Radu Tudoran — 07 Sub 0 grade

sub 


RADU TUDORAN 


RADU TUDORAN 


SFÂRŞIT DE MILENIU 


volumul VII 


În 1978 ieşea de sub tipar «Casa domnului 
Alcibiade», primul roman dintr-un amplu ciclu, în 
care Radu Tudoran îşi propunea să transpună în 
pagini de cronică imaginea vie a acestui secol, 
SFÎRŞIT DE MILENIU, cel mai zbuciumat din 
istoria omenirii. 

Au urmat apoi cinci volume, scrise într-un 
interval de numai şapte ani: 

Retragerea fără torţe (1982) 

Ieşirea la Mare (1984) 

Victoria neînaripată (1985) 

Privighetoarea de ziuă (1986) 

O sută una lovituri de tun (1989) 

Din motive lesne de înţeles, în vara anului 
1989 - după publicarea celui de-al şaselea volum a 
cărui acţiune se încheia cu actul de la 23 august 
1944 - autorul intenţiona să mai scrie doar un 
epilog, conştient fiind că mai mult nu-i era 
îngăduit. 

Evenimentele din decembrie 1989 îl determină 
să se reapuce cu fervoare de lucru, nădăjduind că 
va putea aduce cronica la zi, pentru a urma apoi 
cursul firesc al evenimentelor până la finele 
acestui veac. 

Cu excepţia romanului «Sub zero grade» - 
care cuprinde perioada de după război până în 
1953, la moartea lui Stalin - celelalte volume ale 
ciclului au rămas doar schiţate în fază de proiect. 

Reproducem în ediţia de faţă cele 430 de 
pagini de manuscris încredințate de autor editurii 


în vara anului 1992. Respectăm astfel cea din 
urmă dorinţă a lui Radu Tudoran, care - cu 
exigenţa sa binecunoscută - ne-a autorizat să 
publicăm doar această parte din manuscris, 
revizuită de domnia sa şi considerată definitivă: 


(haz cu Dima WE Lie Zar” 
= ` A z- 
Ai de ee ouele «e dlaueul PYA 


LE Ez, F zZ Le 
U 9A, pă FE A ' 
Sona Ca youi grade) Aii Apt 
; Me baet, ee Ba acceeasi val te 

/30 alè, Va b frel eebe, 
Stiu EPA za oct pizuteaetu, 
edidpab Liceu. efl, oda ai werth 


EDITURA ARTA GRAFICĂ 


PREFAŢĂ 


Când am început să scriu povestea secolului 
acesta, Sfârşit de Mileniu, nu ştiam până unde am 
să pot ajunge. Atât îmi aduc aminte, că la primele 
pagini lucram cu îngrijorare: trebuia să scriu 
repede declarația mea de martor. lată ce rol îmi 
atribuiam încă de pe atunci, când eram tânăr şi 
fără experiența povestirii. Credeam că pentru a 
ilustra un secol va fi destul să povestesc viaţa unei 
familii, pe care o cunoşteam bine şi îmi oferise un 
larg şi variat câmp de observaţie. Pe parcurs 
povestirea m-a scos din cadru fără voia mea, 
făcându-mă să privesc în afară, la o lume 
contemporană, fără de care lumea mea, restrânsă, 
nu putea să existe. 

Atunci, curând după începutul povestirii, un 
satâr uriaş, unealtă va destinului, hăcuise o parte 
din lume, despărţind-o intransigent de restul ei, 
căruia i se prevedea o moarte apropiată. Acel 
satâr s-a numit marea revoluţie din Octombrie, 
care s-a petrecut de fapt în noiembrie, pe 
pământul Europei de Est şi Asiei, Imperiul tarilor. 
Istoria pare a fi uitat că revoluţia se făcuse mai 
înainte, de un vizionar fără noroc şi fără abilitate, 
care detronase pe ţar spre mulţțumirea poporului 
şi urmărea să facă din Rusia o ţară descătuşată, ca 
Franţa şi alte ţări europene. Ce s-a întâmplat cu 
acea revoluţie am înţeles exact după revolta din 
România din luna decembrie, anul 1989. Odată 


faptele împlinite, din spatele oamenilor care 
anunțau la televiziune eliberarea ţării, au apărut 
nişte personaje cu zâmbete de triumf, care s-au 
declarat salvatorii noştri. l-am crezut şi i-am 
acceptat cu bucurie, fiindcă era nevoie să ne 
conducă cineva, şi nu aveam pe alţii, cei din 
primele rânduri fiind prea tineri şi fără experienţă 
în treburile statului. Curând s-a văzut că nici 
salvatorii noştri nu aveau mai multă experienţă 
decât vitejii autori ai răscoalei, care devenise 
revoluție. Atunci am auzit prima oară spunându-se 
că personajele din planul al doilea venite în 
primul, au confiscat revoluţia. 

Păstrez cuvântul, fiindcă a primit consacrare, 
dar îl socotesc greşit, dacă vrem să nu ne 
denaturăm limba. Actul  confiscării are 
legitimitate, prin el se retrage dreptul de 
posesiune al unui bun dobândit de posesor pe căi 
nelegale, furt bunăoară sau fraudă sau delapidare. 
Revoluţia românească nu a fost confiscată, ci 
răpită, ca să nu întrebuinţez termenul cel mai 
aspru. Nu pot decât să-i plâng pe cei care n-au 
băgat de seamă şi să-i dezavuez pe cei care s-au 
bucurat să tragă foloase. 

Revoluţia lui Kerensky, a fost «confiscată» de 
Lenin, care s-a întors fuga în ţară, de unde până 
atunci stătuse retras, în Elveţia. E] a pus mâna pe 
revoluție, deschizând drumul spre calvarul 
poporului rus şi spre spaima oamenilor slabi de 
înger din restul lumii, ca să ajungă la o catastrofă 


recunoscută abia acum, după şapte decenii. 

Despre Lenin, decretat părintele revoluției, 
denumită de el proletară, s-a spus că era un om 
înțelept, drept şi bun la suflet. Inţelepciunea nu i-o 
pun în discuţie, nu i-am citit scrierile, nu i-am 
cunoscut discursurile, ceea ce intr-o vreme s-ar fi 
socotit crimă. Dar ţin minte un principiu al lui, 
citat la radio Londra, după războiul fierbinte, când 
începea războiul rece. 

Se ştie, sau nu se mai ştie, cum a început 
Hitler războiul asupra Poloniei: a adus la frontieră 
o bandă de condamnaţi la moarte, i-a îmbrăcat în 
uniforma armatei polone şi i-a împuşcat la postul 
de grăniceri de pe teritoriul Germaniei; 
provocarea Poloniei era dovedită pentru cei legaţi 
la ochi, sau cei obligaţi să creadă. Acelaşi cinism 
l-am descoperit în citatul din scrierile lui Lenin, 
auzit la radio Londra şi redat din memorie, dar 
exact în fond, chiar dacă o avea vreo greşeală în 
formă: «Când ne pregătim de o agresiune, trebuie 
să începem prin a atribui inamicului o asemenea 
intenţie!» (Desigur prin propagandă. Ministere de 
propagandă n-au existat înainte vreme; au apărut 
odată cu statele totalitare. ) 

Ei iată, această declarație eu nu o socotesc o 
dovadă de înţelepciune. Ca şi Mein Kampf, a lui 
Hitler. Timpul lui Machiavelli a trecut, principiile 
lui sunt cunoscute astăzi de toată lumea. Şi apoi, 
Machiavelli rămâne Machiavelli! 

Cât despre Lenin ca om bun şi drept, ce să 


spun? Cruzimea lui începe abia acum să iasă la 
iveală, deşi sunt mulţi care încă se străduiesc s-o 
ascundă, dosesc dovezile, îl apără cu spume la 
gură, până se dau bătuţi, unul câte unul. Cine îşi 
închipuia, nu mai demult decât acum câţiva ani, 
asemenea blasfemie? Lenin a fost dat jos de pe 
soclu, am văzut cu ochii mei, operaţia a durat 
două sau trei zile, datorită  executanțţilor 
neindemânatici. Dar unii superstiţioşi, şi-or fi zis 
că e un semn. Nu mă îndoiesc că misticilor le-a 
crescut inima. Căci în secret mulţi comunişti erau 
şi mistici şi superstiţioşi. Dar gata! Lenin nu mai 
este! 

De fapt, ce-a fost? 

L-a făcut mare post mortem cine nici n-ai 
crede, Stalin însuşi, deşi Lenin nu îl simpatizase, 
ba chiar lăsase cu limbă de moarte să fie ținut la 
distanță. Geniul lui Stalin a fost viclenia; când va 
veni timpul îmi voi justifica spusele, mă voi sluji şi 
de martori. Viclean ca un seminarist, cum se 
spune. Da, în această privinţă a fost meşter. Odată 
înhăţată puterea, s-a urcat în spinarea lui Lenin, în 
loc să-l repudieze, i-a jurat credinţă şi dragoste, 
deşi nu putea decât să-l urască. Şi călărind pe el, 
necontenind să-l preamărească până la zeificare, a 
pus stăpânire pe Rusia. Dar viclenia n-ar fi fost de 
ajuns, era nevoie şi de cruzime, şi în această 
privinţă nu am nimic de spus contra, dimpotrivă, îi 
recunosc întâietatea, cel puţin în istoria mileniului 
nostru. 


Că n-a avut geniu a dovedit-o în timpul 
războiului, pe care nu l-a câştigat el ci generalii 
necăsăpiți mai înainte şi soldaţii de toate 
neamurile, adunați sub steagul pe care l-au ridicat 
singuri, căci el îl scăpase din mină când a fost 
nevoit să creadă, cu întârziere, că începuse 
războiul. Nu mă feresc să repet ce-a spus el 
atunci, plângând în hohote: «Am pierdut tot ce 
ne-a lăsat Lenin!» Această moştenire, nefastă cum 
era, au salvat-o soldaţii, morți cu milioanele. 

Viclean a fost şi când l-a decorat pe Regele 
Mihai al României, viclean a mai fost şi la Yalta, 
când a smuls tot ce a vrut din mâna unui bătrân 
paralitic şi-a unui beţivan care, după ce câştigase 
războiul cu o voinţă şi-o îndârjire supraomeneşti, a 
capitulat în faţa unei lăzi cu sticle de votcă. 

Scriu cu parapon? Da, recunosc, şi n-am Să-mi 
pun frâu până nu mi-oi vărsa tot năduful. Până n-oi 
uita uralele delirante din piața care s-a numit 
atunci Stalin. Locuiam în apropiere şi la marile 
defilări mă înfundam în odaie, cu ferestrele 
închise, cu obloanele trase şi cu perna în cap, dar 
strigătele mulţimii isterizate tot îmi ajungeau la 
ureche: «Stalin, Stalin, Stalin... 

Dacă Stalin ar fi avut atunci înţelepciune 
politică, pe lângă viclenie şi cruzime, putea să fie 
stăpânul Europei cu tot cu Marea Britanie, şi cine 
ştie dacă nu, Chiar stăpânul Americii. 

Popularitatea lui, la sfârşitul războiului, pe 
care îl câştigase făcând chefuri în dacea de lângă 


Moscova, era imensă. Mi s-a spus că în America şi 
în alte părți ale lumii (începând bineînţeles cu 
iubita noastră Franţă, a lui Maurice Thorez iar 
apoi a lui Marchais), când apărea pe ecranul 
sălilor de cinematograf, la jurnalul de actualități, 
lumea se ridica în picioare, aclamând şi bătând 
frenetic din palme. 

De ce nu ne-a dat înapoi Basarabia? Ar fi 
câştigat toată România. De ce n-a redat libertatea 
țărilor Baltice? Dacă in 1940 avusese nevoie de 
ele, să zicem din motive strategice, acum armata 
lui depăşea meridianul lor, ocupa jumătate din 
Europa. Apoi, ce nevoie avea să pornească 
războiul din Coreea, care i-a marcat începutul 
sfârşitului? Voi vorbi la vreme şi despre acel 
război, încheiat pentru agresori cu o catastrofă. 
Dar, bineînţeles, respectând principiul lui Lenin, 
urmat şi de Hitler, războiul îl începuse victima, 
Coreea de Sud. Nu ştiu cine şi-a dat seama, şi mai 
ține minte, că atunci a pierdut Stalin cartea din 
mână. Preşedintele Americii, succesorul lui 
Roosevelt, un negustor de cravate, aşa se spunea, 
numit Truman, după mine cel mai hotărât 
conducător al Americii de la război încoace, a pus 
piciorul în prag; un picior uriaş, pe măsura ţării 
lui, imensă şi, cu toate dezbinările, neiînfricată. 
Industria de război, abia transformată în industrie 
de pace, a trecut repede la vechile ei rosturi, flota 
a fost reînarmată şi s-a pus în mişcare, iar 
Organizaţia Naţiunilor Unite a intrat prima oară în 


Joc, fără să şovăie. Stalin îşi dăduse arama pe față, 
un pas n-a mai putut face înainte. In afară de 
prigoane şi deportări, nu i-a mai rămas decât să se 
ocupe de filologie şi bineînţeles, de chefuri la 
dacea; până ce i-a plesnit o vână în cap. 

Dar a continuat să stăpânească lumea pe care 
o ocupase, până şi-a dat duhul, la 3 martie 1953, 
când la Bucureşti, într-o zi au dispărut toate 
băuturile din prăvălii, care pe vremea aceea mai 
aveau rafturile pline. 

Acolo se sfârşeşte epoca pe care vreau s-o 
cuprind în acest volum, al şaptelea, din Sfârşit de 
Mileniu. 

Nu spun că după aceea mi-a fost mai cald 
decât înainte, dar nici n-am mai trăit tot timpul 
sub zero grade, cum era atmosfera până atunci, 
Chiar în miezul verii. O nouă eră glaciară ne 
aştepta; fiind incă departe, n-o prevăzusem. N-o 
prevăzuseră din nefericire, nici cei mai avizaţi 
decât mine, care erau datori s-o stăvilească. 


e u 


1 


Cu aceste pagini ale celui de al şaptelea 
volum, începe partea a doua a ultimului secol din 
mileniul nostru, al doilea de la lisus Cristos 
încoace. (Nu mi se pare incorect să spui, cum am 
fost siliţi să spunem în această jumătate de secol, 
«era noastră», spre a elimina din limbaj numele 
Mântuitorului. Deşi nu m-am gândit niciodată la 
mântuire, preiau cuvântul şi îl folosesc, numai 
spre a dovedi că n-a fost smuls şi din spiritul 
nostru. Şi apoi, prin el îmi declar prima clipă de 
libertate, după patruzeci şi cinci de ani trăiţi în 
robie.) 

Împart secolul în două, fiindcă s-a rupt de la 
jumătate, în ultimii ani ai celui de al cincilea 
deceniu. O lume nou venită avea drept ţel să 
distrugă lumea dinainte, fără să fi existat vreun 
motiv ca ea să piară, mai ales că în loc nu venea 
una mai bună. După patruzeci şi cinci de ani de 
prefaceri forţate, iar în alte părţi ale lumii după 
şaptezeci de ani şi mai bine, azi se fac eforturi să 
fie reconstruită lumea distrusă. Dar atunci, mă 
întreb, de ce a trebuit să moară milioane de 
oameni, iar sute de milioane să trăiască în umilire 
şi suferinţă? 

E de necrezut, dar în toţi aceşti ani au existat 
unii care nu şi-au pierdut speranţa. Au fost numiţi 
în fel şi chip, cu precădere reacţionari şi duşmani 
ai poporului. Între intelectuali li s-a spus, cu o 


vorbă uitată astăzi, «atandişti» de la cuvântul 
franțuzesc «attendre» căci aşteptau, într-adevăr, - 
şi ce puteau să aştepte la vremea aceea, dacă nu 
să vină americanii şi aliaţii, fără a şti că ei şi nu 
alţii, ne cam dăduseră pe mâna ruşilor. Dar 
speranţa nu s-a pierdut cu totul chiar după ce s-a 
cunoscut adevărul, de altfel cu incertitudine, căci 
nici astăzi nu este lămurit pe de-a-ntregul şi 
pentru toată lumea. 

In 1941, când a fost cucerită Odessa, în 
locuinţe promiscui mai trăiau bătrâni decrepiţi, 
care din 1917 nu încetaseră să aştepte; douăzeci 
şi doi de ani trăiseră cu speranţa că vremurile au 
să se schimbe. La noi nu s-a întâmplat altfel, decât 
că aşteptarea a fost mai lungă. Ea a avut de cele 
mai multe ori drept singură hrană, iluzia. Într-o zi, 
prin 1946, pe lângă alte ştiri aşteptate cu 
înfrigurare, radio Londra a transmis că două 
submarine americane au intrat în strâmtoarea 
Dardanelelor; am auzit cu urechile mele. A doua 
zi, oameni în toată firea şi în deplinătatea 
facultăţilor mentale spuneau  (ascunzându-şi 
bucuria de teama turnătorilor) că două sute de 
submarine, şi chiar mai multe, se îndreaptă spre 
Marea Neagră. (Cuvântul «turnător» a intrat în 
folosinţă abia în vremea aceea, şi a avut o 
răspândire tot mai mare. Când mai târziu a apărut 
în pagina întâi din Scânteia «Imnul turnătorilor», 
la o zi festivă, a stârnit multă ilaritate.) 


Mi-am ales ca punct de pornire în această 
lungă şi dramatică epopee, sfârşitul anului 1947. 
A fost o iarnă miloasă pentru cei care nu aveau cu 
ce să se încălzească. A nins doar o zi, în 
decembrie, timpul când începe povestirea. Venise 
Tito în vizită şi cortegiul urma să coboare pe Calea 
Victoriei. De sus zăpada cădea cu fulgi mari şi 
deşi, cum nu mai văzusem. Toată lumea părea 
albă şi abia se mai zăreau cordoanele de pază 
înşirate de-a lungul trotuarelor. Din cinci în cinci 
metri, oameni, armată şi politie ţineau deasupra 
capului portretele mărite şi înrămate ale celor 
veniţi în fruntea ţării, Ana Pauker, Vasile Luca, 
Gheorghiu-Dej. Trecătorii mergeau lipiţi de ziduri; 
nu aveau voie să traverseze strada. Urcam spre 
Piaţa Victoriei care şi-a păstrat numele până 
astăzi, victoria trecând din mână în mână. În colţ, 
la Athenee Palace m-am întâlnit cu Paul Petre, un 
fost coleg de şcoală căruia de mult îi pierdusem 
urma. Era radios, roşu la faţă, plesnea de ifos. 

— Vine tovarăşul Tito, mi-a spus, 
bucurându-se. 

Am făcut pe prostul, refuzând să particip la 
buna lui dispoziţie: 

— Cine-i Tito? 

S-a încruntat şi mi-am închipuit că strânge 
pumnii în mănuşile îmblănite. (Am mai dat ochii cu 
el după vreo şaisprezece ani, când era consilier la 


ministerul finanţelor; mi-ar fi plăcut să-l fi întâlnit 
atunci când Tito devenise Iuda, călăul şi trădătorul 
şi era înfăţişat pe panouri cu toporişca în mână, 
gata să taie capetele). 

Mi-am continuat drumul prin spatele 
cordoanelor. Prin faţa acestora treceau în 
inspecție, cu privirea în toate părţile, oameni 
îmbrăcați civil, în paltoane bleumarin, toate de 
aceeaşi croială. În câte o vitrină neaburită, dovadă 
că înăuntru nu era mai cald ca afară, se vedeau, 
puse în rând, portretele celor patru învăţători, 
Marx, Engels, Lenin şi Stalin, primul cu barbă 
bogată; al doilea cu barbă potrivită din foarfece, al 
treilea cu ţăcălie, iar ultimul numai cu mustață. 
Era o evoluţie vădită a fizionomiei, de la unul la 
altul, dar nu i-am căutat sensul. 

În Amzei o femeie, căci nu se cuvenea să mai 
spui «doamnă», cu un copil în braţe, atât de nins 
că părea un omuleţ de zăpadă, se zbătea să 
traverseze strada păzită pe amândouă părţile. 
Înainte, asemenea cordoane se făceau, de la 
palatul Regal până la Dâmboviţa, doar o dată pe 
an de Bobotează, când Regele mergea pe jos să 
arunce crucea de gheată, dar atunci se ştia din 
vreme şi nici nu era interzis să traversezi strada, 
până nu apărea Suveranul. 

— Daţi-mi voie să trec, se ruga femeia. Stau în 
blocul din faţă, vin de la doctor cu fetiţa, n-am fost 
la plimbare, nu se plimbă nimeni pe-o vreme ca 
asta! 


Se ruga şi încerca să rupă cordonul, până ce 
un gradat a răcnit la ea gata s-o lovească, agitând 
portretul Anei Pauker. 

— Vezi că-ţi dau cu jidoavca în cap, dacă nu 
pleci de-aici! 

Nu ştiu de unde venea şi unde se ducea 
cortegiul lui Tito, dar a întârziat până 
după-amiază. 

Nu aveam nevoie să traversez, nu mă pot 
plânge, dar douăzeci şi şapte de ani mai târziu, 
într-o zi când plecam de la Olimpul Mangaliei, tot 
pentru Tito am întârziat cinci ore fiindcă şoseaua 
era închisă. 

A fost un stil al vremii, tot mai excesiv de la o 
zi la alta. Ce se întâmpla în ultimii ani pe şoseaua 
Snagovului şi nu doar acolo, ştie destulă lume: pe 
zeci de kilometri se înşirau oameni de pază, 
milițieni alternaţi cu tinerei în civil, atât de 
asemănători unii cu alţii, că păreau făcuţi la 
stanţă. Maşinile erau silite să iasă din şosea, pe 
drumuri laterale, şi oamenii aşteptau acolo cu 
ceasurile, mai ales de la aeroportul Otopeni până 
în Bucureşti, în zilele cu plecări sau sosiri oficiale, 
cu mare mulţime de oameni aduşi la faţa locului, 
să aclame. 

Într-un târziu apărea o maşină, o Dacia 1300 
vopsită alb şi albastru, după ea altele, urlând din 
sirenă şi emițând fulgere albastre. Pe urmă 
motocicletele şi alte sirene, iar după ele nucleul 
cortegiului, două, trei, patru maşini negre strânse 


una în alta, cea principală nedeosebindu-se cu 
nimic de celelalte, ca un atentator să nu ştie în 
care să tragă. 

Ani de-a rândul aceste cortegii au fost spaima 
automobiliştilor şi a oamenilor din sate pe care îi 
asurzeau sirenele şi  răcnetele emise prin 
megafoane electronice. Poate tâlharii de pe 
vremuri, din vechiul codru al Vlăsiei aflat chiar 
prin aceste locuri, nu băgau atâta frică în oameni. 


* 


Am pomenit de venirea lui Tito numai fiindcă a 
rămas ca un reper în amintirile mele. În ziua 
aceea a plecat la Constanţa, cu gândul să fugă din 
ţară, Titus, al şaptelea din fiii domnului Alcibiade. 
(Nu puteam să-i schimb numele, folosit şi în alte 
rânduri, numai ca să nu semene cu Tito; dar îmi 
dau seama că similitudinea e neplăcută). Lăsând 
la o parte morţii, Teofana, Toma şi Traian, toţi 
dispăruţi în chip tragic, ceilalţi din familie nu şi-au 
terminat rolul, ei vor alcătui firul principal al 
acestei cărţi şi al următoarelor, până la sfârşitul 
mileniului. 

Pe Titus l-am văzut ultima oară în 1943, când 
oraşul Ploieşti a fost bombardat de aviația 
americană. Nu îl cunoşteam bine, deşi îl ştiam din 
copilărie; atunci o bună parte a timpului o 
petrecusem în casa domnului Alcibiade. Am spus 
câte ceva despre el, în treacăt, acum i-a venit 


timpul să intre în povestire. 

In zorii acelei zile când Tito urma să vină în 
Bucureşti, Titus traversa calea Victoriei, cu mult 
înainte de a se forma cordoanele. În afară de rarii 
trecători, căci nu era o zi de umblat pe stradă, se 
vedeau numai poliţişti. Ici-colo, şi câte un om în 
palton bleumarin, ca nişte jaloane. 

Titus dormise peste noapte în casa prietenului 
său Honoriu, la care locuia în ultima vreme şi 
acum mergea cu un taximetru spre Gara de Nord, 
unde trenul lui pleca la ora şase şi jumătate. Era 
îmbrăcat ca de expediţie, cu pantaloni de schi 
băgaţi în bocanci cu carâmbi înalţi, cu pulovere 
groase iar pe deasupra cu o haină scurtă, cenuşie, 
impermeabilă, care mai târziu s-a numit 
«canadiană», nume păstrat şi astăzi. În cap avea o 
căciulă cu cozoroc, cum purtau trupele alpine. 
Drept bagaje ducea un rucsac în spinare, şi alte 
două în câte o mână. li mai lipseau schiurile, dar 
şi fără ele oricine l-ar fi luat drept un sportiv care 
pleca la munte; numai că el mergea în partea 
opusă, la mare. Era un tren personal; vagoanele, 
cu vopseaua mătuită, murdară de funingine, 
purtau în ele urmele războiului, care parcă în doi 
ani de pace crescuseră, în loc să scadă. Nu avea 
călători mulţi; lăsând la o parte ninsoarea albă, 
curată, în aer plutea o atmosferă de jale, care 
mărea jalea din sufletul lui Titus. Nu-l silea nimeni 
să plece, avea de înfruntat primejdii, şi chiar 
scăpat de ele, nu ştia ce-l aşteaptă dincolo; dar nu 


putea-să rămână fără să-şi piardă condiţia 
omenească. Gândul acesta îl îmbărbăta, nimic nu 
putea fi mai rău decât ce lăsa în urmă. 

Se urcă într-un vagon de clasa doua şi intră 
într-un compartiment gol, murdar, cu catifeaua 
albastră a canapelelor sfâşiată; în unele locuri era 
înlocuită de muşama cenuşie. Ninsoarea de la 
fereastră trimitea înăuntru o lumină albă, altfel ar 
fi fost întuneric, deşi se făcea ziuă. Işi puse toate 
trei rucsacurile în plasa de bagaje de deasupra, 
apoi se  aşeză pe canapea, în colțul 
compartimentului, cu picioarele întinse până în 
canapeaua din faţă şi cu mâinile înfundate în 
buzunarele canadienei. 

Câţiva oameni trecură pe coridor, se uitară pe 
fereastră, dar până la plecarea trenului nu intră 
nimeni şi Titus rămase singur. Când simţi vagonul 
zmucindu-se, avu o strângere de inimă. «Oare am 
să mă mai întorc vreodată aici?» se întrebă. Spera 
să vină în uniforma armatei americane, dar nu mai 
era sigur, avea o îndoială pe care se străduia s-o 
împiedice de a deveni certitudine. «Acum eu, cel 
de până astăzi, am încetat să mai exist, şi de-mi va 
fi dat să trăiesc şi să mă întorc, n-o să mai fiu 
niciodată cel dinainte». 

Simţi că în uşă se oprise un om; nu făcu nici 
un gest, nu întoarse capul, privi printre pleoape, 
cu coada ochiului. Într-adevăr cineva se uita 
înăuntru: un om cu căciulă şi scurtă de oaie, tip de 
geambaş sau cârciumar de mahala. Se temuse tot 


timpul că ar putea fi urmărit, stătuse mereu cu 
frica în sân şi cu ochii în patru, dar până acum nu 
descoperise ceva să-i îndreptăţească temerea. 
Omul de afară nu semăna nici pe departe cu tipul 
agentului de urmărire, a cărui primă 
caracteristică este să nu atragă atenţia: statură 
mijlocie, figură  neexpresivă, fără semne 
particulare, cu privirea pierdută, neatent în 
aparenţă la ce se întâmplă şi la ce se vorbeşte în 
preajmă. Nu putea fi decât un călător oarecare, 
corpolent, incomod, vulgar şi antipatic. Totuşi nu 
pleca din uşă şi se uita stăruitor înăuntru. Aşa 
rămase vreun sfert de oră, apoi dispăru dar 
curând se întoarse şi de astădată intră în 
compartiment, după ce trase cu zgomot uşa 
glisantă. Titus strânse pleoapele, prefăcându-se că 
doarme. Il izbi mirosul scurtei de oaie; omul 
rămăsese în picioare, între cele două canapele, îl 
simţea şi îl pândea ca pe întuneric. După un timp 
îşi miji imperceptibil pleoapele, cu ochii în podea. 
Observă picioarele, în cizme pline de zloată, cu 
botul spre canapeaua lui, dar mai într-o parte. 
Uşor, fără să clipească, Titus ridică pleoapele 
până ce văzu că omul stătea cu mâinile în 
buzunare. Nu merse cu ochii mai departe; după 
poziţia trupului înţelese, sau îl simţi că se uita în 
sus, la rucsacurile din plasă. Nu părea un borfaş, 
care se pregătea să înhaţe unul, sau pe toate trei, 
profitând că stăpânul lor dormea adânc, nu simţise 
nici uşa deschisă cu zgomot. Dar ce căuta acolo? 


Putea să fie un agent de la politia economică, ştia 
de existenta acestora, care, dacă li se părea ceva 
suspect, controlau bagajele călătorilor. 

Titus înlemni: cum să nu fie suspecte trei 
rucsacuri, în loc de geamantane? Într-unul avea 
pesmeţi, în pungi de pergament, lipite la gură. Era 
darul Corneliei, ea îi făcuse, nu se găsea franzelă, 
adesea nici pâine neagră. Păstra un săculeţ de 
făină albă, de pe timpul când avea băcănia; o mai 
ţinea şi acuma, dar era mult mai goală. Făcuse 
franzeluţe, pe care, odată coapte şi răcite, le 
tăiase felii şi le dusese la simigiu, să le 
rumenească; aşa se ronţăiau plăcut în gură şi 
puteau fi păstrate luni de zile fără să mucegăiască. 

In al doilea rucsac erau conserve de carne, 
vreo opt kilograme tot proviziile Corneliei şi din 
cutiile cu ajutoare trimise din America pentru 
sinistraţi şi nevoiaşi. Peste ele trei cărţi, singurele 
dintr-o bibliotecă abandonată, poemele lui Poe, ale 
lui Withman şi cartea amiralului Bird «Singur» 
toate în englezeşte, limbă pentru care avusese 
înclinaţie încă din copilărie, aşa cum sora lui mai 
mare, Teofana, avusese pentru limba germană, 
atât de antipatică tuturor celor din casă, în afară 
de domnul Alcibiade. 

Până acum nimic primejdios, dar suspiciuni 
puteau să se nască; lui Titus îi era frică de 
rucsacul al treilea, n-ar fi avut cum să-i justifice 
conţinutul. Deasupra erau rufe de schimb, 
prosoape şi o trusă cu obiecte de toaletă, dar 


dedesubt îşi ascunsese toate diplomele şi alte 
acte. lar sub ele o vestă de salvare, pneumatică; 
prezenta acesteia nu putea s-o justifice, ducea 
direct la o presupunere clară. 

Rămase calm, se gândise la toate riscurile, dar 
avea inima ca de gheată. După o aşteptare 
prelungită chinuitor şi neexplicată decât de o 
bănuială, auzi cizmele mişcându-se, apoi uşa se 
deschise. Privi printre pleoape, omul ieşise pe 
coridor dar nu plecase, numai că stătea cu 
spatele, nu-l mai interesa compartimentul. La 
jumătatea drumului, la Ciulniţa se duse în alt 
vagon şi până la Constanţa nu se mai întoarse; 
Titus însă rămase cu frica, pe care o suporta calm, 
fiindcă îşi măsurase puterea de stăpânire şi ideea 
riscului o avea tot timpul în minte. 

Sosi la ora prânzului; afară fiind mai cald, 
datorită  vecinătăţii cu marea, ninsoarea se 
transformase în lapoviţă. Era prea devreme, avea 
întâlnire cu Honoriu la ora şase, după ce cădea 
întunericul; plecase în zorii zilei din cauza 
ninsorii; în Bărăgan trenul putea să întârzie, sau 
chiar să se înzăpezească şi, dacă nu sosea la timp, 
pierdea legătura cu prietenul lui, nu mai avea cum 
să-l găsească; singur nu putea să intre în port, pe 
poarta păzită şi nici nu ştia unde să se ducă: se 
prăbuşea tot planul. 

Lăsă primele două rucsacuri la depozitul de 
bagaje şi cu al treilea în spinare porni fără ţintă pe 
străzile oraşului; avea de aşteptat şase ore. 


Mergea unde îl duceau paşii, călcând prin zloată, 
sub lapoviţa care nu părea că o să înceteze. Îi era 
dor de puţin soare. Canadiana se umezise, 
bocancii îi musteau de apă şi se gândea la vesta 
de salvare; i-o cumpărase Honoriu, de la talcioc, 
însă pe o asemenea vreme i se părea inutilă; cum 
se mai poate salva un om, în cazul unui naufragiu, 
aruncându-se în apa îngheţată? Cât poate să 
reziste şi cât are de suferit până moare? În locul 
acestei aventuri n-ar fi fost mai simplu un glonţ în 
inimă, din capul locului? Să nu mai fi umblat acum 
printr-un oraş unde nu avea pe nimeni, decât 
amintiri din veri trecute? În disputele lor 
încordate, Tiberiu, devenit activist de partid, care 
îl prelucra să-l înregimenteze, văzând rezistenţa 
lui încăpăţânată, îi spusese odată: «Ce vrei să faci, 
dacă nu te dai pe brazdă? In cazul tău numai 
sinuciderea poate fi o soluţie!» Şi îi era frate, din 
acelaşi tată şi aceeaşi mamă, dormiseră sub 
acelaşi acoperiş, mâncaseră la aceeaşi masă! Nu-l 
ura, nu-l dispreţuia, nici nu-l judeca, îi făcea doar 
milă. Dar poate că, în brutalitatea lui, avea 
dreptate. 

Pe strada Carol, botezată acum Stalin, reperă 
cofetăria «Curcan», unde avea întâlnire. Cine 
putuse să-i dea asemenea nume? Simigiul din 
piaţa Ovidiu, scotea din cuptor covrigi rumeni. Ar 
fi luat şi el unul să-şi încălzească mâinile, numai 
că, deşi pe stradă se vedeau puţini oameni, la 
covrigi era coadă. Oare unde găsea simigiul făină 


albă? 

Deasupra simigeriei stătuse odată vara, într-o 
cameră mobilată. Pe-atunci era proaspăt însurat 
cu Alga - da, era numele ei, nu Olga, cum îi 
spuneau mulţi din greşeală. Făceau dragoste 
nesăţioşi, seara, dimineaţa, la prânz, când se 
întorceau de la plajă, şi oricând le venea ideea. 
Acolo era conceput primul lor copil, Mircea, înfiat 
acum de Trandafil şi Cornelia, împreună cu al 
doilea născut, Arborel, de la Arbore, nume care 
mira pe toată lumea. Fusese dorinţa Algăi, fiindcă 
şi ea purta un nume de plantă. Nu-şi dădea seama 
de ce nu se împotrivise şi nu alesese un nume din 
familie, cum se obişnuieşte, unul cu inițiala T, pe 
care eu am socotit-o fatidică, poate tot aşa socotea 
şi el, voia să se elibereze. Alga era o fire poetică şi 
murise în împrejurări brutale şi triviale, violată la 
sfârşitul războiului, chinuită până la pierderea 
cunoştinţei şi pe urmă aruncată în gârlă. 

Privind ferestrele odăii unde se iubise cu ea 
nebuneşte îi veni să urle în ton cu sirena care se 
auzea în port; dar poate acela era urletul lui, 
multiplicat şi se auzea nu doar în port, ci până în 
largul mării. Simţi deodată rucsacul greu, 
încovoindu-i spinarea, i se adăugase o povară, 
ceva îi rupea umerii şi nu putea fi decât Moartea 
căţărată în spatele lui, să se plimbe prin lapoviţă 
fără să obosească. Nu se înşela, doar gândul îi 
venise cu întârziere: de mult îşi căra moartea în 
spate. 


Titus se aşeză pe soclul statuii lui Ovidiu, fără 
să ţină seama că era ud, îşi luă obrazul în mâini, 
strângând tare, ca să nu plângă; lacrimile ar fi fost 
mult prea puţin, îngrozitor de puţin pentru o 
asemenea clipă. Işi reveni, trebuia să nu se mai 
gândească în urmă, mai ales acum, când avea de 
făcut acte hotărâtoare; ajuns pe un pământ liber 
putea să se jeluiască lumii. Aşa şi trebuia să facă, 
să se dezvăluie. 

Povestesc eu în locul lui. Au fost suferinţe 
multe şi mai mari, nu voi uita de ele dar drama lui 
Titus mă doare altfel decât celelalte, fiindcă am 
cunoscut-o şi am trăit-o alături de el, ca pe propria 
mea pătimire. 

Se ridică, îşi continuă drumul; ciudat, simţea 
rucsacul la fel de greu, dar nu-i mai rupea 
spinarea; se născuse în el o forţă. Nu i se întâmpla 
prima oară, trecea prin momente de deznădejde şi 
ele trezeau în el o îmbărbătare îndârjită. 

Ajunse pe esplanadă; marea era vânătă şi 
parcă fulgii uzi, veniţi de sus, o făceau să sufere 
mai mult decât suferea pământul. 

Pe terasa cazinoului se vedeau soldaţi ruşi cu 
pelerine de ploaie. «De ce nu am eu o mitralieră?» 
se gândea Titus. Acolo dansase de multe ori cu 
fete cunoscute sau necunoscute. Până ce venise 
Alga, răsărită parcă din spuma mării, şi le 
alungase pe toate din amintire. Numai pe ea nu 
putea s-o alunge nimic. lar îi veni să urle. In locul 
pe unde forfoteau acum soldaţii ruşi, odată se 


jucaseră copiii, Mircea şi Arborel. În port urlă din 
nou o sirenă. 

Se întoarse în centru, apoi merse mai departe, 
pe strada din lungul mării, până la bulevardul care 
ducea la Mamaia. In copilăria lui pe bulevard 
trecea trenul. Nu existau tramvaie; doar câteva 
automobile şi mai ales trăsuri cu clopot la piciorul 
birjarului, birjari turci, se înţelege; sau tătari; 
greu să-i deosebeşti pe unii de alţii. 

Acum bulevardul se numea Lenin. Ce legătură 
aveau Lenin şi Stalin cu oraşul Constanţa? 

Se făcuse abia ora trei. Reveni în centru şi 
intră într-un cinematograf, la întâmplare. Pe tăblia 
de lemn a scaunului se simţi ud până la piele. În 
lumina proiectorului se vedea câte un om, ici-colo; 
pe rândul lui, nici unul. Stătea cu rucsacul în 
braţe; sub scaun cădeau picături de apă. 

Pe ecran se vedea un castel, în plin soare, cu 
ronduri de flori, cu peluze; şi cu veselie. Era o 
petrecere, poate o nuntă, sau o logodnă. Actorul 
care îl juca pe mire, sau pe logodnic, se numea 
Andre Luget, un june-prim cam bătrâior, împlinit 
bine la trup, cu părul împuţinat, foarte lins. Dar 
zâmbea, sigur pe el şi satisfăcut. Il iubea o fată 
frumoasă, o copilă, parcă prinţesă, în rochie albă 
de dantelă. Îi sărea de gât, îl giugiulea şi lui Titus 
îi era greață, îi venea să le spună: «Duceţi-vă 
dracului!» 

Aţipise pe nesimţite, când se trezi, cu ochii la 
ceasul de la mână, filmul se terminase, ardea o 


lumină chioară şi nu mai venea nimeni, nici măcar 
o plasatoare, să-l poftească afară; sala goală se 
potrivea cu starea lui de spirit: totul era gol şi 
jalnic. Abia la ieşire întâlni câţiva oameni care 
veneau la film, fără tragere de inimă. 

La cofetăria «Curcan» ajunse la şase fără un 
sfert, înăuntru părea mai frig ca afară; şi aici, ca 
la cinematograf, ardea un bec slab, într-o lustră cu 
două braţe, şi nu era nimeni, decât o vânzătoare, 
în spatele galantarului; arăta nu plictisită, ci 
amărâtă, şi era infinit mai umană decât tânăra 
mireasă, prinţesa de la castelul scăldat în lumină. 

Mâncă în silă o prăjitură împodobită cu moţuri 
de cremă, cu gust de vaselină; îi era foame. Se 
simţea atât de sleit de gânduri, de încordare, încât 
aţipi cu linguriţa în mână. Il trezi clopoţelul 
atârnat deasupra uşii. În prima clipă nu-l 
recunoscu pe Honoriu, îl privi buimac cum se 
apropia, cu mâinile întinse, cu un zâmbet întins pe 
toată faţa. 

Era tânăr, înalt, vânjos, cu faţa încă arsă de 
soare, cu fruntea încreţită mărunt, cu mâini mari, 
puternice şi braţe ciolănoase; jovial, totdeauna 
gata să râdă, părând nepăsător la necazuri; 
tovărăşia lui dădea oricui încredere în sine însuşi 
şi în viaţă, fie ea oricât de amară. Descindea 
dintr-o familie veche, transilvăneană, un strămoş 
al lui făcuse închisoare la Budapesta, pentru 
Memorandum. Ar fi vrut să plece cu circul - era 
bun pentru acrobație - sau să se facă marinar, să 


cutreiere mările. Vreo doi ani după ce terminase 
liceul umblase prin ţară; căutându-şi o meserie, 
trecuse prin multe dar nu se oprise la nici una; 
ultima oară se califica strungar la uzina Voina, din 
Braşov, când într-o zi intră în conflict cu maistrul, 
fiindcă refuzase să mai măture seara, atelierul. 
Veni inginerul, refuză în continuare; atunci îl 
dădură afară şi el merse să se înscrie drept la 
Politehnica din Timişoara, de unde, după cinci ani 
ieşi inginer electromecanic, şi nu se angaja în altă 
parte decât tot la uzinele Voina. Aici urcă repede 
treaptă după treaptă, până ce ajunse şeful celui 
care îl concediase; atunci îşi dădu demisia şi se 
apucă de altă treabă. 

În război era comandant de baterie, într-un 
regiment de artilerie, în acelaşi divizion cu Titus, 
care comanda şi el o baterie, amândoi locotenenţi 
de rezervă, făcuseră şcoala de ofiţeri de rezervă 
împreună. Cu totul diferiţi unul de altul şi ca 
înfăţişare, şi ca fire, legaseră o prietenie strânsă, 
care ar fi părut inexplicabilă, şi se datora tocmai 
admiraţiei unuia pentru firea celuilalt. Căci, spre 
deosebire de Honoriu, Titus avea o structură mai 
delicată în toate privinţele, cu altfel de mâini şi de 
braţe, atras de matematici nu într-un scop practic 
ci pentru a se apropia de filosofie, dar în alt mod 
decât Odor, care visa să revoluţioneze gândirea 
omenească; Titus nu voia decât s-o înţeleagă. Apoi 
era sensibil la muzică, desigur moştenire de la 
Alexandrina, şi la lectură, ca toţi din familie, în 


afară de Toma şi de Tiberiu. Honoriu citea numai 
cărţi de aventuri, avea dispreţ pentru celelalte, iar 
în muzică, dincolo de cea folclorică, nu-i plăcea 
decât tangoul argentinian, în momentele lui de 
langoare. 

Când se întâlniră, în seara aceea de decembrie 
cu lapoviţă, Titus simţea că se află într-un moment 
determinant al vieţii, o răscruce esenţială, între 
existentă şi moarte; iar Honoriu, care îi strângea 
mâinile şi i le zgâlţâia cu o energie brutală - fără 
să-şi dea seama ce greu o suportă celălalt - părea 
că venise să-l ia la o petrecere. Deşi fără mănuşi şi 
ude de zăpadă, mâinile lui erau fierbinţi. 

—Haidem! spuse, apucând rucsacul lui Titus, 
ca pe o bocceluţă. 

Afară însă deveni grav, mergea repede, fără o 
vorbă şi din când în când arunca pe furiş o privire 
în urmă, să vadă dacă nu se tine cineva după ei: 
când ai puţin exerciţiu şi eşti avizat, e uşor să 
distingi între trecători pe unul care te urmăreşte; 
erau trecători putini, şi toţi mergeau cu capul în 
piept, preocupaţi de grijile lor. Nu-i urmărea 
nimeni. 

La poştă Honoriu se uită la ceasul din turn: 
arăta şase şi cinci minute. La şase începeau să 
iasă muncitorii din port, docherii, cei de la 
silozuri, de la şantierul mare, de la uzina electrică. 

În câteva minute ajunseră la gară, să ia cele 
două rucsacuri; gara pe atunci era în centrul 
oraşului, de acolo până la poarta de vest a portului 


nu mai aveau de mers decât cinci sute de metri. 
Aveau de coborât o scară largă, de piatră, cu 
terase spaţioase din zece în zece trepte. Din jos 
veneau şiruri de muncitori, cei mai mulţi în 
pufoaice vătuite, cu prea puţină răspândire până 
la venirea ruşilor. Era o modă care drept vorbind 
nu făcea rău nimănui; Honoriu socotea că era 
adoptată din spirit de imitație. «Din slugărnicie!» 
spunea Titus. 

La ultima terasă, înainte de poartă, îşi luară 
un mers legănat, de oameni cu votca în nas şi 
începură să vorbească ruseşte, câteva cuvinte, 
învăţate în Rusia. Cine cunoştea limba şi-ar fi dat 
seama că n-aveau nici o noimă. Honoriu pronunţa 
într-una un cuvânt de ruşine, iar Titus îi 
răspundea, timid şi ruşinat de teatrul pe care erau 
nevoiţi să-l joace: «Nicevo, nicevo! Şto? Haraşo!» 

Paznicii nu le dădură nici o atenţie şi merseră 
legănat înainte, până se pierdură între vagoanele 
de cale ferată. Erau mulţi ruşi în port şi nimeni nu 
le cerea legitimaţia. De altfel, în anul acela paza 
nu era încă foarte severă. Cu un an înainte se 
intra aproape liber, spuneai numai unde mergi. 
Titus ştia, cu o vară în urmă îşi petrecuse 
concediul pe barcazul lui Honoriu; atunci n-avea 
de gând să fugă, nu îşi pierduse toate speranţele, 
comunicatul de la Yalta, înşelător, lăsa să se 
întrevadă normalizarea vieţii, pe baze 
democratice. Şi Honoriu,  nutrind aceeaşi 
speranţă, aştepta să obţină aprobarea de liberă 


navigaţie, să transporte grupuri de evrei în 
Palestina. Doritori se găseau destui, treaba însă 
nu era uşoară, comporta riscuri, trebuia să fie 
cumpărată sau  înşelată paza turcească a 
strâmtorilor, iar la sfârşit debarcarea se făcea pe 
furiş: marfă de contrabandă. 

Merseră printre liniile de cale ferată, până 
dincolo de silozuri, depăşiră bazinul de cherestea, 
unde, la lumina lampadarelor înalte, un cargobot 
rusesc golea stivele de scândură, brad, stejar, fag, 
aliniate în faţă. Sigur că navlul îl plătea Banca 
naţională; după convenția de armistițiu, 
cheresteaua, ca toate celelalte produse, ar fi 
trebuit transportată cu vapoarele noastre, care 
însă erau scufundate sau capturate. 

Barcazul era amarat la ultimul chei, de unde 
se vedeau, nu departe, cele două faruri, roşu şi 
verde, de la intrarea în port. 

Eu, unul, cunoşteam locul şi dacă aş fi fost 
acolo aş fi simţit multă emotie, alta decât Titus, o 
duioşie; la acelaşi chei, dar mai spre fundul 
bazinului era locul lui «Arhimede», vasul de 
salvare al lui Panainte Becheru, unde veneam ca 
la mine acasă, în vacantele din copilărie. Panainte 
era fratele AMarisei, în a cărui casă cu pretenţii 
de palat, fusesem oaspete vară de vară. Trecuseră 
şapte ani de când numeroasa familie a AMarisei, 
aproape întreagă, fugise cu «Arhimede» spre o 
destinaţie necunoscută, de teama vremurilor 
tulburi care începuseră. Ştiam că «Arhimede» se 


scufundase în Mediterana, lovindu-se de o mină, 
dar fusese numai un zvon, familia AMarisei avea 
să piară abia patru ani mai târziu, în 1949, dar tot 
în împrejurări tragice. 

Puntea era mai jos decât cheiul, coborai pe o 
schelă abia înclinată. Barcazul lui Honoriu măsura 
numai vreo douăzeci de metri lungime, cinci în 
lăţime şi avea cincizeci de tone, capacitate de 
încărcare. Era un vas cabotier de lemn, cu forme 
tipice pentru marea Egee, putea să navigheze 
printre insule, chiar şi în Mediterana, pe lângă 
coaste. Mergea cu motor la nevoie, dar mai mult 
cu pânze, avea două catarge şi  velatură 
modernizată; trei oameni îndemânatici îl puteau 
manevra cu uşurinţă. Honoriu îşi vânduse casa 
părintească şi cumpărase barcazul de la un 
căpitan; acesta se chivernisise şi luase în loc, nici 
mai mult, nici mai puţin decât un cargobot de zece 
mii de tone, un «Liberty» din imensa flotă 
americană care transportase trupe, material de 
război şi alimente, peste Atlantic. Rămase fără 
întrebuințare, vapoarele se vindeau ieftin acum. 
Istoria acelui mic proprietar de cabotier nu mă 
interesează, dar dacă aş scrie-o aş face o carte de 
senzaţie, căci, dintr-un om obscur cum era la 
sfârşitul războiului, în cinci sau şase ani avea să 
devină unul din cei mai mari, dacă nu cel mai 
mare armator din lume. 

Barcazul se numea «Hercule»; lui Honoriu 
numele nu i se părea ridicol; i-l păstră, fiindcă el, 


unul, se simţea capabil de fapte herculeene. 
Lapoviţa se transformase într-o ploaie 
măruntă şi sâcâitoare. Pe puntea barcazului nu 
era nimeni; pe un spirai, la pupa, în spatele 
cabinei de comandă, ca o simplă gheretă, se vedea 
lumină. Honoriu îl conduse pe Titus în cabina de la 
prova, pe care acesta o cunoştea prea bine, 
locuise în ea o vară întreagă. În dimensiuni mai 
mici, semăna aproape întru totul cu cabina lui 
Panainte, de pe «Arhimede». Pe un tambuchi 
scund, de lângă ancoră, se cobora întâi într-o 
bucătărie de doi metri, transformată acum în 
cameră de toaletă; bucătăria se mutase în magazia 
din mijlocul barcazului, rămasă deocamdată fără 
întrebuințare. Cele patruzeci de paturi suprapuse 
pregătite pentru emigranţi stăteau degeaba, doar 
patru din ele erau ocupate de oamenii din echipaj, 
care altminteri ar fi dormit în camera motorului. 
La prova, din fosta bucătărie se intra în cabina 
proprietarului, cu câte două paturi suprapuse în 
borduri şi cu o masă fixă la peretele dinspre 
magazie. În spatiile libere de la capul patului erau 
dulapuri de haine şi rufărie; totul de lemn, modest 
şi simplu, nu însă inconfortabil. Lumina venea pe 
un spirai de deasupra, pe unde e adevărat că nu 
se vedea decât cerul; dar cerul are de spus atâtea! 
În vacanta petrecută aici Titus se simţise foarte 
bine, adesea se gândea că ar fi putut să trăiască 
aşa vreme îndelungată, fără să tânjească după o 
locuinţă mai bună; şi apoi totul era inedit, 


începând cu clipocitul valurilor, pe care le auzea 
lovind în bordaje, la două palme de locul unde 
stătea cu capul pe pernă. 

După o zi întreagă petrecută sub lapoviţă, în 
frig şi umezeală, în cabină era o atmosferă 
plăcută, surprinzătoare. Deasupra mesei, agăţat în 
peretele din faţă, peste o protecţie de azbest, 
ardea un mic radiator electric, suficient pentru 
cubajul cabinei. 

— De unde ai curent? întrebă mirat Titus, 
remarcând radiatorul datorită căruia atmosfera 
cabinei era atât de plăcută. 

Curent electric luau de la stâlpul de pe chei, 
două ştăngi lungi cu cârlig, bine izolate la bază şi 
continuate de un cablu bifilar se agăţau de firele 
reţelei aeriene. In acest loc nu avea cine trece; 
cablul traversa cheiul ca să ajungă la barcaz, şi 
fusese protejat de o scândură, ca să nu-l ia cineva 
în picioare. Nu era furt de electricitate, instalaţia 
se făcuse cu aprobarea uzinei şi-acum plăteau un 
consum estimativ, pauşal cum se spune; procedeul 
e folosit în multe locuri unde lipsesc contoarele. 
Cu o vară în urmă «Hercule» nu se bucurase de 
asemenea înlesnire; în loc de bec electric ardea o 
lampă cu petrol, şi de radiator bineînţeles nu era 
nevoie. 

Din obişnuinţă, Titus se apropie de patul din 
stânga, unde mai dormise. 

— Ia-l pe cel de deasupra, îl povăţui Honoriu. 
Sus e mai cald. 


Al doilea obiect remarcat de Titus, după 
radiator, fu un pistol agăţat în perete, la căpătâiul 
patului. Era o armă cu aspect redutabil, nu-i 
cunoştea marca, deşi în armată avusese mai multe 
tipuri de pistoale şi revolvere. (Spre a se spulbera 
confuzia care se face între unul şi altul, chiar de 
oameni datori să ştie, revolverul nu poate trage 
decât foc cu foc, pe când pistolul este o armă 
automată.) 

— Pentru orice eventualitate, răspunse 
Honoriu, la privirea întrebătoare a lui Titus. 

— Şi trebuie ţinut la vedere? 

— Nu are importantă; aici nu intră nimeni. Şi 
dacă ar intra cineva, nu trebuie să mai iasă. 

Titus simţi un fior coborându-i pe şira spinării. 
Dar se stăpâni, ştia că existau riscuri şi le 
acceptase. 

O umbră se ivi deasupra spiraiului, se auzi 
glasul unui om, pe cât de voios, pe atât de sigur pe 
sine: 

— V-am simţit, dar ştiam că sunteți 
dumneavoastră, v-am recunoscut paşii. Să nu 
credeţi că dormeam cu urechile astupate. 

— Am toată încrederea. Aşteptaţi-mă, vin 
îndată. Pe urmă Honoriu, cu zâmbetul lui întipărit 
parcă în muşchii feţei, se adresă lui Titus: 

— Până îţi aranjezi lucrurile, mă duc să văd ce 
avem de mâncare. Pe urmă o să chem aici tot 
echipajul, îi cunoşti, sunt cei de rândul trecut, 
n-am schimbat pe nimeni, îi socotesc fraţii mei de 


arme. 

Când Honoriu se întoarse, Titus simţi prin uşă 
mirosul ademenitor al fripturii; era muşchi de 
porc, înăbuşit, cu cartofi la cuptor şi cu salată de 
varză acră. Mâncă totul, cu poftă, deşi i se părea 
că nu-i este foame. Nu mâncase nimic toată ziua, 
în afară de prăjitura aproape necomestibilă. 
Honoriu deschise uşile chesonului de sub pat; 
spaţiul era plin de sticle culcate, mai mult de o 
sută, rachiuri şi vinuri. 

— Avem provizii pentru două luni, spuse; doi 
saci de cartofi, un butoi de varză acră, cutii cu 
carne conservată, peste două sute de kilograme, 
să ne ajungă până om câştiga bani să cumpărăm 
carne proaspătă. 

Pe deasupra, în magazia cu paturile ovreilor 
mai aveau legume proaspete, morcovi, ţelină, 
păstârnac, puse în lădiţe cu nisip umed, să nu se 
usuce. Apoi mere şi pere, primele putând să 
dureze până primăvara. Şi chiar struguri, ciorchini 
aleşi, agăţaţi de traversele punţii. 

După două pahare de vin roşu Titus se 
încălzise, îi crescuse curajul, nu se îndoia că 
evadarea lor o să reuşească. Privea pistolul de la 
capul patului, care îi mărea încrederea în sine şi în 
soartă. Aveau să reuşească, fiindcă omul are 
dreptul la libertate, dacă doreşte cu adevărat s-o 
aibă şi este pregătit să-i plătească preţul. 

— Trebuie să aşteptăm o furtună de la nord, 
spunea Honoriu. Oricât ar fi de riscantă, scăpăm 


în schimb de urmărire. Nici un vas din câte sunt în 
port n-ar putea să ne ajungă, şi mai ales, n-ar 
putea să ne găsească. Şi chiar de ne-ar găsi, cum 
să ne abordeze pe o mare montată? Singura 
noastră grijă rămâne să nimerim gura Bosforului; 
nu este uşor cu furtuna din spate... 

După ce terminară masa, Titus reîntâlni 
echipajul, cei patru oameni care intrară în cabină 
având toţi zâmbetul lui Honoriu; până la un punct 
îi semănau şi fizic, păreau fraţi buni, nu doar fraţi 
de cruce. Cum el nu avea încă nici un brevet de 
marinar, îi trebuiau oameni de meserie şi în 
primul rând un comandant; pentru un asemenea 
barcaz regulamentul prevedea cel puţin un 
căpitan de cabotaj, al cărui brevet îi îngăduia să 
comande vase de tonaj mic, care navighează pe 
lângă coastă. 

Il găsise odată cu barcazul; îl chema State, 
poate la origine numele lui să fi fost Staţi, o 
moştenire grecească. Dar era român, cel puţin de 
câteva generaţii. Avea treizeci de ani, îşi făcuse 
stagiul militar la marină, pe nava şcoală «Mircea», 
se eliberase cu gradul de maistru timonier, apoi 
venise războiul şi fusese repartizat la mica flotilă 
de submarine. N-aveam de unde să-l cunosc, dar, 
luându-mă după nume, ştiam că fusese pe acelaşi 
submarin cu Alion, la care am găsit lista 
echipajului. Indurase deci acel bombardament 
terifiant de patru ore, când nimeni nu mai spera 
că au să iasă la suprafaţă. Un om trecut prin 


asemenea încercare, dacă nu-şi pierde minţile, 
poate merge fără frică până în fundul iadului. 
State nu avea familie, nici avere; odată 
demobilizat se  îmbarcase pe «Hercule», ca 
timonier, şi în şase luni îşi luase brevetul de 
comandant, prima treaptă. Armatorul îi dăduse 
comanda barcazului; de altminteri el îl îndemnase 
să înveţe şi să se prezinte la examen. Nu există 
dovadă mai bună că State era un om de nădejde. 

Următorii trei erau cam de aceeaşi vârstă, toţi 
făcuseră armata la marină, pe nava şcoală, îi lega 
o camaraderie veche. Nici unul nu se gândea să se 
întoarcă la viaţa dinainte de armată, voiau să fie 
marinari şi, cu toate că ar fi putut să se îmbarce 
pe vapoarele americane venite cu ajutoare pentru 
populaţie, îl urmaseră pe State. 

Rudolf Schmeltzer, un şvab de la Timişoara 
era mecanic de marină. (Nimeni nu putea să-i 
pronunţe numele de familie corect, în gând ştiau 
cum îl cheamă, dar îi spuneau Rudi). Era un blond 
pistruiat, cu părul ca paiul; fără să fie oacheş ca 
ei, semăna într-un fel cu ceilalţi, în primul rând 
prin statură şi prin zâmbetul de pe faţă; nu se 
încrunta niciodată, nici când avea vreo 
nemulţumire, rar de altfel, fiindcă nu punea 
necazurile la inimă. 

Al treilea, Comănescu, moldovean de pe valea 
Trotuşului, era ungător, denumire veche pentru 
ajutorii mecanicului, păstrată de pe vremea 
maşinilor cu aburi, care altminteri existau încă. 


Deşi de origine modestă, fiu de pădurar, se lăuda 
că locul pe care se afla oraşul Comăneşti fusese al 
lor odată, de unde îşi luase şi numele. Când 
ceilalţi îşi arătau îndoiala, nu se supăra, spunea că 
are acasă hrisoave şi odată le va aduce, să facă 
dovada. lar dacă păreau convinşi, îi lua în 
batjocură: «Ce, sunteţi aşa de proşti să mă 
credeţi?» Nu era un mitoman, ci mai degrabă un 
ghiduş - o dovedise şi în alte ocazii; oricum, 
rămânea omul cel mai vesel din tot echipajul. li 
scurtau numele spunându-i Coman, şi îl porecleau 
Păcală. 

Al patrulea, cu funcţia de timonier, se numea 
Petre Ispirescu, fără nici o legătură cu autorul 
basmelor. Provenea dintr-o familie de magistrati, 
de la Buzău; după terminarea liceului îl 
trimiseseră, fireşte, la facultatea de drept de la 
Bucureşti, pe care o părăsi înainte de deschiderea 
cursurilor ca să se ducă voluntar la armată şi 
astfel fu repartizat la marină. Nu-şi clarifică titlul 
de student ca să beneficieze de termen redus; făcu 
armata trei ani, ca marinarii de rând; avea 
pasiune, visa călătorii pe mare, să descopere 
pământuri noi, convins că geografia nu le 
cunoaşte; viaţa severă de pe nava şcoală, efortul 
fizic, primejdia, urcatul acrobatic în arboradă, le 
trăia cu deliciu. Acasă se justifică simplu: «înainte 
de a studia dreptul, vreau să cunosc viaţa; pentru 
un jurist e mai necesar decât pentru oricine». 
După război se întoarse la facultate, urmă un an, 


1945—1946, dar atmosfera politică, insistența 
propagandei comuniste, enunţarea luptei de clasă 
care încălca principiile dreptului nevoit să-l înveţe, 
îl făcură să renunţe şi să caute un mijloc de 
evadare; până atunci se mai putea trece uşor 
peste graniţă, fie prin Ungaria, fie prin portul 
Constanţa, dar lui nu-i era de ajuns să treacă, 
trebuia să-şi facă totodată şi un rost, să-şi poată 
câştiga viaţa. Aşa ajunse să-l caute pe State, 
vechiul lui camarad de armată, tocmai în clipa 
când acesta devenea angajatul lui Honoriu, care 
cumpărase barcazul «Hercule» şi îşi completa 
echipajul. Dar din anul acela plecarea deveni 
imposibilă. Timonierul acceptă cu entuziasm ideea 
evadării, în care vedea un examen suprem de 
bărbăţie. Şi la aspiraţiile lui, nimic nu se potrivea 
mai bine. Apoi, fără să ştie, era în el o disperare. 
Ca în toţi ceilalţi. 


2 


Dintre copiii domnului Alcibiade cel mai puţin 
i-am cunoscut pe Tadeu şi pe Titus, care poate de 
aceea intră ultimii în povestire. 

Pe Titus, prima oară l-am văzut mai 
îndeaproape la bombardamentul din 1943, când 
am stat împreună în adăpostul din pivniţa casei 
mari, cumpărată de Cornelia cu gândul să strângă 
acolo pe toţi urmaşii domnului Alcibiade, să refacă 
o familie atât de destrămată. Aşa este, n-am 
cunoscut o altă familie pe care vântul s-o fi 
răspândit în toate părţile, cu atâta înverşunare. 
Dar nici înverşunarea Corneliei nu era mai mică, 
în strădania ei de a-i strânge din nou în jurul 
mamei lor, Alexandrina. 

Atâta ştiam despre Titus în ziua când şi-a 
dovedit admirabil sângele rece în timpul 
bombardamentului: că venea de pe front, în 
concediu de convalescenţă, după ce fusese rănit a 
doua oară. El şi Tadeu, erau matematicieni, 
amândoi şefi de lucrări, primul din ei la facultatea 
din Cluj, al doilea la Iaşi, unde se şi însurase. Avea 
doi copii mici, amândoi băieţi, dar nu ţin minte 
dacă i-am văzut, după cum nu ştiu dacă am 
cunoscut-o pe nevasta lui, Alga; mai degrabă cred 
că nu, mai ales că numele ei, atât de neobişnuit, 
mă incitase şi continuă să mă incite şi astăzi, când 
Alga nu mai e de mult printre noi. Poate cineva 
mi-a vorbit de ea şi mi-a descris-o, poate am 


văzut-o într-o fotografie. Ciudat este că o am vie în 
minte, ca şi cum ne-am fi petrecut mult timp 
împreună. Dar nu cred că o descriere sau o 
imagine fotografică m-ar fi dus atât de departe. 
Imi închipui că imaginea ei s-a format atât de 
puternic şi a rămas atât de stăruitor în memoria 
mea, datorită numelui, Alga, care mă urmăreşte şi 
astăzi şi mă face s-o văd în faţa ochilor: o fiinţă 
fragilă şi palidă, visătoare, cu fruntea boltită, cu 
ochii de un gri albastru, privind mereu în zare, 
mlădioasă ca trestia, cu piciorul mic, păşind parcă 
în vârfuri pe clapele pianului şi lăsând în urma ei 
muzică. O femeie-vis, ca Annabel Lee. Greu pot să 
mi-o închipui iubită trupeşte, cei doi copii îmi par 
a fi venit pe lume aduşi de îngeri, scutind-o pe ea 
de grotescul facerii, cu durerile ei insuportabile, 
această groaznică nedreptate sau greşeală a 
naturii. 

Ce distantă enormă între pătimaşa Despina, 
soţia lui Teofil, un vulcan stins în aparentă, care 
când se trezea distrugea totul în jur, şi în primul 
rând pe ea însăşi. Dar şi Teofil, cu firea lui blajină, 
echilibrată şi potolită, putea să devină vulcanic la 
chemarea ei fără frâie. (M-am mai întrebat şi 
altădată de ce două cuvinte, decalcate unul lângă 
celălalt, fără frâu şi desfrânare, n-ar fi sinonime?) 

In 1944, după ce casa Corneliei fusese 
bombardată, Alga şi copiii, refugiaţi de la Iaşi, îşi 
găsiseră adăpost, în satul în care am copilărit şi 
unde părinţii mei fuseseră vecini cu domnul 


Alcibiade. Tot acolo se afla Alexandrina, apoi 
venise şi Odor. Tiberiu era încă la spitalul de boli 
nervoase, cu minţile rătăcite de la 
bombardamente; avea să iasă abia toamna, când 
comuniştii, sub pavăza ruşilor se agitau să pună 
mâna pe putere. 

Nu fusese uşor la venirea ruşilor; săptămâni în 
şir Alga stătuse închisă în casă şi când se apropia 
o primejdie, se ascundea în pivniţă, la fel cum 
făcea şi Alexandrina, cu toate că nu mai era 
tânără. Aşa făceau toate fetele, şi toate femeile, în 
afară de cele care căutau pe dracu. Altele, 
neştiutoare sau nesocotite, o păţeau, se pomeneau 
aruncate în tufişuri sau în şanţul drumului, şi 
ţinute de doi, sau trei, în vreme ce altul le ridica 
fustele, cu multă silnicie, în ţipete, bocete şi 
ruşine. Pe urmă primejdia se îndepărtase, dar 
putea oricând să apară alta; nimeni nu era în 
siguranţă. 

În vara anului următor războiul se terminase, 
armata noastră se înapoia din Cehoslovacia, din 
Ungaria. Trebuia să vină şi Titus, de la o zi la alta; 
trimisese carte poştală. Intors din Rusia, unde 
scăpase ca prin urechile acului să nu cadă 
prizonier ca atâţia alţii, regimentul lui luptase în 
apus şi ajunsese până în munţii Tatra. In fiecare zi 
treceau convoaie de soldaţi coborând de la munte, 
care pe jos, care în căruţe cu coviltir. Cu ce 
putuse merge la război biata noastră armată! Se 
înapoiau şi ruşii, din Germania, unde rămânea 


numai armata de ocupaţie, destulă să poată 
împânzi locurile. Convoaiele lor veneau din urmă, 
în camioane, şi le depăşeau pe ale noastre. Îşi 
făceau semne de prietenie, luptaseră împreună, 
dar rămânea o deosebire între unii şi alţii. Cine 
putea să uite că ai noştri fuseseră până în cotul 
Donului? Cei de la Stalingrad acolo rămăseseră. 

Într-o zi însorită, când convoaiele coborau de 
la munte, Alga cu copiii erau la gârlă - gârla mea. 
Acolo învăţasem să înot şi să fac în mâlul de pe 
mal femei goale, gândindu-mă cu frică la cele 
adevărate, căci n-aveam vârsta ce-ţi dă dreptul la 
ele. 

Acolo stătea Alga, ghemuită pe nisip, s-o bată 
soarele, dar nu dezbrăcată, că nu i se vedeau nici 
braţele, sub mâneca bluzei, nici picioarele, mai 
sus de gleznă. 

Un camion trecea pe pod; soldaţii chiuiau şi îşi 
fluturau bonetele în aer; era prea frumos afară, 
prea frumos că se terminase războiul şi de la o zi 
la alta i se întorcea bărbatul, să nu se simtă 
fericită, de aceea le răspunse celor din camion 
făcând un gest cu braţul. Atât, şi nu terminase 
gestul, când trei soldaţi se năpustiră peste ea, şi o 
traseră în tufişurile de răchită. Copiii o luară la 
fugă spre casă, înnebuniţi de spaimă, dar erau 
prea mici să poată ajunge, cinci ani unul, celălalt 
abia trei; căzură într-o groapă unde îi găsiră nişte 
flăcăiandri. 

Trupul Algăi îl găsiră a doua zi, mai la vale, 


oprit pe un prag de pietriş; gârla era scăzută, nu 
plouase de multă vreme. Nu i se făcu autopsia, 
n-avea cine, dar semnele agresiunii erau vizibile. 
Nu s-a ştiut dacă o aruncaseră în gârlă, sau se 
aruncase singură, de ruşine. Nu se făcu nici o 
anchetă, jandarmul ridică din umeri, asemenea 
fapte erau obişnuite, nici nu se afla de toate. Apoi 
multe femei şi chiar fete, dacă stăteau supuse 
scăpau cu viaţă, îşi lăsau fusta jos şi se întorceau 
acasă, tăinuind batjocura. Se întâmplă în toate 
războaiele, se întâmplă şi-n timp de pace, dar nu 
toţi oamenii uită, nu toţi iartă. Fac parte dintre 
aceştia din urmă. 


Câteva zile mai târziu se întoarse şi Titus, dar 
pe un drum paralel, pe valea Prahovei, şi nu pe 
jos, ci cu trenul, de aceea întârziase, nu mai erau 
destui cai să tragă tunurile; infanteriştii, în 
schimb, mergeau pe jos, în urma căruţelor. 
Honoriu, prietenul şi camaradul de regiment al lui 
Titus, rănit mai grav, fusese evacuat cu o 
săptămână mai înainte şi era internat în spitalul 
de la Cotroceni, pe malul Dâmboviţei, unde un 
timp Despina fusese soră de caritate. 

Intrat în ţară, deşi apele erau tulburi, Titus 
nu-şi făcea griji în privinţa viitorului. Existau 
asigurări că ruşii nu se vor amesteca în politica 
ţării, nu îşi vor impune sistemul, doar îşi vor lua 


despăgubirile de război, fixate la Moscova în ziua 
de 12 septembrie 1944, fără discuţie şi fără să 
tină seama cât plătisem luptând alături de ei. Ca 
mulţi alţii, Titus nu ştia ce-o să urmeze în 
realitate; avea încredere în declaraţia lui Churchill 
pe care o auzisem şi eu la radio Londra; primul 
ministru britanic, şi adevăratul suflet al războiului, 
ne sfătuia să ne înţelegem cu ruşii, căci ne oferă 
condiţii generoase de pace. Ne-am înţeles, şi a 
urmat ce se ştie. Stalin i-a conferit Regelui nostru 
cea mai mare decorație de război rusească, 
Ordinul Victoria, al cincilea atribuit până atunci 
cuiva, pentru merite excepţionale. Comuniştii 
păreau consternaţi, făceau feţe-feţe: «L-a uns 
Rege pe toată viaţa!» Cei care îl cunoşteau mai 
bine pe Stalin zâmbeau pe sub mustață cum 
zâmbiseră şi în august 1939, când ruşii semnau 
stupefiantul pact de neagresiune cu Germania lui 
Hitler. 


M-am gândit mult înainte de a povesti drama 
lui Titus. Când se întorcea de pe front, după ce 
participase la două războaie aflate în contradicţie 
unul cu altul - de-ar fi putut să zgâlţâie rău 
conştiinţa unui om nepriceput la politica lumii, 
incapabil să-şi explice raţiunea lor altfel decât prin 
distrugeri şi prin suferinţele impuse oamenilor - 
era el oare atât de lezat sufleteşte că nu mai 


simţea bucuria de a trăi şi a îndepărta ruinele? 
Nu, nicidecum, venea plin de speranţe. Avea, 
înainte de toate o familie a lui, fondată de el, în 
afară de cea căreia aparţinea prin naştere. 
Nucleul acestei noi familii nu socotea că ar fi el, ci 
Alga. Nu o căutase, i-o scosese în cale providenţa, 
şi nimic nu-i dezminţea originea, era o fiinţă 
providenţială. Lăsând la o parte frumuseţea ei, 
parcă imponderabilă, de femeie-vis cum am spus 
mai înainte, Alga avea şi inspira forţa eternității. 
Titus simţea sau ştia că va supravieţui prin ea şi 
prin copiii pe care îi născuse ca să populeze 
pământul cu o omenire nouă. Nu era un gând 
mistic ci o credinţă bazată pe spiritul lui 
matematic. Pământul chinuit de război, de lagăre, 
de crematorii, trebuia să se repopuleze cu o lume 
nepângărită. Or fi fost milioane de femei în lume 
chemate la acest act de răscumpărare; modelul lor 
rămânea Alga. 

Din câte am văzut până astăzi, nimic nu mi se 
pare mai greu, mai imposibil, mai neuman de 
povestit decât impactul lui cu realitatea. El îmi 
apare ca un om forţat de fluide monstruoase să 
stea drept, în picioare, imobilizat între două şine 
de cale ferată, în faţa unei locomotive năpustite 
asupra lui cu toată viteza; nu ca să-l pulverizeze, 
ci doar să-l izbească apoi să dispară, lăsându-l în 
viaţă, dar lovit de moarte. 

Primul drum îl făcu la Cornelia, unde trebuia 
să se fi retras şi Alga cu copiii, până atunci 


refugiaţi în satul nostru. Cea mai mârşavă faptă a 
soartei, fu ca vestea să i-o dea Tiberiu; deşi întors 
de zece luni de la casa de sănătate, poate încă nu 
era în toate minţile, altfel, oricât îl ştiam de 
ticălos, nu-mi explic atâta monstruozitate. După 
ororile războiului, care spulberaseră morala şi 
idealurile oamenilor, soarta mijloci ca primul om 
întâlnit de Titus când intră în casa Corneliei, să fie 
Tiberiu. 

— Nu-i aici, spuse el, cu un rânjet. Du-te şi 
caut-o la cimitir, mormântul e proaspăt. 

Apoi adăugă cu seninătate: 

— Dar să ştii că înainte de moarte a avut parte 
şi de bucurie; se pare că au fost trei, unul după 
altul. 

Titus puse mâna pe tocul revolverului, atârnat 
de centiron; era în uniformă, prăfuit, neras, 
nespălat, cum venise de la drum şi de la război. 
Dar nu scoase revolverul, un alt impuls îl anulă pe 
acela de a trage; se năpusti pe uşă, afară, înainte 
să vină cineva de-ai casei. 

Era casa mare, bombardată cu un an înainte, 
la 5 aprilie; Cornelia refăcuse doar două odăi, pe 
vechea temelie, cu un metru mai scunde şi încă 
neterminate, netencuite pe afară şi învelite cu 
carton  gudronat, provizoriu. Alexandrina se 
mutase în vechea ei cameră, dinspre grădină. 
Cornelia şi Trandafil locuiau în casa lor veche, de 
alături; la ei erau acum copiii lui Titus. In poartă 
Titus dădu faţă în faţă cu Cornelia, care îşi duse 


mâna la gură, consternată. După chipul lui 
împietrit, îşi dădea seama că aflase. Nu se aştepta 
să vină atât de repede, nu ştia ce să-i spună. 

— Unde-i? o întrebă Titus. 

Ea izbuti să îngaime: 

— Lângă tatăl vostru. 

Merse pe jos, patru kilometri, nu ştia ce face, 
paşii îl duceau singuri. Până să iasă din oraş 
oamenii se uitau după el, cu mirare; nu se văzuse 
ofiţer să umble în capul gol pe stradă; părea sau 
beat, sau fără minte. Nu ştia unde îşi lăsase 
chipiul. Când să intre pe poarta cimitirului auzi un 
țipăt în porumbiştea de alături. Oricare ar fi fost 
starea lui, nu putea rămâne nepăsător, se duse şi 
văzu doi soldaţi ruşi, cu spatele la el. Nu-l simţiră, 
aveau treabă. O fată era trântită la pământ, unul o 
lega la gură cu basmaua, altul îi înţepenise 
picioarele cu genunchii şi îi ridica fusta. 

Sângele îi veni în obraji, nu judecă nici o clipă, 
puse pistolul în ceafa unuia şi trase. Când al doilea 
se răsuci spre el, îl împuşcă în gură. Fata se ridică 
şi o luă la fugă; era buimacă de spaimă dar şi el îi 
făcea frică, nu ştia ce gânduri are. 

Leşurile rămaseră acolo, unul cu faţa la 
pământ, al doilea căzut pe spate. Impuşcăturile nu 
atraseră pe nimeni, nu se auzeau prima dată. Cine 
să se mire? Morți se găseau, nu doar unul, dacă 
dădeai peste ei înainte de a-şi face treaba câinii şi 
corbii. 

Titus găsi mormântul, căzu în genunchi, îşi 


făcu semnul crucii, rămase împietrit câteva clipe, 
pe urmă se prăbuşi deasupra, muşcând bulgării cu 
gura, în timp ce degetele răşchirate se înfigeau în 
pământ, ca nişte gheare. 

Nu intră nimeni în cimitir toată ziua; a doua zi 
îl găsi groparul, zăcând în nesimţire deasupra 
mormântului. 


3 


Un conflict multiplu, o dezbinare s-a produs 
după sfârşitul războiului în familia domnului 
Alcibiade, care nici până atunci nu fusese prea 
unită, în sensul că membrii ei, cu firi prea diferite, 
se dezinteresau unul de altul. 

Dezvăluind acest conflict, voi izbuti, sper, 
într-o bună măsură să ilustrez conflictul general 
dintre straturile sociale din ţara noastră, deşi 
acesta din urmă se datora unor uneltiri şi instigări 
ale altei societăţi, suprapuse, o suprastructură 
artificială, care voia să pună mâna pe putere şi să 
aibă poporul la picioare. Capii ei au început prin a 
declara lupta de clasă, asmuţind muncitorimea 
împotriva burgheziei, care nu era mai puţin 
vrednică să trăiască, fiindcă şi ea se născuse prin 
muncă. Ştiu ce ar putea să-mi obiecteze activiştii, 
apologeţii şi ideologii acelei politici false şi 
ipocrite; nu mă îndoiesc că din aceştia mai există 
şi poate chiar speră să-şi recâştige poziţiile. De 
fapt, nu era o luptă menită să desființeze diferenţa 
între clase, nici să impună o clasă în locul alteia, ci 
să creeze o clasă nouă, o minoritate dominantă, 
care mai târziu s-a numit «nomenclatura». O mână 
de oameni turbulenţi şi dinamici, având între ei 
câteva spirite utopice, vizionari care mai târziu au 
fost împuşcaţi pe la spate, la figurat şi la propriu; 
apoi câţiva naivi de bună credinţă, câţiva proşti cu 
ambiţii şi nu puţine fiare turbate, inconştiente, au 


asmuţit mulțimea împotriva unei minorități 
invidiate, mogşierii şi chiaburii. Nu ştiu câţi moşieri 
mai erau în vremea aceea, în orice caz, nu atâţi ca 
să formeze o clasă; aceasta fusese desfiinţată 
după primul război mondial, la împroprietărirea 
ţăranilor. Trecuse vremea boierilor care trăiau la 
Paris pe spinarea mujicilor, puşi să le muncească 
pământul. Moşierii însă n-au fost fără folos ţării, 
iar chiaburii, ce erau altceva decât muncitori ai 
pământului, mai vrednici şi mai chibzuiţi decât 
alţii? Chiaburii au fost mândria satelor noastre - 
nu pun în rândul lor pe hrăpăreţii care au făcut 
avere luând cu japca. Există oameni care prin 
temperament sunt făcuţi să decadă; acelora nu 
poate să le facă nimeni dreptate, îmi pare rău, o 
societate omenească nu va fi niciodată alcătuită 
din subiecte egale, nimeni nu va izbuti s-o niveleze 
decât cu compresorul, ceea ce ar însemna s-o 
distrugă, cum s-a încercat în vremea noastră şi s-a 
reuşit într-o măsură. Dar cine ştie, plânge de milă 
şi blestemă această degradantă trimitere în urmă, 
spre o epocă primitivă pe care cineva a avut 
neruşinarea s-o numească epoca de aur, în 
aclamaţiile prostimii. 

Aici a dus, în patruzeci şi cinci de ani sistemul 
silnic instaurat la sfârşitul războiului. Nu am de 
gând să povestesc silnicia îndurată atunci de 
neamul nostru; poate îmi va scăpa câte ceva de 
sub condei, când indignarea copleşindu-mă va 
izbucni fără să-mi fie voia. Mi-e destul să 


povestesc pătimirile celor pe care i-am cunoscut 
îndeaproape, lăsând la o parte pătimirile mele. 
Adevărata mea pătimire începe acum, când încerc 
să spun tot ce am pe suflet. 


x 


O evoluţie neaşteptată a avut Tadeu, al 
şaselea din copiii domnului Alcibiade. Ca şi despre 
Titus, până acum n-am avut prilejul să spun nimic 
despre el, ceea ce nu înseamnă că era un om fără 
personalitate. Ca şi Titus, se dedicase 
matematicilor, din pasiune, şi a fost un 
matematician remarcabil, fără să aibă flacăra 
extraordinară a fratelui mai mic, Trandafil, în care 
ardeau şi alte flăcări, înăbuşite printr-o neşansă 
îngrozitoare - moartea Horei şi lepădarea lui de 
lume. 

La începutul războiului Tadeu era şef de 
lucrări la catedra de matematici a Universităţii de 
la Cluj, în timp ce Titus avea aceeaşi funcţie la 
laşi, unde îşi făcuse şi studiile. Pe când era încă 
asistent, Tadeu se însurase cu o colegă de catedră, 
o fată de la Cluj, şi ea matematiciană, dar mai 
mult atrasă de muzică. Era o pianistă dotată; să se 
fi dedicat numai pianului ar fi devenit o virtuoză şi 
aşa dăduse câteva recitaluri şi cântase de două ori 
cu orchestra simfonică concerte romantice, nu 
dificile, cărora le dăduse o interpretare patetică, 
aplaudată: concertele în la minor de Grieg şi de 


Schuman, înrudite între ele nu doar prin 
tonalitate. Am văzut-o o singură dată, după război, 
atunci avea treizeci de ani dar părea încă o 
adolescentă, voluntară, cu aer de sportivă în 
pofida înclinaţiei ei pentru muzică; ai fi crezut-o 
mai degrabă baschetbalistă, înaltă, suplă, arsă de 
soare, independentă, în contrast cu Alga, atât de 
fragilă şi de supusă, deşi nu-i lipsea 
personalitatea, ci doar o ţinea comprimată, cu un 
zâmbet de înţelepciune în colţul gurii. 

O chema Frida, avea o mamă nemţoaică, 
măritată cu un român. Nu va avea un rol 
important în povestire, i-am spus numele, fiindcă o 
voi mai evoca o dată, în paginile următoare. 

În vara anului 1940 - când Hitler şi Mussolini 
ne-au răpit o parte a Transilvaniei ca s-o dea 
regentului Horty, amiral fără flotă, poate doar cu o 
barcă pe Dunăre - Tadeu era mobilizat «pe zonă», 
în Moldova, unde trupele stăteau în alarmă, căci 
abia ne fusese luată Basarabia, năprasnic. (Am 
folosit cu intenţie cuvântul, de origine slavă, deşi 
în altă împrejurare aş fi pus altul. In introducerea 
la Istoria Literaturii, G. Călinescu, observă că 
toate cuvintele din limba română care definesc 
sărbătorile, bucuria şi fericirea, provin din limba 
latină atât de dragă nouă, deşi mie în şcoală mi-a 
făcut multe necazuri; iar cuvintele cu înţelesuri 
triste şi dureroase, suferinţa, necazul, violenta, ca 
de pildă năprasnic, sunt infiltrate din slavonă). 

Tocmai atunci când românii se refugiau de la 


Cluj, ca din toată regiunea pierdută părăsindu-şi 
vetrele (ce trist sună acum acest cuvânt cu atât de 
frumoasă şi adâncă semnificaţie!) Tadeu nu putea 
lipsi nici o zi de la regiment, necum o săptămână 
cât i-ar fi trebuit să meargă la Cluj şi să-şi ducă 
familia în refugiu. 

Frida se refugie singură, doar cu o soră mai 
mică, la Sibiu, unde se mutase Universitatea. E 
greu să muţi o casă, d-apoi o Universitate! Mai 
uşor înfiinţezi una nouă! Dar se mută, nu se putea 
altfel. Mai bine să nu ne aducem aminte! Tatăl 
Fridei, magistrat la pensie, cu tabieturi - loja lui la 
teatru, locul la cafeneaua elitei, plimbarea pe 
Corso cu redingotă, pălărie tare şi baston cu 
măciulie de argint - nu se gândea să plece, era 
implantat acolo, vorbea ungureşte, avea prieteni. 
Mama fetelor vru la început să plece cu ele, 
familia ei era din preajma Sibiului; dar fu nevoită 
să rămână, ca să nu distrugă o căsnicie care abia 
îşi sărbătorise nunta de argint şi spera să ajungă 
la cea de aur. 

Au rămas mai mulţi români în Transilvania, nu 
le-am cunoscut motivele, nici sentimentele sau 
resentimentele. Unul din ei, singurul de care ştiu 
ceva, n-a păţit nimic cât a stat acolo iar după 
redobândirea Transilvaniei a avut funcţii 
importante în ţară, nu s-a socotit că o renegase; 
astăzi este ambasadorul României la Budapesta; 
poate a fost visul lui, acum şi l-a văzut cu ochii. 

Alţii şi-au pierdut viaţa, se cunosc întâmplări 


tragice. Nu vreau să le reamintesc, abia deunăzi 
s-au comemorat cincizeci de ani de la acea 
pătimire. 

Tot ce putu face tatăl Fridei, - şi se înţelege cu 
ce greutate la un exod de acele proporţii - a fost 
să obţină un vagon de cale ferată, ca să încarce 
mobila fetelor. Trei zile după ce plecase trenul şi 
încă nu ajunsese la Sibiu, fu găsit mort pe stradă, 
victima unui glonţ rătăcit, căci nu se găsi altă 
explicaţie. 

Era un vagon fără acoperiş, mobila şi pianul 
Fridei le înveliră cu foi de cort şi covoare. Fetele 
dormeau într-un colţ al vagonului, pe o saltea pusă 
pe scândura goală. Trenul mergea încet, cu 
ocoluri lungi, probabil erau multe convoaie şi 
calea ferată greu le făcea faţă. Ajunse întâi la 
Braşov, apoi în loc să o ia măcar de aici spre Sibiu, 
când lăsase în urmă drumuri mai directe, merse 
pe Valea Prahovei, prin Câmpina şi Ploieşti, până 
la Chitila, unde, după o aşteptare de opt ceasuri, o 
luă spre Valea Oltului, pe la Titu, Piteşti şi Slatina. 
Mi-a povestit sora mai mică a Fridei, când am 
cunoscut-o în Bucureşti, după război; era 
studentă, nu-i nevoie să-i spun numele fiindcă nu 
va mai apărea altădată, n-are un rol în carte, i-am 
pierdut urma. Dar călătoria aceea mi-a povestit-o 
cu atâta har de evocare, încât nu am uitat nici un 
cuvânt, nici o nuanţă. 

Inchipuiţi-vă întâi ce era în sufletul lor când îşi 
părăseau părinţii şi casa, iar acolo unde se duceau 


nu puteau şti ce le aşteaptă, în orice caz nu binele, 
căci se prevedeau zile grele. Nu erau decât două 
fete singure, o numesc tot fată şi pe cea mare, 
căci n-avea decât douăzeci şi doi de ani şi abia se 
măritase, îndată ce sfârşise facultatea; iar cea 
mică era încă o adolescentă. Mâncare aveau de 
acasă, o amestecau cu lacrimile. Cât era ziua de 
lungă şi trenul se afla în mişcare, se aşezau la 
pian, ridicau prelata de pe clape şi cântau, 
nebuneşte, la patru mâini, adesea scoțând note 
false, Liszt, Rahmaninov, uvertura la Tanhăuser de 
Wagner, fără nuanţe, un fortissimo continuu, care 
se împletea cu zgomotul roţilor, cu urletul lor în 
curbe, cu scrâşnetul tampoanelor şi cu fluierul 
locomotivei, în munţi, la vale, când în vagonul de 
marfă descoperit în bătaia vântului viteza părea 
nebunească, pianul se legăna, gata să se 
răstoarne; amestecul de sunete ducea la o muzică 
infernală. Dar totul era infern în această călătorie 
care se lungea nu cu orele, ci cu zilele. 

Le văd parcă aievea, privite dintr-un punct de 
deasupra. Părul Fridei, despletit, părea luat de 
furtună, şi se împletea cu fumul locomotivei căzut 
peste ele în trâmbe nu mai puţin furtunoase. 

Privind-o pe fata care îmi povestea acestea, 
mă întrebam cum de supravieţuise, şi cum nu-şi 
pierduse minţile. Imi pare rău că nu le-am 
cunoscut mai bine, au fost două fete viteze. 
Povestea lor, îmi pare a avea forţa tragediilor 
antice. 


Înaintea acestei paranteze, am spus că 
evoluţia lui Tadeu a fost neaşteptată. Aşa mi s-a 
părut atunci, pe urmă impresia iniţială s-a şters 
încetul cu încetul, până ce a devenit o banalitate, 
sub avalanşa de întâmplări care răsturnau mersul 
vieţii. 

Căzut prizonier înainte de cotul Donului, de 
unde Titus scăpase ca prin minune, în 1944, 
Tadeu s-a întors acasă toamna în uniformă 
rusească; decât că avea pe mânecă o brasardă cu 
tricolorul roşu, galben şi albastru, cu două iniţiale 
la mijloc, T.V., misterioase. Intr-o seară noroasă, 
un Jeep american a oprit la poarta Corneliei. 
Aceasta, auzind frâna s-a uitat pe fereastră. 

— Du-te şi vezi ce vrea, este un soldat rus la 
poartă, i-a spus lui Trandafil. 

Deşi nu mai era tânără, se temea şi ea de ruşi, 
care de multe ori nu stăteau să aleagă. Altele, de 
ce-aş ascunde, le ieşeau singure în cale, dar numai 
cele mai păguboase; să fi fost americanii, dădeau 
năvală şi altele, ca în Parisul eliberat odată cu 
Bucureştii; acolo au fost zile de pomină, bal 
noapte de noapte. 

Când Trandafil ieşi în pragul uşii militarul rus 
intrase în curte, şi înainta cu un zâmbet pe faţă. 

— Bine te-am găsit, frate! zise, deschizând 
braţele. 


Trandafil păli şi se trase în lături. 

— Cine... cine eşti? întrebă, bâiguind vorbele. 

Aşa s-a întors Tadeu, maior, comandantul unui 
regiment de artilerie în divizia Tudor 
Vladimirescu. 

În noaptea aceea a rămas la Trandafil, a 
dormit în cameră cu el, în patul pe care odată 
Cornelia mi-l făcea mie. Jeepul a rămas în stradă 
şi până să cadă întunericul s-a înghesuit lumea 
să-l vadă, se mirau ce să caute acolo o maşină 
rusească. Unii mai pricepuţi spuneau, «nu e 
rusească, e americană, uite, scrie pe ea marca, 
Willis». Într-adevăr, aşa scria, cu litere în relief, 
presate în tablă. Era o maşină simplă la prima 
vedere rudimentară, scurtă că părea aproape 
pătrată, cu axul volanului lung, până în pieptul 
şoferului, parbrizul se putea rabate în faţă şi 
ocupanţii rămâneau cu totul în aer liber. Deşi 
lipsită de ornamente şi lucrată cu simplitate, avea 
în ea ceva temeinic, se cunoştea că e bună de pus 
la treabă. Fiind neobişnuit de înaltă, avea ceva 
suplu, de căprioară, gata să treacă în salturi peste 
hârtoape. Un cunoscător, probabil mecanic, se 
aplecă şi privi sub caroserie. «Are două 
diferenţiale, spuse, tracţiune pe toate patru roţile; 
asta urcă orice coastă şi nu se împotmoleşte nici 
în noroi, nici în zăpadă!» 


Am  zăbovit puţin asupra acestui vehicul 
fiindcă a avut o mare răspândire şi a jucat un rol 


important în mersul războiului. Unele mai există şi 
astăzi, şi oricât ar părea de sărăcuţe şi demodate, 
îmi sunt dragi şi îmi trezesc o nostalgie amară 
pentru epoca lor de glorie. America le-a fabricat 
cu milioanele; lumea uită de ce ajutor au fost ele, 
pe toate fronturile. La fel ca vestitul camion 
Studebaker, trimis în mase imense la Stalingrad. 
Mai târziu Hrusciov a mărturisit că fără ele 
armata rusească n-ar fi putut ajunge la Berlin, să 
ridice pe Reichstag, parlamentul Germaniei, 
steagul roşu cu secera şi ciocanul. In filmul despre 
căderea Berlinului, soldatul rus care împlânta 
steagul, avea două ceasuri la mână, a putut să 
vadă oricine; nu ştiu cum nu s-a băgat de seamă la 
spectacolul de control, numit vizionare, cuvânt de 
spaimă pentru lumea filmului şi a teatrului; nu ştiu 
ce au păţit pe urmă regizorul şi colaboratorii, în 
frunte cu directorul casei de filme. Dar era prea 
târziu, toată lumea văzuse. 

După război camionul Studebaker fabricat 
acum de ruşi şi botezat Molotov, a împânzit ţara 
noastră, bineînţeles nu pe gratis, şi poate cu preţ 
mai mare decât ne-ar fi cerut americanii. 

Cât despre cele două ceasuri, unul ar fi putut 
să fie al lui Trandafil, căruia i l-au luat pe stradă, 
ziua-n amiaza mare. «Davai ceas!» era o vorbă des 
auzită, o cunoşteau chiar şi cei care nu ştiau o 
boabă ruseşte. Trandafil nici n-a încercat să 
refuze, le-a oferit ceasul cu dragă inimă. «Sunt ca 
nişte copii», a spus el acasă, scuzându-i. «Probabil 


n-au avut niciodată jucării; de ce să nu le fac o 
plăcere?» 

(Aici e locul să reamintesc ce am spus la 
vreme, dar fără să mă gândesc la consecinţe; 
domnul Alcibiade care le oferea copiilor o viaţă 
îndestulată, nu le dădea niciodată o jucărie, ceea 
ce poate unora dintre ei să le fi asprit caracterul. 
Dar e posibil ca altora să le fi trezit spiritul 
inventiv, făcându-şi jucării singuri, reale sau 
închipuite. E atât de greu, se cere atâta timp, 
atâta meditaţie să înţelegi sufletul copilului! Sau 
când ajungi să-ţi faci o părere, ţi-ai uitat copilăria, 
care rămâne astfel o taină!) 


Masa de seară ar fi fost aproape un festin 
datorită unei cutii cu alimente pe care Tadeu o 
avea în maşină. Dar între cei doi fraţi interveni o 
scurtă altercaţie, care, deşi înlăturată repede, 
întunecase atmosfera. 

Pachetul cuprindea hrana rece a armatei, dar 
fiind de proveniență americană, la carnea 
conservată şi la pesmeţii obişnuiţi, se adăugau 
bunătăţi, unele din ele de mult uitate în lumea 
civilă, altele necunoscute, de pildă cafeaua 
solubilă, Ness, cu un nume comun, deşi purta 
mărci felurite. Era o surpriză care a uimit lumea 
mult timp, unii cu rude în străinătate o primeau în 
pachete; pachetul, cu o întrebuințare atât de 
felurită şi de răspândită, căpătase acum un înţeles 
special, marfă de la pachet însemna tot ce nu se 


găsea atunci în ţară şi venea de peste hotare, 
bineînţeles din Apus, căci din Răsărit n-avea ce să 
vină, decât sistemul politic. 

În pachetul lui Tadeu erau sardele, creveţi la 
cutie, crenvurşti, compot de ananas, până şi boabe 
de porumb fiert, de asemeni la cutie. Apoi fructe 
confinate, gemuri, biscuiţi şi fursecuri, şi multe 
altele, sfârşind cu ţigările Camel. Nu vreau să fac 
o greşeală, nu ştiu dacă pachete la fel de bogate 
primea şi trupa, sau numai ofiţerii, toţi, sau numai 
de la un anume grad în sus. 

Înainte de a se aşeza la masă, Tadeu avu o 
tresărire întârziată; nu mă miră, era obosit, 
emoţionat şi confuz. 

— Dar unde-i mama? Şi ceilalţi? De ce nu-i 
chemaţi? 

Trandafil răspunse, stânjenit: 

— Mama e alături, dar nu iese din casă. Nici 
Odor. Altcineva nu mai este aici acum, afară de 
Tiberiu, care nu ştiu pe unde umblă. 

Tadeu făcu un pas spre uşă. 

— Mă duc s-o văd pe mama. 

— Lasă, mai târziu! spuse Trandafil, tot 
stânjenit. Cred că nu i-ar plăcea să te vadă în 
uniforma asta! 

— Dar ce are uniforma asta? replică Tadeu, 
întâi palid, apoi roşu la faţă. 

Şi arătând banderola tricoloră de pe mâneca 
hainei, ridică glasul: 

— Ştii ce Înseamnă asta? E tricolorul 


României! Noi nu am jurat credinţă lui Stalin! 
Luptăm nu pentru ruşi, ci ca să luăm înapoi 
Transilvania! Nevasta mea e de la Cluj, şi numai 
eu ştiu cum îi sângerează inima! Să-ţi arăt 
scrisorile ei. Ea mi-a deschis ochii şi m-a făcut să 
iubesc uniforma asta, ea, nu Ana Pauker. 
Uniforma asta! 

— lartă-mă, frate! şopti Trandafil. 

Cornelia se apropie de Tadeu, şi îl sărută. 

li înţeleg şi pe ea şi pe Trandafil. Scurta 
pledoarie a lui Tadeu mi se pare convingătoare şi 
patetică. Prea patetică şi prea spontană, ca să nu 
fie sinceră. M-a convins şi pe mine. Dar ştiu eu ce 
să cred despre alţii din camarazii lui? Astăzi unii îi 
acuză de trădare; stau şi eu la îndoială. 
Suspiciunea porneşte de la emisarii care au venit 
în lagăre şi i-au convins să se convertească. Iar în 
buna lor credinţă nu am nici o încredere. Cred că 
puţin le păsa, sau nu le păsa deloc de Transilvania 
şi de Regele României; erau momeli puse în 
undiţă. Şi, ca să-mi spun gândul până la capăt, 
n-am putut să aflu textul jurământului, ce 
cuprindea el în întregime; nimeni n-a vrut să 
spună. Dar mai târziu, în şcoli, copiii noştri 
învățau că patriotismul înseamnă să iubeşti 
Uniunea Sovietică. 

Uniunea Sovietică avea destulă carne de tun, 
şi ieftină, ca să nu mai aibă nevoie de două divizii 
româneşti, înregimentate cu greu, şi până la urmă 
nesigure. Aceste divizii, în realitate trebuia să fie 


nucleul viitoarei coloane a cincea, care să impună 
ţării noastre politica rusească. Dacă până atunci 
îşi mai vărsau şi sângele, dacă mureau pe câmpul 
de luptă, nici o pagubă, rămâneau destui să le 
asigure atingerea scopului! 

Deci, ca să nu optez pentru una singură din 
cele două opinii privitoare la înfiinţarea pe pământ 
rusesc a diviziilor alcătuite din prizonieri români, 
«Tudor Vladimirescu» apoi «Horia, Cloşca şi 
Crişan», socotesc că unii s-au înscris din 
convingere patriotică; chiar dacă în acest fel 
dovedeau naivitate, rămâneau oameni de bună 
credinţă, şi îi salut, post mortem, căci prea putini 
cred să mai fie în viaţă. Alţii s-or fi înscris dintr-un 
oportunism scuzabil; erau soldaţi, şi pentru un 
soldat e mai uşor să lupte, cu riscul de a-şi pierde 
viaţa, decât să trăiască între sârme ghimpate. Iar 
de luptat au luptat pentru România, şi pentru 
eliberarea Transilvaniei. Socotesc deci că nu a fost 
o trădare; trădarea putea să înceapă la sfârşitul 
războiului, dacă deveneau, aşa cum sunt sigur că 
se scontase, activişti în folosul politicii staliniste. 

Dar iată ce s-a întâmplat într-o zi după ce 
războiul se sfârşise şi începea activitatea politică: 
amândouă diviziile au fost adunate în sala Aro, 
bănuiesc că numai ofiţerii, trupa n-ar fi încăput 
nici într-o sală de zece ori mai mare. Câţiva din 
conducătorii partidului, în fruntea lor bănuind că 
nu putea să fie decât Ana Pauker, s-au urcat pe 
scena împodobită cu pânze roşii, cu puţin galben 


şi puţin albastru. Dar când să înceapă prelucrarea, 
cuvânt mult întrebuințat în acea vreme, asistenta 
sau o parte din ea, nu ştiu sigur, fiindcă n-am fost 
acolo, am aflat de la alţii, s-a ridicat în picioare şi 
a cerut să vină Majestatea sa Regele, să-l vadă şi 
să-l asculte, căci pentru el luptaseră. Era destul ca 
serbarea să fie ratată. 

Cei rămaşi pe scaune, - presupun că au fost 
unii - vor fi mers mai târziu în fabrici, să alunge 
patronii, în sate, să ajute la colectivizarea 
pământului. Cu fabricile a mers mai repede, 
muncitorii trăiau adunaţi laolaltă, în spatii 
îngrădite, uşor să-i strângi cu laţul, ba pe unii 
chiar să-i convingi, dacă le spuneai că fabrica va fi 
a lor de aici înainte. 

Câţiva ani mai târziu, la naţionalizare, am 
văzut un birjar cu chef îndemnându-şi caii la deal 
pe strada Împăratul Traian din Brăila: «Dii, boală! 
striga, altoindu-i cu biciul. Trageţi, că e trăsura 
voastră!» 

Cu pământul ţăranilor a fost mai greu, a curs 
sânge, ceea ce nu înseamnă că n-a curs sânge şi în 
fabrici. Într-un sat recalcitrant, care n-a fost 
singurul, unul din judeţul Tulcea, s-au adus şi 
tunuri să-l sprijine pe activist, un omuleţ gângav, 
dar hotărât să facă treabă, viclean ca nimeni altul, 
şi care mai târziu a devenit stăpânul ţării, la fel de 
viclean şi de gângav. 

Colectivizarea s-a terminat târziu, dacă s-o fi 
terminat vreodată, abia când începuse 


destalinizarea. Mergeam la Braşov, care îşi 
recâştigase numele, însoţind un prieten, chemat 
acolo de treburi. Veneam cu maşina pe 
prelungirea Dorobanţilor, unde este astăzi 
Televiziunea, cu tristul ei renume, dobândit după 
epoca glorioasă a revoluţiei din decembrie. 
Aproape de piaţa care purtase numele lui Stalin 
am văzut ceva ce n-am înţeles dintr-o dată, o 
anomalie. Statuia, cu mâna îndreptată simbolic 
spre ceasul din cealaltă parte a pieţei, direcţie 
reperată de mine însumi, după repetate treceri pe 
acolo, era înconjurată de panouri, dar nu atât de 
înalte ca să nu se vadă cum se înclina pe o parte. 
Un grup de pionieri, conduşi de institutoare se 
oprise să privească, şi copiii  exclamau, 
consternaţi, fiind crescuţi în cultul lui Stalin: 
«Tătucu' e bolnav! Tătucu' e bolnav, săracul!» 


Am spus că nu scriu istorie. Nici politică. E 
numai parapon. 

La Braşov, mi-am adus aminte abia când ne 
apropiam de piaţa primăriei, sau cum s-o fi 
numind cea din flancul hotelului «Coroana». «la 
hai să vedem aici ce se întâmplă!» i-am spus 
prietenului. Şi acolo era o statuie a lui Stalin, nici 
nu s-ar fi putut altfel, de vreme ce oraşul îi purta 
numele. În timpul când urma să se dezvelească - 
fusese învelită în pânză ieftină, <«americă» - 
America tocmai începea să-şi revină din lunga ei 
dragoste pentru stăpânul Rusiei; era singura 


posesoare a bombei atomice şi devenise o 
primejdie. Braşovenii, care aveau şi ei paraponul 
lor, după ce ani de zile purtaseră numele lui 
Stalin, spuneau că noaptea, de sub pânza care 
învelea statuia, se auzeau gemete: «Luaţi America 
de pe mine!» 

Era o glumă, cei drept dedusă dintr-o realitate 
cunoscută istoric, totuşi rămânea glumă. Dar ceea 
ce urmează, deşi va părea de asemeni o glumă, e 
fapt văzut de mine însumi, şi de oricine trecea pe 
acolo. Într-o zi, mult după ce statuia fusese 
dezvelită, un muncitor al municipalităţii, îmbrăcat 
în salopetă şi urcat pe scară, spăla statuia de praf 
şi de necurăţeniile lăsate de păsări, care nu 
puteau fi pedepsite pentru blasfemie. Muncitorul, 
un om cu figura mucalită, făcându-şi treaba îl 
prăftuluia pe Stalin peste faţă, cu bidineaua 
înmuiată în apă, plesnindu-l cu sete şi făcând cu 
ochiul mulţimii oprite să vadă. 

Oamenii care visează să aibă statui după 
moarte, unii chiar în timpul vieţii, nu ţin seama la 
câte ofense este expusă plăsmuirea lor de bronz 
sau de piatră; nu-i una să nu aibă în creştet găinat 
de pasăre, ca să nu mai pomenesc de cele pe al 
cărui soclu beţivii îşi lasă udul, ba chiar alte 
dejecţii; şi nu doar beţivii. 

Era perfidie sau doar întâmplare: la Braşov 
Stalin arăta viitorul cu mâna întinsă spre ceasul 
aflat în partea cealaltă a pieţei. De astădată, când 
am ajuns acolo, statuia era înclinată la patruzeci şi 


cinci de grade; probabil exista o sincronizare între 
cele două operaţii, de aici şi din capitală. 

Ani mai târziu, în 1987, în aceeaşi piaţă, cu 
clădiri monumentale puse faţă în faţă, o 
manifestaţie populară, coloane de muncitori 
mergând să voteze, au transformat sărbătoarea în 
răscoală, manifestând împotriva stăpânirii, cu 
atâta curaj, hotărâre şi îndârjire că au stârnit 
admiraţia lumii. Era o clară mişcare de protest, de 
proporţii, la fel de curajoasă, hotărâtă şi îndârjită 
şi aceea de pe Valea Jiului, izbucnită cu doi ani 
înainte. Amândouă au premers, ca nişte semnale 
fatidice, revoluţia din 1989, începută la Timişoara, 
apoi continuată la Bucureşti, şi «în toată ţara», 
cum striga mulţimea ajunsă la exasperare. In 
aceste trei locuri mi-am pus în gând atunci să 
merg şi să mă prosternez, anonim şi în tăcere, 
pentru ce s-a întâmplat acolo şi ne-a redat 
demnitatea. 

Acum însă Valea Jiului mi-am scos-o din suflet 
şi nu voi repune-o, până ce un miner adevărat nu 
va veni, dar fără bâtă, să-mi spună ce-a fost în 
capul şi în sufletul celor chemați şi aduși în 
Bucureşti să  ciomăgească oameni  paşnici, 
omorându-i sau schilodindu-i - în numele a ce? A 
unei suferinţe comune! Ce i-a orbit, cum nu şi-au 
dat seama? Şi dacă erau orbi, de ce mai purtau 
lămpaşe? încă mai sper să se spulbere 
neînţelegerea, să se spună pe şleau că ticăloşia se 
datorează nu lor, ci altora. Atunci când vinovaţii 


îşi vor da seama că sunt datori să tragă 
consecinţele şi minerii se vor dumiri că au fost 
victimele unei viclene trageri pe sfoară, voi reda 
văii lor, unde azi nu mai am suflet să mă duc, locul 
cuvenit în eşichierul triunghiular care a deschis 
drumul spre revoluţia din decembrie: Valea Jiului, 
Braşov, Timişoara. 

La Braşov, faptele au fost filmate de pe 
balconul unui hotel din apropiere. In alte balcoane 
erau turişti din Rusia, care, când au văzut 
mulţimea intrând în piaţă, într-o zi de sărbătoare 
cum erau alegerile, au crezut că vin să facă o 
demonstraţie de simpatie la sediul partidului şi au 
început să aplaude, după obişnuinţa de acasă, 
intrată în sânge. Camera de luat vederi a 
străinului, un olandez pare-se, a înregistrat totul, 
de la un capăt până la altul: cum oamenii au 
început să strige «Jos ăla!» - n-am să-i spun 
niciodată numele, aş vrea să-l uite toată lumea, să 
nu se întâmple ce s-a întâmplat în antichitate cu 
Erostrates, care a dat foc Templului de la Efes ca 
să devină celebru - şi a devenit, după cum se 
vede, de vreme ce pomenesc de el după mai bine 
de două milenii; cum oamenii, după aceea, au 
năvălit în sediul partidului de unde au început să 
zboare pe ferestrele sparte portretele, mobila 
fărâmată, dosarele şi bunătăţile pregătite pentru 
banchetul de după alegeri, când urma să se 
sărbătorească victoria dinainte programată. Acele 
lucruri de mâncare lipseau de multă vreme din 


magazine şi totuşi, mi s-a spus că nimeni nu le-a 
băgat în traistă, că oamenii le-au călcat în 
picioare. Filmul a putut fi văzut după câteva zile la 
televiziunea italiană, de unde l-au preluat şi alte 
posturi. Într-un montaj transmis sub formă de 
serial, în Germania, unul din episoade începea 
prin a arăta măcelăria şi mezelăria din piaţa 
Amzei, de la Bucureşti, cu cârligele goale, cum 
erau şi rafturile, şi tejghelele. «Dar unde este 
salamul?» se întreba comentatorul. Şi atunci, 
filmul, revenind la Braşov, arăta brusc, în prim 
plan, luat cu transfocatorul, portretul cui se ştie, 
căzut de la etaj şi rămas în picioare, rezemat de 
peretele clădirii. Iar în gură avea înfipt un salam 
de Sibiu, gros cât pumnul. Era o prefigurare a 
pumnului care avea să i se bage în gură la 22 
decembrie 1989. 

In ziua când la Braşov se răsturna statuia lui 
Stalin, tocmai se anunţa terminarea colectivizării, 
căci aici voiam să mă întorc, după digresiunea 
făcută mai înainte. Prietenul meu terminându-şi 
treburile, am intrat să mâncăm la «Aro». Pe atunci 
se mai găsea de mân-care; nu ca înainte de război 
când o masă la un restaurant mare însemna o 
strălucită demonstraţie culinară dar, oricum, se 
găseau încă de toate, odată intrat acolo nu murea 
nimeni de foame. 

La masa noastră s-a aşezat un cunoscut, pe 
care îl ştiam că are veleităţi de muzician, 
compusese ceva muzică de cameră, necomestibilă, 


dirija uneori orchestra radio, cu mişcări ţepene, 
de fapt nu făcea altceva decât să bată măsura, 
mecanic, ca metronomul. Însă ocupaţia lui de bază 
era alta, am aflat-o abia atunci. Venea din judeţ; 
era îmbrăcat cu un veston de postav gros, închis 
până în gât, fără revere, cu pantaloni bufanţi şi 
încălţat cu bocanci. Ultima oară îl văzusem în frac, 
pe podium, dar numai din spate; cu braţele întinse 
larg, ca să declanşeze intrarea orchestrei, părea o 
sperietoare de ciori. 

— Vin de la ţară, azi am terminat 
colectivizarea! ne-a spus activistul, plesnind de 
ifos. 

Deşi nu-mi ardea de glumă i-aş fi spus că 
musca la arat n-a făcut o treabă mai inutilă. Dacă 
sunt oameni care încă n-au înţeles pe deplin de ce 
colectivizarea n-a dat roade ci a nenorocit satele, 
iată unul din motive: toţi autorii ei au fost nişte 
rataţi într-o meserie oarecare şi s-au apucat de 
alta, fără s-o cunoască; toţi, nu doar unul, ca 
dirijorul mort astăzi, fie-i ţărâna uşoară, chiar 
dacă a călcat pe ea cu bocancii de activist, făcuţi 
pe măsură de cizmarii partidului. 


4 


Dacă Trandafil îl primise pe Tadeu cu o 
reţinere, cu totul alta a fost atitudinea lui Liberiu. 
Locuia în vecini, într-o cameră mobilată, până să 
fie gata vechiul lui apartament, de deasupra 
prăvăliilor bombardate la 4 aprilie, pe care 
Cornelia, cu stăruința ei nescăzută, ca şi 
încrederea în reuşită, se şi apucase să le 
reconstruiască, îndată ce izbutise să refacă cele 
două odăi, în casa mare, pentru Alexandrina. Avea 
de gând să continue lucrul, după ce termina 
corpul de case cu prăvăliile, acestea fiind de primă 
necesitate; în partea din spate, unde fusese 
bucătăria care scăpase întreagă, stăteau acum 
Pantelimon Dumitrescu şi Miercana. Cât priveşte 
casa mare, Cornelia nu năzuia să mai fie un palat 
boieresc ca înainte, ci o locuinţă simplă, dar cu 
destule odăi unde să se poată adăposti odată toţi 
cei rămaşi din familia domnului Alcibiade. Atunci, 
după bombardament, credeam că nu mai poate fi 
salvat nimic, decât o parte din cărămidă şi 
molozul, dacă erau de vreo folosinţă. Eram în 
adăpostul de alături când căzuse bomba, şi pe 
urmă am văzut casa distrusă. In realitate o bună 
parte din ziduri erau în picioare, dar fumul, praful, 
atmosfera terorizantă după spaima îndurată mai 
înainte, deformaseră imaginea şi era explicabil că 
totul în acele clipe mi se părea ruină. Aşa mi se 
întâmplase şi în alte rânduri după 


bombardamente, până ce se liniştea atmosfera şi 
îmi recăpătăm puterea de judecată; un zid lovit 
îmi dădea impresia că e distrusă toată casa; dacă 
ardea un acoperiş sau două, mi se părea că arde 
tot cartierul. Cine nu a trăit aceste întâmplări nu 
înţelege şi nu mă va crede. 

Tiberiu nu venea niciodată la Trandafil, cred 
că îl dispreţuia pentru viaţa lui cumpătată şi mai 
ales pentru că se însurase cu o femeie mai în 
vârstă decât el; deşi depăşise cu mult patruzeci de 
ani, îi plăceau fetişcanele, nu se ostenea să le 
caute şi să le cucerească, le lua din stabilimentul 
de pe strada Calomfirescu. Acum intrase, intrigat 
de Jeepul de la poartă, cu înmatriculare rusească. 
Înăuntru tocmai terminau masa. 

Când îl văzu pe Tadeu cu banderola Tudor 
Vladimirescu, după o clipă de surpriză admirativă, 
se repezi la el, îl cuprinse în braţe şi îl sărută pe 
amândoi obrajii. Asemenea  efuziuni erau 
necunoscute în familia domnului Alcibiade. 

Despre divizia românească venită cu ruşii se 
scria în ziarele comuniste, sub titluri cât toată 
pagina, se vorbea la radio cu înflăcărare. Această 
tevatură avea asupra multor oameni un efect 
invers, le trezea suspiciunile. 

— Frate! exclamă Tiberiu, cu emfază. Ce-mi 
văd ochii?! Sunt mândru de tine! Faci cinste 
familiei noastre. 

— Mulţumesc! răspunse Tadeu, cu răceală. 

Trandafil stătea cu ochii în podele, Cornelia 


zâmbea, cu bunătatea ei de Sfântă Vineri, care 
vede la oameni numai partea lor bună. 

— Şezi, dragul meu, să bei un pahar de vin cu 
noi! se adresă lui Tiberiu. 

Acesta îşi puse mâna pe inimă şi răspunse încă 
mai emfatic decât înainte: 

— Eu, la masă cu eroul nostru? Nu merit să-i 
stau nici la picioare! 

Făcuse cerere de înscriere în partidul 
comunist şi aştepta ziua când să fie primit cu 
solemnitate, la plenara celulei. 

Până atunci, noţiunea de celulă, în sensul ei 
politic, o cunoşteau numai iniţiaţii şi, desigur, 
Siguranţa Statului. Cât despre plenară, cuvânt rar 
folosit înainte, şi în nici un caz de mulţime, avea 
să capete în viitor o folosinţă răspândită. După un 
apogeu de lungă durată, - dacă e îngăduit să 
atribui cuvântului atâta prelungire, când el 
defineşte de fapt o singură clipă, atingerea unei 
culmi, - cuvântul, mult timp pe toate buzele, 
folosit în nenumărate ocazii, a început să se audă 
tot mai rar, până ce astăzi cred că nu-l mai 
folosesc decât  întârziaţii. Plin, în plen şi 
plenitudine, cuvinte mai vechi în limba noastră, 
înseamnă fiecare altceva, şi le socotesc suficiente; 
plenar e o izmeneală, dovadă că dispare; poate 
filologii mă vor contrazice, dar dacă-i aşa, să ştie 
că eu pot să-i contrazic în mai multe privinţe, n-am 
decât să deschid dicţionarul şi să caut cuvinte 
explicate anapoda şi intrate în uz, din nefericire, 


cu înţelesuri falsificate. 

Câtă vreme Tiberiu rămase acolo, Tadeu se 
feri să vorbească; stătea stânjenit cu ochii pe faţa 
de masă şi făcea cocoloaşe din miez de pâine. 
Tiberiu în schimb, care până la urmă se aşezase 
pe scaun, deşi la început se declarase nevrednic 
de asemenea cinste, nu-l slăbea cu întrebările, 
cum luptase, ce fapte de vitejie făcuse, ce părere 
avea despre viitorul războiului şi despre ce urma 
după aceea. 

— S-a zis cu moşierimea şi cu burghezia de 
aici înainte! Aşa-i că o să le tăiaţi capul? 

Fu prima oară când Tadeu ridică ochii şi îl 
privi în faţă, cu un amestec de uimire şi scârbă. 
«Dar tu ce eşti?» părea că ar fi vrut să spună. Pe 
urmă se stăpâni şi răspunse rece: 

— Noi nu facem politică! 

— Dar sovieticii? Că n-or fi venit degeaba! 

— Sovieticii n-au să se amestece în treburile 
noastre interne. 

Credea, cu sinceritate, cum am crezut şi eu o 
clipă, o oră, o zi, o săptămână sau m-am străduit 
să cred, luându-mă după asigurările date de 
Churchill. Armata sovietică venea să ne elibereze. 
De ceva, că de nemți neam eliberat singuri. De 
jafuri şi violuri auzeam, dar nu le văzusem cu 
ochii, mă străduiam să cred că făceau parte din 
ororile inerente războiului, când bunurile omului 
şi viaţa lui îşi pierd valoarea. Deşi în sufletul meu 
era dezgust şi revoltă, trebuia să accept situaţia, 


dacă voiam să trăiesc mai departe. Şi apoi, asupra 
mea nu se săvârşise nici o agresiune fizică. 
Auzeam focuri de puşcă noaptea, pe stradă şi îmi 
spuneam că înţelept era să stau în casă. Un 
prieten mai puţin prudent s-a ales însă cu o gravă 
infirmitate. Era într-un restaurant care azi nu mai 
există, «La greci», în coltul străzii Schitu 
Măgureanu cu Cobălcescu, unde acum este o 
policlinică. Un glonţ intrat pe fereastră i-a zdrobit 
braţul deasupra cotului; s-a vindecat după multă 
suferinţă, dar braţul, paralizat, îi atârna de umăr 
ca o zdreanţă; dacă i-l tăiau ar fi fost totuna. Ştiam 
ce să cred şi ce să nu cred despre feluritele 
zvonuri, dar ce vedeam cu ochii nu puteam pune 
la îndoială. Am văzut o faptă aşa de urâtă că şi azi, 
după atâtea decenii mă umple de silă, deşi în 
aparenţă, însemnătatea ei este minoră. Să fi fost 
săvârşită de un vagabond, alb sau brun la faţă aş fi 
numit-o găinărie. 

