 
răspundă la critică: "Dumneavoastră vreţi să montați piesa 
în aşa fel încât să poată fi prezentată în orice oraş al 
Antantei?" " (Hruşciov chiar râde în hohote. şi Suslov râde 
întinzându-şi mâinile cam lungi şi bătând din palme.) 
"Meierhold scria: "teatrul meu slujeşte şi va sluji cauza 
revoluţiei. Nouă, într-adevăr, ne trebuie piese 
tendenţioase". De aceea l-am reabilitat." şi iar este 
adevărat: e de-al nostru. Cine era oare în primii ani ai 
revoluţiei călăul de pe tărâmul artei, dacă nu Meierhold? 

În continuare şi-a făcut apariţia şuiul şi bâlbâitul de 
Mihalkov, cu trei medalii a trei premii staliniste. M-a uimit 
faptul că s-a referit la scrisoarea lui Nikolai Aleksandrovici 
Benua: Abstracţionismul, această scorneală drăcească, este 


sprijinit şi de Biserica Catolică. Societatea occidentală nu 
este capabilă să se împotrivească terorii din domeniul 
estetic". Mi-am notat, tot mirându-mă. Nici până azi nu stiu 
dacă, unde şi când a spus Benua aşa ceva - iar în privinţa 
terorii din domeniul esteticii, are dreptate! (De altminteri, 
în 1917 însuşi Benua a debitat atâtea naivităţi.) în 
continuare, Mihalkov a citit o poezie veninoasă împotriva 
cuiva despre care nu se ştia decât că e tânăr şi 
anticonservator. Poate că tinta era Evtusenko. lar apoi a 
atins o chestiune de mare importantă privind modul cum 
"sub pretextul luptei împotriva religiei" (nu sub pretextul!) 
se distrugea arhitectura populară în lemn - dar Iliciov 1-a 
întrerupt: "se ştie, lucrurile s-au îndreptat, peste asta se 
poate trece. Daţi o alarmă falsă". 

Imediat 1-au pus la punct - asta nu convine. Ei nu se 
aşteptau la o asemenea ieşire din partea unuia de-al lor. 
(Totuşi, spiritul timpului îl pătrunsese şi pe acesta!) 

Lista oratorilor fusese pregătită minutios', numai cohorta 
de fier trebuia să ia cuvântul şi să bată în acelaşi loc, să 
amplifice spaima. Apăru şi cartoful porcesc Aleksandr 
Prokofiev, poetul: pur şi simplu emana venin. Cu deosebire 
îl luă în tărbacă pe Andrei Voznesenski: că scrie versuri 
formaliste, că, mă rog, cui slujesc; menţiona, în această 
ordine de idei, "Para triunghiulară" (Nikita din nou tresaltă, 
râzând). lată, pretindea el, am primit o scrisoare (acesta 
este un răspândit procedeu oratoric sovietic: nu vorbitorul 
ca atare înjură - ci a primit o scrisoare de la Cititorul 
Proletar, poftim de discută dacă ai cu cine), în care se 
spune: "tinerii vor glorie cu orice preţ". Poeziile lui 
Voznesenski sunt ţipătoare şi urmăresc succesul facil (chiar 
şi asa, dar n-aveau ei dreptul să critice). Maiakovski - fără 
Voznesenski - a descris de mult America, ce se mai bagă şi 
Voznesenski în chestia asta? /si în general, Prokofiev a spus 
că "simte marea încredere a partidului în noi". "E ruşinos că 
aşa de multă vreme ne-am temut' sa luptăm împotriva 
formalismului. De asemenea, Picasso mai trebuie să se 


curețe de multe, noi nu-l preţuim decât pentru Masacrul 
de la Guernica şi pentru porumbelul păcii" - a spus 
măruntul lingău Andrei Malăâsko. Iar pateticul Pettus 
Brovka: "Noi suntem recunoscători Comitetului Central şi 
personal lui Nita Sergheevici. Cum se poate afirma că în 
anii cultului personalităţii s-au produs opere lipsite de 
valoare - dar pe baza căror opere au fost educați luptătorii 
legendări? Adevărul e că atunci a fost creat fondul de aur!" 

Asa s-a lungit până la pauză sirul vorbitorilor numai din 
partea lor. Nu era prevăzut pentru acum să se ia loc la 
masă, dar s-a dat acces la gustări în picioare. Laureaţii şi 
activiştii se îmbulzeau de mama focului: să apuce care mai 
de care mai mult. Pe culoar, l-am auzit la un moment dat pe 
Ermilov spunând: "Păi am fi înnebunit, dacă am fi ştiut" 
(adică dacă am fi ştiut despre ororile generate de cultul 
personalităţii). lar roşcată de seveliova s-a aruncat asupra 
unui fel de orator: "Vă mulţumesc că i-aţi apărat pe oamenii 
sovietici!" 

M-am întâlnit apoi cu Tvardovski, care, radiind de bună 
dispoziţie, dar nu fără o umbră de nelinişte, mi-a spus: 
"Circulă un fel de poveste folclorică la ora actuală cum că 
şolohov, la dacea de lângă Moscova, împreună cu 140 de 
colaboratori, a pregătit un discurs împotriva lui Soljeniţân." 
însă eu continuam să fiu aşa de sigur de mine, dar şi naiv, 
încât i-am spus: "O să se teamă să nu fie ridicol în 
perspectiva istoriei." Tvardovski a oftat: "Dar cine se mai 
gândeşte la perspectiva istoriei? Toţi sunt cu gândul numai 
la ziua de azi." 

Mi-a făcut cunoştinţă cu Solouhin. “Ce fată cunoscută", am 
spus eu. Mi-era cunoscută pentru că avea trăsături general- 
tărănesti. EI şi începu să-mi vorbească despre Matriona şi 
despre posibilitatea de a face cunoştinţă cu Korin (de mult 
visam să văd "Rusia care se duce"). Ce-i drept, aveam eu o 
ciudă pe Solouhin: încă anonim fiind, îi trimisesem o 
scrisoare la gazetă împotriva radiodifuziunii zgomotoase, 
împotriva acestui duşman al liniştii rurale (la el în Drumuri 


de tară prin regiunea Vladimir există un pasaj asemănător), 
şi-l rugam să facă ceva, să-mi publice ceva. Dar Solouhin 
nu mi-a răspuns defel. Eu de zis i-am zis, dar el nu şi-a 
amintit. Tvardovski însă m-a pus la punct: "Acum şi 
dumneata - răspunzi chiar tuturor? Câte scrisori ai, cărora 
nu le-ai răspuns?" (si cu cât numărul anilor ce trec este mai 
mare, cu atât regretul meu pentru această problemă 
nerezolvată este mai mare.) 

Ne-am întors în sală - dar nu numai că lista oratorilor nu s- 
a uşurat, ci din nou a apărut Iliciov şi a început să citească 
nişte versuri din trecut ale lui Ehrenburg (înseamnă că în 
pauză i le strecurase careva). Dar Hruşciov, nerăbdător, i-a 
luat vorba din gură; la tribună nu s-a dus, nu-mi amintesc 
dacă s-a urcat măcar pe podium, dar oricum scaunul lui şi 
aşa era aşa de sus, şi de acolo a tunat cât a poftit. El, cică, a 
citit cu interes memoriile lui Ehrenburg pentru că este de 
aceeaşi vârstă cu acesta, a luptat cinstit în Armata Rosie, pe 
când Ehrenburg, când la Don, când la Crimeea, şi se 
întâlnea cu lacheii burgheziei. "Ehrenburg nu-i bucuros de 
revoluţie, şi suferă în tăcere. Păi, aşa cum te porţi 
dumneata cu noi, aşa ne purtăm şi noi cu dumneata, 
tovarăşe Ehrenburg. Acum, când duşmanul tremură 
văzându-ne cât suntem de puternici, ni se propune 
coexistentă ideologică? Să permitem să se vândă la noi 
ziare occidentale? Nu-i rea ideea, numai să nu vă pripiţi". 
(Iliciov clătina din cap, zâmbind dulceag.) "Dumneata destul 
de bine îţi ascunzi gândurile. Dar viaţa ne obligă să citim 
printre rânduri." Se vede treaba că data trecută Hruşciov 
pur şi simplu nu ascultase până la sfârşit intervenţia lui 
Evtusenko, de aceea nici nu reacţionase. "Dumneata spui că 
vremurile nu mai sunt aceleaşi"! Dar nu mai sunt aceleaşi 
nici cele care au fost create vremelnic la Budapesta! 
Moscova nu este Budapesta! şi nici club Petofi nu va fi! şiun 
asemenea deznodământ nu va fi! Da, împrejurările ne 
obligă să citim printre rânduri." (Ca şi când ele au făcut 
vreodată altfel.) "La Teatrul Mic s-a montat Prea multă 


minte strică, de data aceasta sugerându-ni-se, ca printr-o 
tuse semnificativă, ideea că, vezi doamne, nu trebuie să 
luăm învăţătura de la părinţi. şi Postul lui Ilici (filmul lui 
Hutiev) tot acolo bate. Tovarăşe Hutiev, eu nu cred! 
Căţeaua îl salvează mereu pe căţel (adică aşa cum PCUS 
salvează tineretul). 

— Da, bine, daţi o satiră. Dar există satiră şi satiră. Nu în 
sensul că din cauză că a început lupta cu abstracţionismul 
se prăbuşeşte agricultura, se prăbuşeşte industria. Mi-a 
plăcut foarte mult consfătuirea trecută şi-mi place şi cea de 
azi. Dar trebuia ca nu partidul, ci voi înşivă să luptaţi pentru 
puritatea rân-durilor voastre. Ştiţi ce spune tărănusul lui 
Cehov: o piuliţă s-o înşurubezi, pe cealaltă s-o deşurubezi, 
ca să nu dai de necaz. Oare nu e timpul ca şi în teatre să se 
înceteze a se mai prezenta executarea unei nefericite 
regine scoțiene?" (Acest lucru era împotriva clasicilor, nu 
pot să reconstitui acum toată desfăşurarea discursului.) şi a 
încheiat pe un ton ferm: "Scuzaţi, noi nu vom împărţi cu 
nimeni conducerea partidului. Partidul şi poporul formează 
un tot unitar! Dumneavoastră credeţi că în comunism va fi 
libertate absolută? Acesta înseamnă o societate 
armonioasă, organizată, automatică, cibernetică - dar şi 
acolo vor fi oameni investiţi cu încredere şi vor spune ce şi 
pentru cine să facă." (Un tablou foarte sincer. Era putin 
probabil ca acesta să apară în ziare, la fel ca şi cea mai 
mare parte a acelui discurs. Sinceritatea este un lucru 
folositor, dar rar.) si, la drept vorbind, după o asemenea 
lămurire din partea lui Nikita, după două intervenţii ale lui 
Iliciov şi după câteva luări de cuvânt servile, consfătuirea ar 
fi putut să se şi termine, pentru că tot ceea ce era 
important fusese deja spus. Mai trebuie adăugat şi faptul că 
în sală erau masaţi multi activişti de partid, cel putin 40 la 
sută din cei prezenţi; aceştia, grup compact şi puternic, 
aplaudau solidar toate discursurile juste. Prezenta lor 
sugera că partidul este o forţă a naturii, irezistibilă. 


Dar nu, mersul în gol al maşinii birocratice cerea acum 
guvernului şi ne cerea şi nouă tuturor să mai stăm şi să 
fierbem încă douăsprezece ore pentru ca voinţa partidului 
să ajungă mai bine la conştiinţa noastră răvăşită. 

Apoi, urmând la cuvânt şolohov, mi-am amintit cuvintele lui 
Tvardovski şi am avut o strângere de inimă: hai, acum o să 
mă dea şi pe mine jos de pe cal, şi nici n-am mers prea 
mult! 

În însemnările mele treceam ora la care începea să 
vorbească fiecare orator. Iliciov şi Hruşciov au început la 
13.25, şolohov la 13.50. lar pe următorul l-am trecut la 
13.51. Nu exagerez în minus când spun că în total un minut 
a vorbit geniul literaturii noastre, incluzând în acest minut 
şi timpul a ceea ce a urmat după el. De la tribuna înaltă, 
părea şi mai insignifiant decât de-aproape şi mai vorbea şi 
mormăit. A făcut un gest larg cu mâinile lui mici întinse 
înainte şi a spus doar atât: priviti, nu am armă. - (Pauză.) - 
Iată, Ehrenburg a spus că el îl iubea pe Stalin, dar nu şi 
Stalin pe el. Dar dumneavoastră în ce relaţii vă aflaţi acum 
cu componenta actuală a conducerii? Noi ne iubim în 
condiţii de reciprocitate." şi atâta tot, şi coborâse deja când 
Hruşciov, de pe podium, şi-a întins mâna spre cel care 
vorbise: "Noi vă iubim pentru frumoasele dumneavoastră 
opere şi sperăm că şi dumneavoastră o să ne iubiţi pe noi." 
şi-atâta tot. Acest gest de pace şi bună învoire era şi un 
indiciu că şolohov nu va tine discursul dinainte pregătit. 
(Apoi s-a aflat că lui şi lui Kocetov li se pusese în vedere să 
nu ia atitudine împotriva mea, să "menajeze gustul artistic 
personal al lui Hruşciov". Dar urmau să răsune două 
discursuri, banda trecea la ofensivă!) 

Primul care a ieşit din cohortă a fost regizorul de film 
Romm. În ochii intelectualităţii moscovite el trecea ca un fel 
de al doilea lider, după Ehrenburg, şi acum, cu Ehrenburg 
scos din luptă, speranţele de continuare a împotrivirii în el 
se puneau. Dar el nu era deloc pregătit pentru aceasta, îi 
venea greu. Toată îndrăzneala lui (ca şi a majorităţii) s-a 


limitat la analogii ("Fascism obişnuit"), apoi asta mai lipsea, 
să spună lucrurilor pe nume! El folosea întorsături 
complicate, avea o voce de om care se scuză, îşi înfigea 
degetele în piept. "Mie îmi vine greu să-l contrazic pe 
primul secretar al CC." (Dar nici cu asta n-a nimerit-o 
pentru că Hruşciov s-a supărat: "Atunci dumneata îmi iei 
dreptul de a da replici. Dar sunt şi eu cetăţean al tării 
mele!'") Pe de o parte, cinematografia noastră este pe 
drumul cel bun, pe de altă parte, ne îngrijorează tineretul. 
(Hruşciov: "Orientarea să fie mai clară!") Regizorul a 
obiectat împotriva lichidării uniunii cineaştilor, lichidare în 
legătură cu care circulau deja zvonuri. (si aşa şi era. "Vreau 
ca dumneavoastră să ajutaţi nu ministerul, ci partidul!") 
Dar Romm a ţinut-o întruna cu uniunea (i se dăduse mandat 
să apere casele de creaţie, cursurile). şi la un moment dat a 
cerut direct: lăsaţi-le! (Hruşciov: "Bizuiţi-vă pe conducerea 
de partid!" aşa că n-a fost lăsat să vorbească.) lată deci la 
ce s-a redus intervenţia liderului în devenire. 

Imediat ieşi ca dintr-un loc din care se iese greu seveliova 
aceea roşcată şi obraznică şi citi - nu se ştie de ce - poezia 
"Eu cred, Indie, în soarta ta". 

Apoi a apărut obezul, huiduma de Hrennikov, preşedintele 
uniunii compozitorilor. Ela tunat şi a fulgerat împotriva 
“izului de liberalism din uniunile de creaţie", a numit 
Moscova refugiu al jazzului. (Hruşciov încruntându-se: 
"Ministerul Culturii este de vină pentru că lansează 
asemenea invitaţii neserioase.") 

Apoi veni la rând ţigănosul de Ciuhrai, atât de la modă 
printre progresişti, speranţă a liberalismului, şi atât de 
prudent, în primul rând, a spus el, a lua cuvântul în 
prezenta membrilor guvernului este o mare cinste. şi tot el: 
am sărit în spatele inamicului (probabil ca să-i filmeze pe 
partizani), am luptat, am stat în spital, dar un prilej aşa de 
important ca acesta nu mi-a fost dat. Lozinca coexistentei 
ideologiilor este un nonsens. (Mare plăcere a făcut chestia 
asta.) în Iugoslavia s-a făcut această experientă. (Hruşciov: 


"Dar acum Tito vede lucrurile altfel!") Ciuhrai bătu imediat 
în retragere: "Eu poate că am rămas în urmă, am fost acolo 
acum doi ani." Există filme occidentale, a mai spus el, care 
nu ridică decât probleme sexuale, iar regizorul se 
mândreşte cu faptul că arată pe ecran actul sexual. 

Aici Hruşciov a vrut să ne arate tabloul unui pictor 
sovietic. Cu această ocazie s-a produs numărul cel mai bun 
al întregii consfătuiri: Hruşciov 1-a înghiontit cu degetul în 
umăr pe vecinul lui de pe podium, nimeni altul decât 
corpolentul Brejnev:"hai, du-te şi adă-1". şi Brejnev - pe 
atunci preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem, adică 
preşedinte al URSS - nu numai că s-a ridicat demn în 
picioare ca să coboare sau să trimită pe cineva după tablou, 
ci a luat-o el însuşi la fugă cu figura şi cu mişcările descrise 
numai în literatura despre lagăre - nu a luat-o la fugă pur şi 
simplu, ci cu şuncile tremurând pe el, şi dând din labele lui 
moi de urs, şi-a arătat operativitatea şi serviabi-litatea 
deosebită. 

Si nu trebui decât să intre în fugă pe-o uşiţă din spate, 
într-o clipă a fost înapoi, cu tabloul, şi cu aceleaşi labe de 
urs i l-a întins lui Hruşciov. În momentul acesta, mutra 
porcească a lui Brejnev radia. Episodul a fost aşa de 
puternic, încât eu n-am mai reţinut nimic în legătură cu 
tabloul propriu-zis, n-am mai consemnat nimic despre 
acesta. 

Din spatele aceleiaşi uşi apărea din când în când un 
posluşnic în costum negru şi aducea pe tavă, acoperit cu 
şerveţel, un singur pahar cu suc sau coca-cola pentru 
careva dintre şefi. şi solemn îl ducea înapoi gol. 

Iar Ciuhrai pe un ton delâcat-insinuant continua - şi nu 
mai ştiai în numele cui vorbeşte: al opoziţiei sau al puterii? 
Desigur, spunea el, un comunist trebuie să aibă curajul să 
apere realismul socialist. Nu este cazul să ne plângem de 
aceasta. Mie îmi face plăcere când mă fluieră duşmanii. Eu 
sunt de acord: pericolul formalismului este mare. lată, am 
ascultat discursul tovarăşului Iliciov şi mă întreb: ei, de ce- 


mi fac probleme? - (Iliciov zâmbeşte.) - Dar apoi îmi zic: da, 
aici sunt motive de îngrijorare. - (Iliciov se încruntă.) - în 
toate filmele mele unii au căutat să găsească dovezi cum că 
Ciuhrai vrea să submineze puterea sovietică. N-au găsit! 
Cei în deficit de talent şi inteligentă au văzut în măsurile 
actuale ale partidului un semnal de revizuire a politicii 
acestuia. Congresul al XX-lea a proclamat principiul 
încrederii în artist. Eu nu sunt pentru liberalism, dar sunt 
pentru încredere. Nu pot să fiu decât cu poporul. Să mă 
scarmene partidul cât vrea. (Hruşciov: "De greşeli nimeni 
nu este ferit. Nenorocirea lui Stalin era că spusele lui 
rămâneau bătute în cuie. Iar asupra greşelii nu trebuie 
decât să atragi atenţia. Dar dacă perseverează în greşeala - 
atunci. Noi l-am făcut atent pe Evtusenko că greşeşte, iar 
acum ambasadele noastre din RFG şi Franta îl laudă.") - 
Ciuhrai, încurajat de bunăvoința lui Hruşciov: Antieroismul 
este căluţul viclean al capitalismului: dacă nu există eroi, 
atunci cine o să iasă în stradă să răstoarne capitalismul? A 
crescut numărul acelora care privesc la controversele 
noastre profunde ca la o arenă. Trebuie să luptăm pentru 
puritatea ideologiei comuniste! (si. si. Care-i concluzia? 
Care-i finalitatea discursului?) Dacă ne lăsaţi uniunea 
cineaştilor, noi ne angajăm în această luptă! 

După aceea, pentru acest discurs, toţi cineaştii au început 
să-l elogieze pe Ciuhrai, toată intelectualitatea, va să zică, 
era mulţumită. 

Astfel, până la urmă, în arena acestei săli, arenă străină 
pentru mine, disputa era între deţinătorii puterii, cohorta 
sprijinitorilor şi intelectualitate: să nu li se ia poziţiile şi 
bunurile pe care ei le considerau ale lor. lată-1 în carne şi 
oase: tribul celor instruiți. Aici nu răsuna nici adevărul 
poporului, nici vocea care să proclame că undeva jos încă 
mai există o tară numită Rusia cu istoria ei zbuciumată, de 
care n-au nevoie aceste uniuni de creaţie. Dar toţi jurau 
neapărat în numele Poporului. 


Apoi a luat cuvântul oribilul Vladimir Ermilov, un pitic 
care-şi ţinea capul precum broasca râioasă. (Tot timpul cât 
şi-a ţinut discursul, a primit din partea lui Iliciov semne 
aprobatoare cu capul.) Deficientele noastre, spunea el, au 
devenit mai vizibile din cauză că literatura noastră s-a 
maturizat. şi a continuat: trebuie să sesizăm în permanentă 
ideologia adversarului. Să le facem instructaje speciale 
celor care călătoresc în străinătate şi apoi să le cerem 
rapoarte despre aceasta, îl blama pe Viktor Nekrasov: îi 
este ruşine de tara lui, îi pare bine c-a plecat şi vede ce e 
pe-acolo. (Dar pe care dintre ei nu-l tentau călătoriile în 
străinătate?) S-a purtat nedemn cu studenţii întârziaţi de la 
universitatea Columbia. "Poate a şi bătut cu pantoful în 
masă!" - (Hruşciov: "Se poate, se poate!') Este "profund 
nedemocratic", a continuat el, faptul că Nekrasov a povestit 
la New York despre Postul lui Ilici înainte ca acest film să 
intre în circuitul public (prin însuşi gestul acesta tăind 
posibilitatea de a-1 interzice). Nici modă să nu se creeze, 
nici aura martirajului în jurul unor nume. 

Între timp am început să-mi dau seama că greşisem 
amarnic în ce priveşte alegerea locului în sală; în afară de 
rândurile principale, în mijloc, încă mai erau scaune şi 
fotolii, ca nişte loje, pe inelul aflat ceva mai sus printre 
coloane. Acolo şi şedeam. Dar în felul acesta eram foarte 
vizibil întregii săli şi prezidului. Oricine se putea întreba: ce 
tot scrie ăsta tot timpul în carnetul ăla pe genunchi, la o 
adică justificându-se că nu poate aplauda împreună cu 
ceilalţi pentru că are de lucru cu creionul pe hârtie? şi se 
aplauda arunci când vorbitorii rosteau cuvintele cele mai 
dure la adresa unora şi cele maiapte să 96 x e e - 
exprime devotament şi credinţă fată de partid. lotuşi prea 
bine se vedea faptul că nu aplaudam, şi prea bine se vedea 
că eram singurul din sală care întruna scria ceva. (Nu se 
stenografia, nu se făcea proces-verbal.) 

După pauză m-am dus şi m-am ascuns într-unul dintre 
locurile din fundul sălii, în spatele tuturor, lângă Oleg 


Efremov. 

Conducerea şedinţei a încăput din nou pe mâinile 
gureşului Hruşciov, care se simţea întocmai ca numărul unu 
al casei la o întrunire de familie, în primul rând s-a adresat 
lui Ciuhrai: "Ei, dumneata, cu discursul dumitale ai dezbinat 
conducerea." Adică în privinţa uniunii cineaştilor: ea va 
rămâne, să fie clar. Dar să se vadă că "cinematografia este 
un tun cu bătaie lungă". şi din nou la tema pe care numai el 
îndrăznea s-o atace: "Noi suntem de părere că Stalin a fost 
un despot, dar el trăia cu ideea că despotismul lui era în 
interesul partidului. Nu scuzăm despotismul, desigur (0, fie 
aşa deocamdată), dar oamenii fără principii ar vrea ca o 
dată cu Stalin să aruncăm şi comunismul." (locmai asta 
voiam eu de la ei.) 

Pictorul lohanson: "Suferințele oamenilor nu trebuie să 
devină un fel de ultimul răcnet al modei în arta noastră. Dar 
eu le văd devenind o modă. Trebuie ca şi negația să conţină 
ceva afirmativ. Patosul afirmării este cel mai frumos 
monument pentru aceia care nu mai sunt printre noi." 
(Vouă, care n-aţi fost în lagăre, vă convine.) 

Hruşciov: Just! Just! N-are rost să descriem gropile de 
gunoi, ele vor exista şi în comunism. Asta n-ar face decât 
deliciile duşmanilor." 

Robert Rojdestvenski, pe-atunci poet vestit, specie de 
mulatru sfios, era foarte emoţionat, chiar se bâlbâia. 
"Partidul nostru este partidul cel mai poetic din lume. 
Problema neînţelegerii dintre părinţi şi copii este o 
născocire. Tineretul nu poate fi luat la grămadă şi 
apostrofat: "n-o să vă meargă, băieţi!" Dimpotrivă, tineretul 
învaţa de la părinţi principialitatea." (Iliciov îl aplaudă. Dar 
Hruşciov găsi că poetul n-a fost suficient de clar: "Nu se 
înţelege cu cine intenţionaţi să vă bateţi. Intraţi în rând!") 
în sfârşit, dintre stâlpii principali ai literaturii sovietice se 
ridică teribilul şi câtrănitul Leonid Sobolev. Unde-i la noi 
"libertatea criticii tinerilor" pe care o recomanda Lenin? Se 
oţăra el. Nu se poate renunţa la principiile leniniste cu 


privire la partinitatea artei. Nu trebuie să scriem opere 
crepusculare şi foarte periculos lunecătoare. Cine nu e cu 
noi, e împotriva noastră! Nouă acum a început să ne fie 
ruşine să creăm un personaj pozitiv, ne este frică de 
reproşurile liberalilor "Este nevoie de patos ca să ne 
entuziasmăm de noi înşine." (El, ca şi oamenii lui de 
nădejde, a fost aplaudat vârtos.) 

Dar îndată, poate din nebăgare de seamă, se dădu 
cuvântul pictorului Plastov. Făcând pe clovnul şi pe naivul, 
el a fost pe toată durata aceasta a în-tâlnirilor singurul care 
a adus o undă de prospeţime, în provincie n-or să înţeleagă 
nici realismul socialist, nici abstracţionismul. Acolo te 
întreabă: dar bani vi se dau? Da, uite, sunt două luni de 
când muncesc şi nu mă plăteşte nimeni." (Nu două, ci o sută 
două! 

— Desigur, el a mai atenuat.) "La tară nu-s probleme între 
părinţi şi copii: tatăl este grăjdar la cai, iar fiul este grăjdar 
la celelalte vite. Dumneavoastră la Moscova nu mai puteţi 
de-atâta bine. Pe mine mă-n-treabă: cât iei pentru tabloul 
ăsta? Ti se dau cinci ruble? Eu stiu că primesc cinci sute, 
dar spun: douăzeci şi cinci. Toţi se miră: ei, tu ai mâini de 
aur! lar un bătrân stă alături şi dă din cap: "totul de la noi, 
totul de la noi"." (Aici Nikita, sincer, s-a luat cu amândouă 
mâinile de cap. Ar fi trebuit să se ia mai tare.) "Primiti şi 
leafa? Vi se dă şi premiu? Nu poţi trăi tot timpul la Moscova, 
aici n-ai să dai de adevăr. Aici putem auzi ceea ce trebuie să 
vorbim, iar acolo putem vedea ceea ce trebuie să facem." 
(Hruşciov: "Trebuie să daţi tablourilor trăsături eroice.") 

lată, acestea sunt primele lucruri pe care le-a spus Plastov, 
lucruri pe care le-aş fi spus şi eu. Lucrurile astea spuse din 
suflet, pentru mine le-a spus. 

Si şedinţa s-a încheiat cu Ernst Neizvestnâi, cel cu 
înfăţişare de ministru francez, înainte de asta, îşi făcuse 
mea culpa undeva? Acum declara: "Eu privesc cu încredere 
în viitor. Poate că va veni o zi când se va dori ca eu să fiu 
numit asistent al partidului." 


Dar încheierea nu putea s-o facă decât Hruşciov: 
Rojdestvenski poate să doarmă liniştit, eu nu spun că poezia 
lui este antipartinică. Dar Gribaciov a spus: "n-o să vă 
meargă, băieţi!". 

— lar el este un soldat bun, avea dreptul s-o spună. 

U-u-uf, uf, s-ar părea că se termină: au învins, au supus, au 
zdrobit. 

— Se termină, mâine trebuie să meargă toţi la serviciu, nu- 
i asa? Nu: nu este vorba decât de o întrerupere până a 
doua zi. 

Si a doua zi vor veni din nou toţi membrii importanţi ai 
guvernului să stea cu noi la şedinţa despre artă. Dar atacul 
de ieri - contra lui Ehrenburg, contra lui Romm şi a celor 
vârstnici - s-a epuizat. Ziua de azi a fost consacrată 
intimidării celor tineri. 

Si pentru aceasta a fost aranjată prima intervenţie a 
bătrânei, uscatei, cle-faitoarei Vândă Vasilevska, o 
comunistă poloneză intrată în componenta Uniunii Sovietice 
o dată cu Ucraina Occidentală. Ea a molfâit nişte vorbe din 
care se înţelegea că era forţată să intervină din cauza unui 
interviu dat de Voznesenski în Polonia. Acesta, spunea ea, 
contrapusese tuturor generaţiilor literare sovietice 
anterioare pe Grossman, Ehrenburg şi Soljeniţân. Cum se 
pot da asemenea interviuri, întreba ea, în Polonia, unde 
există puternice influente burgheze? Căci acolo acest lucru 
este perceput ca o directivă din URSS. La ce bun să mai 
luptăm dacă după 45 de ani perspectivele Uniunii Sovietice 
sunt aşa de sumbre? Ceea ce se tipăreşte la Paris nu se 
poate tipări în acele ţări care încă luptă. 

Si împreună cu consistentele aplauze pentru ea au răsunat 
şi nişte voci intempestive, dinainte programate: "Să spună 
Voznesenski! Să spună Voznesenski!" 

lată pentru ce era nevoie de şedinţa de azi - ne distanţam 
cu încă un pas de cea de ieri, gasca partidului a prins curaj 
să reînviem atmosfera anilor '30! Să-i târâm la tribună pe 
cei care nici n-au cerut cuvântul! 


Pirpiriul şi puţinul Voznesenski se ridică pământiu. Încă 
putin şi rumoarea se potoli. Vorbi ca unul pe care îl strânge 
cineva de gât: 

— Ca şi iubitul meu poet şi învăţător Maiakovski, eu nu 
sunt membru de partid. 

Hruşciov a explodat (sau, poate, şi-a impus să explodeze, 
dar foarte ameninţător): "Asta nu-i o vitejie! Ne sfidaţi?" şi 
poc cu pumnul în masă. "Eu nu pot să-i ascult în linişte pe 
adulatorii duşmanilor noştri! Noi putem şi ştim să ne 
batem!" (Voci: "Jo-os!") "O fi vrând să facă un partid al celor 
fără de partid? Se dă o bătălie istorică, domnule 
Voznesenski!" 

Aplauzele răsunară - ca un dangăt funebru. 

Crispat, neobişnuit cu situaţia, Voznesenski aştepta 
îndelung. Putu, în sfârşit, să încheie: 

— Si, ca şi el, eu nu mă pot imagina fără partidul comunist. 

Nu stiu dacă Hruşciov auzea, dar continua să tune şi să 
fulgere: probabil, aşa era piesa la ei: 

— Contra unor asemenea inşi se vor lua măsurile cele mai 
severe! Noi suntem cei care i-am ajutat pe unguri să 
înăbuşe răscoala! Noi avem oameni cu mai multă 
experientă, care pot să spună asta, nu voi! O să vă trimitem 
din nou la scoală! Dacă vreţi, mâine primiti paşaport - şi 
duceţi-vă la mama dracului! Nu toţi cei care s-au născut pe 
pământ rusesc sunt ruşi! Ehrenburg a stat cu gura 
încleştată, dar după ce a murit Stalin, atâta a pălăvrăgit! - 
şi tot mai turbat de furie, arătând tocmai spre acea lojă în 
care mă aflasem eu ieri şi pe care o părăsisem la timp: 

— Dar, uite, tinerii ăia de ce nu aplaudă? Uite, ochelaristul, 
ăla! - (Voci - "Să se ridice în picioare!". Cel în pulovăr roşu, 
s-a ridicat roşu la fată.) între timp, Voznesenski avu o pauză 
(nu-i regăsesc cuvintele printre însemnările mele, dar el n-a 
mai reuşit să-şi ducă ideea până la capăt): 

— Eu viaţa mea nu mi-o pot imagina fără Uniunea 
Sovietică. Dar Hruşciov continua să spumege: 


— Dumneata eşti cu noi sau împotriva noastră? Nici un 
dezgheţ! Ori vară, ori ger! 

— Eu am avut nişte ieşiri nelalocul lor, cum a fost cazul şi 
cu acest interviu din Polonia. 

Hruşciov se mai înmuie: 

— Nu există oameni irecuperabili. Sulghin este liderul 
monarhiştilor, dar e patriot. Să-1 ascultăm. Măsuri reuşim 
noi să luăm. Ar putea să-mi fie nepot! Câţi ani ai dumneata? 

— Douăzeci şi nouă. 

— Tineretul nostru aparţine partidului. Nu vă atingeţi de 
el ca să nu cădeţi sub pietrele de moară ale partidului! - 
(Acesta este deja un avertisment pentru toţi cei din sală.) 

Voznesenski, dorind să-şi demonstreze devotamentul, a 
citit searbădă poezie "Secvoia lui Lenin". 

Hruşciov a ascultat poezia, încruntându-se, îmbufhându- 
se, cu fruntea marcată de travaliul gândurilor. 

— Dumitale nu-ţi stă bine decât atunci când eşti modest. 
Ţi-au sucit capul: Te-ai născut print. Nu întinde mâna spre 
tineret! Noi, bătrânii, suntem oameni perseverenţi. 
Dumneata îl invoci pe Lenin, fără să-l înţelegi. Bine, să fii 
soldat al partidului! 

— A spus el pe un ton mai calm şi i-a întins mâna peste 
masă. 

— Mă voi tine de cuvânt - promise Voznesenski. 

— Faptele vor arăta. - (Oare atunci a conceput 
"Longjumeau"? Sau avea de gând să se strecoare în 
electronica secolului al XXI-lea şi în antilumi?) 

Imediat 1-au scos la vedere pe cel cu pulovărul roşu, 
graficianul Goliţân. Au început să-1 interogheze de ce nu 
aplaudă, cine este el şi cine-i taică-su, au înţeles că acesta 
din urmă a murit în lagăr. Hruşciov se lansă din nou: 

— şi dumneata vrei să te răzbuni pe noi pentru tatăl 
dumitale? (Dar pentru oamenii din perioada trecută chiar 
ar fi meritat.) 

Apoi trebui să fie scărmănat încă un tânăr, Axionov. Nu stiu 
dacă ela cerut să vină la tribună sau a fost chemat, dar de 


vorbit nu l-au lăsat să vorbească. Din nou Hruşciov cu 
țipetele lui: 

— Dumneata de ce calomniezi partidul nostru? Noi 
deplângem soarta tatălui dumitale. Lupta care se 
desfăşoară acum este pe viaţă şi pe moarte. Nu vom 
permite imperialismului să-şi arunce seminţele pe ogorul 
nostru. La dezgheţ pot să crească şi buruienile. "Să crească 
o sută de flori" este o lozincă pe care noi n-o recunoaştem! 

Si, în sfârşit, Axionov: 

— Singurul meu gând este să fiu de folos tării mele. 
Hruşciov, nemulţumit: 

— şi Pasternak vorbea asa. şi sulghin era pentru patria 
"una şi indivizibilă". De folos patriei - dar cărei patrii? 

Pe tineri i-au potolit fără dificultate. Dar reînvia 
tăvălugirea din anii '30, întreaga atmosferă a şedinţelor cu 
hotărâri votate "în unanimitate", şedinţe în care se cultiva 
ferocitatea bestială şi după care cei condamnaţi nu mai 
aveau de trăit decât până la lăsarea nopţii următoare. 
Dovadă: deja se auzeau răcnete, cereri insistente să fie 
întrebată organizaţia din Moscova, adică seful ei, adică 
scipaciov. Scipaciov mai trebuia să fie înfierat pentru teza 
referitoare la "valorile general-umane'". Dar s-a constatat că 
acesta - reales de două luni - lipsea şi în locul lui era 
prezent micul şi comicul Elizar Maltev. (Instalat de fracțiuni 
ca figură uşor manevrabilă.) leşi în fată, dar fiindcă 
pierduse ochelarii, nu vedea nimic. 

— De două luni, de când sunt secretar, tot aştept 
continuarea acestei consfătuiri. Nu avem indicaţii. 
Informaţii din afară de asemenea nu avem, Hruşciov, 
tăindu-i-o scurt: 

— Dar dumneata eşti comunist! şi trebuie să-i ştii pe 
contrarevoluţionari! Pe contrarevoluţionari! 

— Nu există contrarevoluţionari care să nu se dea de gol! 
Asta sună aşa de îngrozitor! Aici nu mai e vorba de anii '30, 
ci de anii '20. Aproape de mine, într-o parte şedea un 
ciobănas-ciobănoi, urechi mari, părul vâlvoi. Eu nu-l ştiam, 


dar un vecin mi-a şoptit: ăsta-i Evtusenko. Am tras cu coada 
ochiului la el. Se îmbujorase, buzele fremătătoare îi trădau 
starea de emoție. Un trăsnet putea în orice clipă să se abată 
şi asupra lui. Noroc că deja luase cuvântul la şedinţa 
precedentă, într-o ambiantă mai bună. 

Si din nou au trecut la treabă devotaţii. Istericul Vasili 
Smirnov: trebuie pus punctul pe i, Sobolev n-a făcut decât 
nişte aluzii, după congresul al XXII-lea adunarea scriitorilor 
1-a prelucrat pe Kocetov ca pe pericolul principal! Noi, cei 
din organizaţia de Moscova, suntem copleşiţi. Ne vedem 
nevoiţi ca la congresul RSFSR să ne străduim să-i adunăm 
pe toţi din regiuni ca să ne aleagă. - (Sincer) - Pestele de la 
cap se strică, iar Uniunea Scriitorilor - de la organizaţia de 
Moscova. Să ne sprijine partidul, altminteri nu vom mai 
avea literatură! 

Hruşciov: 

— Dacă nu se descurcă înşişi comuniştii - vă vom institui 
un birou din partea CC. 


(Dictatura proletariatului.) 

Kocetov, slab, cu aer de jivină, după Smirnov pare reţinut. 

— Tinerii nu sunt obişnuiţi cu o asemenea întâlnire ca 
aceea de azi. Noi mergem rar în străinătate. Dar aceşti 
tineri poeţi cutreieră Europa. Acolo le e ruşine să pronunţe 
cuvintele "realism socialist". 

Hruşciov: 

— Eu vă stiu pe dumneata şi pe Gribaciov ca buni 
luptători. Trebuie luptat! 

Kocetov: - în străinătate oamenii aşteaptă cărţile noastre - 
anume pe acelea în care să-şi vadă ziua lor de mâine. 

Dar ce spune Hruşciov nu se poate pune pe hârtie. lată-1 
trecând brusc la altceva: 

— Cum a putut Ehrenburg cel fără de partid să-l facă pe 
un membru supleant al CC să semneze acest document 
despre coexistenta pasnică? Cu cine vreţi să coexistaţi, 
tovarăşe Surkov? 


Surkov (de la locul lui): 

— Eu am luptat un pic. - (Nu se înţelege: împotriva lui 
Ehrenburg sau împotriva burgheziei la vremea ei.) 

Hruşciov: 

— Vai de voi, ati capitulat. Cel care depune armele în fata 
duşmanilor nu este soldat al partidului. Duşmanii trebuie 
întâmpinați cu foc! 

Kocetov aminti de organizaţia scriitorilor din Moscova, 
ceea ce-i dădu lui Hruşciov o nouă ocazie de a interveni: 

— Este falsă, nejustă, tendinţa de mutare la Moscova. Este 
scriitor din Siberia - daţi-i apartament la Moscova. aşa cum 
diamantele trebuie să pătrundă în masa poporului. Dar 
poate pe scriitorii din Moscova să-i repatriem unul câte 
unul în organizaţiile de partid ale uzinelor? Trebuie să ne 
mai gân-dim. O să respiraţi aer proaspăt. 

Asta-i place lui Kocetov: Este o ideea constructivă. Căci la 
noi totul se reorganizează pe principiul producţiei. 
Organizațiile scriitoriceşti nu dau producţie. Fantezie: 
uniunea celor care scriu. Sau a celor care umblă cu intrigi? 

Sau poate să înfiinţăm o nouă uniune a tuturor lucrătorilor 
din domeniul creaţiei - şi să anunţăm primiri de noi 
membri? 

Acesta era planul dinainte pregătit al cohortei în acele zile. 
Ei voiau ca pe această cale să încurce opoziţia, să-şi 
întărească propria lor poziţie. 

Hruşciov: 

— Nu aplaud, nu sunt lămurit. Poate că aşa şi trebuie. 

Asa se şi desfăşoară şedinţa - nu prin referat, ci prin 
dialog cu Nikita. Kocetov se plânge: a fost în Norvegia şi 
acolo toţi vorbesc despre Pasternak. 

Nikita, cu voce tare: 

— Dacă noi am fi publicat Jivago, nu s-ar fi dat nici un 
premiu. Kocetov a mai tocat putin Nunta la Vologda a lui 
lasin, contrapunând unui asemenea sat de beţivi satul 
luminat, care aşteaptă reviste (Oktiabr al lui), şi a încheiat 
nesatisfăcut: -Să nu aruncăm o dată cu Stalin şi puterea 


sovietică. Eu pregătisem un alt discurs, scuzaţi-mă că l-am 
citit pe acesta. 

Se înţelege că era vorba de ceva împotriva lui Ivan 
Denisovici. şi pentru ei este chiar timpul de a trece cu toate 
compresoarele peste el! Este chiar timpul de a-l ataca! Dar 
nu se poate. lată deci “cultul personalităţii"! 

Apoi, după un alt vorbitor, ia cuvântul Nalbandian, 
cunoscutul portretist şi decorator al lui Stalin. lată deci o 
ocazie minunată de a arăta cit este el de pur! "Poporul 
nostre este indignat de abstracţionism, dar indignarea lui 
nu se reflectă în presă. Cât o să mai tină demonstraţia?" 

Hruşciov, reacţionând bine dispus: 

— Dacă în uniunea artiştilor plastici există asemenea 
scrânteli, atunci în general nu trebuie făcut un congres, ci 
convocată o consfătuire - să fie adunate numai acele forte 
care ne sunt de trebuinţă. lar celor care fac opoziţie - le 
vom da paşapoarte să plece. - (Ideea asta se maturiza la ei 
încă de-atunci, cum să nu se maturizeze.) - Democraţia este 
mijloc, nu scop. A fost nevoie să se dizolve Adunarea 
Constituantă pentru că era împotriva Revoluţiei din 
Octombrie - şi s-a dizolvat. Sverdlov trebuia să vină la 
tribună, dar avea deranjament la stomac. Deci cu atât mai 
mult în etapa actuală - oare o să ne periclităm cuceririle? 

Nalbandian: 

— Dar oare sunt vinovaţi artiştii plastici, scriitorii care 
întreţineau din convingere cultul personalităţii? Acum ce să 
facem, pentru asta să-i punem la jug? 

Hruşciov: 

— Iată, 99% dintre cele cultivate în perioada lui Stalin se 
păstrează intacte. Stalin, el însuşi, nu era duşman al 
Revoluţiei. Acum unii îşi fac următoarea socoteală: atunci 
m-au editat - acum am să intercalez câte ceva şi am să scriu 
şi am să spun şi mai multe. Nu, nu umblaţi cu şopârle! Păi, 
scriitorul stă în cabinetul lui - el este şi judecător? 
Judecător este partidul! Niciunul dintre noi nu vorbeşte 
niciodată de capul lui; înainte de a lua cuvântul ne sfătuim 


între noi. Dar de ce consideraţi dumneavoastră că sunteţi 
supuşi constrângerii atunci când vi se cere să omiteţi câte 
ceva? Asta e grandomanie din partea dumneavoastră. Asta 
nu mai este democraţie, ci atmosferă de balamuc. Acum nu 
va fi vorba de măsuri mai drastice, ci de mai multă atenţie 
fată de dumneavoastră. 

În pauze am început să observ că aceia care în octombrie 
erau ahtiaţi 3ă facă cunoştinţă cu mine, acum nu numai că 
nu mă mai căutau, dar mă şi evitau. Ce-i drept, Simonov de 
data aceasta a venit la mine şi astfel am făcut cunoştinţă. 

Dar mai este şi Tursun-Zade, piticul patetic: - în 
literaturile naţionale este acum tendinţa de a acredita ideea 
următoare: Soljeniţân a deschis drumul - adică deşertaţi 
lada cu gunoi. Dar cine critică, trebuie în acelaşi timp să şi 
afirme. Dar pentru eroii pozitivi nu ajung cuvintele. 
Ehrenburg pentru Maiakovski n-a găsit coloritul. 

Ehrenburg? Nikita nu poatea uzi acest nume, fără să 
reacționeze: 

— La Paris, spune Ehrenburg, scriu, respir-dar gândul 
meu tot la Rusia este. Atunci ce-l mai face să gândească la 
Rusia? 

Tursun-Zade: -Inimile noastre aparţin partidului. 

Hruşciov: 

— Uite, eu n-am fost sancţionat niciodată pe linia de 
partid, pentru că mi-am însuşit o disciplină interioară. Dacă 
şi scriitorul se va comporta asa, atunci nu va mai fi nevoie 
de nici un cenzor. Dar el se gândeşte: cum să prezint 
lucrurile ca să nu mi se observe rezervele? Asta este 
atitudine antipartinică. 

Deci replici, numai replici. lar acum, se vede treaba, îşi 
începe masivul său discurs. Nu-mi amintesc dacă s-a dus la 
tribună sau a vorbit de la mijlocul mesei prezidiului (se 
pare), începutul discursului a fost marcat de faptul că i s-a 
dat o hârtie şi el a început să citească. Citea lungind 
cuvintele. Parcă ar fi fost o rezoluţie, dar nu de noi 


adoptată, sau o concluzie a CC, nouă doar adusă la 
cunoştinţă. 

Eşecuri în materie de idei şi de creaţie nu s-au înregistrat, 
dar s-au făcut o serie de greşeli. şi astăzi mai cântăm cu 
plăcere cântecele lui Demian Bednâi. Unii r-eprezentanti ai 
artelor judecă după mirosurile latrinelor. (Se enumera 
domeniile artelor cu precizarea celor în care s-a făcut ceva 
bun şi a celor în care s-a făcut ceva rău.) în cinematografie 
- situaţia este departe de a fi satisfăcătoare. Nouă, CC-ului, 
în mod preliminar, ni s-a prezentat Postul lui Rid. Acolo încă 
mai sunt secvente inacceptabile, trebuie corectate. Dar în- 
trucât Nekrasov a vorbit deja despre aceasta în străinătate 
- vom vorbi şi noi. Într-o povestire cu titlu aşa de simbolic, 
trei tineri eroi nu stiu pentru ce trăiesc. Chefuleţe dubioase. 
Tatăl nu poate să răspundă la întrebările fiului - cum se 
poate asta? Băgăm zâzanie între părinţi şi copii? 

— Nu se poate! În Uniunea Sovietică nu există probleme 
între părinţi şi copii! La Leningrad s-a montat Prea multă 
minte strică (probabil Tovstono-gov), iar pe cortină stă 
scris: "si dracul m-a pus să mă nasc în Rusia cu inteligenta 
şi talentul meu." Aici Griboedov este luat ca scut. Dar 
Griboedov este un scriitor progresist. Nesănătoasă idee! 
Lăsaţi-o în pace pe regina Scotiei! Mare a fost Shakespeare 
- dar la vremea lui. lar dumneavoastră daţi-ne lucruri care 
să provoace mânia sau patosul oamenilor muncii. 

Până şi Sukarno este partizan al democraţiei dirijate. Iată 
nişte opere incisive care îşi propun să demaşte cultul 
personalităţii: Mai departe decât depărtarea, O zi din viaţa 
lui Ivan Denisovici, Cer senin (filmul lui Ciuhrai) şi câteva 
poezii ale lui Evtusenko. Dar există tendinţa greşită de a 
concentra toată atenţia în mod unilateral asupra 
fărădelegilor. Anii aceia nu au fost ani ai fărădelegii 
absolute. 

— Ce-ar fi să comparăm neajunsurile aşa-zisei lustruiri cu 
neajunsurile acelora care stau pe groapa de gunoi? N-o să 
spun că Ehrenburg i-a fost prieten lui Stalin, dar nici 


duşman nu i-a fost. Nu avem duşmani la această adunare. 
Dar, uite, Calina Serebriakova a rezistat - şi imediat a intrat 
în luptă. De ce n-am curmat noi cultul atunci! Pentru că nu 
ştiam că sunt reprimaţi oameni nevinovaţi (?). Duşmanii de 
clasă încă nu fuseseră lichidaţi fizic. Lucrul ăsta este arătat 
bine în Pământ desţelenit. lar Stalin chema la luptă 
împotriva duşmanilor. 


(Te-apucă groaza, un întuneric apăsător se îngroaşă 
deasupra sălii. şi -- ce a mai rămas din congresul al XX-lea, 
al XXII-lea şi din până de curând "bunul Hruşciov", omul 
care a desfiinţat GULAG-ul?) 

— Dar Stalin pierduse centrii inhibitori, după cum spusese 
Lenin încă din anul 1923. 

Mai departe un fel de mit delirant: CEKA nu a împuscat 
nicidecum atâţia oameni cât se spune. Ea difuza listele 
împuşcaţilor, liste care conţineau nume fictive, numai asa, 
pentru sperietura unora. (Să nu mai vorbim despre metoda 
"sperieturii" - căci despre ce sperietură putea fi vorba dacă 
nimeni nu le cunoştea pe aceste persoane? Dacă nu e 
teamă, totul se destramă.) Apoi a enumerat contribuţiile 
preţioase ale lui Stalin; enumerarea a fost un fel de 
panegiric al acestuia. Prestigiul lui Stalin a crescut mai ales 
în lupta împotriva opoziţiilor duşmănoase. Dacă ar fi învins 
Buharin-Râkov-Ilomski - la noi ar fi avut loc restaurarea 
capitalismului. Lenin vedea în Stalin un marxist. El nu voia 
decât ca secretarul general să fie ceva mai politicos şi să-şi 
reprime capriciile. Iar noi îi dăm lui Stalin ceea ce i se 
cuvine. El n-a săvârşit decât nişte greşeli teoretice şi 
practice. 

— Mi s-au umplut ochii de lacrimi când l-am mmormântat. 
Praful şi pulberea se aleseseră de tot congresul al XX-lea. 
Dacă Nikita ar aduce acum portretul lui Stalin şi ar zice: "în 
genunchi în fata portretului!" - şi toţi activiştii de partid s-ar 
prosterna, şi toată cohorta s-ar prosterna bucuroasă - ce-ar 


face cei care nu sunt nici activişti ai partidului nici membri 
ai cohortei? Încearcă să faci fată la o asemenea situaţie! 

Dar Nikita este inepuizabil, ştie o sută de portiţe. Nici la 
bucurie nici la necaz nu te lasă să te reculegi. lată-l cum, 
sărind peste pauză, începe să debiteze poveste după 
poveste, unai mai trăsnită decât alta, şi chiar eu, duşman al 
lui Stalin, notez nişte lucruri ca acestea. 

EI (Stalin) era foarte bolnav, bănuitor. Dacă nu l-ar fi 
temperat cei care lucrau alături de el - "procese" ar fi fost 
şi mai multe. De exemplu, într-o zi îi dă telefon lui Nikita, 
care se afla undeva pe lângă Lvov: să se prezinte la el. 
Nikita se execută. "Na scrisoarea! În Moscova e un centru 
contrarevoluţionar." Citeşte: un derbedeu oarecare scrie că 
sub conducerea lui Popov s-a creat o organizaţie care-i 
cuprinde pe toţi secretarii comitetelor raionale. 

Am ascuns-o în seif, nu i-am mai amintit-o, spune Nikita. 
Dar Stalin n-a uitat de ea! "Ei, cum e?" Păi, îi spun, un 
ticălos a scris-o. "Oare?" - lui Stalin nu-i plăcea ca 
asemenea materiale să fie puse la îndoială. 

— Sau odată, la Suhumi, ne spune, mie şi lui Mikoian: "Eu 
sunt un om pierdut, nu cred în nimeni şi nici în mine însumi 
nu cred." Altă dată îl lasă pe Mikoian la vilă: "Să nu pleci." 
Apoi mă cheamă pe mine: "Du-te şi întreabă-1 pe Mikoian - 
ce, el n-are vilă, de ce rămâne aici?" Mie nu-mi plăcea să 
merg la el la vilă: te punea să bei, să pompezi în tine vin. - 
(Nu spune însă ce-i comanda Stalin: "Ia trage-i un joc, 
ucraineanule!") - Sub un pretext oarecare plecam. Din nou 
mă suna Poskrebâsev: "Ati şi plecat? Dar tovarăşul Stalin vă 
aşteaptă." Mi-i şi închipuiam: Stalin în picioare, alături de 
el. Trebuia să mă întorc la ei. De obicei nu ne dădeam mâna 
când ne întâlneam - aşa era mai igienic, lată-mă sosit, mă 
aşez la masă. Stalin se încruntă: "Cine te-a chemat?" Drept 
pentru care, eu plecam prin munţi. Peste un ceas mă 
chema: "Ce zici, Nikita? Mergem la pescuit?" 

— Într-adevăr, ăsta era nebunul ajuns pe tron. Suntem 
întrebaţi: dar de ce nu 1-ati dat jos? "Eu sunt deja bătrân, 


pot să ies la pensie?" a întrebat el la congresul al XIX-lea şi 
s-a uitat să vadă cine este primul care zice "da". Apoi a luat 
lista Biroului Politic: “Cum s-a strecurat Voroşilov?" - “stiu, 
voi înşivă l-ati trecut pe listă." Astea pe care le spun eu 
(Hruşciov) acum, mâine nu vor apărea în ziare. În 13 ani o 
singură dată a convocat congresul partidului - iar Ucraina a 
putut să nu-l convoace defel! Dar el era devotat statutului, 
avea grijă să nu se încalce linia partidului. Atunci, după 
denunţ, m-am înţeles cu Malenkov: hai să vedem ce facem 
cu Popov ăsta, ori îl înfundăm mai mult, ori îl salvăm. Lui 
Stalin nu puteam să-i explicăm. lar Popov de colo: "Unde 
vreţi să mă trimiteţi din Moscova?" Credea că fără el 
Moscova se prăpădeşte. lar Kaganovici nu putea trăi fără 
procesul naţionaliştilor ucraineni. Dar noi n-am cedat şi n- 
am permis să fie distrusă intelectualitatea creatoare a 
Ucrainei. 

În primăvara lui 1933 şolohov, chipurile, şi-a ridicat glasul 
împotriva samavolniciilor de pe Don, s-a găsit acum 
scrisoarea lui în arhive. Cică ar fi protestat contra 
batjocurilor săvârşite asupra zecilor de mii de colhoznici, ca 
la Korolenko asupra celor trei. Suplimentaţi numărul 
comuniştilor din raionul Viosenski! Scrisorile voastre 
produc o impresie de unilateralitate. Asta este numai o 
latură, trebuie văzută şi cealaltă. Plugarii din raionul vostru 
au dus un război surd, un război de uzură, împotriva puterii 
sovietice. “"Stimaţii plugari" nu sunt nişte oameni chiar aşa 
de inofensivi. 

— Beria nu şi-a ascuns bucuria la moartea lui Stalin. Beria 
şi Malenkov propuneau să cedăm RDG-ul. Eu şi Molotov am 
fost contra. Cum adică să le permitem să ajungă la 
frontierele Poloniei? şi apoi la ale noastre? Nu-u-u! 
Malenkov e complet lipsit de voinţă, în vara festivalului 
stăteam şi vorbeam de una, de alta. Dar sotia i-a poruncit 
să-şi facă injecție şi acum îl doare mâna. 


(Notez şi-mi zic în sinea mea: da, numai în condiţiile unei 
asemenea mostre de coerentă a gândirii putea să se 
strecoare şi Ivan Denisovici al meu.) 

Nouă ne sunt străine pesimismul, deprimarea. Pe acestea 
pot să le zugrăvească numai cei care se află în afara muncii 
creatoare. lată un film bun al lui Thorndyke: Miracolul rus. 

— lar voi, copii, să-i respectaţi pe cei morţi şi pe cei vii. Vă 
veţi acoperi de ruşine dacă nu veţi păstra moştenirea. 
Trebuie s-o păstraţi! Gribaciov este un bun soldat cu părul 
cărunt, este un om cu experientă. Acum, adversarii noştri 
nu mai pot să ne învingă pe calea armelor, înseamnă că 
singura lor speranţă este "dezgheţul'", adică să sape pe 
dinăuntru societatea sovietică. Pentru mine ar fi astăzi mai 
avantajos să nu bat cu pumnul în masă. Ca în perioada de 
după congresul al XX-lea, când s-au manifestat în public unii 
savanţi. Noi am decis atunci: să fie excluşi din partid, să fie 
ţinuţi sub observaţie şi dacă nu se dezmeticesc, să fie 
arestaţi. Dar la ce dracu să ţinem oameni în închisoare, 
acolo trebuie să-i hrâănim. Dar uneori nu poţi să te abţii de 
la asemenea măsuri. lată, noi avem multă treabă - dar de 
trei zile stăm cu dumneavoastră. Pentru că nu există 
problemă mai complicată ca ideologia. 

Nepartinitate în societatea noastră nu există şi nu poate 
exista. Omul se defineşte nu prin carnetul de partid, ci prin 
sufletul lui. Spumă se strânge şi la dulceaţă, dar gospodina 
o aruncă. La fel şi în socialism, spuma trebuie îndepărtată. 
aşa s-a călit otelul va fi totdeauna cartea noastră de căpătâi. 
Participarea la revoluţie alături de cei ce muncesc este 
fapta cea mai umană. Cine nu merge împreună cu ei, acela 
în mod inevitabil merge împotriva lor. Când în timpul 
luptelor din octombrie se trăgea asupra Kremlinului, Luna- 
cearski încerca "să salveze comorile artei" - dar Lenin a râs 
de el. 'Tovarăşul şolohov este luptător pentru fericirea celor 
ce muncesc. Nu se înşală asupra prietenilor, nu se înşală 
când e vorba să-i identifice pe duşmani. Cine cunoaşte 
începutul, nu trebuie să uite sfârşitul. Moscova nu e 


Budapesta! "Să apărăm acea perioadă îndepărtată"? Adică 
s-o restaurăm? Nu se poate aşa ceva! lar Evtusenko nu 
trebuie să se supună gusturilor mic-burgheze. Hotărâţi-vă 
ale cui laude vă sunt de trebuinţă. Teatrul Central al 
Armatei Sovietice: idee prostească a lui Kaganovici, stea în 
cinci colturi, clădire construită în stilul cel mai aberant. Dar 
iată, în ajunul Anului Nou ne-am plimbat prin pădure - ce 
frumuseţe! lată, asta este frumuseţe! Dodecafonia este o 
cacofonie. Ehrenburg este mare specialist în a-şi impune 
gusturile. Desigur, Lenin nu putea să vorbească despre 
artiştii de stânga în modul pe care i-l atribuie Ehrenburg. 
lar Nekrasov se scandalizează că tinerilor li se dă ca 
exemplu un muncitor bătrân. 

Ce îndrăzneţi sunt lucrătorii din domeniul artelor! şi aceia 
care-i înconjurau pe Kocetov şi şolohov, de altminteri în 
alternantă cu sprijinitorii de la partid - îl întrerupeau cu 
îndrăzneală pe însuşi primul secretar al CC! Au început să 
strige în cor: 

— Ruşine! Mare ruşine! Novâi Mir! (Novâi Mir! 

— Asta pentru Nekrasov.) 

Hruşciov a întâmpinat aprobator dezlănţuirea. şi a tras 
concluzia: 

— Libertate absolută a persoanei nu va fi nici chiar în 
comunism! Asta e ca atunci când soţul sau sotia sforăie - 
aşa că de ce mă lipsiţi pe mine de libertatea de a sforăi? În 
comunism abaterile de la voinţa colectivului nu trebuie să 
fie decât fenomene singulare. 

Partidul nu sprijină decât acele opere care întăresc 
coeziunea poporului. Respingem "dezgheţul" pentru că 
înseamnă timp schimbător, instabil, imperfect! Nu vom lăsa 
lucrurile la voia întâmplării! Frânele conducerii nu vor 
slăbi! La toate editurile este o afluenţă de manuscrise 
despre închisori şi lagăre. Periculoasă temă! Amatorii de 
friptură se îmbulzesc! Dar nu oricui îi este dat să facă fată 
unei asemenea teme. Aici trebuie măsură. Ce ar fi fost dacă 
toţi ar începe să scrie? 


— Îmi amintesc de procesul lui Beilis, încă de-atunci 
purtam pantaloni lungi. Sinoistii 1-au îmbrobodit pe 
tovarăşul Evtusenko, au profitat de lipsa lui de experientă. 
Apropo: mare poete, cum stai cu sănătatea? Linguşirea este 
o armă otrăvită. Eu sunt împotriva pogromurilor. Evreii 
bogaţi şedeau în apartamentele din anumite cartiere. 
Tovarăşe şostakovici, nici dumneata nu te-ai orientat! lar 
Israelul îşi propune să prezinte simfonia dumitale. Dar la ei 
acolo, statul are caracter de clasă. Evreii, care au plecat 
acolo, scriu acum că au rămas fără loc de muncă. 


(Am tras cu ochiul - urechile lui Evtusenko sunt pe punctul 
de a lua foc. Căci orice chemare adresată ameninţător de la 
catedră, în prezenta a cinci sute de persoane dintre care 
vreo trei sute stau să te mănânce, nu poate lăsa indiferent 
pe nimeni. aşa de stupid nu este nici procesul de 
prelucrare, poate că pentru ei are un sens pierderea de 
vreme.) 

— Poezia "Babii lar" nu este antisovietică, se spune că 
muzica e frumoasă, am s-o ascult. E o prostie să interzici. 
lată, locţiitorul mareşalului Malinovski a fost evreul Kreizer, 
care acum este comandant în Extremul Orient. Printre 
primii care l-au capturat pe Paulus a fost colonelul evreu 
Vinokurov, comisar de brigadă. 

Din călătoria lui Nekrasov, Paustovski, Voznesenski în 
Franţa am rămas cu o impresie neplăcută. Greşeli a făcut şi 
Kataev în Statele Unite. Evtusenko a cedat dorinţei de a fi 
pe placul publicului burghez: cică, "Babii lar" este criticată 
de dogmatici, în timp ce poporul o acceptă. Eu nu sunt 
pentru ca să ne izolăm de cei din Occident. leama asta 
Stalin o avea; el zicea că dacă vom începe să ne deschidem 
spre ei, imediat or să ne facă greutăţi. Dar la noi, dacă nu-ţi 
ajung cuvintele, poţi să treci la înjurături. Putem avea relaţii 
cu ei, dar trebuie să ţinem sus steagul demnităţii omului 
sovietic. Pentru ca relaţiile respective să fie în folosul 
nostru. 


(si acest program va fi înfăptuit în chip admirabil în anii 
următori. Aceste însemnări am început să le reconstitui 
zâmbind, ca pe o nostimadă şi ca pe o anecdotă. Dar pe 
măsură ce am parcurs aceste pagini, mi-am dat seama de 
un lucru: şi acele consfătuiri aveau un sens si, cum se 
spune, a învins partidul. Acolo nu avea cine să lupte 
împotriva partidului, fruntaşii noştri prindeau curaj numai 
după ce o ştergeau în Occident.) 

Cu aceste întâlniri, Hruşciov ne dădea de-a rostogolul 
înapoi nu numai în perioada premergătoare congresului al 
XXII-lea ci şi în cea de dinaintea congresului al XX-lea. Bila 
de biliard care era propriul său cap el o dădea de-a dura 
spre gaura staliniştilor. Încă un bobârnac şi bila va intra 
acolo, înăuntru. 

La a doua întâlnire, Lebedev n-a ţinut să mă vadă; era 
preocupat si, grăbit nevoie mare, mergea din uşă în uşa pe 
coridorul sovietului comisarilor poporului. Cu el, după cum 
o sugera mina lui, se produsese o mutație puternică: 
devenise omul care nu se bagă, funcţionarul absolut. Două 
săptămâni mai târziu mi-a răspuns în legătură cu piesa. 

Dar caruselul ideologiei continua să se învârtească din ce 
în ce mai repede; să-l opreşti? 

— De-acum era mai uşor să opreşti soarele de pe cer. Încă 
nu se potoliseră bine valurile provocate de cele două 
consfătuiri de la Kremlin că s-a pus la cale ceva şi mai 
important: plenara CC din iunie 1963, consacrată exclusiv 
"problemelor culturii" (în paragina asupra căreia se 
extindea inepta sa domnie, griji mai mari Nikita nu avea)! şi 
cu anvergura proprie lui Hruşciov în astfel de ocazii au fost 
invitaţi la această plenară mii de "lucrători" din domeniul cu 
pricina. De-acum trebuia ca, în plină arşiţa, să merg timp de 
o săptămână la această plenară, să fac timp de o săptămână 
pe neghiobul, ca şi când as fi fost membru de partid "din 
anul.", iar nu un zek irecuperabil, nu un scriitor în primele 
luni ale unei libertăţi mai adineauri dobândite. Nefericita 


mea glorie începea să mă aspire în cercul oamenilor de 
curte ai partidului. Asta era deja o pată pe biografia mea. 

A trebuit să solicit o audientă la Lebedev, să-l conving să 
mă priveze de înalta cinste de a fi invitat la plenară, să-l 
lase pe dragul de Soljeniţân în plata domnului. La CC, la 
etajul patru al scării mari (cea a lui Hruşciov), ne-am văzut 
astfel pentru a treia şi ultima oară. 

Rugămintea mea 1-a uimit la culme: invitaţiile la aceste 
întâlniri şi plenare erau într-adevăr foarte căutate, erau 
solicitate prin telefon, constituiau temeiul onorabilităţii. 
Puteam eu să-i spun adevărul în fată? Nu, bineînţeles. Am 
mormâăit ceva despre nişte probleme de familie. [si după 
aceea, Tvardovski m-a dojenit: dar "octom-bristii" (cei de la 
redacţia revistei Oktiabr) or să creadă că nu ti se acordă 
atenţie, că începi să fii un oarecare; în nici un caz, mi-a zis 
el, n-aveai dreptul să refuzi. Chestiunea era că eu nu mai 
eram eu, că minimalizarea mea ducea şi la minimalizarea 
lui Novâi mir. lată din ce fel de politică fusese făcută 
literatura noastră, decenii de-a rândul.] 

Lebedev mi-a explicat încă o dată prin ce păcătuia piesa 
mea: în realitate, în lagăre, spunea el, oamenii se corijau şi 
apoi ieşeau din ele, or, la dumneata, lucrul acesta nu se 
vede. Apoi (foarte important!): această piesă jigneşte 
intelectualitatea; din ea rezultă că acolo unul se pleacă 
după cum bate vântul, altul aleargă după avantaje 
materiale, dar "la noi se obişnuieşte să se onoreze cu 
sfinţenie memoria celor care au pierit în lagăre" (de când!) 
şi nefiresc la dumneata este faptul că necinstiţii înving, iar 
oamenii cinstiţi sunt condamnaţi la pieire. (Această piesă 
făcuse oarecare vâlvă şi chiar Nikita întrebase: "Ce piesă? 
Dacă este genul lui Ivan Deniso-vici, atunci să fie montată." 
Dar Lebedev îi zisese: "Nu, nu trebuie." Evident, pentru 
Lebedev era timpul ca, în ce mă priveşte, să-mi pună toate 
frânele.) Cu aerul unui om care ştie multe, el căuta să mă 
convingă: "Dacă Tolstoi ar mai trăi şi ar mai scrie cum scria 
cândva (adică, altfel spus, contra statului), el n-ar mai fi 


Tolstoi." şi doar în fata mea era acel liberal convins, acel 
înger cultivat care săvârşise minunea cu Ivan DenisoviciAm 
zăbovit îndelung la el şi cu cât îl contemplam mai mult, cu 
atăt îl găseam mai ter-che-berchea, lipsit de orice calitate 
ieşită din comun. Era imposibil să gândeşti că în acest 
căpşor cu părul neted şi lucios ar fi fost loc, nu zic pentru 
un întreg program politic, ci măcar pentru un gând aparte, 
diferit de cel al partidului. Numai că, după congresul al 
XXIII-lea, tava s-a încins aşa de tare încât mi s-a prins 
plăcinta de fundul ei, s-a rumenit; era momentul să-i adaug 
smântână. Dar iată că între timp se răcise şi acum se vedea 
cât era de necoaptă şi cât de greu cădea la stomac. şi pe 
plăcintar - de nu l-ar expedia la grajduri. 

Ridicând în permanentă receptorul ca să se întreţină cu 
ştabi din CC (subiectul fiind fleacuri, glume, ceva despre 
fotbal, un articol din Komsomolskaia Pravda ridiculizând pe 
cineva), el avea un râs dezagreabil, mărunt şi sacadat. M-a 
fotografiat de credeam că-mi plesneşte capul, şi-a lăudat 
ultimul "Leica" procurat din REG şi care costa 550 de ruble. 
"Noi am obţinut premiu pentru carte" (adică premiul Lenin 
pentru reportajul privind vizita lui Nikita în America). 
Foarte mândru şi satisfăcut, mi-a arătat albumele grele, 
îmbrăcate în catifea, unde îşi păstra sub foi de celuloid 
fotografiile mari, în culori, câte un album pentru fiecare 
raită a lui Nikita prin străinătate: Iliciov este aici travestit în 
Neptun şi acolo jonglează cu o farfurie pe cap; Adjubei şi 
Satiukov, cu expresii bufone, lipsiţi de statuia unei zeițe; 
Hruşciov sărutând o fermecătoare tânără din Birmania; 
Gromâko tolănit în fotoliul său din avion. Ei, într-ade-văr, 
trăiau în cea mai fericită societate de pe pământ. (Adăugaţi 
că tot tratamentul clişeelor lui Lebedev se făcea în 
laboratorul fotografic al CC; Lebedev, în ce-l priveşte, în 
orele de serviciu n-avea alte griji decât să le privească, să le 
trieze şi să claseze separat negativele şi pozele.) într-un 
album, pe fundalul aceloraşi rafturi cu cărţi în fata căruia 
tocmai mă fotografiase, zâmbeau şolohov şi Mihalkov. Mai 


era loc şi pentru mine. Oricum, Lebedev nu bănuia ce 
amarnic se înşelase în privinţa mea. 

* 

Dar mă înşelasem şi eu, mizând pe cel putin un an şi 
jumătate până să se înfunde toate ieşirile. Vremea în care 
as fi putut fi publicat trecuse repede, neapucând nici măcar 
să înceapă. Onctuosul V. Kojevnikov a primit sarcina să 
încerce soliditatea protecţiei pe care mi-o acorda tronul, 
într-un articol cu dus-întors, el sonda terenul să vadă dacă 
se poate lovi în Casa Matrionei. Or, se dovedi că se poate. 
Se dovedi că nici eu nici Tvardovski n-aveam nici o protecţie 
"acolo sus" (Lebedev începuse deja să-şi reproşeze 
îngrijorat că se înhămase aşa de tare la carul nostru). Au 
început atunci să-i dea frâu liber unui al doilea, apoi unui al 
treilea, mai întâi ca să scrie de rău despre Matriona, apoi 
despre Denisovici cel aprobat la nivelul cel mai înalt - şi 
nimeni nu se ridica să le ia apărarea (afară de Novâi mir, 
care însă nu era o stavilă în calea atacatorilor), în legătură 
cu Denisovici a început să plouă asupra mea cu reproşuri 
idioate: că de ce nu înfăţişez "adunările de partid secrete" 
ale deţinuţilor din lagăre şi că de ce Ivan Denisovici le 
ignoră. Monedă curentă devenise ideea că el merge pe 
urmele lui Karataev, adică este împăciuitorist. (Dar oare se 
înţelesese bine de ce ajunsese la armată Platon Karataev? 
Că doar nu era rândul lui, ci al fratelui său. Război şi pace, 
volumul IV, partea I, capitolul 12. "Platon spuse o lungă 
poveste despre cum a mers el după lemne în crângul 
altcuiva şi s-a întâlnit cu pădurarul, despre cum a fost bătut, 
judecat şi trimis la armată." şi ce se află în spatele acestei 
"lungi povesti"? 

Sau poate s-a şi rătăcit? Aşadar, Karataev nu este un om 
sincer şi cuminte?) 

La drept vorbind, după şcoala aspră a lagărelor, aceste 
atacuri gazetăreşti nu mă atingeau şi nu mă deranjau câtuşi 
de putin. Vorba aceea, n-au decât să-şi strice fierea, cu noi 
râsul şi plăcerea. Dimpotrivă, în această presă, ceea ce mă 


surprindea şi mă uimea erau laudele excesive de mai 
înainte. Acum însă eram cu totul de acord cu un meci nul: 
mârâiţi încetişor, dar să nu muşcaţi, iar eu o să stau liniştit 
în banca mea. Judecind cu realism, trebuie să spun că 
situaţia mea era excelentă: cu vite/a unei rachete mă 
primiseră în Uniunea Scriitorilor si, prin aceasta, mă 
scutiseră de şcoala care-mi mânca atâta timp; pentru prima 
dată în viaţa mea, aveam posibilitatea să mă duc să trăiesc 
dincolo de gârlă în timpul revărsărilor sau în pădurea 
întomnată - şi să scriu: am obţinut în sfârşit aprobarea de a 
lucra în rezerva specială a Bibliotecii publice şi m-am 
aruncat cu voluptate asupra unor cărţi interzise. (Dar, 
sceptic fată de noua mea situaţie, rămâneam zek: în 
conspectele făcute după acele cărţi in-cludeam, chipurile ca 
din partea mea, observaţii în spiritul criticismului sovietic, 
pentru că voiam ca în eventualitatea unei percheziţii să nu 
se găsească dovezi că as simpatiza cu autorii proscrişi, îmi 
mai puneam şi problema ce s-ar întâmpla cu mine daca 
mâine ar muri Hruşciov. Soarta mea atârna de soarta lui 
Hruşciov.) Ar fi fost chiar păcat să mă supăr că nu mă 
publică: nu mi se pun piedici la scris - ce mai vreau? Sunt 
liber, scriu - ce mai vreau? 

Zilele, lunile punându-mi-se generos la dispoziţie, m-am 
apucat imediat să scriu cu nemiluita - patru mari lucrări: 
am adunat material pentru Arhipelag (în toată tara 
devenisem cunoscut foştilor deţinuţi care-mi scriau, îmi 
povesteau, îmi furnizau detalii); pentru cartea mea capitală, 
preferata mea, despre revoluţia din anul 1917 (desemnată 
convenţional prin "R-17); am început Pavilionul 
canceroşilor, şi mi-am pus în gând să extrag unele capitole 
din Primul Cerc ca să le public în chip de surpriză, când şi 
dacă se va ivi ocazia. 

Să tac! Să tac mi se părea atu-ul cel mai puternic în 
situaţia mea. Dar nu este aşa de uşor să taci când eşti legat 
de o redacţie care-ţi vrea binele. Cu toate acestea, mi se 
întâmpla să duc acolo câte ceva pentru a-mi uşura 


conştiinţa - pentru a nu rata nişte ocazii. aşa am dus câteva 
capitole dintr-o veche nuvelă în versuri şoseaua 
entuziaştilor, şi ea refăcută şi atenuată) pe care Tvardovski, 
pe bună dreptate, o refuză. "Eu înţeleg, a zis el, în lagăr 
trebuie să scrii ceva, altminteri mucegăiesti. Dar." El se 
frământa la gândul că eu as putea să mă supăr. L-am 
liniştit: 

— Aleksandr Trifonăci! Chiar dacă îmi veţi respinge zece 
oferte una după alta, pe a unsprezecea tot la 
dumneavoastră o aduc. 

S-a înseninat la fată, era foarte mulţumit. Promisiunea 
mea s-a dovedit profetică: de zece ori poate nu, dar 
aproape de zece ori, a trebuit să mă trambalez cu hârtiile la 
el până să devină evident că nu mai avea nici un drept 
asupra mea. 

În primăvara lui 1963 am scris pentru revistă o povestire 
pe care nici o necesitate interioară nu mă îndemnase s-o 
scriu: Pentru binele cauzei. Era, se părea, o povestire destul 
de percutantă si, în acelaşi timp, în atmosfera de dezbateri 
aprinse generate de întâlnirile de la Kremlin, părea aptă să 
treacă. Dar se născuse cam greu (semn sigur de ratare) şi 
n-a perforat prea adânc. Ceea ce nu înseamnă că la Novâi 
mir nu s-a bucurat de o aprobare foarte largă, chiar 
unanimă de data aceasta (semn rău!). Motivul acestei 
atitudini era unul singur: revista îşi întărea poziţia şi făcea 
dovada că, introducându-mă pe mine în literatură, nu 
săvârşise nici o eroare ideologică. 

Asa de sigură era revista de drepturile ei asupra mea încât 
în cursul verii, pe când mă aflam în voiaj, Zaks, fără să mă 
consulte, i-a sacrificat cenzurii câteva expresii înţepătoare 
(precum cele referitoare la greva pe care vor s-o 
organizeze studenţii). Acesta era la ei un procedeu 
frecvent, pe care-l aplicau şi altor autori: trebuie să salvăm 
numărul? Trebuie, ca să trăiască revista! şi dacă, în cazul 
de fată, optica autorului iese deformată - ce aşa mare necaz 
este ăsta. Revenit din călătorie, le-am făcut reproşuri 


amarnice. Tvar-dovski i-a luat apărarea lui Zaks. Ei, într- 
adevăr, nu înțelegeau la ce bun atâta pedalare pe principii. 
la te uită, şi ce dacă ţi-a scărmănat povestirea? Noi, cei 
publicaţi de Novâi mir, suntem fiii acestei reviste şi-i 
datorăm toate sacrificiile. 

Publicarea acestei povestiri mi-a lăsat un gust neplăcut, cu 
toate că, în climatul nostru de prohibiţie universală, şi ea a 
generat nu puţine ecouri şi iritări, în această povestire, 
începeam să deviez de la poziţia mea, începeam să dau vagi 
semne de acomodare. 

Mi-a trebuit timp până să-mi dau seama şi să bag la cap 
că, şi în relaţia cu revista Novâi mir, prietena mea, trebuie 
să recurg la obişnuitele trucuri de păcălire a sefului, să mă 
dezvălui cât mai putin, să încep prin a constata a ce 
miroase. Cu prilejul acestei treceri pe la revistă, în iulie 
1963, în timp ce îmi făceam sânge rău din cauza 
amputărilor făcute de cenzură, A. T. a încercat zadarnic să 
mă facă părtaş la bucuria lui. 

— Vorbeşti de lup, şi lupul la uşă, despre dumneata s-a 
discutat acolo! 

Eu spun "bucurie", dar el avea mai multe feluri de a fi 
bucuros: pur şi radios când nu era în prada slăbiciunii sale, 
dar, de data aceasta, cu ochii tulburi, pe jumătate mort, 
inspira milă (chiar în ajun, drogat, fusese smuls din starea 
lui de ebrietate pentru a fi dus la CC, la Iliciov). şi mai şi 
fuma, fuma fără să se crute! Bucuria lui A. I. venea de data 
aceasta din faptul că la şedinţă la Iliciov el percepuse nu 
stiu ce "suflu nou", simţise câteva "raze de căldură", (în 
realitate însă nu era decât obişnuita bălăbăneală a 
Agitprop-ului, o manevră. Dar cu viaţa de paria, cu viaţa 
umilitoare pe care o ducea redactorul-şef al acestei reviste 
căzute în disgratie, cu aceste bătăi sincere ale inimii care se 
transmiteau carnetului roşu din buzunarul stâng de la piept 
- era fatal ca Tvardovski să se demoralizeze şi să se ia de 
băutură pentru că la telefon un instructor de rangul doi de 
la CC îi vorbise neprietenos, şi ca dimpotrivă să se 


însenineze pentru că seful secţiei cultură îi zâmbise, fie şi 
numai din coltul gurii.) 

lată deci ce se întâmplase acolo, în Piaţa Veche (piaţa unde 
era clădirea CC al PCUS). "Se pusese la punct" lista 
delegaţiei sovietice pentru Leningrad la simpozionul 
COMESCO (Asociaţia europeană a scriitorilor) consacrat 
destinelor romanului. Ei bine, A. I. reuşise să obţină 
includerea mea în componenta acelei delegaţii. (Această 
concesie făcută de Iliciov se explică prin aceea că pentru 
simpozion era nevoie şi de decor.) 

Nici nu apucase să-şi termine vorba, că în ce mă priveşte 
mă şi hotărâsem: n-am să mă duc acolo pentru nimic în 
lume! Deci acesta era caruselul demersurilor din care era 
făcută viaţa scriitorului la suprafaţă. leftină modalitate 
găsiseră ei de a mă arăta Europei (si ce mai Europă se 
aduna acolo sub aripile lui Vigorelli!): includerea mea într-o 
delegaţie, desigur unanimă în opiniile sale, o delegaţie în 
care orice abatere de la opinia comună ar fi nu numai o 
trădare de patrie, ci şi o infidelitate fată de Navâi mir, 
matricea noastră. A spune ceea ce crezi cu adevărat este 
imposibil. şi este prematur. şi a merge acolo ca să faci pe 
maimuţă, este o ruşine. Refuzând deja atâţia corespondenţi 
occidentali, eu trebuia să-mi continuu propria mea cale. 

— Degeaba v-aţi ostenit, Aleksandr Trifonici. N-am nici un 
chef să merg acolo, şi apoi pică şi prost chestia asta: eu 
tocmai ce m-am întors de la Leningrad, nu am obiceiul să 
tot hoinăresc prin lume. 

lată pe unde trecea linia de demarcaţie dintre noi, linie 
peste care nu s-a sărit niciodată în toţi aceşti ani ai 
prieteniei noastre literare: n-am putut niciodată să 
înţelegem şi să îmbrăţişăm cu adevărat ceea ce gândea 
celălalt, (în virtutea misterului cu care îmi înconjuram 
activitatea şi obiectivele, în primul rând el era cel care nu 
putea să mă înţeleagă pe mine.) 

A. T. s-a supărat. (De obicei, supărarea lui nu se arăta 
imediat, dar apoi, în timp, făcea ce făcea şi iar revenea în 


actualitate. Ca de altfel şi a mea.) 

— Sarcina mea era să apăr echitatea. lar dumneata, dacă 
vrei, poţi să şi refuzi. Dar în interesul literaturii sovietice 
trebuie să fii acolo. 

Eu însă nu jurasem credinţa literaturii sovietice. 

S-a întâmplat să fie de fată şi Viktor Nektor Nekrasov, 
făcut cu ou şi cu oţet la "întâlnirea" din martie şi care, de 
câteva luni, făcea obiectul unei anchete de partid la Kiev, şi 
iată că şi el încerca să mă convingă. Să merg acolo! lată că 
şi pentru el încă mai existau atâtea lucruri de neînțeles, şi 
pas de-i explică. 

Acelaşi impuls interior îi împingea pe amândoi spre 
restaurant; în ce mă priveşte, preferam mai degrabă să 
crap decât să trec acel prag. Fără a fi hotărât ceva, o 
luarăm agale mai întâi pe bulevardul Strastnoi (care şi 
acum se numeşte Strastnoi, fost Narâskinski, căci pe 
Strastnoi bolşevicii îl desfiinţaseră complet.) Cu ocazia 
aceasta mi-a fost dat să observ cât de stângaci şi de fricos 
era A. T. când traversa carosabilul ("intersecțiile astea din 
Moscova sunt aşa de periculoase, nu-i asa."). Era clar că 
pierduse obiceiul de a se deplasa pe străzi altfel decât în 
maşină. şi cine merge în maşină este incapabil să-l 
înţeleagă pe pieton, chiar la un simpozion. A. T. a început să 
spună că, evident, acest simpozion o să fie fără conţinut: nu 
există romane despre care să-ţi vină a discuta; şi în general 
la ora actuală nu mai există roman; şi "în vremea noastră, 
romanul nu este practic posibil. (Pavilionul canceroşilor era 
deja în lucru, Cercul era deja gata de-un an, dar eu nu 
ştiam sub ce formă să mă încumet a i-l propune lui 
Tvardovski. şi iată cum, cu mâinile legate şi cu căluşul în 
gură, va trebui să merg la simpozion ca să aud 
proclamându-se pe patruzeci de voci: Romanul a murit! 
Romanul şi-a trăit traiul! Nu mai poate exista roman!) 

Vorbea cu tristeţe A, I. şi despre faptul că în Occident el 
este bine cunoscut ca editor progresist, dar este ignorat ca 
poet. "Evident, la mine, versul este ritmat şi există un 


conţinut." (Zău că nu; nu este vorba de a face ca versul să 
fie modern sau nu, dar cum să redai savoarea rusească a 
frazării, ruralitatea, culoarea locală, noblețea discretă a 
celor mai bune versuri ale lui A. [.?) “Ce-i drept, "Cosarii" 
mei au făcut înconjurul Europei". 

— Se consola el. 

Totul lua o turnură neplăcută, şi ancheta partidului la Kiev, 
şi încă-pătânarea mea de a nu mă duce acolo - si, 
părăsindu-mă, s-au dus să bea o limonada (vodcă), îl 
priveam depărtându-se ca nişte oameni pierduţi şi-mi 
ziceam: în condiţiile în care acest secol merge într-un 
asemenea ritm, ei nu stiu ce întrebuințare să dea timpului 
lor. 

Lucrurile nu s-au oprit însă aici: ca să scap de acel 
simpozion, a trebuit să fug de-acasă, pe bicicletă, fără să las 
adresa. aşa cum altădată directorul mă chema la scoală, 
acum conducerea Uniunii Scriitorilor, cu telegramele şi 
curierii ei, îmi cerea: du-te, nu mai discuta! Dar nu m-au 
găsit. 


(Tvardovski însă a scos un profit din acel simpozion: i-a 
dus pe participanţi la Pitunda, la dacea lui Hruşciov, unde 
Lebedev i-a mai făcut poetului un serviciu: a aranjat o 
lectură în plen a lui Tiorkinpe lumea cealaltă. Străinii n-au 
priceput nimic, Hruşciov a fost amuzat - deci s-a aprobat, A. 
T. s-a văzut cu sacii în căruţa*!) 

După 'Tiorkin pe lumea cealaltă, care zăcea (de-i trecuse 
os prin os) de nouă ani de când era gata, tinându-l pe 
Tvardovski cu mâinile legate timp de nouă ani, ei, în fond, 
erau acum liberi pentru un nou risc. şi în toamna lui 1963, 
eu am ales patru capitole din Cercul pe care le-am propus 
revistei Novâi mir, de probă, sub formă de "Fragment". 

M-au refuzat. Pentru că era "fragment"? Nu numai de 
asta. lar tema închisorii. (Dar este "epuizată" si, se pare, 
chiar "răsuflată"!) între timp trebuia să se tipărească 
programul cu apariţiile pentru anul viitor. Le-am propus 


nuvela Pavilionul canceroşilor, la care deja lucram. Un 
asemenea titlu nu ţinea! 

— În primul rând, prea 

* Expeditorul Adjubei a fost primul care 1-a publicat, dar 
cu următoarea introducere: cu câtăplăcere asculta şolohov 
poemul (?!). Îl aveţi aici pe Adjubei sută la sută, iată ce 
înseamnă să mulţumeşti şi pe unii şi pe alţii, şi în plus şi 
chestia asta: tu n-ai făcut nimic în aceşti treizeci de ani, 
atunci, ascultă. 

Mirosea a alegorie; dar şi fără alegorie, "este suspect în 
sine, nu poate să treacă". 

Cu mania sa de a reboteza tot ce se aducea la Novâi mir, 
Tvar-dovski a decis pe loc: Bolnavi şi doctori. O trecem în 
program. 

Trudă zadarnică! Bolnavi şi doctori! Eu am refuzat. Un 
titlu bine găsit pentru o carte şi chiar pentru o povestire nu 
este deloc ceva întâmplător, este o câtime de suflet şi 
substanţa, ceva congenar, şi a-l schimba înseamnă deja a 
răni produsul respectiv. Dacă nuvelei lui Zalâghin i se dă 
titlul amorf Pe malurile Irtâsului, dacă Un om viu allui 
Mojaev (ce profunzime! Ce densitate!) se metamorfozează 
în Din viaţa lui Fiodor Kuzkin, se produce un prejudiciu 
ireparabil. Dar A. I. nu voia niciodată să recunoască acest 
lucru în care nu vedea decât o bagatelă, iar lingugşitorii din 
redacţie şi prietenii cu vocaţie de periuţe chiar îl întăriseră 
în convingerea că el reuşeşte să dea, de la prima ochire, 
titluri noi, remarcabile. Dădea titluri mai putin ţipătoare, 
mai putin expresive, socotind că astfel scrierile respective 
vor trece mai uşor de cenzură. si, într-adevăr, treceau. 

Nu ne-am putut înţelege, şi Pavilionul canceroşilor nu a 
figurat printre promisiunile revistei pentru anul 1964. În 
schimb, revista şi-a pus în gând să-mi obţină premiul Lenin 
pentru Ivan Denisovici. Dar era deja un an de când fuseseră 
întinse toate covoarele, acum nu mai era deloc simplă 
atingerea unui asemenea obiectiv. (Peste alti doi ani avea să 
devină clar pentru toată lumea că acest demers era o gravă 


eroare politică, o jignire a numelui lui Lenin şi a instituţiei 
care decerna premiile.) 

A. T. a pus foarte mult la inimă această luptă şi fiecare gest 
de vulpe vicleană al lui Adjubei care intervenea când asa, 
când asa. Este adevărat, pentru primul tur, A. I. nu era pe 
picioarele lui şi victoria s-a obţinut fără el. De aceea, în al 
doilea tur s-a angajat cu tenacitate, luând în calcul 
subtilităţile dezbaterii din sânul comitetului (se punea 
problema cui să-i dea votul pentru a avea mai multi 
sprijinitori), în secţia de literatură voturile nu s-au împărţit 
deloc întâmplător, ci într-o manieră chiar profetică: pentru 
Ivan Denisovici au votat toţi reprezentanţii naționalităților, 
plus Tvardovski; contra, toţi ceilalţi ruşi. Majoritatea a fost 
împotrivă. Dar, conform statutului, s-a ţinut cont şi de 
rezultatul votului în secţia de dramaturgie şi 
cinematografie, or, acolo majoritatea a fost "pentru". Astfel, 
în ciuda voturilor contra ale scriitorilor ruşi, Ivan Denisovici 
a încăput pe lista destinată votului secret! Acest succes i-a 
alarmat foarte mult pe adversari si, la şedinţă plenară a 
comitetului de premiere, Pavlov, primul secretar al CC al 
Komsomolului, a luat cuvântul atacându-mă calomnios - 
prima şi cea mai inofensivă dintr-o serie de calomnii: el a 
declarat că eu am stat în lagăr nu ca deţinut politic, ci ca 
unul de drept comun. Tvardovski, desi a strigat că "nu-i 
adevărat", a rămas şi el înmărmurit: dar dacă era adevărat? 
Asta spune mult: de doi ani de zile, la redacţie, ne 
îmbrăţişăm de fiecare dată când ne revedeam sau ne 
despărţeam, dar deosebirea dintre noi a rămas aşa de 
ireductibilă încât nimic nu i-a dat ghes să-mi ceară să-i 
povestesc şi lui pe ce motiv am fost arestat (si ca s-o spun 
pe-a dreaptă, n-am avut niciodată ocazia să-i povestesc 
vreun episod din viaţa mea de locatar al lagărului sau al 
puşcăriei, vreunul dintre acelea pe care le povesteam în 
dreapta şi-n stânga cui se nimerea, nici măcar vreunul 
dintre acelea de pe front. Iar el mie, desi eu îl sugestionam 
în sensul acesta, nu mi-a povestit niciodată despre 


deportarea familiei sale, lucru care mă interesa foarte mult. 
Tot ceea ce îmi povestea el erau numai episoade din viaţa 
literară oficială, din viaţa de la curte: cum cinci poeţi şi cinci 
compozitori au primit sarcină de la Hruşciov să compună un 
imn nou; cum s-a întâmplat cutare sau cutare caz la casa de 
odihnă de la Barviha; cum făceau mişcările pe tabla de şah 
a politicii redactorii de la Pravda, Izvestia, Oktiabr şi cum le 
răspundea el, Ivardovski - de obicei cu mişcări cam 
molatice, dar totdeauna pline de demnitate), îl sfătuisem să 
solicite colegiului militar al Tribunalului Suprem o copie de 
pe concluzia judiciară privind reabilitarea mea. Acum 
tocmai primise acest document, dar numai pentru douăzeci 
şi patru de ore. (în acest secol de explozie a libertăţii, ar fi 
fost firesc ca asemenea documente să fie publicate în 
volume accesibile tuturor - dar ele erau ţinute secrete chiar 
şi fată de cei reabilitaţi, şi numai întâmplător am aflat cum 
să ajung la ele, anume cu ocazia unei întâlniri cu colegiul 
militarinteresant, nu? Un fost deţinut şi Tribunalul Suprem! 
Memorabilă întâlnire, dar aici nu e loc pentru relatarea ei.) 
A doua zi, la şedinţa comitetului pentru premiul Lenin, 
înaintea votului secret, Tvardovski a făcut senzaţie dând 
citire documentului trimis de Tribunalul Suprem. Reieşea 
că eu fusesem încă din anii războiului adversarul "cultului 
personalităţii" şi al literaturii de propagandă a minciunii. 
Secretarul CC al Komsomolului trebui să se ridice în 
picioare şi să-şi ceară scuze. Dar maşina se pusese deja în 
mişcare. Pravda apărută în dimineaţa zilei votării declara, 
cu două ore înainte de consumarea actului respectiv: având 
în vedere înaltele exigente de care s-a dat dovadă până în 
prezent în atribuirea premiului Lenin, o nuvelă consacrată 
unei zile de lagăr, desigur, nu este demnă de acesta. Chiar 
înainte de votul secret s-a mers până la a-i lua de-o parte pe 
membrii de partid din cadrul comitetului pentru a-i obliga 
să voteze împotriva candidaturii mele. (Situaţia nu s-a 
schimbat cu nimic, a povestit Ivardovski: nimeni nu a 
întrunit numărul necesar de voturi. Comitetul a fost 


convocat din nou, Iliciov a venit şi el şi a dat ordin să se 
repete votul în prezenta lui - şi să se voteze pentru Tronka 
lui Goncear. Deja laureat în mai multe rânduri şi în plus, 
membru al comitetului, Goncear se aşezase acolo lângă 
urnă, urmărind cu neruşinare desfăşurarea votului secret.) 

Deja atunci, în aprilie 1964, circula la Moscova zvonul că 
povestea asta cu votul era "repetiţia în vederea puciului" 
contra lui Nikita: va reuşi sau nu va reuşi aparatul de partid 
să respingă o carte aprobată de El însuşi? În patruzeci de 
ani, nimeni nu îndrăznise aşa ceva. Dar iată că de data 
aceasta cineva a îndrăznit - şi a reuşit. Asta i-a făcut pe 
duşmanii lui să spere că El însuşi nu era aşa de puternic. 

În dimineaţa zilei votării, înaintea ultimului act al acestei 
operaţiuni, Tvardovski se afla în noul său cabinet (clădirea 
cu fostele chilii ale mânăstirii Strastnoi). Aplecat asupra 
articolului din Pravda, el arăta complet terminat, de parcă 
ar fi avut sub ochi telegrama care-i anunţa moartea tatălui 
său. Das ist alles - îmi zise el, nu stiu de ce pe nemţeşte. 
Chestia asta m-a frapat din cauza asemănării cu Ich sterbe 
al lui Cehov. Niciodată în prezenta mea nu i-a mai ieşit din 
gură lui A. T. vreun cuvânt străin, nici până în momentul 
acela, nici după. Pentru a obţine premiul Lenin pentru 
mine, Tvardovski se zbătuse fără să precupeţească vreun 
efort personal (si e de mirare că nu s-a îmbătat ca să-şi 
înece amărăciunea înfrân-gerii). Dacă mi-ar fi fost decernat, 
premiul ar fi fost un succes de prestigiu pentru revistă, ceva 
ca o medalie prinsă pe coperta ei albăstruie. * Când a văzut 
că partida este pierdută, primul lui impuls (de altminteri, nu 
era nici primul, nici ultimul) a fost să iasă de- 

* Urmările acestui eşec aveau să se resimtă în curând. 
După ce mi s-a refuzat premiul, după cum avea să se plângă 
apoi A. T., revista a ajuns într-o situaţie absolut 
insuportabilă, cenzura a început s-o tracaseze pentru orice 
bagatelă. şi pentru a se evita o întârziere catastrofală în 
apariţia revistei, a trebuit să se facă nişte concesii. 


Monstrativ de data aceasta din comitetul de premiere. Dar 
coredac-torii şi intimii săi au reuşit a-l convinge că sarcina 
lui era să vegheze asupra revistei şi s-o conducă. si, desigur, 
n-ar fi fost cazul să facă gestul acela. 

În ce mă priveşte, într-adevăr nu ştiam ce să doresc. 
Câştigarea premiului avea nişte plusuri ce s-ar fi tradus 
prin întărirea poziţiei mele. Dar ar fi avut şi mai multe 
minusuri, şi principalul ar fi fost acela că ele s-ar fi tradus 
tot prin întărirea poziţiei mele - dar pentru ce? Căci 
aceasta nu m-ar fi ajutat să-mi public scrierile, "întărirea 
poziţiei" mă obliga la supuşenie, la gratitudine, adică îmi lua 
posibilitatea de a scoate din sertar lucrurile ingrate, 
singurele de care era înţesat. 

Am consacrat toată această iarnă finalizării romanului 
Primul cerc (Cercul-87), într-o variantă atenuată pentru 
redacţie şi pentru public. De atenuată era atenuată, dar 
riscul de a o arăta era aproape la fel de mare ca şi cu doi 
ani în urmă pentru Ivan Denisovici, în cazul de fată, 
depăşeam linia peste care până acum nimeni nu sărise. 
Până unde o să mai reziste şi Tvardovski? Nu cumva până 
acolo unde se va transforma şi el într-un neprieten? 

În orice caz, în toate aceste luni de iarnă, cât el s-a bătut 
pentru premiu, eu nu l-am stingherit în lupta lui şi nu i-am 
arătat Cercul promis, în primăvară a sosit momentul ca 
Tvardovski să-mi citească romanul. Dar cum să-l scoţi, în 
timpul acestei lecturi, de sub influenta principalilor săi 
anticonsilieri şi în primul rând de sub cea a lui Dementiev? 
Eu aveam nevoie ca A. Î. să-şi formeze o opinie personală 
asupra romanului meu, drept pentru care i-am zis: 

— Aleksandr Trifonăci, romanul este gata. Dar ce 
înseamnă pentru un scriitor să dea un roman la o revistă, 
dacă el nu se gândeşte să facă mai mult de două în viaţa 
lui? Este ca şi când şi-ar însura fiul. Poftiţi deci la această 
nuntă la mine, la Riazan. 

Si el a acceptat, şi chiar cu plăcere. Caz unic, se pare, în 
viaţa lui de redactor-şef. 


La Riazan, tocmai în noaptea de Pasti (dar e putin probabil 
ca A. T. să-şi mai amintească de asta), l-am întâmpinat cu 
un fast pe măsura puterilor noastre, cu "moskviciul" nostru. 
Totuşi el s-a zbâr-lit putin strecurându-se în acest automobil 
Mic (mic, într-adevăr, pentru statura lui): prin poziţia lui 
socială, el nu era obişnuit să circule în maşini de grad 
inferior "Volgăi". Venise totuşi ca simplu călător cu trenul 
local şi-şi luase singur biletul la Turnul Rotund, ore înainte 
de consumarea actului respectiv: având în vedere înaltele 
exigente de care s-a dat dovadă până în prezent în 
atribuirea premiului Lenin, o nuvelă consacrată unei zile de 
lagăr, desigur, nu este demnă de acesta. Chiar înainte de 
votul secret s-a mers până la a-i lua de-o parte pe membrii 
de partid din cadrul comitetului pentru a-i obliga să voteze 
împotriva candidaturii mele. (Situaţia nu s-a schimbat cu 
nimic, a povestit Tvardovski: nimeni nu a întrunit numărul 
necesar de voturi. Comitetul a fost convocat din nou, Iliciov 
a venit şi el şi a dat ordin să se repete votul în prezenta lui - 
şi să se voteze pentru Tronka lui Goncear. Deja laureat în 
mai multe rânduri şi în plus, membru al comitetului, 
Goncear se aşezase acolo lângă urnă, urmărind cu 
neruşinare desfăşurarea votului secret.) 

Deja atunci, în aprilie 1964, circula la Moscova zvonul că 
povestea asta cu votul era "repetiţia în vederea puciului" 
contra lui Nikita: va reuşi sau nu va reuşi aparatul de partid 
să respingă o carte aprobată de El însuşi? În patruzeci de 
ani, nimeni nu îndrăznise aşa ceva. Dar iată că de data 
aceasta cineva a îndrăznit - şi a reuşit. Asta i-a făcut pe 
duşmanii lui să spere că El însuşi nu era aşa de puternic. 

În dimineaţa zilei votării, înaintea ultimului act al acestei 
operaţiuni, Tvardovski se afla în noul său cabinet (clădirea 
cu fostele chilii ale mânăstirii Strastnoi). Aplecat asupra 
articolului dânPravda, el arăta complet terminat, de parcă 
ar fi avut sub ochi telegrama care-i anunţa moartea tatălui 
său. Das ist alles - îmi zise el, nu stiu de ce pe nemţeşte. 
Chestia asta m-a frapat din cauza asemănării cu Ich sterbe 


al lui Cehov. Niciodată în prezenta mea nu i-a mai ieşit din 
gură lui A. T. vreun cuvânt străin, nici până în momentul 
acela, nici după. Pentru a obţine premiul Lenin pentru 
mine, Tvardovski se zbătuse fără să precupeţească vreun 
efort personal (si e de mirare că nu s-a îmbătat ca să-şi 
înece amărăciunea înfrân-gerii). Dacă mi-ar fi fost decernat, 
premiul ar fi fost un succes de prestigiu pentru revistă, ceva 
ca o medalie prinsă pe coperta ei albăstruie. * Când a văzut 
că partida este pierdută, primul lui impuls (de altminteri, nu 
era nici primul, nici ultimul) a fost să iasă de- 

* Urmările acestui eşec aveau să se resimtă în curând. 
După ce mi s-a refuzat premiul, după cum avea să se plângă 
apoi A. T., revista a ajuns într-o situaţie absolut 
insuportabilă, cenzura a început s-o tracaseze pentru orice 
bagatelă. şi pentru a se evita o întârziere catastrofală în 
apariţia revistei, a trebuit să se facă nişte concesii. 

Monstrativ de data aceasta din comitetul de premiere. Dar 
coredac-torii şi intimii săi au reuşit a-l convinge că sarcina 
lui era să vegheze asupra revistei şi s-o conducă. si, desigur, 
n-ar fi fost cazul să facă gestul acela. 

În ce mă priveşte, într-adevăr nu ştiam ce să doresc. 
Câştigarea premiului avea nişte plusuri ce s-ar fi tradus 
prin întărirea poziţiei mele. Dar ar fi avut şi mai multe 
minusuri, şi principalul ar fi fost acela că ele s-ar fi tradus 
tot prin întărirea poziţiei mele - dar pentru ce? Căci 
aceasta nu m-ar fi ajutat să-mi public scrierile, "întărirea 
poziţiei" mă obliga la supuşenie, la gratitudine, adică îmi lua 
posibilitatea de a scoate din sertar lucrurile ingrate, 
singurele de care era înţesat. 

Am consacrat toată această iarnă finalizării romanului 
Primul cerc (Cercul-87), într-o variantă atenuată pentru 
redacţie şi pentru public. De atenuată era atenuată, dar 
riscul de a o arăta era aproape la fel de mare ca şi cu doi 
ani în urmă pentru Ivan Denisovici, în cazul de fată, 
depăşeam linia peste care până acum nimeni nu sărise. 


Până unde o să mai reziste şi Tvardovski? Nu cumva până 
acolo unde se va transforma şi el într-un neprieten? 

În orice caz, în toate aceste luni de iarnă, cât el s-a bătut 
pentru premiu, eu nu l-am stingherit în lupta lui şi nu i-am 
arătat Cercul promis, în primăvară a sosit momentul ca 
Tvardovski să-mi citească romanul. Dar cum să-l scoţi, în 
timpul acestei lecturi, de sub influenta principalilor săi 
anticonsilieri şi în primul rând de sub cea a lui Dementiev? 
Eu aveam nevoie ca A. I. să-şi formeze o opinie personală 
asupra romanului meu, drept pentru care i-am zis: 

— Aleksandr Trifonăci, romanul este gata. Dar ce 
înseamnă pentru un scriitor să dea un roman la o revistă, 
dacă el nu se gândeşte să facă mai mult de două în viaţa 
lui? Este ca şi când şi-ar însura fiul. Poftiţi deci la această 
nuntă la mine, la Riazan. 

Si el a acceptat, şi chiar cu plăcere. Caz unic, se pare, în 
viaţa lui de redactor-şef. 

La Riazan, tocmai în noaptea de Pasti (dar e putin probabil 
ca A. T. să-şi mai amintească de asta), l-am întâmpinat cu 
un fast pe măsura puterilor noastre, cu "moskviciul" nostru. 
Totuşi el s-a zbâr-lit putin strecurându-se în acest automobil 
mic (mic, într-adevăr, pentru statura lui): prin poziţia lui 
socială, el nu era obişnuit să circule în maşini de grad 
inferior "Volgăi". Venise totuşi ca simplu călător cu trenul 
local şi-şi luase singur biletul la Turnul Rotund, fără să se 
adreseze biroului rezervat deputaţilor Sovietului Suprem - 
poate că din vremea tinereţii sale petrecute la Smolensk nu 
mai călătorise în asemenea condiţii. 

În timp ce luam împreună prima cină, A. T. m-a avertizat 
că oricărui scriitor i se poate întâmpla să aibă opere 
nereuşite, că eventualitatea asta nu trebuie luată totuşi în 
tragic. Din dimineaţa următoare s-a apucat de lectură, nu 
foarte atras de text, dar, după micul dejun şi până la masa 
de prânz, a citit cu o poftă nebună, a uitat şi de fumat, citea 
şi aproape că-i venea să sară în sus de entuziasmat ce era. 
Eu treceam pe lângă el ca din întâmplare, evaluându-i 


umoarea în funcţie de numărul capitolului. Se ridica de la 
masă: "Grozav!" - şi imediat devenea reticent: "Nu mă 
pronunţ!" (cu alte cuvinte, nu se angaja la o apreciere 
definitivă). aşa cum înţeleg eu o lucrare şi pe cel ce-o face, 
el ar fi trebuit să rămână cu capul limpede până la 
terminarea ei, dar ospitalitatea cerea să scoţi la dejun 
vodcă şi coniac. Rezultatul nu s-a lăsat aşteptat: oaspetele 
şi-a pierdut autocontrolul, ochii lui au căpătat sticliri cam ca 
la nebuni, s-au albit, şi a fost cuprins de o nevoie imperioasă 
de a sporovăi cât îl ţinea gura. A vrut să meargă la postă ca 
să telefoneze la Moscova (erau în tratative, el şi nevastă-sa, 
pentru cumpărarea unei noi da-cea); până la postă nu erau 
decât patru sute de metri, dar distanta asta dus-întors a 
trebuit s-o facem în două ore. La fiecare minut A. TI. se 
oprea, încurcând circulaţia pe trotuar, şi oricât îl 
împingeam eu să avanseze şi să vorbească mai încet, el 
striga în gura mare: că nimeni nu datorează nimic nimănui; 
că "şefii se iubesc pe ei înşişi într-un mod înduioşător"; că 
mareşalul Konev (eu l-am văzut o dată la redacţie în civil - 
un prostănac, în cel mai bun caz un mediocru brigadier de 
colhoz) - că deci mareşalul Konev i-a spus odată, în chip de 
compliment, că 1-ar fi făcut din locotenent-colonel în 
rezervă general-maior; că, ştii, comisia aia de la Moscova 
lucrează pe ascuns, comisia care dă permise de şedere şi 
care decide cine are dreptul să locuiască într-un anumit loc 
şi cine nu; că există locuri separate (insulele din Arctica) 
unde sunt expediaţi invalizii de război (din gura lui 
Tvardovski am auzit pentru prima dată aşa ceva, dar nu mă 
îndoiesc de adevărul vorbelor lui; lucru de neconceput 
pentru oricine nu este sovietic: aceşti eroi de ieri şi aceste 
victime care ne-au adus victoria trebuiau aruncate cât mai 
departe, ca să nu strice cu trupurile lor mutilate decorul 
armonios al vieţii sovietice şi să nu-şi ceară prea gălăgios 
drepturile); şi că Brejnev a fost o "victimă a cultului" (1-a 
sancţionat Stalin pentru că şi-a însuşit o grădină municipală 
din Chişinău ca să-şi construiască reşedinţa); şi că, iată, 


culegerile de versuri se plătesc prost - tirajele masive fiind 
plătite mai slab decât celelalte (am avut ocazia să observ că 
purica deconturile şi conturile propriilor sale publicaţii - 
feli-citându-se pentru o ediţie, adăuga: "mi-a adus bani 
frumoşi", dar o spunea nu cu vocea celui avid de bunuri 
materiale, ci cu mândria naivă a lucrătorului, precum 
ţăranul care se întoarce de la târg). şi i-a mai pomenit pe 
Bulgakov ("ce strălucit, câtă fineţe"), pe Leonov ("Gorki i-a 
făcut reclamă, 1-a plasat mult prea sus") şi pe Maiakovski 
(“subtil dar plat, lipsit de fibră naţională, desi se folosea de 
nişte întorsături de frază şi pretiozităţi luate din slavona 
bisericească; nu se face ca piaţa Maiakovski să fie alături de 
piaţă Puşkin"). 

În seara aceea am încercat să-i explic că unul dintre 
adjuncţii săi era o nulitate şi că celălalt îi era ostil, un 
individ aparţinând cu totul unei alte tabere. A. T. nu a fost 
întru totul de acord cu mine. "Dementiev a evoluat mult în 
aceşti zece ani." - "Unde vedeţi dumneavoastră că a 
evoluat, el care a făcut spume la gură împotriva lui Ivan 
Denisovici?" - "E foarte lovit." Dar, de fapt, A. I. mi-a 
mărturist că el visează să aibă la redacţie, ca "prim 
personaj", un adjunct avizat şi decis, care să fie capabil să 
conducă treburile singur şi fără poticneli. (Acest viitor 
"prim personaj" făcea deja parte din redacţie şi începuse 
deja să urce - era Laksin.) 

A doua zi de lectură s-a desfăşurat cu interludii stropite cu 
coniac; noi am încercat să-l mai înfrânăm, dar el insista: 
doar un "păhărel". Şi-a încheiat ziua cu aceiaşi ochi alb- 
surescitati. 

— Nu, n-ai putut să strici romanul în a doua lui jumătate! 

— Spunea el într-un amestec de speranţă şi teamă. 

După capitolul "Criteriul lui Spiridon": 

— Nu, acum, la sfârşit, n-o să mai poţi nicicum să-l strici! 
şi apoi după un altul: 

— Dumneata eşti teribil. Dacă as fi ajuns eu la putere, te- 
aş fi băgat la pârnaie. 


— Aşa-i, Aleksan Trifonâci, asta m-aşteaptă şi în alte 
variante. 

— Dar dacă n-o să mă bage pe mine însumi la pârnaie, o 
să-ţi aduc pachete. O să trăieşti mai bine decât Cezar 
Markovici.1 şi chiar o sticluţă de coniac. 

1 Cezar Markovici: deţinutul pişicher care găseşte 
totdeauna o modalitate de a-şi îmbunătăţi soarta. (N. t.) 

— Acolo, chestiile astea sunt interzise. 

— Da, dar eu o să-i dau o sticluţă lui Volkovoil, una 
dumitale. Glumă-glumă, dar aerul de puşcărie pătrundea 
din ce în ce mai mult în plămânii lui şi-i contamina. După 
"secretarul eliberat": 

— Mâine o să avem o discuţie în cu totul alt plan decât cel 
pe care-l presupui dumneata: n-o să mai discutăm despre 
dumneata, ci despre mine. 


(Despre posibilităţile lui limitate în materie editorială? 
Despre datoria lui de conştiinţă? Despre felul în care 
percepea modificările ce se produceau în el? Această 
discuţie n-a avut loc niciodată şi nu stiu ce a avut în vedere 
Tvardovski.) în timpul acestei vizite, s-a observat la el în mai 
multe rânduri un sentiment difuz (că, poate, nici pe el n-o 
să-l ocolească închisoarea, sau mai degrabă această uşoară 
vibraţie nostalgică a sufletului, ca la Tolstoi la bătrâneţe: 
păcat că n-am gustat şi eu din viaţa de închisoare, ar fi 
trebuit ca şi eu.) Nici în tren nu-i lipsea cartea lui 
lakubovici-Melsin In lumea oropsitilor2, care-l pregătise 
deja. Cu mult interes se apleca asupra detaliilor vieţii de 
după gratii, mânat de curiozitate întreba: "Dar de ce acolo 
te rade la pubis?", "si de ce nu este permisă folosirea 
veselei de sticlă?" "Dacă trebuie să urci pe rug, urcă-te, dar 
să ştii de ce o faci", a zis el refe-rindu-se la filonul evreiesc 
din roman. De câteva ori, pierzând în abureala coniacului şi 
tonul şi simţul glumei, s-a întors la promisiunea de a-mi 
aduce pachete la închisoare, cu condiţia să-i duc şi eu lui în 
caz că voi rămâne liber. Dar spre seara celei de a doua zile, 


în momentul în care firul povestirii conducea inevitabil la 
arestarea lui Innokentii ("îţi pierzi reflexele de apărare") 
dar şi după trei pahare de votcă bătrână, s-a îmbătat criţa 
şi a început să-mi ceară "să joc" cu el "de-a locotenentul 
securist": eu să-l apostrofez şi să-l acuz, iar el să stea 
drepţi. 

1 Volkovoi: paznic la puşcăriaşi, scandalagiu şi brutal, 
temut până şi de comandantul lagărului. (N. t.) 2 Piotr 
Filipovici lakubovici (Melsin, pseudonim) 1860-1911. Poet al 
mişcării revoluţionare Narodnaia Volia, condamnat la 
optsprezece ani de ocnă. Îşi publică apoi memoriile sub 
titlul Lumea oropsiţilor, amintirile unui fost ocnaş, 2 voi. 
(1895-1898), reeditate în 1933. (N. t.) 

Mă supăra faptul că lectura romanului meu se transforma 
în preludiul uneia dintre aceste beţii obişnuite la A. TI. - şi se 
cheamă că eu însumi împinsesem lucrurile în direcţia 
aceasta. Totuşi sentimentul realităţii pericolului creştea în 
el, nu sub influenta băuturii, ci sub cea a romanului. 

A trebuit să-l ajut să se dezbrace şi să se culce. Dar, în 
curând, ne-am trezit din cauza unui vacarm asurzitor: A. T. 
striga şi discuta, şi pe diferite voci, jucând mai multe roluri 
în acelaşi timp. Aprinsese toate luminile care erau în 
cameră (în general îi place să aibă în cameră cât mai multă 
lumină - "e mai vesel asa") si, numai în chiloţi, se aşezase la 
masa deja debarasată de sticle, "în curând am să mă duc şi 
am să mor", spunea el pe un ton de jale. Când striga 
animalic: "Linişte! În picioare! 

— Si, mânat de un resort interior, se planta în poziţie de 
drepţi, când, ofensat, zicea: "Ei bine, fie, dar altfel eu nu 
pot." (El se hotăra astfel să urce pe rug din cauza 
romanului meu exploziv!) Apoi, perplex: "Smoktunovski! Ce 
nume! Pe Hamlet 1-a jucat mai bine decât mine." 

Atunci am intrat la el în cameră şi am rămas amândoi pe 
scaune încă o oră. Şi-a aprins ţigara, putin câte putin s-a 
decrispat, a început chiar să râdă. Îndată 1-am aşezat din 
nou în pat şi nu s-a mai agitat. 


Nu-i mai rămâneau pentru a treia zi decât câteva capitole, 
dar el şi-a început dimineaţă spunând: "Romanul dumitale 
fără votcă, imposibil de citit!" Terminând capitolul "Nu, nu 
tu!", şi-a şters de două ori ochii: "Biata Simocika. S-a dus ca 
la împărtăşanie. Eu as fi consolat-o." De altfel, la diferite 
pasaje din roman, percepţia lui nu era aceea a unui 
redactor, ci aceea a celui mai simplu cititor. Râdea de 
Priancikov sau medita în locul lui Abakumov: "Aşa-i, dar ce 
să faci cu unul ca Bobânin?" Apropo de vilele din 
împrejurimile Moscovei şi de frigiderele scriitorilor 
sovietici: "Dar şi acolo existau scriitori cinstiţi. La urma 
urmelor, şi eu am o dacea." 

După ce a terminat lectura, am plecat amândoi să vizităm 
cetatea din Riazan şi să vorbim despre roman. Discuţia 
promisă despre A. T. însuşi se pierduse, se vede treaba, în 
nisipurile autodialogului său nocturn. 

— şi cu un roman ca ăsta, dumneata încă mai poţi să pleci 
în căutare de materiale pentru următorul? 

Eu: 

— Obligatoriu, trebuie să-i dau bice. Nu trebuie să rămân 
la mijlocul fluviului, trebuie să cuceresc capul de pod. 

EI: 

— E adevărat. Dar ai terminat unul, întâi îţi refaci forţele, 
apoi te apuci de următorul, nu merge altfel! 

Tvardovski a lăudat romanul, referindu-se la diferitele 
laturi ale acestuia şi făcând caracterizări dintre cele mai 
viguroase. Mă aflam în fata unei judecăţi de artist, judecată 
foarte măgulitoare pentru. Mine. "Energia expunerii 
narative vine de la Dostoievski. O compoziţie puternică, un 
roman autentic. Un mare roman. Nici o pagină de prisos, 
nici măcar un rând. Excelentă ironia în autoportret; 
imposibil să fii erou de roman atunci când te extaziezi în 
fata propriei tale persoane. Dumneata nu te sprijini decât 
pe cei mai mari (adică pe clasici), şi chiar în aceste condiţii 
nu te pui la remorca lor, ci îţi urmezi drumul. Un asemenea 
roman este un întreg univers, patruzeci, şaptezeci de 


personaje, dumneata te afunzi în viaţa lor, şi ce oameni!" A 
lăudat apoi modul concis, fără exces coloristic, în care sunt 
descrise natura, timpul frumos şi stihiile. N-au lipsit însă 
nici aprecierile oficiale ale directorului de revistă: 
"Optimism interior. Apără fundamentele morale", şi 
important: "Este scris de pe poziţii partinice (.!). Căci 
romanul dumitale nu condamnă Revoluţia din Octombrie. 
Or, în situaţia unui deţinut, lucrul acesta putea să se 
producă." 

Chestia asta cu "poziţiile partinice" (auziţi, romanul meu!) 
era remarcabilă la extrem. Aceasta nu era formularea 
cinică a unui re-dactor-sef care se pregăteşte să netezească 
drumul pentru publicarea unui roman. Această observaţie 
cu privire la “"partinitatea" romanului meu ţinea de singura 
atitudine, de altminteri fundamental sinceră, pe care putea 
s-o aibă şi fără de care el, poet dar şi comunist, nu şi-ar fi 
putut propune să-mi publice romanul. Or, el îşi fixase un 
asemenea obiectiv - şi mă pusese la curent cu acesta. 

Ce-i drept, mi-a cerut să fac unele modificări, cu totul 
minore, în special acolo unde era vorba de Stalin. Mi-a 
cerut, cu alte cuvinte, să suprim capitolul "Studiu asupra 
vieţii unui mare om" (unde mă străduiam ca, plecând de la 
psihologie şi de la anumite date externe, să argumentez 
teza potrivit căreia Stalin colaborase cu Ohrana ţaristă) şi 
să nu creez impresia de autenticitate şi de precizie în jurul 
unor detalii ale vieţii cotidiene a monarhului pe care eu nu 
puteam să le cunosc cu certitudine. (Dar eu îmi ziceam: 
Stalin n-are decât să culeagă roadele secretomaniei pe care 
a semănat-o. A trăit în taină - de-acum oricine are dreptul 
să scrie despre el aşa cum îi sugerează imaginaţia. Acesta 
este dreptul şi aceasta este sarcina artistului, să dea 
viziunea sa asupra lucrurilor şi s-o inoculeze cititorilor.) în 
general, despre capitolele romanului consacrate lui Stalin, 
el s-a exprimat corect: ar putea fi scoase, dar absenta lor 
din roman ar putea fi interpretată: "i-a fost frică", "i-a fost 
teamă că n-o scoate la capăt." în aceste capitole s-ar putea 


chiar admite unele lucruri de prisos, adică ceva în plus fată 
de ceea ce este necesar pentru arhitectura romanului. 

Pe Spiridon îl găsea prea perfid, prea viclean, cu ceva în 
portretul lui care mirosea a "mentalitate citadină". Prima 
dată m-am mirat: oare l-am descris ca pe un om rău? Apoi 
m-am dumirit: în anii '20 se spuseseră atâtea lucruri rele 
despre mujic, încât pe Tvardovski îl durea şi atunci când pe 
această temă nu se vorbea numai de bine. Era un fel de 
alergie, o idealizare fără voie. 

În dimineaţa zilei a patra, am încercat cu neîndemânare să 
curmăm răul de care suferea Tvardovski: nu i-am dat 
băutură tare ca să-şi revină, chipurile, din beţia din seara 
precedentă. Urmarea a fost că nu s-a atins de micul dejun, 
n-a putut să înghită nimic. Cu aerul unui copil supărat şi 
care cere ceva, zâmbea: "Desigur, ceremisiil nu obişnuiesc 
să se dreagă cu vodcă. Dar ce viaţă mai au şi ăştia? Complet 
subdezvoltaţi!" A acceptat totuşi să ia bere la micul dejun. 
Dar, la gară, n-a ştiut cum să urce mai repede scările 
restaurantului, a băut o jumătate de litru aproape pe 
nemâncate şi acum, deja euforic, aştepta trenul, în timpul 
acesta n-a făcut decât să repete una şi aceeaşi rugăminte: 
"Nu mi-o luaţi în nume de rău." 

Din respect pentru oaspetele meu, ar fi fost poate mai bine 
să nu dau toate aceste amănunte. Dar atunci ar fi însemnat 
să nu dau nici măcar o idee despre cât de nesigure şi 
periodic neputincioase erau mâinile în care se aflau 
destinele lui Novâi mir, dar şi cât de imensă şi primitoare 
era inima care bătea pentru această revistă. 

Aşadar, îmi pusesem în minte ca, în absenta lui Dementiev, 
să-l câştig pe Tvardovski pentru romanul meu, si, după 
cum se vede treaba, reuşisem. Ivardovski, nu numai că-mi 
elogiase romanul, dar era gata să şi sufere pentru acesta, 
înainte de a ne despărţi, el chiar m-a îndemnat să refac mai 
repede capitolele despre Stalin şi să-i aduc varianta 
definitivă. 


1 Veche denumire a poporului mari; luat aici ca însuşi tipul 
poporului înapoiat. (N. t.) 

Dar asta era chiar mai mult decât mă aşteptasem eu! Nu 
puteam să cred că Primul cerc avea vreo şansă să iasă în 
1964. Dar atunci de cei l-am dat lui Ivardovski? Ce voiam, 
la drept vorbind? Poate să reeditez experienta făcută cu 
Ivan Denisovici: să transfer de la mine la el 
responsabilitatea pentru această scriere. Ca el să ştie: iată, 
este vorba de cutare şi cutare lucru. şi pentru ca să nu am 
a-mi reproşa că n-am făcut nimic pentru a avansa. Căci, 
deocamdată, eram oarecum implicat într-o agitaţie falsă şi 
sterilă şi nu făceam decât să mă eschivez de la ceea ce era 
cu adevărat muncă. 

După două săptămâni i-am dus lui Tvardovski romanul cu 
modificările respective. Ca tot ceea ce scriam la maşina din 
fundul peşterii mele, textul era bătut pe ambele fete ale 
colii de hârtie, fără intervaluri, cu margini înguste, înainte 
de orice altceva, trebuia să-l recopiez în întregime. 

A. T. m-a primit la el acasă aşa de vioi, cu fata lui de copil 
simpatic, în scurta lui de velur, încât era imposibil să-ţi 
imaginezi că i s-ar întâmpla vreodată să tragă la măsea, să 
ţi-l reprezinţi în chiloţi, mugind ca un bivol. Era singur: 
sotia lui era plecată să inspecteze mai de aproape dacea pe 
care tocmai o cumpăraseră la Pahral (pe cea precedentă i- 
o dăruise fiicei sale mai mari şi ginerului). 

A. Î. nu numai că-şi revenise din beţie, dar se lecuise de 
entuziasmul pe care i-l provocase romanul meu, devenise 
mult mai circumspect: scurtase deja lista persoanelor 
cărora urma să le dea textul spre lectură. "Al Grig" 
(Dementiev) era, desigur, primul de pe lista respectivă. 

— EI, se înţelege, va fi contra - am profitat eu de ocazie 
pentru a-l preveni încă o dată. Dar în fine, are şaizeci de 
ani, a cunoscut şi el persecuțiile, cât o să mai tină în el? 

— Evoluează văzând cu ochii! Repetă A. T. 

Ce-i drept, la redacţie, L.aksin câştiga repede încrederea 
lui Tvardovski; influenta lui, în anii aceia, era diametral 


opusă celei a lui Dementiev; cei doi, nu rareori, se luau la 
hartă. Cu prilejul uneia dintre aceste încontrări, Laksin a 
spus: 

— Eu şi Aleksandr Grigorievici suntem amândoi istorici ai 
literaturii şi trebuie să înţelegem că, astăzi, adevărata 
istorie a literaturii se face aici, la Novâi mir, iar nu la 
Institutul de literatură universală. 

1 Krasnaia Pahra, sat de vile pentru privilegiaţii regimului. 
(N. t.) 

Era bine spus (si, în lunile următoare, aşa a şi fost). Laksin 
a susţinut Cercul. 

Pe măsură ce se retranscria romanul, Tvardovski strângea 
în seif toate exemplarele şi avea mare grijă să fie citit numai 
de către membrii comitetului de redacţie (nici redactorilor 
de la secţia proză, truditorii săi veşnic subapreciaţi, nu le-a 
dat să citească): lucrul de care se temea el mai ales acum 
era posibilitatea ca romanul să circule din mână în mână, 
aşa cum se întâmplase cu Ivan Denisovici. 

Concursul de împrejurări a fost de-aşa natură, încât ela 
citit la mine romanul în cele trei zile ale Paştelui, iar de 
înălţare, în ziua de 11 iunie, comitetul s-a întrunit pentru a- 
1 examina. Şedinţa a durat aproape patru ore si, 
deschizând-o, A. T. a declarat el însuşi că era vorba de "o 
prestare de jurământ". El a spus că pe tot parcursul acestor 
patruzeci de zile romanul a fost pentru el "motiv de frămân- 
tare sufletească", că îl obsedează, "evaluându-l nu numai 
din punctul de vedere al eternității, ci şi întrebându-se cu 
ce ochi va fi citit de către cei de care depinde decizia". 
Singurul punct pe care Tvardovski îl găsea vulnerabil erau 
detaliile privind viaţa cotidiană a lui Stalin; el ar fi vrut de 
asemenea ca eu 'să atenuez formulările violent 
antistaliniste"; să suprim "Procesul cneazului Igor", ca "fiind 
prea literaturizant". În încheierea cuvântului său 
introductiv, a devenit chiar solemn: "După normele criticii, 
nu numai că acest roman ar trebui repudiat, dar împotriva 
autorului ar trebui pornită acţiune penală. Dar cine suntem 


nofl Fugim de răspundere? Cine vrea să-şi spună părerea? 
Cine vrea să se arunce în apă măcar o dată?" 

A meritat osteneala de a fi făcut ca romanul să fie citit de 
un Tvardovski "smuls" din anturajul locţiitorilor săi! 
"Dezbaterea principală şi în primă instantă", după cum a 
spus A. I., avusese loc chiar aici, în prezenta mea, şi 
redactorul-şef a inaugurat-o printr-o asemenea invitaţie 
solemnă. Sosind pentru dezbatere, mă aranjasem în aşa fel 
încât să-mi termin cu Dementiev turul de salutări. Astăzi mă 
aşteptam din partea lui la un atac demolator. El însă încă de 
la început, în loc să se tolănească lejer în fotoliu, s-a cocoţat, 
nu se ştie de ce, pe pervazul ferestrei deschise. De dincolo 
de fereastră venea vuietul străzii. Tvardovski nu omise să-i 
facă observaţie: 

— Ce-i cu tine? După asta ai să spui: pâi n-am auzit despre 
ce s-a discutat! 

Dementiev a rămas în aceeaşi poziţie incomodă, cu 
picioarele spânzurate: 

— E cald. 

Tvardovski nu se dădu bătut: 

— aşa speri tu să faci pneumonie? şi apoi să stai în cârpe 
atât cât va fi nevoie? 

Dementiev trebui să coboare şi să ia loc ca toată lumea. Se 
simţea aşa de înfrânt, încât nici n-a mai avut putere să 
pareze cu o glumă. De multă vreme presimţea el în mod 
just unde o să-i ducă jocul ăsta cu liniştitul scriitor din 
Riazan. 

Kondratovici a fost acela căruia i-a revenit rolul de a 
începe dezbaterea. Fata lui Kondratovici este parcă făcută 
să exprime cu convingere o părere gata făcută, deja 
formulată, în asemenea situaţie, el ştie să injecteze 
cuvintelor sale o încărcătură emoţională direct-e-ruptivă, 
potopitoare; se pare că e şi gata să moară pentru această 
părere, aşa-i de credincios serviciului. Dar nu-mi pot 
imagina fata lui iluminată de o convingere care să se fi 
maturizat în el însuşi. l-ar fi fost imposibil lui Kondratovici 


să înceapă aceste dezbateri, dacă o familiaritate de ani de 
zile cu cenzura nu i-ar fi adus mirosul la acelaşi numitor cu 
mirosul acesteia. Asemenea binoclului militar prevăzut în 
interior cu o scală goniometrică în care se înscrie tot ceea 
ce se vede, ochii lui Kondratovici vedeau în permanentă 
câte gradaţii mai erau până la linia rosie semnalizatoare a 
pericolului. 

Kondratovici constată bucuros că "genul romanesc n-a 
murit", şi că, mai mult de-atăât, chiar progresează. si, 
imediat, începu să bolborosească usor-usor despre 
"subminarea principiilor": "cu cât este mai mare forţă 
artistică a naraţiunii, cu atât mai mult dezvăluirile capătă 
valoare de simbol". ("Da de unde, îl linişti A. T., aici nu este 
vorba de ideea de comunism.") Dar în fine, secretarul 
eliberat nu este, pur şi simplu, organizatorul de partid 
stepanov ca individ, ci este un simbol! Kondratovici 
propunea "debarasarea textului de acele înţepături 
ranchiunoase", ici şi colo, căci erau multe locuri de felul 
acesta. El a găsit "lucruri de prisos" chiar şi în capitolele 
despre Marea Lubiankă. Îl preocupau şi scările Lubiankăi 
pe care cei treizeci de ani de folosinţa le tociseră, "căci 
aceasta aruncă o umbră şi asupra lui Dzerjinskil, nu-i asa?" 
A tras însă o concluzie care putea fi convenabilă în ambele 
sensuri, ca altădată în legătură cu Denisovici: "A-l publica 
este imposibil. Dar şi a nu-l publica este 1 Primul sef al 
Ceka şi prin urmare "fondator" al Lubiankăi; piaţa unde se 
ridică celebra închisoare poartă, de altminteri, numele lui 
Dzerjinski. (N. t.) o imposibilitate morală: cum să admiţi că 
acest lucru există şi că cititorii nu au acces la el?" 

Ce mai problemă le pusese seful în fată! aşa era. Nu 
puteau să nu-l publice. Seful îi zorea: se poate! Mergeţi pe 
urmele astea! 

Apoi a luat cuvântul Zaks, lent, circumspect, cenuşiu. Era 
aşa de speriat, încât din obişnuita lui supuşenie fată de 
Tvardovski nu mai rămăsese nici urmă. A început prin a 
spune că textul trebuie citit a doua oară (adică trebuie 


câştigat timp); că e bucuros că toată lumea înţelege 
(Tvardovski, el însuşi, nu înţelegea! Iată nenorocirea, iată în 
ce sens mergeau aluziile sale) dificultatea excepţională a 
acestui caz; că, la drept vorbind, el nu propune nimic, dar 
simte ceva. şi iată ce simte el: toate capitolele care 
povestesc lucruri de dincolo de zidurile închisorii sunt 
inutile şi neinteresante, este inutilă toată această extindere 
asupra întregii societăţi. şi este inexact că la război soldatul 
o duce mai greu decât corespondentul de presă: sunt şi 
printre corespondenţi atâţia care au fost omorâţi (Zaks, el 
însuşi, lucrase la un asemenea ziar). Şi-l1 mai nelinişteşte şi 
problema telefonului secret. (Flerul lui de cenzor nu-l 
trăda! Dar Tvardovski i-a replicat cu simplitate: "Hai, lasă, 
aici e vorba de pură ficţiune! Este o găselniţă foarte 
reuşită!") A mai spus elcă nu-i place nici scena cu Agnia, şi 
toată chestia asta cu creştinismul. şi acolo unde eroii 
filosofează, tot prost iese. şi autorul se agată de 
extraordinar de multe lucruri, ca şi când grija lui specială a 
fost aceea de a nu omite nimic. şi nici noaptea lui Roitman 
nu i-a plăcut din cale afară. (Ulterior, el mi-a explicat acest 
lucru şi în particular.) 

Aici a trebuit să-1 întrerup: 

— aşa mi-e felul, nu pot să ocolesc nici o chestiune 
importantă. De pildă, chestiunea evreiască - ce nevoie am 
eu de asta? Ar fi mai confortabil s-o sar. Dar uite că nu pot. 

Ei se obişnuiseră cu o literatură care se teme să atingă fie 
şi numai o chestiune, iar literatura care, dimpotrivă, se 
teme să omită fie şi numai o chestiune este ca un colier 
care-i roade la gât. 

Dar propunerea şi-a formulat-o Zaks într-un mod foarte 
diplomatic: 

— Dacă ne punem înainte de vreme contra romanului, 
înseamnă că-l distrugem. 

El este pentru roman, da, pentru! 

— De aceea tine el să-i sucească gâtul chiar aici, la 
redacţie! 


Dar A. TI. cunoştea bine aceste viraje ale redactorilor! 

— Trebuie să-ţi stăpâneşti teama! I-a spus el lui Zaks pe un 
ton de povată. 

Laksin s-a exprimat cu multă bunăvoință, dar îmi revăd 
acum notițele privind această dezbatere (le luasem cu toată 
viteza degetelor mele pe parcursul şedinţei, nu mă ocupam 
decât de asta), şi ţinând cont de faptul că însemnările mele 
de acum sunt destul de stufoase, nu văd ce ar fi meritat să 
extrag de acolo. Laksin s-a alăturat punctului de vedere al 
lui 'Tvardovski - şi în privinţa întregului roman, şi în privinţa 
capitolelor despre Stalin: să le suprimi este cu neputinţă. 
Dar el se mulţumi să spună, anume în acelaşi spirit, că 
împunsăturile jurnalistice tind oarecum să se detaşeze din 
textura generală a romanului. 

— Tvardovski îl întrerupse pe loc: 

— Ehei, fii mai atent! Astea sunt trăsăturile stilului lui! lată 
ce fel de redactor ştia el să fie! 

Mariamov a rostit câteva cuvinte binevoitoare - el se ralie, 
lăudă, adăugă că nu vede o subminare a principiilor. 

— şi ce gândeşte comisarul? 

— Întrebă Tvardovski cu precauţie. De câte ori, pentru 
câte manuscrise nu se alăturase el părerii acestui comisar 
înainte de a-şi fi format o părere a lui, ba chiar împreună cu 
el şi-o şi forma! 

— Dar, în prezent, tonul lăsa deja să se înţeleagă că lui 
Dementiev îi va fi greu să intre în dispută. 

Si Dementiev nu se angaja în acea luptă corp la corp pe 
care o aşteptam eu. Deprimat cum era, el începu chiar ca 
atare: 

— În detalii concrete n-am să intru. Mi-e greu să-mi adun 
ideile. (ole, cu experienta lui de zeci de ori mai mare!) A da 
sfaturi unui aşa de mare artist, rişti să devii penibil. 
Cronica, uneori, este la limita pamfletului, a foiletonului. 

Tvardovski: 

— Dar la Tolstoi nu se întâmpla asta? 


Dementiev: -,. Dar este scris la modul gigantic, desigur. 
Capitolele despre Stalin să fie comprimate într-unul singur. 
Dacă noi existăm pe lumea asta, dacă n-am renunţat să 
gândim şi să trăim experientele vieţii - romanul ne lasă 
pradă îndoielii şi descurajării. Amar, greu, strivitor adevăr. 
Când ai în buzunar carnetul de partid. 

Tvardovski: - şi nu numai în buzunar! 

Dementiev: - începi să-l pipăi (carnetul). Acest adevăr era 
aşa de adânc încât, obiectiv sau subiectiv, depăşeşte limitele 
cultului personalităţii. Arta şi literatura reprezintă o mare 
valoare, dar nu cea mai mare. (Sublinierea mea-A. S. Pentru 
redactorii unei reviste literare, oare dictatura 
proletariatului nu este mai preţioasă?). Începem să nu mai 
înţelegem nimic: de hatârul cărei cauze s-a făcut revoluţia! 
(lată-l remontat! 

— S-a ridicat în picioare! şi trece la atac!) în plan filosofic, 
autorul nu răspunde la întrebarea: ce-i de făcut1? Să fii 
cumsecade şi atâta tot? (Mă împingea să mă expun cu 
pieptul dezgolit.) Tvardovski: -Asta o spune şi Camus. Dar 
aici este vorba de un roman rus. Dementiev: 

— Dostoievski şi 'Tolstoi răspund la întrebările pe care le 
pun, dar Soljeniţân nu răspunde. 

Tvardovski: La ce să răspundă, cum va fi cu livrarea de 
carne şi lapte? 

Dementiev: 

— Deocamdată, cred. Eu nu înţeleg încă nimic. 

Încă unul care nu înţelege! S-a aşezat din nou. Le-a închis 
gura seful! În momentul acela, Mariamov şi Zaks începură 
să-şi şoptească ceva: A. T. îi bombăni: "Ce vă şoptiţi acolo? 
Ar fi mai bine să facem un ocoli Dementiev era aşa de 
emoţionat încât se crezu vizat: "Eu nu şoptesc." 

Cu totul surprinzător, Dementiev reveni în linia întâi a 
dezbaterii: 

— Autorul n-ar putea să fie mai bun cu oamenii şi cu viaţa? 

Ulterior, mi se va face acest reproş nu o dată: dumneata 
nu eşti bun de vreme ce nu eşti indulgent cu Rusanov, nici 


cu Makarâghin, nici cu Volkov, nici cu greşelile trecutului 
nostru, nici cu viciile Sistemului nostru. (Parcă ei au fost 
buni cu noi!) - Asta e, el nu iubeşte poporulse spunea cu 
indignare la seminariile destinate exclusiv agitatorilor, când 
regimul i-a asmuţit asupra mea în 1966. 

Dar şi înainte mă biciuiseră şi pe mine şi pe Ivan 
Denisovici şi mai ales pe nefericita mea Matrionă pe motiv 
că suntem "prea bu-nuti", "bunuţi fără discernământ", că nu 
poţi fi bun cu toţi cei din jurul tău (de fapt, ei nu erau buni 
cu noi!), că bunătatea fată de rău nu face decât să 
sporească răul din lume. (Multă vreme, Oktiabr, în prostia 
ei, şi-a trimis săgețile spre fantasma "adeptului neîmpo- 
trivirii la rău", în ideea că loveşte în mine.) şi toate astea la 
un loc? Toate astea la un loc se cheamă dialectică. 

După membrii redacţiei, mi s-a dat mie cuvântul. Mi-am 
exprimat uimirea că unii membri ai redacţiei au impresia că 
romanul meu nu vizează cultul personalităţii, acest fenomen 
cu foarte multe ramificații şi ale cărui rădăcini încă n-au 
fost extirpate, ci societatea noastră care se înzdrăveneşte 
văzând cu ochii, sau chiar înseşi ideile comunismului. Totuşi 
cazul, desigur, rămânea dificil. Redacţiei îi aparţinea 
alegerea, nu mie: romanul îl scrisesem deja, şi nu mai 
aveam nimic de ales. Dar redacţia, am mai spus eu, a făcut 
două sau trei încercări nereuşite de a transa în acest sens 
si, iertat să fiu pentru lipsa de tact, s-a transformat în ceva 
de genul Znamia şi Moskva. 

Am avut această impertinentă. Dar Tvardovski, în 
dispoziţia generoasă fată de mine, nu s-a supărat nici de 
data aceasta şi n-a dat nimănui prilejul să se supere, 
declarând că, de fapt, eu le făcusem un compliment: ei erau 
mai presus de acele reviste. 

Pe tot parcursul dezbaterii el urmărise şi reuşise să le 
smulgă redactorilor acordul pentru romanul meu şi acum 
conchidea cu mare satisfacţie: 

— Este extraordinar de plăcut că, pentru prima dată (?) 
nimeni n-a rămas deoparte: şi eu, mă rog, nu chiar ca 


prostul, am stat la locul meu şi am tăcut mâlc. (Este tocmai 
ceea ce toţi încercaseră să facă!) Acum că şolohov este 
acoperit de decoraţii, oamenii au uitat că eroul lui nu este 
emul nostru, şi că la el partidul nu este reprezentat decât 
de nişte indivizi antipatici. Pe Donul liniştit pune problema: 
cât îl costă pe om revoluţia? Romanul pe care-l examinăm 
pune şi el o altă problemă: cât îl costă pe om socialismul, iar 
acest preţ, omul îl poate plăti? Conţinutul romanului nu se 
contrapune socialismului, numai că duce lipsă de acea 
claritate pe care am fi dorit-o. "Războiul" este prezentat aici 
în chip exhaustiv, dar "pacea", bunul cel mai de preţ din 
acei ani, este trecută cu vederea. Unde este deci creaţia 
istorică a maselor? Dorinţa mea modestă, ca simplu cititor: 
viaţa aceea, dacă ar putea să se arate un pic, fie şi ca o 
margine de auroră! Să lumineze acea margine de cer 
numai atât cât ar permite autorul. 

Vai, eu nu aveam nimic în plus de luminat. Socoteam că şi 
aşa le-am arătat un orizont însorit, am scos acutul "subiect 
atomic" care-şi avusese un corespondent real şi l-am 
înlocuit cu unul "medicinal" dintr-un film sovietic de succes 
în acei ani. 

Dar, în această clipă, una dintre cele mai importante din 
viaţa sa de redactor, nici Ivardovski n-a mai insistat în nici o 
privinţă: 

— De altfel, dacă Tolstoi s-ar fi situat pe platforma 
PMSDRI1, oare de la el am fi primit mai mult? 

1 Partidul Muncitoresc Social-Democrat din Rusia, partid 
marxist care avea să se scindeze ulterior în menşevici şi 
bolşevici. (N. t.) în aceleaşi zile, la insistenta lui Laskin, s-a 
încheiat cu mine contractul pentru roman (precautul Zaks 
s-a răzgândit, a reintrat în cochilia lui şi într-un fel a reuşit 
să se eschiveze: şi-a aruncat asupra lui Tvardovski obligaţia 
de a-şi pune semnătura). * şi într-o tară normală, ce mai era 
de aşteptat din momentul acela? Să se trimită romanul la 
tipar şi-atâta tot. La noi, însă, decizia unei redacţii era zero, 


neant. Acum era momentul să-ţi bati capul: cum să 
procedezi? 

Dar, în afară de obişnuita transmitere spre ciopârtire 
cenzurii, ce putea să facă A. T. cu textul? Să i-1 trimită încă 
o dată aceluiaşi Lebedev? - "Cred, zicea A. [., că dacă i s-o 
năzări nu stiu ce în roman, Lebedev nu se va clinti. Nu-i 
convine nici lui”. 

Lebedev, se înţelege, nu s-a clintit, şi nici romanul nu s-a 
clintit, în naivitatea mea îmi închipuiam că, în cearta lor 
ideologică cu chinezii, orice armă le va fi de ajutor, şi că şi 
capitolele mele despre Stalin o să vină la tanc, cu atât mai 
mult cu cât Stalin va fi acum săpunit nu de CC, ci de un 
scriitor oarecare. Dar era august 1964 si, probabil, Lebedev 
simţea deja că pământul începea să se clatine sub picioarele 
sefului său. Desigur, nu o dată se caise el că-şi pătase 
reputaţia din cauza mea. 

Ca să sondeze terenul, A. [. i-a dat numai un sfert de 
roman, spunând: "Prima parte. La celelalte lucrează." 
întâmplarea a făcut ca acum să se producă o ciocnire între 
A. T. şi Lebedev din cauza lui Ehrenburg. Polikarpov ("secţia 
cultură" a CC) şi Lebedev voiau ca Tvardovski să refuze în 
nume propriu ultima parte a memoriilor lui Ehrenburg, 
adică acestea să nu fie "interzise de cenzură", ci "refuzate 
de redacţie". A. . le-a răspuns cu demnitate: "Nu eu l-am 
făcut laureat, şi deputat, şi luptător pentru pace. În 
general, nu sunt un admirator al lui. Dar din moment ce 
este şi laureat, şi deputat, şi cunoscut în toată lumea, şi 
trecut de şaptezeci de ani, înseamnă că trebuie publicat 
orice ar scrie." 

* Tot în aceleaşi zile, M. A. Lifsit, un ortodox care, ani de 
zile, avusese o influentă foarte puternică asupra lui 
Tvardovski, a dat o recenzie scrisă asupra romanului meu. 
Recenzia anticipa acei nori ai criticii care s-ar îngrămădi 
deasupra romanului, dacă ar fi publicat, şi poate în parte 1- 
a făcut pe Tvardovski să şovăie. A trebuit să mă apăr în 
scris ca să contracarez un asemenea efect asupra poetului. 


Din cauza capitolelor romanului meu, atmosfera s-a încins 
şi mai tare. Lebedev le-a declarat calomnioase la adresa 
regimului sovietic. A. TI. a cerut explicaţii. Lebedev a 
răspuns printr-un unic exemplu: "Oare întâmplător 
ministerele noastre lucrau noaptea? şi încă asta - ele joacă 
dame. *'" şi adăugă un sfat: "Ascundeţi romanul cât mai 
departe, ca să nu-l vadă nimeni." Răspunsul lui A. T. a fost 
ferm: "Vladimir Semionovici, nu vă mai recunosc. Este aşa 
mult de când tratam împreună, dumneavoastră şi cu mine, 
acest gen de recenzii şi recenzenţi?" Lebedev: "Ah, dacă ati 
şti cine este nemulţumit astăzi şi regretă că Ivan Denisovici 
a fost publicat!" (Din alte surse demne de încredere: sotia 
lui Hruşciov se plângea unui general în retragere: "Ah, dacă 
ati şti ce neplăceri am avut din cauza lui Soljeniţân! S-a 
terminat, noi nu ne mai băgăm în afacerea asta!") 

Se spune că minunea nu trece de două ori pe aceeaşi 
cărare. Să i se reproşeze lui Lebedev că s-a lepădat de 
această cauză? Nu e mai just să fie admirat pentru 
îndrăzneala pe care a avut-o prima dată? * 

Cu aceasta s-a sfârşit "evoluţia" Cercului. Trebuie spus 
totuşi că în programul pe 1965 Tvardovski a avut curajul să 
anunţe că eu lucram "la un mare roman pentru revistă". 

* Cu foarte putină vreme în urmă mi s-a spus că Lebedev 
făcuse parte din Ceka. Făcând socoteala anilor, asta era sub 
Stalin. Atunci, desigur, ei nu jucau dame. 

" După căderea lui Hruşciov, Lebedev, în virtutea noii 
răspunderi colective a cercurilor conducătoare, nu şi-a 
pierdut decât funcţiile, dar n-a fost azvârlit în anonimat şi n- 
a sărăcit. K. I. Ciukovski 1-a întâlnit în 1965 la sanatoriul de 
la Barviha. Fostul "boier de sânge" scria nişte memorii şi i-a 
spus lui Ciukovski că el respinge toate inexactităţile mele 
referitoare la viaţa de familie a lui Stalin (capitolele mele îl 
deranjaseră totuşi). El mi-a mai trimis urări de Anul Nou 
1966, ceea ce m-a frapat, întrucât eram pe punctul de a fi 
arestat (oare să nu fi ştiut chestia asta?), îi parvenise zvonul 
că m-am certat cu Tvardovski şi mă îndemna să mă împac. 


Mi-era mare lehamite la data aceea şi n-am pus preţ pe 
gestul lui, gest poate dezinteresat în modul cel mai sincer. 
Ulterior, n-am mai avut nici un contact nici cu Tvardovski. şi 
de curând am aflat că tocmai în acel an, 1966, Lebedeva 
murit la nici cincizeci de ani. La înmormântarea fostului 
consilier atotputernic, nu a venit nimeni de la CC, nimeni de 
la partid, nimeni din partea scriitorilor, doar Tvardovski. Mi- 
1 imaginez cu silueta lui viguroasă, cu spatele său lat, 
înclinându-se spre sicriul micului Lebedev. 

Voiam să tac şi să scriu, voiam să-mi scutesc scrierile de 
nişte cărări aşa de întortocheate, dar nu mă puteam abţine. 
Pentru că era greu de priceput sensul real al conjuncturii şi 
linia de urmat: şi dacă ratam o ocazie? Cu textul Luminării 
în vânt am făcut turul câtorva teatre, dar piesa n-a avut 
succes la regizori. şi apoi, în primăvara lui 1964, abătându- 
mă de la tactica mea de prudentă, pur şi simplu printr-un 
impuls de moment, mi-am dat Fărâmele pe mâna câtorva 
persoane, punându-le în vedere că puteau să nu le ascundă, 
dar "să nu le difuzeze decât printre oameni de bine". 

Aceste Fărâme, dimpotrivă, au avut un mare succes. Ele s- 
au răs-pândit foarte repede în sute de exemplare şi au 
ajuns până-n provincie. Pentru mine, mai surprinzător 
decât toate era faptul că o pledoarie sinceră pentru 
credinţa era primită cu căldură de către intelectualitate. 
(Rămăsese chiar aşa de mult în urmă vremea când o 
asemenea atitudine scandaliza în aşa măsură încât ar fi 
subminat orice reputaţie literară?) Samizdatul a contribuit 
de minune la difuzarea Fărâmelor şi a reprezentat o ieşire 
destul de isteaţă pentru un scriitor pe care autorităţile 
deciseseră să-l interzică. Difuzarea Fărâmelor a fost aşa de 
amplă încât după o jumătate de an, în toamna lui 1964, ele 
apăreau în Gr ani', lucru pe care eu şi Novâi mir l-am aflat 
din scrisoarea unei rusoaice din emigrație. 

Pentru 'Tvardovski, această răspândire ilegală a scrierilor 
mele, fie ele şi cele mai mărunte (si deja respinse de el!), 
era dureros de neplăcută: era vorba aici şi de gelozia de a 


vedea ceva de-al meu făcându-şi drum fără aprobarea lui de 
redactor şi de temerea că acest fapt ar putea "să-i strice" 
romanului si, în general, activităţii mele literare legale (si ce 
alt rău mai putea să provoace?) şi iată cât era de 
schimbător şi câte fațete existau în el: nu demult se 
întrecea pe sine în efortul de a promova opera lipsită de 
orice şansă care era romanul meu, şi iată că acum, 
dezgustat, punea întrebări referitoare la una dintre 
Fărâmele mele pe care o citise împotriva voinţei sale (cercul 
reunit la dacea sa de la Pahra îl forţase s-o citească, lucru 
pe care poetul 1-a făcut aproape cu repulsie - difuzarea 
încă o dată îi scăpa!): 

— Creator, şi cu literă mare? Ce-i asta? 

1 Revistă de literatură, artă, ştiinţa şi gândire socio- 
politică a emigrației. Se publica în limba rusă la Frankfurt 
pe Main. (N.t.) 

Dar însăşi ştirea că Fărâmele au fost publicate peste 
hotare 1-a lovit ca un trăsnet. Cei cu acces la ghidul 
cenzorului aflau cu groază ce oribilă revistă antisovietică 
era acest Grani. (Ghidul însă nu spunea nimic despre 
calitatea articolelor despre Dostoievski, despre Losski, care 
apăreau acolo.) De altminteri, o jumătate de an le-a trebuit 
Fărâmelor ca să ajungă în Europa, şi cu încetineala 
instanţelor noastre şi până să se dezmeticească au trecut 
încă opt luni până să se raporteze despre cele întâmplate. 

Dar între timp a avut loc "mica revoluţie din octombrie" - 
1-au debarcat pe Nikita. Au fost zile de nelinişte. Nu mă 
aşteptam la o asemenea formulă de “simplă lovitură de 
stat", dimpotrivă, mă pregătisem pentru eventualitatea 
morţii lui Hruşciov. Promovat de acest om şi numai de el, 
numai prin el şi numai prin el mă menţineam şi eu? După 
căderea lui, nu mă aştepta şi pe mine o prăbuşire 
răsunătoarei lemeri fireşti pentru un fost locatar - veşnic 
hăituit - al lagărului; cu siguranţă nu eram în stare nici să- 
mi fac o idee despre poziţia mea: o fi solidă, o fi slabă? 
Silenţios şi inert până la destituirea lui Hruşciov, 


intenţionam acum să devin şi mai silențios şi mai inert. 
Primul meu reflex a fost să merg de urgentă la Tvardovski, 
la noua lui dacea. Intrasem în panică, el era foarte bine 
dispus. Pentru el, hotărârea plenarei CC era justă nu numai 
din punct de vedere administrativ, ci şi din cel moral. De 
vreme ce plenara CC a considerat că e cazul să-l destituie 
pe Hruşciov, înseamnă că într-a-devăr experimentele 
acestuia nu mai puteau fi suportate. Cu doi ani în urmă, A. 
T. deborda de entuziasm la gândul că ne conduce un 
"asemenea om". Acum îi găsea noii conduceri laturi extrem 
de promițătoare ("sus i se vorbise cu amabilitate"). Trebuie 
de altfel să recunoaştem că în ultimele luni ale domniei lui 
Hruşciov, viaţa devenise insuportabilă pentru Tvardovski. 
Uneori, simplu ca bună ziua, nu mai vedea cum o să reziste 
revista. Moskyva putea să-i publice pe Bunin (tocat mărunt), 
pe Mandelstam, pe Vertinski; Novâi mir, pe nimeni, nimic, şi 
chiar Romanul teatral al lui Bulgakov fusese blocat doi ani 
de zile - "pentru a nu-i jigni pe cei de la MHAT". - "Ar trebui 
o povestire din care să transpară fidelitatea dumitale fată 
de stat şi de partid" - mi-a spus eltrist, fără ca aceasta să 
fie câtuşi de putin o rugăminte. 

Venisem cu un proiect destul de marcat de panică: să 
înlocuim acest roman cu altul. Porneam de la premisa că 
momentan Cercul nu era cunoscut decât lui Lebedev, care 
pierduse puterea. Urma ca lEu să fac în aşa fel ca acest 
roman să dispară din seiful revistei si, în schimb, să dau cât 
mai repede Pavilionul canceroşilor, care va fi considerat ca 
"acelaşi roman", numai că rebotezat de autor. Mă temeam 
că într-o bună zi o să vină să verifice seiful lui Novâi mir, o 
să-mi ia romanul şi eu şi cu Ivardovski o să ne ducem de-a 
berbeleacul până-n fundul iadului. Acum consideram că am 
comis o mare nechibzuinţă atunci când mi-am scos romanul 
din subteran şi l-am dat spre lectură redacţiei. Acum mă 
frământam în căutarea unei soluţii: cum să mă lipesc de 
pământ ca să devin inobservabil, cum să mă camuflez 
împramutând din nou culoarea cenuşie. Cum să reiau ca 


altădată lucrul, în linişte, la masa mea de scris, spunând 
adio editurilor de tot felul? 

Dar eu încă nu prea îl înţelegeam pe Tvardovski, de vreme 
ce-i propuneam o asemenea aventură de deţinut care vrea 
să evadeze din lagăr. El avea o stimă prea mare şi pentru 
revista sa şi pentru postul său ca să adopte metoda 
"ascunzătorii" şi a substituirii. şi apoi ce să ascunzi, dacă în 
roman "nu este nimic împotriva ideii comunismului", aşa 
cum am căzut de acord la şedinţa de redacţie? Iotuşi nu 
puteam eu acum să dau înapoi: nu ati înţeles mare lucru! 
Pericolul este mult mai mare! 

A. T. se temea de altceva; încă din vară mă sonda, 
încruntând sprân-cenele: nu cumva romanul circulă pe sub 
mână? "Circulă zvonul că lumea îl citeşte", mă punea el în 
gardă pentru orice eventualitate. El ar fi văzut în aceasta o 
trădare mişeleasca din partea mea. Romanului i se 
baraseră toate drumurile, poate că ani de zile va ră-mâne 
încremenit acolo unde se află, dar eu, autorul, să nu 
îndrăznesc să-l dau cuiva să-l citească. aşa înţelegea A. T. 
contractul meu cu revista. 

De altminteri, în aşteptarea represaliilor, nici mie nu-mi 
mai ardea de difuzare. 

Mazilirea lui Hruşciov m-a costat un set complet al 
scrierilor mele: era vorba de al doilea depozit integral (din 
cele două) pe care-l aveam undeva, departe de Moscova. 
Depozitarul (N. I. Zubov) avea de la mine dezlegare ca în 
caz de pericol să ardă totul. Căderea lui Hruşciov, fireşte, i 
s-a părut a constitui un asemenea pericol (într-un fund de 
provincie, nu-ţi dai seama). Ce şi-o fi zis: mare răsturnare, o 
să înceapă percheziţii şi arestări în masă. şi a ars totul. La 
drept vorbind, îmi făceam câte trei sau patru copii din tot 
ce scriam, numai din Banchetul învingătorilor aveam doar 
două copii, şi acum rămăsesem doar cu una, la Moscova. 

Căderea lui Hruşciov însă m-a determinat să-mi pun 
lucrurile la loc sigur: ele se găseau aici, cu sabia confiscării 
deasupra lor. Chiar în acea lună a lui octombrie am 


expediat în Occident, cu strângere de inimă, Primul cerc (a 
fost un succes). O imensă uşurare. Acum n-aveţi decât să 
mă împuşcaţi! 

Totuşi, răsturnarea lui Hruşciov a fost pentru mine şi o 
mică binefacere - mică, aproape fantomatică. Aceasta nu se 
va manifesta imediat, ci mult mai târziu, dar se va 
manifesta: plecarea lui Hruşciov mă scutea de datoria mea 
de onoare. Ridicat de Hruşciov, eu, cât ar fi fost el la putere, 
n-aş fi avut o adevărată libertate de acţiune, ar fi trebuit să- 
i arăt recunoştinţa lui şi lui Lebedev, desi acest cu-vânt sună 
ridicol în gura unui fost deţinut. 

— Să-i arăt simpla recunoştinţa omenească de care nu te 
poate dispensa nici un motiv politic. Eliberat acum de 
această protecţie (dar fusese o protecţie?), mă eliberam şi 
de datoria de recunoştinţa. 

Credeam că vor veni zile mai bune, că mi-era scris să le 
apuc şi eu şi că va sosi o epocă a deplinei transparente. 
Deocamdată îmi alesesem pentru ani de zile calea tăcerii şi 
a muncii ascunse, îmi propuneam, pe cât posibil, să nu fac 
nici cel mai mic gest public, să mă fac uitat (0, dacă m-ar 
uita!). Să renunţ la orice încercare de a mă face publicat. 
Partea mea să fie scrisul, numai scrisul. Oare e rău asa? Mi 
se părea o conduită înţeleaptă. Dar, în realitate, era o 
autodistrugere. 

O jumătate de an după aceea n-am mai dat nici pe la Novâi 
mir, nu aveam ce să fac acolo. Toată iarna 1964-1965, 
treburile mi-au mers bine, am lucrat cu mare spor la 
Arhipelag, materiale de la foşti deţinuţi aveam acum din 
belşug. Forţând mersul destinului, recuperând omisiunile 
unei jumătăţi de secol, am dat o raită prin regiunea Tambov 
ca să adun frânturi de informaţii despre ţăranii răsculați pe 
care chiar descendenţii şi apropiații lor, bine îndoctrinaţi, îi 
numeau bandiți. 

Altor persecuții, în definitiv, n-am fost supus. Mi se pusese 
un căluş în gură sub Hruşciov, nu mi se va mai pune încă 
unul. 


Si din nou m-am destins, am reînceput să trăiesc ca unul 
deasupra căruia nu planează nici o ameninţare; mă 
gândeam să mă mut laObninsk. În împrejurimile acestui 
oraş din regiunea Kaluga, pe malul râului Iştia, aproape de 
satul Rojdestvo, mi-am cumpărat o parcelă de grădină. 
Eram în mare zor să scriu şi Arhipelagul şi să încep R-17. 

De altfel, noua conducere se distingea, în generai, printr-o 
mare circumspecţie şi foarte lent decidea sau schimba ceva. 
Numai în aprilie 1965 la "Aghitprop"1 sau cum i-o fi zicând, 
a apărut un sef nou, Diomicev. Ivardovski traversa atunci o 
lungă perioadă de depresiune la spital şi la sanatoriu 
(metodă pur rusească! Din încărcătura cea mai tenebroasă, 
din tensiunea, din necazurile muncii lui de redactor, el 
putea, pe o imposibilă axă de coordonate alcoolice, să 
treacă, pentru două sau trei săptămâni şi de data aceasta 
pentru două luni, într-un univers, inexistent pentru 
colaboratorii şi funcţionarii săi, dar pentru el pe deplin real, 
şi de acolo să se întoarcă cu trupul bolnav, dar cu sufletul 
odihnit). Abia în iulie a fost primit Tvardovski în prima sa 
audientă la Diomicev. Audienta s-a desfăşurat într-o 
atmosferă de cordialitate, şi Diomicev şi-a exprimat dorinţa 
de a-1 întâlni şi pe acest Soljeniţân. Unde să mă găsească, 
Tvardovski nu ştia, şi nu a promis nimic, dar chiar în ziua 
aceea ceva irezistibil mă împingea spre Novâi mir - să mai 
spună cineva că nu există telepatie. De la redacţie, A. I.a 
primit imediat legătura telefonică şi mi-a fixat audientă 
pentru a doua zi, 17 iulie. 

Aproape toţi redactorii se adunaseră în cabinetul lui 
Tvardovski. De mult nu-i mai văzusem laolaltă. M-am simţit 
străin şi m-am plictisit printre ei. Eu aveam în cap 
Arhipelagul şi Tambovul lui 1921, şi ei îmi cereau în cor "o 
mică povestire care să poată trece", pentru că, vezi 
Doamne, publicarea "a ceva" de-al meu, după o întrerupere 
de doi ani (si în semn de loialitate fată de noua Conducere) 
era acum foarte importantă. 


Pentru ei şi pentru loialul Novâi mir, desigur, da. Dar 
pentru mine, "o mică povestioară care să poată trece" ar fi 
fost ca o pată pe numele meu, ca o suflură într-un metal 
turnat, ca o carie într-o măsea. Forţa poziţiei mele rezida în 
faptul că de numele meu nu se lega nici un compromis şi 
această puritate trebuia s-o păstrez, chiar dacă ar fi fost să 
tac încă zece ani. 

Ei au insistat de asemenea toţi (urmându-1, ce-i drept, în 
privinţa aceasta pe Tvardovski; era frapant la ei acest zel 
unanim în a susţine în toate fleacurile părerea sefului) ca în 
vederea vizitei de a doua zi să-mi rad barba pe care mi-o 
lăsasem de câtva timp. Scrii- 1 Direcţia centrală de agitaţie 
şi propagandă. (N. t.) tor ras independent şi fără de partid, 
mergând să se prezinte sefului Aghitpropului de partid (dar 
în ce problemă, la drept vorbind? De ce?), era musai să-mi 
fac această mină impersonală, care era de rigoare în 
aparatul de partid. şi cu atâta seriozitate s-au apucat să mă 
convingă de chestia asta încât ai fi putut crede că redacţia 
treabă mai serioasă nici că avea. De trei, de patru ori m-am 
eschivat (bineînţeles, fără să amestec direct aparatul de 
partid în motivarea atitudinii mele) - atunci ei au început 
să-mi ceară să nu mă duc ca un fluşturatic în cămaşa cu 
guler deschis şi îmbrăcată peste pantaloni, ci în costum 
negru, cu cravată - şi asta în luna lui cuptor! (Desigur, nu 
m-am conformat cererii lor.) 

Am încercat să stau de vorbă între patru ochi cu A. TI. 

— Aiurea, nimic. El plutea, chiar simţea că zboară când se 
gândea cât de amabil 1-a primit Diomicev şi spera foarte 
mult că vizita mea de a doua zi va duce la întărirea poziţiei 
mele, dar şi a revistei Novâi mir. 

Mergând la întâlnire, mi-am propus să fac ca această 
coexistentă indecisă să dureze cât mai mult. Eu nu prezint 
pentru voi nici un pericol - şi lăsaţi-mă în pace. Eu lucrez 
încet, nu am aproape nici un material scris, afară de ceea 
ce este deja publicat şi de ceea ce se află la redacţie. si, la 
urma urmei, sunt matematician şi sunt gata să mă întorc la 


această meserie, de vreme ce literatura nu mă mai 
hrăneşte. 

Acesta era stilul obişnuit, de foarte veche tradiţie, aceasta 
era "perdeaua de fum" trasă de unul familiarizat cu lagărul; 
şi treaba a mers de minunelLa început foarte circumspect, 
suspicios, Diomicev, pe parcursul acestei conversații de 
două ore, a devenit mai cordial cu mine şi a luat de bune 
toate câte i le spusesem, în vocea lui voalată lipsea complet 
simţul realităţii, dar spre sfârşitul convorbirii acesta se 
dovedi a fi prezent - printr-o destindere a atmosferei. El 
avea o figură extrem de ştearsă şi un limbaj frust. 

Era epoca în care deja începea să se reverse acea 
"calomnie de la tribună", calomnie pe care într-o societate 
deschisă nimeni nu şi-ar permite - o, pentru că acuzatul 
poate totdeauna să se apere contra ei, dar care, în 
societatea noastră închisă, este inatacabilă şi distrugătoare, 
în privinţa aceasta, presa noastră păstrează tăcere (ca să 
nu atragă atenţia Occidentului asupra persecuțiilor), în 
timp ce în şedinţele şi instructajele ce se tin cu uşile închise, 
oratorii, la un semn al prezidiului, debitează, cu 
sentenţiozitate şi aplomb, orice minciună despre persoana 
indezirabilă. Cel interesat nu numai că nu are acces la acele 
şedinţe şi instructaje şi deci nu se poate apăra, dar multă 
vreme nici nu ştie unde şi ce s-a vorbit despre el; el se află 
pur şi simplu încercuit de zidul neînduplecatei calomnii. 

Încă nu se cânta decât preludiul acestei calomnii, forma 
acesteia încă nu se desluşea, dar deja se spusese că mi-am 
trădat patria, că am fost făcut prizonier, că am lucrat 
pentru politia duşmanului. Să intentez un proces? Dar 
calomniatorii erau prea numeroşi şi ocupau posturi oficiale. 

Diomicev mă privea cu o severitate compătimitoare, cu un 
ochi şi mai compătimitor şi reprobator (celălalt ochi nu era 
sută la sută normal). 

Luând eu însumi conducerea conversaţiei, m-am apucat să 
răspund la o critică apărută în ziare pe marginea Casei 
Matrionei. Ce stupid reproş gazetăresc: de ce n-am mers 20 


de kilometri mai încolo, ca să pot arăta un colhoz fruntaş? * 
- dar eu nu sunt ziarist, ci cadru didactic şi lucrez acolo 
unde am fost repartizat. şi apoi ce este exagerat în tabloul 
pe care-l fac eu colhozului, dacă Izvestia, bestelindu-mă, a 
confirmat ea însăşi că nu numai satul Matrionei, ci tot 
ansamblul colhozurilor, şi nu numai în 1953, ci şi zece ani 
mai târziu, este încă în situaţia de a nu recolta nici măcar 
atâta grâu cât bagă în pămânf! Frumoasă agricultură, n-am 
ce zice, o întreprindere bazată pe putrezirea griului de 
sămânță! Ce e cu tipul femeii dezinteresate care lucrează 
gratuit fie pentru colhoz, fie pentru vecini? 

— Oare nu vrem noi ca toată lumea să fie dezinteresată? 

El continua să tacă şi eu am pus o întrebare care nu se 
cuvine să fie pusă de jos în sus: 

— Sunteţi de acord cu mine? Sau aveţi vreo obiecţie? 
Interpelarea 1-a luat din scurt, el încă nu-şi formase o 
părere (si nici nu putea să şi-o formeze de capul lui!), 
argumentele mele nu se potriveau nicicum cu sistemul de 
fraze care aveau curs la ei. 

— Dumneata înţelegi totdeauna ce şi pentru ce scrii? 
Întrebă el depărtându-se de subiect. 

Uşurel! Eu, de bună seamă, înţeleg totdeauna; în privinţa 
aceasta sunt suficient de corupt de tradiţia literară rusă. 
Dar e de- 

* Criticii nici nu au remarcat că eu menţionasem: 
"preşedintele de-alături'", care-şi salvase colhozul de la 
faliment făcând speculă cu pădurile - aluzie la acelaşi 
Gorskov pe care criticul mi-l dădea ca exemplu. 

Vreme să vorbesc despre asta. Cu pasi precauţi mă 
angajez pe un drum alunecos: 

— Depinde în care lucruri. Pentru folosul cauzei, acolo, da: 
afirmă valoarea convingerilor la tineri; aminteşte că trebuie 
construit comunismul mai întâi în om şi apoi în piatră. 
Krecetovka are intenţia clară de a demonstra că, iată, 
crimele nu sunt imputabile numai unui anumit număr 
limitat de răufăcători inveteraţi, ci ele pot fi săvârşite şi de 


oamenii cei mai puri şi mai buni şi că răul trebuie combătut 
în el însuşi. (De altminteri, Diomicev a spus mai târziu că el 
nu citise nici Folosul cauzei, nici Krecetovka şi că nu era 
pregătit pentru această discuţie cu mine.) Dar în Matriona 
şi în Deni-sovici, eu. Mergeam pur şi simplu în urma 
personajelor. Nu-mi fixasem nici un scop. 


(Acest personaj avea să devină în ochii lui cheia convorbirii 
noastre, în mai multe rânduri, în intervenţii publice, avea să 
povestească, mereu cu aceleaşi cuvinte, cum m-a strâns el 
cu usa cu întrebarea: de ce scriu? şi cum eu n-am fost în 
stare să fac altceva decât să repet argumentul perimat şi 
deja dat la rebut de literatura realismului socialist-'eu merg 
în urma personajelor". Dar personajele trebuie să meargă 
în urma autorului.) 

Pledând pentru Denisovici, eu am făcut un dubleu: o 
lovitură dată cărţuliei lui Diakov1 (intelectual de înaltă 
clasă, acesta, dar de ce nu contribuie şi el cu mici cărămizi 
la construirea socialismului? De ce, timp de cinci ani, n-a 
făcut decât să curețe copaci de ramurile nefolositoare, 
treabă pe care nişte femei o fac într-o jumătate de oră?) şi o 
lovitură dată povestirilor lui G. selest2 (cum putea eroul său 
preferat să-l conspecteze pe Lenin şi în acelaşi timp să le ia 
pâinea şi mâncarea celor care trudeau din greu?). Dar 
Diomicev nu găsea condamnabilă conduita bătrânului 
comunist al lui selest, dimpotrivă, se grăbi să-mi replice: 

— Dar Ivan Denisovici n-a şterpelit o porţie în plus de 
casa? 

— Dar e Ivan Denisovici! El n-a ajuns la condiţia de 
intelectual, nu-l conspectează pe Lenin! Pe el 1-a stricat 
lagărul! şi noi îl plân-gem pentru că nu ştie decât să se bată 
pentru raţia sa. 

1 Povestire t'sspre cele trăite de mine. Amintirile din lagăr 
ale unui membru al PC şi victimă în 1949 a represiunii 
staliniste; publicate în 1964. 

2 Pepita. (N. t.) 


— Da, a spus, plin de importantă, Diomicev. Ar fi făcut bine 
să plece urechea la oamenii conştienţi de acolo, care ar fi 
putut să-i explice sensul cuvintelor care se produceau. 


(si tu, tu unde erai cu explicaţiile tale când se produceau 
aceste evenimente? şi ce-aţi fi făcut voi cu această biată 
nuvelă, dacă eu atunci v-aş fi explicat totul?) 

Eu: 

— Pentru a cuprinde problema lagărelor în toată 
amploarea ei, ar trebui încă o carte. Dar (pe un ton 
expresiv) nu stiu, este oare necesară? 

EI: 

— Nu este necesară! Nu trebuie să mai vorbim despre 
lagăre! Este un subiect apăsător şi neplăcut. 

Repetând că nu dezavuam nimic din ceea ce scrisesem şi 
că as scrie exact acelaşi lucru dacă ar fi să-l refac, eu 
încercam să-i împărtăşesc preocupările mele: că lucrez 
foarte încet şi că de aceea mă gândesc să mă întorc la 
matematică (ideea aceasta a primit-o fără umbră de 
îngrijorare pentru destinul literaturii noastre naţionale); că 
sunt foarte nemulţumit de producţiile mele şi că adesea 
distrug ceea ce am scris. 

— Am să vă spun dincolo de orice modestie: as vrea ca 
operele mele să trăiască douăzeci, treizeci şi chiar cincizeci 
de ani. 

EI îmi iertă această lipsă de modestie şi-l cită cu căldură 
pe Gogol care a ars partea a doua a Sufletelor moarte. 

— Da, da. aşa fac şi eu. El era foarte mulţumit. 

— şi în cât timp ati scris Ivan Denisovicil 

— În câţiva ani, am oftat eu. N-aş putea să vă spun exact. 
Eu tot aşteptăm întrebarea în legătură cu Cercul, care 
mucegăia deja de-un an în seiful lui Novâi mir. Aşteptam 
întrebarea referitoare la Fărâmele, publicate în Occident. 
Dar seful Aghitpropului nu ştia nimic despre acestea. 

În această atmosferă de sinceritate reciprocă i-am 
destăinuit planurile mele intime de creaţie: Pavilionul 


canceroşilor. 

— Titlul nu este prea sumbru? 

— Deocamdată este provizoriu. Va fi vorba despre meseria 
de medic. şi despre mobilizarea sufletului împotriva morţii. 
Cu kazahi şi uzbeci. 

— şi nu va fi o carte prea pesimistă? Se nelinişti el totuşi. 
Nu-u! 

— Dar dumneavoastră, în general, smteti pesimist sau 
optimist? 

— Eu sunt un optimist incorijibil, oare nu se vede asta 
după Ivan Denisovicil Mi-a enumerat ceea ce trebuie evitat, 
ceea ce nu vrea partidul să apară în operele literare (aceste 
amănunte erau foarte precise, deja pregătite în capul lui): 
1) pesimismul; 2) înnegrirea; 3) săgeți ascunse. 


(Am rămas uimit: punctul trei era exprimat aşa de exact 
încât părea să mă vizeze direct. As fi vrut să stiu care dintre 
ei găsise formula.) 

Am trecut peste "săgețile ascunse", dar în legătură cu 
"înnegrirea" voiam precizări. lată, de exemplu, mujicii din 
Bogucearovo, care nu permit evacuarea prinţesei Măria (si 
care, ei înşişi, îl aşteaptă fără îndoială pe Napoleon) - este 
aceasta o înnegrire a războiului pentru apărarea patriei sau 
nu? 

Dar se vedea că Diomicev nu citise această carte şi disputa 
eşua. 'Iotuşi, conversaţia căpăta o alură din ce în ce mai 
favorabilă. 

— Îmi place că nu v-aţi supărat pe critică şi n-aţi pus-o la 
inimă. 

— Spuse el nu fără o anumită simpatie. 

— Mă temeam că o să luaţi în nume de rău chestia asta. 

— Eu nu iau nimic în nume de rău, niciodată, nici în clipele 
cele mai grele. 

Pe parcursul convorbirii, în mai multe rânduri şi fără să fie 
nevoie, mă copleşi cu elogiile: "dumneavoastră sunteţi o 
personalitate puternică", "dumneavoastră sunteţi un mare 


om", "lumea întreagă are ochii aţintiţi asupra 
dumneavoastră". 

— Ei, chiar asa! 

— Reacţionăm eu uimit. 

— Exageraţi!" (El chiar că exagera: în Occident, dincolo de 
moda politică, aproape că nici nu se înţelegea ce e cu mine.) 

— Da, da, aţintiţi asupra dumneavoastră - şi el însuşi 
rămase visător. 

— Destinul v-a jucat o festă, dacă pot să mă exprim asa. 

Din ce în ce mai binevoitor cu mine, începu chiar să mă 
consoleze: 

— Nu toţi scriitorii sunt recunoscuţi în timpul vieţii, chiar 
în epoca sovietică. De pildă, Maiakovski. 


(Dar şi eu vreau asta! 

— Să evităm de-acum să ne mai întâlnim, chestiunea s-o 
raportăm în posteritate.) 1 Evocare a romanului Război şi 
pace de L. Tolstoi. Ţăranii nu sunt deloc grăbiţi să-şi urmeze 
stăpânii care fugeau din calea lui Napoleon, căci acesta, 
cine ştie, poate îi dezrobea. (N. t.) 

— Îmi dau seama că sunteţi într-adevăr tipul rusului 
deschis, spuse el bine dispus. 

Eu dădeam din cap fără jenă. Da, as fi fost aşa dacă n-aş fi 
fost expediat în Arhipelagul Gulag. As fi fost aşa dacă, timp 
de 48 de ani, măcar o zi nu ne-aţi fi minţit - dacă, timp de 
48 de ani, de când ati desfiinţat diplomaţia secretă şi 
nominalizările secrete, ati fi fost, măcar o zi, cu inima 
deschisă fată de noi. 

— Eu văd că într-adevăr sunteţi un om foarte modest. N- 
aveţi nimic în comun cu Remarque. 

Ah, iată deci de ce se temeau ei - cu Remarque! Dar de 
literatura rusă s-au dezvăţat să se mai teamă. Vom reuşi noi 
să-i facem să-şi recapete acest învăţ? 

Eu, bucuros, am confirmat: 

— Cu Remarque, nimic în comun. 


În sfârşit, după toate confidentele din partea mea, el m-a 
considerat demn de o confidentă şi din partea lui: 

— În ciuda succeselor noastre, ne aflăm într-o situaţie 
grea. Trebuie să ducem lupta nu numai în afară, ci şi 
înăuntru. Tineretul este cuprins de nihilism, de mania de a 
critica totul şi unii iresponsabili nu fac decât să-i împingă şi 
iar să-i împingă pe calea asta. 

Eu în nici un caz! Am exclamat cu sinceritate, pentru că 
indiferenta crescândă a tineretului fată de problemele 
generale şi majore ale vieţii mă revolta. 

Cu această ocazie am descoperit că amândoi ne 
născuserăm în acelaşi an, drept pentru care a propus să ne 
amintim de fremătătoarea noastră tinereţe, care a fost o 
tinereţe de sacrificiu. 


(A fost, tovarăşi, a fost cândva. Numai că, spre deprimarea 
noastră, istoria nu se repetă, pentru ca din nou să. Prin 
asta, ea dă totuşi dovadă de bun gust.) 

Am rămas amândoi cu un sentiment de mare satisfacţie. 

Eu nu i-am cerut nici să mă ajute să-mi public o culegere 
de povestiri, nici să mă sprijine în legătură cu piesele. 
Principalul rezultat a fost acela că, într-un mod cu totul 
neaşteptat, fără efort şi fără pregătire, mi-am întărit poziţia 
de lângă noii conducători si, acum, puteam să scriu în tihnă 
de-a lungul unui anumit număr de ani. 

— Ei n-au moştenit un al doilea Pasternak! Spuse, 
conducându-mă la ieşire, secretarul cu agitația. 

Nu, un inginer sau un matematician mediu din secolul al 
XX-lea nu se va putea obişnui cu vitezele de broască 
ţestoasă cu care aceşti domni din Piaţa Veche se mişca 
pentru a-şi strânge informaţiile în cadrul propriului lor 
aparat.' Nu trecuseră decât nouă luni de când apăruseră 
Fărâmele în Grani. 

— De unde să le ştie Diomicev? Polikarpov nu le ştia decât 
de-o lună, i le arătase lui Tvardovski şi întrebase dacă sunt 


ale mele. Tvardovski răspunsese că el era sigur că 
majoritatea nu sunt ale mele. 

Tvardovski, de bună seamă, nu le văzuse pe toate, cu toate 
acestea era sigur că nu erau ale mele! şi era aşa de sigur 
încât, trimi-tându-mă la Diomicev, nici nu a mai amintit de 
acea convorbire, nu m-a mai prevenit - căci i-aş fi spus că 
toate erau ale mele! lată deci logica nomenclaturistă: 
inferiorul (eu) n-are nevoie să ştie tot ceea ce ştie 
superiorul (el). şi inferiorul (eu) nu putea să fi scris ceva 
despre care să nu fi fost încunoştiinţat superiorul (el). 

Dar, deodată, A. T. află din întâmplare că revista Semita i 
skola se pregătea să publice în tară o parte din această 
serie. Din această cauză pe poet aproape că-l cuprinse 
panica: păi, le garantase şefilor că Fărâmele nu erau scrise 
de mine! În plus, îl rodea invidia: nimeni altcineva (nici 
măcar eu!) afară de Novâi mir nu avea dreptul să publice 
operele mele. Cât priveşte Fărâmele, cu trei ani în urmă el 
le catalogase drept "material brut", despre ce publicare 
putea fi vorba? Si, în sfârşit, din moment ce se produsese 
marele necaz de a fi publicate în Occident, însemna că în 
tară ele nu vor fi publicate niciodată] (Ideea că o scriere 
care ti s-a publicat în străinătate este pierdută iremediabil 
şi pentru tine, ca autor, reprezintă o umilire, nu 1-a părăsit 
pe 'Tvardovski niciodată în anii cât l-am cunoscut. La 
început, la fel de tare îi repugna şi samizdatul. El nu 
recunoştea decât editurile deschise, oficiale, care 
colaboratorilor revistei lui le erau închise ca nimănui 
altcuiva.) şi unde nu mă convocă de urgentă. Probabil că şi 
Ia alte edituri este asa, dar la Novâi mir stiu sigur că aşa 
este şi nu încetez a mă minuna de chestia asta: a făcut 
autorul ceva ce nu trebuia - con-voacă-l la redacţie! 
Autorul, după cum se vede, este considerat ca prestând pe 
lângă revista respectivă un serviciu de interes statal, si, ca 
în orice alt serviciu de acest gen, el poate fi chemat la 
ordine de către seful său. 


Dar, în acel august, n-a fost nimeni să-l ajute pe 
Tvardovski să dea de mine. În acea lună a plecat la 
Novosibirsk (unde, în treacăt fie spus, la o întâlnire cu 
cititorii, cineva i-a pasat un bileţel? "Este adevărat că 
Soljeniţân a lucrat pentru Gestapo?"). 

Nu pot să apreciez decât cu aproximaţie întorsătura care 
se pregătea în tara noastră în august-septembrie 1965. 
Odată şi-odată o să se lumineze toate ungherele istoriei 
noastre şi o să ni se povestească exact ce şi cum a fost. 
Deocamdată se poate spune aproape cu certitudine că, în 
frunte cu selepin, zis "surik cel de fier", se pregătea o 
întoarcere brutală la stalinism. Selepin, se spunea, 
propusese ca în economie şi în administraţie să se strângă 
şurubul în manieră stalinistă, problemă în care, cică, s-ar fi 
încontrat cu Ko-sâghin. Dar în privinţa necesitaţii ca în 
domeniul ideologiei să se strângă şurubul, nu s-a manifestat 
nici un fel de divergentă. Selepin propunea să se facă o 
plecăciune în fata îui Mao Tzedun, să se recunoască 
justeţea liniei acestuia: n-o să se facă gaură-n cer, în schimb 
se va realiza regruparea forţelor. Raționamentul stalinis- 
tilor era acesta: dacă nu în întoarcerea la Stalin, atunci în 
ce constă sensul destituirii lui Hruşciov? şi când o să trecem 
la treabă? În acea lună de august a fost convocată o 
importantă consfătuire în probleme ideologice şi s-a 
proclamat: "lupta pentru pace" continuă, dar nu trebuie să-i 
dezarmăm pe oamenii sovietici (ci să-i asmuţim fără 
încetare împotriva Occidentului); trebuie exaltat spiritul 
combativ, trebuie luptat împotriva pacifismului; linia 
noastră generală n-are nimic de-a face cu "coexistenta"; 
singura vină a lui Stalin a fost aceea de a fi desfiinţat 
conducerea colectivă şi de a fi reprimat ilegal cadre 
sovietice de partid, atât şi nimic mai mult; nu trebuie să ne 
temem de cuvintele "măsuri administrative"; e timpul să 
reactualizăm conceptul util de "duşman al poporului"; 
spiritul hotărârilor iniţiate de Jdanov cu privire la literatură 
era just; trebuie supravegheată revista Novâi mir, de ce o 


laudă aşa de tare burghezia? (Erau referiri şi la mine: că 
am deformat adevărata imagine a lumii lagărelor, unde au 
avut de suferit numai comuniştii, duşmanii aflându-se acolo 
pentru motive bine întemeiate.) în concepţia oamenilor lui 
selepin, toţi aceşti pasi trebuiau făcuţi în secret. Un prim 
asemenea pas le-a reuşit la începutul lui septembrie 1965: 
arestarea lui Siniavski şi Daniel. ("O mie de intelectuali" din 
Moscova, acesta era numărul de persoane a căror arestare 
o cereau acoliţii lui Semiceastnâi.) în acel început de 
septembrie plin de alarme, mi-am pus în gând să-mi retrag 
romanul de la Novâi mir. Ce stiu eu, or să vină, or să 
deschidă seiful si. Am plănuit totul din timp, trebuia să mă 
grăbesc să mă dau la fiind şi să mă camuflez în spatele 
matematicii. 

Pe 6 septembrie m-am dus la dacea lui Tvardovski. L-am 
găsit cu boala lui în plină recidivă. Cu pasi grei, a coborât 
de la primul etaj: în maiou de corp, cu ochii tulburi. Acum 
mi-ar fi fost greu să mă explic cu el chiar treaz de-ar fi fost, 
darmite în halul de beţie în care era. Pedala numai pe 
marile lui ofuri, pe toate celelalte nu le vedea, nu le auzea, 
nu ie percepea. 

— Eu îmi risc capul pentru dumneata, şi dumneata. 
Evident, nu-mi era greu să-l înţeleg: nu mă deschisesem 
către el, toată reţeaua proiectelor, a calculelor, a 
demersurilor mele îi rămăsese ascunsă şi acum, pe 
neaşteptate, ieşea la lumină. 

Din vorbirea lui A. T., confuză, nesistematizabilă în jurul 
unui ax logic, reieşea: 

— Că n-am voie să acţionez cum vreau eu, "fără să mă 
sfătuiesc cu el" (a se citi: fără să-i cer permisiunea); 

— Că nu ar fi trebuit să acord revistei Semiia i skola 
dreptul de a publica Fărtmele; 

— şi apoi şi problema bărbii! Barba. 

Era uimitor cât de mult îl obseda barba mea. Imperii se 
clătinau, capete cădeau şi el. Barbă-n sus, barbă-n jos. De 
altfel, acum, sincer ca omul la beţie, iată-1 explicându-mi: 


— Se spune că vrei să te ascunzi. 

— Cine spune asta? În gura cui vă uitaţi dumneavoastră? 

— Nu sunt obligat să-ţi răspund. Se spune: nu poartă el 
barbă de florile marului. Bun procedeu de trecut frontiera. 

— Dar cum ajută barba la trecerea frontierei?! 

— Ei bine, o tai şi treci de nu te ştie nici vântul, nici 
pământul. Clipire de ochi apoşi, de beţiv, clipire vrând să 
semnifice erudiție şi sagacitate. A. TI. lasă a se înţelege că la 
"secţia cultură" a CC se spune că, în mod cert, eu am 
transmis Fărâmele la Grani: Am simţit că mă cuprinde 
amărăciunea. Nu pentru că aşa se vorbeşte despre mine la 
"secţia cultură", ci pentru că Tvardovski s-a lăsat pătruns de 
această atmosferă şi pentru că nu are forţă de a se 
împotrivi. 

Cu toate acestea, cum-necum l-am făcut să înţeleagă: 
vreau să-mi retrag Cercul. "Ca să-i refac sintaxa." 

Nu crede. 

Îi spun sincer: socotesc că seiful lor nu este sigur. 

Asta i se pare o năstruşnicie. 

— Ce poate fi mai sigur ca un seif într-o instituţie sovietică 
oficială?! Degeaba sunt eu autorul: sunt legat de mâini şi de 
picioare de contract, şi revista are dreptul de a nu-mi 
returna romanul. Cu atât mai mult cu cât eu insist să fac 
curăţenie totală în acel seif luând toate cele patru 
exemplare. 

Dar A. T. este bun, mă crede, si, oricât i-ar părea de rău, 
promite că mâine dă un telefon la revistă ca să mi se 
restituie exemplarele respective. 

Ei bine, aparent, totul mergea bine. Numai dacă as fi avut 
răbdare până trecea "surik cel de fier"! Prea devreme am 
scos nasul. Prea devreme. 

Pe 7 septembrie, telefonând de la revistă, cu mare 
greutate obţin legătura la dacea lui Ivardovski. Vocea lui 
este slabă, dar normală, nu ca ieri. Mă roagă prieteneşte: 
nu le lua, nu trebuie! La noi sunt în siguranţă, nu trebuie! 
Bine, ia trei exemplare, lasă unul. 


E ca o mamă care-şi vede copiii părăsind casa. Lăsaţi-mi 
măcar unul! 

Si doar e de înţeles! şi redacţia are dreptul. 

Dar eu sunt obsedat: mie îmi trebuie toate! (Eu văd mai 
bine! Văd mai departe! M-am hotărât! Mi-amintesc cum i-au 
înşfăcat romanul lui Grossman, chiar din seiful revistei 
Novâi mir.) Febrilitatea mea! Veşnic mă împinge, mă incită 
să prevăd cu douăzeci de mişcări înainte. 

Le recuperez pe toate patru. Dactilografiate conform 
regulilor de editare, ele umplu un geamantan mare, făcând 
imposibilă închiderea acestuia. 

Cu vreun alt text mai secret, as fi luat imediat măsuri de 
protecţie, m-aş fi uitat în dreapta şi-n stânga, as fi făcut să 
dispară toate urmele. Dar aici este vorba de un text purtat 
la lumina zilei, pregătit pentru publicare. Nu fac decât să-l 
retrag de la Novâi mir, care nu mai este un loc sigur, îl iau, 
dar de fapt, nu pentru a-l ascunde. 

Ce-i drept, îl duc într-un apartament periculos, un punct 
strategic (Teus) unde, încă recent, era la păstrare arhiva 
mea principală, chiar aceea pe care în noaptea de Anul Nou 
o adusesem de la Riazan. Dar partea esenţială a 
înhumărilor mele, toată comoara mea, tocmai o retrăsesem 
de acolo. Nu mai rămâneau acolo decât lucruri secundare, 
semipublice, în genul Luminării. 

1 Panta rhei, povestire în care Vassili Grossman dezvăluie 
exacţiunile din timpul lui Lemn, în special în represiunea 
contra ţărănimii, şi astfel îl coboară de pe soclu pe 
întemeietorul statului sovietic. (N. t.) 

Există momente când raţiunea noastră slăbeşte, o ia 
razna. Când prevederea excesivă se transformă în cecitatea 
cea mai gravă, calculul se transformă în perplezxitate, voinţa 
se transformă în abulie. (Fără asemenea rateuri, nu ne-am 
mai cunoaşte limitele.) 'Teus, profesor de matematică, 
pensionar, era un om foarte onorabil, dar cam neglijent, 
zăpăcit, nedisciplinat în materie de conspirație, şi eu îl 
ştiam că aşa este; totuşi, timp de peste trei ani, cum-necum 


totul a mers, desi amfitrionul era gură-spartă la telefon şi a 
scris chiar un studiu semicriminal despre Ivan Denisovici, şi 
chiar aveam de ştire că studiul lui se află deja la CC, ceea ce 
pe mine mă lăsa rece! De curând retrăgându-mi de la Teus 
ascunzătoarea portabilă (picup) cu arhiva mea, nu am 
verificat conţinutul acesteia, n-am făcut săpături pentru a 
verifica dacă, efectiv, leus nu lăsa descoperite decât lucruri 
de mai mică importantă. Dar el, încâlcind convenţia 
noastră, scotea din când în când, pentru a citi şi reciti, ba 
Banchetul învingătorilor (ultimul exemplar!), ba Republica 
muncii, ba poeziile de lagăr - printr-o minune, nu şi 
anumite alte lucruri. şi din neglijentă nu mai punea nimic la 
locul lui! Apoi, inventariind totul fără mine, el, fără măcar să 
mă anunţe, le-a expediat frumuşel pentru vară tânărului 
său prieten, Zilberberg. 

Si iată că în apartamentul lui Teus-pe care-l găsisem mai 
sigur decât seiful de la Novâi mir - mi-am închis 
geamantanul cu cele patru exemplare ale Cercului, (în timp 
ce-l târam pe străzile Moscovei, parcă mă sufocam, mă 
simţeam urmărit: din cauză că, în mod cert, din spate mă 
fixau, ca nişte ochi de bufnită, proiectoarele.) îmi vine pur şi 
simplu să râd când mă gândesc cât de mult îmi pierdusem 
raţiunea: ca bărbat, decisesem să cobor în adâncuri si, ca 
un copil, iată că am muscat din momeala stupidă a lui 1. 
Kariakin cum că Rumiantev, seful lui foarte-foarte liberal, 
acum redactor la Pravda, intenţionează să publice două, 
trei capitole inofensive din Cercul. şi lăsând la Teus trei 
exemplare, m-am cărat cu al patrulea la Pravda. Mintea îmi 
plecase cu sorcova. 

În seara de 11 septembrie, în intervalul dintre arestarea 
lui Şi-niavski şi cea a lui Daniel, ghebistii (securiştii) au 
percheziţionat în acelaşi timp familia Teus (de unde au luat 
Cercul) si, dintre toţi prietenii ei, tocmai pe Zilberberg, ca 
să ia restul arhivei mele. 

În ultima clipă înainte de a-mi începe coborârea în 
adâncuri, în ultima clipă petrecută la suprafaţă, m-au rănit! 


M-au rănit. 

M-au rănit. 

ANIMAL RĂNIT De atunci încă n-au trecut doi ani, dar în 
timp ce, după douăzeci şi doi de ani de Ja arestarea mea, 
sentimentul legat de aceasta se estompează, noul naufragiu 
1-am trăit mai dureros. Socul arestării mele fusese 
amortizat prin aceea că ea mă scăpa de front, de luptă; prin 
aceea că aveam douăzeci şi şase de ani; prin aceea că în 
afară de persoana mea nu suferea niciuna dintre operele 
mele finite (pur şi simplu pentru că acestea nu existau); 
prin aceea că se punea la cale cu mine ceva interesant, 
chiar pasionant; precum şi prin presentimentul încă foarte 
vag (dar persistent) că tocmai prin această arestare voi 
putea să influenţez cumva destinul tării mele. 

Dar eşecul din septembrie 1965 a fost cea mai mare 
nenorocire a celor patruzeci şi şapte de ani ai vieţii mele. 
Timp de mai multe luni l-am resimţit ca pe o adevărată 
rană fizică greu vindecabilă - ca pe o lovitură de lance care- 
mi străpunsese pieptul; fierul se prinsese acolo ca un cârlig, 
imposibil să-l mai scoţi afară. şi cea mai mică mişcare 
(amintirea cutărui sau cutărui rând din arhiva confiscată) 
îmi producea o durere acută. 

Lovitura cea mai dură consta în aceea că iată, după ce 
absolvisem - ciclu complet - scoala lagărului, constatam cât 
eram de prost şi de vulnerabil. Timp de optsprezece ani 
lucrasem la războiul meu de ţesut literatură, verificând 
trăinicia fiecărui fir; o eroare asupra unei singure persoane 
putea să mă arunce în groapa lupilor cu tot ceea ce 
scrisesem - dar nici măcar o dată nu m-am poticnit, nici 
măcar o dată n-am comis vreo eroare; câte eforturi nu 
făcusem pentru a mă apăra, câte sacrificii pentru 
redactarea propriu-zisă; planul părea grandios, eram gata 
să mai aştept încă zece ani până să mă afirm în lume cu 
toată opera mea si, în deflagraţia acelei bombe literare, nu 
mi-ar fi părut rău să ard eu însumi; - dariată, a fost 
suficient un pas greşit, a fost suficientă o stângăcie, şi tot 


planul, toată munca de-o viaţă a naufragiat. şi nu numai 
munca mea de-o viaţă, ci şi testamentul milioanelor de 
dispăruţi, al celor care nu putuseră să-l şoptească pe-al lor, 
al celor care, muribunzi pe-o duşumea într-o baracă de 
lagăr, nu putuseră să-l murmure pe-al lor - testamentul 
acela, eu nu-l executasem, îl trădasem, mă dovedisem 
nedemn de el. Îmi fusese dat mie, aproape numai mie, să 
scap de-acolo, şi ei - acum cranii zăcând în gropile comune 
ale lagărelor - îşi puseseră atâtea speranţe în mine, şi eu 
mă prăbuşisem, nu fusesem la înălţimea speranţelor lor. 

Perpetuă contracție a mediastinului. În regiunea plexului 
solar te ia cu greată şi nu-ţi dai seama ce e asta: boală a 
sufletului sau presentiment al unei noi nenorociri. Arsură 
internă insuportabilă. Te ustură şi nu găseşti leac. Multă 
vreme nu scapi de uscăciunea din gât. Tensiune pe care nu 
poţi s-o faci să cedeze. Cauţi salvare în somn (ca atunci 
când erai la închisoare): a dormi, a dormi şi a nu te trezi! A 
te visa într-o lume tihnită şi fericită! 

— Dar, peste câteva ore, barierele defensive ale sufletului 
cad la pământ şi un sfre-del incandescent te readuce la 
realitate, în fiecare zi, a căuta în tine însuti voinţa de a 
merge drept, de a te îndeletnici cu ceva, de a munci, creând 
aparenta că acest lucru ar fi necesar şi ar fi posibil pentru 
suflet, în timp ce la fiecare cinci minute gândul nu-ţi dă 
pace: la ce buni De-acum, la ce bun? Îţi trăieşti toată viaţa 
de parcă ai juca un rol: căci ştii bine că în realitate totu-i 
pierdut. Impresia că orologiul lumii s-a oprit. Gânduri 
despre sinucidere - pentru prima dată în viaţa mea si, sper, 
pentru ultima dată. (O singură mân-gâiere: microfilmul 
meu, microfilmul deci, era deja în Occident! Toată partea 
anterioară a operei mele scăpase!) în această stare 
sufletească - ce-i drept, cu întreruperi pentru mişcare şi 
înseninare, am trăit trei luni de zile. Efectuam, dintr-un 
impuls, operaţiuni defensive - cele mai urgente, cele mai la 
înde-mână (de altfel, uneori şi greşite), dar nu reuşeam să- 
mi fac o idee adecvată despre situaţia mea în ansamblul ei, 


nici să aleg un comportament adecvat. Mă aşteptam 
realmente să fiu arestat, aproape în fiecare noapte. Ce-i 
drept, în caz de arestare adoptasem o tactică nouă, de 
fermitate: voi refuza orice fel de depoziţie; îi voi declara 
nedemni să urmărească injustiţie literatura rusă; le voi cere 
formularul pentru "depoziţii autografe" (conform codului de 
procedură penală, am dreptul la aceasta, şi acum) şi voi 
scrie: "Conştient de responsabilitatea mea în fata celor care 
m-au precedat în marca literatură rusă, eu nu pot nici să 
recunosc, nici să accept controlul polițienesc asupra 
acesteia. Nu voi răspunde la nici o întrebare, nici a 
anchetatorului, nici a tribunalului. Aceasta este prima şi 
ultima mea declaraţie." (N-or să aibă altă soluţie decât să- 
mi coasă declaraţia la dosar! 

— Ăsta e procedeul lor.) în felul acesta, că avea să fie 
condamnare la moarte, că avea să fie condamnare la 
închisoare pe viaţă, eu eram gata pentru orice. Dar, atât 
într-un caz cât şi în celălalt, asta însemna întreruperea 
muncii mele. De fapt, întreruperea se şi produsese: 
catastrofa mă surprinsese în toiul muncii la Arhipelag. şi 
materialele de mare valoare, şi o parte din prima redactare 
deja terminată existau într-un singur exemplar şi 
reprezentau o ameninţare atomică. Cu ajutorul unor 
prieteni fideli, inten-sificând măsurile de precauţie pentru a 
dejuca filajul, a trebuit să ascund totul în Tainiţa de departe, 
şi acum întrebarea când o să mă întorc la această carte 
rămânea fără răspuns. 

Lucrul la această carte, eu oricum îl oprisem - încă înainte 
de a mă fi arestat. 

Ştirea despre nenorocire m-a atins în doi timpi, nu dintr-o 
dată. Mai întâi a venit Veronika Turkina şi nu mi-a povestit 
decât de confiscarea romanului - dar şi acest lucru mi-a fost 
ca un cuţit în inimă; am început să-mi fac reproşuri: ce-am 
făcut eu! Nu l-am ascultat pe Tvardovski, am luat romanul- 
şi eu însumi sunt vinovat de pierderea lui. În momentul 
acela am fost anunţat că Siniavski a fost arestat. Romanul 


meu dădea oare mai puţine pretexte? Două zile mai târziu, 
eu eram încă în libertate. Poate că aceasta se datora pur şi 
simplu faptului că încă nu mă găsiseră la mine în Rojdestvo? 
Dar ce se întâmpla în locuinţa mea de la Riazan? Habar n- 
aveam. Viaţa mea, se alegea praful de ea. Poate că ei 
trecuseră deja pe-acolol Era spre seară, înghesuind 
degrabă câteva lucruri în maşină şi ceea ce mai rămăsese 
dintre manuscrise (după plecarea noastră, de-acum într-o 
oră, ei pot sosi şi percheziţiona), luând-o pe drumurile de la 
periferia Moscovei, ocolind oraşul, am ajuns la dacea lui 
Tvardovski: să reuşesc a-l pune la curent mai înainte ca eu 
să fiu arestat. 

Nici acum nu înţeleg de ce descoperirea Cercului-87 mi s- 
a părut mie atunci o catastrofă: eu încă nu cunoşteam 
catastrofa principală, dar faptul că romanul meu ajunsese la 
Lubianka nu făcea decât să confirme proverbul latinesc 
cum că "au şi cărţile soarta lor" şi să marcheze debutul 
carierei mele literare. (Cred că ei veniseră nu după roman, 
care a fost pentru ei un cadou suplimentar; această acţiune 
a fost un prilej de a se conferi cuiva un ordin şi de a se 
jubila în instante. şi numai anii vor arăta dacă respectivii n- 
au jubilat pe riscul propriului lor cap. Romanul, ca şi un 
ghețar în munţi, poate că li s-a părut că, atâta timp cât nu 
este împins s-o ia din loc, este mai putin periculos.) 


Un necaz, suprapunându-se altui necaz, a făcut să rămân 
în pană de benzină pe ultimul kilometru şi a trebuit să 
umblu, cu o canistră goală în mână, prin Pahra, orăşelul 
scriitorilor. Tvardovski era acasă şi discuta cu meşterii care 
consolidau gardul noii sale vile şi-i mutau portalul. Aceştia 
cereau o arvună substanţială. Am intrat şi eu în vorbă si, 
făcându-i semn lui A. T. să vină deoparte, i-am spus în 
şoaptă: 

— Vesti proaste. Au confiscat romanul. Pe loc i s-a 
contractat tot trupul. 

— De acolo? 

Trebui mai întâi să termine târguiala cu meşterii, să 
meargă după benzină la lendriakov, iar apoi eu să revin cu 
masina-în timpul acesta, A. T. reuşi să se obişnuiască şi cu 
această nouă idee. 

În acea seară, el s-a prezentat splendid, mult mai bine 
decât mine. Cu o săptămână în urmă, în aceste camere, 
pentru o problemă infinit mai măruntă, se supărase aşa de 
tare, îşi dăduse drumul la toţi nervii, îmi făcuse reproşuri - 
şi acum, dimpotrivă, nu mai reproşa nimic, desi se dovedea 
că avusese dreptate. Astăzi, avea o ţinută bărbătească, 
echilibrată, nu se arăta deloc grăbit să mă întrebe unde şi 
cum s-a întâraplat asta şi să discute situaţia. Dacea lui era 
cam sumbră şi avea alură de mic castel. Dădu foc unui brat 
de vreascuri din şemineul decorativ. Rămăseserăm amândoi 
la gura sobei. 

Primul lui reflex a fost acela că se va plânge a doua zi lui 
Dio-micev. După o oră, după ce mai chibzuise, mi-a spus că 
ar fi mai bine să fac eu lucrul acesta. 

M-am apucat pe loc să întocmesc un proiect de scrisoare, 
dar din momentul acesta se ivi o primă şi foarte mică fisură 
care apoi avea să se lărgească: A. . insista ca eu să folosesc 
expresiile cele mai blânde şi chiar imploratoare, în special 
nu admitea să scriu "confiscare ilegală". El insista să scot 
neapărat acest cuvânt, pe motiv că acţiunile organelor 
respective nu pot fi "ilegale". M-am împotrivit fără 


fermitate. (A doua zi, la Moscova, mi-a telefonat special ca 
să mă întrebe dacă am schimbat cuvântul. Spre ruşinea 
mea, am cedat: în loc de "ilegală", eu, de data aceasta 
slugarnic, am scris "nemeritată". Nu mi-a venit în mintea 
mea întunecată un cuvânt mai potrivit care să înceapă cu 
aceleaşi literel, pentru a avea mai putin de corectat.) 

După o noapte fierbinte şi fără somn, noi, eu şi sotia, am 
plecat dis-de-dimineaţă la Moscova. Acolo, după câteva ore, 
Teus mi-a dat de veste despre un necaz mult mai mare: în 
aceeaşi seară de 11 septembrie fuseseră confiscate şi 
Banchetul învingătorilor, şi Republica muncii, şi poeziile 
despre lagăr! Nu puteam să înţeleg cum de s-a putut 
întâmpla aşa ceva, căci aceste materiale nu se mai aflau la 
Teus! Asta într-adevăr era o nenorocire, căci cele de până 
acum nu fuseseră decât mici mizerii inaugurale! Se rupeau 
şi se prăbuşeau podurile sub picioarele mele, fără glorie şi 
înainte de vreme. 


(Deci asemenea întorsături am avut eu în vedere atunci 
când am subintitulat cu amărăciune această carte "schiţe 
din viaţa literarâ".) 

Dar declaraţia către Diomicev am întocmit-o ca şi când n- 
aş fi fost la curent cu chestiunea romanului. Iraversam una 
dintre acele zile moscovite însorite, animate şi cu totul 
ireale; apoi, după un control amănunţit, am intrat din nou în 
somptuoasa clădire a CC, unde atât de recent mi se 
rezervase o primire atât de reuşită; am traversat vastele 
coridoare pustii, mobilate ca nişte camere; pe uşi nu erau 
înscrise funcţiile, ci numai numele - nume insignifiante, 
necunoscute, fără relief; şi declaraţia am remis-o unui 
amabil secretar, o mai veche cunoştinţă de-a mea. 

De acolo m-am dus la Novâi mir, A. TI. nu-şi găsea liniştea 
din cauza expresiei "acţiuni ilegale", voia să audă din gura 
mea că am suprimat-o. şi mai cerea el ceva foarte 
important: să nu spun nimănui că mi s-a confiscat romanul! 


— Altminteri o publicitate indezirabilă ar complica foarte 
mult situaţia. 

Fisura se lărgea. A cui situaţie? A forurilor superioare sau 
a mea? Indezirabilă? Dar publicitatea era singura mea 
scăpare! Am să povestesc oricui mi-o ieşi în cale! Am să-i 
pândesc şi am să-i găsesc pe cei care, o dată ce le voi spune 
povestea, or s-o răs-pândească pe o arie cât mai vastă! 
(Luându-mi Cercul împreună cu provocatorul Banchet, ei 
nu-mi complicaseră, ci îmi uşuraseră 1 în ruseşte 
nezakonnoe ("ilegală") şi nezaslujennoe ("nemeritată"). (N. 
t.) existenta: de-acum puteam să fac mai multă tevatură în 
jurul confiscării.) 

Dar a mă deschide pe loc lui 'Tvardovski însemna să-l 
expun la un infarct! Cum poate o idee de o insolentă atât de 
inimaginabilă să se vâre în capul unui autor descoperit de 
către partinicul Novâi mirii. După asta, ce-o să se întâmple 
cu Novâi mir? Nu, nu este gata A. T. să înghită cu polonicul 
această oroare. Trebuie să i-o servesc cu linguriţa. 

— Rezultă că n-au luat numai romanul. Ci şi vechea 
versiune a piesei Cerbul şi târfa ocnei şi nişte poezii despre 
lagăr. 

A. T. deveni mai sumbru: 

— şi poeziile, ele nu sunt despre tăticu şi mămica? 

Făcu o mutră acră. Dar era bucuros că una dintre copiile 
romanului scăpase gratie chiar seifului Pravdeil în cursul 
acelor zile, toate au început să se mişte, pe Rumiantev l-au 
zburat de la Pravda, iar binevoitorul meu Kariakin a trebuit 
să meargă să-mi recupereze romanul din forfota de acolo. 

Eram deja în 20 septembrie, în săptămâna ce trecuse de la 
arestarea lui Siniavski şi Daniel, cuprinsă de panică, "toată 
Moscova", cum se spune, schimba ascunzătorile unde ţinea 
samizdatul şi cărţile criminale ale emigrației, le plimba în 
pachete de la o casă la alta, sperând că aşa va fi mai bine. 

Două sau trei percheziţii - şi câte alarme, căinţe, 
retractări chiar! aşa de plăpândă şi de nesigură era 


libertatea conversaţiilor şi a manuscriselor care ne fusese 
dăruită şi care existase în vremea lui Hruşciov. 

În ce priveşte romanul, 1-am rugat pe Kariakin să-l aducă 
de la Pravda direct la Novâi mir. Supraestimând vigilenta şi 
ghearele KGB, noi nu eram convinşi că binevoitorul 
Kariakin va reuşi să-l aducă. Dar l-a adus fără să 
întâmpine greutăţi: eu l-am pus pe micul divan din biroul 
lui A. 'I. şi acum îl aşteptam pe acesta. Nu mă îndoiam de 
faptul că, la vederea exemplarului salvat, A. T. va simţi cum 
îi bate inima si, bucuros, va pune imediat romanul în seif. 
Mi-l şi imaginam cum radiază de bucurie. Sosi şi A. T, 
începu conversaţia - mapa groasă, bine cunoscută, se afla 
pusă pieziş pe micul divan. A. TI. o zări, se apropie si, fără s-o 
atingă, întrebă contrariat: "Asta ce-i?" 

I-am spus eu ce este. Iar el, încruntat şi dintr-o dată 
distant fată de mine, deveni de nerecunoscut: 

— Dar de ce l-ai adus aici? Acum, după confiscare - (iată 
deci confiscarea legală!) - noi nu mai putem să-l păstrăm la 
redacţie. Acum să nu te ascunzi în spatele nostru. 

Parcă m-a lovit cu ceva în cap! Nu pentru că as fi tremurat 
pentru acest exemplar, eu mai aveam (aveam şi în Occident 
unul), dar el era convins că acesta era unul dintre ultimele 
două! (Lui A. T. îi plăcea când cineva îi compara revista cu 
Sovremennik-ul lui Pus-kin. Desigur, erau alte timpuri, dar 
dacă Puşkin ar fi fost rugat să salveze un roman pe care-l 
vânează Secţia a treia - oare el ar fi refuzat să ia mapa, 
oare ar fi respins-0?) 

Mai mult decât atât-A. T. a refuzat să publice în Novâi mir 
scrisoarea în care eu combăteam calomniile privind 
biografia mea (agitatorii komsomolului şi ai partidului deja 
colportau prin toată tara povesti cum că eu am fost "în 
serviciul nemților", că am fost “poliţai" şi "gestapovist"). Cu 
două săptămâni în urmă, A. T. însuşi mă sfătuia să fac 
această scrisoare (cu enigmaticul "mi s-a recomandat."). 
Dar iată necazul: originalul scrisorii mele îl trimisesem la 


Pravda, contând pe Rumiantev, în prezent debarcat, iar lui 
Tvar-dovski îi remisesem copia. 

— Nu am obiceiul să răspund la scrisori care mi se trimit 
în copie - l-am auzit spunând. 

Asa de mult se schimbaseră poeţii. 

— şi ce să combaţi, atâta timp cât romanul este reţinut? O 
să se spună: înseamnă că ceva estel. 

În aceste cuvinte răsuna siguranţa de sine a 
nomenclaturistului. Simplă logică! 

— Dacă romanul este reţinut în 1965, cum se poate 
susţine că autorul n-a fost poliţai în 1943? (Problema era 
alta, desigur! El n-avea puterea de a-mi publica replica şi 
trebuia să găsească o explicaţie onorabilă pentru refuzul 
său: convingerile, mă-nte-legeti.) 

Eu, pierdut, şedeam lipit de scaun, răspundeam fără vlagă, 
iar Ivardovski nu mai contenea cu reproşuri fastidioase la 
adresa mea: 1) Cum am putut eu să adresez în aceste zile, 
fără să mă sfătuiesc cu el (!), trei plângeri la alti trei 
secretari ai CC; în felul acesta l-am ofensat pe Piotr Nilâci 
Diomicev, ceea ce acestuia o să-i reducă dispoziţia de a mă 
ajuta. 

Explicaţia lui A. T. a fost următoarea: "Dacă cineva îmi cere 
un apartament, dar numai mie, îl ajut din toate puterile 
mele, dar dacă-i scrie şi lui Fedin şi lui Tvardovski, atunci îi 
spun: perfect, să te ajute Fedin." şi ce asemănare vedea el 
aici între una şi alta? Ca şi când dimensiunile evenimentului 
permiteau să te gândeşti la vreo "ofensă", la nişte 
sentimente personale ale unor secretari ai CC. şi tată bun 
să-mi fi fost Diomicev - şi tot n-ar fi schimbat cu nimic 
situaţia. Coliziunea era între stat şi literatură, iar 
Tvardovski vedea aici nu stiu ce jalbă personală. Dacă m-am 
grăbit să trimit încă trei scrisori (lui Brejnev, Suslov şi 
Andropov*), am făcut-o pentru că aveam nişte temeri: 
Diomicev nu-mi inspira încredere, el - îmi ziceam - poate că 
e de-al lui selepin, o să-mi ascundă scrisoarea şi o să spună 
că eu nu m-am plâns, că deci mă simt vinovat. 


Mă rog, A. T. ierta omeneştii mele slăbiciuni această 
publicitate care era de-acum fapt consumat, ierta faptul că 
nu m-am abținut, că i-am vorbit nu stiu cui despre reținerea 
romanului. (Nu m-am abținut! 

— M-am dus special la conservator, la concertul lui 
şostakovici, şi acolo am povestit despre necazul meu.) Dar: 
2) Dacă m-aş fi sfătuit cu el ca să stiu cui să-i mai trimit 
plânge-rea, el, A. T., mi-ar fi recomandat să mă adresez 
direct şi nemijlocit lui semiceastnâi (ministrul Securităţii 
Statului). De ce să-l ocolesc! 

Pentru moment, am făcut o bruscă mişcare înapoi: asta, 
niciodată! A te adresa lui semiceastnâi înseamnă a 
recunoaşte suveranitatea Siguranţei Statului asupra 
literaturii! 

Tvardovski nu putea şi nu putea să înţeleagă: 3) Cum am 
putut eu la un moment dat să le încredinţez celor de la 
Sovremennik piesa mea, în ciuda opoziţiei salel. 

Cât de important era pentru el ca tocmai acum să-şi 
regleze conturile cu aceşti "gangsteri ai scenei"! Cât de 
important era pentru el ca să-mi facă reproşuri în acest 
ceas al meu de cumpănă! Si, în plus: 4) Cum am putut eu să 
pun la păstrare sacrosanctul Ivan Deni-sovici împreună cu 
nişte ranchiunoase piese despre lagăre? (Căci, nu-i asa, 
prin aceasta aruncam o umbră nu numai asupra 
"sacrosanctului Ivan Denisovici", ci şi asupra revistei Novâi 
miri si, în plus: 5) De ce n-am primit eu un apartament la 
Moscova într-un moment în care puteam primi chiar şi o 
vilă? Si: 

* Eu nu prevedeam, desigur, că el avea să devină ulterior 
sefiil KGB. 

6) Cum am putut eu permite revistei Semiia i skola să 
publice Fărâmele mele? Si, în sfârşit, extraordinar de 
important, foarte nou (cu un aer posac, fără zâmbet şi 
sobru sută la sută): 7) De ce am început să port barbă? Nu 
cumva ca să mi-o rad când va fi nevoie să mă fac de 
nerecunoscut şi astfel să trec mai uşor frontiera? (Nu 


pierdu ocazia să-mi transmită şi bănuielile nu stiu cărui 
personaj sus-pus: de ce m-am zbătut atâta să mă mut la 
"centrul atomic" Obninsk?) 

Revenirea obsesivă la aceste reproşuri meschine avea un 
caracter prea putin bărbătesc. 

Nu m-am zbătut să mă apăr. Nu-mi verificasem frmghia, se 
rupsese şi-mi meritam postura jalnică în care mă aflam. 

Singurul gest amical pe care 1-a făcut A. TI. în intervalul 
acesta de o oră bătută pe muchie a fost să-mi propună nişte 
bani. Nu i-am luat - nu de lipsa banilor mă prăpădeam eu. 

Mi-am luat la subsuoară romanul repudiat, ca un copil 
abandonat, şi am coborât să sigilez cu ceară rosie mapa la 
curierul-iscoadă al revistei Novâi mir (tot un calcul de sclav, 
şi de data aceasta: când va veni KGB - să vadă că n-am dat 
nimănui să-mi citească romanul). De altfel, douăzeci şi 
patru de ore mai târziu, mi-a venit inspiraţia să-l depun la 
oficiala "Arhivă centrală de stat pentru literatură şi artă". 

Toată săptămâna trecută - necazul ca necazul, dar trebuie 
sărit pârleazul - mă ocupasem de salvarea manuscriselor 
principale şi a tot ce mai scăpase, precum şi de prevenirea 
oamenilor ca să nu-mi mai trimită scrisori. După ce m-am 
descărcat de aceste poveri, după ce au fost rezolvate 
problemele cele mai imediate şi cele mai stringente - m-a 
cuprins acea amărăciune mistuitoare şi sfâşietoare pe care 
am evocat-o la începutul acestui capitol. Nu ştiam, nu 
înţelegeam cum să trăiesc, nici ce să fac, şi cu mare 
greutate mă concentram ca să lucrez două-trei ore pe zi. 

În acest timp, K. I. Ciukovski mi-a propus să stau la el (îţi 
trebuia curaj pentru aşa ceva), gest care mi-a fost de mare 
ajutor, mi-a ridicat moralul. Mi-era teamă să rămân la 
Riazan. Acolo le era uşor să mă blocheze, acolo puteau să 
mă aresteze pe neobservate şi chiar fără a se face 
răspunzători de aceasta: oricând se putea spune că a fost 
vorba de o neînțelegere, de o "greşeală" a securităţii locale. 
La dacea lui Ciukovski, la Peredelkino, o asemenea 
"greşeală" nu era posibilă. Pe sub bolțile umbroase ale 


coniferelor din parcela lui K. I., mă plimbam cu 
deznădejdea în suflet, ore în sir, încercând zadarnic să 
înţeleg situaţia mea si, lucru şi mai important, să descopăr 
sensul superior al nenorocirii care se abătuse asupra mea. 

Familiaritatea cu istoria rusă ar fi putut demult să 
descurajeze pofta de a căuta nu stiu ce brat justiţiar, nu stiu 
ce superioară semnificaţie cosmică în lanţul nenorocirilor 
abătute asupra Rusiei - cât despre mine, capacitatea de a 
percepe în propria mea viaţa această mână care te 
îndrumă, acest sens foarte luminos şi care nu depinde de 
tine, mă obişnuisem s-o exersez încă din anii de închisoare. 
Nu totdeauna reuşeam să înţeleg la timp avatarurile vieţii 
mele; adesea, din slăbiciune a trupului şi a spiritului, le 
înţelegeam contrar semnificației lor adevărate şi văzute în 
perspectiva efectelor lor îndepărtate. Dar mai târziu era 
imposibil să nu mi se reveleze sensul autentic al 
evenimentelor trecute - şi cu mine nu se întâmpla altceva 
decât că rămâneam mut de uimire. Neînţelegând drumul 
adevărat, multe în viaţa le-am făcut în răspărul scopului 
principal pe care totuşi mi-l fixasem - dar totdeauna ceva 
m-a adus pe calea cea dreaptă. Această redresare devenise 
pentru mine ceva aşa de obişnuit, o posibilitate aşa de 
sigură, încât nu-mi mai rămânea de făcut decât un singur 
lucru: să înţeleg cât mai corect şi mai rapid orice mare 
eveniment al vieţii mele. 


(Viaceslav Vsevolodovici Ivanov ajunsese şi el la această 
concluzie, desi propria lui viaţă îi oferise un cu totul alt 
material. El o formulează în felul următor: "Există un sens 
mistic în viaţa multor oameni, dar acesta nu este perceput 
de toţi în mod corect. El ne este dat cel mai adesea într-un 
limbaj cifrat şi noi, nedescifrându-I, cădem pradă disperării 
la gândul că viaţa noastră este lipsită de sens. Reuşita 
marilor existente tine adesea de faptul că omul a decriptat 
cifrul care i-a revenit, că 1-a înţeles şi că a învăţat să 
meargă pe drumul ce i se potriveşte.") 


Dar eu nu-mi înţelegeam eşecul! Fierbeam, mă revoltam şi 
nu înţelegeam: de ce trebuia ca lucrarea aceasta să se 
prăbuşească? 

— Nu a mea proprie, desigur, ci singura, aproape singura 
care scăpase ca amintire despre ceea ce a fost adevărat? 
De ce trebuie necesarmente ca adevărul să le fie mai putin 
sau aproape deloc cunoscut urmaşilor noştri (fiindcă oricui 
va veni după mine îi va fi şi mai greu decât mi-a fost mie să-i 
dezgroape; iar cei care au trăit înaintea mea nu mai sunt în 
viaţă, n-au păstrat nimic sau au scris despre lucruri cu totul 
altele decât acelea de care, nu peste multă vreme, Rusia va 
fi însetată)? De multă vreme îşi găsiseră justificare şi 
arestarea mea, şi boala mea ucigătoare, şi multe 
evenimente personale - dar iată acest eşec nu-l puteam 
înţelege! Acest eşec anula categoric tot sensul anterior. 


(Aşa-i apăreau lucrurile unui sceptic ca mine! şi n-au 
trecut mai mult de două toamne şi iată, în iarna care a 
trecut, mi se pare că deja am înţeles totul. De aceea m-am 
şi apucat să fac aceste însemnări.) Două evenimente politice 
- nu dintre cele mărunte -* au fost de natură să mă bucure 
la sfârşitul lui septembrie în timpul ospeţiei mele la 
Ciukovski; ele, reunite sub semnul aceloraşi constelații, s-au 
produs aproape în aceleaşi zile. Unul a fost înfrângerea 
răzmeritei comuniste în Indonezia, al doilea - înfrângerea 
acţiunii lui selepin. Se acoperise de ruşine acea Chină 
căreia selepin chemase să i se facă temenele, şi el însuşi, 
surik cel de fier, iniţiatorul ofensivei din august a 
aparatului, nu reuşise să răstoarne pe niciunul dintre 
succesorii lui Hruşciov. Cu un avans de o jumătate de an, 
raportorii la congresul al XXIII-lea erau deja desemnaţi - 
dar selepin nu era printre ei. Instalarea lui selepin în vârful 
piramidei ar fi însemnat urgentarea sfârşitului meu. Acum 
mi se promitea un răgaz de o jumătate de an. Evident, 
aceasta încă nu reprezenta o protecţie sigură, ci numai o 
speranţă, şi aceea în stare embrionară. O protecţie sigură, 


mi se părea mie, ar fi fost dacă radioul occidental ar fi 
anunţat confiscarea romanului meu. Aceasta era, desigur, 
altceva decât arestarea unor oameni vii ca Siniavski şi 
Daniel, dar totuşi, călcate-ar ursul, când i se ia unui scriitor 
rus munca lui de zece ani pentru a o zăvori! Atunci, zeloşii 
partizani ai democraţiei greceşti şi ai Vietnamului de Nord 
n-ar putea să consacre acestui eveniment fie şi numai un 
rânduleţ? Sau le este cu totul indiferent? Sau nu stiu? 

M-au mai păsuit - dar ce era potrivit să fac eu acum? Nu 
puteam să pricep. Am luat atunci decizia care nu trebuia: 
acum este momentul să public. Măcar ceva. 

Si le-am trimis celor de la Novâi mir piesa Luminare în 
vânt, necunoscută lor până în prezent. După ce-au citit-o 
toţi, m-am dus la redacţie. 

În luna în care nu ne văzuserăm, Tvardovski devenise şi 
mai abătut, se simţea incomodat, încercuit, chiar distrus: 
toate acestea pentru că acolo sus nu i se vorbise amabil. 
(Diomicev îl certase aspru: în momentul în care avea nevoie 
de el, el nu se ţinea pe picioare. 

Ar fi trebuit să meargă la Roma pentru a fi ales 
vicepreşedinte al Asociaţiei Europene a Scriitorilor; nu era 
agreat acolo nici Surkov, nici Simonov.) 

Totuşi, A. T. îl întrebase în două rânduri pe Diomicev în 
legătură cu romanul meu, telefonic, ce-i drept. Având în 
vedere ce supliciu era pentru el acest demers, trebuie să 
dăm o înaltă apreciere efortului său. "Da, am dat dispoziţie 
să i-l restituie", a răspuns Diomicev prima dată. Era, 
evident, o minciună. "Da, am dat ordin şase clarifice 
problema", a răspuns ela doua oară. 

Tvardovski se descurca prost în legătură cu ceea ce mai 
era de făcut, nici eu nu mă descurcam mai bine. si, în cemă 
priveşte, am consimţit la o inepţie: să cer audientă la 
Diomicev. 

Reacţia lui A. TI. la piesa mea n-a fost de natură să mă 
bucure. Eu ştiam că este anemică şi prolixă; el însă o găsea 
"foarte scenică" (bietul A. T., poziţia lui de nomenclaturist 


nu-i permitea să frecventeze teatrele din Moscova, să se 
tină la curent cu teatrul modern). Aşadar, de ce să n-o 
publice? Dar se ivi o problemă: 

— Dumneata prezinţi lucrurile sub masca nu stiu cărei 
tari, dar, de fapt, vorbeşti despre noi, lucrul ăsta este prea 
clar, concluzia piesei este fără echivoc. 

La care eu, absolut sincer, i-am răspuns: 

— Eu am scris asta despre viciile întregii omeniri 
contemporane, în special ale celei ghiftuite. Admiteţi că pot 
să existe vicii contemporane universalei El: 

— Nu, nu pot accepta acest punct de vedere care nu face o 
delimitare între capitalism şi socialism. şi nu pot împărtăşi 
vederile dumitale asupra vieţii şi a morţii. Să-ţi spun ce-aş fi 
făcut eu dacă torul ar fi depins în întregime de minei De 
data aceasta, nu o prefaţă as fi scris, ci mai degrabă o 
postfață (nu sesizase nota de depreciere pe care o 
comportă chestia asta) - în care as spune că noi nu putem 
să ascundem de cititor ceea ce scriu autorii - (oh! Oh! După 
cincizeci de ani!), dar că nu împărtăşim opiniile exprimate 
şi că datoria noastră este să le combatem. 

Eu: 

— Ar fi minunat! Mai mult nici nu-mi trebuie. 

EI: 

— Dar asta nu depinde de mine. 

Eu: 

— Ascultaţi, A. I., dacă asta ar fi scrisă de un autor 
occidental, ai noştri s-ar bate pe ea, ar monta-o imediat: 
vedeţi bine cum autorul stigmatizează realitatea burgheză. 

EI: 

— Da, dacă autorul ar fi un oarecare Arthur Miller. Dar, cu 
toate acestea, şi la el personajul negativ ar avea ieşiri 
anticomuniste. 

Dar asta s-a întâmplat numai într-o piesă! A. 1. se făcuse 
rău şi neîncrezător fată de mine; eu nu eram acel cristal 
limpede pe care el ardea de nerăbdare să-l prezinte celor 
din Piaţa Veche şi întregii omeniri progresiste. 


Dar eu n-aveam nimic de pierdut şi i-am întins Palma 
dreaptă, ceea ce până atunci ezitasem să fac. 

O luă cu amândouă mâinile, bucuros, aproape tremurând. 
Este un gen confirmat de practica literară, proza mea - dar 
poate să treacă? 

A doua zi la telefon: 

— Partea descriptivă este excelentă, în general este mai 
teribil decât tot ce ai scris până acum. 

Si a adăugat: 

— Notează că nu m-am angajat cu nimic. 

O, desigur că nu! Desigur, revista nu se angaja! Nu mă 
angajam decât eu: să-mi trambalez operele pe aici şi numai 
pe aici. Dar câte refuzuri trebuie să mai suport şi totuşi să 
continuu a mă socoti membru al echipei lui Novâi miri. 

Mare mângâiere mi-a procurat în aceste luni lectura 
zilnică a proverbelor ruseşti. Parcă as fi citit o carte de 
rugăciuni. la ascultați: 

— Tristeţea nu te omoară, dar te cotonogeşte. 

— De necaz nu scapi dormind. 

— Vine soarta cea rea, mâinile ti le-o lega. 

— Timpul nemilos-munte prăpăstios: cum îl masori, asa-l 
cobori. (Asta se referea la greşelile mele, când unii mă 
ridicau în slava cerurilor - iar eu stăteam gură-cască, 
făceam pe modestul, ratam ocaziile una după alta.) şi în 
continuare: 

— Necazul nu-ţi pune ştreangul de gât. 

— Noi cu tristeţea, Dumnezeu cu tandreţea. 

— "Totul trece, numai adevărul nu se petrece! 

Ultimul era pentru mine o consolare deosebită. Un singur 
lucru rămânea neclar: cum să ajut eu acest adevăr? Căci 

— Cu jalbe nu treci marea. şi ăstălalt, cu aluzie directă: 

— Unul de teamă a murit, altul de teamă a înviat. şi unul 
enigmatic: 

— A sosit nenorocirea - n-o lipsi nici pe ea de zâmbetul 
tău. Aşadar, pe mine teama "trebuia să mă reînvie". Aşadar, 
voi pune în serviciul binelui această nenorocire. şi poate 


chiar în serviciul unei victorii? Dar cum? Cifrul ceresc 
rămânea nedezlegat. 

La 20 octombrie, la Casa Centrală a Scriitorilor, era 
sărbătorit S. S. Smirnov (50 de ani). Kopelevii mă 
convinseseră să mă arăt şi eu pe-acolo, pentru prima dată 
după trei ani de zile de când eram membru al Uniunii 
Scriitorilor: să se vadă că sunt bine-sănătos şi zâmbesc. Ca 
să fiu cinstit, era prima dată când asistam la un jubileu şi-i 
auzeam pe confraţi lăudându-se unul pe altul. Smirnov 
prezidase şedinţă care se încheiase cu excluderea lui 
Pasternak. Dar de asta eu habar n-aveam, căci de-aş fi ştiut, 
pe-acolo n-aş fi trecut. Cu fortăreaţa sa de la Brest- 
Litovsk1, el, se spunea, a binemeritat de la patrie. Numai că 
eu chibzuiam în mintea mea: cum ar fi dus el trebuşoara 
asta la bun sfârşit dacă i s-ar fi interzis să viziteze ruinele 
fortăreței, dacă i s-ar fi interzis să se apropie de microfonul 
radioului central, dacă i s-ar fi interzis să scrie vreun 
rânduleţ în vreun ziar sau în vreo revistă, să ia cuvântul în 
public fie şi o singură dată şi chiar să vorbească despre 
aceasta în vreo scrisoare; şi dacă, întâlnindu-se cu vreun 
fost luptător de la Brest, n-ar fi putut discuta cu el decât pe 
ascuns, fugind cât mai departe de urechile indiscrete şi 
derutându-i pe cei de la filaj; şi dacă după material ar fi 
trebuit să meargă fără diurnă de deplasare; şi dacă ar fi 
fost nevoit să nu-şi tină acasă materialele colectate şi nici 
propriul său manuscris; în asemenea situaţie ce-arfi ieşiţi Ar 
mai fi scris el o carte despre fortăreață de la Brest, şi încă 
aşa de documentată? Asemenea restricţii nu sunt de 
domeniul imaginaţiei. Tocmai cu astfel de restricţii m-am 
confruntat eu când am adunat cele 227 de mărturii pentru 
Arhipelagul Gulag. * 1 S. S. Smirnov a scris mai multe cărţi 
în care îi glorifică pe apărătorii Brest-Litovskului în cel de-al 
doilea război mondial: Fortăreaţa Brestului, Eroii din 
Fortăreaţa Brestului, Povestiri despre eroi necunoscuţi. (N. 
t.) 


* De fapt, în seara aceea, împrejurările au fost de-aşa 
natură încât principalul "sărbătorit" a reieşit că este, nu stiu 
de ce, mareşalul Jukov, invitat să ia loc în prezidiu. La 
fiecare rostire a numelui său - şi asta s-a întâmplat de vreo 
cinci sau şase ori - sala a izbucnit în foarte sincere aplauze. 
Scriitorii din Moscova îl omagiau demonstrativ pe mareşalul 
căzut în dizgrație! Mică răDupă ceremonie, în vestibulul 
Casei Centrale a Scriitorilor (CCS) s-a produs o oarecare 
rumoare: eu eram aici. şi vreo zece scriitori din Moscova, 
urmaţi de funcţionarii CCS, au venit pentru a face 
cunoştinţă cu mine. Apropierea dintre noi s-a făcut ca şi 
când eu as fi fost nu autorul ameninţat al unui roman 
confiscat de autorităţi, ci un laureat răsfăţat şi atotputernic. 
şi înjur, şuşoteli, priviri piezişe. Ce era asta? Magnetismul 
gloriei, chiar în disgratie? Sau deja un semn încurajator al 
vremurilor? Sau, pur şi simplu, nu au cunoştinţă despre 
situaţia dezastruoasă în care mă aflu? 

A participat la jubileu şi Tvardovski. Clipind din ochi din 
cauza birturilor, el a dispărut repede de la masa prezidiului 
care nu-i făcea nici o plăcere, s-a dus în culise sau poate la 
restaurant, şi a reapărut în vestibulul de la ieşire. Fierbea 
de gelozie că n-a fost el cel care m-a adus prima dată la 
CCS (si, ca să fiu drept, nu mă sfătui-sem cu el dacă să vin 
aici sau nu!). Urmat îndeaproape de Demen-tiev şi de 
Kondratovici, scutierii săi, el m-a tras imediat deoparte, 
rupându-mă de prietenii mei şi de aceste prezentări. Unde 
dispăruse amărăciunea de alaltăieri? "Văd că barba 
dumitale nu mai este î la Hemingway, trage deja spre 
Dobroliubov!" - făcu el o remarcă. Cei doi, fireşte, 
confirmară cu promptitudine, în două zile, pentru ei, chiar 
barba mea se schimbase! De fapt, iată de ce: mi se 
promisese o audientă a doua zi la Diomicev. 

— Victorie! Victorie! 

— Jubila Tvardovski, reconfortat. El simţea deja mirul 
plăcut mirositor care, în curând, foarte curând, avea să se 
reverse dinspre cei de sus mai întâi asupra mea, dar apoi şi 


asupra lui, şi apoi şi asupra revistei. Orice s-ar fi spus acolo 
- o să mi-l restituie, n-o să mi-l restituie - dar de vreme ce 
măprimea, era deja o victorie! Sună-mă mâine neapărat, eu 
am să fiu toată ziua la telefon. 

Bietul A. T.! 

— Nu se înstrăinase defel de mine, sufleteşte continua să 
fie pentru mine, numai că şi eu trebuia să-mi bag minţile în 
cap, să nu mă obrăznicesc cu Conducerea, ci s-o fac să ne 
fie favorabilă. 

Bufnire a opiniei publice. Dar va duce aceasta la ceva 
pozitiv? Cel care ar fi trebuit să fie şi n-a fost de Gaulle-ul 
nostru şedea acolo în costum civil negru şi zâmbea amabil. 
Amabil, da, amabil, dar servil, ca toţi mareşalii şi toţi 
generalii. lată deci cât de mult decăzuse spiritul naţiunii: 
nici printre comandanții de oşti nu mai exista o 
personalitate. 

Dar, a doua zi, spre disperarea lui Tvardovski, mi s-a 
refuzat audienta la Diomicev. Adică nu mi s-a refuzat direct; 
m-a primit "asistentul" lui Diomicev, mai exact, referentul cu 
probleme culturale, I. I. Frolov, dar aceasta nu putea trece 
drept o "audientă". Referentul era un om de 36 de ani. Fata 
încă nu i se abrutizase, era destul de inteligent şi punea 
multă abilitate şi stăruința în a menţine o linie de mijloc 
între democratismul său interior, dublat, desigur, de o 
extremă amabilitate în contactul cu un scriitor respectat - şi 
conştiinţa respectuoasă, mereu vie, de a fi în preajma unui 
important om politic. 

Nu puteam decât să-i repet referentului conţinutul noii 
mele scrisori către Diomicev, scrisoare în care aminteam de 
confiscarea arhivei mele, dar în care scriam şi despre faptul 
că multi conducători de partid n-aveau nici cea mai mică 
intenţie de a repeta astăzi anumite afirmaţii făcute de ei 
înainte de congresul al XX-lea şi de a răspunde pentru ele. 
Asta era deja culmea obrăzniciei! şi obrăznicie era în 
scrisoare şi faptul că tocmai acum, când mi se pregătea 
cazarea la Bolsaia Lubianka, eu declaram că la Riazan 


locuiam în condiţii mizerabile şi că solicitam un apartament. 
la Moscova! 

În lipsă de alt subiect, ne-am angajat, eu şi referentul, într- 
o discuţie pe teme literare generale. Cu această ocazie, el 
şi-a exprimat părerea că toată literatura sovietică de astăzi 
este foarte cenuşie (era totuşi odrasla lor! A cenzurii lor! 
Dar el explica această situaţie printr-o penurie temporară 
de talente din popor. "Eu sunt mai optimist decât 
dumneavoastră! 

— l-am spus eu pe un ton de reproş. 

— Talente există, numai că dumneavoastră nu le daţi voie 
să se afirme."); că de aceea nu există absolut nimeni care să 
mă poată concura, vai, nici chiar şolohov; că în mod sigur 
oamenii vor citi opera mea, dar pe a "concurentului" meu 
nu 0 vor citi, şi iată deci singurul motiv care interzice 
publicarea mea cu temele mele tragice; şi încă un lucru, 
foarte interesant acesta: din partea noastră, a foştilor 
deţinuţi care am îndurat atâtea suferinţe, el vede o 
manifestare de egoism în faptul că vrem să imprimăm 
tineretului propriile noastre trăiri în legătură cu o epocă 
revolută. 

Chestia asta, pur şi simplu, m-a uluit; această morală a 
Marelui Hugh din povestirea lui Oscar Wilde! Aceste câteva 
perle despre egoismul acelora care vor să spună adevărul! 
Care va să zică, în cercurile conducătoare, formula era bine 
pusă la punct, bine turnată, era monedă curentă! Pentru ei 
este plăcut şi important să ştie că cei buni sunt chiar ei - ei, 
care se străduiesc să educe tineretul în minciună, uitare şi 
sport. 

La zece zile după ce am depus scrisoarea, mi s-a răspuns 
prin comitetul regional Riazan că "plângerea mea a fost 
înaintată Procuraturii Generale a URSS". 

lată că lucrurile iau o mică întorsătură! La procuratura 
generală sosise, venind de la un insignifiant fost deţinut pe 
numele de Sol-jenitân (care, se pare, nici nu şi-a ispăşit 
pedeapsa până la capăt), o plângere împotriva 


atotputernicului aparat al Securităţii Statului! Într-un stat 
de drept, aceasta este singura procedură corectă: cine deci, 
dacă nu procuratura, poate să-l apere pe cetăţean 
împotriva acţiunilor ilegale ale politiei? La noi, chestiunea 
îmbracă însă cu totul alte nuanţe: aceasta însemna că însuşi 
CC refuzase să ia o măsură politică, cel putin în favoarea 
mea. si, de-acum, nu-i rămânea procuraturii decât o singură 
mişcare: să facă în aşa fel ca plângerea mea să se îndrepte 
împotriva mea. Mi-i închipuiam cum dau, timizi, telefon la 
KGB, şi cum de la acesta li se răspunde: dar veniţi şi citiţi 
documentul! Soseşte o troică de procurori (dintre care doi 
stalinişti înrăiţi şi unul blazat) - şi părul li se face măciucă: 
păi, în bunele timpuri de odinioară, când trăia Stalin, 
pentru o asemenea mârşăvie nu exista decât plutonul de 
execuţie! şi neruşinatul ăsta mai are tupeul de a se plânge? 
Dar, pe de altă parte, dacă CC ar fi vrut să mă bage la zdup, 
el n-avea nici o nevoie să încarce procuratura cu această 
treabă: ar fi fost de ajuns să-i dea dezlegare lui 
Semiciastnâi. Totuşi CC a evitat să ia o hotărâre. Ce-i 
rămâne procuraturii generale să facă? Să evite şi ea. (Este 
ceea ce s-a şi întâmplat. Un an mai târziu, am aflat că 
romanul meu fusese depus în seiful procurorului general 
Rudenko şi că nu le-a fost dat spre lectură nici măcar şefilor 
de secţii care erau avizi de aşa ceva.) Comunicarea suna 
terifiant: "problema dumneavoastră a fost transmisă 
procuraturii generale"; totuşi, din acel moment, previziunile 
mele au luat o turnură încurajatoare. 

Se împlineau în curând două luni de la confiscarea 
romanului şi a arhivei mele - dar pe mine nu se grăbeau să 
mă aresteze. Ei deţineau, pentru a mă pune în urmărire 
penală, un sortiment de culpe nu complet, ci pletoric, de 
zece ori mai consistent decât cel de care dispuneau 
împotriva lui Siniavski şi Daniel - şi totuşi pe mine de ce nu 
se grăbeau să mă aresteze? (Să le fi fost totuşi jenă să mă 
aresteze la trei ani după ce mă lăudaseră copios?) 


Ai îndrăznit - pe jumătate te-ai salvat! Îmi şoptea cărţulia 
mea de proverbe. Tot ceea ce mă înconjura îmi spunea că 
trebuie să dau dovadă de îndrăzneală, chiar de temeritate! 
Dar în cel Dar cum! Nenorocirea n-o privi cu mutră rea, ci 
foloseşte-te de ea - dar cum? 

Ah, de-aş fi înţeles eu acest lucru în toamna aceea! Totul 
devine simplu din momentul în care ai înţeles, în care ai 
acţionat. Dar, la data aceea, mintea mea nu putea să mă 
ducă aşa departe. 

Dacă măcar în Occident s-ar fi făcut tapaj în jurul 
romanului meu, dacă s-ar fi răspândit în cele patru vânturi 
vestea privind confiscarea, probabil că as fi putut să nu-mi 
fac sânge rău şi să-mi continuu lucrul, în pace şi tihnă. Dar 
cei din Occident tăceau! Antifascişti şi existenţialişti, 
pacifişti şi simpatizanți ai cauzei africane - nimeni nu sufla 
un cuvânt despre distrugerea culturii noastre, despre 
genocidul care se comitea la noi, pentru că toţi aceştia se 
aliniau vâr-fului aripii noastre stângi, numai acolo era şi 
forţa lor, şi succesul lor. şi pentru că în definitiv 
exterminarea noastră era o problemă internă a Rusiei şi nu 
ne privea decât pe noi. Are vecinul dureri de măsele, eu îmi 
văd de treburile mele. Instrucţia în afacerea Siniav-ski- 
Daniel se apropia de sfârşit, ghearele jandarmilor îmi 
răvăşeau arhiva şi inima, şi tocmai în această toamnă a fost 
căptuşit cu premiul Nobel călăul şolohov. 

Din partea Occidentului nu era nici o nădejde, de altfel nici 
nu trebuie să contăm vreodată pe el. Dacă o să devenim 
liberi, aceasta nu ne-o vom datora decât nouă. Dacă din 
experienta secolului al XX-lea se va desprinde vreo lecţie 
pentru omenire şi se va pune problema cine cui îi va da 
această lecţie, atunci trebuie să se ştie că noi i-o vom da-o 
Occidentului, iar nu Occidentul nouă: excesul de bunăstare 
şi confort i-a atrofiat voinţa şi raţiunea. 

Şase luni mai târziu, omul care făcuse ca premiul să-i fie 
atribuit lui şolohov şi care n-ar fi putut să ultragieze mai 
cumplit literatura rusă - Jean-Paul Sartre - se găsea la 


Moscova si, prin intermediul traducătoarei sale, şi-a 
exprimat dorinţa de a se vedea cu mine. Cu traducătoarea 
m-am întâlnit în piaţa Maiakovski, dar "familia Sartre ne 
aştepta pentru cină" la hotel "Beijing". Din capul locului, eu 
aveam tot interesul să mă văd cu el: iată-1, “liderul de 
opinie" al Franţei şi al Europei, un scriitor independent, de 
renume mondial, nimeni nu ne opreşte ca peste zece 
minute să stăm împreună la aceeaşi măsuţă, ocazie cu care 
eu mă voi plânge de toate mizeriile care mi se fac iar acest 
trubadur al idealurilor umanitare va ridica în picioare 
întreaga Europă! 

Dar ca să faci aşa ceva, trebuia să nu fii Sartre. Sartre 
avea nevoie de mine, puţintel din curiozitate, puţintel 
pentru a avea apoi dreptul de a povesti despre întâlnirea 
noastră, poate chiar de a dezaproba pe cineva. Eu însă nu 
voi avea posibilitatea să mă justific. "Ce rost are o întâlnire 
între scriitori, dacă unuia dintre interlocutori i se pune 
căluşul în gură şi i se leagă mâinile la spate?" i-am zis eu 
traducătoarei. - "Pentru dumneavoastră nu este interesantă 
această întâlnire?" - Ar fi o întâlnire neplăcută, 
insuportabilă. Eu sunt pe punctul de a mă îneca. Mai întâi 
să facă ceva ca să ne publice." 

Ei i-am citat exemplul băiatului schimonosit din Pavilionul 
canceroşilor. La fel apare literatura rusă în fata Europei: 
unilaterală şi deformată. Potenţialul nevalorificat al marii 
noastre literaturi rămâne total necunoscut acolo. 

În refuzul meu de a-l întâlni, o fi citit Sartre cât de mare 
este incompatibilitatea dintre el şi noi? 

Totuşi eu am început să acţionez, început incorect, din 
câte îmi dau seama acum. Pentru că am acţionat într-un 
mod nepotrivit cu stilul meu obişnuit, cu gustul meu. Mă 
grăbeam să dau un semn de viaţă într-un fel sau altul si, în 
acest scop, am atacat un articol confuz publicat de 
academicianul Vinogradov în Literaturnaia gazeta. Eu, ce-i 
drept, de multă vreme adunam material despre limba 
literară, dar aici o sluteam, expunându-l într-o manieră 


pripită, superficială, neconvingătoare si, în plus, pe un ton 
foarte polemic şi sub forma unui articol de revistă, ceea ce 
mă jurasem să nu mai fac. (si, de asemenea, trecând sub 
tăcere ideea esenţială: cei care stricaseră cel mai mult 
limba rusă erau socialiştii, cu broşurile lor agramate, şi mai 
ales Lenin.) Singurul interes pe care-l prezenta acest 
articolaş era acela de a-mi fi dat ocazia să sfidez 
Securitatea statului: "lată - trăiesc şi public, şi nu mă tem 
de voi!" 

Directorul de la Literaturnaia gazeta, Ceakovski, un 
descurcăreţ cu fierul foarte dezvoltat, dădu fuga "să se 
consulte" cu Diomicev; poate să apară numele meu în 
presă? Diomicev, se vede treaba, rosti un "da" foarte 
prompt. 

Si nu greşea. 

Dar eu am greşit pe toată linia; m-am încurcat. Am 
demonstrat o dată în plus că, abandonaţi liberului nostru 
arbitru, noi, la inspiraţia acestei tărtăcuţe sferice care 
tronează pe gâtul nostru, alegem mai degrabă drumul 
greşit. 

Pentru că tocmai în acele zile (9 noiembrie) inteligentul 
Neue Ziircher Zeitung, acest ziar binecuvântat, anunţa că 
mi se făcuse o percheziţie acasă şi că mi se confiscaseră 
scrierile. Era exact lucrul pe care, în cursul acestor două 
luni trecute, mi-l dorisem din toată inima! Acum, această 
ştire putea să se răspândească şi să se confirme. Dar iată că 
Literaturnaia gazeta a ajuns în Occident, şi prăpăditul meu 
de articolaş echivala cu o dezminţire completă; păi, nu le 
lansasem eu sfidarea: "Iată - trăiesc şi public, şi-mi merge 
bine!"'? Numai că de data aceasta, sfidarea mea ajungea nu 
la KGB, ci la ziarul Neue Ziircher Zeitung, care se vedea 
tras pe sfoară. 

Totuşi, aceste câteva rânduri pe care ziarul elveţian le-a 
publicat despre mine au avut darul să mă îmbărbăteze şi să 
mă întărească. De greşeala mea nu mi-am dat seama din 


primul moment. Socoteam atunci că şi articolul din 
Literaturnaia gazeta mi-a întărit poziţia. 

Îmi regăsisem echilibrul activ şi am reuşit să termin câteva 
povestiri începute anterior: Ce păcat, Zaharia-Chimir şi încă 
una. şi m-am decis să le cuplez cu riscanta mea Palmă 
dreaptă şi buchetul ăsta de patru povestiri să-l propun 
cuiva. Cuiva, dar nu revistei Novâi mir. Tvardovski reuşise 
deja să-mi respingă o duzină dintre scrieri - mai mult decât 
îmi publicase. Căci Tvardovski, în ajun încă, se speriase de 
Palma dreaptă, se speriase aşa de tare încât nu mai arătase 
textul nici măcar membrilor redacţiei. (si mi-a vorbit despre 
aceasta ca despre un merit al lui, meritul de a mă apăra pe 
mine, de a-mi apăra "bunul renume". Era renumele de care 
deja mă bucuram la Lubianka? Conştient sau inconştient, el 
se apăra pe sine, îşi apăra reputaţia de a nu se fi înşelat 
asupra persoanei celui pe care îl descoperise.) 

Atunci, L.. Kopelev a spus în glumă că eu, ducându-mă cu 
cele patru povestiri pe la câteva redacţii din tabăra ostilă 
revistei Novâi mir, am reeditat "trădarea săvârşită de Hagi 
Murat".1 si, într-adevăr, din punctul de vedere al lui Novâi 
mir, mai ales din punctul de vedere personal al lui 
Tvardovski, ceea ce săvârşisem eu atunci era o trădare 
mişeleasca. (De altfel, cum era de regulă prost informat în 
legătură cu evenimentele neoficiale, A. T. nici nu a avut 
prilejul să descopere această trădare în toată amploarea ei: 
această Palmă 1 Căpetenie caucaziană, evocată în 
povestirea lui L. Tolstoi intitulată Hagi Murat, în urma unor 
certuri cu samil, protagonistul revoltei din Daghestan 
contra ruşilor în anii 1840, ela trecut la inamic în 1851, mai 
mult din ciudă decât din convingere. Cuprins apoi de 
remuşcări, a încercat să fugă, dar a fost capturat şi ucis. (N. 
t.) dreaptă pe care el o ascunsese şi de fidelii săi 
colaboratori, eu, fără mustrări de cuget, o difuzasem 
adversarilor lui şi nu împiedicasem secretarele şi curierii s- 
O copieze. 


Aici nu vedeam şi nu văd nici o trădare, şi aceasta din 
următorul motiv; în ochii mei, îndârjita rivalitate dintre 
Novâi mir, pe de o parte, şi Oktiabr şi toată "aripa 
conservatoare", pe de altă parte, nu reprezintă decât jocul 
forţelor unei tensiuni superficiale generale, forte care 
creează un fel de membrană comună destul de rezistentă 
pentru a împiedica ţâşnirea moleculelor vivace de 
profunzime. Acel redactor-şef care nu-mi publică piesa 
numai pentru că el nu vede în ea o linie de demarcaţie între 
capitalism şi socialism; care se fereste de nişte poeme în 
proză şi strâmbă din nas la ele numai pentru că prima care 
le-a publicat a fost o revistă din emigrație; acel redactor-şef 
pentru care literatura rusă din străinătate pur şi simplu nu 
există sau nu se deosebeşte de o gunoişte mai mult decât se 
deosebeşte samizdatul nostru de traficul de stupefiante; 
acel redactor-şef care se sperie de o povestire în care 
autorul nu s-a eschivat de la o judecată morală asupra unui 
călău din vremea războiului civil; acel redactor-şef, în afară 
de nişte bune intenţii, prin ce se distinge de "duşmanii săi 
de moarte" Kocetov, Alekseev şi Sofronov? Aici se vede 
efectul nivelator al carnetelor roşii! În ce-i priveşte pe 
membrii redacţiilor lor, de exemplu Krujkov, Ivanov, de la 
revista Ogo-niok, ei, desi copii fidele ale lui Kondratovici şi 
Zaks, se arată în şedinţele lor în cerc restrâns, chiar mai 
direcţi şi mai curajoşi (nu sunt terorizaţi). aşa se face că, 
despre țărănimea decimată în timpul colectivizării, la ei s-a 
vorbit ceva mai direct, s-a manifestat o sensibilitate mai 
firească fată de această problemă, în toamna aceea, chiar 
M. Alekseev, preocupat în întregime de cariera lui, mi-a 
spus, ce-i drept între patru ochi: "Ani de zile, la noi totul s-a 
construit pe minciună, e timpul să înceteze chestia asta!"* 

Cititorul mă va opri: încetaţi cu blasfemia, să nu îndrăzniţi 
să continuaţi comparaţia. Mi se va spune că, ani de-a 
rândul, Novâi mir a fost, pentru publicul cititor din Rusia, o 
ferestruică prin care a intrat lumina adevărului. Da, a fost. 
Da, o ferestruică. Dar o feres- 


* Desigur, în viaţa de toate zilele, Alekseev nu construieşte 
decât pe minciună. Părinţii lui au pierit de foame în timpul 
colectivizării, în scrierea sa autobiografică, Vârtejul vişiniu, 
el a trecut peste acest fapt ca peste un detaliu neînsemnat. 

Truică strâmbă, înrămată într-un toc putred şi obturată nu 
numai de zăbrelele cenzurii, ci şi de o sită ideologică 
autoimpusă - ceva în genul întunecatelor ochiuri de geam 
armat de la închisoarea Butârki. (Pentru a aduce un 
corectiv la cele ce-am spus: în discuţiile acestor 
"octombristi" eu percepeam nu numai ura împotriva lui 
Novâi mir, ci şi o anumită teamă fată de secţia de critică de 
la Novâi mir, un respect secret pentru această revistă. Faţă- 
n fată cu anvergura nenumăratelor lor coloane imprimate, 
faţa-n fată cu concertul unanim de laude care-i înconjura, te 
puteai întreba: ce poate să le facă lor critica unei singure 
reviste, o revistă veşnic întârziată, o revistă cu o voce cam 
pierită? Dar nu! Ei se gândeau la ea tot timpul, pungaşii, o 
resimţeau profund. Le intrase în cap o dată pentru 
totdeauna că numai fierul roşu al lui Novâi mir imprimă un 
semn care rămâne, în timp ce propriile lor şabloane se 
spală la prima ploaie. Novâi mir era, în literatura sovietică, 
singurul judecător a cărui apreciere din punct de vedere 
artistic şi moral asupra unei opere făcea autoritate şi 
devenea definitiv indispensabilă pentru caracterizarea 
autorului. Apropo, o asemenea apreciere, şi cu folos pentru 
el, ar fi primit şi Evtusenko în paginile lui Novâi mir dacă 
arestarea lui Siniavski n-ar fi blocat apariţia articolului deja 
scris în care acesta din urmă făcea o critică usturătoare 
emfaticului poem intitulat Centrala hidroelectrică de la 
Bratsk.) şi eu nu voiam decât să prind de mot această 
ocazie neexploatată: faimoasei "aripi conservatoare" 
(pasărea rănită a activităţii noastre editoriale nu avea nici o 
altă "aripă") să-i propun povestirile mele în frunte cu Palma 
dreaptă - cum o să le înghită? şi ce-o să fie dacă 
divergentele lor literare cu Novâi mir sunt aşa de 
supărătoare încât o să-şi uite angajamentele ideologice şi o 


să-mi scutească povestirile de şicanele cenzurii, unde-şi au 
ei oamenii lor - şi aceasta numai pentru a mă “atrage” de 
partea lor? Şansele erau foarte slabe, dar trebuia să mă 
folosesc, mi se părea mie, şi de această măruntă "câtime de 
libertate", fie şi numai pentru a nu avea a-mi face reproşuri 
ulterior. Pentru a publica Palma dreaptă, nu mi-ar fi fost 
ruşine să mă adresez chiar tipografiei KGB. 

Si în plus voiam să fac o verificare pentru istorie, o 
crestătură pe răboj pentru istorie: de ani de zile aceşti 
activişti se tot lăudau că sunt ruşi, ţineau să sublinieze că 
sunt ruşi. Ei bine, eu le dădeam prima ocazie din viaţa lor 
să demonstreze acest lucru. (si după trei zile de zvârcoliri, 
au dovedit că sunt comunişti, că n-au nimic rusesc în ei.) în 
primele ore, într-adevăr, "dezerţiunea lui Hagi-Murat" a 
produs panică acolo. Un pas nu m-au lăsat să fac pe jos - au 
venit să mă ia, m-au transportat dus-întors, tot timpul 
numai cu maşina. La Ogoniok s-au adunat toţi membrii 
echipei ca să mă întâmpine. Sofronov, sosit de undeva din 
afara oraşului, îmi aminti bucuros că suntem amândoi de la 
Rostov şi se grăbi să smulgă uitării faptul că scrisese 
cândva o recenzie elogioasă despre Ivan Denisovici (într-o 
vreme când se luau unii după alţii, ca oile); Stadniuk, ţinând 
în mână manuscrisele pe care încă nu le citise nimeni, se 
rugă: "Dea Domnul să ne reuşească acest lucru!"; Alexeev 
aproba: "Da, trebuie să vă mutaţi la Moscova şi să vă 
familiarizați cu cercurile literare." Redactorul-şef de 
laLitRossiia, Pozdniaev, şi el cu un debit verbal declanşat 
parcă de nişte resorturi mecanice, evocă de asemeni 
împrejurarea - uitată acum - în care avusese onoarea să-mi 
scrie o scrisoare si, anticipând deja, îmi face o relatare ca să 
înţeleg eu cât de repede pot ei să tipărească şi cât sunt ei 
de capabili să refacă o întreagă ediţie cu două zile înainte 
de termen. 

În această primire plină de emoție, eu vedeam din nou un 
semn al vremii: nici devotamentul fată de partid, nici 
ameninţarea cekistă nu mai erau aşa de absolute ca în 


vremea lui Bulgakov - o reputaţie literară reprezenta de- 
acum o forţă de sine stătătoare. 

Însă toată bucuria lor n-a ţinut decât până la prima 
lectură. La LitRossiia s-a citit totul în două ore, şi Pozdniaev 
mi-a şi telefonat: 

— Vă rog să înţelegeţi că, într-un interval de timp aşa de 
scurt, noi n-am reuşit să ne sfătuim. (Desigur, pentru ei era 
important, în primul rând, să arate că nu dăduseră fuga să 
mă denunțe!) - Vă vom vorbi deschis: în urechile noastre 
încă mai răsună toate câte le-am auzit la ultimele şedinţe de 
partid. Părerea noastră unanimă: nu se poate publica decât 
Zaharia-Chimir. 

Si mi-a precizat pe loc ziua publicării şi chiar onorariul, în 
el supravieţuiau manierele lui Sâtin1, chiar dacă şedinţele 
de partid încă mai răsunau în urechile lui. L-am rugat să-mi 
restituie toate cele patru povestiri, desi el a încercat să mă 
facă să cedez. 

Cei de la Ogoniok erau aşa de nerăbdători să mă publice, 
încât la început n-au dat la o parte decât Palma dreaptă, 
reţinându-le pe toate celelalte. Apoi mi-au telefonat şi ei: 
nici povestirea Ce păcat nu merge. Atunci m-am lipsit şi eu 
de colaborarea cu ei. 

11. D. Sătin (1851-1934) a lansat publicarea clasicilor în 
ediţii ieftine. (N. t.) 

Este mai uşor să scrii un nou roman decât să plasezi o 
povestire gata făcută unor editori care se întorc de la o 
Consfătuire Ideologică! După trei zile eram sătul până-n gât 
de toate demersurile mele, de toată această agitaţie cu 
povestirile, încât am renunţat să merg şi la Moskva; la 
această revistă n-am dat nici măcar telefon, am trimis 
materialul prin nişte prieteni. Iar acolo au ţinut manuscrisul 
mai multe zile fără să scoată un cuvânt, şi unde n-am 
început a mă frământa la gândul că redactorul-şef Popovkin 
o fi trimis Palma dreaptă ca s-o examineze cei de la 
Lubianka şi ca să completeze astfel dosarul cu privire la tot 
ceea ce fusese deja confiscat. 


La 2 decembrie, m-am dus la Novâi mir - în ziua aceea A. 
T. era absent - ca să discut cu cărţile pe masă cu ceilalţi 
membri ai redacţiei, pentru că A. T. nici lor nu le mai dădea 
voie să citească ceva scris de mine sau să decidă ceva în 
ceea ce mă priveşte. Lui Dementiev şi lui Laskin le-am 
explicat cum Tvardovski, printr-o serie de refuzuri, m-a 
împins să acţionez de unul singur şi chiar să mă duc la 
ceilalţi. (Căci nici articolul din Literaturnaia gazeta nu 
avusesem dreptul să-l public înainte de a-i cere sfatul” şi 
Dementiev, acest permanent duşman al meu de la Novâi 
mir, păru deodată a înţelege şi a aproba totul: şi 
demersurile pe care le făcusem de unul singur, şi vizitele pe 
la acei tovarăşi; şi opina că era chiar foarte bine să public 
nu în Novâi mir, ci altundeva: adică Novâi mir se 
caracterizează, vezi Doamne, prin absenta oricărui "spirit 
de gasca", prin lărgimea vederilor. 

Dar iată în ce consta misterul pe care eu nu l-am pătruns 
dintr-o dată: "liberalul" Dementiev înţelegea deja mai mult 
decât toţi acei "conservatori" - mai mult şi decât Alekseev, şi 
decât Sofronov, şi decât Pozdniaev; el înţelegea că vine cu 
pasi repezi momentul când va fi pur şi simplu imposibil să 
mai apară vreun rând de-al meu, fie el acceptabil sau 
inacceptabil din punctul de vedere al cenzurii; că deja 
planează interdicţia asupra însuşi numelui meu şi că bine ar 
fi ca Novâi mir să se elibereze de această povară. Le-am dat 
Za-haria-Chimir (dacă este să-l public numai pe ăsta, 
atunci să-l public în Novâi mir), şi Dementiev şi Laksin s-au 
aruncat amândoi asupra textului, dar în ideea bizară de a-l 
publica nu în Novâi mir, ci în altă parte. Laksin a propus 
Izvestia, Dementiev tinti mai sus: Pravda. În cursul acestei 
seri instructive (instructivă prin aceea că totul s-a petrecut 
fără Tvardovski), acest adversar al meu m-a înconjurat de o 
rară solicitudine: a aşteptat mult timp până a obţinut 
legătura telefonică, 1-a cerut pe Abalkin, eminentă cenuşie 
şi sef al "secţiei culturale" a Pravdei; cu voce mieroasă, 
servită de accentul lui seducător, a început să-i dea 


raportul: Soljeniţân are o frumoasă povestire patriotică, şi 
de actualitate, care este foarte potrivită pentru ziar, şi "noi 
v-o cedăm". şi imediat expedie la Pravda plicul con-tinând 
povestirea. Sarcina acestui curierat căzu asupra mai 
tânărului redactor de la secţia proză. Acesta, desi îşi 
terminase ziua de muncă, trebui să parcurgă cu propriile 
lui picioruşe drumul până la ziarul cu pricina, (în toate 
celelalte redacţii, chiar şi cei angajaţi pe post de curier se 
serveau de nişte "volgi".) 

Huta - huta! În tot cursul zilei următoare, povestirea mea 
a călătorit pe coridoarele Pravdei, urcând din birou în 
birou. Eu ştiam în care loc al textului pusesem o mină 
antichineză şi mai ales pe aceasta contam. (Mina 
antichineză am luat-o în calcul, dar n-am observat că prin 
povestirea mea îl zălogesc pe Zaharia din Kulikovo. Se 
spune că, scandalizată de o asemenea figură, Furteva a 
dispus să fie concediat Supraveghetorul Câmpului. aşa se 
întâmplă mereu: în sumbra capitală se dau lupte politice, 
iar mujicilor de departe le zboară capetele de pe umeri.) 
Dar ei, poate, nici n-au remarcat-o (sau ea nici nu le era de 
trebuinţă?), nu au remarcat decât cuvântul "mongolii". şi 
Abalkin mi-a explicat la telefon: la noi s-a format opinia (ce 
mândreţe de expresie!) că publicarea lui Zaharia chiar în 
Pravda ar fi interpretată pe plan international "ca o 
schimbare în politica noastră fată de Asia. Între Mongolia şi 
Uniunea Sovietică s-au statornicit relaţii speciale, într-o 
revistă, desigur, se poate publica aşa ceva, dar la noi, nu". 

lată, în asta eu credeam: credeam că ei aşa gândesc, că 
acesta este orizontul lor. Dar la Novâi mir, toţi mi-au râs în 
nas, spunând că asta nu este decât o manevră, un pretext. 

În ziua aceea, am avut pentru prima oară impresia că din 
cauza frecventelor şi lungilor sale absente de pe şantier, A. 
T. începea să-şi vadă descrescând soliditatea poziţiei sale în 
fruntea revistei: aceasta nu putea să hiberneze şi să 
amorţească timp de două sau trei săp-tămâni, aşa cum o 
făcea seful ei! Cu o zi înainte, membrii redacţiei, împotriva 


opiniei lui A. ., îşi impuseseră propria opinie cu privire la 
povestirile lui V. Nekrasov (să le publice), ieri ei 
manevraseră îndrăzneţ cu povestirea mea, iar astăzi nici nu 
i-au dat să-l citească pe Zaharia, pentru că acesta nu exista 
decât într-un exemplar care era de trebuinţă în continuare. 
* Tvardovski, buimăcit, sta deoparte. 

Ne-am salutat cu răceală. Dementiev îl informase deja 
despre explicaţiile mele de ieri şi despre revendicările mele 
fată de Novâi mir, năstruşnice şi surprinzătoare pentru A. 
T.: el nu concepea ca viţelul să aibă niscaiva revendicări fată 
de vacă. Eu nu intenţionam să mă angajez într-o 
ciondăneală cu A. 1. în prezenta membrilor redacţiei, dar 
exact asta s-a întâmplat si, apoi, zgomotul a făcut să se 
îngroaşe rândurile asistentei. De altfel, nu voiam nicicum 
să-i fac reproşuri lui Ivardovski (că-mi respinsese deja 
atâtea scrieri; că refuzase să păstreze exemplarul salvat de 
la confiscare al romanului meu; că refuzase să publice 
răspunsul dat de mine unor calomnii) - eu nu voiam decât 
să-i arăt limita la care se opresc obligaţiile mele. Însă A. T. 
era deja gata să respingă, unul după altul, argumentele 
mele; vehement, a început îndată să mă întrerupă, eu am 
început să reacţionez ca şi el, şi conversaţia noastră deveni 
haotică şi reciproc ofensatoare. Pe el îl supăra 
ingratitudinea mea, pe mine tutela asta obtuză care nu 
avea la bază o filosofie superioară. 

Toată toamna, el mă bombardase cu reproşuri şi acum nu 
numai că nu renunţase la ele, ci îndârjit le relua iarăsi şi 
iarăsi: 

— Cum am putut eu, fără să-i cer sfatul, să-mi las lucrurile 
în păstrare la "acel antropozof'; 

— Cum am îndrăznit eu ca alături de "sacrosanctul" Ivan 
Deniso-vici etc. Etc. (pentru mine orice referire la această 
nereuşită din 11 septembrie, orice referire la locul, modul, 
lucrul însuşi pe care, spre nenorocirea mea, îl ţineam la 
Teus - era ca un abces cronic, un abces care-mi puroia în 
gât şi el, el răsucea cuțitul în rană); 


— şi cum am putut să nu-l ascult şi să retrag romanul de 
la redacţie; 

— şi cum am putut eu să pasez Fărâmele la revista Semiia 
i skola; 

— şi iarăsi, extrem de important; cum am putut eu să 
trimit plân-geri pe adresa a patru secretari ai CC şi nu 
numai lui Piotr Nilâci1? (Se auzea scrâşnetul de fier al 
istoriei şi el continua să nu vadă decât ierarhia meselor de 
scris!); 

* şi Laksin va reuşi să-l paseze Izvestiei, unde va fi cules, 
şi numai după ce zaţul va fi desfăcut acolo, Novâi mir va 
trebui să-şi ia sarcina de a-l publica. 1 Prenume şi patronim 
al lui Diomicev. (N. t.) 

— şi o dată în plus: de ce mi-am lăsat barbă? Nu pentru ca 
să.? Dar în suita aceasta repetitiv-fastidioasă răsunau şi 
reproşuri noi, ca o lamentaţie: 

— Eu te-am descoperiţi! 

— Vedeţi bine, când i-au confiscat romanul, în primul rând 
la mine a venit! Eu l-am liniştit, l-am adăpostit, l-am 
încălzit (adică nu m-a aruncat în stradă în puterea nopţii). 

Si toate astea în auzul întregii redacţii! şi în sfârşit pe 
urme proaspete: 

— Cum am putut eu să merg cu "săru' mânuţa" la 
Alekseev, pe care-l vor face ţandări în numărul următor al 
lui Novâi miri As fi putut să-i dau un răspuns de să-l usture. 
Dar cu toate ofensele cu care a fost presărată această 
discuţie, eu nu m-am supărat pe el: înţelegeam că aici nu 
era vorba de o ceartă cu caracter personal, de un dezacord 
între două persoane, ci de cu totul altceva: ajunseserăm la 
capătul unui drum comun, scurt de altfel, un drum pe care- 
1 străbătuserăm ca aliaţi literari şi de-a lungul căruia încă 
nu se iviseră muchiile ascuţite ale ideologiilor care să ne 
zgârie şi să ne îndepărteze pe unul de celălalt. Dezacordul 
dintre noi era dezacordul dintre literatura rusă şi literatura 
sovietică; la mijloc nu era deci nimic personal. 

În ce mă priveşte, m-am limitat la aspecte practice: 


— Când să mă sfătuiesc cu dumneavoastră? Vin la 
Moscova pentru o zi sau două şi dumneavoastră nu sunteţi 
niciodată de găsit. 

Si, la un moment dat, în acest dur şi grav dialog, A. TI. a 
exclamat cu importantă: 

— Eu am fost două săptămâni pe malurile Senei! În loc să 
spună simplu: am fost la Paris. 

Si încă, dacă ar fi fost numai această notă falsă! Cea mai 
mare falsitate consta în aceea că pe malurile Senei el 
vorbise despre mine, fapt pe care acum mie mi-l ascundea. 
Fiu credincios al partidului său, el se bizuia în acest caz pe 
filtrul foarte sever prin care trebuiau să treacă, dacă 
treceau, informaţiile pentru opinia publică din tara noastră! 
Dar eu deja făcusem rost de traducerea notei din Le Monde 
cu privire la interviul lui. După semnalul de alarmă dat de 
Neue Ziircher Zeitung, lui i se puseseră, desigur, întrebări 
referitoare la mine. şi dacă pentru el destinul unui artist 
care deja înghiţea apă sărată şi cu mare greutate îşi mai 
ţinea capul deasupra valurilor ar fi fost mai important decât 
teza cu privire la imperialism ca ultim stadiu al 
capitalismului, el, cu tactul lui plin de nobleţe, ar fi putut, 
fără vreun risc personal, să dea cumva un răspuns evaziv şi 
incomplet, să păstreze un moment de tăcere din care lumea 
ar fi înţeles că, realmente, eu nu stăteam pe roze, că eram 
în pericol. Dar Tvardovski le-a spus ziariştilor că 
extraordinara mea modestie (pe care el o preţuieşte foarte 
mult!), conduita mea, aşa zicând, monahală îi interzic lui, ca 
editor al scrierilor mele şi ca prieten, să des-tăinuie ceva 
despre planurile mele de creaţie şi despre mine însumi. Dar 
i-a asigurat pe ziarişti că vor mai avea ocazia să citească 
încă multe "pagini minunate" scrise de mine. 

Adică i-a asigurat că lucrez în condiţii excelente, că scriu şi 
că singurul lucru care-mi face viaţa grea este excesiva mea 
modestie de tip monahal. Cu alte cuvinte, el dezminţea cele 
scrise de Neue Ziircher Zeitung. 


Cu gura plină de apă sărată, eu nu puteam să strig după 
ajutor, şi el, cu gafa lui, venea să-mi dea un brânci ca să mă 
bage cu capul sub valuri. 

Din cauză că-mi voia răul? Nu! 

— Din cauză că partidul îi face pe poeţi să fie asa. (El îmi 
voia binele: voia să-mi creeze o imagine de om aşa de supus 
încât să-l înduplece pe Piotr Nilovici!) 

Dar temperatura acestei altercaţii crescuse aşa de mult 
încât A. T., iritat de categoricul meu dezacord şi de 
încăpăţânarea mea, sări în picioare şi strigă furios: 

— Îl scuip în ochi să-i prisosească, dar pentru ele rouă 
cerească! Tot timpul mă străduisem să nu pierd din vedere 
că el era un om rătăcit, neputincios. Dar în clipa aceasta, 
pierzându-mi autocontrolul, i-am răspuns şi eu la fel de 
furios: 

— Să nu mă jigniţi! Astea-s grosolănii de gardian. El îşi 
deschise braţele: 

— Păi, dacă-i asa. 

Încă un pic, şi ne-am fi certat de-a binelea. Asta nu rezolva 
însă nimic, asta nu făcea decât să escamoteze o realitate 
gravă: schisma a două literaturi. Dar cei prezenţi 
împiedicară producerea exploziei pe care n-o dorea nimeni 
(afară, cred, de Dementiev). 

Confruntarea dintre noi s-a terminat printr-o rece 
strângere de mână. 

Îmi rămânea o oră până la plecarea trenului, şi mai 
trebuia să-mi dau barba jos, da! Ce-ar mai fi sărit în sus 
Tvardovski, dacă ar fi aflat de asta! Un ceas până la 
plecarea trenului, dar nu a trenului spre Riazan, şi nici spre 
vreun punct de trecere a frontierei, ci spre 0 ascunzătoare 
îndepărtată, unde să petrec câteva luni fără corespondentă 
şi unde mă aştepta, salvat prin dosire, Arhipelagul, în toată 
această toamnă, pe cit mi-a stat în putere, am făcut tapaj, 
demersuri, m-am arătat; trebuia rupt cercul acestei 
vânzoleli absurde. Plecam într-un loc unde să nu se mai ştie 
nimic despre mine, unde să nu se poată pune mâna pe 


mine. Cu sufletul eliberat, mă reîntor-ceam la acea lucrare 
pe care Securitatea Statului mi-o întrerupsese şi mi-o 
dezorganizase. 

De data aceasta, am reuşit! Din ascunzătoarea mea, 
urmăream, cu ajutorul unui tranzistor, procesul Siniavski- 
Daniel. În tara noastră, de-a lungul a cincizeci de ani, 
avuseseră loc batjocuri de o sută de ori mai grave şi de un 
milion de ori mai sinistre, dar toate acestea le-au alunecat 
occidentalilor pe lângă ureche, aşa cum alunecă apa pe 
pana gâştei, ei n-au remarcat nimic din cele întâmplate la 
noi sau cele pe care le-au remarcat, ni le-au iertat, pentru 
Sta-lingrad. Dar acum, nou semn al timpului, "Occidentul 
progresist" începuse să se agite. 

În sinea mea estimam că acest tapaj îi va constrânge pe 
securişti să încerce cu mine altă metodă. Ei ezitau. La 
sfârşitul lui decembrie şi în ianuarie, după cum mi s-a 
povestit ulterior, gradaţii lor au explicat în cursul mai 
multor şedinţe că arhiva pe care mi-o confis-caseră "fusese 
regrupată în vederea expedierii ei în străinătate". Dar au 
abandonat această versiune nu pentru că de la 
apartamentul lui Teus nici un drum nu ducea spre cele 
străinătăţi (pentru nişte virtuozi ai falsificărilor ar fi fost o 
joacă de copii să demonstreze că exista un asemenea drum) 
- ci pentru că după procesul care tocmai avusese loc, un al 
doilea de acelaşi tip ar fi fost prea bătător la ochi. 

Ceea ce făcuse cândva Pasternak, trimiţându-şi romanul în 
Italia, reeditau acum Siniavski şi Daniel, plătind, fără să se 
căiască, pentru dublul lor joc literar: deschideau căile 
literaturii şi le închideau pe cele ale duşmanilor ei. Se 
îngusta câmpul de acţiune al obscuran-tistilor şi se lărgea 
cel al literaturii. 

La Leningrad, la o întâlnire a KGB cu scriitorii (specialităţi 
înrudite: şi unii şi alţii sunt, nu-i asa, ingineri ai sufletelor 
omeneşti), Granin a întrebat: "Este adevărat că lui 
Soljeniţân i s-a confiscat un roman?" Cu încântătoarea 
ingenuitate a cekistilor bine dresați 1 s-a răspuns: "Un 


roman? Nu, nui s-a luat. De altminteri, nici el nu ne-a 
adresat vreoplângere în acest sens. A fost acolo un roman 
Primul cerc, dar nu se ştie al cui este." (Pe pagina de titlu 
figura numele meu.) 

Explicaţia era simplă: încă nu se decisese cum să se 
procedeze cu mine. 

Dar când a fost luată, decizia s-a dovedit a fi stranie; 
urmau să fie editate, în tiraj cu circuit închis, toate scrierile 
ce-mi fuseseră confiscate! Ei se aşteptau, probabil, ca 
acestea să nu stârnească decât dezgustul şi indignarea 
tuturor oamenilor cinstiţi. 

Când, în martie 1966, m-am reîntors la viaţa trăită la 
lumina zilei şi mi-a parvenit prima informaţie că cineva din 
CC îi dăduse lui Mejelaitis să citească romanul meu - şi nu 
între patru pereţi şi nu sub luare de semnătură, ci în 
maşină, fără nici o măsură de precauţie - pur şi simplu nu 
mi-a venit să cred: oare într-atâta le-a luat Dumnezeu 
minţile încât să se preteze la acest joc cu focul? În curând 
focul ăsta n-o să-l mai puteţi stăpâni nici cu mănuşi 
ignifugate, căci se propagă! Chiar şi în timpul lecturii 
romanului, focul asta va lucra împotriva lor; duşmanilor 
mei, acestor frunţi de granit incasabil, le va răpi cel putin 
un dram de certitudine; pe aceste minţi întunecate le va 
străpunge cel putin cu o rază de lumină. Atenţie, după 
această lectură va rămâne pe gânduri unul, apoi un al 
doilea, apoi un al treilea. 

Totuşi, în primăvara lui 1966, cu trecerea săptămânilor şi 
lunilor, din gura unuia şi a altuia, povestirile începură să 
prindă consistentă: au publicat şi romanul, şi Banchetul 
învingătorilorAmândouă sunt date spre a fi cititei De către 
cine sunt date? Evident, de către CC. Aici le-a transferat 
Ceka pe toate. Cui sunt date? Marilor ştabi ai partidului 
(dar aceştia, leneşi şi lipsiţi de curiozitate, nu sunt foarte 
avizi de lectură) şi mai marilor de la uniunile de creaţie. 
lată-l pe Hrennikov care, după ce le-a citit, ameninţa 
enigmatic la o şedinţă a compozitorilor: "ştiţi 


dumneavoastră ce piese scrie el? Altă dată, pentru o 
asemenea piesă 1-ar fi împuscat!" Iată-l1 pe Surkov care, 
după ce le-a citit, explică edificator cum că Soljeniţân este 
duşman de clasă (duşmanul cărei clase?). lată-l1 pe Kocetov 
aşezându-se să-mi studieze romanul, poate fură şi el vreo 
idee. Romanul le-a fost, de asemenea, dat spre lectură 
redactorilor-sefi ai editurilor, pentru ca fiecare dintre 
aceştia să organizeze un cordon sanitar în jurul numelui 
meu şi al oricărui rând scris de mine. 

Nu, asta nu era găselniţa unui cap pătrat: în tara în care 
nu se poate face publicitate decât cu aprobare de la 
stăpânire, să înăbuşi o personalitate nu cu ajutorul politiei 
secrete, ci printr-o publicitate restrânsă şi controlată - şi 
numai, ca să zic asa, pentru uzul nomenclaturii. Erau de 
aşteptat aceleaşi rezultate şi fără scandalul unei arestări: îl 
înăbuşi pe cel incomod, dar treptat. 

Si totuşi în felul acesta se persevera într-o gafă! Un caz de 
piraterie literară - fără mine şi împotriva mea, să-mi editezi 
propriile mele cărţi! O ediţie cu circuit închis, destinată 
uzului intern al autorităţilor, nu este considerată, în tara 
noastră, o "ediţie" şi deci nu-ţi este permis să intentezi un 
proces pentru încălcarea drepturilor de autor! Chiar şi într- 
o asemenea tară, trăitoare în afara legii şi a dreptului, dar 
în care o opinie publică era pe punctul de a se naşte, şi în 
care răsuna deja un slab ecou al opiniei publice 
internaţionale, gheara lor se înfipsese putin cam prea 
adânc, obrăznicia lor mersese putin cam prea departe. şi 
ce-ar fi să n-o mai poată scoate de-acolo? Cândva, această 
tactică se va întoarce împotriva lor. 

Cu această ediţie cu circuit închis, ei mă împingeau şi pe 
mine să întreprind ceva, dar eu, greu de cap, încă nu 
puteam să-mi dau seama ce aveam de făcut, în legătură cu 
mine, un singur lucru era clar: în această maşinaţiune, eu 
nu vedeam nici o primejdie, ea chiar îmi plăcuse. O să-i 
aţâţe pe nomenclaturişti împotriva mea? Ăştia şi aşa mă 


urau. Dimpotrivă, asta însemna că, deocamdată, n-aveau 
intenţia să mă ia. 

lată ce surprinzător şi uimitor evoluează istoria: cândva ne 
băga la răcoare, amărâţii de noi, pentru o nimica toată, 
pentru o jumătate de cuvânt, pentru un sfertuleţ de gând 
subversiv. Acum, KGB avea împotriva mea un buchet 
judiciar complet (după codul lor, se înţelege) şi singura 
consecinţă era că de-acum aveam mâinile dezlegate, 
dobândisem exteritorialitate ideologică! La o jumătate de 
an de la eşecul cu arhivele mele, devenea clar că acest eşec 
îmi adusese o deplină libertate de gândire şi de confesiune: 
nu numai că puteam să-mi proclam credinţa în Dumnezeu, 
eu, membru al Uniunii ate-ist-marxiste a Scriitorilor, dar 
puteam să şi profesez orice idee politică. Căci orice as gândi 
eu de-acum încolo este ceva ce nu poate fi, în nici un caz, 
mai rău şi mai tăios decât toată această mânie pe care o 
exprimasem în piesa mea inspirată din viaţa lagărelor. şi 
dacă nu mă bagă la zdup din cauza ei, înseamnă că n-o să 
mă bage nici pentru vreuna dintre convingerile mele 
actuale. Puteam de-acum, în scrisorile mele, să le răspund 
oricât de sincer corespondenţilor mei, să le spun orice 
interlocutorilor mei - or, acestea n-ar fi putut fi mai acide 
decât piesa aceea! Acum puteam să-mi notez orice în jurnal 
- nu mai aveam de ce să-mi încifrez însemnările şi să mă 
ascund. Mă apropiam de o frontieră nemaivăzută, de acea 
linie de unde nu mai este nevoie a se recurge la ipocrizii! 
Niciodată şi fată de nimeni! 

Ajungând în primăvara lui 1966 la concluzia că mi se 
acordase un lung răgaz, am înţeles în plus că trebuia ceva 
vizibil, accesibil tuturor, care să arate clar că deocamdată 
eram în viaţă, că lucram, şi care să ocupe în conştiinţa 
societăţii acel spatiu în care nu răzbiseră scrierile mele 
confiscate. 

Foarte potrivit pentru acest rol era Pavilionul canceroşilor, 
început cu trei ani în urmă. M-am apucat atunci să-l 
continuu. 


KGB nu aştepta, nu dormea, tactica îmi cerea şi mie să mă 
grăbesc cu Pavilionul - dar cum să te grăbeşti când scrii? 
Mi-a venit atunci ideea să scot deocamdată partea întâi, 
fără a doua. Nuvela* însăşi nu avea nevoie de asta, dar 
tactica mă mina de la spate cu biciul s-o iau prin acest 
defileu. 

Ce-aş mai fi vrut să lucrez fără grabă! Ce-aş mai fi vrut sa 
fac să alterneze în fiecare zi scrisul cu gimnastica 
lingvistică, tihnită şi dezinteresată. Ce-aş mai fi vrut să 
rescriu de zece ori cutare text, să-l pun deoparte şi să mă 
întorc la el peste ani de zile si, îndelung, în fata locurilor 
rămase goale, să aleg şi iar să aleg cuvintele cele mai 
adecvate. Dar toată viaţa mea a fost şi continuă să fie o 
goană, o tensiune peste măsură, şi n-am reuşit decât să le 
schiţez în linii mari pe cele ce erau de mare urgentă! şi 
poate nici să le schiţez. 

Atâţia scriitori s-au grăbit! 

— De obicei din cauza contractelor cu editurile, din cauza 
termenelor presante. Eu as fi putut să-mi zic: la ce bun să 
mă grăbesc? 

— Cizelează şi iar cizelează! Dar nu. Au existat 
întotdeauna raţiuni imperioase care m-au zorit - 
necesitatea de a ascunde, de a dispersa exemplarele, de a 
profita de un ajutor, de a mă elibera de alte sarcini - şi 
astfel nu există 

* Dacă, la început, am botezat-o nuvelă, am făcut acest 
lucru numai ca să nu creez confuzie cu romanul confiscat, 
ca să nu se zică: ah, i l-or fi restituit? Abia mai târziu s-a 
lămurit că însăşi esenţa ei impunea, ca mai potrivită, 
denumirea de nuvelă. 

Nici o scriere pe care să fi putut, în tihnă, s-o las să plece 
de la mine, niciuna căreia să fi avut răgazul de a-i da ultimul 
retuş. 

Terminând prima parte a Pavilionului, îmi dădeam, 
desigur, seama că nici un editor nu mi-o va lua. Eu contam 
mai ales pe samiz-dat, dar nişte amici m-au sfătuit atunci s- 


o dau spre examinare la organizaţia din Moscova a Uniunii 
Scriitorilor, secţia proză, şi la Mosfilm, şi astfel să-i 
consfinţesc şi să-i legalizez libera difuzare. Pentru toate 
acestea era însă necesar ca eu să am dreptul, fără să-mi 
atrag reproşuri, de a dispune de propria mea operă - or, eu 
eram obligat s-o duc mai întâi la Novâi mir. După toate pe 
care Tvar-dovski deja mi le refuzase, nu puteam nicicum să 
sper că el o va publica. Dar în cazul acesta, pierderea a 
vreo treizeci de zile era inevitabilă. 

De la acea dispută nu ne mai revăzusem. Într-o scrisoare 
reve-rentioasă (si ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat), eu îl 
preveneam pe A. I. că în curând am să-i propun o jumătate 
de nuvelă şi îl rugam insistent să nu mă facă să aştept prea 
mult decizia redacţiei. 

Inima lui A. T., bineînţeles, avu o tresărire. Probabil, încă 
spera să ajungem la o alianţă literară. Sfada dintre noi o 
explica prin caracterul meu rău, prin gesturile mele 
precipitate, prin perseverarea mea în greşeli, dar toate 
aceste cursuri şi chiar ceva pe deasupra, el era gata să mi 
le ierte cu mărinimie. 

Problema de a ierta sau a nu ierta nu se punea însă pentru 
niciunul dintre noi. Unul din doi avea nevoie să se 
limpezească la cap. Al meu se limpezise deja în primii ani de 
puşcărie. După discursul ţinut de Hruşciov la congresul al 
XX-lea, A. TI. s-a lăsat şi el antrenat într-o evoluţie 
asemănătoare. Dar, ca la întreg partidul, aceasta în curând 
a început să se încetinească, să se împleticească şi chiar să 
se poticnească. Tvardovski, ca şi Hruşciov, era prizonier, 
prin legământ şi pe viaţă, al ideologiei pe care o 
îmbrăţişase. La unul ca şi la celălalt, bunul-simţ natural se 
lupta inconştient cu ideologia si, când acesta ieşea 
învingător, învingea, de fapt, ceea ce era mai bun şi mai 
nobil în ei. Mujicul Hruşciov a atins una dintre asemenea 
culmi în ziua când a renunţat la ideea de a declanşa prin 
război revoluţia mondială. 


Manuscrisul Pavilionului a devenit, chiar din clipa sosirii lui 
la Novâi mir, document secret; aşa decisese Tvardovski. 
Exista acolo temerea ca nu cumva manuscrisul să facă 
picioare, s-o ia din loc, ceea ce a făcut să se ia măsuri de 
precauţie care frizau ridicolul: n-a fost dat spre lectură. 
Nici măcar celor de la secţia proză a revistei! In timpul 
acesta, datorită chiar mie, nuvela circula deja prin Moscova, 
batalioanele samizdatului se puseseră în mişcare! 

La 18 iunie, la doi ani după dezbaterea atunci foarte 
promițătoare asupra romanului meu, a avut loc dezbaterea 
asupra primei părti a Pavilionului. Au apărut divergente, 
chiar dintre cele mai stridente. Ruptura n-a luat proporţii 
numai datorită manierei profesioniste de a turna apă de 
trandafiri în cele exprimate. Se poate spune că fracțiunea 
"tânără" a redacţiei, sau cea "de la bază" prin poziţia ei în 
ierarhia serviciului se pronunţa energic pentru publicare, 
iar cea "bătrână", cea "de la vârf (Dementiev-Zaks- 
Kondratovici), se împotrivea la fel de hotărât. Intrat de 
foarte curând în componenta colectivului redacţional, 
sincerul Vinogradov a spus: "Dacă nu publicăm această 
scriere, atunci trebuie să ne întrebăm care este raţiunea 
existentei noastre." Berzer: "Cancerul, până acum tabu, a 
devenit obiect legitim al artei.' Mariamov: "Datoria noastră 
morală este s-o punem în mâinile cititorului." Laksin: "O 
asemenea grămadă de eroi pozitivi eu n-am mai întâlnit de 
mult în literatura noastră. A tine sub cheie această nuvelă 
pentru a o împiedica să ajungă la cititor - eu unul n-am să- 
mi încarc conştiinţa cu un asemenea păcat." - Zaks începu 
să problematizeze şi să înceţoşeze lucrurile cele mai simple: 
"Autorul se lasă invadat de puseurile urii. Tolstoismul este 
introdus într-un mod foarte rudimentar. Aduce prea mult 
material inflamabil, iar aici mai este şi tema dureroasă a 
deportaților cu regim special. Ce este în spatele acestor 
lucruri? Scrierea este total nefinisată!" - Kondratovici, cu 
aplomb, susţinu aceeaşi idee: "Este total nefinisată! 
Conversaţia asupra blocadei Leningradului şi alte mici zone 


chinuite de mâncărime." - Dementiev începu tărăgănat: 
"Desigur, am dori (cine ar dori? El?) să publicăm nuvela lui 
Soljeniţân. Ca specimen al talentului artistic, ea nu atinge 
nivelul unui roman. (Dar tocmai romanul era ceea ce nu 
accepta el! Acum, când nu greva asupra nimănui obligaţia 
de a publica romanul, acesta putea fi şi lăudat.) în locul 
scriiturii obiective se instalează brusc o naraţiune fatis-ten- 
dentioasă. 

