Serghei Kurdakov — Iarta-ma Natasa

Serghei Kurdakov 


larta-ma Natasa ! 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Cuprins 


Furtuna fn Paci 60440 a ana aa aie a e tă lt n lt it ai 2 
Lupta pentru supravieţuire... eee nenea 6 
Familia disparute; a caci bea păi aa 0 90020 iat a 11 
YUn orfan vagabond aeree stanca cae aaa a e tea a 15 
Aventuri şi teroare în Verk-lrmen............c nene eneeaee 21 
În război cu Unchii şi Mătuşile..........me eee 28 
Rege la Barisevo: nvsineseatea stanci De a i aia ta 37 
Viaţa de criminal se învaţă... eee eeeeaee 43 
Am ales cariera militară ... .........cee eee eee 50 
Afectat ochilor Rusiei... nica eee ee one a a n e a ea a 63 
La ordinele poliţiei secrete...............cee eee eee 67 
Primul raid: O-catastrofă. ici cca to o eee că bd ta ae cara d 78 
La Elizovo, moartea loveşte pe neaşteptate...................... 84 
Puneţi mâna pe literatură!.........cc eee eee eee eee 97 
Eşti de departe cel mai bun om al nostru... 103 
Frumoasa religioznika sii ee cnaieaia ae aa et i ate 108 
Metode: polițiste se iii so atu ae alee aaa ada aia ala aa 000 za BE oii 118 
Cuvinte: obsedalite; ici aaa aaa arata a tea ee eat 129 
LEAC arie dica to tt E 0 Ca aaa aaa 132 
În căutarea unei vieţi NOl. 140 


Nota editorului canadian... eee eee ea 151 


Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! 


Capitolul 1 
Furtună în Pacific 


Vaporul nostru luptase deja timp de câteva zile şi nopţi 
să-şi croiască drum de-a latul unui Ocean Pacific dezlănţuit 
peste măsură. Furtuna începuse brusc, atunci când un 
puternic vânt îngheţat, din nord, întâlnise o rafală de aer 
cald, purtătoare de cicloni proveniţi din Japonia. Explozia 
acestor mase de aer dezlănţuise vânturile şi valurile şi 
fuseserăm prinşi în mijlocul uraganului, în largul coastelor 
canadiene. Cu toate că vaporul nostru, traulerul rusesc 
Eloghin, era mare şi conceput să reziste furtunilor celor 
mai violente, el dansa de vreo şaizeci de ore pe această 
mare învolburată ca şi cum n-ar fi fost decât o simplă 
barcă. 


Dintre marinarii cei mai încercaţi de pe vapor, mulţi erau 
bolnavi, din cauza mişcării circulare a furtunii care izbea 
fără încetare țărmurile abrupte ale Columbiei Britanice 
pentru a fi apoi retrimisă pe mare, într-un ciclu 
neîntrerupt. După mai multe zile de asemenea 
încercare, traulerul, împreună cu echipajul lui, se afla la 
capătul puterilor. Extenuat, scârţâia şi gemea, lupta, se 
istovea şi se târa chinuitor. Chiar şi în cabina radio, 
special izolată fonic, puteam percepe puternica mişcare 
ritmată a motorului vaporului, ca şi cum fiecare părticică a 
maşinilor încerca să lupte împotriva violenţei furtunii. 


Dormisem foarte puţin în ultimele zile. Ca operator radio, 
munca mea consta în retransmiterea informaţiilor 
adresate bazei noastre navale din Uniunea Sovietică; din 
cauza furtunii, fusesem de serviciu aproape fără 
întrerupere. Cu toate acestea, furtuna exterioară mă 
deranja mult mai puţin decât cea care mă bântuia pe 


dinăuntru. După ce fusese calculat şi pregătit cu foartă 
multă grijă timp de luni de zile, momentul evadării mele se 
apropia, în sfârşit. Aflându-ne în interiorul apelor teritoriale 
ale Canadei, în care cerusem permisiunea de a pătrunde 
pentru a putea rezista mai bine furtunii, tremuram la 
gândul de a mă găsi atât de aproape de momentul 
atingerii ţelului meu. Aşteptam cu nerăbdare ocazia de a 
fugi. 


Sub efectul valurilor înalte cât munţii, prora vaporului 
dispărea şi reapărea fără încetare. Şocul pe care îl 
provoca făcea să se cutremure întregul vas. Noaptea 
ar fi fost oricum foarte întunecoasă, în mod normal, dar 
norii ameninţători făceau întunericul încă şi mai adânc. 
Vechii mateloţi vorbeau cu spaimă despre încă o noapte 
asemănătoare. 


Era noaptea de 3 septembrie 1971. Zece vase sovietice, în 
afara celui pe care mă aflam eu, obţinuseră permisiunea 
de a aştepta liniştirea furtunii în interiorul strâmtorii 
Tasu, în apropierea insulei Reine Charlotte. În seara 
aceea, puţin înainte de ora 20:30, oră la caretrebuia 
să-mi reiau serviciul în cabina radio, îmi părăsii postul şi fui 
aproape imediat răsturnat de violenţa furtunii. A trebuit să- 
mi adun toate forţele pentru a înainta puţin câte puţin pe 
puntea alunecoasă. Ajunsei în cele din urmă la pasarelă, 
deschisei uşa şi mă repezii în cabina timonei. 

— La ce distanţă suntem de țărm? îl întrebai pe prietenul 
meu, Boris, de serviciu la cârmă. Îşi consultă harta. 

— La aproximativ o jumătate de milă, răspunse el. 

— La ce depărtare de satul ăla? întrebai, arătând către 
luminile abia vizibile prin ploaie şi vânt. — Cam la trei mile 
şi jumătate, răspunse el. 


1 1 milă marină = 1.804 m (n. trad.) 
Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! 
— Mulţumesc, murmurai, ducându-mă la postul meu din 
cabina radio, aflată imediat în spatele pasarelei. 


De vreme ce ne aflam în apele teritoriale canadiene, nu 


puteam emite nici un mesaj. Singura 
mea treabă era să răspund prompt în cazul când vreunul 
dintre vasele noastre, aflat în pericol, 


ar lansa un apel cerând ajutor. În seara aceasta, serviciul 
meu va fi de scurtă durată Şi de 
aceea eram foarte fericit. Îmi aruncai ochii la ceasul de 
mână şi  văzui că era 20:30. Atunci îmi 
zisei: “Serghei, s-ar putea ca în câteva ore să fii un om 
liber sau să fii mort, înecat. Dar s-ar 
putea şi să te aştepte o soartă mai rea decât aceea a unui 
înecat; ai putea fi recuperat şi trimis 
într-un lagăr de muncă forţată, în Siberia, ca marinar 
dezertor, înainte de a fi împuşcat, în cele 
din urmă." Într-un asemenea moment, oricine în afară de 
mine ar fi avut ezitări. 


Eu, Serghei Kurdakov, eram ofiţer cadet, locotenent 
secund al Marinei Ruse, şef decorat al 
Tineretului Comunist; în toate şcolile pe care le 
frecventasem de la vârsta de opt ani, fusesem 
ales şef al fiecărei organizaţii de tineri comunişti; ca şef 


ales al tinerilor comunişti fusesem 
însărcinat să predau comunismul la 1200 de cadeți ai 
marinei sovietice. În cinci zile trebuia să 
mă întorc la baza navală unde aveam să fiu 
recunoscut ca membru deplin al Partidului 
Comunist; mă aştepta, de asemenea, o slujbă excelentă în 
poliţia rusă. În realitate, aveam 
toate motivele din lume să mă întorc în Rusia. Dar acestea 
nu-mi ajungeau. Ceea ce-mi lipsea, 


pacea sufletească, ştiam că n-am s-o aflu niciodată în 
sânul sistemului comunist pe care-l 


cunoşteam atât de bine. 


Trei mile şi jumătate, îmi zisei, făcând rapid un 
calcul mental. Nu aveam să fiu în siguranţă 

decât în interiorul satului. lată țelul pe care 
trebuia să mi-l fixez. Dacă nu atingeam 
decât 

ţărmul, care se afla numai la o jumătate de milă 
de aici, puteau fi puşi cu uşurinţă oameni pe 

urmele mele şi să mă găsească. Nu aş fi în 
siguranţă decât în sat şi printre oameni. Mi-ar 
mai 

trebui deci încă o oră pentru a ajunge în sat. 
Verificasem deja temperatura apei. Era în jur de 
4° C. Deoarece ne aflam foarte în nord, timpul 
petrecut în apă ar fi o chestiune de viaţă sau de 
moarte. Calculai că aş putea supravieţui cel mult 
patru ore în apele acestea îngheţate. Datorită 

unui antrenament regulat de gimnastică prin 
care-mi dezvoltasem musculatura, mă aflam într- 
o excelentă formă fizică. „Acum ori niciodată", 
îmi zisei. Ştiam în adâncul meu că trebuia să 

acţionez imediat. 


Cabina radio era situată între timonerie, imediat 
în faţa pasarelei, şi postul de cart, unde era de 
serviciu căpitanul. Cum ne aflam foarte aproape 
de țărm, acesta supraveghea extrem de atent 
poziţia vasului pentru a evita să se apropie prea 
tare de mal şi să eşueze pe stâncile sfărâmate 
care serveau la protecţia litoralului. 


Am fixat împreună cei trei elemenţi ai radarului, 
unul dintre ei destinat scopurilor militare, iar 
ceilalţi navigaţiei şi aşteptai să se încălzească. 
Speram să nu intervină ceva neprevăzut. 

Dar exact în acel moment, căpitanul 
scoase capul pe uşa postului de cart şi 

mă strigă: — Hei, Kurdakov! Facem o 
partidă de şah? 


Jucam adeseori şah pe mare. Nu voiam să-i 
trezesc bănuieli acum, refuzându-i invitaţia, dar 
nu-mi puteam permite să pierd timpul. Nu eram 
în siguranţă decât în întunericul cel mai deplin 
şi trebuia prin urmare să ajung la țărm înainte 
ca cerul să se limpezească. De altfel, ezitând 
prea mult, mă temeam că nu am să reuşesc să- 
mi îndeplinesc hotărârea. 


— Tovarăşe căpitan, zisei, orele îndelungate de 
veghe din ultimele zile m-au sleit. Cred c-aş 
prefera să mă odihnesc. Sincer, sunt prea 
obosit. 


Căpitanul păru foarte amuzat şi adăugă: 
— la auziţi la tânărul lup de mare! şi izbucni în 


râs. După trei zile de furtună este deja ostenit 
peste măsură. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Am răsuflat uşurat în sinea mea. Apoi începui 
ultimele pregătiri pe care mi le imaginasem atât 
de des. În primul rând, închisei staţia radio, 
lăsând receptorul pe frecvenţa apelurilor de 
ajutor, în caz că alte vase încercau să ne 
contacteze. Cuplai difuzorul cel mai îndepărtat 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


şi-l orientai către pasarelă, astfel încât Boris, 
care se afla în faţă, să poată auzi mesajele 
provenind de la alte vase ale flotei noastre. 


Controlai ca totul să fie în ordine în cabina radio, 
mă strecurai repede afară, închisei uşa cu cheia 
în urma mea şi mă îndreptai către cabina 
mea, trecând iarăşi pe la timonerie, pe 
pasarelă. Acum era cufundată în întuneric, cu 
excepţia luminilor de control roşii, galbene şi 
albastre ale tabloului de bord. Din cauza ploii 
care izbea în ferestrele pasarelei, era imposibil să 
se vadă ceva. Boris era în picioare, luminat slab 
de luminile instrumentelor; le supraveghea atent 
pentru a sesiza cel mai mic semn de slăbiciune a 
maşinilor suprasolicitate. Mă oprii să flecăresc cu 
el câteva clipe, încercând să par cât mai natural 
cu putinţă, apoi mă folosii de pretextul că sunt 
extenuat pentru a mă îndrepta către cabină. 


— Boris, îi spusei plecând, dacă sunt apeluri, nu 
mă deranja câteva ceasuri - numai dacă nu 
este vorba despre vreun caz de maximă 
urgenţă. Bine? 


— Bine, Serghei, zise el râzând. Gândeşte-te şi 
la mine când ai să fii ghemuit la căldură în patul 
tău moale. 


— Desigur, îi promisei părăsind pasarela pentru a mă 
aventura pe punte şi în furtună. 


Mă agăţai din toate puterile de balustrade şi 
mă îndreptai cu prudenţă către cabină. De 
nenumărate ori, rafalele vântului furios şi 
ploaia deosebit de puternică aproape că mă 
doborâseră pe puntea ce se legăna sub tangaj. 
După o luptă îndârjită împotriva furiei vântului 
şi a stropilor de apă aruncaţi de valurile sparte, 
ajunsei în cele din urmă la cabină. Deschisei 


uşa, pătrunsei înăuntru şi închisei cu cheia după 
mine. În acel moment intrarea neaşteptată a 
cuiva îmi putea fi fatală, eliminând orice 
posibilitate de a evada. Neliniştit, aruncai 
încă e) 

privire la ceasul de la mână. Era ora 21:45. 
Imi mai rămâneau mai puţin de cincisprezece 


minute pentru ultimele pregătiri. Flecăreala de pe 
pasarelă îmi răpise secunde preţioase. De- 
acum trebuia să acţionez repede pentru a-mi 
executa planul în timpul celor câteva minute cât 
pasarela avea să rămână goala. Imediat ce 
furtuna se va linişti, vaporul va fi invadat de 
oameni în căutarea avariilor. 


Datorită poziției nordice, purtam uniforma 
groasă - cizmele mele grele militare, un tricou 
larg şi pe deasupra un pulovăr gros, pe gât. 
În apă, greutatea acestor haine avea să mă 
stânjenească serios şi să-mi creeze cu siguranţă 
probleme când voi începe să înot. Dar voiam să 
intru în satul acela îmbrăcat complet şi cu 
cizmele în picioare. Îmi rămânea puţin timp 
până şi pentru a gândi la probleme de o 
asemenea importanţă. Preocupările mele de 
moment erau cu totul altele, încă mai vitale. 


Scotocii sub pat şi scosei de acolo un obiect la 
care lucrasem tot timpul din urmă: o centură 
largă în formă de sac impermeabil. Pe dinafară 
era făcută din cauciuc gros, iar în interior din 
plastic etanş. Deschisei sertarul dulapului şi 
scosei obiectele la care ţineam cel mai mult, pe 
care intenţionam să le iau cu mine: fotografii 
ale prietenilor, ale colegilor şi ale locurilor 
cunoscute din Rusia, pe care nu aveam să le mai 
revăd vreodată. 


Aceste câteva obiecte vor fi singurele care vor 


trece cu mine de la vechea viaţă la noua viaţă, 
cu excepţia cicatricelor - fizice şi afective - şi a 
multor amintiri. 


lată tot ceea ce poate mărturisi despre viaţa 
mea, gândii uitându-mă la micul teanc de hârtii. 


Nici tată, nici mamă. Această grămăjoară 
reprezintă ce-a fost viaţa mea. Multe dintre 
aceste 

lucruri nu mai aveau nici un rost - carnetul de 
membru al Komsomolului, actele de marinar. 
Dimpotrivă, pe altele trebuia să le păstrez, 
certificatul de naştere, spre exemplu. Dacă 
supravieţuiam acestei nopţi, aveam nevoie de 
aceste documente ca probă a identităţii mele. 
Dacă nu, când îmi va fi găsit corpul, avea să fie 
măcar un nume care să fie înscris pe piatra 
funerară. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Acţionai deci cu repeziciune: după ce-mi 
asigurai actele şi fotografiile în centura din 
cauciuc, e) 

închisei cosând-o, ca să nu pătrundă apa. Mi-o 
strânsei zdravăn în jurul mijlocului, apoi umblai 
iarăşi în sertar pentru a mai scoate ceva ce îmi 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


va fi indispensabil în orele următoare: cuțitul de 
scufundător submarin pe care-l adusesem prin 
fraudă la bord şi pe care-l ţineam ascuns. Mi-l 
prinsei bine de încheietura mâinii cu o curea din 
piele, apoi îmi coborâi mâneca pulovărului 
pentru a-l masca. Dacă eram văzut pe punte, 
trebuia să pot evita să mi se pună întrebări. Mi- 
ar fi greu să justific prezenţa cuţitului, dar el îmi 
va fi mai târziu de o importanţă capitală. 


Ei bine, îmi zisei, sunt în sfârşit gata. Cuţitul 
este la locul lui, centura este prinsă bine. Ceasul 


meu arăta acum ora 21:55, era deci timpul să 
pornesc. Vântul sufla de toată frumuseţea, ceea 


ce mă va scuti de a fi văzut. Deschisei uşa 
cabinei, ieşii pe punte şi fui oprit în loc de un jet 
de 

stropi îngheţaţi. Chiar şi în acest loc, unde eram 
cât de cât adăpostit, furtuna era violentă. 


Mă aplecai împotriva vântului şi mă prăvălii pe 
scară, agăţându-mă cu disperare de balustradă, 
să nu cad. O dată ajuns pe puntea principală, 
privii în jur pentru a mă asigura că nu fusesem 
reperat. Nu văzui pe nimeni. Până aici, totul 
mergea bine. Eram aproape sigur că toată 
lumea era jos, la adăpost de vremea urâtă. 


Cu preţul unor mari eforturi, mă apropiai 
încet de locul pe care-l alesesem cu câteva 
zile înainte, către mijlocul navei, ca fiind cel mai 
bun pentru evadarea mea; era o platformă 
micuță situată chiar sub imensul coş al vaporului, 
singurul loc de la bord care nu putea fi deloc 
văzut din celelalte părţi ale navei. Mă îndreptai 
într-acolo cu greutate şi după câteva minute 
ajunsei. Priveliştea acestei mări zbuciumate, cu 
valuri dezlănţuite mă înfiora. Cel mai bine să nu 


mă mai uit la mare, îmi zisei, altfel risc să renunţ 
înainte chiar dea fi intrat în apă. 


Deodată, o uşă se deschise în faţa mea şi fui 
scăldat de lumina venind din interior. Mă 
ghemuii imediat, cuprins de spaimă. Cel care 
deschisese uşa rămase în prag un moment, spre 
a lua cunoştinţă de starea vremii, după care se 
retrase grăbit. Mă văzuse? Uşa se închise din 
nou. Oricare ar fi fost intenţiile marinarului, 
furtuna îl făcuse să şi le schimbe. 


Acum însă trebuia să acţionez repede. Vaporul 
fu înălţat pe creasta uni val mare; aveam atunci 
impresia că mă găseam în vârful unui imobil cu 
două etaje. Mă hotărâi să aştept ca vasul să 
ajungă între valuri pentru a plonja în apă. 
Aşteptai ca ultimul brizant să se rostogolească 
sub coca vaporului. Atunci escaladai parapetul. 
Mă ţinui în echilibru în timp ce mă pregăteam să 
plonjez fără ezitare în această mare neagră şi 
dezlănţuită. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Capitolul 2 
Lupta pentru supravieţuire 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


Respirai profund, mă aruncai şi despicai apa, 
căutând să plonjez cât mai adânc posibil. Dar 
peste câteva momente începură necazurile. 
Frigul mă cuprinse în asemenea măsură încât 
fui paralizat. Apa, când îi  măsurasem 
temperatura ceva mai devreme, nu era mai 
rece decât cea a mărilor pe care le cunoscusem 
înainte. Acum însă, când mă găseam înăuntru, 
corpul îmi era complet îngheţat. 


Mă silii să-mi mişc gambele şi braţele amorţite şi 
începui să înot pe sub apă cât puteam de 
repede. Trebuia să mă îndepărtez pe cât posibil 
de vapor înainte de a ieşi la suprafaţă, pentru a 
evita să mă vadă careva de la bord deschizând 
hubloul să ia aer. 


În cele din urmă, nemaiputând să-mi ţin 
respiraţia, încercai cu disperare să ajung la 
suprafaţă şi respirai găfâind. Mă întorsei. Eram 
încă prea aproape de vapor! Incă o dată, 
respirai adânc, plonjai iarăşi şi înotai pe sub apă 
cât putui de departe. 


Nu revenii la suprafaţa apei decât în 
momentul în care avui impresia că-mi 
explodează 

plămânii. De data asta era mai bine, dar eram 
încă prea aproape de vapor. Plonjai iarăşi şi 
înotai până când, fără suflu, fui obligat să ies din 
nou la suprafaţă. În fine, era mult mai bine. 


Nu aveam în cap decât un singur gând - să 
mă îndepărtez de navă. Dacă eram reperat, 
aprindeau imediat proiectoarele de la bord; 
acestea ar fi măturat apele negre şi aş fi fost o 
pradă uşoară chiar şi în aceste ape atât de 
învolburate. Ştiam că la bord există o armă cu 
bătaie lungă echipată cu vizor cu lunetă şi că le- 
ar fi la fel de simplu să mă atingă cum ar trage 


într-un peşte dintr-un acvariu. Dacă susţineam 
că am căzut în mare, aş fi fost trădat de 
documentele ascunse în centura din jurul taliei. 


Fără încetare, îmi umpleam plămânii cu aer şi 
plonjam sub valurile agitate pentru a-mi urma 
drumul înot. Curând fui suficient de departe 
de vapor pentru a-mi permite să revin la 
suprafaţă, să mă opresc şi să examinez situaţia 
în care mă aflam. Abia atunci fui cuprins cu 
adevărat de  amorţeala datorată frigului. 
Cizmele şi hainele mele grele erau pline de apă, 
ceea ce le sporea considerabil greutatea. S-ar fi 
spus că aveam câte un sac de cărămizi prins de 
fiecare picior, pentru a mă face să mă duc la 
fund. Numai faptul de a mă menţine la 
suprafaţă era o luptă. Un val mare se sparse 
asupra mea şi mă făcu să dispar sub apă. Crezui 
atunci că nu voi mai reuşi să urc. Ca prin 
minune, mă trezii la suprafaţă, tuşind, scuipând 
şi căutând sămi regăsesc suflul. Cizmele! Ce 
greşeală! Trebuie să le scot! Aveam impresia că 
această mică eroare mă va costa viaţa. Serghei, 
îmi zisei, eşti un om mort. 


Trebuia neapărat să-mi scot cizmele astea - şi 
încă repede -altfel următorul val se năpustea 
asupra mea şi mă băga definitiv sub apă. Îmi 
desfăcui iute cuțitul prins de braţ şi-mi tăiai 
partea de jos a pantalonilor. Apoi îmi smulsei 
de pe mine primul strat de îmbrăcăminte: 
pulovărul cel gros. Îmi băgai capul sub apă şi mă 
apucai să tai şi să sfâşii cizma stângă. Lucru 
curios, într-un asemenea moment de 
disperare, mă gândii la un vechi dicton pe 
care mi-l 

repetasem adesea: „Mi-ar place să mor cu 
cizmele în picioare". Dar nu-mi imaginasem 
niciodată că tocmai cizmele ar fi acelea care 
mi-ar provoca moartea! Tăiai în lung şi-n 


curmeziş, dar pielea îmbibată cu apă nu ceda. 
Incă o dată respirai adânc şi plonjai sub apă, 

mânuind cuțitul cu disperare. Ştiam că în cazul în 
care nu reuşeam să scap de cizme cât mai 

repede, nu mai aveam să ies la suprafaţă 
niciodată. Bâgai cuțitul în partea de sus a cizmei 
stângi îmbibate cu apă şi începui să sfâşii cu 
toate puterile. Pielea cedă! În momentul în care 
cuțitul intră în piele, mă înfiorai. Urcai încă o dată 
la suprafaţă pentru a respira, apoi coborâi 

iarăşi pentru a-mi termina treaba. După cea de-a 
treia tentativă, cizma stângă dispăruse. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Dar cizma dreaptă nu voia să cedeze! Mă apucai 
să crestez cu disperare, dar în loc de cizmă, 
era cât pe ce să-mi tai glezna. In cele din urmă 
reuşii să bag lama cuţitului corect şi începui să 
trag - simţii atunci cum cedează pielea. In fine, 
mă eliberasem de acea greutate de plumb. Dar 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


eram prea istovit pentru a mă bucura. Trecuse 
aproape o oră de când mă aflam în apă. 


Abia mă eliberasem de cizme şi devenii conştient 
de un nou obstacol: ceața! O ceaţă atât de 
groasă încât putea fi tăiată cu cuțitul, mă 
învăluise protector, e drept, dar îmi ascundea 
acum 

şi vaporul ale cărui lumini îmi serviseră ca puncte 
de reper. Ploaia tot mai violentă şi valurile 
din ce în ce mai mari şi mai furioase îmi făceau şi 
mai dificilă orientarea. Oare în ce direcţie se 
afla ţărmul? În vârtejul de ceaţă şi pe ploaia 
asta care te orbea, îmi era imposibil să mă 
opresc. În ce direcţie era uscatul? În ce direcţie 
trebuia să înot? Pierdui nordul şi avui impresia 
că m-am rătăcit! Ploaia puternică, curgând 
şuvoi, îmi biciuia faţa şi creştetul. Totul îmi 
era 

împotrivă. 


Fără busolă şi fără pic de vizibilitate, n-aveam 
decât slabe speranţe să mai ajung cu bine pe 
uscat. Îmi era imposibil să văd la mai mult de un 
metru în faţa mea. Erau de acum două ore de 
când mă epuizam în ape. În lupta cu cizmele îmi 
pierdusem cea mai mare parte a preţioaselor 
mele forţe. Înghiţisem cantităţi enorme de apă. 
Frigul mă cuprindea şi el. Simţeam cum se 

instalează o amorţeală fatală. Estimam că 
nu-mi mai rămăseseră decât două ore de 
supravieţuire. Dacă nu atingeam ţărmul până 
atunci, era de necrezut să-l mai ating vreodată. 


Hotărâi să mă îndrept înspre locul unde credeam 
că voi putea găsi ţărmul şi înaintai în acea 
direcţie înotând din toate puterile. Invăţai să 
recunosc mişcarea valurilor imense şi să mă 
servesc de ele; învăţai când trebuia să mă ridic la 
înălţimea lamei următoare şi, din contră, când 


puteam să mă relaxez pentru a-mi aduna forţele 
înainte de a depune un nou efort. Frigul 
pătrunzător mă toropea. După ceaţă, el îmi era 
cel mai mare duşman. Energia mi se epuiza pe 
frigul ăsta care mă făcea să dârdâi violent în timp 
ce înotam. Totuşi, înaintam. Ajungeam pe creasta 
unui val, ca să cobor de partea cealaltă, apoi îl 
atacam pe următorul. 


Continuai să înot până îmi dădui seama, 
uitându-mă la cadranul luminos al ceasului 
meu etanş, că trecuseră aproape trei ore de când 
plonjasem în apă. Trebuia, cu siguranţă, să mă 
aflu aproape de țărm de-acum! Ideea asta făcu 
să-mi salte inima. 


O rafală violentă de vânt împrăştie pentru o 
clipă ceața. In nerăbdarea mea, căutai să disting 


ţărmul cu orice preţ. Deodată, îl întrezării prin 
pâclă - o enormă masă neagră, dominând apele 
învolburate. Pământ! O stâncă! Reuşisem! 
Extraordinar!gândii. Pur şi simplu extraordinar! 
In 

viaţa mea nu aşteptasem niciodată ceva cu 
atâta nerăbdare ca pe această ridicătură 
stâncoasă. “Ai ajuns, Serghei, ai ajuns!", mă 
felicitai.  Continuai să înot către stâncă, 
epuizându-mi, fără să mai ţin cont, energia pe 
care o mai aveam şi care credeam că nu-mi mai 


era necesară. Apoi ceața se împrăştie pentru 
câteva secunde. Privii, refuzând total să-mi cred 


ochilor. 
— Ah, nu! îmi strigai înspăimântat. Nu se poate! 


Dar se putea. “Stânca" era Eloghin. După trei 
ore de frig atroce, cu energia epuizată, mă 


regăseam în punctul de plecare! 


Şi iată-mă acum într-o situaţie neplăcută pe care 
nu o prevăzusem deloc! Ce era de făcut? Lumina 
care  lucea la  hublouri era atât de 
atrăgătoare şi de caldă! Nu trebuia să-mi 
smulg centura din cauciuc şi să spun că am căzut 
în mare? Cum vasul avea un asemenea tangaj, 
era posibil ca povestea mea să pară 
convingătoare. M-ar scoate din apă, mi-ar da să 
mănânc să mă întremez şi mi s-ar oferi nişte 
pături încălzite: crudul meu coşmar s-ar sfârşi. 


Ar fi într-adevăr sfârşitul coşmarului meu? Aş 
regăsi în mod fatal situaţia insuportabilă de care 
fugeam şi aş fi torturat de asta până la sfârşitul 
zilelor. 


Atunci ce-i de făcut? Să mă îndrept iarăşi 
înspre țărm? Acum asta mi se părea aproape 


imposibil. Eram extenuat fizic şi epuizat 
psihic. Cât timp mai puteam supravieţui la 
aceste 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


temperaturi glaciale? Îmi evaluasem rezistenţa 
la patru ore, cel mult. Trecuseră deja trei ore de 
când mă aflam în apă. 


Rebegit de frig, încercai să-mi dau seama de 
situaţie pe cât îmi putea permite mintea mea 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


torturată. Hotărâi că preferam să mor încercând 
să găsesc adevărata viaţă decât să continui a 
trăi ca mai înainte. Nu voiam - nu puteam - relua 
genul de viaţă pe care-l cunoscusem. Chiar şi 
dacă era să mă înec, nu trebuia să mă întorc la 
vapor. Cu nici un chip! 


Nu mai aveam decât puţină speranţă. Cu toate 
acestea, începui să mă îndepărtez de Eloghin. 
Mă gândeam la documentele strecurate în 
centura mea. Ar fi ele descoperite de cineva? 


S-ar găsi un suflet să-mi descopere identitatea? 
S-ar găsi cineva care să caute să afle povestea 
cadavrului eşuat pe malul mării? Prin minte 
începură să mi se învârtă aceste gânduri. Toată 
viaţa mea, de la vârsta de şase ani fusesem 
singur - fără mamă, fără tată. Mi se părea crud 
să-mi găsesc moartea tot singur, pierdut în ape. 
Încercai să mă orientez. În ce direcţie se afla 
pământul? Pe aici? Pe acolo? De unde să 
ştiu, când abia dacă vedeam la un metru în 
jur? Încetai să înaintez. Mă rotii, încercând Cu 
disperare să aleg direcția în care să merg. Imi 
dădui seama că sunt pierdut, pierdut cu 
desăvârşire. 


Serghei, îmi zisei, eşti terminat. Ai să mori. 
Nimeni nu ştie de asta. Nimănui nu-i pasă. 
Nimănui!... 


Fusesem crescut în învăţătura lui Marx, a lui 
Engels şi a lui Lenin. Ei îmi erau dumnezei. Mă 
prosternasem de trei ori în faţa corpului fără 
viaţă al lui Lenin, la Moscova, şi-i adresasem o 
rugăciune fierbinte. El era dumnezeul şi stăpânul 
meu. Acum însă, la capătul vieţii, sufletul 

meu mi se întorcea către acel Dumnezeu pe 
care nu-L cunoşteam. Mă rugai aproape 
inconştient: Doamne, nu am fost niciodată fericit 


pe acest pământ. Acum, când stau să mor, Te 

rog, primeşte-mi sufletul în rai! Doamne, Tu ai 
putea, poate, să-mi dai un strop de fericire. Nu- 
Ţi cer să-mi salvezi trupul. Totuşi, în clipa în care 
el mi se va duce la fund, primeşte-mi sufletul 

în ceruri! Te rog, Doamne! Închisei ochii, 
încredinţat că se sfârşise. Acum sunt gata, îmi 
zisei. 

Acum pot adormi. Mă destinsei şi încetai să mai 
lupt. Lupta mea se sfârşise. Incet, foarte încet, 

simţii că se petrecea ceva foarte ciudat. Cu 
toate că energia mi se sfârşise până la 
ultima 

picătură, o forţă nouă îmi cuprinse braţele 
epuizate. Mă  simţii cuprins prin ape de 
braţele 

puternice şi iubitoare ale Dumnezeului celui viu 
ca şi cum un colac de salvare mi-ar fi fost 
trimis din ceruri! Nu eram credincios. Nu-l mai 
adresasem niciodată înainte vreo rugăciune lui 

Dumnezeu. Dar simtii atunci ţâşnind prin trupul 
meu epuizat şi îmbibat noi rezerve de forţe. 

Puteam iarăşi să înot. Braţele mele, care cu 
numai câteva minute înainte erau grele ca 
de 

plumb, îmi păreau suficient de puternice pentru 
a-mi permite să ajung la mal. Erau de acum 

mai bine de patru ore şi jumătate de când mă 
aflam în apă. 


Dar, faptul cel mai straniu, ghicii cu aproximaţie 
direcţia de urmat! Reuşii să desluşesc unde se 
găsea ţărmul. Chiar şi când valurile furioase mă 
trăgeau în vârtejul lor, regăseam direcţia care 
mi se părea că trebuia urmată pentru a atinge 
pământul tare. 


Nu înţelegeam ce mi se întâmpla. Ştiam numai că 
viaţa avea să-mi fie cruţată. Timp de două 
ore, continuai să înaintez întruna. Deodată, auzii 


înaintea mea un zgomot răsunător pe care-l 

făcea marea dezlănţuită. Un val mare de îndoială 
mă cuprinse: mă întrebai dacă nu cumva era 

iarăşi vaporul. Sau era unul dintre celelalte vase? 
Mă învârtisem iarăşi în cerc? Înotai cu forţă 

către zgomot. Cum ceața şi ploaia puternică se 
împrăştiaseră pentru un moment, putui zări 

ceva. Era exact ceea ce gândeam eu - o stâncă 
semeaţă se ivea, imensă, din ape! O stâncă 

adevărată! Ceea ce auzisem eu era zgomotul 
asurzitor al valurilor spărgându-se de stâncă - o 
stâncă zdravănă, solidă! Ajunsesem la țărm! 
Am reuşit! Am reuşit de-a binelea! Inima îmi 
tresaltă de bucurie. 


Apoi, entuziasmul mi se stinse, la fel de repede. 
Îmi dădui seama curând de violenţa, sporită de 
furtună, a brizanţilor. Oricare din ei mă putea 
purta să mă izbească de stâncă şi să-mi 
sfărâme astfel toate oasele, încă nu ai 
scăpat, îmi zisei. Atunci strigai încă o dată 
către Dumnezeu; şi, încă o dată, îl simţii aproape 
de mine. Îl ştiam că este cu mine. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Era uimitor! Chiar şi după ce petrecusem cinci 
ore în apă, îmi mai păstram întreaga prezenţă 
de spirit. Observai cu atenţie un val imens 
spărgându-se de stâncă. Începui atunci să înot 
cu 

îndârjire, încercând să alunec la momentul 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


potrivit între brizanţii imenşi. Reuşii! Îndată, 
putui 

să mă agăţ de stâncă. Pentru prima oară după 
cinci ore, aveam un punct solid de sprijin. 


Escaladai iute stânca şi căutai să mă caţăr din ce 
în ce mai sus pentru a mă feri de brizantul 
următor care mă putea desprinde cu uşurinţă şi 
arunca înapoi în mare. Mă căţărai şi mai sus. 
Valul următor se sfărâmă la picioarele mele. 
Mă agăţai de colţurile tăioase ale stâncii. De 
fiecare dată când se spărgea un brizant, mă 
căţăram mai sus, până ce, în fine, putui vedea 
marea agitată mult dedesubtul meu. 


Dar în momentul în care mă destinsei puţin, 
mă simţii deodată complet extenuat. Rămăsei 
timp îndelungat aşezat, îngheţat, dârdâind, 
clănţănind din dinţi; îmi era imposibil să-mi 
controlez corpul, care nu înceta să-mi tremure 
violent. Înghiţisem multă apă sărată. Îmi era 
atât de sete, îmi era atât de frig! Dar ştiam că nu 
trebuia să rămân acolo. Era puţin trecut de 
ora cinci. Mă aruncasem în apă aseară la ora 
zece şi ştiam că trecuse mult timp de când mi se 
descoperise absenţa de la bordul lui Eloghin, iar 
pe stâncă mă găseam încă în faţa mării. Dacă 
se calma furtuna, puteau cu ajutorul 
binoclului, să mă repereze uşor o dată cu 
venirea 

dimineţii. Aveam impresia în fiecare clipă că 
o barcă, având la bord o echipă de salvare, 
înarmată, străpungea ceața pentru a mă lua 
înapoi. Având ordin să mă aducă, viu sau mort, ar 


pune mâna pe mine sau m-ar dobori cu o puşcă 
cu lunetă. Nu puteam rămâne de această 
parte a stâncii. Trebuia să ajung în sat şi să 
întâlnesc oameni pentru a fi în siguranţă. 
Reîncepui 


să mă caţăr. Ţărmul era foarte abrupt, trebuie că 
avea 200 de picioare2 înălţime. 


Reuşii totuşi cu chiu, cu vai, să ajung în vârf şi mă 
gândii că sunt, în sfârşit, în siguranţă. 


Dar nu! Curajul îmi dispăru. Observai că nu 
ajunsesem nicidecum pe mal. Satul se afla de 


cealaltă parte a unui golf - la o distanţă de 
cel puţin două mile. Incă trebuia să mai înot! 


Începu să mă cuprindă delirul. Nu mai reuşeam 
să apreciez situaţia în care mă găseam. Nu 

aveam decât un singur gând: o forţă oarbă şi 
irezistibilă mă împingea să ajung repede în sat, 
înainte să vină în căutarea mea. Dar asta mi se 
părea imposibil. Energia mi se sfârşise. Eram 

îngheţat de frig şi tremuram puternic. Mă 
îndreptai către marginea înaltă a stâncii, apoi 
începui 

să cobor înspre apă. Deodată îmi fugiră 
picioarele. Căzui şi mă izbii de stâncă de mai 
multe ori, 

ca o minge care sare; de fiecare dată pielea mi 
se sfâşia în marginile zgrunţuroase ale rocii. In 
timp ce cădeam, îmi simţeam rănile arzând, ca şi 
cum mi-ar fi fost cauterizate, iar sângele mi 

se prelingea pe piele. Mă izbii cu coatele de un 
colţ ascuţit şi sângele îmi ţâşni din palme. 

Violenţa căderii mă proiectă înapoi. Din nou mă 
lovii de un colţ şi resimţii o durere vie în spate. 
Căzui atunci pe fundul unei văgăuni. Se făcu 
noapte neagră şi stătusei lungit, pierzând sânge. 
A doua oară, simţii că nu aş putea rezista. In 
această noapte, printr-o ploaie torențială, mă 

îndârjii să ies din văgăuna în care alunecasem. 
Fără antrenamentul meu de alpinist, n-aş fi 

reuşit. 


Din nou din înaltul falezei, puteam vedea luminile 
satului de cealaltă parte a golfului, cam la două 
mile distanţă: luminile acestea, atât de 
atrăgătoare, erau totuşi atât de departe! Se 
lumina de ziuă cu repeziciune. Pierdusem 
noţiunea timpului. Trebuia să reuşesc. Plonjai în 
apă a doua oară. Urlai de durere, având 
impresia că mă aruncasem într-un cuptor 
încins, în durerea ascuţită care mă încerca, 
gândii confuz: Doamne, Tu mă faci să îndur puţin 
durerea pe care o provocam eu copiilor Tăi. 
Sângele îmi curgea din gambe şi din labele 
picioarelor. Apoi, deodată, văzui - sau mai 
degrabă avui impresia că văd - ceva care mă 
făcu să mă înfior de oroare: o bărcuţă care venea 
în direcţia mea. Mă  gândii atunci că-mi 
descoperiseră dispariţia şi că trimiseseră o barcă 
de salvare în căutarea mea. 


Nici astăzi nu ştiu dacă era cu adevărat o barcă 
sau dacă eram pradă unei halucinaţii a minţii 

mele cuprinse de febră. N-aveam în cap decât un 
singur gând: să înot pentru a mă îndepărta. 

Când încercam să înot, durerea sporea. Cu toate 
astea, în ciuda durerilor atroce, continuai. În 

acelaşi timp, fui cuprins de slăbiciune. 
Pierdusem prea mult sânge şi începeam să-mi 
pierd 

cunoştinţa. Nu! Nu aici, îmi spusei. Nu când am 
libertatea la distanţă de un braţ! În lumina 


2 1 picior = 0,3 m (n. trad.) 
Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


zorilor, putui să zăresc în depărtare sătucul de 
pescari. Nu-mi mai rămânea decât vreo sută de 
metri de parcurs! Doamne, după toate 
peripeţiile prin care am trecut, nu îngădui să 
mor atât de aproape de libertate! Te rog, nu 
îngădui una ca asta! 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


Atunci totul s-a cufundat în întuneric. Ultimul 
lucru pe care mi-l amintesc este viziunea 
tulbure a acelui sătuc pe care ochii mei nu mai 
reuşeau s-o fixeze. Îmi amintesc totuşi ultimul 
gând conştient: Trebuie să continui să înot! 
Trebuie să continui să înot! Apoi se făcu noapte 
deplină. Nu-mi mai amintesc nimic altceva. 


Pentru ce mă aflam eu în acel loc în acea 
dimineaţă rece de 4 septembrie 1971, atât 
de aproape de moarte şi atât de departe de 
casă? Pentru ce abandonasem eu viaţa de ofiţer 
de marină şi de şef al tineretului comunist în 
U.R.S.S., pentru a eşua aici, pe pragul morţii, pe 
aceste ţărmuri stâncoase şi ostile ale Canadei? 


De fapt, această poveste începuse la o dată 
foartă îndepărtată, pe meleaguri ruseşti, cu 
bunicul şi cu bunica mea. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


erghei Kurdakov - 

lartă-mă, Nataşa! 

Capitolul 3 
Familia dispărută 


Nu mi-am văzut niciodată bunicul, pe Ivan 
Kurdakov. Dar am impresia că l-am cunoscut 
datorită povestirilor unei bătrâne care-l cunoştea 
bine. Ceea ce mi-a spus ea lasă imaginea unui 
om pe care mi-ar fi plăcut foarte mult să-l 
Cunosc. 


Era un rus tipic, mare, cu umeri largi, un om al 
pământului, într-adevăr impozant. Născut în 
apropierea satului Povolgiye, pe Volga, se 
deprinsese să trăiască independent şi să 
aibă 

încredere în el însuşi. Avea ferma lui şi, încet- 
încet, a transformat-o într-o gospodărie prosperă 


şi înfloritoare. 


Pe vremea țarilor, fusese căpitan în armata 
cosacă şi reprimase astfel revolte şi răzmeriţe în 
regiunile din sudul Rusiei. Mai târziu, în calitate 
de căpitan de cosaci în sânul Gărzilor Albe, 
participă la tentative de zdrobire a noii revoluţii 
comuniste. Pe vremea aceea îi muri nevasta. 


Apoi, în timpul războiului împotriva 
comuniştilor, cunoscu o “prinţesă'" din tribul 
Ossetia, în 


ţinutul de la poalele Caucazului. Această 
“prințtesă" deveni mai târziu bunica mea. Mi se 
povesti 

că titlul ei de prințesă era justificat nu numai 


datorită faptului că tatăl ei era proprietar de 
pământuri şi de turme, ci şi datorită frumuseţii ei. 
Părul negru îi era împletit şi-i ajungea până 
la glezne. În 1921, bunicul se întoarse de la 
război în satul lui, pentru a începe aici o nouă 
viaţă cu tânăra lui soţie. Se zice că era invidiată 
de toată lumea din sat din cauza educaţiei, a 
farmecului şi a graţiei ei. Bunicul meu fu şi 
el foarte gelozit din pricina prinţesei lui; se 
povestea că o putuse lua pentru că ea făcea 
parte din prada de război. De fapt, o luase cu 
forţa, dar îi răpise doar inima, pentru că mi 
se mai povesti şi că era foarte fericită cu el. 


Munciră împreună din greu pentru a ridica iarăşi 
ferma. În 1928, îşi refăcuse o situaţie solidă; 

deţinea mai mulţi cai, plug şi o secerătoare 
mecanică. Nu era prea bogat, dar cu siguranţă îi 
întrecuse pe cei aflaţi în greutăţi materiale. Pe 
pământul lui natal, era cu adevărat foarte fericit 
şi la fel era şi bunica mea. Dar nenorocirea 
nu întârzie să vină. În 1928, Stalin lansă un 
program de colectivizare şi porni un război 
îndârjit împotriva fermierilor şi a proprietarilor de 
terenuri. Acesta fu un regim de teroare, cel mai 
îngrozitor pe care-l cunoscuse până atunci 

secolul XX. Reprezentanți ai armatei se 
prezentau pur şi simplu la ferme, fluturau un 
pistol în 

faţa proprietarilor şi le confiscau toată hrana şi 
toată recolta, lăsându-l pe ţăran şi pe familia lui 
să moară de foame pe propriul lui pământ. 
Aceasta fu prima foamete din lume provocată 


deliberat de oameni, care făcu să piară de 
foame milioane de fiinţe omeneşti, pentru că 
refuzau să-şi părăsească pământurile şi modul 
de viaţă. În aceeaşi perioadă, Stalin mări 
exporturile şi vându lapte, grâu şi brânză în 
străinătate. În acest timp, mai bine de un milion 


de copii muriră de foame. În 1928, comuniştii 
puseră mâna pe bunicul. Un funcţionar comunist 
sosi într-o zi la ferma lui, îi agită un pistol în faţă 
şi-i dădu următorul ordin: 


— Predă-mi toate bunurile tale şi recolta. 


Era un beţivan şi-un om de nimic, care nu 
muncise în viaţa lui. Ordonă oamenilor lui să 
înceapă căutarea fără a şovăi să sape gropi în 
pământ, pentru a găsi grâu ascuns. 


Numai că bunicul nu era omul care să cedeze aşa 
uşor în faţa primului venit. Când intrusul îi 

întoarse spatele, sări asupra lui şi-l cuprinse cum 
ar fi făcut un urs din pădurile ruseşti; şi cum 

era un adevărat uriaş, îl strivi în braţe până ce îi 
sfărâmă toate coastele şi coloana vertebrală. 

Abia atunci îl lăsă să cadă la pământ, ca o masă 
inertă. Bunicul fu imediat arestat şi expediat 

într-un lagăr special de muncă forţată, în Siberia, 
unde petrecu 9 ani, din 1928 până în 1937. 

Nu avea s-o mai vadă niciodată pe bunica mea. 
De fapt, fusese şi ea expediată într-un lagăr 

pentru femei, unde muri. In lagărul de 
muncă forţată, bunicul trebui să execute 
corverzi 

extrem de dure. Cu toate că nu mai era deloc 
tânăr, era încă foarte puternic fiziceşte şi putea 
face faţă sarcinilor chinuitoare care-i erau 
repartizate. În luna octombrie 1937, fu transferat 


într-un lagăr de exploatări forestiere, pe 
malul râului Ciulym, din Siberia. Trebuia să 
care 

trunchiuri de copaci de la râu până la o cale 
ferată îngustă. Într-o zi, când maşinile erau în 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


pană, bunicul ridică un butuc mare, îl puse pe 
umeri şi-l transportă până la vagon. În timpul 
acelui transport, îşi vătăma grav şalele şi 
muşchii abdominali. Muri în scurt timp. 


Ceea ce ştiu despre părinţii mei este un 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


-on v to z` 


amestec de amintiri personale, destul de vagi, 
la care se adaugă o serie de informaţii, furnizate 
de un vechi prieten al tatălui meu. Nu aveam 
decât patru ani când tata fu ucis. Mama muri 
puţin după aceea. 


Tata se născuse la Povolgiye, la ferma 
bunicului. În 1928, când bunicul fu trimis în 
exil în 

Siberia, tata trebui să-l însoţească. A fost predat 
unui orfelinat de stat şi apoi a învăţat carte 
într-o scoală aflată în apropierea lagărului. Puțin 
după aceea, când era încă foarte tânăr, deveni 
un comunist înfocat. Cum tatăl lui era prizonier 
într-un lagăr de muncă forţată, avea ca primă 
sarcină să-şi purifice cazierul judiciar şi să îşi 
ascundă originea socială “nesănătoasă”. Il 
renegă 

deci pe bunicul. 


Din scurta perioadă cât l-am cunoscut pe tata, 
îmi amintesc cât de mult îl iubeam şi cum venea 
el la mine în cameră să-mi spună “noapte bună" 
când nu eram decât un copil de trei sau patru 

ani. Încă şi acum, îi văd ochii negri şi pătrunzători 
şi parcă-i simt lunga mustață răsucită care 

mă gâdila pe faţă când se apleca să mă sărute. 
Imi mai amintesc şi că-i plăcea mult să bea. De 
obicei, când venea acasă, se aşeza îndată la 
masă cu o sticlă dinainte. Cum era militar, lipsea 
perioade lungi de timp. Dar când era acasă, 
ne distram bine împreună, el şi cu mine. Îmi 
amintesc cum mă punea să dansez şoşotka, 
celebrul dans rusesc în timpul căruia trebuie să 
ridici picioarele foarte sus. Când reuşeam bine, 
îmi dădea un păhăruţ de vodcă, eu îl beam şi 

începeam iar să dansez. Dar tata se îmbăta 
pulbere în scurt timp şi se lăsa să cadă pe pat. 

Adeseori, în timp ce el era culcat, mă duceam la 
dulap, îi scoteam uniforma şi-mi trăgeam pe 


mine mantaua lui. Apoi umblam ţanţoş, 
decorat cu medalii strălucitoare, care 
zdrăngăneau 

când păşeam. În afară de asta, nu-mi mai 
amintesc nimic despre viaţa cu tata. 


Cum eram mai apropiat de mama, pe ea mi- 
o amintesc mult mai bine. O chema Anisia. 
Provenea dintr-o familie foarte săracă, în care 
erau totuşi oameni care credeau în Dumnezeu. 
Se ocupa foarte mult de mine. Insă cea mai mare 
parte a evenimentelor primilor ani pe care i- 
am petrecut împreună mi-au ieşit de mult timp 
din amintire. Cu toate acestea, îmi amintesc 

destul de bine de unul dintre cei doi fraţi ai mei. 
Era cu câţiva ani bunişori mai mare decât 

mine şi era “eroul" meu. Cum locuiam în baza 
militară Novosibirsk (ceea ce înseamnă Noua 

Siberie), Vladimir fu trimis la oraş, la şcoala 
militară; ne distram nebuneşte atunci. Îmi 
amintesc cât era el de mare şi de puternic şi cât 
îl admiram. Într-o zi, când aveam patru ani, 

veni acasă, în permisie. De cum ajunse, îmi 
spuse: “Hai să facem o tură, Serghei". Puse o 
pernă pe ghidonul bicicletei lui, mă instala 
deasupra şi o pornirăm la drum. O luarăm cu 
toată 

viteza de-a lungul drumului bazei militare, apoi o 
făcurăm pe o potecă strâmtă, prin pădure. 

Tot urcând şi coborând panta, ne distram 
minunat împreună şi nu mai încetam din râs. Îmi 
aduc aminte că am ajuns la nişte grajduri, am 
fost coborât de pe bicicletă şi aşezat pe un cal. 
Vladimir sări pe deşelatelea în spatele meu şi 
pornirăm în mare galop. Mă agăţai de fratele 

meu mai mare ca şi cum viaţa îmi depindea de 
el. Cât despre Vladimir, el se ţinea de frâu! Ce 
mai plăcere! Ceea ce nu ştiam noi totuşi, era 
faptul că mama ne văzuse călărind în mare viteză 


şi că se aruncase pe urmele noastre, ţipând în 
lungul drumului: 


— Vladimir, Vladimir, adu-mi-l înapoi pe copilul ăla! 


Mama se luase după noi de atât de departe încât 
i-ar fi fost imposibil să se apropie destul pentru a 
se face auzită, dacă nu era incidentul care a 
urmat. Într-un moment nefericit, când calul 
nostru galopa pe sub un copac, Vladimir se 
întoarse să se uite la ceva şi furăm proiectaţi de 
pe cal, căzând greu la pământ. Fără a mai 
vorbi de toate celelalte, Vladimir ateriza pe 
piciorul meu şi eu mă pusei pe urlat şi pe plâns 
cu lacrimi fierbinţi. Îmi amintesc că într-un târziu 
mama ne ajunse din urmă şi strigă: 


— Vladimir, prost mai eşti! Ţi-ai pierdut minţile 
să galopezi ca vântul? Şi ca şi cum asta nu era 
de ajuns, îl mai iei şi pe Serghei pe cal şi nici 
măcar nu reuşeşti să-l ţii acolo! 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


N-am să uit niciodată dojana mamei şi sunt 
sigur că nici Vladimir n-o mai uită. O ascultă cu 
respect, apoi, după ce termină, se aplecă, mă 
luă în braţe şi mă duse acasă. Plânsei tot 
drumul la întoarcere, deşi mai mult îmi era frică 
decât mă durea piciorul. Îl văzui pe fratele meu 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


pentru ultima oară atunci când intră în cameră 
la mine, unde eram culcat, pentru a-mi spune 
că-i părea rău de cele întâmplate. Imi declară că 
într-o zi mă voi face un zdrahon mare şi 
puternic şi de asemenea că un mic accident nu 
făcea de fapt nici un rău nimănui. Apoi mă 
sărută, îşi luă rămas bun şi ieşi din încăpere; în 
acest mod a ieşit totodată şi din viaţa mea. 


La vârsta de 17 ani, când studiam la 
Academia Navală din Leningrad, revenii să 
vizitez Novosibirskul. Un prieten mai mare decât 
mine, mă întrebă: 

— Serghei, vrei să ştii 

mai multe despre 

mama, tatăl şi fratele 

tău? — Bineînţeles, îi 

răspunsei. 

— Ei bine, zise el, atunci va trebui să te duci la 
baza militară din afara oraşului Novosibirsk şi să 
ceri să-l vezi pe locotenent-colonelul Dobrinski. 
El îl cunoştea bine pe tatăl tău şi îţi va putea da 
informaţiile pe care le doreşti. 


Mi se spusese deja că tata fusese împuşcat 
şi că mama murise la câteva luni. Dar nu 
cunoşteam împrejurările decesului lor. La 17 ani, 
voiam să descopăr tot ce puteam cu privire la 
ei. Când eram mai tânăr, la 13 ani, auzisem 
spunându-se că nu era exclus ca fratele meu 


Vladimir să muncească într-un lagăr de muncă 
forţată, în Kazakhstan. Scrisei atunci Sovietului 

Suprem al Republicii Kazakh pentru a cere să mă 
ajute să-l găsesc. Mi s-a răspuns ulterior că 

nu figura în registrele de evidenţa populaţiei ale 
acestei republici şi că era prin urmare total 

necunoscut. 


Mai târziu, prin intermediul unui înalt funcţionar 


comunist, am trimis aceeaşi cerere Sovietului 
Suprem al U.R.S.S., la Moscova, cerând să 
mă ajute să-l găsesc pe Vladimir. Dar nu-l 
mai găsiră. Cum nu mai exista nici o urmă a lui, 
se poate să fi avut aceeaşi soartă ca şi tata, să fi 
fost deci împuşcat sau să fie în exil pe undeva 
într-un lagăr de muncă forţată. Totuşi, nu mi-am 
pierdut nădejdea de a-l regăsi în viaţă într-o zi. 
De la vârsta de 4 ani, am trăit printre străini şi, 
de la 6 ani, în orfelinate de stat. Cu excepţia 
primilor ani, n-am cunoscut aşadar niciodată 
mângâierile şi îmbrăţişările unei mame şi ale 
unui tată. Nimeni nu venea să-mi spună 
dimineaţa: “Mănâncă-ţi toată mâncarea şi învaţă 
bine la şcoală". Sunt sigur că puteţi să vă 
imaginaţi importanţa acestor cuvinte foarte 
simple pentru un copil, ca şi golul pe care l-am 
simţit în inimă toată viaţa, nefiindu-mi dat să le 
pot auzi. 


La 17 ani, tânăr student al Academiei Navale 
din Leningrad, resimţeam lipsa părinţilor ca pe 
cel mai mare gol din viaţa mea. Când am aflat 
deci că exista un locotenent-colonel Dobrinski 
caremi putea da informaţii despre mama şi 
despre tata, mă dusei la baza lui militară fără să 
mai pierd un minut. Bătui la uşa camerei lui şi 
zisei, când îmi deschise: 


— Sunt fiul lui Nikolai Ivanovici Kurdakov. 

Mă privi la început cu un aer descumpănit. 
Apoi, dintr-o dată, un surâs îi lumină 
chipul. A 

— Bineînţeles, te cunosc. li păstrez o 
amintire excelentă tatălui tău. Hai, intră, 

hai, intră! 

Mi-o prezentă pe soţia lui, care mai apoi îmi 
pregăti o cină copioasă, şi ne instalarăm la 
taclale. Avea vodcă din belşug. Colonelul îmi 
oferi, dar băui moderat; în schimb, el bău 


enorm. Curând, se destinse complet şi nu-şi 
putu ţine limba. Deveni foarte vorbăreţ şi astfel 
începui eu să aflu amănunte despre viaţa tatălui 
meu, lucruri pe care le ignorasem în toţi aceşti 
ani. 


— Sigur, Serghei, că-mi amintesc de el, îmi zise 
colonelul. Tatăl tău era unul dintre cei mai 

interesanţi şi mai capabili oameni. Simţindu-se 
obligat să şteargă amintirea păcatelor bunicului 
tău, deveni un autentic soldat al armatei 
comuniste. Cu toate că nu petrecuse decât 4 
ani pe 

băncile şcolii, era un atât de bun militar şi 
activist politic încât urcă rapid în grad. Participă 
la 

Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


numeroase bătălii şi de câteva ori îşi riscă 
viaţa pentru Partidul Comunist, mai ales în 
Turkestan, unde comandă brigada care zdrobi 
un mare număr de revolte. Apoi, când izbucni 
războiul finlandez, primul lucru pe care îl făcu el 
fu să se angajeze ca voluntar pentru a servi pe 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


acest nou front. Acolo comandă o brigadă care 
se luptă cu eroism. Ascultam fascinat, pe 
măsură ce descopeream modul de viaţă pe 
care-l dusese tatăl meu. 


Soţia colonelului se grăbea să ne toarne să bem 
vodca pe care acesta o cerea şi o bea cu 
aviditate mereu sporită. Mi-o beam pe a mea cu 
înghiţituri mici, ascultându-l vorbind. 


— Când izbucni cel de-al doilea război 
mondial, tatăl tău participă şi de data 
aceasta Şi 

comandă atunci o unitate de tancuri sub 
ordinele generalului Rokosovski. Se distinse, 
fu 

acoperit cu onoruri şi primi multe medalii. După 
război, tatăl tău şi cu mine am devenit buni 
prieteni şi furăm afectaţi acestei baze militare, 
unde ne aflăm astăzi. Totuşi, când am ajuns noi 
aici nu era nimic din toate acestea. Aveam 
ordinul să înfiinţăm şi să construim o bază pentru 


formațiunea artileriei de asalt. Tatăl tău îmi era 
superiorul ierarhic, iar eu eram adjunctul lui. 
Muncea din greu şi cu mult zel pentru a organiza 
această bază, aşa cum o vezi astăzi. Îți dai 
seama de întinderea ei? Tatăl tău i-a fost 
artizanul. Eu l-am ajutat, desigur, dar i se 
datorează 

mai ales eforturilor lui. Aşa că tatăl tău nu fu 
numai un bun soldat, dar şi un loial activist 
politic. Era partizan al lui Stalin sută la sută. 


— Ce s-a întâmplat când a venit Hruşciov la putere? îl 
întrebai. 


— De fapt, atunci au început lucrurile să se 
strice. Imi amintesc de o noapte în care eram 
ofiţer de gardă aici. O maşină se opri şi intrară 


nişte indivizi, cerând să-l vadă pe tatăl tău. Le- 
am zis: „Nu-i aici. Este acasă". Tatăl tău trebuia 
să mă schimbe dimineaţă. Dar nu fu nici un 
semn din partea lui la ora opt, oră la care 
trebuia să sosească. Trimisei pe cineva la el să 
afle ce se întâmpla. Dar nu era acolo. Fusese 
ridicat în timpul nopţii. 


— Te întrebi pentru ce l-au arestat? Ţi se citeşte 
pe faţă întrebarea asta. Intr-adevăr, Serghei, 
trebuie să înţelegi că Hruşciov prelua puterea 
după Stalin şi că se dădea atunci o luptă 
îndârjită 

în sferele înalte ale Partidului. Nu putea aduce 
schimbări rapide, ci încetul cu încetul, puțin câte 


puţin. Pentru a-şi consolida puterea, Hruşciov 
dădea ordin să fie eliminaţi toţi ofiţerii superiori 
recunoscuţi ca partizani ai lui Stalin. Treaba 
trebuia făcută în secret şi progresiv, pentru a nu 
se 

trezi suspiciuni. lată pentru ce l-au ridicat pe 
tatăl tău în miezul nopţii. Am cunoscut puţini 
oameni care au servit comunismul cum a 
facut-o el. Dar ca atâţia pe care îi cunoşteam, 
a 

dispărut pur şi simplu. A doua zi după ridicarea 
lui, altcineva sosi la cartierul nostru general, 
aici, la bază, şi anunţă că el era din acel 
moment noul şef de stat major. Spuse: 
“Kurdakov, 

fiind un element periculos, se află sub stare de 
arest". După asta, n-am mai auzit vorbindu-se 
niciodată de tatăl tău. A dispărut pur şi simplu şi 
nu s-a mai aflat niciodată ceva despre el. Ai 
înţeles, Serghei? 


Înţelesesem. Sau credeam că  înţelesesem. 
Locotenent-colonelul îmi spuse că dacă ar fi 
supravieţuit, tata ar fi fost cu siguranţă 


general acum. Hruşciov pur şi simplu nu-şi 
putea permite să lase în viaţă un personaj de 
o asemenea anvergură. Astfel încât, pentru a- 
şi consolida puterea personală, îl eliminase pe 
tatăl meu care se aflase în slujba comunismului 
aproape toată viaţa lui. 


Colonelul urmă: 


— Evident, mama ta nu putea să 
supravieţuiască mult timp dispariţiei tatălui tău. 
Dacă nu greşesc, a murit la aproape patru luni 
mai târziu. Serghei, amărăciunea mamei tale fu 
atât de mare, încât inima i se frânse cu adevărat. 
Îşi pierduse pur şi simplu voinţa de a mai trăi. Îmi 
mai amintesc când a murit; şi acela este 
momentul în care te-am pierdut din vedere. Nu 
am nici o amintire despre ce ai făcut tu după 
aceea. Dacă aş fi reuşit să te găsesc, pe tine, fiul 
unui vechi tovarăş şi prieten, aş fi făcut totul ca 
să te ajut. 

— Apropo, Serghei, întrebă el, ce s-a 

întâmplat cu tine după moartea 

mamei şi a tatălui tău? 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


erghei Kurdakov - 
lartă-mă, Nataşa! 
Capitolul 4 

Un orfan vagabond 


Ce s-a întâmplat cu mine după dispariţia tatălui 
meu şi moartea mamei, câteva luni mai târziu, 
este greu de povestit. Chiar şi acum, perioada 
aceea mi-a rămas puţin întunecată. Nu aveam 
decât 4 ani când mi-am dat seama că tata nu se 
mai întorcea acasă. Zadarnic îl aşteptam. 


— Mamă, întrebam, unde e tata? De ce nu 
mai vine să mă sărute şi să-mi spună “noapte 
bună" la culcare? 


De fiecare dată când puneam această întrebare, 
ea începea să plângă sau se întorcea în altă 

parte, îşi lua capul în mâini şi nu zicea nimic. N- 
aveam decât 4 ani, dar îmi dădeam seama că 
într-adevăr ceva nu era în regulă de vreme ce 
mama era aşa de răscolită. Sănătatea începu 

să-i slăbească şi, puţin câte puţin, starea i se 
agrava îngrozitor. În cele din urmă slăbise într- 
atâta încât stătea culcată mereu şi era incapabilă 
să se mai îngrijească sau să se ocupe de 

mine. Ultima oară când am văzut-o, era 
foarte bolnavă şi puţin după aceea un 
prieten al 

familiei veni să-mi spună: 


— Serghei, nu mai ai mamă. A murit. Hai să stai la 
noi! 


La început nu reuşii să înţeleg ce însemna 
asta. Mă aşteptam să o văd iarăşi pe mama cu 
condiţia să aştept destul de mult timp. Aveam 
convingerea că nu se putuse duce aşa, să mă 

părăsească şi să nu mai revină niciodată. In 
inimioara mea de copil, îmi imaginam că o voi 
putea revedea, n-avea importanţă când, acasă şi 
că totul se va aranja. Multe amănunte ale 

acelei perioade din viaţa mea îmi sunt încă 
obscure; îmi amintesc, totuşi, că femeia care mi- 
a 

anunţat moartea mamei şi care m-a invitat 
să stau la ea era doamna Kolmakov. Era 
soţia 

profesorului Kolmakov, un profesor şi un dascăl 
care îşi câştigase un mare renume în U.R.S.S. 

Oamenii aceştia erau încântători şi-i iubeam 
mult. Cu toate acestea, voiam cu orice preţ să o 
aştept pe mama acasă la noi. Voiam să fiu acolo 
în momentul întoarcerii ei. Doamna Kolmakov 

era foarte bună şi foarte înţelegătoare şi în cele 
din urmă mă convinse că era preferabil ca ea şi 
familia ei să se ocupe de mine. 


După câte îmi amintesc, aveam ceva mai 
mult de 4 ani când doamna Kolmakov şi 
domnul profesor mă primiră la ei şi mă integrară 
în familia lor. Aveau doi băieţi dintre care unul 
se numea Andrei. Eram un copil fraged, dar 
totuşi îmi amintesc marea lor bunătate faţă de 
mine şi dorinţa adâncă a doamnei Kolmakov de 
a-mi da o pornire bună în viaţă. Cum era soţie 
de savant şi cum ea însăşi era intelectual, mă 
încuraja la învăţătură încă de la venirea mea în 
căminul lor. M-a învăţat ea însăşi să citesc şi să 
socotesc. 


Profesorul era un om cald şi într-adevăr 
strălucitor. Mai târziu trebui să lucreze la 
Academgorodok, un oraş din Siberia, în întregime 


consacrat ştiinţei. Mi s-a relatat ulterior că 
devenise membru al prestigioasei Academii 
Sovietice de Ştiinţe. Deşi era aşa de ocupat 
şi măcar că trebuia să-şi împartă dragostea între 
cei doi fii ai săi, găsea timpul necesar şi loc în 
sufletul său încât să fie un tată bun şi afectuos şi 
pentru mine şi, în scurt timp, începui să-l iubesc 
din ce în ce mai mult. 


Doamna Kolmakov era o femeie mică şi fină; era 
foarte mămoasă şi copleşită de iubire şi grijă 
pentru copilaşul celei mai bune prietene a ei. Îmi 
dădui seama că se hotărâse să-mi fie cea mai 
bună cu putinţă mamă. Totuşi, deşi doamna 
Kolmakov îşi dădea toată silinţa, îmi era foarte 
dor de mama mea adevărată. Eram fericit în 
acelaşi timp ca familia Kolmakov să se ocupe de 
mine şi, dacă nu puteam să am proprii mei 
părinţi, speram să nu trebuiască niciodată să- 
mi părăsesc părinţii adoptivi. lar timp de doi 
ani, până ce am împlinit 6 ani, am fost 
fericiţi împreună; o umbră era totuşi: fiul lor, 
Andrei. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Cât eram eu de mic, ştiam că Andrei era ciudat, 
că nu era normal. Mi-am dat seama mai târziu 
că era mare pentru vârsta lui; comportamentul 
lui faţă de mine mă îngrozea fără încetare. 
Într-o zi, când mă îmbăiam, Andrei intră în baie. 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


— leşi, îi zisei. N-ai nici o treabă aici. Poţi să vii după 
ce termin. 


Dar Andrei se mulţumi să mă privească şi să 
surâdă ciudat. lInstinctiv, simţii că era ceva 
anormal cu el şi-mi fu tare frică. Deodată, mă 
înhaţă de umeri şi începu să mă cufunde în cadă 
până ce capul îmi fu complet sub apă. Făcui toate 
eforturile pentru a mă elibera şi a-mi trage 
sufletul, dându-mi seama atunci că Andrei 
încerca să mă omoare, încercai să strig după 
ajutor 

şi  înghiţii un gât zdravăn de apă. Mă 
zbăteam cu furie dar Andrei era puternic. 
Atunci, în 

disperare de cauză, îl împinsei, mă luptai şi-l 
împroşcai cu apă până ce reuşii să mă eliberez şi 
să ies din cadă. leşii în fugă din baie, scoțând 
ţipete isterice, căutând-o peste tot pe doamna 
Kolmakov sau pe profesor. Nici unul nu era 
acasă. Andrei se făcu nevăzut, fugind în curtea 
din 

spatele casei: ţipetele mele îl înspăimântaseră şi 
îi era frică de reacţia părinţilor. 


Chiar dacă aveam doar 6 ani, ştiam că cu Andrei 
viaţa îmi va fi permanent în pericol în sânul 
familiei mele adoptive. Luai aşadar o hotărâre 
importantă. Mă repezii în camera mea îmi 
strânsei câteva lucruşoare, cele pe care le 
puteam duce uşor, le vârâi într-un sac de hârtie şi 


părăsii casa Kolmakov pentru totdeauna. Îmi era 
atât de frică de Andrei încât eram sigur că nu 

mă voi mai întoarce niciodată, chiar dacă mi-aş fi 
dorit-o într-o zi. Îndată, mă aflai singur în 

stradă, orfan, fără casă şi fără masă. Singurele 
mele haine erau cele de pe mine şi cele din 

sacul-valiză improvizat. Mă găsii acolo, pe străzile 
Novosibirskului, singur, flămând, îngrozit, 


întrebându-mă ce să fac. Trebuia să găsesc de 
mâncare şi un loc de dormit. Trebuia să învăţ să 
supraviețuiesc, singur pe străzile acestui imens 
oraş al Siberiei. Aveam să descopăr repede că 
asta nu era o sarcină uşoară, mai ales pentru un 
copil de vârsta mea fragedă. 


Când am părăsit familia Kolmakov, era luna 
august şi era cald; nu trebuia prin urmare să mă 
preocup de haine groase; dar situaţia mea era 
sub toate aspectele disperată. Şi în felul meu, 
deşi copil, o ştiam. 


Ce-aş putea face? îmi zisei. Unde să mă duc? ŞI 
încercând să-mi dau seama ce trebuia să lac, 
rătăceam fără scop pe străzi. Tot ceea ce 
vedeam îmi părea atât de ciudat şi de mare. 
Novosibirsk este un oraş imens din Siberia 
centrală, având o populaţie de aproape două 
milioane de locuitori. Este supranumit oraşul de 
la răscrucea Siberiei. 


Puțin după aceea, mă aflai în inima oraşului, 
aproape de gara centrală a Novosibirskului. O 
mulţime de oameni  îmbrâncindu-se şi 
înghesuindu-se, intrau şi ieşeau din imensa 
gară 

răsunătoare. Dacă Novosibirskul era într-adevăr 
oraşul de la răscrucea Siberiei, era din pricina 
gării sale. La toate orele, trenuri plecau cu 
destinaţii foarte îndepărtate unele de altele: 
Vladivostok, la Pacific, în Extremul Orient; 
Taskent, cel mai la sud, în Asia centrală, aproape 
de 

Afganistan, şi Rusia europeană, înspre vest. 
În această “răscruce" care gemea de lume 
domnea cea mai mare dezordine. Urmând 
plecările şi venirile marilor mulţimi, aici se 
vedeau oameni de toate naţionalităţile şi auzii 
diferite dialecte străine. 


Pentru un copil de 6 ani, aflat departe de 
casă pentru prima oară, era o experienţă de- 
a 

dreptul uluitoare. Mă plimbam, cu ochii 
holbaţi. Asimilam totul, eram aiurit de ceea 
ce mă 

înconjura şi-mi era puţin frică, dar curiozitatea 
îmi era îmboldită de tot ceea ce vedeam. “Uite 
ce-mi trebuie", îmi zisei şi începui să privesc 
în jur pentru a înregistra configuraţia acestei 
construcţii gigantice. In sala de aşteptare, 
văzui şiruri de bănci şi avui convingerea că 
în 

interiorul clădirilor, în săli sau pe calea ferată nu- 
mi va fi deloc greu să-mi găsesc un colţişor 
întunecat unde să mă culc noaptea şi să dorm 
neobservat. Cu trenuri care soseau şi plecau la 
toate orele din zi şi din noapte, ale căror 
puncte de plecare şi de destinație erau 
foarte 

îndepărtate, nimeni nu s-ar fi sinchisit de un 
băieţel de 6 ani adormit sub o bancă. Voi fi în 
afară de pericol, aici. Nimeni nu mă va putea găsi 
şi duce înapoi la familia Kolmakov. Acum, că 
problema adăpostului era rezolvată, trebuia să 
găsesc de mâncare. Problema asta era mai greu 
de soluţionat. O ştersesem cu numai câţiva 
bănuţi în buzunar şi începu deja să-mi fie foame. 
O 

vânzătoare de îngheţată se afla alături de un 
chioşc de ziare şi îngheţatele ei erau aşa de 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


atrăgătoare încât nu reuşii să le rezist. 
Îngheţata era atât de bună şi bucata cumpărată 
atât de 

mică încât o înghiţii cât ai clipi din ochi. 
Mă îndepărtai puţin, dar încă îmi era foame. 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


Întorcându-mă să mă uit la îngheţată, îmi scosei 
din buzunar restul bănuţilor, exact cât pentru 
încă o porţie. Ceva din mine îmi spunea că ar 
trebui să-i păstrez pentru mai târziu, când îmi 
va 

fi foame cu adevărat. Dar un băiat de 6 ani nu 
este foarte prevăzător. Aşa că mă întorsei şi 
spusei: 


— Daţi-mi încă o îngheţată, vă rog. 


Vânzătoarea în bluză albă mi-o întinse; această a 
doua îngheţată fu la rândul ei rapid înghițită. 


Pentru un timp, mă plimbai fericit, fascinat de tot 
ceea ce vedeam şi auzeam în jurul meu şi, 
mai precis, de feluritele graiuri şi veşminte 
colorate ale trecătorilor originari din Asia 
meridională. Atunci nu-mi păsa de nimic. Dar 
după ce hoinărisem două ore, îmi era iarăşi 
foame. Nu mai aveam nimic în buzunar, în afară 
de un gologan cu care nu puteam cumpăra 
nimic. Priveam toate vitrinele cu prăjituri, cu 
articole de patiserie şi multe alte bunătăţi 
ademenitoare. Ah! Cum mi le mai doream! Dar 
nu puteam face decât să le privesc, gândindu- 
mă la stomacul meu gol. 


O tejghea pe care erau înghesuite plăcinte cu 
brânză cu aspect delicios îmi sări în ochi. Mă 
apropiai cu nepăsare, apoi, ajuns înaintea ei, 
mă oprii brusc. Era o vânzătoare enormă, cu un 
aer avar, care o supraveghea cu un ochi atent şi 
cu toată greutatea sutei de kilograme pe care o 
avea. Mi se părea că văd un uriaş scuipând foc 
pe nări! Mai bine să nu mă bag, gândii. Mai bine 
aş lua-o din loc. 


Câţiva metri mai încolo, pe peron, îmi atrase 
atenţia un galantar cu fructe viu colorate. Dar 


îmi 

dădui repede seama că vânzătorul, nici el, n-ar 
fi câştigat un premiu de amabilitate. Nu vorbi, 
mârâi: 


— Ce vrei, fătul meu? la zi, eşti gata să cumperi 
ceva? Nu! Bun, bun, atunci umblă! 


Mă îndepărtai de-a-ndăratelea, fără să scap din 
ochi imensele lui mere roşii şi perele mari şi 
galbene. 


Când începusem să privesc galantarele, mă 
gândisem să cerşesc puţină mâncare de la 
proprietarii lor, fie şi câte un pic de la mai multe 
tarabe. Dar după ce-i văzusem pe vânzătorii 

ăştia, ştiam că nu ar fi lesne. De altfel, nu mai 
cerşisem niciodată şi nici nu povestisem vreo 

istorioară tristă şi ştiam că nu excelam în aşa 
ceva. Dar nu puteam renunţa, îmi era foame. Am 
să încerc, îmi spusei. Parcursei din priviri 
tarabele. La una dintre ele, ochii o bătrânică 
ce 

vindea  sandvişuri. Avea un aer blând. 
Indreptându-mă către ea, îmi adunai tot curajul şi 
mă 

pregătii să-i adresez cererea mea sfâşietoare. O 
repetai cu grijă; era gata. Avea să sune astfel: 

Vă rog, doamnă, nu sunt decât un băieţel, fără 
părinţi, fără bani. Şi-mi este atât de foame! 