In toamna anului 1944, războiul continua pe 
pământul Cehoslovaciei şi Ungariei. Mă aflam în 
gara Câmpina, când a venit din jos un tren cu 
armată rusească, în drum spre front, unde se 
dădeau lupte grele. Un soldat, un băâieţandru, ce 
nu părea ajuns la vârsta majoratului, a coborât, 
odată cu alţii, şi a cumpărat câteva pere, de la o 
bătrână necăjită, că altfel n-ar fi stat acolo, în 
vântul rece, pentru câţiva lei care îşi pierdeau 
valoarea de la o zi la alta. Băietanul avea bani 
româneşti, plătiţi de Banca Naţională a României. 


Când trenul a pornit, a înşfăcat târna cu pere a 
bietei bătrâne şi a sărit pe scara vagonului, râzând 
cu satisfacţie. Poate i-or fi rămas oasele în drumul 
lung până în capitala Germaniei, însă după mine, 
care am fost martor, doar cu atât nu a plătit târna 
furată. Fiindcă eu am văzut chipul consternat al 
bietei bătrâne, şi am rămas cu ea, acolo, în gara 
Câmpina, în vântul rece venit de la munte; să fi 
fost vară poate frigul nu mi s-ar fi dus până în 
fundul sufletului unde îl mai simt şi astăzi. 

Tiberiu nu părea ofensat de răceala lui Tadeu, 
totuşi nu îndrăzni să continue discuţia, şi după o 
tăcere stânjenitoare se ridică să plece acasă. 
Cornelia merse şi ea la culcare, în camera 
alăturată. 

Trandafil stătu multă vreme de vorbă cu 
fratele lui mai mare. Vru să afle cum era viaţa în 
Rusia. Ce putea să-i spună un om care trăise în 
lagăr, apoi în cazărmi şi pe câmpul de instrucţie? 
Întrebă, de ce unii prizonieri se înscriau în diviziile 
româneşti formate într-o ţară împotriva căreia 
luptaseră, iar alţii refuzau, rezistând la toate 
presiunile. 

— Bănuiesc că ai stat de vorbă cu unii dintre 
aceştia. Ce răspuns ţi-au dat? 

— Uite, unul din răspunsuri, de pildă: că au 
jurat o dată credinţă Regelui, şi nu înţeleg să 
repete jurământul, între sârme ghimpate, păzite 
cu mitraliera. Alt răspuns: nu îmi vând onoarea 
pentru o libertate iluzorie, căci nu poate fi decât o 


nouă captivitate. Sau, răspunsul cel mai drastic: 
orice argumente s-ar folosi, şi orice scuze s-ar 
găsi, e un act de trădare. 

— Tu de ce te-ai înscris? Ai fost între primii, 
sau între ultimii? Dacă nu poţi să-mi răspunzi, 
iartă-mă că te-am întrebat. 

— Am răspunsul pregătit de mult. 

— Deci, ai deliberat! 

— Am deliberat şi continui să deliberez. Nu e 
clipă să nu-mi judec fapta. M-am înscris între 
primii. Am vrut să lupt împotriva lui Hitler, fiindcă 
ne-a luat Transilvania. Sunt însetat să lupt şi 
mulţumirea mea cea mai mare ar fi să iau parte la 
eliberarea Clujului. Pentru atât m-am înscris, şi nu 
pentru altceva. Nu vreau să judec nimic mai 
departe. Se găsesc destui care să judece. Mă crezi 
mărginit, frate? 

— Nu! Te înţeleg, şi sunt alături de tine. Dar 
nu-i un motiv să accept comunismul. Fiindcă este 
o doctrină antiumană, şi care, ce-i mai rău, se 
pretinde apărătoarea umanităţii. Te-au 
îndoctrinat? O accepţi? 

Tadeu răspunse, după o tăcere: 

— Nu! Dar sunt multe de schimbat în lume; 
trebuie să treci de partea celui pe care îl crezi 
capabil să le facă. Ţinând seama de crimele 
săvârşite de la revoluţie până astăzi, în timp de 
pace şi în timpul războiului, comunismul e un rău 
indubitabil; dar un rău care a fost necesar. 

Trandafil căzu pe gânduri, da, era un rău 


necesar, fără el n-am şti ce-i binele. Nu se culcă 
decât aproape de ziuă. Când se trezi, fratele său 
plecase; auzise prin somn Jeepul demarând din 
faţa porții. 


5 


Nu am ştiut bine din ce trăia Tiberiu atunci; 
fapt este că nu era în mizerie. Am auzit de unele 
expediente ale lui, mai mărunte dar în acelaşi timp 
mai sigure decât fusese societatea de ajutor 
reciproc «Viitorul fericit», înfiinţată puţin timp 
înaintea războiului, o excrocherie care l-ar fi dus 
la pedeapsă penală, dacă nu îl salva domnul 
Pretoreanu. Cât fusese în spitalul de boli 
nervoase, avusese grijă de el Cornelia, care 
probabil şi după aceea îi mai dădea ceva bani, pe 
ascuns. Mai înainte, în 1943, se împrumutase de la 
Titus, când acesta venise în concediu de 
convalescenţă, după o rană foarte gravă, căreia îi 
supravieţuise ca prin minune. Avea portofelul 
burduşit cu bani, solda de locotenent pe câteva 
luni, căci nu apucase să cheltuiască nimic din ea. 
Tiberiu i-o înjumătăţise cu rugăminţi disperate şi 
cu jurământ că într-o lună o să-i înmâneze Algăi, 
ba chiar, dacă ea o avea nevoie, o s-o împrumute 
la rândul lui, cu orice sumă. Bineînţeles că 
rămăsese doar vorba. 

Mai târziu, prin 1946, la un an după ce se 
întorsese de pe frontul din Cehoslovacia, şi o 
găsise pe Alga moartă, Titus, îi trimise vorbă prin 
Trandafil, să-i restituie banii. Era în mare nevoie, 
altfel n-ar fi făcut acest demers pe lângă un om 
care îi rănise adânc sufletul, comentând vulgar şi 
cinic sfârşitul unei femei fără pată. Tiberiu 


răspunse că numai proştii îşi plătesc datoriile. Şi 
le plătea şi el, numai ca să se poată împrumuta 
peste câteva zile cu o sumă dublă, de la acelaşi 
creditor, a cărui încredere o câştigase, jucând 
rolul bunului platnic. Nu reuşea totdeauna, dar cu 
unii ajunsese să repete manevra de două şi chiar 
de trei ori, bineînţeles dublând mereu împrumutul, 
până ce atingea o cifră pe care ştia că nu trebuia 
s-o depăşească; simţea aproape totdeauna până 
unde poate să meargă, fără să trezească 
suspiciunea victimelor, fiecare cu gradul lor de 
naivitate. 

O altă sursă de venituri era câte o fată de la 
stabilimentul de pe strada Calomfirescu, pe care o 
îndupleca făgăduindu-i că o va scoate de acolo şi o 
va lua de nevastă, ceea ce şi făcuse cu adevărat în 
mai multe rânduri. 

Apoi nu ştiu ce combinaţii făcea cu ruşii, cum 
îi păcălea, că în anul când refuzase să-i plătească 
datoria lui Titus avea ruble de aur pe care le 
vindea bijutierilor şi dentiştilor. Poate le exploata 
pe fetele de la stabiliment, dându-le drept 
trufanda soldaţilor şi ofiţerilor din armata de 
ocupaţie; acum că se sfârşise războiul nu-şi mai 
îngăduiau să pună mâna cu sila pe o femeie, decât 
dacă era una prea imprudentă şi cu totul lipsită de 
apărare. 

Afacerile cu adevărat mănoase Tiberiu le-a 
pus la cale după ce intrase în partidul comunist şi 
devenise un militant plin de zel cu oarecare 


influenţă pe lângă organele de conducere ale 
judeţului. Era vremea când începuseră arestările; 
pe baza unor denunţuri, sau doar a unor bănuieli, 
oameni nevinovați erau scoşi din aşternut 
noaptea, şi duşi în locuri necunoscute. Asemenea 
samavolnicii - care au continuat din plin mai bine 
de un deceniu şi n-au încetat cu totul niciodată, 
fiind un instrument al luptei de clasă - creaseră o 
psihoză, teama perpetuă de arestare. Oameni fără 
nici o pată pe conştiinţă se culcau seara cu teama 
că au să fie luaţi peste noapte; era mult mai rău ca 
la bombardamente, fiindcă nu suna niciodată 
încetarea alarmei, oricând puteai să auzi soneria. 
Abia când se lumina de ziuă oamenii îşi veneau în 
fire, îşi făceau semnul crucii şi răsuflau uşuraţi, 
dar numai câteva ore, până începea să crească 
teama de noaptea următoare. Peste ziuă îşi 
chemau prietenii la telefon să vadă dacă sunt 
liberi, şi dacă le recunoşteau glasul le era de 
ajuns, apăsau repede pe furcă, nu îndrăzneau să 
vorbească, de teamă că sunt ascultați; iar dacă 
vorbeau, o făceau cu multe ocoluri. Existau şi 
codificări, dar naive, tanti Mili, adică miliția, şi 
unchiul Secu, securitatea. 

Am trăit şi eu această psihoză, cunoscută 
chiar membrilor de partid şi celor care colaborau 
conştiincios cu autorităţile; scutite de teamă nu 
erau nici autorităţile. Mulţi oameni dormeau cu 
valiza făcută, sau cu rucsacul la căpătâiul patului. 
Nu mi-am luat niciodată asemenea precauţie, am 


socotit că odată arestat îmi va fi indiferent ce se 
întâmplă cu mine; nu era o dovadă de curaj, nici 
de resemnare, ci mai degrabă un dezgust de tot şi 
de toate. Asemenea stare, prelungită cu anii, a 
lăsat urme dezastruoase; niciodată de atunci 
înainte, nici chiar în momente de satisfacţie şi 
bucurie, nu am putut să mă mai socotesc un om 
liber. 

Multe haimanale s-au ţinut de farse sinistre în 
vremea aceea, au sunat la uşa oamenilor, în 
puterea nopţii, pe urmă au luat-o la fugă. Un 
prieten, deşi fără nici o pată pe conştiinţă nu era 
scutit de frică; ce-i drept, nimeni nu putea să-l 
asigure că nu-l pândea nici o primejdie. Într-o 
noapte, la trei, ora fatidică, a sunat soneria şi nu 
s-a mai oprit până la ziuă. Dar el nu avea de unde 
să ştie, fiindcă a leşinat şi nu şi-a venit în fire 
decât dimineaţa, după ce un vecin, care cobora 
scările, a descoperit că butonul soneriei era 
înţepenit cu gumă de mestecat, presată deasupra. 
Asemenea faptă, săvârşită asupra altui om, bolnav 
de inimă, ar fi fost o crimă. 

Lipsa de-acasă a celor arestaţi nu putea trece 
multă vreme neobservată, deşi de obicei familia se 
ferea să vorbească. Când afla de un asemenea caz, 
Tiberiu se oferea să obţină eliberarea 
nefericitului, contra unei sume importante, sub 
pretext că trebuia să mituiască mai multe 
persoane, bineînţeles fără să le spună numele, 
«Îmi daţi acum jumătate, restul când se va 


întoarce; în cel mult o lună îl aveţi acasă». 

Cine refuză o asemenea şansă? Familia făcea 
rost de bani pe orice cale, se împrumuta, cu 
dobândă de douăzeci, treizeci, cincizeci şi chiar 
sută la sută pe lună, sau îşi vindea bijuteriile şi 
lucrurile preţioase din casă. 

Din zece arestaţi, câţiva, cărora nici cei mai 
înverşunaţi anchetatori nu le găseau vreo vină, 
veneau acasă după câteva zile, după o săptămână, 
două sau patru. Tiberiu prindea de veste şi se 
ducea să-şi încaseze restul sumei; familia îi 
mulțumea  recunoscătoare: «N-o să vă uităm 
niciodată!» Într-un fel, treaba părea cinstită: dacă 
manevra nu-i reuşea, dacă victima nu era 
eliberată, Tiberiu se prezenta la domiciliul ei, şi 
restituia arvuna: «Îmi pare rău, doamnă, a fost 
imposibil. Am să mai încerc, dar va fi nevoie de 
mai mulţi bani, nu ştiu cât. Nu, nu, nu-mi daţi 
nimic acum, am să pun de la mine. Imi plătiţi când 
s-o întoarce soţul. Nu vă pierdeţi curajul!» 

Oferta rămânea deschisă sine die. Unii, care 
practicau aceeaşi imunditate au păţit-o; păgubaşii 
au depus plângere. Metoda lui Tiberiu era ca şi 
infailibilă: nimeni nu avea motiv să se plângă. 
Extrem de rar s-ar fi putut întâmplă ca doi 
ofertanţi să opereze asupra aceleiaşi victime şi să 
vină unul după altul; atunci, desigur înşelătoria 
ieşea la iveală, dar chiar şi în asemenea cazuri, de 
obicei victimele preferau să tacă, spre a nu cădea 
şi ele sub cine ştie ce acuzaţie. 


Cum spuneam, Tiberiu rămânea invulnerabil, 
fiindcă îşi lua toate măsurile de precauţie, îl 
conducea un instinct diabolic, dovedindu-se şi el, 
în felul lui, ca toţi copiii domnului Alcibiade, dotat 
cu însuşiri ieşite din comun, greu de găsit într-o 
singură familie. 

Metoda lui Tiberiu îmi aminteşte de unii 
meditatori, care pregăteau şcolari pentru felurite 
examene şi pentru intrarea în învăţământul 
superior. 

Cunosc profesori care şi-au respectat menirea, 
luminând minţile pe care alţii, cu aceeaşi menire 
dar fără vocaţie şi fără tragere de inimă le-au lăsat 
întunecate. Nu era numai vina lor, ci mai ales a 
climatului favorizat cu bună ştiinţă de cei doi 
inculţi, care ne stăpâneau ţara şi aveau o sete 
nebună de a fi socotiți oameni de cultură - ambiţie 
dusă până la un grad neatins vreodată de un alt 
tiran din istorie, căci toţi ceilalţi s-au mulţumit să 
aibă puterea şi să se bucure de obedienţa 
supuşilor. M-am întrebat adesea dacă atunci când 
rămâneau singuri îşi recunoşteau unul în faţa 
altuia ignoranţa, sau se minţeau şi pe ei înşişi? 
Cred însă că în comun, sau fiecare în parte, în 
intimitatea eului lor erau conştienţi că nu vor 
ajunge niciodată ceea ce se  proclamau, 
împodobindu-se cu titluri unul mai pompos decât 
altul; şi atunci, urându-i pe oamenii de cultură, 
voiau să coboare întreg poporul la nivelul lor, spre 
a nu se mai simţi în inferioritate. lată dar din ce 


carenţă a învăţământului a proliferat clasa 
meditatorilor. Spun proliferat, fiindcă ei au existat 
şi înainte, dar puţini, pentru cei neînzestraţi să 
depăşească o treaptă, pentru cei ai căror părinţi, 
şi chiar ei înşişi voiau să urce mai sus decât îi 
ducea mintea. In trecut, aceştia mergeau la o 
meserie, care se socotea atunci brățară de aur, şi 
era atât de necesară pentru existenţa societăţii. În 
timpul nostru s-a născut o dorinţă nestăpânită de 
a parveni pe calea învăţăturii - era o lozincă de 
altfel: «învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!» Dar ce, şi cum? 
Şi cu ce rezultate? Un titrat îşi găsea greu un post 
corespunzător studiilor sale, şi era mult mai prost 
plătit decât cei care munceau cu braţele. 
Îndemnul de a învăţa al lui Lenin se referea la 
însuşirea ştiinţei politice, propovăduită de Marx şi 
de el însuşi. Altminteri, îndemnul nu era sincer, şi 
condiţiile de admitere în şcoală aveau o bază 
fundamental falsă: nu prima creierul, ci originea 
socială. Nu-i om să nu ştie ce însemnătate avea în 
vremea aceea «dosarul», colecţia de documente, 
autobiografii şi informaţii de toate felurile, 
obţinute prin orice mijloace, inclusiv denunţul. Un 
dosar «bun» asigura întâietatea unui personaj mai 
puţin înzestrat în faţa altuia mult mai îndreptăţit 
la o funcţie sau un titlu, dar care avea în dosar o 
pată, ca de pildă «divorţat», ca să dau un exemplu, 
nu cel mai stupid din câte cunoaştem. 

In 1958, aula Facultăţii de drept s-a populat 
de intelectuali aduşi să asiste la o şedinţă de 


demascare a unor duşmani ai poporului, 
intelectuali ei înşişi, a căror vină principală, după 
expunerea unui ofiţer de securitate chemat să 
joace rolul procurorului, era aceea că ascultau 
posturi de radio străine. Între alte orori, am văzut 
atunci cum un savant ca doctorul Nasta a fost 
insultat cu ferocitate de un muncitor instruit de 
Florian  Dănălache, o persoană cu funcţie 
importantă în partid. Mult aş dori ca muncitorul 
acela de la Uzinele 23 August, dacă mai trăieşte şi 
dacă mai ţine minte, să citească rândurile de faţă 
şi să se ruşineze, căci nu-i cer să se sinucidă. 
Doctorului Nasta nu i se punea în sarcină decât 
vina că venea seara să-şi ia nevasta dintr-o casă 
unde se asculta radio Londra. «Bă, ticălosule, bă, 
nenorocitule!»  răcnea la el muncitorul lui 
Dănălache, ameninţându-l cu pumnul. 

Ca să ne-nveselim puţin voi povesti ce-a 
răspuns când a fost interogată, Miliţa Pătraşcu, 
sculptor celebru, căci pentru asemenea artă 
bărbătească nu admit femininul - şi-apoi, ea n-a 
dovedit mai putină bărbăţie nici în fața 
acuzatorilor. «Ai afirmat sau nu, a întrebat-o unul 
dintre aceştia, că în şcoli nu se intra după merit, 
că...» «Da! a fost răspunsul, fără şovăire. Am spus 
că în şcoli sunt primiţi copii cu origine sănătoasă, 
şi sunt respinşi cei cu origine bună!» Martor al 
acuzării şi susţinător al rechizitoriului era Zaharia 
Stancu. Despre felul cum erau priviţi şi taxaţi 
intelectualii, mai ştiu o întâmplare petrecută în 


anii din urmă, cu totul adevărată şi nicidecum o 
glumă, deşi poate stârni râsul; dar în acelaşi timp 
şi revolta. O doamnă cu situaţie bună a chemat un 
meseriaş, muncitor adică, să-i repare voleurile de 
la ferestre. «Cât mă costă?» a întrebat, după ce 
omul văzuse despre ce era vorba şi îşi făcuse 
socotelile. Costa şase mii de lei, de două ori cât 
salariul unui profesor. «Dar cât ai dumneata de 
lucru aici?» a întrebat doamna, uimită. «Vreo două 
după-amieze». Soţul ei era profesor universitar şi 
n-avea şase mii de lei pe o lună întreagă. 
Spunându-i acestea meseriaşului, el i-a răspuns 
ridicând din umeri: «De, doamnă, dacă nu i-a 
plăcut să muncească!» 

Şi acum închei, întorcându-mă la meditatorii 
care ştiau să-şi preţuiască uzura creierului, deşi 
unii îl foloseau cu menajamente sau chiar îl lăsau 
în repaus şi se uitau pe fereastră în timp ce elevii 
se chinuiau să rezolve problema propusă. La urmă 
îşi aruncau ochii în caiet şi spuneau: «E bine», sau 
«nu e bine!» 

Aş vrea ca, din respect pentru adevăr şi 
dreptate, cei neimplicaţi în cauză, pe care îi 
cunosc şi ştiu cât de conştiincios, de competent şi 
demn de laudă îşi îndeplinesc menirea, şi odată cu 
ei toţi aceia care îşi recunosc aceleaşi merite, să 
nu-mi poarte duşmănie şi să nu-i scuze pe ceilalţi, 
din solidaritate de breaslă. 

Am scris despre fenomenul acesta, fiindcă şi el 
a marcat epoca şi, ocolindu-l radiografia vremii ar 


fi incompletă. Nu pretind că voi ajunge la toate 
celelalte fenomene, dar când unul are să-mi vină 
în minte, am să-l dezvălui, adăugind alte pagini 
istoriei. 

Tiberiu a ajuns la situaţia descrisă mai înainte 
după patru ani de tribulaţii; anii scurşi de la 
sfârşitul războiului. 

Când ieşise din spitalul de boli nervoase, în 
septembrie 1944, puţin slăbit dar mai ager la 
minte decât înainte, în oraş, ca în toată ţara de 
altfel, era multă frământare. Trupele ruseşti 
continuau să se scurgă spre front, dar mulţi 
rămâneau, împânzind locul; era armata de 
ocupaţie căreia nu i se spunea pe nume. Totodată 
veneau activişti refugiaţi şi crescuţi în Rusia, cu 
ranguri înalte în partidul comunist; despre unii se 
mai ştia câte ceva, de alţii nu auzise nimeni. Ei se 
uneau cu vechii membri de partid eliberaţi din 
lagăre. Câţi erau nu se ştie bine, poate câteva 
zeci, câteva sute, în nici un caz mii, cum susţinea 
propaganda, care făcea agitaţie în ziarele lor sau 
în cele aservite, la radio sau la mitingurile 
populare, unde se adunau sute de mii de oameni şi 
cifra era în creştere, deşi spaţiul pieţelor rămânea 
acelaşi. 

Parcă îmi amintesc că odată, în piaţa Unirii 
sau a Națiunii, că nu-i mai ştiu numele, după cea 
fost schimbat în câteva rânduri, s-ar fi adunat un 
milion de oameni, cerând schimbarea guvernului. 
Dacă aş fi măsurat piaţa şi aş fi socotit că pe un 


metru pătrat încăpeau patru oameni, înghesuiți ca 
mazărea în borcane, puteam să-mi dau seama de 
numărul exact al participanţilor la miting care 
încăpeau în piaţa pe atunci mult mai mică decât 
este astăzi, când prin demolări nesăbuite i s-au 
dat dimensiuni  faraonice. Dar cum n-am 
măsurat-o, nu-mi rămâne decât să admit că au fost 
un milion de oameni, întrebându-mă doar, de 
unde? Cum să fabrici un milion de oameni, când 
întreagă populaţia Bucureştilor nu era mult mai 
mare, cu tot cu bătrâni şi copii, cu infirmii, cu cei 
din spitale, şi cu procentul important de opozanți 
care ştiu bine că nu participau la mitinguri, cum 
n-a participat nici unul din cei o sută de oameni, 
cunoştinţele mele; de la ei aflam despre alţii, alte 
sute, aflate pe aceeaşi poziţie. 

Prima armă a agitatorilor era minciuna; au 
minţit tot timpul, din 1944 până în '89, şi n-au 
minţit doar populaţia, ci s-au minţit între ei, şi-au 
minţit familia şi lumea întreagă. 

Deocamdată spuneau că nu vor decât să li se 
recunoască egalitatea cu celelalte partide, pe care 
le numeau depreciativ «istorice». Erau într-adevăr 
istorice pentru că ele au făcut România Mare! 

Nu mă simt capabil, nici nu simt nevoia, şi nici 
nu-i necesar la urma urmelor, să descriu în 
amănuntele ei zilnice vânzoleala din anii aceia, 
turbulenţa organizată, asaltul continuu al unei 
minorităţi hotărâte să pună mâna pe putere, 
împotriva majorităţii potrivnice, învinsă până la 


urmă prin masivul şi zdrobitorul ajutor din afară, 
şi cu imboldul lui Stalin, care voia să nimicească 
tocmai lumea datorită căreia câştigase războiul, 
după ce el, unul, îl pierduse în primele zile. 


* 


leşit din spital, unde trăise ca pe altă lume, lui 
Tiberiu nu i-a trebuit mult până să simtă încotro 
bate vântul. Pe urmă a ştiut să-şi orienteze 
pânzele, iar soarta i-a fost favorabilă, scoţându-i-l 
în cale pe maistrul Ion Mustaţă, de la rafinăria 
«Vega». 

Fiindcă n-avea cum să-l adăpostească, buna 
Cornelia i-a găsit o cameră prin vecini, aproape, 
pe partea cealaltă a străzii, la un om a cărui 
nevastă murise în bombardamentul din 4 aprilie, 
şi nu mai avea decât o fată, majoră, 
Ana-Passionaria. Acel văduv, în vârstă de cincizeci 
de ani, sănătos şi în plină putere, era maistrul Ion 
Mustaţă, comunist din prima lui tinereţe, când se 
formase partidul. Dar, în afară de faptul că îşi 
declarase apartenenţa pe faţă, botezându-şi fata 
Ana-Passionaria, de la Ana Paucker şi Dolores 
Ibaruri, înverşunata activistă spaniolă, refugiată la 
Moscova, Siguranţa Statului nu putuse să-i pună 
în sarcină nici o încălcare a legii. Într-adevăr, Ion 
Mustaţă, deşi membru devotat al partidului încă 
de la înfiinţare, nu aproba activităţile subversive şi 
nu lua parte la ele, socotind că puterea trebuia să 


fie obţinută pe cale paşnică. Sigur că aşa se punea 
în răspăr cu tovarăşii săi, dar cum era cel mai 
vechi dintre ei şi în fapte nu săvârşea nimic 
reprobabil, treceau peste această neînțelegere, 
socotind că odată va veni singur la matcă. De 
altfel îl şi respectau, îi cunoşteau trecutul nepătat, 
credinţa lui neştirbită în victoria proletariatului, 
idealul muncitorimii orbite. Dacă un muncitor îmi 
va reproşa ce spun aici, îl voi întreba cum n-a 
văzut timp de patruzeci de ani că idealurile lui se 
duc de râpă, fiind clădite pe teorii false şi pe 
minciună? 

Maistrul, fire blajină, încrezător în oameni, 
respectând toate credinţele, chiar şi cele ale 
dușmanului de clasă, pe care îl privea cu 
îngăduinţă, fu bucuros să-l primească pe Tiberiu 
în casa lui, prea goală după moartea nevestei. Îl 
cunoştea din vedere, ştia că avea carte şi nu 
credea în păcatele care i se puneau în sarcină, mai 
ales că odată cu internarea lui în spital, ca victimă 
a bombardamentelor, lumea i le iertase, poate le şi 
uitase. Adevărul este că Tiberiu îşi schimbase 
firea, devenise mai potolit, mai modest, mai 
respectuos cu vecinii. 

Cât despre fată, proprietarul nu se gândea că 
un bărbat de peste patruzeci de ani, adus în casă, 
ar putea fi o primejdie. Ana-Passionaria, în pofida 
celui de al doilea nume al ei, era o persoană cu 
obiceiuri sobre, chiar austere, cu ochii reci şi cu 
faţa severă. Până acum nu fusese în vorbă cu 


nimeni, la cinematograf mergea singură după 
moartea maică-si, de care până atunci fusese 
nedespărţită. Părinților li se părea frumuşică, 
nimeni nu spunea altfel şi într-adevăr, era binişor 
făcută, înăltuţă, voinică, poate puţin bărbătoasă, 
cu călcătura cam ţeapănă, cu o faţă care ar fi fost 
plăcută dacă n-ar fi stat mereu încruntată. 

Avea douăzeci şi doi de ani, făcuse Şcoala 
Superioară de Comerţ şi era contabilă în acelaşi 
loc de muncă, cu taică-său, la rafinăria «Vega». 
Bineînţeles că se înscrisese în partidul comunist 
îndată după 23 August 1944, nu fusese nevoie de 
vreo cercetare privind trecutul ei şi originea, 
numele de botez (nu se spunea aşa), era o 
garanţie, ca să nu mai vorbesc de numele tatălui. 

Datorită originii sigure şi comportării austere 
fu luată la şcoala de activişti unde i se îndesă în 
cap toată ştiinţa politică, de la Marx şi Engels 
până la Lenin şi Stalin; învăţă pe dinafară istoria 
partidului bolşevic; cursul scurt - cel lung n-a 
apărut niciodată. Il citisem şi eu cu ani înainte, nu 
începuse războiul, într-o ediţie franţuzească. Nu 
mă silea nimeni, se înţelege, ba chiar îmi asumam 
un risc, dacă Siguranţa Statului ar fi găsit la mine 
o asemenea carte nu scăpăm ieftin; în cazul cel 
mai bun mă anchetau şi mă puneau sub 
observaţie. Nu am citit-o cu duşmănie, era doar 
dorinţa de a cunoaşte ce însemna cu adevărat 
bolşevismul, atât de controversat în vremea aceea, 
idealul unei categorii de oameni, spaima altora şi 


indiferența majorităţii, care dormea liniştită pe 
salteaua ei moale. Am început lectura fără o 
părere formată dinainte, în nici un caz cu 
suspiciune, ci mai degrabă cu bunăvoință. Cred că 
abia pe la jumătate şi nu dintr-o dată mi-am dat 
seama că multe din frazele înşirate acolo erau 
neclare, de multe ori rămâneam pe gânduri, cu 
nedumerire, până ce am înţeles că istoria 
adevărată se ascundea printre rânduri, iar 
deasupra rămânea o minciună construită ştiinţific, 
dar grosolan, fără abilitate, putând să prostească 
doar pe cei fanatici sau slabi de minte, ceea ce e 
aproape totuna. Metoda nu diferea de cea scrisă 
în cărţile sfinte, «crede şi nu cerceta», pe care eu 
am respins-o îndată ce am putut să judec cu 
mintea mea, nu a profesorului de religie. Ştiu că 
profesorul de religie are şi astăzi argumente să mă 
combată şi să mă acuze de erezie. La fel m-au 
condamnat şi cei care, mai târziu, au vrut să mă 
convertească la altă credinţă decât a mea, şi au 
început prin a mă sfătui să citesc istoria partidului 
bolşevic. O citisem pe când ei poate abia începeau 
să se alfabetizeze. «Şi, şi? Ce-ai înţeles?» m-au 
întrebat sfredelindu-mă cu ochii, bucuroşi că eram 
pe calea cea bună. 

Învăţasem să mint, patruzeci şi cinci de ani am 
minţit sau am dat răspunsuri sibilinice. Deci, am 
răspuns cu fereală, încercând să-mi ascund 
părerea: «Nu mi s-a părut concludentă». Erau doi 
oameni cumsecade, care nu mi-au vrut niciodată 


răul; m-au cruțat şi de data aceasta, dar cu ce 
consternare! «Cum poţi să spui aşa ceva? Nu-ţi dai 
seama că e cartea de bază a vremii noastre?» Nu 
m-au denunţat, recunosc, puteam să fiu pus pe 
rug, pentru blasfemie. Şi nici măcar nu eram în 
vremea de glorie a lui Stalin, falsificatorul istoriei, 
ci la un an după ce el murise. Nu ştiam că în 
curând cursul scurt avea să fie dat la o parte, fără 
multă gălăgie; dar, oricum, minciuna era 
recunoscută! 

Azi, după mai bine de trei decenii, cursul 
scurt, legat în roşu, încă poate fi văzut în 
bibliotecile unor oameni, împreună cu operele lui 
Lenin şi Stalin şi cu alte scrieri din epocă. Unii 
le-or păstra ca decor, alţii poate le recitesc cu 
nostalgie. Ana Passionaria nu le-a aruncat, dar le 
ţine ascunse de frica lui Tiberiu, care, înverşunat 
membru de partid într-o vreme, a devenit pe rând 
antistalinist, antibrejnevist, ca în ianuarie 1990, 
după revoluţie, să-şi ardă carnetul roşu în piaţă, la 
Statuia Libertăţii, dar nu fără ceremonie, cum au 
făcut alţii, ci cu slujbă religioasă; preoţii de la 
şapte parohii au dat fuga, în speranţa că va fi 
acolo şi televiziunea; aceasta nevăzându-se, au 
plecat cu odăjdiile în servietă, a rămas numai 
unul, angajat şi plătit de Tiberiu, un popă bătrân 
care nu prea ştia ce se întâmplase în decembrie, 
nu prea ştia ce se slujeşte acolo; când carnetul 
ardea într-un cerc de lumânări pe soclul statuii, a 
binecuvântat locul, făcând asupra lui semnul 


crucii. Păcat că a lipsit televiziunea! 

Gândindu-mă la Ana Passionaria, şi la alţii ca 
ea, mă întreb ce lipsea în spiritul lor, ca să aibă 
nevoie de astfel de mituri. După moartea 
Arhanghelului, unul din discipolii lui îi păstra 
portretul ascuns sub saltea, între două cartoane, 
şi nu îl scotea decât seara, cu obloanele trase. 

După ce termină şcoala de activişti, Ana 
Passionaria îndeplini felurite sarcini la Judeţeană, 
cum se spunea pe scurt organizaţiei de partid pe 
judeţ, cât au mai existat acestea, până la noua 
împărţire administrativă a ţării, făcută nu fiindcă 
ar fi fost nevoie de ea, ci ca să se şteargă toate 
urmele burgheziei. Ştiu că a mers prin şcoli, prin 
instituţii mai puţin importante, să facă agitație 
politică. (Agitaţie era un cuvânt mult folosit în 
vremea aceea). In instituţii importante sau în 
uzine, mergeau alţii, cu mai multă vechime. A fost 
şi prin sate; în unele locuri a fost huiduită şi 
alungată, în altele a mâncat bătaie, dar nu i-a 
scăzut ardoarea, ştia că face o muncă de 
sacrificiu, era o onoare, şi-ar fi dat şi sângele la 
nevoie. Uneori lipsea cu săptămânile, dormea 
îmbrăcată, pe un pat de scânduri sau pe o bancă, 
pe la sediile partidului, abia înfiripate. Dacă se 
întâmplă să fie cu un tovarăş, şi dacă acesta 
dorea, nu pregeta să se culce cu el, fără fasoane, 
din simţăminte partinice. 

Nu o singură dată taică-său, rămas în funcţia 
lui modestă de maistru şef de secţie la rafinăria 


«Vega», simţea nevoia s-o tempereze, oricât era el 
de credincios partidului. N-a lipsit mult să ajungă 
la ceartă, fata să-i atragă atenţia tatălui că are o 
mentalitate învechită, ba chiar o dată l-a făcut 
reacţionar de-a dreptul. Drept răspuns, maistrul 
Mustaţă a zâmbit cu bunătate. 

Drumurile în judeţ tânăra activistă le făcea cu 
trenul, cu căruţa sau cu piciorul şi uneori călare. 
Nu ajunsese să aibă maşină la dispoziţie, când iată 
că i-au dat o sarcină mai importantă în oraş, unde 
nu avea nevoie să se deplaseze decât de la o 
stradă la alta. Era responsabilă cu Uniunea 
femeilor democrate pe un sector întreg, cu vreo 
treizeci de mii de locuitori. Trebuia să facă 
propagandă de la o casă la alta, să obţină 
adeziunea femeilor, să le adune periodic la sediu, 
într-o fostă casă boierească; acolo se făcea 
învăţământ politic, veneau instructori de la centru, 
dar răspunderea era a ei: conducea şedinţele, 
ţinea evidenţa participantelor, nota în carnet 
sârguinţa unora, delăsarea altora; pe acestea din 
urmă, ca şi pe cele care lipseau de la şedinţe, le 
vizita acasă şi le prelucra fără să ostenească. Dar, 
fără voie şi fără să-şi dea seama, din contactul cu 
o lume care uneori era de o condiţie mai bună 
decât a ei, începea să-şi schimbe purtarea 
ţeapănă, uneori grosolană, se civiliza, deşi îşi 
păstra principialitatea de activistă. 

In acest stadiu se afla, când Tiberiu se gândi 
să şi-o facă aliată ca să-şi asigure prin ea o poziţie 


politică. Era prin ianuarie 1946; după cum se 
vede, Ana Passionaria evoluase destul de repede, 
fără a sări însă vreo treaptă; fusese promovată, 
cum se spunea în lumea ei din acea epocă. Pe 
Tiberiu, om chipeş, care părea mult mai tânăr, 
treizeci, treizeci şi unu de ani, îl privea numai cu 
coada ochiului, nu din făţărnicie, ci din cea mai 
sinceră convingere că nu trebuie să-i dea altă 
atenţie decât unui om care locuieşte sub acelaşi 
acoperiş, uşă în uşă cu ea, şi căruia se cuvenea 
să-i răspundă când el îi spunea bună ziua; 
răspundea însă rece, cu o înclinare a capului, fără 
să-l privească. 

Nu stătuseră niciodată de vorbă până în ziua 
când Tiberiu îi ciocăni la uşă, cu cinci garoafe albe 
în mână; era într-o duminică, fata, aşezată la masă 
în mijlocul odăii citea într-o carte cu scoarţe roşii, 
făcând adnotări cu creionul. 

— Ce este, tovarăşe? întrebă, mirată, vexată, 
dar nu fără o anumită emoție. 

— Omagiul respectuos al unui vecin, pentru o 
fată frumoasă, răspunse Tiberiu, cu dibăcie. 

Numai că dibăcia lui nu se potrivea cu Ana 
Passionaria, care se făcu roşie de indignare, 
reprimându-şi emoția din prima clipă. 

— Astea sunt obiceiuri burgheze! spuse aspru. 

Totuşi acceptă florile, mulţumi cu reţinere şi 
pe urmă se uită în oglindă. 

Duminica următoare Tiberiu îi aduse garoafe 
roz. Spre deosebire de rândul trecut, fata schiţă 


un zâmbet, involuntar, pe urmă se controla şi 
mulţumi cu răceală. Timpul trecea, nu fără ca ea 
să mediteze. A treia duminică garoafele erau roşii; 
Ana Passionaria se dichisise puţin şi îşi pregătise 
răspunsul, căruia îi dădu drumul, după ce îl pofti 
pe Tiberiu să stea pe scaun: 

— Uite ce este, tovarăşe, să nu mă crezi 
proastă, şi să nu umbli cu ocolişuri. Ştiu că vrei să 
te culci cu mine şi n-aş avea nimic împotrivă, sunt 
o femeie emancipată. Dar fiindcă nu eşti membru 
de partid, ia-ţi gândul de la mine. Noi avem o 
morală, a noastră. 

Tiberiu nu voia nicidecum să se culce cu ea, 
voia în schimb să intre în partid; la cererea făcută 
cu aproape un an înainte, nu primise nici un 
răspuns. Apelase la maistrul Mustaţă, să-i dea o 
recomandare şi să-l susţină. «Mai aşteaptă, îi 
răspunse acesta, cu toată prietenia pe care i-o 
purta. Ce vrei dumneata nu-i lucru de glumă. 
Când am să cred eu că eşti copt, am să te iau de 
mână, să te duc la sediu. Dar îţi spun de pe acum, 
gândeşte-te serios, să nu mă faci de ruşine!» 

Ana  Passionaria fu mai operativă decât 
taică-său. Întâi îl puse pe Tiberiu să-şi facă 
autobiografia, oral, adică îl iscodi despre viaţa lui, 
despre familie şi prieteni. Căsătoriile cu fete luate 
de la stabiliment erau cunoscute în cartier, el nu 
le negă, şi ea, în conştiinţa ei nu-l condamna; 
dimpotrivă, era o notă bună, voise să aducă pe 
calea demnă nişte fiinţe pierdute, care mai puteau 


să fie de folos societăţii. Refuză să se gândească şi 
să admită că subiectul avea o picanterie care o 
făcea curioasă. Potlogăria cu «Viitorul fericit», 
cunoscută de asemeni era aproape uitată şi 
Tiberiu îşi negă vina, fusese victima unor escroci 
care profitaseră de naivitatea şi de buna lui 
credinţă. Cât despre origine, cum ar putea cineva 
s-o  socotească nesănătoasă, dacă tatăl lui, 
împovărat cu nouă copii, nu le lăsase nici o avere? 

Ana  Passionaria, singură la părinţi, fu 
înduioşată, îl privi prima oară fără ostilitate. 

— Chiar aţi fost nouă? 

Dificultatea rămânea harpa Alexandrinei. 

— La harpă cântau numai cucoanele mari! zise 
Ana Passionaria. 

Un psihanalist ar fi putut spune că în planul al 
doilea al acestei observaţii era complexul de 
inferioritate, faţă de ceva cu totul inabordabil. 

— Nu, e o femeie plină de modestie, replică 
Tiberiu, în apărarea maică-si, ceea ce era de 
mirare. Harpa i-au dăruit-o naşii, la nuntă, fiindcă 
avea talent la muzică. Visul mamei a fost pianul, 
care însă era prea scump pentru mijloacele 
naşilor. 

Sfârşind cu autobiografia, Ana Passionaria îl 
întrebă pe Tiberiu de ce vrea să se înscrie în 
partid. El răspunse cu o peroraţie pe care mi-e sila 
s-o reproduc întocmai; în comunism găsise idealul 
de viaţă, regreta că deschisese ochii cu atâta 
întârziere, dar acum se dăruia cu trup şi suflet 


ideii, avea să lupte din răsputeri împotriva 
duşmanilor, pentru binele poporului, pentru pacea 
şi fericirea omenirii. Vorbea cu atâta pasiune şi 
convingere, că Ana Passionaria, cu tot sufletul ei 
rece, se simţi mişcată. 

— Ştii ce-i plus-valoarea? îl întreba la urmă. 

Tiberiu auzise câte ceva, nu era chiar străin 
de subiect, dar, cu toată marea lui abilitate nu 
putu decât să bâiguie un răspuns nelimpede. 

— M-am lămurit, zise ea. Uite ce e, tovarăşe, 
am încredere în dumneata, am să te susţin, dar 
mai întâi apucă-te şi învaţă! 

li dădu un teanc de cărţi şi broşuri, începând 
cu Capitalul, şi sfârşind cu primul volum din 
operele lui Stalin. La data aceea apăruseră în 
româneşte numai şase volume. Lui Tiberiu şi aşa îi 
făceau frica, fără să ştie că erau vreo douăzeci şi 
mai bine care urmau să apară, iar el trebuia să le 
citească pe toate, n-avea încotro. Întors la el în 
cameră luă mai întâi Capitalul... Nu comentez 
impresiile lui, aici va rămâne o lacună în 
povestire, fiindcă n-am citit cartea lui Marx şi nu 
pot să mă pronunt în deplină cunoştinţă de cauză, 
am auzit şi eu câte ceva, ca toată lumea. Era uşor 
de înţeles ideea, Capitalul fiind o plagă, trebuia să 
dispară. Dacă aş fi avut studii de specialitate, aş fi 
înţeles că fără capital lumea nu poate să existe, şi 
nici comunismul nu intenţiona să-l distrugă, ci să-l 
acumuleze pe seama sa, sub forma unui capital de 
stat, fără să i se spună pe nume. Prin stat, partidul 


devenea deţinătorul tuturor capitalurilor şi avea în 
mână toată economia, fără a şti s-o administreze. 
Ceea ce s-a dovedit în primii ani, dar nu s-a 
recunoscut decât după mai bine de un secol de la 
apariţia cărţii lui Marx, evanghelia comuniştilor. 
După prima broşură, din care reţinu cât îi 
trebuia ca să-i poată da cu gura la o şedinţă, 
Tiberiu le frunzări pe celelalte, cu gândul să le 
reia mai târziu, şi sări la Operele lui Stalin. Primul 
volum era o carte groasă, se gândi ce muncă 
însemna să scrii, şi nu doar una, ci şase, chiar şi 
atâtea îl speriau, fără să ştie că mai urmau 
douăzeci după acestea. Deschise volumul şi citi: 
Discursul tovarăşului Stalin în faţa colectivului de 
muncitori... Reproduc din memorie, am frunzărit 
şi eu volumul, dar n-am reţinut nimic cu 
exactitate, decât că primul discurs avea o pagină 
şi jumătate şi se adresa unui colectiv de bărbaţi: 
Dragi tovarăşi... După ce rămânea o jumătate de 
pagină liberă, Tiberiu citi în pagina următoare: 
Acelaşi discurs, rostit de tovarăşul Stalin în fața 
colectivului de femei de la fabrica... să-i zicem de 
îngheţată, articol cu multă răspândire în Rusia, 
chiar iarna, pe ger aspru. Deci: Dragi tovarăşe... 
«Vasăzică, asta-i treaba! Păi dacă-i aşa de ce nu-l 
imprimau pe placă de gramofon (nu apăruse 
magnetofonul) să poată fi auzit la toate fabricile 
din ţară?» Mă opresc la acest exemplu, îmi ajunge, 
chiar dacă procedeul n-o fi fost urmat sistematic 
până la sfârşitul volumului. Poate că da, judecind 


după uşurinţa cu care Tiberiu dădea paginile. El 
trase o învăţătură, că nu-i nevoie să ştii tot, ci să 
extragi nişte idei care se repetă. In ceea ce studie 
zilele următoare, ideile continuau să se repete, la 
acelaşi autor şi de la el la alţii. O broşurică 
alcătuită cu răbdare şi iscusinţă, ar fi cuprins 
toată învăţătura necesară unui candidat în 
politică. Azi o asemenea treabă ar face-o 
computerul, în câteva minute, şi poate chiar ar 
elimina câte o idee, înrudită cu alta, şi scăpată de 
omul care mai greşeşte, neavând creier electronic. 

În afară de învăţătură, începu s-o ajute pe Ana 
Passionaria în activitatea ei de agitaţie. Pe 
Miercana, soţia lui Pantelimon Dumitrescu nu era 
nevoie s-o convingă, o duse uşor la învăţământul 
de partid, unde biata de ea n-avea ce să caute; era 
o femeie simplă şi neinstruită, stătea şi ea pe o 
bancă, fără să înţeleagă ce se discută, căci, după 
ce conferenţiarul îşi termina expunerea, punea 
întrebări, să vadă ce-a reţinut asistenţa. Mulţi se 
grăbeau să ridice mâna şi pe urmă începeau să 
turuie, dornici să se remarce. Norocul Miercanei, 
că în această gloată de şcolari silitori n-o lua 
nimeni în seamă. 

Parcă toţi oamenii care se adunau la 
învăţământul politic se înrăiau, îşi pierdeau 
încrederea unii în alţii, se priveau cu suspiciune, 
ferindu-se să lege o prietenie, de teamă că n-ar fi 
principială. Într-un fel era explicabil, toţi 
proveneau dintr-o lume acum condamnată, chiar 


dacă nu făceau parte nici din marea burghezie, 
nici din moşierime, şi se străduiau să-şi declare, 
prin cuvânt şi prin faptă, adeziunea la noua 
orânduire. Totul de frică, sau urmărind să le fie 
mai bine. Într-o băcănie, care în curând s-a numit 
Alimentara, nume comun pe tot oraşul, pe toată 
ţara, pentru orice prăvălie cu de-ale gurii, am stat 
la coadă să iau o lămâie. «Vezi că se dau lămâi!» 
m-a prevenit un cunoscut întâlnit în apropiere. 
Acesta era cuvântul intrat în uz şi rămas până 
astăzi; parcă nu se mai vindea nimic, totul se 
dădea când se întâmplă să se găsească, ca şi când 
ar fi fost gratis. Lămâile, ca toate mărfurile rare, 
se dădeau numai pe bază de legitimaţie, carnet 
sindical, dovadă de câmpul muncii, altă expresie 
obsedantă, încă neuitată, ca şi «oamenii muncii», 
singurii cu drept legitim la viaţă. In faţa mea la 
coadă era un general pensionar, în haine civile, îl 
cunoscusem în uniformă, celebru prin severitate, 
spaima garnizoanei. «Tovărăşico, s-a adresat cu o 
voce mieroasă, el care nu ştia decât să răcnească, 
şi cu un zâmbet dulce pe faţă, el care fusese 
încruntat toată viaţa. Tovărăşico dragă, te rog 
alege-mi una mai frumoasă!» Până atunci nu 
folosisem cuvântul tovarăş, şi nu l-am folosit decât 
rar, şi târziu, când toată lumea era coruptă. La 
început, odată, când cineva în tramvai, vrând să se 
aşeze lângă mine mi-a spus: «Tovarăşe, dă-te 
puţin mai încolo!» i-am ascultat dorinţa dar i-am 
replicat: «Nu sunt tovarăş cu dumneata!» 


Tramvaiul era plin cu muncitori care mergeau la 
gară, (într-un oraş de provincie) să întâmpine o 
delegaţie. Puteau să mă linşeze. Dar generalul 
mi-a făcut greață şi nu-l voi uita niciodată cum se 
milogea pentru o lămâie: «Tovărăşico!» Altminteri 
cuvântul, nu diminutivul, îmi place, aştept să fie 
reconsiderat şi-l voi folosi cu dragă inimă. 

Nu-i fu greu lui Tiberiu s-o aducă şi pe 
Cornelia, care însă se ascundea de Trandafil, 
prima dată în viaţa ei când trebuia să mintă. In 
asistenţă nu erau numai femei simple, ci şi 
cucoane, chiar boieroaice, se cunoşteau cât de 
colo, chiar dacă îşi puneau câte o rochie mai 
ponosită şi îşi lăsau bijuteriile acasă. 

Fiindcă a venit vorba de bijuterii, Tiberiu avea 
un ceas de mână cu capacele de aur. Mergea şi el 
la şcoala de partid a pensionarilor, căci prin 
decizia spitalului deocamdată era scutit să se 
angajeze în câmpul muncii. 

Tiberiu observă de la un timp că vecinii lui de 
la învăţământul politic îl tot întrebau cât e ceasul, 
şi când el ridica manşeta, să se uite, îşi dădeau 
coate. Poate n-ar fi urmat chiar un denunţ şi o 
demascare, dar din  prudentă îi ceru 
ceasornicarului să-i înlocuiască aurul cu alamă 
cromată. 

Cu o uşurinţă de nebănuit, Odor acceptă să 
meargă la învăţământul politic. «lţi mulţumesc, 
frate, îmi faci un serviciu. Tocmai voiam să 
aprofundez doctrina marxistă!» Dacă voi simţi că 


este nevoie, voi povesti la timp ciocnirea lui cu 
lectorul pe care îl încolţi cu întrebări neortodoxe, 
pornind de la idei filosofice condamnate, făcându-l 
să se bâlbâie, scos din cadrul prelegerii scrisă de 
alţii şi învățată pe de rost, sau citită, pur şi simplu. 
La auzul numelui Kant şi Schopenhauer lectorul 
văzu roşu în faţa ochilor şi n-avu altă replică decât 
una furioasă: «leşi afară! Nu perturba minţile 
unor tovarăşi cinstiţi, dornici să înveţe, cum spune 
Lenin!» Un pensionar din fundul sălii ridică mâna: 
«Şi Stalin spune la fel, tovarăşi!» 

La vremea acestei întâmplări nefericite, 
Tiberiu avea situaţia consolidată în relaţiile lui cu 
Ana Passionaria, se alese din partea ei numai cu o 
mustrare uşoară şi cu sarcina să-şi prelucreze 
fratele, spre a-l pune pe linie. 

Pe Alexandrina nu izbuti s-o înduplece, o 
imploră în genunchi: «E în joc viitorul meu, mamă, 
şi al întregii familii! Vino măcar o dată, să faci act 
de prezenţă!» «Dacă te-ar auzi tatăl tău, s-ar 
răsuci în groapă!» îi răspunse maică-sa. Tiberiu 
ieşi din cameră, spumegând de furie şi din uşă, îi 
aruncă un cuvânt, pe ton de insultă: «Boieroaico!» 

Acest eşec se termină cu o izbândă. «Chiar aşa 
i-ai spus, "boieroaico?" îl întrebă Ana Passionaria. 
Înseamnă că ai terminat cu trecutul.» 

Se apropia primăvara anului 1946. Peste două 
săptămâni Tiberiu era primit în partid, cu 
solemnitatea pe care nu o cunosc, şi nici nu am 
socotit necesar s-o aflu; aş fi avut pe cine să 


întreb: trei sferturi din prietenii mei, şi patru 
milioane de oameni din ţara noastră. 

Seara, Ana Passionaria îl sărbători în 
intimitate. Pe masa din camera ei, printre volume 
şi broşuri cu scoarţe roşii puse o sticlă de vin luată 
de la proaspătul înfiinţat MAT (vin şi alcooluri, dar 
nu mai ştiu ce înseamnă cele trei iniţiale). 

Mai erau trei farfurii, una cu felii groase de 
salam, alta cu o bucată de brânză şi cealaltă cu 
pâine. Sigur că ar fi putut alcătui o gustare mai 
aleasă, dar nu se pricepea, şi nici nu credea că 
este nevoie. 

După ce mâncară şi băură câte un pahar de 
vin, aşezaţi faţă în faţă, Ana Passionaria se ridică 
şi spuse, cu o emoție puţin aspră, dacă apropierea 
acestor două cuvinte se înţelege: 

— Nu sunt fecioară, dar n-am făcut nici o 
greşeală faţă de partid. În numele lui Marx, 
Engels, Lenin şi Stalin, îţi dăruiesc fecioria mea 
politică. Jură că n-ai să înşeli niciodată partidul! 

Era sublim! Nu cerea credinţă pentru sine, ci 
pentru marea ei familie! 

— Jur! şopti Tiberiu, atât de uluit că nu-şi mai 
stăpânea glasul. 

Sigur că activiştilor pe care îi cunoscuse, Ana 
Passionaria nu le cerea să jure; avea încredere. 
După ce Tiberiu jură, îl trase spre pat. 

— Atunci, haide! 

Dacă se bucura, nu lăsa să se vadă. Stătea 
ţeapănă şi gravă, avea sentimentul că face o 


muncă de partid şi nu putea fi uşuratică. 

Drept la capul patului era portretul lui Stalin. 
Tiberiu îl vedea, ori de câte ori ridica privirea; 
întâi se crispa, apoi îi veni să râdă. Stalin parcă îi 
făcea cu ochiul, zâmbind pe sub mustață. 


6 


Uimitor mi se pare tot ce s-a întâmplat cu 
Titus de la întoarcerea lui din război, în iulie 1945, 
când aflase, prin cuvintele josnice ale lui Tiberiu, 
cum murise Alga, groaznic batjocorită. După o 
noapte petrecută în delir, prăbuşit pe mormântul 
ei proaspăt, a doua zi dimineaţă, când îl găsi 
paznicul cimitirului, avea privirea fixă şi chipul ca 
de piatră. E de mirare că supravieţuise, că putea 
să umble şi mai ales că ştia pentru ce trebuie să 
trăiască: spre a uri pe cei care sluţeau viaţa. Şi să 
se răzbune. Nu ştia cum, ştia doar în ce tabără 
erau vinovaţii, şi necunoscându-i nu-i rămânea 
decât să urască toată tabăra; până la moarte! Să 
nu uite, să nu ierte. Acest gând făcu să se nască în 
fiinţa lui o linişte înfricoşătoare, ca a marilor fluvii 
îngheţate. 

Când se întoarse acasă, murdar de pământ pe 
haine, pe mâini şi pe faţă, Cornelia care îl aştepta 
îngrozită, după o noapte de zbucium ascuns, 
fiindcă nu se încumetase să-i spună lui Trandafil 
ce se întâmplase, nu-şi crezu ochilor că e teafăr, 
că e în stare să umble şi să vorbească. 

— Vreau să mă spăl şi să-mi schimb hainele, 
spuse Titus, simplu, de parcă n-ar fi trăit o dramă 
ucigătoare. Te rog nu spune nimic, nimănui. Şi 
uită. 

Cufărul cu lucrurile lui era în casa mare, îl 
adusese Pantelimon Dumitrescu din satul nostru, 


unde murise Alga. Titus nu vru să vadă pe nimeni, 
nici măcar pe maică-sa; nu mai avea nimic în 
suflet decât ură. Şi dorinţa neînduplecată de 
răzbunare. 


Din ce avea pe el, păstră pistolul şi trei 
încărcătoare, în total optsprezece cartuşe. 
Îmbrăcă haine civile şi ieşi pe uşă. Avea asupra lui 
bani, ultimele două solde, şi ordinul de 
demobilizare, putea să circule liber, oriunde. Dar 
n-am putut să aflu tot ce-a făcut timp de două luni, 
până în septembrie, când ajunse la laşi şi se 
prezentă la facultate, să-şi reia postul la catedra 
de matematică. 


În vara aceea de la sfârşitul războiului, şi 
chiar mai târziu, se săvârşeau omoruri, prin sate şi 
prin oraşe, se auzeau împuşcături noaptea, 
oamenii aveau înţelepciunea să se închidă în case, 
de la căderea întunericului. Imprudenţii plăteau 
cu viaţa; cazurile rămâneau necercetate. Amintesc 
numai de unul, era pictor, ne împrietenisem dar 
nu ştiam prea multe despre viaţa lui, fiindcă era o 
fire tăcută. Nu-mi închipuiam că poate să aibă un 
duşman, şi ceea ce s-a întâmplat cu el nu-i exclus 
să fi fost doar un accident, cum s-a mai auzit şi de 
altele. 


În legătură cu pictorul acesta ucis într-o 
noapte pe lângă cimitirul Belu, au circulat 


legende, cum că ar fi fost spion, sau membru 
într-o societate misterioasă, că ar fi deţinut 
secrete şi era mai bine să moară. Azi asemenea 
întâmplare ar putea să facă subiectul unei cărţi 
polițiste; la vremea ei trecea neobservată, ca 
multe altele. Chiar şi nouă, celor care am trăit 
vremea aceea, ne e greu să ne aducem aminte şi 
să credem în propria noastră memorie, ce puţin 
conta viaţa oamenilor. 


Titus a murit, de asemeni Honoriu, ca şi restul 
echipajului de pe barcazul Hercules, în afară de 
Rudi, mecanicul, care a izbutit să fugă din ţară. 
Ultimul a murit căpitanul barcazului, State, pe 
care l-am întâlnit întâmplător la spitalul Colentina, 
unde mersesem să văd un prieten. Avea să se 
stingă şi el, la puţin timp după aceea, de o boală 
misterioasă, ca şi Honoriu. Deocamdată nu-şi 
dădea seama ce îl aşteaptă, nu ştiau nici medicii, 
toate analizele erau bune, numai că făcea 
temperatură la anumite ore şi atunci devenea 
euforic, deşi dacă îl priveai cu atenţie descopereai 
pe faţa lui chipul morţii. Intr-o asemenea stare 
l-am cunoscut, şi stând de vorbă, în momentele lui 
febrile, am ajuns la încercarea lor de fugă cu 
barcazul Hercules. Trecuseră ani, nu mai era nici 
o primejdie să amintească de întâmplarea aceea şi 
oricum îşi dădea seama că nu eram omul care să 
ducă vorba mai departe. Căpitanul State, aflând că 
îl cunoscusem pe Titus din copilărie, mi-a făcut 


destăinuiri care coincideau cu cele aflate mai 
înainte din altă parte, nu-i nevoie să spun de la 
cine. Doar ceva nu ştiusem, şi nici nu am 
posibilitatea să verific dacă era adevăr sau 
halucinaţia unui om care a murit în săptămânile 
următoare, stingându-se încet, cum se stinsese 
întreg echipajul, fără să se ştie boala. În afară de 
Rudi, care fugise, toţi ceilalţi fuseseră arestaţi de 
securitate, anchetați luni de zile, ţinuţi prin 
închisori, fără judecată, şi când ieşiseră erau nişte 
umbre; nu pomeniră nimic despre ce li se 
întâmplase şi unul câte unul plecaseră pe lumea 
cealaltă fără a se afla cauza; sau poate medicii nu 
îndrăzneau să se pronunţe. 

În aşteptarea unei nopţi cu vânt puternic de la 
nord, trecuse timpul de la Crăciun până la 
sfârşitul lunii ianuarie. Între cei şase oameni de pe 
Hercules, legați printr-o aspirație comună, 
indiferent de starea lor socială şi de şcolile 
absolvite, se născuse o frăție de cruce, mai 
puternică decât o frăție adevărată. Neşansa lor nu 
fu însă iarna aceea, clementă ca nici o alta, căci în 
afară de ninsoarea din ziua plecării lui Titus din 
Bucureşti nu mai căzu un fulg de zăpadă toată 
luna ianuarie, nu bătu vântul decât de la sud, mai 
blând decât vara; nu fură nici câteva zile cu ceaţă 
deasă, neprielnice însă unei evadări, căci, dacă 
lipsa vizibilităţii favoriza ieşirea din port, zgomotul 
motorului, chiar la ralanti se auzea de la sute de 
metri. Neşansa fu o trădare. Îmi va trebui mult 


curaj să spun cine a fost trădătorul. 

În acea vreme de aşteptare, când oamenii 
avură timp să-şi spună tot ce aveau pe suflet, în 
circumstanţe favorabile destăinuirilor cele mai 
intime, ca la o confesiune in extremis, Titus 
mărturisi că după întoarcerea de pe front 
împuşcase cu mâna lui douăzeci de soldaţi ruşi, şi 
ar fi împuşcat mai mulţi, să fi avut cu ce. Despre 
doi ştiam, cei de lângă cimitir. Ceilalţi căzuseră 
sub cele optsprezece cartuşe pe care le mai avea 
când plecase spre laşi. Se oprise în câteva oraşe 
de pe parcurs, Buzău, Râmnicu-Sărat, Focşani, 
Bârlad, nu ştiu în ce scop. Era drumul pe unde se 
retrăsese cu regimentul în august 1944, urmăriţi 
de ruşii care continuau să facă prizonieri şi 
capturi, chiar după ieşirea României din război şi 
trecerea armatei noastre în tabăra aliată 
împotriva lui Hitler. E adevărat că, deşi 
acceptaseră armistițiul fără condiţii din partea 
noastră, ruşii tergiversaseră să-l semneze până în 
septembrie, creând situaţia stranie că am fi încă în 
stare de război cu ei, deşi luptam alături. 

Titus nu se ferea să meargă noaptea pe 
străzile pustii şi neluminate. Ascuns după un zid, 
la un colţ de stradă, când auzea paşi 
apropiindu-se, scotea revolverul, dădea piedica la 
o parte. Erau ruşi, beţi, mergeau clătinându-se, îi 
lăsa să treacă şi trăgea în ultimul, ochindu-l în 
ceafă, apoi se pierdea în întuneric. Uneori ceilalţi 
nici nu băgau de seamă, îşi vedeau de drum mai 


departe, împuşcături se auzeau adesea, uneori 
trăgeau chiar ei, să se distreze. 

Nu mă încumet să judec fapta, n-o condamn, 
n-o absolv, nu era una singură, ar trebui să fac 
procesul fiecăreia dar nu m-a învestit nimeni, nici 
nu sunt în stare, nu ştiu câte fărădelegi aveau pe 
conştiinţă acele victime. 


Dar ce era partidul comunist la data aceea? 
Las la o parte pe cei care dădeau năvală să se 
înscrie, fără să-i uit pe ceilalţi, opozanți 
încrezători în declaraţiile Angliei şi Statelor Unite 
ale Americii. Ele aveau reprezentanţi în ţară, 
comisia aliată de control, pe care însă ruşii îi 
duceau de nas, în văzul lumii, parcă orbiţi. Ce e 
mai trist, aceste două mari puteri, atât de 
simpatizate în ţara noastră, cum sunt şi astăzi şi 
cred că vor fi de-a pururi, ne ascundeau adevărul, 
nu îndrăzneau să ne spună pe faţă că, prin 
naivitatea, prin neabilitatea, ca să nu folosesc 
cuvinte mai aspre, prin imprudenţa conducătorilor 
lor. 

Dar poate judec greşit, mă gândesc abia astăzi 
că ascunzându-ne adevărul, englezii şi americanii 
ne-au lăsat puţină speranţă. E drept că mulţi 
români au înfundat închisorile, au fost schingiuiţi 
şi au murit în chinuri, datorită acestei escamotări 
diplomatice a catastrofei hărăzite ţării noastre. Au 


fost pierderi triste, dar nu zadarnice; un neam fără 
martiri nu merită să trăiască. Nu mi-e ruşine că 
eu, unul, am supravieţuit, o stea protectoare mi-a 
condus drumul ca astăzi să pot depune mărturie 
despre martiriul ţării noastre, adăugind o filă la 
dosarul procesului care trebuie să înceapă, oricâte 
piedici i s-ar pune în faţă. Alţii ştiu mai bine ca 
mine, nu mă sfiesc să vin după ei, lăsându-le loc 
înainte; o cărămidă face parte dintr-o construcţie, 
indiferent în ce parte a zidului este pusă. 

Speranţele vane au folosit şi în alt fel, 
dându-le multora puterea să supravieţuiască, de 
aceea nu voi face proces minciunii, socotind că a 
avut rolul unei anestezii în momente de durere 
insuportabilă. Chiar Titus, cu rana lui groaznică în 
suflet, a sperat un timp, şi nu în aşteptarea unei 
fericiri viitoare, pentru el imposibilă, ci doar ca să 
se răzbune. Rămân alături de el, aprob ideea de 
răzbunare, oricât ar fi de ne-creştineşte. 

Revin acum la întrebarea despre partidul 
comunist. Am cunoscut şi eu câţiva din membrii 
lui, poate erau sinceri, dar am băgat de seamă că 
nu se încredeau unii în alţii, trăiau într-o continuă 
suspiciune, poate justificată, dar în asemenea 
condițiuni nu poate să se nască un partid, şi cu 
atât mai puţin o societate. Unii, socotindu-mă 
simpatizant, căci nu respingeam ideea înainte de 
a-mi face o părere proprie, îmi spuneau: 
«Fereşte-te de cutare, e trotzkist!» Sau agent de 
siguranţă. Nu mi-a trebuit mult să-mi fac părerea, 


slavă Domnului! 

Cât despre numărul membrilor, ca să curm o 
controversă, deşi azi n-ar mai fi nevoie, mă duc la 
cifre oficiale, publicate în deceniul al optulea de 
chiar conducerea partidului, sub prefața 
generalului Ilie Ceauşescu, doctor în istorie, 
girant pe care nu putea să-l conteste nimeni. După 
cum scrie acolo negru pe alb, în 1942, al doilea an 
al războiului, partidul comunist avea vreo mie şase 
sute de membri, la o populaţie de douăzeci de 
milioane. Dintre aceştia fuseseră judecaţi, în 
perioada anterioară, de plină prigoană, vreo şase 
sute, şi condamnaţi parcă patru sute. lar la moarte 
nu fusese condamnat nici unul, nici după 
izbucnirea războiului, când se aplica legea 
marţială; Ilie Pintilie, eroul împuşcat la Constanţa 
nu poate fi pus la socoteală, nefiind cetăţean 
român, ci un infiltrat sovietic. 

Cât despre sabotaje sau alte acte de 
rezistentă, nu s-a auzit nici de uzine incendiate, 
nici de trenuri sărite în aer, nici de poduri 
distruse, nici de proiectile de tun umplute cu 
rumeguş în loc de explozibil, şi cu mesaje de 
prietenie: «Vā  salutăm, fraţilor! Trăiască 
Victoria!» 

În schimb, după război, în cărţi şi în filme 
asemenea fapte eroice s-au înşirat unele după 
altele, să ţi se umple sufletul de mândrie. Dar, 
după cartea de istorie girată de generalul Ilie 
Ceauşescu, pe care nimeni nu l-ar putea socoti 


duşman al partidului, reiese că în cursul aceluiaşi 
an, 1942, în plin război vasăzică, «acţiunile» 
ilegaliştilor au fost ici una, colo două, la Arad, 
Timişoara, Craiova, Bucureşti şi nu mai ştiu unde, 
în total nouă pe toată ţara. Dacă «acţiune» s-a 
numit, între altele, să tipăreşti nişte manifeste, să 
răspândeşti o foaie de ziar clandestină, «citeşte şi 
dă mai departe» şi altele asemeni, apoi oricine, cel 
mai înverşunat susţinător al partidului, va conveni 
că nouă e o cifră ridicolă. Am întrebat în stânga 
şi-n dreapta, pe oameni mai informaţi decât mine 
şi mai pricepuţi în politică, le-am băgat cartea în 
ochi, să vadă şi să-mi spună ce însemna cifra 
generalului Ilie Ceauşescu. Toţi au ridicat din 
umeri. Mă îndepărtez de subiect, altceva am de 
spus acum, dar nu mă rabdă inima să merg mai 
departe înainte de a da eu răspunsul, dacă n-au 
putut alţii, şi n-au putut fiindcă au căutat cauze 
ascunse sau fiindcă mintea lor a refuzat să judece 
ceva ce era la mintea cocoşului; mai simplu nici nu 
se poate, să mă ierte cei care n-au putut să-mi 
răspundă. Acea tipăritură oficială, apărută în 
scoarţe roşii urmărea cu perfidie să minimalizeze 
înainte de a nega cu totul existenţa unui partid 
comunist în România, înainte de faimosul congres 
al nouălea, când a luat puterea fratele generalului, 
tot atât de general pe cât sunt eu episcop. 


* 


Când Titus ajunse la laşi găsi oraşul în 
turbulenţă, manifestații după manifestații cereau 
schimbarea guvernului, acuzat că se împotriveşte 
înnoirilor cerute de partidul comunist, în numele 
muncitorilor. 

Decanul facultăţii se schimbase, era un 
profesoraş care saluta cu pumnul ridicat, un 
simbol devenit la el ameninţare. Fusese instalat cu 
forţa, cum se întâmplă pretutindeni, o minoritate 
infimă dar turbulentă şi susţinută de forţa 
rusească, voia să ia puterea prin violenţă, căci de 
dorit n-o dorea nimeni. 

Titus îşi găsise locul de la catedră ocupat. «Te 
miri de ce? Ai fost până în cotul Donului!» «Da, şi 
am fost rănit de două ori, am trei decoraţii. Dar 
am fost rănit şi în munţii Tatra; şi nu am nici o 
decorație!» 

Pe scurt, i se recomanda să înceapă viaţa din 
nou, să pornească de jos, să dovedească 
ataşament pentru clasa muncitoare. Se întoarse la 
Bucureşti, merse la minister; fu trimis la 
Inspectoratul Şcolar. «Unde ai domiciliul?» «Nu 
mai am nici un domiciliu; locuiesc provizoriu la un 
frate, în Ploieşti!» I se propuse un post de profesor 
suplinitor, la un gimnaziu sătesc din judeţul 
Prahova: profesor de gimnastică şi de limba rusă. 
«Dar eu sunt matematician. Şi nu ştiu ruseşte!» 
«Puteai să înveţi, cât ai fost în Rusia!» 

Prim-ministru după 23 August 1944 fusese 
generalul Sănătescu, un om din anturajul Regelui. 


Deşi nepregătit şi cu sănătatea cam zdruncinată, 
primise; era în noaptea de 23 spre 24 august şi 
până în zori trebuia să alcătuiască un guvern, care 
să semneze armistițiul. lIncercă să reziste 
comuniştilor, acea minoritate infimă care se 
sprijinea pe armata rusească şi voia să-şi impună 
politica. Fu contestat din primele săptămâni, 
mereu erau manifestații, din ce în ce mai 
puternice şi mai ostile. În afara muncitorilor din 
fabrici, aduşi cu camioanele, în afara 
funcţionarilor, o mulţime de oameni adera la 
aceste mişcări agresive, unii din oportunism, alţii 
din orbire şi cei mai mulţi din ceea ce se cheamă 
simţul gloatei, veche de când lumea. lisus i-a 
absolvit cu o vorbă pe care n-o admit, şi care l-a 
costat răstignirea: «lartă-i, Doamne, că nu ştiu ce 
fac!» Mulţi n-au ştiut ce fac, alţii au crezut că fac 
bine, cunosc destui, mai târziu s-au dezmeticit şi 
s-au căit, cu sinceritate, dar răul era înscăunat. 

După cele două guverne ale generalului 
Sănătescu a venit la putere, generalul Rădescu. 
Acesta era un om mai energic, multă lume şi-a pus 
nădejdea în el, dar curând, comuniştii care îl 
acceptaseră au început să-i pună bețe în roate. Ce 
urmăreau putea să înţeleagă oricine avea un pic 
de minte; le trebuia un guvern care să le fie pe 
plac, să-şi poată face mendrele, până ce şi-ar fi 
îngăduit să pună mâna pe putere cu totul şi să 
guverneze singuri. 

Nu am să spun cât de grea a fost viaţa mea în 


acea vreme, mă socotesc scos din cauză, ca să pot 
vorbi despre alţii. Primul dintre aceştia va fi Titus, 
fiindcă el ilustrează mai bine epoca, zbaterea între 
speranţă şi deznădejde. Speranţa multora atunci, 
a fost că odată războiul terminat pe toate 
fronturile, ruşii se vor retrage. 

Deşi odată cu moartea Algăi viaţa lui Titus era 
distrusă, el continua să trăiască, oscilând între 
ideea de răzbunare şi cea de sinucidere. Dar poate 
şi cu alţi oameni se întâmplă la fel în acea vreme, 
chiar şi cu mine dacă mă judec cu luare aminte. 
Trăiam cu toţii un sfârşit de etapă, la douăzeci, 
treizeci, patruzeci de ani câţi aveam fiecare; 
veneam cu o morală, o învăţătură şi un stil de 
viaţă, rezultatul educaţiei de acasă, din şcoală şi 
din  convieţuirea cu semenii noştri. Aveam 
convingeri şi deprinderi intrate în sânge, ştiam că 
după zi vine noapte, după vară toamnă şi iarnă; că 
pământul se învârteşte în jurul soarelui, adevăr 
descoperit cu întârziere şi cu sacrificarea unor 
astronomi socotiți eretici. Ştiam tot ce se vede şi 
Chiar ce nu se vede, ştiam temeiul existentei 
noastre, fizică şi metafizică. Şi deodată, aceste 
adevăruri erau negate, reprezentând vechiul, şi în 
loc se punea noul, care nu putea să fie decât ceva 
mai rău ca înainte. La acest nou nu puteau ajunge 
decât cei care se lepădau de gândirea proprie şi o 
acceptau pe a altora. Cel mai uşor să se adapteze 
era pentru cei nedeprinşi să gândească. Şi pentru 
cei care aruncau uşor tot ce aveau în bibliotecă, 


punând în loc cărţi cu scoarţele roşii. 

Celorlalţi nu le rămânea decât să trăiască în 
vid, dacă nu ajungeau în faţa plutonului de 
execuţie, sau în închisori de reeducare şi de 
muncă forţată, ca de pildă la canalul Dunăre - 
Marea Neagră. 

Viaţa lui Titus nu a fost mai uşoară decât 
într-un lagăr, doar că nu avea pe urmele lui un 
paznic. Sau, cine ştie? Un an şi jumătate, iarnă, 
vară, a mers în fiecare zi cu bicicleta, 
cincisprezece kilometri la dus şi cincisprezece la 
întors, până într-un sat dintre dealuri, unde îşi 
avea şcoala. Despre viața lui acolo nu ştiu prea 
multe şi nu vreau să pun de la mine, deşi ar fi uşor 
să-mi închipui, căci am destule exemple: o şcoală 
cu patru clase, cărora li s-au adăugat încă patru, 
vechiul gimnaziu, din dorinţa de a culturaliza 
poporul ţinut în ignoranță de vechea orânduire. 
Un director semi-analfabet, însurat cu moaşa 
satului, promovată profesoară de anatomie şi 
higiena. Câţiva profesori titraţi, în aceeaşi situaţie 
ca Titus, scoşi de la catedrele lor, pentru purtare 
nedemocrată sau duşmănoasă. Printre ei un 
suplinitor, fără studii superioare, cu o misiune 
specială; nu preda nimic, era cu ochii şi cu 
urechile în toate părţile. Veneau des inspectorii de 
la judeţ, să dea îndrumări cu privire la educaţia 
elevilor dar şi a profesorilor. 

Orele de gimnastică nu se făceau, «nu asta ne 
trebuie», spunea directorul. În timpul destinat lor, 


Titus repara băncile, pupitrele, clanţele, punea 
chit la geamuri, era bun la toate; însă nu ajunsese 
să taie lemne, ca maistrul de muzică, dirijorul 
corului care îi învăţa pe şcolari imnuri patriotice. 
Limba rusă nu putea să fie trecută cu vederea, 
Titus ştia alfabetul chirilic, avea un punct de 
pornire, apoi îşi începea lecţiile cu ce prindea de 
la emisiunea radiofonică «învăţaţi limba rusă 
cântând». Având talent se descurca destul de bine, 
ceea ce nu înseamnă că la sfârşitul anului cei mai 
silitori din elevii lui ştiau mai mult decât două 
vorbe ruseşti. 

Cel mai greu în această viaţă demoralizantă 
era drumul cu bicicleta pe ploaie, când se înnoroia 
drumul, sau iarna, pe gheţuş şi pe ninsoare. De 
multe ori strângea atâta clisă sub aripi că roţile 
înţepeneau şi trebuia să coboare, să le 
deznoroieze cu un cuţit de lemn pus în geanta de 
scule. Apoi erau urcuşuri unde mergea pe jos 
împingând bicicleta sute de metri. Cu tot 
impermeabilul pus peste haine, ploaia îi ajungea 
până la piele. Nu mai vorbesc de ger, sau de 
viscol, mai ales când bătea din faţă. Iar pe gheţuş 
aluneca până în şanţul şoselei, şi numai 
îndemânarea dobândită la patinaj şi la schi îl ajuta 
să scape teafăr. 

Ar fi putut să stea cu chirie la un ţăran, şi se 
găseau destui dornici să-l găzduiască pentru 
câteva sute de lei pe lună, căci duceau mare lipsă, 
viaţa se scumpea iar banii îşi pierdeau valoarea. 


Dar simţea nevoia să fie acasă serile, mai ales ca 
să asculte ştirile de la radio Londra. Din cele două 
camere pe care i le dăduse Cornelia, Alexandrina 
îi cedă una, cu dragă inimă, ceea ce îi refuzase lui 
Tiberiu. Reţinerea pe care o avea faţă de acest fiu 
nevrednic, de pe urma căruia se alesese numai cu 
necazuri, nu era o dovadă că îl iubea mai puţin 
decât pe ceilalţi. Resentimentele, oricât de grave, 
nu învingeau sentimentul de mamă, pe care îl 
avusese chiar faţă de Tom, monstrul familiei. Căci 
pe toţi, buni sau răi, ea îi născuse şi îi alăptase, 
erau trup şi suflet din trupul şi sufletul ei. 

In afara lecţiei de limbă rusă, Titus nu mai 
avea timp să asculte la radio decât emisiunile 
postului BBC de la Londra. Toată lumea asculta, 
dar cu precauţiune, acest post, singura mângâiere 
atunci, cum fusese şi în timpul războiului. Pe 
această cale afla că între ruşi şi aliaţii ceilalţi 
apăreau neînţelegeri, ceea ce era de aşteptat, 
după cum era de aşteptat ca neînțelegerile să se 
agraveze. Am cunoscut oameni care de la 
începutul alianţei, privită de ei cu revoltă şi cu 
stupoare, s-au aşteptat ca după capitularea 
Germaniei, să înceapă războiul între America şi 
Anglia de o parte şi de alta Rusia, de vreme ce 
aceasta din urmă jurase moartea capitalismului. 
Mă miră că Churchill şi Roosevelt, oameni 
răspunzători de viitorul omenirii, au uitat 
ameninţarea, şi i-au întins mâna lui Stalin, luând 
de bună promisiunea acestuia că va schimba 


doctrina. Cominternul nu şi-a schimbat decât 
numele, devenind Cominform, cusătură cu aţă 
albă pe stofă neagră, s-o vadă şi miopii, de la 
distantă. Căci nici lupul, cea mai potrivită 
asemuire, nu-şi schimbă decât părul! 

Prin radio Londra a auzit Titus, ca şi mine, 
discursul lui Churchill, de la Fulton, care anunţa 
iminenta războiului. Era la 5 martie 1946, un an 
fără o zi de când în România puterea o luase 
guvernul Petru Groza; despre această tristă 
întâmplare am să vorbesc îndată, dar va trebui să 
fac un efort spre a-mi învinge repulsia. 

Până la Fulton războiul fusese numai 
prezumtiv, apoi posibil şi pe urmă probabil sunt 
patru trepte, le-au sesizat mulţi oameni şi nu mă 
miră. În schimb, mă mir de Churchill că şi-a făcut 
declaraţia cu prea multă întârziere, după posibil şi 
după probabil. Oare ţinuse atât de mult efectul 
lăzii cu votcă de la Yalta? 

Acel discurs, oricât de înfierat ar fi fost în 
ziarele comuniste, îi mai dădu lui Titus un an de 
speranţă. 


7 


Domnul Petru Groza, era un latifundiar de la 
Deva. I se spunea doctor, cuvânt care în folosinţa 
noastră curentă înseamnă medic cu diplomă. Pe 
lângă medici, există puzderie de alţi doctori, în 
diferite ştiinţe: în drept, în istorie, în matematici şi 
în altele, inclusiv în chimie. Doctorul Petru Groza 
era doctor in jure, cum se spune prin alte locuri, 
adică în ştiinţe juridice, magistrat sau avocat, de 
pildă. De obicei, cel puţin în ţara noastră, aceşti 
titraţi nu-şi folosesc titlul de doctor decât dacă vor 
să-şi dea ifose, şi în orice caz adaugă şi ştiinţa pe 
care o onorează, ca să nu fie confuzie. 

Confuzia în cazul lui Petru Groza a mers atât 
de departe încât a derutat chiar şi guvernul, care 
a botezat cu numele lui, precedat de titlu, 
bulevardul facultăţii de medicină, din Cotroceni, 
unde majoritatea străzilor au nume de medici, 
ceea ce îmi pare o idee bună. 

Tot pe acest bulevard, la intersecţia cu o 
arteră largă, s-a ridicat şi statuia lui Petru Groza, 
într-o perspectivă generoasă, putând să fie văzută 
de la mare distantă, pe o arie de trei sferturi de 
cerc, adică aproape din toate direcţiile. Pe un 
soclu de granit roşu, mai înalt decât al tuturor 
statuilor aflate în Bucureşti la acea dată, s-a 
ridicat plăsmuirea în bronz a personajului, în 
mărime supranaturală, cuvânt care în acest caz 
n-are un înţeles metafizic, ci unul strict geometric, 


raportul între dimensiunea sculpturii şi cea a 
modelului. Prin supradimensionare, Petru Groza a 
dominat tot cartierul. Vorbind la trecut, confirm 
actul de reparaţie, poate încă necunoscut unora, 
că statuia a fost dată jos de pe soclu, cam odată cu 
cea a lui Lenin. 

Mărturisesc că detronarea acestuia din urmă 
mi-a fost aproape indiferentă, omul murise de 
mult şi personal nu avusesem nimic de împărţit cu 
el, deşi nenorocise o omenire întreagă. Dar 
maleficul lui rămăsese departe în urmă, apoi 
fusese depăşit de alţii, şi mai răi. 

Statuia lui Petru Groza îmi stătea pe suflet, 
după cum, când trăia, greutatea lui fizică îmi 
stătea în spinare. L-am urât cât a trăit, în timp ce 
alţii spuneau despre el cuvinte de laudă, şi poate 
erau de bună credinţă. L-am urât şi după moarte. 
In plimbările mele, treceam prin faţa Operei unde 
priveam statuia lui Enescu, inspirată, dar atât de 
modestă. lar la cinci sute de metri mai departe 
dădeam de matahala care îl reprezenta pe Groza, 
radios şi sigur pe sine, de parcă ar fi fost stăpânul 
pământului. Comparam dimensiunile şi greutatea 
celor două statui, prima strivită de cealaltă şi îmi 
spuneam, iată la ce pot duce circumstanţele. Ce 
era falnicul şi triumfătorul Petru Groza, pe lângă 
Enescu? E oare posibilă comparaţia? Numai 
împrejurările istorice făcuseră ca o statuie să fie 
de cinci sau de şapte ori mai mare decât cealaltă. 
Circumstanţă în acest caz înseamnă un moment 


favorabil, dar trecător, dovadă că bronzul a fost 
dat jos de pe soclu. În vreme ce Enescu, pe care îl 
măresc cu închipuirea de zece ori când trec prin 
faţa Operei, va rămâne etern în jilţul lui unde 
meditează, fără să ceară nimic celor cu putere 
vremelnică. 

Dar de ce uram, şi ce înseamnă ura? Când 
eram mic am urât-o pe doamna institutoare din 
clasa doua primară. Chiar aşa? Nu, n-aveam 
destulă minte ca să pot uri, ura este o 
complexitate de sentimente. N-o uram, doar îmi 
făcea frică. Frica este instinctuală: ura se învaţă. 
Îmi revăd în fugă viaţa şi îmi dau seama că până 
târziu n-am ştiut ce e ura; am fost invidios 
câteodată, sau pizmaş, cuvânt care pare sinonim, 
dar înseamnă mai mult decât primul. Am avut de 
multe ori sentimente de duşmănie; nu-i totuna cu 
ura. Şi iată, descopăr că am urât atât de târziu, 
încât mai că nu-mi vine a crede. 

Cineva care scria cărţi, dar care după război 
n-a mai putut să scrie fiindcă nu accepta viaţa nou 
născută şi era prigonit din această cauză, s-a dus 
la Zaharia Stancu, să-i ceară protecţie. 

Zaharia Stancu era atunci directorul Teatrului 
Naţional. Mai înainte fusese poet şi director de 
ziar; tot timpul a fost, sau a vrut să fie, director. 
Ultima lui funcţie, mai mare decât a tuturor 
directorilor, s-a numit Preşedinte al Uniunii 
Scriitorilor din Republica Socialistă Română; pe 
acest scaun şi-a dat duhul. Prezentele lămuriri 


sunt pentru cei care nu-i ştiu biografia, sortită să 
fie încă mai necunoscută în mileniul al treilea. 

După ce a ascultat păsul colegului mai tânăr şi 
cu mai puţin renume, directorul l-a întrebat: «De 
ce nu scrii despre viaţa nouă?» «Pentru că n-o 
cunosc; ca să cunoşti o viaţă, trebuie s-o fi trăit!» 
«Atunci scrie despre viaţa trăită!» «Am scris; mi 
s-a spus că trecutul nu mai interesează pe 
nimeni». «Ba interesează, dar să-l demaşti, să scrii 
cu ură!» «Nu urăsc pe nimeni» a fost ultimul 
răspuns al năpăstuitului. Il credeam, fiindcă nici 
eu nu urâsem. Zaharia Stancu s-a aplecat spre el 
şi i-a spus, cu glasul blând, dar cu ochii în flăcări: 
«Învață să urăşti! Loveşte în lumea care a asuprit 
poporul, pe ţărani, pe muncitori şi chiar pe 
cărturarii cinstiţi ai ţării!...» 

Am reţinut întocmai această lecţie şi am 
constatat că într-adevăr ura se învaţă. Dar eu, 
unul, când am început să urăsc cu adevărat i-am 
urât tocmai pe cei care îndemnau la ură. Am urât 
minciuna şi impostura. Nu bietele minciuni ale 
celui care îşi înşeală nevasta sau asociatul; e 
imoral, dar cu atât nu se ajunge la catastrofă. Nu 
impostura seducătorului care se dă drept conte ca 
să ademenească o midinetă; midineta va suferi sau 
poate nici nu va suferi; dar şi într-un caz, şi în 
altul, lumea nu se va duce de râpă. 

Urăsc de moarte minciuna şi impostura celor 
care s-au intitulat salvatorii poporului, şi i-au 
făgăduit fericirea, ca să distrugă tot ce fusese bun 


înainte, dându-i în schimb mizeria şi degradarea, 
cum le mai simţim şi astăzi, în ultimii ani al 
mileniului. Îl urăsc pe Petru Groza pentru 6 martie 
1945, când s-a aliat cu impostorii, impostor el 
însuşi, ca să-i aducă la putere. A primit, în locul 
blidului de linte, un fastuos platou de aur, cu 
femei de toate felurile, dispuse să îl desfete, între 
două acte de carnaval politic. 

La 4 februarie în acelaşi an, şase sute de mii 
de oameni, adică jumătate din populația 
Bucureştilor, s-au adunat într-o piaţă, unde nu ştiu 
cum puteau să încapă, şi au răsturnat de la putere 
guvernul generalului Rădescu; până atunci, acesta 
ţinuse piept comuniştilor. A fost vărsare de sânge; 
cu armata sovietică alături, nimeni n-ar mai fi 
putut să reziste. Fuseseră şi până atunci 
turbulenţe în toată ţara, prefecţi şi primari daţi jos 
cu forţa, fiindcă voiau să se respecte legea, când 
venise vremea fărădelegilor. 

După două săptămâni de tergiversări, ajungea 
la putere guvernul «de largă concentrare 
democratică», al domnului doctor in jure Petru 
Groza. De un timp i se tot vântura numele, îl 
împingeau în faţă, să-l vadă toată lumea; până 
atunci nu-l cunoscuse nimeni, decât intimii, apoi o 
parte din cetăţenii oraşului Deva, şi, în sfârşit, cei 
care îl umflau ca pe o gogoaşă, şi pe care avea să-i 
slujească. 

Sigur, ştiau şi ei, comuniştii nu aveau atâta 
credit încât să poată forma singuri un guvern; mai 


bine decât toţi ştiau consilierii sovietici, care 
moşteniseră de la Lenin ştiinţa imposturii şi o 
perfecţionaseră. 

«O largă concentrare democratică» trebuia să 
satisfacă pe observatorii aliaţilor, aflaţi în ţară, cu 
misiunea de a urmări cum se aplică prevederile 
armistiţiului. Aşa li s-a închis gura şi lor, şi 
Regelui, şi partidelor numite ironic istorice. 

Petru Groza prezida un partid, Frontul 
plugarilor; nu ştiusem mai înainte. Şi ce legătură 
puteau să aibă plugarii cu un bogătaş de la Deva, 
care stăpânea numeroase imobile, o bună parte 
din centrul oraşului? Numai că le vânduse la 
vreme, cum se lăuda singur. Când peste câţiva ani 
s-au naționalizat casele celor care aveau mai mult 
decât un apartament, printre păgubaşi erau şi 
prieteni ai primului ministru, căruia s-au dus să se 
plângă. lar acesta le-a răspuns jovial: «De, dacă 
aţi fost proşti şi nu le-aţi vândut la vreme!» 

Larga concentrare democratică a guvernului, 
etichetă de ocazie, era alcătuită din grupuri şi 
grupuleţe, unele  născocite ad hoc, altele 
reactivate după ce se lăsaseră de mult pe tânjeală. 

Primul ministru a devenit în 1952 preşedintele 
prezidiului M.A.N. şi a rămas în funcţie până la 
moarte, în anul 1958 când i s-au făcut măreţe 
funeralii naţionale, cu slujbă bisericească. Se 
bucurase şi în viaţă de multe hatâruri, dar abia 
ultimul dintre ele, soborul de preoţi, corul, tămâia, 
această gravă încălcare a principiilor 


propovăduite din amvoanele comuniste, m-a făcut 
să înţeleg câtă recunoştinţă îi purta partidul 
decedatului, ce important a fost sprijinul lui în 
actul de la 6 martie. lar ura mea pentru omul care 
şi-a trădat ţara din frivolitate, cum voi spune 
îndată, trădându-şi chiar şi propria-i clasă, a 
crescut şi continuă să crească, ori de câte ori 
retrăiesc în gând istoria anilor noştri. 

Nu m-am ostenit să aflu ce făcuse în viaţă, ce 
realizase înainte de a intra în politică. Am spus că 
era un om jovial, aceasta e caracteristica lui 
principală, cum are să se vadă. Prin jovial înţeleg 
mai mult decât scrie în dicţionar: voios, vesel, 
bine-dispus, trei cuvinte suprapuse. Dar 
dicționarele par făcute în pripă, uneori dau 
definiţii cu totul improprii, şi adesea le lipsesc 
nuanțele, motiv pentru care, spre a exprima 
complet o idee este nevoie să se recurgă la 
parafraze, ceea ce lungeşte vorba şi ne face să 
pierdem vremea, şi la scris, şi la lectură. În cazul 
de faţă, ca să nu spun ceva numai pe jumătate, 
rămânând totuşi la un singur cuvânt, acesta ar fi 
în loc de jovial, atotfericitul, şi nu-mi convine, 
nepotrivindu-se într-o carte laică; atotfericiţii sunt 
cei care au dreptul la împărăţia cerului. Împărăţia 
domnului Petru Groza a fost pământească, în cer 
nu s-ar fi bucurat de toate satisfacţiile şi plăcerile 
lumii noastre. La cuprinsul cuvântului jovial 
trebuie să adaug triumful şi răsfăţul continui. 

Ca prezenţă fizică, era un rinocer transformat 


în fiinţă omenească, având pielea atât de groasă 
că nimic nu putea s-o străpungă. Aflându-se la o 
recepţie, la palatul regal, unde comuniştii 
mergeau cu multă plăcere, Regina mamă Elena l-a 
întrebat, datoare să întreţină conversaţie cu 
oaspeţii: «Mergeţi la vânătoare, domnule prim 
ministru?» lar acesta i-a răspuns, râzând cu gura 
până la urechi, ca un fante de mahala: «Da, 
majestate, merg la vânătoare de potârnichi, pe 
calea Victoriei». N-am nimic împotriva unei 
asemenea slăbiciuni, deşi nu admit vânătoarea. 
Dar mi se pare scandalos ca limuzina Preşedentiei, 
plătită cu banii poporului, să ia potârnichea de 
acasă, s-o ducă la terenul de sport, pentru o 
partidă de tenis cu preşedintele iar de-acolo la 
acesta acasă, pentru altfel de partidă. 

În vara care a urmat evenimentului de la 6 
martie, s-a importat o cantitate de bumbac din 
Rusia, care ne dădea câte ceva cu o mână, 
bineînţeles că nu gratis, şi cu două ne lua alte 
bunuri, în contul despăgubirilor de război fixate de 
ea însăşi, fără discuţie. Bumbacul era bine-venit, 
căci lipsea de multă vreme; dar lipseau multe, de 
primă trebuinţă şi de importantă mai mare. Şi 
apoi, să nu fi fost sub protecţia ruşilor, am fi putut 
lua bumbac şi din altă parte, poate mai ieftin, şi 
fără să se facă atâta tevatură. Căci erau pline 
zidurile oraşului cu afişe uriaşe, cu litere roşii de 
jumătate de metru, pe care scria: «Trăiască 
guvernul doctor Petru Groza, care a adus 


bumbacul în ţară!» Glumeţii, care în vremuri grele 
apar mai cu spor decât ciupercile după ploaie, 
parafrazau sloganul astfel: «Trăiască guvernul 
Bumbac, care a adus groaza în ţară!» Groază era, 
şi avea să crească. Primul ministru îşi vedea de 
distracţii; de altfel nici nu prea avea ce să facă, nu 
el conducea treburile statului, ci doar îşi punea 
semnătura pe decrete. Unii spun că ar fi ajutat pe 
mulţi oameni în nevoie; se poate. Că s-ar fi 
străduit să împiedice nedreptăţile; nu-mi vine a 
crede; nu i se acorda atâta putere. În schimb, îl 
lăsau să se bucure de viaţă. După moartea lui, un 
viitor ministru (de externe) mi-a spus cu 
admiraţie: «A fost un om şi jumătate, a ştiut să 
trăiască!» In această privinţă, nu am nici o 
îndoială; ba, spun în plus, că a trăit bucuriile mai 
multor oameni, nu doar ale unuia şi jumătate. 

Am cunoscut şi eu pe una din potârnichile lui, 
o actriţă frumoasă după părerile altora şi destul 
de trupeşă, într-o zi, după ce scăpase de caznă, i-a 
spus, galeş: «Mâine e ziua mea, iubitule!» A doua 
zi, şoferul cu limuzina preşedenţiei i-a adus la 
domiciliu nu un colier de diamante, nici măcar o 
brățară de aur, ci o lădiţă de portocale. Deşi 
portocale nu se găseau pe toate drumurile, 
potârnichea a dat cu ele de pământ, apoi a 
izbucnit în plâns şi în sudalme isterice. Îmi 
închipui că nu toate zburătoarele erau la fel de 
păguboase însă nici una nu şi-a făcut zestre, ca 
marile curtezane din vremea burgheziei. Nu că 


vânătorul n-ar fi avut de unde, el credea însă că 
grațiile i se cuveneau pentru farmecul lui personal 
şi pentru virtuțile bărbâăţiei. 

Morala proletară nu l-a condamnat ca pe 
prostime. N-a suferit nici o mustrare, până la 
moarte. Partidul l-a cinstit şi după aceea, dând 
prin lege numele lui unui oraş din Transilvania. 
Când legea urma să se voteze în Marea Adunare 
Naţională, succesoarea Camerei şi Senatului, un 
deputat cunoscut de mine, i-a adresat domnului 
Ion Gheorghe Maurer, propunerea pe care avea 
de gând să o susţină în faţa Adunării, ca din 
numele oraşului să se scoată titlul de doctor, 
împovărător, inutil şi ridicol. «Doamne fereşte! i-a 
răspuns mai marele guvernului. Trebuie să fie 
unanimitate!» Şi într-adevăr, oraşul s-a numit, 
prin votul unanim al Marii Adunări Naţionale, 
Oraşul doctor Petru Groza, cum am văzut scris pe 
panoul dinaintea primelor case! 

Niciodată de când am început să povestesc 
sfârşitul acestui mileniu, nu mi s-a întâmplat să 
învie în amintirea mea atâtea fapte învălmăşite, 
împletite între ele, încolăcite, spiralate, luându-mi 
putinţa de a discerne în ce ordine trebuie puse. 
Cred că aşa se va înţelege ce este această carte: 
imaginea unui om despre o lume cu milioane de 
oameni. Nu năzuiesc să fac o sinteză, ar fi o 
ambiţie irealizabilă; mă mulţumesc să adaug un 
număr de pagini la dosarul celui mai zbuciumat 
secol din istoria omenirii. 


Deci, în martie 1945, în România a venit la 
putere partidul comunist. Două luni mai târziu, 
Hitler s-a sinucis subscriind în chip sui generis 
capitularea fără condiţii a Germaniei, impusă de 
aliaţi în chip draconic, dacă nu mă înşel la 
sugestia lui Roosevelt, preşedintele Statelor Unite 
ale Americii, un om cu amân-două picioarele pe 
marginea gropii, pe care nu l-aş fi crezut capabil 
de atâta îndârjire. Capitularea fără condiţii 
echivalează cu o virtuală condamnare la moarte. 
Nu o dezaprob în ceea ce îl privea pe Hitler şi pe 
principalii lui complici; poporul german, oricât de 
mare i-ar fi fost vina de a-l fi urmat orbeşte pe 
Fuhrer, trebuia tratat cât de cât cu clementă, mai 
ales că o bună parte a lui zăcea în închisori şi 
lagăre de concentrare, lăsându-i la o parte pe cei 
torturați, împuşcaţi sau spânzurați pentru 
nesupunere. S-a spus, şi sunt de aceeaşi părere, 
că dacă nu i se impunea Germaniei o capitulare 
fără condiţii, războiul se termina mai devreme. 

Ce ar fi fost în stare să facă Germania fără 
Hitler, s-a văzut pe urmă, când o ţară socotită 
războinică şi-a dovedit puterea de creaţie şi 
spiritul paşnic.  Războinici au fost Bismarck, 
Wilhelm al doilea şi Hitler, care i-a depăşit cu mult 
pe cei doi dinainte. 

Cum a venit el la putere am explicat: ca să-l 
contracareze pe Stalin. Această credinţă nu poate 
să mi-o zdruncine nimeni, cum nimeni nu poate să 
inverseze rotirea pământului. 


Acum a venit momentul să-mi arăt satisfacția 
de atâta timp aşteptată, povestind sfârşitul lui 
Hitler. 

Am văzut cancelaria Reichului pe dinafară, 
singura imagine captată de mine însumi, pe cale 
directă, a teatrului unde avea să se petreacă 
deznodământul. Era o clădire de piatră, în stilul 
vremii, rigidă, rece, şi care nu mi-a dat impresia 
de măreție; mai impozant mi s-a părut Ministerul 
aviaţiei, aflat pe aceeaşi arteră, faimoasa 
Wilhelm-strasse. Mi-am schimbat părerea când am 
văzut interioarele, într-un film despre viaţa lui 
Speer, arhitectul lui Hitler. Dincolo de pereţii 
severi, de piatră cenuşie, Speer izbutise să 
sintetizeze grandoarea Germaniei, în care 
stăpânul cancelariei vedea oglindită propria lui 
grandoare. l-am văzut satisfacția pe faţă, în timp 
ce străbătea spatiile magnifice, parcă 
interminabile. Iar când a ajuns în camera lui de 
lucru de marmură şi bronz aurit, s-a aşezat la 
birou, în timp ce asistenta stătea cu respiraţia 
oprită la peretele din faţă. După ce s-a uitat de jur 
împrejur, după ce a examinat cu o bucurie 
copilăroasă obiectele de pe birou, mapa de scris, 
călimările, sfeşnicele, Hitler s-a aşezat mai bine în 
scaun şi, căutându-l cu ochii pe Speer, a spus, cu o 
satisfacţie deplină şi definitivă: «Bravo!» 

Exact dedesubt era buncărul, la zeci de metri 
adâncime. Acolo mi l-a arătat filmul, în ultimele lui 
zile, când tancurile ruseşti ajungeau la porţile 


Berlinului, în biroul lui, copie redusă a biroului 
grandios de deasupra. Un primar adus nu ştiu de 
unde şi cum, printre ruine şi explozii de bombe, l-a 
căsătorit cu Eva Braun, concubina lui care i-a 
urmat soarta, credincioasă. E un personaj căruia 
cineva, mai priceput decât mine şi mai informat, 
ar trebui să-i facă portretul şi să-i dezvăluie 
caracterul. 

După atentatul nereuşit de la Ratesburg, din 
iunie al anului dinainte, când îl izbise numai suflul 
bombei, lui Hitler îi tremura atât de tare mâna 
dreaptă, încât a trebuit s-o tină cu stânga, când a 
semnat actul de căsătorie. 

Din cei prezenţi la ceremonie îl ţin minte pe 
Goebeles, ministrul propagandei, cel mai 
înflăcărat apologet al stăpânului, pe care l-a urmat 
până la moarte. Se afla în buncăr cu nevasta şi cu 
copiii, trei sau patru. Doctorul i-a adormit cu o 
injecție, apoi le-a zdrobit în gură câte o fiolă de 
cianură. Tot cu cianură s-au sinucis şi părinţii. 
Erau liberi să facă orice cu viaţa lor; dar nu şicua 
copiilor, va socoti un om cu credinţă în dogmele 
bisericii. Ba da! E îngrozitor şi totuşi spun că nu 
aveau dreptul să facă altfel. Morala şi religia şi 
legea nu îngăduie omorul. Dar ce viaţă ar fi avut 
aceste progenituri nenorocoase, dacă trăiau cu o 
moştenire atât de monstruoasă? Sigur, lumea nu 
le putea găsi nici o vină, dar cum să-i privească 
fără oroare? Şi cum s-ar fi privit ei înşişi? 

Am fost obsedat de ideea zădărniciei în faptele 


mele, şi ale oamenilor. Niciodată n-am avut 
certitudinea că un gest a fost inutil, fiindcă nu 
puteam să prevăd ce se întâmplă dacă nu-l 
făceam. Nici chiar căsătoria lui Hitler, nu ştiu 
dacă a fost o zădărnicie; aş afla, dacă aş avea 
putinţa să vorbesc cu morţii. Am însă o dovadă 
certă a ceea ce se numeşte deşertăciune a 
deşertăciunilor, inutilitate deplină: fotografia cam 
din acelaşi timp cu căsătoria, poate câteva zile mai 
înainte. Decorul de astădată este deasupra, în 
curtea Cancelariei, ale cărei ziduri sunt năruite. E 
o zi sumbră şi friguroasă. Hitler, în prim plan, cu 
gulerul mantalei ridicat, zgribulit, adus de umeri, 
trece în revistă, printre ruine, ultimul contigent de 
apărători ai Berlinului. E doar o mână de 
copilandri, unii par să nu aibă mai mult de 
treisprezece, paisprezece ani, mantalele prea mari 
sunt strânse în falduri sub centiroane, chipiurile 
se sprijină pe urechi, altminteri le-ar acoperi ochii. 
Am încercat să le descifrez expresia, să le ghicesc 
sentimentele, când Fuhrerul trece prin faţa lor şi 
le strânge mâna, privindu-i în ochi cu o disperare 
nestăpânită. 


S-a spus că Hitler era nebun. Nu! Cel puţin de 
astă dată are o privire lucidă şi în ea se citeşte cât 
este de conştient că pe aceşti copii îi trimite la 
moarte zadarnic; nu mai încape nici un dubiu. Şi 
ar putea să-i salveze măcar pe ei, dacă el tot 
trebuie să moară. Căci e limpede, ideea morţii i se 


citeşte pe faţă, este singura lui ieşire din 
încercuirea rusească. Dar îi trimite la moarte, ca 
să ilustreze ideea zădărniciei. 


La început s-a spus că Hitler se omorâse, 
împreună cu Eva Braun, înghițind amândoi 
cianură de potasiu. Mai întâi o probase pe câinele 
lui, căci avusese şi el unul pe care probabil îl 
iubise, printr-o relaţie firească între om şi câine. 
Gândul mă îngrozeşte, în altfel decât acela că mai 
înainte omorâse milioane de oameni. O doctoriţă 
venită cu armata rusească a acreditat ideea 
sinuciderii cu cianură de potasiu, fiindcă intrând 
printre primii în buncăr a izbit-o mirosul 
caracteristic de migdale amare. 

Am citit de curând memoriile unui valet al lui 
Hitler, apărute cu întârziere. El povesteşte 
ultimele zile ale stăpânului său, neascunzând 
devotamentul pe care i-l păstrase şi afirmă, ceea 
ce au spus şi alţii, că Eva Braun, mână în mână cu 
omul pe care n-a ezitat să-l urmeze, a înghiţit 
cianură, în clipa când acesta îşi trăgea un glonţ de 
revolver în tâmpla dreaptă. Se poate să fie aşa, 
dar n-am nici o dovadă; martorii aflaţi în încăperea 
alăturată spun că au auzit împuşcătura. Valetul, 
care a intrat primul, spune că a văzut revolverul 
căzut pe jos, şi sângele curgând din tâmplă. Tot 
după cum afirmă valetul, cele două leşuri au fost 
scoase în curte, puse într-un şanţ şi stropite cu 
benzina din două canistre. El însuşi a aruncat 


chibritul. Între rămăşiţe s-a găsit un maxilar, pe 
care dentistul l-a identificat că este al lui Hitler. 
Nu s-a găsit însă şi craniul, ca să se vadă gaura 
făcută de glonţ în tâmplă. Cine ştie dacă nu-i o 
născocire, în scopul de a i se atribui lui Hitler o 
moarte mai bărbătească. In ceea ce mă priveşte, 
ştiu că şi moartea de glonţ şi cea de cianură, sunt 
amândouă fulgerătoare. 

Un maxilar găsit nu-i convingător pentru toată 
lumea. Ani în şir unii au presupus că Hitler nu 
murise, că ar fi refugiat undeva prin America de 
Sud sau pe Lună - Marte i s-ar fi potrivit mai bine 
- şi au tot aşteptat să revină. Astăzi cred că nu mai 
aşteaptă nimeni; chiar dacă ar reveni, ar fi dincolo 
de anii hărăziţi omului să trăiască. 

După cum se vede, istoria biblică se repetă, 
credincioşii sunt convinşi că lisus Cristos a 
reînviat şi s-a înălţat la ceruri. Hitler nu-i singurul 
caz, ceva asemănător s-a întâmplat pe când mă 
pregăteam să încep lucrul la această carte. Am 
văzut cu toţii la televizor un om mort, pus în sicriu 
şi băgat în groapă. 

Unii s-au îndoit de o realitate filmată, au spus: 
«Nu-i el, uită-te bine!» Poate mai aşteaptă şi 
astăzi ca mortul să reapară şi să vorbească. Dar 
despre această întâmplare nu-i timpul să 
povestesc astăzi; până o să ajung la vremea ei, o 
să se lămurească şi Toma Necredinciosul. 


8 


Pe Titus l-am cunoscut de mic, avea cu patru 
ani mai mult decât mine. Ne-am jucat uneori 
împreună, dar nu ne-am împrietenit, simţeam la el 
o răceală, nu pentru mine, ci pentru toate. Sufletul 
lui s-a încălzit abia când a cunoscut-o pe Alga, 
unica lui dragoste. După moartea ei, n-a putut 
să-şi mai iubească nici măcar copiii, i-a lăsat în 
grija Corneliei şi a lui Trandafil, care mai târziu 
i-au înfiat, cu acte. 

Nici de Trandafil, deşi era de-o vârstă cu mine, 
n-am putut să mă apropii decât târziu, şi cu sfială, 
când în sufletul meu s-a născut ceva mai mult 
decât prietenia, o venerație pornită din admiraţia 
care creştea tot timpul dar nu se manifesta, din 
timiditate, fiindcă mă socoteam mult mai prejos 
decât el, cum am rămas convins până astăzi. 

Prietenia e greu să se definească, are legi 
diferite de iubire, nu oricine poate să le înţeleagă 
şi să le explice, în prietenie nu încape minciuna, 
care, Dumnezeu să mă ierte, în iubire devine 
adesea necesară, fiindcă iubirea este intolerantă, 
iar omul are nevoie de îngăduinţă, o morală severă 
îl sufocă. Minţim, şi iubim mai departe. O 
minciună poate face să reînflorească o dragoste 
ofilită. În tot ce-am spus, exclud cinismul; mă refer 
la minciuna însoţită de bunătate şi remuşcare. 
Cum, ascunzându-i unui bolnav moartea iminentă, 
minţim din bunătate şi omenie. 


Între prieteni se spune totul pe faţă, altfel 
prietenia devine făţărnicie. Dacă ademeneşti 
femeia unui prieten, ceea ce se întâmplă 
câteodată, ai călcat legea şi e necinstit să mai 
întinzi mâna acelui prieten. Dar legea nu-i a mea, 
şi n-am dreptul s-o impun lumii noastre; fiecare 
să-şi poarte păcatele cum poate. 

Inexplicabil va părea că dintre toţi fiii 
domnului Alcibiade prietenia mea s-a legat de cel 
mai mare, Odor, deşi ne despărţeau mulţi ani, el 
fiind un tânăr pe deplin format, pe când eu eram 
abia un copilandru. Percepeam doar calendaristic 
diferenţa de vârstă dintre noi, altminteri mă 
simţeam de o seamă cu el, fiindcă îmi vorbea ca 
unui om în toată firea, iar eu îl înţelegeam mai 
bine decât pe Trandafil, căci diferenţa între 
inteligenţele noastre mi se părea incomensurabilă, 
şi mă ţineam deoparte. Apoi mai era ceva, 
sentimentul depistat abia la maturitate, că pentru 
mine Odor reprezenta o făptură supranaturală, o 
zeitate de care nu mă despărţea nici o lege 
terestră, de aceea nu-i puteam greşi niciodată; şi 
chiar dacă aş fi greşit, el era făcut să mă ierte. 
Dacă mai târziu mi-a plăcut o fată îndrăgostită de 
el nebuneşte, n-a fost nici un păcat, oricât am 
mers de departe; fiindcă el n-avea ochi s-o vadă, 
dragostea pământească i se părea interzisă, trăia 
între aştri. 

Oricum ar fi să mă judec, viaţa mea, începând 
din prima copilărie, a evoluat şi mintea mi s-a 


deschis între aceşti doi fii ai domnului Alcibiade, 
cel mai mic, şi cel mai mare. Pe amândoi i-am 
crezut singuri, izolaţi de lume, dar mă înşelam, 
fiecare avea o lume a lui, de învăţătură şi gânduri, 
mult mai populată decât lumea oamenilor 
obişnuiţi. 

Singur, în deplinul înţeles al cuvântului era 
Titus. La şcoala sătească unde preda limba rusă, 
fără s-o ştie, rămăsese doar o parte din iarnă, din 
1945 până în ianuarie 1946. Destul ca să-şi 
sleiască trupul, mergând prin glod, pe zăpadă sau 
pe gheaţă, cu bicicleta, treizeci de kilometri pe zi 
cu dusul şi cu întorsul, în cancelarie nu spunea 
decât Bună dimineaţa, la sosire, şi Bună seara, la 
plecare. Odată profesorul de matematică îl rugase 
să-l suplinească o săptămână; mergea să se 
însoare. Titus îl privi buimac; se însurase şi el, dar 
nu mai ţinea minte înţelesul cuvântului; căsătoria 
este un act primordial în viaţa omului? Atunci de 
ce mai trăieşte bărbatul dacă femeia moare? 

Avea de predat geometria plană. Se uită aiurit 
la desenele de pe tablă, el le făcuse, trei 
triunghiuri, scalen, isoscel şi echilateral. Era ceva 
elementar, dar nu putea să le definească. Se făcu 
roşu la faţă, nu-şi aducea aminte. Întrebă: «Cine 
ştie?» Nu ştia nimeni, abia aşteptau să afle şi el nu 
putea să le explice. Afară ningea, în clasă era frig, 
copiii îşi suflau în pumni, să-i încălzească, iar lui îi 
ardeau urechile. Cum poate fi mai singur un om, 
decât dacă se pierde pe sine însuşi? 


Seara bicicleta alunecă pe gheţuş, intră într-o 
bornă de pe marginea şoselei, roata din faţă se 
strâmbă rău şi n-avea cum s-o îndrepte. Continua 
să ningă. Titus luă bicicleta la spinare şi parcurse 
în felul acesta cei opt kilometri, câţi mai 
rămăseseră până acasă. S-ar fi trântit în şanţ, să 
îngheţe. Era aproape să facă gestul, când îşi 
aminti numele şi definiţia celor trei triunghiuri. 
Aşa izbuti să supravieţuiască. 


În primăvara anului următor, mergeam pe 
calea Rahovei, la Bucureşti, de la tribunal înainte. 
Deşi intrasem în martie, venise o vreme 
friguroasă, fulguia uşor, dar destul să descurajeze 
pe cei care nu aveau căldură în casă - şi eu eram 
unul dintre aceştia. Pe soclul de beton al unui 
gard stătea un om, să se odihnească. Avea pe el 
un loden cenuşiu, îmbrăcăminte de iarnă 
sărăcăcioasă, mult răspândită în acea vreme. Era 
în capul gol, ţinea mâna dreaptă, cu o mănuşă 
neîmblănită pe toarta unei butelii de aragaz pusă 
alături. Mi se părea cunoscut, dar nu-mi aminteam 
de unde. Văzându-mi privirea întrebătoare, omul 
se ridică şi mă rugă să-l ajut, ca să-şi pună butelia 
pe umăr; era tânăr, dar părea în ruină, cu faţa 
trasă, nebărbierit de câteva zile. 

Tocmai când pornea, după ce-mi mulţumise, 
un om înalt, spătos, rumen la faţă, şi el în capul 
gol, fără să-i pese de ninsoare, se opri în faţa lui, 
cu o privire stupefiată. In clipa următoare ochii i 


se umplură de bucurie. 

— Titus, tu eşti?! exclamă, întinzând braţele. 

Atunci abia l-am recunoscut pe omul în loden, 
dar n-am îndrăznit să-i vorbesc, de teamă că s-ar 
simţi stânjenit în postura lui mizeră, deşi nici eu 
nu aveam o postură înfloritoare. 

Noul venit era Honoriu; l-am văzut cum lua, ca 
pe un fulg, butelia de pe umărul lui Titus. 


Nu sunt atotştiutor, a trebuit să-mi închipui că 
lui Titus i se făcuse lehamite de şcoală, poate 
renunţase chiar în seara când mergea spre casă 
cu bicicleta la spinare. Sau poate îl dăduseră 
afară. 

Ştiu în schimb că în vremea aceea, deşi îşi 
socotea viaţa sfârşită după moartea fiinţei de care 
se legase indestructibil, voia să trăiască spre a 
vedea făcându-se dreptate în lume. Lumea, aşa 
cum se organiza la sfârşitul războiului, care fusese 
o atrocitate, era în curs de a suferi alte atrocități, 
nu doar fizice ci mai ales morale, prin împilări şi 
minciună. Războiul încetase, în afară de cel din 
Pacific, căruia i se apropia de asemeni sfârşitul; 
dar, mai ales după discursul lui Churchill, la 
Fulton, multă lume era convinsă că va începe 
altul, între Rusia şi proprii ei aliaţi, care îşi dădeau 
seama că intraseră într-o capcană, sprijinindu-şi 
duşmanul de moarte. Neînţelegerile se iviseră mai 
de mult, când Stalin îşi mărea pretenţiile şi nu era 
greu să se vadă că nu-şi va tine făgăduielile. 


Alianţa continuase, dar într-o suspiciune continuă 
şi reciprocă, se temeau unii de alţii că vor încheia 
o pace separată cu Germania. Acum teama 
aceasta dispăruse, ca să se nască alte temeri; 
războiul rece între aliaţi începuse de fapt înainte 
de a se încheia pacea cu inamicul. Iar în ţările din 
răsăritul Europei, rămase sub ocupaţia rusească, 
se declanşa un nou război, numit lupta de clasă. 


Lupta de clasă i se părea lui Titus derizorie, 
deşi îi suporta el însuşi urmările. În starea lui de 
spirit, suferinţa personală nu era decât de ordin 
fizic şi nu depăşea suferinţele din timpul 
războiului. In schimb avea o ură fără limite pentru 
ruşi, care violau drepturile sacrosancte ale 
oamenilor, iar lui îi batjocoriseră tot ce avea mai 
sfânt. Aştepta războiul, să poată ucide în voie, şi 
apoi, străpuns de glonţ sau de baionetă, să moară 
cu mâinile încleştate în grumazul inamicului. 


De ce venise în Bucureşti nu ştiu; poate ca să 
fie mai aproape de miezul lucrurilor. Îşi vânduse 
verigheta, o sacrificase cu un sentiment mistic, la 
fel cum mai târziu avea să sacrifice câteva bijuterii 
ale Algăi, păstrate pios de Cornelia. Tot ce făcea şi 
avea să facă era în memoria femeii de care nimic 
nu mai putea să-l despartă. Deşi nu credea în 
lumea cealaltă, era convins că pe Alga avea s-o 
întâlnească undeva, în cer, unde trebuia negreşit 
să existe o planetă, o insuliţă, destinată dragostei 


lor din a doua viaţă. 

Până aici îl adusese durerea. Dar nu era 
nebun, avea un suflet prea puternic şi o rațiune 
prea clară ca să halucineze; iluzia era viitoarea lui 
realitate. 

În realitatea prezentă îşi ducea viaţa ca 
oamenii. Era la sfârşitul lui ianuarie, anul 1946. 
Închirie o cameră de serviciu la etajul al şaselea al 
unui bloc de pe Bulevardul Domniței, în al cărui 
subsol intrase pieziş o bombă şi distrusese 
instalaţia de încălzire; deocamdată n-o repara 
nimeni, era cheltuială prea mare şi lipseau 
materialele. Locatarii nu aveau unde să se mute; 
se descurca fiecare cum putea, stăteau în casă cu 
paltoanele pe ei, îşi mai puneau şi o pătură pe 
umeri. Se strângeau, cu toată familia, într-o 
cămăruţă pe care o dezmorţeau cu sobe 
improvizate; faţada blocului era plină de coşuri, 
scoase prin zid sau printr-un ochi de fereastră; 
noroc că nu-i oprea nimeni, primăriei nu-i păsa 
acum de estetica oraşului. Oamenii ardeau în sobă 
ce găseau, lemne, cărbuni, jurnale vechi, cărţi de 
telefon ieşite din uz, şi chiar cărţi din bibliotecă. 
Abia la trei ani după plecarea lui Titus, s-a reparat 
caloriferul, dar uneori lipsea păcura şi atunci 
reintrau în funcţiune sobele. 

Începuse prin a-şi cumpăra o somieră, de la 
vechituri, pe strada Bărăţiei; prin minune, nu avea 
ploşniţe, poate muriseră de ger şi ouăle se 
uscaseră; somiera zăcea de mult în magazie. Ar fi 


putut să închirieze o cameră mobilată, dacă nu se 
temea că l-ar incomoda gazdele; trebuia să 
schimbe o vorbă cu ele, şi el voia să fie singur, să 
nu aibă de spus cuiva nici măcar bună ziua. In 
cameră respirația scotea aburi, îi îngheţau 
mâinile. Luă o sobă de tablă şi o butelie de aragaz; 
ideea era bună şi butelii se găseau la prăvălie, 
destul de ieftin. Camera se încălzi în zece minute, 
dar peste o oră, Titus, întins în pat şi învelit cu 
lodenul se trezi din somn cu dureri de cap 
groaznice şi cu senzaţia că se sufocă. Abia avu 
puterea să ajungă la fereastră, s-o smucească şi să 
se aplece în afară, deasupra abisului, inspirând 
profund, cu spasmuri, aerul rece. Senzaţia de 
sufocare dispăru, mai rămânea durerea de cap, 
parcă o menghină îi zdrobea craniul. Abia după un 
timp, a cărui noţiune şi-o pierduse, îndrăzni să 
facă un pas în cameră, cu respiraţia oprită, şi să 
stingă aragazul. Pe urmă reveni la fereastră, unde 
rămase aplecat în afară, până ce aerul rece îi 
îngheţă plămânii. 