— Apoi, enervându-se şi mâniindu-se: 

— La Tolstoi, la Dostoievski, există o concepţie interioară 
care prezidează la scrierea operei, dar aici, aşa ceva nu 
există, nuvela nu este finisată în resorturile ei interioare! 
(De fiecare dată aceeaşi placă: el trage de mine să spun tot 
ce am pe suflet, pentru ca apoi să-i fie mai uşor să lovească. 
Mai pune-ţi poftă-n cui!) "Gândiţi-vă un pic, oameni buni, 
cum trăiţi" 1 - e cam putin. Lipsă de organicitate, şi prin 
urmare, nu se poate publica în această formă. (Ca şi când 
tot şuvoiul de maculatură tipărită ar depăşi acest nivel de 
organicitate!) şi din ce în ce mai mânios: 

— Cum nu s-a dat dovadă de prevedere în legătură cu 
Leningradul? Ce vreţi mai multă prevedere ca asta: au 
împins mai încolo frontiera finlandeză!"2 

lată ce se cheamă afinitate literară! Poftim, mai fă-te 
prieten cu Novâi miri Superb argument: împinseseră mai 
încolo frontiera finlandeză! M-am văzut făcut mat, nuvela 
mea era calomnioasă. Eu nu puteam totuşi să ridic ultimul 
văl de pe "concepţia" mea "interioară" potrivit căreia 
"atacul asupra Finlandei fusese totuşi o agresiune"! Aici nu 
era vorba numai de o obiecţie din partea lui Dementiev; în 
continuarea discuţiei, Tvardovski mă va întrerupe şi el: 

— Nici vorbă nu poate fi ca dumneata să faci concesii în 
materie de principii. Că doar nu eşti împotriva puterii 
sovietice, că de-aifi nici n-am mai sta de vorbă cu dumneata. 

lată deci cum se comporta acea revistă liberală, acea făclie 
a gândirii libere! Se pedala pe această "putere sovietică" şi 
nu era chip să-l convingi pe vreunul dintre ei că, începând 


din anul 1918, nu mai exista putere sovietică. Chestiunea 
asupra căreia au căzut cu toţii de acord a fost aceea deao 
condamna pe Avieta3 şi stilul foiletonistic al capitolului, si, 
în general, afirmaţiile cu privire la literatura sovietică, 
atâtea câte erau în nuvelă: "nu este locul lor aici". (Dar 
unde este locul lor? Oare se va putea da replica vreodată 
cuiva, undeva, pentru tot acest vacarm de orăcăieli 
mincinoase?) Ceea ce mă uimea de data aceasta era 
laşitatea unanimă (sau îndobitocirea, sau înconvoierea sub 
biciul regimului) a celor de la Novâi mir. Ţinând cont de 
perioada lor grea din anul 1954, când Tvardovski fusese 
destituit din cauza articolului "Despre sinceritate'4 al lui 1 
Citat aproximativ din titlul capitolului 8 al Pavilionului: 
"Ceea ce-i face pe oameni să trăiască". (N. t.) 2 Prin 
anexarea Careliei finlandeze în 1940. (N. t.) 3 Avieta, fiica 
lui Rusanov, din Pavilion. Cap. 21 povesteşte despre vizita 
Avietei la tatăl ei. Ea confirmă presentimentele acestuia în 
urma unui coşmar (cap. 16): la Moscova începe o revizuire 
masivă a proceselor. (N. t.) 4 "Despre sinceritate în 
literatură", în Novâi mir m. 12/1953. În acest articol, 
Pomerantev critica pe bună dreptate literatura de după 
război, dar "propunea criterii subiective în aprecierea 
operelor literare" (Mica Enciclopedie Literară). Tvardovski 
a fost înlocuit prin C. Simonov din 1954 până în 1958. (N.t.) 

Pomerantev, eu le dădeam ocazia să se revanşeze prin 
mine, intrat acum în rolul istoricului care priveşte din afara 
taberelor, dar ei toţi, solidari, în frunte cu Tvardovski, o 
ţineau întruna: nu trebuie! Nu trebuie făcută referire la 
"coperta albăstrie"! Nu trebuie să ni se ia apărarea! 

Eu crezusem până atunci că, în perioada respectivă, ei se 
căiseră doar aşa pentru presă, pentru CC, pentru a primi 
note bune. Dar, se vede treaba, ei se căiseră din tot sufletul: 
nu era voie să se scrie despre sinceritate şi s-a mai discutat 
despre o chestiune "importantă" (importantă în condiţiile 
impuse nouă): cum să se procedeze, având în vedere că 
nuvela nu era terminată, că era vorba numai de prima 


parte? Unii spuneau: bine, o s-o indicăm ca atare. Dar 
Tvardovski, cunoscân-du-şi bine tutorii ierarhici, opri 
discuţia: "Nu, nu avem posibilitatea să declarăm că aceasta 
nu este decât prima parte. O să ni se spună: nu are decât să 
scrie şi pe a doua şi să ne-o prezinte, atunci vom decide. 
Suntem nevoiţi s-o publicăm ca pe un lucru terminat." 

Dar nuvela nu era terminată, toate firele intrigii încă 
atârnau! N-aveam ce face, astea erau condiţiile. 

Astfel, pe tema lui a publica sau a nu publica nuvela mea, 
opiniile "celor de la bază" se separară de cele ale “celor de 
la vârf. Cea care trebuia să încline acul balantei era opinia 
lui Tvardovski. 

Ce schimbător era acest om! De la o zi la alta şi chiar de la 
o oră la alta a uneia şi aceleiaşi zile. El vorbi ca un artist, 
făcu remarci şi propuneri care n-aveau nimic comun cu 
preocupările unui redactor şi care, pentru un membru 
supleant al CC, erau de-a dreptul imposibile: 

— În lumea asta pământească, arta nu există ca o armă a 
luptei de clasă, îndată ce devine conştientă că este o armă, 
arta nu-şi mai atinge tinta. Noi avem toată libertatea să 
emitem judecaţi despre această operă: suntem, ca să zic 
asa, ca pe lumea ailaltă, nu avem a calcula dacă va trece 
sau nu va trece. Noi pe dumneata te citim cu ochi nu de 
redactori, ci de cititori. Aceasta este situaţia fericită a unui 
suflet de redactor: pentru el, lectura este o întreprindere 
pe care vrea s-o ducă la bun sfârşit. Actualitatea acestui 
text constă în aceea că însăşi conştiinţa populară se 
trezeşte şi reclama un bilanţ moral. Nu este terminată? 
Marile opere sunt totdeauna ca nişte edificii la care s-ar mai 
fi putut adăuga o aripă sau un etaj: învierea, Demonii, dar 
unde nu s-ar mai fi putut face asemenea adăugiri? 

Nuvela aceasta, noi vrem s-o publicăm. Dacă autorul mai 
lucrează un pic la ea, noi o vom lansa şi o vom publica în 
limita puterilor noastre şi chiar dincolo de această limită. 

Astfel, el făcu ca, brusc, decizia să încline în favoarea 
"tinerilor" (aceştia îl impresionară cu înflăcăratele lor luări 


de cuvânt) şi împotriva adjuncţilor săi (desi, evident, le 
promisese contrariul). 

Dar în acelaşi timp, în cursul aceleiaşi şedinţe, iată-1 şi în 
altă ipostază: ba spunând că puterea sovietică aşa şi pe 
dincolo, că "o să suprimăm titlul", fără a face confruntare de 
păreri, ba întreru-pându-mi răspunsul prin replici 
autoritariste, cu acest ton de superioritate care-i era 
propriu şi în materie de politică şi în materie de meserie. 
Era absolut convins că, în toate chestiunile examinate, se 
orienta mai bine decât cei prezenţi, că numai el cunoştea 
căile de dezvoltare a literaturii. (El ştia să vorbească aşa de 
elevat! 

— Ce dacă azi nu s-a abținut de la acel bombănit: "şi-a 
lăsat barbă ca să.", nu ştia el că această barbă era deja a 
doua. Aici nu era vorba pur şi simplu de un bombănit, ci de 
faptul că opinia lui personală se subordona opiniei 
organelor competente.) 

Le-am răspuns bătrâneşte la toţi, dar numai pentru că 
reuşisem să-mi notez bine toate intervenţiile lor: îi aveam 
pe toţi pe listă. Numai în legătură cu o mică problemă m-am 
ambalat: ce concesii vor ei de la mine? Există milioane de 
Rusanovi, nimeni n-o să-i cheme în fata justiţiei, cu atât mai 
mult trebuie să-i judece literatura şi societatea. Dacă nu se 
face asta, atunci eu nu mai am nevoie de literatură, nu mai 
vreau să scriu. 

Nici în discuţia despre delirul lui Rusanov, nici în cea 
despre "industria chestionarelor", nici în cea despre 
moravurile "noii clase"1, nu intenţionam să cedez, în rest, în 
orele cât a durat această discuţie, m-am surprins în postura 
celui pe care nu-l interesează problema de pe agenda 
şedinţei, ca şi când n-ar fi fost vorba despre cartea mea, ca 
şi când mi-ar fi fost indiferentă decizia pe care aveau s-o ia. 

1 Rusanov, unul dintre bolnavii Pavilionului, este un 
influent funcţionar sovietic, reprezentant tipic al "noii clase" 
a privilegiaţilor regimului; specialitatea sa constă în a 
elabora numeroasele chestionare cerute de administraţie, 


în delirul său (cap. 16), el visează că este chemat în 
judecată la tribunalul suprem. (N. t.) 

Ce-i drept, batalioanele samizdatului erau deja în mars. 
Iar în publicarea în condiţii legale încetasem să mai cred. 
Dar atât timp cât marşul batalioanelor nu ajunsese până la 
cabinetul lui 'Tvar-dovski, trebuia făcută încercarea. Cu atât 
mai mult cu cât partea a doua eu o prevedeam şi mai putin 
susceptibilă de "a trece". 

Nu, ei nu-mi cereau să scot industria chestionarelor, nici 
trăsăturile noii clase, nici comisia pentru epurări, nici 
deportările de populaţii. lar răspunderea pentru blocada 
Leningradului puteam s-o împart între Stalin şi Hitler. Cu 
oarecare strângere de inimă puteam să scot deocamdată 
capitolul despre Avieta. Mai absurdă şi mai supărătoare 
decât toate era ideea de a schimba titlul. Nici un alt titlu nu 
i se potrivea. 

M-am supus totuşi si, peste o săptămână, am retrimis la 
Novâi mir manuscrisul, de data aceasta, coafat; între 
paranteze i-am indicat lui Tvardovski, în caz de extremă 
necesitate, un titlu de rezervă (ceva în genul Pavilionul de la 
capătul aleii, ceea ce concorda cu felul lor de a mânji totul). 

După încă o săptămână a avut loc o nouă dezbatere la 
redacţie, întâmplător sau nu, fapt este că de data aceasta n- 
a mai fost prezent nici Laksin, căruia conştiinţa îi şoptea că 
ar fi fost un păcat ca acest manuscris să fie ţinut sub cheie; 
nici Mariamov, care vedea o datorie morală în a face ca 
acest manuscris să ajungă la cititor, în schimb, dintre 
adversari n-a lipsit niciunul. Astăzi erau cu toţii foarte 
rezervaţi, nu manifestau nici un fel de nervozitate: 
reuşiseră să învingă rezistenta lui Tvardovski, acolo, în 
culise. 

De data aceasta, A. T., aşezat între două scaune, începu 
deconcertat. Mai întâi m-a acuzat, fără mare convingere, de 
a fi fost zgârcit cu "cosmeticalele" pentru toaleta 
manuscrisului (în schimb, de data aceasta, Dementiev, pe 
un ton foarte calm, interveni pentru mine. 


— O, vulpea! 

— Toaleta, spuse el, a fost foarte substanţială şi opera este 
încheiată. Prin amputarea unui capitol!). A. TI. îmi cerea 
acum să elimin cu totul şi discuţia, desi atenuată, despre 
blocada Leningradului, şi discuţia despre sinceritate. Brusc 
însă, puse capăt tuturor ocolişurilor verbale şi spuse: 

— Circumstanţe exterioare favorabile pentru publicare 
momentan nu există. Este imposibil, este riscant să ieşim în 
lume cu acest text, cel putin în acest an. (Ca şi când avea să 
fie mai uşor în anul viitor, jubiliar", la a 50-a aniversare a lui 
Octombrie!) Noi dorim să avem un manuscris căruia să-i 
putem justifica orice pasaj, luat izolat. (Cerinţa foarte 
împovărătoare: autorul nu trebuie nicicum să se distanţeze 
de redacţie? El trebuie ca anticipat să poarte haine pe 
măsura acesteia?) Iar Soljeniţân, vai, nu s-a schimbat deloc. 

Si chiar prezenta temei lagărelor, prezentă planând 
asupra pavilionului canceroşilor, pe care ultima dată el o 
declarase perfect naturală, acum devenise “artificială, ca 
atunci când Grossman, scriind despre lagăr, nu făcea decât 
să cânte după ureche". (Deci, eu, scriind despre lagăr, 
cântam după ureche!) Apoi, "redacţia trebuia să dea 
drumul unor scrieri care erau încă blocate". (Era vorba de 
romanul lui Bek despre 'Tevosianl şi despre "Jurnalele" lui 
Simonov. De-mentiev şi Zaks nutreau speranţe că 
"Jurnalele" vor trece. Dar şi acestea au fost respinse.) în 
contradicţie cu tot ceea ce spusese până atunci, A. T. spuse 
că redacţia consideră în fond manuscrisul ca aprobat, că se 
va semna imediat un contract pentru 25% si, în caz că voi 
avea nevoie de bani, se va mări la 60%. "Scrie partea a 
doua! O să aşteptăm, o să vedem." 

De scris partea a doua, o scrisesem şi fără ei. şi până una 
alta mi se propunea să primesc nişte bani pentru a 
înmormânta partea întâi în sicriul seifului si, se înţelege de 
la sine, pentru ca, potrivit regulilor de la Novâi mir şi 
potrivit pretențiilor personale ale lui A. TI. fată de mine, să 
nu dau nimănui nici un rânduleţ, să nu suflu nimănui nici un 


cuvânt, să nu las Pavilionul canceroşilor să-şi trăiască viaţa, 
şi asta până ce într-o zi nenorocită colonelul de la 
Securitatea Statului va descinde şi-l va lua cu sine. 

Mărturisesc sincer că o asemenea decizie a redacţiei mi-a 
făcut viaţa mai uşoară: se puteau anula imediat toate 
corecturile, nuvela se putea restabili în forma în care ieşea 
deja de la dactilografiere, în forma în care se transmitea din 
mână în mmă. Scăpăm de grija găsirii unui mijloc de a 
neutraliza noua explozie a lui A. T. când va afla că textul 
este deja în circulaţie. Eram liberi unul fată de altul! 

Dar toate acestea m-am ferit să le proclam pe un ton 
dramatic, căci scoala lagărelor te învaţă să nu-ţi anunţi 
dinainte intenţiile, ci 1 Destinaţie nouă, Tevosian era însuşi 
tipul tehnocratului stalinist. Publicarea romanului a fost 
interzisă în urma pretinselor insistente ale văduvei lui 
Tevosian. Aceasta ar fi considerat că romanul respectiv era 
injurios pentru memoria soţului ei. Publicat în rusă în 
Occident, editura Posev, în 1971. (N. t.) să acţionezi imediat 
şi fără a scoate un cuvânt. şi n-am spus decât că 
deocamdată nu semnez contractul şi că-mi iau manuscrisul. 

Se pare că din conexarea acestor două gesturi redacţia ar 
fi putut să înţeleagă ceva! 

— Dar ei n-au înţeles nimic. Ceea ce au înţeles ei era că eu 
mă supuneam, că îmi puneam cenuşa în cap şi că voi lucra 
mai departe, socotindu-mă chiar nedemn de contractul ce 
mi se oferea. şi din nou am devenit pentru ei mielul blând al 
lui Novâi miripar Nu trecu totuşi o lună că Tvardovski, prin 
Veronika 'Turkina, rudă a sotiei mele, mă şi convocă de 
urgentă. Ca de obicei, "nu m-a găsit", dar la 3 august m-am 
nimerit la Moscova şi am aflat ce s-a întâmplat: A. T. fusese 
informat că Pavilionul canceroşilor circulă şi furia lui nu mai 
cunoştea margini; acum, bineînţeles, el voia doar sa se 
asigure că nu eu dădusem lumină verde textului (oare să fi 
îndrăznit eu?!) şi să ştie pe cine dă afară de la redacţie! 
(Bănuiala cădea pe căluţul cel mai credincios al lui Novâi 


mir, pe vrednica Berzer, care trăgea conştiincios la căruţa 
revistei.) 

Poetul nu era numai poet, ci şi om al Comitetului Central; 
gân-direa lui era impregnată de conceptele legate de 
existenta statului: o carte nepublicabilă, "riscantă" chiar şi 
pentru cel ce ar semnala-o cenzurii, scrisă totuşi sub cerul 
sovietic, era deja proprietate a statului! - şi nu putea fi 
lăsată să fie citită de oameni, pur şi simplu asa, după bunul 
plac al autorului ei descreierat! 

Dar eu, eu gândeam exact invers! lată s-a şi împlinit anul 
de când cu confiscarea arhivei mele si, până şi cu mai putin 
receptivul meu cap, m-am lămurit asupra situaţiei noastre, 
a mea şi a lor: că eu n-aveam nimic, dar nimic, absolut nimic 
de pierdut! Că a da în dreapta şi-n stânga Pavilionul, la 
lumina zilei, fără să mă ascund, fără să mă dezic, nu mă 
expunea deloc unui pericol mai mare decât acela legat de 
piesa despre lagăre, care de un an de zile lâncezea la 
Bolsaia Lubianka. 

— Dumneata îl difuzezi? 

— Da, eu îl difuzez! Eu 1-am scris şi eu îl difuzez! Duceţi- 
vă dracului cu toate editurile voastre! 

— Cartea mea, se bate lumea pentru ea, este citită şi 
tipărită noaptea, devine fapt literar mai înainte ca să 
apucaţi voi a deschide gura! Să încerce şi ai voştri, laureaţii 
premiului Lenin să-şi difuzeze în felul acesta manuscrisele! 

lată deci, iată deci sensul zicalei: "A sosit nenorocirea - n-o 
lipsi nici pe ea de zâmbetul tău"! Nenorocirea ne poate 
deschide calea libertăţii! 

— Dacă vom şti s-o descifrăm. 

În ce constă forţa mea, m-a lămurit cândva Diomicev, dar 
atunci eu încă nu înţelegeam lucrurile până la capăt. Acum, 
prin anul lor de inactivitate, autorităţile mi-au arătat, în 
mod concret, această forţă. 

În ce mă priveşte, n-am răspuns la convocarea lui 
Tvardovski, dar i-am scris în felul următor: ". Dacă vă 
nelinişteşte faptul că această nuvelă a devenit cunoscută nu 


numai redacţiei lui Novâi mir, atunci. Eu ar trebui să-mi 
exprim uimirea. Acesta este dreptul oricărui scriitor şi ar fi 
straniu dacă ati intenţiona să mă lipsiţi de el. În plus, nu pot 
ad-niite ca Pavilionul canceroşilor să repete experienta 
tristă a romanului: mai întâi aşteptarea de o durată 
nedeterminată, rugăminţile redacţiei ca autorul să nu dea 
nimănui să citească romanul, apoi acesta se pierde şi 
pentru mine şi pentru cititori, dar se difuzează după o 
anumită listă secretă." 

Scriind acestea, nu credeam că dau dovadă de cruzime. 
Dar pentru A. I. a fost un lucru de mare cruzime. Se spune 
că a plâns pe această scrisoare. Din cauză că-şi pierduse 
credinţa copilărească? Din cauză că pierduse o prietenie? 
Din cauză că pierduse nuvela care acum avea să cadă în 
mâinile unor editori-gangsteri? 

De-acum înainte, eu piciorul în bătătura lui Novâi mir n- 
am mai pus, telefon nu i-am mai dat; stăpân pe mişcările 
mele, mă zvârco-leam şi mă răsuceam căutând răspuns la 
întrebările care nu-mi dădeau pace: Ce încă? Ce să mai 
întreprind împotriva duşmanului care-şi înfipsese atât de 
adânc gheara impertinentă în romanul meu, în arhiva mea? 
Un protest pe cale judiciară n-ar fi avut nici o perspectivă. 
Se impunea un protest public. 

Eu citisem cu admiraţie încă din primăvara lui 1966 
protestul a doi preoţi, lakunin şi Esliman. Era un glas 
cinstit, curat şi îndrăzneţ în apărarea bisericii care 
niciodată n-a putut, nu poate şi nu vrea să se apere pe ea 
însăşi. Am citit şi m-a cuprins invidia că eu n-am procedat la 
fel, că mie nu mi-a trecut prin minte aşa ceva. Totuşi, 
probabil că această idee zăcea în mine, zăcea şi se răsucea, 
silenţioasă şi nebănuita. şi acum, cu claritatea 
surprinzătoare a deciziilor infailibile, răzbătea la suprafaţa: 
ceva asemănător îmi trebuie şi mie! 

Cândva, când priveam de departe la Uniunea Scriitorilor, 
aceasta, în totalitatea ei, îmi făcea impresia unui iarmaroc 
rizibil în templul literaturii, un iarmaroc care nu merita 


altceva decât biciul din frân-ghii împletite. Dar iarba, simbol 
al vieţii, creste fără zgomot, ocolind grinzile de otel 
îngrămădite unele peste altele si, dacă n-o calci, acoperă 
până la urmă chiar aceste grinzi. Lujeri sănătoşi şi pe 
deplin curaţi, crescând imperceptibil, străbăteau acest trup 
putred de bolnav. După dezvăluirile lui Hruşciov, creşterea 
lor a devenit deosebit de rapidă. Când am aterizat eu la 
Uniunea Scriitorilor, am descoperit acolo cu uimire şi 
bucurie multi oameni adevăraţi, iubitori de libertate, veniţi 
pe lume cu aceste trăsături, sau care nu avuseseră timp să 
se corupă, sau care se refăcuseră moralmente. (O dovadă în 
plus că niciodată nu trebuie să judeci la grămadă.) 

Acum nu-mi era deloc greu să găsesc o sută sau două sute 
de scriitori cinstiţi şi să le trimit scrisori. Dar, de regulă, 
aceştia nu deţineau în Uniunea Scriitorilor nici un post- 
cheie. Alegându-i după un criteriu care nu era cel al funcţiei 
ci cel al inimii, i-aş fi expus loviturilor şi nu m-aş fi ales cu 
nici un folos pentru scopul pe care-l urmăream eu: să fac 
să se audă vocea opoziţiei. A înainta proteste la conducerile 
unională şi rusă ale Uniunii Scriitorilor - lume multă şi 
talente puţine - era o acţiune deprimant de inutilă. Dar 
pentru decembrie 1966 se profila congresul scriitorilor, 
prevăzut iniţial pentru iunie, însă de curând amânat-primul 
congres de când făceam şi eu parte din Uniunea 
Scriitorilor, şi poate ultimul pentru mine. Deocamdată era o 
ocazie? În momentul congresului, vechea conducere nu mai 
are puteri, cea nouă încă nu este aleasă, şi eu am toată 
latitudinea să-i identific pe delegaţii care, după priceperea 
mea, merită încredere. A apela la congres - nu este o 
tactică leninistă? Chiar el este cel care ne-a învăţat: să 
prinzi momentul dintre deja nu mai este. şi încă nu este. 

Dar mai era până la congresul din decembrie, şi pe mine 
ceva mă împingea să protestez într-un fel contra a ceea ce 
se făcuse cu scrierile mele. şi deocamdată am hotărât să mă 
adresez - încă o dată, ultima - Comitetului Central. Eu nu 
sunt membru de partid, dar orice om al muncii are dreptul 


să adreseze o rugăminte acestei instituţii semidivine. Mi se 
transmisese deja că acolo chiar se aştepta o scrisoare din 
partea mea, o scrisoare sinceră, se înţelege, adică una care 
să exprime câinţă, una care să implore a mi se da ocazia să 
arunc cu noroi asupra trecutului meu şi să demonstreze că 
sunt un "autentic om sovietic". 

La început scrisoarea am vrut s-o redactez pe un ton 
destul de agresiv: îmi ziceam că ei n-o să mai repete cele ce 
spuseseră înainte de congresul al XX-lea, că se vor ruşina şi 
vor renunţa să mai facă aşa ceva. E. Henry m-a convins să 
nu fac asta: în afară de agia-varea relaţiilor, o asemenea 
scrisoare, practic, nu s-ar solda cu nici un alt rezultat - nici 
cu un câştig de timp, nici cu o garanţie de coexistentă. Am 
refăcut-o în sensul că, de data aceasta, reproşurile le-am 
îndreptat spre oamenii de litere, nu spre conducătorii 
partidului, în rest, m-am străduit să pornesc de la fapte în 
explicaţiile meie, dar să mă exprim ascultând numai de 
dicteul propriei mele conştiinţe. Probabil că lucrul acesta 
nu mi-a reuşit întru totul: în tara noastră încă nu exista o 
tradiţie a unui asemenea ton, nu era uşor s-o creezi. 

Scrisoarea adresată lui Brejnev a fost expediată la sfârşitul 
lui iulie 1966. N-a fost urmată de nici un răspuns, de nici un 
ecou, niciodată. Nici lectura clandestină a operelor mele n-a 
încetat, nici persecuțiile dezlănţuite de instructorii 
partidului nu s-au rărit, poate să fi cunoscut pentru o vreme 
o oarecare stagnare. Dar iată că se luă, şi încă pe 
neaşteptate, hotărârea de a organiza la Casa Centrală a 
Scriitorilor discutarea primei părti a Pavilionului (în orice 
caz, această parte se găsea de două luni oarecum în stare 
de arest la V. N. Ilin, general-locotenent de KGB şi secretar 
al biroului din Moscova al Uniunii Scriitorilor). 

Discuţia a fost anunţată în buletinul-program interior al 
Casei Centrale a Scriitorilor, şi astfel, pentru prima dată, în 
ciuda lui Novâi mir, s-a cules tipografic acest titlu deja 
nemodificabil: Pavilionul canceroşilor. Dar s-a constatat că 
erau prea multi doritori de a participa la această discuţie; 


atunci conducerea Uniunii Scriitorilor s-a speriat, a 
schimbat data şi a fixat o oră mai pe lumină. De data 
aceasta nu s-a mai făcut un anunţ public si, la intrare, s-a 
instituit un control sever asupra invitaţiilor distribuite 
prozatorilor. 

Era 16 noiembrie. Timp de trei luni de zile, multi duşmani 
îl citiseră şi ei; unii nu se mulţumiseră să-mi căsăpească 
prin articole de revistă biata mea filosofie, biata mea 
metodă artistică, ci chiar (V. Pankov) consacraseră capitole 
întregi de manual acestei căsăpiri. Dar, minune: din toată 
această bandă, în afară de Z. Kedrina ("acuzator public" al 
lui Siniavski şi Daniel) şi de Asanov, fost deţinut, acum om 
cu respect fată de autorităţi, nimeni n-a îndrăznit să se 
prezinte. Era un semn care revela două lucruri: forţa unei 
opinii publice deja în devenire (când n-ai argumente, nu te 
angajezi în polemică, iar teama de denunţuri dispăruse) şi 
forţa unei birocraţii încă sigură de ea (de ce să vină aici să 
dea din gură şi să se facă De ocară, când şi aşa această 
nuvelă o vor rade pe tăcute şi n-o vor lăsa să apară?). 

Si discuţia nu s-a transformat într-o bătălie, cum se 
aşteptau unii, ci într-un triumf şi într-un prilej de a vesti 
naşterea unei noi literaturi pe care încă nimeni n-o definise, 
nimeni n-o analizase, dar pe care toţi o aşteptau cu 
nerăbdare. Această literatură, după cum a. declarat 
Kaverin într-un discurs de o îndrăzneală remarcabilă (dar 
iată că de ani de zile se putea vorbi cu îndrăzneală, ceea ce 
ei aşteptau!), va lua locul literaturii reptiliene de mai 
înainte. Kedrina nici n-a fost lăsată să ia cuvântul: 
demonstrativ, după Viktor Ne-krasov, asistenta a început să 
se bulucească la ieşire, (în ce-i priveşte pe cei de la Novâi 
mir, A. I. le-a interzis să asiste la discuţie! A plecat vaca, 
poţi să dai de pământ cu şistarul.) 

Nu un plan dinainte gândit, ci un concurs de întâmplări a 
făcut ca luna noiembrie a acelui an să fie pentru mine 
foarte agitată, în viaţa fiecărui om există asemenea 
perioade uimitoare, când diverse forte exterioare 


neaşteptate se pun deodată toate în mişcare. şi numai în 
această mişcare, deja luat de valul ei, am înţeles eu, după 
însuşi sensul ei, cum trebuia să mă comport: cu cât mai 
multă îndrăzneală, interzicându-mi orice restricţie 
voluntară. Mă abţinusem înainte de la declaraţii publice? 
Acum acceptam toate invitaţiile. Am refuzat tot timpul să 
acord interviuri? Ei bine, în prezent acord oricui. 

Pentru că nu mai aveam nimic de pierdut. Ei nu puteau să 
gân-dească despre mine mai rău decât gândeau deja. 

Nu sunt eu cel care s-a atins primul de arhiva mea, nu 
sunt eu cel care, primul, a umit-o din locul ei de păstrare: 
KGB-ul este cel care a pus gheara pe ea. Dar nici Securităţii 
Statului nu-i era dat să ghicească sensul misterios al 
lucrurilor, forţă misterioasă a evenimentelor, în 
desfăşurarea lor, noi, Securitatea Statului şi eu, nu mai 
eram decât nişte executanţi. 

Consimţământul pentru prima mea intervenţie publică mi 
1-am dat pe neaşteptate: la o întâlnire întâmplătoare am 
fost întrebat din mers dacă nu mă duc să iau cuvântul la o 
anumită “cutie poştală".1 1 Una dintre aceste numeroase 
instituţii sovietice protejate de secret, a căror adresă, din 
motive de securitate, nu este divulgată, şi care, de obicei, 
nu sunt cunoscute decât printr-un număr de cutie poştală. 
Aici este vorba de Institutul de Fizică. (N. t.) 

Dar de ce nu? Mă duc. Totul se aranjase în mare viteză, 
forţele de ordine nu reuşiseră să ia seama la tot ce se 
petrecea. Astfel, la fizicienii institutului Kurceatov se 
întruniră şase sute de persoane (trebuie spus că peste o 
sută dintre ele veniseră de prin alte părti, indivizi pe care 
nu-i cunoştea nimeni, "la invitaţia comitetului de partid")- 
Erau, bineînţeles, şi securişti în număr respectabil, precum 
şi câte cineva de la comitetul raional sau orăşenesc de 
partid. 

Era prima întâlnire la care mă duceam - nu veneam să tin 
un discurs, ci numai să citesc ceva - şi trei ore şi jumătate 
am citit şi n-am răspuns decât la un mic număr de întrebări, 


şi la acelea superficial. Am citit câteva capitole percutante 
din Pavilionul, un act din Luminarea în vânt (despre 
scopurile ştiinţei, ca să captez atenţia acestui auditoriu 
format din oameni de ştiinţă), şi apoi mi-am luat nasul la 
purtare şi am anunţat că voi citi câteva capitole 
(întrevederea de la Lefortovo) din Cercul - din acelaşi Cerc 
ţinut acum sub lacăt la Lubianka: dacă ei i-l dau spre 
lectură drojdiei nomen-claturiste - atunci de ce autorul nu 
poate să-l citească poporului? (în fond, nu eu începusem să 
desfac nodul interdicţiei; în acest fapt îşi găsea consolare 
fatalismul meu de fost locatar al lagărului.) 

Nu, timpurile nu mai erau aceleaşi, şi nici noi nu mai eram 
aceiaşi! Nu mi-au acoperit vocea, nu m-au întrerupt, nu mi- 
au răsucit mâinile la spate, nici măcar nu m-au chemat la 
KGB pentru explicaţii sau pentru vreo muştruluiala. Altceva 
s-a întâmplat: Semiceast-nâi, ministrul KGB, a început să-mi 
răspundă! - public şi în lipsă, în postul pe care-l ocupa, 
dând chix în serie cu reţelele lui de subversiune şi spionaj 
din Africa şi Europa, el îşi concentra toate forţele asupra 
luptei ideologice, în special împotriva scriitorilor, principală 
ameninţare pentru regim. El lua adesea cuvântul la 
consfătuirile ideologice, la seminariile cu agitatorii, în 
intervenţiile sale din acel noiembrie, şi-a exprimat 
indignarea fată de insolenta mea, care îmi permitea, de la 
înălţimea unei scene, să citesc dintr-un roman confiscat. La 
aceasta s-a redus tot răspunsul KGB! 

Fiecare dintre paşii lor îmi arăta că pasul pe care eu 
tocmai îl făcusem nu era de ajuns. 

Acum căutam o ocazie să-i răspund lui Semiceastnâi. Se 
răspân-dise zvonul că eu luasem cuvântul la institutul 
Kurceatov. Începură să-mi vină numeroase invitaţii - unele 
ipotetice, altele ferme şi precise, şi cum veneau le 
acceptam, afară de cazul că se suprapuneau, în aceste 
instituţii, directorii păreau să fi aranjat totul, să fi rezolvat 
totul, anunţurile erau afişate, invitaţiile tipărite şi 
distribuite - dar mai era ceva! Undeva nu se dormea în 


front, în ultima oră, uneori şi în ultimul minut, suna 
telefonul; era comitetul orăşenesc de partid Moscova: 
"Organizaţi o întâlnire cu Soljeniţân - să predaţi carnetul de 
partid!" şi desi instituţiile organizatoare nu erau niscaiva 
aşezăminte din vreun fund de provincie (institutele de 
cercetări ştiinţifice Nesrneianov, Karpov, Cernogolovka lui 
Se-mionov, Facultatea de Mecanică şi Matematică a 
Universităţii de Stat din Moscova, Institutul Bauman, 
Institutul Central de Studii Aero-hidrodinamice, Marea 
Enciclopedie), nimeni nu avea forţa de a protesta, şi 
academicienii-protectoril nu aveau nici curajul pentru aşa 
ceva. La institutul Karpov, contramandarea a venit aşa de 
târziu încât existase timpul ca să fiu adus aici, dar se şi 
afişase anunţul: "întâlnirea se amână din cauza îmbolnăvirii 
scriitorului". lar directorul Bibliotecii Centrale de ştiinţe 
Sociale, cuprins de spaimă, a amânat-o el singur: i se 
telefonase că la întâlnire va asista, incognito, un general 
KGB şi că, în consecinţă, acestuia va trebui să i se rezerve 
un loc. 

Târziu mi-am dat seama că mă arătasem prea rezervat cu 
cei de la institutul Kurceatov; acum căutam un loc de unde 
să-i răspund lui Semiceastnâi, dar toate uşile îmi erau 
trântite în nas: a-ntărcat bălaia, puiule! O şedinţă, n-aveam 
nevoie decât de o şedinţă pentru ca măcar o dată să i-o 
spun de la obraz - dar era târziu! În viaţa mea n-am 
resimţit atât de acut lipsa de libertate a cuvântului! 

Si deodată, de la Institutul de Orientalistică Lazarev, unde 
cândva mi se interzisese să iau cuvântul (apoi toţi grangurii 
partidului s-au delimitat de acest gest - cică nu de la ei 
plecase interdicţia), am primit o invitaţie presantă: să fiu 
acolo, că nu se amână! Coborând din trenul de Riazan m- 
am dus direct la întâlnirea respectivă. si, într-adevăr, n-au 
amânat nimic (30 noiembrie). 

De data aceasta venisem să vorbesd De data aceasta 
venisem cu un discurs pregătit şi nu trebuia decât să prind 
momentul când să intervin. Am citit două capitole din 


Pavilion, s-au strâns câteva zeci de însemnări, si, pornind de 
la una dintre ele, m-am grăbit, înainte ca vreunul să mă dea 
jos de pe acest podium, să clamez şi să dezvălui tot ceea ce 
fusesem împiedicat să spun în nouă locuri. Ală- 1 Membrii 
Academiei de ştiinţe desemnaţi ca preşedinţi de onoare ai 
acestor institute. (N. t.) turi de mine. pe scenă, se aşezaseră 
câţiva ipochimeni de la comitetul de partid - oare nu pentru 
a scoate din priză microfonul şi pentru ca astfel să mă 
reducă pe mine la tăcere, dacă lucrurile ar lua o întorsătură 
foarte proastă? Dar nu i s-a ivit prilejul să intre în acţiune: 
cei care şedeau în sală erau minţi ascuţite şi le era suficient 
să le vorbeşti la modul general, nu era nevoie să insişti. 
Reuşisem de asemenea să prind de veste că în sală era nu 
stiu ce mărime de la KGB, poate chiar cu un magnetofon 
portativ. Pe seful securităţii mi-l imaginam cum iese în 
relief pe fundalul tnarmorean al străvechilor pereţi ai lui 
Lazarev şi el, seful, deocamdată nu putea să mă contrazică, 
în schimb eu puteam să-l contrazic pe el! şi cu o voce 
sonoră, cu un sentiment de triumf sau, mai simplu, de 
bucurie, m-am explicat publicului şi am trimis câteva săgeți 
lui Semi-ceastnâi. Puşcăriaş amărât în trecut, şi poate şi-n 
viitor, înainte de a cunoaşte alte celule de izolare şi alt 
proces cu uşile închise - iată că mi se oferea un auditoriu de 
vreo cinci sute de persoane şi libertatea cuvântului! 
Trebuie să vă explic de ce, după ce am refuzat interviurile 
şi intervenţiile publice, am început să acord interviuri şi de 
ce mă aflu aici în fata dumneavoastră. Ca şi înainte, eu 
socotesc că treaba scriitorului este să scrie, şi nu să facă 
hopa-ţopa la tribună, şi să nu dea explicaţii ziarelor. Dar 
mie mi s-a administrat o lecţie: nu, scriitorul nu trebuie să 
scrie, el trebuie să se apere. Mi-am însuşit această lecţie! 
Vin aici, în fata dumneavoastră ca să mă apăr! Există o 
Organizaţie care n-ar trebui defel să dirijeze creaţia 
literară-şi totuşi ea o dirijează. Această organizaţie mi-a 
confiscat romanul şi arhiva, lucruri care n-au fost niciodată 
destinate publicării. Cu toate acestea, am tăcut, am 


continuat să lucrez în linişte. Dar iată că folosind fragmente 
extrase tendenţios din arhiva mea, ei au început împotriva 
mea o campanie de calomnii, calomnii de un tip nou - 
calomnii de la înălţimea tribunei în timpul instructajelor cu 
uşile închise. Ce-mi rămâne de făcut? Să mă apăr! Atunci 
iată-mă! Priviti: încă trăiescPriviti: acest cap încă îmi stă pe 
umerii (vedeţi: descrie o mişcare aproape circulară pe axul 
gâtului - şi totuşi fără ştirea mea şi contra voinţei mele, 
romanul meu este editat în mod clandestin şi difuzat printre 
oameni aleşi pe sprinceană ca, de pildă, Vsevolod Kocetov, 
redactorul-şef al revistei Oktiabr. Atunci, spu-neti-mi, de ce 
ar trebui să renunţ eu la un lucru care este al meu? 

De ce n-aş putea eu, autorul, să vă citesc astăzi capitole 
din acest roman, din acelaşi romani (Strigăte: '"Da!") 

Trebuie să fi trăit o îndelungată viaţa de sclav, să te fi 
plecat încă din fragedă copilărie în fata şefilor, să fi făcut cu 
toată lumea sus-jos, sus-jos, pentru false aplauze, să fi dat 
aprobator din cap în fata minciunii flagrante, să nu fi avut 
niciodată dreptul de a obiecta. - şi toate acestea mai întâi 
ca sclav-cetătean, dar apoi ca sclav-pus-cărias, cu mâinile la 
spate, sub interdicţia de a întoarce capul, de a ieşi din rând 
- deci trebuie să fi trăit aceste experiente pentru a preţui 
un asemenea ceas, când de la înălţimea unui podium te 
adresezi liber unei asistente de vreo cinci sute de persoane, 
uluite şi ele de o asemenea libertate. 

Pentru prima dată, mi se pare, pentru prima dată în viaţa 
mea, simt, văd cum eu însumi fac istorie. Mi-am propus să 
citesc din Cercul capitolele despre demascarea spionilor 
(patria trebuie să-şi cunoască spionii), despre nulitatea şi 
pretenţiozitatea delegaților operaţionali de care se făcea 
atâta caz. Aproape fiecare replică are în sală efectul unei 
pulberi care se aprinde! Cu câtă nostalgie a adevărului au 
trăit oamenii aceştia! Dumnezeule! Câtă nevoie de adevăr 
aveau ei! Mi se transmite un bilet: aveţi în capitolul pe care 
l-ati citit o frază care spune că "Stalin nu a permis Crucii 
Roşii să se apropie de prizonierii de război sovietici!.'; 


explicaţi-o. Contemporanii şi actori ai unui nefast război 
atotcuprinzător, lor nu le-a fost dat să ştie după cuviinţă 
câte ceva despre el. În ce birou existase o minte aşa de 
obtuză încât să nu fi priceput necesitatea acestei 
cunoaşteri? - şi iată, în această sală, cinci sute de umanişti 
dintre cei mai luminaţi, dar ei n-au avut dreptul să ştie. 
Dragi tovarăşi, această istorie este, din păcate, putin 
cunoscută. Molotov, ministrul de Externe, conformându-se 
deciziei lui Stalin, a refuzat să semneze, din partea Uniunii 
Sovietice, convenţia de la Geneva privind prizonierii de 
război şi să facă vărsămintele respective către Crucea Rosie 
internaţională. Ai noştri erau în felul acesta singurii 
prizonieri din lume care erau abandonaţi de patria lor şi 
care, hrăniţi numai cu ciorba lungă nemţeasca, erau 
condamnaţi să moară de foame.* 

Oh, mi se pare că începe deja să-mi placă situaţia nouă în 
care mă aflu după ce mi-am pierdut arhiva! Această 
împotrivire deschisă 

* în "răspunsul" său, Semiceastnâi va declara că eu 
afirmasem calomnios că noi i-am lăsat pe prizonierii 
germani să moară de foame. 

Si mândră, acest drept recunoscut de a gândi cu propriul 
meu cap! Mi-ar fi poate chiar penibil, aproape chiar 
imposibil să mai fiu calm ca înainte. Acum mi s-a revelat 
sensul superior şi misterios al acelui rău căruia eu nu-i 
găseam justificare, al acelui zvâcnet al Raţiunii Supreme pe 
care noi, cei mici, nu-l puteam prevedea: această 
nenorocire nemaipomenită îmi fusese trimisă pentru a-mi 
răpi posibilitatea de a mă ascunde şi de a tăcea, pentru ca 
din disperare să încep a vorbi şi a acţiona. 

Căci se apropiau scadentele. 

Mi-am început aceste relatări evocând modul în care dintr- 
un om ca toţi oamenii devii conspirator, putin câte putin, pe 
neobservate, până ce într-o bună dimineaţă te trezeşti: he, 
he, dar eu sunt deja. şi tot aşa a fost şi pentru mine, 
datorită acestui dureros eşec care mă adusese în pragul 


arestării sau al sinuciderii, şi apoi, punct cu punct, cuantă 
cu cuantă, de la o săptămână la alta, de la o lună la alta, m- 
am dumirit, m-am tot dumirit - ferice de cel în stare să 
dezlege mai repede cifrul ceresc, asta la mine a mers încet, 
asta la mine a durat - şi într-o bună dimineaţa, m-am trezit 
şi eu om liber într-o tară liberă! 

* 

Astfel m-am afirmat cu a doua intervenţie, chemând la 
luptă ca şi când de-acum încolo n-aveam să mai fac altceva 
decât să mă produc - şi chiar în acele zile, fără să las urme, 
dar totuşi fără a-mi tăia barba de data aceasta, m-am 
afundat din nou în îndepărtata mea ascunzătoare, într-un 
fund de provincie - să lucrez! Să lucrez! 

— Deoarece scadentele se apropiau şi eu nu eram gata sa 
le fac fată, încă nu-mi făcusem datoria pe de-a-ntregul. 

Socoteam că acum cu tot deranjul acesta mi-am asigurat 
trei luni de linişte, până la primăvară. aşa s-a şi întâmplat. 
Din decembrie până în februarie am făcut ultima redactare 
a Arhipelagului - completând, refăcând şi redactilografiind 
70 de coli de autor în 81 de zile - pe deasupra mai fiind şi 
bolnav, singur făcându-mi focul la sobă şi pregătindu-mi 
mâncarea. Astea nu le-am făcut eu, astea au fost opera 
mâinilor mele! 

Dar în calculul meu intra şi faptul că de Anul Nou 1967 va 
exploda o altă grenadă, primul meu interviu, un interviu 
acordat corespondentului japonez Sedze Komoto. Mi-1 
luase la jumătatea lui noiembrie şi trebuia să-l publice de 
Anul Nou, dar zilele de ianuarie treceau şi tranzistorul din 
bârlogul meu troienit nu-mi aducea nici un ecou despre 
acest interviu, nici de la postul japonez, care se auzea de 
minune, nici de la posturile occidentale, nici chiar de la 
postul de radio "Svoboda". 

Interviul fusese realizat în noiembrie: pe neaşteptate si, 
potrivit criteriilor oficiale, într-o manieră insolentă. Existau 
nişte reguli bine stabilite pe care trebuiau să le respecte şi 
corespondenţii străini, dacă nu voiau să-şi piardă postul la 


Moscova, si, cu atât mai mult, cetăţenii sovietici. Scriitorii 
trebuiau să aibă dezlegare de la secţia relaţii externe a 
Uniunii Scriitorilor (toate "secţiile de relaţii externe" ale 
tuturor instituţiilor sunt filiale ale KGB). Aceste reguli, a 
fost o vreme când nu le cunoşteam deloc si, în prezent, nu 
ţineam defel să le cunosc. Noul meu rol presupunea 
extrateritorialitate şi impunitate. 

După cum era obiceiul, S. Komoto trimisese în două 
exemplare cererea de interviu: unul mie şi unul secţiei 
relaţii externe, în privinţa mea, acolo nu şi-a făcut nimeni 
nici o problemă: se ştia că renunţasem de multă vreme la 
orice interviu. Dar eu, de mai bine de un an, voiam să pun 
capăt acestei renunţări; voiam, chiar din ziua acelei 
confiscări, să vorbesc într-un interviu despre cele ce se 
întâmplau cu mine. si, iată, ajutorul se ivi pe neaşteptate: 
un corespondent japonez (nu de genul acestor occidentali 
răufăcători, dar în acelaşi timp perfect occidental el însuşi) 
mă ruga, în caz că nu doresc să-l întâlnesc personal, să-i 
răspund în scris la cinci întrebări, îmi dădea adresa şi 
numărul său de telefon din Moscova. Chiar numai aceste 
cinci întrebări pe mine mă aranjau din plin: era printre ele 
una referitoare la Pavilionul canceroşilor (cu alte cuvinte, 
zvonul ajunsese până destul de departe) şi una referitoare 
la "planurile" mele "de creaţie". Am pregătit deci un 
răspuns scris 
[1]. Totuşi nu m-am hotărât să merg până la a crea o 
situaţie explozivă, până la a anunţa lumii întregi că mi se 
puseseră sub lacăt romanul şi arhiva. Dar am enumerat 
câteva dintre scrierile mele, spunând că nu puteam să le 
găsesc un editor. Dacă în urmă cu trei ani era bătaie pe 
acest autor şi era editat în toate limbile şi dacă în prezent, 
în propria lui patrie, "el nu putea găsi editor", atunci nu 
cumva ceva era încă neclar? 

Dar cum să-i transmit corespondentului răspunsul meu? 
Să-l expediez prin postă? Probabil va fi interceptat şi nici 
măcar nu voi şti că n-a ajuns la destinatar. Să rog pe careva 


dintre prietenii mei să meargă să vâre scrisoarea în cutia 
poştală de pe palierul corespondentului? 

— Probabil că acesta locuia într-o casă specială, supusă 
încă de la intrare supravegherii şi fotografierii (eu încă ru 
ştiam: acolo era miliţie, şi de altminteri nu era permis 
nimănui să intre). Deci, trebuia să ne întâlnim, si, dacă tot 
ne întâlneam, de ce să nu dau un interviu prin viu grai? Dar 
unde să ne întâlnim? La Riazan n-o să-l lase pe el sa vină; la 
Moscova, nu puteam să expun represaliilor locuinţa cuiva. şi 
atunci am ales varianta cea mai îndrăzneață: la Casa 
Centrală a Scriitorilor (CCS)! În ziua dezbaterii asupra 
Pavilionului canceroşilor, după ce am inventariat destul de 
bine încăperile, 1-am sunat pe japonez prin telefonul 
automat şi i-am propus interviu pentru a doua zi la amiază 
la Casa Centrală a Scriitorilor (CCS). O asemenea invitaţie 
suna foarte oficial şi el s-a gândit probabil că eu obţinusem 
toate autorizaţiile de acolo de unde trebuia. Mi-a telefonat 
traducătoarea lui (controlată, desigur, de KGB), aceasta a 
reţinut de la Agenţia de Presă Novosti (APN) un fotograf 
care să înregistreze pe peliculă interviul la CCS, toate 
acestea sunau de asemenea foarte oficial şi nici la APN nu 
puteau să se ivească îndoieli. 

Eu am sosit la CCS cu treizeci de minute înainte de ora 
stabilită. Era o zi lucrătoare, dintre scriitori nu era prezent 
niciunul, din animația şi tensiunile de ieri, nici o urmă; nişte 
lucrători duceau nişte scaune intrând şi ieşind pe uşile 
exterioare larg deschise, în locul unui japonez negricios 
apăru o tânără rusoaică blondă care se îndreptă spre micul 
birou al administratorului; am auzit pronuntân-du-mi-se 
numele, am prins-o ca din zbor şi am rugat-o să-i cheme pe 
japonezi (căci, în realitate, erau doi şi aşteptau într-o 
maşină). Portarii erau aceiaşi de ieri, când mă văzuseră în 
vestibul în centrul atenţiei tuturor, şi le-au sunat autoritar 
vorbele mele: "Dângşii sunt pentru mine." (Am aflat ulterior 
că pentru intrarea străinilor în CCS este nevoie de fiecare 
dată de o aprobare specială din partea administraţiei.) l-am 


invitat în foaierul liniştit, garnisit cu covoare şi cu fotolii şi 
sofale moi, şi mi-am exprimat speranţa că modestia cadrului 
nu va afecta întâlnirea noastră de lucru, în acest moment, 
reporterul fotograf de la APN sosi şi el într-un suflet, târi 
mai aproape de noi imensele lămpi-reflector pe care le 
găsise aici la CCS, şi interviul nostru de douăzeci de minute 
se derula în lumina bli-turilor. Administraţia casei şi-a dat 
seama că această acţiune nu figura în program, dar n-avea 
motive să-i pună la îndoială caracterul respectabil, 
important si, prin urmare, licit. 

Komoto vorbea destul de bine ruseşte, aşa că 
traducătoarea nu era decât de formă, nu traducea nimic. La 
sfârşitul întrevederii se lămuri şi această particularitate: 
Komoto mărturisi că şi el petrecuse trei ani în lagărele 
noastre din Siberia! Atunci, dacă şi el este un fost deţinut, 
poate că a făcut o străpungere magistrală prinperdeaua de 
fum din cursul conversaţiei noastre! şi cu atât mai mult 
trebuie să fi înţeles el tot ceea ce rămăsese nespus. Ne-am 
despărţit cordial. 

lată însă că a trecut o săptămână, au trecut două după 
Anul Nou, şi tranzistorul n-a adus până în singurătatea mea 
nici un sfert de ecou, nici o cât de mică frază despre 
interviul meu! Totul n-a fost decât o pierdere de timp? Ce s- 
a întâmplat deci? I-au pus beţe-n roate lui Komoto, l-au 
ameninţat? Sau redactorul-şef al ziarului său n-a vrut să 
strice atmosfera generală de destindere din relaţiile japono- 
sovietice? (Postul lor de radio în limba rusă se exprima edul- 
corat-lingusitor.) Nu exista decât un singur lucru pe care eu 
nu-l puteam admite: ca interviul meu să fi fost publicat în 
termenul prevăzut şi în integralitatea lui, în cinci milioane 
de exemplare, pe un sfert de pagină, mă rog, fie şi în 
hieroglife japoneze, şi ca în Occident să nu-l fi remarcat 
nimeni! În legătură cu "revoluţia culturală" din China, în 
fiecare zi, toate posturile de radio din lume îi citau pe 
corespondenţii japonezi, deci le parcurgeau ziarele - dar de 
interviul meu nu pomenea nimeni! Era aici vorba de un 


semn cum că gloria pe această lume este atât de trecătoare 
şi că de multă vreme pe occidentali îi durea în cot de un rus 
oarecare care, timp de două săptămâni, îi gâdilase cu un 
best-seller prost tradus despre viaţa din lagărele de 
concentrare staliniste? Era vorba şi despre asta, desigur. 
Dar dacă s-ar fi auzit undeva, fie şi în Polinezia sau în 
Guineea, că un publicist grec de stânga nu-şi găsea în 
Grecia un editor care să-i publice un paragraf ieşit din pana 
lui, imediat Ber-trand Russell, Jean-Paul Sartre şi toţi 
laburiştii de stânga ar fi făcut pur şi simplu un tapaj 
monstru, şi-ar fi exprimat neîncrederea în premierul 
englez, 1-ar fi înfierat pe preşedintele american, ar fi 
convocat îndată un congres international pentru 
anatemizarea călăilor greci. Dar faptul că unui scriitor rus, 
pe care Stalin nu-l sugrumase complet şi care se află cu un 
picior în groapă, continua, în epoca, nu-i asa, a conducerii 
colective, să fie sugrumat, acest fapt nu putea să le 
ofenseze filosofia lor de stânga: dacă te sugrumă în tara 
comunismului, înseamnă că aşa o cere progresul! 

Într-o deplină singurătate de mai multe luni de zile, ce 
spornic lucrezi, ce limpede gândeşti! Adevăratele 
dimensiuni, ponderi şi corelaţii ale lucrurilor şi problemelor 
ies aşa de bine la iveală, în încleştarea muncii neîntrerupte 
din iama aceea, am descoperit că, apropiindu-mă de vârsta 
de cincizeci de ani, voi fi terminat "n-l" din opera mea - tot 
ceea ce intenţionasem să scriu de-a lungul unei vieţi, afară 
de ultima şi cea mai importantă carte: R-171. Liceul îl 
terminasem cu treizeci de ani în urmă. Acest roman 
începuse încă de-atunci să se elaboreze, să se limpezească, 
să se maturizeze şi să se acumuleze în mine, totdeauna 
reprezentase scopul esenţial al vieţii mele, dar practic încă 
nu mă apucasem de treabă, totdeauna survenise câte un 
obstacol care mă obligase s-o amân pentru mai târziu. lată 
însă că se apropia în sfârşit vremea să mă apuc de lucrarea 
visurilor mele; de-abia m-am aşezat să sortez acele cărţi şi 


acele însemnări că palmele începură să-mi ardă de 
nerăbdare. 

Si iată acum, în Ascunzătoare, într-o linişte aproape de 
necrezut în secolul nostru, contemplând brazii împovăraţi 
ca de bobotează cu o zăpadă încremenită, urma să fac una 
dintre alegerile cele mai importante ale vieţii mele. O cale 
era aceea de a crede într-o bunăstare neutră, pe măsura 
împrejurărilor exterioare (acestea nu mă ating) si, în anii 
putini la număr ce-mi vor mai fi îngăduiţi, de a continua să- 
mi tin gura cât mai mult şi să scriu, să scriu cartea mea 
capitală care până în prezent nu i-a fost dat nimănui s-o 
scrie - şi cine încă şi când o va mai scrie? Dar, pentru 
această lucrare, aveam nevoie de şapte sau zece ani.* 

Calea a doua era aceea de a înţelege că pot s-o duc aşa un 
an, doi, dar nu şapte. De a-mi submina eu însumi şi mai 
departe această înşelătoare bunăstare exterioară. De a nu 
mai face pe struţul, de a-mi scoate capul din nisip. De bună 
seamă, "surik cel de fier", nici el nu doarme, se fofilează 
acolo, pe căi lăturalnice, spre putere, şi unul dintre primele 
sale gesturi va fi acela de a mă descăpăţâna. lată deci că, în 
ajunul angajării mele la lucrarea cea mai dragă mie, trebuie 
să pun deoparte pana şi să risc. Să risc a-mi pierde şi pana, 
şi mâna, şi vocea, şi capul. Sau să-mi stric atât de 
iremediabil şi atât 1 Opera pe care autorul proiecta s-o 
scrie despre revoluţia din 1917. (N. t.) ' Estimarea mea este 
neîntemeiată. Lucrarea aceasta nu se poate face nici în 
douăzeci de ani. si, în general vorbind, nici nu poate fi dusă 
până la capăt. 


(Adnotare din 1978) de zgomotos relaţiile cu puterea, 
pentru ca prin asta să mă consolidez? Nu acolo mă împinge 
destinul? Să nu-l oblig să repete avertismentul. Noi toţi, 
de-a lungul atâtor decenii, cu calculele noastre personale şi 
cu treburile noastre foarte importante, ne-am menajat 
gâtlejurile şi n-am fost în stare sa slobozim un strigăt 
înainte de a ne vedea băgaţi în sac. 


Eu ştiam încă din toamnă că s-a amânat din nou congresul 
scriitorilor, de data aceasta pentru luna mai. Asta venea la 
tanc! (Dacă ar fi fost în decembrie, nu m-aş fi rupt de 
Ascunzătoare, de Arhipelag şi nu as fi adresat scrisoare 
congresului.) Pentru că interviul nu mă ajutase cu nimic, 
nu-mi rămânea decât să adresez o scrisoare congresului. 
Nu trebuia decât să fiu mai explicit de data aceasta şi să 
strig mai cu forţa. 

Infinit de grele sunt toate aceste începuturi, când simplul 
cuvânt trebuie să urnească din loc blocul inert al materiei. 
Dar în condiţiile în care toată această materie nu mai este a 
ta, nu mai este a noastră, altă cale nu există. şi totuşi şi de 
la un singur strigăt se pornesc uneori avalanşele în munţi. 

Da, n-are decât să mă zguduie şi pe mine. Poate că numai 
prin efectul acestor zguduiri voi înţelege sufletele zguduite 
ale anului 1917? 

Nu soarta caută capul, ci capul îşi caută soarta. 

Scopul meu cel mai nemijlocit era să dau un plus de 
trăinicie poziţiei mele terminând şi difuzând partea a doua 
a Pavilionului canceroşilor. Plecând pentru iarnă, o lăsasem 
aproape terminată. Reîntorcându-mă în lumea gălăgioasă, 
trebuia s-o duc la bun sfârşit. 

Dar o datorie de onoare îmi cerea în plus ca, înainte dea o 
lansa la samizdat, să i-o arât totuşi lui Tvardovski, desi era 
clar dinainte că prin aceasta se pierdea o lună de zile, în 
situaţia în care până la congres nu mai era prea mult timp. 
Ca să câştig timp, i-am rugat pe câţiva, mai apropiaţi mie, 
să-i ducă lui Tvardovski, cu o lună mai devreme, o variantă 
intermediară, incomplet finisată, însoţită de o scrisoare 
pusă pe hârtie, chipurile, în pădurea de la Riazan: "Dragă 
Aleksandr Trifonovici! 

Mi se pare just să vă propun să fiţi primul. Cititor al părţii 
a doua, dacă doriţi acest lucru. Textul va fi supus şi unei 
şlefuiri; deocamdată nu propun ca nuvela să fie citită de 
întreaga redacţie. Mă folosesc de ocazie pentru a vă 
asigura că, iată, colaborarea noastră ratată pentru prima 


parte nu mi-a influenţat cu nimic atitudinea fată de Novâi 
mir. Eu, ca şi înainte, urmăresc cu deplină simpatie poziţia 
şi activitatea revistei. (Aici am exagerat, desigur). Dar 
atmosfera generală a literaturii este prea înăbugşitoare 
pentru mine pentru ca să-mi pot permite să mă menţin în 
continuare pe poziţia de pasivitate pe care m-am situat timp 
de patru ani." 

Altfel spus, nu-i ceream să-mi spună dacă mă poate 
publica. După disputa noastră şi după această ruptură de o 
jumătate de an, nu-i propuneam lui Tvardovski decât să-şi 
arunce o privire. 

În ce priveşte încadrarea în timp, lucrurile s-au aranjat de 
minune: în martie 1967, după ce m-am întors şi am făcut 
ultimele retuşuri la partea a doua, am constatat că la Novâi 
mir aceasta fusese citită nu numai de A. [., ci şi de toţi 
ceilalţi; în acest caz nu-mi ră-mânea decât să iau notă de 
refuzul lor, de renunţarea lor la orice pretenţii ulterioare 
asupra nuvelei mele. Într-un an, cinci reviste sovietice 
refuzaseră să publice până şi capitolul cel mai inofensiv din 
prima parte: "Dreptul la tratament" (o revistă din Taşkent 
n-a vrut să-i facă loc nici măcar într-un număr de 
binefacere, fără remunerare pentru autori); apoi partea 
întâi, în totalitatea ei, a fost întâmpi-nată de acelaşi refuz de 
Prostor (prin tărăgănări lase) şi de Zvezda ("în portretul lui 
Rusanov e mai mult ură decât măiestrie" - şi ura, nu-i asa, 
n-a avut niciodată acces în paginile cărţilor sovietice!; 
"întoarcerile asupra trecutului dau senzaţia că, de pildă, 
cultul personalităţii a acoperit complet tot ceea ce a făcut 
bun poporul sovietic" - furnalele înalte, nu-i asa, 
compensează din plin moartea a milioane de oameni şi 
pervertirea generală; şi ar fi de dorit "să se vadă mai clar 
deosebirea dintre poziţiile autorului şi cele ale 
tolstoismului" - cu atât mai mult n-ar fi publicat ei nici 
măcar un rânduleţ din Lev Tolstoi!) 

Fiecare dintre aceste refuzuri tăia una după alta sforile cu 
care era legat aerostatul nuvelei mele. Rămăsese ca ultima 


sfoară s-o taie Tvardovski, şi atunci nici o piedică nu va mai 
sta în calea nuvelei mele, nerăbdătoare să-şi ia zborul. 
Ne-am întâlnit pe 16 martie, în ce mă priveşte, m-am 
prezentat vesel şi foarte radios, el m-a întâmpinat abătut, 
şovăielnic, în mod normal ar fi trebuit să vorbim despre 
partea a doua, dar într-o oră şi jumătate de conversaţie 
între patru ochi această temă a fost cel mai putin abordată. 
În forul meu interior, îmi alesesem drumul si, plin de elan, 
mergeam la întâlnire cu destinul. Văzând starea de 
deprimare a lui A. T. mă simţeam îndemnat să-i ridic 
moralul, în ultimul timp, el suferise câteva înfrângeri pe 
linie de partid şi de serviciu: la congresul al XXIII-lea nu-l 
mai aleseseră în CC; în prezent, nu i se mai admitea 
candidatura la Sovietul Suprem al RSFSR ("poporul l-a 
respins", după cum a explicat Diomicev); pierzând aceste 
posturi, el devenise şi mai neputincios în fata unei cenzuri 
agresive care-i sfi-sia, după cum i se năzărea ei, foile gata 
culese ale revistei; se strân-gea latul şi în jurul lui Tiorkinpe 
lumea cealaltă: Teatrul de satiră prezenta piesa din ce în ce 
mai rar şi se pregătea s-o scoată complet din repertoriu; şi 
de curând, CC, printr-un gest intempestiv şi de neînțeles, 
trecând peste 'Tvardovski, fără măcar să-l prevină, îl lăsase 
fără doi dintre adjuncţii cei mai fideli - Dementiev şi Zaks: 
aşa cum odinioară de la KGB oamenii nu se mai întorceau 
acasă, tot aşa şi aceştia doi nu s-au mai întors de la CC la 
locul lor de muncă anterior. * Din punct de vedere 
administrativ, această măsură era un scuipat aruncat în 
obrazul lui Tvardovski şi al întregii redacţii, dar în esenţa 
era şi un fel de a tăia sforile, de a lăsa pistă liberă pentru 
decolare, fiindcă victimele acestei destituiri erau în acelaşi 
timp, în interior, doi gardieni foarte vigilenţi care ferecau 
energia lui Tvardovski. Dar A. TI. obişnuia aşa de mult să se 
sprijine pe Dementiev, credea aşa de tare în calităţile de om 
de acţiune şi în diplomaţia lui Zaks, era aşa de legat de ei, 
iar forma în care se făcuse concedierea acestora era aşa de 
grosolană, chiar pentru ceilalţi colaboratori ai redacţiei, 


încât aceştia au fost cât p-aci să demisioneze în bloc în 
semn de protest; A. T., el însuşi, n-a fost niciodată atât de 
aproape de a renunţa la responsabilităţile legate de 
redacţie, (în fond, adversarii făcuseră un calcul deştept. şi 
poate că încă făceau acest raţionament: fără zăvoarele 
interioare care s-o tină în frâu, infanteria lui Novâi mir va 
trage toate cartuşele şi se va autodistruge.) 

Eu percepeam altfel retragerea lui Dementiev şi Zaks: o 
purificare a revistei, şi nimic altceva. Dar era pierdere de 
timp încercarea de 

* De altfel, încă multă vreme şi cu un aer de mai mare 
jalea, Dementiev, cu vocea înecată în lacrimi, va mai trece 
pe la redacţie. Aici, el niciodată nu lucrase pentru salariu, el 
ducea la îndeplinire o sarcină obştească, iar acum, cu 
siguranţă, s-ar fi înhămat la treabă fără nici o pretenţie 
bănească. 

A-l convinge de aceasta pe Tvardovski. Nici încercarea de 
a-i convinge pe colaboratorii lui n-a dat mai multe rezultate, 
în toate celelalte privinţe mă străduiam acum să-l 
remontez pe A. T.: îi spuneam că scoaterea lui din CC şi din 
Sovietul Suprem nu însemnau pen-tru el o cădere în 
dizgraţia societăţii, ci o eliberare în sensul do-bândirii unei 
mai mari independente sufleteşti. şi A. T. răspunse imediat 
că el nu-şi regretă câtuşi de putin scoaterea din acele 
funcţii şi că aceasta chiar îl bucură. (Era deja bine că 
vorbea în felul acesta. Chiar într-una dintre acele zile, 
aflându-se în stare de ebrietate pe aleea Stolesnikov, îl 
oprise pe un oarecare colonel Rabă, căruia i se plânsese, 
bietul de el, de toate câte le îndura.) 

Eu: 

— Cu atât mai bine! Sunt bucuros să văd că o luaţi asa, că 
ati dobândit deja libertatea interioară. (O, dacă!) 

EI (fără să-i suflu eu): 

— Sau faptul că nu mi-au dat mica medalie! 1 (Cu o lună în 
urmă, steaua de aur fusese acordată lui so-lohov, Fedin, 
Leonov, 'Tâcina, iar lui, primul poet al Rusiei - căci, mă rog, 


lucrurile erau astfel fixate după tabelul rangurilor - nu i s-a 
dat nimic; în cazul lui tabelul a fost nesocotit din cauza 
gesturilor îndrăzneţe pe care le făcuse în mod public.) - 
Sobolev boceşte, dar eu mă bucur că nu mi-au dat. Ar fi fost 
o ruşine pentru mine. (Nu sună sincer.) 

Eu: 

— O ruşine, desigur, într-o asemenea companie! 

Astfel, în ciuda faptului că nu ne văzusem de opt luni şi 
rămă-seserăm aproape certaţi, în ciuda aerului ofensat cu 
care mă întâm-pinase la început, în ciuda temerii pe care o 
aveam amândoi de a nu ne deranja din nou unul pe altul, a 
temerii de a nu ne stingheri din neîndeniânare - 
conversaţia se desfăşura liber de data aceasta, interesantă 
atât pentru el cât şi pentru mine: nu încercasem eu 
întotdeauna să-i fac să-şi scoată măcar botniţa pe care şi-o 
puseseră de bună voie şi nesiliţi de nimeni? 

A. TI. începu să-mi povestească de-a fir a păr de ce nu şi-a 
dat demisia în legătură cu Dementiev şi Zaks; cum chiar 
aceştia 1-au deconsiliat de la aşa ceva; cum acolo sus i s-a 
spus: demisia dumneavoastră ar fi un gest antipartinic. Şi- 
mi mai povesti cu candoare cât de inspirat şi de judicios 
reorganizase el redacţia revistei şi cum Doros, Aitmatov şi 
Hitrov găsiseră exact aceiaşi termeni (?) - "mă voi 
considera onorat" - pentru a accepta propunerea lui de 
Steaua de aur", insignă a distincţiei de "Erou al Uniunii 
Sovietice". (N. t.) a face parte din colectivul de redacţie. şi 
de asemenea, cum se des-fasurase în ajun, la secretariatul 
uniunii, o dezbatere asupra revistei (după un articol injurios 
apărut în Pravdd): în ciuda aşteptării generale, decent şi 
pasnic. 

Si, după un asemenea tur de orizont, din toate acestea se 
degaja nu amărăciune, ci bucurie: de câte ori nu-şi dovedise 
revista capacitatea de a-şi tine capul deasupra apei! 
Altminteri, ce s-ar fi în-tâmplat? Altminteri, valurile s-ar fi 
împreunat deasupra ei şi făclia s-ar fi stins. 


Dar, pe acest fundal de cer trandafiriu, iată ce-l neliniştea 
pe A. 1.: ieri, la secretariat, G. Markov spusese că Pavilionul 
canceroşilor era deja publicat în Occident. şi unde nu-mi 
aruncă o privire amenințătoare Redactorul-şef. (şi-a lăsat 
barbă. Fărâmele nu el însuşi şi le-a strecurat peste hotare?) 
în acest moment, A. T., în virtutea dreptului celui mai 
vârstnic, îmi aminti că, iată, chiar un oarecare (n-o fi avut şi 
el nume) organ burghez (mai aproape de concepţia mea de 
ins fără de partid, organul cu pricina avea autoritate mai 
mare) scrisese că felul de a acţiona al lui Siniavski şi Daniel 
era, desigur, nedemn de Soljeniţân. 

lată care a fost răspunsul meu: Eu însumi nu intenţionez 
să trimit ceva în străinătate. Dar cărţile mele nu le voi 
ascunde de compatrioţii mei. Lor le-am dat să le citească, le 
dau şi le voi da! 

A. TI. oftă. Dar recunoscu cu înţelepciune: 

— La urma urmelor, acesta este dreptul autorului. 


(Dacă e s-o spunem p-a dreaptă!) 

Dar de unde putea să vină acest zvon? Am încercat să-i 
explic. Un capitol din Pavilion, respins de multe reviste 
sovietice, fusese într-adevăr publicat în străinătate - şi 
anume de către organul central al partidului comunist 
slovac Pravda. Da, apropo! Am dat un interviu zilele acestea 
unor corespondenţi slovaci, vreţi să vă povestesc? Da, 
trebuie să spun de asemenea că în noiembrie am acordat 
un interviu unui japonez, nu v-am povestit. ("Am auzit - 
spuse Tvardovski dând posomorit din cap. -Ai transmis ceva 
ilegal la ambasada japoneză.") Da! Nu-i asa, nu ne-am văzut 
de opt luni, şi mâine A. T. pleacă în Italia, trebuie să fie 
informat despre noua mea manieră de a acţiona: căci în 
prezent mă comport cu totul altfel! Haideţi să vă povestesc! 

Dar A. TI. nu manifestă nici un fel de interes fată de 
conversaţia noastră. Se apucă să-l sune pe secretar, să ia 
legătura cu Surkov, cu Bajan, cu toţi aceia despre care, cu o 
jumătate de oră în urmă, spusese că el "n-ar paste vacile cu 


ei.": de fapt, chiar cu aceştia urma să plece mâine ca să 
salveze COMESCO.1 îmi aminteam cum, prin interviul 
acordat de el la Paris în toamna lui 1965, A. T. dăduse de 
înţeles că nu era cazul ca lumea să-şi facă griji în legătură 
cu soarta mea. Acum i-am spus foarte răspicat cât de mult îl 
uram pe Vigorelli pentru faptul de a fi minţit în Occident 
cum că de curând se întreţinuse amical cu mine şi că aflase 
din gura mea că romanul şi arhiva mi-au fost restituite, în 
felul acesta, el ajutase regimul să mă reducă la tăcere. (Cu 
alte cuvinte: dumneavoastră, mâine, acolo, să nu daţi un 
asemenea ajutor!) 

Dar iată ce fac eu acum: dau manuscrisele spre examinare 
la secţia proză. 

A. T. dă din cap: 

— Nu trebuia să le dai. 

— După care fac lecturi în public. 

A. T. se încruntă: 

— Foarte rău. La ce bun? Cu abruptele dumi-tale luări de 
poziţie pui în pericol revista Novâi mir. Mereu ni se 
reproşează: iată pe cine ati educat, iată pe cine ati scos în 
lume! 


(Dar, Dumnezeule, nu numai eu, ci toată literatura rusă 
trebuie să tacă şi să se subordoneze, numai pentru ca Novâi 
mir să nu primească reproşuri şi să nu ajungă în situaţia de 
a fi trimisă la fund?) 

— Eu vă apăr şi pe dumneavoastră! De la înălţimea 
podiumului, explic cu voce tare, ca să ştie lumea de ce 
numerele dumneavoastră întârzie câte două-trei luni: din 
cauza cenzurii! 

— Nu trebuie să explici! 

— Spuse el şi mai încruntat. 

— Mi s-a spus că, în general, dumneata faci afirmaţii 
contra mea. 

— Contrai şi ati putut să credeţi aşa ceva? 


— Fie! Dar eu n-am să-i fiu adversar - mi-am zis eu atunci. 
(El crezuse! Numaidecât crezuse! Bietul Trifonâci! Dar se 
va purta mai nobil! În asta şi constă prietenia.) 

Dar unde era în toată această conversaţie Pavilionul 
canceroşilor! Era totuşi, în doze mici: două fraze aci, două 
paragrafe acolo. 

Pentru partea a doua a Pavilionului, el avu cele mai alese 
cuvinte de laudă; după părerea lui, aceasta era de trei ori 
mai bună decât partea întâi. Dar, vedeţi dumneavoastră. 


(stiu, la ora actuală, tocmai la ora actuală, condiţiile sunt 
de-aşa natură, situaţia este de-aşa natură. Dragul meu 
Aleksandr Trifonâci! 

1 Asociaţia europeană a scriitorilor. (N. t.) stiu! şi nici nu 
vă cer s-o publicaţi! Apăraţi-vă revista! V-am dat nuvela, dar 
numai pentru ca să nu vă supăraţi! Nu am dat-o şi 
redacţiei!) 

— Dar, vezi dumneata, am să-ţi spun un lucru: chiar dacă 
publicarea ar depinde în întregime numai de mine - eu tot 
n-aş publica acea scriere. 

— lată, deja mă doare să aud chestia asta, Aleksandr 
Trifonâci! Aşadar, pentru ce? 

— Din ceea ce scrii rezultă că dumneata nu accepţi 
puterea sovietică. Nu vrei să-i ierţi nimic puterii sovietice. 

— Aleksandr Trifonâci! Acest termen de "putere sovietică" 
a început să fie întrebuințat greşit. El înseamnă puterea 
deputaţilor oamenilor muncii, numai a lor, puterea aleasă în 
mod liber de ei şi controlată în mod liber de ei. Eu sunt cu 
toată fiinţa mea pentru o asemenea putere! Dar, uitaţi, 
secretariatul Uniunii Scriitorilor cu care dumneavoastră n- 
aţi vrea să păziţi vacile împreună. - şi el este puterea 
sovietică? 

— Da, spuse el cu un amestec de tristeţe şi demnitate. 

— Într-un anumit sens, şi ei sunt puterea sovietică şi de 
aceea trebuie să te ai bine cu ei şi să-i sprijini. Dumneata nu 
vrei să uiţi nimic! Dumneata ai o memorie prea bună! 


— Haideţi, A. T.! Memoria artistică este baza creaţiei 
artistice! Fără această memorie, cartea nu mai e carte, este 
minciună! 

— Dumneata nu dai dovadă de o autentică grijă pentru 
poporl (Ce-i drept, eu nu sunt bun cu autorităţile” Laşi 
impresia că nu vrei ca treburile în colhozuri să meargă mai 
bine. 

— Dar, A. T. în toată cartea nu e nici un cuvânt despre 
vreun colhoz. (De altfel, nu eu le-am inventat, de ce ar 
trebui să le port de grijă?) Dar ceea ce planează cu 
adevărat asupra nuvelei este sistemul concentraţionar. Este 
adevărat! Nu poate fi sănătoasă acea tară care are în trupul 
ei o asemenea tumoare! Ştiţi că această tumoare, cât pe-aci 
să se resoarbă în anii 1954-'55, a fost din nou zgândărită de 
Hruşciov, şi anume chiar în anii congreselor al XX-lea şi al 
XXII-lea? şi când vărsa lacrimi pe Ivan Denisovici al nostru, 
Nikita Sergheevici tocmai înființase nişte lagăre cu nimic 
mai blânde decât cele staliniste. 

Continuu să povestesc. El ascultă atent. si, totuşi: 

— Dar ce propui dumneata în locul colhozurilor? (Păi nu 
era asta "problema" pusă de Matrional.) Trebuie să crezi în 
ceva. Dumneata nu ai nimic sfânt. Trebuie să faci nişte 
concesii puterii sovietice! La urma urmelor, n-are sens să fii 
contra. Nu există bici cu care fierul toporului să-l despici. 

— Atunci, topor contra topor, A. I.! 

— Dar în tara asta nu există opinie publică! 

— Vă-nselati, A. T.! Ea deja există! Ea creste! 

— Mă tem să nu-ţi confişte Pavilionul canceroşilor, aşa cum 
ți-au confiscat romanul. 

— E târziu, A. T.! Pavilionul deja şi-a luat zborul! În cele 
patru zări! 


(încă nu. Pentru partea a doua trebuie să stau în banca 
mea şi să aştept încă două luni de zile. Dar acesta este 
exact timpul cât a mai rămas până la congresul scriitorilor.) 


— Încrâncenarea deja dăunează măiestriei dumitale. (Dar 
de ce partea a doua a ieşit "de trei ori mai bună" decât 
aceea pe care el voia s-o publice?) Pe ce mizezi? Nimeni n-o 
să te publice. 


(Da, cu toată conduita mea, mai demnă decât aceea a lui 
Siniavski şi Daniel". Frumoasă capcană!) 

— Degeaba, A. T.! Eu voi muri şi orice cuvinţel va fi cules, 
aşa cum este, şi nimeni nu-l va corecta! 

Si iată, chestia aceasta îl jigni profund: 

— Asta este deja îngâmfare. Nimic mai uşor decât să-ţi 
imaginezi că tu eşti îndrăzneţ şi toţi ceilalţi sunt nişte laşi, 
acceptă compromisul. 

— De ce generalizaţi? Aici nici nu se poate face o 
comparaţie. Eu sunt un solitar, sunt propriul meu stăpân, 
iar dumneavoastră sân-teti redactorul unei mari reviste. 

Păstraţi revista! Păstraţi revista. Literatura cumva şi fără 
dumneavoastră. 

Acestea n-au fost ultimele cuvinte ale convorbirii noastre, 
care nu s-a terminat nici cu cearta, nici cu insulte. Ne-am 
despărţit sobru (el deja cu mintea în altă parte), plângându- 
ne unul altuia de faptul că ideile şi educaţia noastră erau 
aşa de nereformabile. Un asemenea final era mai la înălţime 
decât toate celelalte şi am fost fericit că totul s-a terminat 
întocmai asa: ceea ce ne despărţea erau nu 
temperamentele şi nici personalităţile. Redactor sovietic şi 
prozator rus, 

: T3t noi nu mai puteam să mergem împreună, pentru că 
brutal şi ireversibil se despărţeau drumurile literaturilor 
noastre. 

A doua zi, el a plecat în Italia, unde în curând avea să dea 
un interviu în fata unui vast auditoriu (spera oare şi de data 
aceasta că eu n-am să aflu?). 1 s-au pus întrebări despre 
mine: dacă este adevărat că o parte dintre scrierile mele 
circulă din mână-n mână, dar nu se publică; dacă este 


adevărat că am scrieri pe care nu îndrăznesc să le scot din 
sertar. 

"Eu prin sertarul lui n-am umblat - a răspuns popularul 
redactor (într-adevăr, cu umblatul prin sertare se ocupă 
KGB). 

— Dar, în general, el nu are nici o problemă. L-am văzut 
chiar în ajunul plecării mele în Italia (dovadă a prieteniei 
care ne leagă şi a autenticităţii cuvintelor lui!). A terminat 
partea întâi a unei noi opere importante (când, A. T.? 
Când?), care a fost foarte bine primită de către scriitorii din 
Moscova ("nu trebuia să li se dea'!), actualmente continuă 
să lucreze. (Dar partea a doua s-a pierdut, A. [.? şi cum e cu 
"memoria excesivă"? şi cu faptul că el "nu are nimic sfânt"? 
De ce să nu-i spunem acestui popor catolic că "Soljeniţân nu 
are nimic sfânt'"?) 

Eram susceptibil de a fi sugrumat în aceste luni - şi el îi 
ajuta pe cei ce mă sugrumau. 

Nu rămâne nepedepsit un poet cu un stagiu atât de 
îndelungat în partid. 

* 

Mă gândeam la un text de trei ori mai mic. Dar, vai, s-a 
lăbărţat. 

Dacă am scris, n-am făcut-o decât pentru că în câteva zile 
scrisoarea mea către congres 
[2] îşi va lua zborul şi nu stiu ce va ieşi din asta, nu stiu nici 
măcar dacă voi mai fi în viaţă. Va ceda sau gâtul, sau latul. 

Si este dureros că nu se va mai găsi nimeni pentru a 
descurca toate astea, pentru a le explica. 

Nu eu am imaginat, nu eu am ales tot acest drum -ela 
fost imaginat pentru mine, el a fost ales pentru mine. 

În ce mă priveşte, eu mă apăr. 

Vânătorii stiu că animalul rănit este uneori periculos. 

7 aprilie - 7 mai 1967 Rojdestvo-pe-lIstia PRIMA 
COMPLETARE Noiembrie 1967 

LAtUL RUPT ÎN DOUĂ Iată deci ce aluat gonflabil sunt 
memoriile: până dai ortul popii, să tot scrii şi tot nu termini. 


Căci tot timpul se produc evenimente noi - de unde 
necesitatea completării. şi blamându-mă pe mine însumi 
pentru această fastidioasă minuţiozitate, mănânc din timpul 
cititorului şi dintr-al meu. 

Nu pot compara cu nimic această stare: uşurarea de a fi 
spus ce ai pe suflet. Căci trebuie să-ţi fi îndoit sira spinării, o 
dată şi încă o dată şi tot aşa aproape o jumătate de secol, să 
fi tăcut, să fi tăcut la nesfârşit - şi apoi să-ţi fi îndreptat sira 
spinării, să fi răcnit - nu de pe acoperişuri, nu în pieţele 
publice, ci în fata lumii întregi - ca să simţi în sfârşit cum 
universul potolit şi armonios se întoarce din nou la pieptul 
tău. De-acum, gata cu îndoielile, cu frământările, cu 
remuşcările. 

— De-acum, lumina pură a bucuriei! Asta trebuia! Asta 
trebuia de multă vreme! şi percepţia despre lume s-a 
luminat într-atât încât optimismul dă pe din afară, desi încă 
nu s-a realizat nimic. 

De altfel, cum se poate spune că nu s-a realizat nimic? 
Căci aproape o sută de scriitori m-au susţinut: optzeci şi 
patru într-o scrisoare colectivă adresată congresului, şi 
vreo cincisprezece prin telegrame şi scrisori personale (nu 
le socotesc decât pe acelea ale căror copii se află în posesia 
mea). Nu e uimitor? Nu îndrăzneam nici măcar să sper 
acest rezultat! O revoltă a scriitorilor! La noi! După ce 
trecuse de atâtea ori înainte şi înapoi, înainte şi înapoi, 
compresorul stalinist! Nefericită intelectualitate instruită în 
umanităţi! Nu eşti tu hidra principală pe care, chiar din 
anul 1918, au început s-o distrugă - s-o toace, s-o cosească, 
s-o otrăvească, s-o stârpească, s-o pârjolească? Se pare că 
au făcut curăţenie radicală! Ce ochi enormi îşi dădeau peste 
cap, ce mături agitau! - şi tu eşti din nou vie? 

Si iată-ne din nou în creşterea ta, neprotejată, 
dezinteresată, disperată! 

— Tocmai tu, din nou tu, şi nu fraţii tăi privilegiați, 
constructori de rachete, atomişti, fizicieni, chimişti, cu 
salariile lor asigurate, cu apartamentele lor moderne, cu 


viaţa lor călduţă! Ar fi cazul ca ei, protejaţii, să preia pe 
contul lor destinul tău amar, să-ţi moşteneasca soarta fără 
speranţă - dar nu, cavaleristul nu-l poate înţelege pe 
infanterist! (Unii dintre ei întrebau: dar ce lucruri a spus el 
pe care noi nu le cunoşteam? şi de ce numai despre 
probleme literare, iar nu în generali) Ei ne pregătesc 
pieirea prin foc, dar pentru pămân-tul înfloritor face să 
pieri! 

Printre semnatarii scrisorii celor 84 erau puţine nume- 
surpriză; despre aceştia şi aşa se ştia că o fac din frondă. 
Dar cu totul surprinzătoare a fost telegrama lui Valentin 
Kataev (oare pentru o clipă să fi avut şi el viziunea unei 
mutații ireversibile?), apoi a fost scrisoarea lui Pavel 
Antokolski către Diomicev lansată prin samizdat, scrisoare 
care desi nu ieşea din cadrul terminologiei de partid, era 
totuşi străbătută de pulsaţiile unei inimi cinstite, si, atac 
virulent la adresa cenzurii, scrisoarea adresată congresului 
de către Serghei Antonov (perspicace, el mă corecta încă 
de-atunci subliniind că cenzura morală nu poate fi 
suprimată). Dar ceea ce a încoronat toate aceste gesturi a 
fost curajoasa şi necruţătoarea scrisoare a lui Gheor-ghi 
Vladimov, care mergea şi mai departe decât mine în imnul 
lui dedicat samizdatului. 

Si din nou cutia rotundă de pe axa girului meu s-a dovedit 
neputincioasă să prevadă consecinţele cele mai imediate! 
Eu scrisesem şi difuzasem scrisoarea mea ca unul care urcă 
de bună voie pe eşafod. Le înfruntasem ideologia, dar, 
mergând contra lor, duceam la subsuoară propriul meu cap. 
îmi vedeam în aceasta sfârşitul vieţii mele, cu o parte a ei 
încă neintrată în demolare şi răvăşire, era smulgerea 
ultimului segment al acestei existente mijlocite fără de care 
noi toţi am fi nişte orfani. Mă dusesem la sacrificiu-un 
sacrificiu inevitabil, la care consimţisem fără bucurie şi fără 
înţelepciune. După câteva zile 1-am auzit pe V. Kaverin 
spunând: "Scrisoarea du-mitale, ce superbă mişcare pe 
tabla de şah!" şi am constatat cu uimire: Da! lată surpriza! 


În realitate, nu era nicidecum un sacrificiu, ci o mişcare pe 
tabla de şah, o combinaţie care, după doi ani de persecuții, 
făcea ca poziţia mea să capete soliditatea unei stânci.* 

* Abia după un mare număr de ani am înţeles eu ce fel de 
pas era acesta în realitate: căci Occidentul mă remarcase şi 
începuse a mă urmări foarte atent Fericită situaţie! În 
sfârşit mă aflam pe o poziţie potrivită firii mele, potrivită 
originii mele! În sfârşit puteam să nu mă mai agit, sa nu mai 
caut, să nu mai fac plecăciuni, să nu mai mint, ci să exist 
fără a depinde de cineva! 

Oare eu nu-i înţelegeam pe marii literaturii noastre şi pe 
mai marii ideologiei? aşa s-ar părea. şi totuşi le 
subapreciasem slăbiciunile şi ezitările: mă temusem să-mi 
difuzez scrisoarea prea devreme, să le dau posibilitatea să 
contraatace. Nu trimisesem exemplarele respective decât 
în ultimele cinci zile, dar as fi putut să le trimit şi cu o lună 
înainte, în mărginirea lor, ei şi-aşa n-ar fi găsit ce să-mi 
răspundă, şi-aşa s-ar fi pierdut cu firea. * De aceea, multi 
oameni de treabă au primit scrisoarea prea târziu, s-au 
petrecut cu ea pe drum (pe ansamblu, cenzura interceptase 
o treime dintre exemplare)* astfel încât nu s-au strâns 
atâtea semnături câte s-ar fi putut strânge, şi sub plafonul 
sălii unde se ţinea congresul nu s-a iscat nici o vâlvătaie. 

La Moscova, scrisoarea mea s-a propagat cu rapiditatea 
focului. şi în Occident a fost publicată la timp - la 31 mai în 
Le Monde, imediat după închiderea congresului, când 
amintirea acestei mari ruşini era încă vie. si, vestită cu 
putere de clopotele publicităţii, a continuat să se 
răspândească în tot Occidentul, întrecând din nou 
aşteptările mele. (N-avea nici o legătură cu faptul că 
interviul acordat japonezilor se soldase cu un eşec, ci cu 
faptul că orice interviu cântăreşte putin în ochii opiniei 
publice, după cum înţeleg eu acum. 

Datorită nu textului denaturat al lui han Denisovici, ci 
datorită numai acestei scrisori de răsunet. Cu un an şi 
jumătate înainte de aceasta, devastarea arhivei mele 


trecuse absolut neobservată. lar acum mi se nota fiecare 
gest făcut împotriva Uniunii Scriitorilor. (Adnotare din 
1978.) 

Mi-a fost necesar mult timp ca să fac lista destinatarilor, 
ştergând şi rescriind fiecare nume. Scrisoarea trebuia s-o 
trimit în toate republicile naţionale si, pe cât posibil, nu 
celor mai mari canalii (de altfel, speranţă pe care mi-o 
puneam în ajutorul naționalităților din zonele periferice s-a 
spulberat - nu s-a găsit nici o mână, nici o voce); tuturor 
scriitorilor autentici; tuturor membrilor socialmente 
influenţi ai Uniunii Scriitorilor. si, în sfârşit, pentru ca 
această listă să nu aducă a denunţ, am împănat-o chiar cu 
câteva nume de ştabi şi de turnători. 

Se ţinuse totuşi cont de această eventualitate, se 
difuzaseră în diferite cartiere ale Moscovei, se puseseră în 
diferite cutii poştale, nu mai mult de câte două scrisori la un 
loc. Mi-au dat ajutor câteva persoane (vezi Completarea a 
cincea). 

Scrisoarea pe care am adresat-o congresului a fost însă un 
eveniment în viaţa noastră internă.) Chiar şi acele rânduri 
ale scrisorii care contestau experienta europeană au fost 
înţelese pe ici pe colo, ca să nu mai vorbim de cele 
referitoare la noi, care au fost subliniate şi reţinute ca 
atare. şi în timpul unei întregi perioade - prima decadă a lui 
iunie - alternând cu informaţiile arzătoare privind războiul 
israelo-arab de şase zile, mai multe posturi de radio din 
diferite părti ale lumii au citat, au expus, au citit cuvânt cu 
cuvânt şi au comentat (uneori într-o manieră foarte mioapă) 
scrisoarea mea. 

Dar mai marii noştri tăceau ca mormântul. 

Si astfel am început să am senzaţia unei victorii 
neaşteptate, chiar răsunătoare! 

Asa stând lucrurile, mi s-a transmis la un moment dat că 
Tvardov-ski vrea să mă vadă de urgentă. Era 8 iunie, în 
gara Kiev, cu câteva minute înainte de plecarea trenului 
spre Naro-Fominsk; iată-mă cu mâinile ocupate cu sacose 


încărcate cu provizii, cu şaizeci de ouă cumpărate mai ieftin 
- si, la telefon, o voce cunoscută pe care n-o mai auzisem de 
mult îmi şoptea cu bunăvoință, plină de subînţelesuri, că 
este foarte important, că să las imediat totul şi să vin la 
redacţie, îmi venea foarte greu să-mi schimb planurile, să 
ratez trenul, să mă car cu proviziile la redacţie (viaţa 
noastră, de simpli muritori, cum o să o înţeleagă cei cărora 
li se aduce totul pe tavă?), dar mai repede şi mai presus de 
toate astea mi-a picat o fisă: de ce avea el atâta nevoie să 
mă vadă? Numai ca să mă facă să-mi pun cenuşa în cap 
spre folosul lui Novâi mir - dar simpla punere a unei astfel 
de probleme era o pură zădărnicie. Dacă însă, lăsând să 
treacă vara, acum se reped să culeagă ciuperci de sub 
zăpadă, dacă s-au hotărât să mă publice după atâţia ani - 
atunci să aştepte până luni, să aştepte tocmai acele zile în 
cursul cărora BBC (acesta îşi anunţase deja programul) va 
citi în trei reprize scrisoarea mea, ca să audă şi mai marii 
noştri, în felul acesta, dorinţa lor de a mă vedea va fi mai 
fierbinte! 

I-am răspuns lui A. T. că până în ziua de 12 mi-era absolut 
imposibil să vin la redacţie. S-a supărat foarte tare, vocea i- 
a pierit. După aceea, se spune, a luat-o de colo până colo 
prin birourile redacţiei, cătrănit şi abătut. Aşa-i el 
totdeauna când ia foc - mort-copt, să te duci la el când te 
cheamă, el nu poate să aştepte. A. TI. se înclină când şefii 
sunt cei care-i zic "nu", dar nu poate să înghită un 
asemenea răspuns din partea subordonaţilor. şi mai era 
ceva: găsise o bună modalitate de a-mi fi util - iar eu îi 
respingeam mâna ca”e voia să mă ajute. 

Orbitele noastre erau aşa de diferite, nu era chip să ne 
înţelegem. 

De altfel, în ziua aceea, îmi trecu pe la ureche (se pare de 
la Berzer) ceva care m-a uimit - încă o surpriză totală: 
Tvardovski nu era nicidecum scandalizat de scrisoarea mea 
către congres, ba dimpotrivă, era chiar mulţumit de ea! Nu, 
eu nu l-am înţeles pe acest om! Patru capitole din 


amintirile mele i le-am consacrat lui, dar de înţeles nu 1-am 
înţeles, îmi imaginam că o să urle de furie, că din cauza 
neascultării mele o să mă trimită pentru vecie la toţi dracii. 
(Dar gândindu-mă mai bine, totul devine clar: doar eu nu 
Occidentului mă plângeam, nu Occidentului îi ceream 
protecţie - aici, la noi, în interior, dădeam peste bot. Asta, 
după concepţia lui A. I., puteam să mi-o permit. Este pur şi 
simplu ceva conform cu regulile pugilatului: nouă, celor de 
la Novâi mir, ni se pun beţe-n roate, ni se meneşte un an de 
zile eşec după eşec - acum e rândul nostru să-i pocnim 
peste bot!) 

La 12 iunie, l-am revăzut la redacţie pentru prima dată 
după acea convorbire din martie pe care de-atunci încoace 
o considerasem a fi ultima. Da de unde! A. T. mi-a strâns 
mâna cu oarecare reţinere, dar bucuria făcea să-i lucească 
ochii. 

— Sunt foarte fericit, Aleksandr Trifonâci, că nu ati avut o 
atitudine negativă fată de gestul meu. 

EI (încercând fără succes să se arate sever): 

— Cine ţi-a spus dumitale că eu n-am avut o atitudine 
negativă? Eu nu aprob fapta dumitale. Dar orice rău e spre 
bine. Poate că dumneata te-ai născut cu căită, dacă treaba 
asta o să-ţi iasă asa. Există o speranţa. 

Pe un ton incantatoriu, încercă apoi să mă sugestioneze; 
am înţeles că nu mai era posibil ca prietenia noastră să 
renască: 

— Dumneata trebuie să te porţi în aşa fel încât să nu 
înăbuşi sub cenuşă acest loc de unde ai ieşit, singurul loc 
unde arde o flacără. 

Argumentaţia cea mai penibilă pentru mine, reproşul cel 
mai grav pe care-l avea a-mi face. Dar, prieteni, de la voi 
am ieşit eu? şi într-adevăr nici o flacără nu mai arde 
nicăieri? şi după toată zarva care s-a făcut, mai pot să mai 
fac eu fie şi cea mai măruntă concesie? 

Cum poate cineva să nu înţeleagă atâta lucru? 


— Cum se face - întrebă el cu aceeaşi seriozitate 
încruntată - că scrisoarea dumitale a ajuns să fie cunoscută 
în Occident şi să provoace asemenea tevatură? 

— şi cum vreţi dumneavoastră, în secolul în care 
informaţia se răspândeşte peste tot cu atâta rapiditate: 
democraţia să funcţioneze şi nimic să nu se cunoască peste 
hotare? În Anglia nu-i reproşează nimeni lui Bertrand 
Russell faptul că articolele lui sunt publicate înURSS! 

A. T. făcu un gest cu mâinile lui lungi şi durdulii: 

— Te rog să nu le serveşti tâmpeniile astea celor de la 
secretariatul Uniunii Scriitorilor! Uite ce să-mi spui mie: te- 
ai adresat cu adevărat congresului sau ai urmărit să faci 
tevatură în Occident? 

— De ce vorbiţi asa, Aleksandr Trifonâci? Bineînţeles, 
numai congresului. 

— Bine, atunci să mergem la secretariat - şi să le confirmi 
şi lor chestia asta. Să le spui că tevatura asta din Occident 
te deranjează şi pe dumneata. 


(Salvatorul meu, la vederea căruia jubilez?!) 

— A. T. De-acum nu voi abandona şi nu voi modifica nici un 
cuvânt din scrisoarea mea. Dacă ei VOT să scriu ceva, să mă 
scuze dar. 

— Dar nu! 

— Dădu el din nou din mâini. Nimeni nu-ţi cere să scrii 
ceva! Dumneata numai să confirmi ceea ce mi-ai spus 
adineaori, nimic altceva! şi să nu le spui că lupţi împotriva 
puterii sovietice! 

— Zise el, nepierzând prilejul de a râde, prilejul de a 
încheia cu una dintre glumele lui favorite. 

Dar iată ce s-a întâmplat. Ştabii Uniunii au resimţit 
scrisoarea mea ca pe o "lovitură sub centură" (regulile sunt 
în mâinile lor, ei le stiu) şi tribunii au chemat ca "la lovitură 
să se răspundă cu lovitură". Dar văzând că o sută de 
scriitori mă sprijineau si, mai ales, văzând cum se 
răspândea ecoul în străinătate (la aşa ceva nu se 


aşteptaseră!), în curând atât ei cât şi cei de la vârfo lăsară 
mai moale. Tvardovski dădu însă dovadă de o agilitate şi de 
o vigoare diplomatică neobişnuite la el. El şi în prezenta lui 
saura (care reprezenta, în locul lui Polikarpov, "secţia 
cultură") reuşi să-şi spună părerea ("Ce părere aveţi, 
primul scriitor rus este cine? Mihail Alexandro-vici? 1 Vă 
înşelaţi!") şi să-i facă pe cei din secretariatul Uniunii să 
înţeleagă că nu trebuia procedat asa, că se dezavantajau pe 
ei înşişi: că mfimdându-mă pe mine, se înfundau şi pe ei. Şi-i 
convinse să întocmească un alt proiect de comunicat în 
care: să se confirme că şolohov. (N. t.) eu mi-am făcut 
serviciul militar într-o manieră ireproşabilă; să se 
recunoască, iată, că în scrisoarea mea era ceva care merita 
să fie examinat; şi să mă condamne "sever" pentru goana 
mea după "senzaţional". şi ţinând cont de faptul că nimeni 
din secretariat nu avea o idee mai inteligentă, că 
propunerea le părea destul de salvatoare şi că, după toate 
indiciile, era imposibil să se tacă în continuare (în 
perspectiva deplasărilor în străinătate şi a întrebărilor 
prilejuite de acestea), înclinau şi ei să propună la vârf 
'tocmai o asemenea variantă de rezoluţie. şi tocmai într-un 
asemenea moment n-am fost de fată ca să-l ajut pe 
Tvardovski şi deci nu i-am dat posibilitatea să ducă până la 
capăt una dintre operaţiunile lui cele mai bune! (De altfel, şi 
aşa n-ar fi fost dusă până la capăt, pentru că şefii erau 
ocupați cu înfrângerea scandaloasă a arabilor, or în 
capetele lor nu încăpea mai mult de o problemă pe aceeaşi 
unitate de timp.) 

Pentru ce deci secretariatul Uniunii nu m-a convocat de-a 
dreptul pe mine? Pentru ca, după scrisoarea mea, nu erau 
siguri că eu am să accept să mă prezint la ei. Să zicem că s- 
ar fi întâmplat să nu mă prezint. Atunci ei, neavând 
indicație de sus ca să mă excludă, cum ar fi ieşit din această 
încurcătură? După cum aveam să mă dumiresc treptat, 
lucrurile stăteau în felul următor: trebuiau să arunce o 
privire asupra mea ca să se convingă că eu continuu să stau 


de vorbă cu ei. Altminteri, comunicatul lor n-avea nici un 
rost. 

lată pe ce stâncă sărisem cu "abila mea mişcare pe tabla 
de şah". 

Am ajuns la celebra vilă cu colonade pe Povarskaial şi A. T. 
mă conduse la secretari. Erau secretarii-contopisti K. 
Voronkov (falcă), G. Markov (vulpea obeză), S. Sartakov 
(butuc, în parte comic), scriitori mici de doi bani. Dar şase 
mii de membri ai Uniunii tocmai acestora le 
"încredinţaseră" sarcina de a reprezenta toate interesele 
mari şi importante ale Uniunii Scriitorilor. Am intrat, ţeapân 
ca o prăjină cu cap de robot-nici mişcare umană, nici 
expresie umană. Voronkov făcu un gest de respect: silueta 
îndesată de huidumă şi-o săltă din fotoliu, falca şi-o 
împodobi cu un zâmbet. Începea, se pare, una din zilele lui 
faste. Ocazia pe care o avea de a-mi da întâietate la intrarea 
pe o uşă, apoi pe oa doua, îi făcea deja o plăcere evidentă. 
In hemiciclul înnobilat de cariatide şi stucaturi, Markov, cu 
fata lui şireata şi suavă, cam feminină, lăsă să-i cadă 
receptorul din mână, văzând în sfârşit sub bolțile Uniunii pe 
musafirul cel mai scump si Lanr. 52 al străzii Povarskaia: 
sediul Uniunii Scriitorilor. (N. t.) cel mai aşteptat. De după 
nu stiu ce uşa ascunsă care nu se observa imediat, se ivi 
Sartakov. Acesta însă nu dădu nici un semn că ar fi fost 
bucuros să mă vadă si, de fapt, atitudinea lui rămase tot 
timpul una de indiferentă posacă. Dar nu venise încă 
Sobolev, care se impacienta la el, pe cheiul Sofiiskaia: în 
momentul acela nu exista maşină disponibilă care să-l 
aducă încoace, iar el nu cunoştea altă modalitate de a se 
deplasa. Am întrebat dacă pot să primesc o cană cu apă de 
la robinet si, într-o clipă, aceeaşi uşă ascunsă se deschise si, 
de undeva din rundul unui cabinet secret, o bufetieră 
începu să aducă pe imensa masă lăcuită sucuri de fructe şi 
apă minerală, apoi ceai tare cu fursecuri scumpe, ţigări şi 
bomboane de ciocolată (bă-nisorii poporului.). Începu o 
conversaţie de salon despre una şi alta: că aceasta a fost 


casa Rostovilor şi cum au ei grijă de ea; şi cum contesa 
Olsufieva, venind din străinătate, ceruse s-o viziteze 
(Voronkov pronunţa cu voluptate cuvântul "contesă"; mi-l 
imaginez cum făcea reverenţe în fata ei, desi în 1917 ar fi 
trimis-o în fata plutonului de execuţie pe zisa contesă); şi ce 
tapiserii cu portretele lui Tolstoi (18 milioane de noduri), 
Puşkin şi Gorki împodobesc pereţii acestui hemiciclu. Din 
spatele meu până la fereastra deschisă spre ziua toridă, 
fără nici o adiere de vânt, erau vreo şase metri. Dar 
protejarea preţioasei mele vieţi îl preocupa într-atâta pe 
Voronkov încât mă întrebă pe furiş dacă nu mă deranjează 
curentul, căci această "încăpere este perfidă". 

În timpul acestei trăncăneli mi-am scos pe masă două sau 
trei vechi scrisori adresate de mine lui Brejnev şi ziarului 
Pravda. Foile albe, acoperite de un text dactilografiat 
necunoscut, se etalau inocent pe masa maro, dar îl 
nelinişteau la culme pe Markov, care se aşezase vizavi. El, 
de bună seamă, şi-nchipuia că eu venisem acolo ca să mai 
pun vreo bombă, că îndată o să le dau o veste în sensul 
acesta, şi nerăbdarea îi răpea forţa de a aştepta explozia: 
era musai să citească scrisorile! Stricând ambianta decentă 
a acestei conversații, el îşi întorcea capul şi se holba în toate 
părţile. 

Sosi Sobolev - şi Markov începu prin a spune că la congres 
n-a fost posibil să se examineze scrisoarea mea, că, mă rog, 
congresul a avut un "program încărcat, că, din păcate, 
scrisoarea a devenit un fapt de însemnătate nu internă ci 
internaţională, şi afectează interesele statului nostru, că 
trebuie lămurită chestiunea şi găsită o ieşire. (Cu cât se 
înaintează, cu atât aceasta devine melodie dominantă: Cura 
să ieşim din această situaţie? Ajutaţi-ne să găsim o ieşire!) 

EI vorbi concis şi mă fixă cu nişte priviri neliniştite. Pe 
acelaşi ton salonard pe care vorbiserăm şi despre vila 
Rostovilor, eu i-am întrebat dacă n-ar fi interesant pentru ei 
"să afle istoria acestei scrisori". Se pare că da, foarte 
interesant. Atunci am început să le povestesc cu de- 


amănuntul istoria tuturor calomniilor debitate la adresa 
mea, şi care a fost riposta mea, şi cum am trimis scrisori (îi 
zgâlţâi re ei, ceea ce lui Markov îi luă o piatră de pe inimă). 
Am spus că apoi la toate acestea s-a adăugat raidul asupra 
romanului meu şi asupra arhivei mele. 

Sobolev (arţăgos): 

— Ce raidl Eu (amabil): - al Securităţii Starului. 

Apoi plângerile mele repetate către CC, toate rămase fără 
răspuns. Apoi debutul "editării clandestine" a scrierilor 
mele, croindu-se în felul acesta toate condiţiile pentru 
plagiat. şi calomnia care se răspândeşte din ce în ce mai 
mult. (Patetic.) Cui să mă adresez? Normal: instanţei 
supreme a Uniunii noastre - congresului! E cumva ilicit? 
(Markov şi Voronkov împreună: pe deplin licit. Sartakov şi 
Sobolev stau îmbufnaţi.) Congresul era prevăzut pentru 
iunie 1966; eu pregătisem deci o scrisoare (mint, încă nu-mi 
venise ideea aceasta). Dar congresul, după cum stiu 
persoanele aici de fată, a fost ami-nat pentru decembrie (ei 
încuviinţează din cap). Ce-i de făcut? Atunci m-am hotărât 
să mă adresez direct lui Leonid Ilici Brejnev. În scrisoarea 
mea vorbeam deja despre situaţia scriitorului în societatea 
noastră şi explicam cum s-ar fi putut face să înceteze la 
timp cultul lui Stalin. şi ce s-a întâmplat? La scrisoarea 
aceasta nu s-a dat nici un răspuns. (Ei între ei, repede, ca 
nişte complotişti, ca nişte actori într-o îndelung repetată 
scenă de masă: "Leonid Ilici n-a primit-o. N-a primit-o, 
Leonid Ilici! Leonid Ilici, desigur, n-a primit-o!") Am aşteptat 
deci să vină decembrie, ca să-i scriu congresului. (Mint, m- 
am retras în Ascunzătoarea mea ca să termin redactarea 
Arhipelagului.) Dar congresul a fost amânat din nou - 
pentru luna mai. (Semne cu capul.) Bine. Am aşteptat până 
în mai. Dacă s-ar mai fi amânat încă o dată, as fi aşteptat în 
continuare. (Pesemne, în sinea lor regretau că nu l-au 
amânat şi mai mult.) 

Sartakov: 


— Dar de ce patru sute de exemplare?! (Cifră dată de 
BBC.) 

Eu: 

— De unde ati scos astea, patru sute? Două sute cincizeci. 
lată, tocmai pentru că scrisorile trimise într-unul sau două 
exemplare se îngroapă undeva, m-am văzut nevoit să trimit 
cu sutele. 

Ei: 

— Dar acesta nu este un procedeu normal! 

Eu: 

— Dar a edita pe ascuns un roman - autorul fiind în viaţa - 
este normal, nu? 

Sobolev (cu arţag): 

— Dar unde-i logica? De ce s-o trimiţi delegaților, dacă ai 
trimis-o prezidiului? 

Eu: 

— Pentru mine era important să primesc sprijinul 
scriitorilor de prestigiu. L-am primit din partea a o sută 
dintre ei şi sunt pe deplin satisfăcut. 

Markov: 

— Dar de ce s-o trimiţi la nu stiu ce Georgie literarSl Eu: - 
şi de ce organul unei republici-surori să nu ştie de 
scrisoarea mea? 

Markov: 

— Din toate părţile ni se trimit exemplare ale scrisorii 
dumitale. şi să nu crezi că toţi sunt pentru dumneata, multi 
sunt categoric contra. 

Eu: 

— 'Tocmai de aceea vreau o discuţie deschisă. 

Markov (plângăreţ): 

— Da, numai dacă asta n-ar fi ajuns la cunoştinţa 
duşmanilor noştri, (în materie de "coexistentă", ei n-au alt 
termen: toţi de jur împrejur sunt duşmani!) 

Eu: 

— Este foarte supărător. Dar este vina dumneavoastră, nu 
a mea. De ce s-a întâmplat asta? Pentru că timp de trei 


săptămâni nu mi-aţi răspuns la scrisoare! De ce s-a pierdut 
atâta vreme? Eu, eu mă aşteptam ca, încă din prima zi a 
congresului, prezidiul să mă cheme şi să-mi dea 
posibilitatea să dau citire scrisorii mele sau, în orice caz, să 
organizeze o discuţie. 

Markov (îngrijorat): -- Dar, în fine, astea sunt reproşuri. 
Or, principalul este: ce facem acum? 


(si toţi, în ecou în cascadă: ce-i de făcut?) 

Markov: 

— Dumneata, care te găseşti în viitoarea politicii, dă-ne şi 
nouă nişte sfaturi! 

Eu (uluit): 

— Ce politică? Eu sunt artist! 

Voronkov: - şi cum o retransmit! De două ori în cursul 
aceleiaşi emisiuni! (Minte, dar nu pot să-l contrazic: eu, nu- 
i asa, nu ascult radioul occidental.) - Israel! 

— Scrisoarea dumitale! 

— Israel - scrisoarea dumitale! şi cum o citesc! 

— Maeştri ai dicţiunii! 

Markov (veninos): şi totuşi în scrisoare este o mică 
inexactitate. 

O mică inexactitate? Într-o scrisoare unde-i pun cu capul 
pe butuc? Unde nu las piatră pe piatră din ce au făcut ei 
decenii de-a rândul? - 

_Care, deci? 

Markov: 

— Ei bine, iată: Novâi mir a refuzat să publice Pavilio-ul 
canceroşilor. Asta nu înseamnă că de-acum încolo n-o să-ţi 
fflai publice nimic. 

Un asemenea răspuns le dăduse Ivardovski. aşa şi-l 
aminteşte el Fără să lase vreun dubiu asupra cinstei şi 
sincerităţii sale, aşa şi-l aminteşte el. Despre asta, chiar 
astăzi am discutat cu el la redacţie: "A-I-> cmd te-am 
refuzat eu?" - "A-T.! Chiar dumneavoastră ati luat în mână 
partea a doua, ati ridicat-o şi ati spus: chiar dacă totul ar 


depinde numai de mine.,.' Nu, nu-şi aminteşte! Nici că mi-a 
spus că "eu nu vreau să uit nimic", şi că "nu am nimic sfânt" 
- a uitat şi pace. - "Poate că era vorba de vreo pagină! Dar 
eu n-am refuzat toată partea a doua." 

Acum, Tvardovski stă deoparte, fumează si, cu un aer 
serios şi atent, urmăreşte spectacolul nostru. Vine un 
moment când toate privirile se opresc asupra lui. 

Tvardovski: 

— Ei bine, ne-am înfierbântat amândoi; dar câte nu ne-am 
spus noi unul altuia! A fost asa, o discuţie, dar redacţia nu 
te-a refuzat. 

"Asa, o discuţie", dar care a fost cât pe-aci să pună capăt 
tuturor relaţiilor noastre. 

Tvardovski: -Acum, toată redacţia e de acord să publice 
integral Pavilionul canceroşilor. Divergentele noastre cu 
autorul se referă la o pagină şi jumătate-două, aşa că nici 
nu merită să vorbim despre asta. 

O pagină şi jumătate-două? Eu mi-aduc aminte că erau 
scoase capitole întregi, personaje întregi. Dar totul s-a 
schimbat: pe învingători nu-i judecă nimeni. Pentru prima 
dată în viaţa mea, acest proverb puteam să mi-l aplic mie 
însumi. 

A. T. mi-a simţit nemulţumirea şi atunci - ce as! De unde i- 
or fi venit promptitudinea şi abilitatea asta? 

— Subit, pe un ton părinteşte sever, cu solemnitate: 

— Ascultă, A. I., dar există o întrebare importantă pe care 
eu, la redacţie, nu ţi-am pus-o: spune, după părerea 
dumitale, Pavilionul canceroşilor şi Primul cerc pot să 
ajungă în Europa şi să fie publicate acolo? 

Asta-i o drăgălăşenie! Daţi-i înainte cu întrebări d-astea 
inocente! 

Eu: 

— Da, Pavilionul canceroşilor a cunoscut aici o difuzare de 
o amploare extraordinară. Nu m-ar mira să apară şi în 
străinătate. 

Cineva (compătimitor): 


— Cu siguranţă, o să-l desfigureze, o să-l masacreze (nu 
mai mult decât cenzura voastră!). 

Sobolev (tremurând de frică să nu se trezească într-o 
asemenea situaţie disperată): - si, în plus, ce reguli au ăia 
acolo: primesc la tipar până şi manuscrise sosite prin al 
treilea intermediar, iar autorilor, vedeţi dumneavoastră, le 
păstrează onorariile! 

Cineva! 

— Dar cum se face că Pavilionul a avut o asemenea 
difuzare? 

Eu: 

— Eu l-am dat spre dezbatere scriitorilor, apoi câtorva 
redacţii si, în general, tuturor celor care mi l-au cerut. De 
ce să nu le dau compatrioţilor mei să-mi citească scrierile? 

Si ei nu îndrăznesc să replice! lată ce vremuri. 

Tvardovski (de parcă tocmai şi-ar fi reamintit): 

— Da! Vigorelli mi-a trimis o telegramă disperată: 
Asociaţia europeană a scriitorilor stă să se prâbuşească. 
Membrii ei cer explicaţii în legătură cu scrisoarea lui 
Soljeniţân. Pentru moment, eu nu am trimis decât o 
telegramă evazivă. 

Voronkov: 

— Provizorie. (Râde cinic.) 

Tvardovski: 

— Păi fără noi, Asociaţia europeană nu poate să existe. 

Markov: - şi chiar pentru noi a fost creată. 


(Apoi iată ce am aflat din gura lui A. T.: în iunie, el trebuia 
să meargă la Roma la plenara prezidiului Asociaţiei ca să 
discute situaţia grea a scriitorilor din. Grecia şi Spania. şi 
totul a eşuat pentru scriitorii greci din cauza scrisorii mele.) 

Eu: 

— Dar Primul cerc eu multă vreme nu l-am lăsat din 
mână. După ce am aflat însă că e pus în circulaţie fără 
consimţământul meu, mi-am zis că autorul nu are mai 
puţine drepturi asupra propriului său roman. şi am căutat 


să nu-l mai refuz celor care mi-l cereau. aşa a ajuns şi 
romanul acesta să se răspândească, dar mult mai putin 
decât Pavilionul. 

Tvardovski (Agitat, s-a ridicat în picioare şi a început să 
umble de colo până colo): 

— lată de ce spun: Pavilionul canceroşilor trebuie publicat 
fără întârziere! Asta o să pună imediat capăt tapajului care 
se face în Occident şi astfel o să dispară motivaţia publicării 
acestei nuvele acolo. şi peste două zile trebuie dat în 
Literaturnaia gazeta un extras o dată cu anunţul că 
urmează publicarea integrală a nuvelei. 

_ (înduioşător de ezitant) - Sau, mă rog, în revista care-i 
este mai aproape. 

Si nimeni n-a obiectat! Nu s-a discutat decât problema 
dacă Literaturnaia gazeta va reuşi în două zile să facă acest 
lucru, având în vedere că era deja culeasă. Poate 
Literaturnaia Rossiial în ziua aceea ei se zăpăciseră 
complet, nu, e prea putin spus: erau făcuţi knock-out, şi nu 
din cauza acestei întâlniri, ci din cauza bombardamentului 
radio care o precedase. şi cel mai neplăcut în situaţia lor 
era faptul că, după câte se pare, li se sugerase ca de data 
aceasta să se descurce singuri (CC se eschivase; scrisoarea 
nu-i era adresată lui!) - dar tocmai asta este ceea ce nu le 
stă lor în putinţă; în viaţa lor n-a existat niciodată vreo 
problemă pe care s-o rezolve ei singuri. şi exploatând 
anchiloza lor intelectuală, Tvardovski, eternul cunctator, 
luase iniţiativa. 

Markov şi Voronkov îmi mulţumeau care mai de care - dar 
pentru ce? Pentru că am venit la ei! (Acum şi eu mă 
îmblânzisem şi le mulţumeam de a se fi interesat, în sfârşit, 
de scrisoarea mea.) în acea zi, pentru prima dată în viaţa 
mea, am simţit - lucru pe care până atunci nu-l 
întrezărisem decât dintr-o parte - ce înseamnă să dai 
dovadă de forţă. şi ce bine înţeleg ei limbajul forţei! Numai 
acest limbaj! Acest singur limbaj - începând chiar din ziua 
în care s-au născut! 


La întoarcere ne-am servit, eu şi Tvardovski, de 
încăpătoarea maşina neagră a ziarului Izvestia. El era 
foarte mulţumit de modul cum decurseseră lucrurile, 
presupunea că în prealabil secretarii se stăruiseră acolo 
sus: altminteri, de unde atâta maleabilitate? Unde era deci 
consemnul de a răspunde “cu lovitură la lovitură"? A. 1. 
decise pe loc din ce capitol să ia fragmentul pentru 
Literaturnaia gazeta şi i-a pus el însuşi titlul de "Fragment 
din romanul Pavilionul canceroşilor". 

Memoria lui sinceră, dar cu sincope, nu reţinuse câtuşi de 
putin faptul că el, cu un an în urmă, respinsese, ca 
inadmisibil şi imposibil, însuşi acest titlu, înainte de orice 
publicare, toată lumea se pusese pur şi simplu de acord că 
romanul se va numi Pavilionul canceroşilor. 

Mersul firesc al lucrurilor. 

Dar toate acestea erau prea frumoase ca să fie şi 
adevărate. Ulterior, bineînţeles, totul s-a blocat: sus, şefii 
cei mari, în primul rând Diomicev, au făcut ca lucrurile să 
treneze, (într-unul dintre apartamentele unde, spre hazul 
câtorva cunoscuţi, povestisem cum îl luasem peste picior 
când m-a primit în audientă, exista un microfon al KGB - 
foarte probabil la Teus. Lui Diomicev i s-a pus banda acestei 
înregistrări. Dacă tragi cu urechea la uşă si, la un moment 
dat, aceasta te izbeşte în nas, n-ai decât să te superi pe tine 
însuti, nu-i asa? Ei bine, nu! Diomicev şi-a revărsat toată 
furia asupra mea, mi-a devenit pentru totdeauna duşman 
de moarte. şi acestui grav conflict i s-a suprapus, ani de-a 
rândul, vindicta lui personală. Prin persoana lui, 
Conducerea Colectivă a făcut o încercare, una singură, de a 
mă cunoaşte - iată ce a ieşit.) 

N-a mai apărut, se înţelege, nici comunicat al 
secretariatului, nici fragment în Literaturnaia gazeta: 
bombardamentul radio venit din Occident încetă şi ştabii 
deciseră că incidentului respectiv i se poate supravieţui şi 
fără a se lua măsuri. A. I. avea informaţii cum că la 30 iunie 
eu făcusem obiectul unei dezbateri la vârf. Dar nici de data 


aceasta nu se luă nici o hotărâre. În ce-1 priveşte, Diomicev 
imagină un plan după care secretarii (Ivardovski: "treizeci 
şi trei de viteji, patruzeci şi doi de secretari") trebuiau să 
citească volumele mele: şi Cercul, şi Pavilionul, dar mai întâi 
şi mai imperativ Banchetul învingătorilor (le părea rău să se 
dea jos de pe acest căluţ docil!). Dacă se tine cont de faptul 
că printre secretari erau unii care nu numai că nu 
stăpâneau condeiul, ci şi la citit se poticneau, atunci 
sistemul de frâne avut în vedere putea să funcţioneze o 
jumătate de an şi promitea să retină căruţa până dincolo de 
zilele jubiliare (jumătatea de secol a "Marelui Octombrie"), 
când avea să se poată sta de vorbă în mod mai brutal. 

Toate acestea, eu le-am auzit din gura lui A. T., când am 
trecut pe la redacţie la începutul lui iulie. El era acru şi 
sumbru, în fie * care lună se izbea de această stânjenitoare 
forţa obtuză - dar nici în o sută cincizeci de luni nu reuşise 
să se deprindă cu ea. Cenzura îi refuza până şi nuvelele 
cele mai edulcorate (ale lui E. Ghera-simov). Chiar şi 
Voronkov, care de curând îmi făcuse impresia unui om atât 
de prompt în a-ţi ridica mingea la fileu, nu venea totdeauna 
la telefon şi-i răspundea arogant. Totuşi, datorită faptului că 
eu eram de fată, A. T. se ambiţiona şi telefona încă o dată. 
Voronkov binevoi să ia receptorul şi să spună că secretarii 
tocmai citesc, dar că nu stiu de unde să-şi procure 
Pavilionul canceroşilor (ce-i drept, Ceka nu-l luase, şi nici la 
CC nu era.) A. I. prinse din nou viaţa; li-l trimit! 

Speranţa! Decise să trimită acel unic exemplar al 
redacţiei, curăţel, neşifonat, corectat, cel pe care i-l 
încredinţasem nu de mult. Treaba asta m-a revoltat; "Nu 
vreau să-l dau pe mâinile acelor câini! O să-1 sfaşie, o să-l 
ferfeniţească!" A. T., la rândul lui, se îmbăţoşa şi el: "în joc 
este capul dumitale! Iar dumneata îi dai întruna cu "o să-l 
sfâşie!"." Singura lui rugăminte a fost aceea de "a suprima 
păginuta despre metastaze" - evident, aceasta şi era "o 
pagină şi jumătate-două" care constituiau o problemă. El 
îmi amintea (cineva din colectivul de redacţie i-o şoptise, 


Dementiev în mod sigur, şi de data aceasta, înainte de a 
pleca), că exista acolo ceva ca o lungă teorie cum că 
lagărele proliferaseră, ca nişte metastaze, în trupul tării (ca 
şi când ar fi nevoie să întind chestia asta pe o pagină!). 
Când A. T. şi-a făcut din capul locului o convingere eronată, 
este foarte greu a-l face să se dezbare de ea. L-am asigurat 
că nu exista o asemenea pagină; degeaba. l-am arătat un 
paragraf unde se găsea o frază oarecum asemănătoare cu 
cea căutată; foarte bine, pot s-o tai, de acord. Nu, este o 
pagină, undeva! În momentul acesta se ivi pe uşă micul 
Kondratovici si, febril, începu să-şi vâre nasul printre 
pagini: asta sulubin o spune, sulubin! Am început să 
parcurg în fata lor paginile cu sulubin şi i-am dat şi lui 
Kondratovici, ca unui aliat, răgazul să privească, fără să mă 
tem că o să-mi pună piedică să cad. Dar pupilele i se 
dilatară a vigilentă - nu, nu mai erau pupilele lui, erau, 
plantate în orbitele lui, cele ale cenzurii venite în 
substituire, şi nici nările nu mai erau ale lui, ci cele ale 
cenzurii înzestrate cu antena exploratoare. Cu bucuria celui 
intrat în posesia unei certitudini, el muscă o bucată: 

— lată! lată! 

— Unde? 

— lată: Pentru stihiile toate, omul E-un trădător, un zbir 
sau un captiv! 

Adică asta este despre metastaze? N-are importantă că e 
sau nu despre metastaze. Este chiar mai rău decât atât! 

Toate astea nu sunt o poveste despre Kondratovici, ci una 
despre revistă şi despre Tvardovski. Chinuit şi speriat, 
Tvardovski se ralie avertismentului dat de Kondratovici: 

— Reiese că spusele despre Rusia lui Nicolae 1 ni se aplică 
şi nouă? 

— Dar nu este vorba despre Rusia lui Nicolae; este vorba 
de Anglia care se pregătea să-l extrădeze pe decembristul 
Turghenev. 

Că i-o fi fost ruşine că nu ştia motivele poemului puşkinian, 
sau pur şi simplu că ridicase mâna asupra lui Puşkin, fapt 


este că A. T. se învoi: 

— Bine, scoate însă fraza care spune că Kostoglotov este 
de acord. 

Aceasta era, de obicei, problema care le dădea palpitaţii: 
în afară de ceea ce se va spune despre toată compunerea 
respectivă, trebuia să se prevadă din ce bucată se va 
decupa cureluşă. Cureluşa o vor ataşa cnutului şi cu cnutul 
citatelor îi vor plesni pe nedisciplinaţi peste bot. 

Pentru liniştea sufletească a lui A. I. am scos şi această 
frază. El îşi regăsi buna dispoziţie şi decise "să mă 
consoleze": că iată Egorâcev* a fost pus pe liber, iar eu n- 
amfostpuspe liber, că m-am comportat bine la secretariat: 
fără să mă cert cu ei şi fără a-mi pune în vreun fel cenuşa în 
cap. 

El nu voia pentru nimic în lume ca eu să-mi pun acum 
cenuşa în cap! În mod sigur, îi plăcuse ideea mea cu 
scrisoarea. Ba chiar se pare că pentru prima dată, de când 
ne cunoşteam, ajunsese la convingerea că eu aveam 
capacitatea de a mă folosi la mers de propriile mele 
picioare. 

Am început să vorbim despre Banchetul învingătorilor: 
despre modalitatea de a-l sustrage examinării în 
secretariat şi despre faptul că Simonov, urmând exemplul 
lui Tvardovski, refuzase să-l citească. 

— Nici mie nu mi 1-ai fi dat? Întrebă el. 

— A. T., pe cuvântul meu! N-aveam decât un singur 
exemplar si, iată, şi pe acela mi l-au umflat. Eu însumi am 
rămas fără nici un exemplar. 

* Secretarul comitetului orăşenesc Moscova al PCUS; îl 
criticase pe Brejnev. 

— La unna urmelor - spuse el, îngăduitor şi meditativ - 
Bunin este prezent cu Zilele blestemate. Piesa dumitale, cu 
siguranţă, nu este mai antisovietică! Noi îi publicăm şi 
celelalte opere. 

Fără discuţie, Tvardovski se schimbase! Se schimbase, şi 
încă foarte repede. Trecuse oare aşa de mult timp de când 


mă întrebase cum de-am îndrăznit să pun "lângă 
sacrosanctul Ivan Denisovici" nu stiu ce piesuţe despre 
lagăre? Trecuse oare aşa de mult timp de când respinsese 
capitole întregi, chiar din Pavilionul canceroşilor! Iar acum, 
pe deplin reconfortant, scrie: Voi reuşi eu însumi să-mi 
descopar Greşelilor şi sursa şi-nceputul. 

Singurul lucru pe care-l cerea era: 

— Măcar pe suflet să nu-mi staţi, Măcar să nu vă simt 
suflarea-n ceafa! 

Si, cu candoare, mai spuse: 

— Ei, îmi permit şi eu să vorbesc contra puterii sovietice, 
dar numai în cerc foarte restrâns. (Trebuie să-l înţelegem 
bine pe 'Tvardovski când spune zâmbind candid: "contra 
puterii sovietice". Asta nu este în sensul tăios gazetăresc, 
asta nu atinge fundamentele şi nici obiectivele partidului, ci 
numai faptul de a fi de acord cu tot ce zice şi ce face 
partidul; trebuie totuşi să avem şi noi punctul nostru de 
vedere, ce naiba!) - dar, de exemplu, dacă mă duc în 
străinătate, acolo îmi râd de ei, acolo totul este invers. 

Desigur, aşa cum se cuvine, aşa cum au fost educați. 

Mai trecu o lună şi jumătate - totul rămase ca înainte, nici 
o veste-poveste de nicăieri. La drept vorbind, eu nu 
aşteptam nimic, nu aveam nevoie de nimic - terenul era 
solid sub picioarele mele! Dar teama de a nu rata vreo 
ocazie m-a făcut să-i propun lui Tvardovski să încheiem 
acum un contract pentru Pavilionul: căci, cum s-ar zice, 
restabiliserăm relaţiile. şi în această mlaştină, în acest 
moment de echilibru instabil, când nu se spune nici "da", 
nici "nu", când toată lumea se eschivează de la luarea unei 
hotărâri - un mic bobârnac, unul singur, poate e de ajuns? 
Hai să-l dăm. şi cu atât mai rău dacă, mă rog, cineva se 
opune la acest contract! În caz contrar, asta poate să 
contribuie la promovarea manuscrisului. Trebuie însă să 
încercăm! 

Acest mic plan îl luă pe Tvardovski prin surprindere: nu se 
aştepta ca eu să fiu primul care să pună pe tapet problema 


contractului, nici ca eu să-l incit la rebeliune, nu altfel 
decât sfidând el însuşi voinţa şefilor. Impresia mea a fost 
următoarea: în interior, în el, totul s-a lămurit instantaneu: 
nu poate, nu îndrăzneşte, nu va face acest gest. Dar dacă 
oamenii duri transpun imediat în cuvinte sentimentul care 
tocmai a scăpărat în ei, oamenii mai delicaţi nu se decid să 
se exprime aşa de abrupt. si, în linii mari, el promise, dar 
lucrurile trebuiau precizate, şi după zece zile de precizări, 
după două vizite inutile ale mele la redacţie în condiţiile în 
care el n-a dat pe acolo (i se instalau gaze la daced) şi apoi 
după telefonul dat de el de la dacea lui, totul se lămuri: "în 
orice caz, eu nu pot încheia cu dumneata contractul pentru 
Pavilionul, până nu primesc dezlegare pentru aceasta." 

De când o redacţie are nevoie de o dezlegare pur şi simplu 
pentru a semna un contract? (Dar, ia stai, redacţia oare "nu 
refuzase" Pavilionul!) Tvardovski redevenise fricosul de altă 
dată. În aceste căderi şi înălţări, în hiatusul dintre biografia 
şi sufletul său, în aceste întunecări şi înseninări era sfâşiată 
viaţa lui. El nu era nici dintre aceia care se tem şi de umbra 
lor, nici dintre aceia care merg drept la tintă. Dintre toţi, el 
avea parte de ceea ce era mai greu. 

Pentru mine însă, refuzul lui avu mai degrabă un efect 
eliberator: căci în timpul acesta în mine prindea deja contur 
un nou plan - un mare impuls, nu un bobârnac, era necesar 
pentru un contract care n-ar fi făcut decât să-mi lege 
mâinile. 

Îmi parveniseră nişte zvonuri (care ulterior aveau să se 
dovedească mincinoase) cum că în Italia se pregătea deja 
publicarea Pavilionului canceroşilor. şi la noi era zăbavă! 
Atunci m-am gân-dit să-i previn, să le atrag atenţia: iată, să 
nu ziceţi că nu v-am spus, de azi înainte voi răspundeţi! Era 
şi prea mare timpul să li se dea peste mâini acestor 
procesomani care sugrumau literatura. Date fiind cenzura 
şi arbitrariul care domnesc la noi, dat fiind refuzul 
guvernului de a recunoaşte convenţia internaţională a 
dreptului de autor, oare nu şefii noştri trebuie să răspundă 


pentru cărţile apărute în Occident? De ce să răspundă 
autorii? 

Ca şi cu ocazia primei mele scrisori, mă gândeam acum să 
trimit încă 150 de exemplare din aceasta, nereducând 
decât numărul celor destinate republicilor naţionale. Dar 
am fost îndemnat să nu fac nitam-nisam prea mult tapaj, să 
nu-mi rup hainele de pe mine strigând în gura mare, ci 
numai să ameninţ cu acest tapaj. Sugestia mi se păru 
rezonabilă. şi m-am hotărât să nu difuzez a doua mea 
scrisoare decât "celor patruzeci şi doi de secretari" şi 
secretariatului ca atare - şi să fac în aşa fel încât să nu cadă 
în mâinile altora, ca să nu ajungă la samizdat şi în 
străinătate. 

Trebuia de asemenea ales momentul cel mai bun. Desi 
acum nu mă mai zorea nimic, căci aveam timp berechet-era 
totuşi mai indicat să forţez nota până să se consume 
fastuosul Jubileu al Revoluţiei.1 si, în loc de şase luni 
începând cu data scrisorii către congres, am optat pentru 
termenul de trei luni începând de la data întâlnirii la sediul 
din strada Povarskaia al Uniunii Scriitorilor. 

Dar eram din nou legat de mâini şi de picioare: trebuia, 
nu-i asa, "să-l consult" pe A. T., căci redevenisem prieteni. 
şi putea el oare să aprobe un asemenea gest? şi puteam eu 
oare să renunţ la proiectul meu? 

Am fixat ziua când urma să merg la redacţie. A. T. a promis 
că va veni la întâlnire şi n-a venit, îl neliniştea ideea că eu 
am să-l întreb despre contract! - şi evita să mă întâlnească. 
Astfel, povestioara asta excesiv de frivolă a contractului se 
încadra şi ea în schema generală a înțelegerilor dintre noi: 
eu mă duceam val-vârtej să mă consult cu el! lar elia-1 de 
unde nu-i! şi în seara lui 12 septembrie, cele patruzeci şi 
trei de scrisori se găseau deja în cutiile poştale ale 
Moscovei! S-a dovedit a fi fost mai bine şi pentru A. TI. şi 
pentru mine că nu ne-am întâlnit. 

Dar cum avea să reacționeze el acum? În fata acestei noi 
impertinente - o să sară în sus? Secretarii se scandalizară 


de parcă i-ar fi călcat cineva pe coadă, Mihalkov strigă, urlă 
ceva la telefon la adresa lui Novâi mir, începând din 15, 
secretariatul se întruni în şedinţa pregătitoare pentru un 
prim concert de lătrături, deocamdată fără stenogramă. şi 
în aceeaşi zi, mi s-a transmis convocare pentru 22. şi în 
aceeaşi zi, Tvardovski îşi puse curierii pe urmele mele. 

M-am înfiinţat la el pe 18: cuprins de îndoieli, mă întrebam 
dacă nu mă agit şi de data aceasta în zadar. De ce să 
zgândăresc eu acest viespar? Căci, în sfârşit, mi-am 
consolidat poziţia, timp am, şi zău că as putea să lucrez în 
tihnă. Oare e mai important să mă iau cu ei la bătaie decât 
să lucrez? 

1 Adică 7 noiembrie 1967. (N. t.) în acea zi, i-am mărturisit 
şi lui Tvardovski îndoielile mele, la care el mi-a zis: Trebuie! 
Ai început-o, du-o până la capăt! 

Încă o dată mă uimi, încă o dată se ivi omul tuturor 
surprizelor posibile. Unde dispăruse omul acela abătut şi 
obosit, omul răspunsurilor evazive? Era din nou energic şi 
vioi; a doua mea scrisoare, ca un sunet de trâmbită, îl 
mobilizase la luptă, şi pe 15, la secretariat, el deja 
participase la această luptă - la această avanpremieră a 
luptei, la acest sevardino.l Mi-a spus că I-au sprijinit 
(pentru publicarea Pavilionului canceroşilor) Salânski şi 
Bajan, dar că au fost şi unii ezitanţi. "Situaţia nu este 
disperată!" - îşi făcea curaj sieşi şi mie. 

Era suficientă o şedinţă de felul acesta, mi se părea mie, 
ca să-mi deranjeze ritmul de lucru şi felul trăirii sufleteşti, 
ca să mă lase pradă deprimării şi îndoielilor. Dar el, în 
cursul carierei sale poetice, mer-gând ca pe un lung şi 
întunecos drum de pădure - câte de-astea nu suportase? 
Trei sute? Patru sute? Ce era de mirare aici? Faptul că s-a 
supus recondiţionării creierelor? Sau recondiţionării 
sufletului, fapt ce i-a permis să le suporte şi să le 
supravieţuiască! 

M-am plâns că m-a convocat pentru flecăreală, ceea ce nu 
făcea decât să-mi mănânce din timpul de lucru. "Ei bine, s- 


ar putea ca în curând să nu mai rămână nici un fel de timpi" 
- fulgeră el ameninţător. El se temea de cu totul altceva: îl 
chemă pe priceputul şi cumpătatul Laksin, si, împreună cu 
el, îşi propuse să mă convingă şi să mă înveţe să fiu reţinut 
acolo, să nu mă ambalez, să nu mă iau la ceartă din cauza 
întrebărilor, să nu-mi las mânia să devină explozivă - pentru 
că o să sară cu ciocurile si, în acest caz, sunt pierdut, ei toţi 
sunt cocoşi cu experientă. 

Este atâta vreme de când ne frecventăm, A. TI. şi cu mine, 
şi nu ne cunoaştem absolut deloc unul pe altul. 

— Am să vă dezvălui un secret - i-am spus eu. Eu n-am să- 
mi ies niciodată din fire, de aşa ceva sunt pur şi simplu 
incapabil, căci am trecut prin şcoala lagărelor. Nu voi 
exploda decât dacă programul prevede acest lucru, decât 
dacă ne-am pus de acord să explodez: o singură dată, de 
pildă în al nouăsprezecelea minut, sau de un anumit număr 
de ori în cursul şedinţei. şi daca programul nu prevede - 
atunci, vă rog frumos, nu. 

1 Numele unei redute în apropiere de Borodino, unde a 
avut loc un preludiu la marea bătălie. (N. t.) 

Dar A. ÎI. nu mă crezu. Ştia el cum ti se scoate vlaga din 
tine la aceste şedinţe, cum ti se pun piedici, cum te înţeapă 
în spate, cum te musca de călcâi. Dezavantajul poziţiei 
consta pentru noi în faptul că ei citiseră Banchetul 
învingătorilor, că examinau Banchetul, că nu voiau să 
vorbească decât de Banchet şi să lovească în Banchet si, 
prin Banchet în mine. Trebuia deci să-i constrângem să 
treacă sub tăcere Banchetul şi să vorbească despre 
Pavilion. 

Noi am pus totuşi la punct modalitatea în care eu trebuia 
să lichidez Banchetul, fără să întrerup vreun orator. 

Timp de două zile, am mai avut un pic de timp, de răgaz - 
dar mental eram deja în luptă. Ce vor putea să-mi spună, să 
mă întrebe, cum să-i atac - toate acestea îmi veneau din 
toate părţile ca din văzduh, mă sâcâiau prematur, mă 


provocau să dau răspunsuri. Mi-am notat câteva întrebări 
posibile si, în funcţie de ele, mi-am formulat răspunsurile. 

De exemplu: "Dumneata speli rufele murdare în public!" 
Răspuns: "Orice provocare trebuie demascată şi adusă la 
cunoştinţa întregii lumi. Ridicându-ne împotriva publicităţii 
pe care ne-o face Occidentul, ne dăm acordul să trăim 
permanent ascunşi de ochii şi urechile lumii. O asemenea 
situaţie generează samavolnicii." 

De exemplu (păcat, întrebarea asta nu mi-au pus-o): "Din 
ce trăieşti dumneata?" Răspuns: "Opt ani de zile m-am 
hrănit caineşte cu zeama lungă a lagărului şi niciunul dintre 
dumneavoastră nu m-a întrebat atunci din ce trăiesc. Ca 
învăţător am trăit cu 60 de ruble pe lună şi nimeni dintre 
dumneavoastră nu m-a întrebat din ce trăiesc. şi acum, 
când mi s-a editat o carte de pe urma căreia, la cerinţele 
mele modeste, se poate trăi zece ani - vin eu şi vă întreb: 
dumneavoastră ce faceţi cu banii poporului care cu atâta 
dărnicie vă sunt repartizaţi în fiecare an?" 

Treptat, din întrebări disparate, a început să se închege un 
posibil discurs. Niciodată în viaţa mea nu-mi pregătisem în 
scris un discurs cuvânt cu cuvânt, dispreţuiam acest sistem 
al fiţuicilor - şi iată, acum îmi făcusem şi eu un discurs scris. 
Bineînţeles, nu puteam să prevăd cu exactitate toată 
arguţia cu care aveau să mă regaleze, dar, la şedinţele 
noastre nici nu se obişnuieşte ca intervenţiile să-şi 
răspundă exact una celeilalte, cel mai adesea se vorbeşte în 
afara subiectului, în funcţie de ce consideră fiecare că este 
mai important pentru el, şi nimeni nu se miră de chestia 
asta. 

La drept vorbind, mie nu mi-a fost greu să mă pregătesc 
pentru această primă ciocnire (de treizeci de ani aşteptam 
momentul! ): şi pentru că aveam un punct de vedere foarte 
clar asupra a tot ce putea să le treacă prin scăfârlie, ' şi 
pentru că în realitate această apropiată şedinţa a 
secretariatului nu era pentru mine instanta unde să se 
decidă soarta nuvelei mele: fie că aveau să dea undă verde 


Pavilionului canceroşilor, fie că n-aveau să dea-ei oricum 
pierduseră. Acest secretariat mi-era la fel de inutil şi ca 
auditoriu: n-avea nici un rost să încerc cu adevărat a-i face 
să-şi schimbe convingerile. Tot ceea ce-mi trebuia nu era 
decât un singur lucru: să mă întâlnesc faţa-n fată cu 
duşmanii, să fiu dârz şi să se consemneze totul într-un 
proces-verbal. La urma urmelor, cum să nu mă urască ei? 
Căci eu eram negația nu numai a minciunii lor, ci şia 
întregii lor vieţi alunecoase, trecute, prezente şi viitoare. 

Si totuşi, pregătindu-mă pentru această încrucişare de 
spade, până la urmă m-am simţit obosit şi am vrut să ies din 
starea aceasta de tensiune excesivă, necreatoare, cu totul 
inutilă pentru mine. Dar cu ce? Cu medicamente? Idee 
simplă: spre seară, un pic de vodcă. şi îndată contururile 
lucrurilor se înceţoşau, şi nimic nu mă mai împingea să 
răspund şi să muşc, şi dormeam liniştit. şi iată încă un punct 
în care îl înţelegeam pe Tvardovski: el, timp de treizeci şi 
cinci de ani, cu ce ar fi putut să scape de această tensiune 
supărătoare, chinuitoare, umilitoare şi sterilă, dacă nu cu 
vodcă? Cine se crede ireproşabil, să arunce cu piatra în el. 
(Tare neplăcut îi era să-i vorbeşti despre beţiile lui. Dacă-i 
ziceai: "Ar trebui să vă menajaţi, A. Î.!" - nemulţumit, 
schimba imediat subiectul. şi despre obiceiul lui de a fuma 
ţigara după ţigară am încercat să-i vorbesc, să-l sperii cu 
pavilionul canceroşilor - degeaba.) 

Planul meu era următorul: singurul lucru pe care-l aştept 
de la această şedinţă este să-i consemnez cât mai amănunţit 
desfăşurarea. Aceasta îmi va da posibilitatea nici să nu ridic 
capul când vor tăbări asupra mea cu întrebări încuietoare: 
"spune drept, dumneata eşti pentru socialism sau contraW, 
"spune drept, îţi însuşeşti programul Uniunii Scriitorilor?" 
Asta nu poate să nu-i sperie: în ce scop mâzgălesc eu toată 
hârtia asta? Asta, cu siguranţă, o să meargă undeval Ei o să 
înceapă să-şi aleagă expresiile cu ceva mai multa grijă - nu 
sunt obişnuiţi cu ideea că discursurile lor confuze ar putea 
să nimerească la soarele notorietății publice. 


Am pregătit nişte foi albe, le-am numerotat, am trasat 
marginile şi la ora stabilită, 13.00, în ziua de 22 septembrie, 
am intrat în vestitul hemiciclu cu cariatide. La ei, un aer 
greu, viciat, saturat de fum de ţigară> lumină electrică 
asemenea celei diurne, pahare de ceai goale, cenuşă 
împrăştiată pe suprafaţa lustruită a mesei - şedinţa 
începuse cu două ore înainte de sosirea mea. Nu toţi cei 
patruzeci şi doi erau de fată: pentru şolohov ar fi fost 
înjositor să vină; pentru Leonov ar fi fost o alterare a 
imaginii sale în fata posterităţii, el miza pe celebritatea de 
dincolo de mormânt. Nu era prezent veninosul Ceakovski 
(poate tot din prevedere), nici înverşunatul Gribaciov. Dar 
peste treizeci de secretari tot se strânseseră, şi trei 
stenografe luaseră loc la măsuţa lor. Cu reţinere, am salutat 
într-o parte şi în cealaltă şi am pornit să-mi găsesc un loc. şi 
tocmai unul era liber, întâmplarea a făcut ca acela să fie 
chiar lângă Tvardovski. 

După ce am ascultat cu răbdare ofensatul cuvânt 
introductiv al lui Fedin ("Dare de seamă" a secretariatului 
[4]), am profitat de cele cinci secunde - nu mai mult - de 
discontinuitate, în care el îşi înghiţea saliva şi se pregătea 
să cheme pe altcineva să ia cuvântul, pentru a cere pe un 
ton onctuos: 

— Konstantin Aleksandrovici! Îmi permiteţi să spun două 
cuvinte pe tema discuţiei noastre? 

Nu proclamaţie! Nu declaraţie! Numai două cuvinte 
inofensive! - şi chiar pe tema discuţiei noastre. Cât era de 
important să-i smulgi din rutina lor! Am cerut cu atâta 
inocentă să mi se dea cuvântul încât Fedin, galant, nu putu 
să mă refuze. 

Si atunci m-am ridicat solemn, am scos o foaie 
dactilografiată si, cu fata impenetrabilă, dar cu vocea 
declamând în fata istoriei, i-am trăsnit cu prima mea 
declaraţie care lăsa deoparte Banchetul învingătorilor, dar 
nu pe tonul căinţei, ci pe cel al acuzării - acu-zându-i pe toţi 
că trădează de ani de zile poporul! 


Ei - mi-am dat seama de asta ulterior-stabiliseră deja nişte 
lucruri: cine după cine să ia cuvântul şi cum să înceapă a 
sări cu pliscurile pe mine. Ei se aflau deja în ordine de 
bătaie, dar, iată că înainte de semnalul lor convenit, eu le- 
am trimis o salvă din o sută patruzeci şi patru de piese, şi în 
norii de fum m-am aşezat modest la locul meu (după ce le- 
am întins stenografelor, peste umăr, copia declaraţiei mele). 

Acum şedeam pe scaun, gata să notez, dar, nu stiu din ce 
motiv, nimeni nu lua cuvântul. Făcusem să le cadă din mână 
tot ceea ce era mai important - Banchetul învingătorilor, pe 
care veniseră să-l facă praf. Ei începură să freamăte, să-şi 
revină - şi Korneiciuk cobori în arenă cu o întrebare. 

— Eu nu sunt un şcolar, ca să sar în picioare la fiecare 
întrebare, am răspuns. 

— O să iau îndată cuvântul. 

Dar iată o a doua întrebare! A treia! Au găsit formula: pe 
loc o să mă bage în cofa, o să mă bombardeze cu întrebări, 
o să mă transforme în acuzat! Se pricep ei la asta, jigodiile! 

Eu refuz, pentru că îndată voi lua cuvânrul. 

Aha, înseamnă că au lovit unde trebuie! Lată-i în 
crescendo: murmure, ropote, urlete. "Secretariatul nu 
poate începe discuţia înainte ca dumneata să fi răspuns!" - 
"Dumneata poţi la fel de bine să refuzi dialogul, dar spune- 
O!" lată-le rupte şi rândurile noastre, până mai adineaori 
închegate, ei de asemenea îmi dau planul peste cap - cum 
să mai iei notițe la rece? Dar ce nulităţi, ce nulităţi! 

— Cum de v-am ştiut cu anticipație aceste întrebări ale 
voastre? Cum se face că la toate întrebările voastre orale eu 
am răspunsuri detaliate în scris"? Un singur lucru de 
sacrificat: să-mi tai discursul în bucăţi si, cu aceste bucăţi, 
să mă dezangajez pe voi. 

Mă ridic, îmi scot foile si, părăsind vocea de sihastru al 
istoriei şi însusindu-mi vocea celui ce cultivă libertatea, le 
citesc, întocmai ca un artist dramatic, răspunsurile gata 
făcute. 

Si le transmit stenografelor. 


Sunt uluiţi. De treizeci şi cinci de ani de când există 
odioasa lor uniune, n-au mai avut, probabil, un asemenea 
caz. Dar rezervele revin, eşalonul doi, puterea întunericului 
intră în joc! şi mi se pun încă trei întrebări. 

Ah, lua-v-ar dracu în timp ce vă notez spusele! Ce bine că 
am gata toate răspunsurile. Mă ridic şi extrag foile 
următoare. şi în-tr-un mod din ce în ce mai liber, din ce în 
ce mai expansiv, fixând eu însumi limitele luptei, nu atât 
după întrebările lor, cât după planul meu, îi fugăresc şi-i 
fugăresc pe toată câmpia de la Borodino până la cele mai 
îndepărtate fortificaţii. 

Si liniştea, confuzia, zăpăceala., indecizia invadează 
spaţiul. si, pe flanc, se detaşează câteva rânduri, dar aceştia 
nu sunt cu adevărat duşmani, aceştia sunt pe jumătate ai 
noştri. lau cuvântul Salânski şi Simonov; desi nu sunt cu 
totul pentru noi, ei sunt măcar pentru Canceroşi. Duşmanul 
este la pământ, nimeni nu cere cuvântul, şi întrebări nu mai 
sunt. Ce se întâmplă? Nu este asta o victorie? Ca un dragon 
greoi, Tvardovski începe să măsoare şi să înconjoare 
câmpul de luptă: atunci, să luăm decizia! Publicăm 
Pavilionul. si, fără întârziere, un extras în Literaturnaia 
gazetal Dar noi pregătiserăm un comunicat, unde este 
comunicatul, Voronkov? 

Vicleanul Voronkov însă nu se grăbeşte. Sau, mai degrabă, 
caută comunicatul, îl caută, dar nu-l găseşte imediat. (Cu o 
clipă înainte, avusesem nevoie de Scrisoarea mea către 
congres pentru a da un citat, dar el se descurcase înaintea 
avut inspiraţia s-o refuz.) jsf-or să mai reziste mult, n-or să 
mai reziste mult! Dar unde sunt rezervele imperiului? Ici şi 
colo se obiectează: "De ce să votăm? În definitiv, încă nu s-a 
hotărât nimic! Că doar sunt şi unii împotrivă!" şi iat-o 
venind, garda neagră! 

— Korneiciuk (scorpion furios ridicat pe labele de dinapoi)! 
Kojevnikov! şi pe cai albi, cavaleria oportunistă a lui Surkov! 
şi mai departe, şi mai departe, ieşind din adâncuri, noi şi noi 


capete pătrate - Ozerov, Riurikov, Baruzdin, cu aerul lui de 
hocheist. 


(Baruzdin stă lângă mine, de fiecare dată când cineva ia 
cuvântul îl întreb pe el: cine este dumnealui? şi acela? Îşi 
numeşte vecinul. Nu, nu acela, îmi spune numele altui 
vecin. Nu, acela dintre ei! 

— Un cap care seamănă cu un posterior durduliu bine 
îngrijit, echipat cu nişte ochelari lucioşi. A, acela este 
tovarăşul Melentiev, de la secţia cultură a CC. Dirijorul din 
umbră! Aşezat pe un scaun, scrie de zor. Scrie, dragul meu! 
Fă cunoştinţă cu foştii deţinuţi!) şi apoi - toate batalioanele 
naţionale (Abdumomunov, Brovka, Kerbabaev, lasen, 
saripov) - la ei, în republicile lor, se desfăşoară campania de 
desţelenire a pământurilor virgine, se construiesc baraje - 
ce Pavilion al canceroşilor! 

— Ce Soljeniţân? De ce scrie el despre suferinţe când noi 
nu scriem decât despre lucruri îmbucurătoare? 

Si ce multi sunt! Lista lor este nesfârşită! Numai balticii 
tac, stau cu capetele în jos. Îşi dau seama că şi-au ratat 
şansa. Nici un răgaz în parada de combativitate, nici o 
ruptură în curgerea frazelor învăţate de pe rost. S-a umplut 
de duşmani tot câmpul, tot pământul, tot văzduhul! Câmpul 
de luptă va rămâne în stăpânirea lor. În aparentă, noi am 
fost cei mai îndrăzneţi, tot timpul am atacat. Dar câmpul de 
luptă rămâne al lor. 

Borodino. Va trebui timp ca părţile să se dumirească cine 
pe cine a învins în ziua aceea. 

Pe fata lui Fedin s-au imprimat toate compromisurile, 
trădările sl josniciile multor ani, unele după altele, etapă cu 
etapă şi fără întrerupere (el a început prigoana împotriva 
lui Pasternak, el a propus judecarea lui Siniavski). La 
Dorian Gray, toate acestea se încheagă într-un portret, 
Fedin a reuşit, cu propria lui fată, să facă acelaşi lucru. şi cu 
această fată de lup vicios, iată-l conducând şedinţa noastră, 


iată-l propunând stupid ca eu să încep a lătra împotriva 
Vestului, eu, care suport cu plăcere - nu-i asa? 

— Sâcâielile şi afronturile Estului. Prin stratul de vicii care 
face să-i pălească fata, el tot zâmbeşte şi dă din cap la 
spusele oratorilor: dar nu cumva el chiar crede că eu am să 
le cedez? 

E multă vreme de când am reuşit să intru în ritm - scriu 
întruna la procesul-verbal. Stau smerit - o, lupi, voi încă nu- 
i cunoaşteţi pe foştii deţinuţi! O să vă pară rău pentru 
discursurile voastre imprudente! 

În ultima mea intervenţie, deja a patra, îmi permit chiar să 
ameninţ spre secţia cultură a CC ("pentru Banchetul 
învingătorilor va răspunde acea organizaţie care.") şi să joc 
teatru cu Fedin; dar, bineînţeles, îi salut propunerea! (Toată 
lumea zâmbeşte! Sunt terminat!) Dar, desigur, eu sunt 
pentru publicitate! De ajuns cu ascunderea stenogramelor 
şi a discursurilor! Publicaţi-mi Scrisoarea, şi mai vedem! 

Rumoare şi strigăte. Riurikov se ridică si, încruntându-şi 
întristat fruntea dogmatică, spune: 

— Aleksandr Isaevici! Nici nu-ţi închipui ce blestemaţii 
scrie presa occidentală despre dumneata. Ti s-ar face părul 
măciucă. Treci mâine pe la Inostrannaia literatura, îţi vom 
da nişte tăieturi din ziare. 

Mă uit la ceas. 

— Vreau să vă amintesc că domiciliul meu nu este în 
Moscova. Va trebui să plec imediat la gară, aşa că n-o să mă 
pot folosi de amabilitatea dumneavoastră. 

Rumoare şi strigăte. Fedin, păcălit şi furios, închise 
discuţia care durase cinci ore. Eu mormăi, după cuviinţă, de 
două ori câte un "la revedere", spus peste umăr şi plec. 
Câmpul de luptă rămâne al lor. N-au cedat nici cât negru 
sub unghie. 

Dar a cui este victoria? 

În ziua aceea n-am reuşit să mă văd cu A. T. El mi-a trimis 
o scrisoare: "N-am putut să nu te admir şi am fost fericit 
pentru dumneata şi pentru noi. Ascendent clar al 


adevărului asupra tuturor trucurilor şi asupra "politicii". 
Judecind după aparente, există impresia că treaba n-a 
avansat. Dar, în realitate, treaba a înaintat incontestabil în 
favoarea noastră. Practic, concluzia mea este că suntem în 
măsură să încheiem un contract cu dumneata, şi atunci se 
va vedea ce e de făcut mai departe." 

Dar, nu mai putin decât Tvardovski, m-a uluit BBC. Şedinţa 
se terminase vineri seara. Weekend-ul trecut, iar în cursul 
zilei de luni, englezii transmiteau deja ştirea despre 
convocarea mea la secretariat şi dădură şedinţei o 
interpretare destul de pertinentă. 

Nu mai sunt acul în carul cu fân; acum nu mă mai pierd! 

Casa Centrală a Scriitorilor vuia de zvonuri. Scriitorii care 
mă susţinuseră la congres cereau acum explicaţii din partea 
secretariatului. 

La câteva zile după aceasta, la conducerea Uniunii 
Scriitorilor din RSFSR s-a dat citire unei scrisori a lui 
şolohov: el cerea să nu fiu lăsat să mă mai apropii de vreo 
unealtă de scris (nu de tipografii, ci de vreo unealtă de 
scris! aşa i se interzisese cândva lui Taraş sevcenko). Că el 
nu poate să fie membru al unei uniuni artistice din care face 
parte şi un element antisovietic ca mine! Fra-tii-scriitori 
ruşi începură să urle la conducere: "Nici noi nu putem! 
Adoptaţi o rezoluţie!" Sobolev intră în panică (căci nu 
existau indicaţii!); tovarăşi, ar fi incorect să punem 
chestiunea la vot! Cei care nu puteţi - vă rog să scrieţi 
declaraţii individuale. 

Şi-i cuprinse spaima. Niciunul nu dădu curs sugestiei lui 
Sobolev. 

Reacţie printre scriitorii din Moscova: dar dacă nici noi nu 
mai acceptăm să fim colegi cu ei? 

În definitiv, se poate oare fora în granit? Există oare 
asemenea sfredele? Cine ar fi fost în stare să prevadă că în 
regimul nostru cineva ar putea să strige în gura mare 
adevărul - şi să rămână în picioare? 

Si iată că se poate, nu? 


Frâul memoriei mele de deţinut mă trage de zăbale de-mi 
sânge-rează gura: în pragul nopţii să lauzi ziua şi-n cel al 
morţii viaţa. 

Noiembrie 1967 Riazan COMPLETAREA A DOUA 
Februarie 1971 

Stranie e opera ce se-nfiripă aici. Neprevăzută în planurile 
iniţiale şi câtuşi de putin obligatorie: poţi s-o scrii, poţi şi să 
n-o scrii. Trei ani nu m-am atins de ea: o îngropasem adânc. 
Nu ştiam dacă am să revin la ea, nu ştiam dacă va fi posibil 
acest lucru. Are fluentă, neapărat s-o continui! 

— M-au îndemnat nişte prieteni apropiaţi care o citiseră. 
Lată-mă revenind la ea, în pauza dintre două Noduril ale 
cărţii mele capitale (terminasem August). 

Si primul lucru pe care-l înţeleg: nu să continuu se 
impune, ci să scriu până la capăt despre cele ascunse, să 
explic mai convingător acest miracol: faptul că merg liber 
prin mlaştină, mă tin drept şi nu mă cufund în smârcuri, 
traversez vâltori, mă menţin în aer fără proptea. De 
departe, s-ar putea pune întrebarea: excomunicat de 
guvern, încercuit de securitatea statului - cum de nu se 
alege praful de mine? Cum de rezist de unul singur şi încă 
mai şi depun o muncă într-adevăr colosală, cum se face că 
uneori ajung să scormonesc prin arhive şi biblioteci şi să 
introduc corecturi, să verific citate, să chestionez oameni 
bătrâni, şi să scriu, şi să recopiez la maşină, şi să recitesc, şi 
să fac pe legătorul, căci cărţile pleacă una după alta la 
samizdat (dar un exemplar din două va face să sporească 
rezerva) - prin ce forte? Prin ce miracol? 

1 în planul general al operei sale istorice asupra Revoluţiei 
din Octombrie, asupra originilor şi urmărilor sale, 
desemnată în această carte sub codul R-l 7, Soljeniţân 
numeşte nod fiecare dintre volumele distincte pe care le 
consacră momentelor cruciale ale acestei istorii. August 
Paisprezece are astfel ca subtitlu: "Primul Nod"; nodul 
următor va fi Octombrie şaisprezece. (N. t.) 


A ocoli aceste explicaţii, imposibil; a te apuca să le dai, şi 
mei jmposibil. Cândva, de-o vrea Dumnezeu, vom trăi şi noi 
în sigu-rantă - atunci voi scrie despre tot ce am pe suflet. * 
Deocamdată simpla idee de a schiţa, pentru memorie, 
planul pe un căpeţel de hârtie, îmi inspiră teamă; să nu 
cadă acest căpeţel de hârtie în mâi-nileKGB. 

Dar, recitindu-mă, văd deja că în cursul acestor ani m-am 
consolidat, am devenit îndrăzneţ şi îndrăznesc din ce în ce 
mai mult să-rni scot corniţele; şi astăzi mă decid să scriu 
lucruri care, cu trei ani în urmă, îmi păreau aducătoare de 
moarte. Devine din ce în ce niai clar traseul evoluţiei mele - 
spre victorie sau spre pieire. 

Această operă este stranie şi din următorul punct de 
vedere: pentru oricare alta, întocmeşti un plan arhitectural, 
o îmbrăţişezi dintr-o privire înainte de a fi scrisă, şi te 
străduieşti ca fiecare parte s-o pui în slujba întregului. Dar 
aceasta seamănă cu o îngrămădire de construcţii anexe, nu 
ştii nimic despre următoarea, nu ştii cât de mare va fi şi 
unde va fi amplasată, în fiecare minut cartea este atât 
terminată cât şi neterminată, poţi s-o laşi, poţi s-o continui 
atât timp cât mai eşti în viaţă, sau până ce viţelul îşi va 
frânge gâtul în încontrarea cu stejarul, sau până ce stejarul 
va începe să pârâie şi se va prăbușşi. 

Putin probabil să se întâmple asa, dar eu tin foarte mult la 
această ipoteză. 

* Vezi Completarea a Cincea, Invizibilii. 

STRĂPUNGEREA Da, analogia cu Borodino se confirma: 
de la data bătăliei trecuseră două luni, nici un sau aproape 
nici un foc de armă nu se trăsese din nici o parte - nici un 
ziar nu o menţionase, de la nici o tribună nu se emisese nici 
o sudalmă - căci încet-încet se apropia a Cinci-zecea 
Aniversare şi ei erau interesaţi într-o desfăşurare a 
evenimentelor cât mai lipsită de incidente, cât mai lină. Cu 
inclinaţia mea spre împăciuire, nici eu - că am făcut bine, că 
n-am făcut bine, nu stiu-nu mi-am pus în circulaţie 
"Notiţele" despre bătălie 


[4], ţinându-le în rezervă pentru atacul combinat ce urma 
să-l întreprind cândva. Nu se producea nici o deplasare 
perceptibilă a maselor literare, iar câmpul de bătaie, ne 
amintim, rămânea în mâinile adversarului, Moscova îi 
rămânea tot lui - dar eu simţeam că dincolo de această 
acalmie, undeva, inaudibil, invizibil, ceva se eroda, se surpa 
- şi nu ne chema oare pământul împurpurat să ne 
întoarcem la el fără să ne mai încăieram unii cu alţii? 

Cu această senzaţie am sosit la Moscova, o dată trecut 
marele jubileu, şi cu gândul de a pune la cale nişte lucruri 
înainte de a mă da la fund pe toată durata iernii. Pentru 
această punere la cale mi-era necesară prezenta lui 
Tvardovski, dar am aflat că el de multă vreme nu a mai dat 
pe la redacţie, că s-a împlinit luna de când a căzut pradă 
sfârşelii lui obişnuite, că a petrecut ca un spectator anonim 
mult trâmbiţatul jubileu (de la care occidentalii, în 
naivitatea lor incurabilă, aşteptau amnistie măcar pentru 
Siniavski şi Daniel şi pentru Gerald Brooke, europeanul lor 
cu nervii la pământ - dar, se înţelege, din partea sovietică 
nu i s-a aruncat nimănui nici o firimitură de la masa festivă). 
Mie aşa mi se întâmpla mereu cu A. T., lucrurile trebuiau să 
iasă mereu caş: când el avea nevoie de mine - imposibil să 
mă găsească pentru a mă chema în vederea vreunei 
discuţii, când eu aveam nevoie de el - imposibil să-l 
contactez. 

Zile la rând l-am aşteptat zadarnic la redacţie, i-am 
telefonat la jacea lui - până la urmă s-a stabilit ca pe 24 
noiembrie să merg la Pahra, şi Laksin, hop că merge şi el. 
Am plecat amândoi de dimineaţă în "volga" neagră a 
ziarului Izvestia, pe o ninsoare deocamdată slabă. Eu 
aveam ceva urgent de citit pe drum, dar n-a fost chip; 
autoinvitatul meu tovarăş mă tinu de vorbă. Multura lucrul 
acesta li se părea bizar, dar pentru mine, o dată ce m-am 
apucat de o treabă, forţa inerţiei mă împinge irezistibil s-o 
duc la bun sfâr-sit conform planului meu, chiar dacă se 
iveşte o ocazie poate unică, ca de exemplu, aceea de a vorbi 


cu Laksin, un om cu care, nu stiu de ce, nu m-am potrivit 
niciodată. şi apoi ce să discuţi în prezenta unui şofer 
necunoscut? Multe nimicuri ne-am spus unul altuia, dar, cu 
toate acestea, instalat pe scaunul din spate, el mi-a povestit 
în şoaptă ceva interesant: în 1954, când s-a pus problema 
destituirii lui A. T. din funcţia de redactor-şef al lui Novâi 
mir, acest lucru ar fi putut să nu se producă dacă 
împricinatul s-ar fi lăsat de băutură. sj se şi reuşise 
aducerea lui pe calea cea dreaptă, dar în chiar ziua 
şedinţei, el a înşelat vigilenta lui Marsak şi s-a îmbătat. 
Şedinţa de la CC a luat o turnură favorabilă lui Novâi mir. 
Pospelov a fost făcut de ruşine, Hruşciov a spus că pur şi 
simplu intelectualităţii nu i se explicaseră problemele legate 
de cultul personalităţii - şi echipa de redacţie a scăpat de o 
dizolvare în bloc; dar pe redacto-rul-sef, care nici măcar nu 
era prezent la această şedinţă a CC - cum să nu-l fi 
destituit? 

Această înclinaţie, care ducea uneori salvator la 
detensionare, ducea uneori şi la nenorocire. 

Un dog englez bălţat ne-a întâmpinat după ce am trecut 
de portiţă. Am intrat fără dificultate în casă şi am strigat ca 
să ne audă gazda. A. T. cobori agale scara, în acest moment, 
el era nru suferind, mai neputincios, mai deprimat ca 
niciodată (apoi în cursul discuţiei şi-a mai revenit, a mai 
prins ceva putere). La ochi avea cearcăne mari. Neputinţa i 
se citea mai ales în aceşti ochi de un albastru pal. Fără să se 
adreseze anume unuia dintre noi, spuse cu o imensă 
tristeţe: 

— Vezi, prietene Makl, unde am ajuns. 

Tvardovski se gândeşte probabil la personajul unui roman 
neterminat al lui N. Leskov (1831-1895), Păpuşile 
diavolului, a cărui acţiune, convenţional situată în 
Germania, vizează în mod clar viaţa din Rusia epocii 
respective. 

Şi-1 podidiră lacrimile. Ca să-l îmbărbăteze, Laksin în 
îmbrăţişa trecându-şi mâna pe după umerii lui. 


Am intrat într-un hol care, din cauza ninsorii dese de 
dincolo de fereastra cât peretele, era întunecos şi la ora 
aceasta. Ne-am aşezat nu departe de şemineul unde 
arseseră nişte vreascuri în memoria romanului dispărut.1 în 
timpul acesta, Trifonâci, cu pasi mari şi nervoşi, umbla de 
colo până colo. Preţ de câteva clipe noi n-am spus nimic, 
lăsându-1 să-şi revină, dar acest scurt interval lui i se păru 
foarte apăsător. 

— S-a întâmplat ceva? Întrebă el şi mâinile îi tremurau, 
tresăreau chiar, nu numai de slăbiciune, ci şi de teamă. 

— Da de unde! 

— M-am grăbit eu să strig - absolut nimic. Uitaţi, vă 
amintiţi ce figură sumbră am făcut noi atunci - ei bine, 
acum totul este invers! 

El se linişti putin, mâinile aproape că nu-i mai tremurau 
deloc, îşi răsuci o ţigară, dar n-o aprinse. si, aşezându-se pe 
divan, întrebă, pe jumătate neliniştit: 

— Spuneţi-mi, ce se mai întâmplă prin lume? 


Întrebarea mă atinse la coarda foarte sensibilă. Mi-am 
amintit cum, şcolar fiind, după ce lipseam de la clasă două 
sau trei zile, mă simţeam foarte deprimat şi-mi spuneam cu 
conştiinţa oarecum vinovată: ce s-o fi întâmplat acolo în 
absenta niea? Ca şi cum, în acele zile, această riscantă lume 
exterioară n-af fi putut să devină decât şi mai 
amenințătoare. Fără îndoială că acelaşi lucru simţea şi el 
când i se întâmplă ca o lună întreagă să se desprindă în 
felul acesta nu numai de revistă, ci de toată lumea 
exterioară. 

— În Lumea Nouă2 sau în restul lumii? 

— Am glumit eu. 

— În lumea întreagă, rugă el pe un ton liniştit. 

Versiunea pe care i-o dădu Laksin suna astfel: după 
jubileu, nimic nu s-a îmbunătăţit, dar nici nu s-a înrăutățit. 
Eu însă voiam chiar să-l conving că situaţia tindea spre mai 
bine: în Anglia a fost o emisiune de televiziune despre 
procesul Siniayski-Daniel, un nou val de susţinere se ridică 
în favoarea lor, astfel ciă lucrurile nu stau Mak este tipul 
prietenului fidel şi al artistului autentic care refuză să 
cedeze la tentaţiile vulgarului ca şi la capriciile tiranului. 
(N. t:) 1 în seara confiscării Cercului şi a arhivei lui 
Soljeniţân. (N. t.) 2 Soljeniţân face un joc de cuvinte, 
pornind de la faptul că titlul revistei Novâi mir înseamnă 
Lumea Nouă. ' (N.t.) rău. 

— Dar această argumentaţie îi lăsa cu totul reci pe 
amândoi: nu-i interesa pe ei afacerea Siniavski-Daniel. 

Pentru a nu o lungi, am început să-i expun problema mea: 
sesizez la inamic un punct slab. Cea mai bună metodă de 
verificare a acestui lucru ar fi următoarea: fără a cere ceva 
din partea cuiva, să dăm la cules câteva capitole din 
Pavilionul canceroşilor. Chiar dacă nu va trece, cel putin, 
când PC (Pavilionul canceroşilor) va apărea în străinătate, 
eu voi putea pe bună dreptate să fiu indignat pe Uniunea 
Scriitorilor. Altminteri, 1-am prevenit eu, gândiţi-vă bine: 
PC o să apară, fatalmente, în străinătate, şi răspunderea o 


vor arunca asupra dumneavoastră şi asupra mea, ne vor 
reproşa că n-am încercat nimic, că n-am fost în stare să ne 
punem de acord. 

A.T: 

— Trebuie să ne mai gândim, la asta nu se poate răspunde 
pe loc. 

Or, tonul acesta, eu îl cunosc deja: este cel al refuzului, 
încerc să-l conving: în ambele cazuri - fie că-l resping, fie 
că-l lasă să apară - noi suntem în câştig! 

A. 'T.: -Ar fi o insolentă ca, după toate câte au fost, să te 
prezinţi cu aşa ceva, ca şi când nimic nu s-a întâmplat. Mai 
întâi trebuie mers unde trebuie şi vorbit, dar eu nu mai pot, 
înţelege-mă. 


(Ceva mai târziu, Laksin îmi va explica: ultima dată, la 
"secţia cultură", saura îi ceruse din nou lui Tvardovski să 
citească Banchetul învingătorilor - şi A. T., încă o dată, 
dăduse dovadă de o demnitate inflexibilă: n-a vrut să pună 
mâna pe un lucru furat, difuzat împotriva voinţei autorului! 
Dar îi răspunsese prea dur lui saura şi nu mai putea să dea 
pe-acolo.) 

Eu: 

— Dar nu trebuie să ne ducem să cerem! Să-l dăm aşa 
cum se dă de obicei - şi să aşteptăm. De ce nu se poate? 

Laksin (concentrat, gânditor): 

— Eu nu i-am spus-o pe drum lui Aleksandr Isaevici. 


(si de ce n-a spus-o? N-a avut timp? Pâi tocmai de aceea a 
şi venit, acum înţeleg, s-o spună în prezenta sefului.) 

— Dar există varianta următoare. Hitrov a fost la secţia lui 
saura, au examinat una şi-altă, apoi a venit vorba despre 
Soljeniţân. Ceea ce-i uimeşte este faptul că 24 de scriitori i- 
au spus să scrie * declaraţie antioccidentală, iar el îşi 
permite să n-o scrie. S-o scrie şi totul va fi în ordine. Dar nu 
neapărat în Pravda sau în Lite-raturnaia gazeta. De ce nu în 
Novâi mir, în definitiv. 


Da-a-a? Deci ei bat în retragere, încep să bată în 
retragere. Nu sunt obişnuiţi să întâlnească fermitate!) 

Astfel, Laksin propune: trebuie efectiv culese câteva 
capitole din Pavilion si, în acelaşi număr, "la nevoie, la posta 
cititorilor. 

— O declaraţie oarecare a lui A. I. cum că se miră şi el de 
tapajul făcut de occidentali." 

Deştept băiat (la 35 de ani)! A venit balansându-se cu mine 
pe scaunul din spate, pentru a aduce capitularea - şi mie nu 
mi-a ară-tat-o. Era foarte bine în ce priveşte această 
pătrăţică, dar eşichierul are şaizeci şi patru de pătrăţele, şi 
trebuia văzut că adversarul era zdrobiţi Eu însă nici n-am 
reuşit să-i răspund lui Laksin, să-i dau dreptate lui 
Trifonâci; acesta se burzului si, deodată, începu a bodogăni: 

— Dar ce poate să scrie el? Despre ce, dacă au blocat 
totul? A existat scrisoarea către congres, aceasta nu poate 
fi modificată! 

Si Laksin tăcu; era în criză de argumente: părerea lui A. T. 
era pentru el mai importantă decât părerea CC. Tăcu, desi 
în sufletul lui nu era de acord. 

Într-adevăr, nici eu nu am insistat mai mult. Am vorbit de 
una, de alta. Am băut un ceai gros şi negru cum e cerneala. 
A. 'I. se ridică din nou, începu să umble de colo până colo, să 
se aşeze; putin câte putin îşi regăsi demnitatea 
maiestuoasă, îşi învinse slăbiciunea. La un moment dat, 
Laksin a pus pe masă un teanc mic de mici volume de 
Tvardovski, apărute recent, şi eu am comis gafa de a-i 
întinde lui A. TI. stiloul meu: 

— Un autograf pentru biblioteca mea. 

El nici măcar nu s-a atins de stilou, nici n-a încercat, îi 
tremurau mâinile! Scuzându-se: 

— În momentul ăsta nu sunt în stare să scriu. Mai târziu, 
eu. Pentru a nu-l face pe A. [. să-şi piardă interesul pentru 
publicarea PC, eu nu intenţionam să-i povestesc înainte de 
vreme despre August Paisprezece. Dar mi s-a părut aşa de 
deprimat încât m-am hotărât să-l îmbărbătez: închipuiţi-vă 


că relatez catastrofa lui Sam-sonov; poate voi reuşi s-o 
termin până la vara viitoare. A. T. regăsindu-şi simţul 
ironiei: 

— N-a fost nici o catastrofă şi nici nu putea să fie. În 
prezent e un fapt stabilit că Rusia de dinainte de Revoluţie 
nu era deloc înapoiată. Am citit de curând un articol de 
economie, articol în care situaţia iobagilor în ajunul anului 
1861 este descrisă în culorile cele mai favorabile: aproape 
că moşierii le dădeau şi de mâncare, bă-trânii şi invalizii lor 
aproape că erau asiguraţi. 


(Partea cea mai nostimă este că această nouă versiune 
oficială este mult mai exactă decât versiunile 
"revoluţionare" anterioare.) 

Am stat mai putin de o oră; maşina aştepta (şoferii de la 
Izvestia totdeauna făceau nazuri şi-i zoreau pe redactorii de 
la Novâi mir), ne pregăteam de plecare. Lui A. T. îi veni 
ideea de a merge la plimbare, îşi trase pe el un fel de bluză 
marinărească foarte simplă, îşi puse o şapcă, luă un baston 
- ce-i drept, nu unul gros - ca să se sprijine în el, si, prin 
ninsoarea liniştită, ne conduse până la porţia - avea tot ce 
este propriu unui mujic, poate cu, să zicem, un pic de 
instrucţie, îşi scoase şapca: zăpada i se anina de rarele fire 
de păr ale capului său mare şi lucios, şi el tot de mujic. Fata 
lui însă avea o paloare bolnăvicioasă. Am avut o strângere 
de inimă. L-am îmbrăţişat primul pentru a-mi lua la 
revedere de la el - de multă vreme între noi nu se mai 
respecta acest ritual, din cauza disputelor şi a izbucnirilor 
noastre. Maşina a demarat şi el a rămas plantat acolo în 
ninsoare, un mujic cu baston. 

La redacţie, am turnat eu însumi apă de trandafiri în 
conversaţia Kostoglotov-Zoe pe tema blocadei 
Leningradului, pentru ca ei să nu mai aibă vreun motiv 
serios de a fi reticenţi. 

Si am plecat. Dar, abia ajuns la Riazan, am primit o 
scrisoare de la Voronkov 


[5]; acesta voia să ştie: când deci mă voi delimita eu, în 
sfârşit, de propaganda occidentală? Începuseră ei să se 
mişte?! Nestând mult pe gânduri, am contraatacat pe loc 
printr-o salvă de zece întrebări: şi ei când se vor corija? În 
definitiv, şi eu aştept un răspuns! 
[6] si, uşurat, am plecat mai departe, într-un loc dosnic, la 
Solotcea, în izba rece şi întunecoasă a Agafiei (altă 
Matriona), izbă pe care, în zilele de dezgheţ, reuşeam s-o 
încălzim până pe la 15* C, iar în cele de îngheţ mă trezeam 
cel mai adesea cu două sau trei grade. După planul pe care 
mi-l făcusem pentru mai multe luni, trebuia acum să petrec 
aici o iama. Mă înconjurasem de portretele generalilor lui 
Samsonov şi m-am hazardat să încep cartea capitală a vieţii 
mele. Dar timiditatea în fata acesteia mă paraliza, mă 
întrebam dacă am să reuşesc să fac saltul. Liniile, anemice, 
rămâneau în sus-pans, mâna îmi şovăia. si, în condiţiile 
acestea, am descoperit că în Arhipelag erau multe omisiuni; 
trebuia încă să studiez şi să scriu istoria proceselor publice 
şi acest lucru le întrecea în importantă pe toate celelalte. O 
treabă neterminată este ca şi când n-ai început-o, este 
vulnerabilă la cel mai mic soc. si, în condiţiile acestea, mi-a 
parvenit o scrisoare alarmantă cum că Pavilionul 
canceroşilor era pe cale de a fi vândut englezilor - şi încă în 
numele meu, ceea ce era o imposibilitate, eventualitate 
împotriva căreia făcusem uz, cred, de toate scuturile mele! 
Astfel, munca mea se văzu dată peste cap, iar, după câteva 
zile, o nouă alarmă: de la Moscova, de data aceasta, 
Tvardovski, deja pe picioare, făcu să zbâmâie telefonul la 
Riazan: vino şi mă contactează! Urgentă maximă! Dar ce 
era urgent, asta nu mai spunea, era desigur ceva inventat. 
Poftim de munceşte cu ei, lua-i-ar muma pădurii! În silă, 
tărăgănând, bombănind, m-am pregătit de drum. Mă 
simţeam deranjat la culme când împrejurările exterioare 
îmi dădeau peste cap planul de lucru. 

Tvardovski, la rândul lui, se mira că nu mă catapultez de 
îndată la locul convocării: eram invitaţi amândoi la 


secretariatul Uniunii Scriitorilor din URSS ca să discutăm 
cu cărţile pe fată; îl sunase Voronkov, era neliniştit: îi plătise 
Novâi mir lui Soljeniţân măcar un avans pentru Pavilionul 
canceroşilor! 

— Omul trebuie să aibă şi el ce să ronţăie! ("A ronţăi" - 
acesta era la ei termenul curent pentru a desemna nevoile 
autorilor.) 

Ah, ce mai paraziti sunt ăştia! De altminteri, nu mă miră 
deloc: din moment ce eu m-am vindecat de orice ezitare - 
acum e rândul vostru să ezitaţi! Ceea ce mă uimeşte pe 
mine este faptul că într-o jumătate de secol nimeni pe 
lumea asta nu a înţeles un lucru foarte simplu: ei nu se tem 
decât de forţă şi de fermitate, dar pe cei care le zâmbesc şi 
le fac plecăciuni - pe aceia ei îi zdrobesc. 

La 18 decembrie l-am găsit pe A. TI. la redacţie: plutea 
deja pe perne moi de nori, la mare altitudine. Fiind el însuşi 
lipsit de informaţii precise, Tvardovski dedusese fără greş, 
din mici indicii secundare, că cineva din sferele înalte - mai 
ştii, poate chiar El (Brejnev) - nu că a dat direct ordin să se 
publice Pavilionul canceroşilor, nu, fără îndoială că nu 
(indiciile ar fi fost altele), dar a scăpat o frază traductibilă 
prin întrebarea: trebuie neapărat să-l interzicem? şi 
această frază, lansată undeva în aer, dar fără să atingă 
solul, această frază pe care nimeni n-o consemnase, a fost 
totuşi prinsă imediat din zbor, se propagă de la unul la altul, 
îi survola, le trecu pe la urechi şi-i făcu să rămână muti pe 
cei din aparatul lui Diomicev şi pe toate marionetele 
literaturii, însă cei de felul lui Voronkov, înzestrați cu mai 
multă vioiciune şi adaptabilitate, se grăbiră să dea din 
coadă în fata ei. Astfel, absolut nimic nu se decisese, dar 
întorsătura intervenită după septembrie era aşa de bruscă 
încât fvardovski, pe bancheta "volgăi" (de la Izvestia) care 
ne ducea în strada Vorovski, începu din nou, cum o făcuse şi 
cu şase luni în urmă, să viseze cu ochii deschişi: nu numai o 
publicare în revistă; musai ca un capitol să plece neîntârziat 
la Literaturnaia gazeta nentru a ne întări poziţiile. şi 


cumpăni din nou ce capitol să dea, de care "bucăţica de 
muşchi" să se lipsească. Concesiv şi candid, se oprise deja 
asupra penultimului capitol (Kostoglotov prin oraş şi la 
grădina zoologică), dar îşi luă vorba înapoi: 

_Nu n-am să-i dau eu lui Ceakovski dreptul primei nopţi. 

Eram noi în ajunul unui miracol al cenzurii? Lumea 
birocratică este uimitoare prin aceea că într-un scurt 
interval de timp poate să abroge în interiorul ei înseşi toate 
legile fizicii - obiectele grele se avântă spre înălţimi şi 
electronii se precipită la catod. În ce mă priveşte, de data 
aceasta, nu aşteptam vreun miracol si, mi-amin-tesc, nu 
doream foarte tare aşa ceva: căci din nou aveau să înceapă 
să stoarcă rândurile şi paragrafele, ticăloşie măruntă, în 
timp ce prin samizdat Pavilionul se răspândea aşa de 
nestingherit, fără nici cea mai mică mutilare! Drumul de 
independentă pe care-l descoperisem era de-acum 
preferatul meu. Nu am pus piedici în calea scurtei fericiri a 
lui A. T., nu am obiectat. 

Voronkov, cameleon bondoc şi fălcos, redevenise atent şi 
amabil, desi mai putin comunicativ decât fusese după 
scrisoarea mea către congres, dar nu mai era acea specie 
de huidumă care-mi vâra pe dedesubt mica foaie a lui Posev. 
Ne-am aşezat toţi patru ca la jocul de cărţi: eu faţa-n fată cu 
Tvardovski, Sartakov vizavi de Voronkov, dar numai trei 
dintre noi şedeam la măsuţa, căci Voronkov era separat de 
noi prin masivitatea biroului său, iar propria lui masivitate 
corporală, totuşi destul de mobilă, ocupa un fotoliu pe 
măsură, în ce mă priveşte, n-am spus decât strictul necesar, 
nu m-am crispat câtuşi de putin, nepercepând realitatea 
întregului joc; Sartakov, cu acurateţea sa răutăcioasă, nu 
strecura decât rar câte o carte, dar duelul, pe care 
cuvintele rostite erau departe de a-l traduce, se desfăşura 
între Voronkov şi ofensivul Tvardovski. Voronkov voia să 
meargă cu conversaţia până la capăt, fără să se angajeze cu 
ceva, feră să promită ceva, şi cu toate acestea să lase 
impresia de om binevoitor. Ivardovski, după treizeci şi cinci 


de ani de busculadă 111 mediul literar sovietic, cunoştea 
bine toate aceste mişcări; el voia să-l strângă cu usa pe 
Voronkov şi să-i smulgă măcar acordul verbal pentru 
publicarea Pavilionului. 

— Asta e treaba revistei - spuse uimit Voronkov. Faceţi 
cum vreţi. 

— Dar dumneavoastră, cel putin, nu obiectaţi, nu-i asa? 

— Dar ce legătură are cu treaba asta Uniunea Scriitorilor? 
Întrebă Voronkov, tot mai mirat. 


(Oare la noi face cineva presiuni asupra editurilor?) 

— Nu-u, cu tramvaiul n-am obiceiul să călătoresc fără 
bilet! 

— Se apără Tvardovski, rostind o frază care nu făcea parte 
din repertoriul vieţii sale cotidiene, dar pe care o pusese la 
punct Uniunea Scriitorilor. 

Si când Voronkov trecu la ofensivă, spunând că trebuiau 
dezavuate (eu, Occidentul şi scrisoarea mea), că nu se 
putea totuşi trece sub tăcere toată această istorie, eu m-am 
mulţumit cu un gest de eschivare; mă săturasem să-mi tot 
bat gura, în timp ce Tvardovski, sigur de sine, nu ceda: 

— Se poate! Să păstrăm tăcerea şi totul va fi în ordine. 

— Dar cum se poate păstra tăcerea? 

— Întrebă, cuprins de uimire, Voronkov, iubitorul de 
transparentă. 

— Păi iată cum - sublinie Tvardovski, cu tâlc şi fermitate, 
pă-rând a trage cu urechea la partea de sus a peretelui.1 - 
Pe Hrus-ciov l-au debarcat - a urmat tăcere, şi viaţa merge 
înainte! Or, acesta a fost un eveniment ceva mai important 
decât scrisoarea lui Soljeniţân. 

De fapt, cum ajunsese Voronkov să ocupe acest fotoliu? De 
fapt, de ce conducea el şase mii de scriitori sovietici? Făcea 
el figură de mare clasic printre ei? Mi s-a povestit că într-o 
bună zi, Fadeev şi-a luat ca amantă pe una dintre 
secretarele de la Uniunea Scriitorilor, dintr-o dată, ea nu 
mai putea să îndeplinească o simplă funcţie tehnică si, 


atunci, pe locul rămas vacant, a fost angajat slugarnicului 
Kostea Voronkov. Începând din momentul acela, el s-a 
înşurubat, s-a consolidat şi a avansat. Dar ce scria el? 
Circula gluma cum că, de bună seamă, cărţile lui majore 
sunt repertoriile de adrese ale Uniunii Scriitorilor, în rest, 
cu foarte putin timp în urmă, Tvardovski, nu se ştie de ce 
(pentru a îmbunătăţi soarta lui Novâi miri), 1 Unde 
Tvardovski are toate motivele să creadă că sunt ascunse 
microfoane. 

Tocmai lui Voronkov i-a încredinţat. Adaptarea scenică a 
lui Tâorkin. Cine ştie ce negru anonim a făcut treaba asta 
pentru Voronkov - iar Voronkov s-a trezit peste noapte 
dramaturg. 

Această convorbire a durat o oră şi jumătate şi totuşi 
masivul j alunecosul Voronkov nu s-a lăsat prins în labele 
grăsune ale lui tvardovski: făcea avansuri, apoi bătea în 
retragere, dar nu promitea nimic şi nu a rezolvat nimic. Am 
plecat pe jos, eu şi Tvardovski, luând-o pe nişte străduţe 
până la Porţile lui Nikita şi de-acolo mai departe pe 
bulevardul Tver până la redacţie. şi în intervalul acestei 
jumătăţi de oră pe o uşoară geruială sub soarele timid al 
iernii, tinân-du-l de brat pe A. T. şi având o grijă deosebită 
de el la acea mişcare cu totul nefamiliară lui care era 
traversarea străzilor, am observat cum în interiorul lui se 
elabora, se împlinea, se maturiza - pentru a-l lua din nou în 
stăpânire - acea euforică stare iniţială, stare care nu se mai 
bazează, pe un vis, ci pe o autentică fermitate. Am intrat 
amândoi la Novâi mir - el dădu ordin să se convoace 
redacţia iar mie îmi spuse cu o solemnitate reţinută: 

— Dăm Canceroşii la cules! Câte capitole? 

Ne-am înţeles pentru opt. A. T. "urcase în tramvai fără să 
ia bilet"! 

O, putere a opiniei fără chip! Dând dovadă de din ce în ce 
mai multă fermitate (înscrisă, de altfel, şi în numele luil, şi 
dea Domnul să fie aşa toată viaţa!), Ivardovski a trecut 
peste orice considerent de orgoliu şi s-a dus el însuşi la 


tipografia ziarului Izvestia. Acolo a dat de înţeles unui sef 
oarecare că în legătură cu Pavilionul nu este vorba de 
ambiția cuiva, ci există o opinie în acest sens, şi trebuie să 
ne grăbim. şi seful, membru de partid, neimaginându-şi că 
poate să existe un asemenea tupeu la un alt sef membru de 
partid, atâta s-a grăbit - desi asta nu s-a făcut în cele câteva 
ore ale unei singure nopţi, ca atunci când s-a cules Ivan 
Denisovici - încât a doua zi spre seară a fost adus la 
redacţie un pachet de şpalturi; si, eu încă nereuşind să mă 
ascund în bârlogul meu, le-am corectat pe loc. şi tot pe loc 
am dat o luptă înverşunata cu Tvardovski: cu ochii albi de 
mânie, el mi-a interzis să pun în fată tabla de materii* şi 
însăşi ideea, şi caracterul literei, şi punerea în pagină, totul 

% Autorul apropie numele lui Tvardovski de adjectivul 
tviordâi ("ferm"). (N. t.) 

Asa cum s-a făcut în cazul Cercului. Eu presupuneam că 
aşa va fi şi cu Pavilionul, mai târziu am renunţat, poate că în 
zadar. (Adnotare din 1986.) îi repugna, căci, spunea el, 
"nimeni nu face asa!" Dar eu am rămas pe poziţia mea - 
oricâtă ceartă şi oricâte divergente ar stârni lucrul acesta, 
n-are decât să arunce tot ce s-a cules! În felul acesta, Tvar- 
dovski se menținea simultan la mai multe niveluri. Dar, e 
drept, şi eu eram pentru A. TI. un aliat incomod din toate 
punctele de vedere. 

Se consumase actul "culegerii" pentru răvăşirea căreia 
sceleraţii noştri supremi vor constitui încă multă vreme 
tinta reproşurilor din partea presei occidentale - se 
consumase în condiţiile unui plus de slăbiciune la CC şi ale 
unui surplus de fermitate la editor. Din chestia asta m-am 
ales cu bani pentru aproape doi ani de viaţă, doi ani 
hotărâtori. Dar, foarte repede, cei de la CC şi-au revenit, s- 
au corijat (identitatea celui care spusese acea frază 
imprudentă a rămas necunoscută, dar poate că nimeni n-a 
spus-o, poate că a fost prinsă din zbor fără a fi înţeleasă 
bine şi deci a fost denaturată; identitatea celui care o 


interzicea acum era de asemenea necunoscută, din nou 
cineva cam ca Brejnev) - şi totul s-a uscat de la rădăcină. 

I-a lipsit Dumnezeu de orice supleţe, de supleţea care este 
proprie creaţiei vii. 

lar pentru mine lucrurile se simplificau - mi se aşternea 
din nou înainte un drum, unul neexplorat, dar drept şi - îmi 
spuneau simţurile mele - sigur. Regretul acestei publicări 
ratate nu mă abătea de la scopul meu. 

Nu acelaşi lucru se putea spune despre Trifonâci. Ela 
resimţit acest eşec ca pe o mare nenorocire. Căci el crezuse 
deja! şi cât de mult îl însufleţea disperata lui vitejie! Dar 
elanul său se împotmolise în pasta friabilă a prostiei. El însă 
trebuia să întreprindă ceva în acele zile şi îi veni chef să-mi 
împărtăşească gândurile lui şi începu să-mi trimită 
telegrame la Riazan, spunând că are urgentă nevoie de 
mine (probabil pentru a pregăti unele îndulciri ale textului). 
Dar eu nu voiam asemenea îndulciri şi mai ales nu voiam să 
plec la drum; două ore până la Riazan, plus trei ore până la 
Moscova - dar cum să-i explici acestui ţăran uituc că în ajun 
de Anul Nou, din cele zece famelice gubernii înconjurătoare 
se vine la Moscova pentru a cumpăra de-ale gurii, că se stă 
la coadă pentru bilete, că această călătorie este dificilă şi că 
nu m-aş supune acestui chin. l-anl trimis o telegramă de 
refuz. Atunci îi veni altă idee: să merg imediat după Anul 
Nou! Dar n-am să mă duc nici după Anul Nou, păi când să 
mai lucrez, ăştia te bagă în pământ cu atâtea convocări! 
Dar 1 nu înţelege: este lupta noastră comună, cum pot 
rămâne indife-ent? "D31" unde-i el? Să-i trimit un 
elicopter?!" Laksin-Kondrato-ici &1l special, găsiră de 
cuviinţă să-şi dea poalele peste cap: "Când sc'riere este 
dată la cules, autorul are datoria să fie prezent la lo-ul 
acestei operaţiuni chiar şi două săptămâni, dacă e nevoie!" 
şi am făcut bine că nu m-am dus: cei de la secţia cultură 
înce-miseră din nou să facă presiuni asupra lui Trifonăci 
pentru ca eu să trimit o scrisoare de retractare, fie şi într-o 
formă atenuată: ] c-fl mers în întâmpinare, i s-a publicat 


Ivan Denisovici, şi care-i recunoştinţa lui? Banchetul 
învingătorilor1?" - "N-ai cu cine sta de vorbă, îi spunea 
Trifonâci sotiei mele, oftând tare mâhnit. 

— Ei nu spun chiar Pavilion, ci Fortăreaţa canceroşilor. - şi 
visător: Dar dacă s-ar publica astăzi Pavilionul - s-ar 
schimba din nou toată situaţia din literatură! Ce pasi înainte 
am face!" 

Mai trecură două zile, şi unde nu se apucă prea loialul 
nostru Trifonâci să redacteze el însuşi o scrisoarel - o secol 
al scrisorilor! 

— Ce-i drept, una adresată exclusiv lui Fedin, dar de o 
întindere atingând aproape o coală de autor; A. Î. a scris 
mult la ea, chiar şi numai la schiţarea planului ei i-a trebuit 
mai mult de o săptămână, a scris-o la dacea lui, în orele de 
lucru cele mai bune, adunând pentru ea gânduri şi fraze în 
timp ce-şi curăța zăpada din curte. 

Scrisoarea nu numai că nu era în ritmul luptei care se 
desfăşura, dar. Nu era nici în maniera acesteia, nu era 
efectiv o scrisoare "deschisă" - şi dacă A. 1. ar fi fost 
prevenit că ea se va răspândi în cele patru zări, nici n-ar fi 
scris-o. În această zăbavă propice intrării în amănunte, în 
aria largă a evocării "bolților de verdeață de la Barviha' - el 
nu se gândea nicicum la samizdat. şi se vede cu ce uriaş 
consum de energie sufletească finisează această scrisoare 
chinuitoare pentru el - şi doar o scrie "fără a-şi pune mari 
speranţe într-un rezultat favorabil", dar "a o scrie era 
pentru mine o datorie şi o chestiune de conştiinţă". Numai 
din această scrisoare, noi (si eu) aflăm că la secretariatul 
Uniunii Scriitorilor se crease de mai multe luni un "caz 
Soljeniţân", caz care generase o "lungă serie de şedinţe în 
cerc restrâns, lărgit şi larg la secretariat" (Trifo-mci nu mi-a 
relatat nimic despre acestea), o "problemă a proble-melor 
activităţii de astăzi a Uniunii Scriitorilor". Tot de aici aflăm 
CUln i se cerea lui A. Î. "să-şi folosească influenta asupra lui 
Solje-'* In, să-l determine pe acesta să ia poziţie 
antioccidentală; şi Cum la momentul potrivit (evident, în 


vara lui 1967) A. T. întocmise deja un "comunicat" pentru 
secretariat, şi cum Fedin 1-a finisat şi 1-a aprobat. - şi acum 
acest comunicat este respins; şi că la ultimele întâlniri cu 
Fedin (adică spre sfârşitul toamnei lui 1967) A. T. i-a 
adresat "cuvinte dure, poate chiar jignitoare. Dând dovadă 
de insuficientă de autocontrol, aptă să-i dăuneze". Dar pe 
tot parcursul ultimelor luni, Tvardovski prinsese curaj în 
viaţa socială, şi deja în acele şedinţe şi acum în această 
scrisoare, le spune: da, după Ivan Denisovici, nimeni nu mai 
poate să scrie ca înainte şi tocmai aceasta provoacă 
rezistenta cea mai mare; Soljeniţân "a complicat foarte mult 
viaţa literară. El se găseşte la intersecţia a două tendinţe 
opuse ale conştiinţei sociale". A. T. nu-şi aminteşte ca 
secretarii Uniunii Scriitorilor "sa fi încercat să respingă fie 
şi unul dintre punctele scrisorii lui" către congres, "aceste 
puncte sunt inatacabile. eu le-aş subscrie cu amândouă 
mâinile" (!) - da, şi la secretariat şi la CC, A. T. se 
pronunţase "chiar mai dur decât Soljeniţân", şi despre 
cenzură, şi despre destinul personal al acestuia. şi chiar din 
procesul meu verbal despre şedinţă din septembrie a 
secretariatului, proces-verbal nepublicat nicăieri şi 
prezentat numai lui A. T., reiese că acesta din urmă i-a citat 
fără teamă lui Fedin - şi despre pământul patriei pe care eu 
toată viaţa 1-am simţit sub tălpile mele, şi despre Banchet, 
şi despre cum m-am exprimat eu acolo textual; şi din ultima 
mea scrisoare către însuşi A. TI. rezultă că "starea mea 
sufletească mi-este mai scumpă decât soarta operelor 
mele". şi Tvardovski împărtăşeşte toate aceste lucruri! Le 
resimțea şi el asa, drept pentru care a şi scris această 
scrisoare si, riscându-şi tomul al cincilea al seriei din 
operele sale, a refuzat să suprime menţiunea despre 
Soljeniţân. El îşi termină scrisoarea către Fedin cu "totul 
depinde numai de dumneavoastră", permiteţi tipărirea 
"măcar pentru a da revistei Novâi mir posibilitatea s-o 
analizeze" - dar, pentru Tvardovski, sensul major al scrisorii 


rezida nu în aceste rugăminţi, ci în redresarea lui 
sufletească. 

lar mai departe, el a dat scrisoarea la doi sau trei prieteni 
apropiaţi şi careva dintre aceştia, nerezistând ispitei, a 
azvârlit-o în ograda samizdat-ului. Lui Tvardovski nu i-a 
rămas decât să ofteze după ce faptul se consumase. 

În ce mă priveşte, am continuat la Solotcea să fac ultimele 
retuşuri la Arhipelag, răsfatându-mă seara cu emisiunile 
radioului occidental, şi în februarie am avut surpriza de a- 
mi auzi citită scrisoarea pe care o adresasem în noiembrie 
lui Voronkov - surpriză, pentru că eu n-o lăsasem nicicum 
din mână; s-o fi manipulat-o eu în afara relaţiei cu Uniunea 
Scriitorilor, n-ar fi avut nici un sens şi cică să-ţi păstrezi 
documentele în rezervă. (Este evident că scurgerea s-a 
produs la Voronkov, i s-a tăiat data ca la o fotografiere 
efectuată în grabă, dar ani de-a rândul mie mi se vor 
imputa cele întâmplate.) 

Către luna lui martie am început să am cumplite dureri de 
cap, congestii purpurii-prime asalturi ale tensiunii, prim 
avertisment al bătrâneţii. Dar ducerea la bun sfârşit a 
Arhipelagului, ea singură şi nimic altceva, era suficientă ca 
să mă facă să nu mă pot ridica de la masa de scris nici 
măcar pentru o oră în aprilie şi mai. Doar de n-ar surveni 
vreun eveniment intempestiv, vreo piedică în aceste două 
luni! Speram din tot sufletul să-mi revină forţele cu ocazia 
sejurului în scumpul meu Rojdestvo-pe-Istia, în contactul cu 
pământul, cu drăguţul de soare, cu verdeață. 

Pentru prima dată în viaţa mea, un petec de pământ al 
meu, o sută de metri de râu ai mei, o inserţie în imensitatea 
naturii înconjurătoare! Căsuţa era inundată aproape în 
fiecare an, dar totdeauna mă grăbeam într-acolo de cum 
începea descreşterea apelor, când podeaua era încă jilavă şi 
când, seara, limba de apă din mica râpă mai că ajungea 
până-n pridvor, în nopţile reci, toată apa curge spre un 
pârâu, lăsând pe pantele îmbibate şi în râpă acoperişuri de 
gheată de un alb cristalin. Gheata atârnă, fragilă, deasupra 


golului, apoi se frânge dimineaţa în bucăţi mari ca şi când 
cineva ar călca pe ea. Dar, în nopţile calde, apa nu scade în 
albia râului, nu se retrage: sonoră, lărmuitoare, ea susură 
toată noaptea. şi chiar în timpul zilei, zgomotul maşinilor de 
pe sosea nu reuşeşte să acopere freamătul râului 
primăvăratec; poţi să stai ceasuri întregi să-i asculţi sunetul 
înţelept al murmurului său, în timp ce din oră în oră, simţi 
că prinzi vigoare. Când ceva gâlgâie puternic, amplu, când 
ceva trosneşte straniu (a căzut o creangă care se prinsese 
într-o salcie când apele erau mai înalte), şi din nou clipocitul 
egal, multisonor. Un soare mat, filtrat de nori, se oglindeşte 
tandru în apa repede curgătoare. Apoi, dâmburile încep să 
se zvânte: e timpul să mângâi cu grebla pământul cald, 
curătindu-l de iarba moartă şi făcând astfel loc vegetației 
care sta să izbucnească. Apa scade de la o zi la alta şi iată 
că a venit timpul să pui mâna pe furcă şi să debarasezi de 
mărăcinişuri şi de ouruienisuri malul râpos. şi pur şi simplu 
să stai si, fără să te gânti la ceva, să te încălzeşti la sfântul 
soare pe o veche bancă de stejar. Cresc în ograda mea arini 
si, alături, este o pădure de mesteceni; în fiecare primăvară 
mi-este rezervată sarcina de a descifra semnele anului: 
dacă arinul înverzeşte înaintea mesteacănului, vom avea o 
vară umedă, dacă mesteacănul o ia înaintea arinului, va fi 
secetă. (si în fiecare an o nimeresc! şi când şi unul şi celălalt 
înverzesc în acelaşi timp, atunci vara va fi capricioasă.) 

Perfect! Iată, pe o asemenea primăvară, cu un an în urmă, 
a fost făcută în aceste locuri partea principală a acestor 
însemnări. lar peste o lună, când timpul se va încălzi, când 
totul va înverzi, câteva perechi de mâini vor recopia aici 
textul definitiv al Arhipelagului: ne vom da peste cap ca să 
terminăm în mai, cât încă n-au sosit vile-giaturistii, cât încă 
nu este aşa de bătător la ochi şi cât încă nu ne aude nimeni 
ţacănitul maşinilor de scris. 

De la Riazan la Rojdestvo trebuie să treci prin Moscova. La 
Moscova nu se poate să nu treci pe laNovâi mir. "Bună ziua, 
Alek-sandr Trifonovici!" De fapt, de ce "bună ziua"? În 


prezent, toate se răciseră de-a binelea, altceva avea el în 
cap. Trecuseră aproape trei luni de când îi trimisese 
scrisoare lui Fedin, se întâlniseră şi la Jubileul lui Gorki", şi 
ce a făcut Fedin? S-a pupat cu Tvar-dovski: "Mulţumesc, 
mulţumesc, dragă A. I.! Am aşa o piatră pe inimă." - "Este 
adevărat, K. A., că ati fost la Brejnev?" - "Da, tovarăşii din 
jurul meu au stabilit că trebuia să ne vedem." - “si s-a vorbit 
despre Soljeniţân?" - (Cu un suspin:) "A fost vorba şi despre 
el." - "si dumneavoastră ce ati spus?" - "Păi, şi 
dumneavoastră înţelegeţi foarte bine că nu puteam să spun 
nimic de bine." - Completându-se: "Dar nici de rău n-am 
spus." (? 

— Atunci ce ati spus?) 

Ca întotdeauna la Novâi mir, ascult mai degrabă din 
politeţe, nu discut. Desigur nu e rău că Trifonăci a trimis o 
asemenea scrisoare (eu as fi preferat-o de patru ori mai 
scurtă), şi este şi mai bine că a ajuns la urechile multora. 

Pe Trifonâci noblețea firii sale îl face să-şi rezerve un bob 
zăbavă: duşmani are multi, lupte a dat multe, nici nu le poţi 
număra pe toate, aşa că n-are nici un motiv să se zbuciume, 
şi cu timpul totul va fi depăşit, cauza noastră dreaptă va 
triumfa. Deocamdată să servim un ceiut cu covrigi 
proaspeţi. 

Da! lată şi rana, proaspătă: cum se face că circulă prin 
Moscova, nu stiu ce nouă operă de-a mea - şi el, A. T., este 
scurtcircuitat- de ce? De ce nu am adus-o eu, de ce n-am 
spus nimic? Nu stiu care literați la Pahra au avut obrăznicia 
să i-o ofere lui A. TI. spre lectura: "eu, bineînţeles, am 
refuzat!" (Ah, cum să explici totul! Chestiunea e că dacă o 
aduc, cu siguranţă ai s-o reţii, ai să spui că nu trebuie s-o 
dau! Dar eu trebuie s-o dau; las-o să se plimbe. Este vorba 
despre Citindu-lpe Ivan De-nisovicil, fost capitol Am. 
Arhipelag, desprins din acesta la ultima prelucrare; şi-mi 
părea rău s-o las să se piardă, aşa că am pus-o în circulaţie.) 

_Uite, A. T., aceasta nu este opera mea, de aceea nici n-am 
adus-o, eu sunt compilatorul, acolo 85% sunt citate din 


cititorii mei. Nici prin cap nu mi-a trecut că această 
culegere o să se răspândească şi că o să aibă chiar succes. 
N-am făcut decât să creez pentru două bătrânele, foste 
deţinute, posibilitatea s-o citească. 

_Unde sunt aceste bătrânele? 

— Mă întrerupe el ameninţător. 

_Ne urcăm imediat într-o maşină, mergem la ele şi le luăm 
textul cu pricina. Cum s-a putut produce această scurgere? 

— şi scrisoarea dumneavoastră către Fedin cum a putut să 
se scurgă? Că doar n-aţi dat-o nimănui! 

lată ceea ce era derutant pentru el. Căci în legătură cu 
aceasta, el ştia precis că nu o dăduse nimănui. 

— Trebuie să-ţi păstrezi calmul, acum! 

— Îmi sugerează el. Acum, da, de acord. Dar îl previn 
totuşi în mod cinstit: dacă PC Va fi publicat în străinătate, 
am să trimit scriitorilor comentariile mele. (Care comentarii 
- nici pe astea nu pot să le spun. Dacă i le spun înainte de 
vreme, o să pună laba pe ele, şi adio "Notiţele" mele. Astfel, 
cel care mereu interzice se condamnă singur la a nu afla 
niciodată adevărul la timp!) 

Cu asta şi plec - să mă menţin calm. Era 8 aprilie. şi chiar 
în ziua aceea, la Frankfurt-pe-Main, îşi redacta Grani 
telegrama ei explozivă. În acel an nu aveam să savurez 
multă vreme farmecul "domeniului" meu la început de 
primăvară. Era tocmai săptămâna dinaintea Floriilor, dar o 
săptămâna rece. Sâmbătă 13 căzu chiar ză-padă, zăpadă 
abundentă, din aceea care nu se topeşte repede. şi în cursul 
serii am aflat de la BBC că suplimentul literar al lui Times 
tăcuse loc pentru "ample extrase" din Pavilionul 
Canceroşilor. Soc! 

— Tunet şi bucurie! S-a pornit! Hoinăresc şi iar hoinăresc 
pe Culegere de reacţii ale cititorilor sovietici alcătuită de 
Soljeniţân şi difu-zatăprinsamizdat. (N. t.) poteca de 
promenadă, sub ninsoarea primăvăratică - s-a pornit! Mă 
aşteptam la asta şi nu mă aşteptam. Oricât le-ai aştepta, 


asemenea evenimente se declanşează mai devreme decât 
le-ai fi aşteptat. 

Pavilionul era tocmai scrierea pe care eu n-o transmisesem 
niciodată în Occident. Mi se propusese chestia asta, existau 
filiere, dar nu stiu de ce, o refuzasem, fără a-mi face vreun 
calcul. Dacă însă această chestie a ajuns prin ea însăşi la un 
asemenea deznodământ, înseamnă că aşa trebuia să se 
întâmple, înseamnă că s-au împlinit scadentele divine. şi ce- 
o să iasă din asta? 

— La un an după procesul Siniavski-Daniel este posibilă o 
asemenea obrăznicie? Darpresentimentul că sunt purtat pe 
un drum extraordinar: şi totuşi - nimic nu se va întâmpla! 

În timp ce mă plimbam prin ninsoarea de aprilie, am fost 
surprins de sotie, care tocmai sosea de la Moscova. Agitată. 
N-avusese de unde să primească ştirea care doar ce se 
difuzase. Nu, ea venise cu altă ştire: sunt deja patru zile de 
când mă caută Tvardovski, care tună şi fulgeră - dar unde 
să dea de mine? La Riazan, nu; rudele mele de la Moscova 
"nu stiu" (tin secret Rojdestvo-ul meu tocmai de cei de la 
Novâi mir, căci este singura modalitate de a mă asigura că 
nu voi fi deranjat, altminteri ei m-ar fi smuls de aici de zeci 
de ori până acum). Ne-am văzut luni şi începând de 
miercuri deja "tună şi fulgeră"? "Niciodată n-a fost vorba de 
ceva aşa de important?" La ei (la noi) toată ziua bună-ziua: 
"un moment excepţional, aşa de important!" şi destupă-ţi 
bine urechile! Ei vor aştepta. Nu trebuie să strigi toată ziua 
bună-ziua "lupul!", când nu e nici un lup prin preajmă; 
atunci or să te creadă. Nu pot să mă răsucesc de fiecare 
dată când se răsucesc condiţiile exterioare. Hai, am să mă 
duc peste trei zile. N-o să moară Tvardovski. Este lipsă de 
omenie fată de ei? 

— Dar ei nu sunt mai grijulii fată de mine: dacă în aceşti 
ani as fi dat curs tuturor convocărilor lor, mi-aş fi pierdut 
calitatea de scriitor. 

O informaţie mai proaspătă decât a mea ei nu pot să aibă: 
Pavilionul apare în Occident! şi dacă e să ne facem griji, să 


ni le facem nu de faptul că apare acolo, ci de modul în care 
va fi receptat acolo. şi lucrul asupra căruia trebuie chibzuit 
nu sunt motivele pentru care a intrat în panică Novâi mir, ci 
altceva: oare n-a venit timpul loviturii pe care trebuie s-o 
dau eu? Căci documentele mele mu-cegăiesc pe fundul unui 
sertar, de bătălia mea borodiniană nu ştie nimeni nimic - nu 
e oare timpul de a o revela? Îmi doresc linişte 

_ (ar trebuie acţionat! Să nu aştept ca ei să se adune 
pentru atac - 

Cj5 imediat, să-i atac eu! 

*Mu mă conduc după un calcul amplu, ci după intuiţia 
celui ce străbate tunelul. 

Cu această idee mă şi duc marţi 16: să-mi lansez 
"Notiţele"! Asta are multe pagini, cincizeci de pagini deja 
dactilografiate încă din timpul iernii (Litvinov şi Bogoraz pe- 
ale lor le-au şi pasat direct corespondenţilor de presă, dar 
eu încă mai fac exces de prudentă, sunt un animal hăituit, 
mă ascund în spatele a cincizeci de scriitori), acum nu mai 
rămâne decât să termin repede dactilografierea scrisorii de 
însoţire 
[7]; este fitilul bombei, pentru ca părţile disparate să 
explodeze toate o dată şi la termenul care să fie de-acum pe 
înţelesul tuturor: ". Eu în mod insistent am prevenit 
Secretariatul asupra pericolului ca operele mele să ajungă 
în străinătate, întrucât ele circulă intens şi de multă vreme 
din mână în mână. S-a pierdut un an, inevitabilul s-a 
produs. Este clară responsabilitatea Secretariatului." în 
ultimul moment, prietenii mei moscoviți mă trag de 
mânecă: trebuie aşteptat! La ora asta, într-un asemenea 
moment - aceasta este reacţia lor generală, ei frâng 
voinţele. Nu trebuie iritate sferele înalte. 

Dar tocmai de aceea trebuie să mă pun în mişcare 
imediat! 

Pentru asta am şi venit la Moscova. si, printre altele, 
pentru a arunca o privire şi la Novâi mir. Ce panică i-a 
apucat? 


Extremă supărare! Sumbru amestec de mânie şi ciudă pe 
fetele lui Laksin şi Kondratovici - dar nici un cuvânt 
inteligibil: ierarhie şi disciplină înainte de orice, în absenta 
lui A. T., nimic de făcut! Dar el nu reuşeşte să ajungă de la 
dacea sa: pe drum are pană de cauciuc, îmbuibatul şofer de 
la Izvestia nu are nici măcar o cheie să demonteze roata. 
După trei ore se iveşte A. T., încordat sufleteşte, dar şi 
terminat, terminat de către minei Acum, colegiul principal, 
ca o comisie de anchetă inchizitorial-severă, s-a adunat în 
şedinţă plenară în cabinetul redactorului-şef. Ei pun în fata 
mea - cu un aer aşa de dezgustat încât le repugnă şi s-o 
tină în mână-telegrama murdară, mârşava, a trădătorilor 
odioşi de la revista Grani (Ce titlu bun totuşi pentru oameni 
care gândesc!): >, Frankfurt-am-Main, 9. 4., Novâi mir Vă 
aducem la cunoştinţă că comitetul securităţii statului a tri- 
11118 ?*1 Occident prin Victor Louis încă un exemplar al 
Pavilionului canceroşilor pentru a bloca în felul acesta 
publicarea lui în Novâi mir. De aceea noi am hotărât să 
publicăm imediat această operă. 

Redacţia revistei Grani." 

Chestia asta este atât de neaşteptată, conţine atâtea 
contradicții, chiar enigme - încât eu nu pot înţelege, nu-mi 
intră în cap. Dar nici nu mi se cere să înţeleg! 

— Provocare! - şi ca cetăţean sovietic trebuie să. Nici 
pentru ei înşişi aproape nimic nu este clar aici, dar le 
lipseşte simpla maturitate civică de a începe cu clarificarea 
a ceea ce nu este clar. Care este singurul lucru cu care s-au 
obişnuit sovieticii? A riposta! Cum să descurci, cum să 
cercetezi, cum să gândeşti ceva, cum? Prin a ripostai 
Rezultatul multor decenii de îndoctrinare. Chiar tânărul, 
criticul, ingeniosul Laksin se alătură, fără să gândească, 
celorlalţi pentru a alcătui împreună cu ei acelaşi zid 
ameninţător: a ripostai O, marea mea febleţe, Novâi miri O, 
marea mea vulnerabilitate! Cu nimeni nu mi-este greu a sta 
de vorbă, numai cu voi mi-e greu. De multă vreme nu mai 
datorez nimic nici unei instituţii sovietice, doar vouă vă sunt 


îndatorat; dar tocmai prin voi mă răpeşte şi mă înghite 
masa vâscoasă a sistemului: E datoria lui! Datoria lui! E al 
nostru! Al nostru! 

Tvardovski (sentenţios şi chiar triumfal): 

— lată că soseşte momentul să dovedeşti că dumneata eşti 
un cetăţean sovietic. Că cel pe care noi l-am descoperit este 
dintre ai noştri, că Novâi mir n-a greşit. Dumneata trebuie 
să te gândeşti la toată literatura sovietică, trebuie să te 
gândeşti la tovarăşi. Dacă nu vei avea o conduită corectă, ei 
pot să ne interzică revista. 

Permanentă ameninţare - ei pot să interzică. şi eu nu sunt 
pur şi simplu eu, ci ori o piatră de moară, ori un balon de 
gâtul lui Novâi mir. 

După Borodino, mi-am închipuit că sunt un om liber. Dar 
nu, câtuşi de putin! Cum se împotmolesc picioarele, ce greu 
e să le despot-molesti! Încerc să mă justific cu aceea că: 

— Grani a întârziat. Times deja 1-a publicat. 

Times n-are nici o importantă, Grani contează! Ceea ce 
contează este principialitatea sovietică şi riposta! 

Îi strecor lui A. T. scrisoarea mea de însoţire, o copie lui 
Laksin (lui Kondratovici nu-i dau, el citeşte peste umărul lui 
Laksin). Nu, asupra lui A. TI. n-are nici un efect. şi nici 
asupra celorlalţi (după o ocheadă spre A. 1.). 

— Times, asta nu e în ruseşte. 

Laksin. 

— Foarte important, Aleksandr Isaevici, în fata istoriei. 
Căci, în lucrările de referinţă, se menţionează totdeauna 
prima apariţie în limba autorului. şi dacă se va menţiona 
Grani, ce ruşine! 

Deodată, A. TI. se trezeşte si, apropo de scrisoarea de 
însoţire, spune: 

— şi dumneata ai intenţia s-o difuzezi? Nu-i momentul! 
Acum ştii în ce umoare sunt ei. Te poate costa capul. Ei sunt 
pe cale să adauge un articol nou la Codul Penal. 

Eu: 


— Pe mine toată povestea cu Codul Penal nu mă priveşte; 
nu mi-e teamă. 

A. T. - şi deja ai început s-o difuzezi? 

N-am început deloc, dar îi trag o cacealma: 

— Da. - (Ca să fie mai ireversibil.) 

Nu aprobă şi nu aprobă. Nici în sertar nu vrea să-şi pună o 
hârtie cu atâtea greşeli, aşa de nesăbuită. Nu acesta este 
lucrul cel mai important la ora actuală! Unanimi şi severi, 
mă împresurară din nou. şi Tvardovski îmi dictează direct: 
"Interzic categoric revistei voastre neoemigrante, făţiş 
ostile. Voi lua toate măsurile." 

Care măsuri? Guvernul nu ne apără drepturile, dar ne 
cere să ne apărăm noi înşine! 

— lată ce modă-i prin părţile noastre. 

— Altminteri, Aleksandr Isaevici, noi nu mai suntem 
tovarăşi pentru dumneata! 

Si, pe fetele lui Laksin-Hitrov-Kondratovici, aceeaşi 
expresie pietrificată: noi nu vom mai fi tovarăşi pentru 
dumneata! Noi suntem patrioţi şi comunişti. 

O, ce greu e să nu cedezi prietenilor]. şi apoi, realmente, 
n-am poftă să văd Grani publicând PC; ei nu vor face decât 
să rasolească treaba, mai ales că e pe cale de a se realiza o 
ediţie într-o limbă europeană. şi ce-i de făcut. Bine, am 
înţeles. Bine, voi da o telegramă. (Am cedat? aşa de 
repede?) încerc să compun, dar cuvintele nu vor să se 
înlănţuie. Lăsati-rnă să reflectez! Mă văd dus în biroul lui 
Laksin. Dar eu mă simt de parcă m-ar fi arestat: atâta timp 
cât nu voi scrie această telegramă de interzicere, ei nu-mi 
vor da voie să ies din redacţie. 

Dar trebuie să reflectăm mereu! Să luăm mereu seama 
celor ce ne-nconjoară. şi pe verso-ul aceleiaşi telegrame, 
scris cu creionul - ce văd? Un bruion: canceroşilor pentru a 
bloca în felul acesta publicarea lui mir. De aceea noi am 
hotărât să publicăm imediat această operg Redacţia revistei 
Granit Chestia asta este atât de neaşteptată, conţine atâtea 


contradicții chiar enigme - încât eu nu pot înţelege, nu-mi 
intră în cap. L.) a]! Nici nu mi se cere să înţeleg! 

— Provocare! - şi ca cetăţean sovietic trebuie să. Nici 
pentru ei înşişi aproape nimic nu este clar aici, dar le 
lipseşte simpla maturitate civică de a începe cu clarificarea 
a ceea ce nu este clar. Care este singurul lucru cu care s-au 
obişnuit sovieticii? A riposta! Cum să descurci, cum să 
cercetezi cum să gândeşti ceva, cum? Prin a ripostai 
Rezultatul multor decenii de îndoctrinare. Chiar tânărul, 
criticul, ingeniosul Laksin se alătură, fără să gândească, 
celorlalţi pentru a alcătui împreună cu ei acelaşi zid 
ameninţător: a ripostai O, marea mea febleţe, Novâi miri O, 
marea mea vulnerabilitate! Cu nimeni nu mi-este greu a sta 
de vorbă, numai cu voi mi-e greu. De multă vreme nu mai 
datorez nimic nici unei instituţii sovietice, doar vouă vă sunt 
îndatorat; dar tocmai prin voi mă răpeşte şi mă înghite 
masa vâscoasă a sistemului: E datoria lui! Datoria lui! E al 
nostru! Al nostru! 

Tvardovski (sentenţios şi chiar triumfal): 

— lată că soseşte momentul să dovedeşti că dumneata eşti 
un cetăţean sovietic. Că cel pe care noi l-am descoperit este 
dintre ai noştri, că Novâi mir n-a greşit. Dumneata trebuie 
să te gândeşti la toată literatura sovietică, trebuie să te 
gândeşti la tovarăşi. Dacă nu vei avea o conduită corectă, ei 
pot să ne interzică revista. 

Permanentă ameninţare - ei pot să interzică. şi eu nu sunt 
pur şi simplu eu, ci ori o piatră de moară, ori un balon de 
gâtul lui Novâi mir. 

După Borodino, mi-am închipuit că sunt un om liber. Dar 
nu, câtuşi de putin! Cum se împotmolesc picioarele, ce greu 
e să le despot-molesti! Încerc să mă justific cu aceea că: 

— Grani a întârziat. Times deja 1-a publicat. 

Times n-are nici o importantă, Grani contează! Ceea ce 
contează este principialitatea sovietică şi riposta! 

Îi strecor lui A. T. scrisoarea mea de însoţire, o copie lui 
Laksin (lui Kondratovici nu-i dau, el citeşte peste umărul lui 


Laksin). Nu, asupra lui A. TI. n-are nici un efect. şi nici 
asupra celorlalţi (după o ocheadă spre A. [.). = 

_. Times, asta nu e în ruseşte. 

Laksin. 

— Foarte important, Aleksandr Isaevici, în fata istoriei. 
Căci în lucrările de referinţă, se menţionează totdeauna 
prima apariţie în limba autorului. şi dacă se va menţiona Gr 
ani, ce ruşine! 

Deodată, A. 1. se trezeşte si, apropo de scrisoarea de 
însoţire, spune: 

_si dumneata ai intenţia s-o difuzezi? Nu-i momentul! 
Acum ştii în ce umoare sunt ei. Te poate costa capul. Ei sunt 
pe cale să adauge un articol nou la Codul Penal. 

Eu: 

— Pe mine toată povestea cu Codul Penal nu mă priveşte; 
nu mi-e teamă. 

A. T. - şi deja ai început s-o difuzezi? 

N-am început deloc, dar îi trag o cacealma: 

— Da. - (Ca să fie mai ireversibil.) 

Nu aprobă şi nu aprobă. Nici în sertar nu vrea să-şi pună o 
hârtie cu atâtea greşeli, aşa de nesăbuită. Nu acesta este 
lucrul cel mai important la ora actuală! Unanimi şi severi, 
mă împresurară din nou. şi Tvardovski îmi dictează direct: 
"Interzic categoric revistei voastre neoemigrante, făţiş 
ostile. Voi lua toate măsurile." 

Care măsuri? Guvernul nu ne apără drepturile, dar ne 
cere să ne apărăm noi înşine! 

— lată ce modă-i prin părţile noastre. 

— Altminteri, Aleksandr Isaevici, noi nu mai suntem 
tovarăşi pentru dumneata! 

Si, pe fetele lui Laksin-Hitrov-Kondratovici, aceeaşi 
expresie pietrificată: noi nu vom mai fi tovarăşi pentru 
dumneata! Noi suntem patrioţi şi comunişti. 

O, ce greu e să nu cedezi prietenilorl. şi apoi, realmente, n- 
am poftă să văd Grani publicând PC; ei nu vor face decât să 
rasolească treaba, mai ales că e pe cale de a se realiza o 


ediţie într-o limbă europeană. şi ce-i de făcut. Bine, am 
înţeles. Bine, voi da o telegramă. (Am cedat? aşa de 
repede?) încerc să compun, dar cuvintele nu vor să se 
înlănţuie. Lăsaţi-mă să reflectez! Mă văd dus în biroul lui 
Laksin. Dar eu mă simt de parcă m-ar fi arestat: atâta timp 
cât nu voi scrie această telegramă de interzicere, ei nu-mi 
vor da voie să ies din redacţie. 

Dar trebuie să reflectăm mereu! Să luăm mereu seama 
celor ce ne-nconjoară. şi pe verso-ul aceleiaşi telegrame, 
scris cu creionul - ce văd? Un bruion: "Mult stimate Piotr 
Nilovici! 

Consider că Soljeniţân trebuie să trimită la această revistă 
neo-emigrantă (ei pun în acest neo ceva deosebit de 
acuzator), făţiş ostilă tării noastre. Încerc să-l convoc de 
urgentă la Moscova pe Soljeniţân, a cărui reşedinţa 
deocamdată n-o cunosc. Aştept indicaţiile dumneavoastră. 
Tvardovski. 

11 aprilie" (în urma acestui demers, Tvardovski nu a 
primit nici un fel de directive; s-a plictisit să mai aştepte si, 
după douăzeci şi patru de ore, 1-a sunat el însuşi pe 
Diomicev. Acesta: "A, a, să procedeze cum vrea." lar 
dumneavoastră, a zis el, descurcaţi-vă. Tvardovski s-a simţit 
şi mai obligat de conştiinţa să mă caute.) 

Dar cuvintele telegramei nu voiau nicicum să se înlănţuie. 
Ceva am însăilat eu, dar fără nici o urmă de insultă; m-am 
dus să-i arăt -A. . s-a înfuriat: slab, nu e ceea ce trebuie! Eu 
1-am bătut uşor pe spate, dar el şi-a ieşit din fire şi mai 
tare: 

— Eu nu sunt nervos! Dumneata eşti nervos! 

Bine, fie. Nu iese totdeauna cum trebuie. Noaptea e un 
sfetnic bun: lăsaţi-mă să mă mai gândesc, o voi trimite 
mâine dimineaţă, promit. 

Cum-necum, mi-au dat drumul. 

Dar sufleteşte eram la pământ. S 

; L. K. Ciukovskaia, deconcertată: 


— Nu înţeleg. Asta-i jocul cu focul. Mai bine să stai 
deoparte. şi de fapt, ce-i cu vraja asta? Cum am putut eu să 
le promit? 

Dar oare trebuie lămurite lucrurile? Un lant de enigme: 1) 
în general, cum s-a putut întâmpla ca o asemenea 
telegramă să le fie remisă? Este vorba sau de o gafa a 
aparatului, sau de o provocare a KGB; 2) Cine este acest 
Louis? 

3) Jncă un exemplar"? şi primul, unde şi de către cine a 
fost predat? (si unul ca şi celălalt, desigur nu pe gratis! şi 
banii pentru Pavilionul meu au plecat deja să consolideze 
conturile Securităţii Statului!) în timp ce se pregăteşte 
neabătut salva mea de cincizeci de "Notiţe", trebuie aflat 
cine-i acest Louis - şi imediat se iveşte o fostă deţinuta (N. I. 
Stoliarova, vezi Completarea a Cincea), care aduce nişte 
informaţii trăsnet: nu există nici un Louis, ci un Vitali Levin, 
băgat la pârnaie înainte de a-şi fi terminat facultatea, 
pentru o afacere cu valută cu turişti străini; în lagăr, el era 
un turnător notoriu; după lagăr, nu numai că nui s-a 
interzis şederea la Moscova, dar a devenit corespondent al 
unor ziare engleze de destul de marcată orientare "de 
dreapta"; este căsătorit cu fiica unui bogătaş englez, pleacă 
şi vine când vrea în si, respectiv, din străinătate, are valută 
din belşug şi o dacea de vis în rezervaţia generalilor, la Ba- 
kovka, unde e vecin cu Furteval. lar manuscrisul fiicei lui 
Stalin, Allilueva, nu 1-a dus în Occident nimeni altul decât 
el. 

Totul este clar. Telegrama este autentică (a fost remisă 
printr-o eroare, printr-o minune), KGB face comerţ cu 
Pavilionul meu, Grani îl previne cu bună credinţă pe 
Tvardovski. Pentru aceasta, eu trebuie, în bună tradiţie 
sovietică, să-i împroşc cu noroi pe cei de la Grani; cât 
despre KGB, el poate continua să facă negoţ cu sufletul 
meu, căci el este la putere, el este al nostru, el are dreptul. 

Si o semiduzină de frunţi de redactori de la Novâi mir, 
timp de o semiduzină de zile, se încruntă în birouri, îşi fac 


confidente în legătură cu indignarea care le-a cuprins vizavi 
de Soljeniţân: cât este de ticălos şi de ascuns fată de 
redacţie! În fata redactorului-şef, indiferent ce face sau ce 
spune acesta, ele se înclină servil, iar el mă calcă şi pe mine 
în picioare, se căciuleşte în fata lui Diomicev şi tremură 
pentru soarta lui Novâi mir. Încolo, nimeni nu se apleacă 
asupra telegramei şi nimeni nu ia legătura cu telegraful ca 
să afle: telegrama, este ea autentică? Există un asemenea 
Louis? În ce tară? Cine este el şi cu ce se ocupă? 

lată deci educaţia sovietică: loialismul gregar, acest hibrid 
de servilism şi laşitate, în spiritul căruia totul e să ripostezi 
- în direcţia în care nu este nici un pericol! Este de-a 
dreptul rizibil că, în ajun, am putut să mă las tras pe sfoară 
şi să şovăi. 

A avut Dumnezeu grijă de mine să nu mă dezonorez cu ei. 
Din spirala vârtejului, el mă urcă pe cal: "Notiţele" au 
început să-şi facă drum către lume! şi imediat în urma lor 
şi-a luat zborul noua mea scrisoare pe tema Louis! 

[8] Dacă Victor Louis n-ar exista, ar trebui inventat; el mi-a 
căzut în mână într-un moment aşa de potrivit! KGB va 
răspunde de acum înainte de tot ce tine de publicarea 
Pavilionului, nu eu! Pentru ca A. TI. să se ruşineze îi las la 
redacţie două note la interval de o zi si, eliberat, plec la 
Rojdestvo al meu. 

1 E. A. Furteva, ministru al Culturii al URSS începând cu 
anul 1960, decedată în octombrie 1974. (N. t.) 

Toate loviturile au fost aplicate, şi la momentul cel mai 
potrivit - acum, zgomotul n-are decât să continue fără mine, 
în ce mă priveşte, eu voi lucra. 

Dar, înainte de orice, trebuie să întâmpinăm blinda, calda 
sărbătoare a Paştilor. Biserică în apropiere nu e; cea care 
se vede, decapitată, din micul meu balcon, în satul 
Rojdestvo, este biserica Naşterii lui Cristos. Cândva, dacă 
nu în timpul vieţii mele, atunci după ce voi fi murit, această 
biserică va trebui renovată. De data aceasta, nu voi sta în 
picioare o noapte întreagă în biserică, ci voi asculta 


emisiunea nocturnă a BBC. În sâmbăta Paştilor, pe o 
pasnică zi însorită, caldă, cu copacii încă neînfrunziti, 
degajez cu plăcere locul de mormanele de vreascuri aduse 
de revărsarea apelor, mă las pătruns de tihnă. Cu ce 
înţelepciune şi cu ce forţă mă călăuzeşti, Doamne! 

Deodată, pasi de bărbat, rapizi şi puternici. Este scriitorul 
Boria Mojaev, minunatul meu prieten, gata oricând să-ţi 
întindă o mână de ajutor. lată-1 apropiindu-se cu pasi mari, 
purtător al unei noi vesti proaste: din Cehoslovacia, slovacul 
Pavel Licko, cu de la sine putere, vinde englezilor Pavilionul 
canceroşilor. 

Nu, nu ştii niciodată de cine să te fereşti mai întâi. 

Tihnă nu-i! Acelaşi soare pasnic străluceşte peste aceeaşi 
pădure desfrunzită, pârâul susură şi şiroieşte mereu la fel 
de înţelept, dar sufletul meu tihnă nu are, şi totul s-a 
schimbat. Acum o oră, acum o zi, era triumfal galopul 
calului meu - dar iată-l că şi-a rupt un picior, iar noi ne 
prăvălim în prăpastie. 

Ce pot să fac? Să retez de la rădăcină şi această 
ameninţare. Să menţin acest echilibru fragil pe creasta sau 
chiar în punctul de maximă gravitate al pericolului, acolo 
unde m-au împins ultimele zile. Prea multe scrisori în 
câteva zile, dar ce zile; trebuie să mai scriu una! Poate că 
orice rău e spre bine: a te apăra împotriva alor tăi este în 
acelaşi timp o bună ocazie de a le da o lecţie acestor şacali 
de editori occidentali care mi 1-au schimonosit pe Ivan 
Denisovici până a-l face de nerecunoscut, până la a-l 
transforma într-un pamflet politic. 

Este propriu omului să-l lovească pe cel slab, să fie 
vehement cu cel lipsit de apărare. Câţi scriitori sovietici şi- 
au făcut o plăcere (si în mod cu totul gratuit) din a-i trage o 
copită Bisericii ruse, preo-timii ruse (fie şi numai în cele 
Douăsprezece scaune), sau "lumii occidentale" în ansamblul 
ei, ştiind cât de neprimejdios le este acest gest, fără risc de 
ripostă şi cât de mult îi face să fie bine văzuţi de către 
guvernanţi. Putin mai lipseşte ca această înclinaţie lasă să 


pună stăpânire şi pe mine, scrisoarea mea (către Le Monde, 
Unită şi Literaturnaia gazeta) e prea pornită împotriva 
editorilor occidentali - ca şi când în afară de ei as avea şi pe 
alţii! (N. I. Stoliarova mă corectează la timp.) şi iată-mă deja 
(25 aprilie) cu scrisoarea dactilografiată 

[9] păşind în redacţia lui Literaturnaia gazeta. Singurul 
lucru care-mi produce silă este întâlnirea cu Ceakovski, dar, 
din fericire, el nu este prezent, în ce-i priveşte pe cei doi 
adjuncţi ai săi (desigur, câtuşi de putin mai buni decât el), 
aceştia, consternaţi de sosirea mea, mă întâmpină cu 
circumspecţie politicoasă. Ca şi când nimic nu s-ar fi 
întâmplat, ca şi când as fi unul de-al casei, le pun pe masă 
scrisorica mea. Mă uit la ei cum se precipită, cum se întrec 
în a o citi, cum încep să tremure: 

— şi deja ati trimis-o la Le Mondel 

— Uite-acum mă duc s-o trimit. 

— Aşteptaţi! Poate. Înţelegeţi, asta nu depinde de noi. 

— Sprâncenele spre plafon. 

— Dar dacă. 

— Eu înţeleg perfect. Bine, aştept două zile telefonul 
dumneavoastră. 

În acelaşi fel, la Literaturnaia Rossiia, îl sperii cu aceeaşi 
hâr-tiută pe chelul, abilul, obraznicul şi prudentul 
Pozdniaev - apoi plec. 

Orele trec şi deodată simt că mi se lasă pe suflet umbra 
cenuşie a îndoielilor: nu cumva am comis eu vreo ticăloşie? 
Nu cumva sunt prea dur cu Occidentul? Nu cumva o să dau 
impresia că sunt un înfrânt, că încerc să mă dau bine pe 
lângă ai nostril. 

Am o stare sufletească foarte proastă. lată primejdia cea 
mai gravă: mustrările de conştiinţă, petele pe numele până 
de curând onorabil - nici o ameninţare, nici o moarte fizică 
nu se compară cu acestea. 

Prietenii mei au reuşit să-mi răstoarne convingerea şi să 
mă facă să cred că nu-i nimic dezonorant în scrisoarea mea. 


Dar eu tot nu vreau să mă sune cei de la Literaturnaia 
gazeta să-mi spună că ei sunt de acord. 

Si nici nu mă sună. Le-a luat Dumnezeu minţile ca să-i 
piardă, le-a luat demult (dar ei tot nu pier.), în politica 
internaţională, ei se descurcă destul de bine - pentru că 
Occidentul mai că îngenunchează în fata lor, pentru că toţi 
progresiştii se întrec în a-i curta - dar în politica internă, ai 
noştri aleg aproape totdeauna, dintre toate soluţiile 
posibile, pe cea mai rea pentru ei. În absenta unor 
interlocutori liberi, nici nu poate fi altfel. 

Lată-mă trimițând la Le Monde o recomandată cu 
confirmare de primire. (Inutil, pentru că de confirmat n-o să 
confirme.) Dar la Unită"? Se spune că Vittorio Strada, 
criticul literar comunist, e la Moscova, că zilele astea pleacă 
- să-l rugăm pe el. (Prin Kopelev.) 

Dar e clar că l-au luat la bani mărunți. Avea mult bagaj - şi 
au avut tupeul să-l verifice, da! 

— Dar unde este amorul propriu al comuniştilor "liberi şi 
independenţi"? 

— L-au scuturat şi l-au te-sălat ca pe ultimul turist 
burghez. şi o dată ajuns în Italia, ce-a făcut? A scris în 
revista sa Rinascita? S-a plâns la CC-ul său? CC-ul lor a 
trimis vreun protest la al nostru? Nici pomeneală de aşa 
ceva, au tăcut; aici se opreşte toată independenta lor: căci 
atunci când vor veni la putere, în acelaşi fel vor proceda şi 
ei. 

Dar, la Rojdestvo: verde crud peste tot, primele 
privighetori, aburii zorilor deasupra Istiei. De cum se 
luminează şi până se întunecă, se corectează şi se bate 
Arhipelagul, de-abia reuşesc să mă menţin în ritmul în care 
lucrează ajutoarele mele la cele două maşini de scris. 
Uneori se mai defectează câte o maşină: când o sudez eu 
însumi, când o duc la reparat. Punctul nostru cel mai 
vulnerabil: avem cu noi singurul original, cu toate copiile 
Arhipelagului. Dacă dă peste noi KGB-ul în acest moment- 
vaietul unanim, murmurul dinaintea morţii al milioanelor de 


oameni, toate testamentele rămase nerostite ale celor care 
au pierit - toate cad în mâinile lor; de-acum înainte n-aş mai 
putea să le reconstitui, capul nu m-ar mai ajuta. Atâtea 
decenii, norocul le-a surâs, de-atâtea ori apa Sivasuluil s-a 
retras din fata lor - oare Dumnezeu o să-i lase să treacă şi 
acum? Oare dreptatea este cu totul irealizabilă pe pământul 
Rusiei? 

Se afirmă în efuziuni sonore păsărelele cu mii de voci, 
orăcăie broaştele, tot mai des devine frunzişul copacilor, tot 
mai groasă umbra - şi nici ţipenie de om, vecinii noştri de 
vilegiatură încă 1 în 1920, în cursul expediției Armatei Roşii 
împotriva lui Vranghel pentru eliberarea Crimeei, nişte 
condiţii atmosferice favorabile ar fi permis trupelor să 
traverseze aceste golfuri putin adinei care constituie 
Sivasul sau Marea Putredă. Autorul ironizează relatările 
epice despre eveniment, relatări care fac din acesta o nouă 
trecere prin Marea Rosie. (N. t.) n-au sosit, nici un fel de 
spioni nu ne dau târcoale - ei să nu ştie, să nu ne vadă, să 
dea greş! 

Ce-i drept, zvonul a ajuns până aici că vama 1-a controlat 
la sânge pe V. Strada. Un scandal la graniţa este, pentru un 
cetăţean sovietic, un lucru teribil, dar eu am devenit imun 
la chestia asta, încât nu mă mai tem: încep să am 
sentimentul altitudinii pe care am atins-o şi al forţei. şi apoi, 
scrisorica este nevinovată, în plus este adresată unui ziar 
comunist - şi mai ducă-se dracului. Noi ne continuăm 
treaba! şi deodată - pe adresa dacei mele, unde nu vine nici 
o scrisoare (nimeni n-are voie să scrie sau să vină aici), o 
scrisoare de la vamă! ". În legătură cu necesitatea care s-a 
ivit. Pentru o chestiune care vă priveşte.", sunt invitat la 
vama de la sereme-tievo, la un anume Jijin. (Unde a 
dispărut națiunea rusă? Ştim unde: a înghiţit-o pământul 
Arhipelagului. lar la suprafaţa s-au ivit aceşti indivizi - alde 
Jijinii, Cecevii, skaeviil.) 

Astfel, deasupra noastră nu este un cer senin, ci 
reflectorul uriaş al KGB, care a ţâşnit precum Capul din 


Ruslan?2: ăştia suntem noi! Adu-ţi aminte cine eşti tu. Ei văd 
totul, toată foiala noastră - iar noi suntem în mâinile lor. 

Ne îngheaţă sângele în vine. Dar să fim calmi! Să nu ne 
pierdem cu firea, să reflectăm câteva ore. Probabil că dacă 
n-ai trecut prin şcoala lagărelor, tu, cetăţean liber, vei da 
fuga acolo unde te cheamă vama. Dar n-ar fi cazul să-i 
punem la punct? O să le scriem astfel: ". Eu nu văd 
necesitatea de a ne întâlni pe care o invocaţi 
dumneavoastră. De regulă, literatura nu are nimic în comun 
cu vama. Dacă, totuşi, această necesitate vă pare reală - 
reprezentantul dumneavoastră poate să vină la mine." 

La apartamentul steinilor, la Moscova; data: zece zile mai 
târziu decât aceea la care mă convoacă ei, şi-i voi aştepta 
timp de trei ore. 

Expediez răspunsul. Urmează două săptămâni de lucru în 
ritm nebunesc! 

— Rezistăm, nimeni nu şi-a arătat colții pe-aici, nimeni n-a 
dat buzna peste noi. şi iată că lucrarea mea ia sfârşit, încă 
vreo câteva zile de bătut la maşină. Plec la Moscova. Lată- 
ne în apartament, trece o oră, steinii rid: şi tu ai crezut că ei 
o să vină? l-ai 1 Autorul ironizează pe seama acestor nume 
ce sună caraghios şi nu par a fi ruseşti. (N. t.) 2 în Ruslan şi 
Ludmila, poemul lui Puşkin, un uriaş cap fără trup se iveşte 
în mijlocul câmpiei şi aruncă priviri dezaprobatoare către 
oameni. (N. t.) luat de prosti! Ferestrele dau spre scuarul în 
care am să mă duc să fac o plimbare cu un prieten, şi-l rog 
pe lura stein, amfitrionul meu, să-mi facă următorul 
serviciu: dacă vin ei, să deschizi fereastra aceasta. Dar, 
după ce am ajuns în scuar, m-am luat cu vorba, am uitat că 
trebuie să fiu atent la fereastră. Lura se văzu nevoit să 
fluiere hoţeşte după mine prin tot cartierul. (Ce şi-or fi zis 
bieţii vameşi? Că au căzut într-o cursă!) M-am întors 
degrabă: 

— Scuzaţi-mă că v-am făcut să aşteptaţi. 

Ei, plini de amabilitate, şi-au scos impermeabilele şi sunt 
încă în picioare - şi foarte alarmaţi după o asemenea 


fluierătură. Par a se întreba: atenţie, acum noi o să fim cei 
cu cătuşele la mâini? 

Un maior, şaizeci de ani, cu o subţire servietă goală si, 
după înfăţişare, poate un adevărat vameş. Un locotenent 
tinerel - un secu-rist, fără doar şi poate. 

Luăm loc, conversăm o jumătate de oră şi nimeni nu 
observă că lângă mine, pe divan, se etalează în linişte şi 
pace Pavilionul canceroşilor, proaspăt sosit de la editura 
Mondadori - contrabandă flagrantă! 

Tânărul: 

— Permiteţi să închidem usa, să nu deranjăm pe cineva. 


(Acolo, în spatele uşii, se trage cu urechea la cei doi ciraci 
ai mei.) 

Eu: 

— Credeţi că deranjăm pe cineva? Aici sunt toţi oameni de- 
ai noştri. 

Vârstnicul: 

— Totuşi există cazuri excepţionale când vama are de-a 
face cu literatura. 

Îşi deschide subţirea lui servietă, scoate de-acolo un dosar 
subţire si, cu un amestec de grabă şi maliţie, îmi pasează 
"Notiţele" mele! Sunt "Notiţele" mele, dar din prima privire 
îmi dau seama că nu sunt scrise la maşina mea, nu sunt 
scrise la vreuna dintre maşinile noastre. 

Eu: 

— După conţinut, sunt ale mele, dar după caracterul 
literei, nu; dar cum au ajuns astea la dumneavoastră? 

— Au fost reţinute la frontieră. 

Eu (foarte dojenitor): 

— La frontieră?! (Dau din cap.) Dar astea-s pentru uz 
intern. 

EI: -lată, tocmai! 

Pauză; consternare şi de o parte şi de alta. Eu însă nu stiu 
nimic, nici despre Strada nici despre altcineva, nu trebuie 


făcută nici o mişcare greşită, dacă-ţi pierzi cumpătul, poţi 
să-i pui cruce. 

În acest moment, vârstnicul, cu o sprinteneală elegantă, 
scoate din buzunar un plic si, extrem de amabil, mi-l 
întinde: 

— Şi asta? 

Mă simt tinta a două perechi de ochi! Dar şi eu am vedere 
bună: scrisul de pe plic este al meu, si, chiar adresa 
expeditorului din Riazan - cu atât mai bine: înseamnă că nu 
m-am ascuns. Dar acum trebuie să-mi reiau rapid poza, 
altminteri va fi din nou ceva nefiresc (sau eu împreună cu 
multi alţii 1-am trimis?), pronunţ eu însumi numele: 

— Cum, lui Vittorio Strada? Dumneavoastră 1-ati luat? 
Dumnezeule, ce ati făcut! Ce ati făcut! De ce ati făcut asta? 

Vârstnicul (cu nobleţe): 

— Am făcut-o în conformitate cu regulile noastre, într- 
adevăr, plicul era desigilat. Daca ar fi fost sigilat - noi în nici 
un caz nu am fi încercat să-l deschidem! 

— şi atunci, ce-aţi fi făcut? 

— I-am fi spus pasagerului: daţi-i drumul în fata noastră în 
cutia poştală. 


(si din acea cutie poştală, un tunel merge, desigur, la ei în 
încăperea din spate.) 

— Bun, dar din moment ce plicul era desigilat, ne-am uitat 
la el şi am văzut chestia asta care vine de la 
dumneavoastră. Trebuie lămurit. 

Dar eu îi flutur "Notiţele": 

— Spuneţi-mi, de acest material ati luat cunoştinţă? 
Vârstnicul, nu chiar aşa de sigur: 

— Mda. 

— La dumneavoastră lucrează multi oameni? Dorinţa mea 
este ca de acest material să ia cunoştinţa cât mai multi! Ca 
să fiţi la curent cu viaţa literară. 

— În fine, nu toţi ai noştri l-au citit - totuşi maiorul mă 
consolează, adăugind că a fost o bătaie pe materialul 


respectiv. 

— şi iată - strâng eu tot mai tare cercul în jurul lui - acum 
înţelegeţi ce se întâmplă? Ceea ce se petrece aici este un 
joc tenebros: anumite forte obscure mi-au vândut în 
străinătate opera. Acum, eu încerc să pun capăt acestei 
prostituări a literaturii noastre. 

— De ce această prostituare? 

— Păi cum altfel? Creaţia noastră este vândută, acolo este 
desfigurată, cu ce cuvinte se poate caracteriza chestia asta? 
- şi mie nu mi se permite să protestez! Scriu şi eu la un ziar, 
scriu la altul, mi se promite că se publică, dar nu se publică! 
Atunci vreau să protestez în Le Monde, pun scrisoarea la 
postă. Recomandată cu confirmare de primire. Mi-este 
interceptată. 

— De unde ştiţi că vă este interceptată? 

— Păi dacă nici după o lună nu mi-a venit confirmarea de 
primire, eu ce să cred? Speram în Unita - la Unită, nu stiu 
de ce, tot tăcere. Dar acum, înţeleg! Acum înţeleg totul. Ce- 
aţi făcut acolo? Al cui joc îl faceţi? 

Lucrurile trebuie clarificate imediat şi făcut în aşa fel ca 
această scrisoare să-i parvină lui Vittorio Strada, cu scuzele 
de rigoare, pentru ca ei s-o poată publica. 

El încă rezistă: 

— Nu, scuzaţi-mă, noi avem nişte reguli. 

Eu (degajat, binevoitor, pur şi simplu ca între nişte 
cetăţeni ai Uniunii Sovietice, membri de partid): 

— Tovarăşi! lată, eu nu vreau să vă spun funcţionari, 
înţelegeţi? În gândul meu nu vreau să vă asociez cu nişte 
lucruri aşa de rele. Căci, în afara obligaţiilor 
dumneavoastră de serviciu, sunteţi nişte cetăţeni ai 
societăţii noastre! Nu puteţi însă să vă cantonaţi într-o 
atitudine precum următoarea: iată, asta este treaba mea şi 
ceea ce e în afara ei nu cunosc, nu mă interesează. Regulile 
dumneavoastră, da, bine, dar regulile postei? Sunt şi ele 
obligatorii? De ce o scrisoare, expediată conform regulilor 
postei, nu ajunge la destinaţie? Mă rog, n-am să mă refer la 


constituţie. Dar, logic vorbind, dacă o scrisoare este 
avantajoasă pentru tara noastră, pentru literatura noastră, 
de ce trebuie să fie reţinută? Aceasta este ultima prostie. 

— Dar noi nu ne putem amesteca în activitatea postei. 

— Chiar dacă sunteţi cetăţenii Dumneavoastră trebuie să 
cu-prindeti toată realitatea înconjurătoare! O scrisoare 
îndreptată contra unor editori-tâlhari este în drum spre un 
ziar comunist italian. Este ceva benefic pentru partidul 
comunist italian! De ce ati reti-nut-o? Oare numai din cauza 
aversiunii generale pe care o inspiră numele meu? 

Si, deodată, vameşul vârstnic zâmbeşte ca şi când s-ar 
scuza pentru epoleţii de pe umerii săi, ca şi când pentru o 
clipă ar fi fără ei (Astă-seară, nu cu această expresie îi va 
povesti familiei sale totul?): 

— Nu la toţi. Nu la toţi. 

Menajându-l în fata tânărului, mă fac că nu-i observ 
rectificarea: 

— şi iată trei săptămâni pierdute! 

— Dar dumneavoastră nu v-aţi prezentat! 

— Nu vă supăraţi, dar ce convocare este asta? 

— O scot, i-o vâr sub nas: - "Este necesar să vă 
prezentaţi." - pe cine convocați în felul acesta? Asta este 
convocare la miliţie! O bătrână a fost convocată în felul 
acesta şi cât p-aci să moară, si, de fapt, era vorba de 
reabilitarea soţului ei defunct, era vorba de o veste plăcută! 

Maiorul, jenat: 

— Ce vreţi, în scrisoare nu puteam să scriem aşa direct. 
Eu, neputând să-mi reprim râsul: 

— A fost interceptată? A fost citită? Dacă n-o interceptaţi 
dumneavoastră, atunci cine? 

Vameşul face un ultim efort pentru a reveni la programul 
cu care a fost trimis aici, dar, de fapt, asta nu este o 
chestiune esenţială: 

— Dumneavoastră înşivă i-aţi dat-o lui Vittorio Strada? 

— Nu, eu nu l-am întâlnit personal. - (Eu nu l-am văzut în 
viaţa mea.) 


Pe un ton şi mai uşor, şi mai neutru: 

— Atunci, prin cine? 

Dar, pentru această întrebare foarte uşoară, sunt pregătit 
mai mult ca pentru oricare alta! Cu un gest, amestec de 
miere şi fiere, plim-bându-mi degetul pe formularul lor: 

— Spuneţi-mi, vă rog, este adevărat ce scrie aici, că 
aparţineţi de Ministerul Comerţului Exterior? 

— Da, desigur. (Ei încă n-au sesizat.) 

Mă las pe divan, aşa de bine mă simt cu ei: 

— Dar pentru Ministerul Comerţului Exterior - nu sunt 
prea multe probleme? 

Amândoi percutează pe loc: 

— Noi nu suntem komitetcicil (membri ai Comitetului 
Securităţii Statului). Să nu credeţi că noi suntem 
komitetcicil Auzi vorbă la ei. Ei nu zic "kaghebisti”. Astfel, 
înţelegerea dintre noi este deplină. 

— Dacă este asa, restul nu poate să vă intereseze! 
Convorbirea e pe sfârşite, suntem în clar de ambele părti, 
numai eu mai insist: 

— Insist! Vă rog foarte mult să-i expediaţi această 
scrisoare cât mai curând lui Vittorio Strada! Iată, 
reprezentanţii noştri tocmai pleacă la Comesco, la Roma, şi 
dacă scrisoarea aceasta ar fi publicată - le-ar veni şi lor mai 
uşor să răspundă la întrebări! 

— Vom raporta. Vom raporta. Nu putem noi singuri. Eu, 
perfect dezinvolt: 

— Văd că n-are timbre. Dacă e nevoie, eu îi lipesc imediat 
timbrele necesare. 

Si, plăcut impresionați, ca şi când ar fi fost foarte 
mulţumiţi de aceste clarificări, plecară fără să-mi propună 
întocmirea vreunui act şi fără să profereze vreo 
ameninţare. 

lată cum trebuie vorbit cu voi! Mare veselie la martorii 
mei. 

Peste câteva zile, Arhipelagul e gata, microfilmarea 
încheiată, pelicula rulată în cartuş şi chiar în această zi, în 2 


iunie, Stoliarova şi Ugrimov (Completarea a Cincea, schiţa 
9) sosesc la Rojdestvo cu vestea că în Occident a apărut 
Primul cerc. Deocamdată este vorba de un mic tiraj în 
ruseşte care revendică un copyright; ediţia engleză poate 
să apară peste vreo două luni. şi mi se vinde un pont: zilele 
acestea mi se va ivi posibilitatea să expediez Arhipelagul. 

De-abia ce începuserăm să ne mai relaxăm şi noi, o dată 
treaba terminată - că deja bătu clopotul! Bătu clopotul! 

— În aceeaşi zi şi aproape în acelaşi ceas! Nici o 
planificare omenească nu poate face ca lucrurile să se 
îmbine în felul acesta! Bate clopotul! Bate clopotul 
destinului şi al evenimentelor - bate asurzitor! şi încă 
nimeni nu-l aude în pădurea împodobită cu verdele fraged 
al lui iunie. 

Expedierea va fi o aventură, plină de riscuri; dar în 
condiţiile reduselor noastre posibilităţi, altă modalitate nu 
se întrezăreşte. Deci îl expediez. Inima mea de-abia ce s-a 
liniştit şi iat-o cuprinsă din nou de nelinişte. Nu există 
răgaz. 

Dar apariţia dintr-o dată a două romane de-ale mele în 
Occident este o lovitură dublă! Ca pe talazul hawaian al lui 
Jack London, iată-mă stând în picioare pe o scândură 
netedă, fără să mă tin de ceva, neasigurat prin nimic, pe 
creasta celui de al nouălea val, cu plămânii sfâşiaţi de 
rafalele vântului - intuiesc! Presimt: da, asta va trece! Da, 
asta va reuşi! Da, asta, ai noştri vor trebui s-o înghită! 

Dar ce săptămână lugubră, apăsătoare. Coincidente 
păguboase care complică expedierea. Totul se concentrează 
la apropierea lui 9 iunie, sărbătoarea ortodoxă a Rusaliilor. 
şi lucrurile se înlănţuie în aşa fel încât deznodământul - 
eşec sau succes - nu-l voi afla decât peste câteva zile. Sunt 
deja angajat în altă lucrare, în redactarea ultimă a 
adevăratului Cerc, Cercul-96 (din 96 de capitole şi cu 
subiectul nedenaturat) pe care nu-l cunoaşte nimeni (în 
Occident apare Cercul-87), dar n-am spor, nu pot să lucrez. 
Când te simţi slab şi-ţi merge rău, ce bine e să te faci mic la 


picioarele lui Dumnezeu, în tandra pădure de mesteceni, să 
rupi ramuri şi să-ţi împodobeşti cu ele draga ta dacea din 
lemn. Ce va fi peste câteva zile - deja închisoarea sau lucrul 
entuziast la roman? Asta, numai Dumnezeu o ştie. Îmi fac 
rugăciunea. As fi putut aşa de bine să mă destind, să mă 
odihnesc, să mă dezmorţesc, dar datoria fată de morţi nu 
îngăduie o asemenea relaxare: ei au murit, iar tu trăieşti - 
fă-ţi datoria, ca lumea să afle toate câte au fost. 

Dacă este eşec, se pot câştiga totuşi câteva zile, câteva 
săptămâni, chiar câteva luni, şi se poate lucra încă putin, se 
poate face un ultim ceva - numai că trebuie să dispar din 
casa în care sunt reperat, în care vor descinde ei. şi în 
ajunul Rusaliilor, spre seară, fug din dacea (strângându-mi 
lucrurile în grabă, nu-mi mai stiu de cap, nu este prima dată 
când fug de la mine de-acasă-fugă amară din casa 
părintească si, desigur, în timpul războiului civil câte d- 
astea n-au fost?!), mă duc să dorm într-un apartament 
secret, fără telefon. 

Si o zi întreagă, şi încă o zi, şi încă o zi, toată perioada 
Rusaliilor în incertitudine. Nu mai lucrez deloc. N-am aer, 
n-am spatiu. şi nici de ferestre nu pot să m-apropii, mă ia la 
ochi careva. Sunt deja prizonier voluntar, atât că n-am 
gratii la ferestre şi că raţia nu este limitată. O, Lubianka. 
Cât de mult îi repugnă ea celui care a cu-noscut-o. În 
general, poziţia mea este solidă; mie mi se trec cu vederea 
multe. Dar Arhipelagul, ei nu mi-l vor trece cu vederea! 
Nimeni încă nu-l cunoaşte. Dacă mi-l confiscă la ieşire, 
înseamnă că-l vor suprima şi o dată cu el mă vor suprima şi 
pe mine. 

De-abia în a treia zi de Rusalii s-a aflat despre succes. 
Libertate! Elan! Îmi vine să-mbrătisez întreaga lume! Sunt 
eu oare încătuşat? Sunt eu un scriitor oprimat? Într-adevăr, 
căile mele sunt deschise în toate direcţiile! Sunt mai liber 
decât toţi realiştii socialişti, beneficiari ai tuturor 
încurajărilor! Deocamdată, în trei luni trebuie să termin 
Cercul-96, apoi să mă achit de câteva mici datorii - şi mă voi 


elibera de tot ceea ce m-a împovărat de-a lungul anilor, 
făcând să crească ghemul mereu în mişcare; şi se va 
deschide câmp larg pentru opera capitală a vieţii mele - R- 
1-7 

Si, aproape ca o dovadă de umor, nor de vară mărişor, dar 
nu ameninţător, a trecut marele articol contra mea, publicat 
de Literaturkal 1 Poreclă dată revistei Literaturnaia Gazeta 
(Gazeta literară); i se mai spune Litgazeta, Litgazetha. (N. 
t.) (26.6.68). L-am parcurs repede, căutând loviturile 
inteligente - şi nu am găsit niciuna! Ce putin inventivi sunt, 
ce lipsiţi de concepţii clare, ce li se mai clatină dantura 
îmbătrânită! În laşitatea lor, ei contestă chiar şi faptul că mi 
s-a confiscat arhiva: nu, zic ei, nu s-a confiscat nici o arhivă! 
Nici măcar n-ai de ce să te superi pe un articol atât de lipsit 
de nerv. si, după una şi-altă, autoflagelându-se, ei au scos cu 
nouă luni întârziere scrisoarea mea din aprilie care 
interzicea Cancerogşii. şi discutaseră şi corectaseră, nu 
glumă, articolul la secretariatul Uniunii Scriitorilor, la secţia 
de agitaţie şi propagandă a CC, dar nimeni nu mi-a observat 
punctul vulnerabil: de fapt eu n-am obiectat la publicarea 
Cercului, n-am protestat - de ce as fi făcut-o? 

Luptător nu este cel ce a biruit, ci cel ce s-a descurcat. 

Samizdat-ul scoase două răspunsuri serioase la articolul 
din Lite-raturnaia gazeta. V. F. Turcin îl înfieră în termeni 
răspicaţi pe Cea-kovski, pentru că este un falsificator şi un 
calomniator şi facilitează, prin tărăgănarea publicării 
scrisorii mele, apariţia Pavilionului în Occident si, pe 
deasupra, pentru nişte insinuante fraze gazetăreşti apte să 
arunce în general o umbră asupra reabilitărilor. L. K. Ciu- 
kovskaia ridiculiza anchilozata lor terminologie ideologică 
din care era însăilată toată partea zgomotoasă a articolului 
de gazetă; dezvăluia că era dată "comanda discretă de a 
face ca trecutul nostru să se piardă în ceată"; acuza 
Literaturnaia gazeta de participare la rapt, de vreme ce 
reia o piesă furată. Deci acum aşa se răspundea la noi 


ziarelor sovietice oficiale, după care nu-ţi rămânea decât să 
te eclipsezi şi să taci. 

Si iată că în lunile toamnei următoare, cele două romane 
ale mele trebuiau să apară în principalele limbi ale lumii. 
După isteria din jurul lui Pasternak, după procesul lui 
Siniavski şi Daniel - eu ar fi trebuit, se pare, să mă fac mic 
şi să mă resemnez în aşteptarea dublei lovituri ca răspuns 
la insolentul meu dubleu. Dar nu, timpurile se schimbaseră, 
ele - oricâte stavile li s-ar fi pus, oricâte praguri li s-ar fi 
ridicat în cale - curgeau tot mai liber, tot mai amplu! şi 
toate drumurile, toate itinerariile scrisorilor şi cărţilor mele 
parcă n-ar fi fost concepute de mintea unui om şi apărate, 
desigur, numai de scutul meu. 

Cândva trebuia totuşi ca apele Sivasului să se afle pentru 
prima dată în situaţia de a nu se retrage! 

O perioadă mai fericită ca vara aceea nici că s-ar fi putut 
imagina; mă aflam într-o stare sufletească aşa de bună şi 
înaintam cu pasi aşa de repezi spre finalizarea romanului 
meu. Ar fi fost perioada cea mai fericită, dacă n-ar fi fost 
Cehoslovacia. 

Considerând că nebunia alor noştri nu atinsese chiar 
nivelul de sută la sută, îmi ziceam că n-o să meargă ei până 
acolo încât să ocupe o tară. La o sută de metri de dacea 
mea, zi de zi rulau pe sosea, către sud, tancuri, camioane, 
maşini speciale - eu continuam să cred că ai noştri nu fac 
decât nişte mişcări de intimidare, nişte manevre. Dar ei, ei 
invadară o tară şi reuşiră să zdrobească un proces de 
reînnoire. Adică, după concepţiile secolului al XX-lea, ei au 
dovedit că dreptatea e de partea lor. 

Acele zile, 21, 22 august, au fost pentru mine cruciale. Nu, 
să nu ne ascundem în spatele destinului: deciziile capitale 
ale vieţii noastre, totuşi, noi înşine le luăm. Destinul meu mi 
1-am ales din nou eu însumi în acele zile. 

Inima mea dorea un lucru - să scriu câteva cuvinte, să-l 
parafrazez pe Herzen: e o ruşine să fii sovietic! 1 în aceste 
cuvinte se cuprindea toată morala afacerii Cehoslovaciei, 


morala întregii istorii a ultimilor noştri cincizeci de ani! 
Textul a fost gata imediat, îmi ardeau tălpile - să alerg, să 
pornesc la drum. Îmi puneam deja maşina în mişcare (cu 
manivela). 

Făceam următorul raţionament: diferite celebrităţi, de 
calibrul academicianului Kapita, de calibrul lui şostakovici, 
caută să mă întâlnească, mă invită la ele acasă, îmi fac 
curte, dar aceste practici de salon nu mă fac câtuşi de putin 
să mă simt onorat, mă dezgustă. E ceva superficial, e ceva 
care nu duce la nimic, e o pură pierdere de timp. Aşadar, 
am să trec rapid cu maşina pe la ei - precum şi pe la 
Leontovici, un apropiat al lui Saharov (la data aceea, eu 
încă nu-l cunoşteam pe Saharov), şi pe la Rostropovici (cu 
un an în urmă, acesta a trecut ca o vijelie pe la mine la 
Riazan, ca să mă cunoască, si, la a doua noastră întâlnire, 
m-a invitat să vin să locuiesc la el), ca să închei cu 
Tvardovski acest turneu al meu; şi în fata fiecăruia îmi voi 
pune textul din şase cuvinte, morala mea din şase cuvinte: 1 
"E o ruşine să fii rus": este, sub diferite forme, laitmotivul 
atacurilor lui A. Herzen, în exil la Londra, împotriva puterii 
ţariste cu ocazia reprimării sângeroase a insurecției 
poloneze din 1863. (N. t.) e o ruşine să fii sovietic! lată 
alegerea vieţii dumneavoastră: semnaţi sau nu? 

Aşadar, cu şapte asemenea semnături - să lansăm acele 
şase cuvinte prin samizdat! Peste două zile trece la BBC! 

— În ciuda tuturor tancurilor lor, ai noştri o să-nghită în 
sec, o să clănţăne în gol, o să se poticnească! 

Dar în timp ce învârteam în disperare manivela 
capriciosului meu "Moskvici", am simţit fizic că nu voi reuşi 
să-i mobilizez pe aceştia şapte, că nu voi reuşi să-i urnesc: 
nu vor semna, ei n-au fost educați în felul acesta, n-au acest 
mod de a gândi! Geniul captiv al lui şostakovici se va 
zvârcoli ca un rănit, va bate aerul cu braţele, va scăpa pana 
printre degete. Kapita, dialecticianul pragmatic, va 
improviza o teorie oarecare cum că acţionând astfel, noi nu 
facem decât să dăunăm Cehoslovaciei si, fireşte, şi patriei 


noastre; în caz extrem, şi după o sută de corectări, peste o 
lună, se va putea scrie pe patru pagini: "cu toate succesele 
construcţiei noastre socialiste. Există totuşi zone de umbră. 
Recunoscând sinceritatea năzuinţelor spre socialism ale 
partidului comunist frăţesc.". 

— Adică, în general, poţi să sugrumi pe câte cineva, dar nu 
e frumos să faci chestia asta cu fraţii tăi întru socialism. si, 
probabil, cei patru gândesc şi ei oarecum asemănător şi vor 
căuta să-mi masacreze textul. Dar un text astfel ieşit din 
mâna lor eu nu-l semnez. 

Motorul a început să urle - dar eu nu am plecat. 

Dacă trebuie semnat un asemenea text, o voi face singur. 
Cinstit şi corect. 

Este momentul ideal de a-mi pierde capul: acum, în 
huruitul tancurilor, ei o să mi-l reteze şi faptul ca atare va 
trece neobservat. Din ziua publicării lui Ivan Denisovici, 
acum, în zgomotul general, li se iveşte prima ocazie 
adevărată de a mă rade de pe fata pă-mântului. 

Si eu mă aflu ţinând în braţe Cercul neterminat, ca să nu 
mai vorbesc de R-17, pe care nici nu l-am început. 

Totuşi, aceste accese de disperare eu le înţeleg, le 
împărtăşesc, într-un asemenea moment, sunt în stare să 
strig! Da, dar iată întrebarea: este acesta strigătul esentiaft 
A striga acum şi a te epuiza prin aceasta înseamnă: de când 
sunt pe lume n-am văzut o asemenea oroare. Dar eu am 
văzut şi cunosc ceva care este mult mai rău, tot Arhipelagul 
vine de acolo, despre aceasta nu strig? Cincizeci de ani 
bătuţi pe muche vin de acolo - şi noi tăcem? A striga acum 
înseamnă a renunţa la istoria patriei, înseamnă a contribui 
la fardarea ei. Trebuie să ne păstrăm coardele vocale 
pentru strigătul esenţial. Nu mai este mult de aşteptat. lată 
că se va începe traducerea în engleză a Arhipelagului. 

Justificarea laşităţii? Sau argumente raţionale? 

Eu am tăcut, începând din această clipă, o povară în plus 
pe umerii mei. Pentru Ungaria, încă nu mă bucuram de 
notorietatea necesară ca să strig. Despre Cehoslovacia, am 


păstrat tăcere. Cu atât mai ruşinos cu cât fată de această 
tară aveam o responsabilitate personală deosebită: toţi 
recunosc că la ei s-a început cu congresul scriitorilor, iar 
acest congres a început cu scrisoarea mea citită de 
Kohout*. 

În ce mă priveşte, am continuat, am finalizat Cercul-96. si, 
din nou, o coincidentă a datelor a cărei programare nu s-ar 
putea efectua în vreo cutie craniană umană: în septembrie, 
am reuşit să termin şi totodată să salvez Cercul-96. şi în 
aceleaşi săptămâni, falsificat, trunchiat, Cercul-87 a început 
să apară în limbile europene. 

Era a treia aniversare a confiscării arhivei mele de către 
Securitatea Statului. Cele două romane ale mele circulau 
prin Europa si, se pare, aveau succes. Cortina de fier fusese 
străpunsă! lar eu hoinăream pasnic prin pădurea 
autumnală de pe malurile Istiei - fără escortă şi fără cătuşe. 
Diavolul ratase momentul când ar fi putut să-mi ronţăie 
capul între fălcile lui infernale. Animalul rănit se întremase 
şi redobândise puterea de a se ridica în picioare. 

Aici ar fi de povestit şi multe lucruri amuzante: cum 
efeminatul Louis luase obiceiul să vină cu brigada lui la 
mica dacea de pe 

* Această ruşine în legătură cu Cehoslovacia a făcut apoi 
să-mi ardă obrazul aşa de multă vreme şi aşa de tare, încât 
în anii care au urmat, când am conceput ceea ce s-a numit/l 
nu trăi în minciună, am scris indignat: "un mare popor al 
Europei, trădat de noi, înşelat de noi - poporul cehoslovac". 
Privind lucrurile într-o perspectivă mai largă, se pune 
întrebarea: cine pe cine a înşelat şi de ce nobleţe 
sufletească s-a dat dovadă atunci când legiunile 
cehoslovace au dezorganizat rezistenta lui Kolceak, 
predându-1 pe însuşi Kolceak ca să fie împuscat de 
bolşevici, şi s-au retras prin Siberia cu aurul furat din 
Rusia? (si legiunile respective n-au fost silite să facă aceasta 
sub ameninţarea glonţului, cum a fost cazul cu soldaţii 
noştri în 1968.) Acesta este unul dintre exemplele frecvente 


în istorie, când, într-o orbire dementă, oameni, grupuri s' 
chiar naţiuni întregi îşi nenorocesc propriul lor viitor. 
(Adnotare din 1986.) malul Istiei - pentru a clarifica relaţiile 
dintre mine şi el, şi cum eu, meseriaş jerpelit şi morfolit, 
ieşeam de sub maşină ca să-l în-tâmpin. Cum mă fotografia 
el pe furiş cu teleobiectivul şi vindea fotografiile în Occident 
cu legende perfect antisovietice, si, în bună tradiţie sovieto- 
cekistă, făcea, după cuviinţă, rapoarte despre mine, şi chiar, 
se pare, planta microfoane în micul meu domeniu. şi cum 
vecinii mei de vilegiatură, educați în spiritul vigilentei 
sovietice, credeau că eu aveam o statie radio îngropată în 
pădure: altminteri - s-or fi întrebat ei - de ce m-aş fi dus eu 
aşa de des în pădure, si, unde mai pui, cu vizitatori, adică, 
evident, cu rezidenţi ai spionajului străin? Cum, îndeplinind 
contractul pe care Mosfilm-ul, în generozitatea lui, mi-l 
impusese cu un an şi jumătate în urmă, m-am străduit să-i 
dau scenariul comediei cinematografice Parazitul (pe tema 
"alegerilor" noastre), şi cum acesta a fost transmis imediat 
sus, la Diomicev, de unde a primit o viză de interdicţie 
absolută. şi cum Tvardovski, cu voluptatea redactorului-şef, 
mi-a cerut acest scenariu în speranţa secretă că, mai ştii, 
într-o zi, pe neaşteptate, se va spune că poate fi publicat, şi 
cum, cu surâsul lui blajin, mi 1-a returnat: "Nu, dumneata 
eşti bun de băgat la zdup, şi cât mai repede!" 

Eu mergeam pe căile blestemate ale literaturii interzise şi 
aveam aplombul provocator al literatului sovietic 
recunoscut. şi mergea. Cei de la secretariatul Uniunii 
Scriitorilor din RSFSR s-au interesat la E. Safonov, 
secretarul nostru de la Riazan, despre modul în care am 
răspuns eu la critica din Literaturnaia gazeta şi din Pravda, 
ar fi vrut să vadă acest document care lor le scăpase - ei nu 
puteau să creadă că eu nu răspunsesem nicicuml Evident, 
aşa ceva nu poate intra în capetele sovietice, cărora de o 
jumătate de secol li se inculcă ideea că dacă te critică, 
trebuie să-ţi pui cenuşa în cap, să-ţi recunoşti greşelile. şi 
eu deodată - nu. 


În acel decembrie am împlinit cincizeci de ani. Pentru 
predecesorii mei din deceniile de încremenire, câte 
asemenea aniversări trecuseră într-o tăcere înăbuşită în 
aşa fel încât până şi prietenii apropiaţi se temeau să facă o 
vizită, să trimită o scrisoare. Dar iată că, de data aceasta, 
cordoanele sanitare se rupeau, zona interzisă se ciuruia! şi 
cu o săptămână avans, telegrame curgeau la Riazan, pe 
adresa unui proscris, a unui excomunicat; apoi şi scrisori, 
câteva dintre ele "pe linie", cele mai multe trimise prin 
postă, unele fără menţionarea expeditorului, dar toate 
semnate, în ultimele zile, postaşii mi-au adus câte cincizeci, 
şaptezeci o dată, şi de mai multe ori pe zi! Au fost în total 
peste cinci sute de telegrame, aproape două sute de 
scrisori şi o mie cinci sute de semnături personale distincte, 
puse fără teamă, rar deghizate (ca sulubin, Nerjin, Ida 
Lubianskaia, copiii lui Sim1). 

"Dumnezeu să vă tină asa." ". Amintiţi-vă de momentul 
penibil care a fost discuţia de la Uniune". 

", Fie ca noi să fim încă multă vreme, foarte multă vreme 
cititorii dumneavoastră şi fie ca să dispară obligaţia de a fi 
editorii dumneavoastră". 

"Fiecare îşi alege propriile sale drumuri şi este credinţa 
mea că dumneavoastră nu vă veţi abate de la drumul pe 
care vi l-ati ales. Mă bucur că generaţia noastră cel putin a 
făcut posibil ca din suferinţa să iasă asemenea fii." "Să trăiţi 
încă pe-atât ca să le faceţi în ciudă tuturor canaliilor; fie ca 
practicarea scrisului să vă vină pe-atât de uşor pe cât le 
vine lor icnitul." "Vă rog, nu abandonaţi scrisul. Credeţi-mă, 
nu toţi sunt capabili să iubească numai morţii." ". şi să 
continuaţi a nu fi autorul decât al unor opere pe care să nu 
vă fie ruşine a le semna." "Tot ce ati făcut este o speranţă pe 
drumul depăşirii stării de buimăceală a spiritului, stare în 
care a înţepenit o tară întreagă." "A fi contemporan cu 
dumneavoastră este şi o durere şi o bucurie." "Slavă 
Domnului că în ziua aceasta nu va trebui să ascultați nici 
măcar un început de cuvânt nesincer, fals." "Vă citim cărţile 


dactilografiate pe foită de ţigară; această condiţie a lor ni le 
face mai dragi. Pentru marile ei păcate, Rusia plăteşte un 
preţ foarte ridicat, care în mod sigur se traduce prin marile 
ei suferinţe; şi motivul pentru care ati fost trimis 
dumneavoastră în Rusia este acela de a ne feri deo 
consecinţă a ruşinii: totala prăbuşire sufletească." 1 sulubin 
şi Sim, personaje din Pavilionul', Nerjin, unul dintre eroii 
Primului cerc. Ida Lubianskaia ar echivala cu "Ida de la 
Lubianka", aluzie la celebra închisoare din Moscova. (N. t.) 
"Când trebuie să reflectez asupra comportamentului meu la 
locul de muncă, mă călăuzesc după faptele dumneavoastră. 
Când mă simt deprimat, mă călăuzesc după viaţa 
dumneavoastră." ". Te trezeşti faţa-n fată cu conştiinţa ta şi 
constaţi cu amărăciune că taci când nu mai este îngăduit să 
taci." "Nu-i iubesc pe trădători. Ţi-ai sărbătorit ziua de 
naştere, iar noi, peste zece zile, vom sărbători ziua de 
naştere a tovarăşului Stalin. În cinstea acestei zile vom 
ridica paharele pline! Istoria îi va pune pe toţi şi pe toate la 
locul ce li se cuvine. Meritându-ţi recunoaşterea din partea 
Occidentului, ţi-ai atras disprețul poporului dumitale. 
Salutări lui Nikita, prietenul dumitale" (dactilografiat, fără 
semnătură, depus în cutia poştală de la usa mea)l. 

"Prin glasul dumneavoastră au prins grai înşişi cei muti. 
Nu cunosc scriitor mai îndelung aşteptat şi mai necesar 
decât dumneavoastră. Acolo unde cuvântul n-a pierit, 
viitorul este salvat. Cărţile dumneavoastră amare rănesc şi 
vindecă sufletul. Dumneavoastră ati redat literaturii ruse 
puterea ei de stihie. Lidia Ciukovskaia." ". Îţi urez să trăieşti 
încă cincizeci de ani, fără să pierzi forţa minunată a 
talentului dumitale. Totul trece, nu rămâne decât adevărul. 
Mereu al dumitale Tvardovski." 

Am să spun fără mofturi: în săptămâna aceea m-am simţit 
mân-dru. Mi s-a exprimat recunoştinţa încă din timpul vieţii 
si, se pare, nu pentru nişte lucruri de nimic, în ziua de 11, 
în mijlocul teancurilor de sute de telegrame, au început să 
se formeze, să se maturizeze rândurile răspunsului meu, 


chit că n-aveam unde să le trimit decât la samizdatul 
salvator, dar vizând Literaturka 

[10]: 1 si, prin samizdat, mi-au parvenit şi urări de genul 
următor: ". Uluiţi de capacitatea dumneavoastră, ajuns la 
cincizeci de ani, de a scrie adevărul. Vă rugăm să ne 
împărtăşiţi din experienta dumneavoastră, în paginile 
ziarului nostru. 

" În anul celei de a 50-a aniversări a dumneavoastră, prin 
cantitatea şi calitatea producţiei realizate, noi am ocupat 
primul loc în lume. Sperăm să colaborăm cu dumneavoastră 
în următorii 50 de ani SAMIZDAT" "Calega! Dragule! 
Mulţumesc mult de a preciza diferite detalii ale biagrafiei 
mele remarcabile. Nu e rău, nu e rău de loc, felicitări. 

Losif Djugasvili" (Ortografia pretinsului mesaj ridiculizează 
un viciu de pronunțare a lui o la georgianul Stalin.) (N. t.) ". 
Unicul meu vis este acela de a mă arăta demn de speranţele 
Rusiei care citeşte." 

Eu nu ştiam atunci cât de aproape era ziua când acest 
jurământ avea să se constituie într-un obstacol în calea 
mea. 

SUGRUMAREA Mă avânt nebuneşte, continuându-mi linia, 
planurile şi acţiunile, şi nu-mi scapă faptul că am neglijat 
linia lui Tvardovski, desi ea a intrat organic în textura 
acestei cărţi. Despre această linie însă nu pot spune decât 
ceea ce am reţinut din întâlnirile noastre. 

Pentru Tvardovski, tot anul 1968, inaugurat printr-o lungă 
scrisoare către Fedin, a fost un an de evoluţie rapidă, de 
neaşteptata lărgire şi aprofundare a concepţiilor şi chiar a 
principiilor lui, pe care ai fi putut să le iei ca fiind 
statornicite definitiv - căci poetul merge de-acum pe 
cincizeci şi opt de ani! Nici drept şi nici neted nu era 
drumul acestei evoluţii (de n-ar fi să amintesc decât acea 
telegramă de la revista Gr ani) - dar ea continua! 

Când l-am văzut pe A. T. în vara lui 1968, am fost uluit de 
schimbarea care se produsese în el în interval de patru luni. 
El mă convocase din nou - printr-un strigăt osândit a se 


pierde în neant, căci şi-aşa, bietul de el nu ştia unde eram 
eu (de la dacea lui până la mine, la Rojdestvo, este mai 
putin de o oră de mers cu maşina si, în aceste condiţii, el nu 
o dată m-ar fi vizitat!) şi dacă, la urma urmelor, m-aş fi 
prezentat. "Când o să se termine conspirația asta?!" - bătea 
el din picior prin redacţie. Şi-i pot înţelege iritarea, 
disperarea chiar: într-adevăr, cum să se pună de acord cu 
mine şi să acţioneze împreună cu mine? Probabil că nu o 
dată se hotărâse să mă oblige printr-o legătură fermă, dar 
apăream eu şi-l dezarmam prin solicitudinea şi 
amabilitatea mea. În această situaţie, el se înmuia şi nu mai 
insista asupra unor condiţii rigide în nişte înţelegeri pentru 
viitor. 

Poate că nu m-aş fi arătat nici de data aceasta, dar, sub 
semnul secretului, mi se comunicase de la redacţie în ce 
consta noutatea: "la secţia cultură" a CC li se spusese, lui 
Laksin şi lui Kondratovici, că "pentru Soljeniţân, sfârşitul 
bate la uşa - Mondadori publică Banchetul învingătorilor", 
Beliaev: "Or să-i facă de petrecanie!" -Ati înţeles cine o să- 
mi aplice acest tratament: patrioţii indignaţi. Melentiev: 
"Lasă, n-o să-i facă de petrecanie, există o lege la noi. Dar 
or să-l bage la zdup." Ivardovski s-a speriat foarte tare si, 
mai ales, îşi punea întrebarea dacă nu cumva eu am făcut 
deja ca piesa să ajungă în străinătate. Lui tot nu-i venea să 
creadă că eu nu mai aveam Banchetul, pe care numai ei, 
puteau să-l pună în circulaţie. (si ce sete le era să vadă 
acest Banchet în Occident! De câte ori n-avuseseră 
mâncărime la degete ca să-1 strecoare ei înşişi dincolo, dar 
erau nehotărâţi, prăpădiţi, pentru că prin ricoşeu i-ar fi 
atins aşa de tare; acest "banchet", putea să le facă mai mult 
rău şi mai multă pagubă decât mie.) 

Am rupt-o din loc şi am sosit la dacea lui A. 1. imediat, mult 
mai devreme decât se aştepta el să mă vadă. Tare mult s-a 
bucurat el de o asemenea surpriză şi m-a primit cu braţele 
larg deschise. Ne-am aşezat din nou în acelaşi hol întunecat 
unde, cu trei ani în urmă, la un foc de vreascuri, se 


consumaseră liniştea şi indecizia mea. M-am prefăcut, 
fireşte, că nu stiu pentru ce m-a convocat, şi A. I. mi-a 
povestit totul de-a fir-a-păr; în ce mă priveşte, spre marea 
lui uşurare, fără să mint, i-am confirmat pentru a zecea 
oară că nu aveam exemplare ale Banchetului; că la mijloc 
era vorba de o provocare a Agitprop-ului. (Atunci Trifonâci: 
"si deci cum as putea să-l citesc şi eu?" Eu: "Luati-l de la 
ei, ce naiba, spuneţi-le că e cu acordul meu." Nu, chestia 
asta n-a făcut-o.) Dar eu l-am pus şi în fata unui 
contraargument: "băieţii" ăştia ai lui, Laksin şi Kon- 
dratovici, aşa de descurcăreţi când era vorba de a apăra 
revista, ar fi putut să aibă şi altă reacţie decât aceea dea 
intra în panică şi de a da fuga să se plângă la pieptul lui A. 
T. în aşa fel încât acesta să bată din picior şi să mă convoace 
la el; imediat acolo, la "secţia cultură", ei ar fi trebuit, 
încruntând sever din sprâncene, să răspundă asa: "Nu vă 
supăraţi, aceasta este o informaţie extrem de importantă. 
Pentru a acţiona, redacţia are nevoie să cunoască sursa şi 
credibilitatea acesteia." Altfel spus, dacă este un ziar 
occidental, indicaţi-ne data; dar dacă sunt lucruri pe care 
le-aţi aflat pe căi secrete, atunci nu sunteţi voi, drăgălaşilor, 
cei care le-aţi vândut? Era oare greu să ia o atitudine 
fermă? Dar, pentru aceasta, trebuia să fii pătruns de spiritul 
libertăţii. Educaţi însă în disciplina sovietică, ei, ca şi în 
cazul lui Louis, cu Grani, nu ştiau şi nu puteau să facă 
altceva decât, conform codului manierelor sovietice, să 
încaseze reproşuri de la superiori şi să le deverseze asupra 
inferiorilor. A. I. şi de data aceasta a făcut urechea toacă la 
argumentul meu, soco-tindu-l ca fiind unul dintre cele mai 
slabe. 

Dar, în legătură cu toate celelalte, el mi-a făcut o bucurie 
extraordinară. L-am găsit aplecat asupra lucrării lui Jores 
Medvedev, Despre relaţiile cu străinătatea. Nu şi-a ascuns 
sentimentul de admiraţie pentru acest text: "Percutanţi mai 
sunt cei doi fraţi!"1 si, în general, în legătură cu samizdatul, 
luându-şi capul între mâini, plin de entuziasm: "Dar este o 


întreagă literatură! şi nu numai beletristică, ci şi 
gazetărească şi ştiinţifică!" Nu era mult în urmă vremea 
când îi repugna tot ce nu era tipărit legal, tot ce nu trecuse 
prin aprobarea vreunei redacţii şi nu purta stampila Glavit- 
ului (Direcţia centrală pentru problemele literaturii şi ale 
editurilor) despre care el, totuşi, nu avea deloc o părere 
bună. Nu vedea decât contrabandă periculoasă în atâtea 
dintre operele mele care o apucaseră pe calea samizdatului 
- şi deodată un asemenea reviriment! Si, gelos, urmărea, se 
vede treaba, răspunsurile samizdatului la lătrăturile 
împotriva mea, publicate în Literaturka. Pe un ton foarte 
aprobator: "si Ciukovskaia, ai citit-o? Scrie bine!". În ce-i 
priveşte pe Riurikov şi Ozerov (presupuşi a fi autorii 
articolului contra mea din Literaturka), A. I. decise că eln- 
avea nimic de-a face cu ei şi că va merge la Lausanne nu în 
compania lor, cum se preconiza, ci separat. 

Dar ce se întâmplă? Şedeam pe scaune acolo în hol, la 
taifas - deodată îl văd că sare cu sprinteneală, în ciuda 
corpolentei sale, amintindu-şi brusc, fără a face din asta un 
mister: "Am ratat trei minute! Hai să ascultăm BBC!" Cât p- 
aci să nu-l mai recunosc pe A. Î.! BBC?! Am simţit că 
ameţesc. Păşi, iute şi mărunt (ce pi-cioroaie avea!) spre 
"spidola"2. Această mişcare, el o făcu cu aceeaşi 1 Cei doi 
fraţi gemeni Jores şi Roy Medvedev s-au născut în 1925 la 
Tbilisi. Jares, biolog, este autorul cărţilor Măreţia fi căderea 
lui Lâsenko (Gallimard, 1970), şi Savanţii sovietici şi 
relaţiile internaţionale (Julliard, 1973). După internarea sa 
într-un spital psihiatric, publică în colaborare cu fratele său 
(Cine este nebun? Tradusă în franceză sub titlul Un caz de 
nebunie (Julliard, 1971). Instalat la Londra după 1973, 
publică acolo o lucrare despre Soljeniţân (Grasset, 1974). 

Roy, istoric, a publicat în revista sovietică Kommunist 
articolul "Trebuie să-l reabilităm pe Stalin?" (revistă a 
scrierilor consacrate lui Stalin în URSS între 1956 şi 1965) 
şi Despre Stalin şi stalinism. (N. t.) 2 Marcă de tranzistor. 
(N. t.) vioiciune, cu aceeaşi impetuozitate cu care o fac şi eu 


de ani de zile când e să mă lipesc de aparatul de radio, la 
oră fixă. Tocmai acest elan al lui m-a făcut să-l simt mai 
apropiat ca niciodată, ca niciodată! Încă vreo câteva verste 
cot la cot şi s-ar putea naşte între noi o prietenie sinceră, 
fără ascunzişuri. 

— Ati început să ascultați radio.? Dar despre scrisoarea 
dumneavoastră către Fedin ati auzit? 

Nerăbdător, dar cu circumspecţie: 

— Dar n-au difuzat textul în toate detaliile lui? 

lată, cu siguranţă, de unde a pornit! 

— Scrisoarea lui a fost aceea care i-a dat primul impuls să 
asculte respectivul post de radio. Cale firească. Dar prima 
etapă a fost aceea a asumării riscului, a depăşirii unei 
frontiere printr-o liberă manifestare de voinţa - a trimiterii 
scrisorii înseşi! Trebuie să ne amintim că începând chiar din 
primăvara lui 1968, autorităţile începuseră să facă presiuni 
asupra opiniei publice care prinsese curaj, să facă, foarte 
primitiv dar foarte eficient, presiuni asupra acesteia: "prin 
convorbiri" cu semnatarii], în sistemul cinci contra unu, la 
comitetele de partid şi în birourile directorilor, prin 
excluderi ici şi colo din partid şi din institute, si, cu o 
rapiditate uimitoare, mişcarea de protest a fost redusă la 
zero, oamenii, cărora asemenea situaţii le băgau frica în 
oase, şi-au reluat tăcuţi postura de supuşenie. Tvardovski 
însă, dimpotrivă, a început chiar din acel moment să opună 
rezistentă acolo unde ar fi putut şi să cedeze: nu numai 
făcând concesii în privinţa revistei - lucrul acesta îl făcea 
mereu - dar şi sacrificându-şi, din cauza unor fraze despre 
mine, articolul despre Marsak? şi întârziindu-şi publicarea 
unui întreg tom din culegerea de opere. 

După emisiunea BBC: 

— Este într-adevăr un post de radio serios, absolut 
nepărtinitor. Recent, Tvardovski se dusese la Roma şi-l 
prevenise pe Diomicev: "Dacă voi fi întrebat despre 
Soljeniţân, am să spun ceea ce gândesc". Diomicev, cu un 
aplomb cinic: "O să te descurci dumneata!" Dar A. 1. spune 


că în străinătate cei de acolo s-au purtat cu el aşa cum te 
porţi cu un bolnav pe care eviţi să-l întrebi de sănătate: 

nimeni n-a rostit nici o vorbă despre Novâi mir şi despre 
Soljeniţân. 

1 Semnatari de petiţii, mai ales în urma intervenţiei în 
Cehoslovacia. (N. t.) Marsak (1887-1964) s-a remarcat mai 
ales prin poeme, povestiri şi cân-tece pentru copii, precum 
şi traducerile lui din engleză. (AU.) 

De data aceasta, i-am explicat cum să-şi asigure copii ale 
textelor scrise cu pixul cu pastă. Mare i-a fost bucuria: Asta 
înseamnă că nu dai totul pe mâna dactilografei." 

Despărțirea ne-a fost mai cordială ca oricând. 

Eram în 16 august. şi pe 21 s-a produs evenimentul care a 
zguduit lumea: ocuparea Cehoslovaciei. 

Iar eu nu m-am mai dus cu hârtia mea la Tvardovski. Nu, 
n-ar fi semnat-o si, probabil, ar fi vociferat. lată totuşi cum 
s-a comportat el. Şefii cei mari ai Uniunii Scriitorilor, pentru 
a mânji mai amplu şi mai sigur obştea scriitoricească, i-au 
trimis în acele zile la semnat lui A. T. două scrisori: 1) 
pentru eliberarea unui oarecare scriitor grec (manevra 
diversionistă favorită) şi 2) o scrisoare către scriitorii 
cehoslovaci: cum de nu le e ruşine să apere 
contrarevoluţia? Răspunsul lui Tvardovski a fost următorul: 
prima este nelalocul ei, iar pe a doua refuz s-o semnez. 

Întoarceţi-vă cu o sută de pagini înapoi: Tvardovski cel de- 
acum este una şi aceeaşi persoană cu cel de-atunci? 

În septembrie i-am spus: 

— Dacă această scrisoare va apărea sub semnătura 
impersonală a 'secretariatului Uniunii Scriitorilor", li se 
poate povesti altora că dumneavoastră v-aţi disociat? 

EI, burzuluindu-se: 

— Nu intenţionez să fac din asta un secret. 


(Cu trei ani în urmă: "publicitate de nedorit"!) 
— Eu sunt foarte bucuros, Aleksandr Trifonăci, că ati luat 
o asemenea poziţie! 


EI, cu demnitate: - şi ce altă poziţie puteam să iau? 

Cum ce alta? Aceea. Aceea pe care a luat-o în aceste zile, 
în mod cu totul impardonabil şi absurd, redacţia lui Novâi 
mir. Aprobăm cu multă căldură invazia! Cuvinte din 
vocabularul unei birocraţii oribile transferate în coloanele 
vecine ale Literaturkâi-unele şi aceleaşi la Oktiabr şi la 
Novâi miri. 

În ochii cehilor, asta înseamnă că toţi ruşii, fără excepţie, 
sunt nişte călăi, dacă până şi revista de avangardă aprobă. 
Să amintim: în acele zile, în multe institute moscovite de 

cercetări ştiinţifice s-au găsit totuşi şi răzvrătiți. La Novâi 
mir, nici vorbă de aşa ceva. Ce-i drept, la şedinţa 
preliminară a grupei de partid, Vinogradov a refuzat să 
semneze această murdărie, dar, în înţelepciunea lor, Laksin- 
Hitrov-Kondratovici 1-au trimis acasă. S-a obţinut astfel 
unanimitatea partinică, rezultat cu care a fost creditată 
adunarea generală a redacţiei. De altfel, teatrul 
Sovremennik a votat şi el în unanimitate. Dar cine n-a 
votat? Cine nu a căutat să-şi apere pielea? N-am păstrat 
tăcere eu însumi? Pot eu să arunc cu piatra în ei? 

Si totuşi, eu consider că ziua aceea a marcat moartea 
spirituală a lui Novâi mir. 

Da, desigur, s-au făcut presiuni: nu secretariatul Uniunii 
Scriitorilor, secretariat cu care lumea era obişnuită, ci 
comitetul raional de partid (problemă de partid 
importantă” suna la Novâi mir din două în două ore cerând 
o rezoluţie. Ce aşteptaţi? Dar Ivardovski nu era la redacţie: 
teoretic, el era în concediu. şi Laksin s-a dus cu 
Kondratovici să-l viziteze la dacea pentru a-i obţine 
acordul. 