Toiul era adevărat şi în mod normal ar fi trebuit 
să o pot spune cu uşurinţă. Dar când începui 

să o spun, totul merse pe dos. Mă bâlbâii şi mă 
repetai. Femeia mă privi, la început cu un ochi 

bănuitor, apoi cu o privire amenințătoare. Cu cât 
vorbeam, cu atât mă străpungea mai tare. 

Exact în acel moment, un om sosi şi comandă un 
sandviş; ea se ocupă atunci de el uitând de 

mine. 


Mă îndepărtai în fugă, convins că în felul acesta 
nu voi avea niciodată cu ce să mă hrănesc şi că 
mai bine aş înceta să mai cerşesc. Dar ce să 
fac? Dacă nu reuşeam să fac rost de mâncare, 
muream acolo de foame. Şi, compătimindu-mă 
de unul singur, mă gândii că asta va fi o lecţie 
pentru toţi cei care mă vor lăsa să mor de 
foame sub ochii lor. 


Apoi, mă gândii la gologanul din buzunar şi-mi 
veni o idee. Încă o dată, mă îndreptai nepăsător 
către galantarul cu plăcintă cu grâu dulce şi 
privii în jur. Jos, în spatele casei de marcat, 
observai o placă pătrată de metal, pe care stătea 
vânzătoarea. Mă apropiai, luând aerul cel mai 
nevinovat cu putință;  scormonindu-mă în 
buzunar, îmi scosei ultimul bănuţ şi-l aruncai 
pe metal. Făcu mult zgomot căzând şi începu să 
se rostogolească. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Sunetul metalic atrase atenţia femeii care, 
crezând că aude propriul mărunţiş scăpând 
pe placă, se întoarse vioi, uitându-se în jos. Mă 
repezii iute, înşfăcai un pumn de plăcinte cu grâu 
dulce şi o ştersei cât putui de repede. In urmă se 
auzeau strigătele ei ascuţite: 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


— Puneţi mâna pe puştiul ăla! E un hoţ! Puneţi mâna 
pe el! Puneţi mâna pe el! 


Dar eram deja prea departe şi mă pierdui în 
mulţime. Îmi găsii un colţ liniştit, departe de 
tarabele cu mâncare, şi mă aşezai să mănânc. 
Mi-era foame şi înghiţii în grabă toate plăcintele, 
în afară de două. Mă hotărâi să le păstrez pe 
acestea două pentru mai târziu. Invăţam repede! 
Apoi pornii în căutarea unui colţ întunecat în 
celălalt capăt al gării, unde mă ghemuii pentru o 
noapte bună de somn. Supravieţuisem primei 
mele zile în lumea largă. 


Timp de 10 zile, în luna august 1957, am trăit 
pe apucate; mă trezeam devreme în fiecare 
dimineaţă şi ieşeam în căutarea micului dejun. 
In cea de-a zecea zi, ieşii să mă “aprovizionez". 
Mă dusei, mai întâi la o tarabă cu fructe şi 
încercai prin viclenie să o fac pe vânzătoare să 
se uite în spate. Dar chiar în momentul în care 
deschisei gura să-i vorbesc, ea ţipă: 


— lar ai venit! Acum te fac eu să plăteşti, 
derbedeu mic! Un mare număr de tarabe mi se 
ofereau, iar eu pusesem ochii tocmai pe aceea 
de unde furasem cu trei zile înainte. Părăsii 
locul cât putui de repede, având pe urmele 
mele femeia care ţipa fără încetare. Continuai 
să fug, întorcându-mă din când în când, să mă 
asigur că nu mă ajunge din urmă. 

Atunci mă lovii de ceva solid... 

care vorbea şi mă înhaţă cu o 

mână de fier. — la zi! spuse. 

De ce eşti aşa grăbit? Incotro? 


Nu îndrăznii să ridic ochii, temându-mă să nu fi dat 
peste un poliţist. Ceea ce se şi întâmplase. 


Şederea mea în gara centrală a Novosibirskului 
se terminase. Totuşi, nu-mi pierdusem timpul. 
Invăţasem să supraviețuiesc, ceea ce avea să se 
dovedească foarte util mai târziu. 

Agentul mă duse la postul de 

poliţie cel mai apropiat, unde mă 

luă la întrebări: — De unde eşti, 

băieţaş? Cum te cheamă? 

N-aveam să le spun. M-ar fitrimis înapoi la 
doamna Kolmakov, ştiam eu, şi eram sigur că 
Andrei va încerca iar să mă ucidă. Aşa că nu 
răspunsei nimic. 


— Unde-ţi sunt părinţii? 

— Sunt morţi, îi 

răspunsei. 

— Cum te cheamă? 

Refuzai să răspund. Atunci 
agentul începu să zbiere; mi se 
făcu frică şi zisei: — Serghei. 


— Care ţi-e numele de familie? Întrebă el. Răspunsei: 


— Mă cheamă Serghei şi nu am nici tată, nici mamă. 
Au murit amândoi. 


Şi mă hotărâi să nu spun nimic mai mult. În cele 


din unnă, agentul, exasperat, îşi chemă un 
coleg şi-i zise: 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


— Ce să facem cu puştiul ăsta? Refuză să ne 
spună altceva decât că îl cheamă Serghei şi că 
este orfan. 


— E-n regulă, zise celălalt, trimite-l la un orfelinat. 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


Câteva ore mai târziu, veni cineva cu maşina să 
mă caute ca să mă ducă la Orfelinatul nr.1. 
Trecând de poarta principală, văzui o femeie 
corpolentă care mă aştepta la intrare. Fără nici 
o formalitate sau ceremonie, veni direct spre 
mine şi întrebă de-a dreptul: 


— Cum te cheamă? 
— Serghei. 


Nu insistă, dar parcuse hârtiile de la postul de poliţie 
şi zise: 


— Bine, Serghei, văd că eşti puţin vorbăreţ dar ne 
vom ocupa noi de asta. 


N-am să vă fiu de nici un ajutor, mă gândii. 
Nu o să mă trimită nimeni înapoi la familia 
Kolmakov, ca să fiu omorât de Andrei. Eram 
convins că ar fi inutil să-i vorbesc despre temerile 
mele. Ştiam că nimeni nu m-ar crede. În ochii lor, 
nu eram decât un mic vagabond care, în plus, 
mai inventa şi poveşti. 


— Poţi măcar să-mi spui ce vârstă ai, Serghei? 
zise ea. Mă gândii că nu-mi strica deloc să 
spun: 


— 8ani. 


Minţeam, desigur. Eram mare pentru vârsta 
mea şi am impresia că mă crezu. Mă gândeam 
că poate îi vor depista şi că astfel nu vor reuşi 
să-mi descopere identitatea. 


— Unde mergeai la scoală?, întrebă ea, iar eu 
mă gândii imediat: Ah, nu. M-am trădat prin 
propria minciună. 

Tot hotărât să nu le 


mai dau decât 

informaţiile necesare. 

Îi zisei: — Nu vă pot 

spune. 

— Bun, făcu ea, te vom pune la un test, să 
vedem ce ştii. După teste, încă nu atinsesem 


nivelul cerut în clasa a doua, dar eram aproape 
prea bun pentru clasa întâi. Aşa că mi-au zis: 


— Va trebui să repeţi clasa întâi. 


S-o repet, mă gândii. Nu fusesem niciodată la 
şcoală; de fapt în U.R.S.S. copiii încep şcoala la 
7 ani, iar eu nu aveam decât 6. Nota obţinută la 
testul şcolar i se datora doamnei Kolmakov, 
care mă învățase să citesc, să scriu şi să 
socotesc. Se părea că mă educase bine, 
deoarece 

testele arătau că eram avansat. Am fost aşadar 
dat în clasa întâi, pentru a o “repeta”. Am fost 
trimis la e) şcoală din apropierea 
Orfelinatului  nr.l şi, spre marea mea 
surpriză, obţinui 

rezultate bune. Eram primul în clasă şi temele 
mi se păreau foarte uşoare. Începuse să-mi 
placă noua mea viaţă. Dar foarte repede, 
toate speranţele îmi fură înşelate. Profesorul 
Kolmakov şi soţia lui încercaseră să mă 
regăsească şi cerură ajutorul poliţiei. Mă 
descoperiră în 

cele din urmă la orfelinat. Într-o zi, directoarea 
orfelinatului mă scoase din clasă. 

— Ştiu acum cine eşti, 
şmecheraşule, spuse ea. Inima mi se 

strânse şi o implorai: — Nu mă daţi 

înapoi! Vă rog, nu mă daţi înapoi! 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


— Ei bine, vom vedea, făcu ea. Va trebui să 
vorbesc cu ceilalţi dar cred că poţi rămâne aici. 
De altfel, nu ai 8 ani, ci 6. Deci încă nu poţi 
merge la şcoală. 


— Dar merge foarte bine, protestai. 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


-on v to z` 


— Nici nu încape discuţie. După regulament, nu ai 
dreptul să mergi: deci nu poţi să mergi. 


Mi se promisese totuşi să rămân la orfelinat. Mi- 
aş fi dorit într-adevăr să mă întorc la familia 
Kolmakov, dar temerile pe care le aveam în 
privinţa lui Andrei mă împiedicară. În timp ce 
copiii ceilalți mergeau la şcoală, eu îmi 
petreceam după-amiezile la orfelinat. N-am să uit 
niciodată cât mă plictiseam, aşezat la o fereastră 
în camera mea. Acum, că aveam un acoperiş 
deasupra capului, îmi puteam permite tot felul de 
reflecţii. Mă gândeam mai des la tata şi la mama 
şi îmi resimţeam cu atât mai mult singurătatea 
profundă. Când mă gândeam la fratele meu, 
Vladimir, începea să mă cuprindă 
amărăciunea. De ce nu venea să mă caute? 
De ce plecase aşa, lăsându-mă cu totul singur? 
Nu-i păsa de soarta mea? 


La 1 martie 1958 îmi sărbătorii cea de-a şaptea 
aniversare. Fu o zi mare. Puteam să merg la 
şcoală trimestrul următor! În momentul când 
ne-a înscris, directoarea şcolii ne zise: 


— Toţi copiii din primele trei clase trebuie să facă 
parte din organizaţia octombristă. 


Nu mai auzisem cuvântul ăsta înainte. Dar 
directoarea şcolii ne lămuri că era organizaţia 
comunistă destinată copiilor din primele trei 
clase. 


— Nu mai sunteţi ai părinţilor voştri; de acum înainte, 
aparţineţi Statului comunist. 


Cum eu nu aveam părinţi, îmi păsa foarte puţin 
cui aparţineam. Directoarea ne lămuri că a face 
parte din organizaţia octombristă însemna că de 


acum vom fi “copilaşii lui Lenin". 


— Lenin este cel mai mare om care a trăit 
vreodată. Nu numai că a trăit, dar el trăieşte 
încă acum şi va trăi întotdeauna, zise ea. Cine 
vrea să fie copilaşul lui Lenin, să facă excursii şi 
să participe la alte activităţi? continuă 
directoarea. 


Entuziasmat, mă înscrisei împreună cu ceilalţi. 
Eu, un copilaş al lui Lenin! Este minunat, mă 
gândii. 


De la vârsta de 6 până la 9 ani am locuit la 
Orfelinatul nr.1 din Novosibirsk unde terminai 
primele trei clase primare. Mă împrietenisem cu 
ceilalţi copii din orfelinat şi făcui şi descoperiri. 
Crezusem că mă aflu într-un orfelinat pentru copii 
care, ca şi mine, nu aveau părinţi. Curând aflai că 
lucrurile stăteau cu totul altfel. Într-o zi, vorbii cu 
un băiat care plângea în hohote şi îşi punea 
următoarele întrebări: 


— De ce trebuie să stau aici? Am un tată şi o mamă. 
De ce n-aş putea fi acasă, cu ei? 


Descoperii pentru prima oară că nu toţi cei ce 
locuiau la orfelinat erau neapărat orfani. Îmi 

dădui seama doar mai târziu că aceste 
orfelinate erau destinate în principal copiilor 
care 

fuseseră smulşi de la părinţii lor - mame şi taţi 
declaraţi  “incapabili' de către Stat, din cauza 

convingerilor lor religioase, a opiniilor lor politice 
sau din tot felul de alte motive. Încercai să-l 

liniştesc pe acest băieţel, dar nu-i puteam explica 
de ce trebuie să fie separat de părinţii lui 

când aceştia locuiau la doi paşi. Nici eu nu 
înţelegeam. El avea părinţi. De ce nu putea el să 
locuiască împreună cu ei? De fiecare dată când 


îmbrăţişările mamei şi sărutările ţepoase ale lui 
tata îmi lipseau, mă gândeam la acel băieţel şi 
mă întrebam de ce nu se duce pur şi simplu 
acasă, pentru a fi cu părinţii lui. Dacă aveam eu 
părinţi, aş fi fugit ca să-i întâlnesc, să stau cu 
ei. El de ce nu făcea asta? 


Cu toate acestea, începusem să mă deprind a 
lua lucrurile aşa cum erau. În definitiv, un băiat 
de 9 ani este preocupat de prieteni, de joacă şi 
de multe alte lucruri. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


erghei Kurdakov - 

lartă-mă, Nataşa! 

Capitolul 5 
Aventuri şi teroare în Verk-lrmen 


În 1960, când aveam 9 ani, directoarea 
Orfelinatului nr.1 mă căută într-o zi şi-mi 
spuse: — Kurdakov, împachetează-ţi 
lucrurile, ai să mergi într-un alt orfelinat! 
— Unde se află? 


— Nu foarte departe. La Verk-lrmen. 


Pentru mine, Verk-lrmen era la fel de necunoscut ca 
Moscova şi-mi era puţin frică. 


— Localitatea asta este situată pe râu în amonte la 
numai vreo 40 de kilometri de aici, zise ea. 


Numele Verk-lrmen înseamnă literal “în amonte 
pe râul lrmen", râu pe malul căruia se găseşte 
acest târg. 


Când sosi ziua plecării, cele doar câteva 
lucruri pe care le aveam erau deja pregătite 
şi 

împachetate. Îmi veni foarte greu să-mi iau 
rămas bun de la prietenii de la “Numărul Unu", 
dar 

n-aveam de ales. Mă ghemuii în camion şi acesta 
demară. Două ore mai târziu ajunserăm la 
Verk-lrmen, o comunitate mică, prea mare pentru 
un sat, dar nu destul de mare pentru un 
oraş. 


Orfelinatul de la Verk-lrmen, sau “V-lI" cum l-am 


supranumit noi, se afla la periferia localităţii. 
Avea 4 clădiri - două dormitoare, clădirea 
administraţiei şi o construcţie care adăpostea 
bucătăria şi spălătoria. Şcoala, care primea 
deopotrivă copiii din târg şi pe cei de la 
orfelinat, era foarte aproape. Eram într-adevăr 
neliniştit de ideea de a mă integra în acest nou 
orfelinat. Totuşi, copiii mă primiră cu căldură şi 
începui rapid să-mi fac noi prieteni. 


Puțin după sosirea mea, intrai la Tinerii Pionieri, 
organizaţia comunistă de tineret pentru copiii 
de la 9 la 15 ani, un eşalon deasupra 
octombriştilor. Când eram octombrist, eram un 
copilaş al 

lui Lenin. Acum, când eram tânăr pionier, nu mai 
reuşeam să ştiu ce eram; primiserăm totuşi 
cu toţii câte o cravată roşu aprins. Mă admiram 
mult în faţa oglinzii, cu această cravată la gât. 
Imi dădui repede seama că acest orfelinat era 
foarte diferit de “Numărul Unu". În primul rând, 
eram mai mulţi copii, în jur de 120. În al doilea 
rând, directorul şi educatorii cărora le spuneam 
“unchiule" şi “tanti”, erau mult mai brutali. 
Erau duri şi complet indiferenți la nevoile şi 
dorinţele noastre.  Cunoscusem deja puţin 
acestea la “Numărul Unu", dar aici descoperii că 
o adevărată ură domnea între “unchi' şi 
“mătuşi", pe de o parte, şi copii, pe de altă 
parte. Aceste două tabere rivale nu încercau de 
loc să-şi ascundă natura sentimentelor. 


Nici un “unchi” şi nici o “tanti' nu-şi alesese 
această muncă, nu fusese desemnat pentru 

aceasta pentru că-i plăcea să lucreze printre 
copii. Aceste posturi erau considerate de către ei 
drept cele mai degradante pe care Partidul 
Comunist le putea atribui unuia dintre membrii 
săi. Apreciau că o asemenea muncă era o linie 
moartă destinată membrilor fără viitor, celor a 


căror carieră se apropia de sfârşit. Cei care aveau 
ghinionul de a se vedea distribuiţi în asemenea 
posturi erau foarte nefericiţi şi adeseori se 
răzbunau pe copii. Aici, la “V-I", iar mai târziu în 
alte orfelinate, se administrau pedepsele 
corporale cele mai drastice şi mai brutale 
pentru infracțiunile cele mai neînsemnate. 
Alteori, ne ignorau cu desăvârşire, atunci 
când mulţi meritau într-adevăr pedeapsă. Fără 
a înțelege cu adevărat, începui să simt 
tensiunea care domnea între copii - mai ales cei 
mai mari - şi corpul didactic. 


Cu toate acestea, nu totul era corupt. Unul 
dintre elementele pozitive ale şederii mele aici 
fu 

prietenia după care tânjeam. Unul dintre băieţii 
cu care făcui cunoştinţă, care era cu 3 ani şi 
ceva mai mare decât mine, se numea Ivan 
Cernega. Era de înălţime mijlocie, avea părul 
des, 

Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


de un blond roşcat şi un chip surăâzător şi 
prietenos, care rămânea amabil chiar şi când era 
furios. Incă de la început legarăm o prietenie 
strânsă, în ciuda diferenţei de vârstă dintre el şi 
mine, pentru că eu eram mare pentru vârsta 
mea şi câştigasem o anumită experienţă. Fui 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


foarte mişcat de prietenia pe care mi-o dovedea 
Ivan, iar această prietenie strânsă avea să 
dureze mult timp. 


Un alt bun prieten al meu se numea Pavel; avea 
deja 10 ani şi era de 3 ani la “V-I". Deşi mic 
pentru vârsta lui, recupera prin inteligenţă şi 
şiretenie. Curând, aflai că pentru a reuşi în viaţă 
trebuie să fii descurcăreţ, iar Pavel poseda 
din plin această calitate. Într-o noapte, foarte 
târziu, eram întinşi în paturile noastre la discuţii, 
deşi ar fi trebuit să dormim. Pavel avea patul 
alături de al meu şi-mi spuse: 


— la zi, Serghei, care-i situaţia ta 
financiară? Ai nevoie de bani? îmi păru o 
întrebare prostească. Cine nu are nevoie de 
bani? 

— Evident că am nevoie, îi zisei, tu ce 
crezi? Pavel se răsuci ca pentru a se culca 

şi spuse: — Ei bine, dacă vreodată chiar ai 
nevoie de bani, spune-mi. 

Apoi adormi, în vreme ce eu rămăsei treaz să 
mă întreb încotro bătea. Toţi băieţii ştiau că 
Pavel avea resurse. Dar cum îşi procura banii 
- dispunea de o matriţă pentru a-şi tipări 
bancnotele singur? Unii ştrengari însăilau pe 
marginea subiectului “maşinii de bani" a lui 
Pavel, dar nu descoperiseră niciodată 
proveniența banilor. Dispărea când avea 
nevoie de ei, apoi revenea, burduşit, puţin 
după aceea. 


A doua zi, îl întrebai în timpul mesei de prânz: 


— Pavel, unde voiai tu să ajungi aseară când 
mi-ai zis că dacă aş avea nevoie de bani m-aş 
putea adresa la tine? Cine te aude ar putea 
crede că-i tipăreşti tu însuţi. 


— Este cam la fel de simplu, zise el zâmbind. 

— Nu te cred, răspunsei pe un ton sec. 
Nimeni nu o poate face atât de uşor, nici 
măcar tu. — Pot să-ţi dovedesc. Vino cu 
mine! 

A doua zi, Pavel şi cu mine ne întâlnirăm în 
afara proprietăţii orfelinatului. Avea un sac de 
hârtie maro, umplut cu ceva suspect. 


— Hai, vii, Serghei? zise el. Mergem la Novosibirsk. 


— La Novosibirsk, strigai. Dar e la 40 de 
kilometri de aici. Ce-or să zică dascălii noştri 
când ne vor descoperi absenţa? 


— A, nu-i interesează, dacă nu le pricinuim 
necazuri. Dacă nu le tulburăm liniştea, nu ne-o 
tulbură nici ei pe a noastră. Nu te mai îngrijora 
şi hai să mergem. Ne întoarcem înainte de 
miezul nopţii. 

Urcarăm îndată într-un 

autobuz şi  ajunserăm în 

marele oraş pe la ora 18. — 

Acum vine ora, zise Pavel cu 

un aer misterios. 

Mă întrebai: Ce are 

de gând să facă? O 

să jefuiască O 


bancă? — 
Aşteaptă-mă în 
locul acesta, 
Serghei, îmi 
porunci el. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Se îndepărtă cu paşi mari şi dispăru după colţul 
străzii, purtând balotul pe care nu-l lăsase nici 
un minut. Căutai o bancă într-un parc din 
apropiere şi mă instalai în aşteptare. Între timp, 
atenţia îmi fu atrasă de un copil murdar, 
zdrenţăros, cu un aer înfometat, care venea 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


către mine în lungul străzii. Instinctiv, îmi fu 
milă de el - apoi, dintr-o dată, îmi dădui seama 
că-mi era puţin cunoscut. Îl observai mai de 
aproape. 


— Pavel, tu eşti! strigai. În fine, ştiui ce căra în 
sacul acela maro - zdrenţe de cerşetor! Imi 
făcu cu ochiul. 


— Ghiceşti secretul, Serghei? Nici O 
imprimerie. Numai astea. Arătă către hainele 
sfâşiate, murdare şi puturoase pe care le purta 
şi-mi întinse unele la fel. 


— Grăbeşte-te, Serghei!  Pune-ţi astea! 
Momentul cel mai propice pentru cerşit este ora 
mesei de seară. 


Nu mă aşteptasem deloc la aşa ceva, dar făcui ce 
zise. Intrai în toaleta publică, îmi scosei hainele 
obişnuite, le înghesuii într-un sac şi îmbrăcai 
trenţele  dezgustătoare. Apoi mă întorsei la 
Pavel. Avusese timp şi să se mâzgălească pe 
faţă cu pământ şi avea într-adevăr un aer 
mizerabil. În câteva clipe, îşi umplu iarăşi mâinile 
cu ţărână şi începu să mă mânjească şi pe mine 
pe faţă. Mă dădui înapoi instinctiv. 


— Fii atent aici, Serghei, îmi zise el, trebuie să 
faci lucrurile corect. Stai liniştit până ce eşti 
gata. 


Şi se puse să mă murdărească pe faţă. Apoi se 
trase înapoi pentru a-şi admira capodopera şi 
spuse: 

— După părerea mea, nu 

e deloc rău. 

— Unde mergem acum? 

întrebai. 


— Vino după mine! Îl urmai pe străzi până 
ce ajunserăm lângă unul dintre cele mai 
bune restaurante din Novosibirsk. Pe dinafară, 
nu avea nimic deosebit, dar mâncarea era 
bună. Pavel se îndepărtă la câţiva paşi şi ne 
instalarăm pe trotuar. Aşezaţi pe jos, semănăm 
întradevăr cu doi copii vagabonzi, înfometați. 

— Acum uită te ce expresie trebuie să iei, zise 

el, luând un aer foarte trist. Încercai să-l imit. 

— Nu, nu merge! Aşa! 


Şi-mi arătă iarăşi cum să iau un aer trist. În cele 
din urmă, la capătul mai multor încercări, reuşii 
şi Pavel zise: 


— Nu-i rău, nu-i rău deloc. Acum păstrează expresia 
asta. 


— Mă duc eu pentru început, zise el, ca să-ţi arăt cum 
să faci. Ţine aici şi zi-i o melodie tristă. 


Scoase o muzicuţă veche din fundul sacului lui şi 
mi-o băgă în mână. Ducându-mi-o la buze, 
încercai să scot sunete “triste"; şi pentru a face 
asta, suflai cu stângăcie în găurile cu sunete 
groase ale muzicuţei. Era limpede că nu aşa 
trebuie să procedez, pentru că Pavel nu era deloc 
mulţumit şi-mi arunca priviri care exprimau 
nemulţumirea. Mă străduii atunci mai mult şi 
curând reuşii să scot muzică tristă; în acest timp, 
Pavel afişa o figură de mare tristeţe şi se adresa 
persoanelor care ieşeau din restaurant. 


— Vă rog, sunt orfan! Nu am bani! Mi-e foame! 
Vă rog, ajutaţi un orfan flămând! Nu am nici 
tată, nici mamă. Vă rog! insista el trist în timp 
ce eu cântam din muzicuţă, încercând să scot 
cele mai triste sunete cu putinţă. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Numărul nostru se derula timp de mai multe 
minute fără succes. Ajunsei la următoarea 
concluzie: Nu o să meargă. Chiar atunci un 
bărbat se opri, ne privi cu milă şi puse 25 
de copeici în şapca dezgustătoare a lui Pavel. 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


Merge! gândii. E minunat. Un alt bărbat, însoţit 
de nevasta lui, lăsă să cadă 50 de copeici. 

Eram din ce în ce mai experimentat şi mai 
inspirat, iar muzica mea devenea tot mai tristă. 
Expresia lui Pavel şi povestea suferințelor unui 
înfometat sfârşiră prin a mă mişca şi pe mine. 


Numărul trecătorilor ce se opreau să ne pună 
bani în şepci nu înceta să sporească. In cele din 
urmă, într-un moment de linişte, îi zisei lui 
Pavel: 


— Este formidabil, dar de ce merge asta aşa de bine 
aici? 


— Încă n-ai înţeles nimic, Serghei? Uite-i cum 
vin. Au aerul că le este foarte foame? Nu, 
bineînţeles că nu. Sunt sătui. Vin să termine o 
masă excelentă, copioasă. De ce sentimente dau 
ei dovadă faţă de tine, văzând orfani flămânzi 
chiar la ieşirea din restaurant? Crezi că ar putea 
avea conştiinţa liniştită? Locul ăsta îmi aduce cel 
mai mult. 


— Locul acesta îţi aduce cel mai mult! Deci mai ai şi 
altele? 

— Sigur, zise el, cel 

puţin încă 4. Bine, acum 

e rândul tău, Serghei. — 

A, nu! protestai, tu 

reuşeşti mult mai bine. 

Deci continuă! p 

— Nu, zise el, şi tu trebuie să înveţi. Imi luă 
muzicuţa din mâini şi începu să scoată sunetele 
cele mai jalnice pe care le auzisem vreodată. 
Cânta într-adevăr bine! Faţa mi se alungi şi mi 
se întrista şi, aproape fără să-mi dau seama, mă 
trezii spunând: 


— Mama este bolnavă; tata a murit! Fraţii şi 


surorile mele mor de foame în casă! Daţi-mi 
câţiva bani pentru mama bolnavă, vă rog! Dați- 
mi bani pentru fraţi şi surori, vă rog! Ne este 
foame! 


Spre marea mea uimire, mergea! Copeicile 
cădeau în şapca mea când oamenii se opreau 
să-şi deschidă portofelele. 


Dar, deodată, catastrofă! 


Cine tocmai ieşea din restaurant şi se îndrepta 
fără să ezite către noi? Directorul orfelinatului “V- 
|". Ne cunoştea pe amândoi foarte bine, pentru 
că fusesem convocați de mai multe ori în biroul 
lui şi eram convinşi că ne va recunoaşte, în 
ciuda deghizării noastre. Cu siguranţă suntem 
pierduţi, mi-am zis. Inima îmi bătea tot mai tare. 
Mă gândeam că nu mai aveam decât un lucru de 
făcut: s-o ştergem cât mai repede; îi spusei deci 
lui Pavel: 


— Să plecăm, o să ne recunoască, fără îndoială. 
— Nu, răspunse Pavel, este 
prea târziu! 

Directorul veni la noi şi ne 
întrebă: 

— Unde vă sunt părinţii, 

băieţi? 

Frica mă strângea într-atâta 
de gât, încât nu putui scoate 
nici un cuvânt. Pavel salvă 
situaţia zicând: 

— Părinţii ne-au murit, domnule. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Directorul nu păru de fel să ne recunoască 
vocile. Atunci mă gândii la ţărâna şi la mizeria 
cu care ne mânjise Pavel feţele. Deghizarea 
noastră era eficace! 


— Ce nenorocire! zise el, fără emoție. 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


Făcu câţiva paşi, apoi ezită, se 
întoarse şi reveni. Mă privi bine în faţă 

şi mă întrebă: — Nu te-am mai văzut 
undeva? 

Gâtlejul mi se strânse, lăsai capul 

în jos pentru a-i evita privirea şi 

spusei timid: — Nu, domnule, nu 

cred. 

Şi-mi spusei în sinea mea: „Dacă scap fără să 
mă prindă, Pavel se poate descurca şi de unul 
singur! Eu unul, mă retrag pentru totdeauna". 


Directorul încercă în acea zi unul dintre rarele 
sale momente de simpatie, pentru că făcu ceva 
ce nu-i stătea în obicei. Ridică din umeri, mă 
mângâie uşor pe cap şi-mi întinse câţiva bănuţi. 


— Uite, zise el, mergeţi de vă cumpăraţi ceva de 
mâncare. Când ne părăsi, ne privirăm, Pavel şi cu 
mine, şi, de cum dispăru, fără să schimbăm un 
singur cuvânt, ne ridicarăm dintr-un salt, ne 
înhăţarăm şepcile pline cu bani şi plecarăm 
în fugă. Nu ne oprirăm din cursă decât în 
momentul în care era să cădem de epuizare. 


— Bătrâne, am scăpat frumos! îmi zise Pavel, 
apucându-se imediat să numere banii, cu un 
surâs pe buze. 


— Nu mai vreau, Pavel, nu mai pot! Nu-i de mine. E 
prea riscant, spusei. 


Târziu în noapte, luarăm un autobuz pentru a ne 
întoarce la Verk-lrmen, cu buzunarele pline de 
bani. 


Cum directorii orfelinatului nu se preocupau 
câtuşi de puţin de copiii pe care-i aveau în grijă, 
băieţii mai mari, între 13 şi 16 arii, începură 
să părăsească instituţia pentru a hoinări prin 


centrul târgului. Mai mulţi dintre “eroii" mei 
făceau parte dintre ei, printre care şi Ivan 
Cernega. În ziua în care Ivan şi banda lui mă 
invitară să mă alătur lor, eu, unul dintre puşti, 
fui în culmea fericirii. 


Deoarece băieţii nu primeau atenţia ce s-ar fi 
cerut din partea responsabililor orfelinatului, 
deveniră din ce în ce mai derbedei, în asemenea 
măsură încât grupuri organizate de copii puşi 

pe furat începură să instaureze teroarea 
asupra întregului sat. Nici o gospodărie nu 
era la 

adăpost. Fiecare grădină era grădina noastră, 
orice curte era curtea noastră. Intram peste tot 
şi luam ceea ce ne plăcea, fără să ne 
sinchisim de cineva. |n acea perioadă, 
directorul 

orfelinatului nostru, la fel ca şi întreg corpul 
didactic, erau la curent cu cele ce se petreceau, 
dar în mod vădit, le era totul indiferent. Deoarece 
ei erau răspunzători numai de ceea ce se 

petrecea în interiorul orfelinatului şi cum acolo nu 
se făceau stricăciuni, se decisesera să ignore 

ce făceam noi în afară. lar noi aveam mare grijă 
să ne rezervăm serviciile exclusiv locuitorilor 

satului. 


Pentru puţin timp, Verk-lrmen fu cu totul în 
mâinile noastre. Dacă o victimă a “Haitei de 
lupi" îndrăznea să se plângă, era sigur că 


suporta represalii imediate. De obicei, îi 
spărgeam geamurile, îi culcam la pământ 
împrejmuirile şi-i  smulgeam din rădăcini 


legumele din grădină. larna, mai ales, 
amenințarea de a sparge geamurile producea un 
efect total. Incă îl mai aud pe Ivan Cernega 
spunând: 


— Să le facem geamurile praf! Poate că 


îngheaţă puţin; şi gurile să le îngheţe şi n-or să 
le mai poată deschide să ne pârască... 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Uneori, câte o “haită de lupi" se lega şi de oameni. 


Câţiva aveau să fie răniţi grav. 


Unii dintre noi hotărâră să nu mai meargă la ore, 
iar câţiva copii de 12 sau 13 ani sparseră 
ferestrele şcolii. Natural, avură mare grijă să nu 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


atingă geamurile dormitorului nostru, altfel 

NOI, NOI am fi îngheţat! Singura noastră intenţie 
era să răcim sălile de clasă în asemenea 

măsură încât să fie imposibil să se facă ore. Dar 
în ciuda precauţiilor luate, unul dintre băieţi 

aruncă o piatră pe lateral şi sparse sticla la o 
fereastră a dormitorului. Ceea ce ne făcu 
aproape 

să îngheţăm de frig. Îi dădurăm fără întârziere o 
lecţie, care îl învăţă să ochească mult mai 

bine. Noapte după noapte, “haitele de lupi" îi 
ţineau pe sătenii înspăimântați sub stare de 
asediu. În cele din urmă, în disperare de cauză, 
locuitorii scriseseră petiţii secrete, făcând apel 
la administraţia provinciei, denunţând teroarea 
ce domnea la Verk-Innen. În timpul verii lui 


1961, poliţia şi autorităţile provinciale au 
procedat la închiderea orfelinatului  “V-I", iar 
copiii 


fură transferați în altă parte. 


Ivan Cernega mă căută şi-mi zise: 
— Serghei, eşti la curent cu ceea ce 
se va întâmpla? Au să ne închidă 
orfelinatul. — Nu, răspunsei. Când? 


— Dintr-o zi într-alta, după opinia mea. Am 
aflat că vorsă ne despartă şi să ne trimită la 
orfelinate diferite. 


— După tine, Ivane, ce-ar trebui să facem? Răspunsul 
lui fu imediat şi categoric. 


— În ce mă priveşte, nimeni n-o să mă trimită 
aiurea! Am să plec singur unde-mi va plăcea! 
Vrei să vii cu mine, Serghei? 


— Da, zisei. 


Ne făcurăm aşadar planuri şi într-o dimineaţă, 


foarte devreme, ne împachetarăm câteva efecte 
personale, ne  strecurarăm pe uşă și 
părăsirăm pentru totdeauna “V-l'. Ivan şi cu 
mine ne îndreptarăm spre Novosibirsk. La sosire, 
mă întrebă: 


— Serghei, acum unde vrei să te duci? 


— Ei bine, mi-ar place să rămân aici, unde ne 
aflăm. Cunosc Novosibirskul şi mi-ar place să 
stau aici un timp. 


— Vor veni să ne caute, ştii, spuse lvan. Eu 
cred că am avea mai multe şanse dacă ne 
despărţim. 

— Poate că ai dreptate, 

încuviinţai eu. 

— Unde te duci, Serghei? 

— Ştiu unde vreau să mă duc, lvan, zisei, 
amintindu-mi de prima mea experienţă, din gară. 
Îmi amintii că nu mă descurcasem rău la vârsta 
de 6 ani. Acum, că aveam cu 3 ani mai mult, cu 
mai multă experienţă la activ, ştiam că m-aş 
descurca foarte bine. lar în caz de urgenţă, aş 
avea ca ultimă resursă tehnica cerşitului pe 
care o învăţasem de la Pavel. Apoi ne 
luarăm rămas bun unul de la altul şi ne 
despărţirăm. Ivan se duse pe socoteala lui, iar eu 
pe a mea drept la gară. O regăsii aşa cum 
mi-o imaginam: ticsită de încă şi mai multă 
lume, iar mulţimea care pleca şi sosea era mai 
densă decât atunci. 


Fui mai impresionat decât la 6 ani de spectacolul 
haotic care mi se înfăţişa: anunţurile 

plecărilor şi  sosirilor trenurilor, zgomotul 
locomotivelor cu abur, zarva acestei mari 
mulțimi. 

Gara era refugiul perfect, care îmi permitea să 
dispar şi să mă ascund pentru perioade lungi de 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


timp fără teama de a fi descoperit. Eram mult 
mai bine avizat şi aveam mai multă siguranţă 
acum decât în timpul primei mele scurte 
şederi aici. Şi eram mult mai descurcăreţ. Nu- 
mi trebui mult timp să descopăr locul unde 
aveam să dorm noaptea - un colţ întunecos şi 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


retras. Dacă eram mai abil şi nu făceam nimic 
pentru a atrage atenţia, nu exista nici un motiv 
să nu o pot duce astfel luni de zile. Cum ştiam să 
fur plăcintă şi fructe, aveam ce mânca. 


De fiecare dată când mă apropiam de tarabe cu 
intenţia de a fura mâncare, aveam întotdeauna 
grijă să fi preluat tura alţi vânzători, deoarece 
ştiam că mi-ar fi fatal să mă prezint de două ori 
în acelaşi loc. Într-o zi, mă apropiai de o tarabă 
cu fructe, ţinută de o vânzătoare nouă. Aveam 
de gând să fac rost de nişte mere. Mă apropiai 
de ea şi simulai o expresie îngrozită, ca şi cum 
aş fi văzut ceva înspăimântător în spatele ei. Ea 
se întoarse iute să vadă ce mă impresionase. 
Cele câteva secunde îmi fură de ajuns, întinsei 
repede mâna în timp ce era întoarsă cu spatele, 
înhăţai câteva mere şi o ştersei în mare viteză. 


O prinsesem complet nepregătită şi o lăsai cu 
totul înnebunită. Ce fugă reuşită, mă gândii. Dar 
nu-mi trecea prin minte că o femeie mă 
reperase şi-mi observa manevra. Mă urmări cu 
paşi neauziţi, se apropie de locul unde îmi 
mâncăm merele şi-mi zise: 


— Tinere, chiar ţi-a fost atât de foame? 
— Cum “atât de foame"? Întrebai eu nedumerit. 


— Foame într-atât încât să faci ceea ce tocmai 
ai făcut. Am înţeles atunci că mă văzuse furând 
merele. Avea în jur de 65 de ani şi un chip plin 
de bunătate. Mă întrebă: 

— Tinere, ai unde să trăieşti 

şi să dormi? Foarte prudent, 

i-am răspuns: — Da, am 

unde să trăiesc. 


— Unde? întrebă ea. 


— De fapt, nu e prea departe de aici, am adăugat 
evaziv. 


— Ştii, zise ea, nu cred că ai un loc unde să 
trăieşti şi să dormi. Eu cred că dormi aici, în 
gară şi că reuşeşti să te hrăneşti dând iama şi 
furând. 


Se întrerupse un moment, apoi continuă: 


— N-ai vrea să vii acasă la mine? Am un colţ unde 
poţi să dormi şi am şi destulă hrană. 


Avea un chip atât de blând şi bun încât acceptai. 
Mă duse într-o căsuţă din lemn, la marginea 

unui drum plin de gunoaie, la periferia oraşului. 
lnăuntrul acestei cabane minuscule totul era 

curat şi în ordine. În timpul unei mese bune, 
calde, vorbirăm îndelung, iar când îi povestii o 
istorioară frumoasă, îmi declară că era bucuroasă 
să rămân la ea oricât aş dori. Era într-adevăr 
drăguță şi plină de atenţie şi n-am să-i uit 
niciodată bunătatea. Dar după câteva zile, îmi 
dădui 

seama că eram pentru ea o povară, fiindcă era 
foarte săracă şi cu o gură în plus de hrănitnu o 
va putea duce foarte mult timp. Aşa că într-o 
dimineaţă îi lăsai un bilet în care îi mulţumeam 
şi-mi luam rămas bun de la ea; apoi o ştersei. 
Trecuseră numai vreo trei săptămâni de când 

părăsisem orfelinatul “V-I" când mă întorsei în 
gară pentru a-mi relua viaţa de copil al străzii, 

însă după trei zile, poliţia mă opri pentru a 
fi furat lucruri din magazine alimentare şi din 


prăvălii. Eram descurajat, nu atât pentru că 
fusesem prins, ci pentru că îmi pierdusem 
libertatea de mişcare. 


La câteva zile după arestare, fui trimis la 
orfelinatul din Barisevo, un loc pe care nu-l voi 
uita niciodată. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


erghei Kurdakov - 
lartă-mă, Nataşa! 
Capitolul 6 

În război cu Unchii şi Mătuşile 


Barisevo este un orăşel situat la circa 25 km de 
Novosibirsk, cocoţat pe marginea unei faleze 
bântuite în cursul veacurilor de vânturile 
violente ale Siberiei. Orfelinatul era amplasat 
într-o biserică şi o şcoală ortodoxă, închise de 
multă vreme. 


Partea principală a bisericii adăpostea un club 
unde se proiectau filme. Cât despre clădirea 
vechii şcoli confesionale, ea constituia partea 
principală a orfelinatului. Casa parohială fusese 
transformată în spălătorie, unde erau curăţite 
toate hainele copiilor, aşternuturile şi lenjeria 
murdară. Pentru a mări acest complex, fuseseră 
construite încă două clădiri, astfel încât să poată 
adăposti 100-120 de copii în vârstă de 1-18 ani. 


Fără să fi bănuit la sosire, anii petrecuţi la 
Barisevo aveau să dea vieţii mele o orientare 
nouă. Aveam să locuiesc aici 7 ani, până la 
obţinerea certificatului de studii secundare şi la 
intrarea mea în armată. 


Prima experienţă pe care am avut-o în noul 
meu cămin fu fericită. Când mă prezentai la 
dormitorul băieţilor, în ziua sosirii, avui surpriza 
să-l găsesc aici pe Ivan Cernega! 


— Ivan! strigai. Unde te-au prins? Eşti aici de mult 
timp? 


— Serghei! strigă şi el alergându-mi în 
întâmpinare şi luându-mă de umeri. Constat 
că ai rămas mai mult timp decât mine afară şi în 
treaba asta ai avut mai multă baftă decât mine. 


Apoi îmi povesti cum fusese prins iarăşi în 
Novosibirsk şi adus la Barisevo. Imi ascultă 
povestirea avid, apoi spuse: 


— Păi bine, Serghei, eu voiam să te învăţ cum 
să supravieţuieşti în afara orfelinatului, dar mi 
se pare că, din contră, tu mi-ai arătat mie! 


— Ivan, cum e treaba pe aici? îl întrebai. Înţelegi ce 
vreau să zic? 


— Păi, răspunse el, sunt unele asemănări cu “V- 
|". Şi dă-mi voie să te avertizez că sunt două 
persoane cu care este de preferat să nu ai de-a 
face. Una dintre ele, un unchi, se numeşte 
Alexandr  Nişman - Unchiul Nichi, cum îi 
spunem noi. Cealaltă este directoarea, lrina 
Dobrovlanskaia. Toţi băieţii îi spun lrina cea 
Mare. Aştia doi sunt răi, Serghei. Nu te apropia 
de ei. Cât despre ceilalţi, sunt exact de aceeaşi 
teapă cu unchii şi mătuşile de la “V-I". Dacă nu-i 
deranjezi, te lasă în pace. 


Lăsai capul în jos, în semn că înţelesesem. 


Remarcai imediat că Ivan se schimbase. Nu 
reuşeam să precizez în ce sens, dar constatam că 
era altfel. Nu începui să mă simt cu 
adevărat în largul meu decât când mă 
prezentă altor prieteni pe care şi-i făcuse la 
Barisevo. 


Făcui cunoştinţă cu Irina cea Mare când fui 
convocat în biroul ei, puţin după sosirea mea în 


orfelinat. Avertismentele lui Ivan erau perfect 
justificate. Era o femeie imensă, care-ţi inspira 
teamă, şi impunătoare. Îmi dădui seama dintr-o 
ochire că nu tolera nici cea mai mică prostie, 
din partea nimănui. 


Purta, pe bluza albă, medalia, “Ordinul lui Lenin". 
În Uniunea Sovietică, era o înaltă distincţie, 
conferită comuniştilor care au făcut servicii 
excepţionale Partidului. Nu o vedeai niciodată pe 
Irina cea Mare fără medalie. [inea cu tot 
dinadinsul ca toată lumea să ştie că era un 
personaj 

important, a cărei contribuție în cadrul 
Partidului lăsase urme. Dar toate acestea 
erau de 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


ordinul trecutului şi nimeni nu ştia pentru ce 
fusese trimisă la Barisevo. Era o femeie acrită 
de decepţia de a fi fost pusă pe un post atât de 
neînsemnat. 


Unchiul-şef, Alexandr Nişman, era un personaj 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


-on v to z` 


care ne impresiona şi ne înfricoşa la fel de mult. 


Nu am mai cunoscut vreodată un om atât de 
josnic şi de periculos ca el. Făcui cunoştinţă cu 
el 

la două zile după ce o întâlnisem pe lrina cea 
Mare. Era foarte mare, solid, viguros şi deosebit 
de puternic; avea un temperament violent şi se 
înfuria la cea mai mică provocare. Răzbunările 
de care era în stare şi pedepsele pe care 
extraordinara lui forţă îi permitea să le aplice 
erau 

adeseori îngrozitoare. Şi fără să fi fost avertizat 
de Ivan, mi-aş fi dat seama că nu trebuia să-ţi 
pui mintea cu Unchiul Nichi; mă hotărâi, deci, 
încă de la început să fug de el ca de ciumă. 


Ca şi Irina cea Mare, cunoscuse zile mai bune în 
rândul Partidului Comunist. Cândva, fusese pilot 
de aviaţie militară sovietică, dar dintr-un motiv 
pe care se străduia să-l ascundă cu orice preţ, 
fusese degradat, apoi scos din armată. Nimeni 
nu reuşi să afle mai mult. Se povestea că un 
avion pe care-l pilota el se prăbuşise la sol, când 
el era beat. Când bănuia pe cineva că încearcă 
să-i scormonească trecutul, îl cuprindea o furie 
cumplită. 


Unchiul Nichi credea deci că a-şi termina cariera 
ca gardian la o puşcărie de tineri delicvenţi, 
cum îşi califica el însuşi funcţia, constituia o 
reală dezonorare. Era un om dintre cei mai 
cruzi, fără cea mai mică licărire de bunătate şi 
îşi răzbuna permanent frustrările pe oricine 
îndrăznea să-l deranjeze. 


Cei mai mulţi dintre unchii şi mătusile de la 
Barisevo îşi petrecuseră deja aici între 20 şi 30 
de ani. În acest timp, toată dragostea sau 
solicitudinea faţă de copiii care le fuseseră 


încredinţaţi se dusese de mult. Cu toate astea, 
supraveghetorii tineri, nou sosiți la Barisevo, 
propuneau multe idei pentru dezvoltarea 
bunelor relaţii cu copiii. Dar într-un an sau doi, 
se schimbau atât de radical încât cu greu se mai 
puteau recunoaşte în ei entuziaştii de la 
început. Erau atât de oprimaţi sub autoritatea 
Irinei cea Mare şi unchiului Nichi încât, la rândul 
lor, îşi abandonau ideile şi deveneau la fel de 
apatici ca ceilalţi. 


În tot orfelinatul domnea o atmosferă de teamă. 
Nouă ne era frică de unchi şi de mătuşi. Ei se 
temeau de lrina cea Mare şi de Unchiul Nichi, 
care la rândul lor, trăiau cu frica instructorilor de 
Partid. Barisevo se transforma într-un câmp 
de ură şi de teroare, unde gardieni şi copii 
se înfruntau. Uneori, în timpul primelor luni ale 
şederii mele, aveam o nevoie prostească dea 
vorbi despre problemele mele câte unui unchi 
sau unei mătuşi. Aveam nevoie de un surâs, deo 
dovadă de prietenie, de un sfat şi, uneori, de un 
gest de aprobare. Dar înţelesei repede că legile 
de la Barisevo nu tolerau nici cea mai mică 
“slăbiciune" în comportare. 

O dată ce noi, puştimea, înţeleserăm că legile 
erau astfel făcute, adoptarăm atitudinea plină 
de ură a copiilor mai mari. Şi totuşi, în această 
ambianţă ostilă se  înfiripară legături de 
prietenie care aveau să dureze ani de zile. 
Conştiinţa acestui fapt, că noi, copiii, nu puteam 
conta cu adevărat decât pe tovarăşii noştri, ne 
dădu putinţa de a ne crea un mic cerc închis 
pentru a lupta contra lumii adulte. În acest cerc 
era un grup de iniţiaţi format din proprii noştri 
şefi - cei mai solizi, cei mai puternici şi mai 
inteligenţi dintre noi. 


Cum îmi mai doream să fac parte din acest grup 


de iniţiaţi! Dar cum ceilalţi băieţi din grup aveau 
12 sau 13 ani, iar eu abia împlinisem 10, eram 
sigur că nu aveam nici cea mai mică şansă. Dar 
într-o zi, Nikolai Povaleiev mă strigă şi-mi zise: 


— Serghei, ia vino-ncoace! Vrem să ne dai o 
mână de ajutor. Mă îndreptai către locul unde 
se 

aflau băieţii din grupul de iniţiaţi. Unul dintre ei 
ţinea o cutie cu becuri electrice. Nikolai îmi 
zise: 

— Ştii, Serghei, vreau să schimbăm nişte 
becuri din clădire şi avem nevoie de ajutorul 
tău. — Vă ajut, zisei. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


invitaţia mă măgulea, cu atât mai mult cu cât 
fusese făcută de unul de calibrul lui Nikolai, un 
camarad care se bucura de stima şi admiraţia 
generală. 


— Spune-mi ce vreţi să fac. 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-vn ov to z` 


— Hai cu mine, să-ţi arăt, îmi zise el. 


Plecarăm aşadar împreună: eu după Nikolai, iar 
ceilalţi se ţineau în urmă; ne îndreptam toţi 
către ceea ce altădată fusese clădirea bisericii şi 
care acum era cinema şi centru de recreere. 
Trecând de uşă, Nikolai 

arătă spre tavan exact 

deasupra noastră şi zise: — 

Serghei, vezi lumina aia 

acolo sus? 


— Da, răspunsei eu. 

— Ei bine, becul s-a ars şi 
vreau să ne ajuţi să-l 
schimbăm cu unul nou. — 
Bine. Unde-i scara? 

— Păi, asta-i problema: nu 
avem scară. 

— Cum o să mă caţăr 

acolo sus? 


— O să înjghebăm ceva, găsim noi o modalitate, 
răspunse Nikolai. 


Cât ai bate din palme, el şi cu ceilalţi băieţi se 
făcură nevăzuţi şi reveniră cu vreo 5-6 scaune 
pe care le puseră unul peste altul ajungându-se 
aproape la nivelul lămpii. Nu-mi reveneam: 


— Vreţi să mă urc acolo sus? ţipai eu. 


Nu-mi venea să cred, dar exact asta voiau. Nikolai se 
întoarse către băieţi şi le zise: 


— Ţineţi scaunele cât mai bine, iar tu, Serghei, 
dă-i drumul! Caţără-te acolo sus şi schimbă 
becul! Nu-ţi fa griji! Te poţi bizui pe noi. 


Nu aveam altceva de făcut decât să încep să mă 
caţăr. Dacă nu o făceam, mă considerau laş. Nu 
aş fi fost niciodată într-adevăr acceptat. Ţinând 
bine becul în mână, începui să mă caţăr şi în 
cele din urmă mă cocoţai pe cel de-al şaselea 
scaun. Mă oprii un moment şi aruncai o privire 
neliniştită în jos. Dar când îi văzui pe toţi băieţii, 
ţinând scaunele din toate puterile, îmi spusei că 
nu aveam de ce mă teme. Însă chiar în 
momentul în care ridicai braţul să fixez becul, îl 
auzii pe Nikolai, prietenul meu, strigând: 


— Asta e! 


Şi trase scaunul de jos dintr-o mişcare 
bruscă. Mă  prăbuşii la pământ cu mare 
zgomot, în mijlocul unui morman de scaune. 


Timp de câteva secunde, rămăsei întins acolo, 
năucit de-a binelea. Toţi băieţii mă înconjuraseră 
şi râdeau de mine în timp ce eu mă 
culegeam de sub grămada de scaune rupte. 
Ce mai prieteni! mă gândii. Apoi îmi întoarseră 
spatele şi se duseră, lăsându-mă să mă descurc 
de unul singur, cum puteam. Era de mirare că nu- 
mi frânsesem gâtul. În orice caz, mă lovisem 
serios la şold şi fui nevoit să mă întorc în 
dormitor şontâc-şontăc, ca un bătrân. Unul, care 
se afla în celălalt capăt al curţii îmi strigă: 


— la zi, Serghei, ce-ai păţit? Parcă te-a lovit trenul! 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Şi toată lumea izbucni în râs. Nu o ştiam în 
acel moment, dar mi se aplicase “tratamentul 
becului electric". In fine, ajunsei în dormitor. 
Corpul tumefiat îmi producea suferinţe, dar mai 
mult eram dezamăgit de  “prietenii' mei. Nici 
unul dintre ei nu-mi adresa nici un cuvânt. Nu 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


reuşeam să înţeleg ce se întâmpla. 
După trei 

zile însă 

Boris, veni 

să mă caute 

şi-mi zise: — 

Serghei, ai 

reuşit! Faci 

şi tu parte! 


— Fac şi eu parte? Despre ce vorbeşti? 
— Faci şi tu parte, Serghei. Asta e! Nu înţelegi? 


— Nu, nu înţeleg, bombănii eu. Tot ce ştiu este că voi, 
băieţii, era cât pe-aci să mă omorâţi. 


— Serghei, tâmpitule, n-ai înţeles că era 
vorba de o probă? Nu te puteam primi în 
grupul 

nostru înainte de a fi văzut dacă erai capabil să 
păstrezi un secret fără să te repezi la Irina cea 
Mare sau la Unchiul Nichi şi fără să dai în vileag 
nici cel mai mic incident care ne putea crea 
probleme tuturor. Trebuia să vedem dacă ştii 
să-ţi ţii gura. Ai trecut proba. Aşa că vino cu 
mine! 


Îl urmai aşadar pe Boris şi ne duserăm la club, 
unde ne întâlnirăm cu Nikolai şi Ivan, cu Alex şi 
cu ceilalţi. Îmi urară cu toţii “bun venit", iar eu 
mă gândii: Am reuşit! Cred că fac, într-adevăr, 
parte din grup. Am aflat mai târziu că era 
vorba de una dintre numeroasele probe la 
care fiecare nou-venit trebuia să se supună 
înainte de a i se putea acorda încredere. La 
Barisevo se războiau doua facţiuni rivale - copiii 
pe de o parte şi unchii şi mătuşile pe de alta - iar 
în ceea ce ne privea pe fiecare dintre noi, 
trebuia să alegem la care dintre aceste partide 


urma să aderăm; alegerea odată făcută, 
solidaritatea se impunea în toate împrejurările. 


Puțin câte puţin, începui să-i cunosc pe aceşti 
camarazi care aveau să ocupe primul loc în 
viaţa mea până la sfârşitul şederii mele la 
Barisevo. Făcui cunoştinţă cu mulţi dintre ei 
prin intermediul prietenului meu, Ivan Cernega. 


La început, fu Boris Labanov. Era aproape deo 
seamă cu mine, dar venise la Barisevo cu mult 
înaintea mea, astfel că şi era mult mai la curent 
decât mine cu mijloacele de supravieţuire în 

orfelinat. Boris era rus de origine greacă, 
zdravăn clădit şi la fel de mare cât mine; 
era 

puternic, oacheş şi băiat destul de drăguţ. Era 
genul de prieten căruia îi puteai încredința şi 

viaţa, ceea ce mă văzui nevoit să fac de mai 
multe ori. Îl întâlnii şi pe Mihail Kirilin. Avea alura 
unui asiatic şi, la prima vedere, era aspru şi 
feroce. Dar când ajungeai să-l cunoşti mai bine, 
îti 

dădeai seama că era generos şi prietenos, că 
puteai să-i acorzi încrederea deplină. Se putea 
conta întotdeauna pe el, chiar şi în cele mai 
delicate situaţii. Mihail era şi el cam de vârsta 
mea, dar el fusese la Barisevo un an mai mult 
decât mine. Îi pusei multe întrebări cu privire la 
trecutul lui, dar vorbea puţin despre asta. Îl ştiam 
foarte muncitor, energic şi plin de resurse. 

Aflai şi că ştia multe persoane în Asia, în regiunea 
Taşkent. Trebuirăm să intrăm mai apoi în 

legătură cu aceşti oameni, care ne fură 
indispensabili pentru înființarea unei rețele 
comerciale 

aparte. 


Nikolai Povaleiev era unul dintre camarazii cei 
mai voinici, cei mai puternici şi cei mai nemiloşi 


din câţi am cunoscut. Când Nic era în toane 
bune, totul mergea foarte bine. Dar vai de cel 
care-l supăra! O dată ce-i câştigai încrederea, era 
un bun prieten, adevărat şi credincios. La 

nevoie, relaţiile şi resursele lui uimitoare ne 
stăteau întotdeauna la dispoziţie. La Barisevo se 
spunea că cel care se bucura de prietenia lui Nic 
îşi putea permite să aibă mulţi duşmani. Forţa 
lui fizică, ambiția şi talentele naturale îi 
permiseră să devină şeful oricărui grup, în 
orice 

împrejurare. Remarcabil cum era, Nic era sortit 
să ajungă departe în viaţă, orice profesie şi-ar 
fi ales. 


Mai era şi Alexandr Popov. Alex trebuie să fi fost 
unul dintre cei mai remarcabili camarazi cu 
care mi-am încrucişat drumul în vreun orfelinat 
şi era cu siguranţă unul dintre cei mai buni hoţi 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


de buzunare din lume. După ce sporovăia cu 
tine două minute, îţi lua aproape orice obiect pe 
care-l avuseseşi asupra ta sau orice obiect 
vestimentar purtaseşi, de la portofel la pantofi! 
Era o fire extraordinar de jovială, întotdeauna în 
aceeaşi dispoziţie. Era, de asemenea, de 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


departe mai preferabil să-l ai de partea ta decât 
împotrivă. 


Alex avea totdeauna bani la dispoziţie. De 
fiecare dată când aveam nevoie, se ducea la 
Novosibirsk, făcea câteva ture cu tramvaiul şi 
revenea cu buzunarele burduşite de portofele şi 
bani. El era adesea cel care “vedea'" de nevoile 
bandei noastre împătrite, formată din Nikolai, 
Ivan, Boris şi cu mine. Îl poreclisem Mână lute şi-l 
numeam vistiernicul nostru. De fiecare dată când 
rămâneam fără bani, ne puteam pur şi simplu 
adresa dragului nostru Alex. 


Reuşii să cunosc şi să apreciez şi alţi tineri 
camarazi la Barisevo, între care şi doi fraţi, 
Alexandr şi Vladimir Lobuznov. Se arătară a fi 
prieteni excelenți, dar nu putură niciodată 
face parte dintre iniţiaţi, deoarece Alexandr avea 
o fire violentă, pe care nu reuşea să şi-o 
controleze; această fire, mai apoi, avea să-i 
provoace moartea. Aflai că cei doi fraţi îşi 
pierduseră părinţii într-un mod deosebit de 
tragic, dar nu am ştiut niciodată întreaga istorie. 


Alţii, precum Sorokin şi Pavel Kiriakov intrară 
în cercul nostru dar, nu după mult timp, se 
despărţiră de noi. Au fost apreciaţi de grupul 
nostru şi ne-au dovedit loialitate; totuşi nu 
reuşiră niciodată să facă parte dintre iniţiaţi. 


Nikolai  Soşkin, un camarad remarcabil, era 
puţin mai mare decât noi şi se ţinea mereu 
la distanţă; nu se integra niciodată cu adevărat în 
grupul nostru. Cum urma să facă în curând 18 
ani, avea să părăsească repede Barisevo. Totuşi, 
împrejurări neprevăzute şi ieşite din comun 
aveau să-i determine plecarea din orfelinat; 
aveam să-l regăsesc mai târziu. 


Orfelinatele ca cel de la Barisevo, oriunde s-ar fi 
aflat, trebuiau să fie nişte uzine de producere a 
comuniştilor de mâine. Propaganda era 
omniprezentă. Pe afişe imense erau pictate 
lozinci, cu litere galbene pe fond roşu, care 
sunau astfel: 


“Vom spulbera imperialismul american!" 
“Tot sprijinul nostru 

poporului vietnamez!" 

“Trăiască pacea, libertatea 

şi solidaritatea!" 

“Proletari din toate ţările, 

uniţi-vă!" 


Aceste lozinci se găseau prin toate orfelinatele 
pe unde am locuit. Oriunde ne uitam, le aveam 
aproape mereu sub ochi. Se aflau în dormitor şi 
în sălile de clasă, în sala de mese şi la dusuri, pe 
pereţii exteriori şi pe garduri, peste tot pe unde 
puteau fi afişate. Imagini precum: “Vom 
spulbera imperialismul american!" îmi marcară 
cu amprenta lor spiritul. 


La  Barisevo, şcoala şi  orfelinatul erau 
separate. Şcoala se afla în chiar centrul 
satului. Din fericire. Astfel, puteam să fim în 
relaţii bune cu profesorii noştri, chiar dacă eram 
în raporturi de ură reciprocă cu adulţii din 
orfelinat. Pentru noi, şcoala era un răgaz în viaţa 
de tensiune ce domnea în orfelinat, o deschidere 
binevenită către o lume diferită. 


Ca tânăr pionier, fui supus unui program de 
îndoctrinare mult mai intens decât cel de la 
octombrişti. Lenin ne privea de pe toţi pereţii. 
Lozincile lui, scrierile lui şi ideologia lui invadară 
într-atâta lecţiile încât aritmetica, limbile şi toate 
celelalte studii trecură pe planul doi. Pentru 
octombrişti, îndoctrinarea în şcoală se limita 


la o prezentare a “Tăticului Lenin". Dar se 
intensifica din cel de-al patrulea an. Totuşi, un 
lucru rămânea neschimbat: aproape în fiecare 
dimineaţă, profesorul începea lecţia spunând: 


— Bună ziua, copii, cum vă simţiţi astăzi? Amintiţi-vă 
ca nu există Dumnezeu! 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Mă gândeam: Trebuie, cu siguranţă, că le e 
frică să nu descoperim ceva în legătură cu 
Dumnezeu, oricine ar fi. 


Aveam o dorinţă vie de a învăţa şi învăţătura 
mă umplea de entuziasm. In clasele a IV-a şi a 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


V-a, eram un tânăr pionier atât de activ încât 
intrând într-a VI-a, fui numit şeful şcolii. 


Eram antrenați să mergem în pas de defilare şi 
să strigăm lozinci precum: 

comunismul, trăiască Lenin". Şi mărşăluind pe 
străzile din Barisevo, ţineam capul sus şi ne 
arătam cu mândrie cravatele roşii pe care le 
purtam la gât. Cred că sătenii se plictisiră puţin 
de nenumăratele noastre marşuri şi de lozincile 
noastre obişnuite: “Trăiască una, trăiască alta". 
Adeseori îşi închideau cu pocnet ferestrele când 
trecea câte un grup de-al nostru. Dar mi-era 
indiferent. Pentru prima oară în viaţă aveam 
impresia că sunt “integrat". 


Activităţile Tinerilor Pionieri erau în întregime 
adoptate intereselor băieţilor de vârsta noastră. 
Primeam mitraliere inofensive, de manevră şi 
eram organizaţi în brigăzi şi în batalioane pentru 


a susţine confruntări militare imaginare şi a lua 
oraşe cu asalt. Nu aveam nevoie nici măcar de 
încurajări. 


Ne desfăşuram prin Barisevo, în lungul străzilor 
şi ulicioarelor, ca şi cum am fi fost într-adevăr 
la război. Uneori, asta devenea cam prea real, 
atunci când ne lăsam duşi de joaca noastră şi 
trosneam gardurile şi ne făceam drum prin 
grădini; sătenii furioşi se aruncau urlând pe 
urmele 

noastre. Boris, Nikolai şi cu mine îndrăgeam 
mult asemenea exerciţii şi ne aruncam în luptă 
cu 

înverşunare. 


În acest timp, la orfelinat, viaţa îşi urma cursul 
normal. 


Noi, băieţii, înţelegeam din ce în ce mai puţin 
cruzimea de care mai-marii noştri de la orfelinat 


dădeau dovadă. Eram pedepsiţi brutal pentru 
orice neînsemnată încălcare a regulamentelor. 


Una dintre regulile orfelinatului cerea ca toată 
lumea să doarmă în fiecare după-amiază. In 

ceea ce mă privea, nu aveam nici cea mai mică 
intenţie să mă supun unei asemenea reguli. 

Aveam abia vreo 12 ani, eram mare, musculos 
şi plin de energie şi nu-mi puteam imagina 

nimic mai plictisitor. Lectura era una dintre 
modalităţile mele preferate de a-mi petrece 
timpul. 

Citeam mult, chiar şi după-amiezile, când ar fi 
trebuit să dorm. Îmi luam în pat o lanternă şi 
citeam sub pătură. Făceam asta aproape în 
fiecare zi şi nu mi se întâmplase niciodată nimic. 


Dar într-o zi, Unchiul Nichi, pe jumătate beat 
şi într-o dispoziţie ucigaşă, căuta pe careva 
asupra căruia să-şi reverse nemulţumirea. Se 
vădi că pusese ochii pe Serghei Kurdakov. 
Citeam liniştit sub pătură, fără să bănuiesc nimic, 
când, deodată, simţii un pumn puternic în 

coaste, care mă azvârli din pat. Inspăimântat şi 
zdruncinat, ridicai ochii. Unchiul Nichi se înălța 
deasupra mea dând impresia că avea trei metri 
înălţime, în loc de cei doi ai săi, obişnuiţi. Urlă: 


—  Kurdakov, de data asta te-am prins în 
flagrant delict. Eşti un băiat rău, care nu face 
doi bani! Am să te omor în bătaie. Am să-ţi dau 
o lecţie pe care să n-o mai uiţi niciodată! Îmi era 
frică cu adevărat. Nu ştiam la ce să mă aştept. 
Eram eu mare pentru cei 12 ani ai mei, dar nu 
aveam cum să mă măsor cu el. Imediat, mă 
înhaţă de partea de sus a pijamalei şi mă târî 
prin încăpere ţipând într-una: 


— Am să-ţi dau vitamina P, Kurdakov, vitamina P. Ştii 
ce-i aia, Kurdakov? 


Râdea ca un beţivan. Tremuram. Toţi ştiam 
ce însemna vitamina P. Cuvântul rusesc 
pentru catarama de la centură este priazka. Când 
făcea uz de ea, ne spunea că ne dă vitamina P! Il 
privii ridicând o centură groasă şi grea, a 
cărei cataramă din metal era imensă. O 
bătaie zdravănă doar cu cureaua din piele deja 
era îngrozitor de dureroasă, dar el se simţea 
obligat să ne bată cu catarama, ceea ce ne lăsa 
vineţi şi zdrobiţi. 


— Asta e, Kurdakov, făcu Unchiul Nichi, cu 
vocea plină de ură. Pregăteşte-te de vitamina 
P! Poate-ţi va fi de învăţătură. 

Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Copiii, alarmaţi, se treziră brusc şi priveau îngroziţi, 
cu ochii larg deschişi. 


Niciodată, pentru nimic în lume, eu nu ceream 
îndurare nimănui. Cu toate că nu mă temusem 
niciodată  într-atâta pentru viaţa mea, 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-vn ov rto z` 


încercam să mă abţin. Dar asta nu făcea 
decât să 

sporească furia Unchiului Nichi. Şi acesta începu 
să mă bată cu rama acelei catarame grele, 

fără să-i pese unde dădea. Săream, încercând să- 
i evit loviturile, dar mă ţinea atât de bine cu 

mâna stângă încât nu reuşeam să mă eliberez. 
Oriunde mă lovea greaua lui cataramă, aveam 
impresia că mi se sfărâma un os. Mă întrebam 
dacă încerca să mă omoare. Sângele îmi curgea 
pe coaste, pe unde muchea cataramei îmi tăiase 
adânc în carne. |n cele din urmă, se opri atât 
de obosit încât nu mai reuşea aproape să se mai 
ţină pe picioare, Unchiul Nichi mă îmbrânci şi 

urlă: 


—Acum şterge-o, mortăciune nemernică şi să nu te 
mai prind niciodată citind! 


Mă întorsei, poticnindu-mă, în patul meu şi mă 
prăbuşii: tot corpul mă durea. Eram sigur că 
aveam oase frânte. In viaţa mea nu primisem o 
bătaie care să mă doară atât de rău, dar nu 
aveam să-i dau satisfacția de a mă vedea 
suferind. Imi ascunsei aşadar capul sub pătură 
şi mă 

răsuceam în dureri atroce - cu toate astea, nu 
aveam de gând să plâng. Bruta asta nu mă va 
vedea niciodată vărsând nici cea mai mică 
lacrimă pentru ceea ce mă făcea să îndur. Și 
nici 

altcineva! 


După o asemenea bătaie sălbatică, nemiloasă, 
nu mai aveam în cap nimic altceva decât să mă 


răzbun pe Unchiul Nichi. Îl uram mai mult 
decât oricând. lar o ocazie nu întârzie să mi 
se 

ivească. 


La câteva zile după bătaie, 


Nikolai Povaleiev veni la 
mine şi-mi spuse: — 
Serghei a venit timpul să-i 
dăm o lecţie lui Nişman. 
— Ce putem face? 


— Mă ocup eu, răspunse el. Sunt aici de mai multă 
vreme decât tine şi m-am gândit la ceva. 


— De acord, spusei eu cu mare zel. Sunt gata să 
fac orice. Numai să ne asigurăm că primeşte tot 
ce i se cuvine. 


O dată ce Povaleiev se hotăra să facă ceva, nu 
se lăsa până ce nu obținea ce-şi propusese. A 
doua zi, veni deci cu Boris, cu Ivan şi cu o idee 
genială. 


— Serghei, zise Povaleiev, ne-am tot gândit 
cum să-l prindem pe Nichi şi să-i administrăm 
nişte vitamina P, de-a lui. 


Ne dădurăm toţi mai aproape şi ne spuse ce 
aveam de făcut. Ideea părea excelentă şi abia 
mai aveam răbdare să aştept s-o punem în 
aplicare. În fiecare seară, în jurul orei 23, Nichi 
avea obiceiul să vină în dormitor, spre a face 
prezenţa băieţilor. In seara aceea aveam să-i 
rezervăm o surpriză. Sala era în întuneric, totul 
era liniştit, astfel că noi aşteptam cu urechile 
ciulite să prindem un zgomot de paşi, de paşi 
mari şi grei. Aceştia nu întârziară să se audă. 


Uşa dormitorului se deschise şi Nichi intră, fără 
să bănuiască nimic. Atunci trecurăm la acţiune! 
Povaleiev, împreună cu alţi doi băieţi, îi săriră în 
spate şi-i traseră iute un sac de pânză peste 
cap, astfel încât să nu poată vedea cine era şi 
ce se întâmpla. Alţi doi băieţi deşurubaseră 
becurile ca să nu poată aprinde lumina. Alţii 


săriră asupra lui şi, cu toată forţa, începură să-i 
care lovituri cu picioarele şi pumnii punându-l la 
pământ. Avui o plăcere răutăcioasă să-i trag 

doi pumni buni drept în nas. Ne aruncarăm 
atunci cu toţii asupra lui şi îl stâlcirăm în lovituri 
de 

picioare şi de pumni; urletele îi erau estompate 
de sacul de pe cap. Băieţii care nu participau 

activ la atac ştiau despre ce era vorba şi îşi 
ascundeau capetele sub pături. Nu văzură nimic 
şi 

ştiam că nu vor spune nimic. În acea zi, Nichi 
încasă o chelfăneală zdravănă. La sfârşit, trei 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


băieţi se aşezară deasupra lui pentru a-l 
imobiliza în timp ce ceilalţi săreau în paturile lor 
şi se repezeau sub pături. Apoi îl lăsară şi săriră 
şi ei, la rândul lor, în paturi. Nichi, zgâlţăit, 
trântit la pământ, cu nasul sângerând, îşi 
smulse sacul din cap şi ieşi pe uşă împleticindu- 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


se şi înjurând. ÎI auzirăm urlând şi spumegând 
până ce ajunse în apartamentul lui. După aceea 
începurăm să aşteptăm, încordaţi, gata să 
întâmpinăm explozia. 


Dar ea nu se mai produse. Nici în noaptea aceea, 
nici a doua zi, nici săptămâna următoare. Pur şi 
simplu, nu a vorbit niciodată. Dar noi ştiam 
că bănuia cine a pus la cale lovitura. După 
părerea noastră, aştepta ocazia să se răzbune. 
Dar noi ne jurasem să rămânem uniţi şi dacă 
vreodată Nichi va mai încerca să mai dea 
vitamina P, indiferent cui, eram hotărâți să-l 
chelfănim iarăşi. Între Nişman şi noi se instaura 
un echilibru de teroare şi vă pot asigura că nouă 
ni se părea că aveam trei metri înălţime! 


În 1963, lucrurile începură să se deterioreze 
serios la Barisevo. Până atunci, mâncarea fusese 
simplă, dar suficientă. Acum însă, începea să 
scadă şi în calitate şi în cantitate. Foamea ne 
chinuia din ce în ce mai mult. Cu ceea ce aveam 
la masa de prânz, nu reuşeam să rezistăm până 
seara, iar când ceream suplimente, ni se 
răspundea simplu că nu mai era de unde. 
Lucrurile mergeau din ce în ce mai prost, nu 
numai în orfelinat, dar şi în Barisevo. 


Curând aflarăm că lipsa se răspândea în 
întreaga ţară şi se agrava cu repeziciune. Se 
spunea că Hruşciov avea o slăbiciune pentru 
porumb şi credea că se poate cultiva oriunde, 
chiar şi pe lună. În zelul lui de a spori recoltele 
de porumb, pusese să se lucreze ogoarele 
afectate în mod normal pentru grâu şi alte 
culturi şi se semănase porumb. Insă metoda a 
dat greş, făcând loc unei situaţii de criză, 
foametea cuprinzând vaste ţinuturi sovietice. 


Ştiam unde se găseau rezervele de hrană ale 


orfelinatului;  plănuirăm aşadar să facem o 
descindere. Dar Unchiul Nichi şi Irina cea 
Mare ne-o luaseră înainte. Se asigurară ca 
toată hrana să fie pusă sub cheie şi păzită. lar 
noi, care ne facuserăm planuri foarte şirete, nu 
mai găseam nici o cale de a le pune în aplicare. 


Timp de luni de zile, primirăm drept unică hrană 
o mămăligă de porumb, care avea aspectul unei 
mici clătite, dure. Aceste turte erau tari ca talpa 
şi uscate, dar măcar aveam ce pune în gură. In 
fiecare zi, o împărţeam pe a mea în două; 
mâncăm jumătate dimineaţa, un sfert după- 
amiaza şi ultimul sfert seara. Chinuiţi de 
foame, încetarăm de a mai învăţa serios la 
şcoală şi ne constituirăm în cete de copii care 
rătăceau cu disperare în căutarea hranei şi care 
se luau la bătaie pentru bucăţi de coajă de cartofi 
sau pentru orice ne putea cădea în mână bun de 
mâncare. După câteva luni de asemenea 
regim sărac şi uscat, fui serios lovit de 
scorbut. Dinţii începură să mi se clatine şi 
simţeam cum mă părăsesc forţele. 


Mulţi copii erau într-o stare încă şi mai rea decât 
mine. Bunul meu prieten Saşa Ognev era mic 
pentru vârsta lui, dar era întruna foarte amabil şi 
foarte vesel. Puteam vedea cum sănătatea i 
se înrăutăţea mai repede decât a noastră, cu 
toate că şi noi suportam acelaşi regim. Din zi în 
zi, Saşa se usca şi slăbea, pielea îi devenea 
transparentă, iar faţa mai palidă. Curând, 
observarăm că îşi petrecea cea mai mare 
parte a timpului în pat, prea slăbit pentru a 
se 

deplasa. 


La capătul a câteva săptămâni, mai întâi burta, 
apoi întregul corp începu să i se umfle. Nu mai 
avusesem niciodată a face cu foametea, nu o 


recunoscui deci când mi se prezentă. Bietul Saşa 
încerca să facă faţă şi să surâdă, dar puteam 
vedea că era într-o stare tare proastă. Cercul 

nostru de prieteni apropiaţi îl înconjura şi încerca 
să-l ajute, dar nu puteam face nimic. Numai 

hrana bună l-ar fi putut salva pe Saşa. Intr-o zi, 
auzii zarvă la intrarea în domnitorul băieţilor. 

Uşa se deschise pentru a o lăsa să intre pe 
Irina cea Mare, mai grasă ca oricând. Era un 
personaj important şi demnitatea ei o oprea să se 
coboare până la a veni în dormitorul nostru. 