Nu se gândise, frigul îl făcuse să uite că oxidul 
de carbon din gazele nearse duce la moarte sigură 
şi pe nesimţite; se trezise doar cu puţine clipe 
înainte de a fi prea târziu să se mai trezească 
vreodată. Groaza că fusese la un pas de moarte, se 
transformă într-un gând îndârjit că trebuia să 
trăiască, fiindcă mai avea de făcut ceva în viaţă. 
Aştepta să vină americanii, să coboare din cer cu 
paraşutele, prin faţa ferestrei care îl salvase de la 


moarte. 

Să faci o gaură în zid, să scoţi un burlan afară, 
e o faptă banală asupra căreia nu avem de ce ne 
îndrepta atenţia. 

Această faptă săvârşită de Titus, în cugetul 
meu capătă un caracter dramatic, care mă 
urmăreşte de peste patru decenii; de câte ori îmi 
aduc aminte se strânge pielea pe mine şi simt un 
fior rece în tot trupul. 

Pe coridorul etajului găsi câteva mobile 
părăsite, între ele o masă de bucătărie şi un 
scaun. Se interesă de proprietar; portarul ridică 
din umeri, nu aparţineau nimănui, doar încurcau 
locul. Titus le duse în cameră, puse masa sub 
fereastră şi începu să cioplească zidul; în subsolul 
cu uşile vraişte, lângă bancul mecanicului, căzut 
într-o rână, era un maldăr de scule; luă un ciocan 
şi o daltă. I se părea mai uşor să facă o gaură în 
zid, decât să scoată burlanul prin două rânduri de 
geamuri; şi, în primul rând, fereastra acelor odăi 
de serviciu avea un singur canat, odată burlanul 
pus nu s-ar mai fi putut deschide, să intre aer. 

La ultimul etaj zidul ar fi trebuit să fie subţire, 
dintr-o singură cărămidă. Dar blocul, vechi, 
printre primele din Bucureşti, era făcut de un 
arhitect pe care aveam să-l cunosc mai târziu, 
după naţionalizarea imobilelor, când sărăcise. 
Păcatul lui era că proiecta construcţii cam hâde, 
cu fațadele jucate în fel şi chipuri că îţi zăpăceau 
ochiul, cu zorzoane inutile, care le făceau şi mai 


urâte. În schimb, recunoşteau toţi concurenţii, 
erau de o soliditate desăvârşită, ca să nu spun 
excesivă, pornită din teama lui de cutremur. Avea 
o manie, o obsesie, cunoştea istoria tuturor 
dezastrelor provocate în lume de zgâlţâielile 
pământului, în Japonia mai ales, şi în California, 
de pildă, unde cutremurul din 1905 distrusese 
aproape întreg oraşul San Francisco. 

Ce-i drept, la cutremurul puternic din 1940, 
construcţiile lui nu suferiseră nici cea mai mică 
fisură, stăteau semeţ în picioare, solide şi urâte; 
abia pierduseră câte o zorzoană de pe faţadă. 

Titus ar fi putut să observe cât de gros era 
zidul dacă se uita la deschizătura ferestrei, dar 
nu-i dăduse atenţie. Săpă deci cu dalta şi cu 
ciocanul, lovind cu grijă să nu disloce cărămida, o 
scoase în bucățele mărunte, înaintase aproape 
treizeci de centimetri, dalta nici nu era mai lungă, 
şi se mira că nu străpunsese zidul, nici nu suna a 
gol, aşa ceva nu-şi închipuise; după primul rând de 
cărămizi străpuns, urma altul. 

Ar fi putut să caute o daltă mai lungă, sau, mai 
uşor, să meargă la un atelier de sudură şi s-o 
înnădească pe aceasta. Dar era riscant să lovească 
într-o cărămidă întreagă, aflată la exteriorul 
zidului; la un moment dat ar fi putut s-o disloce, şi 
chiar împreună cu alta aflată alături, să le 
năruiască şi să cadă în capul cuiva de jos. 

Titus cobori din nou la subsol, am uitat să 
spun că nu mergea liftul. Văzuse acolo un maldăr 


de lemnărie, răvăşită de explozia bombei; luă o 
scândură de vreo trei metri, din păcate nici una nu 
era mai lată de o palmă, nu puteai să stai pe ea cu 
amândouă picioarele alături, ci doar cu unul în 
spatele celuilalt, greu să-ţi păstrezi echilibrul. 
Scoase scândură pe fereastră, o împinse până ce 
se sprijini pe solbancul ferestrei din faţă. Măsură 
cu grijă locul găurii făcute în zid, ca să-l poată 
nimeri de pe partea cealaltă, ieşi pe fereastră şi 
ţinându-şi echilibrul pe scândură, deasupra 
abisului ascuns în întuneric, începu să cioplească 
în cărămidă. Deşi lovea cu grijă, scândură îi vibra 
sub picioare, nefiind destul de groasă. Această 
scenă, pe care o socotesc de groază, ţinu mai mult 
de un sfert de oră, timp când moartea stătea la 
pândă clipă de clipă. 

Pentru ce? - m-am întrebat pe urmă, cum mă 
mai întreb şi astăzi. De unde atât curaj, sau atâta 
inconştienţă? - căci într-o asemenea împrejurare 
nu mai pot invoca disperarea. E o întrebare căreia 
n-am putut să-i răspund, şi nu pot nici acum. 

Ceea ce a urmat, cuiva ar fi putut să i se pară 
un act acrobatic; eu, unul, socotesc că a fost un 
gest iresponsabil, datorat unei acumulări de 
suferinţă şi disperare, invizibile de la suprafaţă; 
cât mă priveşte, eu sunt dator să văd mai în 
adâncime. 

Scândură începuse să scârţâie tot mai 
pronunţat la fiecare lovitură a ciocanului, dar 
Titus nu auzea decât zgomotul fierului. În clipa 


când dalta străpunse cărămida, lăsând să se vadă 
o rază de lumină din cameră, scândură se rupse, 
nu scurt, ci într-o pârâitură prelungită, cât ţine un 
fulger, care totuşi are şi el o durată. În acest timp 
de spaimă, Titus, judecând sau fără să judece, nu 
ştiu cum, lăsă dalta în gaură, aruncă ciocanul în 
cameră şi se prinse cu mâinile de marginea 
ferestrei. Poate abia acum simţi groaza, nu înţeleg 
ce altă forţă l-ar fi făcut să se ţină în mâini, să se 
ridice, să pună un genunchi pe tocul ferestrei şi să 
intre în cameră. 

Apoi, fără nici o pauză, se urcă pe masă şi, 
băgând braţul în gaură, până aproape de cot, 
apucă vârful dălţii, şi trase. Încet, migălos, lovind 
în cărămidă numai cu dalta, căci în spaţiul acela 
îngust n-avea cum folosi ciocanul, izbuti să 
lărgească străpungerea, s-o rotunjească şi să 
treacă burlanul. 

Când totul fu gata aprinse focul şi se lipi de 
sobă; îi tremura întreg trupul, din cap până în 
vârful picioarelor, îi clănţăneau dinţii în gură. Abia 
acum simţea frica, şi o frică din urmă e mult mai 
puternică decât în momentul când ai trăit-o. 


9 


Cu o vară înainte, în 1945, fusesem la mare, 
prima oară după o absenţă de cinci ani, cât ţinuse 
războiul. Era începutul lui august, de obicei mă 
duceam mai devreme, dar acum stătusem la 
îndoială, dacă e bine să mă îndepărtez de casă 
într-un moment când nu ştiam ce poate aduce ziua 
următoare. A fost o vreme călduroasă, prelungită 
şi în septembrie; soarele ardea ca în miezul verii. 
Unii oameni spuneau că din cauza bombei 
atomice; abia sosisem la Mangalia, când am auzit 
ce se întâmplase la Hiroşima. Dar nu pentru 
aceasta mă întorc în august 1945; viaţa lui Titus, 
din iarna următoare, când tremura de frig într-o 
cameră mizerabilă, mi-a amintit ce cald îmi fusese 
peste vară. E de altfel singura amintire din acel 
an, la care mă întorc cu bucurie chiar astăzi, după 
mai bine de patru decenii. Departe de Bucureşti, 
ars de soare pe malul mării, o lună întreagă n-am 
mai vrut să ştiu ce se întâmplă în ţară - şi se 
întâmplau multe. 

În luna februarie a fost iniţiată şi apoi 
consfinţită în martie reforma agrară, 
împărțindu-se pământul ţăranilor, să aibă bieţii 
oameni cu ce veni la colectivizarea care avea să 
înceapă la putină vreme după aceea. 

Tot în februarie între 4 şi 11 s-a ţinut faimoasa 
conferinţă de la Yalta, unde s-a jucat, cu cărţi 
măsluite, soarta ţării noastre şi a altor ţări, ba 


chiar soarta lumii. 

Exact în timpul când în Crimeea se discuta şi 
se benchetuia spre suferinţa omenirii, o altă 
suferinţă, imediată şi concretă se abătea asupra 
unui mare oraş al Germaniei, Dresda, renumit 
până atunci prin muzică. La 13 şi 14 februarie 
bombardamentele aeriene ale aliaţilor au omorât 
acolo o sută treizeci şi cinci de mii de oameni. 
Această cifră trebuie să fie ţinută minte negreşit, 
pentru a o compara, în paginile următoare, cu 
numărul victimelor de la Hiroşima şi Nagasaki. În 
aprilie a murit Roosevelt, datorită căruia, 
recunosc, Statele Unite au intrat în război căzând 
în balanţă cu enorma lor greutate; nu fusese uşor 
să învingă împotrivirea neintervenţioniştilor şi 
propaganda pacifistă a coloanei a cincea, sedusă 
de Hitler. Dar un martor al scenei, când Roosevelt 
citea declaraţia de război, o devotată admiratoare 
a Preşedintelui, spunea despre acesta că era atât 
de prăpădit în scaunul lui cu rotile, încât dânsa 
şi-a ascuns faţa în mâini, să nu se vadă că plânge. 
Lumea nu avea de unde să ştie. Eu, unul, în afară 
de Yalta, nu am să-i reproşez preşedintelui decât 
că nu l-a avut la inimă pe De Gaulle şi i-a făcut 
şicane tot timpul războiului. 

Optsprezece zile după Roosevelt, murea şi 
Hitler în buncăr. N-a avut mult timp să se bucure 
de sfârşitul marelui său adversar de la 
Washington. Dar lasă că nici nu cred să-i mai fi ars 
de vreo bucurie; ruşii erau în Berlin; în aceeaşi zi 


când el îşi punea capăt vieţii, sergenţii Egorov şi 
Kantaria  împlântau în cupola  Reichstagului 
steagul roşu cu secera şi ciocanul, în locul 
zvasticii. lată că am aflat şi numele eroilor, dar tot 
nu ştiu care din ei doi avea cele două ceasuri la 
mână. 

La 9 mai Germania capitula fără condiţii. 

În iunie nu-mi amintesc să se fi întâmplat ceva 
deosebit, în afara măcelurilor din Pacific, unde 
japonezii, după ce înaintaseră săvârşind atâtea 
cruzimi, se retrăgeau luptându-se cu disperare, 
cruzi cu ei înşişi. 

Tot în iulie, laburiştii au câştigat alegerile în 
Anglia. Victoria lor mă interesează mai puţin, m-a 
durut în schimb căderea lui Churchill, după ce 
câştigase războiul. La data aceea nu ştiam ce 
ispravă făcuse la Yalta, am aflat mult mai târziu, 
poate ultimul dintre contemporanii mei, sau poate 
n-am vrut să cred, nu-mi dărâm uşor idolii. Am 
fost mâhnit rău şi multă vreme, am socotit Anglia 
o ţară ingrată - «perfidul Albion» era numită în 
copilăria mea; succesorul lui Churchill mi-a fost 
antipatic, deşi n-avea nici o vină, aşa e politica. 

In schimb, în iulie, pe când la noi se ţesea 
bumbacul adus din Rusia, evenimentele se 
precipitau, dar nu toate priveau mersul războiului, 
iar unele par puţin importante, judecind de la 
depărtarea noastră geografică. De pildă, Regele 
Leopold al Belgiei, se întoarce în ţară, fără să-l fi 
poftit nimeni. O bună parte a populaţiei nu-l mai 


voia, pe bună dreptate. La fel aş fi făcut eu însumi, 
eram hotărât încă din 1940, când Hitler cotropise 
ţara, cu o forţă atât de zdrobitoare, că nimeni n-ar 
fi putut să-i reziste. Dar regele nu trebuia să 
capituleze, cât timp mai avea unde se retrage; 
continuând lupta, chiar dacă era pierdută, ar fi 
încetinit cât de cât înaintarea inamicului, aliaţii ar 
fi avut timp să-şi vină în fire, s-ar fi regrupat, 
poate le-ar fi sosit rezerve, sau cel puţin, 
îmbarcarea de la Dunkerque ar fi fost mai puţin 
dramatică. 

În aceeaşi lună iulie, nefastă pentru învinşi, la 
Postdam s-au întâlnit iar «cei mari» spre a hotări 
soarta Germaniei, implicit a noastră şi a celor din 
jurul nostru. Stalin n-a lipsit, dar în locul lui 
Roosevelt era Truman, iar Churchill era însoţit de 
Atlee, şeful laburiştilor. 

In sfârşit, spre a termina cu luna nefastă, la 26 
iulie Statele Unite au dat ultimatum Japoniei, 
cerându-i să capituleze fără condiţii. Era un 
avertisment ale cărui urmări nu le bănuiau 
japonezii; şi chiar dacă le-ar fi bănuit şi poate 
chiar dacă ar fi avut certitudinea dezastrului, tot 
nu cred să fi capitulat, până nu le mai rămânea 
decât să-şi facă harakiri în masă. Certitudinea a 
venit treisprezece zile mai târziu, la Hiroşima, atât 
de năprasnic, că a paralizat chiar şi dorinţa 
ancestrală de harakiri. 


Făceam plajă, înotam în marea caldă şi parcă 
mai albastră ca niciodată, nu citeam ziare, nu 
ascultam radio, nici pe cel de la Londra rămas fără 
utilitate, mâncam pe sponci dar nu răbdam de 
foame, mă mulţumeam cu un cotlet de oaie; nu 
ajungea la mine nici un răsunet despre cele ce se 
întâmplau în ţară şi în lume. Uitasem războiul, 
pentru mine era o pace atât de deplină că o 
socoteam eternă, când într-o dimineaţă, abia mă 
sculasem şi mă spălam la fântână... Un vecin mi-a 
spus, într-o doară, că americanii trântiseră în 
Japonia o bombă atât de puternică încât un oraş 
întreg a fost ras de pe faţa pământului. Nu am dat 
importanţă, mi s-a părut o născocire nesăbuită, un 
zvon cum circulau multe, unul mai gogonat decât 
altul. 

Abia a doua zi am aflat că fusese o bombă 
atomică, şi oraşul distrus se numea Hiroşima. Il 
ştiam din călătoriile mele pe hartă, care de multe 
ori mi s-au părut aproape reale. 

Despre bomba atomică se vorbea încă 
dinaintea războiului, unii oameni erau informaţi 
bine, în primul rând fizicienii care nu se 
mulţumeau cu ce învăţaseră la universităţi, citeau 
reviste de specialitate, unii  întreţineau 
corespondenţă cu savanţi din toată lumea, în ce 
mă priveşte, nu ştiam mare lucru, ca mulţi 
oameni; pe unii nu-i interesa, alţii nu aveau 
pricepere. Astăzi ştie toată lumea, nu mai trebuie 


să spun ce a fost bomba atomică, şi cât a crescut 
în putere între timp, că te ia groaza; să se adune 
toate la un loc, din câte sunt în lume, ar putea să 
arunce pământul în aer. Poate să pară paradoxal, 
dar tocmai uriaşa forţă de distrugere o face 
inutilizabilă, nimeni, nici chiar un descreierat din 
cei câţiva care ameninţă omenirea nu s-ar 
încumeta să înceapă un război atomic, fiindcă ar 
însemna să piară ei înşişi. Dacă totuşi s-ar 
întâmplă una ca asta, puţin îmi pasă că în fraza 
dinainte am spus o prostie; n-ar mai exista nici 
hârtia, nici eu, nici cine să mă judece. 

Dar mai bine să vorbim despre Hiroşima, 
punct de răscruce în mersul războiului şi în istoria 
omenirii. În zorii zilei de 6 august, un bombardier 
american a decolat de la o bază din Pacific, având 
cu el o bombă atomică. Bomba nu era amorsată, 
dacă bombardierul se accidenta la decolare, ar fi 
fost un dezastru, oricine poate să-şi închipuie. Au 
amorsat-o în timpul zborului. Dar primejdiile nu 
trecuseră, să ne gândim la una singură; cu toate 
măsurile de precauţiune luate, s-ar fi putut ca 
aviația de vânătoare japoneză şi artileria 
antiaeriană să intercepteze bombardierul. Imi 
închipui cum ticăia inima oamenilor din echipaj în 
timpul zborului, dar probabil închipuirea mea nu 
poate merge până la capăt, căci nu le-am luat 
pulsul, şi nici nu ştiu până la ce accelerare a 
ritmului rezistă o inimă: două sute de bătăi pe 
minut, cinci sute, mai mult? Scriind aceste cifre 


imposibile, simt că unele gânduri pot să te 
înnebunească, şi n-am terminat cu ele. 

Ce s-ar fi întâmplat la o aterizare forţată, nu 
cu totul exclusă? Şi mai ales, cine ştia sigur ce s-ar 
fi întâmplat cu avionul, după ce se lansa bomba? 
Ştim că s-a îndepărtat cu motoarele în plin, cu 
toată viteza, dar suflul exploziei tot l-a ajuns din 
urmă şi l-a zgâlţâit zdravăn. Ar fi fost posibil să nu 
reziste şi dacă echipajul se salva cu paraşuta, 
cădea în zona iradiată, unde era moarte sigură. 

Bombardierul a ajuns nestânjenit la ţintă, 
îndeplinindu-şi misiunea. Dar nu pot să compar 
spaima echipajului cu a celor de jos, care s-au 
făcut pulbere, într-o miime de secundă, fără să 
ştie ce se întâmplă. 

Se spune că bomba a căzut peste un grup de 
soldaţi care făceau instrucţie şi au dispărut fără 
urmă; cred, dar cine a fost martor? 

Pe urmă au început să vină ştiri, prima din ele 
deplângea două sute patruzeci de mii de victime. 
Cu timpul cifra a scăzut, nu-mi aduc aminte cu 
cât, în orice caz nu mai era de ordinul sutelor de 
mii. Aşa se întâmplă în momentele tragice, la 
revoluţia noastră din decembrie s-a spus şaizeci 
de mii la iuţeală, mai repede decât ar fi putut 
cineva să numere morţii; pe urmă cifra a scăzut 
până la o mie. Cineva, iresponsabil, s-a jucat cu 
morţii! O mie mă înspăimântă mai mult decât 
şaizeci de mii, cifră pe care n-o pot transforma în 
cadavre fără să-mi pierd minţile. La război e 


altceva, privim cu altă optică - războiul e o uzină 
cu producţie mare, de serie. 

La două zile după Hiroşima, Rusia s-a grăbit 
să declare război Japoniei; desigur se temea că 
după groaznica demonstraţie se va încheia pacea, 
şi nu voia să lipsească de la tratative. Până atunci 
se tot codise, şi dacă avea motive, cum se topiseră 
în două zile? 

Numai că japonezii n-au aplecat steagul şi 
atunci a fost nevoie să se arunce încă o bombă, la 
Nagasaki, trei zile după prima. Bombele atomice 
atunci nu se fabricau repede; mă întreb, oare o 
aveau şi pe a treia? Şi fără ea, dacă împăratul n-ar 
fi poruncit încetarea luptei, care ar fi fost soarta 
războiului? 

Intrebarea şi-a pus-o Truman, înaintea mea, şi 
i-au răspuns strategii. Sfârşitul nu putea fi 
prevăzut, japonezii ar fi luptat până la ultimul 
soldat, murind toţi într-un harakiri gigantic. 
Punând la socoteală amândouă taberele, ar fi fost 
sacrificați cel puţin un milion de oameni. Sigur că 
nu aprob bomba atomică, dar să nu fim orbiţi şi 
făţarnici, şi să admitem că în acest caz a salvat 
sute de mii de alte vieţi, salvând până la urmă 
însăşi Japonia, care ar fi putut să devină o insulă 
pustie. Nu-i un loc unde mi-ar plăcea să trăiesc, 
nu mă ispiteşte să merg acolo nici măcar în vizită 
de câteva ore. Atâta agitaţie şi atât gigantism mă 
sperie, ca tot ce nu pot înţelege cu mintea mea 
dezvoltată în altă ambiantă. Nu am dorinţe 


patriarhale, îmi plac oraşele mari şi moderne, 
după cum îmi plac inovațiile de orice fel. Dar 
Japonia mă depăşeşte, admiraţia pe care i-o port e 
amestecată cu teama de ceva diabolic, ascuns sub 
faţa lucrurilor. Căci după mine numai un Mefisto 
ar fi putut face, într-o jumătate de secol, din nişte 
bărci de lemn, aflate acolo pe la 1850, flota care în 
1905 a scufundat la Tuşima, în faţă cu Port 
Arthurul, cuirasatele şi celelalte  măreţe 
bastimente de război ale ruşilor. 

Cine gândeşte ca mine va înţelege că fără să 
fie sacrificate, Hiroşima şi Nagasaki, Japonia toată 
s-ar fi ridicat greu din ruine, şi oricât de vrednici 
şi de îndemânatici ar fi japonezii, n-ar face astăzi 
vapoare de un milion de tone, n-ar umple şoselele 
lumii şi chiar ale fostului lor inamic, Statele Unite, 
cu faimoasele automobile Honda, Datsun şi cu 
motocicletele, înspăimântătoare ca nişte balauri. 
N-ar fi nici casetofoanele şi videocasetofoanele 
pătrunse în milioane de locuinţe, nici uluitoarea 
lor aparatură electronică, pe cale de a prelua 
toate funcțiunile cerebrale ale omului. Şi, în 
sfârşit, Japonia n-ar fi infiltrată în toată industria 
şi tot comerţul de pe faţa pământului. 

Şi cu toate acestea, Hiroşima continuă să fie 
socotită o crimă, deşi înverşunarea acuzatorilor 
descreşte, pe măsură ce trece timpul. S-au scris 
poeme, s-au făcut filme, s-au ţinut discursuri de 
înfierare, s-a jeluit toată omenirea. Dar de ce nu-şi 
aminteşte nimeni că înainte de Hiroşima, la 


Dresda au murit o sută treizeci şi cinci de mii de 
oameni? Ca să nu mai vorbesc de Hamburg, 
Rotterdam şi altele! Păi, fiindcă bombele folosite 
acolo erau demodate! lar bomba atomică n-o 
aveau decât americanii, nici unul din ceilalţi care 
o condamnau - şi râvneau s-o aibă! 


* 


Între întâmplările triste ale acelui an este 
procesul mareşalului Petain, care s-a judecat la 
Paris, în august. Este adevărat că mareşalul 
semnase armistițiul cu Germania, în 1940, vara, şi 
devenise şeful guvernului francez refugiat la 
Vichy, în zona neocupată. Vichy - renumit mai 
înainte pentru o apă minerală cunoscută şi în 
România, dar căutată mai mult de lumea 
pretențioasă - devenise acum un cuvânt de ruşine 

Sunt de partea lui De Gaulle, care refuzase să 
se supună, îndemnase pe francezi să continue 
lupta şi se refugiase în Anglia, cu gândul să 
formeze acolo o armată de rezistenţă. In acelaşi 
timp mă gândesc că fără armistițiu germanii ar fi 
ocupat toată Franţa, pentru ei ar fi fost o joacă, 
mă şi mir că s-au oprit la jumătatea drumului. 
Pentru populaţie viaţa ar fi devenit mai grea şi 
înfrângerea încă mai dureroasă, pe lângă 
pierderile pe care le-ar fi suferit armata, în vieţi 
omeneşti, înainte de toate. Aşa au gândit 
partizanii lui Petain şi în felul lor aveau dreptate. 


Dar recunosc că onoarea Franţei rămânea 
neştirbită dacă ar fi continuat lupta, ceea ce 
răsplătea şi pierderile armatei, şi suferinţa 
populaţiei. De altfel armistițiul a fost iluzoriu, 
nemţii l-au călcat în picioare la prima ocazie, iar 
până atunci au jucat pe degete guvernul liber, 
impunându-i în bună măsură politica lui Hitler, 
după cum l-au impus ca ministru de externe, mai 
târziu preşedinte de consiliu, pe Pierre Laval, un 
germanofil notoriu, omul lor de încredere. 

Imi pare rău însă de mareşalul Petain, erou în 
primul război mondial; m-am bucurat când, târziu 
după război i-am văzut numele neşters de pe placa 
de onoare a osuarului de la Verdun, unde avusese 
clipa lui de glorie. Mi-am spus: uite că Franţa nu-i 
atât de ingrată, cum mă gândisem la proces, când 
Petain fusese condamnat la moarte. l-au comutat 
pedeapsa în închisoare pe viaţă; în felul acesta 
dezonoarea lui nu era mai mică, în schimb, Franţa 
scăpa de o ruşine, aceea de a-şi trimite în faţa 
plutonului de execuţie eroul de altădată, pentru o 
trădare pregătită de alţii, în anii dinainte. 

Pe Laval însă l-au împuşcat. La eliberarea 
Franţei se refugiase în Spania lui Franco. Acesta 
datora în bună parte Germaniei victoria în 
războiul civil, când luase puterea pe care a 
păstrat-o până la moarte. Deşi obligat lui Hitler, 
Franco a avut înţelepciunea şi abilitatea să se 
eschiveze de-a intra în război, a lăsat doar să 
plece o divizioară de voluntari, să lupte în Rusia. 


Altfel ar fi păţit-o ca Mussolini. 

Nu ştiu dacă pe Laval l-a expulzat Franco, 
spre a nu se pune rău cu aliaţii sau fugarul s-a 
întors de bunăvoie în Franţa, unde a fost arestat şi 
dus la judecată. Am o fotografie a lui, făcută când 
îşi rostea apărarea. Are o figură patetică şi 
convingătoare; poate spera că au să-l achite; poate 
crezuse sincer în colaborarea Franţei cu 
Germania, ceea ce atunci părea o aberaţie; astăzi 
se vede că ar fi fost cu putinţă; dar nu cu Hitler! 

În dimineaţa execuţiei, când au venit să-l 
ridice din celulă, Pierre Laval s-a comportat 
mizerabil: l-a cuprins tremurul, s-a apucat cu 
mâinile de marginile patului, nevrând să se ridice, 
de parcă ar mai fi avut vreo scăpare. Avocatul lui, 
aflat de faţă, l-a apostrofat cu asprime: «Laval, nu 
fi laş! Ridică-te!» Atunci nenorocitul a vrut să 
înghită o fiolă de cianură, cum mai târziu a făcut 
Goring, la Nuremberg. Nu ştiu cum s-a întâmplat, 
i-a tremurat mâna, i-a lipsit curajul, deşi, oricum îl 
aştepta moartea; fapt este că n-a înghiţit decât o 
picătură de otravă, restul i-a curs pe faţă. Era prea 
puţin ca să moară, oricât de ucigătoare e cianura; 
a început să râgâie, cu ochii daţi peste cap, în 
spasmuri dezgustătoare; plutonul de execuţie a 
trebuit să aştepte până ce medicul l-a pus pe 
picioare. 

În contrast cu scena dinainte, la sfârşit s-a 
purtat cu demnitate. Cine poate să ştie ce se 
întâmplă în sufletul condamnatului când vede 


puştile ridicându-se?! «Vă deplâng, domnilor!» 
le-a strigat soldaţilor, înainte ca ei să tragă. 

Mulţi oameni au spus cuvinte mari în faţa 
plutonului de execuţie. După ştiinţa mea, nu l-a 
deplâns nimeni pe Laval, decât poate cei care îi 
aprobaseră politica. Aud că astăzi aceştia încearcă 
să-l reabiliteze şi poate au să reuşească. 

Acum câţiva ani, mergând de pe Loara spre 
Mont Saint Michel, în nord-vestul Franţei, am 
trecut printr-o localitate numită Laval, şi m-am 
întrebat ce simt oamenii de acolo când pronunţă 
acest nume. Mă întrebam de pomană, ce le păsa 
lor de Pierre Laval, poate că nici nu aveau habar 
că existase?! 

Nu are importanţă cum îl chema pe fostul 
ministru de interne din zona neocupată, nu ştiu ce 
vină avea, dar a fost şi el condamnat la moarte. A 
bântuit o sete de sânge în Franţa, după eliberarea 
Parisului, au fost împuşcaţi oameni învinuiți de 
trădare, uneori dintr-o neînțelegere sau din 
greşeală; judecata se făcea în grabă, şi cu patimă 
şi nu ştiu, zău, dacă n-au fost şi răzbunări 
personale. Anul trecut s-a comemorat revoluţia 
franceză din 1789; mi-am amintit de Teroare, de 
capetele căzute fără vină, unele regretate şi azi, 
după două secole. 

Dintre victimele exceselor de după ultimul 
război - va rămâne cu adevărat ultimul? - a fost 
un scriitor executat regretabil, Brazilac, dacă îşi 
mai aduce aminte cineva de soarta lui tragică. Nu 


avusese un cuvânt în favoarea ocupanților, vina lui 
era că scrisese împotriva englezilor, din 
convingeri personale, poate inoportun, dar pentru 
atât nu se condamnă un om la moarte! Presupun 
că acele texte, publicate în Anglia, i-ar fi adus cel 
mult dezaprobare. E drept, nu le-am citit, de 
aceea am folosit cuvântul presupunere. 

Omul care mi-a prilejuit aceste reflecţii, 
ministrul de interne de la Vichy, a cerut să 
comande el însuşi plutonul de execuţie, şi i s-a 
aprobat, ceva ce mi s-ar fi părut imposibil. E 
adevărat că de obicei se respectă ultima dorinţă a 
condamnaților, dar în acest caz, cum să spun, 
dorinţa nu se poate socoti ultima înainte de 
moarte, căci de fapt este concomitentă cu moartea 
sau, într-un fel chiar postumă, fiindcă glasul care 
comandă pluteşte încă în aer când au pornit 
gloanţele. 

Dacă mă îngrozeşte cu adevărat o moarte, 
este aceea prin execuţie, de aceea nu pot să mă 
gândesc decât cu frică la ceea ce simte 
condamnatul în ultimele lui zile, începând de la 
sentinţă până în ultima noapte, în ultima oră, 
ultimul minut, ultima clipă. Dar omul acela care a 
comandat soldaţilor să tragă, îmi vine mereu în 
minte. Il şi văd în faţa zidului, îl ştiu din fotografie, 
era un om falnic, în floarea vârstei şi mă întreb 
ce-a avut el în minte înainte de a da comanda. Să 
fie astfel sfârşitul mai uşor de întâmpinat, mai 
demn? Să fie o victorie asupra morţii? Nu ştiu. 


Vom putea vreodată să comunicăm cu lumea de 
dincolo? Nu cred. Poate am fi dezamăgiţi. Poate 
avem nevoie de taine. Poate fără ele, când am şti 
totul, am înceta de-a gândi, mintea ne-ar deveni 
inutilă. Spiritul nostru se păstrează treaz prin ce 
nu ştim încă. 

Petain a fost grațiat la adânci bătrâneţe; ca şi 
cum i s-ar fi dat o nouă pedeapsă, aşa am gândit 
atunci. 


10 


În acelaşi august cu procesul celor de la 
Vichy, doar cu două zile mai devreme, la Bucureşti 
Regele cerea demisia guvernului, dând decoraţii 
în semn de mulţumire, mai bine zis de adio, 
preşedintelui Petru Groza şi miniştrilor. 

La începutul anului, conferinţa de la Yalta, 
lăsând la o parte clauzele secrete şi cele ambigui, 
prevedea ca în România să se formeze un guvern 
cu adevărat democratic, din care să facă parte 
toate partidele neamestecate în politica nazistă, 
generatoarea şi susţinătoarea războiului. De voie 
de nevoie, domnul Petru Groza, bineînţeles cu 
asentimentul acru al comuniştilor, acceptase să 
intre în guvern câte un reprezentant al partidelor 
zise istorice, partidul Liberal şi cel Naţional 
țărănesc, ca miniştri fără portofoliu, adică simpli 
observatori. Dar nici măcar atât nu puteau face, 
după ce îşi luaseră postul în primire, fiindcă nu-i 
lăsa nimeni să vadă, necum să întrebe şi să-şi dea 
părerea; aşa încât după un timp s-au văzut 
constrânşi să se retragă. 

Infruntând ce scria în Constituţie, Petru Groza 
a refuzat să-şi dea demisia; a continuat cu cinism 
jocul comuniştilor, după cum a continuat să se 
distreze, vânând potârnichi pe Calea Victoriei. 
Atunci Regele a refuzat şi el să mai semneze 
decretele-lege, iar ţara s-a condus câteva luni 
după legea bunului plac, girată de consilierii 


sovietici trimişi de la Moscova. Actul Regelui s-a 
numit «greva regală» şi n-a avut alt efect decât că 
a dat o satisfacţie secretă poporului, ba a prilejuit 
chiar să se nască unele speranţe. Era o iluzie; cum 
să faci opoziţie cu ruşii în ţară, adevărații 
conducători ai politicii? Dar a fost un act curajos, 
care a făcut destul sânge rău comuniştilor, deşi 
l-au luat în derâdere. Un act cu atât mai curajos 
cu cât în cercurile înalte se ştia că protecţia şi 
justiţia aliaţilor n-aveau acoperire, eram cu pieptul 
gol în faţa tancurilor, iar acestea, nesocotind 
înțelegerile şi tratatele, aplicau legea lupului care 
nu lasă nimic din gură după ce şi-a înfipt colții. 


Opoziţie s-a mai făcut şi după aceea, s-a făcut 
tot timpul dar fără izbândă, forţa represivă era 
enormă, au murit oameni refugiaţi la munte, ca pe 
vremea turcilor sau, mai de mult, la năvălirea 
barbarilor; au dus o luptă absurdă dar sublimă, şi 
nimeni nu i-a declarat eroi până astăzi, când scriu 
aceste rânduri. Alţii au înfundat puşcăriile şi 
lagărele de muncă, au fost duşi la canalul Dunăre 
- Marea Neagră, proiectat anume ca să-i 
extermine, căci altminteri nu putea să aibă nici o 
folosinţă - dovadă că a fost abandonat după ce 
omorâse sau  chinuise puzderie de lume 
nevinovată. Cred că puţini oameni în ţara noastră 
n-au avut închis pe cineva din familie, sau măcar 
un prieten, şi încă mai puţini au fost scutiţi de 
teama că oricând şi pentru nimic ar putea să-i 


urmeze ei înşişi. Am cunoscut un om pe care l-au 
ridicat, la o percheziţie şi l-au ţinut mai bine de un 
an la canal, fără judecată, să sape pământul şi să-l 
care cu roaba, nu pentru altă vină decât că Îi 
găsiseră în casă cărţi de joc cu desene cam 
deocheate, dar fără înţelesuri politice. Nu iau dat 
drumul decât atunci când n-a mai fost nevoie de el 
acolo, fiindcă se abandona Canalul. 

E de un comic sângeros - nu pot să-l numesc 
altfel, dacă a fost de râs deşi s-a vărsat sânge - 
felul cum s-a abandonat lucrarea aceea imposibilă 
şi mai ales fără noimă: abia cu câteva zile înainte 
de a i se recunoaşte inutilitatea, sau neputinţa de 
a merge până la capăt, un grup de oameni din cei 
care conduceau şantierele, au fost condamnaţi la 
moarte pentru sabotaj, fiindcă unele maşini nu 
mergeau bine, şi săpăturile nu înaintau destul de 
repede! 


Curând s-a ţinut un congres al partidului, la 
care Gheorghiu-Dej a pomenit toate realizările şi 
toate proiectele pentru următorii patru ani, 
inclusiv ideea măreaţă de a se tipări o nouă carte 
de telefon, dar n-a spus o vorbă despre canal, de 
ce fusese început, de ce fusese abandonat, cât se 
cheltuise, câţi oameni muriseră acolo. (Înainte de 
război, după ce  concesionasem americanilor 
telefoanele într-o stare de mizerie incredibilă, 
cartea de telefon se tipărea cel puţin de două ori 
pe an şi se distribuia gratuit abonaților. Ar fi 


sănătos ca economiştii şi politicienii noştri să 
studieze serios acest subiect, deşi se găsesc multe 
altele, şi să-i lămurească pe alegători că a 
concesiona nu înseamnă a vinde, deşi chiar o 
vânzare pe preţ bun nu-i neapărat condamnabilă. 
Americanii au venit cu tehnica lor şi cu banii; au 
câştigat, de bună seamă, dar noi în schimb am 
avut telefoane care mergeau bine în toată ţara, am 
avut şi parte la câştig, şi cărţi cu numele 
abonaților, cum spuneam mai înainte). 

Dar să nu pierd firul: la mai bine de trei 
decenii după eşec, unui nebun i-a năzărit din nou 
ideea canalului. Fiindcă nu-l contrazicea nimeni, 
fiindcă populaţia suporta lipsurile, canalul s-a 
făcut, cu sacrificii care au rămas necunoscute. Pe 
urmă s-a tăiat panglica, şi ne-am aşteptat să 
înceapă navigația, să aducă belşugul şi să 
plătească suferinţele. 

Trecând o dată cu trenul pe acolo n-am văzut 
nici un vapor, nici măcar o şalupă, ci numai 
într-un loc o barcă, legată la mal, legănându-se 
trist. Lângă mine stătea un bărbat încruntat, în 
pantaloni bleumarin şi cămaşă albă, cu mâneci 
scurte, lăsând să i se vadă braţele vânjoase. Mi-am 
zis în gând, ăsta să-ţi tragă un pumn, praf te face! 
Solemnitatea cu panglica rămăsese în urmă de o 
lună şi mai bine. Am făcut pe niznaiul şi mi-am 
întrebat vecinul, cu candoare: «Cum, nu s-a dat în 
folosinţă?» M-a privit scrutător, apoi mi-a răspuns: 
«Astăzi este duminică, tovarăşe!» Era duminică, 


într-adevăr, dar trenul mergea, după cum 
mergeau şi vapoarele, căci doar nu erau să 
ancoreze în mijlocul mării, ca să respecte ziua 
liberă. În anii următori am trecut de multe ori pe 
acolo, cel puţin de două ori pe vară şi am văzut 
aceeaşi linişte. Trecea doar câte un vaporaş cu 
turişti, din an în paşte. Pe mal, în unele locuri, 
pescuiesc copiii cu undita; nu cred că prind mare 
lucru - pe canal nu circulă nici măcar peştele. 
Fără părtinire, dar nu fără ură! 


După câteva luni greva regală a încetat, 
Regele a trebuit să cedeze, partea adversă era mai 
tare, era invincibilă, îl avea pe Stalin în spate, 
într-o vreme când acesta nu dispunea doar de o 
ţară ca a noastră, de pe lângă imensul lui imperiu, 
ci avea partizani înfocaţi în multe părţi ale lumii, 
oameni care încetul cu încetul s-au dezmeticit, 
şi-au pus cenuşă în cap, dar până atunci au făcut 
mult rău omenirii. A fost un timp când mă rugam 
la Dumnezeu să ajungă bolşevismul şi acolo, în 
Franţa, în Italia şi chiar în America să se 
dumirească toată lumea. Mai sunt oameni în Apus 
care nu s-au trezit nici până astăzi, când se 
dezmeticesc chiar şi urmaşii lui Stalin. 

Regele a fost nevoit să întindă mâna lui Petru 
Groza, care s-a umflat în guşă, şi umflat a rămas 
chiar după moarte, până când i-au dat jos statuia 
de bronz, goală pe dinăuntru. 

M-am gândit atunci la umilinţa Regelui şi 


m-am întrebat dacă n-ar fi fost mai bine să plece, 
cu demnitate; se vedea limpede că Ordinul 
Victoria, marea decorație conferită lui de către 
Stalin era o pavăză iluzorie. Nu, desigur, oricât de 
jignit, a fost bine să rămână, ne-a mai întreţinut o 
iluzie. De aceea mai târziu, abdicarea lui m-a 
îndurerat şi am purtat multă vreme durerea în 
suflet, fiindcă îl stimam şi îl admiram pentru actul 
de la 23 august, când nu avusese un rol de 
operetă, cum şi-or fi închipuind unii, ci îşi riscase 
viaţa eroic. Dar mai târziu durerea s-a transformat 
în dezamăgire, aş fi vrut ca Regele să nu abdice. 
Ştiu că Vişinski, sinistrul procuror al proceselor de 
exterminare staliniste i-a bătut cu pumnul în 
masă; mi-aş fi dorit ca Regele să-l pălmuiască şi 
să-l dea pe uşă afară. E gândul meu, pe care nu 
vreau să-l impun nimănui. Aici mă despart de 
mulţi din prietenii mei, de multă lume, poate de 
milioane. Nu vreau să-i înfrunt - facă-se voia 
Domnului. Ştiu că în spatele lui Vişinski era Stalin, 
cu tot imperiul lui, până la Oceanul Pacific. Ştiu că 
ar fi curs sânge, dar tot atât de bine ştiu că mii de 
oameni şi-ar fi dat atunci viaţa pentru Rege, şi 
poate n-ar fi fost de pomană. Şi n-ar fi fost de 
pomană mai ales dacă îşi dădea viaţa însuşi 
Regele, căci mulţi au murit pentru gloria lui, şi nu 
le socotesc moartea deşartă. 

Dar acum e poate prea târziu ca Regele să se 
întoarcă, deşi multă lume îl aşteaptă. În România 
de astăzi înainte de a lipsi monarhul, lipseşte 


monarhia. 

Mai sunt în lume Regi şi Regine; să le dea 
Dumnezeu tot binele posibil. Sunt ţări atât de 
evoluate încât îşi pot îngădui orice tradiţie, de 
pildă uniformele demodate ale gărzii de la palatul 
Buckingham - nu le spun ridicole, din respect 
pentru Regină. 

În trecutul istoriei, Regii au avut puteri 
absolute. După ce li s-a tăiat capul şi au venit alţii, 
unii din ei nu s-au mulţumit cu parăzile şi huzurul 
ci au înfăptuit pentru supuşii lor acte cetăţeneşti 
şi politice. Dacă vin la vremea noastră, mă 
gândesc la Regele de azi al Spaniei, care şi-a 
condus ţara cu atâta înţelepciune încât ar merita 
să fie ales preşedinte de republică! 


Ningea în acel sfârşit de decembrie când a 
abdicat Regele şi România a devenit republică 
populară. Denumirea m-a nemulţumit nu doar prin 
înţelesul ei, ci şi prin formă. Multă vreme, până 
m-am obişnuit, cum te obişnuieşti cu toate, ca 
tiganul cu scânteia, mi se întorcea stomacul pe 
dos când se spunea Republică Populară; căci al 
doilea cuvânt era sinonim cu primul, deci titlul 
ţării era un pleonasm gigantic, fructul unei 
ignorante crase; dar n-a ripostat nimeni, nici 
măcar latiniştii. 


Preşedinte al Republicii Populare a fost numit 
atunci, la iuţeală, profesorul Parhon, doctor de 


viaţă lungă, care nu zic că n-a putut să-şi 
prelungească propria viaţă, dar n-a putut măcar 
să-şi păstreze mintea limpede. N-am fost acolo, 
ştiu de la martori şi am temeiuri să cred că nu 
vorbeau în glumă. Mai înainte de a fi preşedintele 
țarii, Parhon fusese preşedintele ARLUS-ului, care 
însemna Asociaţia pentru Legăturile cu Uniunea 
Sovietică. Unii traduceau în glumă Alipirea 
României la Uniunea Sovietică. Alţii însă, şi mă 
număram printre ei, se temeau ca gluma să nu se 
transforme într-o realitate sinistră. 

In calitatea lui, preşedintele, însoţit de o 
delegaţie, a mers cu avionul în Rusia, într-o vizită 
de prietenie. Pe aeroporturile unde avionul făcea 
escală, autoritățile  întâmpinau delegația cu 
discursurile  protocolare, stereotipe, cum se 
obişnuieşte. Parhon avea învăţat pe dinafară un 
răspuns de asemeni stereotip, căruia îi dădea 
drumul mecanic: «Dragi tovarăşi, vă mulţumesc 
pentru primire...» La nevoie, secretarul îi mai 
şoptea câte un cuvânt la ureche. 

Pe drum, în avion, înaltul oaspete, obosit de 
festivități şi de viaţă îşi lăsa capul în piept şi 
moţăia, visând probabil patul de acasă. Câteodată, 
când în hubloul avionului apărea ceva remarcabil, 
sau o privelişte mai frumoasă, vecinul îl zgâlţâia 
uşor de umăr, să-i atragă atenţia. Atunci el 
tresărea, deschidea ochii pe jumătate şi, buimac 
de somn, nedându-şi seama unde se află, îşi 
începea discursul: «Dragi prieteni, am venit în 


mijlocul vostru...» 

Odată mergea cu automobilul la Sinaia, să-şi 
vadă familia. In stânga lui stătea ginere-su - şi 
iarăşi am temeiuri să spun că nu este glumă. 
Ajunşi la destinaţie, ginerele a coborât repede din 
maşină şi a fugit să deschidă portiera din dreapta 
şi să-l ajute pe socru. Dând cu ochii de el, acesta 
s-a luminat la faţă. 

— Bine te-am găsit, dragă! i-a spus, 
strângând-i mâna. Ce mai faci? 

Ce putea să facă ginerele, decât să rămână cu 
gura căscată!? 

În seara de 31 decembrie, când fusese uns 
preşedinte al republicii, la miezul nopţii Parhon a 
citit la radio discursul de anul nou, în locul 
Regelui. Desigur că era înregistrat dinainte, poate 
pe placă de gramofon, nu sunt sigur că apăruse şi 
la noi magnetofonul. Nu ştiu ce s-o fi întâmplat cu 
înregistrarea, s-o fi pierdut, s-o fi spart sau zgâriat 
placa, fapt este că după ce spikerul a rostit 
anunţul: «Ascultaţi cuvântarea tovarăşului...», a 
urmat o tăcere lungă şi penibilă, care nu putea să 
fie umplută cu muzică. În jurul meu cei din casă 
aşteptau uitându-se nedumeriţi unul la altul; deşi 
nu înţelegeam de ce, mă gândeam că discursul nu 
era înregistrat şi urma să fie rostit în vorbire 
directă de cel în cauză, iar acestuia îi venise rău, 
poate avusese chiar atunci o sincopă. A trecut 
timp până să-i auzim şi să-i recunoaştem glasul, 
tremurând puţin de emoție şi senilitate: «Alo, 


da...» Apoi altă pauză, după care a urmat în fine: 
«Dragi concetăţeni...» Altceva nu mai ţin minte, 
nici din începutul, nici din sfârşitul discursului. Nu 
mi-a fost greu să-mi dau seama că vorbitorul, 
trezit din somn la miezul nopţii, după ce i-a trecut 
buimăceala, şi-a citit cuvântarea la telefon, cu 
receptorul la ureche. Noroc că avea textul la 
îndemână, cum rămăsese după înregistrare. 
Superstiţioşii s-or fi gândit că întâmplarea era de 
rău augur, dar s-au înşelat, preşedintelui nu i s-a 
întâmplat nimic rău, a dormitat în linişte până în 
1965, când i-a venit sfârşitul. 

Era o vorbă din bătrâni, aproape uitată astăzi: 
«Umblă ca Vodă prin lobodă», ceea ce vrea să 
însemne că domnitorul e slobod să facă tot ce îi 
place; i s-ar fi potrivit lui Carol al doilea, care a 
băgat pumnul în gura celor din preajmă şi pe 
urmă şi-a făcut toate mendrele. 

Nemaiavând Rege, s-a găsit repede o altă 
vorbă, din popor, care se potrivea ca miezul nucii 
în coajă: «Ca Parhon prin tarhon». Puteai să faci 
haz, deşi nu erau vremuri de veselie. 

Fiindcă a venit vorba de zicale, vreau să 
lămuresc una spusă mai înainte şi pe care n-am 
mai auzit-o de multă vreme, despre obişnuinţa 
ţiganului cu scânteia. Inainte vreme, când pe 
drumuri umblau mai mult căruţe şi prea puţine 
automobile, la fiecare margine de sat şi la fiecare 
barieră a oraşului se vedea o potcovărie şi 
potcovari erau de obicei ţiganii, meserie moştenită 


din tată în fiu, generaţie după generaţie. Mă 
minunam când îi vedeam bătând fierul roşu şi 
scânteile îi învăluiau din cap până în picioare, fără 
ca lor să le pese; aveau obişnuinţă. 

Şi în satul nostru era un ţigan potcovar, Alecu, 
om muncitor şi cumsecade. Când a murit, au 
rămas prea mulţi moştenitori pentru o potcovărie, 
a luat-o în primire primul născut, ceilalţi s-au 
apucat de furtişaguri. Astăzi ţiganii se numesc 
romi, se simt jigniţi dacă le spui altfel, - şi nu-i un 
nume dat în batjocură, are chiar rădăcini 
romantice. Nemaiexistând potcovarii pe toate 
drumurile, şi-au găsit alte meserii, în afară de 
lăutărie, care este o vocaţie. Ca să nu lungesc 
vorba, unii au ajuns miniştri. Cei mai mulţi însă au 
rămas la vechile obişnuinţe, care poate nu sunt 
vicii, ci pasiune. O obişnuinţă nouă, cea mai 
răspândită astăzi este bişniţa, de la cuvânt 
englezesc românizat, care înseamnă afacere, adică 
a cumpăra şi a vinde. De unde cumpără, nu ştiu; 
de vândut vând seminţe de floarea soarelui în 
Cişmigiu, ţigări Kent pe strada Sfântu Niculae - 
am amintit sediile principale - încolo, de toate, 
pretutindeni. 

Dacă un rom se va supăra de ce-am spus în 
această digresiune, necesară pentru a nu lăsa 
epoca incomplet ilustrată, îl sfătuiesc să citească 
Țiganiada lui Budai Deleanu. 


11 


În odăiţa lui de la etajul al şaselea, Titus avea 
doi vecini, în stânga un cizmar angajat la poliţie, 
care purta uniformă cu grad de sergent, ceea ce îl 
făcea să fie autoritar cu locatarii ceilalţi; 
oamenilor le e frică de politie, chiar dacă nu au 
nimic rău pe conştiinţă; în privirea poliţistului 
parcă vezi mereu o bănuială. Lumea din bloc nu 
ştia că sergentul nu făcea altceva decât să repare 
bocancii şi cizmele. In odaie avea portretul lui 
Stalin prins în perete, şi ca vecinii să ştie cine-i el, 
pusese un portret şi pe uşă, pe dinafară, în loc de 
tăbliţa cu numele. Mergea la mitinguri, făcea 
propagandă comunistă, aduna pe locatari la 
şedinţe, fără să-l fi împuternicit nimeni. Prima 
oară când îl văzu pe Titus, după ce îl examina din 
cap până în picioare îl întrebă, cu o voce 
conspirativă: «sunteţi membru de partid?» Aflând 
că nu era, zise: «Regret!» şi cu compătimire, şi cu 
mustrare. 

Pe Titus, vecinul îl supăra numai că punea 
aparatul de radio prea tare, nu mereu, ci numai 
când se transmitea muzică populară şi cântece 
patriotice, greu de suportat. Odată nu mai putu să 
rabde, ieşi pe sală şi ciocăni în uşă; era cam 
întuneric, abia când cizmarul deschise uşa, Titus 
îşi dădu seama că ciocănise între ochii lui Stalin. 
«Domnule, spuse, fii bun şi pune muzica mai încet; 
mă doare capul». Celălalt se îmbăţoşă dintr-o 


dată: «Eu sunt tovarăş, nu domn! Dacă te doare 
capul, du-te la spital!» Apoi  ameninţător: 
«Vasăzică nu-ţi plac cântecele noastre!» 

Titus se întoarse umilit în cameră. Era în 
timpul conferinţei de la Yalta. Işi mai făcea şi el 
iluzii, ca alţii, altfel şi-ar fi pus capăt zilelor, se 
simţea călcat în picioare. 

În dreapta locuia un hamal din piaţă, cu 
nevasta, amândoi încă tineri, deşi aveau o fată 
mărişoară, adolescentă, ucenică la un atelier de 
mode - croitorie pentru doamne. Dormea într-un 
pătuţ, în aceeaşi cameră cu părinţii, că nu aveau 
alta. La culcare hamalul îi poruncea: «Pune-ţi 
perna în cap şi întoarce-te la perete!» Deşi 
nededată la dragoste, fata simţea fiori în tot 
trupul. 

Intr-o seară, când se întoarse de la lucru nu-i 
mai găsi pe ai săi, în uşă era un poliţist, iar 
înăuntru un comisar scria ceva pe marginea 
mesei. Peste ziuă hamalul venind pe neaşteptate 
acasă îşi găsise nevasta cu un bărbat în cameră. 
Nu era nici un semn că ar fi fost ceva între ei, nu-i 
găsise goi ci îmbrăcaţi, stând de vorbă la masă. 
Dar soţul văzu roşu în faţă, în el băgă cuțitul, pe 
ea o aruncă pe fereastră; totul într-o clipă, fără să 
judece. Femeia căzu pe un balcon, trei etaje mai 
jos; muri la spital după două zile. Bărbatul 
înjunghiat murise până să vină poliţia. Fata 
rămase singură, fără mamă, cu tatăl la ocnă. O 
chema Olga. Patroana îi dărui o rochie de doliu 


elegantă, în atelierul ei nu se făceau rochii pentru 
lumea săracă. 

Titus o văzuse de câteva ori, se întâlnise cu ea 
pe sală, fata îl salutase, timidă, înclinând capul. O 
singură dată după ce îşi pierduse părinții, 
văzând-o plânsă, îi vorbi cu tristeţe: «Imi pare rău, 
domnişoară! Dacă ai nevoie de ceva, te rog, 
spune-mi!» Nu era doar o vorbă, cum se spunea în 
asemenea ocazii, o compătimea sincer, se gândea 
la soarta ei nefericită, cu înţelegere dureroasă, 
fiindcă nici soarta lui nu era altfel. Drept răspuns 
ea spuse: «Mă cheamă Olga». Urechile lui Titus 
vâjâiră, intră în cameră cu un cuţit în inimă. În 
glasul ei slab şi timid i se păruse că o aude pe 
Alga. Se aşeză pe marginea patului, îşi cuprinse 
obrajii în mâini şi plânse. Nici o Olgă, nici o altă 
femeie nu putea fi Alga! 

Câteva seri mai târziu, ea îi ciocăni la uşă, cu 
o carte în mână. 

— Nu vă supăraţi că vă deranjez. Vă rog să-mi 
spuneţi, ce înseamnă suspiciune? 

Cum ţinea cartea închisă, cu un deget între 
file, se vedea titlul: Băietana; era tradus din 
franţuzeşte, La garconne un roman pentru 
midinete, apărut cu mult înaintea războiului; 
făcuse vâlvă, acum era uitat, cine ştie unde îl 
găsise?! 

Rămânând singur se gândi la cuvânt, de ce 
tocmai suspiciune? O privise prima oară în lumină, 
era frumoasă, avea un obraz fin, prelung, cam 


palid, ochi mari, de un verde puţin aurit, cu o 
privire întrebătoare şi patetică, parcă umezi de 
lacrimi. Părul, blond auriu, părea înrudit cu irisul, 
printr-o nuanţă. Rochia de doliu îi dădea un aer 
grav şi trist, făcând-o, într-un fel, obsedantă. Cum 
se putuse naşte dintr-un hamal şi o spălătoreasă? 

Ce înseamnă suspiciune? Nu-i mai ieşea din 
minte cuvântul. li venea să se ducă şi s-o întrebe: 
«Ce vrei cu mine?...» Şi numele ei! Schimbat doar 
cu o literă! 

Din când în când mai venea să-l întrebe ce 
însemnau unele cuvinte: ratat, valență, nonşalant, 
impudic. Deschidea uşa numai cât să-i poată trece 
capul, mulțumea şi pleca repede. Cuvântul 
suspiciune nu-l mai obseda pe Titus, şi parcă 
regreta, în locul lui rămâneau indiferența şi 
banalitatea. Într-o zi găsi la anticar un dicţionar 
de neologisme, şi îl luă, cu gândul să i-l dea fetei, 
dar tocmai atunci, zile de-a rândul ea nu-i mai 
ciocăni la uşă. Era intrigat, şi iarăşi îi răsări în 
gând cuvântul suspiciune. Veni abia după o 
săptămână, dar cu alt scop decât înainte. 

— Vreau să vă cer un sfat; pot să intru? 

Se aşeză pe scaunul de lângă sobă, singurul 
din odaie. Să nu fi fost nici acela, ar fi rămas în 
picioare, n-ar fi îndrăznit să se aşeze pe marginea 
divanului, lângă Titus. Stătea cuminte, cu mâinile 
în poală; rochia lungă numai până sub genunchi 
lăsa să i se vadă picioarele, lipite unul de altul, 
armonioase, cu glezna delicată. Aragazul ardea 


molcom în soba de tablă; boarea caldă îi flutura 
uşor părul la tâmplă. Privi soba, cu un fel de 
mulţumire şi recunoştinţă, se trase discret puţin 
mai aproape; poate la ea în cameră n-avea foc, 
părea îngheţată. Trebuia să vorbească; îşi lăsă 
capul în piept şi spuse, aproape în şoaptă, 
copilăreşte: 

— Îmi place un băiat dar el nu se uită la mine! 

Ridică ochii. 

— Ce să fac? 

Titus o privi încurcat, nu-i mai ceruse nimeni 
asemenea sfaturi. Ochii mari, întrebători o făceau 
mai frumoasă. Simţea o încântare ciudată, cu un 
amestec de spaimă. Prin ceva al ei, nedefinit, nu 
doar numele, semăna cu Alga, aşa cum o 
cunoscuse şi cum o avea în minte, nu cu chipul ei 
de mai târziu, când îşi schimbase aerul de copilă. 

— Nu te uita nici tu la el, îi răspunse, intrând 
în joc. Fă-te că nu-ţi pasă. 

— Nu pot, îl iubesc! 

Îl privi, necăjită... Ar mai fi stat, dar n-avea 
motiv şi se ridică să plece. După ce uşa se închise, 
Titus fixă câtva timp scaunul pe care şezuse ea şi 
îi păru rău, pentru tristeţea ei - a lui îi fugise din 
minte, visa la o clipă de fericire, imposibilă. Il trezi 
aparatul de radio de alături, care începu deodată 
să urle. 

Într-o seară, când se duse la duş să se spele, o 
găsi acolo, în pielea goală. Era un duş comun, 
pentru servitori, la capătul coridorului, fără apă 


caldă, de vreme ce nu mergea caloriferul. Titus se 
săpunea cu apă încălzită pe sobă, într-o oală, pe 
urmă dădea drumul la duş, să se clătească. li 
clănţăneau dinţii în gură, dar după ce se ştergea 
apăsat cu prosopul i se încingea trupul, părea că 
arde. 

Era distrat, altfel ar fi ciocănit la uşă, fiindcă 
pe geamul de deasupra se vedea lumină înăuntru. 
Nu bănuia ce se ascundea sub rochia de doliu, nici 
nu se gândise, i se părea o fetiţă, şi descoperea 
deodată o feminitate deplină, cu sânii formaţi, cu 
talia subţire şi şoldurile rotunde. Coapsele nu 
aveau nici un gol la mijloc, erau lipite de la 
genunchi la pubis, cum nu se întâmplă decât 
arareori chiar şi la femeile cele mai bine făcute. 

— Iartă-mă! bâigui, pironit cu ochii asupra ei, 
paralizat de uimire. 

— Nu face nimic! răspunse ea, de astădată 
fără nici cea mai mică timiditate. 

Se înveli cu prosopul şi trecu pe lângă el, 
lăsând în urmă mirosul de piele curată, trezit de 
apa rece ca gheaţa. Titus îşi dădu seama că 
purtarea fetei era firească precum natura însăşi, 
în puritatea ei cea mai desăvârşită. 

Intors în cameră, după duşul rece, îl cuprinse 
frigul, ca niciodată. Făcu focul mai mare, deşi în 
cameră era cald; peste pijamaua groasă, de finet, 
îşi puse un pulovăr, se băgă în pat şi se înveli până 
sub bărbie; avea un pled gros, de lână, iar 
deasupra o cergă ardelenească, miţoasă, mai 


călduroasă decât o plapumă. Curând îl cuprinse 
toropeala, şi adormi, fără să-i treacă tremurul. Se 
trezi, nu-şi dădu seama după cât timp, dogorind, 
lac de năduşeală. Nu avea putere să se ridice, 
să-şi schimbe pijamaua, rămase nemişcat, de 
teamă că ar putea să intre frigul pe sub 
învelitoare. Mai picoti o vreme, şi când deschise 
ochii, afară se făcea ziua; fulguia, nu se mai 
termina iarna. Era duminică, alături izbucni 
aparatul de radio al cizmarului, şi n-avea nici o 
putinţă să se apere, îl suporta pasiv, până ce căzu 
din nou în toropeală, dar acum senzaţia era 
chinuitoare, zgomotul îl urma, crescând întruna, 
făcând să-i pocnească tâmplele şi să-şi simtă 
urechile sunând ca toba. 

Se pomeni bătând cu pumnul în perete, nu cel 
dinspre cizmar ci dinspre camera fetei, sperând că 
ea era acasă, fiind duminică. Pe urmă nu-şi mai 
dădu seama limpede ce se întâmplă, auzi uşa 
deschizându-se, o umbră se interpuse între el şi 
fereastră. Totdeauna încuia uşa, punea şi zăvorul; 
cum de rămăsese deschisă tocmai acum, prima 
oară? Numai din întâmplare? 

Cu acest gând începu delirul, era ca într-un 
vis, se privea din afară, pe el însuşi, care zăcea în 
pat, zgâlţâit de frisoane dureroase, dar al doilea 
eu al său nu simţea nici o durere, ci doar o 
ameţeală, ca de beţie. 


În toată viaţa nu mai fusese bolnav decât o 
dată, în prima lui tinereţe, după ce făcuse armata, 
şcoala de ofiţeri de rezervă. Ca toţi copiii 
domnului Alcibiade nu avusese în copilărie şi mai 
târziu, nici pojar, nici scarlatină, numai rar câte o 
răceală uşoară. Dintre toţi, doar Trandafil făcuse 
apendicită, la şaptesprezece ani, şi se operase. 

Al doilea eu al său şi-l amintea pe primul, 
într-o împrejurare primordială a vieţii, când o 
văzuse prima oară pe Alga. Nu cunoştea 
intimităţile fraţilor lui, erau rezervaţi unii cu alţii, 
ştia doar de Tiberiu, care se lăuda în gura mare 
cum mergea, încă de la paisprezece ani, la 
stabilimentul de pe strada Calomfirescu. La 
şaisprezece ani fusese şi Titus îndrăgostit în taină, 
de Maria, cea mai frumoasă femeie pe care o 
văzuse vreodată, acea ființă misterioasă 
adăpostită de domnul Alcibiade în timpul 
războiului şi ascunsă, ca să nu cadă victima 
nemților. Dar nu-şi declarase iubirea nici măcar în 
chip anonim, cum făcuse Teofil, fratele lui mai 
mic, şi el îndrăgostit de Maria, căreia îi băgase în 
cutia ei de pudră un bileţel, o declaraţie de 
dragoste înfocată, dar fără iscălitură. 


Maria rămăsese multă vreme în sufletul lui 
Titus, chiar după ce ea murise tragic, împuşcată 
de nemți în parcul domnului Alcibiade, într-o 
noapte când ieşise pe furiş din ascunzătoare să 


respire aerul proaspăt. Poate urmărit de acest 
sentiment romantic, Titus nu mai avusese ochi 
pentru altă femeie, până la Alga; ea era prima prin 
care i se dezvăluise magnetismul deplin al iubirii, 
destinată să fie singura şi ultima. 


Începuse tot cu un delir, ca astăzi, provocat de 
întâlnirea cu ea, neaşteptată şi izbitoare, o 
lovitură de trăsnet. 

Împlinise douăzeci şi trei de ani, se maturizase 
dar nu-şi pierduse candoarea, se înroşea când 
auzea un cuvânt de ruşine, îi venea să intre în 
pământ când colegii lui de şcoală îi povesteau cu 
vulgaritate întâmplările amoroase. 

Era în vara când terminase şcoala ofiţerilor de 
rezervă, făcută după facultatea de matematici şi 
se gândea la doctorat, singura lui preocupare 
temeinică. Într-o zi, aflat în vacanţă, acasă, merse 
la gârla noastră să facă baie. Se afla acolo, mai 
sus de vad şi de podul căii ferate, un loc despre 
care am vorbit la începutul acestei lungi poveşti, 
unde în copilărie veneam cu o fată din sat, Chiva, 
nemaivăzut de frumoasă şi îi ajutam să umple 
sacaua cu apă, pe care o ducea la cârciuma din 
marginea prundului, unde era slujnică. Atunci nu 
preţuisem farmecul acelui loc, n-aveam ochi decât 
pentru Chiva. Abia acum îmi vine în amintire, ca o 
fotografie în culori, care nu exista pe vremea 
aceea. Gârla făcea acolo un cot, intra în mal şi se 
lăţea, dând naştere unui golf cu apa adâncă, 


liniştită şi limpede. De la țărm urca lin la deal o 
pajişte smălțuită cu năsturaşi albi şi galbeni. 
Înaintea lor răsărea păpădia, care se trecea 
repede, alcătuită dintr-un ghem de fulgi, atât de 
uşori că îi lua vântul umplând aerul de un norişor 
ca voalurile de mireasă. Mai sus de această pajişte 
făcută parcă pentru jocul ielelor venite la scaldă, 
se întindeau tufişuri de zmeură şi coacăze, printre 
care se împleteau măceşi şi scoruşe. 

Nu era nimeni prin preajmă, Titus înota spre 
mal, cu soarele în spate; se apropia amiaza. Pe 
urmă se afundă şi înotă pe sub apă, era o bucurie 
mărită, să se ştie singur într-o lume unde nu venea 
nimeni. Înaintă aşa până ce dădu de mal, şi atunci 
scoase capul din apă. Când i se limpeziră ochii, 
văzu o apariţie care îi dădu ameţeală, până ce 
înţelese că era o fată, care cobora dinspre tufişuri, 
unde desigur îşi lăsase îmbrăcămintea; mergea 
repede, dar fără teamă, fiindcă în locul acela nu 
avea cine s-o vadă. 

Titus rămase încremenit, incapabil să-şi ia 
ochii de la făptura care părea nepământeană căci 
nu putea fi decât o zână. Abia când ea fu mai 
aproape şi îi desluşi alcătuirea femeiască, în toate 
formele şi ascunzişurile ei necunoscute mai 
înainte, altfel decât din închipuiri şi presupuneri, 
îşi duse mâinile la ochi, împurpurându-se de 
ruşine. 

— Iartă-mă! bâigui, deşi nu avea nici o vină. 

— Nu face nimic! răspunse ea, fără să-şi 


piardă firea. j 

Se aruncă în apă. In purtarea ei nu se simţea 
nici dezmăţ, nici bravură. Era naturală ca apa şi 
ca pajiştea. 

Aşa o văzuse pe Alga prima oară, fără 
veşminte, ca prima femeie din istoria omenirii. 

Titus nu îndrăzni să se ridice în picioare, se 
târî prin iarbă, până ce ajunse între tufişuri. In 
timp ce se îmbrăca, îl cuprinse frigul, deşi soarele 
dogorea, în înaltul cerului. Ajunse acasă 
tremurând din tot trupul. Locuia încă în casa 
domnului Alcibiade, pe care în curând 
Alexandrina, rămasă singură, avea s-o piardă. 

Căzu la pat, cu treizeci şi nouă de grade. Pe 
seară începu să delireze; doctorul chemat în fugă 
de la oraş, veni cât putu de repede, cu brişcă pe 
care o mâna singur. Acelaşi bun domn Şepelinski, 
priceput la toate, cu un singur păcat, că umbla cu 
o sticlă de coniac, lătăreaţă, într-un buzunar al 
hainei; în celălalt avea o cutie cu o sută de ţigări, 
«Intim-Club». Dar nu bea, nici nu fuma în odaia 
bolnavilor. 

Nu era aprindere de plămâni, nici o criză de 
paludism, astea nu vin din senin. Doctorul 
Şepelinski, fără învăţătura de astăzi, diagnostică, 
fără să greşească, o criză nervoasă. Nu-i prescrise 
nici chinină, nici piramidon, nici măcar aspirină, ci 
numai cearşafuri ude. Temperatura dădu înapoi, 
dar delirul continuă trei zile. Era ca într-un vis, se 
privea din afară şi peste chipul acestui alt eu al 


său se suprapunea imaginea fetei de la gârlă, şi 
abia acum o vedea bine, cum era făcută, din cap 
până în picioare, abia acum descoperea ce este cu 
adevărat o femeie. 

Se trezi îndrăgostit de această nălucă, era în 
el un vid care o absorbea puternic, dându-i dureri 
şi delicii în suflet şi în tot trupul. Când putu să 
umble colindă întreg satul, până ce îi găsi urma şi 
merse la ea acasă. 

Fata purta doliu, mama ei murise abia de trei 
luni, primăvara; tatăl era mort din timpul primului 
război mondial; numele lui, poleit cu aur, se vedea 
pe monumentul eroilor din oraşul nostru. Nu 
rămăsese săracă, moştenise o vie la Drăgăşani, 
cam departe, şi o casă în oraş, dintre cele mai 
frumoase, acum dată cu chirie. Alga avea din ce să 
trăiască, locuia la o mătuşă, soră cu maică-sa, care 
nu era măritată şi o iubea ca pe o fiică adevărată. 
Mătuşa nu voise să se mărite, deşi mulţi o 
ceruseră, oameni care ar fi plăcut oricărei fete, fie 
ea oricât de năzuroasă; nu voise să se mărite şi nu 
suferise, atât ştiu, sunt oameni cu taine de 
nepătruns. Era doctoriţă, meserie pe care o 
alegeau tot mai multe femei, şi lumea nu se mira, 
ca înainte. Nu avea idei înapoiate, în nici o 
privinţă, nu-i îngrădea fetei libertatea, de aceea 
Alga se şi ducea singură la gârlă, de aceea nu se 
înroşi când îl văzu pe Titus, deşi recunoscuse în el 
pe tânărul de la gârlă; se purtă cu deplină 
naturaleţe. 


Venea vara la fosta ei doică, astăzi femeie 
matură, care era mai tot timpul singură; bărbatul 
ei, fiind pădurar, lipsea toată ziua de acasă, 
adesea şi nopţile, când stătea la pândă să prindă 
braconierii. 

Pădurarul avea patru copii, cel mai mare de 
vârsta  Algăi, dar, fiind lipsiţi de pământ, 
învăţaseră meserii bune şi erau risipiţi pe la oraşe; 
ultimul abia ucenic, se ţinea şi el serios de treabă, 
fraţii lui câştigau bine, voia să le calce pe urme. 
De pământ părinţii nu aveau nevoie, veniseră din 
alte locuri, tocmai din Bucovina şi locuiau într-o 
casă a statului, lângă Ocolul Silvic. O livadă de 
pruni şi o bucată de pământ alături, pentru 
grădina de zarzavaturi le erau destul, leafa 
pădurarului ajungea cu prisosinţă pentru viaţa la 
ţară. Primeau tain de lemne, puteau să facă foc 
fără zgârcenie, şi nu doar într-o singură sobă, cum 
fac oamenii de la ţară iarna, când se strâng toţi, 
claie peste grămadă, într-o singură cameră. 
Ţineau şi vacă, şi orătănii. Am spus toate acestea 
pentru a se înţelege ce viaţă ducea Alga acolo, 
nu-i lipseau nici laptele şi untul, nici ouăle 
proaspete şi nici de unele, dar mai ales nu-i lipsea 
libertatea şi viaţa în aer curat; ale ei erau şi 
poienile, şi pădurea, trăia ca o vietate a naturii. 
Bineînţeles că în sat îi spuneau Olga, numai doica 
era obişnuită cu adevăratul ei nume. 

Cum până la primele case era o distanţă 
bunişoară, gospodăria  pădurarului rămânea 


izolată de lume, aproape în sălbăticie; uneori iarna 
îi dădeau târcoale lupii, iar ursul intra chiar în 
curte, simțind mirosul de vacă. Câteodată, când îl 
auzea, pădurarul trăgea un foc pe fereastră, cu 
puşca de vânătoare, fără să ochească în el, numai 
aşa, ca să-i arate că poate s-o păţească. Abia 
atunci câinele începea să latre. Cât despre 
oameni, cei dedaţi la hoţie, nu îndrăzneau să se 
apropie de casă, ştiau şi de câine, şi de puşcă; îşi 
făceau treaba prin alte locuri, dar se cuvine să 
spun că erau putini dintre aceştia. 

Trei-patru săptămâni pe vară, în concediu, 
venea acolo şi mătuşa Algăi, cu o geantă plină de 
medicamente; cum se auzea de venirea ei se 
înfăţişau şi bolnavii, care altminteri nu se 
osteneau să meargă la spital, deşi oraşul nu era 
departe; pe atunci oamenii erau mai delăsători cu 
bolile, de altfel şi ele mai puţine ca astăzi. Casa 
pădurarului se transforma în dispensar, iar din 
concediul doctoriţei rămânea numai numele. 


Acum, că erau îmbrăcaţi, el nu se mai gândi 
cum o văzuse prima oară, deşi imaginea ei îi 
rămânea pe retină. 

Erau amândouă întinse pe un pled, la umbra 
unui brad din faţa casei - ar fi fost mai frumos să 
spun la umbra nucului, căci nu lipsea nici acesta. 

Fiind vremea când se coc nucile, veneau 
veveriţele din pădure să adune provizii, şi cele 
două femei stăteau mai departe, să nu le sperie. 


Alga ar fi vrut să domesticească măcar una; le 
vorbea cu blândeţe, făcea grămăjoare de nuci ca 
ele să le aibă de-a gata. Dar când întindea mâna 
să le mângâie săreau cât colo, chiar dacă nu mai 
păreau speriate, căci se opreau s-o privească. 

Dimineţile, o veveriţă îi intra pe fereastră, 
avea odaia spre pădure, stătea un timp pe pervaz 
şi dacă ea nu mişca, prefăcându-se că doarme, 
privind-o printre pleoape, prindea curaj, sărea 
fără zgomot pe o măsuţă unde erau mieji de nucă, 
pregătiţi de cu seară. Era o bucurie să se uite la 
ea cum îi prinde între gheruţe şi îi duce la gură, 
să-i ronţăie fără a înceta să pândească în jur, gata 
să se apere de o primejdie. Mai mult decât atât nu 
putea să obţină şi îi era ciudă că nu-şi pot vorbi, 
într-o limbă comună, să-i spună că nu are de ce se 
teme, că o iubeşte şi că s-ar bucura s-o ia sub 
ocrotirea ei, să nu mai aibă grija nici a hranei, nici 
a duşmanilor. 

Titus urcă pajiştea cu inima ca strânsă în 
cleşte iar când deschise portiţa era mai speriat ca 
veveriţele care la venirea lui părăsiră locul într-o 
clipă. Ştia însă de ce vine şi ce trebuie să facă, îşi 
judecase situaţia cu o rațiune matematică şi 
ajunsese la o hotărâre fermă: avea douăzeci şi trei 
de ani, nu cunoscuse nici o femeie, fără să-şi dea 
seama de ce, nu se simţea anormal, nu concepea 
dragostea ca o întâmplare, singura ei justificare 
era căsătoria, trebuia să se însoare şi femeia 
hărăzită lui i se arătase nudă, aşa cum venise pe 


lume, fără veşminte şi fără podoabe. 

Deşi abia îl zărise într-un moment care o 
tulburase doar după aceea, Alga îl recunoscu şi 
păli, în loc să se îmbujoreze; emoția nu-i făcu 
inima să zvâcnească, o prefăcu într-un ghem de 
gheaţă, care se topi după primele lui cuvinte. 

Titus le salută, înclinându-se ţeapăn, apoi 
vorbi din picioare, privindu-le ca prin ceaţă, încât 
abia putea să le deosebească pe una de alta. 

— Doamnă, nu mă cunoaşteţi şi n-o să mă 
înţelegeţi până ce nu veţi afla tot despre mine. 
Sunt gata să vă răspund la orice întrebare şi vă las 
timp să aflaţi totul despre mine. După aceea, am 
să vă întreb dacă îmi îngăduiţi s-o cer pe fiica 
dumneavoastră în căsătorie. 

— Sunt sora mamei ei, răspunse doctoriţa, dar 
într-o împrejurare ca asta pot judeca mai bine 
decât o mamă. Şi te ştiu mai de mult, l-am 
cunoscut pe tatăl dumitale, dumneata nu poţi să-ţi 
aminteşti, am fost chemată în câteva rânduri, când 
era bolnav şi nu mai avea de trăit decât puţină 
vreme. Din nefericire n-am putut face mai mult 
decât să-i prevăd sfârşitul. A fost un om de cea 
mai mare stimă. Prezenta dumitale mă onorează. 
Te rog să stai, domnule! Alga, fii bună şi adă un 
scaun din casă. 

Îi auzea prima oară numele, îl învălui ca o 
vrajă, nimeni nu mai putea să-l poarte în toată 
lumea, şi dacă în raţiunea care îl adusese aici ar 
mai fi rămas un gol, sau o nehotărâre, numele se 


adaugă ca un sigiliu peste tot ce gândise înainte. 
Nu-i putea vorbi altfel, decât spunându-i Alga. 
Simţea o dorinţă imperativă să audă cum sună 
numele rostit de propria lui gură. 

— Mulţumesc Alga, nu-i nevoie. Doamnă, 
dacă-mi daţi voie am să stau pe iarbă. 

Treptat faţa palidă a fetei se făcuse 
trandafirie. 

— De când o cunoşti? întrebă doctoriţa. 

— De o săptămână; am văzut-o la gârlă. 

— Eram goală, adăugă Alga, cu seninătate. 

In loc să se scandalizeze, doctoriţa răspunse 
cu o naturaleţe care ar fi părut cinică sau 
necontrolată, numai spiritelor vulgare. 

— Cu atât mai bine; acum ştii cum arată. Dar 
nu trebuie să-mi ceri mie nici o învoire. Vorbeşte-i 
ei, e liberă să facă aşa cum gândeşte şi cum îi 
place. 

— Vreau! răspunse Alga, fără să mai 
gândească. 

Dar de fapt gândise, n-avusese nevoie de toate 
cele câteva minute, cât durase ultima parte a 
dialogului. Simţi atunci, pe loc, într-o clipă, că era 
o predestinare. 

— Uite ce spun eu, reluă mătuşa Algăi. E bine 
ce se întâmplă, dar nu vă grăbiţi cu căsătoria. Mai 
întâi să vă cunoaşteţi, dacă vreţi mutaţi-vă 
împreună, staţi aşa să vedeţi cum vă înţelegeţi; de 
ce să fie ceartă şi divorţ pe urmă? 

Era în timpul când în unele ţări, din cele mai 


evoluate, se vorbea despre legiferarea căsătoriei 
de probă. Unii aprobau ideea, alţii se scandalizau, 
fără să observe că tinerii practicau de mult 
această metodă, adesea fără să se ascundă de 
ochii lumii. Rar o mireasă mergea la altar fără să 
cunoască din timp taina nunţii. Astăzi nu pun 
mâna în foc pentru nimeni, şi de ce ar fi nevoie? 
Fecioria, la o vârstă înaintată, e o infirmitate. 
Dacă nu s-a făcut lege, a rămas legea naturii, mai 
puternică decât toate. 

În ultimii ani am făcut o anchetă între 
cunoştinţele mele feminine, care nu s-au sfiit să-mi 
răspundă la ce vârstă şi-au început iubirea. Las la 
o parte cazurile de precocitate, precum le las şi pe 
cele de întârziere exagerată. Fără să am la 
îndemână posibilitățile institutului Galup, 
statistica mea referindu-se numai la vreo zece 
cazuri, am obţinut o medie care cred că poate fi 
socotită generală în vremea de astăzi şi pe 
latitudinea noastră: între optsprezece şi douăzeci 
şi doi de ani. Am lăsat la o parte răspunsurile care 
mi s-au părut nesincere, şi pe cele care ar fi 
scandalizat pe părinţii fetelor de cincisprezece 
ani, făcându-i să mă acuze de blasfemie. 

Alga împlinise nouăsprezece ani, terminase 
liceul cu un an înainte şi rămăsese acasă, 
nehotărâtă la ce facultate să se înscrie. E de la 
sine înţeles că Titus o convinse să urmeze 
matematicile. El rămăsese asistent la catedră, se 
bucura de consideraţie. Locuiau într-o garsonieră 


pe strada Brezoianu colţ cu Domnița Anastasia, 
care nu ştiu nici astăzi cine a fost şi ce merite a 
avut în viaţă. Blocul unde au stat până ce Alga şi-a 
luat licenţa, unde ea născuse primul copil, s-a 
prăbuşit la cutremurul din 1977. Am trecut pe 
acolo după două ceasuri, ruinele fumegau, sub ele 
a mai ars un timp cazanul caloriferului. Deşi 
trecuseră peste patru decenii de când se mutaseră 
de acolo, m-a străbătut deodată spaima că Alga şi 
Titus erau îngropaţi sub ruine. 

Nu-i bine spus că au trăit o viaţă fericită, 
cuvântul nu cuprinde în întregime starea lor 
cerebrală, pe lângă cea sufletească. A fost o 
fericire inteligentă şi solemnă. Nu-i preocupa 
partea materială, a existenţei; din leafa lui Titus 
puteau să trăiască şi dacă trăiau modest, nu 
doreau să trăiască mai bine. Sâmbăta luau trenul 
şi se duceau la mătuşa Algăi, mamă adoptivă a 
amândurora. Imi pare nespus de rău că nu pot să-i 
dau în carte un rol mai mare, s-au adunat prea 
multe personaje; din unele nu pot face decât o 
creionare sumară. Dar toate la un loc alcătuiesc 
fondul frescei destinată personajelor principale, 
prin care încerc să ilustrez istoria timpului meu de 
viaţă, în culori nefolosite de alţii. 

Venise primăvara când doctoriţa observă prin 
rochia subţire, că Alga avea talia schimbată. Îi 
apucă amândouă mâinile şi spuse, uimită: 

— Dar tu eşti însărcinată! 

Uimită nu-i bine spus, îmi recunosc greşeala. 


Era zdrobită de emoție. Se aşeză pe canapea, şi o 
trase pe Alga alături, ţinând-o cu braţul pe după 
umeri. Titus tăia trandafiri în grădină. 

— Vezi tu, zise personajul secundar care îmi 
este foarte apropiat în clipa aceasta, eu n-am avut 
copii, puteam să-i am, dar am refuzat, n-am să 
contribui la perpetuarea unei specii nefericite. În 
câţiva ani o să vină războiul - se înşela cu puţin, 
Hitler nu luase încă puterea, până la război avea 
să treacă aproape un deceniu. Ce soartă ar fi 
putut să aibă copiii mei? Dar acum, când sunt 
sigură că ar fi avut de suferit mult, îmi pare rău că 
nu i-am avut. Nu ca să mă fi ajutat la bătrâneţe, ci 
doar să fi existat, cu destinul lor propriu. Pentru 
câteva momente în odaie se aşternu tăcerea. 
Doctoriţa privea cu intensitate profilul pur al fetei, 
ca şi cum ar fi dorit să afle viitorul ascuns în acele 
linii graţioase. Işi trecu o mână peste frunte şi 
reluă: Acum ştiu că viaţa merită să fie trăită, chiar 
şi pentru o singură clipă de fericire, aceea dea te 
simţi lângă mine şi de a şti că vei aduce un om pe 
lume. Dumnezeu să-l păzească de răul care îl 
aşteaptă!... Să vorbim de viitorul copilului, 
continuă doctoriţa cu blândeţe. Ştii în ce măsură 
sunt lipsită de prejudecăţi; în ce mă priveşte, 
puţin îmi pasă ce-ar spune lumea despre mine. 
Dar voi trebuie să-l puneţi la adăpost de jigniri 
viitoare! 

— Suntem căsătoriţi, mamă! 

Cuvântul fu urmat de o linişte încremenită. 


Apoi se auzi, nu ca un reproş, ci doar o remarcă: 

— Erai în doliu. 

— Ştiu; mama o să mă ierte. Neam căsătorit la 
două săptămâni după ce am ajuns la Bucureşti; 
mai repede nu se putea, după lege. Nu aveam de 
ce să mai aşteptăm. Ce să punem la încercare? 
Legătura noastră era de natură divină. El este 
Dumnezeul meu. 


De astădată delirul avea o cauză fizică, era 
poate o răceală, fiindcă termometrul arăta peste 
treizeci şi nouă de grade, temperatură pe care unii 
oameni n-o pot suporta fără să aiureze. Zbuciumul 
îl făcea să bolborosească vorbe fără sens, uneori 
doar sunete indescifrabile; surveneau momente 
când i se lumina faţa năduşită, lăsând să se vadă 
chiar o urmă de zâmbet, deşi trupul îi era scuturat 
de frisoane. În acest timp de suferinţă, întrerupt 
de retrăirea inconştientă a unor clipe de fericire, 
Titus revăzu, în crâmpeie, viaţa lui lângă Alga. 

Înainte de a-i blestema să cunoască suferinţe 
mai mari decât ale perechii edenice, Dumnezeu îi 
binecuvântase să se bucure de viaţă, şi pedeapsa 
dată pe urmă era cu atât mai nedreaptă şi mai 
inexplicabilă, cu cât ei nu aveau nici o vină, 
dragostea lor nu se putea numi păcat, după 
niciuna din legile divine. 

Dacă se poate crede, între ei în mai bine de 


zece ani nu fu nici o clipă de neînțelegere, după 
cum nu avură neînţelegeri nici cu oamenii. Totul 
era de partea lor, şi din cer, şi de pe pământ; 
nimeni nu putea să-i vadă, fără să-i iubească. 

În anul când Alga îşi termina ultimul an de 
studenţie, profesorul pe care îl asista şi uneori îl 
înlocuia Titus, fu numit decan al facultăţii de 
matematici de la Iaşi, locul lui de obârşie, după 
care tânjea, ca toţi cei originari de acolo, deşi 
aveau rosturi de invidiat pe unde se strămutaseră. 
laşiul, părăsit de mulţi, n-a fost trădat de nimeni, a 
rămas o inimă vie. 

Profesorul îl luă pe Titus cu el, îl făcu, prin 
concurs, fără dubiu, conferenţiar la catedră; iar pe 
Alga o luă asistentă. Ar fi părut un aranjament de 
familie, dacă cei doi tineri nu şi-ar fi dezvăluit 
imediat calităţile şi n-ar fi câştigat simpatia 
întregii universităţi, fără nici o contestare şi chiar 
fără cea mai mică invidie. Erau o pereche 
într-adevăr binecuvântată de Dumnezeu. Dar 
războiul începu curând şi Titus plecă pe front, 
unde fu rănit grav de două ori. Scăpă totuşi cu 
viaţă, aşa cum scăpă mai apoi şi din luptele care 
s-au dat la cotul Donului şi în Cehoslovacia. Dar 
acum mâna Domnului săvârşi acea monstruoasă 
greşeală. 

Ajuns cu gândul aici, Titus deschise ochii mari, 
privi în jur ameţit şi scoase un geamăt: 

— Nu se poate! 

Părea că se dezmeticise, îşi acoperi faţa cu 


mâinile şi începu să plângă. Plângea dureros, din 
fundul sufletului. Simţi o atingere uşoară pe 
frunte, deschise ochii, văzu o făptură omenească 
aplecată asupra lui, o fată necunoscută. 

— Cine eşti? 

— Olga. 

Avu o tresărire; la început auzise Alga, dar 
acum, revenindu-şi în fire îşi aminti cine era, cum 
o găsise goală în camera duşului, cum apoi 
începuse delirul şi îşi retrăise viaţa, anii de 
fericire. Îşi dădea seama unde se afla, şi cum 
ajunsese aici, decăzând încontinuu. Mâna ei pe 
frunte îi făcea bine, dar în acelaşi timp îi dădea o 
stare de suferinţă, un amestec ciudat de senzaţii. 

— Te rog, ia mâna! şopti. 

Era o ingratitudine, totuşi nu putea face altfel. 
Ea se aşeză pe scaun, cum şi-o amintea din alte 
zile, în rochia de doliu, cu picioarele lipite, cu 
mâinile pe genunchi, modestă şi cuminte. 

— Te cheamă Olga?... Tu m-ai îngrijit? 

Din stradă se auzea o rumoare, venind de 
departe şi crescând întruna, până ce se desluşiră 
lozinci, scandate: «Jos guvernul... Vrem 
libertate!...» 

Titus nu mai ştia al câtelea guvern voiau să 
răstoarne. 

— Nenorociţii! 

Gândul că erau nenorociri mai mari şi 
multiplicate în sute de mii de oameni, în milioane, 
îl făcu să se ruşineze. Acum percepea limpede 


realitatea. «Vrem libertate!» 

Nenorociţii! Acesta nu mai e gândul lui Titus, 
ci al meu, martorul. Aveau să capete atâta 
libertate că abia o puteau duce, patruzeci de ani 
au cărat-o în spate că li s-a încovoiat şira spinării. 
Şi au continuat să strige lozinci, tot mai puternic, 
că au răguşit scuipându-şi plămânii. Când «Jos 
guvernul Sănătescu!» Când «Jos Rădescu!» Am 
auzit de atunci înainte de atâtea ori «jos»! încât 
mă mir că n-au ajuns până în fundul pământului. 
«Jos!» se strigă şi astăzi, se va striga şi mâine, 
până în vecii vecilor! Nu mai am speranţă într-o 
lume cu oameni aşezaţi la locul lor legitim, cărora 
să nu le mai strige nimeni «Jos!» Nici «hotilor, 
mincinoşilor, ticăloşilor!» 

In urletele mulţimii care păreau o dezlănţuire 
demoniacă a râului de pe tot pământul, Titus o 
privea pe fată. Intr-o zi o asemuise cu Alga. 
Semănau, într-adevăr, nu doar cât seamănă o 
femeie cu alta, când au acelaşi păr, aceiaşi ochi, 
obraz şi gură. Semănau prin ceva imaterial, şi 
totuşi perceptibil cu simţurile. O clipă îi veni să 
întindă mâna spre ea, şi s-o cheme. În clipa 
următoare se cutremură în toată fiinţa, inima i se 
strânse, prefăcută în gheată. Dar trebuia să-i 
poarte recunoştinţă. li vorbi cu blândeţe: 

— Ce mai faci, Olga? 

Ea lăsă ochii în jos, şi răspunse, o şoaptă: 

— Acum, bine. Mi-a trecut. 

— Ce ţi-a trecut? 


Ea se explică, puţin contrariată că el putuse să 
uite: 

— Nu-l mai iubesc! 

Ridică ochii şi îl privi în faţă: 

— Acum vă iubesc pe dumneavoastră! 

Pe Titus aproape că îl cuprinse groaza şi mila. 


12 


Zece zile mai târziu aveam să-l văd pe Titus, 
cu o butelie de aragaz, pe calea Rahovei. Venise 
luna martie, dar în casă era încă frig, trebuia să 
mai facă focul. Atunci s-a întâlnit cu Honoriu, pe 
care nu-l mai văzuse de la sfârşitul războiului, îi 
pierduse urma. Ce-i drept nu trecuse printr-o 
dramă, ca Titus, dar şi fără ea, viaţa care 
zdruncinase greu omenirea ar fi putut să-i 
schimbe şi lui starea de spirit. Şi totuşi, părea că 
nimic nu-l atinsese, era jovial şi optimist, doar că îi 
înjura de mama focului pe comunişti şi pe ruşi, 
care urmăreau să răstoarne lumea cu susul în jos, 
nu ca să facă una mai bună, cum scria în cărţile 
lor cu scoarţe roşii, ci numai spre a rămâne ei 
stăpâni pe lumea veche, fie ea prefăcută în ruine. 

— Ai văzut vreodată o turmă de râmătoare 
scurmând pământul? Dacă le stai în cale te fac 
bucățele. Eu am văzut în gospodăria noastră, dar 
eram prea mic să-i împiedic. Creşteam şapte 
porci, doi îi ţineam pentru casă, cinci urma să-i ia 
un măcelar de la oraş, aveam învoială cu el, de ani 
de zile. Intr-o zi rămăsesem singur, mama era la 
câmp cu taică-miu şi cu argatul, fraţii mai mari 
plecaseră la şcoală; eu nu aveam încă anii. Am 
auzit o grohăială afară, de m-a luat frica, am 
crezut că tună, dar era vreme senină. Nu ştiu cum 
au deschis porcii uşa cocinei, au dărâmat gardul şi 
s-au năpustit în cartofii din spatele casei. Cam 


asta făceau oamenii pe la noi, creşteau porci şi 
puneau cartofi, ca să le dea de mâncare. Până să 
vină taică-meu râmaseră tot locul, dar cred că nici 
el n-ar fi putut să-i oprească. Erau ca tancurile, le 
ştii că ai văzut destule. Pământul părea răsturnat 
cu plugul, de la un cap la altul. Noroc că paguba a 
fost mică, n-au prăpădit cartofii, i-au scos din 
pământ şi s-au dus înainte. Să ştii că porcul, chiar 
dacă e sătul tot râmă, e obiceiul lui, ar râma tot 
timpul, dacă ar avea unde şi dacă nu i-ai pune 
belciug în nas. Ai noştri nu aveau această 
pedeapsă, fiindcă îi ţineam numai în cocină, să se 
îngraşe şi să prindă carne. Râmă fiindcă îi 
mănâncă râtul ori din obişnuinţă. 

Am crezut că era o poveste gogonată, de felul 
celor vânătoreşti, până ce am citit într-o carte 
despre un colhoz din Rusia, o întâmplare şi mai 
dihai, care nu putea să fie minciună, autorul ar fi 
fost deportat pentru defăimare; chiar şi aşa cred 
că s-a ales cu o urecheală. Acestea se întâmplau, 
va să zică, în ţara cea mai avansată, care făcuse 
«totul» pe lume, locomotiva de cale ferată, becul 
electric, radioul, ca să le iau pe cele mai 
importante. Tot ei, după autorul poveștii, de fapt o 
autoare, au născocit un fel nou de a recolta 
cartofii. La acel colhoz, lipsind mâna de lucru au 
dat drumul porcilor să râme şi în urma lor au 
rămas cartofii, scoşi deasupra, numai să vină 
cineva să-i culeagă, ceea ce este o treabă mult mai 
uşoară decât să dai cu sapa; o pot face copiii de 


şcoală - pe şcolarii noştri de pildă, i-am văzut, anii 
trecuţi, udând porumbul la rădăcină, cu căniţa. 

Honoriu îl conduse pe Titus până acasă, 
ducându-i butelia de aragaz, urcă pe jos şase 
etaje, fu mirat de modestia odăii. Aici continuară 
convorbirea începută pe drum, află de drama care 
îl destrămase pe Titus, de încercările lui de a se 
salva, de a-şi putea justifica viaţa, eşuate pe rând, 
eliminarea de la catedră, şcoala sătească, plecarea 
din locurile natale, ca să-şi uite trecutul. Fără să-l 
jignească, învinuindu-l de neputinţă, Honoriu îl 
mustră, în felul lui jovial şi optimist, dintotdeauna: 

— Nu ştii să dai din coate, copile! Am să te 
învăţ eu, ţine-te după mine! 

li povesti la rândul lui cum se descurcase, 
avea locuinţa în Bucureşti dar era mai mult la 
Constanţa unde îşi pregătea barcazul pentru 
transport de oameni; erau de pe acum înscrişi 
peste o sută douăzeci, nu putea să-i ducă decât în 
trei drumuri şi un drum dus-întors însemna două 
săptămâni pe vreme bună; ar fi avut de lucru toată 
vara şi toată toamna, până venea iarna, că 
pasageri se găseau cât pentru un transatlantic. 
Greu pentru ei era să obţină de la englezi viza de 
intrare în Palestina; ei guvernau acolo, şi nu voiau 
să se pună rău cu arabii, care nu doreau să le vină 
oaspeţi. La rândul lui, şi el trebuia să se zbată ca 
să obţină viza de plecare, bătea drumul între 
Constanţa şi Bucureşti, umbla pe la autorităţi, cu 
peşcheşuri, apoi pe la legația turcă, trebuia să ia 


şi de acolo viza de trecere prin Bosfor şi 
Dardanele. Turcii se lăsau greu dat fiind scopul 
călătoriei, căci nici ei nu voiau să se pună rău cu 
lumea arabă, mai ales că erau rude. 

— Tu ce te gândeşti să faci? îl întrebă pe Titus. 
Am să-ţi arăt eu cum să dai din coate. 

— Singura mea speranţă e să reînceapă 
războiul şi să vină americanii! 

Honoriu sări în picioare şi îşi încorda braţele: 

— Şi eu, de-abia aştept să vină, să-i 
bumbăcesc până le-oi înmuia oasele! 

Luându-l în serios, Titus îl întrebă cu 
candoare: 

— Dar ce ai cu ei? 

— Am, că n-au venit mai devreme! 

Lăsând gluma la o parte, şi Titus îşi pierdea 
răbdarea. Conferinţa de la Yalta, de la care se 
împlinea anul nu justifica deloc speranţele 
optimiştilor. Ar fi trebuit să-şi dea seama cu toţii, 
din capul locului, când întâlnirea se sfârşise atât 
de cordial, cum spunea declaraţia comună şi cum 
dovedea fotografia celor trei, stând cot la cot cu 
feţele zâmbitoare. Şi încă nu cunoşteau clauzele 
secrete, care aveau să ne arunce în deznădejde. 

Clauzele secrete nici azi nu ştiu dacă sunt 
cunoscute până la ultima, în litera lor adevărată. A 
trebuit să treacă aproape cinci decenii ca să se 
dezvăluie cele ale pactului Molotov-Ribbentrop, 
dacă sunt şi acelea dezvăluite în întregime. 

Dar multă lume, (nu doar Titus şi Honoriu) 


sperau să vină americanii. Şi nici aceştia, nici 
englezii, n-au spus vreodată că n-au să vină, au 
lăsat lumea să spere, ceea ce a făcut multe 
victime. În aşteptarea lor, numeroşi oameni, 
printre ei marii noştri politicieni şi însuşi Regele 
s-au împotrivit puterii comuniste al cărei sistem de 
luptă politică era represiunea sub toate formele, 
de la intimidare până la plutonul de execuţie. 
Acum Titus intrase într-o stare de apatie, se 
gândea la un somn interminabil, sau la moarte. 
Dar în fond avea un spirit robust, aşa trăise după 
moartea Algăi, ca s-o răzbune, şi nu era încă 
răzbunată pe deplin; nu putea fi niciodată. Acest 
gând îl scotea din stările lui depresive periodice; 
atunci îşi recăpăta speranţa că vom ieşi din 
întuneric şi el va ridica un monument alb în 
memoria Algăi. În timp ce vorbea cu Honoriu tot 
trăgea cu urechea afară, temându-se că o să vină 
Olga. După câteva clipe de confuzie, când avusese 
vag gândul că ar putea, că ar fi nevoie să-şi 
îngăduie o slăbiciune, se reprimă cu duritate. li 
era groază că s-ar fi îndrăgostit de ea, nu-i 
despărţea decât un perete; dar în afara peretelui 
de zidărie, era între ei unul inexpugnabil, o 
armătură, amintirea a zece ani de iubire nescăzută 
şi neştirbită. O asemenea iubire nu se poate 
repeta, şi e un păcat de moarte s-o înlocuieşti cu 
alta, nu încap două într-o viaţă. li era milă de 
Olga, înţelegea că şi iubirea ei, pe care i-o 
comunica timidă cu ochii, nu era o slăbiciune fără 


durată. Fiindcă Titus simţea în el, ştia că-l are, 
darul iubirii depline şi fără sfârşit, care-i o boală şi 
se transmite sufletelor cu aceeaşi lungime de 
undă, cum era Olga. O descoperise în clipa scurtă 
când se gândise că ar putea-o înlocui pe Alga. 

— Care-i bagajul tău? întrebă Honoriu, la 
urmă. Strânge.-l, şi hai cu mine; am o odaie care o 
să-ţi placă. Şi cât lipsesc, îţi stă la dispoziţie toată 
casa. 

Nu aceste condiţii ispititoare îl făcură pe Titus 
să se hotărască fără şovăire, ci gândul că plecarea 
lui, o va salva pe Olga. li băgă un bilet pe sub uşă: 
«Plec, să nu te întrebi unde. Te rog, ia butelia de 
aragaz din camera mea; n-am altă avere. Patul şi 
soba nu le-ar lua nimeni. Dacă ne-am naşte 
amândoi încă o dată, ai fi marea mea dragoste!» 

O asemenea declaraţie, a cărei sinceritate se 
simţea ca un val de aer fierbinte, putea să fie o 
consolare pentru o inimă oricât de rănită. 


* 


Opt luni mai târziu Titus veni s-o vadă pe 
maică-sa. Până atunci îi trimisese câte o carte 
poştală pe săptămână, fără să-i ascundă că n-avea 
linişte şi nu se va întoarce acasă cât timp nu-i va 
pieri vrajba din suflet. «Urăsc lumea întreagă şi 
mă urăsc pe mine. Dar sper, mamă, că într-o zi 
vom avea pace». Alexandrina era obişnuită cu 
asemenea suferinţe, copiii ei aveau firi ciudate, la 


fel se răzleţise Odor, încă din adolescenţă. Nu 
împlinise şaptesprezece ani când plecase de acasă 
şi nu se mai întorsese decât după moartea 
domnului Alcibiade, iar până atunci nu dăduse nici 
un semn de viaţă. Nu era deloc adevărat că 
Alexandrina îi ştia adresa şi-i trimitea bani, să aibă 
din ce îşi duce viaţa. Şi pe cât fusese Odor de 
hotărât spunându-i tatălui său la plecare: «N-ai să 
mă mai vezi niciodată!» ceea ce se adeverise, tot 
atât de hotărât domnul Alcibiade nu-l căutase, ca 
să-l cheme înapoi, acasă. Semănau unul altuia. lar 
acum Odor, dând urmare ciudăţeniilor care îi 
caracterizau întreaga viaţă, se  înscrisese în 
partidul comunist, împotriva căruia tuna şi fulgera 
când intrase în Oastea de discipoli ai 
Arhanghelului, propovăduitorul violenţei: «Să-i 
ucidem pe cei nevolnici». Il convinsese cu uşurinţă 
Ana Passionaria, acum măritată cu Tiberiu; nu 
fusese nevoie de nici o predică. «Sunt de mult 
convins!» îi răspunse Odor, la prima propunere. 
Mai greu îi fusese activistei să-i convingă pe cei de 
la partid că era un om de valoare şi cu toate 
ciudăţeniile lui, putea să le folosească, să atragă 
noi membri, dintre intelectualii şovăielnici. Puțin îi 
păsa Anei Passionaria de intelectuali, din partea ei 
ar fi putut să se spânzure toţi, dar aşa spunea 
Lenin că este nevoie de ei până se întăreşte clasa 
muncitoare. 

Ana Passionaria se străduise şi se străduia 
încă să convertească toată familia. Pe Cornelia şi 


pe Miercana, oricât de bătrână era aceasta din 
urmă, le înscrisese la UFDR, Uniunea femeilor 
democrate române; Alexandrina refuzase şi ca 
urmare Tiberiu avea să suporte furia neveste-si: 
«Boieroaica tot boieroaică rămâne! Bate-ţi capul şi 
lămureşte-o! Ce se ţine aşa de mândră?! Pe mine 
să nu mă calce pe bătătură!» Tiberiu asculta 
dojana, gândindu-se cu silă că nevastă-sa avea 
într-adevăr bătături la picioare, de mult ce 
umblase în bocanci şi în cizme. Ce picioare 
frumoase şi nemuncite avea Viki, ultima lui 
nevastă! Păcat că murise! Nu se gândea că, dacă 
rămânea în viaţă, într-o zi tot ar fi alungat-o, încă 
tânără şi frumoasă. 

Pe Pantelimon,  Passionaria îl  abordase 
toamna, când săpa grădina, pregătind-o pentru 
primăvară. 

— Munceşti, munceşti, unchiule! 

Unchiul o privi burzuluit, cu coada ochiului, 
dar se stăpâni, n-avea ce-i face, îi era unchi dacă 
neisprăvitul de nepot o luase de nevastă. 

— Se vede că-ţi place munca! 

— Muncesc de când mă ştiu; altceva n-am 
făcut în viaţă. 

— Unchiule, nu vrei să te încadrezi? Am un 
post pentru dumneata, portar de noapte la moara 
«Proletarul». 

— Adică la «Fraţii Chițu». Repede i-aţi 
schimbat numele! Nu vreau, şi nici nu m-ar primi; 
cu mine n-ar mai putea să fure nimeni făină, şi nu 


cu sacul, nici măcar cu punga! 

— Ei, şi dumneata, vezi numai răul! 

— Când oi vedea ceva bine, am să aprind o 
luminare la biserică... Aud că nu se mai găsesc 
nici lumânări; aşa e? 

— Nu mai asculta ce spun duşmanii! 

— Să zicem că aşa voi face. Dar cu încadrarea 
las-o moartă! Ştii câţi ani am eu astăzi? 

— Nu ştiu, dar te văd om în putere. 

— Puterea mea n-ai cum s-o ştii, n-am s-o 
încerc cu tine. Hai, vezi-ţi de drum şi du-te să te 
uiţi puţin în oglindă. Ori poate nu ţineţi oglindă în 
casă! 

După succesul cu Odor, Ana Passionaria vru 
să-l capteze şi pe Trandafil. Acesta continua să 
meargă la slujbă; arhiva unde lucra şi pentru judeţ 
şi pentru justiţie îl punea în legătură cu tot ce se 
întâmplă în ţară, fapte care nu-l mai lăsau 
indiferent, ca înainte; în el se năştea simţul 
cetăţenesc, făcându-l să treacă de partea 
victimelor. O biată văduvă de război, cu trei copii, 
muncitoare la fabrica de cărămidă, era dată în 
judecată pentru sabotaj, care se socotea crimă. 
Era în timpul când încă nu se terminase războiul şi 
primul loc între lozinci îl ocupa: «Totul pentru 
front!» Apoi: «Să mărim producţia!» Deveniseră 
obsesii, le auzeai la radio, le vedeai în ziare, pe 
ziduri, pretutindeni. 

Chemată duminica să muncească pentru 
mărirea producţiei - reconstrucţia ţării cerea 


multă cărămidă - femeia, plină de griji, 
nemâncată, istovită, făcuse un gest necugetat, în 
acea seară furată din timpul ei de odihnă, care 
însemna altă muncă la ea acasă, datoare acum s-o 
facă noaptea; aruncase un fier în coşul 
malaxorului de frământat argila. Luni dimineaţa, 
abia pornită, maşina începu să se zgâlţâie şi 
rămase înţepenită. 

Trandafil citi actul de trimitere în judecată, 
interogatoriul inculpatei, depoziţiile martorilor, 
începând cu directorul fabricii şi terminând cu 
portarul, care n-aveau ce să spună, nu o 
cunoşteau pe acea biată femeie, dar socoteau că 
fapta ei merita cea mai aspră pedeapsă. Avea o 
vină, desigur, dar nimeni nu se gândea ce o 
îndemnase la asemenea faptă; unii socoteau că era 
o duşmancă a poporului, alţii mergeau mai 
departe, numind-o criminală, nu se ţinea seama de 
circumstanţele atenuante. Rechizitoriul 
procurorului i se păru înspăimântător lui 
Trandafil. Comentariile îl în-spăimântau şi mai 
mult, porneau de la oameni, care voiau doar să fie 
auziţi că sunt de partea judecății populare, că 
după ei sabotajul echivala trădarea de ţară. 

Asemenea procese erau numeroase, 
anchetatorii nu pridideau să încheie dosarele, 
lucrau şi noaptea. Despre procesele cu adevărat 
grave, încercări de rezistenţă, răspândire de 
manifeste, defăimarea armatei sovietice, Trandafil 
ştia numai din auzite, se judecau la Tribunalele 


militare, de obicei fără public sau cel mult cu 
familia inculpatului, dar nu în toate cazurile. Un 
caz îl cunosc îndeaproape; după intrarea ruşilor în 
ţară, un ziarist pe care îl întâlnisem în câteva 
rânduri, punea într-un articol întrebarea de ce 
radio Moscova anunţă eliberarea oraşelor noastre, 
când ruşii le găsesc gata eliberate, iar populaţia îi 
întâmpină cu flori şi urale. Autorul articolului a 
fost arestat pe loc, şi până azi n-am mai auzit 
nimic despre el, la patruzeci şi cinci de ani după 
cele întâmplate. 

(Aceeaşi întrebare, puţin mai pe ocolite dar 
fără echivoc, deşi cenzura funcţiona încă sub 
denumiri false, am pus-o şi eu, autorul, în 
încheierea volumului dinaintea celui de faţă şi 
n-am păţit nimic. Dar eram în vara anului 1989, nu 
ne mai temeam de ruşi, trebuia doar să nu-i 
supărăm prea tare, ceea ce a făcut şi cenzorul, 
tâindu-mi o frază şi două cuvinte din fraza 
următoare. l-am înţeles prudenţa, şi apoi fondul 
întrebării rămânea neschimbat, cum l-a perceput 
toată lumea. Unii s-au mirat de clemenţa cenzurii. 
Eu, unul, nu m-am mirat sau, mai corect spus, nu 
mă mir astăzi; zidul Berlinului avea să cadă 
curând, simţea şi cenzorul, iar decembrie nu era 
departe). 

Văzând cu ce slugărnicie şi laşitate unii 
oameni aprobau, ba chiar şi susțineau politica 
taberei care condamna la pieire propria lor clasă, 
pe Trandafil îl cuprinse un şi mai chinuitor 


dezgust de viaţă. Tăcut fusese şi înainte, acum 
ajunse să nu mai schimbe o vorbă cu nimeni. 
Fusese un singuratic - acum îşi înconjură 
singurătatea cu sârmă ghimpată. Ştia că erau 
oameni care nu se supuneau de bună voie - aceia 
erau aduşi să-i judece tribunalul, dar ştia şi de alţii 
care se refugiau în munţi ca pe vremea năvălirilor 
barbare şi încercau să lupte, spre nenorocul lor 
fără nici o şansă în faţa mitralierelor şi tunurilor, 
ajutate de aviaţie. Acest curaj nebunesc li-l dădea 
gândul că vor primi ajutor de la aliaţii care în 
curând vor veni ei înşişi, cu armatele lor 
zdrobitoare. Mulţi oameni au fost împuşcaţi 
datorită acestei iluzii, ce pusese stăpânire chiar şi 
pe Titus într-o vreme. Trandafil, cu simţul lui 
politic, care nu putea să se piardă deşi voia să-l 
ignore, îşi dădea seama, mai ales după Yalta, că 
Stalin avea în mână o carte mai mare decât 
ceilalţi, care parcă îşi pierduseră judecata, nu 
înțelegeau că buna credinţă nu poate să lupte cu 
viclenia. Şi apoi, popoarele lor obosite, nu puteau 
fi adunate cu biciul şi trimise la război cu 
revolverul în ceafă. Ar fi trebuit o nouă Polonie 
invadată de Hitler, un nou Pearl Harbour. 
Împilarea noastră avea să dureze multă vreme. În 
Trandafil, atât de apatic, se născu o înviorare, 
dorinţa să supravieţuiască, spre a vedea sfârşitul. 
Trebuia să-şi schimbe firea, cum şi-o mai 
schimbase o dată, prin moartea Horei, care îi 
anulase toate aspiraţiile. Acum trebuia să şi-o 


schimbe prin proprie voinţă. Simţi cu surprindere 
că forţa lui lăuntrică nu era anihilată. Deşi îşi 
păstrase inteligența atotcuprinzătoare, nu se 
gândise că era nevoie de multă forţă chiar pentru 
a trăi în claustrarea pe care şi-o impusese. Detesta 
minciuna; trebuia să mintă de aici înainte, când se 
ivea nevoia. Detesta prefăcătoria; trebuia să se 
prefacă. Să nu spună nu, ci să tergiverseze. Să-şi 
însuşească viclenia. Natura e vicleană. Viaţa însăşi 
începe cumva printr-o viclenie, când 
spermatozoidul se strecoară în uter, fără ştiinţa 
femeii. 

Într-o după-amiază auzi glasul Anei 
Passionaria, care intrase pe uşa odăii din față: 

— Bună ziua, tovărăşico! Tovarăşul e acasă? 

— Este, răspunse Cornelia, încercând să-şi 
ascundă crisparea. 

Ştia că vizita avea să-l indispună pe Trandafil. 
Iar ca să mintă ar fi fost degeaba, înainte ca ea să 
răspundă la întrebare, vizitatoarea deschisese uşa 
odăii de dincolo. 

— Bună ziua, tovarăşe! 

— Bună ziua, răspunse Trandafil, fără să se 
ridice. 

Îi era imposibil să folosească vocativul ei, 
devenit salut obligatoriu: tovarăşe, tovarăşă. Nu 
ştiu dacă au fost oameni care în patruzeci şi cinci 
de ani n-au rostit niciodată cuvântul acesta. De 
Trandafil sunt sigur, avea o inaptitudine organică 
să-l pronunţe, îi înţepenea limba în gură, i se 


contracta gâtlejul. Se folosea de şiretlicuri, de 
perifraze iscusite ca să-l ocolească fără să se 
observe. 

Ana Passionaria se aşeză pe scaun, înainte de 
a fi poftită şi începu de-a dreptul: 

— Îmi eşti cumnat dar să ştii că la noi favoruri 
de familie nu se există. Ieri n-ai fost la 
învăţământul politic. 

«leri» nu se potrivea de fel; Trandafil nu 
fusese niciodată. 

— N-am timp, răspunse. Dar învăţ acasă. 

Arătă un teanc de cărţi cu scoarţe roşii. Le 
citea, într-adevăr, ştia mai mult decât toţi care 
mergeau la învăţământul politic, mai mult chiar 
decât lectorii, nu-şi pierduse darul de a asimila cu 
uşurinţă tot ce se scria în cărţi. Aceste cunoştinţe 
noi cădeau ca racul în apă fiartă peste ce ştia 
temeinic dinainte; descoperea contradicții 
flagrante şi absurdităţi care treceau drept literă 
de evanghelie. Învăţământul politic era un mijloc 
de îndobitocire şi cine îl iniţiase ştia prea bine ce 
face. Lenin, repetat de Stalin, spusese: «Invăţaţi! » 
Dar subînţelesul era limpede: «Invăţaţi numai ce 
vă spun eu!» Ce înţeles avea acest îndemn secret, 
pe care nu-l releva nimeni, reieşea din toate 
formulele de anatemizare a culturii 
burghezo-imperialiste. 

— Ce facem cu problema cealaltă? reluă Ana 
Passionaria. De ce întârzii să faci cererea? 

Se înţelege că era vorba de înscrierea în 


partid. 

— Nu sunt pregătit, trebuie să mă schimb, şi 
nu e uşor. Vezi dumneata, eu m-am născut din 
părinţi burghezi, am crescut într-o casă burgheză, 
am învăţat în şcoli burgheze, am trăit până 
deunăzi într-o societate cu mentalitatea burgheză. 
Nu-i vina mea, am deprinderi intrate în sânge. 

— Dar crezi că noi nu vrem binele poporului? 
Că muncim ziua şi noaptea ca să-i facem poporului 
o viaţă mai bună? Că nu există ţel mai frumos 
decât să luminezi mintea poporului, să ştie că... 

Lunga tiradă îi dădu timp lui Trandafil să se 
învingă. 

— Cred! răspunse, strângând pumnii sub 
masă. 

— Ştii că avem duşmani? 

— Presupun. 

— Nu, tovarăşe! Să ştii, nu să presupui! Ce le 
răspunzi dumneata celor care spun că suntem 
vânduți ruşilor? 

Intrebarea căzu ca o lovitură în moalele 
capului. 

— De ce taci? De ce te-ai făcut roşu la faţă? 

O scurtă fulgerare trecu prin mintea lui 
Trandafil. Îi veni să râdă. 

— De indignare! răspunse. 

Şi se gândi: «Ai fi tu vulpe bătrână, dar nici eu 
nu sunt găină legată de picioare!» 

Apoi continuă, jubilând de plăcere în sine, dar 
cu o voce gravă părând cu totul convins: 


— Nimeni n-a îndrăznit să spună în faţa mea 
că... suntem vânduți ruşilor! 

Singura ezitare o avu în faţa cuvântului 
«suntem», îi fu greu să-l pronunţe în loc de 
«sunteţi», dar Ana Passionaria era atât de 
satisfăcută, că nu băgă de seamă. Era chiar 
emoţionată, numai că, după firea ei, nu lăsa să se 
vadă. 

De peste un an se străduia să-l capteze. Acum, 
prima oară i se păru că îl câştigase; îl mai lăsă 
câteva zile, să facă singur cererea. 

La puţin timp după plecarea ei veni Titus; mai 
înainte fusese la maică-sa. 


Era în toamna anului 1948, după alegeri. 
Fuseseră alegeri libere, aşa se numeau, cum se 
vor numi totdeauna, căci dacă nu sunt libere, nu 
se mai pot numi alegeri. 

Şi Hitler, în 1933, a venit la putere nu prin 
lovitură de stat, ci ales de popor, cu o majoritate 
suficientă, ceea ce, chiar dacă am admite că 
voturile reprezentau exprimarea liberă a unei 
părţi din populaţie, nu înseamnă că ele 
reprezentau majoritatea, adică mai mult decât 
jumătate din numărul votanţilor. Aici legea 
electorală scapă raţiunii curente, ea se fondează 
pe o rațiune circumstanţială, pe care n-am să spun 
că n-am înţeles-o, ci am refuzat a o înţelege. 


Ştiam, din copilărie, că doi reprezintă majoritatea 
faţă de unu, aşa cum cred şi astăzi. Dar alegerile 
nu le fac trei oameni, ci trei milioane, sau treizeci 
de milioane, iar uneori de trei sau de cinci ori mai 
multe. Acolo legea elementară nu se mai aplică; 
prin felurite artificii, două milioane de oameni nu 
mai au majoritatea faţă de un milion, şi aşa începe 
încurcătura din care iese legea electorală; în ea 
intră factori nearitmetici; n-am să-i analizez şi nici 
n-am să-i combat eu, împotriva marilor puteri ale 
lumii, dintre care unele au contribuit la civilizarea 
omenirii. Deci, nu mă amestec, mă mulţumesc să 
nu intru în gloată.. 

Mai rămâne să se vadă ce înseamnă libertatea 
alegerilor în această ocazie. Păi, începe prin a 
exista candidaţi şi contracandidaţi, adică mai mult 
decât un singur partid dornic să ia puterea, cum a 
fost cazul la noi, nu doar în ultimii patruzeci de 
ani, ci de când doctrina totalitară a lui Hitler, 
născocită de alţii, cu mult timp în urmă, s-a extins 
şi asupra noastră, chiar înainte de a intra în ţară 
armata germană. 

Apoi mai înseamnă ca drept de vot să aibă 
toată lumea, de la o vârstă în sus, inclusiv femeile. 
Vârstă, s-a admis ca în cazul ambelor sexe să fie 
aceea a majoratului. Dar câţi băieţi şi câte fete, la 
optsprezece ani când le fuge mintea la discotecă şi 
la alte distracţii pot cunoaşte oamenii atât de bine 
încât să-i separe pe cei integri de puşlamale? Şi 
câţi din ei, pot înţelege în toate chipurile planul 


politic al unui partid, adesea făcut anume pentru a 
nu fi înţeles, ca să poată fi în călcat cu mai multă 
uşurinţă şi cu justificări mai convingătoare? Aceşti 
tineri vor vota luându-se după capul familiei, dacă 
nu au simpatii mai puternice în afara casei, sau 
vor merge la vot în joacă, aşa cum în copilăria 
mea, cei de-o vârstă cu mine veneau la denii să se 
distreze, hârjonindu-se printre crucile din cimitirul 
bisericii. Recunosc că sunt tineri care au 
conştiinţă politică înainte de vârstă majoratului, 
ceea ce am ilustrat cu prisosinţă prin Trandafil, 
care, oricum, rămâne un reprezentant al 
generaţiei sale. 

In cazul ţării noastre, astăzi anul 1990, mulţi 
din cei buni au murit la revoluţie. 

Deoarece ştiu că nimeni nu-mi va lua în serios 
această propunere şi o va socoti retrogradă, eu 
unul dacă ar fi după mine, nu aş da drept de vot 
decât de la treizeci de ani înainte, iar dreptul de a 
fi ales, de la patruzeci, şi chiar aşa încă nu sunt 
sigur că n-ar ajunge în corpurile legiuitoare 
oameni necopţi la minte, ca să nu mai vorbim de 
cei de rea credinţă, incurabili până la adânci 
bătrâneţi. 