Tvardovski îşi îndrepta deja arcuita sa sira a spinării, se 
pregătea deja - pentru prima dată în viaţă! Într-o chestiune 
de o asemenea importantă! Să reziste, tăcut şi neexplicit, 
înaltelor sfere. Cu ce misiune veneau la el, luând şoseaua în 
piept, adjuncţii lui? Ce argumente aduceau? Dacă ei, venind 
la acest nou 'Tvardovski, ar fi fost însufleţiţi de vreun elan 


arzător: "împărţita cu alţii, şi moartea e frumoasă, dar 
poate că vom rezista eroic!" (si ar fi rezistat! 

— Simt asta, o văd!) - decizia ar fi fost luată instantaneu, şi 
este clar care ar fi fost aceasta: plus, înmulţit cu plus, dă 
numai plus. Dar dacă poziţia lui Tvardovski era plus - ştim 
asta - iar înmulţirea a dat minus, atunci algebric putem afla 
care a fost poziţia lui Laksin. Este clar că sosind, el i-a spus 
lui Tvardovski: "trebuie să salvăm revistal" 

A salva revista! A-ţi da girul pentru o ruşinoasă declaraţie 
publică - atitudinea personală a redactorului sef, rezistenta 
sa solitară şi mândră nu mai era din momentul acela decât 
un scuipat aruncat în praf. Picioarele o luau unul pe 
pământ, celălalt pe plută. A rezista cu sufletul şi a ceda 
public! Oare aceasta va salva pentru multă vreme revista? 
Oare şefii cei mari cu memorie ranchiunoasă vor uita că el 
personal a spus nu ocupaţiei şi că numai din lipsă de 
abilitate nu şi-a făcut publică această atitudine? 

A salva revista! 

— Un strigăt care nu putea să nu aibă ecou în sufletul lui 
Tvardovski! Începând cu anii în care tot mai rar ieşeau de 
sub pana sa poeme şi versuri, el îşi iubea tot mai pătimaş 
revista - o minune de bun gust, într-adevăr, printre toate 
aceste sperietori de ogradă care erau celelalte reviste, o 
voce ponderată şi umană printre lătrături, chipul cinstit al 
unui iubitor de libertate Printre mutrele cinice ale unor 
măscărici. Treptat, revista a devenit nu numai principala 
preocupare, ci viaţa însăşi a lui Tvardovski. Revista era 
copilul lui, pe care-l proteja cu trupul lui lat în umeri, gros 
în solduri, luând asupra lui toate pietrele, toate ghionturile 
toţi scuipaţii; pentru revista sa, se expunea umilirilor, 
pierderii posturilor sale de supleant al CC, de deputat al 
Sovietului Suprem, pierderii funcţiilor sale de reprezentare, 
radierii de pe diferite liste onorifice, lucru pe care 1-a 
resimţit dureros până în ultima zi a vieţii sale. Se mândrea 
cu meritul de a fi publicat Ivan Denisovici şi de a mă fi 
apărat, precum şi cu evoluţia lui din ultimele luni. Îşi 


sacrifica amiciţii, pierdea relaţii cu care se mândrea, se 
detaşă de ceilalţi devenind tot mai enigmatic şi mai solitar- 
decăzut din înaltele sfere sclerozate, nu căuta însă să se 
apropie de generaţia noua şi dinamică. şi iată că, plin de 
energie, de brio, de ştiinţă, tânărul său adjunct vine - nu 
din rândurile acestei generaţii? 

— La el şi-i spune: trebuie cedat, forţa frânge firul de pai. 

Firul de pai! 

— Ea nu frânge decât firul de pai. Să presupunem că şi 
uscăturile. Dar forţa nu biruie o tufă de lăstari tineri. 

Mă întâlnisem de multe ori cu Laksin, dar totdeauna pe 
fugă, la modul expeditiv, în grabă (din cauza mea), iar de 
rezolvat probleme cu el n-am rezolvat niciodată, pe toate 
ale mele le rezolvam cu Ivardovski. şi cum şi el, şi eu 
suntem firi închise, între noi nu aveau loc nici măcar discuţii 
generale cât de cât consistente. Aşadar, eu nu am o 
documentaţie solidă ca să pot face unele aprecieri asupra 
convingerilor, aspirațiilor şi inclinaţiilor sale. Dar dacă veni 
vorba, ceva totuşi trebuie să spun despre el. şi voi risca, 
bizuindu-mă pe fapte evidente, să-i creionez nu atât 
portretul fidel, cât trăsăturile generale. 

Eu văd în Laksin un foarte înzestrat critic literar - de 
nivelul celor mai buni critici ai noştri din secolul al XIX-lea, 
şi chestia asta i-am spus-o nu o dată. Recunoastea această 
tradiţie în el însuşi şi o preţuia foarte mult şi făcea dovada 
unei voci limpezi de mare bariton când articula: Do-bro-liu- 
bov.l Ca multi alţii de la noi, nici el nu-şi dădea seama cât 
păcătuia din punct de vedere estetic o critică, aşadar, care 
nu se emancipase niciodată de o orientare către social, care 
nu reuşise niciodată să atingă nivelul cel mai înalt al 
intuiţiei, ca atunci când un mare artist scrie despre un alt 
mare artist, aşa cum scrie Ahmatova despre Puşkin. Căci 
darul de mare 1 N. A. Dobroliubov (1836-1861), critic 
literar, democrat-revolutionar. (N. t.) critic este ceva 
rarisim: să simţi arta aşa cum o simte un artist, fără ca tu 
însuti - culmea - să fii un mare artist. 


Laksin descinde în linie dreaptă din critica rusă a secolului 
al XIX-lea. Această descendentă reiese din următoarele 
fapte: de obicei, articolele lui nu conţin o analiză estetică 
propriu-zisă, ci una socială, explicitează subiectul, 
luminează până la capăt componenta morală a personajelor 
(ceea ce este foarte util şi necesar cititorului sovietic 
sălbăticit); Laksin este temeinic familiarizat cu scrierile 
predecesorilor din care citează copios şi atunci când 
trebuie; are un fel al lui de a angaja un dialog viu cu 
cititorul, se simte ataşat de maniera domoală, foarte 
savuroasă a expunerii, ceea ce face din simpla lectură a 
articolelor lui o plăcere, iar aceasta este totdeauna o 
calitate importantă al oricărui produs literar. 

— Desi, prin cadenţa şi densitatea gândirii, această 
manieră de expunere încetinită a lucrurilor nu mai 
reusesete să tină pasul cu epoca noastră. 

Trebuie adăugat că Laksin scrie uneori într-o rusă 
excelentă, ceea ce, în zilele noastre, a devenit o raritate: 
multi autori de articole şi chiar de cărţi nu au nici o idee de 
ceea ce este limba rusă şi mai ales de ceea ce este sintaxa 
rusă. De exemplu (este amuzant să vezi ce-şi poate permite 
cineva să scrie într-un gen literar secundar: când autorul îl 
analizează critic pe propriul său critic), articolul despre 
Ivan Denisovici. Reluând şi comentând nuvela, criticul se 
străduieşte să-i păstreze fundalul lexical corespunzător - "a 
trata cu necazurile", "cu coada între picioare", "boboc" - 
procedeu de artist şi nu de critic. şi alt procedeu de artist: 
Laksin se introduce pe el însuşi în articol - fie pentru a-şi 
caracteriza generaţia ("ei trec pe lângă viaţa, au lumină 
verde"1), fie pentru o directă autoacuzare politică, dar 
exprimată fin de tot, cu o delicateţe de artist: în zilele când 
Ivan Denisovici merge la schimbarea gărzii în plină iarnă, 
tânărului Laksin "îi plăcea să privească la zidurile 
Kremlinului, frumoase, inaccesibile, acoperite de o spoială 
de brumă" şi "tocea cursul de teoria stalinistă a limbii”. 
Asemenea atitudine nu este ceva care se afişează dintr-un 


calcul, ea are la origine elanul sincer din acele câteva luni 
de provizoriu dezgheţ hrusciovist, într-o vreme când te 
puteai lăsa cuprins de entuziasm şi de credinţa fermă că 
"asta nu se va mai repeta". 

1 Autorii de articole sau cărţi inofensive care obţin cu 
regularitate "lumina verde" a cenzurii. (N. t.) 

Dacă ţinem seama şi de sârguinţa criticului care, este clar, 
nu o dată îşi citeşte materialele, când în lung, când în lat; 
dacă adăugăm şi admirabila sa abilitate de a spune în scris, 
în condiţiile cenzurii lucruri multe şi importante, de a mânui 
polemica şi ironia, în ciuda faptului că cenzura este de 
partea adversarului său şi mâinile, şi dinţii, şi buzele îi sunt 
imobilizate, atunci trebuie să recunoaştem un lucru: acest 
critic a primit multe de la natură, în plus, dezvoltarea 
capacităţilor sale a fost benefic influenţată de lungi boli pe 
care-le-a făcut în tinereţe şi care i-au prilejuit bogate lecturi 
şi reflecţii. 

Dar contextul social-politic, acele "semafoare cu lumină 
verde" şi "crenelurile inaccesibile ale Kremlinului" şi-au pus 
şi ele pecetea pe personalitatea, talentul şi destinul 
criticului. Universitatea a însemnat pentru el nu numai un 
curs sistematic de limba şi literatură, ci şi un enorm curs de 
marxism-leninism, si, ca să poată lua diploma, a trebuit să-i 
comprime pe dragii lui critici dm secolul al XIX-lea în 
favoarea clasicilor ismismului. (Altminteri, această 
comprimare nu este un chin chiar aşa de cumplit: în multe 
privinţe, ei nu se contrazic deloc unii pe alţii, si, din punct 
de vedere al utilitarismului, al partizanatului social şi mai 
ales al ateismului perseverent - poziţiile lor sunt foarte 
apropiate. şi acolo unde ei sunt în divergentă, un spirit 
suplu poate lua în consideraţie o formulă de compromis. Din 
acel moment, toată Teoria Progresistă va fi percepută 
nicidecum ca un lucru mort, ci ca un izvor pentru potolirea 
setei spirituale.) Altă condiţie pentru a reuşi la universitate, 
pentru a te înscrie la doctorat, era aceea de face parte din 
Komsomol, şi nu ca un membru de rând, ci ca o persoană 


cunoscută ca atare la facultate. Sunt multi cei care s-au 
conformat acestei cerinţe, printre ei aflându-se, ţineţi-vă 
râsul, chiar şi autorul acestor rânduri, desi nu pentru 
doctorat - dar aceasta era legea reuşitei pentru tinerii 
sovietici, în anii '30-'50.) 

Dar se punea problema ce să faci după terminarea 
studiilor, oricare ar fi fost felul acestora. Căci în fata 
oricărei hartuiri politice, criticul literar este mai vulnerabil 
decât artistul. Cum să ai calităţi ieşite din comun si, cu toate 
acestea, să le găseşti spatiu de manifestare? Natura îşi 
protejează ea însăşi creaţiile, le înzestrează cu calităţile 
necesare supravieţuirii. Generaţia care a terminat şcoala 
medie în preajma glorioasei date (1949) la care Stalin 
împlinea şaptezeci de ani nu disocia în ea mentalitatea 
funcţionăreasca şi sinceritatea, acestea contopindu-se - şi 
era capabilă să respire şi acolo unde aerul lipsea cu 
desăvârşire. În orice caz, vedem că Laksin nu s-a sufocat: a 
condus seminare la universitate, a devenit un critic mai 
mult decât onorabil, a fost chiar seful secţiei de critică la 
Litgazeta; apoi, prin intermediul comisiei însărcinate cu 
găsirea unui succesor pentru sceglov, pierdut de către 
Novâi mir, s-a apropiat din ce în ce mai mult de această 
revistă, se împrieteneşte cu comitetul de redacţie; 
Tvardovski îl remarcă, îşi opreşte alegerea asupra lui şi 
decide iată să facă din acest băiat o stea pe firmamentul 
literaturii. 

Si s-a făcut stăpân pe el, cu nerăbdarea geloasă cu care se 
apropia de achiziţiile lui cele mai bune, şi a făcut astfel rost 
de un condei apt să confere revistei un spor de frumuseţe. 
Corectă s-a dovedit şi alegerea făcută de Laksin: el găsise 
unica posibilitate din o sută de a se afirma în anii aceştia în 
tara aceasta - apărat cu credinţă de aripa robustă a lui 
Tvardovski. si, repede, conlucrarea dintre ei s-a întărit, pe 
un dublu plan, artistic şi social, două linii pe care lui 
Tvardovski îi venea totdeauna foarte greu să le armonizeze, 
ai fi zis că le percepea cu organe diferite, în schimb, la 


Laksin totul concura mereu la pregătirea terenului pentru 
acord şi conciliere. Lenin era o permanentă sursă de citate 
care, prin punți fragile, legau între ele lucruri ce nu se pot 
lega. Constat că în aprilie 1964 am notat următoarele: "VI. 
Lakovl este primit de Tvardovski cu mai plăcere decât 
ceilalţi membri ai redacţiei, are uşa deschisă la cabinetul 
sefului." Apropierea dintre Tvardovski şi Dementiev data de 
multă vreme. Oricât de mare ar fi fost însă această 
apropiere, Tvardovski, cu flerul lui de artist, simţea că 
formulele acestui colaborator al său erau deja prea 
sclerozate, că trebuia să lege destinul revistei de cel al 
tinerei generaţii, mai suple şi mai receptive. Pe de altă 
parte, atât cât îmi amintesc şi pot să compar azi lucrurile, 
opinia lui Laksin, observator atent şi sagace, coincidea 
totdeauna cu cea a lui Tvardovski, devansând uneori - pe 
bază de argumente solide - şi ceea ce încă nu fusese 
exprimat. (De altfel, fata deschisă a lui Tvardovski anunţa 
anticipat gândurile care-l frământau. Mi-amintesc nu 
numai că nici o dispută, ci şi că nici măcar vreun început de 
obiecţie nu-l opunea pe unul celuilalt. Astfel, înlocuirea 
primului adjunct fusese pregătită psihologic înainte de a fi 
declanşată organizatoric de sus în jos si, în felul acesta, 
socul ei s-a atenuat 1 Vladimir lakovlevici Laksin. (N. t.) şi s- 
a dovedit suportabil pentru Tvardovski. În acelaşi an 1966, 
Lak-sin a intrat, cum nu se poate mai oportun, în PCUS - si, 
desigur fără ca acest gest să contravină în vreun fel 
concepţiei lui filO_' zofice despre lume şi viaţa (desi, în acel 
an, deja multi intelectuali nu ştiau cum s-o întindă mai 
repede din acel partid) şi numai ostilitatea secretariatului 
Uniunii Scriitorilor 1-a împiedicat pe Laksin să devină în 
mod oficial prim adjunct. Lumea se obişnuise să-l considere 
"prim" pe negociatorul principal cu cenzura, pe nulitatea 
din punct de vedere literar, purtătoare a numelui de 
Kondratovici (A. T., ca unul care-l crease, nu împărtăşea o 
asemenea opinie), dar în realitate, Laksin a fost cel care a 
devenit primul. 


Noi înşine nu ne dăm seama cu anticipație de măsura în 
care ne vom schimba atunci când vom ocupa noi funcţii, 
când ne vom angaja în noi activităţi. Nu este vorba numai 
de aspectul exteriorţinuta, o altă fată, mustăcioare fm- 
răsucite, alt fel de mers, folosirea pronumelui de reverență 
"dumneavoastră" în relaţia cu cei cu care altă dată ne 
tutuiam. Dar şi talentul tău de critic literar, care oarecum 
se metamorfozează, degenerează în talent administrativ, în 
talent al circumspecţiei, al contabilizării pericolelor - într- 
un cu-vânt, pentru o revistă liberală, în talentul mergerii pe 
frânghie, condiţie sine qua non pentru ca o asemenea 
revistă să poată apărea. Redactorul sef, poet şi copil, îşi 
poate permite ingenuităţi şi când e mânios, şi când e blând, 
şi când face promisiuni generoase - primul adjunct însă nu 
trebuie să acţioneze la primul impuls al sentimentului, ci, 
prudent, trebuie să-l corecteze pe sef, trebuie să înlăture 
pericolul. Până acum, predecesorul tău era cel care 
îndeplinea această nobilă sarcină, iar tu puteai să-ţi îngădui 
o mai mare libertate; dar, acum, cercurile coroanei lui 
Vladimir Monomahull îţi strâng pielea capului pentru a te 
chema la ordine. şi dacă ti se aduc manuscrisele a două 
surori: incandescentul Puşkin siPugaciov al răposatei 
Marina şi pelteaua searbădă şi inofensivă a memoriilor 
scrise de supravieţuitoarea Anastasia2, tu, după ce vei fi 
apreciat 1 Coroana garnisită cu blană, zisă a lui Vladimir 
Monomahul, mare cneaz al Kievului (1053-1125), insignă şi 
simbol al suveranităţii ruse. Ea se găseşte expusă la Palatul 
Armurilor la Moscova. (N. t.) 2 Marina tvetaeva, mare poetă 
rusă, născută în 1892, care a trăit multă vreme în 
emigrație, a revenit în URSS în 1939 şi s-a sinucis în 1941; 
Anastasia, sora ei, n-a scris decât amintiri despre Marina şi 
despre alte personalităţi literare. (N. t.) că amândouă 
surorile sunt talentate, vei pune de-o parte manuscrisul 
spleidid prin periculozitatea lui, iar de pe cel netejor vei mai 
înlătura niscaiva asperităţi - si, oricum, se cheamă că s-a 
făcut un pas înainte. Căci Novâi mir, nu-i asa, este unica 


făclie în tenebrele vieţii noastre şi nu o putem lăsa să se 
stingă. Pentru o asemenea revistă - ce n-ai sacrifica? La ce 
n-ai recurge? Numai aici este locul unde se dezvoltă 
literatura noastră, gândirea noastră, valori cărora ideologia 
marxist-leninistă, înţeleasă cum trebuie, nu le face nici un 
fel de greutăţi, în timp ce samizdarul, anumite grupuscule 
de tineri, anumite petiţii şi demonstraţii, toate acestea nu 
sunt decât baliverne. Extraordinara complexitate a sarcinii 
vine tocmai din faptul că acestor răzvrătiți iuți la fire nu li 
se dă posibilitatea să se exprime în fata unui public de o 
sută patruzeci de mii de abonaţi. lată de ce este mai bine ca 
tu însuti, luând-o înaintea cenzurii, să opreşti scrierile prea 
biciuitoare, tăioase, să remodelezi convingerile, să mai tai 
pe ici, pe colo. De-acum, aceasta nu mai este numai revista 
noastră, ci, într-un anumit sens, şi a ta; nu există şi nu va 
exista poziţie mai înaltă pentru un critic care ştie să scrie 
ruseşte, iar tu ai ajuns să ocupi aşa ceva la o vârstă când 
nici Puşkin nu realizase o asemenea performantă, prin 
urmare fii mai circumspect decât sunt oamenii la vârstă ta 
si, tocmai pentru cauza comună a literaturii, fereste această 
revistă de trupa redactorilor nesăbuiţi care nu caută decât 
să facă în aşa fel ca materialele să treacă, fie ele şi cu iz 
antisovietic, să le trimită "de probă" la cenzură, expunând 
revista unui pericol mortal. 

După cele ce am scris mai sus despre Dementiev - ce 
uşurată trebuie să fi respirat redacţia după înlocuirea lui! 
Dar iată ce spune Doros: "Cu Aleksandr Trifonăci poţi să 
stai de vorbă ca de la om la om, dar este suficient ca Laksin 
să intre în cabinet, că presiunea atmosferică se schimbă 
imediat şi-ţi piere pofta de a mai discuta." 

O nouă generaţie nu aduce totdeauna o primenire a 
formelor de viaţă (se vede destul de bine acest lucru şi la 
echipa conducătoare a tării noastre), dimpotrivă: cu gândul 
de a face o carieră lungă, se simte obligată să caute 
stabilitatea. 


Si criticul însuşi? El se schimbă? Da, o dată cu omul se 
schimbă şi criticul, dar, se înţelege, în el există şi ceva care 
nu se schimbă: axa Unicei Concepții ştiinţifice despre lume 
şi viaţa. Ceea ce, pentru Laksin-ul de altă dată, nu erau 
decât umbre supărătoare (credinţa baptistului, "naivă şi 
neputincioasă" în comparaţie cu bunul simt al mujicului; dar 
nici suhovl "nu este în măsură" să cuprindă, în ansamblul 
ei, situaţia de la tară) acum apare în culori negre. 

lată-l că se apucă să evalueze rolul violentei. Este firesc 
să se remarce că tocmai violenta, şi nu autoperfecţionarea, 
conduce la momentele culminante ale istoriei. Desigur, 
pentru personalităţile nobile, violenta nu este totdeauna 
uşor de digerat. Asemenea oameni blânzi şi delicaţi ca 
Uritki soptesc2 visător între două execuţii: "Totu-n drum e-o 
neclintire, /Frunză-n codru adormi. /Ai răbdare, căci ca 
mâine, /si tu te vei odihni".3 Acesta este modul necritic în 
care criticul preia toată mitologia mincinoasă a istoriei 
noastre recente. şi aceasta este măsura în care se înţelege 
de către unii istoria a două secole. Dacă Alexandru al II-lea 
a consimţit la nu stiu ce eliberare a ţăranilor şi la alte 
cioturi de reformă (cele mai mari din toată istoria Rusiei), 
atunci el a fost un liberal, "fără voie", iar pentru faptul de a 
fi înăbuşit răscoala poloneză din 15 ianuarie 1863 (aceasta 
deja cu deplinul lui acord), de a-1 fi condamnat pe 
Cernâsevski şi pe câteva sute de revoluționari, este un 
călău care şi-a binemeritat bomba. Dimpotrivă, Nikita 
Hruşciov, cu istoricul său congres al XX-lea, el, care nu i-a 
eliberat pe ţărani, care n-a introdus nici cea mai mică 
reformă emancipatoare cât de cât consecventă, el, care a 
înăbuşit (fără voia lui) răscoala maghiară şi pe cea din 
Novocerkassk4, el, care a trimis mii de oameni în lagăre 
câtuşi de putin mai blânde decât cele staliniste şi a reluat 
prigoana cumplită împotriva religiei - este iniţiatorul marii 
mişcări progresiste contemporane în care revista Novâi mir, 
fără a-şi precupeţi eforturile, s-a integrat şi ea. 


Omul nu remarcă niciodată cum frământările sale 
sufleteşti transpar prin înfăţişarea sa exterioară. Nu 
remarcă nici modul în care i 1 Ivan Denisovici suhov, mujic 
autentic, eroul din O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. (N. t.) 2 
Crudă ironie: M. S. Uritki a fost preşedinte al Cekăi la 
Petrograd. 

3 Celebră poezie, imitată după Goethe, de M. Lermontov. 
(N. t.) 4 Novocerkassk, oraş industrial din regiunea Rostov 
pe Don. Provocată în iunie 1962 de o penurie alimentară 
extremă, această răscoală a fost dur reprimată. 
Comandantul trupelor regulate trimise mai întâi să 
restabilească ordinea a refuzat să tragă asupra mulţimii şi 
s-a sinucis în fata trupelor sale. A trebuit să fie trimise 
tancurile şi unităţi speciale ale KGB. Martorii vorbesc de 
cinci sute de morţi şi de mai multe mii de răniţi. Primelor 
relatări despre aceste evenimente le-au trebuit trei luni ca 
să ajungă în afara URSS. (N. t.) se modifică felul de a scrie. 
Cum te pregăteşti de multă vreme, cum te-ai fofilat pentru 
a ajunge să scrii articolul despre Maestrul şi Margareta, 
articol care-ţi stă la inimă.1 şi iată, ai reuşit, usa e deschisă, 
poţi să scrii - dar însăşi pana ta împleteşte şi despleteşte 
ornamentele reticentelor concepute pentru orice 
eventualitate, în interesul pentru Mihail Bulgakov există, 
desigur, “ingrediente de senzaţional". "Hai să vorbim 
despre slăbiciunile lui" (acest'hai" redă foarte bine nuanţa 
colocvială a exprimării). Ce face deci acest Bulgakov? — 
subiectivismul criteriilor sale sociale şi ale emoţiilor sale îi 
îngusta sensibil orizontul artistic", "descrierea concretului 
social este latura cea mai vulnerabilă a talentului său" (! 

— Sublinierea mea. La drept vorbind, cine ne-a zugrăvit 
Moscova primilor ani ai puterii sovietice în culori atât de 
şterse şi de palide, aşa cum a făcut-o Bulgakov?!) şi apoi din 
punct de vedere artistic "să admitem că nu totul (în roman) 
este finisat bine şi până la capăt". şi din punct de vedere 
filosofic: "această legendă creştină", ca şi când ar fi vorba 
"de un real episod al istoriei. Căci se ştie bine că, la 


Lermontov, Judecata lui Dumnezeu". "nu exprimă nicicum 
un sentiment religios". Desigur, "vreun cititor superstiţios" 
îşi va face poate "semnul crucii" (aceasta este grimasa 
drăguță care-i inspiră cititorului o încredere binevoitoare). 
Dar linia noastră este "în acord cu vechea tradiţie 
marxistă."; morala nu numai că nu este dispreţuita de 
comunism, ci este "condiţia necesară a victoriei lui finale". 
Pentru un asemenea roman - alcătuit în întregime din 
piruete ale fanteziei, din explozii de râs, în mod tragic ţinut 
ascuns timp de treizeci de ani, cât p-aci să fie distrus - era 
acesta un articol pe măsură? Din nou se manifestau 
încetineala de modă veche, încetineală mirosind a imitație, 
parafraza sinuoasă, excesul manierist de motto-uri s-a făcut 
depozit de motto-uri - unde să-l amplasezi?) - dar gânduri 
săltăreţe precum cavaleria lui Woland2 - lipsă! Această 
condiţie de om vrăjit de către o forţă malefică - 1 Maestrul 
şi Margareta, de Mihail Bulgakov, multă vreme reţinut de 
cenzură, a fost publicat în URSS în revista "Moskva" 
(1966/11 şi 1967/1, deci la douăzeci şi şase de ani de la 
moartea autorului), cu numeroase tăieturi. Văduva 
scriitorului a difuzat prin samizdat pasajele suprimate; 
acestea au ajuns astfel în Occident, unde au fost publicate 
în culegere. Textul integral a apărut în cele din urmă în 
URSS în 1973. (N. t.) 2 în Maestrul şi Margareta, 
magicianul Woland şi suita sa părăsesc Moscova luându-i pe 
Margareta şi pe Maestru pe cai înaripaţi. (N. t.) încă nu în 
prima carte, şi această asemănare cu Câogol prin atâtea 
trăsături şi inclinaţii ale talentului, de unde veneau ele? De 
ce? şi ce modalitate uimitoare de a trata istoria 
evanghelică, cu această umilire a lui Cristos, ca şi când 
această istorie ar fi văzută cu ochii Satanei - spre ce 
ţinteşte ea, cum trebuie înţeleasă? 

Ce povestiţi acolo, ce rost are asta? Obiectează Laksin. - şi 
totuşi pentru acel articol, cu reverenţele sale, el a fost cât p- 
aci să intre cu capul în gura monstrului. Ah! Adevărul, 
Adevărul. Dar iată prudenta: fie, dacă te mulţumeşti să scrii 


asa, în condiţiile în care te afli cu gâtul îndoit - dar dacă din 
întâmplare gândurile tale nu merg mai sus, nu merg mai 
departe? În noiembrie 1968 i-am spus toate acestea lui 
Laksin în legătură cu articolul lui şi el mi-a răspuns: 

— Nu vreau să mă refer la faptul că cenzura m-a 
împiedicat să spun nu stiu ce. Eu sunt capabil să spun totul, 
chiar cu cenzura. 

Deci asta este ceea ce numeşte el totul! 

Si ce se va întâmpla acum, dacă aprobarea pentru 
tipărirea articolului este din 19 august, iar în noaptea de 21 
începe urgia împotriva Cehoslovaciei şi pe 23, când încă nu 
există un exemplar de semnalizare, n-ar fi deloc greu să se 
dea la distrus tot tirajul; deci ce se va întâmpla dacă în 
această conjunctură, printr-un telefon de la comitetul 
raional de partid se cere un fleac de formalitate, o rezoluţie 
care nu angajează la nimic, ci nu face decât să sprijine 
ocupaţia, care, oricum, şi fără asta s-a desfăşurat victorios - 
de ce să nu se adopte această rezoluţie? De partea cui vei 
înclina când te vei duce la dacea lui Tvardovski? 

Poate că Laksin nu gândea chiar aşa - dar aşa acţiona. 

Iar Tvardovski care, până mai ieri, gândea şi credea 
întocmai asa, a început deodată să oscileze, să se îndoiască, 
să intre în derută. 

Si din acele luni ale lui 1968, când am terminat 
Arhipelagul şi când Tvardovski făcea un aşa de vizibil efort 
de aprofundare, de cercetare - am simţit cum creste în 
mine tentaţia de a i-l da să-l citească. El avea nevoie de 
acest lucru ca de un sprijin de nădejde; acesta 1-ar fi scutit 
de cavalcade lungi şi drumuri cotite prin istoria noastră 
recentă. Dar existau obstacole: 

— Minor: să scot Arhipelagul din ascunzătoarea lui adâncă 
şi în cele cinci zile, câte îi erau necesare lui A. TI. ca să-l 
citească, să locuim împreună, să nu pierd cartea din 
vedere; 

— Major: îndată ce va fi băut un pahar în plus, el nu va mai 
păs -tra secretul, va începe să împărtăşească şi altora 


impresiile sale - şi taina tainelor mele va răsufla, va răsufla. 
[Bănuind-o, nu stiu de CQ de aceeaşi slăbiciune omenească, 
de incapacitatea de a păstra un secret, n-am putut să-i dau 
să-mi citească operele clandestine (măcar Cercul să i-1 fi 
dat) nici măcar Ahmatovei - unei asemenea poetese! Unei 
contemporane! Mi-a fost frică. Astfel, ea a murit fără să fi 
citit vreun rând din cele scrise de mine.] 

Cu privire la Arhipelag convenirăm totuşi ca în noiembrie 
să i-l duc lui Trifonâci. Însă, sosind la el, mi-a fost dat să 
constat că nu se putea tine pe picioare; şi-a făcut apariţia, a 
început din nou să-şi toarne coniac pentru nu stiu ce 
aniversare, 1-a cuprins iarăsi sfârşeală. Apoi n-a mai dat pe 
la redacţie pe motiv că-şi amenaja la dacea nu stiu ce 
cameră - bibliotecă. 

Asa stând lucrurile, mi-am ascuns Arhipelagul. 

M-am întâlnit cu A. TI. câteva zile mai târziu, pe 29 
noiembrie. Tocmai ieşea de la o adunare a organizaţiei de 
partid a redacţiei. Destul de cherchelit, foarte afabil, mă 
îmbrăţişa pe loc. 

— Ce, s-a terminat adunarea? 

— Păi nu sunt eu preşedinte acolo. M-au văzut că am venit, 
am stat cât am stat - este suficient! 

Bineînţeles, s-a luat de barba mea. şi apoi, dintr-o dată 
autocritic: 

— Când ai să fii celebru şi bogat, să nu-ţi instaleze camere- 
du-lapuri. Dar, pe de altă parte, ce să faci cu cărţile ce ti se 
oferă? Ti se trimit, ti se trimit, cu nemiluita. Toţi speră să li 
se facă o recenzie în Novâi mir. Răspunsul meu pentru ei 
este următorul: "ştiţi cum a ajuns Ivan Denisovici la 
redacţie? Prin ghişeul registraturii, în plus, autorul, din 
neatenţie, nu şi-a scris adresa şi a trebuit să-l caut prin 
miliția judiciară." 

Legendă nouă, şi nu fără tendinţa. 

În aceste zile au avut loc alegeri la Academia de ştiinţe. La 
secţia de limba rusă a candidat şi Tvardovski, dar, urmare a 


presiunilor venite de sus, i s-a împiedicat alegerea. Foarte 
mâhnit. Totuşi: 

— Pentru amorul propriu este suficient că despre 
candidatura “ea s-a scris la gazetă. 

De la mine a aflat că, la votul general, fizico-matematicienii 
1-au Wmis la plimbare pe Leonov. Mulţumit. 

Dar iată o nouă alarmă: alaltăieri, la BBC, a fost o 
"emisiune provocatoare", "care schimbă tot tabloul". Despre 
ce este vorba? Au transmis extrase din scrisoarea lui către 
Fedin-'si cu o exactitate absolută! Cum a putut să transpire 
asta?" 

Când te gândeşti că este o chestiune de acum zece luni! 

— Într-adevăr, cum? Nici mie nu mi-aţi dat-o s-o citesc 
decât ţinându-mă zăvorit aici în cabinet, interzicându-mi s-o 
scot afară! 

A. T. (copilăreşte mulţumit de găselniţa sa): 

— Nu puteai totuşi să copiezi toate cele şaptesprezece 
pagini! 


(Exact, nu copiasem atunci decât patru, un rezumat.) 

Totuşi mai speră: 

— Poate că nu le au pe toate şaptesprezece! 

Eu: -La samizdat este toată scrisoarea. La Riazan mi-au 
adus-o nişte oameni care nu aparţin nici unui cerc literar; 
sunt nişte medici. 

— şi totul este exact? 

— Absolut exact! 

A. T. este uluit de cât de inavuabile sunt aceste căi, dar mai 
mult cu plăcere decât cu spaimă. Acum însă el aprobă BBC- 
ul şi faptul că acesta dă citire Pavilionului cancerosilor- 
"perfect, să citească", începu să ofteze, dar fără urmă de 
gelozie: 

— În Europa, gloria dumitale este deja mai mare decât a 
mea. Pentru aceasta aveam traducerea mea: astăzi în 
armată dacă te prinde cu caietul albastru al lui Novâi mir 
adus din "civilie", te duce la locţiitorul politic, ca pentru 


colportare de literatură clandestină. lată, aceasta este 
adevărata glorie. El, schimbând subiectul: 

— Totuşi dulapul arată bine, cu toate că este din materialul 
cel mai ieftin, din frasin! Data viitoare când ai să vii la mine, 
dacă n-o să te grăbeşti. 

Când s-a întâmplat să nu fiu grăbit. Când s-a întâmplat 
asta? Îmi propune din nou bani: 

— O mie? Două mii? Trei mii? Altă dată se spunea: punga 
mea e punga dumitale, acum se spune: carnetul meu de 
economii e carnetul dumitale de economii! 

Eu am refuzat din nou. Măcar dacă as primi 60% pentru 
Canceroşi, în loc de 25%. Îmi sunt necesare încasări sigure 
pe ani, ca să stiu din ce trăiesc. 

Se tulbură. Acest lucru e mai greu pentru el. Chestiunea 
este că trebuie să treacă din nou pe la şefi, pe la 
contabilitatea Izvestiei si, înainte de a ajunge acolo, pe la 
tânărul Hitrov, colaboratorul său reticent şi circumspect. 

— lată că vine Hitrov, poate că are vreo idee. 


(A. T. va aranja să mi se facă şi această ultimă plată - "La 
toate relele, acelaşi leac" - în ciuda lui Laksin şi 
Kondratovici care obiectau că asta ar putea să-i dăuneze 
revistei.) 

Apoi, aflând că predasem un scenariu la Mosfilm, începu 
să-mi ceară, cu insistenta beţivului reclamând păhărelul la 
care nu mai are voie, să-i dau scenariul, şi imediat! 

Am început să-l caut în servietă; A. T., imediat, cu un aer 
de om gelos: 

— Te ai mai bine cu parterul decât cu primul etaj? 


(La primul etaj se găseau principalii membri ai colegiului 
de redacţie; la parter, toţi funcţionarii ceilalţi şi secţia 
proză; totdeauna aici îmi lăsam servieta, drept pentru care 
totdeauna A. ÎI. mă ge-lozea.) 

Am subtilizat foile subversive (numerotate numai cu 
litere), acelea despre alegeri, iar pe celelalte i le-am adus 


lui A. IT. La o oră după ce s-a terminat adunarea de partid, 
echipa în plen era deja aplecată asupra Parazitului meu, şi 
deja A. 1. cerea. 

— Dreptul primei nopţi ne revine nouă! Să-i previi pe cei 
de la Mosfilm că dreptul primei publicări îi revine revistei 
Novâi miri Asta era înainte ca ei să-1 fi citit în amănunt. 

Dar iată un lucru interesant, notat în carnetul meu: desi 
chiar în acele zile Pravda mă atacase, acest fapt nu şi-a 
găsit nici măcar o vagă reflectare în convorbirea mea cu 
Trifonâci! Chiar şi pentru el sudălmile proferate de Pravda 
erau de-acuma egale cu zero! Ce timpuri! 

După aceea, am convenit cu A. TI. ca runda următoare de 
citire a Arhipelagului să aibă loc în patru zile din mai 1969 
(ziua Victoriei cădea într-o vineri şi deci se făcea o punte 
până luni), la "căsuţa mea de vânătoare" (era numele 
dezmierdător pe care el, fără să fi văzut-o, îl găsise pentru 
dacea mea modestă de pe malul Is-tiei). Dar când să ne 
reîntâlnim, A. TI. a avut din nou "o cădere", nu prea jos, încă 
treacă-meargă. Aflând că Laksin urma să-l viziteze la 
Pahra, am dat o fugă până la apartamentul lui Laksin, i-am 
în-ntfnat un mesaj de îmbărbătare pentru Trifonăci si, lui 
Laksin însuşi, '-am adresat această rugăminte: insistaţi pe 
lângă el, convingeti-l sa vină la mine, căci asta îl va ajuta să 
reziste, să apere revista. (Nu găsisem până atunci răgazul 
de a privi mai atent lucrurile şi de a reflecta: de fapt, pentru 
scopurile cuminţi ale lui Laksin, influenta mea asupra lui A. 
T. era ruinătoare, în virtutea unui vechi obicei datând din 
vremea lui Ivan Denisovici, eu vedeam în Laksin un aliat 
natural. Or, de multă vreme lucrurile nu mai stăteau asa.) 
Politicos amical, dar, poate, cu gândul în altă parte, Laksin 
mi-a făcut semn că se alătură preocupării mele. Am 
priceput: nu, n-o să încerce el să-l convingă în sensul dorit 
de mine. Cu atât mai mult cu cât Tvar-dovski ar zăbovi la 
mine şi luni şi cu cât, în acea zi de luni, s-ar primi la 
redacţie un telefon important de la Voronkov, şi toate 
considerentele unei diplomaţii calculate îl obligau pe sef să 


fie la postul lui în momentul în care se va da acel telefon. 
(Pe tăcute se strângea cercul înjurai lui Tvardovski, se 
aplica acum o tactică nouă: se făcea presiune asupra lui 
între patru ochi pentru a-l determina să se retragă de bună 
voie.) 

Numai că rătăcind prin labirinturi întortocheate, 
diplomaţia ignoră cerul. 'Tvardovski, tocmai pentru această 
rezistentă ascunsă, avea nevoie de o fermitate ireductibilă 
precum aceea în care te educă scoala din Arhipelagul 
lagărelor. 

Nu, A. I. nu a venit. De florile mărului târâsem cartea după 
mine. şi am ascuns-o din nou - lui avea să-i rămână 
necunoscută pentru eternitate. 

Asa trăiam noi: ne frecam unul de altul, dar el nu putea să 
mă citeascăl. 

1 în zorul permanent al luptei mele şi din cauza 
permanentelor noastre divergente în materie de tactică, eu 
cu el niciodată nu ne-am aplecat cu seriozitate asupra 
fenomenului literar în toată întinderea lui - din trecut până 
în viitor. Tvardovski era foarte credincios tradiţiei clasice şi 
avea o atitudine foarte ostilă fată de inovațiile scamatoresti: 
el parcă prevedea cum în curând tânăra generaţie de 
scriitori nu se va da înapoi de la nimic ca să dinamiteze 
însăşi literatura rusă. De ce la vremea aceea n-am fost mai 
uniti în fata acestui pericol? Pentru că eu nu vedeam aşa de 
departe, eram angajat cu totul în lupta cu bastioanele 
minciunii sovietice, dar şi pe el îl hărţuiau, în principal, nişte 
găunoşi "clasici" sovietici; la data aceea încă nu existau 
simptome ale unei noi deteriorări. Toate acestea erau 
tancuri ale acelui lant muntos pe care de-acum încolo urma 
să-l străbată conştiinţa rusă care trebuia să aibă grijă să nu 
se prăvălească nici în hăul colţilor de stâncă ai national- 
bolsevismului, nici în mlaştina unei confuze utopii populiste 
internaţionaliste (fără apartenentă naţională). (Adnotare 
din 1986.) 


Din hăţişul deceniilor sale de functionar-deputat-laureat, 
Tvar-dovski evada prin lungi şi întortocheate ocoluri. si, 
înainte de toate, fireşte, se străduia să străbată acest drum 
călare pe omologatul căluţ de plugărie al poeziei sale. În 
lunile sufocante de după reprimarea Cehoslovaciei, a scris 
în primul rând poezii disparate: înfânărie, care au luat apoi 
amploarea unui poem - Dreptul memoriei. L-a terminat 
chiar în acele luni ale primăverii lui 1969, când eu n-am 
reuşit să-l fac să vină pentru a citi Arhipelagul. El trăia, 
sărăcuţul, cu impresia sinceră că era pe punctul de a rosti 
un cuvânt nou, important, de a sfaşia vălul de deasupra 
unor domenii cunoscute până atunci doar de câţiva, de a 
aduce eliberarea gândirii nu numai lui însuşi, ci şi 
milioanelor de cititori însetaţi (care păşeau deja de multă 
vreme cu un avans de kilometri fată de el!). Cu mare 
dragoste şi speranţa corecta el acest poem deja în şpaltul 
respins de cenzură si, în vara lui 1969, se pregătea din nou 
să-l promoveze pe undeva pe sus. (Destin al unui redactor 
sef. În revista lui n-avea dreptul să-şi publice poemul la care 
ţinea aşa de mult!) în iulie mi-a dat şpaltul şi m-a rugat 
insistent să-mi relatez în scris impresiile. L-am citit - şi m-a 
cuprins descurajarea, am rămas perplex: ce să-i scriu? Ce 
să-i spun? Evident, din nou Stalin (totul se încheie cu el?), şi 
"fiul nu răspunde pentru tatăl lui", dar apoi "si eticheta de 
fiu de duşman al poporului", şi tara însăşi se părea că n-are 
Un număr suficient de fii purtând stigmatul; şi - pentru 
prima dată în treizeci de ani! Apropo de propriul său tată şi 
de pietatea lui filială fată de acesta - Hai! Hai! Încă putin! 

— Dar nu, el n-avea elan şi îndată îşi dădea în petic: în 
acelaşi bou-vagon cu chiaburii, spre locul de deportare, 
tatăl autorului Se ţinea mândru şi distant De cei cu care- 
avea aceeaşi soartă. Doar el slăvea puterea sovietică 
Printre acei ce-o duşmâăneau. 

Rezultatul a fost reabilitarea propriei sale familii; şi atunci, 
cei cincisprezece milioane - ei n-au decât să piară în tundră 


şi taiga? Cu Stalin, Tvardovski nu se mai putea împăca, dar: 
Mereu parcă-i aveai alături. Acel ce ce voia ovaţii. 

Al cărui chip trăieşte veşnic. Acel în care, smerit, al meu 
Părinte vedea învățătorul. 

Cum as putea reacţiona la acest poem şi ce as putea spune 
despre el? Pentru anul 1969, Aleksandr Trifonovici, era de 
aşteptat mai multă substanţa, mai multă vigoare, mai mult 
curaj! 

În general, Tvardovski şi colegiul redacţional condus de el 
îşi făceau o idee exagerată despre măsura în care ei 
reprezentau pulsul gândirii de avangardă, despre măsura 
în care călăuzeau şi comandau viaţa socială a întregii ţări. 
(De multă vreme mişcările de autentic protest şi de luptă se 
desfăşurau impetuos ignorându-i.) La redacţie, după ce 
grupuri-grupuri ţineau şedinţe de câteva ore, se completau 
şi se convingeau reciproc în aşa fel încât se crea aparenta 
că ei, membrii colegiului redacţional, erau un centru 
spiritual dinamic, exclusivist în posesiunea adevărului, în 
această viziune, autorii erau învăţăcei ai colectivului 
redacţional, de la ei nu era de aşteptat vreun semnal 
luminos. 

În iarna 1968-1969, aflându-mă din nou în izba 
întunecoasă de la Solotcea, m-am tot codit câteva luni, mi- 
era frică să mă apuc de R-17; prea înalt mi se părea 
pârleazul din fata mea, şi mai era şi frig, trebuia să stai cu 
şapte haine pe tine, nu puteai, să te faci comod, în aceste 
condiţii mă plimbam ore întregi prin pădure si, din mers, 
citeam Novâi mir, am citit pagină cu pagină un întreg 
pachet, peste douăzeci de numere la rând pe care până 
atunci, presat de treburi, nu reuşisem să le citesc - şi aşa 
am ajuns să-mi fac o idee de ansamblu asupra revistei. 
Desigur, lectură mai agreabilă şi mai plină de folos 
intelectual nu exista în URSS. Lectură aptă să împrospăteze 
gândirea, să-i imprime o mişcare browniană. Suplă 
gimnastică intelectuală. O revistă totdeauna nobilă, cinstită, 
conştiincioasă (dacă iertăm, dacă sărim sute de pagini 


sterile sau dezgustătoare, semnate de publicişti obtuji, 
revoluționari cu voie de la autorităţi, internaţionalişti şi 
patrioţi în serviciul autorităţilor). 

Dar această caracterizare este valabilă numai dacă se face 
comparaţie între Novâi mir şi tot ceea ce se tipăreşte. Dacă 
însă se pune problema alegerii între revista în chestiune şi 
ceva din samizdat - cine nu va prefera samizdatul? Pe 
măsură ce în anii '60 se dezvolta, neautorizat, producţia de 
texte dactilografiate, viaţa adevărată le iriga tot mai mult 
pe acestea, fenomen pe care, în mod tragic, redacţia lui 
Novâi mir nu-l înţelegea; şi adjuncţii, adunându-se în 
cabinetul lui Tvardovski, planificau, fără să clipească, 
strategia gân-dirii naţionale. Poate că cea mai nereuşită 
dintre asemenea încercări a fost articolul lui Dementiev 
(NM- 1969, nr. 4, apărut însă în iunie) - al acestui 
Dementiev care nu mai era de mult membru al redacţiei 
căreia însă continua să-i fie foarte apropiată sursă de 
inspiraţie în materie de ideologie şi prieten zelos, om de-al 
casei. 

Povestea acestui nefericit articol trebuie fie s-o trecem cu 
totul sub tăcere, fie s-o puricăm mai în detaliu. Ea s-ar 
părea că ne abate de la axul acestei cărţi, dar eu am un 
anumit motiv să n-o eludez. 

În 1968 au fost publicate în Tânăra gardă două articole de 
Cealmaev, publicist mediocru şi obscur (dar în spatele lui 
exista, probabil, cineva un pic mai inteligent), care au 
declanşat o lungă polemică în coloanele ziarelor şi ale 
revistelor. Fără cap şi fără coadă, aducând o grămadă de 
materiale puse cu lopata (luate din toate locurile până la 
care a putut el să-şi întindă braţele), agramate ca nivel, 
strident declamatoare ca manieră, peticite haotic cu citate 
trase de păr, pretinzând rizibil că trasează "contururile 
esenţiale ale procesului spiritual", "o orientare în cultura 
universală" şi "o perspectivă globală a mişcării gândirii 
artistice"; nu fără motiv totuşi aceste articole şi-au atras un 
val de indignare venit din diferite părti: pe gura împănată 


cu dinţii falşi ai dogmei a ieşit nu un discurs, ci mormăitul 
unui mut dezobişnuit a mai vorbi, un mormăit de nostalgie 
pentru ideea naţională confuz amintită. Desigur, această 
idee era toarsă şi întoarsă în spiritul politicii oficiale şi 
detestabil creditată cu o importantă pe care n-o avea. Se 
făcea acest lucru prin elogierea excesivă a caracterului rus 
(numai nouă ne stă în caracter să căutăm adevărul, să 
cultivăm cinstea şi dreptatea! Numai la noi se află "izvorul 
sacru" şi "torentul luminos al ideilor"), prin ponegrirea 
Occidentului ("cantitate neglijabilă, se sufocă de preaplinul 
său de ură" - în timp ce la noi abundă iubirea!), mergând 
până la a denunța în el "parlamentarismul prematur", până 
la a-l chema în sprijin pe Dostoievski (ei susţin că 
Dostoievski, blamând socialismul, blamează, de fapt, 
"Occidentul burghez"). Bineînţeles, această idee era gătită 
în straiele ponosite ale comuno-patriotismului; autorul 
repeta la tot pasul jură-mântul comunist, se prosterna cu 
fruntea până la pământ în fata ideologiei, proslăvea 
revoluţia sângeroasă ca pe "o frumoasă faptă 
sărbătorească" - şi chiar prin aceasta intra într-o 
contradicţie ruinătoare, pentru că esenţa comunismului 
reprezintă negația violentă a oricărei idei naţionale (asa 
cum s-a verificat acest lucru pe solul nostru), pentru că nu 
poţi să fii şi comunist şi rus, şi comunist şi francez - trebuie 
să alegi. 

Dar iată ce este uimitor: din acest mormaăit ieşeau laude la 
adresa "sfinţilor şi preafericiţilor, zămisliţi din aşteptarea 
miracolului, a binelui mângâietor", şi chiar câţiva dintre 
aceştia sunt nominalizați, greşindu-se pe ici, pe colo: 
Serghei din Radonej, patriarhul Hermogen, loan din 
Kronstadt, Serafim din Sarovl-şi este pomenită "Rusia care 
se duce" a lui Korin2 (se înţelege, "lipsită de sentimentul 
religios"); şi "nostalgia populară a unei fete morale"; şi 
Dostoievski, citat cu simpatie în unele dintre pasajele sale 
destul de pioase; şi chiar, o dată Din adâncimf, dar 
incognito; şi altă dată o aluzie directă la Hristos - spu-nând 


că el "işi scuturase vesmintele deasupra poienii"; se 
percepea chiar cum răzbate (era cel mai bun pasaj) 
avertismentul, greu de înţelesuri, de a nu face păcatul să 
răspundem cu violentă la violentă; şi împotriva cruzimii, şi 
împotriva înstrăinării reciproce a inimilor - iată ceva ce nu 
mai era după Lenin! şi nu era nicicum poziţia leninistă 
aceea de pe care ei îi obiectau lui Gorki (!), apărând 
cuvântul spiritului împotriva celui al bazarului; se făcea 
chiar o aluzie la dimensiunea istoriei milenare a Rusiei, 
istorie în care se îneacă "formațiunile", menţionându-se că 
totuşi câteva dintre ele se instalează în aceasta (din laşitate, 
nu se menţiona socialismul); şi se spunea un cuvânt chiar 
despre faptul consumat al nimicirii naţiunii ruse - numai că, 
reieşea, vina pentru aceasta n-o purta Ceka şi nici Ceon4 ci 
"dezvoltarea burgheziei" - negustorii ruşi, poate; şi pentru 
pauperizarea satului nostru contemporan se arăta cu 
degetul la cele de ordin spiritual - când sătenii se înghesuie 
la cinematograf, precum se înghesuiau altă dată la 
priveghiul de vecernie; ici-colo se aplica, în treacăt, câte o 
lovitură "palatelor de aluminiu", lui Bazarov5. Aşadar, 
putem evidenția, enumera şi aprecia unele idei conţinute în 
acest articol sau în alte articole din Tânăra gardă, scrise în 
acelaşi spirit, absolut surprinzătoare pentru presa 
sovietică: 1 Sfântul Serghei din Radonej (1314-1392), una 
dintre figurile monahale ruseşti cele mai venerate. 
Patriarhul Hermogen, patriarh al tuturor Rusiilor din 1606 
la 1612, în Epoca Tulburărilor; victimă a uneltirii boierilor 
din Moscova şi a polonezilor care l-au lăsat să moară de 
foame. Loan Sergheiev (1829-1908), protopop de 
Kronstadt, precursor în materie de liturghie şi de apostolat 
"social" şi autor de lucrări de teologie precum Viaţa mea 
întru Hristos; el a dobândit din timpul vieţii o popularitate 
extraordinară. Serafim Mosnin, călugăr care a trăit ca 
anahoret în "pustiul" de la Sarov înainte de a deveni 
stareţul celebru al timpurilor moderne (1760-1833). (N. t.) 
2 Serie de pânze, destul de convenţionale, consacrate 


"bunelor vremi de odinioară". Korin, discipol al lui Nesterov, 
a trăit din 1892 până în 1967. (N. t.) 3 Din adâncimi, 
culegere de articole asupra revoluţiei ruse. Datorată în cea 
mai mare partea aceloraşi scriitori ca şi Vehi (Jaloane). 
Prima ediţie, realizată clandestin în 1921, a fost confiscată. 
(N. t.) 4 Ceon: Ceast osobogo naznaceniia (Unitate cu 
destinaţie specială); detaşamente militare de represiune. 
(N. t.) 5 Bazarov, personaj din Părinţi şi copii, de 
Turgheniev; tipul clasic al nihilismului în manieră rusească. 


d LL] LL] 


(N. t.) 1) Preferinţa morală dată "pustnicilor", "cavalerilor 
spiritului", "creştinilor de rit vechi" asupra democraţilor 
revoluționari; felul în care primii atrăgeau pe multi, de la 
Cernâsevski la Kerenski. (Sincer să fiu, mă alătur.) 2) în 
discuţiile de la revista Sovremennik1, valorile culturale ale 
anilor '30 ai secolului al XIX-lea au degenerat şi s-au 
acoperit de cocleală publicistică. (Au avut ele vreodată 
valoare de eternitate! 

— Au degenerat, desigur.) 3) Peredvijnikii? ("Itineranţii") 
n-au exprimat nostalgia populară a unui ideal de frumuseţe, 
a unei morale, în timp ce Nesterov şi Vrubel au făcut-o să 
renască. (Nu se poate contesta.) 4) în anii' 10 ai secolului al 
XX-lea, cultura rusă a făcut pasi noi în evoluţia artistică a 
umanităţii - şi reproşuri lui Gorki (!) pentru faptul de a fi 
scuipat asupra acestui deceniu. (Nici o îndoială în această 
privinţă.) 5) Poporul vrea să fie nu numai sătul, ci şi veşnic. 
(si dacă nu mai este asa, atunci noi nu mai valorăm nimic.) 
6) Pământul este valoarea eternă şi obligatorie: te-ai rupt 
de el, ai terminat cu viaţa. (Da, tot aşa simt şi eu, asta este 
şi convingerea mea. şi Dostoievski a exclamat: "Dacă vreţi 
ca omenirea să evolueze spre mai bine. Atunci 
împroprietăriti-o cu pământ! Pământul are ceva 
sacramental. O naţiune trebuie să se nască şi să se înalte pe 
pământul, pe solul pe care cresc griul şi copacii."*) 7) Satul 
este reazemul tradiţiilor naţionale. (Târziu. Astăzi, vai, satul 
nu mai este acest reazem, pentru că a fost omorât. Dar a 
avut un asemenea rol. A fost un asemenea reazem Sankt- 


Petersburgul tarilor? Sau este aşa ceva Moscova 
cincinalelor?) 8) Negustorimea exprima şi ea cu strălucire 
spiritul national rus. (Da, nu mai putin decât țărănimea. 
Negustorimea a fost cel mai mare cheag de energie 
naţională.) 9) Graiul popular este hrana poeziei. (La aceasta 
subscriu şi eu.) 10) La noi a apărut o mică burghezie 
cultivată. (Da! - şi este o clasă execrabilă acest strat imens, 
care şi-a însuşit o cultură substandard, acest trib instruit 
care şi-a arogat titlul de intelectualitate; or, 
intelectualitatea n-ar putea fi decât o autentică elită 
creatoare, foarte putin numeroasă, individualistă până în 
măduva oaselor. şi în acest trib intră tot aparatul de partid.) 
11) Tânărul din tara noastră este supus unui proces de 
despersonalizare prin: limbajul găunos care ruinează 
gândirea şi simţirea; vacarmul televiziunii; avalanşa 
filmelor. 

Într-un cuvânt, în anii '20 şi '30, autorii unor asemenea 
articole ar fi făcut imediat cunoştinţă cu GPU şi ar fi fost 
împuşcaţi fără întârziere. Până către 1933, pentru o adiere 
de sentiment rus (sau - cum se spunea atunci - sen- 1 
Revistă întemeiată de Puşkin. (N. t.) 2 Pictori realişti de 
avangardă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea care 
organizau expoziţii artistice ambulante. (N. t.) 

Jurnalul unui scriitor, 1876, iulie-august, cap. IV, 4. 

Ţiment "albgardist", sau, injurios la adresa mujicilor, 
"rusoneaosist') te executa, te prigonea, te deporta (să ne 
amintim fie şi numai de articolele denunţătoare ale lui Osip 
Beskin împotriva lui Kliuev şi Klâcikov)1. Apoi, putin câte 
putin, s-a dat frâu liber acestui sentiment, dar revopsit în 
roşu, învăluit în pânză rosie, obligatoriu marcat cu fierul 
unui ateism pârjolitor, însă copiii de ţărani (si de negustori? 
şi poate şi de preoţi?), deci aceşti copii ajunşi cu bine la 
vârsta adolescentei, dar murdăriţi, înşelaţi, vânduți pentru 
carnetul roşu de partid, erau totuşi cuprinşi uneori, ca de o 
nostalgie a paradisului pierdut, de un autentic sentiment 
national care nu se lăsase distrus. Pe careva dintre ei acest 


sentiment îl împinsese să scrie aceste articole, să le ajute să 
răzbată prin redacţie şi cenzură şi să vadă lumina tiparului. 

Si se înţelege că în lunile acelea, presa sovietică oficială, 
începând cu Kom-munist, a dojenit aspru Tânăra garafa 
pentru aceste articole. "Dezaprobarea a fost unanimă", 
după cum scrie Dementiev, şi "apărut evident că nu avea 
sens să se continue dialogul". Dar comuno-patriotii de la 
Tânăra gardă au încercat, şi după scandalul provocat de 
articolele lui Cealmaev, să susţină combinaţia nefirească 
dintre "a fi rus" şi "a fi comunist", această împerechere 
dintre dulău şi scroafa, de aceeaşi valoare ca şi "dialogul" 
dintre comunişti şi creştini atâta timp cât comuniştii n-au 
preluat puterea. 

Dar, despre toate acestea, poate că nu s-ar fi ştiut nimic, 
nu s-ar fi făcut nici o menţiune, şi eseurile mele s-ar fi redus 
cu câteva pagini stufoase, dacă redacţiei lui Navâi mir nu i- 
ar fi venit nitam-nisam ideea nefericită de a se ralia la 
"hăituiala" generală, ba mai şi încredinţându-i 
dezafectatului Dementiev sarcina de a scrie un nou articol. 

Dacă vom readuce în memorie deceniile de literatură 
sovietică, şuvoiul de lături deversat de diverşii închinători la 
altarul puterii, cum au fost napos-tovienii, litfrontovienii şi 
rappienii?2, de Enciclopedia literară a anilor 1929-1933, şi 
apoi de clica oficială a Uniunii Scriitorilor - atunci într- 
adevăr, articolele lui Cealmaev nu se vor mai înfăţişa ca 
specimenul cel mai rău. Ce i-a supărat şi i-a revoltat deci 
aşa de tare pe cei de la Novii miri Impulsul emoţional 1-a 
dat dorinţa lor de a se răzbuna pentru veşnica hăr-tuială la 
care erau supuşi: dintre toţi câinii care muşcau în 
permanentă revista Novâi mir, unul comisese o greşeală, 
părăsise haita şi acum era muscat de ai săi. Sesizând 
despre ce este vorba, cei de la Novâi mir şi-au zis că era 
momentul să lovească şi ei. Ce armă aveau la dispoziţie"? - 
marxismul, desigur, învăţătura revoluţionara cea mai pură! 
Lui Dementiev, asta-i venea foarte 1 Articole apărute în 
1930 în diverse reviste şi care-i învinovăţeau de spirit 


"chiaburesc", între alţii, pe scriitorii N. A. Kliuev (1887- 
1937) şi S. A. Klâcikov (1889-1940), reprezentanţi ai 
mişcării zise "neotărănesti". (N. t.) 2 Napostovieni, membri 
ai redacţiei revistei Na literaturnom postu ("La postul de 
luptă pentru literatură"). "Opoziția de stânga" a efemerului 
Front literar (litfrontovienii) a atacat în 1930 şi această 
revistă şi RAPP (Asociaţia rusă a scriitorilor proletari), care 
a apărut din 1925 până în 1932. (N. t.) la îndemână! Dar în 
redacţie exista cel putin o persoană - Tvardovski - care ar fi 
putut să-şi amintească şi să înţeleagă proverbul: nu chema 
lupul să te apere de dini. Nici ca să te apere de furia 
crinilor dezlănţuiţi să nu chemi lupul marxismului, mai bine 
loveşte-i cu un băț cinstit, dar să nu chemi lupul. Pentru că 
până la urmă lupul te haleşte şi pe tine pe nemestecate. 
Dar chestiunea consta tocmai în aceea că, pentru Novâi 
mir, marxismul nu era un balast pe care cenzura i-l pusese 
în cârcă; marxismul, dimpotrivă, era conceput ca Unica 
Doctrină Adevărată, cu singura condiţie de a fi luată în 
"puritatea ei originară". La fel şi ateismul, element foarte 
necesar pentru această intervenţie, era convingerea intimă, 
sinceră a întregului colegiu redacţional al lui Novâi mir, 
inclusiv, vai, a lui Tvardovski. şi de aceea argumentaţia şi 
tonul acestei intervenţii dezonorante a revistei - nu aşa de 
putin timp înainte de sfârşitul ei - nu erau întâmplătoare şi 
nu le-au apărut în toată falsitatea lor. (Se spune că Doros a 
fost împotriva acestui articol.) în proiectul iniţial, încă 
neasternut pe hârtie, încă în discuţie la cabinet, cei de la 
Novâi mir aveau, evident, şi considerente pe deplin juste: 
pe un ton isteric, "această bandă" ponegreşte Occidentul nu 
numai ca Occident capitalist (de ponegrirea acestei 
ipostaze a Occidentului marxiştilor nu le pare rău, nici lui 
Dementiev), ci şi ca pseudonim a tot ce aspira la libertate în 
tara noastră (în contrast cu ceea ce ne învaţa marxismul, 
aceste aspirații progresiste sunt susţinute, nu stiu din ce 
motive, chiar de către blamatul Occident), ca pseudonim al 
intelectualităţii şi al lui Novâi mir însuşi, în articolele Tinerei 


gărzi se pedalează într-un mod prea suspect pe "temeliile 
populare, micile biserici, satul, pământul. Dar în tara 
noastră domneşte o asemenea confuzie şi o asemenea 
încordare încât este suficient să pronunţi laudativ cuvântul 
"popor" ca să fie îndată interpretat ca "arde-l pe 
intelectual!" (vai, cu 80%, este vorba de tribul instruit, dar 
din ce este alcătuit poporul, asta este marea necunoscută.); 
dacă pronunţi laudativ cuvântul "sat" înseamnă că ameninţi 
oraşul, cuvântul "pământ" înseamnă reproş la adresa 
"asfaltului". Aşadar, împotriva acestor ameninţări secrete, 
neexprimate, adăpostindu-te sub pseudonimul 
internaţionalismului şi folosindu-te de toate subterfugiile 
marxismului dialectic - la luptă, Aleksandr Grigorici! 

Si iată, cu erudiție profesorală, identificând cu uşurinţă 
ceea ce era agramat şi ridicol în articolele semidocţilor de 
la Tânăra gardă (ce vreţi dumneavoastră, s-au tăiat capete 
pe douăzeci şi cinci de etaje în acest popor, cum să te mai 
miri de acest mormăit de liliputani?), criticul novomirian a 
ţintit ca un berbec în breşă bine explorată, deminată, lipsită 
de pericole, în care, începând din anii '20, se tot ţintise la 
sigur, şi în legătură cu care puterea este încă şi astăzi 
foarte bucuroasă că lucrurile stau aşa cum stau. 

Criticul nu uită misiunea pentru care a fost lansat în arenă 
- să lovească şi să demoleze, fără a-şi pune prea mult 
problema dacă pe undeva pe-acolo nu există niscaiva urme 
de viaţă, el călăuzindu-se astfel de considerente care tin nu 
de adevăr, ci de tactică, începând cu istoria de demult, el, 
fără să freamăte, nu poate să audă vorbindu-se de "pustnici, 
de patriarhi."; nici să tolereze laude la adresa anilor ' 10, de 
vreme ce aceştia au fost condamnaţi cu asprime de către 
tovarăşul Lenin şi de către tovarăşul Gorki; deja sus de 
elan, de forţa obiceiului, desi aceasta n-are nici o legătură 
cu discuţia, trebuie ca de două ori să-i ia la refec pe cei de 
la Vehf: "enciclopedia apostaziei", "culegere infamă"; 
trebuie să dea cu copita, la grămadă, în Leontiev, în 
Aksakov şi chiar în Kliucevski2, în "ideea de glie'"3, în 


"slavofilie", şi ce-o să le contrapunern? Ştiinţa noastră. (Ah, 
şi curcile rid de "ştiinţa voastră"! 

— Cât fac doi ori doi după părerea Comitetului Central?) 
De altfel partidul ne învaţă (dar numai începând din 1934) 
să nu renunţăm la moştenirea trecutului, şi în această 
moştenire, Dementiev îi cuprinde cu generozitate "si pe 
Cemâsevski, şi pe Dosto-ievski" (unul chema oamenii să 
pună mâna pe topor, celălalt îi chema să se pocăiască, ar 
trebui făcută o alegere), şi chiar, dacă vreţi "Treimea lui 
Rubliov" (începând din 1943, şi acest lucru este posibil). 

Din tot ce tine de biserică, elementele care îi dau criticului 
comunist cei mai multi fiori sunt "elocventa ecleziastică" 
vicioasă (poezia cea mai elevată!), "templele primitoare", 
"bisericile triste" la poeţii Tinerei gărzi. (Oricum ar fi 
versurile respective, durerea este indubitabilă, 
compasiunea sinceră: biserica dispare sub apă. 

Voi rezista, o voi salva, dar dacă Valu-nspumat ne va 
ameninţa, Mă voi lipi de ea şi pe-amândoi ne va-nghiti 
adâncul.) 

Dar reacţia lui Dementiev este rece şi falsă: "Evenimentul 
nu este deloc dintre cele vesele", "starea de exaltare" nu 
este de trebuinţă, "tema bisericească reclamă o abordare 
mai bine gândită, mai sobră". (O abordare mai bine gân-dită 
decât aceea a bisericilor de la noi care au fost demolate? 
Asta s-a făcut sub Hruşciov, cu buldozerele. Oricum ar fi fost 
Tânăra gardă, ea apăra acolo religia, fie şi numai indirect. 
Iar liberalul Novâi mir, ateu din convingere, se complace 
într-o atitudine de sprijinire a asaltului post-stalinist 
împotriva Bisericii.) şi la întrebarea ce este patriotismul, 
Dementiev ne dă răspunsul exact: patriotismul nu este 
iubirea de trecut şi de mânăstiri, el este "inseparabil", mă 
înţelegeţi dumneavoastră, "de internaţionalismul proletar". 
şi la ce bun ataşamentul primitiv fată de "mica patrie" (fată 
de locurile unde te-ai născut şi ai crescut), atunci când şi 
Dobroliubov şi PCUS au explicat că trebuie să fiu ataşat fată 
de patria mea (în aşa fel încât frontierele iubirii de patrie să 


coincidă 1 Vehi (Jaloane): “Culegere de articole despre 
intelectualitate" publicată la Moscova în 1909 de N. 
Berdiaev, S. Bulgakov, P Struve, S. Frank etc. (N.t.). 

2 Leontiev, Aksakov şi Kliucevski îmbrăţişează în modalităţi 
destul de diverse ideile slavofile. (N. t.) 3 Curent 
reprezentat de F. M. Dostoievski, A. Grigoriev, N. Strahov, în 
anii 1860, şi exaltând ideea de glie (pociva) naţională ca 
bază şi matrice a dezvoltării sociale şi culturale a Rusiei. (N. 
t.) exact cu frontierele statului, ceea ce simplifică şi 
problema serviciului militar). şi penţiu ce ar trebui ca 
expresiva limbă rusă să se păstreze tocmai la tară (că, toată 
viaţa, Dementiev a scris în jargonul socialist - asta nu 
contează)? Ptiu-ptiu, oamenii aceştia care mujicizează 
îndrăznesc încă să ne prezică nouă că Întinzând mâna Vom 
reveni la propriile noastre obârşii - nu, nu vom reveni! 

— Dementiev o ştie. Dacă vreţi neapărat să dedicați imnuri 
satului, atunci dedicaţi-le satului celui nou, "care a cunoscut 
mari schimbări", arătaţi 'sensul spiritual şi poezia muncii 
colhoznice şi a trasformării socialiste a satului" (du-te şi 
munceşte acolo, profesor roşu, când o să te expedieze la 
Morlocil; du-te!) 

De vreme ce tactica ne cere să apărăm Europa, ce vede 
Tânăra gardă rău în mugetele de magnetofon de la 
primărie? Sau în faptul că într-o mahala din Voronej, jazul 
sună ca toţi dracii", şi pe Koltov nu-l mai citeşte nimeni? Cu 
ce este muzica pop mai rea decât cântecele ruseşti? 
Prosperitatea sovietică "duce la îmbogățirea culturii" 
(pasionaţi de domino, cartofori, beţivi - îi vedem la tot 
pasul!) O să ne dea nouă lecţii Tânăra gardăl încearcă ea să 
ne convingă că Esenin a fost persecutat? Că a fost asasinat? 
Esenin a fost iubiţi afirmă cu neruşinare Dementiev (nu de 
el, desigur, care era atunci un activist al Komsomolului, nu 
de comitetele de partid, nu de comitetele locale, nu de 
ziare, nu de critici, nu de Buharin, ci de.). 

Dar principalul este că: "s-a înfăptuit marea revoluţie!", 
apărut orânduirea socialistă", "potenţialul moral al 


a 


poporului rus s-a întrupat în bolşevici", "putem privi cu 
încredere spre viitor", "vântul secolului suflă în pânzele 
noastre". 

Si lucrurile astea sunt aşa de deprimante încât mâna 
refuză să le mai transcrie. şi de rigoare citatele din Gorki, şi 
de rigoare cele din Maiakovski, şi tot ce-ai citit de câte o 
mie de ori. Există vreo ameninţare? Există, desigur, dar iată 
care anume: "infiltrarea concepţiilor idealiste" (si, imediat, 
din cealaltă parte, ca să ne deruteze) "si vulgar- 
materialiste", "revizioniste" (si pentru a contrabalansa) 
"dogmatice. Care denaturează marxism-leninismul". lată 
deci de unde vine ameninţarea! 

— Nu spiritul national este în pericol, nu natura noastră, 
nu sufletul, nu moralitatea, ci marxism-leninismul este în 
pericol; iată cum vede lucrurile progresista noastră revistă! 

Si această fiertură gazetărească, această rece şi inertă 
banalitate, ne-o oferă, şi încă, iată, ca program al lui, iubitul 
nostru Novâi mir, făclia unică. Vă va fi uşor să acceptaţi că 
aşa ceva nu provine de la Pravdal Astfel, în tara noastră, în 
epoca noastră, în niciuna dintre probleme (si foarte multe 
dintre ele sunt supuse distorsiunii) nu-i posibil să te 
pronunţi nestresat, În Maşina timpului de H. G. Wells, rasa 
Morlocilor este subjugată de cea a Elohilor leneşi şi 
ignoranţi, dar, în schimb, se hrăneşte cu carnea crudă a 
opresorilor ei. (N. t.) clar, curat. In aceste două reviste 
aflate în conflict, ideile nu numai că nu erau limpezite, ci 
erau şi îmbibate cu terminologie şi salivă comunistă, şi 
necrofagii cei mai prompţi - Ogoniok1 - au venit degrabă în 
ajutor şi au tras asupra lui Novâi mir nu stiu a câta salvă - 
"scrisoarea celor unsprezece". Scriitori despre care până 
atunci nimeni nu auzise vorbindu-se. şi aceasta nu pentru a 
apăra "tara părinţilor" sau nu stiu ce "cuvânt inspirat", ci 
pentru ca, înecând ultimele urme ale disputei într-o 
stridentă politică, să se ajungă la acuzaţiile calomnioase 
cele mai josnice: tactică provocatoare a construirii de 


poduri! Diversiune cehoslovacă! Integrare cosmopolită! 
Atitudine capitulardă! 

Si cum se strigă unele pe altele. Căci şi Dementiev scrie: în 
pericol este marxism-leninismul, nu altceva. Nu chema 
lupul să te apere de câini! 

În acel moment, trăgând de sfori, au făcut ce-au făcut şi au 
inserat, nu stiu de ce tocmai în Sotialisticeskaia industriia, 
scrisoarea adresată de un oarecare strungar lui 
Tvardovski:"Am vrea să mergem cu toţii în aceeaşi cadenţa" 
(ote-lari şi literați), "vrem un răspuns partinic; un altfel de 
răspuns, clasa muncitoare (vorbeşte în numele ei 
strungarul Zaharov) nu va accepta". 

Discuţia a luat o turnură specific sovietică! Tipică prin 
stupiditatea ei, această contrafacere ofensatoare, imaginată 
de o presă niciodată criticată, iresponsabilă! Ce soartă 
umilitoare să fii redactor sef al unei reviste oficiale şi ce 
răbdare de elefant pentru a-1 asculta, fără a izbucni în ris, 
pe un cretin agramat dându-şi cu părerea despre literatura 
ta - dar de câte ori în viaţa sa nu trecuse Tvardovski prin 
asemenea momente! De data aceasta, el s-a descurcat 
magistral: a rugat Sotialisticeskaia industriia să-i trimită”? 
E. fi o fotocopie a acestei contrafaceri şi să-i dea fisa 
personală a misteriosului Zaharov. De altfel, Zaharov s-a 
dovedit a fi o persoană reală - era strungarul deputat în 
Sovietul Suprem şi membru al CC şi care, acum, lansa 
avertismente profetice: "cel care n-are încredere în clasa 
muncitoare, nu se va bucura nici el de încrederea clasei 
muncitoare". şi fiţuica respectivă publică şi fotocopia, iată 
miracolul - dar ce fotocopie! Obrăznicie sigură de ea însăşi 
(si nu fără motiv) a ziariştilor sovietici: cititorul de la noi n-o 
să se apuce să verifice ziarul de-acum zece ani - şi ei nici 
măcar nu şi-au dat osteneala să pună sub formă de articol 
de ziar fragmentul de pagină pe care-l reproduseseră! 


(pe fotocopie) 


Stimaţi tovarăşi de la ziarul Sotialisticeskaia industriia! De 
mult aveam intenţia să ridic în presă (nimic) (în ziarul 
apărut cu 10 zile mai devreme) Stimate Aleksandr 
Trifonovicilpar de mult aveam intenţia să vă scriu Dar am 
tot amânat: la uzină e mult de lucru, si, în plus, eşti în 
permanentă solicitat de sarcini 1 Revistă săptămânală 
ilustrată pentru marele public, de o ortodoxie suta la sută. 
(N. t.) obşteşti - (ce autentic muncito” este sună chestia 
asta!) 

Dar o discuţie a avut loc de curând în secţie un tovarăş de- 
al meu m-a întrebat, un muncitor de-al nostru a avut loc de 
curând un tovarăş de-al meu m-a întrebat (tovarăş la CC? 
La Sovietul Suprem) 

A fost suficientă prima pagină pentru a ne da dovada 
contrafacerii lor; restul. Să şi-l imagineze fiecare. 

Si nu s-a ridicat nimeni, din nici o parte, pentru a-i 
combate! 

— Asta este presa noastră incoruptibilă, care nu depinde 
de sacul cu bani. 


(Visez de multă vreme un fotograf care să realizeze un 
album despre Dictatura Proletariatului. Fără explicaţii, fără 
text, numai cu nişte chipuri-două-trei sute de mutre 
arogante, ciupite de vărsat, somnoroase sau furioase - cum 
se aşază ele în maşini, cum se urcă ele la tribune, cum 
tronează ele la birourile lorfără explicaţii, doar două 
cuvinte: Dictatura Proletariatului!) 

Ce viaţa era asta pentru Ivardovski? Ce viaţa era asta 
pentru toată redacţia lui Novâi miri Dacă, în această carte, 
pe ici, pe colo, îi scarmăn cam prea aspru, corectaţi-mă: 
ţinând cont de suferinţele lor, de restricţiile ce li se 
impuneau, de neputinţă la care erau reduşi. 

În ce mă privea, nu ştiam nimic despre aceste atacuri. La 
mine, în dacea mea de pe malul Istiei, am citit cu mare 
întârziere articolul lui Dementiev - şi am oftat, şi am 
început să urlu, şi m-am revoltat împotriva revistei Novâi 


mir. Am supus-o chiar unei analize pe care am aşternut-o pe 
o bucăţică de hârtie. În 2 septembrie am sosit la redacţie. 
Cei de aici trăiau numai din amintirea acestei discuţii (sigur, 
cazul acestei altercaţii publice era mai vesel decât cel din 
primăvară, când lui Tvardovski i se aplica, în cabinetul său 
cu uşile închise, tratamentul pumnului în gură) şi a micului 
răspuns pe care îl dăduseră revistei Ogoniok, răspuns 
căruia, în ciuda unei luni de tergiversări şi de piedici puse 
de cenzură revistei, reuşiseră totuşi să-i facă loc în ultimul 
număr şi să-l scoată la lumină. Succesul lui Ivardovski era 
modest: 

— Răspuns demn! 


(Dar nimic deosebit. De o fineţe moderată. Spiritul 
contondent al lui Dementiev, din fericire, era absent.) 

— Demn. Dar, în general, A. T., articolul lui Dementiev m-a 
durut. Nu din flancul acela îi vei bate. Acest dogmatism 
scorojit al lui Dementiev. 

Deveni numai ochi şi urechi: 

— Închipuie-ţi că jumătate din acest articol 1-am scris eu 
însumi. (Nu cred. Tvardovski are această trăsătură care nu 
este sovietică: nu abandonează o lucrare pe motiv că alţii o 
vorbesc de rău, ci o va iubi mai mult ca înainte.) - Căci ei 
sunt o bandă! 

— Nu contest. Dar dumneavoastră oricum nu din flancul 
acela. Vă amintiţi, la Riazan, când citeaţi romanul: "să te 
urci pe rug, dar să ai pentru ce s-o faci". 

— Stiu - se înfierbânta el pentru dispută şi trăgea fum 
după fum - dumneata însă eşti pentru bisericuţa din deal! 
Pentru bunele timpuri de odinioară! (Dar asta ar fi bine şi 
pentru un poet de origine ţărănească.) 

— Dar iată, ei nu te atacă. 

— Dar nu e vorba că nu mă atacă pe mine; n-au voie nici 
măcar să-mi pomenească numele. 

— Pe dumneata, eu te iert. Dar noi - noi apărăm 
leninismul, în situaţia noastră, asta este deja foarte mult. 


Marxism-leninismul pur este o doctrină foarte periculoasă 
(?!), ei nu-l acceptă. Bine, scrie-ne un articol să vedem cu 
ce nu eşti de acord. 

Ceea ce aveam asupra mea nu era material pentru un 
articol, ci paginile precedente, deja creionate în linii mari 
pe o coală de hâr-tie. Desigur, n-aveam să mă apuc să scriu 
un articol în loc de relatarea despre catastrofa de la 
Samsonov, dar puteam s-o spun! După o jumătate de secol 
în care orice tentativă de explicare a fost reprimată, în care 
au fost retezate de pe umeri toate capetele gândi-toare - se 
instalase o asemenea harababură generală încât nici cei 
mai apropiaţi nu se înțelegeau între ei. lată, lor, prietenilor, 
li se putea vorbi deschis despre aceasta! Este adevărat că 
laNovâi mir, am dat întotdeauna peste o atmosferă aşa de 
caldă, încât adesea nu mă lăsa inima să le spun lucruri 
dezagreabile. 

— Aleksandr Trifonâci, ati citit Vehil De trei ori m-a pus să 
repet! 

— Cuvântul Vehi e scurt, şi necunoscut. 

— Nu. 

— şi Aleksandr Grigorâcil le-a citit vreodată? Cred că nu 
le-a citit. Atunci de ce să se vorbească râu de ele, absolut 
inutil? 

A. T. se încruntă, amintindu-şi: Dementiev. (N. t.) 

— Lenin a scris ceva în această privinţă. 

— N-are importantă ce a scris Lenin. În toiul luptei, m-am 
grăbit eu să adaug; fără asta, as fi fost brutal, fără asta, as fi 
provocat sciziune! 

Tvardovski nu mai are ca altădată siguranţa de sine a 
omului partidului. Noile lui căutări îi transpar pe fată sub 
forma a ceva adu-când a riduri: 

_Dar de unde să-ţi procuri revista Vehil Este interzisă? 

— Nu este interzisă, dar stă încuiată în biblioteci. Totuşi, 
băieţii dumneavoastră or să vă facă rost de ea. 

Apoi am intrat într-un alt birou, unde se aflau chiar băieţii 
respectivi - Hitrov, Laksin. 


Tvardovski, cu o voce candid-răsunătoare, dar şi înţepată: 
— Ascultaţi, el, se vede treaba, este al doisprezecelea la 
"scrisoarea celor unsprezece"; pur şi simplu, n-a reuşit s-o 

semneze! 

După ce s-a potolit râsul, am intervenit eu: 

— A. T., aşa nu se poate: cum adică, cine nu e cu noi 100%, 
e împotriva noastră? Vladimir lakovlevici!' Dumneata ai 
obligaţia să găseşti Vehi pentru A. T. Dumneata le-ai citit? 

— Nu. 

— Trebuie să le citeşti! 

Laskin, destul de rezervat, destul de rece: 

— Pentru mine, acum, asta nu este ceva indispensabil. 


(Ar fi interesant de ştiut ce crede el în forul lui interior 
despre articolul lui Dementiev. Aceste imprecaţii care miros 
a rânced nu pot să nu-i contrarieze gustul. Dar dacă ele îi 
plac sefului, nu trebuie să te pui contra.) 

— Atunci, de ce le vorbiţi de rău? Iot răspicat, expresiv 
baritonal: 

— Eu nu vorbesc de rău. Bineînţeles, nu el, ci Dementiev! 
Eu: 

— Marile cărţi trebuie citite mereu. 

Si deodată, A. T., punându-şi în valoare talia lui înaltă, 
aproape fără să se mişte în mijlocul cămăruţei, 
deschizându-şi braţele şi cu un fermecător râs denotând 
sinceritate: 

— Te rog, scuteşte-mă de marxism-leninism, mai târziu va 
fi altceva. Dar, deocamdată, ne bazăm pe el. 

1 Laksin. (N. t.) 

lată răzbind afară strigătul minunat al unui suflet! Acesta 
era de-acum vectorul evoluţiei lui Tvardovski! Ce departe se 
aventurase el într-un an şi jumătate! 

Dacă ar fi fost o tară liberă, s-ar fi putut într-adevăr 
întemeia o altă revistă, s-ar fi putut începe cu ei o discuţie 
publică de pe cealaltă poziţie, i s-ar fi putut demonstra lui 
Tvardovski însuşi că e] n-avea nimic dintr-un Dementiev. 


Dar, în tara noastră, laba cenuşie dispusese altfel: ea se 
abătuse asupra mea, se abătuse şi asupra lor. 

Erau cincizeci de ani de când această labă apăsa, apăsa şi 
iar apăsa tot ceea ce creştea. 

* 

După furtunoasa primăvară a lui 1968, m-au lăsat - poate 
cam mult - în pace, trecuse atâta timp de când nu se mai 
atinseseră de mine, de când nu mă mai atacaseră. 

Mi s-a atribuit premiul francez "pentru cea mai bună carte 
a anului" (succes dublu: premiu şi pentru Canceroşi şi 
pentru Cerc) - de la ai noştri nici măcar o şoaptă. Am fost 
ales la academia americană Arts and Letters - ai noştri. 
Urechea toacă. Apoi la o altă academie americană, Arts and 
Sciences (Boston), căreia i-am răspuns că accept-ai noştri. 
N-aude n-a vede. Pe îndelete şi la adăpost de orice deranj, 
începeam să mă urnesc, iar din primăvara lui 1969 să intru 
în ritm pentru R-17 şi chiar să lucrez la Muzeul de Istorie, 
la doi pasi de Kremlin - mi se dăduse aprobare oficială în 
acest sens. Singurul amănunt de semnalat este că cekistii 
veneau să se binocleze Ia mine: cum era posibil ca eu să fiu 
acolo? şi am cutreierat tara - liber şi nestingherit. Să fii 
lăsat în pace atâta vreme. Ie şi sufoci de-atâta bine. 

Nu stiu a cui a fost ideea, a KGB sau, în exclusivitate, a 
vreunui aventurier inventiv, dar fapt este că în timp ce eu 
mă ascundeam prin tainiţele mele, prin Moscova se afirma 
zgomotos un pseudo-Soljenitân, cu un comportament foarte 
scandalos: făcea chefuri prelungite la "bazarul Slavianski", 
striga la beţie că el este mare scriitor, se lua de femei şi-şi 
aranja întâlniri cu actriţe frumuşele. şi eu ce puteam să fac? 
Îi mulţumesc lui Kopelev că m-a ajutat să-l demasc pe 
impostor. Dar cum să împiedic pe viitor crearea unor 
asemenea situaţii? Unde să scriu? 

[11] în vara lui 1969, nişte informatori (eu nu am mai putini 
informatori care acţionează din simpatie fată de mine decât 
au ei agenţi cu plată) mă puseseră în gardă că mi se 

pregătea excluderea din Uniunea Scriitorilor - dar, dintr-un 


motiv oarecare, lucrurile s-au încurcat, a intervenit şi 
această telegramă bizară: "şedinţă să se arnâne până la 
sfârşitul lui octombrie". Socoteală pe termen lung! Secţia 
din Riazan a Uniunii Scriitorilor era aşa de neştiutoare de 
cele ce se pregăteau la centru, încât, cu o săptămână 
înainte de excludere, mi-a eliberat cartelele necesare 
pentru viaţa de fiecare zi. Cheia cheilor pentru întreaga 
problemă a fost faptul că în a patra joi a lui octombrie s-a 
anunţat premiul Nobel pentru literatură - şi laureatul nu 
eram eu! Era singurul lucru de care se temuseră ei. De- 
acum aveau mâinile libere. De la Moscova a venit Sobolev 
(Uniunea Scriitorilor din RSESR), 1-a convocat pe Ernst 
Safonov al nostru, maşinăria a început să se învârtească. 

Lucrurile se însumaseră în aşa fel încât pe tot parcursul 
anului 1969 eu lipsisem din Riazan, şi acum de-abia ce 
soseam aici pentru ca, să zic asa, cam treizeci de zilişoare 
ploioase, să elaborez acasă, cu ajutorul bibliotecii publice, 
paginile despre Lenin. Tocmai instalaseră portretul lui 
Lenin (pentru eternitate) - pe stradă, exact în dreptul 
ferestrei mele. şi treaba a început bine! aşa de bine că, în 
noaptea de 3 spre 4 noiembrie, m-am trezit: iată că ideile 
afluează de la sine, notează-le mai repede, dimineaţa nu le 
mai prinzi din urmă. Cum s-a luminat de ziuă m-am înhămat 
cu voluptate la treabă; si, simt acest lucru, merge! În 
sfârşit! 

— Chestia este că acest proiect este vechi de treizeci de 
ani, o treime de secol - şi iată abia atunci când. 

Dar Personajull meu ştia să se bată; el nu era somnoros 
niciodată. La ora 1l mă sună cineva la uşă: era o secretară 
de la Uniunea Scriitorilor. A venit fuga, este foarte grăbită, 
îşi cam ascunde ochii si, agitată, îmi pasează un capăt de 
hârtie dactilografiată: astăzi, la ora 3 după-amiază, 
consfătuire despre educaţia ideologică a scriitorilor. Lat-o 
plecată; s-ar mai putea lucra trei ore şi jumătate, dar: ce e 
cu chestia asta aşa de intempestivă? şi unde mai puică e 
vorba de educaţia ideologică. Nu, îmi zic, aici e ceva în 


legătură cu mine. si, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, 
încerc să-mi continuu lucrul - dar nu, se încinge, ceva se 
încinge în mine, simt o primejdie. Las baltă romanul, îmi iau 
vechea mapă pe care am mtitulat-o "Eu şi Uniunea 
Scriitorilor Sovietici"; am în ea tot felul de hârţoage privind 
lupta mea, reproşurile reciproce şi informările 1 Lenin. (N. 
t.) pe care mi le-au trimis diferiţi cititori: unde, cine ce-a 
spus despre mine de la înălţimea cutărei sau cutărei 
tribune. Toate acestea sunt claie peste grămadă, îmi zic că 
trebuie să mă pregătesc. şi de urgentă: foarfece, lipici, 
montez totul pentru orice eventualitate, sunt şi materiale 
elaborate acum doi ani în vederea bătăliei de la secretariat 
şi care n-au fost folosite atunci - le relipesc acum, le rescriu. 

Apropo de această educaţie ideologică, m-am pregătit în 
mod deosebit să le dau peste nas într-o manieră amintind 
putin de Di-derot: "Ce înţeles are afirmaţia că un om decide 
să fie scriitor? Înţelesul este că el are neruşinarea de a 
declara că îşi propune, ca să spun asa, să facă educaţia 
ideologică a celorlalţi oameni şi că o face prin cărţile sale. 
Dar ce înseamnă a face educaţia ideologică a scriitorilor? 
Dublă neruşinare! aşa că nu mai ridicaţi problema asta, nu 
mai organizaţi şedinţe; scrieţi mai bine o carte, ne va 
emoţiona până la lacrimi, ne va ilumina: ah, iată cum 
trebuie scris, iar noi, prostii, orbecăim prin întuneric!" Eu 
am pregătit aceste lucruri, dar în grabă le-am uitat; au fost 
foarte zgârciţi în ce priveşte timpul ce mi 1-au acordat. 

Am sosit la Uniunea Scriitorilor cu cinci sau şapte minute 
înainte de ora fixată, ca să nu trebuiască să scriu pe 
genunchi, dacă va fi să scriu ceva, şi ca să ocup un loc la 
singura măsuţa rotundă de-acolo la care să mă instalez cu 
toate stilourile mele colorate. (De multă vreme mă aşteptam 
la excludere şi intenţionam să aduc un magnetofon la 
şedinţă, şi l-as fi adus! 

— Dar nu era vorba de excludere, ci - mi s-a spus - de 
"educaţie ideologică".) Dar şi cu stilourile, se pare, m-am 
grăbit degeaba: totdeauna scriitorii din Riazan sunt cu toţii 


în păr la locul şedinţei cu un ceas înaintea începerii 
acesteia, căci şi-aşa n-au ce face pe-acasă. Dar de data 
aceasta, mica încăpere este goală, singurul prezent, aşezat 
pe pervazul ferestrei, este Vasili Matuskin, cu aerul lui aşa 
de venerabil, cu fata lui rotundă, respirând o bunătate 
rusească. Deja pensionar, el este cel care, în zilele boom- 
ului hrusciovist, m-a descoperit, a tras de mine să mă duc la 
Uniunea Scriitorilor ca să completez chestionarele şi s-a 
bucurat aşa de tare de Ivan Denisovici încât a spus că 
această nuvelă a fost pentru el o importantă lecţie de limbă, 
îi strâng mâna: 

— Salut, Vasili Semionâci! Se tine, nu se tine? 

El răspunde cu un aer important, fără să coboare de pe 
pervazul ferestrei: 

— Cum adică? Se tine. 

_si când o să ne strângem? 

_O să ne strângem. 

E cam abătut, evită să mă privească-n fată. Suntem numai 
noi doi, nimeni altcineva; ce l-ar costa să-mi şoptească, să- 
mi spună? Dar ţi-ai găsit, licheaua nu suflă un cuvânt. Din 
politeţe, îmi caut de vorbă cu el: se aude că ai scris o piesă 
nouă şi că, şi de data asta, ţi-o montează teatrul regional. 
Masa, am impresia, nu e pentru mine, dar eu, pentru orice 
eventualitate, am ocupat un loc. 

Dar nu vine nimeni. Până în ultimul minut! şi brusc - toţi 
deodată, şi chiar mai multi decât atât, îşi fac, în mare viteză, 
intrarea în sajj” - iar eu nu observ că deja s-au dezbrăcat 
cu toţii, că toţi şi-au scos şi paltoanele, şi căciulile, desi de 
obicei acestea nu se scot decât aicil. Vin unul după altul; şi 
desi ar putea să mă ocolească, toţi 1 Cum i-au strâns pe toţi, 
cum i-au pregătit - nu mi-a fost dat să aflu decât mai târziu. 
Emst Safonov, secretarul organizaţiei scriitoriceşti (din 
şapte persoane) din Riazan, presimţise exact şi-mi vorbise 
într-o tonalitate pesimistă încă din vară cum că toată 
procedura o vor trece prin el. La Uniunea Scriitorilor din 
RSFSR, el se împotrivise excluderii mele. Dar sestopalov, 


adjunctul secţiei de propagandă a comitetului regional de 
partid Riazan, s-a dus după el şi la spital, încercând 
zadarnic să-i smulgă acordul. (Pentru această împotrivire, 
Safonov a rămas apoi pentru câţiva ani de zile încondeiat cu 
mustrare pe linie de partid.) Pe 4 noiembrie, dis-de- 
dimineaţă, sestopalov convocase, unul câte unul, patru 
scriitori la comitetul regional şi-i lămurise pe fiecare în 
parte că eu trebuie să fiu exclus. Dar cifra "7" prezintă 
dezavantajul că "4" nu este egal cu două treimi din ea. 
Aşadar, pentru cvorum era necesar să-l pună la număr pe 
al cincilea scriitor - Nikolai Rodin din Kasimov. Localitatea 
aceasta este la 200 km de Riazan, drumurile până acolo 
fiind proaste, iar în ce-l priveşte pe Rodin, acesta zăcea cu 
febră mare, evident din cauza unei pneumonii. şi la ordinul 
telefonic al comitetului regional, secretarul comitetului 
raional Kasimov 1-a silit pe Rodin să se urce în maşina 
comitetului raional şi să plece acolo unde era nevoie de el. 
Dar Rodin s-a întors din drum spunând că el poate să moară 
în timpul deplasării (încălcmd disciplina de partid, şoferul 
se lăsase impresionat de starea pasagerului său). 
Secretarul comitetului raional s-a înfuriat: "Pe traseu sunt 
patru spitale, treceţi pe la unul din ele!" -s' '-a mânat din 
nou la drum. Rodin a reuşit să ajungă la şedinţa "grupei de 
partid" - a cinci scriitori membri de partid (adică toţi, afară 
de mine), unde Kojevnikov, secretarul cu propaganda al 
comitetului regional, încă îi mai Prelucra, îi îndruma şi se 
asigura că totul e în regulă. De acolo, peste o oră, s-au 
precipitat cu toţii în sala de şedinţă. (Adnotare din 1978.) 
scriitorii vin şi-mi strâng mâna - şi Rodin (descompus la 
fată, foarte suferind, peste 385; îl întreb, îl căinez: dar de ce 
ai venit?), şi Bara-nov, această specie de vulpe (de curând: 
"pot să transmit salutul dumneavoastră la Rostov? Cei de- 
acolo mă invidiază că vă întâl-nesc") şi Levcenko - un suflet 
deschis, un flăcău naiv, cam cenuşiu, şi Jenia Markin - un 
tânăr, un poet prea de stânga şi prea avangardist pentru 
Riazan. Dar iată-l şi pe Iaurin, reprezentantul 


secretariatului Uniunii Scriitorilor din RSFSR. se opreşte în 
fata mea: se prezintă reverenţios, îmi strânge mâna 
reverenţios. Nu, nu va fi nici o excludere. Dar iată că vine 
un netrebnic radios, euforic cu fata botită-vine la mine şi 
unde nu-mi scutură mâna de-a dreptul triumfător; pentru el 
astăzi este o sărbătoare deosebită! Îi strâng şi eu mâna. 
Dar cine-i ăsta, nu stiu. Ceilalţi nu mă salută. Au luat loc pe 
scaune, iacă, douăsprezece persoane, dar numai şase sunt 
membri ai Uniunii Scriitorilor, ceilalţi sunt de altă branşa. 

Eu m-am instalat, dar să scriu se vede că nu voi avea 
prilejul. Este totuşi unul care mâzgăleşte ceva pe genunchi, 
mă întreb dacă nu-i un kaghebist în civil. Taurin, pe un ton 
plictisit, blazat, îşi citeşte raportul: iată că Anatoli Kuznetov 
a fugit, este un caz ruşinos, Uniunea Scriitorilor din 
RSFSR a adoptat o rezoluţie, chestiunea a fost dezbătută la 
organizaţia din Tuia, toţi sunt profund indignaţi (fără să se 
fi exprimat în vreun fel), s-a decis să se dezbată chestiunea 
în toate organizaţiile. Bineînţeles, vor fi întărite măsurile de 
control fată de scriitorii care merg în străinătate, precum şi 
măsurile educative. 


(E multă vreme, pare-mi-se, de când hainele de sclav mi- 
au rămas mici; nu mai am strângere de inimă la gândul că 
mă vor lua de guler şi-mi vor spune: "Acum să auzim 
părerea tovarăşului Solje-nitân." - hai că m-am îndreptat de 
spate, hai că nu o să mă las tras de limbă, în rest, ce situaţie 
stupidă: mi se propune să votez pentru condamnarea 
severă a lui Kuznetov. şi eu ce să fac - să aprob?) 

În cadrul organizaţiei din Moscova, şedinţa s-a ţinut la un 
nivel înalt, la un nivel corespunzător. Au fost tinta unor 
acuzaţii concrete Lidia Ciukovskaia, Lev Kopelev, Bulat 
Okudjava. 

1 Scriitorul Anatoli Kuznetov "a ales libertatea" cu ocazia 
unei călătorii în Anglia, în ultimele zile ale lui iulie 1969. (N. 
t.) (Nu pot evita - va trebui să le iau apărarea. Dar timp de 
o secundă, încă un gând de sclav: ce-ar fi să tac de data 


aceasta? Căci nu suntem la Moscova, suntem la Riazan; pe 
cine ce interesează. şi dacă n-ar fi prieteni apropiaţi, dacă 
n-ar fi decât nişte scriitori libejgji poate că m-aş fi 
conformat punctului de vedere oficial, poate că as fi 
suportat mai calm toată povestea asta. Dar, m-am hotărât 
ferm: voi vorbi în favoarea lor! Iată un motiv să nu votez 
"pentru rezoluţie în ansamblul ei".) 

Taurin, cu delicateţe, evocă şi altă chestiune, cu părere de 
rău şi ca pe ceva lipsit de importantă: 

_He. S-a vorbit ceva şi despre unul dintre membrii 
dumneavoastră, despre tovarăşul Soljeniţân. 

Asta-i tot. Raportul s-a încheiat. "Ceva". Evident, nimic 
serios. 

Cine ia cuvântul? Matuskin. Bătrânul se dă jos de pe 
pervazul ferestrei, şovăie. 1 se acordă cele zece minute 
regulamentare. Eu (prevăzând că şi mie o să-mi trebuiască 
nişte minute în plus): - "Daţi-i mai mult, ce naiba!" Toţi 
(prevăzând că şi mie o să-mi trebuiască nişte minute în 
plus): Nu, zece, zece! 

Deplasându-se cu lente întoarceri într-o parte sau alta, 
Matuskin începe să mă atace. (Ilextul e cunoscut.) Eu tot îmi 
notez, îmi notez şi singur mă minunez: cum însă s-au 
hotărât? Eram aproape convins că n-or să se hotărască si, 
în ideea că n-or să mă pedepsească, îmi luasem nasul la 
purtare. Dar nu, mi-e clar: ei n-au totuşi nimic de câştigat în 
chestia asta, de ce să-şi facă dureri de cap, la ce bun? 
Răutatea le-a luat minţile. 

Unul după altul, în flux continuu, iau cuvântul fraţii 
scriitori: şi afabilul Baranov, şi cumsecadele Levcenko, şi 
sufleteşte imaculatul Rodin, şi pletosul şi neliniştitul Markin. 
Markin ezită foarte vizibil în luarea sa de cuvânt: "Nu sunt 
de acord cu această pendulare - astăzi îl excludem pe A. [., 
apoi îl reprimim, apoi îl excludem din nou şi iar îl reprimim". 
- şi votează pentru excludere. (Ar fi fost de-ajuns să i se dea 
o mână de ajutor, să fi intervenit eu înaintea lui, cine ştie - 
dar iată ce s-a întâmplat: după doi ani obținea o cameră şii 


se promitea că mâine primeşte repartiţia. şi Levcenko de 
câţi ani era fără locuinţă? şi Rodin de câţi ani cerea să vină 
la Riazan - şi nici lui nu i se aproba. Experienta i-a învăţat 
pe şefi un lucru: pe scriitori aşa îi tii în mână mai bine.) 

Eu: 

— Permiteţi să pun o întrebare. 

Nu mi se permite: Nu! Imposibil. 

Eu: 

— Stenografa nu e. Proces-verbal nu va fi! Nu-i nimic, lor 
nu le trebuie! 

Burtosul ăsta, victorios ca un Napoleon, flecărea nu stiu 
ce, la care eu: 

— Scuzaţi-mă, cine sunteţi dumneavoastră ca să fiţi aici, la 
adunarea scriitorilor. 

De uimire, acesta izbucneşte în râs: 

— Cum cine? Ha-ha! Dumneavoastră nu ştiţi? 
Reprezentantul comitetului regional! 

— şi ce-i cu asta, ce reprezentant? Dar cine anume? 

— Secretarul comitetului regional! 

— Care anume secretar? 

— Nu-l slăbesc eu. 

Insistenta mea chiar îi întunecă bucuria bătăliei câştigate: 
ce victorie mai e şi asta, dacă adversarul nici măcar nu te 
recunoaşte? 

— Secretar cu agitația. 

— Permiteţi, cum vă numiţi? 

— Hm! Nu ştiţi cum mă cheamă? 

— Evident ofensat, umilit chiar: 

— Kojevnikov! 

Nu-i posibil! De fapt, este ridicol; as râde şi eu, dar n-am 
timp. După canoanele sovietice, este chiar ceva din cale 
afară: el este tatăl ocrotitor al tuturor activiştilor care 
lucrează la Riazan, pe tă-râmul ideologiei, el este fără 
întrerupere la Riazan, eu, sunt şi eu de şapte ani unul 
dintre scriitorii din Riazan, şi întreb cine este el! Este într- 
adevăr supărător. 


— Da, spune el ca un înţelept, noi nu ne-am văzut 
niciodată. 

— Ba da, ne-am văzut, îi spun eu; numai că memoria mea 
vizuală este slabă. (Câte feste nu mi-a jucat ea.) Ne-am 
văzut atunci când m-am întors eu de la Kremlin şi am 
povestit despre întâlnirea cu Hruşciov; dumneavoastră 
veniserăţi ca să mă ascultați. 

În epoca în care eu cunoscusem gloria, el îmi telefonase la 
scoală ca să mă cheme la regionala de partid, dar eu îi 
răspunsesem că sunt obosit şi nu pot. În perioada mea de 
glorie, sub Hruşciov, el se ţinuse docil de turmă, stătuse în 
banca lui. Apoi, câte instructaje n-a făcut el cu scriitorii - 
dar eu am absentat mereu de la întrunirile cu asemenea 
obiect. (Bine fac ei că mă exclud: în realitate, ce am eu 
dintr-un scriitor sovietic, dintr-o slugă a partidului?!) Acum 
un an mi-a telefonat acasă: - "Cum reacţionaţi la faptul că 
într-un articol din Sovetskaia Rossiia se vorbeşte de rău 
despre dumneavoastră?" - "Dar eu nu l-am citit." - "Cum? 
Articolul "despre ce vuieşte presa iugoslavă" este despre 
dumneavoastră!" - Dar eu în general, nu citesc Sovetskaia 
Rossiia. - "Cum asa?" - Uite aşa bine." - lată-l stupefiat: 
"Fiţi atent, vi-l citesc la tele-Lon_ "- "Nu, nu aşa nu pot." - 
"Veniţi să stăm putin de vorbă." _t5La o convorbire secretă 
în biroul dumneavoastră? Nu vin! Adunați toţi scriitorii, să 
discutăm cu voce tare." - "Nu, miting nu vom organiza." 

Ei bine, de data aceasta, îşi vedea visul cu ochii, pentru el 
era o sărbătoare; de aceea era el aşa de radios. 

S-a hotărât să fiu exclus; dar cum să fac să notez totul? 
lată, mi se dă şi mie cuvântul, dar discursul meu nu este 
gata. Fragmente lipite la nimereală. Nu le-am recitit nici 
măcar o dată. 

Abia începusem să prind elan că-i şi aud strigând: 

— Zece minute! Gata! 

— Ce înseamnă zece? E o chestiune vitală! Daţi-mi atât cât 
îmi trebuie. 

Maruskin, onctuos, bătrmeste: 


— Să-i mai dăm trei minute. 

Am reuşit să smulg încă zece. Mi-am desfăşurat 
argumentaţia. Am făcut-o cu debit de mitralieră: căci ştiam 
că numai ceea ce voi reuşi să spun, va circula mâine prin 
lume, iar ceea ce va rămâne nespus, oricât de percutant ar 
fi, nu va avea efect, nu-şi va face simțită forţa de izbire. N- 
are importantă, în douăzeci de minute am reuşit să spun 
multe. şi îmi dau seama că Markin este pur şi simplu fericit, 
ascultă cum îi ciomăgesc; şi Rodin la fel, pe el boala şi febra 
nu-l împiedică să guste acest spectacol: le face plăcere că 
măcar unul se împotriveşte. 

Dar la vot s-au conformat directivei. 

Si eu, cu plăcere, votez împotriva rezoluţiei în ansamblul 
ei (despre mine nu este acolo decât un punctuleţ). 

Veseli, se împrăştie pe culoare: au ce discuta, îmi strâng 
creioanele şi o iau din loc. Taurin mă prinde din mers si, 
afabil, compătimitor: 

— Vă implor, mergeţi imediat la secretariat; chiar mâine se 
întruneşte în plen, e în interesul dumneavoastră! 

Eu: 

— Nicăieri în statut nu scrie să excluzi pe cineva în 
douăzeci sl patru de ore: asta se poate face şi cu acordarea 
unui răgaz. 


(In forul meu interior: cel putin de-aş reuşi să dau sfoară-n 
tară, să-rni lansez cât mai repede "însemnările", şi atunci 
mai vedem n“i ce şedinţa o să ţineţi voi. Eram convins, cu 
toate acestea, că era imposibil să mă excludă în lipsădar 
mai ştii, la noi totul e posibil!) 

— Ascultaţi - Taurin mă ia de mânecă - nimeni nu vrea sa 
vă excludă! Dumneavoastră nu aveţi decât să completaţi 
această hârtiuţă, este singurul lucru care vi se cere, iată, 
această hârtiuţă cum că sunteţi indignat că acolo, în 
Occident. 

Poate că într-adevăr ei contau pe asta? Un cadou pentru 
aniversarea lui Octombrie? Fără de care excluderea mea n- 


avea absolut nici un sens; asta nu mai era decât pură 
răzbunare. Atât timp cât nu mă excludeau, situaţia, se 
părea, era în favoarea lor: există blocul celor şase miil, 
aceştia, de milă, nu mă zdrobesc, dar dacă într-o bună zi le 
vine pofta să mă zdrobească - atunci, aleluia! Dar ca să mă 
excludă şi eu să rămân teafăr şi nevătămat-ce sens are 
asta? 

Tot pe coridor m-a agăţat şi Jenia Markin, cerându-şi 
iertare în auzul tuturor (asta este în tradiţia bunului 
Dostoievski, de mai multe ori se va căi, va regreta, va 
îngenunchia şi iarăsi mă va renega, îi vine într-adevăr greu, 
cu sufletul este într-adevăr lângă mine, dar ce să te faci cu 
trupul ăsta păcătos? *) - dar eu sunt interesat să ajung 
repede, cât mai repede, la telefon. La Riazan sunt în situaţia 
celui căzut într-o capcană, la Riazan nu le este greu să mă 
sugrume definitiv; trebuie ca ştirea să se împrăştie, să se 
împrăştie de-a lungul şi de-a latul Moscovei - este singura 
mea salvare. La noi, la Riazan, nu s-a dat în folosinţă decât o 
singură cabină telefonică interurbană, de n-ar fi deranjată 
în momentul acesta. Nu. şi nici coadă nu e. Fac un număr. 
Nimeni. Fac alt număr. Nu răspunde nimeni. Unde să sun? 
La Novâi mirâncă nu e cinci după-amiază, ei încă n-au 
plecat. aşa am şi făcut. (Apoi se face auzită o interpretare 
de sclav: "De aceea s-a şi desfiinţat Novâi mir") 

De-acum deja calm, m-am întors acasă şi m-am apucat să- 
mi trec pe curat "însemnările". La 6 dimineaţă m-am trezit, 
am prins, Este vorba de cei şase mii de membri ai Uniunii 
Scriitorilor Sovietici. 

* Un an mai târziu, el va izbuti să strecoare în Novâi mir 
(cu noua conducere) o poezie despre balizorul “Isaici", care 
se bucură de mare respect în zona fluviului şi care ştie 
totdeauna drumul de urmat - scandalul însă a izbucnit 
ulterior, când s-a aflat despre cine-i vorba! şi bietul Jenia s-a 
văzut exclus din Uniunea Scriitorilor. (Adnotare din 1978.) 
ca de obicei, "Vocea Americii", fără să-mi fi propus să aflu 
ceva anume, şi trăsnet: "Potrivit unor informaţii neoficiale 


provenind de la Moscova, ieri, la Riazan, în oraşul său de 
reşedinţă, Aleksandr Soljeniţân a fost exclus din organizaţia 
scriitorilor"! 

Nu m-am putut împiedica să sar în sus. Ce va să zică 
secolul informaţiei! aşa de instantaneu - nu, la asta nu mă 
aşteptam! 

Ştirea a fost difuzată de patru ori în buletinele de 
informaţii rezumate, de patru ori în informaţiile detaliate. 
Bu-u-un! Am ieşit la înviorare în scuar, la ora când încă nu e 
nimeni pe stradă. Mă uit, şi ce văd: acoperit de zăpadă, un 
camion cu caroserie, pe care l-am reperat deja o dată în 
cursul unui alt filaj; în cabina întunecoasă: doi inşi. Trec pe 
la foarte mică distantă de cabina lor, le arunc o privire; ei n- 
au radio, nu stiu că deja ocazia le-a trecut pe sub nas. 

Totuşi n-am linişte: nu cumva or să mă înhaţe? E de-ajuns 
să faci un pas în afara Moscovei ca să constaţi că ai nimerit 
într-o fundătură, nu într-o tară: e o nimica toată să ti se 
astupe unica gură de aerisire. 

Cu precauţiile de rigoare am expediat la un loc sigur un 
exemplar din "însemnări". 

S-a luminat de ziuă; ridic storurile şi de pe panoul de 
afişaj, tainicul meu Personaj mă priveşte vioi, voios, de sub 
şepcuţa. Dar îmi pierise cheful să mai scriu despre el si, în 
principal, asta mă dureade la scrisul unor asemenea pagini 
m-au smuls! (De atunci a trecut un an şi jumătate şi eu tot 
nu mă întorc la ele. Personajul meu a ştiut să se apere.) 

La comitetul regional din Riazan, mare agitaţie! lată ce 
rezultă: "BBC anunţa deja că Soljeniţân a fost exclus! Este 
clar că au agenţi la Riazan; ei ne pândesc viaţa ideologică 
si, instantaneu, transmit la Londra!" şi au găsit soluţia: să-l 
pună de permanentă la telefon pe acelaşi Levcenko care n- 
are unde locui. Tuturor celor care sună de la Moscova le va 
răspunde că el se află întâmplător la telefon, că nu ştie 
nimic, că nu a fost exclus nimeni. Corespondenţii 
occidentali, într-adevăr, au sunat, au dat peste el, l-au 
crezut si, la radioul occidental au început dezminţirile. Dar, 


în aceeaşi zi de 5 noiembrie, la Moscova, secretariatul 
Uniunii Scriitorilor din RSFSR m-a exclus totuşi; s-a 
descurcat şi fără mine! 

Eu însumi, timp de încă două zile, n-am ştiut nimic de 
chestia asta si, în afară de "însemnări", nu intenţionam să 
mai scriu şi să mai difuzez ceva. Numai când am aflat de 
cele întâmplate am început să fierb de mânie, şi din 
amnarul acelei clipe au scăpărat rândurile cele mai rele pe 
care le-am aruncat vreodată în obrazul Uniunii Scriitorilor 
Sovietici - lucrurile au evoluat aşa prin ele însele, n-a 
existat din partea mea nici plan preconceput, nici manevră. 
(Planul în măsura în care a existat, a fost unul accesoriu: să- 
i apăr pe Lidia Ciukovskaia şi pe Kopelev, care erau 
ameninţaţi. Cazul lor s-a inserat bine în textul meu si, se 
pare, apărarea a reuşit: sotnia diabolică a intrat în derută.) 

Am făcut în aşa fel ca "însemnările" să ajungă înaintea mea 
la Moscova si, tot la Riazan, am încercat din nou să lucrez 
asupra lui Lenin, dar deja pierdusem calmul şi gustul, iar 
rândurile amenințătoare ale scrisorii mărşăluiau soldăţeşte 
prin lumea gândurilor mele, săreau din pieptu-mi direct în 
luptă. S-au terminat sărbătorile de noiembrie, s-au mai 
degajat trenurile - şi iată-mă din nou în drum spre 
Moscova, încă nu mă gândeam că asta era pentru 
totdeauna. Că ţinea de destinul meu să nu mai locuiesc la 
Riazan, că, excluzân-du-mă, ei îmi zăvoriseră cu drugi de 
fier porţile Riazanului. (O dată, când, mânat de nenorocire, 
m-am mai dus acolo, m-am apropiat de masă; prin 
fereastră, de la înălţimea panoului său din stradă, se chiora 
la mine, ca şi mai înainte, şapcaliul de Lenin; el a rămas 
astfel expus tuturor ploilor şi ninsorilor, un an întreg, apoi 
încă un an şi iar un an, în dreptul ferestrei mele părăsite - 
în acest exces de glorie este ceva de neinvidiat. Eu am 
plecat din nou, el a rămas tot acolo.) între timp, la Moscova, 
Trifonâci nu avusese răbdare să mă aştepte! (Apropierea 
dintre noi devenise mai strânsă şi prin aceea că în 
octombrie el citise douăsprezece capitole despre catastrofa 


cu Samsonovl pe care i le comunicasem cu titlu de 
specimen şi rămăsese arhisatisfăcut de ele; le acoperise de 
laude si, ca un bun redactor, savura cu anticipație finalul pe 
care aveam să-l găsesc eu - şi totul va putea să treacă; 
totul va fi patriotic si, de aceea, nimeni nu ne va opri, şi 
Soljeniţân va publica în Novâi mir, şi ce mai veselie o să fie 
pe capul nostru! Căci eu nu-i spusesem ce spini vor avea 
trandafirii lui August, cum va arăta capitolul despre Lenin. 
El nu putea nicicum să admită şi să creadă că autorul 
descoperit de el, autorul lui preferat, este condamnat pe 
vecie să nu treacă.) în ajun, Ivardovski insistase ca eu să 
sosesc cât mai repede: avea nevoie 1 Care urmau să facă 
parte din August 14. (N. t.) să stea de vorbă cu mine, de 
altfel mai mult despre el decât despre mine. Din nou acest 
exces de prudentă, ca şi după citirea Cerculuil. 

Pe 11 noiembrie, de la gară m-am dus direct la redacţie. 
Tot colegiul redacţional luase loc în biroul lui A. T. 
"însemnările" mele se aflau în fata unuia dintre ei, de-abia 
ce făcuseră obiectul lecturii cu voce tare şi al dezbaterii. 
Toţi, ca la comandă, s-au ridicat şi l-au lăsat pe sef numai 
cu mine (aici se împământenise regula conform căreia 
nimeni nu aştepta până să spună A. T: "vreau să vorbesc 
între patru ochi cu cutare sau cutare"). A. T. comandă ceai 
cu fursecuri şi biscuiţi - forma cea mai înaltă a ospitalităţii 
novomiriene. 

Imaginându-mi-l pe Trifonâci la un nivel de conştiinţa 
civică inferior celui la care se găsea, m-am apucat să-i 
explic de ce nu putusem să ajung la timp la secretariat: nici 
măcar nu mi se trimisese o convocare, ci doar o înştiinţare 
telefonică indirectă, şi încă şi asta tardivă. Dar era clar că A. 
T. n-avea nevoie să fie convins de chestia asta: el 
considerase că şi pentru sine ar fi fost dezonorant să 
participe acolo, şi nu se dusese. (Zvonurile-zvonurile! 
Zvonul care circula prin Moscova era că el, totuşi, a fost 
acolo şi m-a apărat cu înverşunare.) în realitate, cea ce-l 
îngrijora pe el (si nu era prima dată!) erau banii din 


Occident: nu cumva este adevărat că eu primesc bani 
pentru ediţiile occidentale ale romanelor mele? 

Cumplită anatemă sovietică: cel care nu gândeşte asa, cu 
siguranţă s-a vândut pe bani duşmanului; dacă nu ti se dau 
bani sovietici mai bine să mori ca patriot decât să primeşti 
bani occidentali! 

Eu: 

— Nu numai pentru romane; mi-au venit bani de la 
norvegieni pentru Denisovici - şi deocamdată nu reuşesc 
să-i încasez. Pur şi simplu, un pungaş de la Uniunea 
Scriitorilor nu-şi poate imagina că e în puterea omului să 
trăiască şi modest. 

A. T. radiază. Face elogiul "însemnărilor". Dar din nou: cum 
s-a putut întâmpla că aseară, deja, nişte "cititori-admiratori" 
i-au adus chiar aceste "însemnări"? 

— Dar eu le-am pus în circulaţie. 

El e cam înspăimântat: cum e posibil? Or să se înfurie! 
(Adică cei de la vârf.) 

Or, gata finisată, "Scrisoarea" mea "deschisă" către 
secretariat se află deja la mine în servietă, aşteptând să-i 
vină ora. şi iată: A. 1. este receptiv, bine dispus; suntem în 
aceeaşi umoare! - şi totuşi mă tem să-i arăt scrisoarea, 
amintindu-mi toate rezervele şi interdicțiile lui dintr-un 
trecut mai îndepărtat, încerc totuşi o apropiere: 

— A. T.! Dumneavoastră ţineţi la mine şi-mi vreţi binele, 
dar în sfaturile pe care le daţi, porniţi de la experienta altei 
epoci. Dacă' de exemplu, la un moment dat as fi venit la 
dumneavoastră pentru a vă cere părerea: trebuie să trimit 
scrisoarea la congres? Să pun în circulaţie Pavilionul 
canceroşilor şi Cercul! 

— Dumneavoastră ati fi făcut tot posibilul ca să mă 
determinaţi să renunţ la această idee, (Exprimarea mai 
delicată. m-ar fi izbit cu placa de geam de pe birou.) - şi 
totuşi eu aveam dreptate! 

El acceptă vechiul. Dar să-i vorbesc despre nou, nu 
îndrăznesc. Pot să-i spun doar atât: 


— Înţelegeţi-mă. aşa trebuie. Experienta lagărelor arată 
un lucru: cu cât se procedează mai aspru cu turnătorii, cu 
atât se reduce numărul riscurilor. Nu trebuie creată 
aparenta unui acord. Dacă am să tac, în câteva luni ei mă 
vor înghiţi în aşa fel încât să nu ştie nici vântul, nici 
pământul - pentru "sejur ilegal", pentru "parazitism", 
pentru te miri ce alt motiv. Dar dacă faci gălăgie, poziţia lor 
slăbeşte. 

EI: - şi pe ce te bazezi dumneata? Toţi aceşti cititori- 
admiratori nu fac decât să simuleze că te ajută. Oftează 
ipocrit că ai fost exclus şi trec imediat la alte subiecte. Eu 
cred că nu joci teatru când spui că eşti gata să-ţi dai viaţa. 
Dar asta nu serveşte la nimic, n-ai să urneşti nimic din loc. 

Dacă nu mă înşală memoria, nu este prima dată când 
facem huta-huta pe această bârnă minusculă. Numai că 
astăzi o facem fără să ne înflăcărăm, o facem într-o 
dispoziţie trist-amicală. Mai mult: o cordialitate asemenea 
cu cea de astăzi n-a fost între noi de când ne ştim. Ba nu, 
cordialitate a existat, dar nu pe un asemenea fundal de 
egalitate. Pentru prima dată în cei opt ani de când ne 
cunoaştem sunt într-adevăr în fata unui egal, sunt într- 
adevăr în fata unui prieten. 

Eu: 

— Dacă este asa, aşa să fie, înseamnă că sacrificiul meu va 
fi deocamdată zadarnic. Dar într-un viitor îndepărtat, el tot 
o să dea roade. De altfel, cred că acest sacrificiu va găsi 
sprijin încă de pe acum. 


(Da, aşa credeam eu. Răsfăţul meu se baza pe sprijinul pe 
care o sută de scriitori îl acordaseră scrisorii mele către 
congres. Cu obişnuitul meu surplus de optimism, mă 
aşteptam şi de data aceasta să-i văd pe scriitori punându-se 
masiv în mişcare, constituindu-se într-o forţă combativă, 
ieşind - poate - din Uniunea Scriitorilor. Dar nimic din toate 
acestea. N-a avut loc o represiune în adevăratul înţeles al 
cuvântului, nu s-au semnalat arestări, nu s-a făcut tapaj, 


dar, obosiţi, oamenii pierduseră orice elan de a mai rezista. 
Cu o vigoare şi o causticitate variind ca grad de la un caz la 
altul, şaptesprezece membri ai Uniunii Scriitorilor au 
redactat proteste, iar opt dintre ei - Mojaev, Maximov, 
Tendriakov, Iskander, Okudjava, S. Antonov, Voinovici, 
Vansenkin - s-au dus la Voronkov ca să-l intimideze, după 
care au fost taraţi unul câte unul la săpuneala la CC.) 

A.T. 

— Acum e reflux, în urma lui rămân pe plajă buşteni, alge; 
spectacolul este dezolant. 

Eu: 

— Unde a fost apă, va mai fi. 

Si discuţia despre el, Trifonâci? În sfârşit, iat-o. Pentru 
mine a spune adio Uniunii Scriitorilor este o formalitate, o 
uşurare chiar. Dar Tvardovski se îndreaptă spre o tragedie 
mult mai mare, care-l va afecta sufleteşte: se apropie 
fatalmente momentul când va trebui să se despartă de puiul 
lui, Novâi mir. În excluderea mea, el vede ultimul brânci 
spre acest deznodământ. Penultimul: instructorul CC a 
anunţat telefonic că vrea să vină pentru o "prelucrare" cu 
colectivul de redacţie (pentru ce?), şi aceasta în condiţiile în 
care nu-l chemase nimeni; evident, pentru a-i debarca pe 
Laksin, Hitrov, Kondratovici. 

Precum oamenii credincioşi şi profunzi care de-a lungul 
întregii lor vieţi, şi mai ales atunci când vine ceasul suprem, 
meditează asupra morţii lor iminente, ineluctabile - de câte 
ori nu abordase A. TI. cu mine această temă a retragerii sale, 
o abordare încă atunci când putin lipsise ca să mi se acorde 
premiul Lenin, încă atunci când valul hrusciovist părea să 
ne poarte pe amândoi pe creasta lui. şi de fiecare dată, dar 
astăzi în mod deosebit de energic (ocolind marea sa masă 
prezidenţiala şi plantându-mi scaunul acolo, lângă fotoliul 
lui), încercam să-l conving: Novâi mir păstrează tradiţia 
culturală, Novâi mir este singurul martor cinstit al timpului 
nostru; în fiecare număr are două-trei articole foarte bune, 
şi chiar de-ar avea numai unul, tot ar răscumpăra prin 


acesta orice eventual păcat. şi i-am citat, ca exemplu, 
articolul "Viitorul literaturii" al lui Lihaciov. A. TI. şi-a 
redobândit pe loc buna dispoziţie, s-a înviorat, şi am avut o 
discuţie agreabilă despre articolul lui Lihaciov. Dar la ce 
trebuie să se renunţe! 

— De pildă, există amintirile unui participant la răscoala 
țarăneasca din Siberia din anul 1921. ("si o să mi le daţi să 
le daţi să le citesc?" - "Am să ti le dau." - şiiată-ne din nou 
legaţi printr-o prietenie ca aceea pe care ne-o prilejuise 
Denisovici.) 

— Dar - sublinia A. T. 

— Nu pot să mă cobor la a-l corecta pe Rekemciuk. Am 
rezistat cât am putut, dar acum mă clatin, sunt frânt m-au 
doborât. 

Eu: 

— Deocamdată rezistaţi, încă nu v-au doborât! De ce vreţi 
să le faceţi un serviciu - să plecaţi de bună voie? Să-şi ia 
asupra lor această treabă murdară. 

Ne-am învoit: dacă nu se ating de Laksin-Hitrov- 
Koridratovici el rămâne; dacă-i destituie, el pleacă. 

După această discuţie confidențială, mi-am luat rămas bun 
de la el - şi mi-am strecurat la carâmb cuțitul, scrisoarea 
către secretariat. Dacă i-aş fi arătat-o, totul s-ar fi prăbuşit 
imediat. Mi-am luat inima-n dinţi şi i-am spus: 

— Aleksandr Trifonâci, în orice caz, dacă mă vor forţa la 
nişte gesturi extreme, chestia asta să n-o puneţi la inimă. Să 
le răspundeţi că nu v-aţi pus capul garanţie pentru mine, că 
eu nu sunt fiul dumneavoastră! 

Am trecut şi pe la Laksin, pentru amortizarea socului: 

— Vladimir lakovlevici! Vă rog: pe cât vă stă în putinţă, 
linistiti-l pe A. T. în caz că. 

Prin ochelarii de felul celor pe care-i poartă tinerii, Laksin 
aruncă o privire fermă. Dă din cap a încuviinţare. 

Nu, n-o va face. El are problema lui - el este şi mai 
vulnerabil. Oare va fi el alături de A. T. într-un moment când 


acesta este aşa de supărat? Drumul meu nu este şi al lui; eu 
nu-i sunt aliat. 

A doua zi - lovitura! Cu o întârziere de o săptămână 
(nepunând la socoteală aniversarea lui noiembrie), 
secretariatul şi-a anunţat decizia referitoare la mine. 

Si eu, fără a ezita - lovesc! Doar data a mai rămas s-o trec. 
Îmi dau drumul! 

Boris Mojaev (a avut o comportare minunată în acele zile, 
ca şi în toate zilele dificile pe care le-a traversat Novâi mir), 
cu toată anvergura sa interioară de corsar neştiutor de 
restricţii, obişnuit de ani de zile să caute şi ieşiri subtile, mă 
prinde de pulpana hainei şi nu-mi mai dă drumul: nu 
trebuie să trimiţi o asemenea scrisoare! De ce să tai 
odgoanele? Nu-i mai bine ca decizia secretariatului Uniunii 
Scriitorilor din RSFSR s-o ataci, în bună şi cuvenită formă, 
la secretariatul Uniunii Scriitorilor din URSS, să mergi 
acolo ca să lămureşti problema? 

_Nu, Boria, acum nici măcar cu o locomotivă nu mă mai 
opreşti! 

Râde: 

_Tu eşti arţăgos ca un nobil polonez; pentru tine cearta 
este un scop în sine. 

Ei bine, după părerea mea, iată ce este o atitudine 
eminamente rusească: a ridica braţul şi a lovi! Numai într- 
un asemenea moment te simţi fiu demn al acestei ţări. Sunt 
eu într-adevăr îndrăzneţ? 

— Sunt cum nu se poate mai fricos: am Arhipelagul - tac; 
nu suflu un cuvânt despre toate câte le stiu în legătură cu 
lagărele la ora actuală; despre Cehoslovacia am tăcut; fie şi 
numai pentru atât, acum trebuie să vorbesc. Lidia 
Korneevnal a zis bine apropo de protestele politice: 

— Dacă nu fac asta, nu voi mai putea să scriu esenţialul. 
Atâta timp cât nu voi smulge această săgeată înfiptă în 
mine, nu voi putea să scriu despre nimic altceva! 

Nici eu. Dacă, la ora când frica a pus stăpânire pe toţi, nu 
ies trân-tind usa, înseamnă că nu mai sunt om! (Cei care au 


nevoie să se justifice vor contrapune un zvon: el este cel 
care, prin impulsivitatea lui, ne-a împiedicat să-i fim alături, 
noi eram pe punctul de a interveni, dar el a trântit usa şi a 
stricat totul. Dacă a luat în deri-dere "lupta de clasă", 
efectiv nu se mai poate face nici un demers, în fond, toate 
acestea nu sunt decât nişte scuze - cine voia să ajute, avea 
tot timpul s-o facă.) 

Am trimis scrisoarea si, ca prin farmec, mi-am recăpătat 
liniştea sufletească. Desi în ziua aceea am fost urmărit, pe 
străzile Moscovei, de doi poteraşi zeloşi, am avut totuşi 
impresia că aceştia n-au venit după mine şi în afara 
oraşului, în adăpostul binecuvântat pe care mi-l oferise 
Rostropovici (în plin centrul zonei speciale, la doi pasi de 
vilele tuturor conducătorilor). Aici, mi se părea mie (desi n- 
am putut să nu observ foindu-se niscaiva "instalatori" şi 
"electricieni"), mă sustrăsesem tuturor privirilor, nu mă 
cunoştea nimeni. De aici, îmi ziceam eu, nu mă voi arăta, nu 
voi telefona nimănui. Acolo scrisoarea mea n-are decât să 
stârnească furtună; aici, aerul este aşa de tămăduitor, aşa 
de liniştit - şi emisiunile radio se aud ' Ciukovskaia. (N. t.) 
aşa de bine; captează deci ecourile scrisorii tale şi te 
bucură în continuare de ceea ce ai făcut. Apoi începe să şi 
lucrezi. 

Nu-mi amintesc ca în viaţa mea să-mi fi făcut cineva un dar 
mai de preţ decât Rostropovici cu acest adăpost. El mă 
invitase încă din anul precedent, din 1968, dar avusesem 
oarecare teamă să nu cumva să-l deranjez, în împrejurările 
date era imposibil să găseşti alt loc unde să te instalezi atât 
de convenabil şi de oportun. Ce-aş fi făcut eu acum în 
capcana de la Riazan? Cum să umblu haihui prin vacarmul 
şi îmbâcseala Moscovei? Cât oare as mai fi putut să-mi 
menţin moralul? Aici însă, în liniştea incomparabilă a zonei 
speciale (la ei nici urlet de megafoane, nici huruit de 
tractoare), pe sub bolțile curate ale copacilor, pe sub stelele 
curate - ce uşor e să fii ferm, ce uşor e să fii senin. 


Nu este prima dată când Rostropovici este prezent în 
spaţiul acestor însemnări. Dar nu se mai poate: cercurile 
povestirii plesnesc deja, şi fără asta au plesnit. şi în ce 
priveşte rezerva de viaţă şi culoare, Rostropovici are cât 
zece, aşa că ar fi păcat să-i fac în fugă un portret. 

În toamna aceea, el a vegheat asupra mea în aşa fel încât 
eu să nu stiu că pământul se crăpa sub picioarele mele, că 
un nor aducător de grindină tindea să se îngroaşe deasupra 
capului meu. Se dăduse deja ordin să se trimită un 
detaşament de miliţie pentru a mă evacua, iar eu nu ştiam 
nimic, mă plimbam liniştit pe micile alei. 

Uneori miopia neştiutoare de griji este salvarea inimii 
noastre. Uneori, fereşte-ne, Doamne, de darul previziunii 
prea exacte. 

De altfel, pentru cazul că miliția ar fi dat de mine, îmi 
pregătisem o apărare pe cinste: o rachetă aşa de eficace, 
încât chiar îmi pare rău că n-am avut ocazia s-o lansez. 

Si deodată agitația ia şi o asemenea întorsătură ca 
aceasta: în Occident scriitorii protestează vehement 
împotriva excluderii mele. Comitetul national al scriitorilor 
francezi (si printre ei multi fani ai Uniunii Sovietice - şi 
Aragon, şi Triolet, şi Sartre, şi Picasso) publică un protest în 
revista comunistă Lettres frantaises - cică, veniţi-vă în fire, 
dragi tovarăşi, asta-i o greşeală enormă, reeditarea afacerii 
Pasternak, doar nici Nicolae al Il-lea nu 1-a reprimat pe 
Cehov pentru Sahalin. Apoi şi Penclubul International 
publică în Times o scrisoare către Fedin: suntem zguduiţi, 
apelăm la dumneavoastră să-l reprimiţi pe Soljeniţân. şi 
încă o scrisoare în Times din partea unui numeros grup de 
scriitori occidentali: scandal international! O nouă 
vânătoare de vrăjitoare! Un scriitor de o asemenea 
anvergură. Încetaţi persecuțiile, în caz contrar vom chema 
la boicot international împotriva URSS! şi încă în Le Monde, 
din partea Uniunii Scriitorilor din Franţa, si, pare-se din 
partea şi a altei uniuni - protest împotriva încercărilor de a 


publica în Occident Banchetul învingătorilor (foarte 
periculos plan al alor nostridar iată că a eşuat). 


Si iată întrebarea pe care mi-o puneam cu spaimă: ce-o să 
se întâmple dacă ai noştri acum vor da aşa de mult îndărăt 
încât la secretariatul Uniunii Scriitorilor din URS S se va 
proceda la revizuirea deciziei secretariatului Uniunii 
Scriitorilor din RSFSR şi eu voi fi repus în drepturi? şi eu 
ce-o să fac: tăcând, supus, mă voi întoarce ca fiul rătăcitor? 
Am început să redactez proiectul unei noi scrisori: 
"Neaşteptata hotărâre a biroului Uniunii Scriitorilor din 
URSS nu reprezintă nicidecum o rezolvare a problemei. Ea 
nu exonerează de răspundere Litera-turnaia gazeta pentru 
calomniile pe care le-a debitat la adresa mea în articolul 
nesemnat din 26.06.68. Această hotărâre nu ia poziţie fată 
de spectacolul regizat care a fost excluderea mea din 
organizaţia din Riazan a scriitorilor, şi fată de acţiunile 
pripite întreprinse de biroul Uniunii Scriitorilor din RSFSR 
în absenta mea, si, vorbind la modul mai general, ea 
ocoleşte problemele ridicate în scrisoarea mea către 
congresul al IV-lea al scriitorilor, şi însăşi acea scrisoare. Ea 
ocoleşte marile neajunsuri ale statutului Uniunii Scriitorilor, 
unde printre sarcinile acesteia din urmă nu figurează decât 
construirea comunismului şi prietenia dintre popoare. Acolo 
nu sunt prevăzute sarcini referitoare la primenirea morală 
a societăţii noastre, nu sunt menţionate obligaţiile 
scriitorului fată de om ca individ. şi o întrebare cu un 
caracter şi mai general: este posibil să se înscrie asemenea 
sarcini în statutul oricărui fel de uniune? Actuala Uniune a 
Scriitorilor, cu aparatul ei pletoric, cu organizarea ei care 
face ca scriitorii să fie conduşi, nu se ştie de ce, de nişte 
funcţionari încadraţi uneori în servicii specifice, unde se 
petrec nemaiauzite abuzuri administrative, unde se 
măsluiesc voturile şi componenta congreselor-asadar, o 
asemenea Uniune corespunde ea sarcinilor unei literaturi 
care să se dezvolte nestingherit? şi Literaturnaia gazeta, 
organul Uniunii, nu este deloc literară, ci o publicaţie cu 
nuanţa de bârfa politică. Nu este nevoie de nici un fel de 


uniune, situaţia scriitorului pu-tând fi pe deplin asigurată 
prin calitatea de membru al Fondului Literar." 

N-am ajuns să termin această scrisoare - n-a mai fost 
nevoie. 

Eu nutream speranţa că de vreme ce "nu mă plângeam 
Occidentului", de vreme ce A. Î. "nu voia să păzească 
vacile." cu acest secretariat - poate că pentru un moment 
el, A. T., ar primi favorabil această ultimă scrisoare a mea. 
Atunci ni s-ar deschide amândurora calea spre o reală 
înţelegere. 

Dar prea multe voiam eu de la 'Tvardovski! El şi asa, în 
recon-versia, evoluţia, percepţia şi concepţia lui, se lăsase 
cucerit de extrema amplitudine a scrânciobului politic; 
scrisoarea mea, atât de grosolană la adresa sfintei lupte de 
clasă, scrisoarea mea care-i descoperea o "boală gravă" 
celei mai progresiste societăţi din lume, aducându-l brusc 
la greutatea reală, îl trăgea în jos şi înapoi. 

A făcut tărăboi în redacţie; a rupt scaune, strigând: 
"Trădătorul!" "A asasinat-o!" (adică, a asasinat revista Novâl 
mir.). si, desigur - "Chemati-l aici!"; desigur - eu nu sunt de 
fată şi "nimeni nu ştie". Sare pe telefon, o sună pe Veronika 
Turkina, o copleşeşte cu un potop de injurii; ea ascultă cu 
calm şi nu are decât îndrăzneala de a spune: 

— A. T.! Dar ce scrie A. I. este purul adevăr. * '- Nu-u! 

— Începe el să urle în aparat. Este un pamflet antisovie- 
tic! Este o minciună! şi eu am să semnalez asta acolo unde 
trebuie! 

Nu el este cel care a clamat aceste cuvinte nefericite, ci 
natura noastră josnică a anilor '30, această limbă sovietică 
opresiv-incul-cată, acest fiu foarte loial care "nu răspunde 
pentru tatăl său". Eu am difuzat o scrisoare deschisă, iar el, 
sărmanul, va semnala acolo unde trebuie. 

Veronika a avut ideea păguboasă de a merge la redacţie; 
Sat, personaj îndoielnic şi servil, camarad al lui 
Lunacearski, a văzut-o şi a dat fuga să-i raporteze lui A. 1. 
că, după toate probabilitățile, ea a venit "să răspândească 


scrisoarea lui Soljeniţân" printre redactori; mintea lor nu 
reuşea să se ridice până la a înţelege că "parterul" revistei 
citeşte de obicei hârtiile samizdatului înainte ca ele să 
ajungă la "etajul întâi". şi Tvardovski a început să-şi verse 
necazul pe Veronika: "Cine o lasă să intre aici? Cine-i dă ei 
recenzii?" (ea avea câte o colaborare la ei). "Să nu-i mai 
daţi!" şi au avut loc unele discuţii cu Uniunea Scriitorilor, în 
cursul cărora Tvardovski m-a renegat, şi altele cu Diomicev 
(si acesta 1-a înfricoşat, sperând, probabil, ca prin A. I. să 
mă împiedice să difuzez scrisoarea). leri dispus să 
părăsească Novâi mir - nu, Tvardovski încă nu era gata 
pentru aceasta, încă se înfoia ca o găină în speranţa de a-şi 
salva puiul din ghearele uliului. Un telefon indirect m-a 
prins la dacea lui Rostropovici: A. T. este într-o situaţie 
foarte grea! Vrea să mă vadă! Este gata să aştepte până la 
noapte! 

Dar pot eu să-i uşurez situaţia? Dacă mă duc acolo şi ne 
luăm încă o dată la ceartă, cui îi va fi mai uşor? Oricum, 
scrisoarea a plecat deja. şi n-o voi renega. şi nu sunt din 
echipa de prim ajutor. Mă ascund de KGB. Nu vreau să fiu 
uite-l nu e prin Moscova şi să-i plimb peste tot pe 
urmăritorii mei. 

Nu m-am dus. 

La câteva zile după ce i-a mai trecut mânia, i-am trimis o 
scrisoare de liniştire: ". Suntem într-o altă epocă - nu mai 
este aceea în care ati avut dumneavoastră nefericirea de a 
vă trăi o mare parte a vieţii literare, şi manierele - se cere - 
a fi altele. Manierele mele sunt cele ale unui ocnaş, ale unui 
locatar al lagărului. Voi spune, fără floricele stilistice, că 
literaturii ruse îi aparţin nu mai mult decât îi aparţin ocnei 
ruseşti, la ocnă m-am format, şi pentru totdeauna. şi când 
decid să fac un pas de importantă vitală, trag cu urechea 
înainte de orice la glasul tovarăşilor mei de ocnă, dintre 
care unii sunt deja morţi, de boală sau de glonţ, şi aflu 
precis cum ar fi acţionat ei în locul meu. 


Prin această scrisoare: 1) am arătat că mă voi împotrivi 
până la capăt, că nu glumesc atunci când spun că "îmi voi 
da viaţa"; că la fiecare nouă lovitură, voi răspunde cu o 
lovitură, cu una poate mai viguroasă. Aşadar, dacă sunt 
inteligenţi, se vor gândi de două ori înainte de a se lua de 
mine. În această poziţie pot să mă apăr independent de 
atitudinea "lumii literare"; 2) am profitat de ocazia unei zile 
irepetabile: deja nu mai am obligaţii fată de statut şi de 
terminologie, dar încă am dreptul să mă adresez lor; cât 
priveşte secretariatul, acesta este un destinatar foarte 
comod; 3) toată viaţa mea mi-o percep ca pe o treptată 
ridicare din postura de îngenuncheat, ca pe o treptată 
evoluţie de la postura celui nevoit să tacă la cea de om care 
şi-a dobândit libertatea de a vorbi. Acesta este contextul în 
care scrisoarea adresată de mine cândva congresului şi 
aceea de astăzi au constituit asemenea momente de înaltă 
delectare, de eliberare a sufletului." si, treptat, Ivardovski 
însuşi s-a potolit, în mişcarea lui smucită, scrânciobul îl 
aruncase în spate, facându-l acum să revină în fată. "Da, el 
are dreptul să scrie asa; căci el era în lagăr în timp ce noi 
şedeam în redacţii" - spunea A. T. oftând. si. Îl recitea pe 
Ivan Denisovici. (Era un an bătut pe muchie de când îşi 
scria memoriile, şi în ele vorbea despre mine. Cum şi eu 
vorbeam despre el. Acesta era felul nostru de a ne juca de-a 
v-aţi ascunselea.) 

Trei luni de zile nu ne-am văzut; joc de copii, şi acesta. La 
redacţie îmi sosise o parte dintre scrisorile de felicitare cu 
ocazia zilei Mele de naştere, apoi cu ocazia Anului Nou. El 
nu a dat dispoziţie să-mi fie transmise. La rugămintea mea, 
Liusa Ciukovskaia i-a ce-rut scrisorile ca să mi le transmită 
ea, dar a fost refuzată. "Nu-i obligatoriu să vină el personal 
la mine, dar ca să-şi ia scrisorile trebuie să vină personal" - 
a zis A. T. De ce trebuia să vin personal? Păi, pentru că voia 
să se împace cu mine. O, ce greu îi venea! (Iată cum am 
procedat eu cu felicitările de Anul Nou pe care i le-am 
adresat lui şi redacţiei: le-am scris în împrejurimile 


Moscovei, au fost duse la Riazan şi acolo li s-a dat drumul în 
cutia poştală. Uite, poate că mă aflu totuşi la Riazan, şi 
acesta-i motivul pentru care nu mă arât.) 

Jocul ca jocul, dar pentru mine s-au ivit noi motive de 
îngrijorare: nitam-nisam a apărut o primejdie poate mai 
teribilă decât toate cele care o precedaseră: în Die Zeit din 
5 decembrie a aterizat, în mod inexplicabil, un fragment din 
Nopțile prusiene cu promisiunea publicării în curând a 
întregului poem! S-a reuşit stoparea acestei afaceri, pentru 
că din toamnă, mulţumescu-ţi ţie, Doamne, mă asigurasem 
de un avocat în Occident. (Dar şi chestiunea cu avocatul ar 
fi trebuit să i-o explic lui Tvardovski: de ce l-am luat fără 
să-l consult pe el? De ce un avocat burghez? Nu se 
procedează asa!) îndată s-a răspândit zvonul că şi la 
Moscova se citea poemul. M-am aruncat asupra focului ca 
să-l sting.1 

* 


Apăsat de aceste motive de îngrijorare şi cufundat în R-l 7, 
n-am ştiut să văd, nu am observat de departe cum se 
adunau norii de furtună deasupra lui Ivardovski şi a lui 
Novâi mir. Flerul lui A. T. nu-1 înşelase: sugrumarea nu era 
un simplu episod, ci o campanie premeditată. 

În Posev, revista soră a lui Grant, a apărut (desi nu 
circulase deloc prin samizdat) poemul Dreptul memoriei, 
poem funest, neterminat, respins şi de autorităţi, şi de 
public, mândria şi amărăciunea tardivă a autorului. Poemul 
a fost de natură să-l răvăşească, să-l 1 Eu consider că am 
blocat poemul atât la samizdat cât şi la Die Zeit şi că nu am 
lăsat KGB posibilitatea de a-i da de urmă. Care nu mi-a fost 
mirarea când, mult mai târziu, am aflat că poemul ajunsese 
la KGB îndată ce începuseră să-l citească scriitorii din 
Moscova; chestiunea ajunsese la cei de la revista Stern 
gratie corespondentului lor de la Moscova pe nume Dietmar 
Steiner, amicul lui Victor Louis. Nannen, redactorul sef al 
lui Stern, i-a pasat-o, spre urgentă publicare, 
săptămânalului Die Zeit, insistând asupra faptului ca, 


"dintr-o sursă foarte serioasă se ştie că aceasta este 
rugămintea autorului * (Adnotare din 1978.) descurajeze, 
să-l deprime pe A.T. 

— Desigur, el nu voia! Desigur, el nu ştia! Desigur, el nu-l 
trimisese! şi nici nu-l difuzase! 

În ianuarie 1970 au început să-1 sâcâie cu convocările pe 
la şefii cei mari, să-i ceară să dea explicaţii, să-şi exprime 
indignarea şi să se dezică, aşa cum era de aşteptat din 
partea unui scriitor sovietic cinstit; nu se punea problema 
ca el să fie contra, dar o dezicere din partea lui era deja 
prea putin pentru autorităţi; ele nici nu mai voiau să ia notă 
de o simplă dezicere; ceea ce le trebuia lor era distrugerea 
unei reviste care le devenise odioasă. Câte luni şi câţi ani nu 
salivaseră ele la perspectiva acestei decapitări! Câte 
săptămâni şi luni nu cheltuiseră nerozii şi paraziţii de la 
Aghitprop-ul CC ca să facă planuri, să pună la cale 
manevre, atacuri şi învăluiri! 

— Cu creierele lor chircite nu-şi dădeau seama că toată 
epoca lor era pe cale de a expira complet, că toate cele 
cincizeci de etaje erau pe cale de a se prăbuşi cu 
planşeurile lor cu tot - ei n-aveau decât 0 tintă: să ia în 
stăpânire acest unic palier. Inunda tara samizdatul, această 
expresie a libertăţii, plecau în Occident, vedeau acolo 
lumina tiparului romane ruseşti care se întorceau în patrie 
pe calea undelor radio - aceste mucegaiuri aveau impresia 
că era suficient să ia în stăpânire această casă a scărilor 
inamică şi că atunci se va instaura, ca în vremea lui Stalin, 
ceva scump inimii lor: uniformitatea gândirii, obligativitatea 
ca toţi să se încadreze în corul unic; şi că atunci va dispărea 
şi ultima voce care ar fi putut să-i ridiculizeze. 

De-acum, poziţia lui Tvardovski, vinovat pentru un poem 
devenit armă în mumie duşmanului, se şubrezise! 1 se 
propunea din nou, ca şi în primăvara anului trecut, să 
schimbe colegiul redacţional - să scoată un membru, apoi 
doi, trei, patru! La una dintre nenumăratele plenare ale 
scriitorilor, pentru a mări presiunea, un oarecare 


Ovcearenko, un lup viclean şi apucător (n-are în comun cu 
oieria decât numele)1, a luat cuvântul şi 1-a etichetat pe 
Tvardovski drept poet de origine chiaburească. şi în fiecare 
zi, ca la armată, Voron-kov îl convoca la el, pentru discuţii, 
pe poet, şi Tvardovski, copleşit, supus, vinovat, dădea curs 
acestor convocări. şi propunerea care 1 se făcea era aceea 
de a-l lua la redacţie tocmai pe acest Ovcea-renko 
(Recidivau anii '30!) 

Numele de Ovcearenko vine de la ovcearnia (stână, 
oierie). (N. t.) 

Acum, înaintea sfârşitului, se vedea cu o claritate deosebit 
de dureroasă că această revistă liberală* era clădită, în 
structura ei interioară, pe un model la fel de birocratic ca şi 
tot sistemul care o respingea: trăind dintotdeauna în lumea 
nomenclaturii, Ivardovslci simţea şi el nevoia de a face 
distincţie, în cadrul instituţiei sale, între nomenclaturiştii cu 
funcţii (colegiul de redacţie) şi masa celorlalţi Dar, la Novâi 
mir, acea "masă" era cu totul neobişnuită: aici nu găseai 
colaboratori indiferenți, adică nişte simpli salariaţi lucrând 
pentru bani; aici fiecare redactor, corector şi dactilografă 
de rând făcea din orientarea ansamblului o problemă de 
interes vital. Dar aşa cum în zilele bune redactorul sef şi 
sfetnicii lui cei mai apropiaţi nu-i asociau la merite, tot aşa 
şi acum, în aceste zile grele nici prin cap nu le trecea să-i 
informeze despre cum merg treburile, să-i adune şi să le 
spună: "Prieteni! Sunt doisprezece ani de când lucrăm 
împreună. Eu nu pun nimic la vot, dar este important să vă 
cunoaştem părerea: dacă vor fi destituiţi câţiva membri ai 
colegiului redacţional - vom rămâne toţi ceilalţi sau nu vom 
rămâne? Vom rezista sau nu? şi eu ce să fac: să mă 
pensionez sau să aştept până mă vor da afară?" Nu! 
Răspunzând distrat la saluturi, Tvardovski, fără să spună un 
cuvânt, se retrăgea în biroul lui, membrii colegiului se 
buluceau acolo si, ore întregi, în spatele uşilor închise, 
dezbăteau noutăţile şi planurile, şi fiecare era pus să-şi dea 
cuvântul de onoare că nu va divulga nimic! şi redactorii 


subalterni, în totalitatea lor femei al căror destin personal 
era nu într-o măsură mai mică în joc şi cărora nu mai mică 
le era strângerea de inimă în legătură cu destinul revistei, 
se adunau la secretariat să audă ce se spunea dincolo de 
uşă, să prindă frânturi de fraze şi să le comenteze. Unuia 
dintre scriitorii care locuiau în satul de vile, Tvardovski i se 
destăinuia mai pe larg şi apoi de la acel scriitor transpira 
câte ceva la redacţie. 

Circula prin Moscova zvonul că Novâi mir va fi băgat cu 
capul sub apă - şi tot mai multi autori afluiau la redacţie; şi 
sălile, şi coridoarele gemeau de lume, "toată literatura era 
aici în păr" (dacă în general exista o literatură sovietică, 
atunci nu exista decât aici), 

* Laksin, călăuzit de canoanele tradiţionale ale 
intelectualităţii, se ofusca: "revista noastră nu este liberală, 
ci democrată", adică mult mai de stingă. Oricât ar părea de 
paradoxal, el era octombrist, nu în sensul în care era acest 
bandit de Kocetov, ci în sensul terminologiei Rusiei 
prerevoluţionare: el voia ca acest regim să existe, dar să nu 
iasă din spiritul şi litera constituţiei. 

Scriitorii, în frunte cu Mojaev, s-au apucat să însăileze o 
scrisoare colectivă tot către acelaşi Brejnev, dar oricum 
destinul acestei scrisori, ca şi acela al miilor de alte scrisori, 
era de a rămâne fără răspuns. Colegiul redacţional nu 
subscria la aceste tentative ale scriitorilor! 

— Prestând conştiincios servicii sistemului sovietic, acest 
colegiu nu putea să se asocieze, fără aprobare de sus, la o 
rebeliune deschisă, şi nici chiar să se plângă cuiva. 

Într-o asemenea zi, 10 februarie, atunci când deja se luase 
hotă-rârea cu privire la concedierea lui Laksin- 
Kondratovici-Vinogradov, am sosit şi eu în această babilonie. 
Toate fotoliile deveniseră suporturi pentru paltoanele 
scriitorilor, toate coridoarele erau înţesate de grupuri de 
scriitori, în biroul său (Kosolapov va fixa în perete un 
basorelief al lui Lenin, ceea ce va face să se vadă ce lipsea 
la 'Tvar-dovski), A. T., care nu băuse, şedea acum trist, nu 


făcea nimic. (Nu făcea nimic, dacă a fuma cu atâta lăcomie, 
una după alta, în sir interminabil, nişte ţigări tari, 
grosolane, înseamnă a nu face nimic.) Era prima noastră 
întâlnire după furtuna din noiembrie. Ne-am strâns mâinile, 
ne-am îmbrăţişat. Venisem să-l conving că atâta timp cât 
mai rămâneau în redacţie patru vechi membri printre care 
şi el, lupta putea fi continuată chiar din interiorul acesteia, 
numere puteau fi pregătite şi puse în circulaţie încă două 
sau trei luni, şi demisia putea fi luată în consideraţie numai 
atunci când i se va cere încuviințarea pentru un număr cu 
totul detestabil. Răspunsul lui A. TI. a fost următorul: 

— M-am săturat de atâtea umiliri. Ca să mă mai aşez cu ei 
la aceeaşi masă şi să discut serios. Au băgat oameni pe care 
nici nu i-am văzut vreodată; nu stiu dacă sunt bruneţi sau 
blonzi. 


(Ba mai rău: nici măcar nu erau scriitori. Pentru a conduce 
o revistă liberală fuseseră desemnaţi oameni care nu 
ţinuseră niciodată pana în mână. Trifonâci avea dreptate; 
dacă as fi fost în locul lui, as fi plecat de mult - dar eu îi 
făceam sugestii în spiritul acelei răbdări prin care şi 
rezistase în toţi aceşti ani.) 

— Dar cum vă imaginaţi, A. T., că puteţi să vă daţi din 
proprie iniţiativă demisia? Filosofia creştinismului interzice 
sinuciderea, iar ideologia partidului interzice demisia! 

— Dumneata nu ştii cum se procedează la partid: mi se va 
spune s-o dau şi eu o s-o dau. 

Cu mai multă insistentă şi fermitate am încercat să-l 
conving să nu dezavueze publicarea poemului său în 
Occident, să nu-l vorbească de rău. Eu încă nu ştiam că elo 
şi dezavuase şi că, acum, aştepta, ca pe o favoare, ca pe un 
gest de clementă, să nu i se refuze să publice în ziar 
această dezavuare. (Bietul A. [.! N-o să fiu aşa de 
ranchiunos să-i amintesc cum "evident, eu în persoană am 
fost" cel care pasase "Fărâmele" spre Gr ani - altfel, cum ar 
fi văzut ele lumina tiparului?) Nu mi-a arătat nici acea 


scrisoare de dezavuare, nici scrisoarea lui către Brejnev 
("Eu nu sunt Soljeniţân, ci Tvar-dovski, şi voi acţiona în alt 
mod" - a scris el. şi este foarte păcat, pe calea aceasta va fi 
perdant.) - "N-am copii." (în aceste scrisori era ceva care-l 
punea într-o situaţie penibilă fată de mine.) şi totuşi, cam 
timid dar plin de speranţă: 

— şi poemul meu, dumneata nu l-ai citit? 

— Cum să nu-l citesc! Dumneavoastră mi l-ati dat, l-am 
citit. (Dar de spus, nu pot, nu vreau să spun nimic în 
această privinţă 

— şi încă într-o asemenea zi.) 

Simte că trebuie să facă o precizare: 

— Ceea ce ai citit dumneata nu este ultima variantă, 
ulterior am îmbunătăţit poemul. 


(Mă tem că ultima.) 

Devenit din nou prada unei întrebări neliniştitoare: oare 
am să trăiesc pe banii Occidentului, murdărindu-mă în felul 
acesta? Pentru a n-a oară îmi deschidea punga lui. 

Am căutat să-l îmbărbătez: 

— Haideţi, v-aţi descărcat de-ale dumneavoastră, acum o 
să vă odihniţi. Uitaţi, o să trecem pe la dumneavoastră eu şi 
Rostropo-vici, o să vă ducem la castelul lui, acolo o să vă 
dau să citiţi cartea aceea. 


(Plafonul are urechi, aşa că sub el nu e de pronunţat 
cuvântul Arhipelag?) 

Interlocutorului meu deja îi radia fata; îi surâdea 
perspectiva. El rosti atunci aceste cuvinte foarte stranii: 

— Uite, dumneata ai şi un motiv pentru care ai venit astăzi 
la redacţie: trebuia să-ţi iei scrisorile de felicitare. 

Asta nu era sub formă de reproş, de încercare dea mă 
compromite; nu, era mai degrabă o reminiscență 
întunecată a anului 1937. 

— Dar ce vreţi să spuneţi, A. T.? Ce motiv? Fată de cine? 


— Ei bine, spuse A. T., lăsând ochii în jos, dacă începem să 
te întrebăm de ce, într-o asemenea zi. 

— Pe mine, Aleksandr Trifonâci! Vă spun cinstit, în patria 
mea nu dau nimănui socoteală! 

Sau nu ştia că toate coridoarele de la parter erau înţesate 
de scriitori? 

Dar iată ce era înduioşător: 

— A. T! În date există ceva mistic. Ieri a fost aniversarea 
arestării mele, chiar a douăzeci şi cincea. (Dar mai 
important: pe 9 februarie stil nou a murit Dostoievski.) - 
Astăzi este ziua morţii lui Puşkin, este un secol şi o treime 
de-atunci. (si mâine, 11, este ziua în care a fost ciopârtit 
Griboedov.) şi chiar în aceste zile v-au atacat pe 
dumneavoastră. 

Si el, deodată, din tot sufletul: 

— Ei bine, vrei mistică? Astă-noapte n-am reuşit să dorm. 
Am băut cafea, apoi am luat un somnifer; frământat de griji, 
am adormit. Deodată aud vocea înăbuşita, dar perceptibilă, 
a Sofiei Hana-novna (secretara lui A. 1.): "Aleksandr 
Trifomci! A venit Aleksandr Isaici." şi este exact ceea ce s-a 
întâmplat în timpul zilei. 

Lucrul acesta m-a mişcat profund, înseamnă că astăzi ela 
venit cu o asemenea speranţa. A câta oară făcea să iasă în 
evidentă faptul că pe el neînțelegerile noastre îl afectau mai 
mult decât pe mine? 

În acea zi s-au tot făcut presupuneri în legătură cu ce o să 
apară mâine în Literaturka, iar informatorii raportau când 
una, când alta: ba că va fi pusă în pagină scrisoarea lui A. T. 
de dezavuare, ba că nu va fi; ba că lucrurile vor fi măsluite 
în aşa fel încât să reiasă că el este de acord cu remanierile 
din redacţie, ba că nu va fi nici o măsluire. 

Litgazeta n-ar mai fi fost Litgazeta, dacă n-ar fi trişat. A 
doua zi, avurăm de toate; şi măsluirea, desigur, ca fapt 
împlinit, şi verdictul ireversibil de excludere a patru 
membri din colegiul de redacţie, şi scrisoarea pe care A. 1. 
se şi săturase aşteptând s-o vadă publicată şi care mare 


cinste nu i-a făcut: ". poemul meu. pe câi cu totul 
necunoscute mie, se înţelege, contra voinţei mele. În Posev, 
revistuta emigraţiei,. denaturân-du-1. Insolenta acestei 
acţiuni. Falsitate cinică. Un titlu provocator. ca şi când ar fi 
interzis în Uniunea Sovietică." (Dar oare nu este interzis? 
Dar oare nu vă întrebaţi prietenii: "mi-aţi citit poemul?" Dar 
oare scrisoarea aceasta îi va garanta poemului 
dumneavoastră publicarea în URSS?) şi pentru ce ati plătit 
acest preţ? Pentru faptul că v-a dizolvat redacţia, Aleksandr 
Trifonâci? 

Era terminat. 

Măsura fusese depăşită, şi a umilirilor şi a rezistentei, şi pe 
11 februarie Tvardovski şi-a pus semnătura pe care de 
atâţia ani căuta-seră să i-o smulgă: "rog să fiu eliberat din 
funcţie". 

Si noi încă nu ştiam: în aceeaşi zi de 11 februarie, el a fost 
convocat la "consfătuirea membrilor Prezidiului Comesco" - 
mă rog, a fost convocat el şi nelipsiţii noştri reprezentanţi în 
slugarnica organizaţie vigorelliană care acum, totuşi, se 
zbârlise putin la ai noştri din cauza mea. şi Ivardovski - ca 
preţ a ce de data aceasta, astăzi? 

— A semnat declaraţia care i s-a dictat, declaraţie prin 
care renunţă la funcţia de vicepreşedinte al Comesco - 
adică a cedat încă o poziţie, s-a cedat pe sine şi m-a cedat 
pe mine, desi acest gest a fost fără urmări. şi a doua zi m-a 
îmbrăţişat în modul cel mai sincer, fără să pomenească ceva 
despre evenimentele de ultimă oră, şi chiar fără să le 
înţeleagă. Ce vreţi, dacă aşa s-a dat indicație de la partid, 
trebuie să semnezi. 

Pe 12 m-am dus din nou la redacţie. Deja totul era altfel - 
redacţia nu mai aştepta hotărârea destinului, scriitorii nu 
mai încercau să se bată. Se făcea curăţenie pe mese. Autorii 
dădeau năvală, îşi recuperau manuscrisele (apoi vor veni cu 
unele de altă factură). Alte manuscrise erau îndesate în 
coşuri, în saci; parchetul era presărat cu hârtii rupte. 
Aceasta te făcea să te gândeşti la o arestare în masă a 


redacţiei sau la o plecare în deportare, la o evacuare. Ici şi 
colo se servea vodcă şi autorii schimbau toasturi funebre cu 
redactorii, însă ca întotdeauna, scriitorii nu aveau acces în 
cabinetul lui A. T. Câţiva dintre ei, asiguraţi cu vodcă şi 
cârnaţi, s-au dus în biroul lui Laksin şi 1-au rugat pe acesta 
să-l invite pe Trifonâci, dar, în numele lui A. T., Laksin s-a 
scuzat şi a refuzat. Era penibil pentru un sef, fie el şi unul 
eliberat din funcţie, să-şi facă, printre autori nemulţumiţi, o 
apariţie atât de nepartinică. 

În cabinetul lui, l-am găsit pe A. T. din nou singur, dar în 
picioare în fata dulapurilor deschise, ocupat şi el cu trierea 
dosarelor şi a hârtiilor. Mi-a spus că se simţea uşurat ca 
urmare a faptului că-şi dăduse demisia, în acelaşi sens m- 
am exprimat şi eu: era de-acum imposibil să mai rămână în 
postul respectiv. Dar iată că în scrisoarea de ieri există o 
frază (dacă ar exista numai una!). Ca şi când poemul ar fi 
fost interzis? 

Trifonâci a început să protesteze cu tărie, apoi s-a plâns de 
puţi * natatea înţelegerii mele (s-a plâns pentru că îşi dădea 
seama de greşeală): 

— Dumneata n-ai înţeles nimic! Aceasta este o frază, 
foarte subtilă Tocmai din cauza ei nu voiau să publice 
scrisoarea! Căci eu îi vestesc întregii Uniuni Sovietice că 
există un asemenea poem şi că este blocat. 

N-am căutat să-l contrazic, n-am vrut să înveninez 
atmosfera. 

Am făcut o aluzie la cea de a şaizecea lui aniversare, care 
se apropia. Din calculul lui rezulta că el a condus Novâi mir 
în două rânduri, în total şaisprezece ani bătuţi pe muchie, 
în timp ce nici o altă revistă rusească nu a trăit vreodată 
mai mult de zece ani. 

_Până la şaptezeci de ani, A. T., încă mai puteţi să scrieţi 
mult şi bine! - l-am încurajat eu. 

— şi Mauriac are optzeci şi cinci, şi iată cum scrie! 

— Mă priveşte dintr-o parte: uite Bunin, în viaţa lui n-a 
făcut elogiul nimănui, afară de al lui Tvardovski şi de-al lui 


Mauriac. 

Dar iată un amănunt delicat: 

— A. T.! Pentru cei mari nu sunt probleme: Laksin, 
Kondratovici, lor li s-au pregătit deja posturi, vor fi plătiţi în 
continuare. Dar pentru cei mici ce se va face? 

— Pentru Vinogradov? Dar el se va aranja chiar mai bine. 

— Nu, pentru aparat. 

N-a sesizat. N-a înţeles! Ca atunci cu Vehi - pur şi simplu, 
nu a înţeles noţiunea asta de "aparat", încă douăzeci de 
persoane care. 

— Pentru autori? Ei nu vor fi publicaţi în Novâi mir. 
Trebuie spus că în ziua următoare, pe 13, A. I. a început să 
facă turul tuturor încăperilor de pe cele trei etaje, unde nu 
pusese niciodată piciorul: a fost vizita de adio. Cu greu şi-a 
reţinut lacrimile, era răscolit, emoţionat; a avut pentru 
fiecare un cuvânt prietenesc, i-a îmbrăţişat. 

— Dar de ce înainte nu-şi strânsese în plen cele două 
duzini de oameni? şi de ce astăzi nu luptau, de ce se predau 
ei într-o manieră atât de tulburătoare, atât de tragic- 
întristătoare? * 

Mi s-a povestit această scenă în zilele când mă pregăteam 
să descriu momentul în care Samsonov îşi luase adio de la 
trupele sale - şi asemănarea acestor scene, dar în acelaşi 
timp şi marea asemănare a caracterelor mi-a ant m ochi! 

— Acelaşi tip psihologic şi national, aceeaşi măreție 
interioară, Apoi membrii colegiului de redacţie au cinstit 
câte un pahar în vastul birou al lui Laksin, s-au aşezat 
câteva minute pe scaune, apoi au plecat. Dar, în această 
ultimă zi, mai mărunţeilor nu prea le venea să elibereze 
locul. Fiecare puse la bătaie câte o rublă, gest la care se 
asociară şi câţiva dintre autorii mai modeşti; în felul acesta 
se mai aduse vin şi zacusca şi se veni cu ideea de a se 
merge în cabinetul lui 'Tvardovski. Se întunecase deja, 
aprinseră lumina, aranjară farfturiile, paharele şi se 
instalară acolo unde rar avuseseră acces şi niciodată 


împreună. "şi-au luat mâna de pe noi." Nimeni nu s-a aşezat 
la biroul lui Tvardovski; i s-a pus şi lui un pahar. 

A doua zi era aşteptată sosirea noului sef. Dar nu - şi asta 
tot în manieră sovietică - hârtiuţa vârâtă în gâtlejul 
aparatului, nu se ştie de ce, n-a fost înghițită imediat, într- 
un asemenea ritm, ceas după ceas, se efectua sugrumarea - 
şi deodată mâinile s-au înmuiat, totul a încremenit. Nu le 
mai rămânea secretarilor Uniunii Scriitorilor decât să iasă 
în grabă din cele cinci birouri vecine pentru a se întruni şi a 
decide - dar, evident, încă nu sosise prin telefon 
încuviințarea instanţei supreme, maşina înţepenise şi ei 
erau cu toţii blocaţi în birourile lor-şi 'Tvardovski, într-al său 
din piaţa Puşkin, aştepta sentinţa, şi astfel trecură zile, 
trecu a doua săptămână - şi Ivardovski, fără să fi înghiţit 
vreo picătură, neliniştit, continua să vină la birou, aşteptând 
anunţul telefonic, apariţia succesorului, destituirea - dar 
telefonul continua să tacă, succesorul se lăsa aşteptat. Până 
la urmă dădu el telefon, vrând să grăbească socul - dar 
dacă încerci să-i barezi puterii malefice drumul, ea dispare: 
Vo-ronkov se ascundea, nu răspundea la telefon; la 
birocraţii sovietici, această tehnică este perfect pusă la 
punct: mai uşor faci aripi ca să zbori până la ei şi să le 
spargi acoperişul cu capul decât să afli de la secretarele de 
la capătul firului nişte lucruri simple ca acestea: dacă în 
general şefii lor se mai află printre cei vii, când sunt ei de 
găsit, când îi poţi suna. şi într-o seară când Tvardovski deja 
plecase dar secretara lui mai zăbovise putin la birou (si, de 
bună seama, de-abia aştepta şi ea să plece!), Voronkov 
telefona el însuşi, pe un aceeaşi anvergură, aceeaşi 
puritate. - şi aceleaşi carente de ordin practic, şi aceeaşi 
incapacitate de a tine pasul cu epoca. şi apoi şi 
aristocratismul, firesc la Samsonov, contradictoriu la 
Tvardovski. Am început să mi-l explic pe Samsonov prin 
Tvardovski şi invers - şi i-am înţeles mai bine şi pe unul, şi 
pe celălalt. 


Ton jumătate jucăuş, jumătate dramatic: "A plecat deja? 
Ah, ce rău îmi pare. Probabil că e supărat pe mine. Dar 
problema nu depinde de mine. Eu am trimis totul la 
Comitetul Central. şi eu, personal, ce pot să fac? Fără 
Comitetul Central nu pot să mişc un deget." - si, la redacţie, 
s-a înţeles destul de bine: Voronkov a început să se clatine, 
poate o să şi zboare, o fi făcut vreun pas greşit. 

Decizia rămânea în suspensie, decizia putea nici să nu 
depăşească stadiul de intenţie. Desi aceste tărăgănări 
interminabile cu securea deasupra capului sunt foarte 
departe de a crea o atmosferă propice pentru reflecţii, toţi 
îşi puneau acum întrebări precum cele ce urmează: dacă nu 
se denunța la Tvardovski, atunci poate că revista încă 
există? Tvardovski există, deci există şi revista? Putem să 
ră-mânem şi să luptăm? Dar întrucât presa anunţase deja 
scoaterea lui Laksin, Kondratovici şi Vinogradov, 
chestiunea, potrivit normelor sovietice, era ireversibilă, 
ireparabilă, căci nici cea mai puchinoasă şi galben-maronie 
gazetută sovietică nu poate să greşească în această 
materie. Foştii adjuncţi ai lui Tvardovski deja îşi luaseră în 
primire noile funcţii, dar în fiecare zi treceau şi pe aici si, în 
această situaţie destul de inedită, a devenit clar că favoriţii 
lui A. T., adjuncţii săi, nu voiau ca Tvardovski să rămână asa, 
dintr-o dată, fără ei, că nu concepeau ca Novâi mir să existe 
fără ei. 

Poţi pieri în mai multe feluri. După părerea mea, Novâi mir 
a pierit fără frumuseţe, fără să se fi îndreptat de spate. Nici 
măcar o încercare cât de slabă de a angaja lupta la lumina 
zilei într-o vreme când alţii o făceau şi reuşeau! Oh, ce să 
mai vorbim: nici măcar o dată n-au îndrăznit, când revista 
încă mai trăia, să difuzeze prin samizdat vreun articol sau 
niscaiva paragrafe suprimate de cenzură, gest pe care însă 
E. S. Bulgakova 1-a făcut cu Maestrul. O să mi se spună: 
asta ar fi însemnat distrugerea revistei. Dar şi aşa au dis- 
trus-o; revista mergea deja spre acest deznodământ, avea 
de-acum vocea răguşită. 


— Dar măcar de n-ar fi rămas în genunchi, în aceste zile 
de februarie - nici o singură scrisoare deschisă către 
samizdat (din simplul motiv că membrii demişi îşi riscau 
carnetul de partid şi cariera ulterioară?), timiditate chiar în 
demersurile făcute la comandă, două scrisori umilitoare ale 
lui 'Tvardovski către Litgazeta. Mai rău decât atât: 
Tvardovski şi Laksin au asistat, fără să li se aplece, la 
mizerabilul congres al scriitorilor din RSFSR, congres care 
s-a ţinut putin după aceea. Tvardovski a venit şi a luat loc în 
prezidiu, ocazie cu care a fost imortalizat zâmbind în 
fotografii de grup cu nişte nemernici, dând impresia că voia 
în mod special să arate întregii lumi că pe el nu-l persecuta 
şi nu-l ofensa absolut nimeni. (le-ai dus acolo, atunci ia 
cuvânrul!) lar L.aksin, în felul acesta, s-a făcut remarcat 
prin loialismul său, dar pe culoare, îi oprea din drum pe 
autorii novomirieni şi-i convingea să meargă să-şi ia 
manuscrisele înapoi. 

E clar că acţionând în acest fel, vechea redacţie nu dădea 
dovada de nobleţe. şi în general nu poţi să-i obligi pe alţii să 
se sacrifice; poţi să le adresezi un apel în sensul acesta, dar 
cu condiţia ca în prealabil să le fi arătat tu însuti cum se 
face un sacrificiu de sine. Membrii colegiului redacţional 
care plecau nu se împotriviseră, nu luptaseră; ei, în afară 
de Tvardovski, capitulaseră cu umilinţă - şi nu sacrificaseră 
nimic, luau în primire posturi confortabile, dar tuturor celor 
care rămâneau în urma lor le cereau cu tărie să se 
sacrifice: după noi - praful şi pulberea! Noi am căzut, 
niciunul dintre voi să nu trăiască! Mai repede şi mai 
pregnant să tresară universul văzând că se stinge făclia 
noastră: toţi autorii, negreşit şi neîntârziat, trebuie să rupă 
relaţiile cu Novâi mir după ce şi-au recuperat manuscrisele; 
cine procedează altfel, este un trădător! (Dar unde să 
publice?) Tot aparatul, redactorii, secretarii, dacă încearcă 
să facă ceva bun după noi, sunt trădători! Cu atât mai mult 
membrii colegiului care încă n-au fost excluşi, trebuie să-şi 
dea imediat demisia, să plece cu orice preţ! (Cu preţul 


excluderii din Uniunea Scriitorilor? Al morţii civile? 
Conformându-se acestui consemn, Doros, cu cei şaizeci de 
ani ai săi şi grav bolnav, şi-a dat demisia dar nu l-au lăsat să 
plece - e un trădător!) 

Dar dacă toată istoria revistei Novâi mir este alcătuită din 
permanente compromisuri cu cenzura şi cu linia partidului, 
atunci cum se putea interzice autorilor şi aparatului să 
prelungească această linie de compromis şi s-o continue 
atât cât va fi posibil? Ca şi când Novâi mir, acoperit acum de 
noroi, devenea mai detestabil decât toate celelalte reviste 
de multă vreme imunde. N-aţi ştiut să preîntâm-pinati 
catastrofa, n-aţi ştiut să păstraţi nava intactă - lăsati-l deci 
pe fiecare să se bălăcească, aşa cum înţelege el, printre 
epave. Dar nu! În privinţa aceasta, ei erau inflexibili. 

Aceasta şi pentru că, aşa cum se întâmplă, ei vedeau cu 
totul altfel lungul traseu politic al vieţii lor - nu-l vedeau 
nicidecum ca pe o perpetuă încovoiere sub presiunea 
compromisurilor (sub un asemenea regim, traseul revistei 
nici n-ar fi putut fi altul!). Ei aveau o cu totul altă viziune 
orgolioasă şi demnă - şi aceasta s-a manifestat în ziua în 
care au îndrăznit totuşi să se apropie de samizdat, când au 
avut temeritatea de a lansa două panegirice anonime - şi 
exclusiv partinicei - în memoria revistei dispărute. (si de ce 
însă o asemenea manevră timidă: nu-i nici un pericol, de ce 
anonimatul? Probabil pentru că autorii trebuiau să nu-şi 
dezvăluie strânsele lor legături cu vechea redacţie; dar se 
ştia deja ce rămăsese în portofoliul celei vechi, precum şi 
cum mergeau lucrurile cu cea nouă. Nici nu era greu să 
ghiceşti, era de-ajuns să priveşti la chipurile lor.) Era deja 
deranjant felul în care semnau: Un literat, Un cititor - în cel 
mai rău stil al ziarelor sovietice. Cititorul plasa un motto 
explicit, lent-curgător (deci din nou era uşor de recunoscut 
maniera) - dar un motto din cine? 

— Din Marx! - şi aceasta în 1970! şi aceasta pentru 
samizdat! şi mai încolo este citat şi Lenin - o, mentalitate a 
omului călărit de cenzură, cum îţi dai tu arama pe fată! În 


aceeaşi lună a lui februarie, când a fost desfiinţat Novâi mir, 
în urma unui proces infam, Grigorenkol, primul general 
sovietic cinstit, a fost internat într-o casă de nebuni; pe foile 
ei subţiri ca foita de ţigară, îngălbenite, uzate de cât de 
citite erau, o duzină de numere ale Cronicii citase deja sute 
de eroi care, pentru libertatea gândirii, renunţaseră la 
libertatea lor personală, care plătiseră acest gest cu 
pierderea slujbei, cu închisoarea, cu deportarea, cu casa de 
nebuni - şi iată că aceşti anonimi prezentau lichidarea lui 
Novâi mir ca pe "un extrem de important eveniment al vieţii 
interne", şi care "va avea grave consecinţe politice" (ca sa 
aibă consecinţe, ar fi trebuit ca nişte oameni să se angajeze 
ei înşişi cu ceva mai multă îndrăzneală); ei exagerează în 
lauda lor de sine: "gurile noastre, cele mai cinstite dintre 
toate" (mai cinstite decât cele pe care le-a închis puşcăria?), 
"invincibilitatea Adevărului novomi- 1 P Grigorenko, 
general de brigadă. S-a evidenţiat în timpul celui de-al 
doilea război mondial, când a fost rănit de mai multe ori; 
profesor la celebra Academie Militară Frunze. Arestat 
prima dată pentru vina de a fi luat apărarea unor tineri 
scriitori, el şi-a consacrat toate eforturile pentru a 
determina autorităţile să le dea tătarilor din Crimeea, 
deportaţi în Siberia în timpul războiului, dreptul de a reveni 
în patria lor. Arestat la 7 mai 1969 şi acuzat de activitate 
subversivă şi de calomnie antisovietică, el a fost condamnat 
la 27 februarie 1970 de tribunalul din Taşkent. Declarat 
iresponsabil pe baza avizului Institutului Serbski din 
Moscova, a fost internat într-un spital psihiatric "special". 
(N. t.) rian" (si cel din memoriile mareşalului Konev? şi din 
cele ale com-internistilor?), "cel mai important factor al 
însănătoşirii societăţii sovietice", "vocea conştiinţei 
populare" (care a aprobat ocuparea Cehoslovaciei). "L7 şi 
numai el a perseverat în apărarea mişcării purificatoare de 
după congresul al XX-lea" (în ce constă purificarea1? În a 
arunca în cârca lui Stalin vina pentru toate relele 
regimului?). Autorii sunt sinceri când văd în această linie de 


fidelitate fată de congresul al XX-lea al PCUS "sensul 
problemelor fundamentale. în care se înscrie tot destinul 
nostru istoric". N-ar mai fi de învins decât "fanatismul 
pozitiv" al "extremiştilor stalinişti" precum si, bineînţeles, 
"fanatismul negativ". "atitudinea critică nihilistă neştiutoare 
de probleme şi răutatea" - dar astea puteţi să le daţi la 
Pravda, la ce bun anonimatul, frăţiorilor? Această declaraţie 
de loialitate frapează mai ales prin aceea că este anonimă şi 
în samizdat! În paginile lui Novâi mir, ea putea fi justificată 
măcar prin cenzură. Aşadar, care este nenorocirea 
principală care ni se trage de la desfiinţarea lui Novâi mir - 
"de-acum le va fi mult mai uşor duşmanilor noştri să lupte 
împotriva influentei ideologice a mişcării comuniste din 
întreaga lume". Dar lucrul cel mai important, desigur, este 
socialismul. 

— Numai el poate oferi "o alternativă istorică progresistă 
lumii capitalului" (direct din paginile ţesălate de cenzură), 
"aptitudinea, niciodată înăbuşită în popor, de a lupta pentru 
un socialism autentic" (oau, oau, oau! Căutaţi, aflaţi, unde a 
rămas ea? În orice caz nu în tara noastră). şi cine-i vinovat 
de eşecurile socialismului? Cum cine? 

— Rusia, ca întotdeauna: "denaturările socialismului îşi au 
rădăcinile în moştenirea multiseculară a feudalismului 
rusesc" - e oare posibil, tovarăşi, să admitem că socialismul 
este în el însuşi viciat, că nu este realizabil în bunătate?! 

Un mai meschin discurs funebru nici că puteau să 
rostească pentru Novâi mir sj, concomitent, să-şi dea în 
vileag ideea meschină pe care şi-o făceau ei despre o cauză 
cu adevărat mare. 

De altfel, samizdatul nu este un imbecil, nu este lipsit de 
glago-rie: panegiricele acestea nu 1-au cucerit, n-au fost 
puse în circulaţie, s-au pierdut pe drum; mie nu mi-au 
parvenit decât prin intermediul celor de la redacţie. şi 
mâhnirea pe care mi-au produs-o nu a fost mai mică decât 
aceea pe care mi-a produs-o articolul lui Dementiev. 


Membrilor destituiţi nu le-am ascuns că eu condamn toată 
tactica folosită de ei în criza şi falimentul lui Novâi mir. aşa 
i-a şi fost relatată lui Tvardovski reacţia mea (sunt convins 
că de câtre Laksin), dar fără toate aceste motivări pe care 
le-am dat adineaori. 

Si din nou - pentru a câta oară? 

— Fragila mea prietenie cu Tri-fonâci s-a dizolvat în neant. 
Sub apăsarea aceloraşi cizme care ne striveau pe amândoi, 
am tăcut şi eu, şi el - fiecare în ungherul lui. 

Singurătatea mea, de altfel, nu era singurătate, ci cadrul 
în care am lucrat din plin la August. şi faptul că am rămas 
pe dinafară Uniunii Scriitorilor nu m-a făcut să-mi pierd din 
vigoare, şi faptul că am rămas fără revistă nu mi-a redus 
capacitatea de creaţie; dimpotrivă, rezultatul n-a fost altul 
decât acela că mă simţeam mai independent şi mai puternic 
- nemaiavând de-acum cui să dau socoteală, nemaifiind 
legat prin nici un fel de consideraţii accesorii. Der Starke ist 
am măchtigsten allein1, când n-are aliaţi slabi, cel singur 
are mâinile mai libere. 

Dar singurătatea lui Trifonăci era plină de amărăciunea de 
a fi fost trădat, după cum simţea el, de toţi: ani de zile se 
sacrificase pentru toţi, dar pentru el, în prezent, nimeni nu 
voia să se sacrifice: colaboratorii săi nu părăseau revista 
Novâi mir, numai câţiva autori demisionaseră. Toată această 
zarvă cu redacţia "din umbră", cu neîntreruptele discuţii 
din cadrul acesteia pe tema a ceea ce se făcea în cadrul 
celei reale, nu avea să aibă alt rezultat decât acela de a-l 
exaspera şi de a-i agrava boala perfidă la originea căreia se 
aflau vexaţiunile îndurate. 

La un moment dat, apărarea lui ]. Medvedev2, arestat 
între timp, ne-a apropiat din nou, chiar dacă toată această 
chestiune a rămas între noi. Eu, ca de obicei, am scris 
pentru samizdat, dar Trifonâci s-a dus la spitalul psihiatric 
din Kaluga (trecând prin fata dacei mele de la Rojdestvo pe 
care n-avea s-o descopere niciodată, pe care n-avea s-o 


vadă niciodată), unde, văzându-l, acei medici călăi au 
rămas cu gura căscată. 

Se apropia jubileul celor şaizeci de ani ai lui A. T., ceea ce 
oferea ocazia unui nou schimb de salutări. Eu i-am trimis o 
telegramă cu următorul conţinut: 1 "Vânjosul de e singur, 
cel mai tare este'-citat din Wilhelm Teii de Schiller. (N. t.) 2 
]. Medvedev a fost arestat la el acasă în ziua de 29 mai 1970 
şi internat într-un spital psihiatric de unde intervenţiile 
prietenilor săi sovietici şi străini au reuşit să-l scoată după 
nouăsprezece zile. (N. t.) "Dragul meu Trifonâci! Vă urez 
viaţa lungă, reuşite excepţionale, fericită inspiraţie 
creatoare în anii maturității! Cel care în dispute şi 
dezacorduri permanente vă iubeşte cu statornică tandreţe, 
al dumneavoastră recunoscător, Soljeniţân." 

Se spune că s-a bucurat foarte mult la primirea telegramei 
mele, că s-a închis cu ea în cabinet. Ar fi putut şi să nu-mi 
răspundă, căci pentru sărbătorit asta nu este o treabă 
uşoară. Dar el mi-a răspuns: "îţi mulţumesc, dragă 
Aleksandr Isaevici, pentru frumoasele cuvinte ce mi-ai 
adresat la a şaizecea mea aniversare. Desi vederile noastre 
nu coincid, eu cu statornicie te iubesc şi te preţuiesc ca 
artist. Al dumitale, Tvardovski." si, având în vedere relaţiile 
noastre, probabil că peste câteva luni ne-am fi reîntâlnit. Eu 
i-am trimis o scrisoare cerându-i permisiunea de a-i arăta, 
în octombrie, romanul pe care-l terminasem. Ştiam că asta 
o să-i facă plăcere. 

Dar nu mi-a răspuns. şi s-a aflat că avea cancer (si că i se 
ascundea acest lucru). Cancerul este partea tuturor acelora 
care, vexaţi şi oprimaţi, se aprind şi-şi fac sânge rău. 
Strâmtorarea, oamenii o suportă, dar supărarea le 
scurtează viaţa, în felul acesta, la noi, multora li s-a scurtat 
viaţa: după un eşec în plan social nu trece mult timp şi te 
trezeşti că persoana în cauză nu mai este printre cei vii. 
Oncologii susţin că celulele canceroase dormitează toată 
viaţa în fiecare dintre noi, dar că ele intră într-un proces de 
creştere îndată ce, să zicem, spiritul. Începe să se clatine. 


Numai constituţia lui robustă i-a permis lui Tvardovski ca, în 
ciuda tuturor greşelilor grosolane ale medicilor de la 
Kremlin, să mai trăiască încă multe luni de zile, fie şi în 
aşteptarea morţii. 

Există multe modalităţi de a-i ucide pe poeţi. Tvardovski a 
fost ucis prin aceea că i s-a retezat firul care-l lega de 
Novâi mir. 

Februarie 1971 Jukovka COMPLETAREA A TREIA 
Decembrie 1973 

NOBELIANA 

"Nobeliana" nu este o invenţie de-a mea, este scurta 
adresă tele-orafiată a Fundaţiei Nobel (Nobelianum); s-a 
împământenit însă obiceiul ca această denumire să se dea 
oricăror triumfuri prelungite, oricăror pregătiri somptuos- 
orchestrale. Cu mine triumful n-a fost triumf, chinul n-a fost 
chin, dar această pregătire febrilă s-a întins pe parcursul a 
doi ani întregi. 

Ce reprezintă atribuirea premiului Nobel unui scriitor 
dintr-o tară liberă? Un triumf national. şi pentru scriitorul 
însuşi? Cucerirea unei cote, trecerea într-o nouă etapă a 
vieţii. Camus spunea că el nu era demn de aşa ceva, 
Steinbeck că, de bucurie, era gata să ragă precum un leu. 
(Ce-i drept, Hemingway avea alte treburi decât să se lase 
acaparat de o asemenea bagatelă; el a răspuns că era mai 
interesant să scrii cartea pe care o ai în proiect - ceea ce 
este de asemenea adevărat, chiar dacă în aceasta este şi un 
pic de cochetărie.) 

Dar ce este premiul Nobel pentru un scriitor din tara 
comunismului? Sau o încercare nereuşită; sau o comoară ce 
nu poate fi atinsă; sau o palmă ruşinoasă.l Această situaţie 
se explică prin aceea că, în tara noastră, puterea însăşi şi 
nimeni altcineva a făcut ca, încă din zilele tinereţii ei 
sângeroase, să intre toată literatura beletristică în jgheabul 
politic, cioplit cu toporul, nici măcar dat la rindea pre- 1 A. 
Soljeniţân face succesiv aluzie la cei trei laureați ruşi ai 
premiului Nobel pentru literatură care l-au precedat. 


Bunin, 1933, preferat în defavoarea lui Gorki, candidat 
propus de sovietici; dar Bunin trăia deja în emigrație; Pas- 
ternak, 1958, care n-a putut să meargă la Stockholm ca să- 
şi primească preţul; şolohov, 1965, propus de sovietici 
pentru un roman care îl celebra de apt pe un duşman al 
bolşevicilor, pe un ofiţer cazac; candidatura lui şolohov, e 
spune Soljeniţân, a fost reţinută de suedezi pentru 
considerente care nu erau străine politicii: triumf putin 
măgulitor pentru laureat. (N. t.) cum acelea care se 
fabricau din trunchi de lemn verde pe şantierul canalului de 
la Marea Albă. Puterea însăşi le-a băgat în cap scriitorilor 
că literatura este o parte a politicii, puterea însăşi 
(începâtKj cu Troțki şi Buharin), prin vocea răguşită a 
politicii, emitea toate aprecierile în materie literară - şi a 
blocat astfel orice posibilitate de a judeca şi în afara 
cadrului oficial. şi de aceea atribuirea premiului Nobel unui 
scriitor de-al nostru este percepută mai ales ca eveniment 
politic. De la Stockholm era imposibil, în anii '20, '3Q '40, să 
se discearnă, prin viscolul vrăjitoresc, cine era scriitor 
autentic la noi. şi primul rus care a primit acest premiu a 
fost emigrantul Bunin care, fără să cunoască cenzura şi 
constrângerea, şi-a publicat operele în străinătate exact în 
forma în care le scrisese. Dar se înţelege, un asemenea 
premiu, o instituţie care atribuia asemenea premii, nu 
putea suscita în URSS decât injurii şi dispreţ. S-a decis o 
dată pentru totdeauna că aceste premii nu fac nici cât o 
ceapă degerată, că ele nu merită nici măcar o menţiune cu 
caractere mici în ziare. In schimb, premiilor Stalin li se 
rezervau coloane întregi de pagini de ziar. şi noi toţi 
aproape că uitaserăm că mai există premiul Nobel. şi 
deodată, după douăzeci şi cinci de ani, Academia Suedeză 
ajunge cu reflectoarele ei la Pasternak şi hotărăşte să-l 
premieze. Se ştie cât s-au mâniat pe chestia asta partidul 
comunist (Hruşciov), Komsomolul (Semiceastnâi) şi întregul 
popor sovietic. şi undele seismice ale acestei mânii au lovit 
aşa de tare în fundamentul Academiei Suedeze încât 


aceasta s-a văzut obligată să se reabiliteze în ochii omenirii 
progresiste, şi cât mai repede. şi res-pectând termenul de 
şapte ani pe care-l impunea decenta, a decernat premiul 
de data aceasta unui al treilea compatriot de-al nostru - dar 
cui şi pentru ce? Pentru o carte căreia compatriotul nostru 
n-a putut să-i confirme niciodată paternitatea, pentru o 
carte publicată deja cu o treime de secol în urmă şi 
apreciată pentru valoarea ei încă înainte ca Bunin să-şi fi 
primit premiul.l Pentru că numele lui şolohov era pe placul 
regimului sovietic, Academia Suedeză s-a grăbit să-i perie 
putin pe oficialii de la Moscova. şi această grabă, şi această 
încetinire, şi tot acest mod de netezire a asperităţilor, şi 
satisfacția de partid şi de stat a alor noştri, toate acestea au 
lăsat pe cel de-al treilea premiu o amprentă eminamente 
politică. 

' Rste vorba de Pe Donul liniştit de şolohov. Primul volum al 
acestei cărţi * blicatân 1928. (N. t.) 

Academia Suedeză era acuzată tot timpul că face politică. 
Lă-trăii noştri erau aceia care făceau totul pentru a ne pune 
în impo-sibilitate de a-i face o altă caracterizare instituţiei 
respective. aşa e-a întâmplat şi cu cel de-al patrulea 
premiu, şi dacă Rusia nu se trezeşte, aceeaşi soartă o va 
avea şi al cincilea. 

Si întrucât nici savanții noştri care primiseră acele premii 
venite de dincolo de Marea Baltică nu erau teribil de multi, 
numele lor nu era pomenit aproape niciodată; până la 
furtuna pastemakiană rari erau aceia care ştiau că aveam şi 
noi asemenea laureați. Eu am aflat acest lucru, nu-mi aduc 
aminte exact de la cine, cred că de la cineva din lagăr. si, în 
spiritul care se cultivă pe meleagurile noastre, am luat pe 
loc o decizie sută la sută politică: voi face cutare şi cutare 
lucru pentru viitoarea mea Lansare. Mare lansare, dar, 
deocamdată, eu nu sunt în stare să realizez nici măcar una 
mică. Desigur, n-am nici un chef să rămân în exclusivitate 
un autor de opere postume; vreau să public cât sunt în 
viaţă, apoi pot să mor liniştit! Dar, din fundul lagărului, 


acest lucru părea un vis irealizabil: unde să găsesc această 
posibilitate cât sunt în viaţă? Doar în străinătate. Dar şi 
după lagăr voi fi un veşnic surghiunit: acolo nici nu voi 
ajunge, nici nu voi putea să-mi trimit operele. 

Totuşi, în perioada surghiunului meu, am reuşit să-mi 
ascund între coperţile unei cărţi (cu piesele lui B. Shaw, în 
engleză) toate lucrările din timpul cât am fost deţinut în 
lagăr. Acum, cineva care ar pomi într-o călătorie la 
Moscova, ar putea, întâlnind acolo pe stradă un turist 
străin, să-i strecoare acestuia scrierile mele; şi acesta, 
evident, le va lua, lesne le va scoate din tară, va descoperi 
despre ce este vorba, le va prezenta unui editor care va fi 
bucuros să-l publice pe necunoscutul Stepan Hlânov 
(pseudonimul meu) - si. Lumea, bineînţeles, nu va rămâne 
indiferentă! Lumea se va îngrozi, lumea se va mânia, ai 
noştri se vor speria - şi vor desfiinţa Arhipelagul. 

Dar n-aveam pe cine să rog să le ducă la Moscova; în anii 
aceia eram singur-singurel şi moscoviţii nu veneau în vizită 
la noi, la Kok-Terek.1 însă în 1956, când m-am dus eu 
însumi la Moscova şi am încercat să găsesc vreun turist 
occidental căruia să-i pasez cartea, am ' Târguşor din 
Kazahstanul de Sud unde autorul a fost surghiunit la ieşirea 
din lagăr. (N. t.) constatat că fiecare turist era însoţit de un 
traducător de la securitatea statului. şi apoi, acest gând 
uimitor la un fost deţinut: pe aceşti turişti aşa de bine 
hrăniţi, spilcuiţi, încântați de veselul IOr voiaj prin Uniunea 
Sovietică - de ce să-i pui în situaţii neplăcute? 

Si am plecat la Torfoproduct, apoi la Riazan, ca să lucrez 
mai departe. Mai departe - şi mai multe voi scrie, şi mai 
tare mă vor putea zgâlţâi. Dar există şi lucruri mai 
înfricoşătoare ce mi se pot întâmpla: un mai mare volum 
încă riscă să piară fără să fi fost vreodată arătat cuiva. Un 
singur pas greşit şi totul este pierdut. Timp de zece ani, 
timp de douăzeci de ani, să tii acest secret în tine - şi la un 
moment dat să transpire ceva pe undeva, să se afle ce şi 


cum: poţi să pui cruce întregii tale vieţi şi tuturor secretelor 
şi vieților celorlalţi încredințate ţie. 

În 1958, pe când eram profesor la o scoală din Riazan, ce 
mult îl invidiam pe Pasternak: iată cui i-a revenit soarta la 
care visam eu! El este cel cu care se va împlini acest vis! 

— Va pleca imediat îmi ziceam eu, dar cum îşi va rosti 
discursul, dar cum şi le va publica pe toate câte le mai are, 
pe toate câte le ascunde şi pe care nu putea să le rişte atâta 
timp cât trăia aici! Este clar că nu pleacă pentru trei zile. 
Este clar că nu i se va permite să se întoarcă, dar, între 
timp, el va schimba întreaga lume şi ne va schimba şi pe noi 
- şi va reveni, dar ca învingător! 

După şcoala lagărului, eu, o declar sincer, nu eram în stare 
să-mi imaginez posibilitatea ca Pasternak să aleagă un alt 
mod de a acţiona, să urmărească alt scop. Eu îl măsurăm cu 
arşinul propriilor mele scopuri, după criteriile mele - şi îmi 
venea să intru în pă-mânt de ruşine pentru el de parcă ar fi 
fost pentru mine: cum era posibil să te sperii de nişte 
invective gazetăreşti, cum era posibil să cedezi în fata 
amenințării cu expulzarea, şi să te înjoseşti implo-rând 
guvernul şi mormăind nu stiu ce despre "greşelile şi 
rătăcirile" tale, despre "vinovăția ta personală" implicată în 
roman-şi să-ţi renegi propriile tale idei, spiritul tău - numai 
ca să nu te expulzeze? şi apoi acest "prezent glorios" şi 
"mândria pentru epoca în care trăiesc", si, bineînţeles, 
"credinţa în viitorul luminos". 

— S1 astea nu le debitează vreun profesor la vreo 
universitate de provincie, ci Nobelul nostru în fata lumii 
întregi, nu-i asa? Nu-u, sântetn nişte neserioşi! Nu, dacă te 
cheamă la luptă, şi încă în asemenea împrejurări 
excepţionale, du-te şi te pune în slujba Rusiei! Eu 1-affl 
condamnat cu cea mai mare severitate, negăsindu-i nici o 
scuza. 

Locotenentul major Soljeniţân aplecat asupra 
manuscrisului Povestii feminine. La siparia, într-un adăpost 
subteran, febr. 1944 


Deţinutul Soljeniţân la construirea unei case la bariera 
Kaluga. Moscova, iunie 1946 saraska "Marfino", locul unde 
se petrece acţiunea romanului Primul cerc. Deţinutul 
Soljeniţân a lucrat la saraska din 1947 până în 1950 

Matriona Vasilievna Zaharova în poarta casei ei din 
Miltevo, regiunea Vladimir. La Miltevo, A. I. Soljeniţân a 
locuit şi a lucrat ca învăţător din august 1956 până în iunie 
1957 

Casa din Riazan (aleea Kasimovski), unde A. I. Soljeniţân a 
locuil: din iulie 1957 până. În februarie 1966 în exil. Kok- 
Terek, 1954 învățătorul exilat predând o lecţie de matet 
mâţica. Kok-Terek, primăvara 1954 "W e * '* din chirpici la 
marginea Kok-Terekului, strada Pionerskaia, unde exilatul 
oiienit, n a iocuit din septembrie 1953 până în iunie 1956 în 
curtea casei din aleea Kasimovski, la o măsuţă improvizată. 
Aici a fost scris Ivan Denisovici. Riazan, mai 1958 

N. A. Resetovskaia şi A. I. Soljeniţân. Vara 1962 

lpar Aleksandr Trifonovici Tvardovski. Februarie 1964. 
Foto V. S. Lebedev N. S. Hruşciov şi A. TI. Tvardovski la 
Pitunda. Foto V. S. Lebedev Vladimir Semionovici Lebedev 
Cu Kornei Ivanovici Ciukovski la dacea acestuia de la 
Peredelkino A. I. Soljeniţân cu Boris Andreievici Mojaev. 
Solotcea, 1963 

Intâlnire-interviu cu S. Komoto (al doilea din stânga). 

Moscova 1966 

Colegiul de redacţie al lui Novâi mir. Pe scaun (de la 
stânga la dreapta): B. G. Zaks, A. D. Dementiev, A. 1. 
Tvardovski, A. î. Kondratovici, A. M. Mariamov. În picioare: 
M. N. Hitrov, V. |. Laksin, E I. Doros, I. I. Vinogradov, LA. 
Sat. Februarie 1970 

Jores Aleksandrovici Medvedev la A. I. Soljeniţân la 
Rojdestvo-pe-lIstia. 1968 

Veronika Valentinovna Turkina şi luri Ghenrihovici stein 
Viaceslav Vsevolodovici Ivanov cu tatăl lui, Vs. Ivanov, la 
Peredelkmo. 1963 hri Titov şi A. I. Soljeniţân alături de 


Aleksandr Men. Skorotovo lângă Zvenigorod, septembrie 
1968 în gara de la Vologda. Iulie 1969 

La capela Artemie cel Drept lângă satul Verkola, regiunea 
Arhanghelsk. Iulie 1969 

Căsuţă cu grădină a lui A. I. Soljeniţân la Rojdestvo-pe- 
Istia Igor Rostislavovici safarevici Heinrich Boli Galina 
Pavlovna Visnevskaia şi Mstislav Leopoldovici Rostropovici 
La funeraliile lui 'Tvardovski. Măria Illarionovna 
Tvardovskaia, lun stein, A. I. Soljeniţân. Moscova decembrie 
1971 

F"? 

Andrei Dmitnevici Saharov Elena Aleksandrovna şi Nikolai 
Ivanovici Zubov. Kok-lerek, 1956 

A. I. Soljeniţân cu sotia şi fiul Ermolai Anatoli lakovlevici 
Kuklin Irina Valerianovna Kuklina Gheorghi Pavlovici Tenno 
Natalia Konstantinovna Tenno Cu Nikolai Andreevici 
Semionov la Riazan. 1957 

Susanna Lazarevna şi Veniamin Lvovici leus Natalia 
Milievna Anicikova Arnold Suzi cu fiica Heli Nadejda 
Grigorievna Levitskaia Elizaveta Demsovna Voronianskaia 
("Q") încă de tânăr am considerat întotdeauna că este de 
neiertat şi de ne-nteles să-ţi pui simpatiile personale mai 
presus de datorie, cu atât mâi mult pentru un zek 
experimentat ca mine. (Nimeni nu mi-ar fi băgat în cap 
atunci că Pasternak deja publicase, că deja vorbise * cjj acel 
discurs de la Stockholm ar fi putut să fie la fel de nein-cisiv 
ca şi justificările lui din ziare.) 

Eu cu atât mai clar înţelegeam, concepeam o idee în 
legătură cu care voiam să-i smulg viitorului nişte asigurări: 
mie acest premiu îmi este de trebuinţă! Ca o etapa în 
cucerirea unei poziţii, în desfăşurarea bătăliei! Cu cât îl voi 
primi mai devreme, cu cât mă voi consolida mai mult, cu 
atât mai tare voi lovi! Cu siguranţă, voi acţiona atunci într- 
un mod cu totul opus celui al lui Pasternak: cu temeritate 
voi accepta, cu temeritate voi pleca, voi tine discursul cel 
mai temerar. Asta înseamnă că îmi vor bara drumul de 


întoarcere, în schimb, eu voi publica totul] Voi spune totul] 
Voi folosi toată dinamita acumulată începând de la boxele 
de la Lubianka, trecând prin scoaterile la raport în lagărele 
de stepă în plină iarnă, în numele tuturor celor sugrumaţi, 
al tuturor celor împuşcaţi, al tuturor celor morţi de foame, 
al celor morţi de frig! Să mă ridic până la tribuna premiului 
Nobel - şi să provoc deflagraţia! Că-mi atrag pentru toate 
aceste fapte osânda unei vieţi de proscris - nu este un preţ 
prea mare! (De altfel, practic, mă vedeam întors după un 
mic număr de ani.) 

La drept vorbind, Ivan Denisovici, asupra căruia se 
aruncase întreaga lume, văzând în el, din partea lui 
Hruşciov, un gest politic de senzaţie, nu altceva (travestit în 
engleză la Moscova de lingăul şi cârpaciul R. Parker), nu mă 
apropiase prea mult de premiul Nobel. Totuşi, în forul meu 
interior, amestecând proiecte şi presentimente, nu stiu prea 
bine de ce, eu credeam în acest premiu şi-l aşteptam ca pe 
ceva care nu putea să nu vină. şi aceasta în ciuda faptului 
că Pasternak, prin renunţarea lui şi apoi prin moartea lui, 
care urmase curând, închisese drumul care i-ar fi permis 
laureatului următor să vină din Rusia să ia premiul: cum să 
mai acorzi ruşilor un premiu care-i omoară? 

Si anii treceau, şi eu continuam să-mi scriu operele, dar de 
publicat nici vorbă. aşa ceva era de natură să te pună cu 
capul pe butuc; era din ce în ce mai greu să te doseşti şi din 
ce în ce mai supărător să le blochezi accesul la oameni - dar 
ce ieşire putea să aibă un swiitor subteran? 

În toţi aceşti ani am nutrit o convingere pe care nu mi-am 
schirn-bat-o - aşa mă formasem în lagăr, aşa gândeam 
împreună cu prietenii mei de lagăr: valorificând ceea ce ne 
învățase viaţa de ocnaşi, lovitura cea mai puternică trebuia 
s-o aplicăm atmosferei stătute de la noi, dar atacând de 
acolo. Atunci, tot arsenalul meu mi-ar fi la îndemână, nici un 
cuvânt n-ar mai fi ascuns, deformat, stâlcit. Îmi însuşisem 
atât de temeinic aceste idei, încât în 1968, când Alia (Na- 
talia Svetlova)1, stupefiată, a încercat din răsputeri să mă 


determine chiar să mi le schimb, a fost rândul meu să 
rămân stupefiat. Ea susţinea că, plecate de acolo, toate 
cuvintele mele vor ricoşa de crusta de fier care s-a format 
pe trupul tării noastre şi că, atâta timp cât eu mă aflu în 
interior, masa poroasă şi receptivă le absoarbe, com- 
pletând şi rotunjind ceea ce n-a fost spus deloc sau a fost 
spus numai aluziv. Pentru mine era clar: ea judeca aşa 
pentru că nu cunoscuse viaţa de lagăr. 

Totuşi, ea nu era pentru mine un interlocutor întâmplător, 
întâlnit o singură dată. Către 1969 am hotărât să-i las ei 
toată moştenirea mea, tot ceea ce scrisesem, şi redactările 
definitive şi cele intermediare, schiţele, notele, copiile, 
materialele auxiliare, tot ceea ce ar fi fost păcat să fie ars; 
cât priveşte posibilitatea de a le păstra, de a le transporta, 
de a le memora, de a trăi în postură de conspiratorcapul 
meu nu mai era suficient pentru aşa ceva, nu mai erau 
suficiente nici forţele, nici timpul, nici locul. Tocmai 
trecusem atunci de cincizeci de ani şi această dată marcase 
o nouă etapă în activitatea mea: nu mai scriam despre 
lagăre, terminasem totul; acum mă aştepta o lucrare uriaşă 
cu totul nouă - un roman despre anul 1917 (care, cum 
credeam eu la început, avea să-mi ia zece ani). Ajuns în 
acest punct, era timpul să dispun în legătură cu tot trecutul, 
să fac un testament şi să iau măsurile necesare pentru ca 
toate acestea să se păstreze şi să se realizeze chiar şi fără 
mine, chiar şi independent de mine, prin contribuţia unor 
mâini de moştenitor, ferme şi credincioase, şi a unui cap 
care să împărtăşească vederile mele. Pentru mine, faptul de 
a fi găsit toate acestea strânse buchet, era o fericire, era o 
uşurare si, pe tot parcursul lui 1969, ne-am ocupat de acest 
transfer de probleme. Tot atunci am găsit împreună 
modalitatea de a-i da procură avocatului Heeb pentru a-mi 
apăra interesele în Occident şi pentru a ne crea un punct 
de sprijin în străi- 1 A doua sotie a lui Soljeniţân. (N. t.) 
nâtate, apt să ne fie filială şi prelungire în eventualitatea că 
am dispărea şi unul, şi celălalt. şi un "canal" sigur până 


acolo pentru comunicare în ambele sensuri. Pe neauzite, pe 
nevăzute, întreprinderea mea literară se transforma în 
lucrări de fortificaţie. 

În condiţiile acestei activităţi, chestiunea de a şti unde voi 
fi şi ce se va întâmpla cu mine-peste un an, peste doi ani - 
nu avea deloc un caracter teoretic; ea condiţiona, la fiecare 
pas, decizia ce urma a fi luata, în plus, mai existau şi alte 
planuri, foarte concrete: încă din 1965 mă preocupa ideea 
unei reviste - când pentru viitor, într-o Rusie liberă, când în 
samizdat şi începând din prezent. (Subtitlu: "Revistă de 
literatură şi de problematică socială", cu secţii având ca 
obiect proza, critica în materie de literatură şi artă, istoria 
Rusiei din secolul al XX-lea, omenirea şi 
contemporaneitatea, organizarea viitoare a Rusiei, revista 
cărţilor.) în vara lui 1969, instalat împreună cu Alia la 
Krasnâi Rucei pe malul Pinegăi, am elaborat împreună un 
sistem foarte complex pentru a edita revista, în cadrul 
acestui sistem, ea urma să fie publicată aici în samizdat (un 
serviciu de difuzare - o redacţie mai subterană, în activitate 
- o şi mai subterană redacţie ocultă, gata să preia treburile 
dacă redacţia în activitate se prăbuşeşte şi gata să-şi creeze 
o a doua redacţie ocultă); în ce mă priveşte, eu voi fi poate 
aici, poate şi acolo, dar, şi în acest caz, semnez revista 
(colaborez de-acolo). Totuşi, în timp ce puneam la cale toate 
aceste lucruri, ne reuşeam să ne înţelegem în problema 
capitală: Alia socotea că trebuie să trăieşti şi să mori în 
patria ta, indiferent de întorsătura pe care ar lua-o 
evenimentele, iar eu, ocnaşul perfect, îmi ziceam că n-au 
decât să moară ei, imbecilii, eu opera vreau să mi-o public 
în timpul vieţii. (A trăi şi a publica totul în Rusia era atunci 
ceva prea riscant, ceva imposibil.) 

Ca o ironie a sortii, tocmai în aceste zile Anatoli Kuznetov a 
fugit în Occident. Ştirea ne-a parvenit, prin tranzistor, la 
Pinega. A fost panică mare la vârf; el jubila însă, crezând 
poate că de-acum o să schimbe tot cursul istoriei. Ole! 
Greşeala de transfug, extrapolare a proporţiilor. şi mai ales: 


aici la noi, în URSS, în clasa cultivată, aproape nimeni nu 1- 
a aprobat, şi nu numai pentru supuşenie tată de KGB, 
pentru jocul de-a turnătoria, ci şi pentru însuşi faptul c-a 
fugit: el a tras numărul câştigător! Unui om oarecare, hăr- 
turt, i se poate ierta; dar unui scriitor? Atunci ce fel de 
scriitor de-al mai eşti tu? Noi suntem oameni iraţionali: 
rătăcim zeci de ani şi lipăim prin zoaie, bombănim că 
lucrurile merg prost. şi nu ne dăm osteneala să ne 
despotmolim. Dar dacă unul reuşeşte să se deznoroieze şi-şi 
ia lumea în cap, începem să strigăm: "Trădătorul! Nu mai e 
de-al nostru!" (Totuşi, în curând situaţia s-a schimbat 
radical: îndată ce s-a deschis cât de cât supapa emigrării nu 
putini scriitori au plecat spre alte zări, iar clasa cultivată a 
încetat să mai condamne acest fapt.) şi cum gândea 
guvernul? Sunt convins că la fel ca şi mine. Cât sunt aici, 
sunt în cuşca - nu-i sperii decât pe jumătate, oricând pot fi 
călcat în picioare. Dar de-acolo - îi îngrozesc, reuşesc (atâta 
tirnp cât nu mi-au înfipt un cuţit în spate, cât nu m-au 
otrăvit, cât nu mi-au tras un glonţ în cap, cât nu m-au 
aruncat dintr-un tren în mişcare)l, reuşesc să aduc la 
lumina zilei tot ceea ce au camuflat ei timp de o jumătate de 
secol! - şi după ce le voi trage aceste bice pe spinare, viaţa 
o să le devină imposibilă sau or să arate ca nişte epave (asa 
mi se părea mie). 

În timpul lui Stalin, concepţia era următoarea: toţi cei care 
nu erau de acord trebuiau legaţi fedeleş. Dar, se vede 
treaba, în ultimii ani, unele adieri noi răzbiseră chiar şi prin 
calota groasă a craniilor lor obtuze: întemnițarea lui 
Siniavski şi Daniel a provocat un scandal international la 
care autorităţile nu se aşteptaseră; îndată ce l-au expediat 
pe 'Tarsis în străinătate, toate s-au liniştit, neplăcerile au 
încetat. (Că eu nu eram chiar Tarsis, asta depăşea puterea 
lor de înţelegere.) şi iată că Diomicev, în convorbiri în tete- 
ă-tete ca acelea pe care le avea când cu un scriitor, când cu 
altul, începuse să trăncănească: 


— Îl vom trimite pe Soljeniţân în străinătate, la stăpânii lui, 
să vadă paradisul capitalist - o să se întoarcă de-a buşilea 
acasă. 

Mi s-a povestit despre acest lucru, nu i-am dat importantă. 
Procedeu obişnuit al Aghitprop-ului, mi-am zis. Deodată, la 
zece zile după perdaful pe care 1-am tras secretariatului 
Uniunii Scriitorilor, în seara de 25 noiembrie 1969, deschid 
la "Vocea Americii" şi aud: "Scriitorul Soljeniţân este 
expulzat din Uniunea Sovietică." (Ei au transmis eronat 
informaţia din Liâgazeta de a doua zi.) 

Asta se întâmpla la dacea lui Rostropovici, în primele luni 
ale şederii mele acolo; tocmai mă aranjasem. M-am ridicat 
în picioare. Aproape că m-au trecut fiorii. Poate că peste 
câteva ore - peste 1 Aluzie la asasinarea unor personalităţi 
ruse rămase în Vest. (N. t.) câte anume? 

— Vin să mă ridice. Pentru manuscrise, pentru materiale* 
pentru cărţi - pe loc trebuiau inventate multe, nemăsurat 
de tnulte! Degeaba te pregăteşti toată viaţa, totdeauna 
ceva te poate lua pe nepregătite. Am ieşit să mă plimb pe 
micile alei ale pădurii. Era o seară neobişnuită pentru 
anotimpul în care ne găseam: caldă, umedă, întunecoasă, 
punctată de un vânt ameninţător. Mă plimbam, îmi 
încărcăm pieptul cu aer proaspăt. şi nu mă suprindeam nici 
de lupte sfâşiat, nici de îndoieli frământat: totul se derula 
după un plan prestabilit. 

Una dintre figurile mele preferate este țareviciul Gvidon al 
lui Puşkin.1l Pruncul trebuia să moară. Ca să fie siguri că 
aşa se va întâmpla, 1-au băgat împreună cu mama lui într- 
un butoi bine că-lăfătuit pe care l-au aruncat în valurile 
mării. Dar butoiul nu s-a scufundat. Pruncul de-o şchioapă 
creştea din oră-n oră. La un moment dat, se opinti putin, se 
îndreptă de spate, Sparse fundul şi ieşi afară! 

— Pentru a eşua, ce-i drept, pe un țărm străin. leşi singur 
si, să notăm, îşi scoase mama la lumină. 

Nu este necesar ca imaginea să se potrivească până la 
detaliul țărmului străin, şi nemăsurat de mare este onoarea 


de a-ţi repune în libertate Mama. 

— Dar că fundul butoiului pârâie sub tălpile mele şi 
doagele se rostogolesc peste mine, iată ce simt de câţiva 
ani. Singurul neajuns este că eu n-am prins momentul 
precis când tocmai am desfundat butoiul; faptul deja s-a 
consumat? În chiar momentul când excluderea mea din 
Uniunea Scriitorilor s-a transformat într-o înfrângere 
răsunătoare pentru prigonitorii mei şi ai noştri? Când zidul 
de treizeci şi unu de scriitori occidentali, manifestând 
unitatea literaturii mondiale, a declarat într-o scrisoare 
publicată de Times că nu va permite nimănui să se atingă 
de mine? Sau asta este încă problemă de viitor? şi acum 
când scriu-este încă problemă de viitor? 

Ceva din pârâitul ăsta a ajuns şi la urechile acestei 
instante care a îndrăznit să îngenuncheze Cehoslovacia, dar 
nu pe mine; vreo aşchie ascuţită din această lemnărie 
crăpată a zburat până la ei - căci nu mă expediau în 
străinătate, nu (peste o oră mi s-a adus Litga-zeta de a doua 
zi; era un exemplar subtilizat din redacţie), ci singurul gest 
pe care-l făceau era că mă invitau, îmi permiteau să plec, 
în povestirea în versuri tarul Saltan. (N. t.) 

Dar asta-i altă combinaţie. Dacă ar fi făcut propunerea 
asta zek-ului oropsit de la Ekibastuz, o clipă n-aş fi stat pe 
gânduri. Dar omul care eram astăzi, să i se facă o asemenea 
propunere? Le-arn răspuns răspândind prin Moscova un 
"cuvânt", ca samizdat oral: 

— Ei îmi permit să-mi părăsesc casa părintească, o, cât 
sunt de binevoitori! Ei bine, şi eu le permit lor să plece în 
China. 

Ei m-au gratificat cu o înţepătură într-o revistă. Apoi în 
alta. În Occident, asta a avut un ecou minunat. şi 
norvegienii, oameni cu spirit inflexibil, singurii din Europa 
care un minut n-au iertat şi n-au uitat invadarea 
Cehoslovaciei, mi-au propus chiar un azil la ei, reşedinţa de 
onoare a Norvegiei. Era vorba de reşedinţa care se atribuia 
unui scriitor sau unui artist. "Soljeniţân să-şi instaleze în 


Norvegia masa de scris!" Mi-am petrecut câteva zile în 
această atmosferă. O tară se oferea ea însăşi să-mi fie a 
doua patrie, gata să mă primească la ea cu braţele larg 
deschise. Nordul. Iarna, ca şi în Rusia. Uneltele ţărăneşti, 
vesela de lemn, ca în Rusia. 

Pauză. Sferele înalte se liniştiseră. şi eu tăceam. 

Nu este uşor de abandonat proiectul ambițios al unui zek; 
operele nepublicate îşi strigă voinţa de a trăi. Dar, luând 
contururi triste, creştea şi o altă idee născută în mijlocul 
umilirilor vieţii de lagăr: am ajuns noi să ne confundăm aşa 
de tare cu broaştele sau cu iepurii încât să trebuiască să 
fugim de toată lumea? De ce trebuie să le cedăm cu atâta 
uşurinţă pământul noştri/! Căci începând din anul '17, noi 
cedăm totul, toată lumea cedează - totul pare mai uşor asa. 
Câţi au căzut deja în această eroare - au supraestimat 
forţele celorlalţi, le-au subestimat pe-ale lor. Dar au existat 
oameni ca Ahmatova, ca Palcinski, care n-au plecat, în 1923, 
aceştia au refuzat să semneze declaraţia care le-ar fi 
facilitat emigrarea. 

Suntem noi chiar aşa de slabi încât să nu putem lupta aici! 
În orice caz, autorităţile luau deja în calcul ideea de a se 
debarasa de indezirabili expediindu-i în străinătate - idee a 
lui Dzerjinski şi a lui Lenin, plan stabilit pentru noua, "a 
treia" emigrație, lucru pe care noi nici nu puteam să ni-l 
imaginăm atunci, la sfârşitul lui 1969-în-ceputul lui 1970. 
La diverse seminarii secrete se striga în gura mare: 
"Soljeniţân, ducă-se din tara noastră!" Totdeauna informat 
1 La sfârşitul lui 1922 şi la începutul lui 1923, un număr de 
intelectuali şi de artişti au fost expulzați din Rusia, conform 
ordinelor lui Lenin care vedea în ei nişte 
contrarevoluţionari. (N. t.) înaintea celorlalţi, Louis se 
înfiinţă pe la recepţiile corpului diplomatic, făcea oferte 
personalităţilor occidentale: "Nu-i aşa că o să-l invitaţi pe 
Soljeniţân să tină conferinţa?" - "Dar o să-i dea voie să 
plece?" întrebau ei miraţi. - "O să-i dea-a!" 


Dar, public, nu se spunea nimic în plus. Criza mea de 
toamnă, care se cam prelungise, părea să fi trecut. Nu m-au 
expulzat de la dacea lui Rostropovici, unde locuiam fără nici 
o formă legală, fără viza miliției si, pe deasupra, şi în zona 
guvernamentală, de unde oricine te poate scoate la o simplă 
ridicare a degetului mic; în acest refugiu al meu nu m-au 
controlat, nu m-au deranjat. şi putin câte putin m-am 
reechilibrat interior şi exterior, am grăbit lucrul la Au-gust- 
(meu si, în tot acel an '70, as fi tăcut ca pestele, un piuit n- 
aş fi scos. Dacă n-ar fi avut loc, la începutul verii, nefericitul 
incident cu Jores Medvedev. 'locmai în acele luni, când 
terminam prima redactare şi o începeam pe a doua, când 
trebuia să se contureze reuşita sau nereuşita întregii forme 
a lui R-17; şi era aşa de necesar să fie o reuşită! Dacă era 
nevoie de o relatare sistematică şi consistentă, apoi aceasta 
era tocmai despre revoluţie: căci în curând, de pe ambele 
părti ale baricadei, se va întreprinde escamotarea ei, astfel 
că nici un om al condeiului nu va mai reuşi să afle adevărul. 
Nişte prieteni, care încercau să mă descurajeze, mi- 
aduceau argumente logice privind ursita scriitorului. 

Dar aici nu mergea să te foloseşti de cântarul raţiunii: 
îndată începe să te ardă sub tălpi, îţi dai seama că este o 
tigaie şi nu pămân-tul - cum să nu începi a dansa? Este 
ruşinos să te vrei autor de romane inspirate din istorie 
când, sub ochii tăi, autorităţile reprimă oameni. Halal autor 
al Arhipelagului as fi eu dacă în legătură cu prelungirea 
acestuia până în zilele noastre as păstra o tăcere 
diplomatică. Internarea lui ]. Medvedev într-o casă de 
nebuni era, pentru intelectualitatea noastră, chiar mai 
periculoasă decât evenimentele din Cehoslovacia şi mai 
gravă din punct de vedere al principiilor: era propria 
noastră gâtuire. şi m-am hotărât să scriu. Primele redactări 
le-am început pe un ton foarte ameninţător: AVERTISMENT 


(adică îi vizam pe ei toţi, pe călăi. La început mă ambalez 
foarte tare, apoi devin mai moderat.) De-a lungul anilor mei 


de lagăr, am învăţat să-i cunosc şi să-i înţeleg pe duşmanii 
omenirii: ei respectă Pumnul şi nimic altceva; cu cât îi 
loveşti mai zdravăn cu pumnul, cu atât eşti mai în siguranţă. 
(Occidentalii nu vor înţelege niciodată acest lucru, ei speră 
mereu să-i îmbuneze prin concesii.) îndată ce deschideam 
ochii dimineaţa, simţeam în mine o pornire nu să reiau 
lucrul la roman, ci să rescriu încă o dată Avertismentul; 
gândul acesta era mai puternic decât mine, nu-mi dădea 
pace nicicum, începând cu redactarea a cincea, formularea 
s-a mai îmblânzit: 1 AţA CUM TRĂIM || 4] în noiembrie 1969 
mi se reproşase că, prin repeziciunea cu care sărisem să 
răspund Uniunii Scriitorilor, împiedicasem pe fraţii mei 
scriitori şi opinia publică să-mi ia apărarea, îi speriasem cu 
vehementa mea. Acum, ca să nu-i dăunez lui Medvedev cu 
această vehementă, mi-am pus frâu, m-am reţinut, i-am 
lăsat pe academicieni să se exprime - şi numai în ziua de 
Rusalii, la mijlocul lui iunie, am dat undă verde scrisorii. 
Pentru afacerea Jores, poate că în realitate ea era de-acum 
superfluă - autorităţile se speriaseră şi fără ea. Însă eu 
aduceam acuzaţii grave în legătură cu casele de nebuni. 
Chiar dacă nu pe Luntl, pe unii îi băgasem totuşi în 
sperieţi. Drept urmare, pe viitor unii vor avea o strângere 
de inimă în fata unor asemenea cazuri. 

Scrisoarea aceasta nu mi se putea ierta. şi în măsura în 
care există informaţii demne de încredere, putem spune că 
hotărârea cu privire la expulzarea mea din tară a fost luată 
în aceste zile de iunie. Fruntatii realismului socialist (în 
număr de doisprezece după exemplul apostolilor, se pare) 
au pus la cale un demers pe lângă guvern. Ei cereau ca 
această canalie de Soljeniţân să fie expulzată dincolo de 
fruntariile sfintei noastre patrii, în privinţa aceasta, ideea 
nu era deloc nouă, dar, oficial, operaţiunea se declanşase. 
Markov şi Vo-ronkov, atelaj alert, au transmis chestiunea la 
Litgazeta cu, în completare, se spune, decretul deja gata 
prin care Sovietul Suprem mă priva de cetăţenia sovietică. 


Dar, o dată în plus, maşina nu a funcţionat, undeva o rotită 
sau un şurub nu s-a supus comenzii. Eu gândesc că 
raţionamentul autorităţilor a fost următorul: legătura cu 
povestea lui Jores este prea evidentă, prea strânsă, este 
jenant să-l alungăm din cauza aceasta, mai amânăm 
chestiunea două-trei luni, până atunci se mai face el vinovat 
de ceva. 

1 Unul dintre "psihiatrii" celebrului spital-închisoare 
Serbski. (N. t.) jn timpul acesta, Mauriac - Dumnezeu să-l 
aibă în pază! 

— Pornil campania sa menită să mă facă laureat al 
premiului Nobel. şi din nou tot jocul alor noştri a fost dat 
peste cap: expulzarea mea în acest moment ar fi avut aerul 
unui răspuns către Mauriac, ceea ce ar fi f*st stupid. şi 
dacă, în caz că as fi primit premiul, m-ar fi expulzat din 
cauza premiului, ar fi fost la fel de stupid. şi atunci şi-au 
camuflat planul: mai întâi să facă în aşa fel ca povestea cu 
premiul să fie înmormântată, apoi să mă expulzeze. 


(si eu, în această toamnă, tocmai terminam, terminam 
August.) înmormântările de acest gen erau la noi 
specialitatea casei. A fost convocată o importantă comisie 
de scriitori (în fruntea ei, Kon-stantin Simonov cel cu multe 
fete - şi liberal nobil persecutat şi conservator venerabil 
care avea peste tot uşa deschisă). Comisia trebuia să 
meargă la Stockholm să lămurească în manieră socialistă 
opinia publică suedeză care, ruşinată, trebuia să înţeleagă 
că nu era bine să facă jocul forţelor întunecate ale 
reacţiunii mondiale (în Occident nu există om care să 
reziste în fata unor asemenea argumente). Totuşi, ca să nu 
se plătească nişte diurne de prisos, s-a dat indicație 
comisiei să plece la jumătatea lui octombrie, tocmai la 
termen. Dar iată că Academia Suedeză stabileşte ca 
acţiunea să aibă loc cu două săptămâni mai devreme, adică 
nu în a patra, ci în a doua joia lunii! Ah, unde n-au început 
să urle ai noştri, muscân-du-şi degetele! 


Pentru mine, 1970 era ultimul an în care premiul Nobel 
îmi mai era necesar, mai putea să m-ajute. O dată ce-ar fi 
trecut acel moment, lupta as fi început-o de unul singur, 
fără premiu. Sosise timpul ca Arhipelagul să explodeze în 
Occident, începusem deja să pregătesc încetul cu încetul şi 
o declaraţie publică (s-a păstrat prima schiţă): ". De ce 
internarea oamenilor de aici în spitale psihiatrice nu stâr- 
neste indignarea Occidentului aşa cum au stârnit-o 
experimentele medicale ale naziştilor? Îi trădăm pe morţi şi 
ne facem de ocara prin tăcerea noastră. Dar va veni o 
vreme pentru judecată şi răsplată - şi fie ca această carte 
să-şi asume rol de martor." 

Premiul s-a abătut asupra mea ca o ninsoare benefică! A 
venit ca în acel episod cu Hemingway: m-a deturnat de la 
romanul meu, mii mai lipseau doar două biete săptămâni ca 
să termin Augustl. De-abia am reuşit apoi să-l duc la bun 
sfârşit. A sosit! - şi norocul Weu a fost că a sosit, de fapt, 
devreme: 1-am primit atunci când prac-"C nu arătasem 
lumii tot ceea ce scrisesem, ci numai Ivan Denisovici, (r 
Pavilionul şi Cercul (varianta inofensivă), toate celelalte 
ţinându-le în rezervă. Acum, de la această înălţime, puteam 
să fac să alunece cărţile una după alta la vale ca nişte 
corpuri sferice, câştigând pondere prin efectul gravitaţiei: 
cele trei tomuri ale Arhipelagului, Cer. Cul-96, Captivii, stiu 
tancurile adevărul, poemul despre lagăr. 

A sosit premiul - şi a netezit toate erorile anului 1962, 
erori de tergiversare, de secretomanie. Acum era ca şi când 
acestea n-ar fi existat niciodată. 

A sosit-s-a abătut ca o avalanşă de apeluri telefonice la 
dacea lui Rostropovici. De-un veac nu mă mai sunase 
nimeni acolo - şi brusc atâtea telefoane în câteva minute. O 
femeie cam înapoiată cam prostată chiar, locuia în camera 
de serviciu a dacei; la fiecare târâit al telefonului, dădea 
buzna peste mine, care eram pentru ea "vecinul", mă 
prindea de brat şi-mi smulgea receptorul: 


— Spuneţi-mi, vă rog, vorbiţi cu un corespondent! Numai o 
clipă, să-i reclam pe-ăştia care nu-mi dau şi mie o locuinţă! 

Ea credea că la capătul firului este corespondentul 
Pravdei, ne-imaginându-şi că există şi alt fel de 
corespondenţi. 

Era norvegianul Per Egil Hegge, un excelent vorbitor de 
rusă, ceea ce rar se mtâlneste printre corespondenţii 
occidentali de la Moscova. Dăduse undeva peste numărul 
meu de telefon şi acum mă chestiona: voi accepta premiul? 
Mă voi duce la Stockholm? 

Am rămas pe gânduri, apoi m-am dus după creion şi 
hârtie; Hegge putea să creadă că m-am zăpăcit, în realitate 
eu îmi făcusem un plan: timp de o săptămână să nu 
reacţionez nicicum şi să aştept să văd cum vor începe ai 
noştri să latre, de ce se vor lega mai întâi. Dar telefonul 
corespondentului îmi dădea socotelile peste cap. A păstra 
tăcerea, a mă eschiva, însemna deja a aluneca pe o pantă 
funestă. si, după planul pe care mi-l făcusem demult, eram 
hotărât să nu-l imit în nici o privinţă pe Pasternak, să 
procedez în toate invers de cum a procedat el: nu-mi 
rămânea decât să declar ferm: Da! Accept! Da, mă voi duce 
negreşit, în măsura în care aceasta va depinde de minei 
(Chestia e că la noi repede te trezeşti cu cătuşele la mâini.) 
şi voi mai adăuga ceva: sănătatea mea este excelentă şi nu 
mă împiedică de la un asemenea voiaj! (Pentru că, la noi, 
toţi indezirabilii sunt invariabil bolnavi, de aceea nu 
călătoresc ei.) în clipa aceea nu mă îndoiam defel că am să 
mă duc. 

Apoi, în telegrama mea de răspuns către Academia 
Suedeză, affl spus: "Consider premiul Nobel ca pe un 
omagiu adus literaturii ruse, * Desigur nu sovietice, se 
înţelege de la sine) şi apăsătoarei noastre istorii" 

Iniediat au început să mă încolţească surprizele. Căci 
oricât ar fi de tăiate firele de comunicaţie cu Occidentul, 
curentul trece totuşi 3' Pe c*" indirecte au început să-mi 
parvină diferite semnale. Mai întâi reproşuri: de ce această 


aluzie la apăsătoarea istorie, o să se spună că mi s-a dat 
premiul pe considerente politice! (Dar eu nici n-am nevoie 
de premiu dacă nu se tine seama de această apăsătoare 
istorie. Dacă istoria noastră ar fi roz, atunci ne-am descurca 
j gră voi!) Apoi, pe două căi ocolite, una şi aceeaşi 
întrebare: n-aş vrea eu să evit vâlva în jurul călătoriei mele 
la Stockholm? În special Academia şi Fundaţia se tem de 
manifestații ostile la adresa mea din partea unor studenţi 
de tendinţa maoistă - aşa că n-ar fi mai bine să renunţ eu la 
Grand-Hotel, unde se cazează totdeauna laureaţii, şi să fiu 
de acord ca gazdele să mă ascundă într-un apartament 
liniştit? 

Asa deci se pune problema! Care va să zică, drumul de la 
locul de adunare a efectivului lagărului la locul de atribuire 
a premiului I-am parcurs pentru a mă ascunde într-un 
apartament liniştit din Stockholm şi pentru a mă lăsa 
condus în maşină în compania unor detectivi, ca să scap de 
nişte mucoşi sclivisiţi! 

Prin posta paralelă, n-am răspuns nimic - atunci au 
început să-mi parvină informaţii şi prin posta obişnuită: de 
la Fundaţia Nobel, o telegramă pe aceeaşi temă: "noi ne 
vom strădui să găsim pentru sejurul dumneavoastră un loc 
mai liniştit şi mai discret"; de la Academie, o scrisoare: ei 
consideră că "dumneavoastră înşivă ati dori ca vizita pe 
care o veţi face la Stockholm sa se desfăşoare într-o 
atmosferă cât mai calmă", şi ei vor face tot posibilul "ca să 
vă asigure o cazare bine protejată. Permiteţi-ne să 
adăugăm că, în ce-l priveşte, câştigătorul premiului nu este 
câtuşi de putin obligat să aibă contacte cu presa, radioul 
etc." "Cât mai calmă"! 

— Nu vreau aşa ceva pentru nimic în lume!" Să nu am 
contacte cu presa şi cu radioul?" - Atunci să mă duc la 
naiba? 

Suedezii avuseseră curaj până la un moment bine definit- 
până a momentul în care deciseseră să-mi atribuie mie 
premiul. (si câtă recunoştinţă le datoram - multă, multă, 


câtă încape între cer şi pă-fliint!) Dar mai departe de asta, 
ei nu merg - se tem de scandal, se tem de politică. 

Da, aceasta şi trebuie să fie conduita lor, o cere decenta. 
Dar ere ierul meu de ocnaş incorijibil nu se aştepta deloc la 
aceasta. POr neşti la drum - gânduri duium, poticnindu-te 
intri în coloană d cinci, cu mâinile la spate, şi-ţi spui: ei 
acolo nu aşteaptă decât să ne audă. Dar ei nu aşteaptă 
deloc. Ei decernează premiul pentru Hte ratură. si, fireşte, 
nu vor politică. Or, pentru noi, aceasta nu este "politică", 
aceasta este viaţa pur şi simplu. 

Astfel, evoluţia lucrurilor urma o linie. Dar, urmând o altă 
linje la câteva zile după anunţarea premiului, mă fulgeră un 
gând: iată momentul când pentru prima dată pot să vorbesc 
cu guvernul, cum s-ar zice, de la egal la egal. Nu este nimic 
ruşinos în chestia asta-am cucerit o poziţie de forţă şi de pe 
această poziţie voi vorbi. Eu însumi, nimic nu cedez, dar le 
voi propune lor să cedeze, să iasă decent din încurcătură. 

Era clar cui trebuia să-i adresez propunerea: lui Suslov! 
De ce m-a salutat. El aşa de cordial atunci în foaier, cu 
prilejul întâlnirii de la Kremlin? Căci unde mai pui că prin 
apropiere nu era Hrus-ciov, nu l-a văzut nimeni din biroul 
politic - înseamnă că nu era vorba de o manifestare de 
servilism. Pentru ce deci? Expresia unor sentimente 
sincere? Un liberal conservat în biroul politic? 

— Ideologul principal al partidului! Sau se gândea cum să 
mă atragă spre partid? (Apropo, cu patru luni înainte, în 
iulie 1962, tocmai Suslov a fost acela care-l convocase pe V. 
Grossman în legătură cu romanul care-i fusese confiscat: 
prea multă politică, iar despre lagăr dumneata vorbeşti din 
auzite; cine însă scrie asa, dă dovadă de superficialitate. Se 
lăsase cu toată greutatea în fotoliu, era sigur de sine: nu, nu 
din auzite - romanul respectiv nu va apărea niciodată; a 
fost înmormântat. şi apoi, subit, o aşa mare bucurie pentru 
el: Ivan Denisovici.) 

Asta mi-a rămas ani de zile ca o enigmă, ca o poveste 
niciodată lămurită. Dar nici drumurile noastre nu s-au mai 


încrucişat. şi acum, în octombrie 1970, ceva mă împingea 
către el! 

Aici ar fi suficient să se dea curs propunerilor mele 
(amnistierea cititorilor arestaţi, publicarea fără întârziere şi 
vânzarea liberă a Pavilionului, ridicarea interdicţiei pentru 
scrierile anterioare, apoi şi publicarea lui August). Dacă s- 
ar lua aceste măsuri, s-ar produce o schimbare nu numai în 
ce mă priveşte pe mine, ci şi în ce priveşte tot climatul 
literar si, în continuare, nu numai climatul literar. S1 desi 
inima arde de nerăbdarea de a întreprinde ceva de 
anvergura, eva hotărâtor istoria totuşi se schimbă sub 
acţiunea celor care, parnj aj politicii paşilor mărunți, nu 
sfaşie urzeala evenimentelor. Dacă ar fi posibil să schimbăm 
lin situaţia de la noi, atunci ar trebui "ă ne împăcăm cu 
această idee, ar trebui s-o şi materializăm. şi acest lucru ar 
fi mult mai important decât să mergem să dăm explicaţii 
Occidentului. 

Dar nimic nu s-a clintit. Nu s-a dat niciodată nici un fel de 
răs-nuns. si, î* această chestiune ca şi în toate celelalte, în 
aroganta şi deruta lor, ei au lăsat să treacă toate scadentele 
până la care ar fi putut să îndrepte ceva. 

Între timp, suedezii îmi trimiteau listele privind 
desfăşurarea ceremoniei: pe ce dată are loc cutare 
banchet, unde se vine în smo-king, unde cu papion alb, în 
frac. Mi se spunea că speech-utrebuie rostit în timpul 
banchetului (în timp ce toată lumea bea şi mănâncă 
veselindu-se - eu să vorbesc despre tragedia noastră?), că 
să nu dureze mai mult de trei minute şi că e de dorit să 
conţină numai cuvinte de recunoştinţa. 

În culegerea Les Prix Nobel mi-a apărut în fata ochilor 
priveliştea exasperantă a unei cohorte de laureați aduşi la 
acelaşi numitor: toţi cu zâmbete jenate şi cu mape doldora 
de diplome. 

Previziunile mele se prăbuşeau - a câta oară? - fermitatea 
deciziilor mele se dovedea inutilă. Apucasem să trăiesc 
până la incredibila minune, dar habar n-aveam cum s-o 


exploatez, îmi dădeam seama că a fi amabil cu cei ce-mi 
decernaseră premiul se traduce nu printr-un discurs 
răsunător, ci prin a tăcea, a fi decent, a zâmbi protocolar, a 
te prezenta ras şi frezat. Bineînţeles, poţi să compui şi să 
citeşti un discurs pentru premiul Nobel. Dar dacă şi cu 
această ocazie ţi-e teamă să spui lucrurilor pe nume, atunci 
la ce bun să mai apari în fata respectivei Academii? 

În aceste luni de iarnă urma să vină pe lume primul meu 
copill, şi iată că premiul aducea despărţirea dintre mine şi 
Alia; şi eu plecam aşa cum deja hotărâsem între noi. Fără 
speranţă de a-mi vedea măcar o dată fiul pe cale de a se 
naşte. 

Plecam pentru ca sufletul meu de scriitor să încerce 
sentimentul e'iberării şi să prindă puteri pentru lucrarea 
care urma. Plecam - să conving Occidentul? Să-1 zgudui? 
Să-l activizez? 

Ermolai, primul copil al Nataliei şi al lui Aleksandr 
Soljeniţân. (N. t.) şi în tară? 

— Cine va citi toate acestea, şi când? Cine şi când va 
înţelege că pentru cărţi, a pleca era o soluţie mai bună? 

Eu, la cincizeci de ani, jurasem: "unicul meu vis este sămă 
arat demn de speranţele Rusiei care citeşte". şi la cincizeci 
şi doi de ani mi s-a ivit ocazia să plec - şi eu am fugit? 

Dar ce altceva, la drept vorbind: să rămân în tară şi să mă 
bat până la capăt? şi fie ce-o fi? 

Încă o dată obsesia asta cu a te prezenta ras şi frezat şi cu 
papionul alb. 

Ca printr-o ironie pedepsitoare, pentru a mă fi pripit în a-l 
condamna pe Pasternak, predecesorul meu, eu, aflat la 
momentul suprem al deciziilor, am amuţit şi am început să 
şovăi. 

lată cum voiam eu să procedez: să-mi înregistrez pe 
magnetofon discursul pentru ceremonia în cadrul căreia 
urma să mi se înmâneze premiul Nobel, să trimit banda 
acolo şi s-o asculte ei la Stockholm. lar eu să fiu aici. Asta e 
ceva grozav! Mai grozav ca orice! 


Dar în aceste şase săptămâni încordate (pentru mine, un 
interval supraîncărcat cu probleme familiale) n-am mai fost 
în stare să-mi întocmesc discursul. 

Iar la Saratov sau Irkutsk, viitorului laureat, următorului, 
îi va crăpa obrazul de ruşine pentru acest Soljeniţân: de ce 
stă ăsta asa, ca unul care nici nu muge, nici nu fată? De ce 
nu se duce acolo să trântească un discurs de să le meargă 
fulgiilpar Ai noştri de-abia aşteptau să plec, pândeau 
momentul! Plecarea mea ar fi fost conformă cu regulile unei 
partide de dame: traversam, se pare, toată tabla de joc, 
luam în trecere câteva piese - dar tocmai prin asta 
pierdeam! Adevărul 1-am aflat ulterior: era deja gata 
decretul prin care mi se anula calitatea de cetăţean al 
URSS. Nu mai rămânea decât să mi se facă vânt dincolo de 
graniţă. Există termene pentru depunerea cererilor şi 
formularelor; odată expirate aceste termene, e prea târziu; 
nimeni nu cunoaşte aceste termene, dar la Serviciul Vize şi 
Paşapoarte, la KGB şi la CC se crede că toţi le cunosc - şi 
unde nu se mirau de mine: cum de poate să le rateze? În 
aceste săptămâni, campania de presă lansată împotriva 
mea s-a mai potolit şi ea, ba la un moment dat a încetat 
complet-Numai pe la anumite şedinţe de instructaj mai 
aveau loc unele răbufniri, pe unii îi mai lăsau nervii; 
secretarul comitetului municipal Moscova al partidului si, 
după el, şi aceste javre de "“internationalsti'1 “e mu'tă 
vreme nu mai exista luare de cuvânt în probleme. 
Ternationale" fără a se face referire la mine) constatau: 

" Domnul Soljeniţân, nu ştim de ce, până în prezent n-a 
depus cerere de plecare din tară. 

Si Tvardovski, mi se spunea, în spitalul Kremlinului, 
suferea şi | nentru mine şi se întreba îngândurat: cum ar 
putea să primească remiulfâră să meargă acolo? Zăcea la 
pat, cu capacitatea de a vorbi redusă la jumătate, cu mâna 
dreaptă inertă, dar înţelegea, putea să citească, urmărea 
aventura mea nobeliană şi când recăpăta darul vorbirii, le 
spunea, strigând chiar, surorilor şi infirmierelor: 


_Bravo! Bravo! Victorie! * 

Dar eu aveam deja, pe masă, scrisoarea de refuz şi în 
fiecare dimineaţă corectam ba o literă, ba o virgulă. Am 
stabilit exact intervalul de timp cu care scrisoarea mea să 
anticipeze declanşarea procedurii legate de înmânarea 
premiului: două săptămmi. Cu toată inflexibilitatea în 
exterior a statului nostru, în interior iniţiativă nu mi-a 
scăpat din mâini: de la primul până la ultimul pas, m-am 
comportat ca şi când ei pur şi simplu n-ar fi existat, i-am 
ignorat. Deci-sesem eu însumi, declarasem că mă voi duce, 
iar ei nu încercaseră să mă descurajeze; acum tot eu 
decideam, declaram că nu mă voi duce, dând în vileag 
ruşinoasele lor secrete poliţieneşti - şi ei din nou au înghiţit 
găluşca, nu s-au avântat să mă deconsilieze. 

Dar cum să expediez această scrisoare? Posta o va retine. 
Trebuie s-o duc eu însumi celor de la ambasada Suediei şi 
să mă înţeleg cu ei: să-mi înmâneze diploma şi medalia la 
Moscova. lată ideea: strângem vreo cincizeci de intelectuali 
moscoviti-şi aici trântesc discursul! A vorbi de aici va avea 
un efect şi mai puternic, şi încă ce puternic! 

Dar cum să răzbesc la ambasadă? Norocul îmi surâde: în 
fata ambasadei suedeze nu este nici un miliţian! Intru în 
mica vilă agreabilă din pasajul Borisoglebsk. Un cotoi 
dolofan se lăfăie pe un fotoliu. 

' Personalităţile autorizate a lua parte la manifestații 
internaţionale şi a apăra cu aceste ocazii interesele URSS. 
(N. t.) 

Mai târziu în emigrație, B. G. Zaks mi-a spus că în 
decembrie 1970,1-a vizitat pe A. T. la spital. A. TI. se exprima 
greu, monosilabic, "cum e?", "cum s acolo?", dar asculta cu 
interes ceea ce i se povestea, era foarte vesel, vioi, ndea 
mult (tuşind îngrozitor în timpul acesta). şi când i s-a relatat 
despre aven-” mea nobeliană, a rostit tare şi răspicat: "Aşa- 
i trebuie!" (Adnotare din 1986.) 

La fiecare dintre uşile pe care trebuie să intru mă ia în 
primire un alt suedez (îi prevenise Hegge). Tocmai se 


întorsese la Moscova G. Jarring, ambasadorul Suediei si, 
mai mult decât atât, mediator între arabi şi israelieni, si, 
lucru încă şi mai important, după cutn fusesem prevenit, 
pretendent la funcţia de secretar general al ONU deţinută 
de U Thant, care însă se retrăgea. De aici preocuparea lui 
Jarring de a fi în gratiile guvernului sovietic. Era deja de 
şapte ani ambasador la Moscova; era deci în post când 
premiul i-a fost decernat lui şolohov, cu care de altminteri 
era prieten la cataramă şi pe care-l frecventa. 

Impenetrabil, dur, zvelt, negru (n-ai fi zis că e suedez!), m- 
a întâmpinat cu oarecare reţinere. M-am instalat 
confortabil într-un fotoliu si, fiuturând scrisoarea, dar fără 
să-l invit s-o citească, i-am spus: 

— lată, am scris o scrisoare către Academia Suedeză cu 
privire la călătoria mea, dar mă tem că, prin postă, va 
ajunge cu întârziere şi este important ca decizia mea să fie 
cunoscută încă din acest moment. N-aţi vrea s-o expediaţi 
dumneavoastră? 

El înţelege rusa, dar pe mine m-a întrebat prin ataşatul 
cultural Lundstrom pe post de interpret: 

— Ce decizie ati luat? 

— Să nu mă duc. 

Avu o tresărire de satisfacţie. 

— Mâine dimineaţă va fi la Stockholm, îmi spune el pe un 
ton mai liniştit. 

Înseamnă că merge prin curier diplomatic. Bine. Îmi 
expediez şi autobiografia. Dar diploma şi medalia? Nu s-ar 
putea organiza o recepţie la ambasada dumneavoastră? 

— Imposibil. Nu s-a văzut niciodată aşa ceva. 

— Dar nici un caz ca al meu nu s-a văzut vreodată. Nu o 
luaţi înaintea deciziei Academiei, domnule Jarring. Lăsaţi-o 
pe ea să reflecteze. 

Sigur de el, Jarring răspunde: sau prin postă, sau vi le 
înmânăm noi în biroul meu, ca acum, fără asistentă. 

Fără discurs? aşa nu-mi convine. Atunci să şi le tină 
Academia. 


Nu l-am invitat să-mi citească scrisoarea în prezenta mea, 
am lăsat totul şi am plecat. Dar îi smulsesem promisiunea. 

Am lăsat să treacă trei zile pentru ca Academia, primindu- 
mi scrisoarea, să decidă ce are de făcut. Mă hotărâsem ca, 
la expirarea celor trei zile, s-o public în samizdat. Academia 
mi-a trimis o telegramă prin care-mi spunea că nu vrea să 
dea publicităţii scrisoarea decât în cursul banchetului. Dar 
pentru mine era târziu; trebuia să dezvălui pe loc că nu mă 
voi duce. Totuşi, suedezii n-au resimţit efectul exploziv al 
samizdatului rus: ceva le scăpase printre degete, se pare la 
traducerea în suedeză, şi chiar şi în varianta deja publicată, 
şi mi-au trimis o a doua telegramă care s-o prindă din urmă 
pe prima: se scuzau, erau dezolaţi că treaba a eşuat şi mă 
întrebau dacă le mai trimit ceva pentru banchet. 

Nu-mi făcusem nici un proiect: deocamdată spusesem 
unele lucruri la modul moderat, dar esenţialul era rezervat 
pentru discurs. lelegrama m-a impulsionat! 

Asta nu era în planul meu, dar de ce, în fond, să nu scot un 
paragraf din discursul pentru premiu si, sprjinindu-mă pe 
înlănţuirea datelor, să-1 înlocuiesc cu textul următor: 
"Majestate! Doamnelor şi domnilor! Nu pot să las să treacă 
neobservată întâmplarea remarcabilă care face ca ziua 
înmânării premiului Nobel să coincidă cu Ziua Drepturilor 
Omului." 

Domnilor, aceasta este ranchiuna mea de barbar contra 
dumneavoastră: de ce sunteţi aşa de pusi la patru ace sub 
lumina reflectoarelor? De ce este obligatoriu papionul alb şi 
de ce nu se poate veni în pufoaică de lagăr? şi ce obicei este 
acesta: discursul laureatului, un bilanţ, bilanţul unei vieţi 
întregi, să-l asculţi mâncând? Cum gem mesele încărcate 
cu de toate; şi ce feluri de mâncare, şi cum aceşti oameni 
neobişnuiţi cu aşa ceva şi le trec maşinal de la unul la altul, 
fără măcar să le dea atenţie, şi le îngrămădesc, şi le 
mestecă, şi le savurează. şi inscripţia cu litere de foc pe 
ziduri - mane, tekel, fares - n-o vedeţi? 


". Aşadar, la acest banchet, să nu uităm că astăzi nişte 
deţinuţi politici se află în greva foamei pentru a-şi apăra 
drepturile şi aşa ştirbite sau cu totul călcate în picioare." 

Nu spun ai cui deţinuţi, nu spun unde, dar este clar că e 
vorba de situaţia de la noi. şi asta nu este o născocire; eu 
am cunoştinţă de faptul că, pe 10 decembrie, zek-ii noştri, 
în închisoarea centrală din Vladimir, şi câţiva la Potma, şi 
câţiva în casele de nebuni, vor intra în greva foamei. Cu 
întârziere o să se dea de veste despre aceasta - dar eu o fac 
exact atunci când trebuie. 


(Printre mesajele de felicitare cu ocazia premiului, mi-a 
parvenit sl unul, colectiv, din lagărele de la Potma; şi încă 
acolo este relativ mai simplu să strângi nişte semnături, dar 
cum naiba au reuşit cei de la închisoarea din Vladimir să 
facă să treacă nouăsprezece semnături prin zidurile de 
piatră? şi după câteva zile mi s-a adus cel mai scump dintre 
mesajele de felicitare: "Ii contestăm cu tărie Academiei 
Suedeze prioritatea în a aprecia îndrăzneala scriitorului şi 
cetăţeanului. Îl apărăm cu zel. pe prietenul, pe vecinul de 
celulă, pe cel cu care împreună am fost purtaţi din post în 
post.") 

Fără ezitare - voi trimite această scrisoare! Mă simt deja 
uşor ca o pasăre, de ce să nu-mi permit această ştrengarie? 
Cum s-o trimit? 

— Ei bine, tot prin ambasadă. 

S-a obişnuit ulciorul să meargă la apă. 

Data trecută, temându-mă de piedici, m-am dus fără să 
telefonez. Acum am numărul: 

— Domnul Lundstrom? lată, am primit două telefoane de 
la Academia Suedeză, as vrea să mă sfătuiesc cu 
dumneavoastră. 


(Nu trebuie să-i spun că vin să-i pasez ceva.) 
Bietul Lundstrom, vedeam ce tare îi tremurau mâinile. Nu 
voia să-l jignească pe laureat printr-un refuz grosolan, or 


Jarring nu era, dar (aveam să aflu mai târziu) ambasadorul 
interzisese de a se mai primi ceva de la mine, după acea 
scrisoare insolentă pe care el n-o citise la timp: - "Mi-ajunge 
medierea între israelieni şi arabi, ca să mai mediez şi între 
Soljeniţân şi Academie." Lundstrom era de paisprezece ani 
în post la Moscova, interval în care, evident, n-avusese 
probleme; era legat prin toate firele de acest oraş - iar 
acum îşi periclita cariera sub presiunea brutală a unui fost 
zek. Nu ştia cum să mă refuze. Ştergându-şi fruntea, 
fumând nervos şi scuzându-se într-un fel care-i angaja toată 
fiinţa, vocea şi conţinutul vorbirii, spuse: 

— Domnule Soljeniţân. Dacă-mi permiteţi să vă spun 
părerea mea. Dar trebuie să vorbesc ca diplomat. 
Înţelegeţi, scrisoarea dumneavoastră 
[17] conţine teme politice. 

— Politice? 

— Am întrebat eu complet stupefiat. 

— Dar care? Unde? 

— Iată, iată - şi cu degetele, îmi arată ultima frază. 

— Dar asta nu este îndreptată împotriva nici unei ţări, 
împotriva nici unui grup de tari! Ziua Internaţională a 
Drepturilor Omului nu este o manifestare de natură 
politică, ci pur etică. 

— Dar, vedeţi dumneavoastră, o asemenea frază. Nu este 
în tradiţia ceremonialului. 

_Dacă as fi fost acolo, as fi pronunţat-o. 

_Dacă ati fi fost personal acolo, fireşte. Dar în absenta 
dumneavoastră, organizatorii pot să obiecteze. Probabil că 
îl vor consulta pe rege. 

— Să-1 consulte! 

— Dar trimiteţi-o prin postă! 

— E târziu; riscă să întârzie pentru banchet! -Atunci, prin 
telegramă! 

— Imposibil: se va deconspiral şi mi se cere să păstrez 
secretul. Pentru el au fost un chin cele cincisprezece 
minute. Continuând să se scuze, m-a pus să completez 


formularul pentru ambasadă (despre expedierea unei 
scrisori). M-a prevenit că s-ar putea ca demersul să nu 
reuşească. M-a prevenit că era pentru ultima dată şi că în 
nici un caz nu-şi ia răspunderea pentru discursul la premiul 
Nobel. 

Neînduplecat până la capăt, i-am lăsat micul meu speech 
şi am plecat. 

lată ce s-a întâmplat: pe propriii lui bani, sacrificându-şi 
week-end-ul, el s-a dus, ca persoană particulară, în Finlanda 
si, de acolo, a făcut trimiterea. 

lată ce înseamnă să fii european: nu a promis, dar a făcut 
mai mult decât dacă ar fi promis. 

De altminteri, nu am nici o mustrare de cuget: cei care fac 
greva foamei în închisoarea din Vladimir merită acest 
sacrificiu din partea unui diplomat. 

Supărător este altceva: ei au scos fraza în chestiune, n-au 
citit-o la banchet! Pentru cele întâmplate, una din 
următoarele două explicaţii este posibilă: ori n-au vrut să 
altereze atmosfera ceremonialului, ori, după cum se spune, 
s-au temut pentru mine. (Căci ei toţi mă compătimesc. Cum 
spusese academicianul suedez Lundkvist, comunist, laureat 
al premiului Lenin: "Lui Soljeniţân, premiul Nobel îi va 
dăuna. Scriitorii, ca el, s-au obişnuit cu sărăcia şi trebuie s-o 
suporte." 

Această seară neobişnuită - seara Nobelului meu - iată 
cum am petrecut-o cu câţiva prieteni apropiaţi: ne-am 
aşezat în "taverna" care era mansarda lui Rostropovici, în 
jurul unei mese antice, nici măcar vopsite, având în fata 
noastră nişte pahare fistichii, la lumina câtorva braţe de 
candelabru, şi din când în când ascultam la diferite posturi 
informaţiile despre ceremoniile premiului Nobel. lată că la 
un moment dat veni rândul discursurilor la banchet. 
Bruiajul a acoperit emisiunea, dar eu am rămas cu impresia 
că ultima mea frază nu mai figura în discurs. Am aşteptat să 
fie retransmis în ultimele buletine de ştiri, dar degeaba! 

Ehe, ei nu cunosc samizdatul rusesc! 


— Mâine, cu noaptea în cap ce-o să-şi mai ia zborul foitele 
cu textul salutului meu în banchet şi din nou se va încinge 
hora instructajelor: "în fine i s-a dat posibilitatea să plece şi 
n-a plecat! A rămas aici să facă rău! Face totul pentru a lovi 
cât mai tare în puterea sovietică!" Dar, de data aceasta, 
campania de presă împotriva mea (ca întotdeauna când îţi 
arăţi forţa) n-a avut vigoare - sau eu, din obişnuinţă, nici n- 
am băgat-o în seamă? Mă smulsesem deja în aşa măsură din 
cercul terminologiei lor rudimentare încât încetasem să-i 
mai observ, în Pravda a aterizat un articol în care se spunea 
că eu sunt un "emigrant intern" (după ce refuzasem să 
emigrez!), "străin şi ostil fată de tot ce înseamnă viaţa 
poporului", că "alunecasem în mocirlă", că romanele mele 
erau "pamflete defăimătoare". Articolul purta aceeaşi 
semnătură ca şi articolele anticehoslovace care instigaseră 
la ocuparea unei ţări străine. Era firesc să mă aştept acuma 
la persecuții şi huiduieli. Dar nimic din toate acestea nu s- 
au întâmplat. De asemenea, în presa generalilor mai fidelă 
ideilor partidului decât însuşi partidul, li se explica 
instructorilor politici ai armatei că "premiul Nobel este 
stigmatul lui Cain pentru cel ce şi-a trădat poporul". * De 
asemenea, la şedinţele de instructaj, ca trăgând de sforile 
unei marionete: "El, de altfel, nu este Soljeniţân, ci 
Soljeniter1." De asemenea, un cântăreţ de estradă 
american, un rătăcit, îmi dădea în Litgazeta lecţii de 
patriotism rusesc. 

Hăituiala împotriva mea, ca orice lucru la ei, ca şi 
scrisoarea mea către Suslov, se sfârşi prin a se dilua în 
maiaua lor inertă, lipsită de fermentul creşterii. Nemişcare 
în toate sensurile, înţepenire brej-neviană. 

Planul meu de a găsi o ieşire pasnică eşuase. Dar, după 
aceste slabe convulsii, criza nobeliană, care ameninţase că 
mă dezrădăcinează, că mă aruncă peste mări şi tari sau că 
mă îngroapă sub straturi groase, s-a potolit. 

* Comunistul Forţelor Armate, 1971, Nr. 2. 1 Eleste deci 
de origine evreiască. (N. t.) şi totul a rămas la locul lui, ca şi 


când nu s-a întâmplat nimic. De câte ori nu venisem până la 
marginea prăpastie! Ca să constată nu era decât o râpă 
mică. Dar hopul principal sau prăpastia principală este 
mereu înainte, tot înainte. 

* 

Anul următor, anul 1971, nu mi l-am petrecut deloc cu 
braţele încrucişate; 1-am resimţit totuşi ca pe o trecere 
printr-o zonă de umbră, ca pe o eclipsă a facultăţilor mele 
de decizie şi acţiune. 

Sentimentul acesta se explica în mare măsură prin ivirea 
subită, copleşitoare, strivitoare a acelei laturi a vieţii, latură 
pe care, în tensiunea mişcării mele neîntrerupte, o 
neglijasem, o abandonasem, pe care n-o privisem în fată, n- 
o înţelesesem şi care, în prezent, îmi sugea mai multă vlagă 
decât oricărei alte persoane aflate în situaţia mea şi mă 
deranja aproape mai mult decât hârtoapele de pe drumul 
destinului meu. În ultimii şase ani, eu traversasem o 
profundă, abisală, criză familială şi tot amânam căutarea 
unei ieşiri din ea - de fiecare dată, din lipsă de timp pentru 
a isprăvi o lucrare sau o parte a lucrării, de fiecare dată 
făcând concesii, netezind asperităţile, să-tisfacând 
capriciile, pentru a câştiga încă trei luni, o lună, două săp- 
tămâni de muncă liniştită şi pentru a nu mă rupe de ceea ce 
era principal pentru mine. În virtutea legii suprapunerii 
crizelor, ceea ce amânam pentru mai târziu a izbucnit chiar 
în lunile care au precedat premiul Nobel - şi s-a prelugit 
apoi pe durata unui an, a doi ani şi ceva. (Starul n-a ratat 
ocazia de a-şi înfige ghearele în divorţ ca într-o pradă, 
susţinând-o în aşa fel pe sotia mea în atitudinea ei 
necooperantă, încât m-am văzut târât în patru procese şi 
adus în-tr-un asemenea hal de vulnerabilitate încât, orice s- 
ar fi întâmplat cu mine, sprijinitoarea muncii mele, mama 
copiilor meil, nu putea nici să plece cu mine, nici să mă 
viziteze la închisoare, nici să mă apere pe mine şi cărţile 
mele, toate acestea rămânând la discreţia duşmanilor.) şi 
apoi mai era, probabil, şi un alt motiv: nu există resorturi 


veşnic încordate, orice efort este condamnat ca într-o bună 
zi să slăbească. 

Eu aşteptam acest mare eveniment - obţinerea premiului 
Nobel - ca pe cucerirea unei cote de unde să pot ataca, dar 
este ca ' Natalia Svetlova, a doua sotie a lui Soljeniţân. (N. 
t.) şi când n-aş fi realizat nimic; oare nu rămăsese totul în 
coadă de peste? Nici măcar discursul n-am apucat să-l mai 
trimit. 

Discursul meu pentru premiul Nobel mi se contura cu 
anticipație ca nişte bătăi de clopot purificatoare şi ca 
explicaţie de bază asupra considerentelor care mă 
determinaseră să primesc distincţia respectivă. M-am 
apucat de el, l-am scris chiar, dar a ieşit ceva greu 
inteligibil. 

As fi vrut să vorbesc numai despre viaţa socială şi 
naţională a Estului, dar şi a Vestului, în măsura în care 
tărtăcuţa mea de ocnaş putea să-l înţeleagă. Dar, trecând 
în revistă discursurile predecesorilor mei, am văzut că al 
meu o rupea şi contrasta violent cu o întreagă tradiţie: nici 
unuia dintre scriitorii din lumea liberă nu i-ar fi trecut prin 
cap să vorbească despre ceea ce voiam să vorbesc eu, căci 
pentru aceasta la ei există alte tribune, alte locuri, alte 
ocazii; dacă scriitorii occidentali ţineau un discurs, apoi 
acesta era despre natura artei, a frumuseţii, despre natura 
literaturii. Camus o făcuse cu marele brio al elocinţei 
franceze. Evident, şi eu trebuia să fac acelaşi lucru. Dar a 
diserta despre natura literaturii şi despre posibilităţile ei, ar 
fi însemnat pentru mine a cădea într-un dureros epigonism: 
cele ce-mi stau în putere, le voi arăta mai bine; cele ce nu- 
mi stau în putere, nu le voi aborda. Un asemenea discurs, 
ema-nând de la mine, cum ar fi citit el de către fraţii 
deţinuţi? De fapt, pentru ce i s-au dat o voce şi o tribună? S- 
ar întreba ei. S-a speriat? S-a moleşit de-atâta glorie? I-a 
trădat pe cei morţi? 

Am încercat să îmbin tema societăţii cu cea a artei - 
degeaba, nu ieşea nimic; două axe foarte contorsionate 


care disjung, care pleacă fiecare în direcţia ei. Am supus 
textul unei probe: l-am dat unor prieteni apropiaţi să-l 
citească. Răspunsul lor a fost: nu merge. şi le-am trimis 
suedezilor o scrisoare în care le-am explicat cinstit 
lăutăreşte că, pentru cutare şi cutare motiv, vreau să 
renunţ la discurs. 

Ei s-au bucurat nespus: "Ceea ce pare natural pentru un 
savant poate să se dovedească nenatural pentru un scriitor 
- mai ales în cazul dumneavoastră. Nu trebuie să rămâneţi 
cu impresia că ati încălcat tradiţia." şi cu aceasta am pus 
punct final discursului. S-a produs şi o neînțelegere în 
privinţa aceasta: directorul Fundaţiei Nobel a trebuit să 
anunţe public că eu renunţasem. Dar, temându-se probabil 
să nu-mi facă rău, n-a spus care era adevăratul motiv al 
refuzului meu, 

: a fabricat unul din propria lui fantezie, unul perfect 
convenabil gjitru Occident, fără să-şi dea seama (ruptură 
fatală a constiintelor- 'titre Occident şi Orient!) că în Est, un 
asemenea motiv era dezorant pentru mine: dacă eu nu-mi 
trimit discursul, lăsa el să se "nteleagă, este pentru că nu 
stiu pe ce cale să-l expediez: pe cale leeală * - îl va retine 
cenzura; pe cale ilegală - autorităţile tării mele îl vor 
considera drept crimă. Adică, primind premiul Nobel, am 
devenit un sclav conformist? Asta m-a rănit, a trebuit să tri- 
mit o dezminţire care însă s-a împotmolit pe drum. Poftim 
de dă din mâini de-acolo, din fundul gropii noastre, căci 
drepturi n-avem, voce n-avem, faci ce vrei din noi. (După un 
an şi jumătate, era deja după discurs, chestiunea apăru în 
New York 'Times, dar într-o formă exact pe dos de cum era 
în realitate: reieşea că eu redactasem mai întâi o variantă 
edulcorată, pur literară, a discursului meu şi că apoi 
trebuise să mă plec ruşinat în fata prietenilor mei, care-mi 
cereau mai multă incisivitate.) în toată povestea asta - de 
altfel întâmplătoare - de adormit copiii era totuşi şi un 
sâmbure de adevăr: slăbise acea voinţă ote-lită gratie 


căreia răzbisem prin toţi anii aceştia de după arestarea 
mea şi fără de care mi-ar fi imposibil să merg până la capăt. 

Nu am intervenit în favoarea lui Bukovskil, arestat în acea 
primăvară. Nu am intervenit în favoarea lui Grigorenko. Nu 
am intervenit în favoarea nimănui, îmi urmăream calculul 
de lungă perspectivă al scadentelor şi al acţiunilor. Păcatul 
capital care-mi tulbura liniştea sufletească era cel privitor 
la Arhipelag. 

Prima dată îmi propusesem să-l public de Crăciunul lui 
1971. Dar Crăciunul veni şi se topi, iar publicarea a trebuit 
s-o amân din nou. (De altminteri, în limbile europene încă 
nu este tradus, încă nu este gata.) La ce bun ne-am grăbi în 
mijlocul atâtor riscuri şi primejdii? Deţin deja premiul 
Nobel şi amân pentru mai târziu? As fi putut etala oricâte 
explicaţii, dar, pentru cei care, din furgoane de câte patru, 
erau aruncaţi, ca nişte buşteni îngheţaţi, în gropile 
lagărelor, argumentele mele nu erau nicicum argumente. 
Oare în 1971 nu era timpul pentru a vorbi despre cele ce s- 
au întâmplat în 1918 şi în 1930, şi în 1945? Nu era timpul 
pentru a le reînvia fie şi numai Povestindu-le? 

1 Tânăr intelectual disident. (N. t.) 

Dacă as fi plecat, acum deja as fi stat aplecat asupra 
şpalturilor Arhipelagului. L-aş fi dat la tipar începând din 
primăvara lui 1971 şi iată-mă căutând să justific 
îndepărtarea, amânarea momentului când buzele mele vor 
lua contact cu ineluctabila cupă. 

Nu, nu este vorba de o justificare! 

— Desi pentru rigoarea supunerii la obiect, este mai bine 
s-o recunosc. Nu este vorba de o justificare, pentru că nu 
numai eu sunt în cauză, ci şi multi dintre cei 227 de zeki 
care au adus mărturii pentru cartea mea. Aceştia pot suferi 
cumplit în urma publicării ei. si, pentru ei, ar fi mai bine ca 
ea să apară ceva mai târziu. Dar pentru ceilalţi, pentru cei 
îngropaţi - nu! Cartea trebuie să apară cât mai curând! 

Nu este o justificare, pentru că Arhipelagul nu este decât 
moştenitorul, nu este decât copilul Revoluţiei. şi dacă pe el 


îl învăluim în mister, atunci ea devine şi mai misterioasă, şi 
mai inexplorabilă, şi mai susceptibilă de denaturări. A vorbi 
de ea cât mai curând este şi mai necesar: acest lucru nu 
este deloc mai putin urgent. şi soarta a vrut ca tocmai eu să 
vorbesc despre ea. Dar cum poate un om singur să ducă 
totul la bun sfârşit? 

În literatura pasnică a ţărilor pasnice, pe ce se bazează 
autorul pentru a stabili ordinea apariţiei cărţilor sale? Pe 
maturitatea sa. Pe gradul lor de finisare. Pe succesiunea în 
timp - cum le-a scris, sau în funcţie de subiectul lor. 

La noi însă aceasta nu este deloc o problemă de literatură, 
ci una de strategie încordată. Cărţile sunt ca diviziile sau 
corpurile de armată. Ele trebuie: când, îngropându-se în 
pământ, să nu tragă nici un foc de armă şi nici să scoată 
nasul afară; când, pe întuneric şi fără zgomot, să treacă 
poduri; când, mascându-şi pregătirile, căutând să nu 
provoace nici o modificare a terenului - dintr-o latură 
neaşteptată, într-un moment neaşteptat, să iasă la atac 
concertat. şi autorul, ca un comandant de oşti, când îi 
lansează pe unii, când îi readuce pe alţii pentru a-i tine în 
aşteptare. 

S-ar putea ca după Arhipelag să nu mi se mai permită sa 
scriu R-17. În acest caz trebuie să încerc să scriu o cât mai 
mare parte înainte de o asemenea interdicţie. 

Dar, chiar şi asa, aici este vorba de o acţiune lipsită de 
sens: douăzeci de Noduri, socotind câte unul pe an, 
înseamnă douăzeci de ani. Dar, de exemplu, August l-am 
scris în doi ani - atunci de unde patruzeci de ani? Sau 
cincizeci? 

] 392 

Putin câte putin, această hotărâre a prins contur. Criteriul 
este apariţia lui Lenin la lumina zilei. Atâta timp cât el nu 
intervine decât cu câte un capitol pe nod şi nu este legat 
direct de acţiune - sunt posibile unele lucruri: lăsarea de 
spatii albe pentru aceste capitole, escamotarea acestora din 
urmă, punerea Nodurilor în circulaţie fără aceste capitole. 


aşa se poate proceda cu primele trei; în al Patrulea Mod, 
Lenin este deja la Petrograd şi acţionează magistral. A 
dezvălui însă atitudinea autorului fată de Lenin înseamnă a 
face exact ceea ce face Arhipelagul. Aşadar, trebuie să scriu 
şi să lansez cele trei Noduri si, apoi, să împing tot restul 
într-un ultim atac. 

După calculele mele se părea că aceasta va fi pentru 
primăvara lui 1975. 

Omul propune. 

Această decizie definitivă, această scadentă definitivă, mi-a 
adus uşurare şi lumină. Deocamdată trebuie să amân pe 
mai târziu şi să lucrez, să lucrez. Apoi, dimpotrivă, sfârşitul 
va fi absolut inevitabil, fără nici un fel de portiţă de scăpare. 
Ce bucurie: inevitabil? Cu atât mai simplu! 

Deocamdată trebuie să public August, care este deja gata. 
Noutatea situaţiei: va fi ceva pe fată, la un editor occidental, 
în numele meu, fără nici un fel de ocolişuri viclene: cineva s- 
ar folosi de manuscrisul meu, l-ar răspândi fără ştirea mea, 
şi eu, de, n-aş avea braţele suficient de lungi ca să-l opresc. 
Cu toate acestea, iată o binevenită ocazie de a mă mai 
îndrepta putin de spate; cu toate acestea, iată o mişcare în 
aceeaşi direcţie. Ceva se va spune pe şleau şi despre 
Dumnezeul pe care ateii îl sparg în dinţi ca pe seminţele de 
floarea soarelui. si, pentru publicaţiile viitoare, nu este 
indiferent de văzut cum va fi primit August în Occident. 

Pe şefi, dacă ar fi fost rezonabili, nu i-ar fi împiedicat 
aproape nimic să permită publicarea în tară a unui August 
expurgat de capitolul referitor la Lenin. Dar prea mult mă 
urau, prea mult se temeau de mine şi prea suspect le eram 
(nu fără motiv) pentru ca ei să se fi decis a-mi consolida aici 
poziţia editându-mă. Eu înţelesesem lucrul acesta şi nu mi- 
am dat osteneala să trimit manuscrisul lui August la vreo 
editură sovietică (de altfel, ar fi fost un pas înapoi în 
comparaţie cu scrisoarea "susloviană": să înceapă deci prin 
a publica Pavilionul canceroşilor), în prezent nu mai era 
Novâi mir, 'ar eu n-aveam nici o obligaţie fată de nimeni, în 


martie deja tri-misesem la Paris manuscrisul căruia Nikita 
Struve se angajase să-i asigure culegerea în termen de trei 
luni. În timpul acesta, Rostro-povici, în stilul strălucitelor 
sale mişcări pe tabla de şah, mi-a sugerat să trimit totuşi 
manuscrisul şi la o editură sovietică, pentru a avea dovada 
lipsei lor de bunăvoință. "Nu le dau eu lor să-mi strice nici 
măcar un exemplar! N-am pus de-o parte decât unul, 
pentru samizdat!" - "Nici să nu le dai. Trimite-le o hârtie 
prin care să-i anunţi că ai terminat un roman; să ţi-l solicite 
ei înşişi!" Asta mi-a plăcut. Nu o hârtie am dactilografiat, ci 
şapte, pentru şapte edituri, în diferite variante: vă aduc la 
cunoştinţă că am terminat un roman de atâtea pagini, pe 
tema cutare. Le-am trimis. Joc riscant totuşi: dacă, din 
întâmplare, îmi vor cere manuscrisul? Va trebui să li-1 dau 
si, în acel moment, să stopez operaţiunea de culegere de la 
Paris. De publicat tot nu-1 vor publica si, în plus, mă vor 
pune în situaţia de a pierde un an întreg. Dar la noi prostia 
este aşa de îndărătnică încât şi această mişcare a rămas 
nevalorificată de către oamenii stăpânirii: nici o editură n-a 
dat vreun semn că ar fi auzit ceva din partea mea, nici un 
ecou de nicăieri. (Dar poate că au fost chiar dezamăgiţi că 
eu scriu despre 1914, că, vezi Doamne, mă eschivez de la 
judecata definitivă ce mă aşteaptă.) De altminteri, 
manuscrisul 1-au dibuit pe altă cale şi l-au încredinţat lui 
Langen-Muller, în RFG, spre publicare într-o ediţie pirat 
înainte ca originalul să apară la Paris.1l De unde să fi luat ei 
textul? Că doar nu l-am dat la samizdat. Credinţa mea este 
că l-au înregistrat pe bandă de magnetofon în 
apartamentul meu, unde se citeau cu voce tare foile 
dactilografiate, că doar se ştie că sunt microfoane peste tot. 
Sau, poate, s-a produs o scurgere de la vreunul dintre 
"primii mei cititori" (în iama 1970-1971 îmi citiseră 
manuscrisul vreo treizeci dintre ei. Dată fiind noutatea 
subiectului - un roman istoric - îi rugasem să completeze 
un chestionar pentru uzul autorului, să mă ajute la 
lămurirea unor probleme). şi nu este cu totul exclus ca, mă 


TOg, cineva să fi fotografiat acel exemplar care, din 
februarie până în mai, se aflase la Tvardovski şi fusese 
împrumutat mai multor cititori necunoscuţi mie. 

1 Ediţia originală în rusă a lui August 14 a apărut în mai 
1971 la Paris, la YMC A Press. O ediţie pirat germană a 
apărut la editorul vest-german Langen-Muller două luni 
după ediţia rusă, cu mult înainte de ieşirea ediţiei germane 
autorizate de autor la Luchterhand. (N. t.) 

Tvardovski! Tvardovski! Atâta aştepta el să publice acest 
roman cândva în revista sa. Acum, măcar de-ar apuca să-l 
citească înainte de a muri! 

În februarie 1971, la exact un an de la desfiinţarea lui 
Novâi mir, a fost externat din spitalul Kremlinului. Ca 
urmare a tratamentului incorect şi a iradierii, devenise un 
infirm. I-am făcut o vizită împreună cu Rostropovici. 

Ne aşteptam să-l găsim în pat, dar el - făcând efort din 
cauza noastră? 

— Şedea într-un fotoliu, purta ca la spital o vestă cu dungi 
violete şi verzi peste o pijama şi mai era şi învelit cu un 
pled. M-am aplecat să-l sărut, dar pentru aceasta el tinu 
neapărat să se ridice; fiica şi ginerele său îl ridicară fiecare 
de câte un brat, era paralizat de partea dreaptă iar mâna 
stingă îi era tare umflată. 

— Am îm-bă-tri-nit - a rostit el, cu greu, dar distinct. 
Zâmbetul său, incomplet din cauza mişcării buzelor, 
exprima regret, mâhnire chiar. 

Scurtimea frazei (aceasta s-a dovedit a fi aproape cea mai 
lungă şi cea mai densă din toată conversaţia noastră!), 
insuficienta intonaţiei şi a mimicii m-au împiedicat să 
înţeleg dacă el se scuza pentru faptul că îmbătrânise sau 
era uluit de cât îmbătrânisem eu. 

Fu ajutat să se reaşeze în fotoliu şi noi am luat loc în fata 
lui. 'Tot în acelaşi hol memorabil, la un stânjen de şemineu, 
şi chiar în acelaşi loc unde, pentru prima dată, prin 
vioiciunea gesturilor şi a cuvintelor sale, mă uimise cu 
interesul lui pentru samizdat şi BBC. Acum, cu fata la 


fereastra cât un perete, şedea aproape nemişcat, aproape 
fără grai. Prin ochii săi albaştri, încă pe deplin expresivi, 
dar deja şi absenţi, care păreau a-şi fi pierdut facultatea de 
a se concentra asupra esenţialului - exprimau ei 
continuitatea sau sincopele înţelegerii? 

— Eltrăia totuşi mai intens decât prin vorbire. 

Curând deveni evident că în general nu mai era capabil să 
pronunţe o frază de la început până la sfârşit. Începe 
încordat - gata, va vorbi - dar nu, " nu există decât o 
înşirare de interjecţii, de cuvinte auxiliare care-i ies din 
gură - fără cuvintele semnificative esenţiale! 

— Dar cum. Tocmai. Asta. lată.? 

Totuşi, servindu-se de stânga validă, fuma, fuma ca un 
incorigibil. 

Sotia lui A. TI. aduse al cincilea şi ultimul volum al colecţiei 
operelor lui. Am spus că-mi amintesc: era volumul pe care 
A. T., în obstinaţia lui de a nu sacrifica paragrafele în care 
vorbea despre mine, îl ţinuse sub obroc. (Dar n-am întrebat 
care era situaţia în prezent; probabil că trebuise să le 
sacrifice.) A. 'I. face semn cu capul, înţelege, confirmă. Apoi 
am scos un exemplar din August, text dactilografiat, legat în 
două volume si, încetinind fără să vreau ritmul vorbirii, 
simplificând cuvintele, i-am arătat şi i-am explicat lui Tri- 
fonâci, ca unui copil, că aceasta era o parte dintr-un vast 
ansamblu şi ce hartă anexam, şi pentru ce o anexam la 
acest ansamblu. Cu o încordare mereu egală şi chiar mai 
mare a atenţiei şi interesului, desi concentrarea i-a slăbit 
într-o anumită măsură, el dădu din cap. 

— Cât/.? Întrebă el. 

Cuvântul următor se lăsă aşteptat în zadar, dar întrebarea 
era foarte clară în gura unui redactor sef: câte coli 
editoriale? (în câte numere ale lui Novâi mir ar încăpea 
asta?) 

I-am citit de asemenea, cu pauze între cuvinte, scrisoarea 
mea către Suslov; i-am explicat manevrele mele şi 
obstacolele întâlnite în Nobeliana, şi cu Jarring, şi cu banii 


de premiu - toate acestea el le înregistra cu multă atenţie şi 
seriozitate, şi prin mişcările făcute cu capul, prin mimica sa 
încetinită, îşi dovedea atitudinea sa departe de a fi 
indiferentă. Amintindu-şi cum îmi făcuse cunoştinţă cu 
Suslov, el dădu, stăruitor şi ironic, din cap. Adesea râdea, 
chiar se spărgea de râs-dar numai cu ochii şi cu semnele 
făcute cu capul, nu cu gura; această reacţie a lui nu mai 
avea nimic dintr-un râs sonor. Văzând harta anexată, îşi 
exprimă mirarea într-un muget ca acela pe care-l scot 
muţii, în acelaşi mod se manifestă şi la vestea că între timp 
eu fusesem exclus pe şest din Litfond.1 Ai fi zis că înţelegea 
totul, dar nu: nu totul, avea momente în care era absent, 
înţelegea numai când se concentra. 

Am avut ocazia să stau de vorbă cu persoane lipsite parţial 
de facultatea vorbirii - suferinţa lor se transmite 
interlocutorului, care deci la rândul lui pătimeşte şi el. La A. 
T. nu este asa. Convins de neputinţa lui de a se exprima şi 
refuzat de memoria care nu-i mai şopteşte cuvântul potrivit, 
el nu are orgoliul de a se supăra pe chestia asta, ci, prin 
toată expresia cald-receptivă a ochilor săi, îşi manifestă 
supunerea în fata unei stihii superioare căreia şi noi toţi, 
interlocutorii lui, îi recunoaştem prezenta deasupra 
noastră, dar care nu ne împiedică defel să ne înţelegem 
unul pe altul şi să fim de aceeaşi 1 "Fondul literar": fond de 
ajutor creat în 1934 în beneficiul membrilor Uniunii 
Scriitorilor din URSS şi gestionat de U. S. (N. t.) părere. 
Facultatea lui A. I. de a reacţiona activ este blocată, dar 
aceasta emanaţie caldă a ochilor nu este în scădere şi fata 
lui, torturată <) e boală, îşi păstrează expresia copilărească 
de odinioară. 

Când Trifonâci simţea o nevoie deosebită de a spune ceva 
şi nu reuşea, eu îi veneam în ajutor luându-l de mâna 
stingă-caldă, vie, j”eră - si, ca răspuns, el o strângea pe-a 
mea: era modul nostru de a ne înţelege. 

De a ne înţelege că ne iertasem unul pe altul pentru tot 
ceea ce putuse să ne afecteze relaţiile. Ca şi când n-ar fi 


fost niciodată nimic rău între noi - nici jigniri, nici certuri 
pentru nimicuri. 

Am făcut o sugestie membrilor familiei: de ce n-ar scrie el 
cu mâna stângă? Asta e la îndemâna oricui, chiar fără să fi 
primit lecţii în scopul acesta: când eram elev, eu scriam cu 
stângă ori de câte ori mă durea dreapta. Am luat o foaie de 
hârtie pe care am fixat-o pe un carton ca să nu alunece. I- 
am scris cu caractere mari:"Aleksandr Trifonovici". "Acum 
adaugaţi dumneavoastră - Tvardovski" - i-am propus eu. 
Cartonul i-l puseserăm pe genunchi, el luă un pix pe care-l 
ţinea aparent fără dificultate, dar din anemica mâzgăleală 
abia-abia au rezultat câteva litere. şi desi era loc destul pe 
foaia de hârtie, cele câteva litere ale lui le înghesui peste 
ale mele. si, mai ales, nu a ieşit un cuvânt întreg, coerenta 
era în mare suferinţă: Tr si. 

Ce ecou va avea romanul meu în sufletul lui? Ce poate găsi 
el acum în această lectură? I-am propus să se folosească de 
două semne de carte - unul de o anumită culoare pentru 
pasajele "bune" şi altul de altă culoare pentru pasajele 
"rele". 

Câte alte lucruri îi vor rămâne necunoscute! 

— Dintre acestea nu va cunoaşte pe cele mai interesante 
ce se vor petrece în Rusia secolului al XX-lea. Avea el 
această presimţire: Moartea totdeauna dă pe dinafară, 
Viaţa niciodată nu-i câtă am dori. 

Dar care este boala care-l macină, asta el nu ştie. Îl doare 
în piept, tuşeşte - e de la fumat, îşi zice el. Capul? - "Eu am 
boala pe care a avut-o Lenin", le spunea el alor săi. 

Apoi începură pregătirile pentru servitul ceaiului, A. T. fu 
ajutat să-şi îmbrace pantalonii şi să se apropie de masă. În 
special pe covor, cu piciorul paralizat, cu greu făcea fie şi 
cea mai mică mis-Care, se târa. Cei din jurul lui trebuiau să 
tragă de el. După ce l-au aşezat pe scaun, l-au luat cu 
scaun cu tot, cu toată greutatea lui şi l-au apropiat şi mai 
mult de masă. 


La ceai, Rostropovici, cu un umor adecvat situaţiei, a 
povestit o mulţime de lucruri. A. 'I. asculta din ce în ce mai 
distrat, nu mai era deloc în stare să intre în rezonantă cu 
anturajul. Era în el însuşi Sau poate cu un picior era deja în 
lumea de dincolo. 

Apoi noi l-am dus din nou în fotoliul său, cu fata la 
fereastră. De aici vedea curtea, unde cu trei ani în urmă, 
curăţind zăpada, îşi compunea scrisoarea către Fedin. şi 
mai vedea cărarea pe care de data aceasta, o degajaseră 
alţii până la portiţa şi pe care aveam să plecăm în curând eu 
şi Rostropovici. 

Ah, Aleksandr Trifonovici! Vă amintiţi cum v-aţi exprimat 
despre Casa Matrionefl M-apucă jalea când mă gândesc 
cine ati fi putut fi şi n-aţi fost din cauză că s-a produs 
Revoluţia din Octombrie! 

Ei bine! lată cine ati fi putut fi: un poet popular, mai mare 
decât Koltov şi Nikitin. Ati fi fost liber să scrieţi ce vreţi, nu 
ati mai fi fost nevoit să staţi în patru sute de şedinţe 
plictisitoare, nu ati mai fi avut nevoie să vă căutaţi salvarea 
în vodcă, nu v-aţi mai fi îmbolnăvit de cancer ca urmare a 
persecuțiilor nedrepte. 

Dar când, trei luni mai târziu, la sfârşitul lui mai, împreună 
cu Boris Mojaev, m-am dus încă o dată să-1 văd, Trifonăci, 
spre uimirea mea, arăta sensibil mai bine. Şedea tot în 
acelaşi hol, în acelaşi fotoliu; privea la fel spre cărarea pe 
care oamenii veneau din lumea de-afară şi plecau în lumea 
de-afară, în timp ce el nu putea nici măcar să se târască 
până la portiţă. Dar se putea folosi de piciorul stâng şi de 
mâna stingă (cu care într-una lua şi-şi aprindea ţigări), avea 
o mimică a fetei mai degajată, aproape la fel ca altădată, si, 
mai ales, se exprima mai uşor, aşa încât despre cartea mea 
(o citise! O înţelesese!) putu să-mi spună desluşit: 
"Remarcabilă", o apreciere pe care o completă cu o mişcare 
a capului, cu un murmur. 

Holul se scălda în lumina veselă a amurgului, păsărelele 
ciripeau în grădină; Trifonâci era, ca aspect exterior, mult 


mai aproape de ceea ce fusese înainte, înţelegea tot ce i se 
povestea şi ai fi zis ca era pe cale să se însănătoşească. Dar 
nu scria cu mâna stângă şi nu mai lega cuvintele în fraze 
logice. 

Vai, şi de această ultimă dată, ca adesea în trecut, a trebuit 
sa păstrez nişte secrete fată de el şi nu am putut să-i 
dezvălui că, două săptămâni, cartea va apărea la Paris. 

Cu atât mai putin puteam să-i dăzvălui, cu atât mai putin 
puteam ga-i spun în fata alor săi celălalt lucru care mă 
preocupa aşa de mult în acea primăvară (în pauza dintre 
Noduri, în intervalele activităţii mele principale ţâşneau 
neîncetat noi proiecte; se discuta deja în-tj-un cerc larg 
posibilitatea publicării în samizdat a unei "reviste de 
literatură şi de probleme sociale"; autorii urmau să 
semneze cu numele lor adevărat; exista deja ceva şi în 
portofoliul redacţional). 

În primăvara aceea, n-a existat pentru mine, în exterior, 
decât un singur eveniment: publicarea lui August, făcută 
deschis în numele meu. (Cu ocazia aceasta, îmi propuneam 
să public scrisoarea mea către Suslov, explicând că eu le 
făcusem propuneri şi că ei erau cei care respinseseră toate 
soluţiile pasnice. Dar apoi m-am răz-gândit: în sine, ieşirea 
unei cărţi are un efect mai puternic decât orice scrisoare. 
Dacă ei atacă, atunci o public.) 

Nu s-au năpustit dintr-o dată asupra lui August, şi-au lăsat 
răgaz pentru o pregătire complexă a terenului, între timp, 
cum se întâmplă în condiţii de acalmie a ostilităţilor, se 
desfăşura fără întrerupere un război subteran, un război de 
subminare şi distrugere, plin de capcane, de griji, de 
tensiuni extreme-vă tine sau nu va tine figura? Eşec sau 
succes? 

— Dar, în exterior, nu transpira nimic din toate acestea; 
din exterior nu se vedea decât inerție, somnolentă, 
singurătatea unui refugiu în afara oraşului. Noi făceam 
fotocopii ale acelora dintre scrierile mele care nu 
ajunseseră încă în Occident; erau încă multe găuri de 


astupat şi profitând de o filieră despre care voi vorbi cândva 
(Completarea a Cincea), noi, eu şi Alia, am expediat cu bine 
totul în Occident, am creat astfel un sez/inaccesibil 
duşmanului. Era o foarte mare victorie care avea să se 
repercuteze asupra tuturor celor întâmplate ulterior. (A 
trebuit să refacem o copie a Arhipelagului, să-l trimitem 
încă o dată. Exemplarul expediat de Rusalii într-un mod atât 
de riscant a mărit apoi numărul lucrurilor omeneşti rămase 
nefmalizate; eu încetasem să-i mai fiu stăpân absolut şi a 
trebuit să-i asigur avocatului meu un exemplar al lui. 
Cândva voi vorbi şi despre asta.) Numai din acest moment, 
din iunie 1971, am fost cu adevărat gata şi să lupt şi să pier. 

Nu, nu chiar din momentul acela, ci dintr-un moment care 
a ve-M ceva mai târziu. Testamentul meu principal (pe care 
era imposibil să-l prezint la un birou notarial sovietic) 
fusese trimis avocatului Heeb în 1971, dar încă nu fusese 
autentificat. A trebuit să aştept P'nă în februarie 1972 
pentru ca Heinrich Boli, venit la Moscova, să ateste cu 
semnătura sa incontestabilă fiecare foaie - şi numai după ce 
am expediat acest testament în Vest am putut să mă linis- 
tese, la gândul că mi-am asigurat şi destinul viitor al cărţilor 
mele şi îndeplinirea postumă a voinţei mele. 

Testamentul începea printr-un program destinat a fi 
publicat separat: ". Prezentul testament intră în vigoare 
într-unul din următoarele trei cazuri: 

— Faptul morţii mele este manifest; 

— Dispar din ochii opiniei publice ruseşti, fără să las urme 
(în. Tr-un interval de două săptămâni); 

— Sunt închis în puşcărie, într-un spital psihiatric, într-un 
lagăr sau condamnat la deportare în interiorul URSS. 

În oricare dintre aceste cazuri, avocatul meu, domnul F. 
Heeb, îmi publică testamentul care, prin aceasta, intră în 
vigoare, în acest caz, nici o obiecţie formulată de mine în 
scris sau oral, în puşcărie sau într-o altă situaţie de 
constrângere, nu abrogă, nu modifică în acest testament 
nici un punct, nici un cuvânt. Unele detalii secrete ale 


testamentului, precum şi numele organizatorilor, 
ordonatorilor vor fi divulgate de avocatul meu numai după 
ce va fi venit acea zi mult aşteptata când, în patria mea, vor 
fi respectate libertăţile politice elementare, când 
persoanele menţionate nu vor mai avea a se teme de 
ameninţarea pe care ar constitui-o această divulgare şi 
când se va ivi posibilitatea legală ca acest testament să fie 
executat fără riscul atragerii unor represalii." şi mai 
departe - repartizarea Fondului cu destinaţie socială (eu nu 
menţionăm cifrele, ci obiectivele la realizarea cărora voiam 
să particip, în speranţa că ele vor atrage şi alte persoane 
doritoare să ajute şi că astfel sumele insuficiente vor fi 
completate). Un asemenea act de publicitate constituia în 
sine însuşi şi el singur o lovitură viguroasă. 

Toate acestea cer timp, mult timp: să pregăteşti pentru 
luptă corpurile de armată, să le asiguri muniţia până la 
ultimul cartuş şi să le instalezi pe poziţiile de plecare. 

În acest duel îndelungat şi istovitor, eu am ratat multe 
lucruri importante. De multă vreme bolea Aleksandr lasin şi 
mă chema insistent la el la spital, simţea că-i eram necesar 
înainte să moara, desi aproape că nici nu ne cunoşteam. Eu 
însă de multă vreme intenţionam să-l văd, dar când eram 
ocupat, când, ca să mă pot duce acolo, trebuia să golesc 
ascunzătorile. În sfârşit, împreună cu acelaşi Mojaev, m-am 
dus la el - ne-am oprit la usa salonului, unde ni s-a SPUS s* 
aşteptam. Oare să nu ne dea drumul înăuntru? M-am aşezat 
pe ceva si, folosindu-mă de genunchi ca de un suport, i-am 
compus o scrisoare. După o jumătate de oră ni s-a permis să 
intrăm în salon. Ela murit chiar în această jumătate de oră 
cât noi ne-am aflat dincolo de pragul încăperii respective. 
Era culcat. Fata-i încă îşi mai păstra expresivitatea. Alături 
plângea văduva lui. 

Cu Fiodor Abramov am refuzat să discut încă de mult, de 
la No-vâi mir. Motivul: mi se spusese, şi nu de către un 
singur om, că ar fi fost anchetator KGB. Dar s-a dovedit că 
nu era adevărat, de unde se vede că l-am jignit degeaba. 


Ei erau oamenii cu care chiar era necesar să discuţi. 

Totuşi, duşmanii îşi desfăşurau propriile lor acţiuni de 
subminare despre care, fireşte noi nu ştiam nimic, în 
Germania Occidentală şi în Anglia, în 1971, se pregăteau 
ediţii pirat ale lui August cu scopul de a compromite 
drepturile avocatului meu şi de a împiedica, din partea 
aceea, eventuala publicare a operelor mele în Occident. * în 
URSS, pe baza textului lui August, se declanşaseră 
cercetări asupra originii mele sociale. Aproape toate rudele 
mele erau deja în pământ, dar KGB mi-a dibuit o mătuşă 
care încă mai era în viaţă, drept pentru care a trimis la ea o 
echipă de trei inşi pentru a-i stoarce niscaiva date 
"compromiţătoare" despre mine. 