Dar, dintr-un motiv sau altul, venise. Nu ştiu de 
unde provenea mâncarea ei, dar era limpede 

că ea nu slăbise nici măcar un singur kilogram. 
După un moment scurt de ezitare, se îndreptă 

cu paşi mari către patul lui Saşa; avea un surâs 
împietrit, iar celebra ei medalie a Ordinului lui 

Lenin îi era atârnată ostentativ pe rochie. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Mă găseam în apropierea patului lui Saşa în 
momentul când lrina cea Mare ajunse acolo şi o 
văzui trăgând pătura şi privind la capul tumefiat 
al lui Saşa, balonat de foame şi subnutriţie. Se 
aplecă înainte îl sărută pe mica lui faţă albă şi-i 
zise: 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


— A! Văd că ai mai prins în greutate, Saşa! Ai 
un aer destul de sănătos. Şi eu am probleme cu 
greutatea, ştii. 


Şi schiţă un zâmbet. Ezită, îmbrăţişa tot 
dormitorul dintr-o privire, apoi plecă cu paşi mari. 
În acel moment, mă simţii invadat de un val 
de ură irezistibilă faţă de Irina cea Mare. 
Cum îndrăznea ea să-şi compare grăsimea cu 
minusculul corp al lui Saşa, slăbit de subnutriţie 
şi de foame? Simţeam cum se ridica furia în 
inima fiecărui copil din dormitor. O mare 
tensiune domnea în toată încăperea. 


Două zile mai târziu, când mă întorsei de la 
şcoală, pe la ora 4 după-amiază, intrai în 
dormitor şi-mi aranjai lucrurile în lada de la 
picioarele patului meu. Apoi mă dusei să-l văd 
pe Saşa, să-l întreb cum se mai simte. Îi vorbii 
încetişor: 


— Saşa? 


Nici un răspuns. Îmi aruncai privirile sub pătură. 
Faţa îi era albă şi îngheţată şi-mi dădui seama că 
murise. Prietenul meu Saşa rămase complet 
singur şi nimeni nu observase că viaţa îi 
părăsise trupşorul. 


Moartea lui Saşa fu o lovitură grea pentru mine. 
Dintre toate lucrurile care se petrecuseră la 
Barisevo, această întâmplare mă afectă cel 
mai mult şi mă făcu să-mi schimb atitudinea şi 
concepţia de viaţă. Începând de la moartea 
lui Saşa îmi dădui seama de multe lucruri. În 
primul rând de faptul că în viaţă nu 
supraviețuiesc decât cei mai puternici. Societatea 
este o junglă. Cei puternici rămân în viaţă. Durii 
câştigă. Cei slabi pierd sau mor. leşii din această 


încăpere luptând cu lacrimile şi făcui atunci un 
jurământ: Dacă aşa e viaţa făcută, voi fi cel mai 
dur, cel mai puternic şi cel mai şiret. 


Încă alţi doi copii muriră în timpul acelei foamete 
la Barisevo.O fetiţă îşi luă, calmă, rămas bun de 
la prietenele ei, şi intră într-un lac şi se 
înecă. Un alt copil, de numai 11 ani, fu găsit 
spânzurat în pod. Pur şi simplu nu mai putuseră 
suporta situaţia. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


erghei Kurdakov - 
lartă-mă, Nataşa! 
Capitolul 7 

Rege la Barisevo 


Reponsbilii orfelinatului nu se ocupau deloc de 
noi. Cum în general îşi detestau munca, eram 

lăsaţi de capul nostru, liberi să ne aranjăm vieţile 
după cum ne pricepeam. Atâta vreme cât 

clădirile nu erau deteriorate sau activităţile 
de rutină nu erau întrerupte, ne ignorau pur 
şi 

simplu. 


Eram liberi să ne organizăm viaţa, adulţii 
amestecându-se cât mai puţin posibil în 
treburile noastre; ne crearăm aşadar propria 
noastră lume. Aceasta avea o structură la fel de 
elaborată ca a fiecărei societăţi. Copiii erau 
grupaţi în trei categorii bine determinate: sclavii, 
locotenenţii şi, în vârf, regele. 


Copiii cei mai tineri, mai mici şi mai slabi erau 
sclavii. Ei erau însărcinaţi cu corvezile pe care li 
le atribuiau copiii mai în vârstă. Li se repartizau 
munci manuale şi sarcini de valet, fiind obligaţi 
să-i servească pe cei mai mari decât ei. Cei mai 
mulţi dintre copii făceau parte din această 
categorie. 


Locotenenţii, care dădeau de lucru sclavilor şi 
care le supravegheau munca, constituiau un 
grup mic, mai aparte. Ei  vegheau la 
reglementarea vieţii cotidiene a propriei noastre 
societăţi 


de la Barisevo. Acest corp de comandă format 
din elita băieţilor îşi făcea o plăcere din a da 

ordine celorlalţi. Deasupra locotenenţilor domnea 
regele, şeful nostru al tuturor. El era şeful 

necontestat al tuturor copiilor din orfelinat. 
Două teste, unul fizic şi celălalt psihologic, îi 
hotărau alegerea. Fizic, trebuia să fie mare şi 
puternic. Trebuia să-şi dovedească superioritatea 


fizică fiind în stare să domine pe oricare alt băiat 
din orfelinat care putea avea şi el pretenţii la 
titlul de rege. Pe plan psihologic, trebuia să 
inspire copiilor deopotrivă respect şi frică. 
Trebuia 

să fie suficient de viclean pentru a dejuca 
execrabilul sistem al orfelinatului. 


Viaţa regelui era relativ uşoară, mai ales pentru 
că locotenenţii îi stăteau la dispoziţie pentru a- 
i executa ordinele şi pentru că toţi sclavii 
şcolii se ocupau de el şi-i îndeplineau cele 
mai mărunte dorinţe. 


Nu-mi amintesc mai nimic de băiatul care era 
rege la sosirea mea în orfelinat. Era cu mult mai 
mare decât mine şi era pe punctul de a părăsi 
orfelinatul. Nikolai Povaleiev îi succedă, iar eu 
nu eram pe atunci decât sclav. 


Primul ordin executat de mine la Barisevo fu de 
a văcsui pantofii regelui. De fiecare dată când 
terminam, trebuia să iau poziţie de drepţi şi să 
aştept ca regele să hotărească dacă erau daţi 
cu cremă după placul lui, tremurând tot, 
sperând că era mulţumit. De obicei, era, pentru 
că eu 

ştiam bine să fac pantofii cu cremă. Nu fui 
niciodată lovit sau ocărât pentru o corvoadă rău 


făcută. 


Uneori, regele hotăra să rămână culcat şi ordona 
unui sclav de-al lui să-l pieptene cu grijă, astfel 
încât părul să-i stea perfect în momentul în care 
se va scula el. Hainele lui trebuiau şi ele să fie în 
perfectă stare, cizmele făcute şi pregătite spre a 
se încălţa. Apoi, i se servea micul dejun. Totul 
trebuia să se deruleze astfel încât el să poată 
duce o existenţă demnă de un rege. Regele o 
dată sculat şi gata să înfrunte ziua, îşi 
convoca  locotenenţii, începea să le dea 
instrucţiuni şi ordine şi-i trimitea să repartizeze 
sarcini sclavilor pentru restul zilei. 


Toate disputele dintre sclavi trebuiau rezolvate 
de către rege, care ordona locotenenţilor să-i 
prezinte băieţii care se certaseră; astfel, aceştia 
se puteau exprima, iar regele îi asculta, uneori 
cu bunăvoință şi răbdare, alteori cu mânie. 
După ce asculta diferitele versiuni ale 
întâmplării şi argumentele respective, el dădea 
verdictul, care era fără drept de apel. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Cu toate acestea, regele avea o situaţie 
nesigură. Intotdeauna se găsea un locotenent 
care-l observa cu atenţie, pândindu-i cea mai 
măruntă slăbiciune, sperând în felul acesta 
să-l răstoarne şi să-i ia locul. 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


Prima oară când descoperii mica societate 
secretă creată de către copii, mă întrebai ce- 
ar gândi despre asta Unchiul Nichi şi Irina 
cea Mare, dacă ar descoperi existența 
regelui, a locotenenţilor şi a acestui întreg 
sistem. Dar într-o zi, spre marea mea surpriză, îl 
văzui pe Unchiul Nichi vorbind cu regele. 
Discutau despre reguli pe care Unchiul Nichi voia 
să le vadă aplicate. Atunci înţelesei! Întregul 
sistem nu era nicidecum un mister pentru 
Unchiul Nichi şi Irina cea Mare. Erau cu totul la 
curent cu situaţia şi se foloseau de ea pentru a-şi 
transmite dorințele către rege. Astfel, ei 
conduceau orfelinatul prin intermediul acestuia. 


Nu fui sclav decât pentru puţină vreme. 
Atunci când mai crescui puţin şi când devenii 
mai puternic, înfruntai un locotenent, îl bătui măr 
şi-i luai locul. În scurt timp, fui unul dintre cei mai 
de seamă locotenenţi ai orfelinatului. 
Majoritatea prietenilor mei din grupul 
iniţiaţilor - 
Boris, Alex şi ceilalţi - deveniră la rândul lor prim- 
locotenenţi sub domnia lui Nikolai şi puturăm 
astfel să ne purtăm după bunul nostru plac. 


Voiam cu orice preţ să devin băiatul cel mai 
puternic din orfelinat şi, prin urmare, să ajung în 


postul de rege. Era scopul pe care mi-l fixasem 
şi nimeni, nici măcar Nikolai, nu avea să mă 
împiedice să-l ating! Dar, cum Nikolai era 
prietenul meu, speram numai să nu trebuiască 
să mă 

bat cu el. Într-o zi, spre sfârşitul anului 1965, 
când aveam 14 ani, Nikolai mă convocă şi-mi 
zise: 


— Ei bine, mă vor transfera într-un alt 
orfelinat, Serghei. Tu va trebui să fii rege 


aici, la Barisevo. Ai faţă! 


Nu-i mărturisii că era ambiția mea secretă, ci îi spusei 
că îmi părea rău să-l văd plecând. 


— Nu-ţi fă probleme, Serghei, zise el, n-am 
să fiu foarte departe de aici. Mă duc într-un 
orfelinat din apropiere de Novosibirsk. 


— Este 
nemaipomenit! îi 
replicai. Ne vom 


putea vedea în oraş. 

— Sigur, răspunse 

el. Am să te prezint 

unor prieteni. 

Se povestea la Barisevo că Nikolai le spunea 
pe numele mic unor criminali şi traficanţi de 
droguri. Şi, gândiţi-vă, avea să mă prezinte 
acestora! Băieţii de la Barisevo aveau o 
mare admiraţie pentru criminali şi indivizii care 
reuşeau să păcălească sistemul. Îmi luai rămas 
bun de la Nikolai, iar el se duse la celălalt 
orfelinat. După cum era de prevăzut, în puţin 
timp deveni rege acolo. Fui foarte fericit că nu 
trebuise să mă bat cu el pentru a deveni rege la 
Barisevo. În orice caz ştiam că nu-mi va fi de loc 
uşor să cuceresc tronul pe care-l părăsea el la 
Barisevo. Mai erau încă patru băieţi care voiau să 
fie rege. li provocai pe unul după altul şi-i bătui 
pe toţi. Unul singur îmi dădu de furcă, dar reuşii 
să-i vin de hac, stâlcindu-i figura. 


Noul rege era aşadar desemnat în mod evident. 
Ne înfruntasem după regulile societăţii noastre 
şi câştigasem eu. Dacă vreodată un locotenent 
credea că mă putea învinge, era dreptul lui să 
încerce. Dar pentru moment, câştigasem şi fui 
încoronat rege la Barisevo. Nu era rău, puntru 
un băiat de 14 ani. Îmi luai primii locotenenţi în 
cercul meu de prieteni apropiaţi. Cu ajutorul lor, 


puteam avea în mână cea mai mare parte a 
orfelinatului şi s-o fac să meargă aşa cum 
înţelegeam eu. Boris, Mihail Kirilin şi ceilalţi din 
grupul meu erau gata să-mi împlinească toate 
dorinţele. Dacă aveam nevoie de bani, n-aveam 
decât să-i spun lui Alexandr, vistiernicul nostru 
şi hoţ de buzunare: “Am nevoie de 50 de ruble 
înainte de apusul soarelui." La asfinţit, Alexandr 
revenea negreşit de la Novosibirsk cu banii 
necesari. Sunt sigur că punea de-o parte tot 
peatâta, dacă nu mai mulţi, pentru el însuşi. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Aspectul cel mai respingător al îndatoririlor 
mele de rege era faptul că trebuia să am de-a 
face cu Unchiul Nichi şi cu Irina cea Mare. Îi 
detestam, îşi dădeau şi ei prea bine seama de 
asta şi mă ţineau la distanţă. Îi spusei lui Boris: 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


— Vreau să am cât mai puţin posibil a face cu 
ăştia. Mi-ar place să intri tu în relaţii cu ei. Mie 
mi-e scârbă de ei! 


Boris se supuse ordinului meu, cu toate că şi el avea 
tot atâta chef cât mine de a trata cu ei. 


După toate socotelile, viaţa la Barisevo nu se 
derula prea rău pentru mine. La şcoală, făceam 
parte din Uniunea Tineretului Comunist, iar 
la orfelinat eram rege. Şi încercam o mare 
satisfacţie. 


La 16,17 sau 18 ani, băieţii părăseau 
orfelinatul şi erau înlocuiţi cu copii noi, pe 
care nu-i cunoşteam. Cum ne erau necunoscuţi, 
nu ştiam absolut deloc dacă puteam avea 
încredere în ei. Trebuia prin urmare să-i 
supunem fără întârziere probei becului 
electric, aceeaşi probă căreia îi fusesem şi eu 
supus cu ani în urmă. Dacă un băiat vorbea 
despre asta unui unchi sau unei mătuşi nu-l mai 
consideram niciodată demn de încrederea 
noastră. Era privit mereu cu suspiciune, fiind luat 
drept spion. Dimpotrivă, dacă tăcea, ceilalţi 
ştrengari apreciau că este demn de încrederea 
noastră şi-l acceptau. 


Toţi care ne pârâu sau ne spionau şi care 
erau prinşi asupra faptului trebuiau să îndure 
tratamentele speciale pe care le elaborasem 
anume pentru ei, deoarece spionii ne puteau 
provoca destule necazuri. Într-o zi, unul dintre 
băieţi se supără pe un altul şi-l pârî la Unchiul 
Nichi. Unchiul Nichi îl rupse în bătaie pe cel 
vinovat. ÎI descoperirăm pe cel care-l pârâse. 
După legile lumii noastre în miniatură, acesta 
trebuia să plătească. Trebuia să-i dau o 
lecţie. Îi trimisei pe Boris şi pe Mihail să-l caute, îl 
umflară din somn şi-l aduseră la mine cu forţa. In 


ciuda violentelor lui lovituri cu picioarele. Alţi doi 
băieţi goliră lada de la picioarele patului lui, 
lăsându-i periuţa de dinţi, lucrurile şi celelalte 
obiecte împrăştiate pe jos. Il transportarăm, 
împreună cu lada lui, pe marginea unei râpe de 
pe terenul orfelinatului. 


— Deschideţi lada, ordonai! Acum băgaţi-l înăuntru! 


Boris şi Mihail îl siliră să intre în ladă, căreia îi 
închiseră capacul cu cheia, apoi îl transportară 
chiar pe buza râpei. 


— Acum! Lăsaţi-l! 


Împinserăm atunci din toate puterile, şi lada, 
cu spionul înăuntru, o luă la vale pe panta 
abruptă, săltând cu mare zgomot în lungul 
acesteia, pentru a se înţepeni în cele din urmă în 
fundul râpei. 


— Bine, acum să coboare cineva să-l scoată! ordonai. 
O fi înţeles lecţia! 


Acest tratament ingenios închise pe loc pliscul 
spionului. Bietul băiat aproape că nu putu să 
meargă timp de două săptămâni după aceea. 
Era învineţit tot. Dar trebuia în mod obligatoriu 
să treacă prin asta. La orfelinatul din Barisevo, 
în sânul lumii noastre în nesfârşit conflict, nu 
era loc pentru spioni. 


Eram absolut intransigent în maniera de a 
conduce. Dar voiam ca toţi copiii să ştie că, dacă 
erau corecţi şi loiali, nu aveau a se teme de 
nimic. Încercam să veghez ca să nu abuzez 
niciodată de poziţia mea de putere şi autoritate. 


Ca rege, îmi făcui o datorie din a cunoaşte copiii 
din orfelinat cât mai bine. Cam o treime din 


copii fuseseră smulşi de lângă părinţii lor şi 
trimişi la Barisevo şi eram curios să ştiu de ce. 
Era o întrebare care mă chinuise, cu 
intermitențe, de multă vreme. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Ceea ce descoperii mă ului. Unii se aflau aici fie 
pentru că mama lor era prostituată, fie pentru 
că tatăl lor era beţiv, fie pentru că părinţii 
credeau în Dumnezeu. Asemenea părinţi 
fuseseră 

declaraţi de stat nedemni, fuseseră scoşi din 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


drepturile părinteşti şi copiii lor fuseseră trimişi 
la 
Barisevo. 


Printre ei se afla un băiat de 13 ani, ai cărui 
părinţi erau credincioşi. Era foarte diferit de toţi 
ceilalţi şi constituia, în permanenţă, o enigmă 
pentru mine. Era mic pentru vârsta lui, 
inteligent şi dezgheţat şi se dedica învăţăturii. 
Işi executa corverzile de sclav fără să se plângă, 
dar după asta nu se amesteca cu ceilalţi. De 
fiecare dată când se adresa celorlalţi copii, le 
vorbea despre Dumnezeu. Tot ce era în legătură 
cu el mă fascina. Nimeni nu mai vorbise 
niciodată la Barisevo despre Dumnezeu. De 
fapt, eu nu auzisem niciodată vorbindu-se 
despre asta. Careva făcu pe un perete 
caricatura băiatului; semăna cu un preot, cu 
aureolă în jurul capului şi cu o barbă dreaptă. 
Un altul scrise imediat cu creionul sub portret: 
“Diaconul”. li rămase porecla aceasta şi, de 
atunci, acesta fu singurul nume prin care era 
desemnat. 


— Hei, Diacone, îl strigai odată când îl întâlnii. la vino- 
ncoace! 


Vedeţi, însemna ceva să fii interpelat de rege, iar el 
venea în fugă. 

— Am auzit că vorbeşti 

despre Dumnezeu; ce-i cu 

asta? Este adevărat? — Păi, 

da... e adevărat, se bâlbâi 

el. 


— Eşti credincios? întrebai. 
Voiam, într-adevăr, să aflu mai multe. Nu 


văzusem niciodată un credincios de aproape. 
In 


sinea mea era ca şi cum m-aş fi adresat cuiva 
provenind de pe Marte sau de pe Lună. Ştiam 
vag două sau trei lucruri despre creştini, mi se 
spusese că mama mea fusese credincioasă. li 
pusei braţul după umeri şi începui să-i vorbesc în 
timp ce mergeam. Descoperii că Diaconul era 
cu adevărat “misionar". Cea mai mare parte a 
timpului, avea un aer trist şi sever, dar când 
începea să vorbească despre Dumnezeu, se 
însufleţea imediat. Faţa i se lumina şi nu-l mai 
puteai face să tacă! Începea să vorbească 
despre începuturile lui Dumnezeu şi ale 
omului, 

despre istoria lor şi-şi împăna relatarea cu 
exemple din Biblie. Nu-mi mai reveneam, îmi 
stârnise o mare curiozitate; îl luai sub protecţia 
mea şi vorbeam cu el adeseori. 


Într-o zi de iarnă, după o ninsoare puternică 
eram cu toţii foarte fericiţi că puteam cobori pe 
schiuri pantele abrupte ale râpei. Diaconul, fiind 
şi el de faţă, ca spectator, îl strigai şi-i zisei: 


— la zi, Diacone, ne aude Dumnezeul tău rugăciunile? 
— Da, le aude, răspunse el. 

Îi puteam vedea faţa începând să strălucească 

şi ştiam că era pe punctul de a-mi transmite un 
mesaj despre Dumnezeu. 

— Stai o clipă, zisei. Nu pot acum să ascult 

o predică. Voiam să ştiu dacă Dumnezeul tău 
răspunde la rugăciuni, asta-i tot! 

— Da, răspunde! 

— Bun, zisei. Asta înseamnă că în momentul în 


care mă pregătesc să cobor panta asta pe 
schiuri, dacă Il rog pe Dumnezeu să mă ajute să 


schiez mai bine, o face? 

— Bineînţeles, răspunse Diaconul. 

— Chiar şi pe acolo? întrebai arătând panta cea 
mai abruptă şi mai periculoasă a râpei, acolo 


unde nu a mai schiat nimeni până acum? 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


— Da, chiar şi acolo. 

Dumnezeu îţi va auzi 

rugăciunile, Serghei. 

— Am să văd, replicai 

eu. 

Toată lumea mă privea când mă îndreptai către 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-vn ov togo z` 


o pantă a râpei care cobora aproape vertical. 
Mă oprii pe marginea pantei, cu schiurile în 
picioare, gata să mă arunc. Dar gâtul mi se 
usca. Era panta cea mai grozavă pe care mă 
hazardasem vreodată. Îmi era frică. 


— Pune-te pe rugat! îi urlai Diaconului şi mă aruncai. 


lute ca glonţul, coborâi aproape în linie 
dreaptă. Spre marea mea surpriză, rămăsei 
pe picioare, apoi mă oprii brusc în josul colinei! 
Îmi ridicai privirile şi strigai: 


— Hei, Diacone, a mers! 


Urcai din nou panta ducându-mi schiurile. Îi dădui 
Diaconului o palmă pe spinare şi-i spusei: 


— Bătrâne, nu-i rău. Tu şi cu mine, nu trebuie să 
ne despărţim, Diacone. In timp ce tu te rogi, eu 
devin campion la schi. 


larăşi coborâi panta cu siguranţă şi câştigai 
viteză; dar căzui şi mă lovii la faţă. Din acel loc şi 
până jos schiai mai mult pe nas decât pe picioare 
şi mă oprii nenorocit pe fundul râpei. Se 

puseră toţi pe râs, până să ridic eu privirile; 
apoi se opriră. Diaconul aştepta şi el, un pic 
temător. 

— la zi, Diacone, îi strigai, ce s-a 

întâmplat de data asta? A adormit 

Dumnezeu?  Urcai colina, ridicai 

braţele şi spusei: 

— Ei bine, eu cred că Dumnezeu 

nu poate auzi tot timpul, nu-i 

aşa, Diacone? El se simţi uşurat. 

Unii băieţi din orfelinat îl urau pe Diacon pentru 

că el mergea foarte bine cu şcoala şi se părea 

că toţi ceilalţi erau puşi în umbră. Din fericire, 

nu era în clasă cu mine, altfel probabil că nu l-aş 


mai fi iubit. Când unii băieţi se luară de el şi-l 
chelfăniră de mai multe ori, aflai şi dădui ordin 
ca aceasta să înceteze. Ei totuşi continuară să-l 
necăjească şi să-l chinuie. 


Într-o zi, îl întrebai: 
— Diacone, ce vrei să te faci? 


— Păi, făcu el, mi-am dorit întotdeauna să merg 
la o şcoală biblică, spre a studia Biblia mai 

profund. Asta sper eu să fac, Serghei, şi mă rog 
lui Dumnezeu să-mi dea într-o zi posibilitatea 

asta. 


Nu voia niciodată să vorbească despre familia 
lui. Într-o zi, îl surprinsei pe un băiat punându-i 
următoarele întrebări. 


— Diacone, unde sunt tatăl şi mama ta? De ce te afli 
tu aici? 


O mare tristeţe puse stăpânire pe Diacon. Cred 
că în viaţa mea nu mai văzusem ochi atât de 
trişti. Avea privirea pierdută în hău, iar emoția îl 
gâtuia. Nu putea scoate un cuvânt; se ridică şi 
se duse în dormitor. Îl urmai şi-l găsii culcat pe 
burtă, în pat la el; îşi ascunsese capul sub pernă 
şi hohotea de plâns. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Am aflat ulterior că mama şi tatăl lui erau oameni 
care credeau în Dumnezeu şi că locuiau la 

Ogurstovo, la numai 25 de kilometri. Pentru că 
credeau în Dumnezeu şi-l învăţaseră pe Diacon 
să-L cunoască, fuseseră târâţi în faţa unui 
judecător care decretase că erau părinţi nedemni 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


şi 

care le ridicase pe viaţă drepturile părinteşti. 
Oficial, se declară că micuțul Diacon nu avea 
părinţi şi că astfel era sub tutela Statului până la 
împlinirea vârstei adulte. Nu-şi va mai putea 
revedea niciodată mama sau tatăl, deşi aceştia 
nu erau decât la 25 de kilometri de acolo. Era o 
povară greu de suportat pentru un băieţaş, o 
dramă care avea să-l urmărească până la 
sfârşitul vieţii. 


Şi în viitorul imediat, avea de îndurat altele. Era 
dur persecutat pentru credinţa lui de către 
unchi şi mătuşi şi cu toate ocaziile era chinuit. | 
se adresau ţipând şi-l brutalizau la cea mai mică 
provocare. Unchiul Nichi, mai ales, îl ura. 
Adeseori, intra nebun de furie şi urla: 


— Unde-i Diaconul ăla? Diavolul ăla mic, unde se 
ascunde? Am pentru el nişte vitamina P. 


Diaconul cobora din pat şi se apropia de unchiul 
Nichi; acela îl înhaţă brutal de vestă şi-l ţâra 
afară către locul pe care i-l alesese pentru a-i 
administra fără  menajamente o doză de 
vitamina 

P. 


Nu am aflat niciodată ce soartă îi fu rezervată până 
la urmă micului Diacon, dar ştiu că în 

U.R.S.S nu este loc pentru oameni ca el. Ulterior 

am descoperit că erau sute de orfelinate de 
tipul celui din Barisevo peste tot prin U.R.S.S. şi 

sute de alţi Diaconi care fuseseră luaţi de lângă 
părinţii lor. Micul Diacon fu primul credincios în 
Dumnezeu pe care îl văzui de aproape şi nu îl 

voi uita niciodată. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


erghei Kurdakov - 
lartă-mă, Nataşa! 
Capitolul 8 

Viaţa de criminal se învaţă 


Când împlinii 15 ani, împrejurări noi contribuită 
la orientarea diferită a vieţii mele. Tovarăşul 
Skripko, directorul comunist al şcolii, începu să 
se intereseze de mine în mod deosebit şi să mă 
ajute. Era primul om care arătase vreodată un 
asemenea interes în privinţa mea. Mulțumită 
sfaturilor lui şi a felului de a preda comunismul, 
începui să mă interesez mai activ de secţia 
Uniunii Tinerilor Comunişti din şcoala noastră, 
începu să-mi canalizeze întreaga energie, 
mereu în efervescenţă, către activitatea în sânul 
Uniunii şi eu mă aruncai în aceasta cu 
entuziasm. Într-o zi, directorul mă căută şi-mi 
zise: 


—  Kurdakov, te-am urmărit acţionând la 
Uniune. Cred că ai stofă de şef. Nu ţi-ar 
place cu adevărat să începi la anul să vezi de ce 
eşti în stare? Dacă vrei într-adevăr, ai putea 
ajunge departe. Ai putea conduce Uniunea aici, în 
şcoală. 


Nu ar fi asta ceva minunat? mă gândii. Să fiu 
şeful Uniunii Tinerilor Comunişti/7 De ce nu? 
Eram rege la Barisevo şi ajunsesem cu uşurinţă; 
începui aşadar să studiez cu mare zel 
marxismul şi leninismul. 


Nu văd ce ar fi putut avea o mai mare influenţă 
asupra vieţii mele şcolare decât acest studiu al 


principiilor comunismului şi al obiectivelor 
sale: unitatea tuturor popoarelor şi 
fraternitate umană! De la fiecare după 
posibilităţile sale şi fiecăruia după nevoi! Aceste 
adevăruri găseau în mine ecou. Înainte de a le 
descoperi, nu crezusem în nimic, nu avusesem 
timpul de a mă gândi la o angajare profundă sau 
la vreo credinţă. Acum credeam în ceva: în 
comunism. 


Nu era comunismul veritabil cel încarnat de 
Irina cea Mare şi de Unchiul Nichi. Ei nu 
erau adevăraţi comunişti.  Brutalitatea şi 
slăbiciunile lor nu aveau nimic a face cu 
comunismul şi idealurile lui. Cum s-ar fi putut 
oare aşa ceva? El propovăduia fraternitatea 
între oameni şi egalitatea tuturor popoarelor. 
Totuşi, pentru Nişman şi Irina cea Mare, trebuia 
ca în orfelinat să domnească o atmosferă de 
ură; numai cei mai puternici aveau dreptul la 
viaţă. Legea era făcută de forţă, ceea ce era 
complet opusul egalităţii pentru toţi. 


Însă nădejdea pe care eu mi-am pus-o în 
comunism nu era împărtăşită de prietenii mei 
de la Barisevo. Duritatea şi ura ce domneau 
acolo îi câştigaseră, cu consecinţele lor tragice, 
unele după altele. Prietenul meu Alexandr şi 
fratele lui Vladimir fugiră la Novosibirsk. La 
orfelinat nu se remarcase lipsa lor câteva zile 
sau chiar o săptămână. Alex şi Vladimir 
începură să bântuie printr-un parc din centrul 
Novosibirskuiui, unde şi dormeau, şi furau 
alimente ca să poată trăi. Într-o zi, furară mai 
multe sticle de vodcă şi se îmbătară repede. 
Atacară un tânăr în parc şi-l bătură sălbatic. O 
făcură fără premeditare, dar în beţia lor nu mai 
ştiau ce fac. Alex prinse de gâtul tânărului o 
curea din piele şi-l târî prin parc, pe o distanţă 
de vreo 300 de metri. După ce traversă astfel 


parcul, Alex îi scoase cureaua de la gât şi-i urlă: 
— Dacă ai vreun pic de bun simţ, ia-o din loc! 


Dar tipul nu se clinti. Alex îl privi îngrozit. 
Omul era mort, ştrangulat cu centura. Alex şi 
Vladimir dispăruseră cât putuseră de repede, dar 
poliţia reuşi până la urmă să-i aresteze. 


Prienenul meu Alex, care avea cu doi ani mai 
mult decât fratele lui, fu împuşcat. Vladimir fu 
trimis la închisoare unde se află şi acum. 


Alţi copii din orfelinat, în vârstă de 15 sau 16 
ani, fugiră pentru a se deda la crimă, la droguri 
sau la prostituție. Rata criminalităţii era foarte 
ridicată la Novosibirsk şi se putea foarte uşor 
pătrunde în lumea interlopă. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Cercul prietenilor mei apropiaţi nu fu atins înainte 
ca Ivan Cernega să dispară din orfelinat. La 
început, nu fui deloc îngrijorat, deoarece ştiam că 
Ivan era în stare să se descurce de unul 
singur. Îmi închipuiam că se distrează bine în 
Novosibirsk. Ceea ce nu ştiam eu totuşi era că el 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


se încârdăşise cu o bandă notorie din acest 
mediu şi că prăda trenuri - ceea ce-i reuşi 
de 

minune pentru un timp. Într-o zi, Boris veni la 
mine într-un suflet. Foarte agitat, mă întrebă: 


— Serghei, ai veşti de la Ivan? 
— Nu, de ce? Ce se 

întâmplă? 

— A fost prins. 


— Prins, de cine? 


— De poliţie. S-a înhăitat cu o bandă de 
cerşetori care jefuiesc trenurile şi au fost 
surprinşi când încercau să oprească unul. 


— Ivan, să jefuiască trenuri! Boris, ai înnebunit, îi 
zisei. 


— Nu, Serghei, e adevărat. Este la postul 
central de poliţie din Novosibirsk. O să fie trimis 
la puşcărie. 


— Îl putem vedea? 


— N-are nici un rost, Serghei. Nimeni nu se poate 
apropia de el. 


Bietul Ivan, mă gândii. Dragul meu prieten! 
Trăisem împreună multe aventuri şi 
împărtăşisem tot felul de experienţe de la prima 
noastră întâlnire, când eu nu aveam decât 8 ani. 
Era atunci un băieţel senin şi fericit, mereu cu 
un surâs pe buze. Reuşea mereu să vadă partea 
frumoasă a lucrurilor. Fu condamnat la o lungă 
pedeapsă de muncă forţată şi încă mai este 
închis în cine ştie ce parte a Rusiei. 


Cât despre mine, nu eram doar primul din 


clasă la marxism-leninism, dar şi la fizică, 
matematică, limbi străine, geografie şi economie 
politică. Având multă uşurinţă pentru limbile 
străine.  Învăţasem germana încât puteam 
vorbi destul de bine. Cred că faptul că eram 
protejatul directorului comunist al şcolii mă 
stimula considerabil. Dar numai la început. După 
moartea tragică a delicatului meu prieten Saşa, 
eram motivat mai ales de ambiția de a “reuşi”. 
Şi-mi pusei deviza în practică învățând cu 
mare zel. Obţinui nota maximă sau “perfect', 
la 

majoritatea materiilor. 


Directorul comunist îmi spuse într-o zi: 


— Kurdakov, mi-ar place să faci elevilor din 
primele clase expuneri despre comunism şi 
marxism-leninism. 


— De acord, spusei, dându-mi seama că era 
vorba de o mare onoare. Aveam permisiunea de 
a 

absenta de la propriile mele ore pentru a merge 
să ţin conferinţe la clasele mai mici. Intre 
altele,  abordai imperialismul, războiul din 
Vietnam, care începea atunci să ocupe primul 
loc în 

literatura comunistă rusă, şi alte teme politice, 
fără a mai vorbi despre doctrina marxistă. 


Directorul şcolii era mulțumit. 


— Continuă aşa, îmi spuse el. Ţi se deschide 
înainte o carieră de prim ordin... şi vei părăsi 
şcoala având un calificativ excelent. 


Laudele lui contau mult pentru mine, pentru că 
el era nu numai director de şcoală, dar şi un 
important funcţionar comunist al regiunii şi eu 


ştiam că pentru a ajunge într-un post important 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


în societatea sovietică trebuia să ai referinţe 
excelente din partea funcţionarului local al 
Partidului Comunist. Se părea că totul îmi 
reuşea. 


În timpul vacanței şcolare din vara lui 1966, 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


-on v to z` 


Boris, Mihail Kirilin şi cu mine petrecurăm mult 
timp la Novosibirsk. Puteam să  părăsim 
orfelinatul şi să ne întoarcem după bunul nostru 
plac. Într-o zi, mă întâlnii în Novosibirsk cu 
cei doi prieteni ai mei copleşiţi de entuziasm. 
Mă întrebai: Ce pun la cale băieţii ăştia? 

— Serghei, începu Mihail, în oraşul 

meu natal, la Taşkent, sunt mulţi 

musulmani. — Ştiu, mi-ai spus. 


— Serghei, am acolo mulţi prieteni şi 
numeroase rude. Se fumează mult haşiş în 
regiune, ştii, şi cred că pot vorbi cu cunoscuţii 
mei ca să cumpărăm puţin. 


Aha! Aha!, îmi zisei. Aici voiau să ajungă. 

— Am putea face rost, 

continuă Mihail foarte 

aţâţat, şi să-l vindem aici. 

Mă gândii o clipă. La prima 

vedere, ideea nu părea 

deloc rea. 

— De ce nu? replicai. Am 

putea face o grămadă de 

bani. 

— Perfect, şi n-o să fie greu. 

— Dar unde o să-l 

depozităm! Întrebai, 

— Unde? ia să vedem... la 

orfelinat. 

— Ţi-ai pierdut minţile, 

Mihail? 

— Nu, mi se pare o idee genială. Cui i-ar 
trece prin cap să caute droguri într-un 
orfelinat? — Mda! Nu-i rău. 

— Sigur, vom putea să vindem în cantităţi mici 
în Novosibirsk. Oraşul geme de tineri care nu 
vor decât să cumpere. 


— De unde am putea începe? întrebai. 


— Nick - este asociatul meu - şi noi am vorbit 
deja. Plecăm cu trenul spre Turkestan în trei sau 
patru zile. 


Cu ajutorul “vistiernicului" nostru, adunarăm 
bani cât fu posibil, iar Mihail şi cu Nick luară 
trenul cu destinaţia regiunile sudice ale Rusiei 
asiatice pentru a stabili contacte. 


Se întoarseră în Barisevo cam trei săptămâni mai 
târziu, surâzători. 


Văzându-i astfel, fui sigur că reuşiseră. Găsirăm 
o ascunzătoare bună pentru haşiş la orfelinat, 
care se dovedi a fi un paravan excelent pentru 
noile noastre afaceri. 


Mihail începu să vândă drogul imediat ce-l 
desfăcurăm. Unii dintre băieţii mai mari din 
orfelinat 

fură primii lui clienţi şi fumau în ascuns. Nu 
avurăm a ne teme prea tare de Unchiul Nichi, 
de 

Irina cea Mare şi de ceilalţi unchi şi mătuşi; 
după cum mergeau lucrurile, şi mai ales în 
timpul 

lunilor de vară, orfelinatul funcţiona de-o 
manieră autonomă, disciplina era foarte 
relaxată şi 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


avură loc foarte puţine controale. În orice 
caz, noi, băieţii,  învăţaserăm să ne 
descurcăm singuri şi ştiam să le evităm. 


Mai apoi merserăm la Novosibirsk, stabilirăm 
anumite contacte cu tineri de acolo şi reuşirăm 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


să 

ne desfacem marfa încă de la primire. Într-o zi, în 
timpul uneia dintre călătoriile noastre de 
afaceri, ne  întâlnirăm pe stradă cu Nikolai 
Povaieiev. Ne îmbrăţişarăm şi ne băturăm pe 
spate. 

Era pentru prima oară când îl întâlneam de când 
părăsise Barisevo pentru a fi trimis într-un alt 
orfelinat. Îmi povesti că se alăturase unei 
organizaţii criminale din Novosibirsk, care 
făcea 

parte dintr-o rețea cu ramificații în toată tara. 
Aflai mai târziu că fiecare stat al U.R.S.S. fusese 
împărţit în regiuni şi că fiecare regiune era 
atribuită unei organizaţii criminale. Povateiev îmi 
relată că participase la un congres în 
apropiere de Moscova în cursul căruia şefii 
bandelor 

criminale din întreaga Uniune Sovietică se 
întâlniseră în secret pentru a zona ţara. Îmi 
povesti 

de asemenea cum legase prietenii solide cu unii 
dintre aceşti şefi, dintre cei mai de vază. 

— Asta nu mă miră, Nikolai, îi spusei. Tot tu ai 
rămas, reuşeşti să te faci acceptat de oricine. 

— Şi tu, Serghei, tu în ce te-ai băgat? 


— Mihail, Boris şi cu mine am început să facem 
comerţ. 

— Am aflat că erai şeful 
tinerilor comunişti la 
Barisevo, E adevărat? — 

Da, e adevărat, 
răspunsei, 

— Deci nu ai reuşit să te 
hotăreşti? Ce vrei să fii: 
comunist sau comerciant? 
Râsei. 

— Păi, îi răspunsei, toată 
lumea trebuie să mănânce, 


chiar şi comuniştii. Şi mă 

gândii la moartea suferită de 

Saşa. 

— Ascultă, Serghei, zise el, te văd peste două 
săptămâni. Am ceva în vedere pentru tine. Eşti 
de acord să ne întâlnim în acelaşi loc, la aceeaşi 
oră, peste două săptămâni? 


— Sigur, îi promisei şi ne văzurăm fiecare de drum. 


Când ne regăsirăm la acea întâlnire, Nikolai trecu 
direct la subiect. 


— Ascultă-mă bine, Serghei, îţi pierzi timpul 
ocupându-te cu afaceri atât de mărunte. Te 
omori cu munca, îţi asumi tot felul de riscuri şi 
cu ce te alegi? 


Mă gândeam înainte că nu mă descurcam prea 
rău. Dar pe lângă activităţile lui Nikolai, asta nu 
era mare lucru. Nikolai îşi dădu seama că 
propunerile lui mă puneau pe gânduri şi începu 
să facă presiuni asupra mea. 


— Serghei, zise el, cei cu care lucrez eu au 
nevoie de băieţi ca tine. Tu eşti tânăr şi eşti bun 
în meserie. Numele tău nu figurează pe 
listele de traficanţi stabilite de brigada 
pentru stupefiante. Tu eşti dintre cei care nu 
trezesc suspiciuni la poliţie. 

Toate acestea mi 

se păreau 

extraordinare, 

aşa că-i spusei: 

— De acord, 

Nikolai, ce vrei să 

fac? 


— Păi, avem nevoie de curieri. Tot ce ai de făcut 
este să strângi marfa şi s-o depozitezi la locul 


indicat. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


erghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! 
— Mi se pare ceva simplu. 


— Este simplu. Este tot ce ai de făcut. 

Tot 

vorbind, 

continua 

răm să 

avansăm 

şi 

repetai: 

Afacerea 

mi se 

pare 

bună. 

Accept. 

— Formidabil, strigă el şi-mi dădu o palmă peste 
spate. Dar înainte de a putea începe această 
afacere cu Nikolai, trebuia să o termin pe cea cu 
Boris şi Mihail. Incă mai aveam nu puţin haşiş 
pe mână, pe care trebuie să-l lichidăm. 
Hotărârăm să mergem să-l vindem la Ulianovsk, 
oraşul natal a lui Lenin. 


Era vară şi mulţi turişti mergeau să vadă locul 
de naştere al lui Lenin. Gândeam că vom putea 
face afaceri bune acolo. 


Merserăm cu trenul şi în acest timp lichidarăm 
tot ce ne mai rămăsese de vândut. Cu aceeaşi 
ocazie, vizitai locul de naştere a lui Lenin; ceea 
ce, pentru mine - comunistul şi comerciantul - 
fu o experienţă remarcabilă. Fără întârziere, 
luarăm iar trenul şi revenirăm la Novosibirsk. 


Mă obişnuii repede cu noua mea muncă de 
curier: mă duceam în Piaţa Centrală a 
Novosibirskului şi stabileam contactul la o 
anumită tarabă. Mi se trecea pe furiş o pungă 
de hârtie şi mi se indica adresa unde trebuia s-o 
las. Duceam atunci pachetul la locul desemnat. 
Poliţia nu bănuia nimic; pentru ea, nu eram 
decât un vagabond de 16 ani. 


Eram bine plătit şi munca era uşoară. 


Eu nu am luat niciodată droguri şi nici nu am 
fumat haşiş. Eram un partizan înfocat al unei 
bune forme fizice şi ştiam că drogurile îmi 
puteau distruge corpul. Cum doream din toată 
inima să devin foarte puternic şi să rămân în 
continuare, îmi aplicam mie însumi o disciplină 
foarte strictă. Această minoră activitate nu era 
decât o distracţie pentru a câştiga ceva bani ca 
să-mi acopăr nevoile. Nimic mai mult. 


Apoi se produse ceva care dădu peste cap traiul 
meu relativ confortabil. Într-o zi călduroasă 
purtam haine uşoare de vară şi în buzunarul 
cămăşii aveam nişte haşiş pe care voiam să-l 
dau unor prieteni de la Barisevo. În tramvai în 
Novosibirsk eram înghesuiți ca sardalele, ceea 
ce ne făcea pe toţi să transpirăm şi mai 
mult. Eram împins şi strivit şi, deodată, unul 
dintre pacheţelele cu drog se sparse şi mi se 
împrăştie în buzunarul cămăşii. Haşişul are un 
miros particular, uşor de recunoscut. 


Coborâi din tramvai lângă un chioşc de ziare. 
Mă îndreptam spre el să cumpăr un ziar, când 
un bărbat înalt şi solid mă aborda şi-mi zise: 


— Vino puţin, tinere, aş vrea să te întreb ceva. 


Începui să bănuiesc că ceva nu era în regulă, 


totuşi îl urmai până într-o străduţă întunecoasă. 
Nu-mi era frică de el. Eram foarte tare la judo. Să 
mă descurc singur cu un om nu-mi punea 
niciodată probleme. Îmi era indiferent dacă 
era mai mare şi mai puternic decât mine. ÎI 
întovărăşii deci fără teamă. 

Odată ajunşi pe 

străduţă, îmi zise: 

— Ai droguri. 


— Nu, nu am de loc, minţii eu. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Mă înhaţă de cămaşă în timp ce eu mă 
pregăteam să-i aplic o lovitură de karate, urmată 
de o priză de judo. Nu aveam nici o idee 
despre ceea ce se petrecea în spatele meu. 
Exact în momentul în care ridicai mâna să-i aplic 
lovitura simţii o durere usturătoare în spate, ca şi 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


cum mi-ar fi vărsat cineva ulei fierbinte. Unul 
dintre acoliţii lui se apropiase de mine prin spate, 
pe furiş, şi mă înjunghiase cu un cuţit. Capul 
începu să mi se învârtă. Simţii cum îmi pierd 
puterile, mă lua ameţeala şi, căzând la pământ, 
îmi pierdui cunoştinţa. 


Când îmi revenii, mă găseam la spital. O întrebai pe 
infirmieră ce se întâmplase. 


— Te-au găsit pe o străduţă, răspunse ea. Ai 
pierdut mult sânge. Dacă nu te găseau, mureai 
din cauza hemoragiei. Lovitura de cuţit ţi-a 
perforat o arteră principală. 


Le dădui de ştire lui Boris şi lui Nikolai unde mă 
aflam şi veniră să mă vadă. In timpul vizitei, 
Nikolai se apropie şi-mi zise: 


Sergh 
ei, 
descri 
e-mi-i 
pe cei 
doi 
haida 
maci. 
Îi 
spusei 


— Păi eu nu l-am văzut 
decât pe unul. 

— Cum arăta? 

Îmi 

aminteam 

bine şi 

putui face 

o bună 

descriere. 


— Nu-ţi fă 

griji, 

Serghei! 

Ne 

ocupăm 

noi de el. 

Câteva 

zile mai 

târziu, 

Nikolai 

reveni şi 

zise: 

— Ei bine, Serghei, am avut grijă de cei doi 
amici ai tăi. N-au să mai deranjeze pe 
nimeni. — Ce-i cu ei? 

— Păi, am vorbit cu prietenii mei şi i-au găsit 
imediat. N-am să-ţi spun ce au păţit, dar totuşi 
să ştii că n-au să mai supere niciodată pe 
nimeni. 


Cunoscându-l pe Povaleiev, ghicii că erau pe fundul 
fluviului Obi. 


După aproape două săptămâni şi jumătate, 
mă lăsară să ies din spital. Boris şi Nikolai 
mă duseră la orfelinat, să mă refac. 


Doctorii declaraseră că dacă ar fi pătruns un pic 
mai adânc sub coastă, lovitura mi-ar fi fost 
fatală. De altfel, dacă nu m-ar fi descoperit 
decât puţin mai târziu, aş fi murit din cauza 
hemoragiei. 


Culcat în patul meu la orfelinat, servit de 
locotenenţii şi de sclavii mei, avui tot timpul să 
mă gândesc, în timp ce mă refăceam după 
rană. 


Vedeam din ce în ce mai limpede că ajungeam la 
o cotitură în viaţa mea. Trebuia fie să urmez 


calea aleasă de Nikolai Povaleiev şi să mă 
angajez mai adânc în acest mediu, fie să mă pun 
serios să-mi construiesc propria-mi carieră în 
organizaţia comunistă. Le experimentasem pe 
amândouă şi nu ştiam într-adevăr ce drum îmi 
convenea mai bine. Aspectul moral al problemei 
nu intra la socoteală. În definitiv, la câţiva 
metri depărtare, în micul cimitir al 
orfelinatului, 

zăcea corpul lui Sasa, o fiinţă bună, care nu 
fusese nici atât de rezistentă, nici atât de dură 
pentru a supravieţui. Dacă nu aveam grijă de 
viitorul meu, aveam să îndur aceeaşi soartă. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Trebuie să mărturisesc că eram puţin tulburat. 
Mă gândeam la lrina cea Mare care se impunea 
cu medalia ei. Partidul Comunist oœ 
recompensase şi la rându-i avea şi ea multă 
grijă de sine. Dar avea şi mai puţine scrupule 
decât anumite persoane din lumea interlopă cu 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


care avusesem eu de-a face. 


Dar îmi dădui seama că eram atras mai ales de 
politică şi de învăţătură. Tovarăşul Skripko, 
directorul comunist al şcolii, aprecia că 
aveam talent şi capacitate intelectuală. Cu 
ocazia studierii scrierilor lui Lenin şi a 
scopurilor şi obiectivelor comunismului, mă 
ataşai lor cu pasiune crescândă. Voiam să fac 
politică sau să lucrez pentru Partid. 


Şi aşa mi-am formulat opţiunea, întins în patul 
meu. Voi face carieră în sânul Partidului, cu 
ajutorul directorului comunist al şcolii. Voi 
discuta asta cu el cât mai curând posibil şi-l 
voi 

întreba cum ar trebui, după opinia sa, să-mi 
orientez viaţa şi cariera. Voi renunţa la toate în 
afara muncii de la Uniune şi mă voi dedica în 
întregime în văţăturii. Voi pune astfel un punct 
final fazei temerare a. vieţii mele. Acum a veam 
nevoie să studiez şi samă disciplinez. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


erghei Kurdakov - 
lartă-mă, Nataşa! 
Capitolul 9 

Am ales cariera militară 


Pierdui încetul cu încetul contactul cu Nikolai 
Povaleiev, cu Boris şi Mihail Kirilin; ei îşi 
continuau 

activitatea în lumea interlopă cumpărând şi 
vânzând droguri. Îi vedeam uneori, la sfârşitul 


săptămânii, când mergeam la Novosibirsk. 
Invăţătura şi obligaţiile pe care le aveam ca şef al 


Uniunii Tineretului Comunist îmi ocupau tot mai 
mult timp. Eram foarte exigent în obiectivele şi 
scopurile pe care le prevedeam pentru Uniunea 
noastră. Începui să am reputaţia de a fi un şef 
care ştia să-şi facă lumea să funcţioneze. 
Hotărâsem că organizaţia mea de tineret trebuie 
să 

fie cea mai bună din tot districtul. Asta nu era 
uşor, deoarece acesta din urmă cuprindea oraşul 
Novosibirsk şi imensa regiune care-l înconjura. 
Dar, pentru cariera mea, era important ca 
grupul meu să fie cel mai bun. 


Lunile treceau repede, obţineam rezultate 
excelente la învățătură şi grupul meu de 
tineret 

comunist devenise cel mai bun din întregul 
district. La sfârşitul lunii iunie 1967, obținui 
diploma 

de absolvire a şcolii. leşii printre primii din clasă. 
Cei trei elevi care obţinuseră cele mai bune 


rezultate aveau să primească medalii. O fată 
obţinu medalia de aur, iar eu primii una din 
medaliile de argint. 


Apoi sosi ziua cea mare; venise momentul 
de a fi apreciate toate organizaţiile Uniunii 
Tineretului Comunist din districtul Novosibirsk. 
Înalţi funcţionari comunişti erau prezenţi, iar eu 
eram aşezat cu grupul meu, aşteptând cu 
nerăbdare febrilă citirea listei laureaţilor. 

— Cea mai bună organizaţie de tineret 

comunist din districtul Novosibirsk este 

cea... Prezentatorul se opri un moment 

şi auzii, ţinându-mi răsuflarea: 

— ...Cea din Barisevo! 

Nu-mi credeam urechilor. Câştigasem! Toate 
privirile se întoarseră către mine şi lumea mă 
bătea pe spate când mă îndreptai spre podium să 
primesc recompensa în calitate de şef al Uniunii 
Tineretului Comunist din Barisevo. Fu o zi mare 
pentru mine. Răsunară aplauze bogate şi 
prelungite. Şefii comunişti ai districtului nostru 
mă  felicitară şi-mi strânseră mâna, şi în 
momentul când primii recompensa publică, 
activistul care mi-o înmâna declară: 


— Băiatul ăsta va ajunge departe! 


Era țelul pe care mi-l fixasem în viaţă - să reuşesc 
în toate şi să fiu în frunte. Aceste aplauze şi 
aceste felicitări care îmi răsunau în urechi 
îmi confirmau alegerea drumului. Ştiam că 
înţelegeam regulile jocului, că eram în stare 
să joc după aceste reguli şi să câştig. Nu-mi 
venise uşor să accept toţi anii petrecuţi la 


Barisevo, la “V-I", şi chiar mult mai înainte, 
la 
“Numărul Unu", loviturile dure pe care 


trebuise să le încasez şi aspra deprindere de 
a nu 


depinde de nimeni. Totuşi, mă întărisem şi mă 
călisem. Aceste lecţii îmi dăduseră un avantaj 
serios asupra celor ce cunoscuseră o viaţă mai 
uşoară sau mai protejată şi care avuseseră un 
tată şi o mamă care să se ocupe de ei. In jocul 
rivalităţilor, eu aveam viitor. Viaţa şi cariera mi 
se deschideau înainte şi ştiam că eram bine 
pregătit. Eram o fiinţă modelată de sistemul 
sovietic. Eram conştient de asta şi ştiam că 
aveam să ajung în primele rânduri. 


În prezent, aveam timp să-mi aleg o profesie. 
Înainte de toate, trebuia să-mi îndeplinesc 
stagiul militar. Mergeam la armată sau în 
altă parte? Discutasem cu tineri care fuseseră 
în armată şi ei îmi spuseseră: 


— Serghei, pentru tine este ultimul lucru pe 
care l-ai putea face. Nu te gândi. Viaţa este 
dură şi nu ai posibilităţi de avansare. leşind din 
armată, ai să începi ca muncitor în fabrică. Ce 
fel de viitor este ăsta pentru tine? 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Constatasem deja că viaţa de muncitor în 
fabrică nu era de invidiat. Nu mi-o doream. 
Imi trebuia ceva care să mă ajute să merg 
înainte. 


Discutai apoi cu prieteni care fuseseră în 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


marină. După ce i-am ascultat povestindu-mi 
experienţele, m-am hotărât pentru marină. Dar 
voiam să fiu ofiţer, nu simplu marinar În toate 
orfelinatele pe care le frecventasem, cu 
excepţia Orfelinatului nr.1 fusesesm şef, atât la 
şcoală cât şi în organizaţiile de tineret comunist. 
Acum, voiam să fiu şef şi în marină. 


Tovarăşul Skripko promise să mă ajute. 


— Kurdakov, zise el, am să-ţi fac un raport 
excelent şi am să te recomand călduros. la 
raportul 
ăsta, prezintă-l autorităţilor de recrutare în 
marină de la Novosibirsk şi spune-le să ia 
legătura 
cu mine. 


Pregăti aşadar un raport asupra activităţii mele în 
organizaţiile de tineri comunişti, începând cu 
perioada când eram octombrist şi până la 
momentul acela şi îl transmise autorităţilor 
din Novosibirsk, cu o menţiune specială. Trimise 
o copie şi la Leningrad, pentru a însoţi cererea 
mea de admitere la Academia Navală. 


La începutul lui august 1967, aflai la Barisevo 
fusesem acceptat ca aspirant ofiţer la 
Academia Navală din Leningrad. Ce veste 
bună! li puteam mulţumi pentru asta 
tovarăşului Skripko. Mi-a venit foarte greu să-mi 
iau rămas bun de la prietenii mei apropiaţi - dar 
singura mea preocupare era de a merge înainte 
şi de a nu privi înapoi. 


Când trebui să merg la gara din Novosibirsk 
pentru a lua trenul pentru Leningrad, privirile mi 
se opriră asupra locurilor pe care învăţasem să le 
cunosc bine în timpul ultimilor 10 ani, de pe 
vremea când, copil fără căpătâi, vagabondam 


ca 


pe aici. În cele din urmă auzii ultimul apel: 
“Pasagerii cu destinaţia Moscova să poftească în 
vagoane". Urcai în vagon şi, câteva momente 
mai târziu, trenul începu să iasă încet din gară. 
Deodată, îmi dădui seama cu stupefacţie că o 
mare parte din viaţa mea se sfârşea. De la 
fereastră, contemplai o ultima dată, cu nostalgie, 


această gară masivă. 


Pierdut în gânduri, mă instalai pentru o lungă 
călătorie care trebuia să mă ducă la Leningrad. 
Trenul părăsi încet gara şi traversă cartierele 
mărginaşe ale oraşului. Odată ajunşi în câmp, 
câştigarăm viteză. Ţăcănitul roţilor începu să-mi 
vorbească. Mi se părea că-mi spune: “ Clic - 
clac, clic - clac, ai reuşit, ai reuşit. Clic - clac, clic 
- clac, ai reuşit, ai reuşit." 


„Ei da, îmi zisei, ai reuşit, Serghei. Dar toţi 
prietenii tăi care nu au reuşit, ce-au ajun?" 
Revăzând trecutul, feţele celor care nu 
reuşiseră îmi trecură ca un fulger prin faţa 
ochilor. Şapte băieţi ajunseseră la Orfelinatul 
nr.1 cam în acelaşi timp cu mine, când 
aveam 6 ani. Crescuserăm împreună. Din şapte, 
eram singurul care terminase şcoala secundară şi 
aveam speranţa să reuşesc în viaţă. 


Când, privind pe fereastră, fixai distrat întinderea 
posomorâtă a Siberiei, care defila rapid, alte feţe 
începură să mi se prezinte: Ivan Cernega, 
Alex şi Vladimir Lobuznov, Nikolai  Soskin, 
Nikolai Povaleiev, Boris Lobanov, Mihail Kirilin, 
Alex Popov, “vistiernicul" nostru şi toţi vechii mei 
prieteni. Unii deveniseră hoţi, alţii traficanţi de 
droguri, iar alţii asasini. Aproape toţi avuseseră 
necazuri serioase. Bunul meu prieten Ivan 
Cernega era condamnat la numeroşi ani de 
închisoare, iar Alexandr fusese împuşcat. 


Asta mă făcea să-mi dau seama de numărul de 
băieţi şi de fete din orfelinatul din Barisevo care 
deveniseră criminali, bandiți său prostituate. Cei 
slabi, ca Saşa Ognev, muriseră sau se 
sinuciseră. 


Mă gândii la Diacon şi mă întrebai ce se va alege 
de el? Unde se va duce? Va apuca el ziua 
când să intre în acea şcoală biblică la care visa 
atâta? Bineînţeles că nu. Era un loc în societate 
pentru un asemenea copil? Toţi ceilalţi “orfani 
oficiali" smulşi de lângă părinţii lor mi se 
îmbulziră în memorie. Ce aveau să devină? 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Trenul traversa întinderea vastă gonind către 
Moscova şi curând mi se păru că roţile îşi 
schimbaseră mesajul şi-mi ziceau: „Fii tare, fii 
tare". Şi-mi dădui seama că era esenţial să iau 
aminte la mesajul roţilor. 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


După o călătorie lungă şi obositoare, trenul intră 
în gara Kazan, din Moscova. Coborâi şi începui o 
şedere de două zile în capitala ţării noastre. 


Primul loc unde mă dusei fu mormântul lui 
Lenin. Ajungând acolo, mă aşezai la coadă şi 
aşteptai răbdător în picioare timp de mai multe 
ore înainte de a putea intra. Ca octombrist, 
fusesem nepotul lui Lenin, iar ca şef al Uniunii 
Tineretului Comunist, fusesem fiul lui. Într-o zi, ca 
membru deplin al Partidului Comunist, urma să 
fiu tovarăşul lui. 


Intrând în acest sanctuar liniştit şi apropiindu-mă 
de rămăşiţele pământeşti ale Tătucului Lenin, fui 
cuprins de un sentiment de teamă şi de 
venerație. Mă apropiai şi privii în linişte corpul 
omului care-mi ocupase atâtea ore de studiu şi 
care pentru mine era un dumnezeu. El stătea la 
originea  “religiei' mele care îmi permisese să 
cred în ceva pentru prima oară în viaţă. El mă 
învățase egalitatea, fraternitatea şi ajutorul pe 
care cei puternici trebuiau să-l dea celor slabi. 
Mă  închinai şi-i adresai o rugăciune. Fu cu 
siguranţă o rugăciune. Nu pot descrie asta în alţi 
termeni. Mă rugai: „Ajută-mă în viaţă, Tătucule 
Lenin. Ghidează-mă şi condu-mă când voi avea 
nevoie. Ajută-mi să-ţi înţeleg învăţătura şi să 
mă  conformez ei. Înlătură obstacolele şi 
pericolele de pe drumul meu şi din viaţa mea. 
Ascultă-mă şi îndrumă-mă. Ajută-mă, Tătucule 
Lenin". Ridicai ochii mai privii corpul neînsufleţit 
al lui Lenin câteva minute şi plecai. Într-un fel, 
mă simţeam mai puternic şi mai apt să înfrunt 
ceea ce mă aştepta. 


A doua zi, luai trenul către Leningrad, la mai bine 
de 700 de kilometri nord-vest de Moscova, şi 

ajunsei puţin după aceea pentru a începe un 
capitol nou în viaţa mea: o carieră de ofiţer naval 


mi se deschidea înainte şi mergeam să studiez la 
Academia Navală “Alexandr Popov". Când 

eram la Barisevo, încercasem să fac să se creadă 
că unchiul meu Alex Popov dăduse numele 

Academiei. Când văzui Leningradul întâia oară, 
înţelesei imediat de ce fusese numit “regele 
oraşelor sovietice" şi de ce Voltaire, în secolul 
al 18-lea, spusese: “Măreţia tuturor oraşelor 
Europei nu o poate egala pe cea a Sf. 
Petersburgului" (vechiul nume al 
Leningradului). 

Leningradul oferea un amestec rar: măreţia 
eternă a Rusiei se alia la cultura lui modernă. Fu 
numit adeseori capitala țarilor şi leagănul 
comunismului. Purtă timp de secole numele 
fondatorului său, Petru cel Mare. Numele actual îi 
fu atribuit în 1924, în onoarea lui Vladimir 
llici Lenin, care într-o zi de octombrie 1917 
declanşa insurecția care transformă Sfânta Rusie 
în 

Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice. 
Formând primul guvern comunist din istorie, 
el 

declanşa o explozie ideologică care avea să 
zguduie şi să schimbe faţa lumii. Un panou uriaş 
de 

30 m înălţime îi purta portretul şi se profila 
deasupra străzilor, dominând celebra piaţă a 
Palatului din Leningrad. 


Oraşul corespundea descrierilor pe care le 
citisem şi imaginilor pe care le văzusem: este un 
oraş al podurilor. Sunt aproape 600 de poduri 
care trec peste numeroasele canale şi râuleţe ce 
se întretaie cu străzile. Îmi amintesc că linia 
trasată de oraş în văzduh mi se părea deosebit 
de joasă pentru un oraş de 4.000.000 de 
locuitori. Dar aveam să aflu că aceasta se 
datora legii care limita toate clădirile cu 


excepţia bisericilor - mai exact a turlelor lor - la 
o înălţime care să nu depăşească cei 31 mai 
palatului de iarnă al țarilor. 


Parcursei de la un capăt la altul Bulevardul 
Nevski, artera principală a oraşului, şi încă îmi 
aduc aminte de nenumăratele magazine, 
restaurante şi cafenele care  mărgineau 
trotuarele acestei artere, lungă de aproape 5 
km. Imi veni brusc în minte descrierea unuia 
dintre poeţii noştri. După el, bulevardul Nevski 
era “cea mai romantică stradă din lume". Şi era 
adevărat. 


Leningradul este totodată un oraş cu muzee; cel 
mai remarcabil este muzeul Ermitaj; se află în 
palatul de iarnă, care are 1100 de camere şi 
care iniţial aparţinea Ecaterinei cea Mare. Ghizii 
povestesc vizitatorilor că dacă ar privi fiecare 
obiect expus câte un minut, le-ar trebui 12 ani 
pentru a le face un tur complet. Mai bine de 
3.000.000 de vizitatori trec pragul muzeului în 
fiecare an. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Celor mai mulţi dintre locuitorii Leningradului le 
place să evoce trecutul istoric al oraşului, şi pe 
bună dreptate, dată fiind rezistenţa lor eroică 
şi îndârjită în timpul celor trei ani de asediu 
impus de Hitler şi masacrarea celor 200.000 de 
soldaţi şi a peste 1.000.000 de locuitori. Una 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


dintre zilele cele mai grele ale asediului nazist a 
fost aceea când mai mult de 8.000 de cetăţeni 
îşi găsiră moartea în 24 de ore. Oraşul însuşi se 
ridicase în mod remarcabil după starea de 


distrugere în care se afla după 
bombardamentele fâră precedent pe care le 
îndurase, deşi 


populaţia lui de odinioară fu micşorată cu 
1.000.000 de persoane pierdute pentru 
totdeauna în 

anonimatul giganticelor gropi comune. Studiasem 
toate acestea în vederea vizitei la Leningrad. 
Desigur, nu eram numai nerăbdător să fiu în 
Leningrad, ci şi să ajung la Academia Navală 
“Alex _ 

Popov". |n cele din urmă, autobuzul meu 
ajunse acolo. Academia se află la periferia 
Leningradului, într-o regiune împădurită, destul 
de departe de centrul oraşului. In prima zi, toţi 
proaspeţii recruți fură adunaţi şi ne trecură în 
revistă. Cum gazdele noastre, respectiv vechii 
elevi ai şcolii navale, fuseseră convocate spre a 
ne privi cu băgare de seamă, noi eram foarte 
stânjeniţi de aceste priviri iscoditoare. Dar 
gheaţa fu spartă rapid când cei vechi se ridicară 
Şi 

începură să strige: 

— Cine vine din 

Moscova? 

Sau: 


— Cine vine de la Harkov? 


Sau din Doneţ sau din Başkiria... De fiecare dată 
când se ridicau mâini, vechii cadeți şi noii veniţi 
provenind din aceeaşi regiune se reuneau. In 
acest fel, cei vechi, care veneau din toată 
Uniunea Sovietică, îi descopereau pe noii recruți 
care proveneau din oraşul lor natal. Cu aceste 
întâlniri se şi legau prietenii. 


Cineva întreabă: 
— Cine vine din Novosibirsk? 


— Eu, strigai emoţionat şi privii înjur, reperând curând 
unul dintre cei vechi, care zâmbea. 


Merserăm unul către celălalt şi, după o 
strângere de mână, ne prezentarăm. Il chema 
Vasili, 

era cu doi ani mai mare decât mine şi era o fire 
deschisă şi caldă. Fui fericit să-l cunosc, pentru 
că mă ajută să mă adaptez ia regulile 
Academiei Navale şi să evit multe necazuri. 
Cum se 

întâmplă în multe şcoli, exista obiceiul ca elevii 
din clasele superioare să-i sâcâie pe noii-veniţi, 
într-un mod foarte prietenesc, de altfel. Mă 
înţelegeam bine cu Vasili şi  petrecurăm 
împreună 

multe ore, discutând. Curând, puternice legături 
de prietenie ne uniră, legături care aveau să 
dureze mulţi ani. 


La studii, aveam de ales între două 
specializări distincte, una de mecanică, alta 
de radio. 


Fusesem întotdeauna bun la fizică şi la 
matematică şi eram fascinat de aparatura radio 
Şi de 

electronică. 


La trei zile după sosirea noastră la 
Academie, o data instalaţi, toţi noii cadeți se 
strânseră pentru a-şi alege şefii organizaţiilor 
Uniunii Tineretului Comunist pe secțiile 
Academiei. Fură prezentate nume şi cineva 
spuse: 


— Eu îl propun pe Serghei Kurdakov. 


Mă mirai, pentru că nu eram decât un nou venit; 
şi am fost foarte surprins când se trecu la vot şi 
fui ales şef. 


Aflai mai târziu că faptul de a fi avut cea mai 
bună organizaţie de tineret comunist din 
districtul 
Novosibirsk fusese cauza. Bazându-se pe 
această reputație, secretarul organizației 
Partidului 
Comunist din cadrul Academiei Navale îmi 
propusese numele. Alegerea mea fu deci 
automată. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


De câte ori avea să fie nevoie, în timpul anului 
care urmă, mă ocupai de organizaţia de tineret 
comunist a secţiei de radio a Academiei 
Navale.  Organizarăm cursuri şi predam 
teoria 

comunistă şi, pentru propria mea formaţie, 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


asistam la conferinţe de geopolitică şi de 
actualități. 


Regimul şi disciplina de la Academia Navală 
erau rigide şi dure, dar pentru mine, după viaţa 
petrecută în orfelinat, Academia reprezenta 
o ameliorare. In vreme ce alţi cadeți, care 
duseseră o viaţă mai ferită de greutăţi nu 
suportau acest regim şi plecau, eu mă simţeam 
bine şi puteam să-mi îndeplinesc total 
satisfăcător munca pe care o aveam de făcut 
mai cu seamă în cadrul Uniunii Tineretului 
Comunist. 


La sosirea mea în Academie, făcui cunoştinţă cu 
Pavel Sigorski, care avea să devină unul dintre 
cei mai buni prieteni ai mei. Era un cadet mai 
vechi şi provenea din partea aceea a Poloniei 
care fusese anexată de U.R.S.S. în urma 
războiului. Cum era un polonez naţionalist, nu 
vorbea decât poloneza în prezenţa mea. Asta ne 
amuza, iar el îmi zicea: 


— Dacă vrei să vorbeşti cu mine, va trebui să înveţi 
poloneza. 


Găsii bună ideea şi-i cerui aşadar să mă înveţe, 
ceea ce şi făcu. Curând, începurăm să vorbim 
între noi doar în limba lui maternă. 


Eram adeseori de gardă la poarta Academiei. 
Intr-o dimineaţă de duminică, văzui nişte 
oameni traversând un teren învecinat. 


— Cine sunt? îl întrebai pe cel cu care eram de gardă. 
— Nişte credincioşi. Îi urmării cu privirea. 


Fuseseră întotdeauna pentru mine, şi încă mai 
erau, un obiect de mare curiozitate. 


— Unde se duc? mai întrebai. 


— A, răspunse el, este o biserică acolo, după copacii 
ăia, şi se duc la ea. 


Era adevărat. Aici, la periferia Leningradului, 
o biserică primise permisiunea de a rămâne 
deschisă. Toţi credincioşii din oraş care doreau să 
participe la un serviciu de cult, trebuiau să se 
întâlnească la ţară. Fui impresionat. Îmi 
aminteam că citisem la şcoală în constituţia 
noastră, a 

Uniunii Sovietice, că toţi cetăţenii aveau dreptul 
la o totală libertate religioasă, atât în planul 
credinţei, cât şi în planul serviciilor de cult. Şi mă 
gândii: Este adevărat. Libertatea religioasă 
există în Uniunea Sovietică. Credincioşii se 
duceau în mod deschis la biserică. Era o dovadă 
a 

libertăţii religioase. 


Lunile de iarnă ale lui 1967 şi de primăvară ale 
lui 1968 se scurseră cu repeziciune. Activitatea 
mea în cadrul Academiei Navale mă captiva 
tot mai mult. Toate materiile mă interesau 
puternic, dar cursurile de marxism-leninism şi 
de politică îmi produceau o bucurie deosebită. 
Eram într-adevăr pasionat şi învăţam din greu. 


Fui fericit când sosi luna aprilie, pentru că mă 
hotărâsem să plec în călătorie în timpul vacantei 
de primăvară, să merg la Novosibirsk şi la 
Barisevo. Imi petrecui vacanţa în mod minunat. 
Mă bucurai mult să-mi revăd vechii prieteni. Dar 
ceea ce mă impresiona cel mai mult în timpul 
celor două săptămâni de vacanţă fu un 
incident care se  petrecu în timp ce 
parcurgeam cu autobuzul mica distanţă de la 
Novosibirsk la Barisevo, când mergeam să-mi 
văd prietenii la orfelinat. Străbătând cartierul 


Inskaia, remarcai că un autobuz care era în 
faţa noastră era prins într-un blocaj de 
circulaţie. Mă uitai pe fereastră, încercând să- 
mi explic ce se întâmplase; văzui camioane 
blocând drumul, maşini de poliţie, două maşini de 
pompieri şi sute şi sute de oameni care se 
înghesuiau unii în alţii. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Era un blocaj uriaş. Toţi călătorii din autobuzul 
nostru îşi dădură seama că avea să fie o oprire 
îndelungată şi  încercară să afle ce se 
petrecea. Nimeni nu putea pătrunde misterul. 
Tot ce puteam şti era că multă lume se agita 
frenetic acolo, înaintea noastră. Apoi, câteva 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


persoane se desprinseră din această mulţime 
colcăitoare, o luară în direcţia noastră şi 
urcară în autobuzul nostru. Îi întrebarăm despre 
ce era vorba. 


Aceştia ne-au informat că era vorba despre 
nişte credincioşi. Imi imaginasem credincioşii ca 


fiind bunici şi bunicuţe, bătrâni şi încovoiaţi. Dar 
aceşti credincioşi nu corespundeau de loc ideii 
pe care mi-o făcusem eu despre ei. Proveneau 
din toate categoriile de vârstă. Mulţi erau la fel 
de tineri ca mine şi aspectul exterior şi 
îmbrăcămintea lor nu se deosebeau deloc de 
ale mele. 


Îi întrebarăm ce se întâmpla şi ne povestiră că 
numeroase biserici fuseseră închise. Dar că, în 
cele din urmă, după multe petiţii, tocmai 
obţinuseră din partea guvernului autorizaţia 
de a 

redeschide o micuță casă de rugăciune aici, în 
cartierul Inskaia, redeschidere care avusese loc 
în acea zi. Adăugară că, răspândindu-se vestea 
printre credincioşi, se aşteptaseră să fie multă 
lume, dar nu-şi imaginaseră că avea să fie o 
asemenea afluenţă. Sala de adunare putea 
cuprinde cam 150 de persoane. Dar sosiseră 
sute de credincioşi, umplând străzile şi blocând 
drumurile şi încercând toţi să intre. Şi nici nu era 
de mirare că erau atâţia! Novosibirskul este 
un oraş de 1.500.000 de locuitori şi timp de 
ani de zile nu avusese măcar o biserică 
protestantă. Astfel că, în ziua în care 
redeschiderea acestei unice adunări fusese 
autorizată, 

toată lumea se adunase. 


Poliţia nu întârzie să descindă la faţa locului şi 
dădu ordin credincioşilor să evacueze zona. li 


întrebarăm cum de-şi putuseră imagina că 
vor putea intra cu toţii pentru a se închina 
lui Dumnezeu, dar ne răspunseră: 


— Ei bine, aveam s-o facem pe rând. Plănuisem 
ca un grup să intre pentru o jumătate de oră de 
rugăciune şi de laudă lui Dumnezeu, iar apoi să 
iasă. După aceea, un al doilea grup de 150 
urma să intre şi tot aşa, până ce toţi îşi vor fi 
avut rândul. 


Uluit, clătinai din cap. Nu-mi reveneam, în 
primul rând, mi se spusese întruna că erau 
puţini 

credincioşi, dar iată că vedeam sute şi sute care 
se răspândeau pe străzile acestui mic cartier 
lipsit de importanţă. Mi se mai spusese şi ca 
numai bătrânii mai credeau în Dumnezeu şi 
totuşi 

erau mulţi tineri în această mulţime ce fremăta, 
căutând să intre în modesta sală pentru a se 
ruga. 


În cele din urmă, o dată credincioşii 
împrăştiaţi de poliție şi circulaţia restabilită, 
autobuzul porni mai departe către Barisevo. 
Scena pe care tocmai o trăisem mă urmări multă 
vreme. Ea îmi produse o puternică impresie pe 
care aveam s-o resimt de multe ori. 


Îmi petrecui restul vacanței cu prietenii mei de la 
Barisevo şi Novosibirsk, cu care avui multe 
clipe fericite. Dar curând, vacanţa se sfârşi, 
iar eu trebui să mă reîntorc la Leningrad. La 
întoarcere, muncii mai din greu ca oricând. În 
iulie 1968, terminând un an la Academia Navală 
din Leningrad, primii ordinul să-mi continui 
studiile la Academia Navală din Petropavlovsk, în 
provincia Kamceatka. 


Eram cu adevărat mulţumit. Acest transfer 
era un privilegiu. Academia Navală din 
Petropavlovsk era o instituţie importantă a 
Extremului Orient sovietic, situată pe ţărmul 
pacific al  U.R.S.S., la nord de Japonia. 
Kamceatka era denumită “ochii Rusiei". Era o 
promovare importantă să fii transferat la această 
Academie navală. Aproape toate navele flotei 
sovietice se găseau în această regiune şi fui 
încântat de această şansă. 


Îmi luai rămas bun de la prieteni, inclusiv de la 
prietenul meu polonez, despre care nu aveam să 
mai ştiu nimic câtăva vreme. Permisia mea 
militară îmi îngăduia o lună şi jumătate de 
vacanţă înainte de a mă prezenta la noua mea 
instituţie. Mă hotărâi să-mi petrec vacanţa cu 
prietenii mei din Novosibirsk. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Privind pentru ultima oară Leningradul, 
încercam o mare tristeţe. Simţeam că n-am 
să uit niciodată lungile zile pasionante de 
formare şi că-mi voi aminti cu siguranţă 
întotdeauna de frumuseţea fără seamăn a 
acestui mare oraş. 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


Călătoria a decurs fără nici un incident de la 
plecarea din Leningrad şi până în apropierea 
periferiilor Moscovei. Atunci se petrecu ceva 
ciudat. Auzii zarvă în vagonul dinaintea celui în 
care mă aflam; fiind curios din fire, mă hotărâi să 
văd ce se întâmpla. Traversai aşadar vagonul 
nostru în pas degajat şi intrai în următorul. 