Dar să zicem că ne-am înţeles în ce priveşte 
componenţa corpului electoral, că am ajuns la o 
formulă ideală. Rămâne de văzut care este 
calitatea candidaţilor. Uşor de spus: nu-i vrei, nu-i 
alege! Partea proastă este că uneori alegi în 
deplină necunoştinţă de cauză. Uneori, sistemul 


poate să fie benefic. lau cel mai vechi exemplu pe 
care îl am în minte, alegerile pentru Unire, de la 
1859. Şi acolo s-a folosit bâta, ştiu de la 
institutorul meu din clasele primare, după cum 
ştiu şi alţii; existau şi adversari ai Unirii, din 
interese personale, politice, sau din ignoranță şi în 
sfârşit, din prostie. Aceştia, sau marea lor parte, 
erau cunoscuţi, şi când au mers la urne, agenţii 
unioniştilor, profitând de înghesuiala din poarta 
localurilor de votare, le-au făcut pe spatele 
surtucurilor o cruce cu cretă albă. Mai departe era 
treaba ciomăgarilor; fapt rămâne că greu a ajuns 
să voteze cineva împotriva Unirii. Institutorul 
nostru ne povestea cu înflăcărată mândrie 
patriotică întâmplarea, iar noi, şcolarii, nu eram 
mai puţin mândri. 

Aprob şi astăzi sentimentele mele din acea 
vreme şi fapta, oricât ar fi ea de ilegală, nu o 
socotesc samavolnicie. Dar pentru aceasta era 
nevoie ca deasupra să plutească spiritul unor 
conştiinţe înalte, şi ele au existat, după cum se 
cunoaşte. Prin oamenii luminaţi ai vremii justific 
până şi încălcarea legii, într-un loc al ei, 
imperfectă. 

La alegerile din 1946, căci a venit rândul să 
vorbesc despre ele, legea era imperfectă în părţile 
ei esenţiale, ceea ce mă îndreptăţeşte să o 
socotesc imperfectă cu totul. Şi apoi care erau 
conştiinţele înalte care să vrea cu adevărat binele 
României - Ana Pauker? Vişinski? Stalin? 


Unei categorii de cetăţeni li s-a luat dreptul la 
vot, fiind socotiți duşmani ai poporului; era de la 
sine înţeles că ar fi votat cu reacţiunea. 

Reacţiune,  reacţionar! Acest cuvânt, în 
politică a căpătat înţelesul de adversar, dar 
adversar al cui? Orice parte îşi are adversarul ei! 
Înţelesul adevărat al cuvântului este acela de a 
răspunde la ingerinţă, la o nedreptate sau la o 
agresiune. Între cele patru mari legi ale 
războiului, enunțate de Napoleon, de care s-au 
folosit şi ruşii, împreună cu aliaţii lor, este aceea a 
acţiunii şi reacţiunii: orice mişcare agresivă 
trebuie urmată de una contrară, afară dacă nu 
aplic în conflictele omeneşti legea creştină, 
«întoarce şi obrazul celălalt», pe care o resping ca 
imorală şi antisocială, fiindcă prin validarea ei ar 
urma ca lumea să se populeze cu agresori şi 
victime. Ştiu că teologii au răspuns la orice 
obiecţie, de data aceasta contra-replica mea nu 
mai suportă o intervenţie: şi biserica s-a apărat de 
adversarii ei, dau doar un exemplu, i-a ars pe rug, 
adesea doar pentru o vorbă. 

M-am oprit asupra acestui cuvânt fiindcă a 
avut o mare circulaţie în epocă, a fost acuzaţia 
crucială adusă celor cu alte convingeri decât 
comuniştii. Primul reacţionar era Regele, autorul 
principalului act care i-a adus pe comunişti la 
putere. Acum Regele, opunându-se ca minoritatea 
aceasta să-şi facă mendrele cu sprijinul zdrobitor 
al ruşilor, din erou - decorat de Stalin cu Ordinul 


Victoria, a devenit duşman al poporului. 

Ca să mă întorc la cei excluşi la alegeri, erau 
unii cărora li se cuvenea pe drept eliminarea, 
simpatizanţii lui Hitler, de pildă, şi în fruntea lor, 
discipolii Arhanghelului. Dar pe aceştia îi 
momiseră comuniştii. Încă din iunie 1945, 
Scânteia («Iscra» pe ruseşte, ziarul lui Lenin) 
lansase un apel, poftindu-i în sânul partidului. 
Cineva, priceput în politică, spunea că ideea era 
înţeleaptă, discipolii reprezentau elementul 
revoluționar al ţării, şi cine îi lua sub oblăduire nu 
avea decât să câştige; rămânea să li se schimbe 
culoarea. Aşa o fi, dar eu nu m-aş asocia niciodată 
cu duşmanul meu de moarte. La fel ar fi făcut şi 
comuniştii, să nu fi fost la ananghie. Deşi fricoşii şi 
oportuniştii dădeau fuga să se înscrie, numărul 
membrilor de partid rămânea infim faţă de 
ţărănişti, liberali şi poate chiar faţă de alte 
partide. 

Erau apoi oameni învinuiți că au fost contra 
aliaţilor, deşi nu avuseseră nimic de reproşat 
Angliei sau Americii, dimpotrivă, aşteptau 
salvarea de la ei, să ne scape din gheara ruşilor. E 
inutil să mai precizăm aici motivele; sunt amintite 
tot timpul şi chiar dacă n-ar fi aşa, ele există în 
conştiinţa tuturor românilor, de o parte şi de alta 
a Prutului. 

Prin legea electorală se desfiinţa Senatul, 
care, oricâte păcate o fi avut, oricâţi senatori 
incorecţi se vor fi perindat pe băncile lui, rămânea 


o instituţie venerabilă a epocii când a existat o 
Românie Mare. Totodată se lua Regelui dreptul de 
a dizolva corpurile legiuitoare. 

Dar de unde şi de ce acest drept? se vor 
întreba unii. Dreptul era prevăzut în Constituţie şi 
legitimitatea lui se explică prin rolul de arbitru pe 
care îl are Regele într-o monarhie constituţională. 
Nu sunt regalist, dar m-am născut şi am trăit în 
Regatul Român, sub sceptrul a patru Regi, care, 
cu excepţia unuia, aventurier internaţional, au fost 
vrednici de coroana pe care au purtat-o, iar rolul 
lor de arbitru l-au respectat cu sfinţenie. 

Pe terenul de fotbal se înfruntă două echipe, 
un om urmăreşte să se respecte regulile jocului şi 
nimeni nu are dreptul să-l conteste decât în faţa 
istoriei; istoria fotbalului, desigur. Regele 
arbitrează între partidul de guvernământ şi 
opoziție; el personal nu are nici opoziție, nici 
guvern. Are însă dreptul să dea cartonaşe galbene 
acestuia din urmă, şi atunci guvernul e remaniat, 
îşi reconsideră echipa. Şi cartonaşe roşii. Atunci 
guvernul suspendat, pe o perioadă mai mică sau 
mai mare, până când va putea să recâştige 
încrederea alegătorilor. Nimeni nu-i poate 
contesta Regelui dreptul de a demite un guvern 
incapabil. Dacă greşeşte, îl judecă istoria după o 
procedură de urgentă, infinit mai severă decât la 
fotbal. Un rege poate abdica, poate fi detronat şi 
chiar decapitat; niciodată un arbitru de fotbal nu 
poate fi scos de pe teren înainte de sfârşitul 


jocului. 

Şi măcar dacă legea electorală s-ar fi 
respectat, aşa cum ieşise, rotunjită din foarfece. 
O, nu de comuniştii noştri, aveau ei în spate 
destule calfe, să-i înveţe! 

Alegeri libere! Ce înseamnă? Că poate să 
candideze orice partid doreşte, iar cetăţenii îl 
votează, fără să-i împiedice nimeni, pe candidatul 
care le convine. Intru respectarea acestei reguli, 
la fiecare secţie de votare, trebuie să existe, ca 
supraveghetor, un reprezentant al fiecăruia dintre 
partide, ceea ce de multe ori este imposibil; să ne 
mulţumim şi cu mai puţini, dar nu fără niciunul. 

Urmează numărătoarea. Să nu se falsifice. 
Este posibil un control fără lacună? Nu, ar trebui 
ca fiecare alegător să asiste la numărătoare; e 
imposibil. Să existe măcar unul, sau câţiva, din 
partea opoziţiei; au ei măcar zece ochi dacă nu o 
sută, ca să vadă în toate părţile? 

O fi vreo ţară pe întreg pământul unde să nu 
se falsifice alegerile? Am pus o întrebare; nu-i o 
acuzaţie, deci nici calomnie. 

Dar am auzit încă de mic, de la oameni care 
aveau dreptul să voteze, despre ciomăgaşii puşi să 
înmoaie spinarea celui bănuit că va vota 
împotrivă. Împotriva cui? A cui are mai multă 
putere; de obicei guvernul. Rar s-a întâmplat (o 
dată, de două ori în viaţa mea) să câştige alegerile 
partidul din opoziţie; atunci când guvernul era 
prea obosit, sau prea compromis, când o făcuse 


prea de oaie, cum se spune. 

Am auzit şi am avut dovezi că sate întregi 
bănuite a vota împotriva guvernului, au fost 
înconjurate de jandarmi şi împiedicate să meargă 
la alegeri. 

De urnele furate să mai spun? Mi-e lehamite! 
În odaia de alături e pregătită o urnă cu voturi 
pentru, şi la încheierea votării, cum, necum, e 
adusă în locul celeilalte. 

La alegerile de după revoluţia din 1989 au 
candidat peste optzeci de partide. Atâta libertate 
nu mă miră, în anul 1932, parcă, au fost şi mai 
multe. Mă miră altceva: iuţeala cu care s-au 
născut, de azi pe mâine, să zici că au stat în 
incubator şi au ieşit după timpul de clocire 
prevăzut ştiinţific. Urmarea au fost trei buletine 
de vot, alcătuind împreună o carte; nu cu poveşti 
sau cu versuri, ci cu cimilituri şi rebusuri. Deşi am 
citit o viaţă întreagă, în afară de ce-am învăţat în 
şcoală, mărturisesc ruşinat că mi-a trebuit timp 
până să găsesc locurile unde voiam să pun 
ştampila. La secţia mea de votare multă lume a 
recurs la ajutorul unui tinerel aşezat la o masă de 
lângă intrare, să dea sfaturi alegătorilor încurcaţi 
în buletinele de vot. De-acolo până la camera de 
votare era o coadă de zece metri, în afară de cei 
care aşteptau afară. Tinerelul avea timp să dea 
sfaturi pe îndelete: «Uite, pui ştampila aici, şi aici, 
şi aici!» Dar chiar cu aceste sfaturi, nu toată 
lumea ajungea lămurită după perdeaua cabinei. O 


bătrânică, în faţa mea, s-a uitat ca mâţa în 
calendar la buletinele de vot, uitase sfaturile de la 
intrare, explicabil cu atâtea pagini şi atâtea 
semne. «Domnule, s-a adresat preşedintelui, vrei 
să-mi arăţi dumneata cum se votează?» 
Preşedintele i-a arătat cum i-a convenit, lipsea 
numai să însemne locul cu creionul. Bătrânica s-a 
dus în cabină, s-a întors cu buletinele ştampilate. 
«Aşa e bine?» «E bine, acum îndoaie-le în două, 
nu, nu aşa! Să se vadă ştampila!» Apoi a pus-o pe 
bătrânică să bage buletinele în urnă, cu mâna ei, 
cum spune legea. 

Eram în plin centrul Bucureştilor, în tot timpul 
cât am stat la coadă să-mi vină rândul, nu am 
văzut nici un reprezentant al partidelor de 
opoziţie; aceştia trebuie să aibă o cocardă de 
hârtie în piept, îi recunoşti de la distantă. 

Am fost nu ca să controlez, ci din curiozitate, 
viciu vechi din copilărie, să văd pe delegaţii străini 
veniţi să supravegheze alegerile. Supravegheat 
nu-i prea mult spus? Un supraveghetor trebuie să 
reacționeze, să ia măsuri de îndreptare, dacă 
treaba nu merge bine. Să nu-mi spună nimeni că 
n-au avut ce să obiecteze şi să îndrepte! 

M-am aflat în contratimp continuu cu ei; pe la 
secţiile de votare din centru, pe unde am colindat, 
şi unde cred că le-ar fi fost mai uşor să meargă 
decât la periferie, n-am avut norocul să întâlnesc 
pe nici unul; nu voiam altceva decât să văd cum 
sunt îmbrăcaţi şi ce cravată poartă. De câte ori am 


ajuns la o secţie, ei erau în drum spre secţia 
cealaltă. În sfârşit, după alegeri am întrebat un om 
de la ţară, care nu este analfabet, citeşte orice 
carte îi dai şi ştie poezii pe dinafară, încă de când 
era copil de şcoală: «Cu cine ai votat?» «D-apoi de 
unde să ştiu? mi-a răspuns, ridicând din umeri. Am 
pus şi eu ştampila unde s-a nimerit, că nu se vedea 
bine!» 

Acum, cel puţin nu a fost teroare; oamenii au 
votat într-adevăr după cum le-a fost voinţa, o 
voinţă însă cumpărată cu sacrificii, făcute de 
guvernul provizoriu pe spinarea poporului. S-a 
proclamat, în cel mai inoportun moment din punct 
de vedere economic, săptămâna de cinci zile, când 
mulţi oameni, dacă li se explica, ar fi muncit şapte, 
bucuroşi că scăpaseră de teroare. 

Un meseriaş cunoscut de mine, conducea o 
secţie într-o întreprindere bucureşteană; până la 
revoluţie atelierul lui producea marfă de un milion 
şi jumătate pe lună, dar cu atât nu îndeplinea 
planul şi muncitorii primeau numai şaptezeci la 
sută din salariu. În lunile dinaintea alegerilor 
producţia lor scăzuse de zece ori - la o sută 
cincizeci de mii pe lună. In schimb, luau salariul 
întreg, plus treizeci la sută primă. Temându-se că 
este o greşeală, meseriaşul meu s-a dus la şeful lui 
şi l-a întrebat: «Ce-i cu banii ăştia?» lar şeful i-a 
răspuns: «Tu bagă-i în buzunar şi taci din gură!»... 
Se măreau salariile, ca mai târziu să înceapă 
şomajul şi lipsurile existente dinainte să crească 


până la imposibil. A plouat cu Decrete-legi care ne 
aduceau fericirea şi ne-au adus-o, de ce n-aş 
recunoaşte? Curentul electric, de la doi lei şi 
cincizeci kilowattul, preţ punitiv, mai dur decât cel 
prohibitiv practicat înainte, s-a redus la şaizeci şi 
cinci de bani «ca în vremuri bune», care oricum 
fuseseră destul de proaste. S-a abolit 
obligativitatea natalității şi controlul ginecologic - 
ura! Sunt destule alte exemple. Lumea a stat la 
coadă, a votat cu voie bună. In unele locuri 
afluenţa era atât de mare, că buletinele de vot 
n-au mai încăput în urne ci s-au aruncat în vrac, 
pe podele. Că reprezentanţii opoziţiei au mâncat 
bătaie în unele locuri, nici nu mai merită să se 
spună. Era o vreme frumoasă, de primăvară, luna 
mai, când înfloresc trandafirii! 


Cu totul altfel s-a întâmplat în 1946; toamnă 
urâtă, ruşii patrulau pe stradă. A fost atâta 
tristeţe, încât nici nu mai vreau să-mi aduc aminte 
ce făceam în acele zile. Mai degrabă am să 
vorbesc de Titus, fiindcă experienţa trăită de el 
atunci, adăugată la cele dinainte, a fost 
determinantă; înainte încă mai sperase. În ce? în 
Dumnezeu şi în dreptatea aliaţilor. Când aceştia 
au recunoscut guvernul Petru Groza, sfătuindu-l 
pe Rege să se plieze pe politica Moscovei, a 
înţeles că speranţele erau pierdute. Regele se 
pare că spera încă - era mai tânăr. 

În vederea alegerilor - la care între timp 


dădea lumea năvală să se înscrie (cei slabi de 
înger erau convinşi că altfel nu se poate şi aşa o să 
le fie mai bine, ceea ce s-a adeverit de altfel, 
măcar în parte) - cu sfatul şi sub oblăduirea 
ruşilor, comuniştii au făcut o alianţă invincibilă: 
Blocul partidelor democratice. Primul dintre 
acestea, singurul cu vechime şi cu tradiţie, era 
partidul Social Democrat al lui Titel Petrescu. 

În copilărie am citit o carte în fascicole, O 
căsătorie cu revolverul. Ţin minte vag, era o carte 
proastă, dar eu nu puteam să-mi dau seama. Atâta 
ştiu că Gabriela îl iubea pe Valentin, dar marchizul 
o sileşte să se mărite cu el, ameninţând-o cu 
revolverul, ceea ce spune, pe scurt, chiar titlul. 

Social-democraţii vindeau O marfă 
asemănătoare cu a comuniştilor, dar pare-se mai 
ieftină şi de calitate mai bună. Căsătoria lor cu 
comuniştii s-a făcut cu revolverul, la fel cum, nu 
mult mai târziu, s-a făcut şi fuziunea între cele 
două partide. Celelalte formaţii afiliate blocului 
nici nu mai trebuie amintite, viaţa lor, ca a 
efemeridelor, a ţinut de la răsăritul până la apusul 
soarelui. 

Cinci proaspeţi membri ai partidului, 
comunişti care ştiau că n-am să-i divulg, cum nu-i 
divulg nici astăzi, ferindu-mă să le spun numele, 
mi-au mărturisit că în 1946 au votat cu 
naţional-ţărăniştii şi cu liberalii. Bănuiau şi 
patronii lor, de aceea au avut grijă să se schimbe 
urnele în unele locuri, ceea ce era un act de 


minimă decenţă, căci în alte locuri, intimidându-i 
sau alungându-i pe reprezentanţii opoziţiei, s-au 
declarat victorioşi, fără să mai numere voturile. 
Cu timpul metoda a evoluat până la perfecţiune, 
aducându-i partidului comunist peste nouăzeci şi 
nouă la sută din voturi dar nu mai era nici o 
scofală, fiindcă nu mai exista opoziţia. 

Cele două mari partide, Naţional-ţărănesc şi 
Liberal, de fapt mai puternice decât înainte fiindcă 
sub aripa lor se strângeau acum toţi românii 
adevăraţi, au luat împreună treizeci şi două de 
locuri în Camera Deputaţilor. Dintre acestea 
liberalii aveau numai trei, ca să se vadă până unde 
mergea batjocura. 

Nu cu mult timp înaintea alegerilor din 
România se sfârşea şi procesul de la Nuremberg, 
început cu un an înainte, spre a judeca pe marii 
criminali de război, colaboratorii lui Hitler. Ar fi 
fost un mare spectacol, dacă nu lipsea tartorul 
însuşi, dispărut cum se ştie. Erau un prim lot de 
douăzeci şi patru de acuzaţi, dintre care am 
regretat că mai lipsea unul,  înverşunatul 
propagandist al nazismului, Goebles, sinucis în 
buncăr, împreună cu toată familia. În schimb am 
putut să-l văd pe Goering, în filme, gras ca mai 
înainte, dar slăbind de la o zi la alta. 

Era prima oară în istoria omenirii când se 
făcea un asemenea proces; n-au fost judecaţi 
pentru crime de război nici Gingishan, nici 
Alexandru cel Mare; ce-i drept, aceştia nu erau 


învinşi şi prizonieri ai inamicului. Dar de ce să mă 
duc atât de departe în trecutul omenirii, când am 
la îndemână pe Wilhelm al doilea, care a 
însângerat popoarele Europei în primul război 
mondial şi n-a dat socoteală de nici o crimă, ci şi-a 
sfârşit viaţa în linişte în 1941 retras în Olanda, 
ţară neutră pe care o invadase la începutul 
războiului. N-am înţeles şi n-am să înţeleg 
niciodată, oricâte explicaţii mi-ar fi date, de ce 
olandezii l-au primit pe pământul ţării lor, 
brutalizată de el cu patru ani înainte. 

Din acuzaţii de la Nuremberg, doisprezece au 
fost condamnaţi la spânzurătoare, primul dintre ei 
fiind Goering, care însă a scăpat de ştreang, luând 
cianură de potasiu înaintea execuţiei. 

Tribunalul era alcătuit din judecători 
desemnaţi de puterile învingătoare. Dintre ei, cei 
mai necruţători au fost ruşii. Imi iau riscul de a 
întreba astăzi, nu le-a fost ruşine că dintre acuzaţi 
lipsea Stalin, unul din cei mai mari criminali de 
război, şi dinaintea războiului, şi după aceea? Abia 
astăzi încep să i se numere crimele, care însă, din 
păcate, nu mai pot fi pedepsite! 

Cât îl priveşte pe Hitler, absent şi el de la 
proces dar din circumstanţe diferite, mă gândeam 
cum ar fi fost dacă odată capturat, cum se 
întâmplase cu Napoleon, să-l fi pus, ca pe Baiazid, 
într-o cuşcă solidă şi purtat în turneu de jur 
împrejurul pământului, având grijă să nu-l omoare 
nimeni cu pietre. Oricât de neumană şi primitivă 


ar putea fi socotită această procedură eu regret că 
nu a fost folosită şi în timpurile noastre. Şi îmi voi 
duce gândul până la capăt, spunând că dacă toţi 
cei dornici să-l vadă fără colţi şi pus în lanţuri, ar 
fi plătit o taxă de un leu, o rublă, un forint, o leva, 
o coroană, o marcă, un franc, un dolar, o liră 
sterlină şi tot aşa până la capătul tuturor 
monezilor din lume, cu banii strânşi, sunt sigur că 
s-ar fi reparat toate distrugerile datorate 
războiului, vieţile omeneşti neputând fi puse la 
socoteală, fiindcă nici Dumnezeu nu le poate fixa 
preţul. 


13 


Toate aceste întâmplări şi altele, strecurate 
printre ele, pe care nu le-am mai amintit ca să 
nu-mi fie şi mai grea viaţa, au făcut ca în sufletul 
lui Titus să se adune prea multă amărăciune. La 
sfârşitul anului 1946, când venise în Bucureşti şi 
locuia în odăiţa de pe Bulevardul Domniței, toate 
idealurile lui de viaţă erau îngropate. Mai spera să 
reînceapă războiul, către care era limpede că se 
merge. Nu se gândea la nici o victorie, ci doar să 
moară cu arma în mână. 

Aşa se scurse luna ianuarie a anului următor, 
care pentru el avea să fie şi mai dramatic. Tratatul 
de pace încheiat la Paris, în februarie, îi aduse un 
nou val de amărăciune. Ar fi fost prea de tot să 
mai fie pusă în discuţie Transilvania, tăiată cu 
satârul din trupul ţării, de către măcelarii de 
atunci ai Europei şi la recucerirea căreia 
contribuiseră cele douăsprezece divizii româneşti 
care luptaseră împotriva lui Hitler. 

Aici gândul lui se întorcea în urmă, la prima 
parte a războiului, când luptase în Rusia şi armata 
noastră ajunsese până la Don, unde o parte se 
pierduse, cum fusese în primejdie să se piardă el 
însuşi. 

Ni se aducea învinuirea că nu neam oprit la 
Nistru, în cartea dinaintea acestuia, apărută în 
1989, imaginasem o convorbire între doi soldaţi 
români, ajunşi până la cotul Donului. «Ce căutăm 


noi tocmai aici?» întreba unul. lar celălalt 
răspundea: «De!» - Ca ţăranii lui Rebreanu când 
sunt în  încurcătură. Acest răspuns mă 
mulţumeşte, dacă toată lumea îl înţelege pe acel 
«de» la fel ca mine. El arată neputinţa de a spune 
adevărul, pe care însă îl insinuează. In manuscris 
ţăranul se exprima limpede, numai că am fost 
sfătuit să-i pun botniţă. El spunea astfel: «Când 
hoţul îţi ia junca din curte tu îl urmăreşti numai 
până la poartă?!» 

La judecata neamului românesc, nimeni nu a 
ţinut seama de gândul ţăranului meu din carte. Şi 
dacă aveam vina de a nu ne fi oprit la Nistru, de 
ce am mers mai departe, până la sfârşitul 
războiului, de-am ajuns tocmai în munţii Tatra, 
după ce  eliberasem de mult Transilvania, 
pământul nostru? 

La fel de întristător, tratatul de pace, după 
alte nedreptăţi, nu ne recunoştea statutul de 
cobeligeranţi, deşi nimeni nu putea să-l nege, de 
vreme ce luptasem alături de ruşi, foşti inamici ai 
noştri şi ajunsesem până în Cehoslovacia, lăsând 
pe pământ dâre de sânge. Şi nici nu ni se acordau 
reparaţii de război, ca altor state, care 
participaseră mai târziu şi în măsură mai mică la 
lupta aliaţilor, suferind mai puţine pierderi. Eram 
blestemaţi să plătim într-una? se întreba Titus, 
revoltat şi scârbit. 

Atunci îl întâlnise pe Honoriu, care punea mai 
puţin la suflet aceste suferinţe, era optimist, nimic 


nu părea că ar putea să-l înconvoaie. Titus se 
mutase în casa lui, părăsind deci odăiţa din 
Bulevardul Domniței fără să-şi ia rămas bun de la 
Olga, şi fără s-o mai vadă. Dar chipul ei se 
suprapunea, ca o umbră nedefinită, peste chipul 
Algăi, care nu-i putea pieri din minte. 

Ca să nu aibă sentimentul că trăieşte pe 
seama altuia, şi încă într-un timp când toate se 
scumpeau, Honoriu îi găsise, între numeroasele lui 
rude şi între prieteni, elevi, să-i mediteze la 
matematici. Făcea bucuros această muncă, îşi 
găsea astfel un rost pe lume, iar pe deasupra îi 
aducea destui bani ca să poată contribui la 
cheltuielile casei, cu toată devalorizarea leului, 
care, ţinut un timp în buiestru, acum îşi scuipase 
zăbala şi începuse să galopeze spre milioane şi 
miliarde. 

Vara merse la Constanţa, locuia pe «Hercule», 
mai mult singur, cu echipajul de care încă nu se 
legase. Honoriu lipsea aproape tot timpul, venea 
de obicei sâmbăta şi duminica, restul săptămânii 
era la Bucureşti, continua să umble pe la 
autorităţi, ca să obţină viza de plecare; se iveau 
dificultăţi neprevăzute pentru un necunoscător al 
politicii internaţionale. Nu i se spunea pe faţă, dar 
pare-se că guvernul român nu privea cu ochi buni 
emigrarea evreilor spre Palestina, de teamă să nu 
indispună lumea arabă. Alte amănunte Titus nu 
cunoştea, şi nici nu era curios să afle de pildă 
despre aranjamentele lui Honoriu cu comunitatea 


evreilor, sau convorbirile de la Serviciul secret de 
informaţii, care funcţiona pe lângă Preşedenţia 
Consiliului de Miniştri. Aveau şi cei de acolo de 
pus întrebări, de fixat anumite condiţii; despre 
acestea Honoriu nu vorbea şi Titus nu ştia absolut 
nimica, indiferent la ce se petrecea alături. 
Rămase acolo două luni, trăind într-un fel de 
suspensie, parcă nu mai avea nici o legătură cu 
pământul. 

Îi plăceau soarele şi marea, dar se ducea rar 
la plaja oraşului, unde era prea multă lume; prea 
multe femei ispititoare, ar fi fost imposibil să nu le 
vadă, dar frumuseţea lor, în loc să-l atragă, îi 
rănea sufletul. Câteodată visa la Olga, văzând în 
ea nu o femeie, ci un suflet-frate, înrudit prin 
nefericire. 

Stătea la soare pe puntea barcazului, sau lua 
barca şi colinda bazinele portului; era o barcă 
mică, un «pui» de numai doi metri, şi i se părea că 
pe un spaţiu atât de redus ar fi putut să fie liber, 
ca pe o insuliţă nelocuită. 

Cunoştea locurile încă din copilărie; pe dig, la 
ieşirea din port era o casă mică de lemn, vopsită 
în alb, cu obloanele totdeauna închise. I se spunea 
«Cuibul Reginei», locul de retragere al Reginei 
Elisabeta; mie, povestitorul, mi se părea prea 
modestă pentru o Regină, dar în ce mă priveşte mi 
s-ar fi potrivit tocmai bine, deşi pe furtună valurile 
izbeau în dig cu furie, făcând să vibreze piatra, iar 
mugetul lor îmi spărgea urechile. La adăpostul 


acelui cuib izolat de oameni mi-am petrecut multe 
zile de vacanţă, de aceea, imaginându-mi-l acum 
pe Titus trecând cu barca pe acolo, mă văd parcă 
pe mine în locul lui, într-o vreme cu adevărat 
fericită, nu ca astăzi. Dar degeaba mi-l imaginez 
aşa, din anul acela nici o barcă nu mai putea ieşi 
spre larg, numai vapoarele cu autorizaţie. La 
Cuibul Reginei era acum un post de pază, cu 
mitralierele îndreptate spre ieşirea din port, şi 
alături staţionau câteva torpiloare ruseşti cu pupa 
la chei, gata să ridice ancora în orice clipă; dar 
clipa nu se ivea, toate decurgeau paşnic şi oamenii 
din echipaj, numai în izmene, jucau cărţi pe 
puntea de fier, la umbra tendelor. 

Cât despre vapoare, de un timp veneau numai 
cele ruseşti care încărcau petrol, cherestea, 
cereale şi alte produse; flota noastră comercială 
nu mai avea decât un singur cargobot, i-am uitat 
numele, şi vasul de pasageri «Transilvania», o 
mândrie dinaintea războiului; acum făcea 
croaziere în Marea Neagră, uneori şi în 
Mediterana, numai cu pasageri bine văzuți politic. 
Un vas construit după aceleaşi planuri, 
«sister-ship» i se spune, şi numit «Basarabia», 
fusese luat ca pradă de război, poate din cauza 
numelui. Pradă de război căzuse şi nava-şcoală 
«Mircea», am povestit în ce împrejurări. Chiar în 
vara când era Titus acolo, în 1946, ruşii ne-o 
restituiseră cu mărinimie, urmare a venirii la 
putere a comuniştilor. Fusese prilej de festivitate 


la Constanța, cu discursuri, participaseră 
conducătorii partidului şi membri ai guvernului, 
cu domnul doctor Petru Groza în frunte. Era şi 
Regele dar l-am lăsat la urmă, ştiind că nu-l dorea 
nimeni din asistenţă. Ruşii nu făcuseră nici o 
pagubă navei, decât că îi luaseră motorul, punând 
în loc unul cu putere mai mică. Treacă de la noi! - 
o navă-şcoală merge cu vele, aşa se învaţă 
marinăria. Câte vase fără motor n-au făcut ocolul 
pământului, de la Magelan până în zilele noastre! 


* 


Viaţa continua să se scumpească, preţurile 
urcau de la o zi la alta, în curând avea să ajungă la 
cifre incredibile. Deşi salariile creşteau şi ele, 
rămâneau mult în urmă faţă de preţul pieţei, ca să 
folosim vorba la modă astăzi, care, înţeleasă sau 
neînţeleasă  ustură groaznic. Salariul unui 
muncitor din port sau de la şantier, ajunsese la 
două sute patruzeci de mii de lei pe lună, iar un 
kilogram de mălai, la bursa neagră, că nu se găsea 
în altă parte, costa două sute cincizeci de mii. Din 
ce trăiau oamenii e greu să înţeleagă chiar cei 
care au fost martori la fapte, dar le-au uitat, cum 
se uită visele urâte. Era tot leul nostru vechi, 
dinaintea primului război mondial, care atunci 
echivala cu francul francez, cum i se şi spunea de 
altfel, de multă vreme, cu cea mai deplină 
naturaleţe. Războiul sfârşit în 1918 îl zgâlţâise, în 


loc de unu puneai zece; dar atunci salariile 
crescuseră în aceeaşi măsură, în loc de două sute 
primeai două mii, şi ceva pe deasupra. Rablagit 
cum era, leul se ţinea pe picioare, doar că nimeni 
în afară de bătrâni nu-i mai spunea franc, ca pe 
vremuri. Ba chiar a venit o vreme când i-a crescut 
valoarea, în anii de criză, din 1928 sau '29 şi 
următorii, când au scăzut salariile, «curbe de 
sacrificiu», şi lumea a fost nevoită să strângă 
cureaua. Atunci au scăzut puţintel şi preturile, 
fiindcă era lipsă de bani, nu de marfă; prăvăliile 
dădeau faliment, deşi aveau rafturile pline, ceva 
de neînțeles astăzi. Pe urmă şi banii şi marfa s-au 
stabilizat, au fost câţiva ani de prosperitate, s-au 
construit locuinţe ieftine dar şi mai chivernisite, 
cu calorifer şi cu baie, au apărut automobile în 
locul trăsurilor, se aducea stofă din Anglia şi 
mătase din Franţa, de asemeni parfumuri; mica 
burghezie vizita Parisul, se  înmulţeau 
restaurantele şi cârciumile, mirosea a mititei şi 
fleici pretutindeni, cântau tarafuri de lăutari şi 
orchestre de jazz, apăreau diseurii, Jean Moscopol 
urmat de alţii, renumiţi la vremea lor şi uitaţi 
astăzi. 

Exista un săpun ieftin, «Cheia», care se vindea 
la băcănie în cutii de carton, săpun pentru toată 
lumea, bun să te speli şi pe mâini, şi pe faţă, şi la 
baie. De când îl ştiam, costa cinci lei bucata. 
Deodată, s-a făcut şase; oamenii se uitau 
nedumeriţi unul la altul. Cam tot atunci s-a 


scumpit şi carnea. Nu mai ţin minte cât costa 
înainte, dar ştiu că nu era ieftină, oamenii nevoiaşi 
o drămuiau, gospodinele se certau cu măcelarii că 
le puneau prea mult os în tirizie. 

Într-o zi au apărut pe ziduri afişe, ordonanţe 
municipale cât o foaie de ziar, cu noul preţ al 
cărnii, care crescuse. Era o listă lungă, carne de 
toate felurile, de porc, de vacă, de oaie şi de toate 
calităţile. Ar fi greu să mai ţin minte atâtea 
preturi, cu zecile, nu l-am uitat însă pe cel mai 
mare dintre ele, douăzeci şi şapte de lei 
kilogramul, specialităţile, adică tot ce-i mai bun la 
porc şi la vacă, muşchi, cotlet, vrăbioare. Lumea 
totuşi era nemulțumită, deşi leafa unui profesor, 
de exemplu, pornea de la şapte mii pe lună, putea 
să-şi cumpere cu ei treizeci şi patru de kilograme 
zilnic, cât nu mănâncă nici leii de la menajerie. 
Cine n-a trăit atunci nu poate să creadă; de aceea 
nici nu mai spun câte şi cu ce preţ putea să 
cumpere profesorul, că doar nu era să-şi dea toată 
leafa pe carne. 

Scumpirea a început încetişor, la câţiva ani 
după ce Hitler venise la putere şi devenea o 
ameninţare; lumea n-o sesiza încă. Era în 1938, 
anul când se făcea pactul de la München, unde 
Chamberlain şi Daladier, primii miniştri ai Marii 
Britanii şi Franţei abandonau Cehoslovacia, 
pentru o pace pe care o credeau veşnică, şi n-a 
ţinut decât un an de zile. 

Scumpirea vieţii, când nu se datorează unei 


crize economice, anunţă războiul. Preţurile au 
continuat să crească dar nu năvalnic, fiindcă era 
belşug, mai multă marfă decât puteau oamenii să 
cumpere. N-a produs zguduire nici măcar venirea 
nemților în ţară, în 1940, chemaţi să ne ajute la 
instruirea armatei şi care, înainte de a începe 
treaba s-au năpustit în magazine. La ei toate se 
dădeau pe cartelă, nu le venea să creadă că pot să 
cumpere salam şi cârnaţi, de pildă, cât le poftea 
inima; în afară că îşi umflau obrajii cu felii groase, 
luau kilograme după kilograme şi le trimiteau 
acasă. Am spus de mai multe ori, dar nu mă rabdă 
inima să nu spun încă o dată, câte prăjituri erau în 
stare să înfulece. Pe atunci, la cofetării, clienţilor 
li se punea pe masă un platou cu prăjituri de mai 
multe feluri, o duzină să zicem, ca ei să-şi aleagă. 
Nemţii, ce să mai aleagă?! Dacă erau doi, le 
mâncau pe toate. 

Războiul nu a agravat prea mult situaţia, sigur 
că lipseau câte unele dar bursa neagră n-avea 
extindere, nici nu specula prea mult pe 
cumpărători şi preţurile în general creşteau cu 
moderație; eram o ţară bogată şi, cu toate nevoile 
frontului, o recoltă bună ne apăra de foamete. 
După oarecari restricţii, în 1943 îmi amintesc că 
în brutării apăruseră pâinea albă, chiflele şi 
cornurile. Doi ani mai târziu s-a împuţinat chiar 
pâinea neagră, iar în unele locuri a lipsit cu totul. 
Într-un oraş unde mă aflam atunci, treizeci de luni 
brutăriile au fost închise, cu hornurile îngheţate. 


Şi eram la hotarul cu acel grânar binecuvântat de 
Dumnezeu, care este Bărăganul. Oamenii au 
supravieţuit, dar nu-mi mai amintesc cum, ştiu 
doar că a fost multă suferinţă. In ce mă priveşte, 
fără să mă scald în bogăţie, nu-mi lipseau banii de 
mâncare. Cumpăram de la piaţa năpădită de 
precupeţi şi precupeţe, o pituşcă nu mai mare de o 
şchioapă, cu douăzeci de mii, apoi cu treizeci. Din 
când în când poliţia dădea o raită prin piaţă, 
confisca marfa iar pe precupeţi îi punea pe fugă, 
că n-avea nevoie de ei, ci de pâine. Peste două zile 
precupeţii apăreau din nou, şi pituşca, de la 
treizeci de mii se făcea patruzeci, leul se ducea şi 
mai rău de râpă. Se găseau şi pituşti albe, desigur 
mai scumpe, numai că înăuntru erau tot negre; 
aluatul, înainte de a fi băgat la cuptor se tăvălea 
prin făină albă. 

Din câte mizerii şi suferinţe am întâlnit în 
viaţă, cred că nimic n-a fost mai trist decât ce-am 
văzut într-o zi la piaţa aceea, devenită acum bursă 
neagră, în adevăratul înţeles al cuvântului. 
Cuvântul bişniţar încă nu apăruse. Era iarnă, un 
ţăran tras la faţă, nebărbierit de mult, că poate îşi 
vânduse şi briciul, târa după el o maşină de călcat 
de pe vremuri, care se încălzea cu mangal şi 
dădea dureri de cap gospodinelor. Ca o culme a 
mizeriei, maşina avea capacul de fontă crăpat, şi 
mânerul de lemn ars pe jumătate. «Ce faci cu ea?» 
l-am întrebat, întârziind să înţeleg starea lui 
mizerabilă. «O dau pe o litră de mălai, dar nimeni 


nu vrea s-o cumpere!» Mă opresc aici, nu mai 
rămâne nimic de spus după aceste cuvinte. 

Trebuie să-mi blestem venirea pe lume dacă la 
birtaşul, de a cărui protecţie mă bucuram, mă 
aştepta un cotlet de oaie? Nu huzuream, era un 
noroc întâmplător, alteori mâncam supă de 
mazăre, în care găseam câte o gărgăriţă, sau mai 
multe şi le adunam pe marginea farfuriei, cu 
lingura. Să nu-mi plângă nimeni de milă, fiindcă, 
iată, am supravieţuit, ca să pot povesti aceste 
mizerii. N-am altă mângâiere şi nici alt ţel, astăzi, 
prima zi din ianuarie, când am intrat în ultima 
decadă a ultimului secol din mileniul nostru. 

Am trăit acest secol aproape de la începutul 
lui, şi azi, când nu mai sunt decât zece ani până să 
se termine, pot spune, în comparaţie cu toată 
istoria dinainte, că a fost cel mai grandios timp al 
omenirii, dar a cerut prea mult zbucium, spaimă, 
tortură şi sânge. 

La câtă micime trebuie să mă întorc ca să-mi 
mănânc cotletul de oaie. In anumite zile din 
săptămână, decretate de primărie, nu era voie să 
mănânci carne; zile de post mai dese şi mai severe 
decât cele impuse de biserică. Nu înseamnă că în 
zilele celelalte, de dulce, puteai găsi carne la 
măcelărie. 

Restricţia nu a fost aplicată decât la 
restaurante; de unde să iei atâţi inspectori care să 
controleze bucătăriile din casă în casă? Astăzi, cu 
tehnica la care s-a ajuns în ultimii cincizeci de ani, 


n-ar fi imposibil; dacă sunt aparate care aud prin 
ziduri ce se vorbeşte într-o casă, s-ar putea 
născoci şi unele capabile să simtă ce fierbe în 
oală. 

Dar, cum spuneam, nu înseamnă că în zilele 
fără restricţii toată lumea avea carne la masă. N-oi 
fi fost eu singur în tot oraşul să mănânc supă de 
mazăre cu gărgăriţe. Şi-apoi ţăranul care voia să 
vândă o maşină de călcat pe o litră de mălai, 
spunea totul, fără alte cuvinte. 

S-a întâmplat ca birtaşul să aibă cotletul 
tocmai într-o zi când nu era voie. Mâncam într-o 
odăiţă din fund; la alte mese găsisem încă două 
sau trei persoane, privilegiate ca şi mine. 
Terminasem cotletul, rămăsese doar osul, când în 
odăiţă, dând perdeaua la o parte a răsărit un 
omuleţ iute de picior şi cu ochii ageri, care a 
trecut glonţ de la o masă la alta, zgâindu-se în 
farfuriile noastre. N-a fost greu să înţelegem că 
era un inspector de la poliţia economică; s-a dus 
fuga alături, să vină cu patronul prins în 
contravenţie. Am învelit osul în şerveţelul de 
hârtie şi l-am băgat în buzunar, cum au făcut şi 
ceilalţi. Într-o clipă inspectorul s-a întors cu 
birtaşul după el. 

— Unde-i osul? s-a adresat perplex primului 
client, aflat la masa de lângă uşă. Era un os în 
farfurie! Unde-i osul? 

Aşa a trecut pe la fiecare masă, din ce în ce 
mai roşu în obraz şi aproape sufocat de furie: 


«Osul! Unde-i osul? Era un os în farfurie!» 

După cum se uita la vinovaţi, părea gata să-i 
caute prin buzunare, mă şi pregăteam să-i dau una 
peste mână, când patronul, fără să se piardă cu 
firea l-a apucat de braţ şi l-a scos afară, vorbindu-i 
cu înţeles: 

— Hai, lasă, nu te mai lega de oameni! 

Când am ieşit, inspectorul era la tejghea, cu o 
sticlă de vin în faţă. Probabil avea ceva şi-n 
buzunar, cum noi, muşterii, aveam oasele. 

De auzit mai auzisem, de văzut vedeam prima 
oară cu ochii mei un act de corupţie. De atunci, 
patruzeci de ani şi mai bine corupţia a crescut 
întruna, ca să ajungă astăzi o obişnuinţă, de nu se 
mai miră nimeni. lată răul cel mai mare: că nu se 
mai miră nimeni! 

Şi tare mă tem că încă nu s-a născut acela 
care s-o stârpească! Să vrea - şi să poată! 

Sunt convins că există oameni incoruptibili. 
Dar, ca să poată trăi într-o lume coruptă, trebuie 
să cadă câteodată în păcatul inevitabil de a corupe 
şi ei pe alţii. 

Când marfa lipseşte - preţul creşte, ceea ce 
face să scadă valoarea banului, am învăţat la 
primul război mondial. Cine suferă? Toată lumea, 
în afară de cei care au marfă dosită, deşi, odată 
ce-o vând, nu mai pot lua alta. Acest fenomen se 
numeşte devalorizare, ştie toată lumea, chiar şi 
copiii, căci, în loc de patru bomboane la leu, 
capătă numai una. Oamenii n-au încotro, încep 


prin a strânge cureaua şi a-i înjura pe speculanti, 
la fel şi guvernul. Cine a strâns bani la ciorap, 
cumpără mai întâi mâncare, apoi tot ce se găseşte 
fie că îi este sau nu de trebuinţă, ceea ce face să 
crească şi mai mult preturile. Acestea nu pot însă 
depăşi o limită, din cauza sărmanilor care nu au 
decât leafa, pensia sau orice fel de venituri 
limitate, căci ar ieşi răzmerită. Devalorizarea, 
după mine, fără să fiu economist, nu se poate 
confunda cu inflaţia. Inflaţia începe atunci când 
statul, în derută, nemaiputând face faţă plăţilor, se 
apucă să tipărească monedă fără nici o frână, de o 
mie de lei când cea mai mare fusese de o sută, 
apoi de zece mii, şi tot aşa, până se ajunge la 
milioane, ca în anii 1946 şi '47; în schimb nu mai 
există primejdia de falsificare, căci până să facă 
cineva matriţa unei hârtii de un milion, aceasta 
era înlocuită cu una de zece milioane. 

Aşa mergea treaba în vara anului 1947, când 
Titus se afla la Constanţa şi când s-a anunţat că 
toată lumea trebuie să declare la anumite centre 
banii de care dispune, în vederea înlocuirii lor cu o 
nouă monedă. Operaţiunea s-a numit stabilizare, 
dar a fost furt în toată regula, fiindcă indiferent de 
suma declarată s-a schimbat doar o câtime, nu-mi 
aduc aminte suma şi nici nu merită să întreb pe 
cineva; oricum a fost o hoţie. In acel timp duceam 
o viaţă nomadă, mă mutam din oraş în oraş, 
n-aveam altă avuţie decât două geamantane, 
cărţile le dăruisem, nu stăteam într-un loc mai 


mult de o lună sau două, mă simţeam instabil ca 
viaţa însăşi. Dar aveam un domiciliu permanent în 
Bucureşti, o cămăruţă mai mult goală, o ţineam ca 
să-mi pot păstra Buletinul de identitate; acolo m-a 
prins recensământul din 1946, şi acolo am rămas 
înregistrat până acum câţiva ani când s-a făcut o 
nouă numărătoare a populaţiei. 

În vara lui 1947 mă aflam la Sighişoara, unde 
m-au atras totdeauna culorile caselor, şi chiar 
dacă au început să se şteargă, eu le văd ca 
altădată. Aveam în buzunar vreo sută de milioane, 
care mi-ar fi îngăduit să trăiesc o săptămână sau 
două, i-am declarat la centru odată cu toată 
lumea; a doua zi m-a cuprins o nelinişte, urma un 
necaz, nu ştiam cât de mare, umblau felurite 
zvonuri, unul mai prăpăstios decât altul, dar ce s-a 
întâmplat în realitate le-a depăşit pe cele mai 
pesimiste. Astăzi nimeni n-ar crede, nici chiar cei 
care au păţit-o, de pildă eu însumi. Peste noapte 
m-am gândit car fi mai bine să fiu în Bucureşti, 
oricum acolo aveam domiciliul legal şi cine mai 
ştie câte puteau să se întâmple. A doua zi am 
plecat, cu geamantanele. Stabilizarea a urmat 
repede, oamenii n-au luat mai mult decât nimica 
toată, afară de cei care aveau monede de aur şi le 
vindeau la Banca Naţională. După preţurile noi un 
kilogram de struguri costa cincizeci de bani, şi un 
ou cam tot atâta. În schimb trenul de la Sighişoara 
la Bucureşti fusese fixat la peste o mie de lei, cam 
aşa îmi aduc aminte. E drept că vreo câteva zile 


s-a mai putut călători cu lei vechi, pe urmă 
trenurile au mers mai mult goale. 

Eu, unul, n-am putut să schimb nimic, fiindcă 
eram înscris la un centru din Sighişoara, şi 
degeaba mă duceam în altă parte. Noroc că aveam 
un cocoşel de aur, altfel aş fi rămas fără o leţcaie, 
cel mai sărac om dintr-o lume sărăcită mai rău ca 
la bursa din New York, când cu marea criză. Nu 
însemna că fuseseşi un om bogat dacă aveai o 
geantă de bani vechi; bogaţii aveau geamantane, 
cufere şi dulapuri. Toate s-au dus pe apa 
sâmbetei, nu existau încă nici măcar centre de 
colectare a hârtiei, să le dai cu zece bani 
kilogramul. 

Nu ştiu ce-a urmărit ministrul de Finanţe, prin 
1945 mi se pare, poate a fost doar o toană, un joc 
copilăros, când a pus să se bată monedă din aurul 
disponibil la Banca Naţională. E simplu să spui că 
a vrut să adune din mâinile populaţiei moneda de 
hârtie. Ce putea face cu ea, când nu mai avea nici 
o valoare? Îşi închipuia cineva că în acest fel leul o 
să capete stabilitate? Haida de! E adevărat că 
până la urmă statul a rămas şi cu aurul, aproape 
pe gratis. Dar nu-i mai puţin adevărat că grămezi 
de cocoşei zac astăzi îngropaţi în păduri, în pivnițe 
sau ascunşi în cine ştie ce tainiţe. Proprietarii lor 
or fi murit de mult, unii din ei în temnițe, şi nimeni 
nu mai ştie de urma aurului. Poate după sute de 
ani, sau după milenii se vor descoperi, cum s-au 
descoperit atâtea comori în vremea noastră. 


Cocoşeii domnului ministru Alexandrini vor 
contribui la reconstituirea istoriei acestui secol de 
la sfârşitul mileniului. 

Când s-au lansat, oricine a putut să cumpere, 
iar apoi au circulat liber. Era o monedă cam de 
mărimea napoleonului de aur dinaintea primului 
război mondial; în afara cabinetelor numismatice 
mai poate fi văzută şi astăzi în unele salbe, dacă 
n-au fost confiscate. 

Cine a avut mai mulţi cocoşei a dus-o bine o 
vreme; când ai bani poți să cumperi de toate, 
chiar şi ce nu se găseşte. Numai că leul nou a 
început şi el să se devalorizeze repede, o 
economie nesănătoasă nu se poate ţine pe 
picioare, oricât ai descânta-o. Eram sărăciţi de 
război, şi pe deasupra aveam de plătit despăgubiri 
ruşilor. Cât trebuia să plătim se ştia, dar cât 
plāteam nu afla nimeni. Nu s-a spus niciodată cât 
din ce avea ţara - cereale, petrol, cherestea, 
produse industriale - se ducea în Rusia. Am fost 
un timp în vizită la un prieten, inginer la şantierul 
naval din Oltenița. Un şantier mic, dar lucra sub 
presiune, şlepuri fluviale, în contul reparațiilor de 
război; pretutindeni erau inspectori delegați de 
ruşi, care supravegheau cu rigoare ca totul să se 
facă temeinic şi la termen. La fel lucrau toate 
şantierele, fabricile, uzinele, gaterele, morile, et 
caetera. 

Altă amintire personală am de la Reşiţa, unde 
se lucrau locomotive de cale ferată. Acestea, odată 


asamblate plecau în convoi, spre Ungheni, unde 
erau predate ruşilor; noi, cei care priveam de pe 
margine ştiam ce greu şi migălos se lucra o 
locomotivă, dar n-am aflat niciodată cât costă una, 
şi câte trebuia să dăm. Uneori lipsea câte o piesă, 
confecţionată de altă uzină, un manometru de 
pildă. Ca să nu fim în întârziere, ceea ce atrăgea 
penalizare, convoiul pleca pe calea ferată, iar 
manometrele, unul sau zece, sau câte lipseau, se 
trimiteau pe urmă, cu avionul, ca la Ungheni să 
ajungă înaintea locomotivelor, să fie montate fără 
întârziere, în timp ce se făceau actele de primire; 
acestea, dacă s-au contabilizat vreodată n-au fost 
aduse la cunoştinţa ţării. După un timp, cât bietul 
popor îndurase toate lipsurile şi se spetise 
muncind, ruşii au anunţat că ne iartă de restul 
datoriilor (fiindcă eram oameni de treabă şi 
ascultam de guvernul doctor Petru Groza). Ştirea 
s-a popularizat cu aplauze şi fanfară, dar cât am 
mai fi avut de plătit n-a spus nimeni. 

Cât am luat de la Bancă pe cocoşelul meu nu 
mai ţin minte, ştiu doar că mi-au dat hârtii de trei 
lei, şi am dus-o cu ele vreo zece zile. Pe urmă am 
început să trag mâţa de coadă. Despre această 
parte a vieţii mele nu voi povesti niciodată, n-a 
fost mai rea decât a altora, voi povesti despre 
aceia. 

E de la sine înţeles că nu toţi oamenii s-au 
îndurat să schimbe cocoşeii la Bancă, mai ales cei 
care aveau cu miile. Preţul lor era ridicol faţă de 


valoarea reală şi stabilă a aurului. lar noii bani de 
hârtie se devalorizau repede, ca şi cei dinainte. Ce 
să mai lungesc vorba, dacă nu-i ploaie nu creşte 
nici porumbul, nici grâul. Şi în economia noastră 
era o «secetă» îngrozitoare. 

A fost un termen pentru depunerea cocoşeilor 
şi-a altor monede de aur. La expirare a început 
vânătoarea. Lumea uită repede; în afară de cei 
păţiţi cine mai ţine minte că a fost o epocă de 
groază? Numărul celor care dormeau cu rucsacul 
la căpătâi s-a înmulţit. Unii, mai slabi de înger, 
când au auzit ce se întâmplă, închisoare, tortură, 
şi-au aruncat banii în gârlă, dar nici după aceea 
n-au dormit cu inima liniştită: «Dar dacă m-a văzut 
cineva? Sau dacă există o bănuială? Mă iau la 
cercetări şi nici măcar nu pot arăta unde am 
aruncat cocoşeii; am avut zece, au să spună că 
erau o mie, să-i scot din pământ din iarbă verde, 
altfel nu mai văd lumina zilei.» 

Unii, mai siguri pe ei, i-au ascuns în locuri 
unde nu şi-ar fi închipuit nimeni, în piciorul mesei, 
bunăoară. În rezervorul closetului nu mai vorbesc, 
era primul loc unde îşi băga nasul poliţia. Sub 
parchet îi găseau fără aparate de detecție, că nu 
aveau; ce-i costa pe ei să-l scoată bucată cu 
bucată, răvăşind toată casa?! 

Pe urmă îşi juca rolul delaţiunea. Un amărât 
de cizmar a ascuns doi cocoşei, nu mai mult, sub 
flecul pantofului; un muşteriu abraş, sau poate 
chiar spion de meserie, l-a dat de gol şi cizmarul 


s-a pomenit la arest, unde l-a cuprins disperarea şi 
l-au podidit lacrimile, înainte de a-l ridica au făcut 
jaf în atelier şi în cele două odăi de locuit aflate 
alături, au răscolit prin toate ungherele, au tăiat 
tălpile pantofilor care aveau pingele noi şi erau ai 
clienţilor. În aceeaşi celulă era un ins mai spălat, 
profesor la şcoala comercială, aşa i-a spus, 
prezentându-se, după ce se ostenise să-l 
încurajeze pe noul venit; 

— Nu pune la inimă; pentru doi cocoşei poate 
au să te ierte. Mai greu ar fi să-ţi găsească şi alţii. 

— N-am domnule, ducă-se dracului de cocoşei! 
Mai bine-i aruncam la canal... 

— Te iartă! Poate o să-ţi dea o amendă. Greu e 
cu mine, că mi-au găsit o mie. 

Cizmarul căscă ochii cu groază. 

— O mie?! Cum nu te-ai gândit, domnule? De 
ce nu se gândesc oamenii? De când îi spun lui 
gineri-miu, şi el râde de mine, zice că pe el nu-l 
prinde nici dracu! 

Ginerele cizmarului, electrician, fără inginerie 
dar cu tehnică înaltă, construia aparate roentgen, 
pentru medici, că nu se mai importau. Nu ştiu cum 
făcea rost de tuburi, i le aducea cineva din 
străinătate. Restul era floare la ureche; un 
tinichigiu-lăcătuş şi un vopsitor, îi lucrau şasiul, ca 
de fabrică, restul se rezolva cu uşurinţă; nişte 
transformatori, nişte  şaltăre găsea oriunde, 
instalaţia o făcea cu mâna lui: sârme întinse, 
câteva conexiuni, şi gata. Toţi doctorii care voiau 


să-şi deschidă cabinet se înghesuiau la uşa lui; cu 
aparatul roentgen atrăgeau clientelă, fără aparat 
nu inspirau încredere. Într-un an, fabricantul se 
îmbogăţise, avea automobil, îşi făcea şi casă, cu 
cinci odăi, cu garaj şi atenanţe. 

— Şi are mulţi cocoşei? întrebă profesorul. 

— Da' cine a stat să-i numere! 

— Numai de n-ar păţi-o! 

— Lui nu-i e frică. I-a îngropat în pădurea 
Băneasa; cui să-i dea prin minte?! 

Ginerele era cunoscut sub numele de Nicu 
Simpaticu, aşa se prezenta el însuşi; cum îl chema 
cu adevărat or fi ştiut unii, dar uitaseră, îi spuneau 
şi ei ca toată lumea din Parcul Rahovei, unde 
locuia încă, în casa veche; casa nouă şi-o făcea 
aproape de centru, găsise un loc pe strada 
Virgiliu. 

În chiar după-amiaza zilei când socrul se 
destăinuise profesorului, o maşină veche, în 
aparenţă particulară, un Plymouth dinaintea 
războiului apăru la poarta lui Nicu Simpaticu. 
Şoferul rămase la volan, cu un câine lup alături. 
Coborâră doi oameni, poliţişti în haine civile, 
intrară în curte, îşi arătară legitimaţiile şi fără 
vorbă lungă îl luară pe Nicu la plimbare. Nu se 
osteniră să percheziţioneze casa, asemenea treabă 
se făcea de obicei noaptea, să nu bage de seamă 
vecinii. S-ar fi ostenit de pomană, ştiau dinainte 
unde să meargă. 

Cu Nicu între ei doi, pe bancheta din spate, 


maşina merse drept în pădurea Băneasa şi opri la 
prima alee. Până atunci nimeni nu scosese o 
vorbă. Nicu stătea cu capul între umeri. Avea vreo 
patruzeci de ani, era scund, grăsuţ, cu părul rar 
lins pe spate, cu ochelari de miop de sub care se 
bulbucau doi ochi ca de broască. Era speriat, dar 
ştia să-şi ţină firea, făcea pe nepăsătorul. Bănuise 
de la început ceva, dar când maşina coti la 
dreapta spre pădure, nu mai avu nici o îndoială. 
Câinele lup, cu capul întors, îl privea fix, ca şi cum 
ar fi vrut să-l hipnotizeze. 

— Coborâm, sau mergem cu maşina? E 
departe? întrebă primul poliţist, cel din dreapta. 

— Ce să fie? 

Al doilea poliţist se trase puţin într-o parte, ca 
să-şi poată ridica braţul, îndoit din cot, apoi făcu o 
mişcare scurtă, fulgerătoare; cotul îl izbi pe Nicu 
în obraz, de strâmbă capul; câinele rămase 
impasibil. Ochelarii săriră pe podeaua maşinii. 

Primul din ei se aplecă şi luă ochelarii de pe 
jos. 

— Poftim! spuse, cu politeţe. 

— Mulţumesc, răspunse Nicu. 

Şi, după ce îşi potrivi ochelarii, continuă cu 
seninătate. 

— Mergem cu maşina, e departe, tocmai la 
poligonul de tir. 

— Eşti un om de înţeles, spuse polițistul al 
doilea, cel care îi strâmbase capul. 

De obicei comorile se îngroapă la rădăcina 


unui copac, ca să fie un reper sigur. Dar copacii 
pot fi tăiaţi, şi buturugile scoase. Nicu alesese un 
salcâm tânăr, n-avea un diametru mai mare decât 
latul palmei. Nu pentru acest motiv îl alesese, nu 
se gândea că va ţine banii acolo până să crească 
salcâmul ca să fie bun de tăiat; altceva îl atrăsese, 
un simţ ascuns, nu putea să-şi explice, de ce acel 
arbore, asemănător întru totul cu cei din preajmă 
îi era simpatic şi-i inspira încredere. 

Poliţiştii aveau cazma în maşină, îşi cunoşteau 
meseria; pământul se vedea că era săpat de 
curând, cazmaua intra ca în brânză. 

La jumătate de metru găsiră comoara, un tub 
de zinc, cât un obuz de cincisprezece centimetri, 
scăldat în smoală. Râcâiră smoala dar capacul era 
sudat, nu-l puteau deschide acolo, în pădure. 

— Ce-i în el? întrebă primul poliţist. Se mira 
de seninătatea păgubaşului. 

— Cocoşei, napoleoni şi ruble de aur. 

— Câţi? 

— Trei kilograme; n-am stat să-i număr. 

În poliţişti era o nemulţumire; se uitau unul la 
altul, cu priviri piezişe, înrăite. Oare să fi fost din 
cauza capacului? Se gândeau că astfel ar fi pus şi 
ei ceva deoparte, barem câteva bucăţi, tot nu erau 
numărate? 

— Ştii cât o să iei pentru asta? întrebă al 
doilea poliţist. Cel puţin cinci ani de ocnă. 

Nicu Simpaticu se uita la ei şi îşi spunea în 
gând: «Oare n-am putea să cădem la o înţelegere? 


Să împărţim pe din două... Sau, hai, pe din trei, 
părţi egale pentru fiecare! Nu; pe din patru; mai e 
şi şoferul». 

Cum stăteau toţi trei acolo, în pădure, parcă 
trecea un curent electric prin aer, de la unul la 
altul; erau gândurile lor, încrucişate, gândeau dar 
nu îndrăzneau să spună. 

Poliţiştii nu erau versaţi, altfel seninătatea lui 
Nicu ar fi trebuit să le dea de bănuit. Poate că mai 
avea bani ascunşi şi în altă parte, o izbitură de cot 
în obraz l-ar fi făcut să mărturisească. Unuia chiar 
îi veni această idee, dar tocmai atunci Nicu, de 
parcă l-ar fi simţit, căzu în brânci şi începu să se 
dea cu capul de pământ, de unde mai înainte 
fusese atât de flegmatic. 

— M-am nenorocit! hohoti. Doamne, ce mi-ai 
făcut? îmi rămân nevasta şi copiii pe drumuri! (Şi 
tocmai avea trei aparate roentgen în lucru!) Cinci 
ani de ocnă?! Mai bine nu m-aş fi născut! 

Alte două tuburi de aceeaşi mărime erau 
îngropate în alte locuri din pădurea Băneasa. Ce 
s-a întâmplat cu ele nu ştiu, fiindcă n-am aflat ce-a 
mai fost pe urmă cu Nicu Simpaticu. Poate după 
ce a ieşit de la închisoare, cu pedeapsa ispăşită, 
sau amnistiat la 23 august, şi-a dezgropat 
comorile şi le-a vândut statului, în tranşe, ca să nu 
bată la ochi atâta grămadă. (A fost o vreme când 
s-a îngăduit ca oamenii care mai păstrau încă aur, 
să-l poată vinde Băncii Naţionale, fără pedeapsă). 
S-ar putea să-l fi ţinut îngropat până astăzi, când e 


liber să aibă oricât aur. Dar tot aşa de bine se 
poate ca Nicu Simpaticu să fi murit în închisoare, 
sau după aceea, să fi avut un cancer, atât de 
răspândit în zilele noastre. În acest caz, dacă nu 
mai ştie nimeni locul, comoara e încă 
nedezgropată şi aşa va rămâne cât va exista 
pădurea. Am spus mai înainte că multe comori vor 
fi probabil descoperite cu vremea; în afară de 
bogăţiile lui naturale, pământul ascunde şi bogății 
necunoscute. 

Titus a rămas la Constanţa, pe «Hercule», 
până la sfârşitul lui septembrie, când începuseră 
ploile. Vara acelui an, 1947, fusese în schimb 
frumoasă, se bucurase de soare, aşa se spune, dar 
pentru el nici soarele nu putea fi o bucurie. Peste 
suferinţa nestinsă, pe care învățase s-o ascundă 
ducând o viaţă aparent ca a tuturor oamenilor, 
venea uneori o alinare confuză, amintirea vecinei 
de la etajul al şaselea, care îl îngrijise în cele trei 
săptămâni de friguri. Era ea, dar nu putea să-i 
reconstituie trăsăturile, o vedea sub chipul Algăi, 
care în amintirea lui nu mai avea nimic 
pământean, deşi îşi păstra chipul de altădată, 
senin, proteguitor. Cum nu credea într-o viaţă de 
apoi, ştia că Alga nu mai exista decât în conştiinţa 
lui, şi dincolo de suferinţa prin care trecuse, o 
socotea fericită. In sufletul lui îi construise un 
Paradis, unde totul era pur şi nimic nu mai putea 
s-o întineze. La început numai o consolare, cu 
timpul ideea aceasta deveni o bucurie: o avea pe 


Alga cu el, ştia că o va iubi până la moarte. 

li era atât de indiferentă sărăcia din acea 
vară! Trăia din nimica toată, la fel ca multă lume 
care nu avea monezi de aur. Dar, de vreme ce era 
cald, totul devenea suportabil. Cu banii căpătaţi 
pe milioanele din buzunar cumpărau pâine, făcuse 
un buget comun cu echipajul şi mâncau împreună. 
Honoriu lipsea ca de obicei toată săptămâna, 
cheltuia foarte mult cu trenul. Probabil avusese 
ceva aur, dar ce luase pe el trebuia să 
economisească, fiindcă deocamdată n-avea decât 
cheltuieli şi nici un fel de venituri. Oamenilor din 
echipaj le dăduse milioanele pe care puteau să le 
schimbe, de-aici înainte erau nevoiţi să aştepte, 
ştiau asta şi nu aveau pretenţii. Dar nu le păsa de 
sărăcie, şi nu-şi pierdeau voia bună. Erau toţi 
patru singuri pe lume, nu-i lega nimic, de nimeni, 
se legaseră între ei ca fraţii, alcătuiau o familie. 
Titus li se alăturase. 

Atunci, vara, nu aveau alte provizii, decât un 
sac de mălai, un bidon de undelemn, oţet şi sare. 
Mâncau de obicei aterine, fiindcă le prindeau 
uşor, chiar acolo, în port, făcuseră o plasă cu 
scripete, pusă pe un şcondru în afara bordului. 
N-aveau decât s-o coboare, să arunce deasupra un 
bot de mămăligă fărâmiţată şi în câteva minute 
scoteau o găleată de aterine. Rudi, mecanicul, era 
şi bucătarul barcazului, prin bună-învoire, fiindcă 
se pricepea şi avea imaginaţie. Titus mâncase 
adesea  aterine prăjite; vara, la mare, se 


obişnuieşte. Nu-şi închipuise însă câte se pot găti 
din acest peştişor care se înmulţea repede, dovadă 
că brăzdau în masă bazinele portului. Saramură 
de aterine, cu mămăligă; ciorbă de aterine, 
musaca de aterine, ghiveci, budincă şi chiar şniţel: 
da, un pumn de aterine date prin ou şi făină, să se 
lege, făcute turtite în palmă şi apoi prăjite în 
untdelemn, până se făceau ca aurul. Pentru aceste 
mâncăruri se cereau şi legume. Le luau nu de la 
piaţă, cu parale, ci de la grădinari, dând în schimb 
tot aterine, kilogram pe kilogram, le convenea şi 
lor, şi grădinarilor. Grădinile erau departe, în 
afara oraşului, dar mergeau până acolo fără 
preget, doi câte doi şi se întorceau cu zimbilele 
pline: cartofi, morcovi, ţelină, ceapă, ardei, roşii. 
Sigur că nu era uşor să faci şase kilometri la dus, 
şase la întors, cu mâinile împovărate, însă le 
venea rândul doar la două săptămâni. Tot acolo 
găseau şi fructe; numai de băutură duceau lipsă şi 
fără a fi beţivi tânjeau după ea, ca tot omul. Din 
când în când căpătau o damigenuţă de vin de la un 
cârciumar din marginea oraşului, dar nu pe 
aterine;  cârciumarul era mai năzuros decât 
grădinarii, nu-i lipseau mititeii şi fleicile, voia 
altfel de peşte, din acela care se prindea greu în 
port căci pe dig nu pica decât scrumbie; ar fi 
trebuit să iasă cu barca în larg, dar din anul acela 
nu mai era voie. Comănescu, ungătorul, care 
pescuise păstrăvi în Trotuş, se pricepea să dea cu 
undiţa, avea şi răbdare, adică era bun de pescar, 


numai că, aşa cum spuneam, în port greu se 
prindea un peşte mai acătării. După ceasuri şi 
ceasuri de pândă îi pica un laban, dar nu în fiecare 
zi. Bineînţeles că trebuia să-l ducă numaidecât 
cârciumarului; nu înseamnă că se întorcea cu 
damigenuţa plină, dacă peştele avea un kilogram, i 
se cuvenea un litru de vin; bunişor, ce-i drept, nu 
poşircă. Nu-l lua însă atunci, aştepta să se umple 
damigenuţa de cinci litri; patru inşi n-ar fi avut ce 
pune nici pe-o măsea, dintr-o sticlă. 

Se ducea şi Titus uneori la grădinari, îi era dor 
de câmp şi de vremea lui fericită, pe care o retrăia 
mai uşor în afara oraşului. În viaţa de pe barcaz îl 
contraria ades veselia oamenilor, care i se părea 
vulgară, dar n-avea ce face, nu putea găsi nicăieri 
o lume pe măsura simţămintelor şi concepţiilor 
sale. Rămânea cu ei pe punte după masa de seară, 
privea constelaţiile fulgerate de sclipirile farului, 
şi îi asculta povestind întâmplări din viaţa lor 
marinărească. Erau oameni cu bun simţ şi nu fără 
educaţie, dar mediul îi aducea la nivelul oamenilor 
din port: hamali, derbedei, cuţitari, beţivi şi 
prostituate. Nu trăise în afara realităţii, făcuse 
războiul şi totuşi crezuse viaţa mai pură, îi 
ignorase cu bună ştiinţă scursurile, deşi trecuse 
pe lângă ele. 

Venea la taifas serile un marinar de pe 
remorcherul «Ilie Pintilie», prieten cu băieţii, deşi 
părea făcut dintr-o stofă mai proastă. Ilie Pintilie 
era numele unui comunist executat la începutul 


războiului, pentru spionaj în favoarea Uniunii 
Sovietice; se spunea, dar poate erau doar vorbe, 
că făcea semnale luminoase avioanelor venite să 
bombardeze noaptea. Târziu s-a aflat că nici nu 
era român, ci rus trimis să spioneze; n-am nici o 
dovadă şi nici nu mă interesează cum nu mă 
interesează nici cine a fost în realitate Vasile 
Roaită, un tânăr socotit erou al luptelor de la 
atelierele Griviţa din 1933, când muncitorii de la 
calea ferată s-au înfruntat cu armata. Numele lui 
Vasile Roaită a fost ţinut mult timp în mare cinste, 
ca şi al lui Ilie Pintilie, pe urmă asupra lui a căzut 
brusc tăcerea, fără explicaţii, doar cu zvonuri, că 
n-ar fi fost deloc erou, ci o figură suspectă. 

Nu ştiu cum se mai numeşte azi remorcherul, 
dar se poate ca după cincizeci de ani nici să nu 
mai existe. La vremea când se petreceau faptele 
care se vor descrie aici, în iarna anului 1947, când 
oamenii de pe «Hercule» se pregăteau să fugă cu 
barcazul la Istanbul, «Ilie Pintilie», remorcher 
nou, cu motor puternic, era singurul vas din port 
în stare să-i urmărească. 

Marinarul povestea întâmplări din viaţa 
portului, una mai dezgustătoare ca alta, cu 
precădere beţii şi violuri, muncitoare de la 
şantierul naval sau de la silozuri, înghesuite în 
vreo magazie, într-un vagon de marfă şi siluite 
până la leşin, de o bandă întreagă. 

Lui Titus îi venea să coboare în cabină, să ia 
revolverul şi să-l împuşte dar se supunea raţiunii 


şi îndura în tăcere. Iar dacă ar fi fugit, sau şi-ar fi 
astupat urechile, nu însemna că ar fi anulat acele 
fapte şi nu ar fi făcut el lumea mai bună. 

— Săptămâna trecută, povestea marinarul, am 
găsit un ţigan pe chei, căuta un vapor, să se 
angajeze la bucătărie. «Te angajez eu, îi spun, uite 
pe remorcherul ăsta, sunt şeful echipajului, şi 
Chiar am nevoie de un bucătar, dar pentru asta 
trebuie mai întâi să-mi fac pofta cu tine». Cu greu 
îşi învinse Titus dorinţa de sinucidere. 


14 


Toamna Titus a revenit în Bucureşti, unde şi-a 
reluat meditaţiile. Locuia tot la Honoriu, nu ştia ce 
o să se întâmple cu el de la o zi la alta, avea 
mintea paralizată. Uneori trecea pe Bulevardul 
Domniței, se uita la etajul al şaselea; nu putea să 
vadă în curtea interioară, desigur, burlanul pus de 
el era tot acolo; îşi amintea cum găurise zidul, la 
un pas de moarte. Avusese forţa să se salveze; 
acum n-ar mai fi avut-o. Îi venea în minte Olga, 
cum o văzuse în camera duşului. Ea ar fi fost 
poate o alinare, să-i ia mâna şi s-o privească, să-şi 
spele ochii. Ce îl împiedica să urce - spaima, 
ruşinea? Gândul că privind-o ar pângări-o?... Nu, îi 
lipsea voinţa de-a mai face ceva cu viaţa lui, trăia 
din inerție. 

Honoriu se agita cu vechile lui planuri, de a 
transporta evrei în Palestina. Nu obținea 
autorizaţiile. Erau mulţi care încă voiau să plece, 
deşi aparent nu-i mai pândea nici o primejdie. Dar 
primejdii se puteau ivi. Voiau să aibă o patrie, un 
cămin, cum îşi doreşte oricine, şi li se puneau 
piedici, trebuiau să ajungă pe furiş în [ara 
Făgăduinţei. Nu se temeau să plece cu un barcaz 
de cincizeci de tone, deşi cunoşteau tragedia 
petrecută cu «Struma» în timpul războiului. 
«Struma» era un vapor vechi, impropriu pentru 
navigaţie,  armatorul obținuse prin fraudă 
autorizaţia să iasă în mare. Plecase cu trei sute de 


evrei, împinşi de disperare într-o aventură 
nesăbuită, nu era sigur nici măcar dacă vor putea 
trece prin Bosfor şi Dardanele. Nu ajunseră până 
acolo, curând după plecare, dintr-o greşeală de 
navigaţie vaporul eşuă pe un banc de nisip, în faţa 
capului Şabla şi se rupse în două. Nu era singura 
tragedie în exodul spre Palestina. 

În noiembrie Honoriu nu făcuse nici un pas 
mai departe cu proiectele sale. Insă nu dispera, 
era tot voios, tonic, nu stătea locului, căuta 
întruna soluţii, colinda oraşul, acasă nu venea 
decât seara, când bea un pahar de vin cu Titus, în 
faţa sobei cu uşa deschisă, dogoriţi de flacără. 
Avea să urmeze o iarnă blândă, dar, ca totdeauna, 
începutul avea o ostilitate resimţită mai ales de 
lumea nevoiaşă, fără lemne în curte. Mulţi oameni 
în iernile acelea se încălzeau cu maşini de gătit, cu 
petrol şi cu fitil, care nu ardeau bine şi dădeau un 
miros urât, de gaz stins şi cârpă arsă. 

Îmi amintesc bine mirosul, era îmbâcsit în 
hainele oamenilor, în păr, în piele, poate şi în 
suflet; mirosul postbelic al mizeriei comuniste. 
leşea pe ferestrele caselor când se scutura 
aşternutul, îl simţeai în tramvai, la cinematograf, 
la teatru. De multe ori mi s-a întâmplat să stau 
lângă o doamnă cu blana pe umeri, o doamnă 
elegantă şi îngrijită, care mirosea a «Arpege», dar 
parfumul se îneca în mirosul rece al sobei cu gaz 
de casă. 

Într-o seară, după o lipsă de trei zile, Honoriu 


intră pe uşă mai febril şi mai voios ca alteori. Se 
aşeză în faţa focului, îşi frecă mâinile şi spuse: 

— Cu transportul de evrei nu mai e nici o 
speranţă, am găsit altă soluţie. 

Era prima oară când se uita la Titus cu o 
privire serioasă; de obicei râdea şi făcea glume. 

— Ce-ţi spun, trebuie să rămână între noi; e 
ceva pe viaţă şi pe moarte. O să transport arme, în 
Palestina; am o propunere. 

— Crezi că au să-ţi dea drumul? 

— Bineînţeles că nu. Am să plec fără voie. 

— Cum? 

— Într-o noapte cu furtună; n-au să mă simtă. 
Şi dacă mă simt, n-au să mă poată urmări. lar 
dacă m-or urmări şi m-or prinde, asta-i viaţa. Ce te 
uiţi aşa? Tu ţii cu mine, sau cu ei? N-au să mă 
prindă! 

— Şi echipajul? 

— Merg toţi patru. Am vorbit cu ei; vin de la 
Constanţa. 


La sfârşitul lunii noiembrie Organizaţia 
Naţiunilor Unite votă în fine, decizia de înfiinţare 
a statului evreiesc, după multă tergiversare, 
manevre de culise, opoziţie. Lumea arabă care nu 
vedea cu ochi buni această decizie, avea 
sprijinitori declaraţi sau camuflaţi, state interesate 
să păstreze cu ea relaţii bune. Ele au pus bețe în 
roate părţii celeilalte, a fost nevoie de multă 
diplomaţie şi chiar de vicleşug, spre a se obţine 


majoritatea de voturi. 

Relaţia Marii Britanii cu lumea arabă rămâne 
pentru mine neclară. Cartea colonelului Lawrence, 
Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii, m-a pus pe 
gânduri, lăsându-mi nu o singură nelămurire. 
Astăzi puţină lume cunoaşte cartea, şi încă mai 
puţină ştie ceva despre autorul ei, o persoană 
misterioasă, ca să n-o numesc suspectă. Spun ce 
cred, şi îmi asum toate riscurile. 

În primul război mondial, Anglia şi aliaţii ei 
aveau, între alţi adversari, Imperiul Otoman, care 
atunci stăpânea partea de nord a peninsulei arabe. 
Colonelul Lawrence a fost trimis în Arabia de Sud, 
azi Arabia Saudită, să ridice lumea arabă la luptă 
împotriva Turciei, aliată cu Puterile Centrale. 
Misiunea nu era uşoară, în peninsulă existau mai 
multe state, unele abia în formare, apoi felurite 
triburi, în parte nomade, rătăcind prin deşert - şi 
toate trebuiau unite, să devină o forţă organizată. 
Colonelul cunoştea limba şi obiceiurile lumii 
aceleia, în plus îl lega de ea o certă afinitate. 

Mărturisesc că n-am înţeles bine care a fost 
aportul arab la câştigarea războiului, fapt este că 
Imperiul Otoman odată învins s-a destrămat, şi în 
peninsulă s-au născut statele de astăzi dar nu fără 
dispute şi nemulțumiri, unele nerezolvabile chiar 
acum, după şapte decenii, dovadă războaiele, 
amenințările şi nesiguranța extinsă la distanţe 
continentale. 

Colonelul Lawrence a fost acolo un fel de 


arbitru între regi, emiri, triburi şi fracțiuni 
încâlcite. După război, rolul lui l-a luat Anglia. 

După insuccesele de până atunci ale lui 
Honoriu, în noiembrie eşua şi planul lui cu 
transportul de arme în Palestina. Titus nu 
cunoştea amănuntele; intermediarul acestei 
afaceri, un ceh sau polonez, nul văzuse niciodată, 
nu-i cunoştea numele, dispăru pe neaşteptate 
tocmai când aranjamentul era încheiat, trebuia 
doar să fie pus în practică. Abia peste două zile 
află Honoriu ce se întâmplase, când îi văzu 
fotografia în ziar; fusese omorât, prin sugrumare, 
pe o alee din parcul Carol, unde îl găsiră cu o 
sârmă strânsă în jurul gâtului. După această 
informaţie, poliţia nu mai dădu nici un fel de 
amănunte, întâmplarea se uită repede, în acele 
vremuri încă nesigure o viaţă de om nu valora 
mare lucru. Pentru Honoriu însă fu o lovitură, o 
săptămână rămase închis în sine, veselia îi pierise, 
nu mai ieşea din casă, părea înfricoşat, el care mai 
înainte nu se temea de nimic, noţiunea de 
primejdie fiindu-i necunoscută. 

Abia atunci îi dezvălui lui Titus relaţiile lui cu 
acel om care fusese asasinat, nu de nişte borfaşi, 
fiindcă nu-l prădaseră; politia găsise asupra lui un 
teanc de lire sterline, dar nici un fel de acte ca săi 
se stabilească identitatea. Honoriu, care îi 
cunoştea ocupaţia, ştia că fusese un act de 
terorism, săvârşit de duşmanii Israelului. 

Terorism a existat totdeauna în istorie, dar se 


numea în alte feluri, anarhism de pildă, atât că nu 
avea răspândirea de astăzi, când se exercită în 
toată lumea, punând în primejdie multe vieţi, 
uneori a unor mase largi de oameni, fără nici o 
vină, printre ei copii neştiutori şi femei paşnice. La 
vremea când se petreceau faptele povestite în 
carte, nu ajunsese însă la această enormă 
extensiune. Va veni timpul să reiau mai pe larg 
subiectul, căci face şi el parte din istoria 
mileniului, ajuns la ultimul lui deceniu, căruia i-a 
dat o coloratură sinistră, continuarea agravată a 
deceniilor dinainte, în memoria mea, primul act de 
terorism a rămas asasinarea omului din parcul 
Carol, deşi dacă mă gândesc bine au fost şi altele, 
înainte, ca de pildă asasinarea de către agenţii lui 
Hitler a Regelui Alexandru al Yugoslaviei, abia 
debarcat la Marsilia, când a murit, atins de 
gloanţe şi Louis Barthou, ministrul de externe al 
Franţei. Dar acele fapte şi alte câteva asemeni, 
aveau o explicaţie, chiar dacă nu se declara 
public. Mult mai multă nelinişte stârnesc actele de 
terorism a căror cauză nu se cunoaşte. 

Intr-o zi Honoriu rupse tăcerea în care trăia 
de câtăva vreme, el de felul lui atât de volubil, şi i 
se adresă lui Titus, el însuşi destul de taciturn, ca 
să nu-l mire şi să nu-l supere muţenia altuia. 

— Spune-mi, ce pot face? întrebă 
frământându-şi pumnii. Omul mi-a dat un avans, 
cinci mii de dolari, îi am asupra mea, dar nu mă 
pot duce să-i declar la poliţie. Ar trebui să-i justific 


şi atunci n-aş mai ieşi de acolo. 

— Aruncă-i la canal! îl sfătui Titus, fără să stea 
pe gânduri. 

Honoriu făcu ochii mari, toată fizionomia i se 
schimbă brusc, se ridică în picioare cu energia lui 
obişnuită, care în ultima vreme îl părăsise şi 
răspunse cu hotărâre: 

— Ei, chiar aşa nu se poate! Nu sunt un om de 
mămăligă. 

Era ora opt seara; la unsprezece plecă la 
Constanţa, îmi închipui că voia să ascundă banii 
pe «Hercule», - un barcaz are multe tainiţe, nu le 
poate descoperi nimeni dacă n-a asistat la 
construcţia vasului. Poate mai avea şi alte motive 
să plece, fie şi numai ca să vadă ce face echipajul, 
ce se mai întâmplă pe acolo. Se întoarse după o 
săptămână, era cam jumătatea lui noiembrie, 
afară ploua încontinuu agravând suferinţele 
oamenilor. Lui Honoriu însă îi priise şederea la 
mare, era din nou cel de altădată, doar că în 
voioşia lui obişnuită se simţea o nuanţă de 
gravitate. 

— Mi s-a limpezit mintea, îi spuse lui Titus. 
(Erau aşezaţi amândoi în faţa focului.) M-am 
gândit la ce-i de făcut şi am găsit soluţia: aici nu 
mai am ce căuta. Deoarece altă cale nu-i, m-am 
hotărât să nu mă resemnez, ci să fug. Vrei să vii 
cu mine? 

— Cum? Unde? 

— Cu «Hercule». Intr-o noapte cu furtună, să 


nu ne simtă, să nu ne poată urmări. Până 
dimineaţa, cu vântul din spate, am ajunge în 
Bosfor, unde nu ne-ar mai păsa de nimeni. 

— Şi pe urmă? Din ce-o să trăim? 

— M-am gândit de multă vreme, şi mă 
pasionează. Am să fac din «Hercule» un vas 
atelier, să mergem din port în port, în marea 
Egee, în Mediterana, să ne ocupăm de mici 
reparaţii pe vapoare, de aşa ceva e totdeauna 
nevoie. Scule avem destule, avem bormaşină, 
aparat de sudură, ne mai trebuie un strung, o să 
cumpărăm unul, de ocazie. Mă pricep la multe, aş 
lucra cu plăcere; oamenii mei de asemeni, toţi 
cunosc câte o meserie. Ai să înveţi şi tu una. Dacă 
nu, poţi să te înrolezi în armata americană, cum te 
bate gândul. De mult am visat să colind mările, 
acum visul o să mi se împlinească. 

După o pauză, Honoriu urmă cu glasul mai 
reţinut, însă fără să devină îngrijorat şi să-şi 
piardă înflăcărarea: 

— Sigur, există şi riscuri, să nu crezi că nu 
m-am gândit la ele, dar cine nu riscă nu câştigă, 
aşa e viaţa. Hai să bem un păhărel pentru norocul 
nostru. 

Se ridică, scoase o sticlă cu rachiu de cireşe şi 
turnă în pahare. De obicei Titus nu bea alcool, dar 
de data asta simţea nevoia. Ciocni şi dădu 
păhărelul pe gât, dintr-o singură înghiţitură. 
Băutura fi arse stomacul, fără să-l sperie, 
dimpotrivă, îi trezi pe loc dorul de viaţă. Curând o 


simţi în tot trupul, ca un val de căldură. 

— Ţi-e foame? întrebă Honoriu. Mă duc să fac 
o omletă. Câte ouă vrei? 

— Patru! răspunse Titus, cu o lăcomie pe care 
nu o avusese niciodată. 

— Eu opt! Aş mânca şi optsprezece, dar mi-e 
să nu mi se aplece. 

— Mai toarnă-mi un pahar. 

— Bravo! Aşa îmi placi! 

De mult nu mai mâncase Titus cu atâta poftă, 
poate din copilărie. Alcoolul şi mâncarea trezeau 
în el setea de viaţă pierdută de multă vreme, şi 
care acum atingea un grad necunoscut înainte. 
Honoriu îl privi în ochi mirat şi încântat de starea 
lui, care părea un miracol. 

— Mai bem un păhărel? 

— Sigur! O să mă îmbăt, dar cred că aveam 
nevoie, răspunse Titus. 

— Înseamnă că mergi cu mine! 

— Merg, desigur. Simt o inspiraţie. Da, te-ai 
gândit bine, am să mă înrolez în armata 
americană. Trebuie să-i spun şi mamei. 

De mult visa la acest plan, care însă i se părea 
irealizabil, nu spera să aibă atât noroc, era 
descurajat, îşi socotea viaţa sfârşită. Dar nu-i 
trecuse setea de răzbunare, voia să plătească 
într-o zi mârşăvia soartei, alăturându-se celor 
hotărâți să facă dreptate în lume. Procesul de la 
Nuremberg se terminase, vinovaţii holocaustului 
plătiseră crimele săvârşite, numai că alţii, vinovaţi 


de crime la fel de monstruoase se bucurau de 
imunitate şi îşi continuau masacrele, dornici să 
îngenuncheze omenirea întreagă, sub un zâmbet 
viclean care le ascundea ambițiile scelerate. 


* 


Îl înţeleg pe Titus şi îl aprob, am strâns şi eu 
pumnii de furie în vremea aceea, am scrâşnit din 
dinţi de ură şi neputinţă, şi nici astăzi, după cinci 
decenii, n-am încetat să doresc ca într-o zi 
procesul de la Nuremberg să se redeschidă şi 
criminalii sustraşi de la judecată să fie condamnaţi 
post-mortem. Faptul că unul dintre ei, indubitabil 
cel mai mare din toate timpurile a fost scos din 
mausoleu, de lângă Lenin, nu îmi dă satisfacția 
aşteptată; trebuie scos Lenin însuşi, şi totodată 
anulaţi şaptezeci de ani din istoria unei bune părţi 
a omenirii, din care am făcut şi noi parte atâta 
amar de vreme. 

Războiul rece început după discursul lui 
Churchill de la Fulton, creştea în anii aceia şi a 
crescut încontinuu, sub o înverşunată dar falsă 
luptă pentru pace, plătită cu ruble de aur. N-am 
încredere că astăzi, cu nouă ani înainte de 
sfârşitul mileniului, a încetat; e doar un fel de 
armistițiu, simulat de partea istovită, ca să-şi 
tragă respiraţia, neînţelegând că a pierdut lupta. 

Multă lume, o dată cu Titus şi cu mine, aştepta 
atunci să înceapă războiul, americanii să elibereze 


din sclavie ţările din estul Europei, iar pe cele din 
vest să le elibereze de spaimă. Şi nu erau strategi 
de cafenea, ci oameni luminaţi la minte, cu simţ 
politic, la curent cu tot ce se întâmplă şi se gândea 
în lume. l-am ascultat şi mi-au crescut speranţele, 
am fost nevoit să accept ideea că singura salvare 
rămânea războiul, în timp ce asupritorii noştri, cu 
numeroasele lor cozi de topor din mijlocul nostru, 
luptau pentru pace. 

După discursul de la Fulton, războiul, până 
atunci o simplă iluzie a lumii deznădăjduite, a 
devenit posibil. N-a trecut mult până să devină 
probabil, Stalin întindea coarda care avea să se 
rupă inevitabil. Au fost clipe când părea şi 
iminent, ne aşteptam să înceapă dintr-o clipă în 
alta. Dar, în ultimul moment, agresorul făcea un 
pas înapoi, după tactica leninistă, şi lumea respira 
uşurată. 

Se vorbea atunci de geniul lui Stalin; pe cine 
ar fi spus altfel îl aştepta linşajul. Dar chiar fără 
geniu ci doar cu puţină înţelepciune, atunci, după 
sfârşitul războiului câştigat de alţii, când se 
bucura de o popularitate enormă în toată lumea, 
omul acesta crud, trivial şi fără scrupule ar fi avut 
mult mai mult de câştigat dacă nu-şi dădea în 
petec,  manifestându-şi  vădita intenție de 
expansiune, care a trezit omenirea, punând-o în 
stare de alarmă. De pildă, să nu se fi lăcomit la 
sărăcia României, cerându-i despăgubiri uriaşe, 
când biata ţară plătise destul întorcând armele 


împotriva Germaniei şi scurtând războiul cu şase 
luni, ceea ce pentru ruşi însemna economii de 
miliarde, fără să pun la socoteală vieţile omeneşti 
salvate, luptători care ne violaseră femeile şi ne 
pângăriseră pământul. Apoi să ne fi dat înapoi 
Basarabia, ba şi Transnistria pe deasupra, ca mai 
târziu, când şi-ar fi consolidat poziţia în Europa, 
prin acte paşnice, bunăvoință şi generozitate, să 
anexeze toată ţara, poate şi alte ţări, până la 
Canalul Mânecii, dacă nu chiar mai departe. 
Greşeala lui cea mai mare, ca să nu-i spun pe 
adevăratul nume, când şi-a dovedit pe deplin lipsa 
de chibzuinţă, a fost războiul din Coreea, 
declanşat de el, în colaborare cu China. Acesta a 
fost începutul sfârşitului, deşi unii vor socoti că 
era prematur să-l numesc astfel; voi dovedi îndată 
că nu m-am înşelat atunci, şi îmi păstrez părerea 
până astăzi. 

Americanii care luptaseră din greu în Pacific şi 
înfrânseseră Japonia, ocupau acum Coreea de 
Sud, ca teritoriu aflat mai înainte sub stăpânirea 
inamicului. În Coreea de Nord apucase să se 
formeze un guvern comunist, cu sprijinul Chinei şi 
Rusiei; acum erau acolo două ţări, cu două 
regimuri diferite, şi stăteau cu arma la picior, de-a 
lungul faimoasei paralele treizeci şi opt, rămasă în 
istorie până astăzi. Războiul devenise iminent şi 
n-a trecut mult timp până să izbucnească de-a 
binelea. Mao Tze Dun nu putea să-i rabde pe 
americani în Asia, dar n-ar fi îndrăznit să-i atace, 


dacă nu-l îndemna Stalin. Americanii aveau bomba 
atomică, Stalin a mizat pe ideea că n-au s-o 
folosească, şi în această privinţă nu s-a înşelat; în 
rest s-a înşelat în toate. 

Intr-o bună zi de vară, anul 1950, Coreea de 
Nord şi-a atacat vecinii de la sud, fraţi buni, cu 
sprijinul Chinei şi cu binecuvântarea lui Stalin. 

După mine a fost războiul cel mai spectaculos 
din câtă istorie îmi este cunoscută. Campaniile 
rapide ale lui Napoleon şi războaiele-fulger ale lui 
Hitler m-au impresionat într-o măsură mai mică, 
deşi s-au desfăşurat la altă scară şi au avut 
consecinţe mult mai grave. 

Bineînţeles managerii acestui spectacol au 
început prin a declara, cui voia să-i creadă, că 
agresorii erau tocmai victimele, ei începuseră 
atacul. Sistemul era teoretizat de Lenin, care în 
operele sale scria că, în vederea unei agresiuni, 
trebuie să începi prin a atribui inamicului propria 
ta intenţie, adică, adaug eu, să apari în ochii lumii 
drept victimă. N-am citit opera lui Lenin, citatul 
de mai sus l-am auzit la radio Londra. Dar lumea 
l-a ignorat, iar cei datori să-l cunoască, oamenii 
politici, conducătorii de state nu l-au luat în 
seamă, cum n-au ţinut seama de cele scrise în 
Mein Kampf, unde Hitler îşi anunţa pe faţă 
intenţiile agresive, puse pe urmă în practică punct 
cu punct, conform planului dezvăluit fără înconjur 
în faimoasa lui carte. 

Erau zile frumoase de vară când trupele 


Coreei de Nord înaintau spre sud cum intră aţa în 
mămăligă. Soarele strălucea deasupra 
Bucureştilor, mergeam la ştrand, altă bucurie nu 
cunoşteam şi nici vreo treabă nu aveam, decât să 
fi tăiat frunze la câini, dacă nu mi-ar fi lipsit 
foarfecă. Dar îmi rămânea timp să privesc harta 
Coreei de Sud, la scară mare, expusă în toate 
vitrinele, cu steguleţe roşii mutate zilnic câte un 
lat de palmă, arătând înaintarea coreenilor din 
nord şi catastrofala retragere a generalului Mc 
Arthur, învingătorul din Pacific, acum 
comandantul trupelor americane şi coreene din 
sudul peninsulei. Retragerea a durat vreo 
săptămână, sau zece zile, nu-mi amintesc cu 
exactitate, în orice caz a fost fulgerătoare. În timp 
ce unii jubilau, cred că numai din prostie, fiindcă 
se luau după minciunile scrise în ziare, alţii, cei 
mai mulţi, erau consternaţi, printre ei toţi prietenii 
şi cunoştinţele mele; ne pierdusem curajul, 
mergeam cu capul în pământ, priveam hărţile cu 
coada ochiului. Pretutindeni se vorbea numai de 
Coreea, era evenimentul cel mai important al zilei, 
încolo parcă nu se mai întâmpla nimic în toată 
lumea. 

Armata lui Mc Arthur a fost aruncată în mare; 
douăsprezece divizii ale Coreei de Nord, întreaga 
ei armată, ocupau sudul peninsulei; simpatizanţii 
învingătorilor jubilau, la radio se cântau imnuri, în 
vitrine, harta strălucea sub  reflectoare, 
steguleţele roşii atingeau ţărmul la sud, marcând 


victoria cu o linie roşie, glorioasă. 

Dar în acest timp, pe tăcute şi într-un secret 
păstrat până la urmă, Mc Arthur care concentrase 
în zonă o flotă eterogenă, alcătuită din tot ce 
putea să plutească, de la vaporaşe de pescuit până 
la vapoare de mii de tone, îşi îmbarca armata 
învinsă, pornea grabnic spre nord, până la 
paralela treizeci şi opt, unde cădea prin 
surprindere în spatele inamicului. Din 
douăsprezece divizii ale acestuia, au scăpat din 
încercuire numai două. Istoria războaielor nu 
cunoştea o manevră atât de bine organizată, atât 
de rapidă şi atât de deplin izbutită, o armată 
întreagă căzută în captivitate! 

Războiul însă nu se terminase, China nu putea 
să cedeze, a trimis acolo trupe, împrospătate 
încontinuu; nu ştiu dacă au participat şi soldaţi 
ruşi la aceste lupte, nu mă iau după ce scrie în 
cărţi; e sigur însă că Stalin a susţinut războiul, a 
trimis armament, muniții şi alte materiale. Mc 
Arthur care învinsese Japonia, aici n-a putut să 
dea peste cap adversarul; China era un izvor 
nesecat de vieţi omeneşti, putea să trimită la 
moarte zeci de mii din ele, ar fi putut trimite 
milioane, fără să se simtă. 

Ani mai târziu, când relaţiile ei cu Rusia se 
răciseră, apoi se ascuţiseră până ce izbucniseră 
lupte de frontieră, cineva îmi spunea că dacă în 
fiecare zi un milion de chinezi ar intra în Rusia 
chiar fără arme, ruşii ar pierde războiul, fiindcă 


n-ar putea să-i omoare pe toţi, de dimineaţa până 
seara. Şi tot aşa, aruncând în luptă câte un milion 
de oameni pe zi, încetul cu încetul supraviețuitorii 
ar ajunge la Moscova, lăsând în urmă munţi de 
cadavre; ruşilor nu le-ar rămâne decât să se 
retragă în Europa. China avea atunci cam un 
miliard de locuitori, adică o mie de milioane; putea 
să întreţină războiul o mie de zile, dar bineînţeles 
n-ar fi fost nevoie. 

Alţi ani mai târziu, când preşedintele Chinei a 
mers în Statele Unite, socotind că e cazul să se 
pună bine cu lumea de la soare apune, Ronald 
Reagan l-a primit cu deosebită curtoazie. «Dar de 
ce?» se întrebau ziariştii, căutând motivele. «Ce 
vă miraţi?! a spus, inspirat, unul din ei. Are un 
miliard de motive!» 

Nu vreau câtuşi de puţin să jignesc poporul 
chinez, Doamne fereşte! - dar răspunsul 
ziaristului îmi aduce aminte de vorba lui 
Alexandru Lăpuşneanu către Moţoc, curteanul 
său, care disprețuia mulţimea. 

Şi totuşi, Mc Arthur ar fi putut să învingă, cu 
uşurinţă, dacă i s-ar fi îngăduit să folosească toate 
mijloacele, de pildă bomba atomică, una singură, 
bine plasată. Nu i s-a îngăduit; America, atât de 
încercată şi în Pacific şi în Europa, nu mai voia 
război, se dezarma, îşi pusese industria pe picior 
de pace. 

Atunci a intervenit Truman, succesorul lui 
Roosevelt, cu o energie nebănuită. El a convins 


Organizaţia Naţiunilor Unite să trimită trupe 
multinaționale în Coreea, unde războiul nu era al 
Americii, ci al întregii lumi libere. 

Această armată a izbutit să tină în loc atacul 
Chinei, până ce amândouă părţile, sătule de o 
luptă care promitea să dureze mult timp, poate 
decenii şi să rămână indecisă, au înţeles să facă o 
pace de compromis, împărțind Coreea în două, 
cum a rămas până astăzi, de o parte şi de alta a 
paralelei treizeci şi opt. Aceasta, un hotar local, 
este simbolul hotarului care împărțea în două nu 
doar nişte ţărişoare, ci lumea întreagă. Era una 
din faţetele «cortinei de fier», cum avea să fie şi 
zidul Berlinului, nu doar simbolic, ci materializat 
în beton şi sârmă ghimpată. Astăzi acest zid, 
numit al ruşinii şi morţii se demolează, cortina de 
fier se ridică, dar cu scârţâituri; când scriu aceste 
rânduri, există temeri că ar putea să cadă la loc; 
dea Dumnezeu să nu fie aşa! E 17 februarie 1991, 
o lună de când a început războiul în golful Persic. 
O, ce-aş mai scrie despre el, dar am mers prea 
departe, au rămas în urmă multe, încă nespuse. 
Sper să ajung odată la Golf, să scriu cu aceeaşi 
sete şi cu aceeaşi revoltă pe care le simt astăzi. De 
ce parte sunt? Bineînţeles, de partea cea bună! 
cum mi-a răspuns domnul Alcibiade, când eram 
copil şi l-am întrebat de ce parte luptase în 
războiul burilor. 

Săvârşind nesăbuinţa din Coreea, Stalin şi-a 
tăiat nu doar craca de sub picioare, ci întreg 


copacul crescut din sângele a milioane de oameni. 
Un cunoscut sau aproape prieten, om instruit şi 
curat la suflet, comunist de bună credinţă, adică 
orb şi surd, cu o fixaţie maladivă, doar că n-a 
căzut lovit de apoplexie, când i-am spus că Stalin, 
al cărui portret îl avea pus la loc de cinste în casă, 
departe de a fi un geniu, este doar o fiară şireată 
şi crudă, care, în afară de ce avea în sânge, a 
învăţat la seminar să se închine cu pistolul în 
mână, apăsând pe trăgaci ca să sublinieze 
creştinescul Amin. 

Geniul lui a făcut ca lumea să se redeştepte, şi 
cu toate că pe urmă s-au cheltuit miliarde de ruble 
spre a corupe conştiinţele şi a prosti mulţimea, 
chemând-o să lupte pentru pace, America a 
început să se reînarmeze. Numai diavolul a mai 
putut să-l ţină pe Stalin trei ani în viaţă. 

În vara unuia din acei ani, în 1952 mi se pare, 
Eisenhauer, nu ştiu în ce calitate, căci nu era încă 
preşedinte al Statelor Unite, doar candidat posibil, 
a mers în vizită la Moscova. Câteva luni mai 
înainte, primăvara, ţinuse un discurs acuzator 
privind politica stalinistă, cerând Rusiei să-şi 
respecte angajamentele luate odată cu semnarea 
tratatului de alianţă din 1941, fără de care Hitler 
ar fi putut să învingă, chiar dacă nu fulger, ci 
înaintând şi colonizând pământul Rusiei încetul cu 
încetul, în ani de zile, cu tenacitate nemţească. În 
faţa acestui discurs Stalin a slăbit puţin şurubul, 
am crezut că de frică, uitând cât de meşter era în 


tertipuri. Căci, de pildă, dacă în 1941 desfiinţase 
Cominternul, duşman de moarte al capitalismului, 
dând astfel satisfacţie aliaţilor, ca să le câştige 
încrederea, aruncându-le de fapt un pumn de praf 
în ochi, în 1947 îl reînfiinţase sub un nume nou, 
Cominform, alt pumn de praf, cu granulaţia mai 
mică. 

Discursul lui Eisenhauer a apărut în presă şi la 
Moscova, ca un pas spre liberalizare, bineînţeles 
cu comentarii nuanţate, dar pare-se în întregime; 
nu puteam crede. Ba da, spuneau cei care 
prinseseră ştirea la posturi de radio străine; zice 
că fusese o condiţie pusă de Eisenhauer pentru o 
convorbire viitoare cu Stalin, în scopul de a se 
pune capăt războiului rece, împovărător pentru 
amândouă părţile, dar mai ales pentru Rusia, pe 
care partizanii ei din lumea liberă o costau prea 
multe parale, căci nu putea să ia înapoi cu mâna 
stângă, ce dădea cu dreapta. Dar tot nu-mi venea 
să cred, deşi nu mă îndoiesc că Stalin voia pace, 
îşi luase partea leului şi îi trebuia timp s-o mistuie. 
La fel şi hoţul, bucuros ar vrea să dea mâna cu 
păgubaşul, dacă acesta nu i-ar cere înapoi 
lucrurile furate. 

Seara am auzit şi eu ştirea, la radio Londra, 
frânturi, ce puteau să scape printre bruiaje, nu 
înţelegeam mare lucru, dar era destul să-mi dau 
seama că era adevărat, America schimba tonul; şi 
tot nu puteam crede. Mare ne-a fost surpriza, de 
fapt stupefacţia, când a doua zi discursul a apărut 


în «Scânteia», pe o pagină întreagă, dacă nu şi în 
pagina următoare. L-am citit pe sărite, pe urmă 
l-am luat de la cap, stupefacţia se transforma în 
euforie; a treia oară l-am pigulit, oprindu-mă din 
loc în loc, să degust bucuria. «Deci, iată începutul 
sfârşitului!» mi-am spus, satisfăcut până în fundul 
sufletului. 

Sigur că nu s-au făcut manifestații de stradă, 
lumea învățase să-şi ascundă gândurile şi 
simţămintele; şi apoi, era doar un fir de speranţă. 
lar mulţi rămâneau sceptici, curând s-a văzut că 
nu degeaba. Deocamdată optimiştii îşi făceau 
iluzii, îşi consumau viitoarea satisfacţie. 

Chiar în prima zi, eram într-un taximetru, cu 
doi prieteni, ne duceam la un al treilea să 
comentăm evenimentul; plouase sau se topea 
zăpada, iată că nu mai ţin minte, pe o stradă mai 
îngustă erau băltoace, şi un miliţian gras mergea 
drept prin mijlocul părţii carosabile, fără să-i pese 
de taximetrul nostru care-l ajunsese din urmă; 
şoferul ambala motorul în gol, că l-ar fi auzit şi 
cineva mai tare de ureche; nu îndrăznea să 
claxoneze. Atunci prietenul de lângă mine, fire 
colerică, n-a mai putut să se stăpânească, a întins 
mâna dreaptă peste umărul şoferului şi-a apăsat 
furios pe butonul claxonului, în timp ce cu stânga 
deschidea fereastra. Miliţianul s-a oprit, s-a întors 
indignat şi parcă a vrut să facă un pas înainte. 
Atunci omul meu a scos capul afară şi a răcnit fără 
să-şi poată stăpâni furia: «Dă-te la o parte, cine te 


crezi de mergi pe mijlocul străzii?! N-ai citit 
discursul lui Eisenhauer?» 

Miliţianul s-a zgâit la el, dar n-a putut scoate o 
vorbă şi s-a tras într-o parte, călcând în băltoacă, 
iar noi ne-am continuat drumul. M-am temut că o 
să ia numărul maşinii şi o s-o păţească şoferul, 
fără nici o vină, căci pe pasageri n-avea cum să-i 
găsească. Pe urmă m-am gândit că o să-şi înghită 
nodul din gât, n-o să poată spune nimănui ce 
ruşine păţise. 

Odată, într-o cârciumă de pe Şoseaua Ştefan 
cel Mare, doi beţivi s-au încăierat, nu ştiu pentru 
ce pricină. Un miliţian care se afla acolo, i-a 
despărţit şi a vrut să-i ducă la secţie. Atunci o 
femeie voinică, nevasta unuia din eroii întâmplării, 
a sărit la miliţian, i-a tras un pumn, pe urmă l-a 
apucat de guler şi l-a aruncat afară din cârciumă. 
N-am fost martor la această scenă, dar s-a 
întâmplat să mă aflu la tribunal, când s-a judecat 
procesul femeii, acuzată de ultraj şi lovire. Pârâta 
şi-a recunoscut fapta, pe urmă a vrut să explice în 
ce împrejurări o săvârşise. Se întâmplase să fie nu 
un judecător, ci o judecătoare, cum nu-mi 
amintesc să se fi obişnuit în vremea burgheziei. 
Cu un gest, judecătoarea a oprit-o pe acuzată să 
continue şi s-a adresat reclamantului: «Deci, te-a 
lovit! Cum?» «Mi-a dat un pumn în burtă şi pe 
urmă mi-a tras două palme». Atunci judecătoarea 
i-a spus, ironic: «Şi nu ţi-e ruşine să declari în 
public că te-a bătut o femeie?» I-aş fi sărutat 


mâna. Sentința nu mă interesează. 

Dar prietenul meu, colericul, care de mult 
nu-şi ţinea gura, până la urmă tot a păţit-o; l-au 
luat noaptea de acasă, şi fără să-l judece nimeni, 
deci neştiindu-se pentru ce vină, l-au trimis pe 
termen neprecizat să care pământ cu roaba la 
canalul Dunăre - Marea Neagră, «drum fără 
pulbere», cum l-au numit poeţii de curte. Ajuns 
acolo, cum mi-a povestit el când i-au dat drumul, 
caramangiul care l-a luat în primire la gară i-a 
spus, arătându-i gârbaciul: «Ai grijă să nu ţi-l pun 
pe spinare! De-aici înainte eu îţi sunt şi tată, şi 
mamă. Pentru mine tu eşti un ics, un igrec, adică 
un nimeni!» 

Vara, înainte de a pleca la Moscova, 
Eisenhauer a declarat public, între altele: «Statele 
Unite nu vor avea linişte până ce ţările din estul 
Europei nu-şi vor recăpăta libertatea». 

De data asta nu mai era echivoc, aveau 
dreptul să spere chiar şi scepticii. Mă aflam la 
mare, apa era caldă, cerul senin, soarele fierbinte, 
mă bucuram de toate acestea şi aşteptam cu şi 
mai multă bucurie să vină veştile. Când, deodată, 
după câteva zile, un buzdugan m-a lovit în moalele 
capului: cineva mi-a adus ziarul, unde scria că 
Eisenhauer, care plecase la Moscova ca să-l 
încolţească pe Stalin, se întorsese plouat, cu 
coada între picioare, şi declarase că n-a făcut nici 
o ispravă, cel puţin în ceea ce ne priveşte, deşi 
promisese solemn că ne va aduce libertatea; iar în 


încheiere spusese cu pioşenie: «Să ne rugăm 
Domnului». 

Era un mare general; el  comandase 
debarcarea din Normandia, în 1944 şi câştigase 
războiul, victorie care a contribuit din plin să fie 
ales preşedinte al Statelor Unite. Dar în politică 
n-a fost la fel de glorios; am spus de mult că omul 
trebuie să rămână la meseria pe care o cunoaşte. 
Ar fi trebuit să ştie dinainte de a pleca la Moscova, 
că Stalin ne stăpânea cu acte în regulă, semnate 
de marele erou Churchill, sufletul războiului, şi 
aprobate tacit de Roosevelt. 


x 


Începuse luna decembrie a anului 1947, de 
care m-am îndepărtat, îmboldit de gândul care mă 
trage mereu înainte. Cerul era cenușiu, părea că 
stă să ningă, dar, departe de a fi ger, se păstra o 
vreme călduţă, parcă din milostenia Domnului 
pentru cei fără lemne de pus în sobă. 

Tiberiu rămânea singur acasă, la căldură, căci 
nevastă-sa era la treabă, avea conştiinţă, îşi 
îndeplinea cu pasiune sarcinile de activistă, pleca 
dimineaţa şi nu se mai întorcea decât seara. 
«Datoriile conjugale», numite aşa atât de 
impropriu, Tiberiu nu şi le îndeplinea decât 
sâmbăta spre duminică. Să fi ştiut ce pramatie era 
bărbată-su, Ana Passionaria l-ar fi dat afară din 
casă şi l-ar fi denunţat la partid, să-l excludă, 


asumându-şi vina de a nu-i fi făcut educaţia. 
Aceasta însemna autocritică şi cine nu o practica, 
spovedindu-se din când în când, adică 
mărturisindu-şi greşelile, risca să fie luat la ochi, 
ca îngâmfat, ori mic-burghez, dacă nu chiar 
duşman de clasă, strecurat în partid prin lipsa de 
vigilenţă a organizaţiei de bază. Uneori secretarul 
sfătuia pe câte un tovarăş, mai ales dacă erau 
prieteni: «Mai caută-ţi şi tu câte o vină, altfel pic 
eu prost, ştii bine!» 

Tiberiu tocmai crăpa fereastra, să arunce 
chiştocul ţigării afară, nevastă-sa îl certa că 
fumează, când îl văzu pe Titus trecând pe 
trotuarul de peste stradă; mergea spre casa mare, 
unde locuia Alexandrina; locuise şi el acolo, în 
odaia vecină, unde mai avea şi acum o bună parte 
din lucruri, printre ele cărţile, cele mai numeroase 
fiind tratate de matematici, vechea lui pasiune, 
care îi devenise indiferentă. Era un an de când 
plecase la Bucureşti şi nu mai venise înapoi dar îi 
scria din când în când Alexandrinei o carte 
poştală, repetându-i aproape întotdeauna: «Mamă, 
ca să fiu liniştit, te rog cheamă-mă dacă vreodată 
ai nevoie de mine». Nu era lipsă de afecţiune 
filială, ci detaşare de viaţă, în deplină luciditate. 

Titus o găsi pe Alexandrina într-un jilţ, lângă 
fereastră, citind, sau mai degrabă meditând, cu o 
carte în mână, fiindcă avea ochelarii ridicaţi pe 
frunte. Ochelarii îl şocară, căci o vedea pentru 
prima oară purtându-i. Însă nu părea îmbătrânită, 


doar slăbise şi era palidă, poate de griji şi gânduri, 
poate fiindcă nu ieşea din casă. Odor, care locuia 
tot în odăiţa de deasupra grajdului nu venea s-o 
vadă, uneori o zărea la fereastră şi astfel ştia că 
nu murise; nu era nici la el indiferenţă filială, ci 
despărţire de lume, cum se despărţise de el însuşi, 
încă o dată. Conceptul lui filosofic, pe care îl 
materializase în mii de pagini, se schimbase 
fundamental când o cunoscuse pe Dita, şi se 
apucase să-şi revizuiască manuscrisele, opera lui 
de o viaţă. După moartea ei, intrase într-o fază 
neagră, nu mai vedea nimic în jur, îşi înăbuşea 
gândurile, trăia somnambulic, până ce Ana 
Passionaria, în calitatea ei de propagandistă şi de 
cumnată, îi băgase sub ochi cărţile cu scoarţe 
roşii, îmboldindu-l să le citească. 


Nu am să insist asupra acestui subiect, şi n-aş 
putea să explic transformarea spirituală a lui 
Odor, în urma contactului cu literatura marxistă. 
După cum am mai spus, n-am citit nimic scris de 
Marx, nici măcar cartea fundamentală. Ştiu însă în 
ce constă doctrina lui şi sunt sigur că dacă ar fi 
trăit până în vremea lui Stalin, de mult ar fi 
renegat-o. Mi-e imposibil să-l socotesc un filosof şi 
ideile sale o filosofie. A fost un agitator, pur şi 
simplu, care, ce-i drept, a izbutit să tulbure apele 
în profunzime, că nici astăzi nu s-au limpezit cu 
totul. Am citit în schimb altă carte, care la vremea 
ei, după a zecea aniversare a revoluţiei ruse, a 


zgâlţâit unele suflete mai mult decât revoluţia 
însăşi; în acea carte nu erau consideraţii filosofice, 
ci fapte, pentru mine, spirit pragmatic, mult mai 
convingătoare decât teoriile. Acele dezvăluiri, 
într-adevăr incredibile, privitoare la viaţa în patria 
revoluţiei, m-au convins de la prima lectură, 
fiindcă în introducere autorul, cu toată 
dezamăgirea arătată în continuare, declara cu 
încredere nezdruncinată: «Şi totuşi, (sublinierea 
îmi aparține) Uniunea Sovietică rămâne bastionul 
de care într-o zi capitalismul trebuie să-şi crape 
capul». După şaizeci de ani de la apariția cărții 
datorită căreia n-am mai avut nevoie să aflu ce 
spuneau Marx şi urmaşii, capitalismul nu şi-a 
crăpat capul de bastionul aflat astăzi la răscruce. 
In schimb, faptele dezvăluite în cartea incriminată 
le-am trăit noi înşine, pe pielea noastră şi nimeni 
nu mai poate să le nege, numindu-le calomnii ale 
duşmanului. N-am să mă ocup de ele în mod 
special şi cu program, dar rămân canevasul cărţii 
şi vor transpărea pagină după pagină, spre folosul 
celor care erau prea tineri la vremea faptelor, sau 
încă nu se născuseră. 

Cum aderase Odor la o doctrină care asmuţea 
o categorie de oameni împotriva alteia, spre a 
desfiinţa diferenţele de clasă? O societate fără 
clase nu poate să existe, fiindcă oamenii nu sunt 
înzestrați egal de natură, şi este firesc ca fiecare 
să ocupe altă treaptă în giganticul amfiteatru unde 
trăieşte lumea. Clase au şi animalele, şi copacii, şi 


florile şi fructele, împreună cu rocile, cu munţii şi 
apele. Şi oare nu pe trepte diferite şedeau chiar 
cei ce propovăduiau lupta de clasă? Cine n-a mai 
apucat-o, se cuvine să afle că nomenclatura 
alcătuia o clasă privilegiată, slugile prea plecate 
alese de stăpânul ţării să stea de-a stânga şi de-a 
dreapta şi la picioarele tronului, adesea fără alt 
merit decât smerenia şi darul adulaţiei. Iar 
stăpânii ţării, numiţi secretari generali de ochii 
lumii, ce erau altceva decât seniorii din evul 
mediu, cu drept de viaţă şi de moarte asupra 
supuşilor? Ultimul dintre ei mersese până a-şi lua 
şi sceptru ca regii, spre râsul lumii; îi mai lipsea 
numai coroana, şi de ar fi domnit mai mult, nu 
m-aş fi mirat de şi-ar fi pus-o în cap, ba chiar la 
Alba Iulia. 

Se spunea că sceptrul era de aur masiv; în 
orice caz, avea greutate, purtătorul lui îl ţinea cu 
amândouă mâinile, l-am văzut o dată la televizor, 
urcând la tribună, să-şi rostească discursul. 
Inainte de-a deschide gura, a dat să pună sceptrul 
pe pupitru, nu era să-l ţină tot timpul în braţe căci 
nu-i îngăduia să gesticuleze! Era atât de greu, că 
înainte de a-l pune jos l-a scăpat din mâini, 
buşindu-l în lemn. Cred că o fi răsunat sala dar eu 
am văzut reluarea, când televiziunea a avut grijă 
să şteargă sunetul. 

Ce erau muncitorii dacă nu ţiganii-robi de 
odinioară, care băteau fierul roşu pe nicovală, să 
facă potcoave pentru caii seniorului? 


Odată, după colectivizarea pământului, Iosif 
Chişinevski a convocat un grup de academicieni, 
filologi şi oameni de litere, şi le-a propus să 
găsească un nume neaoş pentru ţăranii din 
gospodăriile agricole proaspăt înfiinţate; li se 
spunea colectivişti, cuvânt fără nici o rezonanţă 
rurală. Iosif  Chişinevski, om important în 
vremurile acelea, era foarte aproape de 
Gheorghiu-Dej, făcea parte din cei şapte, adică din 
membrii biroului politic. Cei şapte erau mai ceva 
decât sfinţii, iar primul dintre ei reprezenta un 
Dumnezeu mai puternic decât cel al creştinilor. La 
cinematograful Scala, cum intrai în hol, peretele 
din faţă era împodobit cu icoanele acestora, puse 
în ordinea importanţei lor. Deasupra îşi rotea 
secundarul un mare ceas electric. lar eu, privind 
mişcarea aceea necontenită, meditam la soarta 
implacabilă a oamenilor şi, gândindu-mă la 
icoanele de dedesubt, mă întrebam drăceşte: «Cui 
îi bate ceasul?» Le-a bătut pe rând, tuturora, 
icoanele au fost scoase, nu s-au pus altele, poate 
din superstiție. Dar ceasul a continuat să bată, nu 
doar acolo, bat ceasuri pe tot pământul. Doamne, 
câţi s-au dus, şi cum s-au dus, din cei care ne-au 
mâncat zilele! 