Or, în vara aceea, eram lipsit de Rojdestvo-ul meu; pentru 
prima dată după un mare număr de ani, nu mai aveam spor 
la scris, eram nervos - si, la mijlocul verii, desi asta nu mă 
ajuta cu nimic, am hotărât să plec în sud, la locurile 
copilăriei, ca să încep culegerea de materiale chiar cu 
această mătuşă pe care n-o mai văzusem de vreo opt ani. 

* De apariţia lui August în Occident se leagă şi unele 
episoade comice, în Novoe Russkoe Slovo au apărut, sub 
semnătura prof. N. Ulianov, emigrant, un articol intitulat 
"Enigma lui Soljeniţân". Autorul în chestiune descoperise că 
în natură nu există nici un Soljeniţân, că August este opera 
unui colectiv KGB, că nu e posibil ca un om să ştie şi să 
descrie aşa de detaliat şi procedurile de penitenciar, şi 
tipurile de tratament oncologic, şi evenimentele militare şi 
istorice, plus că limbajul diferă de la o carte la alta! Iar M. 
Glanny, traducătorul în engleză a lui August, justificându-şi 
traducerea pripită şi păguboasă, a spus într-un interviu că 
August este aşa de prost scris în ruseşte încât el, Glanny, a 
trebuit să schimbe fraze întregi. 

Tine pe deplin de natura unui război subteran ca uneori 
galeriile să se întâlnească bot în bot. Dacă as fi ajuns până 
la mătuşa mea echipa de kaghebisti ar fi sosit atunci când 


mă aflam eu acolo. Dar în timpul călătoriei m-am ars 
întâmplător (cum credeam eu atunci vezi 

[46]) si, cu arsura, m-am întors la Tihoretkaia, în condiţiile 
în care mai aveam putin şi ajungeam la destinaţie. 
"Admiratorii" mej din KGB i-au făcut mătuşii o vizită nu tară 
folos pentru ei, au obţinut de la ea (pentru Stern) note, 
relatări orale, şi ce mai jubilaţie pe ei! În anii '20 şi '30, 
aceste acuzaţii ar fi fost ucigătoare; toată viaţa, eu şi mama 
ascunsesem toate astea, tremurând şi ghemuin-du-ne în 
cocioabe dărăpănate. Totuşi, cealaltă galerie a lor se surpă: 
profitând de întoarcerea mea subită (tot regulile războiului 
subteran), am rugat un prieten (Gorlov) să dea o fugă până 
la Rojdestvo pentru a-mi aduce o piesă de maşină. El ar fi 
putut să plece în oricare altă zi, dar întâmplător a plecat 
îndată ce am revenit eu din sud, pe 11 august, şi a sosit la 
tanc ca să dea peste nouă kaghebisti care se instalaseră în 
mica mea daceaDacă n-aş fi revenit din sud, operaţiunea lor 
s-ar fi desfăşurat fără nici o poticneala - cne a câştigat mai 
mult, cine a pierdut din cauză că eu am revenit? În vara 
aceea, la Rojdestvo locuia fosta mea sotie; ea era 
supravegheată de prietenul ei (omul lor), şi kaghebistilor li 
se dăduse asigurarea că, în ziua aceea, ea era la Moscova şi 
va rămâne acolo. şi că eu eram în sud. Delăsarea lor a fost 
atât de mare încât nici măcar nu şi-au pus un om să-i 
păzească - şi Gorlov i-a surprins în toiul activităţii sau poate 
numai la începutul ei: instalau vreo aparatură complicată? 
Dar încă n-avuseseră timp să efectueze o percheziţie 
amănunţită sau poate încă nu învăţaseră cum să 
procedeze? Spun toate astea pentru că, în vara anului 
următor, locuind din nou pentru o scurtă perioadă la 
Rojdestvo, am descoperit acolo, scăpat, prin neatenţia mea, 
de la distrugere, dar adus de multă vreme pentru a fi ars, 
un set complet de foi de indigo (inclusiv capitolul 
precedent) chiar de la acest Viţel pe care cititorul îl are 
acum în fata ochilor, precum şi un set complet de indigo de 
la scenariul stiu tancurile adevărulFiecare foaie se folosea 


de două ori, dar pe ea se citeau cu uşurinţa foarte multe 
lucruri - ei de multă vreme ar fi putut să aibă textele 
aproape complete - nu, în cazul acesta, kaghebistii au fost 
nişte gură-cască! (lată ce mi s-a spus mai târziu: a doua zi, 
la orele 4 dimineaţa, pe ceată, lătraţi de câini, au venit din 
nou vreo zece inşi ca să termine nu stiu ce treabă sau să 
şteargă nişte urmeVecinii speriaţi priveau printre perdele, 
nimeni n-a ieşit din casă.) pin cauza lui Gorlov au trebuit să 
lase totul baltă şi s-o întindă. Nu-i niai Putin adevărat că pe 
Gorlov l-au târât după ei ca pe un captiv, izbindu-1 cu fata 
de pământ, şi fără îndoială i-ar fi făcut de petrecanie dacă 
el, în aceste minute de tensiune, n-ar fi reuşit să-şi 
imagineze o modalitate de a se da drept cetăţean străin; or, 
pe străini n-ai dreptul să-i omori fără ordin de la şefi. Apoi s- 
au strâns vecinii, după care a urmat obişnuitul 
interogatoriu la miliţie - şi aşa a scăpat. Ar fi putut să nu-şi 
povestească nimănui păţania, aşa cum i se ceruse, caz în 
care eu n-aş fi ştiut nimic. Dar firea lui onestă şi ideile care 
pluteau în atmosfera epocii noi nu i-au permis să mă tină în 
întuneric cu privire la cele ce se întâmplaseră. Ce-i drept, 
nu se aştepta la gestul meu 

[19], care chiar 1-a uluit, dar era singura salvare pentru el. 
Eu eram la pat cu pansamentele mele, neputincios, dar m- 
am dezlănţuit mai viguros decât un om în plină vigoare şi 
din nou m-am enervat - într-o scrisoare către Kosâghin 
[20] ceream în primul rând demisia lui Andropovl; 
Rostropovici şi Vis-nevskaia de-abia au reuşit să mă facă să 
mă abţin, scop în care s-au folosit şi de ironie. 

Asa a explodat la suprafaţă o mină - si, se pare, a făcut 
ceva pagube; 1-a pârlit la fată chiar pe Andropov. Se 
telefona (!) acestui zek amărât, i se transmise din partea 
ministrului însuşi (!): KGB n-are nici un amestec în această 
afacere, nu, aici e vorba de miliţie. (Trebuie să cunoşti 
rânduielile noastre, trebuie să cunoşti cât sunt de absurde 
toate acestea.) 


Celelalte mine au fost făcute să explodeze în toamna 
următoare: două ediţii pirat ale lui August, apoi articolul din 
Stern. Consider că aceste explozii au fost mult mai slabe: 
datorită în special înţelepciunii judecătorului englez? care a 
creat un precedent juridic cu privire la dreptul 
samizdatului, ei au pierdut procese care au durat un an de 
zile şi drepturile avocatului meu au ieşit mai întărite decât 
înainte. Cât priveşte articolul din Stern, reprodus în 
Literaturka3, acesta a creat în URSS nu un insuportabil 
climat de prigoană, aşa 1 luri Vladimirovici Andropov, seful 
KGB. (N. t.) 2 Care condamna ediţia pirat a romanului la 
Flegon-Press. (N. t.) 3 Literaturnaia Gazeta din 12 ianuarie 
1972 reproducea nu numai conţinutul articolului apărut în 
noiembrie 1971 în revista Stern, ci şi două ilustraţii: casa 
mătuşii şi Rolls-Royce-ul unchiului autorului. (N. t.) cum s-ar 
fi întâmplat în glorioşii ani ai copilăriei regimului sovietic, ci 
un hohot de râs şi veselie: prin urmare o frumoasă familie 
de oameni harnici?! (si astfel ei înşişi au spulberat teoria 
care susţinea caracterul "sionist" al activităţii mele.1) 

lată ce timpuri trăim! 

— Noi suntem un mănunchi, un pumn de oameni, în timp 
ce ei au cea mai mare politie secretă din istoria universală, 
şi ce experientă, şi câte capete lucrând pe gratis, şi ce 
mecanizare a forajului, ce cantitate de dinamită - şi totuşi ei 
nu pot câştiga acest război mocnit. 

Din partea noastră a fost şi un exces de zburdălnicie. De 
pildă, în decembrie 1971, trimițând prin postă o scrisoare 
avocatului meu în Elveţia (scrisorile acestea când ajungeau, 
când nu ajungeau la destinatar), am pus în plic şi următorul 
text: "MESAJ PENTRU CENZURA Serviciului postal 
international al oraşului Moscova Stă în puterea 
dumneavoastră efectivă să citiţi, să analizaţi, să fotografiaţi, 
să radiografiaţi, să studiaţi după miros, să supuneţi la 
tratamentul cu aburi, cu urină şi cu alte chimicale, orice 
scrisoare, însă destinatarului sunteţi obligaţi să i-o predaţi 
în termenele devenite posibile în condiţiile în care actualele 


mijloace de transport ating vitezele pe care le ating. 
Trebuie să faceţi asta măcar pentru a vă camufla activitatea 
şi pentru a crea aparenta că există o postă care funtionează 
normal. Dacă se va mai întâmpla ca vreo scrisoare de la 
mine sau către mine să dispară fără urmă sau să întâr/ie 
multă vreme (o scrisoare urgentă - 35 de zile!), voi fi nevoit 
să vă scriu pe această temă o scrisoare deschisă, care nu vă 
va acoperi de glorie. 

A. Soljeniţân" (si partea cea mai hazlie este că acest mesaj 
a ajuns intact până la Heeb! 

— Cenzura a preferat să simuleze că ea nu existai Eu şi 
Alia ne-am prăpădit de râs, aflând despre chestia asta!) 1 
Că afacerea asta s-a terminat cu bine, nu este meritul lui 
Stern. Stern din nou a făcut tot posibilul ca să-mi pună 
capul pe butuc: a avut tupeul (si lipsa de gust estetic) să 
afirme că acţiunea lui August nu se plasează decât 
convenţional în perioada prerevoluţionara, că în realitate 
romanul tratează probleme actuale. Revista Stern sugera 
tribunalului sovietic că fraza personajului despre "prostii 
care conduc Rusia" trebuie înţeleasă ca o revărsare a urii 
lui Soljeniţân fată de actualii guvernanţi ai URSS. 

Si în martie 1972 tocmai binevoitorii mei dintr-o instituţie 
unde kaghebistul lor predase o mapă şi se retrăsese în altă 
cameră, începuseră să studieze de zor conţinutul mapei 
reuşind să scoată copii de pe documentele respective şi 
transmitându-mi mie următoarele: "Serviciul I al Dir. A 5-a 
KGB de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS - lui sironin 
Direcţia din Leningrad a KGB - lui Nosârev Pe 6 martie, cu 
trenul de seară, pleacă din Moscova spre Leningrad, în 
compania lui "NN", sotia "Păianjenului" - Resetovskaia 
Natalia Alekseevna. Rugăm daţi indicaţia să se continue 
acţiunile "NN" privind-o pe Resetovskaial, să se identifice 
adresele vizitate. La Leningrad, Resetovskaia va rămâne 
aproximativ până la 19 martie. Locţiitorul sefului Direcţiei a 
5-a a KGB general-maior Nikiskin" 


N-am început să mă neliniştesc pe chestia asta. Nu ştiam 
că la Samutin, la care probabil se va duce N. A., se mai 
păstrează Arhipelagul, în ciuda insistentei mele ca acesta să 
fie ars. 

Au existat şi multe alte peripeții. Dacă ar fi să povestesc în 
detaliu şi să evoc totul, atunci ar trebui să spun că, în toţi 
aceşti ani, majoritatea grijilor şi neliniştilor noastre a fost 
nu legată de mari acţiuni dătătoare de rod bogat, ci 
alcătuită din emoţii, agitaţii, căutări, preveniri, anticipări. 

— Aceasta în condiţiile în care ei dispuneau de posibilităţi 
de filaj, în care ei dispuneau de legături telefonice, şi 
poştale, în timp ce noi nu puteam nici să telefonăm, nici să 
scriem, uneori nici chiar să ne întâlnim. şi trebuia să găsim 
totuşi un mod de a salva situaţia. Asemenea grave primejdii 
au fost vreo douăzeci la număr, n-am să le minimalizez - 
cândva va trebui să le relatez mai în amănunt. 

Am să amintesc aici două sau trei dintre aceste cazuri. 
Unul s-a petrecut la Sverdlovsk (denumirea asta scârboasă 
nici nu-mi vine s-o scriu), unde am trimis spre păstrare 
Primul Cerc, cel format din nouăzeci şi şase de capitole. 
Faptul că la un moment dat kaghebistii 1 Resetovskaia, 
Natalia Alekseevna (născută în 1920), chimistă; s-a 
căsătorit cu Soljeniţân în 1940, divorţează în 1949, în 
timpul detenţiei soţului ei. Se recăsătoreşte cu scriitorul în 
1956. Soljeniţân şi ea se despart din nou în 1968. Apublicat 
memorii în care expune propria ei versiune asupra faptelor 
povestite aici de Soljeniţân. (Informaţie luată din "Indexul 
biografic al persoanelor citate", anexat versiunii franceze a 
acestei cărţi, Ed. Du Seuil, 1975 - N. t.) intră chiar în 
camera în care este păstrat "96", este determinat nu de 
informaţii provenite din vreun filaj, nici de vreo bănuială, ci 
de o împrejurare care nu putea fi prevăzută. E clar că este 
o percheziţie şi că scăpare nu este. Dar nu e vorba de nici o 
percheziţie; omului în chestiune nu i se cere decât să 
recunoască, nu-i asa, că are în casă Citindu-lpe Ivan 
Denisovici. Omul recunoaşte, predă obiectul. Dar el nu 


distruge "96" pe care, conform consemnului, trebuie să-l 
păstreze. Va fi, la ocazii, şi un îndelungat schimb de scrisori, 
în ce ne priveşte, ştim despre vizita făcută de cei de la KGB; 
e posibilă o reeditare a descinderii, vor confisca "96", 
ardeti-l cât mai repede! Răspunsul se lasă îndelung 
aşteptat! Până ce totul se încheie cu arderea textului pus 
sub urmărire. 

A doua oară bubuie ceva: Viţelul - chiar acesta, încă o 
dată, pe care-l ţineţi acum în mâini. Viţelul umblă prin 
Moscova! Uluitor! Problema este că aici tot ce e pe 
dinăuntru e şi pe dinafară, totul e spus pe şleau: ce poate fi 
mai periculos decât o asemenea scriere? Cineva o păstra, 
cineva o ascundea - cum de a răsuflat? Unde? Prin cine? De 
ce? Începem ancheta, ne verificăm exemplarele; A. A. 
Ugrimov (Completarea a Cincea) trebuie să meargă la 
marginea oraşului să vadă concret ce este la locul lui, ce nu 
s-a mişcat, ce n-au putut refotografia. Suspiciune, 
neîncredere, totul se învălmăşeşte şi se zăpăceşte. 

Si cercetarea se reia de la celălalt capăt: cine a auzit pe 
cineva spunând că sunt oameni care l-au citit? Cuii s-a 
povestit că cineva 1-a citit? şi cine deci 1-a citit el însuşi? 
Cum arăta exemplarul? În al cui apartament a fost citit? 
Adresa, telefonul? (Nişte persoane conversând cu glasuri 
emoţionate la telefon nu pot să nu rostească nişte nume, 
lucru care la Lubianka, probabil, deja se ştie; în căutarea 
purtătorilor acelor nume, aceasta o să ne vânture acum la 
grămadă!) Acela e apartamentul! Spuneţi cinstit, e mai bine 
să-mi spuneţi mie decât să aşteptaţi să se întoarcă 
securiştii. Mi se spune, mi se dau nume. şi iată, mi s-a adus 
o copie dactilografiată. Exemplarul nu este al nostru (ale 
noastre şi-au păstrat, cu credinţă, locul). Nu e al nostru, 
deci există o copie nou dactilografiată! Or mai fi patru sau 
cinci de felul acesta? Nu este al nostru şi nu este o copie 
după al nostru. Dar a fost redactilografiat cu exactitate 
după al nostru şi conţine, făcute cu mâna, şi corecturile 
mele cele mai de pe urma. Înseamnă că, în urma mea, 


cineva mă fura, îmi copia textul încă proaspăt; cineva foarte 
apropiat, misterios, cine oare? Să-i telefonez omului care mi 
1-a adus. Nu la el acasă. Stăm şi aşteptam, asta va însemna 
mai putin du-te-vino. Peste câteva ore vine omul care ni l-a 
adus si, derutat, indică sursa. Una dintre acelea în care 
aveam cea mai mare încredere! Acesteia i se dăduse un 
exemplar numai ca să-l citească. Ea, pe furiş, îl 
redactilografiase (pentru istorie? Pentru a-i asigura 
supraviețuirea? Din simplă manie?). şi ea i-l dăduse numai 
lui (era un prieten intim) ca să-l citească. şi el îl dusese 
altora, ca plată pentru nu stiu care mică datorie. şi aceştia 
invitaseră la un chef o prietenă foarte apropiată. şi aceasta 
n-avusese nimic mai presant decât să pună mâna pe telefon 
şi să-i încredinţeze secretul şi uneia dintre prietenele ei (A. 
S. Berzer). şi noi l-am recuperat de la această a patra 
verigă a lanţului. Berzer ni l-a remis! Mare-i Moscova, dar 
drumurile care o traversează sunt scurte. O sun şi pe 
vinovată. Mă întâlnesc şi cu ea. Mărturisiri senine şi 
suspine. De-acum şi-a mmcat creditul. Confisc prada, în 
aceste ore se ivesc nişte semne: securiştii se alarmează, 
maşinile lor încep să duduie, fiecare cu câte patru vlăjgani 
în pântecele ei întunecos. Poftiţi, tovarăşi! Ati întârziat cu o 
mică jumătate de oră! (De data aceasta ei nu stiu: în 
legătură cu ce era panica? Ce căutam noi? Ce au ratat ei?) 
în decembrie 1969 existase un caz asemănător cu Nopțile 
prusiene. 'Tot aşa brusc, un zvon prin Moscova: circulă nişte 
copii! Imposibil, dar circulă nişte copii! Tot aşa am luat 
apartamentele la rând, am cercetat urmele, tot aşa am pus 
mâna pe o copie: nici asta nu era a noastră! Dar făcută 
exact după a noastră! Furată! De cineva apropiat! De cine? 
Se găsesc şi urme: Liova Kopelev a ţinut-o câteva zile, a dat- 
o s-o citească şi unei rude, aceasta, la rândul ei, a dat-o 
altora, iar aceştia şi-au făcut o copie. şi au ţinut-o ascunsă 
timp de patru ani! Dar întrucât pe mine m-au exclus din 
Uniunea Scriitorilor - acum de ce să nu-i dea drumul în 
samizdat? Ce pericol mai există pentru autor? 


Pe măsura puterilor mele, am stins scandalul la Moscova şi 
la Ufa, căci acesta se întinsese până acolo. Circulaţia 
manuscrisului am reuşit s-o stopez. 

lată din ce săptămâni liniştite se compun liniştiţii noştri 
ani, pasnici, fără evenimente deosebite, atunci când forţele 
principale sunt în repaus şi "nu se întâmplă nimic". 

Si câţi ani pot fi tărăgănate lucrurile în felul acesta? Astăzi 
se împlinesc douăzeci şi şapte de ani de la primele versuri 
de la să-raska, de la primele ascunzători şi de la primele 
incinerări. 

Dar, pe deasupra acestui război ascuns pluteşte, precum 
un strat înalt de nori, istoria, plutesc evenimentele vizibile 
tuturor si, prin curgerea lor, ele cheamă la acţiune, 
stârnesc reacţii. Atâtea dintre ele au fost stăvilite, atâtea 
dintre ele nu mai pot fi stăvilite. 

În decembrie 1971 1-am înmormântat pe Trifonâci. 

Pe străzile adiacente s-a oprit circulaţia până departe, 
nefăcân-du-se economie de forte de ordine, iar la cimitirul 
Novodevicie au fost desfăşurate trupe (la funeraliile unui 
poet!). Traficul automobilelor şi autobuzelor era dirijat - 
detestabilă idee - printr-un megafon. Un cordon de milițieni 
era şi în holul Casei Centrale a Scriitorilor, dar mie n-au 
îndrăznit totuşi să-mi interzică accesul (au regretat-o apoi). 
Tot ce am putut să fac pentru a-l apăra de nepotrivita 
mătase stacojie pe care se odihnea capul defunctului (în 
primele ore de după încetarea din viaţa îi revenise expresia 
copilărească de bunătate şi împăcare, expresia lui cea mai 
candidă) şi cu care era căptuşit tot sicriul, de fizionomiile 
câinoase şi dezumanizate ale celor din secretariatul literar, 
de discursurile nesincere, au fost două semne ale crucii - 
după fiecare dintre cele două întruniri, una la Casa 
Centrală a Scriitorilor, cealaltă la cimitir. Cred că puterea 
malefică şi-a primit astfel ceea ce merita. N-am fost lăsat să 
mă apropii de sicriu decât la dorinţa văduvei (în 
detrimentul ei a procedat asa, dar a făcut-o cu conştiinţa că 
îndeplineşte voinţa celui dispărut); ca să nu pun familia 


Tvardovski în dificultate, am renunţat la ideea de a da în 
aceeaşi seară la samizdat cuvântul meu de adio - şi l-am 
păstrat până în ziua a noua, citindu-l şi iar ci-tindu-1 în 
fiecare zi, revenind asupra lui - în felul acesta m-am 
transpus sufleteşte în atmosfera marii despărţiri în care 
evenimentele vieţii se măsoară în unităţi luate dintr-o 
geometrie cu totul alta decât cea cotidiană 

Am spus ce aveam de spus. De-acum ar fi firesc să tac; 
înseşi coardele vocale nu sunt în dispoziţia de a vorbi. Dar 
nu mai mult de o săptămână mai târziu, în noaptea de ajun, 
ascult la un post de radio occidental slujba de Crăciun, aud 
mesajul patriarhului Pimen şi se aprinde în mine dorinţa de 
a-i scrie. Nu pot să nu-i scriu! şi iată noi griji, o nouă 
povară, o nouă afluenţa de probleme. 


(Cu această scrisoare, ba nu, chiar cu August, începe un 
proces de divizare în rândurile cititorilor mei; încep să 
pierd pe unii dintre adepţi şi cei care rămân cu mine sunt 
mai putini decât cei care mă părăsesc. Mă aclamau atâta 
timp cât aparentele întăreau credinţa că eu nu eram decât 
împotriva abuzurilor staliniste; în momentul acela toată 
societatea era cu mine. În primele mele scrieri mă mascam 
în fata cenzurii poliţieneşti, dar, prin aceasta, şi în fata 
publicului. Prin acţiunile pe care urma să le întreprind, 
trebuia cu necesitate să mă descopăr: era timpul să vorbesc 
tot mai răspicat şi să merg la o adâncime din ce în ce mai 
mare. şi procedând asa, era inevitabil să-mi pierd publicul 
cititor, să-i pierd pe contemporani, punându-mi speranţa în 
urmaşii acestora. Dar este dureros să fii nevoit a constata 
că până şi unii dintre cei apropiaţi te părăsesc.) 

Dar pentru ce povestesc toate acestea aici? şi unde este 
Nobe-liana promisă? 

Nobeliana îşi urma cursul ei. Per Hegge era foarte pornit 
împotriva lui Jarring din cauza josniciei de care acesta 
dăduse dovadă în povestea cu Nobelul şi promitea să-l 
demaşte neapărat. Totuşi, Hegge a fost expulzat din URS S 


şi eu uitasem de ameninţarea pe care o proferase el. Dar el 
s-a ţinut de cuvânt şi a nimerit momentul cel mai potrivit: în 
septembrie, cu o lună înainte de atribuirea noilor premii şi 
la începutul acelei sesiuni a ONU unde urma să fie ales 
secretarul general, post râvnit de Jarring, a publicat o carte 
de amintiri, carte în care povesteşte de-a fir-a-păr cum 
Jarring susţinuse guvernul sovietic în atacurile lui împotriva 
mea. (Apropo, Hegge a făcut loc în cartea lui şi unor 
zvonuri neverificate - asa, de pildă, spune la un moment dat 
că numai Saharov m-a făcut să renunţ la deplasarea la 
Stockholm; or, pe tema asta niciodată n-am discutat cu 
Saharov.) şi a izbucnit un asemenea scandal în Suedia, încât 
chiar prim-ministrul Palme, socialist versatil şi repede 
percutant, nutrind el însuşi sentimente cordiale fată de tara 
proletariatului victorios, a trebuit să se justifice - şi la 
televiziunea suedeză, şi printr-o scrisoare către New York 
Times. Primo: el, Palme, nu era la curent cu maniera în care 
manevrase Jarring. Apoi era şi o exagerare: ce altceva 
rămânea de făcut? O ambasadă nu este un loc pentru 
manifestații politice (cum era el mai dinainte sigur că nu 
trebuia să te aştepţi acolo la literatură pură!). şi Academia 
Suedeză se pomeni din nou pe balansoar; ea linişte cu mine 
nu are. I-o mai fi făcut vreodată vreun laureat atâtea 
necazuri? Am să-i scriu luni lui Soljeniţân ca să-l întreb 
dacă nu vrea să primească însemnele Nobel la ambasadă - 
a declarat Karl Giorow, secretarul Academiei. lată ceva 
hazliu: el spune aceasta într-o sâmbătă si, în aceeaşi 
sâmbătă, ştirea se difuzează la radio. şi eu tocmai am o 
ocazie pentru Occident duminică, stau până noaptea târziu 
ca să-mi redactez scrisoarea. Imediat îi scriu răspunsul meu 
şi îl expediez duminică. Iar Gierow n-a aşteptat numai până 
luni, el nici după trei săptămâni nu a expediat scrisoarea. 
Dar răspunsul meu, el 1-a primit. Răspunsul meu: premiul 
Nobel este cumva prada unui hot care trebuie să-mi fie 
remisă între patru ochi şi între patru pereţi?: şi în ce 
priveşte comunicatul: până să-l primesc de la Academie 


(termenul corespondentei legale este de trei săptămâni 
într-un sens), el mi-a parvenit pe calea undelor radio. Am 
răspuns imediat. 

După o lungă boală, tocmai mă apucasem de lucru la 
Octombrie şaisprezece; am văzut că era un ocean, un Nod 
dublu, dacă nu triplu: dat fiind că "făcusem economie", 
făcusem abstracţie de anul 1915, fără îndoială necesar, că 
în Primul Nod ocolisem toată istoria politică şi spirituală a 
Rusiei de la începutul secolului încoace - acum toate astea 
se îngrămădeau, se umflau, presau. N-aş vrea altceva decât 
să fiu lăsat să lucrez, dar ţi-ai găsit! Nobeliana începu din 
nou să facă zgomot, ca şi când, cu medalia şi diploma în 
mână, îmi va fi mai uşor să tin piept Securităţii Statului. 
Dacă e pe asa, atunci trebuie să abandonez Nodul, să 
reanimez şi să refac discursul si, după ce-l voi scrie, să 
cobor în arenă cu el. şi voi spune acolo asemenea lucruri 
încât poate fragila mea existentă se va nărui, şi o dată cu ea 
şi acest pasnic şi inestimabil refugiu pe care l-am găsit la 
Rostropovici. Ah! Ce păcat că trebuie să abandonez al 
Doilea Nod, îmi făcusem o socoteală aşa de bună: să lucrez 
în linişte până în anul 1975. 

Omul propune. 

Redactându-l din nou, am reuşit să obţin un discurs 
degajat de excesul de artificii gazetăreşti şi aluzii politice, 
să-l centrez mai exact pe problemele artei si, poate, să mă 
apropii de genul - încă nedefinit de nimeni şi încă neclar - 
care stă bine unui discurs pen-tru premiul Nobel în 
domeniul literaturii, între timp avea loc un schimb de 
scrisori cu Karl Ragnar Gierow, secretarul Academiei 
Suedeze 
[22]. Ministerul Afacerilor Externe al Suediei a refuzat din 
nou să pună ambasada la dispoziţie pentru ceremonie; 
atunci am propus apartamentul Aliei, unde eu încă nu 
aveam dreptul să locuiesc 
[23]. Nu exista, se pare, precedent, dar Gierow a fost de 
acord, în aceste luni am avut ocazia să-i cunosc şi să-i 


apreciez foarte mult tactul şi marile calităţi sufleteşti; el se 
manifesta tot mai mult nu ca executant al unei funcţii 
onorifice, ci ca un om cordial, hotă-rât şi temerar (chiar şi în 
Suedia, temeritatea îi era necesară fată de multi oameni), 
începuserăm să discutăm asupra datei. El nu putea nici în 
februarie, nici în martie. O asemenea amânare îmi 
convenea şi mie: aveam impresia că citirea discursului meu 
va fi o bombă; înainte să explodeze trebuia să-mi pun 
lucrurile în ordine (oricât le-ai pune în ordine, dezordinea 
este totdeauna starea lor efectivă): trebuia să lucrez măcar 
o parte dintre capitolele celui de-al Doilea Nod până la a le 
face lizibile; să triez înaintea eventualei catastrofe muntele 
de materiale pe care le adunasem pentru R-17; să merg 
încă o dată la Piterl şi să privesc locurile, peisajele de care 
aveam nevoie şi de care nu mi se va mai permite, poate, să 
mă apropii niciodată. (O relatare aparte despre felul în care 
am pătruns eu în palatul 'Tavriceski - Completarea a 
Cincea). 

Multă osteneală m-a costat neobişnuita scrisoare către 
Patriarh; trebuia să mă sfătuiesc (cu părintele Gleb lakunin) 
şi să împiedic deconspirarea. În acelaşi moment Literaturka 
s-a luat de genealogia mea şi de mine; a trebuit, de voie, de 
nevoie, să mă apăr. Încă necunoscând bine moravurile 
corespondenţilor occidentali, i-am dat răspunsul meu prin 
intermediul unui corespondent al publicaţiei hamburgheze 
Die Welt, iar acesta 1-a pasat unei terţe persoane, 1-a diluat 
în aşa fel încât răspunsul meu nu mai era răspuns, ci o 
reacţie meschin-ranchiunoasă. Dar mi se părea necesar să 
răspund (si nu numai la acest punct; se acumulaseră multe 
dintre cele îndurate tăcând). Şi-şi făcu drum o idee firească: 
să strâng în timp câteva intervenţii bine închegate, în aşa 
fel încât ele să vină în pachet, în cascadă - la şapte 
nenorociri, un singur leac şi nu cu târâita. Asemenea 
aglomerări de evenimente se formează de la sine în 
momente de criză, cum s-a întâmplat în aprilie 1968 cu 
ocazia apariţiei Canceroşilor, dar în afară de aceasta ele pot 


fi forţate să se aglomereze după plan dacă autorul acestuia 
exploatează particularitatea irepe-a înaltelor sfere 
sovietice: obtuzitatea, încetineala gândirii, Denumire 
familiară a oraşului Sankt-Petersburg. (N. t.) incapacitatea 
intelectuală de a asimila două idei în acelaşi timp. Gierow 
anunţase că ceremonia premiului Nobel va avea loc pe data 
de 9 aprilie, deci în prima zi a Paştelui ortodox - 
depunându-şi cererea de viză, se pare, pe 24 martie. Pe 17 
martie am trimis scrisoarea mea către Patriarh, socotind că 
ea nu va fi publicată decât la sfârşitul lui martie. La câteva 
zile de la această trimitere voi da un interviu, primul după 
nouă ani; este o formă de manifestare la care autorităţile nu 
se aşteaptă din partea mea şi va fi ceva copios. si, înainte ca 
ele să fi avut timpul să-l digere, eu voi organiza ceremonia 
premiului Nobel şi voi da citire discursului în care abordez 
lucrurile cele mai grave. După care voi putea să stau liniştit 
şi să aştept toate osândele posibile. 

Dar lucrurile s-au desfăşurat astfel: scrisoarea către 
Patriarh, lansată numai în cercul îngust al samizdatului 
religios, în ideea că ea va circula lent printre oamenii 
efectiv interesaţi, a irupt instantaneu în presa occidentală. 
După cum mi s-a spus mai târziu, ea a stârnit la Securitatea 
Statului o furie cumplită-mai violentă decât cea provocată 
de multe dintre acţiunile mele trecute şi viitoare. (Nu-i greu 
de înţeles: ateismul este inima întregului sistem comunist. 
Dar, paradoxal, chiar şi printre intelectuali, acest gen a fost 
întâm-pinat cu reprobare şi chiar cu repulsie: ce îngust, orb 
şi mărginit trebuie să fiu eu dacă mă ocup cu asemenea 
problemă ca aceea a bisericii; sau, cu alte argumente: ce 
rost are aici clerul? Acesta nu poate - adică este ca şi 
intelectualitatea, autojustifâcare prin analogie - să le scrie 
autorităţilor. Aşteptaţi, chestiunea va ajunge şi la autorităţi. 
Condamnat de multi, eu niciodată n-am regretat acest gest: 
dacă nu părinţii spirituali trebuie să fie primii care să ne 
dea exemplul eliberării spirituale din mrejele minciunii, 
atunci cine să ni-l dea? Vai, ierarhia noastră bisericească 


ne-a lăsat prea mult să ne eliberăm singuri.) şi (măsură 
foarte tardivă), undeva înjurai lui 20 martie, s-a luat decizia 
guvernamentală multă vreme amânată: să fiu înfierat în 
mod public şi expulzat din tară. În acest scop, campania de 
presă împotriva mea s-a extins şi s-a intensificat. Cu 
obişnuitul lor deficit intelectual, ei au ales terenul care le 
era cel mai defavorabil: să sfâşie Augustcare scăpase 
edițiilor pirat şi care era declarat acum a fi cartea mea cea 
mai bestial antipatriotică şi chiar antisovietică. Pentru 
aceasta a fost mobilizată presa comunista occidentală (căci, 
în URSS, cine putea oare să citească August şi a fost 
reprodusă de-acolo orice prostie scrisă de cutare autor de 
trei parale - în special în Literaturka, dar apoi şi în alte 
publicaţii centrale; anumite articole mă acuzau referindu-se 
direct la formule ale Codului Penal şi docila "opinie publică" 
sovietică, de la scriitori până la oţelari, trimitea indignate 
"ecouri de reacţii". De data aceasta, decizia era luată cu 
atâta fermitate încât s-a mers până la a se imagina şi 
mijloacele practice la care s-ar recurge pentru a mă 
convoca: s-ar începe cu o reţinere la politie, adică o 
arestare provizorie (acest proiect, care ajuns şi el la 
cunoştinţa noastră, înlocuia planul iniţial, acela al 
accidentului de automobil, "varianta Yves Farge")1; şi cu 
atâta fermitate încât Ceakovski, la o şedinţă a redacţiei sale, 
a declarat deschis în fata a treizeci de persoane, pe un ton 
care lăsa să se înţeleagă multe: "îl vom expulza!" Această 
operaţiune era prevăzută, se vede treaba, să aibă loc la 
mijlocul lui aprilie; până atunci campania de presă trebuia 
să atingă punctul ei maxim. Dar graficul meu prevedea o 
evoluţie mai accelerată a lucrurilor. Nişte corespondenţi 
americani au venit la mine fără să-mi fi telefonat în 
prealabil (se înţeleseseră cu ]. Medvedev). Ziarele lor erau 
cele mai puternice din Statele Unite; aceasta se întâmpla cu 
o lună şi jumătate înainte de vizita preşedintelui american 
în URSS. Interviul nu avea o semnificaţie socială; eu nu 
vorbeam nici despre deţinuţi, nici despre nedreptăţile care 


sufocau tara - se împlineau în curând doi ani de când 
tăceam în privinţa aceasta, sacrificând totul pentru R-l 7, 
aşa că şi acum îmi propuneam să nu depăşesc pragul unei 
ciocniri inevitabile şi să nu compromit discursul. Interviul 
[24] era în esenţă o stufoasă pledoarie personală, o 
gospodărească mânuire a măturii pentru îndepărtarea 
gunoiului deversat asupra mea de-a lungul mai multor ani - 
dar însăşi priveliştea acestui gunoi văzută prin prisma unei 
"orânduiri progresiste" a făcut în Occident destulă 
impresie. * 1 Yves Farge (1899-1953), membru al 
Rezistentei franceze, comisar al Republicii de la Lyon, la 
Eliberare, preşedinte în Franţa al Mişcării pentru Pace, 
decedat la Tbilisi într-un accident de automobil. (N. t.) 

Unul dintre aceşti corespondenţi, H. Smith, s-a plâns după 
aceea nu o dată în mod public că eu l-am primit cu un 
interviu gata făcut, cu întrebări Pregătite tot de mine, că 
am dat dovadă de totală necunoaştere a canoanelor Presei 
occidentale, într-adevăr, în lupta mea pe viaţă şi pe moarte 
cu statul nu aveam nevoie decât de o bruscă mişcare 
defensivă, de o soluţie chiar mai "una: o declaraţie publică. 
Nu aveam nevoie de nici un interviu. şi Smith îmi Propunea 
să discutăm probleme "de cea mai mare actualitate": 
despre ce s-a Prin intempestivitatea apariţiei sale şi prin 
mârşăviile pe care le dezvăluia, interviul, aşa cum 
scontasem, i-a năucit pe adversarii mei. şi chiar mai mult 
decât scontasem eu. Ela apărut pe 4 aprilie si, după mai 
putin de douăzeci şi patru de ore, în ciuda încetinelii ei 
obişnuite, puterea, fără să fi avut timpul de a reflecta, a 
avut o tresărire, un reflex de apărare şi a făcut gestul cel 
mai simplu cu putinţă: acoperindu-se de ridicol şi de ruşine, 
i-a refuzat secretarului Academiei Suedeze dreptul de a 
veni ca să-mi înmâneze însemnele premiului Nobel. În 
scrisori nu se spusese un cuvânt despre faptul că urma să 
fie rostit un discurs, nimeni dintre noi nu vorbise sub 
plafoane; în privinţa aceasta, autorităţile nu puteau să facă 
decât nişte conjecturi confuze. Public nu era vorba decât de 


înmî-narea însemnelor premiului Nobel într-un apartament 
particular din Moscova, în prezenta unor scriitori şi artişti, 
prieteni ai autorului. şi de aceasta se sperie guvernul uneia 
dintre superputerile lumii! Dacă stânga occidentală n-ar fi 
fost aşa de zeloasă în a justifica tot ce se întâmpla Ia noi, 
palma pe care tocmai ne-o dădusem nouă înşine ar fi 
trebuit să fie suficientă pentru a demasca pentru multă 
vreme întâmplat cu energia creatoare a lui Evtusenko şi 
Voznesenski, dacă a dispărut interesul publicului fată de ei, 
dacă îngrădirile impuse lor se înscriu pe linia care vine 
direct de la persecutarea lui Puşkin (occidentalii simt 
nevoia de a stabili neapărat o continuitate între Rusia 
ţarista şi URSS-ul comunist, altminteri, spun ei, lucrurile nu 
vor fi înţelese în profunzimea lor); - sau mă punea într-o 
situaţie riscantă atunci când mă întreba dacă, după August, 
intenţionez să evoc şi revoluţia bolşevică. 

Eu însă, dimpotrivă, nu eram obişnuit să suport modul 
incoerent, dezlânat, în care aceşti corespondenţi îmi 
vânturau cu furca ideile, maniera vulgară în care le relatau 
şi iresponsabilitatea formulărilor. şi lui H. Smith i-am trimis 
atunci în mod special o scrisoare sinceră, îndepărtându-mă 
de acel moment, înţeleg tot mai mult că el trebuia şi avea 
dreptul să se supere foarte tare. 

Totuşi nu trecuseră trei ani şi iată că în toamna lui 1974 H. 
Smith m-a vizitat la Zurich, ocazie cu care m-a întrebat 
dacă n-ar putea să folosească pentru New York Times tot 
materialul interviului literar pe care eu îl acordasem lui 
Niels Udgord de la Aftenposten (28 august 1974). Bine, 
copiati-l - i-an> spus eu. Nu asa, a stăruit el, căci aceasta 
nu ar mai fi o noutate, haideţi sa procedăm ca şi când 
interviul 1-ati da încă o dată, dar de data aceasta mie! Eu 
din nou am fost de acord: căci el ştia canoanele presei 
occidentale (ce este asta. Cum arată asta?), ceea ce nu era 
cazul meu. aşa 1-a şi publicat: ca pe o convorbire pe care 
realmente ar fi avut-o cu mine. (Adnotare din 1978.) 1 Orice 
loc în care s-ar fi putut implanta microfoane. (N. t.) jocul 


sovietic de-a apropierea culturală. Dar, în virtutea legii 
torsiunii capetelor spre stingă - roşilor li se iartă totul, 
roşilor li se uită repede toate relele pe care le fac. După 
cum scrie Orwell: aceleaşi personalităţi occidentale care-şi 
exprimau indignarea fată de executarea vreunui individ, 
indiferent unde pe Pământ, aplaudau atunci când Stalin 
trimitea la moarte prin împuşcare sute de mii de oameni; 
ele se lamentau pe tema foametei din India, dar foametea 
devastatoare din Ucraina n-o observau. 

Cu obişnuita noastră abilitate de a face hapul mai uşor de 
înghiţit, ambasada sovietică de la Stockholm a făcut, de 
altfel, precizarea că "ea nu exclude posibilitatea ca viza să-i 
fie acordată lui Gierow altă dată, într-un moment mai 
favorabil". Această precizare era menită să atenueze 
iritarea, să faciliteze naşterea unei iluzii şi revenirea lină pe 
poziţiile de la început. Ministerul suedez al Afacerilor 
Externe a făcut o declaraţie care nici nu aproba, nici nu 
condamna. Dar noi, aici, înţelegem prea bine acest joc! - şi 
eu m-am grăbit să-l stric printr-o declaraţie specială 
[25]. Refuzul de a permite venirea lui Gierow anula toată 
ceremonia, îi răpea orice sens. Dar şi uşura situaţia atât a 
organizatorilor, cât şi a celor care-şi dăduseră acordul să 
vină. 

Pregătirea acestei ceremonii, în afară de dificultăţile 
cotidiene - să primeşti, aşa cum trebuie, într-un apartament 
obişnuit, şaizeci de invitaţi, şi toţi numai oameni de vază sau 
corespondenţi occidentali - această pregătire era 
complicată, neobişnuită în toate privinţele, în primul rând: 
trebuia stabilită lista invitaţilor în aşa fel încât printre 
aceştia să nu se strecoare nici un personaj dubios (prin 
comportamentul său social) şi să nu fie omis niciunul dintre 
cei demni (prin anvergura lor artistică sau ştiinţifică) de 
această atenţie - si, în acelaşi timp, trebuia asigurată 
prezenta efectivă a invitaţilor (oameni care să nu dea 
înapoi, care să vină). Apoi invitaţiile trebuiau tăinuite până 
în ziua în care Gierow va anunţa data ceremoniei. şi atunci 


trebuia să facem turul adreselor tuturor acestor invitaţi sau 
să luăm măsuri să le parvină invitaţiile: în afară de formula 
gata făcută, o scrisoare expunând motivele şi care să fie 
aptă să determine persoana să dea acestui act social mai 
multă importantă decât inevitabilei represiuni la care o vor 
supune şefii. Numă-rul scriitorilor, al regizorilor şi al 
artiştilor care au acceptat m-a u'ttut: încă mai păstrau 
oamenii o admirabilă doză de neînfricare, de dorinţa de a se 
îndrepta de spate sau de ruşine de a fi trataţi ca nişte sclavi 
pe viaţă! şi neplăcerile ar fi putut fi pentru toţi dintre cele 
mai serioase, dar guvernul i-a scutit de emoţii inutile pe 
invitaţi, favor pe care şi 1-a acordat şi sieşi. Desigur, au fost 
şi refuzuri - semnificative, dureroase: oameni de renume 
international, care n-aveau totuşi a se teme de ceva. 

Din pregătirea ceremoniei făcea parte şi alegerea unei zile 
de duminică, pentru ca nimeni să nu fie reţinut la serviciu, 
şi a unei ore în plină zi, pentru ca Securitatea Statului, 
miliția sau echipele ei de ajutoare voluntare să nu poată 
organiza baraje în întuneric: ziua, asemenea acţiuni pot fi 
fotografiate. Trebuia de asemenea să găsesc oameni care să 
stea la uşă, oameni curajoşi, capabili să împiedice 
pătrunderea unor kaghebisti scandalagii. Trebuia să ne 
aşteptăm şi la asemenea acte precum întreruperea 
curentului electric, neîntrerupt sir de apeluri telefonice sau 
pietre în geamuri - în ultimii ani metodele banditeşti 
întrunesc din ce în ce mai multe sufragii din partea KGB. 

Guvernul ne-a scutit de toate aceeste bătăi de cap. 

Ca amuzament am trimis invitaţie şi pe numele Ecaterinei 
Fur-teva, ministrul Culturii, precum şi pe cele a doi 
corespondenţi sovietici de la ziare care până atunci nu mă 
atacaseră. Era vorba de Selskaia Jizn şi Trud. 

Selskaia Jizn a delegat la această ceremonie care nu s-a 
mai ţinut un singur reprezentant-kaghebist pentru a 
verifica dacă totuşi nu s-au reunit câţiva. lar Trud, ziar al lui 
selepin, ortodox notoriu, s-a grăbit să-şi rectifice 


neutralismul putred şi chiar în acele zile a luat poziţie 
împotriva mea. 

Dar aceasta nu mai era decât una dintre ultimele 
zvârcoliri ale campaniei lor ratate: pierzându-şi capul, 
acoperindu-se de ruşine în legătură cu ceremonia Nobel, 
autorităţile au pus capăt hartuirii publice, şi ghinionul voind 
ca o dată în plus împrejurările să se unească împotriva lor, 
m-au lăsat în patria mea şi în libertate, (în curând după 
aceea, M. Rozanova-Siniavskaia i-a comunicat Aliei că un 
cunoscut general KGB, cu care avusese nişte întâlniri, s-a 
exprimat despre mine în felul următor: "Dacă nu pleacă de 
bună voie, o s-o sfârşească în Kolâma." La acest avertisment 
din partea lor trebuia să mă aştept de multă vreme, 
singurul lucru surprinzător era rn*' dalitatea asupra căreia 
se oprise alegerea lor. Dar hotărârea mea sl a Aliei era 
fermă: rămânem în tară!). "e. - 

Asa s-ar fi încheiat, după un an şi jumătate, povestea cu 
Nobe-liana, dacă n-ar fi rămas piesa ei de rezistentă, 
discursul deja pregătit. Pentru ca acesta să-şi găsească loc 
în culegerea anuală editată de comitetul Nobel, trebuia să-l 
fac să ajungă în cel mai scurt timp în Suedia. Cu greu, dar 
mi-a reuşit această acţiune (se înţelege că tot în secret şi cu 
mari riscuri). Lia începutul lui iunie, textul discursului 
trebuia să apară. Eu continuam să aştept explozia; pentru 
timpul care mai rămânea m-am dus în regiunea Tambov - 
să-i admir peisajul, poate pentru ultima dată. 

Dar discursul n-a apărut nici în iunie, nici în iulie al acelei 
veri istovitor de fierbinţi. Să se fi dovedit el aşa de 
neobservabil? Nu mi-a parvenit decât în august ştirea că, în 
timpul verii, majoritatea întreprinderilor suedeze, inclusiv 
tipografiile, îşi lasă lucrătorii să plece în concediu. 
Culegerea anuală n-a fost publicată decât la sfâr-sirul lui 
august. 

Presa a bubuit mai mult de o săptămână. Dar am avut 
parte de două surprize de natură să reveleze insuficienta 
previziunilor mele: discursul meu nu i-a făcut nici pe ai 


noştri să ciulească urechile, nici pe occidentali să iasă cât 
de cât din imobilismul lor social, să se trezească, tot asa, cât 
de cât la realitate. 

Se pare că reuşisem să spun foarte multe lucruri, că 
spusesem chiar tot esenţialul - şi ei îl înghiţiseră pe 
nemestecate? Dar iată: discursul era transparent, ce păcat 
însă că se mulțumea cu generalităţi, că nu cita nici măcar 
un nume. Atunci, cei de-acolo ca şi cei de-aici, au preferat 
să nu înţeleagă. 

Nobeliana se terminase, dar explozia, dar lupta principala 
se reporta pentru altă dată, pentru altă dată. 

LUPTA INOPINATĂ În domeniul tacticii, prin luptă 
inopinată se înţelege acel tip de luptă, nici ofensiv, nici 
defensiv, în care cele două părti decid să atace sau se află în 
mars fără să cunoască intenţiile celeilalte şi intră brusc în 
coliziune. Acest tip de luptă neplanificată este considerat a 
fi cel mai complex: el le cere comandanților să dea dovadă 
de maximă rapiditate, inventivitate şi fermitate şi să aibă 
suficiente rezerve. 

O asemenea luptă s-a dat pe arena socială sovietică la 
sfârşitul lui august şi în luna septembrie 1973; ea a fost aşa 
de neprevăzută, încât nu numai că niciunul dintre adversari 
nu ştiau nimic despre celălalt, dar chiar şi de aceeaşi parte 
a baricadei, o "coloană" (a lui Saharov) habar n-avea despre 
mişcările şi planurile celeilalte (a mea). 

Desi anii 1971 şi 1972, trecuţi în revistă în capitolul 
precedent, n-au fost, desigur, chiar aşa de pasnici pentru 
mine, ei n-au fost totuşi aşa de chinuitori, sau poate că m- 
am obişnuit eu cu neplăcerile. Aveam tot timpul conştiinţa 
că mă ascund, că fac pe mortul, că aştept, că, nu-i asa, 
câştig timp pentru R-l 7, şi că într-un anumit fel reflectorul 
nu mi-l mai fixez asupra contemporaneităţii. şi de fiecare 
dată, refuzând să intervin, nici măcar nu puteam să explic 
cuiva, cu atât mai putin militanţilor, "mişcării democratice" 
(foarte prompţi în a difuza informaţii) motivele anume 
pentru care tăceam, pentru care stăteam aşa de retras, 


desi, se părea, "nu mi s-ar fi întâmplat nimic" dacă as fi 
intervenit. şi apoi, în timp ce destinul somnola, însăşi 
şederea mea la Rostropovici în condiţii paradisiace, aşa cum 
nu cunoscusem niciodată în viaţa mea (liniştea, aerul de 
dincolo de bariera oraşului şi confortul din interiorul 
oraşului), îmi demagnetiza şi ea voinţa. Nu ti s-a pus trotil 
sub scaun pentru scrisoarea adresată ministrului KGB, nici 
pentru cea adresată Patriarhului, nici pentru discursul 
destinat ceremoniei Nobel - atunci stai cujninte şi scrie. Cu 
atât mai mult cu cât se dovedea aşa de anevoios jsfodul al 
Doilea, iar trecerea la al Treilea nu promitea zile mai 
relaxante. şi amânam acel deznodământ care, atârnând, mi 
se eterniza în fata ochilor. şi chiar atunci, când, la sfârşitul 
lui 1972, m-am fixat definitiv asupra lui mai 1975 ca dată a 
apariţiei Arhipelagului, acest lucru îmi părea a se constitui 
într-o jertfa, într-o manieră de accelerare subiectivă a 
evenimentelor. 

Şederea mea la Rostropovici devenea treptat o povară 
pentru amfitrion. Cunoscându-mă întâmplător si, într-un 
mare elan de generozitate, oferindu-se aproape imediat să 
mă adăpostească, neavând, din lipsă de experientă, nici cea 
mai mică idee despre presiunile stupide şi de lungă durată 
ce aveau să se abată asupra lui, chiar scan-dalizând cu 
publicarea unei scrisori deschise după încoronarea mea cu 
premiul Nobel si, un an de zile, apărându-se cu 
ingeniozitate împotriva şicanelor guvernamentale - 
Rostropovici a început să dea semne de oboseală şi de 
defetism din cauza acestui îndelungat şi dezolant asediu, 
din cauza pierderii postului său de sef de orchestră la 
Bolsoi Teatr, post la care ţinea aşa de mult, din cauza 
interdicţiei care lovea concertele sale moscovite cele mai 
bune, din cauza suprimării obişnuitelor sale turnee în 
străinătate în care înainte îşi petrecea jumătate din viaţă. 
Se ivi o problemă: este just să laşi un talent să se ofilească 
pentru a permite altuia să crească? (Vai, în ranchiuna ei, 


puterea, nici după plecarea mea de la dacea lui nu i-a iertat 
faptul de a-mi fi oferit ospitalitate timp de patru ierni.) 

Existenta mi se complica şi dinspre partea politiei; 
Ministerul Culturii nu mai era singurul care voia să se spele 
de o asemenea pată. Îi iritam pe toţi potentaţii, eram ca un 
ghimpe în coasta lor prin faptul că locuiam în zona 
rezervată lor, locul de destindere al privilegiaţilor, zona 
specială Barviha. Or, potrivit legilor sovietice, expulzarea 
mea nu era o problemă: într-o zonă ca aceea, rezervată 
guvernului, pentru materializarea unei asemenea măsuri 
douăzeci şi patru de ore erau prea suficiente. Dar asocierea 
a două nume - al meu şi al lui Rostropovici - le mai tăia din 
elan. Încercări au existat totuşi, într-o bună zi m-am 
pomenit cu un căpitan de miliţie; era înainte de premiul 
Nobel. "Sunt invitat", i-am zis eu. S-a lăsat păgubaş. 

În martie 1971, nu stiu cum s-a făcut că am avut o “zi de 
avalanşa", una din acele zile fericite, rare într-un an, o zi în 
care gându-rile vin în potop irezistibil, pe tot felul de teme 
şi în direcţii care n-au fost prestabilite, gânduri care te 
seceră, te transportă; încearcă numai să le consemnezi, fie 
şi în trei cuvinte, pe orice ciornă, o să le prelucrezi după 
aceea, dar acum prinde-le. Eram într-o dispoziţie excelentă 
si, schiind, mai notam câte ceva într-un carneţel; fac cale 
întoarsă - şi iat-o pe bătrâna Anicikova, care mă strigă de la 
etajul superior al marii dacea: 

— Aleksandr Isaevici, a venit miliția să vă dea afară! 

Aşteptasem atât de mult chestia asta încât încetasem s-o 
mai aştept. Aveam totuşi la mine, pentru această 
eventualitate, o hârtie gata pregătită, într-un plic albastru 
plasat într-un dulăpior ignifugat, îndrăzniseră ei într- 
adevăr, şi asta chiar înainte de congresul lor al XXIV-lea 
(douăzeci şi patru, ca orele unei zile; nu l-ar mai apuca pe 
al XXV-lea!), sau nu-şi dau seama ce scandal o să iasă? 

Ei sunt trei; de la căpitan în sus. Reiese putin câte putin că 
individul în civil, un oarecare Anosov, este seful serviciului 
de evidentă a populaţiei al regiunii Moscova: ăsta-i mare 


ştab. Inteligent, cu simţul umorului. Totuşi există, se 
nimeresc şi printre ei oameni. Aflat într-o dispoziţie 
excelentă, intru la fel de uşor şi degajat în conversaţie - cu 
o dezinvoltură de învingător, în formă mai bună decât 
odinioară cu vameşii. 

Pentru acea hârtie trebuie să mă duc în aripa în care 
locuiesc - trei minute - şi o pun îndată în fata 
dumneavoastră sau o citesc stând în picioare, prin aceasta 
vă forţez poate şi pe dumneavoastră să vă ridicaţi din fotolii. 
Nu. Nu, astăzi nu mă expulzează: ei nu întocmesc procesul- 
verbal, primul proces-verbal, pentru că, pentru al doilea, 
chestiunea este transmisă la tribunal. Se mulţumesc să facă 
presiuni asupra mea pentru ca în zilele următoare să mă 
îngrijesc de obţinerea unui permis de şedere sau să plec. La 
Riazan. În capcană. 

Fireşte. Un sovietic oarecare, care n-are protecţie de sus, 
ce poate să facă într-o asemenea situaţie decât să se 
supună fără comentarii? leşire nu-i. Dar, slavă Domnului, eu 
deja am ieşit din rândurile voastre şi m-am îndreptat de 
spate. 

Pentru început, cu mare solicitudine pentru destinele lor 
personale: 

— Tovarăşi, vă rog, faceţi proces-verbal, dar luaţi seama! 
Vă rog foarte mult, să nu faceţi vreo greşeală personală 
pentru care ati putea avea de suferit. Vă rog, verificaţi mai 
întâi dacă la nivelul cel mai înalt s-a hotărât într-adevăr ca 
eu să fiu expulzat. Pentru că dacă nu este asa, vina va fi 
aruncată asupra dumneavoastră. 

Maiorul obtuz: 

— Dacă eu acţionez după lege şi în sectorul meu, nu am a 
cere nimic de la nimeni. 

— Ah! Tovarăşe maior, dumneavoastră sunteţi încă tânăr 
în meserie! Veţi da dovadă de samavolnicie. Cazul meu este 
foarte delicat. 

Seful regiunii: 

— Dar mă rog, eu nu recurg la violentă. 


— Asta ar mai lipsi: să faceţi uz de violentă! Dar chiar dacă 
mă trataţi cu cea mai mare delicateţe din lume, tot se poate 
produce un mare scandal. 

Eu vorbesc cu atâta aplomb, de parcă din camera 
învecinată as putea să-i telefonez chiar acum lui Brejnev. 
Anosov, curtean, după cum se vede, cu experientă, înţelege: 
atenţie, este minat; de acolo vine aplombul meu. 
Interlocutorul meu este deconcertat. 

Dar ce înseamnă pentru mine să câştig câteva zile? 
Trebuie să transmit prin ei acolo sus cât este de serioasă 
treaba asta, cât sunt eu de pregătit pentru a face fata 
situaţiei. Dacea lui Rostropovici este, pentru mine, frontiera 
ultimă a vieţii şi a activităţii. Mă vor alunga de aici - să nu-i 
las să pună mâna pe voluminosul R-l 7. Să ştie ei că asta n-o 
să se petreacă pe tăcute. 

Si, la această nouă întorsătură a discuţiei, compunându-mi 
căutătura neliniştitoare a unui deţinut, declar cu o voce 
metalică: 

— Eu, de bună voie la Riazan? Nici pe jos, nici pe sus! O 
sentinţă a tribunalului? N-am să mă supun unei asemenea 
sentinţe! Cu cătuşele la mâini, nu altfell Iată, aşa mi-e mai 
uşor, mă simt perfect. N-o să mă las înecat într-un pahar cu 
apă, aduceţi deci marea! Mă simt tânăr, puternic. 

Politicoşi, derutaţi, pleacă. Nu se aşteptau la asemenea 
reacţie. 

— O să fie un scandal de toată frumuseţea! Le spun eu 
încurajator, la despărţire. 

Pentru că data următoare, când vor întocmi proces-verbal, 
am să fac pe chiţibuşarul sovietic cu ei, am să verific în 
procesul-verbal fiecare literă, am să cer exemplarul doi 
pentru mine, iar când va sosi momentul semnării, am să 
scot hârtia mea, am s-o semnez şi am s-o substitui 
procesului lor verbal: "Miliției care mă constrânge să plec 
din casa pe care Mstislav Rostropovici o are, în 
împrejurimile Moscovei, şi să mă duc la Riazan, domiciliul 
pe care mi-l fixează ea mie,., Il RĂSPUND URMĂTOARELE: 


Iobăgia a fost desfiinţată în tara noastră în anul 1861. Se 
spune că Revoluţia din Octombrie a măturat ultimele 
vestigii ale acelei rânduieli. În consecinţă, eu, cetăţean al 
acestei ţări, nu sunt nici iobag, nici sclav etc." 

Cu ei aşa trebuie procedat în orice problemă: să ridici 
tonul cu 0 octavă. Să generalizezi cât cuprinde. Nu să-ţi 
aperi numai propria ta persoană, numai parcela ta îngustă, 
ci să le faci ţandări întregul lor sistem. 

Si atâta tot. N-a venit ceasul pentru aşa ceva? Atunci, cât 
timp o mai ţinem asa? 

Şase luni mai târziu, m-am pomenit din nou cu ei. Acelaşi 
Ano-sov, cu un individ în civil, chior. De data aceasta, din 
capul locului i-am întâmpinat cu plicul albastru. L-am pus 
între ei şi mine. Dar Anosov, amabilitatea personificată, mă 
întreabă numai asa, în treacăt: cum e totuşi cu permisul de 
şedere? Nu e în regulă. Iată, sunt deja doi ani (atunci când 
n-ai dreptul la două zile, atunci când un permis de şedere 
pentru Moscova n-are nici o valoare aici!). Bun, pe tonul 
ăsta merge: ştiţi, îndată ce-mi voi rezolva problemele de 
familie. 

— Bine, rezolvaţi-le, rezolvaţi-le! 

— Mă încurajează, mă presează el. 

— Dar nici după înregistrarea căsătoriei mele nu mi se va 
da permis de şedere pentru Moscova? 

— Cum să nu, cum să nu, legea îi obligă să vă dea. 

Apoi, hodoronc-tronc, şi în alt registru: - ştiţi că noi şi lui 
Ros-tropovici, ca proprietar al acestei case, putem să-i 
punem condiţii. 

1 se poate chiar confisca dacea. 

— Ascultaţi, spun eu, tigaia asta şi-aşa este încinsă, de ce 
să turnăm ulei peste ea? 

Iar plicul albastru se află între noi: inofensiv, tot sigilat, 
neproductiv. 

— Dacă se fac prea multe presiuni asupra dumneavoastră, 
nu vă obosiţi să mă vizitaţi, daţi mai bine dispoziţie ca 
treaba asta s-o facă miliția raională, şi-aşa voiau dânşii să 


întocmească un pro-ces-verbal. Să vă spun drept, şi aşa 
această chestiune o voi da publicităţii. 

— Ce înseamnă "publicitate"? Legea-i lege, spune chiorul. 
— Publicitate? Iată: în ciuda procesului-verbal, eu nu voi 
pleca nicăieri şi nu mă voi duce la tribunal; dumneavoastră 
să daţi o sentinţă penală de surghiunire - răspund eu cu 

voce metalică. 

— Lăsaţi, lăsaţi! Mă asigură ei, nu se va merge până acolo. 
şi răspunsul meu către miliţie nu se clinti. La fel de ilegal 
am locuit la Rostropovici încă un an şi jumătate. 

Când a intervenit divorţul cu prima mea sotie şi mi-am 
înregistrat căsătoria cu Alia, care locuia la Moscova, am 
făcut, la rândul meu, cerere pentru un permis de şedere în 
capitală. Noul sef (venit de la direcţia regională) al 
serviciului permiselor era acum chiar Anosov ("legea îi 
obligă să vă dea"). La el, la minister, acesta, cu acelaşi 
zâmbet amabil, mă anunţă personal din partea ministrului 
că "în general, nu miliția rezolvă" chestiunea permiselor de 
şedere, ci consiliul pensionarilor de onoare (stalinişti) de pe 
lângă consiliul municipal al Moscovei: acest consiliu 
examinează profilul politic al candidatului şi stabileşte dacă 
acesta este demn să locuiască la Moscova, în consecinţă, la 
consiliul respectiv trebuie să-mi depun cererea. 

Tot cu zâmbetul cel mai amabil, l-am rugat şi eu să-mi 
comunice în scris refuzul său. 

— Aleksandr Isaici, păi, şi dumneavoastră aveţi nevoie de o 
hâr-tiută? M-a întrebat el, zâmbindu-mi şi mai amabil, de 
parcă am fi fost nişte vechi cunoştinţe. 

Mă aşteptam să-i văd păstrând tăcerea, să tărăgăneze, dar 
la un refuz aşa de categoric totuşi nu mă aşteptam. 
Neruşinaţii. Mă împingeau fără jenă: cară-te de pe 
pământul Rusiei! 


(Dar poate că supărarea lor este de înţeles: nu influenta 
oare asupra autorităţilor zvonul care mă irita aşa de tare, 
zvonul lansat de oameni care se dădeau drept "prieteni 


apropiaţi", această masă de oameni care-şi propuseseră să 
explice viaţa mea şi intenţiile mele: "el nu urmăreşte decât 
să-şi reîntregească familia; o să plece imediat, un minut nu 
va rămâne în plus!" Divorțul odată pronunţat, "legal", ei 
aşteptau să plec - şi eu ce-aveam de nu plecam?) 

Viaţa lui Rostropovici şi a Visnevskăi nu-mi mai permiteam 
s-o îngreunez în continuare. şi în mai 1973 am plecat de la 
ei. Pentru început am închiriat împreună cu familia o dacea 
la Firsanovka. In toamnă însă am rămas complet fără 
adăpost. şi din iunie 1973, ei au adoptat o nouă tactică 
pentru a se debarasa de mine: scrisori anonime prin care 
nişte pseudogangsteri îmi amenințau familia. 

Le trimiteau prin postă, în graba şi superficialitatea lor, 
autodemas-cându-se şi prin aplicarea stampilei lor peste 
cea a postei (o dată, ca să mă calce pe nervi, au lipit în 
interior un enigmatic fir de păr creţ) şi printr-o ameţitoare 
viteză a distribuirii poştale (când restul scrisorilor adresate 
mie erau aruncate la cos). Cu litere de tipar de diferite 
culori; şi stilul era ă la Benia Krik1, cu infinit mai putin gust. 
Primo: noi nu suntem gangsteri; ne daţi o sută de mii de 
dolari şi în schimb, "noi vă garantăm liniştea şi 
inviolabilitatea familiei dumneavoastră", în semn de 
acceptare, eu trebuia să mă prezint pe treptele de la 
telegraful central. Data următoare, deja nu mai erau cereri 
ci numai ameninţări deschise: "Nu va exista un al treilea 
avertisment, noi nu suntem chinezi. Vă retragem 
încrederea noastră şi nu vă vom mai putea garanta nimic." 
Se miza pe ideea că, înfricoşat, voi ajunge la concluzia că 
fuga în străinătate este singurul mod de a scăpa de aceşti 
"gangsteri". 

După a doua scrisoare de acest gen, am adoptat şi eu un 
procedeu nou: o scrisoare sinceră, "de uz intern", adresată 
KGB, un avertisment impersonal 
[26]. Scrisoarea a ajuns la destinatar, mi s-a trimis 
confirmare de primire: semnează cutărică (lizibil), 
expeditor din partea KGB. Timp de trei săptămâni au 


reflectat aceşti corespondenţi ai mei. Apoi am primit un 
telefon tot de la acelaşi colonel Berezin care, în 1971, mă 
sunase din partea lui Andropov. şi acum aceeaşi placă: 
"Declaraţia dumneavoastră (?) a fost transmisă la miliţie." O 
asemenea hârtiuţa - şi ei o transmit? M-au hărțuit, mi-au 
făcut apropouri, ca în scrisorile anonime: adresaţi-vă 
miliției ca să vă protejeze. (si ei, sub pretext că veghează la 
securitatea mea, vor fi mereu pe urmele mele.) Timp de o 
lună şi ceva nu mi-au mai sosit anonime. Totuşi, la sfârşitul 
lui iulie a venit o a treia scrisoare: "Deci asa, câine, n-ai 
venit! Acum n-ai decât să te superi pe tine. Ne socotim noi." 
Ei nu cereau nimic, se mulţumeau să amenințe: cară-te, 
nemernicule! 

Aceea a fost o vară apăsătoare pentru noi. Multe pierderi. 
Treburi importante au fost abandonate, compromise chiar. 
Aveam doi băieţi şi o sotie care purta o sarcină dificilă. Timp 
de multe săptămâni îi lăsam pe toţi trei într-o dacea expusă 
tuturor pericolelor, la Firsanovka, unde eu nu puteam lucra 
din cauza avioanelor care 1 Erou a trei dintre Povestirile 
din Odessa de Isaac Babei. Bandit simpatic şi plin de 
respect. (N. t.) zburau la foarte mică înălţime, şi plecam 
singur la Rojdestvo ce. Să scriu. Bandiţii poate că erau falşi 
sau poate că erau autentici, poate că aveau să se 
mărginească la simularea unui atac sau poate aveau să 
treacă la fapte. Oricare ar fi fost situaţia, eu şi sotia mea 
eram pregătiţi pentru toate încercările posibile şi spre 
aceasta ne îndreptam. 

Din cauza copiilor să facem concesii violentei? Atunci ce-i 
reproşam Occidentului? Îmi trasasem deja modul în care 
aveam să mă comport: "Le voi răspunde acelora care ne 
ameninţa astăzi sau se vor apuca să ne amenințe în viitor pe 
mine şi pe copiii mei. Nu o dată am spus că sunt gata să-mi 
dau viaţa. Asta nu este o formulă retorică. Eu, într-adevăr, 
sunt gata să-mi dau viaţa în fiecare zi şi în fiecare ceas - şi 
această împrejurare este singura care m-ajută de-atâţia ani 
să-mi desfăşor activitatea. şi sotia mea s-a căsătorit cu mine 


motivată fiind de aceeaşi conştiinţă şi de aceeaşi 
disponibilitate: fără a face concesii, să fie gata în orice clipă 
a-şi da viaţa. Chemând lumea să se contrapună violentei, 
bine mi-ar sta dacă m-aş lăsa cuprins de teama că va fi 
asasinat careva dintre noi. Nu ne vom lăsa intimidaţi de 
ameninţări, de oriunde ar veni ele - de la un regim totalitar 
sau de la nişte bande de stânga. Sub drapelele acestora, 
câte mii de copii din tara noastră au fost lăsaţi să moară - şi 
lăsaţi fără părinţi, şi trimişi în taigaua geroasă în căruţe cu 
familii "des-chiaburite", şi în Ucraina paralizată de "blocada 
foametei" gestionată de Komsomol, când o familie 
condamnată n-avea voie nici măcar să bea apă de la fântâna 
din bătătură! Toate aceste pierderi de vieţi de copii sunt o 
cantitate neglijabilă pentru voi, steagul marxist nu-i încă 
suficient de împodobit cu ele? 

— Visaţi să le sporiţi numărul şi cu copiii noştri? Orice 
condiţie, pe care ne-o va pune orice opresor din lume, noi o 
vom îndeplini exact pe dos." 

Ar fi fost suficientă încă o presiune din partea 
"gangsterilor" ca să-mi termin şi să-mi public răspunsul. 
Dar ei nu s-au mai manifestat. 

Revăzând lucrurile, aproape în tot cursul vieţii mele de la 
arestare încoace, constat că n-a existat săptămână, n-a 
existat lună, n-a existat sezon sau an în care un lucru sau 
altul să nu mă incomodeze sau în care un pericol să nu mă 
pândească, sau în care ceva să nu mă pună în situaţia de a 
nu avea când să mă ocup de scris şi deci să trebuiască să-l 
amân. şi dacă m-aş fi supus acestei logici o dată, de două 
ori, de zece ori, n-aş mai fi scris nimic comparabil cu ceea 
ce am reuşit să scriu. Dar eu am scris făcând zidărie, am 
scris în barăci ticsite, fără creion, în timp ce eram mutat 
dintr-un loc într-al-tul, murind de cancer, în deportare într- 
o biată izbă după un dublu serviciu la scoală, am scris 
ignorând primejdia, obstacolele şi nevoia de odihnă-şi 
numai datorită acestei împrejurări, la cincizeci şi cinci de 


ani, nu-mi rămâne neîmplinit decât echivalentul a douăzeci 
de ani de muncă; în rest, am reuşit. 

Îmi recunosc o mare inerție: când intru adânc în lucrarea 
mea, e greu ca vreo împrejurare, oricât de senzaţionala, să 
mă tulbure sau să mă distragă. Dar, nici prins în vârtejul cel 
mai ameţitor al activităţii, nu ieşi cu totul din sfera de 
influentă a activităţii: ea se infiltrează zi de zi prin radio 
(occidental, bineînţeles, dar prin acesta te dumireşti şi 
asupra situaţiei din tara ta) şi prin nu stiu ce adieri 
misterioase pe care nu poţi să le explici, să le numeşti, dar 
pe care le simţi. Aceşti curenţi îţi scaldă sufletul, se 
împletesc cu activitatea ta fără s-o deranjeze (ei nu-i sunt 
străini precum factorii perturbatori în mijlocul cărora 
trăieşti zi de zi), ei creează vieţii atmosfera calmă sau 
neliniştită sau victorioasă. si, uneori, aceste adieri încep să 
se suprapună până la a se întrupa într-o decizie, într-o 
intuiţie: pentru un motiv sau altul (uneori este clar pentru 
care, uneori nu), a sosit momentul să acţionezi! 

Aceasta eu nu pot s-o explic în termenii cauzalităţii; aici nu 
distingem totdeauna între dorinţă şi presentiment, dar de 
un asemenea fler am beneficiat nu o dată, şi din plin. 

Asa a fost şi în această vară. Independent de eşecurile şi 
de amenințările care ne-au asaltat din toate părţile, a venit 
rândul meu să găsesc modalitatea de a zgudui Occidentul, 
de a-i spune că este incapabil să-şi administreze propriul 
său domeniu: face valuri înjurai celui care este mai slab, dar 
în fata tiranilor înrăiţi este pururea per-dant, pururea 
cedează ("Pacea şi violenta"). şi încă nu stiu de ce, a fost şi 
"Scrisoarea către conducători", născută dintr-un impuls, 
scrisoare la care înainte nici nu mă gândisem. şi deodată de 
această scrisoare mă văzui târât cu atâta violentă - ideile şi 
întorsăturile de frază veneau în debit potopitor - încât, la 
începutul lui august, a trebuit să-mi întrerup pentru două 
zile lucrarea de bază şi să las să treacă acest şuvoi, să 
notez, să grupez pe subdiviziuni. 


Toate articolele respective au fost scrise operativ şi rapid 
pentru că aceasta a fost un fel de strângere a recoltei, o 
valorificare a unor însemnări de moment, acumulate deja, o 
firească redobândire a verticalităţii. 

Printre asemenea adieri se întâmplă ca uneori să se 
producă şi evenimente concrete, dar noi nu reuşim 
totdeauna să le interpretăm. Viaţa socială era la nadirl, se 
respira un aer apăsător, un aer de catastrofă: noi arestări, 
ameninţări pentru alţii si, în acelaşi timp, plecări în 
străinătate ale unor oameni scârbiţi de atmosfera din tară. 
Siniavksi a venit să-şi ia rămas bun de la mine (si să facă, în 
acelaşi timp, cunoştinţă cu mine). Mă durea sufletul să văd 
că rămâneau din ce în ce mai putini oameni dispuşi să-şi 
asume destinul nostru rusesc, oriunde ne-ar duce el. 
Calculul autorităţilor privind "expulzarea de vapori" printr- 
o a treia emigrație se dovedea pe deplin justificat (as fi fost 
bun să fac parte din ea, chiar cu însemnele premiului Nobel 
în mână.): în tară rămâneau din ce în ce mai puţine voci 
capabile să protesteze. La începutul verii, Maximov a fost 
exclus din Uniunea Scriitorilor; în iulie el mi-a trimis o 
scrisoare pe bună dreptate mâhnită: unde era deci 
"solidaritatea internaţională a scriitorilor" pe care atâta o 
lăudasem în discursul meu prilejuit de premiul Nobel; de ce 
nu mă ridicam în apărarea lui Maximov? 

Nu m-am ridicat în apărarea lui, aşa cum n-o făcusem nici 
pentru alţii. Motivul este acelaşi: hotărâsem să mă ocup de 
istoria revoluţiei şi prin aceasta mă consideram absolvit de 
toate celelalte obligaţii. De ruşinat nu mă ruşinez nici în 
ziua de azi pentru asemenea perioade de tăcere; artistul n- 
are altă soluţie, dacă nu vrea să se piardă în ceata 
actualităţii imediate, care acum este, acum nu mai este. 

Dar vin nişte zile - iată simţi trecerea la nadir, eşecul - 
când toate datoriile tale uitate te înconjoară ca pereţii unui 
defileu. Pentru a termina nodul al doilea, nu mai trebuia 
decât foarte putin, vreo patru luni, până la sfârşitul lui 
1973. Dar n-am avut parte de ele. (Trebuie să mă 


mulţumesc a reproduce de urgentă pe peliculă fotografică 
ceea ce exista pentru ca să nu piară în catastrofă.) Cu atât 
mai mult dispărea nodul al treilea care atâta mă ademenise 
spre el, spre valvătaia revoluţiei. Era dat peste cap tot 
scadenţarul meu arbitrar; nimic nu mai rămânea clar, afară 
de necesitatea de a intra în luptă. 

1 Punct situat pe bolta cerească, jos, sub picioarele 
observatorului, şi opus zenitului. (N. t.) si, evident, urmând 
tactica verificată a cascadei: aplicarea a cinci-şase lovituri 
una după alta. Trebuia să încep cu defensiva, cu 
autoapărarea, plecând de la situaţia mea de înecat, trebuia 
să mă străduiesc să mă agăţ de un petec de uscat şi să atac. 

Când scrii cu privirile spre trecut, lucrurile acestea pot 
părea de neînțeles: ce era, în definitiv, aşa de ameninţător? 
Nu era o exagerare la mijloc? şi de câte ori acelaşi lucru, de 
ce panică? - şi totdeauna se termina cu bine. 

Mereu se termina cu bine - şi oricând putea să nu se 
termine cu bine (si cândva nu se va mai termina cu bine). şi 
de fiecare dată, amploarea loviturii mele era tot mai mare, 
zguduitura se resimțea tot mai puternic în toate 
împrejurimile şi pericolul era şi el tot mai mare; şi în fata 
acestui pericol este firesc să te aştepţi la frângerea unei 
existente poate fragile, dar până la un moment dat cât de 
cât organizate. 

În afară de manuscrise, ce valori materiale mai am eu? 
"Domeniul" meu de 12 ari de la Rojdestvo unde jumătate 
din această vară - ultima, credeam eu - am petrecut-o 
cufundat cu atâta aviditate în lucrarea mea. Numai 
jumătate, pentru că vara ca timp o împărţisem atunci cu 
fosta mea sotie. Aceasta insista să ia totul si, evident, 
înaintea loviturilor programate, era indicat ca tot terenul 
să-l pun pe numele ei. La jumătatea lui august, plecând la 
luptă, am făcut turul tuturor locurilor, am vizitat fiecare 
palmă de teren. Mi-am luat adio de la Rojdestvo pentru 
totdeauna. N-am să ascund: am plâns. Această bucăţică de 
pământ dintr-un cot al Istiei şi pădurea familiară mie şi 


lunga poiană din vecinătate, materializează pentru mine 
Rusia în ceea ce are ea mai autentic. Niciodată, nicăieri, n- 
am avut atâta inspiraţie la scris ca aici, şi poate nici nu voi 
mai avea. Oricât as fi de torturat, de distrus, de distrat, de 
absorbit, sosind aici, simt că ceva emană din iarbă, din apă, 
din mesteceni şi din sălcii, din banca de stejar, din masa 
amplasată chiar lângă pârâu-şi peste două ore pot să scriu 
din nou. Este o minune; nicăieri nu se întâmplă aşa ceva. 

În ultima săptămână, în ultimele nopţi de dinaintea 
atacului, eu n-am avut o clipă de somn. Avioanele urlau fără 
încetare chiar pe deasupra acoperişurilor Firsanovkăi, ca 
atunci când se întorc negrele escadrile, uşurându-se de 
bombe. Ne temeam ca în incinta dacei să nu care cumva să 
spunem cu voce tare vreo frază imprudentă pe care s-o 
intercepteze microfoanele răspândite peste tot si, astfel, 
duşmanul să afle că eu pregăteam ceva. Or, tot succesul 
constă în caracterul de surpriză al acţiunii: înainte de a 
începe atacul, trebuie să fii deosebit de relaxat, nonşalant, 
să nu te implici nici în trebă-luieli inutile, nici în vizite şi 
întâlniri de prisos, iar discuţiile, cu siguranţă pândite, 
trebuie să fie calme, relaxate. 

Ceea ce mă nelinişteşte cu adevărat este eventualitatea de 
a nu reuşi să-mi duc planul până la capăt. Am senzaţia că se 
pune problema să completez un anumit volum care, deja 
repartizat mie, mă aşteaptă undeva în natură, o anumită 
formă, pregătită pentru mine, dar de-abia acum ivită privirii 
mele; şi eu, ca o materie incandescentă în fuziune, trebuie 
să reuşesc - aici un eşec este de neconceput - să intru în 
această formă, s-o umplu ochi fără goluri, fără sufluri - 
înainte ca totul să se răcească şi să se prindă. 

De câte ori nu se întâmplă că, înainte de a face un pas 
obişnuit, de a efectua o străpungere, un atac, un salt, te 
concentrezi exclusiv asupra acestei chestiuni, exclusiv 
asupra acestor ultime mici scadente. - şi celelalte 
componente ale vieţii şi timpul de după aceste scadente 
sunt date cu totul uitării, încetează de a mai exista; numai 


să se reziste până la această scadentă, să i se 
supravieţuiască, iar restul.! 

Scrisoarea către ministrul de Interne o destinasem să 
producă primul soc. Ideea era aceea de a-i ataca pe tema 
dreptului iobăgesc 
[27]. (Nu era o formulă de efect; era vorba realmente de 
iobăgie. Dreptul milioanelor de oameni la libertate în 
propria lor tară, eu îl contrapuneam dreptului câtorva sute 
de mii de a emigra. Dar aceasta era de natură să repugne 
"societăţii".) în acest sens era modificat conţinutul acelui 
plic albastru, al scrisorii care de-atâta vreme aştepta să-şi ia 
zborul. lar cât priveşte Occidentul, acesta oricum pierduse 
din vedere esenta-dreptul iobăgesc - şi făcuse o publicitate 
din care se înţelegea că totul se reducea la "cererea pentru 
un permis de şedere". 

Scrisorii m-am decis să-i pun data de 21 august (cinci ani 
de la ocuparea Cehoslovaciei), dar din cauza problemelor 
serioase pe care le ridica textul ei, i-am amânat expedierea. 
Am expediat-o, aşadar, pe 23, ca să pot să aplic nestingherit 
o a doua lovitură - să dau un interviu. Interviul este un gen 
nefast pentru scriitor. Pana! Ti scapă, şi construcţia frazei, 
şi limba, încapi pe mâna unor corespondenţi care sunt 
străini de ceea ce te frământă pe tine. Cu un an şi jumătate 
în urmă îmi amputaseră interviul - dar, din necesitatea de a 
mă apăra pe subiecte mărunte şi disparate, eram din nou 
nevoit să aleg această formulă dezavantajoasă. [si de data 
aceasta, în Le Monde, interviul meu va fi amputat într-o 
manieră indecentă, iar textul complet, cineva chiar îl va 
ascunde la Ministerul francez al Afacerilor Externe (ca să 
nu strice relaţiile cu URSS?); si, pentru a-l restitui în 
integralitatea şi sensul lui, va trebui să-l public, cu o 
întârziere de multe luni de zile, într-o revistă a emigrației 
ruse.] în acest interviu am reuşit să-mi asigur sub mine 
teren solid pe care la început am stat în genunchi, apoi în 
picioare, şi să trec de la o defensivă umilitoare la o ofensivă 
îndârjită 


Îndată după interviu, pe o zi însorită, am pornit pe strada 
Gorki (atât de desfigurată încât nici nu-ţi mai vine să-i zici 
strada Tver, cum se numea înainte), îndreptându-mă cu pasi 
rapizi spre postă ca să depun o scrisoare recomandată 
către ministru şi repetându-mi mie însumi, în glumă: "Hai 
să cumpănim cât cântărim!" Două lovituri dintr-o dată, se 
pare, cântăreau ceva. 

În plus, aflasem în ajun de la radio că, independent de 
mine (de departe, chestia asta era percepută ca o mişcare 
concertată, iar autorităţile erau convinse că totul fusese 
combinat cu abilitate), trecuse la atac şi o altă coloană: 
Saharov ţinuse o conferinţă de presă pe teme 
internaţionale, conferinţa care, prin francheţea şi energia 
ei, tăiase asistentei răsuflarea: "URSS este un mare lagăr 
de concentrare, o vastă zonă de detenţie." (Ce om de 
ispravă! Gândurile noastre, ale celor în condiţia de zek, el 
le-a exprimat înaintea mea! şi Arhipelagul mucegăia.) "Cu 
câtă uşurinţă a renunţat Occidentul la a-şi mai difuza pe 
teritoriul Uniunii Sovietice programele de televiziune", 
"Moscova recurge la înşelătorie pe fată". 

Singurul lucru pe care eu nu-l ştiam era că, în chiar acele 
ore ale zilei de 23 august, pe strada Romenski din 
Leningrad, într-un obscur apartament "ă la Dostoievski", 
apartament care în plus era şi la comun cu alţii, se 
sinucisese sau fusese asasinată nefericita Elizaveta 
Denisovna Voronianskaia, cea care dezvăluise securităţii în 
ce loc se păstra, îngropat în pământ, Arhipelagul, în felul 
lui, adversarul ataca şi el. 


[Chestia aceasta eu n-o ştiam; eram într-o dispoziţie mai 
mult decât veselă, în lunile acestea o ţinusem tot într-o 
zburdălnicie. Ca să-i sâcâi pe cei de la KGB, mi-am trimis 
mie însumi prin posta orăşeneasca o mică scrisoare (care, 
bineînţeles, nu a ajuns la destinatar, adică la mine): "Dragă 
A. I.! Am reuşit, în sfârşit, să vă îndeplinesc rugămintea. 
lertaţi-mă că vă scriu fără să vă cer permisiunea, dzr 


cunoscutul nostru este acum în concediu, şi timpul nu 
aşteaptă. Trebuie să ne vedem urgent, altminteri totul se 
duce de râpă, şi a doua oară, probabil, nu mai reuşim. După 
2 iulie va fi târziu. Aştept să mă sunaţi. Al dumneavoastră, 
sincer, K. B-ci." La 31 august am trimis la KGB un bilet 
maliţios pe adresa acelei expeditoare care semnase aşa de 
lizibil confirmarea de primire 

[29]. De data aceasta, confirmarea de primire n-a mai venit: 
generalul Abramov subaprecia posibilitatea unui asemenea 
atac făţiş. Sau poate că el deja răsfoise Arhipelagul, 
dezgropat la 30 august în împrejurimile localităţii Luga?] 

Sub ploaia primelor huiduieli ale presei noastre, Saharov, 
neas-teptându-se nicicum la vreo prelungire pozitivă a 
acestei acţiuni, a plecat la odihnă în Armenia, şi de acolo a 
trebuit să se tină la curent cu evenimentele, căci n-a putut 
găsi loc la tren (aglomeraţia de început de septembrie). 

Iar autorităţile erau cu atât mai mult în întuneric în ce 
priveşte planurile noastre. Planul lor era următorul: până în 
toamnă lichidarea definitivă a opoziţiei. Pentru aceasta (în 
concepţia lor prostească) trebuia început şi dus la bun 
sfârşit procesul exemplar lakir-Krasin; aceştia, căindu-se, ar 
trebui să declare că toată "mişcarea democratică" trăia din 
banii cercurilor diversioniste occidentale şi atunci 
intelectualitatea sovietică şi opinia publică occidentală şi-ar 
întoarce definitiv fata de la o asemenea mârşăvie, şi ultimii 
disidenţi ar dispărea de la sine. Evident, înfrângerea era 
înscrisă genetic în însuşi acest proiect idiot: să aplici în anii 
'70 procedeul învechit al anilor '30. şi totuşi ei ar fi reuşit să 
zdrobească moralul populaţiei în URSS, să-l facă să scadă 
într-un mod şi mai catastrofal, dacă ei înşişi nu s-ar fi făcut 
de râs cu acest proces, mai ales într-o luptă inopinată. Timp 
de paisprezece luni au tot amânat acest proces neinspirat, 
crezând că, investind mai mult timp în pregătirea unei 
represiuni viitoare, îi vor înfricoşa pe oameni într-o măsură 
mai mare - şi s-au hazardat să-l deschidă pe 28 august! 


Această dată, bineînţeles, niciunul dintre noi n-o cunoştea. 
Dar eu, prevăzând că într-o zi sau alta ei vor trece la 
acţiune, m-am decis să parez anticipat, să-i înghesui înainte 
de deschidere - şi am spus într-un interviu că procesul va fi 
unul de rutină (în Occident s-a tradus "unul dureros", pur 
contrasens), o repetare a farselor lipsite de imaginaţie ale 
lui Stalin şi Vasinski, chiar dacă vor fi admişi şi 
corespondenţi occidentali. Am fixat ca dată a publicării 
interviului ziua de 28 august, de Adormirea Maicii 
Domnului]. 

Pe 27, ei au deschis deci un proces de o calitate şi mai 
slabă, fără să admită prezenta corespondenţilor străini. Nici 
n-au apucat să-şi savureze indigesta lor farsă de cinci zile 
că a doua zi Associated Press difuza în întreaga lume 
cuvintele mele de dispreţ fată de această înscenare. (A doua 
coincidentă. La drept vorbind, ei reuşiseră ca din mers să 
mă implice şi pe mine în proces pe motiv că eu m-am 
dovedit a fi inspiratorul şi strategul principal al "Cronicii"! 
Nu putea să nu hămăie Litgazeta: "Soljeniţân a pierdut în 
lakir un tovarăş de idei." Acestui hămăit i-am răspuns, din 
mers, printr-o scrisoare 

Luptă inopinată! Aici cădeau ei în cursa ce le-o 
întinseserăm noi, acolo cădeam noi în cursa ce ne-o 
întinseseră ei. În zilele de 29, 30, 31, am căutat să aflu de la 
toate posturile de radio reacţii la interviul meu; am jubilat şi 
- dus de elan - am încheiat redactarea "Scrisorii către 
conducători", între timp a fost exhumat Arhipelagul şi la 1 
septembrie - veştile proaste zboară până hăt departe - 
cineva a venit să-mi vorbească despre aceasta, în termeni 
nu prea precişi. Pe 3, deja n-a mai fost nici o îndoială. 

Cum anume şi ce s-a întâmplat la Leningrad, noi n-am ştiut 
atunci şi nici până în ziua de azi n-am aflat: toţi cei implicaţi 
în această poveste erau încercuiți de filajul KGB. M-aş fi dus 
acolo să văd urmele încă proaspete ale tragediei, dar o 
asemenea călătorie, făcută în văzul tuturor, n-ar fi putut 
decât să dăuneze. Voronianskaia trecuse de şaizeci de ani, 


avea sănătatea zdruncinată, un picior bolnav. Casa Mare2 
din Leningrad se abătuse asupra ei cu toată puterea. S-a 
început cu percheziţie amănunţită, au urmat cinci zile şi 
cinci nopţi de interogatorii, apoi zile de filaj stăruitor, în tot 
acest timp, nimeni n-a putut să ne dea nici cea mai mică 
informaţie. Ce anume se întâmplase cu Voronianskaia? 
Toate ultimele informaţii provin de la vecina ei de 
apartament, vecină care nu inspiră încredere, în variantele 
povestirii ei este vorba de pete de sânge şi chiar de lovituri 
de cuţit pe cadavrul spânzurat, ceea ce contrazice 
versiunea sinuciderii prin spânzurare. Există motive 
serioase de a bănui 1 Pe stil vechi, conform calendarului 
iulian, folosit încă de Biserica Rusă. (N. t.) 2 Sediul KGB din 
Leningrad. (N. t.) un asasinat, în măsura în care ei se 
temeau ca E. D. să nu-mi co-jnunice mie şi în măsura în care 
ea ar fi încercat s-o facă. Expertiza medicală purta 
menţiunea "strangulare", dar trupul nu i-a fost arătat 
verişoarei de gradul doi. Trecuseră două săptămâni după 
terminarea interogatoriilor; între timp, în inima nefericitei 
femei începuseră să predomine sentimente, altele decât 
acea frică pe care o încerca totdeauna în fata rudelor 
împăroşate, cărora le presimţea ghearele şi dinţii mai acut 
decât noi toţi, desi asta parcă ar suna a glumă, a cuvânt de 
spirit. Ea umbla de colo până colo prin cămăruţa, căuta, 
evident, o modalitate de a ne da de veste despre pericol. De 
unde şi cum au ajuns la Voronianskaia bănuielile şi 
percheziţia - este o chestiune pe care, ca şi pe întreaga 
poveste a morţii ei, cândva o vom lămuri complet. De lucrat 
efectiv cu mine nu mai lucra de trei ani, timp în care 
aproape că nici n-am mai întâlnit-o. Dar cel mai supărător 
este faptul că această catastrofă ar fi putut foarte bine să 
nu se producă: ei nu i se încredinţase nimic spre păstrare, 
dar în pasiunea ei pentru această carte, de teamă să nu fie 
distruse celelalte exemplare, ea m-a înşelat, mi-a jurat şi mi- 
a descris cu pitoresc cum, îndeplinind a treia mea cerința 
stăruitoare, a ars Arhipelagul. Dar, în realitate, nu 1-a ars. 


şi numai din cauza acestei înşelătorii a reuşit Securitatea să 
pună mâna pe carte. 

Dar n-a confiscat-o imediat. Socotind că acum cartea era 
în mâi-nile lor, nu s-au grăbit. Evident, ei se temeau mai 
mult ca de orice (si pe bună dreptate) de posibilitatea ca eu 
să aflu; era ceva chiar mai important decât confiscarea 
cărţii. Bunul aflat în păstrarea ei, Voronianskaia îl ţinuse la 
dacea fostului zek, Leonid Samutin. Acum, la interogatoriu, 
a dezvăluit ea însăşi ascunzătoarea. (Experienta mea îmi 
spune că un lucru îngropat n-a fost niciodată găsit prin 
nişte simple săpături; totdeauna a fost nevoie de depoziţii 
voluntare şi de anchete. Pământul păstrează secretele mai 
bine decât oamenii.) Ea dezvăluise deci că exista cartea 
respectivă, dar ei nu se duseseră s-o ia. Dar când Kopelev, 
fără să facă un secret din asta, mi-a transmis telefonic la 
Moscova ştirea despre moartea Voronianskăi, cei de la KGB, 
evident, hotărâră că nu mai puteau aştepta, căci pentru ei 
exista pericolul ca în câteva ore eu să mă duc să recuperez 
Arhipelagul. şi s-au dus să-l ia. şi acest lucru, eu l-am aflat 
tot printr-unul dintre aceste scurtcircuite fantastice şi 
întâmplătoare cu care uneori ne uluiesc oraşele noastre de 
multe milioane de locuitori: KGB spera ca, fără ştirea mea, 
să-şi glojdească şi să-şi roadă prada; dar, aproape fără să 
mă urnesc din loc, eu, cu numele şi povestea mea, am fost 
prezent în presa internaţională încă din 5 septembrie 
[31]. Aici nu toate detaliile erau redate exact: mi se relatase 
că Elizaveta Deni-sovna revenise de la KGB pe 28 august şi 
se sinucisese pe 29. Dar aici este vorba despre o luptă 
inopinată, loviturile nu se planifică, nu se verifică, ci se 
aplică din mers. 

Astfel destinul a făcut să atârne şi acest cadavru înaintea 
copertei unei cărţi dureroase care revela existenta a 
milioane de astfel de osândiţi. 


Catastrofa părea insondabilă, ireparabilă; cea mai 
primejdioasă, cea mai explicită dintre operele mele, aceea 
pe care totdeauna o consideram ca deschizându-mi 
perspectiva de a ajunge cu "capul pe butuc", chiar dacă i se 
făcuse publicitate la scara mondială şi prin aceasta chiar 
mă proteja, era de-acum în mâinile lor, fără să fi făcut vreun 
pas pe drumul spre publicare, pe punctul de a fi sugrumată 
pe tăcute, o dată cu mine. Catastrofa era mult mai mare 
decât cea din 1965, când mi se confiscaseră Cercul, 
Banchetul şi Republica muncii. 

Dar starea mea sufletească, sentimentele mele erau acum 
cu totul altele: nu numai că nu era vorba câtuşi de putin 
despre sfârşitul, despre naufragiul vieţii mele, ca atunci, 
dar aproape că nici n-aveam sentimentul unei înfrângeri. 
Cum se explică aceasta? În primul rând: seiful din Occident; 
nimic nu se va pierde, totul se va publica, chiar de-ar fi ca 
eu să mă prăbuşesc în această clipă. şi în al doilea rând: de 
jur-împrejur, săbiile strălucesc şi zăngănesc, lupta continuă 
şi este în avantajul nostru, şi-l zdrobim pe duşman, lupta 
continuă sub aplauzele întregii planete, sub ochii ei, şi chiar 
dacă oastea noastră principală este încercuită, nu-i bai! 
Este ceva de moment! O vom despresura! Sunt vesel, am 
chef de luptă şi-mi revine în amintire un moment din trecut: 
chiar în noaptea de 4 spre 5 septembrie 1944, la Narev, 
lângă Dlugosedlo, imprudenţi, înaintaserăm prea mult şi 
minusculul nostru grup riscam să-l rupem de grosul 
trupelor; ne-am pomenit strânşi ca într-un cleşte. Nu eram 
decât un pumn de oameni, dar, curios lucru, moralul nostru 
era intact, era intact pentru că toată mişcarea, o mişcare 
gigantic-învăluitoare, era în avantajul nostru, şi aveam 
sentimentul că, începând de a doua zi, nu numai că ne vom 
fi eliberat, dar şi că, pe plute, vom fi traversat fluviului 
pentru a stabili un cap de pod. 

De data aceasta, nici pentru o oră, nici chiar pentru un 
minut n-am avut sentimentul descurajării. Mi-era milă de 
biata femeie nesocotită care, în elanul ei, voise să păstreze 


cartea mai bine decât mine; prin conduita ei, şi-a distrus 
viaţa si, poate, şi pe a multor altora, şi a făcut ca de carte să 
se aleagă praful. Dar suficient instruit pe baza unor 
asemenea frângeri de destine, simțind că mi se mişca firele 
de păr de pe cap, am avut o iluminare: acesta este degetul 
lui Dumnezeu! Acesta eşti tu, Doamne! În toată această 
luptă din au-gust-septembrie, în condiţiile întregului nostru 
avans răsunător. 

— Oare m-aş fi decis eu prin mine însumi, oare as fi înţeles 
eu că sosise vremea să lansez Arhipelagull Probabil că nu; 
aşezat, cu un calm aparent, pe nişte butoaie cu pulbere, as 
fi continuat să-l amân pentru primăvara lui 1975. Dar s-a 
arătat pentru o clipă degetul: de ce dormi, sclav leneş? 
Timpul de mult a sosit şi trecutul 1-a şi înghiţit. 

— Deschide] 

Până acum fusesem cruțat - de câte dezastre nu scăpasem 
eu: un an mai devreme cu "96", un an şi jumătate mai 
devreme cu Viţelul, atunci când mă sufocam prizonier al 
rutinei, incapabil să mă ridic dintr-o dată în picioare. Dar 
iată-mă pe cal, în galop, într-un moment pe care l-am ales 
eu însumi (acesta era deci presentimentul 

— Să încep campania când totul pare pasnic şi când nimic 
nu mă forţează la aceasta!) - si, alături, alţii galopează 
voiniceşte, şi este suficient s-o cârmeşti putin într-o parte si. 
Tai-o într-acolo! Catastrofa a survenit într-un moment în 
care se urnesc din loc întregi mase făcătoare de istorie, 
când, pentru prima dată, Europa începe să fie cuprinsă de 
serioase nelinişti, în timp ce speranţa de a obţine de la 
americani înlesniri comerciale, ca şi conferinţa europeană'- 
îi tinepe-ai noştri legaţi de mâini şi de picioare; şi am în fată 
câteva luni care, pur şi simplu, îmi cer să trec la acţiune! 
Ceea ce, cu o lună în urmă, mi se părea a fi "capul pe 
butuc", astăzi este un strigăt vestitor de izbândă! Doamne 
ajută, încă mai avem şanse să-nvingem! 

Înţeleg lucrurile invers de cum le înţelegeam în 1965: 
după confiscarea arhivei mele, cine este deci lezat? Eu? Sau 


ei"? Atunci, pe jumătate sugrumat, în ajunul arestării, 
visam, dar soluţii nu aveam: oh, cine să anunţe că mi s-a 
confiscat arhiva? Pentru Occident, anunţul, făcut două luni 
mai târziu, s-a pierdut în ceată. De data aceasta însă, două 
zile mai târziu am difuzat ştirea eu însumi lumii întregi, 1 
Conferinţa europeană pentru securitate şi cooperare. (N. t.) 
şi lumea întreagă a rămas pe gânduri: oho! Dar ce viaţa 
este acolo, dacă o carte se plăteşte cu spânzurătoarea? 

Si ce înseamnă această goană înverşunată a politiei, 
această căutare şi vânare de manuscrise ascunse? Primul 
Cerc ar fi zăcut încă mult timp; nu, ei l-au dibuit, l-au 
confiscat, au jubilat. Dar eu, eu l-am lansat si, trei ani mai 
târziu, textul respectiv vedea lumina tiparului. Arhipelagul 
ar fi zăcut mult şi bine; nu, ei l-au dibuit, l-au confiscat, au 
jubilat - eu îl lansez] îl veţi putea citi peste trei luni! Pentru 
a doua oară, ei fac, cu propriile lor mâini, ca situaţia să 
evolueze în detrimentul lor! 

Retrospectiv constat că aşa s-a întâmplat în toţi aceşti ani, 
în toate privinţele: prin toate loviturile pe care mi le 
aplicau, nu făceau decât să-mi rupă lanţurile, nu făceau 
decât să mă elibereze! Tocmai din aceasta se vede că soarta 
lor este pecetluită. 

Pe 3 seara am primit ştirea despre confiscarea 
Arhipelagului si, împreună cu Alia, am luat hotărârea 
corespunzătoare. Era în ajunul naşterii celui de-al treilea 
fiul al meu. Pe 5 seara am trimis nu numai ştirea respectivă, 
ci şi dispoziţia categorică: publicaţi-l imediaţi şi am adăugat 
textul de mai jos, cu indicaţia să figureze pe o foaie înaintea 
foii de titlu: "Cu strângere de inimă m-am abținut, ani de 
zile, de la publicarea acestei cărţi, de multă vreme finisate: 
datoria fată de cei încă în viaţa atârna mai greu decât 
datoria fată de cei morţi. Dar acum, când Securitatea 
Statului oricum mi-a confiscat această carte, nu-mi rămâne 
decât s-o public imediat." si, în aceeaşi zi, am trimis şi 
"Scrisoarea către conducători". şi era într-adevăr momentul 
să trimit o asemenea scrisoare: atunci, pentru prima dată, 


ei au simţit în noi o forţă. (Eu, după cum am mai spus, în 
asemenea momente mă aprind. "Scrisoarea către 
conducători" îmi propusesem s-o fac să bubuie din primul 
minut, dar sotia m-a oprit: "Este absurd şi asta ar distruge 
şi cea mai mică speranţă ca ei să-i acorde vreo atenţie. Asta 
miroase imediat a propagandă; lasă-le un timp de reflecţie!" 
Le-am lăsat. "Scrisoarea" a rămas prinsă ca un cârlig de 
undită lansat departe, în plaur. Lansat departe, dar o să-l 
recuperăm şi pe el.) 

Furtună în paginile ziarelor, loviturile plouă mai ales 
asupra lui Saharov, dar unele dintre ele nu mă ocolesc nici 
pe mine; şi în Est, şi în. Vest, cele două nume ale noastre 
apar asociate. Loviturile m-ating pe jos, după ce au atins 
umărul lui, ele sunt, dacă vreţi, ca un alergător în urma 
celui care conduce înaintarea: el trebuie să învingă 
rezistenta mediului, iar eu îmi tin în rezervă, multe-putine, 
forţele. şi nu mă ruşinez de asta: lupta mea tine de viitor, 
aceste forte, toate, absolut toate, îmi vor prinde bine. (în 
rest, radioul occidental vuieşte de zece ori pe zi: vexaţiile, 
persecuțiile contra lui Soljeniţân - or eu deocamdată nu 
observ nici o persecuție; ptiu! Ptiu! Ptiu! Este asta o 
persecuție în comparaţie cu viaţa din lagăre? Ceea ce latră 
ziarele noastre, eu nu citesc; pentru nervii unui zek, asta 
este o zădărnicie. Cât despre celelalte persecuții, ele, 
pentru mine, nu şi-au pierdut niciodată din intensitate. M- 
am obişnuit cu ele.) 

După 55 de ani, acesta, era, cred, primul caz în care nişte 
oameni, defăimaţi de presa sovietică, se încumetau, la 
rândul lor, să-şi arate şi ei colții, în această toamnă, 
acţiunile şi manifestările de fermitate, micul nostru grup de 
"disidenţi" (Turcin, safarevici intraseră în luptă), şi le 
trecuse la activ pentru că ele erau, pur şi simplu, un mod 
firesc de a ne îndrepta spinarea amorţită, sătulă de atâta 
încovoiere. Precum şi pentru că noi ne-am ridicat atunci 
când soarele era la nadir, în momentul în care devenise 
imposibil să mai taci şi să mai înduri, în momentul în care 


totul mergea deja aşa de rău, încât simpla rezistentă nu mai 
era o salvare pentru noi, ne trebuia o rezistentă activă până 
la victorie. 

În aceeaşi săptămână agitată am trimis, spre publicare, 
"Pacea şi violenta". Acest articol îl elaborasem ca pe o 
clarificare concretă a discursului meu legat de premiul 
Nobel, împotriva iluziilor pe care şi le făcea Occidentul cu 
privire la proporţii. Prin scopul lui, articolul nu era legat de 
premiile Nobel pentru pace, desi le interpreta. Dar când, la 
31 august, chiar în toiul luptelor, am auzit că el, comitetul 
de atribuire a premiilor Nobel pentru pace, selecţionase 
patruzeci şi şapte candidaţi, printre care Nixon şi Tito (încă 
nu ştiam nimic de Kissinger şi de Le Duc Tho!), m-am 
hotărât să-mi transform articolul pentru a împiedica aceste 
candidaturi şi pentru a-l propune pe Saharov, în 
conformitate cu spiritul expozeului meu. Pe 4 septembrie 
mi-am terminat articolul şi pe 5 (totul într-o zi) l-am 
expediat. şi pe 6, cu câteva zile înainte de data fixată pentru 
publicare, i l-am dat, spre lectură, lui Saharov. A fost 
singura noastră întrevedere, singurul nostru aranjament pe 
toată perioada acestei lupte inopinate, în acele zile se 
întrezărea victoria. Totuşi, era imposibil de crezut că ea era 
aşa de aproape! 

— Că de-a doua zi se va suna din goarnă încetarea 
campaniei de defăimare, că peste patru zile de-aici încolo 
posturile de radio occidentale nu vor mai fi bruiate! 

Intrând în această luptă, nici el, nici eu nu puteam aştepta 
din partea Occidentului un sprijin de o mai mare anvergură 
decât fusese cazul în toţi aceşti ani: suficient de mare 
pentru a ne feri de arestare sau de lichidare, dar insuficient 
pentru a influenta cursul evenimentelor, la noi sau în 
străinătate. lar acum, când aproape toate mişcările istorice 
sunt imprevizibile pentru spiritul uman, ardoarea simpatiei 
occidentale a început şi ea să se ridice până la o 
temperatură neprevăzută.l 


Faptele şi citatele introduse după aceea au fost 
consemnate de mine în mare grabă, de-a lungul emisiunilor 
în rusă ale posturilor de radio occidentale în perioada când 
acestea încă erau bruiate; nu pe toate le-am auzit bine, n- 
am ascultat în fiecare zi, în tot acest timp n-am văzut nici un 
ziar. Pot fi, în ce priveşte datele, erori de 1 Sunt atâtea 
detalii de care pot să depindă marile evenimente. De pildă, 
sprijinul pe care Occidentul mi 1-a acordat de-a lungul 
multor ani, a depins, în multe privinţe, de un capitol din 
Pavilionul canceroşilor, de discuţia despre socialism dintre 
sulubin şi Kostoglotov. Eu 1-am scris cu titlu de pur 
experiment, încercând să prezint unul dintre posibilele 
puncte de vedere sau ceea ce-l poate susţine pe un 
asemenea om demoralizat, ca sulubin. Dar pe acest capitol 
cei din Occident l-au citit (cu totul nejustificat din punct de 
vedere artistic) ca pe un manifest al meu în apărarea 
"socialismului moral", l-au citit aşa pentru că au vrut să-l 
citească asa, pentru că aveau nevoie să vadă în mine un 
adept al socialismului, pentru că erau aşa de vrăjiţi de 
socialism încât era suficient ca, de exemplu, cineva să le 
fluture jucăria ca să-i bage în buzunar. Pe atunci chestia 
asta eu nu o înţelegeam de fel şi chiar dacă as fi în-teles-o, 
tot nu m-aş fi pronunţat pentru vreun fel de tactică, mi-ar fi 
fost silă s-o fac, niciodată n-am spus vreun cuvânt de laudă 
la adresa socialismului. 

— Dar asta nu-i împiedica să interpreteze capitolul 
respectiv aşa cum îl interpretau. Ei făceau înjurai meu un 
front aşa de solidar, aşa de unitar, cuprinzându-i pe toţi cei 
de stânga, pentru că vedeau în mine un adept al 
socialismului. Dacă "Scrisoarea către conducători" as fi 
publicat-o în septembrie 1973 sau dacă din August n-aş fi 
scos capitolul despre Lenin. 

— As fi pierdut imediat orice sprijin. Dar de un asemenea 
sprijin Sovietele erau aşa de terorizate încât n-au fost în 
stare să exploateze nici chiar Arhipelagul confiscat. şi ar fi 
fost mult mai bine decât proiectasem eu, dacă Arhipelagul - 


singur tăindu-şi drumul prin această vânzoleală - ar fi 
apărut în primăvara lui 1975, când Sovietele, în 
conjunctura creată de Watergate şi de sfârşitul războiului 
din Vietnam, se vor fi simţit invincibile. Nici un fel de 
previziuni de-ale mele n-ar fi fost de ajuns, voinţa divină 
dirija toate mişcările. (Adnotare din 1978.) o zi sau două: 
uneori este vorba de ziua evenimentelor, alteori de ziua 
emisiunii. Deja pe tot parcursul săptămânii, de la 24 august 
până la sfârşitul lunii, "disidenţii din URSS" au fost tema 
arzătoare a întregii prese europene (atmosfera încingându- 
se şi din cauza procesului lakir-Krasin). Dar, depăşind 
aşteptările noastre, de o temperatură şi mai ridicată a fost 
marcată săptămâna următoare - prima din septembrie: ca 
răspuns la campania de denigrări lansată în presa sovietică, 
acolo, vâlvătaia a fost şi mai mare. 

"Pentru reducerea încordării ni se cere un preţ prea 
ridicat - întărirea tiraniei." - "Puterea sovietică vrea din nou 
să-i prostească pe intelectualii occidentali. Poate că de 
aceea Saharov şi Solje-nitân au hotărât să prevină 
Occidentul asupra primejdiei." (BBC) - "în acest climat 
tenebros, Soljeniţân şi Saharov fac un apel către 
conducătorii sovietici şi cei occidentali. Dacă vor fi 
constrânşi să tacă, aceasta nu va face decât să demonstreze 
că ei spun adevărul." W. Hayter, fostul ambasador al Marii 
Britanii în URSS, a declarat: "Cu un regim dictatorial nu se 
poate conlucra în vederea destinderii." în sprijinul 
disidenţilor sovietici au intervenit: pe 3 septembrie, 
cancelarul Austriei; pe 6 septembrie, ministrul suedez al 
Afacerilor Externe (un membru al guvernului Palme, până 
atunci atât de amabil cu guvernul URSS! şi era, de la 
ocuparea Cehoslovaciei încoace, "declaraţia cea mai 
vehementă făcută de Suedia la adresa URSS"); în RFG, nu 
numai democrat-crestinii, ci şi prezidiul social-demo-crat 
(singurul care a tăcut a fost Brandt, pacifistul); începând 
din 7 septembrie, a fost rândul lui Giinter Grass să se 
scandalizeze, el care, până atunci, fusese unul dintre stâlpii 


politicii răsăritene (Ostpo-litik) a lui Brandt; această 
politică, el o caracteriza acum (în Stern) ca pe o absurditate 
şi susţinea că destinderea economică nu trebuia să se facă 
pe seama domeniului cultural, în problema aceasta, tot 
Gunter Grass i-a acordat televiziunii germane un interviu 
lipsit de menajamente. 

Către 8 septembrie se acumulaseră deja destule pentru ca 
autorităţile noastre să înţeleagă că au pierdut partida cu 
campania lor de presă şi că trebuia să-i pună capăt. 

Pe 8 septembrie, în Pravda, se făcu bilanţul si, la acest 
semnal, totul se opri. După un obicei vechi de mai multe 
decenii, Piaţa Vechel şi-a imaginat că, o dată cu aceasta, 
totul avea să fie lichidat: 1 Conducătorii Kremlinului. (N. t.) 
urmăritorii au binevoit să înceteze atacurile, urmăriţii 
terorizaţi vor răsufla imediat a recunoştinţa, şi fireşte 
Occidentul se va linişti. Dar nu s-a întâmplat asa. Ceea ce se 
consumase, era doar începutul, în aceeaşi zi de 8 
septembrie, Saharov a ţinut o nouă conferinţa de presă - 
despre psihiatria criminală practicată la noi, despre 
folosirea haloperidolului, si, respingând acuzaţiile pe care i 
le aducea presa de-acasă, declară că ziarele sovietice 
"speculează cu neruşinare aversiunea poporului nostru fată 
de război", (Daily Telegraph: "O mănuşă aruncată KGB!" 
încă de ieri, acestui ziar britanic i se părea că "cercul se 
strângea din ce în ce mai mult în jurul lor", iar acum: "Toată 
campania urmărea să le închidă gura, dar amândoi sunt 
ferm hotărâți să reziste până la capăt.") şi pe data de 9, 
acelaşi Saharov a acordat un interviu unui post de radio 
olandez, cerând ca reprezentanţii Crucii Roşii să vină să 
viziteze spitalele noastre psihiatrice. Pe data de 9, 
preşedintele Academiei de ştiinţe a SUA a declarat 
următoarele: "Ne-a cuprins un sentiment de indignare şi de 
ruşine când am aflat că patruzeci de academicienil au luat 
parte la această campanie de denigrare. Asemenea 
încălcare a etosului ştiinţei văduveşte poporul rus de 
adevăratul său geniu din acest domeniu. Dacă Saharov va fi 


lipsit de libertate, savanților americani le va fi greu să 
îndeplinească obligaţiile pe care guvernul SUA şi le-a 
asumat în materie de colaborare cu URSS." (Lovitura cea 
mai dureroasă dată alor noştri, şi cât e de supărător acest 
lucru: Nixon a semnat2, dar savanții refuză - şi n-ai cum să 
le forţezi mâna!) S-a ridicat să ne apere şi organizaţia 
tineretului social-democrat din RFG (tot ceea ce este mai de 
stingă): "Nu este posibil să lărgim relaţiile comerciale cu 
preţul sacrificării unor asemenea oameni ca Saharov şi 
Soljeniţân." şi organizaţia de tineret a CDU. şi ministrul 
Afacerilor Externe al Norvegiei. lar Academia de Arte a 
Bavariei declara:"A trimite în Siberia pe un laureat al 
premiului Nobel? 

— Acesta este fascism, comparabil cu cel manifestat în 
cazul Karl Ossietzky3." Pe ziua de 10 a răsunat glasul lui 
Wilbur Mills, pre- 1 începând din 29 august presa sovietică 
a început să publice scrisori colective de reprobare la 
adresa lui Saharov. Una dintre primele a fost semnată de 
patruzeci de membri ai Academiei de ştiinţe a URSS. (N.t.) 
2 Acordurile de cooperare ştiinţifică şi tehnică. (N. t.) 3 Karl 
von Ossietzky (1889-1938), publicist german internat, din 
1933 până 1936, în lagărul de la Sonnenburg pentru 
articole ce condamnau fascismul şedinţele comisiei 
bugetare a Camerei Reprezentanţilor a SUA, aflat acum, 
bolnav, la ferma sa: el era împotriva lărgirii relaţiilor 
comerciale cu URSS atâta timp cât nu vor fi încetat 
persecuțiile împotriva unor asemenea oameni ca Soljeniţân 
şi Saharov. Adică, amendamentul Jackson se lărgea: de la 
dreptul de a emigra la drepturile omului în URSS! Si, în 
comisia lui, examinarea chestiunii tocmai se apropia de 
momentul decisiv. 

În general, vigoarea reacției de mânie a Occidentului a 
fost o surpriză pentru toată lumea - şi pentru Occidentul 
însuşi, care de mult nu mai manifestase o tenacitate aşa de 
mare fată de tara comunismului, şi cu atât mai mult pentru 
autorităţile noastre pe care vigoarea acestei reacţii le-a 


descumpănit pur şi simplu. Comentatorii au estimat că la 
această dată "guvernul sovietic se afla aproape în aceeaşi 
situaţie ca în august 1968". si, pentru a ieşi din impas, la 13 
septembrie, guvernul a suspendat bruiajul emisiunilor 
occidentale, introdus tocmai în zăngănitul de arme care 
însoţise ocuparea Cehoslovaciei! Era cu siguranţă o victorie 
uluitoare, cu totul neaşteptată (ca toate victoriile smulse de 
la ai noştri) şi într-adevăr istorică fiindcă, până atunci, 
numai congresul al XX-lea mai suspendase bruiajul. 

Si ce îmbărbătată se simţi societatea noastră, atât de 
recent încă demoralizată, încât chiar a renunţat la 
samizdat! 

În ziua de 10, Aftenposten a publicat "Pacea şi violenta" 
(articolul era destinat ziarului Le Monde, dar acesta s-a 
spălat pe mâini de el: o atitudine aşa de directă venită din 
Uniunea Sovietică îi ofensa deja stângismul bine temperat). 
La început, articolul n-a fost înţeles decât ca o manieră de 
a-l propune pe Saharov pentru premiul Nobel pentru pace. 
În ziua de 10, savantul a răspuns el însuşi corespondenţilor 
cum că va fi bucuros să-l primească: "Propunerea 
candidaturii mele la premiul Nobel se va răsfrânge pozitiv 
asupra situaţiei celor persecutați din tara noastră. Acesta 
este cel mai bun răspuns" la campania de hărţuire. şi o 
nouă campanie internaţională s-a declanşat în favoarea 
candidaturii lui Saharov. În ziua în care a refuzat să-mi 
acorde dreptul şi timpul de a propune candidaţi, comitetul 
premiului Nobel pentru pace (în sânul căruia deja încolţise 
ideea ruşinoasă de a împărţi premiul între ocupantul 
Vietnamului hitlerist. În 1936 a primit premiul Nobel pentru 
pace, dar şi-a sfârşit zilele într-o cvasi-detentie la spital. (N. 
t.) şi capitulant?) s-a pomenit inundat de propuneri venite 
din alte părti: pe 11 septembrie, candidatura a fost reluată 
de către membri ai parlamentului britanic; pe 12 
septembrie, de către întreaga fracțiune liberală a 
parlamentului danez, apoi de către un grup de fizicieni 
munchenezi, apoi şi de către alţii. Toţi cereau să fie premiat 


Saharov, dacă nu în 1973, atunci în 1974! (Articolul a fost 
tradus integral din norvegiană abia în 12 septembrie; s-a 
înţeles că el nu se limita la a-l propune pe Saharov - ceea 
ce a suscitat comentarii contradictorii privind esenţa 
articolului. El contraria tocmai cercurile occidentale care 
ne susţinuseră cel mai mult; nu era pe gustul lor.) Dar 
campania de susţinere din partea Occidentului, ca volanul 
unei maşini lansate în plină viteză, continua să se învârtă cu 
putere. Se publicau telegrame adresate lui Saharov când 
de o sută de psihiatri britanici, când de trei sute de medici 
francezi ("să se trimită o comisie internaţională pentru a 
controla activitatea azilurilor psihiatrice din URSS"). În 
apărarea noastră s-au ridicat premierul Danemarcei, 
primarul Berlinului Occidental, social-democraţii italieni 
("se poate avea încredere într-o tară care-şi urmăreşte 
propriii cetăţeni pentru opiniile lor?"), un Comitet al 
savanților neliniştiţi (SUA), Comitetul pentru libertatea 
intelectuală (idem), camera italiană a deputaţilor, Adunarea 
Consultativă a Comunităţii Europene, scriitori, savanţi şi 
artişti norvegieni, scriitori şi artişti elveţieni, o sută optzeci 
şi opt de intelectuali şi artişti canadieni; s-au strâns 
semnăturile a optzeci şi nouă laureați ai premiului Nobel 
din întreaga lume (operaţiunea a cerut timp, apoi ei înşişi 
au făcut să treneze lucrurile din cauza războiului din 
Orientul Mijlociu); la Paris s-a întrunit o conferinţă a 
scriitorilor, filosofilor, redactorilor, jurnaliştilor şi slujitorilor 
bisericii - conferinţa în care i s-a reproşat societăţii 
franceze atitudinea împăciuitoristă fată de lipsa de libertăţi 
în URSS. Senatul SUA a publicat o declaraţie (neangajând 
guvernul) în apărarea libertăţii în URSS si, în aceeaşi zi, 
Camera reprezentanţilor a propus să li se decerneze lui 
Saharov şi lui Soljeniţân titlul de "cetăţeni de onoare ai 
Statelor Unite". Pe 19 septembrie, BBC a transmis: 
"Occidentul se va molipsi şi el de virusul tiraniei, dacă 
închidem ochii asupra persecutării disidenţilor în URSS". şi 
evaluând, la 22 septembrie, a patra săptămână a luptei 


noastre: "Totul dovedeşte că autorităţile sovietice n-au 
reuşit să-i intimideze pe disidenţi." în săptămâna aceea, 
generalul Grigorenko a fost transferat şi el într-un spital de 
tip obişnuit. Chiar în acele zile, Evgheni Baraba-nov a 
trecut prin foc. La 15 septembrie, el a venit la mine (eu 
ştiam deja cum îl hărţuia Securitatea, cum îi băga pumnul 
în gură) şi la mine a făcut el, în fata unui corespondent, o 
declaraţie pe deplin istorică.1 Un sclav anonim, ignorat 
până atunci de toată lumea, s-a îndreptat de spinare, s-a 
ridicat de la punctul zero - şi dintr-o dată a atins o 
notorietate mondială. El s-a îndreptat de spinare sprijinin- 
du-se pe poziţia în care fuseserăm ţinuţi încovoiaţi timp de 
o jumătate de secol. Aceasta se traducea prin declaraţia că 
a trimite un manuscris în străinătate nu este o crimă, ci o 
onoare, onoarea de a salva de la pieire un manuscris. şi - 
minune! Barabanov primise deja convocarea la ultimul 
interogatoriu la Securitate, de la care n-ar mai fi revenit 
acasă; i se promiteau şapte ani de detenţie! - şi deodată 
puterea malefică se desprinde de el de parcă i s-ar fi 
închircit mâinile: ameninţătorul dosar de instrucţie, adus în 
văzul lumii, se dovedi a fi spre lauda celui în cauză. 
Barabanov nu s-a ales decât cu pierderea locului de muncă. 

Ar fi suficientă tocmai această simplă îndreptare de spate, 
ar fi suficientă numai această îndreptare spirituală, fără nici 
o acţiune, la toţi sclavii noştri, ca dintr-un suflu să devenim 
liberi. Dar nu îndrăznim. 

Reacţia Occidentului la declaraţia lui Barabanov, ca şi 
multe alte lucruri din acea lună, ne-au depăşit aşteptările, 
în Italia, preoţilor catolici li s-a recomandat ca, în predicile 
lor, să evoce gestul lui; în Franţa, nişte academicieni i-au 
luat apărarea. 

După ce lumea occidentală trecuse, mută şi indiferentă, pe 
lângă faptul că în tara noastră fuseseră distruse popoare 
întregi şi pe lângă evenimente afectând milioane de oameni 
- ecoul pe care-l avea în prezent un eveniment, aşa de 
insignifiant în Est, precum denigrarea publică a unui 


grupuscul de disidenţi, ne uluia; nu ne venea să ne credem 
urechilor, trecând de la un post de radio la altul, în fiecare 
dimineaţă şi în fiecare seară, încă nu apucase să se usuce 
cerneala interviului meu şi a articolului meu, cu reproşurile 
lor amare 1 Evgheni Viktorovici Barabanov, născut în 1944, 
interogat de KGB în vara lui 1973, a recunoscut că a trimis 
în Occident documente ale samizda-tului. Ameninţat cu 
urmărirea Injustiţie, el a scăpat de arestare datorită 
reacţiilor occidentale la declaraţia sa (Le Point, 8 octombrie 
1973). (N. t.) adresate Occidentului pentru slăbiciunea şi 
insensibilitatea sa, că deja luările mele de poziţie nu mai 
erau de actualitate; Occidentul a fost cuprins de o emoție, 
de o febră cum nu se mai văzuse niciodată, astfel încât te 
puteai iluziona că spiritul de libertate al vechiului mare 
continent era pe cale de a renaşte, în realitate era vorba de 
concurenta anumitor cauze temporare pe care, de aici, nu 
reuşeam să le discernem (una dintre ele era, probabil, 
grava neîncredere fată de URSS din cauza piedicilor pe 
care aceasta le punea în calea emigrării). Această vâlvătaie, 
care amintea de timpurile de glorie ale Europei, n-a mai 
fost posibilă o lună mai târziu, când aceeaşi Europă, lasă şi 
dezbinată, s-a înclinat în fata şantajului petrolier al arabilor. 
Dar în septembrie, vâlvătaia se înteţise! şi le orbise pe 
bufnitele noastre. Procesul lakir, conceput prosteşte, 
pregătit cu o minuţie fastidioasă, s-a încheiat cu un suerat 
de obuz orb, fără să atingă pe cineva, fără să sperie pe 
cineva, având ca singur rezultat ruşinea de care s-ay 
acoperit kaghebistii. Ei s-au pomenit într-o situaţie mai 
proastă decât dacă n-ar fi avut loc procesul. Au înjghebat, 
au fabricat o declaraţie a psihiatrilor sovietici cum că la noi 
nu există deţinuţi internaţi în case de nebuni (3 octombrie). 
Dar presa occidentală a făcut să le parvină fulgerător (4 
octombrie) răspunsul lui Saharov şi safarevici. Timp de 
şapte luni, autorităţile noastre se scre-museră să pună pe 
picioare un organism care să gâtuie publicarea în alte ţări a 
manuscriselor sovietice. Pe 21 dimineaţă s-a anunţat 


înfiinţarea Agenţiei Unionale a Dreptului de Autor - dar pe 
21 seara s-a anunţat că eu "le-am aruncat mănuşă" în 
sensul că, pentru a le testa soliditatea poziţiei lor juridice, 
am remis samizdatului capitole din Cercul-96 

[32]. (A treia coincidentă în favoarea noastră! Era lovitura 
prevăzută în seria înscrisă pe diagrama mea.) Noi dădeam 
impresia că acţionăm cu o rapiditate superioară celei a 
tancurilor, cu o tehnică nemaiîntâlnită la noi. Ne mişcăm pe 
câmpul de luptă de parcă am fi fost de zece ori mai multi 
decât eram în realitate. 

Dar, văzute din Occident, cu inevitabilele iluzii optice 
create de distantă, lucrurile arătau după cum voi relata în 
continuare. La sfâr-situl lui august, înainte ca lupta să 
înceapă (Daily Telegraph): "în URSS, autorităţile înăbuşă 
totul; nu a rămas decât o singură voce, aceea a lui Saharov, 
dar în curând va amuţi şi ea." La sfârşitul lui septembrie 
(Deutsche Allgemeine): "De la Magdeburg până la Moscova, 
Securitatea Statului nu mai are forţă de odinioară, oamenii 
nu se mai tem de ea, nu-i mai dau mare importantă." în tot 
acel timp, intervenţiile cele mai dure erau cele ale 
cercurilor de stânga şi liberale - invariabili prieteni ai 
URSS, şi cei cu influenta cea mai mare asupra opiniei 
publice occidentale - ale cercurilor acelora care, de-a 
lungul deceniilor, făcuseră ca tot Occidentul să încline spre 
stânga. Intelectualitatea americană a început să se opună 
apropierii sovieto-americane. Într-o situaţie fără ieşire, 
comuniştii din toate ţările vestice se zbăteau şi făceau pe 
mironosiţele: este absolut imposibil să nu fii adept al 
libertăţii cuvântului în societatea "viitoare", dar nu trebuie 
nici să se caute toate mijloacele de a ne umili şi calomnia. şi 
în aceeaşi dificultate se găseau şi guvernele lui Nixon şi 
Brandt, cărora poziţia noastră le strica tot jocul. Kissinger o 
cârmea când asa, când asa. În tot acest timp, miniştrii 
americani ai Finanţelor şi Sănătăţii făceau vizite în URSS; 
unul promitea credite, celălalt, întorcându-se acasă, insista: 
cooperarea americano-sovietică în materie de sănătate (cu 


psihiatrii noştri!) este mai importantă decât problema 
persecutării disidenţilor. Forţat de propriul său partid, 
Brandt, călcându-şi pe inimă, şi-a declarat "înrudirea 
spirituală cu disidenţii sovietici" - era 9 septembrie, dar trei 
zile mai târziu, deja, pentru a-şi salva politica răsăriteană 
(Ost-politik), a spus că el "ar căuta să regleze relaţiile cu 
URSS, chiar dacă în fruntea acesteia s-ar afla Stalin". ("Să 
reglezi relaţiile" cu asasinul a milioane de oameni - dar 
atunci de ce nu şi cu Hitler, fratele mai mic al lui Stalin? 
Prin extremismul inutil al declaraţiei sale, Brandt ne-a jignit 
pe toţi, pe noi cei în viaţă, şi pe toţi deţinuţii care au pierit 
în lagăre. Spre sfârşitul lui septembrie, el a făcut câţiva pasi 
înapoi, cu alte rezerve. şi a rămas pe poziţia aceasta. 

Dar cei care, cu o şi mai mare tenacitate, în aceste 
săptămâni de luptă pentru libertatea spiritului, au susţinut 
tirania din Est, au fost oamenii de afaceri occidentali. 
Atenţie! Cei care s-au remarcat, prin fidelitatea cu care au 
susţinut "dictatura proletariatului", au fost capitaliştii. Ei 
căutau să convingă congresul american că tocmai comerţul 
este cel care ar face să sporească drepturile omului în 
URSS! Dintre ei, Samuel Pisar a fost singurul care a avut 
viziunea clară a lucrurilor; el a publicat, la 3 octombrie, o 
scrisoare deschisă către Saharov: "Libertatea unui om este 
mai importantă decât tot comerţul mondial." şi Vaticanul, 
paralizat tot de aceeaşi idee a apropierii cu Estul, a păstrat 
tăcere timp de o lună de zile, în ciuda criticilor făcute de 
simpli preoţi la adresa Papei. Dar Papa n-a scos un cuvinţel. 
În octombrie, când era deja târziu, seful serviciului său de 
presă a declarat, fără tragere de inimă: "Drepturile omului 
în URSS nu sunt o chestiune internă a acesteia." 

Pentru mine, această amploare a sprijinului international, 
atât de surprinzătoare în disproporţia ei, atât de 
triumfătoare, a făcut ca, de la jumătatea lui septembrie, 
participarea mea la luptă şi continuarea cascadei pe care o 
avusesem în vedere, să devină de prisos: lupta se derula 
deja de la sine. lar eu trebuia să-mi crut timpul de lucru, 


forţele, rezervele pentru lupta următoare, deja apropiată, 
mai cumplită - şi inevitabilă acum, după ce-mi fusese 
confiscat Arhipelagul. 

Pe 21 septembrie, exact la o lună după ce începuse, 
campania era, consideram eu, câştigata si, pentru mine, 
momentan se încheiase (prin punerea în circulaţie, în ziua 
aceea, a unor capitole din Cercul). Pentru mine, căci vai, din 
cauza necoordonării acţiunilor, n-am fost în stare să-i 
transmit lui Saharov această informaţie. 

lar până să iasă el din luptă a mai trecut o lună de zile, cu 
mari şi supărătoare pierderi. Andrei Dmitrievici a avut 
nevoie de ceva timp până să facă acest gest, neştiind să-i 
refuze pe iscoditorii, vanitoşii, chiar oţioşii corespondenţi de 
presă, care nici măcar nu catadicseau să vină la Moscova, 
dar care, ridicând receptorul undeva în Europa, foloseau 
firul telefonic pentru a smulge şi ei o bucăţică din sufletul 
lui Saharov. Acţiunile lui Saharov pierdeau foarte mult din 
claritate din cauza dureroasei dileme în care se găsea el 
atunci când îşi punea problema capitală: să reziste în 
această tară până la capăt sau să-şi permită a o părăsi? (îşi 
tot făcea planuri: ce-ar fi să ceară să tină o serie de 
prelegeri în SUA?) La care se adăuga credulitatea lui fată 
de nişte dătători de sfaturi bune. A fost atras într-un 
nefericit episod cu Pablo Neruda (21 septembrie), episod 
menit să demonstreze alor noştri şi altora că noi suntem 
oameni obiectivi, că pretutindeni suntem pentru libertate şi 
că de data aceasta, în orice caz, ne îngrijorează soarta lui 
Neruda (asupra căruia nu plana nici o ameninţare). Dar 
această implicare s-a realizat fără a se recurge la maniera 
mitocănească, admisă la noi atunci când este vorba de 
întocmirea unei scrisori de susţinere, concedându-se 
politicos că guvernul chilian al lui Pinochet putea urmări 
nobilul obiectiv al unei renaşteri naţionale, în felul acesta, 
savantul a rămas cu flancul descoperit în fata comuniştilor 
de la noi şi a celor din Occident. A urmat un asalt furios 


asupra lui Saharov, ceea ce a fost de natură să slăbească 
nişte poziţii deja câştigate. 

Dând un interviu corespondentului - autentic sau fals - al 
unui/iar libanez, Saharov de asemenea îşi expunea flancul 
descoperit şi lumii comuniste, şi lumii arabe, într-un 
moment în care, prin forţa lucrurilor, războiul arabo- 
israelian limita sau întrerupea lupta noastră. Acestui 
interviu i-a urmat atacul unor aşa-zişi terorişti arabil - şi 
Saharov era din nou în postură de persoană ameninţată; 
trebuia neapărat să i se vină în ajutor, într-atât de sinistru 
era procedeul secu-ristilor. Dar acum nu a venit nici un 
ajutor de nicăieri. A mă fi implicat în acel moment, când 
trebuia să supraviețuiesc în linişte până la explozia 
Arhipelagului, însemna că-mi agravez în mod nechibzuit 
situaţia, dar nici pe Saharov nu puteam să-l las atât de 
singur şi de expus. l-am scris atunci o scrisoare lui A. D. pe 
care am dat-o la samizdat 
[33] şi care de-acolo a ajuns la nişte posturi de radio. 

Retrăgându-mă din luptă, am căutat, după obiceiul meu, 
să-mi evaluez adversarii: ce vor născoci ei acum contra 
mea, ce pasi vor mai face? Primejdia principală pentru ei nu 
era ceea ce deja se produsese, ci ceea ce putea şi trebuia să 
se producă: publicarea în avalanşă a materialului scris de 
mine. Ei mă subapreciaseră totdeauna* si, până în ultima zi, 
până să-mi ia Arhipelagul, ei n-ar fi putut, cred, nici în cel 
mai nebunesc zbor al imaginaţiei lor, să-şi reprezinte ce 
lucruri primejdioase, vătămătoare, puteam să fabric eu 
acolo. Dacă fabricam încă două Banchete ale învingătorilor! 
Acum, ţinând în gheare Arhipelagul, ducându-1 de la un 
birou la altul (si probabil, îl fereau de privirile alor lor, îl 
ascundeau în seifuri), de la experţi la şefii cei mari şi chiar 
la Andropov în persoană - lor trebuie să le fi îngheţat 
sângele în vine; publicarea unui asemenea text nu era ea 
aproape mortală pentru regimul lor (eh, pentru regim, 
regimul ducă-se dracului, dar era mortală pentru fotoliile 
lor!)? Trebuiau să caute modalitatea, desigur, nu de a se 


răzbuna cândva pe mine, ci de a opri această carte înainte 
ca ea să apară. Poate că nici nu admiteau ideea că eu as fi 
avut această îndrăzneală? şi dacă o admiteau? Pentru ei, eu 
vedeam soluţiile următoare: |. Răpirea copiilor mei şi 
deținerea lor ca ostatici de către "gangsteri", se înţelege. 
(Ei nu stiu că, şi în această privinţă, a fost luată o decizie 
supraomenească: copiii noştri nu sunt mai preţioşi decât 1 
Atacul a avut loc pe 21 octombrie 1973. (N. t.) memoria 
milioanelor de crucificaţi; cartea aceasta, noi nu o vom opri- 
o pentru nimic în lume.) 2. Interceptarea manuscriselor 
acolo, în Occident, unde li se pregăteşte tipărirea. Atac 
banditesc asupra YMCA. (Dar cum pot ei spera să 
intercepteze toate manuscrisele şi să oprească orice 
publicare?) 3. Împiedicarea prin mijloace juridice a 
publicării, exercitarea de presiuni făţişe, argumentând că 
este ilegală. (Prevăzând acest asalt, avocatul meu, Heeb, 
este deja pe punctul de a întocmi pentru mine un proiect de 
"Confirmare a deplinelor puteri", în special pentru 
Arhipelag şi în condiţiile create de Convenţie.) 4. Anihilarea 
prietenilor şi a ajutoarelor mele de taină. (Dar aceasta cere 
timp si, în orice caz, nu va opri publicarea. Ba dimpotrivă: 
aceasta îi va da mai multă forţă, nu va fi absolut nimic de 
pierdut.) 5. Ponegrirea persoanei mele (printr-o chestiune 
de natură penală sau în legătură cu viaţa mea particulară) - 
în scopul de a răpi depoziţiilor mele orice credibilitate. 

6. Intimidarea mea - prin aplicarea soluţiei de la punctul 1 
sau de la punctul 4? 

7. Tratative? 

Această din urmă soluţie eu o puneam sub un mare semn 
de întrebare; aroganta lor nu le va permite să se coboare 
până la a accepta tratative care s-ar situa la un nivel 
inferior celui guvernamental. Diomicev ar fi luat foc: 
"Tratative cu Soljeniţân? Să aştepte el momentul acela!" (Ei 
bine, eu cred că voi aştepta momentul acela. Momentul 
când, şi pentru cauză, şi pentru ei, şi pentru mine, va fi 
poate prea târziu.) încheind cu "Tratative?" lista de mai sus 


nu credeam în realitatea lor; în plus, pentru mine, nu mi le 
imaginam şi nu voiam să mi le imaginez: ce obiect ar putea 
să aibă ele în prezent în afară de acela al "Scrisorii către 
conducători"? Nu aveam în legătură cu ce să mă târguiesc: 
nu aveam de cerut nici majorare, nici scădere de preţ. 

Si pe ce cale ar putea ei să mă contacteze? Trecuse mult 
timp de când rupsesem toate legăturile cu toţi suspecţii, 
intermediarii, colportorii de zvonuri şi lacheii. Amici comuni 
cu ei nu aveam. 

Stabilisem această listă pe 23 septembrie, iar pe 24 mă 
pomenesc cu un telefon de la Natalia Resetovskaia, fosta 
mea sotie. Agitată, ea îmi cerea să ne vedem a doua zi. 
Vocea ei lăsa să se înţeleagă multe. Totuşi eu nu mi-am dat 
seama despre ce ar fi putut fi vorba. 

Ne întâlniserăm cu două zile înainte, ocazie cu care ea îmi 
repetase totul, exact ca în foiletonul din Komsomolskaia 
Pravda: că mă comport ca un isteric, că strig că mă 
ameninţa cineva şi în realitate nu mă ameninţa nimeni, că 
lansez calomnii la adresa Securităţii Statului. Vai, autentică 
turnătoare, ea pusese deja pe masa judecătorului scrisorile 
în care eu atingeam probleme importante şi deja 
transmisese Securităţii toate celelalte scrisori ale mele. şi 
articolul pe care ea îl scrisese cu ei (sub firma APN) apărea 
deja în New York Times. Dar, cu toate acestea, erau acolo şi 
ezitări, erau şi unele retractări. Suntem totdeauna dispuşi 
să credem în mai bine, aşa că pe ea n-o putem identifica 
total cu ei. 

În gara Kazan, iat-o privindu-mă cu trufie, cu ochi răi care 
de-atâta amar de ani se făcuseră de otel: 

— A fost telefonul lui Innokenti Volodini. Este vorba de o 
discuţie foarte serioasă, cum n-am avut noi niciodată. Dar 
nu fi îngrijorat, ţie îţi va prinde foarte bine. 

Si am înţeles. şi mi-a îngheţat sângele în vine. Într-o 
secundă mi-am pus masca lenei şi a oboselii. şi am păstrat-o 
până la sfâr-situl întâlnirii. 


Anii de exil - aceşti ani de înverşunare misogină - i-am 
irosit în singurătate, de teamă pentru cărţile mele, de 
spaima că o com-somolistă mă va trăda. După patru ani de 
război şi opt ani de închisoare, părăsit de sotie, irosisem, 
călcasem în picioare, înăbuşisem primii mei trei ani de 
libertate, lâncezind în speranţa de a găsi o femeie căreia să- 
i pot încredința toate manuscrisele, toate numele şi chiar 
propriul meu cap. şi revenit din exil, am capitulat: m-am 
întors la fosta mea sotie. 

Si iată, după şaptesprezece ani, această femeie venea să 
mă întâl-nească, neascunzând faptul de a fi mesagera KGB, 
si, cu un pas ferm pe peron, părăsea domeniul privat pentru 
a intra legal în domeniul public, în această carte. (Am notat 
aceasta chiar în ora care a urmat discuţiei; pielea îmi frigea 
încă.) 

— Ai fi de acord să te întâlneşti cu cineva pentru a sta de 
vorbă? 

— În ce scop? 

1 Innokenti Volodin este un tânăr diplomat sovietic care, la 
începutul Primului Cerc, încearcă disperat să-şi avertizeze 
un prieten în legătură cu gravul pericol care-l paste. Este 
rolul pe care N. Resetovskaia şi-l asumă angajând această 
"foarte serioasă" discuţie. (N. t.) 

— De exemplu, pentru a studia posibilitatea de a edita 
Pavilionul canceroşilor. 


4 Pavilionul canceroşilor! Maştera către copil: ai grijă să nu 
te îneci! După ce gheata sub el s-a făcut terci.) 

— Mă mir. Pentru asta nu-i nevoie de nici o întâlnire. Este 
firesc ca editorii ruşi să publice cărţile ruseşti. 


(si totuşi - tratativel Ei merg pe ideea tratativelor? Grozav 
i-am mai articulat! Mai mult decât gândeam noi.) 

— Dar tu, tu te vei duce la o editură să închei un acord? Ei, 
înţelegi tu, nu stiu la ce să se aştepte din partea ta, le e 
frica. Trebuie discutate condiţiile. 


(Vor să câştige timp! Au adulmecat Arhipelagul-şi vor să 
mă întârzie, să mă adoarmă. Dar şi eu am nevoie să câştig 
trei luni. La rândul meu, şi eu am interes să-i adorm pe ei.) 

— Nu poate fi vorba de nici un fel de condiţii: totul exact 
cu-vânt cu cuvânt. 

— şi după editură te mai întâlneşti cu cineva? 

— Dar acest cineva, în civil, oricum va sta lângă biroul 
redactorului principal. 

Aceşti civili şi acum ne fotografiază de pe peroanele 
paralele sau trag cu urechea la ceea ce vorbim; îi simt cu 
toată suprafaţa spinării mele, în privinţa asta nu mă înşel. 

— Bine, dar. Mai sus? 

— Numai biroul politic. şi despre destinele tuturor, nu de 
al meu personal. 

— Tocmai, că pe tine te urmărea CC, nu KGB. Comitetul 
Central este cel care a publicat Banchetul învingătorilor, şi 
asta a fost o eroare. (Ce siguranţa de sine în judecata 
politică asupra CC. şi aceasta în gura unei simple femei.). În 
timp ce ei, vezi, sunt cu totul altfel de oameni, ei nu răspund 
de erorile trecutului. 

— În acest caz, trecutul trebuie renegat în mod public, 
condamnat, trebuie povestit despre el; atunci nu vor mai 
răspunde de acel trecut. Cine a omorât şaizeci de milioane 
de oameni? 

Care "şaizeci" - ea nu-mi cere să precizez, desi nu ştie; dar 
îndată, sigură de ea însăşi: 

— Nu eiAcum, orizontul meu s-a lărgit foarte mult. şi ce 
oameni inteligenţi am avut ocazia să cunosc! Tu nu cunoşti 
asemenea oameni, în jurul tău sunt atâţia imbecili. Ce tot îi 
arunci în cârcă lui Andropov? El n-are nici o legătură cu 
chestia asta (!). Asta îi priveşte pe alţii. 

Mă fixează cu privirea de parcă as fi o oaie rătăcită, un 
prăpădit, un terchea-berchea. 

— Vrei să-ţi spun că, în general, există cineva care te 
înşală, care atâta focul, care te şantajează îngrozitor! Care 


inventează ameninţări. 

— De exemplu, “scrisorile banditeşti"? 

— (aprigă): KGB n-are nici o legătură cu asta! 

— şi tu de unde ştii? 

Sunt leneş; de greşit, greşesc. Ea este în mod agresiv 
sigură de ea însăşi şi de noii ei prieteni: 

— Cândva, poate, ai să-mi arăţi una dintre aceste scrisori! 
Ei nu te atacă, pe tine nimeni nu te atingel 

— M-au dat afară de la Rostropovici, nu-mi dau permis de 
şedere, asta nu ţi-e de-ajuns? 

— Nu mai insista în legătură cu permisul! Ei nu pot totuşi 
să ţi-l dea imediat! Asta se va rezolva treptat. 

— Mi-au luat arhiva a doua oară. 

— Asta este funcţia lor: sa cautelpar 

— Opere literare? 

Nu fac decât să mă mir, nu intru în dispută, sunt sătul de 
această luptă, lungă într-adevăr, cu KGB, şi as fi bucuros să 
mă odihnesc. Eu, de la rolul meu n-am deviat nici cu o iotă. 

— Tu anunţi că operele tale principale de-abia de-acum 
încolo urmează să vină, că dacă ai muri ar începe să circule 
- si, de fapt, tu îi obligi să caute. Uite, în scrisoarea către 
congres ai menţionat stiu tancurile adevărul, acum ei le 
caută şi pe ele. 


(Dar de unde ştii tu că ei caută şi ce caută? şi ce titluri ai 
adăugat tu însăţi pe lista lor? Viţelul acesta - şi pe el?) 

— Sunt constrânşi să caute pe la vreo Evă. 

Asa - i-a dat deja numele*! (N. I. Stoliarova). Eu, pentru 
prima dată, îi spun cu toată vigoarea: 

— În afară de tine, nimeni nu poate să-i dea numele! şi 
dacă. 

— Tu ai vrut divorţul, trebuia să prevezi toate 
consecinţele. (Le-am prevăzut. De mult-de mult; pe multe 
nu le ştii, pe multi nu-i ştii. Dar pe cei dinainte?) 

— Dar nu josnicia. 

— Nu te nelinişti, stiu eu ce fac. 


(Da, da! Să tipăresc cât mai repede Arhipelagul. Pentru ca 
nimeni să nu fie cosit sau halit în întuneric. Ei au nevoie de 
întuneric - dar eu am să li-1 risipesc!) 

— lar tu fa o declaraţie cum că totul, fără excepţie, se 
găseşte numai la tine. şi că timp de douăzeci de ani n-ai să 
publici nimic. 


(lată ce caută ea să obţină cu tot dinadinsul. Să obţină 
pentru ei ceva de care au aşa nevoie! Dar cum este posibil 
ca tu, într-o viaţă de om, să nu mă cunoşti, dacă îţi 
imaginezi că la o lună de zile după dezastru mai era ceva de 
discutat? Că la o oră după dezastru încă nu era decis totul? 
şi că n-am trecut la acţiune încă de-a doua zi?) 

Mătur în alt loc: 

— Dacă se vor atinge de vreunul dintre cei două sute 
douăzecil sau de vreunul ca Barabanov, voi lua imediat 
apărarea tuturor oprimaţilor. 

Si ea cu mătura, pe-aici, pe-aici; ştie ea ceva: 

— Celor care au povestit despre lagăr nu li se va întâmpla 
nimic. Dar atenţie, cei care au ajutat la facerea. 


(Despre toată această primăvară a lui 1968, când 
dactilografiam la Rojdestvo - cu Voronianska, Liusa 
Ciukovskaia şi Nadia Le-vitskaia - tu, în conversaţia ta 
intimă cu aceşti oameni foarte inteligenţi, ai povestit totul, 
nu-i asa?) 

— Fără întârziere şi cu toată vigoarea îl voi apăra pe 
fiecare în parte! 


(Cândva, cândva eram aşa de sinceri unul cu altul. Dar 
deja de multă vreme sesizez că eşti actriţă; dar nu, pe mine 
mă surprind pe o pistă falsă, lucru de care nu mi-am dat 
seama la timp. Dar astăzi, pe această culme solidă, pe 
magistrala vieţii mele - cu toţi regizorii voştri, n-o să-mi 
dictaţi voi cum să joc.) 


— În orice caz, dacă vei fi cuminte, va fi mai bine pentru 
toţii 

— Dar nu eu sunt cel care atacă, ei sunt cei care mă 
forţează. 

— Eşti un obsedat, nu ţi-e milă de copiii tăi. şi încă o dată 
despre copii: 

— Ia spune, dacă i se întâmpla ceva unui copil de-al tău - 
tot KGB e de vină? 


(Premisa lor: n-o să-i suspecteze nimeni în legătură cu un 
copil.) 1 Cei două sute douăzeci şi şapte supraviețuitori ai 
Gulagului care, prin mărturiile lor, i-au permis lui Soljeniţân 
să scrie Arhipelagul. (N. t.) 

— Da, desigur, de data aceasta, ati învins voi. Dar dacă se 
publică imediat Pavilionul canceroşilor, tu n-ai să declari în 
public cum că tu ai învins? 

— Niciodată. Chiar mă miră întrebarea, în cel mai rău caz 
voi spune că este o măsură judicioasă în folosul publicului 
cititor din Rusia. Mie publicarea acestei cărţi aproape că 
nici nu-mi este de trebuinţă. 


(La drept vorbind: este sau nu este de trebuinţă? Cum să 
nu doresc ca ea să fie publicată înainte de toate în patria 
mea? Dar iată monstruozitatea: acest lucru vine aşa de 
târziu încât nu mai merită să mă sacrific pentru el. Un tiraj 
simbolic, numai pentru a spune braşoave despre libertatea 
noastră? Să-1 vinzi intelectualilor moscoviți care oricum au 
în biblioteca lor exemplarul samizdatului? Sau, după ce l-ai 
expus în librării, să dai la topit tot acest tiraj? Dariată că 
împrejurările concură în aşa fel că acum eu sunt acela care 
nu mai vrea. Moscova l-ar citi, dar, pentru Rusia, adevărul 
în totalitatea lui este mai necesar decât vechiul Pavilion al 
canceroşilor. Să-i împiedic publicarea? Nu îndrăznesc, nu o 
voi face. Dar deja nu mai este nevoie.) 

— În decembrie 1967, dacă nu s-a publicat Pavilionul, 
aceasta s-a întâmplat din vina ta! 


— Cum? 

— Aminteşte-ţi: te-ai prefăcut că eşti bolnav, nu te-ai dus, 
m-ai trimis pe mine. Or, Ivardovski voia să te roage să 
semnezi pentru revistă o scrisoare cu totul inofensivă. 


[Da, o cu totul inofensivă dezavuare: de ce acest tapaj în 
Occident. Numai despre asta era vorba atunci şi la 
secretariat. lată cum îmi vor inversa istoria: nu puterea 
este aceea care m-a pus în dificultate pe mine (si pe toţi cei 
care m-au precedat), ci eu însumi. (noi înşine).] 

— O să-ţi publice cartea, o să primeşti nişte bani. Dar 
trebuie să dai unele asigurări. N-ai să faci declaraţii 
corespondenţilor cu privire la această propunere? Cu 
privire la această discuţie a noastră? Ea trebuie să rămână 
absolut secretă. 

Mergând dincolo de dorinţele cele mai arzătoare ale lor şi 
ale ei, eu am spus: 

— Despre discuţia de aici nu se va afla nimic dincolo de 
acest peron. 


(Dincolo de acest lung, îngust peron dintre cele două căi 
de acces ale trenurilor de Riazan, oraşul din care veneam şi 
la care ne reîntorceam cu provizii, cu noutăţi, cu speranţe - 
timp de doisprezece ani,. Dincolo de acest lung peron 
scăldat de soarele matinal al lui septembrie. Dincolo de 
peronul pe care ne plimbăm încolo şi încoace, în timp ce 
camerele ne filmează şi magnetofoanele ne înregistrează. 
Acest peron este perimetrul în care descriu discuţia 
desfăşurată aici.) 

Descopăr în ce fel se străduieşte ea să-mi fie utilă: 

— Consider că, prin afirmaţiile pe care le-am făcut în 
discuţii şi prin capitole ale memoriilor mele, capitole trimise 
unei anumite persoane, am putut să explic caracterul tău, 
să te apăr, să-ţi uşurez soarta. 

Ea şi-a pus în minte să mă explicel în condiţiile în care nu 
m-a înţeles niciodată, nu m-a intuit niciodată, n-a prevăzut 


niciodată nici măcar un singur gest de-al meu (ca şi cum) - 
ea şi-a pus în minte să mă explice. Politiei secrete! şi în 
asociere cu aceasta, să mă explice întregii lumii. 

Asa e mereu: amorul propriu ulcerat cere satisfacţie, şi 
aceasta cu atât mai mult, cu cât sunt mai multi spectatori? 
Când este vorba de amorul propriu, fără îndoială, aşa se 
întâmplă mereu. Dar până la a te pune la remorca politiei 
secrete? Nu toate femeile fac aşa ceva. 

Nu cu tine retranscriam dintr-un carnet într-altul? Tu mi- 
ai dictat şi acest proverb: nu e oaie, cum s-a spus, aceea 
care după lup s-a dus. 

— Ascultă, Nataşa, nu fi uşuratica, nu accepta serviciile 
aripilor negre. Ce plăcere: să mă ridice de îndată, să mă 
ducă. 

— Nu-ţi fă griji, eu stiu ce fac. 

Si orice-ar mai face ea pe acest drum şi pentru aceşti 
patroni (astăzi a dat discuţiei o altă turnură, nu m-a împins 
spre o întâlnire în particular cu securiştii; vom "aştepta" 
propuneri de la editură - şi în schimb este stabilit cu 
certitudine că n-am să atac, că n-am să editez Arhipelagul, 
că am să mă comport pasnic) - orice ar face ea în viitor 
niciodată nu voi putea să mă desolidarizez de ea şi să-i 
arunc în fată: "Tu ai făcut asta!" Dacă ea a făcut ceva, 
înseamnă că nici eu n-am fost străin de fapta respectivă. si, 
indiferent cu ce venin se va îmbiba, viitorul vine şi din 
trecut, şi vina e a mea: în închisori, n-apuca omul să intre 
bine în celulă că eu îi şi citeam în suflet; în schimb, pe 
această femeie de lângă mine n-am intuit-o niciodată. Am 
lăsat toate acestea să ardă înăbuşit şi să izbucnească. Astfel 
plătim pentru greşelile comise într-un domeniu secundar 
prea neglijat - în acela a ceea ce, în cărţile poştale ale 
comitetelor locale1, se numeşte viaţa personală. 

Vai, spre coloana vecină, coloana aliată, nu erau amenajate 
căi care să ne permită să ne consultăm şi să acţionăm 
unitar. 


Am să-mi permit să vorbesc aici despre Saharov, în măsura 
în care este necesar pentru a-i înţelege gesturile care 
avuseseră şi promiteau să aibă consecinţe importante 
pentru Rusia. 

Lenin a conceput şi a întemeiat, apoi Stalin a dezvoltat şi a 
consolidat geniala schemă a unui stat totalitar. Atunci ei au 
prevăzut şi au realizat totul pentru ca acest sistem să se 
eternizeze, neschim-bându-se decât la un semn al şefilor 
săi, pentru ca să nu se poată auzi nici o voce liberă şi să nu 
se nască nici un contracurent. Prevăzu-seră totul, în afară 
de un lucru - miracolul, fenomenul irațional ale cărui cauze 
nu pot fi anticipate, nici prezise, nici suprimate. 

Un asemenea miracol a fost şi apariţia lui Andrei 
Dmitrievici Saharov în statul sovietic, în mulţimea coruptă, 
venală şi fără principii a intelectualităţii tehnice si, în plus, 
într-unul dintre sectoarele cele mai importante, cele mai 
secrete, unde ploua cu avantaje materiale - aproape de 
bomba cu hidrogen. (Dacă ar fi apărut într-un loc mai 
dosnic, degrabă ar fi fost lichidat.) 

Creatorul armei celei mai înfricoşătoare a secolului al XX- 
lea, de trei ori Erou al Muncii Socialiste, asemenea 
secretarilor generali ai partidului comunist, şi de altminteri 
participând la şedinţe alături de ei, admis în acest cerc 
îngust unde nu există cerința personală care să nu poată fi 
satisfăcută, acest om, ca printul Nehliudov al lui Tolstoi, 
simţi într-o bună zi - sau mai degrabă simţise întruna de 
când se născuse - că toată această abundentă cu care 
regimul îl potopea nu era decât pulbere, în timp ce sufletul 
lui căuta adevărul şi nu-i era uşor să găsească o justificare 
cauzei pe care o servea. Până la un anumit punct, puteai să 
ai conştiinţa împăcată: doar 1 Mestkom: comitet local al 
organizaţiei sindicale. Soljeniţân se gândeşte la formulele 
banale ale unei cărţi poştale trimise de "“tovarăşii de 
sindicat" unuia de-al lor aflat în deplasare, urându-i "multă 
satisfacţie în viaţa personală". (N. t.) era pentru apărarea şi 
salvarea poporului nostru. Dar, dincolo de acel punct, 


devenise prea clar că era pentru agresiune şi că seria de 
experiente va transforma pământul într-o planetă 
nelocuibilă. 

De zeci de ani, la noi, creatorii tuturor acestor arme 
teribile se supuneau fără murmur şi şovâire, nu zic lui 
Stalin sau lui Beria, ci oricărui colonel plasat în fruntea 
Institutului lor de cercetări ştiinţifice sau a saraskăi lor (în 
funcţie de locul în care puterea binevoia să-l plaseze pe 
inventator), erau infinit de recunoscători pentru o steluţă 
de aurl, pentru o dacea în împrejurările Moscovei sau 
pentru ceaşca, nu-i asa, cu smântână la micul dejun, şi dacă 
protestau vreodată, nu o făceau decât cu preocuparea de a 
satisface ireproşabil, în plan tehnic, dorinţele aceloraşi şefi. 
(Nu am mărturii din care să rezulte ca "rebeliunea" lui P 
Kapita ar fi depăşit nivelul unei critici la adresa a ceea ce, în 
politica lui Beria, lăsa de dorit.) şi deodată, Andrei Saharov 
a avut îndrăzneala - atunci când nesocotitul de Nikita, deja 
ajuns la apogeul puterii absolute, ridica pumnul - să ceară 
oprirea experientelor nucleare, şi nu a nu stiu căror 
experiente de poligon, necunoscute nimănui, ci a celor de 
mai multe megatone care zguduiau şi acopereau cu praful 
lor toată lumea, încă de-atunci a căzut el în dizgrație, şi-a 
atras mânia autorităţilor şi a ocupat o poziţie singulară în 
lumea ştiinţifică - dar Rusia nu ştia nimic de această 
chestiune, nu vedea nimic. Saharov a devenit un cititor 
fervent al samizdatului, unul dintre primii apărători ai celor 
arestaţi (Galanskov-Ghinsburg), dar nici asta nu se vedea. 
S-a văzut, până la urmă, memorandumul lui din vara lui 
1968. 

Aici recunoaştem deja trăsătura dominantă a acestui om: o 
naivitate dezarmantă, născută din propria lui puritate. 
Memorandumul şi-l distribuie pe fragmente dactilografelor 
din serviciul lui (altele nu are, alte căi nu cunoaşte), 
imaginându-şi (! 

— El lucrase în instituţiile noastre, dar în fond nu lucrase, 
plutise!) că aceste dactilografe cu acces la secretele de stat 


nu sunt aşa de deştepte ca să pătrundă sensul textelor 
respective şi că, din bucățele, vor reconstitui întregul. Dar 
ele au fost destul de deştepte ca să-şi ducă fiecare partea ei 
de copii la serviciul special şi acesta citi memorandumul 
înainte ca Saharov însuşi să înşire exemplarele pe birou, în 
vederea pregătirii lor pentru samizdat. Dintre toţi oamenii, 
Saharov corespundea cel putin (si prin însuşi acest fapt, era 
cel mai hotărât să facă fată) 

Insignă de erou al Uniunii Sovietice. (N. t.) cerinţelor unei 
lupte de unul singur împotriva totalitarismului inuman, 
inchizitorial, apucător, intratabil! În ultimul minut, ministrul 
industriei nucleare a încercat să-1 întoarcă din drum, să-l 
oprească pe Saharov, 1-a făcut atent asupra consecinţelor. 

— Degeaba. Asemenea copilului care nu ştie să citească 
tabliţa cu anunţul "zonă contaminată", Saharov, la fel de 
dezarmat, a părăsit casta fericită a săniilor şi îmbuibaţilor 
pentru cea a umiliţilor şi a ofensaţilor. si, ca să pună vârf la 
toate. 

— Tot acolo, cine putea s-o facă dacă nu un copil? 

— A depus pe pragul pe care-l părăsea "banii de prisos" 
plătiţi lui de către stat "pentru nimic" - o sută cincizeci de 
mii de ruble noi hruscioviste, echivalentul a un milion şi 
jumătate de ruble vechi staliniste. 

Atunci când Saharov încă ignora lumea care gândeşte, 
lumea să-mizdatului, lumea liberală, îi veni în ajutor un 
istoric tânăr şi curajos (cu concluziile lui grandioase după 
care ordinea universului s-a tulburat din cauza caracterului 
nenorocit al unui oml) - cum să nu te bucuri de a fi găsit un 
aliat! Cum să nu-i resimţi influenta! Citiţi primul 
memorandum al lui Saharov: ce reverenţe, ce plecăciuni în 
fata lui Roi Medvedev. Balonul se îngreunează din cauza 
obiectelor care atârnă de el. Presupun că întârzierea lui 
Saharov în a-şi lua zborul se explică în mare măsură prin 
această influentă a lui Roi Medvedev. Colaborarea acestuia 
din urmă cu Saharov a pus pe documentele publicate în 
comun pecetea îngustimii de orizont; şi când Saharov s-a 


smuls din contextul secetos al marxismului, totul s-a 
terminat prin ţintirea unei rachete sol-aer în spinarea 
aeronautului*. 

M-am întâlnit cu Saharov prima dată la 28 august 1968, 
îndată după ce ai noştri au ocupat Cehoslovacia şi la putin 
timp după ieşirea memorandumului său. La data aceea, el 
încă se mai afla în situaţia de personalitate arhisecretă şi 
arhiprotejată: nu avea dreptul să folosească telefonul din 
cabinele publice (nu poate fi interceptat instantaneu), ci 
numai pe cel de la birou şi pe cel de-acasă; nu putea să 
meargă după bunul său plac în case sau în locuri altele 
decât 1 Aluzie la lucrarea lui Roi Medvedev, Stalinismul. (N. 
t.) * Desi concluziile politice ale lui Roi Medvedev se 
dovedesc totdeauna a fi acelea care convin cel mai mult 
regimului sovietic - presa occidentală de stânga îl va 
glorifica încă multă vreme ca pe cel mai mare opozant 
socialist din tară. (Adnotare din 1978.) 'Wpar 457 e. 

Cele care fuseseră determinate, verificate şi despre care 
se ştia că el le frecventează; gărzile lui de corp când îl 
urmau, când nu; el nu putea s-o ştie dinainte. De aceea 
întâlnirea mea cu ela fost extrem de greu de aranjat. Din 
fericire s-a găsit o casă în care eu deja fusesem o dată şi pe 
unde el avea obiceiul să treacă. aşa ne-am întâlnit. 

De la prima privire şi de la primele cuvinte, el produce o 
impresie fascinantă: statură înaltă, fire total deschisă, 
zâmbet blând şi luminos, voce cald-guturală şi graseiere 
pronunţată cu care apoi te obişnuieşti. Cu toată căldura 
înăbuşitoare, era îngrijit îmbrăcat după moda veche: 
cravată strânsă sub un guler scrobit, sacou pe care nu-l va 
descheia decât în cursul convorbirii - moştenire, fără 
îndoială, de la familia sa de intelectuali din vechea Moscovă. 
Ne-am întreţinut patru ore ale acestei seri, deja destul de 
înaintate pentru mine. Eu n-aveam idei prea clare şi nu mă 
exprimam în modul cel mai corespunzător, în plus, ne mai şi 
întrerupea câte cineva, nelă-sându-ne totdeauna să fim 
între patru ochi. Era şi neobişnuitul primei senzaţii pe care 


o încercam: iată, atinge - în mâneca albăstrie a acestui 
sacou este mâna care a dat lumii bomba cu hidrogen! 

Fără îndoială n-am fost suficient de politicos şi am insistat 
inutil în critica mea, desi nu mi-am dat seama de asta decât 
ulterior: n-am mulţumit, n-am felicitat, n-am făcut decât să 
critic, să resping, să discut memorandumul lui, si, pe 
deasupra, fără să-mi fi pregătit argumentaţia; vai, nu stiu 
de ce, nu-mi dădusem seama că voi avea nevoie de asta. şi 
tocmai în aceste două ore consumate cu critica mea tâmpită 
m-a subjugat! 

— Nu s-a supărat de nimic, desi motive ar fi avut; obiecta 
fără îndârjire, explica, zâmbea uşor descumpănit, dar o 
dată nu s-a supărat, câtuşi de putin-marcă a unui suflet 
mare şi generos, (în privinţa aceasta, unul dintre 
argumentele lui era următorul: de ce este el aşa de 
prioritar angajat în a descâlci problemele altora şi nu pe ale 
sale, problemele sovietice? 

— Îi vine greu să cauzeze vreun prejudiciu tării sale! Nu 
era logica raţionamentului cea care îl făcea să se încline în 
acest sens, era acest sentiment de iubire filială, îl călăuzea 
acest sentiment de sfiiciune! Pe-atunci eu nu apreciam 
acest lucru; eram pus în mişcare de resortul trecutului meu 
de ocnaş şi am continuat să-i arăt prin ce păcătuiau 
argumentaţia sa şi felul lui de a grupa faptele.) 

Am evaluat împreună posibilitatea de a interveni într-un 
fel oarecare în legătură cu Cehoslovacia, dar n-am găsit pe 
cineva capabil pentru o viguroasă luare de poziţie: fără nici 
o excepţie, toate marile nume se eschivau. Ela confirmat că 
dintre fizicienii de prim plan nimeni nu va semna. 

Am avut impresia că întâlnirea noastră din ziua aceea le-a 
scăpat autorităţilor si, în ce mă priveşte, cu prudenta mea 
obişnuită, faptul că făcuserăm cunoştinţa 1-am ascuns 
multă vreme, nu l-am lăsat în nici un fel să transpară: o 
asemenea alianţa le-ar fi părut autorităţilor foarte 
periculoasă. Totuşi, un an mai târziu, când m-am mutat la 
Rostropovici la Jukovka, am constatat că mă aflam la o sută 


de metri de dacea lui Saharov - încă o coincidentă. Or, de-ţi 
sunt vecin, vecin de-mi eşti, avem a ne spune povesti. Am 
început să ne întâlnim din când în când. La sfârşitul lui 
1969 i-am dat articolul meu ca răspuns la memorandumul 
lui ("La revenirea respirației şi a conştiinţei") - mereu 
aceleaşi critici, dar deja sistematizate şi destinate pentru 
samizdat (dar nu le-am dat acolo). Saharov, care la data 
aceea a fost aproape singurul cititor al acelui articol, 1-a 
citit nu fără amărăciune (a recunoscut) şi chiar 1-a recitit. 
Aceasta n-a lăsat nici o urmă de resentiment în atitudinea 
lui fată de mine. 

EI a avut la rândul lui o perioadă de moleşeala: sotia lui a 
bolit mult şi a murit. Nu se mai arăta deloc; apoi, duminica, 
începu să apară împreună cu iubitul său fiu, care avea 
atunci vreo doisprezece ani. Vorbeam uneori de eventuale 
acţiuni comune, dar niciodată nu ajungeam la ceva bine 
definit. 

Chiar pentru zona umiliţilor şi ofensaţilor, Saharov era 
încă prea pur: el nu bănuia că, şi acolo, pot să nu fie numai 
elanuri nobile, numai suflete în căutarea adevărului, ci şi 
calcule meschine: a-şi face un nume, nu pe cale unanim 
acceptată a prestării unui serviciu, nu în fluxul lucrului cu 
maşini şi tractoare, ci prin contactul cu miracolul, prin 
agăţarea de acest balon straniu, enorm, vizibil tuturor, 
care, fără motor şi fără benzină, zboară spre înălţime. 

Unul dintre oamenii de acest fel, care au luat înălţime cu 
ajutorul unui balon, a fost V. Cialidze. El începu prin a pune 
în circulaţie prin samizdat o revistă juridică arhifastidioasă. 
Apoi a inventat comitetul pentru apărarea drepturilor 
omului, cu participarea obligatorie a lui Saharov, dar cu 
statute meşteşugit alcătuite pentru a-şi asigura, în sânul 
comitetului, posibilitatea de a neutraliza orice voinţă 
divergentă, în octombrie 1970, Saharov a venit să mă 
consulte în legătură cu acest proiect de comitet, dar n-a 
adus decât declaraţia de înfiinţare; încolo, despre statut nu 
se făcea nici o menţiune, despre structură nu se dădea nici 


o idee. Într-adevăr straniu comitet: să-i consuli pe canibali 
(dacă ei o să solicite asta) despre drepturile oamenilor pe 
care ei se pregătesc să-i ronţăie, în schimb, în condiţiile în 
care eram lipsiţi de drepturi, se vorbea de caracterul 
nepartinic ca principiu, ceea ce era totuşi ceva. Eu n-am 
avut nici o obiecţie. Pe 10 decembrie, chiar ziua înmânării 
premiilor Nobel, Saharov a venit din oraş cu taxiul, în mare 
grabă, pentru cinci minute, ca să afle dacă eu accept să 
intru în comitet în calitate de membru corespondent. Mi se 
spunea că nu se va cere din partea mea nici o activitate 
concretă, nici participarea la şedinţe etc. Hm. Am impresia 
că eu n-am absolut nici un rost acolo, dar pe de altă parte - 
cum să mă eschivez, cum să nu-i susţin? Mi-am dat acordul 
"de principiu", adică în general cândva. Ceea ce nu 
reuşeam să pricep, era motivul pentru care se grăbea el aşa 
de mult. şi Saharov nici el nu înţelegea: el nu era decât 
curierul naiv. lată faptele şi motivul pentru care Cialidze îl 
expediase val-vârtej la treizeci de kilometri: la întoarcerea 
lui Saharov se tinu o şedinţă de cinci minute. "Ne-au 
cooptat" (pe mine şi pe Galici) de urgentă în comitet; 
imediat, Cialidze i-a pus la curent cu aceasta pe 
corespondenţii occidentali, si, făcând joncţiunea cu 
publicitatea despre procedura legată de premiul Nobel, a 
aterizat în presa occidentală o asemenea ştire importantă 
cum că laureatul premiului Nobel, în loc să fie prezent la 
Stockholm, a făcut în această zi şi la această oră un pas 
hotărâtor, care marchează o cotitură în viaţa sa - a intrat în 
comitetul cu pricina si, prin urmare (după cum i s-a explicat 
unui corespondent care nu şi-a ţinut gura), "în viaţa 
scriitorului începe o nouă perioadă importantă"; mare 
tâmpenie! 

Marea investiţie de timp şi de efort făcută de Saharov în 
acest comitet s-a dovedit ineficientă din cauza 
controverselor, a investigaţiilor şi a stipulaţiilor pedante 
promovate de Cialidze acolo unde ar fi trebuit să se 
acţioneze. (Apărea chestiunea deţinuţilor politici? "Trebuie 


dată o definiţie a deţinutului politic" - ca şi când în URSS 
lucrul acesta n-ar fi clar! Apărea chestiunea închisorilor 
psihiatrice în care erau internaţi disidenţii? Studiul trebuie 
extins la tot domeniul drepturilor bolnavilor mintali, până la 
"posibilitatea de a-i scuti de controlul asupra vieţii lor 
sexuale".) Frâna rece-ratională, acționată de un Cialidze 
aflat în umoare glacial-judecătorească, a blocat şi a 
denaturat destule iniţiative ale unui comitet care ar fi putut 
să joace un rol mult mai mare în evoluţia societăţii noastre. 
(La un moment dat, obosit de cât a apărat drepturile 
omului, Cialidze s-a hotărât să plece dincolo de ocean. Cel 
mai naiv dintre oameni vp. Admite că, dacă vrei să obţii o 
viză pentru străinătate (în anii '70) în vederea tinerii unor 
conferinţe despre drepturile omului în URSS, nu poţi să te 
lipseşti de un acord pus la punct cu KGB, acord care nu se 
obţine după o singură întrevedere - şi aceasta în ciuda 
faptului că eşti membru al comitetului!) După ce Igor 
safarevici a intrat în comitet, putin câte putin acţiunea a 
trecut pe primul plan, au fost formulate şi trimise 
congreselor mondiale de psihiatrie importantele mesaje în 
legătură cu persecuția pe motive religioase etc. Toate 
nenumăratele intervenţii ale lui Saharov în favoarea unor 
indivizi persecutați, staţionările lui în fata palatelor de 
justiţie unde de obicei nu i se dădea voie să intre, 
demersurile lui pentru a obţine o ordonanţă de neurmărire, 
o grațiere, o atenuare a pedepsei, o punere în libertate pe 
cauţiune, aveau adesea aparenta unei activităţi desfăşurate 
în numele comitetului, dar, în realitate, era vorba de acţiuni 
întreprinse de el pe propria-i răspundere, pornite din 
permanentul şi tenacele lui zel de a interveni în favoarea 
celor persecutați. Acest mod de a apăra nu dintr-o dată 
întreaga "omenire" sau întregul "popor", ci pe fiecare 
individ expus asupririi, societatea noastră (oricât de putin s- 
ar fi auzit vorbindu-se despre acest lucru la radio, chiar în 
cel mai îndepărtat colt de provincie, oricât de putin s-ar fi 
ştiut în această privinţă) 1-a perceput corect ca pe un 


minunat şi salutar proces în desfăşurare la noi: căutarea 
adevărului şi iubirea de oameni. Dar, în acelaşi timp (din 
cauza împotrivirii îndârjite, meschine şi a surdităţii 
autorităţilor), acest procedeu era epuizant şi-i impunea lui 
Saharov un consum de sănătate şi de energie 
disproporționat de mare fată de rezultate (aproape egale 
cu zero). si, pe deasupra, acest procedeu, în virtutea 
numărului incalculabil de semnături ce i se solicitau 
savantului, începea deja să se demonetizeze, să fie ignorat 
de presa mondială, cu atât mai mult cu cât semnătura 
respectivă (uneori obţinută prin rugăminţi, alteori smulsă) 
era folosită şi în cazuri de mai mică gravitate, în primăvara 
lui 1972 Saharov a scris cel mai ferm dintre documentele 
sale cu caracter general ("Postfaţă la memoriul către CC", 
postfaţa în care el mergea, cu îndrăzneală, mult dincolo de 
prima sa "Reflecţie", unde se spuneau multe adevăruri, 
neplăcute pentru autorităţi, despre situaţia tării noastre, şi 
se propunea statutul unui "Consiliu international al 
experţilor"). Acest document a avut o soartă nemeritată, nu 
s-a bucurat de primirea la care-i dădea dreptul adevărata 
lui semnifi-catie; probabil din cauza frecventei cu care se 
abuza de semnătura autorului. 

În 1972 am continuat, eu şi Saharov, să ne întâlnim la 
Jukovka, dar acest lucru nu ne-a prilejuit angajarea în nişte 
proiecte şi acţiuni comune, în mare parte, aceasta venea 
din faptul că împrejurările vieţii lui Saharov se 
schimbaseră, iar eu mă temeam că informaţiile se vor opri 
în ghemul încâlcit din jurul "mişcării democratice", în parte, 
aceasta a fost cauza pentru care a eşuat încercarea de a-l 
atrage pe Saharov în actiunea-deja începută atunci - de 
pregătire a culegerii Voci din străfunduri. (Dintre toate 
acţiunile mele personale nu mi-amintesc de vreuna despre 
care, în toţi aceşti ani, să fi putut vorbi, altfel decât pe 
ascuns, înainte de declanşarea ei; toată eficienta lor nu se 
trăgea decât din faptul că erau pregătite în secret şi 
declanşate intempestiv. Chiar când era vorba pur şi simplu 


să merg la oraş pentru o zi, nu vorbeam nici sub tavan, nici 
la telefon, ci numai prin aluzii sau prin formule dinainte 
convenite, pentru ca KGB să nu aibă răgazul să descindă la 
bârlogul meu, cum s-a întâmplat la Rojdestvo, şi să-mi 
răvăşească totul.) într-o oarecare măsură însă proiectul 
acesta nu-l entuziasma pe Saharov. 

Astfel am fost condamnaţi să mergem fiecare pe drumul 
lui şi când ne întâlneam nu făceam decât un schimb de 
noutăţi şi aprecieri asupra unor evenimente deja 
consumate. De altfel, el venea din ce în ce mai rar. 

În iarna 1972-1973 au început să sufere şi relaţiile lui A. D. 
cu "mişcarea democratică" (din care, de altfel, o jumătate 
plecase deja în străinătate): "mişcarea" chiar a întocmit "o 
scrisoare" adresându-i reproşuri. si, pe deasupra, obişnuita 
hărţuiala împotriva lui Saharov s-a întețit şi prin contribuţia 
unor persoane suspuse potrivit cărora acesta ar fi fost 
vinovat de moartea lui Petrovski, rectorul Universităţii din 
Moscova.l aşa cum se întâmplă uneori cu cauzele şi cu 
carierele cele mai strălucite, un concurs de împrejurări, 
unde meschinăria mergea până la mârşăvie, umbrea o 
mare existentă, o personalitate de excepţie. La suma 
tuturor acestor josnice insinuări se adăuga şi deznădejdea 
generală care acum, după Saharov, preves- 1 în a sa 
Conversaţie la procuratură, Saharov declară că Petrovski îi 
promisese revelații asupra afacerii S. Gluzman, psihiatru 
evreu arestat la Kiev la 12 mai 1972, pentru faptul de a fi 
stabilit că Grigorenko era sănătos din punct de vedere 
mintal. Se insinuează că Petrovski s-ar fi speriat şi s-ar fi 
sinucis. (N. t.) tea un viitor sumbru pentru tara noastră: n-o 
să ne reuşească niciodată nimic şi toată activitatea noastră 
n-avea sens decât ca expresie a unei nevoi de moralitate. 
(A-i face o obiecţie de fond eram incapabil, pentru că, în 
ciuda oricărei logici de când mă stiu, pur şi simplu n-am 
cunoscut o asemenea deznădejde, ci, dimpotrivă, am nutrit 
un fel de credinţa prostească în victorie.) în primăvara lui 
1973, Saharovii m-au vizitat la Jukovka pentru ultima dată. 


Erau cu moralul la pământ şi în această situaţie mi-au şi 
împărtăşit planurile lor: copiii Elenei G. Bonner (sotia lui 
Saharov) erau invitaţi să-şi facă studiile într-o universitate 
americană. Lui A. D. însuşi îi va sosi în curând invitaţia de a 
tine prelegeri într-o altă universitate americană - şi vor 
încerca să plece. 

Acum, ca întotdeauna, se punea în fata lui A. D. aceeaşi 
alegere fatală care ne traversa pe toţi, aceeaşi alegere între 
soluţii divergente. Aceasta nu era răspântia cu libertatea 
pentru el de a decide pe ce drum să meargă, ci furca 
prinzându-i gâtul între coarnele ei. 

Adoptase o poză nouă: nu se mai ţinea drept şi semeţ în 
scaun, ca atunci când ne-am cunoscut, când, cu un zâmbet 
bun şi vioi, păşea în domeniul necunoscut al relaţiilor 
sociale, ci şedea prăbuşit în spetează, cu capul deja 
puternic afectat de calviţie, tasat în bust, ceea ce-i punea în 
valoare umerii. 

Între timp, eu plecând de la Rostropovici, n-am mai fost 
vecin cu Saharov şi nu ne-am mai văzut până la această 
luptă inopinată din august-septembrie, luptă în care am 
intrat fiecare pe cont propriu, în interviurile lui virulente 
din luna august răsuna întruna motivul distructiv al plecării. 
Aflăm că "i-ar face plăcere să meargă la Princeton". Pe 4 
septembrie, presa occidentală conchide că "Sol-jenitân şi 
Saharov şi-au declarat intenţia fermă de a rămâne în tară, 
orice s-ar întâmpla". Pe 5 septembrie, Cialidze din New 
York: el a vorbit la telefon cu Saharov; acesta studiază 
posibilitatea de a da curs invitaţiei primite de la 
Universitatea din Princeton. Pe 6 septembrie, Saharov în 
persoană confirmă această ştire. Pe 12 septembrie (la 
televiziunea germană), Saharov "se teme că nu va fi lăsat să 
revină în tară". Pe 15 septembrie (revista Spiegel): "în 
principiu sunt gata să ocup o catedră la Princeton." (si 
presa occidentală: "Saharov este gata să părăsească URSS. 
Aceasta este o nouă sfidare [?] la adresa guvernului 
sovietic!") 


Laitmotivul emigrării este inevitabil într-o tară unde opinia 
publică a pierdut totdeauna toate bătăliile. Pentru această 
slăbiciune nu trebuie făcut cuiva vreun reproş, şi cu atât 
mai mult n-o să fac eu un asemenea gest, după ce am 
descris în capitolul precedent şi propriile mele ezitări. Dar 
există persoane fără relevantă publică -şi fără relevantă 
publică sunt toate deciziile lor. Există persoane care au luat 
în mod public o poziţie prea vizibilă, prea grea de 
semnificaţie - şi deciziile acestor persoane nu pot fi fără 
relevantă publică decât în perioadele "calme"; într-o 
perioadă în care atenţia opiniei publice este încordată, 
aceste persoane nu beneficiază de asemenea drepturi. Or, 
aceasta este legea pe care a încălcat-o Andrei Dmitrievici; 
când, uneori, o respecta, când o încălca şi lucrul cel mai 
supărător este că o încălca nu în numele propriilor sale 
convingeri (a fugi de răspundere, a neglija destinul 
poporului rus - asemenea păcate n-a săvârşit niciodată!) - o 
încălca cedând voinţei celor apropiaţi, cedând influentelor. 

Eforturile pe care Saharov le depunea de multă vreme 
pentru a susţine dreptul de a emigra din URSS, acest drept 
la emigrare pe care, practic, el îl plasa deasupra tuturor 
celorlalte probleme, erau, probabil susţinute într-o măsură 
apreciabilă de aceeaşi voinţă. şi aceasta este abaterea - 
putin remarcată de observatorii luptei, dar care, de fapt, 
ne-a dezorganizat lupta, ne-a lipsit de principalul succes - 
pe care a comis-o A. D. la jumătatea lui septembrie, la o zi 
sau două după desfiinţarea bruiajului, atunci când noi 
avansam aproape în virtutea inerţiei. Un grup de circa 
nouăzeci de evrei a trimis o scrisoare Congresului 
american. Pledândpro domo, ei cereau Congresului să nu-i 
acorde clauza comercială a naţiunii celei mai favorizate 
Uniunii Sovietice, atâta timp cât aceasta nu va permite 
emigrarea evreilor. Străini de această tară şi fără altă 
dorinţă decât aceea de a o părăsi, aceşti nouăzeci puteau să 
nu se gândească la celelalte elemente ale conjuncturii. Dar, 
pentru a da greutate mesajului lor, s-au adresat lui Saharov 


rugându-l să semneze acelaşi text, dar separat, în numele 
lui; se împământenise deja tradiţia că la Saharov te poţi 
duce cu aşa ceva şi n-o să te refuze. si, într-ade-văr, prin 
tradiţie şi prin înclinaţie pentru această problemă, Saharov 
le-a dat semnătura - la două sau trei zile după depunerea 
amendamentului Willbur Mills! 

— Fără a se gândi că el spărgea frontul, că ceda poziţii 
deja cucerite, că reducea amendamentul Mills la 
amendamentul Jackson, că dădea drepturile universale ale 
omului în Amendamentul Jackson făcea o legătură între a 
acorda URSS clauza comercială a naţiunii celei mai 
favorizate şi a asigura cetăţenilor sovietici dreptul schimbul 
exclusiv al libertăţii de a emigra. şi scrisoarea celor 
nouăzeci de evrei a fost dată imediat uitării, a trecut 
neobservată, în timp ce scrisoarea lui Saharov a apărut cu 
caractere mari în Washington Post, pe 18 septembrie. şi 
Congresul reveni la amendamentul Jack-son. Dacă noi nu 
cerem decât dreptul de a emigra, de ce ar trebui Senatul 
american să se preocupe de a obţine mai mult? 

Această cotitură în desfăşurarea luptei, această şovăire a 
coloanei vecine a trecut neobservată pentru cei care nu 
trăiau în ritmul şi în atmosfera evenimentelor. Dar pe mine 
m-a secat la inimă. Pe 16 septembrie, de undeva de la 
periferie, i-am adresat lui A. D. o scrisoare 
[34] pe această temă: a fost al doilea şi ultimul contact al 
coloanelor noastre în această luptă inopinată. 

În noiembrie, Saharov a făcut anticameră zile-n sir la 
biroul de cercetări penale unde era interogată sotia sa şi la 
29 noiembrie am auzit la radio: "Saharov a depus cerere 
pentru a pleca la Princeton". şi Daily Mail a exprimat 
sentimentul general: "Rezistenta pe care un mic grup de 
persoane o opunea unui stat totalitar părea a tine de 
domeniul miracolului. E tristă constatarea că miracolul nu 
s-a produs. Din nou tirania a câştigat victoria." 

Totuşi, chiar la Moscova, o dată cu desfiinţarea bruiajului, 
şcolarii au început să stea cu urechile lipite de aparatele de 


radio, ca să urmărească valurile bătăliei noastre, în nu stiu 
care scoală, un elev de a opta a întrempt-o pe profesoara de 
istorie: Dacă dumneavoastră vorbiţi aşa (ca la ziar) despre 
Saharov, atunci noi nu putem să învăţăm nimic folositor de 
la dumneavoastră." şi imediat clasa a început să fluiere, să 
miaune, făcând imposibilă tinerea lecţiei; a trimis vorbă în 
acest sens şi la cele două clase paralele, unde nici acolo nu 
s-a mai putut tine lecţia. şi acum trebuie să afle cu toţii că 
Saharov îi abandonează? Din provincie vin scrisori, sună 
telefoanele: "Transmiteţi-i lui Saharov să nu plece pentru 
nimic în lume!" 

La l decembrie ne-au vizitat Saharovii. Sotia lui era 
suferindă, epuizată de interogatorii: "în două săptămâni or 
să mă închidă, băiatul meu este candidat la Potma, pe 
ginere într-o lună îl deportează ca parazit, fâică-mea este 
fără serviciu." - JDar cu toate acestea, de a emigra liber. W. 
Mills cerea respectarea Convenţiei Drepturilor Omului în 
ansamblul ei. (N. t.) trebuie să ne mai gândim!" - 
obiectează prudent Saharov. - "Nu, tu să te mai gândeşti!" 
în ce ne priveşte, aşteptam ca peste o lună să apară 
Arhipelagul si, în acelaşi timp, să ne luăm în primire soarta 
pe care deja o acceptasem fără rezerve. Aici. şi la aceasta 
încercam noi să-i câştigăm. 

A. D. se înroşeşte până la tâmple sub povara insuportabilă 
a problemei sale, se adânceşte în gânduri, iar cu trupul se 
afundă acum şi mai adânc în fotoliul tare; capul pare a i se 
ascunde între umeri. Se poate crede că niciodată 
împrejurările vieţii lui nu s-au îmbinat mai rău ca acum, căci 
Chiar şi excluderea din casta lui o suportase cu seninătate, 
în realitate, încă n-a depus cerere de viză, dar, conform 
rânduielilor sovietice curente, a cerut o caracterizare de la 
institutul său de pe lângă Academie. El! În septembrie, 
arbitru al guvernelor europene, victorios asupra celui mai 
redutabil dintre acestea, iată-1 acum solicitând pentru el, la 
ghişeul cel mai de jos, o caracterizare din partea celor pe 
care-i învinsese atât de categoric! 


"Dar eu m-aş întoarce imediat; tot ce doresc este să-i ajut 
pe ei (copiii sotiei sale) să plece. Eu n-am intenţia să plec." - 
"Dar nu vi se va mai da voie să reveniţi în tară, Andrei 
Dmitrievici!" - "Păi cum să nu-mi dea voie, dacă eu vin drept 
la frontieră?" (E sincer când spune că nu înţelege cum.) 

Acest proiect i-a căşunat deja multe necazuri, dar el nici 
gând nu are să plece. Pe lângă faptul că nu-l vor lăsa să 
plece, eu cred că el însuşi, în ultimul minut, va şovăi, nu-şi 
va lua viza. Eu şi elparcă nici n-am mai fi persoane, ci 
concepte geografice; aşa de tare suntem pironiţi de glia 
tării noastre încât parcă nu mai avem facultatea de a ne 
deplasa fizic pe suprafaţa ei, afară doar de aceea de a 
cobori câţiva metri sub pământ. 

Toată lupta care a trecut m-a ajutat, se vede acest lucru 
acum, să ocup o poziţie, avantajoasă din punct de vedere 
atât defensiv cât şi ofensiv, în vederea următoarei, celei mai 
importante bătălii, în scânteierea caştilor şi zăngănitul 
săbiilor, îi disting deja începutul; ceva s-ar putea anticipa 
încă de pe-acum, da, este deja vorba de un plan de 
operaţiuni în vederea repartizării forţelor. 

Si ei, inamicii, au învăţat ei ceva din această luptă 
inopinată? După cum au început-o, se pare că nu. Orgoliul 
lor de învingători cum putini a văzut universul îi ameţeşte, 
le ia ochii, le ia simţul măsurii. Ei ameninţa că din casă 
scandalul îl vor aduce în stradă, că-şi vor bate copiii nu la ei 
în odaie, ci la drum, pe marginea san-tului, că vor intenta în 
străinătate procese contra Arhipelagului. O mai mare 
prostie nu se putea imagina; înfumurarea, numai ea, i-a 
adus în halul acesta. Dar să ne punem în locul lor: ce 
altceva ar putea să facă? 

Au început din nou să-mi parvină scrisori anonime: "în 
moarte ai să-ţi găseşti liniştea! În curând!" La consfătuiri cu 
funcţionarii superiori, în cerc restrâns, mai zilele trecute, în 
decembrie, s-au auzit cuvinte ca acestea: "Pe Soljeniţân n-o 
să-l lăsăm multă vreme să umble de colo până colo." 


Aud cum dragonul îşi ascute dintii frecându-i cu piatra. Ah, 
ce setos este de sângele meu! Dar spuneţi-mi, ticăloşilor: 
gânditu-v-ati vreodată ce greu o să vă cadă la stomac 
moartea mea? Nu va invidiez. 

Anotimpul şi starea sufletească în care, în primăvara lui 
1967, îmi terminam textul principal al acestei cărţi au multe 
elemente comune cu conjunctura în care termin acuma, 
poate pentru totdeauna, cartea de fată; trebuie însă şi să 
ştii să te opreşti, căci, oricât de sprinten ţi-ar fi condeiul, cu 
el nu poţi trece în revistă chiar toate etapele unei vieţi. şi 
atunci, ca şi acum, îmi descâlceam firele memoriei, ca să fie 
mai uşor înainte de a lovi, înainte de a ataca. Atunci totul 
părea, şi chiar era, mai înfricoşător: era mai slabă poziţia, 
mai mică încrederea în forţele proprii, în prezent vor fi 
lovituri cu duiumul de ambele părti, dar şi eu mă tin mult 
mai bine si, pentru prima dată, plec la luptă punându-mi în 
valoare toată statura şi toată vocea. 

Biografia mea destinată culegerii editate de comitetul 
Nobel am terminat-o cu această aluzie: dacă nici 
evenimentele în care am fost implicaţi nu le putem aproape 
niciodată evalua şi înţelege imediat, la cald, cu atât mai 
imprevizibil şi mai deconcertant se dovedeşte a fi mersul 
evenimentelor viitoare. 

Pentru propria mea viaţă, un mare moment îl reprezintă 
acea confruntare pentru care, poate, am şi trăit. (Dar când 
larma acestor lupte s-ar potoli, ce s-ar întâmpla? Să petreci 
ani de zile într-un fund de provincie, printre câmpii, sub 
cerul lor, printre păduri şi cai - şi apoi să scrii pe îndelete 
un roman.) 

Dar pentru ei? N-a venit în sfârşit timpul ca Rusia să 
înceapă a se trezi? Nu este aceasta clipa, ţâşnită din 
prezicerile fantomelor din peşteri, clipa cină pădurea de la 
Birnaml se va pune în mişcare! 

1 Aluzie la prezicerea făcută de vrăjitoare lui Macbeth în 
drama lui Shake-speare: el, Macbeth, nu va fi învins decât 


atunci când pădurea de la Birnam va veni la Dunsinane. (N. 
t.) 

Probabil există, şi de data aceasta, erori în previziunile şi 
calculele mele. Multe lucruri, chiar apropiate, încă îmi 
scapă; Mâna Celui Prea-înalt mă va corecta încă în multe 
lucruri. Dar aceasta nu mă mâhneşte. Aceasta mă şi bucură, 
aceasta mă şi întăreşte în credinţa că nu concep şi nu 
conduc eu totul, că eu nu sunt decât o sabie bine ascuţită 
atâmând deasupra forţei impure, o sabie vrăjită, capabilă s- 
o taie în bucăţi şi s-o împrăştie în cele patru vânturi. 

Ajută-mă, Doamne, să nu mă frâng lovind! Să nu alunec 
din mâna Ta! 

Decembrie 1973 Peredelkino CUPRINS NOIA 
EDITORULUI RUS PRECIZARE SCRIITORUL ILEGALIST 
DESCOPERINDU-MĂ LA SUPRAFAŢA ANIMAL RĂNIT 
PRIMA COMPLETARE. Noiembrie 1967 

LAtUL RUPT ÎN DOUĂ COMPLETAREA A DOUA. 
Februarie 1971 

STRĂPUNGEREA SUGRUMAREA COMPLETAREA A 
TREIA. Decembrie 1973 

NOBELIANA LUPTA INOPINATĂ ALEKSANDR 
SOLJENIŢÂN VIŢELUL şi STEJARUL ÎNSEMNĂRI DIN 
VIAŢA LITERARĂ Volumul II COMPLETAREA A PATRA lunie 
1974 

SOCOTEALA, MĂI VOINICE, IEŞI BINE, N-AM CE ZICE 
Precedenta completare, a treia, era deja gata, dar mai 
rămăsese de redactilografiat, de microfilmat, de expediat 
textul în Occident, de ascuns resturile, când la 28 
decembrie, la Peredelkino, la dacea familiei Ciukovski unde 
se găsea din toamnă noul meu loc de schimnicie hibernală, 
în timpul obişnuitei mele pauze pentru un dejun frugal, 
ascultând emisiunea BBC de amiază, am avut surpriza să 
aud că la Paris apăruse în rusă primul volum al 
Arhipelagului. Surpriză numai în ce priveşte data, căci eu îl 
cerusem şi-l aşteptăm pentru 7 ianuarie, de Crăciunul 
ortodox. Dar, cu precaritatea filierei noastre, cererea mea 


sosise prea târziu; şi editorii nostril, cu abnegaţia aceasta 
care nu cunoaşte nici duminici, nici repausul de seară, şi în 
ciuda mijloacelor aşa de restrânse încât într-o bună zi vor 
provoca uimire, devansaseră calculele mele. Cu zece zile 
numai, dar tocmai pe zile se joacă soarta unei literaturi 
clandestine: soare de n-ai la seceriş - păcat de rodul multor 
luni de muncă. 

Am auzit - n-am tresărit şi am continuat să-mi văd de 
varza mea. Câte gesturi nu făcusem eu în aceşti ani, gesturi 
care toate păreau a izvori din disperare şi niciunul dintre 
ele nu trezise nici o reacţie din partea guvernului. Mă 
deruta această slăbiciune, rigiditatea acestui zid sau a 
acestui buştean uriaş, pe nedrept numit aici stejar, numai 
de dragul proverbului.2 De-atâtea ori trecuse chestia asta - 
de ce n-ar mai trece încă o dată? 

O oră mai târziu mi-am ars mâna la reşoul cu gaze si, în 
ciuda arsurii, a trebuit să mă duc la Moscova; îmi ziceam în 
sinea mea: 1 Editura în limba rusă YMCA Press. (N. t.) 2 
"Viţelul vru stejarul să-l răstoarne, dar rămase fără 
coarne." Acest proverb i-a inspirat autorului titlul 
memoriilor de fată. (N. t.) să fie vorba de un simbol? Dar, 
împreună cu toţi apropiații mei, aveam sentimentul că 
trăiesc o sărbătoare şi aşa am petrecut seara. şi ce 
eliberare: mă ascunsesem, mă camuflasem, romanul îl pur- 
tasem - îl salvasem! De această pietricică stânjenitoare, 
lacrima noastră pietrificată, mi-am eliberat umerii, şi am 
făcut-o acolo unde trebuie. Nu îndrăzneam nici măcar s-o 
păstrez acasă, dar acum, de lenea v-o biruiţi, poftiţi, 
prieteni, de-o citiţi! 

Ani multi la număr mă stăpânise gândul că publicarea 
Arhipelagului o voi plăti cu viaţa. Pentru aşa ceva, ei nu pot 
să nu-ţi taie capul: altminteri, ei n-ar mai fi ei, imperiul li s- 
ar duce de râpă. Ca să-ţi păstrezi capul, trebuie să pleci din 
vreme în Occident. Dar dacă eşti aici, atunci este normal să 
tragi de timp, că doar om eşti şi tu: bun, să scrii primul nod 
şi apoi pe-al doilea şi n-ar fi rău să ajungi până la al 


patrulea, când Lenin a sosit deja la Petrograd şi când 
romanul istorico-militar se transformă exploziv într-unul 
revoluţionar, şi o dată cu acestea să şi dispari sub ruinele 
arzânde. şi între timp şi Viţelul să-1 isprăveşti de schiţat. 
(Dacă am putut să-l duc la bun sfârşit, o datorez numai 
faptului că am isprăvit la timp Completările I-II-]JQI; dacă nu 
le-aş fi scris la vremea lor, n-aş mai putea s-o fac astăzi, 
când toată această tensiune a clandestinităţii a încetat, 
când iată-mă proiectat într-o viaţă cu totul schimbată, când 
sub fereastra căsuţei mele alpine luceşte cupa însorită a 
munţilor elveţieni, şi când nu mai e nevoie să-mi păzesc 
manuscrisele, şi când vorbesc fără teama că pereţii ar 
putea avea urechi. Altă viaţă.) aşa s-au tărăgănat lucrurile 
şi cu Arhipelagul - de la primul lor termen, şi tot aşa mai 
departe până când, iată, împrejurările n-au mai avut 
răbdare. 

Si cât de evident este pentru cel ce ştie să vadă: cât de 
mult au slăbit ei! Ridicaseră bariera convenției referitoare 
la drepturile de autor, şubreda palisadă în fata unui taur 
furios; ei credeau că Arhipelagul se va împiedica de această 
convenţie, încă de la 23 decembrie, Pankin, seful Agenţiei 
Centrale pentru Drepturi de Autor, ameninţa: “contractul, 
ca şi orice alt angajament, va fi considerat ca lipsit de 
valabilitate" conform legislaţiei în vigoare; dar cine se mai 
teme de o zgârietură de pisică atunci când începe să se 
audă şuierat de săbii izbind cu putere? Declaraţia Agenţiei 
Centrale pentru Drepturi de Autor, dată chiar înaintea 
apariţiei Arhipelagului, lăsa să se înţeleagă că pentru ai 
noştri era mai uşor să pună pumnul în gură unor editori 
străini decât mie, care eram în (ară. Dar şi acesta era un 
calcul fals: Arhipelagul nu făcea obiectul unui contract. Ei 
puteau opri orice roman, chiar şi Octombrie şaisprezece al 
meu, şi pretenţiile lor tot le-ar fi dat juriştilor prilej de 
reflecţie - fondat? Nefondat? Dar a încerca să prinzi 
Arhipelagul în latul din firele subţiri ale şicanei avocăţeşti 
era semnul unei prea vădite neputinte. Editorii americani 


se grăbiră să declare, chiar să adreseze rugămintea 
insistentă ca autorităţile sovietice să-şi încerce forţele în 
această afacere, să intenteze un proces la tribunal. (A 
trecut un an şi jumătate şi recent Pankin, ca motanul care, 
negăsind lapte în ulcică îşi linge mustăţile, a grăit: tare 
doreau occidentalii ca noi să pornim un proces contra 
Arhipelagului, dar i-am dezamăgit.) 

Uimitor: încă din august confiscaseră cartea, o 
examinaseră. Aveau sub ochi această masă incandescentă, 
care atinsese deja punctul de topire - şi ei tot se mai 
gândeau: temperatura este insuficientă, metalul n-o să 
curgă? N-am pregătit nici rigole, nici tipare, nici forme în 
care să toarne metalul. Reuşisem să-i ameţesc în gara 
Kazan, reuşisem să păcălesc ministerul iubirilor mele.1 Au 
dormit toată luna octombrie, au dormit toată luna 
noiembrie. (N-au început să se mişte decât în luna 
decembrie: mi-au trimis prin postă un craniu şi nişte oase, 
anunţuri mortuare decupate din publicaţia newyorkeză 
Novoe russkoe slovo - dar cine din Uniunea Sovietică mai 
primeşte aşa ceva, număr de număr?; promisiuni că mă 
lichidează până la sfârşitul anului - dar până la acest sfârşit 
de an, eu i-am devansat!) Exemplu de nepăsare, 
caracteristic pentru un sistem birocratic hipertrofiat. 
Merita osteneala de a crea contraspionajul cel mai 
redutabil din lume şi nu numai de a rata această carte 
mortală pentru ei, ci şi de a o scoate cu propriile lor mâini 
la suprafaţă? Merita osteneala de a crea cel mai mare 
aparat propagandistic din lume şi a nu pregăti nici măcar 
un argument contra acestei cărţi ucigătoare? 

În prima săptămână, încremenire totală, în 4 ianuarie, 
agenţia TASS a început să difuzeze declaraţii prăpăstioase, 
dar numai pentru străinătate, fără să le traducă în limba 
rusă, fără să le publice pentru uzul compatrioţilor: “ne-a 
stricat Anul Nou. Vrea să semene neîncredere între 
popoare. Ponegreşte poporul Uniunii Sovietice. Prezintă 
regimul hitlerist ca pe un regim uman. Cel căruia 


propaganda antisovietică nu i-a luat minţile va respinge ' 
KGB, mai înainte Minister al Securităţii Statului. (N. t.) să 
fie vorba de un simbol? Dar, împreună cu toţi apropiații mei, 
aveam sentimentul că trăiesc o sărbătoare şi aşa am 
petrecut seara. şi ce eliberare: mă ascunsesem, mă 
camuflasem, romanul îl pur-tasem - îl salvasem! De această 
pietricică stânjenitoare, lacrima noastră pietrificată, mi-am 
eliberat umerii, şi am făcut-o acolo unde trebuie. Nu 
îndrăzneam nici măcar s-o păstrez acasă, dar acum, de 
lenea v-o biruiţi, poftiţi, prieteni, de-o citiţi! 

Ani multi la număr mă stăpânise gândul că publicarea 
Arhipe-lagului o voi plăti cu viaţa. Pentru aşa ceva, ei nu pot 
să nu-ţi taie capul: altminteri, ei n-ar mai fi ei, imperiul li s- 
ar duce de râpă. Ca să-ţi păstrezi capul, trebuie să pleci din 
vreme în Occident. Dar dacă eşti aici, atunci este normal să 
tragi de timp, că doar om eşti şi tu: bun, să scrii primul nod 
şi apoi pe-al doilea şi n-ar fi rău să ajungi până la al 
patrulea, când Lenin a sosit deja la Petrograd şi când 
romanul istorico-militar se transformă exploziv într-unul 
revoluţionar, şi o dată cu acestea să şi dispari sub ruinele 
arzânde. şi între timp şi Viţelul să-1 isprăveşti de schiţat. 
(Dacă am putut să-l duc la bun sfârşit, o datorez numai 
faptului că am isprăvit la timp Completările I-Il-III; dacă nu 
le-aş fi scris la vremea lor, n-aş mai putea s-o fac astăzi, 
când toată această tensiune a clandestinităţii a încetat, 
când iată-mă proiectat într-o viaţă cu totul schimbată, când 
sub fereastra căsuţei mele alpine luceşte cupa însorită a 
munţilor elveţieni, şi când nu mai e nevoie să-mi păzesc 
manuscrisele, şi când vorbesc fără teama că pereţii ar 
putea avea urechi. Altă viaţă.) aşa s-au tărăgănat lucrurile 
şi cu Arhipelagul - de la primul lor termen, şi tot aşa mai 
departe până când, iată, împrejurările n-au mai avut 
răbdare. 

Si cât de evident este pentru cel ce ştie să vadă: cât de 
mult au slăbit ei! Ridicaseră bariera convenției referitoare 
la drepturile de autor, şubreda palisadă în fata unui taur 


furios; ei credeau că Arhipelagul se va împiedica de această 
convenţie, încă de la 23 decembrie, Pankin, seful Agenţiei 
Centrale pentru Drepturi de Autor, ameninţa: “contractul, 
ca şi orice alt angajament, va fi considerat ca lipsit de 
valabilitate" conform legislaţiei în vigoare; dar cine se mai 
teme de o zgârietură de pisică atunci când începe să se 
audă şuierat de săbii izbind cu putere? Declaraţia Agenţiei 
Centrale pentru Drepturi de Autor, dată chiar înaintea 
apariţiei Arhipelagului, lăsa să se înţeleagă că pentru ai 
noştri era mai uşor să pună pumnul în gură unor editori 
străini decât mie, care eram în tară. Dar şi acesta era un 
calcul fals: Arhipelagul nu făcea obiectul unui contract. Ei 
puteau opri orice roman, chiar şi Octombrie şaisprezece al 
meu, şi pretenţiile lor tot le-ar fi dat juriştilor prilej de 
reflecţie - fondat? Nefondat? Dar a încerca să prinzi 
Arhipelagul în latul din firele subţiri ale şicanei avocăţeşti 
era semnul unei prea vădite neputinte. Editorii americani 
se grăbiră să declare, chiar să adreseze rugămintea 
insistentă ca autorităţile sovietice să-şi încerce forţele în 
această afacere, să intenteze un proces la tribunal. (A 
trecut un an şi jumătate şi recent Pankin, ca motanul care, 
negăsind lapte în ulcică îşi linge mustăţile, a grăit: tare 
doreau occidentalii ca noi să pornim un proces contra 
Arhipelagului, dar i-am dezamăgit.) 

Uimitor: încă din august confiscaseră cartea, o 
examinaseră. Aveau sub ochi această masă incandescentă, 
care atinsese deja punctul de topire - şi ei tot se mai 
gândeau: temperatura este insuficientă, metalul n-o să 
curgă? N-am pregătit nici rigole, nici tipare, nici forme în 
care să toarne metalul. Reuşisem să-i ameţesc în gara 
Kazan, reuşisem să păcălesc ministerul iubirilor mele.1 Au 
dormit toată luna octombrie, au dormit toată luna 
noiembrie. (N-au început să se mişte decât în luna 
decembrie: mi-au trimis prin posta un craniu şi nişte oase, 
anunţuri mortuare decupate din publicaţia newyorkeză 
Novoe russkoe slovo - dar cine din Uniunea Sovietică mai 


primeşte aşa ceva, număr de număr”; promisiuni că mă 
lichidează până la sfârşitul anului - dar până la acest sfârşit 
de an, eu i-am devansat!) Exemplu de nepăsare, 
caracteristic pentru un sistem birocratic hipertrofiat. 
Merita osteneala de a crea contraspionajul cel mai 
redutabil din lume şi nu numai de a rata această carte 
mortală pentru ei, ci şi de a o scoate cu propriile lor mâini 
la suprafaţă? Merita osteneala de a crea cel mai mare 
aparat propagandistic din lume şi a nu pregăti nici măcar 
un argument contra acestei cărţi ucigătoare? 

În prima săptămână, încremenire totală, în 4 ianuarie, 
agenţia TASS a început să difuzeze declaraţii prăpăstioase, 
dar numai pentru străinătate, fără să le traducă în limba 
rusă, fără să le publice pentru uzul compatrioţilor: “ne-a 
stricat Anul Nou. Vrea să semene neîncredere între 
popoare. Ponegreşte poporul Uniunii Sovietice. Prezintă 
regimul hitlerist ca pe un regim uman. Cel căruia 
propaganda antisovietică nu i-a luat minţile va respinge 1 
KGB, mai înainte Minister al Securităţii Statului. (N. t.) 
această carte. Pretext pentru a atribui realităţii sovietice 
racilele capitalismului. Un pamflet plătit în valută." în 
uscăciunea acestei argumentaţii detectăm toată deruta şi 
teama lor. Asta-i tot? Timp de o jumătate de secol, ei au ucis 
milioane de oameni şi asta-i toată apărarea lor? Dar pe toţi 
i-a întrecut comunistul francez Laroche, la 7 ianuarie, la 
televiziunea moscovită: Soljeniţân nu a reflectat (în 
Arhipelag.) recolta record de anul trecut si, în general, nu 
ia în consideraţie (pe deasupra mormintelor) realizările 
economice ale URS S! Una după alta, la repezeală, lovituri 
neputincioase care nu fac nici un rău. 

În acele zile s-a simţit un fel de indignare contra mea. Eu 
n-am urmărit însă acest lucru, apoi treaba s-a îngroşat. Mi 
se relata despre aceasta, în "vitrinele agenţiei TASS", pe 
strada Gorki, era expus un mare afis (eu personal nu l-am 
văzut) care arăta cum nişte monştri cu trâmbite şi tobe fac 
reclamă "operelor lui Soljeniţân", înfăţişat ca un schelet 


compus dintr-un craniu galben şi nişte oase negre. 
Caricatura era însoţită de aceste splendide versuri ale 
vestitului poet A. Jarov: Tot ticluind întruna, mişeleşte, 
Soljeniţân, mustind de-al calomniei cheag, Unor străini 
suspecți atâta le slujeşte încât aceştia fac din el un steag. 

Sau asemenea expresii ale fidelității: "De la comitetul 
raional Sverdlov al PCUS. 

— Cu un sentiment de profundă indignare am aflat despre 
noile acţiuni trădătoare să-vârsite de Soljeniţân în scopul de 
a lovi în interesele statului sovietic şi ale orânduirii 
socialiste. Zarva antisovietică stârnită de propaganda 
burgheză în jurul ultimei lui scrieri arată încă o dată în mod 
clar că acest om s-a rupt definitiv de societatea noastră şi 
slujeşte pe fată adversarilor noştri ideologici, îl înfierăm cu 
mânie pe acest renegat şi trădător, şi considerăm că pentru 
el nu este loc pe pământul sovietic! 

— Colectivul redacţiei revistei Tânăra gardă." 

Tânăra gardă. şi când te gândeşti că eu îi apărasem în fata 
celor de la Novâi mir. 

De Anul Nou m-am apucat din nou de pronosticuri - "Ce 
vor face ei?" lată-le: 1. Asasinat - Deocamdată exclus 2. 
Arestare şi condamnare - Putin probabil Posibil Posibil 
Lucrul cel mai de dorit pentru mine şi cel mai stupid pentru 
ei Foarte posibil Nu-i exclus, dar e devreme Nu-i exclus 3. 
Deportare fără arestare 4. Expulzare în străinătate 5. 
Proces intentat unei edituri occidentale 6. Campania de 
presă vi-zând discreditarea cărţii 7. Discreditarea autorului 
- Foarte posibil (cu concursul fostei mele sotii) 8. Tratative 
9. Concesii, delimitare: înainte de 1956 "nu am fost noi". (E 
un motiv şi acesta pentru care am pus subtitlull: 1918- 
1956.) 

Deocamdată asasinatul era exclus din cauza prea marii 
publicităţi, căci dacă nu asta era cauza, atunci care era? Să 
vedem sensul afirmației că era exclusă posibilitatea 
producerii lui în orice moment. Să răpui un schior solitar - 
şi unde mai pui - chiar în pădurea de la Barvina era un fapt 


care putea să jeneze autorităţile, mai ales că aceasta este 
"zona lor specială", inaccesibilă muritorilor de rând. 
Nimeni, în afară de-ai lor, nu pătrunde acolo. Dar nici la 
Rojdestvo nu le-ar fi fost deloc greu să mă lichideze (uneori, 
sub diferite pretexte, veneau indivizi a căror calitate de 
agenţi era mai presus de orice îndoială), ar fi putut s-o facă 
şi pe un drum întunecos, în trenuleţul electric care merge 
seara la Peredelkino. Dumnezeu m-a avut în paza lui, nu i-a 
lăsat să meargă aşa de departe. Dar există soluţia 
expulzării peste graniţă, unde pot să-mi facă imediat de 
petrecanie, căci în altă tară nu mai răspund ei de mine. 
Deportarea undeva în Siberia nu mi se părea o mare 
nenorocire, că doar eram obişnuit cu aşa ceva. Numai că în 
loc să scriu despre revoluţie, va trebui să scriu despre 
lucruri din istoria vechii Ruşii. 

Cu ultimele două puncte însă îi credeam prea deştepţi. Or, 
ei nu puteau să se ridice la un asemenea nivel de înţelegere 
a lucruri- 1 Arhipelagul Gulag are ca subtitlu: încercare de 
investigaţie literară - 1918-1956. (N. t.) lor. Totuşi, din 
septembrie erau în posesia "Scrisorii" mele "către 
conducători", ar fi putut să facă nişte apropieri, să 
reflecteze. (De fapt, o citise careva dintre ei?) Planul meu 
era parţial următorul: după ce i-am lovit cu Arhipelagul în 
moalele capului - să-i ameţesc imediat cu perspectiva 
derutantă, schiţata în "Scrisoare", să-i ademenesc pe pista 
punctului 9. În decembrie, le-am trimis avocatului şi 
editorilor mei indicaţia să publice "Scrisoarea" automat la 
douăzeci şi cinci de zile după primul volum al Arhipelagului. 
Adică, mai întâi să dea conducătorilor douăzeci şi cinci de 
zile pentru reflecţie şi apoi, fără să mai aştepte ceva, să 
proiecteze în afară, asupra publicului, această ambiguitate, 
această confuzie, pentru ca ele să planeze nu numai asupra 
sălii cu uşile închise a biroului politic, ci şi pentru ca şefii cei 
mari să ştie că toată lumea este cu ochii aţintiţi asupra 
alegerii pe care o vor face. 


Si de un lucru eram încredinţat: totul putea încă să 
evolueze în diferite moduri. Nu era posibil ca la vârful 
conducerii să nu fi meditat nimeni asupra "Scrisorii". 
(Măcar ceilalţi, cei care mâine vor lua locul celor de azi: ca 
un drum posibil pentru ei, ca o ieşire din impas.) 

Din cauză că Arhipelagul a ieşit mai repede de sub tipar, 
scadenta "Scrisorii către conducători" s-a decalat şi ea mai 
în fată: de la 31 la 22 ianuarie. Dar din momentul în care 
TASS, furioasă, a început să facă spume la gură, tonul 
conciliant al "Scrisorii" mele putea, pe acest fundal 
sângeriu, să fie luat drept o concesie din partea mea, drept 
un semn că m-a cuprins frica; oamenii n-ar mai fi remarcat 
nici data de "5 septembrie". Intenţionam ca după Arhipelag 
să încerc imediat să dau un brânci bolovanului imens care 
este statul nostru. Acest proiect s-a dovedit ineficient, prost 
conceput. Da, Arhipelagul era chemat să schimbe istoria, de 
asta sunt sigur, dar nu aşa de repede si, probabil, nu 
începând cu Moscova. şi pe 10 ianuarie m-am aruncat 
asupra unei ocazii cu totul întâm-plătoare şi am oprit 
tipărirea "Scrisorii". Treaba aceasta mi-a reuşit datorită 
unei fraze convenţionale spuse la telefon în ultimul 
moment; chestiunea este că "Scrisoarea" nu era de 
importantă minoră şi plecase deja la cules. A fost stopată.* 

* La vremea aceea era ceva pe care eu, încă necunoscând 
scala a ceea ce preţuieşte Occidentul, nu-1 înţelegeam: 
"Scrisoarea" n-ar fi făcut decât să micşoreze efectul 
Arhipelagului şi să-mi fugă pământul de sub picioare în 
momentul Posibilă era şi o altă combinaţie, una mai logică. 
Era cea pe care eu, mai înainte, deja o avusesem în vedere: 
cuplarea "Scrisorii către conducători" cu "Nu trăiţi în 
minciună". Aceasta din urmă avea deja patru ani de 
lâncezeală şi aşteptare. Aici era vorba de două fete ale 
unuia şi aceluiaşi deziderat: şi poporul, şi guvernul trebuia 
să se scuture de una şi aceeaşi ignominie. 

De altminteri, începând publicarea unei asemenea cărţi 
cruciale precum Arhipelagul si, după ea, a tuturor celorlalte 


scrieri care se acumulaseră, aveam eu în fond nevoie de 
mişcări şi artificii tactice? Cărţile mele, oricum, îşi urmau 
cursul lor. (Despre un asemenea mod de viaţa visez şi 
astăzi. Nu e simplu să ieşi dintr-o luptă îndelungată; iată, 
mă aflu deja de patru luni în Europa şi vor mai trebui multe 
luni de zile pentru a lămuri complet lucrurile, pentru a 
spune tot ce am de spus, pentru a para loviturile cărora 
încă le sunt tintă; dar ceea ce vreau cu adevărat este să mă 
cufund cu totul într-un spatiu de linişte, să scriu - şi cărţile 
mele n-au decât să-şi urmeze cursul. Comportamentul 
oamenilor îl explicăm, de obicei, prin împrejurările vieţii 
sociale, dar de fapt şi legile vârstei şi ale mutaţiilor noastre 
interioare ne condiţionează deciziile sociale.) 

După contramandarea "Scrisorii" m-am liniştit: n-au decât 
să fluiere şi să huiduiască, deocamdată eu mi-am făcut 
treaba. Veţi veni, mă veţi luai - Luaţi-mă, sunt dispus să 
merg şi la închisoare. Stare de apărare pasivă. De altfel, 
serios vorbind, eu şi sotia nu ne aşteptam la represalii. De 
multe ori scapi nepedepsit si, de la un moment dat, începi 
să te iluzionezi că şi în viitor te vei bucura de aceeaşi 
impunitate. Alia, de data aceasta, era foarte convinsă că, în 
afară de injuriile din presă, n-o să fie nimic, că autorităţile 
or să înghită acest hap. Eu nu credeam că este asa, dar mă 
comportam ca şi când ar fi fost exact asa: nu m-am 
sechestrat în apartamentul nostru de la Moscova cel lipsit 
de lumina zilei (ca să ne apărăm de privirile indiscrete şi de 
camerele de luat vederi, ţineam perdelele lăsate zi şi 
noapte), de aer şi de lărgime, ci, pasnic, mergeam la Pere- 
delkino, îmi umpleam pe îndelete plămânii cu aerul 
proaspăt de sub pini si, într-un ritm, pentru mine neobişnuit 
de lent (ah, acelor zilişoare, ce-o să le mai duc dorul!), îmi 
finisam articolele pentru culegerea Voci din străfunduri. 
Acum îmi vine chiar greu să cred cel mai hotărâtor al luptei. 
A avut grijă Dumnezeu de mine şi aici. (Adnotare din 1978.) 
că viaţa noastră, în acea lună ianuarie, a avut o curgere aşa 
de do-moală, lină, monotonă, în perioada când presa ne 


împroşca în fel şi chip, unii prieteni veneau la noi şi ne 
spuneau: "numai la voi acasă este linişte şi pace". Noi nici 
nu citeam, nici nu căutam să citim toate acele injurii de care 
gâlgâia întreaga presă, nici măcar idee n-aveam despre 
amploarea acelei campanii împotriva noastră. Alia redactilo- 
grafia ultimele capitole ale Viţelului, le microfilmam, le 
pregăteam pentru expediere. La popasul meu din afara 
oraşului ascultam radio pe săturate: Arhipelagul meu îmi 
venea pe calea undelor ca tră-indu-şi viaţa lui proprie, plin 
de propriile lui dureri, ca şi când n-ar fi fost niciodată 
construit de mine, ca şi când n-ar fi fost posibil să fie creat 
de mine - şi această reîntâlnire mă mişca până la lacrimi. 
Ecoul international trezit de ediţia rusă a cărţii a depăşit în 
vigoare şi în densitate toate aşteptările. Eh, desigur, 
occidentalii amestecau aceasta cu propriile lor probleme, 
mai aproape de înţelegerea lor: pe de o parte, teribilele 
revelații despre Arhipelagul barbar şi pe de altă parte, 
ridicarea interdicţiei de a circula cu maşina duminica în 
RFG; pe de o parte, viaţa din Arhipelag, viaţa pe care 
mintea omenească n-o poate concepe ca posibilă şi pe de 
altă parte, săptămâna de lucru de trei zile din Marea 
Britanic. Criza petrolului suflase asupra Occidentului 
arhiprosper şi aceste prime, încă slabe, restricţii îl făcuseră 
insensibil la necazurile noastre. Spre cinstea lui însă, 
Occidentul n-a perceput penuria de benzină ca fiind o 
suferinţă mai mare decât suferinţa acelor băştinaşi - martiri 
ai Arhipelagului. Numai în prezent, nu, numai în acest 
moment înţeleg eu cât de uimitor este modul în care 
Dumnezeu a dus la îndeplinire această sarcină. Când, în tot 
cursul anului 1962, Ivan Denisovici se fofilase prin samizdat 
până la Kiev, până la Odessa, şi fără ca un singur exemplar 
într-un an de zile (prin ce minune?) să treacă frontiera - 
Tvar-dovski atâta se temea, iar eu câtuşi de putin; eu, în 
ardoarea mea, chiar doream ca Denisovici să se smulgă din 
captivitate nedesfigurat - nu înţelegeam deloc că numai aşa 
şi tocmai asa, moştenind de la Hruşciov, mă înfundam, 


crampon imposibil de extras, în zidul Kremlinului. 
Exemplarul de la Leningrad al Arhipelagului nu a fost ars, 
cum am cerut eu, cum eram convins că s-a făcut, ci a căzut 
în mâinile securiştilor. Această întâmplare a avut ca rezultat 
publicarea 1 în cursul unei serii de emisiuni occidentale 
consacrate citirii în ruseşte a operei. (N. t.) lui precipitată, 
în răcnetele lor furioase. Tocmai pe această cale, 
Arhipelagul a căpătat valoarea unei mărturii irecuzabile. 
Astăzi, aici, în Occident, aflu că din anii '20 au apărut aici 
până în treizeci de cărţi despre Arhipelag, începând cu 
înfiinţarea lui în insulele So-lovki. Este, aşadar, vorba de 
cărţi care s-au publicat, tradus, divulgat - şi care s-au 
pierdut iară să fi stârnit vreun ecou, fără să fi convins sau 
măcar să fi trezit pe cineva. Trăsătură caracteristică, 
omenească, a saţietăţii şi a mulţumirii de sine: totul a fost 
spus şi totul a intrat pe-o ureche şi a ieşit pe cealaltă, în 
cazul cu Arhipelagul sovietic s-a făcut simțită şi adierea 
gloriosului vânt socialist: tării socialismului i se pot ierta şi 
nelegiuiri incomparabil mai mari decât cele ale lui Hitler, 
căci ele nu sunt decât hecatombe la picioarele unui altar al 
luminii. Dacă 1-as fi publicat în premieră în Occident, 
Arhipelagul ar fi pierdut încă de la apariţie o jumătate din 
forţa sa de izbire. 

Iar acum, constatăm chiar cu uimire modul în care a fost 
înţeles: "Un părjolitor semn de întrebare asupra celor 
cincizeci de ani de putere sovietică, asupra întregului 
experiment sovietic de la 1918 încoace" (Vorwărts). 
"Soljeniţân povesteşte întregii lumi adevărul despre 
laşitatea partidului comunist" (The Guardian). "Poate că 
într-o zi vom considera apariţia Arhipelagului ca pe un 
reper mar-când începutul destrămării sistemului comunist" 
(Frankfurter All-gemeine). "Soljeniţân cheamă la pocăință. 
Această carte poate să devină cartea de căpătâi a renaşterii 
naţionale, dacă cei de la Kremlin vor fi în stare s-o citească" 
(Deutsche Welle). 


O asociaţie de editori americani s-a declarat dispusă să 
publice materialele de istorie pe care guvernul sovietic ar 
dori să le contra-pună Arhipelagului. Dar asemenea 
materiale nu existau, în cincizeci de ani, călăii nu avuseseră 
cum să-şi strângă justificări. şi în ultima jumătate de an, 
având deja cartea la Securitate, ei nu găsiseră timp să se 
ocupe de această chestiune. Au publicat în New York Times 
un articol searbăd al lui Bondarev (ca şi când Arhipelagul s- 
ar referi la cel de-al doilea război mondial, iar nu la 
închisorile şi lagărele sovietice, ca şi când subiectul ar fi 
Stalingradul şi generalul Vlasov. Dar despre mine ce se 
spune? 

— Că scrierile mele sunt lipsite de adevăr artistic, că nu 
înţeleg moralitatea, că dau dovadă de sentimente antislave 
şi de nihilism national, că sunt certat cu întreg poporul.) Au 
publicat şi în Izvestia un articol iarăsi despre generalul 
Vlasov, un articol amplu; am deschis ziarul, zicându-mi: bun, 
de data aceasta, vor dezminţi: în chestiunea de a şti cine a 
eliberat Praga de nemți, documentele, ei le au; pe cele pe 
care nu le au, le vor fabrica, şi cum as putea eu acum să-mi 
convoc tovarăşii de celulă? Eh bine, nu! Le-a lipsit tupeul, n- 
au dezminţit esenţialul: că singura acţiune militară a 
diviziilor lui Vlasov a fost bătălia contra nemților - pentru 
Praga! 

Departe de a fi înregistrat vreun spor de inteligentă de-a 
lungul unei jumătăţi de secol, ba, din acest punct de vedere, 
chiar în regres fată de acea organizaţie şireata care a fost 
Kominternul anilor '20, presa sovietică ştia una şi bună: 
înjurătura birjărească, hăituiala grosolană. Ostilitățile le-a 
deschis Pravda din 14 ianuarie: "Drumul trădării". Articolul 
avea valoarea unei directive: aveau să-l reproducă a doua 
zi toate ziarele centrale şi locale, ceea ce însemna deja un 
tiraj de aproape cincizeci de milioane. Tot în ziua următoare 
Lit-gazeta a indicat un termen special pentru a mă 
desemna: vlasovian literar. si, câteva zile, chestia asta a 
continuat să se reverse din toate tipografiile, din toate 


vitrinele. şi principala pungăşie consta în faptul că 
închisorile, lagărele nu erau menţionate nicăieri ca temă a 
cărţii; toată cartea incriminată nu era, după părerea 
adversarilor mei, decât o jignire adusă memoriei celor 
morţi în război; şi mai ales se spunea, într-o formulă 
elegant-netransparentă: s-ar părea (dar această opinie 
poate fi retractată) că acest nemernic, adică eu, are trei 
maşini - şi apoi mai era această bucată savuroasă, mai 
excitantă decât orice, aruncată mulţimii: "Ticălosul! Ce-i 
lipsea?!" 

A doua zi după ce Pravda dăduse semnalul, am fost 
asaltaţi, în apartamentul nostru din Moscova, de telefoane 
de ameninţare care au durat trei săptămâni. Nouă armă a 
secolului douăzeci: prin târt-itul impersonal al unui telefon 
poţi să dai năvală într-o casă bine zăvorită şi să-l înţepi 
drept în inimă pe cel pe care I-ai trezit din somn, fără ca tu, 
intrusul, să te ridici de la biroul tău sau din fotoliul în care 
te-ai aşezat ca să deguşti un cocteil. 

Acest tip de conversaţie a început brusc-mârlăneste: "Dă- 
mi-l pe Soljeniţân!" - "Dar cine eşti dumneata?" - "Dă-mi-l, 
sunt un prieten de-al lui!" Sotia mea a pus receptorul în 
furcă. Din nou sună telefonul. Ea ridică receptorul fără să 
spună un cuvânt (nici "da", nici "alo") - aceeaşi dogită voce 
de mârlan: "Poate că am stat şi noi în lagăre, dar nu ne-am 
vândut patria, ai înţeles? Noi n-o să-l lăsăm pe câinele ăsta 
să umble în libertate, ajunge!" (Erau cuvânt cu cuvânt 
expresii de-ale raportului CC din decembrie - numai că fără 
"câine".) Atacul la telefon era ceva neaşteptat, neobişnuit; 
era nevoie de nervi tari, de prezentă de spirit, de 
răspunsuri ingenioase, de o voce fermă (nu ne impresionați, 
nu vă mai obosiţi!). Alia s-a adaptat repede la situaţie, se 
descurca bine. Asculta, asculta în tăcere toate injuriile, apoi 
pe un ton calm: "Spuneţi, la Securitate salariul se dă de 
două ori pe lună sau o dată, ca la armată?" - în asemenea 
cazuri, cel de la capătul firului totdeauna se fâstâcea. Sau 
chiar îi încuraja prin interjecţii, dându-le răgazul să se 


exprime, după care intervenea ea: "Ati spus tot? Ei bine, în 
acest caz transmiteţi-i lui lun Vladimirovici (adică sefului 
KGB) că, dacă se bizuie pe cadre aşa de mărginite, o să aibă 
necazuri." Apelurile telefonice erau în aşa fel dirijate şi 
aveau o asemenea continuitate încât prietenii noştri nu mai 
reuşeau să ia legătura cu noi, iar noi ce era să facem? Să nu 
ridicăm receptorul? Dar dacă poate ne suna chiar un 
prieten? Am reuşit totuşi să dau de veste despre acest 
bombardament telefonic (si, în aceeaşi seară, posturile de 
radio occidentale, Dumnezeu să le dea sănătate, 
transmiteau deja ştirea despre atacurile prin telefon). Voci 
de bărbaţi şi voci de femei, invective, ameninţări, 
obscenităţi - şi aşa fără întrerupere până la unu noaptea, 
apoi o pauză şi din nou începând de la şase dimineaţa. 
Câteva telefoane a primit şi Ciukovski, la Peredelkino; o 
insultau pe Lidia Korneevna, mă cereau pe mine: "sotia lui 
se simte rău". (N-a fost o întâmplare că, în aceste zile, toată 
povestea asta a coincis cu excluderea L.. K. din Uniunea 
Scriitorilor, în parte şi ca răzbunare că m-a adăpostit. Prin 
corespondenţi 

[35], am reuşit şi să răspund la această măsură. Din 
fericire, cineva ne adusese de curând un dispozitiv de 
înregistrare pe magnetofon a convorbirilor telefonice; şi eu 
tot prin telefon, fără să mă sinchisesc de Securitate, o 
instruiam pe Alia cum să branşeze, iar ea, tot prin telefon, 
verifica dacă şi cum funcţionează aparatura respectivă: şi 
iată, după cum se vede, vom înregistra pe casetă 
fragmentele cele mai interesante. Civilizaţia creează arma - 
ea creează şi contraarma. Efectul s-a produs, adversarii 
noştri au început să fie mai prudenţi, să vorbească mai 
cuviincios, să simuleze că ne vor binele ("ne temem să nu-l 
aresteze!"). 

În acea primă seară s-a pus la cale o lovitură mai 
puternică decât zbârnâitul telefoanelor - se pare că s-a 
mizat pe mânia poporului: nişte indivizi au fost convocați în 
curte la Kozitki; au fost mobilizate aici şi câteva zeci de 


milițieni, ca să ne protejeze, dar nu s-au spart geamuri şi n- 
a fost nevoie de intervenţia forţelor de "protecţie"; este clar 
că între timp se schimbase consemnul, într-o bună zi o să 
aflăm şi noi ce s-a întâmplat până la urmă. 

Dar apelurile telefonice s-au succedat timp de două 
săptămâni, desi cu o frecventă mai mică decât în prima zi, 
în schimb într-un mod mai diversificat: 

— Vlasovianul încă mai trăieşte? 

— I-am citit toate operele şi mă rugam pentru el; dar văd 
în prezent că idolul meu nu este decât un rebut. 

Uneori se auzea şi câte un strigăt de indignare (după noua 
mea declaraţie în fata presei): 

— Dar ce mai face acest ticălos?! Nu se astâmpără, nu?! 
Temele nu atât se încrucişau, cât se înlocuiau unele pe 
altele, la comandă: într-o zi sau două, numai ameninţări cu 
moartea; apoi numai "admiratori dezamăgiţi"; apoi numai 
"prieteni de lagăr"; apoi voitori de bine, cu sfaturile lor: să 
nu ieşi pe stradă, sau să ai grijă de copii, sau să nu faci 
cumpărături de la alimentara - căci s-ar putea să-ţi dea 
produse otrăvite. Dar uimitor era faptul că printre aceste 
sute de apeluri telefonice nu a fost niciunul cât de cât 
inteligent, cât de cât rafinat; falsitatea era detectabilă chiar 
de la primul cuvânt, de la primul sunet, oricare ar fi fost 
conţinutul. şi toţi se încurcau îndată ce erau ridiculizaţi. şi 
pentru a nu-şi consuma din timpul lor liber, toţi au început 
să caute a-şi îndeplini "sarcina" numai în orele de program. 

În felul acesta s-a încercat distrugerea moralului familiei 
mele si, prin repercutare, a moralului meu. Dar cu a doua 
mea sotie, Securitatea a avut ghinion. Alia nu numai că a 
rezistat atacului, dar şi a ţinut pasul cu toate obligaţiile ei 
curente. Treaba mergea, familia trăia şi mai târziu micuţii 
noştri vor înţelege că pruncia lor n-a fost deloc una banală! 

Paralel cu atacul prin telefon (si, se înţelege, prin presă) se 
desfăşura şi un atac prin postă. Scrisorile ostile care soseau 
prin postă purtau totdeauna adresa mea completă, dar erau 
anonime. Au reuşit să-şi facă drum către mine şi câteva 


scrisori amicale (eroarea cenzurii: Deutsche Welle indicase 
adresa noastră fără să precizeze numărul apartamentului - 
şi de aceea aceste scrisori treceau prin-tr-o altă cartare, nu 
erau reţinute), ba de la "muncitori" din Ural, ba de la copii 

ai unor zeki dispăruţi. 

Campania de presă sovietică, zgomotoasă, furioasă şi 
incoerentă, a fost aşa de stupidă încât în câteva zile a 
pierdut partida pe arena internaţională. New York Times 
avertiza: "Această campanie poate să aducă URSS un 
prejudiciu mai mare decât însăşi editarea cărţii." şi 
Washington Post: "Dacă fie şi numai un fir de păr i se va 
clinti lui Soljeniţân, schimburile culturale şi comerţul vor fi 
curmate." A le curma sau a nu le curma; exagerare, 
bineînţeles; destinderea era un obiectiv care nicicum nu 
trebuia ratat, însă, citind ziarele occidentale, liderii 
Kremlinului puteau să-şi pună nişte probleme: doar n-o fi 
dracu-n persoană acest Soljeniţân; merită oare ca din cauza 
lui să dăm peste cap tot jocul international? Presa 
occidentală făcea un cor aşa de puternic în apărarea mea 
încât excludea din capul locului asasinatul şi arestarea. 

Dar atunci, toate aceste lătrături unde duceau, la ce 
serveau? Spre ce antrenau ele nesăbuit pânzele cenuşii ale 
ziarelor noastre? (în ce mă priveşte, în această campanie de 
presă, eu vedeam deja o victorie, pentru că, vociferând la 
adresa lumii întregi, ei neglijau simpla, banala, discreta 
arestare.) Dar ei începuseră campania impulsiv, cu răutate, 
fără să fi elucidat totul până la capăt; începuseră, dar în 
acelaşi timp întărâtaseră milioane de ignoranţi din tară-şi 
acum lupta se dădea, înainte de toate, pentru ei, pentru 
compatrioţii mei. De altfel, şi pentru Occident, povestea 
părea să devină oarecum de neînțeles: de ce nu mă 
justificam eu măcar cu un cuvânt? Poate în calomnie era o 
parte de adevăr? 

lată deci că trebuie renunţat la a mai moţai în timpul 
încăierării. Pentru aceasta ar trebui o fire diferită de a mea. 


Eu am răspuns prin două lovituri: o declaraţie pe 18 
ianuarie 
[36] şi un scurt interviu acordat revistei Time pe 19 
ianuarie 
[37]. În declaraţie am răspuns la acuzaţiile cele mai 
nedrepte şi mai jignitoare apărute în ziarele sovietice, 
înghesuind totul în două mici pagini; în interviu mi-am 
explicat poziţia: un răspuns fraţilor Medvedev, pe care-l 
ratasem în noiembrie; şi un îndemn de a ne trezi la realitate 
adresat mie însumi, lui Saharov şi tuturor celor care, în 
condiţii de tumult şi prigoană, pierduseră simţul măsurii: 
eram recunoscători pentru tot ce făcea Occidentul în 
apărarea noastră, dar trebuia cât mai repede să fim în stare 
să mergem cu propriile noastre picioare; şi atât timp cât nu 
mi se pusese căluşul în gură - nu se ştia ce efect va avea 
acolo "Nu trăiţi în minciună" - trebuia să fac să se ia 
cunoştinţa şi de acest important sfat al meu adresat 
tineretului, de această unică speranţă reală a mea; şi apoi, 
pur şi simplu, potrivit nevoii resimţite de sufletul meu, să 
răsuflu uşurat: "Mi-am făcut datoria fată de cei dispăruţi." 

Gemetele şi zbuciumul osemintelor alor noştri s-au potolit: 
lucrurile au fost spuse şi auzite. 

Multe posturi de radio şi de televiziune le-au difuzat. Multi 
le-au aflat din ziarele din 21 ianuarie, ziua comemorării 
unei jumătăţi de veac de la moartea lui Lenin, eveniment 
care în ziua aceea nici n-a fost evocat. Dintr-un salt pieziş şi 
dintr-o muşcătură instantanee, câte bătălii n-a câştigat el 
cit a trăit! 

— Dar cum le pierdea el acum după o jumătate de secol, 
încă nu s-a spus, încă nu se vede decât pe jumătate. 

BBC: "Campania de două săptămâni împotriva lui 
Soljeniţân n-a reuşit să-l intimideze şi să-l reducă la 
tăcere."-Die Welt: "Dacă-l1 înlătură, Moscova va fi nevoită să 
plătească un preţ analog celui al Budapestei şi al Pragăi." şi 
aşa am ţinut noi piept toată săptămâna care a urmat după 
semnalul Pravdei - în ciuda tuturor! Am ţinut piept şi chiar 


agenţia TASS a fost obligată să reacționeze. Dar cum să 
reacţionezi la apelul prin care îndemnam tineretul să nu 
mintă, să reziste bărbăteşte? Ei bine, iată cum: "Soljeniţân 
împroaşcă cu noroi tineretul sovietic, spunând că acesta 
este lipsit de curaj." Dar aceasta era în 22 ianuarie, şi în 
ziua aceea la Washington în fata clădirii Clubului National 
de Presă a avut loc o manifestaţie a unor intelectuali 
americani de diverse orientări, ceea ce pe mine m-a 
îmbărbătat foarte mult. Acolo s-au citit extrase am 
Arhipelagul, s-a strigat în gura mare: "Jos mâi-nile de pe 
Soljeniţân! Lumea întreagă e cu ochii pe voi!" Era ziua de 
22; atunci când Arhipelagul apărea deja în nemţeşte şi când 
primul tiraj se epuiza în câteva ore. Noi am ţinut piept o 
săptămâna, cu ea se făcea aproape o lună de când apăruse 
cartea, luna cea mai dificilă, când capul de pod este. Încă 
aşa de mic, când lumea încă n-a citit-dar a înţeles deja aşa 
de multe lucruri! De-acum, capul de pod se lărgea, citirea 
acestei cărţi în Occident începea să ia proporţii de masă, şi 
în ritmul pe care-l luaseră lucrurile era chiar greu să le 
prevezi consecinţele. lată ce mi-am notat pe 23: "si ce dacă 
duşmanul va tremura şi se va retrage (va începe să 
recunoască trecutul)? N-o să mă mire chestia asta." (încă 
de la o dată anterioară, mai precis, imediat după ediţia 
rusă, ar fi trebuit să apară ediţia americană. Eu făcusem 
totul pentru ca să se întâmple acest lucru, dar din cauza a 
două sau trei personaje seci şi interesate, educate în spirit 
occidental, se alesese praful de toată trimiterea de Rusaliile 
anului 1968; ediţia americană va întârzia şase luni de zile, 
nu mă va asigura pe timpul cât voi trece peste prăpastie - şi 
numai pentru acest motiv, cred eu, s-a produs 
deznodământul care s-a produs. Dar se putea face, s-ar fi 
putut face - un pic mai trebuia - ca liderii noştri să bată în 
retragere, dacă de Anul Nou 1974 toată America ar fi citit 
efectiv cartea, în timp ce Kremlinul nu ştia decât să depene 
una şi aceeaşi poveste cum că această carte îi preamăreşte 
pehitleristi.) 


La data aceea, eu vedeam lucrurile în felul următor: dacă 
din prima lună s-ar fi hotărât ce-o să fie cu mine - din clipa 
de fată lupta câştiga în amploare şi în profunzime: de-acum, 
chestiunea era de a şti dacă maşina de propagandă va 
înghiţi încă o dată Rusia sau aceasta îi va rămâne în gât. 
Minciuna presei va continua iarăsi şi iarăsi să se 
răspândească liber sau în sfârşit va întâlni rezistentă? 
Credeam în posibilitatea unui viraj favorabil şi cu atât mai 
mult înţelegeam sensul situaţiei în care mă aflam: 
declaraţiile mele ulterioare trebuiau să ţintească nu 
Occidentul, ci nişte adrese din interiorul tării. 

La sfârşitul lui ianuarie, invectivele presei au devenit şi 
mai virulente şi mai numeroase, se strângeau cearşafuri 
peste cearşafuri de semnături, acum şi ale unor personaje 
cunoscute. Dar şi tineri temerari înaintau unul câte unul, ca 
în întâmpinarea morţii; ieşeau în fată într-o angajare 
deplină, dezarmaţi, oferindu-se gloanţelor - Dima Borisov, 
Boria Mihailov, Jenia Barabanov. Coincidenta făcea ca 
fiecare dintre aceştia să aibă sotie fără serviciu şi câte doi 
copii mici. şi Lidia Korneevna a spus sus şi tare cine pe cine 
a trădat 
[38]; răspunsul ei este scânteietor din punct de vedere 
literar. Invectivele presei aveau un sunet de-ţi zgâria auzul, 
dar de departe, din Vest, începea să se vadă clar că 
declaraţiile mele aveau "un caracter net ofensiv" - în timp 
ce autorităţile păreau să bată în retragere, cheltuind multe 
eforturi, dar degeaba. 

Si zvonuri trăsnite cu trişca răspândite şi gândacii bat din 
tobe ca dracii, fiecare la locul său îmbrâncea cât putea, în 
timp ce ziarele îşi deversau injuriile, Securitatea îl costuma 
pe Vitkevici, colegul meu de scoală, în vederea unui interviu 
ce urma a fi dat cuiva din Vest. O asemenea întorsătură era 
stupefiantă: mă învinuia Securitatea de a nu fi fost suficient 
de constant fată de ea, de a nu-i fi dat peste mutră din clipa 
în care ne cunoscuserăm, cum o făceam astăzi. Eu însumi 
mă aşteptam la discreditarea persoanei mele mai mult ca la 


orice, dar mă aşteptam ca lucrul acesta să nu se facă decât 
prin prima mea sotie. Nu presupuneam că în această 
afacere va fi atras şi prietenul meu din tinereţe. Ce n-am 
fost eu în ochii lor: poliţist, ghestapovist - şi acum turnător 
al Securităţii Statului. As fi preferat să nu răspund deloc, 
prea des eram solicitat. Dar o dată ce-ai intrat în horă, 
trebuie să joci. Cât priveşte răspunsul, hai să tragem 
clopotul cât putem de tare 

Si, din nou, radioul şi presa mondială mi-au venit în ajutor. 
"Contra unor insurgenți înarmaţi, poţi face uz de tancuri, 
dar împotriva unei cărţi?" - "împuşcarea, Siberia, casa de 
nebuni n-ar face decât să confirme dreptatea lui 
Soljeniţân." - "Propaganda s-a dovedit a fi un bumerang." şi 
nu era prima dată când Giinter Grass îmi aducea sprijinul 
său până departe răsunător. 

Si am avut atunci impresia că tocmai câştigasem o noul. 
fază a bătăliei. Am tras o nouă salvă, iar atacurile lor parcă 
încep să moară sau s-au terminat (cum se întâmplase şi-n 
septembrie)? Poziţiile mele să se fi tot întărit? Pe 7 
februarie mi-am notat: "Pronostic pe februarie: în afară de 
denigrare este putin probabil ca din partea lor să mai 
urmeze ceva, mai degrabă o pauză." Era o nechibzuinţă din 
partea mea să scriu aşa ceva, mai ales că nu uitam că, de 
când mă ştiam, sfârşitul lui ianuarie şi începutul lui 
februarie mi-aduseseră întotdeauna necazuri: în acele zile 
se îngrămădiseră multe primejdii - încercuire, arestare, 
etapă funestă, operaţie şi altele mai mărunte - dar, o dată 
depăşite, totul se potolea imediat. Ceea ce-mi doream cel 
mai mult era asta, pauza: să tac, să mă înfund în bârlo-gul 
meu - aşa cum de-atâtea ori, după o confruntare, mă 
retrăse-sem şi-mi pusesem lacăt gurii. Desi, dată fiind 
desfăşurarea bătăliei, era chiar păcat să iei pauză. 

Omul are particularitatea de a trăi perioadele cumplite şi 
catastrofice ale vieţii sale la fel ca pe cele obişnuite, 
preocupat cum este de lucrurile simple de fiecare zi; şi 
numai apoi, de departe, întor-când capul, îşi zice: ia uite 


domnule, mi se fărâmiţa pământul sub picioare; ia uite 
domnule, şi încă la lumina fulgerelor! 

Eu unul n-am remarcat nici o schimbare de direcţie. Dar 
sotia mea, la începutul lui februarie, a mirosit o schimbare 
de rău augur: faptul că asaltul telefonic contra 
apartamentului nostru încetase şi că însăşi campania de 
presă lâncezea într-o oarecare măsură-toate acestea fiind 
lucruri de care autorităţile se serviseră până acuma pentru 
a-şi masca indecizia. (Brejnev s-a întors din Cuba, fapt 
căruia eu nu i-am dat importantă. Or, el era aşteptat pentru 
a se lua o decizie în ce mă priveşte.) 

Prin multitudinea de zvonuri, răspândite în cursul acestei 
luni, erau şi unele premonitorii, dar care, aşa cum se 
întâmplă întotdeauna, treceau neobservate şi care puteau 
la fel de bine şi să fie date uitării atâta timp cât autorităţile 
nu putuseră să-şi oprească alegerea asupra unei măsuri de 
luat. Astăzi, revăzând buletinele radio din acea lună, 
constat cu surprindere că la 18 ianuarie, corespondentul 
BBC transmitea din Moscova că "există indicii după care 
lucrurile tind spre o expulzare". La fel de surprins descopăr 
că la 20 ianuarie, G. Svirski1, aflat deja în emigrație, 
declara: "Pe Soljeniţân o să-l îmbarce cu forţa într-un 
avion." Parcă ar fi citat un text deja tipărit! şi când te 
gândeşti că eu admiteam eventualitatea unei expulzări, dar 
iat-o, sub această formă, cea mai elementară - să fiu băgat 
cu forţa într-un avion, şi numai eu, fără familia mea - nu stiu 
de ce, nu mi-o imaginasem, îmi scăpase. (Da, acum, când 
parcurg această carte în vederea tipăririi ei, îmi revin în 
memorie unele lucruri: în martie 1972, cineva chiar ne 
prevenise că până la urmă aşa se va întâmplă, cu alte 
cuvinte că după un arest provizoriu voi fi expulzat. 
Uitaserăm complet de asta, nu ne-am mai amintit-o 
niciodată!) şi eram departe de a gândi că se vor lipi aşa de 
tare de mine cuvintele pe care la 1 februarie cancelarul 
Brandt le adresase tinerilor socialişti (câtuşi de putin 
bucuroşi de asta, ei ar fi preferat să vadă pămânrul 


înghiţindu-mă): "în Germania Occidentală, Soljeniţân ar 
putea să trăiască şi să lucreze nestingherit." A spus-o şi n-a 
mai retractat-o. 

Expulzarea putea să aibă loc acum, dar ea ar fi putut să 
aibă loc, şi încă nu o dată, şi înainte: totuşi, niciodată nu se 
ajunsese la ea. Dar dacă va avea loc, atunci, eu şi cu Alia ne- 
o imaginam în felul următor: ne vor încercui locuinţa, ne 
vor încercui pe noi toţi împreună, ne vor tăia telefonul şi ne 
vor da ordin să ne pregătim - în grabă sau mai pe îndelete. 
Dacă ne-am fi gândit mai profund, ne-am fi putut da seama 
că o asemenea manieră nu convenea autorităţilor. Dar 
niciodată n-am avut parte de răgazul de a reflecta mai în 
voie: eram veşnic prinşi în agitația treburilor curente. Era 
deja al treilea an de când aveam asupra noastră o hârtiuţă 
intitulată "Cu- 1 Grigori Svirski, autorul unei scrieri despre 
antisemitismul din URSS, Ostaticii, emigrase recent în 
Israel. (N. t.) tremur de pământ", cu variantele următoare: 
zguduitura ne atinge împreună, sau pe fiecare în parte, sau 
în călătorie - dar niciodată nu ne-am apucat s-o elaborăm în 
detaliu. Dar dacă reiau toţi aceşti ani săptămână cu 
săptămână, constat că pe fiecare dintre acestea le-am 
umplut, ca şi când ar fi fost cea mai importantă dintre toate, 
cu o activitate utilă: am scris ceva, am finisat degrabă ceva 
sau am corectat o variantă mai veche, am recopiat, am 
fotografiat, am difuzat (si câte frământări privind 
rezolvarea unei probleme: lucrul acesta - e mai bine să-l 
ţinem acasă? Sau să nu-l ţinem acasă? şi încercăm azi asa, 
mâine asa), am expediat în străinătate, am întocmit scrisori 
explicative menite să însoţească o trimitere sau alta. şi 
prinşi în cleştele acestor griji şi al încăierării cu adversarii 
noştri, n-am mers niciodată destul de profund pentru a 
transforma în grafic "Cutremurul de pământ". 

La 8 februarie, Arhipelagul a apărut în Suedia; frontul 
care mă sprijinea se lărgea. şi în Norvegia, după 
intervenţiile din Storting (parlament), ministrul afacerilor 
externe i-a exprimat ambasadorului sovietic îngrijorarea 


opiniei publice norvegiene. A urmat luarea de poziţie a 
partidului social-democrat danez-tot în favoarea mea. (Dar 
tot sulubin cu "socialismul moral".) Lucram în linişte la 
Peredelkino. Dar, deodată, un telefon intempestiv de la Alia: 
a primit o citaţie prin care eram convocat la procuratura 
generală 

[40], de urgentă, la sfârşitul zilei de lucru. (Imposibil ca de 
la Peredelkino să ajung acolo la ora fixată, chiar dacă m-aş 
fi deplasat cu o viteză de sinucigaş, cum de n-au luat în 
consideraţie acest lucru, de ce scriseseră asa?) Legându-se 
de neregularități ca, de pildă, absenta numărului de ieşire 
(asa de caracteristic le era lucrul de mântuială, aşa de mare 
le era graba), nementionarea motivelor pentru care eram 
convocat, nespecificarea calităţii în care eram citat (era 
absolut necesar să-i şicaneze, ea din priviri sfaşia această 
notificare), sotia mea a respins convocarea. 

În sufrageria familiei Ciukovski, telefonul era de ani de zile 
în unul şi acelaşi loc, pe o măsuţă sculptată, de formă ovală, 
la peretele opus ferestrei, aşa că în cursul şi mai ales spre 
sfârşitul unei zile mohorâte, totul era cenuşiu. şi luând 
receptorul şi auzind vor-bindu-se de procuratura generală, 
mi-am amintit imediat - primind în inimă acelaşi pumnal ca 
atunci - cum în acest loc, acelaşi de-atunci, din septembrie 
'65, în acelaşi semiamurg, auzisem, ieşind din acelaşi 
receptor, vocea lui L.. Kopelev: "Cauza ta a fost transmisă la 
procuratura generală." Cauza mea, la data aceea, era 
arhiva confiscată, cu Banchetul învingătorilor şi cu Cercul, 
şi transmiterea la procuratura generală însemna tribunal. 
(De ce nu s-au decis ei atunci la aceasta rămâne o enigmă. 
Ar fi reuşit.) în momentul acela, la procuratura generală, 
Cercul meu zăcea pur şi simplu într-un seif. Dar era ceva 
profetic în toate acestea: opt ani mai târ-ziu, în acelaşi loc, 
avea să mă muşte acelaşi şarpe amorţit. 

Pe scurt. Vociferez împotriva lor de şapte ani; trebuia ca, 
până la urmă, să dea şi ei un ordin. 


La telefon, eu cu Alia vorbeam totdeauna cifrat, disimulat, 
tre-când totul prin Lubianka. La fel am procedat şi acum, ca 
şi cum această convocare la procuratură nu era cine ştie ce 
(ea nici n-a telefonat imediat). Dar am înţeles amândoi că 
treaba era serioasă. Serioasă, cu această rezervă totuşi că 
vara trecută îl convocaseră pe Saharov în acelaşi loc, dar, 
una peste alta, asta nu fusese decât pentru o discuţie 
menită să-l determine să pună capăt "activităţii lui 
nedemne", însă totdeauna atitudinea autorităţilor fată de 
mine s-a deosebit de cea pe care ele au avut-o fată de 
Saharov. O abordare nomencla-turistă obligă la luarea în 
consideraţie a unor fapte ca acestea: autorităţile i-au 
conferit lui Saharov de trei ori "Steaua de aur", au profitat 
de serviciile lui şi nu le este uşor să treacă acum cu 
buretele peste meritele lui. Dar eu, atât cât mă stiu ele, 
sunt flaconul de amoniac la nasul lor; ele nu văd în mine 
altceva. Să mă convoace la o muştruluiala - asta nicicum nu 
puteau s-o facă. Dar atunci la cel şi de ce la sfârşitul zilei de 
lucru, şi al ultimei zile lucrătoare a săptămânii? Acest 
aspect ar trebui aprofundat. Nu, analogia era de natură să 
deruteze. (Se foloseau de ea ca să mă ademenească?) Era 
limpede că eu cu picioarele mele nu mă voi duce acolo, dar 
aveam impresia că-mi mai rămânea ceva spatiu, ceva timp. 

Nu trecuseră două ore - deodată tropăit de bărbaţi în 
pridvor şi o bătaie foarte violentă în geamuri; băteau exact 
cum băteau cei de la Ceka, imperios, ca pentru o ultimă 
somaţie. Or, Lidia Kor-neevna nu ştia nimic: pentru a nu o 
întrerupe din lucru, eu încă nu-i spusesem nimic în legătură 
cu procuratura şi acum, cu sufletul la gură, nu mai aveam 
timp să-i explic. Ne-au luat pe nepregătite, le-am dat 
drumul să intre în casă! (L. K. spune că dacă ar fi ştiut nu 
le-ar fi deschis.) 

Sunt trei inşi. Cu pretextul cel mai stupid: pentru 
repararea dacei (treabă de care nu se vor apuca) veniseră 
deja de două ori, "întocmiseră un deviz" (trăseseră cu 
ochiul la mine şi la camera mea) - şi iată din nou "trebuie să 


întocmească un deviz". Mă rodeau din priviri; însoţiţi de L. 
K. pe jumătate oarbă, fac turul camerelor. Deodată - sună 
telefonul - şi specialistul în reparaţii, intrusul, în casa altuia, 
înşfaca receptorul, ascultă, mormăie - şi în aceeaşi clipă, 
nemaiintocmind nici un deviz, iată-i plecând cu toţii. L. K. i-a 
urmat şi a reuşit să vadă dincolo de poartă maşina şi doi sau 
trei alti indivizi. 

De ce nu m-au luat chiar atunci, chiar acolo? (lată de ce: ei 
nu veniseră decât pentru a verifica dacă nu cumva eu 
fugisem în cele două ore de când îmi devenise cunoscută 
convocarea la procuratură. Calmul cu care-i răspunsesem 
la telefon sotiei mele nu demonstra nimic: ei cunoşteau deja 
şi maniera mea de a vorbi cu subtext şi dexteritatea cu care 
dispăream pentru luni de zile. Dacă într-o oră sau două as fi 
dispărut - unde să mă găsească pe întinderile nemărginite 
ale Patriei? Căci până la 14 februarie trebuia adus la 
îndeplinire ordinul biroului politic cu privire la expulzarea 
mea. Dar deocamdată au verificat şi au constatat că n-am 
fugit. şi au pus sub supraveghere dacea de la Peredelkino în 
ideea că luni şi-aşa mă duceam la procuratură - şi astfel 
totul se va petrece mai pasnic, mai discret, fără o arestare 
zgomotoasă.) 

Un lucru părea clar ca lumina zilei: veniseră după mine. 
Ba nu, impunitatea, după atâtea episoade deja consumate, 
şi mai ales inerția muncii care de-atâţia ani nu mă lăsase 
niciodată să mă împotmolesc, să mă înfund, să mă încurc 
undeva - această inerție deci mă împiedica să-mi 
abandonez pe loc toată munca, să-mi fac metodic 
pregătirile si, dimineaţa, s-o întind la Moscova. Era la sfârsi- 
tul unei zile de vineri si, timp de două zile şi două nopţi, o 
sâmbătă şi o duminică, eu cu Alia am fi putut să rezolvăm 
problemele cele mai urgente, combinând, reflectând, 
convinşi că de-acum Cutremurul de pământ deja începuse! 
(Desi, desigur, sâmbătă şi duminica nu formau un interval în 
care noi să fim la adăpost de năvala lor, ar fi putut foarte 
bine şi să dea buzna peste noi.) Dar nu, eu am mai rămas 


încă trei nopţi şi două zile la Peredelkino, continuându-mi 
molatec traiul obişnuit şi nefinisând nimic, plutind parcă în 
imponderabilitate şi fiind în acelaşi timp tot pe pământ; şi 
chiar luni dimineaţa, plecând în grabă, dar nu chiar cu 
noaptea-n cap, spre Moscova, mi-am lăsat a? A cum se 
găseau urmele vieţii cotidiene, biroul plin cu toate cele> 
cărţile. 


[Pe 11 dimineaţa, în drum spre Moscova, ştiam deja ce 
aveam 

* să răspund la procuratură. Dar n-am sosit chiar aşa 
devreme, şi curierul procuraturii (un ofiţer, bineînţeles, dar 
cu un zâmbet jenat) se prezentase, iată, atât de matinal, 
chiar la începutul zilei de lucru, cu o nouă convocare, încât 
n-am mai avut timp să discut cu Alia 4 aşa cum s-ar fi 
cuvenit si, în prezenta lui, a acestui curier, după ce îl-am 
instalat în antreu, mi-am recopiat la maşina răspunsul 
[41] pe care l-am lipit, în loc de semnătură, pe adresa de 
convocare. Ope- 

| raţiunea a durat destul de mult, ceea ce pe ofiterul- 
curier, în antreu, la fost de natură să-l calce pe nervi; de 
fiecare dată când îi treceam Prin fată, nu stiu de ce, sărea 
în picioare şi lua poziţia de drepţi. 

T, După ce s-a văzut cu răspunsul în mână, a mulţumit şi a 
plecat în 

? aşa mare grabă şi fără să împăturească foaia, încât i-am 
strigat: "Pur neti-o în plic, plouă." Neîndemânatic, a pus-o în 
plic. 

T A început bătaia - loveste-l cu zelpână să te lovească el! 
Cu- rierul încă nu plecase când am început să le telefonăm 
corespondent tilor, să-i chemăm la noi. Mai întâi pentru a le 
aduce la cunoştinţa t răspunsul meu. Dar sentimentul 
începea să mă împingă mai departe, la mână aveam 
mâncărici - după asemenea cuvinte, ce alt-e fr ceva mai era 
interzis a se spune? Dacă iei cuvântul, atunci spune i! tot ce 
ai pe suflet. şi luând al treilea volum al Arhipelagului, noi 


; am transcris un fragment din partea a şaptea care privea 
deja epoca lui Brejnev: "Fără lege". Au venit de la New York 
Times, de la BBC, le-am citit pasajul în fata microfoanelor 
lor. Aceste două răspunsuri, în interval de câteva ore, erau 
la înălţimea situaţiei. 

Iar noi nu începuserăm nici măcar să ne pregătim, să ne 
luăm. ” rămas-bun de la cunoscuţi. Această bătălie - nu 
este prima - nu j; este mai amenințătoare decât cele 
dinainte. 

T Dar, după răspunsul meu insolent din dimineaţa zilei cu 
pricina, 

* de ce nu veniseră să mă ridice imediat, dacă totul fusese 
deja hotă-rât? Deocamdată speraseră că mă voi 4uce 
personal la procuratură (si, cu caracterul meu, era aşa de 
simplu să mă deranjez până acolo; ea este chiar alături, în 
piaţa Puşkin, la două minute de mers pe t jos, şi nu este 
vreun KGB blestemat) - prinde gâsca şi bag-o în 1 sac! 

— M-ar fi arestat imediat, fără zgomot, fără martori. Dar 
de 

e: ce nu m-au ridicat luni şi nici marţi, şi m-au lăsat să 
trâmbiţez să audă toată lumea? Poate că le-a fost frică de 
vâlva făcută în jurul rezistentei mele? Dacă m-aş fi 
prezentat la procuratură, ar fi însemnat că eu încă le mai 
recunoşteam autoritatea, înseamnă că le-aş mai fi dat 
speranţa că prin presiune mă puteau face să nego-ciez cu 
ei. 

Spre seară am ieşit cu sotia să ne plimbăm putin, să 
vorbim de una, de alta pe bulevardul Strastnoi 
(Narâskinski): acolo era locul nostru preferat pentru 
discuţii ceva mai lungi - şi ar fi de mirare ca ei să nu ne fi 
ascultat niciodată conversaţia de-acolo (ce-i drept, ne 
străduiam să vorbim schimbând fără încetare orientarea 
gurii). Acel bulevard Strastnoi - cu extremitatea devenită, 
prin lărgire, aproape UP crâmpei de parc - mi-era drag 
prin el însuşi, dar şi pentru că era aproape de Novâi mir, de 
câte ori în acest loc nu mă întâlnisem eu cu cei de la Novâi 


mirDe data aceasta eram urmăriţi de aproape, pe fată, de 
nişte indivizi dintre care unul, chipurile beat, s-a izbit cu 
pieptul de mine. Dar când n-am fost noi urmăriţi? 

— Întâmplarea de-acum nu era un motiv să marcăm cu o 
bifa specială această zi. 

Noi făceam socoteala că, în linii mari, eram mai gata ca 
oricând, toate cărţile importante erau la loc sigur, 
inaccesibile KGB-ului. şi că trebuia să ne pregătim în 
vederea unei arestări, să strângem lucrurile de primă 
necesitate. Dar creierii noştri erau obosiţi, funcționau cu 
încetinitorul: pentru o adevărată discutare a Cutremurului 
de pământ - s-a produs, dar chiar s-a produs? 

— Ne lipsea rigoarea; ne cuprinsese un fel de lâncezeală. 
Repetam, ca şi în trecut, că voi rezista doi ani la închisoare 
pentru a apuca să-mi văd publicate toate operele, dar că 
mai mult, nu garantam. Ziceam că în lagăr nu voi lucra nici 
o singură zi, dar că în regim de închisoare as putea şi să 
scriu. Să scriu ce? Istoria Rusiei sub formă de povestioare 
pentru copii, într-o limbă transparentă, fără a înfrumuseţa 
subiectul. (M-am gândit la asta din momentul în care au 
venit pe lume fiii mei, dar mă voi apuca vreodată de o 
asemenea treabă?) Ne puneam problema ca momentul unei 
vizite să-l transformăm într-un prilej de ieşire în lume a 
textelor de valoare. Cum mă voi comporta la interogatoriu, 
la proces (în privinţa asta mă hotărâsem de mult: nu le voi 
recunoaşte competenta şi nu voi sta de vorbă cu ei). 

Era o zi fără soare. Moină (pământul era alb sub stratul de 
zăpadă, arborii şi băncile din parcuri erau negre); iată că se 
lăsa amurgul, lumini ostile ardeau la agenţia de presă 
Novosti, în ambele sensuri ale bulevardului rulau maşini cu 
farurile aprinse. Ziua era pe punctul de a expira, nu ne 
înhăţaseră. 

Seară pasnică încummând o zi de muncă. Lucram cu toţii 
la ultima peliculă cu Donul linistitl. Radioul ne dădea de 
veste că întreaga lume bubuia de răspunsul meu de azi- 
dimineaţă. Am adunat strictul necesar pentru un deţinut, 


dar nu am găsit sacul - iată că ne-am boierit: n-am mai 
pregătit sacul de puşcărie! Noaptea, chinuit de insomnia 
mea obişnuită, am făcut şi ceva treabă bună, am adus unele 
modificări "Scrisorii către conducători": aprecierile şi 
propunerile rămâneau neschimbate, dar trebuia să elimin 
nota persuasivă, prezentă în varianta anterioară şi care, 
acum, ar fi sunat ca o slăbiciune. Căci dacă ei vor citi 
vreodată această scrisoare - atunci s-o citească în această 
variantă, dată publicităţii. Oare o fi citit-o careva dintre ei 
pe aceea predată la ghişeul CC? 

Si astfel eram cu sufletul împăcat, n-aveam nici un fel de 
presimţiri, nu mă apăsa nimic. Nu m-am grăbit să verific, să 
ard, să ascund mai profund - căci în munca mea, mâine şi 
peste o săptămână, voi avea nevoie de toate cele de până 
acum, şi atunci la ce bun să le supun acestor cazne? 

De dimineaţă ne-am înhămat iarăsi la treabă, fiecare la 
masa lui. La Alia se strânseseră multe lucruri periculoase şi 
toate se aflau pe masă. Ora zece, ora fixată pentru 
convocarea de ieri. Ora unsprezece. Ora douăsprezece. Ei 
nu vin. Lucrăm fără să ne spunem un cuvânt. Ce bine 
lucrăm! 

— Ni se ia de pe suflet ultima greutate: au dat înapoi! 
Viaţa merge mai departe! În răspunsul meu stă scris: Să fie 
judecaţi cei vinovaţi de genocid! 

— Sie pace, şi calm, s-au lins pe bot şi au dat înapoi. Or să 
înghită şi altele. Nici un patriot n-a telefonat, nimeni n-a dat 
buzna peste noi în apartament, nici un individ suspect nu şi- 
a arătat nasul sub porticul de la intrare. Poate că n-au venit 
din cauză că, iată, corespondenţii străini stau de veghe în 
apropiere de casa noastră? 

Eu nici măcar nu-mi verificasem cum trebuie vastul birou 
aglomerat cu tot felul de hârtii, nu remarcasem o fotocopie 
destinată de multă vreme arderii. Mai rău decât atât: pe 
masă zăceau scrisori din străinătate de la oamenii mei de 
încredere, de la editori: trebuiau studiate şi arse de 
urgentă - şi nici pentru asta nu era timp. Da, îmi amintesc, 


iată explicaţia: pe 14 seara aveam întâlnire cu un occi- ' Nu 
este vorba de romanul lui şolohov, ci de un eseu critic 
anonim şi postum, prefaţat de Soljeniţân. Eseul, intitulat 
Cum curge Donul liniştit, îl acuză pe şolohov de plagiat. (N. 
t.) dental (cu Stig Frederikson, vezi Completarea a Cincea) 
- şi mă grăbeam să pregătesc necesarul şi numai necesarul 
în vederea trimiterii pe care-mi propuneam s-o fac în seara 
aceea. 

Acum am posibilitatea să dezvălui un fapt aproape de 
necrezut şi motivul pentru care nici KGB-ul nu-l credea, 
nu-l admitea: este vorba de faptul că multe trimiteri în 
Occident eu le efectuam nu prin intermediari, nu printr-o 
filieră, ci prin mine însumi, cu propriile mele mâini. KGB-ul 
îi fila pe cei care veneau la mine, pe cei care ieşeau de la 
mine şi pe cei cu care aceştia se întâlneau ulterior - dar, în 
mentalitatea lor de viziri, judecind totul după ei, nici 
generalii maiori, nici măcar maiorii nu puteau să-şi 
imagineze că un laureat al Premiului Nobel în persoană se 
fofila ca o haimana prin colturi întunecoase, la ore 
imposibile, schimbând şapca (pe cea obişnuită ţinând-o în 
rucsac), se ascundea prin ganguri fără felinare şi pasa 
plicul. Niciodată nu m-au filat şi niciodată nu m-au prins 
asupra faptului! 

— Si, de m-ar fi prins, ce triumf ar fi fost, ce recoltă! Ce-i 
drept, mă avantaja în privinţa aceasta faptul de a locui în 
afara oraşului - când la Rojdestvo, când la Jukovka, când la 
Peredelkino, de obicei din unul din aceste locuri plecam la 
întâlniri. De la Rojdestvo puteam s-o iau la picior vreo cinci 
verste pe o câmpie netedă până la o haltă de cale ferată; n- 
aveam decât să mă îmbrac ca pentru o plimbare la tară, s-o 
iau nonşalant spre pădure şi apoi făceam un ocol şi mă 
înfundam de nu mă mai ştia nimeni. De la Jukovka puteam 
să nu iau obişnuitul tren electric (la gară, iscoadele 
pândeau în permanentă) - mă duceam în cealaltă direcţie, 
şi cu autobuzul de centură ajungeam la Odintovo. De la 
Peredelkino aveam drum până la halta Miciurinet. Pentru 


aceasta, nu ieşeam ca de obicei la stradă, ci treceam prin 
curtea din dos pe unde nu se mergea niciodată iarna, o 
luam pe o altă stradă, apoi, în plină noapte, pe cărările 
înzăpezite şi pustii. si, înainte de aceasta, trebuia s-o sun pe 
Alia; conversații liniştitoare, încât, nu-i asa, puteam să mă 
culc. şi trebuia să las la fereastră mica lumină de noapte. 
Dar dacă din în-tâmplare trebuia să plec la întâhiire chiar 
din Moscova, atunci trebuia ori să ajung cu trenul în afara 
oraşului, să rătăcesc prin întuneric şi să mă reîntorc la 
Moscova, sau, sau. Nu, deocamdată să păstrăm aceste 
reţete de folosire a intrăriior'si ieşirilor din oraş, ele vor fi 
de folos şi altora. şi mai rămânea şi mersul pe jos, în pas 
accelerat. La cincizeci şi cinci de ani nu mă consideram 
prea bătrân pentru o asemenea activitate, ba ea chiar m-a 
ajutat să întineresc şi mi-a ridicat tonusul. Burtoşii de 
securişti nu mă credeau în stare de asemenea lucruri; acum 
vor citi şi se vor cruci. La ora trei după-amiază, sărind peste 
masa de prânz, l-am luat pe Stepan, băieţelul meu de cinci 
luni, şi am plecat să mă plimb prin curte. Sub reflectorul 
tuturor ferestrelor, al tuturor trecătorilor şi al locuitorilor 
imobilului, m-am apucat să defilez cu hârtiile mele, ca de 
obicei, citind un pic, apoi reflectând. Liniştită zi se nimerise 
să fie. şi numai acum se ivi ocazia să citesc aceste scrisori 
din străinătate - a doua zi trebuia să le răspund. Astfel, în 
văzul tuturor, fără nici un camuflaj protector, mă plimbam 
pe lângă Stiopka: el dormea şi eu citeam scrisori 
conspirative.,. Dar nu mi-a fost dat să le citesc până la capăt 
pentru că iată-mă faţa-n fată cu Igor Rostislavici safarevici. 

Dar oare nu e timpul să scriu şi despre el în mod deschis? 
În momentul în care această carte va ieşi de sub tipar, el 
deja va fi pus în circulaţie Socialismul său şi-şi va fi primit 
crucea sau Dumnezeu îl va scuti de calvar. La data aceea 
erau deja trei ani de când pregăteam, împreună cu Igor 
safarevici, Voci din străfunduri. 

Ne cunoscuserăm la începutul lui 1968. Conştient de 
valoarea timpului şi nepunând nici un preţ pe băşcălia 


practicată la un pahar de băutură, renunţasem la multe 
relaţii; mă dezamăgiseră mai ales cele cu oameni din 
mediul academic. Nu-mi inspira încredere nici omul acesta; 
i-am făcut o vizită de o jumătate de oră. Carura, prestanta 
acestui om era imediat perceptibilă nu numai în silueta lui, 
ci şi în tot modul lui de viaţă, te convingea. Dar prima 
noastră discuţie nu s-a soldat cu nimic concret, ea fiind 
marcată şi de intervenţia unui element întâmplător, apt să-i 
imprime o notă de ridicol: el avea pe masă nişte cărţi 
poştale cu peisaje colorate de la Marea Adriatică, unde 
fusese într-o misiune ştiinţifică. Habar n-am de ce mi le-a 
arătat. Lui însuşi chestia asta nu i se potrivea deloc, 
imposibil de imaginat ceva cu care să se afle într-un 
contrast mai izbitor. Concluzia mea a fost că autorităţile îl 
răsfaţa cu trimiteri în delegaţie peste hotare (si era tocmai 
dimpotrivă!). Pe asemenea oameni, gândeam eu, nu te poţi 
bizui în nici o acţiune, în general, am văzut atâţia 
academicieni şi pot să spun că tuturor le place să debiteze 
lucruri interesante şi chiar îndrăzneţe, dar când e vorba de 
convenit o modalitate de a acţiona şi de a rezista, toţi se 
împrăştie care încotro - i-am zis eu şi am plecat. 
Deocamdată n-am găsit nimic care să ne apropie. Mai 
târziu. De la a treia întâlnire a început să se contureze 
posibilitatea conlucrării noastre. Anul acela a fost, se pare, 
anul cel mai agitat al "mişcării democratice"; era deja 
riscant să evoci anii 1900 şi 1910: numai contestare, numai 
strigăte de "vrem libertate!", iar asupra a ceea ce va fi mai 
încolo nimeni nu reflecta cu responsabilitate în fata 
nefericitei noastre tari - ca să nu se reediteze o experientă 
stridentă şi un masacru intern. Tara, tara ca atare putea să 
şi crape. 

Noi toţi suntem din carne şi oase, nu există oameni 
plămădiţi din metal; nimănui, absolut nimănui nu-i este dat 
să facă fără efort primii (mai ales primii) pasi spre ipostaza 
neclintirii în fata primejdiei şi apoi spre acceptarea 
sacrificiului. La noi, în Rusia, sunt două mii de oameni care 


se bucură de o celebritate mondială si, în ce-i priveşte pe 
multi dintre ei, de una mult mai răsunătoare decât a lui 
safarevici (pe pământ, matematicienii sunt o prezentă 
palidă, rarisimă). Din punct de vedere civic, toţi aceştia 
sunt, din cauza laşităţii lor, nişte zerouri; iar cei care au 
pornit de la acest punct zero şi au crescut până la a deveni 
arbori nu sunt mai mult de zece, printre ei fiind şi 
safarevici. Mi-a fost dat să observ la el, desi nu adesea, nu 
în detaliu, această creştere silenţioasă a tulpinii civice. 
Detaşându-se de mulţimea capetelor plecate şi spinărilor 
încovoiate, safarevici a intrat şi în "comitetul drepturilor" al 
lui Saharov: nu că-şi punea vreo speranţă în eficienta 
acestei organizaţii, dar îi era ruşine vă-zând că nimeni nu 
mai adera la ea şi nu şi-ar fi iertat faptul de a nu ajuta. 

Intrarea în arena luptei civice, pentru un om fără studii 
umaniste, este nu numai o creştere din punctul de vedere al 
curajului, este şi o transfigurare a întregii conştiinţe, a 
întregii sfere de preocupări, este o a doua specialitate 
dobândită în anii maturității, o aplicare a inteligentei la un 
domeniu neglijat de alţii (în acest caz, sau îţi abandonezi 
specialitatea de bază, cum fac unii, sau nu ţi-o abandonezi, 
aşa cum nu şi-o abandonează acest dublu colos de 
safarevici care a rămas până în ziua de azi un matematician 
de clasă mondială, un om debordând de viaţă şi de 
activitate). Când asemenea cazuri ră-mân superficiale, 
avem de-a face cu fenomenul diletantismului; când însă 
sunt reuşite, ele se constituie în exemple de spirite 
originale, apte de o percepere proaspătă şi viguroasă a 
realităţii. Asemenea spirite nu sunt împovărate de 
prejudecăţi transformate în sloganuri; în vânturătoarea 
criticii, ele separă pleava de boabele pline de conţinut. (|. R. 
şi-a început această a doua activitate într-o manieră cu totul 
personală, pentru el însuşi, plecând de la muzică, şi anume 
- de acolo de unde era cel mai firesc să plece - de la 
genialul, de, la tragicul şostakovici care făcea concesii cui 
nu trebuia, dar spre care el, I. R., se simţise totdeauna 


atras, încerca să înţeleagă prin” ce ne mişca şostakovici 
sufletele şi ce le promite el acestora - o asemenea lucrare 
se impune de la sine, dar nimeni n-a făcut-o. Pentru a 
publica un asemenea articol, bineînţeles, nu exista nicăieri 
nici o posibilitate - şi nu există nici azi. Studiul despre 
şostakovici 1-a condus pe I. R. la generalizarea următoare: 
starea spirituală a lumii, în liniile ei mari, trebuie 
considerată ca fiind marcată de o criză de nereligiozitate, 
ca reprezentând pragul unei noi ere spirituale.) 

După cum se vede, trei nume mari au intrat în aceste 
însemnări literare, trei personalităţi care au făcut sau fac 
istoria noastră civică. Să remarcăm un lucru: dintre ei, 
numai Ivardovski este, de la început până la sfârşit, om de 
litere. Saharov este fizician, safarevici matematician; şi 
unul, şi celălalt, în fond, au făcut o treabă care nu era a lor, 
pentru motivul că în Rusia nu-i mai puteai cere nimănui s-o 
facă. (Dar şi în ce mă priveşte trebuie să spun că eu n-am o 
pregătire literară, ci una matematică şi dacă am ieşit teafăr 
din încercările prin care am trecut, o datorez numai 
matematicilor; fără ele nu m-aş fi descurcat. aşa sunt 
condiţiile din Uniunea Sovietică.) în plus, safarevici a venit 
pe lume cu legătura cea mai vie, cea mai carnală, cea mai 
organică: legătura lui cu pământul Rusiei şi cu istoria 
Rusiei. La el, dragostea de Rusia avea ceva pătimaş - poate 
pentru a acoperi ratările anterioare ale generaţiei noastre? 
şi ce perseverentă în a căuta modalitatea în care, punându- 
şi la contribuţie capul şi mâinile, să plătească un preţ care 
să fie pe măsura acestei iubiri. El era gata mai degrabă să 
moară în patrie şi pentru ea, decât să se salveze în 
Occident, în privinţa aceasta, eu aproape că n-am întâlnit, 
printre intelectualii sovietici de astăzi, pe cineva care să-l 
egaleze. Era neîntrecut în vigoarea şi constanta unui 
sentiment ca acesta: peste mări şi ţări este veselie, dar este 
veselia altora, la noi este jale, dar este jalea noastră. 

Examinând şi reexaminând timp de doi ani culegerea 
noastră Voci din străfunduri şi materialele care afluiau spre 


ea, trebuia ca eu şi safarevici, în contextul sovietic, să 
formulăm toate acestea undeva în plină natură. Ne 
angajam, în scopul acesta, în lungi plimbări, când în 
împrejurimile Jukovkăi, când printre neasemuit de 
frumoasele; coline din apropiere de Rojdestvo (granita 
dintre regiunile Moscova şi Kaluga) sau, o dată (în toiul 
"luptei inopinate" din 31 august 1973, înainte ca eu să fi 
aflat despre confiscarea Arhipelagului), lângă satul 
Serednikovo (fost satul lui Stolâpin, după cum am aflat mai 
târziu), cu izbele lui răsfirate, cu tristele lui paragini (ruinat 
la colectivizare, mistuit de flăcări în timpul războiului, el nu 
şi-a mai revenit niciodată), cu minunata lui bisericuţa din 
vremea lui Aleksei Mihai-lovici şi cu cimitirul său. Am 
traversat pârâul limpede care curge în valea domoală şi 
sinuoasă dintre Ligaciov şi Serednikovo; ne-am oprit pe un 
minuscul pod de lemn înnegrit de vreme, pod pe care, în 
fiecare zi lăsată de Dumnezeu, femeile cuvioase îl trec 
pentru a urca dealul şi a cobori povârnişul spre biserică. 
Am privit amândoi undele străvezii ale apei în curgere 
permanentă printre ierburi şi arbuşti. 

— Ce amintire va rămâne din toate acestea. Dacă. N-o să 
mai fii în Rusia! Am zis eu. 

Safarevici, mereu aşa de reţinut, evitând să pună patos în 
exprimarea unui sentiment, de teamă ca acesta să nu pară 
exagerat, a răspuns, totalmente crispat, de parcă i-ai fi scos 
sufletul şi inima din el aşa cum, cu cârligul unditei, îi scoţi 
unui peste măruntaiele: 

— Dar este imposibil să trăieşti în afara Rusiei! Ela emis 
cu atâta intensitate acest "imposibil" încât ai fi zis că în 
afara Rusiei nu există aer, nu există apă. 

Cu prospeţimea, imparţialitatea, lipsa de prejudecăţi a 
inteligentei sale riguroase, safarevici a abordat şi problema 
socialismului, cu acea degajare şi cu acea detaşare ironică, 
inaccesibilă astăzi lumii occidentale hipnotizate de stânga 
politică, în culegere n-a încăput decât un articol de 
dimensiune potrivită; safarevici a început să scrie o carte în 


care să prezinte o panoramă istorică amănunţită, plecând 
de la Babilon, de la Platon, de la statul incaşilor, până la 
Saint-Simon şi Marx. El nu avea decât slabe speranţe că va 
putea accede la izvoare după ce va fi apărut Voci din 
străfunduri. 

În ultimele săptămâni, ultima versiune a acestei cărţi era 
la mine; trebuia s-o citesc, dar n-aveam timp. Copia 
dactilografiată de care dispuneam era, am observat eu, 
foarte neclară şi atunci am întrebat dacă nu se poate să mi 
se dea una mai clară, în ziua de 12 februarie, către ora 
patru după-amiază, Igor mi-a adus deci un alt exemplar al 
cărţii lui, şi-a lăsat servieta în apartament şi a coborât la 
mine în curte. şi aici, în plină zi, expuşi tuturor privirilor si, 
cine ştie, poate că şi ascultați (noi mai avuseserăm câteva 
asemenea foarte importante convorbiri, seara, în curtea 
noastră, şi trântorii de la Securitate, dacă ne-ar fi auzit fie 
şi numai o singură dată, n-ar fi luat ei măsuri pentru 
confiscarea şi stoparea culegerii noastre?) - chiar aici, cu 
gura spre pământ de teama laşelor, schimbând neîncetat 
orientarea fetei, am continuat să examinăm cum stăteau 
lucrurile cu culegerea. Am discutat fără să ne deranjeze 
cineva sau ceva. Rămânea să facem schimb de exemplare. 
Pentru aceasta trebuia să urc în apartament. Lăsând pentru 
un minut copilul cel mic cu Miţea, copilul cel mărişor, m-am 
dus cu Igor în casă. In afară de Socialismul, Igor a băgat în 
servieta lui mare, deja umflată, şi două articole de-ale mele 
pe care le terminasem de curând şi urmau să intre în 
culegere. Acesta a fost momentul în care s-a auzit soneria 
de la intrare. 

Alia a întredeschis usa lăsând lanţul, a revenit şi a spus: 
"Din nou de la procuratură, acum sunt doi. Cu aceeaşi 
convocare: spun că este ceva de lămurit." Era deja aproape 
de ora cinci, sfârşitul zilei de lucru. Este ceva de lămurit? 
Ziua avusese o curgere aşa de liniştită, toată agitația se 
potolise deja. Este ceva de lămurit? Bine, hai să mergem 
împreună, să deschidem. si, aruncând pe masă scrisorile 


din străinătate pe care nu putusem să le citesc, m-am dus 
spre usa de la intrare; din biroul meu dădeai într-un coridor 
separat, apoi în antreul unde parcam căruciorul copiilor. şi 
inima nu-mi semnala nimic rău, trăiam un moment de 
destindere! Pentru a deschide usa, trebuia mai întâi s-o 
închizi, să iei lanţul; sotia încearcă s-o închidă, dar simte că 
ceva o împiedică să facă lucrul acesta. Ah! Vechiul 
procedeu: cineva bagă piciorul între uşă şi tocul acesteia şi 
n-o lasă să se închidă. "Vechiul procedeu!" am tras eu o 
înjurătură cu voce tare - dar unde au dispărut vechile 
reflexe de zek? 

— După acest picior, cum puteai să nu înţelegi şi să 
deschizi usa? 'Tocire a instinctului de apărare, pierdere a 
deprinderii. şi totuşi discutaserăm, eu cu Alia, ne făcuserăm 
planuri: când vor veni să percheziţioneze, vom acţiona în 
cutare şi în cutare mod, să nu-i lăsăm să ne depăşească 
numeric, să nu le permitem să intre mai multi decât vom fi 
noi, persoane adulte (în vederea percheziţionării, ar putea 
strecura vreo hârtie falsă în aşa fel încât nici să nu ne dăm 
seama) şi să încercăm, dacă încă nu ne-au tăiat firul, să le 
telefonăm prietenilor, să-i prevenim. Dar, în definitiv, nu 
sunt decât doi - în definitiv, dacă este vorba numai de 
lămurirea unor lucruri. şi astfel nu ne asigurăm răgazul de 
a amâna, de a gândi, adică ne supuneam jocului lor, aşa 
cum am povestit eu însumi în Arhipelag, şi iată acum ne 
supunem din nou. Prin câte trebuie să trecem noi, oamenii, 
ca să ne învăţăm minte? Este adevărat că mai ieri-alaltăieri, 
noi i-am lăsat pe curieri să intre în casă şi nu s-a întâmplat 
NIMIC. 

Dacă nu le-aş fi deschis usa, ei, bineînţeles, ar fi spart-o. 
Dar să fi continuat să sune, să bată? Iot s-ar fi dus după 
speracluri. Or, pe scară se circulă des: înseamnă că 
operaţiunea s-ar fi desfăşurat în văzul lumii, s-ar fi auzit, s- 
ar fi observat. Poate un sfert de oră am fi rezistat, şi atunci, 
este foarte clar, am fi ars ceva, am fi lămurit unele lucruri, 
ne-am fi promis ceva unul altuia. Foarte prost am început-o: 


pur şi simplu, le-am deschis. (Vai, totul lăsa de dorit, nu se 
va vedea acest lucru decât după plecarea mea si, unde mai 
pui, nu imediat: în timp ce sotia venise după mine, securiştii 
deja stricaseră, făcuseră de nefolosit iala englezească, şi de- 
acum era imposibil să mai încui usa! A nu deschide însemna 
de la bun început a nu deschide, dar cum s-o dai s-o 
nimereşti? şi noi care voiam să rezistăm asediului!) şi 
primul, şi apoi al doilea intrară aşa cum se intră la nişte 
oameni, dar deodată, ţâşnind dintr-un ungher întunecos din 
casa scării, cei de la coada formaţiunii începură să-i 
împingă pe cei din fată. În aceste condiţii, n-am reuşit să ne 
dăm seama (si la ce bun ucenicia ta de opt ani, tontule?) că 
ei deja făcuseră sir compact între cuier, landou, măsuţa 
telefonului şi ne împingeau înapoi, ne tot împingeau înapoi 
pe mine şi pe sotia mea. Erau opt, care în civil, care în 
uniformă, toţi înalţi şi vânjoşi! 

Am început să strig şi să repet ceva fără cap şi fără coadă 
- "Ah! aşa procedaţi?! aşa care va să zică?!" - asta era, 
desigur, exteriorizarea sonoră a unei furii neputincioase. 
Atunci un zdrahon tuciuriu, îmbrăcat într-o suba luxoasă, 
dându-şi aere de respectabilitate, desfăcu o mapă rigidă de 
genul acelora în care se tin diplomele pentru fruntaşii în 
întrecerea socialistă, dar în aceasta era o foaie mare, albă, 
nesifonată, cu stema tării. "Consilier superior de justiţie 
Zverev! Mandat de aducerel" - spuse el şi-mi vâri în mână 
un stilou ca să semnez. Am refuzat, bineînţeles. 

Lată-mă înfierbântat, intempestiv; ce repede te străbate o 
flacără si, cât ai clipi, nici tu judecată, nici tu memorie - dar 
atunci la ce bun te-au antrenat, catârule?! Dar unde este 
mândria ta de ocnaş, de lup? Mandat de aducerel Când eşti 
înfierbântat, ce simplu arată treaba asta: zău asa, pentru că 
mă convoacă la ei şi eu nu mă duc, au venit cu tot 
detaşamentul. Ora este legală, operaţiunea la fel. 

Mandat de aducere? Mă supun (o spun cu voce tare), eu, 
cel deja înghesuit "în cutiuţa", eu, cel deja împins de ei la 
ieşire. Să mă bat cu opt inşi? 


— N-am s-o fac. Mandat de aducere? Nişte cuvinte simple, 
lesne de priceput: cobor, revin, procuratura e la doi pasi. 
Nu, dedublare: plec, bineînţeles, aşa cum se pleacă la 
închisoare, aşa cum ne-am şi pregătit în această 
perspectivă (, nu vă daţi în spectacol - strigă ei - se întoarce 
imediat!"). Trebuie să mă duc să-mi caut în birou sacul de 
puşcăriaş, mă duc, şi doi inşi se înghesuie după mine, 
călcând-o pe picioare pe sotia mea. Le cer să rămână pe loc 
- nu! (Se întrevede, negru ca un nor, safarevici, monument 
de neclintit, ţinând în mână servieta arhiplină de algebră şi 
de socialism.) şi iată-ne în biroul meu, eu căutând sacul, ei 
necedând nimic din terenul cucerit, o namilă de căpitan în 
manta de miliţian măsu-rându-mi obraznic biroul, loc secret 
şi interzis, accesibil numai celor ce-mi erau apropiaţi, dar - 
simt că iau foc! 

— Nu mă mai gândesc la asta, nu văd că pe masă este 
etalată, împrăştiata toată conspirația, el nu are decât să 
întindă mâna. L-aş da afară din biroul meu (dar se lipeşte 
de mine ca de un arestat, are o sarcină - să nu sar de la 
fereastră, să nu-mi tai venele, să nu mă rănesc, să nu mă 
spânzur - ce-i pe masa mea, pe el nici nu-l interesează). 
"Dumneavoastră aveţi ordin să mă percheziţionaţi?" - îmi 
revin eu. "Nu" - răspunde el. "Ah, nu? Atunci vă rog să ieşiţi 
afară de aici!" - strigă sotia. Parcă ar fi de piatră, aşa de nu 
se clintesc. He, he, săculeţul meu nu-i pregătit! Este un 
altul, săculeţul pentru galoşii de scoală ai lui Miţea; în acest 
săculeţ sunt hârtiile pe care le duc totdeauna de le ard în 
afara oraşului, adică cele mai importante - şi iată că n-au 
fost arse si, pe deasupra, le mai şi răstorn pe un scaun, în 
acest săculeţ îmi pune Alia lucrurile pregătite pentru 
puşcărie. Dar secu-ristii sunt în prada unei asemenea febre 
(sau lipsiţi ca şi mine de drepturi civice) încât nici nu se uită 
la hârtii, grija lor nefiind alta decât aceea ca eu să rămân 
întreg şi să n-o şterg. Am luat săculeţul, mă întorc acolo de 
unde am plecat, parcurgem cu toţii în sens invers micul 
coridor, ne îmbulzim - şi nu trag de timp, ba chiar mă 


grăbesc - iată ciudăţenia, de ce mă grăbesc eu? Acum ar fi 
momentul să-mi bat putin joc de ei - să mă aşez la masă 
pentru un dejun de o jumătate de oră, să discut cu familia 
despre treburi cotidiene? În mod sigur i-aş face de râsul 
lumii, mă pricep la asta! De ce am adoptat ritmul 
securiştilor? 

— Iată de ce: ca să-i scot cât mai repede din casă (plec eu- 
pleacă şi ei şi apartamentul rămâne curat). Acum mă 
gândesc la un singur lucru: să mă îmbrac mai prost, la port 
să semăn cu un puşcăriaş, aşa cum de altfel mă şi 
pregăteam: o căciulă veche, o scurtă din piele de oaie 
(scurta pe care o adusesem din surghiun). Securiştii îmi 
pun în braţe vesta mea de blană - "lată ce aveţi, îmbrăcaţi- 
O!" Ei bine nu, nu sunt aşa de prost, nu mă păcăliţi voi cu 
asta: pe planşeul de ciment în ce o să ne înfăsu-răm? Nu-mi 
iau rămas-bun de la nimeni, aşa sunt de grăbit! (asta pentru 
că mă voi întoarce în curând?) - numai de la sotie, şi 
aceasta deja din pragul uşii, înconjurați de securişti, ca în 
aglomeraţia din troleibuze, ne sărutăm - sărut de adio, fără 
grabă, cu retrezirea conştiinţei că s-ar putea să fie pentru 
totdeauna. Atunci - să mă întorc? Atunci să mai fac nişte 
pregătiri? Atunci, să tărăgănez lucrurile, să le frânez, ce-o 
să iasă? Nu, simt că iau foc. (si totul vine de la o primă 
eroare de calcul, de la faptul că am fost aşa de prost de i-am 
lăsat să intre în casă; şi acum stau ca pe jar până când nu-i 
scot din apartament, până când nu-i trag după mine; în 
zăpăceala mea, nu mai stiu cine pe cine scoate.) 

Pe îndelete îi fac sotiei semnul crucii. Ea mi-l face mie. 
Securiştii sunt deconcertaţi. 

— Ai grijă de copii. 