Aici găsii trei tineri, mari şi zdraveni, care 
snopeau în bătaie un băieţel cu înfăţişare 
studioasă, cu ochelari groşi şi pielea albă. 


— Dă-ne banii, îi ziceau, altfel îţi frângem mâna. 


Puştiul tremura ca o frunză bătută de vânt. Unul 
dintre vlăjgani stătea în picioare cu faţa la ceilalţi 
călători şi avea grijă ca nimeni să nu intervină în 
timp ce ceilalţi doi se ocupau de băiat. Nu mi-au 
plăcut niciodată brutele şi ceea ce văzui mă 
scoase imediat din fire. Îmi smulsei centura 
militară, mi-o înfaşurai pe mână astfel încât 
catarama să-mi folosească pentru lovit şi mă 
repezii către băiat. Când cel care stătea de 
gardă înainta să mă oprească, mă aruncai 
asupra lui şi-l apucai de gât cu o priză de judo, 
apoi îl izbii de perete şi-i zdrobii figura cu boxul 
meu improvizat. Se prăbuşi fără cunoştinţă. 


Ceilalţi doi erau pe cale de a scoate banii din 
portofelul băiatului. 


— Lăsaţi banii, le spusei, altfel o încasaţi şi voi 
la fel! Işi văzură tovarăşul întins inconştient la 
pământ, înaintai să mă arunc asupra lor, dar 
dădură înapoi spunând: 

— Bine, bine, ne retragem. 


Coborâră în gara următoare, luându-şi prietenul cu ei. 


Băieţelul era, evident, complet năucit. Îl ajutai să- 
şi adune banii, apoi îl luai de mână, îl liniştii şi 
spusei să se aşeze. Din discuţie, aflai că îl 
cheamă Mihail Koptelov. Ezitai un moment dacă 
să-l întreb despre numele lui. Era prea puţin 
probabil să existe vreo legătură între el şi 
persoana la care mă gândeam eu. Dar, în cele 
din urmă, îl întrebai: 

— Eşti, din întâmplare, 

înrudit cu celebrul scriitor 

Konstantin  Koptelov?  — 

Desigur. Este tatăl meu. 


— Tatăl tău! exclamai. 


Eram într-adevăr impresionat. Numele 
acesta, Konstantin Koptelov este cunoscut 
tuturor iubitorilor de carte din U.R.S.S. Este unul 
dintre cei mai celebri şi populari scriitori din 
Rusia; a luat premiul Lenin pentru literatură. 
Numele său era cunoscut în toată Uniunea 
Sovietică. Din acel moment, îi vorbii cu un 
interes crescut. Mihail mă întrebă cine eram şi 
încotro mergeam, iar eu îi spusei. 


— Ascultă, zise el, pentru că eşti la Moscova, 
Serghei, de ce nu ţi-ai întrerupe călătoria să vii 
la noi, să-i cunoşti pe părinţii mei? 


Senzaţional, îmi spusei, o ocazie de a-l cunoaşte 
pe Konstantin Koptelov! Nu-mi trebui mult timp 
pentru a mă hotărî. 


— De acord, încuviinţai. Oricum, am de aşteptat 
câteva ore. 


Mă simţeam foarte tulburat de ideea de a întâlni pe 
unul dintre cei mai mari scriitori ruşi. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Coborând din tren, luarăm metroul pentru a 
merge la Mihail; odată ajunşi, mă prezentă 
părinţilor lui şi le povesti ce se întâmplase în 
timpul călătoriei la întoarcere. Tatăl lui îmi 
strânse mâna şi-mi mulţumi pentru că sărisem în 
ajutorul fiului lui; mama lui surâse, îmi fu şi ea 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


foarte recunoscătoare. Apoi, ea adăugă: 


— Serghei, ai timp să iei masa de seară cu noi? 
Masa este ca şi gata. Ne-ar face plăcere să 
rămâi, iar tu ai avea tot timpul să prinzi trenul 
pentru Novosibirsk. 


Fui încântat şi acceptai invitaţia din toată inima. 


Fără să mai întârziem, aşezaţi în jurul mesei, ne 
înfruptarăm cu bucatele pregătite de doamna 
Koptelov şi stăturăm la taclale ca nişte vechi 
prieteni. Domnul Koptelov începu să mă întrebe 
despre trecutul meu, despre ocupaţia mea 
prezentă şi despre proiectele de viitor. Îi povestii 
aşadar viaţa pe care o dusesem în orfelinate. 
Părea fascinat. Mă asculta atent şi îmi cerea 
mereu mai multe detalii. După masă, trecurăm în 
salon pentru a ne continua conversaţia şi a mai 
bea un pahar înainte să mă conducă la gară. 


— Serghei, zise el la sfârşit, ascultându-te 
vorbind, m-am gândit. Sunt convins că povestea 
ta şi povestea orfelinatului de la Barisevo ar 
putea să furnizeze materialul pentru o carte 
fascinantă. 


Rămăsei blocat. Nu mă gândisem niciodată la asta. 
Incepu să-mi pună şi alte întrebări şi zise: 


— AŞ putea scrie o carte de spre viaţa ta la 
orfelinat. Ar fi ca o versiune rusească a lui Tom 
Sawyer. 


Eram fără îndoială flatat, dar îi spusei sincer că 
nu ştiam dacă ar reuşi să scoată o istorie din 
asta. El ar fi cel mai în măsură să-şi dea seama, 
el trebuie să ştie. Îl asigurai că voi fi fericit săi 
povestesc tot ceea ce ştiam. 


— De acord, se aranjează, declară el. Am să iau 
legătura cu tine cât de curând. Actualmente, 
noi încercăm să cumpărăm o casă la ţară în 
apropiere de Novosibirsk, să ne petrecem vara 
acolo. Nu va fi foarte departe de orfelinat, aşa 
că voi putea să vă pun întrebări, ţie şi celorlalţi 
băieţi. 


Apoi, noii mei prieteni mă conduseră la gară, 
unde ne luarăm rămas bun, iar eu mă urcai în 
tren pentru a-mi continua călătoria. 


La sosirea mea în gara din Novosibirsk, îl văzui 
pe Boris Lobanov, care venise să mă întâmpine. 
Dragul meu Boris! Îmi lăsai jos valiza şi-l 
înconjurai cu braţele; mă îmbrăţişa la rândul lui şi 
ne 

salutarăm vorbind amândoi deodată. Ajunserăm 
curând la camera lui şi, după ce mă schimbai, 
merserăm să întâlnim alţi prieteni comuni. 
Primul pe care-l văzurăm fu bunul meu 
prieten 

Nikolai Povaleiev. 


— la uitaţi-vă la mine! strigă el. Cine-i ofiţerul 
ăsta elegant care te însoţeşte, Boris? A plecat 
cu caş la gură şi se întoarce amiral! Bineînţeles! 
Nu se mai uită atât de bine când pun uniforma 
pe un flăcău în zilele noastre! 


După ce râsesem bine, ne salutarăm, apoi eu luai un 
aer serios şi spusei: 


— la ascultă, Nikolai, am veşti fantastice 
pentru tine. Începui să-i povestesc 
împrejurările întâlnirii mele cu Konstantin 
Koptelov şi despre dorința lui de a scrie o carte 
despre orfelinat şi despre ocupanţii lui, printre 
care şi Nikolai. 


— l-am povestit toată istoria, spusei, şi, Nikolai, 
vrea să i-o povesteşti şi pe a ta. Ai să devii 
celebru! 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Nikolai asculta cu un aer din ce în ce mai îngrozit, 
apoi strigă: 


— Serghei, cât poţi fi de tâmpit! Evident că asta 
mă va face celebru. Dar îmi va pune totodată 
ştreangul în jurul gâtului! Nu vreau deloc 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


celebritatea; şi cu atât mai puţin să se 
vorbească despre mine într-o carte! N-ai înţeles, 
zise el, care vor fi consecinţele pentru afacerile 
mele? Serghei, cum mi-ai putut face una ca 
asta, mie, prietenul tău de altădată? 


Adevărul mi se înfăţişă atunci în faţa ochilor. Evident! 
Puteam fi atât de prost? 


— Ascultă, Nikolai, spusei, îmi pare rău. Nu mă 
gândisem la aspectul acesta al lucrurilor. 


— Ei bine, ai face mai bine să începi să te 
gândeşti, murmură el. Activităţile în care am fost 
eu implicat, mă rog, nici să nu mai vorbim. 
Boris şi cu mine şi alţi câţiva ţipi avem în 
curs o afacere bună aici, Serghei, iar un scriitor 
indiscret i-ar pune repede capăt! 


Voiam să-l întrerup, dar nu mă lăsă să rostesc nici un 
cuvânt. 


— Ştiu că n-ai câştigat cine ştie ce la Academia 
Navală, Serghei. Cât despre mine, eu am avut 
beneficii frumoase în ultimul timp. Ascultă, am 
să-ţi dau bani pentru a compensa ce vei pierde 
cu cartea, cu condiţia să contramandezi pur şi 
simplu toată povestea asta ridicolă. De acord? 


Începea să mă enerveze serios şi-i spusei aproape 
ţipând: 


— Ascultă-mă bine, Nikolai, dacă poţi să taci un 
moment, am să-ţi zic şi eu ce tot încerc să-ţi 
spun de-o bucată de vreme! Nu-mi dădusem 
seama deloc de ceea ce tocmai mi-a zis. N-am 
gândit-o din perspectiva asta. Aşa că poţi 
considera povestea asta ca înmormântată. Nu 
trebuie să mă despăgubeşti. Sunt prietenul tău! 


Nikolai se destinse. Schiţă un surâs. 


— lată-te aşa cum te ştiam odinioară, Serghei. Mii de 
mulţumiri. 


Peste puţină vreme, Koptelov îmi scrise la adresa 
pe care i-o indicasem, ca să-mi spună că îşi 
cumpărase o casă la ţară în apropiere şi că va 
sosi în curând. Când ajunse, câteva zile mai 
târziu, mă dusei să-i vorbesc despre carte: îi 
spusei că în fond nu găseam ideea atât de bună 
şi 

că preferam să nu colaborez la elaborarea cărţii. 
Faptul că-mi schimbasem părerea nu-i plăcu 
deloc, dar îi dădui de înţeles că lucrurile 
trebuiau să rămână aşa. Şi chestiunea fu 
astfel 

aranjată.. 


Cele 20 de zile de vacanță pe care le petrecui 
înainte de plecarea la Petropavlovsk au fost 
foarte vesele şi entuziasmante: îmi regăsii cu 
bucurie vechi prieteni. Dar s-au petrecut şi nişte 
incidente neaşteptate. Într-o zi, Nikolai îmi 
spuse: 


— Serghei, mi-ar place să-l întâlneşti pe marele şef al 
organizaţiei noastre. 


Auzisem multe vorbindu-se despre acest 
personaj al lumii interlope pe când eram curier. 
Mi-ar fi plăcut să-l întâlnesc atunci, dar ocupam 
la acea vreme un rang atât de jos încât nici nu 
se punea problema. Considerai deci aceasta 
invitație ca pe o ocazie unică. 


Ne duserăm într-un local micuţ într-un loc puţin 
frecventat dintr-un cartier mărginaş pe care nu-l 
cunoşteam, în celălalt capăt al Novosibirskului. 
Nikolai intră iar eu îl urmai îndeaproape. Ne 


oprirăm un moment, apoi Nikolai îmi şopti: 
— lată-l, Serghei. 
Uşa se deschise. Fui uluit! Nu-mi puteam crede 


ochilor. Mă întorsei către Nikolai şi îi zisei 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


erghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! 
— El este Marele Şef? E Soşkin? 


— Nu te înşeli, Serghei: Soşkin. Eu sunt - ca să zic aşa 
- numărul unu al acestei întregi afaceri. 


Descoperii aşadar în cele din urmă ce devenise 
Soşkin! Dintr-o dată, îmi reveni totul în minte: 
cum fusese prins şi arestat la Barisevo în ziua în 
care încercase să o omoare pe lrina cea Mare cu 
una dintre puştile improvizate pe care le 
fabricam noi în ascuns la orfelinat. Nimeni nu 
ştiuse vreodată unde fusese dus. 


— M-au încarcerat într-o casă de corecție, zise 
Soşkin începând să răspundă întrebărilor ce mi se 
citeau pe faţă. Acolo am intrat în contact cu 
cei care mi-au permis să ajung la... eh, 
profesiunea mea actuală. 


Soşkin era un traficant de droguri 
“profesionist". Era cel mai mare traficant de 
droguri din Novosibirsk. Aveam în faţa mea un 
tânăr absolvent de la Barisevo care într-adevăr 
reuşise bine în viață. Stăteam acolo în 
picioare privindu-l pe Soşkin, îndrăznind cu 
greu să cred ce povesteau, Nikolai şi cu el. Dar 
când mă gândeam la forţa lui când era la 
Barisevo, ştiam că ceea ce spusese era adevărat. 


De fapt, nu mă gândeam că Soşkin m-ar fi ţinut 
minte, deoarece eu eram mult prea tânăr când 
eram noi la Barisevo. Totuşi, el nu mă uitase. 

— Bineînţeles, îmi amintesc de tine, zise 

el. Ce-ai devenit? Văd că acum eşti în 
armată. — Da, răspunsei. 


Şi evocarăm cu plăcere trecutul: Barisevo şi tot 
ceea ce se petrecuse între timp. În acea zi, 

descoperii pentru prima oară că Boris şi Mihail 
Povaleiev lucrau în strânsă colaborare cu Nikolai 


Soşkin în traficul de droguri la Novosibirsk. După 
un moment de discuţie, Soşkin îmi făcu o 
propunere: 

— Serghei, vei mai sta aici în vacanţă 
câteva zile. Nu ţi-ar place să faci nişte bani 

cât stai? — Mi-ar prinde bine, răspunsei. Fii 
mai explicit. 


Aşadar, trecu la subiect. 


— Cât stai aici, poţi lucra cu Boris, Povaleiev şi 
cu mine. Afacerile merg foarte bine. Vindem 
mult drog şi reuşim să ne procurăm alte mărfuri 
provenind din Japonia, pe care le revindem pe 
piaţa neagră. 

Mă aplecai spre Boris şi-l 

întrebai: 

— Ce vindeţi? 

— Magnetofoane, ruj de 

buze şi alte articole de 

genul ăsta, zise el. — 

De acord, spusei, o fac. 

Lecţia învățată cu multă vreme în urmă îmi 
reveni în memorie: în viaţa asta, nu trebuie să 
contezi decât pe tine. 


Muncii în strânsă colaborare cu Boris, Nikolai 
şi Soşkin timp de mai multe zile. Apoi urmă 
dezastrul. Soşkin fu arestat şi condamnat la 8 ani 
de închisoare, pe care începu să-i ispăşească 
într-o mare închisoare severă din apropiere de 
Tomsk. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Dar afacerile trebuiau să continue. Nu se puteau 
opri pentru că dispăruse “Marele Şef”. Nikolai 
Povaleiev aprecia că urma imediat după el şi 
prelua aşadar imediat teritoriul lui Soşkin în 
grija lui. Intr-o seară, Boris şi el mă invitară să-i 
însoțesc la o întâlnire specială a şefilor locali ai 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


lumii interlope. 


— După arestarea lui  Soşkin, îmi explică 
Boris, avem ca duşmani o altă organizaţie. Ne- 
au încălcat teritoriul. 


Mi-am zis: „Păi, toate astea mi se par a fi tare 
interesante. Cred că am să-i însoțesc." Mergând 
într-acolo, Boris îmi povesti că se trăseseră focuri 
de armă şi că unul fusese ucis în timpul unei 

confruntări anterioare între cele două 
organizaţii. Aceasta conferinţă de pace se 
vădise 

necesară. Voiau să aranjeze lucrurile astfel încât 
să-şi vadă de treburi fără să se deranjeze 

reciproc. Întâlnirea trebuia să aibă loc într-o 
clădire ruinată dintr-un loc puţin frecventat al 


oraşului. 


Când ajunserăm, urcarăm o scăriţă şi o luarăm 
în lungul unui coridor întunecos ducând într-o 
încăpere prost luminată de la etajul al treilea; 
aici îl găsirăm, asteptându-ne, pe şeful celeilalte 
bande. Mă ţinui deoparte în timp ce Nikolai 
şi celălalt şef începuseră discuţia. După ce 
discutară câtva timp, Nikolai începu să bată în 
masă şi să ţipe: 


— Dacă nu rămâneţi în afara teritoriului 
nostru, vă vom saluta cu focuri de armă. Noi 
am încercat să aranjăm situaţia, dar voi nu 
vreţi să ascultați propuneri clare şi precise. 
Aveţi teritoriul vostru, rămâneţi în el! Aţi 
priceput? 


Nikolai se ridică, apoi celălalt şef şi acolitul lui 
făcură acelaşi lucru şi ieşiră furioşi. Îl privii pe 
Nikolai şi-i făcui cu ochiul. Era acelaşi băiat solid 
pe care-l cunoscusem la Barisevo, acelaşi care 


se  “însărcinase" cu cei doi tipi care mă 
înjunghiaseră pe o străduţă. 

Gândindu-mă că 

întâlnirea se 

terminase, îi spusei 

lui Nikolai. — Cobor 

să iau puţin aer. Ne 

vedem jos. 

Coborâi culoarul şi cele două rânduri de scări şi 
împinsei uşa pentru a păşi în stradă. Exact în 
momentul în care treceam pragul, o bubuitură 
răsună chiar în faţa mea. Simţii o arsură vie sub 


coaste şi răsuflarea îmi fu tăiată de un şoc 
violent. Năucit, îmi coborâi privirile şi descoperii 
că 

sângeram abundent; cămaşa îmi era plină de 
sânge, iar vesta militară începea să se îmbibe şi 


ea. 


Un singur gând puse stăpânire pe mine: S-a tras 
asupra mea! S-a tras asupra mea! Căzui în 
genunchi. Apoi auzii un zgomot în spatele meu. 
Cineva cobora culoarul şi scările în plină viteză. 
Erau Nikolai şi Boris care se repeziră afară, 
fluturând fiecare două revolvere, câte unul în 
fiecare mână, gata să tragă în cei care mă 
atacaseră. Dar aceştia dispăruseră. Nikolai şi 
Boris băgară revolverele la loc, mă ajutară să 
mă ridic şi mă duseră acasă, jumătate pe 
sus. Mantaua de ploaie pe care o purtam peste 
vestă avea un buzunar plin de documente, acte, 
ordinele mele de deplasare, acte de identitate şi 
alte hârtii. 


— Eşti, într-adevăr, cel mai băftos tip pe 
care-l cunosc, Serghei, strigă Boris golindu-mi 
buzunarul mantalei de ploaie, care se afla exact 
deasupra sânului meu stâng. 


Glonţul traversase totul: agenda mea cea 
groasă cu adrese, toate actele de identitate, ca 
şi hainele de pe mine - mantaua de ploaie, 
cămaşa, maieul de corp - înainte de a mă 
atinge, îmi străpunsese pielea. Mai mult, hainele 
îmi erau îmbibate cu sânge şi când Boris privi 
rana, apoi gaura din documente, scoase un 
fluierat lung şi surd. 


— Dacă nu aveai buzunarul plin cu hârtii ca să 


amortizeze şocul, acum erai mort, mă informă 
el. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Improvizarăm bandaje din batiste şi cămaşa lui 
Boris şi oprirăm hemoragia. Mă ajutară să mă 
scol şi mă conduseră la spital. Trecusem pe la 
un pas de moarte. 


După aceea, mă odihnii câteva zile la Boris şi mă 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


îmbătai. Nu băusem niciodată prea mult. La 
Barisevo beam cu ceilalţi băieţi, iar mai târziu, la 
fel, aveam să beau la ocazii. Dar de obicei 
ştiam când să mă opresc, pentru că voiam 
cu orice preţ să rămân în bună formă, fizic 
şi 

mental. Ştiam că prea mult alcool putea fi 
dăunător. Nu mă îmbătăm, aşadar, decât în 
foarte 

rare ocazii. 


Într-o dimineaţă pe la ora nouă, după o petrecere 
dată în cinstea mea de Boris, mă trezii şi-i 

găsi pe ceilalţi încă adormiţi. Încă şovăitor, mă 
sculai cu intenţia de a ieşi să mă plimb pe afară, 
să iau aer. Mă ciocnii atunci nas în nas cu o altă 
persoană care avusese aceeaşi idee. Era un 

bărbat de vreo 50 de ani, cu trăsături ascuţite şi 
care avea un picior din lemn. Cum ieşiserăm 

amândoi cu intenţia de a ne limpezi 
gândurile, ne hotărârăm să mergem să ne 
plimbăm 

împreună în parcul de pe cealaltă parte a străzii. 
După câteva minute de mers, puserăm ochii 

pe o bancă, pe care ne aşezarăm să mai stăm de 
vorbă. li spusei cine eram şi unde mergeam 

şi-l întrebai ce era cu el. Spre marea mea 
surpriză, îmi spuse că fusese comisar de poliţie în 


forţele de ordine ale oraşului Norilsk. Auzind 
pronunţând acest nume, ciulii urechea. Din toate 
oraşele din U.R.S.S., Norilsk este unul dintre cele 
mai celebre. Este o capodoperă fantastică a 
tehnologiei Marelui Nord. A fost construit tocmai 
în nordul îndepărtat şi constituie un exemplu 
strălucit al talentului sovietic de a ridica oraşe în 
Marele Nord şi de a le face efectiv locuibile. 


— Formidabil! exclamai. Am auzit vorbindu-se 
de acest oraş fantastic în manualele mele 


şcolare. Părea că e vorba despre o mare reuşită 
tehnologică a Partidului. 


— Reuşită tehnologică! bombăni el. Voi, tinerii, 
nu ştiţi decât ceea ce aţi învăţat din cărţi. Mă 
plictisiţi. Credeţi în tot ce vi se spune şi în tot ce 
citiţi. 


— Nu vă ieşiţi din fire, îi răspunsei. Nu încercam 
decât să vă arăt prietenie şi să vă vorbesc 
despre ceea ce am citit. 


— Ei bine, uită ceea ce ai citit! Nu este nici un 
cuvânt adevărat. Eu ştiu! Eu vin de acolo. Unde 
eram comisar de poliţie. 


— Dar, protestai eu, credeam doar că 
înţelesesem că fuseseră concepute maşini şi 
tehnici speciale în stare să întreprindă asemenea 
munci diferite. 


— Maşini! zise el râzând. Vrei să ştii ce fel de 
maşini au conceput? Maşinile astea erau sclavi. 
Construcţia acestui oraş a costat viaţa a zeci de 
mii de sclavi şi oasele încă le mai zac pe acolo. 
Asta e “tehnologia" care a permis construirea 
Norilsk-ului - sângele şi oasele sclavilor. 


Nu-mi credeam urechilor. Aş fi vrut să-i mătur 
vorbele considerându-i-le divagaţiile unui beţiv 
debil, dar cum ar fi fost posibil? Omul fusese 
ofiţer de poliţie şi, dacă spunea adevărul, nu 
numai că trăise acolo, dar şi ajutase la 
construirea oraşului. 


— l-am văzut murind cu miile, continuă el. Au murit 
de foame sau de frig sau de amândouă. 


Îmi povesti şi cum îşi dedicase viața 
comunismului. Când izbucnise revoluţia maghiară 


în 1956, fusese trimis în Ungaria pentru a 
ajuta la  reprimare. Dar acolo, când era 
comandant de artilerie la Budapesta, primi un 
glonte în gambă, care trebui să fie amputată. 


— După aceea, spuse el, apreciară că nu mai 
valoram nimic, că eram inutilizabil. Mă trimiseră 


la Norilsk, să-i păzesc pe pârliţii ăia. Acesta era 
singurul lucru de care mă mai credeau capabil! 


Asemenea lucruri erau un sacrilegiu pentru 
mine. Acest om, un necunoscut, ataca sistemul 
în care eu credeam şi nu-mi plăcea de loc ceea 
ce-l auzeam spunând. Incercai să mă fac că nu 
aud, dar el nu mai înceta să bată câmpii, iar eu 
trebuia să-l ascult, vrând-nevrând. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


— Ştii ce-mi dădură, băiete? Hai, nu te supăra; 
fuseseră buni cu mine. Imi dădură piciorul ăsta 
din lemn şi un pumn de ruble în fiecare lună, 
care-mi permitea să trăiesc ca vai de mine, apoi 
mă dădură afară! lar după aia - şi-mi păru că 
rezervase asta pentru a concluziona - mi-au mai 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


dat şi altceva. Ştii ce? O grămadă de medalii. 


Şi scormoni în buzunar şi scoase un pumn plin. 
— Vezi, am lucrat serios 

pentru ei în Ungaria; şi la 

Norilsk, de asemenea! Imi 

zdrăngănii medaliile în faţă şi 

apoi continuă: 


— Medalii! La ce servesc? Mă hrănesc? Îmi plătesc 
chiria? Uită-te bine la mine, băiete! 


Se  întrerupse pentru a-mi lăsa timp să-l 
examinez bine din cap până-n picioare - ceea ce 
şi făcui. Nu puteam decât să-i dau dreptate. 
Spunea că era bătrân şi că nu mai valora nimic; 
îmi arătă iarăşi gamba lui din lemn şi-mi 
repetă că nu avea decât 45 de ruble pe 
lună. Nu corespundea ideii pe care mi-o 
făcusem despre un funcţionar comunist loial, 
la pensie. Medailiile, da. Dar nu mizeria, nici 
amărăciunea, nici toată aceasta situaţie 
disperată. 


Apoi începu să tuşească. Medaliile îi căzură din 
mână şi se împrăştiară în ţărână în jurul nostru. 
Începu să scuipe sânge, îşi scoase batista din 
buzunar şi-şi şterse sângele de la gură, apoi 
căzu în genunchi în noroi şi începu să grebleze 
pământul cu degetele în căutarea medaliilor lui. 
Mă ridicai şi plecai. 


“Ei bine, dacă ceea ce mi-a spus bătrânul este 
adevărat, asta aparţinem orice caz trecutului. 
Eu trebuie să trăiesc pentru viitorul meu, trebuie 
să privesc înainte şi să nu mă abat." Fusesem 
învăţaţi că numai proştii se cramponează de 
problemele trecutului. Partidul nostru avusese, 
desigur, probleme în trecut, când ţara noastră 
era tânără. Ţara noastră cunoscuse războaie şi 


suferise mult la începuturile noului regim. 
Trebuise să accepte unele mici nedreptăţi. In 
care ţară nu sunt uşoare nedreptăţi? 


Dar toţi acei morţi pentru a construi un oraş! 
Puteam atunci vorbi de uşoare nedreptăţi? 
Deliberai în mine însumi şi luai hotărârea să-mi 
gonesc toate acestea din minte. În orice caz, nu 
reuşeam să-mi răspund cu adevărat la întrebări, 
iar viaţa trebuia să meargă înainte pentru mine, 
indiferent de soarta acestui personaj demn de 
milă, care se ţâra prin noroi, ca să-şi caute 
medaliile. Tot străduindu-mă să-mi alung din 
minte acest incident tulburător. Începui să mă 
pregătesc de plecare. In curând, aveam să fiu în 
drum către Extremul Orient sovietic şi către o 
nouă carieră pasionantă în marina sovietică. 


Capitolul 10 
Afectat ochilor Rusiei 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


„Portul de la marea fermecată", Vladivostokul, 
fu prima mea oprire după ce părăsisem 
Novosibirskul şi traversasem întinderile 
nesfârşite ale Siberiei. Petrecui două 
săptămâni în această bază navală. Apoi fui 
transferat pentru trei săptămâni la 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


Blagovescensk, la frontiera chineză, unde 
domnea o mare tensiune militară; avuseseră 
loc chiar şi schimburi de focuri între trupele 
ruseşti şi cele chineze situate pe fluviul Amur. 


Eram afectat unei unităţi militare a marinei, care 
primise ordinul de a lupta cu chinezii şi avui 
ocazia să particip la un schimb de focuri de 
mitralieră cu trupele chineze. Apoi primii ordinul 
de a merge la Vladivostok, unde mă îmbarcai 
pentru Nakodka, un port important; după care, 
mă prezentai la postul principal pentru 
care  fusesem desemnat: Academia Navală 
din Petropavlovsk. Ajunsei aici la sfârşitul lui 
septembrie 1968, pentru a începe cei doi ani 
şi jumătate de studiu care îmi permiteau să devin 
ofiţer radio. 


Petropavlovsk este capitala provinciei 
Kamceatka; are o populaţie de 150 000 de 
locuitori. In 


acest port, străzile nu sunt pavate şi iluminate 
decât în centrul oraşului, în vreme ce drumurile 
periferice nu sunt decât nişte uliţe 
neasfaltate. Locuitorii provin de pe tot 
teritoriul Uniunii 

Sovietice. Din cauza numeroaselor sale baze 
navale şi militare, Kamceatka are un mare 
procentaj de locuitori tineri. Dar şi un număr 
mare de militari la pensie s-au stabilit aici după 
terminarea serviciului. 


Academia Navală din Petropavlovsk era 
condusă de comandantul Victor lelisaiev, un 
ofiţer 

tânăr, care a ajuns rapid în acest post important. 
Baza se întindea pe o suprafaţă vastă şi era 
ocupată în permanenţă de 1.200 de tineri elevi 
ofiţeri de marină care studiau aici, se antrenau 
şi dobândeau instruirea de specialitate. Cei 


1.200 de elevi reprezentau “crema" 
studenţilor, 

erau atent triaţi şi aleşi pe spânceană din 
întreaga Uniune Sovietică pentru a deveni 
elita 

viitorilor ofiţeri. 


Viaţa în Academie era împărţită în două 
direcţii principale: studiile navale şi activităţile 
în 

cadrul Partidului Comunist. Studiile navale la 
rândul lor se împărțeau în secţiuni: navigaţie, 
radio, mecanică şi încă altele. Studiam cu 
ardoare concetrându-ne asupra materiilor alese. 


Cum totul în U.R.S.S. avea o orientare politică, 
iar Partidul Comunist reuşea să se infiltreze în 
toate domeniile vieţii sociale, trebuia, 
bineînţeles ca activităţile de Partid să fie 
importante şi 

intense într-un loc unde se formau viitorii ofiţeri 
de marină. Şi fu exact cum prevedeam. Intr-o 
Zi, puţin după sosirea mea, comandantul 
lelisaiev mă convocă în biroul lui. Acolo se aflau 
mai 

mulţi ofiţeri şi un bărbat în civil, îmi fu prezentat 
ca şeful Partidului Comunist din oraş. 


—  Kurdakov, îmi spuse el gesticulând cu 
dosarul meu în mână, ţi-am examinat 
activitatea 

anterioară în cadrul Partidului, după cum am 
examinat-o şi pe a celorlalţi cadeți. Trebuie să 
alegem pe unul dintre voi ca şef al Unuiunii 
Tineretului Comunist din Academie. Avem aici 
1.200 de oameni şi am căzut cu toţii de acord, 
spuse el arătându-i pe toţi ceilalţi cu un gest 
larg, ca această sarcină să-ţi revină ţie. Purtarea 
ta a fost întotdeauna perfectă. Ai fost activist 
încă de la o vârstă fragedă. Grupul tău a 


obţinut premiul districtului Novosibirsk, iar tu 
ai 

obţinut calificative excelente la Leningrad. Aşa că 
te-am ales pe tine, Kurdakov. Tu eşti omul 
care ne trebuie. 


Fui un pic uimit. Urma să am responsabilitatea 
de a instrui 1.200 de viitori ofiţeri în doctrina 
comunistă, de a veghea ca pregătirea lor să fie 
bună. lar eu nu aveam decât 18 ani. 


Traversând baza militară pentru a mă duce la 
camera mea, nu mă puteam abţine să-mi spun: 
“Serghei, este o ocazie unică în viaţa ta. Ai să 
ajungi departe". 


La Academie, cam trei cincimi din timpul nostru 
era consacrat studiului politicii şi două cincimi 
reuniunilor tehnice. Ca ofiţeri ai marinei 
sovietice, urma să ne  asumăm mari 
responsabilităţi la bordul navelor sale de război. 
Din cauza puterii militare pe care o deţineam, 
trebuia să fim politic stabili şi demni de toată 
încrederea lată de ce erau consacrate atâtea 
eforturi formării noastre politice. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Aveam superiori adulţi responsabili de formarea 
noastră morală, dar responsabilităţile politice 
ne reveneau. Aveam la dispoziţia mea şase 
locotenenţi, care aveau în subordine grupe de 
50, 

100 sau 200 de elevi. Eram deci şapte cu toţii în 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


-on v to z` 


conducere. Aceştia constituiau cabinetul meu. 
Trebuia să le dau directive pentru 

a organiza şi a supraveghea toate 

activităţile. Zile de formare politică 

Eu primeam îndrumări de la sediul central al 
Uniunii Tineretului Comunist de la Moscova şi era 
sarcina mea de a veghea ca aceste 
îndrumări să fie puse în practică. Prin 
intermediarii 

cabinetului meu, transmiteam elevilor ofiţeri 
sarcinile de care răspundeau şi subiectele politice 


pe care le aveau de studiat. În mare, trebuia să 
mă asigur ca fiecare elev ieşind din Academie 
cu o diplomă şi mergând să-şi asume marile 
responsabilităţi din marină să aibă o disciplină de 


fier şi să adere complet la comunism. 
Uniunea Tineretului Comunist controla în 
beneficiului 

Partidului credințele politice şi gradul de 
consacrare pentru comunism ale fiecăruia dintre 
aceşti 

1.200 de elevi ofiţeri. Un elev care avea o 
problemă cu unul dintre tovarăşii lui, sau chiar cu 
comandatul Academiei, avea dreptul să-mi 
prezinte doleanțele lui. Eu trebuia atunci să-i 
prezint comandantului reclamaţia şi să pledez 
în favoarea lui, dacă eram convins că avea 
dreptate. La baza navală deci, autoritatea era 
împărţită, iar vechii ofiţeri de carieră erau 
evident deranjaţi. Ei voiau ca autoritatea lor să 
fie mai pe sus de orice şi fără apel. Dar Partidul 
dăduse Uniunii Tineretului Comunist tot atâta 
putere câtă le dăduse şi lor. În aceste condiţii, 
Uniunea putea decide cu deplină putere într- 
un caz, împotriva avizului ofiţerilor militari. 
integritatea politică conta mai mult decât 
competenţa tehnică. 


Ori de câte ori vedeam apărând semne de 
slăbiciune sau de deviere în convingerile 
comuniste sau în zelul politic ale unui elev, îl 
chemam şi-l muştruluiam cu severitate. Apoi îl 
convocam într-o adunare generală a Uniunii şi-l 
umileam public. 


Prin aceste metode, încercam să-l trezesc la realitate 
spre a-l face mai eficient. 


Un cuvânt al Uniunii întărit de semnătura mea 
putea ruina cariera unui tânăr ofiţer. Putea fi dat 
afară, redus la gradul de simplu marinar sau 
transferat la un rang inferior al armatei. 


Chiar şi cel mai mic pas greşit putea atrage 
după sine cu repeziciune o sancțiune 
disciplinară 

severă. O infracţiune îl putea costa scump pe 
elevul vinovat: 15 zile de arest cu pâine şi apă. 


Alte încălcări ale Regulamentului puteau ridica garda 
la 24 de ore din 24. 


Când adormeau, erau arestaţi. Se căuta astfel 
să fie căliţi într-atât încât să se supună, fără să 
mai gândească, oricărui ordin al superiorilor 
lor. Toate ordinele trebuiau executate fără 
întrebări şi fără şovăire. Trebuia să devenim 
ofiţeri care să comande oameni. Dar înainte de 
a comanda, trebuia să învăţăm să ne supunem. 


Mă hotărâi să-mi exercit autoritatea cu prudenţă 
şi prevedere, căutând să-i ajut pe elevi cât mai 
mult posibil, înţelegeam slăbiciunea omenească 
şi era datoria şi intenţia mea personală să asigur 
reuşita tuturor elevilor, potenţiali ofiţeri. 


Dar aceasta nu era întotdeauna realizabil. 
Exigenţele erau extrem de ridicate. Marşurile 


şi exerciţiile permanente, studiile navale 
tehnice şi lecţiile de marxism-leninism, lungile 
şi dificilele ore consacrate aşa-numitelor brigăzi 
de muncă voluntară exercitau presiuni incredibile 
asupra unora dintre elevi. În timpul primului meu 
an la Petropavlovsk, trei elevi îşi zburară creierii 
sau se  spânzurară în baracamentele lor. 
Presiunile erau prea mari pentru ei. 


Îmi amintesc de un băiat care fu acuzat de a fi 
dormit când se afla în gardă. | se dădu ordin 
scris să continue garda şi să facă rondul fără 
întrerupere pentru încă 24 de ore. Era, desigur, 
peste puterile lui şi dispăru. Ne gândirăm 
imediat că dezertase, dar a doua zi îi găsirăm 
corpul atârnând de o grindă. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Cazul unui tânăr camarad ofiţer de care trebui să 
mă ocup şi pe care începusem să-l ajut a fost 
deosebit de dramatic. In disperare de cauză, 
se sinucise aruncându-se de la o fereastră a 
etajului trei. Ni se dădu ordin să răspândim 
zvonul că era beat în momentul accidentului şi că 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


nu ştia ce face. Eu însă ştiam despre ce era 
vorba. Îl cunoşteam bine: se sinucisese în mod 
evident. Dar trebuia să mă supun ordinelor ca şi 
ceilalţi şi să pretind că era beat când sărise. In 
anumite cazuri, profitam de poziţia mea de 
şef al Uniunii pentru a interveni în favoarea 
elevilor pe care conducătorii şcolii navale 
hotărâseră să-i exmatriculeze. 


Organizam o întâlnire cu ofiţerii pentru a 
încerca să-i conving că elevul în chestiune 
este recuperabil. Îi rugam să dea o ultimă şansă 
elevului, promițând că voi avea personal grijă ca 
el să primească o cunoaştere mai profundă a 
doctrinei lui Lenin şi că vom reuşi să scoatem din 
el un bun ofiţer comunist. 


— Mai daţi-mi această ultimă ocazie pentru a-l aduce 
pe calea cea dreaptă, pledam eu. 


— Bine, Kurdakov, răspundeau ei adeseori. Ai 
trei luni pentru a încerca să-i dai o nouă 
orientare şi să-i aranjezi situaţia. 


Şi de obicei reuşeam. 


Depindeam direct de comitetul local al Partidului 
Comunist. Funcţia mă punea în contact cu 

şefii din Moscova ai Partidului Comunist. Ei îmi 
transmiteau directivele, manualele de pregătire, 
lecţiile şi exemplarele cursurilor pe care 
trebuia să le predau elevilor. Cunoscui mulţi 
dintre 

înalții funcționari comunişti ai provinciei 
Kamceatka şi ai oraşului Petropavlovsk în 
Gorkom-ul 

local, biroul orăşenesc al Partidului Comunist. 
Aceste contacte îmi permiteau aşadar o legătură 
directă cu Moscova, ceea ce-mi dădu ocazia să 
cunosc funcţionarea internă a Partidului. 


Una dintre îndatoririle plăcute care îmi reveneau 
era aceea de a organiza activităţile recreative 
ale Academiei. Acestea ţineau de domeniul 
“dezvoltării culturale". Aduceam adeseori artişti 
de la Moscova. Erau întotdeauna primiţi cu 
entuziasm. 


Cât despre conferinţe, acestea nu se ridicau 
întotdeauna la nivelul aşteptărilor, însă cele 
ţinute de personaje importante de la Moscova 
trebuiau să fie bine audiate, altfel aveam 
necazuri! Trebuia să le organizez foarte regulat. 
În acea perioadă, din luna septembrie 1968 
până în luna mai 1969, Gorkom-ul îmi ceru să 
ţin conferințe despre comunism şi despre 
politica mondială în şcolile locale şi la 
Universitate. Conferinţele mele aveau ca 
temă infiltraţia americană în Vietnam, 
pericolul imperialismului, importanţa puterii 
militare a Uniunii Sovietice,  leninismul, 
marxismul şi alte subiecte politice. Incercam să 
vorbesc cu convingere şi curând devenii un 
orator foarte popular; conferințele mele erau 
foarte apreciate. 


Pe lângă toate aceste activități, mă consacrai 
tuturor disciplinelor sportive ale Academiei: 
lupte, judo, karate, cursa de alergare fond şi 
pistă. Eram permanent ocupat, nelăsându-mi 
vreodată un moment de respiro. Această viață 
activă şi ocupată mă încânta. Într-o zi când mă 
găseam la sediul central al Gorkom-ului din 
Petropavlovsk, unul dintre funcţionarii de Partid 
îmi puse mâinile pe umeri şi-mi zise: 


—  Kurdakov, vrem să-ţi spunem că faci o 
muncă de prim ordin. Am avut mult mai 
puţine probleme aici la Academia Navală decât în 
oricare altă instituţie militară aflată sub ordinele 


noastre. Ţii într-adevăr bine lucrurile în mână. 
Continuă aşa, băiatule! 


Eram radios, mă aflam într-adevăr în al nouălea cer şi 
nu reuşeam să-mi găsesc cuvintele. 


Apoi, în momentul în care mă pregăteam să ies 
din birou, şeful biroului orăşenesc de Partid 
intră în încăpere şi spuse: 


— Tinere, continuă aşa: eşti hărăzit celui mai 
strălucit viitor! Avem nevoie de oameni ca tine. 
Dacă-ţi ţii bine capul pe umeri vei putea ajunge 
departe. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Mergeam cu atâta uşurinţă pe drumul de 
întoarcere la bază încât abia mai atingeam 
pământul. Acest fel de viaţă îmi convenea. 
Oamenii ăştia erau la fel ca mine, făceam parte 
din aceeaşi tagmă. Partidul era “familia" mea. 
Făceam acum parte din ceva: puteam crede în 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


ceva, la care puteam adera şi căruia îmi puteam 
consacra viaţa, înţelegeam raţiunea de a fi a 
disciplinei şi a autorităţii şi ştiam să lucrez din 
greu. Partidul ştia să recompenseze asemenea 
calităţi. În acel moment eram într-adevăr 
mândru de mine, aşa cum nu aveam să mai fiu 
decât rareori în viaţa mea! Eram în armonie 
perfectă cu lumea care mă înconjura. 


Capitolul 11 
La ordinele poliţiei secrete 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Într-o zi de la începutul lunii mai 1969, când 
lucram în biroul meu situat în clădirea Uniunii 
Tineretului Comunist de la baza navală, cineva 
îmi bătu la uşă şi eu strigai: 


— Intră! 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


Bărbatul care intră îmi era cu desăvârşire 
necunoscut. Era scund şi zdravăn; părul negru, 
gros 

şi aspru îi era pieptănat spre spate într-o manieră 
severă; era îmbrăcat civil. Când începu să- 
mi vorbească, repede şi sacadat, îi descoperii un 
defect de pronunție care-l făcea să fie greu de 
înţeles. Trebuia să-l ascult atent ca să înţeleg 
ce zicea. Se prezentă sub numele de Ivan 
Azarov. 


Auzisem deja de numele lui. Era unul dintre şefii 
K.G.B.-ului din Kamceatka. K.G.B-ul constituie 
elita serviciului poliției secrete a Uniunii 
Sovietice şi deţine o putere mult mai mare 
decât 

poliţia în uniformă. Auzind pronunţându-mi 
numele, mi se tăie răsuflarea. Ce voia de la mine 
K.G.B.-ul? 


Azarov îşi scoase din servietă dosarele şi în 
momentul în care le aşeză pe masa care ne 
despărţea îmi zării numele înscris pe o mapă 
conţinând o serie de acte. 


— Kurdakov, spuse Azarov, ţi-am studiat dosarul 
de la intrarea ta în Orfelinatul nr.1 când aveai 6 
ani. Ai un dosar destul de impresionant pentru 
un tânăr. 


Ridicai din umeri, încercând să schiţez un gest de 
modestie. 


— Vezi tu, continuă el, avem în ţara noastră o 
problemă foarte serioasă, care trebuie abordată 
într-un mod special. Probabil că ştii că lucrez în 
poliţie. 


Apoi îmi vorbi despre un grup special al poliţiei, 


care trebuia constituit pentru a funcţiona ca 
ramură secretă a poliţiei oficiale din 
Petropavlovsk. 


— Dintr-o serie de motive, poliția normală nu se 
poate ocupa de serviciile speciale pe care şi le 
va asuma această brigadă cu misiune 
extraordinară, îmi explică el. Cum peste tot în 
U.R.S.S. 

se creează asemenea brigăzi. Partidul şi 
Moscova ne-au dat ordin să organizăm una aici. 


Se opri un moment, apoi continuă: 


— Suntem în căutarea unui om care să conducă 
brigada specială aici. 


lată aşadar obiectul vizitei lui! mi-am zis. 
Incepui să caut pretexte de a refuza această 
muncă. În perioada imediat următoare, aveam 
deja prea multe de făcut. Totuşi, Azarov 
continua să vorbească repede şi cu înflăcărare: 


— Nu ştiu dacă tu îţi aminteşti, zise el, dar eu 
te-am auzit vorbind în timpul unei conferinţe 
într-o şcoală. 


Nu-mi aminteam. 


— Ai avut atunci un discurs atât de convingător, 
tinere, unul dintre cele mai bune pe care leam 
auzit vreodată despre comunism pronunţat în 
faţa unei adunări de tineri. Puştii ăia îţi 
sorbeau cuvintele de pe buze. 


Apoi trecu la concret. 


— Kurdakov, căutam pe cineva cu asemenea 
calităţi de şef. Omul pe care urmează să-l alegem 


trebuie să fie capabil să recruteze oameni şi să- 
i formeze, să-i organizeze şi să le conducă 
activitatea. Am studiat îndeaproape acest 
dosar, adăugă el arătându-l cu mâna în timp 
ce 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


vorbea. După părerea noastră, ai putea fi omul 
care ne trebuie pentru a organiza şi conduce 
noul nostru grup de operaţii polițiste. 


Putea, desigur, să mă oblige să accept această 
muncă; cu toate acestea, încercam să găsesc 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


un pretext pentru a refuza. Când începui să 
spun ceva, el îşi reluă vorbirea. Era evident că 
nu era obişnuit să fie întrerupt. 


— Este de la sine înţeles că pentru această 
muncă foarte specială vei atinge o retribuţie 
excepţională, provenind dintr-un fond special, 
rezervat acestei activităţi - vei primi 25 de ruble 
pe operaţie. 


Nu-mi puteam crede urechilor! Înţelesesem 
greşit? |In fond, vorbea ca o mitralieră, 
înţelesesem, desigur, greşit. 


— Vreţi să repetaţi propoziţia asta, vă rog? îl rugai. 
Zâmbi şi spuse: 


— Îmi pot imagina ce gândeşti; dar m-ai înţeles 
bine. Este deci vorba de o brigadă a poliţiei 
speciale, ale cărei cheltuieli sunt acoperite din 
fonduri speciale acordate de Moscova. Vei primi 
25 de ruble pentru fiecare operaţie. 


Ca elev ofiţer, primeam 7 ruble pe lună. Şi iată 
că voiau să-mi dea 25 de ruble “pe operaţie"! 
Chiar şi după terminarea studiilor şi după ce 
speram să fiu numit ofiţer de marină, nu aveam 
să câştig decât 70 de ruble pe lună. Trei 
“operaţii" numai în cadrul acestei unităţi de 
poliţie îmi 

vor permite să câştig mai mult decât într-o lună 
de serviciu în marină! Azarov îmi văzu lucirea 
din priviri. 

— Eşti 

de acord 

să ne 

accepţi 

oferta? 

întrebă 

el. 


Bineînţe 

les, 

spusei. 

Dar de 

ce m-aţi 

ales? 

— Din trei motive foarte simple. În primul rând, 
eşti un elev ofiţer într-o şcoală militară şi 

timpul tău aparţine deja Statului. Nu eşti obligat 
să-ţi părăseşti postul. Lucrurile se prezintă 

simplu. Am să aranjez eu cu ofiţerul tău superior 
să-ţi dea concedii pentru munca ta cu poliţia. 

In al doilea rând, nu pot uita cursurile pe care le- 
ai ţinut la universitate despre comunism şi 

politica mondială. Ai dat dovadă cu acele 
ocazii că ai calităţi de şef, indispensabile 
pentru 

această muncă. În al treilea rând, şi este cel mai 
important, ai contactele care îţi vor permite 

să alegi oamenii de care avem nevoie pentru 
acest grup de operaţii ale poliţiei. În această a 
treia privinţă, avea fără nici o îndoială dreptate. 
Ca şef al Uniunii Tineretului Comunist a bazei, 
mi-i făcusem prieteni pe toţi secretarii de 
Partid de sub ordinele mele. La rândul lor, ei 
îi 

cunoşteau pe toţi elevii din bază. N-aveam decât 
să spun: „Îmi trebuie trei băieţi, daţi-mi-i pe 

cei mai zdraveni," iar ei o şi făceau. Aveam 
contactele şi autoritatea de a alege dintre cei 
1.200 

de elevi ofiţeri ai bazei. 


— Câţi oameni vă trebuie? Îl întrebai pe Azorov. 


— Cel puţin 20, răspunse el. Nu vor fi folosiţi toţi 
odată, nici de fiecare dată, dar ne trebuie cel 
puţin 20 de oameni la dispoziţie pentru a face 
faţă tuturor problemelor. Incepui deja să-mi 


imaginez pe cine voi alege. 


— Alege-ţi oamenii, Kurdakov, şi vino să mă 
cauţi cu ei peste 10 zile. Vreau să vă pun pe toţi 
la curent şi am să vă prezint apoi omului 
însărcinat să conducă expedițiile curente ale 
unităţii noastre de operaţiuni speciale. 


— Este în ordine, răspunsei. Apoi, el se ridică şi ieşi. 


Nu m-am născut ieri, îmi zisei. Ghiceam ce ne 
pregătea. Trebuia să ne ocupăm de beţivani, de 


criminali, de bărbaţi care-şi băteau nevestele şi 
de alţi delicvenţi cărora poliţia obişnuită nu-şi 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


putea consacra timpul. Cum Petropavlovsk 
era un port maritim, aici se întâlneau şi 
indivizi incomozi. Ştiam că trebuie să aleg băieţi 
întreprinzători, aspri şi solizi, destul de prietenoşi 
şi descurcăreţi pentru a întrerupe o bătaie 
atacând ambele părţi în dispută. 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


Eram sigur că puteam răspunde pentru mine 
însumi. Fusesem întotdeauna în excelentă formă 
fizică, practicasem luptele Şi recent 
devenisem campion la judo în provincia 
Kamceatka. 

Trebuia să mai găsesc încă 20 de băieţi de talia 
mea. Mă gândii la început la prietenii mei 

sportivi. Când ajunsei la cazarmă, alesesem deja 
câteva nume. Era vorba despre oameni pe 

care-i întâlnisem datorită organizaţiei sportive a 
Uniunii noastre a tinerilor comunişti: campioni 

de box, experţi în judo şi alţi buni sportivi. ÎI 
alesei de la început pe Victor Mateiev, un om 

foarte puternic, măsurând cam doi metri înălţime 
şi cântărind peste 100 de kilograme. Avea o 

alură de urs, dar se deplasa cu mare 
agilitate. Faţa îi era călduroasă şi 
prietenoasă, dar 

ascundea o inimă de gheaţă. Era unul dintre 
prietenii mei apropiaţi şi unul dintre adjuncţii mei 


la conducerea Uniunii Tineretului Comunist, 
având sub ordinele sale 200 de cadeți la secţia 


radio. Era unul dinte cei mai buni jucători ai 
echipei noastre de hochey. Numai în timpul 
competiţiilor sportive, în timpul cărora ne 
confruntasem, se năşteau fricţiuni între noi. 
La 

început iniţiam câte o partidă de judo sau de 
lupte cu totul prieteneşte, dar uneori lucrurile 
degenerau în veritabile încăierări care ne făceau 
pe amândoi să ne pierdem firea. Victor era un 
prieten simpatic şi un colaborator plăcut, dar 
când începea să se bată, se lăsa complet în voia 
instinctelor lui bestiale. Când se găsea în 
asemenea stări, îi putea răni serios pe cei cu care 
se 

lupta, cum aveam să constatăm mai târziu, în 


timpul acţiunilor noastre din poliţie. 


Victor avea o ambiţie deşartă: i-ar fi plăcut să 
fie pilot de avion. Timp de doi ani, încercase să 
ajungă, dar nu atinsese niciodată nivelul cerut. 
Avea cu doi ani mai mult decât mine, dar era 
inferiorul meu cu un grad. Această frustrare îl 
măcina. 


Devenind însă campion de judo al părţii de 
răsărit a U.R.S.S. îşi realizase una dintre ambiţii. 
Înainte de a obţine acest titlu, se întâlnise cu 
mine în cursul unei competiţii de judo 
organizată în oraş şi, deşi fu într-o categorie de 
greutate superioară celei la care concuram eu, 
partida se încheie cu meci nul. 


Alegerea mea se opri apoi la Anatoli 
Litovcenko, un crai din Petropavlovsk, care 
era înalt, 

frumos şi puternic, cu o personalitate în 
aparenţă încântătoare şi amicală. Părul lui 
lung ŞI 

negru şi mustaţa sa ca pana corbului te făceau să 
te gândeşti la un „Don Juan", iar ochii lui 
întunecaţi îi puneau înfăţişarea sa aparte încă 
şi mai mult în valoare. Numai prietenii lui 
apropiaţi îşi puteau permite să facă aluzie la 
manierele lui galante şi asta doar în glumă. 
Anatoli era un excelent boxer clasic, al 
treilea din U.R.S.S. la categoria sa. In general 
era 

admis faptul că putea deveni campion, dar îşi 
luxase un umăr în timpul unei întâlniri. Înainte 
de accident, întruchipa speranţa Kamceatkăi la 
Jocurile Olimpice. Ce mai, un sportiv de înaltă 
clasă! 


Apoi îl desemnai pe Alexandr Guliaiev, un tip 
nervos şi dinamic, al cărui temperament violent 


avea să-l coste viaţa mai târziu. Alex nu practica 
nici un sport, era pur şi simplu mare, puternic şi 
furios. Era o fire impulsivă şi se arunca în orice 
afacere fără să stea pe gânduri. Era originar din 
oraşul meu natal, Novosibirsk, şi ne lega o 
excelentă şi solidă prietenie. Era probabil cel 
mai hotărât dintre toţi oamenii mei; odată ce 
decidea ceva, nimic în lume nu-l mai putea opri. 
Avea faţa rotundă, cu trăsături puţin pronunţate, 
cu un nas care se asemăna cu al lui Victor. De 
altfel, le spuneam, lui Alex şi lui Victor, “fraţii 
care-şi bagă nasul". 


Vladimir Zelenov era printre cei mai tineri pe 
care îi alesei pentru echipa noastră; nu era 
mare, 

dar era un boxer extrem de îndemânatec şi 
destul de puternic. Era un nepăsător; pentru el 
viaţa nu era altceva decât o mare plăcere şi 
nimic altceva. Nu se înscrisese la Academia 
Navală 

de plăcere, ci pur şi simplu pentru a evita 
armata. În realitate, Zelenov nu avea nici o 
dorinţă 

să facă parte dintr-o anumită organizaţie, dar îşi 
făcuse socoteala că marina era cea mai bună 
soluţie printre celelalte opţiuni militare. “Orice 
este de preferat marşurilor ălora militare", zicea 


el. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Odată integrat în marină, făcu tot posibilul 
să scape. Unii cadeți îşi tăiau degetele sau 
tendoanele, încercând să contacteze 
tuberculoză sau altă boală periculoasă, 
pentru a fi reformaţi. La drept vorbind, 
Vladimir nu recursese niciodată la asemenea 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


experienţe, dar făcea adesea aluzii la trucuri 
pentru a fi exclus: ruperea unui picior, tăierea 
unui deget, simularea unei crize cardiace sau 
tot felul de lucruri care îi treceau prin cap. 
Totuşi, nu făcu niciodată decât să se laude cu 
aşa ceva. 


Singura activitate pe care o luase în serios 
era boxul. Fu campion la categoria mijlocie al 
provinciei Kamceatka. 


Membrul cel mai în vârstă al brigăzii noastre 
de şoc era luri Berestennikov. Mama lui era 
directoarea Şcolii generale nr.14 din 
Petropavlovsk şi avea mulţi prieteni în sânul 
Partidului Comunist. luri era extraordinar de 
puternic şi-i plăcea mult să se bată, mai ales în 
autobuze. Adeseori, făcea tururi cu autobuzul, 
fără nici un scop, numai pentru a provoca o 
încăierare bună. Autobuzele noastre erau în 
general înţesate de lume, adesea cu militari. In 
autobuz ştia că în mod inevitabil avea să fie 
îmbrâncit când acesta demara brusc. Era 
pretextul servit pe tavă pentru a expedia un 
pumn bun celui vinovat. Uneori toţi tinerii 
pasageri participau, de o parte sau alta, şi astfel, 
mulţumită lui luri, se încingea o bătaie în regulă. 
O dată reuşi să-i aţâţe pe toţi pasagerii civili 
împotriva militarilor în uniformă şi ei se prinseră 
în joc cu inima plină de bucurie. Şoferul 
autobuzului aruncă un ochi la încăierare, apoi se 
duse direct la postul de poliţie, cu întreaga sa 
încărcătură de pasageri în plină bătălie. 


Aşa era luri. Bătaia la grămadă era scopul vieţii 
lui. Dar cu toate astea nu se putea să nu-l 
îndrăgeşti. Avea o bună educaţie, era cultivat, 
spiritual şi mereu pus pe şotii. 


Sunt convins că el era singurul tip atât de lipsit 


de simţ militar care fusese vreodată înrolat în 
Academie. După părerea mea, fusese admis 
numai deoarece se bucurase de sprijinul 
părinţilor lui, care erau foarte bine plasați. La 
clasă, când era întrebat la tablă, stătea ţeapăn 
în poziţie de drepţi şi, cu cel mai serios aer din 
lume, răspundea total aiurea. Când ofiţerul 
instructorii spunea că greşise, lăsa capul în jos 
făcându-se că-i este ruşine şi începea să plângă, 
ceea ce nu prea era milităreşte; toată clasa 
izbucnea atunci într-un hohot uriaş de râs. Într- 
o zi îşi permise să-l sărute pe ofiţerul instructor 
pe capul pleşuv spunându-i: 


— larba nu creşte pe un acoperiş bun. 


În mod evident luri era adeseori pedepsit 
pentru actele lui de indisciplină, dar asta îi 
era indiferent. Cea mai mare plăcere a lui era 
să-i provoace la râs pe ceilalţi sau să-i incite la 
bătaie, căutând cu tot dinadinsul să se afle în 
centrul încăierării. 


În cele din urmă, superiorii lui ajunseră la 
concluzia că pur şi simplu nu este făcut pentru a 
fi ofiţer şi, în ciuda influenţei părinţilor lui, îl 
excluseră din şcoală şi-l făcură simplu 
marinar. Totuşi, când făcu parte din brigada mea 
de asalt, se dovedi a fi unul dintre cei mai solizi şi 
mai plini de încredere din echipă; când începea 
să se bată, era redutabil. 


Serghei Kononenko, un ucrainian, era un alt om 
preţios; era unul dintre ajutoarele mele la 
Uniunea Tineretului Comunist. Puternic, vrednic 
de toată încrederea şi foarte eficace, avea o 
inimă de marmură şi-şi refuza efuziunile şi orice 
sentiment. Făcea şi el parte din echipa noastră 
de luptă, era un om viguros, cântărind 
aproape 100 de kilograme şi măsurând 


aproape 2 metri. În timpul încăierărilor, îi plăcea 
să se servească de un cuţit şi trebuia să-l 
supraveghez îndeaproape pentru a mă asigura că 
nu-l folosea decât la nevoie. 


Alţi prieteni, ca Vladimir Litovka şi Victor Lazarov, 
erau băieţi înalţi şi puternici şi sportivi solizi. Ei 
aveau să constituie împreună cu mine nucleul 
brigăzii mele de poliţie. Pentru a mi-i găsi pe 
ceilalţi membri ai echipei, le cerui locţiitorilor mei 
de la Uniune să-mi dea numele celor mai solizi şi 
mai puternici oameni ai lor, care fuseseră 
buni la box, la lupte sau la judo. După 
părerea mea, în U.R.S.S nu se mai constituise 
niciodată un grup de oameni mai oţeliţi. Azarov îi 
ceruse pe cei mai buni şi-i avea. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


După ce-mi întocmii lista, luai contact cu fiecare 
om în parte. In general, se plângeau şi-şi 
găseau scuze. 


— Serghei, spuneau unii, sunt prea ocupat. În 
momentul de faţă am într-adevăr prea multe de 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


făcut. 


Vorbeau aşa până în clipa în care le mentionam 
suma pe care aveau s-o primească. După asta, 
nu mai aveam nevoie să spun nimic. 


— Serghei, ziceau, când începem? Hai! 


Cele 25 de ruble pentru a remunera câteva ore 
de muncă constituiau o atracţie irezistibilă. Dar 
eu cred că luri, în ce-l privea, accepta orice, 
numai de dragul încăierărilor. 


Strânsei rapid 21 de nume şi-i convocai pe 
oameni la o întâlnire. În viaţa mea nu mai 
văzusem o adunare de zdrahoni atât de mari 
şi de bine legaţi. Abia ne strânserăm, că şi 
luarăm împreună un pahar sau chiar mai multe. Îi 
convocai pentru a se prezenta a doua zi la Ivan 
Azarov, la sediul central din Petropovlovsk al 
Partidului Comunist. 


A doua zi, când Azarov intră în biroul lui, noi ne 
strânseserăm cu toţii, îmi privi oamenii şi spuse: 


— E bine, Kurdakov, văd că m-ai luat în serios când ti- 
am zis să-i alegi bine. 


Când făcu apelul, constatai că era impresionat. 
Azarov era pierdut în mulţimea aia de tineri 
imenşi şi foarte musculoşi, dar cu multă 
autoritate ne făcu să ne aşezăm şi începu să 
ne explice de ce ceruse formarea unui asemenea 


grup. 


— l-am cerut lui Kurdakov să vă adune aici dintr- 
un motiv special. Avem în toată ţara necazuri cu 
duşmani ai poporului. Pentru a-i combate, 
constituim grupuri speciale de operaţiuni de 


poliţie care vor lucra în strânsă colaborare cu 
poliţia. 


— De formă, veţi fi în serviciul poliţiei din 
Petropavlovsk, dar veţi primi directive din 
culise, prin 

intermediul biroului meu, aici, la cartierul 
general al Partidului. Veti deveni o unitate 
specială, a 

cărei organizaţie va depinde direct de ordinele 
primite de la Moscova, pentru a mă ocupa de 
duşmanii speciali ai Statului. Şi nu veţi fi puşi la 
serviciul poliţiei obişnuite. Sunt întrebări? 


Nu erau; aşa că el continuă: 


— După această luare de contact, vă voi 
prezenta pe şeful poliţiei, care se va ocupa 
de 

problemele voastre curente. Eu voi rămâne 
responsabil în ultimă instanţă şi vă voi controla 
rapoartele. Ştiu că sunteți aproape toţi la 
Academia Navală, cu Kurdakov. Îi voi informa pe 


ofiţerii voştri superiori că sunteţi afectaţi unei 
munci operative de poliţie, externă şcolii. Aşa că 
veţi primi permisele de trecere pe baza cărora 
veţi putea părăsi baza militară de fiecare dată 
când va avea nevoie de voi cartierul general al 
poliţiei. E de la sine înţeles că veţi părăsi mai 
întâi baza militară, unde sunteţi elevi-ofiţeri. Dar 
îndatoririle şi responsabilităţile voastre faţă 
de poliţie, ca membri ai grupului de operaţiuni, 
trebuie să treacă pe planul doi. Sunt întrebări? 
Din nou, nimeni nu puse. 


— Vă vom da înainte de toate o serie de 
instrucţiuni preliminare. Cât despre mine, vă 
voi revedea în curând să vă dau alte directive. Aş 
vrea acum să vă prezint pe comandantul vostru 


de poliţie, care vă va concretiza însărcinările. 


Puțin înainte ca el să fi pronunţat aceste 
cuvinte, un bărbat în civil intrase în încăpere şi 
se 

aşezase deoparte. La o primă vedere, era 
evident că făcea parte fie din armată, fie din 
poliţie 

şi că nu se prea simţea în largul lui în haine 
civile. Işi încheiase haina până sus, deşi aceasta 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


nu fusese prevăzută pentru aşa ceva, şi dădea 
impresia că s-ar fi simţit mai bine într-o cămaşă 
de forţă. Azarov reluă. 


— Mi-ar face plăcere să vi-l prezint pe căpitanul de 
poliţie Dimitri Nikiforov. 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


-vn ov to z` 


Nikiforov se ridică, îi mulţumi lui Azarov cu 
un ton stânjenit şi ne salută bâlbâindu-se. La 


început nu prea fui impresionat de el, dar îmi 
dădui apoi seama că aparențele sunt deseori 
înşelătoare. Era mic şi îndesat, avea părul 
blond deschis, iar ochii săi albaştri erau reci 
ca 

oţelul. Era aşadar de talie măruntă, dar tot restul 
la el era mare: nasul borcănat era enorm şi 
roşu; o gură atât de mare ca a lui nu se vedea 
decât arareori; avea o osatură grea, dar cu 
puţini muşchi. Buzunarele livide sub ochii cerniţi 
îi dădeau un aer obosit. După părerea mea, 
era un om cu care nu trebuia să te joci şi era cu 
siguranţă periculos să-l subestimezi în vreo 
situaţie. 


Nikiforov era tânăr când sosise în provincia 
Kamceatka în 1947. În 1953, fu promovat şef al 
poliţiei din Petropavlovsk pentru a înlocui un om 
care-şi pierduse minţile după ce se îmbătase: de 
la o fereastră a postului de poliţie, începuse 
să tragă asupra trecătorilor cu o puşcă de 
vânătoare, omorând mai multe persoane înainte 
de a se sinucide. 


Aveam să aflu că Nikiforov nu era cu nimic mai 
bun decât predecesorul lui pasionat de tir. Şi el 
avea nevoie de activitate cu orice preţ, până 
acolo încât îşi neglija adeseori obligaţiile 
administrative pentru a participa la descinderi 
ale poliţiei. Nikiforov nu fusese însurat, dar 
împărțea cu o amantă un apartament mare la 
etajul al doilea al unei case, în care, în afara 
strictului necesar - un frigider, un pat, scaune şi 
masă - nu avea altă mobilă. Întreaga viaţă şio 
pusese în slujba poliţiei şi a Statului. Căminul 
lui nu avea nici o importanţă pentru el. ÎI 


supranumirăm „Niki aisbergul”. Întreţinea bune 
raporturi cu persoane sus-puse în mediile 
poliţiei şi era în strânse relaţii cu şeful din 
Kamceatka al Partidului Comunist. Privindu-l fix în 
ochi, îmi spusei că va fi cu siguranţă detestabil 
să-l avem în cârcă. 


După cele câteva cuvinte stângace ale lui, de 
introducere, Nikiforov începu să vorbească rar, 
apăsat, scoțând în evidenţă greutatea fiecărui 
cuvânt. 


— Voi sunteţi oamenii, spuse el, care aţi fost 
aleşi să constituie un grup de operaţii speciale, 
ataşat cartierului general al poliţiei. Veţi lucra 
aşadar sub ordinele mele directe şi va trebui 
sămi respectaţi indicaţiile. Eu voi răspunde, 
împreună cu tovarăşul Azarov, de pregătirea 
voastră şi de  însărcinările care vă vor fi 
date. Începu să se plimbe prin cameră, 
privindu-ne în continuare în ochi. 


— În ţara noastră, avem probleme tot mai mari 
cu duşmanii Statului. Ei încearcă să sape, din 
interior, autoritatea guvernului nostru. Noi 
avem datoria de a găsi aceşti duşmani şi de 
a-i 

extermina. 


— Pentru început, vă voi da însărcinări de rutină, 
de care va trebui să vă achitaţi în cel mai 

scurt timp, astfel încât să nu vă băgaţi în 
încurcătură. După care, tovarăşul Azarov şi cu 
mine 

vom face o serie de prezentări care vă vor servi 
ca pregătire. Va trebui să fiți la dispoziţia 

noastră în permanenţă şi de câte ori veţi primi 
ordinul de a face un raid, vă veţi prezenta cât 
mai repede cu putinţă la mine, la cartierul 
general al poliţiei. Vă vom încredința misiuni pe 


care 

poliţia nu are timp să le întreprindă, ca şi 
unele cu caracter oficial. lată de ce veţi fi 
întotdeauna în civil. În ochii publicului, trebuie 
să treceţi drept simpli cetăţeni simțindu-se 
chemaţi să acţioneze contra elementelor 
criminale. Mă înţelegeţi? Încuviinţarăm printr-o 


înclinare a capului. Apoi continuă: 


— Acum vreau să vorbesc între patru ochi 
cu şeful vostru. Puteţi pleca, în afară de 
tine, Kurdakov. Vino încoace, tovarăşe! 


Ceilalţi ieşiră unul câte unul. Nikiforov mă 
informă atunci că trebuia să-mi asum imediat 
răspunderea în privinţa grupului de operaţiuni. 
Îmi ordonă să vin la cartierul general, împreună 
cu oamenii mei, peste 3 zile. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


După 3 zile, ne reîntâlnirăm, iar tovarăşul 
Nikiforov ne informă că în timpul 
săptămânilor 

următoare ni se vor da însărcinări de rutină 
şi că trebuia să petrecem câte 3 ore pe zi 
la 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


cartierul general al poliţiei. Fără întârziere, 
trebuirăm să însoţim poliţia pentru a-i da ajutor 
în 

timpul arestărilor obişnuite. În ultima vreme, se 
semnalau 2-3 omoruri pe săptămână. Bătăi se 
produceau adeseori între marinari beţi, aflaţi în 
permisie. Eram trimişi să oprim încăierările. 

Ţâşneam în câte un bar plin cu marinari gălăgioşi 
şi puneam rapid stăpânire pe situaţie. 


Odată, Victor, Vladimir, alţi câţiva şi eu însumi 
furăm trimişi să punem capăt unei încăierări 
dintr-un club din apropierea portului. În timpul 
unor asemenea expediţii, aveam la dispoziţie un 
camion al poliţiei: doi se instalau în cabină, 
alături de şofer, iar ceilalţi luau loc în spate, 
unde fuseseră amenajate bănci de-o parte şi de 
alta. Intr-un asemenea camion puteau intra 12- 
15 oameni. In noaptea aceea, ne duserăm 
cu toată viteza la locul scandalului şi ne 
repezirăm înăuntru. Nikiforov ne spusese: 


— Nu căutaţi să aflaţi cine are dreptate şi cine 
nu. Doar intraţi şi puneţi-i capăt scandalului prin 
orice mijloace. 


A da asemenea consemn unor boxeri, campioni 
de judo şi luptători era ca şi cum ai fi dat carne 
crudă câinilor! De la intrare, Victor aruncă la 
pământ patru haidamaci şi le expedie fiecăruia 

câte un pumn. Mă găseam în mijlocul acestei 
mulţimi gălăgioase când săriră pe mine doi 
vlăjgani, în acelaşi timp. Erau amândoi mai mari 
decât mine, dar mă debarasai rapid, de unul 

cu o lovitură de karate după cap, iar de celălalt 
printr-o priză de judo. Era într-adevăr sport ca 

lumea. 


Ne  trebuiră cel puţin 20 de minute să 
punem capăt scandalului; părea că un uragan 


se năpustise peste club. Privii în jur să văd în ce 
stare îmi erau băieţii. Nicki, Victor, Anatoli şi alţi 
trei dintre oamenii noştri erau acolo, în picioare, 
şi râdeau. lar luri! Era în al nouălea cer. Nu-i era 
lui de potolit o încăierare. Aceasta fusese 
pregătită pentru el! Nu mai putea de bucurie. Ce 
glumă bună! Nicăieri în altă parte nu puteam fi 
autorizaţi să ne batem astfel, după pofta inimii şi 
fiind şi  retribuiţi.  Încăierarea era aşadar 
terminată. Aproape toţi cei care o iniţiaseră 
zăceau acum la pământ, gemând. Marinarii beţi 
nu erau în măsură să se pună cu o echipă de 
luptători antrenați şi bine disciplinaţi. Nimeni nu 
fu arestat. Avusesem ca unic consemn să punem 
capăt scandalului. Cum lucrul se făcuse, strigai: 


— Haideţi, băieţi, să mergem! 


Ne  înghesuirăm cu toţii în camion şi ne 
întoarserăm la post pentru a-i face lui Nikiforov 
un raport al rezultatelor obţinute. Acesta ne 
felicită: 


— Bravo, tinereţe, spuse el, asta-i o treabă pe cinste. 


Cu timpul, eram convocați de 3-4 ori pe 
săptămână pentru a pune capăt câte unei 
încăierări sau pentru a ajuta poliţiei la căutarea 
unui individ certat cu legea. Uneori, ne duceam 
toţi la postul de poliţie pentru a fi la dispoziţie în 
caz de nevoie şi ne aşezam la băutură, la fumat 
şi la taclale. Telefonul începea să sune, careva îl 
anunţa pe Nikiforov că un scandal izbucnise şi 
că o crimă fusese comisă; atunci Nikiforov 
zicea: 


— Asta e, Kurdakov, la drum! 


leşeam din post în trombă, săream în camion, în 
general condus de Victor, şi ne îndreptam spre 


adresa indicată. Ne năpusteam în lungul 
străzilor, făcând sirenele să răsune şi având 
aprinse girofarurile roşii, fără să ne pese câtuşi 
de puţin de ceva. 


După fiecare raid, ne luam fiecare cele 25 de 
ruble şi ne duceam într-un bar sau într-un club 
unde ne obişnuiserăm să luăm masa, să bem, 
să dansăm cu fetele şi să facem tărăboi înainte 
de a ne întoarce la bază. Făceam o afacere 
bună din toate punctele de vedere. Puteam 
părăsi baza oricând, ceea ce nici un alt elev nu 
putea face, şi puteam să mai întârziem după 
expediţii ca să bem şi să ne distrăm. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Această activitate ne puse în contact cu pleava 
societăţii, ceea ce ne aduse, puţin câte puţin, în 
situaţia de a nu mai dovedi nici cel mai mic 
respect faţă de oameni. Dacă aveam posibilitatea 


de a stâlci în bătaie un asasin, de ce ne-am fi 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


jenat să-l facem zob? lar Nikiforov râdea de 

isprăvile noastre şi ne felicita pentru 
“transformarea figurilor". Dacă nu băteam pe 
cineva 

suficient, îşi bătea el joc de noi şi ne făcea 

„Muşi"3. Săgeţile lui ne atingeau unde ne 
durea. Vai de următorul care ne cădea în mână! 


Apoi, într-o zi, Nikiforov mă sună: 


— Tovarăşe Kurdakov, spuse el, trebuie să vii 
aici cu oamenii tăi mâine, la ora 4 după-amiază. 
Azarov va fi şi el şi vrem amândoi să discutăm 
cu voi. 


Îmi anunţai oamenii şi ne strânserăm la postul de 
poliţie. Azarov luă primul cuvântul: 


— Ei bine, tinerilor, am auzit lucruri bune despre 
voi, spuse el. Am aflat că vă descurcaţi foarte 
bine. Vom ajunge acum la raţiunea de a fi a 
grupului vostru şi vom aborda munca într- 
adevăr importantă. 


Mă întrebam la ce făcea aluzie. Erau deja 
câteva săptămâni de când ne înhămasem la 
munca noastră. Ce ne mai aştepta? Azarov 
urmă: 


— Voiam să acumulaţi experienţă în acest gen 
de muncă înainte de a vă încredința sarcinile cu 
adevărat importante. În Uniunea Sovietică, 
avem diferite tipuri de criminali. Avem ţipi 
periculoşi pentru Stat, care sunt asasini, 
beţivani, prostituate. V-aţi ocupat de 
asemenea specimene. Dar este vorba de cazuri 
lipsite de importanţă. 


— În acelaşi timp sunt şi alţi criminali, care 
reprezintă o ameninţare mult mai mare pentru 


securitatea ţării noastre şi pentru modul nostru 
de viaţă. Ei sunt mult mai periculoşi pentru că 
acţionează în linişte printre noi, sapă 
fundamentul sistemului nostru şi pun în 
primejdie existenţa țării. Propagându-şi 
credinţele  otrăvite, tulbură viaţa societății 
noastre,  otrăvesc spiritul copiilor noştri cu 
învăţămintele lor înşelătoare şi atacă doctrina 
leninismului şi a marxismului. Este vorba 
despre religiozniki, despre credincioşi. 