(Nu pot sări peste aceasta din urmă, căci 
cuprinde ceva de haz, trebuie să mai şi râdem. Un 
actor cunoscut la vremea lui, poate Ghibericon, nu 
sunt sigur, se uita de pe trotuar la un grup de 
manifestanți care, nu ştiu cu ce ocazie, mărşăluiau 


prin faţa Sălii Dalles, invizibilă astăzi, fiind 
acoperită de un imobil trântit în faţă, parcă spre a 
acoperi ceva de ruşine. Sala Dalles, mărunţică 
între două blocuri masive, nu strica arhitectura 
oraşului, dimpotrivă, îi rupea monotonia, cum la 
New York o căsuţă cu un singur nivel, cu o 
grădiniţă la stradă, între doi zgârie nori cu treizeci 
sau patruzeci de etaje, ne farmecă ochiul. Acea 
sală, care a reprezentat o epocă în viaţa culturală 
a Bucureştilor, pentru mine nu mai există şi 
privesc cu tristeţe blocul din faţă. In fruntea 
manifestanţilor mergea cântând marşuri anemice, 
o fanfară de bâlci, alcătuită din şapte oameni. 
Imediat după ea, alţii doi duceau pe sus o placardă 
cu portretele celor şapte. Actorul de pe trotuar, 
amuzat de muzica fanfarei, mai degrabă comică, 
s-a adresat vecinului, un necunoscut care privea şi 
el manifestaţia: «Şapte gâşte potcovite...» primul 
vers dintr-un cântec hazliu de pe vremuri, uitat 
astăzi: «Şapte gâşte potcovite, Au plecat să se 
mărite...» Restul cântecului nu-l mai ştiu nici eu. 
Necunoscutul s-a oţărât de-odată, nu stătea 
degeaba acolo, a pus mâna pe comentatorul 
glumeţ şi i-a scrâşnit printre dinţi: «Ce vrei să spui 
cu asta? Şapte gâşte potcovite! Hai cu mine!» 
Placarda cu cei şapte tocmai ajunsese în faţă. 
Urmarea n-o cunosc, dar sper că acuzatul a izbutit 
să se disculpe, ar fi fost prea de tot să-l trimită la 
canal pentru o glumă nealuzivă, numai fiindcă 
pronunţase cifra sfinţită). 


Şi cum spuneam, Chişinevski le cerea 
academicienilor să găsească un cuvânt mai 
potrivit pentru  colectivişti. Un academician, 
mucalit din fire, a răspuns repede: «Păi avem 
cuvântul!» «Care?» «Iobagi! - nu-l ştiţi?» 

Ce erau ţăranii colectivizaţi, dacă nu iobagi, 
ca în epoca feudală? 

lar Odor, adversar al agresiunii, aderase la 
doctrina comunistă, declarat agresivă, din aceeaşi 
rațiune neînţeleasă de mine, care îl făcuse adeptul 
Arhanghelului, cu programul înspăimântător: 
«Să-i ucidem pe cei nevolnici». Dar o rațiune 
trebuie să fi avut, de vreme ce se repetase cu 
consecvență, şi deduc abia acum că amândouă 
doctrinele, deşi aparent antagonice, erau strâns 
înrudite. 


Urmare a convertirii, după câteva luni de 
frământare, dădu foc manuscriselor sale, rodul a 
treizeci de ani de muncă a minţii şi sufletului, mii 
de pagini, şase cufere pline. Într-o dimineaţă, cu 
un an înaintea faptelor redate în acest capitol, 
aruncă pe fereastră, în curte, sub ferestrele 
Alexandrinei, cuprinsul primului cufăr, sute de 
caiete identice, pe care obişnuia să scrie încă din 
adolescenţă. Deasupra aruncă lampa de sticlă cu 
petrol, pe care o avea în cameră, din timpul 
războiului, când, după bombardamente lumina 
electrică era întreruptă zile de-a rândul. Lampa se 
sparse şi petrolul se îmbibă în maldărul de caiete. 


După aceea puse foc, cu o prevedere care dovedea 
că fapta era bine premeditată; un chibrit, sau o 
feştilă n-ar fi putut ajunge jos, fără să se stingă. 
Înveli strâns în foi de ziar un pietroi luat din curte, 
legă hârtia cu sfoară, ca să n-o ia vântul, o aprinse 
şi îi dădu drumul peste maldărul de manuscrise. 
Iar când focul izbucni începu să arunce deasupra 
caietele din cuferele celelalte. 

Gândindu-mă la fapta lui mă simt mult mai 
zbuciumat decât de o sinucidere, act de care n-aş 
fi capabil, şi mi-a trezit totdeauna nedumerire, 
spaimă şi admiraţie, îmi este imposibil să înţeleg 
ce resorturi lăuntrice îndeamnă pe cineva să-şi ia 
viaţa, şi încă mai puţin aş putea înţelege cum e cu 
putinţă ca un om să-şi arunce pe foc munca de o 
viaţă, miile de pagini scrise,când ştiu ce greu e să 
scrii una singură. Înainte ca Alexandrina să vadă 
focul, prinse de veste Pantelimon Dumitrescu, 
fratele misterios al domnului Alcibiade, a cărui 
fereastră se afla sub odaia lui Odor. Omul, numai 
în cămaşă de noapte şi în izmene, se repezi afară, 
cu găleata plină, şi aruncând apă peste foc, strigă, 
scos din fire: «Ce faci, nebunule?! Huo!, 
opreşte-te!» 

Deşi îi era nepot de frate, Pantelimon, care se 
socotea pe o treaptă mai jos decât familia 
domnului Alcibiade, îi spunea lui Odor «domnule 
profesor», după cum Alexandrinei îi spunea 
«doamnă», nu «cumnată». Numai lui Tiberiu, la fel 
de nepot ca Odor, îi vorbea cu o familiaritate 


nerespectuoasă, fiindcă îl ştia secătură, nedemn 
de ceilalţi fraţi şi de maică-sa, doamna curată la 
suflet. 

Odor rămase paralizat la fereastră, cu un 
maldăr de caiete în braţe, în timp ce Pantelimon 
puse mâna pe furtunul de udat grădina, aflat 
alături şi deschise hidrantul să stingă pălălaia. 
Alese din cenuşă, caietele scăpate de la foc le 
puse la soare, să se usuce. Apoi urcă în camera lui 
Odor. Îl găsi stând pe marginea patului, 
spumegând, cu pumnii strânşi, cu ochii roşii; nu 
părea nebun, cum i se păruse. «Ce faceţi, domnule 
profesor? Vreţi să daţi foc casei?» Odor răspunse 
stăpânindu-şi furia: «De ce te amesteci în treburile 
mele?» Apoi, arătând cuferele, continuă de 
astădată aproape şoptit, cu o deznădejde de 
moarte: «la-le de-aici, pe toate, nu mai pot trăi cu 
ele alături!» 

Pantelimon cără cuferele în grajd, unde era 
umezeală, dar n-avea alt loc pentru ele. Acolo au 
rămas, mucegăind vreme de decenii. Odor murise, 
în pragul a o sută de ani, când au venit 
buldozerele şi au demolat toată strada, să se facă 
blocuri de locuinţe, ghetouri. Acesta a fost 
sfârşitul manuscriselor, fără să ştie cineva ce a 
pierit odată cu ele. Multe s-au pierdut în lunga 
istorie a omenirii, biblioteca din Alexandria, şi tot 
ce au ars Gingishan sau Atila, tot ce-a fost făcut 
praf la bombardamente. Dar iată că toate 
dezastrele acestea n-au împiedicat ca lumea să 


meargă înainte. 


Deşi nu a rămas nimic de pe urma lui, decât 
paginile scrise de mine, Odor nu a trăit degeaba. 
Simt că-i aşa, şi nu mă socotesc nevrednic, dacă 
nu i-am dezlegat enigma; mulţi oameni au murit, 
lăsând după ei enigme nedezlegate, ca Isus 
Cristos bunăoară. Ne închinăm lor sau îi dăm 
uitării, şi ne continuăm viaţa. 


Titus a îngenunchiat la picioarele 
Alexandrinei, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o cu 
smerenie; nu-şi arătase niciodată efuziunea faţă 
de maică-sa, ca şi ceilalţi copii ai ei, nu-şi 
mărturisise credinţa, dar o socotea o sfântă. 

Tiberiu se luase pe urma lui, străbătuse prima 
odaie în vârful picioarelor şi se oprise cu urechea 
lipită de uşa următoare. 

— Mamă, îl auzi pe Titus spunând, am venit 
să-mi iau rămas bun. Nu mă întreba unde plec; 
într-o zi sper să mă întorc, să intru în oraş pe un 
tanc; dar s-ar putea să nu mă mai întorc niciodată. 

Nu era nevoie ca Tiberiu să asculte răspunsul 
Alexandrinei, şi restul conversaţiei, ca să înţeleagă 
ce avea de gând frate-su. Se făcu roşu la faţă, 
primul lui impuls fu să se repeadă înăuntru, cu 
pumnul ridicat, să lovească. «Ticălosule! Vrei să-ţi 
trădezi ţara şi să-ţi nenoroceşti familia, în primul 
rând pe mine! Eu sunt membru de partid, m-ar da 
afară, m-ar arăta toţi cu degetul, mi-ai strica viaţa! 


Află că mă duc să te denunţ, să intri la puşcărie!» 

Se stăpâni, plecă tot în vârful picioarelor, şi 
ieşi în stradă, unde rămase la pândă, aşteptând să 
iasă Titus. Când îl văzu îi ieşi înainte, mimând 
surpriza, şi îl cuprinse în braţe, strângându-l la 
piept cu dragoste. 

— Frate, ce bucurie să te văd! Nu mai ştiam 
nimic de tine. Haide, vino în casă, stau colea, 
m-am însurat... 

— Ştiu, mi-a spus mama. Dar nu pot să 
întârzii, mă duc la gară. 

Pe faţa lui Tiberiu se citi consternarea. 

— Pleci fără să-mi treci pragul? Nu-mi mai eşti 
frate? Mă mâhneşti foarte rău! 

Părea într-adevăr mâhnit sincer, inima lui 
Titus se înmuie, îşi aminti de copilărie, crescuseră 
împreună, deşi nu erau de aceeaşi vârstă, 
rămâneau fraţi, chiar dacă primise de la el o 
lovitură mortală. Se gândi că poate atunci nu avea 
mintea întreagă, ştia că abia ieşise din spitalul de 
boli nervoase. Se decise să intre. 

— Nevastă-mea nu-i acasă, spuse Tiberiu, cum 
trecură pragul. Vine tocmai diseară, e o fată 
muncitoare şi credincioasă. Regret că n-ai s-o vezi. 
Afară doar dacă rămâi peste noapte la noi. Ce zici? 
Socră-miu vine la patru. S-ar bucura amândoi să 
te cunoască. 

— Îmi pare rău, mă grăbesc; nu pot să rămân. 

— Dar măcar povesteşte-mi. Ce-ai făcut de 
când neam văzut ultima oară? N-am uitat că îţi 


datorez nişte bani; dar acum nu-i am, te rog mai 
aşteaptă-mă. 

— Nu-i nevoie; păstrează-i! 

— La ce să-i păstrez? N-am să mai stau mult 
aici... 

Pe chipul lui Tiberiu se aşternu deodată un văl 
de suferinţă şi scârbă. 

— Frate, ţie am să-ţi spun ce nu ştie nimeni; 
nu mai pot să duc viaţa asta, să joc teatru, de 
dimineaţa până seara; la fel şi noaptea. Vreau 
să-mi iau câmpii, să mă duc undeva, oriunde s-o 
găsi un loc şi pentru mine. 

Titus ridică ochii şi-i pironi asupra lui, cu 
uimire. 

— Vreau să fug din ţară! încheie Tiberiu. 

Aceasta fu pentru fratele lui clipa care avea 
să-l piardă. Se priviră în ochi îndelung, până ce 
Titus simţi că i se răceşte inima şi i se înceţoşează 
mintea. Era ca o beţie, sau ca o hipnoză. 

— Şi eu vreau să fug! spuse, împotriva 
propriei lui voințe. 

Avu vag impresia că se arunca într-o 
prăpastie, dar nu putea să se abţină. Tiberiu îşi 
trase scaunul mai aproape şi se aplecă spre el 
până ce aproape îi atinse obrazul. 

— Ia-mă cu tine! îmi las nevasta şi plec, aici 
mă sufoc, ajută-mă! 

— Nu pot; nu depinde de mine. 

Tiberiu căzu în genunchi, într-un gest de 
implorare. 


— Dar de cine? 

— De un prieten. 

— Frate, mă rog ţie ca lui Dumnezeu, 
spune-mi măcar ce-aş putea face, învaţă-mă! Cum 
pleci? 

Şi Titus răspunse, fără socotinţă, parcă era 
hipnotizat de-a binelea: 

— Cu un barcaz. 

— De unde? 

— De la Constanţa. 

— Când? 

— Sper că până în Crăciun, într-o noapte cu 
vânt prielnic. 

Pe urmă Titus simţi o durere de cap groaznică, 
dar nu-l durea numai capul, ci trupul întreg, pe 
dinafară şi pe dinăuntru. 


Până în 1946 se ieşea din ţară destul de uşor, 
aproape în libertate. Unii au izbutit să-şi ia chiar şi 
mobila, dacă plecau cu vaporul de la Galaţi sau 
Brăila. La Constanţa se intra în port vraişte, era 
destul să-i spui paznicului «am o treabă aici» şi 
dacă erai galanton îi mai puneai şi o monedă în 
palmă. Nu plecau însă prea mulţi; oamenii sperau 
în făgăduiala lui Churchill, aşteptau să se retragă 
ruşii şi să se răfuiască pe urmă cu grupările 
turbulente, în primul rând comuniştii, care nu 
aveau încă toată puterea. In anul următor, 


numărul fugarilor fiind în creştere, paza 
frontierelor se întărise, însă fără să fi devenit de 
neînduplecat; cu dificultăţi şi cu oarecari riscuri, 
oamenii mai izbuteau să evadeze, căci acesta este 
cuvântul. Pe măsură ce creşteau greutăţile vieţii şi 
umilinţele, se înmulţeau şi nemulţumiţii, speriaţi, 
disperaţii, care treceau frontierele în fel şi chip, 
înfruntând riscurile cu un curaj dus uneori până la 
nebunie. Conducerea statului - în loc să se 
gândească de ce plecau aceşti oameni, 
părăsindu-şi avutul şi îndreptându-se spre 
tărâmuri necunoscute, unde nu-i aştepta nimeni 
cu flori - mărea vigilenta la granițe; în zone întregi 
nu era voie să pui piciorul, un «no man's land» 
imens înconjura tara, creştea numărul 
grănicerilor, al securiştilor şi al câinilor de pază. A 
fost o vreme când la mare nu se mai putea merge 
decât cu autorizație de la miliție, între hârtiile 
mele am găsit una din ele, cu fotografie şi cu 
ştampilă, ca un paşaport, doar că nu avea coperte 
şi nu i spunea pe nume. Privindu-mi fotografia şi 
văzând cât eram de tânăr m-a cuprins jalea pentru 
anii de suferinţă lăsaţi în urmă. Accesul pe plajă 
era interzis de la apusul soarelui până dimineaţa; 
seara se nivela nisipul cu un fel de grape trase cu 
tractorul, se materializa frontiera pe o bandă lată 
de câţiva metri, ca să se vadă urmele spionilor 
veniţi de pe mare şi intraţi clandestin în ţară sau 
pe cele ale nenorociţilor care se aventurau să 
plece cu o barcă pneumatică, sau cu un colac de 


salvare, înotând până în calea vapoarelor. Au fost 
şi unii dintre aceştia, sătui de viaţă, deznădăjduiţi, 
nu-i pot numi altfel, şi au scăpat dacă au avut 
destulă forţă, sau nu i-a lovit nenorocul de a fi 
descoperiţi de un vas de pază a coastei. Cu 
saltelele pneumatice nu era voie să intri în apă, 
nici ziua-n-amiaza mare. 

Fiindcă n-am încercat să fug pe una din aceste 
căi, am suferit doar că nu mai puteam să înot 
noaptea pe dâra argintie a lunii, pe care nici n-o 
mai puteam privi cum iese din valuri, ghemuit în 
nisipul de pe plajă, cald încă de peste ziuă. Se va 
spune poate că nu-i cine ştie ce pierdere, de 
vreme ce n-am murit de foame, dar numai eu şi 
cine mă înţelege ştim ce goluri purtăm astăzi în 
suflet. Nu-mi rămânea decât să privesc ziua spre 
Stambul, care fusese pe vremuri fărădelegea şi 
teroarea istoriei noastre, unde i se tăiase capul lui 
Constantin Brâncoveanu şi coconilor săi, iar astăzi 
devenise poarta spre pământul făgăduinţei. 

Un arhitect cunoscut în acea vreme, a izbutit 
totuşi să învingă vigilenţa grănicerilor şi să se 
îmbarce nu ştiu cum pe un «Liberty», în portul 
Constanţa.  Spunându-li-se grăniceri acestor 
securişti în uniformă falsă, se necinstea numele 
vechilor noştri apărători ai frontierelor. Arhitectul 
a ajuns în America, şi s-a stabilit la Cleveland, 
unde a proiectat, între altele, biserica ortodoxă a 
coloniei româneşti fondată de multă vreme acolo. 
Nimeni n-a putut stabili cauza morţii sale, rămasă 


tot atât de nedezlegată ca şi moartea preşedintelui 
Kennedy. Fiul lui, stabilit în acelaşi oraş, dar 
locuind în altă casă, îl aştepta seara, în vizită. 
Când a auzit soneria s-a dus să deschidă şi l-a 
găsit mort în faţa uşii, împuşcat cu o armă cu 
amortizor de zgomot. 

In 1947 şi-n următorii ani după aceea, se 
evada prin Ungaria; la Arad, la Oradea şi-n alte 
localităţi din marginea ţării, erau călăuze care îi 
treceau pe fugari peste frontieră, prin locuri 
cunoscute de ei, şi poate uneori chiar cu 
complicitatea grănicerilor care îşi luau partea, 
căci treaba nu se făcea gratis. M-am întrebat 
uneori, şi cu o întrebare nu înseamnă că mi-am 
luat un păcat pe suflet, câte din aceste călăuze nu 
i-or fi jefuit pe fugari, fraţii lor pentru o noapte, 
care desigur aveau asupra lor bani, bijuterii şi alte 
obiecte preţioase? Tentaţia era prea mare pentru 
nişte urmaşi ai lui Cain. Pe urmă n-aveau decât să 
le taie beregata şi să-i înghesuie în tufişuri, în ţara 
aceea a nimănui, unde, până să-i adulmece câinii 
grănicerilor îi devorau corbii. 

Un bijutier din Bucureşti şi-a transformat 
averea în pietre preţioase, cel mai bun mijloc de a 
comprima valorile, şi-a pregătit nevasta de 
plecare, iar el s-a dus în recunoaştere la Arad, să 
caute o călăuză. Acolo a prins de veste că miliția îl 
urmăreşte şi aşteaptă să-l prindă asupra faptului. 
Nu avea scăpare mai bună decât să se îndepărteze 
de locul primejdiei. Speriat rău, s-a urcat în primul 


avion care pleca spre Bucureşti şi s-a pomenit 
aterizând la Viena, unde chiar avea intenţia să se 
refugieze. Era ca o oaie rătăcită între ceilalţi 
călători, care plătiseră echipajul să schimbe 
drumul. 

Spre nenorocul lui nu putea să se bucure de 
asemenea pleaşcă, fiindcă îşi lăsase pietrele şi 
nevasta acasă, încât a fost nevoit să se întoarcă. 

Mai ştiu de un avion închiriat de 
cinematografie, care filma pe undeva în 
Maramureş, sau prin altă zonă apropiată de 
frontieră. Elicea avionului provoca furtuna 
prevăzută de scenariu; în starea ei primitivă, 
cinematografia noastră nu avea o metodă mai 
bună, un aparat mai simplu şi în acelaşi timp mai 
puternic, de răscolit aerul. Seara, după ce îşi 
terminase treaba, pilotul, cu motorul gata încălzit 
şi-a luat un pasager la spate apoi a decolat spre 
alte zări, sub ochii echipei de filmare şi ai 
securiştilor, aflaţi obligatoriu acolo, sub numele de 
electricieni, cameramani, sau chiar actori, şi, de 
ce nu - poate înşişi regizorii. 

La aeroportul Băneasa, poarta de nord, 
dinspre pădure, unde se aflau atunci avioanele 
utilitare, a venit într-o zi o dubă sanitară, cu medic 
şi infirmieri, să facă injecții preventive, contra nu 
ştiu cărei  molimi. Personalul aeroportului 
împreună cu paza, în total nu mai mult de câţiva 
oameni, căci nu era un punct primejduit, au 
adormit buştean, curând după ce li se făcuse 


injecţia. lar medicul şi infirmierii şi-au lepădat 
halatele albe, în linişte şi fără grabă căci nu-i 
zorea nimeni, au pornit motorul unui avion - se 
înţelege că erau oameni de meserie - şi au plecat 
în zbor peste Bărăgan, peste Dunăre, pe deasupra 
Bulgariei; în mai puţin de două ore erau în Turcia. 

Nişte vaporeni de la Brăila, marinari de rând, 
vreo şapte, au fugit cu o barcă pescărească, numai 
cu vâsle, fără nici o pânză, şi după o săptămână de 
luptă cu marea au intrat în Bosfor, teferi. Cine nu-i 
cunoscător, n-o să înţeleagă de ce mă minunează 
această faptă, cu nimic mai prejos decât o ispravă 
de pe vremea argonauţilor! 

Exodul acesta a continuat crescând întruna, 
sub o represiune din ce în ce mai crudă, până în 
decembrie 1989. Mulţi au fost împuşcaţi, unii 
chiar după ce treceau frontiera. Mulţi au traversat 
Dunărea înot, în Iugoslavia, care într-o vreme îi 
repatria cu forţa, deşi se ştia ce-i aşteaptă; mai 
târziu sârbii şi-au schimbat sentimentele, au 
devenit toleranţi cu evadaţii, probabil 
convingându-se că bieţii oameni fugeau de mizerie 
şi teroare. 

Mă întorc la Marea Neagră. Chiar în ultima 
vară dinaintea revoluţiei, pe care nu putea s-o 
prevadă şi mai ales nu prevedea ce urmări o să 
aibă, un prieten a fugit cu un mic cuter, barcă de 
sport sau de promenadă, într-o aventură pentru 
care nu avea decât o pregătire sumară. Era medic, 
tânăr, cu o specialitate mănoasă, şi-ar fi putut face 


o viaţă înlesnită, dar n-a îndurat sclavia. Eram 
vecini şi prieteni, sub ochii mei şi-a pregătit barca, 
îmi închipuiam că nu-l îndemna decât pasiunea 
sportivă. 

Să conduci o barcă de felul acesta, să cunoşti 
vântul, să-ţi faci din el un prieten, un aliat la rău şi 
la bine, e mult mai greu decât de pilotat avionul. 
Dar la el pasiunea era atât de mare, s-a dăruit ei 
cu atâta ardoare încât într-o singură vară era 
gata, şi a plecat cu mâinile goale, fără să ia nimic 
din casă, decât actele, într-o pungă de plastic 
etanşată, şi fără să anunţe pe nimeni. Pasiunea 
sportivă, cum am numit-o, era însă dublată de un 
simţământ mult mai puternic; dorinţa de libertate. 

In Turcia unde nu-l aştepta nimeni cu pilaf şi 
baclavale, n-a pregetat să facă meseria de maseur, 
fiindcă n-a găsit alta, şi a muncit aşa un an de zile, 
până ce a primit viza de intrare în America, unde 
îmi închipui că a nimerit bine - nu ştiu, căci i-am 
pierdut urma, dar cu tenacitatea lui era imposibil 
să nu reuşească. 

Câţiva ani mai înainte, un alt prieten, arhitect 
tânăr, răzvrătit incurabil şi veşnic în răspăr cu 
regimul, a vrut să fugă cu wind-surful, pentru care 
avea aplicaţie, avea chiar atestat de instructor. 
Dar wind-surtul e doar un sport, nu un mijloc de 
navigaţie; cine se încumetă să folosească o simplă 
planşă şi o pânză manevrată cu braţele, să plece 
de la Mangalia până pe coasta turcească? L-am 
sfătuit să nu încerce asemenea aventură, mai ales 


că lăsa în urmă o nevastă, cu un copil, şi cu altul 
pe cale să vină. «Şi dacă ai să ajungi, ce ai să faci 
în Turcia, în costum de baie şi fără altă avere?» 
Nu; odată cu el nişte prieteni dintr-o ţară 
apuseană, aveau să plece pe şosea, cu maşina, ca 
să-l întâmpine la intrarea Bosforului. Sub acest 
aspect treaba era bine gândită, dar eu mă temeam 
de tot restul. Drumul ar fi putut să dureze mai 
mult de o noapte şi o zi; cum putea să rămână 
douăzeci şi patru de ceasuri în picioare, cu tot 
trupul încordat, scăldat tot timpul de valuri? O 
furtună, să zicem că ar fi înfruntat-o, la nevoie s-ar 
fi întins pe planşă, cuprinzând-o în braţe. Dar dacă 
l-ar fi lăsat vântul, şi ar fi rămas nemişcat în 
mijlocul mării? Şi, în sfârşit, dacă îl descoperea un 
avion, un elicopter sau o şalupă de patrulare, în 
apele Bulgariei? Aşa i s-a întâmplat unui cunoscut, 
priceput la ambarcaţii cu vele, de care mă lega o 
pasiune comună. Şi el a vrut să fugă cu o barcă, în 
primii ani de după război; a ieşit mult în larg, 
noaptea, ca a doua zi să nu-l mai vadă nimeni de 
pe coastă, nici chiar grănicerii, aflaţi în miradoare 
înalte, de unde supravegheau marea cu binoclul. 
Insă abia se luminase de ziuă şi s-a întâlnit cu 
nava-şcoală «Mircea»; n-avea cum să fugă. L-au 
pescuit, l-au dus la Constanţa, şi de acolo a ajuns 
de-a dreptul la puşcărie. 

Eu şi acum cred că tânărul meu prieten cu 
wind-surful n-ar fi izbutit, îl prindeau sau se îneca, 
paralizat de oboseală. Însă tocmai atunci, când se 


pregătea să plece, s-a întâmplat ca mama lui să 
moară, în Spania, unde era stabilită. De ani de zile 
băiatul se străduia să capete un paşaport, spre a 
merge s-o vadă, dar i-l refuzau, fără discuţie. De 
astă dată n-au mai avut încotro, iau dat drumul 
pentru înmormântare şi dus a fost. Din Spania a 
ajuns în America, la Huston, unde, după ce a găsit 
o slujbă bună, şi-a adus şi nevasta, cu copiii, căci 
între timp se născuse şi al doilea. 

Unii au fugit cu trenul, sau cu autocamioanele 
de transporturi internaţionale, ascunşi în lăzi, 
printre mărfuri şi îmi închipui cum le-a fost în 
timp ce se făcea controlul vamal, la frontieră. 

La noi metoda deturnării de avioane n-a prins, 
cunosc doar exemplele spuse mai înainte. Să fie ai 
noştri mai puţin curajoşi? Nu admit. Poate erau 
prea puţine curse aeriene; la aeroportul Otopeni, 
de pildă, primul din ţară, ore în şir zburau numai 
muştele. Apoi, vigilenţa la îmbarcare era dusă mai 
departe decât în alte locuri, nu ne dădeam seama 
câţi ochi ne urmăreau încă dinaintea plecării. Şi 
chiar în avion, nu ştiam câţi din călători nu erau 
de la securitate. Iar în primul rând, mi-e imposibil 
să-mi închipui cum ar fi putut cineva să facă rost 
de o armă, indispensabilă spre a duce treaba până 
la capăt. 

In alte părţi ale lumii, într-un timp se deturnau 
avioane în fiecare zi, măcar unul. Azi sunt mai 
puţine cazuri, paza e mai riguroasă de când a 
proliferat terorismul. Dar cum aş putea să uit 


avionul care zbura de la Tel-Aviv la Paris, cu peste 
o sută de călători evrei, toţi oameni în vârstă, şi 
care după escala de la Atena a fost deturnat de 
terorişti palestinieni, iar apoi dus la Entebe, 
aeroport din Uganda, în centrul Africii? Călătorii 
au fost făcuţi ostateci, şi în schimbul lor răpitorii 
au cerut statului Israel nişte concesii; poate nu 
concesiile erau inacceptabile, ci metoda folosită 
pentru a le obţine. Am scris odată, pe scurt, cum 
au fost eliberaţi aceşti oameni, lăsându-i pe 
răpitori cu gura căscată, şi nu-mi trebuie mai 
multe cuvinte să repet acum că actul acela de 
comando, care părea imposibil, rămâne pentru 
mine unul din cele mai uimitoare exemple de 
inteligenţă, iscusinţă, hotărâre şi bravură, din câte 
cunoaştem. 

Privind faptele din alt unghi şi punându-le la 
altă scară, cum aş putea să uit o întâmplare 
petrecută într-o vreme mai idilică, multe decenii în 
urmă, cu un tânăr soldat american, de origine 
italiană?! El s-a îmbarcat, parcă la Dalas, pe un 
avion care zbura spre nordul Statelor Unite; 
pistolul mitralieră, dosit sub haină, a trecut 
nebăgat în seamă la îmbarcare, am spus că era o 
vreme mai idilică decât în ultimele decenii. 
Imediat după decolare, tânărul a intrat în cabina 
echipajului, pe atunci nepăzită şi neîncuiată şi, 
punând arma în ceafa comandantului, l-a silit să 
schimbe drumul şi să meargă în Italia. A fost 
nevoie de o escală, pentru completarea 


rezervoarelor cu combustibil şi pentru schimbarea 
echipajului, căci primul nu avea atestare de zbor 
peste Atlantic. Toate s-au făcut sub ameninţarea 
pistolului, şi au mers ca pe roate; poliţia 
aeroportului nu avea experienţă, să intervină. 

În timpul zborului peste ocean, tânărul a 
chemat o stewardesă, care de altfel îi făcea ochi 
dulci încă de la îmbarcare, băiatul fiind frumuşel 
şi simpatic, şi a rugat-o, amabil, să aducă 
echipajului cafea şi sandvişuri. Ajuns la Roma s-a 
predat liniştit poliţiei, şi a declarat că nu voise 
altceva decât să pună o dată piciorul pe pământul 
natal al părinţilor. 

Nu ştiu ce s-a întâmplat mai departe; să fi fost 
după mine îl duceam la hotel să se odihnească, 
apoi, îl plimbam prin toată Italia, până la Palermo 
şi până la Veneţia. Chiar dacă n-a fost aşa, mi-a 
făcut plăcere să visez câteva clipe la o faptă 
frumoasă. 

Am mai citit în ziar de un om care s-a 
strecurat sub un avion gata să plece, s-a căţărat şi 
s-a ascuns în spaţiul unde se escamotează trenul 
de aterizaj, după ce avionul şi-a luat zborul. Aşa o 
fi fost şi nu spun că nu-mi vine a crede; dar mă 
întreb cum nu l-au strivit roţile când s-a ridicat 
trenul? Să zicem că a găsit un colţişor apărat de 
primejdie. Dar cum a putut să respire în aerul 
depresurizat, la nouă mii de metri înălţime? Să 
zicem că avionul n-a zburat decât la patru sau la 
cinci mii de metri, unde respiraţia e anevoioasă, 


dar un om sănătos, poate să reziste. Mai rămâne o 
întrebare: cum de n-a murit de frig?... Să zicem că 
avea haine groase şi era o vreme călduroasă. Ei, 
dar am făcut prea multe concesii! 

După câteva întâmplări ieşite din comun, 
uimitoare, şi pentru unii din noi incredibile, mă 
întorc la realităţile noastre. În ultimul an dinaintea 
revoluţiei, emigrarea clandestină devenise o 
mişcare de masă. Mii de oameni au trecut în 
Iugoslavia şi în Ungaria, şi nu doar de la noi, ci şi 
din Cehoslovacia, dar mai ales din Germania de 
Est, numită până deunăzi Republica democrată. 
Vecinii noştri de astădată au fost generoşi cu noi, 
şi de altfel fenomenul nu putea să fie împiedicat, 
el vestea revoluțiile care au izbucnit una după 
alta, în ţările subjugate. 

În încheierea capitolului am de povestit cea 
mai uluitoare, mai zguduitoare, mai emoţionantă, 
mai incredibilă întâmplare din istoria emigrărilor 
clandestine - şi încă n-am folosit toate adjectivele 
potrivite. O femeie tânără, însărcinată în a noua 
lună, a trecut Dunărea înot, într-un loc unde nu 
erau decât patru sute de metri până pe malul 
celălalt, în Iugoslavia, ceea ce însă nu înseamnă o 
glumă. Bărbatul ei, fugit de câteva luni într-o ţară 
apuseană, făcuse tot posibilul, inclusiv greva 
foamei, să-şi aducă nevasta, în baza principiului 
umanitar, recunoscut chiar şi de ţara noastră, al 
reîntregirii familiei. Cazuri din acestea erau cu 
sutele, dacă nu cu miile, şi dintr-o mie poate se 


rezolvau zece, de ochii lumii, după tribulaţii lungi 
şi chinuitoare. In vara dinainte de revoluţie femeia 
n-a mai putut să rabde, nu mai avea nici o 
speranţă, gestul ei dovedeşte că a fost nevoită să 
aleagă între moarte şi libertate. Cum a ajuns pe 
malul Dunării nu ştiu, nu era o treabă uşoară, 
trecea prin cordoane de pază, dar poate chiar 
starea ei a ajutat-o; nimeni n-o putea bănui, căci 
într-adevăr intenţia ei părea imposibilă, cum o 
socotesc eu însumi, chiar astăzi, după ce a fost 
împlinită. 

Mi-e teamă că în zilele noastre faptele eroice 
au căzut în desuetudine, primează speculaţia 
psihologică, adică despicatul firului în 
paisprezece, în căutarea unei cvadraturi a 
cercului, când cercul, în sine, în stabilitatea lui e 
atât de simplu şi a dus atât de departe 
cunoaşterea noastră despre natura lucrurilor. 
Poate teoria relativităţii universale, apărută în 
ultimul secol al mileniului va fi depăşită în 
următorul secol. Fapta femeii nu va putea fi 
depăşită niciodată, fiindcă ea atinge o limită; mai 
mult decât atât nu se poate imagina în nici o altă 
relativitate posibilă. In timp ce înota, pe femeie au 
cuprins-o durerile facerii. sunt naşteri uşoare, şi 
naşteri anevoioase. O femeie care a trecut prin 
această încercare, mi-a mărturisit că s-ar fi 
aruncat de la etajul al patrulea al maternității, 
dacă la fereastră n-ar fi fost gratii şi plasă de 
sârmă. Cine le pusese ştia ce face. 


Mai sunt şi naşteri imposibile, când altă cale 
nu rămâne decât să fie sacrificată mama, sau 
sacrificat copilul. Alegerea trebuie să o facă 
bărbatul, soţ şi tată. 

De mult mă frământă această dilemă care, 
deşi nu am cunoscut-o, o trăiesc cu închipuirea şi 
mă îngrozeşte. Fiindcă unii bărbaţi optează pentru 
copil. Din moment ce opţiunea în asemenea cazuri 
este admisă, înseamnă că morala, fie ea cea 
creştină, o acceptă. Dar e o crimă 
înspăimântătoare, de o cruzime barbară, ca 
bărbatul să-şi poată condamna la moarte soţia pe 
care a ales-o, a iubit-o, şi a făcut-o să procreeze; şi 
asta fără să ştie dacă fătul nu va fi un monstru, şi 
nu va deveni un asasin ori nu-şi va ucide părintele. 

Dar să revin la firul povestirii mele. Chinuită 
de acele dureri înspăimântătoare, femeia a 
continuat să înoate, când mai bine i-ar fi fost să se 
lase la fund şi să se înece. Nu sunt în stare şi nici 
nu vreau să fac un poem pe măsura acestor fapte, 
povestesc doar întâmplarea. Dar aş simţi o 
mulţumire adâncă să scrie altcineva poemul, 
ridicându-l la înălţimea care i se cuvine. Din 
păcate mi-e teamă că poeţii de astăzi privesc mai 
mult în ei înşişi decât în afară. Nu-i condamn, văd 
şi eu ce mizerii ne înconjoară, mă refugiez şi eu în 
mine însumi. lată însă că uneori se mai întâmplă 
în lumea noastră şi fapte menite să ne salveze 
sufletul de scârbă şi uscăciune. 

După un timp, neînfricata femeie a simţit o 


uşurare, pierdea apă din pântece, n-am să explic 
acest fenomen, cine nu ştie cum decurge o naştere 
să întrebe pe lăuză sau pe moaşă. Ajunsă pe malul 
celălalt, uşor de închipuit în ce stare, femeia a mai 
rătăcit câteva ceasuri prin hăţişuri, între timp se 
făcea ziuă, până ce a dat de o şosea, unde au 
găsit-o nişte oameni cumsecade, Dumnezeu să-i 
răsplătească. Aceştia au urcat-o într-un autobuz şi 
au dus-o la un spital unde a şi născut, îndată. 

Nu ştiu ce s-a întâmplat mai departe, odată 
partea senzaţională sfârşită, ziarele au trecut la 
alte subiecte, ce-i drept mai importante, căci se 
întâmplau şi mai ales se pregăteau multe în vara 
anului 1989. În mijlocul atâtor întâmplări care 
zgâlţâie lumea în prezent, mult mai profund şi mai 
grav decât se crede, aş vrea şi m-aş simţi mai 
puţin ruşinat de condiţia mea umană astăzi, dacă 
acelei femei i s-ar acorda o medalie internaţională, 
votată de Organizaţia Naţiunilor Unite. 


15 


Cum am aflat cele ce urmează voi lua în 
mormânt, după mine. Am jurat, şi - cu toate că 
dintre persoanele implicate nu mai trăieşte nici 
una, după cum nu mai trăieşte nici omul care mi-a 
dezvăluit o parte a faptelor, într-un moment când 
simţea nevoia să se spovedească - vreau să-mi 
păstrez jurământul. Se întâmplă aşa cu oamenii 
care au o povară pe suflet, o păstrează uneori 
până pe patul morţii şi abia atunci se destăinuie, 
sau preotului, sau unui prieten, sau chiar unui 
necunoscut care le inspiră încredere. Eu am fost 
necunoscutul în cazul acesta, şi vreau să-mi merit 
încrederea, deşi, repet, nici unul din cei ce vor 
apărea aici nu mai este în viaţă. 

Omul era un apropiat al lui Honoriu, pe care 
eu îl ştiu numai din auzite. În schimb Titus, 
amestecat şi el în acele întâmplări sfârşite 
dramatic, deşi mai în vârstă ca mine, îmi era 
prieten, nu cât Trandafil, dar oricum îl cunoşteam 
din copilărie. Intre vieţile noastre fusese o 
legătură strânsă, chiar dacă nu ne-o declarasem 
niciodată. Indirect deci, eram interesat şi de 
soarta lui Honoriu, prin ceea ce a avut comun cu 
soarta lui Titus. 

Intr-o zi, cu un an înainte, când Honoriu se 
reîntâlnise cu Titus dar acesta nu venise încă să-şi 
petreacă vara pe  barcazul «Hercules», la 
Constanţa, în port a apărut un personaj important 


în istoria vremii, Emil Bodnăraş, care, dacă atunci 
o fi avut altă funcţie, curând a devenit ministrul 
armatei. 

Biografia acestui personaj e neclară şi 
controversată. Eram foarte tânăr când am auzit, 
cred că s-a scris şi în ziare, că un ofiţer de 
artilerie, pare-se sublocotenent, dintr-un regiment 
aflat nu departe de Cernăuţi, în Bucovina, 
dezertase şi fugise peste graniţă, în Rusia. 
Intâmplarea nu s-a comentat prea mult şi a fost 
uitată destul de repede. 

Abia acum aflu amănunte, de la un fost 
camarad al fugarului, care şi-a scris amintirile. Se 
pare că o dansatoare, spioană în folosul ruşilor, 
i-ar fi smuls secrete militare; mai cunosc un caz, în 
afară de cel neuitat, cu Mata Hari. Nevoită să 
plece în Rusia, spioană l-ar fi somat pe ofiţer s-o 
urmeze - se mai puteau scoate de la el multe 
secrete - ameninţându-l că altminteri îl denunţă 
serviciului de informaţii al armatei române. 

O fi aşa, o fi altfel, pe mine nu mă influenţează 
în scrierea cărţii; m-am gândit că poate voi 
satisface curiozitatea unora, atraşi de 
mărunţişurile istoriei. Nu mă interesează nici ce-a 
făcut în Rusia; ce-a făcut aici când a venit înapoi, 
nu-i nevoie să amintesc, faptele sunt cunoscute. 
Atâta sunt dator să spun, că deşi martor la fapte 
mârşave şi sângeroase, într-o epocă amarnică, 
după ştiinţa mea n-a făcut excese, altfel le-aş fi 
aflat, cum le-am aflat pe ale altora; poate cineva 


mă va contrazice; nu mă supăr. Că s-a bucurat de 
onoruri, de bunăstare, de plăcerile vieţii în timp ce 
poporul trăia în lipsuri şi spaimă, se înţelege de la 
sine, dar nu s-a întâmplat altfel nici înainte de el, 
nici după, nu se întâmplă nici astăzi, când pârâţii 
nu răspund la acuzaţii - şi merg înainte. 

Ştiu că Bodnăraş iubea marea şi vasele cu 
pânze; ştiu că şi-a comandat un iaht pe care îl 
ţinea la Mangalia şi cred că n-a ieşit cu el pe mare 
de multe ori. l-a lipsit timpul; un asemenea 
personaj este robul funcţiei sale, dar iată o robie 
de care vor să scape doar puţini oameni, cu firi 
deosebite. 

Atunci când a sosit în portul Constanţa n-avea 
o treabă oficială, voia să respire aerul marin şi să 
iasă pe mare cu un vaporaş sau o şalupă. 

Venise cu un prieten sau mai degrabă un 
subaltern, căci se purta cu deferentă. li însoțeau 
căpitanul portului şi câţiva ofiţeri de la căpitănie, 
o suită emoţionată, iar la câţiva paşi în urmă 
veneau doi oameni voinici, cu aer de atleți, în 
haine bej, cu mâna dreaptă în buzunar, cu ochii în 
toate părţile. 

Mai mare ruşinea, în port nu exista atunci nici 
o şalupă în funcţiune, nici măcar la Căpitănie! 
Singurul vas care putea să iasă pe mare era 
remorcherul «Ilie Pintilie», nu prea potrivit pentru 
agrement, dar de unde să iei altul? Mergeau 
într-acolo, când Bodnăraş văzu, peste cheiul care 
mărginea bazinul, două catarge legănându-se 


uşor, tulburătoare imagine pentru un iubitor al 
navigaţiei cu vele. 

— Ce-i acolo? întrebă, înviorat, de unde mai 
înainte privise posomorit remorcherul, aflat la 
vreo sută de metri în faţă. 

Căpitanul portului răspunse, cu un fel de 
dezaprobare ironică: 

— E un barcaz al unui inginer, un tânăr 
împătimit de marinărie. Aşteaptă aprobarea să 
plece în Mediterana... 

Honoriu stătea întins la soare pe bocaporţi, 
acoperişul magaziei, când suita sosi la schela care 
lega barcazul de chei. Aşa îl cunoscu el pe 
Bodnăraş, despre care ştia că este un important 
om politic. Deşi nu-i purta simpatie, din principiu, 
şi nu socotea vizita lui o onoare, nu-i refuză 
cererea de al duce până la Mangalia; nu voia să se 
pună rău nici cu căpitănia portului, nici mai ales 
cu un ministru care putea, direct sau indirect să-i 
zădărnicească planurile. Şi apoi, tânjea să se vadă 
pe mare, măcar câteva ceasuri; se interzisese 
ieşirea oricărui vas din port, fără autorizaţia de la 
Ministerul Marinei, sau al Transporturilor şi 
bineînţeles cu avizul Ministerului de Interne care 
patrona Serviciul de Siguranţă a Statului, 
viitoarea Securitate. 

Bătea vântul din larg; odată trecuţi de far 
ridicară pânzele şi opriră motorul. Clipa când 
încetează zgomotul şi trepidaţia, rămânând numai 
foşnetul muzical al valurilor străpunse de etravă, 


creează în sufletul omului o stare de beatitudine. 
Dar poate că nu o simte oricine, ci numai cel care 
percepe farmecul plutirii fără efort, când vântul 
devine o forţă tăcută şi insesizabilă, un miracol, ca 
zborul îngerilor. 

Această beatitudine devenea la Honoriu o 
stare firească; privindu-l pe Bodnăraş observă că 
se schimbase la faţă, bucuria îi izbucnea din toţi 
porii, avea simţul plutirii, se contopea cu marea, 
cu pânzele şi cu vântul. Atunci îi deveni simpatic. 

Mai târziu statură de vorbă. IÎnsoţitorul lui, un 
om încă tânăr, plăcut la înfăţişare, cu faţa 
inteligentă, asculta atent, părea că vrea să 
memoreze totul, dar nu se amesteca în discuţie. 
Avea desigur o funcţie importantă, cu maşină la 
scară, care nu-ţi mai îngăduie să mergi nici o sută 
de metri cu piciorul, totuşi nu pusese pe el 
grăsimea dezagreabilă a oamenilor de aceeaşi 
categorie. 

Stăteau toţi trei pe scaune pliante, la prova, 
lângă ancoră, de unde se vedea marea în toate 
direcţiile, în culori felurite, o paletă marină, de la 
bleu-ul alburiu, până la albastrul profund, de 
cerneală, în umbra pânzelor, cum avea să devină 
tot largul mării după amiază şi înspre seară. Fără 
să scape această privelişte, musafirul fu curios să 
afle rosturile lui Honoriu, care îi povesti deschis 
tot ce-am spus şi eu despre el, mai înainte, şi 
ajunse la situaţia lui prezentă, când umbla de la 
un minister la altul, să obţină autorizaţia de 


plecare. 

Când ajunse aici, Bodnăraş îi aruncă o privire 
semnificativă însoţitorului său, părea o întrebare, 
iar acesta înclină aprobativ din cap, apoi scoase 
din portofel o carte de vizită şi i-o întinse lui 
Honoriu. 

— Când vii la Bucureşti, caută-mă! Cred că pot 
să te ajut; o să stăm de vorbă. 

Pe cartea de vizită scria numele şi un număr 
de telefon, nimic altceva, un nume comun, lonescu 
şi un prenume la fel de răspândit, pe care nici nu-l 
mai ţin minte. E tot ce aveam de spus despre 
această întâmplare banală; însă ea urma să 
schimbe soarta lui Honoriu şi a echipajului, ca şi 
pe a lui Titus, absent încă din scenă; ce urmează 
deocamdată e lipsit de importanţă; am să termin 
repede. 

De la bucătărie, aflată sub o mică dunetă la 
pupa, în spatele cârmei, venea un miros 
ademenitor de prăjeală şi curând, Comănescu, 
ajutorul mecanic, în rolul de bucătar de astă dată, 
cu bluză albă peste tricoul de marinar, aduse pe 
un platou şniţele fierbinţi, de aterine, care 
fumegau încă. În mâna cealaltă avea o tavă cu 
furculiţe, pahare şi o sticlă de vin roze, din mica 
lor damigeană. Altminteri vin bun, oaspeţii îl 
băură cu plăcere, şi nu cu plăcere mai mică se 
înfruptară din aterine. 

— N-am mai mâncat aşa ceva! declară uimit şi 
încântat Bodnăraş. 


Personajul celălalt, aprobă din cap. După 
cuvintele adresate lui Honoriu, mai înainte, tăcuse 
tot timpul, dar era atent la ce se întâmplă, avea o 
privire nu doar iscoditoare, ci şi penetrantă, de 
parcă ar fi vrut să vadă sub faţa lucrurilor. 

După prânzul frugal, care picase tocmai bine, 
Bodnăraş vizită vasul, de la prova până la pupa, 
intră în cabina lui Honoriu, îi plăcu, proiecta să-şi 
comande ceva asemănător, dar nu la fel de 
modest. Intră pretutindeni, în magazie, în camera 
motorului, stătu de vorbă cu oamenii din echipaj, 
îi ascultă cu atenţie, îi întrebă ce dorinţe aveau. 
Răspunseră toţi cu aceleaşi cuvinte: «Să ieşim în 
larg! Altceva nu ne trebuie». 

— O să ieşiţi! îi asigură Bodnăraş. 

Apoi puse mâna pe cârmă şi tinu drumul mai 
bine de-o oră. Se pricepea şi îi făcea plăcere, deşi 
barcazul, greoi, cu velatură puţină faţă de volumul 
apei dislocate, nu avea sprinteneala unui cuter de 
competiţie şi nici măcar al unuia de croazieră. 

— Strângeţi puţin şcota velei mari, spuse după 
câteva minute. 

Într-adevăr, era nevoie, vela flutura uşor la 
învergarea ei cu catargul; echipajul nu băgase de 
seamă, sau nu dăduse importanţă, nu se întâmplă 
nimic rău dintr-atâta, doar că pierdeau poate 
două-trei sutimi din viteză; dar un marinar cu 
simţul velelor nu îngăduie o imperfecţiune. 
Honoriu fu plăcut surprins de priceperea 
importantului său oaspete. 


Aş mai povesti că la Mangalia, Bodnăraş dori 
să vadă portul, deşi nu era nimic demn de luat în 
seamă. Un port mic, aproape lăsat în părăsire, cu 
bazinul nedragat de multă vreme. Renumele 
oraşului se datora pitorescului: străzi, case, 
cafenele, oameni, cimitir turcesc, geamie, apoi 
cartierul tătărăsc, plin vara de vilegiaturişti 
boemi, poeţi, artişti, mai ales pictori pasionaţi să 
pună pe pânză culoarea peisajului şi culoarea 
locală. 

Barcazul făcu ocolul portului, cu motorul, nu 
se putea altfel. Un om, la prova, arunca sonda tot 
timpul, fiindcă apa era mică, abia rămânea un 
metru sub chilă. 

Am scris aceste rânduri nu spre a sugera că 
Bodnăraş venise în prospecţiune; nu, fusese doar 
o plăcere. Dar nu-i mai puţin adevărat că după 
câţiva ani aici au început să se facă lucrări de 
mari proporţii; faţa locului s-a schimbat, se draga 
portul, se  prelungeau  digurile, oraşul era 
militarizat, străinilor, vechea boemă, nu li se mai 
admitea accesul; pe faleză, bătrânele căsuțe şi 
vile, nu toate frumoase dar care aveau o istorie, 
erau dărâmate cu buldozerele iar în locul lor se 
făceau hoteluri pentru familiile comandanților şi 
ofiţerilor. 

În port, din fundul bazinului, un canal îngust 
răzbea în lacul care mărginea oraşul la sud şi 
înainta în câmpie câţiva kilometri. Îl străbătusem 
cu barca, înainte de-a începe lucrările; într-un loc, 


pe malul nordic era un mic stabiliment balnear, 
frecventat mai ales de vilegiaturişti, unde se 
făceau băi de sulf. Pe malul din faţă, mai înalt, 
calcaros, cu piatra dezgolită de ploi şi şuvoaie se 
vedeau intrările întunecoase ale unor grote, care 
puteau să fie doar nişte vizuine. In aceste maluri 
se  săpaseră mai târziu adăposturi pentru 
submarine, aşa se spunea, dar nu le-am văzut, nu 
mai era voie să treci pe acolo, şi n-am văzut nici 
vreun submarin în apele portului. 

Când «Hercule» ajunse la Constanţa, se 
făcuse ora patru după amiază; pe chei aşteptau cei 
doi oameni în costume bej, cu mâna în buzunarul 
hainei. Păreau foarte miraţi, dacă nu vexaţi, că nu 
se întâmplase nici un atentat şi rolul lor se 
dovedea inutil măcar în această ocazie. 

Honoriu nu voia să piardă vremea, a doua zi 
plecă la Bucureşti, de unde peste două săptămâni 
se întoarse cu Titus, poftit să fie oaspetele lui cât 
doreşte. Titus rămase acolo până în septembrie. 
Între timp Honoriu bătea drumul între Bucureşti şi 
Constanţa. 

În prima săptămână nu izbuti să-l vadă pe 
domnul Ionescu, îi răspunse la telefon o secretară, 
destul de civilizată, care îi spuse că şeful ei lipsea 
zece zile. Pe urmă se duse la Ambasada turcă, 
unde consulul, care îi cunoştea intenţiile, tot 
amâna răspunsul la cererea lui de viză pentru a 
putea trece prin strâmtori cu patruzeci de 
emigranţi evrei pentru Palestina. De astă dată 


consulul avea o atitudine mai binevoitoare, îi ieşi 
în întâmpinare şi-i strânse mâna afabil. 

— Vă rog, veniţi mâine la ora unsprezece, îi 
spuse. O să cunoaşteţi o persoană care se 
interesează de planurile dumneavoastră. 

— Dar viza? 

— Nu v-am amânat ca să vă fac şicane; ştiţi că 
situaţia este foarte delicată; o să vă dăm viza, 
numai că va fi secretă; nu vrem să avem neplăceri 
cu statele arabe. Veţi trece prin strâmtori 
clandestin, autorităţile noastre vor închide ochii. 
Dar aşteptaţi până mâine; persoana pe care o s-o 
întâlniți vă va da toate lămuririle. 

Persoana de a doua zi era un om cu înfăţişare 
distinsă, statură mijlocie, păr blond pieptănat pe 
spate, ochi albaştri. Purta haine bine croite, gri 
deschis, cămaşă albă, cravată albastră cu 
dunguliţe roşii, în diagonală, prinsă mai jos de 
jumătate într-un ac de aur, împodobit cu un mic 
rubin, de aceeaşi culoare cu dunguliţele. Il primi 
într-un birou mic, lângă al consulului, o cameră 
luminată electric, cu draperiile trase peste 
ferestre, în timp ce-i întindea mâna lui Honoriu, 
omul îşi spuse numele, Haig, pronunțat 
englezeşte; dar la origine putea fi Haig, cum se 
scrie, fiindcă personajul, deşi blond, avea trăsături 
armeneşti, evidente. In lumea orientală e mare 
încurcătură în originea oamenilor, adesea 
amestecată şi incertă. 

Un valet aduse cafea cu rom, o sticlă de 


coniac, una de whisky, şi le puse pe măsuţa din 
faţa biroului, între fotoliile unde Honoriu se 
aşezase cu domnul Haig. Acesta deschise vorba 
îndată ce ieşi valetul: 

— Ceea ce voi spune acum, rămâne un secret, 
cunoscut numai de noi doi; fiţi sigur că nu vă va 
aduce nici o neplăcere. Am să vă fac o propunere; 
dacă nu vă convine, uitaţi-o şi n-aveţi a vă teme de 
NIMIC; nu va mai şti nimeni. 

Domnul Haig se dovedi a fi un om care 
cunoştea viaţa lui Honoriu în toate amănuntele. 

— Am toată încrederea în dumneata, îi spuse, 
după ce se referi la cele de mai înainte. Date fiind 
sentimentele pe care ştiu că dumneata le nutreşti 
regimului pe cale de a se instaura în România, îţi 
ofer un prilej să-ţi serveşti ţara. Lucrez pentru o 
putere hotărâtă să vă salveze, odată cu toate ţările 
ocupate samavolnic de Rusia. Am auzit că sunt 
oameni la dumneavoastră care îi urăsc pe 
americani, fiindcă v-au abandonat în mâna lui 
Stalin; cunosc şi sentimentele pe care le nutreşti 
dumneata pentru ei; ştiu că nu poţi să îi urăşti, dar 
înţeleg că ai o nemulţumire, şi o socotesc 
îndreptăţită, dar e numai o neînțelegere. Ce s-a 
întâmplat la Teheran, apoi la Yalta, nu se 
datorează naţiunii americane, ci candorii unui 
preşedinte, incapabil să simtă şiretenia lui Stalin 
şi slăbiciunea lui Churchill pentru băutură. De 
altfel şi acesta, şi Roosevelt au fost neprevăzători 
din capul locului. Când au făcut alianţa cu ruşii, 


pentru a-l răpune pe Hitler, nu şi-au luat toate 
asigurările. Trebuia să se stipuleze limpede, că 
ruşii nu vor pune un pas mai departe de fosta lor 
frontieră din 1918; ruşii ar fi acceptat, nu din 
respect pentru dreptate, ci fiindcă erau la 
ananghie. În ce mă priveşte, eu, care nu sunt om 
politic şi pun limită sentimentelor mele umanitare, 
nu le-aş fi dat nici un ajutor, nu ne lega nici un 
tratat, nu aveam nici o obligaţie faţă de ei, 
dimpotrivă, ştii bine că ne juraseră pieirea. L-aş fi 
lăsat pe Hitler să-şi sleiască forţele luptând cu ei 
până la Vladivostok, zece ani dacă era nevoie, să 
se înece şi unii şi alţii în Pacific, şi în urma lor am 
fi facut din Rusia un stat de drept, care ar fi 
contribuit la fericirea şi bunăstarea omenirii, în 
loc s-o nenorocească... Mă înţelegi, domnule? 

— Da, răspunse Honoriu. Vă înţeleg şi vă 
aprob, gândesc întocmai ca dumneavoastră, dar 
dacă aş spune aşa în Anglia şi în America, nu ştiu 
câţi mi-ar da dreptate. 

— Aşa e, în mare măsură. Acum însă oamenii 
încep să se dezmeticească. Înţelegi, le e greu să 
admită că au luptat pentru Satana. 

După o pauză, domnul Haig continuă, în timp 
ce Honoriu îl privea cu tot mai multă teamă şi mai 
multă simpatie. 

— Nu ştiu care va fi viitorul. Sunt semne de 
război, cred că ştii, şi ar fi bine să ne răfuim acum 
cu ruşii, a căror impertinenţă nu are margini, deşi 
sunt istoviţi şi nu vor izbuti să se refacă fără 


ajutorul nostru. Suntem noi înşine obosiţi, dar, cu 
certitudine, americanii ar putea încă să lupte, 
dacă ar fi nevoie. Din sărăcia lor ruşii cheltuiesc 
vagoane de aur ca să-şi întreţină acoliţii din ţările 
occidentale - coloana a cincea. Ştiu că pe 
deasupra pregătesc o nouă campanie pentru pace. 
Vor pace, într-adevăr, sunt sigur, dar nu doar ca 
să-şi mistuie prada, ci ca să strângă puteri pentru 
a înhăţa restul prăzii. 

— Care-i restul prăzii? întrebă Honoriu. 
Europa? 

— Pentru o primă fază, da; vor să ajungă la 
Atlantic. Dar îţi închipui că odată ajunşi acolo, s-ar 
mulţumi cu atât? [elul lor final este să 
stăpânească lumea întreagă. 

Honoriu protestă, cu hotărâre. 

— Nu, domnule. Mai departe nu vor putea 
merge. 

Domnul Haig îl privi cu luare aminte. 

— De ce? 

— Fiindcă nu se poate. N-am alt argument, 
cred însă că îmi împărtăşiţi şi dumneavoastră 
părerea. 

— Da, şi eu cred la fel. Dar pentru asta va 
trebui să luptăm, să prosperăm, până ce sistemul 
lor se va prăbuşi. Abia atunci ar putea să înceapă 
colaborarea Americii cu Rusia, şi abia atunci 
lumea va cunoaşte liniştea şi fericirea. 

— Eu n-am să mai apuc vremea aceea. 

— Câţi ani ai? 


— Treizeci şi unu. 

Domnul Haig făcu o socoteala în gând, apoi 
răspunse cu hotărâre: 

— Ai s-o apuci, dacă vei trăi până la media 
vieţii pe pământ, astăzi în creştere. 

Abia acum păru să se trezească Honoriu 
dintr-o stare ciudată, un fel de transă în care 
căzuse intrând în această cameră şi dând ochii cu 
domnul Haig. Se scutură şi fizionomia lui deveni 
dârză. 

— Să ştiţi că nu regret ce v-am spus, chiar 
dacă am căzut într-o cursă. Cine sunteţi 
dumneavoastră, şi ce vreţi de la mine? 

Domnul Haig zâmbi, cu tristeţe: 

— Eu sunt mai nimic, domnule. Un om singur. 
Am oarecare pricepere în treburile politice. Nu 
sunt american, dar am fost diplomat în Filipine; 
toată familia mea, nevasta şi copiii au fost 
masacrați de japonezi, în Coregidor. Acum lucrez 
pentru Serviciul Secret american. Ţi-am spus mai 
mult decât era necesar şi decât aveam voie. Vrei 
să lucrezi pentru mine? N-am să mai stau mult 
aici, ai să mă găseşti la Constantinopol. 

— Dacă am să ajung! 

— Din partea noastră ai tot concursul. 

— Şi ce trebuie să fac? 

— O muncă de albină. Să aduni şi să aduci la 
urdiniş. 

— Ce? 

— Orice vezi şi orice auzi. Orice vezi pe 


stradă, orice spun oamenii. Dacă la vorbe adaugă 
şi fapte, cu atât mai bine. Sarcina mea este să fac 
un tablou al României de astăzi. Să putem motiva 
intervenţia noastră politică. 

— Aş prefera intervenţia armată. 

— Nu-ţi pot spune nimic în această privinţă. 
Ştiu că vrei să-i baţi pe americani când vor veni 
aici. Nu sunt ei de vină că nu vin, aşa că 
stăpâneşte-ţi mânia. 

— Vă daţi seama că-i o glumă. Dar mânia 
rămâne. Nu trebuia să ne dea pe mâna lui Stalin. 

— Nu-i nevoie să-i judeci. Au să plătească greu 
această nechibzuinţă. Important este că au să 
învingă. Rămân invincibili. Crezi? 

Domnul Haig se ridică. Se ridică şi Honoriu. 

— Cred din toată inima! A 

— Atunci înseamnă că ne-am înţeles. Işi 
strânseră mâna. La uşă Honoriu se opri. 

— Domnule, adăugă, întorcându-se cu faţa la 
domnul Haig, sunt fericit că prin dumneavoastră 
am găsit adevăratul scop al vieţii mele. 

Era emoţionat, convins şi pe deplin sincer. 

Peste zece zile îl găsi pe domnul Ionescu la 
telefon, şi acesta îl convocă numaidecât în calea 
Victoriei, vestitul palat Vernescu, unde astăzi e 
sediul nepotrivit al Uniunii Scriitorilor. Scriitorii 
cărora li s-ar fi cuvenit o asemenea casă sunt fie 
morţi fie apatici, şi celor dintâi încă nu le-a luat 
nimeni locul. 

După o intrare meschină se pomeni în faţa 


unui hol imens, a cărui jumătate de suprafaţă era 
ocupată de o scară lungă, arcuită, de marmură 
albă. Datorită scării, spaţiul de jos rămânea fără 
nici o utilitate, era doar un loc de trecere. 


Clădirea veche, al cărei renume nu ştiu prin ce 
se justifică, a fost renovată cu somptuozitate din 
ordinul stăpânei ţării, fiind destinată, pare-se, 
prinţului moştenitor, ca reşedinţă. 

Am fost anii trecuţi la Scorniceşti, din 
iniţiativă proprie şi pe cale particulară, adică nu 
m-a condus nimeni şi nu mi-a ţinut discursuri. Un 
sat de deal şi sub munte, curăţel, după cum arată 
extremităţile, scăpate de urbanizare. Centrul este 
un fragment de oraş, care nu foloseşte nimănui şi 
se potriveşte acolo ca nuca în perete. Am crezut 
că localnicii erau mândri de noua faţă a locului, 
dar chiar să fi fost, cu ctitorul se purtau 
necuviincios, pe ascuns, bineînţeles, după cum voi 
aminti mai departe. 

Ce m-a surprins, chiar de la intrare, pe partea 
dreaptă, era un stadion care la exterior amintea, 
în mic, Colosseum-ul de la Roma; am spus în mic, 
altminteri era foarte mare, cred că nu s-ar fi 
umplut nici dacă se aducea acolo poporul din 
şapte sate. Fusese ambiția prinţului moştenitor, 
care susţinuse echipa locală de fotbal, până ce o 
împinsese în divizia A, cunoscătorii ştiu ce 
înseamnă această clasificare. Stadionul nu m-ar fi 
supărat dacă s-ar fi făcut din banii personali ai 


suporterului, dar nu cred ca el să fi avut vreo 
leafă, după cum nu avea stăpânul ţării, băga mâna 
în sac şi lua cât îi era voia. 

În partea cealaltă a satului - în vârful unui 
deluşor, unde se ajungea pe o şosea asfaltată, - 
era cimitirul. Acolo am văzut cele două morminte 
ale Mămuţei şi Tătuţei, puşi în groapă cu mare 
pompă bisericească, în prezenţa guvernului. 

În plină epocă a laicizării, în preajmă se făcuse 
şi o bisericuţă, pe când în alte părţi se dărâmau 
monumente naţionale ale credinţei. Pe placa de la 
intrare scria, reproduc începutul, din memorie, că 
nu mi-a dat în minte să notez textual, pentru 
posteritate: «Episcopia Râmnicului a ridicat acest 
lăcaş de închinăciune într-un loc care a dat 
oameni vrednici ţării...» Cam puţin, şi cam vag, 
deşi cu înţelesuri clare, prea sfinţite! Mă mir că nu 
ti-au ras barba! 

M-am gândit fără voie la mormântul lui de 
Gaulle şi la cel al soaţei sale, aşezate tot pe un 
deluşor, într-un cimitir de ţară, la Colombey les 
deux eglises, unde m-am oprit cu emoție 
cucernică. Dacă se înţelege ce vreau să spun cu 
această observaţie, se simte oare şi ce am în 
suflet? De Gaulle, putea să aibă mormântul la 
Pantheon, sau chiar la Domul Invalizilor, lângă 
împăratul! 

Peste drum de cimitir, este un puț vechi, cu 
acoperiş nou, de ţiglă, pe stâlpi groşi de stejar 
fără moarte. Sub streaşină, pe o placă de ceramică 


scrie: «Puţul lui Andruţa». Andruţa era tatăl, ceea 
ce nu toată lumea va mai şti, la apariţia cărţii. 
După cum nu va mai şti că îi plăcea băutura şi îşi 
făcea veacul într-o cârciumă de la Piaţa Bitolia, 
aproape de faimosul palat al lui fiu-său. Acesta n-a 
găsit alt mijloc să curme năravul, decât dând 
poruncă să se închidă cârciuma. Ca bărbatul 
înşelat, care a dat foc canapelei. Păi să fi închis 
cârciumile din tot oraşul şi tot degeaba! 

Prietenul care m-a însoţit la Scorniceşti a vrut 
să bea apă din puţul lui Andruţa. l-am spus: «Vezi 
să nu miroasă a ţuică!» 

Nu departe de cimitir era casa părintească, 
modestă dar renovată şi lustruită, cu uluci noi, ca 
lemnul de vioară. Prin faţă trecea un râuşor fără 
vină, cu borduri betonate şi cu trepte care 
îmbogăţeau volumul apei. Era frumos, dar cred că 
mai întâi lipseau altele satului. «Iată, m-am gândit, 
unde a fost experimentat proiectul pentru 
Dâmboviţa!» 

Nici Dâmboviţa, aşa cum se vede astăzi, nu 
era prima nevoie a Bucureştilor, într-un moment 
când oamenii răbdau de foame iar iarna îngheţau 
în case, oricâte haine şi-ar fi pus una peste alta, 
dacă aveau de unde. Şi-apoi, deşi a devenit o 
podoabă a oraşului, îi găsesc multe cusururi 
acestei  canalizări. Canalele pentru reziduuri, 
aflate dedesubt, nu-mi inspiră încredere şi îmi 
închipui de pe acum la ce balamuc ar da naştere 
dacă ar avea nevoie de reparaţii, ceea ce oricum 


este posibil, mai târziu sau mai devreme. 

Din uliţă, casa părintească, devenită muzeu 
dar nevizitabil, se vedea dintr-o coastă. Am dat 
coltul s-o văd din faţă. Era tot aşa, modestă şi 
cuviincioasă, doar prea lustruită. Şi pe faţada ei 
rurală se proiecta un lampadar ca de pe calea 
Victoriei, cu mai multe braţe, trei sau cinci, nu mai 
tin minte. Din toate, unul singur avea globul de 
sticlă întreg, celelalte zăceau cioburi pe iarbă; 
sigur că reprezentau o ţintă prea ispititoare 
pentru copiii cu praştii. Mai într-o parte, peste un 
gărduleţ, se vedeau mai multe globuri de schimb, 
neatinse, un maldăr. Poate băieţii nu se atingeau 
de ele fiind o ţintă prea uşoară. lar primarul 
probabil aştepta să fie spart şi ultimul glob al 
lampadarului, ca să le schimbe pe toate. 

M-am uitat îndelung la căsuţa aceea, m-am 
gândit cum s-au născut copii, cum a coborât 
Andruţa în opinci să meargă la primărie şi să-i 
declare. Şi cât de beat trebuie să fi fost, dacă pe 
unul din ei îl botezase Niculae, deşi mai avea unul 
acasă, cu acelaşi nume. De când mă ştiu, n-am mai 
auzit să se fi întâmplat aşa ceva într-o familie! 

Această trimitere înainte şi aceste gânduri mi 
le-a prilejuit palatul Vernescu, destinat 
prinţişorului, care n-a apucat să-l folosească; sau 
maică-sa a pregetat să i-l dea în primire, sau el a 
strâmbat din nas, având alte năzuinţe. Nu m-ar 
mira; oamenii ajunşi, ţintesc cu atât mai sus, cu 
cât au plecat mai de jos, e legea primordială a 


parvenirii. 

Despre palate, vile,  conacuri, case de 
vânătoare voi avea de scris multe pagini, aş putea 
să umplu o carte întreagă, dar nu-i vreme. Şi apoi, 
nici nu merită. Mă întorc la Honoriu. 

Un tânăr care îl aştepta la intrare îl conduse la 
etaj, şi fără a-l mai trece printr-o antecameră îl 
introduse de-a dreptul într-o încăpere ca o sală de 
bal, cu ferestrele spre calea Victoriei, apoi ieşi pe 
o uşă laterală. 

— Spune-i secretarei să nu ne deranjeze 
nimeni o jumătate de oră! se adresă tânărului un 
om, ridicându-se dintr-un fotoliu de piele, aşezat 
în umbra dintre două ferestre. 

Instinctiv, Honoriu îşi privi ceasul de la mână: 
arăta ora zece şi jumătate. Omul îi ieşi în 
întâmpinare şi, intrând în lumină, îl recunoscu în 
el pe domnul Ionescu, proaspăt ras, bine 
pieptănat, mirosind a apă de colonie bună. 
Eleganţa îmbrăcămintei, care pe barcaz părea 
puţin stânjenitoare, se potrivea cu eleganța 
salonului, cu covorul, cu candelabrele, cu oglinzile 
şi tablourile de pe perete, cât văzuse Honoriu 
dintr-o privire. 

Domnul Ionescu îi strânse mâna, cu o 
afabilitate neprefăcută, se cunoştea că îi aparţine, 
o moştenise. Acum purta o cravată roşie cu 
dunguliţe negre, pe o cămaşă tot albă, care părea 
scoasă atunci din cutie. Un om bine îmbrăcat, bine 
bărbierit, adiind o apă de colonia creează o 


atmosferă cordială şi confortabilă. După ce-l pofti 
pe Honoriu să ia loc într-un alt fotoliu, aşezat 
pieziş faţă de primul, domnul lonescu începu 
vorba fără ocoluri. Aşa cum şedea în fotoliu, cu 
spatele la perete, intrase din nou în penumbră, în 
timp ce pe Honoriu îl îmbrăca o rază de lumină 
venită de la fereastră. Poate era doar o 
întâmplare, deşi semăna cu o punere în scenă. 

— Desigur că nu ştii unde te afli, spuse, cu 
naturaleţe. Aici este Serviciul Secret de 
Informaţii, al cărui şef sunt, şi nu mă cheamă 
Ionescu. Dar nu mă vei cunoaşte decât sub acest 
nume. 

Pe chipul lui Honoriu nu se citi nici o surpriză, 
inima însă îi zvâcni o dată mai tare. N-avea de ce 
să se teamă, dimpotrivă, se simţi îndată în 
siguranţă. 

— Am cules toate informațiile despre 
dumneata, nu-i nevoie să-mi mai spui nimic. Ştiu 
că nu eşti dintr-ai noştri dar îmi inspiri încredere. 
O să-ţi dăm voie să pleci, cu rugămintea să ne faci 
nişte servicii. Ţine seama însă că nu-i un troc, îţi 
cerem aceste servicii în mod amical, nu în 
schimbul autorizaţiei de plecare. Nu va fi nimic 
dezonorant şi împotriva conştiinţei dumitale, nu 
vei face nici un rău ţării şi oamenilor pe care îi 
cunoşti, nu ne interesează că ne ponegresc, ştim 
dinainte. Vei avea un rol mult mai subtil decât o 
turnătorie meschină. De ce te-am ales? Fiindcă 
eşti un om instruit, inteligent, sincer, şi ai spiritul 


aventurii. 

Domnul Ionescu stinse ţigara în scrumieră, 
apoi scoase din buzunarul hainei un carton roz, 
cât o carte de vizită, pus într-o îmbrăcăminte de 
celuloid, transparentă şi i-o întinse lui Honoriu. 
Acesta observă că interlocutorul avea unghiile 
foarte îngrijite. 

— Ai aici o legitimaţie în baza căreia vei putea 
să vii oricând la mine. N-ai să lucrezi cu altcineva. 
Cuvântul «lucrezi» nu-mi place, dar, în fine... Nu-i 
nevoie să-ţi spun că legitimaţia nu trebuie s-o dai 
nimănui din mână, chiar când va trebui să o arăţi 
unde va fi nevoie; să citeşti instrucţiunile de pe 
verso. Poart-o tot timpul cu dumneata şi asigură-te 
că nimeni nu poate s-o vadă. Acest carton este o 
forţă; fereşte-te să nu-ţi ardă mâna. Şi acum, iată 
ce trebuie să observi pe unde vei merge... 

La sfârşit domnul Ionescu spuse: 

— Cel mai mult în clipa de faţă ne interesează 
Constantinopole... 

Exact o jumătate de oră mai târziu, Honoriu 
cobora scara de marmură. Într-adevăr, ceea ce 
trebuia să facă nu-i angaja câtuşi de puţin 
conştiinţa. «Sunteţi deştepţi! îşi spunea în gând. 
Asta-i meseria voastră! Dar nici eu nu sunt mai 
prejos decât voi, n-am nici o îndoială». 


16 


Deoarece până anul viitor, 1947, cu Titus şi 
Honoriu n-avea să se întâmple nimic important, 
găsesc prilejul, în această pauză, să povestesc 
ceva din ultimii ani ai domnului Pretoreanu, care, 
deşi apare rar în prim plan, existenta lui fiind mai 
mult secretă, rămâne un personaj de primă 
importanţă în epocă, adică de la începutul 
secolului până în 1946. Deşi în acel an şi-a sfârşit 
zilele, influenţa lui s-a simţit mult timp pe urmă, în 
economia ţării şi în relaţiile noastre necordiale dar 
utile cu lumea occidentală. Probabil şi astăzi mai 
există depozite importante din uriaşele lui fonduri, 
nu în Elveţia, cum se obişnuieşte, ci la felurite 
bănci din Statele Unite. Un singur om ştia de 
existenta lor - Miron Stere, fostul agent al 
domnului Pretoreanu în America - însă nu putea 
dispune de ele, fără o dispoziţie expresă, 
codificată, primită din partea patronului. Situaţia 
acestor fonduri s-ar fi văzut cu claritate în agenda 
secretă, despre care nu ştia nici măcar Sobieski, 
statornicul lui slujitor şi om de încredere; domnul 
Pretoreanu ţinea agenda în buzunarul de la spate 
al pantalonilor, sub un blindaj de zale. Sistemul de 
protecţie putea să fie mutat de la un pantalon la 
altul, fiind prins pe toate patru laturile de nişte 
capse speciale, semănând la prima vedere cu 
nasturii automaţi de pe vremuri, astăzi dispăruţi 
cu totul, chiar şi din memoria oamenilor. Am avut 


şi eu prilejul să văd unii când Tiberiu i-a adus de 
la Londra o duzină lui Odor, un dar meschin faţă 
de mia de lire sterline încasată în numele familiei, 
fiind o moştenire a domnului Alcibiade, care 
murise. Lui Odor însă darul i-a prins bine, fiindcă 
mereu avea câte un nasture lipsă. Erau alcătuiți 
din două piese; prima, ca o pioneză mai mare şi 
mai robustă se trecea prin stofă, apoi în vârful de 
otel ieşit în afară se presa o capsă până scotea un 
mic pocnet. 

Capsele domnului Pretoreanu, opera unui 
artist în mecanică fină, de la Londra, nu se presau 
ci se încuiau cu o cheiţă, care la fel putea să-i 
descuie. 

Când domnul Pretoreanu muri, de un scurt 
circuit în creier, Sobieski socoti că ar fi o 
impietate să-l dea pe mâna unor ciocli, să-l 
despoaie şi să-l spele, după datina creştină. De 
aceea, convins că nu săvârşea nici un păcat, îl 
puse în sicriu cu hainele pe care le purta în ziua 
aceea, un costum elegant de stofă englezească, 
închisă la culoare; îi schimbă numai cravata albă, 
punând în loc una neagră. 

Într-adevăr, procedând aşa nu săvârşise nici o 
impietate faţă de patronul său, străin de practicile 
bisericii, dovadă că lăsase din vreme dispoziţii să 
nu fie înmormântat în cavoul de la cimitirul Belu, 
ci ars la Crematoriu, împotriva religiei. În cavou, 
în afară de coşciugul de zinc al nevestei lui, mai 
era doar cel al băiatului, pe care îl împuşcase el 


însuşi în inimă. 

Agenda arse odată cu hainele şi cu trupul. Nu 
ştiu la ce temperatură ajunge cuptorul 
crematoriului; nu ştiu ce metal rezistă la 
temperatura aceasta. Atâta ştiu că agenda se făcu 
scrum, trupul, cu oasele se făcură cenuşă, numai 
plasa de zale rămase întreagă. Oamenii de la 
crematoriu, deşertând grăbiţi cenuşa în urnă, n-o 
văzură. Sobieski, în drum spre casă, pe bancheta 
din spate a unui taximetru care hurduca pe 
străzile prost pavate, auzi în urna pe care o ţinea 
în braţe un clinchet metalic, ba mai mult decât 
atâta, simţi cum un obiect străin de cenuşă izbea 
uşor în peretele subţire de aluminiu. Nu era omul 
să se piardă cu firea pentru atâta lucru, văzuse 
prea multe întâmplări ieşite din comun în viaţa pe 
care o dusese în preajma domnului Pretoreanu. 
Ajuns acasă deschise capacul urnei, răscoli 
conţinutul fără silă sau teamă, ştia ce este cenuşa, 
o materie purificată de flacără, şi găsi 
dreptunghiul de plasă, cu capsele din doi în doi 
centimetri. 

Am văzut-o când l-am cunoscut, şi l-am vizitat 
acasă, pe Calea Victoriei. Nu am să spun încă o 
dată în ce împrejurări ne-am întâlnit şi cum i-am 
câştigat încrederea, până la a-l face să-mi 
împărtăşească unele secrete ale domnului 
Pretoreanu; bineînțeles, nu pe toate, dar destule 
ca prin coroborarea lor să ajung la ce aveam 
nevoie în această povestire. Sobieski încă nu se 


dumirise în privinţa acelei plase de zale, prea 
misterioasă ca să nu-i dea de gândit nopţi şi zile. 

Nu mă laud că am dezlegat secretul prin 
deducție, n-am citit decât puţine romane polițiste, 
mai uşor pătrund în necunoscutul sufletului 
omenesc, decât în misterul unor întâmplări, 
cusute cu aţă albă la urma urmelor. O singură 
clipă m-am gândit că plasa ar fi putut să fie o 
protecţie pentru inimă. Mulţi oameni, bineînţeles 
din cei cu o importantă activitate publică poartă 
cămăşi de zale pe sub cămaşă; chiar Papa, sub 
sutană. Ce ciudat! Inainte vreme zalele se puneau 
pe deasupra. 

Capsele m-au făcut să resping numaidecât 
ideea că plasa ar fi putut să fie o pavăză pentru 
inimă. Cum să le prinzi în piele? A trecut o vreme 
până să mă dezmeticesc şi să-mi dau seama că 
apărătoarea nu se prindea de piele, ci de stofa 
vestei. Am înţeles că roiul ei era să apere un 
buzunar, împotriva furtului; se ştie cu ce 
îndemânare oamenii de meserie pot să taie stofa 
de deasupra şi să golească buzunarul fără ca 
victima să simtă. l-am spus părerea mea lui 
Sobieski; îndată acesta s-a luminat la faţă: «Aşa e! 
Buzunarul de la spate al pantalonilor! Mereu şi-l 
pipăia cu mâna». Deducţia lui însă era greşită, 
domnul Pretoreanu se pipăia adesea la spate, când 
se afla între oameni, dar nu ca să verifice starea 
buzunarului, în această privinţă n-avea nici o 
teamă; grija lui privea coada de diavol, să nu se 


desprindă, lăsându-l dezarmat în faţa adversarilor. 

N-am mai povestit nimic despre domnul 
Pretoreanu, după bombardamentul de la Ploieşti, 
din 5 aprilie 1944; nu fiindcă n-aş fi avut ce spune, 
ci pentru că îmi era lehamite. sunt oameni care 
ocupă prea mult loc în istoria societăţii, 
împiedicându-i pe alţii să se arate şi atunci simt o 
mare satisfacţie să-i scot din cadru, cu puterile 
mele slabe, pe ei atât de puternici. Acum însă, 
când nu ştiu nici măcar pe unde i-o fi cenuşa, pot 
să-l readuc pentru puţin timp în povestire, 
rezumând ultimii lui ani de viaţă. 

In momentul cutremurului din 1940, aproape 
simultan cu explozia atomică, stăpâni pe putere în 
ţară erau discipolii Arhanghelului, care fiind mort, 
nu mai putea să-i stăpânească. Urmaşul lui avea 
mai mult ambiţii decât pricepere politică, de aceea 
n-a rămas la putere decât cinci luni, destul să 
bage spaima în oamenii care nu sperau ca el să 
cadă atât de repede. În acel timp, palatul de pe 
calea Victoriei, era păzit de discipoli, contra 
discipolilor. Câte o bandă a acestora, din dispreţ 
pentru instrucţiunile primite, încerca să se caţere 
peste gardul de fier, cu ţepuşe înalte, să spargă 
uşile şi să-l căsăpească pe domnul Pretoreanu, 
cunoscut ca duşman al mişcării. Duşman era, 
într-adevăr, dar el rămânea la principiul formulat 
mai de mult, cu privire la crezul lui politic: «După 
cum o fi cazul», şi în consecinţă vărsa în visteria 
mişcării două milioane pe lună, ceea ce îi asigura 


imunitatea, cel puţin provizoriu. 

După cutremur, abandonând domeniul din 
Colentina, domnul Pretoreanu reveni la palatul de 
pe calea Victoriei, pe care, vreme de şase ani cât 
mai avea să trăiască, nu-l mai părăsi. În schimb se 
uita pe fereastră adesea, ascuns după draperie, 
vedea lumea trecând grăbită pe trotuarul de 
dincolo, mânată parcă de frică; din când în când 
punea mâna pe carabină, după o veche obişnuinţă, 
ochea în discipolii care patrulau prin faţa palatului 
şi trebuia să se stăpânească din greu ca să nu 
tragă. Apoi veni rebeliunea de la 21 ianuarie, 
discipolii umblau ca turbaţi pe stradă, cu spadele 
în mână; se auzeau Împuşcături în tot oraşul, 
dinspre piaţa Victoriei se auzea huruit de tancuri 
şi bubuitură de tunuri. Atunci chiar că nu se mai 
putu stăpâni, domnul  Pretoreanu deschise 
fereastra şi trase câteva cartuşe în aer. Era doar o 
descărcare nervoasă, însă discipolii de pază o 
luară la fugă. Palatul rămase în voia răsculaților, 
dar aceştia aveau acum altă treabă. Abia în a treia 
zi a rebeliunii, când se simţea sfârşitul, un grup 
din ei, vreo cinci, cu sutanele murdare, 
nebărbieriţi, cu ochii roşii de furie, coborând 
năuci pe calea Victoriei, descoperiră palatul. Fără 
să stea la sfat, îşi puseră spadele la cingătoare şi 
se căţăraseră pe gard, toţi cinci deodată. De data 
aceasta domnul Pretoreanu fu nevoit să tragă, îi 
dobori pe primii patru, care căzură în stradă; al 
cincilea se făcu nevăzut într-o clipă 


Sobieski văzu scena din ghereta lui de la 
poartă şi, cu toate că situaţia era dramatică, simţi 
o satisfacţie viscerală; îi venea să aplaude, iar 
admiraţia pentru stăpânul lui crescu încă o 
treaptă. 

Nu ştiu dacă era urmarea unui telefon al 
domnului Pretoreanu; acesta foarte rar forma 
numărul singur, de obicei îi cerea lui Sobieski să 
facă legătura. Fapt este că într-o jumătate de oră 
o dubă veni să ridice morţii, şi tot atunci sosi o 
gardă militară, trimisă probabil de la Preşedinţie, 
care luă în primire paza palatului. Dar nu mai era 
nevoie. 

La fereastră, domnul Pretoreanu curăța ţeava 
carabinei cu vergeaua, operaţie pe care n-o 
încredința niciodată altcuiva. Această armă era o 
piesă rară, am spus din capul locului. 

Cu un an în urmă când, după ce dezmembrase 
Cehoslovacia, Germania bătea la porţile Poloniei şi 
războiul devenise iminent, domnul Pretoreanu îi 
trimisese lui Hitler un avertisment, prin 
ambasadorul lui la Bucureşti: «Fuhrere, pentru 
binele dumneavoastră, opriţi-vă! De astădată nu 
vă mai merge!» Nu primi nici un răspuns, şi 
războiul începu, la 1 septembrie. 

Anul următor, în martie, îi trimise un 
avertisment lui Daladier: «Domnule preşedinte, 
războiul nu-i o glumă, cum crede poporul Franţei, 
poate şi dumneavoastră. Nu vă bizuiţi pe linia 
Maginot. Masaţi trupe la frontiera belgiană; poate 


mai există o şansă». 

La 10 mai 1940 Hitler invada Belgia, trecu în 
Franţa şi o învinse în patruzeci de zile, după ce 
ocupase Parisul. Îndată, domnul Pretoreanu îi 
scrise lui Molotov, pe care îl cunoştea personal: 
«Domnule ministru, în mai puţin de un an, pactul 
dumneavoastră cu domnul Ribbentrop va fi călcat 
în picioare şi Germania vă va ataca ţara. 
Avertizaţi-l pe Stalin!» 

Consideraţia şi teama lui faţă de conducătorul 
Rusiei erau atât de mari, încât se abţinu să scrie 
domnul Stalin. Ar fi fost ca o insultă, iar ca să 
scrie «tovarăş», i s-ar fi rupt peniţa stiloului! 

După ce războiul în răsărit începuse, domnul 
Pretoreanu îl convocă pe Jordie, la ora două 
noaptea, cum avea obiceiul. Fuseseră lupte de 
graniţă înverşunate, dar acum nemţii înaintau ca 
în brânză. Nu peste mult timp aveau să 
încercuiască marea armată de la Harkov, ceea ce 
îi prilejuia lui Goebbels să anunţe lumii că Rusia 
era virtual învinsă. 

— Ai îndrăznit să te legi de generalul De 
Gaulle! începu domnul Pretoreanu, cu ton de 
admonestare. De acum încolo abţine-te. Şi 
urmăreşte-i activitatea; el va elibera Franţa. 

Apoi, în încheiere, spuse simplu: 

— Germania a pierdut războiul! 

Stupefiat, Jordie vru să riposteze, armata 
germană înainta victorioasă. Apoi îşi înghiţi vorba 
şi căzu pe gânduri. 


Acum înţelegeam de ce a doua zi convocă 
aproape toată redacţia în biroul lui, puse pe jos un 
şir de străchini şi le calcă în picioare. Îşi însuşise 
părerea patronului; era talentul lui, să se 
adapteze. 

— Uite ce-a făcut Hitler! spuse, călcând în 
străchini. 

De-aici înainte domnul Pretoreanu privi 
războiul cu indiferență, până în 1943, la căderea 
Stalingradului. Atunci înţelese că trebuia să 
acționeze. In ce-a constat contribuția lui la actul 
din august 1944 n-am putut să aflu, Sobieski nu 
era la curent, sau n-a vrut să-mi spună, cine ştie 
ce dedesubturi au existat, şi istoria nu le va 
descoperi niciodată. In orice caz, domnul 
Pretoreanu n-a stat cu mâinile în sân, sunt sigur, 
deşi numele lui n-a fost amintit niciodată în 
legătură cu acele evenimente; era stilul lui, nu mă 
miră. 

Restul războiului a trecut cum se ştie; domnul 
Pretoreanu ieşea rar din casă şi numai spre a 
merge la Ploieşti, s-o viziteze pe Alexandrina, 
căreia continua să-i poarte o afecţiune 
respectuoasă. Acolo l-a prins bombardamentul 
aerian din 5 aprilie, când a murit bătrânul lui 
şofer, Garibaldi, care, în loc să intre la adăpost, 
păzea maşina în stradă, după un protocol necălcat 
vreodată. Atunci l-am adus eu pe domnul 
Pretoreanu la Bucureşti, pe şaua din spate a 
motocicletei. 


La bombardamentele celelalte, care au 
continuat toată vara, a rămas liniştit în biroul său, 
încăperea aceea încărcată de fapte istorice. 
Sobieski nu şi-a părăsit niciodată biroul de la 
poartă. În adăpost - pivniţa întărită ca un adevărat 
bunker - nu coborau decât valetul cu bucătăreasa. 

N-a căzut nici o bombă în apropiere, nici în 
bombardamentele germane de după 23 august, 
care ţinteau în primul rând palatul Regal, din 
răzbunare. În primele zile ale lunii septembrie, 
după ce tancurile ruseşti intraseră în oraş şi 
soldaţii înarmaţi forfoteau pe stradă, domnul 
Pretoreanu, care privea de la fereastră, văzu pe 
unul dintre aceştia sărind gardul, străbătând 
curtea, apoi îl auzi buşindu-se în uşa de la intrare. 
Fără a socoti că era o imprudenţă, stăpânul 
palatului, în haina de casă roşie, cu nasturi de 
diamant, se duse să-l întâmpine şi să-l întrebe ce 
doreşte. Cum deschise uşa, rusul se năpusti 
asupra lui şi-i smulse ceasul de la mână, un 
Schafhausen de platină împodobit cu briliante, 
mai mult un giuvaer decât un obiect de folos 
practic. 

Domnul Pretoreanu căzu pe spate, şi începu să 
horcăie, cu gura strâmbă. Sobieski dădu fuga să 
vadă ce se întâmplă şi se întâlni la picioarele scării 
cu agresorul, care ţinea ceasul în mână. Intre timp 
alţi soldaţi săreau gardul, până ce unul izbuti să 
deschidă poarta şi atunci năvăliră grămadă. 
Sobieski abia avu timp să-l târască pe domnul 


Pretoreanu într-un colţ al vestibulului, altfel gloata 
l-ar fi călcat în picioare. 

Ca un făcut, tocmai atunci trecea pe stradă un 
Jeep al poliţiei militare ruseşti. Văzând năvala, 
comandantul chemă ajutoare prin radio, şi în mai 
puţin de două minute sosiră alte maşini de poliţie, 
care patrulau prin apropiere. 

Năvălitorii nu apucaseră să jefuiască mare 
lucru, nu prea ştiau ce să aleagă. Până să 
cotrobăie prin dulapuri şi sertare, poliţiştii 
împânziră palatul şi-i puseră pe goană. În afară de 
puşca mitralieră atârnată de gât, căreia i se 
spunea «balalaică», aveau în mână gârbace de 
cauciuc, folosite de toate poliţiile din lume, dar nu 
atât de răspândite ca în zilele noastre, în deceniul 
al zecelea din ultimul secol al mileniului, când s-au 
înmulţit mişcările de stradă şi când uneori, dacă 
nu se găsesc destule bastoane de cauciuc, se 
folosesc pur şi simplu ciomegele, prima armă din 
istoria omenirii. 

Invadatorii fură goniţi din palat cu lovituri de 
gârbaci în spinare. 

Domnul Pretoreanu primi îngrijiri medicale 
acasă, îşi reveni în câteva zile, însă rămase cu 
braţul şi piciorul drept paralizate, şi cu gura puţin 
strâmbă; dar putea să vorbească şi avea mintea 
limpede, uneori chiar sclipitoare. 

Câtva timp palatul fu păzit de o gardă militară 
din divizia Tudor Vladimirescu. Pe urmă, când 
divizia plecă pe frontul din apus, paza rămase în 


grija poliţiei. Guvernul avea nevoie de domnul 
Pretoreanu, de aceea îl luase sub protecţie. Repet 
că mai mult decât mi-a spus Sobieski nu ştiu, dar 
nu-i greu să deduc că domnul Pretoreanu, cu 
imensele lui fonduri depozitate în America ar fi 
fost interesant pentru orice guvern din lume. Ca 
primă urmare, palatul nu fu rechiziţionat, nu fu 
încartiruit nimeni acolo, iar proprietarul lui nu 
suferi nici o ingerinţă. O persoană sus pusă, pe 
care am izbutit s-o identific mai târziu în domnul 
doctor Petru Groza, îl vizita zilnic însoţit uneori de 
consilieri în finanţe, neîndoios că se duceau 
tratative. La alte ore, pe domnul Pretoreanu îl 
vizitau trimişii Statelor Unite şi Angliei; cred că 
multe sfori se trăgeau în jurul căruciorului cu 
rotile folosit de el după ce se înzdrăvenise. Curând 
primi din America un cărucior electric. Am spus 
mai de mult ce plăcere îi făcea domnului 
Pretoreanu căruciorul acesta; pe o parte din 
lăţimea scărilor se montaseră planuri înclinate, de 
scândură fasonată, şi el putea să circule cu 
uşurinţă de la un etaj la altul, oriunde îl ducea 
gândul, pe toată întinderea palatului, chiar în 
camere unde nu pusese niciodată piciorul când 
era teafăr. Se bucura copilăreşte de această 
invenţie, nu mai prejos decât covorul fermecat din 
poveste, care îi compensa atât de bine 
infirmitatea, încât parcă o şi uitase. Să nu fi aflat 
de la Sobieski cât de lucid rămăsese până în 
ultima zi a vieţii, aş fi zis că dăduse în mintea 


copiilor. 

Misterul rămas de pe urma domnului 
Pretoreanu e ascuns într-o singură întrebare, 
căreia nimeni nu va putea să-i răspundă: cât a 
putut guvernul să extorcheze din imensa lui 
avuţie, şi cât mai zace şi astăzi la băncile din 
America? 

Spre norocul lui a murit înainte de a se epuiza 
toate fondurile; astfel, n-a apucat ziua când s-a 
naționalizat palatul de pe calea Victoriei, şi 
domeniul din Colentina, atât de strâns legate de 
istoria acestui sfârşit de mileniu. Ar fi putut să se 
pomenească evacuat într-o cămăruţă de la 
mansardă, pe când aşa, s-a bucurat de o moarte 
spectaculoasă, cum a fost întreaga lui viaţă. 

Mult aş vrea să ştiu cine a luat carabina, şi 
haina de casă, cu nasturi de diamante. 


17 


Într-o duminică de la începutul lui decembrie 
1947, Honoriu merse cu Titus la talcioc, să caute o 
vestă de salvare. 

Două cuvinte noi au intrat în această frază, şi 
socotesc că trebuie explicate, deşi astăzi le 
cunoaşte multă lume. Mai ales primul din ele, care 
şi-a pierdut caracterul de altădată, când a avut 
vremea lui de glorie, dacă mizeria se poate numi 
astfel. Cuvântul şi obiceiul au venit din Rusia, 
odată cu sfârşitul războiului. El înseamnă mai mult 
decât «târg de vechituri», cum se găsesc şi în alte 
părţi ale lumii, «marche aux puces», la Paris, sau 
cel de la Porta Portese, din inima Romei, ca să dau 
numai două exemple. La târgurile de vechituri se 
aduc spre vânzare obiectele de care posesorii lor 
nu mai au trebuinţă; e adevărat că oamenii 
strâmtoraţi îşi vând şi lucrurile încă folositoare, 
uneori indispensabile, ca să-şi acopere nevoile; 
aceştia sunt săracii, care nu reprezintă o clasă 
socială, ci un accident economic. 

Astăzi, la aproape jumătate de secol după al 
doilea război mondial, talciocul şi-a schimbat 
complet caracterul, a devenit un centru de 
«bişniţă», cuvânt prea răspândit ca să mai aibă 
nevoie de explicaţii, deşi poate unii nu ştiu că el 
reprezintă  românizarea, sau mai bine spus 
țiganizarea englezescului şi americanului 
«bussines». La talciocul de astăzi nu se mai vând 


vechituri, decât ici şi colo, ci obiecte noi, care nu 
se găsesc în magazine, unele importate pe sub 
mână, altele sustrase din depozite sau de la 
fabrici, adică furate, adesea pe scară mare şi cu 
implicarea a numeroşi oameni. Matrapazlâcuri au 
fost de când lumea, mă limitez la ce ştiu din 
timpul meu de viaţă, de la povestea cu canalul de 
Panama bunăoară, până la faimoasa afacere 
«Skoda», de la noi, rămasă încurcată, ca atâtea 
altele. Erau, ca să zic aşa, matrapazlăcuri 
grandioase. Astăzi au proliferat şi s-au mărunţit, 
odată cu apariţia «omului nou», atât de cântat în 
ode, pe întinderea a patruzeci şi cinci de ani de 
silnicie şi mutilare a conştiinţelor. 

Pe fiecare metru pătrat al talciocului de astazi 
se calcă un articol din codul penal şi se sfidează 
poruncile Decalogului. 

Altfel a fost talciocul din tinereţea noastră, nu 
existau bişniţari, decât poate câte unul de leac. 
Încolo, putea fi văzută o clasă, în curs de sărăcire, 
în timp ce o altă clasă o  absorbea, 
chivernisindu-se. 

Era un câmp de mai multe hectare, în afara 
oraşului, spre satul Dudeşti-Cioplea, cu denivelări, 
râpe, văioage, un spaţiu geografic care şi-a 
căpătat şi o istorie, ca toate spaţiile din geografie, 
unde au venit oameni. 

Oamenii începeau să vină din zorii zilei, 
grăbiţi să ocupe un loc mai prielnic. Automobile 
existau prea puţine în vremea aceea, eu unul nu 


ştiam mai mult de zece oameni care îşi permiteau 
şi îndrăzneau să posede un asemenea vehicul, 
privit cu ochi răi de clasa în formare aflată în luptă 
deschisă cu clasa condamnată la dispariţie. Dar 
clasele nu dispar niciodată, am văzut cu toţii, ci 
una ia locul celeilalte. Clasa nou născută şi-a luat 
automobile mult mai luxoase decât clasa învinsă. 
Şi mult mai numeroase. Urmarea a fost că, 
încetând să mai umble pe jos, componenţii ei au 
început să se îngraşe. Grăsimea a fost un stil al 
vremii şi dacă unii n-au dobândit-o, cauza a fost 
glandele endocrine, nu sobrietatea. 

Unul din puţinii mei cunoscuţi care poseda un 
automobil, de altfel modest şi destul de hârbuit, 
ieşind într-o zi de la serviciu şi văzându-şi şeful în 
staţia de tramvai, s-a oferit să-l conducă până la 
domiciliu. Era la începutul luptei de clasă, şeful nu 
avea încă automobil la dispoziţie, lupta nu se 
termina cât ai bate din palme. Pe drum a stat 
tăcut, privindu-şi subalternul cu coada ochiului; 
fizionomia lui devenea tot mai acră şi mai 
circumspectă. Până ce n-a mai putut să rabde. 

— Ce salariu ai dumneata, tovarăşe? 

Întrebarea părea o ameninţare. 

— O mie două sute, domnule director. 

Era un salariu bunişor în epocă, dar cu atât 
omul n-ar fi putut să ţină un automobil, dacă nu-l 
îngrijea şi nu-l repara singur. De altfel, după 
câteva luni a fost nevoit să-l vândă. 

— În serviciul meu, a continuat şeful, am 


şaptezeci de funcţionari şi nici unul nu-şi permite 
să... 

Nu şi-a sfârşit predica, omul de la volan a 
frânat brusc, s-a aplecat spre dreapta, peste burta 
şefului şi a deschis portiera: 

— Daţi-vă jos! 

— Cum îţi... Cine te... 

— Daţi-vă jos numaidecât! 

E de la sine înţeles că şi-a pierdut slujba şi nu 
l-au mai primit în altă parte până ce nu şi-a vândut 
maşina. Dar în dosarul lui de cadre a rămas o pată 
neştearsă. Şi salariul nou a scăzut la opt sute. 

Deci, la talcioc oamenii veneau cu tramvaiul. 
Sau pe jos, împovăraţi de geamantane şi boccele. 
Care cum îşi alegea locul întindea un ţol în ţărână 
şi pe el îşi aşeza marfa. Unii aveau scăunele 
pliante, alţii rămâneau în picioare până la spartul 
târgului, după amiază. 

La început se vedeau pâlcuri răzlețe, ca nişte 
insule, lăsând între ele câmpul, ca o mare Egee în 
miniatură; decât că insulele erau mai numeroase 
decât în marea Egee. Şi peste acest arhipelag 
plutea dezolarea. 

Încetul cu încetul spaţiile libere se ocupau, 
oamenii se revărsau peste ele, valuri după valuri, 
până ce, pe la ora prânzului câmpul dispărea, 
acoperit de mulţime. În această aglomeraţie exista 
o anumită organizare, devenită cu timpul tradiţie; 
în afară de zonele cu obiecte eteroclite, aşa cum le 
socoteau oamenii din case, erau locuri unde se 


găseau îndeosebi aparate electrice, lămpi, maşini 
de călcat, ventilatoare, contoare, sonerii, bobine 
de sârmă, tablouri de siguranţe... In alte locuri se 
grupau obiecte de baie, lavoare îngălbenite, 
robineţi, baterii de perete, vase de closet cu 
faianţa plesnită, lanţuri de tras apa, şi chiar câte o 
cadă de fontă, care, dacă n-o cumpăra nimeni 
rămânea abandonată în mijlocul câmpului; 
vânzătorul nu se mai ostenea s-o care înapoi, 
acasă; câteodată o luau ţiganii şi făceau din ea 
albie de spălat rufele... Sau obiecte de menaj, 
oale, tacâmuri, farfurii desperecheate, maşini de 
tocat carne, uneori chiar o sobă de gătit, cu 
lemne, care şi ea de multe ori rămânea 
abandonată, urmând soarta căzii de baie... 
Obiectele de îmbrăcăminte îşi aveau locul lor, 
împreună cu încălţămintea. - Acolo am văzut de 
pildă un frac şi un joben, dar nu le-a cumpărat 
nimeni. Eu unul am cumpărat o dată pene de 
struţ, albe şi negre, care împodobiseră în trecut 
pălăriile doamnelor elegante. N-aveam nevoie dar, 
le-am luat fiindcă erau frumoase şi nimeni nu se 
uita la ele, pe oameni nu-i interesa istoria lor 
fascinantă. Le vindea o bătrânică îmbrăcată în 
negru, umilă şi descurajată. Le-am dus acasă şi în 
jurul lor am construit o sală de dans, cu parchet 
de abanos, intarsii de fildeş, şi lungi coloane de 
marmură. lar din biata bătrânică, am făcut o 
mândreţe de fată, care a fost aleasă Regina 
balului. Oricine ar fi avut parte de aceeaşi 


bucurie, dacă nu trecea cu atâta nepăsare pe 
lângă penele de struţ, fastuoase. 

Se vedea din loc în loc şi câte o precupeaţă, o 
mahalagioaică, având de vânzare lucruri care nu i 
se potriveau, le lua de la vreo cucoană bătrână şi 
neputincioasă, sau de la unele care îşi păstrau 
încă ifosul, şi nu s-ar fi amestecat cu mulţimea de 
la talcioc, nici de-ar fi fost să moară de foame. 
Vechea clasă nu se lăsa absorbită cu uşurinţă de 
clasa nouă, dar procesul era în curs, la talcioc se 
vedea mai bine decât la şedinţele de partid. 

Precupeţele erau femei viclene şi lacome, se 
cunoşteau după ochi, nu aparţineau nici unei 
clase, nici măcar a celei numită Jumpen. Desigur, 
din banii luaţi pe obiectele vândute nu dădeau 
celor în drept decât jumătate, sau poate nici atâta. 
Dar greşesc, erau şi ele o clasă, numai că nu luau 
parte la luptă ci asistau de pe margine. Ele nu vor 
fi niciodată învinse, nici chiar în viaţa de dincolo. 
Clasa lor a urcat pe trepte tot mai înalte, până ce 
au ajuns în politică, unde vând drepturile 
oamenilor neajutoraţi în folosul celor care au 
puterea în mână. Sau, în diplomaţie, fac negoţ cu 
interesele ţărilor sărace,  vânzându-le celor 
bogate. 


Honoriu şi Titus ajunseră la Talcioc cu un 
taximetru particular, căci cele de stat au apărut 
abia la câţiva ani după naţionalizare. Ce a fost 
naţionalizarea voi spune la vreme, s-a produs în 


1948 şi acum suntem în 1947, anul stabilizării. 
Rămăseseră puține  taximetre, stăpânii lor 
sărăciseră, intraseră să lucreze prin fabrici sau 
oriunde se găsea ceva de lucru. Dar, aşa puţine 
cum erau, umpleau oraşul, fiindcă umblau tot 
timpul, ziua şi noaptea. Când, mai târziu, au 
apărut primele taximetre de stat, marca Pobeda, 
rusească - reproducerea întocmai a Opelului 
Captain - am crezut că erau câteva sute, le vedeai 
pretutindeni. Pe urmă am aflat că acel prim lot se 
mărginea la numai nouăzeci de exemplare. Dar, ca 
şi în cazul de mai înainte, păreau mai multe, 
fiindcă forfoteau tot timpul. Când m-am urcat 
prima oară într-o asemenea maşină am avut o 
surpriză plăcută, era iarnă şi îngheţasem, iar 
înăuntru m-a învăluit căldura caloriferului. Mai 
înainte, prea puţine automobile aveau calorifer, 
deşi instalaţia costa mai nimica, iar căldura venea 
gratis, de la apa de răcire a motorului. Nu-mi 
explic apariţia acestui sistem de încălzire cu atâta 
întârziere, decât printr-o inerție în gândirea 
fabricantului. Probabil era nevoie ca lumea să 
dârdâie îndelung de frig, până să descopere 
cineva cât de uşor se poate obţine căldura. 
Oamenii de meserie ştiu că motorul cu benzină al 
automobilului, motor cu explozie cum se spune, 
sau cu ardere internă, spus şi mai bine, are un 
randament foarte mic, numai douăzeci şi cinci la 
sută din caloriile benzinei se transformă în forţă, 
restul se pierde în aer; o mică parte din această 


forţă pierdută e suficient să încălzească habitaclul 
maşinii, atât de bine ca să poţi circula în haină, 
sau chiar în cămaşă, pe gerurile cele mai 
nemiloase. 

Căldura confortabilă din acea Pobedă, a fost 
prima surpriză plăcută pe care am cunoscut-o de 
la schimbarea regimului politic în România. Aşa 
mi-am explicat cum puteau unele popoare să 
suporte comunismul, cu toate mizeriile lui, azi 
recunoscute pe faţă, chiar în ţara lui de origine: 
prin câte un pic de căldură. Aşa e omul, uită ce 
frig i-a fost înainte şi câte rele îl mai aşteaptă pe 
urmă! 

Taximetrul costa două sute cincizeci de lei, din 
centru până în zona talciocului. Honoriu scoase 
din portofel o hârtie nouă, de cinci sute, cu chipul 
lui Tudor Vladimirescu. E timpul să lămuresc ce 
era acea hârtie-monedă, apărută cu cinci luni mai 
înainte, la stabilizare. 

Se ştie că războiul scumpeşte viaţa. Cât a 
ţinut războiul nostru, din 1941 până în '44, 
economia a fost de bine de rău stăpânită, viaţa s-a 
scumpit, dar suportabil, oamenii au strâns 
cureaua, mai mult sau mai puţin, şi au scos-o la 
capăt; probabil existau rezerve în tezaurul Băncii 
Naţionale, altfel nu-mi explic cum au fost 
suportate uriaşele nevoi ale frontului, fără ca 
populaţia să moară de foame. Cât costa războiul, 
fără să pun la socoteală morţii, e destul să spun că 
un tun valora cât o casă, un tanc cât o stradă 


întreagă. 

După 1944 s-a schimbat treaba, visteria era 
sleită, distrugerile datorate bombardamentelor 
apăsau greu asupra producţiei, războiul continua 
în vest şi nu costa mai puţin decât celălalt, iar pe 
deasupra aveam de plătit mari despăgubiri ruşilor, 
tot ce producea mai de preţ biata noastră ţară - 
petrol, cherestea, cereale, vapoare, vagoane, 
locomotive, dar n-am lista întreagă, şi ar ocupa 
prea multe pagini - toate aceste bunuri luau 
drumul spre răsărit, pe uscat şi pe mare. În 
schimbul lor nu primeam nici măcar chitanţă, 
populaţia n-a ştiut niciodată cât plătise. Atunci a 
circulat gluma cu un savant numit Lavoazov 
pentru trebuinţa cauzei, care a decretat o lege, 
parafrazarea legii lui Lavoisier: «Nimic nu se 
pierde, nimic nu se câştigă, totul se transportă, în 
Rusia!» 

După un timp ruşii, ca să sprijine politica 
partidului comunist şi propria lor politică, au spus 
că ajunge, ne iartă de restul datoriei; dar ce 
reprezenta acest rest n-am aflat niciodată. Unii, 
mai pricepuţi decât mine, estimau că la data 
blagosloveniei, ne plătisem de mai multe ori 
obligaţiile, fixate unilateral de altfel, prin forţa 
învingătorilor. 

In împrejurările acestea era firesc ca banul să 
se devalorizeze mult mai repede ca înainte. Nu 
ştiu ce şi cum spera ministrul de finanţe să salveze 
dezastrul în devenire, când a pus să se transforme 


în monedă rezervele de aur ale Băncii Naţionale, 
şi le-a scos în vânzare pe piaţă. 

Ministru de finanţe era atunci un fost liberal, 
desprins de partidul Brătienilor şi devenit 
colaborator al comuniştilor, care la data aceea nu 
deţineau puterea în întregime, dar râvneau s-o 
aibă, folosindu-se de orice mijloace. Aşa s-a 
desprins de partidul liberal domnul Gheorghe 
Tătărăscu, zis Guţă, şi s-a pus în slujba viitorilor 
stăpâni, care îi socoteau pe aceşti colaboratori 
vremelnici «tovarăşi de drum». Dar de tovarăşii de 
drum te desparţi la o răspântie, nu la tribunalul 
poporului; după ce s-a bucurat un timp de onoruri, 
Guţă Tătărăscu a nimerit la închisoare, ceea ce ar 
fi trebuit să se ştie din capul locului. 

Noua monedă, poreclită «cocoşei», semăna cu 
vechiul napoleon de aur, care înaintea primului 
război mondial circula curent în ţara noastră, ca şi 
francul francez, echivalent pe atunci cu leul, mai 
târziu lovit de o grea inaniţie. 

Acum eram în plină inflaţie, fabrica de bani a 
Băncii Naţionale funcţiona fără oprire. Cea mai 
mare hârtie-monedă fusese mai înainte mia de lei, 
albastră. Au apărut pe rând hârtii de zece mii, pe 
urmă de o sută de mii, de un milion şi, în sfârşit de 
cinci milioane. Poate s-ar fi mers şi mai departe, 
până la bancnote de miliarde, dar probabil s-a 
speriat chiar şi guvernul, sau poate s-a isprăvit 
hârtia, care n-ar fi fost de mirare să coste mai 
mult decât însăşi valoarea ei ca monedă, şi atunci 


s-a făcut stabilizarea, cum s-a numit acea operaţie 
de confiscare, abia mascată, a banilor agonisiţi de 
populaţie. 

Cum trăiau oamenii în lunile premergătoare 
am uitat, ceea ce înseamnă că nu trebuia să ţin 
minte. Dacă apelez astăzi la rațiune ca să 
reconstitui epoca, nu pot să ajung la altă concluzie 
decât că lumea agoniza, e imposibil să mi-o 
închipui altfel. Erau şi unii care o duceau bine, cei 
care aveau cocoşei sau făceau afaceri cu statul, 
lucrau pentru cerinţele ruşilor, conform convenției 
de armistițiu, care trebuia respectată, oricare ar fi 
fost sacrificiul. Oamenii fără alte venituri au 
vândut acestora ultimele lor bunuri, până şi-au 
golit casa, pe urmă şi-au consumat propriul seu, 
până şi-au sleit organismul. Noroc că era vară, 
ardea soarele, care este şi el o hrană, se mai 
găseau urzici pe sub garduri, cât să faci o fiertură, 
iar cei mai norocoşi aveau un pic de grădină pe 
lângă casă, cu câteva cuiburi de fasole, roşii şi 
ceapă. Locuiam la asemenea oameni, mâncam cu 
ei, o dată pe zi, seara, când puneau pe masă un 
lighean cu salată verde, cu sare şi oţet, de 
untdelemn nu putea fi vorba, şi asta ne era hrana. 

Stabilizarea m-a prins la Bucureşti, n-am putut 
să schimb nimic din cele câteva milioane pe care 
le declarasem în altă parte. Dar să nu se creadă că 
se schimbau toţi banii ci numai o mică parte din 
care se putea trăi câteva zile; restul, sau se 
ardeau în sobă, sau se păstrau amintire. Mai 


exista şi câte un naiv care credea în dreptatea 
universală şi spera ca într-o zi să-i valorifice. 

Atunci şi-au arătat folosul cocoşeii de aur, 
Banca Naţională îi cumpăra integral, dar nu la 
valoarea lor reală, ceea ce îi făcea pe mulţi să-i 
pună deoparte, în aşteptarea unei situaţii mai 
bune. Ce-au păţit aceştia am spus altădată. 

Curând după stabilizarea care pauperizase o 
ţară întreagă, noul leu a început să se 
devalorizeze şi el, trenul n-a mai părut scump 
după o vreme, iar strugurii s-au făcut zece lei 
kilogramul. Mergând tot aşa înainte, după cinci 
ani s-a făcut o nouă operaţie, care nu s-a mai 
numit stabilizare, cuvânt de spaimă, ci reformă 
monetară, când iarăşi s-a confiscat cea mai mare 
parte din agoniseala oamenilor. 

De astădată, cei păţiţi au simţit ce-i aşteaptă şi 
s-au grăbit să cumpere tot ce se găsea prin 
magazine, fie că le făcea sau nu trebuinţă. Am 
văzut astfel ţărani încărcaţi cu faruri de 
automobil, pe care nu le puteau pune la căruţă, 
dar luaseră şi ei ce găsiseră. 

S-a spus că reforma n-a mai fost o surpriză 
deplină, ca prima dată, funcţionarii care 
pregăteau operaţia şi erau datori s-o ţină secretă 
au săvârşit indiscreţii, destul ca să intre panica în 
populaţie. Mi se pare că pentru acest motiv 
supervizorul ministerului de finanţe a fost eliberat 
din funcţie, iar mai târziu, dacă nu mă înşel, a 
ajuns chiar la închisoare. Dar, de asemeni, mi se 


pare că omul devenise indezirabil din alte cauze, 
şi dezvăluirea secretului a fost un pretext să fie 
scos din scaun. Oricum, acel demnitar, puternic 
până atunci, a dispărut şi din viaţa politică şi din 
cea publică. Se numea Vasile Luca şi a tras după 
el pe mulţi alţii. Gheorghiu Dej făcea curăţenie în 
Biroul Politic, să nu mai aibă nici o opoziţie. Şi, 
ce-i drept, a lucrat cu abilitate, şi-a ajuns scopul, a 
rămas singurul stăpân pe putere, înconjurat de 
colaboratori pe care îi asculta uneori şi chiar le 
urma sfatul, dar altminteri, hotărârea supremă îi 
aparţine în exclusivitate. 

După moartea lui, unul din aceşti consilieri 
mi-a spus: «A fost un înţelept, n-am să-l reneg 
niciodată!» Locuiam în apropiere de el, uneori mă 
poftea să stăm de vorbă, la un pahar de vin, nu 
voia să se izoleze cu totul de lume. Acele cuvinte 
pioase mi le-a spus la 1 Mai, două luni după 
înmormântare; seara, când s-a întors de la 
recepţie, a trimis şoferul să mă poftească şi m-am 
dus, fiindcă aşa cum el voia să ştie ce se mai 
întâmplă în lumea mea, voiam şi eu să ştiu ce se 
întâmplă în lumea lui. L-am găsit cam afumat de 
băutură, ca după petrecere. 

In lumea mea, dacă mă întâlneam cu nişte 
prieteni la o cârciumă sau într-o casă şi veneam cu 
întârziere, îi găseam gata înveseliţi de vin sau de 
palincă. Atunci îmi dădeau repede să beau două 
sau trei pahare, ca să ajung la aceeaşi 
temperatură cu ei, ceea ce era echitabil, n-aveam 


de ce mă opune. Se spunea «a fi la un grad cu 
toată lumea». 

Cum nu băusem nimic toată seara, şi mă 
simţeam nelalocul meu lângă amfitrionul bine 
dispus, am dat pe gât un pahar de whisky, 
explicându-mă: «Vreau să mă pun la grad cu 
dumneavoastră!» Necunoscând sensul vorbei, mi-a 
răspuns cu superioritate: «Asta nu-i posibil!» 
Sigur că din punctul lui de vedere nu era posibil, 
el fiind ministru iar eu un coate goale. Astăzi, deşi 
n-am avut această dorinţă, l-am depăşit în grad, 
fiindcă eu pot să povestesc întâmplarea, în timp ce 
pe el nu-l mai ascultă nimeni. 

N-am să uit însă că în casa lui am băut prima 
oară «Fetească neagră», despre care nici nu ştiam 
că există. Mi-a plăcut atât de mult, încât, odată, 
când eram amândoi «la acelaşi grad», l-am 
întrebat, călcându-mi pe suflet: «N-aş putea să 
cumpăr şi eu câteva sticle de la magazinul 
dumneavoastră?» «Nu-i principial!» mi-a răspuns, 
cu un gest de negaţie. 

Un an mai târziu, într-o împrejurare la fel cu 
cea de mai sus, fiind pus pe confidenţe, am aflat 
părerea lui despre Gheorghiu Dej, că se purta ca 
un vizir de pe vremea turcilor, uitând ce îmi 
spusese odată, cu admiraţie şi înduioşare. 

Voi arăta mai târziu cât a fost de înţelept, şi 
cât de vizir decedatul, dând cezarului ce-i al 
cezarului, şi luându-i ce nu i se cuvenea, căci nu 
sunt adeptul ideii de a nu vorbi de rău morţii. 


Un an sau doi mai târziu, vecinul meu, care 
rămăsese în scaun şi a rămas până la adânci 
bătrâneţe, deşi la început se temuse că au să-l 
zboare, îmi vorbea cu o revoltă abia stăpânită 
despre noul stăpân al lui şi al ţării: 

— Nu-i altceva decât un analfabet prost dar 
viclean şi plin de ambiţie. La ce te poţi aştepta de 
la un cizmar care nici măcar nu-şi cunoaşte 
meseria? N-a făcut cu mâna lui nici măcar o 
gheată, poate o fi încercat să pună nişte pingele... 

De gât îi atârna un aparat de radio cu 
tranzistori, în funcțiune, ca să  bruieze 
microfoanele. Cât priveşte gândurile lui nu aveam 
de ce-l contrazice, numai că gândul meu a mers 
mult mai departe; de-abia aştept să-i vina rândul 
ca să-l dezvălui. 


Până să ajungă în colţul unde se vindeau 
obiecte nautice, Titus şi Honoriu străbătură întreg 
talciocul, pe alte direcţii decât cele descrise de 
mine mai înainte. Apăreau imagini noi, care 
amplificau sensul acestei triste burse de schimb 
între clasele sociale. Tot ce împodobise până 
atunci casele boiereşti şi ale burgheziei avute, 
unde plebea nu intra niciodată ci doar putea să 
privească uneori pe ferestrele viu luminate, în seri 
de petrecere, se revărsa acum pe câmpul mizer al 
talciocului: casete cu tacâmuri de argint aurit, 
dantele, mătăsuri, oglinzi venețiene autentice, 
având uneori o uşoară patină gălbuie, goblenuri, 


carpete persane lucrate de mână, cu minuţie şi 
răbdare orientală, paravane pictate, cu păuni 
fastuoşi sau cu flori de lotus mirifice, candelabre 
de bronz sau de cristal, franţuzeşti sau vieneze, 
sfeşnice de argint lucrate de mână, vaze şi alte 
obiecte de sticlă, semnate Galle, care mie nu-mi 
plac dar îmi impun respectul; apoi cărţi scoase din 
biblioteci alcătuite în decenii, cu migală şi 
dragoste de cultură, hrana sufletească a unor 
familii crescute în spiritul Franţei, operele 
complete ale clasicilor necunoscuţi vulgului măcar 
cu numele; Racine, Corneille şi tot secolul lor. 
Apoi Balzac, Maupassant ca să iau pe cei de prima 
mărime, urmaţi de cei ai secolului nostru, de la 
Emile Zola, Romain Rolland, Anatole France, 
Verlaine, Mallarme, Rimbaud până la ultimii din 
faţa războiului, Giraudoux, Montherlant, Saint 
Exupery, luaţi la întâmplare, după cum erau 
înşiraţi pe foi de cort, pe cearşafuri sau pe ţoluri, 
la picioarele mulţimii. Chiar cele legate în piele, 
cu ornamente de aur aveau o cotă mică în noua 
societate, care aspira cel mult la Câmașa lui 
Cristos, cartea cea mai căutată şi cea mai scumpă. 

Am văzut la talcioc gravuri de Grigorescu 
vândute cu două sute de lei, şi picturi de Tonitza, 
cu o mie. Mai scumpe erau ţigăncile cu sânii goi şi 
cu toarte de aur în urechi, sau snopii de liliac şi 
lacul cu lebăda sub clar de lună, pictură de gang, 
cum cred că am numit-o primul aşa, excedat de 
tablourile în rame aurite, care tapetau pereţii 


leproşi ai gangurilor de pe Bulevardul Elisabeta. 

Noua societate absorbea greu societatea 
veche, mergea până la un punct de unde nu mai 
putea face nici un pas înainte, şi nu l-ar fi făcut în 
vecii vecilor. 

Nu pot să uit caietele cu muzică de pian, 
Chopin şi Debussy, le numesc pe cele puse 
deasupra teancului; le vindea o doamnă bătrână, 
în rochie neagră, ponosită. Nu se uita nimeni la 
ele, costa zece lei albumul şi ce scumpe erau la 
Jean Feder în vitrină, o sută sau două! «Sunt ale 
dumneavoastră, doamnă?» am întrebat-o. «Nu, ale 
fiicei mele». Fiica, femeie de patruzeci de ani, 
lucra acum la o cooperativă care făcea obiecte 
didactice de gips vopsit, animale şi păsări. Dar 
când venea camionul cu materia primă o puneau 
să care sacii în magazie; iar seara mătura 
atelierul. 

In apropiere se vindeau discuri de gramofon, 
era un comerţ organizat, nu de ocazie, un ţigan 
mustăcios îşi prezenta marfa, punând să urle 
metalic un patefon cu arc şi manivelă. Cântece 
fără perdea se ridicau în aer, o ţaţă cu glasul 
vulgar emitea trivialităţi mai înspăimântătoare 
decât filmele pornografice de astăzi, murdărind 
tot ce dăduse lumii Chopin şi Debussy. 


Aici am de făcut o trimitere înainte, fiindcă a 
venit vorba de muzică. Un an mai târziu am 
văzut-o la talcioc pe Ştefania, privighetoarea de 


ziuă. Era într-o perioadă de prigonire, o socoteau 
un produs al lumii burgheze, lumea nouă avea 
nevoie de alte cântece, şi se găsea cine să le 
compună, se găseau şi artişti să le interpreteze, şi 
unii şi alţii devotați clasei muncitoare. «A trecut 
bădiţa cu _ tractorul!»... Cine nu-l ştie? Sau 
«Marinică zis codaşul»... pe care îl luau în 
derâdere stahanoviştii. 

Poate nici nu se mai ştie ce erau stahanoviştii, 
un nume comun pentru spărgătorii de normă. Sau 
poate nu se mai ştie nici ce era norma: cantitatea 
de muncă pe zi, sau pe oră, impusă fiecărui om al 
muncii. Marinică zis codaşul nu-şi îndeplinea 
norma, fiindcă întârzia la lucru şi era leneş. 
Cântecul îl trata cu blândeţe, doar că îl lua în 
derâdere; vai de mama lor ce păţeau în realitate 
codaşii! Partea mizerabilă este că se găseau 
jigodii care depăşeau norma, aceia se numeau 
stahanovişti, de la numele propriu al unui miner, 
Stahanov, erou al Uniunii Sovietice: el izbutise un 
record incredibil în extracția de cărbune şi era 
model pentru oamenii muncii din toată lumea care 
aspira la comunism, unde nu s-a putut ajunge 
decât cu gândul. 

A trecut timp şi a fost suferinţă până să se afle 
că faimoasa normă a lui Stahanov fusese trucată, 
şi nu cred, zău, că administraţia minei, apoi 
raionul, ministerul, pe scurt, toată conducerea nu 
aveau cunoştinţă; Stahanov a existat, dar 
stahanovismul a fost o născocire, menită să scoată 


din om toată vlaga, spre gloria lui Stalin. 

O normă depăşită dovedea că norma dinainte 
era prea mică, o măreau, şi muncitorii erau 
obligaţi s-o îndeplinească, nefericiţii! 

Au fost eroi de mai multe feluri, am avut şi noi 
unul. Cine mai ţine minte că într-o vreme o 
staţiune balneară de pe malul mării, botezată de 
un timp Eforie-Sud, a purtat ani la rând numele 
unuia Vasile Roaită, după ce la început se numise 
Movilă, după proprietarul locurilor, apoi Carmen 
Silva, pseudonimul Reginei Elisabeta, care a fost 
proteguitoarea artelor? Vasile  Roaită, un 
băieţandru, ucenic la atelierele Griviţa, care a tras 
ţignalul de alarmă la greva din 1933, aşa s-a spus, 
şi nu l-a scăpat din mână, a sunat întruna, până a 
căzut răpus de gloanţele armatei. Orice revoluţie 
are nevoie de martiri tineri, ei sunt mai 
convingători şi storc mai multe lacrimi, mărind 
eroismul maselor răsculate; Gavroche e cel mai 
vechi exemplu cunoscut de mine, numai că pe el 
nu l-a repudiat nimeni, fiind o legendă intangibilă. 
Ce se ascundea în acel Vasile Roaită nu s-a spus, 
au circulat felurite zvonuri, nu s-a confirmat nici 
unul, numai că într-o zi numele lui a dispărut de 
pe panoul staţiunii amintite şi de atunci nu s-au 
mai scris poeme despre el, nu s-au mai făcut 
cântece. 

Asupra multor întâmplări fără explicaţie s-a 
păstrat tăcerea: nu ştiu, n-am văzut, nici pe-acolo 
n-am trecut! Ce-a fost canalul Dunăre - Marea 


Neagră se ştie: drum fără pulbere, şi pulbere s-a 
făcut după ce a înghiţit zeci de milioane din avuţia 
ţării, a chinuit, a schilodit şi a ucis sute de mii de 
oameni. 

N-aş fi recunoscut-o pe Ştefania în acea 
mulţime care parvenea, cumpărând agoniselile 
celor care decădeau, vânzând pe mai nimic tot ce 
aveau în casă. Această femeie era steaua care 
strălucise până deunăzi, admirată de o ţară 
întreagă? O faţă răvăşită, palidă, suptă, cu pomeţii 
ieşiţi în afară, o moartă care stătea încă în 
picioare şi scotea fum de ţigară pe nări şi pe gură. 
Numai ochii rămăseseră vii, cu vechea lor privire 
patetică, devenită mai stranie, printr-o ardere atât 
de intensă că dogorea de la distanţă; aşa mi-am 
dat seama cine era, şi m-a cuprins groaza văzând 
ce rămăsese din splendoarea care mă subjugase 
mai mult decât pe alţi oameni, fiindcă o 
cunoscusem mai îndeaproape, într-o seară îi 
mângâiasem tălpile picioarelor, zona ei sensibilă, 
unde se năşteau atâtea făgăduinţe. 

Protectorul ei, Dinu Persu, membru în 
guvernul mareşalului Antonescu era condamnat la 
douăzeci de ani închisoare şi confiscarea tuturor 
bunurilor, fiind socotit criminal de război, deşi la 
22 august 1944, îşi dăduse demisia din guvern, 
când mareşalul Antonescu anunţase în Consiliul 
de miniştri că va continua până la capăt războiul 
alături de Hitler. lar până atunci, Dinu Persu nu 
condusese decât un departament economic şi 


rezistase abil delegaţiilor venite de la Berlin cu 
pretenţii împovărătoare. Datorită lui în bună 
parte, economia ţării, cu toate cheltuielile 
prilejuite de război nu era prăbuşită în momentul 
când rupeam alianţa cu nemţii, dovadă că armata 
noastră a putut fi înzestrată şi susţinută să ducă o 
nouă campanie, de astădată în alianţă cu ruşii. 
Curând după ce Ştefaniei i se interzisese să 
apară pe scenă cu vechile ei cântece şi când ea 
refuzase să adopte noul repertoriu, fiindcă îi era 
cu desăvârşire impropriu, teatrul «Cupola», 
construit de Dinu Persu pentru ea, arsese într-o 
noapte până la temelie, înainte de a veni 


pompierii. 
Nu eram în Bucureşti, n-am văzut focul, cum 
văzusem arzând Teatrul Naţional, la 


bombardamentele nemţeşti din 1944. Cred că de 
astădată incendiul, mult mai violent, fusese cu 
adevărat spectaculos, nu mă feresc să folosesc 
cuvântul, deşi este vorba de o nenorocire. Teatrul 
«Cupola», făcut în întregime din lemn, arsese ca o 
cutie de chibrituri; poate că aşa a fost dat: să 
ardă, de vreme ce Ştefania nu mai putea să cânte. 

Luându-mă după exemplele de mai târziu, 
bănuiesc că s-a făcut o anchetă, poate nişte 
oameni au fost condamnaţi la închisoare. Atunci 
încă nu ştiam ce rol se atribuia sabotajului; 
duşmanul de clasă era gata în orice clipă să 
lovească, să pună foc, să bage ranga în 
angrenajele maşinilor, să  demonteze piese 


importante şi să le arunce în gârlă, adică să 
împiedice producţia şi să zdruncine economia 
ţării. Justiţia îşi însuşise un principiu nou, străin 
de orice constituţie, potrivit căruia nu avea 
datoria să dovedească vina pârâtului, ci acesta 
trebuia să-şi dovedească nevinovăția. Las' că şi 
dacă şi-o dovedea, nu era luată în seamă, 
pedeapsa fiind, de cele mai multe ori, hotărâtă 
dinainte. 

În 1957, a luat foc şi s-a mistuit o sală de 
expoziţii, construită cu puţin timp în urmă pe 
bulevardul numit, după război, general Magheru; 
înăuntru tocmai erau expuse obiecte de artă 
dintr-o ţară asiatică. Arhitectul care făcuse 
construcţia a fost băgat la închisoare, anchetat, 
ţinut aşa luni de zile, ca şi cum el ar fi pus în 
ziduri sursa viitorului incendiu. Până ce, 
întâmplă-tor, s-a aflat şi s-a dovedit că focul fusese 
pus de custozii obiectelor expuse, ca să ascundă 
lipsa unora din acestea, sustrase de ei înşişi. 

Atunci m-am gândit că şi în cazul «Cupolei» 
fuseseră găsiţi nişte vinovaţi, care poate încă erau 
la închisoare. Un vinovat exista, într-adevăr, dar 
nu-l ştia nimeni, fiindcă murise în flăcări, şi când 
rugul uriaş se stinsese, cenuşa lui era amestecată 
cu a lemnului. Dispariţia acelui om nu alarmase pe 
nimeni, nu avea familie, şi de altfel atunci 
dispăreau fără urmă mulţi oameni; era primejdios 
să te interesezi de soarta vreunuia, chiar dacă ar fi 
fost soţ, părinte, sau rudă apropiată. 


Focul îl pusese Puc, nu i-am cunoscut 
niciodată numele întreg, omul de încredere al lui 
Dinu Persu şi devotatul Ştefaniei. N-am avut cum 
să aflu dacă moartea lui fusese un accident, sau o 
sinucidere. Important pentru mine era că teatrul 
unde cântase Ştefania arsese. 

După câţiva ani în locul «Cupolei» s-a făcut, 
fără mare cheltuială, o grădină de cinematograf. 
Acolo am văzut un film, Cazacii din Cuban, despre 
care s-a spus că era slăbiciunea lui Stalin. Avea şi 
de ce, arăta bunăstarea şi fericirea supuşilor săi, 
fete frumoase care cântau vesele, flăcăi chipeşi cu 
meşe blonde pe frunte dansând  îndrăcit 
cazaciocul, bătrâni demni, îmbrăcaţi ca de 
sărbătoare, privind înţelept de pe margine, cu un 
zâmbet de satisfacţie. Şi apoi, mese, mese lungi, 
nesfârşite, în aer liber, încărcate cu toate 
bunătăţile pământului, curcani rumeniţi şi alte 
păsări, purcei de lapte să-ţi lase gura apă, colaci 
cât roata căruţei, pufoşi, ademenitori, triumfători, 
simbolul belşugului, le simţeai de la distanţă 
gustul de grâu nou, chiar dacă erau numai 
imagine colorată. Şi apoi fructe de toate 
neamurile, unele mai îmbietoare ca altele, roade 
ale ținuturilor calde din sudul Rusiei. Chiar noi, 
care cam răbdam de foame în vremea aceea şi 
sufeream multe lipsuri, ne lăsam pentru un ceas 
copleşiţi de atâta fericire; iar unii nu se îndoiau că 
o să vină şi pe aici aceeaşi minunăţie! 

Mă păcălise şi pe mine un film rusesc, prin 


1936 sau '37, adus în România după stabilirea 
legăturilor diplomatice cu Uniunea Sovietică, 
opera lui Nicolae Titulescu, om înzestrat şi de 
bună credinţă, care s-a înşelat şi el, ca şi mine, 
numai că eu, unul, îmi găsesc o scuză, nu aveam 
mintea destul de luminată, credeam cu uşurinţă în 
oameni, nu citisem încă Spovedania unui învins 
care mi-a deschis ochii. Dar poate şi pe Titulescu 
l-a cucerit filmul acela, intitulat Toată lumea râde, 
cântă şi dansează. Intr-adevăr, toată lumea râdea, 
cânta şi dansa, nu se mai auzeau împuşcăturile 
din puşcării, unde oameni nedoriți erau lichidaţi 
prin pivnițe, în huruitul autocamioanelor cu 
motorul accelerat, ca să acopere detunăturile. 
Tocmai atunci, când toată lume râdea, cânta şi 
dansa erau lichidaţi fruntaşi ai partidului bolşevic, 
cu Zinoviev cap de serie. Atunci toţi aderenţii şi 
simpatizanţii comunismului din ţările apusene, ar 
fi trebuit să se  dezmeticească; sau măcar 
intelectualii. Şi tocmai ei l-au glorificat pe Stalin. 
Îmi pare rău că astăzi sunt morţi şi nu pot vedea 
«roadele» acelor timpuri. 

Un martor al vremii, aflat în Rusia când se 
filma Cazacii din Cuban unde frecventa lumea 
cineaştilor, povesteşte că merindele înşirate pe 
mese ca să ilustreze belşugul, fuseseră adunate cu 
multă greutate de pe la colhozurile din regiune. 
Seara, filmarea ospăţului nu se terminase, trebuia 
să continue a doua zi. Dar peste noapte curcanii 
fripţi, purceii de lapte şi toată încărcătura meselor 


se topise, oamenii hămesiţi din preajmă dăduseră 
năvală, împreună poate chiar cu echipa de filmare 
şi îşi încărcaseră turbincile, fără să ţină seama de 
consecinţe. Cum s-a reprimat jaful n-am aflat, 
după cum n-am aflat nici cum s-au reconstituit 
opulentele merinde dispărute, ca să continue 
filmarea. Fapta nu a putut să rămână secretă, a 
fost însă declarată născocirea duşmanilor din 
lumea capitalistă şi a chiaburilor din partea 
locului. 

Vreau să povestesc ceva şi despre alte două 
filme făcute după război în chiar patria 
socialismului. Eu le-am văzut prin anii cincizeci şi 
m-am întrebat atunci dacă producătorii nu-şi 
bătuseră joc de cenzură. Dar cenzura nu-i legată 
la ochi, ca Justiţia. Restul să judece cititorul 

În Întâlnire pe Elba, iată ce se întâmplă, după 
ce precizez că filmul nu-i făcut în America. Fluviul 
Elba a fost locul de joncțiune al armatelor 
sovietice şi americane care ocupau Germania 
învinsă. În zona răsăriteană, a ruşilor, un savant 
neamţ, inventatorul unui instrument optic de mare 
însemnătate, descoperă că planurile invenţiei i-au 
fost furate, şi de cine, se gândeşte el, dacă nu de 
agenţii ocupanților? Deşi simpatizant comunist, 
dezamăgirea lui este atât de mare încât se 
hotărăşte să fugă peste Elba, în partea americană. 
Spun întocmai ce-am văzut, fără să adaug nimic 
de la mine, şi fără nici un comentariu, ca să nu mă 
poată acuza nimeni de părtinire. Fugarul trece 


peste Elba pe furiş, noaptea, cu o barcă, expus la 
mari primejdii. Las' că îndată ce pune piciorul pe 
malul celălalt dă de un bar unde se aude 
hărmălaie - americanii fac chiolhanuri, în vreme 
ce la ruşi e linişte cuviincioasă. Şi tocmai atunci 
un soldat de culoare, ca să nu spun negru, aud că 
nu-i bine, e aruncat în stradă cu brutalitate, lovit 
cu pumnii şi cu picioarele; ar mai rămâne să-l 
spânzure, ca să fie un linşaj cum scrie la carte. 
Dar nu această scenă interesează, rostul ei este 
doar să facă povestirea mai picantă. Savantul 
refugiat descoperă că autorii furtului sunt nu ruşii, 
ci americanii, agenţii lor i-au subtilizat planurile. 
Dezmeticit şi dezamăgit, se duce la pod al cărui 
capăt din această parte a Elbei este păzit de o 
sentinelă americană căreia se adresează 
spunându-i simplu că vrea să treacă dincolo. lar 
americanul, cu un gest larg de curtoazie, îl 
pofteşte să treacă, fără nici o formalitate: 
«Pajalusta!» 

«Şi ce-i cu asta?» mă vor întreba unii. «Mai 
citiţi o dată!» le voi răspunde. «Şi dacă tot nu 
sunteţi lămuriţi, căutaţi filmul la arhivă». 

Nu merg des la cinematograf şi, oricum, nu la 
orice filme. Dar iată că diavolul mi-a mai scos unul 
în cale, iar acum mă îndeamnă să-l povestesc şi 
altora, ca să facem haz împreună. Acţiunea se 
petrecea la câţiva ani după război, când încă nu 
începuse războiul rece, dar pluteşte în aer. Un 
academician sovietic, şef peste un institut de 


cercetări chimice, e judecat colegial dar cu 
severitate pentru o greşeală abominabilă: a 
permis unui grup de savanţi americani, toţi cu 
mutre de gangsteri, să-i viziteze laboratoarele. 
Filmul se numeşte Judecata onoarei. «Cum nu 
te-ai gândit, îl apostrofează acuzatorul, coleg de 
academie, cum nu ţi-ai dat seama că ăştia nu 
urmăresc decât să ne fure secretele? Aşa ne-au 
furat formula streptomicinei, pe care acum ne-o 
vând cu un dolar fiola!» 

Dacă e cineva care nu înţelege ce am găsit cu 
haz în această întâmplare, căci s-or găsi şi oameni 
cu mintea înceată chiar printre cititorii de carte, îl 
întreb doar atât, cerându-le iertare celorlalţi, că îi 
oblig să înghită o explicaţie inutilă: «Odată cu 
secretul, americanii l-au furat şi pe autorul 
formulei?» 

A fost atunci o perioadă, prelungită aproape 
patru decenii, când nimeni la noi şi în alte ţări 
aflate în aceeaşi dependenţă, nu-şi îngăduia să 
facă altfel de cum spuneau ruşii, cărora li se 
recunoştea superioritatea în toate domeniile, 
cuvântul lor era literă de evanghelie. De mult 
inventaseră după cum am mai spus, şi locomotiva 
de cale ferată, şi becul electric, şi radioul; nu mai 
existau nici Stephenson, nici Edison, nici Marconi, 
nici Roentgen. Până şi limbii ruse, pe care, ce-i 
drept o vorbeau sute de milioane de oameni 
înlăuntrul imensului imperiu întins de la Marea 
Baltică până la Pacific, i se atribuiau caractere 


universale. Am ascultat lecţia inaugurală de limbă 
rusă, la radio. Profesoara, cu accentul 
caracteristic, demonstra necesitatea acestei 
învățături, prin puternica imixtiune a limbii ruse în 
limbile vorbite pe restul pământului; ca exemplu 
lua un şir de cuvinte ruseşti, folosite pretutindeni 
în lume, ca telegraf, radio, automobil, avion, 
patefon - şi altele. 

O bună parte din această perioadă Ştefania nu 
mai avusese voie să cânte, clasa muncitoare nu o 
dorea, muzica ei era dăunătoare pentru omul nou; 
în scopul formării acestuia se foloseau toate 
mijloacele; educaţia lui era supravegheată cu 
vigilenţă, de la grădiniţa de copii până la moarte, 
fără pauză, fără încetinire. 

În toamna lui 1945, pe Ştefania o evacuară din 
casă, de unde nu putu să-şi ia decât o parte din 
lucrurile personale. In locul ei se mută un 
personaj important, după semne: umbla numai cu 
maşina, dar încă nu se îngrăşase. Un an mai 
târziu, Ştefania nu l-ar fi putut recunoaşte. 
Întâmplător, maşina pe care o avea la dispoziţie 
ziua şi noaptea, era Studebakerul roşu al lui Dinu 
Persu, confiscat împreună cu toată averea. 

Înainte de a se muta, noul locatar aduse o 
echipă de zugravi, să schimbe culoarea pereţilor, 
într-un roz viu care i se părea că înveseleşte casa, 
aşa, să fie în ton cu epoca nou începută. Greu îl 
convinse meşterul zugrav să nu vopsească în ulei 
uşile de nuc masiv, nelustruit, ceea ce locatarul 


socotea a fi un semn de sărăcie: scândură goală, 
ca într-o casă neterminată. Nevasta, femeie de la 
ţară care încă nu devenise cucoană, se apucă să 
sape pământul de pe terasă, frumoasa peluză, ca 
să pună deocamdată ceapă; restul legumelor, la 
primăvară. Soţul încercă să se opună, dar nu 
fiindcă îi era milă de peluză, un caraghioslâc 
burghez, socotea însă că nu-i nevoie să facă 
economie, şi apoi nu se cuvenea ca nevasta unui 
om de rangul lui să mai pună mâna pe sapă. 

Ştefania îşi căută refugiu în Colentina, unde 
fusese cu adevărat grădinăreasă şi trăise atât de 
fericită. Din casa părintească ruinată, nu mai 
rămăsese nici măcar cărămida, o luaseră vecinii. 
Să fi fost vară, şi-ar fi făcut un cort, în curte. Dar 
se apropia iarna şi atunci îşi calcă pe suflet, se 
duse la părinţii lui Micu, primul ei iubit, care 
plecase în Germania şi cânta în orchestra 
simfonică de la Dresda. Nu ştia că bietul băiat 
murise de un an şi jumătate, în bombardamentele 
care loviseră oraşul. Mama lui, care o întâmpinase 
cu atâta duşmănie după cutremurul din 1940, de 
astădată o cuprinse în braţe şi plânse pe umărul 
ei, în hohote. Nu fu nevoie de cuvinte, Ştefania 
înţelese; mai bine ar fi murit ea, nu se ferise de 
moarte, nu se ducea la adăpost în timpul 
bombardamentelor, stătea în cortul de pe terasă, 
lungită. 

— Rămâi la noi! spuse femeia. Fii mângâierea 
noastră, fiindcă el te-a iubit până la moarte. Ai să 


stai în camera lui, o să-ţi facem foc, cum ne-om 
putea face şi nouă; ce-om pune pe masă are să fie 
şi pentru tine. 

Doi ani mai târziu, când am văzut-o la talcioc, 
Ştefania nu răbda nici de frig, nici de foame; îşi 
vindea lucrurile ca să-şi poată cumpăra droguri. 
Părinţii lui Micu nu ştiau, nu se mirau de stările ei 
schimbătoare, când vie, când moartă; atâta lume 
trăia în suferinţă şi deznădejde, pentru mulţi 
moartea ar fi fost mai bună decât viaţa. 

Era în 1947, la sfârşitul toamnei, când Titus se 
hotărâse să fugă din ţară. Am spus că venise la 
talcioc, împreună cu Honoriu, să cumpere o vestă 
de salvare, cum avea tot echipajul de pe 
«Hercule». Se găseau multe în colţul unde se 
vindea echipament de pe avioanele americane 
doborâte în timpul războiului. In afară de 
paraşută, aviatorii care zburau peste Adriatică, 
venind din Italia, aveau şi vestă de salvare. 

— O recunoşti? îl întrebă Honoriu pe Titus, 
când trecură pe lângă Ştefania. 

— Nu, cine este? 

Într-adevăr, greu putea fi recunoscută. 


18 


Deşi decembrie, ziua cu furtună de nord 
întârzia să vină; marea era liniştită, ca în zilele 
frumoase de vară; bătea numai briza, dimineaţa şi 
seara. Pe asemenea vreme vasul nu putea să iasă 
din port fără să se dea alarma, mitraliera de la 
Cuibul Reginei deschidea focul şi chiar dacă ar fi 
depăşit acest baraj, era uşor să-l ajungă din urmă 
remorcherul «Filimon Sârbu», care avea un motor 
puternic şi la nevoie atingea zece mile pe oră. 
Apoi erau câţiva pescari suspecți în preajmă, 
parcă făceau cu schimbul; zi şi noapte se vedea 
măcar unul, cu undiţe sau cu plasa de prins 
aterine. N-ar fi fost de mirare, erau pescari şi pe 
alte cheiuri; în vremea aceea de sărăcie pescuitul 
asigura hrana familiei, şi pe deasupra mai aducea 
şi un ban în casă, dacă vindeau o parte din peşte. 
Mai ciudat era unul care venea seară de seară şi 
pescuia toată noaptea, la lumina unui reflector 
branşat la reţeaua electrică. 

Desigur, cei de pe «Hercule» îi priveau cu 
neîncredere. 

— Crezi că sunt cu ochii pe noi? 

— S-ar putea, dar atunci înseamnă că sunt mai 
proşti decât cizmele mele; oare ei nu se gândesc 
că dau de bănuit? Un spion trebuie să treacă 
nebăgat în seamă. 

— Poate că abia acum învaţă meseria. 

Oricum, hotărâră să fie atenţi, fără să lase 


impresia că la rândul lor îi spionează. Cel mai 
ciudat era cel care pescuia noaptea; oare ar fi 
venit şi pe viscol? In acest caz nu mai putea fi nici 
o îndoială, nu le rămânea decât să-l poftească la 
adăpost şi să-i dea o ţuică fiartă. 

In trusa cu medicamente, Honoriu avea şi 
somnifere, şi morfină. Să-l adoarmă, pe urmă să-i 
facă o injecție, ca să nu se trezească decât după 
şase ore. 

— Şi ce facem cu el pe urmă? 

— Il ducem pe chei. 

— Ca să moară de frig? 

Nu rămânea decât să-l ia până la Stambul; 
consulatul român avea să-l repatrieze, afară de 
cazul că el nu mai voia să se întoarcă în ţară, de 
teama pedepsei, căci neghiobia lui nu putea să 
rămână fără urmare. 

Ca să verifice puterea somniferului, Honoriu 
puse câteva pastile în ceaiul lui Ispirescu şi pe 
urmă aşteptă urmarea. Tot echipajul era la curent 
cu experienţa, în afară bineînţeles de victimă. 
Aşteptară urmarea, un ceas, două ceasuri, 
uitându-se nedumeriţi unul la altul. Ispirescu fu 
vioi toată ziua şi nu-i veni somnul nici după masa 
de seară. Ori era imun, ori somniferul nu făcea 
două parale. Trebuia să găsească alt mijloc ca să 
scape de martorul indezirabil. Nu fu însă nevoie, 
noaptea cu viscol nu venea, era o iarnă ca pe 
Riviera. Am auzit oameni spunând că fenomenul 
se datora bombelor atomice de la Hiroşima şi 


Nagasaki, axa pământului îşi schimbase 
înclinarea, modificând succesiunea anotimpurilor. 
Oricum, iarna aceea fu o binecuvântare pentru 
lumea săracă. 

De Crăciun făcură pom, nu voiau să-şi arate 
neliniştea. Honoriu se duse în oraş, aduse un pui 
de brad şi podoabe. Cu un pahar de şampanie în 
mână, Titus privea lumânările aprinse, 
răsfrângându-se în globurile argintate. In casa 
domnului Alcibiade nu se fācea niciodată pom de 
Crăciun, acum vedea prima dată unul şi în loc să 
se bucure ar fi vrut să moară, să iasă pe punte, 
să-şi lege o piatră de gât şi să se arunce în apă. Ce 
mai însemna viaţa pentru el? În noaptea aceea de 
sărbătoare îşi pierduse toate speranţele. Dacă se 
născuse vreodată un lisus, mântuitorul, de ce era 
lumea atât de nefericită? 

Oamenii cântau fals şi fără convingere «O 
brad frumos». Poate nici ei nu mai aveau 
speranţe. 

Titus dădu pe gât şampania, crispat ca de 
otravă, apoi, fără un cuvânt, urcă scara, străbătu 
puntea, până la cabina din prova, şi se trânti în 
pat, cu ochii plini de lacrimi. Îi veni în minte 
vecina lui din Bulevardul Domniței; dacă, printr-un 
miracol, Olga ar fi apărut acum, n-ar fi alungat-o, 
simţea că, deşi nepermis, i-ar fi adus o clipă de 
fericire. Îşi afundă capul sub pernă, ca să alunge 
această rătăcire; obrazul întâlni oţelul rece al 
revolverului şi atunci simţi o înviorare, îi reveni 


deodată curajul; un om nu-i sfârşit când are o 
armă la îndemână. Luă revolverul, îl mângâie, cum 
ar fi mângâiat obrazul unei femei iubite, Alga sau 
Olga şi adormi cu el în mână. 


A doua zi cerul era strălucitor, ca de 
sărbătoare; soarele, deşi uşor voalat, izbutea să 
dea puţină căldură. leşind pe punte, Honoriu se 
posomori şi scoase o înjurătură. Dacă vremea nu 
se schimba în câteva zile nu mai putea să reziste, 
oricât era el de flegmatic nu-şi mai putea învinge 
îngrijorarea, îl lăsau nervii şi probabil în aceeaşi 
stare se afla tot echipajul. Cei de la Căpitănia 
portului ştiau că aşteaptă viza de plecare, până 
acum nu arătaseră nici o suspiciune, dar dacă mai 
întârzia câteva zile putea să li se pară ceva 
suspect şi n-ar fi fost de mirare să schimbe locul 
barcazului în port, să-l ducă în ultimul bazin, la 
gara maritimă de unde nu mai era nici o nădejde 
să fugă, nici chiar în noaptea cu furtună mult 
aşteptată.. 

Deşi era Crăciunul, sărbătoarea când toată 
lumea se strânge pe lângă casă, în familie, doi 
pescari se aflau la datorie, unul în prova, altul în 
pupa, atât de aproape că nu era nevoie să ridice 
glasul ca să-l salute pe Honoriu. 

— Noroc, căpitane! zise unul. 

— Sărbători fericite! adăugă al doilea. Pe când 
plecarea? 

Deşi întrebarea îl irită, Honoriu se stăpâni şi 


răspunse: 

— Sper că într-o zi, două. 

— Apoi ar cam trebui, până nu se strică 
timpul, adăugă pescarul. Că dacă începe vreo 
furtună, cine ştie cât ţine! 

«Unde nu dă Dumnezeu!» se gândea Honoriu. 
Fusese în glasul pescarului un fel de ironie, sau i 
se păruse? Oricum, întârzierea lor ar fi nedumerit 
pe oricine. 

Echipajul era în magazie, dormitorul lor în 
lipsa călătorilor pentru care se făcuseră paturile 
suprapuse; patruzeci de paturi, şi ei erau doar 
patru oameni. Honoriu îşi băgă capul pe tambuchi 
şi le dădu bună ziua. 

— Ce ziceţi de vremea asta? întrebă State, 
căpitanul. 

Seara trecută, când erau strânşi în jurul 
pomului de Crăciun, afară burniţa; poate 
termometrul cobora câteva grade şi ploaia 
măruntă se transforma în ninsoare; atunci se 
năştea speranţa că ar putea începe şi Crivăţul. 
Insă la miezul nopţii cerul se limpezise iar acum 
strălucea soarele. 

Dacă vremea nu se schimba în câteva zile, 
gândea Honoriu, nu le rămânea decât să renunţe, 
sau să încerce o ieşire disperată. Discutase cu 
oamenii şi această posibilitate; de s-ar fi nimerit 
măcar o noapte înnorată şi întunecoasă! Cu 
motorul la ralanti, plecarea n-ar fi observat-o 
decât pescarul de care se temeau, dar dacă îl 


pofteau la o ţuică fiartă, cum făcuseră planul, şi 
apoi îl drogau, primejdia primelor momente era 
înlăturată. Desigur, oricât de încet ar fi mers 
motorul, la postul de pază s-ar fi auzit, dacă nu 
erau beţi cu toţii, şi ar fi deschis focul. Vulnerabilă 
în primul rând era cabina timonei; trebuia 
protejată, altfel timonierul risca să fie atins şi 
barcazul îşi pierdea direcţia, putea să intre cu 
prova în dig şi toţi ceilalţi se înecau, iar de nu, 
ajungeau la închisoare; sau îi lichidau pe loc, cu 
un glonţ în ceafă. 

Pe punte, în stânga timonei zăcea o placă de 
fier, lată de un metru, lungă de vreo doi, groasă de 
cinci-şase milimetri. O alta, la fel, era în camera 
motorului, rezemată de bordaj. Le văzuseră pe 
chei, în dreptul barcazului. 

— Ale cui or fi astea? îl întrebă State pe un 
pescar. 

— Dacă îţi trebuie, ce mai întrebi? Pune mâna 
şi ia-le! 

Chiar el le ajută oamenilor să le târască pe 
punte; primi în schimb o sticlă de ţuică şi o sută 
de lei, care mai avea încă putere, căci nu 
trecuseră decât patru luni de la stabilizare. 

Aşa cum era lipită de bordaj, una din plăci, 
dusă sub punte, apăra motorul şi pe mecanic. La 
primele împuşcături, acesta trebuia să pună 
motorul în plin şi barcazul se pierdea repede în 
întuneric; primejdia ţinea zece secunde. 

Placa de pe punte urmau s-o ridice în picioare 


de cu seară, şi s-o rezeme de cabina timonei. Era 
greu de presupus că gloanţele de mitralieră, care 
străbăteau mai întâi parapetul, ar fi putut trece 
printr-o placă de şase milimetri. Cu puţin noroc 
s-ar fi putut să scape neatinşi; pe întuneric nu era 
uşor ca mitraliera să-şi atingă ţinta de la prima 
rafală; iar la a doua, ar fi fost şi mai greu, dat fiind 
că se mărea distanţa. In afară de timonier şi de 
mecanic, restul echipajului, cu Honoriu şi Titus ar 
fi stat întinşi pe burtă în magazie, a cărei podea 
era cu vreo patruzeci de centimetri sub linia de 
plutire; chiar dacă gloanţele nimereau în dreptul 
lor, treceau pe deasupra. Găurile făcute în bordaj 
nu ar fi fost o primejdie, prin ele nu putea 
pătrunde decât puţină apă, numai când ruliul 
culca vasul pe o coastă; şi apoi, în câteva minute 
ar fi fost astupate, cu cepuri de lemn pregătite din 
vreme. 

Primejdia însă era alta, să vină repede după ei 
remorcherul «Filimon Sârbu» şi să-i ajungă din 
urmă. Deşi ar fi fost greu să-i găsească pe 
întuneric, aveau planul pregătit, să se apere. S-ar 
fi putut, într-adevăr, să-i descopere cu reflectorul, 
erau datori să se gândească la toate riscurile. 

În barca de serviciu arimată pe bocaporţii 
magaziei şi acoperită cu o tendă, erau ascunse trei 
carabine, în plus, fiecare om avea revolver şi 
niciunuia nu-i lipsea curajul; discutaseră planul 
şi-l aprobaseră, dar urmau să-l pună în aplicare 
numai în cazul că nu le rămânea altă ieşire. De 


altfel nu se temeau că vor avea de înfruntat o 
împotrivire serioasă; remorcherul nu era înarmat, 
cei şase oameni din echipaj nu puteau face altceva 
decât să stea cu braţele încrucişate. Cu cine s-ar fi 
dat lupta? Unu sau doi poliţişti, unu sau doi 
grăniceri găsiţi în fugă. Paza portului nu era 
pregătită pentru asemenea urmărire. La primele 
focuri trase de pe «Hercule», comandantul 
remorcherului ar fi pus cârma banda, făcând calea 
întoarsă. 

Ce le trebuia lui Honoriu şi oamenilor săi, ca 
să izbutească? Numai hotărârea şi curajul. Aşa 
gândeau toţi, aşa gândea şi Titus, care făcuse 
războiul şi nu se temea de moarte. Numai Honoriu 
gândea altfel, dar îşi ascundea gândul. Primejdia 
putea fi mult mai mare, nu ştia cum, avea o 
presimţire, de altfel întemeiată, care spre 
nenorocul tuturor s-ar fi adeverit, dacă faptele nu 
evoluau altfel. Urma să afle în curând că erau 
legaţi de mâini şi de picioare. Pescarii, care 
îndeplineau într-adevăr un rol de supraveghere, 
reprezentau partea  ridicolă a scenariului, 
contribuţia unui subaltern, lipsit de 
profesionalism, căci Serviciul de informaţii, încă în 
curs de organizare, nu avea numai oameni cu 
pregătire. Târziu după deznodământ, am aflat că 
Honoriu era o ţintă importantă, voiau să-l 
încolţească în ultima clipă, când probabil ar fi avut 
asupra lui hârtii compromiţătoare. Nu sunt în 
drept să dezvălui numele celui care mi-a dat 


aceste informaţii; domnul Haig, agentul de la 
legația turcă, a prins de veste că se pregătea o 
capcană - «Hercule» urma să fie capturat chiar 
înainte de plecare. Fiind expus el însuşi la 
învinuiri grave, i-a trimis un mesaj lui Honoriu, în 
primele zile ale lunii ianuarie, să renunţe la întreg 
planul şi să dispară împreună cu hârtiile. În acea 
zi însorită de Crăciun, nimeni din echipaj nu avea 
vreo bănuială despre ce ar fi putut să urmeze. 
Honoriu îşi închipuia că barcazul e supravegheat, 
ca orice vas pregătit de plecare, era o rutină; nişte 
agenţi deghizați în pescari, nu destul de isteţi şi 
de instruiți ca să nu atragă atenţia. De ei putea să 
se debaraseze cu uşurinţă, spera să vină şi ziua 
potrivită pentru evadare, iar de nu, îşi asuma 
riscul unei plecări hazardate. Mesajul lui Haig îl 
ului, Serviciul de informaţii îi cunoştea aşadar 
planurile, şi în clipa când «Hercule» s-ar fi 
desprins de chei, o echipă de agenţi, bine 
înarmaţi, ar fi sărit pe punte cu pistoalele 
mitralieră în mână. 

Dar în momentul unde a ajuns povestirea, în 
ziua întâia de Crăciun, Honoriu nu ştia nimic, avea 
numai o greutate pe suflet. Şedea pe un şcondru, 
la prova şi drept în faţă, la cheiul din partea 
cealaltă a bazinului, vedea torpiloarele ruseşti, 
parcă adormite şi părăsite de echipaj, căci la 
bordul lor nu se simţea nici o mişcare. Doar pe 
coşul unuia din ele ieşea o dâră uşoară de fum, o 
boare, dovadă că o caldarină se afla sub presiune. 


Nu trebuia să se mire, în fiecare zi, câte unul, pe 
rând, era pregătit să ridice ancora în orice clipă, 
prevedere firească, dar inutilă, căci nu avea de 
unde veni o primejdie; se respecta regulamentul, 
de teama unei inspecții. 

Rudi, mecanicul, ieşi din magazie şi se aşeză 
tăcut lângă Honoriu, cu ochii la torpiloare. Nu era 
prima dată când privea gânditor la ele. 

— Domnule, zise, după o vreme, eu am o idee, 
dar dacă v-o spun, mi-e să nu daţi cu mine de-a 
azvârlita. 

Honoriu îl ascultă cu atenţie, uimit până la 
stupefacţie, dar nu manifestă nici o dezaprobare, 
rămase mut câteva clipe. Ideea lui Rudi i se păru 
la început o nebunie, să captureze torpilorul aflat 
sub presiune şi să meargă cu el până la 
Constantinopole. Treaba se putea face cu cei 
patru oameni de pe «Hercule», vorbise cu ei, 
deocamdată cam într-o doară, numai să le afle 
părerea, dar înţelesese că dacă pornea la treabă 
hotărât, l-ar fi urmat cu toţii. Nici echipajul 
torpilorului nu era mult mai mare. Navigaţia ar fi 
fost în grija lui State, căruia nu-i era greu să 
nimerească gura Bosforului. Rudi cu Comănescu şi 
Ispirescu ar fi manevrat maşinile, Ispirescu ar fi 
întreţinut presiunea din caldarină; nu era mare 
lucru pentru o navigaţie de şase ore, ca să ajungă 
la intrarea strâmtorii, de unde se lăsau pe mâna 
turcilor. De tunari şi torpilori nu era nevoie doar 
nu mergeau să dea o bătălie navală. De 


radio-telegrafist se puteau lipsi de asemeni. Cum 
capturau vasul? Rudi legase prietenie cu toţi trei 
şefii mecanici, şi cu alţi oameni din echipaj, beau 
uneori împreună; odată, când cădea seara n-avea 
decât să se ducă în vizită pe torpilorul de serviciu, 
să ia cu el o damigeana de votcă, şi într-un ceas 
era beat tot echipajul. Atunci, la un semn, ar fi 
venit şi ceilalţi oameni, pitiţi în apropiere. Nu le 
rămânea decât să-i care pe rusnaci în forpik, şi să 
pună zăvoarele uşii metalice. 

— Ca în filme! zise Honoriu. Crezi că nu s-ar 
simţi pe vasele vecine? Măcar când om ridica 
ancora. 

— Ancora nici n-o ridicăm; desfacem lanţul şi-l 
lăsăm să curgă încetişor în apă. Nu ne rămâne 
decât să desfacem legăturile de la pupa şi să 
punem maşinile cu toată forţa înainte. Până să se 
dezmeticească vecinii suntem departe; nici n-ar 
putea să ne urmărească, dacă n-au presiune; le-ar 
trebui cel puţin o oră până să fie gata. 

După ce aşteptă o reacţie din partea lui 
Honoriu, care însă tăcea, dus pe gânduri. Rudi 
continuă, cu seninătate: 

— S-ar putea să nu reuşim, dar dacă nu ne 
încercăm norocul, n-avem de unde să ştim ce-o să 
fie, şi rămânem cu necazul că poate aveam o şansă 
şi am pierdut-o. 

Honoriu îl privi îndelung; nu ştia prea multe 
despre el, îl adusese State în care avea încredere. 
Il mira judecata fatalistă a acestui om simplu, ale 


cărui aspirații îşi închipuia că sunt modeste, sau 
poate nici măcar definite. 

— De ce vrei să-ţi rişti viaţa? îl întrebă, fiind 
evident că omul cunoştea riscul. 

Până acum crezuse că se îmbarcase pe 
«Hercule» numai din dorinţa de aventură, voia să 
colinde lumea şi nu era în port nici un vapor să se 
angajeze. 

— N-am ce face cu viaţa mea, dacă nu sunt 
liber 

În afară de libertate, îi lipsea familia: părinţi, 
fraţi, surori, logodnică, deportaţi în Rusia, în 1945, 
la începutul anului. Era o familie germană, 
dintr-un sat de lângă Timişoara. La 23 august 
1944, Rudi era îmbarcat pe nava-şcoală «Mircea», 
unde îşi făcea armata; acolo îl cunoscuse pe State, 
care îi fusese instructor, dar se eliberase cu un an 
înainte. Am mai spus că şi ceilalţi doi de pe 
«Hercule» veneau tot de pe nava-şcoală, erau leat 
cu Rudi şi trăiseră aceeaşi aventură, povestită de 
mine cu altă ocazie, fără să mă refer la ei, fiindcă 
nu-i cunoşteam încă. 

La 23 august, reamintesc cui a uitat povestea 
sau n-a citit-o, nava-şcoală se afla în staţionare pe 
canalul Borcea, aproape de Călăraşi, un loc ferit 
de bombardamente. La sosirea ruşilor a devenit 
captură de război, după legi necontestabile. Dar, 
în urma secetei de peste vară apele erau scăzute 
şi vasul n-a putut să treacă peste un prag aflat în 
faţă, încât a rămas pe loc în grija echipajului. 


Primăvara următoare, odată cu topirea zăpezilor şi 
cu ploile, nivelul Dunării a crescut şi pragul n-a 
mai fost o piedică. Acum armata noastră lupta 
alături de ruşi, şi înainta în Ungaria şi 
Cehoslovacia, grăbind sfârşitul războiului. Dar 
captura rămânea captură, aşa încât Statul Major 
român a poruncit echipajului să ducă nava la 
Isaccea, unde s-o predea ruşilor. Numai că, deşi 
acum aliaţi cu noi, ruşii, în afară de navă, au luat 
şi întreg echipajul, ducându-l în captivitate, 
împotriva tuturor legilor de război şi de pace. 
Rudi, mai bănuitor decât alţii, sau poate având 
o presimţire, a dezertat, mai bine spus a evadat, 
s-a aruncat în Dunăre noaptea, prin dreptul 
Galaţilor, împreună cu alţi trei; unul din aceştia 
s-a pierdut; ceilalţi, Rudi, Comănescu şi Ispirescu 
au ajuns la mal, unde s-au despărţit, fiecare a 
pornit înspre casa lui, cu gândul să se ascundă; 
nu-şi cunoşteau situaţia, nu ştiau prea multe nici 
de mersul războiului. N-am aflat dacă odată cu ei 
au evadat şi alţii, ştiu doar că echipajul rămas la 
bord a căzut prizonier, împreună cu comandantul; 
unii dintre ei au fost eliberaţi după ce s-a iscălit 
pacea de la Paris, abia în 1946; altora li s-a 
pierdut urma. Inainte de-a ajunge acasă Rudi a 
aflat că întreaga lui familie fusese deportată în 
Rusia, împreună cu toţi cei de origine germană. 
Nici despre aceştia nu ştiu ce s-a întâmplat, câţi şi 
când s-au întors, câţi au dispărut fără urmă. 
Uneori viaţa oamenilor se derulează de parcă 


ar fi născocită, ca în cărţi sau în filme. Aşa s-a 
întâmplat cu cei patru din echipajul lui Honoriu, 
după ce au peregrinat pe drumuri ştiute doar de ei 
înşişi, au ajuns unul câte unul la Constanţa, iar 
acolo s-au întâlnit cu State, care era acum 
comandant pe «Hercule». 

Componenţa acestui echipaj se află după 
credinţa mea sub un semn comun al soartei - 
zodiac, stea de pe cer sau predestinare. Şi, cu 
toate că nu-i legase nimic înainte, din ramura lor 
cred că fac parte şi Honoriu şi Titus. Oricum, ori 
de câte ori mi-i amintesc nu-i pot separa pe unul 
de altul, deşi nu i-am cunoscut pe toţi la fel de 
bine. Cât despre Titus şi Rudi, cu originea lor atât 
de diferită, văd în ei reprezentarea deplină a 
acelei legături omeneşti numită frăţie de cruce, 
fără ca vreunul să ştie ce durere comună îi uneşte. 

În după-amiaza zilei de Crăciun, când soarele 
se ascundea după silozuri şi începea să se 
întunece, se strânseră cu toţii în jurul mesei din 
magazie. Din când în când unul scotea capul pe 
tambuchi, să vadă ce mai e pe afară. Nu era nimic, 
portul dormea în linişte, doar undeva se auzea 
chiolhan, pe coşul torpilorului din mijloc ieşea fum 
subţire şi pescarii stăteau conştiincioşi la locurile 
lor, în prova şi în pupa barcazului. Doar ei doi; în 
celelalte zile erau şi alţii, mai aproape sau mai 
departe, în tot portul; nu încăpea nici o îndoială cu 
privire la rostul celor doi, şi la fel de evidentă era 
prostia celor care organizau o supraveghere atât 


de neîndemânatecă. Ispirescu, mai nestăpânit 
decât ceilalţi, când îi veni rândul să-şi arunce ochii 
afară, strigă la ei, în batjocură: «Voi n-aveţi 
Crăciun, mă păgânilor? Şi nu vă e teamă că la ora 
asta nevestele voastre se regulează cu alţii?» 

— De ce nu-ți ţii gura? îl certă Honoriu. Fă-te 
că nu-i vezi; de ce să le trezeşti vreo bănuială? 
Mai bine să ne creadă proşti, aşa îi îmbrobodim 
mai uşor dacă o fi nevoie. 

Apoi vorbiră despre planul lui Rudi. În 
nepotrivire cu firea sa reţinută, primul îşi dădu 
părerea Titus: 

— Deşi nu fac parte din echipaj, şi n-aş avea 
dreptul să mă pronunţ, îngăduiţi-mi să spun că 
ideea mă captivează. 

— Din moment ce ţi-ai legat soarta de soarta 
noastră, ai aceleaşi drepturi cu noi, răspunse 
Honoriu. Şi mie mi-ar plăcea ideea, dacă ar fi alţii 
în joc, şi aş privi ca spectator, scutit de orice 
răspundere. Nu mă tem de risc, altceva mă 
împiedică: nu pot abandona vasul, nu pentru 
valoarea lui, ci fiindcă ar fi singurul meu mijloc de 
existenţă, cel puţin o vreme, până mi-aş găsi alte 
rosturi care să-mi convină, adică să nu mă bag la 
stăpân; aş putea să mă înham la căruţă, să car 
poveri, dar să fie căruţa mea; sunt nărăvaş, nu 
sufăr să mă mâne altul, de-aceea mă aflu astăzi 
aici şi nu la casa mea, cu nevastă şi copii, ca 
oamenii cumsecade. lar prietenul meu este în 
aceeaşi situaţie cu mine. Voi sunteţi marinari; la 


Stambul vă puteţi îmbarca pe orice vas, la iuţeală; 
vă închipuiţi cu ce faimă ajungeţi acolo, dacă 
veniţi cu un torpilor luat de sub nasul ruşilor. 

— Şi fără noi, ce-aţi face, domnule? întrebă 
State. 

— Vă daţi seama că n-aş avea când să găsesc 
alţi oameni de încredere. Poate aş încerca să plec 
singur, cu prietenul meu; n-a fost în viaţa lui pe 
mare; cu motorul însă poate să se descurce, a 
comandat un divizion de artilerie motorizată; iar 
pe drum ar putea să mă ajute să ridicâăm măcar o 
pânză. Cu ajutorul lui Dumnezeu am putea ajunge 
şi cu puţin noroc, am nimeri şi intrarea Bosforului; 
farurile se văd de departe. 

După o pauză Honoriu continuă, reluând vorba 
lui Rudi: 

— Iar de nu, o viaţă are omul! 

Oamenii cerură timp de gândire, până a doua 
zi dimineaţa. După prima lui intervenţie, Titus nu 
mai scoase o vorbă, dar în cabina de la prova, 
când fu singur cu Honoriu, spuse: 

— Nu te-am contrazis, fiindcă mă aflu aici sub 
oblăduirea ta şi îţi port recunoştinţă. 

— N-ai de ce să-mi porţi recunoştinţă; riscăm 
amândoi egal, avem o soartă comună, şi ceilalţi 
oameni de asemenea. Dar eu duc o greutate mai 
mare pe umeri, fiindcă port răspunderea voastră. 
Ideea cu torpilorul este o nebunie. 

— Nebunie este să aşteptăm mila lui 
Dumnezeu... Ascultă-mă bine, n-am fost niciodată 


însetat de glorie, dimpotrivă, m-am ferit să atrag 
atenţia asupra mea, îmi repugnă orice act 
demonstrativ,  dispreţuiesc retorica. Nu din 
modestie, ci din bunăvoință. Chiar dacă greşesc, 
nu pot să-mi schimb stilul. 

Cu fiecare vorbă Titus se înfierbânta tot mai 
tare, avea alt glas, altă privire. Honoriu nu-l mai 
recunoştea, cum nu l-aş fi recunoscut eu însumi, 
deşi îl ştiam mai bine. 

— Dar acum, continuă, gâtuit de acelaşi fel de 
emoție, parcă maladivă, acum doresc arzător să 
trăiesc un moment de glorie. Că am împuşcat 
câţiva ruşi îmi dă prea puţină satisfacţie; trebuia 
să împuşc cel puţin o mie. 

— Nu era un act de glorie; omorai o mie şi 
rămâneau milioane. O glorie ar fi fost să-l împuşti 
pe Stalin! 

— Ştiu, dar fiindcă e imposibil, mi-ajunge să 
ajung la turci, asupritorii noştri în secolele 
trecute, cu un vas de război capturat de la ruşi, 
asupritorii de astăzi. Sigur că e puţin, dar ar fi 
simbolic, o umilinţă atât de usturătoare pentru ei, 
că ar răscumpăra toate umilinţele îndurate de 
mine şi de toţi care nu uită umilinţa. Să intrăm în 
Bosfor cu pavilionul nostru tricolor la pupa, iar 
pavilionul roşu, cu secera şi ciocanul să-l dăm 
peşcheş turcilor... Vreau un pahar de coniac! Simt 
nevoia, ca înaintea atacului. 

Pledoaria aceasta fu pentru Titus o descărcare 
de patimă, atât de profund simțită, că echivala 


într-un fel însăşi înfăptuirea planului, abandonat 
prin voinţa tuturor celorlalţi. 

A doua zi oamenii din echipaj renunţaseră la 
ideea lui Rudi, şi chiar acesta, după ce judecaseră 
planul pe toate părţile, recunoscu, mâhnit, că 
aveau dreptate, riscul era prea mare. Dacă ar fi 
fost posibil să manevreze singur torpilorul, n-ar fi 
ezitat să-şi încerce norocul, chiar dacă ştia că îl 
încearcă degeaba. 

Imi rămâne să comentez părerea lui Honoriu, 
cu privire la moartea lui Stalin. Ce-ar fi însemnat 
gloria făptuitorului? Cât ar fi schimbat actul lui 
soarta omenirii? Căci iată, a dat Dumnezeu să vină 
şi ziua morţii, pe care o voi povesti la vreme, cu 
toată puterea câtă va mai fi în mine; am trăit-o din 
plin, cu întreagă capacitatea mea de recepţie, aşa 
că ştiu foarte bine şi cum a fost, şi ce-a venit după 
aceea. De venit au venit multe, dar ce folos, dacă a 
trebuit să treacă aproape patru decenii până să se 
vadă primele semne convingătoare că Stalin 
într-adevăr murise! 


A treia zi de Crăciun, când vremea se 
menținea liniştită şi caldă, Honoriu primi, prin 
curier, un mesaj de la Căpitănia portului: «sunteţi 
chemat urgent la Bucureşti de ambasada turcă; 
probabil aţi primit viza de trecere». 

Acest adaus îl puse pe gânduri; nici vorbă nu 
putea să fie de viză, era altceva la mijloc. Plecă 
imediat, cu presimţiri rele. Se întoarse în aceeaşi 


zi, seara; Titus citea în cabină. Ridică ochii şi îl 
văzu  pământiu la faţă, aerul lui jovial, 
caracteristic, pe care îl păstra în momente grele 
dispăruse, părea un om în derivă. Căzu pe 
banchetă, îşi sprijini pieptul de masă şi spuse, 
simplu, încercând să-şi ascundă sentimentele: 

— Suntem trădaţi, se ştie totul, am căzut într-o 
cursă! 

Titus se ridică din pat şi îl privi perplex; nu 
înţelegea, nu putea crede. Confuzia lui era atât de 
mare, încât un timp pierdu orice legătură cu 
exteriorul nu-şi amintea cum ajunsese aici, şi în ce 
scop, nici nu-şi mai dădea seama unde este, deşi 
recunoştea decorul, cabina în care stătea ascuns 
de zece zile; legănarea uşoară a vasului i se părea 
că este mişcarea pământului la un cutremur, şi 
nu-i era frică, starea lui de spirit dovedea o 
absentă totală, nu mai ştia nici cum îl cheamă. 

— Se ştie şi de prezenţa ta aici; nu ştiu cum au 
putut să afle. 

Honoriu se convinsese că nu-i urmărea nimeni 
când veniseră în port, seara, pe întuneric, şi Titus 
nu ieşise din cabină decât noaptea, ferindu-se să-l 
vadă cineva de pe chei, nici măcar ca pe o umbră. 
lar iscoada care pescuia fără să tină seama de 
lapoviţă, chiar dacă observase venirea lui, pe o 
asemenea vreme nu putea decât să-l confunde cu 
un om din echipaj. Şi, în orice caz, n-avea de unde 
să-i ştie numele. 

— Ai pomenit cuiva despre intenţiile tale? îl 


întrebă Honoriu, privindu-l pătrunzător, dar fără 
bănuială. 

Nu, în mod cert Titus nu era un flecar, îi 
cunoştea bine caracterul; apoi ştia ce înverşunare 
avea în suflet, pentru el evadarea însemna singura 
modalitate de a-şi mai găsi un scop în viaţă, tot ce 
lăsa în urmă fiind mort pentru totdeauna. 

— Nu! răspunse Titus, fără să fi înţeles 
întrebarea. 

Abia noaptea, în tren, îşi aminti de omul care, 
la venire, acum zece zile îl spionase de pe 
coridorul vagonului, apoi intrase în compartiment 
şi se uitase îndelung la cele trei rucsacuri. Acum 
pleca fără nimic în mână, îşi abandonase 
rucsacurile. Luase numai pistolul, îl îndesase în 
betelia pantalonilor, era singurul obiect de care nu 
putea să se despartă, reprezenta salvarea lui 
într-un moment critic, să-şi tragă un glonţ în 
frunte. Nu erau gânduri melodramatice, aşa trăiau 
mulţi oameni în vremea aceea, adoptând adagiul 
antic că singura lor salvare este să nu mai spere în 
nimic, şi să-şi curme viaţa. Care din ei n-au avut 
atât curaj, au murit în închisori, sau în faţa 
plutonului de execuţie. 

După plecarea lui Titus, Honoriu îndesă peste 
lucrurile din cele trei rucsacuri fiare vechi din 
camera motorului, sau din magazie, o nicovală 
ruptă în două, o menghine veche, un magnetou, 
bucăţi de cornier şi astfel îngreunate le scufundă 
în bordul opus cheiului, având grijă să le fileze 


uşor cu o saulă, ca să nu facă zgomot căzând în 
apă. 

Apoi scoase de sub podeaua cabinei o servietă 
voluminoasă, despre care nu ştiau nici Titus, nici 
oamenii din echipaj. Era singurul obiect 
compromiţător, nu ştiu ce cuprindea, îmi închipui 
că documente secrete. Aveam mai de mult 
bănuiala că Honoriu lucra, împreună cu domnul 
Haig pentru o agentură străină, probabil 
americană, judecind după vederile lui politice, iar 
colaborarea cu Serviciul secret de informaţii al 
guvernului român era un joc fals, nu pot să-l 
numesc dublu; spera să-l poată juca bine, până ce 
căpăta autorizaţia de plecare. 

De-aici înainte nu mai exista nici o dovadă 
despre planurile sale, prezenţa lui în port era 
justificată, fiind îmbarcat oficial pe «Hercule». 
Trebuia doar să-i prevină pe oamenii din echipaj 
despre cele întâmplate, ca să nu se dea de gol la 
anchetă, care desigur n-avea să întârzie. Nu ştia 
că poliţia urma să intervină abia în clipa plecării, 
ca să-i surprindă asupra faptului şi să găsească la 
bord tot ce intenționau să scoată din ţară. 

Se întâmplă însă altfel, fuga lui Titus fu 
observată, ceea ce dovedea că era într-adevăr pus 
sub observaţie; iar pentru observatori dovedea că 
planul de evadare se anulase. In afară de mine, 
n-avea cui să i se pară ciudat că nimeni nu se 
atinse de Titus, până ce îşi puse capăt zilelor. Abia 
mai târziu am aflat că nici în viitor nu l-ar fi 


supărat cineva, pentru un motiv pe care greu mă 
voi hotărî să-l scot la lumină. 

Odată petrecute cele de mai înainte, politia nu 
mai avea ce să aştepte şi chiar a doua zi, în zorii 
zilei o echipă de percheziţie îşi începu cercetările 
pe «Hercule». Cum se făceau cercetările nu-i 
nevoie să spun, ştie toată lumea contemporană cu 
mine, unii din propria lor experienţă, alţii din 
auzite. Honoriu era liniştit, îi lăsă flegmatic să-şi 
facă treaba, ştiind că n-au ce să descopere. Dar 
greşea, politia care scotea parchetul din case ca 
să descopere obiecte sau acte dosite, ciocănea 
zidurile, desfăcea tapiţeria, căuta ascunzători 
până şi în picioarele scaunelor şi meselor, nu era 
să lase necercetat fundul mării; fură aduşi 
scafandri şi nu le trebui mai mult de un sfert de 
oră ca să descopere servieta şi cele trei rucsacuri, 
care ştiau ale cui erau, rolul omului din tren apare 
neîndoielnic; dar încă mă mir că nu luară nici o 
măsură cu privire la Titus. 

Nu ştiu ce se mai descifrează din nişte hârtii, 
după ce au stat o noapte în apă; probabil oamenii 
de meserie izbutesc să găsească măcar urme, apoi 
să refacă fie şi numai parţial textul, restul putând 
să se deducă; n-o fi mai greu decât să pătrunzi 
secretul hieroglifelor sau al scrierii cuneiforme. 
Oricum, existau motive suficiente ca Honoriu să 
fie arestat, când atâţia oameni erau arestaţi şi 
anchetați fără nici o vină. 

După un interogatoriu sumar şi fără să i se 


arate prea mult interes, echipajul fu lăsat în pace. 
Chiar dacă se presupunea că fusese complice la 
intenţia de fugă, pe anchetatori îi interesa altceva, 
şi tăbărâră cu toate forţele pe Honoriu. 


* 


Aici trebuie să intercalez o întâmplare 
secundară, doar ca un exemplu de ironie a soartei. 

Trei zile după arestarea lui Honoriu, în seara 
dinaintea Anului Nou, când nu adia nici o boare de 
vânt, asupra mării şi oraşului căzu o ceaţă cum nu 
se mai văzuse dinaintea primului război mondial, 
după cum, o iarnă atât de liniştită şi caldă nu 
înregistrase niciodată serviciul meteorologic. Pe 
«Hercules», de la timonă abia se zărea 
tambuchiul, intrarea în magazie. Soarele în partea 
apusului, invizibil, putea fi bănuit fiindcă desena în 
ceaţă un cerc roz palid, estompat spre margini. 
Odată cu venirea nopţii, ceața până atunci albă ca 
vata se făcu cenuşie, cu tente tot mai sumbre, dar 
fără să-şi piardă cu totul lumina. Avea o 
consistenţă care parcă opunea rezistenţă la 
înaintare, ca apa, dădea impresia că ai fi 
străbătut-o mai uşor înot, decât mergând cu 
piciorul. 

Luminile de pe chei, cele mai apropiate, 
păreau nişte tăciuni cât gămălia de chibrit, pe cale 
de a se stinge în cenuşă. Deasupra oraşului plutea 
o reverberaţie incertă, reflectarea pâlpâitoare a 


unui incendiu aflat la zeci de kilometri, după o 
cortină de apă. Sclipirile ritmice ale farului se 
roteau pe orizonturile presupuse, părând mai 
degrabă năluci speriate decât raze de lumină. 
Singurul element întreg, viu şi penetrant al 
acestei naturi amuţite era urletul geamandurii de 
la intrarea în port, pe care tăcerea îl amplifica 
dându-i o forţă terorizantă, geamătul unui animal 
apocaliptic, rănit de moarte, dar fără să-şi piardă 
vlaga, ci zvârcolindu-se cu furie la fiecare lovitură 
de lance. 

Reacţia celor patru oameni rămaşi singuri pe 
«Hercules» fu simultană şi unanimă. Până atunci 
aşteptaseră în tăcere miezul nopţii, ca să vadă 
cum vine Anul Nou pe o asemenea ceaţă, şi ce 
aduce. De trei zile trăiau în incertitudine, nu ştiau 
dacă să rămână pe loc, şi să aştepte, sau să se 
risipească în cele patru vânturi. Fără să-şi 
închipuie ce i se punea în sarcină lui Honoriu, 
înțelegeau că nu-l luaseră degeaba, şi cine era luat 
atunci nu se întorcea repede, sau nu se mai 
întorcea niciodată. 

De la căderea ceţii, pescarii dispăruseră. Fie 
îşi încheiaseră misiunea, fie călcau consemnul, ca 
să petreacă noaptea de Anul Nou acasă, socotind 
că pe asemenea vreme nu se poate întâmplă 
nimic, şi nici nu va veni cineva să-i inspecteze. 
Rudi cercetase cheiul, de la un capăt până la altul, 
nu era ţipenie de om, nu se auzea nici un zgomot, 
decât o rumoare vagă deasupra oraşului; simţi un 


fior pe şira spinării, o clipă uită în ce realitate se 
mişcă, i se păru că nimerise pe o planetă părăsită. 

Mai era un sfert de oră până la miezul nopţii, 
când se întoarse. Ceilalţi îl aşteptau în gura 
tambuchiului. 

— Nu-i nimeni; e linişte, le spuse. 

Se uitară unul la altul şi îşi spuseră toţi 
deodată hotărârea pe care o tot judecau de la 
căderea nopţii: 

— Mergem! 

Pe o asemenea ceaţă nu iar fi văzut nimeni, 
decât de la cinci metri; în schimb, zgomotul 
motorului se auzea mai puternic. Dar ştiau că va fi 
o clipă, prelungă, nu o clipă, ci minute întregi 
când nu mai putea să audă nimeni, nimic. 

State şi cu Ispirescu ieşiră pe chei, înţeleşi pe 
muteşte şi se îndepărtară, unul într-o direcţie, al 
doilea în alta. Ajuns la capătul cheiului, Ispirescu, 
reperă în ceaţă abia licărind la intervale, farul 
verde de la ieşirea bazinului; trebuia să ţină 
direcţia prin dreapta lui, la o sută de metri; făcu în 
gând drumul şi fu sigur că n-o să greşească. În 
stânga erau torpiloarele ruseşti, luminate de 
sărbătoare, mai mult se ghiceau decât să se vadă, 
nişte punctişoare roşietice, înconjurate de mici 
halouri multicolore; la miezul nopţii aveau să se 
stingă, ca toate luminile din port, în afară de 
faruri. Intre timp, Rudi şi Comănescu porniră 
motorul, să se încălzească, îl ţinură la cel mai mic 
ralanti posibil; de altfel, eşapamentul, aflat la 


pupa, în bordul sting, era înăbuşit de chei, nu se 
auzea decât de la mică distanţă, dacă aveai atenţia 
mărită; cei doi oameni de pază de la capetele 
cheiului, nu auzeau nimic, deşi trăgeau cu 
urechea, ştiind că motorul pornise. 

Nu aveau ceas, numărau în gând secundele şi 
minutele şi tocmai în clipa când se aşteptau, 
izbucni primul fluier de vapor; atunci o luară la 
fugă spre «Hercules», desfăcură parâmele, unul la 
pupa, altul la prova şi săriră pe punte, în clipa 
când elicea începea să vânture apa. De la timonă, 
State, îi comandă lui Rudi, prin porta voce: 
«Jumătate viteza înainte!» Câteva minute mai 
târziu, adăugă, sigur pe sine, stăpânit de o euforie 
triumfătoare: «Toată viteza! Bagă-l în draci, nu te 
teme!» 

Cine ar mai fi putut să audă motorul, în 
vacarmul care se pornise, în tot portul? Erau 
vapoare puţine, dar sunau toate, şi cu fluierul, şi 
cu sirena. Fluiera uzina electrică, uzina silozurilor, 
şantierul naval, uzinele şi fabricile din oraş, dar pe 
«Hercules» cel mai puternic se auzeau fluierele 
torpiloarelor ruseşti, cărora li se adăugau chiuituri 
şi strigăte vesele, încălzite de votcă. Barcazul cu 
cei patru oameni, doi la motor, doi în cabina 
timonei tocmai trecea prin dreptul lor, când 
începură să bubuie tunurile; trăgeau salve de 
sărbătoare, se auzi chiar şuieratul unui proiectil, 
trecând pe deasupra. Era prea de tot, State şi 
Ispirescu se ghemuiră instinctiv, deşi inutil; abia 


după câteva clipe primul se ridică şi strigă în 
portavoce: «Forţează motorul!» Primejdia trecuse, 
tunurile nu mai traseră a doua oară, apoi slăbiră şi 
fluierele, se făcea linişte, acum însă «Hercules» 
era la far, în faţă aveau marea, goală, acoperită de 
ceaţă; se orientau după urletele geamandurii până 
ce trecură de ea, şi o auziră în spate. 

Şi iată ironia soartei: după o oră de mers, 
când scăpaseră de orice primejdie fură nevoiţi să 
se întoarcă. Geamandura se auzea încă în urmă, 
străpungând ceața şi liniştea deplină a nopţii. Nu 
era nici o nădejde să se pornească vântul, şi 
mergând numai cu motorul n-ar fi ajuns la Bosfor 
decât poate a doua zi seara, dar nu aveau 
motorină decât pentru zece ore. Rudi ieşi pe punte 
şi merse la timonă. 

— Fără pânze, înţepenim în mijlocul mării; 
mâine, dacă n-o mai fi ceaţă, trimit un avion după 
noi şi ne găsesc în zece minute. 

Nu aveau de gândit, fiindcă nu era nimic de 
ales, decât să se întoarcă. Nu simțeau nici ciudă, 
nici deznădejde, erau goliţi de orice gânduri şi 
sentimente; Ispirescu învârti timona cu mâinile 
amorţite, făcură rondoul şi luară drumul spre 
geamandură; noroc că nu puteau să se rătăcească, 
mai ales, că deşi înspre ziuă ceața nu se destrăma, 
ci se făcea tot mai deasă; atât exista pentru ei, 
geamandura şi ceața. 

Intrară în port cu motorul la ralanti şi în 
fierbinţeala petrecerii nu-l auzi nimeni, sau nu-i 


dădură importanţă. Fapt este că ajunseră pe chei, 
locul de unde plecaseră, fără să-i simtă nimeni. 
Legară parâmele de binte şi refăcură legătura 
electrică la reţeaua portului. La ziuă zăriră prin 
ceaţă pe cei doi pescari, întorși la datorie, fără să 
aibă cea mai mică bănuială despre evadarea 
nereuşită, altfel ar fi fost mai agitaţi, le-ar fi fost 
teamă că nu scapă cu faţa curată. 

Câteva zile mai târziu fură arestaţi toţi 
oamenii din echipaj, în afară de Rudi; după ani şi 
ani am aflat cum izbutise să scape. Ceilalţi fură 
duşi la Bucureşti, sub nu ştiu ce învinuire, în orice 
caz nu pentru încercarea de fugă, despre care n-a 
aflat nimeni vreodată. Mult timp n-am ştiut nimic 
despre soarta lor, care a fost pe cât de tragică, pe 
atât de ciudată. La fel cum a fost şi soarta lui 
Honoriu, care, eliberat după şase luni de anchetă 
nu mai avea nimic din ce fusese el înainte, era o 
epavă, şi s-a stins încetul cu încetul, fără să i se 
descopere vreo boală. 

Inexplicabil mi s-a părut multă vreme că pe 
Titus doar l-au legitimat o dată şi pe urmă l-au 
lăsat în pace. Eram foarte tânăr, mă încredeam cu 
uşurinţă în oameni, nu-mi imaginam până unde 
pot merge unii cu ticăloşia. 


19 


Când plecă de pe «Hercules» fără nimic 
asupra lui decât revolverul, Titus rătăci pe străzile 
Constanţei, la fel ca în ziua când sosise aici în 
decembrie, pe ninsoare, cu dureri şi spaime în 
suflet, dar şi cu speranţe. Acum nu mai avea nici 
unul din aceste sentimente, era amorf, indiferent 
la orice ar fi putut să urmeze. Nu-i veni ideea să 
intre într-un parc şi să se împuşte; dacă îi venea 
n-ar fi ezitat nici o clipă. In această stare de 
absenţă deplină trăi încă nouă luni, timpul de 
gestație a vieţii, care la el, fără să ştie, deveni 
gestaţia morţii. 

Se urcă în primul tren care pleca din gară, un 
personal atât de aglomerat că adormi în picioare, 
fără să cadă, presat de vecini din toate părţile; era 
ca un pat vertical, cu deosebire că îşi simţea 
greutatea concentrată în glezne, care pulsau 
dureros în ritmul inimii, până ce nu mai simţi 
nimic şi somnul deveni egal cu nefiinţa. 

Abia când cobori din vagon, fără să scape de 
aglomeraţie dar simțind aerul curat, îşi aduse 
aminte dimineaţa cu ninsoare când plecase de la 
acelaşi peron, cu atât de vii sentimente în suflet. 
Acum trecutul îi era indiferent, după cum îi erau 
indiferente şi prezentul, şi ziua de mâine. Fără nici 
o ezitare, fără să se gândească la o primejdie atât 
de probabilă, luă tramvaiul şi merse în strada 
Sfântu Ion Nou, la casa lui Honoriu. Avea cheia, 


descuie şi intră cu impresia că se întorcea în 
propria lui casă. Doar o clipă se întrebă dacă n-ar 
fi fost mai bine să meargă în bulevardul Domniței; 
odată cu acest gând simţi dorinţa s-o revadă pe 
Olga, în ipostaza ei de care se apăra cel mai mult 
şi îi rămânea cea mai vie în minte, când o întâlnise 
goală în camera duşului. 

Trei nopţi mai târziu, pe la ora două şi 
jumătate, când îl trezi o tresărire de spaimă, auzi 
sunând cu insistentă la intrare, dar nu ştia ce îl 
speriase, soneria sau Olga, pe care o visa chiar în 
clipa aceea, udă de la duş, învelindu-se cu 
prosopul. 

Patru oameni intrară în casă, după ce îşi 
arătară nişte legitimaţii cărora Titus nu le dădu 
nici o importantă. Olga îi fugise din minte, şi odată 
cu ea fugise şi spaima. Primul din noii veniţi îi 
ceru să se legitimeze, în timp ce însoțitorii lui 
aprindeau luminile în toată casa. Intâmplarea îi 
era lui Titus cu desăvârşire indiferentă, îl frapa 
însă fizionomia omului care îi cerceta Buletinul de 
Identitate şi Livretul militar, cu ordinul de lăsare 
la vatră. 

Din întâmplările care nu trec fără să lase urme 
grele în viaţa omului, mi-au rămas necunoscute 
câmpul de luptă, ceea ce nu ştiu dacă e un câştig 
sau o pierdere; apoi închisoarea şi percheziţia. E 
drept însă că multe nopţi am dormit cu rucsacul 
pregătit de drum, la căpătâiul patului. Îmi închipui 
că toţi cei care vin să facă percheziţie noaptea au 


ceva comun, semne particulare greu de a fi 
definite, fiindcă probabil nu sunt bătătoare la ochi, 
se întipăresc în minte şi nu se uită, dar e greu să 
fie descrise. Pe omul acela l-am cunoscut şi eu, din 
întâmplare, câţiva ani mai târziu, ştiam cine este 
şi totuşi mi-e imposibil să-i fac alt portret, decât 
unul de suprafaţă. Era mijlociu de statură, cu un 
trup lat, i-aş spune pătrăţos, dacă un asemenea 
adjectiv n-ar defini un semn particular, impropriu 
oamenilor de aceeaşi categorie. Avea părul 
castaniu, dat pe spate şi lucind de briantină, ochi 
căprui, inexpresivi şi totuşi având o forţă de 
pătrundere disimulată. Nici o cicatrice, nici o 
pată, nici o aluniţă; ceva mai comun nu cred că 
există. Şi numai cu atât, şi fără să mi-l fi descris 
cineva, sau să-mi fi arătat fotografia lui, când l-am 
întâlnit l-am recunoscut dintr-o dată, el şi nu altul 
venise să facă percheziţie în casa lui Honoriu, el şi 
nu altul îl arestase pe acesta cu două nopţi mai 
înainte, la Constanţa. Acum Honoriu era interogat, 
sub un bec puternic, cum se obişnuieşte, la o 
instituţie specializată din Calea Rahovei, pe care 
mulţi oameni din ţara noastră au cunoscut-o. 

În casa lui Honoriu, după ce îi muriseră 
bunicii nu mai locuia nimeni. Cartea de imobil o 
ţinea chiar el, o găsiră pe un scrin, la vedere. In 
afară de el, nu mai era înregistrat alt locatar. 

— Dumneata nu locuieşti aici legal, observă 
omul care îl cerceta pe Titus. 

În modul cel mai vădit, cu toate că avea un aer 


ironic şi parcă puţin dispreţuitor, nu urmărea să-i 
facă nici o şicană. 

— Nu-i vina dumitale. Era datoria 
proprietarului să te treacă în cartea de imobil. 

lată o vină de care puţin le păsa acum 
anchetatorilor! 

— Unde ai fost recenzat anul trecut? întrebă 
omul, în vreme ce însoțitorii lui răscoleau casa cu 
dexteritate. 

Se referea la recensământul făcut în toamna 
anului 1946. 

— În Bulevardul Domnitei, la numărul 5, unde 
am şi acum domiciliul. 

Plătise proprietarului chiria pe tot anul. Pe 
atunci, în chirie intra şi întreţinerea casei, toate 
angaralele, căldură, apă, gunoi, portar; chiriaşul 
plătea numai lumina Societăţii de electricitate, 
după cum arăta contorul. 

— Intoarce-te acolo! continuă aspru, dar fără 
ostilitate. Aici n-ai mai putea să stai nici dacă ai 
avea domiciliul legal; casa se sigilează. Care-i 
bagajul dumitale? 

Titus nu avea decât un rând de haine, lenjeria, 
articolele de toaletă şi câteva cărţi, puţinele pe 
care le păstrase. Cele trei mai dragi lui erau acum 
într-unui din rucsacurile scoase din mare. Puse 
toate acestea într-un geamantan. La uşă, unul din 
oamenii ocupați cu percheziţia vru să vadă ce avea 
înăuntru. 

— Lasă-l, e liber! spuse cel care era, în mod 


evident, şeful expediției. 

Mai mult decât această bunăvoință, îi strânse 
mâna lui Titus, cu un fel de cordialitate şi adăugă, 
întinzându-i o carte de vizită: 

— Dacă vreodată aveţi nevoie de mine, 
căutaţi-mă la telefon, dimineaţa, la prima oră. Sau 
trimiteţi-mi vorbă prin fratele dumneavoastră. 

De data asta vorbea folosind pluralul, cu o 
vădită deferenţă. Titus nu băgă de seamă, fiindcă 
era străin de toate, şi în primul rând de el însuşi. 
Cât despre fratele lui, n-ar fi ştiut la cine se 
referea, din câţi fraţi trăiau încă, fiindcă nici nu 
auzi vorbele. 

Pe cartea de vizită era un număr de telefon şi 
nimic altceva decât numele: E. Coşaru. Afară 
rupse în două cartonaşul de calitate cam 
grosolană, cu scrisul excesiv de mare, ca un afiş 
de reclamă, şi îl aruncă, la fel de indiferent cum îl 
luase. Mi-am închipuit că era un nume de cod, un 
om cu meseria lui nu-şi declară identitatea oricui, 
dar mai târziu am auzit vorbindu-se de el, şi după 
alt timp, când l-am cunoscut toată lumea ştia că îl 
cheamă Coşaru; chiar dacă fusese un nume 
conspirativ, o poreclă, acum nu mai acoperea 
nimic, şi de altfel nici nu avea ce să acopere, 
fiindcă nu mai era în activitate, se pensionase la 
patruzeci şi cinci de ani; oamenii de meseria lui se 
uzau repede, în schimb căpătau o pensie grasă şi 
alte avantaje, de pildă accesul la magazine 
speciale. Când l-am cunoscut, mi-a oferit un 


borcan mare de Ness, care nu se găsea pe piaţă. 
M-am fâstâcit atât de tare, încât l-am primit, deşi 
îmi dădusem seama ce fusese omul acela. 

Titus aşteptă pe străzi să mai treacă vreo două 
ore, apoi, la cinci sună la uşa blocului din strada 
Domnitei. Lipsea de patru luni, portarul de noapte 
veni să-i deschidă, şi când îl recunoscu, ochii 
cârpiţi de somn i se bulbucară, gata să iasă din 
orbite. 

— V-au dat drumul? întrebă, cu îndoială, 
neştiind ce să facă. 

Atitudinea portarului nu mă miră, când un om 
dispărea mai mult de câteva zile fără să anunţe, se 
presupunea că-i arestat şi nimeni nu mai întreba 
de el, toată lumea rămânea mută, iar când 
reapărea, cel puţin o vreme se ferea de el ca de 
ciumă. Tinerii care n-au cunoscut vremea aceea 
poate n-au să creadă, astfel că subscriu apăsat 
ce-am spus mai înainte. Şi ca să nu mai repet 
această asigurare, o extind de pe acum asupra a 
tot ce cuprinde cartea până aici, şi de aici înainte, 
până la ultima pagină pe care o voi mai putea 
scrie. Oricum, portarul se gândi că trebuia să 
treacă pe la poliţie, era instruit să raporteze tot ce 
se întâmplă cu locatarii. 

Titus nu avea cheia odăiţei sale; i-o lăsase 
Olgăi, sfătuind-o să ia butelia de aragaz şi tot ce-i 
mai trebuia din puţinul care se găsea acolo. Era 
ora cinci şi un sfert, nu îndrăzni s-o trezească din 
somn, aşteptă fără să-şi dea seama cu ce 


nerăbdare, până simţi mişcare înăuntru; atunci 
abia ciocăni uşor în uşă. Ea zăbovi câteva clipe 
până să întrebe: 

— Cine-i? 

El îi recunoscu glasul, şi deodată se gândi că 
poate era cu cineva înăuntru; poate avea un 
prieten, poate se măritase. li veni să plece, în 
vârful picioarelor, dar cheia se învârti în broască 
şi uşa se deschise. 

Rămaseră încremeniţi, de o parte şi de alta a 
pragului. Ochii ei îl priveau, mari, uimiţi, timizi şi 
fascinaţi totodată. Întinse mâna, şi fără un cuvânt 
îl trase înăuntru, uitându-se la el cu privirea 
dinainte. Apoi deodată, fără un cuvânt îl cuprinse 
în braţe, îşi lăsă capul pe pieptul lui şi începu să 
plângă. 

Atunci tot ce era mort în sufletul lui Titus 
începu să învie, simţi îmbrăţişarea ei, îi auzi 
plânsul, apoi îi învie memoria, îşi aminti ziua când, 
aşezată sfios pe scaunul de lângă sobă îi spusese, 
cu simplitate, o vorbă atât de gravă: «Acum vă 
iubesc pe dumneavoastră!» 

Olga îi vorbi, printre lacrimi, atât de clar 
dăruită, dar păstrând în vorbe vechea distanţă: 

— Am crezut că n-am să vă mai văd. 
lertaţi-mă, sunt o proastă, nu ştiu cum să spun, 
mi-a fost dor tot timpul de... 

Nu putea să repete vorba de altădată şi nu ştia 
cum să spună altfel. Ar fi trebuit să vorbească 
Titus, numai că el, mai surprins ca ea, doborât de 


nedumerire şi nesiguranţă, nu găsea cuvintele. Îi 
simţea căldura, ii auzea bătăile inimii, ştia ce 
însemna ea între oameni, numai că tot ce avea el 
de spus unei femei îi spusese o dată pentru 
totdeauna uneia singure, nu putea să repete. Nu 
din datorie morală, nici din pietate pentru o 
moartă martiră, ci din credinţa, pe cât de 
anacronică, pe atât de sfântă şi nobilă că orice 
repetare devalorizează trecutul. 

Suferise îndelung, începând din copilărie, 
când îşi simţea stupiditatea vârstei neputincioase, 
când, fără să ştie nimic simţea ce mult trebuie să 
înveţe. Avusese de urcat multe trepte, şi la fiecare 
treaptă îşi dădea seama că scara se lungea 
întruna, că nimeni pe pământ, în trecutul omenirii 
nu-i ajunsese până la capăt, şi nimeni nu putea să 
ajungă, în vecii vecilor. 

După atâtea şcoli prin care trecuse, ajunsese 
la cea mai grea dintre ele, războiul, când, şi cel 
mai deştept dintre oameni îşi dă seama că nu 
valorează mai mult decât prostul de alături. 

Singurul intermezzo în acest fatal şir de 
suferinţe fusese Alga, numai prin ea cunoscuse 
fericirea pământească şi se  încredinţase că 
fericirea cerească nu poate fi mai mare nici în al 
noulea dintre ceruri, neghioaba metaforă. 

Apropierea fetei îi făcea bine în sufletul tocat 
cu satârul şi în trupul care avusese de cărat pietre 
de moară, fără număr şi fără odihnă. Dar nici în 
braţele ei nu putea să se odihnească; o altă 


greutate îi apăsa umerii, gândul că după atâtea 
încercări grele se pierdea pe sine, într-o clipă care 
ar fi fost bună, dacă n-ar fi trăit odată tot binele de 
pe lume, atât de deplin şi cu atâta intensitate încât 
nu putea să se mai repete. 

Olga simţi că el abia se mai ţinea pe picioare, 
îl duse încet, cu grijă, ca pe un copil sau ca pe un 
om lipsit de vedere, o fiinţă fragilă, şi îl aşeză pe 
marginea patului din care abia se ridicase şi încă 
îi mai păstra căldura. Apoi îngenunche în faţa lui, 
aşa cum era, în cămaşă de noapte şi cu picioarele 
goale, fără să tină seama că în cameră era frig şi 
duşumeaua rece. Dar avea în ea căldura aşteptării 
şi tinereţii. 

— Eşti istovit! îi spuse, cu duioşie, renunțând 
să mai folosească pluralul, dar nu ca femeie, ci ca 
o mamă. Întinde-te în pat şi dormi. Mă îmbrac 
fuga şi mă duc să-ţi aduc de mâncare. Pe urmă 
trec pe la atelier, să-mi cer învoire, nu vreau să te 
las singur; fă-mi bucuria şi spune-mi că ai nevoie 
de mine. De atâta timp aştept o zi ca asta! Dacă 
te-ai speriat când ţi-am spus că te iubesc, nu te 
teme, uită, n-am să-ţi mai spun altădată. Mi-e de 
ajuns să ştiu că trăieşti, nu-mi trebuie mai mult ca 
să fiu fericită. 

Titus o asculta confuz, nu înţelegea cum putea 
spune asemenea vorbe o fată atât de simplă, care 
mai ieri venea să-l întrebe ce înseamnă unele 
cuvinte întâlnite de ea prima oară. Cât meditase, 
cât stătuse de vorbă cu ea însăşi, ca să se exprime 


acum astfel? 

Când Olga se întoarse de la cumpărături îl 
găsi dormind, îmbrăcat, cu bocancii în picioare, 
doar că pusese un ziar dedesubt, să nu 
murdărească patul. Il privi fericită, i-ar fi 
mângâiat obrazul, şi părul, dacă nu se temea că ar 
putea să-l trezească. Olga vedea în Titus omul 
coborât pe pământ s-o mântuiască, fiindcă el avea 
darul să învie în oameni credinţa. Il cunoşteam din 
copilărie, dar până acum nu-mi dădusem seama, 
mi-am amintit că încă de mic aveam în faţa lui o 
sfială pe care nu mi-o inspirau nici părinţii, oricâtă 
dragoste şi venerație le păstram, nici preotul, nici 
domnul Glodeanu, institutorul, deşi îi datorez 
primele şi cele mai importante învățături despre 
lume, nici măcar Odor, în a cărui admiraţie m-am 
format şi mi-am trăit viaţa. De Titus nu m-am 
apropiat niciodată, ceva al lui, fără să fie răceală 
m-a ţinut la distantă. Am simţit că avea o forţă pe 
care n-o puteam înţelege, şi ori de câte ori mă 
gândeam la el îl vedeam cu un nimb în jurul 
capului, nu nimbul sfinţilor, nici al savanților, ci al 
oamenilor incapabili de gânduri necinstite, cum 
rar se găseşte câte unul; spre a se înţelege cât 
preţ pun pe această însuşire, şi mai ales cât o 
socotesc de rară, nu mă ruşinez să spun că eu, 
unul, n-am avut-o. 

Acea însuşire o făcuse pe Alga, surprinsă de el 
în pielea goală, să-şi continue drumul în linişte, 
fără să roşească, fără s-o ia la fugă, deşi de la 


doisprezece ani n-o mai văzuse aşa nici maică-sa, 
şi, spun eu, nici măcar Dumnezeu, care le vede pe 
toate; căci nu se dezbrăcase în faţa icoanei nici 
dacă era singură în odaie; numai după ce stingea 
lumina. Cu toate că venea din altă lume, la fel se 
întâmplase cu Olga, când o găsise goală în camera 
duşului; nu făcuse nici cel mai mic gest pudic, 
fiindcă el nu-i inspirase ruşinea atât de firească 
femeilor, fie ele oricât de versate. 

Sunt sigur însă că oricare din aceste făpturi ar 
fi reacţionat altfel şi orice femeie asemeni, dacă în 
locul lui Titus ar fi fost altul. Dar, recunoscându-i 
acestuia o însuşire atât de neobişnuită, nu uit să 
adaug că şi Alga, şi Olga, oricât de distanţată le 
era originea, aveau în ele o lipsă de făţărnicie care 
le făcea să semene până la înrudire. Dovadă sunt 
şi celelalte reacţii ale lor, felul cum prima s-a 
simţit legată de Titus la prima vedere, iar a doua 
i-a spus acestuia, ca în transă, «Acum vă iubesc pe 
dumneavoastră». 

Cât o priveşte pe cea din urmă, ea nu ştia 
despre Titus nimic, o impresionau politeţea lui şi 
distincţia; instinctiv cunoştea însă esenţialul, că în 
viaţa lui fusese o femeie pe care nu putuse s-o 
iubească decât într-un chip inegalabil, de aceea 
nimeni nu putea să-i ia locul. Ştia că el nu va 
răspunde niciodată la dragostea ei, care o făcea 
să-l iubească şi mai puternic, prin admiraţia pe 
care i-o trezea această credinţă. Nu suferea, nu se 
socotea frustrată, îi recunoştea acelei femei 


necunoscute dreptul la o credinţă nesfârşită, şi 
aşa ajunse s-o iubească. Uneori se uita în oglindă, 
până ce cădea într-un fel de stare hipnotică, 
privirea ei trecea dincolo de imagine, unde o 
descoperea pe Alga, fără să ştie cum o cheamă şi 
ce puţin se deosebeau. 

Dar şi cu Titus, în faţa acelor întâmplări 
identice se petrecuse, de fiecare dată, aceeaşi 
reacţie, un cutremur îi zdruncinase fiinţa, 
declanşând în el o febră aproape mortală, care îl 
făcuse să trăiască zile în şir pe jumătate în agonie. 
M-am gândit mult la fenomenul acesta, am cerut 
explicaţii, nici un medic n-a putut să-mi răspundă 
fiindcă mai întâi ar fi trebuit să mă creadă şi 
probabil mi-a lipsit puterea de a-i convinge. Şi 
totuşi faptele s-au petrecut întocmai cum au fost 
descrise; nu-mi rămâne să-mi închipui altceva 
decât că în Titus exista o mare forţă de dăruire, 
care însă nu putea să fie receptată decât pe o 
anumită lungime de undă; atunci fluidul pornit din 
sufletul lui îl lăsa pe celălalt zdrobit, fără forţă de 
apărare. 


Nu am nici o îndoială că orice iubire, chiar 
cele care rămân neîmplinite, porneşte de la o 
chemare fizică. Şi cea mai pură dintre fecioare, ba 
chiar înainte de a fi puberă, simte o chemare 
secretă pentru tovarăşul ei de joacă, dacă el 
îndeplineşte condiţiunile la care ea visează, chiar 
dacă nu-şi dă seama, şi fără ca măcar să le 


definească. Nu neg faimosul «complex al lui 
Oedip», formulat abia în secolul nostru, deşi este 
vechi de când lumea, dar îl socotesc o banalitate, 
motiv să nu mă dau în vânt după teoria lui Freud. 
Instinctelor definite de această teorie li se opune 
pudoarea, insuflată popoarelor civilizate de 
educaţia începută în familie, continuată în şcoală 
şi patronată de religie. Nu pun în discuţie 
prostituţia, acest rău necesar, cum i se spune, 
fiindcă elimină alte rele. Cât despre poligamie, 
este şi ea un instinct omenesc, combătut de 
educaţie şi interzis de lege, dar practicat în secret, 
deci neputând să facă obiectul unei statistici; 
cifra, dacă s-ar cunoaşte, ar înspăimânta pe unii 
puritani, iar altora poate le-ar trezi nostalgii 
tardive. Cunosc însă şi cazul invers, al voluptăţii 
de altă natură decât cea fizică, pe care o pot simţi 
atât femeia cât şi bărbatul, rămaşi credincioşi unei 
singure fiinţe. La început am vrut să spun «rămaşi 
credincioşi unul altuia», dar m-am gândit că nu 
totdeauna credinţa e reciprocă. Îi cer iertare 
acelei bune şi mult stimate prietene că îi dezvălui 
cazul, deşi, dacă nu-i spun numele nu ajung chiar 
la o indiscreţie; şi, oricum, concepţia ei, deşi cu 
totul neobişnuită, nu numai că nu este 
condamnabilă, dar ar fi de natură să-i asigure un 
loc în împărăţia cerului. (Unde libertinii socotesc 
că ar fi mare plictiseală.) 

Acea prietenă pe care, datorită lipsei de timp, 
a unuia şi a altuia nu o frecventez cât s-ar cuveni 


deşi ne preţuim şi ne stimăm reciproc, poartă pe 
braţul drept un număr de brățări subţirele, argint 
cizelat cu fineţe, cărora, la fiecare zi a naşterii le 
mai adaugă una - e drept că n-a ajuns la vârstă 
când ar simţi nevoia să-şi ascundă anii. lar pe 
braţul stâng, de când o ştiu, are o singură brățară, 
marcând, după cum m-a lămurit, singurul bărbat 
pe care l-a avut în viaţă, şi-l are încă, dovadă că 
până astăzi n-a adăugat o altă brățară. N-aş fi 
povestit cele de mai sus, dacă n-aş fi pe deplin 
convins de sinceritatea acestei notificări atât de 
categorice şi de clare. Despre soţul ei nu pot să 
mă pronunt, fiindcă bărbaţii nu poartă brățară. 
Despre poligamie ar fi multe de spus, dar nu 
mă duc cu gândul în antichitate, nici la evul de 
mijloc sau mai-nainte, la perioada matriarhatului; 
nu voi vorbi nici despre albine, exemplu tipic. 
Poligamia s-a practicat la mormonii din America, 
până la jumătatea celuilalt secol, în tinereţea 
bunicilor noştri. Mormonii sunt o sectă creştină cu 
alte dogme decât ale creştinătăţii. Au biblia lor, 
cam bizară pe lângă a noastră, iar cele 
treisprezece porunci, nu zece, ale profetului 
Joseph Schmith, întemeietorul religiei, ne 
contrariază, pur şi simplu. Prigoniţi pe coasta de 
răsărit a Statelor Unite, au migrat spre vest, au 
străbătut în chip dramatic două treimi din lăţimea 
continentului, până la marile lacuri sărate, unde 
au fundat statul Utah de astăzi. Prima lor aşezare, 
numită la început altfel, este astăzi Salt Lake City, 


capitala statului şi a religiei mormone. Poligamia 
s-a impus acestei colonii greu încercate, fiindcă 
numărul femeilor depăşea cu mult pe al bărbaţilor 
şi era nevoie ca populaţia să crească repede, altfel 
neamul mormon putea să dispară, condiţiunile de 
viaţă fiind neprielnice în locurile acelea: secetă 
cronică, invazii de lăcuste etc. Nicăieri nu am 
văzut atâtea leagăne de copii şi pătucuri, ca în 
Muzeul din Salt Lake City, care ilustrează 
pionieratul mormonilor. După cum nicăieri nu am 
văzut ilustrat mai bine cultul femeii, viitoarea 
mamă. Arborele genealogic al unui bărbat vrednic, 
de la începutul istoriei mormone, cuprinde 
nouăzeci de urmaşi, în linie directă. Cu toate 
acestea, în statul Utah, cu o suprafaţă cam cât a 
României, populaţia număra acum câteva decenii 
abia un milion de suflete. Nu este de vină sărăcia 
solului, fiindcă, subsolul cuprinde în schimb 
bogății uriaşe. Să nu-mi spună cineva că 
americanii, care şi-au întins sondele de petrol 
până în România şi mai departe, n-au fost în stare 
să-şi exploateze bogăţiile proprii! 

Nu-s mulţi ani de când în Iran ayatolahul 
Comeyni, altminteri puritan până în măduva 
oaselor, a impus poligamia. Motivul invocat de el 
însă, a fost altul decât al mormonilor şi nu m-ar 
face să râd dacă fenomenul nu s-ar fi petrecut în 
vremea noastră şi n-ar fi făcut atâtea victime. 
Comeyni a obligat pe bărbaţi să-şi ia mai multe 
neveste - numărul femeilor fiind şi aici 


excedentar, ca în statul Utah; dar scopul nu era să 
crească populaţia, ci să ferească pe femeile 
nemăritate de prostituție, pedepsită de altfel cu 
moartea, pentru amândoi păcătoşii. 

Mă feresc să comentez această lege, 
deoarece, păstrând proporţiile, ştiu ce anatemă a 
căzut pe capul nefericitului care, scriind Versetele 
satanice, a fost condamnat la moarte pe tot 
pământul. 


Dacă bărbaţii ar purta brățări, Titus n-ar fi 
avut pe braţul lui stâng decât una singură, până la 
moarte, care de altfel n-a întârziat să vină. 
Desigur că apropierea Olgăi crea în fiinţa lui o 
tulburare.  Instinctele, unite cu o afecţiune 
explicabilă faţă de grija dezinteresată pe care ea 
i-o arăta tot timpul, îl făceau să vadă cât era de 
femeie şi s-o dorească, în vis mai cu seamă; însă 
dorinţa aceasta i se părea atât de condamnabilă, 
încât o înăbuşea chiar înainte de a şi-o mărturisi 
lui însuşi. Era o interdicţie absolută, împotriva 
naturii, a instinctelor şi afecțiunii. 

Din alte raţiuni Olga îşi impunea aceleaşi 
restricţii deşi sentimentele ei pentru Titus erau 
dragoste deplină. Dintr-un tată hamal şi o mamă 
spălătoreasă, cu vicii agravate de promiscuitatea 
în care locuiau toţi trei într-o cameră, părinţi 
mizerabili, destinaţi unei morţi şi mai mizerabile, 
Olga îşi păstrase puritatea socotită de unii 
pedagogi ca fiind zestrea oricărui copil nou venit 


pe lume, şi pe care numai viaţa poate să i-o 
altereze. Pe Olga o apăraseră de degradare tocmai 
atmosfera promiscuă de-acasă şi groaza că ar 
putea să calce pe urma părinţilor; se luptase din 
răsputeri să se tină departe de orice viciu, 
acţionând probabil instinctiv, întrucât nu avea 
capacitatea să  delibereze. Nu mi se pare 
incredibil; asemenea reacţii sunt posibile, am mai 
cunoscut cazuri. Fugind de viciu, Olga ajunsese la 
o virtute cu atât mai valoroasă cu cât era o 
construcţie proprie. 

Titus dormi până seara; ea îi scoase numai 
bocancii din picioare şi îl înveli cu o pătură. Apoi 
puse un rasol de vacă să fiarbă la foc mic, pe 
maşina de gătit cu petrol şi fitil, al cărui miros, am 
mai spus, se impregna în păr, în haine, poate şi în 
sufletul oamenilor. Nu pot să spun că mă 
obişnuisem cu el şi nu mă mai supăra; îl suportam, 
cum suportam şi epoca. Era sfârşitul lunii 
decembrie, anul 1947. 

Restul zilei Olga rămase de veghe; rasolul era 
fiert. Aştepta ca bărbatul să se trezească şi să-i 
dea de mâncare. Aşa gândea, «bărbatul», nu ştia 
cum să-i spună altfel. Dar nu bărbatul ei, nici prin 
gând nu putea să-i treacă; bărbatul, ca entitate 
omenească. 

Efuziunea din zorii zilei, când el îi ciocănise la 
uşă, i se părea o greşeală fără iertare; nu ştia cum 
va îndrăzni să stea în faţa lui, când el va deschide 
ochii. Surpriza de al vedea pe neaşteptate, emoția, 


bucuria imensă îi luaseră minţile, făcuse gesturi 
pe care n-ar fi îndrăznit nici să le gândească, 
spusese cuvinte nestăpânite care acum îi aduceau 
sângele în obraz. 

Veghind, îşi regăsise locul unde trebuia să 
rămână. Erau şi în ea instincte femeieşti, ar fi 
dorit să-i fie bărbat măcar o noapte, o oră, să 
simtă o atingere, dar un alt instinct o oprea să 
năzuiască, nu ştia nimic despre viaţa lui, dar 
intuise totul. Nu suferea decât de ruşinea că 
fusese atât de nestăpânită. Altminteri era fericită 
să-l vadă că doarme în patul unde dormise ea, cu 
capul pe perna unde mai persista încă parfumul 
părului ei. 

Dormea adânc, dar chinuit, avea maxilarele 
încleştate, pe obraz îi trecea din când în când o 
grimasă dureroasă. Şi-ar fi dat trupul şi sufletul 
dacă ar fi ştiut ce-l doare şi cum poate ea să-l 
aline.  Suferea îngrozitor pentru el, şi era 
îngrozitor de fericită să-l ştie acolo. 

Se întunecase când Titus deschise ochii; clipi 
buimac, n-o recunoscu, într-un fel nu se 
recunoştea nici pe el însuşi. 

— Unde sunt? întrebă, aruncând în jur priviri 
rătăcite. 

— Acasă, răspunse Olga. Odaia 
dumneavoastră este alături, dar eraţi atât de 
obosit încât aţi căzut în pat şi aţi adormit la mine, 
de azi dimineaţă până acum. 

Aprinse o lampă micuță, pe masa de la 


căpătâiul patului. Era un vas sferic, de ceramică 
albă, cu un abajur de pergament, împodobit cu 
floricele albastre făcute de ea însăşi, în acuarelă. 
E uşor de înţeles că un asemenea obiect nu putuse 
să apară aici decât după moartea părinţilor. 

Lampa aduse lumină şi în mintea lui Titus. 

— Tu eşti Olga! spuse, ridicându-se în coate. 

— Da, şi acum vă dau de mâncare. Trebuie să 
fiţi mort de foame. 

Supa şi rasolul erau mâncarea de temei a 
Olgăi; supa ca s-o încălzească şi carnea ca s-o ţină 
în putere. Din când în când mai gătea şi altceva, 
fără să dea prea multă atenţie mâncării, care după 
ea nu avea alt rost decât să-ţi întreţină viaţa. Cu 
rasolul era simplu, când se găsea la măcelărie; îl 
punea în oală, cu legumele cuvenite, apoi îl lăsa să 
fiarbă, în timp ce ea se ocupa de alte treburi. 

Peste zi dereticase puţin odaia lui Titus; nici 
prin gând nu-i trecea ca el să doarmă în patul ei 
peste noapte, ideea îi făcea frică. 

Trei luni se scurseră astfel, locuiau alături, 
într-o prietenie care pe Olga o făcea fericită. De 
multe ori, seara, ea îşi trăgea un scaun lângă 
peretele care o despărţea de Titus şi simţea o 
mulţumire calmă şi adâncă, să-l ştie atât de 
aproape, că fără zidul de cărămidă ar fi putut 
întinde mâna, să i-o pună pe frunte. 

Titus îşi reluase meditaţiile, se ducea la elevi, 
acasă, colinda oraşul peste care venea primăvara; 
pe ferestrele deschise ieşea mirosul vâscos al 


maşinilor de gătit cu petrol, impregnat în ziduri 
peste iarnă; era o caracteristică a vremurilor. 
Despre Honoriu nu mai ştia nimic şi nici nu avea 
pe cine să întrebe, nu-i cunoştea părinţii, care 
locuiau la Braşov; nu le ştia adresa. Din când în 
când trecea pe strada lui, târziu, seara, ferindu-se 
prin umbra gardurilor şi zidurilor; de fiecare dată 
găsea casa cufundată în întuneric. 

Fusese o singură dată la Ploieşti, să-şi vadă 
mama. 

— Ce se întâmplă cu tine? îl întrebase ea, 
îngrijorată. 

Într-adevăr, fizionomia lui Titus, privirea, 
gesturile puteau să îngrijoreze pe cineva care îl 
cunoscuse mai înainte. Era în sufletul lui şi 
spaimă, şi ruşine. Nu ştia ce vină avea Honoriu, 
alta decât intenţia de fugă, dar o asemenea cauză 
se ancheta în câteva zile şi se judeca repede, iar 
pedeapsa, după câte mai auzise, nu depăşea 
câteva luni de închisoare. Chiar şi într-un 
asemenea caz, ancheta odată încheiată, inculpatul 
putea să comunice cu cei de afară. În fiecare zi 
aştepta o veste, o carte poştală, şi cum aceasta 
întârzia să vină neliniştea lui era tot mai mare. lar 
ruşinea, fără o cauză clară, devenea chinuitoare. 
Nu se ştia vinovat, căci nu ieşise din cuvântul lui 
Honoriu, dar îl apăsa totuşi o culpabilitate 
nedefinită, pornită de la faptul că era liber, că nu-l 
anchetaseră şi nu-i ceruseră nici măcar o lămurire 
privitoare la relaţiile lui cu Honoriu. Îi era 


imposibil să-şi imagineze temeiul unei învinuiri 
atât de grave, dar avea clipe când se gândea că 
orice om care ar fi cunoscut împrejurările, ar fi 
fost în drept să creadă că el era denunţătorul, 
complice cu anchetatorii. Mai ales dacă ar fi ştiut 
că avea şi acum asupra lui, permanent, pistolul cu 
un încărcător de şase cartuşe, pentru care putea 
să fie condamnat la ani grei de închisoare; nu-l 
percheziţionase nimeni când fusese găsit în casa 
lui Honoriu, şi nici după aceea; poate îl urmăreau 
în taină, dar nu era un motiv să elimine cu totul 
sentimentul de culpabilitate care continua să-i 
dospească în suflet. Acum nu mai trăia cu alt gând 
decât cu acela ca într-o zi Honoriu să fie eliberat, 
să afle de la el tot ce se întâmplase şi aşa să se 
elibereze şi el de frământare. 

Altminteri îşi trăia viaţa ca toţi oamenii, cu 
umilinţe, cu lipsuri, cu speranţele vane date de 
radio Londra. Nefiind în «câmpul muncii» era pe 
jumătate în afara vieţii, nu avea dreptul la cartelă 
de pâine, nici la «puncte» pentru pantofi şi 
îmbrăcăminte. Cartelă ştie toată lumea ce 
înseamnă; de «puncte» poate unii au uitat, iar cei 
tineri, n-au apucat să se bucure de ele. Erau foi de 
hârtie cu un număr de pătrăţele numerotate, nu 
mai ţin minte câte, poate şaizeci de persoană. 
Fiecare obiect de pus pe trup sau în picioare era 
cotat cu un număr de puncte; vânzătorul, cu 
forfecuţa legată de gât, că nu se rătăcească, tăia 
punctele care îţi îngăduiau să nu umbli în pielea 


goală. Nu înseamnă că punctele te scuteau de 
plată şi nici că erau îndestulătoare pentru nevoile 
oricât de modeste ale omului. Un palton, de pildă, 
nu puteai să-l cumperi cu punctele personale, 
trebuia să mai contribuie şi altcineva din familie. 
De aici a ieşit vorba, în circulaţie şi astăzi, că 
unele diplome de studii se luau «pe puncte», adică 
pe baza unei îngăduinţe speciale, ca un supliment 
la punctele pentru îmbrăcăminte. S-a umplut ţara 
atunci de ingineri «pe puncte», de profesori şi, 
vai! - chiar de medici cu studii reduse, 
recompensare a devotamentului faţă de clasa 
muncitoare. 

Spre salvarea sufletelor noastre, am cunoscut 
şi tineri, fii de intelectuali - ei da! - toţi de familie 
bună - ei da, de ce le-aş atribui o origine 
«sănătoasă», adică incultă? - care au studiat cu 
râvnă şi strălucire. Dar din aceştia, opt din zece 
sunt plecaţi din ţară. Dacă lucrurile merg prost 
astăzi, în anul 1991, să nu se mire nimeni, - prea 
mulţi conducători politici care ies în fruntea altora 
şi-au făcut cariera «pe puncte». 

O parte din tinerii studioşi au fost elevii lui 
Titus, nu fiindcă fără ajutorul acestuia n-ar fi 
reuşit la examene, ci din dorinţa de a şti mai mult 
decât alţii; şi aveau de unde să înveţe. 

Câteva luni, din ianuarie până după 
sărbătorile Paştilor, Titus şi-a găsit clipe de linişte, 
uneori chiar de speranţă, în apropierea Olgăi. 
Prietenia lor într-o continuă evoluţie, nu putea să 


devină dragoste, dar nu-i paradoxal să spun că 
depăşea dragostea. El găsise la ea ocrotirea de 
care avea nevoie pentru a supravieţui. Ea găsise 
în el reparația, care i se părea sublimă, a mizeriei 
sufleteşti trăite lângă doi părinţi degradaţi, când, 
prin indescifrabile moşteniri ancestrale, totul în 
fiinţa ei era aspirație spre puritate şi lumină. După 
cum se vede, caracterul Olgăi se defineşte tot mai 
limpede, tinzând să se întregească, spre a da 
naştere unui portret, în timp ce eu voi fi nevoit s-o 
abandonez câteva pagini mai încolo. Nu regret că 
i-am mai adăugat câteva trăsături, fiindcă în felul 
acesta am întregit şi portretul Algăi, dispărută 
prea repede. Adevărul este - şi nu mă sfiesc să-l 
dezvălui chiar dacă merg prea departe cu 
mărturisirile - că, scriind despre Olga m-am 
gândit tot timpul la Alga încât nu mai ştiu care din 
ele ocupă primul loc în povestire. 

Fără să-şi ducă viaţa în comun, între Olga şi 
Titus era o comuniune generată de asprimea 
soartei lor, într-un fel asemănătoare, simțită fără a 
şi-o fi mărturisit unul altuia şi concretizată în 
faptele zilnice, devenite obişnuinţă. Cumpărăturile 
le făceau şi unul şi altul, fiecare umbla cu o sacoşă 
în buzunar; luau ce găseau din întâmplare, căci nu 
era pe alese. Toată lumea făcea la fel în vremea 
aceea, nimeni nu pleca de acasă fără o sacoşă, 
care căpătase un nume format din trei iniţiale 
unite «PPC» - Poate-Pică-Ceva; haz de necaz, cum 
se spune, şi într-adevăr aşa îşi duceau oamenii 


viaţa, din ce pica ici şi colo. Nu am să înşir ce 
putea să pice, şi ce nu pica niciodată. Nu reiau 
istoria economatelor, care ar fi trebuit să asigure 
oamenilor din «câmpul muncii» necesarul de 
viaţă, dar nu-l asigurau totdeauna. Era în timpul 
foametei, care - după două veri secetoase, 
resimţite mai ales de Moldova - punea oamenii pe 
drumuri; mergeau sute de kilometri în trenuri 
aglomerate, pe scări, pe tampoane, pe acoperişul 
vagoanelor, ca să se întoarcă vlăguiţi cu o desagă 
de mălai sau de făină, din locuri unde se mai 
găseau câte unele. Despre aceste trenuri ale 
deznădejdii am mai scris, şi poate voi mai scrie, 
căci ar fi o nelegiuire să uit de ele. 

Aşa cum am spus, Titus nu avea dreptul la 
cartelă. Cumpăra dintr-un colt al pieţei, de la 
speculanţi, câte o pituşcă nu mult mai mare decât 
o chiflă. Uneori nu găsea nici acolo, şi Olga 
împărțea cu el pâinea luată pe cartelă. Atunci 
mi-am dat seama de valoarea gestului şi am 
înţeles ce înseamnă şi cât îi uneşte pe doi oameni 
să împartă între ei pâinea. 

Dimineaţa, Olga, care se scula mai devreme, îi 
aducea lui Titus la căpătâiul patului o cană de 
ceai, mai rar de lapte, cu o felie de pâine unsă cu 
marmeladă. 

Marmelada! De câte ori mi-o aduc aminte mi 
se umplu ochii de lacrimi. Era chipurile o 
marmeladă destul de bună, făcută din fructe 
amestecate, se aducea în lădiţe de lemn şi se 


vindea cu cântarul, relativ ieftin, astfel că ani de 
zile a fost hrana săracului. După un timp a început 
să lipsească şi săracul n-a mai avut cu ce unge 
pâine copiilor, care plecau la şcoală cu matele 
ghiorăind de foame. După alt timp, destul ca 
oamenii să-i simtă bine lipsa, a apărut din nou, 
aceeaşi, doar că s-a numit «superioară» şi avea 
preţul dublu. Marmelada inferioară, căreia îi simt 
şi astăzi lipsa, deşi nu rabd de foame, n-a mai 
apărut niciodată. Aşa s-a făcut cu tot ce îşi mărea 
preţul: nu se pomenea de scumpire, ci de 
creşterea calităţii care, pe lângă că aducea mai 
mulţi bani statului, dovedea şi progresul societăţii, 
paşii ei spre mai bine. 

Nici uneia din spolieri nu i s-a spus pe nume; 
când nu se găsea o justificare pentru mărirea 
preturilor, adică nu se putea spune sub nici un 
cuvânt că «a crescut calitatea», preturile se 
reaşezau, nu se scumpeau niciodată. 

N-am să le plâng de milă celor care au jefuit 
pe alţii ca să se îmbogăţească, au dormit pe 
saltele umplute cu bani şi i-au pierdut pe toţi la 
stabilizarea din 1947. S-a găsit un nume, ca să nu 
se spună «confiscare», ceea ce era de fapt, dar nu 
făcea impresie bună, mai ales în lumea apuseană, 
chiar dacă părerea ei nu se lua în seamă - dar tot 
mai bine e să minţi, decât să spui adevărul, fie şi 
când nu te crede nimeni! 

Nu-mi este însă indiferent că s-au confiscat 
toţi banii, la grămadă, lovind nu doar în cei 


îmbogăţiţi pe spinarea altora, ci şi în amărâţii care 
aveau strânse cu greu câteva milioane de lei, să-i 
aibă pentru zile negre. Ce însemna un milion, 
atunci, nu mai e nevoie să repet. Zilele negre au 
venit, cam la vremea zilei celei mai albe, adică în 
preajma solstițiului de vară; banii au ars cu 
flacără, nu s-a dat în locul lor decât cel mult 
valoarea hârtiei. 

Şi astăzi mă întreb ce a făcut guvernul 
domnului doctor Petru Groza cu ei, în afară că a 
plătit ruşilor despăgubirile de război, nedecontate 
până astăzi. Era întregul avut bănesc al unui 
popor care număra douăzeci de milioane de 
oameni. Toţi banii i-a luat statul deodată, fără să 
dea chitanţă. Oriunde pe lume ar fi fost revoluţie. 
La noi se socotea că revoluţia e făcută, o păzeau 
tancurile, nu mai putea să urmeze alta. 

Ca să nu părăsesc subiectul voi sări cinci ani 
în viitor, la altă confiscare, cea din 1952, numită 
de astă dată reformă monetară. Confiscare, fiindcă 
oamenii n-au putut să schimbe decât o mică sumă, 
dând două sute de lei vechi pentru unul nou, cel 
de astăzi, învechit şi devalorizat încă o dată. Dar, 
ca beneficiul ministerului de finanţe să fie mai 
mare, datoriile cetăţenilor către stat se majorau 
de zece ori, leul nou în acest caz socotindu-se 
douăzeci de lei. Ceea ce dă naştere unei 
întâmplări de pomină: Un cetăţean strâmtorat şi-a 
dat sufrageria să fie vândută prin Consignaţie, 
înaintea altor bunuri, cetăţenii necăjiţi îşi vindeau 


sufrageriile. Cine mai dădea ospăţuri? De mâncat, 
se putea mânca şi pe masa din bucătărie, când nu 
se mânca la cantină, în atmosfera ei deprimantă. 
Gemeau consignaţiile de sufragerii, care de care 
mai valoroase, Florentine, Biedermeyer, 
italieneşti, franţuzeşti, sau cel puţin fabricate de 
Lengel, dacă proveneau din România. Erau însă 
preţuite derizoriu, nici zece la sută din valoarea 
lor reală. Mobila mai modestă nici măcar nu o 
primeau la Consignaţie, se vindea la talcioc, dacă 
se vindea, altfel vai de mama omului. 

Dar cine cumpăra sufrageriile somptuoase? 
Cei care aveau spaţiu unde să le pună, nu erau 
înghesuiți într-o singură cameră. Şi îşi permiteau 
să dea ospeţe. Un pârlit de prieten, care ajunsese 
cineva şi se mutase într-o vilă pe şoseaua Kiseleff, 
îmi spunea, întinzându-mi doar două degete: «Am 
o sufragerie că pot să mă plimb prin ea cu 
bicicleta!» Dar nu profita de spaţiu ca să facă 
ciclism în casă; avea maşină la poartă: «Zill», 
negru. 

Omul celălalt, care îşi dăduse sufrageria la 
Consignaţia, era atât de strâmtorat încât nu 
putuse să plătească nici măcar transportul cu 
camionul; îl plătise Consignaţia, urmând să-şi 
acopere cheltuielile din preţul vânzării; se 
obişnuia, paguba întreprinderii era exclusă, la 
preţ de chilipir mobila se vindea sigur, şi repede. 

S-a vândut, într-adevăr, îndată ce a fost 
depusă, la câteva zile înaintea reformei monetare. 


Plata s-a făcut mai târziu, cum era obiceiul şi între 
timp leul îşi schimbase valoarea. Omul şi-a primit 
banii în moneda nouă, un leu pentru două sute; i-a 
primit e un fel de a spune, în realitate a rămas 
dator Consignaţiei; fiindcă preţul transportului, 
avansat de aceasta, întreprindere de stat, a fost 
socotit douăzeci de lei pentru unul şi aşa depăşea 
suma  încasată pe mobila vândută înaintea 
reformei monetare. Cum s-a terminat povestea nu 
ştiu, presupun că pentru datorie păgubaşului i-au 
pus sechestru pe mobila din casă, câtă mai 
rămăsese. (In afară de pat şi maşina de gătit, 
protejate de lege ca indispensabile şi celui mai 
nefericit dintre oameni, deşi existau şi vor exista 
totdeauna destui lipsiţi chiar şi de ele, se putea 
scoate la mezat toată gospodăria.) Iar vânzarea 
lucrurilor sechestrate poate s-a făcut tot prin 
consignaţie, nu cu toba percepţiei, care bătea în 
faţa casei, să atragă lumea, în vreme ce pristavul 
anunţa cu glas tare ce se vinde. Astăzi acest 
obicei, pitoresc dar mizerabil a dispărut, pentru 
datorii se pune poprire pe leafă, socotindu-se că 
orice om are un venit sigur, măcar o pensioară, iar 
în ultima vreme ajutor de şomaj, ca în ţările 
capitaliste, care de mult ar fi trebuit să piară, 
spânzurate cu frânghia fabricată de ele însele. 
Amândoi fiind ocupati, el cu meditaţiile care îi 
luau toată ziua, ea cu lucrul la casa de mode unde 
ajunsese premieră, cuvânt ieşit din uz astăzi, Titus 
se întâlnea cu Olga seara, în camera ei, şi mâncau 


împreună, ce gătea ea la iuţeală. Era între ei o 
înţelegere tăcută şi senină, mai mult decât într-o 
dragoste, peste care uneori, sau adesea, bântuie şi 
furtuna, zgâlţâind chiar marile sentimente. 

Desigur convieţuirea lor era comentată în 
bloc, fără să se ştie ce însemna ea în realitate. Nu 
aveau însă neplăceri, nu-i denunţase nimeni 
pentru încălcarea moralei proletare, mult mai 
severă decât morala burgheză, deşi contravenea 
principiului comunist al uniunii libere. socotită 
acum antisocială. Singurul care ar fi putut să le 
facă un rău era al treilea locatar de pe coridor, 
cizmarul de la serviciul secret, viitoarea 
securitate. Acela însă avansase, din cizmar 
devenise anchetator, cu gradul de locotenent şi se 
mutase la altă scară din bloc, în apartamentul unei 
familii de evrei, care izbutiseră să emigreze, 
lăsându-i şi o parte din mobilă - nu o putuseră 
vinde pe toată la iuţeală, erau bucuroşi că scapă, 
nu se mai uitau în urmă. 

Camera lui, de la mansardă, vecină cu a lui 
Titus rămăsese liberă, venea din când în când un 
om, cu o femeie, nu ştiu pe ce bază aveau cheia, 
fapt este că nu-i supăra nimeni, portarul îi saluta 
cu respect iar administratorul nu le percepea 
costul întreţinerii. Asemenea camere, uneori 
apartamente întregi, existau în multe locuri ale 
oraşului, serveau la întâlniri secrete, vecinii 
simțeau dar întorceau capul şi îşi ţineau gura; 
forţa căreia aparţineau aceste locuinţe era 


puternică şi temută. Despre un asemenea loc de 
întâlniri voi povesti chiar în paginile următoare. 

După masă, la ora nouă seara, ascultau ştirile 
şi comentariile de la radio Londra. Titus continua 
să spere că între Rusia şi foştii ei aliaţi avea să 
izbucnească un conflict, i se părea chiar iminent, 
era intolerabil cum Stalin încălca înțelegerile din 
timpul războiului, când fusese la ananghie; 
situaţia i se părea fără ieşire, unui asemenea om 
nu i se putea opune decât forţa. Câteva fapte în 
viitor aveau să dovedească adevărul acesta, de 
pildă riposta preşedintelui Truman la războiul din 
Coreea, care a frânat elanul lui Stalin de a cuceri 
lumea. Atunci America, abia dezarmată şi-a repus 
armata şi industria pe picior de război şi 
conducătorul Rusiei a înghiţit în sec, înțelegând că 
de aici înainte nu-i mai merge; s-a mulţumit să-i 
dea cu gura şi să însufleţească lupta pentru pace, 
invenţie care cred că-i aparţine. Intenţia era 
sinceră în felul ei, pacea îi convenea cât timp avea 
prada abia înghițită şi încă nedigerată. Pentru 
viitor, în timp ce dirija lupta pentru pace, se 
pregătea de război, sacrificând nevoile poporului 
până la cufundarea lui în mizerie, ca să facă în 
schimb arme şi să realizeze bomba atomică, 
marele lui of în vremea aceea. 

Mai târziu, un alt preşedinte al Americii, John 
Fitzgerald Kennedy a înfruntat curajos şi decisiv 
pe un nou stăpân al Rusiei, Nichita Hruşciov, cel 
care s-a făcut de râs şi de pomină, în faţa adunării 


generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, unde, în 
lipsa altor argumente pentru teza sa şi-a scos 
pantoful din picior şi a bătut cu el în pupitru. N-a 
fost singura dată când s-a dat în spectacol, dar, cu 
toate acestea recunosc că lui îi datorăm 
retragerea trupelor ruseşti şi a  faimoşilor 
consilieri sovietici din România. Bineînţeles că a 
fost o naivitate dar nu o blamez, dimpotrivă, o 
aplaud, iar lui Hruşciov îi doresc să aibă linişte pe 
lumea cealaltă. El zace acum într-un cimitir de la 
Moscova, pentru personalităţi de mâna a doua, nu 
departe de mormântul Aleluevei, văduva lui Stalin, 
după câte am auzit, sinucisă, cuvânt echivoc 
astăzi. Pe ea însă n-au s-o deshumeze ca pe 
ilustrul ei soţ. Şi, ocupând un loc modest pe lumea 
cealaltă, n-au să-l deshumeze nici pe Hruşciov. 

Acesta voise să facă rampe de lansare pentru 
bomba atomică în Cuba, credincioasă ruşilor şi 
duşman de moarte al Statelor Unite, aflate doar 
peste un braţ de mare; cum s-ar spune, la o 
aruncătură de piatră. 

Flota care transporta bomba atomică şi 
instalaţiile traversa Atlanticul, când Kennedy, 
luându-şi curajos o îngrozitoare răspundere, un 
posibil sfârşit al omenirii i-a cerut lui Hruşciov 
să-şi întoarcă vapoarele din drum, sub 
ameninţarea că altfel le aruncă în aer. Ca şi Stalin 
când cu războiul din Coreea, Hruşciov şi-a dat 
seama că nu-i de glumă, şi, băgându-şi coada între 
picioare a poruncit flotei să se întoarcă. 


Lumea a înţeles că, oricât de agresivi, ruşii 
ştiau de frică. Din nefericire, n-au înţeles şi 
conducătorii lumii. Sau, mai bine spus, n-au avut 
curajul să înţeleagă. 

Titus n-a apucat să fie martor la aceste 
evenimente, după mine cruciale în istoria timpului 
nostru. Totuşi, puţinul timp cât a mai trăit, n-a 
încetat să creadă într-o apropiată intervenţie a 
Statelor Unite - şi n-a fost singurul. 

Fără ca între ei să se nască din asta vreo 
discordie, Olga era de altă părere, şi oricât aş fi 
dezaprobat-o atunci, azi îi dau dreptate. «Cine ar 
putea să le vină de hac ruşilor? spunea. Ce-a intrat 
în gura lupului, nimeni nu mai poate să scoată!» 

Avea dreptate, dar, ca şi lui Titus, nici mie 
nu-mi venea să cred. lar ceea ce spunea Olga mai 
departe, imposibil de admis atunci, azi mi se pare 
de o extraordinară forţă profetică: «Ruşii au să se 
învingă singuri, nu se poate altfel!» 

Aşa gândea, în 1947, o fată modestă, chiar 
dacă ajunsese premieră la o casă de mode - adică 
prima după patroană; ea le sfătuia pe cliente ce 
modele să aleagă, ea lua comenzile, avea talent şi 
îşi cunoştea meseria, în schimb era cu totul 
nepricepută în politică. Şi iată cum o fată 
ignorantă s-a gândit - cu mai bine de patru decenii 
înainte de a se produce - la un fenomen pe care 
oamenii politici, cu capul ascuns în nisip îl 
socoteau imposibil. 

După ce se terminau ştirile de la radio Londra, 


Titus îi mulțumea Olgăi pentru ospitalitate, apoi se 
ducea să se culce în camera lui de alături; 
niciodată această clipă nu fusese stânjenitoare, se 
purtau amândoi cu aceeaşi naturaleţe, într-o 
resemnare calmă. Uneori Olga mai rămânea un 
timp în faţa aparatului de radio, să asculte muzică 
de noapte. Dar fără regretul că îi treceau aşa anii 
cei mai frumoşi ai tinereţii. 


20 


Cu toate că nu încetase să creadă în forţa 
Americii şi în dorinţa ei de dreptate şi îşi păstrase 
neclintite speranţele în viitorul omenirii, Titus nu 
trăia o viaţă liniştită; era tot mai îngrijorat de 
soarta lui Honoriu, despre care nu mai avea nici o 
ştire. Continua să treacă din când în când, seara, 
pe întuneric, prin faţa casei lui, sperând că o dată 
va simţi înăuntru un semn de viaţă. Şi, într-adevăr, 
o dată, cum mergea pe trotuarul de vizavi, văzu o 
dâră de lumină pe sub un voleu de la sufragerie. 
Traversă strada cu grijă, după ce privi bănuitor 
într-o parte şi alta, dar, ca şi în celelalte rânduri 
nu descoperi pe nimeni pus să supravegheze casa. 
Nu se înşelase, înăuntru era lumină, mai mult 
decât atâta, se auzeau glasuri şi muzică. Avu un 
moment de nedumerire şi chiar fu mâhnit că 
Honoriu nu-l căutase, deşi era vădit că avusese 
timp să-şi invite nişte prieteni la o petrecere. Nu 
se gândi că, după ştirea lui, Honoriu nu avea 
prieteni şi nu-i plăceau petrecerile, deşi părea un 
om volubil şi vesel. În prima clipă vru să se 
îndepărteze, vexat că prietenul, camaradul lui de 
arme şi de aventură îl uitase; pe urmă se gândi că 
nu putea să fie decât o neînțelegere; urcă treptele 
de la intrare şi apăsă pe butonul soneriei. Brusc 
înăuntru se făcu linişte, apoi se auziră paşi în 
vestibul şi uşa se întredeschise cu precauţie. 

Un om a cărui faţă nu putea s-o vadă limpede 


fiindcă îl bătea lumina din spate, întrebă aspru, cu 
un amestec de surpriză şi de ameninţare: 

— Pe cine cauţi? 

— Pe domnul inginer Honoriu Sîn Giorgiu. 

Într-o clipă, cât ezitase până să răspundă, 
Titus văzu, peste umărul omului, tot ce era 
înăuntru, un tablou care i se întipări în minte, cu 
toate amănuntele, ca pe un clişeu fotografic. 
Dincolo de vestibul, prin uşa deschisă a 
sufrageriei, un grup de oameni, unii doar în 
cămaşă, printre ei câteva femei cam deşănţate 
înţepeniseră, cu ochii la intrare. Doar unul zăcea 
la podea, pe o coastă, roşu la faţă, atât de beat că 
nu-şi mai dădea seama ce se întâmplă. Iar altul, în 
aceeaşi stare, aplecat peste el, îi turna în ureche 
alcoolul dintr-o sticlă de whisky. 

— Legitimaţia!  scrâşni omul care îl 
întâmpinase pe Titus. 

Acesta rămase confuz, nu avea la el nici o 
legitimaţie. Atunci văzu desprinzându-se din grup 
şi apropiindu-se, destul de sigur pe picioarele lui, 
probabil mai puţin beat decât ceilalţi, un om care 
îi părea cunoscut, dar nu ştia de unde. 

— Lasă-l! îi porunci acesta celui care ceruse 
legitimatia. 

Apoi se adresă lui Titus, cu o grosolănie 
binevoitoare, dacă poate fi înțeleasă Împerecherea 
celor două cuvinte: 

— Iar tu, cară-te, şi ţineţi gura, dacă nu ți s-a 
urât cu viaţa! 


Lui Titus i se urâse dintr-o dată şi de viaţă, şi 
de lume, şi de toate, ar fi scos pistolul şi ar fi tras 
fără şovăire, putea să împuşte cel puţin şase din 
grămadă. 1 se făcu lumină în minte, îl recunoscu, 
era Coşaru, omul care îl arestase pe Honoriu şi pe 
urmă îi percheziţionase casa. Cu şase gloanţe nu 
rezolva nimic, nu-şi potolea nici scârba, nici ura; 
şi-ar fi dat viaţa prea ieftin. Atunci, pe loc, îi veni 
ideea, să fugă în munţi şi să se alăture partizanilor 
care duceau acolo un război inegal dar îndârjit, cu 
poterele, cu armata, cu tunurile, mitralierele şi 
avioanele, deşi toţi ştiau că lupta era pierdută 
dinainte de a începe. Întârziase nu fiindcă gestul 
ar fi fost inutil; nutrise altă speranţă, dar cum 
nenorocul îl împiedicase continuu să ajungă la ea, 
îşi pierduse vlaga şi setea de luptă. 


Când Titus dădu de urma lui Honoriu era prea 
târziu. Îl găsi la spitalul de neurochirurgie, cu 
capul în bandaje. Cu gândul disperat, sau stupid, 
că originea bolii ar putea fi în creier, îi făcuseră o 
trepanaţie, fără să descopere nimic, şi acum 
agoniza, aşteptându-şi sfârşitul. 

Era singur, într-o rezervă, Titus stătea pe un 
scaun la căpătâiul lui, privindu-l consternat, 
convins că bolnavul nu-l recunoştea, nu deschisese 
ochii, nu răspunsese la salut. 

Rămase aşa, cu o jale grea în suflet, până la 
ora şase; atunci intră infirmiera şi-i spuse că e 
timpul să plece. Când se ridică de pe scaun, 


Honoriu făcu un gest cu mâna dreaptă şi bolborosi 
câteva cuvinte. Desluşindu-le greu înţelesul, Titus 
încremeni de stupefacţie: 

— Tu eşti... Titus?... Tu ştii cine-i trădătorul!... 
Pedepseşte-l! 

Nu, nu ştia, nu înţelese şi rămase cu o 
greutate îngrozitoare pe suflet. _ 

Honoriu muri peste noapte. Il eliberaseră la 
sfârşitul lui martie, după o anchetă prelungită luni 
în şir. N-am putut să aflu dacă îl torturaseră, ce 
voiau să stoarcă de la el, ce vină avea în afara 
intenţiei de fugă, pentru care nu s-ar fi făcut atâta 
tevatură. Despre expulzarea domnului Haig, de la 
ambasada Turciei, ca «persona non grata» s-a 
scris în ziare. Domnul Ionescu, de la Serviciul 
secret, protectorul lui Honoriu fusese arestat şi el 
pentru a fi confruntaţi la anchetă, pe urmă murise 
în închisoare, probabil datorită torturii; familia 
fusese informată că suferise un atac de cord; aşa 
se obişnuia, afară de cazul că nu se dădea nici o 
informaţie şi nu se mai ştia nimic de soarta 
victimei. 

Honoriu fusese avertizat să nu rămână în 
Bucureşti şi să nu spună un cuvânt, nimănui, 
despre cele întâmplate. Aşa că n-am putut să aflu 
nimic despre anchetă. Nu mai trecu pe la casa din 
Sfântul loan Nou, chiar dacă nu i-ar fi fost interzis 
nu putea rămâne acolo, singur; avea nevoie de 
îngrijire. leşise din închisoare cu febră mare, 
treizeci şi opt de grade, care se menținea constant 


de câteva zile şi fără vreun diagnostic. 

Merse cu trenul până la Braşov, unde locuiau 
părinţii, familia Sîn Giorgiu. Zăcu tot drumul 
într-un colt de compartiment şi, când cobori, cu 
greu ajunse la o trăsură şi bâigui adresa. 

— Am ajuns! îl vesti birjarul, văzându-l că 
toropeşte. 

Honoriu deschise ochii, dădu să pună piciorul 
pe scara trăsurii dar nu izbuti, se simţea fără pic 
de putere. 

— Te rog,  şopti  vlăguit, adresându-se 
birjarului, cheamă pe cineva din casă. 

Veni chiar domnul Sîn Giorgiu, care nu ştia 
nimic de soarta băiatului, dar nici nu-i ducea grija, 
nu era prima dată când lipsea cu lunile. De astă 
dată însă încremeni, îl privea şi nu putea să 
creadă că umbra aceea de om din trăsură, slab şi 
palid era Honoriu. Īşi ascunse consternarea, îi 
apucă mâinile şi i le strânse puternic, încercând să 
fie jovial, ca totdeauna. 

— Bine-ai venit, băiete! De ce nu ne-ai dat o 
telegramă, să tăiem viţelul cel gras, cum se 
cuvine. 

Honoriu răspunse cu o grimasă: 

— Nu mă strânge aşa, tată! 

Mâinile lui, care odată puteau frânge lanţuri, 
acum păreau moarte. lar picioarele nu-l mai 
ţineau, abia se târî până în casă. Căzu la pat şi 
zăcu până vara. Întâi veni să-l vadă medicul casei, 
sub ai cărui ochi crescuse Honoriu, înalt ca bradul 


şi voinic ca stejarul. În copilărie nu fusese bolnav, 
nici de scarlatină, nici de pojar sau de variolă; 
doar câte o mică răceală, după ce venea de la 
derdeluş cu zăpada îngheţată pe haine iar 
dedesubt lac de năduşeală. Pe atunci nu se vorbea 
de gripă, fusese odată, după primul război 
mondial o epidemie de gripă spaniolă, boală grea 
şi necunoscută, care omorâse milioane de oameni 
în lumea întreagă; pe urmă trecuse şi fusese dată 
uitării. Inutil să spun că pe atunci nu existau 
sulfamide, cu atât mai puţin penicilină şi alte 
antibiotice. Răceala se vindeca doar cu aspirină, 
piramidon, ventuze şi frecţii; tusea, cu bomboane 
de eucalipt, guturaiul cu inhalaţii de zahăr ars, îl 
presărai pe plita sobei şi trăgeai pe nas fumul 
înecăcios şi dulce. 

In adolescenţă Honoriu păţise o ruşine, despre 
care părinţii nu aflară. Vinovatul, un prieten, îl 
dusese la un stabiliment (cum se numeau atunci 
casele cu fete) de unde luase o boală lumească, 
din fericire uşoară şi fără alte urmări decât 
ruşinea; îl vindecase tot medicul casei, doctorul 
Vitejelu, bun la toate. 

Acum doctorul Vitejelu îmbătrânise, dar 
continua să-şi îngrijească pacienţii şi să-i facă 
bine, chiar dacă rămăsese în urmă cu ştiinţa 
medicală care o cam luase razna, bâjbâind printre 
boli necunoscute înainte, tot mai numeroase şi mai 
misterioase, la fel ca medicamentele nou apărute, 
că nu mai aveau loc în rafturile farmaciilor, 


înmulţite şi ele. 

Nu vreau să iau în râs priceperea doctorului 
Vitejelu, care făcuse mult bine bolnavilor, îl 
cunoştea tot Braşovul şi multă lume îl saluta cu 
respect, purtându-i multă recunoştinţă. Dar în faţa 
bolii lui Honoriu rămase neputincios; nu izbutiră 
mai mult nici renumiţi profesori de medicină, 
savanţi de toate specialităţile, aduşi de la 
Bucureşti şi Cluj; pentru atâta cheltuială domnul 
Sîn  Giorgiu  vându pe rând sufrageria 
Biedermeyer, cumpărată la începutul secolului de 
la Budapesta, apoi biblioteca, numai mobila, 
dulapuri de nuc sculptat, cât un perete, cu uşi de 
cristal, că ţi se rupea sufletul să vezi cum se 
demontează şi se scoate pe uşă. De cărţi nu vru să 
se despartă, mai ales că i se ofereau pentru ele 
preturi ruşinoase; de pildă, Larousse-ul în 
douăzeci şi patru de volume legate în piele roşie, 
un anticar voia să-l cumpere cu cinci sute de lei; e 
drept că nici el n-ar fi putut să-l vândă cu mai mult 
de două mii, aşa erau preţurile. I se reproşa că e 
vechi, ceea ce nu pot să neg, dar reprezenta o 
enciclopedie inegalabilă la vremea când apăruse; 
l-am văzut şi ştiu că lui Leonardo da Vinci, 
bunăoară, îi erau închinate două pagini şi 
jumătate, mai mari decât Biblia lui Şerban, 
retipărită deunăzi. Larousse-ul în zece volume, 
ultimul apărut la începutul anilor 1970, cuprinde 
mii de articole în plus, fiindcă au apărut puzderie 
de noţiuni noi, evenimente, ştiinţe, descoperiri, 


invenţii; dar despre Leonardo da Vinci nu găseşti 
în el decât douăzeci de rânduri. 

Domnul Sîn Giorgiu îşi vându chiar ceasul de 
aur cu diamante, pe care îl avea ca dar de nuntă 
de la părinţii nevestei, iar aceasta, după ce se 
despărţi de toată argintăria, garnituri de 
tacâmuri, - la ce să-i mai trebuiască dacă nu mai 
aveau sufrageria? - renunţă şi la bijuteriile mai 
valoroase. 

Toate acestea se duseră într-o lună şi 
jumătate, cât dură boala lui Honoriu. La început, 
deşi îngrijorat de înfăţişarea bolnavului, doctorul 
Vitejelu diagnostică o criză de malarie, şi îi 
prescrise chinină. După câteva zile, în loc să 
scadă, febra crescuse cu cinci liniuţe. Deşi încă nu 
părea ceva grav, doctorul socoti că e bine să 
propună un consult, şi aduse un coleg mai tânăr, 
dar cu renume, de la spitalul de boli infecțioase. 
(Nu mă pot abţine de a face o paranteză, care este 
un reproş ironic, ca să nu folosesc alte cuvinte, 
mai aspre, celui ce-o fi avut proasta inspiraţie, ca 
să nu o numesc ignoranță sau neghiobie, de a 
numi pe specialiştii în boli infecțioase infecţionişti, 
cuvânt consacrat astăzi, deşi în loc de vindecător, 
înseamnă mai degrabă purtător de infecţii.) 

«Infecţionistul» aşadar, nevinovat de numele 
specialităţii sale, diagnostică un reumatism de-o 
anumită categorie şi prescrise salicilat, în asociere 
cu ceva necunoscut de mine. (Salicilatul de sodiu 
este cel folosit şi la conserve, de gospodinele care 


mai au timp şi răbdare să le facă în casă.) 

Temperatura creştea întruna, bolnavul abia 
mai putea bâigui câte o vorbă şi sudoarea curgea 
pe el gârlă. Aşa că, bunul doctor Vitejelu, 
renunțând la orice orgoliu - de altfel nu fusese 
niciodată orgolios, de aceea vorbesc despre el cu 
simpatie - chemă alţi specialişti, somităţi în ale 
medicinii, încât el, bietul, nici nu mai avea loc la 
patul bolnavului şi nu mai făcea altceva decât să 
adune  feluritele şi numeroasele buletine de 
analize, în care se uita cu nedumerire. Se 
adunaseră într-un teanc de o palmă în nici unul nu 
apărea un semn de boală, cu atât mai puţin 
numele care s-ar fi putut da acelei boli 
necunoscute şi neidentificate. Din analize reieşea 
că bolnavul era sănătos deşi el între timp se topea 
văzând cu ochii, temperatura ajunsese la patruzeci 
de grade şi nu mai scădea, măcar o oră pe zi, pe 
noapte, să-i lase un răgaz, să se odihnească, în 
ultima fază abia mai deschidea ochii, dar nu 
recunoştea pe nimeni, gemea tot mai stins, fără să 
se poată distinge o vorbă, o rugăminte, o 
lamentaţie. Fu adus preotul, să slujească, dar când 
îi duse la gură linguriţa cu sfânta împărtăşanie, 
bolnavul nu putu să înghită vinul sfinţit. 

Urmă drumul la Bucureşti, în agonie; apoi 
trepanaţia. 

Singurele cuvinte pe care izbuti să le mai 
articuleze Honoriu după o tăcere de peste o lună, 
fură cele adresate în spital lui Titus, pe care nu 


le-ar fi desluşit nimeni. Titus le desluşi: «Tu ştii 
cine e trădătorul!», dar nu le înţelese. Plecă de la 
spital îngândurat, cu o imensă greutate pe umeri. 

Cum am spus, Honoriu muri după câteva ore, 
noaptea. 


Cam la o lună după moartea lui Honoriu mă 
aflam la unul din serviciile de boli contagioase al 
spitalului Colentina, să văd un prieten, bolnav de 
hepatită. Stăteam pe un taburet metalic, la 
căpătâiul patului şi fără să vreau mi-au căzut ochii 
pe foaia de observaţie a bolnavului de alături, 
uitată de infirmieră pe noptiera acestuia, după ce-i 
însemnase temperatura. Nu m-a intrigat deloc 
numele, căci nu-l cunoşteam, ci profesiunea, 
marinar, care m-a făcut să mă uit la bolnav cu un 
interes explicabil, fiindcă marinarii nu mi-au fost 
indiferenți, încă de copil, când visam să plec şi eu 
într-o călătorie cu vaporul. Abia în clipa următoare 
am văzut pe foaia de observaţie că pe acel om, 
tânăr, de vreo treizeci de ani, îl chema Iani State. 
Era firesc să tresar; fără să-l fi cunoscut am scris 
despre el nu cu multe pagini în urmă; era 
comandant pe «Hercules». Nu cunoşteam pe nici 
unul din cei patru membri ai echipajului, ştiam 
despre ei de la Titus, prieten din copilărie care, pe 
vremea când locuia în bulevardul Domniței, unde 
se întorsese după ce tentativa de fugă eşuase, 


mi-a povestit totul, despre întâmplări şi despre 
oameni, tovarăşii lui de aventură, începând cu 
Honoriu. 

lată prilejul să dezvălui unul din secretele 
scrisului, cu riscul de a dezamăgi pe cititorii cu 
mai puţină imaginaţie: nu-i nevoie să cunosc 
personal un om, nici să ştiu despre el mai mult 
decât o idee, ca să fac din acesta un personaj în 
carne şi oase. De multe ori se întâmplă să cred, 
cel puţin în unele clipe, că pe omul construit 
astfel, l-am cunoscut în realitate. La fel va crede şi 
cititorul, dacă am scris cu destulă convingere. 

Deci, cunoscând biografia bolnavului de 
alături, fără ca el să mă cunoască, i-am adresat 
cuvântul, întrebându-l înainte de toate de ce 
suferă. Suferea de aceeaşi boală cu Honoriu, 
ieşise  istovit din Calea Rahovei, unde îl 
anchetaseră; s-a ferit să-mi spună în ce condiţii. 
Nu avea încă un diagnostic, făcea temperatură dar 
spera să se însănătoşească repede. 

A murit înainte de a veni toamna. 

Ani mai târziu mă aflam la Hamburg, pe un 
vaporaş care făcea ocolul portului, cu turişti din 
toată lumea. Prezenţa lor gălăgioasă, mă plictisea, 
dar n-aveam ce face, stăteam cu capul între umeri, 
mă mulţumeam să înregistrez în minte ce vedeam 
în jur, cu coada ochiului, ştiind, după o lungă 
experienţă că seara totul o să se developeze şi o 
să-mi apară în faţă ca o proiecţie cinematografică, 
aşa cum îmi apare şi acum, dacă mă uit în urmă, 


după atâta trecere de vreme. 

La un moment dat, pe tambuchiul de la 
camera motorului s-a ivit capul unui mecanic 
bărbos, care a ieşit pe punte şi s-a îndreptat spre 
bar, la pupa vaporaşului, probabil ca să bea o 
cafea, sau ceva răcoritor; era însetat, se vedea 
după sudoarea de pe frunte, în dreptul meu s-a 
împiedicat de picioarele unui trepied fotografic, 
care ieşeau dintre bănci, tăind drumul. Mecanicul 
s-a uitat urât la proprietarul trepiedului şi, spre 
surpriza mea, a scos o înjurătură, în româneşte. 
Se înţelege că am fost surprins, de aceea, când a 
trecut înapoi l-am apucat de mână, cu simpatie. 


De obicei nu fac asemenea gesturi, cu 
persoane necunoscute. lar dacă sunt în străinătate 
şi aud pe cineva vorbind româneşte, mă dau 
deoparte, ceea ce nu înseamnă că limba pe care o 
vorbesc din copilărie mi-ar fi indiferentă. Mă tem 
însă de orice legătură cu compatrioţii mei, fiindcă 
nu ştiu în ce scop călătoresc şi ce hram poartă pe 
lume. 

Mă refer la deceniile din urmă, când orice 
român care căpăta paşaport, mi se părea că se 
află în străinătate cu o misiune; la fel puteau să 
creadă şi ei despre mine, nu-i condamn, trăiam 
într-o suspiciune continuă, în ce mă priveşte, 
socotesc că e inutil să spun cât am conştiinţa de 
curată, la fel poate să spună oricine, chiar cei care 
m-au urmărit şi au făcut rapoarte. Nu mă tem însă 


de dosarul meu, fiindcă desigur a existat unul şi 
poate n-a fost ars la grămadă. In el se va fi scris 
nu ce-am făcut ci, dimpotrivă, ce m-am 
încăpățânat a nu face. 

A fost o vreme, prin anii cincizeci, când ziarul 
Universul îmi cerea să scriu un comentariu, 
desigur favorabil, despre un anumit eveniment al 
zilei; era ceea ce purta numele de agitație, şi un 
imens număr de activişti ai partidului se îngrijeau 
ca treaba să meargă bine. Ziarul Universul, 
moştenire burgheză folosită pentru  trebuinţa 
cauzei, era destinat unor colaboratori agreaţi de 
nevoie, ca să mărească numărul adeziunilor, dar 
priviţi cu neîncredere, gata să fie aruncaţi din tren 
la prima gară, ca «tovarăşi de drum» deveniți 
inutili de la un punct înainte. 

N-am spus niciodată «nu» la aceste solicitări; 
a fost tactica mea defensivă, am făgăduit că până 
a doua zi la ora cutare vor avea articolul şi am 
plecat din Bucureşti, ca să mă întorc după câteva 
zile, sau după o săptămână, când colaborarea 
cerută nu mai era de actualitate. Procedeul îl 
învăţasem în şcoala militară, dar nu la cursul de 
tactică; repet pe scurt ce-am scris altădată, cum 
scăpăm de tunsoare; n-am spus niciodată «nu» 
când ofiţerul de serviciu în sala de mese unde 
stăteam cu capul descoperit, observa că mi-a 
crescut prea mult părul şi îmi poruncea să mă duc 
neîntârziat la frizerie. «Am înţeles, domnule! Prea 
bine!», răspundeam cu smerenie. Pe recalcitranti, 


care invocau scutiri medicale sau alte motive, de 
toate felurile, îi lua de mânecă şi-i dădea imediat 
pe mâna frizerului. 

Până să-i vină din nou rândul de serviciu la 
sala de mese, treceau zece sau cincisprezece zile, 
ofiţerul uita de mine, se putea să nu mă observe 
între patru sute de capete, iar dacă mă observa, 
nu mai ţinea minte trecutul, îmi poruncea să mă 
duc la frizer imediat după masă, iar eu 
răspundeam: «Da, domnule!» 

Universul nu mai apărea când s-a încheiat 
pactul de la Varşovia. (Pentru cine a uitat, era 
alianţa militară a ţărilor socialiste, sub aripa 
Moscovei, răspuns la Pactul Atlanticului.) Atunci 
am fost solicitat să elogiez evenimentul în ziarul 
Steagul Roşu - sper că aşa se numea şi nu faco 
confuzie căci exista şi o uzină de autocamioane, cu 
acelaşi nume. Am răspuns: «Da, când aveţi 
nevoie?» şi am lipsit din Bucureşti cinci zile. 
Agitaţia în jurul Pactului de la Varşovia nu se 
terminase însă, a ţinut luni de zile, ba chiar ani, 
dacă nu cumva tot timpul cât a mai avut oxigen să 
respire. Cum am sosit, a şi sunat telefonul, iar eu 
am răspuns: «Da, veniţi să luaţi articolul mâine 
dimineaţă, la ora nouă». A doua zi, nu se făcuse 
bine ora nouă, când am auzit soneria la uşă. Am 
făcut pe mortul, întins în pat, cu ochii închişi şi cu 
urechile astupate, dar soneria tot se auzea 
înăbuşit şi a sunat aşa mai multe minute. Pe urmă 
a tăcut, dar în curând a zbârnâit telefonul. 


Bineînţeles, n-am răspuns şi urmarea a fost că 
puţin mai târziu s-a auzit iar soneria la uşă. Aşa a 
continuat să mă chinuiască ba soneria, ba 
telefonul, până pe la trei după amiază, când mi-au 
dat pace. Am mai aşteptat vreo jumătate de oră, 
pe urmă am ieşit, să-mi iau ceva de mâncare. În 
capul scărilor, aşezat pe trepte aştepta un tânăr în 
sutană, ca a Arhanghelului şi oastei sale, dar 
cenuşie, nu albă. Tânărul s-a ridicat în picioare, 
era înalt să te sperie, m-am tras înapoi, a venit 
după mine în cameră, şi după ce m-a salutat 
reverenţios, mi-a vorbit, cu o voce blândă, parcă 
puţin consternată, dar hotărâtă: «Vă rog să scrieţi 
articolul. Imi pare rău, n-am nici o vină, dar 
înţelegeţi că nu-i scăpare, sunteţi pe lista noastră, 
întocmită de CC. (Comitetul Central) trebuie să 
executăm ordinul!» 

Inainte de a pleca, mi-a aruncat o privire 
obidită: «Imi faceţi un rău, dacă nu scrieţi. Vă rog, 
înţelegeţi şi cruţaţi-mă!» 

Era trist şi părea sincer. I-am făgăduit, hotărât 
de astădată să-mi ţin cuvântul şi l-am rugat să 
vină a doua zi. lar eu m-am chinuit tot restul zilei 
şi jumătate din noapte, să scriu ceva despre 
necesitatea pactelor, în general, lumea era în 
drept să se apere; aşa că, aprobând pactul de la 
Varşovia, nu dezavuam pactul Atlanticului. 

A doua zi, tânărul de la ziar a luat articolul şi 
înainte de a-l băga în buzunar, şi-a aruncat ochii 
pe el în fugă. Nu cred să mă fi înşelat, pe faţa lui 


am văzut un mic zâmbet de satisfacţie. lar la 
plecare, mi-a strâns mâna, cu o cordialitate 
întristată. Nu ştiu ce-a făcut mai departe, dar 
textul n-a apărut, deşi redacţia ar fi putut să-l 
modifice. Aş fi curios să aflu dacă în dosarul meu 
scrie ceva despre această afacere. Ca şi despre 
cea următoare: 

Trecuseră ani, pactul de la Varşovia exista dar 
aveam impresia că nu-l mai luau în seamă toţi 
partenerii. La noi era Vremea Omagiilor. N-am 
scris nici un rând, în nici unul din ele, făceam ce 
făceam şi în zilele primejdioase din ianuarie nu 
răspundeam la telefon decât după un cod stabilit 
cu foarte puţini prieteni; nu deschideam dacă suna 
la uşă, sau plecam la Sinaia, să înot la piscină. 
Deci, nu ştiu dacă mă căuta cineva, dacă făcea 
investigaţii să afle pe unde umblu; poate mă 
speriam de pomană. După un timp, obosit de atâta 
comedie am renunţat la măsurile de prevedere şi 
nu m-a căutat nimeni. Când deodată, prin 1987 
sau '88, aproape de spartul târgului, m-am 
pomenit cu un telefon din partea unei doamne, 
adică tovarăşă, de la un ziar care continuă să 
apară şi astăzi, cu vechiul lui titlu dar cu ideologia 
schimbată. 

— Nu vreţi să scrieţi un «Omagiu»? m-a 
întrebat doamna. 

O cunoşteam, aveam despre ea o impresie 
bună, într-un timp mă vizitase şi îmi propusese o 
colaborare statornică. Nu puteam să-mi iau un 


asemenea angajament, deşi respect disciplina 
muncii mele, respect chiar o normă zilnică; dar nu 
sufăr altă constrângere decât pe cea exercitată de 
mine. I-am răspuns deci doamnei că dacă doreşte 
îi pot da câteva pagini, din când în când, nu la 
date fixe. Am şi scris un articol, de politeţe, şi n-a 
apărut, cuprinzând cu totul altceva decât dorea 
ziarul. 

— Îmi pare rău, i-am răspuns doamnei, în 
legătură cu Omagiul, dar subiectul e prea mare 
pentru mine. Şi apoi, s-a scris atât, şi cu atâtea 
superlative, că nu mai pot găsi altele; nu-i în firea 
mea să iau ceva de la alţii. 

După o mică pauză, mi-a venit o idee: 

— Dar, dacă ţineţi neapărat, vă pot dicta o 
telegramă de felicitare; vă rog, scrieţi: «Cu prilejul 
(cutare) îi doresc (cutăruia) tot ceea ce îi doreşte 
poporul român!» 

Doamna a închis telefonul repede, fără nici un 
comentariu; poate nici n-a auzit urarea până la 
capăt. De apărut, nici vorbă să apară; dacă 
telefonul meu nu se afla sub observaţie, poate nici 
nu a fost înregistrată; ca să aflu ar trebui să-mi 
găsesc dosarul. 

Citesc la Mica Publicitate din ziare că Omagiul 
se cumpără cu sute de dolari; cred că în 
străinătate se vinde bine, dar nu înţeleg de ce să 
colecţionezi asemenea albume; mi se pare un act 
de scatologie. 

Zilele trecute am aflat că într-o ţară apuseană, 


carnetul de partid al cucoanei s-a vândut la 
licitaţie. La fel s-a vândut beţişorul, terminat în 
formă de furculiţă, pe care Măria Antoaneta îl 
folosea ca să se scarpine pe spinare. 


Mecanicul vaporului de la Hamburg, pe care îl 
oprisem apucându-l de mână m-a privit cu un 
zâmbet simpatic. 

— Eşti român? l-am întrebat, ştiind că nu 
putea să-mi facă nici un rău, odată ce lucra în 
Germania. 

E drept că ar fi putut să fie agent al 
Securităţii, bănuiala era un reflex continuu în 
existenţa noastră, dar omul cu zâmbetul lui mi-a 
inspirat încredere. Aşa se face că, după ce mi-a 
spus cine este, seara ne aflam împreună într-un 
bar din Altona, cartierul de petreceri al oraşului. 

La data aceea îl cunoscusem pe State şi 
aflasem de la el ce se întâmplase cu «Hercules», 
în 1947; trecuseră douăzeci şi cinci de ani de la 
aventura aceea, şi douăzeci şi trei de ani de când 
mi-o povestise fostul comandant al barcazului, dar 
nu uitasem nimic, cum n-am uitat nici până astăzi. 

Mecanicul de la Hamburg era Rudolf 
Schmeltzer, căruia oamenii din echipaj îi spuneau 
Rudi. 

Am băut bere şi am mâncat crenvurşti, 
chelneriţa ne-a servit îndată ce ne-am aşezat la 
masă; era o tradiţie a localului, un bar modest, la 
noi s-ar fi numit cârciumioară. Acolo mi-a povestit 


Rudi prin ce întâmplare scăpase, ceea ce State 
omisese să-mi spună, poate nici nu ştia bine sau 
uitase. Era pe la trei noaptea, o săptămână de 
când îl ridicaseră pe Honoriu, şi exact douăzeci şi 
patru de ore după ce, la 31 decembrie spre 1 
ianuarie «Hercules» revenise în port, după 
încercarea nereuşită pe care am relatat-o. 

Rudi nu izbutea să adoarmă, îl chinuia ciuda 
care, a doua noapte după întâmplarea stupidă încă 
îi râcâia sufletul şi îi dădea mâncărimi în tot 
trupul. Nu fusese ideea lui să se întoarcă, el, unul, 
ar fi mers înainte, oricât de mare era riscul. 
Asupra acestor gânduri un zgomot de motor îl 
făcu să tragă cu urechea afară. Pentru un om cu 
auzul ascuţit şi exersat, orice motor are o 
particularitate inconfundabilă, care îl face să 
deosebească fără greş pe unul de altul. Un 
automobil opri pe chei, în faţa barcazului şi 
motorul mai merse câteva clipe la ralanti. In 
liniştea care urmă, Rudi auzi apropiindu-se un 
sunet identic. Un al doilea automobil opri în 
spatele primului. Erau neîndoios două «Gaz»-uri 
ruseşti, cu motorul «Ford» de patru cilindri. 
Aceleaşi care veniseră să-l ridice pe Honoriu. 

Reacţia lui Rudi fu rapidă, se desfăşură 
concomitent cu judecata, la fel de fulgerătoare. 
Nu are importanţă că pornea de la o dată greşită: 
îşi închipuia că veneau să-i ridice pentru tentativa 
nereuşită din noaptea trecută; nu era timp să se 
întrebe cum aflaseră şi nu trebuia să se mire că 


acționau cu atâta întârziere; era ştiut că arestările 
se făceau noaptea, să nu vadă nimeni. 

Chiar şi aceia care nu au uitat sub ce 
tensiune, în ce nesiguranţă se trăia atunci, vor 
socoti că vina lui Rudi nu putea fi pedepsită atât 
de aspru încât să merite riscul lui de a-şi da 
drumul în apa mării, care, chiar într-o iarnă 
blajină este mai rece ca gheaţa. Poate în această 
privinţă judecata lui nu a avut când merge până la 
capăt, s-a gândit că nu trebuie să se lase prins, 
restul a fost simplu impuls. Era numai în cămaşă 
şi în izmene; instinctiv şi-a pus pe deasupra vesta 
de salvare, aflată la căpătâiul patului. Patru 
oameni tocmai coborau din cele două «Gaz»-uri, 
n-au apucat să-l vadă, deşi culoarea portocalie a 
vestei ar fi putut să-l trădeze; dar, cum spuneam, 
fapta s-a petrecut cu iuţeala fulgerului. Rudi a 
încălecat parapetul, a coborât o mână, apoi pe 
cealaltă până la saborduri, de aici aproape că 
atingea apa cu picioarele, şi-a dat drumul fără 
zgomot, stârnind doar o uşoară clipoceală şi în 
câteva clipe era departe; vizitatorii abia coborau 
schela, spre punte. 

La cheiul celălalt al bazinului era un mic 
cabotier turcesc care adusese valonee de la 
Istambul şi pleca gol, chiar a doua zi. Il cunoscuse 
pe mecanic, un maltez care fusese îmbarcat mulţi 
ani pe un cargobot german, aşa că aveau o limbă 
comună. În timpul războiului vaporul se înecase, 
torpilat la intrarea în Dardanele. Scăpat cu viaţă, 


maltezul se îmbarcase pe cabotierul turcesc către 
care acum Rudi înota cu o îndârjire deznădăjduită. 

Vesta fu salvarea lui, nu că ar fi fost în 
primejdie de înec; fără ea, care îi apăra toracele 
şi-ar fi pierdut toată căldura corpului şi ar fi 
îngheţat înainte de a traversa bazinul. Şi aşa, 
ajunse  învineţit, cu maxilarele încleştate, un 
trismus care premerge paralizia facială; nu mai 
avea mult să ajungă la sindromul de imersiune, în 
primejdie de moarte. Un cabotier cu un echipaj de 
cinci oameni nu poate avea medic, îl îngrijiră şi ei 
cum se pricepură, frecţii, masaj, îl înveliră în 
pături şi-i turnară pe gât ţuică fiartă, cu piper şi 
scorţişoară, băutură românească pentru zile 
geroase. Până după-amiaza următoare, când se 
aflau la jumătatea drumului, Rudi zăcu aproape în 
agonie; în el se trezi mai întâi mustrarea de cuget. 
Nu ştia bine unde se află şi cum ajunsese aici, dar 
avea conştiinţa că se salvase fără să ţină seama că 
trei din tovarăşii săi rămâneau în primejdie. Mai 
târziu, când îşi veni cu totul în fire se născu în 
sufletul lui o vrajbă cu ei şi cu sine, fugise dar era 
un act de curaj, mai mult decât unul de laşitate. 
Dacă noaptea trecută ceilalţi ar fi avut curajul lui 
îşi continuau drumul, în ceaţă şi poate acum ar fi 
fost în drum spre Bosfor, având cu ei şi barcazul, o 
avere, putând să trăiască liberi toţi patru. 

De la Rudi am aflat şi de soarta celorlalţi doi. 
Ştia de la marinarii de pe un vapor românesc, 
intrat în reparaţie la Hamburg; prin porturi veştile 


circulă cu întârziere, dar de ajuns tot ajung la 
urechea cui are nevoie de ele. 

Comănescu şi Ispirescu, eliberaţi odată cu 
State şi cu o lună înaintea lui Honoriu, muriseră 
de aceeaşi boală necunoscută, cu aceleaşi 
simptome indescifrabile, cu deosebirea că apăreau 
la date diferite, ca misterul să fie şi mai mare. Dar 
pe mine nu mă poate convinge nimeni că nu aveau 
o cauză comună; probabil fiecare organism 
reacţionează în alt fel. 


21 


La 30 august, de sfântul Alexandru, Titus s-a 
dus s-o felicite de ziua numelui pe maică-sa, care 
locuia tot unde am întâlnit-o ultima oară, la 
Ploieşti, în casa Corneliei şi a lui Trandafil. Am 
pus-o întâi pe Cornelia, fiindcă ei i se datora tot ce 
se făcuse acolo. 

Ultima oară Titus fusese aici în decembrie 
trecut, când venise să-şi ia rămas bun de la 
Alexandrina. De atunci nu se schimbase nimic în 
casă şi în familie. Doar Tiberiu ajunsese un 
personaj important în organizarea judeţeană de 
partid, nu m-a interesat să-i aflu gradul, ştiu doar 
că până şi nevastă-sa, Ana Passionaria, care îl 
prelucrase şi îl ajutase să se ridice, îl privea acum 
cu admiraţie. Locuiau încă în casa tatălui ei, 
maistrul Mustaţă. Să nu fi existat acesta, ar fi 
putut să se mute într-o casă boierească, de pe 
bulevardul Independenței, căruia nu i se 
schimbase numele, fiindcă suna bine, chiar dacă 
era inspirat de o independenţă veche, cea de la 
'77. Socrul, care îşi păstrase firea modestă şi 
judecata cumpătată, privea cu oarecare ironie şi 
neîncredere ascensiunea lui Tiberiu, şi cât era de 
blajin, se  opusese cu fermitate la această 
schimbare a felului lor de viaţă; el rămăsese 
acelaşi maistru la rafinăria Vega, refuzase să facă 
o şcoală de ingineri «pe puncte», când mai avea 
câţiva ani până la pensie. Dar alţii se grăbeau să 


capete titluri; pentru cei cu răspunderi politice era 
chiar o obligaţie să aibă o diplomă universitară. 
Până unde s-a ajuns cu aceste ambiţii ar fi de 
necrezut pentru cineva venit din altă parte a lumii. 
Cizmar necalificat cu două doctorate, în istorie şi 
în ştiinţe economice, sau academician doctor 
inginer docent cu trei clase primare - ne-a fost dat 
să îndurăm această ruşine, mai rea decât frigul şi 
foamea, chiar dacă ni se părea că nu produce 
suferinţă fizică. 

Ajuns pe strada Primăverii, cu atâtea amintiri 
duioase, triste şi adesea dramatice pentru mine, 
povestitorul, Titus se opri brusc şi se trase în 
umbra unui gard înnegrit de ploi, aş zice 
instinctiv, căci abia în clipa următoare văzu, la 
treizeci de metri în faţă, deschizându-se uşa de la 
casa lui Tiberiu. Acesta nu-l descoperi, era 
preocupat de un personaj pe care îl conduse până 
la poartă, unde îi strânse mâna cu amândouă 
mâinile, semn de respect şi afecţiune. 

Personajul porni în direcţia unde se oprise 
Titus, dar pe trotuarul din cealaltă parte a străzii. 
Era un om corpolent, nu greoi, cu mersul energic. 
Ceva al lui atrase atenţia lui Titus, dându-i fără să 
ştie de ce, o stare de nelinişte; instinctiv se aplecă, 
simulând că îşi înnoadă şireturile pantofului, gest 
atât de natural şi de anodin că dezarmează orice 
privire bănuitoare. Stătea cu ochii în jos, dar pe 
sub sprâncene îl urmărea pe omul din faţă, care, 
la rândul lui era cu ochii în toate părţile, se vedea 


că nu merge cu capul în nori, că e iscoditor, din 
fire şi din obişnuinţă. O clipă privirea lui se opri 
asupra lui Titus, pe urmă trecu mai departe; 
cineva care îşi încheie pantoful pare un neajutorat 
şi nimeni nu are de ce să-l suspecteze. La colţul 
străzii omul se urcă într-un «Gaz» care demară 
repede, înainte de a se trânti portiera. 

Dar în clipa când privirea acelui personaj se 
abătuse asupra lui, Titus îl recunoscu; faţa mare, 
fălcile puternice, mai late decât obrazul, nasul 
turtit de boxer, ochii fără culoare, parcă morţi, 
având totuşi o forţă de pătrundere inexplicabilă. Îl 
recunoscu pe loc şi sigur, dar n-ar fi putut să 
spună cine este, fiindcă i se părea imposibil ca 
omul acela să iasă din casa lui Tiberiu. Şi totuşi 
era el, îl întâlnea a treia oară: Coşaru, cel care îl 
arestase pe Honoriu, iar mai apoi îi 
percheziţionase casa în vreme ce pe el, Titus, a 
cărui prezenţă în acea casă era cel puţin suspectă, 
se mulţumise doar să-l legitimeze, apoi îl lăsase să 
plece, ba chiar cu un zâmbet de satisfacţie. Acel 
zâmbet imposibil în împrejurările date, apăru abia 
acum clar în amintirea lui Titus. Capul i se lumină 
brusc şi îl cuprinse groaza. Trădătorul pomenit în 
agonia lui Honoriu nu putea să fie decât Tiberiu; 
numele acestuia fusese desigur pronunţat la 
anchetă! 

Işi aminti pe loc toată scena din ziua când 
Tiberiu, după ce ascultase la uşa Alexandrinei şi 
aflase hotărârea lui Titus să fugă, îl implorase pe 


nefericitul său frate să-l ia cu dânsul: că nu mai 
poate suporta teroarea şi umilinţa, că se înscrisese 
la comunişti de frică, nu ca să parvină, că 
suportase calvarul de a se însura cu o femeie rea 
şi urâtă, activistă fanatică şi nu mai avea altă 
scăpare decât fuga. Iar Titus avusese orbirea să-l 
creadă, deşi îi cunoştea firea perversă, se lăsase 
convins, fiindcă ştia tot ce-o să urmeze în ţară şi 
disperarea lui putea să fie şi a altuia, frate după 
mamă şi după tată. Dar nu putea să-l ia sub 
ocrotire, fiindcă el însuşi depindea de altcineva. 
Cum oare nu se dezmeticise Titus mai-nainte când 
Tiberiu, exclus de la expediţie, insistase să afle 
toate amănuntele planului, de unde urmau să 
fugă, în ce fel, la ce dată. Urmase denunţul. Acum 
era atât de uşor să-şi închipuie! Înainte, dacă i-ar 
fi spus cineva, n-ar fi putut să creadă, ar fi 
însemnat să nu mai creadă în nimic de pe lume. 
Era uşor de înţeles: Tiberiu îşi apărase poziţia; un 
frate fugit în străinătate ar fi fost o pată neagră în 
dosarul lui politic. 

Dacă la atâta ticăloşie se mai poate adăuga 
încă una, clemenţa arătată lui Titus nu se datora 
denunţătorului, nu fusese preţul denunţului. 
Tiberiu n-ar fi conceput să pună condiţii, ar fi fost 
nepolitic, slăbiciune burgheză, i-ar fi frânat 
ascensiunea. Mai târziu am aflat că însuşi acel 
îngrozitor Coşaru îl cruţase pe Titus, deşi în 
vremea aceea erau ridicaţi în slavă până şi copiii 
care îşi denunţau părinţii. Poate mai avea în 


sufletul lui de fiară o urmă de omenie. Sau poate, 
era şi el un agent dublu, ca atâţia alţii. Ca domnul 
Ionescu, demascat odată cu Honoriu. Cine are 
suflet de spion poate la fel de bine să spioneze şi 
în dreapta, şi în stânga; în conştiinţa lor atât 
adversarii cât şi partenerii ocupă poziţii egale. 
Poate toţi spionii sunt agenţi dubli. 

Aceea fu pentru Titus ziua fatală când încetă 
să creadă că mai poate să existe ceva bun pe lume 
- în afară de cele două fiinţe, topite una în alta, că 
rămânea una singură şi eternă. 

Uită de Alexandrina, care ar fi avut dreptul să 
fie a treia, contopită cu celelalte două, ca să 
rămână tot una şi singură. Îşi căută pistolul la 
betelia pantalonilor. Se duse drept la uşa lui 
Tiberiu. 


Scena din casa lui Tiberiu este reconstituită 
după o mărturisire a acestuia, făcută târziu, 
incompletă şi bineînţeles denaturată, ca să nu se 
pună într-o lumină murdară. Cunoscându-i şi 
caracterul şi faptele din trecut, cunoscându-l încă 
şi mai bine pe Titus, mi-a fost uşor să-mi închipui 
cum a decurs întâlnirea între cei doi fraţi, atât de 
diferiţi unul de altul, de parcă s-ar fi născut 
fiecare pe altă planetă. 

Când Titus deschise uşa de la intrare, fără să 
sune, prin uşa următoare îl văzu pe Tiberiu dând 
ocol mesei din sufragerie şi frecându-şi mâinile cu 
satisfacţie. Probabil convorbirea cu musafirul 


dinainte fusese fructuoasă, în afară de el, în casă 
nu mai era nimeni; pendula dintre ferestre, o 
achiziţie recentă, bătea miezul zilei. Fără un 
cuvânt, Titus scoase revolverul, apoi îi dădu 
piedica la o parte şi îl puse la mijlocul mesei. Dar, 
înainte de această ultimă mişcare, Tiberiu, oprit în 
partea cealaltă a mesei se făcu palid la faţă, ca un 
cadavru. Nu fu nevoie de nici un cuvânt ca să 
înţeleagă; Titus aflase şi venise să se răzbune. 
Revolverul era la distanţă egală de unul şi altul, 
dacă se arunca înainte îl avea primul în mână. Dar 
înţepenise, privirea lui Titus îl înspăimânta de 
moarte, paralizându-i orice mişcare. Picioarele i se 
înmuiară, căzu în genunchi lângă masă şi bâigui, 
înecându-se; 

— lartă-mă, frate! _ 

— Nu-ţi sunt frate! Impuşcă-mă! 

Tiberiu nu înţelegea, ştia doar atât că 
revolverul era făcut să împuşte oameni şi îl privea 
cu mintea mai paralizată ca trupul. Titus, în 
schimb, se simţea stăpân pe el, suveran desăvârşit 
peste moarte. 

— Odată mi-ai spus că în cazul meu şi 
sinuciderea este o soluţie. Nu vreau să mă sinucid, 
să iau asupra mea păcatele tale. Soluţia este să 
mă omori tu, cu mâna ta! la revolverul şi 
împuşcă-mă! Du-ţi rolul până la capăt! 

Înainte de a sfârşi aceste ultime cuvinte 
Tiberiu căzuse pe podea, cu ochii daţi peste cap, 
trupul îi zvâcnea, într-o criză de epilepsie, ca în 


adăpostul antiaerian, când căzuse o bombă 
alături. Avea să zacă iar în spital, două luni, cu 
minţile rătăcite. 

Titus luă revolverul, îl puse la cingătoare şi 
ieşi în stradă, fără să ştie ce-o să facă, dezgustat şi 
revoltat totodată de gândul că nu poţi pedepsi un 
cadavru; deşertăciune a deşertăciunilor! 

Tot ce urmează se petrecu aproape în transă, 
vedea pe unde calcă, nu se ciocni de nimeni, nu 
traversă străzile înaintea de a se încredința că nu 
vin trăsuri sau automobile, nimeni n-ar fi văzut pe 
faţa lui vreo schimbare nefirească, să atragă 
atenţia. Totul decurse în linişte, fără zbucium sau 
ezitare, dar poate gesturile lui erau numai reflexe, 
conştiinţa fiindu-i absentă. Intră într-un debit de 
tutun, cumpără două plicuri, hârtie şi mărci 
poştale. Intră la poştă, se aşeză la un pupitru din 
hol, luă tocul legat cu lănţuc, să nu-l fure cineva, 
muie peniţa în cerneală, peniță de aluminiu, cum 
nu mai folosise din şcoala primară. Scrise: 
«Mamă, nu ţi-am spus niciodată câtă dragoste, 
respect şi admiraţie am avut pentru tine. Ştiu că 
ne-ai iubit şi ne-ai purtat de grijă, punându-ne pe 
noi înaintea ta, copiii tăi, care n-au meritat toţi 
atâta sacrificiu. Eu unul îţi mulţumesc smerit 
pentru partea mea şi vreau să alin cu aceste 
cuvinte durerea pe care ţi-o prilejuiesc astăzi. 
Dacă am avut fericire în viaţă, mai mare a fost 
nenorocul. Nu-i vina ta, mamă fără păcat pe 
suflet! De mult nu mă mai gândesc la Toma, 


monstrul familiei, care n-a putut să fie decât o 
groaznică greşeală a naturii. Dar cine şi pentru ce 
vină, căci eu nu-ţi găsesc nici una, te-a blestemat 
să aduci pe lume un monstru şi mai mare, din 
cauza căruia îmi curm zilele, fiindcă nu mai pot 
trăi odată cu el, în aceeaşi lume...» 

(La condoleanţele tardive pe care i le-au 
adresat tovarăşii din partid după ce ieşise din 
spitalul de boli nervoase, Tiberiu a răspuns: «Nu 
pot să regret moartea unui duşman al poporului!» 
Să nu facă nimeni greşeala de a crede că vorbele 
acestea se datorau recentei lui tulburări mintale. 
Tulburarea mintală, dacă se putea numi aşa, era 
veche, perpetuă, incurabilă şi necunoscută de 
medicină. În realitate era un scelerat, ceea ce este 
mai rău decât orice boală) 

Apoi Titus scrise pe adresa Olgăi, numai două 
rânduri: 

«Te-am iubit din tot sufletul; mai mult nu ne 
era îngăduit. M-ai înţeles şi ai fost bună. Nu-ţi cer 
iertare că-mi iau zilele, nu erau ale mele; 
dându-mi-le, destinul a făcut o greşeală.» 

Fiindcă de la el n-a rămas altă urmă, în afara 
celor două scrisori, care n-au fost niciodată una 
lângă alta, unii au crezut că Titus nu murise, ci 
era dispărut în lume. Adevărul este în cele ce 
urmează: 

După ce puse scrisorile la cutia poştală, Titus 
merse pe jos până în satul copilăriei noastre. Casa 
domnului Alcibiade dispăruse de mult; pe locul ei, 


şi în parc, erau acum sonde de păcură. Nu căută 
nici una din amintirile rămase în locurile acelea, 
merse la cimitir, îngenunche la mormântul Algăi, 
vecin cu al tatălui său, şi stătu aşa până seara. 
Avea gândul ca la apusul soarelui să se împuşte. 
Pe urmă socoti că ar fi fost grotesc să-l găsească 
aşa, ca în filmele care storc lacrimi. Şi mai ales ar 
fi pângărit mormântul. Dacă Alga trăia într-o altă 
viaţă şi ar fi văzut, putea să se simtă jignită; 
moartea e un act demn şi sobru, nu se cuvine să 
faci din ea spectacol. 

Când se lăsă întunericul ieşi din cimitir şi 
cobori la calea ferată. Sigur că întâlnea oameni, 
bărbaţi, femei, fete, copii; nici cei mai în vârstă 
nu-l ţineau minte, îi spuneau bună-seara cu 
jumătate de gură, întrebându-se cine o fi şi ce-o 
căuta pe acolo, căci mergea ca un lunatic, fără să 
vadă pe nimeni. viaţa satului, de care îl legau 
atâtea amintiri îi părea străină, cum străin de 
toate se simţea el însuşi. 

De pe rambleul căii ferate văzu jos, înspre 
gârlă, boarea cuptoarelor de var, care începea să 
prindă culoarea roşietică a pietrei incandescente. 
Se îndreptă spre ele, odată cu întunericul. Curând 
gurile varniţelor se desenară limpede, ca nişte 
cratere de vulcan, pe cale să erupă. 

Vărarii erau jos, lângă cuptoarele unde focul 
ardea ziua şi noaptea, mai mult de o săptămână, 
până ce piatra de calcar devenea var, atât de 
trebuitor oamenilor din sate şi din oraşe, unde 


mereu se construiau sau măcar se spoiau casele. 

Nu-l văzu nimeni, aşa că moartea lui a rămas 
necunoscută, îmi amintesc că în copilăria mea, 
povestită mai de mult, o femeie bătrână, 
cerşetoare, culcându-se într-o noapte aproape de 
gura uneia din varniţe, ca să simtă căldura, s-a 
răsucit nu ştiu cum şi a căzut înăuntru. Fiindcă i 
s-au găsit boarfele, alături, oamenii au bănuit ce 
se întâmplase, au venit jandarmii şi procurorul, 
dar când au răscolit varul, după ce se răcise, n-au 
găsit urmă, nici din oasele ei, nici din zdrenţe. 

Cred că şi Titus ţinea minte nenorocirea 
aceea. Nu era uşor să suporte dogorea; când 
ajunse la un metru de gura vampei îi ardea faţa şi 
îi fumegau hainele, îşi băgă ţeava revolverului 
între dinţi, se aruncă înainte şi trase. 

Vărarii nu-şi dădură seama că fusese o 
împuşcătură. Şi piatra de var, încinsă, pocnea 
câteodată. 


22 


Era în zilele de după naţionalizare, care se 
făcuse la 11 iunie 1948. Legea spunea că 
principalele întreprinderi industriale, miniere, 
bancare, societăţi de asigurare şi de transport trec 
în stăpânirea poporului; în acest fel, explica legea, 
se lichida clasa socială a marii burghezii 
industriale şi financiare şi se crea sectorul 
socialist, cu rol conducător în economia ţării. 

Aşa spunea legea, dar s-au naționalizat nu 
doar principalele întreprinderi, ci tot ce au găsit 
cu cale comisiile judeţene însărcinate cu această 
afacere numită, cu vocabularul partidului 
comunist, «acţiune». Sigur că planul a fost stabilit 
din vreme, cu săptămâni sau luni înainte, activiştii 
au fost chemaţi la centru, li s-au dat instrucţiuni, 
au fost puşi la examen şi, ce-i drept, acţiunea a 
reuşit dintr-o dată. Imi închipui că atâta tevatură 
nu putea să rămână neobservată; din miile de 
oameni aflaţi în joc unii scăpau o vorbă, măcar 
nevestei, ca să justifice lipsa de acasă, şi nevasta, 
la rândul ei, ducea vorba mai departe. Eu unul 
însă n-am aflat nimic, nici n-am avut vreo 
bănuială, afacerea nu mă privea, n-aveau ce să-mi 
naţionalizeze, decât caii de la bicicletă, vorbă 
uitată, pe care o amintesc, căci exprimă printr-o 
glumă, seninătatea românului care nu mai are ce 
pierde. 

Atunci însă, dacă eu n-am avut nimic de 


pierdut, alţii au pierdut totul. Din atâtea victime 
câte au fost, cunoşteam numai una, patronul unei 
potcovării, care făcea mici reparaţii la şlepuri şi 
remorchere, fără clădiri şi instalaţii, numai cu o 
forjă sau două, cu o maşină de tăiat tablă, cu alta 
de dat găuri în fier, instalate sub cerul liber, pe 
malul Dunării. Angajaţi permanent nu avea decât 
patru-cinci oameni, ştatele de salarii le făcea 
singur, un fiu se ocupa cu aprovizionarea; când se 
ivea ceva mai mult de lucru angaja lucrători cu 
ziua. Dar această improvizație se numea «şantier 
naval», avea firmă şi birou unde, în afară de 
patron şi de fiul lui mai lucra o dactilografă. 

Când aceştia au venit, dimineaţa, au găsit 
biroul ocupat, se şi numise un director, secundat 
de un aparat administrativ mai numeros decât 
muncitorii care băteau  nituri afară. Pe 
dactilografă au păstrat-o în slujbă, pe patron l-au 
trimis să se plimbe, nu i-au dat voie să ia nimic din 
noul avut al poporului, nici măcar stiloul uitat 
seara pe masă. Fiul, ofiţer scos la pensie odată cu 
reorganizarea armatei, deşi luptase şi în vest, 
înaintând până la Budapesta, avea un automobil 
personal, o rablă; l-au naționalizat ca fiind al 
şantierului, dar nu i-au dat folosinţă, a ruginit în 
faţa biroului, cu geamurile sparte, cu canapelele 
luate, devenit adăpost pentru câinii vagabonzi de 
pe malul Dunării. 

Altminteri naţionalizarea s-a făcut bine şi 
repede, până la prânz era gata în toată ţara. 


Industriile şi-au continuat lucrul, comenzi existau, 
mai toate în contul despăgubirilor de război 
datorate ruşilor; de unde de neunde, ministerele 
plăteau la timp şi muncitorimea a fost aşa zicând 
mulţumită, nu mai trăgea la jug pentru patroni, 
acum era ea stăpână pe toate. 

Să judece economiştii şi oamenii politici, eu nu 
mă simt în stare, cum de s-a înfăptuit 
naţionalizarea atât de repede, iar azi, 
deznaţionalizarea dă mari dureri de cap cui şi-a 
propus s-o facă; îi vor trebui ani până să se pună 
pe picioare. Ce s-a pierdut şi mai ales, prin ce 
subterfugii nu s-a declarat falimentul ţării? Cum 
spuneam, nu vreau teorie, ci explicaţii. A circulat 
teoria, admisă chiar de adversarii sistemului, că 
socialismul nu poate da faliment, nici dacă se află 
în stare falimentară. În traducere, ar însemna că 
este posibil să trăieşti din pagubă. Sigur că se 
poate trăi, dar numai prin excrocherie; «cavalerii 
de industrie», expresie uitată cu totul în ţara 
noastră, trăiau din expediente, alt cuvânt ieşit din 
circulaţie; adică luând din stânga şi dând în 
dreapta, plătind o datorie ca să poţi contracta alta, 
mai mare. Am cunoscut şi eu asemenea oameni; 
unii o duc aşa până la moarte, sunt marii maeştri 
ai meseriei; altora li se înfundă mai curând sau 
mai târziu şi ajung în uşa bisericii, cu mâna 
întinsă, dacă nu la puşcărie. 

Cel mai mare maestru al vremii noastre a fost 
Uniunea Sovietică, de la care am luat şi noi lecţii. 


Poate în jurul acestei idei să se găsească 
răspunsul la întrebările puse mai înainte. 
Naţionalizarea s-a făcut repede fiindcă a fost ce să 
se naţionalizeze. Deznaţionalizarea merge greu, 
din cauză că lipseşte obiectul, sau e pus sub 
sechestru; trebuie răscumpărat înainte de a-l pune 
pe piaţă. N-o să fim noi mai puţin falimentari 
decât marele nostru maestru, care stă cu mâna 
întinsă, ca în uşa bisericii, spre lumea pe care se 
jurase s-o spânzure! 

Secolul nostru, caracterizat de războaie şi 
revoluţii, de răsturnări care au pus temelia 
deasupra acoperişului, a fost, în pofida tuturor 
catastrofelor, un secol al ironiilor. 

Planul Marshall, de pildă. Nu înseamnă că-l 
dezaprob, dacă îl socotesc o ironie. E o ironie ca 
după ce ai distrus o ţară, cu bune motive de altfel, 
să-i dai bani spre a se ridica din ruine. Sigur că 
gestul trebuie socotit creştinesc, dar în acelaşi 
timp rămâne ironic, cum am spus mai înainte; o 
ironie a soartei. 

La 3 aprilie 1948, când Titus supravieţuia în 
vecinătate cu Olga, ea însăşi supravieţuitoarea 
unei tragedii de familie, planul Marshall intra în 
vigoare. 

Era un general, cred că şeful de Stat Major al 
armatei americane în timpul războiului din Pacific 
şi din Europa. Zică cine ce-o vrea, dar eu am 
multă admiraţie pentru această Lume Nouă, o 
alcătuire eterogenă de popoare, cuprinzând nouă 


colonii sub dominație engleză; într-o bună zi, o zi 
minunată, ele s-au proclamat Statele Unite ale 
Americii şi - înfruntând numeroase vicisitudini, 
mai grele decât oriunde pe suprafaţa pământului - 
au devenit, în numai două sute de ani, ţara cea 
mai puternică din lume. Nu judec existenţa 
gangsterilor de toate felurile şi din toate straturile 
societăţii; nici situaţia negrilor, care, aduşi ca 
sclavi şi trecând prin toate suferinţele sclaviei, au 
astăzi o viaţă cum n-ar fi avut-o niciodată la ei în 
Africa. 

Americanii s-au îmbogățit muncind cu 
înverşunare, nu prin războaie, cum spun unii. Şi 
chiar dacă o fi adevărat că au ştiut să-şi scoată 
paguba, pe morţii lor din Pacific, din Africa, şi din 
două grele campanii în Europa n-o să-i învie 
nimeni. Viaţa omului nu are preţ, iar sângele nu se 
preface în aur, aşa pot să spună numai cinicii şi 
pizmaşii. 

Marshall - desigur în înţelegere cu Casa Albă, 
cu trezoreria, cu Congresul şi neîndoios cu 
Pentagonul, ministerul de război adică - a girat un 
plan, căci de întocmit n-ar fi fost în stare să-l 
întocmească el singur, plan prin care America se 
angaja să ajute economiceşte ţările din vestul 
Europei, ruinate de război, ca să se redreseze. 
(Pentagon, cuvânt fără nici un înţeles războinic, 
vine, pentru cine n-a aflat încă, de la forma 
pentagonală a clădirii unde funcționează 
ministerul în cauză.) 


Unele ţări apusene au cam strâmbat din nas la 
această propunere, fiindcă adesea erau şi ele în 
situaţia de a primi ajutoare, şi apoi nu le 
convenea, şi nu socoteau moral să fie ajutată, ba 
încă fără zgârcenie, Germania, pe care abia o 
învinseseră într-un război aprobat de toată lumea 
liberă. 

Până să ajung la faţa locului şi să văd cu ochii 
ce se clădise peste ce fusese distrus în 
bombardamente, imaginile dezastrului suferit de 
Germania mi le-a arătat cinematograful. Azi, 
imaginile acelea, neuitate, îmi apar ca fiind 
coşmarul unei minţi zdruncinate. O fabrică rasă de 
pe faţa pământului începe să fie pusă pe picioare, 
dar e descurajant de greu, e fără speranţă de-a 
reuşi măcar să se îndepărteze dărâmăturile. Şi 
când, între mormane de moloz, o maşină de presat 
tablă, o ştanţă încă fără acoperiş deasupra, este 
pusă în funcţiune, cu ajutor Marshall, primul ei 
produs constă în castroane de aluminiu, ca, 
înainte de toate muncitorii să aibă din ce să 
mănânce. Dar de unde mâncare? Apoi de unde, 
dacă nu tot din America?! 

Am fost sceptic în anii aceia, ar fi trebuit să 
cred în minuni ca să-mi închipui o Germanie 
înviată; gândeam că vor trece decenii până ca ea 
să lepede cârjele şi să meargă pe picioarele sale. 
Şi când colo, fabrica de castroane a început să 
facă automobile, în mai puţin timp decât îi trebuie 
unui şcolar să înveţe istoria ţării sale şi să afle 


cine a fost Adolf Hitler. Nu-mi aduc aminte în câţi 
ani şi n-am să caut acum în colecţia ziarelor, dar 
în orice caz Germania a depăşit repede standingul 
de viaţă al marii ţări de unde îi veneau ajutoare. 

Marshall, ca militar ştia ce face, era nevoie de 
o Germanie puternică - şi pentru aceasta nu 
trebuia s-o înarmeze, cum au făcut alţii, în 
deceniul al patrulea, din 1933 până în '39. În loc 
de o linie fortificată, cu cazemate şi tunuri, era de 
ajuns ca vecinii din est să privească peste graniţă 
şi să le lase gura apă. 

Prin una din cele mai mari monstruozităţi ale 
istoriei, Germania era despărțită în două şi până 
mai ieri aşa a rămas. Ce-a mai spumegat atunci 
Stalin, cât venin a făcut şi câte injurii a revărsat 
peste ţara care ajunsese cu armatele până la 
Stalingrad şi ar fi mers mai departe, să nu fi fost 
aliaţii. Pe Conrad Adenauer, conducătorul părţii 
vestice, îl făcea «slugă nazistă», fără să ţină 
seama că bietul om fusese adversarul lui Hitler şi 
zăcuse prin închisorile Gestapoului, care Gestapou 
nu era mai prejos decât brava Ceka a lui 
Djerdnisky, devenită mai târziu Kaghebe. (Statuia 
lui Djerdnisky, din faţa instituţiei creată de el, a 
fost dată jos abia zilele trecute, august 1991; dar 
iată că s-a întâmplat!). 

In ce priveşte teama că Germania postbelică, 
prea mult ajutată, ar putea să devină cu timpul o 
primejdie pentru Europa, am o părere personală, 
pentru care pun mâna în foc, la nevoie. Este 


adevărat că ici şi colo, mai ales prin America 
Latină - nu toată, Doamne fereşte! - apar 
organizaţii nu neo-naziste, ci naziste pur şi simplu, 
cu uniforme, cu obiceiuri, cu portretul lui Hitler. 
Dar tot atât de adevărat este că zilele trecute, 
când au reînhumat osemintele regelui prusac 
Frederic cel Mare, fondatorul armatei germane şi 
al spiritului războinic, mulţimi de oameni au 
manifestat împotriva acestei ceremonii care a fost, 
cred, doar un act de pietate. Germania nu mai 
vrea război, mi-am dat seama când, fiind acolo, am 
privit lumea cu luare aminte. Nu dau termene, 
secole sau milenii; toate câte s-au dat până astăzi, 
sunt ridicole, în plus sau în minus. 

Omul care a murit în decembrie 1989, când se 
credea nemuritor ca zeii, îl mustra pe unul dintre 
miniştrii săi, venit să obţină câteva mii de dolari, 
pentru medicamente şi aparate medicale: «Nu-mi 
răpi timpul! Un om ca mine se naşte la cinci sute 
de ani o dată!» Nu mă opresc la cele câteva mii de 
dolari refuzate într-o vreme când pentru 
grandoarea lui se cheltuiau milioane. Uimitoare 
socotesc că este cealaltă cifră, din cale afară de 
modestă: cinci sute de ani! De ce nu două mii, ca 
de la el la Burebista?! 

Antemergătorul nostru Camil Petrescu - sper 
să-l ştie şi generaţiile tinere, altfel ar fi trist 
pentru întreaga noastră breaslă - aspirant nu doar 
la gloria literară ci şi la titlul de profet al societăţii 
moderne, spunea că un anumit sistem politic 


preconizat de el, neocrația, va guverna lumea cel 
puţin o mie de ani de aici înainte. 

In 1918 eram copil, nu puteam să judec, dar 
oamenii  clarvăzători ştiau că Germania lui 
Wilhelm al doilea, învinsă, va porni război, mai 
curând sau mai târziu, ca să-şi ia revanşa. 
Prevederea sa adeverit în două decenii. 

Germania de astăzi nu mai vrea război, ştiu de 
la omul de pe stradă; spiritul războinic a murit 
odată cu Hitler. Zguduirea a fost prea mare ca să 
nu fi schimbat profund firea oamenilor. Exemple 
am dat în altă carte, no să le repet, îmi exprim 
doar încrederea. Fiindcă de astă dată poporul 
german a simţit ce dulce e pacea. N-o să se sature 
de bine, decât poate în altă istorie a lumii; nu dau 
cifre. Nişte generaţii viitoare vor revendica 
vreodată teritoriile din estul Germaniei cedate de 
Stalin Poloniei, drept compensație pentru partea 
răpită de el însuşi, la estul celălalt? Până atunci, 
s-ar putea să nu mai existe graniţe. Pentru 
Konisberg, oraşul lui Immanuel Kant, poate vor 
găsi chiar polonezii o soluţie. Nici nu va fi greu, 
într-o Europă unită. 

Breviarul istoric spune că planul Marshall se 
aplica numai în ţările vestice, adică dincolo de 
locul unde căzuse cortina de fier. Dar eu parcă îmi 
amintesc altfel, şi nu cred a mă înşela că ţara lui 
Beneş, Cehoslovacia, s-a înscris, sau a vrut să se 
înscrie pe listă. Atât că Stalin s-a zburlit şi intenţia 
s-a stins în faşă. 


Pentru cine a avut norocul să se nască după 
aceste evenimente, este greu de crezut că ele au 
fost posibile, şi încă mai greu de înţeles. Planul lui 
Stalin, în opoziţie cu planul Marshall suna astfel: 
«Eu nu-ţi dau, dar nu care cumva să iei de la 
altul!» 

Această vorbă ar putea să pară curată 
calomnie, dacă n-aş recunoaşte că ne dădea câte 
ceva. Dar ce ne lua în schimb, poporul n-avea de 
unde să ştie, nu se publicau statistici, nu se făceau 
obiecţii, ci dimpotrivă - se aduceau osanale. lar 
popoarele din Uniunea Sovietică îşi închipuiau că 
rabdă de foame şi n-au nici de unele, fiindcă totul 
se trimitea în ţările-satelit, hrănite de Rusia. Într-o 
revistă umoristică a lor putea fi văzută o vacă, pe 
al cărui trup scria URSS, iar la ugerul ei plin se 
înghesuiau să sugă viţeii botezați Bulgaria, 
România, Polonia, Cehoslovacia şi Germania 
democrată. Iugoslavia cred că nu era 
reprezentată, tocmai atunci se stricase căruţa cu 
Tito. 


Cine a fost Iosif Broz Tito nu trebuie să spun, 
chiar în primele pagini ale acestei cărţi am 
povestit despre vizita lui la Bucureşti, în 
decembrie, anul 1947, când Titus pleca la 
Constanţa, să fugă din ţară. 

Nu ştiu dacă de la Bucureşti Tito s-a dus 
direct la Moscova; mai degrabă cred că nu, dar 
n-a întârziat prea mult, poate o lună sau două, 


fiindcă era încă iarnă în România, iar în Rusia şi 
mai şi - se cunoaşte diferenţa de climă dintre cele 
două zone geografice. 

Este posibil ca în relatările ce urmează să se 
strecoare câte o greşeală de amănunt, căci o parte 
a întâmplărilor le cunosc din informaţii personale, 
obţinute de la oameni care de obicei le ştiau pe 
toate, dar nu-mi oferă o garanţie oficială. 


La Moscova se afla şi Dimitrof, conducătorul 
Bulgariei, vechi militant bolşevic, acuzat în 
procesul de la Berlin, ca incendiator al 
Reichstagului. Era o diversiune perfidă a lui 
Hitler, devenit de curând Cancelar al Germaniei şi 
dornic să obţină puteri depline, ceea ce a şi izbutit 
de altfel, deşi acuzaţia adusă lui Dimitrof n-a putut 
fi dovedită. lar acesta a devenit o personalitate 
marcantă, erou al clasei muncitoare. 

Dimitrof îi propunea lui Stalin o confederație a 
statelor balcanice, devenite republici populare, 
denumire greşită, cum am mai spus, fiindcă 
amândouă cuvintele definesc aceeaşi idee. Nu ştiu 
dacă era şi ţara noastră reprezentată acolo, 
probabil că da, de către Gheorghiu-Dej, dar n-am 
informaţii sigure. Cu atât mai puţin sunt sigur de 
atitudinea lui faţă de propunerea Bulgariei. Ce 
ştiu neîndoios, este că Stalin s-a făcut foc şi pară 
când a auzit una ca asta. Tito s-a înclinat cu 
supunere şi a plecat repede la Belgrad. Dimitrof în 
schimb, a vrut să stea la tocmeală: «să mă mai 


gândesc!» i s-a adresat lui Stalin. Iar acesta i-a 
pus mâna pe umăr, prieteneşte: «Bine, stai aici, să 
ne gândim împreună!» Dar şi polițistul pune mâna 
pe umărul infractorului, când îl arestează. 

Curând Dimitrof s-a îmbolnăvit, a zăcut luni de 
zile prin spitale, în Rusia, iar în ţara lui s-a întors 
cu picioarele înainte, o vorbă a poporului nostru; 
nu ştiu dacă la fel se spune şi în Bulgaria, dar fapt 
este că ajuns la el acasă şeful statului a fost dat 
jos din tren tot cu picioarele înainte, cum plecase 
şi de la Moscova, adică în sicriu, dacă e cineva 
care să nu fi înţeles vorba. 

Am văzut în jurnalul cinematografic atât 
ceremonia plecării din Rusia, când Stalin şi-a luat 
rămas bun de la vechiul lui tovarăş, cât şi a sosirii 
la Sofia, unde Dimitrof a fost pus în mausoleu, de 
faţă cu o mare de oameni înlăcrimaţi. Gurile rele 
spun că odată cu sicriul Stalin a trimis bulgarilor 
şi nota de plată pentru îngrijirea medicală a 
răposatului şi alte cheltuieli prilejuite de boală. Pe 
Dimitrof n-am mai putut să-l văd la faţă, sicriul 
metalic cu ornamente bogate avea capacul pus, 
strâns cu şuruburi sau poate sudat, ca să fie închis 
mai ermetic. În schimb cu prilejul acesta l-am 
văzut prima oară mai de-aproape pe Stalin; filmat 
în preajma sicriului, n-au mai avut cum să-l înalțe 
şi am descoperit că gigantul era un omuleţ cu 
fizionomia cenuşie şi ştearsă şi cu pete de 
bătrâneţe pe obraji şi pe frunte. 

N-a mai trăit nici el mulţi ani după aceea, dar 


avea încă destulă şiretenie şi chiar energie să 
bage frica în oameni. lată însă că pe Tito n-a 
izbutit să-l înspăimânte când s-a stropşit la el, 
dimpotrivă l-a determinat să se răzvrătească şi să 
nu-i mai asculte cuvântul, ceea ce nu îndrăznise 
nimeni mai înainte. 

La început Stalin crezuse că va fi destul să 
spună o vorbă ca Tito să se ducă de-a berbeleacul. 
«Mişc un deget şi Tito cade!» îl citează Hruşciov, 
în faimoasa demascare făcută în faţa a vreo două 
mii de comunişti din Moscova, bineînţeles după 
moartea generalisimului. Pornind de la acest cerc 
intim, ca să-l numesc aşa, cuvântarea, incredibil 
de virulentă s-a cunoscut mai departe, am citit-o şi 
eu, într-o broşură tipărită în Franţa şi groaza pe 
care am simţit-o a fost mai mare decât satisfacția. 
Pe urmă Hruşciov a repetat totul în memoriile 
sale, răspândite în toată lumea. Incidentul cu Tito 
e floare la ureche pe lângă altele, dezvăluite acolo. 
«Stalin a mişcat două degete, continuă 
memorialistul, apoi trei, patru, cinci, şi Tito a 
rămas în picioare, îl înfruntase el şi pe Hitler, pe 
vremea când acesta cucerea Europa şi nici atunci 
nu se dăduse bătut, cum se ştie». 

Stalin a fost silit să bea tot paharul cu sare 
amară şi n-a putut face altceva decât să excludă 
Iugoslavia din Cominform, ceea ce însemna să-i ia 
lui Tito caii de la bicicletă - folosesc a doua oară 
această expresie, fiindcă nu se găseşte alta mai 
bună. 


N-am să explic aici ce era Cominformul, nici 
ce fusese Cominternul, spaima capitalismului; 
Stalin îl dizolvase la începutul războiului, de 
hatârul aliaţilor, care altfel nu i-ar fi întins mâna, 
că nu era să-şi taie singuri craca de sub picioare. 
Dar hatârul n-a fost decât o şmecherie, dintr-o 
serie mai lungă; cine ştie despre ce-i vorba, să se 
intereseze, n-am intenţia să iau locul istoricilor. 

Era în iunie 1948, ziarele au publicat lunga 
declaraţie a Cominformului, care îl făcea pe Tito 
albie de porci, că nu l-ai mai fi putut spăla cu toată 
apa Dunării, care curge şi pe la Belgrad. Dar 
învinuitului nu-i păsa, făcea baie în cadă cu apă 
parfumată. Numaidecât au început să curgă 
insultele, a fost admisă şi Biblia cu această ocazie, 
Tito a devenit Iuda, trădătorul. In afară de ce se 
scria în ziare şi se spunea la radio, erau pline 
şoselele cu panouri care îl înfăţişau pe trădător în 
cele mai infamante ipostaze, de pildă cu toporişca 
plină de sânge în mână şi cu mânecile sumese, ca 
să poată tăia mai uşor capetele. 

Această campanie de ură furibundă n-a ostenit 
nici o clipă şi n-a încetat decât după moartea lui 
Stalin. Atunci Hruşciov a mers la Belgrad să ceară 
iertare şi să reia legăturile frăţeşti cu Iugoslavia. 

Cum venise Hruşciov la putere am să spun 
mai târziu, când va fi timpul potrivit să vorbesc 
despre Beria.  Mărturisesc că sunt foarte 
nerăbdător să ajung la capitolul acesta, dar mă 
înfrânez, fiindcă mai am de povestit multe până 


acolo. 

De pildă, sunt sigur că istoria nu va înregistra 
acest detaliu, când Hruşciov a coborât din avion la 
Belgrad. L-a întâmpinat luda-lito, aşa cerea 
protocolul între şefii de state. Tito se spălase de 
sânge şi aruncase toporişca, în schimb avea în 
mână microfonul, pe care l-a plantat în faţa lui 
Hruşciov, poftindu-l să vorbească, iar acesta şi-a 
turnat la cenuşă în cap de am crezut că o să se 
sufoce. La sfârşit, a împins microfonul spre gazdă, 
care, după protocol, trebuia să răspundă cu 
urarea de bun venit, obişnuită. Insă, lăsând 
protocolul la o parte, Tito a împins microfonul cât 
colo şi l-a poftit pe oaspete la limuzină, fără nici o 
urare, cusut la gură. În alte împrejurări acest 
afront ar fi dat naştere unui conflict diplomatic. 
Dar Hruşciov trebuia să-şi îndeplinească penibila 
misiune, venise de bună voie la această Canosa 
care era Belgradul, încât a înghiţit găluşca de 
hrişcă râncedă, cum Stalin înghiţise sarea amară. 

Iugoslavia mi-a fost o ţară simpatică din 
copilărie, când luase fiinţă, urmare a destrămării 
imperiului Habsburgic, cam odată cu întregirea 
neamului nostru, în România Mare. Mi-ar părea 
rău să se destrame astăzi, cum o destrămase 
Hitler în timpul războiului. Dar mai mult nu am 
dreptul să mă amestec, bate un vânt de libertate 
prin Republicile Federale, nu am să spun eu cum e 
mai bine, sunt destui arbitri calificaţi dar 
deocamdată echipele nu se supun, ca la fotbal. 


Război nu este, în schimb trag şi unii şi alţii. Sper 
că până să termin cartea, s-or termina şi 
cartuşele. 

Cu ocazia vizitei la Belgrad, Hruşciov s-a oprit 
şi la Bucureşti. Ce-au vorbit la aeroport, oaspetele 
şi gazda, care era Gheorghe Gheorghiu-Dej, se 
poate afla din ziarele vremii. Ce-au vorbit pe urmă 
nu ştiu să fi aflat cineva. Ştiu în schimb că pe 
timpul ostracizării lui Tito, sârbii din Banat au 
avut de suferit, au fost ridicaţi de la vetrele lor şi 
duşi în Bărăgan, fără să aibă bieţii de ei vreo vină. 

Şefii statelor care ţinuseră hangul lui Stalin cu 
prilejul gâlcevii au avut de suferit după împăcarea 
iniţiată de Hruşciov. Gheorghiu-Dej a rămas 
teafăr, dar nu cred că pe gratis. Tare aş vrea să 
aflu ce i-am plătit lui Tito pentru panourile cu 
toporişca şi pentru deportarea sârbilor din Banat, 
care însemna nu doar jignire, ci şi paguba 
materială, desigur că importantă. Se va lămuri 
oare vreodată această tărăşenie? Ei, dar sunt de 
lămurit atâtea tărăşenii, unele chiar recente - şi 
tot enigmatice! 


De ce a rămas 1948 un an nefast în amintirile 
mele? Dacă îi iau pe rând, toţi anii aceia au fost 
unul mai nefast decât altul. Anul 1948 e marcat 
însă de moartea lui Titus; prin ea mai pierd pe 
unul din fiii domnului Alcibiade; acesta, deşi mort 


încă din anii copilăriei mele, rămâne pilonul de 
sprijin al unei lungi cronici, unde am încercat să 
înfăţişez, cum am văzut şi am înţeles eu, acest 
sfârşit de mileniu, caracterizat de zbucium şi de 
grandoare. În afară de Alexandrina, de Odor şi de 
Trandafil, încă prezenţi în carte dar fără alt rol 
decât acela de a continua să trăiască atât cât vor 
avea zile, îmi mai rămâne să urmăresc destinul lui 
Tadeu, lăsat în umbră până acum, nu cu intenţie, 
ci datorită felului cum se angrenează el în 
povestire. Pe Tiberiu, deşi trăieşte chiar şi azi, 
când scriu aceste pagini, nu-l mai socotesc 
personajul meu, îl scot dintre ceilalţi, cu toate că 
va continua să ia parte la acţiune. 

Dar, ca să ajung la Tadeu, trebuie să sfârşesc 
cu cele ce mai punctează istoria anului 1948, căci 
ultimul meu personaj va apărea în adevărata lui 
lumină şi îşi va juca rolul abia de atunci încolo. 

La 5 februarie, încercarea unei lovituri de stat 
la Praga a fost zdrobită de comunişti, cu sprijinul 
subînţeles al ocupanților, care nu mai erau nemţii, 
ci ruşii. 

Cehoslovacia, ca şi Polonia, nu era o ţară 
învinsă; fusese prima victimă a lui Hitler, în 
răsăritul Europei. Ca şi Polonia, nu avea de ce să 
fie ocupată. Dar, printr-o perfidie tipică, acceptată 
de  cobeligeranţii apuseni din slăbiciune şi 
oboseală, ca să n-o numesc laşitate, ocupanţii se 
numeau aliaţi şi sub acest nume îşi impuneau 
sistemul, înăbuşind brutal orice împotrivire, cum 


s-a întâmplat cu bietul Eduard Benes. Mulţi ani 
mai târziu acesta avea să-şi ia, slavă Domnului, 
revanşa post-mortem mai bine şi mai uşor decât 
putuse să spere cel mai optimist dintre oameni; 
printr-o «revoluţie de catifea», adică fără vărsare 
de sânge. Aşa s-a spus, dar e o ironie; nimeni nu 
s-a gândit cât sânge se vărsase înainte. 

Fără legătură cu cele de mai sus, în martie 
1948 în Cehoslovacia s-a făcut legea agrară. 
Statul a cumpărat moşiile mai mari de cincizeci de 
hectare, ca să împroprietărească ţăranii. Spun 
acestea, numai ca să facem comparaţie cu cele 
întâmplate la noi, cu moşiile şi cu mogşierii. 

O, burghezo-moşierimea, ce cal de bătaie! Şi 
împroprietărirea, ce farsă! În aprilie, cu trei luni 
înaintea noastră, în Cehoslovacia s-au naționalizat 
întreprinderile cu mai mult de cincizeci de 
muncitori. Pot să nu repet că la noi s-au 
naționalizat şi potcovăriile? Unde patronul bătea 
cu ciocanul, fiul cel mare bătea cu barosul, fiul cel 
mic prăftăluia cărbunii (adică îi stropea cu apă, să 
ardă mai bine) iar nevasta învârtea forja. Ptiu la 
dracu'n colo! cum ar fi spus baba Rada, care m-a 
crescut pe mine şi de care n-am mai pomenit din 
copilărie. 

Din mai până în iunie, statul evreu, abia 
recunoscut şi încă neconsolidat, aflat în curs de 
înarmare, a fost în război cu arabii. Ben Gurion, 
preşedintele statului, a trimis-o pe Golda Meir în 
Statele Unite, să adune fonduri de la comunitatea 


evreiască, nu de la nevoiaşi, se înţelege, ci de la 
magnații finanţei. Era nevoie de vreo douăzeci de 
milioane de dolari şi în câteva zile s-a colectat de 
două ori pe atâta. 

S-a scris pe larg într-o carte pe care am citit-o 
cu sufletul la gură cum a decurs a doua fază, mult 
mai dificilă, cumpăratul armelor, care trebuia să 
se facă în taină. Ciudat mi se pare că unele mari 
puteri, după ce votaseră la ONU înfiinţarea 
statului, acum voiau parcă să-l dea pe mâna 
arabilor. Am scris de mult că preceptele 
decalogului - aflate la baza moralei noastre, 
construită prin educaţia individului şi apărată de 
legile statului - sunt încălcate tocmai de către stat 
în politică, fără nici un fel de scrupule. Cum a 
supravieţuit Israelul în aceste condiţii mi s-a părut 
un miracol. În realitate a fost o luptă curajoasă şi 
îndemânatică; nu spun disperată, fiindcă statul 
acesta nou n-a disperat nici o clipă. Fenomenul 
poate fi explicat prin milenii de pogromuri, 
culminate cu ultimul, al lui Hitler. În timp ce 
spiritul războinic al Germaniei se stingea, cum am 
susţinut mai înainte, se năştea altul, ca răspuns la 
o lungă suferinţă, care părea să fie perpetuă. 

Odată cumpărate armele, prin  misiţi 
internaţionali, urma dificultatea transportului, în 
calea căruia se puneau piedici peste piedici. Cum 
au fost învinse, pare de asemenea un miracol. Dar 
n-a fost altceva decât perseverenţă şi dibăcie. S-a 
apelat la orice mijloace, chiar şi la un barcaz de 


cincizeci de tone, când erau de transportat mii de 
vagoane. M-am referit la «Hercules», care la un 
moment dat urma să ducă arme în Israel, proiect 
eşuat, cum eşuase şi acela de a duce oameni. 
Poate şi aceasta să fi fost una din cauzele morţii 
atât de misterioase a lui Honoriu. 

Israelul a câştigat războiul; cu toate că au 
murit oameni, a fost un spectacol; la el a asistat o 
bună parte din omenire. 

Anul s-a încheiat cu Declaraţia Drepturilor 
Omului, votată de Adunarea Generală a Naţiunilor 
Unite. S-au scurs de atunci patru decenii şi 
jumătate pe toate fluviile şi mările lumii şi 
drepturile omului sunt încălcate ba ici, ba colo, 
fără ca vinovaţii să recunoască, ba dimpotrivă, 
susţinând că mai multă libertate decât la ei nu-i 
nicăierea. E inutil să dau exemple, cine suferă le 
cunoaşte. 

În ce priveşte ţara noastră, am lăsat la urmă 
câteva date, nu pentru că le socotesc mai puţin 
importante, ci spre a nu mă supune cronologiei, ca 
la şcoală. Dacă nu m-aş răzvrăti măcar puţin 
împotriva rutinei, aş avea sentimentul unei 
constrângeri şi m-aş pierde pe mine însumi între 
paginile istoriei. 

La sfârşitul lunii februarie a aceluiaşi an, 
1948, mi-a atras atenția o întâmplare, 
neimportantă pentru mine - eu, unul, nefiind 
implicat deloc în treburile statului, ci, dimpotrivă, 
privindu-le de departe, cu un ochi atent, 


neîncrezător şi ironic. Nu-l cunoşteam pe Lucrețiu 
Pătrăşcanu, ştiam că el semnase actul de la 23 
august 1944, în numele partidului comunist 
român, ceea ce dovedea că altul mai reprezentativ 
nu se găsise. Mai ştiam că era nepotul lui D. D. 
Pătrăşcanu, un scriitor cu duh, despre care nu se 
mai vorbeşte, sau se vorbeşte pe şoptite, ceea ce 
urechea mea nu prinde. Nepotul unui asemenea 
om, adulmecat de mine în adolescenţă şi în prima 
tinereţe, nu putea să vină pe lume fără o zestre 
deosebită. Ce căuta acest intelectual printre 
cazangii de la atelierele CFR Griviţa şi activiştii 
veniţi de la Moscova?! Era de prevăzut că între el 
şi ceilalţi avea să se ivească o neînțelegere. 
Surprinzător mi se pare că Lucrețiu Pătrăşcanu 
n-a ştiut dinainte. Nu-i singurul care a sfârşit 
tragic din prea multă bună credinţă. 

In februarie, Lucrețiu Pătrăşcanu a fost demis 
din funcţia de ministru al Justiţiei. Nu ştiu cum a 
servit el Justiţia, ştiu în schimb ce tragică 
nedreptate i-a făcut aceasta; la timpul potrivit voi 
povesti deznodământul. 


Fiindcă am pomenit de cazangii de la 
atelierele Griviţa, trebuie să adaug că printre ei 
era şi Gheorghiu-Dej, viitor şef al statului, 
adevăratul nume al funcţiei lui, ascuns sub acest 
titlu. Că s-a aflat în conflict cu Ana Pauker şi cu 
alţii veniţi de la Moscova, se ştie limpede, după 
cum se ştie şi urmarea. Dar iată o întâmplare fie 


necunoscută astăzi, fie uitată sau ascunsă. Nu era 
în 1948 ci mai devreme, poate prin 1946, vara, 
când au izbucnit incendii pe la diferite depouri sau 
alte întreprinderi ale Căilor Ferate. Nu-mi 
amintesc să se fi scris în ziare despre ele, ştirile 
au circulat din gură în gură, pornite de la oameni 
care nu erau duşmani ai partidului, nici ai 
poporului, interesaţi să răspândească ideea de 
sabotaj, căci de altceva nu putea să fie vorba. 
Atunci s-a zvonit că Gheorghiu-Dej ar fi prizonier 
al Anei Pauker şi al partizanilor ei, care voiau să 
pună mâna pe posturile de conducere ale 
Republicii Populare Române. Prizonierul însă se 
bucura de popularitate, mai ales la calea ferată, 
unde lucrase, şi aşa începuseră sabotajele. 

Sunt convins că n-au fost zvonuri, dar n-am o 
dovadă materială, ci doar pe cea istorică, 
survenită câţiva ani mai târziu, când conflictul lui 
Dej cu echipa de la conducere a devenit public, 
prin decapitarea Anei Pauker. (Decapitarea în 
sens figurat, desigur, dar trebuie să recunoaştem 
că, aşa cum se tundea, cu ceafa dezgolită, 
dizgraţiata avea un grumaz tocmai potrivit pentru 
ghilotină.) 

Ceva în legătură cu acele incendii poate fi 
dovedit, numai că nimeni nu-şi dă osteneala, deşi 
ar fi datoria istoricilor. In sala Teatrului Giuleşti, 
patronat de calea ferată, s-a ţinut pe nepusă masă 
o adunare de partid, sau poate chiar una populară. 
Pe scenă, la tribuna îmbrăcată în pânză roşie au 


apărut membrii biroului politic, «cei şapte», 
printre care şi Gheorghiu-Dej, prizonierul. Vorbele 
care urmează sunt ale lui, nu ale mele. «Tovarăşi, 
a grăit el, se spune că aş fi arestat...» Şi, cu un 
zâmbet stânjenit, a arătat spre sine: «După cum 
vedeţi, sunt liber.» Eu nu m-aş fi lăsat convins 
numai cu atât, zace în mine un Toma 
Necredinciosul; sala însă a aplaudat şi pe urmă 
n-a mai izbucnit nici un incendiu la calea ferată. 


A doua zi după demiterea lui Lucrețiu 
Pătrăşcanu s-a constituit Frontul Democraţiei 
Populare, ca partidul comunist să aibă o acoperire 
mai largă. 

Din componența Frontului Democratiei 
Populare, în afară de Partidul Muncitoresc Român, 
singurul cu drept să-şi spună cuvântul, mai făceau 
parte Frontul Plugarilor, născocit odată cu şeful, 
doctor Petru Groza, apoi Uniunea Populară 
Maghiară, căci se găseau şi la unguri lichele, 
acestora adăugându-li-se toate organizaţiile de 
masă, adică toată suflarea celor aflaţi în «câmpul 
muncii». Rămâneau pe afară numai ostracizaţii, 
puşcăriaşii, între ei bineînţeles adversarii politici. 
Această uriaşă gogoaşă era manevrată de şapte 
oameni, între care cuvântul hotărâtor îl avea 
numai unul. N-am omis, am lăsat la urmă un 
partid fabricat la iuţeală, partidul deschis în 
primul rând intelectualilor. Din el făcea parte, cu 
un rol de frunte G. Călinescu, ceea ce nu mă 


împiedică să-i port în continuare o admiraţie 
uriaşă. Cineva i-a reproşat această adeziune iar el 
ia răspuns, ridicând din umeri a neputinţă: «Sunt 
prizonier; ce pot face?!» Toţi eram prizonieri şi 
dacă unii au izbutit să se ţină deoparte, înseamnă 
că nu atârnau greu în balanţă, altfel nu ar fi fost 
lăsaţi în pace. Nu-i nevoie, sper să-mi motivez 
admiraţia pentru G. Călinescu. Harurile lui erau 
atât de mari, că îi acopereau păcatele. 

Acest cărturar original a fost propus să 
participe la alegeri pentru demnitatea de deputat 
la Brăila. Acolo l-am văzut, când a venit în 
propagandă electorală şi a ţinut conferinţă în sala 
Teatrului Comunal, unde n-am numărat mai mult 
de cincisprezece persoane. Nu din lipsa de 
popularitate a vorbitorului, ci pentru că micul 
partid era neluat în seamă. Să fi venit unul din 
«cei şapte», şi chiar următorii o sută în ierarhie, 
activiştii ar fi adus lumea cu frontul. Aşa înţeleg 
astăzi, după ce am trecut prin multe; atunci am 
făcut greşeala de a crede că Brăila avea o 
populaţie incultă. Este adevărat că o mare parte a 
ei era preocupată de negoţ, mai ales exportul de 
cereale care absorbea multă lume şi făcuse faima 
oraşului, socotit printre cele mai bogate din ţară. 
Dar tot de aici se ridicase un număr impresionant 
de oameni străluciți, mari personalități în 
literatură, în celelalte arte, în cultură şi chiar în 
politica de pe vremuri. 

Pe Călinescu nu l-a indispus sala teatrului, 


cum pe Caragiale nu-l indispusese, odată, sala 
Ateneului, la fel de goală. Publicul fusese invitat la 
o conferinţă electorală. Timp de o oră şi mai bine, 
fără plan, fără notițe, Călinescu a vorbit pe teme 
felurite, fără nici o legătură cu politica, despre 
Brăila mai cu seamă, deşi poate o vedea prima 
oară, demonstrând, pe lângă elocinţă, un spirit de 
observaţie aproape diabolic: el izbutise să 
descopere, dintr-o ochire, vechea opulenţă a 
oraşului, pe care o vedea până şi în clanţele uşilor, 
la unele case. 

Ca să mă întorc la public şi la tehnica folosită 
în umplerea sălilor, am să povestesc cum odată, 
numai cu câţiva ani în urmă, am fost poftit la o 
festivitate oficială, comemorarea unuia din marii 
oameni ai ţării noastre, pe care autorităţile se 
socoteau datoare să-l cinstească, prin prezenţa 
câtorva demnitari de primă mărime. In faţa sălii 
aştepta un număr impresionant de oameni. Nu 
semănau însă cu publicul febril care se agită, 
întrebând în dreapta şi în stânga, sperând să 
găsească «un bilet în plus», la unul din acele 
spectacole sau concerte care atrag mai multă 
lume decât cuprinde sala. Oamenii, bărbaţi şi 
femei, stăteau în front, ca soldaţii. «Cei cu ei?» am 
întrebat pe un cunoscut care intra odată cu mine. 
Era versat în materie, m-a privit circumspect: 
făceam pe prostul? «Cum, nu ştii? mi-a răspuns, 
presupunând că sunt prost de-a binelea. Este 
rezerva pentru cazul că nu se umple sala!» 


Sosisem cam târziu, sala gemea de lume, greu 
mi-am găsit loc pe o strapontină. Oamenii de 
afară, luaţi de la lucru, stăteau degeaba. Nu ştiu 
cât i-au mai ţinut, până să le dea drumul. 

Cei care au fost invitaţi la congrese unde 
venea şeful statului, vor avea de povestit mai mult 
decât mine. Dacă îşi vor ţine gura voi povesti eu, 
cu altă ocazie, căci de aflat aflam, nu trăiam pe 
altă lume: vizita medicală a participanţilor, 
pionierii cu flori, dezinfectaţi şi ţinuţi la carantină. 
Spuneţi mai departe, am dat tonul! 


* 


La două luni după alcătuirea Frontului, s-a 
promulgat Constituţia ţării; cea dinainte nu mai 
era bună. Şi cea nouă ar fi fost acceptabilă, de ce 
să neg, chiar dacă era adaptată la politica vremii. 
N-aveam ce face, trebuia să ne supunem, dacă aşa 
ne recomanda toată lumea, chiar cei care ar fi 
avut datoria să ne scape, căci ei ne dăduseră pe 
mâna ruşilor, cu acte în regulă, călcând orice 
morală şi orice drept al omului. 

Drepturile omului! Noua Constituție le 
garanta, numai că în realitate ele lipseau cu totul, 
vorba lui Caragiale. 

Odată cu promulgarea acestui act 
fundamental, s-a ales şi Prezidiul Marii Adunări 
Naţionale, avându-l în frunte pe profesorul doctor 
C. I. Parhon, părintele endocrinologiei româneşti, 


aşa cum l-au numit unii, specialist în prelungirea 
tinereţii. 

Fac şi eu haz, dar nu pot să uit ce tristă a fost 
vremea aceea! Zeci de mii de oameni valizi, mii de 
minţi luminate, zeci de creiere strălucite zăceau - 
şi mulţi şi-au lăsat acolo oasele - în ocne, în 
puşcării, în lagăre de exterminare, sau la canalul 
Dunăre - Marea Neagră, cântat de rapsozi 
încununaţi cu lauri. 


Când autorul real al cărţii vrea să-şi spună 
păsurile personale iar eu nu le cunosc prea bine 
sau nu mă încumet să le dezvălui, socotind că ar fi 
o indiscreţie şi, în orice caz rolul meu nu este 
acesta, atunci nu-l pot împiedica să mă întrerupă. 
sunt creaţia lui, depind de el la urma urmelor; 
poate oricând să mă elimine şi să-şi continue 
singur scrisul. Eu sunt un artificiu; creându-mă a 
urmărit să se detaşeze de sine, să nu se implice în 
acţiune şi să nu-şi spună direct părerile personale, 
căci este şi el subiectiv, ca toţi oamenii; prin mine 
încearcă să se obiectiveze şi să nu facă o 
autobiografie. Deşi explicaţia aceasta poate să 
pară un artificiu, cititorul e dator s-o admită şi 
dacă se gândeşte mai bine chiar s-o creadă; căci 
astăzi multe soluţii artificiale sunt legiferate în 
lume. 

La fel mă întrerupe când cunoaşte mai bine 


decât le cunosc eu unele întâmplări, sau observă 
că am înţeles greşit caracterul unor oameni. 
Recunosc că îmi iau câteodată prea multă 
libertate; când povestesc fapte de a căror 
desfăşurare nu sunt sigur, pun de la mine, 
preocupat în primul rând să nu-mi întrerup 
povestirea, căci s-ar putea să nu-i mai regăsesc 
firul şi s-o abandonez pentru totdeauna. Atunci el 
intervine şi restabileşte adevărul, apărându-mă 
astfel de reproşurile pe care mi le-ar putea face 
judecătorii scrierii mele. 

lată mai jos, în paranteză, o asemenea 
intervenţie, privind ceva la care nu m-am gândit 
mai înainte: 

(După patruzeci şi trei de ani, unii din 
prietenii şi cunoscuţii mei, încă se mai lamentează 
că au pierdut moşiile sau moşioarele, fabricile, 
casele şi cocoşeii de aur, pentru care au făcut şi 
închisoare, dacă nu i-au predat la termen. 
Indiferent pe ce cale dobândiseră aceste bunuri, 
naţionalizarea lor a însemnat o samavolnicie, pe 
numele ei adevărat, jaf la lumina zilei. Recunosc 
că azi s-ar cuveni să li se dea înapoi totul, dar nu 
are cine şi nici n-ar avea de unde, decât poate o 
fărâmiţă din pagubă, aşa că degeaba se 
lamentează. Există o lege nedreaptă, totuşi admisă 
în natură, că lupul, după ce a înhăţat mielul, nu-l 
mai lasă din gură 

Aceşti păgubaşi, care cred că mie nu mi s-a 
naționalizat nimic, uită cărţile scrise de mine, care 


n-au mai putut să apară, plus cele pe care nu 
le-am mai putut scrie, în anii când mă aflam pe 
culmea aptitudinilor mele; ele au însemnat fiecare 
o moşioară, ba chiar un domeniu mai mare, căci se 
retipăreau una după alta, de mai multe ori pe an, 
aducându-mi recolte mai numeroase decât poate 
să dea pământul în clima noastră. Nu mi-aş fi 
cumpărat latifundii, nici fabrici, nici case; aş fi 
vrut să am un automobil şi un avion pe care să le 
pot schimba îndată ce apăreau altele mai bune şi 
mai puternice. Iar achiziţia mea esenţială ar fi fost 
o corabie, să fac cu ea ocolul pământului, 
zig-zagând tot timpul, de-a lungul tuturor 
continentelor. 

Am reprodus odată frumoasele vorbe ale unei 
doamne, poetă franceză deşi era româncă, pe care 
altminteri n-o simpatizez cu bune motive: «dacă 
unii oameni îşi pierd avuţiile fără să le regrete, 
dovedesc că meritau să le aibă». 

Regret numai avionul şi corabia; şi totuşi, am 
avut dreptul la ele! Am călătorit cu avioanele şi 
corăbiile altora, am avut satisfacţii, dar m-a însoţit 
tot timpul un sentiment de frustrare; numai că nu 
mă lamentez - ar fi de pomană.) 


23 


Sunt simetrii în natură, pe care nimeni nu 
poate să le explice; cum să nu mă mire că un 
peisaj din Ucraina seamănă până la confundare cu 
unul de pe altă latitudine, la mii de kilometri 
distantă, în America de Sud de exemplu? 

La oameni şi la alte fiinţe care se nasc 
generaţie din generaţie şi chiar la plante, 
simetriile sunt fireşti, prin genetică: fiul seamănă 
cu părinţii, de obicei le seamănă şi caracterul. 
Desigur, regula are excepţii, altfel cum ar fi fost 
cu putinţă ca dintr-un om ca domnul Alcibiade şi 
din Alexandrina să se nască doi monştri ca Toma 
şi Tiberiu, simetrici între ei şi fără nici o 
asemănare cu restul familiei? 

O simetrie la fel de inexplicabilă o găsesc în 
destinul altor doi fii ai domnului Alcibiade, Tadeu 
şi Titus. 

Întors din război, Titus îşi găsise soţia moartă 
în acele împrejurări teribile. Ceea ce îl făcuse ca 
după încercări supraomeneşti de a-şi continua 
viaţa, să şi-o curme singur. 

Tadeu, care şi el luptase pe amândouă 
fronturile, întors acasă aflase că Frida, soţia lui, 
fusese ridicată şi dusă în Rusia; ca şi moartă, în 
condițiuni probabil la fel de teribile ca Alga. Nu 
putuse să afle unde este, era probabil în Siberia şi, 
cu toate demersurile, n-o mai găsise. Aici destinul 
lui, frânt, se întâlnea cu al lui Titus, şi aşa avea să 


rămână, frânt pentru totdeauna. 

Cel mai apăsător, fiindcă era nedrept şi 
ireparabil rămânea momentul când o văzuse 
ultima oară pe Frida şi se insultaseră unul pe 
altul, amândoi la fel de iresponsabili. 

După ce se întorsese din Rusia cu divizia 
«Tudor Vladimirescu» şi rămăsese o noapte în 
casa Corneliei, unde locuia Alexandrina, Tadeu, în 
drum spre frontul din Transilvania se oprise la 
Sibiu, unde era refugiată soţia lui, Frida. 
Văzându-i uniforma, aceasta rămase stupefiată, şi 
în locul unui gest de afecţiune, şopti, printre dinţi, 
cu o revoltă nestăpânită: «Te-am aşteptat doi ani 
ca pe Dumnezeu, şi acum vii în uniformă 
rusească?!» 

Deşi stupefiat, Tadeu izbuti, la început, să se 
stăpânească. «Nu-i uniformă rusească, răspunse, 
arătându-i brasarda tricoloră. Şi nu am jurat 
credinţă lui Stalin, ci Regelui. Lupt ca să ne luăm 
înapoi Transilvania, cu mormântul tatălui tău, de 
la Cluj!» 

O conexiune greşită în creier o făcu pe Frida 
să se poarte cum sigur nu ar fi vrut, dragostea cu 
care îşi aşteptase bărbatul se transforma într-o 
ură mai puternică decât dorul şi bucuria din 
suflet. Roşie la faţă, cu ochii ieşiţi din orbite, cu 
pumnii strânşi, rosti ca sub impulsul altei voințe: 
«Trădătorule!» 

Dacă Tadeu n-ar fi fost obosit de drum, de 
aşteptare, de suferinţa prizonieratului, dacă ar fi 


suportat câteva clipe nedreptatea, stăpânindu-se, 
ar fi căzut unul în braţele altuia, amestecându-şi 
lacrimile. Dar, excedat cum era de toate câte le 
îndurase, de un război care îi lăsase urme 
neşterse, cu un nou război în faţă, nesigur că se va 
întoarce încă o dată, îşi pierdu judecata şi, ajuns la 
paroxism scrâşni printre dinţi, cu o ură nu mai 
mică decât a Fridei: «Viperă nazistă!» li întoarse 
spatele şi ieşi trântind uşa, fără alt gând decât că 
salvarea lui ar fi fost să moară la prima întâlnire 
cu inamicul. 


Era în ianuarie 1945, vacanţa universitară. 
Frida îşi pregătea cursurile pentru semestrul 
următor. Maică-sa, care se mutase şi ea la Sibiu, 
la câteva luni după ce murise tatăl fetelor, se 
ocupa cu gătitul, la bucătărie. Rămăsese numai cu 
ea; Greta, sora mai mică îşi pierduse minţile şi 
fugise cu nemţii, la sfârşitul verii trecute, când 
aceştia se retrăgeau, luptând ici-colo, fără 
convingere şi fără speranţă. Era îndrăgostită de 
un locotenent din armata germană; nu el o 
ademenise să-l urmeze, dimpotrivă, îi arătase ce o 
aşteaptă, căci războiul nu se terminase şi dacă se 
termina, iar ei doi scăpau cu viaţă, ce le rămânea 
să facă într-o Germanie zdrobită? Dar ea se 
dusese orbeşte şi avusese mai mult noroc decât 
Frida; de curând aceasta aflase că trăieşte, la 
Bremen. Ce nu ştia Frida, sora ei era măritată, dar 
nu cu iubitul pe care îl urmase, căci el murise în 


ultimele zile ale războiului. Ajunse cu greu în 
oraşul lui, unde n-ar fi avut ce să caute, dacă nu o 
lua de nevastă tatăl mortului, om încă tânăr, a 
cărui nevastă murise la bombardament; el, aflat 
pe front în cea mai deznădăjduită fază a războiului 
avusese norocul să scape. Era blănar, îşi găsise 
prăvălia devastată dar, după un an de mizerie 
neagră izbutise să se pună pe picioare, iar acum, 
din ce în ce mai prosper, ducea o viaţă tihnită cu 
Greta, care ajunsese să-l iubească, îi făcuse copii 
şi era mulţumită. De familia ei, mama şi sora, 
aflase într-un târziu că fuseseră deportate în 
Rusia. 


La Sibiu era nelinişte, războiul ajunsese 
departe, dar ruşii îi ridicau pe saşi, îi urcau în tren 
şi-i porneau într-o direcţie necunoscută, împreună 
cu toată familia, în afara copiilor sub 
cincisprezece ani, care rămâneau de izbelişte. 
(Acum, în Germania îi mobilizau chiar pe unii mai 
mici decât această vârstă, i-am văzut în fotografii, 
firavi că te prindea şi groaza şi mila, ei însă îşi 
bombau pieptul. Vai de lume!) 

Era şi Frida neliniştită: pentru alţii, pe ea nu 
se putea s-o ridice, deşi avea o mamă de origine 
germană, care însă devenise româncă, prin 
căsătorie. Suferinţa ei adevărată pornea de la 
neînţelegerea cu Tadeu - se temea că va lăsa 
urme grele, dacă nu va duce chiar la despărţire. 
Regreta, fără însă a se socoti vinovată; era 


bărbatul ei, îl iubea, îi preţuia însuşirile şi îi tolera 
defectele, dacă putea socoti defecte sobrietatea lui 
şi cumpătarea; l-ar fi vrut mai exuberant, mai 
sociabil, mai deschis faţă de lume, să nu lase 
impresia că se socotea mai presus decât mulţi 
alţii, cum şi era de altfel, fără să aibă sentimentul 
superiorității. Tadeu ştia că oamenii sunt aşezaţi 
pe trepte diferite în viaţă, dar îi recunoştea 
fiecăruia dreptul la individualitate deplină; treapta 
unuia nu putea fi comparată cu a altuia. La 
examene, când era nevoit să dea unui student o 
notă mai mică decât altora, nu îl punea mai prejos 
decât ei, socotea doar că sunt circumstanţe 
diferite, meritul lui era de altă natură decât 
aplicaţia pentru matematici. 

Frida nu-i cunoştea aceste gânduri, care 
altminteri pot să fie eronate; importantă pentru 
mine rămâne ideea că Tadeu nu se socotea 
superior faţă de nimeni, după credinţa lui, fie ea 
aberantă; la un concurs universal, unde în balanţă 
s-ar pune toate meritele candidaţilor, inclusiv cele 
necunoscute lor înşişi, toată lumea s-ar dovedi 
egală. Eroarea lui Tadeu era modestia. Chiar dacă 
şi-ar fi dat seama, Frida tot nu putea s-o admită. 
Asemenea conflicte de conştiinţă se ivesc între 
oameni mult mai des decât îşi dau ei seama; 
fiindcă nu le dezbat, iar uneori nici măcar nu 
sesizează cauza nemulțumirilor mocnite în suflet 
şi ajung să se urască, fără să ştie de ce. 
«Nepotrivire de caracter» se spune, formulă 


folosită chiar şi în justiţie, la divorţuri. Dar în ce 
constă nepotrivirea, nu se întreabă nimeni. Intre 
Frida şi Tadeu era într-adevăr o nepotrivire de 
caracter, e şi greu dacă nu imposibil să găseşti doi 
oameni cu caractere egale şi armonizate. Unii le 
înving prin inteligentă şi rațiune, cum era cazul lor 
şi în acest fel ocoliseră neînţelegerea. Alţii recurg 
la divorţ, la adulter sau dacă nu au tărie şi 
înclinaţie pentru una şi pentru alta, trăiesc până la 
moarte într-o duşmănie ascunsă, cu izbucniri 
periodice, când dau cu vasele de pământ sau îşi 
sparg capetele. Cazurile de crimă nu le amintesc, 
dar sunt destule. 

După plecarea lui Tadeu, Frida se întrebă 
dacă izbucnirea ei pornise dintr-un patriotism 
sincer. Nu cumva, sângele german care îi curgea 
în vine fără să simtă mai înainte, o inundase 
deodată, trezind în ea, fie şi subconştient, gândul 
că Tadeu îl trădase pe Hitler? Dar pe Hitler îl ura 
fără să fie sub influenta lui Tadeu sau a altcuiva. 
Lăsând la o parte atrocitățile lui continui, 
condamnate cu revoltă şi groază de toată 
omenirea, pe Frida, legată cu trup şi suflet de 
pământul unde se născuse, o umpluse de umilinţă 
şi disperare ciopârţirea ţării noastre, samavolnicie 
criminală, al cărei singur autor era conducătorul 
Germaniei. Da, era singurul autor, fiindcă, 
indiferent de celelalte părţi implicate, numai el 
avea puterea să hotărască, nimeni n-ar fi îndrăznit 
să-i încalce voinţa. 


Dar oare, acum, când nici nebunii nu mai 
puteau să spere în el, când cădea în prăpastie şi 
era scos din cauză, nu se născuse în ea, prin 
sângele ignorat mai înainte, durerea pentru 
înfrângerea Germaniei? ară a jumătate din 
strămoşii ei! Pe strămoşii ei îi trădase Tadeu, nu 
pe Hitler! 

Oare nu acest gând, necugetat, impulsiv, 
inconştient, o făcuse să-şi insulte bărbatul? Pentru 
insulta lui nu-l mai condamna, felul cum îl 
întâmpinase ea îndreptăţea orice ripostă. Frida 
avea remuşcări, plângea nopţile, gândindu-se că îl 
făcuse să plece cu moartea în suflet. Şi acolo unde 
se ducea, putea să-l întâlnească moartea 
adevărată. Acum moartea din sufletul ei nu era 
mai mică. Şi nu ştia că în curând va veni şi la uşa 
ei cealaltă moarte. 

Tadeu îi scrisese în mai multe rânduri. Nu o 
scuza dar voia s-o ierte; făcea parte din acea 
categorie de oameni, din nefericire prea 
restrânsă, care nu lăsa conflictele de conştiinţă 
nejudecate. Frida nu primi nici una din scrisori şi 
nici nu ştia unde să-i scrie, să-şi recunoască vina 
şi să-şi ceară iertare. Amândouă bunele lor intenţii 
rămâneau nerealizate. Singurele ştiri pe care le 
avea Frida, erau cele despre mersul războiului. Nu 
se dădea numărul morţilor şi răniților, 
comunicatele anunțau lupte grele, dar, după 
numele localităţilor eliberate, se vedea că frontul 
înainta, nu mai putea să fie mult până la sfârşitul 


războiului. Acum Frida nu mai aştepta altceva 
decât bunătatea soartei, Tadeu să se întoarcă, fie 
şi cu războiul din sufletul lui neterminat încă. 
Aceste gânduri o stăpâneau în dimineaţa de 
ianuarie, când îşi pregătea cursurile, cu o 
conştiinciozitate amorfă, ştiind că trebuie să-şi 
îndeplinească îndatorirea, dar fiindu-i indiferentă. 
Auzi, fără să le dea importanţă, paşi soldăţeşti pe 
stradă, greoi, neritmici; îi cunoştea, era patrula 
rusească, parcă neconvinsă de rolul ei, plictisită, 
dacă nu întâlnea oameni să le ia ceasul; oamenii 
învăţaseră, îşi lăsau ceasul acasă şi nu ieşeau pe 
stradă decât în plină lumină a zilei. Nu era atât jaf, 
cât o atracţie primitivă spre un obiect puţin 
obişnuit, care le trezea uimirea. Un ucrainean din 
nordul Basarabiei care, înainte de război îmi 
aducea lemne de la depozit, nu-şi putea ascunde 
extazul în faţa patefonului, când se întâmpla să-l 
găsească în funcţiune. Nu-l interesa ce cântă, 
aveam o muzică greu de înţeles pentru un om fără 
pregătire Il auzea de la bucătărie, unde îşi bea 
ţuica, în lipsă de votcă pe care eu, unul, nu o 
cunoşteam decât din auzite. Era un om sfios şi plin 
de bunăcuviinţă, n-ar fi îndrăznit să-mi ceară una 
ca asta, dar văzându-i iluminarea copilărească de 
pe faţă, îl pofteam să intre în odaia unde se auzea 
patefonul. Intra smerit, se aşeza pe un scaun de 
lângă uşă, punându-şi sub bocanci şapca din cap, 
ca să nu murdărească parchetul. Să nu fi fost 
camionagiul care îl ajuta să arunce lemne în 


pivniţă iar acum îl zorea cu claxonul, să vină, ar fi 
stat aşa ceasuri. 

— Asta e mare minune! spunea, când nu mai 
avea încotro şi se ridica să plece. 

— Nu-i nici o minune, îi răspundeam, amuzat 
de bucuria şi uimirea înflorite pe faţa lui. E o 
maşinărie simplă, reproduce imprimarea de pe 
disc, nu se compară cu radioul care prinde 
sunetele din aer, pornite de la sute, de la mii de 
kilometri, din toată lumea. 

— O, nu! se împotrivea ucraineanul, clătinând 
din cap, cu încăpățânare, în deplină convingere. 
Radio are antenă, muzica vine pe sârmă; patefonul 
e mic, şi singur, şi cântă atât de tare! 

Cam aşa justificau înclinarea ruşilor spre 
ceasornice simpatizanţii lor, căci se găseau şi din 
aceştia, mai există şi astăzi, privind stupefiaţi la 
cele ce se întâmplă în Rusia, care încearcă 
disperată să se întoarcă la ce dărâmase cu şapte 
decenii în urmă. Fără să facă parte dintre aceştia 
din urmă, chiar şi Trandafil găsea motiv să-i scuze 
deşi chiar lui îi luaseră ceasul, pe stradă. El îmi 
spusese odată: «Ce vrei, sunt ca nişte copii. Cum 
să nu se minuneze că o maşinărie atât de mică 
poate să arate ora fără greşeală, de parcă ar avea 
un om înăuntru?!» 

Zău, chiar aşa? Dar aceşti copii, în faza când 
se apropiau de Berlin, în camioane trimise din 
America, nu mai aveau nici o îndoială că erau 
primul popor din lume, în ce priveşte cultura şi 


civilizaţia, cuvinte pe care de altfel le confundau 
unul cu altul. Restul oamenilor de pe pământ şi 
mai ales din ţările apusene, se aflau la mii de 
kilometri în urmă, abia ridicaţi în picioare din 
starea lor primitivă. Aşa îi învățase Stalin şi unii 
continuau să creadă, chiar după ce ne luau 
ceasurile. Pe cei dezmeticiţi, Stalin avea grijă ca 
odată întorşi din occident, să-i deporteze în 
Siberia, la reeducare. 

Frida se ridică şi se duse să privească pe 
fereastră, fiindcă patrula se oprise la poartă. Erau 
vreo şapte inşi, cu pistoalele mitralieră atârnate 
de gât; li se spunea balalaici, după numele 
instrumentului mult iubit în Rusia, dar ferească 
Dumnezeu ce muzică scoteau pe ţeava! Cel din 
cap, împreună cu un civil, intrară în curte. Ceilalţi 
se rezemară de gard şi începură să-şi răsucească 
ţigări, în hârtie de ziar, cu mahorcă păstrată de-a 
dreptul în buzunare. Aveau grijă să nu rupă din 
ziar partea cu fotografia lui Stalin; ar fi fost crimă. 
Prin porumbişti, fără martori, se purtau mai puţin 
respectuos cu fotografia, în afară poate de cei 
fricoşi; nu mă gândesc la fanatici, într-o treabă ca 
asta fanatismul se uită. 

E un risc pentru toţi oamenii mari ai zilei, ale 
căror chipuri apar des în ziare. Oare ei, când se 
admiră, nu se gândesc că uneori ziarele capătă 
întrebuinţări ignobile? 

Pe civil, care intrase în casă cu şeful gărzii, 
Frida îl mai văzuse, dar nu ştia unde, probabil pe 


stradă. Citea un fel de tulburare în ochii lui, care o 
priveau ţintă. Văzându-l aşa ţeapăn, rusul îl 
îmboldi cu cotul. 

— Davai! 

Tradus, în cazul de faţă ar însemna «Haide!» 
sau «Mişcă!» 

— Unde este doamna bătrână? întrebă civilul, 
adresându-se Fridei în limba germană. 

— Ce doreşti, Hans? Poţi vorbi româneşte! i se 
adresă mama Fridei, care tocmai venea de la 
bucătărie. 

Hans însă continuă, într-o germană stricată: 

— La mine pare rău pentru voi... 

Privi spre rus, parcă temându-se că îi înţelege 
vorba compătimitoare; dar rusul nu înţelegea şi 
glasul tălmaciului nu avea un ton de compătimire; 
îşi înţelegea misiunea şi poate spera să aibă o 
soartă mai clementă. Ceea ce nu se adeveri, 
fiindcă după-amiază era şi el înghesuit în acelaşi 
vagon de vite cu Frida şi maică-sa şi cu alţi saşi, 
din tot oraşul. 

Nici unul n-avea mai mult decât o valijoară şi 
nimeni nu ştia încotro merge trenul. 

Despre aceste trenuri am aflat multe, dar 
toate s-au spus, nu ştiu dacă vreodată am să pot 
spune ceva în plus decât au spus alţii, deşi ar fi o 
datorie. 

Unii din acei deportaţi s-au întors. Despre 
Frida şi mama ei nu s-a aflat nimic, sunt dispărute 
şi astăzi. 


Cu toate sforţările, Tadeu n-a putut să afle 
nimic de soarta lor. 

M-am străduit să scriu scurt şi cu sânge rece. 
Dar, sub aceste puţine cuvinte, se ascunde o 
uriaşă dramă colectivă, care îi priveşte nu numai 
pe saşii din Sibiu şi din toată Transilvania, ci şi pe 
românii din Basarabia, pe tătarii din Crimeea şi 
chiar pe ruşii de cea mai curată origine slavă. 

Deportaţi au existat de când lumea şi în toate 
locurile pământului, dar nu cred să fi ajuns 
vreodată la proporţiile date de Hitler şi Stalin, 
acesta din urmă deţinând cu siguranţă întâietatea, 
fiindcă a avut şi timp mai mult şi o ţară mai mare 
unde să-şi trimită dizgraţiaţii. Nici țarii nu rămân 
mult în urmă - şi oricum, au renume. Am citit 
cărţi, am văzut filme, dar nimic nu mi s-a întipărit 
mai puternic şi înfricoşător în minte, decât Pohod 
na Sibir, cu gravura acelei grămezi de oameni, 
strânşi unii în alţii de par o singură fiinţă, 
osândiţii, târându-se prin zăpadă, cu lanţuri la 
picioare, aplecaţi înainte ca să înfrunte viscolul 
siberian care îi bate din faţă. Imaginea, memorată 
din cartea de cetire, nu-mi iese din minte şi 
rămâne teribil de actuală; în ea văd pe toţi 
deportații tarilor, ai lui Hitler şi Stalin. 


Despre acel om n-am să vorbesc niciodată, 
fiindcă nu l-am cunoscut, iar cele auzite despre el, 
sunt controversate. A fost comandantul diviziei 
Tudor Vladimirescu, a luptat pe frontul de vest 


după ce fusese prizonier în Rusia, s-a întors cu 
decoraţii şi cu un braţ lipsă; drept răsplată, după 
război i-au dat funcţii oarecum importante. A fost, 
poate, un devotat al partidului comunist, din 
convingere, sau fiindcă l-a luat apa, ca pe atâţi 
alţii. 

Îl amintesc, numai fiindcă prin mijlocirea lui, 
Tadeu a putut să ajungă în faţa Anei Pauker, care, 
fără să se ridice de la birou, l-a poftit să şadă: 

— Ia loc, tovarăşe! 

Această întâlnire a fost hotărâtoare în ce 
priveşte sfârşitul tragic al lui Tadeu. 

Nu era primul lui demers. In luna mai 1945 
când ajunsese la Sibiu, întors de pe front, îşi 
găsise casa părăsită, cu sigiliu la uşă. Nu era încă 
demobilizat, îşi luase douăzeci şi patru de ore 
învoire, apoi trebuia să plece la Bucureşti, unde 
era îndreptat regimentul lui, împreună cu toată 
divizia. Era nevoie acolo de unităţi militare 
verificate: Cât timp erau ruşii aici nu exista nici o 
primejdie pentru noua putere, totuşi, guvernul, 
cunoscându-şi nelegitimitatea voia să aibă în spate 
trupe româneşti, măcar de ochii lumii. 

Tadeu află de la vecini ce se întâmplase, erau 
patru luni de când Frida şi mama ei fuseseră 
ridicate şi duse în Rusia, nu se ştia unde, 
împreună cu saşii din tot judeţul, din toată ţara. 
Tadeu n-avea cheile, le aruncase pe jos în clipa 
plecării. Rupse sigiliile, sparse uşa şi intră în casă. 
După aceste gesturi hotărâte şi brutale se simţi 


deodată slab, neajutorat, singur pe lume; casa 
goală îi amintea de viaţa trăită împreună cu Frida, 
mai puternic decât dacă ar fi găsit-o pe ea acolo. 
Dar el era un luptător venit din război, unde 
înfruntase moartea încontinuu. Ce-avea de 
înfruntat acum nu putea să fie mai greu ca 
moartea; se terminase un război, începea altul, şi 
trebuia să-l ducă până la capăt, până o găsea pe 
Frida. În locul slăbiciunii dinainte, se născu în el 
înverşunarea. Lăsă uşa deschisă şi fugi la 
primărie, singura autoritate care ar fi putut săi 
dea vreo lămurire, după cum îi spuseră vecinii. Nu 
mai avea Jeepul, rămăsese aproape de front, 
zdrobit de o bombă. O parte din regimentul lui 
motorizat, se întorcea acum în căruţe. Până la 
Sibiu venise în maşina comandantului de divizie. 
De aici la Bucureşti trebuia să ia trenul, dacă 
mergea vreunul. 

Primăria nu era departe şi nu se închisese 
încă; ajunse în fugă, urcă gâfâind treptele şi, fără 
să bată la uşă, intră în cabinetul primarului, aflat 
drept în faţă. 

Primarul se ridică intimidat de pe scaun. Era 
un om distins, cu ochelari în ramă subţire de aur 
care îi dădeau un aer de om al cărţii, ceea ce şi 
era în realitate, doctor în ştiinţe umaniste de la 
Tübingen. Cu toată diploma nemţească ruşii nu-i 
făcură nici o şicană, era român de origine 
transilvană, adversar declarat al lui Hitler, fusese 
în lagăr tot timpul războiului, scăpase cu viaţă 


numai datorită autorităţilor româneşti care nu-l 
dăduseră pe mâna nemților. 

Un om venit de pe front îi impunea respect, şi 
apoi, înfăţişarea lui Tadeu ar fi impresionat pe 
oricine; chipul lui, mersul, gesturile erau ale unui 
om hotărât să dărâme toate zidurile din faţă. 

— Deportările n-au depins de noi, îi explică 
primarul. Ni s-a cerut doar lista populaţiei de 
origine germană. 

— Mama soţiei mele era într-adevăr de origine 
germană, dar născută în România şi măritată cu 
un român, luptător pentru alipirea Transilvaniei la 
țara noastră, unul din autorii Memorandumului, 
pentru care a făcut închisoare. Iar fiica lor, este 
măritată cu mine. Am fost doi ani prizonier în 
Rusia, dar acum fac parte din divizia Tudor 
Vladimirescu, am luptat până în munţii Tatra. Am 
trei decoraţii ruseşti şi cinci citaţii pe corpul de 
armată. Dacă în aceste condițiuni nu pot să obţin 
eliberarea soţiei mele, îmi lepăd uniforma şi mă 
întorc prizonier în Rusia. 

Erau vorbe spuse la furie, nu le pot numi 
necugetate; furia e un mijloc de luptă împotriva 
samavolniciei, care nu poate fi învinsă cu raţiunea. 

Un funcţionar de la oficiul stării civile, 
convocat de primar, aduse lista deportaților. 

— Lista nu e făcută de noi, se explică el, 
într-un fel scuzându-se; e întocmită de politie, pe 
circumscripţii; noi doar am verificat originea 
etnică a celor în cauză. A fost numai o formalitate, 


fiindcă de câteva ori, când am avut de făcut 
obiecţii, n-au fost luate în seamă. Mulţi oameni au 
fost ridicaţi din greşeală. 

— Greşeală! ricana Tadeu. Soţia mea e 
româncă, fiind măritată cu mine. Şi dacă n-ar fi 
fost măritată, tot româncă rămâne: mama ei a fost 
măritată cu un român, om cu vază. Şi în afară de 
toate, trăieşte de cinci generaţii în România. 

— Domnule maior, interveni primarul, sunt din 
tot sufletul alături de dumneavoastră. N-avem însă 
nici o putere în această privinţă; ne aflăm sub 
ocupaţie rusească. 

— De ce nu v-aţi dat demisia? 

În loc să riposteze vexat, primarul răspunse cu 
un zâmbet plin de amărăciune: 

— Nu puteam decât să fac rău populaţiei. 
Comandamentul rusesc ar fi numit în locul meu un 
comunist fără simţire românească. 

— Armata sovietică nu se amestecă în 
treburile politice ale ţării. 

— Aşa vi s-a spus dumneavoastră, acolo! Aşa 
se spune la radio Londra. Dar faptele se petrec 
altfel. 

Omul era mâhnit şi de bună credinţă, i se citea 
pe faţă, şi Tadeu ştia să descopere falsitatea 
oameni lor. Fu prima oară dezamăgit în 
convingerile sale. Fiindcă, la rândul lui, era şi el 
un om de bună credinţă şi nu făcuse nimic decât 
din deplină convingere. Nu mai ştia ce să creadă, 
cum să-şi explice. Oare fusese minţit? Şi dacă se 


încrezuse în discursuri ameţitoare, fusese naiv? 
Legat la ochi? Cu inteligenţa omenească anihilată? 
transformat în vită şi dus la abator, fără să ştie ce 
se întâmplă acolo? 

Nu putea crede. Oamenii din faţa lui, primarul 
şi funcţionarul de la starea civilă erau mai prejos 
de fapte. Auzi un glas, al funcţionarului: şovăitor, 
vorbind parcă pe ocolite, nu înţelese ce voia să 
spună, vorbele se developară abia când ieşise în 
stradă, dar nici atunci nu le descoperi sensul, ca şi 
când nici nu ar fi avut vreunul: 

— Soţia dumneavoastră nu a fost pe lista de la 
poliţie, nici pe a noastră. Abia după ce o luaseră 
ne-a venit o comunicare, de la prefectură, s-o 
înregistrăm ca deportată. A fost un denunţ, aşa se 
pare, dar de unde a venit nu se ştie... 

Mult mai târziu aceste cuvinte aveau să revină 
în mintea lui Tadeu, dezvăluindu-şi sensul, şi 
trezindu-i o bănuială mai rea ca moartea. 

Toate demersurile pe care le făcu mai departe, 
rămaseră fără rezultat. Merse la Bucureşti, la 
ministerul de externe, de interne, făcu memorii 
către comisia aliată de control, de unde i se 
răspunse că era un caz de competenta 
comandamentului sovietic. I se spuse că aşa stând 
lucrurile, o singură persoană putea să-l ajute - şi 
aşa ajunse la Ana Pauker. 

O cunoştea, venise de multe ori în lagăr, să 
recruteze voluntari pentru divizia Tudor 
Vladimirescu. Stătuse şi cu el de vorbă, îndelung, 


nu o singură dată; se mira că nu-l recunoaşte. Dar 
îl ascultă cu bunăvoință, după ce îl prevenise că 
nu-i poate acorda mai mult de cinci minute. 

— Avem griji cu tonele, tovarăşe, şi pe toate le 
duc eu în spinare. Spune repede. 

Lui Tadeu nu-i trebui nici un minut să spună; 
cazul lui fiind simplu, nu trebuia să pledeze, era 
vorba de a se repara o nedreptate evidentă. In 
timp ce vorbea se uita la interlocutoare; era altfel 
îmbrăcată ca în timpul războiului, purta o rochie 
neagră, care voia să fie sobră, dar îi dezvelea 
umerii puternici, parcă spre a se vedea ce poveri 
puteau să ducă. Avea, într-adevăr o constituţie 
robustă, care, împreună cu părul tuns pe ceafă îi 
lua orice urmă de feminitate, în pofida decolteului, 
destul de pronunţat chiar şi pentru o persoană cu 
mai puţine poveri în spinare. Intocmai cum am 
spus şi eu, mai înainte, Tadeu se gândea că 
grumazul ei era tocmai bun pentru ghilotină. (In 
ce mă priveşte, nu mi-am schimbat părerea nici 
astăzi, când ea nu mai trăieşte. Când o văd în 
fotografii, sau în filme de arhivă o proiectez 
imediat cu faţa în jos, legată pe bascula maşinii de 
tăiat capete.) 

— Te felicit pentru decoraţii! spuse marea 
femeie, la urmă. Dar dacă vrei să le porţi cu 
demnitate, nu mai pomeni niciodată de soţia 
dumitale. Mă mir că ai putut să te însori cu un pui 
de năpârcă, o hidră fascistă, că altceva nu putea 
să fie, tovarăşe! 


Tadeu se ridică în picioare, ascunzându-şi cu o 
forţă titanică sentimentele; nu se mai simţea om, 
părea făcut de piatră. In sufletul lui era un 
zbucium spăimântător: el însuşi îi spusese Fridei 
aproape aceleaşi cuvinte! Acum îşi primea 
pedeapsa? 

Femeia îl privi cu admiraţie: 

— Îmi pare bine că mai înţeles! Eşti un om 
demn de cauza noastră! 

Când era la uşă, Tadeu îi auzi glasul, cu alt 
timbru: 

— Stai puţin! 

Se întoarse spre ea şi văzu că îşi netezea 
decolteul, în timp ce pe faţă îi apărea un fel de 
zâmbet: 

— Tovarăşe maior, n-ai vrea să faci parte din 
garda mea personală? 


Tadeu se întoarse s-o vadă pe maică-sa, la 
Ploieşti, în casa Corneliei. Acum abia avea să afle, 
cu un sentiment de teroare, amestecată cu 
propria-i zguduire, drama blestemată a lui Titus, 
care se întorsese cu o lună mai înainte. Titus era 
plecat la laşi, să-şi reia locul la catedră, dar nu 
aveau nici o ştire de la el. Era timpul când Titus, 
umblând din oraş în oraş, împuşcase, la adăpostul 
întunericului, soldaţi ruşi la colţuri de stradă. 

Mă întreb şi astăzi cum suporta Alexandrina, 


fără să  înnebunească, loviturile care se 
succedaseră, una mai zguduitoare ca alta de la 
moartea monstruoasă a lui Toma. Nu o cunoştea 
prea bine pe Frida, dar, spre deosebire de 
Despina, soţia lui Teofil cea «mult prea frumoasă», 
îi inspirase încredere şi simpatie şi îi fusese dragă, 
la fel ca Alga, pe care şi-o lipise de suflet la prima 
vedere. 

Despre Despina nu mai ştia nimic. Teofil 
fusese arestat curând după detronarea Regelui, ca 
fost ofiţer în garda palatului. Fusese, dar luase 
parte activă la actul de la 23 august 1944, şi acum 
făcea închisoare, fără judecată. Cu toată rezerva 
pe care i-o inspira Despina, ar fi vrut s-o vadă şi 
s-o ajute, era soţia fiului ei, nu putea să se lepede 
de ea în aceste momente de suferinţă. Dar ea nu 
veni s-o vadă şi nici nu-i trimise vreo ştire. [i 
scrise, dar nu primi nici un răspuns; atunci îl 
trimise pe Tiberiu s-o caute la Bucureşti. Acesta îi 
găsi casa ocupată de o organizaţie de cartier a 
femeilor democrate; nimeni nu ştia ceva despre 
Despina. 

În acel timp o mare parte din oameni trăiau 
într-o indiferenţă deplină unul faţă de altul, nu era 
un egoism nativ ci unul nou născut, datorită 
împrejurărilor; nimeni n-avea încredere în semeni; 
fiecare cu soarta lui, îşi spuneau, temându-se 
chiar şi de propria lor umbră. 

N-am fost închis, nu toată lumea a fost închisă, 
nu cunosc viaţa din închisori decât din auzite, din 


ce-am citit şi în ultimul timp, din filme 
documentare, unde putem să vedem la faţă nu 
doar pe victime, câte au supravieţuit, ci chiar pe 
călăii lor, care în loc de pedeapsă primesc pensie, 
în disprețul legilor, sfidând cu impertinenţă pe 
cine încearcă să-i întrebe ce au pe conştiinţă; dar 
după semne, aceasta le lipseşte cu totul. 

Totuşi, cunosc închisoarea şi din propria mea 
experienţă, o cunoaştem toţi care n-am fugit peste 
graniţă: fiindcă întreaga ţară a fost o închisoare şi 
într-un fel am purtat chiar lanţuri, legate nu de 
glezne, ci de suflet. Imi cer iertare dacă aşa mi-e 
firea; poate unii nu le-au simţit şi acum mă acuză 
de exagerare. Dar le-au avut, n-a scăpat nimeni, 
nici chiar cei care aveau puterea în mână, de la 
ultimul în nomenclatură, până la primul. 

— Ce ai de gând să faci? îl întrebă Alexandrina 
pe Tadeu. 

— Mă duc în Rusia, s-o caut. Nu mă întorc fără 
ea. 

Trandafil, care era de faţă şi de obicei rar se 
amesteca într-o conversaţie, de astă-dată făcu un 
semn de exasperare: 

— Nu-ţi dai seama că n-ai să te mai întorci 
niciodată? 

— Ai fost acolo să vezi? 

— Nu era nevoie să văd. Istoria partidului 
bolşevic mie destul ca să trag concluzii. Dacă ai 
avea răbdare să mă urmăreşti, aş putea să-ţi 
demonstrez matematic. Nu sunt amestecat în 


politică, dar o cunosc şi ştiu marxismul mai bine 
decât îl ştia Marx însuşi. Cât despre comunişti, ei 
îl ignoră, deşi ţi-l pot spune pe dinafară. Ca să 
înţelegi ce se întâmplă azi în lume, e nevoie de o 
ştiinţă nouă: istoria-matematică. [ine minte ce-ţi 
spun, când toate acestea au să treacă - şi mai 
târziu sau mai devreme, poate mult mai devreme 
decât îi dă cuiva prin minte, au să treacă - 
nenorocirea omenirii va fi că nimeni n-o să mai 
ştie ce s-a întâmplat, nu va putea să tragă o 
concluzie; lumea va fi ca o oaie rătăcită! 

Noi, care am trăit într-adevăr momentul 
acesta, mult mai devreme decât sperau optimiştii, 
căci ceilalţi nu aveau nici o speranţă, nu ştim, 
într-adevăr ce s-a întâmplat. 

Trandafil continuă: 

— A venit un om, a făcut o teorie, poate 
fiindcă nu avea altă treabă. A venit altul şi a pus 
teoria în practică, nu prin forţa şi geniul lui, ci 
prin prostia oamenilor. Nu merg mai departe, dar 
gândiţi-vă că nu ştim ce s-a întâmplat cu istoria 
omenirii, din 1917 până astăzi. Ca să înţelegem, 
trebuie să recurgem la matematici. 


Aici întrerup pentru un timp discuţia, pentru 
câteva reflecţii personale. 

Nu multă lume a citit cartea lui Orwell, 
intitulată «1984», sugestie la data când, după 
previziunea autorului comunismul avea să cadă. 
Cei din jurul meu, care citiseră cartea odată cu 


mine, erau stupefiaţi de ororile petrecute în acea 
împărăție imaginară, sub dictatura lui Big Brother, 
Marele Frate, care nu putea fi altul decât Stalin, 
cu ochi şi cu sprâncene. Eram uimit de stupoarea 
cunoscuţilor mei, fiindcă trăiau şi ei împreună cu 
mine, aproape întocmai ororile povestite în acea 
carte, poate mai palid decât în propria noastră 
experienţă. Dar acesta e harul literaturii, de a te 
face să te gândeşti la pătimirile altora, uitându-le 
pe ale tale. 

Este adevărat că, scriind cartea înainte ca 
lumea să afle şi să fie convinsă de cele ce se 
petreceau în Rusia, Orwell avusese darul 
previziunii, cel puţin faţă de noi, care eram la 
începutul calvarului; în schimb, ruşii îl trăiau din 
plin, chiar dinaintea lui Stalin, căci nici Lenin nu 
fusese mai blând şi mai puţin tiranic; era şi el 
mânjit până la coate de sângele poporului. De 
unde ştiam, căci eram copil pe vremea aceea? Păi 
auzeam ce spuneau alţii, care îi ascultau pe cei 
scăpaţi de acolo şi refugiaţi în Europa, mari duci şi 
mari ducese, generali, colonei şi alţi ofiţeri din 
armata ţarului şi multă altă lume, deveniți 
chelneri la Paris, sau portari, sau lustragii de 
ghete. lar peste ce auzeam şi poate n-ar fi fost de 
ajuns, simţeam o rumoare, un freamăt al lumii. lar 
nu prea târziu, am citit cartea unui vechi militant 
comunist, care, într-o spovedanie amară 
povesteşte fără patimă dar şi fără să se ascundă 
după deget, tot ce a văzut acolo. Pentru mine, pe 


lângă alte experienţe, a fost învăţătura de bază cu 
privire la viaţa de pe Nistru. 

Că îl ştia sau nu-l ştia pe Panait Istrati, o 
singură lacună are cartea lui Orwell. În imperiul 
lui Big Brother viaţa este organizată în aşa fel că 
omul nu poate face nimic, nici măcar dragoste, 
fără ca securitatea să nu ştie. Ea află nu doar 
faptele, ci chiar gândurile omului. 

Ceva totuşi nu a fost prevăzut: paza 
portretelor din ziare. 

Am spus ce poate păţi un asemenea portret: să 
fie mânjit cu necurăţenii şi aruncat în privată. lată 
ce ştiu de la un gazetar aflat la Moscova în anii 
aceia: un moscovit s-a dus duminică la «dacea» lui 
de lângă Moscova. Dacă avea o «dace», omul nu 
era un fitecine. Şi vrând să facă exerciţii de tir, cu 
o puşcă de jucărie, care funcţionează cu aer 
comprimat, ceea ce nu te scuteşte să ai autorizaţia 
de port-armă, a făcut un cerc negru, iar în jur 
cercuri concentrice, pe o foaie de ziar, folosind-o 
drept ţintă. După ce a prins-o de trunchiul unui 
copac, a ochit şi a tras în ea câteva gloanţe, cu 
alicele. De aici începe nenorocirea: pe faţa 
cealaltă a ziarului era portretul lui Stalin. Un 
vecin a văzut, şi-a făcut datoria cetăţenească să 
raporteze şi vinovatul a fost condamnat la zece ani 
lagăr de muncă. 

In cartea lui Orwell, care ne-a îngrozit, nu se 
întâmplă aşa ceva. Ceea ce confirmă spusele mele 
de mai înainte, că literatura ne impresionează mai 


mult decât însăşi viaţa. 

Anul care dă titlul cărţii este 1984, când, cum 
spuneam, autorul prevede că se va prăbuşi 
imperiul lui Big Brother. IÎntâmplător am citit 
cartea tocmai când imperiul ar fi trebuit să se 
prăbuşească; bineînţeles n-am fost dezamăgit, nici 
nu i-am reproşat ceva autorului; literatura rămâne 
literatură. În acel an, Orwell a fost sărbătorit, sau 
comemorat - nu ştiu dacă mai trăieşte - în toată 
lumea civilizată. 


Trandafil nu-şi terminase de expus punctul de 
vedere, când pe uşă intră Odor. De obicei venea 
rar s-o vadă pe Alexandrina, la câteva luni o dată. 
Cornelia avea grijă de el, îi făcea curăţenie în 
cameră, îi spăla rufele, îi aducea de mâncare şi 
chiar îl bărbierea, rol pe care înainte îl avusese 
Dita. De la moartea ei, Odor nu mai ieşea din casă 
şi nu s-ar fi dus la bărbier pentru nimic în lume, se 
socotea mai presus de orice obligaţie lumească. 
De dimineaţă până seara, cât era lumină, scria 
noua lui filosofie, fundamental deosebită de prima, 
căreia îi închinase toată viaţa. Pe fereastra 
deschisă, aflată faţă în faţă cu fereastra 
Alexandrinei, auzise conversaţia şi acum venea 
indignat să-l combată pe Trandafil. 


Conducătorii Rusiei, care făceau tatonări să se 
apropie de această lume, n-au avut încotro, l-au 
sărbătorit şi ei. Dar, au spus poporului, cu gura 


strepezită, că în cartea sa Orwell zugrăveşte... 
America; iar Big Brother nu-i altcineva decât... 
Ronald Reagan! 

la staţi puţin! Cu aproximaţie de un an 
previziunea nu începe să se  adeverească? 
Gorbaciov n-a venit la putere în 1985? Nu acesta a 
fost primul pas, şi cel decisiv, întru dezmembrarea 
imperiului? Că Big Brother murise în 1953, nu are 
importanţă, la scara istoriei. Imperiul lui 
Alexandru cel Mare a dăinuit zece ani după 
moartea acestuia. 

— Lumea noastră, obosită de câte filosofii, 
teorii şi comentarii s-au făcut în milenii pe seama 
omului, era pe cale să dispară, cum au dispărut 
atâtea civilizaţii, în aşteptarea acestui moment, 
care putea să fie un potop, un cutremur sau un 
război ad utrans, care nu s-ar fi sfârşit decât odată 
cu ultimul om de pe faţa pământului, m-am 
străduit, a fost raţiunea existenţei mele, să las o 
mărturie completă despre civilizaţia cunoscută de 
noi. Despre civilizațiile dispărute nu avem 
mărturii, ni le  închipuim prin deducţii şi 
presupuneri. Am socotit că o civilizaţie nouă, 
asupra căreia nu putem să facem nici o 
presupunere astăzi, n-ar înţelege nimic din faptele 
noastre, acestea fiind mai mult ca sigur de altă 
natură decât faptele unei lumi viitoare. Fiindcă 
viitorul va avea, indubitabil, una singură din 
formele posibile, de asemeni indubitabil, infinite. 
O singură şansă ar fi ca viitoarea civilizaţie să o 


cunoască pe a noastră, şi anume să i se dezvăluie, 
nu istoria, ci gândirea omului de astăzi. lată ce 
m-am ostenit să pun pe hârtie, convins că o 
civilizaţie viitoare va putea, când va fi suficient 
dezvoltată, să descifreze scrierea mea în alfabetul 
latin, cu totul deosebită, bineînţeles, de scrierea 
lor, neimaginabilă. Şi iată ce fapt neprevăzut s-a 
întâmplat, frate: printr-un miracol căruia îi suntem 
martori fără să-l înţelegem, acea civilizaţie nouă 
s-a născut şi progresează înainte de a pieri 
civilizaţia noastră, învechită. lar aceasta trebuie 
să dispară, e destinul tuturor civilizaţiilor; 
zadarnic ne-am împotrivi, civilizaţia nou născută 
trebuie s-o elimine pe a noastră, să rămână una 
singură. La acest fenomen asistăm astăzi. O, el nu 
vine de la Marx, cum spun apostolii lui, la fel de 
ignoranţi ca apostolii Mântuitorului. Fenomenul 
vine mult mai de departe, din Univers, locul de 
origine al gândirii şi al vieţii, căci întâi a fost 
gândire - şi pe urmă viaţă. 

Se opri, parcă surprins şi extaziat de propriile 
lui cuvinte. 

— Nu spun că elucubrezi, interveni atunci 
Trandafil. Teoria ta ar fi posibilă; ca s-o neg, ar 
însemna să refuz dreptul omului la gândire. 
Într-adevăr, o civilizaţie nouă se poate naşte, 
înainte de a dispare cea veche. Dar nu-i nimic nou 
în această teorie; ea nu-i altceva decât teoria 
evoluţiei, care la rândul ei nu-i altceva decât 
istoria omenirii. Greşeala ta începe acolo unde 


înlocuieşti evoluţia cu momentul prezent şi cu cel 
în perspectivă, revoluţia mondială, care în 
realitate nu-i decât o involuţie, vizibilă în tot ce se 
întâmplă la locul ei de origine şi tinde să se 
reverse asupra noastră, apoi să meargă mai 
departe. Nu ne îndreptăm spre o civilizaţie nouă, 
ci spre primitivismul civilizaţiei de astăzi; spre 
preistorie. N-o să ajungem însă acolo, slavă 
Domnului, vom face doar nişte paşi înapoi, mă mir 
că nu-ţi dai seama, se vede limpede: «noul» care 
ni se impune e mai rău în toate privinţele decât 
«vechiul» dinainte, începând cu mizeria materială 
a oamenilor şi înaintând spre mizeria spirituală. 

Odor care asculta contrariat, cu gura căscată, 
căutându-şi replica, nu izbuti să scoată decât un 
sunet, începutul unui cuvânt încă nedefinit, când 
uşa se deschise şi intră Liberiu, care curmă 
discuţia, fără să ştie în ce constase. Nu-l văzu pe 
Tadeu, adâncit într-un fotoliu, lângă Alexandrina, 
ci ochii i se opriră asupra lui Odor, care stătea în 
picioare, ocupând parcă toată încăperea. 

De mult am avut această impresie, încă din 
copilărie, de la primele convorbiri cu Odor; atunci 
nu puteam să-mi definesc gândul, el s-a înfiripat 
cu timpul, până ce a devenit impresie: pentru 
mine, Odor, mai ales când vorbea sau se pregătea 
să vorbească, ocupa mai mult loc în spaţiu decât 
alţi oameni. 

— De trei săptămâni n-ai mai venit la şcoala 
de partid! i se adresă Tiberiu, ignorându-i pe 


ceilalţi. 

— Şi nici n-am de ce să mai vin! îi răspunse 
Odor. Am fost sârguincios şi am venit cu toată 
bunăvoința şi cu cele mai bine intenţii. M-am 
luptat mai bine de patru luni cu dezamăgirea, am 
încercat să mă neg pe mine, socotind că sunt 
pervertit şi nu pot înţelege lecţiile voastre. Dar pe 
urmă nu am mai putut să-mi ascund adevărul, că 
sunteţi nişte proşti cu toţii, şi conferenţiarii voştri, 
şi ascultătorii. i 

— Îmi faci greutăți! îl mustră Tiberiu. Îți dai 
seama în ce situaţie m-ai pune dacă ar auzi un 
tovarăş părerile tale? Şi în primul rând, 
cumnată-ta, Ana Passionaria, care şi-a pus atâtea 
speranţe în tine! 

În familie, Tiberiu continua să-i dea 
importanță nevesti-si, dar la partid i-o luase mult 
înainte. Avansase şi ea, cei drept, era o persoană 
marcantă, dar el ajunsese vicepreşedinte al 
Consiliului judeţean pentru cultură. Nu avea încă 
maşină la dispoziţie, în schimb putea oricând s-o 
ia pe cea a Consiliului. I se spunea «tovarăşul 
Vice» şi acest titlu înlocuia chiar în conştiinţa lui 
numele propriu; parcă nu fusese niciodată 
«Tovarăşul Tiberiu»! 

După admonestare Odor părăsi încăperea şi 
Trandafil ieşi după el, fără o vorbă. 

Atunci Tiberiu îl văzu pe Tadeu, se repezi la el, 
îl ridică din fotoliu şi-l cuprinse în braţe, cu 
dragoste şi mândrie. 


— Bine ai venit, frate scump! Ce mare noroc 
să avem un erou în familie! 

Tadeu se desprinse din îmbrăţişare şi se 
reaşeză în fotoliu. Efuziunea lui Tiberiu îl 
stânjenea, cu atât mai mult cu cât avea sufletul 
zdrobit de amărăciune. Abia apucase să-i spună 
Alexandrinei nenorocirea întâmplată cu Frida. lar 
Alexandrina nu întâmplător, aştepta o clipă mai 
potrivită, să-i vorbească despre moartea Algăi şi 
disperarea lui Titus; Tadeu mai avea o speranţă, 
s-o regăsească pe Frida; nenorocirea fratelui său 
rămânea definitivă. 

Tiberiu luă un scaun, îl aduse mai aproape, se 
aşeză în faţa lui Tadeu şi de la înflăcărare trecu 
brusc la tristeţe. 

— Îmi pare rău! spuse, plin de compătimire. 
Despre Titus părea că uitase, era cu desăvârşire 
indiferent la drama acestuia. Tadeu avu o 
tresărire: 

— Pentru ce-ţi pare rău? 

— Pentru Frida!... Sau n-ai aflat? 

— Dar tu de unde ştii? Mama na ştiut nimic, 
până adineaori. 

Descumpănit o clipă, alarmat într-un fel de 
tonul fratelui său, Tiberiu îşi veni repede în fire. 

— N-am vrut să-i spun, ca să n-o amărăsc. 
Aşteptam să te întorci... Am avut greutăţi, m-au 
interogat, de ce n-am scris în autobiografie că am 
o cumnată nemţoaică. 

— Mai întâi, nu era nemţoaică! ripostă Tadeu 


strângând pumnii. 

Apoi se aplecă spre Tiberiu şi se uită în ochii 
lui, cu o privire bănuitoare: 

— Şi apoi, de unde au aflat, dacă tu nu ai scris 
în autobiografie? 

După o clipă cât rămase mut de surpriză, 
Tiberiu îşi reveni, avea un lung exerciţiu, şi 
răspunse cu naturaleţe: 

— De la ei, de unde altfel! Ei află tot, nimic nu 
le poţi ascunde. Am avut noroc cu nevastă-mea; e 
bine văzută, ea m-a scos din încurcătură. 

E greu să fii crezut, când nu crezi tu însuţi. 
Tadeu nu mai stărui, dar, după privirea lui rece, 
Tiberiu înţelese că avea o bănuială. Se ridică să 
plece, fără efuziunile de la început; neliniştea, 
dacă o avea într-adevăr, şi-o ascundea cu 
măiestrie. Tadeu rămase îndoit în bănuiala lui, 
care nu s-ar fi născut dacă nu i-o sugera chiar 
dialogul cu Tiberiu. 

— Ce ştii despre Titus? o întrebă pe maică-sa, 
când rămaseră singuri. După câte ştiu, divizia lui 
s-a întors între primele, cu mult înaintea noastră. 

— S-a întors, dar... 

Alexandrina nu mai putu vorbi: o podidise 
plânsul. 


Lui Tiberiu, tulburarea, atât de bine ascunsă, 
îi trecu până ce ajunse acasă, pe partea cealaltă a 
străzii. Fără această însuşire, de a privi cu 
nepăsare faptele cele mai grave, probabil nu ar fi 


avut o viaţă atât de ticăloasă. Ce se întâmplase cu 
Alga şi cât de cinic privise el această nenorocire 
nu-şi mai amintea nici când se pomenea numele 
lui Titus, a cărui viaţă, în vara anului 1945, era ca 
şi sfârşită. Îl găsi pe socru-său, maistrul Mustaţă, 
la bucătărie, făcând de mâncare la soba cu gaze 
de sondă, o înlesnire de care se bucura nu doar 
oraşul, ci şi satele din judeţ, pe unde trecea 
conducta. Se făcuse de mult noapte, era aproape 
zece şi Ana Passionaria încă nu venise acasă. 

— Unde-i nevastă-ta? îl întrebă socrul pe 
Tiberiu. 

— La partid, unde să fie!? răspunse acesta, cu 
ochii la oalele de pe sobă. Ai ceva gata? Mor de 
foame. 

Ana Passionaria era într-adevăr la sediul 
partidului, în biroul primului secretar, dar avea 
altceva de făcut, nu ce îşi închipuia bărbată-su. 
Sau îşi închipuia, dar nu punea la inimă, 
dimpotrivă, se simţea la adăpost de orice 
neplăcere, nevastă-sa era o armură. 

Primul secretar, nou în funcţie, venise în 
primăvară, trimis de la centru; fusese mai înainte 
într-un judeţ din Moldova unde se spunea că 
făcuse treabă bună şi lăsase o amintire frumoasă. 
Aici, de asemeni pornise bine, avea simţ de 
conducător, înţelegea uşor ce-aveau oamenii în 
minte, ştia pe cine să se bizuie. 

Îl chema Gheorghe Buzatu, dar n-avea nevoie 
de nume, toată lumea îi spunea «tovarăşul prim», 


nu se putea face nici o confuzie, «prim» nu este 
decât unul. Cu atât mai bine; Buzatu pare mai 
degrabă o poreclă şi aş crede că nimeni nu se 
bucură să aibă un nume cu rezonanţă neplăcută 
sau cu un înţeles ruşinos, deşi cunosc câţiva care 
îmi dezmint părerea, fiind mulţumiţi că îi cheamă 
aşa şi nu altfel. Altminteri, tovarăşul prim nu era 
buzat deloc, avea chiar un chip agreabil care 
atrăgea simpatia oamenilor, în primul rând, 
fireşte, pe-a femeilor. Ana Passionaria, care lucra 
direct cu el era însă impresionată nu de fizicul lui, 
ci de funcţie. In mod cu totul dezinteresat, nu 
urmărea să câştige nimic personal, se bucura să 
meargă bine partidul. 

Fiind mult timp împreună, aplecaţi deasupra 
hârtiilor, grafice, scheme, cereri, adrese, plângeri, 
întârziind seara până ce plecau toţi activiştii, chiar 
şi uşierul, rămânând numai portarul, era firesc să 
se nască între ei o simpatie reciprocă. Pentru Ana 
Passionaria, nu era nevoie de mai mult. 

— Tovarăşe prim, îi spuse într-o seară, 
privindu-l în ochi, fără sfială, sunteţi neînsurat şi 
ca om tânăr, poate aveţi trebuinţă de o femeie. 
Dacă doriţi, eu vă stau la dispoziţie. 

Cât era el de prim, secretarul se intimidă când 
auzi această propunere, cu totul neuzitată. De 
altfel, Ana Passionaria, care nu prea avea cu ce să 
farmece un bărbat, îi fusese cu totul indiferentă în 
această privinţă. Oferta ei o făcu deodată 
interesantă; şi francheţea poate să fie un farmec. 


O privi din cap până în picioare, fără să vadă 
altceva decât că era femeie. 

— Dar... dar eşti măritată! izbuti să răspundă. 

— Eu, înainte de a fi măritată cu un bărbat, 
sunt a partidului. Pentru partid dau orice, chiar şi 
trupul meu de femeie, când trebuie. 

Vorbea natural, nu cu neruşinare, fiindcă nu 
avea simţul castităţii, aceasta fiind o dovadă de 
înapoiere burgheză; nu se socotea deloc un fruct 
oprit, ca în Biblia religioasă. Biblia ei era Istoria 
Partidului bolşevic, cursul scurt. 

Am spus Biblie religioasă, împerechere de 
cuvinte nepotrivită şi neuzitată. N-am vrut altceva 
decât să imit pe un ministru al culturii din 
deceniile trecute. Acel ministru era o femeie, nu 
atât de proastă pe cât lăsa să se creadă. De câte 
ori i se cerea să ia o hotărâre nepotrivită cu 
canoanele, se prefăcea că nu înţelege; lumea o 
credea proastă şi treaba rămânea nefăcută. Ani în 
şir iubitorii culturii româneşti au stăruit pe lângă 
ea să aprobe tipărirea «Bibliei lui Şerban» (Şerban 
Cantacuzino, domnitorul) document fundamental 
al limbii române. De fiecare dată mormăia câte 
ceva, ocolind să spună «Nu», căci de «Da» nu 
putea să fie vorba, într-un târziu, strânsă cu uşa, a 
părut că vine acasă: «Care biblie, maică? Aia 
religioasă? Păi se poate?!» 

De la o datorie de partid, Ana Passionaria 
ajunse curând la pasiune, prima oară în viaţa ei, 
consfinţindu-şi numele. Tiberiu nu era lipsit nici 


de dorinţă, nici de virilitate, dar preferinţele lui 
mergeau spre fetele de la stabiliment, de unde îşi 
luase până acum trei neveste. Pentru actuala lui 
nevastă nu simţea nici o atracţie, îşi exercita 
îndatoririle de soţ ca pe o corvoadă, mereu sub 
supravegherea lui Stalin, portretul de pe tăblia 
patului, care nu putea să-l încurajeze. Aşa că, nu 
trezise niciodată fiori prea puternici în Ana 
Passionaria. 

Intinsă pe canapeaua de muşama din colţul 
biroului, numai cu fusta ridicată, era imprudent 
altfel, tovarăşul prim, o electriza de la prima 
atingere, fiind copleşită de importanţa rolului ei în 
clipele acelea, când în ea parcă îşi revărsa forţa 
întreg judeţul. Cu timpul prinseră curaj şi, 
aşteptând ora târzie când plecau toţi activiştii, 
începură să mai lepede câte ceva de pe ei, până ce 
ajunseră la pielea goală. 

(Fetele de la stabiliment îşi ridicau numai 
fusta, ca să nu piardă timpul cu dezbrăcatul.) 

Bineînţeles până să vină acea oră nu stăteau 
degeaba, se ocupau conştiincios de treburile 
partidului, rezolvau hârtii de tot felul, tovarăşul 
prim dicta dispoziţii iar ea le bătea la maşină, aşa 
că pe urmă puteau să se dezbrace cu conştiinţa 
împăcată. «Ah! tovarăşe prim! gemea Ana 
Passionaria, ajunsă la voluptăţi nebănuite. Mor, 
tovarăşe prim!» 

Insă, mai curând sau mai târziu, se află. Peste 
două luni, tovarăşul prim fu mutat cu discreţie în 


alt judeţ; rămase tot «prim» - avea pe cineva la 
centru. 

Prestigiul Anei Passionaria nu fu ştirbit, 
dimpotrivă, tovarăşii o priveau cu mai mult 
respect decât până atunci. lar ea nu fu 
dezamăgită, îşi făcuse datoria, de voluptate putea 
să se lipsească, aşa cum se lipsise înainte. Pe baza 
unor referinţe favorabile, noul «prim» o avansă, 
făcând-o şefa serviciului de cadre, post-cheie, 
într-un fel chiar mai important decât al primului, 
căci în mâna ei se găsea chiar şi dosarul acestuia. 


24 


În cele ce urmează nu voi da nume de oameni, 
socotindu-le inutile, căci nici nu erau numele lor 
adevărate, se înţelege de la sine. Faptele s-au 
desfăşurat pe o mare întindere a pământurilor 
noastre, la deal şi la munte. Ştiu de unele 
localităţi, sate din judeţele aflate de o parte şi de 
alta a masivului Făgăraş, dar socotesc inutil să le 
precizez; mă interesează numai ce s-a întâmplat 
acolo, istoria, fenomen în mişcare, nu geografie 
nemişcată, aceeaşi şi astăzi ca în timpul lui 
Decebal, decât că poate s-au mai tocit stâncile, iar 
râurile au mai ros pământul şi l-au dus la vale; 
oricât de puţin vizibilă ar fi lucrarea apelor, ele au 
făcut ca numai într-un secol, strămutând 
încontinuu mâlul, Delta Dunării să înainteze câţiva 
kilometri în mare. 

La vremea faptelor, după război până în 
următorul deceniu, auzeam că în munţi se dau 
lupte între partizani şi armată. Ce erau partizanii, 
cuvânt popularizat la ruşi, în timpul războiului? 
Dacă Hitler ar fi eliberat colhoznicii, le-ar fi dat 
înapoi pământurile şi le-ar fi îngăduit să le 
muncească, plătindu-le pe urmă produsele, nu 
luându-le cu japca, oamenii nu s-ar fi ridicat 
împotriva ocupanților şi n-ar fi apărut partizanii. 
Mai înainte, aceştia s-au numit franc-tirori, civili 
înarmaţi care trăgeau în armata regulată, un 
patriotism de sacrificiu; odată prinşi erau 


împuşcaţi pe loc, într-un fel pe bună dreptate. 
Nu-mi amintesc ca vreo asociaţie umanitară să fi 
protestat, toată lumea accepta regula jocului. 
Istoria partizanilor de la noi abia începe să se 
cunoască. Ziarele vremii minimalizau faptele, iar 
făptaşii se numeau bandiți; scopul luptei lor se 
denatura prin nume. Unii au fost capturați, au 
urmat procese şi execuţii; în curând sper să aflăm 
tot adevărul, dar nu din ziarele acelor vremuri 
nenorocite. Impotriva lor se lupta cu arme 
automate, cu tancuri, cu tunuri şi nu lipsea nici 
aviația. Ei aveau câte o puşcă, un revolver, mai rar 
un pistol mitralieră, şi greu îşi procurau muniţia. 
Atunci, cum au rezistat mai bine de un deceniu, 
când forţa trimisă asupra lor era copleşitoare? 
Doar pentru că mai presus de toate, ştiau pentru 
ce luptă, după cum ştiau că altă cale n-au decât să 
lupte până la moarte. Această idee este o forţă. 


Determinantă în hotărârea lui Tadeu de a 
pleca în munţi, pare să fi fost soarta Fridei. Dar 
revolta mocnea în el dinainte, poate din vremea 
când făcea instrucţie în Rusia; nu putea să dea 
înapoi, fiindcă jurase. Şi apoi, îi rămânea speranţa 
că divizia lui, oricât de nefiresc alcătuită, avea să 
lupte pentru eliberarea Transilvaniei; deşi era 
doar transplantat acolo, el fără Cluj nu putea să 
trăiască. 

Urmaseră umilirile şi nedreptăţile suferite pe 
front, din partea comandamentului rusesc, în 


pofida declaraţiilor de fraternitate. Românii erau 
tolerați lângă armata învingătoare şi erau nevoiţi 
să plătească favoarea aceasta luptând în 
sectoarele cele mai grele, cu cele mai numeroase 
pierderi. 


Am povestit în alt volum al acestei cronici o 
întâmplare din primul război mondial, dar mi-a 
tăiat-o cenzura. Şi atunci eram aliaţi cu ruşii. Cât 
şi cum au luptat aceştia se ştie. In Dobrogea n-au 
venit să ne sprijine, cum era convenţia şi, rămaşi 
singuri, a urmat dezastrul de la Turtucaia, cea mai 
tristă înfrângere din istoria războaielor noastre. 
Apoi, în Moldova ne-au lăsat descoperiţi în faţa lui 
Mackensen şi s-au dus să facă revoluţie. La acel 
moment se referea povestea mea interzisă de 
cenzură. O rescriu acum. 

Într-un târguleţ din Moldova a ajuns într-o 
seară un soldat din armata rusească; îşi aruncase 
armele şi mergea către casă, rătăcit de regimentul 
lui, care se destrămase. Un grup de soldaţi 
români, încartiruiţi într-o brutărie care nu mai 
făcea pâine, l-au primit pe fugar în mijlocul lor; 
din ce aveau, din ce n-aveau, i-au dat de mâncare, 
ba chiar şi o stacană de ţuică, apoi l-au culcat pe 
cuptor; făcuseră puţin foc, fiindcă venea iarna şi în 
brutărie era frig ca afară. N 

Dimineaţa rusul s-a pregătit de plecare. In 
uşă, unul din soldaţii noştri l-a bătut pe umăr, în 
semn de prietenie. 


— Ruski, ruski, haraşo tavarăş! 

La care, pribeagul, aşa cum putea să fie, ca 
vai de lume, a răspuns cu un zâmbet de indulgență 
şi de superioritate: 

— Niet tavarăş! Ruski prătiector! 

Mulţumim de protecţie; o cunoaştem! 

Mai am în suflet un of vechi, pe care nu l-am 
putut spune la vreme. Ni s-a reproşat şi tot ni se 
mai reproşează că în 1941 nu ne-am oprit la 
Nistru, odată ce eliberasem Basarabia. Nu întreb 
de ce ne fusese luată, ci încerc să răspund de ce 
am fost nevoiţi să mergem mai departe. Intr-un 
dialog prezumtiv, doi soldaţi români, ajunşi în 
cotul Donului, ceea ce, cu toată în-frângerea 
rămâne o întâmplare măreaţă, discută despre 
rostul lor acolo. Aşa am încercat să scriu într-o 
carte: 

— Ce căutăm noi de-am venit tocmai aici, măi 
frate? întreabă unul. 

Iar al doilea răspunse: 

— Păi tu, dacă îţi fură viţelul din ogradă, îl 
fugăreşti pe fur numai până la poartă? 

Sfătuit să renunţ la această replică am găsit o 
soluţie pe care o socotesc fericită, înlocuind-o cu 
acel «De!», cum răspund ţăranii lui Rebreanu 
când nu-şi pot spune gândul pe faţă. 

Oare lumea înţeleaptă de astăzi, cu atâtea 
organizaţii de pace, a uitat cu totul legile 
războiului şi nu ne poate face un pic de dreptate? 
Păi dacă am greşit trecând dincolo de Nistru, de 


ce în vest nu ne-am oprit la vechea frontieră şi am 
ajuns până în munţii Tatra? Am lăsat în urmă 
Budapesta şi Pământul Ungariei? Şi, la o adică, de 
ce ruşii nu s-au oprit la frontiera cu Polonia, dacă 
îşi eliberaseră patria? O, eu ştiu de ce şi le dau 
dreptate, aplicând logica soldatului de la Don, 
primul din neamul nostru ajuns atât de departe. 
După două milenii de creştinism şi civilizaţie să 
mai admitem că dreptate au numai cei puternici?! 

Acestea erau şi gândurile lui Tadeu, care l-au 
determinat să-şi rişte viaţa într-o luptă fără sorţi 
de izbândă, împotriva împilării şi minciunii, 
tolerate de cele mai nobile puteri ale lumii. 
Deportarea Fridei n-a fost determinantă, decât în 
sensul că i-a lăsat libertatea de hotărâre. Poate 
prezenţa ei l-ar fi împiedicat să plece. 


x 


Ceva în acest episod seamănă cu unul 
petrecut doi ani mai târziu, plecarea lui Titus la 
Constanţa, cu intenția să fugă din ţară. Povestesc 
faptele nu în ordinea desfăşurării lor, ci aşa cum 
am aflat despre ele, şi cum le cunosc mai bine. 
Cineva ar putea să spună că aşa nu îmi justific 
metoda de a scrie; că odată faptele descrise, în 
ordinea în care s-au impus singure, aş putea să le 
reiau, punându-le la locul lor cronologic. Admit că 
aşa ele s-ar urmări cu mai multă uşurinţă, n-ar 
lăsa nedumeriri cititorului. Il rog totuşi pe cititor 


să mă urmeze şi câştigul lui va fi mai mare, căci va 
simţi participarea mea afectivă la fapte, făcându-le 
cu atât mai veridice cu cât îmi sunt mai legate de 
suflet; povestesc nu de pe marginea întâmplărilor, 
ci din miezul lor frământat şi fierbinte, 
implicându-mă în ele şi devenind astfel personaj în 
carte, chiar dacă încalc regulile, făcând dintr-un 
roman o confesiune. 

Ca şi la prima lui venire, Tadeu nu rămase 
decât o noapte în casa Corneliei, dormind şi de 
astă dată în camera vecină cu a maică-si - 
dormind e un fel de a spune, căci chinuit de 
gânduri, nu putu să închidă ochii până ce începuse 
să se lumineze de ziuă. Atunci plecă pe furiş, fără 
să-şi ia rămas bun, nici măcar de la Alexandrina. 
Nu era lipsit de sentimente filiale, dar hotărârea 
pe care o luase îl obliga să uite de ele, şi de orice 
altă vibraţie sufletească. Nu-i lăsă nici măcar un 
bileţel de rămas bun; în situaţia lui ar fi fost o 
deşertăciune, totul trebuia să devină uitare şi 
indiferenţă, căci renunţa la rostul lui de până 
atunci. 

De curând am citit într-o revistă ilustrată, cu 
circulaţie mondială, descrierea unei catastrofe de 
aviaţie, însoţită de fotografii colorate de la locul 
dezastrului. Un avion de pasageri s-a prăbuşit de 
la nouă mii de metri, nu ţin minte împrejurările şi 
cauza, important este că a căzut şi au murit peste 
o sută de oameni. Nouă mii, sau numai cincizeci 
de metri ar fi avut aceeaşi urmare, cu deosebirea 


că sfârşitul ar fi venit în câteva clipe şi victimele 
n-ar fi supravieţuit zece minute, cu moartea în 
suflet - cam atât durează prăbuşirea unui avion, 
de la nouă mii de metri, nu-i o cădere 
fulgerătoare, cum poate îşi închipuie unii. In orice 
poziţie ar ajunge fuzelajul, aerul îi opune destulă 
rezistentă ca săi limiteze viteza de prăbuşire. N-aş 
putea să spun o cifră, fără teama de eroare; ce 
ştiu sigur este că un om, în cădere liberă, 
indiferent de înălţime, nu depăşeşte o sută 
şaptezeci de kilometri pe oră; poate ceva în plus, 
ceva în minus, după greutatea lui corporală şi felul 
îmbrăcămintei. Cred că regula, cu unele corecții, 
se poate aplica şi avionului, în loc de zece minute, 
cum am spus mai înainte, prăbuşirea poate să 
dureze cinci minute, sau cincisprezece. Chiar în 
cazul celei mai scurte durate rămâne destul timp 
ca oamenii să se dezmeticească şi să se gândească 
la moartea lor iminentă. In afară de cei care au 
norocul să-şi piardă cunoştinţa. 

Mi-am închipuit că în acest marş sigur spre 
moarte, nimeni nu se mai poate gândi la altceva 
decât că viaţa lui e irevocabil sfârşită. Cum ar 
putea un creier omenesc să raţioneze altceva? 

Avionul nu a luat foc şi asupra unora dintre 
victime s-au găsit scrise, pe ce au avut la 
îndemână - un carton cu felurile de mâncare de la 
prânz, o carte de vizită, o foaie de blocnotes - 
cuvinte de adio adresate familiei, sau prietenilor. 
Pe hubloul din dreptul ei o femeie a scris cu ruj de 


buze: «Ai grijă de copii. Te iubesc, Renee!» 
Înduioşător, cutremurător? Nu. Groaznic! 

Înainte de a se sinucide, Titus a pus la cutia 
poştală două scrisori, una pentru Olga şi alta 
pentru Alexandrina. De vreme ce avea să dispară 
în neant, mai erau necesare? Moartea nu ne 
desparte de toată lumea? 

N-am vrut să-i mai atribui lui Tadeu nici un fel 
de sentimente. Am vrut să fac din el un om fără 
suflet, o maşină condusă de o singură idee, 
incapabil să raţioneze în afara acesteia, căci 
pentru a raţiona e nevoie de mai multe idei, sau 
măcar de două, ca să poată fi puse în corelaţie una 
cu alta. Ideea lui Tadeu era să se împotrivească. 

Divizia Tudor Vladimirescu rămânea la 
Bucureşti, guvernul se bizuia pe tancurile ruseşti 
şi pe trupele lor de ocupaţie dar nu era politic să 
recunoască; de aceea avea nevoie şi de 
regimentele noastre, să nu lase impresia că, odată 
războiul sfârşit, rămâneam o ţară dezarmată. 

La opt dimineaţa Tadeu era la regimentul lui, 
căruia i se atribuise o cazarmă lăsată în părăsire; 
unitatea care o ocupase mai înainte, decimată pe 
front, se desfiinţase. Din a doua jumătate a 
războiului Tadeu ţinea locul comandantului de 
regiment, căzut în luptă. Aştepta să fie înlocuit şi 
să se demobilizeze. Ar fi urmat să se întoarcă la 
catedră; Universitatea era în curs de mutare, 
revenea la Cluj, de unde fusese evacuată cu cinci 
ani înainte, în condițiuni dramatice. Această 


reparaţie, pentru care luptase, acum îi era 
indiferentă lui Tadeu, drumul lui mergea în altă 
direcţie. 

Ca să nu bată la ochi, se interesă de instalarea 
oamenilor în cazarmă, o clădire veche şi 
dărăpănată. Apoi îi ceru ordonanţei care îl 
aşteptase la poartă, să-i facă rost de o raniţă şi să 
i-o aducă împreună cu lada lui de campanie, în 
odaia destinată să fie biroul comandantului. În 
ladă, pe lângă lucrurile personale, avea un pistol 
mitralieră, capturat de la nemți, împreună cu trei 
încărcătoare pline. După ce îi dădu liber 
ordonanţei, scoase pistolul mitralieră, îl demontă 
şi îl puse în raniţă, împreună cu încărcătoarele. 
Deasupra  înghesui câteva cămăşi şi putină 
lenjerie. Restul avutului său de campanie îl lăsă în 
părăsire. Apoi îl chemă pe aghiotant, un 
locotenent, ofiţer de carieră şi îl vesti că va lipsi 
până luni dimineaţa. Era sâmbătă; pentru a-şi 
îndeplini planul îi ajungeau două zile. Ordonanţa îi 
duse raniţa până la gară, n-ar fi avut nevoie de 
ajutorul lui, dar era nefiresc ca un maior, în 
uniformă, să meargă cu raniţa în spinare. La Sibiu 
ajunse noaptea, merse pe jos până acasă; n-avea 
cine să-l vadă şi să se mire de raniţă. Era a doua 
noapte când nu putuse să doarmă; stătu cu ochii 
închişi, întins cu faţa în sus, pe canapeaua de la 
picioarele patului. Patul de zestre al Fridei! Nu 
înţelegea cum de nu-l luaseră; din restul casei 
lipseau multe mobile. 


Când Frida se mutase aici, în toamna anului 
1940, el era pe zonă. Venise într-o permisie de o 
săptămână abia de sărbătorile Crăciunului. Altă 
permisie nu mai căpătă şi pe urmă începuse 
războiul. Dar şapte nopţi dormise cu Frida în patul 
de alături. Da, şi? Nu simţea nici o emoție. 

Aşa mi l-am închipuit pe Tadeu în zilele 
acelea, străin de orice sentimente. E peste putinţă 
să schimb ceva, povestea s-ar destrăma - de pe 
acum mi se pare atât de firavă, că nu ştiu cum am 
s-o duc mai departe. 

Nu avea de făcut ordine în hârtii, totul îi era 
indiferent, în afară de o idee cimentată în fiinţa 
lui: că e dator să se împotrivească. 

Dacă este cineva prea tânăr ca să fi trăit 
faptele, sau prea bătrân ca să le tină minte şi nu 
va înţelege la ce ţintea împotrivirea lui, o să afle 
din această carte, şi din altele care sper să se 
scrie, căci nu-i de-ajuns una. 

Să-şi facă testamentul nu era nevoie, căci 
n-avea de dat decât viaţa, care nu-i o moştenire. 
Restul zilei aşteptă în casă; dacă ar fi ieşit în oraş 
se putea întâlni cu vreun coleg de universitate, 
altă lume nu avusese când să cunoască, dar era 
bine să nu vadă pe nimeni. În timpul 
prizonieratului aflase cum se făceau anchetele; 
mulţi din camarazii lui, bănuiţi că ar fi săvârşit 
crime de război, fuseseră cercetaţi de serviciile 
secrete, supuşi la interogatorii zi şi noapte, 
mitraliaţi cu întrebări la care erau obligaţi să 


răspundă, chiar dacă erau absurde. Li se descosea 
toată viaţa, ce erau părinţii, ce rude aveau, ce 
prieteni, ce carte învăţaseră, ce făcuseră an cu an 
până la începutul războiului, iar pe front ce 
făcuseră zi cu zi, oră cu oră. Anchetatorii nu 
ţinteau atât să le descopere vina, cât să le afle 
complicii; de obicei, un om hărțuit în felul acesta, 
mai trăgea după el şi pe alţii, fără să-şi dea seama, 
doi, patru, zece. Era datoria serviciilor secrete, să 
nu le scape nimic printre degete, să meargă până 
în pânzele albe. 

În această lume, din care am fost blestemaţi 
să facem şi noi parte, justiţia nu era chemată să 
dovedească vina inculpatului, ci inculpatul trebuia 
să-şi dovedească nevinovăția. «Decât să ne scape 
un vinovat, mai bine să condamnăm o mie, fără 
vină!» Aşa suna principiul justiţiei sovietice, 
adoptat şi de ţările capturate, căci acesta este 
cuvântul, nu ţări prietene, sau înfrăţite, cum se 
proclama public. În Anglia, şi probabil nu doar 
acolo, dar nu citez decât ceea ce ştiu sigur, fiindcă 
am citit părerea oamenilor de legi din acea ţară, 
principiul era invers şi mi se pare de o umanitate 
ideală: «Decât să fie condamnat un om fără vină, 
mai bine să scape o mie de vinovaţi!» Cineva ar 
putea să spună că aşa se umple lumea de 
nelegiuiţi. Nici o grijă: nelegiuitul, nelegiuit 
rămâne, aşa că îi vine şi lui rândul. 

Orice om pe care l-ar fi întâlnit Tadeu, putea 
să fie bănuit şi chiar acuzat de complicitate; un 


denunţător se găseşte totdeauna, într-o societate 
îmbolnăvită de suspiciune. Chiar şi ordonanța care 
îi dusese raniţa la gară, chiar şi aghiotantul 
regimentului căruia îi dăduse instrucţiuni înainte 
de plecare puteau să fie luaţi la anchetă, nu se 
gândise, acum era prea târziu, spera că oamenii 
îşi vor putea dovedi neamestecul. 

Pe seară părăsi casa îmbrăcat în costum de 
schi, cu raniţa în spinare, cu un rucsac în mână; în 
el avea o flanelă de corp, încă un rând de lenjerie, 
pulovere şi o canadiană îmblănită. Aşa merse la 
gară, unde se urcă într-un personal de Braşov, 
care pleca peste un sfert de oră. Făcuse drumul 
ferindu-se, dar nu-l urmărea nimeni. 

Ceea ce se întâmpla acum cu el seamănă cu 
ceea ce, peste doi ani avea să i se întâmple lui 
Titus, aşa cum se povesteşte în primul capitol al 
cărţii. In afară de orele zilei care sunt diferite, 
încolo totul se repeta, începând cu mobilul 
faptelor, care pentru amândoi era împotrivirea. 
Raniţa cu pistolul mitralieră îmi aminteşte de 
rucsacul lui Titus, cu vesta de salvare şi cu 
revolverul, ascunse sub lenjerie. Diferă numai 
cărţile şi proviziile luate de Titus. Tadeu nu avea 
nici o carte, şi nici un fel de merinde. 

Nu cred într-o viaţă de dincolo, ceea ce ştiu 
câtă dezaprobare îmi va aduce. Dar punându-i pe 
cei doi fraţi în aceeaşi postură mi-a fost imposibil 
să nu mă gândesc la tatăl lor, domnul Alcibiade, 
cum în tinereţe luptase în Transvaal, «de partea 


cea bună», a burilor. Cu o viaţă de dincolo sau 
fără ea, am fost sigur că măcar în aceste două 
împrejurări, spiritul domnului Alcibiade veghea 
asupra fiilor săi, reînviat în propriul lor spirit, fără 
ca să-şi dea seama. Amândoi mergeau să lupte «de 
partea cea bună»; dar amândoi aveau să fie 
învinşi, ca şi tatăl lor, care însă supravieţuise ca, 
în afară de primii doi fii, Odor şi Toma, să mai 
aducă pe lume încă şapte, printre ei Tadeu şi 
Titus. 

Trenul de Constanţa, luat de Titus într-o 
dimineaţă cu ninsoare deasă, era mai mult gol; 
atunci, în 1947, la câteva luni după stabilizare, 
lumea nu prea umbla pe drumuri. În schimb, în 
1945, curând după război, dacă admitem că 
războiul se terminase deşi ruşii ne ţineau sub 
ocupaţie, oamenii forfoteau, unii îşi aduceau acasă 
abia acum bunurile dispersate în timpul 
bombardamentelor, cei refugiaţi din faţa frontului 
se întorceau la locul lor de baştină, alţii umblau de 
colo până colo, căutându-şi alte rosturi dacă pe 
cele dinainte le pierduseră. 

Când ajunse Tadeu în gară, trenul era atât de 
plin că abia îşi putu găsi loc pe scara vagonului. 
N-avea de mers mult, câteva staţii, douăzeci de 
kilometri, pe care un tren personal i-ar fi făcut 
într-o jumătate de oră. Acum îi trebui aproape 
două ore ca să ajungă la Avrig, unde mergea 
Tadeu. 

În afară de lumea din gară, sosită odată cu el 


şi care se risipi repede, pe ulițele satului nu se 
vedea nimeni. Era ora zece seara. Dintr-o 
cârciumă cu obloanele trase se auzea chiolhan, nu 
era locul potrivit unde să ceară o informaţie. 
Desluşi glasuri de beţivi, în româneşte şi în 
ruseşte, fraternitate la băutură, care însă nu se 
ştie cum poate să se termine. Tadeu ajunsese 
destul de departe ca să se piardă în întuneric, 
când, în urma lui uşa cârciumii, oblonită, se 
deschise. În lumina care răzbea afară odată cu 
fumul de tutun, văzu un soldat rus care, după ce 
îşi lăsă udul în praful drumului, ridică balalaica 
spre cer şi trase un încărcător întreg în stele. 

Satul avea multe uliţe, Tadeu nu ştia pe care 
s-o ia ca să ajungă la şcoală şi nici nu găsea pe 
cineva, să-l întrebe. Porni la întâmplare, sperând 
că va descoperi singur şcoala; avea destul timp 
până la ziuă. Nu mersese mai mult de cinci 
minute, când, din umbra unei porţi, cineva îl strigă 
cu jumătate de glas, mai degrabă în şoaptă: 

— Hei, domnule, stai o ţâră! 

Un om ieşi din umbră şi se apropie 
neîncrezător, cu o bâtă în mână. Nu părea agresiv, 
mai degrabă temător, se vedea după cum punea 
pasul. 

— Nu ştiu cum să-ţi spun, domnule, sau 
tovarăşe, i se adresă lui Tadeu, când fu aproape. 
Nu te cunosc, nu eşti din părţile noastre, dar te-aş 
ruga, nu se întâmplă să ai o ţigară? 

— Cine eşti dumneata? îl întrebă Tadeu, 


străduindu-se să-l vadă la faţă, în lumina slabă a 
stelelor, pe care rusul nu izbutise să le dea jos de 
pe cer, cu balalaica. 

— Sunt caraula, răspunse omul, dar stau aici, 
pitit în umbră, nimeni nu îndrăzneşte să umble pe 
uliţă noaptea, nici măcar hoţii. 

— Îmi pare rău, răspunse Tadeu. Nu sunt 
fumător. Poţi să-mi spui unde este şcoala”? 

— Care din ele? Sunt amândouă închise, le-au 
luat ruşii, cuartir, aşa se spune. Dar pe cine cauţi 
dumneata la şcoală? 

Tadeu fu nevoit săi spună numele 
învățătorului, era o imprudenţă, dar n-avea 
încotro. Sau poate îşi făcea griji de pomană, nu 
orice om este o iscoadă. Ştia că lumea din partea 
locului şi din toată Ţara Făgăraşului era cinstită şi 
curată la suflet. 

Omul îşi strânse bâta sub cot şi îşi lovi 
palmele, cu bucurie. 

— Dumnezeu te-a adus aici, domnule! Dânsul 
stă chiar la mine, şi e acasă. 

Se întoarse, crăpă poarta şi pieri în curte, pe 
deasupra n-ai fi văzut porţile, erau înalte, între 
ziduri ca de fortăreață. 

— Şi nu s-a culcat, spuse pe urmă, continuând 
să se bucure. Se vedea lumină la fereastră. Poftim, 
domnule, de intră. Rău îmi pare că n-ai tutun de-o 
ţigară 

După cum se vede, am evitat să scriu numele 
învățătorului, deşi, acolo unde este acum, nul mai 


pândeşte nici o primejdie - în anul următor a fost 
executat fără judecată, chiar în curtea şcolii unde 
îi învăţa pe copii nu doar să scrie şi să citească, ci 
şi istoria românilor, cum o ştia din alte vremuri. 
Într-o zi numele lui va fi cunoscut şi va sta scris pe 
monumentul eroilor care se va face în sat, poate în 
piaţa unde este şi bustul lui Gheorghe Lazăr, unul 
din primii învăţători ai noştri. 

Era ofiţer de rezervă, fusese subalternul lui 
Tadeu, dar, rănit grav la trecerea Prutului, nu 
apucase să facă războiul mai departe şi nu căzuse 
prizonier odată cu tot regimentul; avea un picior 
lipsă. Tadeu venise la el fără o înţelegere dinainte; 
nu avusese când, nici nu se gândise că într-o zi va 
avea nevoie de el. li cunoştea în schimb firea, 
sentimentele şi credinţa politică. Şi nu avea altă 
cale să ajungă în munţi, decât cerându-i sfatul şi 
ajutorul. Căci, aşa cum îl ştia, nu era omul să stea 
cu mâinile în sân, când mai sus, în Făgăraş, 
partizanii se luptau cu armata şi între două 
încăierări coborau în satele de la poalele muntelui, 
să ia merinde şi muniții. Invăţătorul nu putea să 
fie străin de toate acestea. 

Cunosc munţii Făgăraş doar cât puteam să-i 
văd din câmpie. O singură dată i-am trecut, cu 
maşina, pe şoseaua construită în deceniile 
apropiate; este, adică, una din operele 
socialismului. Nu vreau să fiu viteazul care se 
arată după război, să judec acest regim politic, 
condamnat azi de toată lumea şi criticat în gura 


mare, adesea de foştii lui adepţi; acestora le-a 
adus foloase iar astăzi se leapădă ca de Satana. De 
ce-aş mai da şi eu cu măciuca? Este destul una, la 
un car de oale. Dar faptele am să le povestesc, aşa 
cum le-am trăit eu însumi. Concluziile să le tragă 
alţii, dacă va mai fi nevoie de ele. 

Piramida lui Keops, la vremea când s-a 
construit, a fost o stupiditate, o ambiţie a 
faraonului; astăzi,când s-a uitat câtă sudoare, cât 
sânge şi câtă suferinţă sunt îngropate în ea, o 
socotim una din cele şapte minuni din antichitate. 
Şi este! - recunosc înfiorat, cu inima strânsă, 
fiindcă sunt dator să-i recunosc preţul, să justific 
chinurile îndurate de sclavii care au construit-o, 
lăsându-şi anii şi viaţa acolo. Piramida lui Keops şi 
cele din preajmă, stupidităţi la vremea lor, astăzi 
sunt o mărturie a forţei omeneşti, supranaturale. 

Dar ce va mărturisi şoseaua numită 
Transfăgărăşană, decât ambiția şi prostia 
faraonului? Fiind imposibil să urce până la 
creastă, s-a făcut un tunel care străpunge 
muntele, la o înălţime unde zăpada nu se topeşte 
din toamnă până în miezul primăverii, împiedicând 
circulaţia oricărui vehicul terestru. La ce foloseşte 
tunelul, dacă jumătate de an rămâne în părăsire? 
lar şoseaua, părăsită şi ea, se mai şi prăvăleşte în 
unele locuri, luată de avalanşe, încât an de an 
trebuie reparată. 

În ce scop s-a făcut această lucrare? Ca să 
degajeze şoseaua de pe valea Oltului? Nici nu 


poate fi vorba, de vreme ce luni de zile rămâne 
închisă. Şi cred că datorită serpentinelor strânse, 
nici vara nu e accesibilă marilor transportoare, din 
ce în ce mai numeroase. 

Unii s-au gândit că poate a fost făcută în 
scopuri strategice. Haida de! Câte o bombă la cele 
două intrări ale tunelului, şi s-a zis cu ea! Sigur, ar 
fi fost bună în 1916, cu condiţia ca inamicul să n-o 
ştie; el s-ar fi aţinut pe valea Oltului, iar armata 
noastră, tupilându-se prin tunel, i-ar fi căzut în 
spate. Aşa da! Până la Sibiu rămânea o etapă de 
marş, iar la mijloc era Selimbergul, unde poate 
s-ar fi reeditat victoria lui Mihai Viteazu. 

Trec peste eventuala utilitate turistică a 
Transfăgărăşanului. N-am întrebat un alpinist, să 
aflu ce părere are; s-ar putea ca şoseaua să nu-i 
facă plăcere. Imi amintesc de unii oameni care îmi 
spuneau ce anevoios se urcă în Făgăraş, dar ce 
satisfacţie simt când ajung la creastă! Ce să mai 
cer părerea cuiva?! Alpiniştii nu vor folosi 
niciodată tunelul. 

Acesta şi-ar fi găsit utilitatea piramidelor, fără 
să le atingă şi măreţia, dacă faraonul şi-ar fi făcut 
mausoleul acolo. Să fie depus înăuntru cu toată 
familia, cu toate bunurile agonisite pe când 
stăpânea ţara. inclusiv decoraţiile şi darurile 
expuse la vechea Poştă de pe Calea Victoriei, să-şi 
ia şi merinde ca să le aibă pe lumea cealaltă, apoi 
tunelul să fie zidit la amândouă capetele. Condiţia 
ar fi fost să nu moară iarna, când şoseaua 


triumfală zace sub zăpadă. 

Nu mă rabdă inima să merg mai departe, fără 
să amintesc altă stupiditate a epocii. sunt probabil 
multe, nu le cunosc pe toate şi oricum nici una nu 
poate fi de proporţiile canalului Dunăre - Marea 
Neagră. 

Oamenii n-au astâmpăr, când nu se luptă între 
ei, fac război naturii, dar nu totdeauna câştigă. De 
pildă, seacă balta Brăilei, prielnică peştelui şi pun 
în loc porumb, căruia pământul fost sub apă nu-i 
prieşte. Adio mămăligă, adio saramuri de peşte! 

Nu ştiu cât a suferit natura la Suez, la 
Panama, între Volga şi Don. Dar, cel puţin 
canalele săpate acolo, sau măcar unele dintre ele, 
s-au dovedit de mare folosinţă omului; din 
Mediterană în Oceanul Indian nu se mai ocoleşte 
toată Africa, pe la Capul Bunei Speranţe, din 
Atlantic în Pacific nu se mai ia în lung toată 
America de Sud, pe la Capul Horn, loc îngrozitor 
de trecere, mormântul multor corăbii şi vapoare. 

Despre un canal de la Dunăre la mare s-a 
vorbit înainte de război, s-au făcut studii şi 
proiecte, apoi oamenii s-au lăsat păgubaşi, 
lucrarea ar fi fost costisitoare şi mai ales 
nerentabilă, chiar în cazul că nu înghiţea multe 
parale; adică nu merita să fie exploatată. 

După război ideea s-a reluat şi în mare măsură 
s-a pus în practică, dar după câţiva ani s-a oprit 
peste noapte, fără nici o explicaţie. Şi numai cu 
puţin înainte, nişte oameni din conducerea 


şantierului au fost condamnaţi la moarte, pentru 
sabotaj, că treaba nu mergea bine; nu mergea, 
într-adevăr, dar de vină erau excavatoarele şi 
celelalte maşini, defectuoase, trimise de marea 
noastră prietenă şi protectoare, Uniunea 
Sovietică. 

Insă începutul lucrărilor la canal, sfârşite atât 
de jalnic, a fost grandios, i s-au consacrat pagini 
întregi de ziar, a fost înflăcărată clasa muncitoare, 
s-au compus cântece, s-au scris poezii şi romane - 
toţi irozii şi rapsozii s-au luat la întrecere cu 
laudele. Nu-i învinuiesc prea tare, mai ales pe unii, 
găgăuţele, convinşi cu naivitate că va fi o mândrie 
pentru ţara noastră; sau cei luaţi de ape şi 
incapabili să se împotrivească. Au fost însă şi 
destule lichele, dornice doar să le fie bine, dând 
din coate să câştige premiile. Unul dintre aceştia, 
a urmărit să-mi facă rău, vărsând venin peste 
mine, în dosul uşilor capitonate; se temea să nu-i 
devin concurent, deşi stăteam deoparte şi n-aş fi 
concurat pentru nimic în lume la asemenea 
întrecere. Câte unii mai trăiesc, ba chiar au glas 
să ne dea lecţii civice; alţii, după ce s-au ghiftuit 
bine au trecut în tabăra de peste graniţă, fără să 
le fie ruşine; şi, în sfârşit, o bună parte dintre ei 
s-au dus pe lumea cealaltă, unde scriu ode pentru 
Scaraoţchi. 

S-a spus - şi se poate să fie aşa, dar n-am altă 
dovadă decât vorbe - că ideea Canalului a fost a 
lui Stalin, specialist în canale; voia să fie o 


diversiune, să distragă atenţia poporului nostru de 
la alte rele, şi, ca să dea două lovituri dintr-o dată, 
Canalul să devină locul de exterminare a 
burgheziei. Cuvântul, cal de bătaie în lupta de 
clasă, poate fi definit în mai multe feluri, după 
nevoie, în afară de o singură definiţie, cea corectă: 
că burghezia, bună sau rea, e fondatoarea 
societăţii moderne; ei îi datorăm cele mai 
importante înfăptuiri din ţara noastră, care au 
slujit şi clasei muncitoare şi pentru care a muncit 
ea însăşi, nu doar cu creierul, căci nu s-a dat în 
lături să-şi verse sudoarea frunţii. 

Burghezi au fost şi profesorii şi inginerii şi 
avocaţii şi poeţii şi compozitorii împreună cu 
reprezentanţii tuturor artelor, care au spart 
stânca la canal, au săpat pământul şi l-au cărat cu 
roaba, nemâncaţi, chinuiţi de ger sau de arşiţă, 
batjocoriţi, loviți, dispreţuiţi nu spun mai departe, 
fiindcă se înfioară pielea pe mine. Mulţi au murit 
cu târnăcopul în mână, alţii s-au întors acasă 
schelete. A murit multă burghezie, multă a îndurat 
chinuri mai grele decât moartea, dar n-a putut să 
fie exterminată; canalul a fost o nereuşită, în toate 
privinţele. E uimitor cu ce tenacitate 
supraviețuiesc şi oamenii şi popoarele. 

Cu toţi cei cincizeci de ani de ocupaţie, cu 
toate deportările şi crimele, cu toate 
transplantările de populație rusă, cu toată 
interzicerea limbii române, basarabenii n-au pierit 
şi ies acum la lumină cu o forţă uimitoare, deşi 


credeam că n-au mai rămas în viaţă decât 
convertiţii. Când am trecut pe acolo, în 1976, greu 
am găsit oameni să-mi vorbească româneşte, şi 
numai dacă nu ne spiona nimeni. Când am auzit în 
gară - la megafoane care anunțau plecarea sau 
sosirea trenurilor - limba «moldovenească» 
oficială, n-am înțeles un cuvânt şi m-a cuprins 
groaza că putea să fie atât de stâlcită şi că putea 
cineva s-o vorbească. lar acum iată-i pe 
moldovenii de peste Nistru, care nu-s altceva 
decât basarabeni, ridicaţi în masă, cu tricolorul 
românesc şi cu bourul lui Ştefan cel Mare, vorbind 
la fel cum am învăţat eu să vorbesc româneşte de 
la mama mea: o limbă bogată şi pură. 

Nu înţeleg ce l-a apucat pe faraonul nostru, 
autorul Transfăgărăşanului, să se întoarcă la 
Canal şi să reînceapă săpatul, deşi era imposibil să 
nu ştie cât de nefastă fusese prima experienţă. Nu 
mai era Stalin, să-l îmboldească, iar burghezia se 
dăduse pe brazdă, nu mai trebuia exterminată, 
deşi pe de altă parte se spunea că lupta de clasă 
nu se termină niciodată. E atât de uşor să spui 
vorbe şi atât de greu să le ştii înţelesul! Mâna de 
lucru, gratuită, a fost a soldaţilor. Nu mai era 
vechea armată, numită a chiaburilor, dacă o mai 
ţine cineva minte, care nu făcea instrucţie, ci doar 
munci neplătite; cum să-i pui arma în mână unui 
duşman al poporului?! 

Au muncit sute de mii de oameni, miliarde, 
triliarde de ore, din voinţa unuia singur, a cărui 


inteligentă era viclenia, altă forţă nu avea, decât 
încăpăţânarea. În copilăria mea, unui asemenea 
om i se spunea capsoman, vorbă uitată, deşi ar 
avea multă utilitate şi astăzi, când există atâţia 
capsomani, că mi-e frică, de vreme ce mulţi din ei 
ne ţin soarta în mână. 

După ani de muncă istovitoare, Canalul a fost 
gata, odată cu portul care s-a făcut în gura lui la 
Marea Neagră; diguri hâde, de-au sluţit litoralul, 
la Eforie, şi-au acoperit priveliştea spre nord, până 
atunci atât de naturală şi de frumoasă. Era sau 
primăvară, sau toamnă, nu mai ţin minte, vreme 
mohorâtă, cu burniţă rece, când faraonul, după ce 
tăiase panglica s-a urcat în vaporaşul împodobit 
cu marele pavoaz, să-şi vadă opera şi s-o 
inaugureze, împreună cu suita care o avea în 
frunte pe faraoană. Pe amândouă malurile 
fuseseră  înşiraţi  supuşii, zeci de kilometri, 
populaţie adusă cu anasâna să aclame şi să strige 
ura. Printre ei se aflau soldaţii care munciseră şi, 
ce-i mai rău, copii de şcoală, pionieri cu cravată 
roşie, fără să ţină nimeni seama că, la vârsta lor 
fragedă, îmbrăcaţi subţire şi stând ore în şir să 
aştepte feluca imperială, bătuţi de vânt şi de 
burniţă, puteau să se îmbolnăvească. 

Am fost o dată cu vaporul de la Agigea, portul 
la mare, până la Murfatlar, loc renumit pentru 
podgorii, unde în copilăria mea se făceau vinuri de 
soi, nu falsificate ca astăzi, pentru prostime. 
Foarte aferat, comandantul portului spunea că 


aşteaptă să vină de la Năvodari un convoi de vase 
iugoslave, încărcate cu îngrăşăminte sau poate 
produse petrochimice şi să meargă spre casă, 
folosind canalul, până la Dunăre. Or fi venit, n-or fi 
venit acele vapoare, eu nu le-am văzut nici la 
ducere, nici la întoarcere. Între timp, la televizor 
ni se arătau instalaţiile ecluzei de la Agigea, iar 
comandanții raportau despre mii sau zeci de mii 
de tone care treceau pe acolo, zilnic. 

O bună parte a canalului, de la Agigea la 
Murfatlar străbate înălţimi care de jos par 
ameţitoare. N-am stat să fac o socoteală, am 
estimat însă că se săpase pământ şi piatră, 
miliarde de tone şi mi s-a făcut milă de mine că 
mi-a fost dat să văd cu ochii ce muncă se făcuse 
acolo - şi cât era de inutilă! Cu energia şi cu banii 
zvârliţi pe apă s-ar fi putut face zeci de mii de 
apartamente, mii de şcoli şi sute de spitale. 

Deşi, aşa zisul Canal era dat în folosinţă, 
taluzurile înalte nu erau consolidate, se 
experimentau pe ici pe colo felurite procedee de a 
împiedica ploaia şi apele venite de pe podiş să 
ducă pământul la vale şi să înfunde Canalul. Mai 
era mult de muncă şi nu muncea nimeni, dacă 
serbarea se terminase. Fără să producă nimic, 
Canalul avea să înghită încă mulţi bani ca să 
existe, fie şi de pomană - din el nu s-ar putea face 
nici măcar mausoleu, ca din tunelul 
Transfăgărăşanului. 

Când s-a pus la cale importul minereului de 


fier necesar metalurgiei mamut de pe malurile 
Dunării, provenit tocmai de la capătul celălalt al 
lumii, din Australia, partea română, reprezentată 
de faraon în persoană, mereu dornic să 
călătorească şi să fie primit cu onoruri, a pus 
condiţia tot atât de copilărească pe cât de ridicolă, 
ca din Marea Neagră produsul să ajungă la 
Dunăre pe Canal şi preţul acestei operaţii 
caraghioase să îl suporte furnizorul. Canalul 
trebuia negreşit să-şi dovedească utilitatea şi să 
ne îmbogăţească. 

O utilitate parţială şi temporară pare a-şi găsi 
astăzi (octombrie 1991) datorită eşuării unui 
cargobot rusesc pe canalul Sulina, care a închis 
navigația,  paralizând unele transporturi pe 
Dunăre. Dar accidentul rămâne accident, deci nu 
putea să fie prevăzut când se punea canalul în 
lucru şi astfel nu contribuie cu nimic la 
reabilitarea defunctului. 


Cuvântul inutilitate m-a dus de la 
Transfăgărăşan la canalul Dunăre - Marea Neagră. 
Mă opresc aici, deşi despre inutilităţi s-ar putea 
scrie o carte întreagă, sau chiar mai multe. Între 
cele două de mai înainte, oricât ar fi ele de 
distanţate geografic, există şi o altă legătură 
directă: o parte din partizanii care au luptat în 
munţi, prin locurile unde avea să se facă 
transfăgărăşanul, au ajuns la canal; acolo mulţi 
din ei şi-au lăsat oasele. Alţii au murit în luptă, pe 


lângă cei care au fost executaţi pe loc, fără 
judecată. 

Istoria acestor fapte nu s-a scris încă; abia 
acum au început să se adune mărturii, greu de 
obţinut, fiindcă puţini participanţi au rămas în 
viaţă. Ceilalţi au murit de glonţ sau de cazne, iar 
altora li s-au sfârşit zilele de bătrâneţe, căci dacă 
aveau atunci patruzeci de ani, putini ar fi ajuns la 
şaptezeci, după o viaţă de zbucium; doar o mână 
de oameni mai trăiesc astăzi, după patru decenii - 
şi aceştia sunt martorii. 

La vremea lor faptele au fost ascunse cu grijă, 
se zvonea că în munţi se dădeau lupte, rar se 
publica o ştire laconică şi bineînţeles denaturată, 
alcătuită mai mult din injurii. Era imposibil să ne 
închipuim proporţiile acestei rezistenţe, greu de 
organizat, lipsită de arme, de muniții, de 
îmbrăcăminte şi de merinde şi care, expusă în 
toate direcţiile avea de înfruntat o armată 
întreagă, cu toate mijloacele de luptă, chiar tunuri 
şi aviaţie. 

Ştiam că au fost procese, unde se judecau cu 
uşile ferecate; partizanii, putinii câţi asistau la ele, 
personal judecătoresc, avocaţi şi martori îşi ţineau 
gura, altfel îi aştepta soarta osândiţilor. Acestora 
nu li se spuneau decât tâlhari şi bandiți, de parcă 
ar fi făcut jaf la drumul mare. Mult mai târziu, unii 
din cei închişi pentru felurite motive au îndrăznit 
să spună că printre ei erau şi unii care luptaseră 
în munţi, sau fuseseră tăinuitori ai acestora. 


Mai auzeam câte un nume, nici nu mai ştiu 
cum ajungea la urechile mele, al unor luptători 
«din tufişuri», aşa li se spunea în Franţa celor din 
Rezistență. Numai că auzeam abia după ce bieţii 
oameni erau pe lumea cealaltă. 

Dar iată, aşa cum mi-i închipuiam, răzleţi, 
neînarmaţi, nemâncaţi, fără adăpost şi hărţuiţi de 
armată tot timpul, partizanii au rezistat mai bine 
de un deceniu, îmi pare rău că n-am cunoscut nici 
unul, aş fi mai luminat astăzi, aş scrie mai uşor 
cele ce urmează şi mai ales aş înţelege ce forţă 
aveau în ei aceşti oameni, ca să continue lupta 
atâta vreme, fără nici o speranţă de izbândă, 
odată ce ţara se afla sub ocupaţie rusească. 

Aş vrea să descriu o zi din viaţa unei tabere a 
lor şi sufăr că nu sunt în stare. Am recitit de 
curând un roman cu un asemenea subiect, a cărui 
acţiune se petrece în munţii Franţei. Cât e de 
valoroasă cartea nu vreau să judec, pentru mine 
lectura a fost palpitantă şi în acelaşi timp 
instructivă. Aş putea să mă inspir de acolo, fiindcă 
nici la noi faptele nu se puteau petrece altfel. Dar 
nu-mi iau această îngăduinţă chiar dacă aş folosi 
cuvintele mele şi felul meu de exprimare. Nu 
admit brigandajul în literatură, fie şi în forma lui 
cea mai disimulată. Cineva spunea cu candoare - 
nu vreau să folosesc adevăratul cuvânt, de ruşine 
- că dacă vrei să descrii o anumită situaţie şi n-ai 
trăit-o, ce poţi face decât să iei de la alţii?! Ei bine 
nu! Ce nu ştii, nu scrie, lasă locul altora! 


Aştept cartea despre rezistenţă, scrisă măcar 
după mărturii directe, dacă n-o va scrie chiar cine 
a trăit-o. 


Ce ştiu sigur este că Tadeu a luptat în Făgăraş 
din 1945 până în 1949, când a fost prins într-o 
încercuire. În aproape patru ani cât s-a aflat acolo 
s-au întâmplat multe, desigur. Eu am aflat numai 
despre una din misiunile la care a luat parte, o 
incursiune într-un sat de la poalele munţilor; în ce 
mă priveşte sunt mulţumit şi cu atâta, căci o faptă 
le ilustrează pe celelalte. Cu condiţia s-o pot scrie 
ca şi cum aş fi trăit-o eu însumi. 

La Avrig, Tadeu a rămas în casa învățătorului 
până a doua zi, seara, când a venit să-l ia călăuza, 
un om tăcut, care n-a scos o vorbă tot drumul, 
până ce a început să se lumineze de ziuă. Avea 
pasul iute, lui Tadeu nu-i era uşor să-l urmeze, 
deşi nu ducea altă povară decât raniţa; rucsacul i-l 
ducea omul, pe care îl vedea prima oară, nu-i 
auzise glasul, nu ştia cum îl cheamă. 

Ţinutul era împânzit de poteră, jandarmi şi 
armată cu comandanţi politici, dar călăuza ştia 
să-i ocolească, îi simţea de departe, se tupila 
într-un desiş, sau într-o văioagă, trăgându-l pe 
Tadeu după el şi făcându-i semn cu mâna la gură, 
să nu scoată o vorbă; dacă îl încerca tuşea, să şi-o 
stăpânească! Din ascunzătoare auzeau paşii 


jandarmilor, de care uneori nu-i despărţea mai 
mult de zece metri. Tadeu se mira de curajul 
omului, în purtarea lui nu se simţea nici o emoție, 
deşi evident erau în mare primejdie. După ce paşii 
se îndepărtau ar fi vrut să-l întrebe ceva, în 
şoaptă, doar să-i audă glasul, să se convingă că-i 
un om ca toţi oamenii, nu o stafie. Insă nu 
îndrăznea, sau nul ascultau coardele vocale, 
călăuza exercita asupra lui o autoritate căreia 
simţea, cu judecata limpede, că trebuie să i se 
supună. 

Când întorcea capul în urmă vedea drept în 
spate steaua polară, dovadă că mergea spre sud, 
ceea ce ştia dinainte, era direcţia muntelui. După 
miezul nopţii intrară într-o pădure de fag, care 
acoperea cerul şi nu mai lăsa să răzbească pe 
pământ lumina palidă a stelelor. Nu era potecă, 
dar călăuza mergea fără să şovăie, poate se lua 
după semne cunoscute dinainte, sau poate avea 
simţul drumului în sânge. Începuse un urcuş lin, 
care încă nu îngreuia mersul. Printre fagi se iviră 
brazi, era întrepătrunderea dintre deal şi munte. 
Ridicând capul, Tadeu văzu printre ramuri cum 
cerul începea să se lumineze. Călăuza mai merse 
cam o sută de metri şi, fără să caute cu ochii în 
jur, nimeri drept la ţintă, un izvoraş abia susurând 
printre frunzele de fag căzute toamna trecută, 
acum putrede, presărate cu cetină îngălbenită; 
unde călcai nu rămânea urmă. Locul în jur mustea 
de apă, răcoarea dimineţii se simţea, umedă. 


Câţiva paşi mai departe era un tufiş de arbuşti 
piperniciţi, pe care pădurea îi  înăbuşea, 
pecetluindu-le soarta, după legea primului venit şi 
a celui mai puternic. Dar deocamdată continuau 
să trăiască după altă lege, a supravieţuirii, care, 
urmată cu îndârjire, poate să ducă uneori la 
izbândă. Poate firavele plante aveau să se 
chinuiască în căutarea aerului şi luminii, dar fără 
să se usuce, până ce asupritorilor le venea 
sfârşitul, bătrâneţea sau toporul pădurarului. 
Arbugştii reprezentau soluţia de continuitate a 
pădurii. Alături creştea un pâlc de corni, mai 
rezistenți în faţa naturii neprielnice, dar sortiţi să 
nu-şi depăşească înălţimea şi să rămână tot timpul 
în umbră. O pereche de veveriţe, pornite din 
faptul zilei după provizii, săreau din ramură în 
ramură, încercând fructele alunilor şi simțind, prin 
coaja lor lemnoasă, dacă erau coapte. Pe cele 
crude le cruţau, cu o prevedere uimitoare. 

Călăuza vorbi, în sfârşit, cu vocea răguşită de 
tăcerea îndelungată, de-o noapte întreagă. 

— Aici poposim până diseară, ziua pot să ne 
vadă şi în pădure; zboară cu avioanele în rasul 
copacilor şi se uită cu ocheanele. 

Zicând, se strecură printre arbuşti, având 
grijă să nu-i vatăme. La mijlocul desişului era un 
maldăr de ierburi uscate, lucrare omenească, nu 
se putea altfel, pe care frunzişul de deasupra o 
ascundea vederii celor din avioane. 

Când să se aşeze pe grămada de ierburi, un 


grohăit speriat răzbi deasupra, ierburile se 
răsturnară în lături, lăsând să iasă la lumină un 
porc mistreţ, care trecu printre picioarele lor şi o 
luă la fugă. 

Nedeprins cu pădurea şi cu vietăţile ei, Tadeu 
trase o spaimă, neştiind că porcul mistreţ fuge de 
oameni şi nu-i atacă decât dacă este rănit de un 
vânător neîndemânatic, sau dacă puii sunt în 
primejdie. Călăuza în schimb nu păru nici măcar 
surprinsă. 

— Uite, al naibii, mi-a luat culcuşul! zise, fără 
supărare. 

Îi trecuse răguşeala, avea o voce plăcută, de 
om tânăr. Privindu-l în lumina zorilor, Tadeu îşi 
dădu seama că era abia un flăcăiandru, când, după 
purtarea lui din timpul drumului l-ar fi luat drept 
un om hârşit cu viaţa. li era recunoscător că îl 
călăuzise, fără să ceară vreo plată, expunându-se 
la primejdii. 

— De nume nu te întreb, îi vorbi cu prietenie. 
Ştiu că nu-i voie. 

— Ba nu! răspunse băietanul. Nimeni nu mă 
opreşte să-ţi spun cum mă cheamă. Dar la ce-ţi 
trebuie, dacă n-o să ne mai vedem niciodată? 

Nici măcar nu clipi, când spuse o vorbă atât 
de gravă. Cine venea aici, trebuia să ştie că n-o să 
se mai vadă cu nimeni. Se gândea şi Tadeu la fel, 
şi nu-i păsa de moarte, avea însă presimţirea că 
n-o să moară, de aceea convorbirea i se păru 
melodramatică. Nu voia să fie sentimental, ei 


drăcia dracului! 

Schimbă vorba, în timp ce însoţitorul lui 
întindea ierburile, ca să doarmă pe ele. 

— Câţi ani ai? 

— Douăzeci şi doi. 

Părea de optsprezece. 

— Armata ai făcut-o? 

— Păi acum ce fac? 

— Dar la regiment nu te-a luat? 

— Nu, că sunt nesupus la încorporare. 

Tadeu parcă nu-şi dădea seama încă în ce 
situaţie se aflau şi unul, şi altul. Deşi dezertor şi 
pornit să lupte contra armatei, în el vorbi ofiţerul: 

— Dacă te prind, au să te împuşte! 

— De bună seamă! Pe toţi au să ne împuşte... 
Şi acum întindeţi-vă colea, şi hodiniţi-vă! La 
noapte avem de făcut cale lungă; începem urcuşul. 

Călăuza vorbea cu seninătate. 


În dimineaţa următoare erau dincolo de 
creasta muntelui. Mai departe, în jos, se vedea un 
sat, un cătun, pe jumătate învăluit de ceată. 

— Acolo nu-s jandarmi, nici armată. Trec doar 
avioane, pe deasupra. 

Erau între jnepeni, întinşi pe ramurile lor 
lipite de pământ şi împletite într-o pătură groasă. 

Drumul prin pădure nu ţinuse mult, doar până 
la miezul nopţii, fagul se sfârşise, urmaseră brazii 
şi molizii, la început falnici, înalţi până la stele, 
apoi  descrescând pe măsură ce se asprea 


povârnişul iar în locul pământului începea să se 
vadă stânca. De la un loc înainte, ultimii arbori 
pieiră, rămase doar piatra, cu insule de jnepeni 
care nu mai aveau putere să se ridice spre cer, se 
târau pe jos, ca şerpii. Şi cerul, plin de stele, se 
vedea mai scund ca la câmpie, să-l atingi cu mâna. 

Spre răsărit, cam la un kilometru, era un brâu 
de stânci, ca un zid de cetate, făcut parcă de mâna 
omului. Locul până acolo îl împânzeau tot jnepenii, 
printre care un om putea să se tupileze, dacă se 
simţea vreo primejdie. Un avion zbura la înălţime 
mică, dar era departe, dincolo de cătunul încă 
învăluit în ceaţă. 

Merseseră toată noaptea. Partea cea mai 
lungă a drumului fusese urcuşul, pe alocuri atât 
de povârnit şi nesigur, cu pietre care le fugea de 
sub picioare încât trebuiau să se caţere târâş, de 
la un colţ de stâncă la altul. Tadeu se simţea 
istovit; nu mai avea deloc teamă de întâlnirea cu 
poterele, fie ele înarmate cu mitraliere şi tunuri; 
făcuse două războaie, ştia să lupte şi să se apere, 
era chiar nerăbdător să înceapă o încăierare, era 
dornic să-şi descarce pistolul mitralieră în pieptul 
atacatorilor, simţea, ca niciodată, o duşmănoasă 
sete de sânge. În schimb îl îngrijora oboseala 
fizică; în cele două războaie nu trecuse niciodată 
printr-o încercare atât de dură. Avea nevoie să 
doarmă, fie şi cu ochii deschişi, fie şi în picioare. 
Se gândise la toate riscurile, unul singur îi 
rămăsese necunoscut, că organismul putea să-l 


trădeze, oboseala nu se lasă învinsă, ca frica. 

Aţipise fără voie, când îl trezi glasul călăuzei. 

— Avionul s-a dus, nu mai are cine să ne vadă; 
pornim mai departe, avem puţin de mers, până 
colo, la brâul de piatră. Dincolo sunt ai noştri, nu-i 
vezi, dar ei ne-au văzut. Fii pe pace, ştiu de 
sosirea noastră. Acum desfă raniţa şi scoate arma, 
nu mai trebuie s-o ţii ascunsă. 

Pistolul mitralieră era desfăcut în trei piese. 
Tadeu nu credea că va avea putere să-l monteze. 
Desfăcu raniţa cu mâinile amorţite, dădu rufele la 
o parte... Şi deodată oboseala îi pieri, ca prin 
vrajă. În arma pe care o avea în faţă era atâta 
putere, o cunoştea, o încercase, încât o simţi, 
învăluindu-i fiinţa şi redându-i forţa pierdută. 

— Frumoasă sculă! spuse călăuza. 

Aici am pierdut pentru o vreme urma lui 
Tadeu, n-am nici o informaţie despre felul cum era 
organizată acea cetate din munţi, care avea să 
reziste până primăvara următoare. Desigur că aş 
putea s-o construiesc cu închipuirea, cum am 
construit atâtea decoruri. De astădată nu pot 
să-mi îngădui, era o realitate şi mai bine tac decât 
să spun basme. 

Atât mai ştiu, că omul de pază care ieşi de 
după o stâncă, să-i întâmpine, îl cunoştea pe 
Tadeu, îl avusese comandant de divizion, căzuse şi 
el prizonier, în cotul Donului, evadase şi izbutise 
să ajungă în ţară, ceea ce poate să pară poveste. 
Dar s-a dovedit la proces, căci în primăvara 


următoare a căzut în mâinile jandarmilor, a fost 
judecat un consilier al Tribunalului, ofiţer în 
armata Sovietică, fusese instructor politic în 
lagărul de unde evadase inculpatul, ştia faptele 
dar nu-şi închipuise că fugarul ar fi putut să 
ajungă în ţară. Părea că procesul care se judeca 
nu-l interesa, oricum acuzatul avea să fie 
condamnat la moarte, sentinţa se ştia dinainte. 
Voia în schimb să afle cum putuse acest om să 
scape şi mai ales cum străbătuse mii de kilometri, 
fără să-l oprească nimeni. Ar fi vrut ca el să spună 
ce drum urmase, cine îl găzduise, să dea nume; 
spumega de furie. Preşedintele Tribunalului îi 
atrase atenţia, cu timiditate, că nu se judeca fuga 
din lagăr, ci fapte mult mai grave, trădarea de 
patrie. 

— Pentru mine, ripostă consilierul, evadarea 
dintr-un lagăr al nostru este fapta cea mai gravă. 
Trebuie să spună cine l-a ajutat, care i-au fost 
complicii. 

Inculpatul tăcea, cu un zâmbet de dispreţ în 
colţul gurii. Spuse doar atât: «N-au fost mii de 
kilometri, după două nopţi am dat de frontul 
nostru; mai luptam, încă nu pierdusem războiul». 
Aşa era, se întorsese cu armata, dar pe urmă, 
când fusese vorba să lupte alături de ruşi 
dezertase şi stătuse ascuns în satul lui, din 
Muscel, până în primăvara anului 1945, când îl 
dibui-seră jandarmii. Condamnat la moarte, 
izbutise să evadeze încă o dată şi fugise în munţi, 


unde se alăturase partizanilor. 

Fusese sergent, comandant de tun, îl chema 
Nistorescu Gheorghe, dar îi spuneau Ochilă, 
fiindcă avea privirea bună, vedea până în vale, de 
parcă s-ar fi uitat cu binoclul. Un asemenea om 
era de mult folos grupului din care făcea parte. 
Recunoscându-l pe Tadeu luă poziţia militărească, 
pocnind din călcâie. 

— Să trăiţi, domnule maior! 

Călăuza făcu ochii mari. 

— Sunteţi domnu' maior? 

Era surprins, dar nu intimidat. 

— Să mă iertaţi, continuă râzând, dacă eu, 
soldat  neinstruit cum sunt, am făcut cu 
dumneavoastră un pic de militărie! 


Ce mai ştiu: 

Era o grupare alcătuită înainte de venirea 
ruşilor, doar când se aştepta să vină. Nemţii se 
retrăgeau prin trecătorile munţilor, lăsând pe 
marginea şoselei arme, muniții, motociclete şi 
automobile de campanie, rămase fără benzină. 

La început, gruparea număra optsprezece 
oameni, cei mai mulţi militari din regimentele care 
fugăreau armata germană; o altă parte, 
temându-se de ruşi, plecau cu nemţii; nu le cunosc 
soarta. 

Ca să ajungă la locul amintit mai înainte, sub 
creasta munţilor Făgăraş, la răsărit de valea 
Oltului, cam pe acolo pe unde astăzi trece 


Tansfăgărăşanul, porniseră de la Curtea de Argeş. 
Aveau cu ei două maşini nemţeşti, cred că 
Volkswagen, cu tracţiunea pe patru roţi şi o 
ambulanţă, toate pline de arme, abandonate de 
nemți pe marginea drumului: carabine, puşti 
mitralieră, mitraliere grele, pe afet şi chiar două 
«branduri», uşor de transportat şi de mânuit şi cu 
efect năprasnic, ca să folosesc o vorbă luată din 
limba rusă. : 

Cu cine voiau ei să lupte? Încă nu ştiau bine. 
În primul rând, nu acceptau să se supună. Nu 
condamnau despărțirea de nemți, nu-i judecau, îi 
lăsau să se ducă în linişte. Ştiau că războiul era 
pierdut, dar nu-şi acceptau soarta. Ce sperau? Ei 
bine, cei care într-adevăr mai aveau o speranţă, 
sperau, cum a sperat atâta lume, să înceapă 
războiul ruşilor cu aliaţii lor, după semne 
inevitabil. Voiau să reziste până la venirea 
americanilor, cărora să li se alăture cu arma în 
mână. 

lată motivul pentru care au murit sumedenie 
de oameni, iar alţii au înfundat puşcăriile, unde au 
murit şi ei, mare parte. Erau toţi aceştia nişte 
descreieraţi? Nu. li conducea un amestec de 
eroism romantic şi de naivitate. Mai credeau în 
morala basmelor, unde Făt-Frumos îl învinge 
totdeauna pe zmeu, triumful binelui asupra răului. 

Momentul culminant al războiului trecuse 
odată cu Stalingradul. Deşi mai aveau mult de 
luptat şi le trebuiau ajutoare, ruşii începuseră de 


pe atunci să-şi dea arama pe faţă, călcând 
înțelegerile cu aliaţii, care poate aveau păcatul că 
nu erau destul de clare şi categorice. 

S-a spus că toleranța aliaţilor se datora 
temerii că Stalin ar putea să facă pace separată cu 
nemţii şi apoi, de conivenţă cu ei, să atace apusul 
Europei, cu Anglia, iar la urmă, de ce nu? - să 
tabere asupra Americii. Poate temerea unora era 
sinceră; cui nu-i e frică de Necuratul? Alţii, în 
frunte cu neputinciosul preşedinte al Americii, al 
cărui ultim merit fusese intrarea în război, forțând 
opoziţia neintervenţioniştilor, nu se temeau de o 
asemenea trădare; ei credeau copilăreşte în 
tratate, care prevedeau ca nici unul din aliaţi să 
nu încheie pace separata cu inamicul. În această 
privinţă sunt pe deplin convins că nu era nici o 
primejdie atât timp cât trăia Hitler - şi el a trăit 
până ce ruşii au ajuns în inima Berlinului. Aşa cum 
era, cu mintea de mult rătăcită, zdruncinat de 
atentatul din care scăpase ca prin urechile acului, 
cu mâna dreaptă pe jumătate paralizată, abia 
putând să iscălească ordinele de trimitere la 
moarte, Hitler n-ar fi încheiat pace separată cu 
Stalin; cu aliaţii poate că ar fi făcut o încercare, să 
nu fi existat hotărârea impusă de Roosevelt 
cobeligeranţilor, fără să întrevadă urmările, de-a 
nu accepta capitularea Germaniei decât fără 
condiţii. O asemenea hotărâre draconică se 
explică sentimental, dar nu politic; fără ea, erau 
şanse ca războiul să se termine mai repede, chiar 


împotriva voinţei lui Hitler; generalii ar fi putut 
să-l suprime acum, era mai uşor decât cu un an 
înainte: bunkerul de sub cancelaria Reich-ului, în 
loc de adăpost devenea capcană. N-aveau decât să 
închidă uşile blindate şi să-l lase înăuntru, urlând, 
până ce înţelegea că nu mai are nimic de făcut, 
decât să se împuşte. 

Nu-i singura greşeală pe care au făcut-o 
aliaţii. Că le-au dat dreptul ruşilor să ocupe 
Berlinul ar avea o justificare, să-i spunem morală, 
dacă nouă nu ni s-ar reproşa că am mers dincolo 
de Nistru. Dar, odată cu această concesie 
cavalerească trebuia stipulat, fără echivoc şi fără 
putinţă de tăgadă, că odată războiul sfârşit, ruşii 
aveau datoria să se retragă în vechile lor frontiere. 
Era bine să nu se uite că lupul îşi schimbă doar 
părul, nu şi năravul; că ei juraseră moartea 
capitalismului, pe care aveau să-l spânzure cu 
propria lor frânghie - prin capitalism, 
înţelegându-se toată lumea liberă şi civilizată. 
Această idee a rămas în capul lui Stalin chiar când 
era la ananghie. Fără să se bage de seamă, el şi-a 
impus punctul de vedere şi, în numele rezistenţei 
pe care o opunea nemților, cu sacrificii omeneşti 
inestimabile, a obţinut tot ce-i trecea prin minte, 
la conciliabule unde aliaţii au mers ca mielul la 
tăiere, la Teheran, la Yalta şi apoi la Postdam. A 
fost slăbiciunea lui Roosevelt şi chiar a lui 
Churchill, pe care şi astăzi, când am aflat cu ce 
inconştienţă ne-a dat pe mâna ruşilor, îl mai 


socotesc factorul cel mai important al victoriei; în 
schimb, admiraţia fanatică pe care mi-a inspirat-o 
şi am mărturisit-o, o retrag cu amărăciune. Odată 
am spus că omului acesta, căzut aproape în uitare 
în anii de după războiul câştigat de el însuşi, ar 
trebui să i se pună o statuie în piaţa Trafalgar, de 
la Londra, pe un soclu mai înalt decât al lui 
Nelson. Acum îmi retrag cuvintele, o asemenea 
statuie să i se facă la Yalta sau la Moscova, unde a 
binemeritat recunoştinţa ruşilor, căci o sticlă de 
votcă e prea puţin pentru pleaşca pe care le-a 
oferit-o. 

Înainte de a-mi termina ideea, mă întorc la un 
cuvânt folosit mai sus, spre a-l explica şi a-l 
justifica. Poate cineva îşi închipuie, socotind 
pierderile de vieţi omeneşti ale lui Stalin drept 
inestimabile, că n-am judecat cuvântul cum 
trebuie. Ei bine, nu! L-am judecat îndelung, de la 
război până astăzi şi îl repet, subliniindu-l, 
pierderile omeneşti erau inestimabile pentru 
Stalin, căci el nu dădea nici un preţ pe viaţa 
oamenilor! 

Întorcându-mă la slăbiciunile aliaților, nu am 
să-mi schimb părerea, că fără Anglia şi fără 
Statele Unite, faţa Europei şi a unei bune părţi din 
întreaga lume ar fi fost astăzi alta. Dar tot atât de 
adevărat este că ar fi putut să fie mult mai 
frumoasă şi mult mai puţin chinuită. Va trebui să 
treacă decenii până ce lumea să-şi găsească 
echilibrul pierdut cu atâta nesocotinţă. 


Las la o parte Anglia, cu partea ei de vină; a 
ieşit din război atât de zdruncinată în economie şi 
în politică, atât de sleită că nu ne mai putea oferi 
nici o garanţie şi nici o speranţă. Îi rămânea 
Shakespeare şi amintirea splendorii de altădată, 
când lira sterlină echivala cu o mie de lei 
dinaintea războiului, şi dolarul american care azi 
domină lumea avea o putere de şase ori mai mică. 

După război am aşteptat să vină nu englezii, ci 
americanii. Conducătorii acestora din urmă ştiau 
că n-au să-şi mişte armata, dar nu şi-au declarat 
intenţia, ci, pe ascuns, ne-au dat speranţe. 
Oamenii au luptat în munţi şi au murit cu ochii pe 
cer; sperau să-i vadă pe americani coborând cu 
paraşuta. 

Nu sunt chemat să fac o comparaţie între 
oamenii care în două secole de istorie au fost 
preşedinţii Americii, să le stabilesc ierarhia după 
merite şi păcate. Cineva însă, mai avizat decât 
mine, a spus că preşedinţii cei mai buni au fost 
sau asasinați, sau dezonoraţi. 

Lăsând la o parte sentimentele mele de 
dragoste şi admiraţie pentru America, declarate 
nu o singură dată, mă întreb de ce conducătorii ei 
politici ne pun pe o treaptă inferioară altora, cu o 
soartă la fel de nenorocoasă ca a noastră? 

Cine-i de vină că patruzeci şi cinci de ani am 
îndurat un regim politic care, pe lângă suferinţele 
fizice ne-a denaturat sufletul? Oamenii cei mai 
buni ai ţării noastre au murit, mulţi dintre ei în 


temniţă şi în locul lor nu au putut să vină alţii, 
fiindcă au fost împiedicaţi să înveţe, să gândească 
şi să-şi formeze personalitatea, pe care lipsa de 
libertate o sugrumă în faşă. 

Cei care ne judecă astăzi, punându-ne în 
rândul ţărilor înapoiate, au ştiut ce se întâmplă 
aici, au dat mâna cu asupritorii noştri, i-au primit 
cu onoruri, ca pe capetele încoronate, i-au umplut 
de titluri şi decoraţii. Iar în acest timp purtătorii 
lor de cuvânt ne certau prin radio că nu facem 
nimic ca să ne rupem lanţurile. Le-am fi rupt într-o 
singură zi, într-o singură oră, dacă n-am fi fost 
vânduți cu acte în regulă la diferite târguri. Oare 
judecătorii noştri, printre ei un istoric, decedat 
astăzi, Dumnezeu să-l ierte, nu cunoşteau istoria? 
Nu ştiau că starea noastră de sclavie era 
consfinţită de marile puteri ale lumii? 

Ce-au făcut aceste mari puteri în 1956, când 
ungurii s-au răsculat şi au luptat eroic împotriva 
asupririi? Ruşii au intrat cu tancurile în Ungaria şi 
au umplut ţara de sânge. Iar celelalte puteri n-au 
tras nici măcar un foc de puşcă, s-au mulţumit să 
asiste la masacru, şi să-l dezavueze cu un sfert de 
gură. 

Dar în 1968, în Cehoslovacia? Victimele nu au 
luptat, ştiau că n-au să vină americanii; soarta lor 
fiind pecetluită, au avut înţelepciunea să nu-şi facă 
iluzii. În schimb, un student şi-a dat foc în văzul 
invadatorilor şi a murit în chinuri. A fost un gest 
echivalent cu o împotrivire armată. 


Înaintea acestor întâmplări ruşinoase pentru 
omenire, şi care ruşinoase au să rămână chiar 
după ce va fi pace deplină în lume, chiar între 
partea cu ştreangul şi cea condamnată la 
spânzurătoare, partizanii noştri din munţi şi-au 
dat şi ei sângele pentru o libertate nesusţinută de 
nimeni. Dar ei nu ştiau că vor rămâne singuri, că 
n-au să vină americanii. Oare judecătorii noştri 
n-au cunoscut acest capitol din istorie? Şi mai 
târziu n-au văzut că, odată ce poporul nostru a 
avut mâinile libere, i-au trebuit numai câteva ore 
ca să alunge tirania, cu tot cu decoraţiile conferite 
ei de ţările nobile? 

Ce-a urmat după aceea na venit timpul să 
spun pe faţă şi nici nu înţeleg bine, rămân multe 
mistere; istoria e încă în mişcare, nu se ştie cum o 
să se aşeze. S-au născut puteri noi în stat, pe 
lângă cele constituţionale, şi conducătorii ţării, 
acum, când scriu, în septembrie 1991, nu pot să le 
reprime, fiindcă ei le-au încurajat, când aveau 
nevoie de ele. Acest adevăr, limpede ca lumina 
zilei e ascuns sub o muşama uriaşă, pe care unii 
încearcă s-o dea la o parte, dar fără destulă 
hotărâre ca să fie luaţi în seamă. lar caravana îşi 
continuă mersul, făcându-se că n-aude. Niciodată 
n-am văzut cămile mai nepăsătoare la lătratul 
câinilor. 

Mai am ceva pe suflet, dator să spun în 
încheierea acestui capitol. Vechiul imperiu țarist, 
asupritorul nostru de veacuri, nu mai puţin 


asupritor în forma lui nouă, învechită şi ea după 
trei sferturi de secol cât a ameninţat lumea, a 
început să se destrame. Era fatal...