Si nu-mi mai întorc privirile si, coborând scările, nici nu 
văd pe unde calc. Cum era şi de aşteptat: afară, aproape 
lipită de usa din fată (au urcat-o pe trotuar) - o maşină 
(pentru ca eu să am mai putini pasi de făcut în teren 
descoperit, corespondenţii străini doar ce plecaseră). 
Bineînţeles, portiera maşinii o deschiseseră larg, ca să mă 


poată împinge rapid înăuntru. aşa este mereu la ei; acest 
procedeu este folosit chiar şi în celelalte ţări ale Europei. N- 
are nici un rost să opun rezistentă acum, am şi luat-o din 
loc; mă aşez pe mijlocul banchetei din spate. Doi inşi au 
sărit înăuntru, câte unul de pe fiecare latură, portierele s- 
au închis cu zgomot; şoferul şi ofiţerul de lângă el se 
aşezaseră primii - maşina demarează, în oglinda 
retrovizoare văd că din spate vine o a doua maşină, tot 
plină. Patru cu mine, patru acolo, altfel spus, eu i-am 
îmbarcat pe aceştia opt, nu-i asa? (De-abia acum înţeleg un 
lucru: şoferul şi ofiţerul si, se pare, şi gardienii din dreapta 
şi din stânga mea sunt cu toţii alţii; unde or fi cei optai 
mei?) De ce o fi trebuind să mergem cu maşina, ăsta nu e 
drum să-l faci cu maşina, pe jos, prin uşile din spate, ar fi 
mai aproape. Intrăm pe strada Puşkin; pe strada Puşkin 
este sens unic, aşa că trebuie să ocolim pe strada Petrovka. 
Iată şi bulevardul Strastnoi. Ieri ne întrebam: şi dacă se 
întâmplă ceva - cum o să fie? Ieri, puiul de ger încă nu 
cedase de tot, în prezent e zloată, ştergătorul se plimbă pe 
parbriz, iar eu observ că rulăm pe banda din stânga: pentru 
a întoarce nu coborând, spre procuratură, ci ur-când, în 
direcţia liniei de centură Sadovaia. 

— Ah! Asta e. 

— Zic eu. (Ca şi când as fi aşteptat altceva. Dacă merg la 
închisoare, ce importantă are în care merg? Tot din cauza 
acestei febrilităţi m-a luat gura pe dinainte. Dar iată că deja 
m-a liniştit acest simplu viraj la stânga, la poarta Petrovski.) 
Mi-am scos căciula (cei doi au tresărit), mi-am pus-o pe 
genunchi. Mă înseninez din nou, îmi revin. Cum am scris eu 
însumi cândva despre precedenta mea arestare: în trup, în 
oase, în tot ce am, Coboară încet pacea senina A celor care 
merg la ghilotină. 

Am simţit nevoia, nu stiu de ce, să-mi pipăi cu două degete 
gi-tul, ca pentru un masaj. 

— Lăsaţi mâna în jos - mă atenționează pe loc gardianul 
din dreapta, încordat ca un arc. 


— Îmi cunosc drepturile. Nu umblu cu obiecte ascuţite şi 
tăioase - îi răspund eu cu un calm binecuvântat, recent 
recuperat. 

Mă masez. Ciudat, dar asta mă uşurează mult. Din nou mă 
atenționează cel din dreapta (cel din stânga tace, dintre doi 
tâlhari care mă flanchează, unul este totdeauna mai rău 
decât celălalt): 

— Lăsaţi mâna jos! - (Par eu a mă sugruma?) 

— Îmi cunosc drepturile - îi răspund eu, masându-mă. 

De pe linia de centură Sadovaia, o virăm la dreapta. Cu 
siguranţă, mergem la Lefortovo. Ne vom completa colecţia: 
uneori am fost chemat acolo la interogatoriu, dar la carceră 
n-am stat niciodată. 

Si iată ce simplu se termină toate: viţelul s-a tot luat în 
coarne cu stejarul, liliputanul s-a tot încontrat cu 
Leviatanul, presa mondială bubuia: “Singurul rus de care se 
tem autorităţile! Subminează marxismul şi umblă liber prin 
centrul Moscovei!" si, una peste alta, n-a fost nevoie decât 
de două maşini, de opt oameni, şi treaba s-ar fi putut face 
cu şi mai putină cheltuială. 

Asupra mea coborâseră pacea şi seninătatea si, în ce mă 
priveşte, săvârşeam a doua greşeală: eram absolut convins 
că mă arestează. 

Nu mă aşteptam din partea lor la atâta fermitate, nu 
credeam că-şi vor asuma un asemenea risc, îi subapreciam 
- dar ce să-i faci? Sunt tari, trebuie s-o recunoaştem. Eram 
tot timpul gata pentru arest; eventualitatea aceasta nu era 
de natură să mă mire, mergeam spre deznodământ. 


(Sotia, desprinzându-se cu greu din îmbrăţişarea mea şi 
fără să aştepte să iasă toţi securiştii care se îngrămădiseră 
în antreu, a dat buzna în birou, a strâns de pe masa mea şi 
de pe a ei tot ceea ce prezenta un pericol imediat. A ascuns 
asupra ei tot ceea ce ar fi fost imposibil de reconstituit, iar 
pe celelalte, de mai mică importantă, le-a ars pe o tavă 
metalică. Este vorba de o tavă pe care noio ţineam 


permanent în birou pentru a arde pe ea, pe măsură ce le 
aveam, "convorbirile făcute în scris"1. La un moment dat, 
ea aleargă la telefon - telefonul era deconectat; era clar că 
ei aşteptau prin preajmă. Dar de ce niciunul dintre ai lor nu 
vine lângă ea? Nu se aud nici convorbiri, nici pasi, în 
apartament este linişte - ce s-a mai întâmplat acolo? 
Pipăindu-se, constatând că lucrurile ascunse îi stăteau lipite 
bine de trup, s-a dus în antreu, şi acolo ce să vadă: din cei 
opt rămăseseră doi - huiduma de căpitan "de miliţie" şi 
acelaşi "curier", timidul care venise prima dată. Bu-un, 
înseamnă că aşteaptă o echipă nouă, va fi percheziţie. Copiii 
însă au rămas amân-doi pe stradă - nici vorbă ca femeia să- 
şi permită a se duce după ei: aici, locul nu poate fi lăsat 
nepăzit. După ce i-a făcut semn lui |. R.2 să apere usa, ea s- 
a întors iarăsi în birou. Ela rămas de pază, a barat 
trecerea, fără să se despartă de servieta lui care trebuie să 
fi cântărit înjur de 20 de kilograme. Acum o a doua sortare 
a hâr-tiilor, deja mai sistematică, dar făcută tot cu viteza 
fulgerului. Te doare sufletul să arzi toate acestea, dar 
pentru unele lucruri pe care nu le arzi în asemenea minute 
s-ar putea ca mai târziu să-ţi frângi mâinile. Unelt, de pildă 
foile volante, pot fi dispersate în cărţi, căci ei, în caz că le 
descoperă, nu pot să facă nici o reconstituire. Fumul de la 
arderea hârtiilor umple biroul, nu se elimină suficient de 
bine prin ferestruică, ajunge, desigur, şi la nările celor din 
antreu - 1 în cursul unei convorbiri se pun pe hârtie, pentru 
interlocutor, cele ce, din cauza microfoanelor ascunse, ar fi 
riscant să fie pronunţate cu voce tare. (N. t.) 2 safarevici. 
(N. t.) dar ei nu se urnesc de-acolo! Nici supărare, nici 
enervare, nici deprimare, nici ochi iritaţi - o furie reţinută: 
sotia mea sortează, aşază, arde cu o iuţeală imposibilă într- 
o situaţie obişnuită. Dar câte alte documente de tot felul — 
diversitate de scrisuri reflectând diversitatea oamenilor! şi 
tot Octombriel şi apoi toate schiţele mele - munţi de plicuri 
şi de mape. Imposibil să le dai de cap până să vină 
percheziţia, indiferent la ce oră ar veni ea! Alia s-a dus în 


antreu, dar ei nu mai erau acolo: tot timpul se uitaseră la 
ceas. Douăzeci de minute după plecarea escortei, unul 
spusese: "Mergem?" Celălalt: "încă două, trei minute." Apoi 
au plecat fără să spună un cu-vânt. Douăzeci şi două de 
minute? Nu e procuratura, nu e Lubianka. Lefortovo? 
Numai atunci, după plecarea lor, se constată că usa nu se 
mai închide, că iala e spartă; Ignat, cel de un an şi jumătate, 
se fofilează pe palier. A plecat după ceilalţi copii; curtea, se 
spune, este plină de milițieni. La ce rezistentă se aşteptau 
ei? La ce intervenţie? Sotia face numere peste numere de 
telefon, desi nu este nici o speranţă de nicăieri. Nu este 
linişte vătuită, cineva este pe fir şi face de gardă (să vadă 
cine cu cine vorbeşte la telefon?): ton, număr făcut corect - 
si, imediat, întrerupere, şi din nou ton prelungit. Dar a 
renunţa - imposibil: 1-au luat şi nimeni nu ştie! şi sotia 
continuă să facă numere. Cel mare, Miţea, 1-a adus din 
curte pe Stiopka, acum trebuie mers la grădiniţă, după 
Ermolai. Poate că de acolo, de la o cabină, se va putea 
telefona corespondenţilor. şi deodată - prin ce întâmplare? 
— Nu s-a mai întrerupt legătura, şi Alia, cu sufletul la 
gură, reuşeşte s-o contacteze pe Irina Jolkov-skaia: "Fii 
atentă, acum o jumătate de oră, l-au luat pe A. [., cu forţa, 
mandat de aducere prin constrângere, urgent!" şi a pus 
receptorul în furcă; şi în viteză, numărul următor! şi iarăsi, 
nu se ştie de ce, la două numere s-a putut vorbi. Apoi, 
întoarcere la tactica precedentă a întreruperii, pentru 
aproximativ o oră şi jumătate. Dar trei sunt de-ajuns - 
telefoanele încep să sune în toată Moscova.) împrejurările 
cunoscute ale lui Lefortovo. (Chiar când să mă lansez în 
cursa pentru premiul Lenin, venisem aici să studiez 
Lefortovo văzut din afară; aşa ceva nu strică niciodată.) 
Porţile glisante cunoscute, curtea, galeria încăperilor unde 
veneam la întâlniri noi, cei de la saraskoi Marfino. Până să 
sosim, deja s-a cam întunecat, nu sunt suficiente felinare 
pentru a ilumina curtea, câţiva ofiţeri sunt deja aici, mă 
aşteaptă. Da, fără falsă modestie: în istoria lui Lefortovo, 


acesta nu este un moment ca oricare altul, şi nu m-ar mira 
să fie prezent şi vreun observator de la CC. Îi înţeleg, atâta 
am lătrat, atâta am ameninţat - că până la urmă, uite, m-au 
înhăţat. Ca Pugaciovl în vremea Ecaterinei - iată-l, am pus 
mâna pe el, în sfârşit! 

S-au luat măsuri de rigoare ca la luptă: acolo unde maşina 
trebuie sa se oprească la fix, au organizat un cordon 
circular format din vreo zece oameni în timp ce alţii aleargă 
de colo până colo, au stabilit care portiere trebuie deschise 
şi care nu şi în ce ordine să se coboare din maşină. 
Continuu să stau liniştit pe locul meu, deocamdată scaunul 
e moale, înăuntru e cald şi mai bine de-aşa nici n-o să fie. 
"Coborâţi!" - pe latura dinspre treptele închisorii. 

Si iată ce întrebare îmi vine subit în minte, fără să fi 
conceput-o câtuşi de putin anticipat: cum as putea cobori în 
maniera cea mai jignitoare, cea mai supărătoare pentru ei? 
Săculeţul meu pentru galoşi este de culoare închisă şi are o 
bretea lungă pentru a putea fi agăţat în cuier. Mi-1 arunc 
pe spate şi-l fac astfel să semene cu o desagă de cerşetor. 
les agale din maşină şi intru în închisoare - câţiva pasi până 
la trepte, apoi treptele, după aceea peronul. Cu căciula 
căzăcească tocită, cu cojocelul de croială ciobănească de 
Ka-zahstan ("se îmbrăcase de parcă mergea la pescuit", va 
spune după aceea Maliarov, şi nu greşea), aveam mersul 
legănat al celui care se întorce acasă, împovărat de desaga 
plină cu pomana pe care a strâns-o - aveam aerul celui care 
se întoarce la bojdeuca sa şi nu are pe nimeni în jur. 

Dar cabinetele de anchetă au fost mutate în altă parte, în 
prezent aici fiind boxele pentru percheziţii corporale: totul 
din piatră, o masă goală, două bănci goale, un bec prăpădit 
atârnă de tavan. Doi tă-rănusi zdrenţăroşi şi murdari 
şedeau pe o bancă - zeki, mi-am zis eu. (Apoi s-a dovedit că 
erau martori aduşi de alături, de la biroul serviciilor de 
spatiu locativ! Se respectă legalitatea, nu-i asa?) M-am 
aşezat şi eu pe cealaltă bancă şi mi-am pus sacul alături. 


Nu, n-aş fi crezut aşa ceva. Sincer să fiu, nu mă aşteptam 
la aşa ceva. 

Ei se hotărâseră. 

1 Conducător al unei mari răscoale a cazacilor şi a 
ţăranilor în vremea Ecaterinei a Il-a; capturat şi adus într-o 
cuşcă la Moscova, a fost tras pe roată. (N. t.) 

E devreme, a zis vulpea prinsă în capcană. Dar trebuie să 
ai ştiinţa de a înnopta aici. 

În acest moment a intrat nelipsitul responsabil cu 
scotocirea, un ms hotărât, fizionomie cenuşie şi inexpresivă. 
El mi-a făcut propunerea entuziastă de a-mi arunca 
lucrurile pe masă. şi acest procedeu, absolut banal într-o 
închisoare, era aşa de simplu, aşa de uşor de înţeles şi chiar 
cinstit, aşa de străin de orice gând de înşelăciune, încât i te 
supuneai, ceea ce eu am şi făcut fără să ridic vreo obiecţie: 
regulamentul e regulament, noi sub semnul lui am crescut, 
căci cum vreţi ca o închisoare să-l primească în interiorul ei 
pe un deţinut fără să-l percheziţioneze la intrare? Ar fi ca 
şi când te-ai aşeza la masă fără lingură sau fără să te speli 
pe mâini. I-am predat deci căciula, cojocelul, cămaşa, 
pantalonii, în speranţa că cinstea cu cinste se răsplăteşte şi 
că le voi recupera imediat (a venit şi un flăcău ca să ajute, 
ca să pipăie cusăturile; nu le-a pipăit prea tare, as zice). 
Responsabilul cu scotocirea nici măcar nu m-a grăbit să mă 
dezbrac la pielea goală - păstraţi-vă locul pe bancă 
deocamdată. şi în momentul acesta a apărut un colonel: 
uniformă strălucitoare, păr cărunt, unul dintre aceia de pe 
care atârnă cărnurile. 

Atunci când îmi imaginam viitoarea mea încarcerare - 
devenit ceea ce eram în prezent, cu toată forţa şi 
importanta pe care le cucerisem prin luptă - ştiam precis că 
judecătorul de instrucţie n-o să scoată nimic de la mine, că 
mai degrabă mor decât să-i spun ceva; că nu voi recunoaşte 
competenta tribunalului, că-l voi recuza din capul locului, 
că voi tăcea pe toată durata procesului, că numai la ultimul 
cuvânt îi voi zice câteva de la obraz; dar mai era ceva: eram 


sigur că nu mă voi supune regimului umilitor pe care 
închisoarea îl impune deţinuţilor noştri politici. Eu însumi 
am scris destul în Arhipelag despre felul în care tineretul, 
chiar şi în anii '20, apăra mândrele tradiţii ale prizonierilor 
politici ruşi de altădată: de pildă, a nu te ridica în picioare 
când intră şefii închisorii etc., etc. De altfel, acum, ce am de 
pierdut? Dacă nu sunt în stare eu să opun rezistentă, atunci 
cine ar putea s-o facă mai bine ca mine? 

Dar după ce am parcurs primul coridor al închisorii, 
luminos şi curat (crud în curăţenia lui), după ce m-am 
aşezat în prima boxă pe prima bancă şi după ce m-am lăsat 
atât de uşor scotocit - da, din obişnuinţă, aşa cum se lasă 
mulsă vaca - am început deja să mă întreb: dar ce s-a ales 
din linia mea de conduită? Maşina se în-vârtea nevoind să 
ştie (sau prefăcându-se că nu ştie) dacă are în fată un om cu 
renume sau un anonim. Totuşi eu mă simt puternic când 
mănânc cât îmi pofteşte inimioara, când mă plimb cât 
vreau, când dorm pe săturate şi când pot să-mi asigur nişte 
elementare condiţii de viaţă: să am ce-mi pune sub cap, să 
am cu ce să-mi protejez ochii, cu ce să-mi protejez urechile. 
Dar, acum, iată-mă aproape lipsit de toate acestea, şi deja o 
parte a capului meu arde de hipertensiune; dacă, în plus, în 
fata sefului închisorii, mi-ar arde de principii şi la nivel de 
fleacuri, nimic n-ar fi mai uşor decât să mă aleg cu vreo 
carceră, cu frig, foame, umezeală, sciatică, şi la revedere şi 
n-am cuvinte; la cincizeci şi cinci de ani nu mai sunt 
combatantul de douăzeci şi şapte de ani, rumen la fată, care 
în prima sa celulă era întrebat: din ce staţiune climaterică 
provii? şi astfel simţeam acum că s-ar putea să nu am 
destulă forţă să mă bat pe două fronturi: şi împotriva 
judecătorului de instrucţie, şi împotriva şefilor închisorii. şi 
poate că era mai rezonabil să-mi rezerv toate forţele pentru 
primul front şi să renunţ imediat la a mai lupta pe al doilea 
- şi ducă-se dracului. 

Si atunci, împreună cu suita, a venit în uniformă 
strălucitoare colonelul cel cărunt şi cam siret. 


— De ce nu vă ridicaţi în picioare? Eu sunt seful 
penitenciarului Lefortovo, colonelul Komarov! 

— A spus el cu aplomb, desi pe un ton delicat. 

Anterior îmi imaginasem, sub diverse forme, aceste scene, 
dar numai în celulă (căci seful nu vine să-l vadă pe deţinut 
înainte ca acesta să ajungă în celulă). lată, stau pe pat şi 
invit: "Dar luaţi loc şi dumneavoastră." Sau rezumativ: "în 
vechea Rusie, prizonierii politici nu se ridicau în picioare în 
fata şefilor închisorii. Nu văd pentru ce în Rusia sovietică." 
Sau ceva despre inflexibilitatea atitudinii mele. Sau să 
recurg la un şiretlic: să mă ridic în picioare de îndată ce 
aud cheia răsucindu-se în broască - adică să rezulte că nu 
pentru ei m-am ridicat în picioare. 

Dar iată-mă în boxa pentru scotocire, aproape dezbrăcat şi 
luat prin surprindere; văd în fata mea această suită, aud 
dându-se ordinul formal, opozabil tuturor celor de-aici, de a 
ne ridica în picioare, şi după ce deja am socotit că trebuie 
să-mi păstrez forţele pentru lucruri mai importante - încet, 
ca pentru altcineva, a lehamite, ca pentru o corvoadă, mă 
ridic. 

Dar, de fapt, nu este asta o primă concesie din partea 
mea? Nu este începutul înfrângerii? Cum or fi raportat sus 
despre faptul că m-am supus regulilor închisorii? Oare 
pentru careva de-acolo de sus o fi ăsta un motiv de a-şi 
freca mâinile de bucurie? Este foarte posibil ca ei să-şi fi 
propus să mă înfrângă încă din prima seară - şi atunci de ce 
să nu încerce să-şi atingă acest scop? 

Bun - acum urmează noi atacuri, noi cedări: un ofiţer cu 
un formular în mână îmi cere numele - prenumele - 
patronimicul, anul şi locul naşterii - caraghios, nu? Să nu 
răspund? Dar eu stiu bine că asta se cere la toţi, stiu bine 
că, pur şi simplu, asta-i regula. Am răspuns, (înfrângerea 
continuă?) Doctoriţă, o tipică muiere cu slujbă la 
penitenciar. Vă doare ceva? Nu. (Să vă spun vouă că am 
tensiune?) Nu-i nimic: stetoscopul, respiraţi, nu respiraţi, 
întoar-ceti-vă, îndepărtați braţele. Să nu mă supun 


examenului medical, să refuz? Ar fi o prostie, între timp 
scotocirea se apropie de sfârşit şi din nou: întindeţi braţele! 
(Zău, m-am supus procedurii de începere a scotocirii, ce 
mai vreţi acum de la mine?) întoarceţi-vă, aşezaţi-vă. Bine a 
zis cine a zis: barba, şi-un fir de-i vei neglija, curând n-o vei 
mai avea. Dar iată ceva ce este straniu, ceva ce iese din 
obisnuit-un nou medic îşi face apariţia, un bărbat; nu se 
poate spune că are aer de intelectual acest dihor de 
puşcărie, dar este foarte grijuliu, foarte atent cu mine: 
permiteţi să vă examinez şi eu? Pulsul, din nou stetoscopul. 
(Zău, gândesc eu, mare lucru n-o să auziţi, inima este în 
regulă - dea Domnul să aibă toată lumea inimă sănătoasă 
ca a mea; sunt de un calm uimitor, sunt cu larii şi penaţii 
mei, aici totul mi-e familiar, n-am de ce să am palpitaţii.) în 
timpul acesta, ticălosul scoate un tensiometru: permiteţi? Ei 
bine, nu tocmai la măsurarea tensiunii ar trebui să mă 
opun? Nu-mi mai pot ascunde punctul slab, trag cu coada 
ochiului la cadran, simt pulsaţiile: 16-17, şi nu e decât un 
început, încă n-am petrecut nici o singură noapte la această 
închisoare. Nu, n-o voi duce mult. "Vă deranjează 
tensiunea?" - mă întreabă el. Această tensiune, de câte ori 
nu vorbiserăm noi la telefon despre ea, în auzul securiştilor 
care ne interceptau; vorbeam absolut pe fată; despre ce 
altceva puteam vorbi la telefon? - "Nu, nu." 

Eu m-am supus regulamentului, dar iată, vedeţi cum se 
comportă ei? 

— Nu-mi restituie boarfelel De ce? Pentru ceas, pentru 
cruciuliţa de la gât mi se dă chitanţa: asta este în regulă, 
desi n-am putut să nu fac discuţie în legătură cu cruciuliţa. 
A fost prima dispută. "Am nevoie de ea în celulă!" Nu mi se 
dă pe motiv că e din metal. Dar lucrurile moi, cărora li s-au 
palpat cusăturile, în care nu se ascunde nici un accesoriu 
din fier şi nici o copcă metalică - pentru ce nu mi se 
restituie aceste lucruri? Răspuns: sunt date la dezinfecţie. 
În inventar, mă rog, este indicat totul, până şi apărătoarea 
pentru ochi făcută de mine. Altădată, aşa ceva nu exista. 


Dar poate că tehnica penitenciară a făcut progrese cu care 
eu nu sunt la curent, de ce nu s-ar face acum o dezinfecţie? 
Arăt cu degetul spre cojoc: "Asta nu se bagă în etuvă, 
totuşi!" - "Am înţeles, nu-l vom băga." Chestia asta m-a 
uimit, dar am pus-o pe seama noilor proceduri, în locul 
lucrurilor mele, o cămaşă de corp arhigrosolană, care 
zgârie, este normal. şi o vestă neagră, jumătate închisoare, 
jumătate azil de bătrâni, aşa ceva nici de frică n-ai 
cumpăra. Dar, pe deasupra, un costum, unul adevărat; că e 
bun, că nu e bun, este o chestiune despre care acolo n-am 
putut să-mi fac o idee; şi bocanci (fără şireturi) - asta, deci 
asta este îmbrăcămintea care li se dă acum oamenilor? La 
noi, la saraskă, era şi carnaval, ne îmbrăcau în costum. 
Peste o oră sau două îmi vor restitui tot ce este al meu. Ne 
punem în mişcare. Un gardian în fată şi unul în spate, 
acompaniament de încălțări lovind planşeul, coridoare, nişe 
practicate în pereţii coridoarelori - toate acestea ca şi 
altădată. Privesc cu interes: vreau să aflu unde poate să fie 
acest sistem american de coridoare metalice suspendate 
despre care mi s-au povestit atâtea în legătură cu 
Lefortovo; acum am să le privesc cu propriii mei ochi. La 
etajul unu. Mare lucru n-o să vezi, s-a mai inventat ceva: 
plasele dintre etaje au fost acoperite cu pânză de cort 
cenuşie, pas de a mai vedea ceva prin plasă de la un etaj la 
altul. Un fel de circ lugubru şi mut, noaptea între două 
spectacole. 


(Urmare apelurilor telefonice s-au adunat cinci persoane, 
în frunte cu Saharov; pichetează în strada Puşkin în fata 
Procuraturii Generale - în parte pentru a manifesta, în 
parte pentru a vedea dacă eu ies sau nu. La apartamentul 
nostru nu încetau să sosească, în virtutea caracterului 
excepţional al situaţiei, oameni apropiaţi nouă şi oameni din 
afara cercului acestora, câte doi, câte trei, câte cinci; după 
fiecare, usa era prinsă cu un lant şi se bălăbănea, lăsând o 
deschizătură prin care se putea vedea o privelişte 


dezolantă. Primilor 1 Nişe în care gardienii îl împing pe 
deţinutul pe care-l escortează când o altă escortă trece pe 
lângă ei. În felul acesta deţinuţii sunt împiedicaţi să se vadă. 
(N. t.) veniţi, Alia le-a povestit ce şi cum a fost, iar apoi 
aceştia, la rândul lor, au povestit altora; între timp, ea s-a 
apucat din nou de hârtii: o, ce de mai sunt, de-abia acum îşi 
dă seama cât de multe sunt, a trăit larga ele fără să le 
observe. Mereu aceeaşi furie rece, dublată de o eficace 
stăpânire de sine. Gândurile îi rătăcesc, ca şi când n-ar avea 
nici o legătură cu ea, fără s-o exaspereze: ce vor face cu el? 
Îl vor omorî? Imposibil! Dar şi arestarea părea imposibilă! 
Dar o animă şi alt fel de gânduri, gânduri precise: cum să 
procedeze, încotro s-o ia.) 

Să nu pierd din vedere numărul celulei. Nu l-am observat, 
s-ar părea că nu există. Sunt convins că păşesc într-o celulă 
individualăintru: de individuală este individuală, judecând 
după dimensiuni, dar are trei paturi, doi băieţi stau întinşi şi 
trag din ţigara, e o fumă-raie generală. Ei bine, la asta nu 
mă aşteptam deloc: de ce nu într-o celulă individuală? şi 
fumatul: cândva şi eu fumam, găseam o plăcere în asta; 
acum, după zece minute, îmi vâjâie capul. Mergând pe linia 
foarte bună a fermităţii - ar trebui să tac. Mergând pe linia 
slăbiciunii - declar: "Vă rog să mă plasați în celulă 
individuală. Nu suport fumul de ţigară." Locotenent- 
colonelul care mă însoţeşte îmi răspunde politicos că va 
raporta aceasta acolo unde trebuie, în general, ei sunt 
foarte politicoşi; poate că acum acesta este noul stil, mai 
ştii? (dacă facem abstracţie de înjurăturile cu care acelaşi 
loco-tenent-colonel, intrând în celulă, i-a gratificat pe cei doi 
tovarăşi de suferinţa ai mei). 

Da, da, în condiţiile în care ei sunt politicoşi şi eu calm, 
este ca şi cum nu i-aş fi părăsit de un sfert de secol, ca şi 
cum le-aş fi prieten la cataramă. Dar iată explicaţia: dacă 
am acest calm aşa de imperturbabil, aceasta se datorează 
faptului că m-am conformat regulilor penitenciarului. 
Altminteri, m-aş fi epuizat complet în certuri meschine. Desi 


n-a fost premeditată, până la urmă atitudinea mea s-a 
dovedit inteligentă: na-vă trupul meu, suciti-l şi răsuciti-l; 
dar de calmul meu o să plesniţi! Dacă, acolo, delegatul CC, 
spe-rând în reuşita misiunii sale, se apucă să mă 
interogheze - eu ce să fac, să mă înfurii? Să fac tapaj? Să 
mă manifest ca un isteric? 

— Pe dracu! N-am ridicat glasul, n-am accelerat ritmul, 
stau pe pat - ai zice că visez; fac mişcare prin celulă - top- 
top, bătrâneşte. şi dacă ei îşi făceau socoteala cum că eu 
deodată am să mă înspăi-mânt, am să încep să tremur, să 
solicit te miri ce sau să cerşesc vreun armistițiu, atunci 
tocmai din cauza calmului meu se va alege praful de 
socotelile lor. (De ce m-au băgat în celulă cu aceştia doi? În 
ideea că aceştia mă vor trage de limbă? 

— E caraghios să mizezi pe aşa ceva; să mă influenţeze - 
sunt prea slabi s-o facă. Ca să nu mă sinucid? Să nu-mi 
zdrobesc capul lovindu-l de perete? 

Ehei, nici chiar asa.) 

Au încuiat usa. Băieţii sunt cam derutaţi. şi cu fumatul cum 
ră-mâne? De ce ţineţi ferestruica închisă? Pentru că e frig, 
nu prea ni se dă căldură; ne învelim cu mantalele şi tot ne e 
frig. Bun, cu toate acestea, după ce ati fumat, trebuie să 
aerisim putin. 

Da, da. Mi se povestise, celulele tot nu s-au schimbat: 
closetul cenuşiu şi murdar, dar nu şi tineta; pe masă, 
pahare, dar ele nu mai valsează sub urletul şi trepidaţia 
ţevilor aerodinamice de-alături ca odinioară; linişte, şi cât e 
de prețioasă; de tavan atârnă un becu-let luminos, îmbrăcat 
într-o sită; pe o poliţă - pâine neagră, multă încă 
neîncepută, şi e deja seară. Ferestruica de la uşa scârţaie 
fără încetare; asta înseamnă că, în afară de gardianul de 
serviciu, multi alţii se zgâiesc la noi. Uitaţi, uitaţi, 1-au luat. 
Cum să nu ti se pună un nod în gât? 

Mă tin pe mine însumi sub observaţie şi constat cu bucurie 
că nu încerc nici un fel de senzaţii de începător. Mă uit la 
tovarăşii mei de celulă (aceşti începători sunt preocupaţi 


numai de propriul lor necaz). Sunt tineri; unul este oacheş, 
siret, plin de viaţă, aşa de agitat încât nu stă o clipă locului; 
l-au înhăţat, spune el, exact acum douăzeci şi patru de ore, 
încă nu şi-a revenit; al doilea este blond, nici el se pare n- 
are încă trei zile, nu e arestat, chipurile, ci reţinut, dar 
realitatea este alta: dacă nu e bolnav - apatic, buhav, palid 
cum este - atunci poartă multe semne ale unei deja lungi 
şederi la închisoare: aşa sunt falşii deţinuţi, iscoadele. Cei 
doi deja se tutuiesc si, probabil, primul i-a povestit totul 
celui de-al doilea. Nu întreb: "de ce sunteţi închişi?", ci "de 
ce vă acuză?" De trafic de valută. 

Deliciul vieţii de închisoare, pe care ei încă nu l-au 
descoperit, este mersul de colo până colo prin celulă. Patru 
pasi mici - dar contează. Acest mers îl practic de când mă 
stiu si, iată, acum îmi prinde bine din nou. Cătinel-cătinel. 
Mi-ar fi plăcut să calc în aşa fel încât să nu se audă niciun 
zgomot, dar ghetele astea, ale oricui numai ale mele nu, 
parcă sunt făcute din lemn. Ferestruica scârţaie veselie, ei 
ne privesc; pentru ei suntem un spectacol care nu reuşeşte 
să-i sature. S-auhotărăt. 


(De la procuratură, de la o cabină publică, grupul lui 
Saharov telefona din când în când că este linişte şi că i s-a 
spus: "Aici nu este nici un Soljeniţân." Ai noştri se adunau în 
număr din ce în ce mai mare în bucătăria lungă şi 
încăpătoare; erau deja de fată şi nişte corespondenţi 
străini, dar cei cu percheziţia întârziau să apară. Trebuiau 
aşteptaţi? Sotia era copleşită de câte decizii avea de luat: 
acum, să împrăştie hârtiile pe la prieteni şi cunoştinţe? 
Aceştia le vor ascunde, care la subsuoară, care în servietă, 
care în sacoşă? Dar poate că tocmai asta aşteaptă ei, 
ceilalţi? şi îndată o să-i culeagă unul câte unul pe-ai noştri, o 
să-i înghesuie în autodube, acolo o să-i percheziţioneze fără 
nici un fel de mandat şi fără proces-verbal, şi apoi pas de 
mai demonstrează ceva. Nu, nu trebuie să acţionezi ca un 
cap înfierbântat. Nişte oameni nevinovaţi ar înghiţi şi 


chestia asta. (si poate că nici nu e vorba de o arestare? 
Poate că încă mai există şansa ca el să se întoarcă? "Se 
întoarce într-o oră", au spus cei care l-au ridicat. De atunci 
sunt deja trei ore. Este arestat, e clar.) Prietenii au propus 
să-l ia cu ei pe Ermolai, cel de trei ani, ca să nu vadă şiel 
cele ce se petrec în juru-i. "Lăsati-l să se obişnuiască, şi el 
este un Soljeniţân.") 

S-au hotărât. Fapt este că ei nu înțelegeau că eu eram ca 
acea bicicletă-capcană pe care nemţii o abandonau pentru 
noi în mijlocul drumului: iat-o întinsă pe jos, la îndemâna 
oricui, fără apărare, dar încearcă numai de te urcă pe ea, 
de te sprijină pe ea - şi din câţiva dintre ai noştri nu mai 
rămânea decât amintirea. Totul este de mult în Occident, 
totul este de mult în circulaţie. Acum, programul 
automatizat se va declanşa de la sine: testamentul meu - 
încă două volume ale Arhipelagului — iată acest Viţel, cu 
Completarea a Treia. Un scenariu şi un film. Nopțile 
prusiene. Banchetul învingătorilor (salvat, vezi Completarea 
a Cincea). Piesa despre SMERs. Poemul de lagăr. Cercul-96. 
Capitolele despre Lenin. Nodul al doilea. Ei nu-şi dau 
seama, este evident, de toată puterea explozivă a încărcă- 
turn. Ei bine, o s-o păţiţi voi! Dacă n-ar fi toate astea, m-aş 
per-Pe i, m-aş consuma acum mai rău decât nefericitul meu 
vecin. Dar, cum, smt calm. Socoteala mea a ieşit bine. Sper 
că şi a voastră. 

Băieţii îmi propun să iau pâine de pe poliţa şi pesmeţi. De 
mân-cat, probabil, as mânca. Mi-amintesc un amănunt: 
acasă, la ora trei, mi s-a propus să iau masa de prânz. "Nu, 
mă duc să-l plimb pe Ste-pan', am zis eu. aşa că sunt 
nemâncat de azi-dimineaţă, am intrat în celulă flămând şi 
până mâine dimineaţă nu se mai dă nimic, tot ce a fost de 
distribuit s-a distribuit. Proastă pornire pentru un deţinut, 
în ajunul primei zile de anchetă penală. şi mă trezesc fără 
porrmoneu în buzunar, fără o rublă, fără o copeică pentru 
vreo cumpărătură de la vreun chioşc, aşa de tare ce m-am 
grăbit! Pâine? şi voi ce-o să mâncaţi? Dar noi nu vrem. Ni se 


dă de prisoseşte. Vă prisoseşte?! Miracol, de nerecunoscut, 
încep să-l pipăi. Dupăpâi-nea negrişoara, obişnuită la 
Moscova, aceasta de aici este destul de mizerabilă, lutoasă, 
coaptă în condiţii programat mai rele. Nu-i nimic, o să mă 
obişnuiesc. 

Dar ce înseamnă asta? Au trecut deja două ore şi lucrurile 
mele nu-s. "Votez" (ridicând degetul), îndată, cu 
operativitate, careva dintre ei deschide ferestruica: se 
înghesuie cu toţii aici, şi iată un ofiţer, apoi un al doilea. 
Vorbesc, fără să fac nici cel mai mic zgomot - nu clamându- 
mi, ca odinioară, drepturile - şi chiar cu nonşalanţă (în acei 
ani, toată forţa mea ţinea de sonoritatea vocii mele, dar 
acum este vorba de o cu totul altă forţă: cărţile mele câştiga 
din ce în ce mai multi cititori): e timpul să mi se returneze 
lucrurile, au expirat toate termenele de dezinfectare. "Se 
fac demersuri de clarificare. Chestiunea este în curs de 
clarificare." Ce dracu-i de clarificat aici? În sfârşit, poate că 
acum sunt noutăţi peste tot. (Uit să-i întreb pe băieţi: şi 
lucrurile lor, a luat mult timp dezinfectarea lor?) Fără 
palton o mierliţi; noaptea, cu o singură pătură, e frig - spun 
băieţii. Deodată, usa se deschide, un locotenent-colonel 
păşeşte în fată şi un alt gradat mi-aduce a doua pătură, 
care vine direct din depozit, care n-a mai fost folosită. 
Băieţii sunt uimiţi - cine o mai fi şi individul ăsta (adică eu)? 
Aşadar, dezinfectarea tine până dimineaţa? Straniu. Bine, 
fie. Ce-ar trebui să fac eu acum? 

— Să adorm mai repede. Obişnuiesc ca la ora nouă să fiu 
în pat, nu mi-e ruşine să mă culc şi la opt, dar aici la zece se 
dă stingerea oficială; încearcă deci să adormi. Pentru prima 
confruntare de mâine, cea care decide totul, este prima 
noapte. Fericită frâna pe care seara o pune mersului 
lucrurilor, gânduri pe un fundal de nepăsare - iată acum 
ocazia să câştig o oră, două, trei. Somnifere nu, şi noaptea 
va fi albă, acum lucrul cel mai important este să dorm. Dar 
este interzis: am voie să mă întind peste pătură, fără să mă 
dezbrac, fără să mă acopăr. Stau întins, numai că îmi atârnă 


capul. Ce jos este! (si cum să ascund faptul că am devenit 
alergic la o pernă prea joasă?) Iar băieţii - încă o ţigară 
fiecare, apoi încă una, dar de fiecare dată au grijă să 
aerisească, îl simt pe negricios frământându-se lângă mine: 
"De fapt, cine a putut să vorbească? Cine? Asta mă 
interesează, şi nimic altceva." El şi sotia lui pe care o adora, 
era clar, voiseră să-şi facă o viaţă în concepţia lor, un pic 
mai roz - ceva mobilier, îşi cumpăraseră de curând şi 
maşina: ceea ce un muncitor, într-o tară normală, poate să- 
şi ofere pur şi simplu din salariu, pe când la noi trebuie să 
te descurci pe căi ilegale. La percheziţie i se confiscaseră 
nu stiu ce măruntei şi acum trebuia să explice proveniența 
acestor bani., Auzi, tinere", îi zic, "în general, chestiile astea 
discută-le mai putin în celulă. Sunt microfoane pe aici, nici o 
grijă în privinţa asta. Poate că a fost o înscenare de la 
început până la sfârşit. Înţelegi? Chestia asta pritoceste-o 
mai mult în tine." A rămas pe gânduri. l-am mai povestit 
încă vreo două sau trei lucruri din experienta mea de 
puşcăriaş, asta aşa până să ne ia somnul. Deodată, un 
zornăit de chei răsucindu-se în broasca de la uşă. Exact ca 
odinioară la Lubianka - cu putin înainte de stingere, la 
interogatoriu. Dar, în prezent, noaptea, nu se mai 
efectuează interogatorii? (în ce mă priveşte, eu nici ziua n- 
am să deschid gura.) 

Totuşi, un locotenent-colonel, fără să mă fi strigat vreodată 
pe nume, fără să mă fi întrebat vreodată cum mă cheamă, 
mă invită să ies. După stingere, pentru nimic în lume nu m- 
aş fi dus. Dar acum - treacă-meargă; poate îmi vor restitui 
cojocelul - ce bine e să te înfăşori în el: chiar aşezat pe nişte 
linii de tren, chiar într-un bou-vagon, chiar pe o duşumea 
de lagăr. De fapt, aproape că nu am de mers, dată fiind 
celula pe care au ales-o; nu am timp nici să arunc o privire 
la pânzele astea de cort. Un ofiţer în fată, un ofiţer în spate 
- şi colonelul, seful de la Lefortovo, de-a curmezişul 
drumului: pe lateral, vă rog. Un mic vestibul - un alt mic 
vestibul - usa unui birou. Ecleraj deosebit. Privire circulară 


asupra scaunelor: doi au luat deja loc (nu disting chipurile - 
de unde ies ăştia, cine sunt? Deghizaţi?), şi cei care au sosit 
o dată cu mine sunt cinci. La masa principală - un omuleţ, 
chelie lucioasă, cap ţuguiat, stă arcuit si, de sub lampa de 
birou, hârtiile îi trimit un reflex alburiu. Iar, în mijlocul 
încăperii, la o distantă la care oamenii normali nu se aşază, 
un scaun, chiar sub lămpi, vizavi de cel cu capul ţuguiat; 
acolo este locul unde, conform semnului pe care mi-l fac 
colonelul şi locotenent-colonelul, trebuie să mă aşez. Ce să-i 
faci; mai bine să stai pe scaun decât în picioare. Mă aşez. si, 
simt, toţi cei din spatele meu s-au aşezat în semicerc. 
Tăcem. 

Ţuguiatul sef mă tot pipăie cu privirea, ca şi când n-ar fi 
văzut niciodată fiinţă omenească. 

Nu-i nimic, nu mă slăbi tu cu pipăitul. 

Si, incisiv, străduindu-se să fie chiar pătrunzător: 

— Soljeniţân? 

A greşit. Trebuia să întrebe: "Numele de familie?". Bine, 
fie, m-aţi ridicat, sunt în mâinile voastre: 

— EL însuşi. Din nou incisiv: 

— Aleksandr Isaici? Liniştitor: 

— Exact. 

Atunci, cu întreg volumul sonor şi cu importanta pe care e 
capabil să şi-o dea: 

— Eu sunt Maliarov, locţiitorul procurorului general al 
URSS! 

— A-a-a. Am auzit de dumneavoastră. 

Citisem asta la Saharov. Dar Saharov n-a spus că locţiitorul 
procurorului general este aşa un mititel. Citind ceea ce a 
scris el despre acest ins, puteai să crezi că este vorba de un 
mastodont al nomenclaturii, un Oskolupov.1 

Dar el nu se întinde la vorbă, e un tip operativ. Sau 
probabil că nu poate să respire aerul unei încăperi în care 
mă aflu şi eu; se grăbeşte: 

— Dau citire hotărârii. 


Nu mi-amintesc pentru moment cine "ratifică" - el sau 
procurorul general în persoană, dar, una peste alta, de 
hotărât "a hotărât" consilierul principal de justiţie, acest 
Zverev cu suba lui luxoasă; acesta venise aproape ca un 
simplu miliţian, la apartamentul nostru, dar aici, nota bene, 
conduce operaţiunea în locul şi în numele întregului birou 
politic. 

1 Generalul de brigadă Foma Gurianovici Oskolupov, sef al 
secţiei de tehnici speciale a Ministerului de Interne, de care 
depinde saraska de la Mavrino m Primul Cerc. (N. t.) 

— Pentru. Pentru. Sunteţi acuzat în baza articolului 64! (o 
fi având şi litera sau alineatul?) 

Eu, cu o voce somnolentă, eu, neştiutor ca un mujic: 

— Ştiţi, despre codul ăsta nou. (căci n-are decât 
treisprezece ani). Habar n-am. Ce-i asta, 64? 

O fi fost aşa ceva în bunele timpuri de odinioară, sub 
tătucu Sta-lin; dacă te-ai ales cu zece ani de lagăr, fa bine şi 
învaţa pe de rost, pe întuneric, fiecare subpunct. 

Maliarov, parcă ieşit dintr-o găoace, face nişte ochi de rac: 

— Trădare de patrie! Rămân neclintit. 


(şi-au reocupat locurile toţi cei cinci din spatele meu - se 
aşteptau ei ca eu să mă arunc asupra procurorului?) 

— Semnaţi! 

— Întoarce foaia către mine, mă invită să mă apropii de 
masă. 

Fără să mă clintesc, dau drumul cuvântului îndelung 
meditat, pun punctul pe i: 

— Eu nu voi participa nici la ancheta, nici la procesul 
dumneavoastră. Faceţi-le fără mine. 

Se aştepta la asta, în mod sigur. Mirarea lui nu este chiar 
aşa de mare: 

— Nu vă cerem decât să semnaţi că vi s-a adus la 
cunoştinţă. 

— Eu, punctul de vedere, mi l-am spus. 


El nu discută în contradictoriu, întoarce foaia de hârtie şi o 
semnează singur. 

Ah! Cum mă presase judecătorul de instrucţie, acum 
douăzeci şi nouă de ani, pe mine, cel lipsit de experientă! El 
ştia că în fiecare om rămân nişte straturi neforate. şi cât e 
de bine să te afirmi ca un bloc turnat dintr-o bucată; ei nici 
măcar nu încearcă, nu se aventurează să facă presiune, să 
forţeze nota. Ancheta nu va fi dificilă: nu va fi nevoie de 
concentrare cerebrală. Pe toţi i-am prevenit, pe toţi: vorbiţi, 
strângeţi tot ce doriţi; de contrazis, eu n-am să vă contrazic 
niciodată, pentru că nu voi răspunde la nici o întrebare. 

Asa şi trebuie procedat. Asta este cea mai bună tactică. 

Asta-i tot. În aceeaşi ordine - se ridică cei din semicerc, mă 
ridic şi eu, un ofiţer în fată, un ofiţer în spate, trecem prin 
două ves-tibule - mâinile la spate! (fără brutalitate, 
amintind cu delicateţe obligaţia de a respecta o anumită 
disciplină). Desigur, as putea foarte bine să nu accept. Dar 
eu, poziţia cu mâinile la spate, o accept. Eu, cu mâinile la 
spate, dacă ati şti, am chiar mai multă încredere în mine 
însumi: de ce să le las să se legene, să creeze aparente; eu, 
cu mâinile la spate, devin, cât ai clipi, zekul de otel, intru în 
rezonantă cu milioane de oameni. Nici nu ştiţi ce efect 
întăritor poate să aibă asupra unui zek acest crâmpei de 
stearpă promenadă făcută sub escortă. 

Si s-a terminat, iată-mă deja în celulă. Băieţii: "Deci care-i 
treaba?" 

Să vorbesc, să nu vorbesc? 

De fapt, nu-mi mai amintesc: până în cincisprezece ani - 
asta-i sigur. Dar, desigur, nici întâlnirea cu plutonul de 
execuţie nu este exclusă. 

Da, au îndrăznit; nu i-aş fi crezut în stare. Poftim: au şi 
variante. Unde-i minte, e şi prostie. 


[Acum, imposibil de reconstituit minut cu minut. Dar 
convocarea la Maliarov a fost până în ora 21. "Soţul 
dumneavoastră este reţinut" - i s-a comunicat telefonic 


sotiei la ora 21 şi 15. Mesajul adresat de ambasadorul 
nostru Ministerului Afacerilor Externe al RFG, prin care 
anunţa că se va prezenta a doua zi dimineaţă pentru a face 
o declaraţie importantă, a intervenit destul de târziu seara 
după ora europeană, adică mai târziu decât apelul 
telefonic*. O asemenea succesiune a faptelor nu exclude 
posibilitatea ca, în primele ore ale detenţiei mele şi în 
momentul când am fost dus la Maliarov, hotărârea lor cu 
privire la expulzarea mea să fi fost gândită până la ultimul 
detaliu. (si dacă fusese hotărâtă, mai era necesar articolul 
de Cod Penal?) Ei încă mai sperau că eu am să tremur în 
fata lor - şi atunci, şi-or fi zis ei, de ce nu ne-ar fi la 
îndemână să-i smulgem niscaiva concesii? Dacă a existat un 
asemenea calcul, nonşalanta mea rigiditate 1-a spulberat. 

În receptor, o voce semidoctă i-a propus sotiei mele să 
ceară telefonic informaţii a doua zi dimineaţa de la 
judecătorul de instrucţie Balaşov, acelaşi la care, chipurile, 
urmase să mă prezint eu. Aşadar, Soljeniţân este arestat. 
Sotia a pus receptorul în furcă si, îndată, 

* într-adevăr, sarcina lor era să găsească: o tară dispusă să 
colaboreze cu ei, dispusă să mă primească; şi o modalitate 
de redactare a cererii. (Adnotare din 1978.) '. (.[1,.!],. 1* Bi 
i y i k*. O Au început să zbârnâie alte telefoane, răspândind 
ştirea de-a lungul şi de-a latul Moscovei.] în sfârşit, prin 
ferestruica de la uşă se anunţa stingerea. Hai, acum, mai 
repede; cândva aveam această rapiditate: păturile - 
desfăcute, jos vesta! Jos pantalonii! Dar asta nu-i totul; este 
frig, ce-i drept, ah! Canaliile, mi-au luat cojocelul! şi 
şosetele mele de lână! Hai, repede. Atâta s-au grăbit să 
notifice actul de acuzare - mâine, atenţie, de dimineaţă vor 
declanşa instrucţia judiciară. şi în agitația generală, în 
această forfoteală, pe neobservate, ţuşti cu ghetele sub 
pernă! Vechi procedeu la care zekul recurgea pentru a fi 
sigur de ele, dar aici pentru ca să am eu sub cap un suport 
mai înalt. Becul mă deranjează la ochi, trebuie să mi-i 


acopăr cu prosopul, Ja L.u-bianka era voie. O să ni se ceară 
oare să ţinem mâinile pe pătură, nu sub ea? 

— Poate nu. Să dorm! Să respir adânc, adânc, adânc. (Să 
respir ce? În celulă nu este aer, eu am şi uitat ce-i acela 
aer.) 

Ei nu, jigodia a observat că, sub patul meu, locul e gol, a 
deschis ferestruica uşii şi a strigat: 

— Pune-ţi ghetele sub pat! 

În lipsa ghetelor, am tot încercat să dau pernei o formă 
convenabilă. Apoi am început să respir profund. şi am 
adormit. 


[Copiii nu adormeau, erau speriaţi de zgomot, de lumină, 
de toate aceste voci. Soseau fără încetare alti şi alti oameni, 
fără a pune la socoteală grupul lui Saharov revenit de la 
procuratură. (si totuşi această masă de neînfricaţi 
simpatizanți în apartamentul unui om arestat - înseamnă că 
trăim vremuri noi! V-aţi dus pe copcă, bolşevicilor, oricum 
ati socoti-o!) Din apartamentul nostru, Saharov răspundea 
radioului canadian: "Arestarea lui Soljeniţân este o 
răzbunare pe cartea lui. Este un afront adus nu numai 
literaturii ruse, ci şi memoriei victimelor." De la Stockholm 
ni se telefona şi de la Amsterdam, Hamburg, Paris, New 
York, oaspeţii luau aparatul, confirmau detaliile. Dar, în 
gând, îşi ziceau: dacă l-au luat pe Soljeniţân cu toată 
carisma lui - atunci, cine nu va mai putea fi arestat? Atunci 
pe cine vor rade mâine? 

Cine n-a cunoscut conspirația nu va înţelege aceste ezitări 
chinuitoare: unde e mai bine să păstrez lucrurile? Să le duc 
de-acasă? Să le las? În acest moment sunt toţi aceşti 
vizitatori - să le dau lor în păstrare? Pe toţi, probabil, n-or 
să-i înhaţe. Dacă ratezi acest moment, mâine dimineaţă te 
pomeneşti cu ei peste tine şi-ţi iau totull Dar a le împărţi 
înseamnă a-i nenoroci pe oameni. şi vei reuşi după aceea să 
strângi toate aceste lucruri? Bun, până se limpezeşte 


situaţia, să ne mulţumim cu ce putem îngropa pe aici, prin 
apropiere.] 

Nu e mare lucru să adormi seara; mare lucru e să dormi 
după prima aţipire. Tot ce a fost rău peste zi se revarsă 
atunci când te trezeşti din prima aţipire - şi te arde în piept 
şi te arde la inimă; cum să mai adormi? Nu vorbesc aici de 
gemetele, nici de zbaterea traficantului de valută de lângă 
mine, nici de tutunul cu care elmă afumă toată noaptea, 
nici chiar de acest bec drăcesc care-mi nenoroceşte ochii - 
nu, ci de greşelile mele de calcul, de gafele mele; de unde 
Dumnezeu se ivesc ele în creierul ăsta neadormit, care-i 
legea apariţiei şi reapariţiei lor neîncetate! 

Mai mult ca orice mă frigea la ficaţi întrebarea: cum se 
desfăşoară percheziţia, acolo, la Alia? Probabil că, de cu 
seară, mă săturasem de impresii adunate şi de evenimente 
trăite, sau era vorba de o frână care începuse să acţioneze 
în mine-până arunci nu intrasem în panică la ideea 
percheziţiei de acasă. Dar acum totul se raporta la această 
descindere, totul părea să-mi fie imputabil. De ce am 
deschis usa?! Am fi putut avea o jumătate de oră pentru a 
arde, pentru a aduna, pentru a ne coordona. De ce m-am 
grăbit să plec? Au rămas pe loc aproape toţi, pe aceia, opt 
la număr, eu nu i-am mai văzut apoi; acelaşi Zverev conduce 
acolo percheziţia? şi a trebuit ca lucrurile să se combine 
astfel: două Socialisme din-tr-o dată - şi safarevici cu ele, la 
fata locului. Servieta poate că el încă nu şi-o va da - dar din 
ea a scos un exemplar şi mi l-a pus pe masă şi nu va reuşi 
să-l ascundă! Bine că a luat articolele mele pentru 
culegere; dar celelalte exemplare sunt, ce mai, tot pe masă; 
şi apoi proiectele altor autori, pe jumătate terminate, ai, ai, 
ai. De Voci din străfunduri s-a ales praful; trei ani de 
pregătire s-au dus pe apa sâmbetei. Da. şi scrisorile din 
Occident - pur şi simplu pe masă, nu-i nevoie să le cauţi, n- 
ai decât să întinzi mâna şi să le iei! N-au existat niciodată 
situaţii în care să se fi rătăcit vreuna, iar aceştia le vor citi, 
iar noi ne punem pe masă toate cărţile! Multe trebuie să fie 


acolo. Da! Corecturile la "Scrisoare către conducători", 
făcute în ultima noapte. De fapt, e vorba de ceva mai rău! 
Ultima anexă la Donul liniştit - nu vom mai putea s-o 
expediem, dar destinatarii noştri vor afla totul! Da! Încă o 
peliculă, pe jumătate voalată, un duplicat al trimiterii 
anterioare: trebuia să-l ard, am uitat să-l duc dincolo de 
bariera oraşului, şi acasă e greu să-l distrugi - acel trofeu. 
Într-adevăr nu are sens, este absolut ruşinos să-l predai. 
Da! şi în dulapul ignifugat - acolo e tot Vite-lulTot Viţelul, 
transcris pe curat! 

— Îmi vine să urlu în toată celula, să mă dau cu capul de 
pereţi, să alerg! Anii sunt astfel o loterie: mie mi se pare 
când că la mine este locul cel mai sigur şi strmgem totul la 
mine, când că miroase a ars şi cărăm undeva sacul, îl 
îngropăm. şi din Captivii nu este un exemplar acasă? Ce să 
mai vorbim de Nodul al Doilea şi de capitolele referitoare la 
Lenin? 

— Toate acestea se află acum în mâinile 19r. Doamne 
Dumnezeule, am fost ca o stâncă, douăzeci şi cinci de ani de 
conspirație, succese pe toată linia, numai succese - şi apoi 
un asemenea eşec. şi tot ceea ce le rămânea de făcut şi la 
care, din laşitate, nu se hotărâseră niciodată era, pur şi 
simplu, să vină direct la mine. şi cu asta, basta. Cap la cap 
cu mine era nefericitul traficant de valută: gemea, se 
zvârcolea, se consuma, îşi aprindea ţigări. "Dormi - îi 
ziceam eu - dormi, mai ales de forte o să ai nevoie." Nu - 
"cine m-a vândut?", iată care era durerea lui. În afară de 
propriile noastre greşeli, faptul de a fi fost trădaţi de cei de 
lângă noi este cel care ne doare întotdeauna şi mai mult ca 
orice. Iar al doilea dormea ne-întors. 


(Spre miezul nopţii, oboseala răzbise picioarele, capul, 
ochii; orice luciditate dispăruse. Nici măcar frmturi de 
gânduri, ci un fel de tal-mes-balmes; totuşi Aliei nu-i era pic 
de somn. Se gândea să ia a treia oară la mână hârtiile, dar 
nu mai avea nici o vlagă, îşi aduse aminte atunci că, de la 


micul dejun, nu mai mâncase nimic şi că, până să fie 
arestat, soţul ei nu apucase să se aşeze la masa de prânz. 
Tava folosită până atunci pentru arderea hârtiilor devenise 
prea mică, drept pentru care a fost înlocuită cu un lighean 
mare plasat jos pe duşumeaua din bucătărie: un fel de rug 
care aşa avea să rămână acolo timp de o lună şi jumătate. 

Dar o percheziţie a avut loc în noaptea aceea, numai că nu 
aici, ci la Riazan: paisprezece securişti au descins la 
domiciliul familiei Radughin, prietenă mie, la care de când 
sunt n-am păstrat nici măcar un capăt de hârtie. Ei veniseră 
pentru o captură grasă/pentru un lucru mai rău decât 
Arhipelagul - oare pe acest Viţel îl căutau? Singura piesă 
care le mai lipsea. şi n-au găsit nimic. 

Si în Crimeea, în îndepărtatul Ak-Meceti, la bătrânii 
Zubovi, tovarăşii mei de deportare, s-a făcut percheziţie, şi 
tot în zadar, căci la ei nu mai era nimic de găsit.) 


Atmosfera se înfierbânta, tare se înfierbânta, Dar cu 
intermitente. Cu ce sunt mai bune condiţiile de detenţie de- 
acum fată de cele anterioare? Capul este liber de aceste 
calcule istovitoare: şi dacă mă întreabă asa? Ei bine! Eu îi 
răspund aşa - şi dacă mă întreabă altfel? Eu îi răspund 
altfel. Ce libertate: nici un fel de răspuns, mai duceţi-vă 
dracului! Mă potoleam respirând profund, mă rugam - şi 
mă lăsam învăluit de aburii binefăcători ai somnului. Dar, 
după ei, din nou cruda luciditate. Capul îmi arde, se 
congestionează, am totuşi cei doi pumni sub pernă - tote 
prea jos. Aliei i-am promis că în închisoare şi în lagăr voi 
rezista doi ani, că orice mi s-ar în-tâmpla - doi ani voi 
rezista. Pentru a şti că toată opera mea a fost publicată şi 
pentru a muri liniştit: e bătut în cuie. şi acum îmi dau seama 
de un lucru: am făcut promisiuni care mă depăşesc. As 
putea rezista încă multi ani, sub orice conjuncţie astrală, cu 
condiţia să am aer, linişte şi posibilitatea de a scrie. Dar aici, 
în două luni, n-o să dau ortul popii? Durata minimă a 
instrucției: două luni. Nu-i ceva de groază şi nu voi face nici 
o concesie, dar îmi voi pierde viaţa. 

Si, cu detaşare, îmi şi vedeam viaţa ca pe ceva încheiat. 
Nimic de zis, mi-o trâisem sub semnul reuşitei. De 
anatemele mele, nici acestor conducători, nici succesorilor 
lor nu le va fi dat să scape, nici în cincizeci de ani. Voiam, 
voiam să continuu a scrie noduri, mai mult ca orice - 
noduri; dar şi pentru atât cât am reuşit să fac, lăudat fie 
numele Domnului! Dacă trec peste măruntele nereuşite în 
lupta cu percheziţia, constat că totul mi-a reuşit, cărţile au 
fost trimise la tipar, iar cele în proces de elaborare, schiţele, 
variantele, planurile - toate se află în mâinile ferme şi 
sigure ale Aliei. Este bine să părăseşti viaţa lăsând în urma 
ta o moştenitoare demnă. şi mai sunt şi cei trei fii care vor 
creste şi într-un fel oarecare vor continua linia părintelui 
lor. 


[Noaptea, ei n-au dormit. Au verificat, au ars, dar nu mult, 
le pare rău, căci scrierile arse nu vor mai putea fi 
reconstituite. Oare vor veni mâine dimineaţă? 

— Dar atunci de ce nu în seara asta, imediat? Deodată, ea 
şi-a adus aminte de ceva! Şi-a adus aminte şi a început să 
caute: vara trecută, înainte de lupta inopinată, a fost scrisă 
o declaraţie privind incompetenta unui tribunal în materie 
de literatură rusă, declaraţie rămasă în ciornă şi deci 
nefolosită şi abandonată. Iar ieri, pe bulevardul Strastnoi, el 
a repetat: nu va recunoaşte în nici un fel legitimitatea 
interogatoriilor, nici a instrucției, nici a tribunalului. Ea a 
ghicit unde să caute! A găsit! 

[42] Atunci, să-l expedieze! În plină noapte? Mâinile îi ard! 
Cum să facă să nu întârzie? Conform "legii", începând cu 
ora 6, ei pot veni; o vor surprinde, o vor reduce la tăcere, 
nu se va şti nimic. Trebuie expediat de îndată, în timpul 
nopţii! Să dea un telefon corespondentului? Cui? Din 
diferite considerente, la Figaro (Lacontre). "Puteţi veni? Am 
o rugăminte către dumneavoastră." - "Vin în cinci minute!" 
(Cum? De acasă de la unul care este arestat, se telefonează, 
noaptea, unui corespondent străin să vină şi ei nu-l 
interceptează? Da, sunt în declin, sunt în declin bolşevicii. 
O, unde eşti tu, înfoca-tule Dzerjinski?) Alia se aşază la 
maşina de scris şi bate imediat 10 exemplare pe hârtie 
pelur. Lacontre este corespondent de presă; de ce n-ar 
culege el ştiri? Este legal. El rulează cu grijă exemplarele, 
asigură că le va distribui la toate agenţiile. Aplecat. Se 
continuă trierea hârtiilor. Câte scrisori venite de la alţii 
trebuie arse, câte schiţe trebuie salvate! Dar, Dumnezeule, 
ce mai e şi asta? Două role întregi de peliculă. Trebuie să le 
derulezi, să le derulezi îndelung pe sub lupă ca să te 
convingi: da, astea-s inutile, duplicate, la foc cu ele. Dar de 
ars, ard prost. Lângă lighean, hârtiile aşteaptă la rând să fie 
arse. În linii mari, pregătirea pentru percheziţie este destul 
de ireproşabilă. Dar dacă vin, nu trebuie să li se deschidă 
(iala a fost deja reparată): "Consider că arestarea lui 


Soljeniţân este ilegală; cu atât mai mult o percheziţie în 
absenta lui. Forţaţi usa!" Ora şase dimineaţa. Ei nu vin. lată 
că s-a făcut ora şapte, copiii se trezesc, pentru adulţi nu-i 
vreme de dormit.] 

Straniu; în noaptea aceasta nu a fost frig în celulă, desi 
ferestruica din uşa s-a deschis nu o dată. Dar nu şi de la 
răsuflarea mea s-a încălzit atmosfera în celulă. Imposibil să 
pipăi radiatorul, pentru că este îmbrăcat complet într-un 
cofraj de protecţie, îl reglează, desigur, gardienii care, 
probabil, efectuează această operaţiune separat pentru 
fiecare celulă; altminteri cum ar putea să creeze regimul 
dorit? (lată, îmi zic eu acum, pentru mine au dat căldură.) 

Cea mai obişnuită ridicare de oblon: sub lumina becului de 
noapte scârţaitul care însoţeşte deschiderea ferestruicii din 
uşă. Desigur, parcă-i un făcut: în momentul acesta, toţi 
dorm; nu, mişcă-te, ri-dică-te repede. Au bătut la toate uşile 
câte o dată, acum bata doua oară: cine-i de serviciu în 
celulă? Puneţi peria în funcţiune, daţi cu mătura. Dar ce 
delicii: să te îmbraci, să-ţi faci în aşa fel patul încât te-ai 
putea întinde din nou pe el. (O scamă de la aceste paturi mi 
s-a lipit de haină.) Nimic mai sumbru ca o dimineaţă de 
puşcăriaş, de câte ori nu s-a scris despre asta, câte 
asemenea dimineţi nu s-au perindat! Mereu sub aceeaşi 
orbitoare lumină nocturnă din tavan, la aceeaşi fereastră 
întunecată - să aştepţi acum evenimentele obişnuite ale 
închisorii: pâine, uncropul, inspecția de dimineaţa, înainte 
de nouă jumătate nu va fi dus nimeni la interogatoriu. 

Cum să nu fie asa! 

— Scârţaitul ialei, şi din nou locotenent-co-lonelul, în 
planul din spate un căpitan (grade prea înalte pentru o oră 
aşa de matinală, dar eu nu cunosc regulamentele actuale şi 
n-aş putea spune care dintre ei este seful) - şi fără acel 
"cine are nume care începe cu S1"1.? Fără cel mai mic 
dubiu - din gesturi şi din cuvinte, reiese clar: eu sunt cel 
care trebuie să iasă. 


Zău asa, ai zice că s-a stârnit vreun incendiu! În orice 
închisoare care se respectă, timp de douăsprezece ore 
după baie, nu te bagă în celulă (dar apropo, de ce nu m-au 
dus la baie.?); în timp ce aici chiar inculparea a fost 
notificată de la primul interogatoriu! Ăştia se grăbesc. 

Mergem în aceeaşi direcţie ca ieri, dar chiar în fata 
biroului "zugravului'2, o schimbăm. lată infirmeria! Cei doi 
medici de ieri, dar ofiţerii rămân tot mai în urmă, se 
eschivează. Babeta nu se amestecă, asistă ca o simplă 
infirmieră, iar bărbatul, plin de solicitudine, mă întreabă 
cum mă simt. 

Ah! Fiarelor, totuşi ceva nu vă dă voie să mă sfâşiaţi, vreun 
consemn ceva. Să-mi deschid sufletul în fata anchetatorului 
penal? Nici vorbă. Dezbrăcaţi-vă până la brâu. Întindeţi-vă. 
Unde ati avut tumoare. Ştie totul, mişelul; şi nu mă 
palpează rău, urmăreşte chiar conturul calcificării. 
Înseamnă că nu-i un medic pârât. Îmi ia din nou tensiunea: 
aceasta este destul de ridicată pentru o asemenea oră 
matinală, da. "Ce luaţi, de obicei, contra tensiunii?" Mi-este 
1 Pentru a nu le spune pe nume unor deţinuţi în fata altor 
deţinuţi şi mai ales în prezenta celor din celulele vecine, nu 
se pronunţa decât iniţială. (N. t.) 2 Soljeniţân ia în derâdere 
numele lui Maliarov, a cărui etimologie evocă un zugrav. (N. 
t.) imposibil să-i ascund aceste amănunte: ei le-au auzit deja 
de o sută de ori la telefon. "Ierburi", îi răspund eu. "Dar 
care?" Păi ce, or să-mi facă ei aici ceai medicinal? Dar ce am 
eu de pierdut? Dacă, în timpul anchetei, îmi neglijez 
tensiunea, cum am să rezist până la urmă! şi obrăznicindu- 
mă: "unele se vând ca infuzii gata pregătite: măceş, 
ţintaura". El se înţelege dintr-o privire cu infirmiera care, 
cu capul în dulap, aduce deja fiola familiară, ţintaura! (si de 
ce să te miri; aici din zece deţinuţi, opt sunt aduşi în situaţia 
de a se vedea cu tensiunea crescută.) Beau lichidul care mi 
se toarnă - îl beau pe stomacul gol, ce bine e, ce grozav de 
bine e! 


Înapoi în celulă. Băieţii sunt uimiţi: eu trebuie să le par un 
privilegiat, în orice caz nu unul de-al lor. Chestia asta mă 
amuză şi pe mine: am auzit şi eu legende despre deţinuţi 
celebri, am văzut şi eu cum îl tratau pe Vorobiov, colonelul 
de MAI - acum mi se creează şi mie acele condiţii? 

Dar iată şi raţia de mâncare. De fapt, nu este raţia: la 
ferestruică, pe o tavă, pâine tăiată bucăţi; întinde mâna şi ia 
câtă vrei. Ah! Ce viaţă! Băieţii n-au deloc poftă, n-au luat 
decât o jumătate de pâine. În timp ce stau pe pat, mă apucă 
groaza: 

— E, e! Ce faceţi! 

— Sar din pat si, uitând de toate bunele maniere ale 
privilegiatului şi aruncând o umbră pe toate legendele ce s- 
ar putea broda pe contul meu, bag capul pe ferestruică şi 
înşfac două pâini întregi. Apoi mă răzgândesc şi dau o 
treime dintr-o pâine înapoi. 

— Până diseară o mântuim pe toată, nu vă daţi seama? 

Si mă şi apuc să mănânc. De altfel, nu, te obişnuieşti într-o 
zi cu pâinica de la Lefortovo, singură conştiinţă nu e în 
stare să te facă s-o înghiţi, trebuie şi să începi să te 
obişnuieşti. 

Si iată zahărul şi apa încălzită, chiar vag colorată. Zahărul 
este ca în 1945, căci patria nu s-a îmbogăţit; nu este măcar 
zahăr cubic alb, ci de acela tos pământiu, trimis de Fidel 
Castro. Să-1 păstrezi toată ziua pe o bucată de hârtie? Îl ia 
vuitul; mai bine îl pui în apa încălzită şi gata. 

Nu, nu-i adevărat! Ne-au adus casa! Dimineaţa, casa, în 
plus? Incredibil. şi ce cantitate! Aproape un castron plin. De 
şase sau şapte ori porţia care se dădea cândva la Lubianka 
la masa de prânz. Ăştia ne îndoapă, zău asa! 

Nu, nu chiar ne-ndoapă: fără grăsime, asta-i clar, în 
schimb sare cu nemiluita. şi cu toată înalta mea conştiinţa 
de deţinut, totuşi nu pot să mănânc această fiertură. lată cu 
ce or să mă dea gata pur şi simplu: cu excesul de sare 
urmat de salturi ale tensiunii. 


Intre timp are loc inspecția de dimineaţă. şi - cu un 
aplomb din ce în ce mai mare, dar mai mult pentru a mă 
amuza - iată că-mi vine în minte ideea de a raporta în bună 
şi cuvenită formă că am nevoie de un regim alimentar fără 
sare. (Oricum, stiu dinainte că nu-mi vor da ceva mai sărat 
decât această casa.) (Sotiei mele i se pare o veşnicie până la 
ora nouă, când va putea să sune la procuratură. Magazinul 
s-a deschis - cumpărare de alimente în perspectiva 
asediului, în noaptea aceasta, evenimentele lumii exterioare 
par a se fi oprit, dar iată dimineaţa - deznădejde, teamă: ce 
va afla Ia telefon, ce se va abate asupra noastră acum? 
Braţele-i cad dis-de-dimineaţă - ea e obosită de parcă ar fi 
seara târziu. Ora nouă, în sfârşit. Îi telefonează acestui 
Balaşov. Evident, la capătul firului, nimeni nu ridică 
receptorul. Sună şi iar sună, din zece în zece minute. Nu, 
nu. Ce să mai creadă acum? Ce-au făcut cu ell Nici un semn 
de ceva viu, în receptor sună a pustiu, între timp s-a 
întunecat şi gândurile o pornesc aiurea: l-au omorât. 
Telefonul lor nu există, nici urmă de Balaşov nu există, 
nimeni niciodată nu va ridica receptorul, din partea lor 
nimeni niciodată nu va răspunde. Pentru că l-au omorât. 
Cum de n-a înţeles ea acest lucru ieri? 

— A trebăluit, a schimbat ascunzătorile, a ars. şi oriunde 
va bate - ea se va izbi de un zid. Cineva îi sugerează să sune 
la Andropov. În bună logică sovietică - da. Dar să-i ceri 
asasinului să-ţi dea informaţii? Pentru nimic în lume! Nu vor 
avea încotro, vor trebui să dea ei înşişi un anunţ! Numai că 
de unde atâta răbdare ca să aştepte până atunci? Totuşi, ei 
nu vin să percheziţioneze - de ce? Căci, în douăzeci şi patru 
de ore, noi putem să ascundem totul. Sau consideră că ne 
aflăm în mâinile lor, că n-au nevoie să se grăbească? Sau 
poate, la urma urmei, cazul nu este grav? Dacă l-ar fi 
omorât, cum de nu s-au precipitat, cum de n-au confiscat 
totul până la ultimul rând scris? Ea se apucă de spălat, se 
strânsese multă lenjerie de-a copiilor.) 


Sosi vremea interogatoriilor - 1-au chemat pe unul dintre 
băieţi, apoi pe celălalt, numai pe mine nu. Începea să se 
lumineze, chiar se crăpa de ziuă-nu în curtea închisorii 
Lefortovo, desigur, ci deasupra curţii; căci în curte era 
mohoreală, iar dincolo de fereastra celulei, un fel de zori 
bătând în galben. şi de trei ori blestematul bec din tavan va 
arde funerar toată ziua făcând imperceptibilă trecerea spre 
noapte, Eh! Ţi-aduci aminte de luxoasele celule de la 
Lubianka, mai ales acelea de la etajele superioare! Au 
prescurtat ministerul în "Comitetul de pe lângă.'", dar 
schema de personal, nici o grijă, au mărit-o, şi din toate 
nemuritoarele şi glorioasele celule ale Clădirii Interioare şi- 
au făcut birouri. 

Pe furtunaticul traficant de valută 1-au supus primului 
interogatoriu şi apoi 1-au readus în celulă. Pe cel umflat la 
fată l-au luat pentru a-i extrage un dinte (în definitiv, nu 
acesta este singurul motiv pentru care era el aşa de abătut 
şi aşa de concentrat?) I-au pus în vedere băiatului meu că 
este arestat. Dar, după primul interogatoriu, el s-a liniştit 
întru câtva (cum se întâmplă după acest liniştitor dialog 
iniţial: Negi? 

— Neg! 

— Atunci, bine, semnează, du-te şi reflectează. 
Anchetatorul are nevoie de un prim reper de la care să-şi 
înceapă munca lui de artist). Eu l-am prevenit asupra 
modului în care se putea desfăşura cercetarea şi i-am spus 
cum să-şi fixeze o linie precisă şi cum să se tină de ea până- 
n pânzele albe. L-am mai povăţuit ca, acolo unde nu va 
putea să nu cedeze, să-şi pregătească explicaţii 
convenabile. L-am edificat, de asemenea, asupra metodelor 
principale ale anchetatorilor. Spuneţi-mi, cum este în 
lagăre? 

— Mă întreabă el, înțelegând, după două nopţi de 
închisoare, în ce constă inevitabilul. Oo, multe s-au 
schimbat, dar pot să-ţi povestesc câte ceva despre cele 
vechi. Îi povestesc. Orizontul intereselor sale se lărgeşte 


rapid (în acest iepure speriat începe deja să mijească 
sufletul nemuritor al zekului). Primul simptom - interesul 
pentru interlocutor: şi eu când am fost internat? Pentru ce? 
Îi povestesc putin, apoi îmi zic: de ce să nu las o urmă vie? 
Pe mine or să mă înghită, nimeni n-o să mă mai vadă viu, 
dar acesta se va duce în lagăr şi va povesti şi povestea se va 
lăţi. 

— Tu n-ai citit ceva în genul lui Ivan Denisovicil 

— N-nu. Dar se vorbea despre el. Chiar dumneavoastră 
sunteţi Ivan Denisovici? 

— As! Nu sunt eu. şi de un anume Soljeniţân n-ai auzit 
vorbin-du-se? 

1 Vechiului Minister al Securităţii Statului (MGB) i-a urmat 
în 1954 KGB, Comitetul Securităţii Statului de pe lângă 
Consiliul de Miniştri al 

— Da, da. Nu s-a scris despre el în Pravda! 

— Apoi cu mai multă însufleţire, dar şi cu mai multă jenă: 
un trădător, nu-i asa, discuţia devine incomodă. Dar el 
începe să-şi dea seama cu cine are de-a face, îşi aminteşte, 
întreabă: atunci, ce, aveţi capitaluri în străinătate? şi nu 
puteţi să plecaţi acolo? 

— Ba da. 

— şi atunci? 

— N-am plecat. 

— Cum? Cum? 

— Uluit, cu picioarele pe pat; îi pomenesc numai de 
Premiul Nobel, de cele şaptezeci de mii de ruble, se ia cu 
mâinile de cap, geme de durere-pentru mine: dar cum am 
putut eu să renunţ? Mă întreabă el şi se miră în continuare: 
şi când te gân-desti câte maşini se pot cumpăra pe banii 
ăştia! Câte. şi în exclamaţiile sale, în regretele sale nu era 
nici urmă de invidie; asta este pentru mine, asta nu este 
pentru el! Pur şi simplu, în concepţia lui sovietică despre 
lume nu putea să încapă o asemenea bizarerie: să ai 
posibilitatea să pleci pentru a încasa şaptezeci de mii de ru- 
ble-aur - şi să nu pleci. (Pentru a-i înţelege şi pe şefii noştri 


cei mai mari nu e nevoie să mergi să cauţi mai sus; nu la 
asta le este şi lor capul întotdeauna: cum să construiască 
dacea pe banii statului, mai întâi pentru ei, apoi pentru 
copiii lor? Motiv pentru care ei se şi înfuriau pe mine, 
realmente neputând să înţeleagă de ce nu plec eu de 
bunăvoie.) 

Vecinul, cu picioarele strânse sub el, şedea pe pat, iar eu, 
agale, umblam de colo până colo, cât permitea încăperea, în 
încălţările altuia, rigide ca lemnul, sub lumina gălbuie 
drămuită de fereastră, şi această voce în care se simţea o 
vie compasiune m-a făcut să-mi dau seama de faptul că într- 
adevăr, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, venisem aici să mă 
sinucid, în 1970, prin cei de la Stockholm, mi se deschisese 
calea spre destinul unor scriitori din bunele timpuri de 
odinioară, spre posibilitatea, apanaj al unora dintre 
predecesorii mei, de a mă instala undeva pe o moşie izolată, 
unde să am cai, un râu, alei, un şemineu, bibliotecă şi unde 
să scriu şi să tot scriu zece ani, douăzeci de ani. Dareu n- 
am permis ca toată acea viaţă, de neconceput în prezent, să 
se realizeze, nici ca lucrarea mea de căpetenie, opera mea 
literară, să se împlinească în totalitate, şi eu însumi am 
pribegit încă trei ani şi am venit să crap în închisoare. 

Si mă cuprinde un regret. Regretul de a nu fi plecat în 
1970. 

În trei ani nu mi s-a întâmplat niciodată să regret acest 
lucru: ce i-am mai atacat, şi ce nu le-am zis! Până atunci 
acest regim nu avusese parte de o asemenea stigmatizare. 
şi iată acum mi-a ieşit de sub tipar Arhipelagul, din cea mai 
bună poziţie - de aicil Am satisfacția datoriei împlinite. De 
ce m-aş plânge? Dar: este uşor să accepţi o moarte 
inevitabilă, este greu însă s-o accepţi pe cea pe care tu 
însuti ai ales-o. 

Usa. Din nou locotenent-colonelul. Deci, este pentru mine. 
Un gest cu valoare de invitaţie. De data aceasta este rândul 
meu să merg la interogatoriu. M-au dus jos, acolo unde 
cândva se aflau birourile anchetatorilor penali şi unde acum 


sunt boxele de primire. si, în boxa vecină cu cea în care m- 
au scotocit ieri, se află pe masă nu stiu ce bulendre. Ba da, 
stiu ce: o căciulă din blană de lutru sau dracu ştie din ce: un 
palton, habar n-am din ce este făcut; o cămaşă albă, albă; o 
cravată; şireturi pentru ghete! 

— Subţiri, scurte, cu astea nici vrabia n-o sugrumi, dar, cu 
toate acestea, este vorba de însemnele unui om liber, şi în 
locul grosolanei şi asprei mele cămăşi de corp - lenjerie 
rusească tradiţională, seculară, folosită atât la armată, cât 
şi la închisoare. Locotenent-colonelul, un pic jenat: 

— Iată, priviti. Îmbrăcaţi-le pe toate. 

Le ghicesc intenţia: vor să-mi subtilizeze cojocelul şi draga 
mea jachetă din păr de cămilă: 

— Ce să fac eu cu astea? Daţi-mi lucrurile mele! Cât le mai 
ţineţi în etuvă? 

Locotenent-colonelul, şi mai deconcertat: 

— Mai târziu, mai târziu. Acum este absolut imposibil. 
Dumneavoastră veţi pleca imediat. 

Veţi pleca. Exact ceea ce-mi spusese generalul de brigadă 
Travkin atunci când am fost arestat şi din Germania am 
plecat având ca destinaţie o închisoare din Moscova. 

— Dar costumul, păstrati-l pe dumneavoastră. Ai, ai, ai! la 
te uită, e frumos costumul! În celulă lucrul ăsta nu se vedea, 
dar aici, la lumina zilei: cum mă întinsesem eu pe pătura 
închisorii, şi haina şi pantalonii - nu ai obţine acest efect, 
dacă 1-ai căuta cu tot dinadinsul - şi sunt plini nu de puf, nu 
de fulgi, ci de nişte scame albe, mărunte, măruntele, nu cu 
sutele ci cu miile, ca firele de păr de câine! Locotenent- 
colonelul începu să se agite, chemă un locotenent, ceru o 
perie de haine, şi bine că e un robinet la îndemână, îi 
ordonă locotenentului să curețe haina, dar nu asa, 
stropeste-1 întâi cu nişte apă, şi apoi perie-l, dar numai 
într-un sens, numai într-un sens! Eu nu mă obosesc să-i ajut 
cu ceva - eu o tin una şi bună: daţi-mi cojocelul, jacheta din 
păr de cămilă şi pantalonii mei. Haina au curăţat-o, dar 
pantalonii sunt deja pe mine, şi iată-i, stând pe vine când 


unul, când altul, în fată şi-n spate, locotenentul şi loco- 
tenent-colonelul îmi perie mie pantalonii; nu e o treabă 
uşoară, firele astea de lână se prind aşa de tare de lucruri 
încât a încerca să le scoţi cu unghiile unul câte unul e trudă 
zadarnică şi apoi, vezi bine, şi timpul e măsurat. 

Si unde trebuie să merg? N-am nici o îndoială: undeva sus 
sau chiar la guvern, nici mai mult nici mai putin la biroul lor 
politic la care visa Maiakovski? 1 Acum deci, pentru prima 
şi ultima oară, în sfârşit vom sta putin de vorbă! Eu, uneori, 
aşteptam un asemenea moment, aşteptam un semn că vor 
să se edifice asupra unor lucruri, că sunt interesaţi să 
discute; în sfârşit, să nu-i fi interesat cazul meu? şi atunci 
când am scris "Scrisoarea către conducători" - aceasta era 
pentru a tine loc de o convorbire de genul acesta şi nu fără 
a spera că va urma una efectivă: eu nu voiam să abandonez 
cu totul această speranţă; dacă părinţii lor, mă întrebam eu, 
au fost nişte ruşi simpli, nişte mujici pentru multi dintre ei, 
atunci copiii nu pot totuşi să fie pur şi simplu nişte 
renegaţi? Să cred că ei nu sunt decât nişte hrăpareţi, nişte 
indivizi care trăiesc numai pentru ei şi pe care tara, chiar 
de-ar pieri, nu-i interesează? Nu avem dreptul să ne 
pierdem orice speranţă de a convinge - altminteri n-am mai 
fi oameni. Sunt ei realmente lipsiţi de ultima urmă de 
omenie? 

O discuţie serioasă; poate discuţia capitală a vieţii mele. 
Nu trebuie să întocmesc vreun plan, el există de mult în 
sufletul şi în mintea mea; argumentele vor veni de la sine, 
eventualilor interlocutori sus-puşi le voi vorbi ca un om 
absolut liber, aşa cum subordonații lor n-o fac niciodată. 
Cravata? 

— Nu mi-o pun, luaţi-o. 

Sunt îmbrăcat. Moment de nehotărâre: să mă scoată sau 
să nu mă scoată. Ceilalţi au şters-o, nu se întorc. Aşteaptă 
maşinile pentru Piaţa Veche? Constat că ei nu se întorc. Nu 
se întorc. A reapărut locotenent-colonelul. Scuzându-se din 
nou: 1 în poezia Domoi (Sămergem acasă) scrisă în 1925, 


Maiakovski începe să viseze despre un raport prezentat de 
Stalin în numele Biroului Politic şi care ar celebra cuceririle 
poeziei în acelaşi capitol cu realizările industriei grele. (N. 
t.). 

— Va trebui să mai aşteptaţi un pic. 

— Se fereste să pronunţe sintagma jenantă, oribilă "în 
celulă", dar, după gesturi, după itinerar, îmi dau seama: ne 
întoarcem în celulă. 

Mereu aceleaşi pasaje, încep să mi le amintesc în detaliu. 
Nu, până la urmă aici nu este vorba de un circ, ci de o navă 
în reparaţie, o navă cu toate pânzele jos. 

Traficanţii mei se dau repede la o parte: cămaşa albă este 
într-un contrast izbitor cu întreaga ambiantă a celulei. şi m- 
aş aşeza pe părură, dar mi-e jale de truda locotenent- 
colonelului, aşa că merg de colo până colo. 

Merg - si, în gând, dialoghez cu biroul politic. Am 
sentimentul că în două sau trei ore voi reuşi să-i urnesc 
dintr-un anumit punct, că-i voi face să trăiască un 
reviriment. Pe fanaticii biroului politic leninist, pe berbecii 
turmei staliniste - era cu neputinţă să-i impresionezi. Dar 
pe aceştia - caraghios, nu? 

— Mi se pare că este cu neputinţă. Căci Hruscil - el deja 
înţelegea ceva. 


[Tu n-o să speli multă vreme rufe; problemele nu-ţi dau 
pace, capul îţi vâjâie din cauza lor. Ce-i de făcut cu 
Testamentul-program? şi cu "Nu trăiţi în minciună"? În 
câteva locuri, acestea sunt deja gata de lansare dacă 
autorul lor va fi să moară sau să fie arestat sau deportat. 
Dar ce se întâmplă acum? Ei încă mai şovăie? Încă nu stiu 
ce hotărâre să ia? Să mă tină la arest? Sau se gândesc că 
poate nici nu mă mai aflu printre cei vii? Dar, vedeţi 
dumneavoastră, dacă au venit, înseamnă că s-au decis. Nu 
mai rămâne decât atacul! Lansarea! şi să se pună data de 
ieri. (si acţiunea va demara peste câteva ore.) în acest 
moment sună din Zurich avocatul Heeb: "Cu ce-i pot fi util 


doamnei Soljeniţân?" Deocamdată, întrebarea este chiar 
rizibilă, desi emoţionanta: cu ce poate el să fie util?! 
Deodată, o idee o fulgeră: da, desigur! Cu voce solemnă în 
aparat: "Rog pe maestrul Heeb să procedeze imediat la 
publicarea tuturor operelor lui Soljeniţân păstrate în 
depozit până la data de azi!" - N-are decât să asculte 
Securitatea! Apoi telefonul sună într-o veselie - dar e ca şi 
când ar suna în apartamentul altcuiva: de la aceste apeluri 
telefonice, ea n-are ce să aştepte. Sunt oameni care sună 
din diverse capitale, dar sotia mea n-are ce să afle de la ei şi 
nici ei de la ea.] 1 "Cărăbuşul", poreclă dată lui Nikita 
Hruşciov. (N. t.) 

Au venit după mine. Au venit să mă ia. De-acum, ce-o vrea 
Dumnezeu! Eu grăbesc pasul, este circul mut al nopţii, de 
data aceasta se merge departe. Dar nu-i asa: din nou 
angajare imediată pe un coridor lateral, trecem de 
cabinetul medicului, iată-1 pe colonelul Komarov, lângă el 
un alt colonel, apoi intrăm în acelaşi birou în care ieri m-au 
declarat trădător de patrie; numai că, în prezent, 
încăperea, în contrast cu ziua posomorită de-afară, este 
inundată de lumină. şi la biroul de ieri -acelasi Maliarov de 
ieri, eh da! Ma-liarov în sus, Maliarov în jos. De ce m-or fi 
gătit asa? Si, pentru mine, mereu scaunul din mijlocul 
încăperii. şi ofiţerii superiori iau loc în spate, pregătiţi să 
sară în ajutorul lui Maliarov în caz că eu m-aş arunca 
asupra lui. 

Si cu tonul la fel de grav ca şi ieri, la fel de surescitat de 
importanta textului său, subliniind fiecare cuvânt în parte: 

— Decretul Prezidiului Sovietului. 

Si din aceste trei cuvinte, mie totul îmi este deja perfect 
clar; pe celelalte le ascult numai cu o ureche, doar pentru a 
le controla, lată-i cum în interval de optsprezece ore fac să 
varieze prelucrarea la care sunt supus: când prin 
comprimare, când prin întindere. Dar constat cu bucurie că 
nu mă deformez deloc: ieri nu m-am tasat, azi nu mă întind. 


Înseamnă că n-au avut poftă să stea de vorbă cu mine, ei 
înşişi stiu totul. Voi ştiţi totul, dar atunci la ce bun rachetele 
voastre, infanteria voastră motorizată şi securitatea voastră 
cu artificierii şi şantajiştii ei - de ce bat toţi în retragere - 
căci bat în retragere, nu-i asa? Viţelul se lua în coarne cu 
stejarul - întreprindere aparent zadarnică. Stejarul n-a 
căzut - dar nu-i aşa că parcă s-a lăsat într-o parte? Nu-i aşa 
că un pic a cedat? În timp ce viţelului nici fruntea nu-i 
suferă, nici corniţele; da, da, iată-l: îşi reia alergarea, nu 
stiu încotro aleargă“. 

Dar secundele curg, trebuie să evaluez rapid situaţia. 

— Eu nu pot decât cu familia. Trebuie să mă întorc la 
familia mea. 

"O idee ar fi fost să mă deporteze în Siberia, dar la data 
aceea n-au îndrăznit s-o facă. În caz că ar fi făcut-o şi că 
Occidentul ar fi protestat, ei l-ar fi liniştit spunându-i că eu 
nu sunt la închisoare şi că destinderea şi comerţul nu 
trebuie să sufere din cauza mea. Deportarea, din punctul 
lor de vedere, ar fi reuşit, (în ce priveşte regimul de 
detenţie, pe acesta l-ar fi înăsprit treptat - Adnotare din 
1978.) 

Maliarov, în costum negru de ceremonie, cămaşa mai albă 
decât a mea, s-a ridicat în picioare; cu capul dat pe spate, 
stă ca un actor plantat în mijlocul camerei: 

— Familia vă va urma. 

— Trebuie să plecăm împreună. 1 

— Asta nu se poate. 

lată deci. Ce manieră neaşteptată de a expulza un om. 
Dar, dacă mă gândesc bine, eu zic că nici nu au altă cale 
decât aceea de a mă expedia val-vârtej. 

— Dar unde este garanţia? 

— Dar cine o să vă despartă? * Poate că, în general, e bine 
să nu faci vâlvă în jurul tău. 

— Atunci, eu trebuie. 

— Dacă într-o secundă nu te orientezi, necesarmente 
ratezi ceva: cu ei, aşa este întotdeauna - trebuie să 


redactez o declaraţie. 

De ce o declaraţie? Nici acum nu-i înţeleg rostul; ca şi 
când o declaraţie ar avea vreo importantă în cazul în care ei 
hotărăsc altfel. Dar aceasta este pur şi simplu pentru a 
câştiga timp, vechi reflex de puşcăriaş care caută să se 
agate de ceva. Maliarov reflectează: 

— La OVIR1? Scrieţi. 

— La nici un OVIR. Decretul este al lui Podgornâi. Lui. 
Reflectează, îmi spune să mă apropii de birou, pe o latură, 
îmi dă hârtie. 

Eu scriu, scriu. Enumerarea membrilor familiei, date de 
naştere. O adaug pe bătrâna mătuşa Ira din Gheorghievsk; 
aceasta este singura posibilitate de a o lua. (Greşeală: ei se 
tem că am să sparg placa de geam, dar eu îmi scriu pasnic 
declaraţia.) Ce să mai inventez? 

— Cu avionul. Eu nu pot. 

— De ce? 

— Nu-mi permite sănătatea. 

Eu, ce-i drept, nu am deloc experienta călătoriilor cu 
avionul, o singură dată am zburat până la Kiev şi a fost vai 
de urechile mele. 

De o imobilitate solemnă (este vorba de o operaţiune 
aproape militară, care poate să-i aducă şi o decorație). A 
făcut un semn cu capul, în sfârşit, va reflecta. 

1 Departamentul de vize şi paşapoarte; aici se reglează 
toate deplasările sovieticilor care merg în străinătate, în 
particular ale acelora care părăsesc definitiv URSS. (N. t.) 

Eu nu am avut timp să analizez şi să-mi dau seama că ei nu 
pot risca să mă trimită cu trenul: dacă pe drum se produc 
ca din senin demonstraţii, diverse evenimente? şi apoi, 
durează mult. 

Apoi, înapoi în celulă. Eu tin dinadins mâinile la spate, sunt 
mai tare asa. Intru; lumina este stinsă. Suntem în toiul zilei, 
de la amiază până la ora unu, instalaţia electrică este în 
pauză. Doamne, ce întuneric, ce atmosferă închisă, 
funerară. şi am impresia că tălpile mele ating mai uşor, tot 


mai uşor duşumeaua, că mă înalt în zbor, că ies din acest 
sicriu. Astăzi, spre dimineaţă, m-am împăcat cu gândul că- 
mi mai rămân două luni de trăit, şi acestea în condiţiile în 
care sunt obligat să suport anchete, internări. si, deodată, 
se dovedeşte că nu sufăr de nici o boală, că nu sunt vinovat 
de nimic; nici masă de operaţie, nici butuc pentru tăierea 
capului, pot să-mi trăiesc viaţa mai departe! 

Al doilea băiat iar lipseşte, dar confidentul meu mă 
devorează din priviri; aşteaptă să-i povestesc. Dar mi-e jenă 
să-i spun. Când din celulele de la Butârki mă conduceau din 
nou la întâlnirea cu ceea ce se cheamă libertatea, eu 
jubilam, clamam saluturi, dar acum nu stiu de ce mi-e jenă. 
şi apoi, în prezent, să vezi şi să nu crezi: în celulă există ziar 
în fiecare zi. Băiatul îmi ştie numele, mâine şi el o să 
citească Decretul. Mirarea va fi mai mare decât cea de 
astăzi: ah! Da, da aşa l-au pedepsit! 

Ferestruica se deschide cu zgomot. Dejunul. Ne apropiem 
să-l luăm. Ciorbă de varză şi casa de ovăz. Dar mă 
pomenesc că tin în mână nişte castroane care n-au nimic 
comun cu cele obişnuite; pe moment nu înţeleg. Băiatul îşi 
ia porţia şi se duce s-o mănânce pe parul lui; eu mă aşez pe 
unicul loc de la măsuţa. Duc la gură prima lingură de ciorbă 
de varză - ce-i asta? Ciorba nu este sărată deloc, adică este 
aşa cum îmi place mie şi aşa cum nu se putea pregăti la 
închisoare. Deci, la comanda mea, mâncare fără sare! şi cu 
deliciu culeg tot ce este în castron, sorb această ciorbă de 
varză, ciorbă de închisoare dar ciorbă rusească, simplă, 
frugală, nu o oarecare zeamă lungă. Apoi şi casa de ovăz, 
nedreasă cu nimic, dar o porţie în-cincită în comparaţie cu 
cea de la Lubianka, şi cu cât mai consistentă! La mine, în 
Captivii, băiatul nostru răpit din Europa, debarcat pe 
aeroportul din Berlin, îşi recunoaşte în porţia de ciorbă 
soldăţeasca bunul ce i se restituie: amarnica lui patrie. aşa 
şi eu acum: cu această casa, cu această ultimă porţie de 
mâncare rusească, îmi iau adio de la Rusia. 


Nu m-au lăsat să-mi termin dejunul; zgomot de iale, 
trebuie să ies. În sfârşit, bine că măcar am apucat să mântui 
ciorba de varză. şi feliilor de pâine le-am dat drumul pe 
scândură: cine o să le dovedească acum? Îmi vâr o bucată 
în buzunarul hainei; de aici până la aceste Europe, va mai fi 
nevoie de ceva haleală, îl îmbrăţişez pe băiat, îi urez toate 
cele bune - iată-mă plecat. N-am reuşit să rețin în detaliu 
toate coridoarele de la Lefortovo, dar mi-amintesc bine de 
acel loc unde de fiecare dată mă făceau atent să nu mă 
lovesc cu capul de partea de sus. 

În boxa de primire îmi sunt restituite ceasul, cruciuliţa; 
semnez de primire. Locotenent-colonelul avu o tresărire: 
ce-i cu buzunarul ăla umflat? Îi arăt pâinea. Şovăie; bun. 
Nu-i nimic. 

Din nou trebuie să aşteptăm, în timpul acesta, 
şmecherosul comandant al închisorii Lefortovo vine să-mi 
tină companie. Nemai-făcând impresie cu galoanele şi 
zorzoanele sale, ba chiar având o mină cumva visătoare, ce 
atras se simte el de mine! Ca de tot ce este tainic, 
inexplicabil, nesupus legilor vieţii, ca de traiectoria unui 
meteorit. Ai zice chiar că îmi zâmbeşte amabil. Plecându-şi 
capul într-o parte, mă priveşte insistent: 

— Dumneata la ce scoală de artilerie ai învăţat? 

— La a treia de la Leningrad. 

— Iar eu la a doua. Suntem de-un îeat. 

Îmi vine şi mie să rid. În aceeaşi epocă, alergam, elevi cu 
matele chiorăind de foame, visând la tunuletele încrucişate 
de pe petliţe. Numai că acum el are pe epoleţi însemnele 
Ministerului de Interne. şi de ce o fi încărunţit asa? lar la 
mine nici un fir alb. 

— Da. Luptam amândoi de aceeaşi parte a baricadei, dar 
acum dumneavoastră sunteţi de cealaltă parte a ei. 

Eh, drăguţul de limbaj leninisto-trotkist care a marcat 
durabil trei generaţii; pentru ele, întreaga lume e pe 
baricade dincolo de care nu le e dat să vadă tufişurile şi 
zmeurişurile peisajului natural. Baricadele ca baricadele, 


dar de partea dumneavoastră - sofale şi fotolii foarte moi. 
Iar de partea noastră - "mâinile la spate!" 

leşim. Din nou - cordonul în curte; din nou pe bancheta 
din spate între doi inşi, la înghesuială. şi seful de ieri, al 
misiunii, cel care m-a luat de-acasă, aceeaşi căciulă, acelaşi 
guler; şi figura aceea prea cunoscută, ce-i cu ea? la te uită, 
ce uituc sunt! Păi, ăsta este medicul meu! 

— Cel de ieri, cel de azi de la revărsatul zorilor. lată, dacă 
as fi privit mai atent, as fi înţeles mai multe: începând din 
chiar momentul când am ieşit din casă, medicul, cu 
geamantanaşul lui, m-a însoţit ca o umbră, pas cu pas; ei 
erau cu ochii pe mine. 

Porţile blestemate s-au deschis, plecăm. Două maşini, în 
cealaltă sunt patru; opt, aşadar, şi de data aceasta. Am 
încercat să-mi pipăi din nou girul, gest care i-a făcut să-şi 
concentreze imediat văzul şi auzul asupra mea. 

E moină şi astăzi, zloată pe străzi, maşinile se stropesc 
unele pe altele. Am trecut de gara Kursk. Am trecut de trei 
gări. Virăm şi încă o dată virăm pe bulevardul Leningrad. 
Ne îndreptăm spre Gara Bielorusă? De unde am fost adus 
în stare de arest, cândva, venind din Europa. Nu, trecem pe 
lângă. Pe acest bulevard noroios la culme, în această zi 
leşioasa, noroioasă, care poate fi destinaţia noastră dacă nu 
aeroportul seremetievo? Începând din vara trecută, de 
când cu groaznica noastră şedere la Firsanovka, însuşi 
drumul acesta mi-este odios. 

— Eu nu pot călători cu avionul, îi spun medicului. 

El se întoarce spre mine si, într-un limbaj pe deplin al 
omeniei, nu în cel al puşcăriei: 

— Nu se poate schimba nimic, avionul aşteaptă. 


(Dacă as fi ştiut eu de cât timp aştepta! De trei ore! 
Pasagerii sunt la capătul puterilor, unii au şi copiii cu ei. 
Cauza întârzierii nimeni n-o ştie. şi două echipe tehnice, 
una după alta, au verificat starea aparatului. şi din Europa 
dispecerii întreabă ce se întâmplă; ai noştri mint: ceată.) 


— Dar eu voi fi cu dumneavoastră, am toate 
medicamentele. Din nou cordon în semicerc - de data 
aceasta în jurul pasarelei de îmbarcare: şi ce s-ar întâmplă 
dacă as sări în lături şi as lua-o la fugă? Pasarela duce la 
salonul din fată. În salon, şapte civili, plus al optulea - 
medicul care mă însoţeşte, în afară de medic, echipa este 
iarăsi pe de-a întregul nouă (ei au trebuit să-i pregătească 
pe toţi aceşti oameni de pază, să-i înveţe meserie). Mi se 
indică un loc precis, spre culoar, şi pe rândul de mijloc, iată, 
aici. Între mine şi hublou, un vecin; în spatele nostru doi 
inşi; în fată unul. şi doi de cealaltă parte a culoarului. şi în 
spatele lor, doi. aşa că mă văd înconjurat ca de o centură. 
Dar iată-l şi pe medic: se apleacă spre mine grijuliu şi-mi 
explică ce medicament este recomandabil să iau imediat, 
care după o jumătate de oră, care după două ore; si, sub 
ochii mei, extrage fiecare tabletă din ambalajul de fabrică, 
de-monstrându-mi în felul acesta că nu este otravă. De 
altfel, una dintre tablete, după cât mă taie pe mine capul, 
este un somnifer, pe aceea n-o iau. (Vor să mă adoarmă pe 
drum sau să mă drogheze?) "Dar ce, aşa de multo să 
dureze zborul? 

— Îl întreb eu cu naivitate. 

— Câte ore?" Descumpănindu-se, el dă dovadă de şi mai 
multă naivitate: "Vedeţi dumneavoastră, exact nu stiu nici 
eu." şi aşteptarea ia sfârşit: uşile de acces se închid cu 
zgomot, inscripţia îndemnând la prinderea centurilor de 
siguranţă se aprinde. Vecinul meu, şi el foarte grijuliu: 
"Dumneavoastră n-aţi mai mers cu avionul? lată, aşa se 
prinde centura. şi luaţi bomboane "pentru decolare", ajută 
foarte mult." Din mâinile stewardesei în albastru. Ea, 
deocamdată, este cu atât mai nevinovată cu cât habar nu 
are cine sunt aceşti clienţi. Simpli cetăţeni sovietici de-ai 
noştri? 

Si avionul rulează pe pista mohorâtă, acoperită de o 
zăpadă murdară. Pe lângă alte avioane sau pe lângă nu stiu 
ce clădiri, nu mai disting nimic: şi unele, şi altele îmi 


repugnă, ca toate aeroporturile, dar tot acest ansamblu nu 
este mai putin ultimul fragment de Rusie pe care-l văd. 

Plec din Rusia pentru a doua oară: prima oară, am plecat 
Ia bordul unor vehicule ce se îndreptau spre front, cu 
trupele angajate în ofensivă: Supune-te pământ străin! 
Deschide-ne porţile tale! 

Dar din străinătate n-am revenit decât o singură dată: din 
Germania şi până la Moscova, însoţit de trei securişti. şi din 
nou plec din Moscova, tot în compania lor; numai că de data 
aceasta, ei sunt opt. Arestare de-a-ndoaselea. 

Decolăm, avionul trepidează: îmi fac semnul crucii şi trimit 
un salut pământului care se îndepărtează. 

Securiştii rămân cu gura căscată. 


(Aceste solicitări telefonice nu aduc mare lucru. Deodată, 
apartamentul răsună de plânsete: "Este în avion! L-au 
expulzat! În Germania Occidentală!" Cineva anunţa la 
telefon că prietenii lui Boli au lansat zvonul cum că acesta 
îşi aşteaptă musafirul la Frankfurt. E verosimil? Poţi să crezi 
în aşa ceva? Ei înşişi au răspândit acest zvon ca să abată 
atenţia de la închisorile lor subterane. "N-am să cred decât 
atunci când am să aud vocea lui A. 1. Ce caută în chestia 
asta prietenii lui Boli? E spectacol. Atunci de ce au venit 
să-l ia în formaţie de opt la unu? Ca, arestându-l, să-şi 
atragă oprobriul lumii întregi - pentru a-l expulza? Dar 
iarăsi şi iarăsi sună agenţiile străine, una după alfa. 
Ministerul Afacerilor Interne al landului Renania de Nord- 
Westfalia a confirmat: "Este aşteptat în Germania 
Occidentală." Ba mai mult: "Deja a sosit şi se află în drum 
spre reşedinţa lui BoU!" Deci este adevărat? Dar de ce se 
bucură toţi? Căci, în definitiv, este o nenorocire, o violentă, 
nu mai putin decât lagărul. L-au expulzat-cuvântul este 
strident, străin. L-au expulzat: atunci la noi va fi confiscare? 

— Ah! Ar fi trebuit să distribui ce era de distribuit, am 
pierdut timpul! Ea arde, nu se opreşte din ars. Primele 


telefoane, este felicitată - pentru ce, pentru nenorocirea 
asta?) 

Apoi - totul le este mai familiar cititorilor decât îmi este 
mie: zborul prin diferite straturi de nori; pe deasupra 
norilor, soarele, ca deasupra unei câmpii înzăpezite. şi pe ce 
rută mergem, îmi fac calcule: ce oră e (aproximativ două, cu 
15* mai mult decât amiaza reală), cum zburăm în raport cu 
soarele - şi rezultă o linie între Minsk şi Kiev. Deci putin 
probabil să mai facem vreo escală în URSS şi deci, deci. 
Viena? Nu-mi pot imagina altceva, nu cunosc nici iti- 
nerariile, nici aeroporturile. 

Zburăm. Suspendaţi între cer şi pământ. La stânga, 
înainte, soarele aruncă o lumină orbitoare asupra 
întinderilor albe ca zăpada ale norilor. Dar celulele, pentru 
oamenii care gândesc altfel, continuă să fie în aşa fel făcute 
încât în tavan becurile de noapte s-au şi aprins - şi ard până 
în miezul zilei următoare. 

Doamne, dacă-mi redai viaţa - cum să dărâm aceste 
celule? 

Cam prin multe am trecut în nici douăzeci şi patru de ore. 
Scaun moale, bomboanele. Dar, în buzunar, port o bucată 
de pâine de la Lefortovo; este o faptă comparabilă cu cea a 
eroului din basme care reuşeşte să smulgă, să aducă de la 
vrăjitoarea cea rea un fragment de obiect material: ca să nu 
uite că situaţia prin care a trecut a existat aievea, n-a fost 
un Vis. 

Credeţi-mă, chiar şi fără această bucăţică de pâine, eu tot 
n-aş uita. 

Traversarea unui spatiu aerian are valoare de simbol: am 
lăsat în urma mea cincizeci şi cinci de ani; cine ştie câte şi 
unde mă aşteaptă surprizele viitorului? A fi suspendat este 
ca o întrebare: am trăit eu cum trebuie? Am trăit cum 
trebuie. Nu te iluziona acum: într-o lume nouă, complicaţii 
noi. 

Lată-mă suspendat între cer şi pământ. Mă gândesc şi n- 
am nici răgazul, nici pofta de a-mi studia escorta. Unul 


dintre ei a scos un aparat de radio. Mutră zâmbitoare. 
Veselă misiune; arde de nerăbdare să-i dea drumul, îl 
întreabă pe celălalt: se poate? (Cine-i seful - nu stiu, nu văd 
nici un sef.) Mă încrunt ostentativ, dau din cap: "Mă 
deranjează" (în gând). I se face semn; el îşi pune aparatul 
acolo de unde 1-a scos. Cei doi din spate - să fie de altă 
factură? 

— Citesc ziare nemţeşti, Frankfurter Allgemeine. 
Diplomaţi, sau ce? Cât despre securişti, plictiseala îi face să 
nu stea locului, citesc reclamele împrăştiate pe ici, pe colo, 
prospectele. şi orarele. Orarele Aeroflotului? Cu mare lene, 
ca şi când şi pe mine m-ar cotropi o plictiseală infinită, iau 
un orar şi cu aceeaşi lene mi-arunc ochii peste el. La 
tipurile de avioane nu mă pricep. Destinaţii de zbor există o 
mulţime, există Viena, există Zurich, dar ca timp niciuna nu 
pare a se potrivi. La unu şi jumătate-două nu pleacă nici un 
avion spre o destinaţie europeană convenabilă. Asta 
înseamnă că mi s-a dat un avion special? Da, pentru asta se 
găsesc bani în vistieria statului nostru; Rusia revoluţionară 
în ipostază de nabab. Situaţie chiar de neconceput. Ne 
balansăm ca o cobiliţă. A fi suspendat între cer şi pământ şi 
a înţelege un singur lucru: asemenea ore nu sunt multe 
într-o viaţă de om. Oricum ai lua-o, este o victorie. Viţelul nu 
s-a dovedit mai slab decât Stejarul. Oricât m-aş concentra 
asupra a ceea ce vreau, nu-mi iese pasienţa. Acasă, cu ce 
pradă s-or mai fi ales cei cu percheziţia? (Dar nu mă mai 
frământ ca în timpul nopţii.) şi ai mei, acolo, ce-or fi făcând 
la ora asta? 


[Toate posturile de radio au repetat deja de zece ori: el 
este la bordul avionului - a aterizat - o maşină îl duce acasă 
la Boli. şi când nimeni nu se mai îndoia de asta: "Avionul va 
sosi într-o oră şi jumătate." Atunci, ministrul cum a putut să 
declare că "el (Soljeniţân) a sosit de mult"? şi toţi 
corespondenţii la rândul lor? Deci nimeni nu 1-a văzut în 
carne şi oase? Atunci, ce spectacol mai e şi ăsta?! Nu 


zboară în nici o direcţie?! Atunci, nu era încă asta, 
nenorocirea?! Ba da, iat-o. Curg informaţiile, care mai de 
care: este încă în zbor. A aterizat deja. Încă n-a decolat de 
la Moscova, cursa se amână! şi atunci, totul devine clar o 
dată pentru totdeauna: îl vor duce de aici. Îl vor duce în 
Egipt sau în Cuba, se vor descotorosi de el - şi-şi vor declina 
orice răspundere pentru persoana lui. Bine, bine, ticăloşilor, 
o să vă rămân ca un os în gât, o să vă popularizez eu!] 

Stewardesa împarte cafea cu biscuiţi. Să bem deci, ne 
prinde bine, economisim pâinica. Medicul mă întreabă din 
nou cum mă simt, ce senzaţii am, dacă nu vreau să mai iau 
o tabletă. Nimic de zis, mi-a arătat atâta amabilitate chiar 
din momentul în care am fost scos din Lefortovo, probabil 
că a şi dormit la închisoare. "lertaţi-mă, care e prenumele şi 
patronimul dumneavoastră?" Interlocutorul meu pe loc se 
îmbăţoşează si, cu o voce aspră: "Ivan Ivanâci." Ah! 
Acţiunile mele au scăzut! 

Dar, ia staţi asa! Cetăţenia dragă inimii mele mi s-a luat, 
înseamnă că acum sunt un om liber, ia să dau eu o fugă 
până la toaletă. Unde-i asta? Cu siguranţă în coada 
avionului. Fără să spun cuiva vreun cuvânt mă ridic cu de la 
mine putere şi iată-mă plecat în grabă spre locul cu pricina. 
Cu aşa grabă încât am luat-o cu două secunde înaintea 
panicii care avea să-i cuprindă şi care avea să fie cu atât 
mai mare după aceea. Deschid usa - mai încolo tot salon? - 
şi complet gol! Ce vreţi, socialismul îşi poate permite acest 
lux. Vreau să merg mai departe, dar în acest moment trei 
bărbaţi mă prind din urmă - printre ei şi "Ivan Ivanăci", 
care, chipurile îngrijorat, mă întreabă: Ce s-a întâmplat? 
Cum ce s-a întâmplat? Mă dut, la toaletă. Păi, nu acolo, nu, 
în borul avionului! Ah! În botul avionului; bun, de acord. Mă 
întorc. Pe asta încă o pot lua ca pe un exces de amabilitate. 
Dar sosind la toaleta din fată, constat că nu pot să închid 
usa după mine: tot în direcţia aceea se înghesuie şi doi 
secu-risti, de altfel neîncercând să mi-o ia înainte. Politeţe 
învățată la scoala detenţiei: doriţi să priviti? Poftiţi, la 


bărbaţi, uitaţi, asa. se face. Asa, asta-i tot. Permiteţi! 
Desigur, poftiţi, ei îmi fac loc să ies. Totuşi, pe scaunul de 
lângă al meu, la hublou, a luat loc un altul, unul mai buldog; 
cel dinainte n-a fost la înălţimea încrederii acordate. 

Îl cercetez cu atenţie pe noul meu vecin: totuşi, ce mutră 
de asasin! Apoi pe ceilalţi, cu aceeaşi atenţie. Printre ei sunt 
trei sau patru despre care poţi fi aproape sigur că au 
asasinat, şi dacă vreunul dintre ei a ratat ocaziile de până în 
prezent, atunci, fără îndoială, el este gata să se facă 
remarcat chiar astăzi. Dar ce plantă agăţătoare mai sunt şi 
eu, cum de pot să mă las încântat în felul acesta? În cine am 
crezut? 

— În Maliarov, în Podgomâi? Eu, un veteran al puşcăriei - 
şi a doua zi, numai şi numai greşeli, înseamnă că m-am 
dezobişnuit. Oare un deţinut autentic - "subţirel, sonor şi 
transparent" - va cuteza să creadă fie şi cât negru sub 
unghie, fie şi pentru un minut - într-un procuror sovietic 
sau într-un preşedinte sovietic? Eu! Puţine cazuri stiu eu 
când, după război, în oricare capitală europeană, haidăii 
noştri, ziua pe stradă, îşi împingeau victima în maşină şi o 
duceau în beciurile ambasadei? şi apoi o expediau unde 
voiau ei? În fiecare ambasadă sovietică sunt destule 
asemenea încăperi, asemenea semicavouri din piatră, 
solide; nu-i obligatoriu să mi se repartizeze mie o celulă la 
Lefortovo. Acum, la Viena, în această timorată Austrie 
neutră, o maşină a ambasadei se va lipi pur şi simplu de 
scara avionului gol, aceşti opt indivizi mă vor împinge 
înăuntru fără efort (dar ce spun eu! Aici, în interiorul 
avionului, vor face din mine un balot si, sub această formă, 
mă vor debarca; câte cazuri de acestea nu s-au văzut!). 
Câteva zile mă vor tine la ambasadă. Decretul a fost 
publicat, m-au expulzat - când, unde? 

— Nu sunt obligaţi să aducă acest lucru la cunoştinţa 
corespondenţilor de presă. si, câteva zile mai târziu, cineva 
mă va găsi asasinat pe marginea unei şosele austriece - şi 
pentru ce ar trebui să fie făcut răspunzător pentru aceasta 


guvernul sovietic? În toţi aceşti ani, din păcate, cei care au 
răspuns de mine au fost ei, şi în aceasta a constat 
securitatea mea - dar acum ei nu mai au această 
răspundere, nu-i asa? 

Tot acest plan, pe care tocmai îl intuisem, era în aşa 
măsură în stilul KGB, încât nici nu mai era nevoie să fie 
verificat, cercetat. Cum de nu putusem să-mi dau seama de 
el din capul locului? Ce-i de făcut acum? lată ce conduită 
îmi impun: cât mai multă nepăsare, mă odihnesc, mă 
decontractez, zâmbesc, ba chiar schimb câteva cuvinte cu 
unul sau altul dintre ei - mă las totalmente pe mâna lor. 
[Măcar să nu mă facă balot legat cu sfoară - măcar să-mi 
pot scoate picioarele. Nu stiu, nu stiu deloc rânduielile de 
pe aeroporturi, dar se poate ca, La aterizarea avionului, să 
nu fie nici un poliţist prin apropiere. şi dacă e, fie şi numai 
unul, voi reuşi să scot un strigăt să se audă. Hai, hai, vino de 
mă salvează, nemţeasca mea învățată în copilărie şi de 
atâta amar de vreme abandonată! Compun fraze în minte, 
compun: Jferr Polizei! Achtung! Ich bin Schrifts-teller 
Solschenizyn! Ich bitte um lhre Hilfe und Verteidigung!" 
(Domnule poliţist! Atenţie! Eu sunt scriitorul Soljeniţân! Vă 
cer ajutor şi protecţie!) Voi reuşi să strig asta? Chiar dacă 
numai pe jumătate şi chiar dacă mi-astupă gura -elo să 
înţeleagă!] şi acum mă mulţumesc să-i observ. Somnolez pe 
jumătate şi observ: ce mutre au ăştia? Ce-şi spun între ei? 
Au aerul de a se pregăti pentru acţiune? Ce lucruri au cu 
ei? Văd că aproape toţi au mâinile goale. Adică libere. 

Dar în curând sunt deja trei ore de când zburăm. Cam 
multişor. Cât o fi până la Viena asta? Habar n-am, nu m-am 
interesat niciodată de asta. Dar iată, începem să reducem 
din altitudine. şi nu pot să mă abţin de a mai face un test: 
nu cu grabă, ci cu zăbavă, pe cărarea deja cunoscută mă 
duc la toaleta din botul avionului. Cu zece minute înainte de 
aterizare, mai sunt eu un zek sau nu mai sunt? În spatele 
meu - doi tipi, şi unul dintre ei chiar pare a-i reproşa 
celuilalt că nu i-a spus nu stiu ce. (Adică pentru ca unul să fi 


putut lua poziţie înaintea mea.) "Oare asta mai are vreo 
importantă?" - zâm-besc eu. "Păi cum să nu; iată, eu vă 
deschid usa." si, şi de data aceasta, se plantează amândoi în 
prag, ca eu să nu mă pot închide înăuntru. Un mic fior îmi 
străbate sira spinării: nu, treaba nu-i aşa simplă. Ceva pun 
ei la cale. (Abia acum îmi dau seama: ei aveau ordin să nu 
mă lase să mă sinucid sau să mă rănesc, să mă mutilez ca 
borfaşii când nu vor să fie transferați în altă parte. Bine le- 
ar fi stat să mă ducă sugrumat!) 

Fie. Mă aşez la locul meu iniţial si. Nepăsător şi relaxat, 
trag cu coada ochiului. Coborâm. Mai jos. Se zăreşte un 
oraş mare. Pe un fluviu. Un fluviu nu aşa de larg, dar nici 
îngust. Dunărea? Spuneţi dacă ştiţi. Descriem un cerc. Nu 
prea se văd parcuri şi suburbii vie-neze, mai mult industrie, 
dar la ora actuală unde nu-i industrie? Ah! Iată şi 
aeroportul. Rulăm pe pistă. Printre alte clădiri se ridică una 
pe care scrie "Frankfurt-am-Main". Aha! Rulăm, virăm - 
este politie, este, şi nu putină, dacă identific eu bine 
uniforma. si, în general, lume destul de multă, vreo două 
sute de persoane, aşa că voi avea la cine să strig. 

Ne oprim. De afară se aduce pasarela. Câţiva dintre ai 
noştri se precipită spre cabina de pilotaj şi revin. Eu totuşi 
nu mai am răbdare, şi este un gest firesc pentru un 
pasager: unde-i paltonaşul meu (cel de la Lefortovo, 
confecţionat de fraţii noştri cehoslovaci), trebuie să-l 
îmbrac, nu-i asa? Ei mă încercuiesc imediat si, pe un ton 
imperativ: "Rămâneţi pe scaun!" Asta nu-i a bună. Rămân 
pe scaun. Trei sau patru tipi aleargă, se agită, ceilalţi stau 
pe scaune în jurul meu ca nişte tigri. Eu, nepăsător, rămân 
locului: într-adevăr, la ce bun să transpir în acest palton? Si, 
deodată, din cabina de pilotaj, soseşte până aici în salon, 
tranşanta, rostită cu voce tare, comanda: 

— Îmbrăcati-l! Scoateti-l afară! 

Totul este de natură să mă umilească, nu se poate striga 
aşa decât cu referire la un zek. Da, îmi repet frazele mele 
nemţeşti. De altfel, paltonul 1-am îmbrăcat fără ajutorul 


nimănui. şi căciula. Totuşi, nu m-au făcut balot. Deodată, din 
pragul cabinei de pilotaj unul dintre cei opt dă năvală spre 
mine, nas în nas, piept în piept - şi iată-1 aproape lipit de 
mine. Din această poziţie îmi pasează cinci hârti-oare - cinci 
sute de mărci germane. 

De ce, de ce? Sunt zek, de ce să nu le iau? Căci de la ei îmi 
primesc raţia, ciorba de varză. Dar, totuşi, fac pe 
gentlemanul: 

— Permiteţi. Fată de cine voi fi îndatorat? 


(Cât sânge nu ne-au supt ei. Din 1918 încoace, au câştigat 
ei vreodată vreo rublă prin muncă cinstită?) 

— Fată de nimeni, fată de nimeni. 

Si dispăru din calea mea, nici măcar figura nu i-am văzut-o 
ca lumea, pur şi simplu nu l-am observat. 

Si de-acum am cale liberă. Securiştii stau deoparte, pilotul 
a coborât. O voce: 

— Coborâţi! 

Bine. Cobor. De o parte şi de alta, nu mai sunt cei doi tipi 
să mă înghesuie ca într-o cutie. Cobor trei sau patru trepte 
- arunc totuşi o privire înapoi, sunt dezorientat. Ei au rămas 
pe loc! Astfel, forţa malefică a rămas toată în avion. 

Si nimeni nu mai coboară; sunt singurul pasager. 

Atunci trebuie să fiu atent unde pun piciorul, să nu care 
cumva să mă poticnesc. Arunc, de altfel, şi o privire înainte, 
într-un cerc larg, evident dincolo de o linie interzisă, 
aşteaptă vreo două sute de persoane, aplaudă, fotografiază 
sau învârt o manivelă. Pe mine m-aşteaptă? Stiu ele despre 
ce este vorba? lată, la această primire, la acest foarte 
simplu lucru, nici nu mă aşteptam. (Eu am uitat cu totul că 
nu ai dreptul să aduci pe cineva într-o tară fără să fi cerut 
acordul acesteia. Tine de moravurile comuniste ideea că nu 
trebuie să ceri nimănui un asemenea acord, aşa cum nu s-a 
cerut nimănui permisiunea de a ateriza la Praga în 21 
august.) 


La capătul de jos al pasarelei mă aşteaptă, zâmbind, un om 
foarte simpatic, şi destul de fluent în limba rusă: 

— Peter Dingens, reprezentant al Ministerului Afacerilor 
Externe al Republicii Federale. 

Si se apropie o femeie: îmi oferă flori. 

Cinci şi cinci minute, ora Moscovei. Sunt exact douăzeci şi 
patru de ore de când, busculându-se unul pe altul, au 
năvălit în apartament, nici nu mi-au lăsat timp să mă 
pregătesc. Pentru numai douăzeci şi patru de ore, sunt, 
desigur, cam multe cele ce s-au întâmplat. 

Dar un al doilea interval de douăzeci şi patru de ore a şi 
începuto maşină a politiei mă scoate din aeroport prin 
ieşirea de rezervă, însoţitorul meu îmi propune să mergem 
la Boli şi gonim pe sosea, vorbind deja de această viaţă, 
care a şi început. 

Rulăm cu 120 de kilometri pe oră, dar, şi mai rapidă, o altă 
maşină a politiei ne depăşeşte, ne ordonă să tragem pe 
dreapta. Din această a doua maşină sare un tânăr roşcat; el 
îmi oferă un enorm buchet pe care-l însoţeşte cu explicaţia 
următoare: 

— Din partea Ministerului Afacerilor Interne al landului 
Renania-Palatinat. Ministrul presupune că acesta este 
primul buchet pe care-l primiti de la un ministru de 
Interne! 

Oh, da! Oh, da, desigur! De la ai noştri, numai cătuşe. Mi s- 
a refuzat chiar şi dreptul de a locui cu ai mei. 


[ Corespondenţilor străini din Moscova Li s-a adus la 
cunoştinţa decretul prin care mi s-a retras cetăţenia. 
"Familia sa va putea să-l regăsească îndată ce ea va dori 
acest lucru." - "Până nu aud vocea lui, n-am să cred în 
existenta acestei posibilităţi." Acum din REG: amănuntele 
primirii la aeroport. O asemenea chestie nu este cumva o 
născocire? Nu e vorba de un actor care tocmai a aterizat? 
Telefonează corespondentul lui New York Times: el tocmai 
1-a sunat pe Boli şi a vorbit cu Soljeniţân. În sfârşit, este el 


însuşi cel care sună. În biroul unde, nu mai departe de ieri, 
la două mese de lucru se termina, într-o linişte încordată, 
ceea ce era de terminat, în biroul în care apoi s-au năpustit 
securiştii şi în care au fost arse atâtea lucruri, acum se 
îmbulzesc patruzeci de persoane - prieteni, cunoştinţe - 
pentru a asista la convorbire. M-au acuzat de trădare. M-au 
îmbrăcat din cap până-n picioare, în haine de securist. 
Colonelul Komarov. Aici s-a răspândit zvonul (l-au lansat în 
mare grabă, n-au avut timp să-i dea o formă mai credibilă) 
că de bunăvoie am ales expulzarea în loc de închisoare. "ţi- 
ai luat vreun angajament scris?" - "Ce vorbă-i asta la tine, 
nici prin cap nu mi-a trecut." în sfârşit, acum ce-o să le mai 
dea el la caplpar Acum, de-acolo, o să le dea la cap!] 

Seara, în sătucul lui Boli, ne-am făcut drum printre două 
şiruri de maşini ale corespondenţilor de presă, deja parcate 
de-a lungul străduţelor înguste. Bombardaţi de bliţuri foto, 
am sărit drept în casă; până noaptea târziu, apoi de cum s-a 
crăpat de ziuă, ne-a fost dat să auzim larma 
corespondenţilor pe la ferestre. Dragul de Hein-rich şi-a 
lăsat, bietul de el, baltă programul de lucru şi mi-a oferit 
din plin ospitalitatea sa. A doua zi dimineaţa era, după cum 
mi s-a explicat, inevitabil să ies din casă, să devin prada 
fotografilor - şi să spun câteva cuvinte. 

Să spun câteva cuvinte? Toată viaţa am fost torturat de 
imposibilitatea de a spune cu voce tare adevărul. Toată 
viaţa mea am căutat să fac o breşă prin care acest adevăr 
să iasă la lumina zilei. şi iată-mă până la urmă liber cum n- 
am fost niciodată, fără secure deasupra capului şi cu zecile 
de microfoane întinse spre gura mea, ale celor mai mari 
agenţii internaţionale - vorbeşte! şi este chiar ne.- ! firesc să 
nu vorbesc! Acum pot să fac declaraţiile cele mai 
senzaţionale - şi ei se vor întrece în a le difuza. 

— Dar în interiorul meu, ceva s-a blocat. Oare din cauza 
rapidităţii transbordării n-am avut timp, nu să mă pregătesc 
pentru a vorbi, ci măcar să mă dumiresc ce-i cu mine? Este 
şi asta. Dar mai este şi altceva: deodată mi s-a părut 


nedemn să mă lansez în invective aici, unde sunt la adăpost, 
să vorbesc aici, unde toţi vorbesc, unde acest lucru este 
permis. şi ce să mai spun după Arhipelag! 

lată tot ce mi-a ieşit din gură: 

— Am vorbit destul atunci când eram în Uniunea Sovietică. 
Acum voi tăcea. 

Si acum, retrospectiv, îmi spun: a fost bine, intuiţia nu m-a 
înşelat. (si când, ulterior, familia mea a sosit la Zurich, şi 
când din nou corespondenţii au dat năvală, presupunând că 
de data aceasta, totuşi, nemaiavând a mă teme de ceva, voi 
spune câteva cuvinte - nici atunci n-am mai avut nimic de 
adăugat.) 

Voi tăcea - spunând aceasta, aveam în vedere să-mi impun 
a tăcea în fata microfoanelor; în ce priveşte poziţia mea în 
Europa, am conceput-o, încă din primele ore, din primele 
minute, ca pe o activitate în sfârşit nestingherită de nimeni 
şi de nimic: douăzeci şi şapte de ani scrisesem pentru 
sertar, de la mare distantă poţi să publici cât pofteşti, lucrul 
nu-ţi iese ca lumea. Numai acum pot să-mi strâng, cu sârg 
şi devotament, recolta. Esenţial pentru mine era faptul că, 
ieşind din zona morţii de la Lefortovo, mă vedeam trimis să- 
mi public cărţile. 

Dar la noi, acolo, în Rusia, declaraţia mea putea fi 
interpretată şi într-un mod ambiguu: dar cum vine asta - 
voi tăceai Cum poţi să taci atunci când atâtora li se pune 
pumnul în gură? Pentru ei, acolo, esenţialul era violenta pe 
care o exercitaseră asupra mea, pe care 0 exercitau şi 
asupra altora-şi eu să tac? Ei percepeau acest lucru în 
sonoritatea stihinică a versurilor lui Lermontov La moartea 
unui poet, sonoritate împrumutată atunci de rândurile pline 
de mânie ale lui Reghelson 
[43]. Li se părea (impresie de moment) că era mai bine într- 
un lagăr sovietic decât să fi trăit în felul acela în străinătate. 
Astfel şi printre oamenii cei mai apropiaţi, diversitatea 
durităţilor vieţii poate, chiar şi în douăzeci şi patru de ore, 
să producă o diversitate de percepții. 


[, M-au îmbrăcat, din cap până-n picioare, în haine de 
securist." o infamie! şi asta pentru ca adevăratele lui haine 
de exilat să ră-mână la ei? 

— Noroiul e lipicios. Ca şi când trupul lui ar continua să 
rămână sechestrat Ia ei. Trebuie să reintre în posesia 
hainelor lui. Dar cum să pătrunzi la Lefortovo? E zăvorită. 
Telefonul? Aceste numere nu figurează în cartea de 
telefoane. Telefoanele anchetatorilor? Unii îşi mai cunosc 
torţionarii. Dar anchetatorul îţi dă un număr de telefon la 
care nu mai răspunde nimeni. Procuratura? - "N-avem 
telefonul închisorii Lefortovo." - "Dar dumneavoastră 1-ati 
dus acolo pe Soljeniţân." - "Noi nu ştim nimic." Joia, la 
Lefortovo, este zi în care deţinuţii pot primi pachete - îşi 
aminti ea şi plecă direct acolo. Trebuie să bată la ghişeul 
închis: "Chemati-l pe colonelul Komarov!" în perete se aud 
nişte chei răsucite în iale si, însoţit de doi aghiotanţi (ei sar 
si, de fiecare parte, iau poziţia de drepţi), un tip cu 
cărnurile atârnânde, cărunt, plin de importantă: 

— Colonel. Petrenko, directorul penitenciarului Lefortovo! 

De partea aceasta a baricadei poţi să fluieri - să şuieri 
după numele de familie! şi cu atât mai mult după lucruri. 
Arse! În aceeaşi zi, spune el, au fost arse. Sau împărţite 
între ai lor? Sau confiscate în vederea vreunor falsuri? |] 

Câte nu-i rămâneau ei de făcut! Îi rămâne acum de făcut 
lucrul cel mai important, să-l înceapă şi să-l termine: toată 
enorma mea arhivă, schiţe făcute de-a lungul a doisprezece 
ani şi destinate, în perspectivă, multelor Noduri, trebuia să 
aducă toate acestea în Elveţia, pe calea aerului, pe uscat 
sau pe mare, fără să piardă nici o hârtiuţă, niciunul dintre 
aceste plicuri folosite de obicei ca dosare, pentru ca apoi în 
aceleaşi sertare să le plaseze în acest birou, în momentul în 
care îl va îmbarca pentru acolo, si, pe drum, să aibă grijă ca 
nici o hârtie importantă (si printre hârtiile mele, puţine sunt 
neimportante) să nu treacă prin cercul de fier al politiei de 
frontieră, să nu permită celor de la vamă a le reproduce cu 


ajutorul a vreo zece aparate de fotocopiat gata să intre în 
funcţiune, si, se înţelege, să nu-i lase să le retină; căci, 
practic, KGB nu poate, practic, puterea sovietică nu poate 
să lase în libertate nici măcar o foită care nu-i este pe plac. 

Si de această sarcină, sotia mea s-a achitat cu bine. În caz 
contrar, aici, în exil, cu rană deschisă, cu sufletul sfâşiat, n- 
aş fi fost decât un infirm, iar nu un scriitor. 

Si această poveste, bine ar fi s-o includ şi pe ea chiar în 
această carte. Dar este imposibil, imposibil.* 

Iunie 1974 Sternenberg, pe înălțimile oraşului Ztirich !' 
Acum, da, pot încredința tiparului cele scrise (Completarea 
a Cincea); Dar când oare le voi publica? (Adnotare din 
1978.) "i COMPLETAREA A CINCEA INVIZIBILII Nikolai 
Ivanovici Zubov în orice epocă, neştiuţi de lume, trăiesc pe 
pământ nişte oameni talentaţi nu în a scrie ceva pentru 
posteritate, ci în a păstra ceva pentru interlocutorii lor - 
atât pentru cei mai vârstnici, cât şi pentru cei care vor fi 
tineri atunci când depozitarul amintirilor va fi deja bătrân. 
şi atâta timp cât acest cap încă nu şi-a pierdut echilibrul, 
atâta timp cât, cu blânda înţelepciune a vârstei lui, încă ne 
luminează calea - el este un izvor la care ne potolim setea 
de cunoaştere a trecutului şi la care, mai departe, învăţam 
noi înşine cum să ne gospodărim viaţa. 

Cu un asemenea talent deosebit, şi încă din primii ani ai 
tinereţii, era înzestrat Nikolai Ivanovici. Revoluţia 1-a prins 
în postura de observator aflat la vârsta de douăzeci şi doi 
de ani, atent şi dăruit cu o bună memorie - şi toată acea 
lume a Rusiei de odinioară, iremediabil prăbuşită în câteva 
luni, s-a păstrat uimitor de vie în amintirea lui, ce-i drept, 
nu ca un mare tablou dintr-o bucată, pentru că N. I. nu avea 
o viziune politică asupra vieţii, ci ca o mulţime de crâm-peie 
strălucitoare. Chiar şi la bătrâneţe, N. I. putea să extragă 
din adâncuri şi să expună un crâmpei despre rânduielile de 
Ia calea ferată, despre particularităţile geografice ale unor 
localităţi, despre viaţa funcţionărimii, despre existenta unor 
oraşele, despre nişte amănunte de mâna a treia, dar 


remarcabile, ale istoriei noastre. Povestea totdeauna lucruri 
pe care lui însuşi îi era cu neputinţă să le priceapă până la 
capăt şi pe care era cu neputinţă să le găseşti în cărţi, în 
schimb, desi contemporan al războiului civil, nu putea să 
povestească aproape nimic despre acesta: îl trăise ca 
spectator, nu ca participant. Capul lui părea să refuze a 
înmagazina date despre acest talmeş-balmeş îngrozitor. 
Viaţa omului, luat individual, trebuie să facă fată atâtor 
sarcini şi evenimente cu caracter personal, încât ea e în 
stare să-şi urmeze cursul şi independent de evenimentele 
cu caracter general. De timpuriu i-a murit tatăl - şi această 
vârstă adolescentină la care Kolea Zubov a rămas orfan s-a 
manifestat atât de puternic în el, încât i-a determinat 
caracterul până la bătrâneţe: atitudine juvenilă fată de 
viaţă, mândrie băieţeasca - purta totdeauna cu el un 
briceag, ştia să facă manual multe lucruri şi cu femeile era, 
oarecum pe ascuns, tandru, dar şi timid. Până la ultima 
suflare, şi-a respectat şi şi-a iubit mama, neîndrăznind să se 
opună hotărârilor ei. Dar ea era plină de tot felul de idei 
fixe şi plină de voinţa de a le impune fiului ei. Una dintre 
aceste idei era aceea că un băiat prea tandru şi inteligent 
trebuie să se însoare cu o femeie din popor şi că pentru 
aceasta trebuie să meargă în popor. şi la terminarea 
facultăţii de medicină, ea I-a trimis în gubernia Novgorod 
ca să lucreze un timp într-o cooperativă producătoare de 
ulei. Într-adevăr, cunoştinţe despre fabricarea uleiului şi 
despre gubernia Novgorod, tânărul şi-a însuşit pentru toată 
viaţa. Dar uite că problema căsătoriei a rezol-vat-o prost. 
Nu le plăcea să se vorbească în casa lor despre această 
femeie isterică din popor, iar eu despre ea nu stiu nimic. 
Oricum, ea a adus destulă nenorocire în viaţa lui Nikolai 
Ivanovici, astfel încât el însuşi a trebuit s-o părăsească, 
luând cu sine pe cei trei copii: pe liniştitul şi inexpresivul fiu 
care nu l-a continuat niciodată în nici o privinţă şi care a 
crescut ca un străin, şi pe cele două fiice cu nebunie 
ereditară de la mama lor. şi cu acest bărbat, cu un divorţ la 


activ şi cu trei copii nereuşiţi, s-a măritat nefericita văduvă 
Elena Aleksandrovna. Era acum femeie la treizeci şi trei de 
ani şi-i murise primul soţ, mai vârstnic decât ea cu douăzeci 
şi cinci de ani. Viaţa cu acesta ea şi-o amintea ca pe cea mai 
înaltă treaptă pe care o poate atinge fericirea pe pământ. 
Remăritându-se, s-a supus voinţei soacrei, din cauză că N. I. 
n-a mai îndrăznit niciodată să iasă de sub această voinţă. şi 
în anii '30, în plin regim sovietic, deci într-un ev care nu se 
mai caracteriza nicicum prin poziţia subalternă a femeii în 
familie, ea s-a autoeducat în spiritul acceptării acestui nou 
destin, s-a retras într-un "ev mediu al ei". si, apoi, pe cei doi 
soti i-a ajuns mâna lungă a NKVD şi i-a aruncat în lagăr. 
(Povestea lor am relatat-o în Arhipelagul Gulag, partea a III- 
a, capitolul 6, şi în Pavilionul cancerosilor-Kadminii.), - 
După activitatea în domeniul producţiei de ulei, N. I.a 
putut să se întoarcă la medicină şi să se specializeze în 
ginecologie. Acest fapt nu putea să nu dea rezultate. Aici s-a 
format şi sensibilitatea rafinată a mâinilor şi dârzenia 
tandră a caracterului si, poate, şi ceva derivat din indecizia 
tinerească în relaţiile cu toate aceste fiinţe de sex opus de 
pe Pământ. Cred că a fost un ginecolog de o rară măiestrie, 
a fost o bucurie şi o uşurare pentru paciente. Ele îi păstrau 
un statornic sentiment de recunoştinţă, iar el s-a simţit 
până la bătrâneţe atras de meseria lui chiar şi după ce, 
către anii '70, în urma muncii depuse şi în ciuda 
întreruperilor cauzate de internările în lagăr, s-a pensionat, 
el a rămas binevoitor şi receptiv ori de câte ori a fost 
solicitat să intervină în cazul unei naşteri dificile sau al unei 
femei grav bolnave. Aflat deja la vârsta de şaptezeci şi cinci 
de ani, şi-a realizat unul dintre proiecte: a organizat, într-o 
scoală medie locală, pentru fetele din clasa a zecea, un curs 
despre tot ce este "ruşinos", despre situaţiile pentru care 
ele trebuie să fie pregătite, dar despre care părinţii lor nu 
le vorbesc direct niciodată; astfel, fetele erau determinate 
să renunţe la obiceiul de a-şi transmite unele altora 
informaţii confuze în materie, soldate apoi cu traume 


pentru toată viaţa. Era în intenţia lui şi scrierea unei cărţi 
ca un fel de curs pedagogic pe această temă. 

Specialitatea medicală 1-a ajutat pe Nikolai Ivanovici să 
supravieţuiască celor zece ani de lagăr (si s-o aranjeze pe 
Elena Aleksandrovna ca infirmieră şi ani la rând să 
locuiască în acelaşi loc din incinta lagărului). Dar multipla 
lui dexteritate îl împingea tot timpul la meserii manuale, 
printre care una casnică, de mult îndrăgită: împletitul. 
Toate cele necesare şi de primă importantă - bardă, cleşte - 
le avusese şi acasă până în momentul arestării, şi chiar în 
perioada de lagăr liniştită i le pregătiseră meşterii lui; apoi 
şi în deportare se făcuse luntre şi punte ca să şi le procure, 
în clipele de răgaz ardea de dorinţa de a împleti, şi anume 
ceva interesant, în el, toate astea coexistau printre nişte 
ştrengarii refulate; îl stăpâneau de asemenea o pasiune 
deosebită pentru latină (drumurile lagărului îl puseseră în 
contact cu marele latinist Dovatur, şi prin protecţie 
medicală îi aranjase acestuia să tină chiar lecţii de limba 
latină! Infirmierelor), şi - dintre îndrăgitele şi captivele 
jocuri - conspirația. Personal, N. I. se ţinuse totdeauna 
departe de politică (totuşi, pe cine nu împinge lagărul la 
reflecţii? 

— Avea cu M. P lakubovici, semi-bolsevicul, lungi discuţii 
despre istoria Rusiei), aşa că el însuşi de conspirație, în 
fond, nu avea nevoie, dar în orele lui de răgaz nu obosea să- 
i elaboreze procedeele. Astfel avea un procedeu care 
permitea ca prin postă deschisă să intri în corespondentă 
conspirativă cu un partener aflat departe şi nefamiliarizat 
cu nici un fel de trucuri, întâi i se trimitea o poezie 
inofensivă cu rugămintea fierbinte de a o memoriza. După 
ce te convingeai că a primit-o, urma a doua scrisoare în 
care îi spuneai că poezia a fost un acrostih. Omul citea 
coloana primelor litere: "Dezlipeşte plicul" - şi îl dezlipea 
deja pe al doilea, pe cel de-acuma. Aici pe fâşia lipită, i se 
explica în scris modul în care el va primi informaţia 


următoare: fie între copertele unei cărţi, fie pe fundul dublu 
al unei casete sau - culmea măiestriei! 

— Într-o simplă carte poştală, dacă mai întâi o pui în apă 
caldă şi apoi o desfaci în straturi. Fantastică tehnică! Simpla 
carte poştală, N. 1. o stratifica, pe partea interioară scria 
ceea ce trebuia, o lipea (el ştia şi prepara o mulţime de 
cleiuri), şi apoi scria textul exteriorîn aşa fel încât rândurile 
exterioare să se aştearnă peste cele interioare, care devin 
astfel neidentificabile, în toate regimurile de cenzură, 
cărţile poştale rămân aproape totdeauna neverificate, trec 
peste diferite bariere mai uşor decât toate celelalte forme 
de corespondentă. (Trebuie spus că liberaliştii sovietici se 
temeau de o asemenea corespondentă conspirativă şi 
adesea nu o sprijineau.) în lagăr, toată această tehnică 
Nikolai Ivanovici o folosea în mod curent, dar nu lăsa să se 
vadă în interesul cui. Aici a făcut el cunoştinţă cu moscovitul 
Alfred stiokli, eruditul specialist în teoria literaturii. Acesta 
i-a spus că, dacă ar fi ştiut cum să ascundă unele lucruri, ar 
fi scris în lagăr o nuvelă despre epoca lui Spartacus şi ar fi 
descris prin analogie (asa cum face majoritatea temerarilor 
din literatura sovietică) psihologia de sclav, pornind de la 
cea de zek. N. I. însă i-a oferit imediat un excelent procedeu 
de păstrare: nu mfundând filele între coperte de carte 
(aceasta ar fi necesitat multe coperte), ci încleind copertele 
multor foi de manuscris cu un asemenea clei, încât la 
desfacerea în straturi să se păstreze scrisul. Au verificat şi 
au constatat că rezultatul era excelent. şi stiokli a început 
să scrie. Când se strângeau file până la grosimea unei 
coperte, N. I. le încleia şi le ţinea absolut la vedere în fata 
scotocitorilor din administraţia lagărului. Apoi stiokli sau a 
fost transferat în alt lagăr sau şi-a abandonat înainte de 
vreme proiectul. Fapt este că pe toate cele scrise de el N... 
nu numai că le-a păstrat, dar le-a şi scos din lagăr, le-a luat 
cu el în exil şi apoi i-a scris lui stiokli, aflat acum la Moscova 
în libertate: veniţi să vă luaţi manuscrisul! Stiokli i-a 
răspuns derobându-se sub diferite pretexte amabile. Eu 1- 


am simpatizat foarte mult pe acest autor ascuns, pe acest 
confrate al meu. Noi credeam că el nu înţelege aluziile din 
scrisori şi că socoteşte că opera lui s-a pierdut, în 1956 m- 
am dus şi eu la Moscova. Cu această ocazie, Nikolai 
Ivanovici mi-a încredinţat misiunea să-l găsesc pe stiokli şi 
să-i spun fără ocolişuri ce şi cum. Dar vai, reabilitat, cu 
cariera ştiinţifică restabilită, reinstalat în apartamentul lui 
de pe Petrovka, stiokli pierduse interesul fată de scrierile lui 
din lagăr: să mai zică cineva că trăim în sclavagism! Toată 
povestea aceasta îmi amintea de Maksim Maksimâci, 
devotatul şi neluatul în seamă personaj lermontovian. 

La Kok-Ierek, în exil, N. I. a sosit cu câteva luni înaintea 
mea. Sotia îi fusese luată de lângă el şi trimisă în ţinutul 
Krasnoiarsk (măsura era urmare nu a premeditării celor de 
la Ceka, ci a neglijentei celor de la Ministerul de Interne). 
După un an au adus-o înapoi, aici. Bătrâna mamă, din cauza 
căreia se întâmplase toată povestea cu arestarea acestei 
perechi, a venit şi ea târâş-grăpiş să-şi vadă fiul. A venit şi 
una dintre fiice, aflată deja în pragul dementei complete, 
dar toate astea ulterior. Dar deocamdată el trăia singur - 
deja totalmente albit, dar sprinten ca un tânăr, uscăţiv, mic 
de statură, cu fata înseninată de un zâmbet. Avea nişte ochi 
aşa de luminoşi încât nici o căutătură nu puteai să nu i-o 
observi şi să nu i-o tii minte. Ne întâlniserăm în spitalul 
raional, unde eram internat din cauza unei boli enigmatice, 
care se declanşase exact în momentul eliberării (erau 
metastazele anuale ale cancerului, dar încă nu le 
identificase nimeni, N. |. fiind primul care le-a bănuit). 
Trebuie să spun că nu el m-a tratat şi că întâlnirea noastră 
a fost ca de la zek la zek. şi în curând, după externarea 
mea, nu stiu cum s-a făcut că am mers împreună prin aul, 
am intrat într-o ceainărie, unde am stat la un pahar de 
bere. Eram doi bărbaţi singuri: el îşi aştepta sotia; pe mine, 
în ultima perioadă de lagăr, mă părăsise sotia. El mergea 
atunci pe cincizeci şi opt de ani, eu pe treizeci şi cinci, iar în 
prietenia care se legase între noi era ceva tineresc pe care- 


1 întreținea şi această situaţie a noastră de nefamilişti, şi 
temperamentele tinereşti ale amândurora, şi această 
senzaţie de minunat început al începutului vieţii, senzaţie 
care pune stăpânire pe deţinutul eliberat, şi chiar 
primăvara stepei kazahe când înfloresc ginghilul parfumat 
şi ghimpele cămilei - dar şi întâia primăvară de după 
moartea lui Stalin şi ultima primăvară a lui Beria. 

Dar cu cât vârsta lui Nikolai Ivanovici era mai mare decât 
a mea, cu atât era mai mare optimismul lui: să începi viaţa 
la cincizeci şi opt de ani, ca şi când până arunci n-ai fi trăit. 
Totul este distrus şi încă netrăit! 

Pe oameni i-am atras de partea mea totdeauna de la prima 
în-tâlnire, de la prima vedere. Nikolai Ivanăci m-a încântat 
aşa de mult din prima clipă, mi s-a destăinuit în aşa măsură, 
încât repede m-am hotărât să-mi deschid şi eu sufletul în 
fata lui. În exil, el a fost primul şi ultimul în fata căruia m-am 
deschis. Seara ne duceam până dincolo de capătul micii 
colonii, ne aşezăm pe o movilită la malul unui vechi canal de 
irigație şi-i citeam, îi citeam din stocul meu de poezii (dar şi 
de proză), verificând în ce măsură îi plăceau aceste 
compuneri ale mele. În perioada detenţiei mele, el a fost al 
nouălea căruia i-am servit asemenea lecturi, dar primul 
care m-a surprins cu o reacţie nici de laudă, nici de critică, 
ci de uimire. Cum de-ţi oboseşti creierul, purtând în 
dumneata toate acestea ani de zile? Întreba el. Un alt loc de 
păstrare decât memoria mea nici nu-mi permiteam, eu mă 
obişnuisem deja cu încordările ei, cu veşnicele repetări - iar 
el se apucase să mi-o degreveze. şi peste câteva zile mi-a 
făcut cadou un prim dispozitiv - uimitor prin simplitatea lui, 
prin adecvarea lui la ambianta cea mai sărăcăcioasă, pentru 
că nu trezea bănuieli, dar şi pentru că era uşor de mutat 
dintr-un loc în altul: o lădiţă din placaj, dintre acelea folosite 
la expedieri şi care, în marile oraşe, au un preţ de nimic, 
dar care nu se pot cumpăra în exil. Un asemenea obiect, de 
care deţinutul trebuie să aibă grijă şi să-l folosească pentru 
mărunţişuri, nici nu face notă discordantă cu mobilierul 


sărăcăcios dintr-o încăpere cu pământ pe jos. Lădiţa avea 
fund dublu, dar placajul nu i se îndoia, şi numai nişte mâini 
de ginecolog putuseră, palpând din două părti, să 
potrivească cele două funduri în aşa fel încât să lase un 
spatiu între ele. Apoi erau două cuişoare care, am 
constatat, nu erau bătute în placaj, ci montate strâns. Cu 
ajutorul unui cleşte plat, acestea puteau fi scoase rapid; 
cădea o mică bară, se deschidea o cavitate secretă şi atât 
de adâncă şi întunecoasă cât se dorea; era vorba de un 
spatiu de o sută de centimetri cubi, un teritoriu care, desi 
făcea parte din cel al URSS, era ieşit de sub controlul 
puterii sovietice. Acolo repede puteai să arunci, de acolo re- 
puteai să scoţi ceea ce trebuia, repede puteai să te asiguri 
că nu se rostogoleşte nimic, că nu se produce nici un 
zgomot care să te dea de gol. În condiţiile în care, scriind, 
eram nevoit să fac literele cât mai mici, această cavitate 
oferea suficient spatiu pentru tot ce as fi consemnat în cinci 
ani de lagăr, (în textul principal al Viţelului am scris: "o idee 
fericită şi un ajutor bine venit din partea unei persoane", 
dar am scris-o într-un context care să dea de înţeles că asta 
a fost după călătoria la Taşkent - exemplu de denaturare 
menită a face să nu planeze nici o bănuială asupra lui 
Nikolai Iva-novici. Din această zi de mai 1953, când am 
primit cadoul, am început putin câte putin să-mi aştern pe 
hârtie cele douăsprezece mii de rânduri: versuri, un poem, 
două piese.) 

Mă cuprinsese entuziasmul: momentul când ti se anunţa 
eliberarea nu este mai putin important decât cel când ieşi 
pe poarta lagărului! şi lui N. I. îi luceau ochii, iar zâmbetul, 
în ciuda mustăţilor şi a barbutei cărunte, îl întinerea: a 
prins bine, n-a fost zadarnică pasiunea lui pentru 
conspirație! 

Într-o colonie micuță, unde exilați politici erau mai putin 
de patruzeci de oameni, iar printre aceştia nici zece ruşi, 
deci într-o asemenea colonie a trebuit ca un subversiv autor 


amator să dea din prima clipă peste un înnăscut conspirator 
amator! Oare nu-i asta o minune? 

Mai târziu, N. I. a aranjat pentru mine un dispozitiv secret 
şi într-un birou grosolan. Spatiile pentru păstrare creşteau, 
accesibilitatea era perfectă, si, într-adevăr, chestia asta mi-a 
uşurat mult activitatea de scriitor ilegalist: în ultimul minut, 
înainte de a pleca la scoală, ascundeam totul în bordeiaşul 
meu solitar pe care-l încuiam cu un mic lacăt, şi plecam 
pentru multe ore, timp în care mă simţeam perfect 
asigurat: nici hotul n-avea de ce să fie tentat, nici agentul 
co-menduirii nu găsea, nu captura nimic. şi acum, cu toată 
enorma (dubla) solicitare din partea scolii, reuşeam să mă 
uit în fiecare zi în manuscrisele mele, să scriu câte ceva în 
fiecare zi şi acelaşi lucra în toate duminicile, cu excepţia 
celor în care ne mânau la muncă în colhoz. lar pentru 
repetarea şi pregătirea lecţiilor noi nu mai pierdeam o 
săptămână la lună. Acum puteam să-mi definitivez textele: 
le vedeam cu ochi proaspeţi şi eram convins că memoria 
mea nu va avea de suferit din cauza eventualelor modificări. 

Ajutorul acordat mie de Nikolai Ivanovici în momentele 
cele mai dezolate ale distrusei şi deznădăjduitei mele vieţi şi 
simpatia arătată mie de Elena Aleksandrovna, venită şi ea 
printre noi astă-toamnă, au fost fluxul de căldură şi lumină 
care m-a făcut să nu simt lipsa restului omenirii de care mă 
ascundeam. E. A. sosise, iar eu aşteptam aprobarea de 
plecare la un dispensar oncologic, la o moarte aproape 
sigură. Cumplită a fost conjunctura în care ne-am cunoscut 
şi de aceea discutam la modul pragmatic despre apropiatul 
meu deces şi despre modul în care ei trebuiau să 
gestioneze avutul meu. N-am vrut să las manuscrise în casa 
lor, ca să nu le complic existenta, dar pe parcela mea am 
îngropat în pământ o sticlă cu poemul din lagăr şi piesele, şi 
singurul care ştia acest loc era N. I. Din clinica oncologică 
de la Taşkent (mai târziu - din Torfoproduct, precum şi din 
Riazan) le-am trimis adesea scrisori consistente şi dense, 
aşa cum, în viaţa mea, nu mai scrisesem nimănui niciodată. 


Ambii Zubovi aparţineau acelei foarte bune jumătăţi din 
efectivul foştilor deţinuţi, care, cât va trăi, nu-şi va uita 
stagiul de lagăr şi care vede în acesta lecţia supremă a vieţii 
şi a înţelepciunii. Aceasta m-a şi făcut să mă simt legat de ei 
ca de rudele mele, iar după vârstă (N. I. era putin mai tânăr 
decât răposatul meu tată), aproape ca de părinţii mei, dar 
nu tuturor le este dat să aibă cu părinţii lor momente aşa de 
interesante şi de vesele ca acelea pe care le-am avut eu cu 
Zubovii. Ne trimiteam biletele prinse de zgarda unui căţel 
(acesta alerga de la o casă la alta, ştiind cine-i expeditorul şi 
cine destinatarul), mergeam împreună la cinematograful 
micii colonii sau şedeam la taifas în chioşcul lor de chirpici, 
la marginea stepei pustii. şi cu mai multă sinceritate decât 
se obişnuieşte a se manifesta în relaţiile cu părinţii, ne 
jeluiam împreună că eu nu puteam să mă însor din cauza 
manuscriselor şi căutam o modalitate ca totuşi să mă însor 
cu cineva. 

Când în primăvara lui 1954 am fost răsplătit cu şansa dea 
mă însănătoşi si, înaripat de sentimentul bucuriei, am scris 
Republica muncii, atunci i-am avut în vedere aproape numai 
pe ei, gândul meu fiind să le-o citesc în mod special lor, 
acestor vechi foşti deţinuţi şi binecuvântaţi prieteni ai mei. 
Să le-o citesc - dar nici intenţia aceasta nu era simplu de 
realizat: fiica lor reprezenta un risc, iar izba în care locuiau 
era înghesuită între alte izbe, or eu voiam să interpretez, cu 
voce tare, toate rolurile din piesă. Bordeiul meu însă avea o 
poziţie mai bună, drumul de acces la el se vedea de la o 
sută de metri. Dar piesa era foarte lungă, o dată şi jumătate 
mai lungă decât este acum. Citirea ei cu antracte cu tot lua 
cinci ceasuri, or a avea musafiri atâtea ceasuri în timpul 
zilei era de natură să trezească bănuieli din partea vecinilor 
şi a comenduirii, pe lângă faptul că nici slujba şi nici 
gospodăria nu permiteau acest lucru. şi astfel n-a rămas 
decât o singură soluţie: când deja se întunecă, ei să vină să 
stea o noapte la mine. Era o noapte caldă, de sfârşit de 
iunie şi solemn selenară, aşa cum numai nopţile stepei 


nemărginite pot fi. Dar a trebuit să ţinem ferestrele închise 
ca să nu fim auziţi şi astfel tot aerul proaspăt l-am lăsat 
afară, noi fiind nevoiţi să stăm în zăpuşeala îmbibată de 
mirosul lămpii cu gaz. În antracte ne aeriseam, iar eu 
ieşeam în curte să văd: nu s-a furişat careva prin preajmă? 
Nu trage careva cu urechea? Dar ne păzeau câinii 
Zubovilor. la o adică, ar fi început să latre, în noaptea aceea 
a reînviat în fata noastră, în toată cruzimea culorilor lui, 
tabloul vieţii de lagăr - senzaţie pe care lumea o va încerca 
peste douăzeci de ani, citind Arhipelagul, iar noi am 
încercat-o în noaptea aceea. După spectacol am ieşit cu toţii 
în aerul nopţii de-afară: aceeaşi lumină de necuprins 
revărsată asupra întregii stepe, numai luna trecuse de 
partea cealaltă a boltii cereşti, micuța colonie adormise de 
mult, vălul subţire al cetii de dinainte de mijirea zorilor 
începuse deja să se lase, ceea ce făcea să sporească şi mai 
mult aparenta de fantastic. Zu-bovii erau tulburaţi, poate şi 
datorită faptului că acum pentru prima dată credeau cu 
adevărat în mine, exprimându-şi părerea că, iată, aici, în 
acest bordeiaş, se pregăteşte ceva uluitor. şi cvincvagenara 
Elena Aleksandrovna, sprijinindu-se de mâna soţului ei, deja 
în cu-rând sexagenar, a spus: "si ce senzaţie de tinereţe 
avem! Senzaţia de a fi faţă-n fată cu priveliştile sublime ale 
vieţii!" 

Pe noi, pe foştii deţinuţi, viaţa nu ne-a răsfăţat cu privelişti 
sublime. 

De-abia începusem, eu şi Nikolai Ivanâci, să nu mai fim 
nevoiţi a accepta amputările practicate de lagăr asupra 
venitului nostru bănesc şi deci să câştigăm ca oameni care 
prestează o muncă în "libertate", că, aidoma unor băieţi 
ajunşi la maturitate, ne-am şi realizat visul dintotdeauna: 
ne-am cumpărat câte un fotoaparat. (Lucrul acesta s-a făcut 
pe baza unei documentări temeinice, s-a studiat mai întâi 
teoria, după carte. Iar, în curând, N. 1. i-2 transmis în scris 
fabricii "Smena" observaţiile lui critice cu privire la modul 
în care fusese proiectat aparatul.) Totuşi, plăcerea acestei 


meserii nu mai putea să împingă în planul doi, ci numai să 
stimuleze pasiunea noastră pentru conspirație: dar cum să 
pui în slujba cauzei noastre fotografia? Am studiat amândoi 
după manual tehnica reproducerii, iar în deplasările mele 
pentru tratament la Iaşkent mi-am procurat substanţe 
chimice originale - şi am învăţat să fac excelente 
reproduceri. O magazie din chirpici, neterminată, cu nişte 
ziduri fără acoperiş, mi-a servit de adăpost contra vântului 
şi m-a ferit de ochii vecinilor: îndată ce sosea mohoreala de 
scurtă durată în Kazahstan, mă grăbeam să-mi montez 
instalaţia portabilă si, prinzând lumina naturală 
permanentă (dacă se înnorează sau începe ploaia, trebuie 
să te laşi păgubaş), mă grăbeam să-mi fotografiez 
liliputanele foite manuscrise (cea mai mare - 13x18 cm). 
Dar toată munca fină şi importantă îi revenea lui Nikolai 
Ivanovici: să scoată legătura unei broşurele englezeşti 
oarecare, să facă în ambele coperte locuri pentru păstrare 
ca nişte plicuri, să repartizeze în plicuri faşii a câte patru 
cadre, dar şi în câteva straturi. - şi să facă totul în aşa fel 
încât broşurica să pară că doar ce a ieşit din magazin! 
Desigur, cea mai complicată lucrare de legătorie pe care a 
făcut-o vreodată N. 1. 

— Dar era în-tr-adevăr ceva admirabil! (Singurul lucru 
care ne neliniştea era acela că, din cauza sărurilor de 
argint, legăturile de carton ieşeau mai grele decât ne 
aşteptam.) Acum nu ne rămânea decât să-l găsim pe acel 
nobil turist occidental, care se plimbă pe undeva prin 
Moscova şi-şi permite riscul de a lua o carte subversivă din 
mâinile unui trecător grăbit. Un asemenea turist nu s-a 
găsit, apoi mi-am refăcut textele, acestea s-au perimat. 
Cartea aceasta am păstrat-o ca pe o amintire despre munca 
minunată a lui N. [., însă în momentul dezastrului din 1965 
am ars-o. Dar şi acum îmi stă în fata ochilor. Erau piesele lui 
Bernard Shaw, în engleză, dar în ediţie sovietică. 

Noi, eu şi Zubovii, ne puseserăm în gând să ne stabilim 
definitiv la Kok-Terek, aşa cum era înscris în actele noastre, 


dar în primăvara lui 1956, când a fost desfiinţat tot exilul 
politic, eu am plecat imediat şi ei, desi nu mai erau 
prizonieri ai Ministerului de Interne, au rămas pe loc. 
Rămânerea lor la Kok-Terek a fost consecinţa dificultăţilor 
cu care se luptau în viaţa de fiecare zi: le era greu să mai 
schimbe locul, forţele lor fizice scădeau, iar mama lui era 
bolnavă; dementă, fiica lui umbla creanga prin Kok-lerek, a 
rămas gravidă, se pare, cu preşedintele sovietului sătesc, a 
născut, purtătoare a numelui de Zubov fiind, pe mâinile 
unei kazahe si, până la urmă, a dispărut într-un ospiciu. 
(Uimitoare ereditate: crescând într-o familie rusească, 
plecând de mic copil din Kazahstan, nefiind niciodată 
educat în spiritul imitaţiei şi neavând un exemplu în sensul 
acesta, băiatul prefera poza musulmanului care stă cu 
picioarele strânse sub el.) Cealaltă fiică, un an mai târziu, s- 
a aruncat de pe fereastra trenului electric din suburbiile 
Moscovei. 

Tehnica de păstrare elaborată de N. I. era aşa de uşoară şi 
de comod transportabilă, încât după aceea mi-a trimis-o 
prin postă în Rusia Centrală, la Torfoproduct: mi-a expediat 
trei asemenea lăzi care mi-au folosit încă multi ani, şi chiar 
înainte de expulzarea mea din URSS încă mai făceam 
uneori uz de ele. Când însă m-am mutat la Riazan (m-am 
unit din nou cu prima mea sotie, Natalia Resetov-skaia, care 
deja avea la data aceea şase ani de căsnicie cu altul - pas 
greşit, foarte scump plătit ulterior de noi amândoi) şi când 
acolo, în condiţiile în care aveam maşină de scris, volumul 
materialelor păstrate a crescut brusc, fiecare lucrare 
având-o în 3-4 exemplare - mi-au trebuit noi spatii de 
păstrare. Dar N. I. m-a instruit aşa de bine, încât şi mie mi- 
au venit idei destul de ingenioase: când i-am făcut plafon 
dublu dulapului, când am înghesuit manuscrisele în 
interiorul picupului şi aşa greu. 

Ce bun mi se păruse locul nostru de surghiun, atâta timp 
cât trăi-serăm cu ideea că suntem pironiţi de el pentru 
eternitate, într-adevăr ce mult îl îndrăgiserăm! şi ce 


dezolaţi am fost când a apărut darul libertăţii şi toţi au 
plecat pe capete. Pentru Zubovi, cale de întoarcere în 
împrejurimile Moscovei nu mai era ("bilete de călătorie 
retur în tara trecutului nu se vând!" - era reflecţia 
preferată, dar tristă, a lui N. [. după ce trăise experienta 
lagărului). Atunci în Crimeea? 

— Îşi lua elan E. A. Ea avusese la Simferopol o tinereţe 
fericită. Toată Crimeea era, pentru ea, o amintire scumpă, 
în condiţiile rânduielilor sovietice, orice om are la picioare 
nişte ghiulele care-l împiedică să se urnească din loc, şi 
atunci în ce situaţie se poate găsi un fost deţinut si, unde 
mai pui, şi nereabilitat? (N-au putut să le ierte totul şi să le 
dea şi lor pentru scurt timp măcar adăpostul care se dă 
până şi unui dezertor.) Pe un fost deţinut nu vrea să-l 
primească absolut nimeni nicăieri. După multe scrisori şi 
cereri, autorităţile au fost în sfârşit de acord să-i dea 
doctorului Zubov un loc la Ak-Mecet (acum Cernomorskoe) 
- o micuță colonie dosnică, aşezată într-un ţinut dezolant 
din Crimeea de nord-vest. În 1958 s-au urnit si, cu toate 
greutăţile, au plecat. Din Crimeea, din tot ce evocă această 
denumire şi din tot ce îşi bmintea Elena Aleksandrovna, 
puţine lucruri mai rămăseseră; înjur: stepă pustie ca şi la 
Kok-Terek şi chiar localitatea avea acelaşi aspect de peisaj 
pustiu şi pârjolit (nu stiu ce mi-a venit de am făcut o glumă: 
"Kok-Terek, unde comsomoliştii au săpat până au dat de 
mare", dar am înţeles că i-am jignit) - în schimb, plajă 
întinsă, autentică apă de Marea Neagră, si, ceea ce este 
mai important, nu departe de casă - o bancă într-un 
golfiilet, unde sotii, luându-se de mână, se duceau în flecare 
seară să privească apusul de soare. Cu uimitoarea lor 
capacitate de a-i face fericiţi ne cei din jur şi de a fi ei înşişi 
mulţumiţi cu orice lucru cât de mic, Zubovii recunoscuseră 
că Ak-Mecet era un loc fericit pe care, cât au trăit, nu l-au 
mai părăsit niciodată. E. A. nu mai era tânără când şi-a 
pierdut cu totul mobilitatea, iar acum stă culcată de-a 
binelea, nemaiputând să se deplaseze nici până la acea 


bancă. Ei ştiau să trăiască: interiorizaţi, ascultând amândoi, 
sub un acoperiş liniştit, o muzică vesperală, întreţinând 
amândoi corespondentă cu prietenii - şi acesta era 
universul lor. 

Mica maşină de scris mi-a dat posibilitatea să-mi fac copii 
de pe toate operele mele si, în felul acesta, a apărut 
necesitatea de a le păstra dispersat. şi n-ar fi trebuit să-i 
împovărez pe bătrâni, dar nimeni nu-mi era mai apropiat şi 
mai demn de încredere decât ei. În 1959, de Ia Riazan mi- 
am dus la ei toate piesele, poemul inspirat din viaţa de lagăr 
şi Primul Cerc (96 de capitole), care atunci mi se părea deja 
gata. 

Si din nou N. I. şi-a transformat rudimentara sa mobilă de 
bucătărie, dublându-i fundurile şi pereţii, ca să ascundă 
lucrurile mele. 

Din Riazan am continuat să întreţin o corespondentă 
cordială cu ei, şi amănunţită, dar numai atât cât era 
prudent într-o situaţie în care cenzura era cu ochii pe noi. 
Când Tvardovski mi 1-a acceptat pe Denisovici, oamenii 
cărora am avut dorinţa cea mai fierbinte de a le povesti 
despre acest succes au fost Zubovii. Dar în scrisoare nu 
încăpeau toate nuanțele. aşa că de Pastele lui 1962, după ce 
am terminat cu încă o redactilografiere a Cercului, m-am 
grăbit, cu un exemplar asupra mea, să plec la Zubovi, în 
Crimeea. Acolo, în atmosfera familiară mie, la o masă 
rotundă asemănătoare cu cea care era cândva la Kok-Ierek, 
le-am povestit dragilor mei bătrânei despre incredibilele 
evenimente de la Novâi mir. E. A., jumulind în timpul acesta 
cocosul tăiat pentru un prânz festiv, cu fulgii în mână, se 
oprea uimită - şi anume pentru faptul că aşa de asemănător 
se repetau agreabilele reuniuni în trei de la Kok-Ierek, 
numai că acum aveam acces la electricitate - mie însumi mi 
se revela, pare-se pentru prima dată, cu toată claritatea, 
acest miracol: căci noi niciodată nu speraserăm să vedem 
ceva tipărit în timpul vieţii noastre! Dar oare chiar se va 
tipări? 


În alt loc va trebui să-mi tin gura: pregătindu-mă pentru 
orice neplăcere la apariţia lui Denisovici, mi-am făcut în 
acea primăvara încă trei fotocopii complete a absolut tot ce 
scrisesem până atunci. şi sub pretextul unui voiaj estival al 
meu şi al sotiei mele, am plecat să le dispersăm pe la 
prieteni din vremea detenţiei. Una am lăsat-o la 
incomparabilul şi bunul meu prieten şi tovarăş de detenţie, 
Ni-kolai Andreevici Semionov, împreună cu care 
compuneam pe duşumelele de la Butârki şi de la 
hidrocentrala din Perm Zâmbetul lui Buda (în Cercul - 
Potapov). El a primit-o şi a păstrat-o cu credinţă până am 
ars-o eu. Pe a doua voiam s-o las undeva lângă Kizel, la 
Pavel Baraniuk (în Captivii şi în Tancurile - Pavel Gai), eroul 
lagărului. M-am dus fără să înţeleg că până la Pavel se 
putea ajunge numai cu maşinile Ministerului de Interne şi 
că el însuşi devenise supraveghetor de lagăr, dar în scrisori 
nu recunoştea acest lucru; această pierdere este o rană, 
până în prezent neexplicată, dar de înţeles: aşa de mult 1- 
au strâns cu usa după răscoala noastră de la Ekibastuz. Cu 
o capsulă de microfilme în buzunar, ca, nu-i asa, cu o 
bombă, o zi întreagă am hoinărit cu fereală prin Kizel, una 
din capitalele Gulagului, ca nu cumva întâmplător, din 
bănuială, din greşeală, să mă înhaţe vreuna dintre 
nenumăratele patrule de aici. Astfel că nici n-am mai ajuns 
la Pavel, şi bine că s-a întâmplat asa. Pe a treia am lăsat-o la 
Ekaterinburg, la Iuri Vasilievici Karbe, prietenul meu de 
încredere de la Ekibastuz, omul acela nobil şi totdeauna 
calm. El tot cu bunăvoință a primit-o şi tot cu credinţa a 
păstrat-o undeva într-o pădure, în pământ. În mai 1968, ela 
murit, aproape în aceeaşi zi cu Arngold Suzi (amândoi - 
cardiaci, şi în acele zile au fost nu stiu ce fenomene solare). 
şi acum nu-mi aduc aminte: mi-o fi restituit toate 
materialele şi eu le-am distrus, sau microfilmul acela se află 
şi în ziua de azi în vreo pădure din Urali. 

O dată cu publicarea lui Denisovici, cercul corespondentei, 
al cunoştinţelor, al obligaţiilor mele, precum şi aria mea de 


culegere a materialelor s-au lărgit exploziv si, 
corespunzător, s-a mărit şi atenţia cu care mă urmărea 
neadormitul Zreim. Tot mai rar puteam să le trimit 
Zubovilor scrisori amănunțite, tot mai puţine idei puteam să 
exprim în acestea. Eu şi înainte, din câte-mi amintesc, ca 
productivitate munceam cât cel putin cinci oameni, dar 
până la ieşirea la suprafaţa mai aveam totuşi scurte 
răgazuri pentru scrisori, pentru taifasuri. Acum nu le mai 
aveam. Ce-i drept, în vara lui 1964, jai Ivanovici a venit să ia 
parte, alături de mine şi de sotia mea, la orima călătorie cu 
maşina noastră - de la Moscova până în Estonia. Din nou, 
toată atmosfera dintre noi era una de apropiere şi 
înţelegere. Dar el iarăsi s-a dat la fund în mica lui colonie 
care a devenit + zona interzisă" (staționarea flotei militaro- 
maritime); a rezultat un exil pe de-a-ndoaselea: ca să ajungi 
la ei trebuia de-acuma să obţii un permis de la MAl-ul 
regional. Dar Zubovii înşişi se mişcau tot mai putin, Elena 
Aleksandrovna era ţintuită la pat, Nikotai Ivanovici, din 
cauza surdităţii tot mai accentuate, nu mai putea să asculte 
radioul occidental. Cu timpul s-au închis în mica lor lume 
statică, s-au adâncit în clasici, iar dintre lucrurile noi, le 
urmăreau numai pe acelea care ajungeau până la ei, mai 
adesea nu cele mai bune. Experientele şi ritmurile noastre 
nu se mai potriveau unele cu altele, corespondenta cu sabia 
cenzurii deasupra capului îşi pierdea aproape orice sens: 
aluziile nu mai erau sesizate, sufereau interpretări greşite. 
În octombrie 1964, în timpul nopţii, când au aflat despre 
răsturnarea lui Hruşciov, Zubovii au ars toate scrierile mele 
aflate în păstrarea lor şi m-au anunţat despre aceasta 
printr-o frază convenţională, într-o scrisoare. aşa ne şi 
înţeleseserăm: dacă, după părerea lor, apare o primejdie 
gravă, ei sunt liberi să ardă totul. Atunci lor, şi nu numai lor, 
li s-a părut că în câteva zile va începe un dezastru general. 
Chiar în acele zile şi din acelaşi motiv mi-am trimis în 
Occident (cu V. L.. Andreev) rola de microfilme pe care n-o 
lăsasem la Kizel, aşa că rugul Zubovilor nu m-a afectat prea 


tare: aveam acum destule exemplare. şi iată că singurul 
rezultat a fost acela că din două exemplare ale Banchetului 
învingătorilor am rămas numai cu unul. 

Dar după încă un an, confiscarea arhivei lui Teus s-a 
tradus pentru mine prin aceea că nu mi-a mai rămas 
absolut nici un exemplar din Banchetul învingătorilor. Ce-i 
drept, îl editaseră la CC, în tiraj secret; poate că 
exemplarele de la ei se vor păstra pentru viitor, dar mă 
durea sufletul că acum pentru mine Banchetul era pierdut, 
în 1966 m-am întâlnit cu Nikolai Ivanâci la Simferopol, 
altminteri nu era chip să ajungi la el. L-am întrebat dacă a 
ars totul, absolut totul. Mi-a răspuns, sigur de sine, că 
singurul lucru care se păstrase întim-plător era o variantă 
timpurie a Cercului: acum, împreună cu el, am ars-o şi pe 
aceasta - într-o sobă, la Simferopof. şi în anul 1969, N. I.a 
venit la Moscova, a trecut pe la Rojdestvo; situaţia rămânea 
aceeaşi, nu mă mai îndoiam că de la Banchet îmi luasem 
adio pentru totdeauna. Dar în 1970 mi-a scris că ar trebui 
să mă duc în vizită la o foarte veche cunoştinţă de-a lui din 
Moscova. Asta mi-o spunea într-o frază cam obscură pe care 
eu n-am descifrat-o până la capăt (era de domeniul 
trecutului ambianta de la Kok-Terek, când ne înţelegeam 
aşa de uşor unul pe altul şi ne miram de cât de greu ne 
pricepeau corespondenţii noştri liberi; lunga despărţire ne- 
a pus şi pe noi în situaţia de a ne pricepe greu unul pe 
altul). Nu m-am dumirit, în primăvara lui 1971, N. 
Resetovskaia, de care eram deja despărţit, şi-a luat un 
permis de la MAI şi s-a dus pentru câteva zile la Zubovi. 
Spetind în influenta nobilă şi atenuantă a Zubovilor, eu, 
printr-o scrisoare, i-am rugat s-o primească. La data aceea 
nu puteam să prevăd în mâinile cui o va arunca divorţul 
nostru pe fosta mea sotie: că din clipă în clipă ea va deveni, 
că pentru mine deja a devenit mai periculoasă decât orice 
iscoadă - şi pentru că este gata să se alieze cu oricine 
împotriva mea, şi pentru că ştie multe lucruri secrete, 
înainte de aceasta, luase de la Zubovi aproape tot teancul 


de scrisori pe care eu le adresasem acestora chiar în acei 
ani când ea mă părăsise; avea nevoie de ele pentru a-şi 
umple lacunele memoriilor. şi neintuindu-i intenţiile, N. 1. 
tocmai pe ea a rugat-o să-mi transmită istoria secretă a 
peripeţiilor prin care trecuseră scrierile mele şi i-a dictat 
adresa mea. 

De pe urma fiicei demente, Zubovilor le rămăsese acel 
plod conceput la Kok-Ierek, acel nepot-kazah, de nevoie 
crescut de ei, ajuns deja la vârsta de treisprezece ani, 
handicapat şi de o răutate neobişnuită, între timp îl 
dăduseră la un internat pentru copii greu educabili (ce chin 
până l-au văzut şi acolo! şi cu preţul câtor rugăminţi şi 
căciuleli!). Venind într-o scurtă învoire la bunici şi certându- 
se cu aceştia (ameninţându-i - şi nu era prima dată - cu 
moartea), nepotul nu s-a mai abținut si, într-un acces de 
furie, i-a spus unei vecine cum că el îi are "la mână pe 
bătrâni" că a descoperit că aceştia tin ascunse în mobilă 
"scrieri antisovietice"! Ce s-ar fi întâmplat cu Zubovii, dacă 
el ar fi reuşit să meargă cu denunţul până la capăt! 

— Expulzarea din colonia vecină cu baza militaro-maritimă 
ar fi fost măsura cea mai blândă şi cea mai uşoară ce s-ar fi 
luat împotriva lor, dar în situaţia lor, asta şi aşa ar fi 
însemnat o condamnare la moarte. Dar vecina 1-a informat 
îndată pe N. I. Acesta s-a apucat repede să caute şi a 
descoperit o ascunzătoare de care uitase -şi în ea Banchetul 
învingătorilor, Republica muncii şi alte mărunţişuri. Le-a 
găsit imediat o altă ascunzătoare. Nepotul a observat că 
lucrurile cu pricina dispăruseră si, înfuriindu-se, a început 
să dră-cuie. Dar N. L ştia deja că Banchetul trebuie păstrat 
- să-l tină acum era însă periculos: dacă-l denunța careva? 
şi nu ştia cum să-mi comunice şi nici să vină la mine nu 
putea. şi totuşi 1-a mai ţinut încă vreo câteva luni! Atâta s-a 
prelungit, fiindu-le deja peste puteri, o conspirație începută 
aşa de vesel la Kok-Terek, cu şaptesprezece ani în urmă. 

În vara lui 1970 au venit de la Leningrad să se odihnească 
la Cernomorskoe nişte cunoştinţe de-ale cunoştinţelor lui - 


de-ale aceluiaşi Dovatur, latinistul, specialistul în istoria 
antică: Irina Va-lerianovna, doctorandă a acestuia, şi soţul 
ei, Anatoli lakovlevici Kuklin, amândoi părinţi tineri ai unei 
fetiţe. De la prima lor sosire aici şi din prima zi în care au 
făcut cunoştinţă cu Zubovii, aceşti tineri au fost cuceriţi de 
acea atmosferă de caldă cordialitate care-i înconjura 
totdeauna pe cei doi bătrâni. şi acum, pe deplin încrezător 
în Kuklini, Nikolai Ivanovici le-a dat lor manuscrisele mele 
regăsite, urmând ca ei să mi le restituie cu prima ocazie, iar 
dacă situaţia va lua o turnură proastă, să le distrugă. Din 
cauză că transportul sovietic şi modul de viaţa sovietic au 
particularităţile pe care le au, ei, din trenul direct Crimeea- 
Leningrad, nu puteau să coboare la Moscova. Când însă a 
fost la Moscova, Irina mi-a trimis un bilet prin Rostropovici, 
dar totul era aşa de neclar şi aşa de multi veneau la mine cu 
fleacuri, încât de data aceasta am continuat să-mi văd de 
treabă, n-am răspuns. 

Si iată că în iunie 1971, fosta mea sotie, circumspect ostilă, 
dar care atunci încă mai lua în calcul posibilitatea de a mă 
recupera, mi-a transmis, într-un moment nu încă dintre cele 
mai rele ale ei, toată această poveste şi adresa. M-am 
străduit să primesc această adresă fără să-i acord mare 
importantă (întorcându-mă o dată de la Leningrad, ea m-a 
întrebat ce şi cum, iar eu i-am răspuns că m-am dus 
degeaba, că cei de acolo au ars totul demult). Dar, în ce mă 
priveşte, peste două zile eram deja la Leningrad, în aleea 
Sapiornâi, unde într-un demisol umed, prăpădit, al unei 
clădiri vechi, aceşti tineri minunaţi şi neînfricaţi păstrau 
deja de un an şiiată erau în stare să-mi retumeze intact 
materialul meu exploziv, suduit cu cuvinte înspăimântătoare 
pretutindeni în discursuri şi în ziare. Eram din nou în 
posesia Banchetului. 

Îmi deveniseră dragi aceşti tineri. Dintr-o cu totul altă 
generaţie (eu şi Liusa le spuneam "Infante şi Infantă" - 
nume de cod), ei m-au ajutat în activitatea mea literară 
clandestină, care avea deja o vechime de un sfert de veac, 


m-au ajutat numai într-un episod, numai pentru a salva o 
piesă - dar oare nu vor plăti ei pentru asta cu ruinarea 
propriei lor vieţi? S-au oferit să mă ajute şi în continuare; 
amândoi sunt istorici şi amândurora le repugnă să fie 
părtaşi la întreţinerea minciunii oficiale - vor şi ei ceva cu 
care să-şi împrospăteze plămânii. Dar putin a fost aerul 
curat de care au avut parte, în elanul lor doreau mai mult 
decât puteau: în curând li s-a născut şi a doua fiică, dar au 
continuat să locuiască în acelaşi beci dezolant, şi Anatoli s-a 
îmbolnăvit, şi mâinile i s-au umflat, şi bani nu avea - se 
cădea ca nu ei să mă ajute pe mine, ci eu să-i ajut pe ei. 
Ultimul lucru pe care l-am auzit despre ei, înainte de 
expulzarea mea din tară, era că lui Anatoli începuseră săi 
se facă mizerii la serviciu. Poate că asta n-avea nici o 
legătură cu mine. 

Dar poate că totuşi avea. Legătura mea specială cu N... 
era clară chiar şi prin Resetovskaia: ea se grăbea să-şi 
publice, cât sunt eu în viaţă, amintirile despre mine şi 
pentru asta nu s-a dat în lături de la nimic, a scris, spre 
ştiinţa tuturor (în 1972, în Vece), că Zubovii au fost 
colaboratorii mei cei mai apropiaţi în exil, că citeau toate 
scrierile mele despre lagăr şi că erau depozitarii 
CerculuiEu însă continuam să corespondez cu ei deschis 
prin postă, chiar şi în ultimul an le-am trimis pachete. (O 
dată, Nikolai Ivanovici mi-a trimis un om simpatic, unul 
dintre cei 227 de povestitori ai Arhipelagului, Andrei 
Dmitrievici Goliadkin, cu o scrisoare, ocolind astfel posta. 
Mai târziu, A. D. a fost cavaler de onoare la cununia mea 
religioasă cu Alia - astfel, în mod indirect, N. I. a fost şi el 
prezent în acel rol de tată care până atunci nu-i reuşise 
niciodată.) Din cauza dificultăţilor cu care se confruntau, 
Kuklinii două veri nu s-au mai dus la Cer-nomorskoe. Dar în 
1974 - de-acum eu eram în exil - s-au dus. 

S-au dus şi toamna s-au întors cu o veste care mie mi-a 
parvenit în Elveţia abia în iarna următoare: în noaptea de 
12 spre 13 februarie, când m-au arestat, la Zubovi au venit 


cekistii să facă percheziţie. O, nenorociţilor, când o să ne 
lăsaţi în pace? Amănunte nu stiu, dar nu mi-e greu să-mi 
imaginez scena: bătăi în uşă, spaimă a inimii chinuite a 
fostului deţinut, bătrâneţe neajutorată, doi oameni care-şi 
aruncă halatele pe umeri, N. I. suferind de surditate 
aproape totală. câţi ani mai are viaţă în sac: 40-50-60 
mereu cu cekisti, mereu cu percheziţii? Întrebări despre 
Soljeniţân. Ce aveţi scris de el? Lată-i cotrobăind peste tot, 
dau peste nişte scrisori (si câteva datând din perioada Kok- 
Terek, care nu i-au fost date Resetovskăi, cele mai intime, 
printre ele şi unele "de stânga", desigur, şi poate, unele 
care exprimă recunoştinţa pentru Banchet, dar mai 
degrabă, cele de stânga sunt arse.) 

Oricât s-ar împleti frânghiuţa. 

Si eu cu ce pot să-i ajut? Cum să-i salvez? Să apelez la 
opinia publică occidentală? Necazurile altora deja o 
obosiseră. 

S-ar putea ca securiştii să fi ştiut din auzite ceva despre 
nişte pereţi dubli, şi să fi verificat şi mobila şi perdelele? În 
acel interval de douăzeci şi patru de ore, nu numai la 
Zubovi, ci şi prin mărginimi de provincie îndepărtată au 
căutat "principala" mea ascunzătoare (nu stiu de ce 
ajunseseră la concluzia că eu îmi ascund scrierile în 
provincie). Greşeau: principala mea ascunzătoare era deja 
la Zurich, în seif. Au plecat cu buzele umflate, nu făcuseră 
decât să chinuie nişte bătrâni. 

Dar poate că acesta a fost ultimul soc din viaţa lor. Cu ani 
în urmă, bătrânul îşi îngropase capricioasa mamă. Cele 
două fiice nu mai erau în viaţă. Fiul era şi nu era. E. A. avea 
o singură soră care trăia în Crimeea. Totdeauna bucuroşi să 
aibă de-a face cu tinerii, iată că lor nu le-a fost dat să aibă 
urmaşi direcţi, în fiecare primăvară, N. I. continuă, 
probabil, să-şi tină cursul scurt cu fetele din clasa a zecea, 
pentru ca ele să nu-şi schilodească viaţa. Uneori i se solicită 
ajutorul la casa de naşteri. şi în tot restul timpului se ocupă 


de treburile casei şi o îngrijeşte pe E. A., care aproape nici 
nu se mai ridică din pat. 

O viaţă de om! 

— În închisori, în lagăre, în deportare - o viaţă de om, dar 
iată că ea este deja pe sfârşite. 

M-am aşezat să scriu aceste pagini - si, convocați de 
memorie, toţi cei cu care m-am sfătuit, cu care am 
colaborat, cu care m-am ajutat, aproape toţi încă în viaţă şi 
cu sabia deasupra capului, mă înconjoară ca nişte umbre 
prietenoase; eu le văd ochii şi le aud glasurile - mai atent 
decât am făcut-o în toiul luptei. 

Necunoscuţi, ei riscau totul, neprimind în schimb nici 
măcar recunoaşterea oamenilor, acea recunoaştere care 
înfrumuseţează până şi moartea. şi multora nu le va fi dat 
să mai apuce publicarea chiar şi a acestor însemnări. 

— ] Iată ce întorsătură au luat lucrurile: eu sunt teafăr şi 
nevătămat, iar ei toţi sunt la discreţia călăului. 

Am o presimţire, am o credinţă: eu totam să mă întorc în 
Rusia. Dar pe care dintre ei nu-l voi mai găsi? * 

* Pentru broşura lui kaghebistă, secătura de Rjezaci 1-a 
găsit şi din nou I-a chinuit şi pe bietul Nikolai Ivanovici. 
(Adnotare din 1978.) 

Iar în 19864 mi-a parvenit ştirea că ambii Zubovi au 
decedat. Dumnezeu să-i odihnească în împărăţia sa! 
(Adnotare din 1986.) 2 Nikolai Ivanovici Kobozev Despre 
acest om intenţionam să scriu o poveste separată. şi ca s-o 
fac nu m-a împiedicat altceva decât veşnica mea alergătură, 
veşnica mea lipsă de timp. Povestea despre modul în care 
sistemul sovietic a ştiut să distrugă minţile cele mai 
luminate ale Rusiei, chiar şi când nu le-a aruncat în 
închisoare. 

N. I. Kobozev a fost unul dintre oamenii cei mai inteligenţi 
pe care i-am întâlnit vreodată. A fost un mare specialist în 
fizică şi chimie, dar, mai mult decât atât, înscriindu-se în 
nobila tradiţie a ştiinţei ruse anterioare, el, concomitent cu 
cercetările lui principale, în timpul consacrat profesiunii ca 


şi în timpul său liber, analiza şi confrunta fapte şi probleme 
ale ştiinţelor paralele, precum şi ale filosofiei, ale istoriei 
Rusiei şi ortodoxiei. Ce-i drept, şi timp pentru a medita pe- 
ndelete, destinul i-a acordat mai mult decât multora din 
acest veac. 

Toate trăsăturile biografiei lui, faptul că nu 1-a înghiţit şi 
nu l-a râşnit maşina Arhipelagului, se explică prin aceea că 
în permanentă a avut probleme cu sănătatea. Până la vârsta 
de douăzeci de ani, încă la începuturile puterii sovietice, se 
mişca în societatea celor fără asemenea probleme, făcea 
excursii cu bărcile pe undeva prin Altai. Dar de la sfârşitul 
anilor douăzeci, când a început oprimarea şi lichidarea 
întregii intelectualităţi tehnico-stiintifice care scăpase până 
atunci, îmbolnăvirile lui s-au ţinut lant. Profesor la 
universitatea din Moscova, el, de la jumătatea anilor 
treizeci, nu mai venea să tină prelegeri: agorafobia a făcut 
ca aceste ieşiri, chiar şi la lucrări în laboratorul său, să 
devină din ce în ce mai rare şi la un moment dat să înceteze 
cu totul. Pe studenţi şi aspiranţi a început să nu-i mai 
primească decât acasă. Treptat s-a obişnuit cu viaţa 
cantonată numai în cele două-trei camere ale unui 
apartament orăşenesc - cu veche mobilă maronie, cu 
bibliotecă, apoi cu tablourile extravagant-interesante ale 
fiului său de doisprezece ani, atâmate de pereţi. 

Ferestrele îi dădeau spre Tverskaia-lamskaia, decenii Ia 
rând liniştită, dar în ultimul timp huruitoare şi poluată din 
cauza neîntreruptului flux automobilistic, aşa că sihastrul, 
nici măcar noaptea, nu a mai avut parte nici de linişte, nici 
de aer. lar noaptea era pentru el principalul segment de 
timp, ca pentru toţi oamenii care suferă de insomnie şi duc 
o viaţă dezordonată: fără mişcare şi fără aer, somnul vine 
tot mai târziu, tot mai târziu în noapte, ba chiar şi spre 
dimineaţă, orele de lumină diurnă devin ore de somn, 
deşteptarea - la masa de prânz. Provocată de boli, această 
dezordine, prin influentă inversă, agravează bolile şi 
decrepitudinea. Nu mi-ar fi greu să enumăr bolile de care 


nu a suferit Kobozev. O mână o avea scrân-tită de la cot şi 
nu putea să ia nimic cu ea, a doua îi tremura toată când 
ţinea o lingură sau o furculiţă, aşa că sotia lui îi mărunţea 
şi-i muia hrana, ca unui copil, de această asistentă având 
nevoie şi din cauza unui ulcer stomacal, îi venea pe nas 
lichidul cefalo-rahidian, la un moment dat a început să 
simtă o slăbiciune a picioarelor care apoi i-au paralizat cu 
totul, din care cauză a ajuns să fie plimbat în fotoliu; 
suferea de un concurs de afecţiuni ale oaselor, ale şirei 
spinării, ale sistemului circulator, complicate fenomene 
medulare până la urmă, boli apărute totdeauna mai multe 
deodată, şi tratamentul unora era contraindicat pentru 
celelalte. Nu o dată s-a internat în spitale-pentru 
săptămâni, pentru două luni; uneori, deodată începea să 
umble prin camere, zâmbea; vara şi-o petrecea la Uzkoe: 
mai întâi într-un sanatoriu academic scump, apoi banii 
împutinându-i-se, pur şi simplu într-o izbă. Mergând la el şi 
încă într-o perioadă când se simţea mai bine, nu puteai şti 
dacă-l găseşti stând pe scaun sau stând lungit pe pat. Cu 
duiumul se abătuseră bolile asupra lui, ca asupra celui iubit 
de Dumnezeu, aproape mai multe decât asupra biblicului 
Iov, dar niciodată nu se scandaliza de situaţia lui, ci zâmbea 
supunându-se smerit voinţei lui Dumnezeu. De statură era 
Mic, iar lungit în pat şi încovoiat de boli, semăna cu un 
ghemuleţ absolut neajutorat, aducând tot mai mult a copil. 
În ciuda faptului că se manifesta rar în lumea ştiinţelor 
sociale, Kobozev se afla permanent în dizgraţia 
administraţiei, tipărirea lucrărilor lui nu era încurajată, şi 
numai nişte discipoli energici obțineau, prin dârzenia lor, 
finanţarea activităţii laboratorului. lar studiile profesorului, 
care depăşeau cadrul "slujbei" lui, nu erau câtuşi de putin 
încurajate, pentru ele nu se găsea loc, aşa cum în tara 
sovietică nu se găsea loc pentru nimic original. Kobozev 
făcuse studii privind raportul optimal (2:1) pentru orice 
cercetare - raportul dintre tenacitatea vectorială şi 
pasivitatea brownizată. Cărui plan ştiinţific puteau să-i 


corespundă asemenea studii asupra unui asemenea raport 
abordat în general din punctul de vedere al vieţii şi al 
naturii? Era un noroc dacă unor asemenea studii li se făcea 
loc în Buletinul cercetătorilor naturii-o revistută necitită de 
niciunul dintre cei cu activitate ştiinţifică, revistută care nu 
stiu de ce n-a fost suprimată în epoca ţaristă. Către anul 
1948, absolut independent de Wiener, neştiind nimic despre 
lucrările acestuia, Kobozev a elaborat de unul singur, în cu 
totul altă terminologie şi metodologie, ceea ce dincolo de 
ocean a devenit cibernetica şi care peste opt ani a pătruns 
şi la noi. Kobozev era un autor la fel de nepublicabil ca şi 
mine - dar mie, cu temele mele, nu-mi părea rău, însă de ce 
nu-l publicau pe el, pe naturalist? A fi ţinut în permanentă 
cu lacătul la gură, a fi osândit la muţenie permanentă, a fi 
pus permanent în imposibilitate de a-ţi anunţa prin presă 
descoperirile, toată această constrângere se suprapunea, 
exasperant şi apăsător, bolilor lui deprimante şi stării lui de 
captiv încarcerat într-o cameră fără aer, aproape fără 
lumina zilei, într-o cameră ce dădea spre o stradă duduind 
de automobile de la cinci dimineaţa până la două noaptea. 

Si cu toate acestea în ultimii ani a fost în stare să scrie o 
strălucită lucrare intitulată Cercetare în domeniul 
termodinamicii unor procese ale informaţiei şi ale gândirii 
(1971, editată de Universitatea de Stat din Moscova): în 
URSS a fost publicată din nebăgare de seamă, în 
străinătate nu a fost tradusă tot din nebăgare de seamă, în 
această carte, el a reformulat, din punct de vedere 
termodinamic, toată cibernetica şi a dat fundamentarea 
termodinamică a existentei lui Dumnezeu. 

După ce a citit nuvela Ivan Denisovici, scoasă de samizdat, 
a început să se intereseze foarte tare de mine. Pe prima 
mea sotie, care-i fusese doctorandă, a rugat-o să-i 
mijlocească o întâlnire cu mine. Încă de la prima convorbire 
am căpătat încredere unul în celălalt, şi de atunci s-au 
adâncit treptat convorbirile noastre din acele puţine seri 
când zăboveam la el. Am început să-i dau să citească 


manuscrise de-ale mele încă necunoscute de alţii; era un 
cititor sârguincios şi analitic. Reieşise de la sine cât era de 
greu să asiguri păstrarea tuturor acestor manuscrise; şi el 
a fost acela care a propus amenajarea unei ascunzători, dar 
a uneia amplasate nu la înde-mână, ci undeva în adâncime. 
Aceasta îmi şi era de trebuinţă mai mult ca orice. 
Coincidenta foarte profundă a vederilor noastre mă făcea 
să-i încredinţez, fără rezerve, orice lucrare de-a mea. Kobo- 
zev, cu credinţa şi fermitate, a păstrat din 1962 până în 
1969 toate exemplarele de bază ale tuturor principalelor 
mele manuscrise (nu la el, ci la sora cumnatei fratelui lui 
care pierise în închisoare; pe ea eu n-am văzut-o decât o 
singură dată şi nici măcar nu-mi amintesc cum o cheamă, 
dar îi sunt recunoscător pentru totdeauna. Mi le aducea şi 
le ducea fiul ei, Alioşa, după ce se făcuse mare). Această 
ascunzătoare, la vremea aceea, era cea mai completă - şi 
pentru lucrări neterminate, pentru schiţe şi creionări pe 
care oricum nu puteam în nici un chip să le tin acasă. Ea 
era ca o temelie solidă pentru toată activitatea mea: 
certitudinea că toate ale mele se vor păstra, orice s-ar 
întâmpla cu mine. 

În 1969, toate aceste manuscrise le-am mutat la Alia. 

Oricare dintre conversațiile mele de seară la Kobozev 
includea referiri la neastâmpărul inteligentei lui, aflată în 
mişcare perpetuă. Problemele, el le cântărea călăuzit fiind 
de o gândire proaspătă şi independentă. Era pasionat de 
Dostoievski, de Vladimir Soloviov. Colosale, neobişnuite idei 
îmi dădea, reparând avariile aduse tradiţiei şi ajutându-mă 
să ies din ignorantă. Foarte acut resimțea naufragiul 
spiritului rus în secolul al XX-lea. In materie de religie, era 
un ortodox simplu, fără complicaţii, îi plăcea să mă 
descoasă asupra ideilor-cheie ale viitoarei mele opere cu 
subiect din istorie. Cel mai adesea mă eschivam: nu cu idei 
îşi abordează un romancier materialul, ele se cristalizează 
în însuşi procesul creaţiei. El insista: bun, şi totuşi, cum 
altfel! Cu revoluţia din februarie cum e? Cum e cu 


răsturnarea tarului şi cu însuşi principiul monarhiei? 
Revoluţia din februarie includea în sine cu necesitate şi pe 
cea din octombrie? şi de ce atât de micile retrageri din 
timpul acelui război păreau nişte catastrofe, iar cele atât de 
mari din timpul acestuia din urmă sunt tolerabile? Da, 
Kobozev îmi deschidea capul şi spre probleme şi spre 
domenii pe care eu, din cauză că o ţineam tot într-o 
alergătură, n-aş fi reuşit să le cuprind. Multe şi nepreţuite 
lucruri as fi putut să culeg de la el, dacă n-aş fi fost atunci 
într-o asemenea tensiune. Desigur, cu timpul urma să 
răspund la toate acestea, dar întrucât simţea că n-o să mai 
apuce să citească opera mea viitoare, Nikolai Ivanovici se 
grăbea să discute anumite aspecte ale ei. 

Întâlnirile noastre aveau loc totdeauna seara, şi nu 
devreme, şi totdeauna trebuia să mă grăbesc pentru a 
prinde trenul de noaptea târziu, şi să nu spun niciodată tot 
ce aveam de spus. 

L-am invitat să participe la culegerea Voci din străfunduri. 
Voia să scrie. Dar n-a mai găsit puterea s-o facă. 

Coloana vertebrală nu-l mai ajuta deloc. Prin Rostropovici 
îi aduseserăm o curiozitate de medic din Kazahstan, dar 
degeaba. şi cele mai noi medicamente străine i le 
procuraserăm, dar să-l scăpăm de boli nu s-a putut. lot 
anul 1973, Kobozev 1-a petrecut deja în luptă cu moartea, 
într-o stare de semiinconştienţă. 

S-a întâmplat ca, pe ruta pe care kaghebistii m-au dus de 
la Lefor-tovo la aeroportul seremetievo, să trec tocmai pe 
Tverskaia-lam-skaia, pe sub ferestrele lui, şi mi-am adus 
aminte de el chiar în acel moment, am tras cu coada 
ochiului la poarta lui, pe unde, adesea cu manuscrise 
asupra mea, intram totdeauna pe întuneric, ca să străbat 
apoi o curte, asigurându-mă de fiecare dată că nu mă 
urmăreşte nimeni. 

Si peste o lună a murit. 

Veniamin Lyvovici şi Susanna Lazarevna Teus între ei era o 
mare diferenţă de vârstă, diferenţa pe cale de a se şterge la 


vremea când i-am cunoscut eu (aveau deja un nepot, iar fiul 
preda matematica la institut, ca şi ambii lui părinţi). 
Veniamin Lvovici, după cum îmi povestea el acum, 
autoflagelându-se, fusese în tinereţe un înverşunat 
"comunist fără de partid"; în anii '30, cică, ar fi socotit că 
era un act de bravură să informeze GPU despre activitatea 
duşmănoasă a cuiva (asta nu înseamnă că, efectiv, a şi 
procedat asa; el nu voia decât să dea o idee despre 
atmosfera generală, comunizantă). Istoria luase o 
asemenea întorsătură încât acum nu toţi erau capabili fie 
să-şi amintească, fie şi să creadă ei înşişi, fie să dea dovadă 
de bărbăţia de a spune pe nume lucrurilor de dinainte, dar 
el le spunea. Pe Susanna, tatăl ei, Lazăr Krasnoselski, o 
educase în spiritul unui iudaism riguros (în primii ani ai 
puterii sovietice, ea îşi lua prietenele de la scoală şi le ducea 
la Pastele evreiesc - dar aceasta s-a terminat cu o blândă 
mustrare). Mai târziu, toată această mentalitate s-a subţiat, 
a dispărut, sub imperiul ideologiei de atunci. Cu soţul nu 
avea divergente. Tot cercul lor era alcătuit din oameni 
cărora epoca sovietică le adusese prosperitate: vărul 
primar al Su-sannei Lazarevna era mare procuror, însuşi 
Veniamin Lvovici era laureat al premiului Stalin (în 
domeniul industriei aviatice) şi profesor. 

Furtuna s-a dezlănţuit asupra lor, ca şi asupra multora, la 
răscrucea anilor '50, când au început persecuțiile 
antievreieşti. Timp de câţiva ani, Veniamin Lvovici a trebuit 
să meargă să predea la Riazan, Susanna păstrându-şi 
buletinul de Moscova, dar locuind şi ea la Riazan. Se 
schimbase epoca - se schimbaseră şi Teusii, amândoi, şi 
înaintea multora: începuseră să considere ca ruşinoase 
simpatiile lor anterioare pentru comunism, şi tot mai 
constant le umplea pieptul şi tot mai profund se lăsa 
asimilat în ei binomul credintă-iubire pentru Israel. şi în 
diferitele momente speciale ale vieţii, în divergentele 
psihologice ale soţilor, acest pătimaş sentiment comun i-a 
unit trainic şi a astupat complet acea fisură periculoasă, 


apărută atunci când Veniamin Lvovici, ieşind la pensie la 
începutul anilor '60, făcuse pasiune pentru antropozofie, 
îndeletnicire părând a-l îndepărta pe om cu totul de viaţă 
"normală" a tuturor celorlalţi - iar Susanna a rămas până la 
sfârşit femeia laică, naturală, iubitoare de viaţă. 

La Riazan, leusii făcuseră cunoştinţă cu N. A. Resetovskaia 
şi cu bărbatul ei de-atunci. Ei au rămas prieteni cu N. A. şi 
după ce s-au întors la Moscova. 

În 1960 m-a cuprins pentru prima dată disperarea din 
cauza lipsei de perspectivă a activităţii mele literare 
clandestine: eram ca îngropat de viu, rarii tovarăşi de lagăr 
care veneau la Riazan nu preţuiau cele scrise de mine; 
sotia, încântată de Cerc, găsea că Ivan Denisovici era 
"anost, monoton", iar Lev Kopelev spusese: "realism 
socialist tipic". Prin Kopelev aveam atunci unicul acces la 
lumea literară, dar aşa cum în anul 1956 el îmi respinsese 
tot ceea ce adusesem din deportare, tot aşa acum, după ce 
a fost la Riazan, mi-a refuzat şi tot ceea ce am scris în 
continuare, inclusiv Cercul. Eu însă eram convins că toate 
aceste scrieri nu sunt chiar aşa de slabe, dar după 
doisprezece ani de muncă solitară aveam nevoie să le mai 
testez pe cineva, în toţi anii de după eliberarea din lagăr m- 
am simţit, în libertatea acordată de regimul sovietic, ca un 
captiv într-o tară străină; rudele nu erau decât foşti deţinuţi 
împrăştiaţi prin toată tara, siliţi să se dea la fund; tot restul 
era ori puterea asupritoare, ori masa asuprită, ori 
intelectualitatea sovietică, tot cercul cultural care prin 
minciuna lui activă slujea opresiunii comuniste. Un cerc sau 
un grup social care să mă poată citi şi accepta, eu nu-mi 
imaginam. Dar, desigur, puteau fi şi excepţii fericite, 
întâlniri diverse. Sotia mi-a propus să încerc să-mi dau 
manuscrisele să le citească Teusii, care se numărau printre 
cunoştinţele ei. La sfârşitul verii lui 1960 ne-am dus la 
dacea lor de lângă Moscova. 

Am dat, într-adevăr, peste un cuplu excepţional, peste 
nişte foarte interesanţi parteneri de conversaţie: soţul - un 


om cu nişte judecaţi neobişnuite, ascuţite, extrem de liber 
exprimate, vizând nu numai domeniul politic, ci şi cel 
spiritual; sotia - o femeie fermecătoare, delicată, emanând 
afectivitate din toată fiinţa ei. Am observat eu, ce-i drept, că 
el era cam confuz, că din cauza grabei avea nişte 
discontinuități în idei, dar în discuţie trăsătura asta era 
chiar simpatică, şi mai era la mijloc şi un oarecare amestec 
de zăpăceală în probleme ale vieţii de flecare zi - dar ce 
problemă aveam eu? Doar aceea de a hotări dacă le dau să 
citească. Mă hotărâsem. şi le-am dat s-854 (o variantă mai 
tăioasă a lui Denisovici) - scrierea cea mai inofensivă pe 
care o aveam atunci, însă pasul acesta a fost pentru mine 
foarte riscant: încă niciodată nu lăsasem fereastră 
întredeschisă spre sufletul meu unui om pe care să-l fi 
cunoscut atât de putin şi pe care să nu-l fi verificat pe baza 
datelor ce mi le şoptea inima, în găoacea mea, protejată şi 
închisă, începea să apară - prin propria mea voinţa! 

— Ca un fel de fisură, anume acea crăpătură prin care 
şuieră vântul şi duce departe o taină de preţ. Câştigam doi 
cititori, dar puteam să-mi pierd munca tuturor anilor 
petrecuţi în lagăr, în deportare şi "în libertate", şi chiar şi 
capul. 

Rezultatul citirii materialului cu pricina a fost exploziv. De- 
atâta entuziasm, Veniamin Lvovici îşi pierduse echilibrul şi 
liniştea. El a numit povestirea nu o simplă reuşita artistică, 
ci un eveniment istoric. şi a făcut imediat un gest arbitrar: 
neconsiderând necesar nici măcar să mă întrebe, s-a dus la 
amicul său, docentul Kameno-mostski, actualmente 
decedat, şi încă la un docent, mai vârstnicul lui prieten şi 
îndrumător în ale antropozofiei, lakov Abramovici (numele 
lui de familie nu mi-l amintesc, dar stiu că locuia pe strada 
suhov) * - să le încredinţeze şi lor impresiile lui despre text, 
să-l citească amândurora. (într-o vreme, mai la început, 1-a 
dat spre citire şi fiului său.) şi pe toţi i-a cuprins exaltarea, 
iar V. L.. repeta solemn: "Acum slobozeşte, Doamne, pe robul 
tău!" După aceea, nici ei, nici Kamenomostski nu s-au putut 


abţine şi au venit împreună la Riazan. Despre lakov 
Abramovici nu mi se spusese nimic, ştiam că textul fusese 
citit de Kamenomostski. (si printre alte laude a fost şi 
afirmaţia lor că i-a mişcat delicateţea eroului principal şi a 
autorului fată de Cezar Markovici. Kamenomostski a rostit o 
frază care mie mi-a sunat atunci straniu: că, după părerea 
lui, prin această trăsătură, povestirea mea "reabilitează 
poporul rus".) şi acum amân-doi voiau să citească. Nu le mai 
dau ceva de citit? Nu mai am vreo noutate? 

— Mă întrebau ei. 

Dar pe mine tare m-a şocat această scurgere neaşteptată! 
Mi se strângea inima ca de o mare nenorocire, ca de o 
prăbuşire care s-a şi produs. Dar cine i-a permis! - şi 
zâmbeşte aşa de senin ca şi când nu s-a întâmplat nimic: 
toţi se bucură, altă reacţie nu au. O, ce greu e să ieşi din 
clandestinitate! Câteva zile le-am petrecut sub apăsarea 
acestor gânduri. De îndreptat ceva, nu mai era posibil. A 
trebuit ca treptat să mă împac cu această breşă, cu lărgirea 
cercului celor care ştiau despre ce este vorba. Scurgerea, 
într-adevăr, nu s-a produs. Treptat m-am obişnuit cu 
situaţia. 

Scurgerea nu s-a produs, dar au apărut cititori - 
inteligenţi, sinceri, serioşi. Povestirea mea a fost apreciată 
imediat ca epocală - pentru ei, pentru literatura sovietică şi 
pentru tară. Autorul care, la drept vorbind, în sinea lui aşa 
şi gândea despre sine - cum era să nu se înmoaie? S-a creat 
un mic anturaj, în care se citeau şi se discutau una după 
alta scrierile mele. Sotia lui Kamenomostski, fostă, după 
cum s-a aflat, actriţă la Mălai teatr, a chemat pe cineva de 
acolo; eu citisem în apartamentul lor Luminare în vânt, ce-i 
drept, nu cu mare succes, însăşi hotărârea mea de a-l oferi 
pe Denisovici spre publicare în Novâi mir se maturizase în 
mine datorită nu numai impulsului dat de congresul al XXII- 
lea, ci şi succesului neaşteptat pe care această povestire îl 
repurtase cu un an mai devreme în cercul restrâns al 
prietenilor familiei Teus. Acest microsucces mi-a dat 


certitudinea că nuvela va fi acceptată de cei care n-au fost 
deţinuţi. (Alte divizări, curente mai mărunte în societatea 
cultivată, eu încă nu presupuneam că ar exista, nu 
concepeam.) 

Asa s-a şi creat atunci la Moscova singurul grupuleţ de 
cititori, apropiat mie. şi când peste un an m-am afirmat în 
Novâi mir şi n-am mai fost o oarecare pietricică rotundă în 
prundiş, unul dintre milioanele de foşti deţinuţi - mi-am 
adus (în picup) de la Riazan la familia 'Teus al doilea (primul 
era deja la Kobozev) set de texte dactilografiate şi 
fotocopiate. (Pentru fiecare text aveam fotocopie executată 
de mine însumi, pregătită pentru a fi expediată peste 
graniţă sub pseudonimul Stepan Hlânov şi retuşata în 
locurile prea autobiografice, care ar fi putut să mă dea de 
gol. Dar prietenia cu Novâi mir mi s-a oferit din plin şi mi-a 
redirecționat toate planurile. 

Dacă toate acestea se păstrau la Ieus, era firesc şi să-i 
permit să le citească pe toate la rând. Un entuziasm 
asemănător celui stârnit de Ivan Denisovici i-a produs stiu 
tancurile adevărul. Pornind de la Captivii, el îmi făcea 
consideraţii şi observaţii cum că din negarea bolşevismului 
nu se poate simpatiza în nici un caz cu mişcarea Albilor din 
războiul civil: în război, chipurile, poporul ar fi fost, stihinic 
şi unanim, alături de Roşii şi nu întâmplător băieţi de 
nouăsprezece ani erau promovați în posturi de comandanţi 
de regiment. (lot aşa considera că dreptul colhoznic asupra 
pământului este o performantă categorică în utilizarea 
pământului. Mari speranţe îşi punea în varianta iugoslavă a 
socialismului. Toate acestea rămăseseră în el, încărcătura 
conceptuală a vieţii pe care o trăise se sedimentase în el.) 

Veniamin Lyvovici, ieşit de curând la pensie, trupeşte mai 
bolea din când în când, dar intelectualiceşte era plin de 
vigoare (cunoscuta remarcă sovietică: la pensie ori mori, 
dacă deja te-ai transformat într-un automat care munceşte, 
ori înfloreşti, dacă ţi-ai păstrat cele omeneşti). De-acuma, 
principala lui preocupare era antropozofia, citea una după 


alta cărţile lui Rudolf Steiner, întocmea conspecte ale 
manuscriselor antropozofice ale acestuia şi ale altora (si 
foarte stăruitor încerca să mă atragă şi pe mine, dar n-a 
reuşit). Antropozofia îi dădea o înaltă viziune generală şi 
permitea aplicaţii speciale - şi iată, după ce niciodată nu se 
interesase de teoria literaturii şi de profunzimile limbii 
ruse, el se ocupa acum cu studierea limbii lui Ivan 
Denisovici - şi analiza, într-o abordare proaspătă şi 
sensibilă, sonoritatea cuvintelor şi multitudinea de straturi 
a semnificației lor. Această lucrare, încredinţată de el 
samizdatului, era citită cu plăcere. El însuşi, din proprie 
iniţiativă, a purces aproape imediat la al doilea articol: 
"Soljeniţân şi misiunea spirituală a scriitorului", în acest 
articol, el arunca o privire asupra epocii staliniste, 
încadrată în tabloul general al istoriei universale. Fiind cât 
p-aci să-i spună pe nume antropozofiei ("nou-născuta ştiinţa 
a spiritului", "indicaţii din ştiinţa spiritului"), el, expunându-i 
ideile esenţiale, întredeschi-dea o fereastră spre sine însuşi. 
Ce-i drept, politiceşte era prudent, niciodată n-a folosit 
cuvinte precum: “socialism, leninism, comunism, putere 
sovietică". (De altfel, aici, probabil, nici nu era vorba de 
prudentă, ci de rămăşiţe ale anterioarelor lui convingeri 
orto-doxiste, fiindcă el era sincer când rostea sintagme şi 
fraze precum nocivitatea micii proprietăţi în agricultură, 
"crimele comise de Biserică de-a lungul istoriei", "călăii 
albgardişti ţarişti", cultul conducătorilor revoluţiei, "din cele 
spuse nu rezultă deloc că toată cauza revoluţiei a fost falsă 
şi vicioasă din capul locului. Revoluţia s-a produs si, prin 
urmare, a fost un act necesar al istoriei, o faptă a unor forte 
spirituale superioare".) Apărând povestirea mea de 
atacurile deja declanşate atunci de către oficialități, Teus, 
ce-i drept, găsea în suhov "o slabă dezvoltare a gândirii şi o 
personală libertate morală", dar pentru Tiurin trecea cu 
rea-voinţă. Dar citind în acest timp deja multe lucrări de-ale 
mele pe care nimeni nu le citise, şi avându-le în fata ochilor, 
V. L.. nu putea să se abţină de la a face aluzii la faptul că în 


anii activităţii mele literare clandestine scrisesem "probabil 
şi alte lucruri, încă necunoscute nouă"; şi deja fără nici o 
fereală cita în articol bucăţi întregi din poemul meu despre 
viaţa de lagăr, nepublicat nici până azi, nemaicitit de 
nimeni, şi multe fragmente din scrisorile primite de mine de 
la cititori; toate acestea alcătuiau o parte importantă a 
articolului şi cu atât mai mult atrăgeau privirile KGB care-şi 
putea spune: autorul este, fără îndoială, foarte apropiat lui 
Soljeniţân. Însă aceste articole, această orientare a muncii 
lui constituiau acum pentru 'Teus obiectul de interes al vieţii 
lui - şi ce inimă trebuia să ai ca să-i interzici aceste lucruri? 
Dar cât de nebun să fiu eu ca după toate acestea să mai pot 
lăsa în păstrarea lui manuscrise de-ale mele? O asemenea 
greşeală nu mi se poate ierta. Custodelui unor manuscrise 
secrete nu i se potriveşte nicicum rolul de recenzent public 
al acestora. Bine ar fi fost ca articolul, o dată scris, să fie 
ţinut secret. Dar având ceva important din punct de vedere 
spiritual, V. L.. nu putea să reziste dorinţei arzătoare de a-i 
împărtăşi cuiva ideile lui pe tema în discuţie. şi acest al 
doilea articol V. L.. a început să-l dea spre citire - 
deocamdată, se pare, numai unor "aleşi". Dar, în mod 
irezistibil şi stihinic, articolul şi aşa a început să iasă la 
suprafaţă, numai că sub pseudonimul "Blagov". Aflându-mă 
la Moscova, eu, încărcat cu sacose grele cu alimente, 
făceam, acum de fiecare dată, un lung ocol ca să ajung pe 
Mâtnaia la Teusi, unde nu era nevoie să mă ascund, să mă 
prefac, ci unde era atâta caldă cordialitate şi unde puteam 
să povestesc absolut deschis despre întâmplările mele şi să 
mă sfătuiesc. Mă ataşasem de ei. Erau ascultători excelenți, 
în special Susanna Lazarevna cu talentul ei de a se apropia 
de oameni şi de a-i înţelege. Ea era dintre acele femei care 
se caracterizează prin aceea că oricare dintre ele, singură 
într-o companie, este suficientă ca să-ţi stârnească pofta de 
a povesti. Astfel, ei au fost primii către care mi-am 
descărcat sufletul la Moscova, primii cărora le-am povestit 
toate peripeţiile mele cu Novâi mir şi altele. Era ca şi cum 


asupra 'Teusilor ar fi trecut tradiţia prieteniei şi a 
convorbirilor sincere pe care, deportat, o legasem cu 
Zubovii. Teusii îmi deveniseră aşa de apropiaţi, încât în 
1964, când familia mi s-a destrămat din nou, ei au fost 
oamenii de incret dere şi ai sotiei mele şi ai mei, mediatori 
şi împăciuitori. (Atunci fisura s-a încleiat pentru încă şase 
ani de chin.) 

Dar caracterul strâns al relaţiilor noastre V. L.. îl înţelegea 
ca pe o mare libertate în a dispune de manuscrisele mele 
nepublicate, în a le da să fie citite de rudele şi persoanele 
apropiate, printre care şi de tânărul său prieten şi discipol 
în antropozofie, Ilia Zilberberg, lucru de care eu de 
asemenea nu ştiam; se repeta acelaşi procedeu ca şi cu 
Kamenomostski în prima perioadă după ce făcuserăm 
cunoştinţa, în iunie 1964, Veniamin Lvovici, fără să mă 
prevină, fără să-mi ceară acordul, i-a chemat pe sotii 
Zilberberg să vină pentru a face cunoştinţă cu mine în 
apartamentul familiei Stein, unde eu trebuia să mă 
întâlnesc cu el, şi i-a prezentat ca pe rude ale sale. 

În acei ani în care-mi ţineam manuscrisele Ia Teusi şi le 
povesteam cu de-amănunrul despre toate cele (le desenam 
uneori şi discuţia mea cu Diomicev şi râdeam de el; cred că 
tocmai de aici i-a parvenit lui Diomicev la CC banda 
magnetică imprimată cu povestirea mea), ei locuiau într-o 
cameră, într-un apartament la comun, or dincolo de 
peretele subţire era un individ pensionat din Ministerul de 
Interne!; e prost ca noaptea, mă asigurau ei în legătură cu 
acest individ, şi are o fiică adultă care e la fel ca el; totce e 
posibil, îmi spuneam eu, şi aşa şi era, dar totuşi Interne! Pe 
mine, fost deţinut, cum de mă părăsise vigilenta? şi aşa de 
categoric! Ce-i drept, pe atunci la Moscova încă nu-şi punea 
nimeni problema interceptării convorbirilor, încă nu exista 
acest concept de "microfon în tavan", în privinţa aceasta 
nimeni nu avea temeri serioase. Dar. O simplă spargere a 
ialei şi o simplă percheziţie în absenta stăpi-nilor! Nici nu 
pricepe individul despre ce e vorba. Vor şti ele Organele 


să-l lămurească, atunci când filajul va duce la acest 
apartament. Acum mă mir: cât de mult îmi pierdusem 
simţul obişnuit al prudentei chiar cu Teusii, cum am putut 
să-mi tin comoara la ei - mai mult de trei ani! şi în condiţiile 
în care locuinţa lor era aşa de nesigură şi de neîncăpătoare 
- da, i-am împovărat destul de mult. 

Imprudent era V. L. şi cu convorbirile telefonice (ca, de 
altfel, şi multi dintre noi, atâta timp cât n-am simţit foarte 
clar pericolul - dar chiar şi în staţiunea climaterică 
Druskeniki le povestea unor oameni cu totul străini, unor 
cunoştinţe întâmplătoare, despre prietenia lui cu mine - nu 
stiu dacă nu le-a spus şi ceva despre nişte scrieri încă 
nepublicate, în acest timp, un exemplar al celui de-al doilea 
articol al lui a plecat, numai că fără ştirea cui trebuia, dar 
se afla în mod precis la CC. 

După ce am aflat despre aceasta - V. L.. îmi spusese chiar 
atunci şi eu luasem ca pe semnalul unui pericol extrem - la 
începutul lui iunie 1965, mi-am luat lucrurile pe la Teus, am 
reuşit să mă că-rutez cu picupul la Anicikovi, noii mei 
prieteni (schiţa 6). Aşadar, trecând prin faza obişnuitului 
mers pe frânghie, fiind tintă a tuturor ochilor şi urechilor 
KGB - totul s-ar fi terminat cu bine? 

— Da, totul s-ar fi terminat cu bine pentru lucrurile mele, 
dacă la transferul lor am fi verificat rafturile din dulapul lui 
V. L.. pentru ca să nu ră-mână, din neatenţie, ceva pe-acolo. 
Sau dacă V. L. ar fi îndeplinit cu stricteţe condiţia pe care o 
convenisem cu el: din manuscrisele mele, pe care el în 
permanentă le scotea din picup ca să le recitească şi să le 
recenzeze, să nu ia decât unul si, după ce 1-a folosit, să-l 
pună necondiţionat înapoi. Dar, dezordonat de felul lui, V. L. 
luase, se vede treaba, aproape vreo zece dintre 
manuscrisele mele, le scosese din picup, nu-l mai pusese pe 
niciunul înapoi si, în general, uitase de ele. Eu am luat 
picupul, dar au rămas acolo piesele cele mai 
incriminatoare: Banchetul învingătorilor, versurile despre 
lagăr, Republica muncii, ciorne de neînlocuit şi altele! 


Dar şi aceasta încă s-ar mai fi putut repara: câteva zile mai 
târziu, intenţionând să plece - era vară - într-o excursie, V. 
L.. a dat peste periculoasele mele lucrări. El, printr-o 
telegramă, încă mai putea să mă cheme de la Riazan. Totul 
s-ar fi putut repara dacă V. L. ar fi fost pe deplin conştient 
de realitate şi ar fi înţeles toată primejdia care mă pândea. 
Dar, cu totul imprudent, chiar imprudent, el mi-a băgat 
toate secretele într-un pacheţel si, fără să aibă dreptul de a 
face chestia asta, fără ştirea mea, le-a dat să stea peste vară 
la Zil-berberg, cu care legătura lui Teus era atât de în văzul 
lumii, încât la fel de bine putea să le lase în continuare în 
apartamentul lui. (Din lista materialelor luate se vede că, pe 
lângă acel pachet, era acolo şi un paragraf pe care V. L.. îl 
copiase în mod samavolnic din Arhipelag] Cu zece ani 
înainte de publicarea acestuia!) 

Dar ce să-i faci! Faptul acesta i se părea atât de 
neimportant, încât atunci când la sfârşitul verii am fost la ei 
şi apoi, din prostie, am adus de la Novâi mir tot la bieţii de 
ei geamantanul cu Primul cerc. 

— V. L. nici nu şi-a mai amintit, nu mi-a mai spus că dăduse 
peste aceste piese şi le încredinţase lui Zilberberg! 

Zilberberg a avut un concediu mai lung şi a lipsit deci mai 
mult decât Teus - şi kaghebistii l-au aşteptat să se întoarcă. 
S-a întors - şi în seara de 11 septembrie, ei au descins şi la 
Teus, şi la Zilberberg. 

Kaghebistii au confiscat Banchetul şi versurile despre 
lagăr. A fost lovitura cea mai cumplită din cei - acum deja 
împliniţi - douăzeci şi cinci de ani ai mei de activitate 
literară conspirativă. S-au ales praful şi pulberea de 
eforturile neîntrerupte, depuse timp de optsprezece ani. 
Dar cel mai devastator era faptul că aceasta mi se în-tâmpla 
într-un moment foarte delicat! 'Tot viitorul Arhipelag nu-l 
aveam decât ca pe o lucrare ce încă nu depăşise faza de 
început, şi erau şi cele două sute şi ceva de mărturii ale 
unor foşti deţinuţi, mărturii care încă nu-şi găsiseră un loc. 
şi toate acestea vor pieri acum? şi nu vor mai fi făcute 


cunoscute niciodată de nimeni? şi niciodată aceste voci de 
dincolo de mormânt nu se vor face auzite? 

Imediat a trebuit să ard şi materialele rămase la Riazan, or 
acolo erau şi lucruri de neînlocuit, pierdute acum pentru 
totdeauna. 

Eram aşa de supărat şi de distrus! Din neglijentă şi din 
indolentă, V. L.. rupsese un fir urzit cu multă răbdare, pe 
care eu îl împletisem din lumina crepusculară a celulei, prin 
gropi, mutări dintr-un lagăr într-altul, puşcarii, deportări, 
şederi ilegale la Torfoprodukt şi la Riazan - îl rupsese şi nici 
nu înţelegea ce făcuse - şi-mi propunea numaidecât o 
susţinuta colaborare pe mai departe. 

Dar KGB lăsa impresia că nu-l căuta decât pe "Blagov", 
autorul acelui articol. Acum erau chemaţi la interogatoriu şi 
Teus, şi Zilber-berg. Primele convocări la Lubianka nu sunt 
uşoare; desigur acest lucru era pentru ei un soc. Dar acel 
articol nu mirosea a pârnaie. Iar Balaurul, nu stiu de ce, 
încă nu se hotărâse să mă frece cu smir-ghel. A greşit. şi 
KGB părea să nu fi observat Banchetul meu. Deocamdată. 
(Peste câteva luni s-a pus maşinăria în mişcare.) Până la 
urmă însă ancheta în cazul articolului lui Blagov a fost 
suspendată, dosarul lor clasat. 

Dar propriile mele greşeli mă ardeau la ficaţi: cum de 
putusem să nu fiu ferm în salvarea cauzei mele, mai din 
vreme! Mi-era greu să mă mai văd cu V L. M-am rupt de 
Teusi pentru mult timp. 

A trebuit să treacă ani şi să se cicatrizeze rana, să se 
îndrepte lucrurile - să nu pier, ba chiar dimpotrivă, să ies 
învingător-pentru ca această amărăciune să-mi treacă şi să 
devină posibilă reînnoda-rea legăturilor. 

În 1970 am început să mă întâlnesc din nou cu Teusii, desi 
fără căldura de altădată, îmbătrâniseră, erau bolnavi, 
inspirau compasiune. Prin aceasta, nu cu mai putină 
mărinimie a încercat Susanna Lazarevna s-o ajute şi s-o 
liniştească pe sotia mea în momentul ruptuni noastre 
familiale definitive, a găsit pentru acest demers resurse 


sufleteşti. Veniamin Lvovici avea tot mai des probleme cu 
sănătatea şi pierderi de memorie. Se grăbea să-şi termine 
lucrarea în care investise multi ani şi în care studia 
destinele evreimii, lucrare superioară în concepţie, cu 
multe idei importante. Eu am citit-o cu interes şi cu folos. 
Neavând canalele lui, V. L. mă rugase să-i fac o fotocopie şi 
să i-o trimit lui Zilberberg, între timp emigrat în Occident - 
cu indicaţia "să fie publicată fără nici o modificare, 
corectare, abreviere". M-am conformat şi am trimis-o. Dar 
nu se ştie de ce n-a urmat nici un răspuns, mi-am zis că 
fotocopia n-a ajuns la destinatar (în realitate a ajuns); în 
1972 am pregătit un al doilea exemplar al ei. L-am 
expediat. Dar Zilberberg nu s-a grăbit să răspundă nici 
până în ziua de azi.* 

* în 1976, Zilberberg a editat la Londra o carte care pe 
mine m-a uimit foarte mult: Discuţie necesară cu Soljeniţân, 
titlul având aerul unei emanaţii a comitetului de partid. Z. 
îmi reproşează că eu ştiam că arhiva mea era la el: 
pasămite, în timpul singurei mele întâlniri cu el (cu Z.) "VL. 
începuse pe un ton calm să ne spună ceva şi eu (Z.) am 
auzit cum el (V. L..) a spus "la el", arătând cu mâna spre 
mine (Z.), iar dumneata (Soljeniţân) ai dat aprobator din 
cap". Toată chestia asta este o invenţie mai târzie a lui 
Zilberberg însuşi: el, din neatenţie (n-aş vrea să spun că în 
mod premeditat), întâlnirea o postdatează din 23 iunie 
1964 (mi-amintesc precis pentru că a fost în ajunul plecării 
mele în Estonia, unde urma să lucrez în timpul verii) în 
iunie 1965. A doua eroare pe care el o face aici este 
următoarea: în 1965 i s-a încredinţat nu "arhiva" mea, 
păstrată normal şi iată, la nevoie, transmisibilă, ci 
fragmente întâmplă-toare ale ei, pe care Teus uitase să mi 
le restituie şi numai de aceea i le-a pasat lui Zilberberg. şi 
pe aceste două erori, Zilberberg construieşte multe dintre 
acuzaţiile lui, în special morale, către care are o uşoară 
inclinaţie. După părerea lui, evenimentul central a fost 
ancheta în cazul articolului lui "Blagov" (de altfel - 


"tratamentul pe care ni l-au aplicat nu amintea de 
anchetatorii stalinişti", "niciunul dintre ei nu a fost prea 
antipatic"); si, care va să zică, el a fost uluit de faptul că eu 
nu "am dat fuga" imediat la ei să ne sfătuim "ce şi cum vom 
face mai departe". De altminteri, Zilberberg atunci "nu 
căuta şi nu putea să-şi dea seama de adevăratul scop al 
percheziţiei". (Dintr-un motiv de neînțeles, Zilberberg a 
omis să menţioneze în procesul-verbal publicat al 
percheziţiei numele kaghebistilor, păcat.) Dar de-abia 
acum, din cartea lui Zilberberg, aflu despre nişte vizite 
suspecte pe care persoane cu misiune specială i le făceau 
lui Teus mai înainte, la începutul lui 1965, ba pentru "lecţii 
de matematică", ba pentru "o traducere tehnică"; şi chiar 
despre o înregistrare a unei discuţii libere pe care Teus şi 
Zilberberg o avuseseră afară, înregistrare de mai multe ore 
făcută pe bandă de magnetofon - niciodată V. L. nu m-a 
prevenit în legătură cu acest episod şi deci nici eu n-am 
devenit mai atent. Greşeşte Zilberberg şi atunci când 
afirmă că la Secretariatul Uniunii Scriitorilor, Relaţiile mele 
cu Teusii au fost, în ultimii ani, bune, desi prietenia noastră 
de altădată nu s-a mai refăcut, în mai 1973, Veniamin 
Lvovici a decedat. 

În 1967, eu as fi fost primul care a rostit în public numele 
lui Teus. Realitatea este următoarea: am rostit acest nume 
şi pentru că până atunci vorbitorii tribunelor făcuseră 
gargară cu el deja de multe ori, şi faptul că am asociat în 
public numele noastre a întărit poziţia lui 'leus. Dar cartea 
depăşeşte cu mult cadrul acestor erori, ea transformându- 
se într-o “lipică împotriva mea. 

Luând fată de mine o atitudine profesorală, în urma unui 
episod de cincisprezece minute în care mi-a fost băgat pe 
gât, el produce o sută cincizeci de pagini de amintiri şi 
lămuriri, cu referire la "cunoştinţe" apropiate pe care nu le 
numeşte, persoane din planul al treilea şi al patrulea, care 
toate "spuneau" nu stiu ce nu stiu cui. Zilberberg, cu 
permanenta lui lipsă de tact, cu aerele lui de superioritate, 


dă lecţii, cu aplomb îmi face multă morală (ca toţi oponenții 
laşi, ne-omitând să lovească în mine pentru declaraţiile de 
căinţa şi mărturisirile pe care le-am făcut public), şi iată: 
chiar vrea să-mi dea ajutor spiritual ca să-mi dobân-desc 
armonia interioară. Mie, fost deţinut suferind de 
deformarea iremediabilă pe care mi-a provocat-o Gulagul 
(poziţie şi a lui V. Laksin), îmi dă lecţii despre legile 
comportamentului moral într-o societate normală 
(sovietică): împotriva puterii sovietice, eu foloseam, 
chipurile, metode "inferioare", pe când ar fi trebuit să le 
folosesc pe unele dintre cele "superioare"; "în viaţa literar- 
socială, eu am intrat", după părerea lui, "pe baza unei 
minciuni intrinsece" (împotriva PCUS) - şi ea "transpare ca 
nişte pete de rugină în însemnările mele autobiografice şi în 
multe manifestări publice de-ale mele, şi a pătruns şi în 
operele mele artistice". (Iar în manifestările mele publice, el 
constată "aberaţia vizuală atât de caracteristică" mie.) 
Comportarea mea în lupta corp la corp cu Puterea este 
"faptă de om sovietic": cum am putut eu să mă umilesc 
prezentând o informaţie despre reabilitare (când pe mine 
mă declaraseră ghestapovist)? Atunci de ce m-am 
recunoscut autor al Banchetului (si apoi nu destăinui că 
acesta este prea autobiografic),."tărăboiul în jurul 
Banchetului". Viţelul el deja 1-a citit, a înţeles, în sfârşit, ce 
rană dureroasă a fost pentru mine dezastrul din 1965, ce 
restantă pe viaţa a însemnat pentru mine proiectul 
Arhipelagului nedus la bun sfârşit şi al istoriei anului 1917 - 
dar de ce, mă întreabă el, n-am studiat cu ei tactica 
anchetei în cazul articolului lui 'Teus? Dacă Zilberberg a 
înţeles atât de putin şi mărimea poverii mele de-atunci, şi 
dimensiunea sarcinii - ce răspuns puteam să-i mai dau? Pe 
fiecare poet, şi nu numai o dată în viaţă, trebuie să-l atingă 
o copită de măgar. Este adevărat că nu i-am răspuns atunci: 
răspunsul i-l dau numai aici, în contextul relatării despre 
toţi Invizibilii. 


Dar mai bine ar fi dacă ar explica de ce nu a publicat, de 
ce a tăinuit, de ce a dat deoparte lucrarea pe care a primit- 
o de la Teus. Altminteri, despre prietenia lui cu acesta se 
exprimă astfel: "cel mai mare dar al destinului", "s-a 
revărsat asupra mea sub forma unui har", "afinitate 
sufletească". Murind V. L., mai mărturiseşte el, "pentru 
mine începe o nouă etapă a vieţii". Dar de ce o fi decretat el 
că tocmai cartea învățătorului său nu trebuie să vadă 
lumina tiparului? (Adnotare din 1986.) 4 Estonienii în Ivan 
Denisovici am afirmat, prin eroul meu, că printre estonieni 
n-am întâlnit oameni răi. Afirmaţie, desigur, exagerată, 
pentru că şi unii dintre ai lor au contribuit la aruncarea şi 
menţinerea Estoniei în braţele comunismului; unii dintre ai 
lor au fost şi în Comisia Extraordinară de la începuturile 
regimului sovietic, după cum au fost şi asemenea estonieni 
care au ajutat la înfrângerea albilor la Livni în 1919 (ce-or fi 
căutat ei acolo?) - dar această împrejurare nu-mi toceşte 
sentimentul de om de lagăr care-mi spune că toţi estonienii 
pe care i-am văzut sunt oameni cumsecade, cinstiţi, liniştiţi. 
(Dacă ludenici, în 1919, ar fi avut curajul să le spună: 
"sunteţi independenţi!" - nu i-ar fi eliberat ei lui, poate, şi 
Petrogradul?) Sentimentul acesta s-a născut din vinovăția 
noastră a tuturora fată de ei, din familiarizarea cu aceste 
sute şi sute de necunoscuţi mie, vorbitori ai unei limbi 
necunoscute. Dintre ei, numai unul mi-a fost apropiat, unul 
ca un punct luminos în fruntea acestei serii - tovarăşul meu 
de celulă de la Lubianka, ArnholdSuzi, de atunci dispărut, 
pierdut, se părea, pentru totdeauna (nu mi-a parvenit decât 
un zvon cum că ar fi invalid în secţia Spasski a Steplagului). 
Apoi pe la Ekibastuz a trecut meteoric eroicul şi pitorescul 
Georg Tenno, dar el era un estonian petersburghez, 
complet rusificat, ofiţer de marină sovietic. (Despre 
amândoi - multe în Arhipelag.) 

Când Ivan Denisovici a apărut în Novâi mir şi eu şedeam 
ca un popândău la hotel "Moscova", pe fostul Ohotnii Riad, 
Tenno, printre primii, m-a sunat şi a venit imediat la mine. 


În lagăr nu ne cunoscuserăm de-aproape, dar apoi, trecuţi 
prin proba tuturor celor întâm-plate, ne-am împrietenit 
instantaneu. Atlet şi gimnast, el se ocupa acum cu 
popularizarea "culturismului" (cuvânt greoi pentru 
dezvoltarea corpului uman), preda, ţinea prelegeri. Dar şi 
în aceasta el era cel dinainte: dacă nu putem să ne eliberăm 
de cătuşele noastre, arunci cel putin să ne pregătim trupul 
pentru saltul viitor. Toţi prietenii lui apropiaţi erau numai 
foşti deţinuţi (el este cel care mi-a făcut cunoştinţă cu 
Aleksandr Dolgan, pentru care era exemplu de conduită în 
lagăr şi în viaţă). şi sotia lui, Nataşa Tenno, 
inghermanlandeză din Petersburg, cândva o femeie fragilă, 
cu părul de culoarea inului, era şi ea acum o fostă deţinuta, 
trecută prin multe încercări, şi ea, ca şi soţul, cu zece ani de 
privare de libertate executaţi. Profesa aceeaşi filosofie ca 
noi toţi: eterne sunt lagărul, închisoarea, lupta, călăii 
comunişti, iar viaţa în libertate este o ciudăţenie 
vremelnică. (Scriind în Arhipelag despre sotii Tenno în 
libertate, am arătat că ei nu se puteau stabili în nici un loc, 
peregrinau: "locuim când într-o zonă, când într-alta" - 
spuneau ei.) Astfel, dintr-o dată, ne-am împrietenit prin 
spirit, nu a fost nevoie de muncă de lămurire cu nimeni, şi 
eram gata să facem front comun în fata primului pericol 
care s-ar fi ivit. 

Din afluenţa de scrisori de după Denisovici am pescuit o 
dată şi scrisoarea de suflet a lui Arnhold Suzi: toată familia 
lui fusese deportată în Siberia, numai recent li se 
permisese, se vede treaba, să se întoarcă, dar fără dreptul 
de a locui în oraş; se opriseră undeva într-un cătun, lângă 
Tartu. Sotia i-a murit de cancer. 

În vara lui 1963 ne-am văzut la Tartu - minunat orăşel 
medieval, universitar, cu numeroase inscripţii latineşti, cu 
un munte-parc la mijloc. Tot aşa de severă şi clară era 
privirea lui Arnhold luha-novici, ca odinioară la Lubianka, 
prin aceiaşi severi ochelari cu ramă de baga, dar îşi 
pierduse vigoarea fizică, declin la care se adăuga 


cărunteţea părului şi a mustăţilor. Sotia îi murise deja; din 
cătun a venit singur Ia întâlnire; Arno, fiul său, o ducea 
greu la Tartu, ne-având locuinţa, iar fiica ffeli, venită de la 
Tallin şi profitând de neatenţia autorităţilor, obținuse cumva 
aprobarea de a locui şi ea acolo. Despre aceşti copii - acum 
Amo era căsătorit, iar Heli avea un băieţel - ascultasem 
cândva o poveste în celula de la Lubianka. Lipsea numai 
fratele lor mai mare, Heino: plecase cu nemţii, iar acum 
trăia în Statele Unite. şi familia lui Suzi, nearanjată, 
dispersată, era încă una dintre cele fericite: unora, asociaţi 
cu el în jurul ineficientei "cauze" a creării unei Estonii 
independente, nici acum, după douăzeci de ani, nu li se 
permitea să se întoarcă în patrie; iar multe familii deportate 
rămâneau încă în Siberia. şi în mijlocul acestui popor, în 
mijlocul acestei tarişoare, a fost aruncată ca o scânteie 
traducerea lui Denisovici, prima traducere în URSS, editată 
în cel mai ieftin tiraj de masă; mi-a rămas în minte un 
calcul: o carte la patru-cinci familii, deci incomparabil mai 
mult decât pentru cititorii de limbă rusă. Cartea aceasta, au 
citit-o în Estonia aproape toţi - şi acum eram înconjurat aici 
de o atmosferă familială, de o cordialitate totală, cum nu 
mai întâlnisem niciodată în lumea sovietică. Datorită şi 
faptului că atunci în Estonia spiritul sovietic era slab, te 
simţeai în tara aceasta mai acasă ca oriunde, (în partea 
rusească a Uniunii, acel spirit încă aşteaptă să se 
primenească, să se primenească.) şi mi-am dat seama că nu 
pot să plec de aici cu una cu două şi pentru totdeauna. 

Si deja în vara următoare, în 1964, dobândind un 
"Moskvici" şi umplându-l până la refuz, m-am dus cu sotia 
în Estonia ca să lucrez acolo în timpul verii. S-a întâmplat 
că noua mea colaboratoare activă, E. D. Voronianskaia, din 
Leningrad, îşi petrecea verile tot în Estonia, şi deja i se 
închinase un loc într-un cătun de lângă Vâra, într-o 
minunată zonă cu lacuri. Acolo ne-am pus la lucru cele trei 
perechi de mâini: în cătun femeile dactilografiau cu 
schimbul varianta Cer-cului-87, mai urzicătoare în multe 


detalii ale ei; iar eu locuiam ceva mai încolo, pe un deluşor 
împădurit cu pini, unde pentru lucru aveam o masă cu 
picioarele împlântate în pământ; pentru acces era o potecă 
bătătorită, iar în caz de ploaie te adăposteai într-un cort. 
Prin nişte crânguri liniştite puteai ajunge la un lac 
misterios. Pentru prima dată în viaţa mea am petrecut o 
vară - nu cu tracasări, cu regim de concediu, cu 
constrângerea unor trambalări grăbite, ci una cu porţile 
larg deschise pentru lucru. şi ea, acea vară, a rămas legată 
de Estonia, tară care mi-a devenit şi mai dragă. Pregăteam 
textul Cercului şi în plus orânduiam, combinam din Mnturi 
şi micul meu Arhipelag anterior şi noile materiale despre 
lagăr, relatările martorilor. şi aici, pe dâmbul de lângă Vâra, 
s-a născut forma definitivă a Arhipelagului mare şi s-a 
cristalizat pentru mine o metodă nouă de asamblare 
armonioasă a unor materiale acumulate haotic. 

Mă simţeam aşa de bine în Estonia încât mă preocupa în 
continuare ideea de a-mi aranja aici, pentru orice 
eventualitate, un loc foarte secret, nu oriunde, ci la ai mei. 
Rațiunea cu prudenta ei şi inima-prooroacă îmi dădeau 
ghes să-mi pregătesc o Ascunzătoare, în Uniunea Sovietică, 
slujbaşul statului nu poate să plece într-un loc ştiut numai 
de el, dar eu acum - cu dispensă de la scriitori, eliberat de 
obligaţiile fată de scoală-pot! şi ne-am dus să ne vedem 
prietenii şi în acelaşi timp să cunoaştem locurile. ".; v>, 

Cătunul în care locuia familia Suzi la întoarcerea din 
deportare se numea Haava, era nu departe de Tartu. Ei 
locuiau de fapt într-o casă ce aparţinea Martei Martânovna 
Port, văduva unui savant biolog. Lată-n umeri, această 
femeie, cu fata lată ce exprima hotărâre, se remarca prin 
tăria şi puritatea caracterului. Activitatea răposatului ei soţ 
se caracterizase prin loialitate şi apolitism; în acelaşi spirit 
crescuseră şi fiii ei, acum oameni cu cariere strălucite (unul 
era ar-hitect-sef al oraşului Tallin). Familia lor o ducea bine 
sub Soviete, aşa că Martei Port, călăuzită de sentimentul 
matern şi de instinctul de autoconservare personală, i-ar fi 


fost mai simplu să nu sprijine nişte ilegalişti. Dar ea a 
adăpostit o familie căzută în dizgrație precum cea a lui 
Suzi, adăpostise şi alti estonieni pe care-i ruinase 
deportarea, iar acum fără pic de şovăire îmi propune pe loc 
să vin în secret la Haava şi să lucrez aici cât poftesc. Foarte 
bine era aici: patru camere spaţioase şi înalte, cu ferestre 
uriaşe, cu sobe vechi, cu rezervă de lemne, puteai să-ţi 
imaginezi ce plăcut trebuie să fie iarna aici. lar vara - şi 
pâraiaşul de alături, şi păduricea, îi mulţumisem, dar am 
lăsat totul pentru mai târziu si, pregătindu-mă să plec şi eu 
însumi necrezând că va trebui să mă folosesc vreodată de 
această ofertă, nu-mi dădeam seama cât de curând se va 
pune problema. 

După aceea ne-am dus la Piarna. Acolo Tenno şi sotia erau 
oaspeţi ai lui Lembit Aasalo - şi acesta fost deţinut, un tânăr 
care se împrietenise cu Tenno în lagărul disciplinar siberian 
Andziuba din perioada deja post-stalinistă. Era lagărul în 
care autorităţile trimiteau elementele cele mai incorigibile. 
Lembit primise acest nume în cinstea unui erou al eposului 
estonian si, cred, pe merit, în acel an, el, probabil, încă nu 
împlinise treizeci de ani, dar era uimitor prin aliajul de 
experientă de lagăr, absolută stăpânire de sine, excelentă 
pricepere în ale politicii, dragoste de Estonia şi năzuinţa 
fierbinte spre restabilirea vieţii fireşti şi a istoriei acestei 
țari, precum şi remarcabila capacitate de muncă. Era 
pedolog si, după ce şi-a luat diploma în această profesie, a 
început un curs de istorie la universitatea din Tartu, dar 
fără să întrerupă activitatea care-i asigura existenta; şi cu 
toate acestea, locuind în oraş, susţinea cu propriile lui forte 
gospodăria ce-i revenise ca moştenire la Rae, la optzeci de 
kilometri de oraş: îl durea inima văzând cum moare Estonia 
cătunelor şi cum tineretul pleacă la oraş. În timpul "liber" 
îşi completa biblioteca; noaptea citea, întruchipa concret 
idealul intelectualului care lucrează cu pământul, era şi 
viguros trupeşte, şi inteligent, şi bine făcut - şi toate aceste 
calităţi trecuseră prin proba dură a lagărului, unde fusese 


aruncat de pe când era un băieţandru. Eram convins că el 
va fi unul dintre cetăţenii de frunte ai viitoarei Estonii 
independente. Numai, Doamne fereste, de nu l-ar lua la 
ochi autorităţile sovietice înainte ca el să ajungă aşa de 
departe. Sotiei nu i-am arătat drumul spre cătunul lui: ca să 
n-o împovărez cu lucruri ne care nu avea nevoie să le ştie, i- 
am pus condiţia ca, în timpul călătoriei spre acea destinaţie, 
să stea culcată pe bancheta din spate şi să nu privească 
drumul, în aceeaşi vară, Lembit sosise la noi lângă Vâra şi 
cinase împreună cu Voronianskaia, căreia i-l prezentasem 
sub un nume fals. 

În acel adăpost de rezervă, şi mai dosnic şi mai tainic, eu 
aduceam a doua oară şi o masă pliantă. Această călătorie n- 
a fost fără peripeții. Lembit cu Evi, sotia sa, şi cu un 
estonian, de meserie so-bar, trebuiau să meargă în cătun ca 
să mute o sobă. Au mers în maşina mea, lenno fiind şi el cu 
noi. Eram într-o cursă veselă pe sosea, la un moment dat 
am cotit pe un drum noroios spre cătun. Eu n-am redus 
viteza, maşina a început să patineze, din neobişnuinţa am 
în-târziat să iau piciorul de pe acceleraţie. si, în maşina 
fiind, ne-am pomenit alunecând de pe un povârniş într-un 
mic lac, şi mai să ne ducem la fund. S-a nimerit însă sub 
maşină un buştean, un copac tăiat plin de crengi, suficient 
ca să n-o lase să se ducă la fund, insuficient ca să-i distrugă 
cu totul bara de direcţie. Slavă Domnului că am scăpat 
teferi! Ne-au scos cu ajutorul unui tractor, trebuia să 
reparăm maşina. La statia de service, un estonian lungan, 
de o neglijentă neestoniană, a scăpat în capul meu şi al lui 
Tenno o foarte grea ramă metalică de la o estacadă: lui 
Georg aproape că i-a zdrobit umărul, iar mie mi-a adăugat 
o cicatrice la rădăcina nasului. Cu toate acestea i-am 
îndrăgit pe estonieni - pe ei nu te poţi supăra nici pentru 
aşa ceva. 

În toamna aceea a fost răsturnat Hruşciov, iar situaţia mea 
s-a agravat. La începutul primăverii lui 1965, ne-am dus din 
nou în Estonia, în cătunul Martei, am zăbovit acolo zece 


zile, m-am adaptat locului - a fost bine. şi aici am 
dactilografiat ultima variantă a Tancurilor, şi tot aici mi-am 
lăsat, pentru orice eventualitate, un lucru la care ţineam 
foarte mult: Maşinuţa de scris "Rena" - Rheinmetall. (Pe ea 
mi-am bătut singur de câteva ori toate cărţile raele de 
taină, mai strâns decât la un interval, respectând pauzele la 
fiecare rând, potrivind cu mâna mărimea intervalului. si, 
bătrână şi ea, mă serveşte şi astăzi, în exil.) 

La 13 septembrie 1965 s-a dezlănţuit furtuna asupra mea. 
Mi-a parvenit ştirea despre dezastrul cu arhiva de la Teus, 
eu având în timpul acesta toate materialele şi manuscrisele 
Arhipelagului asupra mea. Totul era sub formă de petice de 
hârtie şi fragmente, ne-fiind scrisă ca lumea decât Ocna. 
Dar la data de care vorbesc, acest estonian spate al 
frontului se consolidase într-atât încât nici nu m-am gândit 
la o altă soluţie de salvare a comorii mele, la un alt refugiu 
unde să-mi fi terminat opera, dacă scăpăm - decât, fireşte, 
la Estonia. Şedeam la Rojdestvo în văzul tuturor aşteptând 
de la o oră ia alta să fiu arestat sau percheziţionat, iar la 
Moscova, la Bolsaia Pi-rogovka, la Nadia Levitskaia, seara, 
pe întuneric, lenno o aşteptase pe sotia mea de la care, în 
lift, în mare taină, a primit tot ceea ce constituia atunci 
Arhipelagul. (Dacă acesta s-ar fi prăpădit, cred că pentru 
nimic în lume nu l-as mai fi scris, n-aş mai fi avut răbdarea 
şi capacitatea de a-l reconstitui. O asemenea pierdere este 
o catastrofa şi o durere fără margini. Dar în toţi aceşti ani 
de luptă istovitoare şi de conspirație, Dumnezeu m-a ajutat 
să nu-mi pierd munca unei perioade atât de îndelungate. 
Toată această operaţiune cu lenno a fost excepţional de 
bine gândită. A doua zi, el, degajat, fără urmăritori, a plecat 
în Estonia, şi peste încă o zi totul a fost ascuns în cătun, la 
Lembit. Iar prin Heli (reuşisem să le dau prilejul de a se 
cunoaşte), Georg a anunţat că în iama aceea era posibil ca 
eu să vin la Marta. şi totul era pregătit în detaliu şi mă 
aştepta. 


Trecuse toamna neagră a lui 1965, nu mă arestaseră, în 
seara de 2 decembrie, după ce am plecat de la Novâi mir şi 
am ajuns la locuinţa din oraş a familiei Ciukovski, mi-am ras 
barba şi m-am urcat într-un taxi având la volan pe Liusa. 
(Curtea lor era foarte observabilă; poate că încă de atunci, 
vizavi de intrarea lor principală, exista, sub masca unui 
punct de agitaţie, un centru operativ al KGB, şi să mă fi 
ajutat raderea bărbii? 

— Dar poate că nu mă urmăriseră îndeaproape. Nici până 
în ziua de azi nu înţeleg indecizia manifestată de KGB în 
toamna aceea, dar mi-o voi explica eu cândva.) în trenul de 
Tallin, printre estonieni, mă străduiam să tac, cu 
conductorul foloseam expresii estoniene foarte simple, încă 
din lagăr îmi spuneau estonienii că semăn cu ei, iar în 
călătoriile mele prin Estonia observam de asemenea că 
lucrul acesta îmi prindea bine. 

La Tartu, oraşul meu preferat, am ajuns într-o dimineaţă 
cu ză-nadă şi chiciură, când vechea lui universitate era 
foarte împodobită şi când, mai ales, oraşul părea să se 
identifice total cu lumea de dincolo de granitele URSS, cu 
Europa, şi aceasta şi datorită faptului că toţi de aici evitau 
să vorbească ruseşte, iar eu, în mână cu un ghid de 
conversaţie amatorist, nu impuneam nimănui limba mea. Pe 
mine, desigur, mă recunoşteau după accent, dar un rus 
care se străduieşte să înveţe estoniana este aşa de 
neobişnuit încât este mereu primit cu căldură, în această zi, 
lăsând geamantanele Ia Arno Suzi, am umblat mult prin 
oraş, cumpărând în stânga şi-n dreapta alimente să-mi 
ajungă patru săptămâni, şi pentru prima dată în viaţă am 
avut senzaţia că mă aflu într-o emigrație proteguitoare: 
parcă as fi plecat de-a binelea din URSS, parcă as fi scăpat 
de hăituiala blestemată a KGB. Acest sentiment liniştitor m- 
a ajutat să mă apuc mai repede de lucru. 

Tinerii Suzi se mirau de felul meu de a percepe realităţile 
de prin partea locului. Ei ştiau bine că aici totul este 
radiografiat şi că toate iscoadele sunt la fel şi că eu însumi, 


apariţie deosebit de singulară printre estonieni, as putea să 
atrag bănuieli asupra mea şi asupra lor ca gazde ale mele 
(slavă Domnului - nu s-a întâmplat acest lucru, nu s-a aflat). 
Cu toate acestea, el nu ezita să mă adăpostească şi să mă 
ajute. Nu mai era nici chiar aşa de tânăr, trecuse de treizeci 
şi cinci de ani şi deja chelise. Petrecuse deja şapte ani de 
cumplită deportare siberiana, unde avusese în grijă o 
bunică, o mamă şi o soră. Au urmat umilirile şi îngrădirile 
rezervate celor ce nu prezentau încredere din punct de 
vedere politic: dificultăţi în a urma o anumită formă de 
învăţământ, în a obţine aprobarea de a se stabili undeva, în 
a alege un loc de muncă; toată viaţa lui n-a fost decât o 
luptă pentru scuturarea jugului, cum să nu cheleşti? Avea 
aptitudini excepţionale pentru ştiinţele economice, pentru 
analiză, ar fi putut fi un savant sau, în cel mai rău caz, om 
de afaceri şi organizator - dar a fost fericit să facă o muncă 
inferioară de ajutor de sef într-un oarecare birou de 
construcţii, pentru faptul că i s-a dat apartament într-un 
bloc cu multe etaje, neizolat fonic, rece, prost construit: trei 
cămăruţe, dintre care una era pur şi simplu o cuşcă. In 
asemenea condiţii locuiau patru persoane (fiica, având deja 
trei ani, şi o fată străină, de zece ani, pe care de milă o 
luaseră de la tară ca s-o crească), la care se adăuga 
Arnhold luhanovici. Acesta şedea o lună aici la Tartu, la fiul 
său, o lună la fiica sa la Tallin (unde regimul buletinelor de 
identitate nu-i permitea să zăbovească prea mult). şi în 
aceste două ierni - cu sosirile, cu plecările, cu expedițiile 
mele după alimente - îi mai deranjam şi eu, uneori şi 
înnoptam la ei. Eu mă grăbeam totdeauna, Arno era şi el 
prins totdeauna cu treburile - prilejurile de a vorbi între noi 
erau rare şi scurte. El făcea însă consideraţii foarte 
pătrunzătoare despre societatea occidentală. (Câţiva ani 
mai târziu şi-a cumpărat o casă spațioasă într-un cătun, 
răzleaţa cum sunt toate casele într-un cătun, şi ce fericit 
era!) 


A doua zi, când se îngână ziua cu noaptea, Amo m-a dus cu 
taxiul până la Haava, el întreţinându-se cu şoferul, eu 
nedeschizând gura. aşa am început o viaţă de om tăinuit, 
regim sub care am lucrat două ierni la rând, 1965-1966 şi 
1966-1967: cu adevărat absolut inaccesibil KGB-ului şi în 
afara ariei de circulaţie a zvonurilor. Marta Port nu le-a 
spus fiilor ei, nici în anii aceia, nici mai târziu, că eu am 
locuit în cătun, în casa ei. 

Ambele ierni au fost aşa de asemănătoare din punctul de 
vedere al modului de viaţa pe care mi l-au prilejuit, încât 
amănuntele mi se amestecă în memorie, în prima iarnă am 
rămas aici şaizeci şi cinci de zile, în a doua - optzeci şi una. 
şi în aceste două perioade, teancul materialelor şi al 
primelor capitole ale Arhipelagului s-a transformat într-o 
lucrare gata dactilografiată: şaptezeci de coli de autor (fără 
partea a şasea). aşa ca în aceste o sută patruzeci şi şase de 
zile petrecute în taină n-am lucrat de când sunt, era ca şi 
când n-aş fi fost eu, cineva parcă mă minase, scrisese cu 
mâna mea, ca şi când eu n-am fost decât percutantul 
resortului care stătuse strâns o jumătate de secol şi care 
acum îşi dăduse drumul. Nu citisem nimic, doar din când în 
când pe noapte câte o foaie din blocnotesul cu extrase din 
Dai, şi fiecare cuvinţel îmi era ca o foarte dulce picătură de 
rouă. Radioul occidental îl ascultam numai în timp ce eram 
la masă, sau mă gospodăream, sau făceam focul la sobă. La 
şapte seara, deja frânt de oboseală, mă culcam. La ora două 
noaptea mă trezeam, complet refăcut, săream din pat şi la 
lumina intensă a becurilor începeam să lucrez. Către ultima 
parte a intervalului matinal, la ora zece, de obicei, aveam 
deja realizată norma de muncă pentru o zi plină, şi imediat 
începeam norma a doua pe care până la masa de la ora şase 
o îndeplineam, în a doua iarnă am răcit straşnic, am avut 
dureri şi frisoane. Afară erau treizeci de grade minus. Cu 
toate acestea spăr-geam lemne, încălzeam soba, o parte din 
treburi o făceam stând în picioare, lipindu-mă cu spinarea 
de soba încălzită în loc să-mi pun cataplasme cu faină de 


mustar, o altă parte - stând lungit sub pături, s' a? A am 
scris, cu treizeci şi opt de grade temperatură, singurul 
capitol umoristic ("Foştii deţinuţi - o naţiune"), în a doua 
iarnă, în principal, n-am mai făcut altceva decât să 
dactilografiez, dar cu multe mici modificări - şi reuşeam să 
fac câte o coală de autor pe zi! Un asemenea salt şi un 
asemenea succes au fost posibile numai pentru că m-am 
simţit eliberat de teamă şi de constrân-eeri. În alte părti ale 
Uniunii as fi îrăit cu teama că vor veni şi mă vor surprinde 
lucrând la ceea ce lucram. Aici, în primele săptămâni ale 
primei ierni încă mai aveam o strângere de inimă, încă nu- 
mi revenisem din socul provocat de confiscarea arhivei (în 
greaua mea situaţie am compus atunci trei rugăciuni pe 
care mi le-am notat). Nu mi-am păstrat nici o legătură cu 
lumea exterioară; în ce priveşte cele ce se întâmplau acolo, 
îmi spuneam că, poate, casa mea era deja în curs de 
devastare - despre aceasta nu ştiam nimic precis, iar 
radioul atunci nu informa aşa de repede şi amănunţit 
despre persecuțiile din URS S. Dar tot ce se întâmpla în 
lumea exterioară nici nu putea să mă atingă pentru că mă 
aflam în afara ei şi mă identificasem cu materialul meu 
tainic, şi singurul, şi ultimul scop al vieţii mele era acela ca 
din această identificare să se nască Arhipelagul, chiar dacă 
ar fi fost ca de aici să mi se tragă moartea. Heli Suzi, care în 
timpul acela mă vizita uneori, mi-a spus că las impresia cum 
că nu mai aparţin de nimeni şi de nimic în această lume, că 
mă desprind şi merg, absolut de unul singur, nu se ştie 
încotro. Tocmai după asemenea cuvinte a fost nevoie să fac 
o călătorie prin toată Estonia pentru ca finalmente să ajung 
la Lembit, la Piarna - să dau o parte din manuscrise, iar o 
parte s-o iau; pentru mai multă siguranţă nu ţineam totul la 
mine. Am călătorit cu un autobuz de noapte, timp de câteva 
ore, aproape fără opriri; lumina nu ardea în interior, toţi 
pasagerii moţăiau pe scaunele rabatabile, nimeni nu 
vorbea, nici un radio nu se auzea; autobuzul negru alerga, 
de parcă ar fi fost gol în mijlocul unui spatiu nocturn gol, 


doar claxona si, cu farurile, punea în evidentă, în lungul 
şoselei, pete albe de zăpadă. Mă vedeam într-o situaţie ca 
aceea în care mă văzuse Heli: un autobuz gol ("peste Neva, 
peste Nil, peste Sena") mă ducea deodată prin toată lumea, 
mă ducea pe mine singur prin întunericul de cărbune sau 
mă scotea cu totul din lume, eram gata pentru orice, numai 
să reuşesc să termin Arhipelagul, chiar dacă, revenind în 
lumea exterioară, as fi fost pus la zid. Acestea au fost 
săptămânile de vârf şi ale victoriei mele, şi ale însingurării 
mele. 

În realitate, eram singur, în condiţiile în care mă ajutau, 
mă păzeau asemenea prieteni credincioşi? 

În deportare, Heli se măritase cu un bărbat de vârsta ei, 
un esto-nian. După ce s-a întors acasă, el a devenit un artist 
cunoscut. Pe ea a părăsit-o. Fiul luhan a rămas la ea. O 
salva minunata cunoaştere a limbii germane, pe care o 
preda la conservatorul din Tallin; locuia în afara oraşului, la 
nişte rude, într-o vechitură de casă prin care trecea vântul 
fluierând; apa o aducea din curte, cu găleata, până la etajul 
unu, şi tot cu găleata scotea lăturile; soba o încălzea cu 
lemne. Această femeie ducea o viaţă foarte grea, dar se 
mângâia cu faptul că fiul ei creştea cum numai în vis creste 
un copil: harnic, ascultător, serios, la scoală premiant, de 
timpuriu câştigat la ideea naţională şi la preocuparea 
pentru politică, tot timpul gata să ajute. (Eu aproape că 1- 
am împins pe el, copilul de paisprezece ani, spre 
fotocopiere - m-a ajutat să fac o fotocopie a Arhipelagului, 
iar curând după aceea a început să facă el singur totul.) şi 
trei prietene ale Heliei-Ello, Erika şi Ruti - împreună cu ea 
s-au angajat să-mi păstreze ciornele, copiile dactilografiate, 
materialele - toate acestea împreună au format un fond 
important care undeva există şi astăzi. Separat, lucrurile 
cele mai importante le păstra Lembit. În a doua iarnă ela 
devenit student la fără frecventă al Universităţii din Tartu; 
când a venit la sesiunea din iama, ne-am întâlnit în oraş, 
într-un loc convenit; el avea în servietă părţile lipsă ale 


Arhipelagului. L-am dus să-i fac cunoştinţă cu Suzi-seniorul 
şi cu Suzi-juniorul, şi ce bucurie şi căldură ne-a cuprins, ca 
o flacără mângâietoare, sufletele! În acele două ierni, 
Arnhold luhanovici îşi terminase memoriile, în estoniană: 
viaţa elitei intelectuale a oraşului Tallin înaintea celui de-al 
doilea război mondial, în timpul războiului - între ciocanul 
sovietic şi cel german, slaba încercare de a forma un 
guvern esto-nian la sfârşitul lui 1944 - şi lagăre, lagăre, 
lagăre. Câte ceva din amintirile lui din lagăr mi-a 
încredinţat şi mie în Arhipelag: erau răspunsuri la 
chestionarul meu, menite să astupe anumite goluri din 
materialul aflat la dispoziţia mea, dar, mai mult decât orice, 
m-a ajutat cu teribilul capitol intitulat "Copilaşii". Amo şi 
Heli se întreceau în a-mi povesti despre exilul lor siberian. 
Tatăl şi fiica reuşiseră să-mi ia din mână şi să citească unele 
capitole. Heli avea un dezvoltat simt artistic şi-mi făcea 
uneori observaţii interesante. Un crăciun l-am petrecut 
împreună cu toată familia lor (la estonieni, în jurul bradului 
se adună numai ai lor). 

Prima mea iarnă în ascunzătoare s-a întrerupt dureros, 
mai devreme decât avusesem eu în vedere: o săptămână îmi 
mai rămăsese de stat acolo (dar o săptămână, când eşti în 
viteză, înseamnă foarte mult, în altă situaţie nici o lună nu-ţi 
ajunge să-ţi rezolvi problemele), când ce văd - prin zăpada 
înaltă, încălţat în pantofi (încălţăminte mai adecvată nu 
avea, viaţa de orăşean), înoată spre mine bietul 
septuagenar Arnhold luhanovici. Telegramă pe adresa lor 
din Tartu. Din Riazan: "Vino imediat, Ada." Era clar că era 
de la sotie, dar de ce Ada? Asemenea apelativ nu exista la 
noi, de un asemenea nume nu auzisem niciodată, ea putea 
pur şi simplu să nu semneze, lucrurile tot clare erau. Dar în 
această "Ada" - era cumva vreo aluzie infernalăl! Acolo se 
pune la cale vreo ticăloşie infernală! Ce avea ea în vedere? 
Ceva periculos şi presant se întâmplase, fără îndoială. Viaţă 
liniştită, munca făcută din pasiune - totul se risipeşte într- 
un ceas, ia o întorsătură bruscă, nu mai ai parte de linişte 


sufletească, totuna e şi dacă nu mai lucrezi, adio 
manuscrise de neuitat, poate că din lumea exterioară n-am 
să mă mai întorc niciodată la voi. Încă mai trebuie să le 
ascund la loc sigur: în termene neprevăzute, fără întâlniri şi 
călătorii stabilite acest lucru este mai greu ca orice. Care va 
să zică, manuscrisele rămân deocamdată la Arno, pe la care 
trecusem nu o dată. Trenul de noapte până la Moscova. De- 
acolo sun imediat la Riazan, răspunsul: mai repede! Mai 
repede! Vino! În sfârşit iată-mă la Riazan, iată-mă cu barba 
rasă, deja deconspirat, reperat: ce s-a întâmplat? Păi nimic. 
Aproape din toamnă, tu nu mai locuieşti la Riazan, şi eu tot 
timpul singură. Pur şi simplu, nu mai puteam să aştept. (Dar 
de un an şi jumătate la noi deja totul este în destrămare, 
totul este pe moarte.) şi trebuie să primim apartament în 
Riazan, dar sovietul orăşenesc tace. 

— Dar de ce "Ada"? 

— Păi, trebuia să mă semnez cumva, pentru Estonia 
trebuia să semnez cu un nume nerusesc, şi mi-a venit în 
minte - Ada. 

Din toamna trecută prinsese pică pe Arhipelag: ar fi avut 
curajul şi să-l publice, dacă ar fi semnat alături de mine - 
dar dacă pentru Arhipelag plec şi chiar să-l scriu acasă nu 
mai pot - atunci să nu mai audă de el. (Am avut ocazia să 
ascult înregistrarea unui inln limba rasă ad înseamnă "iad", 
"infern". (N. t.)v,s,.,. 

— 'Terviu pe care ea, în 1974, când Arhipelagul abia ieşise, 
1-a dat ziarului Figaro în prezenta lui K. Semionov, delegat 
al APN s-o asiste în pregătirea unei cărţi împotriva mea. Ea 
a declarat atunci că Arhipelagul nu este decât folclor de 
lagăr, că este o cercetare neştiinţifică a unei teme înguste, 
speculată în Occident, şi că eu aleg numai fapte care 
confirmă ideile mele preconcepute.) 

Iarna următoare la Haava am trăit sufleteşte mai degajat: 
nu m-a mai apăsat gândul că mă vor aresta, că-mi vor căuta 
şi-mi vor răvaşi lucrurile ascunse. 'Tot mai sigure îmi păreau 
lucrurile din jurul meu: aceşti pereţi deja familiari, marile 


ferestre geruite, soba veche cu ingenioasa ei uşiţa de fontă, 
bufetul vechi, tabloul de grup repre-zentând pescari 
estonieni. Deja fără teamă mă avântam pe schiuri şi în 
împrejurimi: vecinii ştiau că printre ei se află "un profesor 
din Moscova", un prieten de-al lor care se străduieşte să 
vorbească în estoniană. Uneori, în serile cu lună, mă 
plimbam pe un teren pe care-l bătătorisem cu umbletul 
meu încoace şi-ncolo, deprins din vremea detenţiei, şi mă 
invada bucuria la gândul că am o carte deja aproape gata, o 
carte care deja dobândise grandoarea unui edificiu, în 
această iarnă mi-am lăsat barbă, nu am ras-o. Nici aşa nu 
mi-au dat de urmă, nu puteam să-i dăm notă mare 
Securităţii Statului, (în iarna lui 1975 în Estonia câţiva au 
fost arestaţi, câţiva au fost şicanaţi - dar de tinerii Suzi şi de 
prietenele Heliei nu s-au atins. *) în a doua iarnă eram pus 
pe fapte din ce în ce mai temerare, în-călzindu-mi la sobiţa 
spinarea bolnavă - era spre Bobotează - mi-a venit ideea 
unei scrisori către congresul scriitorilor. Chestia asta părea 
atunci un pas îndrăzneţ, chiar periculos. 'Terminând de 
lucru, m-am dus la Tallin la familia Suzi - ca să refotografiez 
acum tot Arhipelagul. A. [., luându-şi rămas-bun de la mine, 
m-a felicitat pentru felul în care concepusem "scrisoarea". 
Chiar prietenii mei estonieni, nemaivorbind de estonienii 
care nu-mi erau apropiaţi, încă aveau dificultăţi în a 
înţelege ideea mea cum că eliberarea lor, a tuturor, nu 
poate să înceapă decât de la Moscova, printr-o undă de soc 
stârnită de la centru. La începutul lui 1967 încă puţine erau 
indiciile unei asemenea evoluţii, dar mie mi s-a limpezit 
această perspectivă atunci, când de la douăzeci de ani de 
activitate literară clandestină am trecut la ciocniri deschise. 
Estonienii, în sufletul lor, îi consi- 

* şi nici până azi nu s-au atins de aceste persoane. 
(Adnotare din 1978.) derau asupritori pe toţi ruşii, eu fiind 
pentru ei o stranie excepţie de la regulă. 

Si încă o dată, în vara următoare, împreună cu sotia, m-am 
dus cu maşina la Ascunzătoarea mea, ne-am luat maşina de 


scris, ne-am luat rămas-bun - neştiind că era ultimul - de la 
Marta Marti-novna şi de la Amhold luhanovici. Iar Heli a 
mers cu noi ca să viziteze Leningradul - cea mai simplă 
acţiune, dar şi în fiecare acţiune simplă conspiratorul 
trebuie să prevadă legăturile pe care trebuie să le 
stabilească şi pe cele de care trebuie să se ferească. Eram 
înclinat să-i fac cunoştinţă cu Voronianskaia - ce bine, îmi 
ziceam, locuiesc aproape una de alta, va fi o legătură în 
plus. Din fericire însă nu le-am făcut cunoştinţă. De aceea 
Heli (ca şi Lembit!) nu a nimerit în jurnalul nefast ţinut de 
Voronianskaia. În interogatoriile de cinci zile şi cinci nopţi 
de la Casa Mare, Voronianskaia n-a putut să dea numele 
nici unui estonian, tot ce ştia ea (dar sper că şi ascundea) 
era că "în general estonienii" mă ajutau (si dacă ştia ceva în 
plus, de vină sunt eu), dar n-a precizat nici un nume, nici un 
loc. 

Si în aceeaşi primăvară, în acelaşi iubit Petersburg al lui, 
în prezenta mea, Tenno s-a îmbolnăvit: cauza era, probabil, 
o intoxicare bruscă, el bănuia că i se trage de la un salam. 
Voia să se vindece prin nemâncare si, încă bine dispus, mi-a 
povestit, şase ore cât a durat călătoria retur cu trenul, 
multe despre viaţa lui. (Peste câteva zile, în aceeaşi lună 
mai, el a depus în multe cutii poştale din Moscova 
"scrisoarea" mea "către congresul scriitorilor". A fost cel 
mai activ difuzor al acestui document. El încă nu-şi dădea 
seama de natura bolii incipiente.) Dar, în realitate, era 
vorba de un cancer insidios, care în cinci luni de zile 1-a şi 
doborât. Erou, luptător, atlet - dintre toţi cei evocaţi în 
această schiţa, el era cel mai viguros, cel mai îndrăzneţ, 
chiar cel mai îndârjit, un om în deplină maturitate şi bucu- 
rându-se de sănătate - şi a murit înaintea tuturor. Pe el, ca 
pe multi foşti deţinuţi, oameni viguroşi şi curajoşi, 1-a ruinat 
mărunta tracasare nervoasă în condiţiile bunului plac al 
regimului sovietic. N-a rezistat acestei tracasări. El este 
unul dintre eroii principali ai Arhipelagului şi una dintre 
principalele surse de inspiraţie ale acestei cărţi - dar n-a 


apucat să trăiască nici măcar până la ultima redactilogra- 
fiere, necum până la triumful de astăzi. Ultima dată am fost 
la el pe 22 septembrie 1967 - cu o oră înainte de a merge la 
lupta din secretariatul Uniunii Scriitorilor. Doamne! Se 
făcuse subţire ca un rus voinicul de altădată; pe acest fus 
atârna, pleoştită şi supraabundentă acum, draga lui flanelă 
de marinar. Fata lui avea culoarea pă-mântie de dinaintea 
morţii, i se descărnase; trupul chinuit i se ningea de durere. 
A rămas nerealizat aprigul lui plan de a-i face de petrecanie 
lui Molotov. Ca un păduche cenuşiu se plimba acest călău pe 
aleile de la Jukovka, şi mâinile lui Tenno nu putuseră să-l 
ajungă, încă mai avea prietenul meu firea de luptător şi 
puterea de a evalua lupta care mă aştepta, chiar de a 
reînflori pentru o clipă, dar nu avea puterea de a se 
recunoaşte bolnav şi cu un picior în groapă. şi sotia lui îmi 
făcea cu ochiul să mă aliniez tuturor celor care-l minţeau 
cum că în cazul lui era vorba de o ocluzie temporară a 
stomacului şi că în curând o să scape de ea -o să se 
însănătoşească. 

Cred că în ziua aceea m-am bătut aşa de bine pentru că de 
la patul de suferinţa al unui deţinut veneam la nişte porci 
de scriitori. 

Un an mai târziu, de Crăciun, am fost pentru ultima dată 
la Tallin. Împreună cu Heli şi Lembit am aprins, după 
obiceiul estonian, lu-mânări la mormintele lui Arnhold Suzi 
şi Georg Tenno. Ei sunt acolo, nu departe unul de altul, la 
Pirita. 

Ah, scumpii mei estonieni! Ce mult ati făcut voi pentru 
cauza noastră comună! Sufleteşte m-am legat pentru 
totdeauna de voi. 

O, atâţia dintre voi ati plecat unul câte unul, prieteni ai mei 
din vremea detenţiei, copărtaşi la lupta mea subterană! 
Ajută-i, Doamne, pe cei încă în viaţa să nu calce pe mine cu 
explozie întârziată. 

Necazul pe care l-am păţit cu Arhipelagul în 1973 reedita 
într-o oarecare măsură necazul din 1965 cu prima mea 


arhivă. Dar, în rest, nu m-am lăsat cuprins de slăbiciune, nu 
mi-am pierdut curajul, n-am devenit inactiv, nu m-am 
ascuns şi am tras până la Paris firul exploziv. Vârtejurile 
agitaţiei, ale întâlnirilor şi prevenirilor brusc-ne-cesare - 
semănau cele de-acum cu cele de-atunci. Trebuia să-i 
previn şi pe estonieni si, sprijinindu-mă pe cele încă ascunse 
şi pe locui unde erau ascunse, să tin în mână chiar destinul 
Arhipelagului. 

Spre norocul meu, Heli tocmai sosise la Moscova, la nişte 
cursuri de două luni. şi cu ea, şi cu văduva lui lenno m-am 
întâlnit de trei ori - în aceeaşi cameră în care murise Georg 
şi din care, potrivit sistemului locativ sovietic de tip 
sclavagist, văduva nu putea să plece, ci trebuia să îndure 
totul pe loc. 

Locul mobilei, ea deja îl schimbase în aşa fel încât nu mai 
vedeai, uitai priveliştea mortuară anterioară. Chinuită, 
îmbibată de fumul de ţigară al celor din jur, îmbătrânită, ea 
presta o muncă zadarnică la odiosul APN şi de munca 
aceasta trebuia să se tină până la pensie. - "Napa! Public 
Arhipelagul, poate să nu public că Ghera voia să-l omoare 
pe Molotov?" I-a scăpărat flacăra nestinsă a ochilor: 
"Publică!" 

Dar cum să te întâlneşti, când s-a produs necazul cu 
Arhipelagul şi când, fără îndoială, Securitatea din Moscova 
stătea cu ochii pe mine şi mă ameninţa cu ghearele? Să vă 
spun un secret: la locurile interzise, unde n-ai voie să laşi 
urme, cel mai bine este să te duci la ora cinci dimineaţa 
(fără să aprinzi lumina în camera ta). Oricum ţi-ar 
supraveghea kaghebistii locuinţa, şi la unsprezece seara, şi 
la unu noaptea, şi la trei. 

— Dar spre cinci dimineaţa o lasă mai moale, căci nimeni 
nu lucrează din conştiinţa; la KGB de mult nu se mai 
lucrează din conştiinţa; poate că nişte ochi electronici 
clipesc, dar n-are cine să le prelucreze semnalele. La cinci 
dimineaţa ieşi pe stradă - în cartier nici înapoia, nici 
înaintea ta nu e nimeni, nici om, nici maşina. Probabil că nu 


mai eşti urmărit, în primul troleibuz te aşezi spre vatman - 
singur sau cu cineva care nu are nimic suspect - şi cobori 
singur, nu e greu să verifici dacă ai pe cineva prin preajmă. 
Abia se deschid primele uşi ale metroului - trec pe lângă 
tine câţiva oameni, toţi - oameni obişnuiţi, naturali şi nu ai 
probleme cu niciunul. 

Astfel, poc-poc din tocuri printre gunoierii matinali, 
treceam prin-tr-o curte cunoscută, imensă, încă pustie; fără 
să mă audă cineva, fără lift, urcam nişte scări - si, 
neaşteptând să sun la uşă (apartament la comun, vecina nu 
trebuia nici să vadă, nici să audă), Nata Tenno, fără nici cel 
mai mic zgomot, îmi şi deschidea (prima dată, de la 
telefonul public, mă înţelegeam cu ea asupra orei, iar apoi 
ră-mânea stabilit să ne vedem "ca data trecută", "cu o 
jumătate de oră mai devreme"), şi Heli, care înnopta la ea 
de cu seară, deja mă aştepta. 

Prima dată am alergat la ele: acolo, în Estonia, trebuiau să 
ardă totul, ca să se salveze. A doua oară, mai relaxat: să 
aştepte putin, până la un anumit semnal. Dar a treia oară 
am spus stop: nu trebuie ars, ci tradus în estoniană, în 
curând trebuie să-l dăm să circule din mână în mână. 

Totuşi, mersul istoriei este în favoarea noastră! 

Elizaveta Denisovna Voronianskaia La ieşirea de sub tipar 
a lui Ivan Denisovici, şuvoiul de scrisori adresate mie era 
aşa de mare şi de presant încât, dacă m-aş fi ocupat numai 
de ele, dacă as fi început să-i răspund fiecăreia, nu mi-ar 
mai fi rămas nici timp pentru altceva, nici posibilitatea de a 
urma linia pe care mi-o dicta conştiinţa, şi n-aş mai fi fost 
scriitor. Tocmai urmând linia mea, am reuşit să mă feresc de 
această primejdie. Mă străduiam să rețin tot ceea ce era 
fecund în aceste scrisori - uneori compuse "în cheia de 
stânga" de către cineva din lagăr, uneori aşternute pe câte 
şaisprezece pagini mototolite scrise cu un ciot de creion. 
Din aceste scrisori se întâmpla câteodată să transpară şi un 
alt imponderabil de care de asemenea aveam mare nevoie - 
acela al disponibilităţii unuia sau altuia de a mă ajuta 


operativ şi dezinteresat, îndată după "miracolul" 
hrusciovist, cetăţenii sovietici, scriindu-mi, exprimându-şi 
simpatia fată de mine, lăudându-mă, mulţumindu-mi sau 
oferindu-mi ajutorul lor, nu mai riscau nimic. De sutele de 
scrisori superficiale, ocazionale, ba chiar şi false, se 
distingeau, prin puritatea tonului, cele sincere. Cu ajutorul 
unor asemenea scrisori i-am pescuit pe câţiva dintre viitorii 
mei Invizibili, printre ei şi pe Elizaveta Denisovna. 

Chiar din prima ei scrisoare (si ea era o maestră strălucită 
în a le scrie) se vedea cât de mare îi era căinţa pentru 
trecut-căinta unei femei care nu gustase din amarul vieţii 
de lagăr. Până atunci, adică timp de cincizeci şi şase de ani, 
dusese o viaţă cu nimic deosebită de cea a cetăţeanului 
sovietic de rând: nu participase la nelegiuiri, dar nici nu li 
se împotrivise, votase disciplinat acolo unde i se ceruse; 
uneori, ajutată de inteligenta ei ascuţită şi ironică, înţelegea 
înşelăciunea, alteori, luată de valul indiferentismului din 
viaţa socială, nu o înţelegea. Politiceşte, nu era 
incompatibilă cu nimeni, valul terorii din trecut nu-i 
afectase viaţa - dar având trăsăturile unui caracter 
irezistibil ca un uragan, ea, urmare a congresului al XXH- 
lea şi a lui Ivan Denisovici (fratele ei după tată!), a început 
să aibă remuşcări în fata poporului (ea însăşi era abia din 
prima generaţie cu instrucţie şcolară), să dispreţuiască 
partidul şi să urască instituţia KGB-ului. Nu era dintre aceia 
care fac epoca, ci dintre aceia r>e care-i face epoca, dar 
devenise deja foarte profundă şi dobândise o mare putere 
de pătrundere. Revirimentul de-atunci a fost al întregii 
societăţi - dar în cazul multora schimbarea nu s-a produs 
decât pe jumătate şi a fost marcată de reveniri şi de 
baterea pasului pe loc. Elizaveta Denisovna însă nu s-a mai 
abătut până la moarte de la această orientare a anului 1962 
şi nu a mai cunoscut limite în revolta ei împotriva 
asupritorilor, dar şi împotriva întemeietorilor, şi s-a 
îmbogăţit intelectual din mers, în mare măsură şi din cărţile 
mele. În scrisori (în cele "în cheia de stânga"), ea se 


exprima aproape mai dur decât noi toţi, aşa încât şi 
păstrarea lor era riscantă. (lar în cercul nostru se stabilise 
ferm: toate scrisorile "în cheia de stânga" să fie arse 
imediat.) Nu pregeta să copieze de mână, să 
dactilografieze, să dea prietenilor, să-mi trimită mie diferite 
pasaje perfide şi scandaloase din întemeietori. şi în această 
îndârjire a ei împotriva unei epoci debusolate şi apoi din 
nou stalinizate, se lăsa condusă mai mult de sentiment 
decât de intelect. Printre versurile ei preferate erau şi 
următoarele: De iubeşti, iubeşte cu nesăbuinţă, Dacă tai, 
atuncea taie pân-la os. 

Cu aceeaşi repeziciune şi se lăsa cuprinsă de entuziasm, şi 
nega motivul care o entuziasmase. 

Această puternică pornire, acest elan subit nu doar de a 
ajuta, ci de a se pune în slujba unei cauze, a reieşit din 
prima ei scrisoare către mine. I-am răspuns, între noi a 
început să funcţioneze o relaţie epistolară, în vara lui 1963 
s-a ivit şi prilejul de a ne cunoaşte - gesturi largi şi tonuri 
furtunoase au însufleţit îndată atmosfera. Pentru viitorul R- 
17, am rugat-o, încă din prima iarnă de după această 
întâlnire, să cerceteze nişte ediţii rare din anii '20, să 
culeagă amănunte caracteristice epocii respective şi 
aspecte ale modului de viaţa de atunci. (Mă grăbeam şi 
eram atunci în faza unei ample regrupări de forte în 
vederea unei noi cărţi, adunam material pentru cele 
douăzeci de Noduri dintr-o dată, nu-mi dădeam seama că 
pentru aşa ceva se cere mai mult de o viaţă de om.) Ea s-a 
achitat binişor de această sarcină: a răscolit o mulţime de 
pagini tipărite şi a strâns bob cu bob elementele 
caracteristice; avea şi gust artistic şi un deosebit de 
dezvoltat simt al anecdoticului. Iar în vara următoare, în 
cătunul de lângă Vâra, a rebătut împreună cu mine Cercul. 
Până atunci lucrase ca directoare a bibliotecii geologice de 
pe Moika. În întâmpinarea cerinţelor mele, a învăţat 
repede, uşor şi bine să bată la maşină, lucru cu care până 
atunci nu se ocupase niciodată. Din primele ei lucrări 


pentru samizdat au fost Fărâmele mele cărora tot atunci ea, 
cu de la sine putere, le-a adăugat Rugăciunea, dată ei 
numai pentru a o citi. Rugăciunea a zburat din mâinile 
delăsătoare ale E. D. şi a ajuns să fie publicată în toată 
lumea - şi acesta a fost pentru mine un prim avertisment de 
care n-am ţinut seama. 

După cum spunea ea, din cauza caracterului ei coleric, 
viaţa ei avusese un curs nefericit, cu omul iubit nu se 
măritase, şi a trăit întotdeauna singură. Din cauza bărbiei 
proeminente şi a nasului mare şi ascuţit, era urâţica. Dar 
spiritul scânteietor cu care întreținea o conversaţie şi făcea 
glume, izbucnirile de umor şi furie, pornirile spre acţiune, 
spre manifestări de ospitalitate, îi eclipsau neajunsurile fi- 
zionomice, o făceau să pară chiar mai tânără decât era. Mai 
mult decât orice în viaţa iubea muzica, reuşea să meargă la 
cele mai bune concerte din Leningrad, alerga prin oraşul de 
pe Neva, în căutarea unor cinematografe de mâna a doua 
unde era un film cu un concert dirijat de Karajan 
(asemenea filme nu erau prezentate la un cinematograf 
central). Nu exagera când scria: "Muzica şi oamenii demni 
sunt sprijinul vieţii mele. După o muzică bună simt că parcă 
mi se împrospătează sufletul." (Vorbele acestea s-au 
confirmat: E. D. ne-a procurat, mie şi sotiei, bilete la 
Recviemul lui Mozart la Capelă, a stat cu noi, a ascultat 
înlăcrimată. şi tot ea ne-a făcut cadou Recviemul lui Verdi.) 
îl adora până la uitare de sine pe şostakovici ("dacă mi-ar 
permite, i-aş spăla hainele şi galoşii"); acum acest sentiment 
ea îl împărțea între el şi mine, dar avea mare grijă ca 
primul să nu fie înlăturat de al doilea, şi cu durere primea 
ştirile despre conduita socială lamentabilă a idolului ei. ("Ca 
Ivan Karamazov cu diavolul, aşa sunt eu cu şostakovici - nu 
pot să mă împac cu această situaţie. Lucrurile se complică 
prin aceea că el s-a dat cu ei şi în acelaşi timp este şi 
singurul care i-a anatemizat în muzică.") Infatigabilă, citea 
în engleză, desi nu fără dicţionar, si, imperturbabilă, o 
alterna pe Agatha Christie cu Joyce. Îi plăcea să-i citească 


pe înţelepţii din diferite epoci şi să-şi extragă aforisme. 
Infatigabilă, transcria paragrafe întregi în scrisorile către 
prieteni: A explica prin jocul întâm-plării facerea lumii este 
la fel de naiv ca a susţine că simfoniile lui Beethoven s-au 
creat prin nişte puncte care s-au aflat întâmplător pe o 
bucată de hârtie." (Asta nu însemna că devenise 
credincioasă.) Era entuziasmată de Nabokov, pe care nu 
pregeta să-l apere de reprosuriCuvintele de spirit citate 
din abundentă se îmbinau cu pro-priiie ei cuvinte de spirit 
de bună calitate, înainte, până să înceapă a se înşira bolile, 
scrisorile ei erau vesele, chiar scăpărătoare, în cercul 
nostru restrâns, începusem să-i spunem "Queen Elizabeth", 
iar prescurtat - Q. 

Desigur, într-o lume liberă şi normală, când îţi alegi pentru 
serviciu colaboratori cu plată conform unui principiu 
profesional, nu te opreşti la o fiinţă atât de schimbătoare, 
impulsivă, pripită. Dar în semiclandestinitatea mea, neluând 
oamenii ca prestatori de servicii, ci ca prieteni, ca ajutoare 
entuziaste şi binevoitoare, n-am putut să nu-i acord deplină 
încredere acestei femei. (si nu m-aş căi nici în ziua de 
astăzi, dacă n-ar fi fost moartea ei groaznică.) Dacă as fi 
fost prea mofturos în materie de selecţie, ar ft însemnat să 
mă condamn la a rămâne aproape singur. 

Q a noastră locuia aproape de Raziezjaia, pe strada 
Romenskaia - dar la ce număr? Scara întunecoasă, roasă, 
murdară, zău că era o reminiscență din Petersburgul lui 
Dostoievski. Soneria era ceva fără legătură cu 
electricitatea, nu era un buton alb, ci o sârmă groasă şi 
grosolană care ieşea în afară ca un lat printr-o gaură făcută 
în usa întunecoasă - trăgeai de ea, şi undeva în interior 
răsuna un clopoțel ameninţător. Se dădea la o parte un 
zăvor dinţat şi greu. Deschidea însăşi E. D. (aşteptând la 
ora fixată) sau careva dintre vecini - neapărat se mai iţeau 
şi de la alte uşi niscaiva fete nu prea binevoitoare, crispate, 
lunguieţe. "Neanderthalieni", "troglodiţi" - aşa-i numea Q 
pe vecinii ei. Locuinţă avea patru odăiţe diferite care 


dădeau într-un coridor sinuos, îngust, orb, veşnic mirosind 
a petrol de la lămpile de gătit care stăteau acolo, a 
bucătărie şi a canalizare mizerabilă. Tot apartamentul era 
ca o peşteră neanderthaliană. În lunga ei cameră-nisă, cu o 
ferestruică spre afară, Q avea o oglindă laterală care te 
uluia, te şoca, prin falsa ei dublă adâncime. şi numai 
închizând usa acestei camere şi tresărind de fiecare dată 
din cauza oglinzii, puteai, cu ajutorul unui radio cu picup - 
Q ţinea o mulţime de discuri minunate - să te izolezi fonic 
de toţi "neanderthalienii" care se auzeau prin subţirii pereţi 
despărțitori. 

Si totuşi, după ce-mi rupeam picioarele prin Petrogradul 
de altădată, îmi plăcea să vin în această cămărută-nisă, să 
mă înfund în fotoliul suferind de bătrâneţe şi uzură, să 
ascult muzică foarte bună, să iau o gustare, să beau un 
ceiulet, să verific materialele pregătite, să mă amuz de 
alternanta entuziasmelor şi indignărilor lui Q. Motivele care 
o făceau să treacă prin asemenea stări erau diverse. 
Aspectul întunecos a) casei, al scării, al apartamentului, mie 
nu-mi prevestea nimic, de altfel mă obişnuisem cu tot felul 
de coteţe, nu stiu dacă lui Q îi prevestea ceva. 

Q mi-a făcut cunoştinţă cu IN. Medvedeva-lomasevskaia 
(vezi schiţa 14), văduva lui B. V. lomasevski, prietena ei de 
la Institutul de Istoria Artelor. lar eu i-am făcut ei 
cunoştinţa ba cu E. G. şi E. FE. Etkind (mult bine a făcut 
Ekaterina Fiodorovna pentru Q - o vizita când era bolnavă, 
o ajuta cu medici, o găzduia la ea la daced], ba cu Liza 
sipovalnikova, fosta mea elevă de la Riazan (câţiva ani, ele 
au fost foarte bune prietene; Liza, în călătoriile ei la 
Moscova şi la Riazan, ne-a fost şi agent de legătură), ba cu 
L. A. Samutin; cu acesta legase o prietenie solidă, dar spre 
nenorocirea amândurora: până la urmă, această prietenie 
s-a dovedit funestă şi pentru ea, şi pentru el. Dar cu toţi ea 
a fost sinceră şi credincioasă, iar cu mine - mai mult decât 
cu oricine. Impetuoasa ei nechibzuinţa a făcut-o (noi nu 
ştiam) să-şi tină, începând cu un anumit an, un jurnal 


despre întâlniri, acţiuni, despre scrisori "în cheia de stânga" 
(si supuse arderii!) primite de ea - ce mai, un jurnal de 
conspiratori Asta îi trebuia. şi minată de acelaşi capriciu de 
romantic cu capu-n nori - voia să fie depozitara unui 
document pentru istorie, altfel unele lucruri pot să piară şi 
să fie date uitării - a luat apoi hotărârea nefericită de a nu- 
şi arde exemplarul intermediar din Arhipelag, aşa cum era 
obligată s-o facă. 