Nu înţelesei imediat ce spusese. Dar repetă: 
— Este vorba, deci, de religiozniki. 
Voia să se asigure că înţelesese toată lumea. 


—  Creştinii, continuă el, care au pus pe 
picioare un program de acţiune care 
ameninţă realizările poporului sovietic, îi ajută 
activ pe duşmanii ţării noastre. Acţionează ca 
spioni ai imperialismului şi încearcă să reducă la 
neant sau să întârzie realizările Partidului 
Comunist al Uniunii Sovietice. 


Se lăsase în acel moment cu totul furat de 
propriile cuvinte. Vedeam clar că se simţea 
profund îngrijorat de ceea ce spunea. 


— Sunt cu atât mai periculoşi cu cât nu au aerul 
de a fi. Asasinii şi hoţii acţionează deschis. 
Tipii ăştia au o atitudine insidioasă, sunt 
prudenti şi abili. Cât ai bate din palme, au săpat 
la 

temelia tuturor realizărilor noastre, obţinute 
cu atâtea eforturi, au otrăvit oamenii şi fac 
ravagii. 


— lată, aşadar, motivul pentru care aţi fost aleşi 
să constituiți o brigadă specială de operaţiuni 


a poliţiei - sunteţi destinaţi să formaţi o echipă 
pentru a-i contracara pe aceşti duşmani. Vi s-a 
permis să acumulaţi o experienţă practică; 
acum trebuie să vă puneţi serios pe treabă. 


3 mus = tânăr marinar, în perioada de ucenicie 
Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Unitatea voastră face parte dintr-o vastă reţea 
de echipe ce sunt în curs de a fi create în toată 
ţara. Este timpul să punem capăt intrigilor 
acestor duşmani. 


Trebuie să  întreprindem o acţiune directa? 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


-on v to z` 


lată care este munca voastră. Veţi primi 
instrucţiunile pentru operații direct de la 
Biroul Politic al PCUS şi de la tovarăşul 
Brejnev. 

Ordinele noastre provenind de la Moscova ne vor 
parveni la Gorkom, iar noi le vom transmite 
la tovarăşul Nikiforov, care va fi, ca şi până 
acum, superiorul vostru imediat. Veţi fi plătiţi din 
fondurile speciale destinate anume luptei contra 
influențelor nefaste ale religiei asupra vieții 
sovietice. 


Ascultam cu stupoare. Din ziua în care-i văzusem 
pe credincioşi în număr de circa 2.000, la 

Inskaia lângă Novosibirsk, îmi pusesem întrebări 
în legătură cu ei. Ştiam, desigur, că nu exista 

Dumnezeu şi că religia era opiumul poporului. Îmi 
dădeam seama că nu era loc pentru religie 

în viaţa modernă a Uniunii Sovietice. O ştiam ca 
unul care se afla în cunoştinţă de cauză: o 

predasem eu însuşi în numeroase rânduri în 
timpul conferinţelor pe care le ţinusem prin şcoli, 
la Universitate sau la adunările Uniunii 
Tineretului Comunist. Ceea ce mă uimi fu că 
religia şi 

credincioşii erau atât de puternici încât ţara 
noastră era din cauza lor ameninţată în mod 
deosebit şi că măsuri de o asemenea 
severitate trebuiau luate în privinţa lor. Este clar, 
îmi 

spusei, că se îmulţesc şi se propagă precum o 
boală contagioasă. Este clar că trebuie să fie 

arestaţi şi suprimaţi din societatea noastră. 


— Uitați-vă aici, spuse Azarov, arătând o 
serie de afişe pe care erau fotografii ale 
unor persoane căutate de poliție. Alături de cele 
ale unor criminali, era şi fotografia unui om 
căutat pentru “activitatea sa împotriva 
poporului". 


— Acest om, afirmă Azarov, a otrăvit copii cu 
drogul credințelor religioase. Organizează studii 
biblice secrete. Când va fi arestat, va fi 
condamnat la 7 ani de închisoare. 


Eram mulţumit de indemnizaţia pe care deja o 
primeam, dar în acelaşi timp îmi spuneam că 

existau puţine puncte comune între 
preocupările mele ca activist comunist şi 
intervenţiile 

noastre împotriva asasinilor, hoţilor şi a altor 
criminali. Dar acum, că urma să avem a face cu 
duşmanii Partidului, avea să fie cu totul altceva; 
acţiunea noastră va fi mult mai adecvată şi 

directă. Dezbătusem adesea aceste probleme în 
conferințele mele. Acum mă puteam ocupa de 

ele concret şi, mai mult ca sigur, intervenţiile 
mele vor fi bine remunerate. Veştile acestea erau 


formidabile. 


Cam în acel moment, Anatoli “cel galant" puse 
următoarea întrebare: 


— Tovarăşe Azarov, spuneţi că oamenii aceştia 
sunt mult mai răi decât asasinii de care ne-am 
ocupat. In ce sens? 


— Tovarăşe Litovcenko, spuse Azarov, asasinii 
omoară câteva persoane, apoi sunt arestaţi. Dar 
credincioşii ăştia omoară sufletul şi spiritul 
poporului nostru sovietic, iar credinţele lor 
otrăvitoare se împrăştie şi ating mii de persoane. 
De doi ani încoace problema credincioşilor 
religioşi s-a agravat considerabil în ţara noastră. 
In loc de a deveni mai puţini şi de a-şi înceta 
lupta contra Statului, şi-au împrăştiat otrava 
lor în toată ţara şi au reuşit să atragă mulţi 
oameni şi să câştige mulţi aderenţi. Peste tot 


pe unde pot, corup spiritul tineretului nostru 
sovietic. În cele din urmă, Partidul nostru se vede 
acum obligat să acţioneze. Am primit un 

ordin special, provenind de sus, de la Moscova, 
să trecem la acţiune în lupta noastră contra 

acestor  religiozniki: Voi, tinerilor, faceţi parte 
din programul prevăzut. Toate organizaţiile 
angajate în acest război împotriva credințelor 
religioase au fost regrupate sub controlul Biroului 


Central al Partidului. A fost constituit un organism 
de coordonare pentru conducerea planurilor 
de acţiune contra celor religioşi şi a 
credințelor lor superstiţioase. Am făcut apel 
la toate 

talentele şi la cei mai buni profesori ai noştri 
ca să studieze această problemă sub aspect 
teoretic. In paralel, un nou organism, dotat cu 
calculatoare puternice, a fost creat pentru a 
stabili dosarele tuturor credincioşilor, în scopul de 
a-i identifica şi a nu-i pierde din vedere pe 
aceşti duşmani de printre noi. O secţiune a 
caietului nostru va fi rezervată notării numelor şi 
datelor referitoare la creştinii aflaţi printre noi. 
Aceste rapoarte vor fi trimise la Moscova şi 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


datele lor vor fi introduse în calculatoare. Vom 
putea astfel să nu-i scăpăm din ochi pe aceşti 
duşmani perfizi şi periculoşi. 


O altă ramură a acestui departament a fost 
organizată la Moscova pentru a studia 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


-on v to z` 


învăţăturile 

acestor credincioşi şi a-i putea astfel ataca mai 
bine şi a-i distruge. Cei mai buni intelectuali ai 
noştri le studiază acolo literatura, Biblia inclusiv, 
pentru a descoperi cele mai bune mijloace de 
a lupta împotriva credințelor lor religioase. 
Este întrucâtva o adevărată şcoală biblică, 
unde 

totul este prevăzut. 


Auzind expresia “şcoală biblică", mă gândii 
imediat la Diaconul de la Barisevo, care voia să 
meargă la o şcoală biblică. 


Dar mă îndoiam că a lui corespundea celei pe 
care o descria tovarăşul Azarov. Mă concentrai 
din nou asupra cuvintelor sale. Tovarăşul Azarov 
vorbea fără să mai termine. 


Privindu-i pe ceilalţi, văzui că erau la fel de 
fascinaţi ca şi mine. Nu ne dăduserăm niciodată 
seama de marea ameninţare pe care o 
reprezentau credincioşii pentru modul nostru de 
viaţă. Acum însă, eram la curent. Şi ascultam 
descrierea unui program de acţiune dinamică, ce 
era în curs de a se pune pe picioare pentru a ne 
apăra patria, care contribuia la a ne convinge de 
vitalitatea şi de vigoarea Partidului Comunist. 
La bază se aflau oameni care ştiau ce fac. 
Mulțumită lor, Partidul Comunist făcea 
progrese. Nu-şi încrucişau braţele aşteptând 
ca duşmanul să ne distrugă din interior. Eram 
entuziasmați de scopurile acţiunii şi ascultam cu 
admiraţie enumerarea eforturilor enorme care 
erau în curs. Şi să spui că făceam parte din 
toate astea! Începui să fiu mândru de Partidul 
Comunist. În fine, vom acţiona, mă gândeam. 
Duşmanul ne adusese pur şi simplu la 
capătul  răbdărilor. Noi, poporul sovietic, 
aveam să-i arătăm ce putem. Partidul 


Comunist are răbdare, dar când este scos din 
răbdări, ştie să acţioneze. lar eu mă găseam în 
chiar inima acestei campanii. 


Azarov ne vorbi de un alt detaşament al 
poliţiei a cărei specialitate era să vegheze 
ca frontierele noastre să fie de netrecut pentru 
Biblii şi altă literatură introdusă prin 
contrabandă în ţară. Nu auzisem niciodată 
vorbindu-se despre asemenea activităţi. Azarov 
continuă: 


— Tinerilor, voi trebuie să puneţi mâna pe 
toată literatura religioasă pe care puteţi. O vom 
examina şi apoi o vom prezenta Moscovei. Ei 
vor studia scrierile astea pentru a descoperi din 
ce ţară provin şi cum au pătruns prin 
contrabandă. Când o vom descoperi, vom face 
ca lucrul să înceteze rapid. 


— Suprimaţi şefii, spuse Azarov, şi mişcarea se 
va prăbuşi. Faceţi să dispară capii, creierele de 
la originea organizării secrete a 
credincioşilor. Prin urmare, discipolii lor 
dezamăgiţi şi deziluzionaţi vor reveni în mod 
natural la calea cea dreaptă. 


La sfârşitul discursului lui Azarov, credincioşii 
erau pentru noi nişte oameni răi, vicleni şi 
perfizi care se întâlneau în mod secret la 
diverşi particulari pentru a pune la cale 
răsturnarea guvernului nostru şi pentru a otrăvi 
copiii. Singura noastră dorinţă era de a ne pune 
imediat pe treabă, de a le da o lecţie şi de a-i 
termina. 


Discursul lui Azarov fu urmat, timp de două 
săptămâni, de o serie de alte expozee identice. 
Eram puşi la curent cu metodele şi tehnicile 
utilizate de credincioşi. In timpul unei asemenea 


conferinţe, întrebai de ce termenul “persoane 
religioase" sau “creştin” nu era utilizat în locul 
celui de “credincios". 


Azarov răspunse: 


— E o întrebare bună, Kurdakov. Dă-mi voie să-ţi 
răspund. Tovarăşul Lenin, nu ne-a învăţat el 
în urmă cu mult timp că nu tebuie să ne temem 
de religie şi de credinţă? Acolo stă pericolul. 
Putem reduce la neant religia şi închide 
bisericile. Gândeşte-te puţin la Kamceatka. Ce 
se 

întâmplă? Se găsesc aici biserici? Bineînţeles că 
nu! Le interzicem. Nu există nici măcar un 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


singur lăcaş de cult în toată Kamceatka. 
Biserica nu este o ameninţare. Religia nu 
este o ameninţare. Credincioşii, ei sunt 
adevărata ameninţare. 


Se opri un moment pentru a aprecia efectul 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


cuvintelor lui asupra auditoriului. Continuă apoi, 
vădit satisfăcut: 


— Tovarăşul Lenin spunea că se puteau închide 
bisericile şi încarcera conducătorii, dar că era 
tare greu să se dezrădăcineze credinţa şi 
credinţele din inimă ale unui om care a fost 


contaminat de acestea. lată de ce, tovarăşe 
Kurdakov, credința, nu religia este cea 
periculoasă. Este motivul pentru care nu-i 
numim nici creştini, nici practicanți, îi numim 


credincioşi. Credinţa lor este profund ancorată 
în ei şi e foarte dificil să le-o dezrădăcinezi din 
inimă. 


Pentru mine totul era foarte clar. În definitiv, 
clubul pentru recreere de la orfelinatul din 
Barisevo se afla în clădirea în care cândva fusese 
o biserică. Nu este greu să închizi biserici. Acum 
înţelegeam. Era de datoria noastră să 
împiedicăm credinţa să se înrădăcineze în inima 
compatrioţilor noştri şi mai ales în a tinerilor şi a 
copiilor. 


— Mulţumim, tovarăşe Azarov, îi spusei, în 
numele oamenilor mei. Nu aveam nici cea mai 
vagă idee despre problemele puse de aceste 
persoane cu aer inofensiv. 


Capitolul 12 
Primul raid: o catastrofă 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Câteva zile mai târziu, când mă aflam în timpul 
unui curs de inginerie radio la Academie, în 


difuzoare se auzi O voce: “Kurdakov, 
Kurdakov,  prezintă-te imediat la birou!" 
Profesorul îmi făcu un semn din cap, 


însemnând că era în ordine. Îmi aranjai 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


manualele şi plecai către birou, după cum 
primisem ordin. Ofiţerul de gardă îmi spuse: 


— Kurdakov, a telefonat căpitanul Nikiforov şi ți- 
a lăsat un mesaj. Trebuie să te duci cu oamenii 
tăi la postul de poliţie diseară la ora 10. Mi-a 
spus că vei înţelege despre ce este vorba. 


— Într-adevăr, spusei. Mulţumesc. 


Seara, la ora 10, ne întâlnirăm 14 dintre noi la 
sediul poliţiei, atâţia câţi reuşii să-i adun; nu 
mai putusem aştepta. 


— Trimite-ţi oamenii în camera din spate, ordonă 
Nikiforov. Să se destindă puţin. Este încă 

prea devreme să porniţi la drum. Îmi trimisei 
aşadar oamenii într-o mică sală din spate a 
sediului poliţiei, iar eu mă oprii un moment să 
vorbesc cu Nikiforov, care era aşezat la biroul 
lui. 


— Aici vă sunt instrucţiunile, zise el. Am 
descoperit că o reuniune de credincioşi se 
ţine în seara aceasta în jurul orei 23. 

— Unde? întrebai. 

Pe planul uriaş fixat pe peretele biroului lui, îmi 
arătă un cartier de case particulare, în districtul 
al 75-lea, în celălalt capăt al oraşului. 

Nikiforov continuă: 

— Nu vor fi decât 12-15 persoane prezente. 
Ceea ce nu va trebui deci să pună probleme. Il 
întrebai: 


— Cum de sunteţi la curent? 


Reuniunea încă nu începuse, vecinii nu-l 
putuseră deci informa despre o activitate 
suspectă. Schiţă un surâs sardonic. 


— Să vedem, Kurdakov, este evident că mi-a zis 
degetul meu cel mic! replică el. Ai face mai bine 
să nu pui prea multe întrebări. 


Încercasem numai să fiu amabil şi descoperii 
până la ce punct puteau fi dificile relaţiile cu 
Nikiforov. Mă hotărâi aşadar să-l menajez. 
Voiam ca într-o zi să-i intru în graţii. Între timp 
oamenii mei se instalau comod în spate. 


— Mergeţi, tovarăşi, beţi ceva şi destindeţi-vă 
puţin, le strigă Nikiforov, arătându-le sticlele cu 
vodcă şi paharele de pe masă. Nu mergem să 
ne rugăm. 


Victor îşi umpluse deja paharul şi curând eram 
toţi cu paharele în mână şi sporovăiam. Când 
Nikiforov constată că, mulţumită vodcii, toată 
lumea era relaxată, spuse: 


— Va trebui să plecaţi de aici pe la ora 23. Astfel, 
credincioşii îşi vor fi început de 30 de minute 
adunarea şi vor fi destinşi, gândind că totul 
este în ordine. li căutăm pe şefii bandelor, 
pe păstorii lor clandestini. lată numele a doi 
oameni pe care va trebui să mi-i aduceţi. 


— Bine, tovarăşe, îi răspunsei. Cu ceilalţi ce să 
facem? 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


— Ceilalţi? A, trebuie doar să-i cotonogiţi puţin. 
Faceţi-i să petreacă un sfert de oră “agreabil", 
de care să-şi poată aminti. Dar să mi-i aduceţi 
negreşit pe şefii bandei, spuse el pe un ton 
ferm, indicând numele scrise pe o foaie, pe care 
mi-o dădu. 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


— Bine, tovarăşe, îi răspunsei iarăşi. 


Începui atunci să mă întreb de ce insistă atât. 
Avea să fie acest raid atât de diferit de celelalte? 
Când ne trimitea să împrăştiem o încăierare 
într-un bar, “Niki" nu făcea atâta istorie, ne 
trimitea şi gata. Dar remarcai în această seară că 
era agitat şi mă întrebai de ce. 


— Asiguraţi-vă să nu vă vadă nici un trecător, 
continuă el, nu trebuie să existe probleme; va fi 
ora 11 seara. Dar dacă mai sunt trecători, 
aşteptaţi-i să dispară înainte să intraţi. 


În timpul unei conferinţe de informare despre 
credincioşi, ţinută de Azarov, acesta insistase 
asupra faptului că totul trebuia făcut în secret. 
Marele public nu trebuia în nici un caz pus la 
curent, ceea ce mă intriga. Atunci când 
spărgeam bande de beţivani scandalagii, nu ne 
păsa şi nu erau probleme. Il întrebai aşadar 
motivul acestei atitudini, iar el îmi răspunse: 


—Vezi tu, Kurdakov, anumite persoane ne-ar 
putea interpreta greşit acţiunea şi raţiunea ei de 
a fi. Sunt oameni care nu-şi dau seama de 
pericolul pe care aceşti credincioşi îl 
reprezintă 

pentru societatea noastră. Sunt, de 
asemenea, duşmani ai ţării noastre, agenţi 
ai 

imperialismului, care ar vrea într-adevăr să 
împrăştie zvonul că noi îi persecutăm pe 
credincioşi. Trebuie aşadar să evităm cu orice 
preţ să fie martori, mai ales oameni care să 
încerce să facă fotografii cu ceea ce se 
întâmplă. Nu putem permite unor duşmani ai 
ţării 

noastre să spună lumii că noi îi persecutăm pe 


credincioşi şi că nu acordăm libertate religioasă, 
nu-i aşa? spuse el râzând. 


Este perfect logic, gândii. Îi promisei lui 
Nikiforov că vom aştepta să nu mai fie 
nimeni pe stradă înainte de a trece la acţiune. 


— Bine, Kurdakov, spuse el. Du-te la oamenii tăi şi o 
să vă chem eu la momentul oportun. 


Mă alăturai oamenilor mei în micul salon din 
spate şi luai un pahar sau două cu ei. Constatai 
că efectul vodcii se făcea deja simţit. Tensiunea 
dispăruse, iar Vladimir povestea o întâmplare. 
Toată lumea râdea. Puțin după aceea, sosi 
Nikiforov, care zise: 


— Kurdakov, s-a făcut ora 23. Este timpul să 
vă aşterneţi la drum. Ridicându-se, Alex izbi 
masa şi ne vărsă paharele, îşi ceru scuze. 
Cum noi deschideam uşa, Nikiforov îmi dădu 
instrucţiuni de ultimă clipă; îmi spuse: 


— Kurdakov, îţi cer să răscoleşti bine şi localul ca 
să găseşti Biblii sau literatură. Ştim că aceşti 
oameni au literatură antisovietică. Trebuie să 
facem să ajungă, cât mai multă din ea, la 
Gorkom, care trebuie, la rândul lui, să o trimită 
la Moscova. Scotociţi deci casa cu cât mai multă 
grijă cu putinţă şi raportaţi-ne ce-aţi putut găsi. 
Încuviinţai. 


Camionul era staționat în spatele postului de 
poliţie. Victor se aşeză la volan, eu mă instalai 
alături de el în cabină, iar ceilalţi se înghesuiră în 
spate. Demararăm. In acest sfârşit de seară, nu 
era nevoie de sirene. Era târziu şi era 
puţină circulaţie. În orice caz, nu voiam să-i 
avertizăm pe credincioşi despre sosirea noastră. 


Numai centrul oraşului era luminat, cartierele 
mărginaşe se aflau aşadar cufundate în întuneric. 
Pentru a repera casa în care erau reuniți 
creştinii, trebuia să ne căutăm drumul 
urmând  sinuozităţile străzilor întunecate din 
mahalale. În cele din urmă găsirăm strada şi 
rularăm fără zgomot. În căutarea numărului 
indicat, încet, înaintarăm în lungul străzii 
murdare şi nepietruite. Încercai să văd dacă nu 
puteam repera oameni pe afară. Strada era 
pustie. Victor încerca să străpungă întunericul 
în stânga, iar eu în dreapta, privind totodată 
amândoi numerele caselor. După un moment, 
spusei: 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


— Se află după prima intersecţie, Victor. Opreşte aici. 


Opri, stinse motorul şi ieşirăm. Le spusei 
băieţilor din spate să facă linişte. Nu voiam să 
facem zgomot pentru a nu ne trezi cu priviri 
indiscrete la ferestre sau cu oameni curioşi în 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


stradă căutând să descopere ce se întâmplă. 


Mă îndreptai către casă, cu băieţii care mă 
urmau îndeaproape. Era o cabană cu acoperişul 
din lemn, ce se găsea ceva mai departe, pe 
partea stângă. Era înconjurată de o mică livadă 
de pomi. La Petropavlovsk, erau mii de case 
identice. Perdelele erau trase, dar se vedea 
strălucind o rază slabă de lumină. 


Ce era de făcut acum? Deodată, începui să mă 
simt puţin jenat. Nu se compara cu intervenţiile 
brutale pentru împrăstierea încăierărilor prin 
baruri. Atunci, ne aruncam şi ne cufundam în 


îmbulzeală lovind cu picioarele şi cu pumnii în 
stânga şi în dreapta până când ordinea îşi reintra 
în drepturi. 


Aici însă, în loc de a fi confruntaţi cu 
încăierări, cu strigăte şi înjurături, aveam a 
face cu persoane care asistau pur şi simplu 
la o întrunire. Îi auzeam vag cum cântau 
înăuntru. Schimbarăm priviri. Ce era de făcut? Ei 
bine, eu trebuia să fac primul pas; mă apropiai 
aşadar de uşă şi lovii. Apoi lovii mai puternic. 


Aveam un aer nefiresc, în faţa uşii, aşteptând să 
se deschidă. Era complet ridicol şi o ştiam. Ce 
privelişte ciudată oferea prezenţa noastră! În 
noapte, 14 vlăjgani bine clădiţi, în şir indian în 
lungul unei poteci conducând spre uşa unei 
căsuțe dintr-o stradă pustie, iar cel de la capătul 
şirului, bătea politicos la uşă! 


Curând, auzirăm paşi în interior. Uşa se 
deschise şi un bărbat de talie mijlocie apăru şi 
întrebă politicos: 


— Pe cine căutaţi? 


Ne privi un moment pe toţi şi când îi văzu bine 
în spatele meu pe ceilalti oameni, înţelese 
despre ce era vorba. Faţa i se adumbri, dar îşi 
păstră demnitatea şi spuse: 


— Intraţi! 


Intrând,  privii în jur. Era o căsuţă dintr-o 
singură cameră, mobilată foarte rudimentar, 
cu o bucătărioară în spate. Circa 12-13 
persoane erau aşezate pe marginea patului sau 
pe scaune care fuseseră regrupate. Cântau 
încetişor un cântecel rusesc şi continuară să 
o facă, aruncându-ne totodată priviri neliniştite 
când noi voiam să deschidem gura. 


Bărbatul care ne deschise uşa ne întrebă în şoaptă. 


— Aţi fost trimişi de poliţie? 

Ghicea, evident, cine eram. Îi 

răspunsei, începând şi eu, 

automat, să şoptesc: — Da, 

suntem. 

Şi-mi spusei: Este ridicol! Am fost trimişi să 
împrăstiem o reuniune a credincioşilor şi iată- 
mă făcând conversaţie pe şoptite pentru a 
nu deranja întâlnirea! Înţeleseseră de acum 
că întâlnirea lor se apropia de sfârşit. Dar, lucru 
uimitor, continuau să cânte.  Conversaţia 
noastră continua şi în curând, cântecul 
încetă. Atunci se  întoarseră toţi să ne 
privească. Acum, credincioşii şi oamenii mei 
umpleau întreaga căsuţă. 


Eram într-adevăr încurcat şi, rămânând tot în 
defensivă, încercai să dau dovadă de autoritate. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


— Ce 
faceţi aici? 
întrebai. 
Şeful 
grupului 
răspunse: 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


— ÎI slăvim 
pe 
Dumnezeu 


— Dar nu există Dumnezeu, replicai eu. 


— Ei bine, noi credem că există şi nu facem 
nimic altceva decât să-L slăvim, răspunse omul, 
care după mine trebuia să fie pastorul 
clandestin. 

— Nu 

aveţi 

dreptul s- 

o faceți! 

spusei cu 

fermitate. 

— De ce 

nu? 

— Pentru că este împotriva legii. lar noi am 
fost trimişi cu ordinul de a face ca lucrul să 
înceteze. 


Atunci el spuse, pe un ton tot politicos: 


— Dar noi nu încălcăm legea. Însuşi tovarăşul 
Lenin a spus că locuitorii ţării noastre se bucură 
de dreptul şi de libertatea de a-L slăvi pe 
Dumnezeu. 


Nu mai ştiam, într-adevăr, ce să răspund. 
Văzând că avea avantaj asupra mea, începu 
să 

insiste: 


— Tovarăşul Lenin a spus că fiecare cetăţean al 
ţării noastre are tot dreptul de a alege, fie să-şi 
exercite credinţa participând la un cult religios, 
fie să nu creadă. 


— Este într-adevăr aşa? întrebai. 


— Bineînţeles că da. Dacă doriţi, vă pot arăta locul 
unde a spus-o Lenin. 


Nu ajungeam nicăieri. Eram tulburat şi nu mai 
ştiam să gândesc; în spatele meu, oamenii mei 
erau jenaţi şi-mi dădeam seama că pierdeam 
partida. Atunci credinciosul începu să citeze 
Constituţia sovietică, remarcând că într-un loc 
se spune că fiecare cetăţean are dreptul la 
practicarea credinţei lui religioase. 


— Nu facem nimic altceva, tovarăşe, continuă 
el, decât să uzăm de drepturile stabilite de 
fondatorul ţării noastre şi conţinute în Constituţia 
sovietică. Facem vreun rău cuiva? Uitaţi-vă bine! 
Noi credem în Dumnezeu şi-L proslăvim. Asta-i 
tot. Este dreptul nostru cel mai strict şi nu facem 
la nimeni rău. Ce greşeală am comis? 


Eram încolţit deoarece ştiam că aşa era în 
Constituţie şi-mi aminteam că Lenin _ vorbise 
undeva de libertatea religioasă. Imi mai 
aminteam că văzusem la Leningrad credincioşi 
mergând la biserică şi mă gândisem atunci că 
ţara noastră acorda libertatea religioasă. 


Protestai: 
— Dar violaţi legile statului, nu pricepeţi? 


— Aţi avea bunătatea să-mi explicaţi cum? întrebă 
şeful. 


— Ei bine, tot ceea ce ştiu este că violaţi legile 
ţării noastre şi cu regret trebuie să vă spun că 
am numele a două persoane care vor trebui să 
mă însoţească. 


Credincioşii schimbară priviri dându-şi seama că 
unii dintre ei trebuiau să ne urmeze. Bărbatul 
cu care vorbisem era unul dintre cei care-mi 
fuseseră semnalaţi. Pe când cei doi oameni îşi 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


puneau hainele înainte de a fi îmbarcaţi 
pentru postul de poliţie, eram muncit de 
aceste 

contradicții tulburătoare. Cei doi prizioneri ai 
noştri fură în sfârşit gata. Liniştit, dădură mâna 
cu însoțitorii lor şi spuseră ceva de genul: 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


“Rugaţi-vă pentru noi", înainte de a veni cu noi 
către 

uşă. Indepărtându-ne, îi putui auzi pe ceilalți 
credincioşi începând să se roage. În camion, 
întorcându-ne la cartierul general al poliţiei, 
de-a lungul străzilor Petropavlovskului tot 
cufundate în întuneric, eram într-adevăr dat 
peste cap. Preferam să liniştesc scandaluri de 


cafenea sau să mă bat cu 20 de inşi fluturând 
cuțite mai degrabă decât să repet o asemenea 
experienţă! Nu-mi plăcea asta deloc. Oprirăm 
camionul în spatele postului de poliţie şi ieşirăm. 
Niki ne aştepta în uşă foarte  surâzător. 
Zâmbetul îi pieri repede când ne văzu 
intrând. Ne 

aruncă o privire, ca şi celor doi oameni pe care-i 
arestasem şi se întunecă. Se întoarse spre 

unul dintre cei doi locotenenţi ai săi şi urlă: 


— Scoateţi pe prăpădiţii ăştia şi închideţi-i! 


Fără altă explicaţie, cei doi oameni fură băgaţi într-o 
celulă. 


Apoi, Nikiforov ni se adresă nouă. Noi aveam 
toţi un aer sfârşit. Paisprezece găligani, mari şi 
solizi, se întorceau dintr-un raid cu nimic altceva 
decât cu doi omuleţi de o anumită vârstă, care 
nu se opuseră deloc la arestare. 


Nu-i trebuise mult lui Nikiforov să-şi dea seama de 
situaţie. 

— Ei bine, copii, zise el 

ironic, vă întoarceţi de la 

un mic picnic intim? Apoi, 

fără tranziţie, ironia i se 

transformă în furie: 


— Una peste alta, bucălaţilor, de unde veniţi, după 


părerea voastră? răcni el. 


Începu să ne adreseze reproşuri înţepătoare pe 
care nu aveam să le uităm atât de curârid, 
măsurând încăperea cu paşi mari, turbat de 
furie. 


— Dar, tovarăşe Nikiforov, protestai eu, 
oamenii ăştia nu au opus rezistenţă. 
Această descindere a poliţiei nu are nimic în 
comun cu cele precedente. Oamenii ăştia sunt 
deosebiți. Uneori trebuie utilizate alte tehnici! 


— Alte tehnici! ţipă el. Oameni deosebiți! Am să 
vă spun eu despre aceşti “oameni deosebiți"! 
Sunt duşmanii Statului, vicleni şi periculoşi! 
Sunteţi trimişi să-i atacați pentru a proteja 
Statul şi aproape că au reuşit să vă 
convertească! 


începu atunci să ne descrie răutatea şi 
perfidia lor. După el, însuşi faptul că ne 
păreau inofensivi şi că prezentau argumente 
pentru a-şi apăra dreptul, era dovada duplicităţii 
lor, a răutăţii şi a vicleniei lor. Nu ne dădeam 
seama? Se lăsă să cadă în fotoliul lui, vădit 
epuizat de propria-i diatribă. 


După o clipă, forţele părură să-i revină. Se ridică 
dintr-un salt şi-şi continuă discursul. 


— N-am să reuşesc niciodată să vă fac să 
înţelegeţi, tolomacilor, că ne sunt cei mai răi 
duşmani? Sunt cei mai periculoşi criminali pe 
lângă care trecem. Sunt ca şerpii. Rămân bine 
ascunşi până ce sunt gata să atace, iar atunci va 
fi prea târziu! Prefer să fie puşi în libertate 100 
de asasini decât să scape o jumătate de duzina 
din aceşti otrăvitori ai poporului! Ştim că pe 
asasini îi putem aresta oricând. Dar nu se ştie 


niciodată la ce să te aştepţi de la oamenii 
aceştia. Işi împrăştie propaganda mortală peste 
tot şi muncesc fără întrerupere, fără ca noi să 
ştim. lar voi, ţipă el, voi îi menajaţi! 


Discursul lui nu se mai sfârşea. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


— lată lipitorile care sug sângele poporului rus, 
urlă el. Trebuie să sfărâmăm şi să distrugem 
elementele astea nocive. Mai nutriţi acum vreo 
urmă de simpatie pentru ei? 


Începurăm atunci cu toţii să vedem lucrurile sub 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


un unghi diferit. Jena dovedită de oamenii mei 
se transformă curând în furie că ne lăsaserăm 
traşi pe sfoară de credincioşi. Nimănui nu i-ar 
place aşa ceva. Ne cerurăm aşadar scuze lui 
Nikiforov şi mormăirăm că nu înţeleserăm bine. 


Nikiforov ţipă: 


— Ei bine, data viitoare ar fi de preferat să înţelegeţi! 
Cum munciţi voi pentru Partid? 


Această remarcă ne ustură. Dădusem totul 
Partidului Comunist. Eram bulversat şi mi-o 
doream s-o dovedesc şi oamenilor acestora care 
mă păcăliseră. Data viitoare, îmi promisei, nu 
voi mai fi atât de prost. Data viitoare, gândii, 
data viitoare! 


Nikiforov aprecie că ne mai tebuiau câteva 
operaţiuni suplimentare de poliţie obişnuită. 
lar 

când ne convocă iarăşi, fu pentru a rezolva 
încăierări sau tot felul de alte activităţi polițiste 
de 

rutină. Nikiforov cunoştea bine natura umană. 
Era un psiholog desăvârşit; studia spiritul şi 
comportamentul ființei umane. Îşi obținuse 
cunoştinţele în munca printre criminali şi îşi avea 
metodele lui. Şi le aplica şi asupra noastră. Ştiu 
să folosească exact mijloace care trebuiau ca 
să ne stimuleze. Se sili mai cu seamă, în 
timpul  săptămânilor care  urmară, să nu 
piardă 

niciodată ocazia de a ne umple de elogii în urma 
acţiunilor de o deosebită violenţă. Odată, 

când arestarăm doi hoţi şi-i aduseserăm la post, 
îi băgarăm pe uşă îmbrâncindu-i. Nikiforov le 
aruncă o privire rapidă şi strigă: 


— Cum v-aţi făcut treaba? Uitaţi-vă la oamenii 


pe care i-aţi arestat. Sincer, au un aer la fel de 
proaspăt ca şi atunci când s-au născut! Ce v-a 
apucat, copilaşi bucălaţi? N-aţi învăţat până 
acum să transformați figuri? leşiţi imediat cu ei 
şi aduceţi-mi-i cu un alt aspect! 


Vladimir şi Anatoli, cei doi campioni de box ai 
noştri, ieşiră cu aceşti nefericiţi. Imediat, 
tipetele şi loviturile se făcură auzite. 


Cei doi hoţi le  serviră ca sac de 
antrenament. Când intrară târându-i după ei 
pe cei doi criminali, feţele acestora erau de 
nerecunoscut. 

— Foarte bine, băieţi, zise Niki, faceţi 
progrese! Vă arătaţi acum aşa cum vă 
credeam! Băurăm vodcă, râzând şi 
glumind. 


Trecuserăm astfel de un palier al programului de 
brutalităţi al lui Nikiforov. Cu toate astea, nu 

pot arunca această vină numai asupra lui. Eram 
entuziaşti, începeam să prindem gust de acest 
gen de viaţă violentă, la fel ca şi el. Incepuserăm 
în luna mai. Ne aflam acum la începutul lunii 

august. Cele mai multe operaţiuni constaseră 
din arestarea criminalilor sau din împrăştiera 
încăierărilor. Dar puţin câte puţin, Nikiforov 
începu să strecoare câte o mică razie asupra 
credincioşilor între certuri de derbedei şi arestări 
violente. Un raid într-un bar, o arestare de 

creştini. Învăţarăm rapid să transformăm figurile 
credincioşilor cu tot atâta uşurinţă cu care 

dispuneam de marinarii turbulenţi beţi. Cu toate 
acestea, descinderile noastre la creştini erau 

încă puţin importante; ne ocupam de grupuri mici 
se întâlneau în case private. 


Capitolul 13 
La Elizovo, moartea loveşte pe neaşteptate 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Într-o vineri din luna august 1969, Nikiforov 
îmi telefona la Academie. Când răspunsei la 
telefon, îmi spuse: 


— Kurdakov, aş vrea să te văd la 5, în după-amiaza 
aceasta. 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


După cum vorbea, înţelesei că urma să avem, în 
fine, posibilitatea de a dovedi ce suntem în 
stare să facem, de a ne plăti o dată toate 
umilinţele primei noastre întâlniri cu detestabilii 
de credincioşi. 


După cursuri, luai un autobuz şi traversai 
oraşul pentru a mă duce la cartierul general 
al poliţiei. Nikiforov mă aştepta în biroul lui. ÎI 
găsii studiind imensa hartă de pe perete. 


— A, Kurdakov, făcu el, intră numai. Apoi, după 
obicei, trecu direct la problemă. 


—  Kurdakov, mulţumită surselor mele de 
informare, tocmai am aflat că credincioşii pun la 
cale un botez clandestin duminica viitoare, în 
acest loc, spuse el arătând un punct pe hartă. 


Mă apropiai şi văzui că era vorba de satul 
Elizovo, de la poalele munţilor, la aproximativ 
50 de kilometri de Petropavlovsk, în apropierea 
fluviului Avaşa. 


— Au ales un colţ frumos! strigai eu. 


— Da, făcu el, regiunea este bine împădurită, iar 
locul este ideal pentru ei. Încuviinţai. Fluviul 
Avaşa îşi are izvoarele foarte sus, în munţii care 
formează coloana vertebrală a peninsulei, şi se 
lărgeşte pe măsură ce coboară. La nivelul 
satului Elizovo, are în jur de 60 de metri lăţime, 
dar este Încă puţin adânc. De acolo, se 
îndreaptă către Pacific, pentru a se arunca în 
golful pe marginea căruia este situat oraşul 
Petropavlovsk. 


Nikiforov dădu spontan informații mai ample asupra 
credincioşilor. 


— Nu este pentru prima oară când se adună în 
acest loc, zise el. Nu mai sunt atât de atenţi. S- 
au dus deja o dată pentru a celebra un botez 
clandestin, dar informatorii noştri au descoperit 
faptul abia când ceremonia începuse. Când am 
ajuns noi, plecaseră, în general, sunt tipi tare 
şireţi. Nu se duc niciodată de două ori în 
acelaşi loc. Dar după informatorul nostru, se 
vor întoarce aici. Cum locul este ideal, au intenţia 
să-l reutilizeze. 


Apoi îi făcu o plăcere răutăcioasă să adauge: 


— Prima oară i-am ratat. De data asta nu-i vom rata! 
Înţelesei că se aştepta să-i 

dau concursul spre a-şi 

împlini promisiunea.  — 

Când se întâlnesc? întrebai. 


— Mâine după-amiază la ora 16. 


Mă întrebai cum de avea informaţii aşa de 
precise.  Presupuneam că trebuiau să fie 
furnizate de spioni din sânul credincioşilor. 


— Kurdakov, spuse el, vreau să te prezinţi chiar aici, 
cu echipa ta, duminică dimineaţă, la ora 

9. Credincioşii nu trebuie să vă vadă sosind, aşa 

că va trebui să urcați acolo şi să vă puneţi pe 
poziţie înainte să apară ei. 


— E-n ordine, tovarăşe! strigai puţin agitat, 


spunându-mi că aveam în perspectivă o 
minunată ieşire duminicală. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Mă întorsei la Academie, luai contact cu oamenii 
mei, îi rugai să fie la timp la întâlnirea de la 
postul de poliţie şi să-şi ia cu ei chitarele. 


— Vom face un picnic, le spusei. Şi-i vom consacra 
ziua. 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


Dacă trebuie să ne ducem acolo, gândii, de ce 
să nu fim nmai devreme la faţa locului, să ne 
acordăm o distracţie? Eram 12 băieţi la 
întâlnire, duminică dimineaţa la ora 9, iar 
Nikiforov ne dădu ordinul de a-i aresta pe toţi 
cei pe care îi vom prinde şi să-i aducem la post. 


Luarăm 3 navete conţinând sticle de vodcă şi 
ceva mâncare. Alexandr Guliaiev îşi luă chitara 
şi mi-o luai şi eu pe a mea. Urcarăm în camion 
şi o luarăm pe drumul care iese din 
Petropavlovsk înspre nord. 


O dată pe drum, îl întrebai pe Victor de unde provine 
vodca. 

— A, e un cadou din partea lui 

Nikiforov! Totul era gata când am 

ajuns la post. Căutai în sacul care 

era pus jos în cabină şi găsii 

caviar. 

— Ei bine, Niki aisbergul nu pare a fi băiat chiar 
atât de rău, cum s-ar putea crede, am spus 

eu. 


Ne trebui aproape o oră să ajungem în satul 
Elizovo. Merseserăm pe drumuri în serpentine, pe 
versanţii colinelor. Înaintarăm pe un drum 
transversal, pentru a pătrunde în pădurea adâncă 
şi umbroasă. Ce zi frumoasă, caldă şi însorită! 
Ne înfundarăm în pădurea proaspătă şi verde. 
Consultând harta cu grijă, ajunsei la concluzia că 
ne aflam în apropierea râului Avaşa, care 
traversa pădurea deasă. Ne oprirăm, 
descărcarăm maşina, apoi îi spusei lui Victor să 
meargă s-o ascundă într-o vale. Scoaserăm 
sticlele cu vodcă din spate şi sandvişurile cu 
caviar din cabină. Apoi ne croirăm drum printr-un 
hăţiş de mărăcini şi ne aleserăm un loc pentru 
picnic. O dată instalați, ne  destinserăm. 


Alexandr se puse să zdrăngăne la chitară, 
desfacurăm două sticle cu vodcă şi curând 
picnicul se puse pe făgaş. 


Victor apăru din susul unei pante, se apropie cu paşi 
mari şi ne anunţă din mers: 

— Nimeni nu o să poată vedea maşina. Am 
tras-o într-o mică râpă şi este complet 
ascunsă. — Formidabil, îi spusei. Hai, ia un 
sandviş şi ceva de băut. 

Petrecurăm aproape toată ziua bând, mâncând 
şi cântând, povestind întâmplări şi huzurind. Pe 
măsură ce trecea timpul, ne îmbătăm tot mai 
rău. Ne amintirăm de camarazii noştri de studii 
rămaşi la Academie. Ei nu puteau părăsi baza 
decât foarte rar, în timp ce noi eram liberi să 
plecăm şi să venim după cum ne poftea inima. 


Băusem fără îndoială, puţin cam multă vodcă, 
pentru că aţipii. Când, în cele din urmă, mă 
trezii, era ora 15 şi 15 minute. Credincioşii 
aveau să vină dintr-un minut într-altul. Trebuia 
să acţionăm rapid. Petrecusem o zi odihnitoare, 
dar acum trebuia să ne punem pe treabă. Îmi 
privii oamenii şi, spre uimirea mea, constatai că 
aproape toţi erau pe jumătate beţi. Nici unul nu 
era atât de beat încât să nu se poată ţine pe 
picioare, dar erau cu toţii într-o asemenea stare 
euforică încât erau puşi pe harţă, gata să se ia 
la bătaie. 

— Hei, băieţii! urlai. Pregătiţi-vă! Trebuie să 

ne punem pe treabă.  Pregătiţi-vă 
bastoanele! — Unde sunt? întreabă careva. 

Un altul strigă: 


— Le-am uitat. Sunt în camion. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Ne trebuiau bastoanele. Fuseseră fabricate în 
Cehoslovacia şi concepute special pentru poliţia 
sovietică. Din oţel în interior şi din cauciuc la 
exterior, erau grele şi extrem de dure. O singură 
lovitură uşoară cu aceste bastoane putea 
provoca mari neajunsuri. Erau telescopice, o 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


clapetă de pe mâner declanşa un resort în 
interior, permiţând astfel unui nou tronson din 
oţel, acoperit cu cauciuc, să iasă. Pentru a lucra 
de aproape, le menţineam la formatul mic. Dar 
când eram în aer liber, foloseam toată lungimea 
bastonului, după ce dădeam o mică lovitură 
seacă clapetei. Oamenii mei şi cu mine 
deveniserăm experţi în mânuirea bastoanelor 
noastre de poliţie, la fel de bine când ne aflam 
în încăperi strâmte ca şi afară, în aer liber. 


Bastoanele au fost aduse din maşină şi distribuite 
imediat. Trecurăm apoi pe cealaltă parte a 
unei coline înalte şi în câteva minute ne 
aflam într-unul dintre cele două locuri care, 


după 

părerea noastră, fuseseră alese de 
credincioşi pentru botez. Îl  examinarăm 
imediat 

îndeaproape. 


— Sigur au ales locul ăsta! strigă Victor. Uite, este în 
întregime perfect. 


Era unul dintre cele mai frumoase locuri 
naturale pe care le văzusem vreodată. Într-o 
poiană, O 

pantă dulce, acoperită cu iarbă, cobora către o 
plajă de nisip pe malul fluviului. În acest loc, 
apa, lată de vreo 15 metri, era puţin adâncă. 
Era un colţ complet retras, ascuns de copaci şi 
de 

stânci mari. Era greu de atins şi nimeni nu-i 
putea surprinde pe aceşti oameni pe 
neaşteptate. 

Creştinii ăştia, mă gândii, or fi ei proşti pentru 
că cred în Dumnezeu, dar ştiu să-şi aleagă bine 
locul de întâlnire. 


Cu toate astea, examinând locul mai 


îndeaproape, găsii o scăpare. Cum râul era puţin 
adânc, credincioşii puteau cu uşurinţă, odată 
atacul declanşat, să încerce să fugă 
traversându-l şi ascunzându-se în pădurea 
deasă de pe celălalt țărm. Datorită pregătirii 
mele militare, mă gândii să plasez oameni de 
cealaltă parte a apei, pentru a împiedica orice 
tentativă de fugă. Serghei Kanonenko şi luri 
primiră ordinul să meargă acolo. 


— Dacă unii încearcă să fugă pe acolo, le spusei, îi 
veţi împiedica. 


— Dar, Serghei, protestară ei, nimeni nu va 
reuşi să meargă atât de departe şi noi vom rata 
acţiunea cu totul. N-o să ne amuzăm deloc. 


Asta nu-mi păsa. În orice caz, lui Kanonenko îi 
plăcea mult prea mult să se servească de cuţit 
şi nu voiam să fie careva ucis cu lovituri de 
cuţit. Esenţialul era să nu poată fugi nimeni. 
Kanonenko şi luri trecură aşadar râul, la început 
prin vad, apoi înot, bombănind întruna. Îi lăsai 

pe ceilalţi în semicerc în spatele tufişurilor şi 
copacilor de pe creasta colinei; astfel credincioşii 
puteau să încerce să fugă în orice direcţie, noi 
eram întotdeauna acolo pentru a-i opri. Toţi 

oamenii mei, fără excepţie, erau perfect ascunși. 
Astăzi, pe credincioşi îi aşteaptă o surpriză! 

gândii eu cu satisfacţie. 


Când totul fu gata, începurăm să aşteptăm. 
Laţul era întins: doi oameni de cealaltă parte a 
râului şi 10 aici. Nu avurăm mult de aşteptat. Pe 
la ora 16:15 voci şi paşi, făcând să trosnească 
ramurile uscate, se auziră în pădure în spatele 
nostru. 


Curând, zgomotul de paşi şi glasurile celor ce 
vorbeau şoptit venea tot mai de aproape, apoi 


zării un şir de persoane, 18-20 pe puţin, 
apropiindu-se de noi una după alta pe o 
potecuţă. Şeful lor era un bărbat care trebuia să 
aibă cam 38 de ani. Mergând, vorbeau liniştit. 
Mai mulţi credincioşi purtau robe albe şi 
presupusei că urmau să se boteze. Fui uimit să 
văd numărul mare de tineri din grup. 


Aşteptarăm în linişte în timp ce ei se regrupau pe 
marginea apei. Când şi ultimii ajunseră, unul 
dintre bărbaţi începu să vorbească. Încercai 
să aud ce zicea, dar nu reuşii să prind decât 


frânturi de fraze. Nikiforov îmi spusese că pe 
şeful lor îl chema Vasili Litovcenko, un om căutat, 


din Petropavlovsk. Ce ironie! îmi ziceam atunci. 
Poartă acelaşi nume de familie cu Anatoli, unul 
dintre oamenii mei cei mai buni. Şi alţi credincioşi 
locuiau la Petropavlovsk. Unii veneau din 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


satul învecinat, Elizovo, iar 4 dintre ei de la o 
gospodărie colectivă din apropiere, Pogranişni. 
Era evident că Vasili, parazitul, îşi făcuse adepţi 
nu numai la oraş, ci şi la ţară. 


Asta îmi dovedea că dacă aceşti oameni ar 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


fi lăsaţi să acţioneze în deplină libertate, s-ar 
înmulţi rapid şi şi-ar răspândi învăţăturile 
veninoase peste tot. 


Examinând grupul de credincioşi adunaţi pe 
malul apei, identificai vreo 7 inşi îmbrăcaţi în 
robe albe. Partidul ne repeta fără încetare că 
religia nu-i atrăgea pe tineri. Aceste afirmaţii 
erau totuşi în contradicţie cu ceea ce aveam 
acum sub ochi şi cu ceea ce văzusem cu alte 
ocazii. Fui tulburat şi oarecum iritat. 


După ce le vorbise câteva momente şi le 
citise un pasaj dintr-o  cărticică, Vasili 
Litovcenko 

intona o cântare, încercai iarăşi să prind 
cuvintele, dar în zadar. Totul se învârtea în jurul 
lui 

Dumnezeu, eram sigur, deoarece acest cuvânt 
revenea cel mai des. După cântece, Litovcenko 
intră în apă, iar cei 7 credincioşi în robe albe îl 
urmară, unii după alţii, până ce se aflară cu toţii 
la vreo 7-8 metri de mal, cu apa până la 
talie. Ceilalţi stăteau pe mal şi cântau 
încetişor. 

Soarele bătea puternic şi pădurea era tăcută, 
cu excepţia ţârâitului greierilor. Auzeam apa 
curgând în depărtare. Nu putui să nu fiu izbit de 
frumuseţea şi seninătatea scenei. 


Dar era de-acum timpul să acţionăm. Oamenii 
mi se adunaseră şi erau gata să se repeadă. 
Deodată mă înălţai dintr-o săritură şi urlai din 
toate puterile: 


— Acum e momentul! Haidem! 
Oamenii mei ţâşniră imediat din spatele 


tufişurilor,  coborâră versantul colinei în 
trombă, fluturându-şi bastoanele şi se năpustiră 


pe nisipul plajei în toată viteza. Pătrunserăm 
violent în grupul de credincioşi, îi îmbrâncirăm 
şi-i dădurăm de-a dura, cât erau de lungi, în râu. 
După acest prim iureş, mai nimeni nu rămase în 
picioare. Risipiţi prin apă, într-o stare de 
stupoare, se lăsau să plutească: puturăm aşadar 
să ne ocupăm de ei unul după altul. 


Intrai în încăierare, în urma oamenilor mei. 
Numai atunci începură să se audă ţipetele 
credincioşilor. O voce de femeie striga: 


— O, Dumnezeule, nu! Nu! 


Cea care pronunţase aceste cuvinte fu repede 
întreruptă, scăpând un ultim strigăt înainte ca 
unul dintre oamenii mei să o lovească. 


Magnificul peisaj de munte se transformase 
într-o învolburare îngrozitoare de mâini, de 
picioare, de bastoane, de stropi de apă şi de 
strigăte înspăimântate scoase de credincioşi. 


— Puneţi mâna pe cei care sunt în fluviu, urlai, 
şi mai mulţi dintre oamenii mei se aruncară 
asupra celor care, în picioare în apă, în robe 
albe, se pregăteau să fie botezați. li ciomăgiră 
cu bastoanele lor întinse complet. Un tânăr 
încercă să-mi scape din strânsoare, îşi eliberă 
braţul cu o lovitură scurtă, dar bastonul meu fu 
exact cât trebuia de lung pentru a-mi permite 
să-i trag o lovitură după cap. 


Mă întorsei şi-l văzui pe Alex Guliaiev dând o 
lovitură de pumn zdrobitoare lateral în capul 
unei fete, a cărei ureche fu sfâşiată. Işi duse 
mâna acolo în momentul în care sângele începu 
să curgă. Eu înhăţai de gât pe unul dintre 
credincioşi într-o priză de judo şi-l strânsei până 
ce încetă să mai tipe, apoi îl lăsai să cadă în 


apă. Era ca la balamuc, totul se amesteca: 
înjurături, ţipete, urlete şi rugăciunile frenetice 
ale credincioşilor. 

— Ajută-ne, Doamne! Ajută- 

ne, Doamne! 

Rugăciunile lor mă scoaseră 

din fire. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


—  Faceţi-i să tacă! ordonai, apoi cufundai 
mâna în apă şi scosei un pumn plin cu nisip. 
li deschisei gura unui credincios cu o lovitură 
seacă şi i-o umplui cu nisip, până ce nu mai putu 
să se roage. Ceilalţi băieţi începură să facă la 
fel. Le umpleau gurile cu nisip şi cu pământ 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


şi rugăciunile încetară. 


Auzii zarvă în spatele meu şi mă întorsei exact în 
momentul în care Anatoli Litovcenko îl lovea pe 
pastorul Vasili Litovcenko. Fata care era pe 
punctul de a fi botezată, încercă să fugă, când îl 
văzui pe Anatoli venind în direcţia ei. Vladimir 
observă că încerca să-i scape, fugi după ea şi-i 
trase o lovitură în ceafă cu toată lungimea 
bastonului. Fără să spună un cuvânt, ea se 
scufundă sub apă. Vladimir o trase pe malul 
râului şi o lăsă să cadă la pământ. 


Văzând că Anatoli se ocupa de pastor, mă 
întorsei rapid. Eram înconjurat de oamenii mei 
care, urmându-mi exemplul, umpleau gurile 
credincioşilor cu pietre, nisip, murdărie, pe 
scurt, cu orice. Un bărbat se ruga cu gura 
deschisă, când îi trimesei pumnul în plină faţă şi-i 
înfundai aproape toţi dinţii, tăindu-mi astfel 
degetele. Mă dezlănţuii atunci împotriva lui până 
ce sângele începu să-i curgă pe bărbie. 


— E bine, destul! strigai, privind scena. Trageţi-i 
afară de aici. Aduceţi-i la mal! Începurăm 
aşadar să-i scoatem din apă, să-i tragem pe 
malul râului şi să-i lăsăm să cadă la pământ. Una 
dintre femeile cele mai în vârstă, cu gura plină de 
nisip, se zbătea în apă, pe punctul de a se 
îneca, sufocându-se şi ţinându-se cu mâinile de 
gât. O apucai, o scosei din râu, şi o aruncai 
fără menajamente pe plajă. Privii apoi în jur, 
pentru a aprecia situaţia. Erau întinşi acolo, la 
pământ, credincioşii ăştia, sufocându-se şi 
începând să-şi recapete suflul: mai mulţi 
aveau 

feţele pline de sânge care continua să le 
curgă din rănile deschise. Fata căreia îi 
sfâşiase 

Vladimir urechea  sângera abundent. ii 


strânserăm la un loc şi oamenii mei se 


puseră să-i 
supravegheze. Aveam impresia că se 
scurseseră ore de la începutul atacului 
nostru, dar 


uitându-mă la ceas, văzui că abia trecuseră 5 
minute de când fusese declanşat. Dăduserăm o 
lecţie bună acestor oameni, care nu aveau s-o 
uite prea curând. Şi asta era cel mai important. 
Înghiontirăm bărbaţii cu brutalitate şi le 
legarăm mâinile la spate. Apoi privii în jurul 
meu, 

numărând. Ceva nu era în regulă. Lipsea careva. 


— Unde-i Litovcenko? întrebai. 


— Uite-mă, răspunse Anatoli. 
— Nu de tine vorbesc, 
idiotule, bombănii. 
Pastorul. Pe el îl caut. 


— Nu ştiu, Serghei. L- 

am văzut ultima oară 

când l-am pocnit. 

Intr-adevăr, trebuia să mă ocup de chestiuni 
mai urgente, şi-mi îndepărtai din minte ideea 
pastorului dispărut.  Conduserăm grupul de 
bărbaţi în lungul potecii, până la camion. Apoi ne 
ocuparăm de femei şi de fete. Unii dintre oamenii 
mei începură să smulgă hainele ude şi pline de 
sânge ale fetelor. Dezbrăcate de haine, fetele 
se ghemuiră pe plajă, strivite de ruşine, 
încercând să se ascundă. Bătându-ne joc de ele, 
le pipăiam şi ziceam: 


— Ce ziceţi, băieţi? Vedeţi ce alură au credincioasele 
astea? 


Şi izbucneam cu toţii în râs. Femeile mai în 
vârstă lăsau capul în jos şi plângeau în hohote 


în timp ce noi le insultam pe tinerele fete 
îngrozite, care tocmai fusese zvântate în bătaie. 


luri şi Serghei petrecuseră tot acest timp de 
partea cealaltă a fluviului.  Reveneau, 
plângânduse zgomotos, furioşi că rataseră 
acţiunea. 


— Să mergem, strigai. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Oamenii mei le făcură pe fete să se scoale cu o 
lovitură seacă şi începură să le mângâie pe 
corp. Apoi pornirăm către maşină, împingându- 
le pe credincioase înaintea noastră. Multe dintre 
ele plângeau în hohote în timp ce mergeau. 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


— Tăceţi, urlă Vladimir. 


Dar nu încetară să plângă, iar noi le înbrâncirăm 
şi le înghesuirăm tot lungul drumului până la 
camionul poliţiei care ne aştepta. Odată ajunşi, 
începui să număr oamenii, într-adevăr, unul 
lipsea: Vasili Litovcenko, şeful grupului. 

— Unde e? Cine l-a văzut? îmi întrebai oamenii. 

Ridicară toţi din umeri, cu excepţia lui Anatoli. 

— Ultima oară când l-am văzut, Serghei, plutea 

pe apă, inconştient. 

Ei bine, îmi zisei, Nikiforov va înţelege. Urcarăm 
bărbaţii în partea din faţă a camionului, cu 
mâinile legate la spate şi înpinserăm fetele 
pe platformă. Oamenii mei se aşezară pe 
banchetele laterale, femeile şi fetele fiind 
aşezate în mijlocul lor. 


Patru fete tinere erau încă dezbrăcate. Îşi 
ascundeau faţa între mâini şi plângeau în 
hohote. În faţă, bărbaţii îşi fereau privirile. După 
mine, femeile mai în vârstă se rugau, pentru că 
buzele lor pronunţau cuvinte neauzite. 


Era trecut puţin de ora 5 după-amiaza când 
întâlnirăm iarăşi semne ale civilizației; 
traversarăm 

mai multe sate Şi periferia oraşului 
Petropavlovsk. Era încă lumină şi trecătorii 
puteau vedea 

trecând camionul poliţiei cu fetele goale pe 
platformă, pe care le mângâiau oamenii mei. 
Terminaserăm atunci ceea ce mai rămăsese din 
vodcă. Treaba de după-amiază era izbăvită, iar 
noi eram complet beţi. Găseam ca era foarte 
nostim să-i vedem pe unii băieţi aprinzându-şi 
țigări, fumându-le şi stingând mucurile pe pielea 
goală a fetelor care săreau şi se răsuceau în 
toate părţile. 


Una dintre fete, Nina Rudenko, de 16 ani, fu 
maltratată în mod deosebit pentru că era atât 
de tânără şi avea un aer atât de inocent. O altă 
femeie avea abia 26 de ani şi Vladimir Zelenov 
se interesă de ea. O necăjea şi o mângâia, 
râzând zgomotos, până în momentul în care ea 
se întoarse şi-l pălmui cu putere. 


Pentru aceste tinere fete creştine, deplasarea la 
cartierul general al poliţiei fu un coşmar oribil. 
Deoarece credeau în Dumnezeu, se duseseră să 
se boteze, iar botezul li se transformase în 
teroare. La post, privirile mi se aşezară iarăşi pe 
tânăra de 16 ani, Nina Rudenko. Avea ochi 
frumoşi, albaştri, părul lung, castaniu; era sveltă 
în talie. Buzele îi fremătau şi tremura astfel din 
tot corpul, nereuşind să-şi stăpânească 
hohotele de plâns. 

Nikiforov, în picioare la 

intrare, îmbrăţişa totul 

dintr-o privire şi tună: — 

Kurdakov! Aţi plimbat 

fetele astea aşa pe 

stradă? 

— Bineînţeles! De ce nu? 

răspunsei. 

— Imbecilule! Nu-ţi dai seama că acţionând în 
felul ăsta o să stârniţi oamenii împotriva 
poliţiei? Asta o va pune într-o lumină proastă, 
urlă el, scos din fire. Departe de priviri, acolo 
unde nu vă poate nimeni vedea, bateţi-i după 
placul vostru; dar în public, în plină stradă, 
niciodată! 

Nikiforov îşi chemă locotenenţii. Mai 

mulţi se repeziră afară, iar el îşi dădu 

ordinele: — Băgaţi-i la arest! Inchideţi- 

i! 

Îi conduseră în celule. Fetele, inclusiv Nina, fură 
împinse în celula destinată celor care trebuiau 
să se trezească din beţie şi care era plină 


de oameni beţi. Le chinuiră şi le violară şi 
ele 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


rămaseră la cheremul lor toată noaptea. Fu 
pentru ele o experienţă oribilă, experienţă de pe 
urma căreia Nina nu avea să-şi mai revină 
niciodată. 


La postul de poliţie ne instalarăm în salonaş, iar 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


Victor începu să râdă şi zise: 


— L-ai văzut pe dragul nostru Vladimir? 
Tipul, bietul de el, e mare campion la box 
al Kamceatkăi, dar are reflexe atât de lente încât 
a luat bătaie de la o tânără creştină! 


Şi izbucni într-un hohot puternic de râs. Mult 
timp încă aveam să-l tachinăm pe Vladimir pe 
tema reflexelor lui lente şi pentru că-şi găsise 
naşul în persoana unei sărmane creştine care-l 
pălmuise. 


Caietul meu de sarcini mă obliga să reiau 
fiecare caz şi să redactez un raport asupra 
tuturor celor care fuseseră arestaţi. La multe 
zile după arestarea ei, aveam să aflu că Nina 
Rudenko fusese dată afară de la şcoală. lată 
cum îmi povesti directorul faptul: 


— Nina mergea foarte bine până în ultimul 
timp când, fără motiv explicabil, începu să 
manifeste tulburări afective. Nu mai reuşea să 
se concentreze la teme şi întrerupea frecvent 
lecţiile prin  bâlbâieli incoerente. Adeseori, 
începea să tremure şi să plângă şi nu reuşea să 
se concentreze. De nenumărate ori a fost 
nevoie să întrerupem lecţia ca să o scoatem 
afară. A trebuit până la urmă să o eliminăm, 
pentru că deranja prea mult. Am impresia că 
fata asta a făcut o criză nervoasă, dar nu-i ştiu 
cauza. 


l-aş fi putut da explicaţii directorului, dar m-am 
abținut. 


— Am convocat-o pe mama ei pentru o discuție, 
continuă directorul, şi mi-a povestit că Nina se 
trezea brusc noaptea, se scula în pat şi scotea 
strigăte stridente care se auzeau în toată casa 


şi pe stradă. 


Directorul puse punct discuţiei făcând următoarea 
remarcă: 


— Daţi-vă seama, tovarăşe Kurdakov, că era 
absolut imposibil să păstrăm în şcoală un copil 
în starea asta. Nu mai puteam tolera ca ea să-i 
deranjeze în felul acesta pe toţi ceilalţi copii. 


Ascultând vorbele directorului, eram fericit că nu ştia 
ce i se întâmplase acestei fetiţe. 


Cât despre bărbaţii pe care îi aduserăm în 
urma raidului de la Elizovo, ei fură imediat 
încarceraţi în celulele lor şi Nikiforov zise: 


— Mergeţi de beţi câteva pahare, băieţi, şi 
odihniţi-vă. Am să mă ocup eu de echipa asta, 
apoi am să vă strâng rapoartele. 


Rapoarte orale sau scrise erau prevăzute în 
caietul nostru de sarcini. Ele erau trimise la 
Gorkomsi de acolo la Moscova. Partidul ne 
urmărea de foarte aproape toate activităţile, 
adresându-ne frecvent scrisori de mulţumire 
pentru munca noastră. 


Când stăteam la postul de poliţie să bem şi 
să aşteptăm să-i dăm rapoartele lui Nikiforov, 
Anatoli îmi spuse: 


— Serghei, la un moment dat, dădeai impresia 
că eşti în vacanţă. Cum se face că nu te-ai 
consumat? 


— la fii tu atent! strigai din celălalt capăt al 
camerei. Vezi-ţi lungul nasului, bătrâne, astfel te 
supun “tratamentului Elizovo". 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Izbucnirăm toți într-un hohot de râs. 
“Tratamentul Elizovo" avea să însemne de 
atunci tehnica de a aduna pumni de murdărie şi 
de nisip şi de a umple cu ei gura credincioşilor. 
Incepând cu acel raid, de fiecare dată când unul 
dintre băieţii noştri începea o dispută, i se 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


spunea: 
— Atenţie, altfel vei suporta “tratamentul Elizovo". 


Mai târziu în cursul serii, spusei cu voce foarte 
coborâtă ceva ce nu doream să audă şi Anatoli 
Litovcenko. Mă frapase faptul că purta acelaşi 
nume de familie cu liderul credincioşilor, Vasili 
Litovcenko, şi şoptii ceva oamenilor mei fără 
ştirea lui Anatoli. Cam în acelaşi moment, 
Nikiforov intră în încăpere, iar noi făcurăm linişte 
aşteptându-l să vorbească. 


— Ei bine, copiii mei, începu el. 

Copiii mei? mă gândii. De multă vreme n-a 

mai utilizat termenul ăsta. Era absolut 

încântat. — Vreau să vă felicit. Tinerilor, 

învăţaţi în sfârşit cum se face treaba. 

Nu-l mai văzusem atât de radios înainte. Se 

opri un moment, apoi întrebă: 

— Că veni vorba, ce-i cu pastorul Vasili 
Litovcenko? 

Ştiam că avea să ne pună întrebarea asta şi-mi 
pregătisem oamenii. Făcui un semn din cap şi 
intonarăm toţi în cor: 


— Litovcenko l-a omorât pe Litovcenko! 


Voiam, bineînţeles, să-i spunem că Anatoli 
Litovcenko îl omorâse pe pastorul clandestin, 
Vasili Litovcenko. Nikiforov înţelese gluma şi se 
puse pe râs cu noi. Noi eram de-acum 
dezlănţuiţi cu totul. Apoi, deodată reluă şi 
întrebă sec: 

— E bine, Kurdakov, acum 

trebuie să ştiu ce s-a 

întâmplat cu  Litovcenko. 

Zâmbii şi reluai: 


— V-am spus, căpitane. Litovcenko l-a omorât pe 


Litovcenko. 


La asta, toată lumea începu să râdă şi mai tare 
şi pentru a pune capăt, Nikiforov ne spuse, 
schiţând un surâs patern aprobator: 


— Mi se pare mie, băieţi, că n-am să scot 
de la voi prea multe informaţii în seara asta. 


Kurdakov, scoate oamenii ăştia de-aici şi mergeţi 
să beţi ceva. Vino mâine să-mi spui ce s-a 
întâmplat. 


Ne ridicarăm dintr-o săritură şi ne îndreptarăm către 
uşă, dar Nikiforov ne opri şi zise: 


— Înainte să plecaţi, ţin să vă spun că sunt 
într-adevăr mândru de voi. Aţi făcut o treabă 
excelentă şi le-aţi dat credincioşilor ăstora o 
lecţie pe care n-au s-o uite curând. Incepeti, 
întradevăr, să ştiţi cum să-i luaţi, copiii mei. 


Era a doua oară când utiliza această expresie în 
acea seară. Mă întrebai ce putea să însemne 
asta. Îi intram în graţii lui Nikiforov? Era posibil 
ca bătrânul nostru aisberg Niki să înceapă a se 
topi? 


A doua zi, când mă prezentai la Nikiforov, acesta mă 
întrebă: 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


— Kurdakov, încă mai ţii la versiunea conform 
căreia Litovcenko l-a omorât pe Litovcenko? Sau 
nu era decât o glumă? 


Noaptea, îmi recâştigasem sângele rece şi îi spusei cu 
seriozitate: 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


— La drept vorbind, tovarăşe căpitan, nu 
sunt foarte sigur. Domnea acolo oœ 
asemenea confuzie, erau oameni care ţipau, 
care urlau, care se rugau şi care făceau tot 
felul de alte zgomote, nu ştiu exact ce s-a 
întâmplat. 


— Ei bine, spuse el, am veşti pentru tine. Săteni 
din satul situat la câțiva kilometri în aval de 
Elizovo au găsit dimineață corpul lui Vasili 
Litovcenko agăţat într-un tufiş de pe mal. Au 
chemat poliția locală şi se aduce acum corpul 
aici, pentru a i se face autopsia. 


Ridicai din umeri. Nu sunt deci probleme în 
privința asta. Remarcasem în ajun că Nikiforov 
era 

mândru de a fi reuşit să scape de pastorul 
clandestin. De fapt, glumise el însuşi cu noi pe 
tema 

asta. 


Apoi, luând un aer foarte serios, continuă: 


— Kurdakov aş vrea să trec în revistă acest raid, 
împreună cu tine. Nu am să vă fac reproşuri în 
legătură cu ceea ce s-a întâmplat, în afară de 
următorul: felul în care le-aţi plimbat pe fetele 
alea pe străzi, în văzul şi spre ştiinţa întregii 
lumi. Faceţi-le ce vreţi femeilor şi celorlalţi 
credincioşi deoparte, dar nu ridiculizaţi niciodată 
în felul acesta poliţia... 


— Da, tovarăşe căpitan! am răspuns. 


Totuşi, fui frapat de faptul că Nikiforov nu 
ridicase nici cea mai mică obiecţie legată de 
aceea că omorâsem un om; nu ne criticase nici 
că abuzasem de fete. 


A doua zi, eram la postul de poliţie când fu 
transmis raportul  autopsiei. După autopsie, 
pastorul  Litovcenko murise pe loc, de o 
hemoragie internă provocată de o lovitură 
ce-i sfărâmase craniul. 

Era pentru prima 

oară când noi aveam 

pe conştiinţă un 

mort. 

Gândindu-mă la asta, 

începui să nu mă mai 

simt în largul meu. 

— Ascultă, Kurdakov, îmi spuse Nikiforov, 
ghicindu-mi sentimentele, tu şi băieţii tăi, aţi 
făcut o treabă remarcabilă la Elizovo. Nu te 
frământa din pricina asta. Nu uita că este vorba 
despre duşmani ai Statului. Sunt periculoşi şi vor 
cu tot dinadinsul să ne răstoarne modul de viaţă, 
aşa că trebuie anihilaţi. De altfel, pusesem 
deja să fie arestat omul acesta, dinainte. Il 
avertizasem, îi dădusem o lecţie, dar ne-a 
sfidat şi şi-a reluat imediat activitatea printre 
credincioşi. Kurdakov, omul acesta nu era 
nevinovat. Să nu uiţi niciodată asta! 


Ei bine, cuvintele lui mă reconfortară. Nikiforov 
avea cu siguranţă dreptate. Totuşi, când privii 
corpul lui Vasili Litovcenko, care fusese un 
bărbat foarte şubred, nu avui impresia că mă 
aflam în prezenţa unui duşman redutabil. 
Aveam să aflu mai târziu că era un om deo 
mare forţă de caracter şi de o spiritualitate 
înaltă. Suferise mult pentru credinţa lui. Era 
foarte curajos şi nu se lăsa niciodată intimidat 
de nimeni şi de nimic. 


— Kurdakov, reluă Nikiforov, oameni din regiune 
ne-au înştiinţat că un om şi-a găsit moartea; 
echipa ta este responsabilă, deoarece a făcut 


acel raid. 
— Nevasta lui este la curent cu decesul? 
— Da este. lar tu trebuie să mergi să-i spui ce s-a 


întâmplat. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


erghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! 

— Să-i spun ce s-a întâmplat! 

— Desigur, o versiune în optica noastră, zise el 
zâmbind. Nu mă aşteptam la asta. Reacţionai, 
totuşi, cu supunere. 

— Da, tovarăşe. Unde o 

pot găsi? 

— La spital. 


— La spital? Deci ea nu a fost victima raidului? 


— Nu, s-ar părea totuşi că este emotivă din fire 
şi că şocul morţii soţului ei a fost prea puternic 
pentru ea. A fost transportată de urgenţă la 
spitalul Kempi, în apropierea cartierului locuit 
de oamenii portului. Aş vrea să mergi să o vezi. 


— Dar ce i-aş putea spune? 


— Inventează pur şi simplu o istorie plauzibilă, care 
să poată explica rana de la cap. 


De ce trebuie să-i dăm explicaţii? mă întrebai. 
După mine, ceea ce se întâmplase nu privea pe 
nimeni. Problemele astea nu priveau decât 
poliţia; iar dacă i se frânsese gâtul, nu era decât 
vina lui. Fusese avertizat, dar nu se păzise. 
Ordinele erau însă ordine şi trebuia să merg 
acolo. Părăsii postul de poliţie şi mă dusei la 
spitalul Kempi. 


Ajungând, întrebai de doamna Litovcenko şi fui 
condus într-un salon mare, unde ea era culcată 
în al patrulea pat pe dreapta, aproape de 
fereastră. Ţi se făcea milă privind-o. 


infirmiera mă informă că era paralizată de la talie 
în jos, suferea de un şoc, şi când o văzui eu era 
sub efectul medicamentelor. Privind-o, mă gândii 
că trebuia să fi fost destul de frumoasă la vremea 
ei. Avea cam 35 de ani, talia fină, părul 
negru şi trăsăturile regulate, frumoase şi 
nobile. Dar acum era paralizată şi se părea 
că nu avea să mai meargă niciodată. 
Moartea soţului ei o pusese la pământ. Primul 
meu gând, privind-o, fu: Ce pierdere! O femeie 
atât de frumoasă şi să se ane într-o stare atât de 
jalnică! 


Nu încercam cu adevărat tristeţe, mă gândeam 
pur şi simplu că era păcat. Nu simţeam pentru ea 
decât simpatia pe care aş fi avut-o pentru oricine 
s-ar fi aflat în aceeaşi stare. Nu regretam deloc 
soarta îndurată de soţul ei. În fond, duşmanii 
Statului nu se pot aştepta ca membrii 
familiilor lor să fie la adăpost de necazuri. 


Infirmierea o trezi pe doamna Litovcenko, care 
într-adevăr abia deschidea ochii de durere. Era 
dezorientată şi tulburată. Deodată, mă inundă o 
mare tristeţe, dar numai pentru o clipă, îmi 
revenii, mă apropiai de ea şi-i spusei sec, pe un 
ton oficial: 


—Doamnă Litovcenko, fac parte din poliţia din 
Petropavlovsk. Sunt şeful echipei de operaţiuni 
care l-a arestat pe soţul dumneavoastră şi pe 
ceilalţi care se aflau la Elizovo. 


Căutai o urmă de reacţie, o lucire de răspuns. 
Mă gândii că îşi va manifesta furia văzându-mă 
şi aflând că eram unul dintre cei răspunzători de 
moartea soţului ei. 


Dar ea nu clinti, ca şi cum ar fi fost într-o stare 
de stupoare, părând că nu-mi înţelege spusele. 


În fond, Nikiforov nu-mi spusese să încerc să o 
fac să înţeleagă. Îmi spusese numai să-i anunţ 
faptul. Dacă ea nu reuşea să înţeleagă, nu era 
vina mea. 


Apoi reluai: 
— Mă aflu aici pentru a vă explica oficial cauzele 


morţii soţului dumneavoastră. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


În timp ce vorbeam, căutai iarăşi o reacţie. 
Dar nu avea. Mă întrebai dacă nu-şi pierduse 


minţile când paralizase. Gemete jalnice, venind 
din străfundurile inimii ei, fură primele semne 
de viaţă pe care le arătă. li povestii că în 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


momentul în care îl arestam pe soţul ei, acesta 


încercase să fugă, sărind într-un loc unde fundul 
era puţin adânc şi că îşi crăpase astfel capul 

într-o stâncă. Aveam impresia că mă privea 
drept în ochi, dar că nu mă vedea deloc. In 
privirea goală şi insensibilă era o expresie de 
tristeţe nesfârşită. li explicai iarăşi că dacă soţul 
ei s-ar fi supus ordinelor echipei mele de poliţie şi 
n-ar fi căutat să fugă, astăzi ar fi fost încă în 

viaţă. Atunci, sărmana femeie încercă să spună 
ceva, dar cu mare greutate. Nimic din ceea ce 
spunea nu era destul de distinct pentru a se 
înţelege. In cele din urmă, scoase un geamăt şi 
căzu înapoi pe pernă. 