Exemplarul meu din Arhipelag, unul din cele două, era 
dactilografiat înghesuit. De aceea, în februarie 1967, în 
trecere venind din Estonia, i l-am dat lui Q ca, 
redactilografiindu-1, să-i lase spatii mai mari între cuvinte şi 
rânduri. Aceasta pentru a avea posibilitatea de a mai 
corecta şi finisa textul. şi în atmosfera ostilă a unui 
apartament la comun, în cămăruţa ei sufocată de dulapuri 
şi pereţi, riscând a fi oricând călcată de către cineva care ar 
bănui-o că adăposteşte ceva - ce-i drept, la data aceea 
locatara era deja la pensie şi şedea mai mult acasă - la 
masa la care mânca, întrucât alta nu avea, Q a ciocănit într- 
o veselie la maşina de scris până a terminat toate cele o mie 
cinci sute de pagini - si, unde mai pui, în trei exemplare. 
Mai târziu, pe un asemenea exemplar am făcut eu ultimele 
corecturi. 

De această carte, de cum a cunoscut-o în acele zile (si 
până la moarte), Q se apropia vrăjită, cu adoraţie şi spaimă- 
parcă se simţea legată fatalmente de ea, o punea mai 
presus de toate celelalte cărţi ale mele. Dar tocmai acei 
termeni admirativi în care se exprima despre această carte 
n-au împiedicat-o să le vorbească despre noutatea ca atare 
şi chiar să le împrumute pagini prietenelor ei apropiate - o, 
în total numai unui număr nu mai mare de una sau două 
persoane! Din cauza spaţiului extraordinar de strâmt în 
care se mişcă nu stiu dacă întreaga lume sau numai cea a 
intelighenţiei ruseşti, această informaţie, scurgându-se 
către două leningrâdence, a ajuns instantaneu (prin Nina 
Pahtusova) la una dintre prietenele din Moscova, dar nu la 


una oarecare, ci la una foarte apropiată nouă, la minunata 
"“tarevnă" (Natalia Vladimimvna Kind). Aceasta ne-a 
transmis-o nouă, iar Q era spionată de mai înainte ca zvonul 
şi manuscrisul să se fi răspândit mai departe. 

Dar pentru mine nici această lecţie n-a constituit un 
avertisment serios, m-am limitat la nişte reproşuri de o 
severitate neconvingătoare: căci totul s-a terminat aşa de 
bine, aşa de drăguţ, aşa de comic, în cercul nostru nici nu s- 
a pus problema dacă n-ar trebui s-o înlăturăm pe Q de la 
activitatea şi de la toate secretele noastre. 

În condiţiile aparent "largii" (apoi tot mai îngustei) simpatii 
a societăţii fată de mine - noi, care eram chiar în miezul 
activităţii, am fost totdeauna mai putini de zece, iar la 
centrul de coordonare era Liusa Ciukovskaia. şi de muncă 
era istovitor de mult, şi mereu ca-n jocul de-a v-aţi 
ascunselea: să nu duci manuscrise totdeauna, să nu le laşi 
peste tot, să nu suni de la orice telefon, să nu vorbeşti sub 
orice tavan, şi să nu păstrezi texte dactilografiate, şi să arzi 
indigoul, iar corespondenta s-o trimiţi numai cu vreo ocazie, 
prin postă nu se poate. Devotamentul sincer fată de cauză 
părea a fi trăsătura cea mai importantă - la ce bun să te 
legi de nişte neajunsuri secundare? 

În primăvara lui 1968, când eram puternic presat de 
apariţia iminentă a romanelor mele în Occident şi când era 
pe terminate ultima corectură a Arhipelagului, noi, pentru a 
accelera, hotărâserăm să ne adunăm la Rojdestvo cu trei 
dactilografe (Liusa, Q şi sotia mea Nataşa) pe două maşini - 
şi să luăm cu asalt lucrarea. aşa am şi făcut: timp de treizeci 
şi cinci de zile, până undeva în prima decadă a lui iunie 
(până să se adune toţi vilegiaturiştii) fără să deschidem 
fereastra pentru aerisirea camerei umede - ca să nu se 
audă ţăcănitul maşinilor de scris - am efectuat 
dactilografierea definitivă a Arhipelagului. (si chiar în ziua 
când am terminat această treabă a aterizat la noi N... 
Stoliarova ca să ne spună că în Occident a apărut în ruseşte 
Cercul şi să-mi spună la ureche că se intenţionează ca peste 


o săptămână, de Rusalii, să se expedieze pelicula cu 
Arhipelagul. Dintr-un înalt turn nevăzut bătuse ceasul 
meu.) 

După acea clacă din luna mai, colaborarea noastră cu Q a 
început să se diminueze - fireşte, de la sine: eu terminasem 
toate lucrările care necesită o imensă muncă de 
dactilografiere, o multiplicare urgentă, şi trecusem la Roata 
rosie, în acei ani slăbise şi devenise mai dificilă legătura cu 
toţi cei de la Leningrad. Instalându-mă la Rostropovici, 
mergeam mai rar la Leningrad, pe scurt, nu mai mergeam 
ca să stau la bibliotecă şi nici numai ca să fac turul oraşului, 
ca înainte, ci, pentru o mai bună cunoaştere, să ating toate 
locurile vechiului Petrograd, destinate a figura în trama lui 
Martie şi să mă consult de urgentă cu cunoscătorii 
anumitor evenimente. Q însă continua să-mi ceară insistent 
să-i dau de lucru şi iar să-i dau de lucru. leşise la pensie şi 
faptul că dobândise îndemânarea de a bate la maşina o 
ajuta să câştige şi ea un ban în plus. Însă pierzându-şi 
mobilitatea din cauză că începuse să şchiopăteze, ea acum, 
pe tot parcursul celor douăzeci şi patru de ore multiplicate 
cu numărul mohorâtelor zile petersburgheze, şedea închisă 
în hruba ei din apartamentul neanderthalian, timp avea din 
belşug - şi cerea de lucru "pentru suflet". şi făcuse deja şi 
multe alte lucrări: redactilografiase suplimentar Cercul-96, 
redactilografiase suplimentar August. Redactilografiase 
capitole din manuscrisul intitulat Scara "Donului liniştit” şi 
având ca autor pe I. N. 'Tomasevskaia. Atunci s-a născut în 
capul Liusei şi al lui Q ideea de a salva textul 
redactilografiat intermediar al Arhipelagului, pentru a 
introduce numeroasele corecturi din ultima redactare, şi 
pentru a include chiar capitole întregi. Idee superfluă, căci 
deja nu mai era loc de păstrare şi era păcat să distrugi cele 
trei exemplare în plus: poate cândva vor prinde bine. 
Această lucrare, Q o făcuse parţial, apoi devenise clar că nu 
va reuşi s-o ducă Ia bun sfârşit. Atunci, ca să nu lăsăm 
variante, am hotărât să distrugem exemplar cu exemplar. 


Dar toţi depozitarii temporizau şi se împotriveau: un 
exemplar a fost ascuns prin O. A. L.., unul a fost îngropat 
lângă dacea lui E. G. Etkind, iar exemplarul personal al lui 
Q era la dacea lui L. A. Samutin, lângă Luga, tot, zice-se, 
îngropat, în martie 1972 am fost la Leningrad pentru ultima 
oară şi cei de-acolo numai de primul exemplar m-au 
asigurat că a fost distrus. lar al doilea şi al treilea erau 
întregi, desi eu cerusem de multă vreme să fie arse - şi în 
acei moment eu cu mâinile mele le-aş fi scos şi le-aş fi ars pe 
amândouă, dar pământul era îngheţat, trebuia să aştept 
anotimpul cald. Etkind, pe lângă prudentă şi luciditate, avea 
în caracter puseurile acestei temerităţi, aşa se face că 
riscase inutil încă o iarnă, dar apoi - mi-a spus - l-a ars. lar 
Q încă din vară refuza, în scrisori mă implora să-l păstrez, 
abia în toamna lui 1972 mi-a trimis o descriere pitorească şi 
patetică despre modul în care ea şi Samutin arseseră 
exemplarul: în decorul creat de frunzişul galben şi purpuriu 
care cădea au aprins un rug si, suspinând (ea), au ars până 
la ultima filă mândreţe de text dactilografiat. (Dar în 
realitate nu arseseră nimic, ea m-a minţit.) Nu puteai să nu 
dai crezare descrierii patetice făcute de Q. I-am scris, spre 
consolare, că în curând am să-i dăruiesc un exemplar 
adevărat. După previziunile şi intenţiile mele ar fi urmat să 
edităm Arhipelagul în primăvara lui 1975. Dar deja 
prinseseră contur alte termene. 

Din scrisorile ei din ultimii ani răzbăteau presimţiri ale 
unor lucruri pe care atunci nici Q, nici noi nu le vedeam 
(acum însă sunt vizibile, le putem strânge împreuna): "Rog 
cerurile să nu se năruiască nici acum şi nici în viitor. Pentru 
alt deznodământ mă pregătesc, învăţ pe de rost sonetul al 
şaizeci şi şaselea de Shakespeare" (Strig după moarte.). 
"Da, n-aş vrea să nimeresc în gura unei hiene." "Zilele 
acestea am făcut o plimbare până la Casa Mare, din 
fericire, în problema unuia dintre geologi. Confortabilă 
casă, drăguţi oameni." (Dar oare ei îi dădeau vreo 
importantă?) 


Tocmai pentru că în ultimii ani eu cu Q nu am mai 
desfăşurat activităţi conspirative serioase şi întâlnirile 
noastre au fost rare, nu prea mi-am făcut griji în legătură 
cu cât este ea de prudentă în comportamentul pe care-l 
are în societate. Ea însă, cu pendularea ei zgomotoasă între 
extreme, de la teamă la deplina nepăsare, îi trimitea prin 
postă Liusei Ciukovskaia scrisori foarte pline de vorbe de 
duh, dar şi cu aluzii, şi cu semnături enigmatice, ca de pildă 
"a dumneavoastră Vorojeikina", iar data următoare cumva 
altfel. Adresa Liusei era şi a mea, scrisorile erau verificate 
minuţios, şi urechiuşele scoase afară nu puteau să nu 
atragă asupra lor atenţia KGB. După Premiul Nobel se ivise 
posibilitatea să-mi ajut prietenii, i-am aranjat cumva şi 
Elizavetei Denisovna un transfer valutar: din Franţa, dar de 
la o persoană fictivă; ea nu putea găsi pe nimeni real-poate 
că şi acest transfer neobişnuit a făcut-o suspectă. A fost şi o 
împrejurare exterioară: probabil, s-a aflat că Liza 
sipovalnikova se întâlneşte cu Q, şi kaghebistii s-au 
interesat despre Voronianskaia la vecinii de apartament ai 
Lizei; apoi toată povestea părea să se fi terminat. Dar chiar 
dacă n-ar fi fost niciunul dintre aceste repere (acum ce 
simplu e să le confrunţi) - tot ar fi devenit cunoscute vechile 
mele ajutoare din cauză că fosta mea sotie, N. A. 
Resetovskaia, strânsese legăturile cu noii şi bunii ei prieteni 
din APN şi le dăduse acces neîngrădit la arhiva ei (si la o 
parte dintr-a mea, pe care refuza să mi-o restituie; curând 
după aceea şi scrisorile mele către ea le-a predat celor de la 
APN pentru ca aceştia să le comercializeze în Occident). 
Erau la ea fotografii de-ale lui Q şi de-ale altora - bine că de 
câţiva ani N. A. nu mai cunoştea pe niciunul dintre noile 
mele ajutoare. şi cu Samutin (eli-a luat cu mult zel partea 
în divorţul nostru) N. A. se întâlnise nu o dată, sub 
reflectorul direct al kaghebistilor. 

KGB putea să lovească în diferite persoane. Pentru început 
a fost aleasă Q ca una care stătea pe margine, fără nume, 
fără apărare, dar care, şi prin trăsăturile ei de caracter, se 


pare, promitea să cedeze în urma unei lovituri neaşteptate 
şi a unei prelucrări. Dar dacă n-ar fi păstrat exemplarul 
"distrus" şi n-ar fi ţinut un jurnal - această arestare s-ar fi 
soldat cu un eşec. 

Aproape până la şaizeci de ani, E. D. îşi păstrase 
mobilitatea, optimismul, sprinteneala si, ca multi oameni 
care nu au bolit aproape niciodată în viaţa lor, spera s-o tină 
tot aşa şi în continuare. Dar în 1965 s-a dus pe litoralul 
caucazian, "a călărit" băieţeşte acolo şi deodată şi-a rupt 
piciorul. şi în urma acestui pârâit de oase rupte, a rămas 
infirmă pe viaţă. Cu fractura - la Leningrad. Chinuitorul, 
supertficialul, inumanul tratament "gratuit" sovietic. O 
jumătate de an la pat, apoi doi ani de şchiopătat cu dureri, 
anchiloză a încheieturii deformate (din cauza tratamentului 
incorect). Apoi piciorul cumva s-a întremat, dar au apărut 
umflăturile, aritmia cardiacă, sufocările, "în urma tuturor 
acestor tratamente slăbesc şi am senzaţia profundă că sunt 
un fel de pod al casei, pod în care toate măruntaiele mele 
sunt întinse ca nişte rufe pe sfori. Cum mă privesc în 
oglindă, îmi vine să îmbrac feregeaua." şi cu toate acestea, 
în 1973, în ultima ei vară, în ciuda tuturor bolilor şi a 
piciorului nevindecat, ea (îm-nreună cu prietena ei, Nina 
Pahtusova) s-a dus din nou în Crimeea şi "tumefiată, 
sufocându-se", s-a căţărat pe coastele muntelui. Era foarte 
îndrăgostită de Crimeea de la care, iată, simţea că-şi ia 
adio. În ultimele săptămâni petrecute acolo le-a tot dat 
târcoale un individ suspect, un oarecare "Ghenrih 
Moiseevici Gudiakov, poet moscovit dintre cei nepublicabili”. 
Acesta îi citea mereu din versurile lui Gumiliov şi din ale lui. 
Q 1-a invitat la ea ca să citească Cercul, Pavilionul, pe 
Avtorhanov. Ninei Pahtusova poetul i se părea suspect, dar 
Q susţinea cu tărie că nu poţi să fii toată viaţa neîncrezător 
în toţi oamenii. Cu aceleaşi mijloace intenţiona să-l 
culturalizeze în această vară si. pe un procuror pensionar, 
neaşteptat "unchi" al unei neaşteptate noi vecine de 
apartament. Stranie mişcare loca-tivă: "neanderthalienii" - 


muncitori din acest groaznic, sepulcral, mizerabil 
apartament de secol al XIX-lea au fost mutaţi undeva în 
condiţii mai bune, iar în locul lor s-a instalat cu plăcere 
nepoata unui procuror! (Mai avuseserăm un avertisment în 
urma căruia nu luaserăm măsurile de rigoare: astă- 
primăvară, încă înainte de Crimeea, veniseră la E. D. două 
fete "dornice" să lucreze ca dactilografe particulare - dar în 
realitate n-au făcut decât să ia caracterul literei de la 
maşină şi să dispară.) 

Pe amândouă le-au arestat la Leningrad pe peronul gării 
Moscova, la 4 august, le-au despărţit: pe Pahtusova au dus- 
o acasă pentru percheziţie; acasă la Q, probabil că o şi 
efectuaseră. Din acest moment nu mai ştim nimic despre ea 
decât amănuntul următor, ultimul: în cele cinci zile de 
interogatorii neîntrerupte (de la 4 la 9 august, dar în cazul 
Elizavetei Denisovna poate şi după această dată, nu ştim) 
pe Pahtusova au pus-o faţa-n fată cu ea o singură dată în 
Casa Mare, la toaletă - şi Q (trasă la fată, buze inflamate, 
ochi strălucitori) i-a şoptit: "Nu te încăpăţâna, eu am 
povestit totul!" 

Nina Pahtusova era o femeie foarte hotărâtă şi serioasă, 
care, cu prilejul unor expediţii geologice, hoinărise mult pe 
lângă insulele Arhipelagului, căruia încercase să-i facă, 
pentru noi, o hartă. Această hartă începută nimerise şi ea 
acum în mâinile KGB. Pahtusova a fost interogată la fel de 
stăruitor cinci zile şi cinci nopţi, dar n-a cedat în nici o 
privinţă. Dar şi jurnalele E. D. şi scrisorile păstrate de ea au 
fost confiscate tocmai la percheziţia din apartamentul 
PahNe putem imagina ce groază trebuie să-i fi fost lui Q la 
anchetă: şi pentru că era bătrână, bolnavă, cu scăzută 
capacitate de împotrivire; şi pentru că era ceva nou, cu 
care pentru prima dată făcea cunoştinţa pe propria ei piele, 
desi tot ce avea să i se întâmple îi era cunoscut în totalitate 
din Arhipelag; şi pentru că era conştientă de greşelile 
săvârşite, de suferinţele pe care, prin propria ei vinovăţie le 
va provoca unor oameni - ce mult o chinuiau aceste 


gânduri; şi mai mult decât orice-pentru că propriul ei jurnal 
se afla pe masa anchetatorului şi nu mai putea să se dezică, 
să refuze a răspunde, ci trebuia să se descurce, să 
interpreteze, să inventeze, să atenueze - Ce mult o chinuiau 
aceste gânduri! Probabil, nu putuse să se eschiveze de la 
nişte mărturisiri în legătură cu Etkind, inevitabil în legătură 
cu Liusa Ciukovskaia; oare făcuse mărturisiri şi în legătură 
cu Irina Nikolaevna Tomasevskaia, în legătură cu lucrarea 
despre paternitatea Donului liniştiţi Dar pentru ea lucrul 
cel mai greu şi inevitabil a fost să dea Arhipelagul pe mâna 
autorităţilor şi să le spună că acesta se găsea la Samutin. 

Leonid Aleksandrovici Samutin era un fost vlasovian, 
ziarist anticomunist, ca prin minune scăpat de glonţ la 
sfârşitul războiului, cu stagiu de zece ani la Vorkuta, 
constrâns să mai trăiască acolo încă cincisprezece ani. 
Reuşise, la vârsta pensionării, să se stabilească, pe căi 
ocolite, la Leningrad, în toată nenorocirea noastră, el era 
cel mai lipsit de apărare. El mi-a dat ulterior explicaţia cum 
că nu putuse să nu le arate kaghebistilor locul, căci, 
chipurile, în alte locuri ale terenului respectiv se păstrau şi 
alte lucruri. Putea şi să nu explice, căci se găsise în 
imposibilitatea de a se dezice. 

Dar iată ce este interesant: kaghebistii aflaseră deja de 
trei săptă-mâni despre Arhipelagul îngropat - şi nu s-au dus 
după el. Nu cumva pentru că se temeau că se va produce o 
explozie? La asta ei nu se gândesc niciodată. Dar atunci de 
ce? * 

* Acum la Samizdat au apărut însemnările deja răposatului 
Samutin, "Cum a fost confiscat Arhipelagul. Din acestea aflu 
acum cu uimire că Samutin (se vede treaba, ştia de mult 
despre dispoziţia mea ca Arhipelagul să fie ars, dar mă 
minţise şi el alături de E. D.), de regulă, nu a sacrificat 
manuscrisul, ci pur şi simplu 1-a ţinut în podul dacei, 
împreună cu Cercul-96, pust tot atunci la secret. Un 
asemenea hal de superficialitate, eu nu puteam să-mi 
imaginez! După câteva luni au mai apărut în presă şi alte 


"memorii ale lui Samutin", scrise aşa cum le-au dictat 
cekistii, după cum mărturisesc văduva şi fiica răposatului - 
dar poate ulterior şi ajustate de KGB. (Adnotare din 1990.) 

Despre ce s-a întâmplat mai departe cu E. D. în august, nu 
avem nici o ştire precisă. Toate informaţiile provin de la 
suspecta nouă vecină, soră medicală, nepoată de procuror. 
După versiunea acesteia, E. D., eliberată după cinci zile şi 
revenită acasă, şedea tot timpul în cameră, umbla de colo 
până colo şi spunea: "Eu sunt luda, am trădat atâţia oameni 
nevinovaţi!" (Desigur, amarnice trebuie să fi fost 
autoimputările, încercările de a uita: înspăimântătoare nu 
erau acele lucruri cu care o speria Casa Mare, ci tocmai 
această oroare a unei vieţi solitare zdrobite, şi gândurile că 
prietenii poate au pierit, şi o carte de valoare, memorie a 
câtorva milioane de oameni, nu va mai apărea.) Apoi, cică, 
din cauza unui atac de inimă s-a internat în spital (cu 
ajutorul aceleiaşi vecine), unde a stat o săptămână. Apoi s-a 
întors acasă, în curând, probabil în ultimele zile ale lui 
august, s-a spânzurat în acel coridor strâmb, întunecos, unt 
mirositor, venit parcă din Dostoievski. (Dar aceeaşi soră 
medicală, după ce băuse la parastas un pahar în plus, 
începuse să fantazeze cum că pe trupul Elizavetei 
Denisovna erau răni de cuţit, sânge şi că nu aşa se spân- 
zură oamenii. *) 

Că Elizavetei Denisovna i se interzisese să încerce a sufla 
vreo vorbă cuiva-reiese clar din metodele obişnuite ale GB 
şi din dispoziţia dată Ninei Pahtusova. Dar a respectat ea 
consemnul? Sau dimpotrivă: a încercat să ia legătura cu noi 
şi tocmai de aceea a fost omorâtă? Este îngrozitor să-ţi 
imaginezi scena fioroasă a unui asasinat într-un întunecos 
apartament-pesteră. 

În acel august, Nina Pahtusova a trecut de câteva ori pe 
Romen-skaia - nici o fereastră a apartamentului nu este 
luminată. A îndrăznit să urce până acolo, a tras de latul de 
sârmă, a făcut să sune teribilul clopoțel, dar n-a ieşit 
nimeni. (Ielefon în apartament nu era.) Fuseseră evacuaţi 


toţi? Nu mai existau nici martori, nu mai exista nici loc al 
acţiunii, acolo nu mai locuia nimeni. 


E. D. avea, se vede treaba, în Leningrad o rudă analfabetă, 
Dusia, un fel de verişoara de-al doilea, care nu cunoştea pe 
niciunul dintre noi. Nici noi n-o cunoşteam pe ea. Numai ea 
singură a fost anunţată că a murit E. D. Dar cine a anunţat- 
o? Nu miliția, ci securitatea După multi ani, în emigrație, |. 
Vinkovetki îmi scria că anchetatorul, in-terogând-o curând 
după moartea E. D. pe colaboratoarea lui (a lui I. V.) de la 
institutul geologic, i-a spus cu mândrie acesteia: "După 
interogatoriile mele, oamenii se spânzurau." (Adnotare din 
1986.) * "; >.,., A Statului. şi s-a dat o explicaţie: pe 
Voronianskaia au împins-o la moarte nişte intelectuali. Nu 
exista nici un risc: femeia era analfabetă, de pe margine, nu 
cunoştea pe nimeni. Nu i-au arătat cadavrul, dar i-au 
precizat data înmormmtării. 

Dar oamenii de la tară păstrează, chiar şi în marile oraşe, 
intuiţia şi memoria reperelor pădurii şi ale câmpului. 
Cândva, demult, Dusia o condusese pe E. D. până la casa lui 
Samutin care, ştia ea, era un prieten apropiat al verişoarei 
ei şi văzuse usa principală pe unde intrase aceasta. Căuta 
acum după amintire şi casa, şi usa principală, dar cum să 
procedeze mai departe? S-a hotărât: va bate la rând la 
fiecare uşă şi va întreba: Ati cunoscut-o pe Elizaveta Deni- 
sovna Voronianskaia? Usa lui Samutin s-a dovedit a fi prima 
care i-a ieşit în cale, la parter, şi locatarii erau acasă! 
Aşadar, o femeie analfabetă a fost mai ingenioasă decât 
KGB şi a legat prima verigă a lanţului care va face ca 
Arhipelagul să zguduie ca o explozie întreaga lume. 

Iar Samutin n-a ştiut nimic până în ultima zi, el doar se 
mira de ce E. D., totdeauna prietenoasă, nu sună, nu scrie, 
nu vine - trebuie să se fi întors din Crimeea. Acum - moarte 
subită, şi iată data înmormântării: mâine, 30 august, corpul 
neînsufleţit se află la barăcile Botkin. Iar despre arestare, 
despre anchetă - nici Dusia nu ştie nimic. 

— Bine, voi fi acolo, spune el. 

Idee firească: să-i înştiinţeze pe cei din familia Etkind 
despre care el ştia, din povestirile E. D., că au oarecare 


legătură cu mine şi că locuiesc lângă Mânăstirea Aleksandr 
Nevski, unde sunt şi barăcile. şi în aceeaşi zi de 29 a sunat 
la familia Etkind: 

— Cunoaşteţi o anume Voronianskaia? A murit. Eu sunt un 
cunoscut de-al ei. Îngroparea - mâine, la 14.30, la morgă. 
De ce a murit? Nu stiu. Anunţaţi pe cunoscuţii noştri 
comuni (pe mine). 

Si imediat telefonul familiei Etkind s-a întrerupt pentru 
două ceasuri. Toate telefoanele au fost interceptate în ziua 
aceea, desigur. Dar KGB n-a reuşit să le întrerupă imediat. 

La Leningrad s-a nimerit să fie în acele zile Lev Kopelev. 
Etkind 1-a rugat să-mi comunice mie. Kopelev nu ştia cât de 
serios se împletea această moarte cu toate firele 
conspirației noastre, şi n-a căutat intermediari, ci a sunat-o 
pe Alia la Moscova: "Spuneţi-i lui Sania că a murit Elizaveta 
Denisovna, dactilografa lui." 

Pentru KGB trebuie să fi fost o surpriză şi un motiv de 
furie: o taină deplină, la adăpost de orice indiscreţie, iar 
intelectualitatea asta diabolică a şi mirosit-o. Peste trei 
ceasuri, cu trenul de zi, pot să plec din Moscova şi spre 
seară să fiu la Leningrad. Ei ştiau de trei săptămâni unde se 
află Arhipelagul - şi nu se grăbeau. Dar dacă mă duc acum 
şi-l iau? Telefonul lui Kopelev a avut în continuare efectul 
unui detonator şi a făcut să se precipite evenimentele. * în 
ziua de 30, la ora 14.30, s-au strâns la barăcile Botkin 
următoarele persoane: Samutin, sotii Etkind, Zoia - fiica 
Tomasevskăi, şi Galia - prietenă de ocazie a Zoiei. Li s-a 
răspuns că răposata a fost dusă de-acolo cu două ore în 
urmă. "Cum se poate aşa ceva?" vPăi, atunci a fost liberă 
maşina." 

Dar unde-i Dusia? Ea, pentru orice eventualitate, venise, 
ca la tară, mai devreme - şi cu acea maşină funebră plecase 
la cimitir. 

Lui Etkind i-a venit în minte să întrebe: dar ce s-a notat în 
registru? Care este cauza morţii? Funcţionarul de-acolo n-a 
refuzat să răspundă: "Asfixie mecanică." şi a explicat: 


"Spânzurare. Sinucidere." - "Nu se poate! Faceţi 
confuzie?". - "Dar nici dumneavoastră nu ştiţi!" - s-a mirat 
funcţionarul - bune rude! 

Pe lângă morgă se tot învârtea un individ, ce să mai 
vorbim. 

S-au aşezat toţi cinci în automobilul familiei Etkind, s-au 
dus la cimitirul Sudului - departe, în afara oraşului, spre 
înălțimile de la Pulkovo - oraşul morţilor de pe lângă 
capitală care n-au pile ca să fie îngropaţi în condiţii mai 
bune, excrescenţă a unui oraş suprapopulat. In maşina au 
fost discuţii aprinse: De ce? Ce s-a întâmplat? Şi-au amintit 
de certificatele de valută: să fi sugrumat-o neander- 

* Din memoriile lui Samutin (cele adevărate) astăzi se pot 
preciza unele lucruri: în aceleaşi ore ale zilei de 29, 
kaghebistii 1-au arestat de pe stradă, l-au dus la Casa 
Mare - şi el imediat s-a oferit să le predea Arhipelagul. (Mă 
mir, vechi locatar al lagărului, fost vlasovian, admis într-un 
mod atât de neobişnuit să locuiască în Leningrad, într-o 
asemenea poziţie precară, el avea în carnetul de însemnări 
o mulţime de adrese ale unor oameni pe care acum putea 
să-i târască după el şi dispunea din belşug de literatură 
samizdat; acum se temea că-i vor descoperi acea literatură 
samizdat si, o dată cu ea, şi Arhipelagul, dar cel mai mult se 
temea să nu-şi traumatizeze sotia şi copiii printr-o 
percheziţie acasă! El însă nici corporal n-a fost 
percheziţionat.) In noaptea spre 30, kaghebistii au primit la 
dacea lui Arhipelagul. Este clar că 1-au obligat să tacă: să 
nu sufle nimănui nici o vorbă despre asta. Dar în dimineaţa 
zilei de 30 şi-au adus aminte că le trebuia semnătură de la 
el cum că le-a dat de bunăvoie ce le-a dat, şi încă o dată 1- 
au târât la întâlnire la hotelul "Evropeiskaia". (Adnotare din 
1990.) thalienii? Samutin: "Aia s-au mutat, acolo nu mai 
locuieşte decât o soră medicală cumsecade." Ekaterina 
Fiodorovna, sotia lui Etkind: "Sinucidere? Nu se poate! Eu o 
cunosc destul de bine." - "Vă spun eu, ăsta e asasinat 
politic!" - a strigat careva. 


Cimitir - deprimant prin monotonie. Un imens maidan 
desfundat, argilă (ce tare ti se lipeşte asta de tălpi pe vreme 
de ploaie!). Nici un pomişor. Totul este împărţit în 
dreptunghiuri: câte 36 de rânduri şi 24 de morminte pe 
fiecare rând. Este interzis să se pună cruci la morminte sau 
să fie împrejmuite cu garduri. Mormintele au aspectul unor 
căzi din beton, la căpătâi - "vâsle" cu tăblițe albastre pe 
care sunt scrijelite numele, numele după tată şi prenumele 
răposatului, anul naşterii şi al morţii, fără precizarea zilei şi 
a lunii. "Căzile" se acoperă cu pământ în care se pot sădi 
flori. Prin pasaje, cărucioare motorizate transportă repede 
sicriele, cei care le însoțesc merg în pas alergător. Cimitir 
de tip socialist. După model Fourier? 

Celor sosiți li s-a arătat mormântul nemusuroit, având 
înfipt la capăt un băț. (Chiar şi după un an, mormântul ei 
rămăsese tot? No-nim; mai treceau pe-acolo Liusa şi 
Tomasevskaia.) 

Devenea tot mai clar că la mijloc era ceva necurat. Cei 
sosiți nu se cunoşteau defel între ei. Etkind, cu precauţia de 
rigoare, 1-a întrebat pe Samutin: "Nu cumva or fi luat ceva 
de la ea?'* Pentru Galia, vorba aceea: unul cu cheful şi altul 
cu mahmureala. Dar ea nu era implicată cu nimic în toată 
povestea asta. Dusia îi dăduse lui Samutin adresa unde face 
ea astăzi parastasul. Apropo de adresa asta: "Galia, poate te 
duci dumneata acolo? Mai afli ceva!" Galia s-a dus, exact 
când trebuia. Erau acolo oameni simpli, prieteni de-ai 
Dusiei, şi sora medicală Lidia. şi ea a povestit versiunea ei, 
şi de la ea o ştim şi noi. 

Să zicem că a fost chiar sinucidere - atunci, chinuită fizic, 
de unde atâta forţa la Elizaveta Denisovna să caute cârlig, 
frânghie? 

În ce-l priveşte pe Samutin: după ce a predat Arhipelagul- 
trebuia şi să ascundă, şi să tacă? Ce-o fi fost în mintea 
bătrânului fost deţinut? 

* Iar Samutin, care în timpul drumului ascunsese celorlalţi 
faptul că Arhipelagul fusese luat, i-a spus - scrie el - imediat 


lui Etkind: “Totul e la ei, moartea E. D. are legătură cu 
aceasta." Dar Etkinzii nu ştiau ce puteau să fie acest totul, 
ei nu cunoşteau faptul că Samutin ţinuse la el în mod 
samavolnic Arhipelagul. Ei credeau că era vorba de vreo 
arhivă a E. D. (Adnotare din 1990.) "Plafoanele" ascultă, 
filarea apartamentului, filarea la tot pasul continuă-tocmai 
prin asta îşi corectează GB-ul deficienta, se asigură că nu va 
mai avea loc nici o scurgere! 

Dar poţi să te tii după o femeie la locul de muncă? La locul 
de muncă - se înţelege. 

Dar nici nu mai trebuie nimic! 

— Iată cât de scurt este circuitul ştirilor în marile oraşe: la 
slujbă, la Institutul de Mine, numai unei femei, colegei ei pe 
nume Arsanskaia (despre al cărei bărbat se ştie că este 
prieten cu Kopelev, iar Kopelev este chiar acum la 
Leningrad, după cum povestea în cursul zilei Etkind), numai 
ei, acolo, în orele de lucru şi sub acoperişul locului de 
muncă, îi povesteşte despre cele întâmplate sotia lui 
Samutin. 

E simplu? * şi Arsanskaia se duce pur şi simplu acasă şi-i 
povesteşte soţului. 

Iar soţul - chiar intenţiona să se ducă la Kopelev, şi se şi 
duce efectiv; e deja seara târziu. 

Si la 12 noaptea, Kopelev îi telefonează duios lui Etkind: 
"Fimă, nu poţi să vii imediat la mine?" 

Asta era pe 31 august, seara, a doua zi. KGB-ul le-a blocat 
pe toate şi totuşi toate sunt cunoscute! 

Supărat de deranj, Etkind îi atrage atenţia chiar la telefon 
că nu se sună la o asemenea oră. Totuşi, se duce. Întâlnire 
cu Arsanski. Mai e un tren de noapte spre Moscova. şi e 
ceva cu totul inofensiv să te duci la Serghei Maslov, 
proprietarul outsider al unui apartament. "Transmiteţi-i 
numai atât: l-au luat pe Arhip!" (Noi, cei care cunoşteam 
cartea, o numeam uneori în felul acesta.) 

Simplu - dar nu foarte. Se trezeşte apoi Etkind, noaptea, 
şi-şi pune brusc întrebarea: dar ce am făcut noi? Maslov nu 


înţelege despre ce este vorba; trecând şi prin alte câteva 
guri, "Arhip" devine "Arhivă". Este o aberaţie care nu poate 
să dea decât bătaie de cap. 

Anunţul acesta, Maslov i-l aduce, aşa cum l-a înţeles el, 
lui, Kome " (Vmceslav) Ivanov, la Moscova, pe l septembrie, 
dimineaţa. Acesta din urmă aşa şi înţelege: a fost luată 
arhiva. şi spre sfârşitul zilei, 

* Acestea ne-au fost povestite tot atunci în cercul lui 
Kopelev-Etkind, dar Samutin nu scrie nimic despre acest 
subiect. Se teme să nu-şi pună sotia într-o situaţie 
neplăcută? Dar, probabil, din 30 până în 31, conştiinţa i-a 
suflat că despre Arhipelag nu se poate tăcea; sau poate că 
însăşi sotia lui a făcut chestia asta, fără ştirea lui Samutin? 
(Adnotare din 1990.) el şi Liusa, încă foarte bolnavă după 
accidentul de automobil, aduc la mine, la Firsanovka, 
anunţul denaturat. Eu mi-am exprimat îndată îndoiala: 
Arhivă? Arhip? (Dar ce arhivă avea Q? Dar nici Arhip nu mai 
există de mult.) 

Eu şi Liusa ne enervăm şi facem greşeli. Vrem să ştim, 
trebuie totuşi să ştim exact şi repede: ce, ce anume au luat? 
şi ea îl roagă pe Alioşa sipovalnikov (prin soră se cunoaşte 
cu Samutin) să se ducă, să vadă, să întrebe. 

Nu-i corect, pentru că îl băgăm pe băiat în bucluc. şi nu 
intuim bine ce posibilităţi i-au rămas lui Samutin. Tânărul îşi 
ia cu curaj sarcina în primire. Se duce la apartamentul 
asediat. Dar chiar dacă 1 se va răspunde în scris şi chiar 
dacă arde hârtia, nu riscă să fie arestat la ieşire? şi Samutin 
răspunde de sub plafoane: "Au luat? Primul cerc." Sub 
plafon el nici nu trebuie să vorbească, desigur. 

Dar la l septembrie seara pleacă la Moscova Etkind cu 
precizarea unei litere. La Liusa, la Peredelkino. şi ea, la fel 
de bolnavă, a plecat cu taxiul spre Moscova, a traversat 
toată Moscova şi s-a îndreptat spre nord, spre Firsanovka, 
pentru a-mi aduce (seara de 2 septembrie) această singură 
literă. Acum nu mai exista nici o îndoială: Arhipelagul fusese 
confiscat. 


Pe 3 ziua mă duc la Moscova, la Alia. Avem doi copii şi 
chiar în aceste zile îl aşteptam pe al treilea, pe Stiopa. "Aşa- 
i că trebuie să facem să explodeze?" - o întreb eu. "Să 
explodeze!" - răspunde ea cu neînfricare. 

Pe 4 dimineaţa, din suburbie, prin telefonul convenit, 
aranjez pentru seară o întâlnire cu corespondentul Stig 
Fredrikson (schiţa 13) - prin el transmit în Occident 
comunicatul destinat publicităţii cum că mi s-a confiscat 
Arhipelagul (transmit şi dispoziţia secretă: să se publice 
imediat). 

lar KGB-ul este într-adevăr convins că a astupat toate 
găurelele. Pe 5 dimineaţă îi pocneşte ca din senin ştirea 
difuzată de radioul occidental. 

Atunci, la ordin, Samutin dă în Occident un interviu infam. 
Neinspirată ideea. (Eu nici până azi nu l-am citit.) 

După durele mele luări de poziţie, Q îmi scria de fiecare 
dată: "De ce participaţi la coridă în asemenea condiţii de 
inegalitate? De ce faceţi să se precipite evenimentele?" 

Dar nimeni nu le-a făcut să se precipite, aşa cum le-a făcut 
ea. Această femeie bătrână, singură şi bolnavă, nepregătind 
nimic în acest sens şi tremurând toată de spaimă, a dat un 
brânci care a făcut ca teribila avalanşă a Arhipelagului să se 
rostogolească peste lume, peste tara noastră, peste 
comunismul mondial.* 

* Discul cu Recviemul de Verdi pe care mi 1-a dăruit Q îl 
am cu mine la Vermont si, în fiecare an, la 28-30 august, îl 
pun în amintirea ei. (Adnotare din 1978.) 

În noiembrie 1985 primesc o scrisoare de la o adeptă a lui 
Steiner, necunoscută mie, o anume Johanna Fischer din 
Elveţia. Din scrisoare reiese că Elizaveta Voronianskaia, 
care în timpul vieţii nu s-a cunoscut cu corespondenta mea, 
a început să vină des pe la aceasta din urmă, rugând-o să- 
mi transmită solicitarea ca, în situaţia ei actuală, eu s-o ajut 
din toate puterile. Din aceeaşi sursă aflu că forma în care 
Voronianskaia i se arată Johannei este aceea a unei umbre 
venite de departe. 


În ce mă priveşte, eu, desigur, mă şi rog pentru ea. 
(Adnotare din 1986.) 

Natalia Milievna Anicikova şi Nadia Levitskaia şi tot aşa m- 
a abordat într-o scrisoare Natalia Milievna, până atunci o 
necunoscută pentru mine, spunându-mi că ea, fostă 
deţinuta, şi fiica ei adoptivă, tot fostă deţinuta, îmi 
mulţumesc pentru Ivan Denisovici şi sunt gata să mă ajute 
cu ce pot. şi pentru a mă ademeni, pentru a mă face mai 
receptiv, adăuga ca pe nişte condimente amănunte ca: 
Pavel Dmitrievici Korin este vecinul lor şi ele pot să mă pună 
în legătură cu el; lor le place să călătorească prin Nordul 
îndepărtat şi să fotografieze peisaje de-acolo. 

„, Fost deţinut" era pentru mine o parolă care-mi inspira 
încredere în cel care o folosea. "Foşti deţinuţi" - aşa se 
intitula în arhiva mea de corespondentă mapa cea mai 
mare, şi în ea nu erau numai o sută de scrisori. Nici pe alţii 
nu-i omiteam, aproape din scrisoarea fiecăruia extrăgeam 
câte ceva şi după aceea cu multi mă şi întâl-neam. Nu mai 
stiu cum m-am dus o dată la Bolsaia Pirogovka, la Anicikove. 
şi am constatat că nu e nici un fals la mijloc, că ele sunt 
exact aşa cum se şi recomandă: femei cu un trecut de 
deţinute înscris pentru eternitate în biografia lor şi cu un 
suflet necrispat; trăiesc cum dă Dumnezeu, de azi pe 
mâine; nu s-ar mira dacă mâine ar fi ridicate din nou; şi în 
călătoriile lor anuale făcute vara, foarte riscante pentru 
Milievna la cei şaizeci şi cinci de ani ai ei şi departe de a fi 
sănătoasă, ele ajung în asemenea locuri inaccesibile, unde 
nu orice tânăr se aventurează. Tocmai acest dezinteres în 
ce priveşte achiziţionarea de bunuri, voioasa neîncredere în 
ziua de mâine şi ataşamentul fierbinte fată de nefasta zi de 
ieri au cimentat prietenia noastră. Nu puteam să rămânem 
distanţi unii fată de alţii. La prima întâlnire încă mai 
avusesem grijă să nu mă destăinui prea mult, dar începând 
cu a doua - n-am mai fost reticent. şi de la prima întâlnire şi 
până la cea de pe urmă, eu, se pare, nici o singură dată nu 
le-am scutit de sarcini pe linia cauzei noastre comune, 


sarcini de care ele s-au achitat întotdeauna ca de ceva 
important şi hotărâtor pentru viaţa lor. 

Acest spirit caracteristic foştilor deţinuţi şi trecutul 
purtând pecetea lagărului le-au unit într-o familie. 
Altminteri între ele erau mari deosebiri: Milievna era 
scundă, grasă, veselă, de un neastâm-păr în contrast cu 
vârsta, nestatornică şi chiar capricioasă în privinţa 
caracterului, pe când Nadia era înaltă, slabă, de o reţinere 
necaracte-ristică anilor pe care-i avea, veşnic ocupată cu 
treburi, meticuloasă, circumspectă. Nu stiu cum, în lagăr, 
Milievna devenise, printr-un joc al destinului, şefa la maşina 
de tăiat pâine - şi a salvat-o pe orfana Nadia, aflată pe 
punctul de a muri de inaniţie, a supraalimen-tat-o, a ajutat- 
o să-şi refacă moralul. şi acest lucru le-a unit pentru 
totdeauna, ca pe mamă şi fiică. Natalia Milievna era dintr-o 
veche familie de nobili, bunicul ei fusese un înalt dregător la 
departamentul pentru treburile curţii imperiale. Ea 
învățase la gimnaziul Tagantevski; pe toţi prietenii ei din 
copilărie, tineri din nobilimea petersburgheză, revoluţia îi 
dispersase, îi împuşcase, îi pusese pe fugă. Regimul sovietic 
cvincvagenar continuase să-i împrăştie rudele şi 
cunoştinţele, apropiate şi depărtate; nu mai rămăsese 
nimeni. Nadia provenea dintr-un strat mai modest, desi 
tatăl ei, Grigori Andreevici Levitski, fusese biolog, 
colaborator foarte apropiat al lui Vavilov. El pierise din 
cauza lui Lâsenko. Familia lor n-a fost arestată toată în 
acelaşi timp, ci în patru reprize, unul câte unul - tata, 
mama, apoi ea însăşi, apoi şi fratele, şi fiecare în proces 
separat. Părinţii i-au pierit în lagăr. Milievna a salvat-o pe 
Nadia, şi Nadia, purtându-i veşnica recunoştinţa, s-a lipit de 
ea. Aceasta şi era trăsătura remarcabilă a întregii lor vieţi, 
prin aceasta ele aminteau de sotii Zubov şi lenno si, 
probabil, de multe familii de foşti deţinuţi - de faptul că, 
iată, în anii de odinioară ai detenţiei, venise un dar 
neaşteptat, un supliment, un adaos ilegal. şi numai în 
lumina acelor ani îşi primea această trăsătură sensul ei. şi 


de fiecare 5 martie, ziua morţii lui Stalin, acest înalt şi 
permanent sens al vieţii lor se condensa într-un simbol: îşi 
aranjau cămăruţele ca pe un muzeu, expuneau, atâtea câte 
putuseră să-şi procure, fotografii ale celor împuşcaţi şi 
pieriţi în lagăre, puneau muzică funebră-şi câteva ore prin 
acest muzeu se perindau invitaţii: cunoştinţe şi foşti 
deţinuţi. 

Harababura anilor de război şi revoluţie şi firea cândva 
tare nebunatică a Nataşei Anicikova au făcut ca întreaga ei 
viaţa să se dea peste cap, să nu cunoască nici momentul 
întemeierii unei familii, nici pe cel al dobândirii unei 
profesii. Nadia, în schimb, ştia din copilărie limba germană, 
cu care îşi câştigă acum existenta lucrând la biblioteca de 
literatură străină, (în timpul războiului, încă fetişcana fiind, 
i-ar fi fost uşor ca împreună cu nemţii să se retragă din 
zona Pskovului, însă nu s-a retras, şi a fost pedepsită cu 
lagăr, dar, spunea ea, n-a regretat niciodată că a rămas în 
patrie.) 

De aceea, ajutorul firesc şi cel mai bun pe care l-am 
primit de la Nadia au fost traducerile. Multe lucruri mi-a 
tradus ea: articole de ziar, recenzii, apoi şi cărţi întregi pe 
care eu, din lipsă de timp, n-aş fi reuşit niciodată să le citesc 
în nemţeşte. Dar trebuie să arăt şi cum m-a ajutat: 
înțelegând bine sistemul meu şi spre ce se îndreaptă 
interesele mele, ea nu-mi traducea o carte în totalitate, 
ceea ce ar fi fost pentru mine o dificultate în plus, căci n-aş 
fi putut să citesc un volum aşa de mare, ci conspecta şi 
grupa materialul pe teme, cu titluri clare, pe foi de anumite 
dimensiuni. (Cu deosebită recunoştinţa mi-amintesc cum 
mi-a pregătit ea - adesea în trenul electric şi în metrou, 
fiind ea însăşi în criză de timp! 

— Cartea generalului Frantois şi amintirile generalului 
Gurko, niciuna dintre acestea ne-fiind disponibile în limba 
rusă.) lot ea a tradus cartea lui Seemann despre legăturile 
lui Lenin cu Ministerul de Externe german. 


Dar Milievna avea alt talent: acela de a avea cunoscuţi de 
o mare diversitate, în general, pentru un conspirator, acest 
talent nu este totdeauna bine venit, însă cu Milievna 
lucrurile aveau o încheiere fericită: indiferent cu ce 
problemă nouă şi neaşteptată o abordam, ea reflecta un 
timp - şi totdeauna repera exact persoana căreia trebuia să 
ne adresăm. A trebuit să iau de urgentă manuscrisele de la 
Teus - am dat fuga la "Ne Ne" ("NN'", aşa le spuneam noi, 
unind primele litere ale numelui lor): fără să şovăie, au luat 
asupra lor chestiunea. Dar locuinţa lor avea o curte de 
trecere şi era suspectată, nu prezenta siguranţă. Milievna 
s-a gândit ce s-a gândit şi şi-a adus aminte de vestitul 
geolog Boris Abramovici Petrusevski, care se bucura de 
privilegiul de a face deplasări în interes de serviciu peste 
hotare. 1 s-a adresat lui şi el a acceptat solicitarea, şi trei- 
patru ani mi-a păstrat cu credinţa manuscrisele, cărora 
într-o vreme le-am adăugat chiar câteva Arhipelaguri, (în 
timpul conspirației nu numai că nu l-am văzut, dar m-am 
străduit să nu-i rețin nici numele şi să nu stiu unde 
locuieşte. Astfel că nici nu ne-am cunoscut vreodată. Mă 
înclin până la pământ în fata lui.) N-aveam unde să ascund 
un exemplar cu textul definitiv al Arhipelagului? Milievna se 
gândea - găsea soluţia, îl ducea unde trebuie. [A făcut şi 
gafe. A dus materialul departe, cu transbordări, cu vaporul, 
la rezervaţia naturală Ve-siegonski - se pare, la un om nobil, 
de încredere, dar acesta s-a speriat, sotia lui aşijderea, şi 
Milievna a trebuit să care înapoi toată greutatea, picupul, 
vreo zece kilograme. Orla vârsta ei! L-a dus la Leningrad, 
unde, se pare, 1-a lăsat pe mâini bune (la o veri-soară 
primară). De-acolo, pe neaşteptate, vine un apel: luati-l de 
la noi, nu vrem să ţinem o asemenea nenorocire. şi din nou 
trebuie să caute, de-acum însă neapărat în Leningrad. Bun, 
s-a gândit, a găsit! Până în prezent, acolo este îngropat w. 
Arhipelag, dar eu nu stiu nici numele, nici locul, stiu că e 
"sub un măr". *] Trebuie să găsesc o dactilografă, una 
foarte bună şi de mare încredere, să-i dau lucrurile cele mai 


teribile (dar de plătit ioc, totul pe bază de entuziasm). şi tot 
bun ar fi fost şi un legător discret, de încredere: altminteri, 
aceste pachete de foi se deteriorează, se pierd. Milievna s-a 
gândit şi a găsit o dactilografa: Olga Aleksandrovna 
Krâjanovskaia. Nici pe aceasta eu n-am văzut-o niciodată, 
dar câte a făcut ea pentru noi, câte a păstrat! 

— Mă înclin până la pământ în fata ei. lar soţul ei, Andrei 
Ivanâci, militar activ, colonel-inginer, de-abia ţinându-se 
între atacuri de cord, mi-a legat toate Arhipelagurile scoase 
de samizdat, toţi Viţeii şi multe exemplare ale lui Nouăzeci 
şi şase. I-am trimis scrisori de mulţumire, dar mâna n-am 
reuşit să i-o strâng, căci între timp a murit. 

Cu asemenea vaste relaţii (si cu asemenea îmbulzeală de 
intelectuali la biblioteca de literatură străină), a tipări la 
samizdat este lucrul cel mai firesc. Timp de multi ani, 
indiferent ce-aş fi dat la samizdat - totdeauna eu cu Liusa 
repartizam celor două N. exemplarele de la unu la cinci, 
(între Liusa şi Nadia aveau loc în statiile de metrou întâlniri 
bine puse la punct - şi locul şi minutul cunoscute, şi 
amândurora în drum le era suficient un telefon, de la 
serviciu la serviciu - dimineaţă sau seara. Punctualitatea, 
responsabilitatea le caracterizau pe amândouă, îşi meritau 
reciproc prietenia.) în primăvara lui 1968, cele două N. au 
realizat şi culegerea Citindu-l pe "Ivan Denisovici" de la 
început până la sfârşit - şi l-au dactilografiat, şi l-au dat 
din mână în mână. 

Si Arhipelagul împreună cu Tancurile a stat în bune 
condiţii douăzeci de ani la nobilul şi curajosul Aleksei 
Alekseevici Liverovski. Acum sunt dezgropate. (Adnotare 
din 1989.).',.,”,",", "v, Milievna se considera onorată să 
difuzeze texte samizdat nu numai în Moscova, ci mai ales în 
provincie. Printre alte asemenea locuri, ea avea 
Ekaterinburgul. În general, m-am înşelat mult cu Cercul-96: 
socotisem eu că o să-l difuzăm una-două, că trebuie să 
pregătim mai multe exemplare, ne-am lăsat cuprinşi de 
entuziasm, am scos patru "şarje", adică douăzeci de bucăţi - 


dar unde să le plasăm apoi? Din cauza acestei cantităţi, 
Cercul a fost de câteva ori la un pas de a fi confiscat. 
(Undeva se afla un vraf de exemplare ale lui 96 de să-l 
ridici cu macaraua, apoi toate au fost arse.) Un exemplar, 
fără să-mi dau seama, am permis celor două N. să-l 
strecoare cuiva la Ekaterinburg. şi acest Osionnov Serghei 
Ivanovici s-a nimerit să fie un om foarte putin cunoscut. 
Aventuroasa Milievna se cunoscuse cu el în timpul unei 
călătorii de vară, şi cum? 

— Se ciondăniseră pe tema Ivan Denisovici, despre care el 
se exprimase injurios. Ea nu numai că l-a convertit, dar şi 
1-a trecut printre prietenii şi oamenii ei de încredere şi a 
început să-i trimită texte samizdat, printre care şi 96. De 
altminteri, Osionnov nu a dezamăgit, ci chiar s-a dovedit un 
om de mare caracter. (Pe la mijlocul cărţii, acest episod 1- 
am povestit dinadins denaturat, ca să nu-i căşunez omului 
niscaiva neplăceri, în 1971, în trecere pe la Novocerkask, 
eu cu A. A. Ugrimov l-am cunoscut, tot la nişte cunoştinţe 
ale Mi-lievnei.) Pentru el s-a ivit un pericol imprevizibil: un 
nepot de-al lui s-a întors din armată, unde îl răsfăţaseră cu 
serviciul la bruiaj şi interceptare radio, şi acum voia să se 
aranjeze şi "în civilie", la Ekaterinburg. Dar pentru aceasta 
trebuia să completeze multe formulare şi să menţioneze 
toate rudele, apoi pe aceste rude Organele trebuiau să le 
studieze îndeaproape. şi cu această ocazie s-a constatat că 
împotriva lui Osionnov exista un denunţ cum că el dădea 
spre lectură Pavilionul canceroşilor, în provincie, acesta 
este un fapt periculos, este ca o bombă! Dar kaghebistii, 
nerăbdători, n-au mai continuat cercetările (dar unde să le 
mai continue? 

— Pavilionul canceroşilor”.!), ei au descins direct - câţiva 
oameni! 

— La custodele nostru! În ce-l priveşte pe 96, pe acesta 
Osionnov îl ţinea la o mică dacea de vară, care iarna era 
pustie. Veniţi de-1 luaţi! Ceva era şi în apartament, şi în plus 
în acest moment se afla aici şi un cunoscut care tocmai 


luase şi îşi vârâse în geantă un exemplar din August. 
Inteligent, cunoscutul i-a îmbrăţişat cu privirea pe oaspeţi: 
"Bine, uite, eu plec!" Iar kaghebistii provinciali, chiar 
bucuroşi că scapă de un martor, nu l-au reţinut. Mai mult 
decât atât - nici n-au mai percheziţionat camera, dar l-au 
dus pe Osionnov la ei la secţie şi numai acolo I-au întrebat: 
"Recunoaşteţi că aveţi Pavilionul canceroşilor!" A priceput 
bietul nostru om că e mai bine să recunoască. "Aduceti-l!" - 
i s-a spus. El s-a dus acasă şi l-a adus. şi se părea că 
deocamdată îl lasă în pace. Dar poate câ-l urmăresc! Ce-i 
de făcut cu 961 Milievna, zeloasă, i-a poruncit: să-l păstrezi 
ca pe lumina ochilor. şi el s-a hotărât să-l păstreze. După 
convocarea la KGB, faptul acesta era extrem de periculos, 
dar Osionnov a continuat să păstreze obiectul cu pricina, 
însă legătura cu noi era slabă - într-o scrisoare multe nu 
poţi să spui, să mergi sub urmărire nu se poate, de trimis n- 
ai pe cine trimite - n-am reuşit decât să aflăm că s-a 
declanşat o acţiune de urmărire, că veniseră, şi nu puteam 
să-i strigăm - arde-lsi câteva luni, până s-a ivit cineva prin 
care am transmis să-l ardă, 96 a stat asa, cu toporul 
atârnând deasupra lui şi deasupra noastră. Numai spre 
primăvara lui 1976 s-a convins Osionnov de autenticitatea 
mesajului nostru şi a ars ceea ce era de ars. 

Un timp, Milievna (de mult la pensie) activase energic în 
societatea pentru protejarea vestigiilor trecutului şi a 
monumentelor. Apoi a văzut cum problemele de acolo nu se 
pot rezolva din cauza birocraţiei. Pe de altă parte, starea 
sănătăţii îi impunea să stea mai mult acasă. Totuşi, firea ei 
vulcanică nu-i dădea pace. Ea îmi găsea în permanentă vreo 
nouă cunoştinţa, o nouă sursă de informaţii, un nou om util 
- desi eu nu căutam şi nu-i ceream aşa ceva. şi adesea mă 
convingea că este necesar să fac cunoştinţă cu cutare şi cu 
cutare. Acum clasez - un întreg foc de artificii, chiar să-mi 
amintesc totul nu se poate. Tot ea mi-a făcut cunoştinţă şi 
cu Dmitri Petrovici Vitkovski, vechi "deţinut pe şantierul 
canalului de la Marea Albă". şi cu ginerele lui Korolenko, A. 


V. Hrabrovitki, amator de arhive. Din proprie iniţiativă, 
acesta mi-a strecurat o sumedenie de informaţii şi utile, şi 
inutile. (Drept recunoştinţă, noi am pus în cui vigilenta şi i- 
am dat un volum din Arhipelag să-l tină în mână o jumătate 
de oră fără a ieşi din casă cu el - şi unde nu s-a răspândit 
prin Moscova zvonul despre Arhipelag, şi a ajuns chiar şi în 
străinătate. Câte eforturi a trebuit să depunem pentru a-l 
dezminţi, prin câte spaime am trecut!) Aici e şi urma lui 
Palcinski: Milievna găsise o femeie energică foarte, cumnata 
lui Piotr Akimovici; de la aceasta am cules nu puţine lucruri; 
numai aşa s-a introdus el la mine, după Arhipelag, şi m 
August, şi în Octombrie. Era nevoie de nişte mărturii 
credibile din partea familiei despre generalul Svecin? 
Milievna le procura uneori cu preţul a luni de 
corespondentă, de solicitări; cu preţul unor călătorii a nu 
stiu căror persoane. A fost nevoie de unele informaţii 
despre oraşul Tambov? 

— Milievna le-a procurat de la unicul he-raldist din 
Moscova, L. smarov, originar din Tambov şi martor în viaţa al 
tuturor celor întâmplate, un om căruia nu-i plăcea să 
povestească despre propria lui viaţă, dar care mi-a fost un 
mare furnizor de date despre întreaga gubernie! A fost 
nevoie ca în locul meu să meargă altcineva prin locurile 
răscoalei, cineva care - absolut neobservat şi mai meticulos 
decât mine - să chestioneze în dreapta şi-n stânga? S-a 
găsit la timp o Valentină Pavlovna Holodova, biolog, foarte 
umblată prin Rusia Centrală. La rugămintea mea, ea a 
plecat în regiunea Tambov. şi am cumva nevoie de 
concursul activ al Bibliotecii de Istorie? 

— Ilată-i, colaboratorii sunt gata să mi se alăture. şi am 
cumva nevoie de materiale secrete şi importante privind 
regiunea Donului? Păi ea, aşa cum promisese, m-a pus în 
legătură şi cu Korin; datorită ei, am reuşit să fac cunoştinţă 
cu acest om remarcabil şi să văd cu ochii mei nişte studii 
pentru Rusia care se duce. şi iată un lucru la care nu mă 
mai aşteptam, de care nu mă mai interesam, pe care nu-l 


mai bănuiam deloc: mirosise Milievna că în Leningrad, la o 
femeie din căzăcime, se păstrează arhiva lui Fiodor Kriukov 
şi caieţelul cu textul primei părti a "Donului liniştit", text 
scris de el încă înainte de revoluţie! Pentru munca mea, 
această descoperire nu numai că nu-mi făcea trebuinţă, dar 
mă şi făcea să mă îndrept pătimaş spre alte probleme - cum 
însă s-o ignori? Cui nu începe să-i fiarbă sângele în vine la o 
asemenea ispită? 

Am văzut despre ce este vorba, m-am convins, şi i-am spus 
admirativ Milievnei: ce mână bună ai! 

Ce fire mai am şi eu uneori: există un om capabil să mă 
ajute, dar n-am timp să-l caut; cine să facă treaba asta? 
Cele două N.! Exista un Nikolai Pavlovici Ivanov, nepotul 
unui preot. 

— Câtă claritate a mintii, câte chinuri îndurate prin hăţişul 
rânduielilor sovietice ca să dea de urma alor săi, câte 
proiecte, ce încordare! 

— Dar nimic mai acătării n-a reuşit să facă, şi pe mine în 
puţine privinţe m-a ajutat: intenţiona să multiplice 
Arhipelagul-dar acest lucru s-a dovedit imposibil, însă 
pentru mine a făcut o expediţie utilă în regiunea Tambov: a 
adunat material de arhivă şi s-a văzut cu sora vestitului 
rebel Piotr Tokmakov. Îi căutaseră cele două N. chiar şi o 
nevastă, dar n-au găsit. (si din cauza tuturor legăturilor cu 
noi, cât pe-aci să-l bage la nebuni; psihiatrii lui de la Riazan 
îl şi reţinuseră.) De cele două N. am prins-o şi pe Rita seffer 
- tot un destin rusesc ruinat, dar despre ea voi vorbi 
separat. 

A fost o vreme când la cele două N. "plafoanele" nu erau 
considerate periculoase, în acele condiţii, ele, desigur, ne 
colaţionau texte [e_tot Arhipelagul 1-au colaţionat, şi nu 
numai pe el. În 1966, în 1967, vara când mica noastră 
dacea era goală, ele au locuit la Rojdestvo-pe-Istria, Ne 
deveniseră aşa de apropiate, aşa de simple erau aceste 
relaţii între nişte foşti deţinuţi, era atâta loc între noi pentru 
glume şi bancuri - încât era firesc să le chemăm să 


locuiască în dragul nostru colt de tară. Dintr-o îndepărtată 
rezervaţie de lângă laroslav, Milievna mi-a adus răsad de 
scoruş cu fructe negre. Când Milievna locuia la Rojdestvo, 
Nadia, tremurând pentru ea, cum rar tremură o fiică 
pentru mama ei, după o întreagă zi de muncă la Moscova, 
ajungea în două ore la Rojdestvo şi dimineaţa era în două 
ore înapoi la Moscova, şi de la gara Baskino, totdeauna pe 
jos. Locurile dragi mie, ea le-a colindat aproape cât le-am 
colindat şi eu. În aceste poieni, în aceste margini de pădure, 
eu o văd ca pe o figură înscrisă în peisaj. Când noi, în mai 
1968, dactilografiam Arhipelagul la două mici maşini, Nadia 
venea din trei în trei zile ca să ia materialul dactilografiat şi 
să-l pună la adăpost. (Apoi toate cele cinci exemplare luate 
trebuiau împrăştiate în diferite locuri secrete!) şi tot ea, în 
septembrie 1965, salvase manuscrisul început al 
Arhipelagului, participase la operaţiunea Tenno. 

În toamna lui 1969, de-abia mă instalasem într-o anexă la 
Ros-tropovici, când, după cum s-a văzut, casa principală a 
rămas goală, nu mai avea cine să locuiască în ea, căci 
Rostropovicii, în mare grabă şi pentru multă vreme, plecau 
în străinătate; timp de căutat alti locatari nu era. şi atunci 
noi le-am propus pe cele două N. în stilul şi ritmul lui, Stiva 
a alergat la ele, le-a uluit, le-a vrăjit - şi în câteva ore le-a 
adus încoace. şi astfel iată-le instalate aici pentru două 
ierni: în casa principală ele, într-o aripă a casei eu, de cele 
mai multe ori singur, iar în curte un câine de Terra Nova, 
negru şi lăţos, pe care I-au îndrăgit la nebunie, şi el pe ele. 
Într-o zonă specială, trei foşti deţinuţi ocupau un lot de 
teren, gard în gard cu un vicepreşedinte al Consiliului de 
Miniştri! Ne simţeam bine! 

— Eu curăţam zăpada de pe poteci, mă îngrijeam de sala 
cazanelor, Nadia ducea la Moscova şi aducea de la Moscova 
toată posta stângă, eu treceam pe la ele ca să mai glumim, 
dar treaba nu sta pe loc. Căci în casa spațioasă a 
Rostropovicilor, ele desfăşurau o bună activitate de 
samizdat-dactilografiau, colaţionau şi mă ajutau cu ce 


puteau. Lucrezi aşa de bine când cel căruia trebuie să-i 
pasezi foile îţi este aproape, la îndemână. Înainte nu 
avusesem parte de aşa ceva. Cu aceleaşi două N. şi cu 
Liusa, în absenta lui Stiva (plecat în străinătate), am 
"organizat" în "taverna" de sub podul casei şi ceremonia 
încoronării mele cu Premiul Nobel. Aceeaşi Milievna fusese 
de fată şi atunci când a venit miliția să mă dea afară din 
Jukovka. 

Apoi nu ne-am mai întâlnit aşa de des. Înotând cu sufletul 
la gură prin marea de treburi pe care eu le aveam la 
Moscova, rar le mai deschideam usa - dar naturaleţea 
relaţiilor noastre a rămas până la sfârşit aceea care-i 
caracterizează pe foştii deţinuţi, aceea clasică, pecetluită de 
neuitatele raţii de pâine neagră, masă neştearsa şi 
strachină cu ciorbă lungă. Nu în orice familie au lucrurile 
un curs aşa de natural, ca la noi cu cele doua N. 

În ultima iarnă petrecută de mine la Moscova, Milievna a 
bolit îndelung. Mă hotărâsem să plec la Rojdestvo; ea se 
mai restabilise. şi chiar în ziua în care-mi propusesem să mă 
duc la ele, am primit de la Paris "prin posta stingă" două 
prime exemplare ale Arhipelagului, exemplare încă de 
semnal, primele în URSS, încă înainte să le primească KGB 
şi CC. Nici n-am apucat să răsfoiesc cartea acasă, una i-am 
lăsat-o Aliei, cealaltă am luat-o şi am plecat cu ea la cele 
două N. 

Am răsfoit-o la ele, şi bine am făcut, împreună cu ele ani 
frun-zărit-o la aceeaşi masă la care ne cunoscuserăm cu 
zece ani în urmă, când tot, absolut tot drumul era încă de 
parcurs, împreună cu ele am deschis la pagina unde erau 
şase fotografii ale unor împuşcaţi - şase fotografii date de 
Milievna din expoziţia lor din luna martie, şi printre 
acestea-una a bărbatului pe care ea îl iubise cândva. 

În aceşti câţiva ani, Milievna, prin toată viaţa ei, s-a 
implicat în lucrarea mea, si, tocmai prin fotografiile 
apropiaților ei, s-a prins pentru totdeauna în țesătura 
Arhipelagului în toate ediţiile lui, în toate limbile. 


La noi atunci deja începuse Cutremurul. Apoi am fost 
expulzat. Alia se pregătea de plecare, în toată această lună 
şi jumătate de fierbere a simpatizanţilor noştri şi a 
străinilor, Nadia n-a dat pe la noi; în situaţia ei precară la 
locul de muncă, o vizită la noi ar nenoroci-o. Dar o dată, 
chiar înaintea plecării familiei noastre, a sunat telefonul. 

Persoana de la capătul firului nu şi-a dat numele, dar o 
voce cunoscută, o voce de femeie care plânge, a rostit 
cuvintele următoare: 

— Spuneţi-i că aceia au fost ani fericiţi, alţii ca ei nu vor 
mai fi niciodată. 

A trecut un an - şi ne-a parvenit şi nouă ştirea despre 
moartea Milievnei. Suferea de multi ani de diferite boli, şi a 
suferit cumplit, şi a zăcut la pat. "Milievna, trebuie să 
trăieşti să vezi Arhipelagul apărând! Milievna, trebuie să 
trăieşti să vezi cauza noastră trium-fând!" - sunt cuvinte pe 
care eu i le-am spus nu numai o dată. De fiecare dată se 
întrema. 

Dar în 1975 a făcut infarct. A venit un medic şi a încercat 
s-o convingă să se interneze în spital. "De ce să mă internez 
în spital? Mai bine să mor acasă!" - a spus ea stând pe pat. 
şi în acelaşi moment i-a trecut peste fată o umbră vineţie. 
Milievna s-a clătinat putin şi a început să se lase într-o 
parte. Medicul a sărit să-i facă respiraţie artificială, a 
chemat reanimarea - dar pacienta murise deja. 

Aflând despre moartea Milievnei, noi am trimis din Zurich 
o scrisoare către Nadia: o întrebam dacă nu vrea să vină la 
noi, să trăiască şi să muncească alături de noi. Nu, nu-mi 
vine nicicum să-mi părăsesc tara - ne-a răspuns ea. 

Mira Ghenadievna Petrova Timp de patru ani de zile, ea 
mi-a fost colaboratoare activă şi foarte valoroasă, dar nu a 
făcut parte din mica noastră reţea, nu a venit în atingere cu 
cercul conspirativ, nu a cunoscut pe nimeni, nu s-a în-tâlnit 
cu nimeni dintre ai noştri, s-a ţinut totdeauna deoparte. şi 
totdeauna aştepţi vag un asemenea suflet, dar tocmai un 


asemenea suflet nu se manifestă, iar ochii care caută dau 
peste altceva. 

Avusesem unele relaţii cu Arhiva Centrală de Stat pentru 
Literatură şi Artă (ACSLA). Cei de-acolo făcuseră cândva 
gafa de a mă propune la premiul Lenin (ce săpuneală li s-a 
tras pe chestia asta ulterior), într-un moment dificil 
depusesem la ei spre păstrare Cercul, apoi citisem tot la ei 
capitole din Pavilionul - şi o rugasem pe Miralda Kozlova, un 
neobişnuit de activ funcţionar al ACSLA, să-mi strângă 
opinii despre Pavilion din partea colaboratorilor care vor voi 
să scrie pe această temă. Mi-a strâns vreo zece asemenea 
opinii. Dintre acestea m-a frapat una: se referea la întreg 
destinul lui Kostoglotov şi la iubirea lui nefericită. Opinia 
era formulată cu asemenea sensibilitate încât ai fi zis că 
emiţătoarea ei, chiar dacă nu a fost medic în acel dispensar, 
este ea însăşi, alături de mine, coautoare a nuvelei; într-o 
profană, nuvela n-ar fi trezit asemenea ecou. şi în 
observaţiile ei era un simt literar ca acela pe care criticii 
nu-l au, ci numai autorii. Am vrut s-o cunosc. Am constatat 
că Petrova nu mai lucra la ACSLA; doctor în ştiinţe, istoric 
al literaturii şi textolog, ea îşi găsise o muncă mai 
corespunzătoare la Institutul de Literatură Universală. 
Miraldei i-a făcut plăcere să-mi aranjeze o întâlnire la Mira, 
în aleea Vorotnikovski. 

Am rugat-o pe Mira să-mi spună mai în detaliu ce ar mai 
vrea ea să vadă îmbunătăţit şi corectat la Pavilionul 
canceroşilor (era în toamna lui 1966, textul încă putea fi 
modificat). şi nu s-a sfiit (în general nu se sfia, era extrem 
de independentă şi chiar vehementă, mică de statură si, de 
obicei, calmă, dacă n-o scoteai din sărite) să facă aprecieri, 
observaţii şi chiar să dea sfaturi, în judecăţile ei m-a uimit şi 
dezinvoltura cu care se mişca pe terenul problemelor de 
literatură, şi acea deosebită cunoaştere a sufletului feminin, 
pe care eu n-o aveam. Cu ocazia acestei nuvele am aflat 
pentru prima dată că n-o am. Comentariul ei avea chiar un 
caracter vijelios care i se trăgea de la aparenta 


inconsecventă a poziţiei: îmi reproşă când o insuficient de 
elevată manieră de a zugrăvi femeia, când o insuficientă 
preocupare de a sugera corporalitatea acesteia. lată până 
în prezent, în toţi anii de activitate scriitoricească inspirată 
de experienta lagărului, a exilului şi desfăşurată în afara 
Moscovei, îmi lipsise tocmai o persoană ca aceasta, cu 
acelaşi mod de interpretare a realităţii ca şi al meu. Dar 
până atunci se acumulase materialul purtând amprenta 
experientei de lagăr, material pe care-l stăpâneam la 
perfecţie. şi tocmai în acest moment se schimba cărarea pe 
care va înainta lucrarea mea. Am înţeles că nu o singură 
dată mă voi mai duce în Vorotnikovski. Doar ce ieşisem - şi 
începu să mă şi-câie senzaţia că n-am terminat convorbirea, 
că trebuie s-o reiau. 

Apoi m-am dus acolo de multe zeci de ori. 

Mira era fiica unor vechi bolşevici - dar cât de departe era 
ea de linia lor, fiind şi acesta un semn al vremii, de altfel 
frecvent acum. Tatăl ei fusese împuscat, mama ei era în 
viaţă, dar avea un caracter aşa de insuportabil, încât Mira, 
desi nemăritată, se separase de mult timp de ea. Avusese o 
cameră a ei întunecoasă pe zgomotoasa stradă 
Domnikovka; în conjunctura sovietică, îi era imposibil să 
schimbe această cameră cu alta; nu voia însă nici să-şi 
ruineze viaţa, drept pentru care a abandonat-o cu catrafuse 
şi bibliotecă, şi ea singură, în particular, a luat cu chirie o 
cameră şi jumătate într-o casă a actorilor, la o actriţă a 
Teatrului Mic vestită cândva. Aici, la ea, era lumină, linişte, 
era plăcut şi comod. Nota de comoditate o dădea mai ales 
vechiul şi complicatul secretar, provenit, conform legendei, 
dintr-o casă de moşieri aflată pe drumul Smolenskului. În 
această casă înnoptase odinioară Napoleon şi lucrase, zice- 
se, la acest secretar, la care acum, cot la cot, lucram noi cât 
pofteam. Multe lucruri au fost realizate aici! Până la 
amănunt concepuse Mira fiecare pată de culoare din 
camera ei - îi plăcea la nebunie Van Gogh şi avea oroare de 
orice discordantă coloristică. Mai avea şi alte câteva obiecte 


de adoraţie - de adoraţie cu atât mai neselectivă şi mai 
intensă, cu cât, în general, ea, ca fire, era mai 
independentă, în categoria unor asemenea idoli ai ei intrau 
Thomas Mann (mai târziu şi Boli), Cehov, tvetaeva si. 
Ehrenburg. Portretele ultimilor doi le ţinea într-o vitrină 
rezervată cărţilor. (Eu am făcut multă vreme ironii la 
adresa lui Ehrenburg: spuneam că n-are el mutră să 
figureze într-o asemenea galerie; Mira a cedat încetul cu 
încetul si, până la urmă, în tăcere, 1-a scos de-acolo - şi 
curând după aceea fostul ei idol a murit. Ea a avut o 
tresărire de om superstiţios - şi 1-a repus pe Ehrenburg la 
vechiul loc.) în alegerea acestor idoli, desigur, se reflecta nu 
numai propriul ei gust, ci şi orientarea generală a gustului 
manifestat de către intelectualitate în ultimii ani. Cu 
accentuata independentă a opiniilor personale, ea se 
încadra în acest curent general al intelectualităţii 
democratice tradiţionale sau, mai degrabă, al cadetismului 
târziu. Dar dincolo de exagerări (Cehov este vârful cel mai 
înalt al literaturii ruse, mai mare decât Tolstoi şi 
Dostoievski) ea avea atâta talent în a percepe fenomenul 
literar, încât pentru mine ţinea dintr-o dată locul a zece- 
douăzeci de alti cititori - avantaj inestimabil pentru un 
scriitor aflat în ilegalitate: dacă ea îmi verifica un capitol 
nou, o pagină nouă, nu mai aveam nevoie de nici o altă 
verificare, în general, pe un scriitor atât de preocupat să se 
ascundă, să tăinuiască, supus constrângerilor mecanice 
exterioare ale conspirației şi ale termenelor ei rigide, îl 
paste pericolul de a nu respecta condiţia contemplării 
estetice nepripite a proporţiilor şi a detaliilor operei. Nu 
rareori, Mira tocmai asupra acestui lucru îmi atrăgea 
atenţia. De aceea se şi plasa pe o asemenea poziţie 
deosebită - departe de toată conspirația mea, ea îmi 
rezerva un teritoriu numai al meu, unde eu nu mai eram 
conspirator, ci scriitor în stare pură. De aceea printre 
cărţile mele există una cu care ea n-a avut nici o tangentă- 
eu n-am pus-o în contact şi nici ea n-a cerut să intre în 


contact cu Arhipelagul, în acea aspră derulare a povestirii 
mele, nici hărnicia mâinilor ei n-ar fi avut la ce să fie 
valorificată. şi atunci când i-am adus toate trei volumele ca 
să le citească în cinci zile, a existat un lucru şi numai unul 
despre care ea nu mi-a spus nici un cuvânt: însăşi cartea în 
chestiune. Pentru, că această carte s-a făcut singură - nu în 
atelierele artei, nu ţinând de vreun precept de-al acesteia, 
nu conformându-se vreunei reguli. 

În rest, Mira mi-a fost un ajutor de neînlocuit în 
istovitoarea mea muncă din acei trei, patru ani, după ce mi- 
a fost confiscată arhiva. Ea mi-a fost şi interlocutor cu rol de 
instantă verificatoare: până la ea nu discutam cu nimeni 
despre lucrarea aflată chiar în curs de realizare şi uneori 
chiar înainte de stabilirea primelor jaloane, după ea 
abordam acest subiect numai cu sotia mea, Alia. O 
asemenea discuţie este ceva delicat, care poate zădărnici 
tot proiectul, dacă interlocutorul nu este chiar un alter ego 
al tău, ci un străin care făp-tuieste şi gândeşte altceva. 
Această discuţie se ducea nu în spaţiul real, ci în cel literar 
n-dimensional, ea nu era ajustabilă prin realitatea timpului 
(cum erau toate celelalte din viaţa mea); la această discuţie 
nu trebuia să ai imediat hârtie şi creion, să scrii; ea prilejuia 
o înceată reaşezare şi verificare a bazelor, metodelor şi 
structurilor pe diferitele axe ale confruntărilor, în asemenea 
discuţii se clarifică şi pot fi evitate trasee false, bătătorite 
ani de zile. 

Veşnic activa, neobosita Mira era mereu gata nu numai 
pentru convorbiri, ci pentru orice muncă epuizantă şi 
migăloasă, de lungă durată, comprimându-şi munca ei de la 
birou, unde, din fericire, nu avea un program fix de la ora 
cutare până la ora cutare. M-a ajutat să fac ordine în multe 
dintre cele aflate într-un talmeş-balmeş din cauza ritmului 
meu încordat şi a vieţii încordate a unui om care trebuie să- 
şi tăinuiască activitatea lui cea mai importantă. lextolog, ea 
a efectuat analiza şi prelucrarea comparativă a multora 
dintre variantele mele - adevărate, "atenuate" (pentru 


cenzură), apoi refăcute acolo unde se putea pierde sau 
denatura ceva-şi astfel m-a ajutat să realizez forma 
definitivă a lui Denisovici, a tuturor povestirilor. Eu, în acea 
vreme, n-aş fi reuşit de unul singur, dar ea a făcut patru 
cincimi din lucrare, nelăsându-mă pe mine decât să iau 
deciziile de rigoare. A redactilografiat şi scrierile mele mari 
(Pavilionul canceroşilor, Cercul-96), le-a colaţionat minuţios, 
a căutat greşelile, a comparat variantele. Dintre toţi 
apropiații mei, ea era singurul cunoscător serios al Rusiei 
prerevoluţionare (prin natura serviciului se ocupa cu acest 
lucru). Era rapidă în găsirea de informaţii, în special despre 
intelectuali, despre cadeți cunoscuţi, şi de alte genuri de 
informaţii, pentru că o bună parte din viaţa şi-o petrecuse la 
Biblioteca Lenin. şi mai era Mira foarte ataşată de teatru şi 
de cititul artistic, ca multor femei îi plăcea nu numai să se 
producă singură, ci şi să-i vadă pe alţii în această ipostază, 
să-şi exprime părerea asupra lor, să-i înţeleagă, în camera 
ei, şi verificându-mă pe mine prin intermediul ei, am făcut 
multe înregistrări pe magnetofon, am citit capitole din 
romane. (Au fost distruse la vama din Moscova la plecarea 
din tară a familiei mele, dacă nu le-ar fi recopiat acolo.) 
Mira urmărea cu mult interes tot ce era mai bun în teatrul 
nostru, în cinematografia noastră, în activitatea 
actoricească. Datorită ei am fost şi eu câţiva ani la curent cu 
aceste lucruri, fără să pierd pentru aceasta câtuşi de putină 
vreme, cum de altfel nici n-aş fi putut, nelocuind la 
Moscova. Era şi o mare admiratoare a revistei Novâi mir, în 
toate conflictele mele cu Trifonâci era mereu de partea 
acestuia. Nu ştia A. T. ce aliată avea în Mira. 

Si, printr-un joc al întâmplării, între tot acest paradis 
estetic al ei şi Novâi mir era o distantă de cinci minute de 
mers pe jos, şi pentru ca să intri la ea, nu trebuia decât să 
reuşeşti a o prinde la telefonul familiei de actori. La Mira 
duceam impresii proaspete, completări făcute în fugă, 
dureri de cap, senzaţie de oboseală şi foame. La ea puteam 
să-mi recapăt echilibrul, să mă reculeg sau să cer un sfat. 


Cu viaţa mea trăită în afara Moscovei, cu tensiunea în care 
traversam liniile de centură ale capitalei, constrâns să trec 
în douăzeci şi patru de ore prin şapte locuri - a mânca şi a- 
mi veni în fine era uneori una dintre primele probleme; fără 
aceasta, uneori nici n-aş fi reuşit să-mi duc povara. Tot Mira 
era aceea care, cu mândrie şi convingere, repeta, se pare, 
din tvetaeva: că poetul trebuie să dea importantă nu numai 
versurilor, ci şi mesei de prânz. Depăşind cu mult acest 
cadru, ea se ducea la o bătrână bucătăreasă de casă mare 
şi o întreba despre diferite feluri de mâncare şi despre 
modul lor de preparare, şi pregătea pentru mine niscaiva 
ierunci cu vin roşu fiert cu zahăr şi cu mirodenii, "pentru ca 
apoi să-mi fie mai uşor la scris". 

Odată, deja în 1969, avusesem o bănuială cum că pe 
drumul spre ea sunt urmărit (veneam cu o încărcătură 
importantă dintr-un loc important), împreună cu Mira am 
pus la punct o tactică: eu, ieşind de la ea, treceam prin 
câteva curţi, ea, în timpul acesta, venea după mine, 
semnalizându-mi anumite lucruri. A efectuat cu multă râvna 
această operaţiune (cu succes), s-a comportat chiar foarte 
frumos, i se potrivea felul convenţional în care se răsucea, 
în care-şi ţinea poşeta, desi nu se ocupase niciodată şi nu se 
pregătise pentru asemenea misiune. Permanent căuta să 
mă convingă să nu mă manifest nicicum în societate, ci să 
mă ocup cu arta în ce are ea mai esenţial (totuşi ea a fost de 
acord cu scrisoarea mea către congresul scriitorilor, şi a 
bătut-o la maşină, şi a lipit la ea în cameră toate plicurile pe 
care singură le-a vârât nu în puţine cutii poştale). Asta nu 
înseamnă că acum era mai dispusă să se alăture convingerii 
pe care mi-o formasem treptat cum că nu se poate tinde şi 
chema la o nouă revoluţie, în această femeiuşcă plăpândă, 
cu idoli literari moderați şi chiar anemici, se afla şi un 
Stenka Razin: dacă acesta ar apărea mâine pe străzi, ea, de 
la fereastră, şi-ar uni glasul cu al lui. Ea avea şi astăzi 
nostalgia revoluţiei din februarie - şi i se părea de dorit ca 
din mlaştina de azi să se iasă în acelaşi fel. În această 


privinţă ca şi în multe altele, ea exprima principala stare de 
spirit a intelectualităţii actuale: să li se tragă şi acestora o 
zgâlţâială precum Ro-manovilor (dar - numai nouă nu.). 

N-am solicitat niciodată, nici către Mira, nici de la Mira, 
circuite telefonice aflate sub urmărire. şi ea însăşi ştia să fie 
discretă, aşa cum puţine femei stiu să fie. Dar, desigur, 
KGB-ul nu slăbise urmarirea ce mă avea ca obiect pe mine - 
si, desigur, acest loc era reperat de ei. * şi mai era ea şi o 
lucrătoare harnică. La serviciu, experimentaţii doctori în 
ştiinţe nu făceau atâta cât îi aruncau Mirei în spinare să 
facă. (Serviciul îi dicta să-l pună sus pe Gorki - fără acesta 
s-ar fi golit de sens tot ceea ce făcea ea acolo, la institut. Cu 
gustul ei artistic, asta nu era o treabă uşoară; si, ca să aibă 
o bază, îşi confecţionă artificial argumente ad-hoc, 
invocând: când admiraţia generală de care se bucura Gorki 
în perioada prerevoluţionara, când opiniile Marinei 
tvetaeva, poeta ei preferată, după care acesta era mai 
îndreptăţit decât Bunin să ia Premiul Nobel.) Lucra atunci 
la Cronica evenimentelor literare. Această afundare în 
presa prerevoluţionara făcuse din ea o adeptă consecventă 
a cadeţilor. Îşi şi exprimase rezerve fată de Augustul meu. 
Celelalte foi cu observaţiile şi constatările ei m-au făcut să 
înţeleg ce este acela "neocadetism", cât este el de 
înrădăcinat în intelectualitatea de astăzi şi cât îşi va mai 
pune amprenta pe istoria Rusiei, şi în ce măsură mi-este 
străin. 

Ultimele texte pe care Mira mi le-a examinat, ca pe un 
produs proaspăt recoltat, au fost capitolele de probă ale lui 
August, date primilor cititori în toamna lui 1969. A atacat cu 
multă înverşunare familia Tomceak şi pe Oria, străină, 
absolut de neînțeles pentru ea. 

* Câţiva ani mai târziu am aflat şi eu că de la sfârşitul lui 
1974 - şi chiar până în 1979 - kaghebistii au tot tracasat-o 
pe Mira, căci s-au potolit ei vreodată? Îi ticluiseră un 
"material acuzator" (si totul pe Ungă subiect), încercaseră 
s-o determine să ia atitudine împotriva mea prin APN, dar 


ea a dat dovadă de - tărie de caracter, a rezistat demn. 
(Adnotare din 1990.) 

Din motive interne, începând din toamna lui 1969 
întâlnirile noastre au devenit mai rare. Totuşi, în 1970, ea a 
citit August, care era aproape de finisare. A făcut şi cu 
această ocazie observaţii importante. I-a plăcut anvergura 
capitolelor despre armată şi despre Samsonov. Amândurora 
ne-a venit greu să ne lepădăm de obiceiul de a discuta 
împreună câte un manuscris, în următorii doi ani ne-am 
văzut şi mai putin, aproape deloc. Numai în 1973 au fost 
ceva semne că redeveneam prieteni sau redobândeam 
posibilitatea de a examina împreună manuscrise aflate încă 
în stare brută. şi aşa se face că la noua ei locuinţă de la 
bariera Preobrajenski m-am dus de câteva ori cu fragmente 
din Octombrie şaisprezece. Dar dacă altădată ne 
înţelegeam repede şi găseam un numitor comun, acum nu 
mai era nimic din toate acestea - şi tocmai din această 
cauză între noi s-a produs o ruptură ireparabilă. Ea se 
îngrozea de orice tendinţă "de dreapta", anticadetă, pe care 
o sesiza în Nodurile mele; o iritau din cale afară, îi provocau 
parcă o stare vecină cu supărarea capitolele religioase, şi- 
mi tot dădea ca exemplu povestirile antireligioase ale lui V. 
suk-sin pe care îl admira, pe bună dreptate. (Pe suksin, e 
clar, îl frământa, îl stârnea foarte tare tema religiei; în acei 
ani, el se străduia din răsputeri să se justifice, chipurile, 
împotriva ei, dar în sinea lui bătea în retragere; nu bănuia 
că acele povestiri vor fi dintre ultimele, scrise înaintea 
morţii subite.) Astfel se putea constata că vechea armonie a 
punctelor noastre de vedere nu mai exista. 

Dar nici atunci când, în ultima mea vară petrecută la 
Moscova, petrecută în Rusia, Mira bătea, mânioasă, cu 
pumnul în teancurile formate din capitolele manuscrise ale 
lui Octombrie şaisprezece şi eu nu eram câtuşi de putin de 
acord cu ea - nici atunci nu obiectasem cu vehementă, ci 
întâmpinasem cu atenţie şi recunoştinţa revărsarea acelei 
mânii. 


8 Elena tezarevna Ciukovskaia Aproape cinci ani de zile, 
de la sfârşitul lui 1965 încoace, Liusa Ciukovskaia s-a aflat 
în chiar epicentrul şi în vâltoarea agitatei mele activităţi: în 
aceşti ani, în ea se încrucişează toate liniile, toate 
legăturile, întrebările, răspunsurile, mesajele - şi în 
următorii trei ani de până la expulzarea mea nu puţine au 
trecut tot prin mintea şi mâi-nile ei. Când eu scriam în 
această carte: "noi am hotărât", "noi am făcut", aceasta 
însemna că timp de câţiva ani la rând prin acest "noi" am 
vrut să spun - eu cu Liusa. Tot cercul apropiat şi chiar 
neconspirativ ştia acest lucru, şi dacă Liusa telefona cuiva 
sau chema la ea insistent şi pe neaşteptate sau cerea brusc 
şi fără fasoane să fie primită la cutare adresă, atunci toţi 
înțelegeau că prin ea vorbesc eu, invit sau vin eu, sau că 
efectiv Liusa vorbeşte în numele ei, dar într-o problemă 
urgentă de-a mea. Ea era un fel de sefal statului meu 
major, sau, mai exact spus, era statul-major concentrat într- 
o singură persoană (vai, treptat acest lucru a ajuns să fie 
cunoscut la perfecţie de către KGB). Aceasta mai ales şi din 
cauză că eu nu lo-cuisem niciodată la Moscova, aflându-mă 
uneori la Riazan, alteori în împrejurimile Moscovei, dar 
probleme apăreau neîncetat şi trebuiau rezolvate nu 
altundeva decât la Moscova. 

Liusa era nepoata lui Kornei Ivanovici Ciukovski - una 
dintre cei cinci nepoți, dar ea era cea favorită, profund 
devotată muncii lui, şi-l ajuta foarte mult. lerminase 
facultatea de chimie, îşi dăduse doctoratul, devenise doctor 
în ştiinţe, apoi performant lucrător ştiinţific, distingându-se 
prin excepţionala ei sârguinţă, acuratețe, meticulozitate, 
prin voinţa ei de a-şi tine în ordine lucrările şi de a străbate 
până la capăt drumul de la proiect la realizare. (La drept 
vorbind, aşa este mereu şi peste tot în viaţă: cei 
neconştiincioşi nu se înfig niciodată la muncă, aceasta, 
fireşte neprinzându-se de ei; cei conştiincioşi au de muncit 
pentru mai multi si, în plus, ei înşişi îşi caută de lucru 
pretutindeni.) şi peste toate acestea, Liusa, necâs-tigată 


sufleteşte de institutul ei, îşi petrecea de un număr bun de 
ani sâmbetele şi duminicile la Peredelkino, când K. 1. 
rămânea fără secretară, şi-l ajuta foarte mult la 
corespondentă, la tinerea arhivei, transformând aceste 
posomorite zile nelucrătoare în zile de maximă activitate şi 
bucurându-l prin aceasta pe sârguinciosul moşneag 
(reacţie pe care o înţeleg şi o împărtăşesc pe deplin). 

Acest ajutor s-a întrerupt atunci când, în al 33-lea an al 
vieţii, Liusa a suferit o mare pierdere, a trecut printr-o criză 
tragică, de-abia a supravieţuit; ai ei se alarmaseră foarte 
mult. În toamna lui 1965, însănătosindu-se, ea s-a întors din 
Crimeea şi a venit mai întâi la Peredelkino. A aflat imediat 
că bătrânul K. [., după ce mi se confiscase arhiva, m-a 
adăpostit aici, la el, şi că eu continuam să fiu foarte 
deprimat, (în adăpostul pe care mi 1-a oferit el am trăit cele 
mai nesigure şi demoralizante săptămâni.) Din când în 
când, K. 1., bizuindu-se pe statutul lui literar destul de 
deosebit, lua apărarea unor persecutați sau chiar arestaţi, 
întreprindea demersuri în favoarea lor sau suna la cineva 
sus, dar intervenţiile lui aveau un caracter personal şi nu se 
lăsau cu tam-tam publicistic, în afară de asta, Ciukovski nu 
pierdea niciodată simţul moştenirii literare şi al ierarhiei 
gene-ral-literare. În dezolarea mea, când de la o zi la alta 
aşteptam să fiu arestat şi o dată cu aceasta să se pună 
capăt întregii mele activităţi, el îmi opunea cu convingere 
următoarele: "Nu înţeleg ce motive ai ca să te frămânţi, 
când dumneata deja te-ai plasat pe locul al doilea, după 
Tolstoi." Mă ducea la un podeţ din fundul curţii lui - şi mă 
povăţuia cum să-mi dosesc acolo manuscrisele, îmi citise 
povestirile publicate în Novâi mir-şi nu mi-a spus niciodată 
nimic despre ele, desi îmi vorbea de "locul al doilea". Nu 
citise până la sfârşit Pavilionul cancerosilor-poate din 
ipohondrie, temându-se să nu se îmbolnăvească şi el, dar - 
Cercul! Ca să poată spune că nu ştia de periculozitatea 
concepţiilor mele? Ca să nu-şi strice liniştea cu acest 
ferment politic? Într-una din seri i-am recitat din memorie 


lui şi Lidiei Korneevna Nopțile prusiene, neştiind dacă voi 
mai reuşi vreodată să găsesc cititori pentru ele, sau chiar să 
păstrez manuscrisul. 

Aşadar, am cunoscut-o pe Liusa în perioada cea mai grea, 
cea mai nesigură pentru amândoi, când amândoi cu trudă 
reuşeam să ne menţinem pe verticală, când ea nu făcea 
decât să caute un sprijin pentru a trăi, iar eu, în camera ce 
mi se repartizase, zăceam ca un vânat rănit, seara nici 
măcar aprinzând beculeţul pentru a citi, ne-fiind în stare 
nici să citesc. Cu un ciocănit prudent în usa camerei mele 
cufundate în întuneric, K. 1. m-a chemat la cină; am ieşit, am 
remarcat interesul foarte viu cu care mă privea nepoata 
amfitrionului şi dintr-o dată am simţit că în ea voi avea un 
ajutor. (Apoi ea mi-a povestit că se aştepta să vadă un om 
distrus sufleteşte şi că, dimpotrivă, a fost uimită să constate 
cât de departe eram eu de condiţia unui înfrânt; probabil, la 
mine punctul zero era plasat mai sus. şi după aceea îşi 
amintea că faptul de a mă fi cunoscut dăduse vieţii ei o 
stabilitate interioară, începuse să-i modifice concepţia 
despre lume, aşa că pe ea niciodată n-o s-o mai doboare 
vreo criză de disperare.) 

Cu sănătatea ei şubredă, cu redusa ei poftă de mâncare, 
cu permanenta şi neobosita ei activitate - Liusa, chiar şi 
într-o perioadă bună, cu atât mai mult într-una rea, nu trăia 
decât sub forma unei tensiuni sufleteşti. Nicidecum mică, 
nicidecum imponderabilă, ea, cu toate acestea, părea a nu 
se supune balansului unor energii fizice - dar cu atât mai 
mult îi era necesar un motor spiritual care să fie, dacă nu o 
certitudine, atunci conştiinţa unei certitudini. 

Chiar în acele zile (chiar în acea sufragerie a familiei 
Ciukovski) atinsese limita extremă a încordării conflictul 
dintre mine şi sotia mea, care se exprimase că mai bine as fi 
fost arestat decât să mă ascund şi prin aceasta să-mi asigur 
posibilitatea "de a trăi voit în afara familiei". Din această 
clipă, eu nu numai că nu mai puteam să mă bizui pe sotie, 
dar, inevitabil păstrându-i la nivelul anterior participarea la 


ceea ce ştia ea, trebuia să construiesc un sistem nou, 
ascuns ei, ca unui neprieten. 

Dar Liusa, în situaţia mea atunci grav primejduită, a 
început, în săptămânile imediat următoare, să-mi propună, 
una după alta, modalităţi de ajutorare, în primul rând - 
apartamentul pe care-l avea ea cu Lidia Korneevna în oraş 
urma să-l folosesc nu numai pentru opriri, pentru întâlniri 
cu oameni, ci şi pentru lucru (mie ca provincial îmi lipsea 
foarte mult un asemenea punct de sprijin în Moscova); 
imediat în al doilea rând - concursul ei, de orice natură, în 
materie de secretariat, de organizare, de dactilografiere. 
Se oferea şi să participe în locul meu la unele întâlniri cu 
oamenii. Pentru mine, o asemenea ofertă era ceva nou, 
neobişnuit, degrevant: un asemenea ajutor surprinzător de 
mare în activitatea mea nemijlocită mi-a înlesnit 
reechilibrarea în acele luni dificile. Totuşi, în curând m-am 
deplasat la Ascunzătoarea mea din Estonia - şi plecarea mi- 
a aran-jat-o chiar Liusa care, din bucătăria ei, a văzut cu 
oarecare uimire cum îmi dădeam barba jos. La Moscova, 
Liusa a fost singura persoană căreia, pentru orice 
eventualitate, i-am dat adresa din Tartu a lui Suzi. 

Si în primăvara lui 1966, după ce am terminat la Rojdestvo 
partea întâi a Pavilionului canceroşilor şi pregătindu-mă, ca 
întotdeauna, să dactilografiez singur - ceea ce, ce-i drept, 
era şi util fiind vorba de versiunea următoare, a treia-a 
patra - m-am lăsat ispitit de propunerea insistentă şi 
repetată a Liusei ca ea să dactilografieze în locul meu. Se 
părea că-mi va fi imposibil să dactilografiez singurşi 
totodată, strâmtorat cum eram, mi se dăruiau două săptă- 
mâni pline! 

— Oferta era aşa de generoasă, cum să nu mă tenteze? 
Codindu-mă, mi-am dat acordul. şi m-am întors la 
Rojdestvo-ul primăvăratic (era luna mai). Stare sufletească 
de om căruia i se dăruie ceva. Două săptămâni ivite ca din 
senin! Liusa, captivată, dactilografia cu o viteză colosală, şi 
mie nici prin cap nu-mi trecuse că aceasta era prima ei 


mare experientă la maşina de scris. (Nu avea încă 
experienta colaţionării. aşa de mare ne era graba, aşa de 
repede - aşa o cerea tactica - trebuia să dăm la samizdat, 
încât am smuls aceste şapte exemplare din maşina - şi le- 
am răspândit repede.) 

lată când am aflat eu ce repede pot sa zboare cărţile prin 
samizdat! 

— Totul e să reuşeşti să le scrii! 

În timp ce Liusa bătea prima parte, eu o scriam la 
repezeală pe a doua; ea, repede, a venit să preia şi partea 
mea de lucrare. şi situaţia literară deosebită a familiei 
Ciukovski uşura foarte mult difuzarea (noi încă nu ştiam, 
nimeni nu ştia dacă samizdatul va lua întreg romanul); şi 
toată această repartizare a exemplarelor, transmiterea lor 
pentru dactilografierea următoare, apoi recuperarea la 
termen, evidenta a ce şi cui s-a dat-toate acestea tot Liusa 
le luase asupra ei; ce uşurare, aveam acum parcă de două 
ori mai multă forţă şi mai mult timp, şi în timpul verii am 
terminat, excepţional de repede, partea a doua a 
Pavilionului, şi iată că deja Liusa bătea partea a doua, şi 
începuse să curgă a doua, inundând câmpiile samizdatului. 

După eşecul meu din 1965, tocmai Liusa m-a ajutat să-mi 
schimb tot ritmul vieţii şi să trec la o ofensivă neîntreruptă. 
O simţeam ca pe singurul meu ajutor în toate proiectele şi 
acţiunile practice; le discutam împreună minuţios (la un 
moment dat am început să evităm a mai discuta sub 
plafoane, ne-am retras în natură). Chiar de la început, Liusa 
a fost iniţiată în Arhipelag şi în toate mişcările lui, atunci a 
început ea pentru prima dată să culeagă informaţii, 
lămuriri, s-a ocupat de proiectul hartii Arhipelagului (harta 
o făceau nişte geologi calificaţi precum N. Pahtusova, N. 
Kind, care într-o mare măsură o şi terminaseră, o şi 
refotografiaseră, dar eu am refu-zat-o: tot lucru amatoristic 
ieşise, prea mari spatii necompletate). şi de-abia 
terminasem finisarea primei părti şi începusem să 
dactilografiez ceva, că Liusa s-a şi apucat de 


dactilografierea definitivă. Era deja destul de cunoscută 
KGB-ului conlucrarea ei cu mine, şi devenea tot mai 
periculoasă o anumită particularitate a apartamentului lor: 
rămânea adesea gol - când Lidia Korneevna era la 
Peredelkino, iar Liusa la serviciu. De aceea Liusa nu-mi 
dactilogra-fia în doze mici scrierile, ci, ştiind mai dinainte 
când va fi vârf de muncă la mine, nu-şi lua concediile atunci 
când îi erau programate de la serviciu, ci atunci când 
trebuia să lucreze intens pentru mine. aşa a procedat în 
primăvara lui 1968: într-o lună (aprilie) la Moscova mi-a 
dactilografiat întreg volumul unu al Arhipelagului; de Pasti 
a sosit Q; ne-am strâns la Rojdestvo: Liusa, pe parcursul 
lunii mai, a bătut întreg volumul al doilea ("dactilografa 
Păgânim" - aşa îi spunea Q pentru rapiditate) şi încă şi la al 
treilea le-a ajutat pe Q şi pe sotia mea, cu care nu prea se 
avea bine. Liusa se ghemuia în ea, se închidea în ea şi în 
lucrare, nu ieşea cu luna din camera umedă-si-i dădea zor. 
Dintre ele trei, numai Liusa ştia prin cine, cum şi unde va 
merge mai departe pelicula, participase la toate peripeţiile 
acelei aventuroase trimiteri a Arhipelagului realizate la 
Rusalii. Mi-aduc aminte cum, într-o zi mohorâtă, cu vânt, a 
venit de la Moscova la Rojdestvo ca să ia de la mine o 
capsulă cu un microfilm pentru Eva (vezi schiţa 9) - şi ce 
presimţiri negre stâraise vântul acela hain. şi peste alte 
două zile, chiar în ajun de Rusalii, Liusa a revenit pe 
neaşteptate la Rojdestvo cu vestea că transmiterea n-a 
decurs lin, că băiatul (Saşa Andreev, schiţa 9) a fost urmărit 
- tot presimţirile noastre! Dacă e să fim absolut realişti, 
trebuie să spunem că nu era cazul să vină după mine: şi aşa 
numai duminică trebuia să zboare Saşa, şi aşa numai luni 
dimineaţa putea să-i dea capsula, încă două zile şi două 
nopţi puteam să rămân la Rojdestvo fără să risc ceva. Dar 
Liusa s-a hazardat - să salveze, să ducă ce era de dus. Eu 
aflasem despre urmărire - şi deodată am spus adio cuibului 
meu drag de la marginea pădurii şi vârfiirilor clă-tinătoare 
ale mestecenilor. M-a cuprins sentimentul primejdiei 


iminente, frica a fost mai mare decât mine şi am hotărât să 
dispar din Rojdestvo, să scap de urmărire în aceste zile, iar 
în caz de necaz - poate din nou în ascunzătoare, să-mi 
prelungesc libertatea măcar cu câteva luni, să reuşesc să 
mai fac ceva. Într-o jumătate de oră trebuia să părăsesc 
iubita mea dacea, mică şi cochetă, şi să mă ascund. Pe sotie 
n-am lăsat-o să vină, trebuie să fiu singur acolo unde mă 
duc eu. Pe drum, în trenul electric, i-am spus Liusei care-i 
acel loc; de la gară ne-am despărţit - a răsuflat uşurată că 
plec fără anexă. Dar trei zile foarte grele le-am petrecut ca 
un schimnic. Liusa trebuia să vină la mine cu orice veste, 
dar nu venea: şedea, lâncezea la ea acasă, aşteptă zadarnic 
noutăţi. Numai în seara celei de a doua zile, târziu, când 
deja dormeam, a dat buzna peste mine şi mi-a adus bucuria 
de moment că măcar "pe băiat" nu l-au reţinut, l-au lăsat 
să plece din Uniune. De soarta norocoasă a încărcăturii noi 
n-am aflat decât a patra zi, totul şi toţi se eliberaseră. 

O dată dispărută primejdia, m-am apucat imediat de 
redactarea finală a Cercului-96. Iar Liusa, după ce deja îşi 
petrecuse "concediul" m Arhipelag, toată vara aceasta 
trebuia să recupereze absentele de la serviciu, dar şi de la 
bunicul care, fireşte, era gelos fată de toată investiţia de 
forte pe care nepoata o făcea colateral, ob-servând el de 
multă vreme că ajutoarea lui nu mai era cea dinainte. şi 
deja în toamnă Liusa mi l-a luat pe 96 şi 1-a dactilografiat 
pe nerăsuflate. şi în timpul uneia dintre plimbările noastre 
iarna prin pădurea de la Peredelkino mi-a propus un plan: 
ca să nu-i punem "pe prietenii noştri din America" (noi îi 
consideram atunci prieteni pe cei din familia Carlyle.) în 
situaţia de a traduce din nou tot romanul şi de a găsi după 
multă căutare variante - să dactilogra-fiem din nou pentru 
ei toată cartea, dar într-un asemenea mod special încât să 
vadă toate modificările şi să le traducă numai pe acestea 
(era vorba de ceea ce numeam noi exemplar "cosmetic"). şi 
această îndelung răbdătoare şi istovitoare muncă a 
efectuat-o Liusa în câteva luni de iama-în fiecare seară, de 


la serviciu fugea acasă, (în vara lui 1975, arzând tot ceea ce 
rămăsese, l-a ars şi pe acesta. Astfel, o muncă de ani de zile 
a înghiţit-o pământul.) 

Setea de a lucra a Liusei şi dăruirea ei nu cunoşteau 
limite. lată că în cei trei ani ai colaborării noastre, mi-a 
bătut la maşina deja cinci cărţi voluminoase. (Din punct de 
vedere sovietic, important era însă câte topuri de hârtie de 
bună calitate trebuia să se cumpere; asemenea calitate nu 
era totdeauna în vânzare. şi cât indigo.) şi împreună cu 
munca şi acţiunile mele, ea împărtăşea manevrele şi 
măsurile mele de precauţie. 

În 1966 am făcut, în mod deschis, primii mei pasi în arena 
socială - mai întâi luări de cuvânt în public, apoi scrisoarea 
către congres, apoi cearta cu secretarii Uniunii Scriitorilor, 
în legătură cu niciunul dintre aceşti pasi ai mei, Liusa n-a 
rostit niciodată în mod direct vreun cuvânt de susţinere, n-a 
spus - da! Trebuie să loveşti! Ci - sau, îngrijorată şi 
dezaprobatoare, dădea din cap sau, pur şi simplu, căuta să 
mă deconcilieze, cum s-a întâmplat cu intervenţia pe 
marginea cazului Jores Medvedev. Această atitudine mă 
deranja de fiecare dată, căci aşa de putini erau cei 
informaţi despre loviturile pe care le pregăteam eu, si, deci, 
fiecare voce cântărea aşa de mult în luarea deciziei! şi eram 
aşa de copleşit de munca şi lupta mea încât n-am priceput 
decât treptat faptul că pe Liusa n-o interesa ansamblul 
problemelor, al strategiei, al principiilor; pur şi simplu, de 
fiecare dată, ea tremura pentru mine ca nu cumva să cad în 
vreo capcană tocmai cu prilejul unui pas obişnuit, dar 
îndrăzneţ. Desi nu a fost de acord cu scrisoarea către 
Congres, m-a ajutat s-o multiplic în peste o sută de 
exemplare, şi la fel în ce priveşte toate "scrisorile deschise", 
"declaraţiile". Cincizeci de "însemnări" detaliate în legătură 
cu secretariatul Uniunii Scriitorilor prin mâinile ei au 
trecut. Eu n-aveam nici o grijă: ea pregătea totul în 
cantitatea necesară, ţinea totul la linia de start până în 
momentul fixat pentru explozie, apoi lăsa primele 


exemplare în principalele puncte de pornire (Nadiei 
Levitskaia la Biblioteca Internaţională, Annei Berzer la 
Novâi mir, în câteva apartamente ale "Aeroportului", la 
Peredelkino, prin cineva la Leningrad) - şi mai departe 
lucrurile rulau de la sine. Acum, Liusa făcuse cunoştinţă cu 
ceilalţi colaboratori ai mei şi tot în mod firesc luase asupra- 
şi multe întâlniri cu ei, probleme şi legături, în curând, 
apartamentul ei a devenit centru pentru legătura mea cu 
Leningradul: cu Q, cu Etkinzii, apoi cu "infanţii primi" 
apăruţi acolo (grupa tinerilor voia să mă ajute; eu deja mă 
gândeam să-i atrag la multiplicarea Arhipelagului, dar 
colaborarea cu ei nu s-a realizat), cu "infanţii secunzi" 
(Kuklinii); toată posta "stingă" pentru Leningrad se aduna 
la Liusa în apartament, şi de aici o luau mesageri ocazionali, 
şi câte cineva care venea de la Leningrad aducea de acolo 
aici tot ce este de adus. (Lidia Korneevna era de baştină din 
Petersburg, tot acolo s-a născut şi Liusa; ele păstrau 
legături strânse cu oraşul.) Apăruseră deja câţiva oameni 
de încredere, care cunoşteau adresele noastre din 
Leningrad şi duceau direct acolo ce era de dus. şi câtorva 
persoane sosite din provincie pe care nu voiam să le 
resping, dar pe care împrejurările nu-mi permiteau să le 
întâlnesc eu însumi, li se dădea tot adresa Liusei, iar 
aceasta le aproviziona cu cărţi, le încredința scrisori, le 
întâlnea în numele meu. şi chiar în Moscova, unde rareori 
dădeam şi eu câte o raită, începusem, pentru simplificare, 
să las în seama ei unele cunoştinţe de-ale mele cu totul 
diferite între ele, printre care: văduva lui Tenno cu unele 
persoane venite din Estonia, şi familia Kobozevilor, şi familia 
Teusilor. Într-un timp chiar şi Zubovilor le-am dat, pentru 
scrisori, adresa ei. De la adresa Liusei plecau şi traducerile 
lunare pentru mătuşa mea, Ira. Cu atât mai mult în tot felul 
de întâlniri la aeroport, în întâlniri cu scriitori - Liusa era ca 
printre ai săi. Atât de multe zeci de oameni s-au perindat 
prin fata ei încât nici nu mă încumet să le refac din memorie 
lista, nici să le îngrămădesc numele în aceste pagini. La un 


moment dat a apărut la noi un dictafon: în activitatea Liusei 
s-a deschis posibilitatea de a conversa, pe baza 
chestionarelor mele, cu martori ai revoluţiei (cu cumnata lui 
Palcinski, cu nepoata lui Gucikov, cu inginerul K. M. 
Polivanov şi cu alţii), apoi de a copia la maşina cele 
înregistrate, pe care eu le luam ca mici liste deja pregătite. 
Liusa a jucat, în locul meu, rolul de centru al unui cerc 
clocotind de activitate. Cât timp şi câtă energie a economisit 
ea, pe această cale, pentru mine - este cu neputinţă de 
evaluat. Niciodată nu mi-a tergiversat rezolvarea 
problemelor, ci a făcut totul ca s-o accelereze, usurându-mi 
situaţia. şi cum să masori cheltuiala ei de efort? În cazul de 
fată consumul de energie depăşea posibilităţile unui om, 
pentru aceasta era nevoie de un nesecat elan sufletesc. 

Kornei Ivanâci era pe moarte, şi datoria şi sentimentul o 
ţineau pe nepoata favorită lângă patul bunicului (de altfel, 
toată nădejdea cu arhiva lui şi cu publicarea postumă nu 
era decât la ea), în aceste împrejurări a apărut brusc, la 
mare distantă, un pericol: la Rostov pe Don, la nişte străini, 
se nimerise să fie o întreagă lucrare redac-tilografiată, un 
set complet al Arhipelagului. Liusa a luat-o din loc spre 
Rostov ca să salveze exemplarul respectiv. (L-a adus înapoi, 
punând cu grijă geanta cu Arhipelagul într-o cutie în plasa 
de jos, dar cele două bătrânele din compartiment nu 
ajungeau la plasele de jos şi atâta au rugat-o să le lase pe 
ele să-şi tină bagajele în cea, e jos - dar cum să laşi peste 
noapte, fără control, o asemenea bombă? 

— Le-a minţit pe bătrânele că ea este după operaţie.) 

De regulă, ne amintim mai mult acele eforturi care au dat 
un rezultat concret. Dar câte eforturi, câte căutări 
zadarnice au loc uneori! Într-o asemenea direcţie falsă ne-a 
împins Stiva Rostropovici. Având o imagine superficială 
despre viaţa mea, el, multă vreme, a subapreciat măsura în 
care toate componentele acesteia erau explozive, în toamna 
lui 1968, întorcându-se din Europa, s-a gândit - ce cadou 
să-mi facă el mie de ziua când împlineam cincizeci de anj? - 


şi a cumpărat şi fără să-şi facă probleme a adus în tară (tre- 
când nestingherit prin vamă; la data aceea pe el nu-l 
controlau!) o răsucitoare - noi nici nu ştiam cum să-i zicem 
- care, după o copie bătută la maşină, face, pe hârtie 
specială, multe copii. Stiva considera că în felul acesta îmi 
deschide perspectiva minunată de a mă autopublica în 
URSS! şi eu cu Liusa, într-adevăr, ne-am agăţat de această 
jucărie, am făcut experiente cu ea, am început să gândim o 
modalitate de a scoate, prin acest procedeu, un tiraj de 
100-200 de exemplare din Arhipelag. (La data aceea 
gândeam că toate acestea le vom edita, prin noi înşine, în 
tară.) Am făcut rost de hârtie, l-am rugat pe Stiva să ne 
mai aducă ceva în plus din Occident, ne-a adus. Dar am 
înţeles că treaba asta nu vom putea s-o facem. şi apoi nu 
mai ştiam cum să ne debarasăm de răsucitoarea asta, cui s- 
o dăm pentru manifeste. 

Liusa singură căuta să recupereze prilejurile de întâlniri, 
legături, ajutor, consultaţie, ratate de mine. aşa era de 
pasionată de munca mea şi de ecoul ei în societate, încât în 
1968 singură a conceput, a alcătuit, a lansat culegerea 
publicistică de samizdat, intitulată Cu-vântul sparge 
betonul. 

Pornind numai de la necesitatea unei organizări mai 
lesnicioase, transferând şi iarăsi transferând totul asupra 
Liusei, eu i-am încredinţat şi misiunea întâlnirilor cu LA. 
Stefanov, specialistul în problemele Donului, ale vechii 
armate ruseşti - un om atât de străin ei şi cercului ei, încât 
niciodată drumurile lor nu s-ar fi încrucişat, nu le-ar fi fost 
dat să discute, în încordarea luptei, organizarea treburilor 
mă absorbea aşa de mult, încât uneori pierdeam din vedere 
natura diferită a solului pe care crescuse Liusa şi de care 
nu era în stare să se desprindă. Tema Donului era pentru 
Liusa ceva oarecum socialmente ostil şi neinteresant - dar 
începuse să ne cotropească viaţa din diferite părti şi în 
diferite modalităţi: ba prin moştenirea lui Kriukov, ba prin 
cercetarea întreprinsă de I. N. Tomasevskaia asupra lui 


şolohov. Se petreceau diverse lucruri: ba apărea ca din 
pământ un pictor de prin părţile Donului şi-mi aducea în 
dar Valul Donului, revista scoasă de Kriukov la Novocerkask 
în anii 1918-1919, -şi tot prin Liusa; ba ni se aduceau harţi 
amănunțite ale Donului cu toate aşezările - şi aceeaşi Liusa 
aranja copierea; ba trebuia să prelucrăm nişte materiale 
urgente despre Don de la S. Starikov - şi din nou salvarea 
noastră nu era alta decât Liusa. (Tot ce e în legătură cu 
Donul - vezi schiţa 14.) 

Asa de pătrunsă de spirit de sacrificiu, aşa de eficientă şi 
de neînlocuit era Liusa, încât la începutul lui 1968, 
gândindu-mă tot mai mult că as putea să pier instantaneu, 
că ar trebui totuşi să fac într-un fel pentru ca munca mea să 
continue să circule şi după mine şi pentru ca scrierile mele 
să ajungă până la generaţiile viitoare, am început să-mi pun 
problema dacă n-ar trebui s-o fac pe Liusa moştenitorul 
meu literar. Prin nişte jurişti cunoscuţi, lămuriserăm deja ce 
pasi se puteau face chiar în condiţiile sistemului sovietic, ale 
ostilităţii puterii fată de mine. Problema aceasta s-a dovedit 
a nu fi deloc simplă, a trenat: după legile sovietice, statul 
avea la dispoziţie calea "răscumpărării silite" (confiscării) a 
drepturilor de autor ale defunctului. 

Si în primii patru ani ai activităţii noastre n-a apărut între 
noi nici măcar o dată necesitatea unei explicaţii - că doar 
oamenii nu-şi dau explicaţii când totul e bine. Cum 
înţelegea ea toată munca mea? Oare la fel cum o 
înţelegeam eu? De ce făcea ea toate aceste lucruri? Eu 
înţelegeam în felul meu, ea în felul ei, dar lucram bine, ca 
doi prieteni, fără poticneli. Termenele în care trebuia să 
facem anumite lucruri erau în acei ani atât de inuman de 
strânse, încât în afară de probleme imediate nu ne mai 
rămânea timp să discutăm nimic altceva. O dată, nu mai stiu 
cu ce prilej, eu, cuprins de o în-târziată stare de uimire, am 
întrebat-o pentru ce face ea toate acestea: cumva pentru 
cauzal Pentru acel Mare scop (căruia, de altfel, între noi nu 
i-am spus niciodată pe nume)? Mi-a răspuns sincer că nu. 


Că le face, pur şi simplu, pentru mine, ca să mă ajute. Dar, 
desigur, era pătrunsă de ideea că unele cărţi lasă urme 
adânci în minţile oamenilor. Ani de zile, aceste motivări i-au 
fost suficiente Liusei ca să nu aibă nevoie a face cercetări 
pentru a afla telul meu îndepărtat. Dar eu am perceput 
această atitudine ca pe ceva nou, şi m-am întristat. 
Într-adevăr, nu uşor accede omul la înţelegerea 
împrejurărilor generale: participanţi la procesul social aflat 
în neîntreruptă devenire, noi toţi îl înţelegem cu întârziere. 
Nu numai Liusa, dar nici eu însumi multă vreme nu-mi 
înţelesesem adevărata mea poziţie în societate. După cinci 
ani de batere hrusciovistă a pasului pe loc în problema 
mausoleului lui Stalin, un strigăt a crescut de la sine, 
nerăbdător să pornească din gâtlejul întregii ţări. Nu era 
posibil să ne călcăm atâta pe picioare. "tara aştepta pe 
cineva." şi atunci a apărut Ivan Denisovici al meu, mai întâi 
la samizdat. Nu era ceea ce dorea fierbinte societatea cultă, 
era alt erou, era altă sferă a trăirilor omeneşti. (Apropo, 
cred că Ivan Denisovici n-a sărit imediat peste graniţă, aşa 
cum se temea 'Tvardovski în 1962, tocmai din cauză că era 
prea țărănesc, prea rusesc şi de aceea oarecum cifrat. 
Corespondenţii occidentali probabil că 1-au şi citit în acel 
an, dar nu l-au socotit atrăgător pentru urechile 
compatrioţilor lor.) în prima perioadă (încă înainte de 
publicarea în Novâi mir) a şi existat o asemenea bănuială 
instinctivă în cercul oamenilor de cultură: nu cumva aici 
sunt nişte tendinţe antiintelectualiste? Pentru "cercul 
oamenilor de cultură" mai înţelept ar fi fost ca această 
nuvelă să nu fie lăudată prea mult. Dar stihia se pornise de 
la sine. şi intelectualitatea (în totalitatea ei) - a contribuit 
cel mai mult la răspândirea operei mele de inspiraţie 
sătească şi la fixarea ei în conştiinţa publică. Niciunul dintre 
noi nu vedea înainte şi niciunul nu înţelegea. şi ani la rând 
m-am tot mirat: iată, se spune, că scriitorii au duşmani, au 
oameni care-i invidiază, dar eu nu am nici un duşman. 
(Aveam, desigur, dar, în agitația vieţii, nu se observau.) 


Astfel toţi tânjeau după o ocazie de a-i da peste bot statului; 
în favoarea mea erau, fără excepţie, toţi cei din afara 
aparatului birocratic, chiar şi străini mie - şi câţiva ani m- 
am aflat pe creasta acestui val de simpatie. Singurul care 
mă urmărea era KGB-ul, în schimb mă susţinea solidar 
întreaga societate, (în vechea Rusie, chestia asta se 
întâmplase nu o dată: astfel erau unii care-l sprijineau pe 
Tolstoi, desi nu-i îmbrăţişau învăţătura, dar o făceau numai 
ca să se plaseze pe o poziţie potrivnică statului.) în acei 
câţiva ani n-am avut cum să-mi dau seama că sprijinul 
acordat mie de către întreaga societate înaintată era un 
fenomen vremelnic, generat de o neînțelegere, în acei 
câţiva ani, nici eu însumi, nici colaboratoarea mea cea mai 
apropiată n-am avut ocazia să constatăm deosebirea dintre 
concepţiile noastre generale. Era vremea conceptelor 
nediferenţiate, când "cercul oamenilor de cultură" 
întâmpinase cu simpatie chiar Fărâmele mele. Desi se 
manifesta dispreţ fată de ortodoxie, totuşi devenise o modă 
să se atribuie icoanelor calitatea de creaţii ale artei plastice 
şi chiar de poezie a bisericuţelor din peisaj. 

Prima chestiune gravă care a dus la ruptura dintre ideile 
noastre a fost aceea referitoare la vlasovieni şi s-a pus în 
momentul în care Liusa a citit Captivii. Fiinţa emoţională, ea 
mi-era străină ca stare de spirit - şi nu putea să înţeleagă 
de unde putuse să apară o asemenea problemă, în legătură 
cu aceasta se exprima deocamdată asa: "unele pasaje nu le 
pot accepta". La o asemenea reacţie trebuia să mă şi aştept. 
Pe o adolescentă crescută în capitală, într-o perioadă a 
istoriei sovietice marcată de război, cum s-o faci să 
înţeleagă experienta de închisoare şi de front a unei ţări? 
Acest lucru este imposibil de realizat fără lungi şi 
răbdătoare explicaţii şi relatări. Dar, într-un sens mai larg, 
aici era reflexul mental al unei societăţi divizate: "cercul" 
nostru "de oameni de cultură" nu putea să le ierte 
vlasovienilor faptul că în anii războiului cu Hitler ar fi putut 
să se gândească la ceva mai îndepărtat, de pildă, la viitorul 


Rusiei, şi n-au făcut-o. (Apoi aceiaşi vlasovieni o scârbeau şi 
mai tare pe Liusa în Arhipelag, sub rotile căruia îşi punea 
capul. Desi nu subscria decât la o parte din încărcătura 
Arhipelagului, ea iubea această carte, o scotea în lume, o 
promova.) 

Cercul oamenilor de cultură si, printre ei, familia 
Ciukovski, desi deveniseră de mult ostili fată de forma 
actuală a puterii sovietice, totuşi, prin tot stratul profund al 
conştiinţei lor, rămâneau ataşaţi de tradiţia ateistă a 
Mişcării de Eliberare şi de moda politică de secol al XIX-lea 
bazată pe proclamarea iubirii de popor (Lidia Korneevna 
era astfel şi o admiratoare înfocată a lui Herzen) - şi de 
aceea atitudinea lor de condamnare a prezentului nu 
puteau nicicum s-o extindă şi asupra rezultatului principal 
al Pseudoeliberării - anul 1917 în întregimea lui, deci şi 
Octombrie. şi aici se mai adăuga şi faptul că, prin tot modul 
ei de viaţa trăită în atmosfera capitalei în anii '20-'30, 
societatea cultă nu a avut cum să perceapă suferinţele 
naţiunii ruse. Cândva, după ce deja apăruse culegerea Voci 
din străfunduri, Lidia Korneevna îşi exprimase 
nedumerirea: dar când oare au putut să apară şi chiar să se 
agraveze şi necazurile astea ale ruşilor? Ea omisese, nu 
începuse să observe anumite lucruri. Societatea cultă nu 
avea o idee clară decât despre necazurile evreilor şi ale 
altor câtorva naţionalităţi., ", Dar cu Liusa trăiam aşa de 
mult în mijlocul riscantelor noastre acţiuni conspirative 
încât eu nici măcar nu căutam să aflu cu de-amă-nuntul 
părerile ei, impresiile ei despre scrierile mele. şi nici măcar 
nu reuşeam totdeauna să-i gust umorul foarte reuşit şi 
simpatic din momentele ei bune. şi noblețea ei niciodată 
dezminţita, tactul ei, eu le percepeam ca pe nişte daruri 
venite de la sine. Iar Liusa, probabil, căuta să-şi explice în 
termeni omeneşti de ce-i evitam eu pe semenii mei - şi 
găsea acel răspuns foarte la îndemână pe care-l avansau 
multi: că sunt hărțuit de obligaţiile decurgând din munca şi 
lupta mea şi că din această cauză mi s-au atrofiat 


sentimentele omeneşti cele mai simple şi am devenit 
indiferent fată de cei din jur. 

Dar problema nu era că sentimentele mele şi-ar fi pierdut 
din intensitate, ci că trăiam sub presiunea strivitoare a 
datoriei, că mă sufocam din cauza lipsei de timp. Dacă n-aş 
fi ţinut cont de aceste constrângeri, n-aş fi putut să-mi duc 
până la capăt toată povara. Dar toată aceasta povară n-o 
vedeau nici colaboratorii mei apropiaţi: în afară de lupta cu 
statul comunist, mai era cazna cu lespedea funerarămai 
invizibilă decât toţi Invizibilii mei - apăsând asupra 
muribundului spirit rusesc. Această lespede trebuia urnită, 
ridicată şi rostogolită pe versant în jos. 

Încă plină de speranţe, Liusa a luat în primire micul teanc 
de carnetele manuscrise ale lui August, îi plăcea acest 
moment şi acest rol al ei de a fi prima care-mi bate la 
maşina lucrarea. Dar ce era asta? Din mâinile ei cădea 
capitol după capitol: "Pur şi simplu e de neînțeles, de ce 
scrie toate aceste lucruri!" (Auzeam aceasta de la multi din 
cercul oamenilor de cultură; chiar şi E. Zvorâkina se 
întreba: la ce bun toată această răscolire a trecutului, a 
anului 1914, a epocii ţariste; cine are nevoie de aşa ceva?) 
Dar, fără să ezite, ea a dus la bun sfârşit operaţiunea cu 
"primii cititori" (exemplarele trebuiau difuzate, recuperate, 
transmise, şi totul cu repeziciune şi discreţie) - şi faptul că 
multi se entuziasmaseră de ceea ce citiseră începuse s-o 
facă mai binevoitoare cu August. Apoi, parcă în virtutea 
inerţiei, şi din nou punându-şi la bătaie toată energia, Liusa 
a început să completeze şi culegerea de articole de 
samizdat, culegere intitulată "în patrie se citeşte August 
paisprezece". 

— Partial, poate, polemizând cu mine, în speranţa că 
majoritatea articolelor îi va da câştig de cauză.: Dar când în 
februarie 1972 i-am propus să bată la maşina Scrisoarea 
către Patriarh, ea, pentru prima dată în cursul întregii 
noastre colaborări, s-a revoltat pe fată, a refuzat, şi în acest 
moment a fost ea însăşi, a rupt vraja: în al şaptelea an al 


activităţii noastre a ieşit la iveală că noi doi nu aveam 
acelaşi mod de a gândi. 

Si ce dacă nu aveam acelaşi mod de a gândi? De fapt, 
împotriva a ce se revoltase Liusa? Ce anume din Scrisoarea 
mea către Patriarh scandalizase în aşa măsură societatea 
cultă? Oare tonul ei demascator? Lumea se obişnuise cu 
asta. Supărarea pentru neres-pectarea intangibilităţii 
Patriarhului? O, nu. Dar iată motivul probabil: în scrisoarea 
mea vorbeam nu despre chestiuni abstracte ale spiritului 
religios, ci invitam ortodoxia ca, împreună cu tot sistemul ei 
bisericesc, să se implice în viaţa reală. Asta chiar că era 
culmea, chiar că societatea cultă nu putea să accepte aşa 
de multă ortodoxie. Tocmai din cauza lui August şi a 
"Scrisorii" nu mai puteam să contez pe sprijinul unanim pe 
care această societate mi-l acordase, pe nemeritate, până 
acum - aşa că în favoarea mea rămânea o minoritate 
subţire care de-abia urma să capete consistentă în lungul 
proces de ridicare a noi straturi sociale şi a noi generaţii. 

Dar, sufleteşte, Liusa era chinuitor divizată: pe de o parte, 
nu putea să nu sufere influenta întregului ei mediu de viaţă, 
iar pe de altă parte, îi plăcea conlucrarea noastră şi o 
percepea ca pe o binefacere. şi nu era vorba de concepţii: 
Liusa era dintre acele naturi integre şi devotate care nu 
simt nevoia să-şi lumineze cu felinarul ideologic fiecare pas. 
şi după această revoltă cu Scrisoarea, ea s-a reîntors să 
lucreze acolo unde lucrul era pe măsura ei. Ce-i drept, erau 
câţiva ani de când unele părti şi domenii ale activităţii 
noastre comune începuseră să n-o mai intereseze. Unele 
treburi şi acţiuni nou apărute, ca, de pildă, pregătirea 
culegerii Voci din străfunduri, rămâneau deja în afara 
cercului şi a preocupărilor ei. şi la chestiunea - 
neperfectată de noi - a moştenirii literare, eu nu m-am mai 
întors. 

Iar evoluţia lucrurilor legate de Octombrie şaisprezece 
făcea să apară atâtea noi cerinţe pe care nu puteam să le 
prevăd atunci când scriam şi scoteam August. Numai aici 


am constatat pentru prima dată că trebuie studiat nu numai 
primul război mondial, ci şi curentele sociale din Rusia 
începutului de secol, şi o vastă galerie de persoane de la 
monarhişti până la menşevici, şi sistemul statal, şi mişcarea 
muncitorească, şi chiar lista completă a uzinelor din 
petersburg cu indicarea lor pe harta oraşului. şi multe 
cerinţe, lucrări şi mesaje legate de acest ansamblu de 
probleme emanau iarăsi de la Liusa. Uneori o puneam în 
contact cu aceia care urmau să dea informaţii, ca, de pildă, 
cu profesorul P A. Zaioncikovski, dar de-acum în 
majoritatea ca/urilor ea singură căuta căi, alegea 
consultanţi în funcţie de variatele mele întrebări; eu nici 
măcar numele acelor consultanţi nu le ştiam şi nici nu o 
întrebam pe ea (si nu stiu cui să mulţumesc). De asemenea 
s-a recurs la folosirea abonamentului Lidiei Korneevna la 
Biblioteca Lenin (adică la dreptul excepţional de a lua cărţi 
acasă; pe atunci L.. K. încă mai era membru al Uniunii 
Scriitorilor) - si, direct prin filtrul KGB-ului, se tot luau 
cărţi, evident, pentru lucrările mele, şi nici la telefon nu 
ascundeam că aceste cărţi continuau să se scurgă spre 
Jukovka, la rău văzuta aripă a dacei lui Rostropovici. 

În sfârşit, rolul Liusei în lupta mea devenea intolerabil 
pentru KGB, şi primejdia, ca o vâlvătaie, s-a abătut direct 
asupra ei. La sfârşitul lui 1972, la intrarea principală a unei 
clădiri lipsite de orice prezentă umană în clipa aceea (fiind 
şi acesta un amănunt dinainte pus la punct; de obicei acolo 
se află un portar-iscoadă), un "necunoscut" a atacat-o pe 
Liusa, a trântit-o jos izbind-o de un planşeu de piatră şi a 
strâns-o de gât. Liusa s-a îngrozit şi a început să tipe. Apoi 
s-a smuls din mâinile atacatorului, acesta a fugit. Cei din 
anturajul ei înclinau spre ipoteza că, poate, agresorul era 
vreun dement. Dar toată curtea aceea era sub 
supravegherea KGB-ului, vizavi la douăzeci de pasi era 
biroul lor. Toate cunoştinţele incriminabile ale Ciukovskilor 
şi Liusa însăşi fuseseră studiate de multe ori şi orele 
deplasărilor lor erau cunoscute. Se pare că, de formă, 


miliția a făcut o oarecare investigaţie care n-a dus la nici un 
rezultat. 

La 20 iunie 1973, exact în acelaşi timp cu atacul scrisorilor 
"banditeşti" anonime asupra familiei mele, pe linia de 
centură Sadovaia, un camion face, inexplicabil, un viraj 
brusc de 90 grade şi izbeşte un taxi cu care mergea în 
paralel, în taxi se afla Liusa, iar coliziunea s-a produs direct 
în coltul din fată dreapta, unde era ea. Izbitura trebuia să 
fie mortală; faptul că, după un tratament îndelungat, ea a 
scăpat cu viaţa reprezintă mai degrabă o excepţie de la 
regulă. şi din nou probe directe că a fost vorba de un 
atentat nu s-au găsit (dar când se găsesc în tara sovietică 
probe împotriva KGB?). Numai că în fluxul cu multe benzi 
de circulaţie al liniei de centură Sadovaia, cel care virează 
în felul acesta nu este un nebun. Numai pentru un 
asemenea viraj poţi să iei ani de puşcărie, chiar dacă n-ai 
păgubit şi n-ai vătămat pe nimeni (si Liusa s-a dus la 
tribunal în dorinţa naivă de a-l apăra pe şofer, "ca să nu fie 
închis", are şi el doi copii). şi pe acest straniu bandit al 
traficului tribunalul 1-a pus imediat în libertate, căci s-a 
dovedit a fi dintr-o "unitate militară specială'. Numai că în 
săptămânile următoare a continuat atacul împotriva mea, 
arestarea Elizavetei Voronianskaia, confiscarea 
Arhipelagului. Judecind după succesiunea în timp a faptelor, 
aceasta a fost o lovitură cu adresă precisă din partea KGB- 
ului. 

Si ca întotdeauna, în această călătorie, în acest moment, 
Liusa nu era lipsită de obiecte incriminabile: ceva ducea cu 
ea, ba avea şi cheia apartamentului ei, unde se păstrau 
multe. Au dus-o la Skli-fosovskoe, conform regulamentului i- 
au luat toate lucrurile, dar ea cu mintea ei zdruncinată tot a 
priceput despre ce este vorba şi a reuşit s-o sune pe N.1. 
Stoliarova care locuia la doi pasi. Aceasta a venit în fuga 
mare şi cu tenacitatea ei de om trecut prin lagăr a salvat 
totul. 


Desi nu erau dovezi complete, totuşi eu ajunsesem 
aproape la convingerea că lovitura aplicată Liusei mă viza, 
de fapt, pe mine. 

Acesta n-a fost primul accident din viaţa ei: cu câţiva ani în 
urmă a avut unul cu motocicleta; de-atunci şi-a jurat să nu 
mai meargă cu nici un vehicul, prinsese frică. Acum socul 
era profund, cu modificări cerebrale, cu manifestări de 
lungă durată. Cu asemenea stare a sănătăţii, Liusa, o 
vreme, nici pe stradă nu mai putea să meargă. Trebuia să 
stea mult la pat, să nu citească, să nu facă efort intelectual. 
S-au procurat urgent nişte medicamente din străinătate, 
din fericire ni se deschiseseră aceste căi. Liusa nu-şi mai 
dădea seama de tot ce făcea: agitată cum era, nu putea să 
se oprească din vorbire, sărea de la o temă la alta. În 
august s-a întors dintr-o vacantă petrecută în zona Mării 
Baltice, într-o poiană din pădurea de lângă Peredelkino i-am 
povestit de planul de atac pe care voiam să-l declanşez 
atunci printr-un mare interviu pentru Occident. Totdeauna 
întâmpinam atâta freamăt, atâtea încercări de deconsiliere; 
acum, Liusa a lăsat să se piardă totul ca într-o ceată a 
indiferentei - şi devenise ea însăşi indiferentă. Am întrebat- 
o dacă pot să menţionez în interviu atentatul împotriva ei - 
mi-a interzis s-o fac. 

Lupta care începea nu necesita participarea Liusei. 
Şedeam amân-doi într-o poieniţă liniştită şi mă gândeam: 
încetul cu încetul o să se însănătoşească, n-o mai împovărez 
cu nici o problemă. Dar lupta a început pe neaşteptate! Q se 
frământa la Casa Mare! Noi nu ştiam. Peste două 
săptămâni, moartea lui Q şi pieirea Arhipelagului au fost o 
lovitură grea pentru Liusa, i-au îngreunat însănătoşirea, 
dar ar fi putut şi să i-o facă absolut imposibilă. Două zile la 
rând a venit la mine la Firsanovka să-mi aducă vesti despre 
confiscarea arhivei, a Arhipelagului. Recidivase starea ei de 
confuzie şi agitaţie cu care se alesese după accident. Dar 
trebuia chibzuit la rece, şi aveam ce chibzui, căci riscau să 
cadă în prăpastie planuri, manuscrise rămase, multe la 


Lamară (schiţa 10), şi orice încercare de a o preveni putea 
fi fatală, dar nici a n-o face nu se putea, în condiţiile în care 
mintea îi era confuză, întunecată, Liusa trebuia să rezolve 
probleme complicate; în starea ei precară, enigma morţii lui 
Q o râcâia pe suflet, voia să conexeze elemente disparate şi 
contradictorii (probabil, spe-rând să facă aşa ceva şi cu ea 
însăşi); în această strânsoare a problemelor, avea nevoie ca 
timp de câteva ceasuri pe zi să se întâlnească, să stea de 
vorbă cu mine, şi încă în asemenea zile! - şi totuşi trebuia! 
şi era şi obligaţia mea, da! Dar tocmai în aceste zile şi 
tocmai din acelaşi motiv al pericolului extrem, eu nu aveam 
nici măcar un minut pentru întâlniri şi pentru discuţii, ci 
mai degrabă trebuia să acţionez, să aplic lovituri, să salvez 
manuscrise. Singurul lucru pe care l-am făcut cu Liusa în 
aceste zile a fost trimiterea lui Alioşa sipovalnikov la 
Samutin - greşit pas. În aceste săptămâni, Liusa devenise 
victima acelei mişcări dârze la care de-atâţia ani participase 
ea însăşi, a acelui context - singurul în care se obținea o 
victorie. Dar astăzi ei îi trebuiau manifestări de simpatie, 
solicitudine, încurajare - acestea îi lipseau, şi punea 
stăpânire pe ea sentimentul că este părăsită - părăsită într- 
o lume amenințătoare. 

Totuşi lovitura nu s-a mai abătut nicicum asupra cercului 
nostru (tocmai datorită înverşunării şi deznodământului 
fericit al luptei, salvarea tuturor a fost în acest cerc). şi 
manuscrisele erau întregi. Treptat, însănătoşirea Liusei 
făcuse din nou progrese şi lăsase loc şi preocupărilor 
pentru I. Iomasevskaia, grav bolnavă în Crimeea. Iar în 
octombrie a venit pe neaşteptate din Gurzuf vestea despre 
moartea Irinei Nikolaevna (schiţa 14). Încă o lovitură dată 
creierului “ei neînsănătosit, încă un vârtej de griji. 

În toamna trecută deja plecasem din Firsanovka, la 
Rostropovici nu mai locuiam din primăvară, la Moscova cu 
familia - nu mă lăsa miliția să locuiesc - şi din noiembrie 
Lidia Komeevna mă invitase să-mi petrec iama din nou la 
Peredelkino. Dar această împrejurare nu făcea ca întâlnirile 


mele cu Liusa să fie mai dese. Intrasem deja într-un ritm 
crâncen, din acela de pe ultimii metri, mă grăbeam să 
termin ce se putea termina: prefața la Scara Donului liniştit 
si, mai ales, articolele pentru Voci din străfunduri, 
înțelegând pe deplin cât de greu vor accepta, cât de 
exagerate le vor părea aceste articole şi mamei şi fiicei 
Ciukovski, m-am hotărât să încep să le dau lor spre a le citi. 
Lidia Korneevna a citit "Scrisoarea câtre conducători" şi 
spre uimirea mea a fost de acord cu ea (criteriul ei suprem 
era totdeauna comparaţia cu Herzen: Herzen scrisese şi el 
o scrisoare tarului Alexandru al II-lea), a citit două articole 
din Voci - le-a găsit cam exagerate, dar nu s-a supărat. (Ea 
era înclinată spre o viziune mai largă.) 

Nu acelaşi lucru era cu Liusa. Era pentru prima dată când 
ea lua să citească - în necunoştinţă de cauză şi cu o 
întârziere de câteva luni - un text de-al meu în momentul 
când acesta deja ajunsese la destinatari (si la conducători, 
şi în Occident). şi în plus şi trei articole din culegerea Voci 
din străfunduri - prea de tot! Insuportabil! şi s-a dezlânţuit 
vulcanic aversiunea ei specială împotriva ortodoxiei şi a 
patriotismului. Liusa citea şi aproape că înjura, scria pe foi, 
dar întrecându-se în nerăbdare pe ea însăşi, îşi înregistra la 
dictafon supărarea, ca să nu piardă expresiile cele mai 
şfichiuitoare, în care nu mai era nici o urmă din echilibrul 
intelectual atât de propriu ei - şi apoi transcria pe foi. Mă 
certa şi mă beştelea cu o asprime care nu caracterizase 
niciodată relaţiile dintre noi. şi oricum foile ieşeau alandala 
- şi cu ele se grăbea să le ducă singură la Peredelkino, să-mi 
reproşeze mie chestia asta. Aici era şi acel fenomen de 
substituire pe care-l întâlnim în controversele cu femeile: 
iritarea produsă de un motiv se transferă cu totul asupra 
altui motiv. Dar era şi ceva pe care ea nu putea nicicum să-l 
accepte dintr-o dată, era o nemiloasă punere în discuţie a 
unor fapte generatoare de întrebări: oare era posibil ca ea 
să-şi fi pus, timp de atâţia ani, cele mai bune forte în slujba 
unei cauze în legătură cu care avea anumite dubii? Cu cât 


era mai just, cu atât era mai obligatoriu să-şi ajute bunicul 
în ultimii lui ani şi acum mama care orbise şi care se lupta 
cu dificultăţi incredibile? 

Am ieşit din nou din camera aceea şi m-am dus în 
sufragerie, ca acum opt ani, atunci - ca să fac cunoştinţă cu 
Liusa la blânda lumină a lămpii electrice, acum - pentru 
nişte dificile explicaţii la lumina mohorâtă a lui ianuarie. 
Aşadar, încă nerestabilită, palidă, slabă - în ce i se mai ţinea 
sufletul? 

— Folosindu-şi ultimele resurse, ea monologa împotriva 
orientării mele inimaginabil de ruşinoase, pravoslavnico- 
patriotice, "din străfunduri", "înţeleg acum că în vinele mele 
nu în zadar curge şi sânge evreiesc" - a spus ea. Am 
obiectat - moale, nu puteam să-i schimb convingerile, de 
treaba asta ar fi trebuit să mă ocup ceva mai devreme, şi 
sentimentele nu se refasonează, şi în plus toate astea se 
petreceau în ianuarie 1974, nu era perioada cea mai 
potrivită pentru certuri. Liusa îşi consumase toate puterile 
în acest monolog, trebuia să se culce, să răsufle, să se 
odihnească. Cu durere, cu tristeţe vedeam ce multe lucruri 
omi-sesem pe parcursul multor ani şi ce târziu era ca să mai 
îndrept ceva. 

Dar chiar şi în acele luni, şi după această discuţie, ea 
continua să mă roage să-i dau de lucru. Evenimentele nu 
mai curgeau în albia pe care o avea ea în vedere; continua 
să mă roage să-i dau de lucru, voia din nou să mă ajute! şi 
eu ce aveam în timpul acesta? Nu puteam să-i dau decât să 
pregătească tabelul cronologic al revoluţiei din februarie, 
să aleagă din grămada evenimentelor revoluţionare - 
fragmente, informaţii despre persoane. Nu şi-a pierdut 
curajul, cinste ei! şi a rezistat cu demnitate până la însăşi 
expulzarea mea şi după aceea, în ciuda mediului ei, a 
educaţiei, a felului ei de a gândi - felul meu de a vorbi cum 
gândesc este ceva străin? 

— Ea îşi asuma cu consecventă sarcinile, le ţinea - ca 
vrăjită - pe umerii ei, continua să meargă înainte. 


În aceste săptămâni a fost exclusă din Uniunea Scriitorilor 
şi Lidia Korneevna. (si - bine i-a trăsnit cu răspunsul ei.) 

Apoi în curând a urmat expulzarea mea. În casa noastră 
răvăşita şi asediată, unde Alia era ocupată până peste cap 
cu împachetarea şi evacuarea, Liusa, în fiecare seară după 
serviciu, venea din nou si, în atmosfera fierbinte a acelor 
ore, se aşeza la biroul meu, alegea, sorta şi punea în plicuri 
copii, materiale, dintre care pe multe le bătuse ea însăşi la 
maşina sau le cunoştea. Pregătea arhiva în vederea 
expedierii în străinătate, sarcină despre care nu se ştia 
dacă îi va sta în putere Aliei s-o ducă la bun sfârşit. 

Primele luni de după expulzarea mea au fost grele pentru 
familia Ciukovski. şi fiica, şi mama erau copleşite de 
scrisorele anonime - ba în versuri, ba cu înjurături 
birjăreşti, ba cu vestea că "leul a fost omorât", ba că "va fi 
omorât". Copoii şi provocatorii securităţii se strecurau cu 
neobrăzare în dacea de la Peredelkino, deschisă tuturor 
aidoma unui muzeu. La intrarea principală, portarul- 
turnător îi oprea pe vizitatorii familiei Ciukovski, 
bombănindu-i că nu-i spun lui “bună ziua" (iar cel 
împiedicat să intre avea 75 de ani!) Din cauză că era pe 
cale de a orbi, Lidia Korneevna nu putea să scrie decât cu 
carioca neagră din străinătate - la vamă i le strica sau i le 
umplea cu un lichid cleios trandafiriu. Nebănuite sunt 
posibilităţile statului de a face rău, şi într-un mod aşa de 
insesizabil încât ţi-e şi lehamite să protestezi public. 

În apropierea zilei mele de naştere, prima din exil, Liusa, 
păs-trându-şi verticalitatea, mi-a trimis la Zurich o 
telegramă de felicitare - mie, duşmanul nr. l al poporului, 
fată de care îşi exprima şi admiraţia! KGB-ul n-a suportat 
chestia. Dis-de-dimineaţă la telefon - un dialog tipic: 

— Elena tezarevna, la telefon este cutare de la KGB. Nu vă 
e frică? 

— Nu, dar de ce? 

Ce e drept e drept, nu mai suntem în anii treizeci, nu mai 
dârdâim de teamă ca altădată, KGB-ul este deja luat peste 


picior. 

— Bine, e-n regulă, înseamnă că veţi putea să fiţi la noi în a 
doua jumătate a zilei. 

— Nu, nu voi putea. 

— Dar când vă e la îndemână să veniţi? 

— Mie, în general, nu mi-e la îndemână să vin la 
dumneavoastră. 

— Bun, atunci trecem noi pe la dumneavoastră. 

— Acesta ar fi un lucru extrem de nedorit. 

— Dar cum să facem? 

— Trimiteţi adresă scrisa. 

— Ah, asta înseamnă că vă recunoaşteţi vinovată şi vreţi să 
vi se facă dosar"? 

Si încrucişarea de spade continuă: 

— Ba nu. Dar un asemenea procedeu. 

— Eu vă vorbesc politicos, ca unei femei. 

— şi cu bărbaţii nu vorbiţi politicos? 

De aici dialogul devine tot mai ferm: ' 

— Eu v-am sunat şi vă rog să veniţi. Liusa, supărându-se şi 
chiar înfuriindu-se: 

— Eu nu sunt de la Salvare şi nu vin acolo unde sunt 
solicitată telefonic.; 

— şi când veţi fi la serviciu? 

— Nu sunt dispusă să vă dau informaţii." Wi;'-"; -vl 

— Bun, o să vă luăm de pe stradă! 

— O să tip tare, o să-i chem în ajutor pe trecători! 

— Dar dumneavoastră nu ţipaţi întotdeauna] (Aluzie la 
întâmplarea de pe scări. lată că au confirmat că a fost 
făcătura lor.) 

— Dar de data asta vă asigur că voi tipa! 

— Degeaba vorbiţi asa. Noi suntem tot timpul cu 
dumneavoastră. 

— Mă rog, ce-o vrea Dumnezeu! 

— Nu, Dumnezeu e cu prietenul dumneavoastră. 

— Cu care prieten? Eu am multi prieteni. 


— Acela pe care-l scrieţi cu literă mare. (Interceptaseră 
scrisoarea prin posta stingă?) Totuşi am vrea să vorbim cu 
dumneavoastră neoficial. 

Ea se înfurie la culme: 

— Vă rog să reţineţi că eu cu dumneavoastră nu voi avea 
nici un fel de convorbiri neoficiale, numai oficiale! 

Si a trântit receptorul în furcă! 

Si n-au venit. şi nu s-au atins de ea. 

Trebuie să fii ferm cu ei! 

— Aceasta era o învăţătură pe care Liusa o trăsese din 
lupta noastră. Dar oare e uşor pentru o femeie singură să 
tină piept unui monstru cu mâinile lungi, cu multe boturi, 
bine hrănit? 

Apoi seria telefoanelor de la o zi la alta: 

— Astăzi, aşteptaţi-i pe beduini! 

— Cămilele sunt deja pe drum! 

Parcă totul este din Ilf şi Petrov, dar cam de groază, nu-i 
asa? 

După câteva luni liniştite, când tocmai se bucura şi ea că 
au lă-sat-o în pace, iată că, în lipsa ei, apartamentul îi era 
violat şi percheziţionat în plină zi. 

Si kaghebistii s-au răzbunat pe cărţile lui Ciukovski: au 
ridicat totul - şi Ciukokkala lui, şi chiar reeditări ale cărţilor 
lui pentru copii, şi chiar cărţi despre el. 

Dar-desi a trecut prima şi cea mai primejdioasă perioadă, 
când omul încă este pasibil de incriminări pentru faptele lui 
recente - pe ea încă o mai poate aştepta orice. De curând, 
ea nu s-a mai abținut şi într-o şedinţă la institut s-a ridicat 
în apărarea mea. La unele interogatorii cu alti oameni, 
kaghebistii vorbesc despre ea ca despre "seful 
contrainformaţiilor lui Soljeniţân". 

În caz de arestare, ea îşi propusese să aibă conduita cea 
mai simplă: să nu nege, să nu încurce nimic, să recunoască 
- da! 

— Că a ajutat literatura rusă şi să le spună că mai multe 
nu doreşte să discute cu ei. 


După expulzarea mea, ea, încă multi ani, a avut grijă de 
bătrâna şi neputincioasa mea mătuşa din Gheorghievsk. şi 
"prin posta stân-gă" îmi scria, îmi trimitea la Zurich multe 
lucruri de interes literar. 

Cunoştinţă cu mine a ajutat-o pe Liusa în acea îndepărtată 
toamnă să-şi depăşească depresiunea sufletească. I-a fost 
de ajutor într-o luptă cumplită. Dar, cunoştinţă cu mine a 
costat-o ani şi suflet si, printr-o orbită tragică, a târât-o - 
aproape în ciuda convingerilor ei - spre ce? * 

* A sosit epoca nouă a "transparentei" gorbacioviste - şi 
aceeaşi Liusa, prima, acum, în Revista cărţilor, a clamat 
despre mine şi despre necesitatea întoarcerii mele în tară, 
ce-i drept, cu ocazia asta, cosmetizându-mi involuntar 
imaginea în aşa fel încât să am o aparentă de cetăţean 
sovietic, în redacţie a năvălit mulţimea scrisorilor de 
mulţumire şi a câtorva de indignare, în intervenţia Liusei, 
cititorilor li se părea că aud vocea cuiva de pe margine, 
nimeni nu ştia câte forte, cât timp şi câtă inimă dăruise ea 
acestui autor. (Adnotare din 1990.) 

Natalia Ivanovna Stoliarova şi Aleksandr Aleksandrovici 
Ugrimov Când, în anul 1906, pe insula Aptekarski din 
Petersburg, nişte revoluționari au pus la cale dinamitarea 
vilei lui Stolâpin şi modalitatea de a-1 ucide împreună cu 
familia (si au ucis treizeci de vizitatori şi au rănit grav pe 
alti treizeci, cu copiii, iar Stolâpin a scăpat teafăr şi 
nevătaămat), una dintre principalele participante la atentat, 
"doamna din echipaj" era Natalia Sergheevna Klimova, o 
eseră-maxi-malistă de douăzeci şi doi de ani, descendentă a 
unei familii de vază din Riazan. A fost arestată si, împreună 
cu ceilalţi participanţi la atentat, condamnată la moarte. 
Klimova însăşi nu ceruse graţierea, dar lucrul acesta 1-a 
făcut pentru ea tatăl ei, nici mai mult nici mai putin, 
membru al Consiliului de Stat. La rugămintea lui, împăratul 
a grațiat două femei participante: pe Natalia Klimova şi pe 
Nadejda Terentieva, fiică de negustori. Li s-a comutat 
pedeapsa în muncă silnică pe viaţă, (în aşteptarea execuţiei, 


Nataşa Klimova a scris sub cerul liber scrisoarea de 
dinaintea morţii, scrisoare care mai târ-ziu a fost publicată 
şi 1-a determinat pe S. L. Frank să scrie o recenzie pe 
marginea ei: ea - scrisoarea - "ne demonstrează că puterea 
divină a sufletului omenesc este capabilă să învingă" chiar şi 
suferinţele provocate de inevitabilitatea morţii violente; 
"aceste şase pagini, prin valoarea lor morală, cântăresc mai 
mult decât toate multele tomuri ale filosofiei şi poeziei 
contemporane a tragismului".) Perioada de început a 
detenţiei, Klimova a petrecut-o la închisoarea Novinsk din 
Moscova. Acolo, în curând a vrăjit-o si, spiritualiceşte, a 
supus-o pe supraveghetoare - si, cu ajutorul acesteia, a 
organizat celebra "evadare a celor treisprezece" femei, (în 
epoca sovietică s-a scris un scenariu de film despre această 
evadare, dar filmarea a fost interzisă, întrucât printre 
evadate nu era nici o bolşevică.) în libertate, cineva deja le 
aştepta, în noaptea de după evadare, Klimova a fost dusă în 
casa unui avocat liberal, unde a locuit în siguranţă o lună de 
zile, în timp ce jandarmii supravegheau casa din Riazan a 
Klimovilor şi un conac. După aceea şi-a luat înfăţişare de 
femeie profund îndoliată, şi avocatul a condus-o la trenul de 
Siberia. A trecut în Japonia şi de acolo a ajuns cu vaporul la 
Londra, la Savinkov, intrând din nou în Organizaţia 
Militantă (teroristă). Evadaţii de la Novinsk şi alti foşti 
deţinuţi politici se adunau lângă Geneva, la "vila 
amazoanelor". Aici, ea s-a căsătorit cu revoluţionarul 
emigrant Ivan Stoliarov, cu care a avut două fete. În 1917, 
lăsându-şi sotia însărcinată, el a plecat spre tară, unde s-a 
aruncat în cazanul clocotit al Retrogradului. A treia fată a 
murit de gripă spaniolă curând după naştere. Pe cele două 
mai mari, mama a reuşit să le crească, dar a. murit şi ea. 
Atât de mare era atunci coeziunea întregii emigraţii ruse 
din Paris, încât s-a găsit din acelaşi Riazan, de pe aceeaşi 
stradă, din casa vecină, fiul judecătorului silovski, şi el 
emigrant politic, menşevic, care a înfiat şi a educat fetele 
(cea mai mare dintre ele fiind Nataşa). Desi se spune că 


două iubiri nu încap în aceeaşi inimă, la Nataşa a încăput şi 
iubirea fierbinte fată de Franţa, şi cea exagerată fată de 
Rusia (nu fată de revoluţia căreia îi slujise maică-sa). La 
începutul anilor '20, Nataşa, la cei unsprezece ani ai ei, a 
plecat în vizită la tatăl ei, la Petrograd (atunci era posibil 
acest lucru, scuarul central din Riazan încă mai purta 
atunci numele Klimovei - casa ei părintească nefiind 
departe de acel parc) - şi a început să nutrească ideea că, 
atunci când va avea douăzeci de ani, se va întoarce 
neapărat aici. Sora ei, Katia, rămasă în Franţa, spunea: 
Nataşa, în foarte multe privinţe, o reedita pe mama-prin 
puritatea caracterului, prin noblețea intenţiilor, prin 
aspiraţiile înalte ale sufletului şi totodată prin felul ei de a 
se arunca în acţiune, prin cutezanţa faptelor. şi aşa şi-a 
urmat neabătut ideea de a se întoarce în tară - în ciuda 
contraargumentelor lucide şi spre îndreptăţita mâhnire a 
cercului emigranților de la Paris-într-o vreme când nimeni 
nu făcea asemenea pas, când aşa ceva era nebunie curată, 
în decembrie 1934, imediat după asasinarea lui Kirov! (si 
niciodată nu a regretat, nici măcar atunci când a căzut în 
prăpastia lagărului, şi cu atât mai putin acum, după ce-şi 
adusese şi ea contribuţia la renaşterea spiritului tării. Dacă, 
aidoma ei, milioane de oameni ar fi sfidat astfel focul şi 
primejdia, poate că istoria noastră ar fi evoluat mai rapid.) j 
Tatăl Nataşei fusese deja surghiunit lângă Buhara într-o 
tabără de eseri, şi scos de acolo de câtre E. P Peskova (si ea 
fusese eseră în trecut). Acum şi-a întâlnit fiica. 

— Dar după arestarea acesteia fost şi el arestat pentru a fi 
împuscat. Pe Nataşa au lăsat-o în pace doi ani să se bucure 
dacă nu de Rusia, atunci de libertatea sovietică; a fost 
arestată în 1937 (s-a întors de bunăvoie în Uniune? Desigur, 
este spioană; să zicem că nu e spioană, atunci înseamnă că 
desfăşoară activitate contrarevoluţionară), în prima ei 
celulă de la Lu-bianka a întâlnit o femeie cu un trecut 
interesant. Aceasta, împreună cu mama Nataşei, evadase şi 
ea din închisoarea Novinsk! Nataşa a străbătut împreună 


cu multi alţii un drum cumplit (si acesta i-a rămas în suflet, 
amintire care arde) - şi deosebit de greu i-a căzut ei prea 
"timpuria" întoarcere la libertate, în 1946, când încă nimeni 
nu se întorcea, când acest fapt era încă prea neobişnuit, 
când libertatea sovietică nu era pregătită să se lase 
fructificată de cei care-şi ispăşiseră pedeapsa, în 1953, 
după multe neplăceri, a reuşit (si aceasta - prin intervenţia 
lui Ehrenburg şi a altor persoane influente) să obţină 
dreptul de domiciliu supravegheat în Riazanul părintesc, de 
unde mama ei plecase cu atâta uşurinţă la revoluţie. A 
predat aici limba franceză. Anii trecuseră şi peste 
furtunoasa ei viaţa personală si, probabil, ea încă nu bănuia 
că va veni în contact cu acţiuni explozive îndreptate 
împotriva regimului sovietic. 

Apoi vremurile s-au mai îmblânzit - soarta Nataliei 
Ivanovna s-a mai îndreptat şi ea. În 1956 s-a mutat la 
Moscova; fiica lui Ehrenburg (cu care N. I. învățase la 
aceeaşi scoală la Paris) şi-a convins tatăl s-o ia pe N. 1. ca 
secretară. Spre el, ca spre o celebritate, afluiau scrisori cu 
rugăminţi, veneau solicitanţi, şi multi dintre ei erau foşti 
deţinuţi - aşa că treaba asta a fost foarte potrivită pentru N. 
I. (a lucrat la Ehrenburg până la moartea acestuia). 

La Riazan, fostul scuar al Klimovilor, ameninţător de 
aproape de comitetul regional de partid, evitat acum de 
locuitorii oraşului şi inutil comitetului regional, era - aşa 1- 
am găsit eu - fără nume, fără vreo urmă a Klimovei. Toată 
povestea am aflat-o chiar de la N. 1. atunci când mi-a vorbit 
de îndoita asemănare a experientei trăite de noi: stagiul 
făcut în Arhipelag şi cel făcut la Riazan. 

Ea a făcut chestia asta în primăvara lui 1962, recurgând la 
o stra-togemă (si nevinovata stratagemă, şi decizia - toate 
au fost ale ei): mi-a transmis prin Kopelev că trebuie să-mi 
comunice ceva im-P*rtant (în realitate, ea voia să mă 
cunoască; el mi-a explicat că este vorba de o fostă deţinuta). 
Era vremea când manuscrisul lui Deni-sovici circula pe sub 
mână, când se ştia deja că printre cei cu greutate care-l 


citiseră era şi Ehrenburg. Nimeni nu ştie însă cum putuse el 
să-l citească printre primii, când 'Tvardovski nu 
intenţionase nicicum să-i dea manuscrisul. N. 1. inventase 
totul. Auzind despre nuvelă, ea s-a dus la redacţia lui Novâi 
mir si, în numele lui Ehrenburg, 1-a rugat pe Zaks să-i dea 
manuscrisul. Zaks a mârâit niţel, dar n-a putut să refuze o 
rugăminte din partea unui asemenea nume. (Ea s-a uitat si, 
pe prima pagină, a văzut, scris de novomirieni, numele de 
"A. Riazanski" - şi s-a întrebat mirată dacă nu cumva 
autorul cu pricina este din acelaşi loc cu ea.) Numaidecât s- 
a dus la un prieten fotograf, Vădim Afanasiev. ("Haină de 
piele", soţul verişoarei ei primare; apoi el a lucrat uneori şi 
pentru noi, ne-a ajutat.) şi numai după aceea a ajuns 
manuscrisul la Ehrenburg. 

— Bietul A. TI. subaprecia mijloacele tehnice actuale. şi aşa 
a început să zboare totul prin samizdat, spre nedumerirea 
şi neliniştea lui, spre bucuria mea atunci prostească; în 
realitate însă, lucrurile evoluau negativ şi primejdios pentru 
destinul nuvelei. Acum relatarea N. I., evident, cu unele 
noutăţi despre circulaţia manuscrisului, despre opinia unor 
persoane importante? Călcându-mi destul de mult pe inimă, 
am sunat-o la telefonul lui Ehrenburg, aşa cum propusese 
ea. Îndată, Natalia Ivanovna m-a invitat insistent să vin la 
apartamentul lui Ehrenburg. (Nimic nu era spus direct, dar 
din însufleţirea şi stăruința ei se putea trage concluzia cum 
că patronul ei stă alături şi boleşte?) M-am dus la adresa 
indicată. Ehrenburg (căruia nuvela, apropo, nu-i plăcuse 
deloc) s-a dovedit a nu avea nici un amestec în această 
întâlnire şi era în străinătate, dar noi ne aflam în cabinetul 
lui. N. I. m-a servit cu unele noutăţi, dar acestea, evident, 
nu erau suficiente ca să justifice vizita mea. (Oare ea căuta 
un mod de a-l încuraja pe autor?) Pe oricine altcineva m-aş 
fi supărat pe loc, dar nu puteam să mă supăr pe o fostă 
deţinuta care păstra viu sentimentul generaţiei noastre şi 
amintirea insulelor noastre din Arhipelag. Nici ea nu mă 
chemase pur şi simplu să-mi spună cât mă admiră, ci să 


verifice, să vadă cât de mare era hotărârea mea de a merge 
pe această linie, pregătirea mea de a face fată încercărilor 
iminente. Voia sa se lămurească dacă regimul are vreo 
şansă de a mă ademeni spre alte teme, de a mă face să-mi 
însiropez scrisul. Convorbirea noastră a părăsit îndată 
temele literare, devenind simplă ca între foşti deţinuţi, iar 
eu, involuntar, am depăşit limitele prudentei obligatorii 
pentru lumea sovietică, şi cu atât mai mult pentru cea 
literară, care nu-şi tine gura; a venit vorba despre 
răscoalele din lagărele de muncă forţată. "Da, trebuie scris 
despre toate astea!" - am auzit-o spunând, la care eu n-am 
tăcut, n-am ridicat din umeri, ci am murmurat: "S-a scris 
deja!" şi drept răspuns am văzut o fată iluminată de 
bucurie. Deja în prag, cu jumătate de voce ca să nu audă cei 
din casa lui Ehrenburg, m-a îndemnat să nu cedez, să nu 
mă las ameţit de gloria care mă aşteaptă. "Nu vă temeţi! 

— Am asigurat-o eu cu calm - n-o să mă las ameţit!" 
("Tocmai de aici - îmi spunea ea mai târziu - a plecat 
devotamentul meu fată de dumneavoastră. Dar cu ce 
presentiment? les din apartament, cobor scările, deodată 
parcă ceva mă trage cu putere înapoi. Oi fi uitat ceva? Mă 
întorc si. Primesc telefonul dumneavoastră. şi asta mi s-a 
întâmplat de câteva ori.") Tocmai lucrul acesta îl ştiam bine, 
ştiam că nu mă vor prinde în mrejele gloriei; pe zidul 
literaturii sovietice urcam încordat la maximum, de parcă 
as fi fost încărcat cu recipiente grele pline cu o soluţie de 
care mă temeam să nu-mi curgă pe din afară. Dar iată 
astăzi - mă întrebam - n-a curs nimic? N-am spus nimic de 
prisos? Inima îmi spunea că nu, că femeia era de-a noastră. 
Ceea ce s-a şi confirmat. 

Cu toată simpatia care se născuse între noi, nu ne 
văzuserăm de-cât în fugă, de vreo două ori, nimic esenţial 
nu se adăugase fondului iniţial de idei şi impresii, dar 
încrederea mea în ea se întărise. Stranii se asociau la ea 
cele mai confuze reprezentări despre evenimentele 
mondiale şi aversiunea ireductibilă fată de regimul nostru; 


extrema neglijentă şi inconsecventă feminină în vorbe şi în 
fapte, pe de o parte, si, pe de altă parte, brusc, rectitudinea 
şi fidelitatea de neclintit, când era vorba de o Cauză 
importantă, de formularea unui considerent clar, de luarea 
unor decizii foarte îndrăzneţe (apoi, cu anii, lucrurile 
acestea, eu le-am analizat din ce în ce mai mult). 
Beneficiară a unei educaţii excelente, înzestrată cu 
sensibilitate şi tact, discretă, sprintenă - şi orgolios fermă în 
fata KGB-ului (câţiva ani mai târziu, ea a avut din nou parte 
de interogatorii, la Lubianka, dar nu pe tema activităţii 
noastre). 

Oarecum pe neaşteptate, peste un an, N. I. cu prietenii ei, 
venind >n vizită în vechiul ei Riazan, a trecut pe la mine. şi 
nu stiu de ce în fulgerarea acelei clipe, neîmpins de nici o 
urgentă (Hruşciov era mcă la putere, eu încă mă bucuram 
de o oarecare şubreda protecţie, sl totuşi nu puteam evita 
ca odată şi-odată să transmit nişte microfilme în Occident), 
eu am simţit deodată nevoia s-o trag deoparte pe N. 1. şi s-o 
întreb dacă n-ar fi dispusă să facă o asemenea năzdrăvănie. 
şi iară nici o ezitare, fără să stea pe gânduri, cu curajul şi 
sprinteneala ei, a răspuns pe loc: da! Numai - să nu ştie 
nimeni. 

Încrederea - sentimentul născut primul între noi-făcuse 
imediat un salt înainte. 

Capsula cu filme o aveam deja gata de expediere, dar 
deocamdată nu ardea; şi ocazie nu exista, iar încercările 
eşuaseră. Dar în octombrie 1964, când l-au răsturnat pe 
Hruşciov, am intrat în panică: situaţia mi-o întrezăream în 
contururi extrem de periculoase, dintii ascuţiţi ai 
duşmanului puteau să-mi sară repede, chiar şi instantaneu, 
la gât. (Prevăzător, atribuiam regimului, judecându-l după 
felul în care se răfuise cu multi până la mine, dinamica 
revoluţionara anterioară. Până la urmă am constatat că 
dinamica scăzuse în aşa măsură, încât pentru acest salt va 
mai trebui ceva timp: până la prima percheziţie - 
unsprezece luni, până la prima lovitură hotări-toare - nouă 


ani.) ştirea m-a găsit la Riazan. A doua zi eram deja la N... 
la Moscova şi întrebam: Se poate! Când? 

Natalia Ivanovna se remarca totdeauna prin rapiditatea 
deciziilor şi prin aceea că era norocoasă. Un noroc 
accesibil, incontestabil, i-a fost alături în multele ei acţiuni, 
chiar şi în cele imprudente pe care şi eu i le observam. 
(Sau, poate, nu norocul acesta chior era hotărâtor, ci o 
anumită fermitate în comportament atunci când lua o 
decizie?) aşa şi aici, imediat s-a ivit şi ocazia: fiul lui Leonid 
Andreev, care locuia la Geneva, ca şi soraNataliei Ivanovna, 
şi care se cunoştea cu aceasta din urmă, tocmai se afla în 
vizită la Moscova. N. I. a făcut ochii mici şi a hotărât: îl va 
ruga pe Vădim Leo-nidovici, e sigură că n-o s-o refuze! 

Mi-a spus să vin la Moscova din nou, spre sfârşitul lui 
octombrie. Până atunci ea deja va fi vorbit cu Vădim 
Leonidovici. şi întâlnirea ne-a aranjat-o într-o seară, în 
cămăruţa ei dintr-un apartament la comun, pe aleea Malo- 
Demidovski. V. L. s-a dovedit un gentleman de factură 
veche, un om de mare nobleţe, putin uscăţiv, reţinut. La 
drept vorbind, această nobleţe deja îi anula posibilitatea de 
alegere, posibilitatea de a refuza o asemenea rugăminte- 
pentru literatura rusă, dar şi pentru lagărele sovietice, 
unde şi Daniil, fratele lui, petrecuse mult timp. (Ulterior, 
Natalia Ivanovna mi-a spus că V. L.. considera o asemenea 
propunere drept o cinste pentru el.) şi Olga Viktorovna, 
sotia lui, fiica vitregă a liderului eser Cernov, s-a dovedit în 
această privinţă o femeie extrem de înţelegătoare şi 
agreabila. Ea a aprobat hotărârea soţului si, alături de el, 
şi-a asumat consecinţele. şi iată-i pe ei, formal aceiaşi iepuri 
de casă sovietici ca şi noi, neprotejaţi nu numai de 
imunitate diplomatică, dar nici de cetăţenie străină 
(paşapoartele lor erau sovietice, căci, în entuziasmul 
patriotic postbelic al unei părti a emigrației ruseşti, V. L.. 
trecuse la cetăţenia sovietică, în parte pentru a putea veni 
mai des şi mai uşor în patrie), angajându-se să ia cu eio 
capsulă explozivă - tot ceea ce scrisesem eu timp de 


optsprezece ani, de la primele versuri ireconciliabil ostile 
sistemului lagărelor până la Cercull Ei nu ştiau, nu 
înțelegeau profund ce se ascundea chiar în acea capsulă, 
dar înțelegeau destul de bine că acolo este material 
exploziv. şi 1-au dus cu ei, hotărârea în privinţa aceasta 
fusese deja luată înainte de întâlnirea noastră. 

Acea seară mi s-a părut atunci momentul cel mai 
important al întregii mele vieţi! Ceea ce visasem în 
surghiun, ceea ce mi se păruse un salt mortal şi în viaţa 
unicul salt - iată, se înfăptuise într-o atmosferă prozaic de 
liniştită, într-o politicoasă convorbire neeroică. Mă uitam la 
bătrâna pereche ca la o minune. Despre operaţiunea însăşi 
aproape că nici nu s-a vorbit. Mi-am scos din buzunar 
capsula de aluminiu plină până la refuz, un pic mai mare 
decât o minge de ping-pong - am deschis-o putin, le-am 
arătat rolele, am pus totul pe măsuţa de ceai, lângă 
fursecuri, lângă dulceaţa. şi Vădim Leoni-dovici a transferat 
capsula în buzunarul lui. Ne-am întreţinut despre sintaxă, 
despre locul adjectivului în raport cu substantivul lui, 
despre genuri literare, despre cartea lui V. L.. însuşi, 
Copilăria, care apăruse în URSS şi pe care eu o citisem. lar 
Natalia Ivanovna nu m-a lăsat până nu am povestit despre 
întâmplările cele mai uimitoare a căror amintire o purtam 
în mine - despre răscoalele din lagăre. Bătrânii genevezi 
ascultau uimiţi. 

Si oare chiar aşa de simplu se împlineşte visul vieţii mele 
în toată plinătatea lui? şi eu voi rămâne acum-cu mâinile 
libere, omul care a îndrăznit, omul independent? Asemenea 
tensiune, asemenea primejdie nu se va mai ivi niciodată! Tot 
restul vieţii va fi deja mai uşor, va fi ca o coborâre de pe un 
deluşor. 

Si un asemenea dar mi-a adus mie Natalia Ivanovna! 

— Eva, cum am început eu în curând să-i spun în mod 
conspirativ, întâmpla-rea şi chiar şiretenia îşi dăduseră 
mâna în prima noastră inutilă în-"Inire de la Ehrenburg. lar 
prin asemenea întâmplări de nerecunoscut pătrunsese ca 


un fascicul de raze inevitabilul: să primeşti ajutor din 
universul concentraţionar, şi de la frânturile unei emigraţii 
împrăştiate, şi din partea Riazanului, şi din partea Rusiei. 

La 31 octombrie 1964, la două săptămmi de la instalarea 
Conducerii Colective, mica mea bombă a trecut frontiera 
URSS, prin aeroportul din Moscova. Ea, pur şi simplu, se 
afla în buzunarul lateral al hainei lui V. L., care nu ştia nici 
un fel de procedee de ascundere. Sunteţi fiul scriitorului? 

— A întrebat vameşul, văzând paşaportul. şi convorbirea 
despre scriitor prelungindu-se, nu s-a mai efectuat un 
control vamal serios. Capsula a trecut ca un obiect protejat 
de numele lui Leonid Andreev. (Un nume - se părea atunci - 
fa-vorizant.) Eva şi-a condus prietenii la aeroport. Păşind de 
pe o scară rulantă pe alta, ei au mai apucat să-i dea de 
înţeles că afacerea reuşise. 

Când peste un an s-a produs dezastrul cu arhiva mea de la 
Teus şi n-a mai fost nici urmă din conjunctura anterioară 
propice expedierilor în străinătate şi când întreaga viaţă, se 
părea, zăcea sub sfărâmăturile stâncilor negre, şi când eu 
lâncezeam la dacea lui Ciu-kovski-pe neaşteptate la o cină a 
venit, ca un înger luminos (într-o rochie sclipitoare de 
culoare închisă), cu o problemă laKomei Iva-novici - Eva! 

— Întoarsă cu putin timp în urmă de la Paris, încă 
pătrunsă de aerul de relaxare de acolo, încă nereadaptată 
la câino-senia de la noi. Ea nu se aştepta să dea de mine 
aici, eu nu mă aşteptam să vină ea aici! Sosirea ei a fost, 
pur şi simplu, o minune a minunilor (temându-mă să nu las 
vreo urmă, nu puteam nici s-o sun, nici să mă duc la ea, dar 
tare nevoie era de un capăt de fir viu acolo, în lumea 
liberă!). Ne-am prefăcut că nu ne cunoaştem, şi Kornei 
Ivanâci ne-a făcut prezentările, în timpul cinei, tot 
ascultând relatarea despre frecventa tot mai mare a 
persecuțiilor de aici, Evei i-au scăpat nişte vorbe: "Da, în 
tara asta nu te plictiseşti!" Aceasta - imediat după Paris 
(unde putea să rămână definitiv). Dar ceea ce era uimitor 
era faptul că din nou nu avea nici o umbră de regret că s-a 


întors în tară! Apoi, K. I. avu ideea s-o conducă până la 
statie, dar pe această ceată a serii eu aveam de discutat cu 
ea nişte secrete. Cu mare greutate i-am convins pe K. 1. şi 
pe Liusa să se întoarcă de la jumătatea drumului. Iar eu cu 
Eva ne-am târât picioarele mai departe spre statie, în 
timpul acesta, o ploaie bine venită cădea asupra noastră. şi 
vorbeam si, ca întotdeauna, din trei vorbe ea reţinea două, 
cu ea nu se putea altfel. Aveam senzaţia că-mi vin nişte ajul 
toare pur şi simplu din cer, oferite întotdeauna operativ, cu 
zâmbetul pe buze, în mod dezinteresat. 

Eva devenise o a doua condiţie indispensabilă vieţii mele 
precum aerul. Numai prin ea, munca mea subterană se 
lumina brusc printr-o jnică rază venită de acolo, rază în 
bătaia căreia se vedea cum se desfăşoară acolo treburile 
mele, traducerea Cercului în engleză. Era suficient să-mi 
dea de ştire, să-şi exprime intenţia de a ne vedea, că ne 
întâlneam imediat. şi de fiecare dată când veneam la 
Moscova, căutam să trec şi pe la ea. Unde n-am stat noi de 
vorbă: ba, întâlnindu-ne chipurile întâmplător în librăria din 
blocul în care locuia Ehrenburg, rătăceam prin curţile şi 
scuarurile din centru (asa tni-a arătat ea curtea Bahrusinski 
unde - n-aveam cum să stiu - începând din 1970 avea să 
locuiască viitoarea mea familie şi de unde aveam să fiu 
ridicat pentru expulzare); ba pe bulevarde; ba în curtea 
mânăstirii Petrovski; ba venea ea la mine la dacea de la 
Rojdestvo şi aici ne aşezăm departe de toţi sau ne duceam 
în pădure ca să putem vorbi mai în voie. Necesitatea atâtor 
întâlniri, căderi de acord, re-precizări şi re-re-precizări era 
dictată nu atât de problema în chestiune, cât de 
particularităţile prietenei noastre (ea era deja în contact şi 
cu Liusa): nerespectând sistemul unei conversații vii, 
despre una despre alta, ea omitea în permanentă ceva 
important, apoi, neliniştită, îmi spunea la telefon că trebuie 
să ne întâlnim - şi-mi explica (si nici de data asta complet) 
cum e cu cele omise, în permanentă îi reproşăm (si ea mie) 
imprudenta, nesocotinţa, dar ea avea o caracteristică 


uimitoare: încurca lucruri de ordin secundar, dar cum 
apărea ceva de importantă hotărâtoare - acţionă precis, 
curajos, fără greş. În momentele cele mai primejdioase, pe 
lângă faptul că devenea neiînfricată, avea o extremă 
"naturaleţe" a comportamentului - probabil, trăsături 
moştenite de la maică-sa. (Dar felul în care Eva citea 
Arhipelagul finisat! Stilul ei: toate trei volumele 
dactilografiate le târâse cu ea la serviciu, în apartamentul 
lui Ehrenburg. Dar s-a întâmplat ca el să moară tocmai în 
aceste zile. Imediat, inventariere, comisie! Eva se 
hazardează să plece cu cele trei volume, dar sotia lui 
Ehrenburg o retine: "Ce scoţi afară?" Evei i se urcă sângele 
la cap: "Dar nici după atâţia ani nu mă cunoaşteţi, mă 
bănuiţi de ceva?!" şi a ieşit cu ele.) 

Ritmul încordat al întregului meu demers mă presa 
totdeauna toarte mult, pur şi simplu n-aveam timp să stau 
la taifas cu ea sau s-o admir. Dar toate mtâlnirile, multele 
întâlniri cu ea duceau la o constatare în ceea ce o privea: ce 
viguroasă nobleţe înnăscută (excludea colaborări la nivel 
inferior), câtă generozitate, ce aliaj de mân-drie, discreţie şi 
desăvârşita şi prietenoasă simplitate! 

Operativitate! În mai 1967, după ce am difuzat 250 de 
exemplare ale "Scrisorii către congresul scriitorilor", m-am 
retras la Pere-delkino la Ciukovski. lată, trecuseră 
unsprezece zile de la difuzarea scrisorii, congresul se şi 
terminase, dar în Occident nimeni n-o publicase, nimeni nu 
o anunţase în nici un fel. Ca din senin, Eva apăru în vizită la 
o altă dacea, de unde m-a sunat şi m-a invitat la o plimbare. 
Un asemenea plan, eu nu avusesem în vedere, într-o clipă, 
ei îi veni o idee: "Nu aveţi un exemplar în plus? Dati-mi-l, 
astăzi îl expediez!" (Cu acest gând îl adusese la Peredelkino 
pe Maurice Jardot, specialist francez în domeniul artelor. 
Acesta era în relaţii bune cu Le Monde şi se angajase fată 
de Eva să ne ajute.) şi peste trei zile, scrisoarea a apărut în 
Le Monde, tunetul începea să se audă până departe, şi 
campania a fost câştigată! 


— Dacă se întâmpla ceva cu telegrama de la Grani, dacă 
trebuia să se ştie de urgentă cine este Victor Louis - apărea 
aceeaşi Eva, deus ex machina, şi lămurea lucrurile. Pe 
Victor Louis îl ştia din Lagărul de pedepsire: copil din 
Moscova, el propunea schimb de valută străinilor; conduită 
dubioasă în lagăr. 

Nu degeaba ceruse Eva chiar de la început: numai să nu 
ştie nimeni. Sigur şi precis o avusese în vedere pe 
Resetovskaia, sotia mea de atunci. (Eva văzuse cu mult 
înaintea mea acest pericol.) Totuşi relaţiile mele cu Eva, 
simple, amicale, vesele, nu puteam să le ascund de sotie, în 
plus, treburile noastre necurmate, niciodată lămurite până 
la capăt, ne făceau mereu să ne şoptim, să ne desprindem 
de ceilalţi, chiar şi atunci când Eva venea fără nici o intenţie 
acasă la noi. Ioate astea nu se puteau realiza, nici explica 
altfel, decât spu-nându-i sotiei că noi ne ocupăm de nişte 
treburi foarte serioase, adică de treburi în legătură cu 
străinătatea. şi Eva părea să înţeleagă această situaţie. Dar 
în toamna lui 1965, când era în plină desfăşurare ancheta 
asupra lui Siniavski, Eva, la o întâlnire secretă, m-a 
întrebat: "Dar sotia dumneavoastră nu ştie nimici" Păi 
direct, din gura mea, ea nu ştia nimic, dar avea ochi şi 
vedea. (Se putea spune cu certitudine că numai despre 
participarea Andreevilor nu ştia nimic, dar a existat şi 
următoarea împrejurare: doi ani mai târziu, în apartament 
la "ţarevnă", în prezenta a şapte-opt persoane, printre care 
era şi sotia mea, Eva a adus o tânără. La un moment dat 
aceasta a ieşit în balcon ca să-mi şoptească ceva: era Olga 
Andreeva-Carlyle din Statele Unite.) 

Deasupra Evei se proiecta încă de atunci umbra 
pericolului şi întunecoasă, neagră, ea se proiectează şi azi. 
Timp de multi ani de-atunci înainte, presentimentul n-a 
înşelat-o: în 1973, în gara Kazan, N. Resetovskaia a lansat 
ameninţări la adresa Evei. Pe Eva, în exclusivitate, a dat-o 
ca tintă a răzbunării KGB-ului pentru publicarea 
Arhipelagului. (Iocmai această ameninţare m-a silit să mă 


pronunţ deschis în vara lui 1974 într-un interviu pentru 
CBS.) 

Ce-i drept, în curând sunt deja doi ani de-atunci. Norii 
care atâr-nau n-au adus furtună. Ne-a ferit Dumnezeu! 

Cu ocazia uneia dintre întâlnirile de la începutul lui 1966, 
când tocmai venisem de la Ascunzătoare şi încă mă agitam 
cu Arhipelagul, Eva mi-a făcut cunoştinţă cu prietenul ei 
apropiat Aleksandr Aleksandrovici Ugrimov, de la bun 
început în ideea că şi el mă va ajuta. 

Din prima clipă, omul acesta mi-a plăcut foarte mult - 
dinspre el venea o adiere de certă seriozitate şi de. Umor. 
Chiar mi-a făcut impresia că are o permanentă poftă de a 
râde, ceea ce este nemaipomenit atunci când ai sub tălpi 
vatra încinsă a conspirației, dar această calitate eu am 
supraestimat-o; probabil avusese o perioadă fericită în viaţa 
lui, în general, grea. Dar multe alte calităţi de-ale lui urma 
să le testez în viitor, de pildă: inteligenta analitică subtilă, 
prudenta şi puterea de pătrundere. Ca să nu vorbim "pe 
sub plafoane" (locuinţa Evei, situată acum în aleea Daevăi, 
eu o consideram extrem de nesigură; Eva se întâlnea când 
voia cu multi străini şi adesea se întreținea cu ei la telefon - 
tocmai în aceasta consta tactica ei curajoasă de a acţiona pe 
fată: străinii o cunoşteau, la fel şi diplomaţii francezi, şi 
aceasta îi dădea mai multă vigoare în confruntarea cu 
autorităţile), am plecat să hoinărim, prilej de a lămuri cu ce 
mă putea ajuta Aleksandr Aleksandrovici. şi el mi-a propus 
ceva ce, după necazul cu arhiva mea, era de milioane: să-mi 
păstreze manuscrisele! Să-mi păstreze manuscrisele - chiar 
multe volume şi în mai multe locuri, conform unei proceduri 
de mare stricteţe: nu la el însuşi, ci la aşa-numitele "cârtite" 
pe care eu, po-tnvit condiţiei impuse de el, nu le voi 
cunoaşte niciodată. (si aşa e mult a ţinut la respectarea 
acestei restricţii încât, iată, nici astăzi nu pot să numesc 
aproape pe nimeni, desi este vorba de oameni care opt ani 
de zile au purtat de grijă dinamitei mele.) I-am făcut 
cunoştinţă cu cele două N. - şi de la ele a luat al doilea 


important set al meu de materiale, salvat de la Teus, set de 
materiale care apoi, de-a lungul anilor, s-a înzecit - în 
continuare începusem să batem totul la maşină, fără să 
ţinem socoteala volumelor. Astfel, A. A. a organizat totul 
bine şi pe scară largă. 

Tatăl lui Aleksandr Aleksandrovici se numea A. 1. Ugrimov 
şi era moşier, profesor de agronomie, preşedinte al 
Societăţii Moscovite de Economie Agrară, iar în 1917 câtva 
timp a fost şi director al departamentului agriculturii. 
Mama lui se trăgea dintr-o cunoscută familie evreiască. Era 
fiica avocatului Garkavi, era creştină, membră a Societăţii 
filozofico-religioase din Moscova şi-şi educase copiii în 
credinţa ortodoxă, iar A. A. al nostru (născut în 1906) slujise 
de mic copil la părintele losif Fudel; religiozitatea profund 
înrădăcinată, dar fără fanatism, a rămas în el pentru toată 
viaţa, în 1922, toată familia lor împreună cu tatăl lui a fost 
expulzată din tară. În emigrația berlineză, A. A. trebuise să 
muncească şi ca şofer, şi ca electrotehnician; apoi s-a mutat 
în Franţa, unde a terminat şcoala de agricultură şi a devenit 
morar. Ca şi multi din emigrație, era pasionat de curentele 
politice. Mai întâi a aderat la monarhiştii legiti-misti, apoi a 
fost o vreme membru al "Tinerei Ruşii", în al doilea război 
mondial a participat activ la Rezistenta franceză. După 
război şi-a restabilit cetăţenia sovietică, visa să se întoarcă 
în patrie şi s-o ajute să se ridice din ruine. Noi, nefericiţii 
deţinuţi din lagărele sovietice, nu înţelegeam această 
năzuinţă, dar ei, după un sfert de veac de exil, tare voiau să 
se întoarcă şi credeau că a sosit vremea unor schimbări 
radicale şi că, măcar în parte, străvechea Rusie va reînvia. 
A. A. admira vitejia Armatei Roşii şi-l proslăvea pe Sta-lin 
pentru victoria asupra Germaniei, pentru revanşa pentru 
anii 1914-1918. (Ce-i drept, sotia lui nu îi împărtăşea 
speranţele.) Intrase în "Uniunea cetăţenilor sovietici" şi 
împreună cu ei toţi a fost expulzat din Franţa la sfârşitul lui 
1947. lar în patrie, foarte curând, au fost arestaţi şi el, şi 
sotia, şi sora sotiei, şi mătuşa - în legătura cu cunoscutul 


"caz Daniil Andreev"; numai foarte bătrânul tată al lui A. A. 
a scăpat. (Sentimentul de vinovăţie că şi-a nenorocit familia, 
că a adus-o într-o stare de plâns, 1-a ros apoi toată viaţa.) A. 
A. trecuse prin ancheta cumplită de la închisoarea 
Lefortovo, primise multe puncte pe baza articolului 58, şi 
pentru legături cu burghezia mondială, şi pentru faptul că îl 
suspectaseră de a fi fost trimis cu misiune în URSS 
(distincţiile acordate de aliaţi încă îi mai îngreunau 
situaţia). Primise, de altfel, porţia "normală" de zece ani, 
doar cu confiscarea întregii averi. Atunci tocmai se 
înfiinţaseră lagărele speciale, şi Ugrimov a fost trimis la 
Vorkuta. Acolo, în vara lui 1953, a nimerit în greva celor din 
lagăr. şi după ce îndurase toate acestea, el tot nu regreta că 
s-a întors în patrie şi acum nici măcar nu-şi putea închipui 
viaţa lui fără aceşti ani de lagăr. Ce-i drept, spunea: Rusia 
n-o mai admir, pe poporul rus mai mult îl compătimesc 
decât îl iubesc, în privinţa viitorului tării şi al întregii 
omeniri sunt extrem de pesimist." şi mie, la început, mi se 
păruse o fire aşa de veselă. 

Mai întâi stabilisem cu A. A., pentru siguranţa celor date în 
custodia lui, că noi nici nu ne vom întâlni, că între noi 
deocamdată va fi şi o verigă intermediară. La acest rol 
consimţise Georg Tenno, dar în curând el s-a îmbolnăvit, a 
ieşit din joc. Da, "deranja" şi strânsa prietenie care se 
înfiripase între A. A. şi mine: s-a văzut că era interesant şi 
uşor să ne întâlnim, să vorbim, să ne sfătuim, în condiţiile 
prieteniei lui cu Eva, apoi prin noi cu Alia, încălcăm cu toţii 
regulile prudentei, ne plăcea să ne întâlnim şi în patru. Mai 
târziu, A. A. venea adesea la noi în familie. Legătura aceasta 
o facilita şi autoturismul lui A. A. (nici pe departe nu are 
oricine aşa ceva, iar aici aveam unul de încredere, al nostru, 
secret). Ne-a ajutat mult şi la diferite transferuri. (El însuşi 
ne propusese cum să-l chemăm în mod conspirativ: 

"Dănilă, vizitiul". aşa a şi rămas - Dănilă.) Drept să spun de 
maşina asta a lui noi şi abuzam: în ea am aranjat o cu totul 
inutilă întâlnire între mine şi un ziarist italian însoţit de Eva. 


Dănilă îşi şi făcuse un obicei din a veni la Rojdestvo, dând, 
poate, astfel ocazia ca numărul maşinii să-i fie luat la ochi. 
(în prezenta sotiei îi spuneam "Aleksandr Nikolaici".) Tot el 
le adusese la Rojdestvo pe Liusa şi pe Q ca să bală 
Arhipelagul. (lar mie mi-a dăruit un mic seif special, arhaic, 
fără cheie, pe care l-am îngropat imediat cu o parte dintre 
manuscrise, nedându-mi seama că tocmai aşa este uşor de 
găsit de către căutătorul de mine; manuscrisele nu trebuie 
îngropate în metal.) 

În vara lui 1971 a trebuit să merg în sud - de unul singur 
nu puteam, şi cu maşina mea se considera că e periculos - 
s-a oferit să mă ducă Dănilă cu maşina lui. La Novocerkask, 
spre seară, corpul mi s-a spuzit cu nişte băşici mari, mi-am 
zis că trebuie să he o arsură de soare, că o să treacă. Am 
mai rulat cu A. A. până la fihoretkaia, şi mai aveam încă 
mult de mers - dar m-am simţit aşa de rău încât a trebuit să 
ne întoarcem la Moscova. (Plecaserăm în mod conspirativ; 
KGB-ul, evident, reperase plecarea mea, dar nu şi faptul că 
plecasem împreună cu A. A., şi nu ne-a urmărit pe drum. 

— Vezi însă Completarea pentru anul 1992.) 

Iar depozitul de la A. A. creştea întruna. A. A. folosea deja 
două sisteme de evidentă, neintersectate: unul pentru Alia 
("mărci poştale"), altul pentru Liusa. Deja mai aproape de 
data expulzării mele, condiţiile se înăspriseră, începuserăm 
să trecem unul pe lângă altul ca nişte necunoscuţi. 

Îi evoc aici pe Eva şi pe Dănilă într-o singură relatare, 
pentru că începând din 1966 toate planurile şi acţiunile lor 
întru ajutorarea mea au fost iniţiate şi întreprinse în comun. 
Prin ei a trecut şi desfăşurarea în continuare a afacerii cu 
microfilmul trimis al Cercului - căci Vădim Andreev era 
prieten din emigrație cu A. A. (si din străinătate a intervenit 
acuzator în procesul fratelui său, adică în problema 
urmăririi penale împotriva lui A. A.). Eva şi Dănilă au 
participat împreună la pregătirea şi realizarea întâlnirilor 
mele când cu bătrânii Andreev (aceştia veneau uneori în 
concediu în URSS), când cu Olga Carlyle, fiica lor, când cu 


Saşa, fiul lor. Eva şi Dănilă erau în permanentă când 
martori, când sfetnici, când intermediari. Pe cât ţinea A. A. 
la bătrânii Andreev, pe atât n-o putea el suferi niciodată pe 
Olga Carlyle - dar necazul a fost că nu s-a amestecat şi nu 
m-a prevenit. (Eu şi singur trebuia să-mi dau seama, doar 
mă constrângea la aceasta caracterul neobişnuit al 
întâlnirilor, scurtimea, periculozitatea lor şi faptul că deja îi 
aleseserăm pe Andreevi.) în primele zile ale lui iunie 1968, 
la Rojdestvo, noi am terminat de bătut Arhipelagul, la Paris 
se agitau studenţii revoluționari. Saşa (Aleksandr 
Vadimovici) Andreev, admirator al isprăvilor făcute de 
aceştia, a venit, cu o grupă UNESCO, într-o delegaţie de o 
săptămână la Moscova. Bine dispus, a sunat-o pe Eva ca să-i 
spună că i-a adus nişte cadouri şi că o să-i povestească 
despre glorioasele manifestări studenţeşti fată de care 
moscoviţii au o atitudine aşa de meschină şi indiferentă. 
("Ce dracu vor? Dacă ar trăi la noi, ar vedea ei ce şi cum!") 
O dată cu aceasta, pe Eva au început, răpindu-i liniştea şi 
somnul, s-o frământe întrebările: nu-i oare o ocazie pe care 
ne-o oferă destinul? Să nu-i dăm acum lui Saşa să ducă 
Arhipelagul în Occident? 

Despre aceste câteva zile îngrozitoare, ea a făcut chiar 
atunci nişte scurte însemnări pe care apoi le-a ars; în 1974, 
deja după expulzarea mea, a făcut din nou nişte însemnări, 
Alia le-a scos din tară, acum le folosesc eu. şi iată: şi înainte 
de şi după aceasta, Eva a riscat mult cu treburile mele, dar 
din însemnările ei rezultă că toate celelalte pericole ea nu 
le percepea cât trebuie. Era ea profund nepăsă-toare? Nu, 
această nepăsare a ei era ceva de suprafaţă. Arhipelagul 
pentru ea avea o importantă mai presus de toate destinele 
noastre, avea importanta pe care o are Rusia însăşi. 
Această operaţiune, ea a dus-o la bun sfârşit printr-o 
supraîncordare de zece zile, prezentă în memorie şi în ziua 
de astăzi. 

Mai întâi: abisul trebuia împiedicat să înghită Arhipelagul. 
A ră-mâne pe vecie aici însemna un dezastru pentru 


această carte. Dar a nimeri din mâinile lui Saşa în mâinile 
vameşilor ar fi fost un dezastru şi mai mare şi pentru carte, 
şi pentru autor, şi pentru toţi câţi erau pomeniţi în 
Arhipelag şi încă mai trăiau - şi pentru el însuşi. şi iarăsi 
Andreev - îşi poate permite cineva să-l roage? şi va fi el de 
acord? Însă este vorba de mâini curate: oameni 
dezinteresaţi, cu simţire autentic rusească şi care nu vor 
folosi ocazia în detrimentul cauzei. Să ratezi acest prilej - 
dar când se va mai ivi unul asemănător? Aceste îndoieli, Eva 
le împărțea cu A. A. si, după cât se poate înţelege, elîi 
adusese contraargumente, îi amintise că era ocupat cu ceva 
mai important - cu păstrarea permanentă a manuscriselor. 
(si privind acum la toată istoria de zece ani, socotesc că ela 
avut dreptate, că a fost un om foarte chibzuit.) însă Eva 
deja se pornise şi era greu s-o opreşti. Au venit la 
Rojdestvo, mi-au propus să mergem în pădure. Din 
însemnări se vede ce greu îi venea ei să ia o hotărâre, se 
vede că încă nici n-o luase pe deplin - mie însă, mi- 
amintesc, îmi vorbise cu o asemenea convingere (mereu 
victorioasă!), încât repede mi-a biruit îndoielile. si, ce-i 
drept, era şi un asemenea concurs de împrejurări care 
făcea ca în chiar ziua terminării Arhipelagului (si cu rezerva 
de zile pentru recopierea microfilmului) să se ivească şi 
posibilitatea de a-1 da pe mâini curate! Cum să distingi 
între libertatea noastră de decizie şi cele prevăzute în 
schema divină? S-a hotărât ca problema să fie rezolvată 
fără tânăr: da! De altfel, îşi aminteşte Eva, eu le spusesem: 
Acţionaţi numai dacă şansele de succes sunt de 99%, 
altminteri nu." în operaţiune, acest procent a fost, probabil, 
departe de a fi atins. 

Întrebarea, Saşa a primit-o cu calmul unui osândit; el, se 
vede treaba, chiar presimţise că va fi solicitat. 

— Nu ţi-e frică? 

— Mi-e frică. Dar eu sunt totuşi rus. * - A doua zi, ela spus 
că îl va ruga pe operatorul însărcinat cu expedierea 
containerului cu materialele cinematografice ale grupului 


lor să bage printre acestea şi capsula cu microfilmul nostru 
şi că o să-l lămurească în felul următor: "Acestea sunt 
manuscrisele bunicului meu. Ca să le scot pe cale oficială 
din Uniune, m-aş complica prea mult. Ajută-mă." (Pentru a 
doua oară, umbra lui Leonid Andreev însoțea materialele 
mele.) Dar containerul nu era nici măcar sigilat, nici măcar 
protejat de vreun statut diplomatic, în sâmbăta de Sfânta 
Treime tot grupul urrna să plece cu avionul la Paris. 
Operatorul urma să plece cu trenul în ziua de Rusalii; marţi, 
Sasa spera să-l întâmpine la Paris şi să scoată personal 
manuscrisele din container. 

Si, probabil, totul ar fi mers bine, dacă joi seara Sasa cu o 
rudă de-a lui din Moscova nu s-ar fi dus în vizită la A. A. şi 
dacă, după ieşirea lor, acesta, cu întreita lui prudentă, n-ar 
fi observat de la fereastră că apăruseră nişte urmăritori: 
unul s-a dus după cei doi tineri, celălalt a luat-o la fugă nu 
stiu spre ce tintă. (Eu nu sunt pe deplin convins; în alte 
ca/uri, excesul de prudentă îl dusese pe A. A. la interpretări 
eronate, la a vedea urmăritori şi acolo unde nu erau. Dar 
Eva şi în ziua de azi susţine că s-a confirmat că în acel caz a 
fost urmărire - numai că pentru un motiv nelegat de 
acţiunea noastră. Posibil.) în acele zile, noi toţi luaserăm 
urmărirea ca pe o certitudine, ceea ce ne-a făcut să 
febricităm vreo cinci zile. Mai întâi, dilema a fost pentru 
însuşi Dănilă şi pentru Eva: să continue operaţiunea sau s-o 
abandoneze? Cine n-a trăit în condiţii de conspirație, acela 
nici măcar nu-şi poate închipui această stare de maximă 
vlăguire, când, poate, anchetat, interogat, în criză de timp, 
în imposibilitate de a te sfătui cu cineva, uneori dezarmat în 
fata eşecului iminent, nu poţi să scapi de responsabilitate şi 
trebuie să iei o decizie de care vor depinde şi multi oameni 
dragi ţie - şi cauza. Decizia lor a fost: "primim lupta pentru 
patrie în această formă accesibilă nouă, şi anume acum!" 
După aceasta, Eva a luat legătura prin telefon cu ruda din 
Moscova a lui Saşa, i-a debitat nişte fleacuri si, vorbind ca 
mitraliera, i-a strecurat pe franţuzeşte: "ieri seară, când v- 


aţi întors acasă, ati fost urmăriţi". (Drept să spun, dacă ei 
urmăresc temeinic - atunci şi această frază au înregistrat- 
0.,) Acela (desi nu ştia nici un fel de secrete) a înţeles şi 1-a 
dus pe Sasa să înnopteze într-un loc ştiut numai de el. Apoi 
- consideraţiile Evei cu Liusa (care venise să ia o capsulă). 
Cu cât analizau mai mult, cu atât totul părea mai periculos. 
şi nu ca o concluzie din cele de mai sus, ci numai ca rezultat 
al impulsivităţii ei, Eva a luat "bomba". 

După cum le-a fost înţelegerea, în dimineaţa zilei de 
sâmbătă de dinaintea sărbătorii de Sfânta Treime, în statia 
de metrou Kirov, la locul convenit, Eva 1-a întâlnit pe Sasa 
şi i-a transmis - nu "bomba", nu. 

— Ci un pachet cu jucării pentru copii: dacă urmăritorii 
vor fi observat şi vor fi înţeles în ce constă transmiterea 
respectivă, înseamnă că se vor fi păcălit. Au vorbit putin 
despre urmărirea de ieri. Acum se părea că nu era nimeni 
prin preajmă. S-au înţeles ca marţi dimineaţa, îndată ce va 
scoate capsula din container, Sasa s-o sune la Geneva pe 
sora Evei, Katerina Ivanovna (rănită în timpul Rezistentei, 
ea devenise invalidă şi stătea aproape tot timpul acasă), şi 
aceasta să-i transmită telefonic Evei la Moscova fraza 
convenită. lar acum Sasa va primi "bomba" nu de la Eva, ci 
de la A. A. în statia următoare, Dzerjinskaia. (Totul era 
înscenat nu mai rău ca la Klimova-mamă.) Dar când A. A. în 
statia Dzerjinskaia s-a apropiat din spate de Sasa şi 1-a luat 
de mână, acesta a tresărit prea tare. şi Dănilă al nostru a 
schimbat soluţia: s-a dus cu Saşa mai departe, ca să facă 
într-o atmosferă mai liniştită ceea ce avea de făcut. L-a scos 
din metrou şi l-a condus pe o stradă liniştită la maşina lui (a 
lui A. A.). (si aici altă întâmplare: un taxi cu capota ridicată 
se afla lipit de maşina lui A. A.; au luat-o din loc - taxiul 
după ei. După ei? Nu cumva aceste bănuieli erau 
neîntemeiate? Taxiul a rămas în urmă.) Ce a urmat a fost o 
improvizație: au făcut un cerc prin fata lui Bolsaia 
Lubianka, în jurul "sticlei" lui Dzerjinski. Dănilă, cu mâna pe 
volan, i-a explicat lui Saşa cum să-şi întindă mâna şi să ia 


"bomba" din sacoşa. Transmiterea Arhipelagului s-a 
efectuat în piaţa Lubianskaia. Dănilă 1-a dus pe tânăr până 
aproape de locul spre care era necesar să-l ducă. 

Aşadar, bine sau rău, fapta a fost făcută, rămânea să 
aşteptăm. Dar tocmai aici slăbiseră nervii încercaţi ai 
tuturor: primejdiile rămase în stare potenţială apăsau ca un 
coşmar. Microfilmul plecase din mâinile noastre - dar nu 
ajunsese nicăieri, atârna incontrolabil, pradă uşoară 
pericolelor. Liusa s-a hazardat să vină după mine la 
Rojdestvo, eu mă retrăsesem în apartamentul închis al 
"Ghicitoarei" (schiţa 10), totdeauna pregătit pentru mine, 
cheia fiind la mine. Eva, ca să nu lâncezească în oraş în 
zilele de sărbătoare, plecase la Tarusa, unde locuia A. A. cu 
foarte bătrânul său tată. lar Liusa, ne-stiind toate aceste 
amănunte, o sunase pe Eva, iar Ghicitoarea o sunase de la 
telefon public pe Liusa, şi absenta Evei ne speria pe toţi ca 
un dezastru deja început. (Acum se vedea că toată 
operaţiunea noastră fusese amatoristă şi precar 
organizată.) şi pe malul însorit al râului Tarusa, soarele era 
pentru prietenii noştri o flacără neagră. Starea de 
neputinţa şi inactivitate era greu de suportat. S-au decis să 
se întoarcă la Moscova, pe drum s-au oprit la o biserică, 
unde era în curs vecernia de ajun de Rusalii. A. A. a aprins 
luminări pentru toţi participanţii la operaţiune, s-a rugat. 
lar Eva, desi necredincioasă (dar tocmai într-o biserică s-au 
văzut ei prima dată), se afla pentru prima dată într-un lăcaş 
sfânt, nu din curiozitate, ci pentru că avea un nod în gât: 
ajută-mă, Doamne! 

În momentele de ananghie cine ne înţelege mai bine decât 
Dumnezeu? 

Întorcându-se la Moscova, Eva a găsit cu cale să ia 
legătura prin-tr-un telefon neutru cu acea rudă a lui Saşa şi 
a aflat că acesta plecase fără vreo întârziere. Deocamdată, 
încordarea a scăzut, aşteptarea s-a prelungit pe tot 
parcursul zilei de luni. 


Dar iată că era deja martimijlocul zilei, era de mult timp să 
se primească un telefon de la Geneva, de la sora Evei - şi nu 
s-a primit, şi nu se putea ca Eva să sune ea prima: devenise 
imposibil să se transmită telefonic textul convenit. 

Asa ne-am chinuit toată ziua de marţi - şi răspunsul nu 
venea. şi se părea că dezastrul s-a produs: deja la Lubianka 
se citeşte Arhipelagul - ne ziceam noi. 

Abia miercuri dimineaţa a sosit vestea eliberatoare. (Ce se 
în-tâmplase? Greva de la Paris, semirevolutia paralizase 
legăturile, se interferase, păgubitor pentru noi, cu 
Arhipelagul.) în cursul zilei de miercuri, deconspirând într-o 
anumită măsură apartamentul meu secret, toţi trei - Eva, 
Dănilă şi Liusa - au venit să-mi aducă vestea eliberatoare de 
stres. Jubilau. "Zău că sunteţi nişte aventurieri!" - le-am 
spus eu, jumătate în glumă, jumătate în serios. şi i-am 
supărat. Operaţiunea, dacă ei ar fi dis-cutat-o cu mine, as fi 
oprit-o în oricare stadiu al ei. Dar cei trei, cu maximă 
concentrare, în zece zile se depăşiseră pe ei înşişi si, 
desigur, nu le venea bine să se vadă etichetaţi ca 
"aventurieri". 

Dar mult mai supărător s-a dovedit faptul că mâinile alese, 
mereu altele au făcut ca tot pachetul nostru să-şi piardă din 
importantă. Acest pachet nu ne-a ajutat la greu. Saşa 
Andreev, neavând nici un fel de experientă sovietică, făcea 
pe viteazul. Vădim Leonidovici tremurase pentru cartea 
aceasta, chiar cumpărase textul cules, ca să fie el primul 
editor în ruseşte al Arhipelagului. Dar mai departe, la 
familia Carlyle, capsula noastră s-a împotmolit - şi textul 
american al Arhipelagului a rămas multi ani de zile 
nepublicat (despre aceasta voi vorbi în alt loc). Degeaba ne 
grăbiserăm, riscaserăm şi ne mândriserăm! 

— Era ca şi când nu am fi trimis nimic. Exista un Arhipelag 
în Occident - şi parcă nu exista. A fost nevoie să se facă o 
traducere în germană; noi i-am trimis Bettei (schiţa 12) 
vorbă să-i ceară lui V L. copia textului rusesc de la fiica lui - 
el s-a speriat: o să se bată toba despre chestia asta (si ele 


cu paşaport sovietic). şi a trebuit să repetăm toată 
operaţiunea de expediere a Arhipelagului din URSS - 
operaţiune foarte grea şi periculoasă. 

Pentru o nouă fotografiere trebuia să luăm textul 
dactilografiat al Arhipelagului. De la cine? De la Dănilă, dar 
el se împotrivea acestei mişcări. Devenise foarte 
circumspect şi-mi demonstra mie şi Aliei că nu trebuie să 
subapreciem nici depozitul de la Andreevi, nici toată 
trimiterea efectuată de Rusalii. El şi mai putin ne înţelegea, 
întrucât pe toată acea operaţiune, cu victimele şi spaimele 
ei, o redusese deja la zero familia Carlyle. Dacă noi, trecând 
peste împotrivirea lui, în primăvara lui 1971 n-am fi trimis 
din nou Arhipelagul în Occident, înseamnă că în momentul 
eşecului din 1973 n-am fi avut traducerile în germană şi în 
suedeză; iar ediţia rusă, inaccesibilă cititorului occidental, 
ar fi răsunat ca un răzleţ bubuit de tun în noapte. 

Asemenea discuţii pe probleme operative avuseserăm cu 
Dănilă de câteva ori si, după cum s-a văzut mai târziu, noi 
am avut dreptate, nu el, dar motivele lui erau totdeauna 
nobile, şi în ele este el tot, şi acest lucru nu poţi să nu-l 
preţuieşti. 

De-a lungul întregii mele vieţi avusesem timp să iau pas cu 
pas informaţii despre cele trăite - fie de la cei pe care-i 
descriam nemijlocit, fie de la cei de la care primeam 
material sub formă de mărturii. Dar pentru oamenii alături 
de care pur şi simplu trăisem, pentru oamenii cei mai 
apropiaţi de care mă legase o prietenie srrân-să, tocmai 
acest timp mi-a lipsit întotdeauna. aşa s-a întâmplat şi cu A. 
A. Era un om minunat, şi biografia lui spirituală şi 
sufletească era complexă, interesantă, dar eu n-am căutat 
să-i aflu tainele. Devenind aproape francez, şi aristocrat 
după obişnuinţele făcând parte din modul lui de viaţă, după 
naturaleţea lui dezinvoltă, după gustul lui subtil şi selectiv - 
el ştia să păstreze maniera pur ortodoxă de a percepe 
lumea, manieră datând din copilărie, şi firea încordat-ru- 
sească, numai că ataşata nu de vechea Rusie, ci de perioada 


imperială petersburgheză, chiar şi marcată de autocraţie, 
îmbinând atât de multă şi diversificată experientă, pe de o 
parte, şi folosul atât de multor evaluări, pe de altă parte, el 
s-a dovedit pentru mine în ultimii ani un critic subtil, 
inteligent şi nepărtinitor. Nu stiu cum se făcea că noicu el 
parcă nu eram adversari şi totuşi aproape în toate 
privinţele eram pe poziţii divergente. Printre prietenii mei 
nu era niciunul care să-i semene întru câtva, cu atât mai 
mult părerile lui erau pentru mine preţioase şi neaşteptate 
- căci, în taină, mai nimănui nu puteam să-i încredinţez 
lectura proiectelor mele. De două ori îmi răspândise 
discursul nobelian pe care eu apoi l-am modificat radical. 
Din aceasta, discursul însuşi a câştigat mult. Dănilă 
insistase foarte mult ca eu să renunţ la câteva durități din 
Pacea şi violenta, prevenindu-mă corect că făceam o 
greşeală tactică: jigneam şi îmi îndepărtam tot Occidentul. 
(Da, din punct de vedere tactic, în publicistica mea, au fost 
multe lucruri şi dăunătoare, şi inutile pentru mine, dar aşa 
îmi dicta inima! Nu toată viaţa suntem buni tacticieni!) îmi 
critica şi Octombrie şaisprezece - dar contradictoriu, 
deodată din două părti: cum că nu se poate să te exprimi 
rău la adresa tarului şi să faci acelaşi lucru la adresa 
cadeţilor. Iar ei între ei se luptau pe viaţă şi pe moarte, 
poftim de alege. Aproape în acele zile terminasem, dar nu 
reuşisem să-i arăt lui A. A. "Scrisoarea către conducători", 
mare păcat. Dănilă a citit-o în ianuarie 1974, când ea era 
deja în Occident şi cu câteva zile înainte de publicarea 
programată, s-a îngrozit, prezicând că în Occident acţiunea 
aceasta se va solda cu un eşec - şi a avut dreptate! Desi 
atunci eu eram foarte sigur că nu pot “să eşuez', că sunt 
tare pe poziţie, însă în ultimele săptămâni în patrie, mi-a 
citit şi articolele din Voci din străfunduri, şi pe marginea 
acestora mi-a trimis unele observaţii critice şi nu puţine 
aprobative - şi mi-l tot strecura pe Berdiaev, numai pe 
Berdiaev, în fata căruia se pleca totdeauna, şi ce păcat că 
ultimele două zile din Rusia mi le-am cheltuit cu totul inutil 


cu acest Berdiaev, cu cartea trimisă mie de A. A. Dar pe 
însuşi A. A. cu un an înainte de aceasta îl rugasem insistent 
să participe la culegerea noastră Voci din străfunduri, dar el 
a refuzat categoric. şi asta este o trăsătură rusească: să 
reflectezi atâta (pătrunzând adânc, dar încet în subiect; el 
nu era niciodată rapid în a se apuca de ceva), să ai 
asemenea opinii deosebite - şi să nu le torni în tiparul unui 
articol închegat. 

Nu numai în jurul acestor observaţii critice, ci în general 
în toate discuţiile cu Eva şi Dănilă ne mcontraserăm de 
multe ori, în glumă, dar şi în serios, în aprecierea pe care o 
făceam asupra Occidentului. Cu Eva aveam dese altercaţii. 
Eu mă exprimam despre Occident, după părerea ei, în 
termeni prea pozitivi - ea încerca să mă convingă de 
contrariu, blama Occidentul, îl blama şi astăzi cu acea 
energie pasională care cândva o împinsese să părăsească 
prosperitatea europeană şi să vină de bunăvoie la chinurile 
din Rusia. Altă dată nu stiu de ce mă supărasem eu pe 
Occident, mă exprimasem foarte dur la adresa acestuia - 
aproape cu aceeaşi vehementă şi chiar cu avântul săritului 
peste cal, ea s-a aruncat în luptă să-l apere. şi de fiecare 
dată teza ei principală era că eu nu înţeleg deloc Occidentul 
şi că nu-l voi înţelege niciodată. Eva, ce-i drept, nu se 
remarca prin coerenta vederilor politice, dar el da! Ea 
venise acum patruzeci de ani din Franţa, însă pentru 
sejururi scurte. Acum, când se împlineau treizeci de ani de 
când ea se afla aici, iată se întâlnea chiar la Moscova cu o 
mulţime de străini şi era convinsă că păstrează sentimentul 
viu al Europei, în ce-l priveşte pe A. A., el avea deja treizeci 
de ani de când plecase de acolo şi era şi el convins de 
infailibilitatea judecaţilor sale. Eu nu fusesem niciodată 
acolo, dar, ascultând zilnic câteva emisiuni occidentale, nu 
puteam să nu-mi fac părerea tristă că Occidentului îi 
slăbeşte voinţa, spiritul, conştiinţa - în fata bolşevismului. Ei 
amândoi luau în derâdere concluziile mele, neadmiţând 
posibilitatea unei schimbări atât de şocante a Europei. 


Controversele cu ei mă îmbogăţeau si, îmi dau seama acum, 
într-un fel m-au pregătit pentru Occident. 

În iulie 1973, ei veniseră la mine şi la Alia, la Firsanovka 
(Dănilă - special ca să citească Pacea şi violenta, căci altfel 
se ţinea de mult la distantă). lemându-mă de niscaiva 
microfoane implantate pe parcela noastră, mi-am condus 
musafirii la o plimbare pe o potecă printr-un lan de secară. 
Locul acesta este aşa de rusesc, şi convorbirea de acolo aşa 
mi s-a şi întipărit în memorie. Cu Dănilă, aceasta a fost 
ultima noastră convorbire într-o atmosferă relaxată. Le-am 
povestit că în curând mă voi lansa într-un mare atac. Că m- 
am hotărât să încep să public totul la rând, fără să omit 
ceva. "In următorii trei ani - îl asiguram eu pe Dănilă - 
depozitul de a dumneata se epuizează, toate ale mele vor fi 
deja publicate, şi vei putea să ieşi la pensie." Am râs cu toţii. 
A. A. - avea şaizeci şi şapte de ani - mi-a reproşat: "Uite, cu 
chestia asta de pe urmă m-ai jignit!" încă de atunci existau 
semne că sub prima şi cea mai grea lovitură mă aflam eu. 
Că de la mine se va începe. Deznodământul era deja 
aproape, dar nu se vedea că primejdia o să sară peste mine 
şi că o să rămână atârnată chiar deasupra lor, a câtorva 
prieteni apropiaţi. De altfel, de la începutul lui 1973, când 
prima mea sotie începuse să se manifeste în publicistică, în 
marile ziare, luând de două ori atitudine ostilă fată de mine 
în New York Times, Eva şi Dănilă intraseră în mare panică: 
fiindcă ea tocmai pe ei doi îi ştia, desi nu în detaliile 
acţiunilor lor. 

Prieteni credincioşi nouă, ei în toţi anii până la sfârşit îşi 
desfasu-raseră munca lor neîntreruptă, inestimabilă, 
primejdioasă şi dezinteresată, în ajutorul nostru. Eva deja 
de mult nu mai era singura noastră legătură cu Occidentul 
(dar, cu o splendidă dexteritate, arunca în permanentă câte 
ceva dincolo), însă veşnic găsea câte ceva cu care încă mai 
putea să fie utilă; în privinţa aceasta, ea avea un foarte fin 
spirit de observaţie. Eva s-a comportat până la sfârşit 
conform cu obişnuinţele şi îndrăznelile ei - neascunzându- 


se câtuşi de putin, netăinuindu-şi prietenia (de Alia o lega o 
strânsă prietenie, în ciuda diferenţei de vârstă), nefăcând 
un secret din convorbirile ei telefonice şi ivindu-se chiar şi 
în momentele celui mai greu asediu. Dănilă, şi conform cu 
trăsăturile caracterului său şi conform cu tactica necesară a 
Custodelui Responsabil, se comporta prudent, apărea rar, 
evita momentele prea încordate, preferind să rămână în 
umbră şi în loc dosnic; numele lui nu era rostit la telefon şi 
pe sub plafoane; convocările şi întâlnirile cu el se aranjau în 
secret, sub acoperire. şi deodată, împins de presentiment, a 
venit în apartamentul nostru aflat sub osândă şi asediu, pe 
strada Kozitki - cu trei ore înainte de arestarea mea! 
Intuiţie şi cutezanţa: n-a venit decât să-şi ia rămas-bun! Am 
fost foarte emoţionat, parcă şi acum simt îmbrăţişarea 
noastră de adio. 

Am fost expulzat, a plecat din tară şi familia. Materialele 
cele mai urgente şi mai necesare din arhivă, Alia, pe căi 
ascunse, le-a expediat în Occident - dar tot au rămas în tară 
puduri întregi de hârtii, şi încă multe documente preţioase 
şi o bună jumătate din toată bogăţia se află la Dănilă. 

De aceea a fost deosebit de neliniştit şi de neclar primul an 
de după expulzare, lucru explicabil având în vedere: 
încetineala cu care se scurgea arhiva spre Occident (unele 
avuseseră nevoie de o jumătate de an); încetineala gândirii 
omeneşti care nu reuşeşte să tină pasul cu evenimentele 
exterioare; încetineala cu care se mişca posta secretă, 
dependentă de ocazii, de persoane şi termene întâm- 
plătoare; încetineala cu care se organizează acţiuni 
conspirative chiar în Uniune. lată, un an şi ceva a trebuit să 
treacă până ce noi am inventariat tot ce sosise, până ce am 
descifrat de la distantă listele codificate şi am aflat ce a 
rămas acolo şi am hotărât ce să se mai trimită, ce să se 
distrugă, ce s-a demonetizat şi ce să rămână în păstrare ca 
fiind în afara oricărui pericol. 

lar pedeapsa KGB-ului putea să se abată asupra 
prietenilor noştri apropiaţi - mai ales în aceste prime luni 


cât încă atmosfera nu se liniştise, cât ei încă rămâneau 
complici reali şi cât urmăritorii puteau spera să strângă 
probe. 

Si eu cu ce puteam să-mi apăr prietenii? Numai cu faptul 
că autorităţile se tem de mine? (si, ce-i drept, se temeau, 
loviturile mele erau totdeauna inopinate şi viguroase.) 
Făceam complicate declaraţii aluzive în interviurile din 
primul an, în sinea mea pricepând şi ştiind că Occidentul nu 
se va arunca să-i salveze pe Indivizibilii mei şi că realmente 
eu nu dispuneam de forte pentru a-i apăra. 

Dar iată, Dumnezeu ne-a ajutat. Ei sunt întregi.* 

După expulzarea mea au început să dea semne de 
nervozitate "cârtitele", materialele au trebuit să fie mutate 
de câteva ori dintr-un loc în altul. Se înmulţiseră, în acel an, 
pe tot teritoriul Moscovei riscurile unor percheziţii 
inopinate şi ale unor convocări - dar aici, din fericire, se 
efectuase lichidarea completă a tuturor materialelor aflate 
în păstrare. Spre vara lui 1975, toate materialele de la 
Dănilă, 

* Nu, treaba aceasta nu s-a încheiat atât de uşor pe cât 
poate să pară. KGB-ul totuşi 1-a convocat pe Aleksandr 
Aleksandrovici în 1974 şi a dovedit că ştie unele detalii - de 
pildă, despre acea goană după Viţelul care fugise în ajunul 
Crăciunului, goană pe care ne-o prilejuise indolenta lui A. S. 
şi care putea să-l coste capul pe Aleksandr Aleksandrovici. 
(si eu chiar în aceeaşi zi i-am şi reproşat, l-am acuzat de 
scurgere de informaţii.) Dar poate pentru că era în ziua de 
ajun, ca în basmul de Crăciun, totul trebuia să se termine 
cu bine. Acest interogatoriu la Lubianka, A. A. 1-a 
consemnat şi mi 1-a trimis în Ver-mont - şi toată acea 
atmosferă, nu pot s-o redau mai bine decât el. 

[44] (Adnotare din 1978.) i păstrate de multă vreme şi 
având un caracter istoric (în trei, patru locuri diferite, 
rămase mie necunoscute) - toate au fost distruse Au reuşit! 
Din nou au reuşit mai devreme decât KGB-ul! Acum KGB-ul 


putea să rămână numai cu nişte bănuieli - şi fără nici un fel 
de probe. 

În iunie 1975, împreună cu Liusa (împreună - ca să existe 
martori, ca să nu se repete experienta lui Q care "arsese' 
materiale în absenta oricărui martor), s-au deplasat 
câteşitrei la familiara lor Rojdesrvo-pe-lIstia - şi pe terenul 
de acolo, cu vederea spre o stingheră cupolă bisericească, 
au ars complet aceste puduri de muncă parcă "superfluă", 
zadarnic irosită, au ars multe lucruri. Au făcut-o cu jale-n 
suflet. 

Dar şi toată natura şi tot ce este viu se caracterizează prin 
aceea că în fiecare proces de dezvoltare şi în fiecare specie 
de plantă, de exemplu, există o rezervă, există un ce 
superfluu care piere numai ca să facă loc tulpinii principale. 

lar Eva - prima dintre suspecți (reperată direct de KGB, 
inundată de denunţuri) - nu numai că nu s-a speriat, nu 
numai că nu s-a potolit în acel an, ci, ca şi înainte, cu 
siguranţă de sine şi cu temeritate, îşi ducea viaţa ei liberă 
de traducătoare nescriptică, se întâlnea cu străini, iar 
printre aceştia - cu ai noştri si, în lunile de întreruperi, cu 
schimbare de persoane, cu expulzare de corespondenţi, cu 
blocare de canale, a reluat cu o nouă energie operaţiunea 
prin care ne trimitea sacose şi valijoare pline cu materiale 
din arhiva noastră. Acum, în primăvara lui 1975, această 
operaţiune se arăta a fi mult mai supravegheată, mult mai 
periculoasă decât înainte, iar străinii se dovedeau mai 
fricoşi. lar de la sfârşitul lui 1974, după apariţia culegerii 
Voci din străfunduri, Moscova ne-a retezat de la ambele 
capete posta deschisă (nu mai permitea nici măcar nişte 
ilustrate trimise la ziua de naştere a copilului), în această 
situaţie, Eva a luat asupra ei şi legătura noastră "prin 
stânga" cu toţi prietenii. 

Din toamna lui 1974 a apărut, la secţia culturală a 
ambasadei franceze, o figură nouă - corsicanca Elfrida 
Philippi. Eu n-am văzut-o niciodată. lată cum o descrie Eva: 
"Frumoasă, zveltă, când îi place ceva este fermecătoare, 


când îi displace ceva este glacială. Ne-am împrietenit de la 
prima vedere, ne-am sincronizat nu stiu cum, imediat, fără 
cuvinte. O caracterizează operativitatea în luarea unei 
decizii, disponibilitatea de a-şi asuma toate riscurile, grija 
de. A nu induce în eroare pe cineva, interesul viu pentru 
Rusia. Dez-arrnând prin zâmbet şi gratie, nu ocoleşte 
locurile periculoase. Genial de operativă: n-apucă agentul 
să caste gura - şi torul este deja în regulă." Astfel, la un 
moment dat, prietenii voiau să-mi trimită în trei transe un 
pachet; Elfrida 1-a cântărit în mână şi a spus: "iau eu totul 
imediat!" Gestul a fost de natură să uşureze foarte mult 
sarcina Evei, a lui Dănilă şi a "cârtitelor". (Cu această 
ocazie, tot prin ea, mi-a trimis ceva şi B. L. 

— Fiecărei perechi de mâini care m-a ajutat îi mulţumesc.) 

Dacă am ajuns în posesia acestui pachet uriaş, trimis de 
Eva prin Elfrida, o datorăm şi lui Stepan Tatiscev (schiţa 
13), care ni l-a adus la hotelul parizian D'Isly de pe rue 
Jacob, la mansardă - şi aici s-a produs o coincidentă mai 
mult decât simbolică, aşa cum numai Istoria ştie să 
prilejuiască. Aducătorul a plecat, pe divan continua să zacă 
un morman: era un pachet nedesfăcut, trimis de Nataşa Kli- 
mova-junioară. Pe aceeaşi scăricică îngustă care ducea la 
pod, după două minute a urcat la noi Arkadi Petrovici 
Stolâpin, acelaşi care, copil mic al lui Stolâpin, fusese cât p- 
aci să piară în explozia pusă la cale pe insula Aptekarski de 
Nataşa Klimova-senioară şi care venea acum să discute cu 
mine schiţa capitolului meu despre Piotr Stolâpin. Eram 
gazda acestui om simpatic şi discutam prieteneşte, iar 
alături se aflau nişte pachete, trimise mie tot prieteneşte de 
către fiica celei care ratase ocazia de a-l asasina. 

Astfel, după două treimi de secol, Rusia făcea o întorsătură 
de o sută optzeci de grade. Cu acelaşi talent şi avânt care o 
caracterizase pe mama ei, fiica lucra şi risca acum de 
cealaltă parte a baricadei. (Desi neabătându-se mult de la 
linia politică eseristă: blamându-l mereu şi pe Stolâpin şi 
văzând în regimul sovietic o continuare directă a celui 


țarist.) Toate forţele sănătoase ale Rusiei iată, deja se 
unesc, iată, deja acţionează împreună. 


(Addendum, anul 1978): în toamna lui 1976, Evei i s-a 
permis să meargă în Elveţia la sora ei. Ea nu putea nicicum 
să ceară la ambasada sovietică viză pentru SUA: şi era 
interzis să schimbi tara, şi era clar că nu va putea veni la 
noi. Dar cu ajutorul nostru (americanii i-au eliberat un act 
suplimentar de pus în paşaport) a sosit cu bine la noi în 
Vermont; în primăvara lui 1977 a locuit la noi. Suferea mult 
din cauză că Olga Carlyle, pe care ea o atrăsese, se 
scrintise. Îmi spunea că aceasta scrie o carte ostilă, dar mă 
asigura mereu că e o prostie. Citea Invizibilii şi m-a rugat 
să-i permit să ia cu ea această a noua schiţa (să lase o copie 
la Paris - şi să ia una la Moscova, s-o citească A. A., apoi s-o 
ardă). 

"Să nu crezi dumneata că eu am venit ca să sufăr, nu 
suport aşa ceva, am venit ca să mă bucur. lar în urma 
suferințelor îndurate iubirea mea fată de Rusia nu s-a tocit, 
ci dimpotrivă s-a intensificat" - explica ea de ce s-a mutat în 
Rusia în 1934. 

Acum, în fata ei, se deschidea, ademenitoare, posibilitatea 
de a rămâne pentru totdeauna în Occident. Se chinuia 
îndelung, cântărea îndelung. Ultima ei scrisoare redă 
aceste frământări, cred, mai bine decât o fac eu. 

[45] (Addendum, anul 1986): în anul 1961, 
AleksandrAleksandro-vici s-a îmbolnăvit grav şi a decedat. 
(Tatăl lui trăise până Ia o sută de ani şi se părea că şi A. A. 
va fi longeviv. Dar n-a fost să fie.) lată, încă un prieten 
dispărea. şi încă un fost deţinut, dar cu ce întorsături bruşte 
ale destinului! Dar nu chiar aşa de neobişnuite în veacul 
nostru cumplit. 

Natalia Ivanovna însă n-a abandonat niciodată 
operaţiunile conspirative, le-a continuat chiar cu 
înverşunare. Din 1975 şi până în 1984 prin ea s-a menţinut 
nu numai tot canalul nostru secret prin care circulau 


scrisori şi cărţi între noi şi prietenii noşti din URSS, ci şi - 
mai important - ajutorul Fondului Social Rus din URSS. 
Este greu de imaginat că, fără curajul şi inventivitatea ei, 
am fi putut să întreţinem o legătură aşa de vie. (Sper că 
despre activitatea Fondului cândva cineva va scrie cu lux de 
amănunte.) KGB-ul a urmărit-o din răsputeri - şi niciodată 
n-a prins-o cu nimic. 

În ultimii ani, N. 1. suferea de pancreatită. La sfârşitul lui 
august 1984 a simţit deodată dureri acute, s-a internat în 
spital - şi peste o săptămână a murit, (înainte de a muri a 
reuşit să transmită pentru noi: "Acum trebuie să te opreşti 
la timp!" Se vede treaba că simţea cât de mult se strânge 
cercul. Le-a alunecat printre degete, probabil, în ultimul 
moment.) 

La înmormântarea ei a fost o adevărată afluenţa de 
securişti în civil, toţi numai ochi şi urechi. Dintre ei însă 
câţiva, sub pretext că sunt "stagiari la notariat", au venit să 
descrie apartamentul defunctei. "ştim totul despre ea, o 
paştem de multă vreme, şi ştim unde se afla fiecare lucru al 
ei" - i s-a spus la interogatoriu vărului primar al Nataliei 
Ivanovna. 

Se lăudau! Ştiau, dar nu totul. 

N-au putut s-o prindă! 

— Le-a scăpat. şi rânjind cu întârziere au clănţănit unii 
despre ea prin ziare. 


(Addendum, anul 1992): în aprilie 1992, la Moscova, la 
buletinul Strict secret (nr. 4) s-a publicat un articol (care a 
fost reluat în Guardian din 20 aprilie 1992 şi care s-a 
reverberat în tot Occidentul) bazat pe informaţiile date 
benevol de B. A. Ivanov, fost lo-cotenent-colonel cekist la 
Rostov. El a scris un text cu valoare de mărturie 
[46] din care rezultă că în august 1971, la Novocerkask, 
nişte agenţi KGB au încercat să mă asasineze (evident, prin 
înţepătura cu un ac muiat în otravă de ricin - "umbrela 
bulgară" avânt la lettre). Deci asta a fost, iar nu o ciudată 


"arsură solară", cum crezuserăm arunci eu şi Aleksandr 
Aleksandrovici, ba apoi chiar şi medicii - niciunul nu a putut 
să stabilească ce belea dăduse peste mine. Acum citim într- 
un mod nou acel pasaj din interogatoriul la care A. A. a fost 
supus de KGB în 1974 [anexa 44], când kaghe-bistii 1-au 
întrebat despre călătoria noastră a amândurora cu 
automobilul şi când el a răspuns cu siguranţă de sine şi 
nonşalanta că n-a existat o asemenea călătorie, că el n-a 
făcut decât să mă transporte în Moscova la gară. Cekistii, 
probabil, au rămas cu gura căscată la o asemenea 
tăgăduire categorică şi nici n-au putut "să-l prindă" cu 
această replică a lor: "Dar noi ne-am ţinut după voi prin 
regiunea Rostov! Păi, pe Soljeniţân l-am atins (cu acul) la 
Novocerkask!" !.;' io Seria din umbră Când scriam textul 
principal al acestei cărţi, în multe locuri povestirea dădea 
peste câte unul dintre Invizibili. Mi-l notam pentru viitor si, 
pentru moment, îl ocoleam, îl treceam pe planul al doilea. 
Dar iată scrisesem aceste nouă schiţe şi povestirea venea 
din nou în atingere cu Invizibili, deja constituiți parcă într-o 
a doua serie. şi din nou îi ocoleam, nemaipornind acum de 
la considerente de securitate, ci pentru o tratare mai 
degajată a subiectului. Totuşi această a doua serie a avut şi 
ea meritele ei: a sprijinit, a întărit, a ajutat cauza noastră, şi 
încă ce mult a ajutat-o uneori! Un pod rezistă numai 
datorită pilonilor săi de piatră? Nu, el rezistă şi datorită 
fiecărei grinzi îmbinate într-un anumit fel cu celelalte, într-o 
reţea contează numai nodurile? Nu, contează şi fiecare 
împletitură. 

Rememorând acum nume după nume, persoană după 
persoană, mă gândesc cu strângere de inimă: unii dintre ei 
sunt şi azi expuşi suspiciunii sau denunţului şi deasupra 
unora dintre ei atârnă o primejdie, ceea ce nu mai este 
cazul meu. 

Mai întâi trebuie s-o amintesc pe Anna Vasilievna Isaeva, 
salariată la saraska Marfmo: riscând să-şi atragă 
represaliile Securităţii şi ale Codului Penal, ea a primit de la 


mine, a păstrat şapte ani şi mi-a returnat în anul 1956 
manuscrisul Să iubeşti revoluţia (fără acest ajutor, nu as fi 
reluat lucrul la el) şi numeroase carnetele cu extrase din 
Dai, atât de preţioase pentru mine. Îi mulţumesc din inimă. 
lată, adineauri am pomenit-o pe Ghicitoarea, în glumă i se 
spunea aşa pentru faptul că-i plăcea să-şi ghicească în cărţi. 
Altminteri, Anastasia Ivanovna lakovleva era doctor în 
ştiinţe biologice, farmacistă cu mare pregătire ştiinţifică, 
cercetase efectele secundare nocive ale medicamentelor (si 
din ceea ce spunea ea reieşea că în general e mai bine să 
nu foloseşti nici un fel de medicamente, idee cu care eu 
cochetasem totdeauna). La şaizeci de ani încă nemăritată, 
era înconjurată în permanentă de un grup de tineret pentru 
care ea era o adevărată binefăcătoare: pe unii îi ajuta să-şi 
termine institutul, pe alţii să-şi facă un drum în viaţă, să 
obţină o locuinţă, un loc de muncă, şi tuturor le sădea în 
suflet iubirea nu numai fată de cauza libertăţii, ci şi fată de 
Rusia. (Iubirea fată de Rusia nu era prea răspândită printre 
cei din clasa instruită, şi aici fiecare întâlnire prilejuia 
constatarea că poate exista şi un asemenea sentiment.) Din 
această atmosferă s-au născut scrisorile colective ale 
cercului lor către mine; câte douăzeci de semnături 
deodată era un fel neobişnuit chiar şi în momentele când 
mă năpădea corespondenta, un fapt care a atras atenţia, în 
1963 încă nu căzusem în dizgrație şi legătura lor cu mine 
nu-i expunea nici unui pericol, în aceste condiţii le-am 
vizitat institutul de chimie care era situat în piaţa Zu- 
bovskaia. Cu Anastasia Ivanovna am corespondat şi în 
continuare. Nemaiştiind cu ce să mă ajute, ea se oferea să- 
mi rebată unele materiale (îi dădeam să-mi bată piese pe 
care nu le ascundeam de autorităţi şi să-mi copieze ciornele 
lui R-l 7 ca să nu se piardă fără urmă; ea a consacrat mult 
timp acestei activităţi, a făcut mult; în Occident pentru 
treaba asta există posibilitatea xerocopierii, dar la noi nici 
gând de aşa ceva, la noi trebuie să reproduci literă cu 
literă), îmi oferea micul ei apartament de pe Parkovaia 13 


pentru cazul când aveam nevoie să lucrez în linişte, în 
perioada mea de dezastru, în septembrie 1965, mă mai 
ascundeam la ea uneori când trebuia să scap de urmărire, 
să mă odihnesc după ce trecusem prin vreo primejdie, să 
stiu că măcar în noaptea respectivă probabil n-or să vină. şi 
din nou mi-a prins foarte bine adăpostul oferit de ea de 
Rusaliile 1968. (Printr-o coincidentă neverosimilă în 
Moscova, oraş cu şapte milioane de locuitori, cu şapte sute 
de kilometri pătraţi suprafaţa locuibilă, ascunzătoarea mea 
din acea noapte s-a nimerit să fie la cincizeci de metri, 
peste un bloc, de Sasa Andreev, care înnoptase la rudele lui 
după ce pusese microfilmul în container şi care a doua zi 
dimineaţa plecase cu avionul la Paris. Dacă într-adevăr l-ar 
fi urmărit pe el - tocmai eu as fi putut să le cad în plasă 
copoilor!), Anastasia Ivanovna, ghiciţi-mi cum se va termina 
treaba asta!" - am rugat-o eu chiar atunci când lâncezeam 
în autoclaustrare. Ea s-a apucat să-mi ghicească pe ascuns 
în bucătărie, dar mie (pesemne că din cărţi ieşea prost 
pentru mine) nu mi-a spus decât atât: "Unui om ca 
dumneavoastră nu este nevoie să i se ghicească." şi aşa este 
(Eu cred că nimănui nu este nevoie să i se ghicească. 
Ghicitul tine de necurăţenia vieţii. A ne cunoaşte viitorul nu 
ne e dat şi pace, în privinţa lui nu avem decât presimţiri.) în 
neliniştitele mele popasuri la ea, nu eu am descoperit, ci ea 
a povestit cum a rămas singură în anii următori, pensionată 
deja, continuase să fie inspiratoarea micului ei cerc de 
tineret; ce bine veniţi sunt asemenea oameni pentru 
educaţia generaţiilor. Dar începuse să se teamă de bolile 
bătrâneţii - şi s-a dus să-şi încheie viaţa într-o casă pentru 
invalizi la Kliaznia. 

lată-l pe Ivan Dmitrievici Rojanski. Era prieten de pe front 
cu Lev Kopelev. Prin acesta ne cunoscuserăm, dar, se vede 
treaba, nu este exclus să ne fi cunoscut şi prin Eva. Anterior 
nu i se făcuseră greutăţi la plecările în străinătate, drept 
pentru care în 1964 se contura o nouă asemenea plecare, 
în prealabil primise de la mine o capsulă cu microfilme pe 


care o ţinea la el - şi categoric ar fi luat-o cu sine, riscându- 
şi capul - dar în ajunul plecării a fost chemat la CC şi i s-a 
anulat delegaţia (nu din cauza mea). Numărul consecinţelor 
neplăcute ar fi fost mai mare, dacă manifestarea de 
neîncredere politică i s-ar fi făcut în timpul controlului 
vamal. (Acea capsulă, am şi transferat-o la Eva.) Apoi el îmi 
copiase nişte benzi magnetice care nu mai puteau fi 
încredințate spre ascultare nimănui. Ceva important se 
păstrase pentru scurtă vreme la el şi în nenorocitele mele 
zile din septembrie 1965, pentru că îmi amintesc de 
următorul lucru: tocmai ieşisem din apartamentul 
Ghicitoarei când 1-am sunat de la telefon public, fără să-mi 
dau numele, şi m-am dus cu noaptea-n cap să discut cu el, 
atâta timp cât eram încredinţat că nu trag după mine vreo 
coadă. Fiu al unui cunoscut fizician, I. D., el însuşi fizician, 
era încurcat în viaţa birocratic-functionărească de care îi 
plăcea să se deconecteze în ambianta bibliotecii sale. Era 
un om bun, de o vastă cultură, putin flegmatic în discuţie, 
preferind parcă mai mult să gândească decât să vorbească. 
Avea o pasiune deosebită pentru filosofia antică, publicase o 
carte despre Anaxagora. "țareviciul" era numele de cod pe 
care i-l dăduserăm noi (fie după Ivan, fie şi după Dmitri). 
"tarevnă" era numele pe care, prin derivare, începuse să-l 
poarte Natalia Vladimirovna Kind, sotia lui de-atunci. Dar 
mai târziu, acest întâmplător supranume conspirativ s-a 
justificat pe deplin şi prin maniera ei de a se comporta, prin 
aşa de rusescul ei fel de a fi, prin fruntea ei de femeie 
inteligentă, printr-un nu stiu ce interior. Avea un suflet 
foarte generos, o inteligentă superioară. Era un geolog 
talentat, doctor în ştiinţe, o femeie de un mare echilibru 
sufletesc - era de invidiat tăria cu care suporta necazurile. 
Dar oare era timpul să punem preţ pe aceste calităţi şi 
sentimente, să acceptăm ca ele să marcheze lupta şi 
alergătura noastră? Pentru noi important era faptul că ea 
era fermă, devotată, că apartamentul ei strălucea de 
curăţenie, că trăia departe de colcăiala Moscovei. Aceasta 


însemna că la ea se puteau aranja întâlniri cu străini (cu 
ruşi din afară - când cu bătrânii Andreevi cu care se 
împrietenise încă la Geneva cu ocazia delegaţiilor soţului ei, 
când cu nenorocita Carlyle, când cu Stepan Tatiscev, trimis 
de ea). Ţ[areVnă era foarte bună prietenă şi cu Eva, ceea ce 
deja închidea cu totul cercul nostru, simplifica stabilirea 
contactelor. Nu aveam cărţi pe care să le ascund de ta- 
revna; desigur, ea fusese printre primii cititori ai textului 
dactilografiat al lui August, încă de pe când acesta nu era 
terminat; ne ajutase să întocmim harta Arhipelagului, să 
detectăm, prin lanţul de geologi cu Pahtusova, scurgerea de 
informaţii dinspre Q - şi chiar după moartea lui Q a obţinut 
pentru noi, prin acelaşi lant, de la Pah-tusova relatarea 
despre desfăşurarea unor evenimente funeste, în ultimele 
luni sumbru-amenintătoare petrecute de noi în tară, 
ţarevnă ne vizita adesea pe mine şi pe Alia, devenindu-ne 
tot mai apropiată; ea a reuşit să vină să ne vadă şi arunci 
când convocarea la procuratură ne fusese deja înmânată. 
De multe ori a venit la Alia şi după expulzarea mea. Mă 
ameninţa, se pare, un dezastru total, dar eu mă duceam la 
ea să discutăm capitolele nefinisate ale lui Octombrie - asta 
suna atunci academic. Terminând - eu din Occident şi 
prietenii mei din Uniune - pregătirea culegerii Voci din 
străfunduri, făcusem schimb de manuscrise prin ea cu 
safarevici, care-i era vecin. Astfel ţarevnă împreună cu Eva 
s-a inclus în canalul principal. Atunci când aceste schiţe vor 
fi publicate, nu toţi compatrioţii noştri vor înţelege ce tărie 
de caracter trebuia să ai ca să te incluzi în "canal'".* 

* Au trecut anii - noi, din străinătate, ea, din tară, ne 
trimiteam întruna biletele, ştiam despre bucuriile ei, aflam 
ba că a vizitat din nou tundra care-i plăcea foarte mult, ba 
că şi-a cumpărat lângă Moscova un teren cu grădină, ba că 
împreună cu Eva, Dănilă, Liusa se află la odihnă în Crimeea. 
Îi unea tot trecutul. Numai ea ştiuse despre vizita Evei la 
noi în Vermont - şi în roica ei dacea de lângă Moscova se 
citise cu voce tare precedenta schiţa, a în parte prin 


ţarevnă, apoi prin Liusa, păstram legătura cu Mi-hail 
Konstantinovici Polivanov, unul dintre autorii culegerii Voci 
din străfunduri, matematician, un suflet curat, un gânditor 
subtil care nu avea însă acces la deliciul unei conversații 
libere decât cu câţiva prieteni şi în câteva locuri, ca noi toţi 
cei de-acolo, care eram supuşi unei presiuni deformatoare 
din afară. M. K. era credincios dar respecta aşa de mult 
libertatea celorlalţi, încât pe propriii săi copii nu i-a botezat 
de mici, ci i-a lăsat să crească şi să decidă ei (toţi s-au 
botezat). Ani de zile mi-a păstrat şi Arhipelagul, şi Cercul- 
96, scrierile mele cele mai periculoase - când la el acasă (si 
câte nu s-au întâmplat în timpul acesta: le ţinuse sub cadă, 
foile se umeziseră; trebuise să le întindă prin tot 
apartamentul ca să se usuce; din cauza ferestrelor deschise 
se învârtejiseră şi se amestecaseră; pe neaşteptate, mătuşa 
lui, care-şi avea locuinţa ei separată, se pomenise cu 
percheziţia pe cap - du totul într-un garaj, fă operaţiunea 
asta chiar tu cu maşina), când îa tatăl lui, fără ştirea 
acestuia. Mai târziu 1-am eliberat de aceste sarcini, dar 
multă literatură interzisă a trecut prin mâinile lui, el însuşi 
se hrănea cu aceasta şi-i hrănea şi pe cititori.* 

Extinzând reţeaua conspirativă, fiecare acţionează, fireşte, 
folo-sindu-se de cunoştinţele apropiate şi de relaţiile de 
prietenie. Astfel, prietenul Liusei dintr-o tinereţe petrecută 
în perimetrul dacelor de la Peredelkino era Nikolai 
Veniaminovici Kaverin (fiul scriitorului), botezat de noi cu 
numele de cod "Vel", aluzie la pasiunea lui pentru noua, din 
Invizibilii. Această ştire nedeformată, vie, de la noi către ei 
era de-a dreptul neverosimilă; Eva le povestise amănunte 
despre Vermont, ceea ce nu se putea face pe sub tavanele 
din Moscova. Iar la sfârşitul lui 1983, kaghebistii au venit la 
ea pentru percheziţie (când se strânsese cercul înjurai Evei, 
în jurul Fondului), au luat cărţile mele, au cerut explicaţii în 
legătură cu proveniența acestora. Li s-a răspuns simplu: 
"Sunt prietenă cu el din anii '60." Au lăsat-o în pace. 
(Adnotare din 1986.) 


* Totuşi, datorită marii lui circumspecţii, el a reuşit să evite 
orice suspiciune din partea KGB-ului şi a continuat să 
beneficieze de deplasări în străinătate, uimindu-ne şi 
bucurându-ne pe noi la Ziirich printr-un neaşteptat telefon 
din Paris, apoi în Vermont printr-o scrisoare din Italia. (si ce 
destin au sovieticii! - "Aici sunt şi alti oameni din URSS, de 
aceea cu greu îmi reprim bănuiala că fiecare mişcare de-a 
mea si, mai ales, această scrisoare este urmărită. aşa că nu 
vă miraţi de urmele unei conspirativităţi bolnăvicioase chiar 
în această scrisoare".) Dar în aceste scrisori, el - la vremea 
aceea aproape singurul din tară care făcea o breşă în zidul 
tăcerii - relata despre nişte ample şi profunde ecouri la 
Nodurile deosebit de dragi nouă la acea dată. (Adnotare din 
1986.) bicicletă (velosiped în ruseşte - n. t.). Neavând a se 
teme de vreun control, lui şi Liusei le era uşor să se 
întâlnească în zilele de duminică la Peredelkino. Kolia făcea 
parte dintr-o generaţie care nu mai suferea de epuizare, 
care înţelegea că numai prin propriile ei eforturi poate 
dobândi libertatea. Era un om hotărât, punctual în felul de 
a se comporta, de nădejde în ceea ce întreprindea. Pe tatăl 
său, după părerea mea, nu-l ţinea la curent cu ceea ce 
făcea el. Se înconjurase de un mic cerc de tineri, motiv 
pentru care le-am şi dat "răsu-citoarea" de copiat adusă de 
Rostropovici. (Aceasta s-a dovedit extrem de eficientă, de 
aceea cu părere de rău au distrus-o într-un moment de 
primejdie.) Kolia o ajuta pe Liusa la ascunderea şi păstrarea 
microfilmelor şi a manuscriselor mele. * Ela dat "startul" 
pentru multe dintre scrierile mele de samizdat. În ianuarie 
1974, pe întuneric, venise la mine la Peredelkino. I-am dat 
atunci - la timp, pentru una dintre lansări în ziua arestării 
mele - Nu trăiţi în minciună, îl însufleţeau curajul şi 
dispoziţia de a ajuta la orice şi fără să tină seama de 
pericole. 

Necesitatea o constrângea pe Liusa să aibă şi un localei 
permanent, special, de păstrare a manuscriselor mele, un 
loc separat de sistemul lui Dănilă. În toamna, cred, a lui 


1968 i-am propus ei asemenea păstrători precum 
colaboratorii Institutului de Limbă Rusă de pe Volhonka. Pe 
unul dintre ei, pe Leonid Krâsin, Liusa oricum îl ştia din 
vizitele lui la K. I. Ciukovski. Alt colaborator era foarte 
simpatica Lamară Andreevna Kapanadze. În viaţa mea, am 
văzut-o în total de trei ori, dintre care de două ori în 
legătură cu iniţiativa ei pe linie de institut - de a mă invita, 
chipurile, pentru un model de înregistrare fonetică pe 
bandă de magnetofon, în realitate pentru a face cunoştinţă 
cu mine şi a primi manuscrise pe care să le multiplice. (Ei 
m-au mai ajutat şi în nişte cercetări privind dialectele din 
zona Kubanului şi a Donului.) A treia oară i-am chemat pe 
amân-doi (pe acelaşi familiar şi fatal bulevard Strastnoi, pe 
aceeaşi dragă şi mică alee "novomiriană" în curs de lărgire) 
- şi pe loc le-am propus să-mi păstreze ei manuscrisele mele 
cele mai periculoase si, în plus, şi foarte voluminoase. şi n- 
am greşit, nu am avut momente de câinţă! Le-au luat, fără 
să tremure, şi le-au păstrat în condiţii excelente. Leonea lua 
materialele de la Liusa şi aducea materiale 

* Abia acum aflu că, după scrisoarea mea către congresul 
scriitorilor, ei împreună cu prietenii lor mă apărau la 
Peredelkino. (Adnotare din 1990.) la Liusa, acest lucru era 
firesc, întrucât el continua să se ocupe de moştenirea lui K. 
I. Pe Lamară însă, tocmai pentru că aşa cereau legile 
conspirației, eu, din păcate, n-am mai văzut-o niciodată n- 
am avut posibilitatea nici să ne cunoaştem mai de aproape, 
nici să mai stăm de vorbă; dar şi Liusa o întâlnea foarte rar. 
Se pare că locul de păstrare la Lamară se schimbase - mai 
întâi la nişte rude la nişte bătrâni nevinovaţi, apoi nu stiu de 
ce a trebuit să ia manuscrisele la ea, în aleea Troitki - 
printr-o ironie a destinului, acolo era apartamentul fost 
cândva al lui Beria, apartament transformat acum în 
locuinţa la comun! Evident, în sine acest loc de păstrare era 
nesigur: Lamară locuia singură, adică, arunci când pleca, 
lăsa materialele într-o locuinţă la comun! Dar, neîntâlnindu- 
se cu noi şi neocupându-se cu nimic altceva dintre cele 


nepermise, ea nu avea de ce să atragă atenţia. Totuşi, în 
vara lui 1973, când la noi totul trosnea din încheieturi, a 
venit şi de aici o veste alarmantă: un musafir de-al vecinilor 
fusese surprins de două ori uitându-se pe gaura cheii în 
camera Lamarei. Putea fi vorba şi de un interes fată de o 
tânără femeie atrăgătoare, putea fi vorba şi de nişte 
tentacule ale KGB-ului. Acum, după accident, Liusa era 
bolnavă, acum Arhipelagul s-a prăbuşit, forte pentru a 
rezolva problema cu Lamară nu erau. În sfârşit, toamna, 
când tocmai ne hotărâserăm să ne scoatem arhiva de la ea, 
Leonea Krâsin, în urma unui atac de cord, a rămas invalid 
pentru multă vreme, şi din nou s-a oprit mişcarea, din nou 
lucrurile au rămas în suspensie, în acea toamnă avusesem 
senzaţia unui coşmar, ca atunci când trebuie să faci o 
mişcare de apărare cu mâna, şi totul este paralizat. Mai 
târziu în cursul toamnei, lucrurile s-au îndreptat, toată 
arhiva am scos-o cu bine de acolo. 

Încă o coincidentă: în aceeaşi alee Troitki, casă lângă casă 
cu locul de depozitare (!) al Lamarei, în ianuarie 1972, în 
ajunul Crăciunului, în apartamentul lui N. I. Vilmont, 
cunoscut teoretician al literaturii şi traducător, s-a terminat 
cu succes alergarea mea şi a Annei Samoilovna Berzer 
după Viţelul ieşit pe o portiţă lăsată deschisă (scurgere de 
informaţii) şi ajuns în galop până aici. Ani de-a rândul, între 
noi şi A. S. Berzer s-au păstrat uimitor de statornice şi 
netulburate relaţii prieteneşti - de când ne-am cunoscut 
prima dată în redacţia lui Novâi mir, pe atunci încă în 
clădirea veche, de la primele relatări pe care mi le făcea în 
secret despre mişcarea lui "Denisovici" prin cercurile CC - 
acestea se petreceau încă în fostul ei apartament din aleea 
Krecemikovski, viitorul Novâi Arbat - i apoi o dată cu 
demolarea vechii alei, când surorile Berzer au fost aruncate 
într-un prăpădit de bloc nou la periferie, şi apoi o dată cu 
demolările de redacţii când Anna Samoilovna a fost scoasă 
şi din noul Novâi mir şi forţată să iasă la pensie. Ea era de 
aceeaşi vârstă cu mine şi a învăţat la MIFLI chiar în 


perioada când eu eram acolo la fără frecventă. Din această 
împrejurare derivă concepţia şi amintirile care sunt ale 
întregii noastre generaţii, însuşi felul ei de a gândi şi a simţi 
mi-era apropiat, nu existau diferenţe sensibile între 
reacţiile noastre. şi era, în cel mai înalt grad, modestă, plină 
de tact, agreabilă, neorgolioasă şi avea un suflet bun. Toţi 
autorii publicaţi de Novâi mir o iubeau, nu numai eu. şi desi 
nu trecuse prin nici un antrenament, ea, calmă, era 
totdeauna gata să preia, să ascundă, să ducă, să transmită 
orice manuscris secret-şi uneori eram beneficiarii ajutorului 
ei. Existase chiar un proiect conform căruia Liusa urma să 
dactilografieze tot Arhipelagul în apartamentul Annei 
Samoilovna - s-ar fi cufundat acolo, ca şi când ar fi plecat 
nu se ştie unde. Dar am renunţat: prin pereţii blocului lor 
treceau toate sunetele, iar toată ambianta era ostilă. Orice 
plan secret puteai să-i împărtăşeşti acestei femei şi puteai fi 
sigur că nu-i va povesti nici prietenei, nici surorii. Pur şi 
simplu nu a fost nevoie să-i dezvălui mai mult. Ea însă 
pentru noi culegea multe, ne povestea multe, ne punea în 
gardă. Scurgerea de informaţii privind Viţelul, ea a depis- 
tat-o instantaneu. Când la Riazan m-au exclus din Uniunea 
Scriitorilor şi telefonul din Moscova al Aliei amuţise, al 
doilea telefon pentru mine a fost cel de la Novâi mir al 
Annei Samoilovna, şi astfel ştirea aceasta, drăguță de ea, şi- 
a luat zborul! Camera lor de la Novâi mir, secţia proză, era 
totdeauna ca un club literar liber, toţi veneau acolo să 
tăifăsuiască, să facă bancuri şi să se plângă. Acolo chiar şi 
după desfiinţarea redacţiei dădeai tot peste A. Berzer şi 
Inna Bo-risova care continuau, cât şi cu ce puteau, tradiţiile 
anterioare. La ele avea cale deschisă şi Liusa şi astfel şi în 
Novâi mir cel "corectat în spirit comunist" mi se puteau 
transmite manuscrisele, mi se puteau răspândi declaraţiile 
făcute prin samizdat, iar Inna, cu înfăţişarea ei de femeie 
pur şi simplu drăgută-fermă, cumpătată, perspicace şi cu o 
perfectă înţelegere a lucrurilor. 


— În apartamentul ei solitar de la Aeroport, păstra de 
asemenea de ani de zije Cercul-96 şi încă ceva. Ni se 
adusese din Occident ediţia rusă a Cercului; noi încă nu 
cunoşteam numele pirateresc Phlegon, credeam că aceasta 
este ediţia Andreevilor. Inna, săptămâni de-a rândul, seară 
de seară, fI Se ocupase de colaţionare şi corectură - 
înspăimântător de multe denaturări! * 

Scriitorul Boris Mojaev, prietenul meu foarte apropiat, cel 
mai bun cunoscător al satului rusesc şi al naturii ruseşti, om 
însă de o extraordinară prudentă de tip țărănesc, nu era 
câtuşi de putin dispus să se bage într-o conspirație. l-am 
propus să participe la revista samizdat. N-a fost de acord. 
El exprima prin sine jetul veşnic şi egal (sau creşterea ca o 
înfrunzire) a vieţii poporului. Caldele mele relaţii cu el se 
statorniciseră ca şi cândtara noastră ar fi fost liberă, şi doi 
scriitori, venind în contact, ar fi putut să-şi permită luxul de 
a se ocupa exclusiv de literatură ca atare. Dar şi el în iunie 
1965 m-a ajutat să strâng în secret materiale privind 
răscoala din regiunea Tambov, a acoperit cu delegaţia lui de 
corespondent voluntar neanunţata mea călătorie acolo. (Asa 
cum, în 1972, o altă călătorie în aceeaşi regiune Tambov mi- 
a acoperit-o cu rubedenia lui, vechiul camarad de puşcărie 
Ivan Emelianovici Brâskin, de felul lui din Inokovka, judeţul 
Kirsanovski.) lar apoi lordul Beteli (Marea Britanie) 1-a 
atras pe Boris, prin ziaristul slovac Liciko, în aventura lor, în 
contacte secrete, care pentru Mojaev puteau să se soldeze 
şi cu închisoare. Boris s-a comportat demn, ferm si, ca şi 
cum s-ar fi obişnuit cu toate aceste lucruri, nu s-a speriat 
câtuşi de putin. 

În toţi anii '60, cercul celor care simpatizau cu activitatea 
mea şi aveau un sentiment de repulsie fată de guvern era 
aşa de clar conturat în societate încât puteai să ceri un 
ajutor consistent şi de la nişte oameni întâlniți întâmplător 
pe stradă şi nu erai refuzat şi nici "vândut". Înclinau să ne 
ajute şi cei mai prudenţi şi mai retraşi. 


Din acel cerc al simpatiei sociale multi binevoitori anonimi 
mă ţineau la curent cu calomniile contra mea pe care 
partidul le debita de la tribuna şedinţelor cu uşile închise 
unde ei formau auditoriul. De obicei nu le ştiam numele şi 
nu li-l ceream - dar ce 

* Faptul că Viţelul a văzut lumina tiparului s-a repercutat 
negativ asupra Annei Samoilovna. Dar cine poate să 
prevadă totul? Nu puteam să ocolesc cuvintele de laudă şi 
recunoştinţa la adresa ei - iar pentru asta i s-a poruncit 
redacţiei lui Novâi mir să nu-i mai dea posibilitatea unui 
câştig suplimentar, să o lipsească de comenzi de 
colaborare; s-a instituit asupra ei un fel de embargo. Ea 
începuse să orbească. (Dimpotrivă, A. D. Dementiev, blamat 
de mine în Viţelul, a devenit datorită acestei împrejurări un 
nume la modă în cercurile oficiale.) (Adnotare din 1978.) 
mult mă ajutau ei să mă apăr! Ce armă îmi puneau la 
îndemână! Îmi venea ajutor din locurile cele mai 
neaşteptate. 

Din acel cerc al simpatiei i-a venit şi lui Mstislav 
Rostropovici ideea de a mă găzdui la dacea lui - şi astfel el 
şi Galina mi-au făcut cel mai generos şi mai salvator dar pe 
care l-am primit vreodată. Dar nimeni n-ar fi bănuit şi n-ar 
fi crezut că în 1970 Nikolai Anisimovici sciolokov 
(paradoxal, dar m-am hotărât să-i culeg cu litere italice şi 
numele lui) - ministru al Afacerilor Interne al URSS şi amic 
al lui Brejnev! 

— M-a ajutat şi el tot în taină, şi ce mult m-a ajutat! Cum 
de s-a putut întâmpla aşa ceva? Chestiunea este că 
Svetlana, sotia lui sciolokov, era prietenă din copilărie cu 
Rostropovici: în sensul propriu al cuvântului, tatăl ei îl luase 
din piaţa gării şi-l adăpostise multă vreme la el pe Leopold 
Rostropovici, care nu avea casă şi care şi-l adusese pe 
talentatul lui fiu să-şi facă o carieră la Moscova. şi iată cum 
acum Stiva îi spune lui sciolokov că am nevoie de o hartă 
topografică amănunţită a Prusiei Orientale (în timpul 
războiului îmi făcusem rost de o asemenea hartă, dar la 


arestarea mea s-a pierdut) - şi ministrul îmi trimite de la 
statul-major al MAI o hartă cuprinzătoare a întregului 
perimetru al acţiunilor lui Samsonov, o hartă asamblată cu 
grijă. Am ţinut-o la mine aproape un an (de-acum credeam 
că pot s-o rețin pentru totdeauna) şi m-a ajutat să avansez 
destul de mult cu lucrul asupra lui August: cu totul alta este 
senzaţia când citeşti în cheie militară o hartă şi vezi fiecare 
100 de metri ai localităţii, este ca şi când calci cu propriii 3 
tale picioare terenul respectiv. (Dar cum să ajung în acele 
locuri care aparţin acum de Polonia?) şi la intervenţia lui 
Stiva, sciolokov a cerut el însuşi să mi se acorde viză de 
şedere în Moscova, dar de sus i s-a dat răspuns negativ, în 
perioada când toţi se aşteptau să plec la Stockholm, a 
trimis-o repede pe ne-vastă-sa să-mi ia harta, ca să nu 
existe dovezi compromiţătoare. Am aflat ulterior de la Stiva 
cum că ministrul se bucurase că n-am plecat căci, spusese 
acesta, "bine a făcut! Altminteri, nu i s-ar fi permis să se 
întoarcă!" - şi cum că se dusese la CC cu propunerea dea 
se începe publicarea scrierilor mele. Pentru asta, putin a 
lipsit ca să-şi piardă postul. 

Printre cei care mă simpatizau (nu numai pe mine, ci şi 
toată Mişcarea) puteau exista şi asemenea bătrânele ca 
Nadejda Vasilievna Buharina, care în diferite perioade a 
ajutat mult în viaţa de toate zilele, în gospodărie - când pe 
R. Medvedev, când pe mine, când pe Saharov, când pe 
safarevici, pe toţi "liber cugetătorii" de prim-plan - rupând 
din porţia de solicitudine cuvenită propriilor ei copii şi 
nepoți. ("Până la moarte trebuie să dau de la mine, ca 
mulţumire că n-am fost în lagăr" - spunea ea.) în 
permanentă pregătea nişte pesmeciori gustoşi speciali 
pentru pachete ce urmau a fi trimise în lagăre, se întâlnea 
cu soțiile deţinuţilor, le ajuta, împărțea daruri şi broşuri 
pentru câteva oraşe provinciale. La vremea aceea, această 
bunicuţă tipică accepta fără şovăire să pună ceva periculos 
în sacoşă ei de gospodină şi să-l ducă acolo unde trebuia. 
Avea mereu gata de lucru două dactilografe - pregătite să 


multiplice dezinteresat orice scriere samizdat. Astfel, trei 
bătrânele constituiau "batalionul samizdatului".* 

Ce să mai vorbim de foştii deţinuţi? Printre ei nu exista 
niciunul pe care să nu-l însufleţească dorinţa de a ajuta. 
Wâlhelmina Slavut-kaia, vreme îndelungată colaboratoare a 
Cominternului, cu stagiu, apoi, de zece ani de lagăr, aduna 
pentru mine date despre Kozma Gvozdev, îmi făcuse 
cunoştinţă cu copiii lui Aleksandr sleapnikov, înzestrându- 
mă astfel cu un material de mare valoare; îmi aranjase o 
întâlnire secretă cu Boli - pentru a-i transmite nişte texte 
destinate Occidentului. După arestarea şi expulzarea mea a 
ajutat-o pe Alia să expedieze cărţile despre revoluţia rusă 
adunate de mine, interzise a fi scoase din tară." 

O altă colaboratoare a Cominternului, cercetaşa, letona 
Olga Zvedre (fostă cekistă de bază, care-i cunoscuse 
personal pe toţi şefii Comisiei Extraordinare) - îmi furniza 
date inestimabile. 

* Vestită specialistă în arta culinară, Nadejda Vasilievna, 
multi ani după aceea, îi strângea la ea, în aleea Levsinski, 
pe toţi prietenii şi cunoscuţii noştri, dându-le astfel ocazia 
să se revadă la aniversări şi comemorări. De Ziua Aco- 
perământului Maicii Domnului, în 1982, i-a fost rău şi în 
douăzeci şi patru de ore a murit de tromboză la inimă (avea 
81 de ani). 1 s-a făcut slujbă la Sf. Nikola din Kuzneti în 
prezenta a o grămadă de lume. În noaptea dinaintea 
mmormântării a fost la Moscova un viscol nelalocul lui, 
zăpada a acoperit totul. Defuncta a fost înmormântată la 
Vagankova, cu flori şi luminări pe zăpadă, ca iarna. 
(Adnotare din 1986.) " lar după moartea Evei în 1984 a luat 
asupra ei reţeaua secretă a ajutorului Fondului nostru 
Social Rus. Ce-i drept, cu această responsabilitate, ea s-a 
compromis în 1986, când s-a înregistrat primul mare eşec 
al Fondului. Ka-ghebistii o terorizează şi azi. (Adnotare din 
1986.) - ' în perioada de la Riazan făcusem cunoştinţă cu 
două surori bă-trâne. Una dintre ele, Anna Mihailovna 
Garasiova, în anii '20 fusese închisă ca anarhistă. Cealaltă, 


Tatiana Mihailovna, primise zece ani de detenţie în deceniul 
al patrulea pe motiv că era mic-bur-gheză sovietică. Ele îmi 
adunaseră material pentru Arhipelag si, în dărăpănata lor 
căsuţa provincială, de secol al XIX-lea, îmi păstraseră părti 
din Arhipelag şi microfilme şi alte manuscrise. ("Viaţa a 
devenit mai veselă, a căpătat un sens!") întrucât aveau 
sobe, luaseră toate hârtiile din apartamentul nostru, 
plicurile, care nu puteau fi pur şi simplu aruncate, ci era 
obligatoriu să fie arse. Dis-de-di-mineată, după excluderea 
mea din Uniunea Scriitorilor, când maşina kaghebistă sta 
de gardă la poartă, a venit Anna Mihailovna şi a luat în 
sacoşă ei de gospodină exemplarul însemnărilor - să fie 
asigurat pentru cazul în care kaghebistii ar da năvală în 
apartamentul meu. 

Mai aveam la Riazan o fiinţă hotărâtă şi devotată, Natalia 
Evghe-nievna Radughina. Ea păstra legătura cu cele două 
Garasiove, făcea parte din reţeaua generală, era un ajutor 
de nădejde. Se oferise şi să păstreze manuscrise, dar n-a 
fost nevoie să-i dau ceva important. lar legătura ei cu noi 
era pe fată. În ziua arestării mele, KGB-ul i-a căzut pe cap 
cu o percheziţie. Au răscolit, au cotrobăit, dar de găsit 
corpuri delicte mai va. 

În 1964, când încă nu căzusem în dizgrație şi lucram 
oficial la Arhiva de istorie militară-lun A leksandrovici 
Stefanov rni-a văzut semnătura în cartea vizitatorilor, a 
venit să-mi mulţumească pentru Ivan Denisovici şi să-mi 
ofere ajutorul său la arhive. Originar din Novocerkask, copil 
precoce (cu un spirit de observaţie şi cu o memorie, 
amândouă neobişnuite), martor al evenimentelor 
revoluţionare de acolo (peste asemenea oameni inofensivi şi 
încă nelichidati trece Mătura de Fier), om care la vremea 
lui îşi făcuse cei zece ani de lagăr (la fel şi mama lui, în 
prezent răposată); el era şi la şaptezeci de ani încă viguros, 
cu capul chel rotund ca un cucurbi-taceu, cazac vânjos cu o 
neobişnuită capacitate de muncă. Inginer petrolist fruntaş, 
talentat, apreciat şi neobosit în muncă, el numai serile şi 


duminicile şi le consacra pasiunii sale: istoria generală a 
Donului, a căzăcimii, iar prin contiguitate şi a armatei 
imperiale ruse. Fireşte, şi concepţiile lui erau pur căzăceşti, 
antibolsevice (desi şi le ascundea cu îndărătnicie în spatele 
obiectivităţii cercetătorului). Deprinderile de arhivar care 
ştie ce, unde şi cum să caute, el le avea dezvoltate la 
maximum. De-a lungul anilor m-a ajutat inestimabil de mult 
cu amplele lui informaţii despre unele unităţi şi 
personalităţi ale vechii armate ruse şi mai ales despre 
căzăcime. (Trăsătură generală în URSS: toţi cei care ajută, 
care colaborează în asemenea condiţii au undeva un 
serviciu, iar munca herculeană de scurmare prin arhive ei o 
fac fără nici un fel de remuneraţie şi în timpul lor liber.) Mai 
târziu, când am început să primesc cărţi din străinătate, i- 
am făcut o mare bucurie "Donetului" (cum începusem să-i 
zicem) cu ediţiile "albe" despre căzăcime. L-am contactat 
prin Liusa; el i-a făcut ei multe neplăceri prin incapacitatea 
lui de a vorbi concis, aluziv, la telefon, prin obiceiul de a 
dezvălui multe lucruri de prisos, periclitându-şi astfel chiar 
propria lui situaţie. Iar când ne-a căzut pe cap şi 
moştenirea lui Kriukov (vezi schiţa 14), LA. A devenit 
exploratorul principal al acestui munte de hârtii, dar a luat 
multe lucruri şi pentru temele lui. 

La Biblioteca Lenin, Liusa a făcut cunoştinţă cu un 
bibliograf prieten cu mine, Galina Andreevna Glavatskih. Pe 
fisa Liusei (si a mea), Galina, făcând o adevărată artă din 
servirea clientei ei, punea la dispoziţia acesteia nu nişte 
liste recomandate oficial, ci zeci, dacă nu sute de cărţi 
interesante - cu locurile marcate. Din motive de 
conspirativitate nu m-am văzut niciodată cu G. A. şi i-am 
mulţumit pentru ajutor, poate, printr-un singur bilet-şi 
numai de la Liusa stiu că G. A. avea atunci înjur de treizeci 
şi şapte de ani, că era istoric, că era "modestă, subţire, 
obosită". şi religioasă. Liusa lua de la bibliotecă nenumărate 
asemenea cărţi, mi le aducea în afara oraşului şi de la mine 
le ducea din nou la bibliotecă. 


Chiar şi în sectorul special al Bibliotecii Lenin, cu alte 
cuvinte, chiar în locul cel mai închis şi inaccesibil, era o 
persoană care ne simpatiza, Vera Semionovna 
Grecianinova. Uneori ne procura materialele cele mai rare. 
Dar a fost urmărită sau, poate, ea însăşi a scăpat vreo vorbă 
fată de cineva, fapt este că au scos-o de la sectorul special. 
şi prietena ei, Anna Aleksandrovna Sdakint, cercetătoare a 
operei Marinei tvetaeva, a răscolit şi ea, la cererea mea, 
destul de multe materiale gazetăreşti din sectorul special, 
m-a ajutat enorm. 

Cu anii, arhivele au început, una după alta, să-mi refuze 
accesul şi documentarea. (La Arhiva de istorie militară, în 
1972, după apariţia lui August, s-a făcut chiar o anchetă 
pentru descoperirea persoanei care-mi dăduse în 1964 
materiale despre primul război mondial.) însă materialele, 
informaţiile necesare mie, răspunsurile la întrebări tot îmi 
parveneau în flux neîntrerupt. Când de sandr Veniaminovici 
Hrabrovâfki, teoretician al literaturii, schopen-hauerian, 
ginerele lui Korolenko, mare cunoscător în materie de 
arhive. Când de la Vmceslav Petrovici Neceaev. Când de la 
istoricul şi profesorul Piotr Andreevici Zaioncikovski. Când 
de la Vladislav Mihailovici Glinka, petrogrădean. Când de la 
Evghenia Konstan-tinovna Igosina (pensionară a Editurii de 
Stat pentru Literatură, ea a luat de la mine tema "Foametea 
din 1921"; era soră cu acea dactilografa, Olga 
Konstantinovna, de la Milevna; ani de zile, aceste surori 
locuiseră ca două străine în aceeaşi Moscovă, şi datorită 
cărţilor mele s-au reapropiat). Mă ajutau şi oameni cu totul 
străini, persoane oficiale, şi oameni bătrâni (nu-i stiu pe toţi, 
Liusa lucra cu ei fără mine). Epoca era aşa de complexă, 
însăşi intelectualitatea nu mai ştia de partea cui este, ce 
gândeşte şi care-i este identitatea. 

A mai fost şi un tânăr inteligent, fragilul Gabriel Superfin", 
super-dotat în materie de cercetări arhivistice. El singur m- 
a abordat, s-a oferit să-mi dea ajutor şi m-a ajutat - cu 
privire la Gucikov (capitolele 39 şi 66 din Martie) şi la unele 


date generale despre Rusia prerevoluţionara. N-a reuşit să 
facă mult, dar în momentul arestării lui în 1973, eu, într-un 
interviu dat ziarului Le Monde, am subliniat dinadins 
participarea lui la activitatea mea - ca să-i asigur chestiunii 
o mai mare rezonantă internaţională şi prin aceasta să-l 
apăr. 

Am vrut la un moment dat să văd în palatul Tavriceski sala 
de şedinţe a Dumei şi locurile fierberii din februarie. Mi s-a 
interzis categoric accesul. şi dacă totuşi am ajuns acolo în 
primăvara lui 1972 - un scriitor rus ajunge într-un loc 
memorabil al istoriei Rusiei conduse acum de nişte "ruşi"! 

— Aceasta s-a realizat numai pe riscul şi cu inventivitatea 
a doi evrei: Efim Etkind şi David Petrovici Pritker. Pritker 
era lector la "scoala regională de partid". Scoala ocupa şi 
bloca palatul 'Tavriceski, care devenise un obiectiv oarecum 
secret. M-a ajutat o singură dată într-un caz, nu cel mai 
important, totuşi foarte complicat (de-atunci eu la 
Retrograd n-am 

* Era aşa de fragil. Tremura de fiica arestării (care plana 
deasupra lui pentru produsul samizdat numit "Cronica 
evenimentelor curente") - dar la anchetă s-a descurcat 
bine: de unele nefericite depoziţii iniţiale s-a dezis apoi în 
întregime. Ca şi când ar fi căpătat noi forte, s-a purtat 
bărbăteşte la proces; cu toată fragilitatea lui, a suportat 
bărbăteşte şi închisorile, şi carcerele, şi lagărele, în 1978 a 
fost deportat în Kazahstanul de Nord. (Adnotare din 1978.) 
mai fost, iar între timp m-au expulzat). Cum să nu 
pomenesc de bine acest ajutor dezinteresat? Pritker m-a 
întâmpinat în pragul palatului, m-a condus pe lângă punctul 
de control militar, şi am început să admirăm pe îndelete 
Sala cu cupolă, apoi, scăldată în razele asfinţitului, Sala 
Ekaterinei (o măsurăm cu pasul fără grabă, îmi notam 
caracteristicile pereţilor, lustrelor, coloanelor), apoi am 
intrat în sala de şedinţe a Dumei, aici, fără grabă, am 
perorat amân-doi (eu ştiam dinainte, în ce-i priveşte pe 
deputaţi, care unde şedea), am urcat pe podiumul lui 


Rodzianko, de acolo m-am uitat în toată părţile, când 
deodată soseşte în fugă un gardian: "David Petrovici, partea 
aceasta a palatului se închide imediat, trebuie să 
întrerupeţi!" N-am mai ajuns până la Sala semicirculară, ah 
ce păcat! Tare s-a mirat Pritker, dar s-a conformat. Nu se 
poate vizita acum aripa unde a fost Sovietul de deputaţi ai 
muncitorilor? Am întrebat eu. Abia ce intraserăm acolo că 
iată sosind în fugă un gardian: îi spune ceva deoparte lui 
Pritker. Lectorul meu, jenat, mă anunţă că trebuie să plec 
imediat. Fierbem! O iau din loc! Important este ca la ieşire 
paza să nu-mi ceară documentele, astfel ca ulterior să nu se 
poată proba nimic. La controlul ca atare, fără să mă 
grăbesc, fac o plecăciune către lector, mulţumesc din inimă, 
plec agale. Nu s-au prins. şi n-au venit după mine afară. şi 
n-au venit, nu m-au urmărit până la colt. Au ghicit, n-au 
ghicit? Atunci de ce o asemenea agitaţie pentru 
întreruperea vizitei mele? (A doua zi, Pritker s-a întâlnit cu 
Etkind în secret, în grădina Lavrei şi 1-a prevenit: 
"Considerăm că eu n-am ştiut pe lângă cine am făcut pe 
ghidul. Tu mi-ai spus că este un docent din Siberia.'*) 

De Efim Grigorievici Etkind mă leagă o mare prietenie 
care în momentul expulzării mele împlinise deja zece ani 
bătuţi pe muchie. (Etkind, înainte de a fi exclus, fusese 
prevenit între patru ochi de Boborâkin, directorul 
institutului:"'Dumneata eşti acuzat de prietenie cu 
Soljeniţân. Sincer îţi spun: te invidiez.") Totul începuse de la 
O 


* Pritker a avut după aceea mari neplăceri: l-au ameninţat 
cu concedierea. "Dar ce, palatul Tavriceski este un 
submarin atomic?" a întrebat el. "Palatul Tavriceski este o 
instituţie de stat!" i-au răspuns şefii. 1 s-au cerut explicaţii 
scrise, la care D. P a scris că nu ştie numele de familie al 
omului pe care l-a condus prin palat. Şefii n-au avut probe, 
ceea ce a constituit salvarea lui. lar eu acum, după ce am 
terminat deja Martie, n-am destule cuvinte ca să-i 
mulţumesc lui D. P: ce as fi făcut eu dacă nu as fi văzut cu 
propriii mei ochi palatul Tavriceski pe dinăuntru?! 
(Adnotare din 1990.) scrisoare trimisă mie de către foarte 
simpatica lui sotie, Ekaterina Fiodorovna Zvorâkina. 
Scrisorile acesteia erau totdeauna pline de umor, te amuzai 
citindu-le. Ne cunoscuserăm la Leningrad. E. G. era un om 
erudit, fin. Mergeam împreună ba la teatru, ba la ei la 
dacea, ba în călătorie cu automobilul (la Konigsberg, la 
Marea Baltică). La Leningrad, el îmi găsea mereu alti şi alti 
oameni capabili să mă ajute cu informaţii, cu sfaturi, cu 
fapte. Totdeauna era plăcut să mergi în vizită la ei, unde se 
aduna şi o companie interesantă. Nu era nicidecum necesar 
şi nu aveam un plan de a-l atrage pe el în conspirație, ne 
cunoşteam, relaţia evolua excelent şi în rest neutralitate. 
Dar vârtejul din jurul luptei noastre dezvolta o asemenea 
forţă de absorbţie, încât nimeni din apropiere nu putea să 
se menţină în neutralitate. Fireşte: voiai să citeşti "ceva 
nou-nouţ", dar pentru aceasta trebuia să iei şi să tii la tine 
acest lucru, să-l păstrezi şi să-l ascunzi o vreme. Tot modul 
de viaţa deschis al celor din familia Etkind, frecventarea 
îndelungată şi cu succes a mediilor literare şi ştiinţifice - 
nu-i predispunea deloc la risc, la conspirație. Dar epoca, în 
totalitatea ei, împingea totuşi în această direcţie, şi ceea ce 
în alte împrejurări s-ar fi cicatrizat prin uitare în aceşti ani 
revenea în actualitatea memoriei: şi tatăl lui, şi tatăl ei 
muriseră în detenţie. şi iată, în al nu stiu câtelea an de când 
ne cunoşteam, ei primesc de la mine pentru lectură 
Arhipelagul. Mai întâi tare s-au speriat, asta părea într- 


adevăr că depăşeşte orice limită; se spărgea orice cadru 
obişnuit de viaţă normală. Cuprinşi de nelinişte, au venit 
amândoi la Moscova pentru a mă convinge să nu pun cumva 
în circulaţie această carte. Ei dădeau dovadă de sinceritate 
prin aceea că nu-şi ascundeau frica, ci şi-o reprimau şi şi-o 
depăşeau. Astfel, plecând în străinătate la începutul lui 
1967, E. G. s-a hotărât să ia de la mine scrisoarea deja gata 
pentru congresul scriitorilor (cu două luni înainte de 
congres) şi cu mari precauţii a transmis-o în Occident (acest 
exemplar a ajuns apoi la BBC, unde s-a citit din el; 
bubuitura a fost mare). Le-am făcut cunoştinţă cu Liusa; 
între ei s-a stabilit o legătură ca aceea care funcţionează 
prin curieri de ocazie, şi s-au tot scurs de la Moscova la 
Leningrad ba noutăţi samizdat, ba diferite hârtii secrete. Ba 
chiar, într-o vreme, un exemplar al Arhipelagului a fost 
îngropat la familia Etkind, lângă dacea. şi astfel, putin câte 
putin, împrejurările au făcut ca Etkind să se afle la mică 
distantă de locul flăcării înseşi şi al exploziei mondiale a 
Arhipelagului, ba chiar la gura pâlniei rămase în urma 
acestei explozii; el a căutat să-şi menţină echilibrul, dar n-a 
reuşit. şi dintre toate persoanele legate activ de istoria 
acestei cărţi numai el s-a ales cu un soc puternic, cu biciuire 
publică - şi a fost dat afară din tară.* 

Iar cu Lev Kopelev lucrurile s-au desfăşurat astfel: din 
anturajul nostru de foşti deţinuţi, el s-a apropiat cel mai 
devreme şi cel mai mult de cercurile literare din capitală, 
de străini. Cu N. I. Zubov (care îl cunoştea şi el pe Lev, din 
lagăr) discutasem în deportare şi ajunsesem la concluzia că 
persoana care poate să expedieze în cele mai bune condiţii 
această carte cu microfilme este Lev. După ce am venit la 
Moscova în 1956, mi-am pierdut repede încrederea în 
turiştii străini şi în posibilitatea de a răzbate la vreo 
ambasadă. Dar în Lev îmi puneam mari speranţe, lui îi tot 
citeam texte de-ale mele din lagăr, din deportare şi mă 
întrebam cu emoție: pe care dintre ele va fi de acord să le 
expedieze? Scrierile mele însă nu-l încân-tau. şi mai ales în 


acel an 1956 nu voia nicicum să-i provoace daune 
sistemului comunist care începuse - nu-i asa? - "să se 
însănătoşească". Ar fi însemnat, după el, să pună o armă la 
dispoziţia "re-actiunii internaţionale". 

Promitea că, iată, poate le dă polonezilor nuvela mea 
Republica muncii. Aceştia păreau în acele luni că se 
îndreaptă vijelios spre libertate, şi anume - lucru important- 
spre o libertate socialistă. Dar nici polonezilor nu le-a 
transmis nimic, aşa că scrierile mele au încremenit în 
situaţia în care se găseau. La drept vorbind, Lev nu dădea 
nici o importantă opusurilor mele provinciale, căci el se 
întâlnea - nu-i asa? 

— Atât cu scriitori sovietici progresişti, cât şi cu occidentali 
progresişti. De atunci am pus cruce acestei idei. Dar după 
ce în toamna lui 1960 m-am apropiat de primul cerc de 
cititori netrecuţi prin detenţie (Teusii, Kamenomostski), în 
mai 1961 le-am adus Kopelevilor la Moscova un s-854 
atenuat. Desi Lev vedea în acesta "o nuvelă industrială", 
totuşi în atitudinea lui se simţea 

* La început, prietenia noastră a continuat şi în 
străinătate. E. G. ne-a vizitat la Ztirich, ne-am întâlnit de 
câteva ori la Paris (i-am povestit Despre proiectul meu de 
înfiinţare a unei universităţi ruse în străinătate, i-am cerut 
sugestii). Apoi lucrurile s-au schimbat. După doi, trei ani, 
Etkind m-a atacat în public: a declarat că eu, chipurile, 
vreau ca Rusia să devină un nou Bizanţ; şi în chiar toiul 
execuțiilor din Iran care au făcut să se cutremure întreaga 
lume, a afirmat că eu vreau pentru Rusia un nou aiatolah şi 
că aiatolahii ruşi vor fi şi mai răi decât cei iranieni! Această 
atitudine a fost inexplicabilă pentru mine. A trebuit să-i 
răspund tot public - Trucul persan, toamna 1979. Iar în 
continuare, Etkind a devenit unul dintre nelipsiţii şoptitori 
ai basmului despre aşa-zisul meu teocratism şi 
antisemitism. (Adnotare din 1986.) t-*%,; e, -,",-o,. e. ".; clar 
o înnoire-primenire. Ei, împreună cu Raia Orlova, au 
început să ducă muncă de lămurire cu mine să le permit ca 


în doze mici "să le dea de citit" şi altora, ăsta era rolul lor. 
Eu, mai întâi, îi refuzasem categoric, dar apoi am cedat. Mi- 
au smuls o oarecare listă de cititori agreaţi de mine: 
Rojanski, Ospovatii, Koma Ivanov. Dar în aceeaşi vară şi 
toamnă au început să dea de citit fără să mai tină cont de 
listă. Iar în noiembrie 1961, după congresul al XXII-lea, am 
căzut de acord să-i delegăm pe Kopelevi să depună 
povestirea la Novâi mir. Adus-o Raia Orlova. (După 
versiunea ei - i-a înmi-nat-o direct şi cu explicaţii Annei 
Berzer, iar după versiunea Armei Berzer: nu a explicat 
nimic în legătură cu conţinutul, ci a pus-o pur şi simplu pe 
masă ca pe o oarecare hârtie obişnuită, neimportantă - i-o fi 
fost ruşine?) Dar după ce au încredinţat-o revistei Novâi 
mir, Kopelevii erau acum de părere că "sub acest paravan" 
se poate proceda la o largă răspândire (adică, aruncând 
asupra revistei vina pentru această răspândire). În 
posibilitatea ca povestirea respectivă să apară în paginile 
revistei, ei nu credeau defel, în ce mă priveşte, aveam 
oarecare speranţa. Dar operaţiunea de publicare s-a 
desfăşurat cu succes - şi din nou m-am adresat lui Lev: nu 
expediem ceva dincolo? Numărul străinilor care se 
perindau prin apartamentul lor era mare, dar - nu, niciunul 
nu s-a angajat să ne servească, îmi. Pierdusem deja orice 
speranţă, când deodată, în 1964, Lev porunci să ne 
pregătim să transmitem ceva prin Rojanski. Rojanski nu ne- 
a înşelat, a luat materialul care trebuia, dar călătoria lui s-a 
contramandat. Eu însă făcusem deja cunoştinţă cu Eva, şi în 
continuare m-am descurcat fără Kopelevi. Numai în 
momentul necazului cu arhiva mea, în toamna lui 1965, a 
început să mă obsedeze teribil ideea de a expedia în 
Occident Tancurile şi Nopțile prusiene, de a le salva, în 
momentul acela, Eva era în Franţa. M-am dus din nou la 
Lev. El s-a angajat să mă ajute, şi de data aceasta a expediat 
efectiv câteva materiale - prin Boli. Ce bucurie pe mine, cât 
de recunoscător îi eram! Un lucru nu ştiam: timp de câteva 
săptămâni cât s-au aflat la el Nopțile prusiene, Lev le-a dat 


spre a fi citite şi de Liusia, cumnata lui, care, la rândul ei, le- 
a dat unei prietene, acolo cineva le-a copiat, şi peste câţiva 
ani, această scurgere avea să-mi pericliteze grav situaţia: 
va ajunge până la KGB si, prin Stern, va fi folosită împotriva 
mea. Nu mi-am luat atunci inima în dinţi ca să-i fac 
reproşuri serioase lui Lev, iar în el nu s-a trezit conştiinţa 
vreunei vinovaţii. Acesta-i caracterul lui: pentru o luptă 
serioasă şi îndelungată nu are tăria de a păstra discreţie. 
Este ceva comic, 11'].'fi l dar cu el niciuna dintre acţiunile 
mele n-a fost scutită de eşec. lată, s-a angajat să transmită 
pentru Unita, prin Vittorio Strada, o bagatelă, o scrisoare: 
până şi aceasta s-a împotmolit la vamă. şi când, după 
expulzarea mea, Alia, căutând o modalitate de a expedia în 
Occident arhiva explozivă care-i rămăsese pe cap, l-a rugat 
s-o ajute în această problemă, Lev n-a mişcat un deget. 
(Dar, slavă Domnului, din nou cine ştie ce s-ar mai fi 
întâmplat.) în august 1973, când "disidenta" a început să se 
scindeze, Lev a revenit Ia vechile lui simpatii marxiste ("din 
oala în care a fost catran, nici cu focul nu scoţi mirosul"), la 
poziţia de susţinere a lui Roi Medvedev. Iar între mine şi el 
s-a produs o semiruptură, după articolul meu "Pacea şi 
violenta", când m-a acuzat de "moscovo-centrism" (văd 
opresiunea din URSS, dar n-o văd pe cea din Chile etc.). 
Ultima noastră întâlnire a fost în decembrie 1973 la 
Peredel-kino, la dacea familiei Ciukovski, unde mă aflam 
încolţit, chinuit, iar el - fără să mă întrebe, iară să mă 
prevină - mi-l aduce pe editorul american Proffer cu sotia. 
M-a găsit în mijlocul unei parcele de pădure: pur şi simplu! 
M-am înfuriat: ce treabă am eu cu aceşti americani, nu 
vreau să văd pe nimeni! Eu sumbru şi taciturn, Lev 
aşijderea: cu asta ne-am despărţit. După expulzarea mea 
însă a aflat de "Scrisoare către conducători", apoi de Voci 
din străfunduri, şi a devenit pentru eternitate duşman 
înverşunat al acestui program şi al meu însumi. A scris un 
răspuns vehement la "Scrisoare", aproape mai lung decât 
"Scrisoarea" însăşi (semn rău pentru critică). El păcătuia 


mereu printr-o asemenea poliloghie, iar în ce-i priveşte 
răspunsul eu nici n-am putut să-l citesc până la capăt, dar 
presupun că nu conţinea niscaiva idei preţioase. Apoi mi s-a 
scris de la Moscova că mă "ponegreşte" peste tot în toate 
felurile, că nu se poate abţine nici măcar fată de Liusa şi de 
Lidia Ciukov-skaia, fată de prietenii mei - dar ce-o fi la gura 
lui fată de străini? 

Si totuşi am continuat să tin la Lev, păstrând în memorie 
figura lui mare, ciufulită, şi cordialitatea lui sinceră: era 
generos cu toată lumea si, când nu era mânios, era chiar 
bun.* 

A mai fost şi nu lipsitul de importantă ajutor din partea lui 
Volo-dia Ghersuni, deţinut din tinereţe, cunoscut mie în 
legătură cu Eki- 

* După plecarea lui în Occident şi după nişte scrisori 
reciproc împăciuitoare, el, totuşi, s-a încadrat fără scrupule 
în acel cor al calomniilor cu care mă împroşcau ceilalţi 
emigranţi din transa a treia, în 1985, cu ultimul schimb de 
scrisori, relaţiile noastre s-au întrerupt. (Adnotare din 
1986.). >. 

Bastuzul. Cu mare entuziasm îmi aducea cărţi vechi şi rare 
pentru Arhipelag şi despre istoria revoluţiei. El este cel 
care mi-a adus Canalul dintre Marea Albă şi Marea Baltică, 
singura carte editată în URSS şi care conţine fotografii ale 
unor cekisti. Tot el m-a pus în legătură cu M. P lakubovici. 
Lui Ghersuni îi aparţin şi doi termeni, folosiţi de mine în 
Arhipelag: "Lagăre de exterminare prin muncă", şi "cei 
pieriţi în manieră comică" - despre ortodocşii comunişti. 

Fiecare cunoştinţă făcută cu cineva atrage alte asemenea 
cunoştinţe, cercurile se lărgesc. Acelaşi Ghersuni mi-a făcut 
cunoştinţă cu un alt mic cerc binevoitor, cum era cercul de 
tineret din jurul A. 1. lakovleva, cerc care semna scrisori 
colective adresate mie. Este de amintit aici şi cercul din 
jurul Elenei Vsevolodovna Vertograd-skaia. Fi toţi lucrau la 
un fond de carte al partidului, şi unde? În piaţa Dzerjinski, 
exact vizavi de Bolsaia Lubianka! şi ce fond! Din cărţi 


semiinterzise, dar încă nedistruse, astfel că aveau 
posibilitatea, chipurile, să copieze cărţi pe care urmau să le 
distrugă, dar pe care în realitate nu le distrugeau, ci mi le 
dădeau, de exemplu, mie. Din cauza sufocantei lipse de 
timp, din cauza avalanşei de treburi, m-am folosit irațional 
de putin de această împrejurare (la ce bun să strângi cărţi, 
când eşti cu latul de gât şi nu ştii de vei citi vreuna?), totuşi 
m-am ales cu câte ceva. O dată ei au stăruit să le fac o vizită 
chiar acolo la fond, să mă plimb de-a lungul rafturilor. Eu cu 
ei nu mă cunoscusem cum trebuie, nu ne familiarizaserăm, 
dar eram prieteni. Le luceau ochii de bucurie, dar nu 
făcuseră oare o imprudentă? Nu stiu cum s-au descurcat, 
dar printre ei a fost şi o iscoadă - şi neplăcerile nu i-au 
ocolit. Apoi legătura mea cu ei s-a estompat. Nu credeam că 
acest cerc o să-mi mai fie de vreun folos. Dar cu zece zile 
înainte de expulzare, mizând tocmai pe solidaritatea acestui 
grup, le-am propus să aranjeze un depozit separat pentru 
arhiva lui Kriu-kov. Au acceptat. 

lar Neonila Gheorghievna Snesariova - o femeie singură şi 
nefericită, săracă şi pe jumătate oarbă, traducătoare 
nenorocoasă din engleză, marginalizată de "trusturile" lor 
descurcăreţe (adică de nişte exclusiviste colective de 
traducători), ani de zile arsese de dorinţa de a mă ajuta cu 
ce putea; fericirea, ea şi-o vedea în posibilitatea de a mă 
ajuta atât cât îi permitea sărăcăcioasa ei rezervă de timp 
liber. (De baştină era din Voronej, fiică de preot împuscat de 
Ceka în 1919, la sosirea Albilor, lucru pe care apoi trebuise 
să-l ascundă toată viaţa - şi aşa a putut să termine secţia 
de traduceri a Institutului de Literatură; mama ei făcuse 
cinci ani la Solovki la începutul anilor '30, iar după război 
nimerise din nou în lagăr; amân-două fără casă şi ruinate 
pe viaţă.) Snesariova făcuse pentru mine o analiză 
comparativă a două traduceri engleze ale Cercului (si a 
strâns suficient material ca să demonstreze neconcordanta 
lor cu originalul). Traducea cartea lui Gheorghi Katkov 
despre revoluţia din februarie, între noi îi ziceam "Păpădia". 


Din cauza gafelor la telefon (avea caracteristica periculoasă 
de a vorbi în plus când nu trebuie şi ce nu trebuie, la telefon 
şi pe sub plafoane), ea era sub supravegherea KGB-ului 
care credea, probabil, că va captura de la ea cine ştie ce: 
chiar după expulzarea mea i-au percheziţionat locuinţa, în 
lipsă, dar în afară de fotografiile mele n-au găsit nimic şi au 
lăsat un bileţel în bătaie de joc. (Atât de departe erau dea o 
socoti şi pe ea om, încât nici măcar nu ascundeau că ei sunt 
de la KGB.) însă după plecarea noastră, Alik Ghinzburg a 
reuşit s-o atragă pe N. G. la Fondul Social Rus, ca să 
distribuie ajutoare deţinuţilor şi pentru legătură. Ea a 
lucrat cu abnegaţie şi curaj, în scrisorile lui către noi, în 
Elveţia, o lăuda. 

Si mai erau oameni care locuiau prea departe ca să-i 
chemi în ajutor, ca să găseşti o bună întrebuințare pentru 
forţele lor. aşa era la Leningrad "Natania" (Natalia 
Alekseevna Kntcinina, medic) - nu exista sarcină pe care să 
n-o fi acceptat-o (dar cu ea nu am lucrat decât putin în 
chestiunea arhivei lui Kriukov şi în cea a Donului liniştit). 

Si tot aşa s-a împotmolit în îndepărtatul Rostov pe Don, 
unde şi eu mi-am irosit toată tinereţea, Mărgărita 
Nikolaevna sejfer, mai vârstnica mea colegă de universitate. 
M-am dus acolo în 1963 - şi ea, cu chipul ei aspru, sumbru, 
ca tăiat din piatră şi cărbune, mi-a spus pătimaş: "Sania! 
Dă-mi orice lucrare - pentru revoluţie! Mă sufoc în mlaştina 
asta!" Nu puteam să-i răspund decât în felul următor: 
"Mută-te la Moscova. Aici nu vei putea să ajuţi la nimic." 
Câţiva ani mai târziu a început totuşi să-mi bată la o maşină 
proastă, cu un indigo mizerabil şi cu multe greşeli în prima 
perioadă. Mi-a dactilografiat Cercul, iar apoi şi Arhipelagul 
complet. Paginile bătute de ea n-au fost de nici un folos, au 
zăcut undeva într-un ungher, au fost arse de curând. (Cine 
face şi desface are mereu ce face.) Cu aceasta n-am făcut 
decât să traversăm încă o aventură - o întârziere de un ana 
setului de materiale adăpostite în magazii pe la oameni 
întâmplători din Rostov - cum de nu s-au pierdut? Cum de 


n-au fost descoperite? Noi alarme, noi călătorii. În 1970, 
Rita a reuşit în sfârşit să se mute lângă Moscova, aici a făcut 
cunoştinţă cu Liusa, cu cele "două N." (si a stabilit o 
legătură operativă, şi din neagra singurătate are la cine să 
vină să-şi deschidă sufletul). Tot cu gafe, dar şi Rita s-a 
obişnuit cu stilul conspirativ. şi astăzi este singura 
dactilografă de încredere pentru culegerea Voci din 
străfunduri. Ea i-a deschis acestei culegeri drumul spre 
samizdatul unional şi spre celebritatea mondială. 

Si iată-ne ajunşi cu numărătoarea, numai în această schiţa, 
la aproape patruzeci de persoane. şi din toate schiţele 
precedente, lu-îndu-i în calcul şi pe cei nenumiti, se vor 
strânge la patruzeci, plus de-acum încolo peste 
cincisprezece, plus douăzeci de străini, ceea ce înseamnă 
deja mai mult de o sută! - şi totuşi aceştia sunt Invizibili! 

Si ce-ai fi făcut tu fără ei? 

Trăieşti - uiţi câţi sunt la număr; acum te uimeşte lista cu 
numele lor. 

Si a mai fost şi sirul următor, seria şi mai mare a celor 
care, cinstit, se ofereau să ajute, care nu o dată dădeau 
dovadă de voinţa de a-şi asuma riscuri şi de fermitate - dar 
nu mai aveam nevoie de ajutor, nu mai era loc şi pentru 
contribuţia lor. 

Sau au fost oameni care au ajutat într-o singură 
împrejurare - au venit din necunoscut şi au rămas 
necunoscuţi. De pildă, acei doi tineri din comitetul de radio 
de pe Novokuznetkaia - cu un curaj nebun au scos din 
servieta unui kaghebist, care ieşise din cameră, 
instrucţiunea operativă pentru urmărire. Au scos-o şi au 
copiat-o, iar eu după aceea am putut s-o citez într-un 
interviu (Completarea a treia). 

Sau iată cazul lui Igor Hohluskin. Mai întâi el (lucrător 
ştiinţific, fizician) luptase la Novosibirsk, încă de acolo se 
manifestase, apoi l-au înlăturat savanții şi culturnicii 
prosperi. Cum-necum a reuşit "să se agate" de Moscova, 
dar de-acum era fără un ioc de muncă stabil, trebuind să 


lucreze mai întâi ca legător de cărţi, apoi ca tâm-plar, 
putând în schimb să-şi permită luxul de a fi liber cugetător. 
Dar chiar şi această sursă de câştig a subordonat-o unei 
utilităţi sociale: pentru multe lucrări de tip samizdat n-a 
pretins nici o plată. Iar când Arhipelagul a sosit în Uniunea 
Sovietică - dar în prea puţine exemplare şi numai pentru 
oraşele-capitală de republică - Aleksandr Ghinzburg, 
conducătorul legendar al Fondului nostru, absolut de 
neînlocuit, se pare, în condiţiile sovietice, nu numai că a dat 
un ajutor nemaipomenit familiilor de deţinuţi şi chiar 
deţinuţilor, ci între timp a pus la cale tipărirea Arhipelagului 
în Georgia, 1-a xerocopiat ilegal acolo după ediţia YMCA. şi 
totul s-a întors sub formă de coli la Moscova, iar mai 
departe Hohluskin, în atelierul său de tâmplărie dintr-un 
muzeu, a asigurat tăierea şi legarea lor. A scos nişte 
produse pe deplin asemănătoare cu nişte cărticele: o ediţie 
neverosimilă, extrem de periculoasă pentru editorii 
respectivi. (Producţia lor, în afară de slaba calitate a 
tiparului, se distingea prin nivelul preţului: ediţiile străine 
costau câte 300 de ruble cărticica, iar ale noastre câte 20 
de ruble.) încercam un sentiment neobişnuit: să primeşti 
aici, în străinătate, o asemenea carte de la Eva, din Rusia! 
lată ce scrie Igor: "Cu bucurie vă trimit în dar ediţia de aici 
a Cărţii. (Tiraj - 1500, prima transă - 200 de exemplare.) 
Cred că Dumnezeu nu va îngădui curmarea acestei acţiuni. 
Ediţia este nu numai şi nu atât pentru snobii din Moscova, 
cât pentru provincie. Avem în vedere oraşele Irkutsk, 
Habarovsk, Novosibirsk, Krasnoiarsk, Sverdlovsk, Saratov, 
Kras-nodar, Tver şi unele oraşe mai mici." 

Asa îşi riscau viaţa tinerii ruşi, pentru ca Arhipelagul să 
pătrundă până în colturile cele mai îndepărtate ale Rusiei. 
Nu pot să-i evoc pe toţi, fără să mă podidească lacrimile. 

Si să nu-i rânduiesc printre Invizibili şi pe acei eroi lipsiţi 
de notorietate, dar neînfrânţi, care, cunoscându-mă din 
trecut, au rezistat tuturor presiunilor şi n-au făcut 
declaraţii calomnioase la adresa mea? Părintele Viktor 


sipovalnikov a refuzat să ia atitudine împotriva mea în 
Revista Patriarhiei din Moscova, aşa cum i se cerea - şi 
pentru aceasta a fost supus persecuțiilor, el şi toată familia 
lui - dar n-a cedat! * 

* Agentul cekist Rjezaci a încercat să găsească printre 
martorii vieţii mele inşi care să mă calomnieze. Cum se 
explică faptul că majoritatea celor abordaţi de el nu s-au 
lăsat atraşi în acest joc, nu sunt menţionaţi în cartea lui 
murdară? Nu prin faptul că l-au deviat pe alte piste, că au 
rezistat presiunilor lui? El nu putea să nu obţină depoziţii 
de la Lidia Ejeret, colega mea de scoală. De la Emil Mazin şi 
Mihail sleniov, prieteni din vremea studenţiei. De la gene- 
ralul-maiorTravkin, locotenent-colonelul Psecenko, maiorul 
Paskin, comandanții mei de pe front, şi mai mult decât orice 
- de la prietenul şi camaradul meu de pe front Viktor 
Vasilievici Ovsiannikov, cu atât mai mult cu cât acesta este 
acum locotenent-colonel de securitate. Dar iată că niciunul 
dintre ei nu a arătat nimic convenabil scopului urmărit de 
agent, nu s-a afişat sub proiectorul minciunii - şi deci ce 
figură fac aceştia în povestea vieţii mele? Figură de 
Invizibili. (Adnotare din 1978.) 

Reţeaua nouă în vara lui 1968, Eva nu mai înceta cu 
insistentele: "Dumneata îţi risipeşti forţele acolo unde ai 
putea să ti le cruţi. Nu ai nişte oameni tineri şi energici care 
să te ajute. Să-ţi fac cunoştinţă cu câţiva?" Am fost de 
acord. Eva mi-a fixat întâlnire direct la locuinţa Svet-lovilor 
pe strada Vasilevskaia. Dar eu chiar de la Rojdestvo, din 
apropiere, nu veneam niciodată la Moscova ca să rezolv 
numai o problemă, ci totdeauna îmi programam temeinic să 
rezolv mai multe. aşa şi aici, pentru aceeaşi seară pe care 
conveniserăm s-o folosim pentru a-1 întâlni şi cunoaşte pe 
Saharov - scop în care mi se fixase ca loc de întâlnire 
apartamentul academicianului Fain-berg pe 
Zoologhiceskaia - am făcut în aşa fel ca în acelaşi raion să 
rezolv şi alte probleme. A fost foarte bine asa. (în anul acela 
Saharov încă mai avea acces la lucrări secrete. Pentru a nu 


se afla de întâlnirea noastră cu el, ne-am înţeles ca eu să vin 
la apartament înaintea lui - pe el, în mod oficial, puteau 

să-l urmărească nişte observatori - şi să plec mai târziu.) 
Cu două ore înainte de întâlnirea cu Saharov am venit să 
fac cunoştinţă cu Nataşa Svetlova. 

Era la o săptămână de la ocuparea Cehoslovaciei şi la trei 
săptă-mâni de la demonstraţia făcută de cei şapte în Piaţa 
Rosie. La mine la Rojdestvo auzisem totul la radio, dar 
amănunte concrete despre demonstraţia de la Moscova nu 
ştiam. şi acum o femeie tânără şi serioasă, cu bretonul - 
pana corbului - venind spre ochii verzi, extrem de sobră în 
felul de a se îmbrăca şi de a se purta, îmi povestea despre 
demonstraţie: cum s-a desfăşurat şi chiar cum se pregătise. 
De unde ştia oare? Până la urmă a reieşit că avea legături 
strânse cu ei, cu Mişcarea, şi doi dintre participanţi îi erau 
prieteni. (Asa că numai putin a lipsit să meargă şi ea în 
Piaţa Rosie în ziua aceea.) Acel putin. S-a aflat după aceea. 
Era ea făcută pentru aşa ceva? 

În unele momente ale vieţii ne aflăm la răspântie, şi între 
opţiuni aproape că nu există interval despărțitor. Lat-o deja 
astăzi pe Nataşa îndreptându-se spre o altă opţiune. 

Patosul ei în discutarea unor probleme sociale îmi plăcea 
foarte mult. Găseam în ea un duplicat al caracterului meu. 
Aveam aşa nevoie de ea să-mi lucreze! Poate la prima 
întâlnire sau poate la a doua i-am şi propus, pentru început, 
să-mi bată Cercul-96. A acceptat cu plăcere. (Măcar că-şi 
termina doctoratul la matematică şi făcea lucrări practice 
cu studenţii; ca timp disponibil avea două ceasuri seara, 
când fiul ei de şase ani se ducea deja la culcare. Dar mi-a 
bătut timp de patru luni, fără aproape nici o greşeală şi cu 
un deosebit gust al aşezării în pagină, lucru pe care nici nu- 
1 urmărisem vreodată în mod expres.) Chiar de la întâlnirea 
următoare începuse să-mi pună, pe marginea textului deja 
gata, nişte întrebări exacte pe care eu însumi nu mi le 
pusesem. şi m-a corectat în privinţa unor amănunte ale 
istoriei partidului, adică într-un domeniu care nu mă 


aşteptam să-i fie familiar. Acest lucru mă aranja şi pe mine 
foarte mult. Am aflat astfel că, încă elevă fiind în cursul 
superior, ea, pentru ea însăşi, din dorinţa de a cunoaşte, 
răscolise istoria reală a partidului bolşevic. (Era generaţia 
zguduită, tocmai în ultimul ei an de scoală, de doborârea de 
pe soclu a lui Stalin. Un bunic de-al Nataşei, Ferdi-nand 
Svetlov, fusese chiar un remarcabil publicist bolşevic. După 
arestarea lui în 1937 a rămas o bibliotecă de literatură 
comunistă, cu procese-verbale interzise ale congreselor şi 
cu tot felul de maculatură, comunistă, dar în contradicţie 
flagrar ta cu Cursul scurt. D 2 aici au şi pornit săpăturile ei. 
Repolarizarea stridentă a generaţiilor a marcat şi a dislocat 
istoria Rusiei din anii '50.) 

Am întrebat-o dacă ar putea să mă ajute în ceea ce 
priveşte păstrarea scrierilor mele. Mi-a răspuns că se va 
ocupa de rezolvarea acestei probleme. 

A spune că era "operativă" înseamnă a spune putin: era 
promptă, exactă, laconică precum unii bărbaţi, în 
conceperea acţiunilor, a tacticii, dădea dovadă de o 
rapiditate, cum îi ziceam eu, electronică. Ca ritm, ea a 
intrat imediat în cadență mea impetuoasă de atunci. Ne 
asemănăm şi în ideile pe care ea le exprima înainte ca eu să 
le fi formulat pe ale mele. As fi vrut să am şi printre bărbaţi 
un prieten care să-mi fie apropiat din acest punct de 
vedere. Dar aşa ceva nu puteam decât să visez, căci în 
realitatea de toate zilele n-am întâlnit niciodată. şi în plus o 
caracteriza o afinitate afectivă cu rădăcinile entității ruse, 
cu esenţă spiritului rus, şi un extraordinar interes de 
îndrăgostit fată de limba rusă. şi o asemenea vioiciune 
clocotitoare mă făcea adesea să vin s-o văd. 

Era inundată şi îmbibată de poezie rusă, ştia pe dinafară o 
mulţime de versuri, şi ea însăşi le "edita": le dactilografia, le 
lega pe cele încă interzise. Dar mai mult decât atât: ea a 
dovedit subtilitate şi talent în materie de redactare, de 
finisaj artistic, lucruri pe care eu, bucuros, le-am descoperit 
treptat. şi la a patra sau la a cincea întâlnire, în semn de 


recunoştinţa şi încredere, i-am pus mâinile pe umeri, cele 
două mâini ale mele pe cei doi umeri ai ei, ca ÎHtre prieteni. 
şi brusc, de la acest gest, viaţa noastră a luat un alt curs. 
Nataşa a devenit Alia, a doua mea sotie; după doi ani s-a 
născut primul nostru fiu. 

Această apropiere - bazată pe înţelegerea exactă a 
personajelor, a evenimentelor şi a momentelor istoriei 
noastre-în 1968 încă nu ne unea aşa de profund ca mai 
târziu, când, în timp ce în societatea sovietică începuseră 
dezbinarea generală şi disidenta, între mine şi Alia se 
năştea o uimitoare solidaritate care în continuare avea să 
devină şi mai strânsă. 

Iar conlucrarea îşi urma cursul ei şi devenea şi ea tot mai 
bună şi mai profundă, în legătură cu Arhipelagul deja 
terminat, Alia a insistat şi a reuşit să depună o muncă 
uriaşă în verificarea şi corectarea citatelor, în special a 
celor din Lenin pe care eu, în grabă, le luasem din diferite 
ediţii, mai exact - din cărţi comuniste, adică din izvoare de 
mâna a doua. Eu însumi neavând timp pentru verificări în 
bibliotecă, ieşise o harababură. (Ca scriitor ilegalist, mă 
socoteam liber întru câtva de obişnuitele obligaţii ale 
studiului în bibliotecă - idee păguboasă şi eronată.) Apoi ea 
a întocmit inventarul cu datele evenimentelor descrise în 
Internodurile mele (eu nu mă ocupam de ele, pentru că nu 
erau cuprinse în Noduri, dar trebuia să le stiu, să le văd mai 
de la distantă): Tot ea selectase din amintirile lui sliapnikov, 
apoi făcuse extrase din diferite scrieri despre Lenin, 
adunase şi clasificase trăsături ale aspectului exterior, ale 
vorbirii, ale manierei lui de a se purta. 

Ea s-a încadrat în ritmul meu şi m-a ajutat imediat pe 
câteva planuri, cu sfaturi, cu sugestii în privinţa paşilor de 
făcut; după trei ani a început deja să mă ajute şi la 
conceperea lui Octombrie, înainte, în toate hotărârile 
importante, strategice, eram singur, acum am do-bândit 
încă o pereche de ochi care verificau, o instantă - dar şi o 
sfătuitoare permanentă, necesară spiritului şi tonului meu 


inflexibil. Tare mă bucura şi mă reconforta această şansă. 
Muncii mele şi luptei mele, Alia s-a dăruit repede şi - total. 

Ani de-a rândul mi-am muncit creierii cu asemenea 
veşnice întrebări suplimentare: de la cine şi ce manuscris să 
iau, cui să-l duc spre păstrare; în ce ordine să fac 
deplasările, pentru ca să diminuez riscul; de unde să sun, 
pentru ca să nu-mi divulg legătura; ce depozite vechi să 
lichidez din motive de securitate, ce depozite noi să 
deschid. Pe această suprasolicitare intelectuală se duseseră 
deja nişte forte, care mi-ar fi fost direct necesare pentru 
Scris, şi o asemenea grijă obsedantă mă apăsa ca o reală 
povară fizică, îmi strica dispoziţia: până când va trebui să 
mai târăsc astea toate (si tot mai grele) după mine? 

Tocmai s-a întâmplat că în curând n-a mai funcţionat 
depozitul de la Kobozev (sora cumnatei lui, la care ţinusem 
tot acest depozit ani de-a rândul, trebuia să schimbe 
locuinţa, casa veche urmând a fi demolată) - deci trebuia 
adunat absolut totul. Or, acesta era depozitul principal: şi 
cel mai vechi (avea deja opt ani), şi de aceea cel mai 
reprezentativ, mai complet, cuprinzând primele şi cele mai 
importante exemplare; şi cel mai de încredere. şi din toate 
punctele de vedere tocmai Aliei îi revenea sarcina păstrării 
acestui depozit. Din toate punctele de vedere, pentru că eu 
deja mă hotărâsem ca tocmai pe ea s-o fac moştenitoare a 
avutului meu literar, în sfârşit, cu sufletul uşurat, puteam 
să-i transfer totul Aliei. Garanţie era şi identitatea profundă 
a convingerilor şi diferenţa de douăzeci de ani a vârstelor 
noastre. 

Alia s-a angajat fără şovăire să aranjeze un adăpost sigur 
pentru toate scrierile mele - de care să ştie numai ea, adică 
scutindu-mă pe mine complet de probleme ca acestea: la 
cine se află materialul, cum să-l iau de acolo, cum să-l 
depun din nou acolo; sarcina mea nu rămânea decât aceea 
de a le aduce la ea pe cele excedentare, de-cât aceea de a-i 
comanda cele necesare. I-am aranjat întâlnirea cu studentul 
Alioşa, fiul lui Kobozev; s-au dus amândoi cu rucsacurile 


goale la acel depozit aflat într-un loc unde eu n-am fost 
niciodată - şi au mutat în altă parte materialul cu pricina. 
Alia, înainte de orice, a citit şi a cercetat ceea ce scrisesem 
eu, totul până la ultima hârtiuţa, şi pe toate acestea le avea 
acum înregistrate în memorie şi le cunoştea în detaliu. Apoi 
le-a clasificat, le-a sistematizat (în acelaşi timp cerându-mi, 
pentru cazul că as muri subit, semnături şi explicaţii scrise 
cu mâna mea pe primele foi). aşa s-au strâns acolo 
manuscrisele definitive, şi cele curente, şi cele la care s-a 
întrerupt lucrul. 

Totuşi, depozitul luat în aceste condiţii nu putea să rămână 
multă vreme în locuinţa Aliei: tocmai pentru că eu, 
ascultând de glasul inimii, mă duceam des la ea, trebuia să 
am această libertate, tocmai de aceea depozitul trebuia să 
fie păstrat la nişte persoane care să locuiască mai departe, 
la nişte persoane pe care eu nu le-am vizitat niciodată şi ale 
căror nume într-adins nu voiam să le stiu, ne-cerându-i Aliei 
să mi le spună. (Este mai bine ca fiecare să ştie numai 
strictul necesar, pentru ca nici în caz de delir, nici sub 
hipnoză, nici injectat, nici în momente de slăbiciune a 
voinţei să nu poată spune secretul.) 

Alia s-a apucat repede de treabă, desi încă nu ştia unde va 
fi locul de păstrare, în plus trebuia să se descurce singură şi 
să ceară acordul acelor oameni. S-a gândit bine Alia: 
sistemul de păstrare trebuie să se înscrie în fluxul vieţii în 
aşa fel încât să nu trebuiască schimbate nici cunoştinţele, 
nici întâlnirile, nici deplasările. Adică: de la ea trebuiau să 
ia materiale oameni care şi înainte o vizitau şi care şi de 
acum încolo o vor vizita şi ale căror astfel de mişcări erau 
uşor de explicat. Un asemenea om - familiar, apropiat - era 
fostul soţ, tatăl copilului, tată care-şi vizita din când în când 
fiul rămas cu maică-sa. (Astfel, ea a trebuit ca mai târziu să 
recurgă la diferite soluţii: într-o iarnă a ţinut exemplarul 
Arhipelagului la ruda ei, Leonora Ostrovskaia. Printre 
altele, aceasta, artist plastic, a pregătit "artizanal" schiţa 
copertei cu care August a apărut apoi la Paris. Altă dată, în 


zilele grele ale asediului, Alia s-a gândit să scoată din casă 
nişte foi incriminatorii. Le-a expediat prin bătrânica 
Nadejda Vasilievna Buharina, care venea adesea s-o ajute, 
să stea cu copiii, şi care totdeauna purta cu ea o sacoşă de 
gospodină.) 

Nici Andrei Nikolaevici 'Tiurin, la vremea aceea încă sub 
treizeci de ani (deja doctor în ştiinţe fizico-matematice, 
matematician talentat, de succes), n-a ezitat să ne ajute. El 
se îndrepta convins spre o eliberare religioasă şi spirituală 
(prin suflet remodelează Dumnezeu nesocotita şi nefericita 
noastră societate); şi francheţe bărbătească; si, în chip 
fericit, relaţii personale cu Alia, niciodată alterate, ba chiar 
menținute la un nivel superior. A fost de acord să ni se 
alăture - şi apoi cinci-şase ani "gospodărise" depozitul - 
mereu receptiv, calm, rapid şi de o acuratețe proprie 
matematicienilor. Depozitul de la el era şi cel mai mare 
dintre toate celelalte depozite ale mele şi era unicul care 
funcţiona cu regularitate (depozitele de la cârtitele lui 
Dănilă erau aproape blocate, primeau şi dădeau cu târâita). 

Dar nici Andrei, de vreme ce venea des la Alia, nu trebuia 
să păstreze scrieri de-ale mele la el, ci undeva mai departe. 
şi Andrei a găsit şi el cea mai simplă soluţie - va păstra 
manuscrisele la sora lui bună, Calina Tiurina. Strălucit 
specialist în algebră, doctor în ştiinţe, ea preda la 
Universitate. Era cu totul în afara intereselor şi cercurilor 
rebele, pasiunea ei fiind matematica, excursiile cu barca şi 
schiul montan. şi era sinceră, ponderată şi serioasă, ca şi 
fratele ei. A fost şi ea de acord! Semn al timpului! (Probabil, 
la o activitate subterană, directă, revoluţionară, nu s-ar fi 
angajat. Dar eu începusem să mă înfig ca un asemenea ic 
special în societatea sovietică, încât a mă ajuta să mă 
menţin în această poziţie părea - atunci - a fi sarcina 
tuturor păturilor culte. Aerianul Hruşciov nici până la 
moarte n-a înţeles ce ic ajutase să se înfigă; le-a fost dat 
urmaşilor lui să-l scoată.) A început să tină toate 
manuscrisele undeva la mezanin, unde ţinea şi barca, şi 


schiurile. Tot sistemul, de-acum fără nici o întâlnire directă 
între Alia şi Galia, funcţiona şnur datorită metodei propuse 
de A. A. Ugrimov (pentru a evita denumirea neclară şi 
confundarea pachetelor): se cumpărase o garnitură dublă 
de timbre dintre cele mai diferite, pe fiecare pachet aflat în 
păstrare se lipea câte un timbru, iar unul identic cu acesta 
se păstra la Alia într-un fel de album filatelic; în câte o 
punguliţa se afla un număr, iar undeva separat se afla o 
listă cifrată a manuscriselor. Când eu comandam un 
manuscris, Alia stabilea timbrul, i-l dădea lui Andrei, acesta 
îl trimitea Galici. Galia, operativ şi infailibil, livra plicul care 
trebuia. (Pentru manuscrise păstrate în condiţii şi mai 
conspirative, acelaşi sistem îl folosea Alia chiar cu 
Aleksandr Aleksandrovici.) Un sistem atât de precis era pe 
deplin sigur şi pe deplin eficient, în locul pachetului luat 
rămânea de asemenea un timbru - mărturie a faptului că 
pachetul este luat. Acest sistem este şi comod atunci când o 
anumită hârtie trebuie adăugată unui anumit pachet: o dată 
cu hârtia se trimitea şi un timbru, în 3-5 zile de la comanda 
mea, tot sistemul se punea în mişcare - şi mi se livra tot ce 
ceream. 

În noiembrie 1969, când la Riazan m-au exclus din 
Uniunea Scriitorilor si, abătut, am dat fuga să sun la 
Moscova, primul număr de telefon pe care l-am făcut a fost 
cel al Aliei, dar ea1111 era acasă. (Pentru ultima dată 
plătea tribut obiceiului ei din tinereţe, zburase cu prietenii 
în Caucaz, ca să schieze.) şi peste câte(r) zile, plecând din 
Riazan pentru totdeauna, m-am dus imediat de îi mir la ea, 
desi trăgeam după mine trei agenţi. Ea se întorsese deja. 
"Ai citit?" (adică în ziar, despre excluderea mea). 

— Ait citit" - “si ce părere ai?" - mă verificam pe mine şi o 
verificam şi pe ea. - "Trebuie ripostat! 

— Nu se îndoia ea. - "Poftim!" *- i-am întins eu răspunsul 
meu deja gata. 

Elanurile noastre de luptători se completau reciproc. 
Totdeauna. 


Desi noi vedeam clar de la etajul al optulea că agenţii stau 
lângă bloc (lucru confirmat şi de Eva, care în acest moment 
venea &(tm)- bita spre noi), eu, nu stiu de ce, nu am luat 
cu mine U Juko” ka, ci am lăsat la Alia capitolele despre 
Lenin, în ideea că acest material va putea fi transferat în 
linişte la locul de păstrare. Erau ni? le capitole aduse de 
mine. Le extrăsesem din diferite Noduri. Iară doua zi 
dimineaţă a venit la mine, la Jukovka, un văr priinar alLiusei 
cu rugămintea din partea acesteia să trec de urgentă pe la 
ea. Ce s-o mai fi întâmplat? M-a trecut un fior: confiscare! 
După plecarea mea au descins pentru percheziţie la 
locuinţa Aliei! Dar cnm Pu- tusem să repet o asemenea 
imprudentă, să las eu însumi sa se ducă de râpă totul? Mai 
compromiţător decât capitolele despre Lenin, dar şi decât 
Nodul al XIV-lea, referitor de-acuma la epoca sovietică, era 
capitolul cu Dzerjinski. Cu greu putea să existe ceva jna' 
compromiţător, afară doar de Arhipelag. Tânărul nu era 
iniţiat în nici o problemă, dar pe drum l-am întrebat totuşi: 
"Ce s-a întâfn. P'at>nu ştiţi?" - "Nu stiu precis, dar e o mare 
nenorocire", a răspuns e”-Asa! Nu mai era nici o îndoială! 
Mă chirceam şi muream & m" viam în maşina lui, în timp ce 
el avansa încet pe îngusta sosea Ru-bliovski, angajându-se 
apoi în nesuferita aglomeraţie de pe Vlinski cel cu multe 
benzi de circulaţie. Cum de n-am murit de-a binelea? Într-o 
jumătate de oră s-a repetat cu mine, în debit accelefat>tot 
calvarul anului 1965, legat de pierderea arhivei, calvarul 
ucigător, imputabil propriilor mele greşeli, din cauza cărora 
pierdeam acum toate poziţiile cucerite. 

Despre ce era vorba, de fapt? De un oarecare articol în 
llit” azeta căruia, după părerea Liusei şi a cercului de la 
Novâi-nir, trebuia să-i răspund imediat. Ce bagatelă!., f. 

Dar toată forţa acestei lovituri perfide eu am resimţit-o ca 
pe un nou memento. si: ce bine va fi când totul se va fi 
retras în adânc, departe, temeinic! 

Însă nu pe tot parcursul anului au ieşit toate aşa cum 
fuseseră puse la cale. În iulie 1970, Galina Tiurina şi-a dus 


într-o excursie cu bărcile prin Nord un grup de prieteni si, 
conducându-şi de una singură barca peste o anumită limită, 
s-a înecat - ea, cea mai îndemânatică, cea mai 
descurcăreaţa dintre ei, iar aceştia, orăşeni nepricepuţi, 
fără să-i caute trupul, s-au întors la Moscova. Avea 32 de 
ani. Moartea ei i-a zguduit pe cei apropiaţi, soţul - pentru o 
vreme - s-a semidereglat. Andrei a plecat cu avionul să-i 
caute trupul; Alia, imobilizată din cauza gravidităţii, sunase 
în toată Moscova după o echipă de exploratori echipată cu 
utilajele necesare. S-au găsit nişte oameni cu suflet nobil, 
dispuşi s-o ajute. (La locul nenorocirii, în condiţiile 
indiferentei şi neparticipării nici unei autorităţi, Andrei a 
găsit trupul, mai în avalul râului, cu ajutorul aviatorului 
care a încălcat consemnul ce-l avea pe linie de serviciu. Au 
adus-o şi au îngropat-o la Moscova.) Alia căutase prin 
telefon o echipă de exploratori, dar prin durere şi jale 
străbătea teama că acasă la răposata rudele vor da peste 
ceva ce nu era cunoscut nici uneia dintre ele. Andrei nu era. 
Trebuia trimis cineva care să salveze manuscrisele aflate 
acolo în păstrare. Din ignorantă, din lipsă de pregătire, din 
disperarea provocată de nenorocire, se poate întâmpla 
orice. şi A. A. Ugrimov cu Dima Borisov s-au dus cu Sonia 
Tiurina, sotia lui Andrei, să scoată din casa dispărutei dintre 
cei vii rucsacurile cu manuscrise (27 de kilograme) în aşa 
fel încât să nu înţeleagă nimic cei care, părtaşi la doliu, 
veneau să-şi ia adio de la Galia. (Soţul defunctei a aflat că în 
casa lui se păstrase ceva şi l-a mâhnit faptul că sotia lui 
avusese un secret fată de el.) şi câteva săptămâni, aceste 
rucsacuri rămăseseră la Andrei. şi în toată această jale 
generală trebuia să ne punem întrebarea: unde o să le 
păstrăm în continuare? 

Cercul apropiaților era luat de la sine în consideraţie. 
Cercul apropiaților era un cerc de matematicieni: împreună 
făceau excursii în munţi (si împreună degerau şi-şi pierdeau 
degetele de la picioare), împreună se plimbau duminicile 
prin împrejurimile Moscovei, asi-gurându-le astfel porţia de 


prospeţime capetelor suprasaturate de matematică, 
discutând în afara razei de acţiune a microfoanelor 
chestiuni sociale. (Alia, cândva membră a acestui anturaj, 
de mult nu mai participase la excursii alături de ei, viaţa ei 
complicându-se cu probleme de-ale mele, iar Andrei, cu 
ocazia unor asemenea plimbări, ardea pentru ea tot felul de 
maculatură şi rebuturi rezultate din munca noastră de 
dactilografiere clandestină: imposibilitatea de a arde hârtie 
într-un apartament de oraş constituie unul din gravele 
handicapuri ale conspirației contemporane.) Acum se 
angajase să ne fie custode Serghei Petrovici Diomuskin - un 
om foarte-foarte circumspect, în ciuda celor 35 de ani ai săi; 
el a pus condiţia ca în chestiunea aceasta să nu fie iniţiaţi şi 
amestecați nici chiar cei mai apropiaţi şi mai cumsecade. 

Noului custode, pentru prudenta şi profunda lui 
conspirativitate, eu cu Alia îi spuneam între noi "Viezurele". 
Serghei Petrovici era şi el matematician, de la Institutul 
Steklovski. Era un om foarte serios, calm, ponderat, cu o 
voce domoală, dar cu convingeri ferme. Se născuse într-un 
sat, şi-a dobândit toată instrucţia şcolară prin propriile lui 
eforturi. Trăia ca un anonim, departe de orice publicitate, 
dar în Moscova era unul dintre primii care, în linişte, cu 
discreţie, a început să-şi sacrifice veniturile personale 
pentru a-i ajuta pe deţinuţi şi pe familiile lor - gest la care 
n-a mai renunţat niciodată, în anii maturității a început 
dintr-o dată să cânte la pian. După o boală începuse să 
şchiopăteze, dar tot se ducea cu prietenii să schieze în 
munţi. Un moment de panică a fost şi cu manuscrisele aflate 
în grija lui: nu le ţinea la el, ci la fratele lui, fără ştirea sotiei 
acestuia. Deodată în familia fratelui a intrat dihonia. Din 
spirit de prevedere, S. P a hotărât să schimbe locul 
manuscriselor. şi unde să le ducă? Le-a găsit un alt adăpost 
(eu nici acum nu-l stiu). şi le-a păstrat aici până la 
expulzarea mea, iar apoi mi le-a livrat transă cu transă 
peste graniţă. (Mai târziu 1-au exclus din institut, dar nu 
din cauza mea.) 


Andrei Tiurin nu-şi ascundea prea mult antipatiile politice, 
în privinţa aceasta dovedindu-se şi foarte apropiat de 
familia noastră. După expulzarea mea, folosindu-se de nişte 
drepturi de rudenie, nu numai că venea zilnic ca să ne 
protejeze locuinţa, ca s-o ferească de intruziunile cui vrei şi 
cui nu vrei, dar si, în săptămânile cele mai periculoase de 
aprigă urmărire, purta cu sine materiale secrete 
voluminoase. şi mai trebuie spus că făcea aceasta în 
condiţiile în care era strâns cu usa de un calendar sever: 
anume în zilele când la Alia erau aşteptaţi corespondenţi 
străini care să ducă mai departe acele materiale - pentru ca 
acestea să nu zăbovească în locuinţa noastră. * şi încă şi în 
anul următor, el şi ai lui mai trimiteau în Occident 
manuscrise, le corectau pe cele râmase incomplet finisate şi 
pe care* nu reuşiserăm să le luăm cu noi. Ardeau 
rămăşiţele. 

Acum, când scriu aceste rânduri, în vara lui 1975, 
operaţiunea de lichidare a depozitului de la ei s-a încheiat 
cu bine. 

Si m-a mai scutit de o obligaţie Alia - textele mele care 
erau gata, ea le-a fotografiat pentru a le expedia sub formă 
de microfilme în străinătate. Ani de zile, această meserie 
mi-a fost de un ajutor incomparabil, mi-a asigurat o 
independentă perfectă în activitatea mea conspirativă - dar, 
şi în condiţiile acestea, volumul de muncă mă copleşea, îmi 
lua prea mult timp. De aceea, meşteşugul ca atare căutam 
să-l transmit primei mele sotii (si trebuie spus că în 1968 
ea mi-a fotografiat în condiţii excelente iot Arhipelagul). Iar 
acum volumele se tot măreau. Ceea ce este însă important 
este faptul că în primăvara lui 1971 ne-am hotărât să 
refotografiem totul de la început până la sfârşit şi să-l 
trimitem avocatului meu de la Ziirich, pentru ca toate cele 
pe care le-am scris precum şi arhivele principale să le am 
într-o formă concentrată şi să pot dispune de ele - setul 
"Seif, setul complet, să-l am în siguranţă. (A trebuit să 
facem o copie şi după Arhipelag, pentru că exemplarul 


trimis peste graniţă ne devenise inaccesibil, nu-l puteam 
folosi pentru a fi tradus în limbi europene.) Aceasta a fost o 
muncă imensă. 

Alia a propus ca treaba aceasta să fie făcută de prietenul 
lor comun Valeri, fizician de la USM (Universitatea de Stat 
din Moscova). 

Pe Valeri Nikolaevici Kurdiumov îl văzusem o dată în 
compania lui Andrei. Mă frapase prin vălul fin şi persistent 
al melancoliei 

* Se întreprindeau măsuri menite s-o intimideze şi pe A. I. 
Zaharova, mama lui; aceasta era invitată - chipurile 
prieteneşte - la KGB (multi ani ea lucrase ca inginer de 
tehnică radio în sistemul lor), unde i se spunea: "Trebuie 
să-l salvăm pe Andrei, se duce pe Kozitki." După plecarea 
noastră s-au răzbunat pe Andrei supunându-l unor 
reatestări anuale: în afara oricăror legi şi norme, în ciuda 
faptului că el îşi luase un doctorat strălucit, îi făceau 
mizerie şi-l discutau prin consilii ştiinţifice şi prin cabinete 
neconfirmându-l ca profesor şi chemându-l tot timpul la 
interogatorii "social-politice". 

Dar, în general, această afacere s-a terminat cu bine. A 
avut Dumnezeu grijă de el. (Adnotare din 1978.). >.-*-"- 
<.:* ;0, care-i umbrea privirea, buzele şi prin pesimismul 
care-l apăsa când se gândea la viitor. Nu demult împlinise 
treizeci de ani, dar îl mina tristeţea caracteristică omului 
bătrân care ştie totul despre viaţă şi nu mai aşteaptă nimic 
de la ea. 

Tatăl lui fusese deţinut la Marea Albă, apoi la canalul Mos- 
cova-Volga. Părinţii nu ascundeau nimic copiilor. Din 
Valerik, născut în faimosul an 1937, a ieşit un sceptic 
absolut şi înzestrat cu înţelegerea a tot ce se petrece în 
lume. Era un bun tehnician radio, chiar în perioadele de 
puternic bruiaj asculta destul de mult radioul occidental, 
urmărea politica în deplinătatea şi ramificaţiile ei. 
Judecăţile lui erau mature, exacte. Era convins că ai noştri 
nu vor slăbi şurubul niciodată în nici o privinţă, nu vor face 


concesii, nu se vor schimba (prognoză foarte lucidă) - şi că 
până la urmă îi vor înghiţi pe blegii de occidentali. Mai rău 
decât aceasta - socotea Va-leri - este faptul că orice 
mişcare, internă sau externă, fie ea şi de intensitatea unei 
lupte împotriva comunismului, este lipsită de orice 
perspectivă. Astfel şi toată lupta mea el o aprecia ca pe un 
fenomen unic, ca pe o minune care însă nu va clinti nimic şi 
pe nimeni din loc, iar pe mine - opina el - dacă n-or să mă 
închidă, atunci or să mă omoare; şi chiar publicarea cărţilor 
mele în Occident, el o socotea ca fiind de natură să-mi 
apropie sfârşitul. 

Dar lucrul de care el, dimpotrivă, era ferm şi chiar profund 
convins era necesitatea de a salva din cele ce-mi 
aparţineau: tot ce am scris, toate documentele, fiecare 
cuvânt. Singur, cu propriile lui mâini, îşi crease o colecţie 
completă - o raritate în Moscova - de texte samizdat 
fotocopiate şi legate de el însuşi. Era o întreagă bibliotecă 
din care el, generos, dădea tuturor să citească şi dădea 
chiar texte foarte periculoase, ca acelea ale lui Avtorhanov. 
S-a angajat cu plăcere să facă fotocopii şi pentru mine. Alia 
se temea să ducă la locuinţa lui tomuri cu scrierile mele. El 
a cărat toate utilajele la ea şi a recopiat şi a developat şi a 
uscat la ea, trei zile şi trei nopţi la rând. aşa au fost 
confecţionate un nou set microfilmat al Arhipelagului, după 
care s-au făcut mai târziu toate traducerile, afară de cele 
din spaţiul anglo-american, şi jumătate din întreg setul 
"Seif'. Mai târziu Alia a început să-i dea lui Valeri să 
fotografieze manuscrise (pentru a evita riscul legat de 
existenta unui singur manuscris şi care ar putea să dispară) 
precum şi versiuni intermediare şi materiale pentru 
romane, totul în forma în care lucrarea se întrerupea forţat 
sau se oprea. (Această duplicare făcută în etape ne-a 
împovărat şi ea enorm activitatea conspirativă.) în august 
1973, mergând la lupta hotărâtoare, mă grăbisem - ca să 
fiu sigur că totul este în regulă - să transmit în Occident 
microfilmul cu Octombrie şaisprezece, adică textul în forma 


în care era scris la acea dată. Ca să-i înmânez lui Valeri un 
manuscris m-am dus singur; stabiliserăm ca întâlnirea să 
aibă loc în magazinul de lactate aflat în blocul în care locuia 
el, pe una dintre străzile din Pes-cianaia. Din magazin am 
mers după el, la distantă, am ajuns amân-doi într-un mic 
scuar între blocuri, numai acolo ne-am salutat. Era soare 
peste tot, bancă n-am găsit, ne-am plimbat. Eu deja aveam 
în cap planul pentru acea zi al atacului meu în trepte si, 
ştiind cât de mult îi urăşte Valeri, m-am hotărât să-i fac o 
bucurie şi să-l îmbărbătez, i-am povestit câte ceva despre 
cele ce urmau să se întâmple. I s-a luminat fata cu un 
zâmbet. Dar tot cu zâmbetul dintii, acela din magazinul de 
lactate, un zâmbet trist, pierdut, amestecat cu o undă de 
regret: se bucura de apropiatele mele lovituri şi de tăria lor 
- şi nu putea să se bucure, ci numai se întrista la gândul că 
ei din nou vor rezista, iar noi din nou vom sucomba. 

În toamna lui 1973 am fost urmăriţi pas cu pas, s-a 
complicat la maximum legătura cu toţi cei pe care îi ţineam 
departe de riscuri, iar transformarea manuscriselor în 
microfilme se cerea uneori efectuată pe loc. şi din nou m- 
am întors la sistemul "descurcă-te singur": din nou am 
cumpărat utilaje ca acelea care se uzaseră de-a lungul 
anilor, am început să fotografiem noi înşine în locuinţa din 
Moscova, aleea Kozitki. Eram veşnic cu storurile trase. 
(Saşa Gor-lov, cu mâinile lui minunate, în mod special a 
lucrat un timp pentru a adapta incomodul stativ 
reproductor sovietic la scopurile noastre.) Deodată, nu stiu 
cum, într-una din zilele acestor săptămâni îngrozitoare, 
Valeri vine la Alia, fără să se anunţe şi fără să fie chemat, 
neglijând astfel neîndoielnica prezentă a acelei camere 
instalate de KGB în blocul de vizavi de intrarea noastră 
principală. Era la rând o lucrare oarecare, a luat-o el, peste 
două zile ne-a retumat-o pe o cale indirectă, iar peste alte 
câteva zile constat că lipseşte o piesă importantă-o fi 
scăpat-o pe undeva? O fi pierdut-o? I-o fi smuls-o careva? 
Lucrurile s-au lămurit către miezul nopţii, iar a doua zi 


lucrarea trebuia deja să fie expediată. Eu şi Alia am ieşit “să 
ne plimbăm", îl sunăm de la un telefon public. Era deja unu 
noaptea. (Dificultatea consta, se pare, şi în aceea că sotia lui 
Valeri nu permitea la telefon nici un fel de voci feminine 
necunoscute, trebuia să-ţi dai numele.) El s-a fâstâcit. După 
o pauză, după căutări, începu să râdă blajin în receptor: 
"Da, chestia aia s-a rătăcit în sertarul mesei." Slavă 
Domnului! A adus-o el însuşi a doua zi. Dar ultimele zile au 
fost cele mai grele. 

Si toate aceste apariţii ale lui Valeri la noi n-au trecut fără 
să lase urme. Este ca atunci când, imprudent, treci de 
multe ori pe lângă un roentgen în funcţiune şi te alegi cu 
boala radiaţiei, boală de care nu-ţi dai seama imediat. Am 
aflat prin posta stingă de la prieteni că după expulzarea 
noastră au început să-l şicaneze. Mai întâi 1-a chemat 
"directorul cu probleme speciale" (exista aşa ceva în 
institutul lor special pentru problemele fizicii), 1-a 
ameninţat că-l dă afară. Apoi, în septembrie 1974,1-au 
târât la Lubianka, reuşiseră să afle în ce a constat legătura 
lui cu noi; erau perfect informaţi despre întâlnirea noastră 
în magazinul de lactate, chiar şi filmul s-au oferit să i-l 
arate. Valeri a recunoscut că m-a ajutat, dar a refuzat să 
precizeze ce anume a fotografiat. Au început să-l amenințe: 
"Dumneata observi că aici la noi e foarte multă linişte, dar 
asta nu înseamnă că aici nu se şi împuşca." Dar cu asta, se 
pare, povestea deocamdată s-a încheiat. 

Îi văd zâmbetul de om deznădăjduit, trist. Cum presimţea 
el mereu zădărnicia oricărei împotriviri fată de eiPresimtire 
la fel cu cea a lui Q. 

Si numai lui Dumnezeu trebuie să-i mulţumim că iată, 
după un an şi jumătate de la expulzarea mea, încă aşa de 
putin i-a zgâlţâit şi i-a reprimat regimul pe ai noştri, aşa de 
multe probe am reuşit noi să distrugem, aşa de multi au 
devenit acum mai putin vulnerabili. Nu stiu: ce a făcut ca 
întregul cerc al celor care ne-au fost ajutoare apropiate să 
reziste în lunile cele mai pline de primejdii? Numai 


rugăciunile. lar mai departe: trecutul devine într-o tot mai 
mare măsură trecut, pierde legătura cu fazele practice ale 
luptei. Noii fermenţi, manifestările mele europene şi 
americane, fac ca lupta să se transfere pe alt teren, iar cei 
anteriori nu-şi mai forează cu atâta zel drum spre 
suprafaţă. 

Eu cu Alia, îndată ce ne-am completat reciproc în muncă, 
am simţit nevoia de a avea spre Occident un canal nou, 
permanent şi care să fie al nostru. Eva nu avea un canal 
permanent, la ea totul se baza pe improvizație. şi în anul 
1968, după ce am expediat Arhipelagul, ea a refuzat să 
expedieze (simțind ceva străin aici) microfilmul de pe 
cartea lui Dmitri Panin, destinată de acesta pentru Papa de 
la Roma (pentru ca dintr-o lovitură "să schimbe 
convingerile şi atitudinea" întregului Occident şi ale întregii 
lumi.). În această carte nici eu nu credeam, dar în virtutea 
unei vechi prietenii datând din anii detenţiei socoteam de 
datoria mea să ajut la expedierea ei. lar atunci s-a 
întâmplat să fac cunoştinţă cu fermecătorul părinte 
Aleksandr Men. Ştiam că are legătură cu Occidentul şi l-am 
întrebat dacă vrea să ne ajute. Mi-a răspuns prompt şi 
foarte ferm.' "Da, desigur, atâta timp cât canalul meu nu s-a 
înfundat." (L-am invidiat: acest om are canalul lui! De-am 
avea şi noi!) şi a luat asupra-şi problema. şi a rezolvat-o. 

Numai printr-o familiarizare mai strânsă ne-am dat seama 
cum lucrau pinioanele acelui angrenaj. Părintele Aleksandr 
era conducătorul spiritual al unui curent explorator, încă 
neînsemnat la data aceea, un curent al ortodoxiei nevoite să 
activeze sub regimul sovietic; el conducea nişte seminarii 
neoficiale şi îndruma o grupă de tineret. (Din aceste 
eforturi s-a născut buchetul de articole din Vestnik nr. 97 
precum şi completările ulterioare.) La el, organizator 
principal era însă Evgheni Barabanov, cel totdeauna bogat 
în proiecte de organizare şi reorganizare. (Cel mai reuşit 
dintre acestea fiind preluarea samizdatului de către 
Vestnik-nparizian.) Noi ne-am cunoscut ("am intrat în 


legătură") nemijlocit cu el la părintele Aleksandr Men, ne- 
am înţeles cu privire la transmiterea prin canal. Mai 
departe, pentru o mai mare siguranţă a canalului şi a 
întregului lor grup, nu numai că eu însumi nu m-am mai 
întâlnit cu el aproape niciodată sau numai de trei ori în 
patru ani, dar nici Alia nu 1-a mai întâlnit decât de câteva 
ori: trebuia găsit din nou un factor care să îngreuneze 
urmărirea - încă o persoană intermediară ale cărei în- 
tâlniri cu Alia şi cu Barabanov să fie fireşti. 

Pentru acest rol, ea 1-a ales pe unul dintre prietenii ei, pe 
nasul fiului ei mai mare, pe Dima Borisov. Acesta era un 
tânăr sfios, drăguţ, cu păr negru ondulat, cu ochelari, un fin 
degustător de poezie, cunoscător al cântecelor ruseşti şi 
având el însuşi o voce frumoasă. Dădea impresia că nu este 
consecvent în voinţa de a munci şi de a-şi organiza munca. 
Când ne-am cunoscut, Dima era doctorand la Institutul de 
Istorie. Teza lui de doctorat (desigur, mascată cu formulări 
sociologice) se referea la istoria Bisericii ruseşti din secolul 
al XIV-lea. De domeniul miracolului era faptul că-l 
admiseseră la acest doctorat, de domeniul miracolului era 
faptul că putuse să fie aleasă o asemenea temă-şi putuse să 
fie susţinută o asemenea teză (până la urmă, acest miracol 
se va destrăma). El se născuse în familia unui important 
funcţionar sovietic, dar repudiase drumul şi convingerile 
tatălui său. Pe acesta îl tulburase şi-l speriase evoluţia fiului 
său. Dima Borisov este un om de mare şi crescândă 
erudiție, articolul lui din Voci din străfunduri (ca şi “Zvon şi 
controverse" din culegerea de samizdat în patrie se citeşte 
"August Paisprezece ") nu reprezintă decât începutul 
posibilului său drum. Desigur, nu cu transmiterii 
conspirative trebuia să se ocupe el (si nu trebuia să sufere 
de şomaj, de sărăcie), dar după 60 de ani este aşa de 
vlăguită Rusia, atâţia oameni am pierdut, încât nici nu are 
cine să se ocupe de jocul acesta de-a v-aţi ascunselea pe 
întunecate străzi lăturalnice, în general delicat, visător, 
contemplativ, Dima Borisov a dat dovadă chiar din primele 


confruntări cu KGB (chemări la interogatoriu în primăvara 
lui 1973, apoi zilele ultimei prigoane împotriva mea, ale 
înfrân-gerii, o lună şi jumătate de pregătiri ale Aliei, de 
salvare a arhivei rămase în urma mea, amenințările la 
adresa lui în 1974 după plecarea noastră) de o asemenea 
fermitate şi chiar de o atât de neaşteptata putere de 
ripostă, încât iată că până astăzi regimul nu s-a hotărât să-l 
aresteze sau să ia alte măsuri împotriva lui. 

Dima Borisov a devenit prieten apropiat al familiei 
noastre, cavaler de onoare la cununia noastră religioasă, 
nas al lui Stepan al meu; Alia i-a botezat pe una dintre fiice, 
iar eu pe cealaltă. 

Micul lant - Dima Borisov, Jenia Barabanov şi mai departe 
cineva de la ambasada fraceză pe care noi nu-l ştiam şi 
căruia convenţional îi spuneam "Vasia" (cu întârziere mi-a 
şoptit Barabanov că "Vasia" era o femeie şi totodată 
călugărită) - funcţionase impecabil trei ani, începând de la 
dactilografierea lui August la YMCA în 1971. Aceasta a fost 
principala noastră legătură neîntreruptă cu Occidentul, şi 
ea n-a fost niciodată urmărită de KGB, iar ceilalţi de la 
ambasadă nu ştiau nimic, (în septembrie 1973, după cea 
nimerit în vizorul filajului si, deschis şi temerar, 
recunoscând chiar atunci, în locuinţa noastră, în fata unui 
corespondent străin, că a expediat manuscrise în Occident, 
Jenia şi-a luat avânt să pomenească şi de scrierile mele: se 
părea că nu mai era nimic de pierdut. Dar eu l-am oprit: nu 
deşerta tot ce ai în traista care-ţi atârnă de gât, lasă acolo o 
rezervă că n-o să-ţi julească beregata şi o să-ţi prindă bine. 
si, cred eu, n-am făcut rău: după expulzarea mea i-ar fi 
imputat acest lucru. Dar aşa - a scăpat.) 

Toate amănuntele despre această legendară "Vasia" n-am 
început să le aflăm decât într-o perioadă când eram deja în 
Occident, iar în primăvara lui 1975 la Paris am făcut 
cunoştinţă cu ea însăşi. Era călugărită catolică-apartenentă 
religioasă ce s-a dovedit adevărată. De unde eu mi-o 
imaginasem ca pe un înger plăpând, m-am pomenit în 


camera noastră de hotel cu o grăsană blajină, cu o rusoaică 
provincială, fără îndoială o gospodină excelentă (cel mai 
uşor era s-o vezi cu ochii închipuirii cum îi serveşte cu 
săratele, gogo-sele pe nişte oaspeţi multi la număr), cu un 
accent rusesc nu numai pe deplin păstrat cum la putini din 
emigrație îl mai întâlneşti, dar şi foarte savuros, dar şi 
proaspăt, un accent care şi în Uniunea Sovietică a fost 
suprimat, nimeni de-acolo nu mai ştie să-l folosească. 

Ceea ce visa ea mereu era să trăiască în Rusia. 

Anastasia Borisovna Durova se născuse în 1908. Războiul 
civil îi împrăştiase familia, Asia cu mama locuiseră lângă 
Giugba pe malul Mării Negre, tatăl ei se pierduse în 
necunoscut, apoi întâmplător, sub Albi, i-au citit numele 
într-un ziar: deţinea un post înalt în guvernul de la 
Arhanghelsk. După căderea Arhanghelskului, tatăl ei a 
plecat la Paris şi de acolo, în urma unor demersuri, a 
obţinut pentru ai săi viza de ieşire - la sfârşitul lui 1919, cu 
putin înainte de coşmarul evacuării de la Novorossiisk. La 
Paris, împreună cu câţiva ofiţeri, tatăl ei a deschis un 
gimnaziu rusesc. (Căci întoarcerea în patrie era aşa de 
aproape! 

— Eterna aberaţie a emigrației, iar ocazia de a-i educa pe 
copii ca pe nişte ruşi nu trebuia ratată. Gimnaziul a existat 
până în anul 1962.) în acest spirit a crescut şi Asia, tânjind 
mereu după Rusia, desi de la Leningrad bunica o prevenea 
pe ocolite: "Nu mai visa la Rusia, pe Rusia au călcat-o în 
picioare oamenii şi a părăsit-o Dumnezeu." lar după 
gimnaziu, Asia s-a înscris la un colegiu catolic, a trecut la 
catolicism. Vechiul ei dor de tară nu s-a stins, dar de-acum a 
trecut prin atâtea refracţii încât s-a transformat în năzuinţa 
de a salva Rusia prin catolicism. Ea a luat examenul de 
profesoară de limba rusă. Afluxul postbelic al celei de a 
doua emigraţii, şuvoiul viu al Rusiei, iar apoi întoarcerile 
benevole în URSS ale unei părti a primei emigraţii au făcut 
ca dorul ei de tară să fie şi mai irezistibil, în anul 1959 a 
venit ca turistă în Uniunea Sovietică, ajungând astfel să 


calce cu picioarele ei pe pâ-mântul pe care se născuse, în 
1962 a venit ca traducătoare la expoziţia franceză de la 
Sokolniki. Iar în primăvara lui 1964 a venit în URSS noul 
ambasador Baudet. Acesta, cu putin timp înainte, răjnăsese 
văduv şi acum avea nevoie de o menajeră care să-i 
administreze casa din Moscova, şi să nu aibă familie, şi să 
nu aibă rude în URSS (un ambasador nu trebuie să sufere 
nici influente, nici reproşuri), dar să ştie la perfecţie şi 
franceza şi rusa, şi să fie o gospodină excelentă - o sumă de 
cerinţe aproape irealizabilă, dar Asia Durova a fost tocmai 
omul potrivit pentru aşa ceva. Sprintenă, îndrăzneață, 
operativă şi în acelaşi timp cordială, femeie cu orizont larg 
aşa cum sunt rusoaicele şi ucrainencele, ea s-a adaptat uşor 
la condiţiile sovietice, îmbina fermitatea şi maleabilitatea în 
relaţia cu oamenii administraţiei sovietice, cu lucrătorii 
sovietici, din domeniul aprovizionării - şi a dat atâtea dovezi 
că este omul potrivit la locul potrivit, încât şi ambasadorii 
următori au apelat cu plăcere la serviciile ei. aşa de uşor şi 
de firesc s-a familiarizat cu ambianta sovietică, încât n-a 
ezitat să-i dea peste gheare KGB-ului (“nu vreţi să ne 
întâlnim la hotelul "Evropeiskaia"? nu vreţi să mergem la 
dacea în Golful Finic?"). aşa de uşor şi de firesc, încât a 
ajuns să-i cunoască pe disidenţii (atunci încă nu li spunea 
aşa şi nici nu erau identificaţi ca atare) pe cale de apariţie, 
la unii se ducea acasă (la Barabanov-în 1966, făcând 
cunoştinţă cu el prin studenta franţuzoaica Jacqueline 
Griinwald, şi la nuntă la el, şi i-a botezat copiii). Mai târziu a 
făcut mai mult: ruşii de altă orientare decât cea oficială vor 
totdeauna să transmită ceva. Ea o făcea şi pe-asta (si de la 
Siniavski cu Daniel de asemenea, împreună cu Helene Za- 
moiskaia); şi aceeaşi Grunwald şi Ania Kisilova, altă 
studentă din Paris, o puseseră în legătură cu Nikita Struve 
(schiţa 12) de la YMCA. Îmbinarea specială de spirit 
gospodăresc, inventivitate, perspicacitate, îndrăzneală şi 
dezarmantă bunătate-simplitate, i-a permis Asiei Durova să 
menţină ani de zile periculosul, poate principalul canal 


ilegal Rusia-Occident, ea neavând imunitate diplomatică. 
Era o sarcină pe care diplomaţii apăraţi (dar preocupaţi de 
cariera lor funcţionăreasca) de imunitate nu aveau curajul 
să şi-o asume. Ea, de obicei, trimitea, nu prin diplomaţi, ci, 
asa, prin diferiţi oameni care se întâmplau să se fi cunoscut 
la Paris cu mult timp în urmă, la vreun colegiu, mai adesea 
fără măcar să le spună că urmau să transporte cu ei 
materiale de natură a-i compromite în fata autorităţilor 
sovietice. "Totdeauna oamenii iau mai uşor lucruri 
secundare." "Un anume simt", care-i spunea cu cine se 
poate şi cu cme nu se poate face treaba respectivă, n-o 
înşela niciodată. Astfel, Pnn câteva verigi, eram şi noi 
racordaţi la ea - începând din toamna lui 1968, de la prima 
transmitere a microfilmului lui Dmitri Panin în februarie 
1971, ea a fost de acord să ia August sub formă de 
manuscris - căci nu exista nici un plan, nici o perspectivă 
clară. Dar pleca la Paris un oarecare poliţist francez - şi 
harnica Asia, veşnic ocupată cu florile, cu prăjiturile, cu 
torturile şi cu mai ce? - l-a rugat să fie aşa de amabil să 
ducă o cutie mare cu bomboane pentru o călugărită 
bolnavă. Polițistul, galant, a luat-o tară nici un fel de ezitare, 
a dus-o fără nici un fel de jenă. aşa a ieşit din tară August. 

Iar în mai 1971, cu o altă pasageră întâmplătoare (dar 
care ştia că duce cu sine ceva serios), Asia a trimis şi 
încărcătura mea principală, tot ce scrisesem după 
eliberarea mea - setul de microfilme "Seif. La aeroportul 
Orly, acea pasageră a fost întâmpinată de Nikita Struve cu 
familia; au intrat într-o cafenea la un ceai şi şi-au pus 
gentile pe duşumea, pentru ca apoi "să le încurce", să ia 
una care nu era a lor. (Copiii erau îngrijoraţi: o doamnă de- 
alături îi urmărise foarte insistent.) 

Extraordinar! 'Tot Asia a conceput şi a realizat ceva cu 
totul nemaipomenit: întâlnirea dintre Jenia Barabanov 
("delegaţia" sovietică “pe linia artei decorative") şi Nikita 
Struve (turist parizian) la Varşovia în septembrie 1970. 
Urmare a acestei întâlniri de la Varşovia, Buletinul MSCR 


(Mişcarea Studenţilor Creştini Ruşi) a început să fie 
publicat în format mare şi să-şi propună un program amplu 
care să includă şi autori din Uniune. (De fapt, o asemenea 
includere se şi realizase, aşa că întâlnirea a fost nu deosebit 
de neclară, ci mai mult riscantă - dar de vreme ce fusese 
programată! Pentru aceasta a fost nevoie şi de nişte 
ingenioase convorbiri telefonice dinainte convenite cu 
Parisul, cu Varşovia, convorbiri pe care Asia le-a realizat în 
mod operativ.) 

Acum ea îşi aminteşte de toate acestea câtuşi de putin ca 
de nişte fapte eroice, ci numai şi numai ca de o prăjitură 
reuşită, dar consumată încă de săptămâna trecută. 

Nu ne este dat pentru prima oară să vedem cum Rusia îşi 
strânge la sânul ei copiii care i-au fost răpiți. După c&şi-a 
încheiat activitatea la ambasada franceză din Moscova, Asia 
Durova nu şi-a mai găsit locul nicăieri în Occident - şi a 
venit din nou la Moscova, acum doar ca să locuiască la 
ambasadă - pentru multă vreme - şi să fie mai aproape de 
sora ei mai mică şi de nepoatele ei. 

19| 

“te i-t 

. .. >» e S3 

Elena tezarevna (Liusa) Ciukovskaia Mira Ghennadievna 
Petrova Vădim Vitalievici Afansiev Aleksandr Vadimovici 
(Saşa) Andreev Natalia Ivanovna Stoliarova ("Eva") 

Olga Viktorovna şi Vădim Leonidovici Andreev la 
Peredelkino. la K. Î. Ciukovski Elfrida Philippi "încrucişări 
ale destinului" descoperite de N. S. Tatiscev la Moscova 
Stepan Nikolaevici Tatiscev Aleksandr Moiseevici Gorlov 
Boris Aleksandrovici Ivanov (ofiţer KGB) 

Inna Petrovna Borisova Natalia Vladimirovna Kind luri 
Aleksandrovici Stepanov ("Donet'") Vilghelmina 
Ghermanovna Slavutkaia La Leningrad, la Efim Grigorievici 
Etkind şi Ekaterina Fiodorovna Zvorâkina. Sfârşitul anilor 
1960 


Natalia Dmitrievna (Alia) Soljenitâna Nadejda Vasilievna 
Buharina cu Ermolai şi Ignat (fiii lui Soljeniţân). Moscova, 
1974 

Mărgărita Nikolaevna seffer (Gutalova) 

Aleksandr Ilici Ghinzburg cu fiul Sania. Tarusa, 1973 

Igor Nikolaevici Hohluskin Andrei Nikolaevici Tiurin Calina 
Nikolaevna 'Tiurina Natalia Evghenievna Radughina 
Elizabet Markstein ("Betta") 

Nikita Alekseevici Struve Cu Nils Morten Udgord la 
Sternenberg. Vara 1974 

Dr. Fritz Heeb Ultima vară în Rusia Cu fiul Ermolai, 
Firsanovka, 1973 

Irina Nikolaevna Medvedeva-lomasevskaia Ultimele 
lucruri citite de A. I. Soljeniţân în patrie (pe masă la 
Peredelkino). 

Foto S. Bukalov HPE3PEHHE HTHE B Kaxa Hi denii * 
pcdaitifuio toerynai nPEfIATEJIBCTBO HE nPOIItAETCAI 
Tpy; ino B iciuic epcMfl Hafirn ros iiamcM crpanu. 

Npomncro, DOHWIIACKBHALNIHTIy ROHEH 
JIHTEPATYPHOroO BJIACOBUA Prigoana prin presă, 
ianuarie-februarie 1974 

Lidia Korneevna Ciukovskaia Ultima fotografie a lui A. 1. 
Soljeniţân făcută înainte de a fi expulzat In curtea casei de 
pe ki, februarie 1974 

CoodmeHHe 'TACC BepxosHoro Cosela CCCP sa cHcreMa- 
Tnqeckoe coBepmeHHe AeăcIBHH, ne coBMecTHMBix c 
npHHaAAe>KHOCTbIO K rpa” KAaHCTBV CCCP H 
HanocmitHx ymep6 Coioay CoseI-CKHX 
ComâaAHcnrgecKHX PecCCCP H 13 $eBpaAfl 1974 roAa 
BbiABopen 3a npeAeAM Coseiv ckoro Coioaa 
CoA5KeHnm>îH A. H. 

K H6My, K3K TOABKO CO-H6o6xOAHMfcIM. 

PEAAKItHOHHAH KOJIJIErHH B 03739. 50124. 

H3ff. M 378. 

— B. 

Comunicat de presă al Agenţiei TASS, 14 februarie 1974 


DE LA AGENIA TASS Constatând că Soljeniţân A. 1. 
săvârşeşte în mod sistematic acţiuni incompatibile cu 
calitatea de cetăţean al URSS şi dăunătoare Uniunii 
Republicilor Socialiste Sovietice, Prezidiul Sovietului 
Suprem al URSS decretează decăderea lui din această 
calitate şi expulzarea lui începând cu 13 februarie 1974 de 
pe teritoriul Uniunii Sovietice. 

Familia lui Soljeniţân va putea să meargă la el îndată ce va 
considera necesar acest lucru. 

Colegiu! De redacţie i 12 Triunghiul de sprijin Dar cu toată 
publicitatea zgomotoasă făcută înjurai loviturilor date de 
mine în luptă dreaptă cu autorităţile, o adevărată forţă care 
să mă sprijine împotriva acestora mi-a lipsit cu desăvârşire. 
În orice noapte şi chiar în orice zi, kaghebistii puteau să 
vină simultan şi la mine şi la cei câţiva apropiaţi ai mei şi să 
ducă imediat în bârlogul lor nu tot, dar mult din ceea ce ani 
de zile scrisesem, acumulasem, construisem. Din anii '20 şi 
până în anii '70, multora, multor predecesori şi fraţi mai 
vârstnici de-ai mei, cunoscuţi şi necunoscuţi, tocmai asta li 
s-a întâmplat: li s-a luat şi li s-a aruncat totul în abis, în gura 
monstrului uitării, pentru totdeauna. Eu deja scrisesem că 
întreaga literatură naţională a pierit o dată cu Arhipelagul, 
şi nu numai în sufletele şi minţile oamenilor, ci şi înainte de 
acesta, o dată cu percheziţiile asociate cu arestarea. lar eu, 
purtând deja în mine toată experienta trăită în lagăr, nu 
aveam dreptul să-mi permit o asemenea vulnerabilitate. şi 
tainiţele din Moscova, mijlocite mie de Invizibili, nu 
prezentau nici ele siguranţă. Trebuia ca toate manuscrisele 
să mi le păstrez în Occident, să am acolo un sprijin, capabil 
să-mi promoveze, fără greş şi cu fidelitate, cărţile, în caz că 
aici eu şi Alia am fi pierit. 

Iar pentru toate acestea, evident, era nevoie: în primul 
rând, să am în Occident un editor rus permanent (si o 
legătură permanentă cu el!). Apoi - un reprezentant oficial 
(un avocat?) care să poată respinge juridic orice lucrătură 
kaghebistă de genul aceleia cu care Sovietele înseşi fac 


comerţ în Occident cu manuscrise furate de la autori 
interzişi în Uniune, cum deja nu o dată a demonstrat-o 
acelaşi Viktor Louis (si - o legătură permanentă cu acest 
avocat). Dar şi mai important: şi o persoană de mare 
încredere, una iniţiată, care să mă înţeleagă bine şi să 
înţeleagă bine şi condiţiile din Uniunea Sovietică, dar să 
trăiască într-un loc inaccesibil labelor KGB -şi astfel să 
poată gestiona cu pricepere tot ce am expediat în Occident. 
Adică - trei puncte legate între ele. Să-mi construiesc astfel 
un triunghi nedeformabil. 

Editorul s-a dovedit în mod univoc a fi Nikita Alekseevici 
Struve. (In spatele lui, editura YMCA din Paris şi aparatul ei 
cumva se pierdeau în ceată, se eclipsau.) De altfel, însuşi 
Struve rămânea pentru mine un om încă total necunoscut. 
Legătura bilaterală cu el s-a aranjat prin Barabanov şi 
Durova. Barabanov mi-a furnizat primele date despre acest 
nepot al unui bunic celebru, al personalităţii istorice care a 
fost Piotr Berngardovici, şi nepot (de frate sau de soră?) al 
vestitului teoretician al literaturii Gleb Petrovici, după 
cartea căruia, într-un fel, mi-am format prima impresie 
despre conţinutul şi dimensiunea literaturii emigrante. 
Legătura lui Barabanov cu N. Struve data deja de mai 
multă vreme, din anul 1966. În scrisorile "prin posta 
stângă" nelegale, pe care i le scria Struve, erau afirmaţii ca 
acestea: noi (adică emigranții, şi mai ales urmaşii 
emigranților) suntem nişte ruşi dematerializaţi", "Rusia 
(pentru noi) aproape că nu este o realitate, ci o idee. şi de 
aceea şi mai mult decât în vremea lui Tiutcev, trebuie, 
împotriva realităţii şi a evidentei, să credem în Rusia. 
Credem că Rusia poartă pecetea tării alese de Dumnezeu - 
unica tară ortodoxă, mare şi vie; tocmai în Ortodoxie este 
plenitudinea adevărului şi a vieţii. Legătura dintre Rusia şi 
Ortodoxie pentru noi este una dintre cele mai înalte valori 
umano-dumnezeiesti". (Eram încă din tinereţe foarte 
interesat în a-mi face o idee de ansamblu despre modul în 
care emigrantul rus percepe lumea. Dar atunci nu reuşeam 


să înţeleg detalii de viaţă ca acestea: "Facem eforturi 
supraomeneşti pentru ca, împotriva logicii şi a utilității, 
copiii noştri să rămână ruşi, osândindu-i la suferinţe morale, 
întrucât această educaţie monstruoasă îi rupe de mediul lor 
de viaţă." Peste încă o duzină de ani, când de-acum mă 
aflam în afara granitelor tării, acest lucru aveam să-l 
înţeleg şi eu în relaţia cu fiii mei.) Mai târziu, Nikita îmi va 
scrie la Moscova şi mie: "A fi emigrant este cea mai dificilă 
dintre arte." şi iată, în anii care au urmat, acest om, cu 
speranţa lui fierbinte şi cu credinţa profundă într-o Rusie 
poate inexistentă ("acum este greu să ne imaginăm cât de 
rupţi unii de alţii am fost până în anii '60"), avea să depună 
nu puţine eforturi spirituale ca să creeze pentru acea Rusie 
o revistă religios-literară cu totul necunoscută ei, o revistă 
care la Moscova va fi aşteptată cu sufletul la gură, va avea 
un larg cerc de cititori şi va ajuta la coagularea 
dezbinatelor forte intelectuale ruseşti. Editarea unei 
asemenea reviste pentru o tară în care nu locuieşti şi cu 
care nu ai legături poştale deschise pentru primirea de 
manuscrise şi opinii şi pentru difuzarea tirajului este o 
sarcină foarte neobişnuită, îndrăzneață, dificilă. Dar N. A. 
Struve s-a achitat cu bine de ea; începând din 1969 a reuşit 
să facă din emigrantul vechiul subţirel "Buletin MSCR'" o 
punte spirituală din ce în ce mai trainică între emigrație şi 
metropolă. 

Iar şi mai devreme, probabil în toamna lui 1967, pe sub 
tavanele apartamentului orăşenesc al familiei Ciukovski, 
unde atunci încă nu ne obişnuiserăm să ne ferim de 
interceptări, Kopelevii mi-au făcut cunoştinţă cu Lisa 
Markstein, despre care auzisem de mult: originară din 
Austria; fiică nici mai mult nici mai putin a lui Ko-plenig, 
conducătorul Partidului Comunist Austriac, ea şi-a petrecut 
în URSS toată adolescenta şi tinereţea, apoi a plecat în 
Austria, dar revenea adesea în tara noastră (nu întâmpina 
nici o greutate în obţinerea vizelor). Astfel, şi-a însuşit 
cunoaşterea intimă a două limbi, a două culturi (ceea ce 


apoi îi va fi de foarte mare ajutor la traducerea 
Arhipelagului), a două moduri de viaţa - occidental şi 
sovietic - având o largă viziune asupra amândurora. În plus, 
cu inteligenta ei ageră, cu fierbintea ei inimă nerăbdătoare, 
Lisa, prin destinul ei, era deja chemată să joace un rol 
special între aceste două lumi. Am făcut cunoştinţă cu ea 
într-o atmosferă de mare simpatie: o caracterizează 
abordarea precisă şi directă a lucrurilor, judecăţile 
curajoase şi clare, operativitatea. Dar de data aceea nu ne- 
am propus nimic practic. 

Câteva luni mai târziu, Lisa a luat de la Liusa şi a dus în 
Occident micile mele îndreptări la Pavilionul canceroşilor: 
cu scrisul ei, a inserat crâmpeie de text în conspectele ei de 
sintaxă rusă. (Aceste îndreptări au ajuns la edituri; mai 
târziu şi-au jucat pe neaşteptate şi rolul procesual ca probă 
- când ca text autentic, când ca nişte corecturi ale autorului 
- în litigiile dintre edituri cu privire la Pavilionul 
canceroşilor, este foarte greu să prevezi consecinţele pe 
care le are într-una dintre lumi un pas făcut în cealaltă. Mai 
târziu Lisa a fost nevoită să apară şi ca martoră într-un 
proces dintre edituri, dar ca martoră anonimă - altminteri 
şi-ar fi dezvăluit legătura cu noi.) f În mai 1968, când noi 
dactilografiam de zor Arhipelagul la Roj-destvo, mi s-a 
transmis o scrisoare venită "prin posta stingă" de la Paris, 
scrisoare prin care Lisa îi spunea Naiei Mirova (Lazareva), 
prietena ei din Moscova, că nu poate să n-o doară când 
vede cum acolo escroci sau impostori dispun de cărţile mele 
lipsite de protecţie juridică. Mai spunea că ea ar fi gata să- 
mi apere dezinteresat drepturile dacă eu i-aş da procură. 

Încet, această idee a prins teren, în toamna aceea, Lisa a 
venit pe neaşteptate la mica mea dacea de la Rojdestvo. Eu 
ardeam frunzele căzute pe jos. Ne-am aşezat lângă foc - de 
necrezut! 

— Iată, aici de curând terminaserăm Arhipelagul, şi iată 
un om din altă tară, un binevoitor sincer şi inteligent, care 
este gata să pună în mişcare totul! Apoi peste un an m-am 


apucat să-i povestesc Aliei despre o remarcabilă Lisa. Am 
constatat însă că Alia o ştia deja de câţiva ani - asta să 
însemne că lumea-i mică sau că Moscova-i îngustă? Nu stiu 
în ce împrejurare cineva îi făcuse cunoştinţă cu Lisa, care 
venise din Austria să se intereseze de disidenta de la 
Moscova şi de modul în care ea ar putea-o ajuta. (De la 
lovitura de stat din octombrie, lumea, mental şi afectiv, s-a 
întors deja cu 180 de grade - dar când se va realiza şi în 
viaţa reală aceeaşi întorsătură?!) 

Astfel ne-am hotărât deja să legăm noduleţul. Cu ocazia 
uneia dintre următoarele sosiri discrete la Moscova ale 
Lisei, tratativele cu aceasta privind posibila ei activitate în 
Europa le-am dus eu împreună cu Alia. Nişte plimbări 
banale a două femei pe bulevardul Precistenski, atât de 
familiar lor, amândouă fiind la zi cu antrenamentul în a privi 
în jur şi a se uita împrejur, conversând numai pe ruseşte, 
ceea ce nu zgâria urechea pietonilor care se întâmpla să 
treacă pe lângă ele - o asemenea privelişte nu atrage 
atenţia. 

În septembrie 1969 m-am întâlnit cu Lisa la Alia, pe strada 
Vasi-levskaia. Austriaca a adus în germană textul juridic al 
procurii şi mi-a sugerat să-mi iau un avocat în Occident. A 
spus că ea poate să-mi recomande un avocat bun din 
Elveţia, pe doctorul Fritz Heeb, pe numele căruia trebuie să 
scriu procura de bază pentru ca el să-mi poată gestiona 
treburile. Noi nu cunoşteam nici un nume din nici o altă 
tară apt a-i face concurentă lui Heeb, aşa că am primit cu 
bucurie această recomandare a Lisei, acest dar ceresc: să 
ai avocatul tău în Occident? 

— O mişcare puternică, pentru autorităţi cu totul 
neaşteptată, dar în acelaşi timp una ce parcă nici nu este 
interzisă de lege? Eu şi Alia ne-am dat imediat acordul, ne- 
am jenat să întrebăm ceva despre acel Heeb. 

La începutul lui 1970, Lisa a venit din nou, a adus forma 
definitivă şi atotcuprinzătoare a procurii pe numele lui 
Heeb, procură ne care eu am semnat-o din nou, dar pe 


fugă, influențând şi deter-minând prin aceasta soarta 
cărţilor mele în străinătate în modul - după cum gândeam 
eu - cel mai bun. Pe Lisa, la data aceea, încă nu o controlau 
la vamă, totuşi procura aceasta, pentru siguranţă, Katia 
Svetlova, mama Aliei, a ascuns-o magistral în capacul de 
carton al unei cutiuţe cu bomboane. 

Lisa (de la Elisabett numită de noi "Betta"), Fritz Heeb 
['"lura" 

_de la jurist (pe ruseşte iurist-n. 1.)] şi Nikita Struve 
(Nikita - 

Nikolai - "Kolea") au format în străinătate acel foarte dorit 
triunghi. Spre aceste trei puncte se îndreptau acum toate 
scrisorile mele nelegale şi de la ele trei se primeau 
răspunsurile. (Betta la Viena primea de la Heeb din Ziirich 
xerocopia scrisorii mele către el sau direct de la noi 
scrisoarea "prin stingă" pentru Heeb - şi i-o traducea lui 
când în scris, când, dacă era posibil, la telefon.) 

Cu Heeb, de ochii lumii, purtam şi o corespondentă legală 
superficială, pe jumătate lipsită de conţinut (de obicei cu o 
singură informaţie, şi scrisorile ajungeau la destinatar, KGB 
nu tăia legătura - ca să aibă ce urmări?); el îmi scria pe 
nemţeşte, eu lui pe ruseşte. Această corespondentă 
deschisă o foloseam uneori şi pentru a-i face pe kaghebisti 
să-şi ia ochii de la adevăratele mele planuri sau să-i 
avertizez în legătură cu problemele pentru care mă voi bate 
cu foarte mare îndârjire, uneori şi pentru a-mi bate joc de 
ei. Când nu mi-au livrat de la Heeb pachetul cu recenziile la 
August apărute în presa occidentală, i-am scris 
corespondentului meu: nu m-am supărat, asta s-a făcut din 
grijă pentru mine, căci nişte recenzii injurioase m-ar fi 
demoralizat, iar unele laudative m-ar fi făcut să-mi pierd 
capul, în ambele cazuri mi-aş fi pierdut sporul la lucru, n-aş 
mai fi reuşit să tipăresc o nouă carte până la aderarea 
URSS la convenţie, şi atunci, în această privinţă, m-aş fi 
văzut pus într-o mare întârziere. lar când autorităţile 
sovietice săvârşeau imixtiuni flagrante în procesul meu de 


divorţ, eu de asemenea îi prezentam lui Heeb acest lucru ca 
pe un paradox sovietic. Temându-se să nu fie date de gol, 
autorităţile interceptau chiar şi aceste scrisori. 

Dar iată că pe Betta au început s-o suspecteze, să nu-i mai 
permită să vină în URSS. Ultima dată m-am văzut cu ea în 
toamna lui 1970, Alia a întâlnit-o şi în anul următor 
(folosindu-se şi de mijlocirea lui Dima Borisov). Cu aceasta, 
vizitele Lisei au luat sfârşit şi discuţiile noastre deschise s- 
au întrerupt. Toate sugestiile, cererile, planurile, 
presupunerile şi deciziile au început să circule subteran 
prin corespondentă clandestină, în cazuri extrem de 
urgente, Betta, vorbind în parabole, reuşea, prin apeluri 
telefonice sau scrisori deschise către Lazarevi, să transmită 
ceva sau să se informeze. 

Toată acea corespondentă primită de noi, se înţelege, a 
fost arsă pe loc. Dar ea s-a păstrat în întregime la Lisa şi la 
Nikita. Acum am în fată acele scrisori. Acea atmosferă, deja 
uitată, reînvie în memorie. 

Din toamna lui 1970, îndată ce am terminat August, m-am 
ho-tărât să i-î trimit lui Struve la YMCA si, deschis, să-l 
public acolo sub numele meu - dar totul să fie secret până 
în clipa apariţiei. La începutul primăverii lui 1971, el îmi 
răspunde că deja culegerea este în curs, fără tam-tam, şi că 
sarcina corecturii şi-o asumă el cu sotia. (Aceasta este şi 
prima lor experientă de colaborare directă cu un autor din 
Rusia. Anterior, după ce căpătaseră textul bulgakovian 
Inimă de dine, entuziasmându-se de el şi dorind neapărat 
să-l publice - editura a aflat că văduva lui Bulgakov o 
ameninţă cu un proces şi multă vreme nu s-a mai luat nici o 
hotărâre în această privinţă.) Noi le mai strecuram când o 
hartă, când o schiţă de copertă, când o postfață - apelul 
meu către emigranţi de a trimite materiale. Dintr-o 
neînțelegere, noi am comis o greşeală grosolană cu 
cursivele: le-am subliniat cu litere mari în textul 
dactilografiat (din lipsă de experientă tipografică). YMCA 
aşa le-a şi tipărit, cu litere mari: s-a obţinut o aparentă de 


expresivitate, şi această greşeală regretabilă va trece şi în 
ediţiile străine. La Moscova am început să co-lationăm 
cartea care sosise - am mai găsit în ea o sumedenie de 
greşeli de tipar. Nici în ediţia a doua n-au reuşit să le 
corecteze. "Nu am senzaţia că s-a realizat o ediţie ideală" - 
i-am scris eu lui Nikita. 

Legătura prin Durova funcţiona excelent la vremea aceea, 
şi în primăvara lui 1971, prin Nikita, am trimis pentru Heeb 
nişte pachete importante (Arhipelagul ieşea a doua oară din 
tară): "Acesta este mai mult decât un destin personal, 
abordati-l cu cea mai mare precauţie şi înţelepciune." îl 
învăţ conspirație sovietică: mergeţi la Heeb personal şi nu 
singur, ci însoţit, în aşa fel încât lucrările să nu rămână nici 
un minut nesupravegheate, faceţi asta şi până la publicarea 
lui August; în caz contrar în spatele dumneavoastră poate 
să apară potera. şi încă ceva: dacă la dumneavoastră la 
editură vor apărea colaboratori noi după editarea lui 
August, să nu le acordaţi încredere, oricât de cumsecade vi 
s-ar părea ei. Asemenea preveniri îi fac pe occidentali, 
desigur, să rida - căci cine de la ei a simţit pe propria lui 
piele ghearele KGB? 

"Mi-a făcut o impresie bună, desi e cam uluit de 
complexitatea situaţiei" - spune, după întâlnire, Nikita 
despre Heeb. Încă necu-noscând maniera extrem de 
delicată de a se exprima a lui Nikita, eu nu dau importantă 
celei de a doua jumătăţi a frazei şi o iau în ansamblu ca pe o 
aprobare pentru Heeb. (Dar în realitate Nikita voia să-mi 
spună că Heeb, se pare, nu este prea potrivit pentru treaba 
asta.) 

Legătura funcţionează excelent - şi pofta mea devine tot 
mai mare. Rog să-mi trimită amintiri de-ale emigranților 
despre revoluţie, dacă vor fi existând. (si Nikita îmi trimite 
foarte valoroasele amintiri ale lui V. F. Klementiev. *) 
Comand cartea de amintiri a lui Gurko în nemţeşte şi o 
primesc, apoi şi cărţile lui Melgunov, precum şi altele. 
(Cărţile dorite sosesc, cheamă! 


— Rară să încapă în comprimata sferă încinsă a vieţii 
mele.) Pentru Zilberberg, trimit în martie 1972, prin acelaşi 
Nikita, lucrarea pe microfilm a lui Teus despre destinele 
poporului evreu. (Zilberberg tace, trece mult timp până 
confirmă primirea, Teus se nelinişteşte, şi îi trimitem pe 
aceeaşi cale şi o a doua rolă de microfilm.) Trimitem pentru 
publicare la YMCA In patrie se citeşte August paisprezece, 
"Scrisoare către Patriarh". (Vestnik oglindeşte marea 
frământare pe care scrisoarea a stârnit-o în cercurile 
pravoslavnice ale emigrației.) Trimit pentru noua întâlnire 
dintre Nikita şi Heeb setul secret al microfilmelor mele 
"Seif. Trimit textul original al Pavilionului canceroşilor, (încă 
nici nu-mi dau seama că, acum trei ani, tocmai YMCA, 
Nikita cu o grupă de traducători francezi, au editat 
diletantistic Pavilionul în franceză după un întâmplător text 
samizdat, text în care cuvintele mele idiomatice erau 
"retuşate" ca să aibă un aer "mai literar'.) Dar atrag 
atenţia: se pregăteşte o serie de broşuri numită Gândirea 
rusă contemporană (naşterea culegerii Voci din 
străfunduri) - o vom publica! (Nu o dată scriu despre 
aceasta, dar seria nu se înfiripă nicicum, Căpitanul 
Klementiev aşa şi intră în Martie şaptesprezece, sub 
numele lui, cu biografia lui. (Adnotare din 1986.) nu este 
timp pentru organizarea ei.) şi încă mai insist asupra 
particularităţilor regulilor mele gramaticale. şi chiar iată 
deja ce idee îmi vine: în ediţiile străine ale Rotii Roşii 
trebuie efectuate nişte prescurtări. (Idee justă, dar 
nematerializată.) 

Este în desfăşurare şi o controversă cu Struve. Culegerea 
de articole din Vestnik nr. 97 mă revoltă, apoi şi articolul lui 
"Teleghin" din nr. 103 este jignitor pentru un rus, iar 
redacţia nu face nici un comentariu şi nu se delimitează. 
Eroare optică de la Paris: nu se vede cum la samizdat se 
produc, iresponsabil şi stihinic, răbufniri împotriva Rusiei. 
El nu înţelege pericolul sciziunii iminente, încerc din 
răsputeri să-i explic acest lucru lui Micită, îi trimit, nu 


pentru publicare, ci numai pentru el însuşi, varianta 
articolului meu de răspuns. Dar el răspunde cu blândeţe: 
"Mie multe lucruri din aceste articole nu-mi erau pe plac, 
dar vedeam în ele o primă încercare la nivel corespunzător 
de a înţelege ceva din cele ce s-au întâmplat. Occidentul i-a 
fascinat pentru că sunt tineri şi fără experientă. Nu-mi pare 
rău că le-am dat posibilitatea să se exprime." în hăituitele 
scrisori "prin posta stingă" reuşim totuşi să facem uneori 
schimb de păreri, dar nu despre cauza noastră: iată-mă re- 
actionând cu amărăciune la Aleile întunecoase ale lui Bunin. 
şi el (Struve) salută din inimă chestia asta. lată-l 
semnalându-mi articolul anecdotic din Noul cuvânt al 
Rusiei, articol în care scriitorul emigrant N. Ulianov susţine 
că de fapt nu există şi n-a existat nici un Soljeniţân, că asta 
este o creaţie colectivă şi o născocire a KGB, că un autor nu 
poate să se descurce aşa de bine şi în ştiinţele exacte, şi în 
medicină, şi în practica şi teoria militară, şi în politică şi în 
istorie - şi Struve îi trimite acestei gazete răspunsul lui 
fierbinte, îi împărtăşesc entuziasmul meu pentru predicile 
pe care un oarecare "părinte Aleksandr" le tine la radio 
"Svoboda". Era părintele Aleksandr smeman. Struve îi 
trimite o copie a scrisorii mele entuziaste (mai departe, nu 
stiu de ce, dă peste aceeaşi gazetă şi fără tact este 
publicată acolo). 

Dar corespondenta mea cu Nikita este încă pe deplin 
calma. Un altfel de vârtej era în tensionata corespondentă 
cu Betta. O zoresc, o zoresc, o zoresc cu cererile mele 
scrise mărunt pe foită de ţigară. Dorinţa mea fierbinte este 
să scriu în tihnă Nodurile, dar lupta precedentă prea m-a 
băgat în viteză. Filmul stiu tancurile adevărul! 

— Mi se pare a fi o teribilă lovitură dată comunismului, văd 
răscoala lagărului pe toate ecranele lumii! şi de la începutul 
lui 1971 îi rog pe ai noştri să înceapă tratativele cu 
regizorii, să pregătească filmarea, căci aceasta este o 
treabă de lungă durată. Să găseşti regizorul care să nu se 
teamă a pune în mişcare toată forţa politică a filmului! şi să 


nu fie străin de tematica şi tipologia rusă! şi să nu se lase 
ameţit de trucurile ieftine ale Hollywoodului. (Dar unde vei 
găsi toate astea? Tratativele au şi început, dar de trei ani 
sunt cam infructuoase. Pentru această activitate 
suplimentară, Betta, fireşte, nu are forţele necesare, iar 
Heeb este cu totul profan în materie. Nici regizori nu se 
găsesc; cei de stânga se tem să-şi lege numele de un film 
anticomunist, se tem să nu fie huiduiţi de Stânga politică.) 
Betta, în schimb, întreabă: în Germania vor să se telefil- 
meze Pavilionul canceroşilor, să le dăm voie? 

— Da! 

— Ea însă propune să se pregătească telefilmarea lui 
August. De ce nu? Bine, mai multe lovituri! 

Apoi mai pierd din elan şi o rog pe Betta să nu grăbească 
tratativele privind montarea Tancurilor. "Să lăsăm anul 
1972 să rămână un an liniştit. Vreau să scriu Octombrie, să 
încep Martie." în 1972: "O siguranţă de sine şi o libertate 
cărora de mult le uitasem gustul. Să lucrez şi în '72 şi în 
'73, fără întrerupere. Să mă ocup de roman, numai de 
roman şi să neglijez acţiunile sociale" - preocupările de 
scriitor trec pe primul plan, acesta este un lucru pozitiv. Dar 
deocamdată acolo, la familia Carlyle, în America - ne 
spunem noi - încă din anul 1968 se traduce de zor 
Arhipelagul; din vara lui 1971, microfilmele repetate ale 
Arhipelagului sunt la Heeb, din februarie 1972 începe şi 
Betta traducerea în germană. şi fie, fie ca traducerile să 
arunce în aer muntele vrăjit al Dragonului! 

— Iar eu în timpul acesta voi scrie cât voi pofti. 

Dar iată încă o noutate: în nopţi de nesomn prind de la 
radio "Svo-boda'" la ora 2 şi 30 de minute emisiuni privind 
istoria revoluţiei din anul 1917, ascult cu nesaţ, dar tot cu 
bruiaj, este ca şi când s-ar depune o muncă uriaşă pentru 
mine: strângere de materiale, interviuri, un întreg colectiv 
de ajutoare neaşteptate! Dar cum să fac să folosesc mai 
eficient aceste lucruri? Ii scriu Bettei: să numim uDoi- 
treizeci" acest proiect, nu e timpul să începem a încerca 


stabilirea unei legături prin cineva? Să primiti aceste 
materiale şi să mi le trimiteţi mie? În afară de asta: nu 
puteţi să extrageţi pentru Martie ecouri din presa 
europeană cu privire la revoluţia din februa-ne? Îmi 
închipui că asemenea titluri de articole de gazeta apăreau 
şi atunci. şi aceeaşi Betta ia problema în serios (datele 
respective le va căuta soţul ei). 

Acum, când s-a creat triunghiul de sprijin şi toate 
microfilmele mele sunt la Zurich (multă vreme nu-mi găsesc 
liniştea: nu ţineţi la birou scrierile mele, se va pune la cale 
un atac contra lor, puneţi-le într-un seif de bancă, la subsol! 

— În sfârşit soseşte şi confirmarea: da, aşa şi sunt 
păstrate!), numai acum e timpul să declanşăm operaţiunea 
defensivă cu Testamentul, în februarie 1972, datorită lui 
Heinrich Boli - pururea îi mulţumesc - am beneficiat de 
tihna de care am vorbit, în locuinţa noastră de la Moscova, 
el a certificat cu semnătura lui fiecare filă a Testamentului 
meu pe care 1-a luat cu sine în buzunar, în acelaşi timp, el 
se cunoaşte foarte bine cu Lisa, şi iată că lestamentul este 
deja la ai noştri! (si unde să-1 înscriem pe H. Boli, dacă nu 
printre Invizibili? Boli, încă în anul 1965, în perioada cea 
mai încordată pentru mine, a luat de la Moscova un 
scenariu şi un poem de-ale mele şi ani de zile le-a păstrat la 
el şi apoi le-a predat Lisei. şi ce viraje iau destinele 
oamenilor: după aceea situaţia lui în Germania Occidentală 
într-atâta a devenit de vulnerabilă - căci a scris despre nişte 
tineri terorişti, viitori membri ai grupului Baader-Mainhoff, 
că sunt Juni idealişti aduşi la disperare" - încât a fost nevoie 
ca eu din captiva URS S să-l apăr pe el, cetăţean al 
liberului Occident! Prin Lisa i-am trimis o scrisoare de 
mulţumire, una care să ajungă şi la cunoştinţa opiniei 
publice.) şi aici nu este vorba numai de un testament, ci şi 
de o mişcare importantă în viitoarea luptă, este vorba de o 
substanţială întărire a apărării mele - tocmai aici, începând 
cu primăvara lui 1972, îşi are izvorul şi o asemenea 
siguranţă de sine: acum îndrăzniţi numai de vă atingeţi de 


mine! Eu stiu că acestea se vor publica, şi fără mine, şi fără 
Alia, şi pe urmă o să înceapă să vă curgă, să vă curgă în cap 
cărţile mele! Acum în scrisori secrete rămâne sa convenim 
cu ce fraze convenţionale în scrisori deschise către Heeb 
sau cu ce frază a unui brusc apel telefonic câtre Zurich se 
declanşează explozia: în totalitate sau pe bucăţi. (Asemenea 
fraze convenţionale şi nume codificate elaborăm şi pentru 
diferite alte cazuri, ele de asemenea se multiplică. Iar în 
acest timp nici detaliile testamentului nu-mi dau pace. 
Proiectul unei uriaşe biserici a Sfintei Treimi pe terenul 
viran de la Zvenigorod pare deja prea exagerat şi se pune 
problema dacă n-ar fi mai bun unul mai modest: renovarea 
bisericii Panteleimonovskaia de la Kislovodsk, unde am fost 
botezat; iată biserica din cimitirul Gheorghievski, unde se 
odihneşte tatăl meu sub stadion; iată, acolo n-a mai rămas 
pic de teren unde să construim un mic paraclis pe locul 
bisericii Kazanskaia din Rostov, în prezent demolată: ar fi 
fost o ocazie să-mi răscumpăr păcatul nechibzuinţei de- 
atunci, căci copil neastâmpărat, băteam mingea în incinta 
sfântu-lui lăcaş. şi corecturile la testament şi adăugarea de 
noi scrieri destinate publicării - pe nesperate salvatul 
Banchet al învingătorilor, scurtarea culegerii de versuri 
inspirate din viaţa de lagăr, deja şi Viţelul până la Nobeliana 
şi Jurnalul R-17 care a luat amploare - totul! Totul! Totul să 
fie publicat şi să-i cadă în cap Dragonului! În această ordine 
voi programa acţiunile pe care trebuie să le întreprindă 
Betta.) 

Acum devine iminentă aderarea URSS la convenţia 
drepturilor de autor. (Deja de curând eu însumi îi 
îndemnam într-acolo; noi toţi am înţeles cu întârziere că şi 
în problema aceasta vom fi traşi pe sfoară; Alia a scris şi a 
trimis anonim la Le Monde articolul intitulat "Cuţit înfipt în 
spatele cuvântului rusesc"; cei de acolo I-au publicat în 
martie 1973, era la modă.) Iar între timp Nikita nu reuşeşte 
nicicum să publice textele lui Ivan Denisovici şi al Matrionei, 
cele adevărate, nedesfigurate pentru cenzura sovietică - şi 


eu îl grăbesc, îl grăbesc: să reuşească până în ziua 
convenției (1.6.'73), căci pentru asta nu merită să te bagi în 
"lupta pentru convenţie". 

Dar mai e ceva: la noi deja se lucrează în secret la Donul 
liniştit; prevăd că va fi ceva senzaţional, dar cum să aperi 
drepturile unui autor anonim D - să facem asta prin Heeb? 
Prin Heeb? (si aşa scriu, şi aşa mă corectez.) şi desi am 
experienta vieţii şi stiu foarte bine că nu poţi fi stăpân în 
casa altuia, presez de la o scrisoare la alta înflăcărându-mă 
tot mai tare cu proiectul ieftinirii drastice a apropiatei ediţii 
& Arhipelagului. Ce oroare! În Occident, cartea costă 10 
dolari, ceea ce, în ruble la cursul real, înseamnă 40-50 de 
ruble volumul! Dar se poate admite aşa ceva? Un volum al 
Arhipelagului trebuie să se vândă de trei ori mai ieftin, de 
cinci ori mai ieftin! Ca să-l citească toţi] - Totul este ca el să 
tragă, să lovească în monstrul sovietic! Pentru ca în 
Occident să-l citească zeci de milioane de oameni, iar mie 
de pe urma lui nu-mi trebuie nimic în plus! "Pentru mine 
aici este vorba de un mare sens moral, acest material nu 
este comercializabil, acesta este sânge la jertfelnic, acest 
sânge trebuie să urce ta ceruri. As vrea să aduc în universul 
editorial al cărţilor o viziune nobilă, să chem la conştiinţa 
editorială." Să fie plătită la nivel normal munca 
traducătorilor, a zeţarilor, a funcţionarilor editoriali -şi toate 
pierderile să se împartă între editură şi autor, proporţional 
cu cota-parte primită de fiecare. "Multi se vor lepăda de o 
asemenea afacere - să le fie de bine. Dar în orice limbă se 
va găsi măcar o editură onorabilă şi noi apoi o vom răsplăti 
cu alte cărţi." Betta înţelege destul de bine combativitatea 
noastră, a celor din URSS şi nu ridică nici o obiecţie. lar 
Heeb obiectează în bloc, apoi întocmeşte şi-mi trimite un 
referat nebulos pe această temă. 

În acest timp, ediţiile deja apărute şi care afluează spre 
noi nu sunt de natură să ne bucure. Ce mai cârpaci s-a 
dovedit Luchterhand cu August în nemţeşte! "Nodul I" şi 
datele lui restrictive se pierd chiar de la foaia de titlu. lar 


pe ecranele cinematografelor, într-a-devăr, ce greşeli 
grosolane, principiul înregistrării nu este înţeles câtuşi de 
putin! şi tinta proverbelor este de nerecunoscut. şi chiar pe 
harta Prusiei Orientale - în ediţie germană! 

— Unele puncte sunt marcate cu 80 de kilometri mai la 
dreapta sau mai la stânga! În halul ăsta de leneşi, neglijenţi, 
neatenţi, dar ce fac ăştia? În ce groaznică maşina de tocat 
carne a intrat munca noastră de aici? Cum să facem să nu 
se mai repete asemenea lucruri în celelalte ediţii? şi cine va 
reuşi să urmărească toate chestiile astea? 

— Pe toate astea singură Betta nu le va dovedi. N-avem 
forte, n-avem! 

Iar cu traducerile în limbi străine, câte griji! În Occident 
nu este ca în Uniunea sovietică, acolo cele mai bune forte 
scriitoriceşti nu se bat defel pentru traduceri; traducătorii 
occidentali, dacă traduc bine, o fac din plăcere, iar 
recompensa pentru traducere artistică este insuficientă. 
"Decât o traducere nereugşită, unilaterală, formală - mai 
bine lipsă!" îi scriam eu Bettei. Rău de tot am păţit-o cu 
traducerea în engleză a lui August: Glanny a făcut pentru 
Bodley Head o traducere* din cale afară de proastă; August 
a fost primit în Anglia numai cu strâmbături din nas, dacă 
nu cu înjurături. Glanny a avut josnicia să se justifice 
spunând că August este scris "asa de prost", încât pe 
alocuri a trebuit "să corecteze fraze întregi", iar un 
reprezentant al editurii a declarat: "Dacă am fi tradus 
August cuvânt 

* După cum mi-a povestit apoi în Anglia o membră a 
"Artelului" lui, Glanny a porţionat tot August-şi a dat câte o 
bucăţică fiecăruia dintre cei care i-au oferit servicii de 
traducător. şi aceştia s-au înhămat la treabă, tră-gând unul 
hăis, altul cea. (Adnotare din 1978.) cu cuvânt, am fi ajuns 
de râsul lumii." Brusc, ca într-o străfulgerare, jjjj-a trecut pe 
sub priviri traducerea "Lacului Segden" apărută în 
Intellectual Digest, numărul din aprilie 1971. Am citit-o şi 
chiar am tresărit de emoție: această traducere este mai 


presus de toate celelalte! Aceasta este ca şi când eu însumi 
as fi scris în engleză fiecare frază! Ce bine este redată toată 
cadenţa, respiraţia şi vocea! Zborul şi pulsul frazei! Iată, 
asta şi trebuie: traducătorul ca un coautor drag! Numele 
traducătorului n-am putut să-l descopăr printre datele 
exemplarului. De urgentă i-am solicitat lui Heeb să dea de 
urmele acestui minunat traducător! (si 1-a căutat aproape 
trei ani! şi în 1973, la New York, încă mai încerca să afle 
unde este, în definitiv, acel traducător. Nu este de găsit, a 
plecat în Australia, nu i se cunoaşte adresa - mi-a răspuns 
avocatul meu. Cel căutat era Harry Willets de la Oxford, nici 
prin cap nu-i trecuse să plece undeva, şi noi am pierdut trei 
ani în care acesta ne-ar fi fost de mare ajutor! Venind eu în 
Occident, l-am căutat şi l-am găsit.) 

Cu atât mai mare era răspunc erea în legătură cu 
traducerea Arhipelagului: cât de neserioasă fusese plasarea 
acestuia la familia Carlyle, încă nu-mi imaginasem, în 
nemţeşte îl traducea însăşi Betta, care-mi scria că "s-a legat 
sufleteşte" de această carte. şi buna cunoaştere a 
realităţilor sovietice o ajuta şi ea foarte mult. (lot ea mi-a 
propus două feluri de subliniere a cuvintelor: cursive 
pentru terminologie şi aldine pentru expresivitate. Chestia 
asta tare mi-a plăcut şi eu cu Alia am avut mult de lucru la 
sortarea sublinierilor şi a trebuit să expediem listele cu 
corecturi - în plus fată de corecturile urgente de fond-şi 
cele scrise pe tot parcursul anului 1973. Iar în ediţiile 
occidentale, aceste lucruri tot n-au pătruns.) lar căutarea 
unui traducător francez mergea greu: căci în strictele 
condiţii de secret în cine să te-ncrezi? Stepan Tatiscev 
primise de la Andreevi, pe încredere, primele capitole, dar 
traducerea lui n-a mers. Nikita căuta şi el, fără succes, un 
traducător, apoi, cu aprobarea lui, Betta a luat legătura 
direct cu editura Du Seuil. Mai târziu a trebuit să se 
accelereze traducerea primului volum, să se înjghebeze o 
grupă de traducători. lar eu nu mai aveam răbdare: trebuie 
căutat şi un traducător în spaniolă! 


— Căci asta este o limbă vorbită în toată Ame-nca de Sud! 
Ne-am hotărât: pentru Arhipelag, în secret, modul de « 
ucru trebuie să fie unul special. Mai întâi îi căutăm pe 
traducători Pentru edituri, plătim noi înşine traducerea, iar 
apoi, cu sprijinul?' acordul traducătorului, căutăm editura. 

Si câte năpaste din diferite părti nu s-au abătut pe 
neaşteptate asupra noastră, de-abia scapi de una că vine 
peste tine alta. Ba un fragment din Nopțile prusiene a 
apărut nitam-nisam în Die Zeit pe care noi îl consideram ca 
prieten - litigiul trebuie aplanat prin Heeb! Ba ne-a băgat în 
sperieţi un articol foarte îngrijorător, semnat de Patricia 
Blake în Time: zice că în Occident, un grup oarecare 
lucrează la traducerea Arhipelagului - cine? Pe ce 
exemplar? De unde aceste informaţii? şi nu vei afla, şi să 
presezi n-are rost, iar titlul cărţii este pe buzele tuturor! 
Toate astea ameninţa să-mi strice planul viitorului mare 
atac, să-mi dezgolească flancurile înainte de vreme. Aceeaşi 
Betta mă anunţă că se zvoneşte cum că în Index la 
Skemmel se tipăresc fragmente din Potecile, venite, pare- 
se, prin Zilberberg - şi un cui mă străpunge la gândul că 
acestea sunt fragmente furate de cineva (si cât de mari 
sunt?)! Dar poemul nu 1-a avut în mână decât Teus, nimeni 
altcineva. Alarmă - să stopăm! - şi în legătură cu aceasta 
câtă corespondentă plină de nervi şi de o parte şi de alta. 
Lucrurile încep să se lămurească: acele fragmente nu sunt 
altele decât cele pe care Teus deja le-a publicat în articolul 
"lui Bla-gov'. 

— Ei, ce să-i faci. Urmează imediat scandalul cu biografia 
lui Faifer, căci biograful, se vede treaba, este un fel de 
detectiv-vo-luntar, el, poate, a mirosit ceva şi acum publică 
ceva ce eu ascunsesem, ceva ce ascunsesem de KGB. Ce-i 
de făcut? Să-1 stopăm juridic? 

— Nu avem asemenea drepturi. Dar o declaraţie 
amenințătoare din partea lui Heeb? Îi scriu pe cale legală: 
"Vă rog să faceţi o declaraţie împotriva biografilor abuzivi. 
Consider că este o neruşinare şi o imoralitate să întocmeşti 


biografia unui scriitor în timpul vieţii lui, dar fără acordul 
lui. Asemenea acţiuni nu se deosebesc cu nimic de cele ale 
unui detectiv, ale unui poliţist sau ale unui pris-tav. (Din 
răspunsul pe care mi-l dă Heeb prin posta de stingă înţeleg 
că Burg şi Faifer, dacă nu mi-au lezat onoarea, nu pot fi 
acţionaţi injustiţie; nu pot fi traşi la răspundere nici dacă, 
fără să-şi dea seama de asta, debitează o minciună.) lar 
imediat "aliatul" Jores Medvedev, ca să se laude în fata 
întregii lumi, aduce în cartea sa copia unei invitaţii din care 
se vede cum se poate găsi locuinţa noastră pe una dintre 
străzile lăturalnice, unde sunt casele Bahrusinski. Deci de 
urgentă să-i cerem să elimine acel plan din carte! 

— Iar la Moscova se zvoneşte imediat că Natalia 
Resetovskaia în colaborare cu agenţi APN pregăteşte ba 
memoriile ei, ba biografia mea -* şi că îmi va cita din 
abundentă scrisorile; se grăbeşte, nu vrea să aştepte până 
la moartea mea. (si într-adevăr: i-a transmis APN-ului, spre 
vânzare şi publicare, scrisorile mele către ea, începând cu 
anii de front. Deja în iunie 1974, îndată după expulzarea 
mea, italianul Tempo publicase "Scrisorile de dragoste ale 
lui Soljeniţân"; îi fuseseră oferite şi lui New York Times; 
după aceea le comercializase la Geneva agentul Alain 
Davo.) 

Mai există şi un proiect precum următorul: întrucât acum 
avem în străinătate banii de la Premiul Nobel, cum să nu-i 
ajutăm pe cei care, la rândul lor, ne ajută dezinteresat? Toţi 
duc lipsă de bani, toţi se află în nevoie, iar banii "în valută" 
reprezintă şi o valoare incomparabilă, ă la sovietique. De ce 
să nu întocmim acum o listă - Nr.|, Nr. 2, Nr. 3. În total 
douăzeci de numere, astfel în scrisori îi vom numi numere, 
în maniera lui Zamiatin, şi despre ei - diverse paragrafe mai 
încordate ale scrisorilor noastre secrete din toţi aceşti ani. | 
se trimite o listă Bettei în care se precizează cine ce număr 
are, adresele. Pentru unii, pericolul e minor, iar alţii sunt 
aşa de ascunşi, încât este imposibil ca într-o scrisoare să le 
dai imediat şi numele şi adresa, în cazul lor dăm pe 


bucățele în două-trei reprize: o dată strada fără numărul 
casei, apoi separat date despre el, numele de familie îl 
rupem de pronume şi de numele după tată, în ce priveşte 
scopul facem nişte menţiuni mai absurde şi fără o legătură 
clară cu alte elemente. O altă precizare de făcut: tara şi 
autorul de la care provine traducerea. Cineva are în 
străinătate un prieten care este o personalitate cunoscută, 
altul o rudă adevărată, de la ele trimitem ce avem de trimis 
colaboratorilor noştri. lar celorlalţi trebuie să le trimitem 
de la persoane cu totul fictive, şi aici pot să apară suspiciuni 
din partea KGB (si uneori apar dintre cele periculoase). 
Sau: deodată soseşte traducerea Nr. 11, dar Nr. ll n-a 
reuşit să se pregătească pentru a răspunde la întrebarea: 
"de la cine aşteptaţi?" Pericol iminent! 

— Din cauza unui asemenea caz trebuie efectuată o 
urgentă anchetă secretă (iar pentru fiecare bileţel - o 
întâlnire, o transmitere secretă, separată), încordarea e 
foarte mare, în fiecare scrisoare sunt multe date despre 
numere, nu puţine sunt şi neînțelegerile, din cauza 
încurcăturilor nu ne alegem decât cu mare oboseală. Iar 
Betta cum să descurce şi să-i transmită toate astea lui 
Heeb, şi anume în formă completă şi clară, pentru 
executare? L. K. Ciu-kovskaia orbeşte, are nevoie de un 
aparat optic; noi nu ştim exact de care, şi nimeni nu ştie, 
aparatul trebuie să aibă un diametru mare Pentru 
cuprinderea unei pagini întregi şi să mărească mult, de 5-7 
ori (lupele obişnuite fie măresc mult şi au diametrul foarte 
MIC, fie invers), şi să aibă şi fond. Cum să identifici tipul? 
Unde să-l comanzi? Probabil în Olanda, nu sunt ei meşteri? 
lar de trimis o să-l trimitem din partea lui Boli, pe care o 
să-l rugăm să ne ierte de deranj. Dar durează, durează 
mult corespondenta între Moscova şi Viena şi Zurich şi Koln 
şi câteva locuri necunoscute, şi iată ni se trimite, dar nu 
este ceea ce trebuie! Înseamnă că trebuie s-o luăm de la 
capăt, iar între timp Lidia Korneevna orbeşte într-un ritm 
catastrofal, iar ochii ei - dintre cei mai scumpi nouă - îi 


zorim, îi presăm cu noi solicitări, în sfârşit ni se trimite un 
aparat bun, suntem salvaţi! 

— Dar fără nici o lampă de rezervă, iar lămpile sunt 
unicat, înseamnă că acum le comandăm separat. 

Desi cu greu, comenzile se îndeplinesc treptat, până la Nr. 
20 traducerile s-au primit, şi eu cu Alia aveam o nouă 
preocupare: cum să-i ajutăm în acelaşi mod pe deţinuţi 
(naşterea viitorului Fond Social Rus)? Din nou aceeaşi 
procedură, introducem numerele de la 20 până la 40, dar 
din partea cui să le trimitem lor? - şi noi anchete 
poliţieneşti sunt în toi. 

Între timp, Betta, nemulţumind autorităţile sovietice cu 
unul dintre articolele ei publicate în Austria, îşi vede retrasă 
definitiv permisiunea de a mai veni în Uniune. La începutul 
lui 1973, consulul sovietic la Viena îi spune în fată: "De ce să 
mergeţi într-o tară care vă displace aşa de mult? Nu vă dăm 
viză şi multă vreme de-acum încolo n-o să vă mai dăm." Dar 
ce simplu ar fi să ne întâlnim şi să vorbim, câte lucruri s-ar 
lămuri dintr-o dată! Mici modificări: când sosea la Moscova 
fiica cea mai mare a Bettei şi se întâlnea cu Alia, când pleca 
Eva în Elveţia şi se întâlneau acolo - dar întâlnirile Evei se 
lăsau cu multe ambiguităţi. 

Aşadar, toată abundenta cascadă a problemelor, 
propunerilor şi deciziilor se realiza numai prin scrisori "prin 
posta stângă", iar acestea circulau numai cu ocazii. lată, am 
scris o scrisoare: neivindu-se ocazia, zace neexpediată două 
luni, iar în timpul acesta s-au schimbat toate evaluările şi 
soluţiile, fă bine şi scrie alta. 

Deja uit-din care cauză mă şi repet-dacă am scris un 
anume lucru data trecută sau nu, căci copii nu se pot tine, 
rescriu, iar ceea ce schimb sub incidenta împrejurărilor 
precum şi a noutăţilor de ultimă oră este uneori o soluţie 
într-una şi aceeaşi scrisoare. Din vârtejul acesta de scrisori, 
meticuloasa Betta extrăgea indicaţii, rugăminţi, corecturi - 
si, creându-şi o cartotecă, repartiza temele pe fise, evidenta 
era mai clară asa. lar noi trimiteam multe şi pe microfilme, 


iar la acestea ba se schimba expunerea, ba se diminua 
claritatea, căci totul se făcea în condiţii de adâncă 
ilegalitate, uneori chiar trebuia s"ă împachetăm la 
repezeală instalaţia. Se petrecea şi următorul fapt: noi 
trimiteam deja corecturi pe microfilme, iar la Zurich, 
microfilmul principal încă nu era trecut pe hârtie. Betta 
trebuia să prelucreze metodic toate trimiterile noastre şi să 
contacteze diferite puncte din Europa. şi uite aşa îşi 
consuma săptămâni întregi cu redactarea de scrisori şi cu 
convorbiri telefonice ("cât de mult urăsc telefonul" - scria 
ea; şi eu, cât de mult o înţelegeam!). Căci din februarie 
1972, munca ei principală nu era alta decât aceea de a 
traduce primul volum al Arhipelagului, şi încă pe tăinuite, 
nu trebuia să se sfătuiască decât cu mine. "Greu este nu 
atât din cauza muncii, cât din cauza răspunderii" - spunea 
ea în aceleaşi scrisori. Arhipelagului şi întregii noastre 
lucrări ascunse, ea şi-a dăruit rară rezerve sufletul, aşa cum 
nimeni în Occident nu obişnuieşte s-o facă: "Eu trăiesc o 
viaţă dublă. Sufletul, gândurile îmi sunt la dumneavoastră. 
Uneori merg pe stradă şi deodată mă întreb: unde mă 
aflu?" Se învălmăşeşte Viena liberă cu Moscova împilată. In 
scrisorile încurajatoare pe care ni le trimite răzbate unda 
de nedezminţita căldură şi credinţă fată de cauza mea. îi 
răspund: "V-am citit scrisorile şi ne-am minunat constatând 
cât sunt de neputincioase şi depărtarea în timp şi cea în 
spatiu să ne înstrăineze pe noi de dumneavoastră şi invers. 
Avem senzaţia că tot timpul gândim şi simţim împreună, şi 
că deciziile dumneavoastră arată aproape sută la sută ca şi 
când le-am fi luat împreună. Aveţi o structură sufletească 
aşa de asemănătoare cu a mea şi a Aliei!" Dintr-o 
neînțelegere apărută nu stiu cum, ea îi sunase pe Lazarevi, 
codificând ceva. lar eu i-am răspuns: "Cred că noi şi 
dumneavoastră ne iubim reciproc mai presus de orice 
divergente posibile. In toţi aceşti ani atâta ne încălzeşte şi 
ne inspiră o asemenea certitudine şi un asemenea optimism 


faptul că existaţi. Credinţa mea în dumneavoastră este 
nestrămutată şi de aceea sunt liniştit." 

Desigur, venind din lumi diferite, nu putem să ne potrivim 
chiar aşa de perfect, uneori frontul nostru mai prezintă 
unele fisuri. Cineva m-a informat că Betta "este mâhnită de 
interviul pe care eu l-am dat în august ziarului Le Monde. 
Acolo este multă confuzie", aşijderea şi în Pacea şi violenta, 
întrucât chiar în legătură cu aceasta auzisem că există şi la 
Moscova nişte obiecţii vehemente şi având în minte 
culegerea Voci din străfunduri, aflată deja în curs de 
cristalizare, i-am scris Bettei: ". Cred că foarte curând 
opinia publică socialistă şi democratică din Occident va 
avea ocazia să afle nişte adevăruri zguduitoare, atunci când 
din Rusia se va decreta că divinităţile cele mai sfinte şi 
multiseculare sunt nişte idoli falşi. şi eu nădăjduiesc 
fierbinte că dumneavoastră veţi fi printre primii europeni 
capabili să accepte asta cu simpatie şi înţelegere." Peste o 
lună, Betta îmi răspunde că este mâhnită: "Mă doare 
sufletul că vi s-au dat informaţii incorecte despre mine. 
Cauza dumneavoastră nu numai că o aprob, dar o consider 
una mare, divergentele noastre nu sunt decât asupra unor 
lucruri minore." 

lar acestea erau deja zilele de dinaintea dezastrului cu 
Arhipelagul. şi de unde aveam eu o asemenea clară 
presimţire? La 22 august 1973 îi scriu Bettei: "Aceasta va fi 
o toamnă deosebit de dificilă. Poate că nici nu vom mai avea 
când să vorbim. Poate ati observat că în multe privinţe la 
noi ritmul şi densitatea evenimentelor au crescut. Asta este 
o anumită mişcare a astrelor sau, cum se zice la noi, voinţa 
lui Dumnezeu. Eu intru în luptă cu mult mai devreme decât 
gândeam, multe - fără îndoială - mă forţează s-o fac. Nici 
un pronostic nu se poate face, dar este clar că va fi nevoie 
ca Arhipelagul să fie gata mai devreme decât se preconiza, 
în caz că lucrurile vor lua o turnură proastă va trebui ca 
dumneavoastră să decideţi fără noi doi." 


Despre căderea Arhipelagului, Betta a aflat două 
săptămâni mai târziu de la agenţiile de ştiri şi ne-a scris: 
"Acum cuvântul de ordine în familia noastră a devenit "totul 
pentru front, totul pentru victorie!" De-am rezista fără să 
stricăm calitatea" (traducerii). 

Iar eu îmi vin în fire: "Oare de câţi ani amân eu chestia 
asta, Dumnezeule? Mai departe nu se putea, cum de n-am 
înţeles eu asta mai devreme? Dar împreună e mai uşor: 
acum putem tine acasă tot Arhipelagul, nu mai avem ce 
pierde, şi ce mult s-au simplificat informaţiile despre text! şi 
putem să-l dăm vizitatorilor să-l citească. lar pe de altă 
parte, mă tem că şi la Viena locuinţa Bettei devine 
vulnerabilă, o pun în gardă. 

În aceste luni de toamnă ale lui 1973 (în octombrie se 
întâlnesc toţi trei la Zurich pentru a se consfătui, noi nu 
ştim nimic despre asta) legătura noastră clandestină 
pulsează şi mai spasmodic, îi mai trimit Bettei urarea de 
drum bun în legătură cu Arhipelagul: "Cu strângere de 
inimă m-am abținut ani de zile de la publicarea acestei cărţi 
care era deja gata: datoria fată de cei vii cântărea mai mult 
decât datoria fată de cei morţi." şi cum să accelerăm acum 
publicarea? 

Oate_o xerocopie de pe textul dactilografiat? N-are 
importantă cum va arăta ediţia, numai să iasă mai repede! 
şi lui Nikita îi trimit vorbă: lasă să arate rudimentar 
Arhipelagul - şi să fie mai ieftin, asta nu-i o carte să faci 
bani de pe urma ei. (Redus la neputinţa de găurile din 
bugetul unei edituri sărace, Nikita roagă să se înţeleagă că 
ediţia rusă nu poate fi nicicum mai ieftină. Eu sunt de 
acord.) Nikita promite să editeze volumul unu în timp 
record, în trei luni. Zeţarul Arhipelagului - scrie el - mi-a 
spus cu lacrimi în ochi: când voi muri, puneţi-mi această 
carte în sicriul meu. Insist în continuare: dar cum să facem 
să publicăm volumul al doilea imediat după primul, nu se 
poate la o lună după? Nu, imposibil. YMCA poate să scoată 
în mai volumul al doilea. 


— Nu! Nu! Sub nici un motiv mai târziu de martie! 

— Nu, nici la acest ritm nu se angajează de două ori. Dar 
poate să fragmentăm şi volumele (nu este esenţială 
împărţirea pe volume), să publicăm separat Partea întâi, a 
doua, a treia - ca pe nişte caiete, numai să fie mai repede! 
şi luaţi măsuri de securitate, nu pierdeţi din vedere 
posibilitatea unui atac direct asupra tipografiei! KGB nu se 
dă înapoi de la nimic! 

— În atenţia Benei: după ce va apărea în rusă primul 
volum, toată nădejdea se leagă de apariţia foarte rapidă a 
ediţiei în germană, dacă întârzie - nu s-ar putea scoate şi 
publica separat în reviste nişte capitole? "Mai repede, ca să 
ştie toată lumeal - şi atunci se va termina cu arderea." în 
această toamnă aflăm cu indignare că familia Carlyle ne-a 
tras pe sfoară: traducerea americană nu va fi gata nici în 
cinci ani; de-abia acum, la sfârşitul lui octombrie, au predat 
traducerea, dar şi aceea nefinisată, "mai trebuie lucrat la 
ea". Dar ne ajunge din urmă traducerea în suedeză a lui 
Hans Bierkegren - aceasta ne va fi de ajutor! şi cum stăm 
cu măsurile de securitate? Secretul poate să se scurgă deja 
din trei tipografii. Trebuie publicat mai repede! 

— Eu mai repede am nevoie ca procesul să devină 
ireversibil, să se producă explozia, pentru ca KGB nici să nu 
încerce să smulgă ceva de la mine. şi un asemenea 
(năstruşnic) contracalcul: şi deodată KGB se va repezi să 
publice mai devreme decât mine Arhipelagul capturat (doar 
s-a întâmplat cu Allilueva) - astfel vom demonstra că 
exemplarul este furat, incomplet, o redactare veche - s>i 
trimit Bettei lista dovezilor. Sau invers: Sovietele vor 
încerca să interzică Arhipelagul în Occident? La cererea lui 
Heeb îi trimit "prin posta stângă" şi o nouă "Confirmare a 
deplinelor împuterniciri" - special pentru cazul 
Arhipelagului: că este împuternicit pentru toate ediţiile 
acestei cărţi şi că în acelaşi timp este liber de obligaţii 
personale de plată (el se temea de o asemenea întorsătură 
a lucrurilor). Acum Testamentul a încetat a mai fi necesar, 


acum se deschide perioada publicării integrale a tuturor 
scrierilor mele, perioadă limitată doar de posibilităţile 
noastre tehnice. Da, şi ia te uită nici nu pricepi de îndată: 
acum deja se poate să nu mai ascundem capitolul &m 
August despre Lenin, n-am putea să-l inserăm în vreo 
ediţie? şi acum, când în URSS s-a desfiinţat bruiajul - de 
bine ce apare Arhipelagul-să fie citit imediat la toate 
posturile de radio! (Ce mă mai întind şi eu! 

— Nici Vocea Americii, nici BBC nu vor mişca un deget, ca 
să nu strice relaţiile diplomatice cu URSS.) Filmul 
Tancurile-îndată ce încheiaţi un acord - imediat însă o notă 
în gazetă despre asta. (0O-o-o, încă mai e departe până la 
film.) Să dinamitez totul, mai repede! Pe "Nu trăiţi în 
minciună" am în vedere să-l public în februarie. (si am 
nimerit-o!) 

Trimitem la Ziirich microfilmul lui Octombrie - de acolo de 
unde a rămas, poate, nu va mai fi dus niciodată până la 
capăt. Trimitem pe fragmente şi articolele din culegerea 
Voci din străfunduri. 

Dar şi mai repede! 

— La mijlocul lui decembrie îi trimit lui Ni-kita "Scrisoare 
către conducători", ea trebuie publicată la 25 de zile după 
primul volum al Arhipelagului] (M-am zăpăcit cu totul, nu 
înţeleg ce fac, îmi tai craca de sub mine: dar dacă 
Occidentul va citi acea "Scrisoare" - pe el nici nu-l 
interesează Arhipelagul.) şi s-o traducem mai repede! 

De "Scrisoarea către conducători" s-a apucat imediat o 
tipografie pe care eu n-o cunosc: YMCA. Iar când la 28 
decembrie iese la atac Arhipelagul, mie îmi cade brusc fisa 
că trebuie să rețin de la publicare "Scrisoarea către 
conducători"! A. A. Ugrimov mă previne că în Occident ea 
va provoca o reacţie de respingere. Dar pentru mine nu 
acesta este motivul principalei altul: "Scrisoarea" începe să 
sune acum nu ca în septembrie, când am depus-o la CC. Mă 
întreb dacă astăzi lumea nu va detecta la mine vreo nuanţă 
de împăciuitorism, în tumultul care însoţeşte lansarea 


Arhipelagului, momentul pentru "Scrisoare" nu este bine 
ales, nu. Nu! ("Cap de fontă, nu mă satur de somn!").,; e. 
”v,., La începutul lui ianuarie 1974 îi scriem lui Nikita şi 
Bettei să etinâ "Scrisoarea" pe termen nedefinit, să n-o 
difuzeze deloc, nici chiar traducătorilor, să stopeze şi toate 
traducerile! 

Par - scrisoarea aceea a întârziat şi noi n-am mai fi putut 
să oprim nimic - la YMCA, la Nikita, tirajul era deja gata, şi 
traducerea franceză, gata şi ea, intrase în tipografie. Am 
ţinut lucrurile loc printr-un telefon indirect, convenţional. 
Le-am ţinut! N-a transpirat nimic! (Nimereală?! Sau gafa?! 

— Totul depindea de nişte simple întâmplări, şi situaţia eu 
n-o evaluasem cu toată seriozitatea, capul şi trupul îmi 
deveniseră semiinsensibile. Dacă n-am fi reţinut 
"Scrisoarea", eu as fi ajuns mai repede la închisoare, iar nu 
la expulzare peste graniţă: nimeni din Occident nu m-ar fi 
apărat atunci.) şi în plus toată această tracasare 
suplimentară cădea întruna asupra Bettei! 

— În săptămânile când a predat la editură primul volum al 
Arhipelagului şi începuse să-l traducă pe al doilea. Ce 
multă răbdare îi trebuie, şi ce nivel de inteligentă! La 
sfârşitul lui ianuarie, ultima ei scrisoare, care nu m-a mai 
găsit în URSS: "La elanul neobişnuit se adaugă o oboseală 
groaznică şi sentimentul veşnic mocnit că ceva nu iese aşa 
cum trebuie. Mă trezesc din coşmarurile devenite acum o 
permanentă: ceva important am uitat să fac! Chiar mă ridic 
brusc uneori. Sunt foarte bucuroasă că "Scrisoarea către 
conducători" a fost amânată: asta i-ar fi derutat groaznic pe 
oamenii de-aici şi chiar ar fi dăunat înţelegerii 
Arhipelagului. Ca să înţelegi "Scrisoarea" trebuie să cunoşti 
Rusia." şi mândria ei legitimă: "Cu Arhipelagul s-a reuşit 
tinerea secretului până la sfârşit." Dar este deja extenuată: 
o parte a traducerii volumelor al doilea şi al treilea, ea o va 
împărţi cu un partener, acum nu mai este nevoie de tăinuire 
ca înainte. Traducerea Bettei este lăudată de Boli, de Die 
Zeit, de Der Spiegel. 


"Dar şi dorul mistuitor şi teama pentru voi." 

Iar ei> către ea, într-o scrisoare care nu i-a parvenit: "Am 
eu oare senzaţia că nu ne vom mai vedea niciodată? 
Categoric: nu! Cred într-o viitoare întâlnire vie, interesantă, 
tihnită. Cum? Enigmă, încă multe minuni şi surprize ne 
aşteaptă. Fie ca noul an să fie anul victoriilor noastre! Nu- 
mi vine să-mi iau rămas-“un, dar pentru orice, pentru orice 
eventualitate." şi Alia, cu scrisul ei lăbărţat, în ultima 
scrisoare: '12 februarie. Azi, la ora 5,l-au ridicat pe Sania, 
opt oameni. La 10 seara mi s-a spus la telefon că este 
arestat. Continuaţi, fără să încetiniţi ritmul! 

Toate scrierile lui, una după alta, să vadă lumina tiparului. 
Acesta-i principalul." încă din prima mea zi la Boli au venit 
şi Lisa, şi Heeb. Acesta din urmă: impunător, important, 
înalt, pufnea din lulea. Suna de la Paris şi Nikita Alekseevici, 
se gândea să vină imediat, dar sufleteşte nu puteam să 
absorb totul dintr-o dată, l-am invitat la Ziirich. Cu el m-am 
întâlnit deja acasă la Heeb - pe loc atmosfera a devenit 
foarte caldă: era singurul rus dintre toţi cei care făceau un 
zid compact în jurul meu. şi în plus: un om dintr-o dată aşa 
de apropiat, cu care ne-am înţeles în indiferent ce problemă 
a venit în discuţie, desi el toată viaţa a fost emigrant, iar eu 
toată viaţa cetăţean sovietic. 

Si iată, tot Triunghiul de Sprijin s-a adunat într-o cameră, 
si, în loc să mai recurgem la scrisori cifrate, vorbim liber - 
cine, până de curând, ar fi putut să prevadă asta! Casa, în 
întregime, este înconjurată, asediată de urmăritori - dar din 
partea mijloacelor de informare în masă, nu din partea 
Ceka. 

Acest Triunghi de Sprijin a făcut pentru mine chiar mai 
mult decât a reuşit el efectiv să prelucreze: a creat acea 
stare de încredere în mine, acel zid nevăzut în spatele meu, 
zid de care sprijinindu-mă, putusem să stau în fata 
Dragonului fără să şovăi câtuşi de putin, fără să am vreo 
clipă de regret, gata să străbat drumul până la sacrificiul 
suprem. 


Si Nikita Alekseevici a mai rămas două, trei zile la Zurich 
şi - în acele momente când eu pe străzile oraşului elveţian 
nu mergeam, ci alergam, iar după noi se ţinea o întreagă 
ceată de corespondenţi de presă şi televiziune - m-a însoţit 
peste tot: şi în subsolurile băncii cantonale (acolo în seif se 
păstrau toate microfilmele noastre; pe "Nu trăiţi în 
minciună" i l-am dat imediat lui N. A. spre publicare, după 
ce deja ne-am bucurat că Alia n-a ezitat să publice acest 
mesaj la Moscova; ziariştii din jurul băncii au tras concluzia 
şi au informat ca atare că eu am venit să-mi inventariez 
capitalurile); şi la filmul O zi din viaţa lui Ivan Denisovici; şi 
la casa unde a locuit Lenin; şi în munţi, la Sternenberg, ca 
să văd dacă pot lucra acolo; şi la vecernia de la abația 
benedictinilor. Foarte simplu, uşor mi-a venit să mă explic 
cu N. A., îi povestisem deja despre Viţel, despre Scara 
"Donului liniştit" şi despre ceea ce vom mai edita în curând. 
Problemelor ruseşti, N. A. le arăta, neabătut, interesul cel 
mai proftind. De aici începând, conlucrarea editorială şi 
prietenia ne-au unit ani şi ani de zile. 

13 Străinii în textul principal al Viţelului, eu am declarat 
că, de fiecare dată când am transmis ceva în Occident, am 
făcut-o personal. Am scris asa, ca să-i acopăr pe Eva, pe 
Dima Borisov şi pe Jenia Barabanov. 

În realitate însă, până 1968 nimeni, în afară de Eva, nu mă 
pusese în legătură cu Occidentul. Ea căutase posibilităţile şi 
ocaziile, iar eu rămăsesem complet neştiutor de o 
asemenea grijă. Apoi intrase în funcţiune canalul 
Barabanov-Durova, şi din nou am fost ajutaţi să trimitem 
manuscrise, să facem schimb de scrisori cu aliaţii noştri - 
Nikita Struve şi Betta. A început să ne încingă o poftă, a 
început să se aprindă în noi o dorinţă nouă: să primim cărţi 
din Occident - şi Eva nii-a găsit imediat pe Axei şi 
Jacqueline Krause; el era un comerciant american care 
putea să primească postă voluminoasă necontrolabilă. Ei au 
ajutat pe multi, printre care şi pe noi. şi cu atât mai mult, 
acest lucru păruse, timp îndelungat, că era pe deplin 


suficient. Nevoie de o legătură directă cu corespondenţi 
străini, aşa cum o resimţeau multi moscoviți, eu încă nu 
aveam: multi ani de zile mă abţinusem de la asemenea 
contacte şi nu presupuneam că voi ajunge să le caut. 

Jores Medvedev, care nu o dată îmi oferise serviciile lui 
conspirative (dar din prudentă totdeauna le refuzasem), mă 
îmbiase în toamna lui 1970 la o întâlnire cu norvegianul 
Peer Hegge. Acesta, la data aceea, mă căuta, dar pe mine 
chestia asta încă nu mă interesa. Dar atunci mi s-a dat 
Premiul Nobel, şi Hegge, aflând nu stiu de unde numărul de 
telefon al lui Rostropovici, m-a sunat şi m-a găsit, şi n-am 
avut încotro, a trebuit să-i răspund la întrebări. şi când la 
povestea cu Nobelul au început să se adauge noi episoade, 
transmiterea nelegală a scrisorilor în Scandinavia, fireşte, a 
trebuit continuată cu Hegge, O întâlnire ne-a aranjat-o ]. 
Medvedev şi a străbătut cu noi câteva cartiere întunecoase; 
data următoare în înghesuiala de la biblioteca Lenin ne-am 
întâlnit în doi, numai eu cu Hegge, ani mers iarăsi prin nişte 
cartiere întunecoase şi într-o curte necunoscută de lângă 
Volhonka i-am vârât materialele mele nobeliene, operaţiune 
care nu s-a desfăşurat cu foarte mare rapiditate şi iscusinţă, 
iar când apoi am ieşit pe o altă stradă, am văzut amândoi o 
firmă care lucea: era a unei secţii de miliţie, curtea aceasta 
de asemenea. 

Curând după aceea, Peer Hegge a fost expulzat din URSS. 
Jores şi-a refăcut legătura cu concursul, de data aceasta, al 
lui Robert Kaiser (Washington Post) şi al lui Hedric Smith 
(New York Times). şi din nou mi-a oferit nişte servicii - şi eu 
din nou l-am refuzat. 

A mai trecut un an - eu cu Alia, de mirare, am reuşit să 
mergem la Conservator, în pauză a venit la mine dârzul şi 
cam grosolanul Ulle Stenholm - tot un scandinav, dar de 
data asta de la radioul suedez, şi mi-a cerut un interviu. L- 
am refuzat. (Cu el vom avea bătaie de cap şi în viitor: va 
veni acasă la Alia să întrebe dacă avem să-i dăm să 
transmită ceva, căci se duce la Zurich să-i ia un interviu lui 


Heeb. I-am răspuns că nu avem, dar acum trebuia să 
comunicăm de urgentă prin Betta, pentru ca Heeb să nu 
creadă că suedezul vine din partea noastră.) în seara aceea 
multi mi-au cerut autografe, nu ne-a fost dat să privim 
nestingheriţi una şi alta, nu ne-a fost dat să observăm 
aţintiţi asupra noastră ochii gânditori ai altui tânăr suedez, 
care totuşi nu ne-a abordat de data aceea. 

Mai târziu însă a venit la noi. A găsit-o acasă pe Alia. A 
plăcut din prima clipă prin puritatea, sinceritatea, chiar 
prin aparenta lui lipsă de experientă gazetărească. Toate 
acestea emanau direct de pe fata lui tânără, însufleţită de 
doi ochi albaştri, nu lipsită de un aer de severitate. Văzuse 
el undeva un vechi obicei țărănesc. aşa că îndată ce a intrat 
în casă - Alia nici măcar nu l-a observat ce face, si, afară de 
asta, la noi în familie nici nu era un asemenea obicei - s-a 
descălţat şi a intrat în cameră numai în şosete - gest şi 
maniere de neconceput la un corespondent hârsit în ale 
meseriei! (Mult mai târziu am aflat că este fiul unui pastor 
din sudul Suediei.) 

A veni, dar nici măcar cu intenţia de a cere un interviu, ci 
numai asa. Sau, poate, să ne ajute cu ceva? 

Ne-am notat coordonatele lui, a început să se lege un mic 
nod. Stig Fredricson, agenţiile telegrafice ale tuturor ţărilor 
scandinave (succesorul lui Hegge). 

Atunci (în primăvara lui 1972, când persecuțiile împotriva 
mea luaseră forme acute) mi-a venit în gând să dau marele, 
de fapt, primul meu interviu, dar acesta trebuia oferit unor 
ziare de foarte mare răsunet - şi alegerea noastră s-a oprit 
(corect) asupra a două ziare americane de prim-plan şi i-am 
invitat pe corespondenţii respectivi (indirect, prin ]. 
Medvedev) într-o anumită zi. Au venit H. Smith şi R. Kaiser- 
cu magnetofon şi întrebări pregătite (uimitoare prin 
tematica lor minoră). Dar şi la mine era pregătit tot 
conţinutul (pentru mine numai în el îşi avea rost interviul!) - 
dar în formă scrisă. Neştiind nimic despre corespondenţii 
occidentali şi despre ziarele lor, eu socoteam că ei vor fi 


mulţumiţi să ia interviul şi în această formă, oare nu-i şi aşa 
ceva senzaţional? Se vede treaba că nu, ei s-au simţit jigniţi 
şi umiliţi de o asemenea propunere (si, după cum am înţeles 
eu apoi ziarele occidentale, ei nici nu puteau să aibă altă 
reacţie). Cea mai mare concesie la care - din respect fată 
de mine şi din pasiune pentru senzaţional - s-au învoit a fost 
aceea de a lua din răspunsurile mele, nu cuvânt cu cuvânt, 
dar cea mai mare parte, transformând toate acestea într-un 
"story" pentru publicul lor cititor, adică încredinţând numai 
condeiului lor ordinea, stilul şi accentele - şi înregistrând 
pentru aceasta pe magnetofon şi răspunsurile la setul lor 
standard de întrebări (despre Evtusenko şi alţii.). 

Totuşi îmi părea rău să pierd ocazia pe care o reprezentau 
aceste două ziare de răsunet. Am fost de acord, hotărând 
eu însumi ca textul complet să-l dau lui Stig pentru ca el 
să-l transmită a doua zi agenţiilor lui scandinave. Eu încă 
nu înţelesesem că ştirile date "a doua zi" nu sunt, de fapt, 
ştiri, nu fac nici două parale, nu le mai primeşte nimeni, fie 
ele şi cu completări. Iar eu îmi puneam întrebarea: cum 
poate să nu intereseze un autentic text de autor? Dar Stig? 

— Stig era foarte convins că de la elo să primească. 

Asa au şi făcut. Cele două ziare americane de răsunet au 
mărun-tit fructul gândirii mele până au scos din el nişte 
tăiţei, au dres cu observaţii şi consideraţii frivole lucrurile 
importante - iar în Scan-dinavia n-a apărat nici un rând din 
textul meu, totul a fost în zadar, desi Stig telexase totul 
cuvânt cu cuvânt. 

Imediat la o săptămână s-a consumat eşecul ceremoniei 
nobe-liene de la Moscova, şi trebuia făcută o scurtă 
declaraţie - şi care Sa ajungă neapărat în Scandinavia. Ne- 
am hotărât, fireşte, s-o facem Prin Stig. Ne plăcea: era de o 
cinste absolută, ni se lipise de suflet. 

De data aceasta, totul s-a rezolvat rapid şi ireproşabil. 
Ceea ce înseamnă că, în primul caz, într-adevăr refuzul 
venise din partea agenţiilor. 


Iar printre toate acestea m-am înţeles cu Stig să ne 
întâlnim în afara casei, în pasajul subteran al Gării 
Bieloruse pe unde trecea mereu drumul meu dinspre şi 
spre dacea lui Rostropovici. 

Ne-am întâlnit la sfârşitul lui aprilie (aveam în buzunar 
microfilmul cu discursul nobelian, pe care n-am putut să-l 
expediem altfel, şi iarăsi îmi spuneam: trebuie să ajungă în 
Suedia). Eu şedeam într-un loc aproape neobservat, el şi 
sotia sa Ingrid veneau brat la brat, eu, pândind, după ei, iar 
Alia - din alt loc, tot pândind, veri-ficând: nu suntem cumva 
urmăriţi? Totul a ieşit bine, şi apoi, ajun-gându-i din urmă, 
noi toţi patru am luat-o fără grabă pe bulevardul Leningrad. 
(Acest bulevard nu mă emoţiona niciodată prin nimic, oricât 
1-as fi străbătut cât e de lung, iar acum mi se asociază cu 
fiecare amintire: ultima stradă pe care m-au dus la 
expulzarea din Rusia.) în timpul discuţiei eu i-am propus, el 
a fost de acord, şi într-o curte întunecoasă i-am transmis 
microfilmul. Potrivit unei credinţe populare, o femeie 
gravidă care îţi iese în cale este de bun augur. Iar aici - 
două erau gravide, ambele noastre sotii, şi el şi-a dus-o pe-a 
lui să nască în Suedia. (Acest microfilm mi I-a băgat într-un 
mic tranzistor, "asa l-am şi dus şi l-am predat la Academia 
Suedeză" - povestea Stig. Chestia asta ni s-a părut 
ingenioasă, amintea şi de operaţiunile anterioare de 
îngropare pentru ani de zile a manuscriselor.) 

La întoarcere, ne-a povestit despre reuşita acţiunii. Ne-am 
mai întâlnit cu el de vreo două ori până în vară. Un contact 
realizat atât de uşor şi atât de cinstit era preţios şi ca atare 
trebuia păstrat. Treptat, de-acuma numai eu cu el, am pus 
la punct tehnica întâlnirii: prin ce puncte trecem, la ce 
distantă să fiu de el, încotro o cârmim apoi, unde să-l ajung 
eu din urmă. La mijlocul verii, Stig - spre uimirea noastră - 
deodată a încetat să mai vină. Apoi un alt corespondent 
scandinav ne-a adus din partea lui Stig o emoţionantă 
scrisoare redactată într-o rusă nepretenţioasa: întorcându- 
se cu automobilul din Finlanda şi grăbindu-se tocmai la 


întâlnirea noastră din acea seară, a avut un accident pe 
traseu. "Dar în acea clipă Dumnezeu a fost cu mine - şi sper 
să mă fac bine şi chiar fără urmări." 

Această întâmplare nefericit-fericită ne-a şi unit definitiv. 

Si toată toamna lui 1972, şi iarna spre 1973 am continuat 
să ne întâlnim, totdeauna pe întuneric, pe alei şi în curţi 
întunecoase din apropierea Gării Bieloruse. (Ora întâlnirii 
era mereu aceeaşi, iar data următoare precum şi cea de 
rezervă, le stabileam mereu la despărţire.) şi nu stiu cum 
acum mi s-a limpezit ideea că aceste contacte sunt absolut 
necesare, că fără ele chiar nu pot trăi - cum oare am trăit 
nouă ani fără întâlniri personale directe cu un occidental?! 
Au apărut facilităţi care înainte nu existau, s-a realizat o 
rapiditate a transmiterii şi de fiecare dată aveai ce să 
transmiţi şi ce să primeşti (asa au început să meargă acum 
toate scrisorile mele prin stânga către Struve, Betta şi 
avocat, tot mănunchiul legăturilor principale). şi micile role 
de microfilme, noile variante, noile scrieri. lar Stig le 
transmitea mai departe prin posta diplomatică, dar nu prin 
posta sa suedeză, care, cu un termen din vocabularul 
concentraţionar şi sovietic, era parşiva, ci prin alta. Acolo, 
din câte tin minte, în toţi anii, în diferiţi ani, au făcut 
serviciu oameni excepţional de nobili. Ei ne-au ajutat, şi nu 
numai pe noi. În acest context, nimeni niciodată n-a eşuat, 
nimeni niciodată n-a trădat. (Nu stiu nici în ziua de azi să 
citez vreun nume, dar mă înclin în fata acelor oameni!) 
Canalul acesta noi l-am numit MDN - Marele Drum al 
Nordului. 

În aceste plimbări a apărut brusc o idee: Hans Bierkegren, 
scriitor şi remarcabil traducător suedez (cu excelentele lui 
traduceri de care au beneficiat înjurai lui 1970 Cercul şi 
Pavilionul, el mi-a pregătit în multe privinţe accesul la 
Premiul Nobel), să înceapă imediat traducerea suedeză a 
Arhipelagului, după ce va fi luat textul - de la cine oare? Păi 
de la Heeb. Astfel în cercul legăturilor noastre s-a înscris şi 
Occidentul. Bierkegren şi-a dat adresa pentru scrisori 


venite din Occident pentru mine. (lar mai departe - tot pe 
MDN.) 

La vremea lor, bolşevicii, pentru legăturile lor, n-au trebuit 
să se folosească de ajutorul corespondenţilor străini, nici 
prin cap nu le-ar fi trecut asemenea idee, dar şi 
corespondenţii e greu de presupus că s-ar fi angajat la aşa 
ceva. Numai bolşevicii înşişi au creat un asemenea sistem în 
care aceia dintre străini care sunt oameni de suflet nu pot 
să nu treacă peste interdicții şi să-şi asume misiunea de 
transmiţători clandestini. Tot aşa şi diplomaţii: din 
momentul în care diplomaţii sovietici de peste hotare sunt 
aproape toţi, fără excep-t'e, spioni guvernamentali, iar 
ambasadele occidentale de la Moscova sunt şi loiale şi 
neputincioase, unor funcţionari de ambasadă sl diplomaţi 
înzestrați cu simţul dreptăţii nu poate să nu li se înmoaie 
inima şi să ne ajute pe bieţii de noi. Mai jos vor fi nişte 
asemenea uimitoare exemple. 

În acelaşi timp cu "Marele Drum Nordic" s-a constituit, s-a 
deschis prin el însuşi - nu, prin bunăvoința dumnezeiască. 

— Un al doilea drum. Cu mult înainte de aceasta, în 
decembrie 1967, ardea de dorinţa de a veni la Moscova să 
negocieze cu mine Olga Carlyle. Neprimind viză, ea 1-a 
rugat atunci să vină la Moscova ca turist (iar între timp să 
se întâlnească cu mine) pe Stepan Nikolaevici 'Ta-tiscev, 
tânăr slavist parizian, tot din a doua generaţie a primei 
emigraţi. Tatiscev a intrat nestingherit în tară, la Moscova 
a sunat-o imediat pe Eva - pe cine nu ştia ea dintre 
parizienii ruşi?! - şi Eva 1-a adus la întâlnire cu mine la 
ţarevnă, învătându-l - pe drum, pe străzi, în magazine - 
cum să se poarte în aşteptarea filajului şi evaluându-l din 
punctul de vedere al curajului. (Ea a apreciat că el are 
teamă, dar şi-o învinge.) însuşi obiectul convorbirilor 
(întrebări învăţate pe dinafară, răspunsuri învăţate pe 
dinafară) părea atunci important, apoi nimic important n-a 
rezultat din ele, dar cunoştinţa s-a făcut; şi celor câţiva 
prieteni apropiaţi, adunaţi în seara aceea la ţarevnă, 


Tatiscev le-a plăcut: era simpatic şi spiritual în conversaţie, 
nu-l stresa conspirativitatea, povestea cu haz despre 
alunecarea spre stingă a studenţimii pariziene şi a întregii 
intelectualităţi. A reieşit că el împreună cu Struve predă la 
o universitate. Am ho-tărât să întredeschidem o fereastră a 
sufletului nostru către el şi să ne explicăm cu Struve. 

Si a venit şi a doua oară ca turist, ne-am văzut din nou la 
Eva, iarăsi fără să realizăm mare lucru, dar familiarizându- 
ne din ce în ce mai mult unii cu alţii, între noi se născuse o 
încredere deplină. (O dată, plimbându-se prin Moscova, a 
văzut cu uimire la o intersecţie nişte inscripţii: Str. Sulov - 
Str. Tatiscev. Le-a luat drept un semn.) şi deodată, în 
primăvara lui 1971, aceeaşi Eva a adus ştirea uluitoare: 
Stepan 'Iatiscev este numit ataşat cultural al Franţei la 
Moscova - pe timp de trei ani bătuţi pe muchie! Un 
neverosimil succes dintre acelea cu care noi n-am fost 
răsfăţaţi. (Ulterior, Stepan Tatiscev a povestit cum s-a 
întâmplat: pe el, ca slavist, l-au sunat de la Ministerul de 
Externe cerându-i sfatul pe cine să numească pentru 
următorii trei ani în Rusia - iar el, neascunzându-şi dorinţa 
de a ajunge în patrie, s-a recomandat fără jenă pe sine 
însuşi! 

— S1 candidatura i-a fost acceptată.) Pe trei ani - un canal 
diplomatic erios, sigur şi permanent activ - la aşa ceva nu 
ne aşteptaserăm! (Dat Asia Durova n-a vrut să fie deschisă 
cu el şi fiecare şi-a continuat drumul lui, de unul singur, 
ascunzându-se de toţi ceilalţi din ambasadă.) 

Speranţele noastre nu s-au dovedit întemeiate în 
întregime. 'Ta-tiscev (pentru mascare noi îi spuneam "Emil", 
iar ca să sune ru- "te "Milka"), se pare, a făcut la început 
nişte pasi necugetaţi din cauza cărora a trebuit, multă 
vreme, să fie cu mare băgare de seamă. De altminteri, stilul 
este omul, şi Tatiscev avea stilul lui, care nu corespundea în 
totalitate aşteptărilor noastre, după cum ne asigura el 
însuşi - în aparenta uşurinţă cu care acţiona stătea şi 
vigilenta lui încordată (Eva, identică în cel mai înalt grad cu 


ea însăşi, de pe margine îl găsea pe "Milka" de o 
imprudentă nebunească, şi îl tot corecta şi povăţuia). si, ce-i 
drept, el nu s-a deconspirat niciodată şi a lucrat cu succes 
pe toată perioada mandatului său. Nu o dată se slăbise 
legătura cu el, eram departe de a putea transmite prin el 
totdeauna, imediat şi în cantitatea necesară - dar uneori el 
era marele nostru salvator, în special când era vorba de 
transmis o scrisoare, o dispoziţie, o informaţie - şi 
totdeauna direct la Struve, de-a dreptul în mâinile care 
trebuiau! O dată ne-a scos dintr-o mare încurcătură, 
ducând în străinătate o listă mare cu numerele: mod de a 
preciza cui şi din partea cui să se transfere din străinătate 
ajutor bănesc. Două canale independente reprezintă o 
foarte mare înlesnire: fiecare completează spatiile goale ale 
celuilalt. 

Tatiscev şi-a încheiat mandatul când eu mă aflam deja în 
Occident. Dar cel care i-a urmat ca ataşat cultural francez 
la Moscova, Yves Aman, un franţuz profund credincios şi 
devotat culturii ruse până la a fi gata să-şi asume risc şi 
sacrificii, ne-a ajutat foarte mult. * şi chiar şi-a asumat 
răspunderea pentru acţiuni mai mari şi complicate: el a fost 
veriga principală a acelui lant prin care se transmitea tot 
ajutorul din partea Fondului Social Rus de la noi către unele 
persoane din URSS. Cea care a urmat după ela fost Eva, 
apoi Alik Ghinzburg (iar după arestarea lui a venit după Eva 
şi Boris Mihailov). Pe ei se şi sprijinea întreaga activitate 
voluminoasă şi foarte periculoasă. 

Spre deosebire de Tatiscev, Yves era extraordinar de 
prudent, reţinut - si Ministerul de Externe al Franţei i-a 
acordat cu plăcere al doilea mandat, şi după y'7. Tare ne- 
am bucurat! Noi îi spuneam "Fei", fără să-i pronunţăm 
numele Pe sub tavane, fie ele şi occidentale, în 1975 şi-a 
asumat riscul de a veni la 1101 la Ziirich. S-a arătat a fi 
tandru, rezervat şi taciturn. (Adnotare din 1978.) 

După întoarcerea la Paris, Tatiscev ne-a fost util, chiar mai 
mult decât înainte: prin alte persoane de la ambasada 


franceză a păstrat legături directe cu Eva - şi aceasta a 
continuat şi în tot anul 1975 să ne trimită mari cantităţi din 
arhiva mea încă aflată în tară. Astfel au fost degajate 
metodic toate depozitele lui A. A. Ugrimov. Restul, conform 
însemnărilor noastre, 1-au ars ei acolo. (Vechile liste în care 
Alia înscrisese manuscrisele păstrate în diverse locuri, 
codul de cifre au trecut granita în ambele sensuri.)* în 
primăvara lui 1973, când am început deja să-mi pregătesc 
plecarea de la Rostropovici, când mă despărţeam pentru 
totdeauna de Gara Bielorusă, i-am propus lui Stig să ne 
transferăm întâlnirile la Gara Kiev - mai aproape de 
Rojdestvo, ultimul, de-acum numai parţialul meu refugiu. 
Călătoriile la Rojdestvo erau pentru mai târziu, cu 
încărcătură, nu se desfăşurau chiar ca la carte, în 
primăvară i-am propus lui Stig ca întâlnirile noastre să aibă 
loc la o oră matinală. El a fost imediat de acord, şi de vreo 
două ori aşa ne-am şi întâlnit: la lumina clară a dimineţii de 
vară într-o gară mişunând de lume, apoi pe o stradă 
mărginaşă într-un chioşc verde dintr-un cartier 
muncitoresc, lângă statia de metrou "Studenceskaia". 
Puteam fi fotografiaţi, evaluaţi, repede filaţi - dar nici nu ne 
mai vă-zuserăm de multă vreme la lumina zilei! (Pentru 
prima dată m-a fotografiat şi el - nu din obligaţie 
profesională. de corespondent, ci asa, pentru sine.) Chipul 
lui respira foarte multă nobleţe, inteligentă, onestitate. Stig 
era mereu tras la fată şi cam palid - tip de scandinav, nu-i 
asa? 

* Tatiscev era totdeauna operativ în primirea şi trimiterea 
scrisorilor - căci nu era de glumă corespondenta care se 
derula la noi an de an între Europa şi Rusia, cu implicarea a 
zeci de oameni. Dar, plecând din Rusia, el şi-a lăsat inima în 
Rusia şi nu se mai putea mulţumi cu viaţa pariziană 
anterioară. In intervalul 1975-1976 a revenit de două ori în 
URSS, ca turist; călătoriile acestea şi le-a încheiat cu bine, 
dar, evident, a comis nişte imprudente. A venit din nou în 
vara lui 1977: de data aceasta l-au supus unui fâlaj 


compact deschis şi l-au avertizat că "o să-i rupă picioarele". 
Nu s-a speriat, abia s-a desprins de ei într-un bazar 
oarecare, că - ne încredinţează el - direct şi fără probleme 
s-a dus la ţarevnă, a mai transmis ceva, dar la întoarcere la 
hotel a fost imediat expulzat din tară. 

Iar după opt ani, încă foarte tânăr, a murit de cancer, 
aproape pe neaşteptate. Una dintre ultimele fapte în slujba 
patriei, care acum refuza să-l primească, a fost 
organizarea unei radioemisiuni către Rusia, "Vocea 
Ortodoxiei". (Adnotare din 1986.). 

— În primăvara aceea i-a venit o idee: să se ducă la 
avocatul meu pentru a face cunoştinţă. l-am aprobat 
iniţiativa. (El a vorbit apoi foarte respectuos despre 
seriozitatea şi inteligenta lui Heeb - şi acest lucru m-a făcut 
să greşesc şi mai mult.) Iar în locul lui pentru vară, "pentru 
cazul că se întâmplă ceva", 1-a propus pe Frank Krepo de la 
Associated Press. şi - s-a întâmplat să fie nevoie de acesta la 
sfârşitul lui august, numai că în jurul acelei date Stig însuşi 
se şi întorsese din concediu şi a venit la întâlnirea cu mine: 
pe o bancă lângă "Studenceskaia", într-o seară, la lumina 
slabă, chioară, a felinarelor, sub un copac. 

Aceasta era pe la 19 sau 20 august. Am venit la întâlnirile 
cu Stig: aveam planul unei întregi serii de lovituri în cadrul 
contraatacului gândit de mine. Îmi dădeam seama că acesta 
era ultimul şi cel mai important lucru pe care mă vor lăsa 
să-l fac, şi-i propuneam acum lui Stig să iasă din rolul lui 
ascuns, periculos şi inapt a-i adăuga ceva la nume, îi 
propuneam acum ca el însuşi să-mi ia în mod deschis un 
interviu, (încă nu pricepusem că pentru interviurile mele, 
cel mai prost traseu era cel scandinav.) 

Aveam impresia că o să-i facă plăcere să-mi ia un interviu, 
că asta o să-i întărească poziţia, o să-i aducă glorie. Iar el, în 
semiintunericul de sub copacul peste care se aşternuse 
umbra înserării, s-a gândit putin - şi a renunţat. 

Gestul m-a uimit. Dar, probabil, asta este înţelepciune, nu-i 
asa? Stig mai putea să rămână la Moscova un an şi jumătate 


şi chiar doi şi jumătate. 

Înţelepciune, într-o accepţie occidentală de rutină. Că e 
lipsă totală de înţelepciune, că e curajul disperării, un lucru 
este cert: la fiecare întâlnire cu mine, el îşi riscase acest 
post şi chiar toată profesia de ziarist. Risca şi prin faptul că 
venea la întâlnire aducând în buzunar lucruri interzise (0 
dată a şi fost reţinut de milițieni, dar n-au îndrăznit să-l 
percheziţioneze), şi prin faptul că se întorcea de acolo cu 
alte lucruri interzise. Condus de sentiment, el, absolut 
dezinteresat, risca mult mai mult decât atunci când, la rece, 
bazându-se pe nişte obişnuite argumente occidentale, se 
tempera pe sine însuşi. 

Minunaţii noştri prieteni occidentali! 

— Ce multe contradicții şi-au dat mâna în poziţia şi-n 
deciziile lor! 

Stig s-a pătruns aşa de mult de vigilenta noastră de 
conspiratori mcât în legătură cu pericolul unei divulgări, a 
spus o dată următoa-rele: Jn definitiv, mie personal mi-este 
indiferent. Nu mă gândesc decât la un lucru: eu voi putea 
să vă fiu de mai mare ajutor dacă nu se va răspândi nici un 
ZVON." 

Iar la interviu a renunţat. Pentru că un interviu nu se afla 
în zona pericolului incomensurabil unde îl mânau 
sentimentele sale (pe el şi pe fermecătoarea lui sotie, 
Ingrid), ci în zona banalului, unde cuvine-se a judeca logic, 
ca toată lumea, şi a nu face prostii. 

Aşadar, la interviu 1-a trimis pe Frank Krepo (foarte 
simpatic cinstit, bun) si, la insistenta mea, pe 
corespondentul lui Le Monde un tip foarte încrezut, rece. 
(La data aceea eu încă nu aveam o idee clară despre 
oportunismul şi duplicitatea acestor ziare. Pe toate noi cei 
din Est, le considerăm mult mai iubitoare de libertate decât 
sunt ele în realitate. Pe sub tavane, noi nu discutam nimic 
de prisos cu corespondenţii; într-un bileţel am scris că as 
vrea să public în Le Monde o serie de articole despre viaţa 
din Uniunea Sovietică. Credeam că se va agăța de 


propunerea mea ca de o ocazie bine venită, dar Le Monde a 
refuzat chiar cu indignare: de ce să ia articole de la mine, 
dacă are un corespondent al lui la Moscova?) în aşteptarea 
luptei operative, m-am înţeles cu Stig în septembrie 1973 
să ne întâlnim din zece în zece zile. Datele fuseseră stabilite 
mai dinainte, dar era nevoie şi de mai multă operativitate. 
Aflasem despre căderea Arhipelagului - şi era nevoie să 
transmitem imediat în Occident ştirea despre acest lucru şi 
să trimitem dispoziţie ca manuscrisul să fie dat la tipar. 
Pentru asemenea cazuri extreme aveam şi noi în minte ceea 
ce era de făcut: să-l sunăm pe Stig dis-de-di-mineată, 
înainte de a sosi secretara lui sovietică. Vocile, şi a Aliei şi a 
mea, el le recunoştea pe loc şi totdeauna asta însemna: 
astă-seară trebuie să ne întâlnim (ora şi locul fiind 
cunoscute). Dar ce să spui în situaţia asta, când telefoanele 
sunt interceptate? Stig a avut o idee bună: "Ati greşit" 
telefonul: "Spuneţi, este curăţătoria chimică?", "Spuneţi, 
este biroul de comenzi la Alimentara?. Cum? Nu e biroul de 
comenzi? lertaţi-mă, vă rog!" Era suficient pentru 
recunoaşterea vocii. Dar ce se întâmpla dacă se defecta 
telefonul, sau era ocupat îndelung, sau Stig nu era acasă.? 
La 4 septembrie, totul ieşise bine - şi un asemenea "ati 
greşit telefonul" din înghesuiala suburbană a Gării 
Leningrad, şi însăşi întâlnirea. Seara, cu întreită băgare de 
seamă, mi-am amestecat îndelung urmele: de la dacea o 
luasem pe alte alei, în metrou schimbasem trenul în statii 
care se golesc rapid, ca la Krasnoselskaia, unde peronul 
rămâne complet curat - garanţie deplină că nu eşti urmărit. 
Însă când Stig s-a apropiat de mine în locul nostru retras 
lângă Studensceskaia" - mie mi s-a părut că mi-a trecut 
prin fată o figură, care a verificat dacă ne-am întâlnit, şi s-a 
ascuns după o casă. Despre asta i-am spus lui Stig. Ela râs: 
"Da. Este Udgord." Acesta, ziarist norvegian, îi era prieten. 
Era singurul căruia îi povestea despre întâlnirile noastre. 
Udgord voia şi el foarte mult să participe la întâlnire, dar 
etica nli-i permitea să-şi deranjeze prietenul, şi nici măcar 


nu s-a apropiat pentru a face cunoştinţă cu mine. 

În această seară de 4 septembrie se pare că am transmis 
multe: şi ştirea despre Arhipelag, şi "Scrisoarea către 
conducători", şi multe dispoziţii pentru Occident, şi nu mai 
stiu care microfilm de-al meu. Îmi amintesc: a fost ceva 
uluitor, seara eu şi Alia eram în sărbătoare: totul se 
prăbuşea, iar noi iată că rezistam. (si ea era în ultimele zile 
de sarcină; se apropia termenul să-l nască pe Stepan. Într- 
o precipitare a evenimentelor, ca aceea care-i place 
destinului, peste patru zile copilul a şi venit pe lume.) în 
acea groaznică ultimă toamnă, mă întâlneam cu Stig, totuşi, 
în condiţii foarte bune. În situaţia în care se încerca 
sufocarea mea, fiecare dintre aceste întâlniri îmi era ca o 
indispensabilă gură de oxigen. O dată pentru transmiterea 
unei scrisori suplimentare, a unei urgente subit apărute, 
ne-am înţeles ca el să nu se arate: Ingrid să se plimbe pe 
bulevardul Narâskinski, iar Alia să-i meargă în întâm-pinare 
cu Ermoska. Eram şi eu. Femeile s-au aplecat asupra 
copilului - de departe nu se vede mişcarea mâinilor-Alia i-a 
transmis scrisoarea, Ingrid - o luminare suedeză de 
Crăciun pentru noi. 

Si de Crăciun ei au plecat în Suedia, iar aici s-a dezlănţuit 
Arhipelagul, toată furtuna - şi cât mai era de aşteptat până 
la întoarcerea lui Stig! Necesitatea unei legături, a 
rezolvării unor probleme, a trimiterii de corecturi apărea 
aproape din trei în trei zile. Ce-i drept, în aceste zile grele, 
la noi acasă vereau multi corespondenţi, unii - ca să afle o 
noutate sau să facă o fotografie, alţii - ca să ne ajute (John 
Shaw, Frank Krepo). 

Din multe motive, postul la Moscova este pentru 
corespondentul occidental unul foarte înalt, privilegiat, 
important - şi din punctul de vedere al carierei, şi din cel al 
bunelor condiţii de viaţa pe care le presupune (până şi 
scutire de plată pentru dădacă la copii; guvernului sovietic 
nu-i pare rău de cheltuieli, el face o socoteală corectă: 
ziariştii bine asiguraţi material se vor crampona de locul lor, 


nu vor trimite corespondente foarte critice). Dar în unii 
oameni cu educaţie occidentală, când veneau în contact cu 
mişcarea noastră am început să observ o schimbare 
uimitoare: se leapădă de obişnuitul calcul al copeicilor şi-şi 
sacrifică şi viaţa. 

Faptul de a fi în fiecare clipă calculat până la amănunte şi 
cu cât mai amabil în formă, cu atât mai necruţător în 
conţinut - nu este o însuşire înnăscută a occidentalilor, ci 
rezultatul influentei mediului în care nimereşte omul. Iar în 
Rusia există de mult (în ciuda opresiunii sovietice) un Mediu 
al dărniciei, al spiritului de sacrificiu - şi acest Mediu îi 
influenţează şi pe occidentali, îi pătrunde, poate nu pentru 
totdeauna, ci pe timpul cât sunt printre noi. şi totuşi: desi 
toţi cu o educaţie occidentală şi trăind în aceleaşi condiţii, 
corespondenţii străini s-au manifestat foarte diferit în acele 
zile. 

Ultima mea întâlnire cu Stig a fost la 14 ianuarie 1974, 
chiar în ziua în care Pravda a început un mare atac de 
presă împotriva mea. Deja se întrezărea printre altele şi 
următoarea posibilitate: nu mă vor aresta, ci mă vor 
expulza în Occident, în acest caz mă gân-deam că voi 
răniâne în Norvegia. lar pe un asemenea prieten minunat 
precum Stig voiam să mi-l păstrez. Drept pentru care i-am 
şi spus că dacă va fi asa, iar el va suferi pentru legătura cu 
mine, atunci să nu se teamă de o expulzare din URSS, deo 
compromitere a carierei de corespondent, căci îmi va fi mie 
secretar în Norvegia şi legătură generală cu lumea 
înconjurătoare. 

Această idee se maturizase şi în el, îi plăcea. 

În spaţiul de sub poartă, unde nu ne vedea nimeni, ne-am 
îmbrăţişat de rămas-bun. 

Iar întâlnirea următoare fusese fixată pe 14 februarie. (La 
patruzeci şi opt de ore de la arestarea mea.) şi Stig, şi cu el 
Nils Morten Udgord au trecut pe la Alia în zilele lui 
ianuarie: acest lucru arăta firesc atunci, iar de ajutorul şi 
prietenia lor era o nevoie acută. Acesta era deja începutul 


roirii corespondenţilor străini în locuinţa noastră, roire care 
s-a declanşat după arestarea mea şi care i-a dat Aliei 
posibilitatea de a-mi salva toată munca de-o viaţă, toate 
scrierile complete, incomplete, întrerupte - şi toate într-un 
singur exemplar, căci de copiat nu mai era timp. (Cred că 
KGB nu-şi imagina câte lucruri aveam eu deja pregătite - 
referitor la Roata, la Lenin, la bolşevici, la toată revoluţia - 
şi câte dintre acestea ar fi fost pentru mine imposibil de 
reconstituit, daca le-aş fi pierdut. Cred că, dacă şi-ar fi 
imaginat, le-ar fi strâns pe toate încă de la început, de la 
arestarea mea.) îndată ce m-au luat de-acasă, Alia a trebuit 
să le scoată pe toate acestea mai repede din locuinţa şi să le 
ducă, mai întii unde-o fi, apoi la o posibilă bază de 
expediere în străinătate, îşi punea întrebarea: este mai bine 
să le ducă la nişte străini? În ce-i priveşte pe corespondenţi, 
aceştia - nume-rosj - veneau în şuvoi neîntrerupt, ceea ce 
asigura o acoperire, dar ei n-aveau obiceiul să circule cu 
ceva în mână prin Moscova. Cel mai adesea, veneau cu 
mâinile goale şi deci nu puteau să iasă de la noi cu sacoşa. 
Să-şi fi umflat buzunarele cu pachete? Dar cum să facă să 
nu devină prea groşi la trup? Cu toţi de fată, cu toţi deo-jată 
-Alia n-a vorbit şi n-a transmis nimic: prezenta unor străini 
o punea în imposibilitate de a se înţelege cu ai ei. Ci, 
împreună cu cei iniţiaţi, se retrăgea într-o cămăruţă, acolo 
se explicau între ei prin biletele (că doar nu se putea prin 
viu grai! Ba mai mult decât atât: în timp ce scrii bileţelul 
trebuie să îndrugi ceva din gură), acolo se transmiteau şi 
pachetele. 

Nils Udgord - cunoştinţa recentă, om aşa de nobil, serios, 
cu trăsături decise, calme, cu siguranţă de sine în acţiune, 
cel mai cult dintre toţi corespondenţii (istoric erudit, el se 
ridica deasupra tuturor) - el a fost primul căruia Alia, în 
ziua expulzării mele, i-a pus problema: "Există o arhivă 
voluminoasă, şi este necesar s-o scoatem din tară. Puteţi să 
ne ajutaţi?" (El era deja un om "cu trecut"; Komsomolskaia 
Pravda deja îl ponegrea; adică - era în evidenta cui 


trebuia.) După ce a reflectat, a doua zi i-a cerut Aliei 
procură scrisă pentru posibile negocieri: "Rog să-l 
consideraţi pe domnul Nils Udgord ca pe reprezentantul 
meu împuternicit pentru legături cu. Solicit ajutorul 
dumneavoastră pentru a scoate din tară arhiva lui 
Soljeniţân." 

lar mai departe ela pus pasiune în treaba aceasta, 
abordând-o cu anvergura istoricului, iar nu a 
corespondentului. 

Din păcate, despre această operaţiune remarcabilă, care 
mi-a salvat principalele manuscrise şi mi-a asigurat 
continuarea pe ani de zile a lucrului la Roata Rosie, nici 
astăzi nu se poate povesti. 

Ceea ce Udgord nu înţelegea pe de-a întregul era modul în 
care acestea vor încăpea acum în cele două geamantane 
permise lui. Devenise deja clar că arhiva este mai mare. (în 
plus se părea că nu trebuie făcută risipă nici de ore, nici de 
zile, pentru că familia mea putea fi alungată din URS S în 
orice clipă.). 

Printr-o întâmplare fericită, întorcându-se de la concert, 1- 
a găsit acasă pe amicul său William Odom, cvadragenarul 
asistent al ataşatului militar american, înainte de a veni la 
Moscova, Odom, şi el doctor în ştiinţe ale istoriei, fusese 
profesor de istoria Rusiei la West Point. Acum i-a adus lui 
Nils proaspăt apăruta broşura APlvj împotriva Arhipelagului 
şi a mea. 

A vorbi pe sub tavane nu se poate, si, având în vedere 
multele lucruri încă rămase, Nils i-a scris lui William: 
"Marea problemă este arhiva lui Soljeniţân." 

William Odom era destul de iniţiat în istoria acestui secol şi 
a tării noastre. La războiul din Coreea nu a participat numai 
datorită faptului că în chiar acel an a intrat la academia 
West Point. După aceea studiase la Universitatea Columbia 
istoria Uniunii Sovietice, scrisese studii despre Sverdlov, 
despre Osoaviahim, a făcut serviciu în misiunea americană 


de pe lângă trupele sovietice, şi doi ani în Vietnam, şi iată 
deja de doi ani este la Moscova, şi-şi încheia stagiul aici. 

În fond, ela fost de acord imediat: numai să nu ştie 
nimeni, nici chiar Soljeniţân. Urma să-şi împacheteze, să-şi 
expedieze bagajul personal (ca bagaj diplomatic) în Statele 
Unite - tocmai în acest bagaj va pune arhiva. Aceasta îl 
scutea de necesitatea de a se adresa cuiva dintre 
funcţionari şi poate de neplăcerea de a primi un refuz. 
Totuşi despre această intenţie i-a povestit sefului şi 
prietenului său, contraamiral Mayo, care era ataşat militar. 

Dar toate astea nu arătau aşa de bine în locuinţa noastră 
asediată. Zăpăceală era şi în hârtii, zăpăceală şi în proiecte: 
ce să aştepţi? Că nu este percheziţie acasă - faptul acesta a 
devenit clar în următoarele douăzeci şi patru de ore. Dar - 
o să-i înhaţe oare pe cei care ies cu manuscrise? Pe cine? 
Din ce moment? 

Când m-au luat pe mine - nu numai pe biroul meu era 
împrăştiata corespondentă conspirativă cu Occidentul, ci şi 
pe al Aliei zăcea lista cifrului conţinând tot sistemul de 
păstrare a manuscriselor: la cine, unde, ce! lar acum iată, 
Alia trebuia să se descurce cu toate cele aflate în păstrare 
(să întindă mâinile până acolo până unde ani de zile nu 
ajunseseră), să construiască un nou sistem şi în legătură 
CM fiecare scriere să decidă: ce trebuie trimis neapărat 
peste hotare după mine; ce este de dorit; ce urmează să 
rămână în păstrare în URSS până la solicitare; ce se 
păstrează, dar nu poate fi solicitat niciodată; ce se distruge. 
V. -"., De aceea - desi era mai simplu ca din diverse locuri de 
păstrare să le arunce imediat la expediere, dar această 
soluţie aproape că n-a fost necesară - a şi riscat Alia să le 
facă să treacă din nou printr-o locuinţă periculoasă, să le 
bage şi să le scoată, iar aici să le revadă, uneori după o 
listuţă, grupându-le în alte plicuri. (Această treabă nu putea 
s-o facă decât Alia singură, dar seara venea Liusa, care a 
făcut şi ea foarte mult.) 


Dar înainte de aceasta, în timp ce aşteptau percheziţia 
acasă, au început - în virtutea unui prim impuls - să ducă 
de urgentă hârtiile la cineva! La alte adrese! 

Chiar şi în seara arestării mele, Stig (la întâlnirile cu mine 
se obişnuise să folosească buzunare încăpătoare) a luat cu 
sine schiţe ale articolelor pentru culegerea Voci din 
străfunduri şi scrisori pentru Occident. lar apoi cu ai ei, cu 
concetăţeni sovietici, Alia trimisese la prieteni, la diferite 
adrese. Prietenii s-au precipitat imediat ca o ceată 
lărmuitoare (la familia vecină Pasternak, deasupra hârtiilor 
erau frunze de ceapă, o căpăţână de varză) şi apoi s-au 
condus unii pe alţii acolo unde trebuie. Dima Borisov, 
Andrei Tiurin şi Alek-sandr Ghinzburg - o figură nouă 
pentru cercul persoanelor implicate în păstrarea 
manuscriselor noastre, dar nu pentru mişcarea ilegală din 
Rusia - au ajutat mai mult decât toţi şi mai inteligent decât 
toţi în aceste zile. Ghinzburg a luat şi a strâns acele 
manuscrise care trebuiau să rămână în URS S. 

În continuare, Alia mi-a expediat nu numai manuscrise, 
ciorne de-ale mele, ci şi cărţi rare, ziare importante din 
anul 1917. (Exista o regulă vamală sovietică potrivit căreia 
era interzis să scoţi din tară cărţi editate până în anul 1945, 
cu alte cuvinte cărţi care puteau avea o orientare 
"necorespunzătoare", şi chiar mai rău, cărţi scăpate cu 
greu de la ardere.) şi încă vreo câţiva oameni (Wilhelmina 
Ghermanovna Slavufkaia, Aleksandr Sergheevici Buturlin) 
au trebuit să ia cărţile cele mai voluminoase, dar mai putin 
periculoase. V. Slavutkaia singură a conceput o modalitate 
de trimitere mai departe a cărţilor, şi tot singură a aranjat 
totul, ceea ce întrecea deja aşteptările, era ceva remarcabil. 

Exista părerea că pentru corespondenţi este periculos să 
ia materiale scrise direct de la noi, că e mai sigur dacă le 
iau de la alte adrese. Aceste adrese erau comunicate lui 
Stig şi lui Nils pentru corespondenţii străini; gazdele erau 
prevenite ca să ştie cam când sa aştepte şi ca să nu se 
însele cu privire la identitatea vizitatorului. 


Acesta, pentru a fi recunoscut, avea în carnetul lui de 
corespondent un semn convenţional făcut cu creionul. 

Asa s-a împrăştiat arhiva mea (ca un ochi de apă în care 
calcă brusc o cizmă): stropi sărind în diferite locuri 
îndepărtate ale Moscovei şi chiar în cartiere mărginaşe, pe 
şoseaua Rubliovskoie şi în Medvedkovo. (Peste câteva zile s- 
a înţeles caracterul eronat al acestei acţiuni; s-a început 
strângerea tuturor materialelor şi aducerea lor înapoi la 
n0i.) 

La Medvedkovo s-a dus să recupereze ce era de recuperat 
însuşi Udgord. El va face o transbordare pe drum, cu al 
doilea taxi va merge nu până la casa căutată, ci numai până 
la casa vecină cu ea, şi taxiului îi va da drumul. (Ioate astea 
- ca să nu rămână urme.) Dar iată - şi-a încărcat toate 
buzunarele largii lui haine "reportericeşti", a luat două 
sacose grele din plastic, a ieşit în stradă: dar unde să 
găseşti în văgăuna asta un taxi pentru întoarcere în oraş? 
Ora trei ziua, e lumină. Trec cu taxiul nişte militari, un 
colonel (or fi kaghebisti? Pas de ghiceşte), cuviincios 
îmbrăcatul Ugord "votează" (îi face semn să oprească), este 
luat în masină-dar pe drum: conversaţie, şi faptul că este 
străin iese la iveală. (Mai simplu ar fi fost cu un autobuz?) 

Cât risc, cu totul neobişnuit pentru corespondenţii de la 
Moscova! şi în plus în fiecare zi trebuie să muncească la 
întreaga capacitate (ascunzându-se de secretara sovietică 
infiltrată în dispozitivul lor), să transmită ştiri la agenţiile 
lor, la ziarele lor. 

Corespondenţii s-au comportat foarte diferit în aceste zile. 
A fost pentru fiecare o alegere dictată de conştiinţă, o 
încercare, dar glorie n-a dobândit nimeni; de succes, de 
laudă, de promovare pe linie de serviciu - nu numai că nici 
vorbă nu poate fi, dar fiecare riscă să strice totul, toţi anii 
de carieră, toţi anii de eforturi: căci ziarul, în nici un caz, nu 
1-a trimis pentru conspirație. (lar pe Frank Krepo, după 
cunoscutele interviuri cu mine şi în mod logic bănuind 
pericolul, Associated Press, în mod special, 1-a avertizat 


sever: în relaţiile cu Soljeniţân să nu depăşească pragul a 
ceea ce este permis. Iar el - lua în permanentă ba hârtii, ba 
microfilme - si, în timp ce fata-i atingea expresivitatea 
maximă, le ascundea: fata lui sugera şi felul în care i se 
mişcau degetele acolo undeva, şi felul în care îşi juca 
destinul, de altminteri cu promptitudine. Textul meu 
intitulat "Declaraţie în caz că voi fi arestat", Lacontre, 
corespondentul lui Le Figaro, 1-a luat de la Alia în timpul 
nopţii: 1-a băgat în şoseta, pe talpă, în gheată.) în privinţa 
aceasta, corespondenţilor unor organe europene, mai 
înţelegătoare, le era mai uşor. De pildă, Udgord era convins 
că, în caz de eşec, seful lui îi va înţelege şi-i va ierta 
acţiunea. (Dar el şi "căra" incomparabil mai mult decât alţii, 
încărcându-şi buzunarele - şi pe cele laterale, şi pe cele de 
la piept, şi pe cele de la spate - costumului său 
reportericesc, şi înainte de a ieşi, mare de statură cum era, 
se privea atent în oglinda înaltă: să nu care cumva să-i iasă 
din buzunar vreo hârtie.) La americani, noţiunea de carieră 
este deosebit de strictă: eşecul nu este întâmpinat cu 
înţelegere nici de şefi, nici de colegi, ci numai cu ironie la 
adresa celui care a eşuat. şi este de înţeles că unii au 
refuzat să ne ajute. Dar trei tineri minunaţi - americanii 
Steve Browning, RogerLed-dington, Jim Pypert - ne-au 
ajutat neîntrerupt. şi trei englezi de nădejde: Julian Nandy, 
Bob Evans şi Richard Wallace. lar geamantanele (viitoare) 
sunt mari, iar buzunarele de corespondent-mici. şi trebuia 
ca unii să meargă după materie explozivă şi s-o poarte cu ei 
- în fiecare zii (Cred că KGB, mulţumit cu expulzarea mea, 
privea calm la roiul de corespondenţi şi n-a înhăţat pe 
niciunul pentru că nu voia un scandal în plus - dar nici n- 
avea o idee despre importanta şi volumul materialului dus 
dintr-un loc într-altul.) 

Fie ca aceste foarte târzii rânduleţe să constituie expresia 
modestului meu prinos de recunoştinţă fată de acei 
corespondenţi. Fără ei, lucrarea mea ar fi întârziat ani de 
zile. 


Cele mai multe hârtii au fost duse la Stig, la el se formase 
un întreg depozit. (De aceea, în timpul acesta, el personal 
ieşea rar.) Au fost duse la Stig - aşa că toţi ştiau acest lucru! 
Cu cât ştiau mai multi corespondenţi străini, cu atât mai 
mare era pericolul deconspi-rării. Dar iată că nu s-a 
deconspirat nimic! Nici atunci, nici ulterior. 

La 23 februarie a devenit cunoscut că din Elveţia eu am 
plecat în Norvegia. si, fireşte, nici nu putea să se abţină Stig 
de a veni şi el acolo, de a se întâlni cu mine pentru prima 
dată după expulzare, de a face schimb de informaţii privind 
planuri, probleme, mersul treburilor. 

Aici, Alia a comis o greşeală gravă trimitându-mi scrisoare 
prin Stig - şi toată operaţiunea, pusă la punct cum era, a 
fost cât p-aci să eşueze. (Dar, cu toată foarte marea noastră 
nechibzuinţa, totul ieşise aşa de bine, pe termen aşa de 
lung, şi anume cu Stig! 

— Asta ne împingea să continuăm.) şi oricum: relatarea 
principală despre mersul treburilor, Stig o va face verbal. 
Tot ce trebuia să-mi scrie ea se reducea la - în afară de 
chestiuni personale - explicaţia că ea nu va pleca până nu 
va reuşi să salveze şi să ascundă totul (ca eu, prin telefon, 
să n-o grăbesc să părăsească tara); şi că înainte de plecare 
îi este imposibil să nu facă o declaraţie publică. Zău că asta 
era mult mai simplu să fie transmisă prin viu grai. Dar - 
greşeala, cine nu face greşeli când îi plesneşte capul de 
probleme, când simte că-l apasă ceva pe suflet? 

În ultimele ore de dinaintea plecării, Stig a trecut pe la noi 
pe-a-casă, dar a plecat repede la aeroport. Scrisoarea 
făcută ghemuleţ a ascuns-o - conform unui procedeu 
"verificat" - într-un tranzistor oarecare, aşa cum făcuse cu 
doi ani în urmă când îmi scosese din tară discursul 
nobelian. Dar "vameşul", fără să stea pe gânduri, a luat şi a 
deschis imediat chiar acest aparat - şi a confiscat 
scrisoarea. (Coincidentă? Obişnuit loc de ascundere? Sau 
cândva Stig a şoptit pe sub tavan?) Stig, ca un copil, s-a 
înroşit şi a intrat în panică - umilitor! şi pentru ce? şi după 


câte operaţiuni foarte dificile. (Dar acasă, dar la locuinţa lui 
din Moscova se află un întreg depozit pentru expediere! 

— Dar dacă acum ăştia se duc acolo?) însă kaghebistul a 
spus ceva în bătaie de joc, a reţinut scrisoarea, dar nu l-a 
oprit să treacă mai departe. şi Stig a zburat cu o foarte 
mare piatră pe suflet. 

A reuşit să-i şoptească ceva unui compatriot de la 
compania aviatică respectivă. şi acesta s-a dus la Ingrid să-i 
relateze ceea ce-i spusese Stig. Ingrid a început să se agite 
- cum să salveze cauza? În timpul acesta, ea avea în vizită. 
Un diplomat pe care s-a ho-tărât să-l roage să ia temporar 
la el încărcătura periculoasă. Diplomatul, nu cu foarte mare 
plăcere, a luat o parte din manuscrise în maşina lui. (lar 
iscoadele or fi văzut cum se încarcă?!) Celorlalte a început 
să le schimbe locul neobositul Nils, ducând o parte la el 
acasă, o parte la. Ambasadă. 

Câte mişcări de prisos, câte mutări periculoase câte 
trambalări prin Moscova! aşa cum în bucăţile de carne 
desprinse din el, trupul ciopârtit al unor animale încă se 
mai mişca, mai tresare, se mai zvâr-coleste, încă mai vrea 
să trăiască - tot aşa şi arhiva mea se zbătea, voia să 
trăiască! 


(Vestea despre eşecul lui Stig a ajuns la mine în Norvegia, 
în căsuţa pictorului Veideman - o dată cu John Shaw de la 
Time, nu stiu de ce mai devreme decât Stig însuşi şi într-o 
formă îngrozitoare: lui Stig i s-au luat pe aeroport 
microfilmele cu manuscrisele mele! Acest lucru mi s-a părut 
verosimil - microfilmele erau la fel şi atunci ce lovitură, şi ce 
primejdie pentru el! Dar o oră mai târziu a sosit însuşi Stig. 
S-a aflat că i s-a luat o scrisoare, dar nu se ştie cât de serios 
este conţinutul ei. Însă trebuie să arăt că am avut o 
strângere de inimă pentru el, şi m-am simţit vinovat în fata 
lui, cum nu m-am simţit niciodată în anii iscusitelor noastre 
operaţiuni. Nu exista nici măcar certitudinea că o să-l mai 
lase să revină la Moscova.) 


Ascultaţi ce vă spun! Pe KGB parcă-l furase somnul: n-a 
urmat nici o lovitură, şi lui Stig nu i s-a pus nicio piedică la 
întoarcerea în URSS. Să nu-şi fi dat ei seama de toate 
legăturile? În transmiterea unei scrisori să fi văzut ei un 
serviciu singular, întâmplător, din partea unuia dintre mulţii 
corespondenţi care se îmbulzeau la noi acasă? Sau numai s- 
au ferit să amplifice scandalul din jurul meu? 

Însă din compararea multelor cazuri din această carte 
rezultă că atunci când era vorba de mine, parcă li se 
întuneca mintea, le lipseau raţiunea şi îndrăzneala să 
recurgă la măsurile cele mai simple, cele mai directe! 

S-a întors Stig - şi a strâns la loc partea lui din arhiva mea. 
El şedea din nou pe dinamită. Dar acum a intrat în acţiune 
Nils. 

şi cu toate că în această acţiune s-au implicat destul de 
multi aliaţi - într-adevăr occidentali, într-adevăr nedeprinşi 
cu aşa ceva, dar încă specialişti în culegerea de ştiri de 
senzaţie - niciunul dintre ei n-a scăpat niciodată nici un 
cuvânt! 

M-am înţeles cu Alia la telefon ca ei să vină la Zurich nu cu 
Aero-flotul, ci cu compania elveţiană ale cărei avioane 
aterizau pe micul seremetievo-2, unde funcţionarul elveţian 
promisese să nu permită sovieticilor să verifice bagajele, 
urmând ca acestea să fie preluate imediat. Dar ce s-au 
gândit kaghebistii?! 

— Cu câteva ore înainte de sosirea avionului elveţian au 
dat dispoziţie ca de data aceasta, numai de data aceasta, 
acest aparat să aterizeze pe seremetievo-l. şi toate 
geamantanele noastre au mers în flux pe banda rulantă, la 
verificare de câtre KGB. Le-au ţinut mult. (Nu stiu dacă au 
refoto-grafiat, dar toate benzile magnetice s-au şters.) 

Eu ştiam că Alia a expediat totul pe ascuns, că nu aduce 
nimic important cu ea. Dar nu se ştie de ce, sau tocmai de 
aceea, dintr-un 1InPuls inconştient, sau din amuzament: 
când familia a sosit cu zece geamantane, cu sacose şi coşuri 
-* eu, în prezenta tuturor corespondenţilor, m-am repezit la 


bagaj şi am cărat singur două geamantane grele cu acele 
hârtii de mâna a treia pe care le adusese Alia Aparent, 
arhiva sosise legal. (lar pentru cekisti: nimic altceva, nimic 
important nu aşteptam, în afară de ceea ce ati fotografiat la 
seremetievo, studiaţi!) 

Abia în aprilie 1974 a trecut pe la noi, pe la Ziirich, în 
drum spre concediu în Italia, o tânără pereche germană cu 
o fetiţă, al cărei tată a scos din maşină (dar şi aici ferindu-se 
de fotograf) două preţioase geamantane şi o sacoşă. şi era 
aşa de prudent, încât în prezenta fiului avocatului Heeb nu 
şi-a spus numele, ci mi-a întins în tăcere actul de identitate. 

Priveam la ei ca la propria noastră familie. Alia, ale cărei 
mâini vibrau de bucurie, verifica numerele pachetelor 
sosite. Toate sunt lucruri importante, toate sunt lucruri de 
valoare: iată-le! Au sosit! Le-am salvat! 

Si apoi - multe cărţi necesare lucrării mele va aduce Mărio 
Corti, colaborator al ambasadei italiene de la Moscova, 
foarte ataşat de oprimatul creştinism rus. Mulţumesc! lată 
şi aceste cărţi din nou pe rafturile mele. 

lar ceea ce era la Odom a durat mai mult. Bagajul lui a 
sosit cu vaporul în Statele Unite, iar el însuşi a mai zăbovit 
vreo câteva luni în Europa. Acele lucruri de valoare nu au 
sosit la noi, la Ziirich, decât în septembrie 1974. 

Iar la sfârşitul lui iulie au fost în vizită la noi Nils şi 
Angelika. El ne-a adus încă o parte - nu de trebuinţă 
urgentă - a arhivei, dar aproape tot un geamantan. O nouă 
bucurie! Nici în pereţii de la Ziirich noi nu mai aveam prea 
mare încredere, nu era nici o greutate ca şi aici să se 
monteze din afară un dispozitiv de interceptare a 
convorbirilor. M-am dus cu Udgord în munţi, la o casă 
izolată în Sternenberg, unde Nils a povestit pentru prima 
dată despre toate tainele şi mişcările, cu toate numele. Ce 
sentiment al libertăţii şi al triumfului ne stăpânea: să 
vorbeşti cu voce tare despre asemenea taine - şi ca despre 
trecut! Aici - eram convinşi - nu ne mai aude nimeni. 


Udgord mi-a luat un interviu literar pentru Aftenposten, 
mi-a luat exemplarul de semnal al Scării "Donului liniştit" şi 
1-a dus în URSS-Ioate acestea le-au fost extrem de 
dezagreabile autorităţilor sovie-tice. De multă vreme şi din 
ce în ce mai multe se acumulau la ele nativele de 
nemulţumire şi împotriva lui, şi împotriva lui Stig - jar totul 
plutea în ceată. Era ultimul lor an de şedere la Moscova - "n 
primăvara lui 1975 i-a atacat Literaturnaia gazeta: "Dosarul 
negru al domnului Udgord". S-a dovedit că atacanţii nu 
cunoşteau adevărat acel dosar şi-i învinuiau în mod absurd 
pe cei doi de contrabandă cu tablouri. Dar Udgord şi Stig s- 
au apărat cu dârzenie, au dezminţit categoric acuzaţiile 
respective. Ziarele şi uniunea ziariştilor din Norvegia 1-au 
susţinut pe Udgord, au protestat la ambasada sovietică, au 
cerut Ministerului lor de Externe să-l apere pe ziaristul 
devenit tintă a persecuțiilor, în apărarea lui Stig s-au ridicat 
cei din Suedia. * în primele noastre luni la Zurich nu o dată 
ne-au vizitat noi prieteni, corespondenţi, cu unii făceam 
cunoştinţă prima dată, ne erau cu toţii oaspeţi dragi, 
întorcându-se la Moscova, ei ne duceau scrisorile către 
prieteni, iar în curând şi primul ajutor al Fondului nostru 
către unele persoane din Rusia. Steve Browning a venit la 
noi în noiembrie la conferinţa de presă privind culegerea 
Voci din străfunduri. Pe William Odom l-am cunoscut un an 
mai târziu în Americaîn mare taină şi într-un mod care mi-a 
permis să-i exprim neţărmurita mea gratitudine. 

Numai aici, în Occident, cunoscând şi observând structura 
mentalităților de prin partea locului, puteam să apreciez 
aşa cum trebuie eroismul acestor occidentali - da, da, 
eroismul. Noi ne târam deja sub nişte averse potopitoare (si 
radioactive) si, dacă riscam ceva, nu riscam decât să ni se 
toarne în cap nişte găleți în plus pline cu apa aceloraşi 
averse. Dar, cu dragile lor haine uscate, călcate, 
occidentalii, sărind din confortul lor, nimereau în această 
furtună umedă şi întreaga lor societate, întregul lor cerc de 
prieteni, trebuie că n-a văzut în toată această întâmplare 


altceva decât pedeapsa aplicată prostiei şi nechibzuinţei. Ei 
depăşeau un prag moral mult mai mare. Nu pot să-i privesc, 
nu pot să-i evoc, fără să-i admir. 

"ils şi-a încheiat cu bine stagiul în URSS, iar Stig chiar a 
mai rămas, sl> Promovat, s-a întors la agenţia lui. 
(Adnotare din 1978.); Scara Donului liniştit în insuportabila 
densitate de probleme ale mişcării noastre, sub apăsarea 
clandestinităţii şi a primejdiilor, când majoritatea 
participanţilor încă mai era cu serviciul la stat, câhd în 
acest spatiu aglomerat n-avea unde să cadă nu un măr, ci o 
biată sămânţa de floarea-soare-lui, era greu să-ţi găseşti un 
cât de mic loc liber pentru o preocupare de altă natură, în 
asemenea condiţii, se pare, nimic din afara celor legate de 
lupta noastră nu putea să ne capteze forţele şi interesul. şi 
totuşi a apărut şi acea preocupare de altă natură. şi s-au 
găsit pentru ea şi forte, şi timp. 

Aceasta a fost preocuparea privind paternitatea Donului 
liniştit. A-ţi exprima cu voce tare îndoieli în această privinţă 
a fost decenii de-a rândul o faptă pasibilă de aplicarea unui 
adevărat Articol cincizeci şi opt. După moartea lui Gorki, 
şolohov trecea drept Primul Scriitor al URSS, nu numai 
membru al CC al PC (b) al Uniunii Sovietice, ci imaginea vie 
a CC. El, ca Voce a Partidului şi Poporului, lua cuvântul la 
congresele partidului şi la sesiunile Sovietului Suprem. 

Elementele noii noastre lucrări, ale acestei lucrări, s-au 
adunat din diferite părti, s-au strâns la modul azi un pic, 
mâine un pic - nepremeditat, necomandat, necoordonat. şi 
nimerind la noi, într-un îngust spatiu intercatodic - au luat 
foc. 

Enigma ca atare - la noi, în Sud, cui nu-i era cunoscută? Pe 
cine n-a obsedat? În copilăria mea, multe discuţii am auzit 
pe această temă, toţi erau convinşi că nu şolohov scrisese 
cartea aceea. Chestiunea însă nimeni n-a abordat-o 
metodic. Dar, în diferite perioade, tuturor le parveniseră 
zvonuri - unele mai credibile, altele mai putin credibile., Eu, 
în special, sunt unul dintre ultimii pe care această 


problemă; a pus pe gânduri: în vara lui 1965 mi s-a relatat 
povestea pe care petrov-Biriuk a depanat-o la o masă în 
restaurantul Casei Centrale a Scriitorilor. şi anume: în anul 
1932, când el (Petrov-Biriuk) era preşedinte al asociaţiei 
scriitorilor din districtul dintre Marea de Azov şi Marea 
Neagră, i s-a prezentat un om oarecare, care i-a declarat că 
are dovezi complete cum că nu şolohov a scris Donul liniştit. 
Petrov-Biriuk s-a mirat: ce dovadă poate fi aşa de 
incontestabilă? Necunoscutul a arătat ciornele Donului 
liniştit pe care şolohov nu le-a avut şi nu le-a prezentat 
niciodată şi care în momentul acela iată, puteau fi văzute, 
cu un altfel de scris! Petrov-Biriuk, orice ar fi gândit el 
despre şolohov (se temea de el, atunci lumea deja se temea 
de el), a sunat la secţia agitaţie a comitetului districtual al 
partidului. De acolo i s-a spus: trimiteti-l la noi pe acest om, 
cu hâr-tiile lui. 

Si acel om, şi acele ciorne au dispărut pentru totdeauna. 

Si Biriuk-chiar după 30 de ani şi nu cu mult înainte dea 
muri - nu a dezvăluit acest episod decât la beţie unui 
tovarăş de chef, şi încă uitându-se în toate părţile de frică să 
nu-l audă şi altcineva. 

Era dureros: această pieire în pur stil gulag a unui om 
curajos acoperise deja un plagiat atât de suspect? şi ce 
păcat pentru foarte nefericitul adevărat autor: cum, o 
jumătate de secol, toate împrejurările au concurat 
conspirativ împotriva lui! Pentru ei amândoi era necesară 
acea răzbunare care se numeşte răsplată, care este 
dreptatea istoriei. Dar cine va găsi forte pentru ea? 

Eu nu ştiam că în aceeaşi vară 1965, în această baltă 
stătută, cineva aruncase deja un bulgăre mare: în 
îndepărtatul meu Rostov-pe-Don fusese publicat articolul lui 
Molojavenko despre FE. D. Kriukov. 

lar Donul era nu numai o amintire a copilăriei mele, ci şi 
tema indispensabilă a unui viitor roman. Prin Donetul (lui 
LA. Stefanov), el aducea apă din belşug la moara mea. LA. 
Tot aducea şi aducea, tot scria pentru mine cearşafuri cu 


scrisul lui mare, lăbărţat. El este şi primul care mi-a 
povestit despre articolul lui Molojavenko şi Putin despre 
Kriukov - mai înainte nu auzisem despre el. 

Într-un cu totul alt sector al vieţii, în cel mai 
nesemnificativ, acolo unde se desigilează pachete cu cărţi 
de dăruit, a venit o lucrare de-sPre Griboedov cu dedicație 
din partea autorului care era Irina Nikolaevna Medvedeva- 
Tomasevskaia. Prea multă minte strică îmi plăcuse foarte 
mult, iar studiul acesta s-a dovedit interesant. 

Numele de Irina Nikolaevna a început să se ivească şi pe o 
altă linie, anume în povestirile şi scrisorile pline de nerv şi 
de mişcare ale lui Q: când ca prietenă a ei din anii 
studenţiei, când ca prietenă actuală de la Leningrad 
(pentru cele patra luni de iarnă, ea venea la Leningrad, 
restul le petrecea în Crimeea), şi totdeauna ca o femeie de 
o inteligentă viguroasă şi strălucită, şi ca talentat 
teoretician literar, demnă de răposatul ei soţ celebra 
împreună cu care pregătise ediţia academică a lui Puşkin. 

Ne-am cunoscut, probabil, în iarna dinspre 1967.1. N. se 
apropia deja de 65 de ani. Eu adunam materiale pentru 
Arhipelag. E locul să spun că ea fusese martoră a deportării 
tătarilor din Crimeea. şi am stat vreo trei ore la ea în 
cabinetul din cam ciudata casă de scriitor, situată în aleea 
Ceboksarski (lângă Spas-na Krovi). Cabinetul acela gemea 
de cărţile care se înşirau nu numai pe rafturi lipite de 
pereţi, ci şi pe rafturi plantate în mijlocul încăperii, ca într-o 
bibliotecă. Singură vederea cotoarelor cărţilor era 
suficientă ca să semnaleze aici vechea şi statornica 
prezentă a unor oameni de cultură. Eu începusem să strâng 
material despre Crimeea anului 1944, apoi pe neaşteptate 
despre deschiaburirea dini 930. După aceea am notat şi 
întâmplări din satele novgorodene din anii '20 (am aflat că 
[. N., fată din mediul cel mai cult, s-a măritat cu Medvedev, 
un simplu mujic novgorodean, şi a dus-o bine de totcuel, 
aşa că şi după a doua căsătorie - cu un bărbat ilustru de 
data aceasta - nu voise să renunţe la numele primului ei 


soţ); şi informaţii uimitoare, dar deloc defăimătoare, despre 
coloniile arakceeviene (locuri în care şi ea trăise). Am avut 
ocazia să-i cunosc şi caracterul auster. Răzbătea din 
atitudinea ei dorul după o rectitudine civică de care ducea 
lipsă toată generaţia ei. Apoi făcusem cunoştinţă cu fiică-sa, 
arhitectă, şi câte chestiuni de literatură nu discutaserăm în 
timpul vizitei, şi totuşi absolut nimic nici despre şolohov, nici 
despre tema Donului. 

Inteligenta I. N., într-adevăr, aflua în vorbirea ei, i se 
ghicea din trăsăturile cam aspre, îmbătrânite, ale fetei cam 
brunete - o inteligentă severă, bărbătească. Mă primea cu 
cordialitate şi mă chema să vin, în absenta ei, să lucrez 
chiar în acest cabinet, şi la Gurzuf mă invita să vin să lucrez 
(îi plăcea foarte mult Crimeea, a scris şi o carte despre 
aceasta - Tauridd) cu cordialitate - dar n-a fost uşoară 
statornicirea climatului de simpatie. I. N. era un om 
autoritar, ferm şi această trăsătură le disloca pe toate 
celelalte. 

La trecerea unui an, îmi trimisese o minunată fotografie a 
dacei * jg ia Gurzuf: pe munte, cu chiparoşi de jur împrejur. 
Timp îndelungat îmi făcuse cu ochiul această fotografie: o 
gură de rai unde eu nu voi locui niciodată - şi când te 
gândeşti că sunt aşteptat acolo, şi că acolo as putea să-mi 
încep Povestirea pe care de ani de zile o purtam în mine, în 
ideea că din clipă în clipă o voi începe. S-o jncep - pentru 
aceasta nu era de dorit să schimb toate condiţiile? 

Si în martie 1969 m-am dus la I. N. să încep Roata Rosie. A 
fost o eroare: ceva, şi încă ceva peste măsură de greu, de 
insurmontabil, trebuie să-l începi anume pe locul vechi, 
obişnuit, pentru ca, în afară de tensiunea lucrului ca atare, 
să nu survină nici un fel de alte dificultăţi - or, eu, 
dimpotrivă, am sperat că în noile condiţii voi beneficia de o 
atmosferă sufletească nouă. N-am putut să mă obişnuiesc 
acolo, n-am făcut nimic, după trei zile am plecat. A te afla 
sub acelaşi acoperiş era chiar incomod pentru asemenea 
ursi capricioşi, ca mine şi ca I. N., obişnuiţi să nu-şi 


părăsească bârlogurile: ea încerca să fie gazdă, eu mă 
forţam să primesc ospitalitatea, am obosit repede amândoi. 
Din munca de-acolo n-a ieşit nimic, din băile de-acolo nimic, 
era rece şi era mult de mers pe jos, nişte renunţări naive n- 
au dus la nici un rezultat, şi de Crimeea nici nu mai voiam 
să aud, ardeam de dorinţa de a mă apuca de treabă, dea 
pleca de acolo cât mai repede. Adevăratul eveniment s-a 
produs însă din mers: ne-am întâlnit pe verandă si, în 
picioare, am vorbit câteva minute - despre Donul liniştit. Nu 
eu ei, ci ea mi-a spus mie despre articolul lui Molojavenko şi 
despre ce răspuns ameninţător a primit el de la Moscova. si, 
desigur, niciunul dintre noi nu se îndoia câtuşi de putin de 
faptul că nu şolohov a scris Donul liniştit. lar eu am spus - 
n-a fost ea prima care a auzit-o de la mine - ceea ce 
spuneam uneori la întruniri literare, sperând să-i trezesc 
cuiva interesul şi pasiunea pentru această problemă. 
Probabil că nimeni nu va reuşi s-o clarifice juridic, pentru că 
e târziu, şansă e pierdută. Cu atât mai greu se va putea 
descoperi adevăratul autor. Dar demonstraţia faptului că nu 
şolohov a scris Donul liniştit este la îndemâna oricărui 
teoretician literar serios, şi fără să depună foarte mult 
efort, ci nu-mai să compare stilul, limba, toate procedeele 
artistice ale Donului 'inistit şi ale Pământului desţelenit. 
(Că, poate, nici Pământ deste-'enit nu e scris de el - asta e 
ceva de care n-am mai putut să mă '/A Ocup!) Am afirmat - 
nu am obligat, nu am insistat (desi pentru o clipă am 
sperat), am afirmat - aşa cum nu o dată susţinusem (si 
totdeauna în zadar: toţi teoreticienii literari au nevoie de 
hrană, or pentru o asemenea lucrare nu numai că nu te 
remunerează, ci chiar te descăpăţânează). O asemenea 
discuţie scurtă, tară urmări, a avut loc nu la începutul şi nu 
la sfârşitul sejurului meu de trei zile. 

Curând după aceea (nu-mi fac iluzia că asta a fost ca 
urmare a discuţiei noastre, pentru că şi din primele ei 
cuvinte îţi dădeai seama că era deja obsedată de enigma 
literară amintită, iar în capul ei gândurile legate de aceasta 


pur şi simplu se limpezeau), I. N. s-a hotărât să se scuture 
de servitutea istovitoare a unor lucrări de mâna a doua 
efectuate pentru câştigarea unui ban (nu atât pentru ea, 
cât pentru copii, deja mari) - şi curând după aceea a dat de 
veste prin Q că a hotărât să se apuce de lucrarea 
referitoare la Donul liniştit. A cerut prima ediţie a 
romanului, ceea ce era greu de găsit, şi ceva despre istoria 
căzăcimii, căci nu era deloc familiarizată cu tema Donului, 
trebuia acum să citească multe cărţi, materiale despre 
istoria şi a Donului şi a războiului civil, şi să studieze 
dialectele din zona Donului - dar ea însăşi nu putea să 
ceară nimic de la biblioteci - s-ar fi dat de gol! Din primul 
moment trebuia să recurgă la artificiile drăceşti ale 
conspirației. Iar o parte din cărţi venea, în general, din 
străinătate, pe canalele noastre. 

Si munca a început. şi pe cine oare să rogi să-i furnizeze 
acum "Doamnei" (de vreme ce e conspirație, trebuie şi un 
nume conspirativ, căci nu poţi să-i spui pe numele adevărat 
nici în scrisori, nici la telefon) toate informaţiile şi cărţile, 
dacă nu din nou pe Liusa Ciukovskaia? Căci Liusa primea 
orice sarcină nouă - şi acum iată încă o povară, una grea. 

Tema căzăcească îi era cu totul străină Liusei, dar şi 
pentru această temă străină, ea se angaja acum să asigure 
toată organizarea exterioară, la fel de indispensabilă Irinei 
Nikolaevna ca şi mie, din cauza fundăturii în care ne ducea 
modul nostru de viaţă, împrejurările se înnodaseră în aşa 
fel încât Liusa îndeplinea acum şi pentru "Doamnă" - când 
la Leningrad, când în Crimeea, nu în apropiere -* toată 
munca de aprovizionare şi informare. Ce-i drept, aceasta 
era uşurată de apartenenta I. N. la acelaşi cerc literar 
moscovito-lenin-grădean, unde a crescut Liusa. Mai mult 
decât atât: I. N. şi-l amintea bine pe răposatul tată al Liusei 
şi pe aceasta ca fată, ceea ce a tăcut ca între ele să se nască 
imediat nişte relaţii cordiale. La treaba aceasta, Liusa s-a 
înhămat cu sârguinţă, cu inventivitate, cu succes. Fără ea, 
cartea Scara n-ar fi apărut aşa cum a apărut. 


Si aici s-a produs însă o minune dumnezeiască. Trebuia să 
înceapă prima mişcare, trebuia să se decidă cine să meargă 
primul la Şolohov - şi deja se îndreptau şi alte elemente 
spre un punct de convergentă care însemna explozie. 
Ajutorul ne-a venit prin Mi-lievna, cu mâna ei veşnic 
norocoasă. Fiica unei prietene din copilărie, Nataşa 
Krucinina ("Natania", i-am spus noi, erau cam multe Natase 
printre noi), terapeut leningrădean, îşi atrăsese încrederea 
pacientei sale Măria Akimovna Aseeva. şi aceasta i s-a 
confesat ei că este urmărită de banda lui Şolohov, care vrea 
să-i smulgă un ca-ietel de mare preţ: primele capitole ale 
Donului liniştit, scrise încă la începutul anului 1917 la 
Petersburg. Dar de unde? Cine? Ei bine 

— Fiodor Dmitrievici Kriukov, cunoscut (? 

— Nu nouă) scriitor din ţinutul Donului. El locuise acasă la 
tatăl ei, inginerul de mine Aseev din Petersburg, acolo îşi 
lăsase manuscrisele, arhiva, atunci când în primăvara lui 
1917 plecase la Don -provizoriu, pentru câteva săptămâni. 
Dar, din cauza felului în care s-au desfăşurat evenimentele, 
nu s-a mai întors niciodată. Asemănarea caieţelului cu 
Donul liniştit, apărut în anii '20 - a descoperit-o tatăl ei: 
"Dar dacă am să spun, or să mă spânzure." Acum M.A. 
căpătase o asemenea încredere în Natania, încât îi 
promitea că-i lasă ca moştenire acest caieţel - dar nu acum, 
ci când va muri. 

Era sfârşitul anului 1969. Noutatea a uluit micul nostru 
cerc. Ce-i de făcut? Să stăm deoparte? Imposibil. Să 
aşteptăm ani de zile? 

— E o nebunie - şi aşa mai bine de patruzeci de ania 
rămas nelămurită această ticăloşie, şi dacă or s-o sperie pe 
Aseeva şi-i vor smulge caieţelul? şi atunci? Trebuie să ne 
convingem cu propriii noştri ochi! şi ce arhivă o mai fi 
acolo? şi în numele cui să cerem? Într-al meu? 

— Va uşura asta situaţia sau o va îngreuna? 

Cel mai corect ar fi să mă duc personal. Dar eu mă aflu în 
vârf de lucru cu August, incertitudinea continuă - voi fi în 


stare să scriu povestea sau nu voi fi în stare? Mi-este 
imposibil să mă rup de ea. În plus, pot să trag după mine 
filajul. (Erau chiar lunile de după excluderea mea din 
Uniunea Scriitorilor şi când mi se sugera să plec din tară.) 

Atunci ar fi trebuit să ne hotărâm a trimite un om din 
ţinutul Donului (si noi aveam un asemenea om - dar era de 
gabarit mare, ieşea în evidentă, vorbea mult, făcea 
imprudente, a-l trimite era imposibil). S-a oferit să meargă 
Liusa. A fost o greşeală. Noi încă nu aveam o idee despre ce 
fel de om era Akimovna însăşi. Liusa nădăjduia că firma 
Ciukovskilor va inspira suficientă încredere şi va da mai 
puţine motive de temere. Poate că aşa era. (După cum a 
reieşit, în acel an, Akimovna aproape că nici nu ştia cum mă 
cheamă, abia mai târziu a citit ceva de sau despre mine.) 

Liusa s-a întors şi abătută şi cu mâna goală: femeia aceea, 
cică, este capricioasă, sucită, e putin probabil să te poţi 
înţelege cu ea desi ar fi dispusă, se pare, să dea la triere 
partea nesecretâ a arhivei lui Kriukov, pentru că o mustră 
cugetul pentru cei 50 de ani cât a ţinut-o aproape neatinsă. 
Ne-am hotărât să echipăm o a doua expediţie: pe cea a lui 
Dima Borisov. lată, cu el ar fi trebuit să începem. Desi nu 
era de prin părţile Donului, el a câştigat imediat încrederea 
Akimovnei; ajunseseră chiar să cânte împreună cântece 
ruseşti, şi a convins-o să ne dea nouă arhiva. Dar însăşi 
preluarea nu era treabă de un minut, se adunaseră trei 
ditamai rucsacurile, a fost nevoie şi de o a treia expediţie - 
Dima împreună cu Andrei Tiurin. Ne-au adus - nu de tot, ci 
numai ca s-o triem - toată arhiva rămasă de la Kriukov. Dar 
caieţelul, cică, mai târziu. Noi nici nu mai insistam, căci şi 
aşa primiserăm o mare bogăţie. Aceasta era, de fapt, 
principala si, probabil, singura arhivă a lui Kriukov. Ulterior, 
pentru autor, au fost trei ani zbuciumaţi şi moartea în 
timpul retragerii Albilor. 

Având mare experientă în păstrarea arhivei propriei ei 
cauze, Liusa presupunea că şi în această arhivă va face 
ordine. Dar nu i-a stat în putere să facă decât o clasificare 


foarte superficială. Această arhivă era cu totul aparte, nu 
conţinea referiri la obişnuita opinie publică literară şi nici 
teme obişnuite: şi numele, şi locurile, şi împrejurările - 
toate erau neclare, plus că avea şi un scris nu dintre cele 
mai lizibile. 

Dar tocmai aici a intrat în acţiune - un om de prin părţile 
Donului! Într-adevăr, tocmai el aşteptase toată viaţa această 
arhivă, trăise pentru ea. S-a aruncat în viitoarea acestei 
afaceri. Ca întotdeauna, neştiind de răgaz şi de duminici şi 
uitând de sine, el, în-tr-un an, a muncit cât trei, a intrat în 
amănunte (în plus extrăgându-şi pentru sine multe lucruri), 
şi ne-a prezentat un tablou complet al structurii şi al 
conţinutului. [Toate acestea necesitau multe întâlnin şi 
transmiteri. Arhiva a fost mai întâi la Galia Tiurina, apoi 
parţial a fost transferată la Liusa, câte putin se plimbase la 
omul de la Don şi înapoi, parţial fusese apoi retrasă la 
Lamară (la fostul apartament berian"). 

— Căci aici trebuia să ne aranjăm o ascunzătoare de 
nivelul unu. Un birou deschis noi n-am avut niciodată.] 

Pe măsură ce materialele ieşeau la iveală, tot ce putea fi 
util pentru Doamna trebuia oferit Doamnei (iar ea era mai 
mult în Cri-meea decât la Leningrad, şi materialele noastre 
nu se pretau la trimitere prin postă. lar ceva mi-era de 
trebuinţă şi mie - ceva legat, propriu-zis, de tema Donului şi 
de mărturia unui martor excepţional. (lar eu de primit nu 
mai puteam. Eram aşa de îmbibat de amănunte, încât îmi 
pierdusem capacitatea de absorbţie. şi era interesant de 
aprofundat cazul lui Kriukov, dar nu mai încăpea nicăieri. 
Liusa a avut o idee fericită pe care mi-am însugşit-o imediat: 
pe Kriukov - fie că este, fie că nu este autor al Donului 
liniştit - trebuie să mi-l iau ca personaj al unui roman, într- 
atât este de luminos, interesant, şi într-atât de mult 
material edificator există despre el. Ce prototip aduce cu 
sine atâta text scris?! Mi l-am luat, si, ce-i drept, pentru 
câte încă s-a mai găsit loc! şi ce jenant: să intri în tema 


Donului nu prin propria ta experientă, ci printr-un martir 
de la Don.) 

Irina Nikolaevna primea materiale proaspete pe tema 
Donului. Ipoteza ei era în curs de fundamentare. Sosind 
într-o zi de iarnă, probabil la începutul lui 1971, ea a adus 
trei pagini mici (tipărite ca "Plan preliminar al cărţii"), în 
care erau prezentate toate ipotezele principale: şi că 
şolohov nu numai că a luat lucrul altuia, ci că l-a şi stricat: 
a permutat, a tăiat, a ascuns; şi că adevăratul autor este 
Kriukov. 

Într-adevăr, în acest roman nu există o construcţie unitară, 
nişte proporţii judicioase; sunt defecte care se văd imediat. 
Sunt toate motivele să se creadă că în economia romanului 
n-a umblat numai autorul. 

[. N. semnala chiar pe capitole o destructurare a textului 
adevăratului autor. şi chiar îşi propunea ca lucrarea să şi-o 
încheie prin reconstituirea textului iniţial al romanului! 

Întreprinderea era de anvergură! Cercetătoarea încă de la 
început acoperise o arie mai extinsă decât ne aşteptasem 
noi. Numai că nu stătea bine cu sănătatea, vârsta şi timpul 
liber: din nou trebuia să lucreze, să lucreze ca să-şi câştige 
existenta. Iar noi înşine eram lefteri de bani sovietici. De 
transferuri valutare de la nişte terchea-berchea din 
Occident, I. N. a refuzat să se folosească, iar noi în anii 

— 1973 n-am fost în stare s-o eliberăm de grijile materiale. 
Altminteri, poate că, cine ştie, cartea ei ar fi făcut mari 
progrese. 

La început, concluzia că autorul Donului liniştit este 
moalele Kriukov dezamăgise. Ne aşteptaserăm la o figură 
granitică, de tragedie. Dar cercetătoarea avea convingerea 
ei. şi eu, familiarizân-du-mă treptat cu tot ceea ce publicase 
şi pregătise Kriukov, am început să fiu de acord cu ea. 
Pasaje răzlețe, aproape geniale, erau risipite în multe 
povestiri ale lui Kriukov. Numai că diluate cu asocieri cam 
uşurele si, în plus, dulcege. (Dar dulcegăria a rămas în 
peisaje chiar şi în Donul liniştit.) Când însă unele pasaje mai 


bune din Kriukov le-am concentrat în capitolul "Din 
însemnările lui Fiodor Kovâniov" - a ieşit ceva strălucit, de 
mare efect. 

Am început să admit ideea că în anii cumpliţi, furtunoşi, ai 
căză-cimii (iar pentru el, ultimii ani ai vieţii sale), scriitorul 
putuse să scrie o proză mai densă, mai amară, să se ridice 
deasupra eului său anterior. 

Dar poate că acesta nici nu este el, ci un autor încă 
necunoscut nouă. 

La dorinţa Măriei Akimovna, partea cea mai putin 
valoroasă a arhivei studiate am predat-o (interpunând-o pe 
răzbătătoarea Mi-levna) la biblioteca Lenin şi cele 500 de 
ruble primite i le-am trimis Akimovnei. Această predare a 
fost o gafă din partea noastră: şi ni s-a dat putin, fiind pusi 
într-o situaţie penibilă fată de Akimovna; şi am deconspirat 
faptul că undeva pe lângă noi cineva se ocupă de Kriukov. 
Dar ne presau volumul şi greutatea arhivei, pentru că era 
greu de păstrat, n-aveam unde. 

În iunie 1971, eu am fost la Leningrad şi i-am făcut o vizită 
M. A. întâlnirea a fost plăcută. Akimovna s-a dovedit o 
femeie fermă, cu adevărat dârză în fata bolşevicilor cărora 
nu le-a iertat nimic. Nici bolile, nici necazurile familiale (o 
părăsise soţul) nu i-au slăbit voinţa. Ea, în mod efectiv, voia 
adevărul despre Don şi adevărul despre Kriukov. La ea am 
băut vin de Don, mi s-a servit un prânz ca la Don. Mi se 
părea că ea credea în seriozitatea mea. lar eu credeam în 
caieţelul ei, credeam că acesta exista. Nu rămânea decât să 
fie adus de la tară, de la tarskoie Selo, "de la o bătrână, 
care-l păstrează" (pentru că la M. A. însăşi, care cândva nu 
şi-a ţinut gura, vin, cică, unii din partea lui şolohov, când 
ameninţând-o, când încer-când s-o miluiască), îmi 
promisese că până plec îmi face rost de el. 

Totuşi nu mi-a făcut rost. ("Nu-l dă bătrâna.") Mi-a părut 
rău. şi iarăsi am început să mă îndoiesc: poate că nu există 
carneţelul. Nar atunci de ce o asemenea păcăleală? Nu e 
posibil. 


Si unei femei pe nume Faina lerentieva, pe care o 
cunoscuse la policlinică - M. A. nu era la fel de 
circumspectă la alegerea oamenilor cărora le acorda 
încredere - ea chiar i-a povestit că voise să-mi dea caieţelul, 
dar se temuse: căci eu eram persecutat, căci eram urmărit, 
nu era exclus să mi se confişte caieţelul. Greşeala fatală! 
Desi ei îi era greu să spună care loc era mai periculos, care 
mai în siguranţă. Fatală, pentru că noi am fi dat fotocopiile 
spre publicare împreună cu mostre ale scrisului lui Kriukov, 
şi dacă acestea ar fi semănat realmente cu începutul 
Donului liniştit, şolohov ar fi fost detronat definitiv, şi 
Kriukov restabilit ferm în drepturile sale. Iar acum M. A., cu 
caieţelul ei, rămăsese redusă la neputinţă şi ar fi fost 
bucuroasă să i-l paseze cuiva, dar era târziu: înțelegând 
ponderea mare a dovezilor, puternica Instituţie i-a mutat în 
altă parte pe vecinii cu care M. A. locuia la comun (exact ca 
în cazul lui Q!) şi i-a adus în locul lor pe oamenii ei. Acum, 
Akimovna era, de fapt, urmărită la tot pasul, ca la 
închisoare. Acest sfârşit de poveste mi-a fost relatat de 
Faina 'Terentieva în iulie 1975 la Toronto, unde ea emigrase 
şi de unde îmi scria că ea, dacă M. A. i-ar fi dat caieţelul, s- 
ar fi temut să-l ia şi se întreba cum să-l scoată acum de- 
acolo. 

Nicicum. Numai dacă M. A. nu va înnebuni în asediul în 
care se află, numai dacă va putea să reziste ani şi ani.* 

Se înţelege că n-am primit nici un caieţel - nu aşteptam 
decât rezultatul cercetării. Totuşi aceasta mergea greu: I. 
N. era copleşită de munca pe bază de contract, muncă 
plictisitoare, obositoare, dar hrănitoare. Trecând prin 
Moscova, ea se întâlnise cu mine şi cu Liusa, îmi dăduse să 
citesc conspecte ale unor capitole; Liusa (sau Q la 
Leningrad) le dactilografiase. Textul avea un scris dificil, o 
mulţime de intercalări - într-adevăr nu putea fi dat unui 
străin. 

Ultima oară m-am văzut cu I. N. în martie 1972, la 
Leningrad, din nou în acel cabinet unde ne cunoscuserăm şi 


unde ea îmi propusese să lucrez. (Acum vremurile 
deveniseră aşa de încordate - mă îngrijora faptul că în prag 
dădusem peste o vecină scriitoare, care putea să afle ceva, 
putea să conchidă că eu şi I. N. punem ceva Acum a murit şi 
Măria Akimovna. Nu stiu: a luat cu ea taina sau n-a existat 
nici o taină. (Adnotare din 1986.) la cale. Nu era bine.) 
Boala îi răzbea mai agresiv prin trăsăturile fetei, dar I. N. se 
ţinea dârz, tare, bărbăteşte ca întotdeauna. Singură 
începuse să monologheze în legătură cu ce-o să răspundă 
ea daca iată, or să vină şi or să constate cu ce se ocupă. (Eu 
şi uitasem de o asemenea problemă, depăşind de mult toate 
limitele, dar fiecare trebuie cândva să depăşească o primă 
limită-oricât de greu ar fi) Acum era pregătită să răspundă 
- decis şi cu siguranţă de sine Nu semna petiţii, nu se 
întâlnea cu nimeni, îşi continua în deplină singurătate 
drumul spre o mare faptă. 

Nu cu mult înainte de tot deznodământul, aceeaşi Milevna 
a mai turnat nişte gaz pe foc. A insistat să mă întâlnesc la ea 
cu un cazac bătrân, care, desi bolşevic, este un fost deţinut, 
pe motiv că acesta vrea să-mi dea nişte materiale 
importante despre Filipp Mironov, comandantul Armatei a 
doua călare, comandant la care el fusese comisar de 
regiment. M-am întâlnit. S-a dovedit că la mijloc era o 
neînțelegere: S. P Starikov (agreat de autorităţi) adunase 
(din arhive închise) multe materiale scandaloase - nu numai 
în legătură cu Mironov, favoritul lui, căruia îi făcuse de 
petrecanie Troțki, dar şi cu decimarea căzăcimii de către 
bolşevici în timpul războiului civil. El voia să-i eternizeze 
memoria lui Mironov printr-o carte separată pe care însă 
nu putea s-o scrie singur. şi iată acum, fără să-l pufnească 
râsul, îmi propunea să-i fiu "negrişor": eu să prelucrez 
materialele, să scriu cartea, el s-o semneze, s-o editeze şi 
să-mi dea şi mie o parte din onorar. La care eu i-am spus să- 
mi dea mie materialul şi Mironov va intra în contextul 
general al epocii, dar numai treptat. Nu ne-am învoit. şi 
totul s-ar fi terminat printr-o neînțelegere. Dar, când să ne 


despărţim, am discutat putin despre unele lucruri 
colaterale şi iată ce am aflat: Mironov era din aceeaşi 
staniţa cu Kriukov, căruia în tinereţe îi fusese cel mai bun 
prieten, şi însuşi Starikov era din aceeaşi staniţa Ust- 
Medveditkaia, şi nu numai că nu se îndoia de faptul că 
şolohov îi furase lui Kriukov Donul liniştit (îl văzuse la 
Viosenskaia pe şolohov, care era atunci copil de 15 ani, 
nedezvoltat, cu o figură cu totul ştearsă), dar spunea că ştie 
cine "terminase de scris" Donul liniştit şi scrisese Pământ 
desţelenit. Rezulta din nou că nici pe acesta din urmă nu-l 
scrisese şolohov, ci Piotr Gromoslavski, socrul lui, fost 
cândva ataman de staniţa (iar şi mai demult, se pare, diacon 
care renunţase la rangul bisericesc), dar şi om de litere; el 
fusese la Albi, din care cauză trebuise apoi să se ascundă 
toată viaţa; îi fusese apropiat lui Kriukov, se retrăsese 
împreună cu el în Kuban, acolo îl îngropase, intrase în 
posesia manuscrisului pe care, cică - o dată cu Măria, 
tomnatica lui fiică - i i-a dat ca zestre lui Miska (mirele avea 
- se spunea - 19 ani, iar mireasa 25). lar după moartea lui 
Gromoslavski, nici şolohov n-a mai scris nimic.* 

Tratativele mele cu Starikov s-au încins încă o dată în 
ultimele luni ale toamnei groaznice pentru noi a lui 1973. 
Milevna m-a anunţat că Starikov, fiind pe moarte, vrea să-mi 
dea mie totul şi mă roagă să vin mai repede. Am dat curs 
acestei rugăminţi. Dar să vă spun un lucru: revenindu-şi din 
atacul de cord, el nu prea se pregătea de moarte, ci a reluat 
cu mine aceleaşi tratative anoste. Eu am ţinut-o pe-a mea: 
daţi-mi să folosesc într-o mare epopee materialele despre 
Mironov. El, deja prevenit şi pus în gardă, îmi spune că a 
auzit că eu denaturez istoria Uniunii Sovietice. (Asta vine 
de la Roi Medvedev şi compania lui comunistă: în trecut 
doar şi bătrânul a fost bolşevic! Aproape imediat după 
aceasta îi va da lui Roi toate materialele, aşa şi va apărea 
cartea despre Donul la care, anterior, Roi nu s-a gândit, 
poate, nici cinci minute.) Totuşi Starikov s-a învoit să-mi dea 
ceva cu împrumut pentru scurt timp. Bate fierul cât e cald! 


Nu trebuia ratată ocazia, dar cine să ia materialul? N- 
aveam mâini suficiente. Alia era cu trei copii în braţe. 
Soluţia era din nou aceeaşi Liusa, de-abia revenindu-şi, nu 
complet, din socul pe care i-l produsese accidentul de 
automobil. Ea s-a dus la Starikov, a selectat materialele cu 
un aer important, nelăsând să se înţeleagă clar ce anume 
ne interesează pe noi. Eli le-a dat pe termen scurt, apoia 
sunat-o ca să i-l scurteze şi mai mult. A trebuit mai întâi să 
se folosească de dictafon - muncă dublă, într-adevăr, Liusa 
a extras în disperare, a copiat la maşină (căci nu aveam 
posibilitatea de a xerocopia!). Materialul era, realmente, 
formidabil. Dar şi Starikov presa în permanentă: şi-a adus 
aminte şi cerea insistent să i'se resin anii '50, Gromoslavski 
încă mai trăia, în perioada aceea a apărut volumul doi al 
Pământului desţelenit, dar după moartea lui Gromoslavski, 
timp de 20 de ani, şolohov n-a produs nici un rânduleţ. Eu 
semnalam acest lucru >n articolul despre Pământ 
desţelenit ['"Dezbatere ca la Don", Buletinul DCR 
(Democrat-crestinilor ruşi), Nr. 141,1984], unde am 
răspuns totodată la ri-d'cola analiză computerizată a 
slavistului norvegian Geir Yetso şi a colegilor ui, care 
încercau să demonstreze că şolohov este autorul cărţilor în 
discuţie. (Adnotare din 1986.) tituie materialul! (lar după 
expulzarea mea, a venit la Alia şi a insistat să i se dea şi 
extrasele făcute de noi: se temea să nu fie descoperite la 
frontieră şi să se înceapă vreo anchetă pentru identificarea 
celui care le luase din arhivele secrete şi să se constate că 
făptaşul este Starikov.) în general, la istorie a lucrat Serghei 
Pavlovici, un om de ispravă! 

În acea toamnă s-au îngrămădit toate: căderea 
Arhipelagului - şi o luptă inopinată - şi moartea lui Q - şi 
îngrijorarea că ea Q, putea să dezvăluie întreaga linie a 
Donului liniştit (pe Irina Ni-kolaevna ea o văzuse, ultima 
dintre noi, la Gurzuf - dar cum! Ţi-rându-l la I. N. pe acel 
"poet Gudiakov", care se lipise de ea în Crimeea, şi această 
împrejurare putea să devină nefastă). 


Irina Nikolaevna, care în acea vară de-abia ce-şi serbase 
împreună cu fiul şi fiica împlinirea a 70 de ani, rămasă, 
după plecarea copiilor, singură la Gurzuf - a aflat la 
începutul lui septembrie, de la un post de radio occidental, 
de căderea Arhipelagului şi moartea E. D., şi a făcut infarct. 
(Noi nu ştiam.) Dar, femeie cu caracter dârz, a decis să nu 
ascundă manuscrisele şi să nu întrerupă munca, ci 
dimpotrivă: să-şi concentreze forţele şi să ducă la bun 
sfârşit ceea ce începuse! Cu voinţă ei incomparabilă, tocmai 
acum, când ea zăcea la pat, când pentru ea era o problemă 
să întindă mâna după o carte - tocmai acum lucra din plin şi 
recupera în taină întârzierea. Pentru septembrie o chemase 
la ea în vizită pe Liusa - pentru ca aceasta s-o ajute la 
accelerarea lucrului. Dar Liusa, după accident, de-abia se 
ţinea şi ea pe picioare. Astfel şi această catastrofă a 
împiedicat finalizarea Scării. 

Tocmai pentru că se temea că la interogatorii Q a povestit 
despre lucrarea I. N. şi că aceasta ar putea fi surprinsă 
asupra manuscriselor, Liusa s-a gândit să roage pe cineva 
să meargă s-o ajute pe I. N. să scoată hârtiile din casă. Cu 
această rugăminte, Liusa s-a adresat unei persoane care o 
cunoştea bine pe I. N.: Ekaterina Vasi-lievna Zabolotkaia, 
văduva sexagenară a poetului. E. V., părăsindu-i pe cei 
patru nepoți, fără să stea pe gânduri, a luat imediat avionul 
spre Crimeea. A găsit-o pe Irina Nikolaevna după infarct, 
dar ho-tărâtă să-şi continue şi continuându-şi efectiv lucrul 
- şi a rămas pe loc s-o îngrijească. şi E. V. a locuit acolo o 
lună de zile, până când - nepoţii având nevoie de ea -a 
trebuit să se întoarcă la Moscova, ocazie cu care a adus o 
parte din lucrarea 1. N. 

Fiica din Leningrad a I. N. a angajat la Gurzutf o soră 
medicală care să-i asiste mama la domiciliu. O dăduse, se 
înţelege, şi în grija permanentă a unui medic. I. N. întreba, 
neliniştită, la telefon dacă locuinţa ei de la Leningrad mai 
este întreagă (. N-a venit percheziţia?)- 


Si deodată vestea că Irina Nikolaevna a murit. E. V. 
Zabolotkaia a Oferit ea singură să zboare din nou la Gurzuf, 
să salveze restul de manuscrise în legătură cu care se 
înţelesese cu medicul ca acesta să le ia la el în cazul 
decesului Î. N. Considerente de siguranţa impuneau ca, în 
acea situaţie de nelinişte, călătoria să se facă în doi. Cu cine 
însă? S-o întovărăşească pe Zabolotkaia s-a oferit veşnicul 
argint viu care era N. I. Stoliarova. (Urmau inevitabil să 
înnopteze la Simferopol, iar într-o asemenea perioadă le 
era imposibil să găsească locuri la vreun hotel - iată încă o 
complicaţie permanentă de care se izbesc conspiraţiile în 
comunism. Mi-am amintit de casa de la Simferopol, unde eu 
cu Nikolai Ivanovici arseserăm cândva Primul cerc. Am scris 
pentru orice eventualitate un bilet pe care l-am dat celor 
două. Au fost găzduite peste noapte la Zu-bovi, desi s-au 
mirat foarte mult, şi-au dat în scris numele ca la miliţie, apoi 
au vorbit cu Nikolai Ivanovici; Zubovii n-au aflat cine erau 
cele două şi de ce veniseră; de la mine venea cu foşnet 
către ei trena veche de 20 de ani a unor tainice proiecte, 
iniţiate cândva împreună.) Dar de mers la Gurzuf, s-a mers 
degeaba: medicul nu le-a dat nimic şi le-a bălmâjit ceva 
despre un incendiu la o magazie de lângă dacea I. N. si, în 
general, despre existenta unor lucruri despre care el nu 
poate să povestească. Pentru noi, circumstanţele morţii 1. N. 
au rămas neelucidate. aşa că nici nu suntem convinşi că 
avem toate fragmentele scrise ale studiului ei. 

Aşadar, în completarea cărţii n-a intrat decât ceea ce se 
primise anterior. Cu totul insuficient, în doi ani puţine s-au 
îndeplinit din îndrăzneţul şi bine conceputul plan iniţial al 1. 
N. Dacă Liusa ar fi fost sănătoasă şi s-ar fi dus în 
septembrie la Gurzuf, poate că am fi reuşit să scoatem nişte 
capitole în plus din ciornele ilizibile. Vă spun, vrăjită a fost 
comoara Donului liniştit." ' în 1968-1989 în revista 
israeliană 22 (Nr. 60 şi 63) a fost publicat stu-d'ul lui Zeev 
Bar-Sell "Donul liniştit" împotriva lui şolohov", o analiză 


"xtologică foarte convingătoare - exact ce se şi aştepta de 
multă vreme. (Adnotare din 1990.) 

Atâta m-a obsedat - ca o grea datorie - această problemă 
colaterală a Donului, încât şi în ultimele luni, fiind eu însumi 
la un pas de a nimeni cu gâtul în ştreang, am tot întors-o 
când pe-o fată când pe alta. Ba mi s-au adus de la Riga bune 
fotocopii ale întregii ediţii princeps a Donului liniştit, ediţie 
pe care în anii următori redactorii împuterniciţi au 
mâzgălit-o bine de tot, cu un efectiv de zece condeie (se 
spune că însuşi Stalin făcuse nişte corecturi; pe ediţia din 
anul 1948 există o observaţie: "sub supravegherea 
redactorului Ciu-rov G. S."; se spune că acesta ar fi fost 
chiar Stalin). Ba îmi îmbunătăţeam prefața la Scară, chiar 
în ultimele zile pe care le-am petrecut la Peredelkino şi care 
au fost şi zilele din ajunul expulzării mele. Ba din diferite 
însemnări fragmentare ale I. N. compuneam câte o mică 
pagină pentru publicare. (Din Don şi din "Doamna" am 
extras pentru cercetător această literă D* - Irina 
Nikolaevna alesese un pseudonim din lista mea de nume din 
ţinutul Donului, dar până la urmă a renunţat.)* în mine a 
prins rădăcini trainice sentimentul că, pentru siguranţa ei, 
arhiva lui Kriukov împreună cu tot ce tine de Donul liniştit 
trebuie separată complet de tot avutul meu. şi cu zece zile 
înainte de expulzare - evident ultima vizită pe care am 
făcut-o în patrie - a fost călătoria la Elena Vsevolodovna 
Vertogradskaia, dincolo de bariera Krestianskaia, unde ea 
adunase câţiva tineri şi unde trebuia 

* în interesul copiilor I. N. a trebuit ca încă 15 ani să 
ascundem numele autorului, dând unora ocazia să spună în 
bătaie de joc că eu însumi l-am născocit pe acest D*. 

În 1989, din scrisoarea doctorului în ştiinţe filologice V 1. 
Barabanov publicată în Knijnoe obozrenie (Revista cărţilor), 
aflu următoarele: când în 1974 a ieşit cartea Scara 
"Donului liniştit" - m 4AJRSS se pregătea un răspuns 
răsunător. Mai întâi i s-a trasat sarcină lui K. Simonov să 
dea un interviu revistei Stern (REG), lucru pe care el 1-a 


făcut. A urmat o perioadă de aşteptare. Trebuia ca atunci 
când Occidentul îşi va îndrepta atenţia spre acest interviu, 
să se tragă imediat o salvă de articole în Litgazeta, în 
Voprosi literaturi şi în Izvestia. şi articolele erau scrise, dar. 
Dar în Occident interviul lui Simonov n-a stârnit nici un 
ecou. Articolele pregătite au fost totuşi publicate, dar ca 
pentru a 70-a aniversare a lui şolohov, nereferindu-se astfel 
la cartea lui D*. lar acum în presa sovietică se scrie cum că, 
vezi doamne, tocmai cartea lui D* 1-a demobilizat pe 
şolohov şi i-a tăiat elanul de a termina romanul Ei au luptat 
pentru patrie, roman a cărui scriere a tot amânat-o timp de 
30 de ani. Aceasta ar fi explicaţia faptului că nici măcar un 
rânduleţ nu s-a mai adăuga' la o carte începută în vremea 
războiului. (Adnotare din 1990.) stabilit cine să preia arhiva 
Donului liniştit. Şi-au asumat această sarcină Ghorghi 
Pavlovici şi Tonia Ghikalo. şi imediat, după câteva zile, Sasa 
Gorlov, la vremea aceea deja rămas fără serviciu, le-a 
transferat lor arhiva lui Kriukov. Bine c-au reuşit! Arestat, 
ştiam că această arhivă este salvată. 


Parastasul pentru Irina Nikolaevna avusese loc la 
Moscova, la Ilia Obâdennâi. Nu puteam nicicum să mă arăt 
pe acolo. Liusa însă, ca şi când toată lumea ar fi cunoscut-o 
ca prietenă a Zoiei Ilomasev-skaia, a fost prezentă. Dar mai 
înainte de aceasta, celei care făcuse ultima călătorie ca s-o 
vadă, I. N. i-a transmis expresia unui vis şi a unei dorinţe: 
cândva cineva să-i facă un parastas la Biserica înălţării din 
Geneva, unde primise ea odinioară botezul. Dar cui să-i 
încredinţezi această misiune? Cine şi când o să aibă drum 
pe la Geneva? Cel care va nimeri acolo aveam să fiu chiar 
eu, în curând. 

În octombrie 1974, împreună cu Alia am sosit la Geneva, 
ce-i drept, în seara unei zile de lucru, când nu trebuia să fie 
slujbă nici în această zi, nici în cea următoare, căci nu era 
nici o sărbătoare. Ne-am dus pe ploaie, la noroc - să ne 
atingem de uşi. De dincolo de uşi se auzeau cântări. Am 
intrat. Am aflat cu ocazia aceasta că a doua zi era cinstirea 
înălţării Sfintei Cruci, că tocmai aici se ţinea praznicul în 
legătură cu pristolul! 

La rugămintea noastră, în dimineaţa următoare, după 
liturghie, Antonie, arhiepiscopul Genevei, a ţinut slujba de 
parastas. Irina, Fiodor. Am scris eu. 

Biserică de piatră, biserică arătoasă, frumoasă. Soarele de 
toamnă lucea în ferestre. Venea fum de tămâie. Micul cor 
cânta cu atâta convingere, cu atâta zel acest "cu sfinţii 
odihneşte", încât inima bătea să-mi spargă pieptul, nu 
puteam să-mi stăpânesc lacrimile. Reveneau, reveneau 
numele lor unite în aceeaşi pomenire - arhiepiscopul înalta 
rugăciuni pentru ei, corul aşijderea. S-au unit destinele lor 
- al nenorocosului autor de la Don şi al apărătoarei lui de la 
Petersburg - pe deasupra asasinatelor, pe deasupra 
înşelătoriilor, pe deasupra tuturor opresiunilor veacului 
nostru. 

Fă-le, Doamne, dreptate deplină. Dă la o parte piatra care 
le apasă pe suflet! 


— 1975 Zurich Anexe Lista anexelor 1. Interviu acordat lui 
Sedze Komoto 15.11.1966 2. Scrisoare câtre cel de al 
patrulea congres al Uniunii Scriitorilor Sovietici 16.05.1967 
3. Către Secretariatul Conducerii Uniunii Scriitorilor din 
URSS 12.09.1967 4. Însemnări de la şedinţa Secretariatului 
Uniunii Scriitorilor din URSS 29.09.1967 5. K. Voronkov 
către A. Soljeniţân 25.11.1967 6. Secretariatul Uniunii 
Scriitorilor din URSS 01.12.1967 7. Unui membru al 
Uniunii Scriitorilor din URSS 16.04.1968 8. Secretariatului 
Uniunii Scriitorilor din URSS 18.04.1968 9. Redacţiilor Le 
Monde, L'Unită, Literaturnaia gazeta 25.04.1968 10. 
Redacţiei Literaturnaia gazeta 12.12.1968 11. Prezidiului 
Colegiului orăşenesc Moscova al Avocaţilor 07.05.1969 12. 
Însemnări de la şedinţa organizaţiei din Riazan a scriitorilor 
04.11.1969 13. Scrisoare deschisă către secretariatul 
Uniunii Scriitorilor dinRSFSR 12.11.1969 14. lată cum 
trăim 15.06.1970 15. Tovarăşului M. A. Suslov 14.10.1970 
16. Academiei Regale Suedeze, Fundaţiei Nobel 27.11.1970 
17. În loc de cuvânt de salut la banchetul de la Stockholm 
10.12.1970 18. Academia Suedeză, domnului Karl Ragnar 
Gierow Fundaţia Nobel, domnului Nils K. Stole 21.01.1971 
19. Scrisoare deschisă ministrului Securităţii Statului al 
URSS Andropov 13.08.1971 20. Lui A. N. Kosâghin, 
preşedinte al Consiliului de Miniştri al URSS 13.08.1971 21. 
Cuvânt comemorativ despre Tvardovski 27.12.1971 22. 
Către K. R. Gierow, N. K. Stole 22.10.1971 K. R. Gierow 
către A. Soljeniţân 22.11.1971 23. Domnului K. R. Gierow 
14.12.1971 24. Interviu acordat ziarelor New York Times şi 
Washington Post 30.03.1972 25. Declaraţie în legătură cu 
anularea ceremoniei Nobel 08.04.1972 26. Comitetului 
Securităţii de stat a URSS 02.07.1973 27. Ministrului 
Afacerilor Interne al URSS, N. A. sciolokov 21.08.1973 28. 
Din interviul acordat agenţiei Associated Press şi ziarului Le 
Monde 23.08.1973 29. Serviciului postal al KGB 31.08.1973 
30. Redacţiei Literaturnaia gazeta 28.09.1973 31. 
Înştiinţare despre confiscarea Arhipelagului Gulag 


05.09.1973 32. Pe pagina de titlu a ediţiei samizdat sept. 
1973 33. LuiA. D. Saharov ' 28.10.1973 34. Lui A.D. 
Saharov 16.09.1973 35. Declaraţie pentru presă 
14.01.1974 36. Declaraţie pentru presă 18.01.1974 37. 
Interviu acordat revistei Time 19.01.1974 38. O breşă în 
zidul tăcerii 04.02.1974 39. Declaraţie pentru presă 
02.02.1974 40. Convocare la Procuratura URSS 08.02.1974 
41. Procuraturii URSS, ca răspuns la a doua sa convocare 
11.02.1974 42. În eventualitatea că voi fi arestat 43. L. 
Reghelson. Extras dintr-o scrisoare către guvernul URSS în 
legătură cu expulzarea lui Soljeniţân 17.02.1974 44. A. A. 
Ugrimov. O jumătate de an de tărăgănare şi o oră şi 
jumătate de convorbire 45. N. Stoliarova către A. Soljeniţân 
29.10.1977 46. Boris Ivanov. Moscova-Rostov sau KGB 
contra Soljeniţân 

[1] 15 noiembrie 1966 Mult stimate domnule S. Komoto! 

Sunt foarte mişcat de amabila propunere de a mă adresa 
cititorilor japonezi prin intermediul revistelor de Anul Nou. 
Am toate cele trei ediţii în japoneză ale scrierii mele O zi din 
viaţa lui Ivan Denisovici. Nu am posibilitatea să apreciez 
traducerile ca atare, dar sunt încântat de aspectul lor 
exterior. 

Până în prezent, am refuzat să dau vreun interviu sau să 
mă adresez cititorilor de ziare. Totuşi, de curând, mi-am 
reconsiderat această decizie. Sunteţi primul căruia îi acord 
un interviu. 

Vă răspund la întrebări. 

1. (Cum apreciez eu reacţiile cititorilor şi ale criticilor la 
operele mele.) 

Avalanşa scrisorilor de la cititori pe care le-am primit după 
prima publicare a operelor mele mi-a produs una dintre 
cele mai profunde şi mai puternice trăiri din întreaga mea 
viaţă. Am scris ani de-a rândul, fără să am cititori nici măcar 
atâţia câte degete sunt la cele două mâini. Cu atât mai 
intensă a fost această senzaţie vie că mă citeşte tara. 

2. (Ce as putea să spun despre Pavilionul canceroşilor.) 


Pavilionul canceroşilor este un roman de douăzeci şi cinci 
de coli editoriale, compus din două părti. Partea întâi am 
terminat-o în primăvara lui 1966, dar n-am putut încă să-i 
găsesc editor. Partea a doua sper s-o termin în curând. 
Acţiunea romanului se petrece în 1955 într-un spital 
oncologic dintr-un mare oraş sovietic din sud. Eu însumi am 
fost acolo, atunci când mă aflam la un pas de moarte, şi îmi 
folosesc impresiile personale. De altfel, romanul nu 
vorbeşte numai despre spital, pentru că într-o abordare 
artistică orice fenomen particular devine, ca să folosim o 
comparaţie watematică, o "concurentă de planuri": un 
anumit număr de planuri biografice se intersectează pe 
neaşteptate într-un punct ales. 

3. (Proiectele mele literare.) 

A răspunde la o asemenea întrebare nu are sens decât 
pentru un scriitor care deja şi-a publicat şi şi-a prezentat pe 
scenă operele anterioare. Cu mine este altfel. Până în 
prezent, marele meu roman (Primul cerc) şi uneie mici 
povestiri n-au fost publicate, piesele mele (Cerbul şi târfa 
ocnei,] u mina care este în tine) n-au fost reprezentate, în 
aceste condiţii, nu sunt deloc dispus să vorbesc de "proiecte 
literare", căci acestea nu au o semnificaţie reală. 

Forma literară care mă atrage cel mai mult este romanul 
"polifonic" (fără erou principal, unde personajul cel mai 
important este cel pe care 1-a "surprins" povestirea într-un 
anume capitol), cu coordonate precise de timp şi de local 
acţiunii. 

4. (Ce părere am eu despre Japonia, despre poporul 
japonez, despre cultura sa.) încerc totdeauna să scriu dens, 
adică să fac să încapă mult într-un volum mic. După cum mi 
se pare mie, din exterior şi de departe, această trăsătură 
este una dintre cele mai importante ale caracterului 
national japonez, însăşi poziţia geografică a format-o la 
japonezi. lată ce-na dă mie sentimentul de "rudenie" cu 
caracterul japonez, desi la mine acest imponderabil nu a 
fost niciodată dublat de vreun studiu special al culturii 


japoneze. (O excepţie o reprezintă filosofia lui Yamaga 
Soko, a cărei simplă cunoaştere superficială a produs 
asupra mea o impresie de neşters.) Petrecând cea mai mare 
parte a vieţii mele când în condiţii de privaţiune de 
libertate, când ocupându-mă cu matematica şi cu fizica, 
singurele care-mi dădeau mijloacele de a subzista, restul 
timpului mi l-am consacrat propriei mele munci literare şi 
de aceea sunt slab informat asupra evenimentelor culturii 
mondiale contemporane, am slabe cunoştinţe despre 
autorii, artiştii, teatrul şi cinematograful străin 
contemporan. Acest lucru este valabil şi pentru Japonia. N- 
am avut ocazia să merg decât la un singur spectacol 
japonez (acela al teatrului Kabuki) şi n-am văzut decât trei 
filme japoneze. Dintre ele, Insula pustie m-a impresionat 
puternic. 

Stimez profund hărnicia excepţională şi talentul de care 
poporul japonez dă dovadă în condiţii naturale permanent 
dificile. 

5. (Cum văd eu obligaţiile scriitorului fată de cauza 
apărării păcii.) Eu înţeleg această chestiune într-un mod 
mai larg. Lupta pentru pace nu este decât o parte din 
obligaţiile scriitorului fată de societate. Lupta pentru 
dreptate socială nu este mai putin importantă, la fel ca şi 
întărirea valorilor spirituale printre contemporanii săi. şi 
numai apărarea valorilor morale din sufletul fiecăruia poate 
fi începutul unei eficiente apărări a păcii. 

Educat în tradiţiile literaturii ruse, nu pot să-mi concep 
activitatea lite-arâ ca pe ceva în afara acestor scopuri. Le 
urez cititorilor japonezi un An Nou fericit! 

A. Soljeniţân SCRISOARE CĂTRE CEL DE AL PATRULEA 
CONGRES AL UNIUNII SCRIITORILOR SOVIETICI 


(în loc de discurs) 

Prezidiului Congresului şi delegaților Membrilor Uniunii 
Scriitorilor Sovietici Redacţiilor gazetelor şi revistelor 
literare 16 mai 1967 


Neavând acces la tribuna Congresului, îl rog pe acesta să 
dezbată următoarele probleme: I. Regimul de aservire 
devenit intolerabil la care este supusă literatura noastră de 
zeci de ani de către cenzură şi cu care Uniunea Scriitorilor 
nu se mai poate împăca de-acum încolo. 

Cenzura, care nu este prevăzută de constituţie şi care este 
deci ilegală, care nu este niciodată menţionată public, dar 
care se ascunde sub denumirea voalată de "Glavlit", apasă 
asupra literaturii noastre şi-i supune pe scriitori bunului 
plac al unor agramaţi în materie de literatură. 
Reminiscenţa a Evului Mediu, cenzura îşi prelungeşte viaţa 
sa matusalemică până în secolul al douăzeci şi unulea. 
Neeternă prin firea lucrurilor, ea tinde să se eternizeze - să 
stabilească ea care sunt cărţile demne şi care cele 
nedemne. 

Scriitorilor noştri nu li se acordă, nu li se recunoaşte 
dreptul de a emite judecaţi anticipatoare asupra vieţii 
morale a omului şi a societăţii, de a explica în felul lor 
problemele sociale sau experienta istorică trăită în tara 
noastră cu preţul unor suferinţe aşa de mari. Operele care 
ar putea să exprime un gând maturizat în mintea poporului 
şi să exercite o influentă oportună şi salutară în domeniul 
spiritual sau asupra dezvoltării conştiinţei publice sunt 
interzise sau desfigurate de cenzură pe considerente 
meschine, egoiste şi mioape în ce priveşte interesul 
poporului. 

Manuscrise excelente ale unor autori tineri, purtătoare ale 
unor nume 'ncă necunoscute, sunt astăzi refuzate de 
redacţii, numai pentru că ele "nu vor trece". Multi membri 
ai Uniunii Scriitorilor şi chiar delegaţi la acest congres stiu 
cum ei înşişi n-au rezistat la presiunea cenzurii şi au făcut 
concesii în ce priveşte structura şi concepţia cărţilor lor, au 
înlocuit capitole, pagini, paragrafe, fraze, le-au dat titluri 
incolore, deformându-sj astfel în mod ireparabil conţinutul 
operelor şi demersul creator - toate acestea numai pentru a 
le vedea tipărite. Prin natura însăşi a literaturii de pe urma 


tuturor acestor deformări suferă operele de talent şi n-au 
nimic de pierdut cele mediocre. Tocmai cea mai bună parte 
a literaturii noastre nu vede lumina tiparului decât în 
variantă masacrată. 

Or, toate etichetele obişnuite ale cenzurii ("dăunător din 
punct de vedere ideologic", "viciat'" etc.) sunt efemere, 
fluctuante, se schimbă văzând cu ochii. A fost o vreme când, 
la noi, nu era publicat nici Dostoievski, mân-dria literaturii 
universale (nici astăzi nu este publicat integral); era exclus 
din programele şcolare, făcut inaccesibil cititorilor, ponegrit 
în toate felurile. Ani de zile, Esenin a fost considerat 
"contrarevoluţionar" (si pentru cărţile lui erai chiar trimis la 
închisoare). şi Maiakovski, n-a fost el un "huligan politic 
anarhizant'? Zeci de ani, versurile nepieritoare ale 
Ahmatovei au fost considerate "antisovietice". Acum zece 
ani prima şi timida publicare a excepţionalei tvetaeva a fost 
calificată drept "grosolană eroare politică". Numai cu o 
întârziere de 20 şi 30 de ani ne-au fost restituiţi Bunin, 
Bulgakov, Platonov; stau la rând cu drepturi 
imprescriptibile Mandelstam, Volosin, Gumiliov, Kliuev; este 
imposibil să se evite ca într-o bună zi "să fie recunoscuţi" şi 
Zamiatin, şi Remizov. Moartea scriitorului incomod este un 
element decisiv după care, mai devreme sau mai târziu, ne 
este restituit, asortând această reabilitare cu o "explicaţie a 
erorilor lui". Nu e mult de când numele lui Pasternak nu 
putea fi pronunţat cu voce tare, dar o dată ce a murit, 
cărţile îi sunt tipărite şi versurile îi sunt citate chiar la 
ceremonii. 

Cuvintele lui Puşkin se dovedesc cum nu se poate mai 
adevărate: Lor dragi le sunt numai cei morţi! 

Dar publicarea tardivă a cărţilor şi "autorizarea" de a cita 
nume nu compensează nici pierderile sociale, nici pierderile 
artistice pe care le suferă poporul nostru de pe urma 
acestor întârzieri monstruoase, a aservirii conştiinţei 
artistice, (în special scriitori ai anilor '20 ca Pilniak, 
Platonov, Mandelstam denunţaseră din primul moment 


germenii cultului personalităţii şi trăsăturile particulare ale 
lui Stalin - dar ei au fost lichidaţi sau li s-a pus pumnul în 
gură în loc să fie ascultați.) Literatura nu se poate dezvolta 
după categoriile "asta va trece - asta nu va trece", "despre 
asta se poate - despre asta nu se poate". O literatură care 
nu este aerul societăţii scrie - timpului ei, care nu 
îndrăzneşte să-i comunice societăţii propria ei durere şi 
nelinişte, care nu îndrăzneşte să prevină la timp asupra 
pericolelor sociale şi morale care o ameninţa, nu merită nici 
numele de literatură: cel mult poate aspira la cel de 
cosmetologie. O asemenea literatură pierde "ncrederea 
propriului ei popor şi tirajele ei nu merg la cititori, ci la reci- 
clatorii de hârtie. 

Literatura noastră a pierdut locul de frunte pe care-l 
ocupa în literatura universală la sfârşitul secolului trecut şi 
la începutul celui actual; ea a pierdut de asemenea 
prestigiul de experiment strălucit prin care se distingea "n 
anii '20. Viaţa literară a tării noastre apare astăzi întregii 
lumi incomparabil mai săracă, mai plată şi mai mediocră 
decât este ea în realitate, decât ar putea ea să se afirme, 
dacă nu i s-ar impune restricţii şi claustrări. Din cauza 
aceasta pierde şi tara noastră în fata opiniei publice 
internaţionale, pierde şi literatura universală. Aceasta din 
urmă pierde pentru că literatura noastră, strâmtorată cum 
este, nu-i mai furnizează roadele de care are nevoie, pentru 
că nu mai are şansa de a se îmbogăţi cu experienta noastră 
spirituală. Dacă acest transfer de substanţa ar funcţiona, 
toată evoluţia artistică a lumii ar lua o altă turnură, ar 
dobândi o nouă vigoare, ar atinge chiar o treaptă nouă. 

Propun congresului să ceară şi să obţină desfiinţarea 
oricărei forme de cenzură - vizibilă sau ocultă - asupra 
operelor artistice, eliberarea editurilor de obligaţia de a 
obţine o autorizaţie pentru orice pagină tipărită. 

II. obligaţiile Uniunii fată de membrii ei. 

Aceste obligaţii nu sunt formulate cu precizie în statutul 
USS ("apărarea drepturilor de autor" şi "măsuri pentru 


apărarea celorlalte drepturi ale scriitorilor"). Or, o tristă 
experientă de mai bine de treizeci de ani a arătat că 
Uniunea n-a apărat nici "celelalte" drepturi, nici măcar 
drepturile de autor ale scriitorilor persecutați. Multi autori 
(Bulgakov, Ahmatova, tvetaeva, Pasternak, Zoscenko, 
Andrei Platonov, Aleksandr Grin, Vasili Grossman) au fost, în 
timpul vieţii, supuşi ofenselor şi calomniilor în coloanele 
presei sau în luările de cuvânt de la tribune, fără ca ei să 
aibă posibilitatea fizică de a răspunde atacurilor, şi chiar 
mai rău, au trebuit să sufere constrângeri şi persecuții. Or, 
Uniunea Scriitorilor nu numai că nu le-a pus la dispoziţie 
propriile sale organe de presă pentru ca ei să răspundă şi 
să se justifice, nu numai că n-a intervenit ea însăşi pentru a- 
i apăra, dar conducătorii ei au fost invariabil printre primii 
lor persecutori. Numele care constituie mândria poeziei 
noastre din secolul al XX-lea s-au aflat pe lista excluşilor din 
Uniune sau, mai mult, n-au fost niciodată primite m 
rândurile ei! Ba şi mai mult, conducerea Uniunii i-a 
abandonat în mod 'as la nenorocire pe aceia a căror 
persecutare s-a terminat cu deportarea, 'agărul şi moartea 
(Pavel Vasiliev, Mandelstam, Artiom Vesiolâi, Pilniak, Babei, 
Tabidze, Zabolotki şi alţii). Suntem obligaţi să întrerupem 
această l'stâ prin cuvintele "si alţii", căci, după congresul al 
XX-lea al partidului, am aflat că sunt mai mult de şase sute 
de scriitori complet nevinovaţi pe care Uniunea i-a 
abandonat docil destinului lor de deţinuţi şi deportaţi 
Totuşi, sulul acestei liste este şi mai lung, extremitatea lui 
nederulată nu poate fi citită şi ochii noştri n-o vor citi 
niciodată: figurează acolo nume de tineri prozatori şi poeţi 
pe care noi n-am putut să-i cunoaştem decât cu ocazia unor 
întâlniri întâmplătoare, tineri ale căror talente au pierit în 
lagăre înainte de a înflori şi ale căror opere n-au trecut mai 
departe de cabinetele securităţii statului din epoca lui 
lagona-Ejov-Beria-Abakumov Nici o necesitate istorică nu 
impune ca nou-alesii conducători ai Uniunii să împartă cu 
vechii conducători responsabilitatea pentru trecut. 


Propun să se formuleze precis, la punctul 22 din statutul 
USS, toate acele garanţii de apărare pe care Uniunea le 
oferă membrilor săi deveniți tintă a unor calomnii şi a unor 
persecuții nedrepte, pentru ca repetarea ilegalităţilor să 
devină imposibilă. 

Rog acest congres, în caz că nu va trece indiferent pe 
lângă cele ce am scris aici, să ia în consideraţie interdicțiile 
şi persecuțiile a căror victimă sunt eu: 1. Romanul meu 
Primul cerc (treizeci şi cinci de coli editoriale) mi-a fost 
ridicat, cu mai putin de doi ani în urmă, de către securitate, 
care-i blochează astfel procesul normal de publicare, în 
schimb, în timpul vieţii mele, contra voinţei mele şi chiar 
fără ştirea mea, acest roman a fost "publicat" în mod 
anormal în ediţie "închisă" pentru a putea fi citit de un cerc 
restrâns şi anonim. Nu-mi stă în putere să obţin lectura 
publică, discutarea deschisă a romanului meu, să împiedic 
abuzurile şi plagiatul. Autorităţile arată romanul meu 
birocraţilor literaturii şi-l ascund majorităţii scriitorilor. 

2. În afară de roman, mi s-a confiscat arhiva literară care 
datează de 15 şi de 20 de ani şi care conţine lucrări ce nu 
sunt destinate publicării. Cineva "publică" pe sub mână şi 
difuzează în acelaşi cerc fragmente extrase tendenţios din 
această arhivă. Piesa în versuri intitulată Banchetul 
învingătorilor, pe care am compus-o în minte pe când mă 
aflam în lagăr şi purtam haine marcate cu patru cifre (când, 
condamnaţi să murim prin înfometare, eram uitaţi de 
societate, când nimeni din afara lagărelor n-a luat atitudine 
contra represiunilor), deci această piesă abandonată de 
multă vreme îmi este atribuită acum ca opera mea cea mai 
recentă. 

3. De trei ani de zile se duce contra mea, care am făcut 
războiul ca sef de baterie şi care am fost decorat pe câmpul 
de luptă, o iresponsabilă campanie de calomnii: că, vezi 
Doamne, am fost condamnat pentru delicte de drept 
comun, sau m-am predat la inamic (n-am făcut niciodată 
aşa ceva), "am trădat Patria", "am fost în slujba nemților”. 


aşa prezintă unii cei unsprezece ani ai mei de lagăr şi de 
deportare la care am fost condamnat pentru vina de a-l fi 
criticat pe Stalin. La instructaje şi întruniri cu uşile închise 
vin oameni cu funcţii oficiale şi debitează asemenea 
calomnii. În zadar am încercat să pun capăt acestei 
campanii adresându-mă Conducerii Uniunii Scriitorilor din 
RSFSR precum şi presei: conducerea nici măcar n-a 
răspuns, nici un jurnal n-a publicat răspunsul meu către 
calomniatori. Dimpotrivă, în ultimul an, calomniile contra 
mea lansate de la tribune s-au intensificat, s-au acutizat; se 
folosesc, deformându-le, extrase din arhiva ce mi s-a 
confiscat, iar eu sunt lipsit de posibilitatea de a răspunde. 

4. Partea întâi a romanului meu Pavilionul canceroşilor 
(douăzeci şi cinci de coli editoriale), aprobată de secţia de 
proză a organizaţiei din Moscova a Uniunii Scriitorilor, nu 
poate fi publicată în capitole separate (cinci reviste au 
refuzat-o) şi cu atât mai putin în integralitatea ei (Novâi 
mir, Prostor şi Zvezda au refuzat-o). 

5. Piesa intitulată Cerbul şi târfa ocnei, acceptată de 
teatrul "Sovre-menik" în anul 1962, încă n-a primit 
aprobarea de a fi montată. 

6. Scenariul de film stiu tancurile adevărul, piesa Lumina 
care este în tine, micile povestiri (Palma dreaptă, Ce păcat, 
seria Fărâmelor) nu-şi găsesc nici regizor, nici editor. 

7. Povestirile mele apărute în revista Novâi mir n-au fost 
niciodată adunate în volum, sunt refuzate peste tot 
("Sovetski Pisatei", Goslitizdat, "Bi-blioteka Ogonka") şi 
rămân astfel inaccesibile marelui public. 

8. Pe de altă parte, îmi este interzis orice contact cu 
cititorii. Astfel nu am voie să citesc în public sau la radio 
extrase din operele mele (în noiembrie 1966, din 
unsprezece serate de lectură deja convenite de multă 
vreme mi s-au interzis nouă în ultimul moment). şi apoi, 
astăzi, în tara noastră, simplul fapt de a da "spre citire şi 
recopiere" un manuscris constituie un delict (copiştilor din 
vechea Rusie, acum cinci secole, li se dădea voie s-o facă!). 


Astfel munca mea este definitiv înăbuşita, pusă sub lacăt şi 
defăimată. 

Fată de o violare aşa de grosolană a drepturilor mele de 
autor şi a "altor" drepturi ale mele, congresul al IV-lea 
pansovietic se va angaja el să mă apere? Felul în care se va 
răspunde la această întrebare pare să aibă importantă şi 
pentru viitorul literar al anumitor delegaţi. 

Sunt liniştit, evident, pentru că datoria mea de scriitor mi- 
o voi face, în orice împrejurare, şi poate că din fundul 
mormântului mi-o voi face cu mai mult succes şi cu mai 
multă autoritate decât în timpul vieţii. Nimeni nu va reuşi să 
bareze căile adevărului şi sunt gata să mor pentru ca el să 
înainteze. Dar oare, până la urmă, multele experiente pe 
care le-am trăit ne vor învăţa ele să nu-l mai oprim, cât 
trăieşte, pe scriitor de la scris? 

Până în prezent, o asemenea înţelepciune nu ne-a 
înfrumusețat istoria. 

A. Soljeniţân 

Către Secretariatul Conducerii Uniunii Scriitorilor din 
URSS Tuturor secretarilor Conducerii 12 septembrie 19<J7 

Scrisoarea mea către Congresul al IV-lea al Uniunii 
Scriitorilor, desi susţinută de mai bine de o sută de scriitori, 
a rămas necunoscută publicului şi neonorată de vreun 
răspuns din partea destinatarului, în schimb, s-au răspândit 
nişte zvonuri uniforme în conţinutul lor şi emanând, în mod 
evident, dintr-un acelaşi centru de comandă. Se urmăreşte 
astfel liniştirea opiniei publice: chipurile, arhiva şi romanul 
mi-ar fi fost restituite, iar Pavilionul canceroşilor şi o carte 
de povestiri ar fi în curs de publicare. Dar toate acestea nu 
sunt decât minciuni, după cum ştiţi. 

Secretarii Conducerii Uniunii Scriitorilor din URSS, G. 
Markov, K. Vo-ronkov, S. Sartakov, L.. Sobolev, cu care am 
discutat în ziua de 12 iunie 1967, mi-au declarat că, în ce-o 
priveşte, Conducerea consideră de datoria ei să respingă 
public josnicele calomnii la adresa mea şi a biografiei mele 
militare. Nu numai că nu a urmat nici o dezminţire, dar 


calomniile proliferează: la instructaje, la întâlnirile cu 
activiştii, la şedinţele cu agitatorii ţinute cu uşile închise, se 
pune în circulaţie noua şi fantastica absurditate cum că as fi 
fugit în Republica Arabă sau în Anglia (as vrea să-i asigur 
pe calomniatori că mai degrabă o să fugă ei). Persoane nu 
dintre cele anonime îşi exprimă din ce în ce mai insistent 
regretul că n-am murit în lagăr, că am fost eliberat de acolo. 
(De altfel, şi imediat după Ivan Deni-sovici s-au exprimat 
asemenea regrete. Acum, această carte este retrasă discret 
din bibliotecile publice.) 

Aceiaşi secretari ai Conducerii au promis că "vor examina 
cel putin chestiunea" publicării ultimului meu roman, 
Pavilionul canceroşilor. Dar în trei luni de zile patruzeci şi 
doi de secretari ai Conducerii n-au fost capabili nici să dea o 
judecată de valoare asupra romanului, nici să-i recomande 
publicarea. Nici pus în mod expres la index, nici beneficiind 
de o aprobare expresă de a circula - acesta este straniul 
echilibru în care romanul meu se găseşte de mai bine de un 
an, din vara lui 1966. Acum, revista Novâi mir ar vrea să-l 
publice, dar nu are aprobare. 

Crede oare Secretariatul că, din cauza unei asemenea 
interminabile tărăgănări, această scriere se va dizolva pe 
neobservate în neant, va înceta să mai existe şi că astfel nu 
va mai fi nevoie să se supună la vot includerea sau 
neincluderea ei în literatura naţională? Dar între timp este 
citită cu plăcere, mai ales de scriitori. Prin voinţa cititorilor, 
ea deja s-a răspândit în sute de exemplare dactilografiate. 
La întâlnirea din 12 iunie, eu am prevenit secretariatul că 
trebuie să ne grăbim cu tipărirea ei, dacă o voim ublicată 
mai întâi în limba rusă, că altminteri nu o vom putea 
împiedica "j apară independent de noi în Occident. 

După o absurdă tărăgănare de mai multe luni de zile este 
momentul să fac următoarea declaraţie: dacă se va 
întâmpla asa, atunci aceasta va fi din culpa evidentă (sau 
poate din dorinţa secretă) a Secretariatului Conducerii 
Uniunii Scriitorilor din URSS. 


Insist ca romanul meu să fie publicat fără întârziere! 

Soljeniţân ÎNSEMNĂRI DE LA şEDINţA 
SECRETARIATULUI UNIUNII SCRIITORILOR DIN URSS 

22 septembrie 1967 

Au fost prezenţi aproape treizeci de secretari ai U. S., plus 
tovarăşul Melentiev de la secţia cultură a CC. A prezidat K. 
A. Fedin. Pe ordinea de zi: examinarea scrisorilor 
scriitorului Soljeniţân; începută la ora 13, şedinţa s-a 
terminat după ora 18. 

Fedin: A doua scrisoare a lui Soljeniţân m-a şocat. 
Plângerea lui cum că i s-a blocat rezolvarea problemelor mi 
se pare neîntemeiată. Am resimţit aceasta ca pe o jignire a 
colectivului nostru. Trei luni şi jumătate nu constituie defel 
un termen prea lung pentru examinarea manuscriselor lui. 
Sesizez aici un fel de ameninţare. Argumentaţia lui mi se 
pare ofensatoare. A doua scrisoare a lui Soljeniţân parcă ar 
vrea să ne forţeze să ne ocupăm de manuscrisele lui şi să le 
publicăm cât mai curând. A doua scrisoare o continuă pe 
prima, dar prima vorbea mai detaliat şi mai emoţional 
despre soarta scriitorului, în timp ce a doua mi se pare 
ofensatoare. Ce problemă complexă este publicarea 
operelor lui Soljeniţân? Niciunul dintre noi nu-i neagă 
talentul, dar tonul pe care vorbeşte frizează inadmisibilul. 
Citindu-i scrisoarea, ai senzaţia că ti se dă o palmă peste 
obraz - ca şi dnd noi am fi nişte netrebnici, şi nu 
reprezentanţii intelectualităţii creatoare. La urma urmelor, 
el este cel care, prin pretenţiile sale, frânează examinarea 
problemei, în scrisorile lui nu găsesc tema solidarităţii 
scriitoriceşti. Că vrem sau nu vrem, va trebui ca astăzi să 
vorbim şi de operele lui Solje-n'tân, dar mi se pare că, în 
general, lucrul acesta este nevoie să-l facem Pornind de la 
scrisorile lui. 

Soijenitân cere permisiunea de a spune câteva cuvinte pe 
marginea su biectului discuţiei. Citeşte o declaraţie scrisă: 
Am aflat că, pentru a discuta despre romanul Pavilionul 
cancerosâior li s-a propus secretarilor Conducerii să 


citească piesa intitulată Banchetul învingătorilor, piesă pe 
care eu însumi am dezavuat-o de multă vreme pe care de 
zece ani nici n-am mai recitit-o şi pe ale cărei exemplare le- 
am distrus în totalitate, cu excepţia celui confiscat şi acum 
multiplicat. Am explicat deja în mai multe rânduri că piesa 
aceasta a fost scrisă nu de Soljenitân, membru al Uniunii 
Scriitorilor, ci de deţinutul anonim s-232 în anii aceia 
îndepărtați, când, pentru deţinuţii politici, nu exista nici o 
speranţă de a mai redobândi vreodată libertatea şi când 
nimeni din opinia publică, deci nici dintre scriitori, nu s-a 
ridicat nici cu cuvântul nici cu fapta contra represiunilor 
exercitate până şi asupra unor întregi popoare. Eu nu vreau 
să reiau această piesă mai mult decât ar dori multi oameni 
de litere să repete acum unele discursuri şi cărţi de-ale lor 
din anul 1949. Această piesă reflectă disperarea care 
domnea în lagăre la vremea aceea, când conştiinţa era 
determinată de existentă şi când, desigur, nu se ridicau 
rugăciuni pentru prigonitori. Această piesă n-are nici o 
legătură cu opera mea actuală şi discutarea ei echivalează 
cu refuzul deliberat de a examina concret Pavilionul 
canceroşilor. 

În afară de aceasta, este nedemn de etica scriitoricească 
să discuţii o lucrare care a fost ridicată dintr-o locuinţă 
particulară în modul în care a fost ridicată. 

Cât priveşte examinarea romanului meu Primul cerc, 
aceasta este o chestiune aparte, care nu trebuie s-o 
înlocuiască pe cea a Pavilionului canceroşilor." 

Korneiciuk: Am o întrebare către Soijenitân: ce crede el 
despre propaganda burgheză care s-a declanşat în jurul 
scrisorii lui? De ce nu se delimitează de ea? De ceo 
contemplă imperturbabil şi o tolerează? Cum se face că 
scrisoarea sa a început să fie difuzată de radioul occidental 
înainte chiar de data congresului? 

Fedin îl invită pe Soijenitân să răspundă. 

Soijenitân declară că el nu este un elev de scoală ca să 
sară din banca la fiecare întrebare ce i se pune şi că, la fel 


cu ceilalţi, va lua cuvântul atunci când îi va veni rândul. 

Fedin spune că interpelatul poate să grupeze mai multe 
întrebări şi să le dea un răspuns la toate împreună. 

Baruzdin: Desi Soijenitân nu este de acord cu discutarea 
piesei Banchetul învingătorilor, noi însă, vrând-nevrând, va 
trebui să vorbim despre ea. Întrebarea mea este 
următoarea: de ce a crezut Soijenitân că este necesar să 
citeze această piesă la Congres, s-o menţioneze? 

Salânski: îl rog pe Soljeniţân să precizeze cine, când şi în 
ce împrejurări * a luat aceste materiale. Autorul a cerut să-i 
fie restituite? Cui s-a adresat? ' pedin îi propune lui 
Soljeniţân să răspundă la întrebările de până acum. 

Soljeniţân repetă că va răspunde atunci când îi va veni 
rândul. 

Fedin (susţinut de ceilalţi): Dar Secretariatul nu poate să 
treacă la examinarea problemei dacă nu se răspunde în 
prealabil la aceste întrebări. 

Murmure în sală: Soljeniţân poate să refuze discuţia cu 
Secretariatul, dar s-o spună! 

Soljeniţân: Bine, am să răspund la aceste întrebări. Nu 
este adevărat că radioul occidental a început să difuzeze 
scrisoarea mea înainte de congres; a început s-o difuzeze 
după închiderea congresului, şi încă nu imediat după aceea. 
Aici se foloseşte termenul de "străinătate" cu multă emfază, 
atribuindu-i o mare semnificaţie, ca şi când ar fi vorba de o 
instantă superioară pe a cărei opinie se pune mare preţ. 
Acest lucru este, poate, de înţeles pentru cei care cea mai 
mare parte a timpului lor de muncă de creaţie şi-o petrec în 
călătorii peste hotare şi care ne inundă literatura cu note 
fugitive despre străinătate. Dar mie acest lucru mi se pare 
straniu. Eu n-am fost niciodată într-o tară străină, nu 
cunosc niciuna şi nu mai trăiesc eu atât cât să cunosc 
vreuna. Nu înţeleg cum poţi să fii aşa de sensibil la reacţiile 
străinătăţii şi să nu fii la cele ale propriei tale tari, la cele 
ale opiniei publice din tara ta. Toată viaţa mea am avut sub 


tălpi pământul patriei mele, nu aud decât durerea lui, nu 
scriu decât despre el. 

De ce piesa Banchetul învingătorilor a fost menţionată în 
scrisoarea mea către Congres? Răspunsul reiese clar din 
însuşi conţinutul ei: ca să protestez împotriva "editării" 
ilegale şi a difuzării ei în ciuda voinţei autorului şi fără 
ştirea acestuia. Acum, câteva cuvinte despre confiscarea 
romanului meu şi a arhivei mele. Da, de câteva ori în 1965, 
am scris Comitetului Central pe tema aceasta, am protestat. 
Dar în ultimul timp a fost inventată o nouă versiune a 
confiscării arhivei mele. Teus, omul care avea în păstrare 
manuscrisele mele, ar fi fost, cică, în legătură cu un alt 
individ, căruia nu i se dă numele, şi acesta ar fi fost reţinut 
la vamă, nu se ştie la care, unde s-ar fi găsit asupra lui nişte 
materiale (nu se spune ce materiale). Asupra lui nu s-a găsit 
nimic care să-mi aparţină, dar cineva ar fi decis să mă 
protejeze de o asemenea relaţie. Toată această poveste este 
o minciună. Acum doi ani, leus, unul dintre cunoscuţii mei, 
a fost supus unei anchete, dar nu i s-a adus niciodată o 
asemenea acuzaţie. Hârtiile mele au fost descoperite prin 
metoda obişnuită a filajului pe stradă, a interceptării 
convorbirilor telefonice şi a folosirii aparatelor de ascultare 
la domiciliu. Dar ceea ce este surprinzător este că, de-abia 
apărută, noua versiune s-a şi răspândit dintr-o dată în 
diverse locuri din tară: recent, conferenţiarul Potiomkin a 
expus-o unui public numeros la Riga, iar unul dintre 
secretarii Uniunii Scriitorilor - scriitorilor din Moscova. Cu 
această ocazie, el a adăugat şi un produs al imaginaţiei 
sale: eu - pretinde el - as fi recunoscut toate acestea la 
ultima mea întâlnire cu cei de la Secretariat, în realitate, 
nic' vorbă n-a fost de aşa ceva. Nu mă îndoiesc că în curând 
voi începe să prj mese din toate colturile tării scrisori 
despre difuzarea de care a beneficiat această nouă 
versiune. 

O voce: Romanul Pavilionul canceroşilor a fost acceptat 
sau refuza" de redacţia lui Novâi miri Abdumomunov: De ce 


aprobare are nevoie Novâi mir pentru a publica romanul şi 
din partea cui? 

Tvardovski: în general, decizia publicării sau nepublicării 
cutărui sau cutărui lucru este de competenta redacţiei. Dar 
în situaţia care s-a creat în jurul numelui autorului, 
Secretariatul Uniunii este cel care trebuie să decidă. 

Voronkov: Soljeniţân nu s-a adresat niciodată direct 
Secretariatului Uniunii Scriitorilor din URSS. După 
scrisoarea adresată Congresului tovarăşii din Secretariat 
au avut dorinţa să-l întâlnească, să-i răspundă la întrebări, 
să stea de vorbă cu el, să-l ajute. Dar după publicarea 
scrisorii sale de către murdara presă burgheză, şi cum 
Soljeniţân nu reacţionează nicicum. 

Tvardovski: Păi, exact ca Uniunea Scriitorilor! 

Voronkov: această dorinţă a dispărut. şi apoi iată că a fost 
lansată a doua scrisoare. Ea este un ultimatum, o injurie, 
nedemnă de obştea scriitorilor noştri. Adineauri, Soljeniţân 
a amintit de un "secretar" care ar fi comunicat o informaţie 
unei adunări de partid a scriitorilor din Moscova. Acel 
secretar sunt eu. Cineva s-a grăbit să vă informeze, dar v-a 
informat greşit. Despre confiscarea hârtiilor dumitale, eu 
m-am mărginit a spune, în cursul acelei adunări, ceea ce 
dumneata însuti ai recunoscut: că hârtiile confiscate erau 
ale dumitale şi că la dumneata acasă n-a fost nici o 
percheziţie. După scrisoarea pe care ati adresat-o 
Congresului, era natural sa cerem să citim toate lucrările 
dumitale. Dar nu trebuie trataţi aşa de grosolan nişte colegi 
de muncă şi de condei! Dar dumneavoastră, Aleksandr 
Trifonâci, dacă socotiți necesar să publicaţi un roman şi 
dacă autorul acceptă corecturile dumneavoastră, publicati- 
1 sănătos, ce treabă are Secretariatul cu asta? 

Tvardovski: Dar cu Bek cum a fost? Secretariatul a 
intervenit şi el, s-a recomandat să se publice romanul şi 
totuşi n-a fost editat niciodată. 

Voronkov: Dar pe mine acum mă interesează mai ales 
atitudinea lui Soljeniţân ca cetăţean: de ce nu reacţionează 


la mârşava propagandă burgheză şi de ce se comportă în 
felul acesta cu noi? 

Musrepov: Am şi eu o întrebare. Cum poate să scrie că 
nişte tovarăşi sus-puşi îşi exprimă regretul că el n-a murit în 
lagăr? Cu ce drept scrie el asa? 

Saripov: şi pe ce cale a ajuns scrisoarea în Occident? 

Pedin îi propune lui Soljeniţân să răspundă la aceste 
întrebări. 

Soljeniţân: Da, ce nu s-a spus despre mine! O persoană 
care ocupă şi l ora actuală un post foarte important a 
declarat public că regretă că n-a fost membru al “troikăi" 
care m-a condamnat în anul 1945; el m-ar fi trimis atunci în 
fata plutonului de execuţie! Aici, scrisoarea mea este 
'nterpretată ca un ultimatum: sau publicaţi romanul meu, 
sau îl publică Occidentul. Dar nu eu sunt cel care dă 
ultimatum Secretariatului, ci viaţa ne dă şi dumneavoastră, 
şi mie acest ultimatum. Am scris că mă nelinişteşte 
difuzarea romanului meu în sute de exemplare 
dactilografiate (este o cifră aproximativă, nu le-am 
numărat). 

O voce: Cum s-a putut produce aşa ceva? 

Soljeniţân: Scrierile mele au o caracteristică stranie: 
lumea le cere cu insistentă ca să le citească si, după ce le-a 
primit, îşi sacrifică timpul liber şi mijloacele pentru a face 
copii după ele, şi le dă şi altora să le citească. Este deja un 
an de când, la Moscova, secţia de proză a citit prima parte a 
romanului meu. Mă miră faptul că tovarăşul Voronkov 
spune că ei n-au ştiut de unde să şi-l procure şi că l-au 
cerut de la KGB. Acum aproape trei ani, o aceeaşi difuzare 
rapidă au cunoscut-o nişte "povestiri miniaturale" sau 
poeme în proză: de-abia le dădusem cuiva spre a le citi că s- 
au şi răspândit în mai multe oraşe din Uniunea Sovietică. 
Iar apoi redacţia lui Novâi mir a primit din Occident o 
scrisoare care ne aducea la cunoştinţă că aceste 
povestioare miniaturale fuseseră publicate şi acolo. Tocmai 
pentru ca să împiedic ca aceeaşi scurgere să se producă şi 


cu Pavilionul canceroşilor am trimis la Secretariat o 
scrisoare aşa de presantă. Nu mai mică mi-este mirarea că 
la scrisoarea adresată Congresului Secretariatul n-a 
reacţionat înaintea Occidentului. şi că n-a reacţionat contra 
tuturor calomniilor a căror victimă am fost eu. lovarăşul 
Voronkov a folosit aici minunata formulă de "fraţi de condei 
şi de muncă". Ei bine, de doi ani şi jumătate, aceşti fraţi de 
condei şi de muncă privesc netulburaţi la felul în care eu 
sunt urmărit, persecutat, calomniat. 

Tvardovski: Nu toţi sunt indiferenți. 

Soljeniţân: Iar redactorii de jurnale - care şi ei sunt fraţi - 
nu publică dezminţirile mele. Nu mai vorbesc de interdicţia 
de a citi cartea mea m lagăre: nu a fost lăsată să intre în 
lagăre, în cursul percheziţiilor a fost confiscată şi pentru ea 
unii oameni au fost băgaţi la carceră chiar în acele luni 
când toate jurnalele lăudau în gura mare O zi din viaţa lui 
Ivan Deni-sovici şi promiteau că “aceasta nu se va mai 
repeta". Dar, de câtva timp, cartea a început să fie retrasă, 
fără zgomot, şi din bibliotecile publice. Mi se scrie din 
diverse locuri despre diversele moduri de a-i refuza pe ci- 
Morii care vor s-o ia cu împrumut: ba că este la legat, ba că 
este dată, ba că nu se poate ajunge la raftul respectiv, şi 
solicitantul este nevoit să renunţe. lată o scrisoare pe care 
tocmai am primit-o din raionul Krasnog vardeiski'"din 
Crimeea: La biblioteca raională mi s-a spus în secret (eu 
sunt un fre ventator al acesteia) că este ordin să fie scoase 
cărţile durnnea voastră. O funcţionară a vrut să-mi dea ca 
amintire romanul Oz- publicat într-o revistă care nu-i mai 
făcea trebuinţă, dar o altă fonc' tionară a oprit-o îndată pe 
imprudenta ei prietenă: "Ce faci? NU e voie! Întrucât 
cartea a fost pusă la secţia specială, este periculo s-o dai 
cadou cuiva." 

N-am să spun că această carte a fost retrasă din toate 
bibliotecile, Pe ici pe colo mai poate fi găsită. Dar nişte 
persoane care au venit la mine în vizită la Riazan n-au putut 


să obţină cartea la sala de lectură a bibliotecii regionale: li 
s-au dat diverse explicaţii, dar cartea nu li s-a dat. 

Calomnia - se ştie de mult acest lucru - este inepuizabilă, 
inventivă şi proliferează rapid, dar, când te izbeşti 
nemijlocit de ea si, mai mult decât atât, când calomnia ia o 
formă nouă, inedită, când e lansată de la înălţimea tribunei, 
arunci rămâi uluit. Cercul minciunii s-a lărgit în voie şi s-a 
mers până la a se afirma că eu am fost prizonier la nemți şi 
că am colaborat cu aceştia. Dar asta nu-i nimic! În vara 
aceasta, la şedinţele de instructaj pentru învăţământul 
politic, de exemplu la Bolsevo, li s-a spus propagandiştilor 
că eu am fugit în Republica Arabă şi că mi-am schimbat 
cetăţenia. Or, toate acestea sunt notate şi răspândite mai 
departe pe o arie de o sută de ori mai mare. şi aceasta se 
întâmplă la doi pasi de capitală! Există şi o altă variantă: la 
Solikamsk, maiorul sestakov a declarat că eu am fugit în 
Anglia, profitând de o călătorie turistică. Cine îndrăzneşte 
să nu creadă? 

— Întreabă adjunctul secţiei politice. şi altă dată tot el: Lui 
Soljeniţân i s-a interzis oficial săscrieSă recunoaştem: aici, 
cel putin el este aproape de adevăr. 

„A fost pus în libertate înainte de termen, şi degeaba" - se 
mai spune despre mine de la înălţimea tribunelor. Degeaba 
sau nu degeaba, asta o putem judeca în lumina sentinţei 
Colegiului Militar al Tribunalului Suprem, secţia 
reabilitărilor. Documentul a fost prezentat Secretariatului. 
Tvardovski: Acolo este şi caracterizarea din punct de 
vedere militar a ofițerului Soljeniţân. 

Soljeniţân: Expresia "înainte de termen" este foarte 
savuroasă în acest context! În plus fată de cei opt ani la 
care am fost condamnat, am petrecut o lună de zile în 
închisorile de tranzit, dar la noi este şi ruşinos să aminteşti 
o asemenea bagatelă; apoi, fără judecată, am primit 
surghiun pe viaţă; cu această osândă/>e viaţa, am petrecut 
trei ani în surghiun si, numai datorită congresului al XX-lea, 
am fost eliberat - şi asta este ceea ce se cheamă "înainte de 


termen"! Această mică formulă exprimă filosofia călduţă a 
anilor 1949-1953: dacă n-ai murit în zoaiele lagărului, dacă 
ai iesi' rl'n lagâf fie?' tirându-te pe genunchi - înseamnă că 
ai fost eliberat "îna-“ te de termen". Fiindcă osânda era pe 
viaţă şi tot ceea ce se întâmpla "nainte de moarte era 
înainte de termen. 

Fostul ministru Semiceastnâi, căruia îi plăcea să se 
pronunţe în proble-ele literaturii, nu o dată s-a ocupat şi de 
cazul meu. Una dintre uimitoarele li acuzat"! una chiar 
comică, era următoarea: "Soljeniţân susţine materia-l 'ceste 
lumea capitalistă pentru că nu-şi ia onorariul" pentru cartea 
aia publicată acolo. Evident, era vorba de Ivan Denisovici, 
pentru că altă carte nu exista. Dar dacă dumneavoastră 
ştiţi, dacă ati citit undeva, dacă e musai gă-i smulg 
capitalismului aceşti bani, de ce nu-mi spuneţi şi mie? Eu, la 
Riazan, nu stiu nimic de chestia asta. Poate stiu cei de la 
"Cartea Internaţională"'? Sau cei de la Comisia externă a 
Uniunii Scriitorilor? Să mi se spună: uite, este de datoria ta 
patriotică să încasezi aceşti bani. Căci iată ce încurcătură 
caraghioasă se produce: cine acceptă onorarii din Occident 
înseamnă că s-a vândut capitaliştilor, cine nu acceptă 
înseamnă că-i susţine materialiceşte. A treia soluţie? 
Dumnezeu cu mila. Semiceastnâi nu mai este ministru, dar 
ideea lui continuă să aibă curs; conferenţiarii societăţii 
pansovietice pentru difuzarea cunoştinţelor ştiinţifice 
continuă să o răspândească. De exemplu, acest lucru 1-a 
făcut conferenţiarul A. A. Freifeld la 16 iulie anul curent, la 
circul din Sverdlovsk. Cele două mii de spectatori trebuie să 
fi rămas cu gura căscată: mare pezevenghi mai este şi 
Soljeniţân ăsta! Fără să iasă din Uniunea Sovietică şi fără să 
aibă o copeică în buzunar, a reuşit să întărească 
materialiceşte capitalismul mondial, (într-ade-văr, o poveste 
ca la circ.) lată ce idioţenii poate să povestească 
nestingherit despre mine cine vrei şi cine nu vrei. 

La 12 iunie, aici, la Secretariat, noi am avut o convorbire 
calmă şi senină. De aici am plecat fiecare la treburile lui, a 


trecut câtva timp şi deodată încep să circule zvonuri prin 
toată Moscova, să se răstălmăcească, să se deformeze 
lucrurile, începând cu povestea că Tvardovski s-ar fi răstit 
la mine şi ar fi bătut cu pumnul în masă. Dar cei care au fost 
de fată stiu că nu s-a întâmplat nimic de genul acesta: 
atunci, de ce să se mintă? Iată, şi astăzi înţelegem Ia fel tot 
ce se zice aici, dar cine poate garanta că şi după şedinţă de 
astăzi nu se va răstălmăci totul? şi dacă suntem "fraţi de 
condei şi de muncă", atunci iată prima mea rugăminte: hai 
să relatăm despre şedinţă de astăzi, fără să născocim ceva, 
fără să deformăm ceva. 

Eu sunt singur, dar calomniatorii mei sunt cu sutele. Eu, 
desigur, nu voi reuşi niciodată să mă apăr şi nu pot şti 
dinainte ce acuzaţii mi se vor aduce. Nu m-aş mira să aud 
spunându-se despre mine că sunt un adept Organism care 
se ocupă de problemele internaţionale referitoare la edi- 
“Tea de cărţi. (N. t.) al teoriei geocentrice şi că am fost 
primul care a pus foc rugului lui Gior dano Bruno. 

Saiânski: Eu am să vorbesc de Pavilionul canceroşilor. 
Consider ca este necesar să fie publicat, căci este o lucrare 
strălucită şi viguroasă. Ce-1 drept, autorul scrie la modul 
patologic despre boli, iar cititorul, iară să vrea va fi cuprins 
de teama de cancer, şi aşa atât de răspândită în secolul 
nostru. Aspectul acesta trebuie eliminat într-un fel sau altul, 
la fel ca şi causticitatea foiletonistică. Supărător este şi 
faptul că aproape toate destinele personajelor se leagă, 
într-o formă sau alta, de lagăr sau de viaţa de lagăr Hai, fie 
Kostoglotov, fie Rusanov. 

— Dar de ce este indispensabil acest lucru şi pentru 
Vădim, şi pentru sulubin, si, în sfârşit, pentru soldat? La 
sfârşit de tot aflăm că nu este vorba de un soldat obişnuit, ci 
de unul din paza lagărului. Ideea fundamentală a romanului 
este una referitoare la sfir-situl unui trecut greu. şi acum cu 
privire la socialismul etic: personal nu văd nici un rău în 
chestia asta. Dacă Soljeniţân ar propovădui socialismul 
amoral, ar fi groaznic. Dacă ar propovădui naţional- 


socialismul sau socialismul national în variantă chinezească, 
ar fi groaznic. Fiecare om este liber să gândească în felul lui 
despre socialism şi despre evoluţia acestuia. Personal, cred 
că socialismul este determinat de legile economice, dar 
aceasta se poate discuta. Atunci de ce să nu se publice acest 
roman? (în continuare, vorbitorul cheamă Secretariatul să 
combată cu fermitate calomniile răspândite împotriva lui 
Soljeniţân.) 

Simonov: Nu accept romanul intitulat Primul cerc şi sunt 
împotriva publicării lui. În schimb, sunt pentru publicarea 
Pavilionului canceroşilor. Nu totul îmi place în acest ultim 
roman, dar nu este obligatoriu ca el să placă tuturor. Poate 
că trebuie acceptate unele dintre remarcele făcute 
autorului, dar, fireşte, este imposibil să fie acceptate toate. 
Noi suntem de asemenea obligaţi să respingem calomniile 
îndreptate împotriva lui Soljeniţân. Ar trebui să i se publice 
şi o carte de nuvele cu o prefaţă care ar fi un pretext 
excelent pentru a-i prezenta biografia - şi astfel calomniile 
ar cădea de la sine. Noi suntem cei care trebuie şi putem 
pune capăt acestor acuzaţii false, nu el singur. Banchetul 
învingătorilor nu 1-am citit şi nu doresc să-l citesc, de 
vreme ce autorul lui nu vrea acest lucru. 

Tvardovski: Situaţia lui Soljeniţân este de aşa natură încât 
el nu poate să facă o declaraţie publică. Noi, Uniunea 
Scriitorilor, avem datoria să-i dăm un avertisment sever lui 
Soljeniţân pentru modul inadmisibil şi ne-cuvenit în care s-a 
adresat Congresului, trimiţându-şi scrisoarea la un număr 
aşa de mare de persoane. Redacţia Novâi mir nu vede nici 
un motiv de a nu publica Pavilionul canceroşilor, desigur, cu 
unele modificări. Noi nu vrem decât să obţinem aprobarea 
Secretariatului sau cel putin ca Secretariatul să nu 
obiecteze, (îl roagă pe Voronkov să-i procure un proiect de 
comunicat al Secretariatului, proiect pregătit încă din 
iunie.) 

Voronkov nu se grăbeşte să procure comunicatul, între 
timp: Voci: încă nu s-a hotărât nimic. Unii sunt contra. 


Fedin: Nu, nu este adevărat; Secretariatul nu trebuie să 
tipărească sau î respingă ceva. Suntem noi vinovaţi de 
ceva? Dumneata, Aleksandr Tri-fonâci, te simţi vinovat? 

Tvardovski (repede, pe un ton hotărât): Eu? 

— Nu. 

Fedin: Nu e nevoie să se caute un pretext artificial pentru 
a face o declaraţie. Zvonurile care circulă nu sunt un 
pretext suficient. Ar fi altceva dacă Soljeniţân însuşi ar da 
ocazia de a descâlci situaţia care s-a creat. Este de datoria 
lui Soljeniţân să se exprime public. După dumneata, 
Aleksandr Isaevici, la ce ar trebui să servească publicarea 
de către noi a protestelor dumitale? Înainte de orice, 
dumneata trebuie să protestezi împotriva folosirii murdare 
a numelui dumitale de către duşmanii noştri din Occident. 
Totodată, desigur, vei găsi posibilitatea să exprimi cu voce 
tare şi o parte din necazurile dumitale la care te-ai referit 
astăzi aici. Dacă acesta va fi un document reuşit şi judicios, 
atunci noi îl vom publica, te vom ajuta. Tocmai de la aceasta 
trebuie să pornească justificarea dumitale, şi nu de la 
publicarea operelor dumitale, nu de la târgul acesta: câte 
luni avem noi dreptul să vă examinăm manuscrisul, trei? 
Patru? Oare aceasta este problema? Problema este că, iată, 
numele dumitale figurează şi este folosit acolo, în Occident, 
în scopurile cele mai murdare. 


(Aprobare printre membrii Secretariatului.) 

Korneiciuk: Noi te-am invitat nu ca să aruncăm cu pietre 
în dumneata. Te-am chemat ca să te ajutăm să ieşi din 
această situaţie grea şi ambiguă. Ti s-au pus întrebări, dar 
dumneata ai evitat să le răspunzi, îţi dai seama ce colosală 
luptă planetară este în curs şi în ce condiţii grele? Noi nu 
putem sta deoparte. Prin opera noastră, noi apărăm 
guvernul nostru, partidul nostru, poporul nostru. Dumneata 
faci ironii pe tema călătoriilor în străinătate defmindu-le 
drept plimbări agreabile; dimpotrivă, noi ne ducem în 
străinătate ca să luptăm şi să ne întoarcem de acolo frânţi 


de oboseală, epuizați, dar cu sentimentul datoriei împlinite. 
Să nu crezi că m-ai ofensat făcând aluzie la însemnările de 
călătorie. Eu nu fac însemnări, eu călătoresc pentru nevoile 
Consiliului Mondial al Păcii. Ştim că ai suferit mult, dar n-ai 
fost singurul. Pe lângă dumneata au fost multi alti oameni în 
lagăre. Vechi comunişti. Din lagăr, ei au plecat direct pe 
front, în trecutul nostru n-au fost numai ilegalităţi, au fost şi 
fapte eroice. Dar dumneata lucrurile acestea nu le-ai văzut. 
Intervenţiile dumitale nu sunt decât nişte rechizitorii. 
Banchetul învingătorilor miroase a ranchiună, murdărie, 
ofensă, ticăloşie! şi scrierea asta se răspândeşte, poporul o 
citeşte! Când ai fost dumneata în lagăr? Nu în anul 1937! 
Dar în 1937 noi a trebuit să îndurăm multe! - şi nimic n-a 
fost în stare să ne oprească! Corect ţi-a spus Konstan-tin 
Aleksandrovici (Fedin): dumneata trebuie să iei atitudine în 
mod public şi să loveşti în propaganda occidentală. Du-te să 
lupţi împotriva duşmanilor tării noastre! Înţelegi dumneata 
că în lume există arma termonucleară şi că, în pofida 
tuturor eforturilor noastre în favoarea păcii, Statele Unit 
pot să facă uz de ea? Cum putem noi, scriitori sovietici, să 
nu fim şi ostasil) 

Soljcnitân: Declar încă o dată că nu este cinstit să se 
discute Banchetul învingătorilor şi insist ca acesta să fie 
exclus din discuţie! 

Surkov: Gura altuia, vorba-ceea, nu poţi s-o încui cu cheia. 
Kojevnikov: Marele interval de timp dintre scrisoarea lui 
Soljeniţân s' dezbaterea de astăzi demonstrează tocmai că 
Secretariatul a luat foarte în serios această scrisoare. Dacă 
am fi discutat-o atunci, la cald, ne-am fi arătat mai duri, mai 

putin dispuşi la o cumpănire calmă. Noi am decis să ne 
convingem prin noi înşine de caracterul antisovietic al 
acestor manuscrise. şi am consumat mult timp ca să le 
citim. Destinul militar al lui Soljeniţân pare dovedit prin 
documente, dar noi discutăm acum nu ofiţerul ci scriitorul. 
Astăzi, pentru prima dată, îl aud pe Soljeniţân dezavuând 
imaginea defăimătoare despre realitatea sovietică, aşa cum 


a dat-o el în Banchetul învingătorilor, dar nu pot să uit 
impresia pe care am avut-o la citirea acestei piese. Pentru 
mine, momentul dezicerii lui Soljeniţân de Banchetul 
învingătorilor încă nu concordă cu impresiile mele. Poate că 
din cauză că în Primul cerc şi în Pavilionul canceroşilor 
decelez acelaşi spirit de răzbunare pentru toate câte le-a 
trăit. şi când este vorba de destinul acestor opere, autorul 
trebuie să-şi aducă aminte că este obligat fată de 
organizaţia care 1-a descoperit ca scriitor. La data aceea, 
eu am fost primul care mi-am exprimat temeri în legătură 
cu Casa Matrionei. Noi am pierdut timp, ţi-am citit 
manuscrisele încă informe, pe care nu îndrăzneai să le 
supui atenţiei vreunei redacţii. Pavilionul canceroşilor 
suscită dezgust prin excesul de naturalism, prin 
acumularea tuturor ororilor posibile şi imaginabile; totuşi 
planul său fundamental nu este medical, ci social, şi tocmai 
acest lucru este inacceptabil. şi ai zice că la acel plan se 
raportează titlul lucrării. Prin a doua dumitale scrisoare, 
vrei să obţii zor-nevoie publicarea unui roman pe care nu 1- 
ai pus la punct. Acest şantaj ti se pare demn de un scriitor? 
La noi, toţi scriitorii ascultă cu plăcere de părerile 
redactorilor şi nu le forţează mâna. 

Soljeniţân: Cu toate explicaţiile şi protestele mele, cu tot 
nonsensul absolut pe care-l reprezintă discutarea unei 
lucrări scrise acum douăzeci de ani, într-o altă epocă, în 
condiţii incomparabile şi de către un alt om, lucrare care, în 
plus, n-a fost publicată niciodată, n-a fost niciodată citită de 
nimeni, şi care a fost sustrasă dintr-un sertar - o parte 
dintre oratori se concentrează numai pe această lucrare. 
Este un lucru mult mai absurd decât dacă, de exemplu, la 
primul congres al scriitorilor, cineva 1-ar fi denigrat pe 
Maksim Gorki pentru ale sale Gânduri inoportune” sau pe 
Ser- 1 Articole scrise de Gorki şi publicate în ziarul său 
Novaiajizn în 1917-1918, apoi în volum în 1918. În aceste 
articole scriitorul se opunea cu înverşunare bolşevicilor. (N. 
t.) h Jev-tenski pentru corespondentele sale destinate 


agenţiei Osvag', lu-” ri care au fost publicate, şi numai cu 
cincisprezece ani mai devreme. C jjjeiciuk a spus aici că aşa 
ceva nu s-a mtâmplat niciodată şi nu se va -Vrnpla 
niciodată, că nu s-a văzut niciodată ceva de genul acesta în 
istoria literaturii ruse. Întocmai! 

Ozerov: Această scrisoare câtre Congres a fost un act 
teribil din punct, ve<jere politic. Ea a mers mai întâi la 
duşmanii noştri, în scrisoare erau unele afirmaţii incorecte. 
Printre scriitorii reprimaţi pe nedrept s-a aflat şi Zamiatin. 
În legătură cu publicarea Pavilionului canceroşilor, se poate 
ajunge la un acord cu Novâi mir: poate fi publicat cu 
condiţia de a corecta manuscrisul şi de a discuta corecturile 
efectuate. Mai este încă de depus o muncă foarte serioasă. 
Romanul are pasaje de calitate inegală, are şi lucruri 
reuşite şi lucruri ratate. Trebuie mai ales să se ia atitudine 
împotriva laturii pamfletare, caricaturale. As ruga să se facă 
o serie întreagă de prescurtări, despre care nu pot vorbi 
aici din lipsă de timp. Filosofia socialismului etic nu emană 
numai de la protagonist, ea pare a fi îmbrăţişată de autor, şi 
acest lucru este inadmisibil. 

Surkov: Am citit şi eu Banchetul învingătorilor. Starea de 
spirit pe care o degajă este: "să vă ia dracu pe toţi"! şi în 
Pavilionul canceroşilor continuă să sune acelaşi laitmotiv. 
Care dintre toate personajele a intrat în lumea eroului? 
Numai acest straniu sulubin, pe atât de asemănător cu un 
comunist pe cât sunt eu cu. Sulubin, cu ideile lui infinit de 
învechite. N-am să ascund un lucru: eu sunt un om cinstit. 
Cunosc bine toate aceste teorii economice şi sociale, mi-am 
băgat nasul şi în Mihailovski şi în Vădim Soloviov, şi este o 
naivitate să crezi că economia poate să depindă de morală. 
După atâtea încercări, dumneata ai dreptul să te simţi 
ofensat ca om, dar dumneata eşti scriitor! Eu cunosc 
comunişti care au suferit, cum te exprimi dumneata, cu 
asupra de măsură, dar aceasta n-a avut nici o influentă 
asupra concepţiei lor despre lume. Nu, acesta nu este un 
roman fiziologic, ci unul politic, şi pe tot parcursul lui 


abordează chestiuni de fond. şi apoi, acest idol din Piaţa 
Teatrului. Desi, la data aceea, monumentul lui Marx încă nu 
exista. Dacă ar fi publicat, Pavilionul canceroşilor s-ar putea 
întoarce împotriva noastră şi ar avea mai multă forţa decât 
memoriile Svetlanei. Da, este adevărat, ar fi trebuit 
împiedicată publicarea romanului în Occident, dar este 
greu. Iată, în ultimul timp, eu am fost un apropiat al Annei 
Andreevna Ahmatova şi stiu că ea dăduse câtorva persoane 
să citească Recviemul: câteva săptămâni mai târziu, textul a 
apărut în Occident. Desigur, cititorul nostru este atât de 
evoluat şi are atâta experientă încât nici 0 broşura n-ar 
putea să-l abată de la comunism; totuşi, pentru noi, operele 
toi Soljeniţân sunt mai periculoase decât cele ale lui 
Pasternak. Pasternak Osvag era agenţia de informaţii a 
armatelor lui Denikin. (N. t.) era un om rupt de viaţă, în 
timp ce Soljeniţân are un temperament viu h- tăios, politic. 
EI este un om cu idei. Noi suntem, în istoria omenirii, ansa 
jati în prima revoluţie care nu şi-a schimbat nici cuvintele 
de ordine ni ' drapelele! "Socialismul etic" este un socialism 
destul de mic-burghe demodat, primitiv şi (întorcându-se 
spre Salânski) nu stiu cum puteţi s"' nu înţelegeţi aceste 
lucruri şi să mai găsiţi şi ceva valabil printre ele Salânski: 
Dar eu nu le apăr câtuşi de putin. 

Riurikov: Soljeniţân a suferit din partea acelora care I-au 
calomniat dar şi din partea acelora care-l laudă peste 
măsură şi-i atribuie calităţi pe care el nu le are. Printre 
lucrurile pe care trebuie să le recunoască Soljeniţân este şi 
acela că el nu este "continuatorul realismului rus". 
Comporta-mentul mareşalului Rokossovski, al generalului 
Gorbatov, este mai cinstit decât cel al eroilor dumitale. 
Sursa de energie a acestui scriitor se află în îndârjirea sa, în 
ofensele pe care le-a suferit. Sunt lucruri omeneşti, de 
înţeles. Totuşi dumneata scrii că-ţi sunt interzise operele? 
Dar cenzura nu s-a atins de niciunul dintre romanele 
dumitale! Mă mir că Tvardovski cere dezlegare de la noi. 
Eu, de exemplu, n-am cerut niciodată Uniunii Scriitorilor 


aprobarea de a publica sau de a nu publica, (îl roagă pe 
Soljeniţân să aibă încredere în recomandările lui Novâi mir 
şi promite, din partea "tuturor celor prezenţi", adnotări pe 
marginea fiecărei pagini a Pavilionului canceroşilor.) 

Baruzdin: Eu sunt tocmai unul dintre aceia care, de la 
început, n-au împărtăşit entuziasmul general pentru opera 
lui Soljeniţân. Deja Casa Matrionei este cu mult mai slabă 
decât prima sa operă, iar Primul cerc are foarte multe 
puncte slabe: Stalin, Abakumov şi Poskrebâsev sunt 
prezentaţi într-o manieră deprimant de naivă şi primitivă. 
Pavilionul canceroşilor este o operă antiumanistă. Sfârşitul 
romanului conduce la ideea că "ar fi trebuit să se meargă 
pe altă cale". Oare a putut să creadă Soljeniţân că 
scrisoarea lui "în loc de alocuţiune" va fi citită imediat la 
Congres? Câte scrisori s-au primit la Congres? 

Voronkov: Vreo cinci sute. 

Baruzdin: Ati auzit? Putea cineva să le citească imediat? 
Nu sunt de acord cu Riurikov: este just ca problema 
aprobării să fie trecută asupra Secretariatului. 
Secretariatul nostru trebuie să se transforme din ce în ce 
mai mult într-un organism creator şi să nu fie zgârcit cu 
sfaturile pentru redactori. 

Abdumomunov: Este foarte bine că Soljeniţân a avut 
curajul să se dezică de Banchetul învingătorilor. El va avea 
curajul să se gândească la modalitatea de a traduce în viaţa 
propunerea lui Konstantin Aleksandrovici (Fedin). Dacă 
publicăm Pavilionul canceroşilor, tapajul şi prejudiciul care 
vor urma vor fi mai mari decât acelea deja provocate de 
prima sa scrisoare. şi ce înseamnă asta: "Ela aruncat tutun 
în ochii macacului, asa, fără rnoO" 

— Aia: "asa, fără motiv"? 1 Astea sunt nişte cuvinte 
îndreptate îm- " triva regimului nostru, în roman există 
Rusanovi, există marii martiri P "greier, dar unde sunt 
ceilalţi? Unde este societatea sovietică? Nu poţi a! Îngroşi 
liniile în felul acesta, nu poţi să scrii un roman fără o licărire 


SA lumină. şi apoi există multe lungimi, repetiţii, scene 
naturaliste; toate acestea trebuie suprimate. 

Abasidze: N-am reuşit să citesc decât 150 de pagini din 
Pavilionul ancerosilor, de aceea nu pot să-mi exprim o 
opinie mai profundă. N-am ămas cu impresia că acest 
roman nu se poate publica. Dar, repet, nu-mi pot exprima o 
opinie mai profundă. Poate că lucrurile esenţiale de-abia 
urmează. Noi toţi, scriitori cinstiţi şi talentaţi, i-am 
combătut totdeauna pe cei care înfrumuseţau lucrurile, 
chiar ni se interzicea s-o facem. Dar pe Soljeniţân îl paste 
pericolul de a cădea în cealaltă extremă: există la el pasaje 
care au un caracter de pur reportaj acuzator. Artistul este 
ca un copil, el demontează o maşină pentru a vedea ce are 
înăuntru, dar arta adevărată începe cu asamblarea. Observ 
că Soljeniţân îl întreabă pe vecinul său cum se numeşte 
fiecare orator. De ce nu cunoaşte pe niciunul dintre noi? 
Pentru că nu l-am invitat niciodată. Propunerea lui 
Konstantin Alek-sandrovici (Fedin) este justă: să răspundă 
Soljeniţân însuşi la calomnii, poate mai întâi printr-un text 
de uz intern. 

Brovka: în Bielorusia sunt multi oameni care au fost trimişi 
în lagăre; Serghei Grakovski, de exemplu, a petrecut acolo 
douăzeci de ani. Dar ei au înţeles că vina pentru aceste 
nedreptăţi o poartă nu poporul, nu partidul, nu puterea 
sovietică, însemnările Svetlanei Stalin nu sunt decât o 
flecăreală muierească, poporul a priceput despre ce este 
vorba şi râde de chestia asta. Dar aici, în fata noastră, se 
află un talent unanim recunoscut, tocmai în aceasta constă 
pericolul de a-l publica. Da, dumneata resimţi durerea 
patriei dumitale, şi chiar mult prea mult, dar nu-i trăieşti 
bucuriile ei. Pavilionul canceroşilor este prea sumbru, nu 
poate fi publicat. (Ca toţi antevorbitorii şi ca toţi cei care 
vor urma, acesta sprijină şi el propunerea lui Fedin: 
Soljeniţân trebuie să facă o declaraţie presei pentru a se 
ridica împotriva calomniilor occidentale în legătură cu 
scrisoarea lui.) lasen: (Are cuvinte injurioase pentru 


Banchetul învingătorilor.) Pe autor nu-l frământa 
nedreptatea, ii otrăveşte ura. Oamenii sunt scandalizaţi că 
în rândurile Uniunii Scriitorilor există un asemenea scriitor. 
Eu propun să-l excludem din Uniune. N-a fost singurul care 
a suferit, dar ceilalţi înţeleg mai bine tragedia epocii 
noastre, tânărul Ikramov, de pildă, în Pavilionul canceroşilor 
se simte, desigur, mâna maestrului. Autorul cunoaşte 
subiectul mai bine decât orice medic sau profesor. Dar iată, 
pentru blocada Leningradului el îl acuză nu numai pe 
Hitler, ci "si pe alţii". Cine Episod din Pavilionul canceroşilor, 
partea a l-a, cap. xxxv. (N. t.) sunt aceşti alţii? Nu se 
înţelege. Beria? Sau remarcabilii noştri conducători 
actuali? Trebuie spus clar. (Iotuşi, oratorul sprijină decizia 
curajoasă a W Tvardovski de a lucra asupra romanului 
împreună cu autorul. Apoi ro mânui va putea fi dat spre 
citire unui grup restrâns de persoane.) 

Kerbabaev: Am citit cu mare neplăcere Pavilionul 
canceroşilor. 'Toat personajele sunt foşti deţinuţi, totul e 
sumbru, nu există nici un cuvânt cald Pur şi simplu ti se face 
greată când citeşti. Vera îi oferă eroului casa ei şi-sj 
deschide braţele în fata lui, iar el, el refuză viaţa. şi apoi ce 
înseamnă acest "nouăzeci şi nouă plâng şi unul singur 
râde"? Asta e în legătură cu Uniunea Sovietică? Eu sunt de 
acord cu ceea ce a spus prietenul nostru Kor-neiciuk. De ce 
vede autorul totul în negru? şi eu de ce nu descriu lucruri 
întunecate? Eu mă străduiesc totdeauna să scriu numai 
despre ceea ce umple de bucurie sufletul omului. Nu este 
suficient că s-a dezis de Banchetul învingătorilor. L-aş 
considera curajos dacă s-ar dezice de Pavilionul 
canceroşilor, atunci 1-as îmbrăţişă ca pe un frate. 

Saripov: Ba eu nu i-aş acorda nici un rabat, eu l-as 
exclude din Uniune! În piesa lui, tot ce este sovietic este 
prezentat într-o manieră negativă, chiar şi Suvorov. Sunt cu 
totul de acord: să se dezică de Pavilionul canceroşilor. 
Republica noastră a desţelenit pământuri şi le-a dat 
agriculturii şi merge din succes în succes. 


Novicenko: Scrisoarea către Congres a fost difuzată într- 
un mod inadmisibil, trecând peste capul destinatarului ei 
oficial. Mă asociez cuvintelor severe ale lui Tvardovski; noi 
trebuie să condamnăm cu hotărâre această metodă. Nu 
sunt de acord cu revendicările principale ale scrisorii: nu se 
poate admite ca totul să fie publicat. Altminteri, ar trebui să 
publicăm şi Banchetul învingătorilor! Să revenim la 
Pavilionul canceroşilor. Încerc sentimente amestecate. Eu 
nu sunt un copil, stiu că va trebui să mor, şi poate în 
aceleaşi chinuri ca şi eroii lui Soljeniţân. Dar chiar în 
această situaţie, lucrul cel mai important rămâne acesta: 
care este conştiinţa ta? Care este disponibilul tău de 
moralitate? şi dacă romanul s-ar limita la aceasta, eu as 
socoti necesar să fie publicat, dar scena caricaturală cu fiica 
lui Rusanov este un amestec josnic în viaţa noastră literară. 
Sensul poli-tico-ideologic al socialismului etic este negarea 
marxism-leninismului. şi apoi aceste cuvinte din Puşkin - 
"Dintre stihiile toate, omul/E-un trădător, un zbir sau un 
captiv" - constituie o teorie injurioasă. Toate aceste lucruri 
sunt categoric inacceptabile pentru noi, pentru societatea 
noastră şi pentru poporul nostru, în roman, toţi cei care au 
avut de suferit sunt pusi să judece societatea, ceea ce este 
ofensator. Rusanov este un tip odios, zugrăvit veridic. Dar 
este inadmisibil să faci din el reprezentantul şi purtătorul 
de cuvânt al întregii noastre societăţi oficiale. Este şocant 
că numele lui Gorki este invocat atât de des de un personaj 
josnic şi respingător ca Rusanov. Chiar dacă acest roman va 
fi adus la o anumită condiţie calitativă, 1 nu va deveni un 
roman al realismului socialist. Dar va fi un eveniment rterar, 
o operă de talent. Eu am citit şi Banchetul învingătorilor şi 
trebuie 

— Spun că, din punct de vedere uman, el a sfărâmat ceva 
în mine în raport 5 autorul. Trebuie depăşite toate 
rădăcinile acestei piese. 

JVlarkov: Discuţia noastră a fost foarte utilă. Eu tocmai vin 
din Siberia, unde am vorbit de cinci ori în fata unui public 


numeros. Trebuie spus că 'căieri nu se face un tapaj 
deosebit în jurul numelui acestui autor. Doar într-un loc mi 
s-a dat un bilet; vă rog să mă scuzaţi, dar în bilet scria exact 
asa- "Când o să înceteze acest Doljenitân (sic!) să defăimeze 
literatura sovietică?" Noi aşteptam de la Soljeniţân un 
răspuns foarte precis calomniilor burgheze, aşteptam de la 
el să facă o declaraţie presei. El trebuie să-şi apere onoarea 
de scriitor sovietic. Dezicându-se de Banchetul 
învingătorilor, mi-a luat o piatră de pe inimă, în privinţa 
Pavilionului canceroşilor, sunt de aceeaşi părere cu Surkov. 
Opera se situează totuşi într-un plan practic. Nu pot în nici 
un chip să accept elucubraţiile politico-sociale. "Cineva a 
făcut asta" - spune el, dar nu se ştie la adresa cui. Dat fiind 
spiritul de bună colaborare care există între Novâi mir şi 
Aleksandr Isaevici, cred că acest roman poate fi finisat, dar 
aceasta necesită o muncă serioasă. Desigur, aşa cum se 
prezintă azi, nu poate fi dat la cules. Ce-i de făcut mai 
departe? Concret: A. 1. să pregătească pentru presă 
declaraţia despre care au vorbit toţi aici; ar fi foarte bine ca 
acest lucru să se întâmple chiar în ajunul sărbătorii; apoi ar 
putea fi dat publicităţii un comunicat din partea 
Secretariatului. Totuşi eu continuu să-l consider pe A. I. ca 
pe un tovarăş de-al nostru. Dar, Aleksandr Isaevici, noi ne 
găsim într-o situaţie delicată din vina dumitale, iar nu din 
vina altcuiva, în ce priveşte propunerile de excludere din 
Uniune, eu cred că, în virtutea spiritului tovărăşesc care 
trebuie să ne călăuzească, nu trebuie să ne grăbim. 
Soljeniţân: M-am ridicat nu o dată în cursul zilei de azi 
împotriva discutării Banchetului învingătorilor, dar trebuie 
să revin la acest subiect. La urma urmelor, eu pot să vă 
reproşez tuturor că sunteţi contra teoriei dezvoltării, dacă 
gândiţi în mod serios că un om rămâne neschimbat în 
douăzeci de ani, când toate condiţiile s-au modificat 
complet. Dar am auzit aici un lucru mai serios: Komeiciuk, 
Baruzdin şi încă vreo câţiva au spus că "poporul citeşte 
Banchetul învingătorilor", ca şi când această piesă ar fi 


pusă în circulaţie. Eu acum voi vorbi foarte rar pentru ca 
fiecare dintre cuvintele mele să fie înregistrate exact. Dacă 
Banchetul învingătorilor cunoaşte o largă difuzare din 
mână în mână sau este tipărit, eu declar solemn că toată 
răspunderea pentru aceasta îi revine acelei organizaţii care 
s-a servit de singurul exemplar existent al acestei piese, 
care n-a fost citit niciodată de nimeni, pentru "a-l publica" 
în timpul vieţii mele şi contra v*mtei mele: această 
organizaţie este cea care răspândeşte piesa! De un 311 şi 
jumătate nu încetez de a avertiza spunând că lucrul acesta 
este foarte periculos! Eu cred că dumneavoastră acolo nu 
aveţi o sală de lectură şi că manuscrisul vă este dat pentru 
acasă, unde aveţi fii şi fiice şi unde nu toate sertarele se 
închid cu cheia, în privinţa aceasta, eu v-am prevenit sj vă 
previn şi acum! 

Acum despre Pavilionul canceroşilor. Mi se reproşează 
chiar titlul, spu-nându-se că pavilionul canceroşilor şi 
cancerul nu sunt un subiect medical ci un simbol. Vă 
răspund: este un simbol foarte comod dacă, pentru a-i 
descoperi, trebuie să traversezi tu însuti toate etapele 
cancerului şi ale agoniei. Pentru un simbol, pasta este prea 
groasă; pentru un simbol sunt prea multe detalii medicale. 
Am dat romanul spre lectură unor mari oncologi cerându-le 
părerea în materie: mi-au răspuns că, din punct de vedere 
medical, este ireproşabil şi în pas cu ultimele noutăţi ale 
domeniului. Este vorba anume de cancer, de cancer ca 
atare, aşa cum nu se vorbeşte de el în literatura de 
divertisment, dar aşa cum îl resimt în fiecare zi bolnavii, 
inclusiv unii dintre apropiații dumneavoastră şi aşa cum 
poate, în curând, una dintre personajele prezente aici va 
sta întinsă pe patul unui serviciu de oncologie şi va înţelege 
atunci ce "simbol" este acesta. 

Nu înţeleg deloc acuzaţia de antiumanism adusă 
Pavilionului canceroşilor. Este exact contrariul, este 
triumful vieţii asupra morţii, al viitorului asupra trecutului, 
altminteri, dat fiind caracterul meu, nu m-aş fi apucat 


niciodată să scriu ceva de genul acesta. Dar eu consider că 
datoria literaturii fată de societate şi fată de individ nu 
constă în a-i ascunde adevărul, nici în a-l atenua, ci în a-i 
spune cu sinceritate ceea ce este şi ce-l aşteaptă. Tot în 
sensul acesta ne vorbesc şi proverbele ruseşti: Nu-l iubi pe 
cel ce zice-ntruna "da", ci pe cel ce mai strecoară uneori şi- 
un "ba'. 

Cel ce la vorbă dulce-i ca mierea, are năravul amar ca 
fierea. 

Si, în general, sarcina scriitorului nu se reduce la a critica 
sau a apăra cutare sau cutare mod de repartizare a 
produsului social, la a critica sau a apăra cutare sau cutare 
formă de organizare statală. Sarcina scriitorului este să 
trateze subiecte mai universale şi mai eterne: misterele 
inimii şi ale conştiinţei umane, conflictul vieţii şi al morţii, 
depăşirea durerii sufleteşti şi a acelor legi ale destinului 
uman care s-au născut în noaptea imemorială a mileniilor şi 
care vor fi în vigoare până când se va stinge soarele de pe 
cer. 

Mă mâhneşte faptul că tovarăşii nu au citit cu atenţie 
unele pasaje ale romanului si, drept urmare, au rămas cu o 
imagine deformată despre ele. Lucrul acesta n-ar trebui să 
se întâmple. De exemplu, fraza "nouăzeci şi nouă plâng şi 
unul singur râde" este un proverb curent în lagăre. 
Individului care încearcă să treacă fără să stea la coadă, 
Kostoglotov îi aruncă-n fată acest proverb, pentru a-l face 
să afle cine este el, Kostoglotov, asta-i tot. Iar aici se trage 
concluzia că asta este despre Uniunea Sovietică în 
întregimea ei. Sau acest macac se găseşte de două ori în 
carte si, dacă compară cele două pasaje, este clar că prin 
omul rău care i-a aruncat tutun în ochi, ata, fără motiv, se 
subinţelege în mod concret Stalin. şi ce mi se obiectează? 
Că nu este "asa, fără motiv"? Dar dacă nu este asa, fără 
motiv", atunci lucrul acesta este legitim, necesar? Surkov 
m-a uimit: în primul rând, nici măcar n-am reuşit să înţeleg 
de ce a adus vorba de Marx, care nici nu este pomenit în 


romanul meu. Păi bine, Aleksei Aleksandrovici! 
Dumneavoastră sunteţi un poet, o persoană cu un gust 
artistic fin, si, în cazul de fată, fantezia v-a jucat o festă. Nu 
ati înţeles această scenă? Sulubin îl citează pe Bacon, de la 
care ia terminologia: el vorbeşte de "idolii pieţei" şi 
Kostoglotov încearcă să-şi imagineze o piaţă în mijlocul 
căreia se ridică un idol albăstriu. Sulubin vorbeşte despre 
"idolii teatrului" şi Kostoglotov îşi imaginează un idol în 
interiorul unui teatru, şi cum asta nu se poate, îl 
amplasează în piaţa teatrului. Cum ati putut să credeţi că 
este vorba de Moscova şi de monumentul, încă neridicat, al 
lui Marx? 

Tovarăşul Surkov a spus că au fost suficiente câteva 
săptămâni de difuzare pentru ca Recviemul să ajungă în 
străinătate. Dar prima parte a Pavilionului canceroşilor 
circulă de mai bine de un an şi tocmai aceasta mă 
nelinişteşte, tocmai de aceea presez Secretariatul. 

Tovarăşul Riurikov mi-a dat şi un sfat, acela de a nu mai 
continua realismul rus. Ei bine, vă spun cu mâna pe inimă, 
la realismul rus nu voi renunţa niciodată. 

Riurikov: Eu n-am spus să renunţi la realismul rus, ci să 
dezavuezi interpretarea acestui rol, aşa cum este ea dată în 
Occident. 

Soljeniţân: Acum referitor la propunerea lui Konstantin 
Aleksandrovici (Fedin). Fireşte, o salut. Transparentă, iată 
exact ceea ce, tot timpul, mă străduiesc să obţin! Destul ne- 
am ascuns, destul ne-am dosit discursurile şi destul ne-am 
încuiat stenogramele cu şapte lacăte. Iată, am avut o 
dezbatere despre Pavilionul canceroşilor. Secţia de proză a 
hotărât să trimită stenograma acestei dezbateri la 
redacţiile interesate. Ce credeţi că s-a în-tâmplat? In loc de 
aceasta, a ascuns-o, şi cu mare greutate am obţinut să mi-o 
dea mie, autorului. Cât priveşte stenograma de azi, sper s-o 
primesc, nu-i asa, Konstantin Aleksandrovici? 

"La ce serveşte publicarea protestelor dumitale?" - a 
întrebat Konstantin Aleksandrovici. Pentru mine, răspunsul 


este clar: serveşte literaturii naţionale. Dar stranie idee are 
Konstantin Aleksandrovici când spune că eu trebuie să 
descâlcesc situaţia. Eu sunt legat de mâini şi de picioare, 
am gura astupată şi eu sunt cel care ar trebui să facă 
aceasta? Mi se pare că Puternicei Uniuni a Scriitorilor îi 
vine mai uşor s-o facă. Mie mi se taie *nce rânduleţ pe care- 
1 scriu, în timp ce Uniunea are toată presa la dispo-2ltie. Eu 
tot nu înţeleg şi nu văd de ce scrisoarea mea n-a fost luată 
în consideraţie la Congres. Acum, K. A. propunea să 
combatem nu cauzei ci efectele, adică zgomotul făcut în 
Occident în jurul scrisorii mele Du e' neavoastră vreţi ca eu 
să public o dezavuare - dar ce anume să dezavu Nu pot să 
intervin în legătură cu o scrisoare care n-a fost publicată S- 
mai ales, ea are o parte generală şi o alta particulară. Să 
dezavuez part ' generală? Dar eu rămân la părerea mea şi 
nu renunţ la nici un cuvânt Că + despre ce vorbea această 
scrisoare? 

Voci: Despre cenzură. 

Soljeniţân: Dacă spuneţi asa, înseamnă că n-aţi înţeles 
nimic. Această scrisoare vorbeşte despre destinul marii 
noastre literaturi care, cândva cucerise şi fascinase lumea, 
dar care, astăzi, şi-a pierdut poziţia, în Occident se spune că 
romanul a murit, şi noi, noi ne agităm şi ţinem conferinţe ca 
să demonstrăm că nu, n-a murit. Dar nu e nevoie să ţinem 
conferinţe ci să publicăm romane, romane care pentru ochii 
celor de acolo să fie ca o lumină puternică - şi atunci "noul 
roman" o să se potolească, şi atunci "neoavangardistii" vor 
fi paralizaţi. Nu intenţionez să mă dezic de partea generală 
a scrisorii mele; să declar injuste şi false cele opt puncte 
particulare ale părţii a doua? Dar ele toate sunt conforme 
cu adevărul. Să spun că am obţinut parţial satisfacţie? Până 
în prezent nu s-a schimbat nimic, nu s-a îndreptat nimic. 
Atunci ce pot să declar? Nu, mai întâi dumneavoastră 
trebuie să neteziţi măcar un drumeag pentru o asemenea 
declaraţie: începeţi prin a publica scrisoarea mea, apoi un 
comunicat al Uniunii în legătură cu scrisoarea, indicaţi 


îndată care dintre cele opt puncte sunt în curs de realizare 
şi atunci, şi eu, voi putea să intervin public, şi o voi face cu 
plăcere. Dacă vreţi, publicaţi şi declaraţia mea de astăzi 
despre Banchetul învingătorilor, desi nu înţeleg să se 
dezbată piese de teatru furate, nici să se dezavueze scrisori 
care n-au fost publicate. La 12 iunie mi s-a spus, aici, la 
Secretariat, că acest comunicat va fi publicat fără nici o 
condiţie, iar astăzi se pun condiţii. Ce s-a schimbat? 

Cartea mea Ivan Denisovici este interzisă. Continuă şi se 
intensifică împotriva mea campania de calomnii. Numai 
dumneavoastră puteţi s-o combateţi, nu eu. Singurul lucru 
care mă consolează este acela că nici o calomnie nu va 
putea niciodată să-mi provoace infarct, pentru că m-am 
călit în lagărele staliniste. 

Fedin: Nu, ordinea de zi este alta. Prima declaraţie publică 
trebuie şi fie a dumitale. După atâtea remarce 
încurajatoare privind talentul dumitale şi stilul dumitale, vei 
găsi forma care trebuie. Mai întâi noi, iar apoi dumneata - o 
asemenea replică este lipsită de un fundament solid. 

Tvardovski: în acest caz, scrisoarea chiar va fi publicată? 

Fedin: Nu, scrisoarea trebuia publicată atunci, la timpul ei. 
Acum, străinătatea ne-a luat-o înainte, la ce bun acum? 

"ijenitân: Mai bine mai târziu decât niciodată. şi ce se va 
întâmpla ru cele opt puncte ale mele? Fedin: O să vedem 
după aceea. _Oljenitân: Ei bine, eu am răspuns deja şi sper 
că totul a fost stenoorafiat exact. 

Surkov: Dumneata trebuia să spui dacă te delimitezi de 
rolul de lider 1 opoziţiei politice pe care ţi-l atribuie 
Occidentul. 

3 Soljeniţân: Aleksei Aleksandrovici (Surkov), într-adevăr, 
nu-mi vine ' mi cred urechilor când vă aud spunând 
asemenea lucruri: artist al cultului şi lider a' opoziţiei 
politice? Cum se împacă una cu alta? 

În unele scurte intervenţii se insistă ca Soljeniţân să 
accepte propunerea lui Fedin. 

Voci: O să mai reflecteze! 


Soljeniţân spune încă o dată că el nu poate să facă primul 
o declaraţie de acest gen, căci cititorul din Rusia n-ar şti 
despre ce este vorba. 


(Note luate de către A. Soljeniţân în cursul şedinţei) 

Uniunea Scriitorilor din URSS Conducerea Nr. 3142 

Tovarăşului A. I. Soljeniţân 25 noiembrie 1967 Stimate 
Aleksandr Isaevici, în cursul şedinţei Secretariatului 
Conducerii Uniunii Sciitorilor din URSS din 22 septembrie 
a. c., la care s-a procedat la o examinare a scrisorilor 
dumneavoastră, tovarăşii au exprimat pe lângă o critică 
ascuţită a gestului dumneavoastră, ideea binevoitoare că 
era necesar să dispuneţi de un anumit timp pentru a 
reflecta profund asupra a tot ceea ce s-a spus la 
Secretariat, pentru ca imediat să puteţi interveni public şi 
să vă definiţi atitudinea fată de campania antisovietică, 
declanşată în străinătate de o propagandă ostilă, în jurul 
numelui şi scrisorilor dumneavoastră. Au trecut două luni. 

Secretariatul ar dori să ştie ce decizie ati luat. Cu stimă, K. 
Voronkov Din însărcinarea Secretariatului Conducerii 
Uniunii Scriitorilor din URSS Secretariatului Uniunii 
Scriitorilor din URSS L decembrie 1957 

Din scrisoarea dumneavoastră nr. 3142 din 25.11.67 nu 
înţeleg următoarele: 1) Intenţionează Secretariatul să mă 
apere contra unei campanii neîntrerupte de calomnii 
(eufemistic vorbind, "neprieteneşti") declanşate contra mea 
de trei ani de zile, în patria mea? (Iată fapte noi: la 5 
octombrie 1967, la Leningrad, la Casa Presei, Zimianin, 
redactorul-şef al Pravdei a repetat în fata unui vast 
auditoriu minciuna de-acum indigestă, cum că eu as fi fost 
prizonier, şi a recurs la metoda răsuflată de defăimare a 
indezirabililor, spunând despre mine că sunt un 
schizofrenic, iar despre trecutul meu de deţinut în lagăr că 
a devenit pentru mine o idee fixă. Conferenţiarii 
Comitetului Orăşenesc Moscova al partidului au avansat noi 
versiuni mincinoase cum că eu "as fi înjghebat în armată" o 


organizaţie despre care nu se ştie dacă era "defetistă" sau 
"teroristă". Se pune întrebarea cum au putut aceste 
circumstanţe să scape Colegiului Militar al Tribunalului 
Suprem.) 2) Ce a întreprins Secretariatul pentru ca să fie 
anulată măsura ilegală care interzice accesul în biblioteci al 
operelor mele publicate? Aceeaşi întrebare şi cu privire la 
anularea ordinului prin care cenzura interzice menţionarea 
numelui meu în articolele de critică literară, (în revista 
Voprosi literaturi s-a acţionat în felul acesta chiar într-un 
articol tradus din. Japoneză. La Universitatea din Perm, un 
grup de studenţi care voia să publice, într-o culegere de 
scrieri ştiinţifice, un studiu asupra operelor mele deja 
apărute, a fost sancţionat.) 3) Vrea Secretariatul să ia 
măsuri pentru ca Pavilionul canceroşilor să nu fie publicat 
haotic în străinătate, sau rămâne indiferent în fata acestui 
pericol? Se fac demersuri pentru ca Litgazeta să publice 
extrase din roman şi pentru ca Novâi mir să-l publice 
integral? 

4) Nu intenţionează Secretariatul să intervină pe lângă 
guvern pentru ca tara noastră să adere la convenţia 
internaţională a drepturilor de autor? Aceasta le-ar da 
autorilor noştri un mijloc sigur de apărare împotriva 
publicării ilegale a operelor lor în străinătate şi împotriva 
neruşinatei curse comerciale care are loc pentru 
traducerile lor acolo. 

5) La şase luni după scrisoarea mea către Congres s-a 
făcut ceva pentru ca, în sfârşit, să înceteze difuzarea 
"ediţiei" ilegale de extrase din arhiva mea şi pentru ca să fie 
distrusă această "ediţie"? 

6) Ce măsuri a luat Secretariatul pentru ca arhiva mea 
confiscată să-nii fie restituită, precum şi romanul Primul 
cerc, în afară de declaraţiile Pu- hlice după care această 
restituire ar fi avut deja loc (cea a secretarului Ozerov, de 
exemplu)? 

7) Secretariatul a aprobat sau a respins propunerea lui K. 
M. Simonov Ae a mi se publica * culegere de nuvele? 


G) De ce până în prezent n-am primit stenograma şedinţei 
din 22 sep-fflbrie a Secretariatului, pentru ca s-o pot 
studia? V-aş fi foarte recunoscător pentru lămurirea acestor 
chestiuni. 

Soljeniţân Unui membru al Uniunii Scriitorilor din URSS 

16 aprilie 1968 

A trecut aproape un an de când am adresat scrisoarea 
mea către Congresul scriitorilor, fără să fi primit de la 
acesta vreun răspuns. De atunci am mai scris în două 
rânduri Secretariatului Uniunii Scriitorilor şi de trei ori am 
trecut personal pe acolo. Nici până astăzi nu s-a schimbat 
nimic: arhiva nu mi-a fost restituită, cărţile nu mi se publică, 
numele mi-este interzis. Am prevenit cu insistentă 
Secretariatul asupra riscului ca operele mele să plece în 
străinătate, dată fiind larga difuzare din mână în mână pe 
care ele o cunosc de multă vreme. Nu numai că 
Secretariatul n-a făcut nimic pentru a facilita publicarea în 
Novâi mir a Pavilionului canceroşilor, deja cules la 
tipografie, dar a făcut totul ca să nu fie publicat; el chiar a 
împiedicat examinarea părţii a doua a romanului de către 
secţia moscovită de proză. 

S-a pierdut un an şi inevitabilul s-a produs: acum câteva 
zile, suplimentul literar al lui Times a publicat unele 
capitole din Pavilionul canceroşilor. Acum nu mai poate fi 
exclusă eventualitatea publicării şi a altor texte, poate 
bazate pe versiuni inexacte şi nefinalizate ale romanului. 
Ceea ce s-a întâmplat mă obligă să fac cunoscut mediilor 
noastre literare conţinutul scrisorilor şi intervențiilor 
anexate la prezenta, pentru ca poziţia şi responsabilitatea 
Secretariatului Uniunii Scriitorilor din URSS să apară cu 
claritate. 

Darea de seamă anexată a intervențiilor auzite cu ocazia 
şedinţei din 22 septembrie 1967 a Secretariatului a fost 
făcută de mine personal si, fireşte, fără să fie completă, ea 
este absolut conformă cu adevărul şi poate constitui un 


element de informaţie suficient, până la publicarea 
stenogramei complete. 

Soljeniţân Anexe: 

+ Scrisoarea mea din 12.9.67 adresată tuturor secretarilor 
(patruzeci şi doi) ai Uniunii Scriitorilor. 

2. Darea de seamă asupra intervențiilor auzite la şedinţa 
din 22 septembrie 1967 a Secretariatului. 

3. Scrisoarea din 25.11.67 a lui K. Voronkov. 

4. Scrisoarea mea din 1.12.67 către Secretariat. 

Secretariatului Uniunii Scriitorilor din URSS Revistei 
Novâi mir. Revistei Literaturnaia gazeta Membrilor Uniunii 
Scriitorilor 18 aprilie 1968 

La redacţia lui Novâi mir mi s-a arătat telegrama 
următoare: "NM 0177 Frankfurt-pe-Main H 2 9 16.20 Lui 
Tvardovski, Novâi mir Vă facem cunoscut că de curând 
comitetul securităţii statului prin Victor Louis a trimis în 
Occident încă un exemplar al Pavilionului canceroşilor, 
pentru ca prin aceasta să blocheze publicarea lui în Novâi 
mir. De aceea, noi am hotărât să publicăm imediat această 
lucrare. 

Redacţia revistei Grani." 

As vrea să protestez contra publicării Pavilionului 
canceroşilor atât în Grani cât şi în altă parte unde aceasta 
s-ar realiza de către V Louis, dar caracterul tulbure al 
telegramei necesită înainte de orice clarificarea 
următoarelor puncte: 1) Telegrama a fost expediată efectiv 
de redacţia revistei Grani sau printr-un interpus (ceea ce 
uşor poate fi verificat cu ajutorul telegrafului international, 
printr-o cerere a telegrafului din Moscova la Frankfurt-pe- 
Main)?' 2) Cine este acest Victor Louis, ce fel de om este 
acesta, care este naționalitatea sa? A scos el efectiv din 
Uniunea Sovietică un exemplar al Pavilionului canceroşilor, 
cui l-a transmis, unde există riscul să mai apară? şi ce 
legătură are cu aceasta Comitetul Securităţii Starului? 

Dacă Secretariatul Uniunii Scriitorilor este interesat în 
stabilirea adevărului şi în eliminarea riscului de a vedea 


publicându-se Pavilionul canceroşilor în rusă în străinătate, 
cred că el poate să obţină rapid răspunsuri la aceste 
întrebări. 

Acest episod te face să te gândeşti la căile bizare şi 
obscure prin care manuscrisele scriitorilor sovietici pot să 
ajungă în străinătate. El constitui6 pentru noi un 
avertisment serios: literatura nu poate fi redusă la conditi3 
"n care operele literare devin mărfuri profitabile pentru 
orice traficant po-cesor al unui paşaport. Operele autorilor 
noştri trebuie să poată fi publicate la noi, şi nu să ajungă 
prada editurilor străine. 

Soljeniţân Redacţiilor Le Monde, L. 'Unită, Literaturnaia 
gazeta 25 aprilie 1968 

Am aflat din ziarul Le Monde din 13 aprilie că în diverse 
locuri din Occident se publică extrase şi părti din romanul 
meu Pavilionul canceroşilor şi că editorii Mondadori (Italia) 
şi Bodley Head (Anglia) îşi dispută deja copyright-ul pentru 
acest roman. 

Declar că nici un editor străin n-a primit de la mine 
manuscrisul acestui roman şi nici n-a fost mandatat de mine 
să-l publice. De aceea nu recunosc ca legală nici o 
publicare prezentă sau viitoare (fără aprobarea mea), nu 
recunosc nimănui dreptul de a se erija în editor al scrierilor 
mele; orice denaturare a textului (inevitabilă în condiţiile 
multiplicării şi difuzării necontrolate a manuscrisului) mă 
prejudiciază; recuz şi interzic cu hotărâre orice adaptare 
neautorizată pentru ecran sau pentru scenă. 

Stiu deja din experientă cum, din cauza grabei, Ivan 
Denisovici a fost alterat în toate traducerile. Probabil că 
asta este soarta rezervată şi Pavilionului canceroşilor. Dar 
în afară de bani, mai există şi literatura. 

Soljeniţân 

Redacţiei Literaturnaia gazeta Copie revistei Novâi mir 
stiu că revista dumneavoastră nu-mi va publica nici un rând 
fără a-i da un sens fals sau viciat. Dar nu am altă 
posibilitate, pentru a răspunde numeroaselor persoane 


care mi-au trimis urările lor, decât prin intermedierea 
dumneavoastră: "Mulţumesc cu emoție tuturor cititorilor şi 
scriitorilor care mi-au tri-wis felicitările şi urările lor pentru 
cea de a cincizecea mea aniversare. Le Promit că nu voi 
trăda niciodată adevărul. Singura mea dorinţă este să mă 
aţâţ demn de speranţele Rusiei care citeşte." 

A. Soljeniţân Riazan, 12 dec. 1968 

Prezidiului colegiului orăşenesc Moscova al avocaţilor 
Redacţiei ziarului Izvestia din partea scriitorului Soljeniţân 
A.I. 

Or. Riazan, pasajul lablocikov |, ap. 11 

Declaraţie 7 mai 1959 

Vă rog să mă ajutaţi în a-mi apăra numele de acţiunile de 
natură a mă face de ocară ale lui salaghin Aleksandr 
Fiodomvici (Moscova, str. D. Bed-nâi 17, bloc |, ap. 246) şi în 
a curma aceste acţiuni. 

De mai multe luni de zile, el frecventează restaurantul 
"Bazarul slav" unde se dă drept “Scriitorul Soljenitm", 
împarte în numele meu autografe se comportă cu o 
dezinvoltură sfidătoare, face cadouri scumpe unor femei 
necunoscute (oficial însă este pensionar care trăieşte dintr- 
o pensie mică), comandă muzică explicând în gura mare că 
el "a suferit în lagăr" şi că acum are nevoie de o atmosferă 
veselă (din 1963 până în 1965 a fost într-adevăr în detenţie, 
conform art. 154 CP). 

În principal, el are agresivitatea şi obrăznicia de a căuta, 
în numele meu, femei care să-l urmeze. De exemplu, a 
sunat la Mosfilm cu rugămintea de a i se găsi o dactilografă- 
secretară tânără care să-l însoţească în călătoriile lui prin 
Uniune, şi când una dintre fete a dat curs acestei solicitări, 
el i-a propus direct să-i fie concubină. A sunat-o şi pe 
Dranovskaia Dina Isaevna, regizorul colectivului teatral al 
Palatului Culturii Gorki, i-a citit în numele meu "versuri de 
lagăr" şi a rugat-o "să-i aleagă nişte artiste tinere cu buni 
parametri fizionomiei", care, chipurile, să-i citească în 


public operele. [.] Cu mai puţine amănunte sunt cunoscute 
şi alte asemenea cazuri. 

Soljeniţân ÎNSEMNĂRI DE LA şEDINţA ORGANIZAŢIEI 
SCRIITORILOR DIN RIAZAN 

4 noiembrie 1969 şedinţa a durat de la ora 15 până la ora 
16.30. Din cei şapte membri ai organizaţiei scriitorilor din 
Riazan au fost prezenţi şase (Ernst Safonov, secretarul 
secţiei din Riazan, era spitalizat pentru o operaţie): 
secretaru din RSFSR - Frânt Taurin; secretarul cu agitația 
şi propaganda al miletului regional Riazan al PCUS - A. S. 
Kojevnikov; redactorul C* + edituri - Povarionkin, plus trei 
tovarăşi de la nişte organizaţii regl* Notele următoare au 
fost luate de Soljeniţân în cursul şedinţei. 

Pe ordinea de zi a fost, aşa cum s-a anunţat, o singură 
chestiune: infor-area secretarului Uniunii Scriitorilor din 
RSFSR, Taurin, despre hotărârea "cretarjatului US a 
RSFSR "Cu privire la măsurile de întărire a muncii 
educativ-ideologice printre scriitori”. 

Informarea în sine nu durează mult. F. Taurin citeşte 
hotărârea Secretariatului US din RSFSR, provocată de fuga 
lui Anatoli Kuznetovl peste graniţă şi care indică noi măsuri 
pentru întărirea controlului asupra scriitorilor care se 
deplasează în străinătate, precum şi măsuri privind 
educaţia ideologică a scriitorilor. Informează că asemenea 
şedinţe au avut deja loc în numeroase organizaţii regionale 
ale scriitorilor şi s-au situat la un înalt nivel, mai ales la 
organizaţia scriitorilor din Moscova, unde s-au adus acuzaţii 
Lidiei Ciukovskaia, lui Lev Kopelev, lui Bulat Okudjava, 
precum şi membrului organizaţiei din Riazan a US, 
Soljeniţân. 

Încep dezbaterile (regulamentul prevede pentru fiecare 
vorbitor zece minute). 

Vasili Matuskin (membru al US, Riazan; după câteva fraze 
generale despre situaţia organizaţiei din Riazan): Nu pot să 
nu vorbesc despre atitudinea tovarăşului Soljeniţân fată de 
literatură şi fată de organizaţia noastră. Aici este şi 


răspunderea mea, căci eu i-am dat cândva recomandare la 
intrarea în Uniunea Scriitorilor, în felul acesta, criticându-1 
astăzi pe el, eu mă critic pe mine însumi. Când a apărut 
Ivan Denisovici, nu totul în această scriere era imediat 
acceptabil, multe lucruri din această operă nu ne-au plăcut. 
Dar, după articolele lui Simonov şi ale lui Ivardovski, nu mai 
puteam discuta. Aveam speranţa că Soljeniţân va fi o 
mândrie a organizaţiei noastre. Aceste speranţe nu s-au 
realizat. lată, să luăm în consideraţie atitudinea lui fată de 
organizaţia noastră, în toţi aceşti ani, el a stat deoparte. A 
asistat la adunările de alegeri, ce-i drept, dar n-a luat 
cuvântul. Ajutor tinerilor scriitori - una dintre obligaţiile 
noastre statutare cele mai importante - nu a dat,nua 
participat la discutarea scrierilor debutanţilor. N-a depus 
nici o muncă. Constatăm nu fără durere că este arogant 
fată de Scriitorul A. Kuznetov a profitat de o călătorie în 
Anglia, în 1 969, pentru a cere acolo drept de azil. 
Renegându-şi operele publicate în URSS şi desfigu-rate de 
cenzură, el a hotărât să scrie de acum înainte sub numele 
de A. Anatoli, Pseudonim cu care a semnat, mai ales, 
versiunea nouă şi autentică a faimosului r. (N. t.) 
organizaţia noastră şi fată de modestele noastre rezultate 
literare. Am să spun cinstit şi sincer că toate ultimele sale 
scrieri (la drept vorbind, noi nu le cunoaştem, nu le-am citit, 
n-am fost invitaţi să le discutăm) merg în răspăr cu ceea ce 
scriem noi, ceilalţi scriitori. Pentru noi exista Patria-Marnă 
şi nimic nu este mai scump. Operele lui Soljeniţân se 
publică în străinătate şi toate acestea se deversează imediat 
asupra patriei noastre. Când se aruncă de zor cu noroi 
asupra patriei noastre folosindu-se operele lui şi cânj i se 
dau lui Aleksandr Isaevici indicaţii despre felul cum trebuie 
să răspundă - un articol în sensul acesta a fost publicat 
chiar în Literaturnaia gazeta - el nu reacţionează, 
considerându-se mai inteligent decât ceilalţi S. Baranov 
(preşedinte de şedinţă): Cele zece minute la care, conform 
regulamentului, aveaţi dreptul, au trecut. 


Matuskin cere o prelungire. 

Soljeniţân: Daţi-i cât cere tovarăşul. 

I se acordă prelungire. 

Matuskin: Uniunea Sciitorilor este o organizaţie în care se 
intră absolut benevol. Există oameni care sunt publicaţi fără 
să fie membri al Uniunii. În statutul acesteia se spune 
direct: Uniunea îi reuneşte pe adepţii unei aceleiaşi idei, pe 
cei care construiesc comunismul, pe cei care-şi consacră 
acestei cauze toată opera, pe cei care merg pe calea 
realismului socialist. În acest caz, Soljeniţân nu-şi are locul 
într-o organizaţie de scriitori, el să creeze deci separat. 
Oricât de mare ar fi sentimentul de amărăciune pe care-l 
încerc, trebuie totuşi să spun: drumurile noastre sunt 
diferite, Aleksandr Isaevici, şi va trebui să ne despărţim. 

Nikolai Rodin (membru al US, oraşul Kasimov): Nu maie 
nimic de adăugat la ceea ce a spus Vasili Semionovici. Dacă 
luăm statutul Uniunii şi-l comparăm cu activitatea civică a 
lui Aleksandr Isaevici, vom vedea mari nepotriviri. Eu nu am 
nimic de adăugat după cuvintele lui Vasili Semionovici. A. 1. 
n-a respectat statutul, n-a ţinut cont de Uniunea noastră. Ni 
s-a întâmplat să n-avem cui da să recenzeze manuscrisul 
unui scriitor începător, căci Soljeniţân a refuzat o asemenea 
sarcină. Am mari nemulțumiri fată de el. 

Serghei Baranov: Aceasta este o problemă foarte serioasă 
şi conducerea Uniunii Scriitorilor o ridică la momentul 
oportun, în organizaţia noastră, trebuie să ne cunoaştem 
bine unui sufletul celuilalt şi să ne ajutăm unul pe altul. Dar 
ce se va întâmpla dacă noi ne împrăştiem care încotro? Cine 
va educa tineretul? Cine va conduce cercurile literare care 
sunt numeroase în uzinele noastre şi în institutele noastre 
de învăţământ? Just a pus Vasili Semionâci problema lui A. |. 
Opera lui noi n-o cunoaştem, noi nu-i cunoaştem opera. La 
început s-a făcut mare zarvă în legătură cu operele lui. Dar 
eu, personal, n-am văzut niciodată în Ivan Denisovici decât 
un tablou foarte negru. Sau Casa Matrionei, unde a văzut el 
o asemenea femeie" singură cuc, locuind cu gândaci şi o 


pisică, şi pe care n-o ajută nimeni, unde se găseşte o 
asemenea Matriona? Eu speram totuşi că Alek-andr Isaevici 
va scrie lucruri necesare poporului. Dar unde-şi publică el 
lucrările, despre ce vorbesc ele? Noi nu ştim. Trebuie să ne 
îmbunătăţim nărerea pe care o avem despre noi înşine şi pe 
care o avem unii despre altiiSoljenitân s-a rupt de 
organizaţie si, evident, va trebui să ne separăm de el. 
Soljeniţân cere voie să pună o întrebare de ordin general 
tovarăşilor care au luat cuvântul, preşedintele îl refuză. 
Evgheni Markin (membru al US, Riazan): Mi-este foarte 
greu să vorbesc, mai greu decât oricui. Ca s-o spunem pe-a 
dreaptă, este vorba de prezenta lui Aleksandr Isaevici în 
organizaţia noastră. Eu nu eram încă membru al Uniunii 
atunci când 1-ati primit în rândurile dumneavoastră. Mă 
simt copleşit în fata extraordinarei amplitudini a mişcării 
care animă limba de pendul a aprecierilor. Colaboram la 
Literatura ijizn când lui Soljeniţân i se aduceau elogii 
nemaipomenite. De atunci încoace, dimpotrivă: n-am auzit 
niciodată păreri aşa de dure ca acelea exprimate la adresa 
lui Soljeniţân. Asemenea excese influenţează apoi conştiinţa 
oamenilor care iau decizii. Să ne amintim cum a fost 
denigrat Esenin, iar apoi a început să fie ridicat în slava 
cerului, iar acum unii ar vrea din nou să-l desființeze. Să ne 
amintim de judecăţile aspre de după anul 1946. Mie mi-e 
mai greu ca oricui să mă dumiresc în situaţia aceasta. Dacă 
pe Soljeniţân astăzi îl excludem, şi apoi îl reprimim, şi apoi 
iar îl excludem, şi apoi iar îl reprimim - eu nu vreau să 
particip la chestia asta. Atunci unde or să-şi caute un al 
doilea apendice cei care s-au eschivat de la discuţia de 
astăzi? 1 Or, noi avem mari necazuri în organizaţie: nu li se 
dau apartamente membrilor Uniunii. Timp de doi ani, 
organizaţia noastră din Riazan a fost comandată de câtre 
netrebnicul de Ivan Abramov, care nici măcar nu era 
membru al Uniunii şi care ne lipea nouă pe spate etichete 
politice. Eu mi-am făcut studiile la Institutul de Literatură în 
acelaşi timp cu Anatoli Kuznetov; intuiţia nu ne înşală, nu-l 


iubeam pentru că era un făţarnic. După părerea mea, 
articolele statutului pot fi interpretate în două feluri, ele 
sunt un cuţit cu două tăişuri. Dar, desigur, as vrea să-l 
întreb pe Aleksandr Isaevici de ce n-a participat la 
activităţile organizaţiei. De ce, în legătură cu acel ta-paj 
făcut în jurul numelui lui de către presa străină, n-a 
intervenit în presa noastră, de ce despre aceasta nu ne-a 
relatat nouă? De ce nu s-a străduit Aleksandr Isaevici să 
explice corect şi să facă în aşa fel încât poziţia lui să fie 
clară pentru toţi? Eu nu i-am citit operele mai noi. Părerea 
mea cu ! Aluzie la operaţia secretarului secţiei din Riazan, 
Safonov, absent de la dezbateri. (N. t.) privire la prezenta 
lui în Uniunea Scriitorilor? El nu aparţinea organizaţiei 
scriitorilor din Riazan. Sunt cu totul de acord cu 
majoritatea organizaţiei Nikolai Levcenko (membru al US, 
Riazan): în principal, chestiunea a fost lămurită de către 
tovarăşii care tocmai au vorbit. As vrea să mă pun în locul 
lui Aleksandr Isaevici şi să mă întreb cum m-aş fi comportat 
eu Dacă în străinătate unii s-ar fi servit de opera mea ca de 
o armă, ce-aş fi făcut eu? As fi venit să mă consult cu 
tovarăşii mei. El însă s-a izolat. Mă alătur deci majorităţii. 

Povarionkin: De-a lungul r. alior ani, A. |. a fost r'pt de 
Uniunea Scriitorilor. Nu venea la adunările de alegeri şi se 
mulțumea să trimită telegrame: "mă asociez majorităţii" - 
este asta o poziţie principială? Gorki spunea că Uniunea 
Scriitorilor este un organism colectiv, o organizaţie 
obştească. Este clar că A. I. a intrat în Uniune în alte 
scopuri: ca să aibă legitimaţie de scriitor. Caracteristicile 
ideologice ale operelor sale nu ne ajută să construim 
societatea comunistă. El prezintă în negru viitorul nostru 
luminos. Este el însuşi negru pe dinăuntru. Numai un 
adversar ideologic putea să arate o creatură aşa de 
târâtoare precum Ivan Denisovici. A. I. s-a exclus singur din 
organizaţia scriitorilor. 

Soljeniţân cere din nou voie să pună o întrebare, în loc de 
asta i se propune să ia cuvântul. După câteva ezitări, i se dă 


voie să pună întrebarea. 

Soljeniţân roagă pe membrii Uniunii Scriitorilor care i-au 
reproşat că a refuzat să recenzeze manuscrise, că a refuzat 
să ia cuvântul în fata tinerilor scriitori, să citeze măcar un 
caz de acest fel. 

Cei care au vorbit tac de data aceasta. 

Matuskin: Un membru al Uniunii Scriitorilor trebuie, 
conform statutului, să fie activ, nu să aştepte invitaţii. 

Soljeniţân: Regret că şedinţa noastră nu se stenografiază, 
că nu se iau note minuţioase. Căci aceasta poate prezenta 
interes nu numai mâine, ci chiar şi mai târziu. De altfel la 
Secretariatul Uniunii Scriitorilor din RSFSR au lucrat trei 
stenografe, dar Secretariatul, declarând că însemnările 
mele erau tendenţioase, tot n-a reuşit sau tot nu s-a decis să 
prezinte stenograma acelei consfătuiri. 

Înainte de toate, vreau să iau piatra de pe inima 
tovarăşului Matuskin. Vasili Semionâci, v-aş aminti că 
dumneavoastră nu mi-aţi dat niciodată nici o recomandare; 
ca secretar la acea vreme al secţiei din Riazan, n-aţi făcut 
decât să-mi aduceţi nişte formulare ca să le completez, în 
acea perioadă când toată lumea mă acoperea de laude 
nemăsurate, Secretariatul Uniunii Scriitorilor din RSFSR 
era aşa de grăbit să mă primească în organizaţie, încât n-a 
lăsat timp de strângere a recomandărilor, încât nu i-a lăsat 
timp organizaţiei de bază din Riazan să mă primească în 
rândurile sale, ci m-a primit ea cu de la sine putere şi mi-a 
trimis o telegramă de felicitare. 

Acuzaţiile ce mi s-au adus aici se împart în două grupe cu 
totul dife-* te prima priveşte organizaţia din Riazan a 
Uniunii Scriitorilor, a doua - t destinul meu literar, în 
privinţa primei grupe voi spune că nici o acuzaţie nu este 
întemeiată. Păcat că secretarul nostru, tovarăşul Safonov, 
este bsent. Căci eu, chiar în aceeaşi zi, l-am pus la curent 
cu fiecare dintre crisorile mele către congres sau 
Secretariat, şi l-am rugat mereu să aducă aceste 
documente la cunoştinţa tuturor membrilor organizaţiei din 


Riazan a US, precum şi la cea a tinerilor noştri autori. Nu vi 
le-a arătat? N-a vrut el? Sau tovansul Kojevnikov, aici de 
fată, i-a interzis s-o facă? Nu "umai că n-am evitat să am 
contacte profesionale cu organizaţia din Riazan a US dar 1- 
am rugat insistent pe Safonov să facă în aşa fel ca Pavilionul 
canceroşilor, discutat în organizaţia scriitorilor din 
Moscova, să fie neapărat discutat şi în organizaţia din 
Riazan, am copia scrisorii mele pe această temă. Dar, nu 
stiu din ce motiv, nici Pavilionul canceroşilor n-a fost deloc 
adus la cunoştinţa membrilor organizaţiei din Riazan a US. 
De asemenea m-am arătat totdeauna dispus să iau cuvântul 
în public, dar nu mi s-a permis niciodată s-o fac, evident de 
teama a nu stiu ce. În ce priveşte pretinsa mea arogantă, e 
de râs, nimeni dintre dumneavoastră nu poate să-şi 
amintească vreun caz în care eu să fi dat dovadă de aşa 
ceva prin vreo frază sau prin vreo expresie a fetei, 
dimpotrivă, m-am simţit în relaţii de totală naturaleţe şi 
camaraderie cu dumneavoastră toţi. Că n-am fost totdeauna 
prezent la adunările de alegeri este adevărat, dar cauza 
este că eu, în cea mai mare parte a timpului, nu locuiesc la 
Riazan, ci în împrejurimile Moscovei, în afara oraşului. 
Imediat după publicarea lui/van Denisovici am fost presat 
să mă mut la Moscova, dar m-am temut să nu mă pierd în 
mediul de acolo şi am refuzat. Când, după câţiva ani, am 
cerut aprobare să mă mut acolo, am fost refuzat. M-am 
adresat celor de la organizaţia din Moscova, rugându-i să 
mă înregistreze la ei, dar secretarul, V. N. Ilin, mi-a răspuns 
că este imposibil, că trebuie să fac parte din organizaţia din 
localitatea înscrisă pe buletin şi că locul unde trăiesc efectiv 
nu are importantă. De aceea uneori mi-a fost greu să vin la 
adunările de alegeri, în ce priveşte acuzaţiile cu caracter 
general, eu continuu să nu înţeleg ce fel de "răspuns" se 
aşteaptă de la mine - "răspuns" la ce? Poate la acel faimos 
articol din Literaturnaia gazeta, unde mi-a fost contrapus 
Anatoli Kuznetov şi unde s-a spus că trebuia să răspund 
Occidentului, cum a făcut-o el, nu ca mine? La acel articol 


anonim, eu n-am ce să răspund. Acolo este pusă la îndoială 
justeţea reabilitării mele - prin propoziţia aluzivă şi perfidă: 
"si-a ispăşit pedeapsa" - şi-a ispăşit pedeapsa şi cu asta 
basta, adică, înţelegeţi dumneavoastră, pedeapsa dată pe 
merit. Acolo se spun minciuni despre romanele mele, se 
pretinde că Primul cerc nu este decât "o calomnie 
răutăcioasă la adresa regimului nostru", dar cine a 
demonstrat, cine a arătat, cine a ilustrat acest lucru? 
Nimeni nu cunoaşte aceste romane, despre ele se poate 
spune orice. şi acel articol mai conţine şi multe falsificări 
mai mărunte şi deformează tot sensul scrisorii rnele către 
congres, în siârsit, din nou se ia la molfăit povestea 
răsuflată în le gătură cu Banchetul învingătorilor, este de 
altfel locul să ne întrebăm de unde are redacţia 
Literaturnaia gazeta informaţii despre piesă, de unde a 
primit-o pentru a o citi, dacă unicul exemplar existent a fost 
luat din biroul meu de către Securitatea Statului? 

În general, cu operele mele se întâmplă următoarele: dacă 
îmi reneg eu însumi un lucru, dacă nu vreau ca el să existe, 
cum e cazul cu Banchetul învingătorilor - atunci se depun 
eforturi spre a-l relata şi "explica" nu-i asa, cât mai mult. 
Dacă însă insist să mi se publice lucrări ca Pavilionul 
canceroşilor sau Cercul, atunci se face totul ca să fie 
ascunse şi trecute sub tăcere. 

Trebuie să-i "răspund" Secretariatului? Dar deja i-am 
răspuns la toate întrebările pe care mi le-a pus, iar el nu mi- 
a răspuns la niciuna dintre întrebările mele. N-am primit 
nici un răspuns de fond la scrisoarea mea către Congres, 
nici la partea ei generală, nici la chestiunile de natură 
personală. A fost considerată de mică importantă în raport 
cu celelalte probleme ale Congresului, au lăsat-o baltă şi 
încep să cred că s-a aşteptat cu tot dinadinsul ca ea să 
circule pe o arie cât mai largă, timp de două săptămâni, 
apoi, când a fost publicată în Occident, s-a găsit în asta un 
pretext comod pentru a nu o publica la noi. 


Este exact acelaşi procedeu care a fost aplicat Pavilionului 
canceroşilor, încă din septembrie 1967, eu am prevenit cu 
insistentă Secretariatul asupra pericolului care exista ca 
Pavilionul să apară în străinătate din cauza marii lui 
circulații la noi. Am presat pentru a se da dezlegare să fie 
publicat la noi, în Novâi mir. Dar Secretariatul aştepta. 
Când, în primăvara lui 1968, au început să apară semne că 
din clipă în clipă urmează să fie publicat în Occident, eu am 
trimis scrisori la Literaturnaia gazeta, la Le Monde şi la Z, ' 
Unită, scrisori prin care interziceam publicarea Pavilionului 
canceroşilor şi contestam orice drept editorilor occidentali. 
şi ce s-a întâm-plat? Scrisoarea recomandată, trimisă prin 
postă, câtre Le Monde, n-a trecut. Scrisoarea către L'Unită, 
încredinţata cunoscutului publicist comunist Vittorio 
Strada, i-a fost confiscată la vamă şi eu a trebuit să-mi 
folosesc toată puterea de convingere ca să-i fac pe vameşi 
să creadă că era în interesul literaturii noastre ca această 
scrisoare să apară în U Unită. La câteva zile după această 
convorbire, deja la începutul lui iunie, scrisoarea a fost 
totuşi publicată în L'Unită, dar Literaturnaia gazeta tot 
astepta-Ce aştepta? De ce ascunsese ea scrisoarea mea 
timp de nouă săptămâni> de la 21 aprilie până la 26 iunie? 
Ea aştepta ca Pavilionul canceroşilor s* apară în Occident! 
şi când, în iunie, a apărut în această groaznică edit'e rusă la 
Mondadori, numai atunci a publicat Litgazeta protestul meu 
gar" njgindu-l cu prolixul ei articol nesemnat unde eram 
acuzat că protestez + nsuficient de energic împotriva 
publicării Pavilionului, insuficient de tă-'os s' de ce Litgazeta 
reţinuse protestul meu timp de nouă săptămâni? Calculul 
este clar: aşteptam să apară Pavilionul în Occident, şi atunci 
vom tea sj. [anatemizăm şi să nu-i dăm acces la cititorul 
sovietic. Dar dacă fi fost publicat la timp, protestul meu ar fi 
putut să oprească publicarea pavilionului în Occident. De 
exemplu, în mai 1968, îndată ce le-au parvenit zvonuri că 
eu protestez împotriva publicării cărţii, cele două edituri 
americane Dutton şi Praeger au abandonat intenţia de a 


edita Pavilionul. şi ce-ar fi fost dacă Litgazeta mi-ar fi 
publicat protestul îndată? 

Baranov (preşedintele şedinţei): Timpul dumitale a 
expirat, cele zece minute au trecut. 

Soljeniţân: Ce regulament poate să fie aici? Asta este o 
problemă de viaţă şi de moarte. 

Baranov: Dar nu putem să vă acordăm mai mult timp, nu 
ne lasă regulamentul. 

Soljeniţân insistă. Se aud voci, opinii diverse. 

Baranov: Cât timp îţi mai trebuie? 

Soljeniţân: Mai am multe de spus. Dar daţi-mi încă zece 
minute, cel putin. 

Matuskin: Să-i mai dăm trei minute. 

După ce s-au sfătuit, i-au dat încă zece minute. 

Soljeniţân (accelerând un debit şi aşa rapid): M-am 
adresat la Ministerul Postelor pentru a-l ruga să pună 
capăt brigandajului postal la care este supusă 
corespondenta mea, nedistribuirea sau întârzierea 
scrisorilor, telegramelor, pachetelor, în special a celor 
venite din străinătate sau trimise în străinătate, de exemplu 
când am răspuns celor ce m-au felicitat la împlinirea vârstei 
de cincizeci de ani. Dar ce să mai spui când însuşi 
secretariatul US din URSS susţine acest brigandaj postal? 
Căci Secretariatul nu mi-a trimis nici o scrisoare, nici o 
telegramă din grămada pe care a pri-mit-o pe numele meu 
cu ocazia celei de a cincizecea mea aniversări. O tine fără 
să spună nimic. 

Toată corespondenta mea este interceptată, dar mai mult: 
rezultatele acestei cenzuri poştale ilegale sunt folosite cu o 
dezinvoltură cinică. Astfel, secretarul comitetului de partid 
pentru raionul Frunze al oraşului Moscova '-a convocat pe 
directorul Institutului de Limbă Rusă al Academiei de 
ştiinţe?! i-a interzis să înregistreze vocea mea la 
magnetofon la acest institut: el aflase de acest proiect 
printr-un extras al cenzurii poştale, extras ce-i fii-sese 
remis. 


Acum despre acuzaţia privind aşa-zisa "înnegrire a 
realităţii". Spu-neti-mi când şi unde, în ce teorie a 
cunoaşterii oglindirea obiectului este c*nsiderată mai 
importantă decât obiectul însuşi? Poate în nişte filosofii 
fantomatice, dar nu în dialectica materialistă. Rezultatul 
este următorul-important nu este ceea ce facem, important 
este ceea ce se va spune despre ceea ce facem. şi pentru ca 
să nu se spună nimic rău, vom păstra tăcere asupra a tot 
ceea ce se întâmplă. Dar aceasta nu este o soluţie. De 
ticăloşii nu trebuie să ne ruşinăm atunci când vorbim de 
ele, ci atunci când le corni-tem. Poetul Nekrasov a spus: 
Cine fără tristeţe şi fără minte trăieşte, Acela nu-şi iubeşte 
tara. 

Si cel care tot timpul e vesel şi cântă, acela, dimpotrivă, 
este indiferent fată de patria lui. 

S-a vorbit aici despre limba partidului. Da, evident, 
această limbă oscilează foarte mult, şi nu numai pentru 
mine, ci în toată viaţa noastră: unii vor să ascundă, să facă 
uitate crimele lui Stalin, să nu mai fie amintite. "Dar trebuie 
să ne amintim de trecut?" - 1-a întrebat pe Lev Tolstoi 
biograful său Biriukov. Răspunsul lui Tolstoi îl citez după 
lucrarea lui Biriu-kov, Biografia lui L. N. Tolstoi, tomul 3-4, 
pagina 48 (citeşte în grabă): "Dacă as avea o boală grea şi 
m-aş vindeca şi as scăpa de ea, as pome-ni-o totdeauna cu 
bucurie. N-aş mai pomeni-o dacă as fi la fel de bolnav, şi 
chiar mai bolnav decât în trecut, şi as vrea să mă înşel pe 
mine însumi. Suntem bolnavi şi mereu la fel de bolnavi. 
Boala şi-a schimbat forma, dar ea este mereu aceeaşi, 
numai că i se spune altfel. Boala de care suferim este 
omuciderea. Dacă ne amintim de trecut şi-l privim în fată, 
ne dăm seama de cât de violenţi suntem astăzi." 

Nu! Nu va fi posibil ca la nesfârşit să trecem sub tăcere 
crimele lui Stalin, nu va fi posibil ca la nesfârşit să mergem 
împotriva adevărului. Sunt crime care au fost săvârşite 
împotriva a milioane de oameni, şi ele trebuie denunţate. şi 
ar fi bine să ne întrebăm ce influentă morală exercită 


asupra tineretului acoperirea acestor crime. Asta înseamnă 
pervertirea a noi milioane de oameni. Tineretul care se 
ridică nu este prost, el înţelege perfect că au fost milioane 
de crime şi că sunt trecute sub tăcere, şi că întreg dosarul 
trecutului este legat cu şapte sfori. Aşadar, ce ne împiedică 
pe fiecare dintre noi să fim părtaşi la alte nedreptăţi? 
Dosarul acestora va fi şi el legat cu şapte sfori. 

Îmi rămâne să spun că nu mă dezic de nici un cuvânt, de 
nici o literă din scrisoarea mea către Congresul scriitorilor. 
Pot să închei cu aceleaşi cuvinte cu care mi-am încheiat şi 
scrisoarea (citeşte): "Sunt liniştit, evident, pentru că datoria 
mea de scriitor mi-o voi face, în orice împrejurare, şi poate 
că din fundul mormântului mi-o voi face cu mai mult succes 
şi cu mai multă autoritate decât în timpul vieţii. Nimeni nu 
va reuşi să bareze căile adevărului şi sunt gata să mor 
pentru ca el sa înainteze. Dar oare, până la urmă, multele 
experiente pe care le-am trăit e vor învăţa ele să nu-l mai 
oprim, cât trăieşte, pe scriitor de la scris? Până - prezent, o 
asemenea înţelepciune nu ne-a înfrumusețat istoria." şi 
acum, votaţi, aveţi majoritatea. Dar să nu uitaţi un lucru: 
istoria lite-turii se va interesa şi de şedinţa noastră de 
astăzi. 

Jyfatuskin: Am o întrebare pentru Soljeniţân. Cum explici 
dumneata faptul că te editează cu atâta plăcere în 
Occident? 

Soljeniţân: Dar cum explici dumneata faptul că mi se 
refuză cu atâta obstinaţie publicarea în patria mea? 

Jyfatuskin: Nu, dumneata trebuie să-mi răspunzi la 
întrebare. 

Soljeniţân: Eu deja am răspuns cu vârf şi îndesat. Eu am 
întrebări mai multe şi le-am pus înainte, să-mi răspundă 
Secretariatul la ele. 

Kojevnikov (oprindu-l pe Matuskin): Bine, nu-i nevoie. 
Tovarăşi, eu nu vreau să mă amestec în şedinţa 
dumneavoastră şi nici să vă influenţez decizia, 
dumneavoastră sunteţi perfect independenţi. Dar vreau să 


protestez contra (cu o voce metalică) turnurii politice pe 
care Soljeniţân vrea să ne-o impună. Noi punem o 
întrebare, iar el pune alta. Are toate ziarele la dispoziţie ca 
să răspundă străinătăţii, dar el nu se foloseşte de ele. Nu 
doreşte să le răspundă duşmanilor noştri. Nu doreşte să 
dea replica străinătăţii şi - fără referiri la Nekrasov şi la 
Tolstoi, ci cu propriile sale cuvinte - să le răspundă 
duşmanilor noştri. Congresul a respins scrisoarea dumitale 
ca inutilă, ca incorectă din punct de vedere ideologic. 
Dumneata, în scrisoarea dumitale, negi rolul conducător al 
Partidului, iar noi ţinem foarte mult la acest lucru, la rolul 
conducător al Partidului! şi cred că foştii dumitale colegi de 
breaslă au vorbit corect aici. Noi nu ne putem împăca! 
Trebuie să mergem în aceeaşi cadenţa, solidari, disciplinaţi, 
toţi împreună, supunându-ne nu unui curent oarecare, ci 
conştiinţei noastre! 

Frânt 'Taurin: Acum de problema aceasta va trebui să se 
ocupe Secretariatul RSFSR. Este adevărat, esenţialul nu 
este recenzarea manuscriselor sau preocuparea pentru 
cercurile literare. Esenţialul este că dumneata, tovarăşe 
Soljeniţân, nu te-ai împotrivit folosirii numelui dumitale în 
Occident. Asta se poate explica în parte prin nedreptăţile 
care ti s-au făcut, prin sirul de ofense care ti s-au adus. Dar 
uneori trebuie să plasezi destinul patriei mai presus de 
propriul tău destin, înţelege, nimeni nu vrea să te pună în 
genunchi. Această şedinţă este făcută în încercarea de a te 
ajuta să te debarasezi de tot ce ti se lipeşte pe spate în 
Occident. Acolo, lucrurile sunt prezentate în sensul că 
dumneata, cu talentul care-ţi este propriu, acţionezi public 
împotriva patriei dumitale. Poate că în această luptă se 
comit şi unele deformări, dar eu cunosc stenogramele 
şedinţei Secretariatului. Secretarii, şi în special tovarăşul 
Fedin, te-au rugat pur şi simplu părinteşte: Ia concesii, dă o 
ripostă publică acestui tapaj care se face în Occident. Aici 
este vorba de o pagubă dublă: suntem împroşcaţi noi ca 
tară şi ni se răpeşte un scriitor de talent. Orice hotărâre 


care se va adopta astăzi va fi exami nată la Secretariatul 
RSFSR. 

Levcenko (se ridică pentru a citi un proiect de rezoluţie 
deja bătut la maşină; citeşte): ". Articolul 2. Adunarea 
consideră că modul de comportare al lui Sol jenitân are un 
caracter antisocial, care contravine scopurilor şi sarcinilor 
Uniunii Scriitorilor din URSS. Pentru conduita sa 
antisocială, care contra vine scopurilor şi sarcinilor Uniunii 
Scriitorilor din URSS, pentru încălca-rea grosolană a 
prevederilor fundamentale ale statutului US din URSS - se 
propune excluderea literatului Soljeniţân din rândurile 
membrilor Uniunii Scriitorilor din URSS. 

Rugăm Secretariatul să confirme această hotărâre." 

Markin: As vrea să stiu părerea secretarului nostru, 
tovarăşe Safonov. El este informat sau nu? 

Baranov: Este bolnav. Adunarea noastră este statutară. 

Se votează. Pentru rezoluţie: cinci voturi contra unu (al 
meu). 

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE SECRETARIATUL 
UNIUNII SCRIITORILOR DIN RSFSR Călcând în picioare, 
fără să vă fie pic de ruşine, propriul vostru statut, m-aţi 
exclus în lipsă, pompieristic, fără măcar să-mi trimiteţi o 
telegramă de convocare, fără măcar să-mi lăsaţi cele patru 
ore necesare pentru a veni de la Riazan şi a asista la 
şedinţa voastră. Ati arătat clar că decizia a precedat 
"discuţia". V-aţi temut să mi-acordaţi şi mie zece minute de 
vorbire. Mă văd silit să le înlocuiesc prin această scrisoare. 

Ştergeţi-vă cadranele ceasurilor! Le-a luat-o înainte 
secolul. Daţi la o parte perdelele grele şi scumpe r Voi nici 
măcar nu bănuiţi că afară deja se crapă de ziuă. Nu mai 
este epoca aceea sinistră, întunecată, nenorocită, când - la 
fel de servili ca şi astăzi - o excludeaţi pe Ahmatova. şi nu 
mai este nici epoca aceea cu politica ei timidă şi incertă, 
când-cu urlete -îl excludeaţi pe Pasternak. Ruşinea aceasta 
nu vă este de ajuns? O vreţi şi mai de neşters? Dar nu-i 


departe ceasul când fiecare dintre voi va căuta mijlocul de 
a-şi răzui semnătura din josul rezoluţiei de astăzi. 

Călăuze oarbe ale unor orbi! Voi nici măcar nu observați 
că vă târâţi paşii într-o direcţie opusă celei pe care ati 
proclamat-o. În aceste vremuri de criză, voi sunteţi 
incapabili să propuneţi ceva constructiv, ceva bun 
pensocietatea noastră grav bolnavă. Doar ura şi vigilenta vă 
caracterizează, urele voastre cuvinte de ordine sunt "tine-l 
şi nu-i da drumul"! 51 Infestaţi presa cu articolele voastre 
pletorice, vidul vostru intelectual earcă zadarnic să-şi 
depăşească condiţia - argumente n-aveţi, ci nu 10 ' maşina 
de vot şi cea de presat pe cale administrativă. De aceea nic 
lohov, nici voi toţi laolaltă n-aţi îndrăznit să răspundeţi la 
celebra sen are a Lidiei Ciukovskaia, mândria publicisticii 
ruse. şi se pregăteşte împo Va ei cleştele administrativ: căci, 
nu-i asa, cum a îndrăznit ea să permity o carte a ei 
needitatăl să fie citită? De vreme ce instanţele au decis să 
nu te publice - sugrumă-te, sufocă-te, mistuie-te! Nu da 
nimănui nimic. 

De citit! 

Se pregăteşte de asemenea excluderea lui Lev Kopelev - 
veteran de război, el deja a petrecut, iară nici o vină, zece 
ani de închisori şi la-"jje - vinovat acum de faptul că ia 
apărarea celor persecutați, că a divulgat secretul 
sacrosanct al unei convorbiri pe care a avut-o cu o persoană 
influentă, că a violat secretul unui cabinet. Dar de ce aveţi 
voi convorbiri care trebuie ascunse de popor? şi nu nouă ni 
s-a promis, acum cincizeci de ani, că nu va mai exista 
niciodată diplomaţie secretă, tratative secrete, numiri şi 
permutări secrete şi de neînțeles, că masele vor şti şi vor 
judeca totul în mod deschis! 

"Duşmanul nu doarme", iată toată justificarea voastră, 
acest "duşman" permanent, ba chiar veşnic, care este 
fundamentul comod al funcţiilor voastre şi al existentei 
voastre. Ca şi când n-ar fi existat duşmani în epoca în care 
ni se promitea dezvăluirea imediată a tuturor lucrurilor. 


Dar ce-aţi face voi fără "duşmani"? Dar nici să trăiţi n-aţi 
mai putea fără "duşmani", ura, o ură nu mai putin feroce 
decât cea rasială, a devenit ambianta sterilă în care vă 
petreceţi viaţa. Dar astfel se toceşte sentimentul de 
omenire una şi indivizibilă şi se accelerează pierzania 
acesteia. Dacă mâine s-ar topi numai gheţurile Antarcticii, 
atât şi nimic mai mult, noi toţi ne-am transforma într-o 
omenire pe cale de a se îneca. Voi, într-o asemenea situaţie, 
cui i-aţi mai băga pe gât teza "luptei de clasă"? Nu vorbesc 
chiar de ziua când ultimele dintre bipede vor rătăci pe 
pământul radioactiv şi vor dispărea ca specie. 

Este totuşi timpul să ne amintim că prima categorie căreia 
ne subsumăm este omenirea. şi că omenirea s-a diferențiat 
de lumea animală prin gândire şi vorbire. şi că acestea două 
trebuie, fireşte, să fie libere. A le încătuşa înseamnă a ne 
întoarce la starea animalică. 

Transparenta, o transparentă cinstită şi deplină, iată 
prima condiţie a sănătăţii oricărei societăţi, deci şi a 
societăţii noastre. şi cine nu vrea Este vorba de Casa 
părăsită, care descrie atmosfera marilor epurări din 1937. 
(N. t.) transparentă pentru tara noastră, acela este 
indiferent fată de patrie, acela nu se gândeşte decât la 
propriul său interes. Cine nu vrea transparentă pentru 
patria lui, acela nu vrea să-i vindece bolile, ci să i le 
sădească în interior pentru ca de-acolo acestea să acţioneze 
ca un factor de putrezire. 

A. Soljenitâi, 12 noiembrie 1959 

IATĂ CUM TRĂIM Iată cum trăim: fără nici un mandat de 
arestare sau fără vreun motiv medical, patru milițieni şi doi 
medici vin la un om sănătos. Medicii îl declară nebun, iar 
maiorul de miliţie îi strigă: "Noi suntem reprezentanţii 
forţei publice! Ridică-te!" Omul se vede cu mâinile răsucite 
la spate şi este condus la azilul de alienaţi mintal. 

Aceasta se poate întâmpla mâine cu oricare dintre noi şi 
este experienta pe care tocmai a trăit-o Jores Medvedev, 
savant-genetician şi publicist, om cu un intelect suplu, 


precis, strălucit şi cu un suflet bun (cunosc personal 
ajutorul dezinteresat pe care 1-a dat unor necunoscuţi 
aflaţi în pragul pieirii sau bolnavi). Tocmai diversitatea 
darurilor sale este cea care-i atrage caracterizarea de om 
anormal: "dedublare a personalităţii!" Tocmai reacţia sa la 
nedreptate şi la prostie a fost luată drept deviere 
bolnăvicioasă: "neadaptare la mediul social!" De vreme ce 
nu gândeşti aşa cum trebuie, înseamnă că eşti anormal! şi 
cei care s-au adaptat trebuie să gândească toţi la fel. şi nu 
există recurs: chiar şi demersurile celor mai buni savanţi şi 
scriitori ai noştri au un efect de parcă s-ar vorbi cu pereţii. 

Si dacă ar fi acesta primul caz! Dar devine o modă această 
represiune sumară fără căutarea culpabilităţii, când ţi-e 
ruşine să precizezi cauza. Unii dintre cei astfel reprimaţi 
sunt bine cunoscuţi, sunt mult mai multi cei necunoscuţi. 
Nişte psihiatri slugarnici, vinovaţi de încălcarea 
jurământului lor de medici, califică drept "boală psihică" şi 
atenţia acordată problemelor sociale, şi ardoarea excesivă, 
şi sângele rece excesiv, şi talentele prea marcate, şi însuşi 
preaplinul acestora. 

Totuşi, chiar simplul bun-simţ ar trebui să-i retină. Căci pe 
Ceaadaev, la vremea lui, nu l-au atins nici cu un fir de păr, 
şi totuşi pe călăii lui îi blestemăm de mai bine de un secol. 
Ar fi timpul să înţelegem: a închide în case de nebuni nişte 
oameni cu gândire independentă este un asasinat spiritual, 
este o variantă a camerei de gazare, şi chiar una mai crudă: 
chinurile celor care sunt ucişi în felul acesta sunt mai 
cumplite şi mai îndelungate. Ca şi camerele de gazare, 
aceste crime nu vor fi uitate niciodată, j toţi cei care vor fi 
participat la ele vor fi judecaţi fără prescripţie, în timpul 
vieţii şi după moarte. 

Si în fărădelegi şi în crime, trebuie totuşi avută în vedere 
limita de la care omul devine canibal! 

Este mărginit la minte cel care crede că poate trăi 
sprijinindu-se permanent numai pe forţa şi neglijând 
permanent obiecțiile conştiinţei. 


A. Soljeniţân 15 iunie 1970 

Tovarăşului M. A. Suslov, secretar al CC al PCUS Mihail 
Andreevici! 

14 octombrie 1970 

Vă scriu dumneavoastră, amintindu-mi că ne-am cunoscut 
în decembrie 1962 şi că dumneavoastră ati arătat atunci 
înţelegere pentru munca mea. 

Vă rog să examinaţi personal şi să comunicaţi celorlalţi 
membri ai conducerii statului propunerea care urmează. 

Propun să se reconsidere situaţia care s-a creat în jurul 
meu şi al operelor mele de către persoane de rea-credinţa 
de la Uniunea Scriitorilor, persoane care au dat guvernului 
informaţii eronate. 

După cum ştiţi, mi s-a decernat Premiul Nobel pentru 
literatură, în cele opt săptămâni care au rămas până la 
înmânarea acestui premiu, conducerea statului are 
posibilitatea să schimbe radical situaţia mea literară şi să 
permită astfel procedurii de înmânare a premiului să se 
desfăşoare în condiţii incomparabil mai bune decât sunt ele 
în prezent. Având în vedere timpul scurt care a mai rămas 
până atunci, îmi limitez propunerea la minimum: 1) Să se 
publice în cel mai scurt timp (cu corectura mea personală a 
şpalturilor), în ediţie separată, cu un tiraj semnificativ, 
romanul meu Pavilionul canceroşilor, şi să fie pus în vânzare 
liberă (Editura de Stat, dacă i se dă indicație în acest sens, 
poate să efectueze o atare operaţiune în două sau trei 
săptămâni). Interzicerea acestui roman, aprobat la Moscova 
de secţia de proză, acceptat de Novâi mir, este o pură 
neînțelegere. 

2) Să se anuleze toate formele de pedepsire (excluderi de 
studenţi din '"stitute etc.) a persoanelor găsite vinovate 
pentru faptul de a fi citit? I discutat cărţile mele. Să se 
anuleze interdicţia care face ca bibliotecile s* nu mai dea cu 
împrumut exemplarele din povestirile mele publicate 
anterior - este vorba de exemplarele care au supravieţuit. 
Să se anunţe fcfc 381 apariţia în curând a unei culegeri din 


povestirile mele (culegere care n fost publicată niciodată). 
"a Dacă se acceptă şi se realizează acest lucru, eu as putea 
să vă transrn' în vederea publicării, noul roman pe care-l 
termin zilele acestea, Aug" ' Paisprezece. Această carte nu 
poate în nici un fel să aibă dificultăţi cu CP zura: ea 
reprezintă o analiză militară detaliată a "catastrofei lui 
Samsonov" din 1914, unde spiritul de sacrificiu şi cele mai 
mari eforturi ale soldaţii şi ofiţerilor ruşi au devenit 
investiţie zadarnică şi fără sens din cauza par liziei 
comandamentului militar țarist. Interzicerea şi a acestei 
cărţi în tara noastră ar stârni o nedumerire generală. 

Dacă este necesară o întâlnire personală, o convorbire, o 
dezbatere eu sunt gata să vin. 

Soljeniţân Academiei Regale Suedeze Fundaţiei Nobel 
Mult stimaţi domni! 

27 noiembrie 1970 în telegrama pe care am trimis-o 
nominal secretarului Academiei, mi-am exprimat deja 
recunoştinţa şi mi-o exprim din nou acum, pentru onoarea 
ce mi-aţi făcut-o decernându-mi Premiul Nobel. Sufleteşte, 
îl împart cu predecesorii mei în literatura rusă care, din 
cauza condiţiilor dificile din ultimele decenii, n-au trăit până 
la atribuirea acestui premiu sau care, în timpul vieţii lor, au 
fost putin cunoscuţi în traducere lumii cititorilor. Sau, în 
original, chiar propriilor lor compatrioți. 

În aceeaşi telegramă, mi-am exprimat intenţia de a da curs 
invitaţiei dumneavoastră de a veni la Stockholm, desi 
anticipam procedura umilitoare care mă aştepta şi care, în 
tara noastră, este de rigoare pentru orice călătorie în 
străinătate, cu obligaţia de a completa nişte formulare 
speciale, de a obţine certificate de bună purtare de la 
organizaţiile de partid, chiar dacă nu eşti membru de 
partid, şi de a te lăsa instruit în privinţa comportării pe care 
trebuie s-o ai. 

Totuşi, atitudinea ostilă care s-a manifestat în aceste 
ultime săptarrm11 în presa din tara mea fată de premierea 
mea, măsurile discriminatorii care continuă a se lua 


împotriva cărţilor mele (pentru citirea lor te dă afară d* 
serviciu, te exclude din institute) mă fac să presupun că o 
călătorie a i" ea la Stockholm ar fi folosită pentru a-mi tăia 
legătura cu pământul meu natal' pentru a mă împiedica pur 
şi simplu să mă reîntorc acasă. 

Pe de altă parte, în informaţiile pe care mi le-aţi trimis şi 
care privesc tocolul înmânării premiului, am descoperit că 
solemnităţile premiilor comportă multe ceremonii şi 
festivități, lucruri care, date fiind mo-T lrneu “eva 
caracterul meu, pot fi obositoare şi derutante pentru 

* e Partea practică, adică discursul pentru premiu, nu 
intră, la drept vor-ud în ceremonial. Mai târziu, prin 
telegramă şi scrisoare, dumneavoastră ti exprimat temeri 
asemănătoare în legătură cu agitația care ar putea « 
însoţească şederea mea Ia Stockholm. 

După ce am cumpănit tot ceea ce v-am spus adineauri şi 
folosindu-mă de amabila dumneavoastră precizare că 
prezenta mea personală la ceremonie nu este o condiţie 
obligatorie pentru a primi premiul, prefer actualmente să 
nu întreprind demersuri pentru a veni la Stockholm. 

Eu as putea, dacă agreaţi o asemenea formă, să primesc 
diploma şi medalia din mâinile reprezentanţilor 
dumneavoastră la o dată care ne-ar conveni reciproc. 
Conform statutului Fundaţiei Nobel, sunt gata ca, în termen 
de şase luni începând din 10 decembrie 1970, să vă citesc 
sau să vă prezint textul scris al discursului. 

Această scrisoare este o scrisoare deschisă şi nu voi 
obiecta în caz că o veţi publica. 

Cu cele mai bune urări. 

A. Soljeniţân Majestate! 

Doamnelor şi domnilor! 

Sper că absenta mea involuntară nu va ştirbi eu nimic 
plenitudinea ceremoniei de astăzi. Printre scurtele 
alocuţiuni care vor fi rostite este aşteptată şi a mea. Eu şi 
mai putin as vrea ca ea să umbrească festivitatea. Totuşi nu 
pot să nu observ acea întâmplare remarcabilă care face ca 


AN AN 


ziua înmânării premiilor Nobel să coincidă cu Ziua 
Drepturilor Omului. Laureaţii premiilor Nobel nu pot să nu 
resimtă responsabilitate în fata acestei coincidente. 
Persoanele adunate la primăria oraşului Stockholm nu pot 
să nu vadă în aceasta un simbol. Astfel, la acest banchet, să 
nu uităm că astăzi Nste deţinuţi politici sunt în greva foamei 
pentru a-şi apăra drepturile diminuate sau cu totul călcate 
în picioare. 

A. Soljeniţân 10 decembrie 1970 

Academia Suedeză, domnului Karl Ragnar Gierow 
Fundaţia Nobel, domnului Nils K. Stole Mult stimaţi domni! 

21 ianuarie 197j După ce am început lucrul la alcătuirea 
discursului pentru Premiul Nobel pentru literatură, am 
descoperit că în însăşi această temă se ascunde o 
contradicţie: scriitorului i se propune să-şi schimbe modul 
de lucru şi să se pronunţe într-un domeniu mai degrabă de 
teoria literaturii. O asemenea experientă, uneori, se 
soldează cu rezultate strălucite, aşa cum ne-o 
demonstrează exemplul lui Camus. Probabil însă că mai 
adesea o asemenea schimbare de gen este foarte dificilă, 
dacă nu imposibilă. 

Personal constat că nu pot să mă menţin într-un cadru 
strict literar: pentru mine, judecăţile despre literatura zilei 
de azi nu pot fi rupte de judecăţile despre viaţa social- 
politică; mă va costa un mare (si, probabil, infructuos) efort 
ca să mă tin în frâu, să vorbesc despre natura artei sau 
despre natura frumuseţii şi să evit a vorbi despre modul de 
viaţa contemporan în Est şi în Vest, să nu ating acele 
probleme care mă seacă la inimă. Nici un scriitor 
occidental, fireşte, n-ar alege pentru aşa ceva tribuna 
Nobelului - dar eu, pur şi simplu, nu am alta. Iotuşi, dacă 
m-aş lăsa condus de sentimentele mele şi as merge într- 
acolo unde mă trage condeiul, discursul meu ar depăşi 
toate limitele admisibile a ceea ce se poate numi discurs 
ocazionat de primirea Premiului Nobel pentru literatură, ar 
veni în contradicţie cu latura publică şi cu latura mai putin 


publică a tradiţiei nobeliene, s-ar dovedi inacceptabil 
pentru culegerea pe care vreţi s-o editaţi. 

Aşadar, chibzuind eu pentru mine însumi, am ajuns la 
concluzia că ar fi mai rezonabil să renunţ la acest discurs. 
Astă-toamnă îmi scriaţi că nu este obligatorie citirea unui 
asemenea discurs. Totuşi, de-atunci mi-am exprimat intenţia 
de a prezenta unul. În cazul acesta, mă întreb dacă acum 
renunţarea mea nu aduce vreun prejudiciu fundaţiei Nobel. 
Pe de altă parte, mă întreb dacă un discurs, ca acela care 
riscă să-mi iasă mie, nu i-ar aduce un prejudiciu şi mai 
mare, întărind acuzaţiile cum că procedura nobeliană 
slujeşte unor scopuri politice. 

Această scrisoare v-o trimit pe cale neoficială şi încă destul 
de devreme, în ideea de a primi pe aceeaşi cale răspunsul 
dumneavoastră, opinia dumneavoastră pe care vă rog s-o 
exprimaţi fără nici o jenă. Dacă veţi cons'-dera că 
renunţarea la discurs nu mai este posibilă, eu vă voi 
prezenta textul (evident, pe aceeaşi cale) aşa cum va ieşi el. 

În ceea ce priveşte însă modalitatea de a-mi înmâna 
diploma şi medanobeliană, deocamdată nu sunt semne că 
situaţia s-ar schimba în bine. L11 aşteptarea acestei 
schimbări, diploma şi medalia pot să rămână mai departe în 
păstrarea dumneavoastră. şi cât timp? 

În aşteptarea răspunsului dumneavoastră, cu cele mai 
bune urări, Soljeniţân 

SCRISOARE DESCHISĂ ministrului Securităţii Statului al 
URSS, Andropov 13 august 1971 

Timp de multi ani am suportat în tăcere ilegalităţile comise 
de colaboratorii dumneavoastră: cenzurarea întregii mele 
corespondente, confiscarea a jumătate din ea, anchetarea 
corespondenţilor mei, persecuțiile administrative împotriva 
lor şi mizeriile care li se fac la serviciu, spionajul în jurul 
casei mele, filarea celor care mă vizitează, interceptarea 
convorbirilor mele telefonice, găurirea plafoanelor, 
instalarea de aparatură de înregistrare în locuinţa din oraş 
ca şi în casa mea de la tară, şi campania persistentă de 


calomnii dusă împotriva mea de la înălţimea tribunelor 
publice, când acestea sunt puse la dispoziţia colaboratorilor 
ministerului dumneavoastră. 

Dar, după spargerea de ieri, eu nu voi mai tăcea. Căsuţa 
mea de la tară (satul Rojdestvo, raionul Naro-Fominsk) era 
goală, cei care mă pândeau au considerat că eu plecasem 
de-acolo. Revenit la Moscova din cauza unei îmbolnăviri 
subite, 1-am rugat pe prietenul meu Aleksandr Gorlov să 
meargă să caute la mine la tară o piesă de schimb pentru 
maşina mea. Dar lacăt la usa de la intrare nu mai era şi se 
auzeau voci înăuntru. Gorlov a păşit dincolo de prag şi le-a 
cerut intruşilor să se legitimeze, în construcţia aceea mică, 
unde de-abia au loc să se întoarcă trei sau patru persoane, 
ei erau până la zece în civil. La comanda sefului: "în pădure 
cu el! şi faceti-1 să tacă!", pe Gorlov 1-au legat cu mâinile la 
spate, l-au trântit în pădure cu fata în jos şi au început să-l 
bată cu sălbăticie. Ceilalţi, între timp, au fugit în grabă pe 
poteci ocolite, prin tufăriş, ducând la maşinile lor pachete, 
hârtii, obiecte (poate şi o parte din aparatura pe care o 
aduseseră). Totuşi, Gorlov rezista energic şi striga, 
chemând martori. La strigătele lui au venit In fugă nişte 
vecini care le-au tăiat calea spre sosea şi le-au cerut docu- 
"entele. Atunci, unul dintre spărgători a scos o legitimaţie 
rosie şi vecinii s-au îndepărtat. Gorlov, cu fata tumefiată, cu 
hainele rupte, a fost dus la OMasină. "Frumoase metode 
aveţi!" - le-a spus el celor care-l însoțeau. "Noi suntem în 
operaţiune, şi în operaţiune ne este permis orice." 

Căpitanul (după documentul prezentat vecinilor) Ivanov 
(după declaraţia lui personală) 1-a condus pe Qorlov mai 
întâi la postul de miliţie Naro-Fominsk, unde agenţii locali 
1-au salutat respectuos pe "Ivanov". Acolo "Ivanov" i-a cerut 
lui Gorlov (H) explicaţii scrise despre cele ce se în! 
Tâmplaseră. Desi cu contuzii puternice, Gorlov a expus în 
scris scopul sosirii sale la Rojdestvo şi toate circumstanţele 
faptelor. După aceea sefuj spărgătorilor i-a cerut să 
semneze un angajament de nedivulgare. Gorlov a refuzat 


categoric. Atunci au plecat la Moscova si, pe drum, seful 
spărgătorilor a căutat să-l sugestioneze cu aceste cuvinte, 
pe care le reproducem textual: "Dacă Soljeniţân află ce s-a 
întâmplat la casa lui de la tară, poţi să te consideri terminat. 
Cariera dumitale (Gorlov este doctorand în ştiinţe tehnice, 
şi-a prezentat teza de doctorat pe care urmează s-o susţină, 
lucrează la Institutul Ghiprotis al Comitetului de Stat 
pentru Construcţii a [URSS) va fi compromisă, nu vei mai 
susţine nici o teză de doctorat. Asta se va răsfrânge asupra 
familiei dumitale, asupra copiilor, si, dacă va fi nevoie, te 
vom băga în puşcărie." 

Cei care ne cunosc viaţa stiu că aceste ameninţări sunt 
perfect realizabile. Dar Gorlov nu le-a cedat, a refuzat să 
semneze si, de-acum înainte, trăieşte cu ameninţarea unei 
represiuni deasupra capului. 

Eu vă cer, cetăţene ministru, să daţi publicităţii numele 
tuturor spărgătorilor, să fie pedepsiţi conform codului penal 
şi să se dea o explicaţie publică acestui eveniment, în caz 
contrar, nu-mi rămâne decât să consider ca cel care i-a 
trimis sunteţi. Dumneavoastră. 

A. Soljeniţân 

Lui A. N. Kosâghin, preşedinte al Consiliului de Miniştri al 
URSS 

13 august 1971 

Vă trimit copia scrisorii pe care i-am adresat-o ministrului 
Securităţii Statului, îl consider responsabil direct pentru 
toate ilegalităţile enumerate. Dacă guvernul URSS nu 
aprobă aceste acţiuni ale ministrului Andropov, aştept o 
anchetă judiciară. 

A. Soljeniţân Un poet poate fi ucis în mai multe feluri. 
Pentru 'Ivardovski s-a ales modalitatea răpirii de lui, a celei 
care devenise pasiunea vieţii lui: revista lui. 

W Erau prea putini şaisprezece ani de umiliri, suportaţi cu 
smerenie de acest erou epic, numai pentru ca revista să 
trăiască, numai pentru ca literatura să nu sucombe, numai 
pentru ca autorii să poată publica şi cititorii să poată citi. 


Era prea putin! A trebuit să fie ars pe rugul nedreptăţii: să j 
se dezorganizeze, să i se distrugă revista. şi într-o jumătate 
de an, acest loc 1-a mistuit. După o jumătate de an, el era 
deja bolnav de moarte, şi numai rezistenta lui neobişnuită i- 
a permis să trăiască aşa de mult şi pe deplin lucid până în 
ultima clipă. şi pe deplin suferind. 

Ziua a treia. Deasupra sicriului, portretul defunctului, aşa 
cum arăta el în apropierea vârstei de patruzeci de ani: 
servituţile amare dar dorite ale revistei încă nu i-au ridat 
fruntea; este tot numai un zâmbet, radiind de acea 
încredere copilărească pe care şi-a păstrat-o de-a lungul 
întregii vieţi şi care revenea să-l însenineze chiar şi în 
situaţia lui disperată din ultimul timp. 

În sunetele unei muzici răscolitoare se aduc coroane peste 
coroane. "Din partea ostaşilor sovietici". E un gest demn. 
Mi-aduc aminte că, pe front, toţi ostaşii, fără excepţie, ştiau 
să distingă sunetele miraculos de pure ale lui Tiorkin de 
cele ale altor opere de război. Dar noi ne amintim şi de 
dispoziţia care interzicea bibliotecilor militare să se 
aboneze la Novâi mir. şi de faptul că în trecutul foarte 
apropiat, în cazărmi, deţinătorii cărţii albastre (adică ai 
revistei Novâi mir) erau taraţi la interogatorii. 

Si iată că cei doisprezece minus unu ai Secretariatuluil au 
invadat scena, în garda de onoare, cadaveric-buhăiti, 
aceiaşi care îl huiduiau şi-l hăituiau. Avem o lungă tradiţie 
în privinţa aceasta, de la Puşkin încoace: exact în mâinile 
neprietenilor cade poetul mort. Ei fac ce fac şi se înstăpi- 
nesc asupra trupului lui, iau fata lumii cu discursurile lor 
meşteşugite. 

Făcând un fel de zid de piatră în jurul sicriului, ei cred că 
l-au izolat. Le-a reuşit destrămarea singurei noastre 
reviste, ceea ce pentru ei trece drept o victorie. 

Trebuie să ignori complet, să nu înţelegi deloc ultimul 
secol de istorie rasă, ca să vezi în această destrămare o 
victorie, iar nu o ireparabilă greşeala de calcul. 


Zevzecilor! Când vor răsuna vocile tinere, dure - ce-o să 
mai regretaţi că nu-l mai aveţi printre voi pe acest critic 
îngăduitor, la ale cărui delicate îndemnuri toţi erau cu 
luare-aminte. O să vreţi să scormoniţi pământul cu mâinile 
voastre ca să-l readuceţi pe Trifonâci la suprafaţă. Dar va fi 
prea târziu. 

A. Soljeniţân pentru ziua a noua (27 decembrie 1971) 1 
Secretariatul Uniunii Scriitorilor, din care făcea parte şi 
Tvardovski. (N. t.) 

Domnului Karl Ragnar Gierow, 'Academia Suedeză 
Domnului Nils K. Stole, Fundaţia Nobel Mult stimaţi domni! 

Moscova, 22 octombrie 197j Am primit "Comunicarea" 
dumneavoastră "pentru presă" din 7.10.71 şi vă mulţumesc. 

Într-adevăr, ambasadorul, domnul Jarring, mi-a propus 
anul trecut printre alte soluţii, pe aceea de a-mi remite 
diploma şi medalia Premiului Nobel la ambasada suedeză 
de la Moscova. Ştiind deja, în momentul convorbirii mele cu 
dânsul, că nu voi putea să plec la Stockholm, eu voiam să 
accept tocmai această soluţie, crezând că înmânarea 
diplomei şi a medaliei va avea loc în mod public, în fata unui 
anumit număr de persoane, şi că voi putea să-mi citesc în 
fata lor discursul pentru premiu. Dar ambasadorul Jarring 
mi-a replicat categoric că ceremonia nu va putea fi decât 
una confidențială, "ca acum, în acest birou". 

A accepta o asemenea propunere mi s-a părut umilitor 
pentru Premiul Nobel însuşi: este ca şi când ar fi ceva 
vicios, ce trebuie ascuns. Din câte înţeleg, înmânarea 
Premiului Nobel are loc în mod public tocmai pentru că 
această ceremonie are o semnificaţie generală. 

Când v-am scris la 27.11.70 că eram pregătit să primesc 
însemnele Premiului Nobel la Moscova, subînţelegeam 
tocmai o asemenea interpretare firească. 

De atunci, nici situaţia mea, nici punctul meu de vedere nu 
s-au schimbat. Anul acesta, ca şi anul trecut, sunt dispus să 
primesc însemnele Premiului Nobel la Moscova, dar, se 
înţelege, nu într-o manieră confidențială. Dacă însă, ca şi 


anul trecut, o asemenea ceremonie este considerată ca 
indezirabilă sau jenantă, eu vă rog din nou să continuaţi a 
păstra însemnele mele la Fundaţia Nobel, cu atât mai mult 
cu cât aceasta nu contravine statutului dumneavoastră, din 
câte am aflat din comunicatul pe care mi l-ati trimis. 

În acest caz, eu voi continua să nutresc împreună cu 
dumneavoastră speranţa tenace că va veni şi anul acela 
când împrejurările îmi vor îngădui, în sfârşit, să particip, la 
Stockholm, la ceremonia nobeliană tradiţională. 

Personal, vă aduc amândurora scuzele mele cele mai 
sincere pentru că, fără să vreau, v-am cauzat griji şi 
nelinişti de prisos pe care cu majoritatea predecesorilor 
mei nu le-aţi avut. 

Cu cele mai calde urări, 

1.<.?., i A. Soljeniţân Stockholm, 22 noiembrie 1971 

Stimate domnule Soljeniţân, Nils Stole şi eu ne-am întâlnit 
recent cu Gunnar Jarring. Convorbirea noastră n-a condus 
la nimic nou, dar noi nici nu ne aşteptam la nişte rezultate 
pozitive. Trebuie să constatăm că la ambasadă nu există 
local adecvat pentru un discurs public şi că actualmente 
Academia nu are posibilitatea de a găsi un spatiu 
convenabil într-un alt loc din Moscova. Va trebui, cum 
spuneţi dumneavoastră, să ne înarmăm cu răbdare, în 
speranţa că mai târ-ziu împrejurările ne vor permite să 
realizăm dorinţele la care momentan trebuie să renunţăm, 
însemnele onorifice le păstrăm în continuare aici. Dar, 
fireşte, eu sunt oricând gata să vin la Moscova pentru a vă 
remite în formele cuvenite diploma şi medalia Premiului 
Nobel, la ambasadă sau într-un alt loc convenabil 
dumneavoastră, în măsura posibilului, în acest caz, as putea 
eventual să iau cu mine o copie a discursului 
dumneavoastră ca s-o putem publica în Les Prix Nobel, în 
aşteptarea momentului când veţi putea să-l citiţi 
dumneavoastră înşivă. Aceasta nu este decât o propunere 
despre care voiam să vă vorbesc. 


Cu urările cele mai sincere, Al dumneavoastră K. R. 
Gierow Domnului Karl Ragnar Gierow Academia Regală 
Suedeză Stockholm Moscova, 4 decembrie 1971 Stimate 
domnule Gierow! 

Ultimele dumneavoastră patru scrisori (din 7 şi 14 
octombrie, 9 şi 22 noiembrie) dau o idee mai clară despre 
măsura în care este posibil să mi se înmâneze însemnele 
nobeliene la Moscova în formele cuvenite, după cum scrieţi 
dumneavoastră. 

Înainte de toate as spune următorul lucru: desi obstacolele 
par să se întărească şi curajul să slăbească, eu apreciez 
foarte mult şi chiar din toată mima intenţia fermă pe care 
ati exprimat-o de a veni la Moscova personal, m orice 
moment şi în orice împrejurări, pentru ca această 
ceremonie să aibă loc. Vă mulţumesc sincer pentru această 
decizie si, ca să vorbim deschis, > 

Eu o consider ca pe o rază de lumină făcându-şi loc prin 
ceata groasă a acestei situaţii. 

Aşadar, după toate cererile, după toate articolele de 
gazetă, după toate comunicatele pentru presă, după toate 
răspunsurile Ministerului suedez al Afacerilor Externe şi 
chiar după explicaţiile personale ale primului 
dumneavoastră ministru, ne vedem readuşi la ceea ce, încă 
de-acum un an, îmi propunea, generos şi senin, domnul 
Jarring: o remitere a însemnelor nobe-liene făcută în secret, 
fără publicitate, în biroul său, cu uşile închise. 

Cum spune proverbul, din norul mare doar o mică 
picătură de ploaie. 

Si toată supărarea constă în aceea că, pur şi simplu, 
ambasada suedeză din Moscova nu are spatiu pentru nici 
un fel de procedură. (si poate că necazul acesta pune 
ambasada şi în imposibilitatea de a da recepții?) 

Mă întreb dacă aici nu este vorba de o neînțelegere 
semantică. Pentru domnul ambasador Jarring şi pentru 
administraţia care-l coordonează, ceremonie "publică", 
"deschisă", înseamnă neapărat "mase mari de oameni"? şi 


dacă nu are loc între patru ochi, aceasta ar trebui 
obligatoriu să se petreacă în prezenta a mii de persoane? 
Pentru o ceremonie de o asemenea amploare, într-adevăr, 
nu există spatiu. Dar în biroul domnului Jarring însuşi, oare 
nu se pot aşeza scaune pentru treizeci de persoane? şi dacă 
aceste persoane sunt invitate de dumneavoastră şi de mine, 
aceasta poate, după părerea mea, să creeze o ambiantă 
publică potrivită pentru citirea discursului prilejuit de 
decernarea unui Premiu Nobel. Ar fi soluţia cea mai simplă. 

Dar, vai, mă tem că nu o semantică superficială ne separă 
pe noi de proprietarii de spatiu, ci o neaşteptată existentă a 
două moduri diferite de a înţelege traseul pe care-l 
urmează frontierele culturii. Pentru problemele culturii, 
ambasada suedeză are în componentă un ataşat cultural, 
deci o persoană în competenta căreia intră tot felul de 
chestiuni, acte, evenimente culturale, dar iată, se pune 
întrebarea: consideră ea înmânarea Premiului Nobel (din 
păcate, mie, de data aceasta) ca pe un fenomen al vieţii 
culturale apt să unească popoarele noastre? Căci dacă n-o 
consideră ca atare, ci mai degrabă ca pe o umbră 
reprobabilă care ameninţa să compromită activitatea 
ambasadei, atunci, chiar dispunând de spaţiul cel mai vast, 
stimate domn, va fi imposibil să se găsească un loc pentru 
ceremonia noastră. 

Dar aici mă consolez amintindu-mi că mi-aţi explicat că 
Academia suedeză şi Fundaţia Nobel sunt independente şi 
intangibile în activitatea şi în deciziile lor şi că o ceremonie 
oficială, organizată "ca" de statul suedez, ar putea chiar să 
le dăuneze. 

Înţelegând foarte bine şi împărtăşind sentimentul 
dumneavoastră, pe de altă parte necunoscând la Moscova 
vreo organizaţie publică sau cooperativă care să accepte a 
ne pune la dispoziţie spatiu pentru scopul nostru, 
îndrăznesc să vă propun altă soluţie: să organizăm toată 
ceremonia la Moscova într-un apartament privat, şi anume 
în acela pe adresa căruia îmi trimiteţi scrisori, în acest 


apartament, ce-i drept, nu este atâta spatiu ca la ambasada 
suedeză, dar, după criteriile noastre ruseşti, în el ar putea 
foarte bine să încapă vreo 40-50 de persoane. Ceremonia ar 
putea să piardă ceva din caracterul ei oficial, în schimb ar 
câştiga în intimitate şi în căldură umană. şi gândiţi-vă, 
domnule Gierow, ce greutate le-am lua de pe suflet 
domnului ambasador al Suediei şi chiar ministrului suedez 
al Afacerilor Externe! 

Eu nu cunosc analele Premiului Nobel, dar presupun că şi 
în trecut a existat un caz în care laureatul Premiului Nobel 
era pironit locului, să zicem de boală, de exemplu, şi atunci 
reprezentantul Fundaţiei sau al Academiei nu s-a dus şi i-a 
înmânat aceste însemne direct acasă? 

Dar dacă toate soluţiile ne sunt inaccesibile, şi 
dumneavoastră, şi mie? Ei bine, atunci ne vom supune 
destinului: însemnele mele nobeliene să rămână în 
continuare în custodia Fundaţiei Nobel, că doar nu se vor 
devaloriza din cauza aceasta. şi cândva, chiar şi după 
moartea mea, succesorii dumneavoastră vor înmâna cu 
înţelegere aceste însemne fiului meu, nu-i asa? 

Totuşi, după ce a aşteptat deja un an, discursul prilejuit de 
primirea Premiului Nobel pentru literatură pe anul 1970 a 
îmbătrânit. Ce vom face cu el? 

În această scrisoare, domnule Gierow, mi-am permis un 
ton mai glumeţ. Dacă am făcut-o, am făcut-o numai pentru a 
învinge mai uşor neplăcerea pe care o provoacă 
dificultăţile. Dar vă veţi da seama că acest ton nu vă vizează 
nicăieri personal pe dumneavoastră. Decizia 
dumneavoastră este nobilă, ea este la limita posibilităţilor 
dumneavoastră si, din nou, vă mulţumesc călduros pentru 
ea. 

Vă rog să transmiteţi urările mele cele mai bune domnului 
Nils Stole care, după câte am înţeles, împărtăşeşte pe 
deplin punctele de vedere şi aprecierile dumneavoastră. 

Păstrând speranţa că o întâlnire între noi doi nu este 
irealizabilă pentru eternitate, vă strâng cu căldură mâna. 


Sincer al dumneavoastră, A. Soljeniţân 

INTERVIU acordat ziarelor New York Times şi Washington 
Post Moscova, 30 martie 1972 

La ce lucrează acum autorul? 

La Octombrie şaisprezece, al doilea Nod al aceleiaşi cărţi.l 

Va fi terminat în curând? 

Nu. În cursul elaborării cărţii, am constatat că acest Nod 
este mai complex decât presupuneam eu. Trebuie să 
cuprind istoria curentelor sociale şi spirituale de la sfârşitul 
secolului al XIX-lea încoace, căci ele au marcat personajele. 
Fără evenimentele precedente, nu poţi înţelege oamenii. 

Nu vă e teamă că, plonjând în istoria detaliată a Rusiei, vă 
îndepărtați de temele general-umane şi extratemporale? 

Mi se pare că, dimpotrivă, multe lucruri generale şi chiar 
extratemporale se explică prin această istorie. 

Trebuie să studiaţi multe materiale? 

Foarte multe. Pe de o parte, cu această muncă nu sunt 
deloc obişnuit, căci, până de curând, nu m-am ocupat decât 
de istorie contemporană şi nu am scris decât pornind de la 
experienta trăită de mine. Pe de altă parte, sunt atâtea 
împrejurări ostile exterioare încât îi era mult mai uşor unui 
student total necunoscut, în provincialul Rostov al anilor 
1937-19382, să adune materiale despre catastrofa lui 
Samsonov (încă neştiind că şi mie îmi va fi dat să parcurg 
aceleaşi locuri3, numai că de data aceasta nu pe noi ne vor 
încercui alţii, ci noi îi vom încercui pe alţii). şi desi cocioaba 
unde locuiam noi, eu şi mama, a fost distrusă de o bombă în 
1942 şi toate lucrurile noastre, cărţile noastre, hârtiile 
noastre au ars, aceste două carnetele s-au păstrat ca prin 
minune si, când m-am întors din exil, mi-au fost restituite. 
Acum le folosesc. 

Nu, atunci nu mi se puneau piedici deosebite. Dar acum. 
Dumneavoastră, occidentalii, nu vă puteţi imagina situaţia 
mea. Eu trăiesc în patria mea, scriu un roman despre Rusia, 
dar mi-este mai greu să adun materiale pe această temă 
decât dacă as scrie despre Polmezia. Pentru Nodul urmă- 1 


Urmarea lui August Paisprezece, primul Nod al operei. (N. 
t.) 2 Acolo unde a trăit Soljeniţân la epoca aceea şi unde a 
început să strângă material documentar. (N. t.) 3 în timpul 
celui de-al doilea război mondial, în Rusia orientală. (N. t.) r 
am nevoie să vizitez unele clădiri istorice, dar acestea sunt 
instituţii. Utoritătile nu-mi dau voie să intru acolo. Accesul 
la arhivele centrale + regionale îmi este interzis. Am nevoie 
să vizitez locurile unde s-au pro-Ls evenimentele, să srrâng 
informaţii de la bătrâni, ultimii martori pe cale, dispariţie, 
dar pentru aceasta îmi trebuie aprobarea şi ajutorul 
autorităţilor locale, cu alte cuvinte ceva ce eu nu pot să 
obţin. şi fără acestea, toţi se vor fer' de mme> 'e vo' părea 
suspect şi nimeni nu-mi va povesti nimic, şi apoi, dacă n-am 
autorizaţie, voi fi oprit eu însumi la fiecare pas. Lucrul 
acesta este deja verificat. 

Munca aceasta nu pot s-o facă alţii, asistenţi, secretari? Nu 
pot. În primul rând, eu nemafiind membru al Uniunii 
Scriitorilor, nu am dreptul la un secretar sau un asistent, în 
al doilea rând, un secretar care mi-ar reprezenta interesele 
s-ar izbi de aceleaşi oprelişti şi restricţii ca şi mine. şi în al 
treilea rând, pur şi simplu, n-aş avea cu ce să plătesc un 
secretar. Căci după onorariile pentru Ivan Denisovici n-am 
mai avut nici un venit semnificativ, în afară de nişte bani pe 
care mi i-a lăsat răposatul K. I. Ciukovski', acum şi ei pe 
punctul de a se epuiza. Primii mi-au permis să trăiesc şase 
ani, următorii, trei ani. Mi-a reuşit chestia aceasta pentru 
că mi-am limitat cheltuielile la ceea ce erau ele înainte, 
când lucram în învăţământ. Pentru mine nu cheltuiesc 
niciodată mai mult decât ar trebui să plătesc unui secretar. 
Nu se pot primi bani din Occident? 

Am făcut un testament si, când se va ivi posibilitatea să fie 
realizat, toate onorariile mele vor fi atribuite, prin avocatul 
meu, unei opere de interes public în patria mea. 
(Literaturnaia gazeta, această revistă sinceră, care nu 
minte niciodată, a scris următoarele: "el a dat indicaţii 
amănunțite referitoare la utilizarea onorariilor sale", dar în 


ce priveşte utilizarea publică a acestor bani, în patria mea, 
acesta este un detaliu pe care - cu nevinovăție - îl omite.) 
Eu însumi nu voi utiliza decât Premiul Nobel. Dar şi drumul 
spre aceşti bani mi-este presărat cu umilinţe, dificultăţi şi 
incertitudini. Ministerul Comerţului Exterior mi-a făcut 
cunoscut că, pentru fiecare sumă care va veni, va trebui ca, 
printr-o decizie specială, colegiul să stabilească dacă mi se 
plăteşte suma respectivă, şi sub ce formă, şi cât la sută. 

Cum reuşeşte totuşi autorul să adune documente? 

Aici este încă o particularitate a vieţii noastre pe care, 
probabil, un occidental cu greu o va înţelege. După câte îmi 
imaginez, şi poate că gre-sesc, în Occident este o regulă 
după care orice muncă trebuie plătită si Scriitor rus mort în 
1969. Fiica lui a fost exclusă din Uniunea Scriitorilor, la 
începutul lui 1974, pentru a-şi fi exprimat sprijinul pentru 
Saharov şi S*ljenitân. (N. t.) nu prea e cunoscută sintagma 
de muncă neplătită. La noi, dimpotrivă, sa mizdatul, de 
exemplu, nu se menţine decât prin aceea că nu plăteşte. Qa 
menii îşi consumă forţele, timpul liber, petrec nopţi pentru o 
muncă de p" urma căreia nu se aleg decât cu persecuții. 

Asa şi cu mine. Despre lucrarea mea, despre tema pe care 
o tratez, se ştie pe o arie largă, chiar şi în afara Moscovei, şi 
oameni binevoitori, adesea nişte necunoscuţi pentru mine, 
îmi trimit ei direct sau prin alţii - bineînţeles, nu prin postă, 
căci n-ar mai ajunge la destinatar - diferite cărţi, chiar 
dintre cele foarte rare, amintirile lor etc. Uneori aceasta se 
în-tâmplă atunci când trebuie şi îmi este de mare folos, 
alteori nu, dar mă emoţionează totdeauna şi întăreşte în 
mine sentimentul viu că lucrez pentru Rusia şi că Rusia mă 
ajută. Uneori se întâmplă şi altfel. Adesea mă adresez eu 
însumi unor cunoscuţi, unor specialişti, cerându-le părerea 
în chestiuni foarte complicate, în alegerea documentelor, 
ceea ce necesită timp şi muncă, şi nu numai că nimeni nu 
mi-a cerut niciodată bani pentru aceasta, dar care mai de 
care e bucuros să mă ajute. 


Cu atât mai mult cu cât se întâmplă ca acest lucru să fie şi 
foarte periculos, în jurul meu şi al familiei mele s-a creat un 
fel de zonă interzisă, contaminată. şi la Riazan există şi 
astăzi oameni care au fost concediaţi pentru că au fost la 
mine acasă câţiva ani. De îndată ce T. limofeev, director al 
unui institut din Moscova şi membru corespondent al 
Academiei de ştiinţe, a aflat că o matematiciană din 
institutul lui îmi era sotie, a intrat într-o aşa panică încât, cu 
o grabă indecentă, i-a obţinut concedierea, desi acest fapt 
se producea aproape imediat după ce ea născuse şi era 
contrar oricărei legi. O familie a făcut un schimb de locuinţa 
perfect legal, îndată ce s-a aflat că acea familie era a mea, 
mai multi funcţionari de la sovietul orăşenesc Moscova au 
fost sancţionaţi: cum de-au permis ca Soljeniţân, adică nu 
chiar el, ci fiul său nou-născut, să beneficieze de un permis 
de şedere în centrul Moscovei? 

Un alt aspect: specialistul pe care-l consult mă întâlneşte, 
îmi dă unele informaţii timp de o oră sau două. Îndată filajul 
începe să-i sufle în ceafa, ţinându-se după el ca după un 
atentator la siguranţa statului; omul respectiv este 
identificat şi supravegherea asupra lui continuă pentru a se 
vedea cu cine se mai întâlneşte. 

Altminteri, nu este totdeauna asa. Securitatea Statului are 
programul său, considerentele sale profunde, în unele zile 
nu există supraveghere exterioară, sau nu există decât una 
foarte redusă, în alte zile, ei mişună peste tot, ca, de 
exemplu, înaintea sosirii lui Heinrich Boli. Postează la două 
porţi câte o maşină, în fiecare se află câte trei agenţi, şi nu 
se lucrează numai într-un schimb. Se tin după vizitatorii 
mei cu maşina, la fel şi după cei care circulă pe jos. Dacă ne 
amintim că există unii care au misiunea ca, douăzeci şi 
patru de ore din douăzeci şi patru, să asculte convorbirile 
oastre telefonice şi din locuinţe, să analizeze benzile 
magnetice, toată 11 respondenta mea, că, în unele localuri 
spaţioase, toate datele primite "nt strânse, confruntate, şi 
nu de către nişte funcţionari mărunți, atunci putem să nu 


ne mirăm gândindu-ne câţi inşi în floarea vârstei 
trândăvesc, arneni care, în loc să presteze o muncă 
productivă în folosul patriei, se cupă de cunoscuţii mei şi de 
mine, inventează duşmani, în plus, cineva cotoceste prin 
biografia mea, cineva trimite agenţi în afară ca să producă 
haos în editarea cărţilor mele. Cineva întocmeşte şi 
reglează un plan general menit a-mi compromite cărţile. 
Acest plan încă n-a adus rezultatul scontat "j de aceea a fost 
revizuit de mai multe ori din mers. Dar îi putem urmări 
desfăşurarea pe parcursul ultimilor ani, diferitele lui etape. 

Au decis să mă sufoce începând din 1965, când mi-au 
confiscat arhiva şi când s-au speriat de operele mele datând 
din anii de lagăr, ca şi când ele puteau să nu poarte 
amprenta unor oameni marcați pentru totdeauna! Dacă am 
mai fi în epoca stalinistă, nimic n-ar fi mai simplu: ela 
dispărut şi cu asta basta, şi nimeni n-ar mai întreba nimic. 
Dar după congresele al XX-lea şi al XXII-lea este mai 
complicat. 

Mai întâi au decis să mă elimine prin tăcere. Nicăieri să nu 
mai apară nici un rând despre mine, nimeni să nu mai 
pomenească numele meu nici măcar pentru a mă înjura, şi 
peste câţiva ani voi fi uitat de toată lumea. Atunci cei 
interesaţi m-ar putea face să dispar. Dar este deja epoca să- 
mizdatului şi cărţile mele se răspândesc în toată tara, 
ajungând apoi şi în străinătate. Conspirația tăcerii nu şi-a 
atins scopul. 

Atunci a început împotriva mea (si nu s-a terminat nici 
astăzi) campania de calomnii de la tribuna şedinţelor cu 
uşile închise. 

Occidentalul aproape nici pe asta n-o poate înţelege. 
Există o reţea bine constituită de învăţământ de partid şi 
cetăţenesc şi o reţea de conferinţe care acoperă toată tara. 
Nu există instituţie sau unitate militară, centru raional sau 
sovhoz unde să nu ia cuvântul, potrivit unui anumit 
program, conferenţiari şi propagandişti, şi toţi, în toate 
locurile, în acelaşi moment spun acelaşi lucru, conform cu 


instrucţiunile primite de Ia un acelaşi centru. Există şi 
câteva variante: pentru capitale, regiuni, armată, academii. 
Din cauză că accesul la ele este permis numai lucrătorilor 
instituţiei sau locuitorilor raionului în chestiune, asemenea 
conferinţe au, de fapt, un caracter oarecum secret sau de-a 
dreptul secret. Se întâmplă uneori că, fără ocolişuri, unor 
oameni de ştiinţă li se dă ordin să-şi pregătească stilourile şi 
carnetele de însemnări. Prin această reţea poate fi 
promovată orice informaţie, orice slogan, începând cu 1966 
s-a dat comandă să se vorbească despre mine: să se spună 
mai întâi că pe merit am fost închis în timpul lui Stalin, că 
am fost reabilitat pe nedrept, că operele mele sunt 
criminale. Trebuie adăugat că înşişi conferenţiarii n-au citit 
în viaţa lor aceste opere din cauză că cineva se temea să le 
încredinţeze, chiar şi lor, dar le dădea o din să vorbească 
asa. 

Sistemul, ideea constă în a nu le vorbi decât lucrătorilor 
unei institm-date. În exterior este linişte şi pace, totul 
merge ca în cea mai bună dintr lumi, nu există nici o 
persecuție, în timp ce calomnia, o calomnie pe Car n-o poţi 
combate, inundă tara: nu poţi merge să-ţi clamezi adevărul 
în toat oraşele, nu ti se dă acces la aceste adunări cu uşile 
închise, conferenţiari de aceştia sunt cu miile, cu toţii 
inaccesibili, şi calomnia pune stăpânire r' minţile oamenilor. 

Cum aflaţi lucrurile acestea? 

Chestiunea este că trăim într-o altă epocă, într-o epocă 
diferită. şi djn provincie, şi din Moscova îmi parvin foarte 
multe lucruri. Timpurile sunt de-aşa natură încât la toate 
aceste conferinţe, chiar şi la cele mai secrete peste tot, 
există oameni care îmi vor binele şi care, pe diferite căi, îmi 
trimit vorbă că: în cutare zi, în sala cutare, conferenţiarul 
cutare a spus despre dumneata cutare minciună şi 
murdărie. Notez ceea ce este mai frapant, poate cândva 
chestia asta îmi va servi la ceva, poate că i-o voi putea arăta 
unuia dintre aceşti conferenţiari. 


De ce persoanele care participă la aceste adunări nu 
protestează imediat ce constată anumite deformări ale 
faptelor? 

Oh, la noi aşa ceva nici astăzi nu este cu putinţă. Nimeni 
nu îndrăzneşte să se ridice şi să obiecteze unui 
propagandist al partidului, căci dacă îndrăzneşte, îşi ia adio 
de mâine de la locul de muncă, dacă nu şi de la libertate. 
Calitatea unei soluţii este verificată după reacţia acesteia la 
hârtia de turnesol. 'Tot aşa şi la noi sunt cazuri când 
loialitatea unui candidat la aspirantură sau la o funcţie 
privilegiată este verificată după reacţia lui la problema pe 
care o reprezint eu: "Lai citit pe Soljeniţân? Ce părere ai 
despre el?" şi soarta candidatului depinde de răspunsul său. 

La aceste conferinţe se spun multe vorbe de clacă, într-o 
vreme era luată la puricat povestea familiei mele, desi cei 
care o făceau habar n-aveau sau aveau cunoştinţe foarte 
puţine despre ea. Imaginaţi-vă cu ce se ocupă unii la noi şi 
pe ce încasează ei nişte salarii: discută de la înălţimea 
tribunelor despre însurătoarea lui cutare, despre naşterea 
şi botezul fiului său. şi treaba asta n-o fac precupeţe de la 
bazar, ci propagandişti titulafl în reţeaua de învăţământ. 
Într-o vreme, o foarte mare plăcere le făcea unora să 
extragă derivate de la numele meu patronimic, "Isaevici". 
Se spunea aşa într-o doară: "De altfel adevăratul lui nume 
de familie este Soljenit” sau Soljenitfer, dar, în tara noastră, 
asta, desigur, n-are nici o importanta. 

În serios a fost luată o temă care are particularitatea de a 
fi receptat3 lesne de urechea ascultătorilor: trădarea de 
tară. De regulă, la noi, în- 

* ficarea persecutării cuiva, nu se folosesc niciodată 
argumente, ci etichetele ele mai primitive, poreclele cele 
mai grosolane, cele mai simple, pentru stâmi, cum se spune, 
"furia maselor", în anii '20, era la modă eticheta je 
contrarevoluţionar", în anii '30, aceea de "duşman al 
poporului", înce-"n'd din an" '”" aceea de "trădător de 
tară". Ah, ce mi-au mai frunzărit documentele de militar, ce- 


au mai căutat doar-doar or descoperi că am fost măcar 
două zilişoare prizonier, ca Ivan Denisovici, ce mai găselniţa 
ar fi fost asta! De altfel, de la tribuna adunărilor cu uşile 
închise poţi să-i debitezi publicului credul orice minciună. şi 
ani şi ani de zile s-a povestit în toate sălile apropiate şi 
îndepărtate, în toată tara: Soljeniţân s-a predat de bunăvoie 
la nemți! Nu, ela târât în prizonierat o întreagă baterie! 
Apoi a fost poliţai în slujba ocupanților! Nu, a făcut parte 
din armata lui Vla-sov! Nu, a lucrat direct pentru Gestapo! 
La suprafaţă, totul este calm, nici urmă de persecuție, dar 
pe dedesubt creste deja tumoarea calomniei. Într-o zi, 
revista Novâi mir a organizat o întâlnire cu cititorii la 
Novosibirsk, ocazie cu care cineva i-a transmis lui 
Tvardovski biletul următor: "Cum ati putut admite ca în 
revista dumneavoastră să publice un fost agent al 
Gestapoului?" în felul acesta, opinia publică din toată tara 
era pe deplin pregătită pentru orice răfuială contra mea. şi 
totuşi, epoca nu mai este aceeaşi şi a zdrobi fără 
publicitate. A trebuit să se recunoască public că eu am fost 
ofiţer combatant, că datoria de militar mi-am făcut-o 
ireproşabil. Ceata a persistat multă vreme fără să se 
transforme în ploaie şi până la urmă s-a împrăştiat. 

Atunci a început o nouă campanie de acuzaţii, spunându- 
se că eu am transmis Pavilionul canceroşilor în Occident. 
Dar ce minciuni nu s-au spus de la tribuna adunărilor cu 
uşile închise? Că la frontieră (la care frontieră, nu se ştia) a 
fost reţinut prietenul unuia dintre prietenii mei (nu se 
dădea nici un nume) şi că valiza lui ar fi avut fund dublu şi 
că acolo s-ar fi găsit scrieri de-ale mele (care dintre ele, nu 
se spunea). şi întregii provincii i se suflau insistent la 
ureche aceste braşoave, şi pe oameni îi băga în sperieţi 
gândul că există un asemenea răufăcător, un asemenea 
recidivist în trădarea de tară. Apoi, o dată cu excluderea 
mea din Uniunea Scriitorilor, mi s-au făcut propuneri clare 
să o întind din tară, sub acelaşi pretext de "trădare de 
patrie". Apoi a venit rândul Premiului Nobel să fie luat ca 


pretext de aceeaşi natură. De la toate tribunele s-a dat 
drumul la aceeaşi Placă: "Premiul Nobel este salariul de 
iudă pentru trădarea patriei." şi refrenul acesta se face 
auzit şi astăzi, fără ca aceia care-l cântă să se preocupe de 
umbra pe care o pot arunca, de pildă, asupra lui Pablo 
Nerudal. În ne- 1 Laureat al Premiului Nobel pe 1971 
pentru literatură, membru al PC chilian, mort la putin timp 
după lovitura de stat de la Santiago în septembrie 
chibzuinţa lor, aceia îi jignesc pe toţi laureaţii Premiului 
Nobel şi jignesc însăşi instituţia premiilor Nobel. 

Dar August Paisprezece a fost transmis în străinătate de 
către autorul însuşi, care nu şi-a atras, prin aceasta, nici o 
încriminare. 

Deocamdată au bunul-simţ de a nu o face. Dar cinstita 
Literaturnaia gazeta face şi aici o omisiune, nevinovată ca 
toate "omisiunile" ei: "SoU jenitân a transmis imediat în 
străinătate manuscrisul romanului său"; o nu-i o minciună! 
S-a omis aşa o foarte mică frază: după ce l-a propus unul 
număr de şapte edituri sovietice, Hudojestvennaia 
literatura, Sovetskii pisatei, Molodaia gvardiia şi diferitor 
reviste, întrebându-i pe responsabilii acestora dacă nu 
voiau măcar să citească, măcar să frunzărească romanul şi 
niciunul dintre ei nu şi-a manifestat dorinţa nici măcar să-l 
ia în mână. Parcă s-ar fi înţeles între ei. Niciunul nu mi-a 
răspuns la scrisoare, niciunul n-a cerut manuscrisul. 

Totuşi, apariţia lui August te-a dat persecutorilor mei ideea 
de a merge pe o altă cale. Chestiunea este că în acest 
roman am dat multe amănunte despre ascendenta mea 
maternă şi paternă. Desi multi prieteni şi multe cunoştinţe, 
încă în viaţă astăzi, îmi cunosc rudele, atotştiutoarea 
Securitate a Statului, oricât de caraghios ar părea acest 
fapt, n-a aflat despre ele decât din acest roman. Atunci, ei s- 
au aruncat "pe pistă" cu scopul de a mă compromite, după 
normele sovietice, fireşte. Eforturile lor în privinţa aceasta 
s-au dedublat. Mai întâi a revenit în actualitate linia rasială. 
Evreiască, mai exact, în speranţa de a putea demonstra că 


eu sunt evreu, un ofiţer cu misiune specială, maiorul de 
securitate Blagovidov, s-a precipitat să verifice dosarele 
personale ale tuturor purtătorilor numelui de Isaak, aflate 
în arhivele pe anul 1914 ale Universităţii din Moscova. 
Aceasta ar fi deschis perspectiva ispititoare a unei 
"explicaţii" privind poziţia mea literară. Apariţia unui roman 
istoric complică sarcina hăituitorilor mei: nu este suficient 
să-l ponegreşti pe autorul însuşi, trebuie în plus să 
zdruncini încrederea pe care ar putea s-o inspire concepţia 
lui asupra istoriei ruse, concepţie deja exprimată şi pe care 
viitorul o poate confirma. 

Vai, cercetările rasiale au dat un rezultat, altul decât cel 
scontat: eram rus. Atunci, linia rasială a fost înlocuită cu 
linia de clasă, drept pentru care s-au dus la bătrâna mea 
mătuşă; din relatările ei au fabricat un articol pe care l-au 
dat spre publicare revistei bulevardiere vest-germane 
Stern. 

Redactorul-şef al lui Stern susţine acum că însuşi 
corespondentul lui a fost la mătuşica mea. Admit că a fost şi 
el împreună cu nişte sovietici. Totuşi trebuie să observăm 
că, în toţi cei 55 de ani ai puterii sovietice, oraşul 
Gheorghievsk, spre deosebire de Piatigorsk-ul vecin, a fost 
închis ertnetiC pentru străini. Aşadar, la mătuşica mea au 
venit trei inşi vorbind fluent rusa. Vizita s-a repetat de cinci 
ori, musafirii nedând semne că s-ar fi grăbit EI S_ au arătat 
foarte încântați de biografia mătuşii mele pe care au rugat- 
o să le împrumute pentru câteva ore însemnările ei. 
Însemnări pe care nici că ie au mai returnat, le-au forat. 
Bătrâna, aproape oarbă, nu le-a reţinut trăsăturile, “ar 
după manierele l*r> după tenta lor psihologică în genul lui 
Job Trotter de Dickens, vizitatorii erau din anturajul lui 
Victor Louis şi nu exclud posibilitatea ca acesta să fi fost şi 
el printre ei. Legătura dintre Stern * victor Louis este bine 
cunoscută de multă vreme. De exemplu, când Louis a venit 
la mine să se justifice cum că el nu vânduse Pavilionul 
canceroşilor în Occident, detaliile convorbirii noastre şi 


fotografiile făcute hoţeşte (cu teleobiectivul ascuns într-un 
tufiş) au apărut chiar în Stern, dar fără semnătura lui. 
Chiar cu putina mea experientă în materie, am remarcat că 
Stern beneficiază de înlesniri speciale în tara noastră, are 
acces la numere de telefoane şi la adrese ce nu se pot primi 
decât de la cei care ascultă convorbirile mele telefonice şi- 
mi interceptează scrisorile. De-abia ce apăruse articolul în 
Stern, că im secretar al Uniunii Scriitorilor, Vercenko, a şi 
spus la o adunare de partid: Aceasta este acea sursă pe 
care avem toate motivele s-o credem. Publicarea în Stern, 
ediţiile pirat ale lui Flegon Press şi Langen-Mulleri 
subminează sistemul de apărare internaţională a cărţilor 
mele. 

Soarta manuscrisului lui August. Editura Langen-Muller 
afirmă că manuscrisul l-a primit de la samizdat încă din 
primăvara lui 1971. 

Cum a putut ea să-l primească dacă până în iunie eu n-am 
scos din sertar decât acel singur exemplar care a mers la 
YMCA-Press? 2 Ei bine, să spună de la cine l-a primit. 
Acesta trebuie să fie sau o persoană foarte apropiată mie, 
sau un hot din categoria acelora care, înarmaţi cu o 
legitimaţie impresionantă, îţi intră în casă în absenta ta. 
Editura are lipsa de nobleţe de a voi să se ascundă în 
spatele nobilului nostru samizdat. Are loc aici o forţare a 
logicii: de vreme ce operele mele anterioare au apărut 
prima dată la samizdat, înseamnă că şi de data aceasta s-a 
întâmplat la fel. şi tocmai, că nu s-a întâmplat la fel! 
Scrierile anterioare le-am dat spre a fi citite, fără nici o 
condiţie din partea mea. Dar acea carte voiam neapărat s-o 
conduc eu însumi până la tipărire. Numai când a ieşit 
cartea - numai atunci am început să dau celor interesaţi 
exemplarul dactilografiat. 

Aceste două firme au publicat cărţi pirat ale lui August 
Paisprezece, una m Anglia (în limba rusă), cealaltă în 
Germania federală. Prima şi-a reînnoit tentativa, la 


începutul lui 1974, cu ediţia rusă a Arhipelagului Gulag. 
(AU) 

Casă de editare în limba rusă. A primit cererea lui 
Soljeniţân de a publica, la Paris, ediţia originală a lui August 
Paisprezece, apoi a Arhipelagului Gulag. (N. t.) 

Astfel, maniera în care este scris articolul din Stern, 
subtextul lui răuvoitor lasă să se întrevadă nişte autori 
cunoscuţi, mai ales acolo unde se eVnit judecaţi privind 
natura creaţiei literare. Aflăm că Soljeniţân a aplicat un 
procedeu literar ingenios: el a transferat acţiunea 
romanului în epoca prerevoluţionara; pentru aceasta, el s-a 
cufundat în studiul oamenilor unei alte epoci, a citit un 
mare număr de lucrări de istorie în general şi de istorie 
militară, s-a străduit să înfăţişeze nu războiul pe care 1-a 
trăit, ci un altul, care nu-i seamănă, şi toate acestea pentru 
ca la pagina 740 să iasă în fată cu o frază pe care Stern ne 
dă de înţeles că o ia în sens figurat, şi toate acestea pentru 
ca să-şi deschidă drum spre puşcărie. Este exact ceea ce, la 
vremea lor, au făcut conducătorii Uniunii Scriitorilor când 
mi-au reproşat că am studiat amănunţit oncologia, că m-am 
internat într-un spital pentru canceroşi şi că dinadins m-am 
îmbolnăvit de cancer - pentru ca să strecor în cartea mea 
nu stiu ce simbol. Aceşti oameni răuvoitori şi fricoşi se bagă 
într-o problemă care nu-i de nasul lor: natura artei literare. 
Lor nu le poate intra în cap că de multă vreme un om nu 
mai are nevoie să se joace de-a v-aţi ascunselea şi-şi spune 
deschis părerile despre actualitate. 

Cit de exacte sunt informaţiile date de articolul din Stern? 

Păi să vorbim direct şi să spunem că articolul este din 
Literaturnaia gazeta. Ele sunt exacte în măsura în care 
concordă cu romanul meu tipărit, în rest sunt nişte prostii 
ridicole, asezonate cu minciuni vizând un scop foarte precis, 
bine gândite. Numai că excesul de zel nu este productiv. De 
exemplu, se afirmă că ambii mei bunici erau moşieri în 
Caucazul de Nord. Literaturnaia gazeta se plasează totuşi 
într-o postură penibilă atunci când dă dovadă de atâta 


ignorantă în materie de istorie a patriei, în afară de câţiva 
generali cazaci, pe care-i cunoaşte toată lumea, nu au 
existat niciodată în Caucazul de Nord moşieri, adică 
proprietari aparţinând nobilimii, descendenţi ai vechii 
aristocrații care primise pământuri pentru serviciile 
prestate pe linie militară. Toate pământurile aparţineau 
armatelor căzăceşti regulate din ţinuturile 'Tersk şi Kuban. 
Până chiar în secolul al XX-lea, multe dintre aceste 
pământuri erau pârloagă, mâna de lucru lipsea. Ţăranii 
care se aşezau prin părţile acelea nu puteau fi 
împroprietăriți decât cu mici parcele, dar armata cazacă 
dădea cu plăcere în arendă suprafeţe de pământ oricât de 
mari şi la nişte preturi incredibil de mici. 

Bunicii mei nu erau cazaci, şi unul şi celălalt erau ţărani. 
Cu totul întâmplător, neamul țărănesc al Soljenitânilor este 
menţionat în nişte documente din anul 1689, când 
strămoşul meu Filip a avut de suferit din cauza mâniei lui 
Petru 1 (a se vedea ziarul Voronejskaia Kommuna din 9 
martie 1969, articolul despre oraşul Bobrov). Pentru 
răzmerită, străbunicul meu a fost exilat din gubernia 
Voronej pe teritoriul armatei Caucazului. Aici, fără îndoială, 
pentru că era un răsculat, n-a fost înrolat printre cazaci, 
dar i s-a permis să se aşeze pe nişte pământuri necultivate. 
Soljenitânii erau ţărani 

“e rând din Stravropol: la Stravropol, înainte de revoluţie, 
cine avea câteva nerechi de boi şi de cai, vreo zece vaci şi 
două sute de oi nu era câtuşi de putin socotit a fi un om 
bogat. Ei formau o familie numeroasă şi erau toţi muncitori 
cu braţele, în cătun era o casă simplă din chirpici, mi-o 
amintesc. Dar pentru politica "de clasă", pentru ca Ieoria 
înaintată să se justifice, trebuia să se inventeze nu stiu ce 
bancă, să se adauge nişte zvonuri la avere, să se imagineze 
cincizeci de argaţi şi să fie chemată o verişoară primară 
colhoznică la direcţie pentru a fi interogată, şi sub casa de 
vilegiatură a familiei scerbak, la Kislovodsk, unde m-am 
născut, să se scrie conacul" Soljenitânilor. Un prostănac 


poate să-şi dea seama şi el că aceasta nu este o casă de 
staniţa. (Apoi s-a lămurit că acest fals s-a comis numai în 
partea sovietică a tirajului; în tirajul care a plecat în 
Occident, unde se poate face colaţionarea cu Stern, în 
acelaşi loc la aceeaşi fotografie stă scris: "Casa din 
Kislovodsk, care aparţinea Irinei scerbak. Acum aceasta 
este unul dintre pavilioanele sanatoriului.) lată ce 
"moşieri" suntem noi. Lepădăturile au umflat toate aceste 
minciuni pentru a putea de asemenea să-i atribuie tatălui 
meu, narodnic şi tolstoian, o sinucidere lasă "din teama de 
roşii”, fără să aştepte venirea pe lume a primului său născut 
atât de dorit şi aproape fără să fi trăit cu sotia pe care o 
iubea! Judecată de reptile. 

Ce poate spune autorul despre mama sa? 

M-a crescut în condiţii incredibil de grele. Rămânând 
văduvă încă înainte de a mă naşte pe mine, nu s-a 
recăsătorit, mai ales de teamă să nu-mi aducă un tată vitreg 
care ar fi putut să fie aspru cu mine. Înainte de război, noi 
am locuit la Rostov nouăsprezece ani si, dintre aceştia, 
cincisprezece ani n-am putut obţine nici o cameră de la stat, 
tot timpul şedeam cu chirie în câte o cocioabă putredă la 
particulari, contra unei mari sume de bani; iar când în 
sfârşit am primit o cameră, am primit-o într-o parte a unui 
grajd transformat în locuinţa pentru oameni. Totdeauna era 
frig, era curent, ne încălzeam cu cărbune care era greu de 
procurat, apa o aduceam de departe; ce este aceea apă 
curentă în apartament, eu nu am aflat decât de curând. 
Mama cunoştea bine franceza şi engleza, învățase şi 
stenografia şi dactilografia, dar în instituţii unde erau 
salarii mai bune nu era niciodată primită din cauza originii 
sociale; chiar din instituţii inofensive ca Melstroi 
(întreprindere pentru construcţia de mori), era epurată, 
adică pusă pe liber cu drepturi limitate pe viitor. Aceasta o 
obliga să caute de lucru seara, iar de propria ei gospodărie 
să se ocupe noaptea, fără să doarmă vreodată suficient. Din 
cauza condiţiilor nostre de trai, răcea adesea, s-a 


îmbolnăvit de tuberculoză şi a murit la 49 de ani. Eu eram 
atunci pe front şi n-am putut să-i văd mormântul decât după 
doisprezece ani, după lagăr şi exil. 

Despre mătuşa lrina?] 

Ale cărei declaraţii au inspirat articolul din Stern. (N. t.). 
Mama m-a trimis la ea de două sau de trei ori în vacanta 
de vară. Restul este rolul imaginaţiei ei, deja dereglată. Eu 
n-am locuit cu ea niciodată Ce-şi aminteşte autorul despre 

tatăl său? 

Nu am în memorie decât nişte fotografii, şi apoi relatările 
mamei mele şi ale celor care l-au cunoscut. De la 
universitate a plecat voluntar pe front, a servit într-o 
brigadă de artilerie de grenadieri. Într-o zi, un post de 
tragere ardea, tatăl meu a cărat singur lăzile cu obuze. Ca 
ofiţer a primit trei decoraţii în primul război mondial, care, 
în copilăria mea, erau considerate însemne periculoase ale 
unei crime şi mama şi eu, mi-aduc aminte, le-am îngropat în 
pământ, de teama unei percheziţii. Deja tot frontul aproape 
că se destrămase, dar bateria în care servea tatăl meu a 
rămas pe linia întâi până la pacea de la Brest-Litovsk. Tata 
şi mama au fost cununaţi pe front de către preotul brigăzii. 
Tata s-a întors în primăvara lui 1918 şi în curând a murit 
din cauza unui accident şi a unui prost tratament medical. 
Peste mormântul lui, la Gheorghievsk, au trecut tractoarele 
ca să facă loc unui stadion. 

Si despre celălalt bunic? 

Bunicul meu dinspre mamă venise, de tânăr, din Taurida 
ca să pişca oile şi să argăţeasca. Aplecat de la zero, apoi a 
început să ia în arenda pământ si, spre bătrâneţe, într- 
adevăr, devenise foarte bogat. Era un om de o energie rară 
şi extrem de muncitor. La cincizeci de ani livra tării mai 
multe cereale şi mai multă lână decât multe sovhozuri de 
astăzi şi nu muncea mai putin decât directorii acestora. şi 
cu lucrătorii lui se purta în aşa fel încât, după revoluţie, 
aceştia de bunăvoie l-au hrănit pe tot parcursul celor 
doisprezece ani de viaţa pe care i-a mai avut. As vrea să văd 


un director de sovhoz încercând să obţină, după ce a fost 
destituit, o asemenea asistentă din partea foştilor săi 
lucrători. 

Se mai reproşează cuiva astăzi originea socială? 

Evident, nu mai este o chestiune arzătoare ca în anii '20 şi 
'30, dar acest obicei de “a judeca omul după originea lui 
socială" este foarte adânc înrădăcinat în conştiinţa şi este 
încă extrem de vivace în tara noastră, rugul se poate 
reaprinde oricând şi fără dificultate. Chiar foarte de 
curând, duşmanii lui Tvardovski i-au imputat în mod public 
aşa-zisa origine "chiabu-rească". Iar în cazul meu: dacă 
acuzaţia de "trădare de patrie" n-a putut fi fundamentată 
prin prizonierat, atunci ea ar putea fi fundamentată prin 
"originea de clasă", nu-i asa? aşa că ultimele articole din 
Literaturnaia gazeta, cu tot agramatismul şi stupiditatea 
lor, nu sunt o simplă luare peste picior lipsită de finalitate. 

Apropo, observați că Literaturnaia gazeta, ea care, pe 
fond, n-a discutat niciodată despre scrierile şi concepţiile 
mele, ea care n-a avut niciodată curajul să publice despre 
mine o cât de mică analiză critică autentica. 

Fie chiar una foarte ostilă, căci, prin însuşi acest fapt, ar fi 
întredeschis o fereastră spre adevărul insuportabil - ea, 
deci, în judecăţile ei asupra mea, pare a-şi fi pierdut vocea, 
pare a fi fost părăsită de propriii ei critici şi autori, în 
atacurile contra mea, ea se tot ascunde în spatele unor 
reproduceri de texte, în spatele unei reviste bulevardiere, 
în spatele unor ziarişti străini, dacă nu chiar în spatele unor 
cântăreţi de estradă şi al unor jongleri. Sfiala asta eu n-o 
înţeleg. Poate din cauză că "hrăniţi cu oţet încă de pe când 
erau copii", cum se spune în Finlanda, ei devin totuşi realişti 
socialişti exemplari şi chiar ajung să se fofileze în 
conducerea Uniunii Scriitorilor şi chiar a acestei 
Literaturnaia gazeta? 

Astfel, din însărcinarea revistei Literaturnaia gazeta, 
ziaristul finlandez Larni s-a apucat să scrie şi să publice un 
articol nu la el în Finlanda, ci într-o tertă tară, s-a apucat să 


tragă cu dinţii de un resort de otel. Este un număr între 
viaţă şi moarte. Ştiţi cum e la circ: un clovn prostănac intră 
în arenă, toată lumea râde de el, el se caţăra undeva către 
artişti, sub cupolă, pe o sârmă, deodată rămâne suspendat 
ţinându-se de sârmă numai cu dinţii şi tot circul 
încremeneşte şi vede că nu e deloc vorba de un clovn, că 
acesta face un număr între viaţă şi moarte. Larni se referă 
la nu stiu ce aluzii, şi iată ce înţeleg eu: în romanul meu, 
social-democratul defetist Lenartovici, în 1914, cochetează 
cu ideea că n-ar fi rău ca Rusia să fie învinsă, căci aşa ea ar 
putea să se reformeze social. Exact asta doreau şi exact aşa 
gân-deau toţi social-democraţii defetişti spre deosebire de 
aşa-zişii "social-pa-trioti", adică social-democraţi defensişti, 
şi Larin, ca membru al partidului comunist, probabil că ştie 
şi el acest lucru, şi totuşi, ca un nesăbuit, trage cu dinţii de 
resortul de otel, fără să-şi dea seama cât de uşor poate să 
cadă de-acolo el însuşi, el contra căruia, în realitate, se 
îndreaptă această acuzaţie de trădare de patrie. El trage de 
aici concluzia că autorului însuşi, adică mie (care n-am 
nimic dintr-un social-democrat!), "nu i-ar displăcea să-i 
vadă pe nemți în postura de învingători" si, se pare, nu în 
1914, ci în 1941 (de ce să nu facă el schimb de locuri între 
"]" gi "4", că doar are mâinile libere?). 

Dacă în romanul meu ceva lipseşte cu desăvârşire, acesta 
este tocmai defetismul. şi totuşi ei continuă să denatureze 
faptele. Le trebuie neapărat capul de pod al unei reviste 
pentru ca ulterior să poată publica "scrisorile indignate ale 
muncitorilor", aşa cum s-a întâmplat nu o dată. Pungăşie şi 
neruşinare a unei prese care nu s-a obişnuit cu rectificările 
şi retractările. Ah, ce nevoie ar fi avut ei de prizonieratul 
meu, ce bine ar fi prins criticii lor literare o mică atestare 
de la Gestapo. Dacă ei fac asemenea numere de acrobație 
sub ochii întregului circ, atunci ce nu pot ei inventa de la 
tribuna incontrolabilă a adunărilor cu uşile închise? 

Evident, aceasta nu este ultima minciună, probabil că în 
viitor mă aşteaptă mai multe decât până acum, n-am timp 


să le combat pe toate, n-au decât să mă eticheteze cum 
poftesc. şi apoi, poate că se va găsi şi altcineva care să 
răspundă în locul meu. Interviurile nu constituie obiectul de 
activitate al unui scriitor. Nouă ani de zile m-am ferit să dau 
interviuri şi nu regret câtuşi de putin. 

În general, notorietatea este un mare impediment, îţi 
mănâncă fără folos o mulţime de timp. Nu mai trage nimeni 
de mine - ca de alţii - să vin la şedinţă, le mulţumesc că m- 
au exclus din Uniunea Scriitorilor. Lucram bine când nimeni 
nu mă cunoştea, nu se exersa în fabulaţii despre mine şi nu 
aduna bârfe de mahala la adresa mea, cum fac alde Burg şi 
Feiffer.1 în ce constă planul lor? 

Planul constă în a mă îmbrânci în afara vieţii sau a tării, în 
a mă trânti într-o groapă, sau în a mă expedia în Siberia, 
sau în aceea ca eu "să mă dizolv în ceata străinătăţii", cum 
şi scriu ei negru pe alb. Ce neobrăzare să susţii că aceia, pe 
care-i alintă cenzura, au asupra pământului rusesc mai 
multe drepturi decât alţii, care şi ei s-au născut aici. Toată 
această persecuție poartă amprenta prostiei şi a miopiei 
celor care o pun la cale. Ei nu vor să cunoască bogăţia şi 
complexitatea istoriei în diversitatea ei. Tot ceea ce vor ei 
este să reducă la tăcere toate vocile care sunt dezagreabile 
urechilor lor şi care astăzi le răpesc liniştea; ei nu se 
gândesc la viitor. Astfel, ei au făcut deja prostia de a înăbuşi 
Novâi mir şi pe Tvardovski, ceea ce i-a sărăcit, i-a făcut pe 
jumătate orbi, iar ei nu vor să înţeleagă pierderea pe care 
au suferit-o. 

Apropo, acum vreo două săptămâni, în New York Times, s- 
a publicat o scrisoare a unui poet sovietic, Smeliakov, unde 
acesta contestă elogiul meu funebru la adresa lui 
Tvardovski. 

Presa occidentală poate fi citită aici? 

Nu, noi n-o vedem, dar uneori, printre scrâşnetele 
bruiajului, auzim ce spun radiourile occidentale. Dacă aflăm 
câte ceva despre evenimentele ce au loc la noi, de acolo 
aflăm. 


Acest nou atac împotriva mea frapează prin forma lui: s-ar 
părea că toată presa se află în mâinile lor şi că ei nu găsesc 
nimic mai apropiat pentru a-mi răspunde decât Neve York 
Timeslată ce înseamnă să-ţi fie frică de adevăr: pentru a-mi 
răspunde în presa sovietică, ar trebui să mă citeze măcar 
cât de putin, or asta nu se poate. Acest atac frapează şi prin 
conţinut: este uimitor că Smeliakov discută ca şi când nu m- 
ar fi citit. Eu scriu că Novâi mir a fost înăbuşit şi că în felul 
acesta Tvardovski a fost ucis. Smeliakov face un ocol: 
"Tvardovski a avut clipe grele." Eu scriu că despre front 
Tvardovski a scris mai sincer, mai cinstit decât toţi. 
Smeliakov 1 Autori ai unei biografii a lui Soljeniţân tradusă 
la editura Robert Laffbnt, în introducerea acestei lucrări, ei 
se explică în privinţa acestei aprecieri. 

Deformează: deci "Ivardovski a avut o atitudine negativă 
fată de armata sovietică". De unde asta? Eu am scris 
textual: "acest critic îngăduitor la ale cărui delicate 
îndemnuri toţi erau cu luare-aminte". Smeliakov dă 
lucrurilor altă turnură: "Soljeniţân îi atribuie lui Tvardovski 
propriile sale iluzii că într-o bună zi puterea sovietică se va 
prăbuşi şi o generaţie nouă va construi o Rusie nouă." 
Recitiţi elogiul meu funebru şi spuneţi-mi unde scrie aşa 
ceva? 

Ultimul paragraf este, într-adevăr, plin de sens, dar ce să 
facem dacă ei nu vor, nu stiu să citească? Studiul istoriei 
ruse care, astăzi, m-a dus deja la sfârşitul secolului trecut 
mi-a arătat cât sunt de preţioase pentru tară soluţiile 
pasnice, cât este de important ca puterea, oricât ar fi ea de 
autocratică şi neîngrădită, să-şi aplece cu bunăvoință 
urechea spre societate, şi ca societatea să înţeleagă situaţia 
reală a puterii; cât este de important ca nu forţa şi violenta 
să călăuzească tara, ci spiritul de dreptate. Evident, acest 
studiu m-a ajutat să văd în activitatea lui Tvardovski tocmai 
linia de armonizare, de conciliere. Vai, chiar vocea cea mai 
încărcată de blân-dete, de îndemnuri, este insuportabilă 
pentru unii, este şi ea redusă la tăcere. Cât de concesive, 


cât de binevoitoare au fost recentele luări de cuvânt ale lui 
Saharov, ale lui Grigorenko, dar niciunul n-a fost ascultat: 
aceştia, dacă s-ar putea, să nu mai rămână nici amintirea 
despre ei. 

Tocmai în aceasta rezidă micimea şi josnicia calculului 
acelora care conduc campania împotriva mea. Lor, pur şi 
simplu, nu le vine în minte că un scriitor care gândeşte 
altfel decât majoritatea societăţii în care trăieşte constituie 
bogăţia acestei societăţi, iar nu ruşinea şi viciul ei. 

La 9 aprilie trebuie să aibă loc ceremonia de înmânare a 
Premiului Nobel. Unde se va desfăşura aceasta? 

Deocamdată, nici ambasada Suediei, nici Ministerul nostru 
al Culturii n-au acceptat să ne ajute. Uimitor, frizând 
comicul, este şi faptul că unii sunt aşa de porniţi împotriva 
Premiului Nobel. Vor trece nu stiu câţi ani şi acest 
eveniment va trebui luminat dintr-un unghi diametral opus. 
Amintirea celor ce se întâmplă acum nu va fi însoţită de un 
sentiment de ruşine. 

Cine va fi invitat? 

Nu stiu pe cine doreşte domnul Karl Gierow să invite. Din 
partea mea, în afară de prietenii mei apropiaţi, doresc să 
invit pe reprezentanţii cei mai de seamă ai artelor şi 
ştiinţelor, pe unii scriitori, pe principalii regizori ai unor 
teatre importante. Doresc de asemenea să invit muzicieni şi 
artişti reputați, anumiţi academicieni. Nu vreau să-i numesc 
deocamdată fiindcă "u stiu dacă toţi vor considera că pot să 
vină şi dacă vor voi s-o facă, eu nu stiu de ce obstacole se 
vor izbi. În orice caz îi invit pe cei pe care îi cunosc, pe ceia 
căror operă o apreciez. Cine va veni - vom vedea. As “ea 
să-l invit la ceremonie şi pe avocatul meu, domnul Heeb, 
dar, ca persoană particulară, nu am dreptul oficial de a 
invita pe cineva din străinătate, în plus îi invit pe ministrul 
Culturii al URSS şi pe corespondenţii ziarelor Selskaiajizn şi 
Trud, două ziare centrale care până în prezent nu m-au 
calomniat. 


Nu pot să apară piedici în calea desfăşurării acestei 
ceremonii? 

Teoretic, acest lucru nu este exclus, practic este foarte 
uşor de făcut nu necesită nici multe forte, nici multă 
inteligentă. Dar eu exclud această ipoteză, ar fi o barbarie 
şi o infamie. 

Si dacă domnului Gierow i se refuză viza? 

Atunci ceremonia nu va avea loc şi însemnele mele vor 
rămâne la Stock-holm încă zece sau douăzeci de ani. 

A circulat zvonul, deocamdată neconfirmat, că împotriva 
scriitorului Maksimov s-a pornit acţiune penală pentru 
romanul său Cele şapte zile ale creaţiei. 

Arta literară este unul dintre cele mai mari daruri, unul 
dintre instrumentele cele mai fine şi mai desăvârşite ale 
omului. A pomi împotriva ei acţiune penală nu pot s-o facă 
decât cei care cad ei înşişi sub incidenta legii penale, cei 
care deja se situează în afara umanităţii şi a naturii umane. 

DECLARAţIE în legătură cu anularea ceremoniei Nobel 8 
aprilie 1972 

Eu şi domnul Gierow am făcut toate concesiile posibile: 
călătoria lui era prevăzută ca o călătorie particulară, el 
trebuia să poposească într-un apartament particular, 
pentru o ceremonie cu caracter aproape privat. Interdicţia 
ceremoniei, chiar sub această formă, este o interdicţie 
irevocabilă şi definitivă a oricărei modalităţi în care Premiul 
Nobel mi-ar putea fi remis pe teritoriul tării mele. De aceea, 
concesia tardivă a Ministerului suedez al Afacerilor Externe 
nu mai are sens. 

Dar ea este şi jignitoare: Ministerul suedez al Afacerilor 
Externe continuă cu obstinaţie să considere, în cazul meu, 
înmânarea Premiului Nobel nu ca pe o manifestare a vieţii 
culturale, ci ca pe un eveniment politic, de aceea şi pune o 
condiţie care ar duce fie din nou la soluţia remiterii "cu 
uşile închise", fie la o selecţie specială a persoanelor care ar 
asista şi la interdicţia pentru ele de a-şi exprima în vreun fel 


atitudinea fată de acest act, căci toate acestea ar putea fi 
interpretate de unii drept o "manifestare politică". 

În plus, după ce domnului Gierow i s-a refuzat viza, eu as 
considera ca umilitor şi pentru el şi pentru mine să primesc 
însemnele Premiului jsiobel din mâinile altcuiva decât din 
cele ale secretarului permanent al Academiei Suedeze. 

În sfârşit, cu modestele noastre forte s-a făcut deja toată 
pregătirea, care n-a fost uşoară: au fost trimise invitaţii, şi 
nu numai în Moscova, pe adresa a vreo douăzeci de scriitori 
care, după mine, reprezintă forţa creatoare şi floarea 
literaturii noastre de astăzi, şi unui număr aproape egal de 
artişti, muzicieni, academicieni; multi dintre ei, în această 
perspectivă, şi-au fixat sau şi-au anulat călătoriile sau 
reprezentațiile sau alte obligaţii, în prezent, acest refuz 
este o ofensă adusă acestor patruzeci de invitaţi. A trebuit 
să-i anunţ că invitaţiile nu mai sunt valabile. Aceste 
persoane şi eu însumi sân-tem destul de ocupați ca să 
punem a doua oară la cale o asemenea procedură. 

După cum mi s-a explicat, regulile Academiei Suedeze 
prevăd că însemnele Premiului Nobel pot fi păstrate de 
către aceasta pe o perioadă de timp nelimitată. Dacă 
această perioadă va fi mai lungă decât viaţa mea, las prin 
testament fiului meu dreptul de a le prelua el. 

A. Soljeniţân Comitetului Securităţii de Stata URSS ".,.N 
v 2 iuhe 1973 

Vă trimit în copie două scrisori anonime mustind de 
răutate, scrisori pe care dumneavoastră, din obligaţie de 
serviciu, le aveţi, de altfel, la îndemână. 

Nu dispun de răgazul care mi-ar permite să încep a mă 
juca de-a detectivul cu dumneavoastră. Dacă această 
poveste va continua sub forma unor noi episoade, eu o voi 
face publică şi acelaşi lucru îl voi face şi cu persistentele 
procedee anterioare pe care instituţia dumneavoastră le-a 
aplicat vieţii mele particulare. 

Soljeniţân Ministrului Afacerilor Externe al URSS N. A. 
sciolokov 21 august 1973 


Acum patru luni am cerut în scris să mi se acorde permis 
de şedere 'a familia mea (la Moscova). După o reflecţie atât 
de îndelungată pe marginea unei chestiuni atât de 
indiscutabile, mi se notifică astăzi că solicitarea mea a fost 
respinsă - de câtre miliţie şi de către dumneavoastră 
personal M-aş întreba nedumerit ce considerente umane 
sau juridice te pot conduce ca să împiedici un bărbat să 
trăiască alături de sotia lui, un tată alături de fiii lui aflaţi 
încă la vârsta leagănului - dacă n-aş şti foarte bine şi dintr-o 
lungă experientă că nici unele nici altele nu există în 
sistemul nostru politic "Regimul paşaportului interior", 
coercitiv, jignitor, sub incidenta căruia nu omul este cel 
care-şi alege domiciliul, ci autorităţile sunt cele care-o fac 
pentru el, sub incidenta căruia dreptul de a te muta dintr- 
un oraş într-al-tul şi mai ales din sat la oraş trebuie să-l 
meriţi ca pe-o favoare - nu există nici măcar în ţările 
coloniale ale lumii de azi. Din cauza unui asemenea regim, 
de patruzeci şi doi de ani încoace, au suferit şi continuă să 
sufere milioane de concetăţeni de-ai mei. În momentul când 
se discută pe larg despre libertatea de a emigra a câtorva 
mii de oameni, cât de frapantă este politica prin care 
milioane de oameni sunt privaţi de dreptul de a-şi alege 
domiciliul şi felul de activitate, chiar în interiorul propriei 
lor tari! şi privarea de acest drept a fost agravată şi printr-o 
lege din anul 1973 (Consiliul de Miniştri, 19 iunie): nici 
călătoria temporară a unui taran pentru o muncă sezonieră 
nu este permisă fără dezlegare din partea colhozului. 

Mă folosesc de ocazie pentru a vă aminti, totuşi, că iobăgia 
a fost desfiinţată în tara noastră acum o sută doisprezece 
ani. si, se spune, Revoluţia din Octombrie i-a lichidat şi 
ultimele rămăşiţe. 

Prin urmare, eu, bunăoară, ca şi orice cetăţean al acestei 
ţări, nu sunt nici iobag, nici sclav, sunt liber să trăiesc acolo 
unde socotesc eu că e necesar să trăiesc şi nici măcar 
conducătorii cei mai de sus nu au un drept suveran care să 
le permită a mă smulge din sânul familiei mele. 


Soljeniţân DIN INTERVIUL acordat lui Associated Press şi 
ziarului Le Monde' 

Moscova, 23 august 1973 

Este adevărat că primiti scrisori de ameninţare şi de 
şantaj din partea unor gangsteri? 

Este adevărat, nu atât de şantaj cât de ameninţare: mă 
ameninţă că o să-mi facă de petrecanie mie şi familiei mele. 
În vara aceasta, scrisori de 

* Aici se publică începutul interviului. Restul este inclus în 
volumul de publicistică - Opere complete, YMCA-Press, 
Paris, voi. X, pp. 18-30. 

Acest gen mi-au venit prin postă. Lăsând la o parte 
anumite erori psiholc gice, multe erori pur şi simplu tehnice 
din partea autorilor m-au convins că aceste scrisori erau 
trimise de lucrători ai Securităţii Statului. Aici sL. poate 
remarca şi o incredibilă rapiditate în distribuirea acestor 
scrison Banditeşti", în mai putin de douăzeci şi patru de 
ore, timp caracteristic numai scrisorilor expediate de cele 
mai importante instituţii guvernamentale (posta obişnuita 
are nevoie de trei până la cinci zile ca să-mi parvină din 
Moscova, iar scrisorile care prezintă oarecare importantă, 
urgentă sau utilitate pentru mine nu-mi parvin, de regulă, 
niciodată). Se putea remarca o asemenea grabă încât plicul 
nu era lipit decât după (!) ce era stampilat de către postă. 
Se puteau remarca şi greşeli de terminologie. De exemplu, 
ultima scrisoare de acest gen, datată 30 iulie, glăsuia: "Ei 
bine, ticălosule, n-ai venit, care va să zică?! 

Acum fii supărat pe tine. Ne socotim noi. Ai puţintică 
răbdare!" 

Imitând jargonul hoţilor, dar necunoscându-l1 suficient, 
autorii folosesc un cuvânt care desemnează judecata şi 
pedeapsa aplicată de hoţi unuia de-al lor, vinovat de 
greşeală sau de trădare, dar niciodată unui "fraier", adică 
unui om liber aparţinând restului lumii pe care ei o 
dispreţuiesc, acei oameni, după părerea hoţilor, sunt 


nedemni de o justiţie de acest tip, sunt eliminaţi scurt pe 
doi. 

O asemenea mascaradă "banditească" nu este o noutate 
pentru securişti: se cunosc cazuri cu "huligani" imuni penal 
care au bătut pe străzi disidenţi, le-au smuls 
corespondenţilor de presă servietele, au spart geamurile 
unor automobile străine. După eşecul campaniei anonime 
de calomnii lansate împotriva mea, era cu totul firesc să ne 
aşteptăm la o mascaradă banditească. 

Dar iată ce s-a întâmplat cu Michael Scammel, redactor al 
lui Index1. El, după ce a plecat din URSS, mi-a povestit 
acest episod. La aeroportul seremetievo, el a fost scotocit 
trei ore: i s-au găsit notele pe care le făcuse despre 
călătoria lui. Faptul de a întocmi asemenea note, care în tot 
restul lumii este considerat ca fiind în firea lucrurilor, este 
considerat în Uniunea Sovietică drept unul de natură 
penală. Descoperirea notelor a fost pentru aşa-zişii 
"vameşi" ocazia de a face presiuni asupra lui şi de a-i 
propune să cumpere un manuscris despre Soljeniţân (fără 
să indice dinainte numele autorului şi fără să arate 
manuscrisul) şi să regleze astfel incidentul. Scammel a 
refuzat. 

Era o provocare împotriva lui Scammel sau se pregătea 
una, a nu stiu câta la rând, împotriva mea, dar judecaţi 
dumneavoastră înşivă gama utiEditată la Londra, această 
revistă publică texte interzise de cenzura din toate ţările 
lumii şi semnalează gravele atingeri aduse libertăţii de 
exprimare care sunt comise acolo. (N. t.) lizată de 
Securitatea Statului: ea merge de la "gangsteri" şi 
"huligani" de stradă la "vameşi" şi la misiţi literari. şi se 
pune întrebarea: dacă Securitatea noastră de stat apără 
regimul cel mai progresist din lume căruia, potrivit singurei 
concepţii juste despre lume, în orice caz îi este asigurată 
victoria universală, atunci de ce o asemenea agitaţie şi 
metode aşa de josnice? 


În iarna 1971-1972 am fost avertizat, şi aceasta din 
diverse părti (există şi în aparatul Securităţii Statului 
oameni care au o viaţă chinuită), că mi se pregătea 
asasinarea printr-un "accident de automobil". 

Dar iată particularitatea sau, as îndrăzni chiar să spun, 
superioritatea regimului nostru: nici un fir de păr nu ni se 
va clinti, nici mie nici familiei mele, fără ca Securitatea 
Statului să ştie şi să aprobe acest lucru, într-atât suntem de 
supravegheați, urmăriţi, pandiţi şi interceptaţi. şi dacă, de 
exemplu, gangsterii actuali ar fi gangsteri veritabili, ei s-ar 
afla, de la prima lor scrisoare, sub controlul total al 
Securităţii Statului. Dacă, de exemplu, o scrisoare, care mi- 
ar fi venit prin postă, ar exploda, atunci nu s-ar putea 
explica de ce n-a explodat înainte în mâinile cenzorilor. şi 
cum de multă vreme nu sufăr de nici o boală gravă, nu 
conduc maşina si, ca urmare a convingerilor mele, nu m-aş 
sinucide în nici o împrejurare, atunci, dacă se va anunţa că 
am fost asasinat sau că am murit subit, veţi putea 
considera, fără a risca nici cea mai mică eroare, că am fost 
asasinat cu aprobarea Securităţii Statului sau de către ea 
însăşi. 

Dar trebuie să spun că degeaba se vor bucura de moartea 
mea cei care mizează pe ca ca pe un mijloc de stopare a 
activităţii mele literare, îndată după moartea sau dispariţia 
mea, sau îndată după ce, indiferent sub ce formă, voi fi 
privat de libertate, va intra irevocabil în vigoare 
testamentul meu literar (chiar dacă ar apărea în numele 
meu o declaraţie contrară, mincinoasă, de genul scrisorii 
trimise de Traicio Kostov din celula condamnaților la 
moarte) - şi va începe să apară partea principală a 
scrierilor mele pe care în toţi aceşti ani m-am abținut să le 
public. 

Dacă ofiţerii Securităţii Statului urmăresc şi confiscă, în 
toate oraşele de provincie, inofensivul Pavilion al 
canceroşilor (si fac ca deţinătorii acestei scrieri să fie 
concediaţi sau excluşi din institutele de învăţământ 


superior), atunci ce vor face ei când vor vedea revărsându- 
se peste Rusia cărţile mele postume, cele mai importante?" 
în interviul trecut, de acum un an şi jumătate, vorbeaţi 
despre îngrădirile şi persecuțiile pe care le sufereaţi atât în 
activitatea dumneavoastră literară, în strângerea 
materialelor, cit şi în viaţa dumneavoastră cotidiană, între 
timp a survenit vreo schimbare în bine? 

Vaganov, directorul arhivei regionale din Tambov, mi-a 
refuzat accesul la fondul de periodice vechi de cincizeci şi 
cinci de ani, desi acolo toată istoria Tambovului a ajuns să 
fie roasă de şoareci pe podeaua unei biserici nărâsite şi 
pline de umiditate. La arhiva centrală de istorie militară s-a 
procedat de curând la o anchetă severă pentru a stabili cine 
şi cum de a avut îndrăzneala de a-mi pune la dispoziţie, în 
1963 (!), documente referitoare la primul război mondial. 
Tânărul specialist în literatură, Gabriel Superfin, care este 
uimitor de talentat şi de priceput în domeniul arhivistic şi 
care jni-a fost de un real ajutor, a fost arestat pe 3 iulie ca 
urmare a depoziţiilor lui lakir-Krasin şi transferat la Oriol, 
pentru a fi judecat într-un loc mai dosnic şi mai ferit de 
ochii lumii, şi este ameninţat cu aplicarea articolului 72 
altfel spus, cu o pedeapsă de până la 15 ani de închisoare. 
Dată fiind starea precară a sănătăţii lui, detenţia 
echivalează cu un asasinat. Fireşte, nu i se aduce în mod 
deschis acuzaţia că m-a ajutat pe mine, dar ajutorul pe care 
mi l-a dat îi va agrava soarta. - 'Aleksandr Gorlov, care, în 
1971, a refuzat să ascundă - aşa cum îi cerea KGB - atacul 
tâlhăresc asupra casei mele de tară, nu are posibilitatea de- 
atunci încoace (de mai bine de doi ani) să-şi susţină teza de 
doctorat, teză la data aceea deja prezentată pentru 
acceptare. Pe el, de fapt, îl ameninţaseră că-1 vor pune într- 
o asemenea situaţie. Teza lui a întrunit douăzeci şi cinci de 
voturi favorabile, inclusiv pe cele ale membrilor juriului 
însărcinaţi oficial s-o critice, şi niciunul defavorabil. Ea nu 
poate fi demolată din punct de vedere ştiinţific, dar cu toate 
acestea susţinerea ei (subiectul ei este mecanica 


fundamentelor) nu va avea loc, întrucât autorul ei nu 
prezintă "garanţii politice". Măsuri vizând concedierea lui 
Gorlov s-au şi luat. 

— În toţi aceşti ani, Mstislav Rostropovici a fost urmărit cu 
neobosita şi inventiva minuţiozitate, atât de proprie 
aparatului unei puteri. Este vorba de un lung sir de 
tracasări, înţepături, piedici şi umiliri cu care s-a confruntat 
la fiecare pas în viaţa lui de zi cu zi. Toate acestea erau puse 
la cale pentru a-l face să nu-mi acorde ospitalitate. aşa i-o 
cereau, fără jenă, madam Furteva şi adjuncţii ei. O vreme, 
el şi chiar Galina Visiievskaia (sotia lui) au fost complet 
excluşi de la radio şi de la televiziune. Au fost desfigurate 
articolele de presă care-l menţionau. Concertele lui în 
URSS au fost nu de puţine ori anulate, fără motive precise, 
chiar când el se afla în drum spre oraşul unde trebuia să se 
producă. I s-au tăiat sistematic legăturile profesionale cu 
cei mai mân muzicieni ai lumii. Din cauza aceasta, de 
exemplu, de mai multi ani se amână prima audiție a 
concertului pentru violoncel de Lu-toslawski în Polonia, în 
patria compozitorului, căci nu i se permite lui Rostropovici 
să meargă acolo. La fel se întâmplă şi cu prima audiție a 
concertului de Britten, dedicat lui Rostropovici. În sfârşit, i 
s-au pus piedici în calea spre activitatea dirijorală la teatrul 
Bolsoi, activitate care pentru el era esenţială şi prezenta un 
interes profesional maxim, în primăvara aceasta am 
considerat de datoria mea să plec de la dacea lui pentru 03 
să nu mai aibă nimeni motiv de a-l urmări. lotuşi, din spirit 
de răzbun11' urmăritorii lui continuă să-l tracaseze şi 
astăzi, încă nu-i pot ierta nici seri soarea despre destinele 
artei sovietice.] 

Deja de mai multi ani, niciuna dintre convorbirile noastre, 
ale mei sau ale membrilor familiei mele, la telefon sau între 
cei patru pereţi ai un * camere, chiar pe tema cea mai 
simplă a vieţii cotidiene, nu a rămas nein terceptată şi (am 
dovezi în sensul acesta) neanalizată. Noi ne-am obişnui* să 
conversăm permanent, zi şi noapte, în prezenta Securităţii 


Statului. Când li se termină banda de magnetofon, ei 
întrerup fără jenă convorbirea tele fonică, întreruperea 
durează atâta timp cât pun ei o bandă nouă ca să ne poată 
intercepta în continuare, în aceeaşi situaţie sunt 
Rostropovici, Să-harov, safarevici, familia Ciukovski şi multe 
alte familii pe care le cunosc, dar şi mai multe dintre cele pe 
care nu le cunosc. 

Este chiar straniu să auzi spunându-se că undeva se 
discută dacă preşedintele are dreptul să ordone instalarea 
unui post de ascultare electronică pentru apărarea 
secretelor militare ale tării sale. şi că un om care a divulgat 
asemenea secrete a fost chiar achitat de către tribunal. lar 
la noi, fără nici o judecată, eşti considerat vinovat dacă o 
dată ţi-ai exprimat cu voce tare o părere care o contrazice 
pe cea oficială. şi nu mai-marele tării, ci un funcţionar de 
rând al Securităţii Statului este cel care-ţi plantează în casă 
instalaţia de ascultare electronică. Un asemenea sistem de 
ascultare electronică, fără a mai vorbi de toate celelalte 
forme de urmărire, leagă fedeleş mii şi mii de intelectuali şi 
de cadre din principalele oraşe ale Uniunii Sovietice. şi o 
mulţime de paraziti în uniformă stau şi analizează benzile 
de înregistrare. şi faptul acesta nici măcar nu este ţinut 
ascuns, un ministru consideră că are voie să-i declare unui 
subordonat: "Mi s-a dat să ascult cutare convorbire 
telefonică pe care ati avut-o voi" şi să-l mustre pentru 
aceasta. Urmărirea merge până acolo încât, chiar pentru 
persoanele care au contact cu mine, direcţia a V-a a KGB 
(general-maior Nikisin) şi biroul ei nr. | (sironin) dau 
indicaţii scrise să se "descopere adresele vizitate de ele", 
ceea ce este deja o spirală de gradul doi. 

În curtea casei noastre este parcată vechea noastră 
maşină, un prăpădit de 'Moskvici" de la uzina din ljevsk. Cu 
ea împreună înnoptează nişte maşini incomparabil mai 
bune, şi totuşi nişte "hoţi" ciudaţi atentează de fiecare dată 
tocmai la maşina noastră. De două ori nu le-a mers, o dată 
au stricat-o cu dinadinsul, altă dată au dus-o în Gruzia. şi 


desi miliția a găsit maşina si, se pare, i-a găsit şi pe hoţi, 
aceştia n-au fost aduşi în fata justiţiei. Nu numai eu, dar şi 
prietenii mei, suntem inundaţi de anonime inju- 1 Scrisoare 
deschisă adresată mai multor publicaţii sovietice pe care 
niciuna n-a publicat-o. În scrisoare, el îşi exprima în special 
consternarea în legătură cu excluderea lui Soljeniţân din 
Uniunea Scriitorilor şi descria atacurile la care timp de 
peste douăzeci de ani a fost supusă muzica sovietică. 

'oase. Înainte de alegerile municipale, un agitator (din 
partea "blocului niunistilor şi a celor fără de partid"), 
referindu-se la sotia mea, a delarat pe şleau: "Oameni ca 
ăştia trebuie sugrumaţi!'1 Zverev, redactor al vistei Oktiabr, 
a declarat, în conferinţe publice la Institutul de virusologie 
şi la cel de imunologie ale Academiei de ştiinţe, că eu “sunt 
membru l comitetului executiv al sioniştilor". 1 s-a obiectat 
naiv: "Dar în ziar a scris că Soljeniţân are origine 
moşiereasca." Inventivul octombrist a răspuns în auzul 
tuturor: Atunci trebuia şase scrie asa. Dar acum trebuie să 
considerăm să Soljeniţân este evreu." Cenzura poştală n-a 
lăsat să treacă niciunul dintre numeroasele articole pe care 
presa occidentală le-a consacrat lui August şi pe care mi le- 
a trimis avocatul meu, domnul Heeb. În felul acesta, eu sunt 
lipsit de posibilitatea de a afla cum este primită cartea mea 
în Occident. Ministrul Comerţului Exterior, Patolicev, a 
refuzat să-mi recunoască dreptul de a primi sumele 
derivând din Premiul Nobel. Mi se impune să discriminez 
acest premiu, să recunosc că este vorba de un "cadou din 
partea unei persoane particulare" (ceea ce, în plus, dă 
statului dreptul de a confisca o treime din acest premiu 
condamnat cu atâta indignare). KGB îmi trimite toată ziua 
bună ziua agenţii săi deghizați în "tineri autori" dornici să-şi 
prezinte încercările literare. 

Un important general KGB mi-a transmis printr-o tertă 
persoană un ultimatum direct: s-o întind peste graniţă, că 
de nu, voi fi trimis să putrezesc într-un lagăr, şi anume la 
Kolâma. 


În legătură cu faptul că nu vi se dă voie să fiţi lingă familie, 
unde locuiţi? 

lama nu am alt loc unde să locuiesc decât apartamentul 
familiei mele, adică locul cel mai firesc pentru orice om. şi 
aici voi locui, indiferent dacă mi se dă sau nu mi se dă 
permisul de şedere. Să vină oameni lipsiţi de sentimentul 
ruşinii şi să mă dea afară, va fi o reclamă demnă de regimul 
nostru progresist. 

Către Poliakova, serviciul postal al KGB 

31 august 1973 

Prin ultima mea scrisoare, pe care ati primit-o pe 3 iulie, v- 
am prevenit că povestea cu bandiții este una dintre cele mai 
clare, c-ar fi mai rezonabil sa i se pună capăt Printr-o a treia 
scrisoare, la fel de odioasă, şefii dumnea-voastră m-au 
constrâns să dau un interviu. 

Dacă-l vedeţi pe Ivan Pavlovici Abramov*, transmiteţi-i, vă 
rog, acest răspuns al meu. 

Redacţiei Literaturnaia gazeta Redactorului-şef Ceakovski 
28 septembrie 1973 în revista dumneavoastră din 12 
septembrie, în articolul lui M. Mak-simov, "După iluminare", 
mi se atribuie în mod mincinos următorul citat-1-a numit pe 
lakir "un alcoolic care s-a vândut pentru o sută de grame în 
plus". Aceste cuvinte, eu nu le-am spus şi nu le-am scris 
niciodată, despre lakir m-am exprimat o singură dată în 
interviul din 23 august 1973, acel text vă este cunoscut. 

Tot ceea ce revista dumneavoastră a colportat până acum 
şi colportează în continuare despre mine grevează pe 
conştiinţă dumneavoastră. Totuşi de data aceasta constat 
un nou procedeu: mă calomniaţi atribuindu-mi citate false. 
Acest procedeu voi fi nevoit să-l curm. Dacă în numerele 
imediat următoare revista dumneavoastră sau M. Maksimov 
nu va rectifica afirmaţiile făcute, fie şi prezentându-le ca pe 
o "eroare tehnică", voi fi nevoit să aduc la cunoştinţa opiniei 
publice formele şi modalităţile calomniei pe care o 
practicaţi. 


Soljeniţân ÎNşTIINţARE DESPRE CONFISCAREA 
ARHIPELAGULUI GULAG Moscova, 5 septembrie 1973 

După cum a declarat Soljeniţân, la sfârşitul lui august la 
Leningrad, KGB i-a confiscat un exemplar dactilografiat al 
cărţii intitulate Arhipelagul Gulag - un studiu în mai multe 
volume cu privire la lagărele sovietice din perioada 1918- 
1956, studiu care nu menţionează decât fapte, locuri şi 
nume autentice ale unor oameni încă în viaţă (peste două 
sute de persoane). Autorul se teme că acum va începe 
urmărirea tuturor acestora 

* Adjunct al sefului direcţiei a V-a a KGB, general, care se 
ocupa de disidentătru (jatele pe care acum zece ani le-au 
furnizat despre chinurile lor în Lărele staliniste. 

Informaţiile despre locul unde se păstra cartea au fost 
date de Elizaveta Voronianskaia, pe care KGB a interogat-o 
neîntrerupt cinci zile şi cinci optiDupă ce s-a întors acasă, 
ea s-a spânzurat. 


[32] (pe pagina de titlu a ediţiei samizdat) 

DIN PARTEA AUTORULUI Aderarea URSS la Convenţia 
Universală privind Drepturile de Autor ne permite să 
presupunem că, de-acum înainte, drepturile scriitorilor din 
tara noastră vor fi protejate contra editărilor arbitrare. 
Bazându-ne pe această ipoteză, autorul încuviinţează 
apariţia acestui fragment în samizdat. 

Septembrie 1973 

Stimate Andrei Dmitrievici! 

Eram într-o călătorie, când s-a aflat despre agresiuneal 
împotriva dumneavoastră, şi de aceea vă scriu abia astăzi. 

Tare îngenuncheată este tara noastră în fata arabilor dacă 
aceştia nu mai au motive să ne respecte onoarea naţională. 
E tot ce ne lipsea: să vedem şi terorismul arab "corectând" 
istoria Rusiei. Totuşi, eu afirm că, în patria noastră şi date 
fiind supravegherea şi interceptarea al căror obiect sunteţi, 
un asemenea atentat este imposibil fără ştirea autorităţilor 
şi fără îndemnul > din partea lor. Dacă această agresiune 


ar fi fost montată în afara controlului autorităţilor şi 
împotriva voinţei lor, nenumăratele lor servicii ar fi putut 
fără nici o greutate s-o împiedice înainte să înceapă, s-o 
întrerupă în cursul acelei o oră şi jumătate cât a durat, sau 
să-i aresteze pe făptaşi imediat după săvârşirea crimei. Ar fi 
putut ei la noi să facă vreo mişcare, fără să fi primit o 
dezlegare în acest sens? Pentru cel care ştie condiţiile de la 
noi, 1 La sfârşitul lui septembrie 1973, apartamentul lui 
Saharov - desi supra-Vegheat de KGB - a fost invadat de 
indivizi pretinzând a aparţine organizaţiei "Septembrie 
negru", care l-au ameninţat pe Saharov şi pe membrii 
familiei sale. (N. t.) întrebarea este stupidă. Dar acesta este 
procedeul cel mai nou. Ce poţi sa contrapui cuvântului liber 
al omului liber? Argumente există, rachetele rm sunt 
utilizabile, gratiile ştirbesc reputaţia, nu rămâne decât 
asasinul platjt Dacă vreodată ar fi să cădeţi victimă şi dacă 
eu as fi încă în viaţă, vă asi gur că mi-aş dedica tot restul 
capacitaţii mele creatoare şi al vieţii mei luptei de a face ca 
asasinii să piardă, iar nu să câştige. Vă îmbrăţişez cu 
căldură! 

Al dumneavoastră A. Soljeniţân Stimate Andrei 
Dmitrievici! 

16 septembrie 1973 

Vă admir pentru tăria şi verticalitatea dumneavoastră. De 
cele mai multe ori sunt uimit de faptul că, fără să ne 
întâlnim, fără să ne sfătuim, fără să ne punem de acord, eu 
şi dumneavoastră vorbim şi acţionam aproape sută la sută 
la unison (dar şi pentru că aceasta decurge din situaţia 
reală). 


Dar acum am aflat despre apelul dumneavoastră către 
Congresul american - şi sunt mâhnit. Dacă sunt informat 
corect despre demersul dumneavoastră, dumneavoastră nu 
susţineţi decât amendamentul Jackson, amendament care 
era foarte oportun acum o jumătate de an şi chiar acum trei 
luni, dar care acum apare ca un foarte slab paleativ. După 
campania care s-a dus împotriva noastră în august- 
septembrie, există în Congres păreri mai radicale (de 
exemplu, ale lui Mills, persoană foarte influentă, preşedinte 
al comisiei pentru buget a Camerei Reprezentanţilor), şi 
anume: să nu se acorde clauza naţiunii celei mai favorizate 
acelor ţări unde drepturile omului nu sunt garantate (si ela 
formulat aceasta în mod special în apărarea dumneavoastră 
şi a mea). Sunt în curs de elaborare măsuri vizând 
atingerea acestui scop (termene scurte ale convenției, 
obligaţia de a prezenta în permanentă Congresului 
rapoarte privind situaţia drepturilor omului în tara 
respectivă). şi deodată - acţiunea dumneavoastră de astăzi, 
mai exact abaterea de la scop şi îngustarea lui, şi la ce bun? 
Andrei Dmitrici, dragule, dreptul de a emigra (în fond de a 
evada) este cumva mai important decât drepturile tuturor 
celor care rămân pe loc? Drepturile câtorva mii sunt mai 
importante decât drepturile multor milioane? Dreptul de a 
emigra este un caz cu totul şi cu. Totul particular al 
drepturilor generale în totalitatea lor. Vă rog din suflet: nu 
reduceţi problema generală la cea a emigrăm, n-o puneţi pe 
aceasta în fruntea listei - căci daţi foc pământului de sub 
propriile dumneavoastră picioare. 

Vă îmbrăţişez cu dragoste! 

; "Al dumneavoastră, A, Sorjenitân 416 

Dacă este să vorbim şi de libertăţi, atunci prima dintre 
primele libertăţi tru Rusia nu ar fi aceea care s-ar traduce 
prin desfiinţarea iobăgiei, a laviei în care este ţinută 
țărănimea şi a regimului paşapoartelor? Printre toate 
libertăţile ar figura, ca un caz particular, şi libertatea de a 
emigra- 


[35] DECLARAȚIE PENTRU PRESĂ 

14 ianuarie 1974 

Nu mă îndoiesc că impulsul hotărâtor care a făcut ca zilele 
acestea scriitoarea Lidia Ciukovskaia să fie exclusă din 
Uniunea Scriitorilor şi care a determinat acest spectacol de 
batjocură, când o duzină de bărbaţi prosperi şi bine hrăniţi 
şi-au jucat rolurile în fata unei femei oarbe şi suferind de 
inimă, femeie care nu le vede nici măcar fetele - nu mă 
îndoiesc deci că adevăratul impuls şi scop al acestui 
spectacol montat într-o cameră închisă, unde persoanelor 
care o însoțeau pe Ciukovskaia nu li s-a dat voie să intre, a 
fost răzbunarea contra ei pentru că mi-a oferit posibilitatea 
de a lucra în dacea ei de la Peredelkino. şi s-a urmărit şi 
intimidarea altora care s-ar hotări să-i urmeze exemplul. Se 
ştie cum, trei ani de zile, Rostro-povici a fost urmărit 
neîntrerupt şi până în pânzele albe. În cursul persecuției nu 
se vor da la o parte nici de la ruinarea muzeului lui Kornei 
Ciukovski, inuzeu vizitat în permanentă de mulțimile de 
excursionişti. 

Dar atâta timp cât oameni dârji şi cinstiţi ca Lidia 
Ciukovskaia, vechiul meu prieten, înfruntă fără teamă haita 
de lupi şi huiduielile presei, cultura rusă, chiar şi 
nerecunoscută de oficialități, nu va pieri. 

A. Soljeniţân 
[36] DECLARAŢIE PENTRU PRESĂ 

18 ianuarie 1974 

Această furibundă campanie de presă îi ascunde cititorului 
sovietic esenţialul, adică: despre ce vorbeşte această carte? 
Ce e cu cuvântul acesta Cludat "GULAG", care dă titlul 
cărţii? Pravda (Adevărul) minte când spune ca autorul 
"vede cu ochii celor care i-au spânzurat pe muncitorii 
revolu-taiari şi pe ţărani". Nu! El vede cu ochii celor pe care 
NKVD i-a împuscat şi i-a torturat. Pravda ne asigură că în 
tara noastră s-a făcut "o critică far? Compromis" la adresa 
perioadei de până în 1956. Ei bine! Să arate ei critic lor 
fără compromis, eu le-am dat un material faptic extrem de 


bogat încă şi astăzi, da, încă şi astăzi este deschis acest 
drum. şi ce purificar ar fi pentru această tară! 

Publicând/4r/!; pe/agM/, nu mă aşteptam totuşi ca ei să se 
dezică în as măsură chiar şi de ceea ce anterior 
recunoscuseră cu jumătate de gură Li nia adoptată de către 
organele propagandei noastre este linia fricii anima lice de 
demascări. Ea arată cu câtă tenacitate se agată unii de la 
noi de trecutul sângeros şi cât de mult vor să meargă spre 
viitor târându-l după ei într-un sac închis - numai să nu se 
pronunţe nici un cuvânt: nu de condamnare judiciară, ci 
nici de simplă condamnare morală a vreunuia dintre călăi, 
anchetatori penali şi delatori. Este caracteristic faptul că 
îndată ce Deutsche Welle a anunţat că în fiecare zi va da 
citire, timp de o jumătate de oră, unui fragment din 
Arhipelag, autorităţile noastre s-au năpustit s-o bruieze în 
disperare: nici un cuvânt din această carte nu trebuie să 
răzbească în tara noastră. 

Ca şi când ascunderea adevărului ar fi de durată! Sunt 
convins că în cu-rând va veni vremea când în tara noastră 
această carte va fi citită de multă lume şi chiar în libertate. 
şi se vor găsi oameni înzestrați cu memorie şi animați de 
curiozitate şi de dorinţa de a verifica ce scria presa 
sovietică în momentul apariţiei acestei cărţi şi cine semna. 
şi în şuvoiul tulbure al injuriilor nu vor găsi nume proprii, 
susceptibile a fi trase la răspundere, pretutindeni vor da 
peste laşitatea anonimatului, a pseudonimelor. 

De aceea lansează ei cu atâta uşurinţă orice minciună. Din 
cartea mea ar rezulta - spun ei - că "hitleriştii erau 
indulgenţi şi binevoitori cu popoarele înrobite", că "bătălia 
de la Stalingrad a fost câştigată de nişte batalioane 
disciplinare". Nu faceţi decât să minţiţi, tovarăşi de h 
Pravda. Vă rog să indicaţi paginile respective! (O să vedeţi 
că nu le indică.) Sau agenţia TASS: "în autobiografia lui, 
Soljeniţân şi-a mărturisit el însuşi ura fată de regimul 
sovietic şi fată de poporul sovietic". Autobiografia mea a fost 
publicată în culegerea ocazionată de Premiul Nobel pe 


1970, toată lumea şi-o poate procura. Verificaţi ca să vă daţi 
seama cu câtă neruşinare minte Agenţia Telegrafică a 
Uniunii Sovietice. Dar ce să mai vorbim despre ea, dacă a 
avut neobrăzarea să scuipe în ochii închişi ai tuturor celor 
care au fost ucişi: ea pretinde că dacă scrii o carte despre 
chinurile şi moartea lor, o faci numai de dragul valutei 
(comunicare făcută de Kirill Andreev agenţiei TASS. Dar 
tatăl lui mai trăieşte? Sau a fost împuscat?) şi aici însă TASS 
a dat greş: preţul de vânzare al cărţii, în toate limbile, va fi 
cât mai redus pentru ca să poată fi citită de cât mai multe 
persoane. Preţul va fi stabilit în aşa fel încât să se poată 
plăti cum se cuvine munca traducătorilor, a tipografiei şi 
consumul de materiale. şi dacă vor "mine onorarii, ele vor fi 
folosite pentru a eterniza amintirea celor care pierit şi 
pentru a ajuta familiile deţinuţilor politici din Uniunea 
Sovietică. _. Yoj apela la edituri să dăruiască beneficiile lor 
pentru acelaşi scop. şi iată o minciună din Litgazeta: cică eu 
am scris că "oamenii sovietici "nt stirpe diavolească", că 
esenţa sufletului rus constă "în aceea că, pentru o bucată 
de pâine, rusul e în stare să-şi vândă şi tatăl şi mama". 
Indicaţi agina, mincinoşilor! Se scriu acestea pentru a-i 
atâta împotriva mea pe compatriot" neinformaţi: Soljeniţân 
"Dune semnul egalităţii între oamenii sovietici şi asasinii 
fascişti”. Aici e o mică măsluire: între asasinii fascişti 

+ asasinii din Ceka-GPU-NKVD, da, pun semnul egalităţii. 
Dar Litgazeta bagă în această oală "pe toţi oamenii 
sovietici", pentru ca, printre aceştia, călăii noştri să se 
poată ascunde mai uşor. 

Dar ce pagini vor indica ei şi din ce carte? Aici Litgazeta se 
face vinovată de delictul de jefuire de cadavre: ea citează 
un exemplar confiscat, părţile a IV-a şi a V-a ale 
Arhipelagului, care n-au fost publicate nicăieri; dubiosul 
"literator" a extras de acolo fragmente chiar de la 
Securitatea Statuluil Veţi vedea, când va ieşi partea a IV-a, 
veţi găsi acest citat: "Eu am înţeles minciuna tuturor 
revoluțiilor din istorie" (sfârşitul capitolului unu). şi această 


apreciere, nu asupra rusului, ci asupra libertăţii sovietice 
(capitolul al III-lea, denumirile subdiviziunilor): "frica 
permanentă", 'se-cretomanie şi suspiciune", "degradarea 
sufletului", "minciuna ca formă de existentă". 

Si încă mai îndrăznesc să spună că momentul apariţiei 
Arhipelagului a fost ales de reacţiunea mondială pentru a 
submina destinderea. Momentul a fost ales de Securitatea 
noastră de stat (ea este principala "reacțiune mondială" 
actuală), a fost ales de către aviditatea ei de manuscrise. 
Dacă ea preţuieşte destinderea, de ce, în august, cinci zile 
şi cinci nopţi la rând, a smuls, a extorcat acest manuscris de 
la o biată femeie? În confiscarea care a avut loc, eu am 
văzut degetul lui Dumnezeu: înseamnă că a venit sorocul. 
aşa cum i s-a prezis lui Macbeth: pădurea de la Birnam se 
va pune în mişcare. 

A. Soljeniţân INTERVIU acordat revistei Time 19 ianuarie 
1974 

Fraţii Medvedev îşi exprimă convingerea că în URSS 
reformele nu se pot produce decât din interior şi de sus fi 
că opinia publică occidentală nu poate să facă mare lucru în 
direcţia aceasta. Saharov este de părere că numai o 
presiune de jos şi din exterior poate să fie eficace. Vi s-a 
reproşat, lui ca şi dumneavoastră, că v-aţi adresat 
guvernelor occidentale şi cercurilor reacționare din 
Occident. Ce spuneţi despre aceasta? 

Personal, nu m-am adresat niciodată nici guvernelor 
străine, nici parlamentelor, nici cercurilor politice străine. 
Saharov, din câte stiu, s-a adresat o dată şi numai o dată 
Senatului american şi o altă dată, indirect, guvernelor 
Europei Occidentale. E adevărat, aceasta nu este adresa şi 
nici calea care ne trebuie nouă. Noi ne-am adresat opiniei 
publice internaţionale, oamenilor de cultură. Sprijinul lor 
este pentru noi inestimabil, mereu eficace mereu bine venit. 
Numai datorită acestui sprijin suntem, şi eu şi el, teferi şi 
nevătămaţi până în prezent. Totuşi, nici acest sprijin nu 
poate dura la nesfârşit, noi nu îndrăznim să abuzăm de 


apeluri la ajutor: fiecare tară are grijile ei şi nimeni nu este 
obligat să se încarce tot timpul şi cu ale noastre. 

Dar este cu totul rizibilă propunerea pe care Roi 
Medvedev o face în articolul lui dezlânat, aproape legal, 
într-atât e de plicticos: să ceri ajutor cercurilor comuniste 
occidentale, celor care n-au avut nici dorinţa, nici ideea să 
apere măcar cauza comunistă în Cehoslovacia - şi aceia o să 
ne apere pe noii (Gomulka şi Ulbricht l-au mustrat pe 
Hruşciov pentru publicarea lui Ivan Denisovici.) 

Fraţii Medvedev propun să aşteptăm cu răbdare, în 
genunchi, ca undeva, "sus", nu stiu ce "oameni de stingă" 
mitici, pe care nimeni nu-i cunoaşte şi cărora nimeni nu le 
spune pe nume, să triumfe asupra nu stiu căror "oameni de 
dreapta", sau să crească "o nouă generaţie de conducători", 
iar noi toţi cei care trăim, toţi cei vii, noi trebuie să ce? "Să 
dezvoltăm marxismul", chiar dacă deocamdată am fi băgaţi 
la închisoare, chiar dacă "provizoriu" s-ar întări opresiunea. 
Pură prostie. 

S-ar părea firesc pentru noi să ne adresăm guvernului 
nostru, conducătorilor noştri, presupunând şi admițând că 
ei nu sunt cu totul indiferenți fată de destinul poporului din 
care au ieşit. Asemenea scrisori au fost trimise nu o dată, de 
Grigorenko, de Saharov, de mine, de sute de oameni, cu 
soluţii constructive de ieşire din dificultăţile şi primejdiile 
care ne ameninţa tara, dar niciodată n-au fost considerate 
demne nici măcar de o simplă discuţie, iar singurul răspuns 
care s-a primit a fost acela al represiunii. 

Ne rămâne dreptul nostru şi calea noastră directă, aceea 
de a ne adresa cititorilor noştri, compatrioţilor noştri si, în 
special, tinerilor noştri. şi daca, după ce au aflat şi au 
înţeles totul, ei nu ne vor susţine, aceasta va fi dm cauza 
lipsei de curaj. Din acel moment, şi ei şi noi ne vom fi 
meritat soarta jalnică, şi nu vom putea să ne plângem de 
nimeni şi de nimic, ci nuflia de sclavia noastră interioară. 
Soţ în ce mod pot să vă acorde sprijin compatrioţii, tinerii, 
dumneavoastră? 


Nu prin acţiuni fizice, ci, pur şi simplu, prin refuzul 
minciunii, prin fieparticiparea personală la minciună. 
Fiecare să înceteze de a colabora cu minciuna, absolut 
peste tot unde o constată, chiar dacă este forţat să 
vorbească, să scrie, să citeze sau să semneze, sau numai să 
voteze, sau numai să citească. La noi, minciuna a devenit 
altceva decât o simplă categorie morală, a devenit un stâlp 
al starului. Lepădându-ne de minciună, noi săvârşim o faptă 
morală, nu politică, nu juridiceşte incriminabila. O 
asemenea atitudine s-ar repercuta îndată asupra întregii 
noastre vieţi. 

TASS declară că publicarea cărţii dumneavoastră, 
Arhipelagul Gulag, generează pericolul reîntoarcerii la 
atmosfera "războiului rece" şi prejudiciază cauza 
destinderii dintre Est şi Vest. 

Cel care dăunează păcii şi bunelor relaţii dintre oameni şi 
popoare nu este cel care vorbeşte despre crimele săvârşite, 
ci cel care le-a comis sau le comite. Totdeauna, o câinţă 
personală, generală şi naţională nu face decât să purifice 
atmosfera. Dacă ne recunoaştem deschis trecutul îngrozitor 
şi-l condamnăm cu severitate, nu cu vorbe goale, aceasta 
nu va face decât să întărească în întreaga lume încrederea 
în tara noastră. 

Noua dumneavoastră carte nu va fi publicată aici, dar 
multi ruşi o vor auzi citită la radio. Cum vă imaginaţi reacţia 
lor, în special reacţia generaţiei tinere, care nu prea 
cunoaşte evenimentele pe care le descrieţi? 

Nu se ştie dacă o vor auzi la radio. Arhipelagul transmis de 
Deutsche Welle este deja bruiat. Dar, orice ar fi, adevărul va 
ajunge până la ei, se va face cunoscut. El a fost aşa de dosit 
timp de decenii încât apariţia lui în mărime naturală îl 
zguduie pe orice neştiutor, dar îi şi educă inima, îi şi dă 
lumină şi forţa pentru viitor., Cum credeţi că vor reacţiona 
autorităţile fată de dumneavoastră? 

Mă abţin de la orice pronostic. Eu şi familia mea suntem 
gata pentru orice. 


Eu mi-am făcut datoria fată de cei care au pierit, aceasta 
mă uşurează şi mă linişteşte. Acest adevăr era condamnat 
la distrugere, era supus desfigurării, sufocării, arderii, 
pulverizării. Dar iată-l că s-a reasamblat, este viu, publicat 
— şi nimeni niciodată nu-l va mai putea şterge din memoria 
oamenilor. 

L '"""PpfO BREşĂ ÎN ZIDUL TĂCERII Eu cred că 
apariţia în 1973 a noii cărţi a lui Soljeniţân, Arhipelagul 
Gulag, este un eveniment de o uriaşă însemnătate. Prin 
incomensurabili-tatea consecinţelor lui, acest eveniment nu 
poate fi comparat decât cu eve-nimentul-cheie al anului 
1953, moartea lui Stalin. 

În ziarele noastre, Soljeniţân este declarat trădător. 

El, de fapt, a trădat-nu patria, se înţelege, pentru care a 
luptat cinstit, şi nu poporul, pe care-l onorează cu creaţia şi 
viaţa lui, ci Direcţia Generală a Lagărelor - Gulagul; el a 
trădat dândpublicitătii istoria pieirii a milioane de oameni, 
povestind - cu fapte, mărturii, biografii concrete - o istorie 
pe care fiecare este obligat s-o ştie pe dinafară, dar pe care 
puterea - din motive de neînțeles - încearcă din răsputeri 5- 
O dea uitării. 

Cine deci trădează? 

Congresul al XX-lea al partidului a ridicat un colt 
însângerat al ţolului care acoperea stivele de cadavre. Acest 
singur fapt a permis să fie salvaţi de la moarte, în anii 
cincizeci, milioane de oameni vii, sau pe jumătate morţi, sau 
cărora din viaţa nu le mai rămăsese decât puterea de a 
scoate un geamăt. Lăudat să fie congresul al XX-lea. 
Congresul al XXII-lea a luat decizia de a ridica un 
monument victimelor. Dar după câţiva ani, amintirea 
crimelor comise în tara noastră în proporţii nemaivăzute în 
istorie a început a fi extirpată cu râvnă din memoria 
poporului. Au pierit milioane de oameni, toţi au pierit în 
acelaşi fel, dar ei nu erau nişte muşte, fiecare era un om, un 
om purtând în sine însemnele propriului său destin, ale 
propriei sale morţi." Reabilitat postum". “Consecințele 


cultului personalităţii lui Stalin." Dar ce s-a întâmplat cu 
personalitatea - nu cu aceea care era înconjurată de un 
cult, ci cu aceea a fiecărui om din care n-a rămas decât un 
certificat de reabilitare postumă? Unde a dispărut şi unde 
este îngropată această personalitate? Ce s-a întâmplat cu 
acest om, ce a suferit el, înce-pând din clipa când a fost 
ridicat din casa lui până în momentul când, sub formă de 
certificat, s-a reîntors la ai săi? 

Ce se află în spatele cuvintelor "reabilitat postum", ce 
viaţa, ce osândă? Începând cam din 1965 s-a dat ordin să se 
păstreze tăcere asupra acestui subiect. 

Soljeniţân, omul-legendă, omul-epopee, a făcut dâălinou o 
breşă în zidul tăcerii; el a devenit dimensiunea crimelor 
săvârşite, numele mulţimii de victime şi destine, şi mai ales 
ponderea adevărată şi sensul edificator al evenimentelor.?: 
Noi aflăm, auzim, vedem din nou ceea ce a fost: percheziţia, 
arestarea, interogatoriul, închisoarea, trimiterea din post în 
post, convoiul, lagărul. Foamea, bătăile, munca forţată, 
cadavrul. 

Arhipelagul Gulag Lidia Ciukovskaia 4 februarie 1974 

Moscova 
[39] DECLARAȚIE PENTRU PRESĂ 

2 februarie 1974 în decembrie, atunci tind Arhipelagul nu 
era încă publicat, nişte lectori ai comitetului orăşenesc 
Moscova al PCUS (de exemplu, Kapita de la Comitetul de 
Stat al Planificării) declarau textual: "N-o să-i permitem 
multă vreme lui Soljeniţân să umble de colo până colo." 
Aceste promisiuni ale autorităţilor coincideau perfect cu 
scrisorile pseudobanditesti la care nu se adăugau decât 
capul de mort şi oasele încrucişate. A văzut lumina tiparului 
Arhipelagul, şi semnul favorit al bandiţilor s-a mutat din 
scrisorile anonime în vitrina uniunii artiştilor plastici, iar 
amenințărilor cu moartea le-a luat locul agresiunea 
telefonică ("sentinţa o vom duce la îndeplinire!"). Această 
agresiune telefonică împotriva familiei mele - două femei şi 
patru copii - a fost comisă în stil huliganic de către agenţi ai 


Securităţii Statului care lucrau în două schimburi, de la ora 
8 dimineaţa până la 12 noaptea, în afară de sâmbăta şi 
duminica, zilele lor libere după lege. 

Campania stridentă a ziarelor nu mă vizează, la drept 
vorbind, pe mine: n-au decât să umple de injurii coloane 
întregi, ele toate împreună nu vor reuşi să-mi strice nici o zi 
de lucru. Această campanie de presă este îndreptată 
împotriva poporului nostru, împotriva societăţii noastre. 
Scopul ei este să-i asurzească, să-i buimăcească, prin frică 
şi dezgust să-i deturneze pe compatrioți de la cartea mea, 
cu ajutorul bruiajului să-i pună pe oamenii sovietici în 
imposibilitatea de a cunoaşte. Să profite şi de instinctele 
josnice - Soljeniţân are trei maşini, burghezul! 

— Cine şi unde îi va dezminţi pe aceşti mincinoşi 
atotputernici, cine va spune că nu am şi n-am avut trei 
maşini, că mă deplasez pe cele două picioare ale mele sau 
cu troleibuzul, mijloace de transport pe care nu s-ar cobori 
să le utilizeze nici ultimul dintre corespondenţii TASS. Să 
profite şi de pe urma unei indignări sublime: el pângăreşte 
mormintele celor căzuţi în marele război pentru apărarea 
patriei! Printre munţii de minciuni gazetăreşti, cine va reuşi 
să spună că adevarul e că această carte a mea nu se referă 
nicicum la acest război şi la cele douăzeci de milioane de 
victime pe care le-a făcut printre ai noştri, ci la cele şaizeci 
de milioane de exterminați de un război intern de patruzeci 
de ani? 

— Cine va reuşi să vorbească despre întregi republici 
torturate în secret, împinse să degere în pustietăţi, lăsate 
să moară de foame? 

Cu săptămâni în urmă, calea onoarei încă mai era posibilă: 
recunoaşterea adevărului despre trecut şi prin aceasta 
purificarea de vechile crime. Dar, cuprinşi de spasme şi de o 
frică animalică, unii au decis să apere până la capăt 
minciuna, apărându-se ei înşişi cu ajutorul bastioanelor 
gazetăreşti. 


Solidaritatea opiniei publice mondiale nu permite 
deocamdată nici asasinarea autorului, nici chiar arestarea 
lui: aceasta ar fi cea mai bună confirmare a veridicităţii 
cărţii lui. Dar rămâne calea discreditării personale şi a 
calomniei, pe această cale merg acum, umăr la umăr, cei 
interesaţi. lată, a fost adus din provincie fostul meu 
coacuzat Vitkevici; voind să-şi asigure cariera ştiinţifică, el 
face, prin agenţia de presă Novosti, această filială de 
nădejde a KGB ("i-au arătat prieteneşte" procesele-verbale 
ale anchetei din anul 1945 - să meargă un altul să le 
obţină!), elogiul felului în care s-a făcut ancheta în epoca 
aceea: "anchetatorul n-avea nevoie să denatureze 
adevărul". Timp de douăzeci şi nouă de ani, el n-a avut 
nimic a-mi reproşa în legătură cu conduita mea la anchetă, 
dar astăzi ce bine venit este el în corul general al 
detractorilor mei! Ştie foarte bine că nimeni n-a suferit de 
pe urma depoziţiilor mele şi că problema noastră, a lui şi a 
mea, a fost rezolvată independent de anchetă, înainte chiar 
de arestarea mea: acuzaţiile se bazaseră pe corespondenta 
noastră, care era supusă cenzurii (ea a fost fotografiată un 
an de zile) şi care-l injuria pe Stalin, şi apoi pe această 
"Rezoluţie nr. l', confiscarea din portharturile noastre, pe 
care o întocmiserăm împreună pe front şi care condamna 
regimul nostru, îşi aduce aminte de "depoziţiile mele la 
tribunal", dar eu n-am compărut în fata nici unui tribunal, 
nu a existat decât o comisie specială a NKVD la şedinţa 
căreia nu am fost de fată. Pe bună dreptate scrie el că noi 
"aparţinem unor categorii umane diferite": în ce-l priveşte, 
el a cerut cu insistentă să fie uitate toate morţile şi toate 
torturile, ale sale şi ale celorlalţi. Dar acesta nu este decât 
un început. Martori şi oameni, pe care i-am mtâlnit într-o 
viaţă de o jumătate de secol, vor fi vânaţi, vor fi obligaţi să 
mintă. Unor foşti deţinuţi, cărora regimul nu le-a destinat 
suficiente gloanţe sau nu le-a aplicat suficiente torturi care 
să-i omoare, li se vor smulge declaraţii cum că ei n-au 
suferit, n-au fost torturați, cum că rt-a existat Arhipelag. 


CC, KGB şi ziarele noastre, care-şi smulg astăzi pe ascuns 
Arhipelagul pentru a-l citi, n-au inteligenta de a pricepe că 
eu am spus despre mine, în această carte, lucrurile cele mai 
secrete, mult mai rele decât ceea ce ar putea să 
născocească trepăduşii lor. Asta şi este cartea mea: nu un 
pamflet, ci un apel la căinţa. 

Toată tevatura gazetărească de astăzi, care prinde în 
sorbul ei reprezentanţi de frunte ai artelor (în timp ce alţii 
refuză ferm să se alinieze, făcând astfel să se vorbească 
despre ei ca despre nişte oameni de curaj), toată această 
campanie nu este decât o luptă împotriva conştiinţei 
poporului, împotriva adevărului cuvenit poporului. 
Acoperind adevărul cu mantiile lor negre, cu bătaia lor de 
aripi, diavolii cornuţi ai tenebrelor s-au lansat în această 
luptă disperată înainte de utrenie, pentru a-şi prelungi 
domnia asupra sufletelor omeneşti. Dar cu cât fac mai 
multă risipă de negru ca să mă mân-jească în disperare, cu 
atăt le va fi mai greu atunci când se va afla adevărul. 

Este deja o jumătate de secol de când poporul nostru nu 
obţine acest adevăr decât umblând cu grebla prin 
mormanul de minciuni. Oamenii au aflat, ei stiu deja de ce şi 
când se urlă în halul acesta. Sunt sprijinit în diferite 
moduri: prin apeluri telefonice, prin scrisori şi bilete care- 
mi parvin de la oameni care-şi dau numele şi de la oameni 
care rămân necunoscuţi: "Noi înţelegem totul. aşa trebuie 
rezistat, frăţioare! Un grup de muncitori din Ural." Sunt 
oameni care trimit proteste individuale la ziare, conştienţi 
de toate consecinţele dezastruoase pentru ei ale acestui 
gest. aşa se face că trei tineri neînfricaţi, Boris Mihailov, 
Vădim Borisov, Evgheni Baraba-nov, au luat atitudine 
publică (fiecare dintre ei are copii mici). Trei tineri pe care 
nu-i apără decât ideea de drept. Poate că ne vor zdrobi, şi 
pe ei şi pe mine, dar nu vor putea zdrobi adevărul, oricare 
ar fi numărul jalnicelor celebrităţi care vor mai fi atrase în 
această horă a tenebrelor. 


Eu nu m-am îndoit niciodată de şansele poporului meu de 
a redobândi adevărul. Cred în capacitatea noastră de a ne 
căi, în purificarea noastră spirituală, în renaşterea 
naţională a Rusiei. 

A. Soljeniţân Procuratura URSS 

103793 Moscova K-9, Puskinskaia, 15-a, 8 februarie 1974, 
Nr. 

Moscova, str. Gorki, nr. 12, ap. 169 Cetăţeanului A. |. 
Soljeniţân Cetăţene A. I. Soljeniţân, Sunteţi invitat să vă 
prezentaţi la procuratura URSS - strada “skinskaia, 15-a, 
la 8 februarie 1974, ora 17.00, camera nr. 513, etajul V. 

Procuror al direcţiei de anchete a Procuraturii URSS A. 
Balaşov 

PROCURATURII URSS ca răspuns la a doua sa convocare 
în condiţiile de ilegalitate totală şi generalizată care 
domneşte de atâţia ani de zile în tara noastră (si de 
ilegalitate pe care o suport personal sub forma unei 
campanii de calomnii şi persecuții care durează de opt ani) 
eu refuz să recunosc legalitatea convocării dumneavoastră 
şi nu mă voi prezenta la nici un interogatoriu în nici o 
instituţie de stat. 

Înainte de a cere cetăţenilor să respecte legea, învăţaţi s-o 
aplicaţi dumneavoastră înşivă. Eliberaţi-i pe nevinovaţii din 
închisori. Pedepsiţi-i pe responsabilii exterminărilor în masă 
şi pe denunţătorii mincinoşi. Pedepsiţi administratorii şi 
detaşamentele speciale care au săvârşit genocidul 
(deportarea unor întregi popoare). Lipsiţi-i astăzi pe 
satrapii locali şi pe satrapii administraţiei centrale de 
puterea nelimitată pe care o au asupra cetăţenilor, de 
despotismul lor care se exercită prin intermediul 
tribunalelor şi al psihiatrilor. Daţi satisfacţie milioanelor de 
plângeri legitime, dar înăbuşite. 

11 februarie 1974 A. Soljeniţân ÎN EVENTUALITATEA CĂ 
VOI FI ARESTAT Declar dinainte incompetent orice tribunal 
penal care ar judeca literatura rusă, sau vreuna dintre 
cărţile ei, sau indiferent ce autor rus. Dacă un asemenea 


tribunal va fi desemnat să mă judece, eu nu mă voi duce pe 
cele două picioare ale mele, n-au decât să mă livreze 
instanţei legat de mâini şi de picioare într-un cos pentru 
zarzavaturi. Unui asemenea tribunal nu-i voi răspunde la 
nici o întrebare. Condamnat la închisoare, nu mă voi supune 
sentinţei decât cu cătuşe la mâini. După ce cei mai buni opt 
ani ai mei i-am consumat ispăşind o condamnare la muncă 
silnică pentru stat şi după ce în aceste condiţii m-am ales cu 
un cancer, eu, la locul detenţiei mele, nu voi mai lucra nici 
măcar o jumătate de oră pentru opresori. 

În felul acesta le las posibilitatea să-mi aplice violenta pur 
şi simplu în văzul lumii: să mă omoare rapid şi operativ 
pentru că eu scriu adevărul despre istoria Rusiei. 

A. Soljeniţân 

EXTRAS DINTR-O SCRISOARE CĂTRE GUVERNUL URSS 
ÎN LEGĂTURA CU EXPULZAREA LUI SOLJENIţÂN 
Conducători iresponsabili ai unei mari ţări! 

Voi ati început, se pare, să înţelegeţi putin câte putin. Că 
într-o luptă spirituală, adversarul asasinat este mai 
periculos decât cel viu. Dar. Încă n-aţi înţeles că, pentru voi, 
o dată cu apariţia Arhipelagului Gulag, a sunat ceasul fatal 
al istoriei. Voi încă n-aţi înţeles că pădurea de la Birnam s- 
apus deja în mişcare. Că zeci de milioane de oameni 
asasinați se ridică împotriva voastră. Ei bat de multă vreme 
la poarta vieţii noastre, dar nu era nimeni ca să le deschidă. 
Arhipelagul Gulag este actul de acuzare cu care se 
deschide procesul intentat de omenire împotriva voastră. şi 
paralizia cu care Dumnezeu 1-a pedepsit pe primul vostru 
conducător să vă fie semn prevestitor al paraliziei spirituale 
care acum se abate în mod inexorabil asupra voastră. 

Poate unul dintre voi se va întreba dacă nu există, totuşi, 
deasupra noastră a tuturor, Cel care va cere socoteală 
pentru toate. 

Nu vă îndoiţi - există. 

Si va cere socoteală. şi veţi răspunde. 


Smulgeţi Rusia din mâinile lui Cain şi redaţi-o lui 
Dumnezeu. 

17 februarie 1974 

Moscova L. L. Reghelson O JUMĂTATE DE AN DE 
TĂRĂGĂNARE şi O ORĂ şi JUMĂTATE DE CONVORBIRE 
Ultima vară (l 974) din viaţa lui, tata şi-a petrecut-o cu mine 
la Niko-Hnaia Gora. În august mă pregătisem să plec cu 
maşina în Crimeea, iar Irina pleca la Piatigorsk, la 
tratament. Chiar înainte de plecarea ei a sunat cineva de la 
KGB, a întrebat de mine, iar apoi a rugat-o să-mi transmită 
să-l sun pe Viktorov Andrei Pavlovici care dorea să aibă o 
discuţie cu mine (mi-a lăsat numărul de telefon). Irina, 
desigur, intrase la idei şi voia ca eu, încă înainte de plecarea 
ei, să mă duc să văd ce s-a întâmplat (totdeauna, 
necunoscutul nelinisteste-necăjeste). Dar hotărâsem să nu 
mă grăbesc şi ” liniştit-o, iar apoi i-am scris într-o scrisoare 
că am pierdut hârtiuţa cu numărul de telefon, dar că nu-i 
nici o nenorocire, că plec liniştit în Cri-meea, şi acolo văd eu 
ce mai fac. Totuşi chestia asta nici mie nu-mi dădea pace, şi 
m-am apucat să tai şi să sparg lemne cu atâta forţă încât m- 
am obosit din cale afară şi a trebuit să mă tratez putin de 
inimă, în schimb mi-arn rezolvat problemele cu nervii. lar 
interesul fată de persoana mea mi-l imaginam a fi în 
legătură cu Krivosein (motivele erau absolut reale) sau cu 
A... 

Apoi am plecat în Crimeea, acolo m-am înţepat la deget: 
m-am ales cu un panariţiu osos, tot timpul am avut de lucru 
cu el şi l-am operat şi tratat fără nici un rezultat, ceea ce 
nu m-a împiedicat să-mi petrec vremea în mod plăcut 
printre nişte prieteni care s-au îngrijit mult de mine. 
Încetasem şi să mă mai gândesc la "invitaţie" şi-mi ziceam 
că cei de la KGB “s-au lăsat păgubaşi". Dar după ce m-am 
întors la Moscova, am aflat că cineva, care s-a dat a fi "un 
cunoscut de-al meu", s-a interesat de mine şi a întrebat 
dacă sunt la Ţăruş. Judecind după voce şi după cum vorbea, 
se putea spune că acesta era "de acolo". Nu poţi decât să te 


minunezi văzând cum totdeauna, după asemenea elemente, 
se poate determina aşa de clar, aproape fără greş, o 
anumită proveniența! 

În această toamnă, tatăl meu a început să slăbească şi să 
bolească, aşa încât era evident că viaţa lui se apropia de 
sfârşit - căci în decembrie ar fi trebuit să împlinească o sută 
de ani! Trebuia să petrec foarte mult timp cu el, dar şi cu 
degetul am mai avut probleme încă vreo trei luni de zile, 
până să mi se vindece, în timpul acesta, cineva m-a sunat nu 
o dată, dar n-a dat de mine, iar apoi încă o dată, şi de data 
aceasta am ridicat eu receptorul. O voce insinuantă, destul 
de politicoasă, mi-a spus că m-a mai căutat şi că doreşte să 
mă vadă. Referindu-mă la boala tatălui meu şi a mea, i-am 
spus că deocamdată acest lucru nu este posibil şi l-am 
rugat ca, în cazul că-i sunt aşa de necesar, să-mi trimită o 
convocare oficială. "Asta mi-ar fi mai la îndemână". Mirare: 
"Bine, dar de ce asa, deodată, convocare scrisă?" - "în scris, 
cel putin, trebuie arătat motivul, or, văd că dumneavoastră 
nu mi-l spuneţi." - "Bine, acum nu vorbim la telefon de 
dragul de a vorbi, iar dumneavoastră, Aleksandr 
Aleksandrovici, vă rog totuşi să mă sunaţi când veţi avea 
timp, în caz contrar, putem veni noi la dumneavoastră să 
stăm de vorbă." - "Nu, la mine nu sunt condiţii, si, afară de 
asta, pe mine rar mă găsiţi acasă, iar telefonul 
dumneavoastră s-a pierdut nici eu nu stiu pe unde." -"Asta 
nu-i o problemă, notaţi. Notez, îl confrunt cu primul - este 
acelaşi. Îl întreb ce grad are. Im1 răspunde (fără plăcere) 
că este căpitan. Printre altele aflu că este vorba de aceeaşi 
"filială a firmei", filiala care discutase cu nepoata mea după 
ce refuzase să-i anrobe plecarea în străinătate, dar care 
apoi, la intervenţia făcută din Franta de Nadia Boulanger 
direct către Furteva, i-a aprobat totusi-şi din nou trece ceva 
timp, dar îmi dau seama că nu voi fi lăsat în pac * 

Tatăl meu moare în noiembrie, şi abia în decembrie mă 
hotărăsc: voi suna eu însumi şi mă voi duce. În timpul 


acesta mi-am întărit convingerea că toată această chestiune 
este în legătură cu A. Î., şi mi-am fixat clar linia de urmat. 
Sun. După cum mi s-a părut, cel de la capătul firului a avut 
o reacţie de uimire amuzată. Se fixează ziua. Nu, întâlnirea 
o amân dinadins pentru altă zi. Cealaltă parte, de o politeţe 
studiată, este de acord. şi iată, într-o mohorâtă zi de iarnă, 
după ce în prealabil m-am rugat la Maica Precista, mă duc 
la clădirea de la Kuznetki 24. Simt ceva nelămurit, o parte 
din nervii mei parcă ar fi fost supuşi unei anestezii locale, 
dar capul mi-este limpede, ochilor nu le scapă nimic. Intru 
în camera de primire. La uşi se înghesuie doi oameni 
discutând cu aprindere despre nu stiu ce. Sunt oarecum 
uimit de ce văd aici. Nu sunt deloc uimit de faptul că, de pe 
scaunul de vizavi de uşă, un brunet, mic de statură, cu 
ochelari negri, se ridică brusc şi se îndreaptă spre mine. Mă 
numeşte cu numele şi patronimul, îşi spune numele. 
Desigur, figura mea îi este bine cunoscută. Mă conduce pe o 
uşă destul de îngustă care dă în nişte interioare, acolo dăm 
într-un coridor întunecos, îl las să meargă înainte ca să 
arate pe unde să mergem. Pauză, însă aici nu este 
chestiunea de politeţe, ci de instrucţiuni - el trebuie să se 
afle în spate, în sfârşit ieşim undeva şi tot aici usa se 
deschide într-un cabinet la stânga. lar după prima uşă 
observ în întuneric un ins lipit de perete: un gardian 
purtând caschetă cu borul albastru, înseamnă că am trecut 
de un hotar. Intru într-un mic cabinet. Totul ca peste tot, şi 
totuşi se observă trăsăturile stilului deosebit al firmei. De 
dincolo de masă în interior se ridică şi-mi vine în 
întâmpinare alt om, cam sub patruzeci de ani, foarte 
roşcovan, că părul pieptănat într-o parte. Bună ziua-bună 
ziua (fac gafa de-a nu-l ruga să-şi spună clar numele); îmi 
propune să-mi scot paltonul şi să iau loc. Iau loc - lumina 
din fereastră cade asupra mea (ora 11). Cu spatele la 
fereastră, cu fata spre mine, se aşază purtătorul de ochelari 
negri, în stânga, la masa lui, ia loc roşcovanul. Câteva 


secunde de tăcere, apoi începe "convorbirea". (O redau din 
memorie.) 

— lată, v-am invitat să stăm de vorbă. Dumneavoastră, Al. 
AL, sunteţi un om cu mare experientă de viaţă. lar noi 
suntem nişte oameni tineri (nefirească modestie - parcă ar 
vrea într-adevăr să înveţe ceva de la mine). 

Eu tac. 

— Aşadar, ce credeţi, Al. Al., de ce a început Securitatea 
Statului să se intereseze de dumneavoastră, căci ati avut 
timp să reflectaţi asupra acestui lucru. 

Totuşi prea repede ati aruncat prima rimă şi ati agăţat sub 
nasul meu cârligul unditei. 

— Chiar că nu stiu, nu văd cu ce v-aş putea interesa. - (Fac 
eu pe naivul schiţând un început de zâmbet.) 

— şi totuşi ce credeţi? 

— Dar nu stiu ce să vă spun, zic eu pe un ton reţinut, putin 
iritat. Roşcovanul se gândeşte. 

— Pe noi ne interesează relaţiile dumneavoastră cu 
Soljeniţân. 

— Înţeleg - dau eu din cap. 

— Ce relaţii ati avut cu el? 

Dau un răspuns curajos, aproape vesel, dinainte pregătit: 

— Foarte bune, prieteneşti. 

şi privesc, privesc la amândoi - nu lasă să se înţeleagă 
nimic, dar sunt putin nedumeriţi. 

— şi vă vedeaţi des cu el? 

— Nu, nu des, iar în ultimul timp ne vedeam foarte rar. 

— Totuşi vă vedeaţi şi atunci când el mergea direct 
împotriva legii şi când a primit convocarea la procuror? 

Bineînţeles că ei stiu condiţiile în care am venit la el în ziua 
arestării. Dar nu le precizează. Nici eu. 

— Din câte cunosc eu, el a fost expulzat fără anchetă şi 
fără judecată. Mie nu-mi stă în caracter să-mi abandonez 
prietenii atunci când ei se află în dificultate. 

— Da, dar el desfăşoară activitate antistatală, iar 
dumneavoastră ţineţi legătura cu el? 


— De când a plecat nu mai tin legătura cu el. Eu consider 
că ela intrat într-un conflict acut cu puterea de stat: asta 
nu este o noutate pentru un mare scriitor rus. 

— Dar puterea de stat a fost foarte omenoasă cu el, 
recunoaşteţi chestia asta? 

— Stiu bine, din propria mea experientă, ce-i aceea 
expulzare administrativă căreia i-am fost supus de două ori, 
probabil că ştiţi chestia asta. Când am fost expulzați din 
Franţa, în 1947, guvernul sovietic n-a privit asta ca pe un 
"act de omenie". Totu-i relativ. Desigur, cu el se putea 
proceda mult mai rău, şi comparativ cu mai râul - 
expulzarea poate fi considerată ca o măsură omenoasă. 

Ei au uitat de expulzarea mea şi a tatălui meu în anul 
1922, şi discuţia pe această temă ia sfârşit. 

— Unde şi când ati făcut cunoştinţă cu el? 

— Încă în perioada lui de glorie, dar nu-mi amintesc exact 
unde, mi se pare că la Casa Scriitorilor. 

— Cine v-a făcut cunoştinţă cu el? 

— Drept să spun, nu-mi amintesc. (He-he, puişorilor!) 

O pauză care face să se răcească “atmosfera convorbirii”. 

— Ce părere aveţi despre activitatea lui? T 

— Îl socotesc un foarte mare scriitor şi absolut 
independent şi cinstit. Ca atare, el are dreptul să spună tot 
ce gândeşte. 

— Nu, nu! Nu ca scriitor - spune iritat purtătorul de 
ochelari negri - ci în alt domeniu, în cel politic. 

— Eu sunt un om cu o gândire independentă şi nu am 
aceeaşi părere despre toate scrierile lui - pe unele le aprob, 
pe altele le critic. - (Nu, chestia asta n-o să discut în 
amănunt cu voi, nu vă faceţi iluzii.) 

— Dar 1-ati ajutat, ati colaborat cu el? 

— Nu. 

— Noi ştim că ati colaborat. lată, în această mapă, nu vă 
uitaţi că-i subţirică, sunt adunate toate datele, este mai bine 
să nu negati. De exemplu, i-aţi păstrat arhiva. 


— Eu nu stiu ce date aveţi dumneavoastră. Nu i-am 
păstrat nici o arhivă. 

— Vreţi să vă spun numerele dosarelor păstrate la 
dumneavoastră? 

— Nu stiu ce fel de numere, puteţi să mi le spuneţi dacă 
vreţi, întinde o mână spre mapă, privindu-mă insistent în 
acest timp. Nici eu nu-mi iau ochii de pe el. Prin cap îmi 
trece un gând: despre timbre nu se vorbeşte, vor să mă 
păcălească sau. 

— Dar nu, nu e cazul, altă dată - îşi retrage mâna de la 
mapă aşa de alene, alene. 

Asa! Acest atac a eşuat deocamdată, îmi consolidez poziţia 
şi mai mult. 

— Dar pe aşa-numita Liusa o cunoaşteţi? 

— O cunosc bine şi de multă vreme. 

— Ea nu v-a transmis niciodată nimic? 

— Nu, nimic, niciodată. 

— Dar vă este cunoscută o scriere având ca titlu Viţelul, 
titlul complet Viţelul şi stejarul! 

— Stiu că a existat o asemenea scriere, dar eu n-am citit-o. 

— Dar ce conţine? 

— Se pare că e ceva autobiografic. 

— Dar cu acest manuscris s-a întâmplat ceva în care 
sunteţi implicat şi dumneavoastră! Ar trebui să ştiţi! 

— Nu stiu. 

Înseamnă totuşi că stiu ei multe. Cum să ghiceşti ce-i 
exact, ce-i inexact, ce-i probabil? Dar tactica este aceeaşi, îţi 
sugerează: "Noi - zic ei - ştim totul, povestiţi-ne totul, este 
în interesul dumneavoastră." 

O pauză care face să crească temperatura "discuţiei". 
Roşcovanul cade Pe gânduri. Ochelarii negri se întunecă 
mai tare, colturile buzelor s-au lăsat în jos. 

Eu fumez mult şi observ că am început să fumez o ţigară 
nouă, fără să fi terminat-o pe cea dinainte. Nu-i bine - pe 
undeva se strecoară o stare de încordare, scăpată de sub 
control şi probabil vizibilă. 


— lată, spuneţi că n-aţi colaborat cu el, că nu l-ati ajutat, 
dar 1-ati şi criticat, chiar foarte sever. 

Roşcovanul zâmbeşte de parcă mi-ar fi făcut un 
compliment. Eu nu neg şi tac. Observ: şi asta le este 
cunoscută, dar nu mă miră foarte tare. Unde să ascunzi 
totul într-o asemenea situaţie, când totul a fost urmărit şi 
interceptat! 

Partida de şah continuă. Roşcovanul devine mai ofensiv: 

— Memoriile continuaţi să vi le scrieţi? 

— Da, continuu - mă prefac că sunt foarte uimit, ceea ce 
este aproape adevărat. 

— Conţinutul lor ne este mai mult sau mai putin cunoscut. 

— Eu nu le-am dat nici unei persoane străine, ele sunt 
destinate pentru rude şi apropiaţi. 

— Ei bine, şi pentru unii nu chiar aşa de apropiaţi. 

— Probabil, cineva din familia mea nu şi-a ţinut gura, asta 
s-a întâm-plat - spun eu cu indiferentă şi dispreţ (dar mă 
întreb în sinea mea - cine? Tarusa?). 

— Dar probabil că ati şi reuşit să i le expediaţi lui 
Soljeniţân! 

— Nu, nu şinu! 

— Mă înfurii eu deodată. Sunt prea intime şi eu nu doresc 
să le văd devenind obiect de speculație politică în mâinile 
nimănui, nu sunt destinate pentru publicare şi 
popularizare. 

Eu efectiv aşa gândesc, şi i-am spus-o şi lui A. Î. la ultima 
noastră întâlnire. "Atunci pentru ce le scrii?" - s-a mirat şi 
A.I. 

Treptat, tonul corect şi politicos de la începutul 
"convorbirii" s-a transformat într-unul vădit ostil şi făţiş 
"polițienesc". Faptul că aceşti pierde-vară nu s-au menţinut 
multă vreme pe poziţiile iniţial concepute şi mi s-au arătat 
tot în aceeaşi ipostază bine cunoscută mie nu mă întrista 
câtuşi de putin, ci îmi dădea curaj. Totul a rămas ca mai 
înainte, în fond în ei nu s-a schimbat nimic: aceleaşi 
procedee, aceleaşi calcule, acelaşi primitivism, încă nu li s-a 


dat drumul din lant şi au şi început să-şi ascută colții, 
deocamdată nu fac decât să se abţină. Dar iată-i trecând 
deja la ameninţări. După o oarecare pauză, pe care 
roşcovanul încearcă s-o facă să apară încărcată de multe 
înţelesuri, iar purtătorul de ochelari negri încărcată de 
prevestiri rele, roşcovanul spune: 

— În general, Aleksandr Aleksandrovici, acum totul va 
depinde de dumneavoastră înşivă. 

— Nu înţeleg, de ce totul trebuie să depindă şi va depinde 
de mine? Ce vreţi să spuneţi cu asta? La ce faceţi aluzie? Eu 
consider că totul trebuie să depindă de nişte împrejurări 
obiective, iar nicidecum de mine. 

— Da - dă abătut din cap roşcovanul - de nişte împrejurări 
obiective. Dar, pentru noi, esenţialul este să lămurim 
problema factorului "prejneditare", spune el "ca un 
înţelept", înţelegeţi ce înseamnă factorul premeditare? 

— Oarecare idee despre acest concept juridic am. Dar, 
iată, acum 25 de ani tot aici s-a presupus, s-a bănuit şi nimic 
nu s-a găsit, nimic nu s-a dovedit, însă zece ani de lagăr mi 
s-au dat. 

— Erau alte vremuri, spune roşcovanul. 

Eu zâmbesc pieziş. Convorbirea nu se leagă. Aştept să văd 
ce va fi mai departe. 

— Dar ce puteţi spune despre această călătorie în sud la 6 
august 1971? 

— Pune pentru prima dată o întrebare purtătorul de 
ochelari negri. Un gând mi se aprinde instantaneu în creier: 
"se pare că se află într-o eroare, căci noi am plecat nu pe 6, 
cipe 7, dacă nu mă înşel" - şi eu răspund fără să fac vreo 
pauză: 

— Nu s-a ales nimic din călătoria asta. 

— Cum nu s-a ales nimic? 

— aşa bine, n-a mai avut loc, şi singurul lucru pe care l-am 
făcut a fost să-1 duc pe Soljeniţân la gară. 

— Cum la gară?! 


— Se burzuluieşte şi se răsteşte la mine de dincolo de 
masă purtătorul de ochelari negri. 

— Păi, ştiţi. 

Eu am crezut că o să mă întrebe la ce gară, dar nu, nu m-a 
întrebat. 

— După cum se vede, convorbirea noastră n-a lămurit 
nimic - spune, furios, purtătorul de ochelari negri. şi pe un 
ton ameninţător! 

— Da, n-a lămurit nimic - repetă ca un ecou roşcovanul si, 
fără să se ridice de pe scaun, arată cu un gest de mare sef, 
spre uşă. Eu înţeleg că "audienta s-a terminat", mă ridic în 
picioare şi mă îndrept spre cuier, să-mi iau paltonul. 

— Dar dumneavoastră totuşi mai gândiţi-vă cum trebuie şi 
sunaţi-ne. 

— Nu, n-am să vă sun, trimiteţi convocare scrisă. 

— Deci, convocare scrisă? Insistaţi? 

— Da, convocare scrisă. Insist. 

— şi să nu vă vină ideea să distrugeţi ceva pe-acasă. 

— Eu n-am ce să distrug. 

— Ati şi reuşit să le împrăştiaţi? 

— Sare el de pe scaun - Ce bine! Nu-i răspund. Mă 
îmbrac. 

— şi nu vă recomand să vorbiţi cu Stoliarova despre 
întâlnirea de astăzi, cu toate strânsele dumneavoastră 
relaţii cu această femeie. Noi o vom convoca şi pe ea. 

Nu răspund, desigur, dar fata mea nu poate să exprime 
altceva decât scârbă fată de acest şantaj. 

— Dar Lidiei Ciukovskaia puteţi să-i povestiţi. Ce 
scamatorii or mai fi şi astea? Îmi vine să-i scuip! 

Mă întorc şi mă pregătesc să ies. Din spate îmi deschide 
usa purtătorul de ochelari negri şi-i face semn gardianului 
de la usa a doua să mă lase să trec. Acela îmi deschide usa, 
ies de pe micul coridor, privind drept înainte, trec prin sala 
de primire şi ies în stradă. Un timp, simt încă în spate 
privirea purtătorului de ochelari negri. 


Afară, aceeaşi zi. Totul a durat o oră şi jumătate. les spre 
"casa mare" apoi ajung în piaţa în mijlocul căreia se află un 
monument. lată, aici, chiar în ajunul Sfintei Treimi, am 
transmis Arhipelagul*. şi voi nici nu ştiţi! 

— Eh, bine mai e să trăieşti în lumea asta largă! Sun acasă 
de la un telefon din magazinul Detski mir (Lumea copiilor), 
apoi mă duc la o cafea pe Sretenka. Peste încă o zi-două, 
împreună cu Liusa, fac o lungă plimbare prin curţile şi 
ogrăzile înzăpezite din zona străzilor Miuski şi lamski. 

A fost o zi frumoasă, reuşita! Până în prezent sunt 
mulţumit de ea (si putin şi de mine!). 

De două ori am încercat să le fac prin viu grai celor din 
Vermont o relatare amănunţită despre cele întâmplate, dar 
nu s-a putut. De atunci încoace - linişte. Ce-i drept, în 1977, 
Departamentul de vize şi înregistrări nu mi-a aprobat să 
plec în străinătate. Dar n-o să mor din asta. 

A. A. Ugrimov Paris, 29 octombrie 1977 

Dragă A.1.! 

Frumoasele dumneavoastră cuvinte despre întoarcerea 
mea mă tulbură - mă jenez putin, e ca şi cum oamenii te 
supraapreciază, iar tu nu scoţi o vorbă. şi totul a reuşit 
datorită dumneavoastră, închipuiţi-vă. Datorită ajutorului 
dumneavoastră am putut să trăiesc un an de zile în 
Occident, aproape fără să depind de nimeni (altminteri n-aş 
fi rezistat câtuşi de putin). Gratie dumneavoastră am avut 
parte de ceea ce n-a mai avut nimeni: de fericirea de a 
alege calm, liber, viguros, profund, cu conştiinţa 
neîmpovărată nici de principii (Dumnezeu să le aibă-n pază, 
nici o singură dată n-au fost de trebuinţă), nici de 
"sentimentul datoriei" (categorie contraindicată mie), nici 
chiar de ideea folosului pe care pot să-l realizez (nici măcar 
folosului meu nu-i dau importantă). Cu un an în urmă, 
Parisul cu toamna lui aurie mi-a trezit un sentiment: iată- 
mă, într-adevăr, în oraşul meu, pe care nu-l voi mai părăsi 
niciodată. Dar nu s-a putut. Deplina libertate, s-ar părea, si, 
jetul luminos, azuriu", şi "a soarelui rază de aur", sunt 


lucruri pe care le preţuiesc - dar în inimă am o rană 
deschisă, un ghem de dragoste şi ură fată de cea care este 
mare, amenințătoare, chinuită, strivită, nemuritoare, 
"dorită", "mult aşteptată". 

Astăzi hoinărind, cu pachete pentru Moscova, pe 
peroanele metroului, am auzit la un moment dat vocea 
stinsă a unuia dintre acei cerşetori ruşi care, stând pe jos, 
cântă cu chitara. Mă uit şi văd o fată de rus tânăr care 
cânta: "Câmpie, dragă câmpie." Cânta frumos, nostalgic, 
multi se opreau să-l asculte. Eu însă am plâns de ruşine, 
întorcându-mă cu fata spre zid, am plâns cu atâta foc de 
parcă de un an de zile nu mi se mai dăduse voie să-mi vărs 
amarul. Ce m-a făcut să plâng? Blestemul care atârnă 
deasupra tării noastre, faptul că oamenii noştri - tineri, 
bătrâni, buni, inşi de toate categoriile - fug, fug, şi fiecare 
are dreptatea lui, dreptatea singurei lui vieţi. lar "Rusia a 
ajuns de plâns". 

S-ar părea că opresiunea şi frica au prefăcut în cenuşă 
însuşi conceptul de libertate şi demnitate, dar presiunea 
implacabilă asupra spiritului a înzecit pe neaşteptate nevoia 
de libertate şi demnitate. Nu atât lagărul, cât "voinţa" 
rusească m-a învăţat să preţuiesc mai presus de orice 
libertatea (de a trăi, de a te mişca, de a gândi) către care 
năzuim cu atâta pasiune, pentru această viaţă încordată în 
care noi - "acrobaţi fără voie" - ne străduim să facem loc şi 
pentru libertate şi pentru demnitate, pentru aceasta, de 
fapt, mă întorc. Da, pentru mine este mai bine să trăiesc 
acolo, să trag cu urechea la paşii care răsună-n noapte pe 
scări, să scot val-vârtej dimineaţa din casă tot materialul 
subversiv după ce în timpul nopţii cineva apăsase îndelung 
pe soneria de la uşă (ca apoi să se constate că salvarea 
greşise adresa), să trăiesc înşelând neîncetat "ochiul 
atoatevăzător" (si urechea) şi măcar parţial să folosesc acea 
bogăţie de cărţi care în Europa afluează aşa de supărător 
de uşor către mine, măcar parţial să satisfac în jurul meu 
nestinsa sete de cuvântul adevărului. Poate de aceea (A. S. 


în timpul călătoriilor prin Occident) a respectat cu atâta zel 
obligaţiile formale legate de paşaport, eliminând 
posibilitatea unui impediment formal la întoarcere. 

Probabil aceasta este ultima mea scrisoare către 
dumneavoastră şi de aceea vă rog - dacă îmi vreţi binele - 
să nu-mi exageraţi meritele. Adu-ceti-vă aminte cât sunt eu 
de avidă de viaţa în toate formele ei, cât sunt de 
contradictorie şi că nu sufăr din cauza faptului că sunt aşa o 
sibarită care nu evită tentaţiile, ci, dimpotrivă, aleargă după 
ele. Într-adevăr, sunt recunoscătoare destinului pentru 
viaţă, pentru întâlnirile neobişnuite, dintre care nu uit pe 
niciuna. Dumneavoastră, în special, ati fost una dintre 
marile mele tentaţii, conştientizata imediat de la prima 
convorbire si, după cum vă amintiţi, nu v-am dat drumul 
până nu m-aţi "remarcat". 

Desigur, voi transmite la Moscova toate salutările, însă 
despre întâlnirea noastră n-am să vorbesc aproape cu 
nimeni. Aşteptam cu nerăbdare cărticelele. Cu canalele de 
legătură stăm prost - nimănui nu-i face plăcere să meargă 
multă vreme pe frânghie într-o tară străină - dar eu cred în 
minunea contactului personal, iar viaţa este şi ea doldora 
de minuni, a mea, în orice caz, este în aşa măsură încât, în 
privinţa aceasta, contez liniştită pe ea. 

Vă îmbrăţişez şi nu vă uit niciodată, N. Stoliarova Boris 
IVANOV MOSCOVA-ROSTOV SAU KGB CONTRA 
SOLJENIÂN Amintirile unui cekist* 

Neaşteptat şi strident, sunetul telefonului ne-a făcut să 
tresărim. Aparatul care suna, unul din cele trei aşezate pe o 
măsuţă, în stânga unui birou masiv, de un cafeniu lucios, 
avea destinaţia lui specială. Cu funcţie numai de recepţie, 
fără cadran, acestuia i se spunea-în cercul angajaţilor 
instituţiei - telefonul, negru", “"slăbesc". De regulă, la acest 
telefon suna "seful ăl mare", "generalul", "stăpânul". 
Reacţia trebuia să fie precisă, fulgerătoare: "Să trăiţi, 
ordonaţi." Alte două aparate erau extrem de solicitate: unul 
cu ieşire în oraş, celălalt, interior, cu dus-întors între 


diferite servicii din cadrul Direcţiei. După un timp a apărut 
un al patrulea - pentru legătură operativă cu organele 
periferice. Prezenta unui set telefonic complet era un 
indiciu al poziţiei pe care o avea titularul cabinetului în 
sistemul ierarhic rigid al Direcţiei. Convorbirile telefonice 
îşi aveau specificul lor. Acesta consta în limbajul esopic: 
alegorism, conspirativitate. Dar rarele şi scurtele convorbiri 
pe telefonul "negru", "stâbesc", erau, în aparenta, cât se 
poate de inofensive. 

"Vino la mine" - mi-a spus o voce cunoscută, cam dogită. 
Invitaţia m-a uimit la culme. De obicei, conform unor legi 
nescrise, rarele întâlniri 

* Publicate cu prescurtări în revista lunară din Moscova 
Soversemo sekretno nr. 4/1992, Boris Aleksandrovici 
IVANOV a fost cekist de profesie, a lucrat peste 30 de ani în 
organele securităţii de stat din Krasnodar, Gruzia, Lituania, 
în perioada 1967-1976 a ocupat funcţia de sef alunuia 
dintre serviciile secţiei idelogice din cadrul Direcţiei KGB a 
regiunii Rostov.; r cu numărul unu al Direcţiei aveau loc 
numai cu aprobarea şi în prezenta serului meu direct. Iar 
acum deodată o asemenea. 

Intrând în camera spațioasă, cam întunecoasă, am aruncat 
o privire întrebătoare către secretar (el este transmiţător 
de sarcini şi aghiotant), în relaţiile mele cu el, fără a li se 
putea spune prieteneşti, dar cinstite şi bazate pe încredere, 
limba gesturilor şi mimica aveau o mare importantă. Am 
arătat spre usa cabinetului generalului, ceea ce însemna 
fără echivoc: "Ce se întâmplă acolo?" întrebarea fără 
cuvinte a fost urmată de un răspuns tot fără cuvinte: 
"Habar n-am." 

Intrând pe usa masivă, dublă, am raportat cine sunt şi că 
m-am prezentat la ordin. Generalul se afla într-o dispoziţie 
bună, as zice, neobişnuit de bună. Alături şedea un 
necunoscut: un bărbat între două vârste, îmbrăcat într-un 
costum la două rânduri, gri-deschis. Cu un gest al mâinii, 
seful m-a invitat să iau loc vizavi de necunoscut. Ne-a 


prezentat pe unul celuilalt, mi-a enumerat funcţia, numele 
şi gradul oaspetelui. Apoi ne-a atras atenţia în modul cel 
mai serios asupra confidenţialităţii şi caracterului 
extraordinar de secret al discuţiei ce avea să urmeze, 
referindu-se la indicaţia venită de la "centru" - KGB al 
URSS. La întrebarea: "dar cum rămâne cu Niko-lai 
Nikolaevici?" (seful meu direct), generalul a făcut un semn 
afirmativ cu capul, chipurile, nu te nelinişti, şi a continuat: 
"Prin regiunea noastră călătoreşte, într-un scop 
necunoscut, scriitorul Soljeniţân. În legătură cu această 
împrejurare alarmantă a sosit la noi un tovarăş de la 
Moscova. Dumneata, Boris Aleksandrovici, cunoşti destul de 
bine perioada petrecută de Soljeniţân la Rostov, legăturile 
lui din trecut. Cinstit vorbind, în afară de dumneata, nimeni 
nu poate să-i fie util tovarăşului de la Moscova, în ce 
priveşte ajutorul pe care urmează să-l dea celelalte servicii 
ale Direcţiei, s-au şi dat dispoziţiile corespunzătoare. Cu 
hotelul este aranjat totul, pentru oaspete a fost repartizată 
o maşină. Cred că veţi avea împreună o cină plăcută. Sincer 
îmi pare rău că nu pot să vă tin companie." 

Neparticiparea generalului la cină m-a făcut să intru într-o 
veritabilă panică. Oaspetele nu are un rang pe măsură? Nu 
are o poziţie pe măsură la centru? De-a lungul anilor mei de 
serviciu în organele KGB am îndeplinit multe şi variate 
misiuni. Dar acum, deodată, am simţit vag adierea a ceva 
neobişnuit. Să întreb? Ar fi o prostie, în asemenea situaţii 
trebuie să-ţi pui lacăt gurii. Altminteri nimereşti într-o 
postură arhistupidă, cu toate consecinţele de rigoare. Un 
lucru era clar: oaspetele îndeplineşte o misiune în cadrul 
căreia se găseşte liderul disidenţilor (în timpul acela, cuvânt 
la modă, popular), scriitorul A. I. Soljeniţân. 

Dar de ce aici, la noi, de treaba asta se ocupă Moscova? În 
acest caz, operaţiunea poate şi este oportun să fie 
încredinţată Direcţiei regionale Rostov. Poate că pur şi 
simplu n-au încredere în noi, care-l cunoaştem bine Pe 
Aleksandr Isaevici. Chestiunea este că el avea, într-adevăr, 


nişte talente remarcabile în materie de conspirație. Fie că 
era conspirator înnăscut fie că soarta lui de martir, 
aducătoare de multe privaţiuni, i-a şlefuit aceste calităţi - 
fapt este că pe asii contraspionajului ideologic el i-a pus 
destul de des în situaţii picante. Aceasta a provocat o 
reacţie corespunzătoare din partea Direcţiei a cincea 
ideologice a KGB al URSS, direcţie pe lângă care, în 
legătură cu Soljeniţân, a fost creată o grupă operativă 
specială Mi-erau bine cunoscute existenta si, în linii mari, 
componenta ei. Din acea grupă făceau parte, să-i numim 
convenţional, "teoreticieni" - scriitori profesionişti invitaţi 
de pe margine, "prelucrători" - cekisti profesionişti, care 
analizau informaţiile culese şi stabileau acţiunile de 
întreprins vizavi de obiectiv, si, în sfârşit, "practicienii- 
executanti", care, ţinând cont de împrejurări, transpuneau 
efectiv în viaţa propunerile "prelucrătorilor". 

Când Îleksandr Isaevici a început "să progreseze" serios în 
activitatea îndreptată împotriva sistemului socialist, s-au 
dat imediat directive privind confiscarea operelor lui 
publicate, precum st a celor retipărite prin "samizdat'. 
"Samizdatul", ca fenomen social-literar, existase şi înainte, 
adică până la Soljeniţân. Valul de "gândire neconformistă" 
declanşat de el s-a propagat până la granita statului "celui 
mai progresist", care era statul nostru, şi a trecut dincolo 
de ea. Drept urmare, ca o reacţie de răspuns, se întăreşte 
grupa operativă a Direcţiei Ideologice. Componenta 
completă a acestei grupe, eu n-o ştiam. Cred că era una 
fluctuantă, variabilă în funcţie de îndeplinirea unui program 
sau a altuia. Dar osatura grupei rămânea neschimbată, în 
principal, ea consta din "prelucrători" şi "executanţi". Unii 
dintre ei deţineau poziţii foarte înalte, dar, în conformitate 
cu ierarhia în vigoare, în cursul activităţii aveau contacte 
personale şi cu mine. Cu seful grupei de la Moscova şi cu 
"mâna lui dreaptă" am avut relaţii destul de prieteneşti. 
Aşadar, sarcina grupei la toate nivelurile, inclusiv la cele 
periferice, se reducea la a stopa răspândirea creaţiei 


literare a lui A. l. Soljeniţân atât în ediţiile oficiale, cât şi în 
cele neoficiale. 

Apariţia nuvelei O zi din viaţa lui Ivan Denisovici n-a trecut 
iară sa lase urme şi la Don. Direcţia KGB a început să 
studieze minuţios, aprofundat, perioada trăită de autor la 
Rostov. S-a stabilit că până la război a locuit cu mama lui la 
Rostov, a învăţat la scoală, iar apoi a studiat fizica şi 
matematica la universitate, pe care a terminat-o înainte de 
război. Studierea tuturor legăturilor lui prieteneşti, 
colegiale, intime, a permis să se identifice şi să se 
determine caracterul oamenilor, concepţia lor despre lume 
si, ceea ce este mai important, să se determine procedeele 
şi metodele venirii în contact cu ei. Cercul colegilor de 
scoală şi de universitate s-a dovedit a fi destul de mic (totuşi 
de-atunci au trecut peste treizeci de ani). Oamenii aceştia 
locuiau la Rostov, la Novocerkask, la Taganrog. Erau, 
desigur, mari deosebiri între ei. Unii dintre ei deţineau 
funcţii importante. Din informaţiile primite de la ei rezultau 
următoarele repere biografice: mama scriitorului lucrase ca 
dactilografa într-o instituţie de stat, de aici permanenta 
lipsă a banilor, strâmtorare, privaţiuni. Tânărul era 
înzestrat, disciplinat, trăia literalmente după program. 
Fetele îl iubeau pentru că era inteligent, integru, capabil, 
dar chicoteau pe seama firii lui închise, retrase. 

Din discuţiile cu foşti colegi şi prieteni ai lui Soljeniţân s-a 
desprins un detaliu caracteristic: cu cât era mai înaltă 
funcţia interlocutorului, cu atât era mai inconsistentă 
informaţia despre relaţiile lui cu scriitorul. Unii îl 
ponegreau cu râvnă, "cu convingere". Dar au fost printre ei 
şi asemenea oameni îndrăzneţi, de regulă, rari, care 
vorbeau cu respect, ba mai mult, cu admiraţie despre 
marele scriitor. 

Întrucât eu conduceam una dintre subunitățile secţiei 
ideologice din cadrul Direcţiei KGB a regiunii Rostov, toate 
informaţiile despre viaţa lui A. I. Soljeniţân la Rostov se 
concentrau la mine. Conform instrucţiunilor, aceste 


informaţii eu le transmiteam imediat la Direcţia a V-a a KGB 
al URSS, mai precis, la grupa specială a Direcţiei. Dar 
funcţiile mele nu se limitau la aceasta. Ele erau mult mai 
largi. Centrul trimitea la Rostov scriitori străini, dinainte 
pregătiţi, pe care-i familiariza detaliat cu perioada trăită de 
Aleksandr Isaevici la Rostov. Scopul era unul singur: să 
furnizăm material pentru viitoare publicaţii străine, de 
natură a compromite numele scriitorului. Asemenea tactică 
a fost aplicată pe parcursul multor ani. şi nu numai cu 
concursul străinilor. De pildă, Natalia Resetovskaia, prima 
sotie a lui Aleksandr Isaevici, cu ajutorul Direcţiei a V-a, a 
publicat şi a difuzat cartea Polemizând cu timpul, carte în 
care autoarea îşi defăimează fostul soţ. 

Dar să ne întoarcem la scriitorii străini. Primul dintre ei 
care a venit la Rostov a fost un ceh pe nume Tomas, fiul 
unui cunoscut scriitor din Cehoslovacia, în anul 1968, în 
perioada aşa-zisei primăveri de la Praga, el emigrase în 
Elveţia, de unde a fost readus în patrie de către organele 
Securităţii de Stat a Cehoslovaciei. De ce? În Tomas se 
puneau mari speranţe, se înţelege, ţinând cont de 
autoritatea literară a tatălui său. În vârstă de 35 de ani, 
simpatic, cu un accent plăcut (vorbea ruseşte), ghiduş şi 
băiat de viaţă, Tomaă, pentru moment, te cucerea, îi plăcea 
foarte mult băutura, fapt exploatat activ de către serviciile 
interesate. 

La Rostov, ela venit împreună cu seful grupei speciale din 
Moscova şi cu Vaclav, maior în cadrul forţelor cehe de 
securitate, în cele câteva zile ale şederii lor la Don, le-am 
prezentat Rostovul, i-am dus la Novocerkask, la Institutul 
de Viticultură şi Vinificaţie, unde s-a constituit "punctul" 
secţie locale a KGB. În acelaşi timp le-am făcut cunoştinţă 
oaspeţilor cu materialele selectate de seful grupei speciale, 
materiale prezentate lui TomaS într-o manieră 
tendenţioasă, unilaterală. Un asemenea scenariu se aplica 
în toate cazurile, pentru că în privinţa aceasta existau 
totdeauna indicaţii severe din partea centrului. Efectul: în 


străinătate a apărut cartea lui 'Iornas Rjezec, Spirala 
trădării lui Soljeniţân (editura Progress, M., 1978 _n.ed.). 
Peste câtva timp, colegii de la Moscova mi-au făcut cadou 
un exemplar al acestei cărţi. 

A doua vizită ne-a făcut-o o scriitoare din Canada. Nu 
foarte populară la ea în tară, ea, probabil, se hotărâse să 
dobândească notorietate internaţională pe tema Soljeniţân, 
temă delicată, de scandal. Aflată la o vârstă respectabilă, 
ea, cu trăsăturile ei fizionomice grosiere, uscăţivă, cu talia 
peste medie, nu era foarte cuceritoare. 

De data aceasta, primirea s-a efectuat sub paravanul 
secţiei din Rostov a APN (Agenţia de Presă Novosti). A 
însoţit-o un reprezentant de la Moscova al grupei speciale 
KGB. El avea documentele necesare pentru acoperire şi 
cartea de vizită în ruseşte şi nemţeşte cu indicarea 
telefonului, nu al KGB al URSS, ci cu totul altul, ceea ce 
sugera ideea că există o rezidentă a KGB şi în APN-ul de la 
Moscova. Pe scriitoarea canadiană o însoțea de la Moscova 
şi o traducătoare. De o vârstă imprecisă, această femeie 
nurlie avea nişte maniere frivole. Este de presupus că ea 
lucra efectiv la APN, prestând în paralel "servicii" unui 
sector al Securităţii Statului. Odată, la o mică cină 
obişnuită, stropită însă cu putină băutură, colegul de la 
centru mi-a făcut semn spre traducătoare şi a spus: 

— Ştii cine-i dânsa? Pe maică-sa o cheamă Anka-mitralieră. 

Traducătoarea a izbucnit în hohote de râs: 

— Dar ce, nu semăn? şi absolut confidenţial: 

— Apropo, tatăl meu este Ceapaev. 

Până să sosească scriitoarea canadiană, eu, ca 
întotdeauna, primisem indicaţii şi în privinţa unor măsuri de 
agrement. Am vizitat cu toţii sala de degustare a 
magazinului "Soarele în cupă", frigoriferul nr. |, unde 
gazdele ne-au întâmpinat şi ospătat ca pe oaspeţii cei mai 
dragi. Spectacolul s-a prelungit cu o plimbare cu "Racheta" 
pe Don. Finalul acestui spectacol a fost foarte trist. Putin 
mai târziu, eu am aflat că scriitoarea canadiană nu numai 


că a dovedit a nu fi la înălţimea cheltuielilor şi speranţelor, 
dar, cică, a demascat public această şarlatanie a KGB. În 
asemenea cazuri, explicaţia este la îndemână: intrigile 
serviciilor speciale americane. 

Abaterea mea de la tema principală a acestor amintiri este 
departe de a fi întâmplătoare. Vreau să subliniez 
următoarele: apariţia oricărui oaspete de la Moscova se 
asocia constant şi obligatoriu cu o prevenire şi cu indicaţiile 
de rigoare. Dar acum sosirea omului de la Moscova s-a 
produs ca zăpada în mai. Caracterul de surpriză putea fi 
explicat prin deplasarea rapidă a lui Soljeniţân prin tară, iar 
viaţa necunoscutului de la Moscova prin schimbarea 
conducerii grupei de observare. Dar toate acestea sunt 
presupuneri, iar deocamdată, în cabinetul generalului, nu-l 
interesau pe co legul de la centru informaţiile despre 
Soljeniţân. 

Despărţindu-ne de general, noi am ieşit în stradă. Era o 
vreme caldă, senină, de dinaintea toamnei. N-am vrut să 
mergem cu maşina şi am luat-o spre hotelul "Moskovskaia", 
unde pe oaspete îl aştepta o minunată cameră categoria 
lux. În vestibulul hotelului, el 1-a întrebat ceva pe 
administrator, şi-a dat numele pe care eu nu l-am putut 
desluşi. După ce a urcat la cameră, noul meu "patron" a 
întins pe o măsuţă conţinutul servietei şi am coborât 
amândoi la bufet. 

Trebuie notat că bufetul hotelului "Moskovskaia" era în 
felul lui o Meccă pentru lucrătorii operativi ai Direcţiei 
noastre. A-şi împărtăşi unii altora noutăţi, "a bârfi", a da pe 
gât unu-două păhărele de votcă sau de vin era considerat 
drept ceva firesc şi onorabil. Conducătorii Direcţiei 
cunoşteau bine aceste "şezători" si, la nevoie, le foloseau în 
scopurile lor de mari şefi. 

Intrând în bufetul intim, prevăzut cu două ferestre, am 
ocupat măsuţa mea preferată. El s-a aşezat la intrarea din 
dreapta, ca să nu obtureze vederea spre cei prezenţi. Până 
să studieze oaspetele meniul şi să-mi ceară părerea, eu mi- 


am îndreptat atenţia spre un tânăr care, intrând, a avut un 
schimb de priviri cu colegul meu, m-a evaluat stăruitor din 
ochi şi s-a îndreptat fără grabă spre tejghea. Involuntar mi- 
a trecut prin minte: "Se cunosc." Comandând cina, noul 
client privea din când în când spre noi. Eram din ce în ce 
mai încordat. O confuză nelinişte nu mă părăsea. De statură 
sub medie, îndesat, cu părul negru tuns scurt, necunoscutul 
era, judecind după îmbrăcăminte şi comportament, din "cei 
şapte", adică din serviciul de observare exterioară. Potrivit 
instrucţiunilor, lor li se interzicea să intre în contact direct 
cu un lucrător operativ, cu excepţia sefului care îndeplinea 
în acelaşi timp şi funcţii de ofiţer de legătură. 

O asemenea deducție ipotetică m-a liniştit întru câtva şi 
am început să mă ocup de oaspete. S-a apropiat de noi o 
debarasoare care făcea în acelaşi timp şi pe ospătăriţă, se 
înţelege, pentru clienţii ei cunoscuţi. Am comandat coniac, 
salate, mâncare cu carne. Am început să conversăm. După 
nişte fraze goale de orice conţinut, interlocutorul meu a 
început - prudent, destul de degajat - să se intereseze de 
biografia mea: de când lucrez în Securitatea Statului, unde 
am lucrat înainte, ce funcţii am avut. L-a interesat în mod 
deosebit serviciul meu în RSS Lituaniană si, mai ales, 
problema dacă acolo se întreprindeau acţiuni speciale şi 
care anume. 

Cina săţioasa şi coniacul armenesc şi-au făcut efectul. 
Oaspetele s-a lăsat pe speteaza scaunului, şi-a slăbit 
cravata, s-a pornit pe confidente: a intrat de curând în 
dispozitivul Securităţii Statului, nu a făcut stagiu de 
lucrător operativ obişnuit, a primit funcţie de conducere, 
sărind peste toate etapele intermediare, a lucrat în aparatul 
CC al Komsomolului. 

Am înţeles instantaneu "cine şi ce" se află în fata mea. În 
anii '60-'7Q, o dată cu venirea lui selepin şi apoi a lui 
Semiceastnâi la conducerea KGB al URSS, posturile-cheie 
în organele KGB, atât la centru cât şi la periferie au început 
să fie ocupate de foşti activişti ai Komsomolului, cărora li s- 


au dat grade şi salarii mari. O asemenea "întinerire", 
fireşte, provocase o reacţie surdă, ostilă, din partea 
personalului operativ de bază, care în felul acesta se vedea 
lipsit de perspectiva unei promovări pe linie de serviciu De 
la Komsomol veniseră oameni de diverse categorii: unii 
inteligenţi şi alţii prosti, unii cumsecade şi alţii carierişti, 
unii cinstiţi şi alţii ipocriţi, unii sârguincioşi şi alţii lingăi. 
Dar ei toţi aveau în comun o trăsătură: absenta totală a 
profesionalismului, acesta fiind un bun ce se dobândeşte cu 
timpul şi printr-o nemărginită dragoste de muncă. 

În acea seară, după cină, oaspetele din Moscova m-a rugat 
să merg cu ella Kamensk, după ce se interesase de distanta 
până acolo. A chemat maşina, a luat legătura cu centrul de 
informaţii al secţiei a VH-a a Direcţiei KGB, s-a prezentat şi 
a precizat unde se găseşte "obiectivul", adică Soljeniţân. 
Literalmente, după 20-30 de minute, o "Volga" de un negru 
lucios ne ducea în goană pe şoseaua betonată, netedă, 
iluminată de faruri, în drum am aflat şi eu că Soljeniţân cu 
un prieten de-al său poposise peste noapte într-o pădure de 
pini mai la nord de Kamensk. De la Moscova până aici, 
"obiectivul" a fost însoţit de şapte inşi constituiți într-o 
echipă de observare exterioară. Noi ne deplasăm acum 
pentru a înlocui această echipă cu una similară de la 
Direcţia KGB-Rostov, întrucât "obiectivul" intenţionează să 
viziteze Rostovul, Novocerkaskul si, probabil, şi alte oraşe 
ale regiunii. Mie însă îmi revine sarcina să verific operativ 
contactele şi legăturile "obiectivului", constatate de cei 
şapte, şi să trimit materialele la Moscova. Reconstitui 
continuarea dialogului: Eu: 

— De ce ati venit de la Moscova într-o chestiune aşa de 
obişnuită? Căci legăturile "obiectivului" în regiune sunt de 
mult identificate, informaţiile au ajuns în timp util la centru. 

EI: 

— Pot apărea legături noi, iar, de fapt, eu am venit în alt 
Scop. 

Eu: 


— Cât veţi rămâne la noi? 

EI: - îndată ce îmi voi îndeplini sarcina, voi zbura. 

Ultimele cuvinte m-au făcut să tresar. De ce nu mi se 
spune şi mie ce misiune are omul acesta? Nu cumva, într-un 
fel sau altul, mi se pregăteşte o lovitură? Pe loc mi-am adus 
aminte cum o dată mi se dăduse sarcina să-i fac o scenă de 
gelozie unui savant american, chipurile agent CIA, iar apoi 
să-l pocnesc - ceea ce eu am refuzat în mod categoric. Dar 
acum a început să vorbească în mine mândria profesională. 
Ştiind cu cine am de-a face, m-am hotărât să aştept, să mă 
ascund, fără să pierd din vedere intenţiile şi acţiunile 
"sefului". 

În depărtare s-au arătat luminile localităţii Kamensk. Am 
ocolit-o luând-o pe un drum lăturalnic. La câţiva kilometri 
mai la nord de oraş ne-am oprit pe o margine a şoselei, am 
ieşit din "Volga", ceasul arăta unsprezece. Peretele 
întunecos, cu coama ascuţită, al pădurii de pini se contura 
clar pe fundalul cerului înstelat. 

— Rămâi pe loc, a spus "seful" şi s-a îndreptat spre pădure. 

Eu l-am urmărit cu atenţie. De după nişte copaci i-a ieşit 
în întâmpinare un bărbat. Au vorbit ceva şi s-au despărţit. 
Apropiindu-se de mine, "seful" m-a înştiinţat calm: 

— Transmiterea a avut loc, echipa venită de la Moscova a 
fost înlocuită. Apropo, hai să vedem cu ce se ocupă 
"obiectivul" şi amicul lui. Traversând şoseaua, ne-am 
îndreptat spre interiorul pădurii. De la primii pasi devenise 
clar un lucru: tovarăşul meu de drum habar n-are cum se 
umblă printr-o pădure noaptea. Am zâmbit în sinea mea. În 
curând am auzit nişte voci bărbăteşti, calme, având toate 
acelaşi timbru. A merge mai departe era o prostie şi un risc 
- puteau să ne descopere. Prin gesturi i-am explicat 
tovarăşului de drum situaţia şi ne-am întors la maşină. 

— Mergem la Novocerkask, acolo vom înnopta, a grăit 
răspicat "seful" şi a plonjat în "Volga". 

Eu i-am urmat exemplul. 


La Novocerkask am ajuns târziu după miezul nopţii, în 
ciuda orei atât de târzii, seful secţiei orăşeneşti KGB era, 
cum se spune, pe fază - probabil, fusese anunţat, în hotel ne 
aşteptau două camere rezervate, înseamnă că "seful" se 
desparte de mine. Capriciu sau necesitate? 

— M-am întrebat eu. Dar la sosirea în hotel, el declarase 
că ne vom instala într-o cameră cu două paturi, încă o 
enigmă: cui îi este rezervată a doua cameră? De întrebat, 
însă, n-am întrebat, răspuns tot n-aş fi primit. 

Dimineaţă s-a primit informaţia despre sosirea lui 
Soljeniţân şi a prietenului său la Novocerkask. Serviciul de 
observare exterioară îi ţinea ca într-un cleşte. Ne aflam în 
maşină şi la un interval de cinci sau zece minute primeam, 
prin statie radio, informaţii despre deplasarea 
"obiectivului". Era în curs o acţiune prozaică, de rutină, în 
sfârşit, a sosit anunţul despre sosirea "obiectivului" şi a 
prietenului său în piaţa Ermak, unde, lăsând maşina, s-au 
îndreptat spre catedrală. Acolo în timpul acesta era slujbă. 

"Volga" noastră s-a deplasat încet spre catedrală, în fata 
intrării, în piaţă, la vreo două sute de metri, am părăsit 
maşina. După ce a trântit portiera, "seful" m-a întrebat dacă 
am văzut "obiectivul". 

— Nu. 

— Vrei să-l vezi? 

— Desigur, Catedrala ne-a întâmpinat cu un grandios Te 
Deum. Oameni nu erau foarte multi. Concentraţi şi 
iluminaţi, ei ascultau cântările, care nemişcat, care din când 
în când închinându-se. Discret, cu acoperămintele de cap în 
mână, ne-am strecurat printre ei. Pe neaşteptate, "seful" m- 
a atins cu cotul şi cu un abia perceptibil semn cu capul mi-a 
arătat spre una dintre coloane Era acolo, stând în genunchi, 
un om în vârstă: avea o frunte mare, înaltă şi o barbă 
roşcată, în formă de potcoavă, într-un fel de uitare de sine, 
făcea mătănii pe care le însoțea cu semnul crucii. Lângă el, 
în picioare, un bărbat cu statura peste medie, un uscăţiv 
cam de vreo 55 de ani. Dar toată atenţia mea se 


concentrase asupra "obiectivului" îngenuncheat într-o 
postură de adâncă smerenie. Cinstit vorbind, scena m-a 
şocat profund. Niciodată n-aş fi crezut-o posibilă, indiferent 
cine mi-ar fi relatat-o. Atitudinea mea fată de credincioşi a 
fost mereu una de echilibru şi înţelegere, consi-derând că 
dreptul omului de a avea o religie este inalienabil. Ştiind 
destul de multe, fireşte de la alţii, despre Soljeniţân, după 
ce i-am citit operele editate şi cele scoase prin samizdat, 
precum şi toată "literatura" (inclusiv notele informative) 
despre el, eu am înţeles că avem în fată o personalitate 
extraordinară, uriaşă. Dar după cele văzute acum n-am mai 
putut avea nici înţelegere, nici simpatie, dimpotrivă, m-am 
simţit derutat, am început să mă îndoiesc de justeţea 
aprecierilor pe care le făcusem anterior la adresa lui. 

În catedrală nu zăbovisem mult timp. Coborând treptele, 
"seful" m-a întrebat: "Ei, cum e?" Eu n-am răspuns. 

După câteva ore, ţinându-se pe urmele "obiectivului", 
serviciul de observare exterioară stabilise două-trei adrese 
necunoscute nouă, care-l interesau pe el. În continuare 
trebuia clarificat cine anume îl interesa pe scriitor, ce fel de 
oameni, scopul şi caracterul relaţiilor lor reciproce. 

Spre prânz s-a primit ştirea că "obiectivul" împreună cu 
prietenul său se află pe o stradă centrală a oraşului şi intră 
într-un magazin. "seful", grăbindu-l pe şofer, a dat indicaţii 
precise privind traseul maşinii spre centru. Totuşi a oprit 
maşina de câteva ori, a făcut câţiva pasi pe jos urmărind nu 
stiu ce, s-a întors, s-a enervat. Una dintre "ieşirile" lui 
următoare a avut o încheiere neaşteptată pentru mine: s-a 
întâlnit cu necunoscutul din bufetul hotelului 
"Moskovskaia". Înseamnă că "necunoscutul" - m-am gândit 
eu - nu este reprezentantul echipei de "şapte" însărcinate 
cu observarea exterioară, pentru că "cei şapte" de la 
Moscova au părăsit de mult regiunea. Acum este clar 
pentru cine este rezervată camera a doua la hotelul din 
Novocerkask. 


Judecind după gesturi, "seful" şi "necunoscutul" aveau o 
controversă în nu stiu ce problemă. Să trag o concluzie cât 
de cât corectă, pur şi simplu nu puteam, îmi lipsea un 
material suplimentar. Am ieşit din maşină, m-am îndreptat 
spre protagoniştii controversei, în ideea de a prinde măcar 
câteva frânturi din frazele lor. N-am prins nimic. După ce la 
sfârşit i-a spus nu stiu ce "sefului", "necunoscutul", 
neobservându-mă, s-a întors brusc şi s-a îndreptat spre 
magazin. "Necunoscutul" a trecut pe lângă ei, apoi s-a 
întors şi s-a ţinut pe urmele lor. Timpul inactivităţii trecuse. 
Apropiindu-mă de "sef, 1-am întrebat: 

— Să vă ajut cu ceva? 

— Poate. Hai. 

În ordine, unul după altul - "obiectivul", "necunoscutul", 
"seful" şi eu - mergeam la pas pe strada centrală a oraşului. 
Putin mai târziu, "obiectivul" cu prietenul au intrat într-o 
alimentară mare, raportată la dimensiunile unui oraş ca 
Novocerkaskul. După ei - şi noi. În felul acesta, ne-am 
pomenit cu toţii într-un spatiu închis. "Necunoscutul" "s-a 
lipit" literalmente de "obiectiv", care şedea la coadă la 
raionul cofetărie. "seful" îl acoperea pe "necunoscut". 
Şedeau unul lângă altul, în unghi, cu fata la vitrină. 
"Necunoscutul" a manipulat ceva lângă "obiectiv". Ce a 
făcut el concret, eu n-am văzut, dar mişcările mâinilor 
îmbrăcate în mănuşi şi un obiect într-una din ele, mi le 
amintesc clar. În orice caz, lângă mine, în centrul 
Novocerkaskului, s-a petrecut ceva de neînțeles pentru 
mine. Toată operaţiunea a durat două-trei minute. 

"Necunoscutul" a ieşit din alimentara, "seful" s-a 
transfigurat, a zâm-bit, a măsurat cu ochii sala si, după ce s- 
a uitat la mine, a făcut un semn cu capul şi s-a îndreptat 
spre ieşire. Eu l-am urmat. Afară, "seful", calm, dar ferm, a 
pronunţat următoarele cuvinte: 

— Asta-i totul, s-a zis cu el, acum mult n-o mai duce. În 
maşina nu şi-a ascuns bucuria: 


— Înţelegeţi, la început nu s-a reuşit, dar la mişcarea a 
doua totula fost O. K.! 

Dar a tăcut imediat, după ce a privit la mine şi la şofer. 

Am trecut pe la hotel, apoi ne-am dus la mai-marele secţiei 
orăşeneşti. "seful" a dat indicaţii cu privire la verificarea 
legăturilor noi ale "obiectivului", legături constatate în oraş. 
Ne-am despărţit de mai-marele secţiei orăşeneşti, apoi ne- 
am aşezat în maşină şi - direcţia Rostov. 

Eram cuprins de un fel de ameţeală. Fraza "sefului": “La 
început nu s-a reuşit, dar la mişcarea a doua totul a fost O. 
K.!" - a aruncat o nouă lumină asupra situaţiei al cărei 
martor se întâmplase să fiu. Episodul din alimentara nu mai 
părea straniu şi de neînțeles. Acesta era finalul unei crime 
pe care cel mai înalt organ de represalii al tării o pusese la 
cale împotriva unui mare scriitor-disident. Ce puteam să 
fac? Nu-mi rămânea * decât să tac-unica variantă de a-mi 
tine la adăpost viaţa mea şi a familiei mele. 

La sosirea la Rostov, m-am despărţit de "sef în sala de 
aşteptare de la cabinetul generalului. 

— Totul e în ordine, materialele de la Novocerkask trebuie 
trimise la centru - mi-a spus el pe un ton inutil apăsat, când 
să ne luăm ră-mas-bun. 

Soarta "necunoscutului" a rămas pentru mine o taină, în 
ce-l priveşte pe "sef, am reuşit, cu prudenta de rigoare, să 
aflu că ulterior a fost trimis în străinătate, se înţelege, nu ca 
să facă turism. 

E legitimă şi firească o întrebare: Ce s-a întâmplat cu 
Aleksandr Isae-vici după operaţiunea de la Novocerkask? 
Nu stiu. Poate că s-a îmbolnăvit grav, poate că moartea i-a 
dat târcoale. Răspunsul, după cât se pare, trebuie căutat la 
el sau la cei din anturajul lui. 

Postfaţă Prezenta relatare are caracter documentar, desi 
este scrisă din memorie. Evenimentele descrise s-au produs 
cu adevărat, şi de aproape douăzeci de ani această povară 
îmi stă pe conştiinţă. Mă întreb iarăsi şi iarăsi: ce puteam să 
fac? Dovezi directe, incontestabile, nu aveam, probe 


materiale nici atât. Îmi rămânea să strig. Dar mi s-ar fi dat o 
asemenea posibilitate? Foarte mult mă îndoiesc, ba mai 
mult, sunt convins că acţiunea mea de "dezvăluire" ar fi fost 
înăbuşită în germene şi îngropată pentru totdeauna. 

În primul capitol al cărţii lui G. A. Arbatov Mărturia unui 
contemporan este exprimată următoarea idee: ". Eu cred că 
atâta timp cât mai sunt în viaţa martori, atâta timp cât mai 
există unii dintre cei sub ochii cărora s-au petrecut 
evenimentele acestei perioade importante şi complicate din 
istoria noastră, şi mai ales atâta timp cât mai există cei 
care, într-o măsură sau alta, au participat la ele, trebuie să 
li se dea posibilitatea să spună ce au de spus. Oricât de 
modest ar fi fost rolul lor în cele ce s-au întâmplat." în mod 
premeditat n-am dat nume de persoane, de participanţi şi 
co-participanti la evenimentele descrise. Consider necesar 
să le lăsăm posibilitatea să se exprime ei înşişi, să extindă 
aria relatării, să precizeze, să dea numele iniţiatorilor, ale 
inspiratorilor acestei acţiuni criminale. Aceştia, 
incontestabil, sunt din categoria celor mai înalţi funcţionari 
de stat. 

Haideţi să ne privim în ochi unii pe alţii. 


SFÂRŞIT