Ei bine, e inutil să pierd timpul aici, mă gândii, îi 
spusesem ce aveam să-i spun. In momentul 

în care mă pregăteam să plec, mă privi drept în 
ochi. Descoperii o expresie care mă făcu să-mi 
îngheţe şira spinării. N-am să uit niciodată 
ultima privire care ilumina chipul doamnei 

Litovcenko. Era ca şi cum un strigăt din adâncul 
ei căuta să izbucnească sau ca şi cum un urlet 
lung de  nelinişte încerca în van să se 
elibereze. Ochii ei rătăciţi mă urmăriră timp 
de zile 

întregi. 


leşind, fui orbit de soarele Petropavlovskului; cu 
zgomotul mării în spate, mă întorsei încet pe jos 
la poliţie. Când ajunsei, Nikiforov îmi zise: 


— Kurdakov, nu te mai gândi. Lucrezi pentru 
Stat. Unii vor suferi, dar sunt cei mai răi 
duşmani şi cei mai răi criminali. Nu uita 
niciodată asta. 


Îmi era greu totuşi să uit faţa aceea. 


Aveam să aflu că pastorul Litovcenko avea doi 
copii - o fetiţă, moartă în urma unei boli şi un fiu 
de 18 ani, care era acum în armată. Trebuirăm 
să-i scriem pentru a-i anunţa oficial moartea 
tatălui lui. 


Trei zile mai târziu, primirăm ordinul să ne 
ducem la domiciliul pastorului Litovcenko, să 
căutăm literatură ilegală. larăşi Nikiforov dădu 
ordine pe un ton sec: 


— Faceţi praf casa! Faceţi acolo ce aveţi de 
făcut! Tot ce vă cer este să găsiţi literatura aia 
mizerabilă! 


Patru din echipa noastră ne-am deplasat la casa 
aceea, situată în centrul Petropavlovskului. Era o 
baracă veche, dărăpănată. Ţi-ai fi dat imediat 
seama că pastorul Litovcenko o dusese foarte 
greu. Mobila era veche şi  prăpădită. 
Răscolirăm casa întorcând totul pe dos, dar 
cu folos.Găsirăm cântări scrise de mână, o Biblie 
nouă, care era intrată în ţară prin contrabandă şi 
o altă Biblie foarte veche, uzată şi deteriorată. 


Când îi aduserăm literatura lui Nikiforov, el nu mai 
putu de bucurie: 


— Felicitări! Felicitări! zise el. Putem expedia 
toate astea la Moscova să le arătăm că n-am 
şomat aici ci, din contră, ne vedem de treabă. 


Mai târziu, seara, mă mai gândii la căminul 
familiei Litovcenko. Soţul nu se va mai întoarce, 
iar 

soţia nu va mai fi acolo să-l aştepte. Imediat, 
îmi revenii, zicându-mi: Serghei, te-ai ramolit! 
Aminteşte-ţi ca sunt duşmani de cea mai rea 
speţă. Repetă-ţi întruna lucrul ăsta, ca să nu-l 
uiţi! 


La 5 zile după atacul de la Elizovo, primirăm 
ordinul să întreprindem un nou raid contra unui 
grup de credincioşi care se întâlnise într-o 
adunare clandestină. În timpul acelui raid, 
dădurăm iarăşi “o mică amintire" credincioşilor. 
Le arestarăm şeful. Mai mulţi fură expediaţi în 
lagăre de muncă forţată în Siberia, mai ales la 
Magadan, în estul Siberiei. Într-o zi, puţin după 
acest raid, Nikiforov îmi spuse: 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


— Serghei, tu şi echipa ta mi-aţi întrecut 
aşteptările. N-aş fi putut spera la o formaţie mai 


bună. 


Presimţii că voia să ajungă la altceva - că poate 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


voia să-mi propună şi alte responsabilităţi în 
poliţie. Incepui să trec în revistă tot ceea ce 
făceam deja: răspunderile pe care le aveam ca 


şef 
al Uniunii Tineretului Comunist, munca 
administrativă pe care e) implicau, 


conferințele, 

îndatoririle în cadrul brigăzii de voluntari, 
supravegherea purității politice a 1.200 de 
ofiţeri 

sovietici. Mai erau activităţile navale ale Secţiei 
Radio a Academiei Navale, studiile mele de 
inginer radio pentru a intra în marina sovietică. 
Practicam şi mai multe sporturi la Academie şi 
mă dedicam atletismului. În acea perioadă 
devenisem campion la judo al provinciei 
Kamceatka. De câte ori aveam timp, făceam 
excursii mai lungi sau practicam crosul. 


Mă aflam în relaţii bune cu Nikiforov, precum şi 
cu echipa mea de operaţiuni polițiste. Ei se 
temeau puţin de mine pentru că eram şeful 
Uniunii Tineretului Comunist. Aveam datoria să 
fac rapoarte tuturor cadeţilor. Într-o zi, luri 
Berestennikov se îmbată puţin şi-mi zise: 

— Serghei, ai tendinţa 

acum să te crezi mare 

grangur, nu-i aşa? A- 

a, îmi zisei, luri a băut 

cam mult. 


— Am auzit că te dai om mare, continuă el. Eşti 
numărul unu în Uniunea Tinerilor Comunişti şi 
singurul lucru pe care ştii să-l faci e să-i spionezi 
pe ceilalţi. 


— Mai bine-ai lăsa-o baltă, luri, îl avertizai. 


— la priviţi-l, replică luri. Îşi imaginează că-şi poate 
permite să-mi dea ordine chiar şi aici. 


Îmi dădui seama deodată că în fond luri voia să 
mă încerce, sub paravanul stării de semi-beţie. 
Mă hotărâi, aşadar, să vin la fapte. 

— luri, îi spusei, dacă te crezi 

mai puternic, te poţi măsura cu 

mine oricând. — Şi dacă o 

facem acum? 


— De acord, hai imediat! 


Aşadar, ieşirăm. luri era mult mai mare decât 
mine, dar antrenamentul meu de la judo mă 
avantaja serios. După puţin timp, zăcea, la 
pământ învins. 


— Să nu mai începi niciodată, luri, îl avertizai. 


înţelese prea bine, ca şi ceilalţi. De atunci, 
nimeni nu a mai îndrăznit vreodată să-mi pună 
la îndoială autoritatea. 


După acest incident, îmi mutai iarăşi toată 
atenţia asupra îndatoririlor mele militare. Cele 
două zile „Porţi deschise" figurau printre 
cele mai importante manifestații. Toți 
locuitorii Petropavlovskului erau invitați la baza 
navală pentru a descoperi aici singuri viața pe 
care o duceam noi. De fiecare dată, atracția 
invitației era marele bal, la care erau poftite 
toate fetele din oraş. Trebuia să mă asigur că nu 
va fi alcool; plasai aşadar la intrare pe unul 
dintre oamenii mei pentru a aranja garda şi a 
controla ca tinerele fete să nu aibă în genţi. 


Vodca este plaga U.R.S.S.-ului. Se găseşte peste 
tot. Cadeţii de la marină primeau câte 7 ruble 
la sfârşitul fiecărei luni şi, după ziua de plată, ne 
duceam direct în oraş, unde ne cumpăram 

două sticle cu vodcă din bani. Cu o sticlă în 


buzunar, cadeţii se plimbau pe străzi în căutarea 
fetelor. Nu aveau decât să-şi descheie vesta 
pentru a le arăta vodca şi reuşeau atunci să facă 
din ele tot ce doreau. Duceam o luptă 
constantă contra alcoolismului printre cadeți. 
Dar, 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


culmea ironiei, în calitate de responsabili cu 
controlul consumului de alcool, oficial 
condamnat, noi eram primii care făceam 
excese. 


La sfârşitul zilelor “Porţi deschise" şi al balului, 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


ne făcurăm turul de inspecţie pentru a ne 
asigura că nimeni nu rămăsese ilegal în bază. 
Deschizând uşa  vestiarelor  damelor, nu 
reuşirăm să zărim solul: era plin de sticle de 
vodcă goale. A doua zi trebui să chem un 
camion militar; vehiculul fu apropiat de clădire 
mergând în marşarier până sub ferestrele 
vestiarului şi trebui să fac apel la cadeți pentru 
a azvârili sticlele în camion. 


Pentru Partid, vodca era cauza principală a 
slabului randament din industrie. Se văd 
adeseori, sâmbăta seara în Petropavlovsk şi în 
alte oraşe, oameni beţi împleticindu-se sau 
prăbuşiţi pe străzi lăturalnice. 


Noi, cei care făceam parte din echipa de 
operaţiuni speciale, eram mai bine plasați 
decât oricine pentru a vedea efectele nefaste ale 
vodcii, mai ales în rândul tinerilor. Alcoolul era la 
originea aproape a tuturor încăierărilor, a rănirilor 
cu lovituri de cuţit sau de pistol. Totuşi, noi, care 
eram la curent cu toate astea, nu ne lipseam 
deloc de alcool, mai ales înaintea raidurilor 
împotriva credincioşilor. Singurul lucru care ne 
reţinea de la a face excese era interesul pe 
care-l aveam pentru sport. Pentru a fi buni atleți 
şi pentru a ne menţine în formă, trebuia să ne 
abţinem în această privinţă. Numai raţiunile 
practice ne preocupau. 


Avalanşele obişnuite de directive venind de la 
Moscova, căutând să ne avertizeze împotriva 
problemei alcoolismului, îmi arătau până la ce 
punct tineretul Uniunii Sovietice era ameninţat de 
el. Este problema numărul unu a tineretului 
sovietic. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


erghei Kurdakov - 

lartă-mă, Nataşa! 

Capitolul 14 
Puneţi mâna pe literatură! 


Într-o după amiază, când învăţam, la Academie, 
primii ordinul de a mă prezenta la postul de 
poliţie la ora 9 seara, cu un mic grup de oameni. 
Alesei rapid 7 băieţi pentru a mă însoţi şi când 
ajunserăm la post, ne duserăm direct în camera 
din spate, pentru a primi ca de obicei dispoziţiile 
lui Nikiforov. Era, ca întotdeauna, vodcă şi, 
de data asta, Nikiforov prevăzuse şi caviar. 
Mă întrebam cum reuşea să facă rost de 
toate articolele acestea costisitoare. Imi 
promisei să-l întreb într-o zi. 


Nikiforov le spuse băieţilor să se facă comozi şi 
mă rugă să-l însoțesc la el în birou, pentru a 
sta de vorbă. Foarte serios, îmi dădu 
informaţiile în legătură cu sarcina care ne 
aştepta în acea 

noapte. 


— Asta este de o importanţă vitală pentru noi, 
spuse. Am aflat că un grup de credincioşi se 
întâlnesc în seara asta la ora 22. Au o Biblie -o 
Biblie nouă - şi literatură manuscrisă. Avem 
nevoie de această literatură pentru a avea 
probe împotriva lor. Puneţi mâna pe ea. O 
vom expedia la Moscova. 


— Expediem totul? întrebai. 
— Nu, numai ce este tipărit. Nu 
vor toate hârţoagele astea 


scrise de mână. — Atunci, ce 
avem de făcut? 


— Vino cu mine! Am să-ţi arăt. Asta face parte din 
caietul tău de sarcini; să le distrugi. 


Coborârăm nişte scări slab luminate şi mă 
introduse în “camera rece", un subsol neîncălzit 
care era îngheţat, chiar şi vara. Înainte obişnuiam 
să-i aruncăm aici pe cei beţi, până ce se trezeau. 
O sobiţă din fier, cu lemne, fusese instalată, 
ca să aibă garda căldură. Restul încăperii era 
îngheţat. Nikiforov arătă o ladă plină cu ziare 
vechi şi surcele pentru foc şi zise: 


— Când vă întoarceţi, veniţi numai să aruncaţi 
aici hârţoagele. Vom face o treabă bună - le va 
folosi garda să se încălzească! 


Gluma lui îl făcu să râdă. Când eram convocați cu 
puţin înainte de un raid, puteau fi aproape siguri 
că un spion fusese la treabă în interiorul 
adunărilor secrete. Reţeaua de spionaj 
concepută şi condusă de Nikiforov era eficace. 
Mă întrebam: „De ce o fac spionii ăştia?" Ştiam 
că nu erau îndemnați de considerente de 
ordin ideologic. Nu o făceau pentru că erau 
comunişti. Lucrau pentru bani, ca noi. “O rublă 
poate schimba o inimă" se spunea. Existau de 
altfel mult mai multe ruble disponibile pentru 
această muncă decât mi-aş fi imaginat eu 
vreodată. Spionii care lucrau printre credincioşi 
erau foarte bine plătiţi. Câştigau chiar mai bine 
decât noi. Şi asta pentru un motiv solid. Adeseori 
erau bătuţi împreună cu creştinii, deoarece 
identitatea lor nu ne era niciodată făcută 
cunoscută. Pentru a nu fi reperaţi, spionii 
trebuiau să asiste la reuniunile credincioşilor şi, 
dacă avea vreunul ghinion să se afle printre ei în 
timpul unui raid de-al nostru, încasa lovituri la 


fel ca şi credincioşii. Era motivul pentru care 
erau plătiţi mai mult. Fără spioni, nu am fi putut 
face mare lucru. 


Se părea că spionii nu reuşeau niciodată să 
pătrundă în organele superioare ale bisericii 
secrete. Mulțumită lor reuşeam numai să 
aflăm cine făcea parte din biserica 
clandestină şi unde se aflau locurile de cult ale 
diferitelor comunităţi. Dar nu aveam nevoie să 
ştiu mai mult. Restul ne revenea nouă. 


Pe la ora 9:10, Nikiforov mă chemă în biroul lui ca să 
reperez locul pe planul oraşului. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


— Unde are loc adunarea în seara asta? întrebai. 


Ne trebuiau 15-20 de minute pentru a 
ajunge în locul de la periferie pe care mi-l 
arătă. — După previziunile 
dumneavoastră, câţi vor fi? 

— Ei bine, răspunse Nikiforov, după 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


sursele noastre de informaţie, vor fi 

10-15 inşi. Vreo 7 oameni erau destui 

pentru a se ocupa de ei. 

Studiai planul îndeaproape şi alesei intinerariul 
de urmat. Era atunci ora 21:15 şi aveam timp 
destul. 


Adoptasem principiul de a nu interveni într-o 
adunare decât la 20-30 de minute după 
începerea ei. Astfel, credincioşii aveau timp să 
nu mai fie în gardă şi să se destindă. Îşi făceau 
de obicei socoteala că nefiind descoperiţi până 
în 20-30 de minute, nu mai era pericol. 


Aşa că le spusei oamenilor mei. 
— Nu pornim la drum înainte de ora 21:45. 


Doi dintre băieţi îşi puseră picioarele pe masă şi, 
tot pălăvrăgind, începură să bea vodcă cu 
înghiţituri mici. Caviarul dispăru rapid. Cadeţii 
nu au deseori acest fel de mâncare. Victor citea 
o carte de judo. Ceea ce tuturor ni se păru 
foarte caraghios. El însuşi ar fi putut scrie o 
carte de judo! Era campion de judo al întregii 
părţi orientale a U.R.S.S.-ului. 


Deodată lăsă cartea, se ridică dintr-un salt şi 
începu să încerce prize de judo şi lovituri de 
karate. 


— Vreau să încerc lovitura asta nouă de karate, 
în seara asta, zise el. Cred că o să meargă, într- 
adevăr. 


— la spune! Pe asta ai încercat-o vreodată, 
Victor? îi făcui demonstraţia unei lovituri care 
putea fi dată cu latul mâinii, chiar deasupra 
mărului lui Adam. 


— Dacă vrei să scapi repede de unul, uite cum 
trebuie să faci. Ceilalţi ne priveau cu un aer 
amuzat. 


Vladimir Zelenov şi Anatoli, campionii noştri la 
box, începură să se zbenguiască. Cum el era 
campion al  Kamceatkăi, Vladimir încerca 
mereu să intre în competiţie cu Anatoli, care 
era campionul întregii Siberii. 


— Auzi, frăţioare, îl tachina el, va trebui să fii 
foarte atent în seara asta şi-am să-ţi arăt câte 
ceva. Am să te fac să vezi o lovitură de pumn 
care-ţi va da fiori pe şira spinării. 


Anatoli începu să râdă: 


— După ce ai să-ţi termini jocurile de copil, să te 
uiţi la mine şi am să-ţi arăt o lovitură de pumn 
care a făcut din mine campion al Siberiei. 


Se puseră pe râs, iar râsetele noastre se 
amestecară cu ale lor. Atmosfera devenea din ce 
în ce mai însufleţită. Vodca curgea, noi 
continuam să glumim şi eram gata să ne 
exersăm talentele pe credincioşii care nu 
bănuiau nimic; de altfel, ei erau deja strânşi 
în căsuţa aceea de la celălalt capăt al oraşului, 
pentru a-şi studia preţioasa literatură. 


După o privire rapidă la ceas, spusei: 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


— E bine, băieţi. Să terminăm cu taclalele şi 
fanfaronada. Să mergem să vedem dacă sunteţi 
oameni de acţiune sau sunteţi numai buni de 
gură. 


Curând furăm pe drum, în camionul de poliţie, pe 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


străzile întunecoase ale  Petropavlovskului. 
Lăsând centrul în urma noastră pentru a intra în 
mahalale, părăsirăm străzile pavate pentru a 

rula pe străzi  desfundate, care erau în 
general înnoroite din pricina ploilor torențiale 
care inundau frecvent Kamceatka. Ne urmarăm 
încet drumul în căutarea tăbliţei purtând numele 
străzii care ne trebuia. 


— Las-o mai încet, Victor, pe aici trebuie să fie... 
uite-o, spusei, zărind tăbliţa. Casa ar trebui să 
se afle după al treilea colţ. Să mergem înainte. 
Condu încet şi fără zgomot. 


Victor încetini şi rulă cu precauţie în lungul 
drumului înglodat în timp ce eu încercam să 
străpung întunericul pentru a descoperi casa 
pe care o vizam. Zăream, în spatele caselor, 
siluetele sumbre ale munţilor, atât de 
caracteristice acestei regiuni a Siberiei. 


— Vite-o, spusei încet. 
Era o cabană mică din lemn, tipică regiunii acesteia. 


— Opreşte aici, îi spusei lui Victor. Facem restul 
traseului pe jos. 


Coborârăm şi mă îndreptai spre casă pe drumul 
noroios, cu oamenii pe urmele mele. 


— Voi doi, zisei arătându-i pe Alex Guliaiev 
şi pe luri, supravegheați uşa de la intrare şi 
fereastra. Vedeţi să nu scape nimeni. 


Alex începu să protesteze. 
— Vezi tu, Alex, cum eşti?! Ştiu ce vrei să spui. 


Dar trebuie să supravegheați ieşirile astea. De 
îndată ce se încinge, puteţi intra şi participa la 


încăierare. 
Ca de obicei, luri se plânse dar se supuse. 


Uşa de la intrare era încuiată. Luminile erau 
stinse, cu excepţia celei din spate. Era o noapte 
neagră, fără lună. Ne duserăm repede şi în 
linişte în spatele casei, unde fusese adăugată o 
încăpere. Această cameră corespundea cam 
unei jumătăţi a casei, acoperişul îi era în pantă 
şi avea o uşă care dădea afară. Era lumină. Deci 
sunt acolo! 


Furişându-ne în spate, careva răsturnă un 
obiect. Se rostogolise o găleată şi, deodată, voci 
speriate se făcură auzite din interior. Oamenii 
fugeau care încotro. 

Acum era inutil de a 

mai păstra tăcerea. 

Ştiau că suntem 

acolo. — Să mergem! 

strigai. Şi repede! 

Ne repezirăm la uşa din spate, care era şi ea 
închisă cu cheia. Dar cum nu avea un aspect 
prea solid, le spusei celorlalţi să se dea înapoi. 
Îmi luai un elan de vreo 20 de paşi şi, după ce 
mă lansai, dădui cu umărul în uşă, aşteptându- 
mă să cedeze. Resimţii o durere vie, fui respins 
şi mă trezii căzut în fund în noroi. Asta mă 
scoase din fire. 


— Uite ce ne trebuie! strigă careva, arătând o 
grindă groasă. O luară şi o aduseră în 
apropierea uşii pentru a o folosi ca berbec. 


— Spargeţi uşa! ordonai. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Începură să lovească violent uşa cu grinda. Uşa 
era solidă. În cele din urmă, încuietoarea cedă. 
Eram atunci cu adevărat furioşi, mai ales eu. 
Înăuntru, la lumina lămpilor de petrol, o duzină 
de persoane se înghesuiau unele într-altele. 
Intrarăm ca nişte bolizi, înjurând şi doborându-i 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


pe credincioşi la pământ. 


Zării un bărbat în picioare într-un colţ al 
încăperii. Avea în mână o Biblie şi privea înjur 
cu un aer rătăcit, căutând să găsească un loc 
unde să o ascundă. Mă aruncai asupra lui şi i-o 
smulsei violent, dar el nu slăbi strânsoarea. O 
trăsei iarăşi, cu o smucitură bruscă şi i-o 
smulsei din mâini. Furios de două ori, pentru că 
umărul pe care mi-l zdrobisem în uşă mă durea, 
începui să sfâşii pagini din Biblie şi să le arunc 
pe jos. Omul, care trebuia să aibă cam 65 de 
ani, îşi înălţă ochii şi strigă pe un ton rugător: 


— Nu faceţi asta! Vă implor. Nu faceţi asta! 


Avea gura deschisă pentru a mă ruga, când 
mă întorsei violent şi-i strivii faţa cu pumnul. 
Pumnul meu îi atinse vârful nasului şi dinţii 
de sus. Sângele izbucni. Se lăsă cu greu în 
genunchi şi-mi smulse Biblia din mâini. 


Ce-i cu imbecilul ăsta? mă întrebai. [ine mai 
mult la carte decât la viaţa lui! l-o smulsei şi-l 
pocnii iarăşi în plină figură! De data asta, se 
clătină şi se prăbuşi la pământ fără cunoştinţă. 
Avea să ne mai creeze necazuri. Aveam acum 
mâna plină de sângele acestui imbecil. 


Mă întorsei exact la timp pentru a vedea un 
credincios aruncând nişte cărţi sub o masă 
acoperită cu o faţă mare de masă, care 
atârna aproape până la pământ. Când 
treceam în trombă, pe alături de Victor şi 
Vladimir, pentru a merge să recuperez cărţile 
acelea, îl văzui pe Vladimir trăgând un pumn unui 
tânăr de vreo 25 de ani. Sub impact, acela zbură 
de-a latul camerei şi se izbi de perete. Căzu la 
pământ, fără cunoştinţă. 


Ceilalţi oameni ai mei nu-şi pierdeau nici ei 
timpul. Victor înhaţă un bărbat de vreo 35-40 
de ani şi-l azvârli de-a latul încăperii ca şi cum 
ar fi fost o păpuşă din cârpă. Capul i se izbi de o 
comodă şi sângele ţâşni puternic. În cameră 
domnea acum cel mai mare haos şi sângele era 
împroşcat peste tot. Imi trebuiau cu orice 
preţ cărţile de sub masă. Primisem ordin să i 
le aducem lui Nikiforov. Anatoli îl apucă pe cel 
care le aruncase acolo, îl luă de guler, îi întoarse 
capul şi-i trase un pumn formidabil în plină faţă, 
care trebuie să-i fi sfărâmat mandibula în mii de 
bucăţi. Căzând, nu scoase nici cel mai mic 
strigăt. 


Abia începusem şi totul era deja terminat. Nu 
mai rămăsese nimeni în picioare. Bărbaţii nu 
mai erau decât nişte grămezi însângerate, iar 
bătrânul pe care-l bătusem eu era întins cât era 
de 

lung, cu faţa într-o mare de sânge. Trei femei 
mai în vârstă plângeau cu sughiţuri, ghemuite 
într-un colţ. 

— Strângeţi toate Bibliile şi toată 

literatura! ordonai pe un ton sec 
oamenilor mei. Apoi, mă băgai în 

patru labe sub masă, să caut ce 

fusese ascuns aici. 


Exact în acest moment, Alex şi luri îşi părăsiră 
postul de pază de afară şi intrară în fugă în 
cameră. Erau furioşi că scăpaseră acţiunea. luri 
îmi văzu atunci fundul ieşind de sub masă. 
Crezând că este vorba de un credincios 
încercând să se ascundă, traversă camera dintr- 
un salt şi-şi ridică bastonul complet desfăcut. 
Înainte ca cineva să-l poată opri, îmi trase o 
formidabilă lovitură de baston peste şale. 


Avui impresia că se năruie casa peste mine. 


Urlai de durere. N-am să uit niciodată durerea 
aceea! Era inimaginabil. Văzui stele verzi, simţii 
în spinare junghiuri arzătoare şi mă prăbuşii. 
Ceilalţi băieţi săriră cu gura pe luri, dar era prea 
târziu. Împinse în grabă masa şi văzu pe cine 
lovise. 


— Serghei, îmi pare foarte rău, strigă el. Te-am 
luat drept un credincios care încearcă să se 
ascundă. 

Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Era atât de dureros încât nu puteam vorbi. 
Stăteam întins, gemând de durere şi 
blestemându-l în şoaptă. 


luri şi Guliaiev reuşiră în cele din urmă să mă 
ridice. Partea de jos a coloanei vertebrale mă 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


durea atât de rău încât abia puteam mişca 
picioarele. Nu mai simţisem niciodată o durere 
atât 
de înspăimântătoare. luri nu mai înceta să-şi 
ceară scuze, până acolo încât în cele din urmă 
urlai: 


— Încetează! Şi să nu te mai văd! 


Dintre cei patru credincioşi pe care primisem 
ordin să-i aducem la post, doi încă zăceau la 
pământ, fără cunoştinţă. Oamenii îi târâră prin 
noroi şi-i aruncară în camion. Erau într-o stare 
destul de jalnică. Eu eram îndoit de la jumătate şi 
mergeam şonticăind ca un bătrân, până ce doi 
dintre băieţi îmi veniră în ajutor. 


— Ai luat literatura? îl întrebai pe Victor. 


— Nu-ţi face griji, Serghei, am adunat tot. E în 
spate, zise Victor, arătând pe platformă o cutie 
ticsită cu hârtii. 


Pornirăm în direcţia postului de poliţie. Pe 
drumurile astea cu hopuri, fiecare dâmb îmi 
provoca dureri inimaginabile. După ce 
ajunserăm la post şi băgarăm înăuntru pe 
captivi, făcui câţiva paşi, încercând să-mi 
îndrept spatele. Îmi era încă foarte rău. 


Regretam amarnic faptul că văzusem pe careva 
aruncând cărţile alea două sub masă! Dar nu-i 
puteam face reproşuri lui luri. Trebuia să fi avut, 
într-adevăr, aerul unui credincios încercând să 
se ascundă. 


Când mă simţii ceva mai bine, intrai în 
post. Oamenii mai aduceau Bibliile şi restul 
de literatură, pe care o aşezară în teanc pe 
biroul lui Nikiforov. Acesta privea cum creşte 


teancul, bucuros la culme: 


— E minunat! E minunat! Astea, zise el arătând 
Bibliile tipărite, vor fi un cadou splendid pentru 
Partid, la Moscova. Pe acestea două le căutai tu, 
zise el, în momentul accidentului, şi schiţă un 
zâmbet. 


Şeful grupului, bărbatul căruia îi spărsesem faţa 
în două rânduri, era aşezat pe o bancă, cu capul 
în mâini. Incisivii de sus îi lipseau, iar piepţii 
cămăşii îi erau acoperiţi de sânge. 


— Mi se pare că ar avea nevoie de un duşuleţ bun, 
spuse Nikiforov. 


Băieţii izbucniră în râs şi-l coborâră la subsol, îl 
împinseră sub duş şi deschiseră robinetul de apă 
rece, care servea la trezirea beţivilor. In 
acest timp, la parter, Nikiforov ne felicita, în 
vreme ce eu îmi frecam spatele. 


— E bine, zise el, uitaţi-vă la tot ce avem în 
mâini. Ce pachet! Produceau într-adevăr o mare 
cantitate de literatură manuscrisă! lar acum, 
am confiscat-o pe toată. 

Le întinse pe masă. Erau două Biblii, 

una de buzunar, nouă, iar cealaltă 

uzată bine. — Am să le prezint pe 

acestea Moscovei, zise Nikiforov. 

Apoi aruncă o privire la celălalt teanc de 
literatură. Printre aceste scrieri, era şi un caiet de 
elev al unui copil, în care fuseseră scrise în 
grabă versete biblice şi un carnet în care 
fuseseră copiate de mână câteva cântece şi nişte 
versete. Nikiforov urlă un ordin la doi oameni: 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


— Duceţi hârţoagele astea jos la subsol şi 
puneţi-le în cutie! Cel puţin vor servi la 
încălzirea gardienilor! 


Apoi li se adresă celorlalţi: 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


-vn ov to z` 


— De ce nu mergeţi la restaurant să mâncaţi? 


Merserăm să bem şi să mâncăm. Spatele tot mă 
mai durea, dar în vacarmul barului, nu mă mai 
gândii la el. În timp ce mâncăm, observai că 
pumnul îmi era încă acoperit cu sânge de la 
credinciosul acela. Cu atât mai rău, am să-l spăl 
mai târziu, mă gândii. 


Raidurile continuară la intervale mai scurte. Se 
făcea apel la serviciile noastre de 2-3 ori pe 
săptămână. Credincioşii deveneau mai activi. 
După unele raiduri, aveam de făcut multă 
muncă administrativă. Trebuia să trimit pe 
careva la locul de muncă al credincioşilor, 
pentru a cere informaţii despre ei de la 
colegii lor, în vederea întocmirii unui dosar 
personal detaliat, conţinând date complete 
privind viaţa oricărui credincios. Toate aceste 
informaţii erau trimise la centrul antireligios de 
la Moscova. Dosarul complet al fiecărui 
credincios era introdus într-un calculator pentru 
a putea fi imediat disponibil. 


Copii ale dosarelor lor erau făcute pe calculator şi 
trimise de la Moscova la centrul nostru local. 
Aveam astfel, în permanenţă, la sediul local al 
poliţiei, un raport asupra tuturor credincioşilor din 
fiecare district. Trimiteam de asemenea o fişă de 
12,5x7,5 cm la postul de poliţie, pe care figura, în 
afară de fotografia credinciosului, data sa de 
naştere şi toate informaţiile în legătură cu «el. 
Acestea erau clasate într-un fişier special. La 
momentul ales de Partid, puteam să-i arestăm 
şi să-i facem să dispară rapid din circulaţie pe toţi 
credincioşii. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


erghei Kurdakov - 
lartă-mă, Nataşa! 
Capitolul 15 

Eşti de departe cel mai bun om al nostru 


În timpul concediilor, mergeam uneori cu 
prietenii să facem ascensiuni şi excursii pe jos 
prin 

munţii Kamceatkăi, acordându-mi astfel câteva 
momente de răgaz de la învăţătură şi grelele 
mele responsabilităţi în cadrul Uniunii. Statutul 
nostru militar ne permitea să vizităm anumite 
locuri din Kamceatka, interzise civililor. În timpul 
unor asemenea ieşiri, prietenii mei şi cu mine 
făcurăm descoperiri care ne lăsară perplecşi. 
Văzurăm nu mai puţin de 30 de închisori şi 
tabere 

de concentrare ascunse în munţi şi prin văi, în 
interiorul ţării. Furăm cu atât mai uluiţi cu cât 
erau noi şi goale. 


Adesea, după un urcuş în vârful unei coline, 
descopeream un nou complex penitenciar 
înconjurat de şiruri de sârmă ghimpată. Erau 
toate complet echipate, chiar şi apartamentele 
gardienilor erau prevăzute. Portarii întreţineau 
clădirile şi le supravegheau îndeaproape. Nimic 
nu lipsea în aceste tabere: gardienii, 
echipamentul, câinii, totul era acolo, mai puţin 
puşcăriaşii. 


Rămăsei pe gânduri,  întrebându-mă cui 
puteau fi destinate. li pusei aşadar întrebarea 
lui Nikiforov. El îmi răspunse: 


— Avem duşmani în ţară, ştii, iar când va veni 
momentul, va trebui să fim gata. În caz de 
tulburări, cât de neînsemnate ar fi ele, vom găsi 
fără greutate ocupanţii pentru aceste locuri. 


Ne puserăm pe un hohot uriaş de râs, ca şi cum 
ar fi fost vorba doar de o glumă. Ceea ce nu 

era deloc cazul. Dosare enorme, ale 
credincioşilor, fuseseră întocmite şi graţie lor 
fusese 

stabilită identitatea persoanelor ce trebuiau 
arestate la primul semn de agitaţie. Nu trebuiau 
aşteptate decât ordinele venind de la Moscova. 
Bine adăpostită în inima munţilor, o întregă 

reţea de închisori era pusă la punct. Eram într- 
adevăr mândru. Partidul nostru se arăta vigilent. 


Nikiforov scoase un buletin confidenţial al poliţiei 
care îi fusese trimis de la centrul antireligios 
de la Moscova, conţinând instrucţiuni detaliate 
privind tratamentul ce trebuie aplicat 


credincioşilor în Uniunea Sovietică. 
Documentul vorbea despre © campanie 
antireligioasă de 


mare anvergură, care se căuta să fie intensificată 
considerabil pentru a acoperi toate oraşele, 
toate satele şi toate cătunele pe toată 
suprafața de 12.000.000 kilometri pătraţi ai 
Uniunii 

Sovietice, de la Leningrad la regiunile cele 
mai îndepărtate ale Extremului Orient 
sovietic. 

Responsabili cu o formație specială trebuiau 
să propage ateismul şi să combată credința 


religioasă - prin filme, broşuri, înregistrări, 
conferințe, piese de teatru, expoziții şi 
propagandă 
de tot felul. 


Examinând atent aceste documente şi 


discutând cu Nikiforov, începui să întrezăresc 
întinderea acţiunii întreprinse de Partidul nostru 
pentru a suprima ameninţarea crescândă a 
religiei în ţara noastră. Fui uluit. 


— Campania asta trebuie, cu siguranţă, să vă coste 
averi, îi spusei cu însufleţire lui Nikiforov. 


— N-ai decât să-i calculezi costul, răspunse el. 
Ştii ce ne costă numai grupul tău. După cum ți- 
am zis deja, Kurdakov, avem doi duşmani de 
temut: imperialiştii americani şi duşmanii ăştia, 
care ne sabotează aici, acasă. Trebuie să ţinem 
situaţia în mână, coste cât o costa! Credincioşii 
sunt cu atât mai periculoşi cu cât numărul lor 
creste foarte repede. Numai în Kamceatka, sunt 
30.000. Şi asta la o populaţie care nu numără decât 
250.000 de locuitori. 


— Ceea ce înseamnă, spusei după ce mă gândii 


o clipă, că este foarte probabil să fie milioane 
pe cale să ne corupă națiunea. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


—  Întocmai. lar comunismul nu va triumfa 
niciodată complet în ţara noastră până nu vom 
reuşi fie să le schimbăm mentalitatea, fie să-i 
exterminăm. Mărturisesc cu toată sinceritatea 
că eu aş opta pentru cea de-a doua soluţie. 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


— Dar atunci cum să reacţionăm în privinţa 
credincioşilor care afirmă că au dreptul la 
libertate religioasă? îl întrebai. 


— Asta figurează pe paginile Constituţiei, zise 
el. Dar tu şi eu suntem oameni amândoi. Am 
trăit. Ştim care este realitatea. 


Remarcile lui mă făcură să mă gândesc la ziua 
în care-l surprinsesem într-o conversaţie cu un 
credincios pe care-l arestase. 


— Pentru ce ne aflăm aici? întrebă credinciosul. 
— Vă aflaţi aici pentru că am 
găsit în posesia voastră literatură 
antisovietică. — Ce înţelegeţi prin 
literatură antisovietică? Nu este 
vorba decât despre Biblii. 
Nikiforov răspunse pe un ton sec: 


— Exact la asta făceam aluzie, imbecilule! Aia-i 
literatura antisovietică! 


— Dar, protestă credinciosul, care fusese serios 
maltratat, cum poate fi considerată Biblia ca 
literatură antisovietică? Guvernul nostru afirmă 
că tipăreşte Biblii în ţară, iar dacă le tipăreşte 
guvernul, cum pot fi antisovietice? 


Aşteptai cu nerăbdare răspunsul pe care avea să-l 
dea Nikiforov. 


— Greşeşti! Urlă el. Guvernul nostru nu va imprima 
niciodată Biblii! 

— Bineînţeles că o face. A şi 

făcut-o deja, de altfel. Cel puţin 

asta pretinde. — Tacă-ţi gura! 

răspunse Nikiforov furios şi-şi 

continuă interogatoriul. 

Aveam să aflu mai târziu că, într-adevăr, 


guvernul nostru pretindea că tipărise 10.000 de 
Biblii. 

Dar această declaraţie fusese difuzată pentru 
lumea occidentală, pentru a o face să creadă că 
în Uniunea Sovietică există libertate religioasă. 
Ce se întâmplase cu acele Biblii? Aflai, înainte 
de orice, că fuseseră trimise vreo 5.000 în 
Occident, pentru a fi vândute celor din 
străinătate 

care vorbeau ruseşte. Se mai trimiseră 3.000 în 
ţările comuniste din Europa de est şi în jur de 
2.000 la organizația antireligioasă de la 
Moscova pentru studiu şi cercetări în scopul 
de a perfecționa propaganda anticomunistă. De 
fapt, nici una dintre cele 10.000 de Biblii nu 
ajunse niciodată în mâinile credincioşilor ruşi. 


lată de ce aveau ei Biblii intrate prin contrabandă sau 
manuscrise. 


Ca şef al Uniunii Tineretului Comunist a 
Academiei Navale, auzisem vorbindu-se de 
tovarăşul 

Orlov, şeful Partidului pentru întreaga provincie. 
In timpul domniei lui Stalin, tovarăşul Orlov 
ajunsese la putere, în calitate de secretar de 
Partid pentru provincia Kamceatka. Intensificase 
controlul pe care-l exercita asupra Partidului 
şi în toată Kamceatka era supranumit “micul 
Stalin", nu numai pentru că ajunsese la un rang 
înalt sub regimul lui Stalin, dar şi deoarece 
metodele, personalitatea şi maniera lui de a 
conduce se asemănau cu cele ale lui Stalin. 


Tovarăşul Orlov se număra printre primii 200 
cei mai buni şefi din toată Uniunea Sovietică. 
Auzisem adeseori pronunţându-i-se numele şi 
încercam mult respect şi admiraţie pentru el. Îl 
întâlnii pentru prima oară în 22 aprilie 1970 în 
timpul unei importante întruniri a Partidului, 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


care sărbătorea a suta aniversare a naşterii 
fondatorului Partidului, Lenin. Fusesem invitat la 
acea importantă manifestare. 


Organizând această întrunire, se căuta mai ales 
să se prezinte şefii comunişti de mâine vechilor 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


şefi. Era aşadar organizată în onoarea viitorilor 
şefi de Partid. Participam ca invitat şi trebuia să 
primesc cu acea ocazie o recompensă specială 
pentru munca mea în cadrul Uniunii Tineretului 
Comunist şi pentru că eram unul dintre “noii şefi 
de Partid care promiteau". Organizaţia mea 
fusese desemnată drept cea mai bună a Uniunii 
din întreaga provincie Kamceatka. Îmi fusese 
rezervat un loc de onoare pe estradă. Alături 
de mine se afla tovarăşul Orlov şi toate 
personalităţile despre care auzisem vorbindu- 
se dar pe care nu le văzusem niciodată. În 
spatele estradei fusese atârnată o gigantică 
siluetă din profil a lui Lenin. Eram puţin neliniştit 
şi surescitat. Era cea mai importantă manifestare 
comunistă de ani de zile. 


Când fui prezentat ca şef al organizaţiei 
câştigătoare a locului fruntaş în cadrul 
Uniunii, 


tovarăşii de la televiziune transmiteau 
evenimentul în direct. Mă  rugaseră să 
pregătesc un 


discurs de mulțumire; vorbii aşadar timp de 
15 minute cu înflăcărare despre triumful 
comunismului. Făcui un raport detaliat al 
activității mele de şef al Uniunii Tineretului 
Comunist din cadrul Academiei Navale şi schiţai 
planurile noastre de viitor. Era intenția noastră 
fermă de a continua să servim Partidul şi de a 
munci şi pe viitor, mai mult decât în trecut. lar 
ca final mă angajai în aceşti termeni: 


— Pentru a onora memoria tovarăşului Lenin, 
mă angajez ca organizaţia mea să îndeplinească 
fapte încă şi mai importante în anul viitor. Vă 
promit, şi fac această promisiune în memoria 
sfântă a lui Lenin, că acesta nu este decât un 
început! 


Şi vorbeam foarte serios. Când terminai, fui 
aplaudat călduros, iar tovarăşul Orlov se ridică 
dintr-o săritură şi-mi puse mâinile pe umeri. 
Ceru să fie adus drapelul roşu special care 
fusese transportat de la Moscova cu avionul. 
Drapelul fu adus, iar el mi-l prezentă 
ceremonios. Eu îl îmbrăţişai şi mă înfăşurai în el 
cu mândrie; în acest timp, delegaţii se 
sculaseră în picioare pentru a aplauda. Fu 
pentru mine un moment foarte important! Şeful 
cel mai sus plasat al provinciei Kamceatka, un 
om care figura printre cei mai importanţi din tot 
U.R.S.S.-ul, apărea la televizor, cu braţul pus pe 
umerii mei. 


După ce aplauzele încetară, tovarăşul Orlov făcu 
următoarea declaraţie: 


— Asemenea tineri sunt un exemplu perfect 
pentru tineretul comunist şi reprezintă viitorul 
Partidului în U.R.S.S. Trebuie să-i încurajăm şi 
să-i ajutăm să se perfecţioneze. Tovarăşi, 
priviţi-l aşadar pe acest om: el personifică, cu mii 
de alţii asemenea lui, viitorul Partidului şi al 
ţării noastre. 


Mi se învârtea capul. Îndrăzneam să sper că la 
televizor nu mi se observa nervozitatea. Ce 
moment minunat era pentru mine! Era, cu 
adevărat, cea mai frumoasă clipă din viaţa mea. 


La sfârşitul ceremoniei, al discursurilor şi al 
distribuirii premiilor, cu toţii furăm invitaţi într-o 
mare sală de banchet, unde mesele se încovoiau 
sub greutatea mâncărurilor şi a băuturilor. Fui 
asaltat de numeroase persoane care mă 
felicitară. Dar şefii cei mai de seamă, printre 
care se afla tovarăşul Orlov, nu ni se alăturară. O 
sală de mese specială le era rezervată, departe 
de simplii delegați. După ce mâncai, mă 


ridicai şi mă plimbai în lungul culoarului. Nu 
prea băusem, pentru că mă antrenam pentru un 
viitor meci de judo. Traversam holul când, spre 
uimirea mea, o uşă se deschise deodată şi apăru 
tovarăşul Orlov. Picasem din întâmplare peste 
sala de banchet rezervată conducătorilor 
superiori de partid. Orlov mă văzu şi, în ciuda 
stării de beţie, mă recunoscu. Imi întinse mâna 
şi-mi zise: 


— Hei, tovarăşe Kurdakov, ia intră aici! 


Ezitam să intru. În fond, nu mă simţeam în 
largul meu în compania celor mai însemnați şefi 
ai 

regiunii noastre. Orlov mă prinse de braţ şi mă 
băgă înăuntru. Se aflau acolo înjur de 20 de 
ofiţeri superiori, în jurul unei mese mari, 
supraîncărcate cu mâncare şi băutură. Mă 
gândii că 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


era un lucru bun că se aflau într-o sală de 
mese separată, din cauza  felurilor de 
mâncare costisitoare care li se serviseră aici - 
cârnaţi, icre negre şi alte delicatesuri, vinuri 
greceşti şi tot ce se putea imagina. lar vodca 
curgea în valuri. Fui uluit. Bineînţeles că nu ni se 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


servise o asemenea mâncare în sala de banchet. 


Orlov se scuză pentru câteva momente şi ieşi 
împleticindu-se, în căutarea toaletei. In absenţa 
lui, privii înjur. Îi aveam sub ochi pe toţi marii şefi 
ai provinciei Kamceatka, toţi beţi. Câţiva 
erau beţi morţi, cu capul căzut pe masă. Trei 
dintre ei aveau capul prăbuşit în farfurie. Două 
perechi de picioare ieşeau de sub masă. Alţii, 
care beau pahar după pahar, îşi pierdură şi ei 
curând cunoştinţa. Un altul era întins, cât era 
de lung pe masă. Mâinile şi picioarele i se 
scăldau în marile platouri încă pline cu mâncare. 
Îi privii cu dezgust. Dădusem ordin să fie 
scoşi cadeți din Academie pentru mai puţin de 
atât. Îmi zisei: Viaţa oamenilor din regiunea 
asta a U.R.S.S.-ului depinde aşadar de aceşti 
oameni atât de beţi încât nu mai ştiu nici cum îi 
cheamă. Îi priveam pe şefii comunişti, “crema 
societăţii", şi această “cremă a societăţii" se 
stricase. Unuia i se făcuse rău şi vomitase pe 
haine. Întreagă această scenă incredibilă mă 
dezgusta enorm. 


Orlov se întorsese de-acum. Mă aşezai pe 
scaunul alăturat. Cum bea fără măsură şi 
devenea tot mai beat, capul începu să i se 
clatine. Dintr-o dată, îi căzu în farfurie. Şi-l ridică 
ruşinat, strigând: 


— Dă-mi un şervet! 


Îi dădui unul şi-şi şterse de bine de rău 
mâncarea de pe frunte, de pe bărbie şi de pe 
nas. Mai Ș 

avea încă peste tot pireu de cartofi. Injura ca un 
birjar. Era un spectacol ameţitor. Mâncarea i 
se scurgea în lungul feţei, pe veston şi pe 
medalii. Îşi scoase uniforma. Îmi arătă o 
cicatrice 


lungă, provocată de o rană din război şi, deşi se 
afla într-o stare avansată de beţie, zise: 


— Tovarăşe Kurdakov, vezi asta? Bastardul ăla 
de Stalin mi-a făcut-o! Stalin m-a trimis pe 
front. Stalin ne folosea trupurile ca armă. Stalin 
mi-a dat asta, şi când mă doare, îl blestem. Il 
blestemă obscen pe Stalin, apoi începu să-i 
blesteme pe ceilalţi. 


— Să nu mai vorbim numai de Stalin, dar cine 
mai este şi Brejnev ăsta? E un parazit linguşitor, 
care-i linge cizmele lui Stalin. Uite cum a 
supravieţuit Brejnev şi uite cum a ajuns el să fie 
marele şef comunist! L-am auzit la Congresul 
Partidului, la Moscova. Behăia ca o oaie, bee, 
bee, bee, cuvânt după cuvânt, ca o oaie. 


Nu-mi credeam urechilor! În beţia lui, Orlov sărea 
de la una la alta, folosind expresii obscene 

pentru a-şi descrie “colegul", pe Brejnev. Privii în 
jur îngrozit pentru a mă asigura că nu auzise 

nimeni toate vorbele acelea incredibile. Dacă le- 
ar fi auzit, s-ar fi sfârşit cu mine! Dar se părea 

că nimeni nu auzise nimic; erau atât de 
băuţi încât nu mai erau deloc conştienţi de 
ce se 

petrecea în jurul lor. Tovarăşul Orlov, el însuşi, 
era pe altă lume, debitând prostii şi bătând 

câmpii. 


Dar nu trebuia să mă păzesc doar de ceilalţi. 
Dacă din întâmplare Orlov îşi amintea mai târziu 
de ceea ce-mi spusese, viaţa mea nu mai valora 
nici un ban. Nu-şi putea permite să mă lase în 

viaţă, iar un cuvânt de-al lui mă putea reduce la 
tăcere. Dispunea de această putere, îl privii. 

Capul îi zăcea pe masă, dădea impresia că 
dormea. Deodată, se îndreptă, înălţă braţele 
şi 


spuse: 

— Comunismul este cea mai mare 
nenorocire pe care a cunoscut-o vreodată 
omenirea!!! Îşi înălţă capul şi murmură: 

— Comunismul este... 
(descrierea este prea 

grosolană pentru a fi tipărită). 

Eram împietrit de frică. Orlov o 

luase razna şi urla: 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


— Comuniştii nu-s decât o adunătură de lipitori! 


Mă repezii afară din încăpere şi mă întorsei la 
Academia Navală cât putui de repede. Zile 
întregi trăii copleşit de spaimă. Inainte de a-l 
întâlni pe Orlov credeam sincer şi cu putere 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


în comunism. Aveam o credinţă de nezdruncinat 
în ţelurile şi obiectivele sale. Adeseori, cadeți 
mai tineri mă întrebaseră: 

— De ce este viaţa atât de dură în Uniunea 
Sovietică? întotdeauna dădeam acelaşi 
răspuns: — Este dificilă acum, dar viitorul pe 
care-l vom construi va fi mai bun. 

Şi o credeam sincer. Constatasem că erau 
numeroase contradicții între învățătura 
comunistă şi realitate. Dar eram convins că nu 
era vorba decât de deviații sau de slăbiciuni 
personale şi că mergeam într-adevăr spre un 
mâine mai bun. 


Dar întâlnirea cu Orlov în sala aceea plină de 
personaje importante ale lumii comuniste mă 
făcu să descopăr ipocrizia tuturor acestor 
lucruri. Zile în şir mă tot gândii la seara aceea. 
lată, aşadar, ce sunt cu adevărat şefii, îmi 
ziceam. Sunt fără inimă, duri, cinici şi nici măcar 
nu sunt în stare să creadă în comunism: singura 
lor preocupare este aceea de a găsi o 
modalitate de avansare personală. 


Constatasem că şefii duceau o viaţă 
extravagantă, în vreme ce poporul trăia în 
sărăcie şi prea multe greutăţi. Remarcasem că 
exista un abis între promisiunile comunismului 
şi realitatea vieţii oamenilor. Găsisem 
întotdeauna modalitatea de a justifica această 
diferenţă şi mă consolam spunându-mi: Facem 
astăzi sacrificii pentru victoriile de mâine. 


Acum însă, văzusem acel spectacol incredibil. 
Hotărâi că dacă oamenii aceia nu credeau, dar 
utilizau sistemul pentru avansarea lor personală, 
atunci eu voi face la fel. Dacă un orn ca Orlov 
nu credea cu adevărat în comunism, de ce-aş 
crede eu? Dacă Orlov era destul de şmecher şi 
descurcăreţ pentru a ajunge pe primul loc, 


puteam şi eu să ajung. De la vârsta de 6 
ani 

fusesem format de sistem şi puteam şi eu să 
ajung în vârf, asemenea celorlalţi. Idealismul meu 


deplasat muri în noaptea celei de-a o suta 
aniversări a naşterii lui Lenin, 22 aprilie 1970. 


“Tot înainte! Tot înainte!". Această deviză, pe 
care mi-o alesesem pe vremea când eram copil 
la orfelinat, deveni o dată în plus cuvântul meu 
de ordine. De acum înainte, îmi fixai un singur 
tel: să ajung în vârf! Dacă trebuia să joc jocul 
cinismului şi al sadismului, voi juca acest joc. ŞI 
voi ajunge mult mai bine decât Orlov sau decât 
oricare altul. Voi servi comunismul, pentru că 
era singurul mod de a merge înainte. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


erghei Kurdakov - 

lartă-mă, Nataşa! 

Capitolul 16 
Frumoasa religioznikă 


Abia sună de două ori telefonul şi eu răspunsei şi-i 
recunoscui vocea lui Nikiforov: 


— De data asta va fi important, Kurdakov, zise 
el. Asigură-te de colaborarea a cel puţin 10 
oameni Şi fii aici la ora 20:30 punct! 


Fără să aştepte răspuns, închise. Începui să-mi 
convoc oamenii. De obicei, cu greu strângeam 
mai mulţi de 10, dar în seara aceea adunai 14 
inşi. Când ajunsei la postul de poliţie, cu un 
sfert de oră mai devreme, unii dintre ei erau 
deja acolo. Alţii intrară câteva minute mai 
târziu. 


— Ce se întâmplă? întrebau ei. Unde mergem în seara 
asta? 


Intrai în birou la Nikiforov, să mă informez. 
— Strada Oceanskaia, 66, zise 

el, conducându-mă spre harta 

de pe perete. Arătă cea de-a 

treia intersecţie a străzii 

Oceanskaia şi zise: 

— Ar fi de preferat să vă opriţi 

aici. Veţi putea face restul 

drumului pe jos. Cunoşteam 

bine cartierul. 

— Populația este foarte densă, spusei. in 


ultima vreme, ne-am dus de mai multe ori în 
cartierul ăsta al oraşului. E aproape sigur că vom 
fi reperaţi. 


— Eşti în armată, nu? zise Nikiforov ritos. Ceea ce 
însemna: foloseşte tactici militare. 


— Evident, spusei, studiind planul îndeaproape. 
Am să plasez doi oameni aici şi unul aici, în colţ. 
Astfel, am să pot interzice accesul şi îndepărta 
pietonii. 


— Bun. 

— Cam câţi 
credincioşi 

vă 

aşteptaţi 

să fie? 
întrebai. — 

15. 

— Sunt instrucţiuni 
speciale? 

— Ca de obicei, zise 
el. 


Trebuia să-i aduc pe cei doi oameni ale căror 
nume figurau pe petecul de hârtie pe care mi-l 
dădu. 

— Uite numele oamenilor 

care ne trebuie. 

— Şi ceilalţi? 

— Ceilalţi? urlă el. Ai nevoie să-ţi fac un desen? 
Dă-le o mică amintire! Faceţi-i să priceapă că 
genul de activităţi pe care le practică ei nu 
merită. 


— La ce oră are loc adunarea? întrebai. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


— La orele 22:00. Să ajungeţi acolo la 22:30. 


Mă întorsei în sala din spate, unde oamenii mei 
beau şi glumeau. Cei mai mulţi îmi deveniseră 
prieteni apropiaţi. Alţii nu erau decât “prieteni 
de vodcă". 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


Se făcu în fine 21:45, ora plecării. Îndreptându-mă 
spre uşă, îi strigai lui luri: 

— Fii atent ce faci diseară! Cască bine ochii 
înainte să învârti deasupra capului bastonul 

ăla. El îmi zâmbi şi zise: 


— De acord, Serghei. 


leşind pentru a ne duce la camion, ne luarăm 
bastoanele şi cătuşele. 


— Ţineţi-vă bastoanele strânse, spusei. O să fim la 
strâmtoare în seara asta. 


Luarăm cătuşe speciale. O dată fixate, se 
strângeau când persoana se zbătea. Pe interior, 
dinţi ascuţiţi se înfingeau tot mai dureros, în 
încheieturile victimei. Într-o zi, pentru a mă 
distra, îmi pusesem o pereche, dar începui 
repede să urlu să vină careva să mi le scoată. 
Dureau, întradevăr, foarte tare şi le foloseam 
adesea pentru credincioşi. 


Urcarăm în camionul poliţiei şi demararăm în 
toată viteza. Ne năpustirăm prin oraş cu farul 
giratoriu şi cu sirena declanşate, semănând 
panică generală în circulaţie. Ajunşi la două 
intersecţii de destinație, oprirăm sirena, 
stinserăm farul şi încetinirăm. Ajunserăm curând 
în strada Oceanskaia. 


— Opreşte aici, îi spusei lui Victor. 
Imediat ce parcarăm la marginea străzii, 
desemnai doi oameni pe platforma camionului 


şi le spusei: 


— Voi doi, coborâţi şi mergeţi de blocaţi strada. 
lar voi doi, de colo, înconjurați strada şi baraţi 


celălalt capăt al străzii. Nu uitaţi, nimeni nu 
trebuie să treacă. Aţi înţeles? 


Nikiforov ne dăduse ordin să  îndepărtăm 
trecătorii cu orice preţ. Într-adevăr, două 
raiduri anterioare luaseră o întorsătură proastă 
pentru că se strânseseră trecători curioşi, atraşi 
de strigătele credincioşilor. Reuşiserăm în cele 
din urmă să-i împrăştiem, dar răul fusese făcut. 
Nikiforov primise câteva semnale. Era furios şi în 
termeni fără echivoc mă rugase să am grijă ca 
asta să nu se mai întâmple niciodată. 


Ţineam aşadar cu orice preţ la a nu mai avea 
spectatori în acea seară. Cele două capete ale 
străzii fură complet barate. Lăsând gărzile la 
posturile lor, cei 10 inşi care mai rămăseserăm 
ne îndreptarăm spre casa care purta numărul 66 
şi spre ocupanţii ei aflaţi la rugăciune, care nu 
bănuiau nimic. După câteva momente, o 
reperarăm. Era o casă fără pretenţii, la fel ca 
toate celelalte din cartier. În interior era lumină, 
care se zărea prin perdeaua groasă atârnată în 
faţa ferestrei. De fiecare parte a casei erau câte 
două ferestre, iar în spate o uşă. Plasai la fiecare 
fereastră şi la uşă câte un om, pentru a le 
supraveghea. După ce protestară, ca de 
obicei pentru că “aveau să piardă acțiunea", 
se duseră. Le spusei că-şi pot părăsi postul o 
dată declanşată operaţiunea şi că atunci puteau 
intra “să se amuze". 


Acum totul era aranjat. Ne îndreptarăm spre 
uşa de intrare cu paşi furişaţi. După ce mă mai 
asigurai pentru ultima dată că toată lumea era 
la locurile ei şi în gardă, făcui un semn din cap 
şi spusei: 


— Să mergem! şi mă aruncai asupra uşii, care se 
deschise brusc. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Cele 15 persoane care se aflau în interior în 
rugăciune şi cântări, în genunchi, îşi ridicară 
capetele, alarmate, refuzând cu desăvârşire să-şi 
creadă ochilor. Ştiau bine ce avea să urmeze şi 
pe feţele lor se citea o expresie de surpriză şi de 
teamă. Unii nu încetară să se roage, iar 3-4 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


continuară să cânte, fără să sară o notă. Oamenii 
ăştia, îmi zisei, sunt nemaipomeniţi. Nu mă putui 
abţine să le admir curajul, care totuşi, mă înfuria 
la culme. Urlai: 


— Ce faceţi? 

— Ne rugăm, răspunse 
careva. 

— Cui? 


— Lui Dumnezeu. 


— Nu există Dumnezeu, imbecilule! urlai eu. 
Voi nu ştiţi? Vă rugaţi zadarnic! Unde vă este 
Dumnezeu acum? Să vă vină în ajutor! 


Îi îmbrâncirăm şi-i ocărârăm, pregătind astfel 
atacul. Apoi, deodată, unul dintre oamenii mei 
scoase la vedere un baston şi încăierarea fu 
declanşată. Trecură la atac înghesuindu-i, 
lovindu-i cu pumnii şi cu picioarele. 


Vladimir prinse un bătrân şi îi trase un pumn în 
plină figură, care îl făcu să zboare ţipând până 
în partea cealaltă a încăperii şi-l trimise să se 
prăbuşească la pământ într-o mare de sânge. 
Anatoli, care nu voia ca Vladimir să-l întreacă, 
prinsese un altul şi nu mai înceta să-i care la 
pumni în burtă, în piept, în plină faţă, după 
cum îl distra. Apoi îl dădu gata cu o lovitură 
formidabilă în gură. Credincioşii care reuşeau să 
ne scape fugeau de colo-colo prin cameră în 
căutarea unei  ascunzători pentru Biblii şi 
literatură. Văzându-le manevrele, strigai. 


— Luaţi Bibliile! 
Serghei Kanonenko avea cuțitul în mână şi-l 


flutura sălbatic obligându-i astfel pe credincioşi 
să se plece pentru a-i evita lama. luri ridică de 


jos o femeie bătrână, o înhaţă de părul cărunt, îi 
trase capul pe spate şi-i dădu în plino lovitură 
de karate în gât. Fără să scoată măcar un 
cuvânt, bătrâna se prăbuşi la pământ. 


Zării un bătrân care încerca să fugă, pusei mâna 
pe el şi căutai să-i trag un pumn în cap. Dar 
reuşi să evite lovitura. Asta mă scoase din minţi 
şi ridicai pumnul pentru a-i da încă o lovitură, 
dar cineva din spatele meu mă prinse de mână 
şi urlă: 


— Vă rog, nu-l loviți! Nu-i decât un bătrân. 


Mă întorsei plin de furie. Aveam înaintea mea 
doi tineri credincioşi, unul de vreo 18, iar 
celălalt de vreo 21 de ani. 


— Vreţi să-mi spuneţi voi ce să fac! Ei bine, o să 
vedem noi! Mă uitai înjur, îi zării pe Boris şi pe 
luri şi le strigai: 


— Luaţi-i pe vitejii ăştia doi în spatele casei şi 
învăţaţi-i să nu ne mai dea ordine. 


Îi scoaseră pe cei doi băieţi înbrâncindu-i şi 
trăgându-i şi-i bătură până ce le transformară 


feţele într-un terci însângerat. Aproape toate 
oasele feţei le erau sfărâmate. In acest timp, 


Serghei Kanonenko îşi încercase cuțitul pe două 
femei: acestea urlau şi se ţineau deoparte. Un 
bătrân se ţâra pe jos, încercând să se ridice; 
fusese bătut şi era plin de sânge. luri îl ridică în 
sus şi-i dădu o lovitură de picior în coastă cu 
cizma lui mare... Se auziră oase sfarâmându-se, 
ca şi cum mai multe coaste îi fuseseră sparte. 
Bătrânul se rostogoli la pământ, răsucindu-se de 
durere. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Nimic din casă - nici oamenii, nici mobilierul 
- nu scăpă furiei noastre. Sfărâmarăm tot ce 
văzurăm. Cel care-şi transformase casa în 
biserică secretă avea să înţeleagă că nu o putea 
face fără să piardă tot ce avea. In câteva minute, 
casa devenise un abator - mesele, scaunele, 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


vasele fuseseră sparte, totul era sfărâmat şi făcut 
bucățele. Credincioşii, unii fără cunoştinţă, 

alţii suferind atroce, erau pe jumătate 
acoperiţi de sfărămături. Il văzui atunci pe 
Victor 

urmărind şi punând mâna pe o fată care încerca 
să fugă în altă cameră. Era o fată frumoasă. 
Ce păcat, să fie credincioasă, îmi zisei. Victor o 
înhaţă, o ridică deasupra capului lui şi o mai 
tinu aşa o clipă. Ea îl implora. 


— Nu o faceţi, vă rog, nu o faceţi. Scumpe 
Dumnezeule, vino în ajutorul nostru! 


Victor o azvârli atât de puternic încât izbi 
peretele la înălţimea de la care fusese aruncată, 
apoi căzu la pământ, pe jumătate inconştientă, 
gemând. 


Victor se întoarse râzând şi exclamă: 


— Pun pariu că i-a zburat din cap până şi ideea de 
Dumnezeu. 


Cât despre mine, eu gândeam: Este într-adevăr 
o fată frumoasă. Aş fi preferat să o întâlnesc în 
împrejurări mai favorabile. 


— Căutaţi cărţile, strigai! 


Cotrobăirăm prin cameră în căutarea Bibliilor şi 
a oricărei literaturi, chiar şi sfâşiate, pe care o 
puteau avea oamenii ăştia. Smulsei din mâinile 
unei bătrâne un caiet de elev în care fuseseră 
notate versete biblice. Nu-şi pierduse complet 
cunoştinţa şi nu înceta să geamă: 


— De ce? De ce? 


Nu era atât o întrebare cât, mai degrabă, 


un strigăt de agonie, izvorând din adâncurile 
sufletului ei: 


— De ce? 


— Arestaţi-i pe cei doi! ordonai, arătându-i pe 
cei doi şefi care corespundeau descrierii pe care 
mi-o făcuse Nikiforov. Duceţi-i în camion! 


lar în timp ce doi dintre oamenii mei executau 
ordinele, restul făceau turul camerei cerând 
actele credincioşilor şi luând informațiile 
necesare. Obţinui actul de identitate al frumoasei 
fete. Mă interesai în mod special de ea. Se 
numea Nataşa Zdanova. De vreme ce le 
deţineam numele, îi puteam regăsi oricând. 


Misiunea noastră se încheiase. Era timpul să 
plecăm. Dădui oamenilor mei ordinul să iasă. 
Părăsind locul, aruncai o ultimă privire la 
spectacolul pe care-l lăsam în urmă. Camera era 
plină de trupuri mutilate, de mese, scaune şi 
vase sfărâmate. Totul era întors pe dos în 
încăpere. Pereţii erau împroşcaţi cu sânge. 
Lucrasem bine. 


Revenind către postul de poliţie, începui să-i 
interoghez pe cei doi oameni pe care-i 
arestasem. Dar ei voiră mai întâi să ne pună o 
întrebare. 


— Cum de eraţi la curent? 
— Dar ce credeţi voi, imbecililor? Avem 
oamenii noştri, spionii noştri. Vă descoperim 


cu o uşurinţă uimitoare. 


Nu păreau deloc miraţi. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


— Invitaţi oameni la adunările voastre 
secrete, nu-i aşa? continuai. Dacă vreţi să nu 
fiţi reperaţi, de ce faceţi invitaţii? 


— Nu înţelegeţi, spuse pastorul clandestin. Ştim 
că sunt spioni. Nu suntem proşti. Dar avem o 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


mare responsabilitate: aceea de a-i invita pe 
oameni să-L primească pe Dumnezeu. Cum am 
putea chema pe oameni la Dumnezeu şi 
răspândi credinţa îndepărtându-i pe străini? 
Când le 

vorbim oamenilor de Dumnezeu, ştiu desigur, că 
printre ei sunt spioni. Ştim care sunt riscurile. 


Se opri un moment şi crezui că nu mai avea nimic de 
adăugat, dar reluă curând. 


— Pentru noi, însă, este mult mai important 
să ne luăm răspunderea de a ne împărtăşi 
credinţa şi altora decât să ne gândim la propria 
noastră siguranţă. 


Ce imbecili iluştri! mă gândii. Cum am putea 
permite unor asemenea oameni să aducă 
atingere securităţii ţării noastre? 


Nu ne trebui mult să ajungem înapoi la post, iar 
în timp ce se “ocupau" de prizonieri la subsol, 
noi ne destinserăm în sajonaşul din spate, 
golind mereu la pahare. Anatoli şi Vladimir 
glumeau pe seama raidului. 


— Tipii ăştia, într-adevăr, nu prea durează mult, 
declară Vladimir. Le dai o loviturică şi se fac 
mici. 


Văzusem “lovituricile" lui Vladimir. Înţelegeam 
foarte bine de ce 
credincioşii. 


— E prea simplu, continuă el. Mi-ar place ca o dată să 
se apere, ca să ne putem şi noi antrena. 


Dar nu opuneau niciodată rezistență. 
Credincioşii nu răspundeau niciodată cu lovituri. 
incercau întotdeauna să se apere; dar nu 


întorceau niciodată loviturile înapoi. 


— Formidabil, copiii mei! Formidabil! exclamă 
Nikiforov. Radia în timp ce îi făceam o dare de 
seamă a raidului. 


Trei zile mai târziu, 8 membri ai grupului meu 
de operaţiuni speciale şi eu însumi eram aşezaţi 
în aşteptare în micul salon din fund. Eram de 
gardă, pentru cazul că ar fi fost apeluri. Făceam 
aşa de gardă o dată sau de două ori pe 
săptămână. Către ora 19, telefonul lui Nikiforov 
sună şi peste câteva secunde acesta se repezi 
afară din birou strigând: 

— Kurdakov, 

Kurdakov, 

pregătiţi-vă să 

plecaţi 

imediat! — 

Unde 

mergem? 

întrebai 

simțind în aer 

acţiunea. 

— În strada 

Nagornaia. 

Şi-mi dădu numărul casei. Fie observase 
careva ceva suspect la adresa cu pricina, fie 
unul dintre spioni descoperise că avea loc o 
adunare acolo şi o semnalase. In orice caz, 
aceasta era în curs de desfăşurare în acel 
moment! 


Strigai la oamenii mei să se adune repede la 
camion, apoi îi dădui ordin lui Victor să 
pornească în toată viteza. Uneori, Victor era cel 
mai rău şofer din lume asumându-și 
nenumărate riscuri inutile, în timp ce alteori era 
cel mai bun şofer şi o demonstra prin abilitatea 
neliniştitoare cu care evita circulația. 


— Opreşte sirena! îi urlai când ne apropiarăm 
de destinaţie. Intraserăm pe strada Nagornaia, 
sărirăm din camion înainte chiar ca el să 
oprească şi ne repezirăm în faţa casei pentru a 
intra 

forțând uşa. Spre marea surpriză, nu erau 
decât tineri. Nu era un fir de păr cărunt! 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Descoperisem o adunare secretă de tineri, 
luându-i complet pe nepregătite, li atacarăm, 
îi înhăţarăm, îi făcurăm să valseze, îi lovirăm şi-i 


strânserăm la înghesuială. 


— El este. Luaţi-l! spusei arătând un tânăr de 23 ani, 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


care le era şef. 


Câţiva dintre băieţii mei se repeziră asupra lui şi 
începură să-l bată. Alţii dintre oamenii mei 

dădeau pumni în dreapta şi în stânga, jucându-se 
cu ei ca şi cum ar fi fost nişte mingi. Aruncai 

o privire de jur-împrejurul camerei şi văzui ceva 
ce nu putui la început să cred! Ea era, aceeaşi 

fată! Nu era posibil. Şi totuşi aşa era. Abia 
trecuseră trei zile de când asistase la 
cealaltă 

întâlnire şi de când fusese aruncată cu putere de- 
a curmezişul camerei. Fu prima oară când o 

putui privi atent. Frumuseţea ei  întrecea 
amintirea pe care i-o păstrasem: avea un păr 


blond şi 

lung, care-i cădea pe umeri, ochi mari şi 
albaştri şi o piele moale - una dintre 
frumuseţile 


naturale cele mai frapante pe care le văzusem 
vreodată. Victor remarcă şi el că se afla acolo şi 
strigă: 


— lat-o iarăşi! la priviţi băieţi, uitaţi-o iar! 


— Ei bine, strigai, se pare că n-ai făcut treabă 
prea bună ultima oară, Victor. N-ai reuşit să-i 
dai o lecţie. Acum e rândul meu! 


O ridicai în braţe şi o aruncai cu burta pe o masă. 
Doi dintre noi îi smulseră hainele. Un om o 
tinu pe masă, iar eu începui s-o bat cu 
palma, cât putui de tare. Din cauza forţei cu 
care 

loveam, mâinile începură să mă usture. Ei îi 
apărură vânătăi pe piele. Continuai să o bat până 


când bucățele de carne însângerată mi se lipiră 
de mână. Gemea, dar încerca cu disperare să 
nu plângă. Pentru a-şi reprima strigătele, îşi 


muşca buza inferioară atât de rău încât sfârşi 
prin 

a se răni, iar sângele începu să-i curgă pe bărbie. 
În cele din urmă, cedă şi începu să plângă în 
hohote. Când fui atât de obosit încât nu mai putui 
ridica braţul să mai lovesc, iar fundul ei nu 
mai era decât o masă de carne vie, o împinsei de 
pe masă şi se prăbuşi la pământ. 


O lăsai şi privii în jur, aproape epuizat, să văd ce 
făceau ceilalţi. Tinerii credincioşi, zăceau la 
pământ prin camera devastată. N-avea nici un 
rost să lungim lucrurile, cum ştiam că ne aflam 
în posesia conducătorului lor, strigai: 


— Îl avem pe omul nostru! Acum luaţi-le ăstora 
numele şi să ieşim de aici! 


Când ne reîntoarserăm la postul de poliţie, 
Nikiforov stătea în picioare în uşă şi ne salută cu 
un surâs. 


— Ei bine, copiii mei, zise el, văd că aţi lucrat repede. 


— Uitaţi-vă omul, îi spusei, împingându-l pe 
şeful grupului spre Nikiforov, care-l trimise 
imediat la subsol pentru un “interogatoriu". 


Începui să parcurg lista cu numele celorlalţi 
tineri care fuseseră surprinşi la întrunire. 
Puteam 


înţelege că  imbecilii bătrâni suferiseră 
contaminarea religiei înainte de 
restaurarea 


comunismului. Dar ca oameni tineri să poată 
crede în Dumnezeu, era ceva care mă depăşea 
complet. Tinerii aceştia aveau vârsta mea şi 
erau din generaţia mea. Eram tulburat. Nu mai 
înţelegeam nimic. Însă fata aceea, înţelesese cu 
siguranţă. Îl mustrai iarăşi pe Victor. 


— Pur şi simplu n-ai reuşit s-o faci să înţeleagă, 
bătrâne, îi zisei. Dar m-am ocupat eu de ea în 
seara asta. Nu o vom mai revedea niciodată pe 
“frumoasa” aia. 


A doua zi, când mă prezentai la postul de 
poliţie, ajunsei în momentul când Nikiforov îl 
interoga pe tânărul şef pe care îl arestasem cu o 
seară înainte.  Ascultai şi rămăsei mut de 

admiraţie descoperind talentul de anchetator al 
lui Nikiforov. Trecea de la intimidare brutală la 
accese de bunătate, folosea alternativ maniera 
forte şi maniera blândă pentru a-l înmuia şi a-l 

demasca pe tânărul credincios. Făcea din el ce 
voia - îl încolţea din ce în ce mai bine. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


erghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! 
— Crezi în Dumnezeu? 


— Da. 

— Spune-mi, 

eşti prost, idiot 

sau pur Şi 

simplu 

deranjat? 

Tânărul 

credincios 

răspunse: 

— Ei bine, domnule, dumneavoastră nu veţi 
putea înţelege niciodată de ce cred eu ce cred, 
pentru că nu pot explica niciodată în întregime 
ceea ce cred. Pentru că Dumnezeu este viu, 
cred în El, iar El trăieşte în inima mea. 


Nikiforov se înfurie: 


— De ce spui că nu pot înţelege? Mă crezi prost? 
Am citit şi eu cartea aia, spuse el arătând Biblia 
care fusese confiscată. Crezi că nu ştiu să 
citesc? 


Tânărul fusese bătut zdravăn cu o seară înainte 
şi fusese şi îndeajuns de brutalizat în celula 
închisorii, dar răspunse cu fermitate: 


— Poate că ştiţi să citiţi, dar aveţi nevoie de 
ochi de văzut, de urechi de auzit şi de inimă 
pentru a înţelege ceea ce spune în cartea asta 
Duhul lui Dumnezeu. 


Ascultam fascinat. Pentru mine, niciunul dintre aceste 
cuvinte nu avea nici cel mai mic înţeles. 


— Dacă nu o citiţi decât pentru a o ataca, 
continuă tânărul credincios, nu veţi şti niciodată 
ceea ce spune ea cu adevărat. Numai 
Dumnezeu vă poate deschide ochii pentru a 
vedea ceea ce vedem noi şi a înţelege ceea ce 
credem noi şi de ce suntem noi gata să plătim 
preţul pentru a rămâne lipiti de credinţa 
noastră. 


Atunci Nikiforov îl întrerupse: 
— Trebuie să 

recunosc că sunt 

lucruri pe care nu 

le înţeleg. Tânărul 
credincios 

răspunse: 


— Vedeţi dumneavoastră, domnule, v-aţi dat 
răspuns la întrebare. Nu înţelegeţi pentru că 
aveţi 

ochii închişi pentru adevăr. Dacă vă deschideţi 
inima pentru a-L lăsa pe Dumnezeu să intre în 
ea, dacă vă deschideţi ochii pentru a-l înţelege 
Cuvântul, va deveni la fel de real şi pentru 

dumneavoastră pe cât este de real pentru 
mine şi pentru ceilalţi tineri. De ce nu lăsaţi 
dumneavoastră Cuvântul lui Dumnezeu să intre 
în inima dumneavoastră? Vă va schimba viaţa 


Şi... 


— Taci! explodă Nikiforov. Nu încerca să-mi ţii o 
predică, imbecilule, că altfel eu am să schimb 
viaţa ta şi pentru totdeauna! 


Cu asta, Nikiforov transmise urlând ordine 
gărzilor şi tânărul captiv fu dus înapoi în celulă. 
Mai târziu, acesta fu expediat într-o tabără de 
muncă forţată pentru mai mulţi ani. Asistasem 
la mai multe interogatorii de genul acesta, şi nu 


înţelesesem niciodată nimic. Credincioşii aceştia 
nu renunţă niciodată, îmi zisei, încearcă să 
convingă până şi poliţia. 

Nikiforov reveni şi zise: 


— Oamenii aceştia sunt nebuni. 


Făcui un semn la cap pentru a semnifica acordul meu 
total. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Aveam nevoie să ştim mai multe despre 
Nataşa Zdanova. Cum Uniunea răspundea de 
toţi tinerii, aveam dosarele tuturor. Ştiam exact 
cine erau, unde crescuseră şi unde învățau. Eram 
informaţi complet în legătură cu ei. Căutai 
dosarul Nataşei şi-l scosei. Se născuse în Ucraina, 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


în regiunea  Doneţ, într-un sătuc numit 
Başnaia. Părinții ei erau muncitori la o 
gospodărie colectivă din Ucraina şi erau foarte 
săraci. Pentru a-i asigura un viitor mai bun, o 
trimiseră de mică din Ucraina la un unchi din 
Petropavlovsk. Aici fusese la şcoală şi îşi obținuse 
diploma la Liceul nr. 4, liceul “Maxim Gorki", 
situat în districtul unu al Petropavlovskului. 


După ce-şi obținuse diploma, la vârsta de 18 
ani, devenise corector la ziarul Pravda de 
Petropavlovsk. Studiindu-i dosarul, fui stupefiat 
să descopăr că la şcoală făcuse parte din 
Komsomol - Uniunea noastră, a tineretului 
comunist - în care fusese un membru activ. 
Dosarul scotea clar în evidenţă ceea ce se 
întâmplase.  Terminând şcoala, căzuse pe 
mâinile credincioşilor şi curând devenise ea 
însăşi credincioasă - un exemplu perfect al 
modului în care îi prindeau ei pe oameni în plasa 
lor otrăvită. 


Mă  dusei atunci la biroul Pravdei de 
Petropavlovsk şi mă informai despre ea şi 
despre colegele 

ei. 


— Este o angajată perfectă, îmi spuse unul 
dintre superiorii ei. Nu am avut niciodată cu ea 
nici 

cea mai mică problemă. Este simpatică, 
serioasă, demnă de încredere şi munceşte 
foarte bine. 


Acest gen de raport mă lăsa de fiecare dată 
perplex. Cu alţi muncitori, întâmpinam probleme 
de beţie, de furt de marfă, de lene sau 
incapabilitate. Dar de fiecare dată când 
trebuia să 

întocmesc un raport de poliţie despre un 


credincios, raportul furnizat în legătură cu 
activitatea 

lui era întotdeauna astfel formulat: “muncitor 
perfect", sau “excelent element" sau “într-adevăr 


demn de încredere" sau “niciodată beat". Un 
lucru reieşea întotdeauna în legătură cu 
credincioşii: erau serioşi şi munceau din greu. 
Asta mă punea pe gânduri. Dar nu eram plătit 
să gândesc. Eu trebuia să acţionez. 

— De ce vreţi să ştiţi? mă întrebară ei după 

ce ascultaseră întrebările mele despre 
Nataşa. — Am găsit-o de două ori la adunări 

ale unor biserici clandestine. Este 
credincioasă. 

Li se tăie tuturor respiraţia. Muncitorii se 
priviră. S-ar fi putut crede că spusesem că 
era leproasă sau că era un asasin recidivist. 


— Mă rog, dacă ziceţi dumneavoastră, spuse 
unul dintre ei. Apoi dădură frâu liber unui val de 


bârfe şi calomnii la adresa fetei. Îi lăsai un 
mesaj pe birou, dându-i ordin să se prezinte la 
postul de poliţie la o oră anume. Ştiam că o 
asemenea vizită o va înspăimânta. Era ceea ce 
voiam. 


Ea veni, şovăitoare, şi se aşeză în faţa mea, pe 
scaunul din cealaltă parte a biroului. Puteam 
vedea că-i era frică. O asemenea frumuseţe! mă 
gândii. Este aici, aşezată, cu ochii plecaţi, fixând 
podeaua. O întrebai de ce era credincioasă. 

— Ce ar trebui să fiu? 

răspunse ea. Alcoolică? 

Prostituată? Apoi întrebă: — 

Aţi găsit ceva demn de 

criticat în dosarul meu de 

activitate? 

— Nu, deloc, recunoscui eu. 


— Atunci pentru ce îmi reproşaţi convingerile 
personale? Fac vreun rău cuiva? 


— Nu, răspunsei, dar la un moment dat ai 
luat-o pe o cale greşită şi te-ai compromis 
cu oameni care reprezintă un mare pericol pentru 
ţara noastră. 


O dojenii şi-o avertizai că va avea necazuri serioase 
dacă avea să continue pe această cale. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Mă convinsei că încerc zadarnic s-o determin să 
renunţe. O mai avertizai încă o dată că totul va 
fi notat în dosarul ei şi că trebuia să nu mai fie 
niciodată găsită în compania credincioşilor. În 
ciuda fricii ei aparente, începu să-mi 
povestească de ce credea ea în Dumnezeu. 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


Îmi imaginasem că după ce fusese rău bătută şi 
după ce fusese interogată într-un birou de 
poliţie se va reîntoarce la calea cea dreaptă şi 
că nu aveam să mai auzim de Nataşa Zdanova. 
Dar Nataşa era o fată cu totul remarcabilă. 


În timpul discuţiei noastre, remarcai urme adânci 
în buza ei inferioară, unde se muşcase în 

timp ce o băteam eu. Ce păcat, mă gândii. 
Cicatricea îi desfigura faţa, perfectă, de altfel. 


Măcar dacă ne-am fi întâlnit în alte împrejurări, 
îmi spusei. M-aş fi putut interesa de o fată ca 
ea! 


Odată ce obţinui de la ea toate informaţiile 
necesare şi terminai să o dojenesc, o expediai 
sec 

şi brutal. Asta făcea parte din programul de 
intimidare. Mă felicitai atunci că făcusem treabă 


bună. 


Cam după o săptămână, furăm convocați la 
cartierul general al poliţiei pentru o nouă 
acţiune contra bisericii secrete. Ca de obicei, 
căutai să stabilesc punctul pe hartă. Această 
adunare secretă avea loc într-o casă de pe 
strada  Pograşnâi. Demararăm zgomotos cu 
camionul poliţiei. Cu această ocazie nu eram 
decât 6: Alexandru Guliaiev, Vladimir Zelenov, 
Anatoli Litovcenko, Victor Matveiev, Nikolai 
Olisco şi cu mine. 


Când ajunserăm la locul de adunare, aşezai 
gărzi, barând astfel strada. Când totul fu gata, 
ţâşnirăm agitându-ne sălbatic bastoanele. 


Credincioşii surprinşi, îşi pierdură capul şi 
începură să fugă care încotro, căutând să se 


apere de ploaia de lovituri. Sala de întâlnire era 
mică şi ticsită de cei 8 credincioşi şi noi 6. Fu 
mult zgomot - strigăte şi urlete. Nu pentru 
mult timp, apreciai eu. Dar deodată, zării o 
figură familiară. Nu-mi credeam ochilor! lat-o din 
nou: Nataşa Zdanova! 


O văzură şi alţii dintre oamenii mei. Alex 
Guliaiev se îndrepta spre Nataşa cu o privire 
plină de ură şi cu bastonul gata ridicat deasupra 
capului. 


Atunci se petrecu un incident la care cu 
adevărat nu mă aşteptam. Pe neaşteptate, 
Victor se interpuse dintr-un salt între Nataşa şi 
Alex, înfruntându-l pe Alex. 


— Lasă-mă să trec! urlă Alex furios. 

Victor nu se clinti măcar. Îşi 

ridică bastonul şi-i spuse 

ameninţător lui Alex: 

— Te avertizez, Alex, ai face 

mai bine să n-o atingi! Nimeni 

n-o va atinge! 

Eram stupefiat. Era incredibil! Victor, unul dintre 
cei mai brutali dintre oamenii mei, proteja o 
credincioasă! 

— Dă-te la o parte! strigă Alex. Dă-te 

la o parte, că altfel te iau pe tine la 

bătaie! Victor însă o proteja pe 

Nataşa, care se  ghemuise la 

pământ. Furibund, Alex urla: — Vrei 

s-o păstrezi pentru tine, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse Victor răspicat. Ea are ceva 
în ea, ce n-avem noi! Nimeni n-o va atinge! 
Nimeni! 


Trebuia să pun capăt acestei situații şi încă 
repede. Cu temperamentul violent al lui Alex, 
lucrurile se îndreptau către o încăierare. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


— Vită-te, Alex, strigai, semnalându-i un alt 
credincios, care încerca să fugă. Pune mâna pe el! 


Cu atenţia astfel deturnată, Alex se aruncă 
pe urmele fugarului. Eu scosei un suspin de 
uşurare. 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


Victor tot o mai proteja pe Nataşa. În picioare cu 
braţele deschise, înfruntându-l pe Alex sau pe 
oricare altul s-ar fi apropiat de ea. Nataşa se 
ridicase în picioare în spatele lui Victor, 
neînţelegând ce se petrecea. Nu se aştepta ca 
grupul s-o trateze astfel. Cu un semn din cap, o 
făcui să înţeleagă că trebuia să iasă. Se 
întoarse şi ieşi în grabă. Aprobai cu o 
înălţare a 

capului. 


Fu una din rarele ocazii din viaţa mea când fui 
profund emoţionat. Resimţisem acelaşi lucru la 
moartea prietenului meu Saşa, la Barisevo, 
odinioară. Nataşa avea, într-adevăr, ceva în ea! 
Fusese rău bătută, fusese avertizată şi 
ameninţată. Trecuse prin suferinţe 
inimaginabile, dar o luase de la început. Victor, 
totuşi un dur, fusese mişcat, şi o recunoscu. Ea 
avea ceva ce noi nu aveam. Voiam să fug după 
ea şi s-o întreb: “Ce anume?" Aş fi vrut să-i 
vorbesc, dar plecase. Eram foarte mişcat şi 
totodată profund tulburat de această tânără 
credincioasă plină de curaj care suferise atâta în 
mâinile noastre. 


Puțin după aceea, Nataşa părăsi Kamceatka şi 
se întoarse acasă, în Ucraina. Bătându-şi joc de 
ea şi ridiculizând-o, tovarăşii ei de muncă îi 
făcură viaţa imposibilă. 


Îi _trimesei dosarul personal la Uniunea 
Tineretului Comunist din satul ei din 
Ucraina, transmiţându-le un raport detaliat al 
vieţii ei de credincioasă. 


La plecarea ei, încercai o tristeţe ciudată. 
Pentru prima oară, avui sentimentul că 
oamenii aceştia poate că nu erau imbecili şi 


duşmani, cum vedeam eu. Nataşa îmi 
zdruncinase toate ideile în legătură cu 
credincioşii. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


erghei Kurdakov - 

lartă-mă, Nataşa! 

Capitolul 17 
Metode polițiste 


Pretutindeni în Uniunea Sovietică, cu ocazia zilei 
de 1 Mai se organizează mari festivități, cu 
picnicuri şi defilări militare. În acea zi, oamenii 
se duc la cimitire pentru a depune coroane şi 
flori la mormintele părinţilor şi ale prietenilor. 


De 1 Mai 1970, primii un telefon de la Nikiforov. Avea 
să-mi ceară ceva, un lucru curios: 


— Kurdakov, îmi zise el foarte agitat, convoacă 
fanfara Academiei şi coborâţi la cimitirul din 
sudul oraşului. 


Fanfara Academiei într-un cimitir? Îşi pierduse minţile, 
Nikiforov? 


— Ce se întâmplă? întrebai, sperând ca vocea să nu- 
mi trădeze temerile. 


— E vorba despre credincioşi. S-au adunat mai 
multe sute şi au o orchestră şi o fanfară care 
cântă cântări! 


— Şi ce vreţi de la noi? Să ne alăturăm lor? 


— Nu-i momentul pentru glume, Kurdakov, 
răspunse rece Nikiforov. Tot ce-ţi cer este să 
cobori 

fanfara voastră cât mai repede posibil. Instalaţi- 
vă alături de credincioşi şi cântaţi cât se poate 


de tare. 


Aha! mă gândii. Aşadar, asta-i e ideea. Trebuia să 
le tulburăm cântările cântând mai tare decât ei. 
Era o idee complet trăsnită, dar aveam să 
ne amuzăm cu siguranţă. Nu mă puteam 
împiedica să-i admir pe credincioşi. Această 
ultimă găselniţă era într-adevăr genială. Pentru o 
zi atât de animată ca 1 Mai, era cu totul logic să 
organizezi o adunare într-un cimitir. Ştiau că 
aveau să fie înconjurați de sute de persoane şi că 
nu am îndrăzni să-i oprim atunci. Oamenii aceştia 
erau, într-adevăr, plini de îndrăzneală! 


Convocai repede atât de mulţi muzicanți din 
fanfara Academiei Navale cât reuşii într-un 
interval atât de scurt. Îi îmbarcai în camionul 
trimis de Nikiforov şi pornirăm către cimitir. La 
sosirea noastră descoperirăm următorul 
spectacol: o imensă mulţime era adunată 
împrejurul credincioşilor, care erau mai mult de 
două sute. Cei mai mulţi dintre cei care-i 
înconjurau erau trecători care îi priveau, 
păstrând totuşi distanţa. In centrul grupului, 
câţiva muzicanți cântau cântece creştineşti la 
instrumente. Începurăm să ne croim loc cu 
fanfara noastră. Pentru că oamenii voiau 
muzică, vor avea muzică! 


— Pe aici! Pe aici! strigam. Lăsaţi-ne să 
trecem! Daţi-vă înapoi! le spusei oamenilor, 
împingându-i totodată pentru a ajunge în 
apropierea credincioşilor. 


Ne apropiarăm de ei cât mai mult posibil şi 
spusei  fanfarei să înceapă să cânte. 
Muzicanţii începură aşadar să cânte melodii 
militare cât de tare se putea. Instrumentele şi 
instrumentiştii fanfarei Academiei erau mult 
superiori celor ai credincioşilor. 


— Mai tare, strigai. Mai tare! Acoperiţi-i! 


Cântarăm Internaționala şi alte cântece 
patriotice comuniste şi sovietice, dominând 
fără greutate cântările creştineşti. 


După ce fanfara Academiei începu să cânte, 
membri ai echipei de operațiuni ai poliției, care 
mă 
însoţiseră, le făcură fotografii credincioşilor, 
pentru a-i putea repera ulterior. În acest timp, 
eu 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


tunam şi fulgeram pentru că eram reduşi la 
neputinţă: nu le puteam fece nimic din cauza 
tuturor acestor martori. 


— Stai liniştit, Serghei, îmi spuse Victor, 
văzându-mi dezamăgirea şi frustrarea. Punem 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


noi mâna pe ei mai târziu, îi ştim. 


Pentru moment însă, nu reuşeam să-i facem pe 
credincioşi să tacă şi trebuiră să-i lăsăm să-şi 
continue adunarea în cimitir. Nu puteam trece 
la acţiune când eram înconjurați de o mulţime 
de vilegiaturişti. In cele din urmă, după ce 
pusesem să fie fotografiaţi toţi credincioşii, 
dădui ordin fanfarei să-şi strângă bagajul, 
promiţându-mi că nu vor avea mult de aşteptat. 


Ocaziile nu întârziară să se arate. Raidurile în 
bisericile secrete se succedară la intervale 
apropiate: erau în medie unul la fiecare 4 zile. În 
majoritatea cazurilor scopul nostru principal nu 
era de a întrerupe întrunirile bisericilor secrete, ci 
mai degrabă de a căuta şi de a confisca literatura 
introdusă clandestin în ţară sau copiată ilegal de 
mână, de către credincioşi. 


Mă întrebam adesea: “Măzgăliturile acelea de 
neînțeles din caietele şcolăreşti, cum puteau ele 
reprezenta o ameninţare atât de importantă 
pentru statul sovietic?". Nu reuşeam să le 
descopăr pericolul, dar Nikiforov nu înceta să-mi 
repete că acesta exista, cu siguranţă. 


Ei bine, gândii, dacă vrea literatură, o să-i 
procurăm. Şi găseam multă. O lucrare care 
ne 

cădea adeseori în mână era o fasciculă, cu aspect 
de revistă, trasă pe un aparat de multiplicat 
pe undeva în Ucraina, la mii de kilometri de 
noi. Era destinată credincioşilor din regiunea 
noastră a Siberiei. Când o văzui pentru prima 
oară, îmi spusei: în sfârşit, încep să se 
organizeze. Credincioşii din Kamceatka 
reuşeau deseori să-şi procure literatură pentru 
că 

reuşeau să intre în contact şi să comunice cu alţi 


credincioşi din Uniunea Sovietică. Într-o zi, 
Nikiforov puse mâna pe una dintre revistele 
multiplicate pe care le adusesem dintr-un raid. O 
scutura violent şi se înfurie: 


— Vezi! Sunt în legătură cu credincioşi din Baku, 
din Ucraina, din Kiev, din Leningrad, de peste 
tot! Este vorba de o conspirație naţională 
pentru a ne distruge modul de viaţă! 


Nu mai contenea să fulgere. 


Literatura clandestină este legată de un 
anumit mod de viaţă din U.R.S.S. Ea nu este 
constituită numai din literatură creştină secretă, 
manuscrisă - samizdat - ci şi din operele unor 
scriitori celebri, cum ar fi acelea ale lui Alexandr 
Soljeniţin, care nu au primit autorizarea de a fi 
publicate liber în U.R.S.S. Cum guvernul 
controlează sever toate publicaţiile literare, 
samizdat-ul, care este o mare organizaţie, se 
dezvoltă şi difuzează de-a lungul şi de-a latul 
întregii ţări manuscrise copiate de mână sau 
dactilografiate, cărţi puse la index, romane şi 
povestiri. Deşi sunt strict interzise, se bucură 
de o mare popularitate, mai ales printre unii 
ofiţeri şi cadeți ai bazei navale. Eram la curent cu 
situaţia şi citisem eu însumi unele dintre aceste 
opere. Cadeţii îşi treceau operele lui Soljeniţin din 
mână în mână. 


Aflam acum că credincioşii se organizaseră în 
acelaşi fel. Distribuiau versete biblice 
dactilografiate sau scrise de mână. Într-o zi, 
descoperirăm alte Biblii de buzunar tipărite în 
Occident. Nu se ştia cum reuşeau să intre în ţară. 
Ştiam că fusese organizată la Moscova o divizie 
specială pentru a împiedica introducerea unor 
asemenea Biblii prin contrabandă în Uniunea 
Sovietică. Nu ştiu ce metode foloseau membrii 


acestei comisii pentru a stăvili această infiltraţie, 
dar nu prea reuşeau s-o facă foarte bine. 


Pentru mine, toată această literatură nu era 
decât marfă proastă. Încercam s-o citesc, dar nu 
pricepeam, într-adevăr, nimic din ea. În 
timpul unui raid, încercai să smulg o scriere 
din 

mâinile unui credincios înalt şi bine legat. 
Dacă ar fi încercat să se apere, m-aş fi aflat 
cu 

adevărat în dificultate. Cu toate astea ştiam că 
puteam să mă port cu aroganță chiar dacă se 
vădea a fi delicat. Cât despre el, se crampona de 
petecul lui de hârtie ca şi cum era vorba 

despre obiecte la care ţinea cel mai mult pe 
lume. Îi dădui numeroase lovituri de pumn în 
plină 

faţă, fără să reuşesc să-l fac să le lase. Pentru a 
termina, îi trăsei un pumn în stomac: se îndoi 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


de la mijloc, se apucă de burtă şi lăsă foile. Le 
strânsei şi aruncai o privire asupra lor. De ce le 
acorda credinciosul atâta valoare? Pentru noi, 
nu reprezentau nimic. Într-o zi a anului 1970, 
Nikiforov mă chemă la postul de poliţie. 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


— la uite ce-am găsit, Kurdakov, spuse el când 
ajunsei. Îmi arătă o revistă clandestină tipărită 
prost, de către credincioşi, cu o maşină de 
multiplicat ilegală. 


— De unde provine? întrebai. 


— Mi-a dat-o unul dintre spionii noştri. Şi mi-a 
indicat şi locul unde putem să găsim încă multe 
alte exemplare, continuă el, foarte agitat. 


Nikiforov, vânător de oameni, era în culmea 
fericirii când se afla pe urmele credincioşilor. Eu 
nu încercam acelaşi entuziasm ca el pentru 
munca aceasta. Îmi făceam un nume în 
Partid, câştigam bine, iar pe parcurs începeam 
să mă las atras de viaţa de ofiţer de poliţie, care 
mă tenta aproape mai mult decât cariera de 
ofiţer în armată. 

— Vino încoace, 


Kurdakov, spuse 
Nikiforov. Am să-ți 

arăt ceva. Ne 
apropiarăm de hartă 

şi-mi zise: 

— Aici este. 

Indică numărul 64 al străzii 
Partizanului. 

— Cui aparţine casa? 
întrebai. 


— O locuieşte o credincioasă. O văduvă pe 
nume Annenşcenko. Fiica ei cea mică locuieşte 
cu ea. Cea mare, pe care o cheamă Maria şi 
care are vreo 22 ani, locuieşte în altă parte. 
După opinia mea, revistele sunt depozitate fie 
aici, zise el desenând punctul pe hartă cu o 
lovitură seacă, fie la fiică-sa. 

— Când vreţi să mergem 

acolo? întrebai. 


— Mâine după-amiază. 
— Câţi oameni îmi vor trebui? 
— Doar 4. Trebuie să fim atenţi, ştii tu, zise el râzând. 


Pentru a căuta literatura, foloseam o altă tactică 
decât pentru a împrăştia reuniunile bisericilor 
secrete. Pentru a păstra aparențele legalităţii, în 
casa care urma să fie percheziţionată intra 

primul un poliţist în uniformă! Acesta îşi plasa în 
prealabil trei sau patru “tovarăşi" pe stradă, 

nu departe de casa vizată, iar aceşti trecători 
“neutri” veneau să i se alăture şi-l supravegheau 
în timpul întregii percheziţii şi al căutărilor. ÎI 
asistam ca “cetățeni neutri", supraveghind 
munca 

ofițerului percheziţionist pentru ca nimeni să nu 
poată pretinde că acesta furase ceva. Pentru 

noi era, evident, o mare farsă. Dar trebuia 
să îndeplinim aceste formalităţi. Întreprinsesem 


numeroase raiduri în căutarea literaturii şi de 
fiecare dată adoptasem această procedură. Îi 
găsii pe agentul în uniformă care mergea la 
percheziţie. El nu era decât pură faţadă, 
deoarece 

Nikiforov numai pe mine mă trăgea la 
răspundere. Agentul, 3 dintre oamenii mei şi cu 
mine ne 

urcarăm în camionul poliţiei şi ne oprirăm în 
apropierea intersecţiei străzilor Pegranişnaia cu 
Partizanului, situată pe culmea unei coline 
aplecată deasupra golfului. Este un cartier cu 
numeroase case mici, cu pereţii albi. O dată 
opriţi, sărirăm toţi din camion. Noi “trecători” 
inocenți, ramaserăm în stradă. Agentul de poliţie 
se opri în faţa casei şi bătu la uşă. Îi răspunse 
o femeie în jur de 45 ani. Agentul spuse: 


— Vin să vă percheziţionez casa. Am fost informaţi că 
aveţi material ilegal. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


erghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! 
Apoi se întoarse şi ne arătă. 


— Aceşti cetăţeni treceau pe aici şi le-am cerut să fie 
martori la percheziţie, conform legii. 


Pătrunserăm în casă şi privirăm în jur. Casa era 
mică, iar mobilierul prăpădit, cum era situaţia 
în atâtea cămine de credincioşi. Era uşor de 
înţeles de ce duceau credincioşii o viaţă atât de 
mizerabilă. Ori de câte ori un om era cunoscut 
drept credincios, era tratat ca şi cum ar fi fost 
lepros; nu mai putea atunci avea acces decât la 
slujbele cele mai modeste şi mai prost plătite. 


— Căutaţi acolo! spuse el. Încetasem de-acum 
să mai pretindem că eram trecători neştiutori 
şi-l ajutam în căutare. 


— Sunteţi credincioasă? o întrebai pe stăpâna casei. 
— Sunt, zise ea. Cred în 

Dumnezeu, dar nu am 

literatură, dacă asta căutaţi. — 

Asta noi vom hotărî, replicai pe 

un ton sec. 

— Ei bine, continuă ea, sunt credincioasă. 
Arestaţi-mă, dacă vreţi. O spuse pe un ton 
aproape provocator. 


O privii pe femeie. Ce caracter! mă gândii. Apoi 
ne începurăm căutările. Desfăcurăm dulapul, 
pipăind hainele dinăuntru. Deschiserăm 
valizele,  tăiarăm pernele şi  saltelele şi 
devastarăm casa, cameră după cameră. 
Sparserăm apoi restul mobilelor. 


Strigai: 
— Ei bine, aici nu este nimic. 


Apoi îmi veni ideea că putuse ascunde ceva sub 
duşumea, după cum şi eu ascunsesem odată o 
puşcă artizanală la Barisevo. 


Ofiţerul se înarmase cu o bară de fier şi cu un 
topor şi ne puserăm să desfacem şi să scoatem 
scândurile din duşumea una după alta. In câteva 
clipe, jumătate din duşumeaua bietei femei fu 
smulsă. Unul dintre noi sări în gaura căscată şi 
cercetă peste tot cu lanterna de buzunar. 


— Aici nu este nimic, strigă el în cele din urmă. 
— Vino! strigai. Nu-i nimic pe aici. Să mergem! 


leşirăm cu paşi largi, furioşi şi nemulţumiţi, 
lăsând în urma noastră o casă complet în ruină. 
Femeia nu avea decât să facă ordine de una 
singură! 


Aşa  obişnuiam să  desfăşurăm majoritatea 
raidurilor în cursul cărora căutam literatură. Ne 
era absolut egal. Oamenii aceia nu valorau 
nimic pentru noi. Ce puteau face? Să se 
plângă la poliţie? Noi fâceam parte din poliţie. Să 
nu ţină cont de noi şi să adreseze direct 
autorităţilor superioare? Bineînţeles că nu, noi 
eram la ordinele autorităţilor superioare! Nu 
puteau face nimic, ştiau şi acționau în 
consecinţă. 


Fără întârziere, ne întoarserăm la postul de 
poliţie, dându-i raportul lui Nikiforov. În tot 
timpul raportului, nu încetă să bată cu degetele 
în masă şi să privească în gol. 


— Sunt uluit, zise el gânditor. Ştiu că se ocupă cu 
distribuirea literaturii printre credincioşi. Mă 
întreb atunci dacă revistele alea n-au fost 
depozitate la fiica ei, aia care nu mai 
locuieşte 

acasă. 


— Dar desigur că deja a fost avertizată de maică-sa, 
replicai. 
Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


— Bineînţeles, încuviinţă Nikiforov, şi va fi în 
gardă. Am găsit! zise el după o clipă. Voi doi, şi 
ne arătă pe Victor şi pe mine, îi veți întinde 
o capcană. Mergeţi la ea, vă faceți că sunteţi 
pescari sau marinari care tocmai au debarcat. 
Intraţi în discuţie cu ea şi faceţi-o să înţeleagă cu 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


un aer detaşat că v-ar place să ştiţi mai 
multe despre Dumnezeu. Imbecilii ăştia de 
credincioşi vorbesc despre Dumnezeu oricui cred 
că l-ar putea converti. 


— Poate merge! exclamai eu, încântat de 
perspectiva de a juca un pic de teatru în 
cadrul activităţii noastre în cadrul poliţiei. 
Nikiforov îşi consultă 

dosarele Şi după 

câteva secunde ne 

spuse: — O cheamă 

Maria Annenşcenko. 


Ne dădu adresa şi alte informaţii. 


— Lucrează într-o băcănie şi iese în fiecare zi la ora 6. 
Băgaţi-vă atunci pe ea. 


Victor şi cu mine părăsirăm postul de poliţie pe 
la ora 4. Aveam la dispoziţie două ore pentru a 
ne elabora planul de atac. Pe la ora 17:30 
merserăm în staţia de autobuz în care trebuia 
să coboare cam peste o jumătate de oră, pentru 
a se duce acasă. 


— Ascultă Victor, îi spusei, vom juca rolul 
pescarilor care se întorc acasă după o expediţie 
pe mare. Era să ne înecăm, experienţa asta ne-a 
făcut să ne gândim la Dumnezeu şi ne adresăm 
credincioasei cerându-i să ne ajute să găsim 
pe Dumnezeu dându-ne ceva de citit. Se va 
prinde în joc! Când ne va prezenta literatura, o 
arestăm. Nimic mai uşor! 


— Formidabil, răspunse Victor. 
Se ambalase cu totul în ideea de ajuca un rol. 


— Dar nu intra prea repede în chestiune, că altfel 


devine neîncrezătoare. 


Ne plimbam prin preajma chioşcului în apropierea 
căruia Maria trebuia să coboare în curând. 
Câteva minute mai târziu, autobuzul opri şi o 
fată, pe care o recunoscurăm fără greutate 
mulţumită fotografiei pe care mi-o arătase 


Nikiforov, cobori şi se îndreptă spre casa ei. 
— Să mergem, îi spusei lui Victor. 


O ajunserăm din urmă şi câteva momente mai 
târziu mergeam foarte aproape în spatele ei. 
Pentru a fi marinari mai convingători, băusem 
câte un strop de vodcă. Mergeam de-o parte şi 
de alta, unul în stânga ei, celălalt în dreapta; eu 
îi spusei cu jovialitate: 


— Salut, frumoaso, te putem însoţi? 
— Nu, mulţumesc, răspunse rece Maria. 


O privii bine. Nu era lipsită de farmec, fără a fi 
totuşi frumoasă, şi avea o alură relativ serioasă. 
Victor începu să glumească, îi puse braţul pe 
umeri şi-i zise: 


— Hai, păpuşo, invită-ne la tine să bem un 
pahar şi după aia mergem să dansăm. Ne-am 
putea distra foarte bine. 


Cum mergeam tot alături de ea, deveni din ce în 
mai tulburată. 


— Nu, mulţumesc, zise. Nu beau şi n-am nici un 
chef să ies. Încerca să ne descurajeze prin toate 
mijloacele, dar noi continuam să mergem pe 
lângă ea. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


ce 


— Trebuie neapărat să stăm la taclale, să bem, 
să ne distrăm. Am petrecut şapte luni pe mare 
pe vase de pescuit. Ne e dor pur şi simplu să 
mai stăm şi noi de vorbă şi să ne destindem 


puţin. 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


Se simţea acum vădit stânjenită. 

— După cum mi se 

pare mie, aţi băut 

deja puţin cam mult, 

zise. Gândind că se 

ivea o deschidere, 

răspunsei: 

— Ştim că alcoolul ne face probleme. Dar nu 
ştiu cum să ne oprim. De altfel, de ce ne-am 
opri? Ce altceva mai e în viaţă? îi dădeam astfel 
ocazia să vorbească despre Dumnezeu, dar ea 
nu reacţiona. Continuarăm: 


—  Cunoaştem viaţa de marinar de când 
suntem adulţi. Părinţii şi bunicii noştri erau 
toţi 

credincioşi. Odată, ne-am gândit la Dumnezeu, 
dar vodca este totuşi cea mai bună prietenă a 
marinarului. 


Se întoarse şi ne privi cu atenţie, ca şi cum ar fi 
vrut să se asigure că nu eram decât pescari. 
Intre timp, ajunserăm la uşa de intrare a unei 
căsuțe dărăpănate. 


— Eu aici locuiesc, zise ea. Trebuie să intru acum. 


Ezită în prag un moment, ca şi cum ar fi 
aşteptat să venim şi noi. In picioare, chiar în 
spatele ei, întrebarăm: 


— Nu putem intra pentru un moment să bem 
repede ceva şi să mai schimbăm câteva vorbe? 
Cum te cheamă? 


— Maria, răspunse ea. 
Deschise uşa să intre, iar noi o urmarăm 


fără să-i mai cerem încuviințarea. Înăuntru 
descoperirăm o casă nu prea mare, cu două 


camere, foarte curate, şi ne instalarăm. 


— Cine poate răspunde la marile întrebări 
ale vieţii? spusei, făcându-mă că sunt mai 
beat decât eram în realitate. Întrebările astea, 
despre Dumnezeu, toate marile întrebări şi 
restul? Sunt prea complicate pentru un biet 
pescar. 


Ea se apucase să pregătească ceva. Îi aruncai o 
privire lui Victor şi clătinai din cap ca pentru a 
spune: „N-o să fie deloc uşor". 

Aveam la noi o sticlă de 

vodcă şi Victor o puse pe 

masă, în faţa noastră. — Dă- 

ne pahare, Maria, spusei. 

Ea ne aduse, le lăsă, iar noi le umplurăm cu 
băutură. Când părăsi încăperea pentru o clipă, 
mă aplecai spre Victor şi-i şoptii: 


— E o fată vicleană, tare vicleană. Va trebui să 
acţionăm altfel dacă vrem s-o avem. Crezi că 
bănuieşte că suntem de la poliţie? 

Înainte ca el să poată răspunde ea reveni, iar eu zisei: 
— Maria, uite ce-i, nu mai avem vodcă. Fii 


drăguță, n-ai vrea să mergi să ne cauţi o sticlă 
la magazin? Te rog, Maria! o implorai eu. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Cred că ne înghiţise povestea şi că acum credea 
că suntem marinari. Acceptă să se ducă şi-i 
dădui bani. 


De îndată ce ieşi, noi ne ridicarăm dintr-o 
săritură şi începurăm să căutăm literatură. Ne 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


uitarăm prin dulapuri, sub paturi, peste tot pe 
unde ne gândeam că o putuse ascunde. Dacă 
avea, o ascundea bine. Avurăm grijă să punem 
totul la loc, pentru a nu-i trezi bănuieli. Aş fi 
preferat să procedăm cum făcusem la mama ei, 
dar de data asta încercarăm să ne ascundem 
adevăratele intenţii. Victor făcea de gardă la 
fereastră, în timp ce eu căutam peste tot. Dar nu 
avea nicăieri literatură. 


— Aşază-te, Serghei, zise Victor, uite-o că vine. 


După câteva momente, ea intră, traversă 
încăperea şi puse sticla pe masă. Remarcai că se 
destinsese puţin şi eram sigur că era mai 
încredinţată de povestea noastră. Îi făcui cu 
ochiul lui Victor. Am pornit să bem direct din 
sticlă şi începui atunci să povestesc că fuseserăm 
în Japonia şi în Vietnam, că navigaserăm în largul 
coastelor Californiei, ale Canadei şi ale 
arhipeleagului Hawaii, începui e) povestire 
minunată, presărată cu multe detalii vii şi 
pitoreşti. Victor, care stătea acolo şi mă asculta 
inventând acea poveste exagerată, reuşea cu 
greu să-şi stăpânească un zâmbet. La rândul lui, 
începu să vorbească despre şapte luni pe care le 
petrecuse pe mare. Povestea lui nu era rea, dar 
pe a mea o găsisem mai bună. 


Nikiforov, cu prevederea lui obişnuită, ne 
dăduse o grămadă de bancnote, să le scoatem 
la vedere, ca şi cum tocmai am fi debarcat, cu 
plata pe mai multe luni în buzunar. Scoaserăm 
atunci banii pentru a ne asigura că-i văzuse şi 
ea. 


— Hai, îi spusei. Avem bani care nu ne stau bine 
în buzunar şi avem o poftă nebună să ne 
distrăm. Hai să mergem să mâncăm şi să bem. 


Apoi îi povestii că într-o zi, în largul mării, 
căzusem peste bord şi era să mă înec. In faţa 
morţii, îi zisei, îmi dădusem seama că trebuia să 
existe şi altceva în viaţă şi începusem să mă 
gândesc la Dumnezeu. Dar cum să-L găsesc - 
era marea întrebare care mă preocupa. Pe 
măsură ce înaintam cu povestea mea, care nu 
era decât o înşiruire de minciuni, Victor abia de 
mai reuşea să-şi păstreze seriozitatea. 


— Întorcându-mă în port, adăugai, îmi dădui 
seama că tocmai primisem un avertisment 
serios şi că trebuia de acum să-L găsesc pe 
Dumnezeu cu orice preţ. 


Mă întorsei către ea şi-i spusei cu cea mai mare 
sinceritate din lume: 


— Am căutat pretutindeni. Dar nimeni nu ne 
poate vorbi despre Dumnezeu. Tu Il cunoşti? Nu 
cumva ai cărţi sau reviste sau ceva care să 
ne permită să descoperim calea ce duce la 
Dumnezeu? 


Întrebarea era de acum pusă. Cum îi va răspunde? 
Proastă nu era. 


— Dacă vă preocupă Dumnezeu atât de serios, 
de ce vă dedaţi acum la băutură? De ce nu vă 
puteţi lăsa de alcool! 


Mă prinsese bine! Şireata! Dar nici o femeie 
nu va avea cu mine ultimul cuvânt. Aşa că 
răspunsei: 


— Când te simţi singur, vodca este un 
tovarăş bun. Dar dacă aş reuşi să-L găsesc 
pe Dumnezeu, ştiu că n-aş mai avea nevoie, nu-i 
aşa? Dar cum să-L găsesc? 


Ridicai din umeri. 
— Îmi pare că nu ştie nimeni. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Nu mai terminam. Îi dădeam toate ocaziile 
posibile să mă întrerupă să-mi spună că este 
credincioasă sau să-mi dea literatură. În cele din 
urmă, îmi terminai povestea sentimentală 
spunând: 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


— Mi-aş da braţul drept pentru a întâlni pe 
cineva care mi-ar putea permite să-L găsesc pe 
Dumnezeu sau care mi-ar da literatura care m- 
ar pune pe calea cea bună. 


Aşteptai: Victor şi cu mine o privirăm. Făcu o mişcare 
şi se deplasă încet prin cameră. 


Avea să cadă în plasă? Acum e acum, îmi 
zisei, o avem. De îndată ce scotea literatura, 
e) 

arestam şi o duceam la Nikiforov, pe care îl vom 
impresiona povestindu-i cum o fâcuserăm să 
se trădeze. 


— Ei bine, zise ea, eu nu am literatură. Dar cred 
că dacă veţi continua împreună să-L căutaţi pe 
Dumnezeu, || veţi găsi undeva. 


Schimbai o privire cu Victor. Ştiam că pierdusem 
partida. Siguri de una ca asta, era evident că 
nu ne mai rămânea altceva de făcut decât 
să părăsim locul. Pe jumătate beţi, îi urarăm 
“noapte bună" Mariei, îi mulţumirăm că stătuse la 
vorbă cu noi şi ieşirăm. În stradă, Victor îmi 
zise: 


— Serghei, povestea ta era fantastică. Aproape 
că m-ai convins că eşti credincios. Ai noroc că 
nu te-am arestat! 


Izbucnii 
într-un 
hohot de 
râs, apoi 
înjurai şi 
spusei: — 
Ce-i zicem 
lui 


Nikiforov? 


Ne spusese: 


— Am două celule pregătite pentru mamă şi 
pentru fiică. Dacă-mi aduceţi, nu o să fie decât 
un Singur scris, le arestăm şi le facem 
dispărute! 


Celulele lui Nikiforov aveau să rămână goale. 
Ştiam că va fi furios. Întorcându-ne la post, îi 
povestirăm întâmplarea noastră, cu multe 
ezitări. La început, Nikiforov fierbea în el, 
apoi, deodată, izbucni: 


— V-a avut o femeie proastă! urlă el. 


Nu reuşea să conceapă că un asemenea lucru se 
putuse întâmpla. 


Doamna Annenşcenko şi fiica ei, Maria, îi 
scăpaseră lui Nikiforov în acea noapte. Dar 
nu rămaseră prea mult în libertate. Până la urmă 
fură arestate şi expediate la închisoarea pentru 
femei de la Magadan. 


— Kurdakov, îmi spuse Nikiforov într-o zi, echipa 
ta de operaţii speciale este una dintre cele mai 
bune. După informaţiile pe care le-am primit 
de la cartierul general, îţi pot spune că 
munca pe care o faceţi voi aici este mult mai 
bună decât cea depusă de majoritatea celorlalte 
echipe din ţară. Echipa ta este printre cele mai 
bune. 


Aceste cuvinte mă încântară, pentru că acest 
elogiu se adăuga faptului că eu conduceam cu 
succes cea mai importantă secţiune a Uniunii 
Tineretului Comunist a provinciei, ceea ce era 
excelent pentru cariera mea. În Uniunea 
Sovietică, dacă cineva vrea să avanseze, trebuie 
să-şi 


facă un dosar solid, fără nici o fisură. Era ceea 
ce încercam eu să fac. Cuvintele de încurajare 
ale lui Nikiforov îmi stimulară voinţa de a 
străluci şi-mi dublai eforturile. Oamenii, la 


rândul lor, i 
reacționară devenind şi mai brutali. Intr-o 
seară, în mahalalele din sudul 


Petropavlovskului, 
atacarăm un grup de credincioşi care fuseseră 
puşi la curent cu raidul, într-un fel sau altul, la 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


câteva momente înainte de sosirea noastră. 
Când ţâşnirăm pe uşă agitându-ne bastoanele, 
trei credincioşi fugiseră deja, iar ceilalţi 
încercau şi ei o modalitate oarecare de 
scăpare. li asaltarăm cu ferocitate, aruncându-i 
la pământ şi bătându-i fără milă. Unul dintre ei 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


era un bărbat mai în vârstă, cu părul alb, care 
nu se putea mişca repede. Alexandr Guliaiev îl 
prinse, îl făcu să se sucească în toate sensurile 
şi-i zise: 


— Foarte bine, tataie. 


Bătrânul începu să-şi mişte buzele, murmurând se 
pare, o scurtă rugăciune. 


— Deci vrei să-l vorbeşti lui Dumnezeu! îi zise 
Alexandr. Ei bine, am să te învăţ eu cum să-l 
vorbeşti lui Dumnezeu. Poate că ai vrea să te 
întâlneşti imediat cu Dumnezeul tău!! Îl zgâlţâi 
violent, îi dădu o lovitură seacă de genunchi în 
stomac şi-i aplică o lovitură de karate în ceafa. 
Trei zile mai târziu, bătrânul avea să moară de 
pe urma rănilor. 


Echipa noastră elabora şi metode rafinate de 
tortură. Când voiam să terminăm repede un raid 
şi să aducem rapid captivii la post, aplicam 
“metoda rapidă". Din contră, dacă aveam chef să 
facem să dureze plăcerea şi să ne distrăm 
bine, foloseam “metoda lentă", jucându-ne cu 
credincioşii, distrându-ne pe seama lor şi 
dedându-ne la un mic antrenament de box sau 
de judo. Înainte de fiecare raid, Victor mă întreba 
pe drum: 


— Care va fi ritmul în seara asta, rapid sau lent? 


Eu mă gândeam un moment înainte dea mă 
pronunţa. Uneori băieţii erau de acord, alteori nu. 


— Nu, să lichidăm repede lucrurile, propuneau 
ei adeseori. Să terminăm cu ei şi să ne distrăm 
puţin cu fetele. 


În timpul tehnicii rapide, dădeam lovituri de 


karate, foloseam prize de judo, iar Vladimir şi 
Victor, boxerii noştri, dădeau loviturile de pumn 
cele mai eficace pe care le cunoşteau, ştiind cu 
precizie unde şi cum să lovească pentru a lichida 
câte un credincios la fiecare lovitură. După ce 
doboram toată lumea, îi trăgeam afară pe 
şefi, pentru a-i arunca în camion, le scoteam 
celorlalţi actele de identitate, le notam numele, 
apoi dădeam fuga la postul de poliţie, unde ne 
lăsam încărcătura. Imediat ce se putea, ne 
repezeam într-un bar sau într-un club. 


Tehnica rapidă pricinuia credincioşilor rănile 
cele mai serioase. Două femei muriră de pe 
urma loviturilor pe care le primiseră în timpul 
unuia din raidurile noastre. Auzii vorbindu-se 
despre aceste decese când fui convocat la 
tribunal ca martor în procesul unei femei care 
nu-i dădea voie fetei ei să poarte insigna Uniunii 
Tineretului Comunist. Femeia era acuzată de a fi 
“contrarevoluţionară", duşmancă a Statului. 
Judecătorul îi ceru să explice de ce se comporta 
astfel. In răspunsul ei, povesti că o mătuşă îi 
murise de pe urma raidurilor, după ce fusese 
bătută în timpul unei adunări secrete care 
fusese supusă asaltului unui “gen de echipă de 
derbedei în serviciul poliției", după proprii ei 
termeni. Şi continuă: 


— Am hotărât că deoarece mătuşa mea a murit 
pentru credinţa ei, să nu-i dau voie fetei mele 
să poarte insigna celor ce mi-au ucis mătuşa. 


Echipa mea era cu siguranţă responsabilă de 
moartea mătuşii ei. Noi eram singurul grup care 
acţionam astfel. 


Tribunalul muşumaliză lucrurile şi nimeni nu află 
despre această afacere. Dar era încă o dovadă că 
mai multe persoane muriseră de pe urma 


bătăilor pe care le aplicaserăm. Alteori îi răneam 
mai serios decât voiam, provocând astfel 
morţi violente sau infirmităţi pe viaţă. Uneori 
era opera cuţitului lui Serghei Kanonenko. 


Dar nu încercam nici cea mai mică 
remuşcare. Cu cât curgea mai mult sânge în 
timpul raidurilor, cu atât ne felicita Nikiforov. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


După fiecare raid, trebuia să-i transmitem lui 
Nikiforov un raport detaliat, iar el ne însoțea 
adeseori când anchetam asupra persoanelor 
ce asistaseră la adunările împrăştiate de noi. 
Rapoartele referitoare la  răniri şi morții 
rezultați de pe urma descinderilor noastre 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


erau 

transmise la Moscova, dar nu primisem niciodată 
nici cel mai mic reproş în legătură cu asta. Nu 
ni se putea reproşa că eram o bandă de 
derbedei sau de anarhişti care îşi depăşiseră 
îndatoririle. Toate acțiunile noastre erau 
cunoscute de Nikiforov, superiorul nostru direct, 
ca şi 

de Gorkom şi de Moscova. Aveam dovada că 
Moscova se interesa de aceste rapoarte, 
deoarece 

se întâmpla adesea ca un personaj de la Moscova 
să aleagă unul pentru a-l comenta în detalii. 


Cu timpul raidurile deveniră mai frecvente şi 
mai violente. Victimele erau mai ales bătrânii: îi 
băteam şi-i făceam să danseze ca şi cum ar fi 
fost vorba despre obiecte. Nu făceam nici o 
diferenţă între bărbaţi şi femei. Nikiforov ne 
repeta adeseori: 


— O femeie-asasin, este ea mai puţin periculoasă 
decât un bărbat-asasin? 


Înţelegeam astfel că voia ca toţi să aibă 
aceeaşi soartă. Pe nesimţite, puţin câte puţin, 
ne 

cufundam în amoralitate. Începui să realizez că 
acest proces de abrutizare nu se limita doar la 
anumite compartimente ale vieţii mele. Toate 
gândurile şi toate activităţile îmi erau impregnate 


de asta. Îmi dădui seama că altul era felul 
în care conduceam acum Uniunea Tineretului 
Comunist şi că raporturile mele cu ofiţerii şi 
cadeţii erau diferite. Unii dintre oamenii mei îşi 
dădeau seama şi ei de transformarea care se 
petrecea în mine. Într-o zi, unul îmi făcu 
următoarea observaţie: 


— Serghei, devii dur. Ce se întâmplă? 


Întrebarea lui mă ţintui locului şi îmi spusei: 

“Serghei, 
ce ţi s-a întâmplat?" Cruzimea. şi 
insensibilitatea de care făceam dovadă în 
timpul raidurilor mi se _ infiltraseră în toată 
fiinţa. Descoperii că nu mai reuşeam să scap 
de ele şi să le reprim după ce acţionam cu 
echipa. Probabil că această transformare 
interioară se remarca cel mai mult în activitatea 
mea ca şef al Uniunii Tineretului Comunist. In 
timp ce înainte încercam să-i ajut pe tinerii cadeți 
şi profitam de poziţia pe care o aveam ca să le 
trec sub tăcere anumite greşeli pentru a le 
permite să-şi urmeze cariera, acum îmi era egal 
dacă un om era dat afară sau nu sau chiar dacă 
întreaga carieră îi era complet distrusă. La 
început, când această dezumanizare începea să 
se producă în mine, nu eram conştient. Mai 
târziu, totuşi, constatai că mă invada un 
sentiment de indispoziţie, dar era atât de vag 
încât nu reuşeam să-l definesc. Dispuneam de 
prea puţin timp pentru a reflecta la asta. 
Raidurile trebuiau să continue. 


În 1970, în timpul lunilor de vară, credincioşii 
încercară să se protejeze despărţindu-se pentru 
a forma grupuri rnai mici. Această nouă 
tactică ne obligă să organizăm mai multe 
raiduri 

pentru a ajunge la acelaşi număr. De altfel, 
deveneau şi mai prudenţi. Plasau pe careva 
afară, 

adeseori un copil, ca să ţină de pază şi să-i 
avertizeze dacă vedeau ceva suspect. La cel mai 
mic semnal, făceau repede să dispară Bibliile, 
literatura, precum şi aparatele cu care 
înregistrau emisiuni religioase provenind de la 
posturi de radio străine. Uneori, credincioşii erau 


avertizaţi cu atâta în avans de către santinela lor 
încât la sosirea noastră, locul de întâlnire era 

gol. Vestea despre acţiunile noastre se răspândi 
în tot oraşul şi în provincie. Dat fiind că nu 

erau decât 250.000 de locuitori în Kamceatka şi 
că brutalitatea raidurilor noastre avea efecte 

distrugătoare, începu să se vorbească despre 
asta în marele public. Această notorietate îl 
scotea din fire pe Nikiforov; ne recomandase 
adeseori să avem grijă să nu descopere oamenii 
ce facem şi să împiedicăm să se răspândească 
zvonul că în Uniunea Sovietică nu ar exista 
libertate religioasă. Ordinele care începeau să ne 
vină de la Moscova erau formale: nici o ştire 

în legătură cu activităţile noastre nu trebuia să 
transpire. 


Ne mai descuraja şi un alt aspect în munca 

noastră. Numărul credincioşilor părea să 

crească Cu 

atât mai repede cu cât raidurile noastre 

deveneau mai violente. Nikiforov estimase că 

erau 

30.000 de credincioşi în provincie, la o populaţie 
de 250.000 de suflete. lar după câte văzusem 
noi, avea cu siguranţă dreptate. Întreprinsesem 
mai bine de 150 de raiduri şi rareori zărisem 
de două ori aceeaşi faţă. In timpul raidurilor, 
întâlnisem noi convertiți, ceea ce ne dovedea 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


flagrant că aceşti credincioşi reuşeau cu multă 
abilitate să atingă şi alte persoane cu otrava lor 
religioasă. 


Trebuia să organizăm mai multe raiduri pentru 
a-i zdrobi, ceea ce ne crea o serioasă problemă 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


de planificare. Nikiforov trebui să-şi pună pe 
perete un tabel special, pe care ne programam 
raidurile următoare. Avui cu el numeroase 
discuţii în faţa acelui tabel, dezbătând fiecare 
raid care urma să aibă loc. Îi spuneam adeseori: 


— Ei bine, nu putem întreprinde două raiduri în 
seara asta. Va trebui să-l amânăm pe acela 
pentru săptămâna viitoare. 


Evident, această abundență de întâlniri nu 
putea decât să ne avantajeze. Ne luam cele 25 
de ruble pe raid, fie că erau prezente 8 
persoane sau 20. În 1970, furăm frapaţi şi de 
faptul că în rândurile credincioşilor tinerii 
deveneau din ce în ce mai numeroşi. Intâlneam 
chiar şi copii mici la unele adunări. Această 
tendinţă uimea pe conducătorii politici de la 
Moscova. Pentru ei, era un “fenomen" periculos, 
care trebuia oprit cu orice preţ. 


Fui profund tulburat de această recrudescenţă 
a interesului religios printre tineri. Eram 
specializat în tot ceea ce era în legătură cu 
tineretul şi credeam că-l înţeleg pe cel al Uniunii 
Sovietice. Dar nu reuşeam să-mi explic de ce se 
iveau tot mai mulţi tineri în bisericile secrete, 
când ştiau clar la ce-şi expuneau persoana, 
cariera şi viitorul dacă erau descoperiţi. Fuseseră 
creaţi de către Statul comunist, iar acum se 
întorceau către religie în mare număr! Această 
atracţie religioasă mă punea serios pe 
gânduri. Amintirea  Nataşei îmi revenea 
adeseori în minte. Era una “de-a noastră", o 
tânără comunistă sovietică. Ce găsise ea în 
religie? Ce-i adusese ei Dumnezeu de putuse 
accepta să fie atât de sălbatic bătută? 


Moscova deveni şi ea sensibilă la acest mare 
interes pe care-l manifestau tinerii faţă de 


Dumnezeu. Şefi ai organizaţiei antireligioase 
de la Moscova luară avionul şi veniră în 
Kamceatka sa organizeze seminarii speciale 
ca să ne înveţe să luptăm împotriva acestei 
“tendinţe dintre cele mai periculoase". Din 
conferințele lor reieşea că aceeaşi “tendinţă” 
se manifesta şi în toate celelalte regiuni ale 
Uniunii Sovietice. 


Nu mă puteam abţine să-i compar şi să-i 
contrapun pe aceşti tineri credincioşi celor de 
care mă ocupam în cadrul Uniunii. Cei al căror şef 
eram fuseseră crescuţi, ca şi mine, după modul 
de viaţă comunist: ei îi învăţară din fragedă 
copilărie doctrinele, credeau în el şi i se dedicau 
cu totul pentru a-i servi cauza din toată inima. 
Dar acum începeau să vadă viaţa aşa cum era ea 
în realitate şi să descopere în ce măsură 
veneau în contradicție promisiunile cu 
realitatea; deveneau atunci cinici şi duri. 
Adeseori se dedau la alcool, ca mijloc de 
evadare. 


Comparai această viaţă goală şi sterilă, plină 
de cinism înrăit, cu viaţa tinerilor care îşi 
schimbau direcţia pentru a crede în Dumnezeu. 
Contrastul sărea în ochi şi făcu să se nască în 
mine îndoieli şi întrebări care începuseră să mă 
chinuie. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


erghei Kurdakov - 

lartă-mă, Nataşa! 

Capitolul 18 
Cuvinte obsedante 


În iulie 1970, mă aflam în sala de aşteptare 
a postului de poliţie împreună cu Anatoli 
Litovcenko, Vladimir, Victor şi cu încă alţi doi 
sau trei oameni din echipa mea. Eram în mod 
obişnuit de gardă la post, aşteptând veşti 
despre activitatea credincioşilor pentru a ne 
putea 

pune imediat la drum. Trebuia totodată să 
răspundem apelurilor urgente şi să petrecem 
regulat 

un număr de ore de gardă la postul de poliţie, 
pentru care eram retribuiţi cu o sumă fixă. 


În acea zi, Nikiforov intră în sala de aşteptare şi zise: 


—  Kurdakov, aş vrea ca tu şi unul dintre 
oamenii tăi să ardeţi o parte din hârţoagele 
îngrămădite la subsol. 


Raidurile se  înmulţiseră  într-atâta încât 
adunasem o mare cantitate de literatură, 
confiscată de la credincioşi. Privită îndeaproape, 
ne părea jalnică şi fără cea mai mică valoare. 
Era scrisă pe hârtie foarte ieftină, dar era 
întotdeauna caligrafiată cu cea mai mare grijă. 
Într-o zi, privind un talmeş-balmeş de asemenea 
hârtii, strigai: 


— Cum de au timp să nu facă altceva decât să copie 
fleacurile astea? 


— Fac scurtă la mână, cu siguranţă! exclamă 
Victor, iar noi izbucnirăm într-un hohot grozav 
de 
râs. 


Se găseau tot felul de lucruri ciudate în această 
cutie de la subsol. Erau povestiri, scrise de mână, 
care vorbeau despre Dumnezeu în termeni 
atât de simpli încât şi copiii îi puteau 
înţelege. Acestea erau destinate adunărilor de 
copii. li spusei lui Vladimir Zelenov să mă 
însoţească. Coborârăm scara până la “camera 
rece" rezervată beţivanilor care se trezeau. În 
acea zi nu era acolo nici un beţiv. Pe o parte, 
alături de soba cea mare din metal, erau trei lăzi 
mari din lemn. Două dintre aceste lăzi erau pline 
cu vârf de literatură confiscată. 


— Aprinde focul, îi spusei lui Vladimir, iar el 
aruncă literatură în sobă, frecă un chibrit şi făcu 


focul. 


Lăsarăm deschisă uşa din fier şi începurăm 
să aruncăm literatură manuscrisă pe foc. 
Focul ardea frumos, încăperea rămânea rece şi 
aveam nevoie să beau ceva ca să mă încălzesc. i 
spusei lui Vladimir să meargă să caute ceva 
de băut. Continuai să arunc literatură pe foc, 
privind-o cum arde şi zicându-mi că hârţoagele 
astea nu meritau nimic mai bun. 


Ce puteau găsi tinerii în maculatura asta? mă 
întrebai. Mă gândii iar la Nataşa. Deodată fui 
cuprins de o curiozitate irezistibilă. Răsfoisem 
adeseori această literatură, în principal din 
curiozitate, când ne întorceam în camion la 
postul de poliţie, încercasem să citesc, dar nu-i 
găsisem nici un sens. Nu găsisem decât povestiri 


despre un personaj sau altul. 


După mine, erau cărţi istorice asemănându-se cu 
oricare alta, dar mult mai puţin interesante. 
Acum însă, că eram singur, în timp ce 
Vladimir era dus să caute vodcă, nu putui 
rezista tentaţiei de a descoperi ce o atrăgea pe 
Nataşa şi pe ceilalţi la aceste scrieri; luai aşadar 
un opuscul şi mă pusei să-l citesc. 


Dădusem peste un text scris de mână, din 
Evanghelia după Luca, din capitolul 11. li lipseau 
versete. Cred că fusese scris din memorie şi că 
cel care îl transcrisese nu-şi amintea toate 
versetele; lăsase locuri goale pentru a le 
completa mai târziu. Citind, fui frapat de mai 
multe cuvinte. Constituiau un fel de 
rugăciune, încă mai citeam când auzii paşii 
lui Vladimir, care venea cu vodca. Rupsei 
repede două pagini din caietul de şcolar pe care 
fuseseră scrise acele versete şi le înghesuii în 
buzunar. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


— Uite-o! anunţă Vladimir coborând scara cu 
vodca. Băurăm câteva guri, aruncarăm restul 
literaturii creştine pe foc, apoi închisesem uşa 
sobei şi urcarăm înapoi. 


În acea noapte, de îndată ce putui, culcat în patul 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


meu de la Academia Navală, desfăcui cele 

două foi de hârtie şi începui să le recitesc. 
Vorbea Isus şi învăţa pe cineva să se roage. 
Curiozitatea îmi fu trezită şi-mi urmai lectura. În 
cazul de faţă, nu era deloc vorba despre o 

scriere împotriva Statului. Aceste pagini învățau 
cum să devii mai bun şi să-i ierţi pe cei care-ţi 
fac rău. Deodată, cuvintele săriră din pagină şi mi 
se imprimară în inimă. Îmi continuai lectura, 

absorbit de cuvintele pline de bunătate ale 
lui Isus. Erau tocmai contrariul a ceea ce-mi 
imaginasem eu. Ochelarii de cal ai neînţelegerii 
mele mă părăsiră instantaneu şi acele cuvinte 
mi se înscriseră în străfundurile fiinţei. Aveam 
impresia că alături de mine se găsea cineva în 
încăpere,  învăţându-mă acele cuvinte şi 
semnificaţia lor. Îmi  făcură o adâncă 
impresie. Le 

recitii de mai multe ori, apoi începui să reflectez 
şi fui cu totul fermecat. lată, aşadar, în ce 

credea Nataşa! îmi spusei în sinea mea. 


Inima îmi fu prinsă de acele cuvinte. Eram 
puţin înspăimântat şi stingherit, ca un om 
care 

păşeşte pe un tărâm necunoscut. Citii şi recitii 
acele cuvinte, apoi le pusei deoparte; dar ele nu 
conteniră să-mi revină în minte. Aceste cuvinte o 
ajutaseră pe Nataşa să devină mai bună şi 

să-i ajute pe alţii. Mă obsedau. Era un sentiment 
cu desăvârşire nou pentru mine. În timpul 

zilelor şi al săptămânilor care urmară, cuvintele 
acelea ale lui Isus mă urmăriră. Nu reuşeam să 
le uit. Incercai, totuşi. Măcar dacă nu le-aş fi citit! 
Totul fusese atât de bine organizat în viaţa 

mea, dar acele cuvinte tulburătoare schimbaseră 
ceva. In mine se iscau sentimente pe care nu 

le mai încercasem niciodată înainte. Nu reuşeam 
să mi le explic şi nici să le înţeleg. Păstrai 

acele pagini, le citii şi le recitii în timpul 


următoarelor câteva săptămâni. Unele pasaje îmi 
erau 

inteligibile, apoi totul deveni confuz şi de 
neînțeles. Aveam impresia că mă aflu pe o plajă 
în 

mijlocul unui vârtej, întinzând mâna şi căutând să 
prind ceva. Se ştie că este ceva dincolo, 
ceva care se găseşte undeva, care poate fi 
apucat, care poate fi cunoscut. Dar îţi scapă. Nu 
se 

vede decât norul care se învolburează. 


Ceva adânc se furişa în mine, o minusculă urmă 
de omenie mai ardea încă. Viaţa pe care o 

duceam nu corespundea celei pe care o visasem. 
A bate femei bătâne nu era, cu siguranţă, 

genul de viaţă pe care mi-l imaginasem în 
fragedă copilărie. Crezusem din toată inima în 
prima 

mea religie, comunismul, şi mă dăruisem lui fără 
rezerve. Când îl descoperisem la Barisevo, 

fusese primul lucru în care putusem crede. Dar 
această credinţă se dusese acum, sfărâmată de 
realităţile vieţii, aşa cum le cunoscusem. Nu 
găsisem nimic satisfăcător pentru a înlocui 
credinţa mea de odinioară. În această stare 
confuză de spirit mă aflam când sosi concediul 
militar la sfârşitul lui iulie. Părăsii Kamceatka, 
luând avionul spre vest, cu destinaţia 

Novosibirsk. In timpul acelui zbor luai hotărârea 
de a nu mai urma un asemenea mod de viaţă. 
N-aveam nici cea mai vagă idee unde mă va 
duce această schimbare, ştiam doar de ce voiam 
să mă depărtez. Mă hotărâi să fug din 
U.R.S.S. şi să mă sustrag acestei vieţi. Ceva 
mă 

împingea şi mă obliga să acţionez astfel. 


Ajuns la Novosibirsk, trecui pe la sediul poliţiei, 
lăsând adresa la care puteam să fiu contactat 


în 24 de ore în caz de urgenţă militară. Apoi, 
fără autorizație, luai avionul de Moscova. 

Ajungând, mă dusei la locul sacru pe care-l 
vizitasem deja înainte: mormântul lui Lenin. În 

picioare la rând în faţa mormântului, în imensa 
Piaţă Roşie, mă gândii iar la ultima mea trecere 
prin acest loc, atunci când aveam 17 ani şi 
mergeam la Leningrad să încep o carieră militară 
de 

ofiţer naval, plină de promisiuni. Mă oprisem aici, 
plin de optimism, şi îngenunchiasem în faţa 

coşciugului lui Lenin. Mă rugasem, cerându-i lui 
Lenin să mă ghideze şi să-mi conducă viaţa, 

să-mi dea înţelepciune pentru a reuşi şi să- 
mi fie înlăturate obstacolele din cale. leşisem 
restabilit, plin de speranţă în viitor. 


De această dată, în luna iulie 1970, stând din nou 
la coadă, încă mai încercam un sentiment de 
respect pentru Lenin. Fusese un om strălucit. 
Multe din învăţăturile lui erau excelente. Îşi 
fixase numeroase țeluri cu totul valabile: 
egalitatea tuturor oamenilor,  fraternitatea 
tuturor 

popoarelor, ajutor oamenilor neînsemnaţi şi 
promovarea lor socială. Aceste țeluri mă 
atrăseseră şi făcuseră din mine un comunist atât 
de zelos. In vreme ce eu eram pierdut în 
gânduri, coada avansase şi, înainte să-mi fi 
dat seama, fui la câţiva paşi de corp. Ce 
deveniseră pentru mine aceste viziuni de 
“egalitate între oameni" pe care le învățase 
Lenin? 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Era vorba despre egalitatea oamenilor când 
băteam o femeie bătrână atât de violent 
încât 

murea după câteva zile? Era vorba despre 
egalitate când o fată frumoasă era bătută 
sălbatic, 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


în două rânduri? Unde dispăruseră toate aceste 
vise şi viziuni ale unei vieţi mai bune? Rămăsei 
acolo în picioare, în linişte, mai multe minute, în 
timp ce o furtună făcea ravagii în adâncul 

meu.  Tovarăşe Lenin, mă  gândii, în ce 
moment ti-au deturnat oamenii învăţăturile? 
Ce n-a 

mers? 


Un sentiment de angoasă mă invada când 
mă întrebai ce se alesese de promisiuni. Ce 
se stricase în viitorul pe care-l pregăteam? 
Cum  putuseră oamenii să  falsifice într-atât 
bunele  învăţăminte ale lui Lenin? Speram 
nelămurit ca apropierea de Lenin să mă ajute să 
înţeleg şi să liniştească furtuna care îmi zgâlţâia 
inima. Dar nu simţeam nici o diferenţă. 


— Înaintaţi, şopti cineva. 


Mă urnii din loc şi ieşii din mausoleul lui Lenin pentru 
ultima oară. 


Rătăcii pe străzile Moscovei, singur, 
deziluzionat, tulburat. În ciuda stării mele de 
totală confuzie, luai o hotărâre. Voi părăsi 
U.R.S.S. şi mă voi duce cât mai departe de aici. 
Nu ştiu de ce voiam să părăsesc U.R.S.S. Tot 
ce ştiam e că eram adânc dezamăgit şi 
îngrozitor de nefericit şi că nu se mai putea aşa. 


Mă dusei apoi la Lvov şi statui la unul dintre 
prietenii mei ucrainieni, cu care  făcusem 
cunoştinţă la Petropavlovsk. Imi cumpărai un 
costum de scafandru autonom de pe piaţa 
neagră şi plănuii să mă duc la râul Tisa, care 
marchează frontiera între U.R.S.S. şi Ungaria şi să 
trec în Ungaria înotând pe sub apă. Îmi propusei 
să traversez apoi Ungaria pentru a ajunge la un 
fluviu, care curge din Ungaria în Austria, să-mi 


pun costumul de scafandru, să mă arunc în apă şi 
să ies în partea cealaltă, în Austria. Aveam bani 
ungureşti şi eram gata de plecare. Era un plan 
nebunesc dar trebuia să fug cu orice preţ. Îmi 
părăsii prietenul din Lvov şi ajunsei într-unul din 
orăşelele situate la frontiera ungurească. Luai 
un taxi şi-i explicai şoferului că văzusem 
extremitatea estică a U.R.S.S, în Siberia şi că 
voiam să văd aici extremitatea vestică. Înţelese 
numaidecât situaţia, mă duse la frontieră şi mă 
lăsă acolo. Îi spusei că voi găsi uşor drumul 
înapoi. Puteam vedea Ungaria de cealaltă parte a 
râului şi, cu toate că aceasta era tot o ţară 
comunistă, frontiera era strict supravegheată, îmi 
spusei: Această armată de grăniceri nu avea ca 
scop să-i împiedice pe unguri să intre în U.R.S.S. 


O singură privire îmi fu de ajuns pentru a înţelege 
că patrulele non-stop şi posturile de gardă 

îmi făceau planul de evadare traversând râul 
irealizabil. De la depărtare îmi apăruse excelent; 
dar la faţa locului, se vedea imposibil. Ceva 
în mine îmi spunea! „Nu încerca!". Abandonai 


aşadar acest proiect, mă debarasai de costumul 
de scafandru şi mă regăsii în tren cu destinaţia 
Lvov. 


Concepui un alt plan: să iau avionul pentru Baku, 
apoi Erevan, capitala republicii Armenia. La 

sosirea în Erevan, mă dusei la ţară, luând un 
autobuz care deservea satele din apropierea 
Turciei. In satul care constituia capătul, coborâi şi 
începui să merg către frontiera turcă. Mă 

ascunsei ziua şi mersei noaptea până ce fui 
foarte aproape de frontieră. Putui să văd soldaţi 
turci de cealaltă parte, într-un orăşel din Turcia. 
Dar de partea sovietică, erau peste toţi soldaţi 
ruşi. Aşteptai şi vegheai o noapte întreagă, 
dar frontiera era permanent supravegheată 


îndeaproape. Nici aici nu era chip de trecut. Cele 
două tentative ale mele de a începe o nouă 
viaţă eşuară. 


Cum concediul meu se apropia de sfârşit, luai 
iar avionul pentru Novosibirsk şi de acolo pentru 
Petropavlosk, pentru a mă prezenta din nou la 
Academia Navală. Sufletul îmi era nespus de 
frământat. 


Capitolul 19 
Ultimul raid 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


— Bine-ai venit Kurdakov, strigă Nikiforov când 
mă dusei prima oară la postul de poliţie după 
întoarcerea din vacanţă. 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


vu v to z` 


Mă gândii: Dacă ar şti ce-am făcut, oare m-ar mai 
întâmpina atât de călduros? 


— Sunt fericit să te revăd, zise el. Cât ai 
lipsit, s-a strâns multă treabă pentru tine. 
Fără 
îndoială că te vom revedea curând în plină 
activitate. Pun pariu că ai nevoie de bani, nu-i 
aşa? 


Reîncepui raidurile fără întârziere. Micile grupuri 
de credincioşi erau formate mai ales din tineri. 
În timpul  interogatoriilor, afirmau că se 
convertiseră recent. Nikiforov era foarte ocupat 
cu ei. 

Era de asemenea alarmat de potopul de directive 
ce veneau de la Moscova, care continuau să 

ne copleşească. In timpul acestor raiduri, nu 
făcui nici o concesie şi nu mărturisii nici o 
simpatie faţă de credincioşi. La drept vorbind, din 
cauza insatisfacţiei şi a stânjenelii pe care o 

resimţeam, eram mai irascibil decât înainte. 
Adoptai o atitudine intransigentă şi fără drept de 
replică faţă de oamenii mei şi faţă de credincioşi. 
Ultimele raiduri pe care le întreprinsei fură 

cele mai sălbatice dintre toate. Ceva mă 
obliga şi mă împingea să acţionez astfel. Nu 
înţelegeam ce se petrecea, şi-mi răzbunam 
sentimentele de frustrare şi animozitatea asupra 
oricui îmi tăia calea. Într-o vineri după-amiază de 
octombrie, în anul 1970, primii un telefon de 

la Nikiforov: 


— Kurdakov, începu el, aş vrea să te prezinţi 
aici duminică la 12:30. Adună cât de mulţi 
oameni! 


Îmi convocai oamenii şi le recomandai să fie 
negreşit în camerele lor duminică la prânz, 


pentru că s-ar putea să trec să-i iau cu camionul 
poliţiei. 


Duminică dimineaţa, la ora 10, mă dusei la 
postul de poliţie să vorbesc cu Nikiforov şi să 
aflu unde avea loc adunarea. 

— După părerea 

dumneavoastră, câte 

persoane vor fi? 

întrebai. — 15-16 inşi, 

răspunse el. 

Fui uimit. Era mult de când nu mai găsisem 
atâtea persoane strânse la o adunare a bisericii 
secrete. Dar puteam conta pe 10 oameni, în 
afară de mine, şi nu erau probleme. 


— Aş vrea să-i iei un pic altfel de data asta, 
Kurdakov. După informaţiile noastre, credincioşii 
se vor întâlni pentru a se ruga între amiază 
şi ora două, după care va începe o adunare 
normală. Aş vrea ca unul dintre oamenii tăi să se 
ducă ceva mai devreme cu un aparat de 

înregistrat pentru a le înregistra rugăciunile şi a 
le descoperi conţinutul. Îmi spuse că poliţia se 
temea ca ei să nu-şi utilizeze rugăciunile pentru a 
disimula proiecte de răsturnare a guvernului. 


Pentru că Nikiforov îmi cere o înregistrare a 
rugăciunilor lor, îmi spusei, o va avea. Îi cerui lui 
luri să se afle acolo la 12:30, la 30 de minute 
după începerea adunării de rugăciune. Dotat cu 
un mic aparat de înregistrare cu baterii, trebuia 
să se apropie cât mai mult de locul de adunare şi 
să înregistreze în ascuns tot ceea ce se 
petrecea în interior. Credincioşii urmau să se 
întâlnească într-o mare baie publică, construită în 
apropierea unei căsuțe, pe versantul unui deal. În 
spatele acestei căsuțe nu erau locuinţe şi nici 
ferestre pe peretele din fund. Din interior era 
imposibil să fie reperat cineva care se apropia 


prin spate, coborând dealul. 


După ce-l plasai pe luri, mă dusei să-mi 
recuperez ceilalți oameni. Nu mă  îndoiam 
absolut deloc că avea să fie ultimul meu raid. 


La ora 14 ajunserăm fără zgomot în apropierea 
locului unde avea loc adunarea de rugăciune şi 
oprirăm camionul poliţiei, care nu purta nici un 
semn distinctiv, la o mică depărtare. 

Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Coborârăm din camion şi începurăm să urcăm 
dealul, ca să ne apropiem de casă prin spate. 
Plasai doi oameni în stradă, în faţa casei, 
pentru a îndepărta pe oricine ar fi fost atras 
de 

strigăte. 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


Coborând în partea cealaltă a dealului 
apropiindu-ne prin spate, puturăm vedea că baia 
era 

închisă ermetic. Ajungând, îl descoperirăm pe 
luri la treabă. Erau 90 de minute de când 
înregistra vocile surde ale credincioşilor ce se 
rugau. Aceste rugăciuni vor fi trimise la Moscova 
în câteva reprize. Ele vor permite Statului să 
studieze atitudinea şi gândurile credincioşilor, 
pentru a li se opune mai eficient. Îl privii pe 
bietul luri, în genunchi, direct pe pământ, 
înregistrând. Puteam pune pariu că era prima 
adunare de rugăciune la care asistase vreodată 
şi stătea în genunchi de aproape două ore! Fără 
zgomot, ne îndreptarăm în şir indian către 
clădire. 


Ne oprirăm un moment la uşă, cu toţi oamenii 
alături de mine, aşteptând să le fac semn să 
atace. Deodată urlai: 


— Să mergem! 


Şi raidul fu declanşat. Uşa nu era închisă cu 
cheia - era evident, că nu se aşteptaseră să ne 
vadă - şi căzurăm asupra lor. Cum prezisese 
informatorul, erau 15-16 credincioşi înghesuiți 
în acel local, aşezaţi strâns unii într-alţii. Îi 
surprinsesemîn plină adunare de rugăciune. 


Vladimir Zelenov întinse repede mâna să 
smulgă o Biblie din mâinile unui credincios şi o 
rupse în două. Una dintre femei strigă: 


— De ce? De ce faceţi asta? 
Era strigătul unei fiinţe profund rănite, dar 


Vladimir fu agasat de asta şi-i trase un pumn în 
plină faţă. Era o lovitură bine expediată dată de 


un profesionist, care ar fi putut zdrobi orice 
bărbat, deci cu atât mai mult o femeie măruntă 
şi firavă. Femeia se izbi de ceilalţi credincioşi şi 
se prăbuşi la pământ, cu faţa în sânge. 


De îndată ce oamenii mei se puseră pe 
treabă, urlete de durere se făcură auzite. 
Apăsai 

clapeta bastonului meu, reducându-l la formatul 
lui cel mai mic, ceea ce-l făcea mai uşor de 
mânuit în acea încăpere ticsită. Bastoane şi 
pumni zburau deja, iar strigătele credincioşilor ne 


spărgeau urechile: unii scoteau strigăte de 
frică, alţii urlau în momentul în care se 
abătea 

asupra lor o lovitură. 


Zării o femeie bătrână lângă un perete; pe 
faţă i se citea spaima, buzele tremurătoare îi 
rosteau o rugăciune. Zgomotul mă împiedică să 
aud ce zicea. Rugăciunea ei mă scoase din fire; 
mă aruncai asupra ei fluturându-mi bastonul, 
gata s-o lovesc. Deodată, mă zări şi ea şi începu 
să se roage cu voce tare. li ascultai rugăciunea 
pentru o clipă, mai mult din curiozitate decât din 
interes. Aveam braţul ridicat şi urma să-mi abat 
bastonul asupra capului ei lipsit de apărare, când 
auzii aceste cuvinte: 


— Doamne, iartă-l pe tânărul acesta! Arată-i 
adevărata cale! Deschide-i ochii şi ajută-l! lartă- 
I, Doamne! 


Fui răscolit. De ce nu cere ajutor pentru ea însăşi, 
în loc să-l ceară pentru mine? Ea este cea care va 
primi lovitura de graţie. Eram furios că această 
femeie, care nu era decât un zero, îşi putuse 
permite să se roage pentru mine, Serghei 
Kurdakov, un şef al Uniunii Tineretului 


Comunist, într-un acces de furie, strânsei 
bastonul mai tare şi mă pregătii să-i sfărâm 
capul. Aveam să o izbesc din toate puterile, 
pentru a o da gata. Imi luai avânt. Atunci se 
produse un lucru dintre cele mai ciudate. Nu 
reuşesc să-l descriu. Cineva îmi prinse 
încheietura mâinii şi mi-o trase înapoi cu o 
mişcare bruscă. Fui stupefiat. Mă durea şi 
această durere nu era imaginară. Cineva îmi 
strângea într-adevăr încheietura atât de 
puternic, încât era dureros. Crezui că era un 
credincios şi mă întorsei să-l lovesc. Dar nu era 
nimeni! 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Mă uitai în spatele meu. Nimeni nu mă putuse 
prinde de mână! Şi cu toate acestea, cineva mă 
ţinuse zdravăn de încheietură! Incă mă mai 
durea. Rămăsei năucit. Sângele mi se urcă la 
cap. Frica mă cuprinse. Transpirasem puternic. 
Eram complet depăşit. Era răscolitor, ireal. Nu 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


mă mai gândlii, atunci la nimic. Lăsând bastonul 
jos, ieşii la aer, cu sângele urcându-mi-se la cap 
şi cu faţa în flăcări. Lacrimi începură să-mi curgă 
pe obraji. 


De la vârsta de 4 ani, nu mai plânsesem, din câte 
îmi aminteam, decât o singură dată. Chiar şi 
când Unchiul Nichi mă bătuse sălbatic, nu 
plânsesem nici un moment. Mă consideram un 
dur, iar un dur nu trebuia să plângă niciodată. Imi 
jurasem că nimeni nu mă va face să vărs lacrimi; 
plânsul era, în opinia mea, un semn de 
slăbiciune. Dar acum, plângeam cu lacrimi 
fierbinţi, îndepărtându-mă în fugă de această 
scenă de coşmar. Lacrimi adevărate îmi curgeau 
pe obraji. Eram răscolit, pierdut. Eram complet 
depăşit de evenimente. Alergam şi mă opream, 
apoi iar începui să alerg, fără să mă gândesc 
la nimic. Orele treceau. Singura amintire pe 
care o păstrez este de a fi alergat şi plâns. Tot 
mergând fără să ştiu încotro, pierdui noţiunea 
timpului. În cele din urmă, când îmi venii în fire, 
era noapte. 

Atunci mă întorsei încet la postul de poliţie. Era 
cam ora 9 seara. Abia intrai şi Nikiforov strigă: 
— Kurdakov, de unde vii? 


Era mai mult o provocare decât o întrebare! 


— Trebuia să reflectez, răspunsei, şi am luat 
hotărârea să încetez acest gen de muncă. 


Expresia de furie pe care o citisem pe faţa lui 
făcu loc uneia de îngrijorare. Mă cercetă câteva 
momente şi spuse pe un ton mai puţin dur: 

— Serghei, nu eşti 

decât epuizat. Du-te 

de te odihneşte 

puțin. — Dar, 

nicidecum, eu... 


Îmi tăie vorba şi spuse: 


— Eşti obosit. Mergi de te odihneşte şi vom discuta 
mai târziu. 


Câteva zile mai târziu, Nikiforov mă sună la 
Academia Navală, să întreprind un nou raid 
împotriva bisericii clandestine. Mă  bâlbăii, 
căutând să mă sustrag şi-i spusei cu toată 
sinceritatea: 


— Sunt foarte ocupat cu studiile. În curând vom avea 
examene. Nu pot veni în seara asta. 


Nikiforov avu un moment de ezitare. Era 
prima oară când refuzam să execut un raid. 
Nu adăugă nimic şi închise. 


Câteva zile mai târziu, îl avui iarăşi pe Nikiforov 
la capătul firului; îmi spuse că trebuie sa mă 
prezint cu oamenii în aceeaşi seară. 

— Nu pot. Trebuie să pregătesc o 

adunare a Uniunii Tineretului 
Comunist, răspunsei. După alte câteva 

zile, mă căută din nou şi-i spusei: 

— Trebuie să-mi termin studiile navale. 
Trebuie să-mi trec peste puţin timp examenul 
de diplomă şi trebuie să-mi îndeplinesc toate 
obligaţiile de şef al Uniunii. Pur şi simplu nu mai 
am timp să lucrez cu poliţia. 


— Am să mai vorbesc cu tine, mai târziu, zise el 
închizând. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Mă simţii uşurat. Poate că se terminase. Speram 
cu adevărat. Organizasem mai mult de 150 
de raiduri contra bisericilor secrete în timpul 
ultimilor 2 ani. În medie unul la fiecare 5-6 zile. 
Îmi dădui seama că purtam o povară psihologică 
a cărei provenienţă nu reuşeam s-o explic. 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


Aveam impresia că inima îmi fusese înlocuită 
cu o stâncă foarte grea, care mă strivea. 
Simţeam că nu mai puteam continua astfel şi 
viaţa îmi devenise o povară. Totuşi, nu vorbii 
nimănui despre asta. 


Cam după două săptămâni, în jur de 1 
noiembrie, în timpul unei şedinţe lunare de 
partid la Petropavlovsk, trebui să fac membrilor 
superiori ai Partidului Comunist un raport asupra 
muncii mele ca şef al Uniunii Tineretului 
Comunist. Aveam să le prezint un bun raport. 
Mă dedicasem cu totul muncii în cadrul 
Uniunii, iar organizaţia mea era într-adevăr 
cea mai bună din provincie. Citam fapte, cifre 
şi proiectele pentru lunile următoare. 


Aveam toate motivele să mă aştept să primesc 
complimente. Spre surpriza mea, fu exact pe 
dos. Cum terminai de vorbit, un tovarăş se 
ridică şi mă întrebă. 

— Tovarăşe 

Serghei, de ce 

nu mai lucrezi 

pentru poliţie? 

Altul strigă: 

— Nu lucrează 

pentru poliţie! 

De unde ai 

auzit tu asta? 

Primul 

răspunse: 


— Mi-a spus-o degetul meu cel mic. 


Auzindu-le râsetele, îmi dădui seama că era 
vorba despre o lovitură pusă la cale de Nikiforov 
pentru a mă obliga să reiau operaţiunile de 
poliţie. 


Preşedintele, făcând pe miratul, se aplecă spre mine 
şi zise: 


— Nu-mi cred urechilor! Totuşi, este o muncă 
fantastică, cu puţine ore de prezenţă şi o plată 
bună. Este adevărat, tovarăşe Serghei? 


— Este exact, răspunsei. 


— Degetul meu cel mic mai mi-a spus şi că ai 
refuzat să-i baţi pe religiozniki, reluă primul meu 
interlocutor. 

— E adevărat? întrebă 

preşedintele. 

— Da, tovarăşe, 

răspunsei. 


— Din partea mea, replică el, eu cred că cel care 
renunţă la o asemenea muncă este puţin 
deranjat. Tu de ce ai făcut-o? întrebă el. 


Acest atac neaşteptat, urmând excelentului 
meu raport asupra Uniunii Tineretului Comunist, 
mă submina; ieşii aşadar din rezerva mea şi le 
spusei cinstit ceea ce resimţeam. Şi totuşi, mă 
disciplinasem să n-o fac niciodată. 


— Tovarăşi, spusei, am început să fiu activ şi să 
fiu şef de când eram octombrist, la vârsta de 8 
ani. Am servit bine Partidul şi am să continui să- 
| servesc bine. Dar am studiat ghidul Partidului 
şi Constituţia U.R.S.S. Am citit că toţi oamenii 
sunt fraţi. Nu pot prin urmare să-i rup în bătaie. 
Într-adevăr, nu i-am bătut pe religiozniki în 
timpul ultimului raid. După învăţăturile pe care 
le- 

am primit, sunt fraţii mei. Cum mi-aş putea bate 
fraţii? Cum aş putea continua? Desigur, aceşti 
credincioşi ne pun probleme, dar n-am găsit 
nicăieri scris că trebuie să-i batem şi să-i 


schilodim! 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


erghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! 
Preşedintele îmi tăie brusc cuvântul: 


—  Tovarăşe Serghei, zise el, sunt ani de 
când n-am mai avut un şef al Uniunii 
Tineretului Comunist aşa de eficace ca tine la 
Academia Navală. Eşti încă tânăr şi mai ai multe 
de învăţat. Aceşti religiozniki nu sunt frații 
noştri! Ei se înrudesc cu asasinii. Omoară 
sufletul copiilor noştri. Cu credinţele lor 
otrăvitoare, schilodesc oamenii. Trebuie să ne 
curăţim ţara de aceşti oameni. Tu pari a 
împărtăşi milă faţă de ei pentru că te-au 
contaminat, asta-i tot! Aceşti credincioşi sunt 
cei care aruncă tulburarea în sufletele 
oamenilor şi seamănă discordia. Guvernul este 
obligat să consacre sume enorme pentru a 
lupta împotriva lor, banii astfel cheltuiţi ar 
putea fi folosiţi pentru a ne construi ţara şi 
ajuta poporul. Oamenii ăştia care lucrează din 
interior ne pot aduce prejudicii săpând credinţa 
pe care poporul nostru o are în comunism şi 
înlocuind-o cu o credinţă într-un oarecare Isus 
imaginar. 


Continuă să vorbească, ridicând vocea din ce în ce 
mai mult. Apoi, deodată, vocea i se îndulci. 


— Tu eşti un tânăr şef comunist. Când ne vom 
fi debarasat de aceşti oameni, acest fel de 
muncă nu va mai fi necesară. Îmi spusei: 
Văzând cum reuşesc credincioşii să-şi propage 
credinţa, eu voi fi mort şi îngropat cu mult 
înainte. 


— Comitetul nostru Central şi Biroul Politic ne- 


au încredinţat această muncă şi trebuie să o 
îndeplinim, îmi spuse preşedintele. 
— Dacă aşa stau 


lucrurile, răspunsei, 
încredinţaţi-o altcuiva, nu 
mie. In liniştea 


impresionantă care urmă, 

se făcu auzită o voce: 

— Să se retragă. Este tânăr şi naiv. Conduita 
lui trecută este perfectă. Daţi-i timp. Îşi va 
schimba opinia. 


Acceptară aşadar să mă  desărcineze de 
activităţile poliţieneşti şi mă autorizară să-mi 
continui munca de şef al Uniunii Tineretului 
Comunist la Academia Navală. 


Plecai în grabă. leşind, le auzii comentariile: 


— Este tânăr. Are înainte un mare viitor. Daţi-i timp. 
Se va alinia punctului vostru de vedere... 


Normal, atitudinea mea ar fi trebuit să 
suscite bănuieli şi ar fi trebuit să fiu 
urmărit îndeaproape, dar după câte mi-am dat 
eu seama n-a fost aşa. Îşi dăduseră probabil 
seama că eram într-adevăr foarte ocupat. 
Cazierul meu judiciar rămase aşadar curat. Îmi 
reluai studiile, care se apropiau acum de sfârşit. 
Urma să fiu numit în curând aspirant locotenent 
secund al marinei sovietice. Îmi continuai 
munca de şef al Uniunii, dar deveneam tot mai 
nemulţumit şi mai nefericit. În jur de 1 
decembrie, primii ordin să merg să-l văd pe 
Nikiforov la biroul lui. La sosirea mea, descoperii 
că Azarov, şeful K.G.B.-ului care luase primul 
contact cu mine, era şi el prezent. Îmi zisei: “Am 
să-mi fac autocritica!". 


— la loc, Serghei, îmi zise Nikiforov, încercând 


astfel să destindă atmosfera. Serghei, tu chiar 
ţi-ai pierdut minţile! zise. Ţi se oferă o carieră 
minunată în poliţie şi tu o refuzi ca să mergi pe 
mare. Nu-ţi dai seama că pe mare îţi vei petrece 
o jumătate din viaţă în compania peştilor? Ce 
viitor vezi în asta? 


Apoi, adoptă un ton călduros, prietenesc, şi-mi zise: 
— Măcar ascultă vocea raţiunii; ai înaintea ta 

o mare carieră în poliţie. Ai făcut pentru noi 
treabă excelentă. Ai toate calităţile necesare. 

În timp ce el vorbea, mă uitai la Azarov. Eram sigur că 


el ceruse această întrevedere. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


— Eşti, într-adevăr, tipul de om care ne trebuie. 
Poliţia are mai multă nevoie de tine decât 
marina. lată ce suntem gata să facem, zise el, 
făcând un semn din cap către Azarov. Te vom 
trece acum de la rangul de locotenent secund la 
cel de locotenent. Te prezentăm la Academia de 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


Poliţie a Partidului, din Tomsk. 


Era o academie celebră, destinată elitei K.G.B.- 
ului. Majoritatea celor mai buni ofiţeri de poliţie 
din U.R.S.S. trecuseră pe acolo. Cei care ieşeau 
din Tomsk cu o diplomă erau destinaţi celor mai 
înalte posturi din sistemul polițienesc sovietic. 


Nikiforov continuă şi, evocându-mi “experienţa 
specială" printre credincioşi, declară că la 

Tomsk voi fi format anume pentru a mă ocupa de 
credincioşi. Ştiam ce însemna asta. Capul mi 
se învârtea. Academia din Tomsk! Numai un 
rus poate şti ce promovare reprezenta asta. 
Azarov era un exemplu. Nu avea decât vreo 30 
de ani şi era unul din şefii K.G.B.-ului! lar eu, 
eu eram în stare să reuşesc mai bine decât 
Azarov. O ştiam. După un an la Tomsk, urcam în 
grad şi aveam să fiu promovat de la rangul de 
locotenent la cel de căpitan, apoi de la cel de 
căpitan la cel de comandant. După 4 ani, la 
vârsta de 25 de ani, ştiam fără nici o îndoială că 
puteam fi unul dintre şefii poliţiei secrete, 
însărcinat să “mă ocup de credincioşi". De atunci 


înainte, ascensiunea mea nu avea să mai 
cunoască limite. Cei ce servesc orbeşte sistemul 
îşi 

pot face o viaţă frumoasă. O remarcasem deja. 
Puteam avea o maşină, o vilă şi mulţi bani. 


Toate aceste gânduri îmi trecură prin minte 
ca un fulger, în timp ce Nikiforov continua 
să vorbească: 

— Statul are nevoie de oameni ca tine, 
adăugă el, şi ştie să-i recompenseze cu 
generozitate. Atunci luă şi Azarov cuvântul, 
pentru prima oară. 

— Îţi cunoaştem dosarul, tovarăşe Kurdakov. Este 
ireproşabil. Ai toate calităţile cerute de o 


asemenea muncă. Ai o experienţă excelentă 
printre credincioşi. Avem nevoie de specialişti 
pentru munca asta. Eşti sortit să 
_ ajungi departe. 

Intr-adevăr, îmi spusei, dacă se uită în dosarul 
meu, este ireproşabil. Dar dacă mi-ar putea citi 

în inimă, ar avea o mare dezamăgire. Îi ascultai 
până la sfârşit, apoi le mulţumii pentru oferta 

lor minunată şi le cerui câteva zile de reflecţie, 
deoarece de asta depindea cariera mea viitoare. 


— Înţelegem, zise Nikiforov. Vorbim iar în curând. 


— Tovarăşe Kurdakov, zise Azarov rar, pe un 
ton solemn, Statul a investit mult pentru tine... 
a investit mult... şi aşteptăm mult de la tine. Nu 
uita. 


Ştiam ce voia să spună Azarov. Eram prins în 
angrenaj şi nu puteam să mai ies niciodată. Le 
mulţumii iarăşi ambilor şi ieşii. Mă întorsei la 
Academia Navală, pierdut în gânduri. 


Cei mai mulţi ofiţeri de carieră şi-ar fi dat 
bucuroşi braţul drept ca să primească oferta 
care tocmai mi se făcuse mie. Aproape toată 
viaţa, fusesem stimulat de deviza: „Tot înainte! 
Tot înainte!" Acum mi se oferea şansa vieţii. Dar 
îmi părea goală, în fundul inimii mele ştiam că 
nu voi putea niciodată servi sistemul care îmi 
ucisese tatăl şi care mă transformase într-o fiară 
înrăită care lovea fără milă femei şi credincioşi 
nevinovaţi. 


Dacă acceptam, aveam să fiu un instrument 
în mâinile Statului, pentru a-i persecuta pe 
credincioşi. Nikiforov mă făcuse deja să înţeleg 
bine că eram destinat acestui fel de muncă. Nu 
se punea problema să o fac, nu o puteam face. 
Câteva zile mai târziu îi comunicai lui 


Nikiforov decizia mea. Bâlbâindu-se, 
îmi zise: 

— Du-te şi petrece câteva luni pe 
mare, cu peştii; iar la întoarcere, mai 
vorbim... 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Îmi dădui atunci seama că K.G.B.-ul nu mă 
va lăsa în pace până ce nu voi accepta. “La 
întoarcere...". Cuvintele acestea îmi sunară în 
urechi. În străfundurile mele, ştiam că nu voi mai 
reveni... nu! Nu pentru a relua acest gen de 
viaţă. 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


Acum, că decizia era luată, mă cufundai iarăşi în 
studiul şi în obligaţiile mele de şef al Uniunii 
Tineretului Comunist, aşteptând cu nerăbdare 
momentul plecării pe mare. O lună mai târziu, în 
ianuarie 1971, ieşii din Academia Navală cu 
gradul de ofițer radio şi devenii aşadar 
locotenentul secund aspirant Serghei Kurdakov 
din marina sovietică. Fui imediat afectat unui 
vas şi mă îmbarcai pe un contra-torpilor. 


După ce petrecui o lună şi jumătate pe mare la 
bordul acestui distrugător, ne întoarserăm la 
baza navală pentru două săptămâni. Mersei să-l 
văd pe unul dintre prietenii mei care lucra în 
biroul de repartizare a ordinelor de marş ale 
ofiţerilor. Cerui să fiu afectat unei nave care 
manevra în largul coastelor Statelor Unite, îi 
spusei prietenului meu: 


— Am primit o formaţie de ofiţer radio, dar am 
nevoie de mai multă experienţă. Mi-ar place să 
fiu afectat pe un vapor care patrulează în largul 
coastelor Statelor Unite, unde un ofiţer radio nu 
încetează să radiotelegrafieze informaţii 
provenind din America; aş putea căpăta rapid 
multă experienţă în acest fel. 


Cererea mea părea perfect plauzibilă. El răspunse: 


— Aşa ceva nu se face de obicei, dar pentru tine, 
Serghei, putem aranja lucrurile. 


După ce petrecui două săptămâni în port, fui 
afectat ca ofiţer radio la bordul unui submarin 
sovietic care pleca în largul coastelor Statelor 
Unite. Urcând la bordul submarinului în 4 martie 
1971, într-o dimineaţă cenușie şi rece, îmi privii 
mult iubitul pământ natal pentru ultima oară. 
Pentru mine avea să urmeze libertatea sau 


moartea, dar nu aveam să mă mai întorc pentru 
a fi în serviciul sistemului sau pentru a deveni 
un al doilea Nikiforov. Omului de pe stradă i se 
oferă alte şanse. El poate locui în U.R.S.S. 
dezinteresându-se pe cât posibil de sistem şi 
poate duce o viaţă mai mult sau mai puţin 
cinstită. Dar nu asta era situaţia mea. Eu 
făceam parte dintr-un sistem, care pusese 
ghiara pe mine. 


Dacă mă întorceam în U.R.S.S., trebuia să fiu cu 
totul în serviciul poliţiei. Azarov şi Nikiforov 
mă făcuseră să înţeleg clar. lar acum, când 
văzusem ce făcuse acest sistem poporului şi 
ţării 

mele, nu îl mai puteam servi niciodată. Sunt 
totuşi rus, îmi iubesc ţara, îmi iubesc poporul, 


care este nobil, cald şi generos. 
Indepărtându-mă, eram obsedat de aceste 
gânduri 


contradictorii. 


Submarinul nostru naviga în largul coastelor 
Coreii şi Japoniei, apoi începu să traverseze 
vasta 

întindere a Oceanului Pacific, în direcţia Statelor 
Unite. Într-un fel, era o onoare pentru mine să 
fiu desemnat ofiţer la bordul unui submarin, 
deoarece aceşti ofiţeri constituiau o elită; erau 
ofiţerii marinei sovietice care erau aleşi cu cea 
mai mare grijă. Doar cei care aveau un dosar 
ireproşabil erau selecționați. Aceşti oameni 
aveau într-adevăr acces la secrete militare şi 
aveau 

în mâinile lor arme nucleare capabile să 
declanşeze un război. Totodată, aş fi preferat să 
nu 

servesc la bordul unui submarin. Nu-mi puteam 
duce la bun sfârşit planul de evadare de pe un 
submarin. 


Pe măsură ce lunile şi săptămânile treceau, 
aşteptam şi speram, îndeplinindu-mi între timp 
conştiincios munca. Atunci fui informat că 
traulerul sovietic Ivan Sereda se afla în apropiere 
de țărm şi avea nevoie de un ofiţer radio. 
Căpitanul meu mă aviză că aveam să fiu 
transferat în largul mării pentru a ocupa postul 
de ofiţer radio la bordul lui Ivan Sereda. Bucuria 
mea era mare... Lucrurile începeau să se 
aranjeze. leşirăm la suprafaţă în 25 iunie, în 
apropiere de Hawaii şi fui transferat de pe 
submarin pe trauler. 


Acum eram deasupra apei. Navigarăm în 
largul arhipeleagului Hawaii şi ne îndreptam 
spre 

capul San Diego, apropiindu-ne de uscat. Apoi 
continuarăm să navigam spre nord, în lungul 
coastelor Californiei vizând un punct din largul 
Los-Angelesului. Mi se părea acum că totul era 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


propice evadării mele. Ne aflam la ceva mai 
mult de 12 mile depărtare de țărm, imediat în 
afara apelor teritoriale. Seara târziu, strânsei 
mai multe bucățele de lemn şi le asamblai 
pentru 

a-mi face o mică plută de salvare. Plănuisem ca, 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


o dată noaptea căzută, să o trec peste bord, 
cu hrană şi apă. Aveam să pătrund astfel în 
apele teritoriale ale Statelor Unite şi să strig la 
un 

iaht sau la o altă ambarcaţiune americană 
aflată în apropiere. O dată gata pluta, o 
ascunsei cu 

grijă. 


De departe, puteam vedea luminile Los- 
Angelesului licărind la orizont. Libertatea îmi 
era la îndemână. Dar trebuia să mai intru o 
ultimă dată de cart şi să-mi îndeplinesc 
sarcinile de operator radio. În noaptea aceea, 
cum mă gândeam mai ales la libertatea care mă 
aştepta, la câteva mile de acolo, îmi făcui 
treaba mecanic. Curând, radioul anunță că 
urma să primim imediat un mesaj de la 
Moscova. Mă apucai să transcriu în creion 
mesajul. Fui uluit. Reuşeam cu greu să-l notez 
corect în scris, din cauza impactului pe care-l 
avea asupra planurilor mele. Potrivit mesajului, 
unul dintre pescarii noştri, un lituanian pe nume 
Simas Kurdika, sărise de pe un vas de pescuit 
sovietic pentru a ajunge la o navă americană din 
largul Noii Anglii în 23 noiembrie 1970. Mesajul 
spunea că Kurdika, căutând libertatea, trădase 
Uniunea Sovietică şi fusese prin urmare 
condamnat la 10 ani de închisoare. 


Evident, îmi zisei, ce imbecil, să uit de 
Kurdika. Auzisem vorbindu-se de tentativa lui 
de 

evadare, când aceasta avusese loc. Dar fusesem 
atât de ocupat încât nu mă mai gândisem la 
asta. Totul îmi reveni în memorie amintindu-mi 
comentariul condamnării lui în ajunul evadării 
mele şi fui cuprins de frică. Îmi amintii că mi se 
spusese la vremea aceea: “Guvernul Statelor 
Unite a colaborat din plin cu marina sovietică şi 


ni l-a livrat pe loc pe Kurdika. El se află acum 
în detenţie preventivă." 


Toţi marinarii sovietici fuseseră informaţi că 
acest om fusese înapoiat în mâinile autorităţilor 
sovietice pe temeiul unui nou acord care 
intervenise între Statele Unite şi Uniunea 
Sovietică, conform căruia, Statele Unite dădeau 
înapoi autorităţilor sovietice toţi marinarii care 
căutau să fugă, aşa cum făcuseră cu acest 
Kurdika. La vremea aceea, îmi pusesem 
întrebări în legătură cu această Americă aşa-zis 
liberă, care semnase un acord prin care înapoia 
pe oricine încerca să-şi afle libertatea pe 
teritoriul ei. 


Deodată, îmi dorii să uit de Kurdika şi să-i pot 
repeta cât mai fidel “greşeala". Gândindu-mă la 
mica pluta, care avea să mă trădeze dacă era 
descoperită, îmi terminai timpul de cart într-o 
stare de nelinişte. Imediat ce terminai, mă 
repezii la locul unde o ascunsesem. Spre marea 
mea uşurare, văzui că nu o descoperise nimeni. 
O demontai şi răspândii pe ici pe colo bucăţile 
de lemn. În acea seară, sprijinit de parapet, 
priveam cum sclipeau luminile Los-Angelesului 
şi 

îmi pusei următoarea întrebare: de ce resping 
americanii un om care caută libertatea? Aflai 
mai târziu că un amiral american îl dăduse 
pe Kurdika înapoi în mâinile ruşilor fără 
consimţământul guvernului american, care de 
fapt nu practica o asemenea politică. 


Privii cu nostalgie marea atât de caldă, atât de 
ispititoare. Trebuia de acum să mă gândesc la 
Canada. Trebuia să renunţ la Statele Unite. 


i Capitolul 20 
In căutarea unei vieți noi 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


O luarăm către nord, până într-un punct situat în 
largul bazei de aviaţie de la Vandenberg, de pe 
coasta Californiei. Puţin după aceea, primii 
vestea că aveam să fiu transferat pe un alt 
trauler sovietic, Kolivan, care făcea parte din 
importanta flotă sovietică ce se afla în largul 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


coastelor Statelor Unite. În vreme ce zilele 
treceau, iar luna august îi urmă lui iulie, mă 
gândeam la Simas Kurdika şi la ce-l aştepta: 10 
ani de închisoare, cel puţin. O dată procesul 
încheiat, sovieticii ştiau că lumea îl va uita pe 
Kurdika şi le va fi uşor să-l lase în închisoare 
pentru restul vieţii sau să-l facă să moară în urma 
unui “accident. 


Dacă un simplu pescar avea să îndure o 
asemenea soartă, ce s-ar întâmpla cu mine, 
ofiţer de marină şi şef al Tineretului Comunist! 
Ştiam ce s-ar întâmpla. Dacă eram prins sau 
predat în mâinile autorităţilor sovietice, eram 
mort înainte de a ajunge în U.R.S.S. 


Cu fiecare zi ne apropiam de coasta canadiană 
şi cu fiecare zi mă apropiam şi de momentul în 
care aveam să aleg între viaţă şi moarte. Avea 
să fie un punct fără întoarcere pentru mine. Ne 
aflam acum în afara apelor teritoriale ale 
Canadei şi făcurăm o scurtă oprire în largul 
oraşului Vancouver. Apoi primirăm ordinul să ne 
întâlnim pe traulerul sovietic Şturman Eloghin, 
iar eu fui informat că aveam să fiu iarăşi 
transferat, ca nou ofiţer radio, pe Eloghin. 
Transferul avu loc în largul Vancouverului, iar 
Eloghin se  îndreptă imediat către insula 
Amcitka, în largul coastelor Alaskăi, unde urmau 
să aibă loc experienţe nucleare americane. 


Când vorbesc despre “trauler", folosesc 
termenul în uz în marina sovietică. De fapt, 
dacă 

vasele pe care navigasem ar fi vrut să prindă 
peşte, peştii ar fi trebuit să înoate foarte repede 
şi să sară singuri la bord. Înaintam foarte rapid, 
neocupându-ne deloc de pescuit. În timpul 

acestor zile pe mare, cea mai mare plăcere a 
mea era să prind din când în când postul de radio 


Vocea Americii şi să ascult ce se mai întâmpla în 
lume. O ascultasem adeseori când mă găseam 
încă în U.R.S.S. şi ştiam că o mare parte a 
oamenilor în Uniunea Sovietică şi mulţi cadeți 


făceau la fel. Era periculos şi dacă erai prins, 
puteai fi aspru pedepsit. Uneori însă, setea de 
ştiri şi de adevăr este mai mare decât frica de a 
nu fi descoperit. Vocea Americii precum şi 

nişte emisiuni religioase în ruseşte, provenind 
de la posturi misionare, mă întăriră pentru 
încercarea care mă aştepta. 


Către sfârşitul lui august 1971, Eloghin primi 
ordin să se îndrepte către coasta canadiană. În 
timpul săptămânilor precedente, îmi 
consacrasem zilnic mai multe ore 
îmbunătăţirii formei mele fizice, făcând exerciţii 
şi lucrând cu greutăţile şi halterele. La timpul 
potrivit, avea să-mi trebuiască multă forţă şi 
rezistenţă. Mai mulţi colegi ai mei de bord 
râdeau pe seama exerciţiilor mele de întărire a 
musculaturii şi-mi ziceau: 


— la spune! Vrei să iei titlul de Mister Univers? 


Eu nu mă descurajam. Numai eu ştiam de ce o 
făceam. 


Se aflau 110 oameni la bordul lui Eloghin şi un 
ofiţer la fiecare 10 oameni. Căpitanul se dovedi a 
fi un om de caracter, un bărbat onest, faţă de 
care aveam multă admiraţie. Petreceam multe 
ore împreună la taclale sau jucând şah. Într-o zi, 
când eu _ transmiteam informaţii în Uniunea 
Sovietică prin radio, fui avertizat că aveam 
să primesc un mesaj şi începui să-l transcriu. 
Mesajul mă privea pe mine. Peste cinci zile, nava 
de aprovizionare sovietică Maria Ulianova, după 


numele sorei lui Lenin, avea să-l acosteze pe 
Eloghin şi să-l aprovizioneze. Trebuia să fiu 
transferat la bordul lui Ulianova, care se întorcea 
apoi direct în U.R.S.S. 


După ce confirmai receptionarea mesajului, îl 
rumegai cu nelinişte. Erau cam 6 luni de când mă 


aflam pe mare. Nu-mi mai rămâneau decât 5 
zile la bordul lui Eloghin, apoi aveam să mă 
întorc în U.R.S.S. Nu aveam să mai fiu probabil 
niciodată în apropierea lumii libere. Şansa vieţii 
mi se prezentase în largul coastelor Los- 
Angelesului, dar nu-mi putusem asuma riscul de 
a fi 

predat autorităţilor sovietice. Îmi fură transmise 
şi alte informaţii: fusesem avansat, iar actele 
ratificând această promovare mă aşteptau la 
Petropavlovsk. Dar, în acest moment, asta era 
ultima mea grijă. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Mă cuprinse un sentiment de disperare. Când 
vasul nostru era pradă vânturilor potrivnice 
violente şi unei mări agitate, eu eram asaltat de 
o mulţime de gânduri. Curând furăm prinşi într- 
un ciclon. Luptam pentru a înainta; fiecare om 
era într-o stare de încordare la fel de mare ca şi 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


cea a maşinilor noastre. Pe această furtună, 
mai multe dintre vasele noastre avură 
dificultăţi şi eu făcui ore suplimentare în cabina 
radio pentru a emite şi a primi mesaje. Pe 
peretele din faţa mea era un calendar la care mă 
uitam adeseori. Timpul zbura; cele câteva zile 
care mai rămăseseră erau ca nisipul vieţii mele, 
ce mi se scurgea sub priviri. 


— Serghei, îmi ordonă căpitanul, intră în contact 
cu autorităţile canadiene. Cere-le permisiunea 
să pătrundem în apele lor teritoriale, pentru a 
rezista mai bine furtunii. 


— Da, domnule căpitan, îi răspunsei maşinal. 


Apoi, dintr-o dată, fui izbit de importanţa 
acestui mesaj. In interiorul apelor teritoriale 
canadiene! 


să fie într-un ceas bun! Dacă ne apropiam de 
țărm, ceea ce nu era niciodată posibil în condiţii 
normale aş putea, probabil să scap. Plănuisem să 
mă arunc în apă când nava avea să fie exact 
la limita apelor teritoriale, la 12 mile de coastă, 
pe o plută pe care mi-aş fi confecţionat-o din 
scânduri. Dar ştiam care era temperatura apei şi 
ştiam bine că puteam muri de frig înainte să fi 
parcurs cele 12 mile. Dar acum aveam să 
pătrundem în interiorul apelor teritoriale 
canadiene! 

Gândindu-mă la asta, avui un plus de 
speranţă şi de energie: nu aveam să mă 
întorc în 

U.R.S.S. la bordul lui Ulianova, peste 5 zile. Nu aveam 
să mai reiau acel gen de viaţă. 


Hotărându-mă să plec în orice împrejurări şi în 
orice condiţii, putui să mă concentrez asupra 
unui singur lucru: momentul evadării. Moment 


care avea să se prezinte în toiul furtunii. În 3 
septembrie 1971, pe la orele 22, mă aruncai 
aşadar în marea neagră şi dezlănţuită. După ce 
petrecusem 5 ore în apele acelea îngheţate, 
escaladasem o faleză înaltă de peste 65 de 
metri, 

căzusem într-o râpă şi toată pielea de pe corp 
îmi fusese julită şi sfâşiată în cădere. Fusesem 
expus frigului, vântului şi ploii. Tremuram fără 
încetare şi aveam gambele, labele picioarelor şi 
mâinile pline de sânge. Traversai înot jumătate 
din golful care mă despărţea de sat. 


Apoi capul începu să mi se învârtă. Îmi era 
frig, eram prea epuizat. Pierdusem prea mult 
sânge. Imi înălţai ochii câteva clipe înainte de a 
mă cufunda într-o ameţeală grea şi ultimul lucru 
pe care-mi amintesc că l-am văzut fură luminile 
sătucului de pe țărm. Trebuia să ajung! Trebuia 
să ajung! Şi luminile satului pieriră. 


Nu-mi amintesc de nimic din cele petrecute 
după aceea. Totul este confuz. Dar mai 
târziu, bravii locuitori ai satului Tasu, care mă 
găsiseră şi mă adăpostiseră, îmi povestiră ce 
se întâmplase. In dimineaţa de 4 septembrie 
1971, ziua se arătase cenuşie şi rece, iar 
vântul sufla în rafale prin micul sătuc de pe malul 
mării, pe coasta pacifică a insulei Reine 
Charlotte. In această regiune, marea 
majoritate a sătenilor lucrează în mine. O 
femeie, a cărei casă dădea înspre mare, până 
la care mai erau vreo 20 de metri, se duse să dea 
un telefon la orele 8:30 dimineaţa şi privi pe 
fereastră. Era un fapt excepţional să fie acasă în 
acea zi. Mi se spuse mai târziu că în mod normal 
ar fi trebuit să fie la muncă; dar în ziua 
respectivă rămăsese acasă. Privi marea şi văzu 
un spectacol cu totul surprinzător. 


Mă văzu pe mine venind dinspre plajă, pe 
jumătate dezbrăcat, extenuat, cu rănile 
sângerând. Telefonă să ceară ajutor şi fui dus 
la spital. Medicul declară că sufeream de o 
slăbiciune cardiacă din cauza eforturilor pe care 
le făcusem şi rămăsei mult timp într-un somn 
profund, din care ieşeam cu intermitențe. 


După mai multe ore, auzii de departe voci care 
şuşoteau într-o limbă pe care nu o cunoşteam. 
Mă întrebam unde mă aflam. Eram oare din nou 
pe vapor...? mi-am zis, cuprins de panică. Dar 
nu, vocile acestea vorbesc o limbă străină! 
Canada! Trebuie să fi ajuns! 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Începui să văd clar, ridicai privirile şi văzui faţa 
unei infirmiere care se apleca asupra mea. Era 
într-adevăr cea mai frumoasă femeie pe care o 
văzusem vreodată. Trăiam! Eram în Canada! 
Reuşisem! Eram cu siguranţă omul cel mai 
fericit din lume! 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


După câteva ore, intră un bărbat şi mă 
informă că avea să-mi servească de 
interpret. — Cine sunteţi? De ce aţi 
venit aici? mă întrebă el. 

Sufeream într-atât 

încât abia 

reuşeam să 

vorbesc. Îi spusei. 

— Nu vreau să mă 

întorc pe vaporul 

sovietic. 


Îmi răspunse: 


— Bine, vom intra în contact cu autorităţile 
canadiene din Prince Rupert şi ne vor spune ce 
trebuie să facem cu dumneavoastră. 


În aceeaşi după-amiază, veni un avion să mă 
ia şi mă transportă în capitala Insulei Reine 
Charlotle, iar de acolo la Prince Rupert, în 
Columbia Britanică. Înainte de a pleca, le 
mulţumii  infirmierei şi medicului care se 
ocupaseră de mine cu atâta bunătate la Tasu. Nu 
aveam nimic altceva să le ofer decât mulţumirile, 
pentru că nu le înţelegeam limba. 


La Prince Rupert, fui băgat în secţia penitenciară 
a spitalului. Petrecui aici câteva zile şi fui foarte 
bine tratat: o hrană minunată, odihnă şi cele mai 
bune îngrijiri medicale. Toată lumea dădu 
dovadă de bunătate faţă de mine. Eram în 
centrul atenției şi, chiar  neînţelegându-le 
limba, îmi dădui seama că nu primeau adeseori 
vizite din partea marinarilor sovietici la Prince 
Rupert. Mă considerau drept o creatură căzută 
din lună. Nimeni nu vorbea ruseşte, eu ştiam 
puţină germană şi descoperiră pe cineva care 
putea traduce. Aceşti străini se ocupară de mine 
atât de bine încât îmi recâştigai repede forţele. 


Acum mă interesam eu mai mult de cei care 
mă înconjurau. Intr-o zi, un funcţionar de la 
serviciul de emigrări, însoţit de un interpret, mă 
scoase din spital pentru a-mi arăta Prince 
Rupert. Aproape că-mi ieşiră ochii din cap, atunci 
când văzui maşinile şi frumoasele case. Nu 
reuşeam să-mi iau ochii de la acest spectacol. 
Funcţionarul îmi spuse: 


— Aici locuiesc oamenii. 
— Cine, 

capitaliştii 

şi oamenii 

de 

afaceri? 

întrebai. 

El râse şi 

zise: 


— Nu, pur şi simplu muncitori. 


Ei bine, n-or să mă facă să credaşa ceva, 
îmi zisei. Serghei, fac cu tine o excursie de 
propagandă. Nu te lăsa prins! Îmi dădură, mai 
târziu, să văd o revistă ilustrată. Dacă nu mă 
înşel se numea Interior Decoration Made Eazy. 
Era de toată frumuseţea, pe fiecare pagină se 
vedeau fotografii care reprezentau oglinzi, 
scaune, paturi, covoare şi case magnifice pline 
de mobilă foarte scumpă. Ah! Uite! Îmi spusei. 
Revista asta a fost special concepută de guvern, 
ca să inducă în eroare. Educaţia mă învățase să 
fiu neîncrezător şi să consider totul ca element 
de propagandă. În ce mă privea, învăţasem să 
nu cred niciodată guvernul. leşisem din 
comunism. Dar comunismul, cu suspiciunea şi 
neîncrederea lui, nu ieşise din mine. 


Mai apoi, aveam să mă simt complet ruşinat 


descoperind că, într-adevăr, simplii muncitori 
locuiau în asemenea case în Canada şi că revista 
aceea nu fusese pregătită să mă amăgească. 


Propaganda sovietica pretinde că oamenii 
foarte bogaţi au devenit astfel exploatându-i pe 
cei 

foarte săraci. Dar casele muncitorilor de aici 
ar fi fost aproape palate în U.R.S.S. şinu mă 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


puteam abţine să constat că în general toţi 
oamenii purtau haine de bună calitate. Văzui un 
beţiv sau doi, însă în U.R.S.S. în orice oraş te-ai 
plimba în toiul serii, poţi să vezi beţivani căzuţi 
în noroi la colțuri de stradă. Potrivit 
propagandei noastre, ar fi milioane de şomeri 


'yxg4o =! <orvansc araon 


& 3 


vu v to z` 


care ar 

trebui să facă manifestații pentru a avea pâine şi 
ar fi atunci sălbatic bătuţi de poliţie. Nu mă 
prea încrezusem eu în asta, dar primul meu 
contact cu o ţară liberă, în timpul acelei mici 


plimbări cu maşina, îmi revelă până la ce punct 
propaganda comunistă era numai o țesătură de 
minciuni. 


Cu fiecare zi, mă simţeam mai în formă şi 
începui să mă gândesc la viitor. Apoi, deodată 
pe nepusă masă, când eram plin de speranţă, 
primii veşti năucitoare, care mă aruncară într- 
o stare de confuzie şi de spaimă: existau şanse 
să fiu predat autorităţilor sovietice. 


A doua zi, fui trimis, cu un avion special, la 
Vancouver, unde fui încarcerat în închisoarea 
principală. Aveam impresia că visele mele de a 
cunoaşte libertatea, de a începe o viaţă nouă şi 
de a găsi o adevărată credinţă erau pe punctul 
de a se sparge în mii de cioburi. Cum? De ce? 


N-aş putea descrie starea de spirit în care mă 
aflam în închisoarea din Vancouver. Eram singur 
într-o ţară străină, ţară în care îmi pusesem 
speranţa şi încrederea, dar care acum părea că 
se întoarce împotriva mea. Crezusem că mă 
puteam încrede în ţara asta. Alesesem nordul 
Oceanului Pacific când era glacial şi dezlănţuit, 
mai degrabă decât marea caldă a Californiei 
pentru că îmi închipuisem că această ţară era 
sigură. Îmi încredinţasem viaţa în mâinile ei. Toţi 
cei pe care-i  cunoscusem avuseseră o 
atitudine minunată faţă de mine, atât prin 
grija şi solicitudinea pe care mi le acordaseră cât 
şi prin ajutorul pe care mi-l dăduseră. Dar existau 
acum şanse ca această ţară să mă trimită înapoi! 
La o moarte sigură! Nu mă aşteptasem deloc la 


asta. Însăşi ideea unei asemenea posibilităţi mă 
obseda. 


Eram singur în celulă. Nu puteam vorbi cu 
ceilalţi. Sufeream pentru ceea ce eu luam drept 
crudă trădare, încercam să-mi uit nefericirea. 
Gardianul îmi deveni un prieten excelent. 
Uneori, 

mă scotea din celulă în curtea închisorii. Pentru 
a ne destinde, luam o minge şi dădeam pase. 


Mai aveam câteva mici dificultăţi fizice, 
nefiind încă total restabilit, dar comparându-le 
cu 

furtunile interioare care mă răvăşeau, nu 
însemnau nimic. Aveam nevoie să vorbesc cu 
cineva. 

În disperarea mea, simţii nevoia dea mă ruga lui 
Dumnezeu. Mă pusei în genunchi, cum îi 

văzusem pe credincioşi făcând. Mă gândii că asta 
mă putea ajuta. Dar nu cunoşteam rugăciuni. 
Eram încurcat; mă simţeam stângaci şi-mi era 
ruşine. Dar inima îmi dădea pe dinafară de 
atâta durere, încât începui pur şi simplu să 
vorbesc cu Dumnezeu. Nu eram în stare de nimic 


altceva. Nu ştiam dacă mă auzea. Tot ce ştiu este 
că mă simţeam mai bine pentru un moment. 


Avocatul meu, care fusese numit din oficiu, era 
un om simpatic şi era un jurist într-adevăr 
capabil, care făcu tot ce putu ca să mă ajute. Se 
interesă îndeaproape de cazul meu şi făcu 

pentru mine tot ce putu, lucru pentru care îi voi fi 
întotdeauna recunoscător. ÎI întrebai de ce 

aveau în vedere să mă predea. Imi spuse că 
recent, Canada semnase un important acord 
comercial cu U.R.S.S. şi trebuia să-i livreze, 
pentru milioane de dolari, grâu; aşadar, trebuia 
să 


întreţină relaţii amicale cu Uniunea Sovietică. 
Autorităţile sovietice făcuseră să se înţeleagă 
limpede că doreau extrem de mult să fiu predat 
în mâinile lor. Mă lămuri că prezenţa mea în 
ţara lui putea compromite relaţiile dintre Uniunea 
Sovietică şi Canada. La aceasta se adăuga o 
vizită a lui Kosâghin în Canada, prevăzută 
pentru luna următoare, şi guvernul canadian 
nu 

dorea să-l ofenseze. 


Singur în celula mea, îmi zisei: Dacă sunt trimis 
în U.R.S.S. acum, s-a terminat cu mine. In 
căutarea mea după o nouă patrie, îmi 
impusesem o încercare dură, pe care reuşisem 
să o depăşesc, pentru ca în cele din urmă să mă 
trezesc confruntat cu pericolul de a fi trimis 
înapoi acasă. În acea noapte, redus la disperare, 
încercai încă o dată să vorbesc cu Dumnezeu. Mă 
prăbuşii în cele din urmă într-un somn agitat. 


Zilele care urmară fură zile de frică şi de 
nesiguranţă. De fiecare dată când auzeam 
paşi 

apropiindu-se, în lungul coridorului închisorii, mă 
întrebam dacă nu erau gardienii care veneau 

să mă ridice. În portul Vancouver se găseau vase 
sovietice, nu ar fi durat decât câteva minute. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Sufletul mi-era chinuit şi plin de frică. O dată 
ajuns în mâna sovieticilor, soarta îndurată de 
Kurdika, marinarul care fusese crunt bătut şi 
călcat în picioare, la înapoiere, mi se părea plină 


de îndurare în comparaţie cu a mea. În timpul 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


acestor zile şi nopţi de singurătate şi de frică, 
vorbii adeseori cu Dumnezeu, în genunchi. 
Într-o noapte, eram atât de chinuit încât nu 
reuşeam să adorm. Stinsei lumina la ora 2 
dimineaţa, dar rămăsei treaz în celula cufundată 
în 

întuneric. Pe la 2:30, auzii deodată voci de 
bărbaţi în capătul culoarului, urmate imediat de 
zgomot de paşi care se apropiau. Se opriră în 
faţa uşii celulei mele. Asta este, îmi spusei. 


Auzii un clinchet de cheie şi uşa se deschise. Fu 
aprinsă lumina şi în faţa mea se găsiră mai 
mulţi oameni. 


— Veniţi cu noi, îmi spuse unul. Luaţi tot ce aveţi. Vă 
vom duce să vizitaţi puţin oraşul. 


Să vizitez oraşul la ora 2:30 dimineaţa? Hotărât, 
ceva ciudat era pe cale de a se petrece. Mă 
scoaseră repede pe poarta din spate a 
închisorii şi mă băgară într-o maşină a poliţiei, 
fără 

însemne distinctive, care aştepta, în maşină 
erau trei agenţi în civil. Şoferul demară şi ne 


înfundarăm în noapte. În Vancouver, semafoarele 
erau încă aprinse la orele 2:30 dimineaţa, şi 
putui astfel să-mi dau seama de întinderea 
acestui frumos oraş. Era primul mare oraş al 
lumii 

libere pe care-l vedeam. Parcurserăm străzile 
principale, apoi începurăm să gonim în lungul 
unor străduţe laterale şi străzi secundare foarte 
strâmte. Deodată, şoferul întoarse: parcurgea 
străduţe neiluminate şi întortocheate, apoi intra 
brusc în străzi secundare, făcând să scârţâie 
pneurile când lua brusc virajele. 


Continuarăm să rătăcim astfel prin oraş timp de 


aproape două ore. În sfârşit, aproape de 4:30, 
şoferul opri şi intră într-o cofetărie deschisă 
toată noaptea, dădu un telefon şi ieşi zicând: 


— Merge, totul este gata. Să plecăm! 


Pornirăm din nou, de data aceasta în direcţia 
aeroportului. La aeroport, merserăm până la un 
avion mare care aştepta pe pistă. Nu erau decât 
câţiva pasageri la bord, în afara agenţilor care 
mă însoțeau. 


Survolarăm Canada în ziua care se năştea, 
pentru a ateriza la Montreal. Fui iarăşi îmbarcat 
în 

cea mai mare viteză într-o maşină de poliţie, 
fără însemne distinctive, între doi agenţi de 
poliţie. Fui dus la Quebec şi închis într-o 
celulă a închisorii situată pe o insulă din 
mijlocul 

fluviului Sf. Laurent. Nu ştiam atunci că 
pachebotul sovietic Alexandr Puşkin trebuia să 
urce pe 

Sf. Laurent după câteva zile şi să arunce ancora 
într-o radă la numai câteva sute de metri de 
locul unde eram încarcerat. În sufletul meu, 
faptul de a fi fost evacuat în secret din Vancouver 


şi adus aici cu avionul era după toate 
probabilitățile un preambul grijuliu aranjat în 
vederea 

restituirii mele peste câteva zile în mâinile 
sovieticilor. In Columbia Britanică se făcuse multă 


publicitate în jurul cazului meu şi multe 
persoane se interesaseră de mine şi-mi 
arătaseră 

prietenie. După mine aceasta era motivul pentru 
care urma să fiu restituit în celălalt capăt al 
Canadei, acolo unde nu eram cunoscut. Totul se 


derulase în cel mai mare secret: turul nocturn 

şi zborul special cu avionul cu reacţie pe 
deasupra Canadei aveau două explicaţii posibile: 
să 

mă protejeze de duşmani necunoscuţi sau, ceea 
ce era mai probabil, să mă dea în mâinile 

sovieticilor fără zgomot şi fără să se atragă 
atenţia. La acea vreme, această ultimă rațiune 
mi 

se părea că trebuie să fie cea corectă. 


Dar în vestul Canadei, unii dintre noii mei prieteni 
căutau să mă ajute. Unul, care nu a fost 
niciodată identificat, îi telefona lui Pat Burns, 
care prezintă la Vancouver o foarte populară 
emisiune, în cursul căreia ia interviuri şi îl 
informase că fusesem dus în secret în afara 
Vancouverului, în seara precedentă. Domnul 
Burns relatase povestea mea la radio şi se 
interesa îndeaproape de cazul meu. Temându-se 
să nu fiu restituit dintr-un moment într-altul, 
el acţiona cu promptitudine. Telefonă la Ottawa 
în timpul unei emisiuni transmise în direct şi 
ceru să vorbească cu un membru al 
parlamentului, care reprezenta Vancouverul. 


Pat Burns îi relată ce se întâmplase. Acest 
membru al parlamentului se întoarse în Cameră 
şi-l 

interpelă pe primul ministru, dl. Pierre 
Trudeau, pentru a-l întreba dacă guvernul 
canadian 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


avea sau nu intenţia să mă predea în mâinile 
sovieticilor. El ceru primului ministru un răspuns 
public. Presa era prezentă şi relată incidentul. 


Acum, că situaţia mea devenise publică, 
autorităţile nu puteau să mă restituie şi 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


pericolul trecuse. Nu am putut afla niciodată 
dacă temerile mele erau fondate sau dacă se 
pusese problema să fiu restituit, însă pericolul îmi 
părea în acel moment foarte real. Între timp, eu 
îmi măsurăm cu paşi mari celula, neliniştit, 
aşteptând În rugăciune. Nu ştiam că 
rugăciunile stângace, pe care eu le adresasem 
unui Dumnezeu despre care nu eram nici măcar 
sigur că mă ascultă, primiseră răspuns. 


Când mă anunţară în cele din urmă: “Puteţi 
rămâne în Canada", avui impresia că sunt omul 
cel mai liber din lume, fiind în acelaşi timp 
încă în închisoare. Şi nu uitai să mă adresez 
lui Dumnezeu pentru a-l mulţumi că 
răspunsese rugăciunilor mele, în ciuda răului 
pe care I-L făcusem, Lui şi copiilor Săi. 


Petrecui încă multe săptămâni în închisori 
canadiene, până ce mi se întocmiră acte şi 
se procedă la verificarea declaraţiilor mele. 
Dar acum, când aveam siguranţa că nu voi 
mai fi trimis înapoi, eram în al nouălea cer. 
Cântam la chitară. Cântam cu gura. Compuneam 
cântece. Primeam din toată Canada scrisori de la 
persoane care-mi citiseră povestea. Veniră să mă 
vadă prieteni. Şi fui foarte recunoscător 
guvernului canadian pentru rezolvarea situaţiei 
mele. Voi aprecia întotdeauna bunătatea de care 
canadienii au dat dovadă faţă de mine. 


Primii şi vizita altor persoane, mai puţin 
binevoitoare. Intr-o zi, cel de-al doilea 
secretar al ambasadei sovietice veni să mă 
vadă. Îmi vorbi, în prezenţa unor funcţionari 
canadieni, în aceşti termeni: 


— Ştim că eşti tânăr şi că ai comis o greşeală. 
Revino singur, vom uita totul şi vom ierta totul. 
Te vom repune în vechile tale funcţii şi totul va 


fi ca înainte. 


Îi răspunsei că nu o voi face niciodată. Îmi 
dădu atunci o scrisoare de la Olga, buna 
mea prietenă pe care o aveam când încă mă 
aflam în Uniunea Sovietică. |n scrisoare, ea 
mă implora să mă întorc, mă asigura şi ea 
că totul avea să-mi fie iertat - utiliza cam 
aceeaşi termeni cu cei pe care tocmai îi folosise 
şi funcţionarul de la ambasadă. 


Când refuzai încă o dată, funcţionarul sovietic spuse: 


— Kurdakov, într-o zi vei veni să ne implori să-ţi dăm 
autorizaţia de a te întoarce în ţară. 


Puțin după aceea, actele mele de imigrare fură 
legalizate şi fui anunţat că eram un om liber, 
puteam ieşi din închisoare şi începe o nouă 
viaţă în Canada. În timpul săptămânilor pe care 
le 

petrecusem în închisoare, primisem vizita unui 
funcţionar guvernamental care îmi spuse cam 
aşa: 


—  Kurdakov, ţi-am controlat povestirea cu 
foarte multă grijă, de la început până la sfârşit. 
Am introdus toate datele într-un calculator 
special pentru a face analize. Am indicat 
temperatura apei, direcţia şi forţa vântului, 
violenţa furtunii, distanţa dintre navă şi țărm, 
înălţimea valurilor - faţă de forţa ta fizică. 
Savanţii noştri au calculat totul cu ajutorul 
calculatorului şi calculatorul a spus că era 
imposibil să fi putut parcurge o asemenea 
distanţă înot şi să supravieţuieşti în asemenea 
condiţii. Este concluzia la care a ajuns 
calculatorul nostru. Poate că o mai fi ceva, 
indiferent ce, despre care ai uitat să ne 
povesteşti cu privire la acea noapte? 


Reflectai un moment, apoi spusei: 

— Singurul lucru pe care am omis să-l 
spun este că m-am rugat mult lui 
Dumnezeu. El plecă şi se întoarse după 
câteva zile: 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


— Serghei, zise el, te va interesa, poate să afli 
că acum, când toate datele au fost transmise 
calculatorului, inclusiv rugăciunile tale către 
Dumnezeu, calculatorul răspunde că fapta şi 
supraviețuirea ta erau posibile. iți putem crede 
povestea. 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


Rămăsei amuţit. Cum putea un calculator să ţină cont 
de Dumnezeu? 


Mi se explică după aceea că rugăciunea pe care 
am adresat-o lui Dumnezeu fusese considerată 
ca o “forţă psihică"; fusesem aşadar motivat de 
o mare forţă psihică şi o voinţă de fier, ceea ce 
mi-a făcut posibilă supraviețuirea. 


Părăsii închisoarea din Quebec ca om liber şi mă 
dusei la un mic hotel, pentru a închiria o 

cameră. În timpul şederii mele la acel hotel, şi 
chiar înainte, multe persoane minunate luară 

contact cu mine pentru a-mi oferi ajutor: loc de 
muncă sau locuinţă. Primii chiar o ofertă de 

muncă la care nu mă aşteptam deloc. Promotorul 
unui concurs de nataţie din Ontario îmi scrise 
pentru a-mi spune că organiza un important 
campionat naţional de nataţie, anul următor, în 
vară; pentru că acum eram celebru în Canada, 
din cauza isprăvii mele pe mare, îmi oferea 150 
dolari pentru a participa la proba de 25 de 
mile. “Toată lumea ştie că sunteţi un 
excelent 

înotător, continuă el. Vor veni din toată ţara să vă 
vadă înotând. Am putea face astfel afaceri 

împreună." 


Este adevărat că sunt un bun înotător, dar i-am 
răspuns că Dumnezeu mă ajutase atâta timp în 
ocean şi deci nu-i puteam accepta oferta. 


Două mari preocupări îmi umpleau viaţa acum. 
Prima mea grijă era să-mi ţin promisiunea pe 
care o făcusem lui Dumnezeu, să-l servesc. Cea 
de-a doua era să găsesc de lucru în Canada 
pentru a mă stabili aici şi a deveni omul care 
îmi doream să fiu. Ştiam că-mi va fi mai greu să 
găsesc o slujbă decât să găsesc credinţă. 


Alesesem ca prioritate căutarea Domnului. 
Dar cum? Şi unde? Nu ştiam mai nimic 
despre Dumnezeu şi nu cunoşteam pastori cu 
care să discut despre El. Văzusem, totuşi, o 
biserică mare în centrul Quebecului, biserica 
catolică Sf. Ana, şi mă hotărâi să merg acolo. Îmi 
spusei: De vreme ce este o biserică, Îl voi putea 
găsi acolo pe Dumnezeu. 


Intrai, fără să ştiu prea bine ce să fac. Când 
intrară şi alţi oameni, mă hotărâi să-i imit. Se 
duseră în faţă şi îngenunchiară. Făcui ca ei. Îi 
privii îndeaproape, pentru a şti ce aveam de 
făcut în continuare. Incepură să se roage şi 
făcui şi eu la fel, neştiind totuşi prea bine ce să 
spun; mă simţeam stângaci şi nedemn să mă 
aflu în casa lui Dumnezeu. Bătusem crunt şi 
omorâsem credincioşi. Împrăştiasem mai bine 
de 150 de adunări secrete ale credincioşilor în 

U.R.S.S. Arsesem Biblii. Rănisem femei şi 
bătrâne şi numeroşi credincioşi. Nu meritam să 
mă aflu în casa lui Dumnezeu. Totuşi, un 
sentiment de pace mă cuprinse pe nesimţite şi-l 
vorbii lui Dumnezeu cum făcusem pe mare şi în 
închisoare. 


Aveam inima atât de grea, eram ca un om care 
caută pâine şi nu reuşeşte să o găsească. Ştiam 
că sunt aproape de Dumnezeu în această 
frumoasă biserică, dar visam să mă apropii de El 
şi mai mult. Frumuseţea şi pacea îmi invadară 
sufletul şi o perdea îmi fu înlăturată. Căutai 
încă. Dacă asta era ceea ce oferea Dumnezeu, o 
doream cu înflăcărare. După ce mă rugai trei 
ore, avui impresia că fusesem ajutat, dar în 
adâncul meu visam încă ceva, ceva ce semăna 
cu ceea ce aveau credincioşii adunărilor 
secrete. Voiam să am ceea ce avea Nataşa. 


Părăsii biserica şi mă întorsei în mica mea 
cameră. Găsii un mesaj semnalându-mi că cineva 


voia să-mi vorbească despre o slujbă. Trebuia 
să mă duc la adresa indicată, pentru o 
întrevedere. Doi tineri bulgari, care se 
refugiaseră în Canada cu câteva luni înainte, îmi 
serveau 

de interpreţi şi de ghizi. Le lăsai un bilet, 
spunându-le unde mă duceam, apoi mersei la 
adresa 

care-mi fusese indicată. Când ajunsei, găsii acolo 
mai multe persoane. Dar nu avea să fie deloc 
vorba despre lucru. Oamenii aceia făceau parte 
din F.L.Q., organizaţia teroristă a separatiştilor 
francezi din Quebec, care lansaseră până şi 
bombe împotriva unor diplomaţi şi omorâseră 
oameni în lupta pe care o duceau pentru a se 
elibera de Canada. Aveau puternice legături cu 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


comuniştii şi erau susținuți de aceştia. Privii în 
jurul meu şi-mi dădui imediat seama că nici 
vorbă nu era de lucru. Era vorba despre o cursă. 


— Kurdakov, mă avertizară ei, cu prima ocazie 
când te vei apuca să vorbeşti despre lucruri pe 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


care nu ar trebui să le spui, vei fi redus la 
tăcere. 


Încercai să discut cu ei, pentru a câştiga timp şi a 
găsi astfel un mijloc de scăpare. Atunci sosiseră 
şi cei doi prieteni ai mei bulgari. Imi găsiseră 
biletul şi se  repeziseră la adresa indicată. 
Plecai imediat cu ei, cu avertismentele pe 
care le primisem, care îmi răsunau în urechi, 
îmi dădui seama că nici aici, unde eram un om 
liber, nu mă vor lăsa în pace. Moscova încă mai 
încerca să pună ghiara pe mine. În Quebec, fui 
luat în filaj de un om de la ambasada sovietică; 
acesta mă urmărea peste tot unde mergeam. Fui 
avertizat că o navă sovietică se afla în portul 
Montreal şi că trebuia să fiu în gardă. 


— Anunţaţi-ne dacă primiţi ameninţări, mi s-a spus. 


Din cauza pericolului pe care-l reprezenta 
pentru mine F.L.Q. şi comuniştii din Quebec, 
plănuii să părăsesc acest oraş şi să mă duc la 
Toronto. La Montreal exista un consul sovietic, 
iar la Ottawa ambasada şi voiam să mă 
îndepărtez. La sosirea mea în Toronto, fui primit 
de o familie de ruşi, care citiseră povestea mea 
şi se oferiră să mă găzduiască. 


Guvernul canadian îmi plăti cursuri de limba 
engleză la Universitate; mă străduii aşadar să 
învăţ această nouă limbă. 


Nu puteam totuşi să renunţ la nevoia de a-L 
cunoaşte pe Dumnezeu. Incercam o foame 
spirituală greu de explicat. Aveam impresia că nu 
voi fi întreg înainte de a-mi potoli foamea 
spirituală. 


Nu încercam numai un sentiment de 
remuşcare la ideea că-i bătusem şi 


ucisesem pe credincioşi. Ştiam că Dumnezeu 
mă  iertase pentru asta; o făcusem din 
ignoranță. Resimţeam acum în viaţa mea o 
nevoie spirituală profundă, inima îmi era cu 
desăvârşire sinceră. Ştiam că nu voi fi niciodată 
un om cu totul liber atâta vreme cât nu voi fi 
liber din punct de vedere spiritual la fel cum 
eram liber din punct de vedere fizic. Îmi 
aminteam că auzisem un credincios spunând, în 
timpul interogatoriului, că, deseori, credincioşii 
posteau când se rugau pentru ceva de care 
aveau nevoie urgentă. Poate că ar trebui să o 
fac, mă gândii. 


Mă dusei aşadar la biserica din Toronto pe care 
o frecventam cu familia care mă găzduise. 
Biserica era permanent deschisă pentru cei care 
voiau să se roage. 


Era goală, aşa că mă dusei în faţă şi începui să 
mă rog. Petrecui acolo două zile, bând numai 
apă. Nu ştiam ce termeni trebuia să folosesc, 
dar din inima mea se înălţau rugăciuni. Inima 
mea reuşea să exprime ceea ce resimţeam 
profund. La capătul celor două zile, timp în care 
nu 

dormii decât câte trei ore pe noapte de la 3 la 
6 dimineaţa, părăsii biserica şi mă întorsei la 
şcoală. 


Mă simţeam mai puternic spiritual, dar tot îmi 
mai lipsea ceva. Primisem o carte poştală de la 
Valentina  Bubovici, o tânără  rusoaică, 
bibliotecară la o universitate din apropiere de 
Toronto. Îmi spunea că este creştină. 


Cum îi aveam adresa, îi scrisei. Mă invită s-o însoțesc 
la biserica ei, ceea ce făcui bucuros. 


Intrând în biserică, recunoscui ceva familiar. 


Gândindu-mă iar la cântecele adunărilor 
secrete, la spiritul şi la comuniunea care 
domneau acolo, strigai: 


— Adunările din Uniunea Sovietică sunt ca aceasta! 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Tatăl Valentinei îmi dădu o carte a Psalmilor care 
mă ajută foarte mult. Incepui să frecventez 
adunările ucrainiene şi aflai aici o stare de 
spirit minunată - mai ales printre tineri. Făculi 
cunoştinţă cu un pastor care auzise vorbindu- 
se despre mine şi intrarăm în conversaţie. li 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


explicai golul care-mi sălăşluia în suflet şi 
impresia pe care o aveam că eram incomplet în 
ciuda libertăţii fizice pe care o aveam acum. Îi 
vorbii despre dorinţa mea interioară de a crede în 
Dumnezeu şi de a-l servi. Îmi spuse că înţelegea. 
Răspunse la multe dintre întrebările mele, mă 
învăţă adevărurile evanghelice şi-mi arătă calea 


care duce la Domnul. Îi voi fi întotdeauna 
recunoscător. Într-o zi, în timpul serviciului, îmi 
spuse: 


— Serghei, te simţi tu acum gata să- 
ţi predai viaţa pe de-a-ntregul lui 
Dumnezeu? — Da, răspunsei. 


— Să ne rugăm, zise el. 


În timpul rugăciunii, în mine se produse ceva- 
ceva definitiv, concret, pozitiv.  Simţii 
schimbarea care avea loc în mine. Simţii în mine 
pacea lui Dumnezeu. Ştiam că găsisem ceea ce 
căutam şi după care tânjeam de atâta vreme. 
Imi predai sufletul lui Isus Cristos şi El pătrunse 
în viaţa mea. In acea zi minunată, mă născusem 
din nou şi, în sfârşit, agitația, duritatea şi 
neantul fură înlăturate din viaţa mea, iar eu fui 
umplut de prezenţa lui Isus Cristos. Mă simţeam 
minunat de bine! Ce bucurie să ştiu că eram 
acum şi eu un credincios ca Nataşa, ca pastorul 
Litovcenko şi ceilalţi credincioşi pe care-i 
persecutasem! Eram acum unul de-ai lor! 
Discutam adesea cu acest pastor, care mă 

ajuta să cresc în credinţă. Într-o zi îmi 
spuse: — Serghei, tu eşti credincios şi ai 
nevoie de o Biblie personală, în propria ta 
limbă. 

Şi-mi întinse o mică Biblie neagră, în ruseşte. 
Avui impresia că sunt fulgerat! Nu-mi credeam 
ochilor. Pastorul remarcă faptul că eram răscolit 
şi mă întrebă: 


— Ce te tulbură? Ce ai? 

— Biblia asta! strigai. Am 

mai văzut o Biblie absolut 

identică cu aceasta. — 

Unde? 

— Este acelaşi gen de Biblie pe care l-am 
văzut în unele adunări clandestine în 
U.R.S.S. O deschisei şi o răsfoii. Într- 
adevăr, era aceea. Era absolut aceeaşi. 

— Este perfect posibil, răspunse pastorul. Este 
una din cele care se tipăresc şi sunt trimise în 
Uniunea Sovietică de către organizaţia numită 
“Underground Evangelism"4 


— Unde pot fi găsiţi oamenii aceştia? întrebai. 
Vreau să le mulţumesc şi să le fac cunoscut 
faptul că Bibliile ajung la destinaţie. 


Descoperii adresa celor de la “Underground 
Evangelism" şi-l rugai pe un prieten să le 
telefoneze. Putui să vorbesc cu preşedintele, L. 
Joe Boss, care îmi spuse că voia să discute cu 
mine şi că, plecând spre Europa peste puţin 
timp, se va opri în Toronto. Când trecu, ne 
întâlnirăm şi  discutarăm mai multe ore. 
Descoperii efortul imens depus de această 
organizaţie pentru a-i ajuta pe credincioşii 
persecutați din U.R.S.S. şi din alte ţări comuniste 
şi-i mulţumii în numele poporului sovietic. 


Cursul meu de engleză era pe sfârşite şi în 
curând aveam să-mi iau chiar o slujbă. O firmă 
specializată în electronică îmi propuse un post 
interesant de inginer radio şi viitorul se anunţa 
a 

fi foarte favorabil pentru mine. Firma avea să-mi 
dea un salariu bun, puteam prin urmare, să- 

4 Nota traducătorului. Evanghelismul clandestin 
Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


mi cumpăr o maşină, să mă  însor, să-mi 
întemeiez o familie şi să am propriul meu 
cămin. Toate acestea mă seduceau, într-adevăr. 


Fiind copleşit de gânduri atât de îmbucurătoare, 
nu puteam totuşi uita tot ce trăisem în 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


vu v to z` 


U.R.S.S. Gândul la miile de credincioşi care erau 
în continuare crunt bătuţi pentru credinţa lor nu 
mă părăsea de loc. Cum îl puteam uita pe tânărul 
acela care mă înlocuise în fruntea echipei de 
operaţiuni speciale? Cum puteam uita că tot se 
mai ardeau Biblii şi că bisericile se întâlneau tot 
în secret? Cum puteam uita milioanele de 
tineri sovietici care căutau adevărul cum îl 
căutasaem şi eu, dar care erau induşi în eroare şi 
care, dezamăgiţi, se lăsau în voia soartei? 
Trebuia să fac tot ce-mi stătea în putinţă pentru a 
le veni în ajutor. Incepui să vorbesc prin adunări 
şi la televiziune, explicând ce însemna pentru 
mine convertirea mea la creştinism. Ceream 
creştinilor să se roage pentru poporul meu. 
Ţinui numeroase conferinţe publice şi vorbii 
despre persecuțiile religioase din Uniunea 
Sovietică. 


Apoi, într-o zi, la Toronto, ieşind din stația de 
metrou “Dundas West", pentru a mă duce 
acasă, avui impresia că sunt urmărit. Mă oprii 
brusc şi mă întorsei. Dădui nas în nas cu trei 
bărbați zdraveni. Unul dintre ei se exprima 
perfect în ruseşte şi-mi spuse: 


— Dacă poţi să pricepi ce este bine pentru tine, 
Kurdakov, ai să taci şi n-ai să mai vorbeşti. Dacă 
mai deschizi gura, vei avea un ultim “accident"! 
Gândeşte-te că ai fost avertizat. 


Făcură stânga-împrejur şi curând dispărură. Îmi 
continuai drumul gândindu-mă la ceea ce-mi 
spuseseră. 

Cunoşteam poliţia sovietică, pentru că 

făcusem parte din ea şi ştiam cum se 

poartă. Această ameninţare nu fusese 
aruncată în vânt. 

Ştiam că trebuie să mă gândesc la 
responsabilitatea pe care o aveam faţă de 


poporul meu şi mai ales faţă de cei ce erau 
persecutați pentru credinţa lor. Dacă tăceam, 
cine avea să le fie purtător de cuvânt? Cine le 
va mai cunoaşte suferinţele? Ajunsei la 
concluzia că, deoarece le luasem viaţa, aveam o 
datorie faţă de ei! 


Mă hotărâi să nu spun autorităţilor despre 
ameninţarea primită. În definitiv, luasem 
hotărârea să vorbesc şi trebuia să mi-o 
îndeplinesc până la capăt. 


Voiam, de bună seamă, să întemeiez un cămin, o 
familie şi să duc o viaţă normală, ceea ce eu 

nu cunoscusem niciodată. Dar nu puteam trece 
pe primul plan viaţa mea personală; trebuia să 
mă gândesc mai întâi la cei pe care îi lăsasem în 
ţară. Trebuia să povestesc ce se întâmpla şi 

să-i ajut. Trebuia să-i fac pe ceilalţi să 
înţeleagă, şi mai ales pe tineri, prin propriul 
meu 

exemplu, că există un Dumnezeu şi că El poate 
schimba viaţa chiar şi a celui mai corupt, cum 

o schimbase pe a mea. 


Sufletul marelui popor rus nu a murit. Nu a 
fost asfixiat de o ideologie sterilă, lipsită de 
credinţă şi ostilă. Nu va muri, atâta timp cât vor 
exista bărbaţi şi femei ca Alexandr Soljeniţin, 
Nataşa Zdanova şi milioane ca ei, la care flacăra 
credinţei şi a integrităţii nu s-a stins. Într- 
adevăr, în mii de adunări secrete şi în milioane 
de vieţi pe uriaşa întindere a Uniunii Sovietice, 
lumina credinţei străluceşte cu mai multă 
putere. Aderarea la principiile religioase se 
consolidează, în adevăr, fiind întărită în mod 
brutal, prin suferinţă. Cine ştie, poate că într-o zi 
aceste milioane de candele de credinţă şi de 
integritate, care pâlpâie, vor străluci şi vor 
fuziona 


într-o imensă flacără a credinţei! 


Şi am de transmis un mesaj acelor 
credincioşi din Rusia care au făcut atâtea 
pentru a-mi schimba viaţa. Acest mesaj l-am 
scris în această carte în speranţa că odată, într- 
un fel sau altul, va ajunge la ei şi ei îl vor 
înţelege. 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Doamnei  Litovcenko, văduva paralizată a 
pastorului pe care l-am omorât noi într-o 
duminică după-amiază pe malul râului Elizovo, 
aş vrea să-i spun că sunt adânc întristat, cu 
adevărat profund mâhnit. 


<OxRVOoSCA-P050a cu 


WI v =! 


& 3 


-on v to z` 


Ninei Rudenko, această frumoasă fetiţă a cărei 
viaţă a fost ruinată de echipa mea îi adresez 
această rugăminte: „lartă-mă, te rog!" 


Şi pentru a sfârşi, Nataşei, pe care am bătut-o 
sălbatic de două ori şi care era gata să se lase 
bătută şi a treia oară pentru credinţa ei, vreau 
să-i spun: „Nataşa, este în mare parte datorită ţie 
că viaţa mea s-a schimbat şi că sunt fratele 
tău în Isus Cristos. O nouă viaţă mi se 
deschide. Dumnezeu mi-a acordat iertarea Sa; 
sper să mi-o poţi şi tu acorda. 


Mulţumesc, Nataşa, oriunde ai fi. 


Niciodată, nu, niciodată nu am să te uit! 


Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 


Nota editorului canadian 


Puțin după ce terminase proiectul acestei 
cărţi, Serghei a murit. Işi consacrase ceea ce 


OI V =! <CORVoRI CA 050 -cou 


& 3 


-vn ov togo z` 


el numea “noua sa viaţă" pentru a atrage 
atenţia credincioşilor din America de Nord 
asupra soartei creştinilor sovietici, cerând, în 
numele lor, să le fie trimise Biblii şi ajutoare. 


Din luna ianuarie până în aprilie 1972, îşi 
povesti istoria vieţii sale în numeroase biserici 
din Canada. La 1 mai al aceluiaşi an, el aderă la 
“Underground Evangelism", o organizaţie care 
furniza Biblii şi ajutoare bisericilor persecutate 
din întreaga lume comunistă. 


Luă cuvântul în biserici, la televiziune şi în 
faţa membrilor guvernului, acordă interviuri 
ziariştilor; vorbi despre persecuțiile comuniste şi 
despre felul în care se comportau vechii lui 
tovarăşi din poliţia sovietică. Începu să urmeze 
cursurile unei şcoli biblice, lucră la elaborarea 
acestei cărţi şi anunţă că va avea bucuria 
să se adreseze tineretului sovietic în cadrul 
emisiunilor radiofonice. Acestea erau pe 
punctul de a fi puse pe picioare în perioada 
premergătoare morţii lui. 


Serghei  prevenise că, dacă avea să i se 
întâmple ceva, aceea “va avea aerul unui 
simplu 

accident"; cu toate acestea, era optimist, 
întreprinzător şi plin de speranţă pentru 
viitor. 

Pretutindeni unde mergea, îşi făcea numeroşi 
prieteni. Printre prietenii lui se număra şi o 
familie creştină din Los-Angeles, din California, 
căreia îi deveni “fiu adoptiv"; locuia la ei când 
se ducea acolo. 


Făcu de mai multe ori observaţia că se simţea 
ameninţat şi împrumută un pistolet de la tatăl 
acestei familii, pentru a se putea apăra, la 
nevoie. Îl luă cu el atunci când se duse într- 


o staţiune de ski din apropiere de Los-Angeles, în 
compania fiicei acestei familii. 


La 1 ianuarie 1973, muri pe loc ca urmare a 
unui foc tras cu acest pistolet. În lume se 
răspândi vestea că se sinucisese, totuşi această 
ipoteză fu curând înlăturată. Se întreprinse o 
anchetă, la 1 martie 1973, şi moartea lui fu 
declarată accidentală. 


Astăzi5 Serghei ar fi avut 22 de ani. 


Un fond special a fost constituit în amintirea 
lui Serghei Kurdakov, pentru a se continua 
trimiterea de ajutoare creştinilor persecutați din 
U.R.S.S., cărora Serghei le consacrase “noua lui 
viaţă", vai, prea scurtă. 


5 N. trad. Cartea a apărut pentru prima oară în 1973 
Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU