Steve Berry — 2 Profetia Familiei Romanov

N ÎI a e Pe Da mana e Di 


D E R f 3 Y 


AUTORUL BESTSELLERURILOR 
CAMERA DE CHIHLIMBAR şı MOSTENIREA TEMPLIERILOR 


FAMILIEI ROMANOV 


STEVE BERRY 


PROFEŢIA FAMILIEI 
ROMANOV 


Traducere din limba engleză 
ALINA TUDORICĂ 


VL 


© RAO International Publishing Company, 2007 
pentru versiunea în limba română 
2007 


ISBN 978-973-103-421-8 
Steve Berry 


The Romanov Prophecy 
Ballantine Books, 2004 


Steve Berry este avocat şi, 
deşi nu mai practică 
avocatura, este implicat în 
politica locală din Georgia. 
Interesul său pentru istorie l- 
a îndemnat spre cariera de 
scriitor. A debutat în 2003 cu thrillerul Camera 
de chihlimbar, care a devenit imediat un 
bestseller în Statele Unite. Următoarele sale 
cărţi - Profetia familiei Romanov, Al treilea 
secret,  Moştenirea templierilor, Conexiunea 
Alexandria - au urcat rapid în topurile 
întocmite de USA Today, Publisher's Weekly, 
The New York Times. 


Mulţumiri. 


Din nou, câteva mulţumiri. Întâi de toate, îi mulţumesc lui 
Pam Ahearn, care este, în acelaşi timp, agentul şi prietena 
mea. M-a învăţat multe şi m-a ajutat inclusiv să aleg titlul 
potrivit pentru această carte. Apoi, tuturor celor de la 
Random House: Gina Centrello, un redactor extraordinar, 
care mi-a oferit şansa de a publica acest roman; lui Kim 
Hovey, care conduce o echipă de publicitate de nota zece, 
din care face parte şi Cindy Murray; lui Beck Stvan, artistul 
care se face „vinovat” de minunata imagine de pe copertă; 
Laurei Jorstad, un editor cu ochi de vultur; lui Carol 
Lowenstein, datorită căreia paginile arată impecabil; şi, nu în 
cele din urmă, celor de la departamentul de Marketing, 
Promovare şi Vânzări - nimic din toate acestea n-ar fi fost 
posibil fără efortul şi dăruirea lor. De asemenea, multe 
mulţumiri lui Dan Brown, care a fost extrem de amabil cu un 
scriitor novice, dovedind că succesul nu afectează 
generozitatea. Ca şi în cazul Camerei de chihlimbar, nu pot 
să nu-i menţionez pe Fran Downing, pe Nancy Pridgen şi pe 
Daiva Woodworth. Este o binecuvântare pentru orice scriitor 
să aibă astfel de critici. Şi, în final, mulţumesc soţiei mele, 
Amy şi fiicei mele, Elizabeth, alături de care am parte de o 
viaţă în egală măsură interesantă şi frumoasă. 


Pentru Amy şi Elizabeth 


Rusia, o ţară în care se întâmplă lucruri ce în mod normal 
nu se întâmplă. 
PETRU CEL MARE. 


Va veni un an negru pentru Rusia; Atunci coroana va 
cădea de pe fruntea regală, tronul țarilor va fi înghiţit de 
noroi, iar mâncarea multora va fi moartea şi sângele. 

MIHAIL LERMONTOV (1830). 


Rusia: continentul misterios şi întunecat, „o ghicitoare 
învăluită în mister şi ascunsă într-o enigmă”, după cum 
spunea Winston Churchill, depărtată, inaccesibilă străinilor, 
greu de înţeles chiar şi pentru nativi. Acesta este mitul, 
cultivat chiar de ruşi, care ar prefera ca nimeni să nu 
descopere cum sunt ei în realitate şi cum trăiesc ei de fapt. 

ROBERT KAISER, 
Rusia: Poporul şi Puterea (1984). 


Pentru toate încercările ei, pentru toate greşelile ei, 
povestea Rusiei la sfârşitul secolului (al douăzecilea) trebuie 
spusă ca o reînviere, ca o restaurare. 

DAVID REMNICK, 
Restaurarea: Lupta pentru o Nouă Rusie (1997). 


Repere cronologice importante din 
istoria Rusiei. 


21 februarie 1613 - Mihail Feodorovici Romanov e 
proclamat ţar. 

20 octombrie 1894 - Nicolae al II-lea accede la tron. 

5 aprilie 1898 - Nicolae al II-lea îi oferă mamei sale Oul 
cu Lăcrămioare, creat de Carl Faberge. 

16 decembrie 1916 - Rasputin este ucis de Felix lusupov 

15 martie 1917 - Nicolae al Il-lea abdică de la tron; el şi 
familia lui sunt arestaţi şi luaţi prizonieri. 

Octombrie 1917 - Revoluţia bolşevică. Lenin preia pute- 
rea. 
1918 - Începe războiul civil; Albii se ridică împotriva 
Roşilor. 

17 iulie 1918 - Nicolae al II-lea, soţia lui, Alexandra, şi cei 
cinci copii ai lor sunt ucişi la Ecaterinburg. 

Aprilie 1919 - Felix lusupov fuge din Rusia. 

1921 - Războiul civil din Rusia ia sfârşit; Roşii, conduşi de 
Lenin, triumfă. 

27 septembrie 1967 - Moare Felix lusupov. 

Mai 1979 - Este localizat mormântul lui Nicolae al II-lea, în 
afara oraşului Ecaterinburg. 

Decembrie 1991 - Se dizolvă Uniunea Sovietică. 

lulie 1991 - Rămăşiţele pământeşti ale lui Nicolae al II-lea 
şi ale familiei sale sunt exhumate; doi dintre copiii imperiali 
nu sunt găsiţi în groapa comună. 

1994 - Rămăşiţele pământeşti sunt identifica-te ca 
aparţinând familiei regale, însă cadavrele celor doi copii nu 
sunt nicăieri localizate. 


Prolog. 


PALATUL ALEXANDRU, 
RUSIA, ŢARSKOE SELO, 
28 OCTOMBRIE 1916. 


Alexandra, Împărăteasa Marii Rusii, întoarse capul în 
momentul în care uşa se deschise; era prima oară după 
ceasuri în şir de veghe când îşi abătea privirea de la bietul 
copil care zăcea fără vlagă sub cearşaf. 

Prietenul ei se năpusti în cameră, iar ea izbucni în lacrimi. 

— lată-te în sfârşit, părinte Grigori, mulţumesc bunului 
Dumnezeu! Alexei are mare nevoie de dumneata. 

Rasputin se apropie de pat şi făcu semnul crucii. Cămaşa 
de mătase albastră şi pantalonii de catifea îi duhneau a 
alcool, acoperind mirosul lui obişnuit, despre care una dintre 
doamnele de la curte spusese că îi aminteşte de un tap. Dar 
Alexandrei nu-i păsase niciodată de miros. Cel puţin, nu de 
cel al părintelui Grigori. 

Trimisese gărzile să îl caute cu ore în urmă, amintindu-şi 
că auzise că-i plăcea să petreacă cu ţiganii din cartierele 
mărginaşe ale capitalei. Nu de puţine ori îşi pierdea întreaga 
noapte bând în compania prostituatelor. Una dintre gărzi 
povestea chiar cum părintele defila pe mese cu pantalonii în 
vine, lăudându-se cu plăcerea pe care mădularul său imens o 
oferă doamnelor de la Curtea Imperială. Alexandra nu 
dăduse crezare unor astfel de zvonuri despre prietenul ei şi 
poruncise ca străjerul să fie mutat cât mai departe de 
capitală. 

— Te caut de la asfinţit, zise ea încercând să îi capteze 
atenţia. 

Dar atenţia lui Rasputin era concentrată asupra băiatului. 


10 


Căzu în genunchi. Alexei era inconştient şi zăcea aşa de 
aproape un ceas. Băiatul căzuse în timp ce se juca în grădină 
în acea după-amiază. Durerea începuse în mai puţin de două 
ore. 

Alexandra îl privi pe Rasputin dând deoparte pătura şi 
studiind piciorul drept, care era vânăt şi umflat până la 
deformare. Copilul îşi ţinea piciorul strâns la piept. Sângele îi 
pulsa nebuneşte sub piele, iar hematomul ajunsese acum de 
dimensiunea unui mic pepene. Faţa străvezie a fiului ei era 
lipsită de culoare, în afara cearcănelor de sub ochi. 

Alexandra netezi uşor părul castaniu-deschis al copilului. 

Slavă Domnului că  ţipetele  încetaseră!  Spasmele 
reveneau la fiecare sfert de oră, cu o regularitate morbidă. 
Delirase din cauza febrei mari şi nu încetase să scoată un 
vaiet care îi sfâşia inima. 

O dată îşi revenise şi implorase: 

— Doamne, ai milă de mine! Mamă, de ce nu mă ajuţi? 
întrebase. 

Apoi vru să ştie dacă durerea o să înceteze când o să 
moară. Ea nu se simţise în stare să îi spună adevărul. 

Doamne, ce făcuse? Era numai vina ei. Este bine cunoscut 
faptul că femeile transmit genetic hemofilia, fără a fi ele 
însele afectate. Unchiul ei, fratele şi nepoţii ei muriseră cu 
toţii de această boală. Dar nu crezuse niciodată că şi ea este 
purtătoare. Cele patru fete ale ei nu îi dăduseră nici un 
indiciu. Abia când apăruse binecuvântatul său fiu, în urmă cu 
doisprezece ani, aflase dureroasa realitate. Nici un doctor nu 
o avertizase în legătură cu această posibilitate. Dar întrebase 
vreodată? Nimeni nu părea dornic să spună ceva din proprie 
iniţiativă. Chiar şi întrebările directe erau deseori evitate prin 
răspunsuri fără nici o noimă. De aceea părintele Grigori era 
atât de special. Călugărul spunea tot ce avea pe suflet. 

Rasputin închise ochii şi se cuibări lângă băiatul suferind. 
Barba ţepoasă îi era plină de resturi uscate de mâncare. 
Purta la gât crucea de aur pe care i-o dăruise ea. O strânse 


11 


cu putere. Camera era luminată doar de lumânări. Îl auzea 
murmurând, dar nu înţelegea nici un cuvânt. Şi nu îndrăznea 
să spună nimic. Deşi era Impărăteasa Marii Rusii, țarina, 
niciodată nu îndrăznea să îl deranjeze pe părintele Grigori. 

Numai el putea opri sângerarea. Prin el, Dumnezeu îl 
proteja pe scumpul ei fiu, țareviciul. Singurul moştenitor al 
tronului. Viitorul ţar al Rusiei. 

Numai de-ar trăi! 

Băiatul deschise ochii. 

— Nu te teme, Alexei, totul e bine, şopti Rasputin. 

Vocea îi era blândă şi melodioasă, dar fermă. Mângâie din 
cap până în picioare corpul transpirat al lui Alexei. 

— Ţi-am alungat durerile îngrozitoare. N-o să te mai doară 
nimic acum. Mâine o să fii bine şi o să jucăm iar jocurile 
noastre vesele. Rasputin continuă să mângâie corpul 
băiatului. Aminteşte-ţi ce ţi-am povestit despre Siberia. E 
plină de păduri uriaşe şi de stepe fără sfârşit, atât de întinsă, 
încât nimeni nu i-a văzut marginile. Şi toată aparţine mamei 
şi tatălui tău şi, într-o bună zi, când vei fi sănătos, mare şi 
puternic, va fi a ta. Îl prinse pe băiat de mână. Într-o bună zi 
am să te duc să-ţi arăt Siberia. Oamenii de acolo sunt atât de 
diferiţi faţă de cei de aici... Alexei, trebuie să vezi cât e de 
maiestuoasă! 

Vocea îi era blândă. 

Ochii băiatului se însufleţiră. Viaţa se întoarse în ei la fel 
de repede cum îi părăsise cu numai câteva ceasuri în urmă. 
Dădu să se ridice pe pernă. 

Alexandra se îngrijoră, temându-se să nu-şi provoace o 
nouă rană. 

— Ai grijă, Alexei! Trebuie să fii atent. 

— Lasă-mă, mamă, trebuie să ascult. Fiul ei se întoarse 
către Rasputin. Mai spune-mi o poveste, părinte! 

Rasputin zâmbi şi îi povesti despre caii cocoşaţi, despre 
soldatul fără picioare şi despre călăreţul fără ochi şi despre o 
țarină necredincioasă care fusese preschimbată într-o rață 


12 


albă. Îi povesti despre florile de câmp de pe întinsele stepe 
siberiene, unde plantele au suflet şi vorbesc unele cu altele, 
iar animalele au grai şi despre cum el însuşi, pe vremea când 
era copil, învățase să înţeleagă şoaptele cailor din grajd. 

— Vezi, mamă, caii pot vorbi, ţi-am spus eu! 

În faţa miracolului, lacrimi îi izvorâră din ochi. 

— Ai dreptate, ai atâta dreptate, rosti țarina. 

— Şi o să-mi spui tot ce-ai auzit de la cai, da? întrebă 
Alexei. 

Rasputin zâmbi aprobator. 

— Mâine, o să îţi povestesc mâine mai multe. Acum 
trebuie să te odihneşti. 

Continuă să îl mângâie pe ţarevici până când acesta se 
cufundă din nou în somn. 

Rasputin se ridică. 

— Micuţul o să trăiască. 

— Cum poţi fi sigur? 

— Cum poţi tu să nu fii? 

| se citea indignarea în voce, iar ea regretă imediat că se 
îndoise. De nenumărate ori se gândise că propria lipsă de 
credinţă era cauza suferinţei lui Alexei. Dumnezeu o punea 
probabil la încercare prin blestemul hemofiliei, să vadă cât 
de puternică îi e credinţa. 

Rasputin ocoli patul. Ingenunche în faţa scaunului ei şi o 
apucă de mână. 

— Mamă, nu trebuie să uiţi de Dumnezeul nostru. Nu pune 
la îndoială puterea Lui. 

Numai călugărului îi era permis să i se adreseze atât de 
familiar. Ea era Matiuşka, Mămica, iar soţul ei, Nicolae al Il- 
lea, Batiuşka, Tăticul. Aşa îi vedea țărănimea - ca părinţi 
severi. Toţi din anturajul ei spuneau despre Rasputin că e 
doar un simplu ţăran. Poate că aşa şi era. Dar numai el îi 
putea alina lui Alexei suferinţa. Acest ţăran din Siberia, cu 
barba lui încâlcită, cu trupul lui urât mirositor, cu părul lung 
şi slinos, era trimisul Cerului. 


13 


— Dumnezeu refuză să-mi asculte rugile, părinte! M-a 
părăsit. 

Rasputin sări în picioare ca ars. 

— De ce vorbeşti în felul acesta? Rasputin îi cuprinse faţa 
în palme şi i-o îndreptă spre pat. Uită-te la Micuţ. Suferă 
îngrozitor din cauză că tu nu crezi! 

Nimeni, în afară de soţul ei, nu ar îndrăzni să o atingă fără 
să îi ceară permisiunea. Dar ea nu se împotrivi. De fapt, chiar 
primi gestul cu bucurie. Rasputin îi întoarse capul şi o privi 
adânc în ochi. Intreaga sa fiinţă părea concentrată în 
albastrul pal al irişilor lui. Erau de neevitat, ca flăcările 
fosforescente, pătrunzătoare şi în acelaşi timp mângâietoare, 
distanţi şi totodată privind-o cu intensitate. Puteau privi 
direct în sufletul ei, iar ea nu se simţise niciodată în stare să 
le reziste. 

— Matiuşka, nu trebuie să vorbeşti aşa despre Dumnezeul 
nostru. Micuţul are nevoie ca tu să crezi. Are nevoie ca tu să 
crezi în Dumnezeu. 

— Eu în tine cred. 

Rasputin îi dădu drumul. 

— Eu nu sunt nimic. Doar mâna prin care lucrează 
Domnul. Eu nu fac nimic. Arătă spre cer. El făptuieşte totul. 

Cu lacrimi în ochi, Alexandra se prăbuşi din scaun cuprinsă 
de ruşine. Părul îi era în dezordine şi faţa, odinioară 
frumoasă, ajunsese acum palidă şi ofilită de ani de griji. Ochii 
o usturau de atâta plâns. Spera să nu intre nimeni în cameră. 
Numai în prezenţa călugărului se putea manifesta ca mamă 
şi ca femeie. Incepu să plângă şi îi îmbrăţişă picioarele, 
lipindu-şi obrajii de straiele ce miroseau a cal şi a noroi. 

— Tu eşti singurul care poate să-l ajute, zise ea. 

Rasputin stătea în picioare fără să se mişte. Ca un trunchi 
de copac, i se părea ei. Copacii puteau să facă faţă celei mai 
aprige ierni ruseşti, pentru ca apoi să înflorească în fiecare 
primăvară. Acest om sfânt, pe care cu siguranţă Dumnezeu îl 
trimisese, era copacul ei. 


14 


— Mamă, asta nu rezolvă nimic. Dumnezeu vrea 
devoţiunea ta, nu lacrimile tale. Nu se lasă impresionat de 
emoţii. Cere credinţă. Acel tip de credinţă fără urmă de 
îndoială. 

Îl simţi pe Rasputin tremurând. Îşi slăbi strânsoarea şi îşi 
ridică privirea. Faţa lui se făcuse albă ca varul şi îşi dăduse 
ochii peste cap. Un tremur îi străbătu întregul corp. 
Picioarele i se înmuiară şi se prăbuşi pe podea. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

El nu răspunse. 

Il apucă de cămaşă şi îl scutură. 

— Vorbeşte-mi, părinte! 

Rasputin deschise încet ochii. 

— Văd grămezi, mormane de cadavre, văd câţiva mari 
duci şi sute de conți morţi. Neva o să fie înroşită de sânge. 

— Ce spui acolo, părinte? g 

— O viziune, Mamă! Am avut-o din nou. Iți dai seama că în 
curând o să mor într-o agonie crâncenă? 

Despre ce vorbea? 

li prinse mâinile într-ale lui şi o trase spre el. I se citea 
frica pe chip, dar nu pe ea o privea. Privirea îi era undeva 
departe, dincolo de țarină. 

— O să părăsesc lumea asta înainte de Anul Nou. Ţine 
minte, Mamă, dacă mor ucis de asasini obişnuiţi, ţarul n-are 
de ce să se teamă. Va rămâne stăpân al tronului fără să aibă 
a se teme pentru viaţa copiilor tăi. Vor domni timp de sute 
de ani. Dacă voi pieri însă ucis de boieri, mâinile lor vor 
rămâne mânjite de sângele meu timp de douăzeci şi cinci de 
ani. Vor părăsi Rusia. Fratele se va ridica împotriva fratelui şi 
se vor ucide urându-se de moarte. Apoi nu va mai fi nici un 
nobil în ţară. 

Alexandra se sperie. 

— Părinte, de ce vorbeşti în felul acesta? 

Privirea lui se fixă asupra ei. 

— Dacă una dintre rudele ţarului se va face vinovat de 


15 


moartea mea, nimeni din familia voastră nu va trăi mai mult 
de doi ani. Toţi vor fi ucişi de poporul rus. Teme-te pentru 
viaţa ta şi spune rudelor tale că am plătit cu viaţa pentru ele. 

— Nu are nici o noimă, părinte! 

— E o viziune şi am avut-o de multe ori. Noaptea e 
înnegrită de suferinţa care ne aşteaptă. Eu n-o să apuc s-o 
văd. Mi-a sosit ceasul, dar, deşi e o moarte amară, nu mă 
tem de ea. Începu iar să tremure. O, Doamne! Răul e atât de 
mare, încât Pământul se va cutremura de foamete şi de 
boală. Mama Rusia va muri. 

Alexandra îl scutură din nou. 

— Părinte, nu trebuie să vorbeşti astfel! Alexei are nevoie 
de tine! Pacea puse stăpânire pe el. 

— Nu trebuie să te temi, Mamă. Mai am o viziune. 
Salvarea. E prima oară că o am. O, e o profeție! Văd totul 
limpede. 


16 


PARTEA ÎNTÂI. 


Capitolul 1. 


MOSCOVA, ÎN PREZENT. 
MARŢI, 12 OCTOMBRIE. 
ORA 13.24. 


În 15 secunde, viaţa lui Miles Lord se schimbă pentru 
totdeauna. 

Mai întâi văzu sedanul. Un Volvo bleumarin, o nuanţă atât 
de închisă încât părea negru în soarele strălucitor al amiezii. 
După aceea observă roţile din faţă cotind-o la dreapta, 
croindu-şi drum prin traficul de pe Nikolskaia Prospekt. Apoi, 
geamul fumuriu din spate cobori şi imaginea deformată a 
clădirilor din jur care se reflectau în el fu înlocuită de ţeava 
unei puşti. 

Gloanţe explodară din armă. 

Se culcă la pământ. Ţipetele se înălţau în jurul lui, iar el se 
trânti pe podeaua unsuroasă. Trotuarul era plin de oameni 
care îşi făceau cumpărăturile, de turişti, de muncitori, toţi 
alergând în căutarea unui adăpost, în timp ce plumbul 
scrijelea pietrele decolorate ale clădirilor din epoca stalinistă. 

Lord se rostogoli şi îşi ridică privirea spre Artemie Belii, cel 
cu care lua prânzul. Il cunoscuse pe tânărul rus în urmă cu 
două zile; lucra la Ministerul de Justiţie, iar lui Lord i se 


17 


păruse o persoană foarte amabilă. Ca de la avocat la avocat, 
cinaseră împreună, apoi luaseră şi micul dejun în dimineaţa 
asta, vorbind despre noua Rusie şi despre marile schimbări 
care stăteau să se producă, entuziasmându-se că au şansa 
să fie martori la scrierea istoriei. Deschise gura să-l 
avertizeze, dar până să poată articula un sunet, pieptul lui 
Belîi explodă, împroşcând cu sânge şi cu bucăţi de carne 
geamul din faţă. 

Arma automată continuă să scuipe gloanţe cu un lătrat 
sacadat, amintindu-i de filmele cu gangsteri. Vitrina cedă, 
căzu pe trotuar şi se făcu praf. Corpul lui Belii se prăbuşi 
peste el. Din rănile deschise se înălța o duhoare de plumb. 
Dădu deoparte corpul neînsufleţit al rusului, făcându-şi griji 
din cauza valului de sânge ce i se impregna în costum şi îi 
picura de pe mâini. Abia dacă îl cunoştea pe Belfi. Dacă era 
seropozitiv? 

Maşina se opri cu un scrâşnet de roţi. Lord se uită în 
partea stângă. Uşile maşinii se deschiseră brusc şi doi 
oameni săriră afară, amândoi înarmaţi cu pistoale automate. 
Erau îmbrăcaţi în costumele albastru şi gri cu revere roşii ale 
miliției - adică ale poliţiei. Dar nu purtau totuşi cascheta 
regulamentară gri cu dungă roşie. Bărbatul de pe scaunul din 
faţă avea fruntea teşită, părul des şi nasul borcănat arătând 
ca Omul din Cromagnon. Celălalt care coborâse era îndesat, 
cu faţa ciupită de vărsat şi cu părul negru şi lins, pieptănat 
pe spate. Lord remarcă ochiul drept al bărbatului. Spaţiul 
dintre pupilă şi sprânceană era larg, arătând de parcă ochiul 
s-ar fi prăbuşit în orbită, ca şi când un ochi ar fi fost închis şi 
celălalt, deschis - şi fiind singura expresie de pe chipul 
complet inflexibil al bărbatului. 

Deprimatul îi spuse Cromagnonului: 

— Nenorocitul de ciornâi trăieşte încă. 

Auzise bine? 

Ciornâi. Adică „cioroi” în limba rusă. 

Fusese singurul negru care sosise în Moscova cu opt 


18 


săptămâni în urmă, aşa că ştiuse că asta o să fie o problemă. 
Işi aminti ceva ce citise cu câteva luni înainte, într-un ghid 
despre Rusia. „Orice persoană de culoare va stârni 
curiozitatea.” Ce mesaj subliminal! 

Cromagnonul încuviinţă dând din cap. Cei doi bărbaţi se 
aflau la o distanţă de treizeci de metri faţă de el, iar Lord n- 
avea de gând să afle ce voiau să facă. Sări în picioare şi fugi 
în direcţia opusă. Aruncând o privire grăbită peste umăr, 
văzu că indivizii se apleacă liniştiţi şi se pregătesc să tragă. 
In faţă se zărea o intersecţie, iar el făcu un salt într-acolo 
chiar în momentul în care în spatele lui se auziră focuri de 
armă. Gloanţele se loviră de piatră, ridicând un nor de praf în 
aerul răcoros. O mulţime de oameni se aruncară instinctiv la 
pământ. 

Ţâşni de pe trotuar şi ajunse în faţa unei pieţe care se 
întindea de-a lungul străzii cât vedeai cu ochii. 

— Se trage! Fugiţi! strigă el în ruseşte. 

O babuşka vânzătoare de păpuşi înţelese pe loc ce se 
întâmpla şi şontâcăi până la cea mai apropiată intrare, 
strângându-şi broboada în jurul feţei ofilite. Şase copii, 
vânzători ambulanți de ziare şi de pepsi se năpustiră într-o 
băcănie. Vânzătorii îşi abandonară mărfurile şi se împrăştiară 
precum gândacii. Apariţia mafiei nu era ceva neobişnuit. Ştia 
că în Moscova operează mai bine de o sută de grupări 
mafiote. Oameni împuşcaţi, înjunghiaţi sau aruncaţi în aer 
deveniseră un lucru la fel de obişnuit ca blocajele în trafic - 
riscul comerţului stradal. 

Se năpusti în aglomeraţia de pe prospekt!, unde traficul se 
desfăşura greoi, sugrumându-se în zona atentatului. Se auzi 
un claxon şi un taxi frână chiar în dreptul lui. Se opri cu 
mâinile însângerate pe capotă. Şoferul continua să 
claxoneze. Se uită în spate şi văzu doi bărbaţi înarmaţi 
apărând de după colţ. Mulțimea se risipi, oferindu-le o ţintă 


1 Bulevard (în rusă, în orig.). 


19 


mai bună. Se trânti la pământ în spatele taxiului, în timp ce 
gloanţele loviră partea dinspre şofer. Claxonul se opri. Se 
ridică şi privi îngrozit faţa însângerată a şoferului cu un ochi 
ieşit din orbită, lipită de geamul lateral din dreapta stropit 
din belşug de sânge. Bărbaţii erau în spatele lui, la o distanţă 
de cincizeci de metri, pe cealaltă parte a bulevardului. 
Aruncă o privire spre magazinele din jur şi remarcă un salon 
de modă pentru bărbaţi, un butic cu îmbrăcăminte pentru 
copii şi câteva galerii de antichităţi. Căuta un loc în care să 
se facă nevăzut şi alese restaurantul McDonald's. Dintr-un 
motiv greu de explicat, arcadele aurii îi dădeau un sentiment 
de siguranţă. 

O porni grăbit într-acolo şi deschise uşile de sticlă. Câteva 
sute de oameni se înghesuiau la mesele înalte şi în 
separeuri. Erau o mulţime de oameni la coadă. Işi aminti că 
acesta fusese, la un moment dat, cel mai aglomerat 
restaurant din lume. 

Respira sacadat şi fiecare gură de aer era acompaniată de 
miros de burgeri, de cartofi prăjiţi şi de fum de ţigară. Avea 
mâinile şi hainele încă mânjite de sânge. Câteva femei 
începură să ţipe, crezând că fusese împuşcat. Clienţii se 
panicară şi se năpustiră spre ieşire. Se amestecă în mulţime, 
dar curând îşi dădu seama că era o greşeală. Merse prin sala 
de mese spre scările ce duceau la baie. Se desprinse din 
mulţimea înnebunită de spaimă şi cobori scările, câte trei 
odată, cu mâna dreaptă însângerată alunecându-i pe 
balustrada lucioasă de fier. 

— Daţi-vă deoparte, auzi de sus nişte voci strigând la 
oameni în limba rusă. 

Se auziră din nou împuşcături, urmate de ţipete şi de paşi 
grăbiţi. 

Ajunse la capătul scărilor şi se trezi în faţa a trei uşi 
închise. Una era de la toaleta femeilor, cealaltă de la cea a 
bărbaţilor. O deschise pe cea de-a treia şi intră într-o 
magazie încăpătoare, cu pereţii acoperiţi cu faianţă albă 

20 


strălucitoare, la fel ca şi în restul restaurantului. Într-un colţ, 
trei inşi erau adunaţi în jurul unei mese şi fumau. Le remarcă 
tricourile: faţa lui Lenin suprapusă peste M-ul auriu al siglei 
McDonald's. Bărbaţii se uitară la el. 

— Se trage! Ascundeţi-vă, zise el în rusește. 

Fără să rostească nici un cuvânt, cei trei se ridicară în 
grabă de la masă şi se îndreptară spre celălalt capăt al 
camerei puternic luminate. Cel care conducea grupul 
deschise larg uşa şi ieşiră cu toţii. Lord se opri doar o 
secundă să trântească uşa pe care venise şi s-o blocheze pe 
interior, apoi ieşi la rândul său. 

Ţâşni în aerul rece al amiezii şi se trezi pe o alee în 
spatele clădirii cu mai multe etaje la parterul căreia se afla 
restaurantul. Nu l-ar fi surprins să vadă în zonă ţigani sau 
veterani cu medalii. Fiecare colţ de stradă şi fiecare gang 
păreau să adăpostească o categorie socială defavorizată. 

Era înconjurat de clădiri cenușii, cu pietrele grosolan tăiate 
înnegrite şi pătate de zeci de ani de emisii necontrolate de 
noxe. Deseori se întrebase care era efectul acestor noxe 
asupra plămânilor. Incercă să se orienteze. Se afla la o sută 
de metri de Piaţa Roşie. Incotro era cea mai apropiată staţie 
de metrou? Acesta reprezenta cel mai bun mod de a scăpa. 
Întotdeauna se găseau poliţişti în staţii. Dar el era urmărit de 
poliţişti. Sau nu? Citise că mafioţii se îmbrăcau în uniforme 
de poliţişti. De cele mai multe ori, străzile erau pline de 
poliţişti - de mult prea mulţi - toţi purtând bastoane şi arme 
automate. Totuşi, astăzi nu văzuse nici unul. 

Din interiorul clădirii se auzi zgomotul înfundat al unor 
lovituri. Studie rapid locul din jurul său. Cineva forţa uşa pe 
care ieşise din magazie. Porni în fugă spre strada principală, 
chiar când se auzi ecoul unor focuri de armă. Ajunse pe 
trotuar şi o luă la dreapta, alergând cât de repede îi permitea 
costumul. Îşi ridică mâna, îşi desfăcu nasturele de la guler şi 
îşi smulse cravata de la gât. Acum putea, cel puţin, să 
respire. In câteva minute, bărbaţii care îl urmăreau aveau să 


21 


apară de după colţ. O luă spre dreapta şi sări peste un gard 
de lanţuri ce-i venea până la brâu. Lanţul împrejmuia una 
dintre numeroasele parcări din centrul Moscovei. 

Se opri din alergat şi începu să meargă în pas alert, 
aruncând în jur priviri grăbite. Parcarea era plină de maşini 
Lada, Ceaika şi Volga. Mai se vedeau nişte Forduri şi câteva 
sedanuri germane. Cele mai multe erau murdare şi cu 
caroseria zgâriată. Se uită în spate. Cei doi bărbaţi dăduseră 
colţul şi se îndreptau în fugă spre el. N 

Alergă spre spațiul verde din centrul parcării. In dreapta 
lui, gloanțele ricoşau din maşini. Se aruncă la pământ în 
spatele unui Mitsubishi negru şi se ascunse lângă bara din 
spate. Cei doi se aflau de cealaltă parte a parcării; 
Cromagnonul ajunsese deja lângă gard, cu arma pregătită de 
tragere, iar Deprimatul venea în fugă. Lord auzi motorul unei 
maşini. Din ţeava de eşapament începu să iasă fum şi 
luminile de frână se aprinseră. Era o Lada de culoarea 
untului, parcată de cealaltă parte a aleii principale. Maşina 
ieşi rapid cu spatele. Pe faţa şoferului se citea groaza. In 
mod sigur auzise focurile de armă şi se hotărâse să plece cât 
mai repede. 

Deprimatul sări gardul. 

Lord fugi din ascunzătoarea lui şi sări pe capota Ladei, 
prinzându-se cu mâinile de ştergătoare. Slavă Domnului că 
rabla asta avea ştergătoare! Ştia că majoritatea şoferilor le 
ţineau ascunse în torpedou de frica hoţilor. Şoferul Ladei îi 
aruncă o privire surprinsă, dar îşi continuă drumul spre 
bulevardul aglomerat. Prin geamul din spate, Lord îl văzu pe 
Deprimat, la cincizeci de metri distanţă, aplecându-se în 
poziţie de tragere, iar pe Cromagnon escaladând gardul. Işi 
aduse aminte de taximetrist şi se gândi că n-ar fi o idee bună 
să îl implice şi pe acest bărbat. Când Lada ieşi în bulevardul 
cu şase benzi, se rostogoli de pe capotă pe trotuar. In 
următoarea secundă ţâşniră şi gloanţele. Lada viră la stânga 
şi se îndepărtă în viteză. 

22 


Lord se târî până la trotuar, sperând că o denivelare a 
bordurii îi va bloca Deprimatului unghiul de tragere. 
Pământul se amestecă cu betonul atunci când gloanţele se 
înfipseră în el. Oamenii care aşteptau într-o staţie de autobuz 
fugiră care încotro. 

Privi la stânga. Un autobuz era la mai puţin de 
cincisprezece metri distanţă de el şi continua să se apropie. 
Autobuzul frână. Cauciucurile scârţâiră. Mirosul de noxe era 
aproape sufocant. Se feri din calea vehiculului chiar când 
acesta opri cu un scrâşnet de roţi. Autobuzul se interpunea 
între el şi bărbatul înarmat. Slavă Domnului că nici o maşină 
nu folosea banda exterioară a bulevardului! 

Se ridică în picioare şi tăie cele şase benzi ale şoselei. 
Circulaţia se desfăşura într-un singur sens, dinspre nord. 
Traversă în zigzag benzile, încercând să folosească 
autobuzul drept paravan. La jumătatea drumului, trebui să 
se oprească şi să aştepte să treacă o coloană de maşini. In 
numai câteva secunde, bărbaţii înarmaţi aveau să reuşească 
să ocolească autobuzul. Profită de o pauză în trafic şi trecu în 
fugă şi peste ultimele două benzi, sărind peste bordură pe 
trotuar. In faţă era un şantier. Grinzile goale, înalte cât patru 
etaje, se profilau pe cerul care se acoperea cu repeziciune de 
nori. Până acum nu văzuse alţi poliţişti în afara celor doi care 
se aflau pe urmele lui. Peste zgomotul străzii se suprapunea 
huruitul macaralelor şi al betonierelor. Dar nici un gard nu 
împrejmuia şantierul, cum se întâmpla în Atlanta. 

Se îndreptă în fugă spre şantier şi se uită în spate, la cei 
doi bărbaţi înarmaţi care se pregăteau să traverseze 
bulevardul aglomerat, în timp ce maşinile frânau brusc şi 
claxonau. Muncitorii îşi vedeau de treabă fără să-i acorde 
prea multă atenţie. Nepăsarea lor îl făcu să se întrebe oare 
câţi negri plini de sânge îmbrăcaţi în costum văd ei în fiecare 
zi străbătând şantierul. Dar totul făcea parte din noua 
Moscovă. Cel mai sigur mod de a nu da de belea era să stai 
deoparte. 


23 


În spate, cei doi bărbaţi înarmaţi ajunseseră pe trotuar. 
Erau la mai puţin de cincizeci de metri distanţă de el. In faţă, 
o betonieră amesteca mortar într-o cuvă de oţel, iar un 
muncitor cu cască de protecţie monitoriza procesul. Cuva era 
aşezată pe o platformă de lemn, prinsă de un cablu ce se 
înălța patru etaje, până pe acoperiş. Muncitorul se dădu în 
spate şi întregul ansamblu începu să se ridice. 

Lord decise că era totuna dacă se afla la înălţime sau jos, 
aşa că se repezi la platformă, agăţându-se de marginea de 
jos a acesteia. li venea greu să se ţină, din cauza crustei de 
beton întărit de pe suprafaţa platformei, dar gândul la 
Deprimat şi la amicul lui îi dădu putere. Platforma se ridică 
legănându-l în aer. Din cauza lipsei de echilibru, încărcătura 
se mişca dintr-o parte în alta, iar lanţurile scârţâiră sub 
greutatea prea mare, însă el reuşi să se caţăre şi să se 
lipească de cuvă. Greutatea suplimentară şi balansul făcură 
ca totul în jurul lui să fie împroşcat cu mortar. 

Privi în jos. Cei doi bărbaţi înarmaţi văzuseră ce făcuse. 
Era la o distanţă de cincisprezece metri în aer şi continua să 
se înalțe. Aceştia se opriră şi se pregătiră să tragă. Cântări 
din ochi grosimea platformei de lemn de sub el şi se uită la 
cuva de oţel. Nu-i mai rămăsese nimic altceva de făcut. Sări 
în cuvă, iar mortarul dădu pe dinafară. Când se afundă în 
mâzga rece, tremura din tot corpul. Focurile de armă 
reîncepură. Gloanţele trecură prin platforma de lemn şi 
scrijeliră cuva. Se scufundă în ciment şi auzi cum plumbul 
ricoşa de pe suprafaţa de oţel. 

_ Apoi, brusc, auzi sirenele. Sunetul se apropia. 
Impuşcăturile încetară. 

Precaut, privi spre bulevard şi văzu trei maşini de poliţie. 
Cei doi bărbaţi înarmaţi păreau să fi auzit şi ei sirenele şi se 
retraseră în grabă. Apoi automobilul Volvo bleumarin de la 
care începuse toată povestea îşi făcu apariţia din partea 
opusă, gonind în jos, pe bulevard. Cei doi bărbaţi o luară spre 
maşină, dar nu înainte de a mai trage câteva rafale. li urmări 


24 


cum se urcă în sfârşit în automobilul care demară în trombă. 
Abia atunci se ridică în genunchi şi răsuflă uşurat. 


25 


Capitolul 2. 


Lord cobori din maşina poliţiei. Era din nou pe Nikolskaia 
Prospekt, locul unde începuseră focurile de armă. La şantier, 
fusese coborât pe pământ, apoi spălat de sânge şi de mortar 
cu un furtun de apă. Işi pierduse haina de la costum şi 
cravata. Cămaşa albă şi pantalonii negri erau leoarcă şi 
aveau pete gri. In aerul aspru, se părea că sunt nişte 
comprese reci. Unul dintre muncitori îi dăduse o pătură 
veche de lână ce mirosea a cal, să se învelească. Era calm. 
Reflecta la cele întâmplate, încă nevenindu-i să creadă. 

Bulevardul era plin cu maşini de poliţie şi cu ambulanţe 
având girofarurile aprinse. O mulţime de ofiţeri în uniformă 
se agitau pretutindeni. Traficul fusese întrerupt. Cordoanele 
de poliţişti închiseseră strada în ambele capete, până la 
restaurantul McDonald's. 

Lord fu condus la un bărbat scund, lat în spate, cu ceafa 
groasă ca de bivol, cu perciuni roşcaţi, tunşi scurt, pe obrajii 
cărnoşi. Fruntea îi era străbătută de riduri adânci. Avea nasul 
strâmb de la o lovitură nevindecată şi tenul de un galben 
bolnăvicios, atât de obişnuit la ruşi. Purta un costum larg, de 
culoare gri-petrol şi o cămaşă neagră pe sub vesta de 
culoarea mangalului. Era încălţat cu o pereche de pantofi 
uzaţi şi murdari. 

— Inspector Orleg. De la militie, spuse şi îi întinse mâna. 

Lord remarcă petele de ficat de pe încheietura mâinii şi de 
pe antebraţ. 

— Eraţi aici când au început împuşcăturile? 

Inspectorul vorbea prost limba engleză, iar Lord se întrebă 
dacă n-ar fi mai bine să îi răspundă în limba rusă. Le-ar fi 
uşurat în mod sigur comunicarea. Majoritatea ruşilor credeau 
că americanii sunt prea aroganţi şi prea comozi să le 


26 


cunoască limba - mai ales americanii de culoare, despre care 
descoperise că erau consideraţi un fel de curiozităţi de circ. 
Vizitase Moscova de aproape douăsprezece ori în ultimii zece 
ani şi învățase că era mai bine pentru el să nu îşi etaleze 
cunoştinţele de limba rusă - avea astfel şansa de a asculta 
diverse comentarii între avocaţi şi oameni de afaceri, care se 
credeau protejaţi de bariera lingvistică. lar acum nu avea 
încredere în nimeni. Experienţa lui de până atunci cu poliţia 
se reducea la câteva dispute legate de parcare şi la un 
incident în urma căruia fusese nevoit să plătească o amendă 
de cincizeci de ruble pentru o aşa-zisă încălcare a unei reguli 
de circulaţie. Era la ordinea zilei ca poliţiştii să îi scuture de 
bani pe străini. „La ce te poţi aştepta din partea cuiva care 
câştigă o sută de ruble pe lună?”, zisese polițistul, băgând în 
buzunar cele cincizeci de ruble. 

— Cei care au tras erau poliţişti, zise Lord în engleză. 

Rusul dădu din cap în semn de negatie. 

— Se îmbracă în poliţişti. Miliția nu împuşcă oameni. 

— Aceştia au împuşcat. 

Se uită dincolo de poliţist, la cadavrul sfârtecat al lui 
Artemie Belîi. Tânărul rus zăcea pe trotuar cu faţa în sus, cu 
ochii deschişi şi cu răni roşietice încă sângerânde în piept. 

— Câţi oameni au fost loviți? 

— Piati. 

— Cinci? Câţi au murit dintre ei? 

— Cetire. 

— Nu păreţi îngrijorat. Patru oameni au fost împuşcaţi 
mortal ziua în amiaza mare în mijlocul străzii. 

Orleg ridică din umeri. 

— Nu putem face mare lucru. Acoperişul e greu de 
controlat. 

„Acoperişul” era termenul folosit în mod obişnuit în 
Moscova şi în cea mai mare parte a Rusiei de vest pentru 
mafie. Nu aflase niciodată cum luase naştere acest termen. 
Poate din cauză că aşa se plătea taxa de protecţie, sub 


27 


acoperire, sau poate era doar o metaforă pentru pătura 
socială cea mai înstărită a Rusiei. Membrii mafiei deţineau 
cele mai frumoase maşini, cele mai frumoase dachas? şi 
hainele cele mai bune. Nimeni nu făcea nici cel mai mic efort 
pentru a-şi ascunde bunăstarea. Din contră, mafia îşi afişa în 
mod ostentativ prosperitatea atât în faţa guvernului, cât şi în 
faţa oamenilor de rând. Era o clasă socială distinctă, una 
care se dezvoltase foarte rapid. Oamenii de afaceri 
considerau taxa de protecţie un fel de capital necesar pentru 
supravieţuire, la fel de important ca şi salariile plătite 
angajaţilor sau bunurile puse în vânzare. Câţiva dintre 
cunoscuţii lui Lord din Rusia îi mărturisiseră că atunci când 
domnii îmbrăcaţi în costume Armani îţi fac o vizită şi îţi spun 
„Bog zaveşceaet delitsia - Dumnezeu ne sfătuieşte să 
împărţim avutul nostru” - trebuie să fie luaţi în serios. 

— Vreau să ştiu de ce vă urmăreau acei oameni, zise 
Orleg. 

Lord se apropie de Belii. 

— De ce nu îl acoperiţi? întrebă. 

— Pe el nu-l deranjează. 

— Pe mine mă deranjează. Il cunoşteam. 

— Cum aşa? 

Işi scoase portofelul. Legitimaţia laminată care îi fusese 
dată cu săptămâni în urmă rezistase băii de ciment. l-o 
înmână lui Orleg. 

— Faceţi parte din Comisia Ţaristă? 

Mesajul implicit era: de ce un american ar trebui să fie 
implicat într-o problemă atât de specifică Rusiei? Lui Lord, 
inspectorul îi plăcea din ce în ce mai puţin. Cel mai bun mod 
de a-i arăta ce simţea era să îl ia peste picior. 

— Da, fac parte din Comisia Ţaristă. 

— Ce responsabilităţi aveţi? 

— E secret, nu pot să vă spun. 


2 Locuinţe de vacanţă (în rusă, în orig.). 


28 


— Poate fi important pentru rezolvarea acestui caz. 

Încercarea lui de a fi sarcastic trecuse neobservată. 

— Inscrieţi-vă în comisie. 

Orleg arătă spre cadavru. 

— Şi cu ăsta ce mai e? 

li spuse că Artemie Belii era avocat la Ministerul de Justiţie 
şi lucra pentru comisie. Îl ajutase pe Lord să obţină accesul la 
arhivele sovietice. In plan personal, nu ştia decât că Belii era 
necăsătorit, că trăia într-un apartament comunal în nordul 
Moscovei şi că şi-ar fi dorit să poată vizita Atlanta într-o zi. 

Se apropie şi se uită la cadavru. 

Nu mai văzuse de mult un cadavru mutilat. Avusese parte 
de lucruri şi mai oribile în luna când servise ca rezervist în 
Afganistan. Se afla acolo nu ca soldat, ci pentru abilităţile 
sale lingvistice - ofiţer de legătură ataşat pe lângă un 
contingent al Departamentului de Stat trimis la faţa locului 
pentru a sprijini guvernul provizoriu instaurat după 
înlăturarea talibanilor. Firma lui de avocatură considerase că 
este important să aibă pe cineva în zonă. Dădea bine. Bine şi 
pentru viitorul lui. Dar descoperise că îşi dorea să facă mai 
mult decât să se ocupe de hârţoage. Aşa că dăduse o mână 
de ajutor la îngroparea morţilor. Afganii suferiseră pierderi 
enorme. Mult mai mari decât menţionaseră vreodată ziarele. 
Nu putea să scape de amintirea soarelui dogoritor şi a 
vântului violent, care accelerau procesul de descompunere a 
cadavrelor, făcându-le sinistra misiune şi mai dificilă. 
Moartea era pur şi simplu un lucru neplăcut, indiferent unde 
aveai de-a face cu ea. 

— Gloanţe explozive, zise Orleg în spatele lui. Mici când 
intră, mari când ies. lau multă carne cu ele. 

In vocea inspectorului nu se putea citi nici cea mai mică 
urmă de compasiune. 

Lord se uită din nou în ochii goi şi apoşi ai poliţistului. 
Orleg mirosea vag a alcool şi a mentă. Pe Lord îl deranjase 
remarca lui impertinentă despre cadavru. Aşa că îşi desfăcu 


29 


pătura în care era învelit, se aplecă şi o puse peste Belii. 

— Noi obişnuim să ne acoperim morţii, îi spuse lui Orleg. 

— Noi avem prea mulţi pe aici ca să ne mai batem capul. 

II surprinse cinismul lui Orleg. Acest poliţist văzuse multe 
la viaţa lui. Văzuse cum guvernul pierde treptat puterea şi 
cum ajunsese el însuşi să muncească, asemenea majorităţii 
ruşilor, pe simpla promisiune că va fi plătit, pe troc sau pe 
dolarii americani care circulau pe piaţa neagră. Cei şaptezeci 
de ani de comunism îşi puseseră amprenta peste tot. 
Bespridel, cum îi spuneau ruşii. Anarhie. De neşters, ca un 
tatuaj permanent, condamnând o naţiune la ruină. 

— Ministerul de Justiţie este o ţintă frecventă. Se implică 
în tot felul de lucruri fără a-şi lua vreo măsură de precauţie. 
Au fost atenţionaţi, zise Orleg şi se apropie de cadavru. Nu e 
nici primul, nici ultimul avocat ucis. 

Lord nu comentă. 

— Oare bunul nostru ţar o să ne poată rezolva toate 
problemele? se întrebă retoric Orleg. 

Lord stătea în faţa inspectorului, atât de aproape că li se 
atingeau vârfurile pantofilor. 

— Orice e mai bun decât situaţia actuală, zise Lord. 

Orleg îl cântări din ochi, iar Lord nu-şi dădu seama dacă 
polițistul era sau nu de acord cu el. 

— Nu mi-aţi răspuns de ce vă urmăreau oamenii aceia. 

Lord se gândi la ce zisese Deprimatul atunci când 
coborâse din maşină. „Nenorocitul de cioroi e în viaţă.” Să-i 
pomenească despre asta lui Orleg? Simţea că e ceva în 
neregulă cu inspectorul. Dar suspiciunea lui putea foarte 
bine să se datoreze şocului posttraumatic. Trebuia să se 
întoarcă la hotel şi să discute totul cu Taylor Hayes. 

— N-am nici cea mai vagă idee. Probabil din cauză că i-am 
văzut şi i-aş putea identifica. Uite cum stă treaba: mi-aţi 
văzut legitimaţia şi ştiţi unde să mă găsiţi. Sunt ud leoarcă, 
mi-e frig de mor, iar hainele care mi-au mai rămas sunt pline 
de sânge. Aş dori să merg să mă schimb. Credeţi că m-ar 


30 


putea conduce unul dintre oamenii dumneavoastră până la 
hotelul Volkov? i 

Inspectorul nu răspunse imediat. II măsură din priviri cu 
un calm studiat. 

Orleg îi înapoie legitimaţia, apoi zise: 

— Desigur, domnule avocat al comisiei, cum spuneţi 
dumneavoastră. Da, am o maşină disponibilă. 


31 


Capitolul 3. 


Lord fu condus până în faţa intrării hotelului Volkov de o 
maşină de patrulă a poliţiei. Uşierul îl lăsă să intre fără să-i 
adreseze vreun cuvânt. Cardul de acces i se stricase, dar nu 
era nevoie să i-l arate. Era singurul bărbat de culoare cazat 
acolo, prin urmare, uşor de recunoscut. Cu toate acestea, 
starea deplorabilă a hainelor sale îl făcuse să-i arunce o 
privire ciudată. 

Hotelul Volkov data din epoca de dinaintea revoluţiei, fiind 
construit la începutul anilor 1900. Era situat aproape de 
centrul Moscovei, la nord-vest de Kremlin şi de Piaţa Roşie, în 
diagonală faţă de Teatrul Balşoi. In timpul epocii sovietice, 
din camerele cu vedere la stradă se zăreau Muzeul Lenin şi 
monumentul lui Karl Marx. Amândouă dispăruseră acum. Cu 
ajutorul investiţiilor americane şi europene din ultimii zece 
ani, hotelul fusese restaurat, iar acum arăta ca în zilele sale 
de glorie. Vestibulul opulent şi holurile împodobite cu picturi 
murale şi candelabre de cristal creau o atmosferă ţaristă de 
fast şi opulenţă. In schimb, tablourile de pe pereţi, toate de 
pictori ruşi, erau, fără excepţie, de vânzare şi, la fel ca şi 
existenţa unui centru de afaceri, a unui centru de sănătate şi 
a unei piscine acoperite, conectau vechiul edificiu la noul 
mileniu. 

Se repezi direct la recepţie şi întrebă dacă Taylor Hayes 
era în camera sa. Recepţionerul îl informă că acesta se afla 
în centrul de afaceri. Cumpăni dacă să-şi schimbe mai întâi 
hainele, dar decise că era vorba despre o chestiune care nu 
suferea amânare. Străbătu holul în grabă şi îl zări pe Hayes 
printr-un perete de sticlă, stând în faţa unui calculator. 

Hayes era unul dintre cei patru membri fondatori ai firmei 
Pridgen & Woodworth. Firma avea aproape două sute de 


32 


angajaţi, fiind una dintre cele mai mari firme de avocatură 
din sud-estul Statelor Unite. Firme de asigurări, bănci şi 
corporaţii dintre cele mai mari din lume îi plăteau lunar 
onorarii. Birourile din centrul Atlantei dominau două etaje ale 
unui elegant zgârie-nori albastru. 

Hayes deţinea un masterat în economie şi o licenţă în 
drept, bucurându-se de reputaţia unui excelent avocat în 
domeniul economiei mondiale şi al dreptului internaţional. 
Fusese înzestrat cu un corp atletic impecabil, doar părul 
castaniu uşor încărunţit trădându-i întru câtva vârsta. Apărea 
în mod regulat la CNN, ca analist în probleme economice, 
lăsând întotdeauna o impresie puternică asupra 
telespectatorilor. Ochii lui albaştri-cenuşii erau semnul unei 
personalităţi pe care deseori Lord o percepea ca fiind o 
combinaţie de om de televiziune, tiran şi academician. 

Mentorul său apărea rar la tribunal şi încă mai rar lua 
parte la întâlnirile săptămânale ale celor cincizeci de avocaţi, 
printre care se număra şi Lord, care alcătuiau Departamentul 
Internaţional al firmei. Lord lucrase direct cu Hayes în câteva 
rânduri, când îl însoţise prin Europa şi prin Canada, 
ocupându-se de cercetare şi de probleme de rutină. In 
ultimele săptămâni însă, petrecuseră mult timp împreună, iar 
relaţia lor evoluase de la „domnul Hayes”, la „Taylor”. 

Hayes era tot timpul pe drumuri, călătorind mai mult de 
trei săptămâni pe lună, ocupându-se de o mare parte a 
clienţilor internaţionali care îşi permiteau să scoată din 
buzunar 450 de dolari pe oră pentru ca avocatul lor să-i 
viziteze în ţară. Când se angajase Lord, în urmă cu 
doisprezece ani, Hayes îl simpatizase imediat. După un timp, 
aflase că Hayes ceruse în mod expres ca Lord să fie încadrat 
la Departamentul Internaţional. Cu siguranţă, faptul că 
absolvise cu brio Facultatea de Drept a Universităţii Virginia, 
că făcuse un master în istoria est-europeană la Universitatea 
Emory şi că vorbea mai multe limbi străine constituiseră un 
avantaj. Hayes începuse să îl trimită pretutindeni în Europa, 


33 


în special în blocul ex-comunist. Pridgen & Woodworth 
reprezenta un vast portofoliu de clienţi care învestiseră 
masiv în Cehia, în Polonia, în Ungaria, în Ţările Baltice şi în 
Rusia. Să ai clienţi mulţumiţi însemna o şansă sigură de a 
urca în cadrul firmei spre poziţia de asociat şi apoi, spera el, 
spre cea de partener. Intr-o bună zi, avea să conducă, poate, 
Departamentul Internaţional. 

Cu condiţia să nu moară între timp, desigur. 

Impinse uşa de sticlă a centrului de afaceri şi intră. Hayes 
îşi ridică privirea de la monitor. 

— Ce dracu’ ai păţit? 

— Hai să mergem de aici. 

Erau vreo douăsprezece persoane în cameră. Şeful lui 
păru să înţeleagă şi, fără a mai rosti un cuvânt, plecară într- 
unul dintre barurile ce se aflau la parterul hotelului, cu o 
cupolă de sticlă şi cu o fântână de marmură roz în centru. În 
ultimele săptămâni, acesta devenise locul lor oficial de 
întâlnire. 

Se aşezară într-un separeu. 

Lord îi făcu semn unui ospătar şi îşi atinse gâtul, 
semnalându-i că doreşte votcă. De fapt, simţea nevoia să 
bea votcă. 

— Povesteşte-mi, Miles, zise Hayes. 

li povesti ce se întâmplase. Totul. Inclusiv ce zisese unul 
din cei doi bărbaţi înarmaţi şi că inspectorul Orleg credea că 
fusese vizat Belii şi, implicit, Ministerul de Justiţie. 

— Taylor, eu cred că oamenii ăia pe mine mă voiau, de 
fapt. 

Hayes dădu neîncrezător din cap. 

— Nu poţi fi sigur de asta. Poate te urmăreau din cauză că 
i-ai văzut şi i-ai putea recunoaşte, aşa că s-au decis să 
elimine un martor. Şi, absolut întâmplător, erai singurul tip 
de culoare de pe acolo. 

— Erau sute de oameni pe stradă. Cu ce eram eu mai 
altfel decât ei? 


34 


— Pentru că tu erai cu Belii. Inspectorul ăla de poliţie are 
dreptate. Poate că a fost un atac împotriva lui Belii. Probabil 
că l-au urmărit toată ziua, aşteptând un moment prielnic. Şi, 
după cum sună povestea asta, se pare că l-au şi găsit. 

— Nu putem fi siguri că aşa au stat lucrurile. 

— Miles, l-ai cunoscut pe Belîi acum două săptămâni. Nu 
ştii mai nimic despre el. In Rusia oamenii mor dintr-o 
mulţime de cauze nenaturale. 

Lord privi petele întunecate de pe haine şi se gândi din 
nou la SIDA. Ospătarul le aduse băutura. Hayes îi aruncă 
câteva ruble pe masă. Lord trase aer în piept şi apoi luă o 
înghiţitură zdravănă, lăsând alcoolul să-i calmeze nervii 
încordaţi. Intotdeauna îi plăcuse votca rusească. Era cu 
adevărat cea mai bună din lume. ă 

— Mă rog lui Dumnezeu să nu aibă SIDA. Incă mai port pe 
mine sângele lui. Puse paharul pe masă, apoi continuă: Crezi 
că ar trebui să părăsesc ţara? 

— Vrei? 

— La dracu', nu! Aici se naşte istoria. Nu vreau s-o şterg 
chiar acum. Se întâmplă ceva despre care aş putea povesti 
nepoților. Am fost în Rusia când s-a reinstaurat monarhia. 

— Atunci nu pleca. 

Lord mai trase o duşcă de votcă. 

— Dar mi-aş dori şi să apuc să-mi văd nepoţii. 

— Cum ai scăpat? 

— Am fugit mâncând pământul. Era ciudat, mă gândeam 
la bunicul meu şi la vânătoarea de oameni, iar asta mi-a dat 
puteri. 

Hayes nu înţelese despre ce vorbea Lord. 

— Sportul sudiştilor în anii 1940. lei un cioroi, îl duci în 
pădure, laşi câinii să-l adulmece bine, apoi îi dai un avans de 
treizeci de minute să poată fugi. Mai luă o gură zdravănă de 
votcă. Pe bunicu-meu n-au reuşit să-l prindă niciodată 
nenorociţii ăia. 

— Vrei să aranjez să ţi se asigure protecţie? 

35 


— Cred că ar fi o idee bună. 

— Mi-ar plăcea să rămâi în Moscova. Habar n-am cum o să 
evolueze lucrurile pe aici şi s-ar putea să am nevoie de tine. 

Şi Lord îşi dorea să rămână. Aşa că încercă să se convingă 
că Deprimatul şi Cromagnonul îl urmăriseră, de fapt, pentru 
că îi văzuse omorându-l pe Belii. Un martor, nimic mai mult. 
Asta trebuia să fie. Despre ce altceva putea fi vorba? 

— Mi-am lăsat toate lucrurile la arhivă. Am crezut că o să 
fac doar o scurtă pauză de masă. 

— li sun şi le spun să ţi le aducă. 

— Nu, mulţumesc. Fac un duş şi mă duc eu să mi le iau. 
Oricum, mai am de lucru. 

— Lucrezi la ceva anume? 

— Nu chiar. Incerc să pun cap la cap nişte informaţii. Te 
anunţ dacă iese ceva. Lucrul o să mă ajute să nu mă mai 
gândesc la cele întâmplate. 

— Dar mâine? Te simţi în stare să ţii conferinţa? 

Ospătarul reveni cu un nou pahar de votcă. 

— Cum dracu' să nu fiu! 

Hayes zâmbi. 

— Vezi, aşa te vreau! Ştiam eu că eşti al naibii de bun! 


36 


Capitolul 4. 


ORA 14.30. 


Hayes îşi făcu cu greu loc prin coloana de navetişti care 
ieşea din metrou. Peroanele, goale până nu demult, erau 
acum pline de mii de moscoviți, toţi îndreptându-se spre cele 
patru scări rulante care urcau aproape două sute de metri 
până la suprafaţă. Era un peisaj impresionant, însă lui îi 
atrase atenţia liniştea din jur. Aşa era întotdeauna. Nu se 
auzea nimic altceva decât sunetul paşilor şi fâşâitul hainelor. 

Se mai auzea câte o voce din când în când, însă cele opt 
milioane de oameni care intrau dimineaţa şi ieşeau seara din 
cel mai aglomerat sistem de transport subteran din lume 
alcătuiau, în ansamblu, o procesiune sumbră. 

Metroul era mândria lui Stalin. O vanitoasă încercare a 
anilor 1930 de a celebra instaurarea socialismului prin cel 
mai mare sistem de tuneluri realizat vreodată de mâna 
omului. 

Stațiile care împânzeau oraşul deveniseră adevărate 
opere de artă, cu stucaturi bogat ornamentate, cu coloane 
de marmură în stil neoclasic, cu candelabre sofisticate, din 
aur şi din sticlă. Nimeni nu se întrebase vreodată cât costase 
proiectul iniţial şi care erau cheltuielile de întreţinere. Preţul 
pentru această extravaganţă îl reprezenta un sistem de 
transport, devenit cu timpul indispensabil, care înghiţea 
miliarde de ruble anual pentru lucrările de întreţinere, dar 
care abia dacă aducea câteva copeici de călătorie. 

Elțîn şi succesorii lui încercaseră să crească preţul 
biletelor, dar reacţia oamenilor fusese atât de vehementă, 
încât se renunţase la idee. Asta era problema lor, se gândea 
Hayes. Prea multe măsuri populiste pentru o ţară capricioasă 


37 


precum Rusia. Indiferent dacă ai sau nu ai dreptate, nu ţi-e 
permis să fii nehotărât. Hayes era ferm convins că ruşii şi-ar 
fi respectat mai mult conducătorii dacă aceştia ar fi scumpit 
călătoria cu metroul şi apoi ar fi împuşcat pe oricine ar fi 
protestat în mod deschis faţă de măsura luată. Aceasta era o 
lecţie pe care mulţi țari şi conducători comunişti n-o 
înţeleseseră - în special Nicolae al II-lea şi Mihail Gorbaciov. 

Cobori de pe scara rulantă şi se alătură mulţimii care 
ieşea pe uşile înguste în aerul rece al după-amiezii. Se afla în 
partea de nord a Moscovei, dincolo de aglomerata şosea cu 
patru benzi care înconjura oraşul, numită Inelul Grădinii. 
Această staţie de metrou lăsată în paragină nu se număra 
printre cele mai de seamă realizări ale lui Stalin. Era un oval 
cu tavanul plat, cu geamuri sparte şi cu plăcuţe de gresie şi 
de faianţă lipsă. De fapt, nimic din această parte a oraşului 
nu şi-ar fi găsit locul în vreo broşură turistică. 

La intrarea în staţie erau înşiraţi bărbaţi şi femei aproape 
sălbăticiţi de privaţiuni, cu pielea zbârcită, cu părul încâlcit şi 
cu hainele îmbâcsite de murdărie, care făceau comerţ cu 
orice - de la obiecte de igienă până la casete piratate şi 
peşte uscat - în încercarea de a face rost de câteva ruble sau 
şi mai bine, de dolari americani. Deseori se întrebase dacă 
existau cumpărători pentru peştele sărat, care arăta chiar 
mai rău decât mirosea. Singura sursă de peşte o reprezenta 
râul Moscova şi, din câte ştia el despre deversarea deşeurilor 
în Uniunea Sovietică şi în Rusia, îşi imagina că peştele era 
plin de toxine. 

Işi încheie pardesiul şi îşi croi drum pe trotuar în jos, 
încercând să se încadreze în peisaj. Se schimbase de costum 
şi îşi pusese o pereche de pantaloni oliv, o cămaşă de velur 
închisă la culoare şi adidaşi negri. Orice obiect de 
vestimentaţie occidental îţi putea crea probleme. 

Ajunse la clubul spre care fusese îndrumat. Acesta se afla 
într-un bloc dărăpănat, lângă un magazin de pâine, o 
băcănie, un magazin de discuri şi o gelaterie. Nu exista nici o 


38 


firmă care să îi semnaleze prezenţa, în afara unui mic anunţ 
scris în limba rusă care îi întâmpina pe clienţi cu promisiunea 
unei distracţii pe cinste. 

Sala avea formă dreptunghiulară şi era luminată difuz. 
Lambriurile din lemn de nuc constituiau o nereuşită încercare 
de a crea atmosferă. In aerul cald plutea un fum albastru, iar 
în mijlocul sălii trona un labirint de lemn. Mai văzuse 
noutatea asta în localurile din centru, frecventate de oamenii 
cu bani, recent îmbogăţiţi. Acelea erau monstruozităţi clădite 
din marmură şi din faianţă şi scăldate în lumină de neon, aici 
era versiunea pentru oamenii săraci, făcută din simple 
scânduri luminate de becuri fluorescente fixe, care 
răspândeau o lumină rece. 

In jurul labirintului se strânseseră o mulţime de oameni. 
Aceştia nu erau genul care frecventează, de regulă, cluburile 
simandicoase cu intrarea păzită de locotenenţi înarmaţi unde 
se consumau somon, hering şi salată de sfeclă roşie şi unde 
se jucau la ruletă sau la pocher sute de dolari. Numai accesul 
într-un astfel de local costa 200 de ruble. Pentru oamenii de 
aici, în mod sigur muncitori la fabricile şi la uzinele din 
apropiere, suma de 200 de dolari reprezenta salariul pe şase 
luni. 

— Era şi timpul, zise Felix Orleg în ruseşte. i 

Hayes nu-l observase pe inspectorul de poliție. Intreaga 
atenție îi fusese captată de labirint. Arătă spre mulţime şi 
întrebă în ruseşte: 

— Care e punctul de atracţie? 

— O să vezi imediat. 

Se apropie şi observă că nu era o singură unitate, cum i se 
păruse lui la început, ci trei labirinturi separate care se 
întretăiau. Dintr-un capăt, trei şobolani ţâşniră prin trei uşiţe. 
Rozătoarele păreau că ştiu ce au de făcut şi continuau să 
alerge, netulburaţi de mulţimea care ţipa şi urla. Unul dintre 
spectatori se întinse să bată într-o latură a labirintului, însă 
fu imediat oprit de o matahală de bărbat cu braţe de 


39 


luptător, apărut de nicăieri. 

— Versiunea moscovită a derby-ului Kentucky, zise Orleg. 

— Aşa o ţin toată ziua? 

Şobolanii se  mişcau cu agilitate prin coridoarele 
întortocheate. 

— Toată ziua. Toacă tot ce câştigă. 

Unul dintre şobolani ajunse la linia de finiş şi o parte a 
mulţimii izbucni în strigăte de bucurie. Era curios să ştie cât 
se putea câştiga, dar se hotărî să treacă la lucruri mai 
importante. 

— Vreau să ştiu ce s-a întâmplat azi. 

— Negrul a fost ca un şobolan. Foarte rapid pe străzi. 

— N-ar fi trebuit să apuce să fugă. 

Orleg sorbi o înghiţitură din băutura pe care o avea în 
mână. 

— Se pare că au ratat ţinta. 

Mulțimea începuse să se liniştească şi se pregătea pentru 
următoarea cursă. Hayes îl conduse pe Orleg spre o masă 
liberă dintr-un colţ mai retras. 

— N-o mai face pe deşteptul cu mine, Orleg! Ideea era să-l 
omorâţi. Cât de greu putea fi? 

Orleg sorbi cu nesaţ încă o gură din băutură şi zise: 

— Exact cum am spus, tâmpiţii au ratat ţinta. Când l-au 
urmărit, Lord al dumitale le-a scăpat. E foarte inventiv, mi s- 
a spus. M-am dat de ceasul morţii să scot toate patrulele de 
poliţie din zonă. Ar fi trebuit să aibă numeroase ocazii să-l 
lichideze. În schimb, au omorât trei cetăţeni ruşi. 

— Credeam că sunt profesionişti. 

— Nişte nenorociţi, râse Orleg. Profesionişti? Nu cred. Sunt 
gangsteri. Ce credeai? Mai vrei să încercăm o dată? întrebă 
Orleg golindu-şi paharul. 

— La dracu’, nu. Nu vreau să vă atingeţi nici măcar de un 
fir de păr de-al lui Lord. 

Orleg nu zise nimic, însă în ochi i se citea nemulţumirea că 
trebuie să asculte de ordinele unui străin. 


40 


— Lăsaţi-l în pace! De la început a fost o idee proastă. 
Lord crede că Beliîi a fost ţinta. In regulă. Să-l lăsăm să 
creadă asta. Nu ne permitem să ne mai pierdem timpul cu el. 

— Puşcaşii au zis că avocatul s-a descurcat ca un 
profesionist. 

— A fost sportiv de performanţă în colegiu. A făcut fotbal 
şi atletism. Insă două arme Kalaşnikov ar fi trebuit să-i poată 
veni de hac. 

Orleg se rezemă de spătar. 

— Poate ar trebui să te ocupi tu de afacerea asta. 

— Cred că aşa o să fac. Dar pentru moment asigură-te că 
idioţii ăia stau deoparte. Au ratat şansa. Nu mai vreau alt 
atac. Şi dacă nu respectă acest ordin, anunţă-i că nu o să le 
placă oamenii pe care şefii lor îi vor trimite în vizită pe la ei. 

Inspectorul dădu din cap. 

— Când eram copil îi vânam pe bogătani şi îi torturam. 
Acum suntem plătiţi să îi protejăm. Toată chestia asta îmi 
face scârbă, zise el scuipând pe jos. 

— Cine a pomenit ceva de bogaţi? 

— Crezi că nu ştiu ce se întâmplă? 

Hayes se dădu mai aproape. 

— Ştii un rahat, Orleg! Fă-ţi un serviciu şi nu pune prea 
multe întrebări. Fă ceea ce ţi se ordonă şi o să-ţi fie mai bine. 

— American nenorocit! Intreaga lume e dată peste cap. N- 
am uitat de vremurile când tremuraţi neştiind dacă o să vă 
dăm voie să ieşiţi din ţară. Acum suntem la cheremul vostru. 

— Ţine pasul cu lumea. Vremurile se schimbă. Fie ţii pasul, 
fie te dai deoparte. Ai vrut să fii jucător? Atunci joacă! Asta 
presupune să fii obedient. 

— Nu-ţi face tu griji în privinţa mea, avocatule. Dar cu 
Lord al tău ce-ai de gând să faci? 

— Nu-ţi bate tu capul. Mă ocup eu de el. 


41 


Capitolul 5. 


ORA 15.35. 


Lord se întoarse la Arhivele statului, care se aflau într-o 
clădire de granit întunecoasă şi mohorâtă. Aici fusese 
odinioară sediul Institutului de  Studiere a marxism- 
leninismului. Acum devenise Centrul de Păstrare şi de 
Studiere a Documentelor de Istorie Contemporană - o 
dovadă în plus a pasiunii ruşilor pentru titlurile pompoase. 
Când venise prima oară aici, rămăsese surprins să vadă pe 
frontonul de la intrarea principală busturile lui Marx, Engels 
şi Lenin, alături de îndemnul: „TOT INAINTE SPRE VICTORIA 
COMUNISMULUI”. Aproape toate însemnele epocii sovietice 
fuseseră îndepărtate de pe străzile şi de pe clădirile din ţară 
şi înlocuite cu vulturul bicefal, care timp de trei sute de ani 
reprezentase simbolul dinastiei Romanovilor. Aflase că bustul 
de granit roşu era una dintre puţinele statui ale lui Lenin care 
scăpase nedemolată. 

Se liniştise după ce făcuse un duş fierbinte şi mai băuse 
nişte votcă. Purta un costum gri-petrol, cu dungi albe subţiri, 
singurul care îi mai rămăsese din cele două pe care şi le 
adusese din Atlanta. In următoarele două zile avea să 
meargă prin magazinele din Moscova să-şi mai cumpere 
unul, pentru că un singur costum nu era suficient pentru 
săptămânile pline care-l aşteptau. 

Inainte de căderea comunismului, arhivele fuseseră 
considerate prea periculoase pentru a fi deschise publicului 
larg, motiv pentru care nu erau accesibile decât celor mai 
convinşi comunişti şi, chiar şi acum, anumite domenii 
rămăseseră restricţionate. Lord nu putea pricepe de ce. 
Rafturile gemeau de documente personale - cărţi, scrisori, 


42 


jurnale, rapoarte guvernamentale, precum şi alte materiale 
nepublicate - documente inofensive, fără valoare istorică. 
Pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, nu exista nici un 
sistem de clasificare, ci doar o organizare aleatorie, după 
ani, nume sau zonă geografică, fără nici un criteriu şi care 
mai mult te încurca decât te ajuta în vreun fel. Ca şi cum 
nimeni n-ar fi dorit ca trecutul să iasă la lumină. Cu 
siguranţă, aceasta trebuie să fi fost explicaţia. Şi nici 
personalul nu părea dispus să-ţi sară în ajutor. Angajaţii de la 
arhive slujiseră fostul regim sovietic şi pe atunci se 
bucuraseră de privilegii inaccesibile moscoviţilor de rând. 
Deşi partidul nu mai exista, se mai păstrase o pleiadă de 
femei vârstnice, dintre care, credea Lord, multe îşi doreau cu 
ardoare întoarcerea comunismului. Tocmai din cauză că nu-l 
ajuta nimeni, apelase la Artemie Belii, reuşind în două zile să 
strângă mai multe informaţii decât în câteva săptămâni. 

Sala de lectură era aproape goală. Majoritatea 
documentelor, în special cele despre Lenin, fuseseră 
odinioară ferecate în spatele uşilor de oţel din subsol. Elțîn 
pusese capăt acestei secretomanii şi dăduse ordin să fie 
aduse toate materialele sus, deschizând clădirea 
academicienilor şi jurnaliştilor. Dar nu în totalitate. Arhivele 
rămăseseră în mare parte închise - aşa-numitele 
„Documente Protejate” - restricţionând accesul la fel ca 
ştampila TOP SECRET în America. Scrisorile de acreditare pe 
care le avea de la Comisia Ţaristă îi permiteau totuşi lui Lord 
să consulte nestingherit orice fel de material, indiferent de 
caracterul acestuia. 

Lord se aşeză la masa lui şi făcu efortul să se concentreze 
asupra hârtiilor din faţă. Sarcina lui era să fundamenteze 
pretenţia la tron a lui Ştefan Baklanov. Acesta era Romanov 
prin naştere şi era favoritul Comisiei Ţariste. Totodată, avea 
o sumedenie de afaceri în Occident, multe dintre ele fiind 
reprezentate de Pridgen & Woodworth. Aşa că Hayes îl 
trimisese pe Lord la Arhivele statului să se asigure că nu 


43 


exista nimic care ar putea ameninţa legitimitatea pretenţiei 
la tron a lui Baklanov. 

Ultimul lucru pe care şi-l doreau era să se descopere 
implicarea lui sau a familiei sale în vreo anchetă a statului ori 
să se facă undeva vreo referire că simpatizase cu nemţii în 
timpul celui de-al Doilea Război Mondial - orice ar fi putut 
determina poporul să se îndoiască de devotamentul lui şi al 
familiei faţă de Rusia. 

Cercetările îl conduseseră pe Lord la ultimul Romanov 
care cârmuise Rusia, Nicolae al II-lea şi la evenimentele ce 
avuseseră loc în Siberia, pe data de 16 iulie 1918. În ultima 
săptămână citise numeroase documente publicate sau 
secrete. Informaţiile erau contradictorii. Studiase în detaliu 
fiecare relatare, îndepărtase falsurile evidente şi speculaţiile, 
pusese cap la cap faptele pentru a scoate la lumină ceva util. 
Aranjate în ordine, notițele lui alcătuiau o naraţiune coerentă 
despre ceea ce se petrecuse în noaptea aceea fatidică din 
istoria Rusiei. 

x 

Nicolae se trezi cu greu dintr-un somn adânc. Peste el era 
aplecat un soldat. Nu i se întâmplase de prea multe ori să 
reuşească să doarmă, iar acum era nervos că fusese 
deranjat. Oricum, nu mai putea face mare lucru. El, Nicolae 
al II-lea, unsul lui Dumnezeu pe pământ cu un an în urmă, 
fusese forţat să facă un lucru de neimaginat pentru un 
monarh - fusese forţat să abdice. Guvernul provizoriu care-l 
înlocuise era compus în principal din liberalii din Duma de 
Stat şi din câţiva radicali socialişti. Interimatul trebuia să 
dureze până când se alegea o adunare constituantă, însă 
nemţii îi permiseseră lui Lenin să se întoarcă în ţară, sperând 
că va aduce cu el haosul politic. Şi tocmai aşa se întâmplase, 
atunci când slaba guvernare provizorie fusese înlăturată prin 
ceea ce gărzile numeau cu mândrie Revoluţia din Octombrie. 

De ce îi făcea asta kaizerul? Il ura chiar aşa de tare? Era 
atât de important pentru el să câştige războiul, încât să 


44 


merite sacrificarea unei dinastii? Aşa părea. 

La numai două luni după ce pusese mâna pe putere, aşa 
cum era de aşteptat, Lenin semnase un tratat de încetare a 
focului cu Germania, iar Rusia se retrăsese din război, lăsând 
forţele aliate fără apărare pe frontul de est, care să 
contracareze avansarea trupelor germane. Marea Britanie, 
Franţa şi Statele Unite nu erau deloc mulţumite. Inţelegea 
jocul periculos al lui Lenin. Promitea poporului pacea, ca să-i 
câştige încrederea, dar amânând implementarea ei pentru a- 
i împăca pe aliaţi, fără să-l ofenseze pe kaizer, adevăratul 
său aliat. Tratatul de la Brest-Litovsk, semnat cu cinci luni 
înainte, stabilea condiţii dezastruoase. Germania câştiga un 
sfert din teritoriul Rusiei şi aproape o treime din populaţia ei. 
Fusese informat că această acţiune stârnise multe 
resentimente. Gărzile vorbeau că toţi duşmanii bolşevicilor 
se aliaseră în cele din urmă sub acelaşi drapel alb, ales 
special pentru a contrasta cu cel roşu al comuniştilor. Albii 
aveau deja un număr considerabil de recruți. Erau atraşi în 
special ţăranii, pentru că tot nu li se dăduse pământul 
promis. 

Rusia se afla în pragul unui război civil. Erau Albii contra 
Roşilor. 

lar el era doar cetăţeanul Romanov, prizonier al 
bolşevicilor roşii. Regele fără regat. 

La început, el şi familia lui fuseseră ţinuţi prizonieri în 
Palatul Alexandru, în Ţarskoe Selo, nu departe de Petrograd. 
Apoi fuseseră mutaţi la est de Tobolsk, în Rusia Centrală, un 
oraş construit pe malul unui râu, plin de biserici din piatră 
albă de râu şi de case de lemn. Oamenii de acolo îşi 
manifestaseră în mod deschis loialitatea faţă de ţarul lor şi 
faţă de familia acestuia. Se adunau zilnic în apropierea casei 
în care erau ţinuţi, îşi descopereau capul şi se închinau 
ţarului. Nu trecea nici o zi fără să vină să le dăruiască 
prăjituri, lumânări şi icoane. Chiar şi gărzile, membri de 
onoare ai Regimentului de Gardă, erau amabile, vorbeau şi 


45 


jucau cărţi cu ei. Aveau voie să citească ziare şi cărţi şi chiar 
să primească şi să trimită scrisori. Mâncarea era bună şi se 
bucurau de tot confortul. 

Una peste alta, nu se puteau plânge de închisoarea lor. 

Apoi, în urmă cu şaptezeci şi opt de zile, fuseseră mutaţi 
din nou. De data aceasta, la Ecaterinburg, pe versantul estic 
al Munţilor Urali, în inima Mamei Rusia, acolo unde bolşevicii 
deţineau controlul. Zece mii de soldaţi ai Armatei Roşii 
defilau pe străzi. Populaţia locală era antiţaristă. Casa unui 
negustor înstărit, pe nume lpatiev, fusese rechiziţionată şi 
transformată în închisoare provizorie. Nicolae auzise că se 
numea Casa cu Intrebuinţări Speciale. Construiseră un zid 
înalt de lemn în jurul casei, iar la ferestre puseseră grilaje de 
fier, ca să nu poată fi rupte sau sparte. Scoseseră uşile de la 
dormitoare şi de la băi. Nicolae era forţat să audă cum 
familia lui era insultată şi să vadă pe pereţi poze cu 
comentarii răutăcioase despre soţia lui şi despre Rasputin. 
Cu o zi în urmă, se încăierase cu unul dintre nenorociţii 
aceştia  impertinenţi. Garda scrisese pe peretele din 
dormitorul fiicelor sale: 


TARUL NOSTRU PE NUME NICU A CĂZUT DE PE TRON. 
PENTRU CA-I ERA IN PANTALONI PREA GREU ALA MICU’. 


Era prea de tot, se gândise Nicolae. 

— Cât e ceasul? îl întrebă în cele din urmă pe soldatul care 
stătea aplecat peste el. 

— Două. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Trebuie să vă mutăm. Armata Albă se apropie de oraş. 
Atacul din partea lor este iminent. E periculos să rămâneţi în 
camerele de la etaj, dacă încep luptele pe stradă. 

Nicolae fu cuprins de exaltare la auzul acestei veşti. 
Auzise ce vorbeau gărzile între ele. Armata Albă făcuse 
ravagii prin Siberia, cucerind oraş după oraş şi recâştigând 

46 


teritoriile de la bolşevici. În ultimele zile se auziseră salvele 
de tun în depărtare. Acest sunet îi dăduse speranţă. Poate că 
generalii lui aveau să ajungă în cele din urmă la el, să 
readucă lucrurile pe vechiul lor făgaş. 

— Ridică-te şi îmbracă-te, îi zise garda. 

Bărbatul ieşi din cameră, iar Nicolae îşi trezi soţia. Fiul 
său, Alexei, dormea într-un pat în celălalt capăt al 
modestului dormitor. 

El şi Alexei îşi puseră în tăcere cămăşile lor de soldaţi, 
pantalonii, ghetele şi bonetele, iar Alexandra se duse în 
camera fiicelor lor. Din păcate, Alexei nu putea merge. 
Avusese o altă criză de hemofilie cu două zile în urmă, aşa că 
Nicolae trebui să-l ducă în braţe pe fragilul băiat de 
treisprezece ani până în hol. Apărură şi cele patru fiice ale 
sale. Fetele purtau fuste negre simple şi bluze albe. In 
spatele lor venea şi Împărăteasa, sprijinindu-se într-un 
baston. Scumpa lui rază de soare abia se mişca - sciatica de 
care suferea din copilărie se agravase cu trecerea timpului. 
Grijile permanente pe care şi le făcuse din cauza bolii lui 
Alexei îi şubreziseră sănătatea, îi albiseră părul odinioară 
castaniu şi îi şterseseră strălucirea din ochii care îl 
captivaseră încă de când se întâlniseră prima oară ca 
adolescenţi. Deseori gâfâia, iar buzele i se învineţeau. Se 
plângea de dureri de inimă şi de spate, însă Nicolae se 
întreba dacă era vorba despre o boală reală, sau doar despre 
efectul secundar al inimaginabilei suferinţe prin care trecea 
în fiecare zi, la gândul că ar putea oricând să-şi piardă fiul. 

— Ce s-a întâmplat, tată? întrebă Olga. 

Olga era primul lui copil şi avea acum douăzeci şi unu de 
ani. Meditativă şi inteligentă, fata semăna în multe privinţe 
cu mama sa, fiind mai tot timpul posacă şi îngândurată. 

— S-ar putea să fim salvaţi, zise Nicolae. 

Olga se lumină la faţă. Sora ei, Tania, cu un an mai tânără, 
împreună cu Maria, cu doi ani mai mică, se apropiară, cu 
câte o pernă în braţe. Tania era înaltă şi ţanţoşă, lidera 


47 


fetelor - Guvernanta, cum o numeau ele - şi fiica preferată a 
Alexandrei. Maria era drăguță şi fragilă - cu ochii ca argintul 
viu şi pusă tot timpul pe şotii. Voia să se mărite cu un soldat 
rus şi să aibă douăzeci de copii. Cele două fiice mijlocii ale 
sale auziseră ce spusese Nicolae. 

Le făcu semn să tacă. 

Anastasia, în vârstă de şaptesprezece ani, era lângă 
mama ei, ducându-l în braţe pe Regele Charles, un cocker 
spaniel pe care gărzile o lăsaseră să-l păstreze. Era scundă şi 
durdulie, cu reputaţia unei rebele - făcea tot timpul pe 
măscăriciul, cum îi ziceau surorile sale, iar el nu putuse 
niciodată să reziste încântătorilor ei ochi albaştri. 

Veniră şi ceilalţi patru captivi. Doctorul Botkin, care avea 
grijă de Alexei, Trupp, valetul lui Nicolae, Demidova, 
camerista Alexandrei şi Kharitonov, bucătarul. Şi Demidova 
ţinea în braţe o pernă, dar Nicolae ştia că aceasta era 
specială, pentru că ascundea în interior o cutie cu bijuterii. 
Demidova fusese instruită să nu piardă nici o clipă perna din 
ochi. Alexandra şi fiicele ei aveau, la rândul lor, bijuterii 
asupra lor, în corsete purtând cusute diamante, smaralde, 
rubine şi şiraguri de perle. 

Alexandra se apropie şchiopătând şi îl întrebă: 

— Ştii despre ce e vorba? 

— Albii sunt pe aproape. 

Pe faţa ei istovită se aşternu mirarea. 

— Crezi că e posibil? 

— Pe aici, vă rog! se auzi o voce familiară din capătul 
scărilor. 

Nicolae se întoarse şi îl văzu pe lurovski. Acest bărbat 
sosise în urmă cu douăsprezece zile cu un pluton al Poliţiei 
Secrete şi îi înlocuise pe fostul comandant şi pe gărzile 
indisciplinate formate din muncitori din fabrică. La început, 
schimbarea i se păruse lui Nicolae un lucru bun, dar îşi 
dăduse repede seama că aceşti oameni erau profesionişti. 
Bănuia că sunt prizonieri unguri din armata austro-ungară, 


48 


angajaţi de bolşevici să facă lucruri pe care ruşii refuzau să 
le facă. lurovski, conducătorul lor, era un om tuciuriu cu 
părul negru, cu barba neagră şi cu o manieră molcomă de a 
vorbi. Dădea ordine cu mult calm şi se aştepta să fie 
executate întocmai. | se spunea Taurul, iar Nicolae ajunse 
repede la concluzia că acestui diavol negru îi făcea plăcere 
să subjuge oamenii. 

— Trebuie să ne grăbim, zise lurovski. N-avem prea mult 
timp la dispoziţie. 

Nicolae le făcu semn celor din grupul său să tacă şi 
coborâră pe scara de lemn la parter. Alexei dormea profund 
în braţele tatălui, cu capul pe umărul său. Anastasia îi dădu 
drumul câinelui, care o luă la fugă. 

leşiră în curte şi coborâră apoi într-o pivniţă având o 
fereastră cu arcadă. Pereţii de ipsos erau acoperiţi de tapet 
murdar. In cameră nu exista nici o piesă de mobilier. 

— Aşteptaţi aici până sosesc maşinile, le zise lurovski. 

— Unde ne duceţi? întrebă Nicolae. 

— Departe de locul acesta, fu tot ce le zise temnicerul lor. 

— De ce nu e nici un scaun în cameră? Intrebă Alexandra. 
N-avem voie să ne aşezăm? 

lurovski ridică din umeri şi îi spuse unuia dintre oamenii lui 
să aducă două scaune. Alexandra se aşeză pe unul din ele, 
iar Maria puse perna pe care o avea la ea la spatele mamei 
sale. Pe celălalt scaun, Nicolae îl aşeză pe Alexei. Tatiana 
aranjă perna la spatele lui, ca să-i fie poziţia mai 
confortabilă. Demidova ţinea încă perna strâns la piept. 

In depărtare, salvele de tun se intensificară. Sunetul îi 
dădea lui Nicolae speranţă. 

lurovski le zise: 

— Trebuie să vă fotografiem. Unii oameni cred că aţi 
evadat deja. Aşa că vă rog să staţi în picioare cum vă pun 
eu. 

lurovski îi aranjă pe toţi. Când termină, fetele stăteau în 
spatele mamei lor, care şedea pe scaun, Nicolae stătea 


49 


lângă Alexei, iar ceilalţi patru care nu făceau parte din 
familie se aflau în spatele fostului ţar. Pe parcursul celor şase 
luni, li se ordonase să facă o mulţime de lucruri ciudate. lar 
faptul că fuseseră treziţi în miez de noapte, că erau 
fotografiaţi pentru ca apoi să fie duşi departe nu-i mai uimea. 
Când lurovski ieşi din cameră şi închise uşa, nimeni nu 
scoase o vorbă. 

După o secundă uşa se deschise din nou. Dar nu intră nici 
un fotograf în cameră; în schimb, năvăliră unsprezece 
bărbaţi. lurovski fu ultimul care intră. Incepu să citească: 

— Având în vedere faptul că rudele voastre îşi continuă 
atacurile împotriva Uniunii Sovietice, Comitetul Executiv din 
Urali a hotărât să vă execute. 

Nicolae nu prea auzea ce spunea lurovski din cauza 
huruitului unei maşini. Ciudat. Se uită la familia sa, apoi se 
uită la lurovski şi zise: 

— Ce este? Ce-ai spus? 

Faţa rusului rămase imobilă. Repetă doar sentinţa, cu 
acelaşi ton neutru. Apoi băgă mâna dreaptă în buzunar. 

In secunda următoare, Nicolae văzu arma. 

Un pistol Colt. lurovski apropie ţeava pistolului de tâmpla 
lui Nicolae. 


50 


Capitolul 6. 


De câte ori citea despre acea noapte, lui Lord i se făcea 
rău de la stomac. Incerca să-şi imagineze cum trebuie să se 
fi simţit bieţii oameni când începuseră focurile de armă. Se 
gândea cât de înspăimântați trebuie să fi fost. Să n-ai unde 
să te ascunzi. Să nu-ţi mai rămână nimic altceva de făcut 
decât să mori în cel mai îngrozitor fel. 

Se întorsese la acest eveniment din cauza celor 
descoperite la Documentele Protejate. In urmă cu zece zile, 
dăduse întâmplător peste un bilet mâzgălit pe o bucată de 
hârtie mototolită, cu cerneala neagră aproape ştearsă. Se 
afla într-un sac stacojiu cusut la gură. Pe eticheta din 
exterior era scris: „PRIMIT PE 10 IULIE 1925. A NU SE 
DESCHIDE PANA LA DATA DE 1 IANUARIE 1950”. Era 
imposibil de stabilit dacă instrucţiunile fuseseră respectate 
sau nu. 

Scoase din servietă o copie pe care o tradusese cu grijă. 
Pagina era datată 10 aprilie 1922: 


Problema lurovski e îngrijorătoare. Nu cred că rapoartele 
primite de la Ecaterinburg sunt complete, iar informaţia 
despre Felix lusupov confirmă acest fapt. E mare păcat că 
Gărzile Albilor pe care le-ai convins să vorbească n-au fost 
mai cooperante. Probabil că nici prea multă durere nu ne e 
de folos. Menţionarea numelui Kolea Maks constituie un 
detaliu interesant. Am mai auzit acest nume. Şi satul 
Starodug a mai fost amintit de doi soldaţi Albi, convinşi să 
vorbească prin aceleaşi metode. Sunt sigur că se întâmplă 
ceva, dar mă tem că sănătatea şubredă nu-mi va permite să 
aflu ce anume. Sunt foarte îngrijorat de ce se va alege de 
munca mea după ce n-o să mai fiu. Stalin este înfricoşător. 
Are o rigiditate care elimină orice emoție din deciziile pe care 


51 


le ia. Dacă preia conducerea noi noastre naţii, mă tem că 
visul va pieri. 

Mă întreb dacă a reuşit să scape de la Ecaterinburg vreun 
membru al familiei regale. Se pare că da. Cel puţin, aşa crede 
tovarăşul lusupov. Probabil că el e convins că poate oferi 
generaţiei viitoare pe unul dintre cei ce fuseseră condamnaţi 
la moarte. Poate că țarina nu era aşa de naivă cum am crezut 
noi. Poate că mormăielile călugărului au mai mult sens decât 
am fost noi tentaţi să credem. În ultimele săptămâni, 
gândindu-mă la Romanovi, m-am trezit că-mi vin în minte 
versurile unui vechi poem rusesc. „Cavalerii sunt oale şi 
ulcele, iar săbiile lor au ruginit. Sufletele lor sunt cu îngerii în 
care credem.” 


Şi el şi Artemie Belfi considerau că documentul fusese 
scris chiar de mâna lui Lenin. Nu era nimic neobişnuit. 
Comuniştii păstraseră mii de scrieri de-ale lui Lenin. Insă 
acest document nu fusese descoperit în locul în care ar fi 
trebuit să se afle. Lord îl găsise printre documentele ce 
fuseseră repatriate de nazişti după al Doilea Război Mondial. 
Armata invadatoare a lui Hitler nu furase de la sovietici 
numai opere de artă, ci şi tone de documente din arhiva 
statului. Arhivele din Leningrad, din Stalingrad, din Kiev şi 
din Moscova fuseseră complet golite. Abia după război, când 
Stalin îşi trimisese Comisia  Extraordinară să ceară 
moştenirea țării, fuseseră, în cele din urmă, repatriate o 
mare parte din aceste dosare. 

Mai era totuşi un document relevant în sacul de piele 
stacojie. O singură foaie de hârtie, cu un chenar de flori şi 
frunze. Era scris în engleză, cu o caligrafie tipic feminină. 


28 octombrie 1916, 

Dragul meu, lumina ochilor mei, singura mea iubire, înger 
scump, te iubesc enorm şi te port în sufletul meu zi şi noapte. 
Simt prin ceea ce treci şi ştiu cât de mult suferi. Dumnezeu 
să te aibă în pază şi să-ţi dea putere şi înţelepciune. Sunt 


52 


sigură că nu va uita de tine. Te va ajuta şi te va răsplăti 
pentru suferinţa prin care treci şi va pune capăt acestei 
separări care a venit într-un moment când avem nevoie unul 
de celălalt. 

Prietenul nostru tocmai a plecat. L-a salvat din nou pe 
copil. Mulţumesc lui lisus cel milostiv că-l avem în preajmă. A 
fost îngrozitor, mi s-a rupt inima privindu-l cum suferă, însă 
acum copilul doarme liniştit. Sunt sigură că mâine va fi bine. 

E o zi însorită, fără nici un nor pe cer. Acest lucru 
înseamnă încredere şi speranţă, deşi totul în jur e negru ca 
smoala, însă Dumnezeu veghează de sus: nu cunoaştem căile 
sale, nici cum ne ajută, dar El ne aude toate rugăciunile. 
Prietenul nostru este convins de asta. 

Trebuie să-ţi spun că, exact înainte de a pleca, prietenul 
nostru a avut din nou convulsii. M-am speriat foarte tare la 
gândul că ar putea fi bolnav. Ce s-ar face copilaşul nostru 
fără el? A căzut pe podea şi a început să murmure că va 
părăsi această lume înainte de Anul Nou şi că a văzut 
grămezi de cadavre, câţiva mari duci şi sute de conți. Neva 
se va înroşi de sânge, a zis el. Cuvintele lui m-au 
înspăimântat. 

Privind spre cer, mi-a spus că dacă va fi ucis de boieri, 
mâinile lor vor rămâne mânjite de sânge timp de douăzeci şi 
cinci de ani. Că boierii vor părăsi Rusia, că fratele se va ridica 
împotriva fratelui şi se vor ucide cu ură şi că nu vor mai 
exista nobili în Rusia. Lucru şi mai îngrijorător, a zis că, dacă 
o rudă a noastră îl va ucide, nimeni din familia noastră nu va 
trăi mai mult de doi ani. Toţi vor fi ucişi de poporul rus. 

Mi-a spus să mă ridic şi să scriu totul. Apoi mi-a spus să nu 
disper. Va urma şi salvarea. Cel care se face vinovat de fapta 
cea mai mârşavă îşi va da seama că a greşit. Va avea grijă ca 
sângele nostru să renască. Cuvintele lui erau aproape de 
neînțeles. La început, am crezut că alcoolul îi întunecase 
mintea. Spunea întruna că doar un corb şi o acvilă pot reuşi 
acolo unde nimeni altcineva nu poate şi că inocenţa fiarelor îi 
va proteja şi îi va conduce spre izbândă. A mai spus că 
Dumnezeu va găsi o cale prin care adevărul nu va fi pus la 
îndoială. M-a tulburat foarte tare când a spus că trebuie să 


53 


moară doisprezece ca să poată începe renaşterea. 

Am încercat să aflu mai multe, însă el s-a cufundat în 
tăcere, insistând doar ca eu să notez profeția cuvânt cu 
cuvânt şi să-ţi zugrăvesc şi ţie viziunea. Vorbea de parcă 
pericolul ar fi iminent, însă eu l-am asigurat că Tata ţine ţara 
sub control. El nu părea să creadă acelaşi lucru, iar cuvintele 
lui m-au măcinat întreaga noapte. O, scumpul meu, te 
îmbrăţişez strâns şi te asigur că n-o să permit nimănui să se 
atingă de sufletul tău! Te sărut, te sărut şi te binecuvântez. 
Sper să te întorci curând. 

Soţioara ta. 


Lord ştia că autoarea acestei scrisori este Alexandra, 
ultima țarină a Rusiei. Ţinuse un jurnal timp de zece ani. La 
fel ca şi soţul ei, Nicolae, ambele jurnale oferind o imagine 
fără precedent a vieţii de la curtea regală. După execuţie, 
fuseseră găsite aproape şapte sute de scrisori la 
Ecaterinburg. Lord citise doar fragmente din jurnale şi o 
mare parte din corespondenţă. Câteva cărţi recent apărute 
le publicaseră cuvânt cu cuvânt. Ştia că „prietenul nostru” 
era, de fapt, Rasputin, deoarece atât Alexandra, cât şi 
Nicolae bănuiau că scrisorile le sunt atent supravegheate. 
Din păcate, încrederea lor oarbă în Rasputin nu era 
împărtăşită de nimeni altcineva. 

— Ce adâncit în gânduri eşti, îi zise cineva în limba rusă. 
Lord ridică privirea. 

La celălalt capăt al mesei se afla un bărbat în vârstă. Avea 
tenul alb, ochii de un albastru spălăcit, un trunchi costeliv şi 
încheieturile acoperite de pistrui. Era pe jumătate chel, iar o 
barbă căruntă îi acoperea pielea ofilită a gâtului. Purta 
ochelari cu rame metalice şi papion. Lord îşi aminti că îl mai 
văzuse prin arhivă, fiind unul dintre puţinii oameni care 
păreau să muncească la fel de mult ca şi el. 

— De fapt, eram în anul 1916. Să citeşti lucrurile acestea 
e ca şi cum ai călători în timp, îi zise Lord rusului. 

Bărbatul zâmbi. Lord estimă că avea în jur de şaizeci de 


54 


ani, poate ceva mai mult. 

— Sunt absolut de acord. Este unul dintre motivele pentru 
care vin aici. Arhivele sunt o reminiscență a ceea ce a fost 
cândva. 

Lord se simţi mişcat de cuvintele acestui bărbat şi se 
ridică în picioare, spunând: 

— Mă numesc Miles Lord. 

— Ştiu cine sunteţi. 

Lord deveni brusc suspicios şi, inconştient, îşi roti privirea 
prin sala de lectură. 

Musafirul său păru să-i simtă teama. 

— Vă asigur, domnule Lord, că nu reprezint o ameninţare 
pentru dumneavoastră. Sunt doar un bătrân istoric. Nu 
doresc decât să stau puţin la taclale cu cineva care-mi 
împărtăşeşte pasiunea. 

Lord se relaxă. 

— De unde mă cunoaşteţi? 

Bărbatul zâmbi. 

— Nu sunteţi chiar preferatul femeilor care lucrează aici. 
Nu le place să le spună un american ce au de făcut. 

— Care mai e şi negru, pe deasupra. 

— Din nefericire, ţara asta are încă idei preconcepute în 
privinţa raselor. Suntem o nație cu pielea albă. Dar permisul 
de la comisie nu poate fi trecut cu vederea. 

— Dumneavoastră cine sunteţi? 

— Simion Paşenko, profesor de istorie la Universitatea de 
Stat din Moscova. 

Cei doi bărbaţi dădură mâna. 

— Unde este domnul care v-a însoţit zilele trecute? Un 
avocat, cred. Am schimbat cu el câteva vorbe printre 
teancurile de hârtii. 

Se gândi o clipă dacă să-l mintă, dar, în cele din urmă, 
decise să-i spună adevărul. 

___— A fost ucis în dimineaţa aceasta pe Nikolskaia Prospekt. 
Intr-un schimb de focuri. 


55 


Bătrânul fu şocat la aflarea veştii. 

— Am văzut ceva la televizor mai devreme. Îngrozitor! 
Dădu din cap cu îngrijorare. Ţara asta o să se ducă de râpă 
dacă nu se iau urgent măsuri. 

Lord se aşeză şi îl pofti şi pe el alături. 

— Aţi fost şi dumneavoastră implicat? întrebă Paşenko. 

— Am fost de faţă. 

Lord se decise să păstreze tăcerea în legătură cu restul 
evenimentelor. 

Paşenko clătină din cap. 

— Astfel de lucruri nu ne caracterizează. Voi, occidentalii, 
ne credeţi, probabil, nişte barbari. 

— Deloc. Toate ţările trec prin astfel de perioade. Am 
avut-o şi noi pe-a noastră, între anii 1920-1930. 

— Cred totuşi că situaţia în care ne aflăm noi acum e mai 
mult decât dureroasă. 

— Ultimii ani au fost dificili pentru Rusia. A fost greu şi 
când exista un guvern. Elțîn şi Putin au încercat să ţină 
lucrurile sub control. Acum însă, când nu mai are nimeni 
suficientă autoritate, Rusia se află în pragul anarhiei. 

Paşenko încuviinţă dând din cap. 

— Din păcate, nu e nimic nou pentru noi. 

— Sunteţi academician? 

— Sunt istoric. Mi-am dedicat întreaga viaţă studiului 
Mamei Rusii. 

Lord zâmbi la auzul vechii denumiri. 

— Îmi imaginez că în anumite perioade specialitatea 
dumneavoastră a fost destul de ignorată. 

— Aşa e, din păcate! Comuniştii aveau propria versiune 
asupra istoriei. 

Lord îşi aminti ceva ce citise mai demult: „Rusia este o 
ţară cu un trecut imprevizibil”. 

— Aşadar, aţi fost profesor? 

— Treizeci de ani. l-am văzut pe toţi. Pe Stalin, pe 
Hruşciov, pe Brejnev. Fiecare dintre ei are partea lui de vină. 


56 


E mare păcat ce s-a întâmplat aici. Chiar şi acum ne vine 
greu să trecem mai departe. Oamenii încă mai stau la coadă 
zilnic să treacă pe lângă mormântul lui Lenin. Un măcelar 
ridicat la rangul de sfânt, zise Paşenko cu voce joasă. Aţi 
văzut florile din jurul statuii lui de afară? 

Lord dădu afirmativ din cap. 

— Dezgustător! 

Lord decise să aibă grijă ce vorbeşte. Deşi se aflau în 
epoca postcomunistă şi în curând avea să urmeze o nouă 
epocă ţaristă, era totuşi un american care lucra cu acreditare 
din partea unui guvern rus instabil. 

— Ceva îmi spune că, dacă mâine ar defila tancurile prin 
Piaţa Roşie, toţi angajaţii Arhivelor statului ar fi acolo să-i 
ovaţioneze pe comunişti. 

— Nu sunt cu nimic mai buni decât cerşetorii de pe stradă, 
zise Paşenko. S-au bucurat de privilegii, au păstrat secretele 
conducătorilor lor şi au obţinut în schimb un apartament mai 
bun, mai multă pâine, mai multe zile de concediu vara. 
Trebuie să munceşti pentru ceea ce ai, nu e acesta simbolul 
Americii? _ 

Lord nu răspunse la provocare. În schimb, întrebă: 

— Ce părere aveţi despre Comisia Ţaristă? 

— Am votat în favoarea ei. La urma urmei, ce rău ar mai 
putea face un ţar? 

Mulţi gândeau precum Paşenko. 

— E neobişnuit ca un american să ne vorbească limba atât 
de bine. 

Lord ridică din umeri. 

— Aveţi o ţară fascinantă. 

— De când a început să te intereseze? 

— Din copilărie. De când am început să citesc despre 
Petru cel Mare şi despre Ivan cel Groaznic. 

— lar acum lucrezi pentru Comisia Ţaristă. Şi eşti pe 
punctul de a da o mână de ajutor la naşterea istoriei. 
Paşenko arătă spre hârtiile de pe masă. Acestea par destul 


57 


de vechi. Sunt cumva din Documente Protejate? 

— Am dat peste ele acum două săptămâni. 

— Recunosc scrisul. Această scrisoare îi aparţine 
Alexandrei înseşi. Işi scria toate documentele şi jurnalele în 
engleză. Ruşii o urau pentru că era prinţesă de origine 
germană. Am susţinut mereu că a fost criticată pe nedrept. 
Alexandra a fost, categoric, o femeie neînţeleasă. 

Lord îi întinse foaia de hârtie, considerând că această 
minte rusească merita exploatată. Paşenko citi scrisoarea, 
iar când termină spuse: 

— Alexandra avea un stil foarte siropos. Asta e nimic în 
comparaţie cu altele. Ea şi Nicolae îşi trimiteau scrisori foarte 
romantice. 

— Mă întristează să le frunzăresc. Mă simt ca un intrus. 
Mai devreme citeam despre execuţie. Cred că lurovski a fost 
un diavol, nu un om. 

— Fiul lui lurovski a spus că tatăl său a regretat tot timpul 
crima făptuită. Dar cine poate şti? La urma urmei, timp de 
douăzeci de ani le-a povestit bolşevicilor despre crimele sale, 
mândru de ceea ce făcuse. 

Lord îi dădu lui Paşenko biletul. 

— Uitaţi-vă şi la asta. 

Rusul citi încet pagina, apoi spuse: 

— E scrisul lui Lenin. Şi stilul lui îmi e familiar. Curios! 

— Aşa mă gândeam şi eu. 

Ochii lui Paşenko se însufleţiră. 

— Doar nu dai crezare poveştilor despre cei doi membri ai 
familiei regale care au supravieţuit execuţiei de la 
Ecaterinburg? 

Lord ridică din umeri. 

— Nici până în ziua de azi nu s-au descoperit cadavrul lui 
Alexei şi al Anastasiei. lar acum dăm peste hârtia asta. 

Paşenko zâmbi. 

— Voi, americanii, sunteţi chiar conspiraţionişti! Vedeţi în 
orice câte o intrigă. 

58 


— Cu asta mă ocup în momentul de faţă. 

— Căutaţi documente care să susţină pretenţia la tron a 
lui Ştefan Baklanov, nu-i aşa? 

Lord fu puţin luat prin surprindere de cât de transparent 
era demersul său. 

Paşenko arătă în jur. 

— Din nou femeile, domnule Lord. Ele ştiu totul. 
Documentele pe care le solicitaţi sunt consemnate şi, 
credeţi-mă, ele sunt foarte atente. L-aţi întâlnit pe aşa- 
numitul Moştenitor Real? 

Lord dădu din cap că nu. 

— Insă bărbatul pentru care lucrez l-a întâlnit. 

— Baklanov nu e potrivit să conducă ţara, aşa cum nu era 
nici Mihail Romanov acum patru sute de ani. E prea slab. Şi, 
spre deosebire de Mihail, care îl avea pe tatăl său să ia 
decizii în locul lui, Baklanov va fi pe cont propriu, spre marea 
bucurie a multora. 

Lord îi dădu dreptate acestui academician rus. Din ceea ce 
citise despre Baklanov, bărbatul părea mai preocupat de 
reîntoarcerea la privilegiile imperiale, decât de guvernarea 
propriu-zisă. 

— Pot să vă fac o recomandare, domnule Lord? 

— Sigur că da. 

— Aţi fost la Arhivele statului din Sankt-Petersburg? 

Lord clătină din cap că nu. 

— Ar putea fi de folos să aruncaţi o privire şi pe acolo. 
Arhivele găzduiesc multe dintre scrierile lui Lenin. O mare 
parte dintre jurnalele ţarului şi ale țarinei se află acolo, ca şi 
corespondenţa dintre ei. 

Paşenko arătă spre masă. 

— S-ar putea să vă ajute să dezlegaţi misterul acestor 
două documente. 

Lui Lord i se păru o idee foarte bună. 

— Mulţumesc, s-ar putea să vă urmez sfatul. Se uită apoi 
la ceas. Scuzaţi-mă, vă rog, mai am ceva de citit până la 


59 


închidere. Dar mi-a făcut plăcere să vorbesc cu 
dumneavoastră. O să mai fiu pe aici şi zilele următoare. 
Poate mai vorbim. 

— Şi eu o să fiu. Dacă nu vă deranjează, cred că o să mai 
rămân puţin. Aş putea citi aceste documente încă o dată? 

— Desigur. 

Zece minute mai târziu, când se întoarse la locul său, Lord 
observă că notiţa lui Lenin şi scrisoarea Alexandrei erau pe 
masă, însă Simion Paşenko plecase. 


60 


Capitolul 7. 


Un BMW de culoare neagră îl luă pe Hayes din faţa 
hotelului Volkov. După o călătorie de cincisprezece minute 
prin traficul surprinzător de lejer, şoferul viră spre poarta 
unei curţi. Casa din spate era în stil neoclasic, construită la 
începutul secolului al XIX-lea, fiind atunci, ca şi acum, una 
dintre cele mai frumoase clădiri ale Moscovei. În timpul 
regimului comunist, găzduise Centrul de Literatură şi de Arte 
al Statului, dar, după căderea comunismului, casa fusese 
scoasă la licitaţie şi în cele din urmă încăpuse pe mâna unuia 
dintre proaspeţii îmbogăţiţi ai actualului regim. 

Hayes ieşi din maşină şi îi spuse şoferului să aştepte. 

Ca de obicei, prin curte patrulau doi bărbaţi înarmaţi cu 
puşti Kalaşnikov. In lumina slabă a serii de toamnă, faţada cu 
stucatură albastră părea gri. Trase aer în piept, amar, din 
cauza noxelor şi păşi hotărât pe o alee de cărămidă într-o 
frumoasă grădină. Intră apoi în casă pe uşa de pin care era 
neîncuiată. 

Era un interior tipic pentru o casă construită cu două sute 
de ani în urmă. Parterul era împărţit neregulat, avea un salon 
ce dădea în camera dinspre stradă şi numeroase dormitoare 
în spate. 

Mobilierul era de epocă, iar Hayes bănuia că este cel 
original, deşi nu-l întrebase niciodată pe proprietar. Merse 
printr-un labirint de coridoare până ajunse în salonul cu 
lambriuri unde aveau loc întrunirile. 

In salon se aflau patru bărbaţi, savurându-şi paharele cu 
băutură şi fumând trabucuri. li cunoscuse în urmă cu unan şi 
de atunci comunicaseră doar prin nume de cod. Hayes era 
cunoscut sub numele de Lincoln, iar ceilalţi patru, sub 
pseudonimele pe care şi le aleseseră - Stalin, Lenin, Hruşciov 


61 


şi Brejnev. Ideea le-a dat-o un poster care se vindea în 
magazinele de suvenire din Moscova. Acesta înfăţişa diverşi 
tari, împărătese şi conducători sovietici adunaţi în jurul unei 
mese, bând şi fumând şi având ca unic subiect de discuţie 
soarta Mamei Rusia. Bineînţeles că o astfel de întrunire nu 
avusese niciodată loc, însă artistul îşi imaginase cum ar fi 
reacţionat fiecare personalitate în parte într-un asemenea 
moment. Cei patru bărbaţi îşi aleseseră cu grijă etichetele, 
fiind conştienţi că întrunirile lor nu erau departe de cele 
zugrăvite în pictură şi că soarta Mamei Rusia chiar se afla în 
mâinile lor. 

Cei patru bărbaţi îl salutară pe Hayes, iar Lenin îi turnă o 
votcă dintr-o sticlă lăsată la rece într-o frapieră cu gheaţă. | 
se mai oferi şi un platou cu somon fume şi ciuperci marinate. 

Hayes refuză. 

— Mă tem că am veşti proaste, zise el în limba rusă, apoi 
le spuse că Miles Lord era încă în viaţă. 

— Mai avem o problemă, zise Brejnev. Abia azi am aflat că 
avocatul este african. 

Lui Hayes i se păru ciudată această observaţie. 

— Nu, nu e african. E american. Dar dacă te referi la 
culoarea lui, are vreo importanţă? 

Stalin se aplecă în faţă. In ciuda numelui pe care îl purta, 
părea întotdeauna vocea raţiunii. 

— Americanii au mari dificultăţi în a înţelege sensibilitatea 
rusească la ideea de destin! 

— Şi ce legătură are destinul cu chestiunea asta? 

— Povestiţi-ne despre domnul Lord, spuse Brejnev. 

Discuţia îl deranja pe Hayes. | se păru ciudată nonşalanţa 
cu care ordonaseră uciderea lui Lord fără să ştie nimic 
despre el. La ultima lor întrevedere, Lenin îi dăduse numărul 
de telefon al inspectorului Orleg şi îi spusese să aranjeze 
eliminarea lui Lord prin intermediul acestuia. Instrucţiunea 
aceasta îl neliniştise la început - un asistent atât de valoros 
era greu de înlocuit - dar erau lucruri prea importante în joc 


62 


pentru a-şi face griji în privinţa unui simplu avocat. Acum, 
alte întrebări. Unele dintre ele, complet deplasate. 

— A venit la firma mea direct de pe băncile şcolii. A făcut 
parte din societatea studenţilor Phi Beta Kappa de la 
Universitatea din Virginia. A fost întotdeauna interesat de 
Rusia. Are un master în studii est-europene. Bun vorbitor de 
limbi străine. E al naibii de greu de găsit un avocat care să 
ştie limba rusă! M-am gândit că e un om valoros şi nu m-am 
înşelat deloc. Mulţi dintre clienţii noştri se bazează pe el în 
totalitate. 

— Ceva date personale? întrebă Hruşciov. 

— E născut şi crescut în California de Sud, undeva în 
amonte. Tatăl lui a fost pastor. De felul celor ce predică 
renaşterea spirituală, călătorind din oraş în oraş şi vindecând 
oamenii. Din câte mi-a povestit Lord, el şi tatăl lui nu s-au 
înţeles prea bine. Miles are treizeci şi opt sau treizeci şi nouă 
de ani şi n-a fost niciodată căsătorit. Duce o viaţă modestă, 
din câte am putut observa. Este unul dintre oamenii noştri de 
bază. Nu mi-a făcut niciodată greutăţi. 

Lenin se lăsă pe spătarul scaunului. 

— De unde până unde interesul lui pentru Rusia? 

— Habar n-am! Din câte am putut să-mi dau seama, e pur 
şi simplu fascinat. Intotdeauna a fost. E tobă de istorie. Are 
biroul plin de cărţi şi de tratate. A ţinut chiar şi nişte 
prelegeri la vreo două universităţi din America şi la întâlnirile 
baroului. Acum, permiteţi-mi mie să vă pun câteva întrebări. 
Ce importanţă au toate acestea? 

Stalin se lăsă pe spătarul scaunului. 

— N-are într-adevăr nici o importanţă, ţinând cont de ce s- 
a întâmplat azi. Domnul Lord a trecut pe planul doi. Ar trebui 
să ne preocupe ce se va întâmpla mâine. 

Hayes nu voia să schimbe subiectul. 

— Apropo, eu n-am fost de acord cu uciderea lui Lord. V- 
am spus că mă ocup eu de el, indiferent care ar fi temerile 
voastre. 


63 


— Exact asta veţi face, zise Brejnev. Ne-am decis să vă 
lăsăm să vă ocupați chiar dumneavoastră de domnul Lord. 

— Mă bucur că am căzut de acord asupra acestui aspect. 
N-o să ne facă greutăţi. Dar tot nu mi-aţi explicat de ce a fost 
considerat o problemă. 

— Asistentul dumneavoastră şi-a băgat nasul prin 
documentele de la Arhivele statului. 

— De-asta l-am şi trimis acolo. Aşa cum mi-aţi cerut voi, 
ţin să vă reamintesc. 

Sarcina ce-i fusese încredinţată lui Lord era clară. Să 
găsească orice i-ar putea afecta lui Ştefan Baklanov 
pretenţia la tron. lar el lucrase aproape zece ore pe zi în 
ultimele şase săptămâni şi raportase tot ce descoperise. 
Hayes bănuia că un anumit lucru din ce le spusese atrăsese 
atenţia acestor bărbaţi. 

— Nu e necesar, zise Stalin, să ştiţi totul. Şi nici nu credem 
că v-aţi dori să aflaţi. E suficient să vă spunem că ne-am 
gândit că eliminarea lui Lord e cea mai eficientă metodă de a 
rezolva problema. Acest efort a eşuat, aşa că am considerat 
că e bine să facem aşa cum zici tu. Pentru moment, cel 
puţin. 

Un rânjet însoţi această afirmaţie. Lui Hayes nu îi plăcea în 
mod deosebit condescendenţa cu care îl tratau aceşti patru 
bărbaţi. Nu era un simplu curier. Era al cincilea membru al 
asociaţiei pe care o numea Cancelaria Secretă. Dar se decise 
să îşi ascundă iritarea şi să schimbe subiectul. 

— Presupun că s-a luat deja decizia ca ţarul să fie un 
monarh absolut. 

— Nu s-a hotărât în ceea ce priveşte puterea ţarului, zise 
Lenin. 

inţelese că anumite aspecte ale afacerii erau în esenţă 
ruseşti şi trebuiau hotărâte doar de către ruşi. Şi atâta timp 
cât aceste decizii nu puneau în pericol enorma contribuţie 
financiară a clienţilor săi, iar el se putea bucura de un 
onorariu considerabil, nici nu-l interesau. 


64 


— Ce influenţă exercităm asupra comisiei? 

— Avem nouă oameni care vor vota aşa cum le spunem 
noi. Cu ceilalţi ne aflăm încă în tratative. 

— Regulamentul cere unanimitate, zise Brejnev. 

— Mă întreb cum a putut să ne scape una ca asta, oftă 
Lenin. 

Unanimitatea fusese parte integrantă a hotărârii de 
înfiinţare a Comisiei Ţariste. 

Poporul fusese de acord atât cu reinstaurarea monarhiei, 
cât şi cu înfiinţarea comisiei, cu condiţia ca toţi cei 
şaptesprezece membri să voteze pentru. Un singur vot 
împotrivă era suficient ca întreg procesul să fie oprit. 

— li vom atrage şi pe ceilalţi opt de partea noastră până la 
votul final, spuse Stalin. 

— Aveţi deja oameni care fac demersuri în acest sens? 
întrebă Hayes. 

— Chiar în acest moment, continuă Stalin, luând o 
înghiţitură din băutura din faţa sa. Dar vom avea nevoie de 
fonduri suplimentare, domnule Hayes! Aceşti bărbaţi s-au 
dovedit greu de cumpărat. 

Valuta occidentală finanța aproape tot ce făcea Cancelaria 
Secretă, iar acest aspect îl neliniştea pe Hayes. La el 
ajungeau toate notele de plată, în schimb, avea o putere de 
decizie limitată. 

— Cât vă trebuie? întrebă el. 

— Douăzeci de milioane de dolari. 

Hayes încercă să-şi păstreze calmul. Această sumă se 
adăuga celor zece milioane pe care le dăduse cu treizeci de 
zile în urmă. Nu se putea abţine să nu se întrebe cât din 
sumă ajungea în final la membrii comisiei şi cât le rămânea 
persoanelor de faţă. Dar nu îndrăzni să dea glas îndoielii 
sale. 

Stalin îi înmână două ecusoane laminate. 

— Acestea sunt legitimaţiile comisiei. Vă vor asigura 
dumneavoastră şi domnului Lord accesul în Kremlin, precum 


65 


şi în Palatul Faţetelor. Aveţi aceleaşi privilegii ca şi membrii 
comisiei. 

Hayes era de-a dreptul impresionat. Nu se aştepta să i se 
permită prezenţa la lucrările comisiei. 

— Am considerat că ar fi bine să fiţi de faţă, zise Hruşciov 
zâmbind. Vor fi o mulţime de jurnalişti americani. Veţi putea 
să vă infiltraţi şi să ne spuneţi şi nouă care este curentul de 
opinie în rândul acestora. Membrii comisiei nu vă cunosc şi 
nu ştiu cât de implicat sunteţi în această poveste. 
Observațiile dumneavoastră ne vor fi de folos la următoarele 
întruniri. 

— Totodată, am decis să vă extindem aria de influenţă. 

— In ce sens? întrebă Hayes. 

— E important ca nimic să nu distragă atenţia în timpul 
deliberărilor. Ne vom lua toate măsurile ca sesiunile să nu se 
întindă prea mult, însă influenţele din exterior ar putea fi un 
pericol. 

Hayes simţise încă de la ultima lor întrunire că îi preocupa 
ceva pe cei patru bărbaţi. Ceva legat de ce spusese Stalin 
mai devreme, atunci când întrebase de Lord. „Americanii au 
mari dificultăţi în a înţelege sensibilitatea rusească la ideea 
de destin.” 

— Ce anume va trebui să fac? 

— Orice va fi considerat necesar. Deşi fiecare dintre noi 
are oameni în subordine care sunt gata să execute ce li se 
ordonă, trebuie să fim precauţi. Din păcate, spre deosebire 
de vechea Uniune Sovietică, noua Rusie nu ştie să-şi 
protejeze secretele. Rapoartele sunt făcute publice, presa e 
agresivă, iar influența străină este covârșitoare. 
Dumneavoastră, pe de altă parte, aveți credibilitate pe plan 
internaţional. Şi, în plus, cine v-ar putea bănui că aţi fi 
implicat în afaceri dubioase? Zise Stalin zâmbind viclean. 

— Şi ce ar trebui să fac în cazul în care ar apărea situaţii 
neprevăzute? 

Stalin scoase din buzunarul sacoului o carte de vizită. 


66 


— Găsiţi aici oameni gata să vă ajute. Dacă le-aţi spune să 
se arunce în râul Moscova şi să nu mai iasă niciodată la 
suprafaţă, v-ar asculta orbeşte. Vă sugerăm să vă folosiţi cu 
înţelepciune de loialitatea lor. 


67 


Capitolul 8. 


MIERCURI. 
13 OCTOMBRIE. 


Lord privea zidurile stacojii ale Kremlinului prin geamul 
fumuriu al Mercedesului. Clopotele din turn băteau ora opt. O 
maşină îi ducea pe el şi pe Taylor Hayes prin Piaţa Roşie 
până la Kremlin. Şoferul era un rus cu părul vâlvoi, pe care 
Lord l-ar fi considerat un individ periculos, dacă Hayes nu s- 
ar fi ocupat personal de transport. 

Piaţa Roşie era închisă publicului. Din respect pentru 
comunişti, dintre care unii chiar mai făceau parte din Dumă, 
accesul în piaţa acoperită cu dale era restricţionat în orele în 
care se vizita Mausoleul lui Lenin. Gestul i se părea lui Lord 
ridicol, dar satisfăcea orgoliul celor ce conduseseră cândva 
150 de milioane de suflete. 

Un ofiţer al corpului de gardă observă abţibildul portocaliu 
de pe parbriz şi îi permise vehiculului să intre pe Poarta 
Salvatorului. Se simţi emoţionat la gândul că intră în Kremlin 
prin această poartă. Turnul Spasskaia care se înălța în 
spatele său fusese construit de Ivan al III-lea, în anul 1491, 
cu ocazia unei masive reconstrucţii a Kremlinului, iar prin 
această poartă păşiseră toţi țarii şi ţarinele care urmau să fie 
încoronați. Astăzi funcţiona ca intrare oficială pentru Comisia 
Ţaristă şi pentru personalul ei. 

_ Era încă marcat de ce se întâmplase cu o zi înainte. 
Incerca să-şi alunge din minte urmărirea care se desfăşurase 
nu departe de acest loc. Hayes îl asigurase la micul dejun că 
nu risca nimic, că securitatea lui era garantată, iar el se baza 
pe şeful său. Avea încredere în Hayes şi îl respecta. Işi dorea 
cu disperare să ia parte la evenimentele care erau în plină 


68 


desfăşurare, însă se întreba dacă nu se comporta cumva 
prosteşte. Ce ar spune oare tatăl său dacă l-ar vedea acum? 

Reverendul Grover Lord nu dădea doi bani pe avocaţi. li 
plăcea să îi numească „lăcuste pe păşunile societăţii”. Tatăl 
său vizitase o dată Casa Albă, făcând parte dintr-un 
contingent de preoţi invitaţi la un eveniment oficial, atunci 
când preşedintele anulase o lege care prevedea ca religia să 
nu mai fie disciplină obligatorie în şcoală. In mai puţin de un 
an, avocaţii respinseseră legea ca fiind neconstituţională. 
„Lăcuste fără Dumnezeu”, se revoltase tatăl său din alcov. 

Grover Lord nu fusese de acord ca fiul său să devină 
avocat şi îşi manifestase nemulţumirea prin faptul că nu-i 
mai dăduse nici un bănuţ pentru Facultatea de Drept, deşi şi- 
ar fi permis să acopere cu uşurinţă întreaga sumă. Il obligase 
astfel pe Lord să se întreţină singur, prin împrumuturi şi prin 
slujbe de noapte. Obţinuse note bune şi absolvise cu brio. Işi 
găsise apoi un loc de muncă excelent şi avansase rapid. lar 
acum era martor la naşterea istoriei. 

„Aşa că, la dracu' cu Grover Lord”, gândi el. 

Maşina intră în curtea Kremlinului. Privi cu admiraţie ceea 
ce fusese odinioară Prezidiul Sovietului Suprem, o clădire 
dreptunghiulară în stil neoclasic. Steagul roşu al bolşevicilor 
nu mai era arborat în vârf. In schimb, un alt steag flutura în 
briza dimineţii, cu un vultur imperial bicefal pe el. Mai 
remarcă şi lipsa statuii lui Lenin, care se înălța odinioară în 
partea dreaptă şi îşi aminti de revolta stârnită cu prilejul 
îndepărtării acesteia. Ignorând nemulţumirea maselor, Elțîn 
ordonase ca statuia de fier să fie topită bucată cu bucată. 

Privi complexul arhitectonic din jurul lui. Kremlinul 
reprezenta materializarea pasiunii pe care o aveau ruşii 
pentru tot ce era mare şi impunător. Le plăcuseră 
întotdeauna pieţele largi care puteau adăposti lansatoare de 
rachete, clopotele care abia încăpeau în turnuri şi rachetele 
prea mari ca să poată fi controlate. Mai mare nu însemna 
numai mai bine, însemna ceva de-a dreptul glorios. 


69 


Maşina încetini şi viră la dreapta. 

În partea stângă se înălţau Catedrala Arhanghelului Mihail 
şi Catedrala Bunei Vestiri, iar în partea dreaptă - Catedrala 
Adormirii Maicii Domnului şi a Celor Doisprezece Apostoli. Şi 
acestea afişau masivitate. Fuseseră construite în timpul lui 
Ivan al III-lea, care devenise, datorită acestei extravagante, 
„cel Mare”. Lord ştia că multe capitole din istoria Rusiei se 
deschideau şi se închideau între aceste ziduri, ornate cu 
domuri aurii şi cu cruci bizantine. Le vizitase, însă nu-şi 
imaginase că va avea vreodată onoarea de a intra în Piaţa 
Catedralei într-o limuzină oficială, aducându-şi contribuţia la 
demersul naţional de restaurare a monarhiei. Nu era tocmai 
rău pentru un fiu de pastor din Carolina de Sud! 

— Ce rahat, zise Hayes. 

— Ai dreptate, zâmbi Lord. 

Maşina se opri. Coborâră din maşină în dimineaţa geroasă, 
cu cerul senin şi albastru strălucitor, lucru neobişnuit pentru 
o toamnă rusească. Era probabil de bun augur, se gândi 
Lord. Nu intrase niciodată în Palatul Faţetelor, pentru că nu 
era deschis publicului. Era una dintre puţinele construcţii ale 
Kremlinului care îşi conservase forma originală din 1491. Era 
ctitoria lui Ivan cel Mare, care îşi botezase capodopera după 
faţada de piatră sculptată în modelul diamantului. 

Işi încheie pardesiul şi urcă după Hayes pe Scara Roşie 
oficială. Varianta originală fusese distrusă de Stalin, iar 
aceasta de acum era o replică mai recentă, reconstruită 
după picturi mai vechi. De aici țarii porneau spre Catedrala 
Adormirii Maicii Domnului pentru ceremonia de încoronare. 
Şi chiar din acest loc Napoleon urmărise distrugerea 
Moscovei, în 1812. 

Se îndreptau spre Sala Mare. Până acum, Lord admirase 
această încăpere doar în fotografii şi, când se văzu împreună 
cu Hayes înăuntru, îşi spuse că nici una dintre acestea nu 
reuşise să îi redea întru totul frumuseţea. Ştia că are o 
suprafaţă de 1 640 m?, fiind cea mai mare cameră din 


70 


Moscova secolului al XV-lea şi având ca unic rol acela de a-i 
impresiona pe demnitarii străini. Astăzi, candelabrele 
metalice scăldau sala în lumină şi făceau să strălucească 
masiva coloană din centru şi bogatele picturi murale poleite 
cu aur, care înfăţişau scene biblice şi exemple de 
înţelepciune ţaristă. 

Lord îşi imagină cum ar fi arătat sala în 1613. Dinastia 
Ruirik, care cârmuise timp de şapte sute de ani - din care se 
evidenţiaseră Ivan cel Mare şi Ivan cel Groaznic - se stinsese. 
Apoi trei bărbaţi încercaseră, fără succes, să preia frâiele 
puterii. Urmaseră vremuri tulburi, doisprezece ani de lupte 
crâncene pentru putere, în care mulţi făcuseră eforturi să 
instaureze o nouă dinastie. In cele din urmă, boierii, sătui de 
haos, veniseră la Moscova - chiar între zidurile care-l 
înconjurau acum - şi aleseseră o nouă familie domnitoare, 
cea a Romanovilor. Dar Mihail, primul ţar Romanov, găsise 
ţara în totală anarhie. Pădurile mişunau de hoţi şi de oameni 
certaţi cu legea. Foametea şi bolile făceau prăpăd. Comerţul 
aproape că nu mai exista. Taxele rămâneau necolectate, iar 
vistieria statului era aproape goală. 

Nu era prea departe de situaţia din momentul de faţă, 
gândi Lord. Şaptezeci de ani de comunism echivalau cu 
doisprezece ani fără ţar. 

Preţ de o secundă, îşi imagină că este un boier care lua 
parte la ceremonia de alegere a ţarului, înveşmântat în haine 
bogate de catifea şi brocard şi purtând pălărie de samur, 
aşezat pe una dintre băncile de stejar de lângă peretele 
poleit cu aur. Ce vremuri! 

— De necrezut! şopti Hayes. De secole întregi amărâţii 
ăştia n-au fost în stare să scoată mai mult de o recoltă de 
grâu pe an, în schimb, au fost capabili să creeze aşa ceva! 

Lord era întru totul de acord. 

Un şir de mese aşezate în formă de U dominau un capăt al 
sălii. Văzu că erau şaptesprezece jilţuri şi că pe fiecare dintre 
ele şedea un delegat de sex masculin. Cei şaptesprezece 

71 


membri ai comisiei erau toţi bărbaţi. Nu avuseseră loc 
alegeri regionale. Doar o perioadă de treizeci de zile de 
selecţii, apoi un scrutin naţional, în urma căruia 
şaptesprezece oameni care întruniseră numărul de voturi 
deveniseră membrii comisiei. In esenţă, fusese o competiţie 
naţională, dar probabil că era cel mai eficient mod de a 
scoate votul comisiei în afara oricăror influenţe politice. 

Îl urmă pe Hayes până la un rând de scaune şi se aşeză 
alături de reporteri şi de alte oficialități. Fuseseră instalate 
camere de luat vederi, deoarece lucrările comisiei urmau să 
fie transmise în direct la televiziune. Un delegat, care fusese 
desemnat cu o zi înainte să prezideze, declară deschisă 
şedinţa de lucru. Bărbatul îşi drese glasul şi începu să 
citească o declaraţie pregătită în prealabil. 

— Pe 16 iulie 1918, nobilului nostru ţar, Nicolae al II-lea, 
precum şi tuturor celor care erau sânge din sângele lui le-a 
fost curmată viaţa. Datoria noastră este să îndreptăm răul 
produs atunci şi să readucem monarhia în fruntea acestui 
popor. Poporul a încredinţat prezentei comisii sarcina de a 
alege un nou ţar care să conducă destinele ţării. Decizia nu 
este prima de acest fel. Un alt grup de bărbaţi s-a reunit în 
această sală şi în 1613, alegând cel dintâi Romanov, adică 
pe Mihail. Urmaşii lui au condus acest popor până la mijlocul 
primei jumătăţi a secolului al XX-lea. Ne-am adunat astăzi 
aici pentru a îndrepta răul produs atunci. Aseară ne-am rugat 
alături de Adrian, patriarhul Marii Rusii. El i-a cerut lui 
Dumnezeu să ne vegheze şi să ne arate calea cea dreaptă în 
tot ce avem de înfăptuit. Voi prezida audierile pe care 
comisia le va conduce, într-o manieră deschisă şi 
echidistantă. Sunt încurajate dezbaterile, pentru că doar 
astfel va putea ieşi adevărul la lumină. Acum, îi rog pe toţi 
cei care au ceva să ne transmită să se apropie pentru a 
putea fi auziţi. 

x 


Lord urmări răbdător întreaga sesiune de dimineaţă. 
72 


Timpul se consumă cu introduceri, cu probleme 
parlamentare şi cu fixarea agendei de lucru. Delegații 
conveniră ca în ziua următoare să se facă publică lista 
iniţială a candidaţilor, fiecare dintre aceştia fiind nominalizat 
printr-un reprezentant. Se conveni asupra unei perioade de 
trei zile pentru alte nominalizări şi dezbateri. In cea de-a 
patra zi, dintre toate propunerile se vor alege trei nume. Apoi 
va urma o nouă rundă de dezbateri intense, pentru ca, după 
două zile, să se ia hotărârea definitivă. Unanimitatea era 
necesară doar pentru votul final, aşa cum se ceruse prin 
referendum. Pentru toate celelalte voturi, era suficient să se 
obţină jumătate plus unu. Dacă în urma acestui proces, care 
se derula pe parcursul a şase zile, nu se alegea nici un 
candidat, atunci întreaga procedură era luată de la capăt. 
Dar părea de la sine înţeles că, datorită încrederii pe care le- 
o acordase poporul, membrii comisiei îşi vor da silinţa să 
aleagă persoana potrivită de la prima încercare. 

Chiar înainte de pauza de prânz, Lord şi Hayes se 
retraseră din Sala Mare în Sacrul Vestibul. Hayes îl conduse 
spre unul dintre portalurile mai îndepărtate, unde îi aştepta 
şoferul cu părul vâlvoi de dimineaţă. 

— Miles, acesta este llia Zivon. El va fi garda ta de corp 
atunci când părăseşti Kremlinul. 

Lord îl studie pe rusul cu înfăţişare de sfinx, cu o privire de 
gheaţă sticlind pe faţa lipsită de expresie. Avea gâtul gros ca 
un bivol şi un fizic atletic, care îl făcu pe Lord să se simtă în 
siguranţă. 

— llia va avea grijă de tine. Ne-a fost recomandat cu 
căldură. Este fost ofiţer şi ştie cum merg treburile la el prin 
oraş. 

— ţi sunt profund recunoscător, Taylor! Mulţumesc foarte 
mult! 

Hayes zâmbi şi se uită la ceas. 

— E aproape ora 12.00 şi trebuie să ajungi la conferinţă. O 
să mă ocup eu de treburile de pe aici. Dar te asigur că voi fi 


73 


la hotel înainte să începi conferinţa. Hayes se întoarse apoi 
spre Zivon şi îi spuse: Să nu-l scapi din ochi pe tipul ăsta, aşa 
cum ne-am înţeles! 


74 


Capitolul 9. 


ORA 12.30. 


Lord intră în sala de conferinţe a hotelului Volkov. În 
încăperea dreptunghiulară fără geamuri se adunaseră mai 
bine de şaizeci de oameni, femei şi bărbaţi, îmbrăcaţi sobru, 
la costum. Ospătarii tocmai le serviseră băuturile. In aerul 
cald, ca şi în restul hotelului, se simţea un vag miros de 
nicotină. Ilia Zivon aştepta afară, chiar în spatele uşii duble 
ce conducea spre holul hotelului. Lord se simţea mai bine 
ştiind că rusul cel solid era prin preajmă. 

Lord citea îngrijorarea pe chipurile celor din faţa sa. Le 
cunoştea temerile. Un Washington nerăbdător îi încurajase 
să învestească în noua Rusie, iar tentaţia unei noi pieţe de 
desfacere fusese prea mare pentru a-i rezista. Dar continua 
instabilitate politică, amenințările zilnice venite din partea 
mafiei, precum şi taxa de protecţie care secătuia profiturile 
transformaseră o oportunitate de afaceri într-un coşmar. Cei 
prezenţi erau oameni de afaceri americani implicaţi în 
domenii dintre cele mai diverse în noua Rusie: transport, 
construcţii, băuturi răcoritoare, minerit, petrol, comunicaţii, 
IT, restaurante fast-food, industria constructoare de maşini şi 
sistemul bancar. Firma Pridgen & Woodworth fusese 
angajată să vegheze asupra interesului colectiv, toţi 
bazându-se pe reputaţia lui Taylor Hayes de negociator de 
temut, cunoscător al unor persoane care ocupau poziţii-cheie 
în noua Rusie. Aceasta era prima întâlnire a lui Lord cu tot 
grupul de investitori, dar avusese ocazia să îi cunoască 
personal pe cei mai mulţi dintre ei. 

Hayes intră în sală împreună cu el şi îl bătu uşor pe umăr, 
zicându-i: 


75 


— În regulă, Miles, fă ce ştii tu mai bine! 

Lord merse în faţa lor, în camera scăldată în lumină. 

— Bună ziua, mă numesc Miles Lord. 

In sală se aşternu tăcerea. 

— Pe mulţi dintre dumneavoastră vă cunosc deja. Pe aceia 
pe care n-am avut onoarea să-i întâlnesc până acum, mă 
bucur să-i văd aici. Domnul Taylor Hayes a considerat că o 
conferinţă v-ar ajuta să obţineţi nişte răspunsuri la întrebările 
care vă macină. Evenimentele se precipită pe aici şi s-ar 
putea să nu mai avem şansa să ne întâlnim în următoarele 
zile. 

— Bineînţeles că avem întrebări, se auzi vocea unei 
blonde durdulii, cu accent de New England. 

Lord ştia că era directorul Pepsico, divizia est-europeană. 

— Vreau să ştiu ce se întâmplă. Oamenii mei din consiliul 
de administraţie sunt bolnavi de îngrijorare. 

„Au şi de ce”, se gândi Lord. Işi păstră însă expresia 
neutră. 

— Nu mă lăsaţi nici măcar să încep? 

— Nu de discursuri avem nevoie noi acum. Avem nevoie 
de informaţii. 

— Pot să vă dau date brute. Venitul naţional a scăzut cu 
40%. Rata inflaţiei se apropie de 150%. Rata şomajului e 
mică, de aproximativ 2%, însă salariile mici constituie 
adevărata problemă. 

— Am mai auzit aceste lucruri, interveni alt director, pe 
care Lord nu-l cunoştea. Chimiştii au ajuns să coacă pâine, 
inginerii lucrează la liniile de asamblare. Ziarele din Moscova 
sunt pline de prostii de genul ăsta. 

— Dar, vorba aceea, se poate şi mai rău, zise Lord. Circulă 
pe aici o glumă. Elțîn şi guvernele care au urmat au reuşit în 
douăzeci de ani ce n-au reuşit comuniştii în şaptezeci şi cinci 
de ani: să-i facă pe oameni să regrete comunismul. 

Câteva persoane din sală râseră. 

— Comuniştii se bucură încă de o mare susţinere, 


76 


continuă Lord. Ziua Marii Revoluții din Octombrie este încă 
marcată de demonstraţii impresionante. Mulţi deplâng 
vechiul regim. Fără crime, cu o rată a sărăciei scăzută, cu 
protecţie socială. Acest mesaj prinde foarte bine la o naţiune 
aflată în pragul disperării. Lord făcu o pauză. Insă cel mai 
groaznic scenariu ar fi apariţia unui lider fascist fanatic - 
care să nu fie nici comunist, nici democrat, ci doar un 
demagog. Cu atât mai mult, dacă ţinem cont de capacitatea 
nucleară a Rusiei. i 

Câţiva oameni din sală dădură din cap aprobator. Il 
ascultau, cel puțin. 

— Cum de s-a ajuns aici? întrebă un bărbat musculos, 
despre care Lord îşi amintea vag că lucrează în domeniul IT. 

— Nu ştim cu precizie cum de s-a ajuns în situaţia asta. 
Lord veni în centrul sălii şi continuă: Ruşii au fost 
întotdeauna sensibili la ideea de naţiune. Caracterul naţional 
al ruşilor nu s-a bazat niciodată pe un individ sau pe 
activitatea pieţei economice. E ceva mult mai spiritual, mult 
mai profund. 

— Ne-ar fi mult mai uşor dacă am reuşi să occidentalizăm 
ţara asta, zise cineva din public. 

Lord nu fusese niciodată de acord cu ideea occidentalizării 
Rusiei. Ţara aceasta n-ar putea fi niciodată asimilată vestului 
sau exclusiv estului. Era un amestec unic. Trăia cu 
convingerea că un bun învestitor era cel care înţelegea 
mândria rusească. Le explică punctul său de vedere, apoi 
reveni la întrebarea ce-i fusese adresată. 

— Guvernul rus şi-a dat în sfârşit seama că are nevoie de 
ceva mai presus de politică. De ceva care să-i poată uni pe 
toţi. Un concept care le-ar folosi în actul de guvernare. Acum 
optsprezece luni, când Duma de Stat a organizat un sondaj 
de opinie, a fost şocant ce a scos la iveală Institutul de 
Sondare a Opiniei Publice şi de Prospectare a Pieței. Un 
concept se detaşa, vădind lucrurile cu adevărat importante 
pentru ruşi: Dumnezeu, [arul şi Patria. Pe scurt, 


77 


reinstaurarea monarhiei. Vi se pare o schimbare radicală? 
Sigur că da. Dar, în urma referendumului, s-a constatat că o 
majoritate covârşitoare a oamenilor a votat pentru ea. 

— Cum explicaţi asta? întrebă cineva. N 

— Pot doar să vă expun punctul meu de vedere. In primul 
rând, oamenii trăiesc cu teama că ar putea renaşte 
comunismul. Am văzut asta cu ani în urmă, când Ziuganov, 
contracandidatul lui Elțîn, a fost la un pas de victorie. Dar 
cea mai mare parte a ruşilor nu doresc reîntoarcerea la 
totalitarism, fapt demonstrat şi din scrutine. Totuşi, în astfel 
de momente dificile, populismul reprezintă o ameninţare 
care pândeşte din umbră, gata oricând să atragă oamenii cu 
promisiuni false. Al doilea motiv e mult mai profund. Oamenii 
cred, pur şi simplu, că actuala formă de guvernare nu e 
capabilă să rezolve problemele ţării. Şi, sincer să fiu, cred că 
au dreptate. Uitaţi-vă la rata criminalităţii. Sunt convins că 
fiecare dintre dumneavoastră plăteşte taxă de protecţie 
uneia sau chiar mai multor organizaţii mafiote. Nu aveţi de 
ales. Plătiţi sau vă întoarceţi acasă între patru scânduri. 

Îşi aduse din nou aminte de cele întâmplate cu o zi 
înainte, dar nu zise nimic. Hayes îl sfătuise să nu sufle o 
vorbă despre asta. Oamenii pe care-i avea în faţă erau 
oricum suficient de îngrijoraţi, fără să se mai gândească 
dacă avocaţii deveniseră sau nu ţintele mafiei. 

— E o concepţie general răspândită că, dacă nu furi, te 
înşeli pe tine însuţi. Mai puţin de 20% din populaţie se 
deranjează să plătească taxe şi impozite. Sistemul e aproape 
în colaps. E uşor să înţelegi de ce oamenii cred că orice e 
preferabil situaţiei actuale. Dar mai există şi o anumită 
nostalgie când vine vorba despre ţar. 

— E o tâmpenie, se auzi vocea cuiva din public. Până la 
urmă, e doar un nenorocit de rege! 

Lord ştia că americanii nu vedeau cu ochi buni autocraţia. 
Dar amestecul de sânge slav şi tătăresc care curgea în 
venele rusului modern îl făceau să tânjească după o 


78 


conducere autocrată şi tocmai această luptă pentru 
supremație păstrase vitalitatea ruşilor de-a lungul secolelor. 

— Nostalgia e uşor de înţeles, continuă el. Adevărata 
poveste despre Nicolae al II-lea şi despre familia lui a fost 
spusă abia în ultimii zece ani. Pe întreg cuprinsul ţării 
domneşte sentimentul că tot ceea ce s-a întâmplat în 1918 a 
fost o mare nedreptate. Ruşii se simt înşelaţi de sovieticii 
care l-au zugrăvit pe ţar în culori atât de întunecate şi l-au 
transformat în întruchiparea răului. 

— In regulă, se va întoarce ţarul, rosti un bărbat. 

— Nu chiar. Aceasta e o idee prost înţeleasă pe care a 
răspândit-o presa. Tocmai de aceea a considerat Taylor 
necesară întâlnirea de faţă, zise Lord şi observă că le 
atrăsese atenţia. Ţarul se întoarce, în regulă, dar mai sunt 
două întrebări care au nevoie de răspuns: Cine anume va fi 
ţar? Şi câtă putere va avea acesta? 

— Sau aceasta, zise una dintre femeile din public. 

___— Nu, acesta. Suntem siguri în privinţa acestui aspect. 
Incă din 1797, Rusia a hotărât ca moştenirea tronului să se 
facă doar pe linie masculină. Şi bănuim că legea va fi 
menţinută. 

— In regulă, mai zise cineva. Răspunde acum la cele două 
întrebări. 

— Prima este foarte uşoară. Ţarul va fi ales de Comisia 
Ţaristă. Ruşilor le plac comisiile. Pe vremea comunismului, 
cele mai multe nu făceau altceva decât să valideze 
hotărârile Comitetului Central Sovietic, însă această comisie 
nu are nimic de-a face cu guvernul, pentru că oricum 
guvernul e aproape inexistent. Se vor prezenta candidaţii la 
tron şi li se va evalua legitimitatea pretenţiei la coroană. Cel 
mai puternic candidat este în momentul de faţă Ştefan 
Baklanov. Acesta a fost crescut în spirit occidental, dar este 
descendentul direct al Romanovilor. lar dumneavoastră ne 
plătiţi să ne asigurăm că pretenţia lui la tron este 
îndreptăţită şi va fi recunoscută de către comisia ţaristă. 


79 


Taylor face lobby în favoarea acestui candidat. lar eu am 
petrecut ultimele săptămâni în Arhivele de stat ale Rusiei ca 
să verific dacă există ceva care să îi submineze pretenţia. 

— E surprinzător că vă lasă să vă apropiaţi aşa de mult, 
zise cineva din public. 

— Nu chiar, răspunse Lord. Nu suntem implicaţi în Comisia 
Ţaristă, dar acreditarea pe care o avem ar putea sugera 
acest lucru. Suntem aici pentru a proteja interesele 
dumneavoastră şi pentru a ne asigura că va fi ales Ştefan 
Baklanov. Precum în America, a face lobby reprezintă şi aici 
o formă de artă. 

Un bărbat din ultimul rând se ridică în picioare şi zise: 

— Domnule Lord, cu toţii avem nişte cariere. Vă daţi 
seama de implicaţiile acestei schimbări? Vorbim despre o 
posibilă trecere de la un sistem semi-democrat, la unul 
autocrat. lar acest lucru nu poate rămâne fără consecinţe 
asupra investiţiilor noastre. 

— Fii realist, Lord, zise unul dintre cei prezenţi. Doar nu 
crezi că idioţii ăştia au de gând să încredinţeze puterea 
politică unui singur om! 

— Se pare că exact asta intenţionează să facă. 

— Asta e prea de tot! exclamă altcineva din public. 

— S-ar putea ca dracul să nu fie chiar atât de negru, 
interveni Lord. Rusia e falită. Are nevoie de investitori străini. 
S-ar putea să vă fie mai uşor cu un autocrat decât cu mafia. 

Câţiva mormăiră aprobator, însă cineva întrebă: 

— Vrei să spui că va fi eliminată mafia? 

— Putem numai să sperăm. 

— Tu ce crezi, Taylor? întrebă altcineva. 

Hayes se ridică de la masa din fundul sălii şi veni în faţa 
lor. 

— Cred că tot ce v-a spus Miles este perfect adevărat. 
Suntem pe punctul de a deveni martorii revenirii Ţarului 
Marii Rusii. Şi ai reinstaurării unei monarhii absolute. 

— Înfricoşător, zise cineva. 


80 


— Nu vă faceţi griji, zise Hayes zâmbind. Ne plătiţi cu bani 
grei ca să vă protejăm interesele. Comisia e deschisă 
negocierilor. lar noi vom fi acolo şi vom face exact lucrul 
pentru care suntem plătiţi. Dumneavoastră trebuie doar să 
aveţi încredere în noi. 


81 


Capitolul 10. 


ORA 14.30. 


Hayes intră în micuța sală de conferinţe de la etajul şapte. 
Clădirea de birouri se afla în centrul Moscovei, o construcţie 
surprinzător de nouă, cu faţada de sticlă fumurie. Aprecia 
întotdeauna locațiile stabilite pentru întâlnirile lor. 
Binefăcătorii lui păreau să ducă o viață de huzur. 

Stalin stătea la o masă de formă dreptunghiulară. Dmitri 
lakovlev era reprezentantul mafiei ruse în Cancelaria 
Secretă. Trecut de patruzeci şi cinci de ani, cu un smoc de 
păr blond ce-i cădea peste fruntea bronzată, bărbatul inspira 
încredere şi respect. Pentru prima dată, cele trei sute de 
bande care dominau partea vestică a Rusiei căzuseră de 
acord asupra unui singur om care să le reprezinte interesele. 
Miza era prea mare ca să nu profite de situație. Grupările 
criminale păreau să fi înţeles secretul supraviețuirii şi erau 
conştienţi de beneficiile pe care le putea aduce un monarh 
absolut ce se bucura de sprijinul total al poporului. Sau în ce 
măsură îi putea afecta. 

Hayes bănuia că Stalin era şeful grupului. Influenţa mafiei 
era puternică în guvern, în economie şi în armată. Ruşii îi 
dăduseră chiar şi un nume: Vori v Zakone - hoţi cu acte în 
regulă - o descriere care-i plăcea lui Hayes. Insă 
ameninţarea pe care o reprezentau era cât se poate de 
reală, atâta timp cât te costa mai ieftin să omori decât să-ţi 
rezolvi disputele la tribunal. 

— Cum a fost sesiunea de deschidere? întrebă Stalin într-o 
engleză perfectă. 

— Aşa cum era de aşteptat, membrii comisiei s-au ocupat 
de probleme organizatorice. Vor începe efectiv lucrul de 


82 


mâine. Programul prevede şase zile de dezbateri până la 
votul final. 

Rusul păru impresionat. 

— Aţi spus că totul va dura mai puţin de o săptămână. 

— V-am asigurat că ştiu ce fac, răspunse Hayes. S-a făcut 
transferul? 

O uşoară ezitare trădă iritarea rusului. 

— Nu sunt obişnuit cu o abordare atât de directă. 

Deşi nu comentase, se vedea că nu era obişnuit cu o 
abordare atât de directă din partea unui străin. Hayes decise 
să procedeze cu mai mult tact, cu toate că şi pe el ÎI irita 
situaţia. 

— Nu voiam să vă jignesc. Numai că plata nu a fost făcută 
conform înţelegerii, iar eu sunt obişnuit ca angajamentele să 
fie onorate. 

Pe masă se afla o foaie de hârtie. Stalin o împinse spre 
Hayes. 

— Acesta este numărul noului cont elveţian din Zurich pe 
care l-aţi cerut. La aceeaşi bancă. Cele cinci milioane de 
dolari americani au intrat în dimineaţa aceasta. Toate plăţile 
sunt la zi. 

Hayes era mulţumit. De zece ani reprezenta mafia rusă în 
Statele Unite. Milioane de dolari fuseseră spălate prin 
instituţiile financiare nord-americane, multe sume fiind 
pompate spre afaceri legale în căutare de capital, cele mai 
multe folosite însă pentru cumpărarea de bunuri, de aur şi 
de obiecte de artă. Pridgen & Woodworth câştigase milioane 
din taxe legale, de la firmele pe care le reprezenta, toate 
acestea fiind posibile datorită legilor americane îngăduitoare 
şi încă şi mai îngăduitorului aparat birocratic. Nimeni nu ştia 
de unde vin banii şi până în momentul de faţă activitatea nu 
atrăsese atenţia autorităţilor. Hayes îşi extinsese în acest fel 
influenţa în cadrul firmei şi îşi atrăsese o mare parte a 
clienţilor străini, care optaseră să lucreze cu el pentru 
simplul motiv că ştia cel mai bine cum merg afacerile în noua 


83 


Rusie - cum să te foloseşti de frică şi de nelinişte, cum 
nesiguranța putea lucra în favoarea ta dacă ştiai cum să o 
mânuieşti. Abilitate pe care Hayes o stăpânea la perfecţie. 

— Povestea asta a devenit o afacere foarte profitabilă 
pentru dumneavoastră, zise Stalin zâmbindu-i superior. 

— V-am spus că n-am de gând să-mi pun viaţa în pericol. 

— Aşa se pare. A 

— Ce voia să însemne chestia aia de ieri? In legătură cu 
extinderea rolului meu în afacerea asta? 

— Exact cum v-am spus. S-ar putea să fie nevoie să 
rezolvăm anumite lucruri, iar dumneavoastră sunteţi mai 
presus de bănuieli. 

— Aş vrea să ştiu ce anume îmi ascundeţi. 

— Chiar nu e important în acest moment. N-aveţi de ce să 
vă îngrijoraţi, suntem doar precauţi. 

Hayes scoase din buzunarul de la pantaloni cartea de 
vizită pe care i-o dăduse Stalin cu o zi înainte. 

— Voi fi nevoit să dau acel telefon? 

Stalin râse. 

— Vă atrage această idee de loialitate - aceea de a avea 
în subordine oameni gata să se arunce în râu dacă primesc 
ordin? 

— Vreau doar să ştiu de ce anume aş avea nevoie de ei. 

— Să sperăm că n-o să aveţi. Acum vorbiţi-mi despre 
concentrarea puterii. Ce s-a discutat astăzi la lucrările 
comisiei în legătură cu acest aspect? 

Hayes se hotărî să abandoneze subiectul. 

— Intreaga putere se va concentra în mâinile ţarului. Dar 
va exista şi un consiliu de miniştri şi o Dumă de Stat cu care 
va lucra acesta. 

Stalin cântări informaţiile primite: 

— Se pare că noi, ruşii, suntem firi nestatornice: 
monarhie, republică, democraţie, comunism... nimic nu 
funcţionează la noi. Se opri, apoi adăugă zâmbind: Din 
fericire. 

84 


Hayes întrebă ceea ce dorea cu adevărat să afle: 

— Dar Ştefan Baklanov? Va coopera? 

— Presupun că veţi avea un răspuns la această întrebare 
foarte curând, zise Stalin uitându-se la ceas. 


85 


Capitolul 11. 


DOMENIUL GREEN GLADE. 
ORA 16.30. 


Hayes admiră arma, un Fox cu patul împodobit cu modele 
orientale şi lustruit până devenise strălucitor. Tocul armei 
era neted şi drept, cu partea din faţă din piele de castor şi cu 
patul din cauciuc tare. Verifică trăgaciul, care era ca o cutie, 
cu ejector automat. Ştia că preţul varia între 7 000 de dolari, 
pentru un model de serie şi 25 000 pentru unul de colecţie. 
Era o armă cu adevărat impresionantă. 

— E rândul dumneavoastră, zise Lenin. 

Hayes puse arma pe umăr şi ţinti spre cerul înnorat al 
după-amiezii. Fixă apoi butoiaşul cu o atingere uşoară ca o 
pană. 

— Daţi-i drumul, strigă el. 

Din turn fu azvârlită o ţintă. Urmări prin cătare punctul 
întunecat, îşi înălţă ţeava puştii şi trase. 

Ţinta se dezintegră în mii de bucăţi. 

— Sunteţi un trăgător bun, zise Hruşciov. 

— Sunt pasionat de vânătoare. 

Petrecea mai bine de nouă săptămâni pe an în expediţii în 
jurul lumii. Vâna caribu canadian şi gâşte, fazan asiatic şi oi 
sălbatice, cerb european şi vulpi, bivol african şi antilope, pe 
lângă rațe, căprioare, cocoşi-de-munte şi curcani sălbatici, 
care se găseau în mod obişnuit în pădurile din Georgia şi în 
munţii de vest din Carolina de Nord. Biroul lui din Atlanta era 
înţesat cu trofee. Ultimele două luni fuseseră atât de pline, 
încât nu mai avusese timp de vânătoare, aşa că îi pica foarte 
bine această ieşire. 

Plecase din Moscova imediat după întâlnirea cu Stalin. Un 


86 


şofer îl adusese pe un domeniu aflat la patruzeci şi cinci de 
kilometri sud de Moscova. Tot aici dădu peste un conac 
încântător, de cărămidă roşie, acoperit de iederă. Era 
proprietatea unui alt membru al Cancelariei Secrete, George 
Ostanovici, pe care Hayes îl cunoştea mai degrabă sub 
numele de cod Lenin. 

Ostanovici reprezenta armata. Era un bărbat uscăţiv, cu 
tenul pământiu şi cu ochii de culoarea oţelului, care te 
sfredeleau din spatele ochelarilor cu lentile groase. Era 
general, deşi nu purta niciodată uniformă, un ofiţer de linia 
întâi, care condusese atacul de la Groznii, la începutul 
războiului din Cecenia. Dar asta îl costase un plămân şi de 
aceea era un chin pentru el să respire. După război, îl 
criticase deschis pe Elțîn pentru politica lui externă şi îşi 
păstrase funcţia şi gradul numai pentru faptul că acesta 
fusese înlăturat de la putere. 

Ofițerii cu grad superior erau îngrijoraţi de soarta ce-i 
aştepta sub ţar, aşa că prezenţa armatei în orice fel de 
conspirație fusese considerată de o importanţă majoră şi îl 
trimiseseră pe Ostanovici să le reprezinte interesele. 

Lenin se ridică, se duse până în dreptul semnului şi se 
pregăti să tragă. 

— Trageţi! strigă rusul. 

O secundă mai târziu, ţinti. 

— Excelent! zise Hayes. Loviturile devin mai dificile acum, 
la apusul soarelui. 

Ştefan Baklanov, Moştenitorul Real al tronului, se ridică 
având arma pregătită. Baklanov era un bărbat scund, cu 
început de chelie şi cu pieptul bombat. Avea ochii verzi şi 
purta o barbă în stil Hemingway. Avea aproape cincizeci de 
ani, cu o faţă imobilă, care-l neliniştea pe Hayes. In ceea ce 
priveşte politica, se dovedea aproape imposibil de spus dacă 
un candidat era sau nu capabil să guverneze. Singurul lucru 
care conta era dacă părea capabil. Deşi Hayes nu se îndoia 
că toţi cei şaptesprezece membri ai comisiei vor fi, în cele 


87 


din urmă, cumpăraţi, trebuia totuşi adus în faţa lor un 
candidat corespunzător, care, lucrul cel mai important, 
trebuia să fie în stare să conducă după aceea, sau, cel puţin, 
să fie în stare să execute ordinele pe care le primea de la cei 
ce-l puseseră acolo. 

Baklanov se duse până la semn. Lenin şi Hruşciov se 
dădură înapoi. 

— Mi-aţi putea spune, întrebă Baklanov cu vocea sa 
baritonală, dacă va fi monarhie absolutistă? 

— Nu se poate altfel, zise Lenin. 

Hayes îşi desfăcu arma şi scoase cartuşele folosite. Doar 
cei patru bărbaţi se aflau pe terasa de cărămidă. Dumbrava 
de pini şi de fagi din faţa lor îmbrăcase culorile toamnei. 
Dincolo de un pavilion, pe o pajişte întinsă se zărea o cireadă 
de bivoli. 

— O să deţin şi comanda armatei? întrebă Baklanov. 

— In limitele bunului-simţ, zise Lenin. Nu mai suntem pe 
vremea lui Nicolae al II-lea. Din... considerente moderne. 

— Şi, în cazul acesta, o să am control asupra armatei? 

— Care este politica dumneavoastră în domeniul apărării? 
întrebă Lenin. 

— Nu ştiam că mi se permite să am iniţiative. 

Sarcasmul era evident, iar Hayes şi Lenin fură deranjaţi de 
atitudinea lui Baklanov. Acesta le remarcă iritarea. 

— Sunt conştient, domnule general, că dumneavoastră 
consideraţi că armata e subfinanţată şi că instabilitatea 
politică a afectat capacitatea noastră nucleară. Insă nu cred 
că scopul nostru este să avem o armată puternică. 
Comuniştii au adus această ţară în pragul falimentului din 
cauză că au construit bombe, în timp ce drumurile erau pline 
de hârtoape şi poporul suferea de foame. Menirea noastră 
este să satisfacem aceste nevoi elementare. 

Hayes ştia că nu asta voia Lenin să audă. Ofițerii din linia 
întâi  câştigau mai puţin decât comercianții stradali. 
Cazărmile militare erau aproape nişte cocioabe. Aparatura 


88 


nu mai fusese reparată de ani de zile, iar cea mai sofisticată 
tehnică pe care o deţineau era de mult depăşită. 

— Desigur, domnule general, se vor aloca fonduri pentru a 
completa golurile. Avem nevoie de o armată puternică... 
pentru apărare. 

Era un semn clar că Baklanov era dispus la concesii. 

— Mă întreb, domnilor, proprietăţile ţarului vor fi 
retrocedate? 

Hayes se abţinu cu greu să nu zâmbească. Moştenitorul 
real părea să se bucure deja de privilegiile viitoare. Cuvântul 
țar provine din latinescul caesar, iar lui Hayes i se păru 
potrivită analogia. Acest bărbat ar putea deveni un excelent 
Cezar. Era de o aroganță ce friza prostia. Probabil că 
Baklanov pierduse din vedere faptul că personajele care îl 
sprijiniseră pe Cezar în Roma antică îşi epuizaseră în cele din 
urmă resursele de răbdare. 

— Dumneavoastră ce credeţi? întrebă Hruşciov. 

Hruşciov - Maxim Zubarev - era din partea guvernului. Un 
om vanitos şi arogant. Lord se gândea că firea sa era un fel 
de compensație pentru faţa de cal plină de riduri în jurul 
ochilor căprui, care nu-l făcea prea atrăgător. Reprezenta o 
mare parte a oficialităților din aparatul administrativ al 
Moscovei, îngrijorate de ce avea să le aştepte odată cu 
reinstaurarea monarhiei. Zubarev îşi dăduse seama şi o 
spusese în repetate rânduri, că poporul îi mai tolera pe 
guvernanţi numai până când Comisia Ţaristă îşi încheia 
misiunea. Miniştrii care sperau să supraviețuiască 
metamorfozei trebuiau să se adapteze rapid. De aici şi 
nevoia unui reprezentant într-o organizaţie care manipula în 
secret sistemul. 

Baklanov se întoarse spre Hruşciov. 

— Intenţionez să cer să-mi fie restituite palatele care se 
aflau în posesia familiei mele înainte de revoluţie. Erau 
proprietatea Romanovilor şi le-au fost furate. 

— Cum aveţi de gând să le întreţineţi? zise Lenin oftând. 


89 


— N-o să fie treaba mea. O să se ocupe statul de ele, 
bineînţeles! Dar am putea să stabilim ceva în genul 
monarhiei britanice. Cea mai mare parte va rămâne deschisă 
publicului, iar banii strânşi în urma taxei de intrare vor fi 
folosiţi pentru întreţinere. Insă toate proprietăţile Coroanei 
vor aparţine Coroanei, iar pentru restul lumii va fi accesibil 
doar cu taxă de intrare. Monarhia britanică strânge anual 
milioane în acest fel. 

— Mi se pare o idee bună, zise Lenin ridicând din umeri. 
Cu siguranţă că poporul nu-şi poate permite întreţinerea 
unor asemenea monstruozităţi. 

— Bineînţeles, zise Baklanov. Voi transforma din nou 
Palatul Ecaterina de la Ţarskoe Selo în reşedinţă de vară. In 
Moscova, voi cere controlul absolut asupra Palatului Kremlin, 
iar în Palatul Faţetelor îmi voi instala curtea. 

— Vă daţi seama cât o să vă coste o asemenea 
extravaganţă? întrebă Lenin. 

Baklanov se uită lung la el. 

— Poporul n-o să fie de acord ca ţarul lor să trăiască într-o 
cocioabă. Costurile nu mă privesc pe mine, domnilor! Pompa 
şi ceremonialul sunt apanajul ţarului. N 

Hayes îl admira pe acest bărbat pentru îndrăzneală. Il 
ducea cu gândul la Jimmy Walker’, care îi înfruntase pe şefii 
lui din Tammany Hall“ în anii 1920. Dar o asemenea mişcare 
se dovedise riscantă. Walker fusese nevoit să demisioneze, 
publicul ajunsese să-l considere un escroc, iar consiliul îl 
abandonase pentru că nu ascultase ordinele. 

Baklanov îşi odihnea patul puştii pe gheata dreaptă, 
perfect lustruită. Hayes profită de moment şi îi admiră 
costumul de lână (Savile Row, dacă nu se înşela): cămaşă de 
bumbac Charvet, cravată Canali şi pălărie de fetru cu pană 
de egretă. Dacă alte atuuri n-avea, măcar ştia să se îmbrace. 


3 Primarul New Yorkului în Epoca Jazzului, 1918-1929 (n.tr.). 
t Organizaţie politică democrată din New York (n.tr.). 


90 


— Sovieticii şi-au petrecut zeci de ani încercând să 
convingă cât de răi erau Romanovii. Minciuni, numai 
minciuni, zise Baklanov. Poporul vrea monarhie cu toată 
pompa de rigoare. Ceva care să atragă atenţia întregii lumi. 
Doar fastul şi ceremonialul vor reuşi acest lucru. Vom începe 
cu o somptuoasă ceremonie de încoronare, apoi poporul va 
jura credinţă şi loialitate noului său ţar - aproximativ un 
milion de suflete adunate în Piaţa Roşie. După aceea, vor fi 
retrocedate palatele. 

— Unde v-aţi gândit să stabiliţi curtea? întrebă Lenin. 
Aveţi de gând să mutaţi capitala la Sankt-Petersburg? 

— Fără nici un dubiu. Comuniştii au ales Moscova. O 
mutare va simboliza schimbarea. 

— Şi veţi avea şi un alai format din duci şi din ducese? 
întrebă Lenin, fără să-şi ascundă dezgustul. 

— Bineînţeles, succesiunea trebuie păstrată. 

— Dar dumneavoastră vă dispreţuiţi familia, îi aminti 
Lenin. 

— Fiii mei se vor bucura de privilegiile drepturilor obţinute 
prin naştere. In plus, va exista o nouă clasă conducătoare. 
Cum altfel aş putea să-i recompensez pe cei care au făcut 
toate acestea posibile? 

Hruşciov interveni: 

— Unii consideră că din rândurile noilor îmbogăţiţi şi ale 
lumii interlope ar trebui să se aleagă o elită. Insă poporul se 
aşteaptă ca ţarul să elimine mafia, nu să o recompenseze. 

Hayes se întrebă dacă Hruşciov ar fi fost la fel de curajos 
cu Stalin de faţă. Stalin şi Brejnev nu fuseseră chemaţi la 
această întâlnire în mod intenţionat. Respectiva separare 
reprezentase ideea lui Hayes, un fel de scenariu polițistul 
bun versus polițistul rău. 

— Sunt de acord, zise Baklanov. O uşoară evoluţie ar fi 
benefică tuturor părţilor. Sunt mai interesat ca moştenitorii 
mei să continue dinastia Romanovilor. 

Baklanov avea trei fii, cu vârste cuprinse între douăzeci şi 


91 


patru şi treizeci şi doi de ani. Îşi urau tatăl ca om, dar le 
surâdea perspectiva de a deveni, cel mare, ţarevici, iar 
ceilalţi doi, mari duci. Soţia lui Baklanov suferea de alcoolism 
cronic, însă era ortodoxă, era rusoaică şi avea şi ceva sânge 
nobil. Îşi petrecuse ultima lună la dezalcoolizare, într-un 
centru de sănătate din Austria, spunându-le tuturor că 
renunţă la băutură pentru a deveni Impărăteasa Rusiei. 

— Şi pe noi ne preocupă continuarea dinastiei, zise Lenin. 
Fiul tău pare un tânăr rezonabil. in plus, promite să meargă 
pe aceeaşi linie politică. 

— Şi care este linia politică pe care ar trebui să o urmez? 

Hayes aşteptase un moment oportun pentru a interveni. 

— Să faceţi exact ce vă spunem noi, zise el, sătul să-l mai 
menajeze pe ticălosul acesta arogant. 

Baklanov fu vădit deranjat de cât de direct pusese Taylor 
problema pe tapet. Foarte bine, îşi zise Hayes, trebuia să se 
deprindă cu această manieră de abordare. 

— Nu ştiam că un american va juca un rol atât de 
important în această tranziţie. 

— Acest american vă finanţează stilul de viaţă, zise Hayes 
fixându-l cu privirea. 

Baklanov se uită la Lenin. 

— Aşa este? întrebă. 

— Nu avem de ce să ne cheltuim rublele cu 
dumneavoastră, veni răspunsul. lar străinii s-au oferit din 
proprie iniţiativă. În anii care vin, vor avea fie de pierdut, fie 
de câştigat. 

— Ne vom asigura că veţi deveni ţar, continuă Hayes. Şi 
că vi se va conferi puterea absolută. Va exista şi o Dumă de 
Stat, dar va fi la fel de lipsită de vigoare ca un taur castrat. 
Toate propunerile legislative vor trebui aprobate de 
dumneavoastră şi de consiliul de stat. 

Baklanov dădu din cap aprobator. 

— Filosofia lui Stolîpin. Fă din Dumă un apendice al 
statului, ca să susţină politica de guvernare, nu ca s-o 


92 


controleze sau să o administreze. lar monarhului dă-i 
suveranitate. 

Piotr Stolîpin fusese ultimul prim-ministru al lui Nicolae al 
II-lea. Un apărător atât de înflăcărat al ordinelor ţarului, încât 
spânzurătoarea cu care erau stinse revoltele ţăranilor se 
numea „cravata lui Stolîpin”, iar trenurile cu care erau 
deportaţi disidenţii în Siberia se numeau „caleştile lui 
Stolîpin”. Dar fusese asasinat de către un revoluţionar la 
Opera din Kiev. Sub ochii lui Nicolae al Il-lea. 

— Probabil că trebuie să tragem învăţăminte din soarta de 
care a avut parte Stolîpin, zise Hayes. 

Baklanov nu răspunse, dar expresia de pe faţa acoperită 
de barbă lăsă să se vadă că înţelesese ameninţarea. 

— Cum va fi ales consiliul de stat? 

— Jumătate ales prin vot, jumătate numit de 
dumneavoastră, zise Lenin. 

— O încercare, interveni Hayes, de a aduce un element 
democratic în acest proces, de dragul opiniei publice. Dar ne 
vom asigura să avem controlul asupra tuturor membrilor 
consiliului. Veţi urma ad litteram ordinele noastre în ceea ce 
priveşte guvernarea. Suntem conştienţi că veţi fi în centrul 
atenţiei. De aceea totul se va face cu cea mai mare discreţie. 
Dar nu se pune problema să nu ne ascultați orbeşte. 

— Şi dacă refuz, odată ce mantia puterii ajunge pe umerii 
mei? 

— In acest caz, veţi avea aceeaşi soartă cu a strămoşilor 
dumneavoastră. la să vedem. Ivan al VI-lea şi-a petrecut 
întreaga viaţă în închisoare. Petru al II-lea a fost omorât în 
bătaie. Pavel | a fost strangulat. Alexandru al II-lea a fost ucis 
de o bombă. Nicolae al II-lea a fost împuşcat. Voi, Romanovii, 
nu vă descurcaţi prea bine când vine vorba de asasinat. Se 
poate oricând aranja o moarte demnă de dumneavoastră. 
Apoi vom vedea dacă următorul Romanov va fi mai 
cooperant. 

Baklanov nu zise nimic. Doar se întoarse cu faţa spre 


93 


pădurea ce părea gri în lumina slabă a apusului, armă puşca 
şi îi făcu semn omului cu ţintele. Acesta lansă un disc în aer. 
Baklanov trase şi rată. 
— O, Doamne, zise Hruşciov. Aveţi grijă unde ţintiţi! 


94 


Capitolul 12. 


MOSCOVA. 
ORA 20.30. 


Pe Lord îl neliniştise faptul că Hayes părăsise pe 
neaşteptate oraşul. Se simţea mai bine atunci când îl ştia pe 
şeful lui prin preajmă. Era încă încordat din cauza celor 
întâmplate cu o zi în urmă şi, în plus, Ilia Zivon plecase să 
doarmă acasă, promițând că îl va aştepta a doua zi în holul 
hotelului, la ora şapte. Lord îşi dăduse cuvântul că nu va ieşi 
din cameră, dar nu-şi găsea locul, aşa că se hotărî să 
coboare la bar pentru a bea ceva. 

Ca de obicei, în capătul coridorului de la etajul trei al 
hotelului, o femeie trecută de prima tinereţe stătea în 
spatele unui aşa-zis birou de lemn - imposibil să poţi ieşi sau 
intra în lift fără să treci pe lângă ea. Era o dejurnaia. Altă 
reminiscență a epocii sovietice, când fiecare etaj era dotat 
cu un astfel de exemplar, aflat pe statul de plată al KGB-ului, 
pentru a-i monitoriza pe turiştii străini. Acum nu erau altceva 
decât nişte administratori cu pretenţii. 

— leşiţi, domnule Lord? 

— Doar până la bar. 

— Aţi fost prezent astăzi la lucrările comisiei? 

Nu ţinuse secretă implicarea sa în activităţile respective, 
intrând şi ieşind cu ecusonul comisiei prins de haina de la 
costum. 

Incuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Ce ziceţi, ne vor găsi un ţar nou? 

— Doriţi să facă asta? 

— Foarte mult. Această ţară are nevoie să se întoarcă la 
rădăcini. Asta e problema noastră. 


95 


Îl făcuse curios. 

— Suntem o ţară mare care îşi uită repede trecutul. Ţarul, 
un Romanov, o să ne arate de unde venim, zise femeia cu 
mândrie. 

— Dar dacă alesul nu e un Romanov? 

— Atunci n-o să meargă, zise ea cu convingere. Spuneţi 
nici să nu se gândească măcar la alternativa asta. Poporul 
vrea un Romanov. Rudă de sânge cu Nicolae al II-lea. 

Mai pălăvrăgiră puţin şi, înainte de a se îndrepta spre lift, 
promise că-i va transmite mesajul. 

La parter, se îndreptă spre acelaşi bar în care stătuse de 
vorbă cu Hayes cu o zi înainte, după atac. Tocmai trecea pe 
lângă unul dintre restaurante, când îi ieşi în cale o figură 
cunoscută. Era bătrânul de la arhivă, însoţit de alte trei 
persoane. 

— Bună seara, domnule profesor Paşenko, zise Lord în 
ruseşte, atrăgându-i atenţia. 

— Domnule Lord, ce coincidenţă! Aţi venit aici să luaţi 
cina? 

— Aici sunt cazat. 

— Sunt cu nişte prieteni. Obişnuim să cinăm aici. 
Restaurantul e bunicel. 

Paşenko îşi prezentă însoțitorii. După un scurt schimb de 
replici, Lord se scuză: 

— Mi-a făcut plăcere să vă revăd, domnule profesor! Mă 
duceam să beau ceva înainte de a merge la culcare, zise el 
arătând în faţă, spre bar. 

— V-ar deranja dacă v-aş însoţi? întrebă Paşenko. Ştiţi, mi- 
a făcut mare plăcere să discut cu dumneavoastră. 

Lord ezită puţin, apoi spuse: 

— Dacă nu vă deranjează. Cu siguranţă, nu mi-ar strica 
puţină companie. 

Paşenko le ură prietenilor săi noapte bună şi îl însoţi pe 
Lord în bar. Notele unei pianine se înălţau în camera 
întunecată. Barul era numai pe jumătate ocupat. Se aşezară, 


96 


iar Lord ceru o sticlă de votcă. 

— V-aţi făcut nevăzut ieri, zise Lord. 

— Mi s-a părut că eraţi destul de ocupat şi, oricum, vă 
răpisem suficient de mult timp. 

Ospătarul sosi cu băutura, iar invitatul lui Lord plăti înainte 
ca el să apuce să-şi scoată portmoneul. Se gândea la ce îi 
spusese femeia de la etaj. 

— Profesore, pot să vă întreb ceva? 

— Desigur. 

— In cazul în care cei din comisie aleg pe cineva care nu e 
un Romanov, care credeţi că va fi efectul? 

Paşenko turnă în pahare. 

— Ar fi o greşeală. La momentul când a izbucnit revoluţia, 
tronul aparţinea familiei Romanov. 

— In mod sigur s-ar găsi destui care să susţină că Nicolae 
a renunţat de bunăvoie la tron, când a abdicat în 1917. 

— Da, cu pistolul la tâmplă, râse Paşenko. Mi-e greu să 
cred că ar fi capabil cineva să susţină că a renunţat de 
bunăvoie la putere şi la succesiunea la tron a primului său 
născut. 

— Cine credeţi că este cel mai îndreptăţit pretendent? 

Rusul ridică dintr-o sprânceană: 

— Grea întrebare! Cunoaşteţi legea succesiunii la tronul 
Rusiei? 

Lord dădu afirmativ din cap. 

— Împăratul Pavel a aprobat decretul în 1797. S-au stabilit 
cinci criterii. Orice pretendent trebuie să fie de parte 
bărbătească, în cazul în care există un descendent de sex 
masculin. Trebuie să fie de religie ortodoxă. La fel şi soţia şi 
mama sa. Trebuie să fie căsătorit cu o femeie de acelaşi 
rang, aparţinând unei familii regale. lar căsătoria să se fi 
încheiat doar cu permisiunea ţarului. E suficient să nu 
îndeplineşti unul dintre criterii şi ai ieşit din competiţie. 

— Ne cunoaşteţi istoria? Despre divorţ ce ştiţi? întrebă 
Paşenko zâmbind. 


97 


— Ruşii nu s-au prea sinchisit niciodată de asta. Femei 
divorţate s-au recăsătorit fără probleme cu reprezentanţi ai 
familiei regale. 

Mi s-a părut întotdeauna un aspect interesant. Ca şi 
fanatismul faţă de religia ortodoxă şi acesta de dragul 
intereselor politice. 

— Sper că înţelegeţi că nu avem nici o garanţie că această 
Comisie Ţaristă va ţine cont de legea succesiunii. 

— Cred că sunt obligaţi să o facă. Această lege n-a fost 
anulată decât de manifestul comunist, pe care nu-l 
recunoaşte nimeni. 

Paşenko îşi întoarse capul într-o parte. 

— Dar selecţia candidaţilor nu va fi făcută pe baza acestor 
cinci criterii? 

Acesta era un aspect pe care îl discutase cu Hayes. Aveau 
persoana potrivită; legea succesiunii la tron reprezenta 
problema. lar puținii Romanovi care  supravieţuiseră 
revoluţiei nu erau de prea mare ajutor. Se împărţiseră în 
cinci familii diferite, dintre care doar două - Mihailovici şi 
Vladimirovici - aveau legături de sânge suficient de 
puternice pentru a le îndreptăţi pretenţia la tron. 

— E o dilemă, zise profesorul. Dar avem de-a face cu o 
situaţie mai puţin obişnuită. A fost eliminată o întreagă 
familie regală. E uşor de înţeles de ce lucrurile sunt atât de 
confuze cu privire la succesiunea la tron. Comisia va trebui 
să rezolve acest puzzle şi să aleagă un ţar pe care să-l 
accepte poporul. 

— Sunt îngrijorat în privinţa selecţiei. Baklanov susţine că 
mulţi dintre membrii familiei Vladimirovici sunt trădători. Am 
fost informat că intenţionează să aducă probe în sprijinul 
acuzațiilor, în cazul în care le va vedea numele pe lista 
pretendenţilor la tron. 

— Şi sunteţi îngrijorat în privinţa lui? 

— Foarte tare. 

— Aţi descoperit ceva care i-ar putea submina pretenţia la 


98 


tron? 

Lord dădu din cap că nu. 

— Nimic care să aibă legătură directă cu el. Este un 
Mihailovici, ruda de sânge cea mai apropiată de Nicolae al Il- 
lea. Bunica lui a fost Xenia, sora lui Nicolae. In 1917, după 
venirea la putere a bolşevicilor, au fugit din Rusia şi s-au 
refugiat în Danemarca. Cei şapte copii au crescut în Occident 
şi, prin urmare, s-au împrăştiat. Părinţii lui Baklanov au trăit 
în Germania şi în Franţa. A frecventat cele mai bune şcoli. 
Abia după moartea prematură a verilor săi a devenit 
succesor direct. In momentul de faţă este cel mai în vârstă 
succesor de sex masculin. Până acum n-am găsit nimic care 
să-i fie defavorabil. 

Asta dacă nu există cumva vreun descendent direct al lui 
Nicolae şi al Alexandrei, se gândi Lord. Dar era o idee mult 
prea fantezistă pentru a-i acorda importanţă. Sau, cel puţin, 
aşa păruse până ieri. 

Paşenko îşi ţinea paharul aproape de faţa îmbătrânită. 

— II cunosc pe Baklanov. Singura lui problemă ar putea fi 
soţia lui. Este ortodoxă cu sânge regesc în vene. Dar, 
desigur, nu face parte din vreo familie domnitoare. Cum ar 
putea fi? Au mai rămas atât de puţine! Sigur că Vladimirovicii 
se vor lega de acest aspect, dar, în ceea ce mă priveşte, 
comisia va trebui să ignore această cerinţă. Mă tem că 
nimeni n-o să îndeplinească acest criteriu. Şi, cu siguranţă, 
nici unul dintre descendenţi nu putea să ceară de la ţar 
permisiunea de a se căsători, din moment ce nu mai avem 
tar de câteva zeci de ani. 

Lord ajunsese el însuşi la această concluzie. 

— Nu cred că pe ruşi o să-i intereseze prea mult aspectul 
căsătoriei, continuă Paşenko. Poporul va fi interesat doar de 
ce vor face noul ţar şi noua țarină după ce ajung pe tron. S- 
ar putea ca Romanovii care au supravieţuit să fie nişte 
oameni mârşavi. Au reputaţia de a crea conflicte. Acest lucru 
nu poate fi tolerat, mai ales dacă e făcut public în comisie. 


99 


Amintindu-şi de biletul lui Lenin şi de scrisoarea 
Alexandrei, Lord consideră că e bine să vadă ce ştia 
Paşenko. 

— V-aţi mai gândit la ce v-am arătat ieri la arhivă? 

Bătrânul zâmbi. 

— Vă înțeleg îngrijorarea. Dacă există cumva un 
descendent direct al lui Nicolae al II-lea? Acesta ar anula 
orice pretenţie a celorlalţi Romanovi. Doar nu credeţi că a 
supravieţuit cineva masacrului de la Ecaterinburg? 

— Nu ştiu ce să mai cred. Dar nu, dacă rapoartele de la 
Ecaterinburg sunt reale, nimeni n-a supravieţuit masacrului. 
Totuşi, Lenin părea să pună sub semnul întrebării acurateţea 
rapoartelor. 

Mă îndoiesc că lurovski ar fi raportat Moscovei că are cu 
două cadavre mai puţin. 

— Sunt de acord. Totuşi, e aproape sigur că tocmai aşa au 
stat lucrurile. Scheletul lui Alexei şi cel al Anastasiei nu sunt 
de găsit. 

Lord îşi aminti de anul 1979, în care Alexandru Audonin, 
un geolog pensionar şi Geli Riabov, un regizor rus, au 
descoperit locul în care lurovski şi ajutoarele lui au îngropat 
familia regală asasinată. Şi-au petrecut luni de zile culegând 
informaţii de la rudele gărzilor şi de la comuniştii din Urali, 
căutând hârtii şi cărţi cenzurate. Un document scris de mână 
de lurovski însuşi şi pus la dispoziţie de fiul cel mare al 
şefului plutonului de execuţie umplea multe goluri şi oferea 
informaţii detaliate cu privire la locul unde au fost ascunse 
cadavrele. Dar contextul politic din Uniunea Sovietică îi 
determinase pe toţi cei care deţineau astfel de informaţii să 
se teamă să le dezvăluie. De căutarea cadavrelor nici nu 
putea fi vorba. Abia după căderea comunismului, în 1991, 
Audonin şi Riabov au urmat indiciile şi au exhumat 
cadavrele, care au fost apoi identificate prin analiza ADN- 
ului. Paşenko avea dreptate. Fuseseră exhumate doar nouă 
cadavre. Şi, deşi se cercetase cu atenţie întreaga zonă, 


100 


cadavrele celor doi copii mai mici ai lui Nicolae nu au fost 
niciodată găsite. 

— Poate că au fost pur şi simplu îngropate în altă parte, 
zise Paşenko. 

— Dar la ce se referea Lenin când spunea că rapoartele 
despre evenimentele de la Ecaterinburg nu erau exacte? 

— Greu de spus. Lenin a fost o personalitate complexă. Nu 
există nici o îndoială că el însuşi a ordonat ca întreaga 
familie să fie împuşcată. Documentele demonstrează clar că 
ordinul a venit de la Moscova şi că a fost aprobat de Lenin. 
Ultimul lucru pe care şi-l dorea acesta era ca Albii să-l 
elibereze pe ţar. Albii nu erau regalişti, însă acest gest i-ar fi 
unit pe oameni în jurul lor, lucru care ar fi pus capăt 
revoluţiei. 

— Ce crezi că a vrut să spună când a scris: „Informaţiile 
referitoare la Felix lusupov se leagă de raportul fals de la 
Ecaterinburg?” 

— Acesta este un aspect interesant. M-am gândit la asta şi 
la relatarea Alexandrei despre viziunea lui Rasputin. Aceasta 
e o informaţie nouă, domnule Lord. Imi place să cred că sunt 
un om citit, care cunoaşte bine istoria ţaristă, însă aceasta e 
prima oară când citesc ceva referitor la lusupov şi la familia 
regală care să dateze după 1918. Işi turnă un nou pahar de 
votcă şi continuă: lusupov l-a asasinat pe Rasputin. Mulţi 
spun că asta ar fi grăbit căderea monarhiei. Atât Nicolae, cât 
şi Alexandra l-au urât pe lusupov pentru ce făcuse. 

— Acest lucru adânceşte şi mai mult misterul. De ce ar 
mai fi vrut familia regală să aibă de-a face cu el? 

— Dacă-mi aduc bine aminte, mulţi duci şi multe ducese s- 
au declarat mulţumiţi de moartea călugărului. 

— Adevărat. De fapt, aceasta a fost, probabil, vina lui 
Rasputin: i-a dezbinat pe Romanovi. Pe de o parte Nicolae şi 
Alexandra, pe de alta, restul lumii. 

— Rasputin era o enigmă. Un ţăran siberian care a avut o 
influenţă directă asupra Ţarului Marii Rusii. Un şarlatan cu 


101 


puteri imperiale. 

— Mulţi ar susţine că nu era un şarlatan. Multe dintre 
profeţiile lui s-au împlinit. A zis că țareviciul n-o să moară de 
hemofilie şi n-a murit. A prezis că Impărăteasa Alexandra o 
să îşi revadă locul naşterii din Siberia şi chiar aşa a fost - ca 
prizonieră, în drum spre Tobolsk. A mai zis, de asemenea, că, 
dacă va fi ucis de o rudă a ţarului, familia regală nu va mai 
trăi mai mult de doi ani. lusupov s-a căsătorit cu o nepoată a 
ţarului, l-a ucis pe călugăr în luna decembrie a anului 1916, 
iar familia regală a fost măcelărită nouăsprezece luni mai 
târziu. Le-a nimerit destul de bine! 

Lord nu se lăsa impresionat de acei oameni ai bisericii 
care credeau că pot să comunice cu Dumnezeu. Şi tatăl lui 
pretindea că este un astfel de om. Mii de persoane se 
strângeau să-l asculte predicând şi să fie mântuiţi prin 
cuvântul sfânt. Bineînţeles că toate acestea erau date uitării 
atunci când, după câteva ore, femeile din cor veneau în 
camera lui. Citise că şi Rasputin seducea femeile în acelaşi 
fel. Alungă gândurile despre tatăl său şi zise: 

— Nu s-a putut dovedi că profeţiile lui Rasputin fuseseră 
notate când acesta era încă în viaţă. Cele mai multe au fost 
scrise de fiica lui, care şi-a făcut un ţel în viaţă din 
reabilitarea imaginii tatălui. l-am citit cartea. 

— S-ar putea să fie totuşi adevărate profeţiile. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Alexandra spunea în însemnările sale că moartea 
familiei regale avea să se producă în mai puţin de doi ani. 
Scrisoarea era datată 28 octombrie 1916. Aşadar, cu două 
luni înainte de uciderea lui Rasputin. Se pare că i-a zis ceva. 
O profeție, cum o numea ea, pe care a notat-o. Aşa că aţi 
intrat în posesia unui document de importanţă istorică, 
domnule Lord. 

Nu se gândise la implicaţiile descoperirii sale, însă 
profesorul avea dreptate. 

— Intenţionaţi să mergeţi la Sankt-Petersburg? întrebă 


102 


Paşenko. 

— Nu mă gândisem să fac asta. Dar acum cred că am să 
mă duc. 

— oO decizie înţeleaptă! Datorită acreditării 
dumneavoastră, veţi avea acces la documente la care nici 
unul dintre noi n-a putut ajunge. S-ar putea să fie multe de 
văzut, mai ales că acum ştiţi ce să căutaţi. 

— Asta e marea problemă, profesore! Adevărul e că habar 
n-am ce anume caut. 

Academicianul nu păru îngrijorat. 

— Nu vă faceţi griji. Sunt convins că o să vă descurcaţi de 
minune. 


103 


Capitolul 13. 


SANKT-PETERSBURG. 
JOI, 14 OCTOMBRIE. 
ORA 12.30. 


Lord se instală în arhiva aflată la etajul patru al unei clădiri 
postrevoluţionare care avea vedere spre Nevski Prospekt”. 
Reuşise să rezerve două locuri la o cursă de ora 09.00 cu 
plecare din Moscova. Zborul, deşi fără probleme, nu fusese 
nici pe departe plăcut. Reducerea cheltuielilor şi lipsa 
personalului calificat  afectaseră serviciile oferite de 
compania aeriană naţională a Rusiei. Dar se grăbea şi nu 
avea timp să parcurgă cei o mie două sute de kilometri dus- 
întors cu maşina sau cu trenul. 

llia Zivon îl aşteptase în holul hotelului Volkov la ora 
07.00, aşa cum îi promisese, pregătit să înceapă o nouă zi. 
Rusul fusese luat prin surprindere când auzise că Lord dorea 
să-l ducă la aeroport şi voise să-l sune pe Taylor Hayes ca să 
ştie cum să procedeze. Insă Lord îl informase că Hayes nu se 
afla în oraş şi nu lăsase nici un număr de telefon la care să 
poată fi contactat. Din păcate, nu mai găsise locuri la cursa 
de întoarcere din acea după-amiază, aşa că fusese nevoit să 
cumpere două bilete la un tren de noapte care circula pe 
ruta Sankt-Petersburg-Moscova. 

Dacă Moscova era un oraş obişnuit, cu străzi murdare şi 
cu o arhitectură lipsită de imaginaţie, Sankt-Petersburgul, în 
schimb, era un oraş de basm, cu palate în stil baroc, 
catedrale şi canale. In timp ce restul ţării dormea sub 


5 Nevski Prospekt sau Bulevardul Neva - centrul vieţii mondene 
din Sankt-Petersburg (n.tr.). 


104 


aceeaşi plicticoasă monotonie cenuşie, aici granitul roz, 
fațadele cu stucaturi galbene şi verzi îţi luau ochii. Işi aminti 
cum descrisese oraşul romancierul Nikolai Gogol: „Totul 
emană falsitate”. Atunci, ca şi acum, oraşul părea preocupat 
de el însuşi şi, pentru că marii lui arhitecţi fuseseră cu toţii 
italieni, avea un aer european. Fusese capitala ţării până în 
anul 1917, când veniseră la putere comuniştii, iar acum 
urma să îşi recapete importanţa de odinioară, imediat după 
încoronarea ţarului. 

Traficul de la aeroport spre partea de sud a oraşului 
fusese lejer pentru dimineaţa unei zile de lucru, într-un oraş 
cu cinci milioane de locuitori. Legitimaţia dată de comisie 
stârnise suspiciuni la început, dar apoi îi verificaseră 
telefonic identitatea la Moscova şi îi permiseseră accesul la 
întreaga colecție din arhivă, inclusiv la Documentele 
Protejate. 

Colecţia din Sankt-Petersburg, deşi nu foarte bogată, 
conţinea multe scrieri originale ale lui Nicolae şi ale 
Alexandrei, precum şi ale lui Lenin. Şi, exact cum spusese 
Simion Paşenko, erau acolo jurnalul ţarului şi jurnalul țarinei, 
alături de toate scrisorile ce fuseseră luate de la Ţarskoe 
Selo şi de la Ecaterinburg după asasinarea familiei regale. 

Din scrisori se desprindea imaginea a doi oameni în mod 
evident îndrăgostiţi. Alexandra avea flerul unui poet 
romantic, scrierile ei fiind presărate cu figuri de stil ce 
sugerau pasiunea fizică. Lord îşi petrecu două ore căutând 
prin cutia ei de scrisori, mai mult din dorinţa de a vedea cum 
îşi transmitea această femeie complexă gândurile, decât din 
convingerea că va descoperi ceva. 

După prânz, dădu peste nişte jurnale din 1916. Volumele 
erau legate şi înghesuite într-o cutie de carton mucegăit ce 
purta eticheta N & A. Nu înceta să se mire de felul cum 
păstrau ruşii documentele. Atât de meticuloşi atunci când 
creau, dar atât de nepăsători atunci când trebuiau să 
păstreze. Jurnalele erau aranjate în ordine cronologică, iar 


105 


dedicaţiile de pe copertă arătau că fuseseră, în general, 
cadouri de la fiicele Alexandrei. Câteva aveau svastica 
desenată pe copertă. | se păru destul de ciudat, dar ştia că, 
până să fie adoptat de Hitler, semnul folosit atât de des de 
Alexandra era simbolul bunăstării şi al abundenței. 

Căută prin câteva volume, însă nu găsi nimic altceva 
decât obişnuita lamentare a unei perechi de amorezi aflaţi 
departe unul de altul. Apoi descoperi două teancuri de 
scrisori. Scoase din servietă fotocopia scrisorii Alexandrei 
către Nicolae, datată 28 octombrie 1916. Comparând copia 
cu originalele, regăsi acelaşi scris de mână şi acelaşi chenar 
cu frunze şi cu flori. 

De ce tocmai această scrisoare fusese ascunsă la 
Moscova? Era oare o încercare a comuniştilor de a purifica 
istoria ţaristă? Sau doar paranoia? Dar de ce tocmai această 
scrisoare fusese considerată atât de importantă, încât să fie 
ascunsă de ochii publicului cu instrucţiuni precise de a nu fi 
deschisă timp de douăzeci şi cinci de ani? Un lucru era cert. 
Simion Paşenko avea dreptate. In mod evident intrase în 
posesia unui document de importanţă istorică. 

lşi petrecu restul după-amiezii trecând în revistă 
documente despre Lenin. Era aproape ora patru când îl 
remarcă pentru prima dată pe individ. Era scund şi slab, cu 
ochii neliniştiţi şi apoşi. Era îmbrăcat într-un costum bej care 
atârna pe el ca pe umeraş şi, dintr-un anumit motiv, lui Lord i 
se păru că privirea străinului poposeşte asupra lui mai mult 
decât s-ar cuveni. Dar Zivon stătea de pază lângă el, aşa că 
puse suspiciunile pe seama ultimelor evenimente şi îşi spuse 
că trebuie să se calmeze. 

In jurul orei cinci găsi în sfârşit ceva, o hârtie scrisă chiar 
de Lenin. Nu i-ar fi dat atenţie, dar menţionarea numelui lui 
lusupov îi aminti de legătura cu biletul găsit la Moscova. 


Felix lusupov locuieşte pe Rue Gutenburg, lângă Bois de 
Boulogne. Are relaţii cu numerosul grup de aristocrați ruşi 


106 


care au invadat Parisul. Proştii aceştia cred că revoluţia va 
muri şi că ei se vor întoarce în curând la funcţiile şi la averile 
lor. Am auzit că văduva unui nobil are valiza pregătită, fiind 
convinsă că va pleca acasă dintr-un moment într-altul. 
Agenţii mei mi-au raportat că au citit corespondenţa dintre 
lusupov şi Kolea Maks. E vorba despre cel puţin trei scrisori. 
Acest lucru mă nelinişteşte. Abia acum îmi dau seama de 
greşeala pe care am făcut-o atunci când m-am bazat pe 
comuniştii din Urali pentru îndeplinirea ordinului de execuţie. 
Se adună rapoarte din ce în ce mai îngrijorătoare. Am arestat 
deja o femeie care pretinde că este Anastasia. Ne-a atras 
atenţia din cauza scrisorilor pe care le trimitea regelui George 
al V-lea, rugându-l să o ajute să părăsească Rusia. Comitetul 
din Urali a raportat că două dintre fiicele ţarului sunt ascunse 
într-un sat uitat de lume. Le-a identificat ca fiind Maria şi 
Anastasia. Am trimis acolo agenţi pentru a investiga situaţia. 
O altă femeie a apărut în Berlin şi pretinde că este Anastasia. 
Informatorii au raportat că seamănă izbitor de mult cu fiica 
ţarului. 

Toate acestea sunt menite să stârnească îngrijorarea. 
Dacă n-aş avea îndoielile mele cu privire la cele petrecute la 
Ecaterinburg, aş considera aceste rapoarte nişte prostii. Dar 
cred că e ceva la mijloc. Ar fi trebuit să-l omorâm şi pe 
lusupov atunci când i-am omorât pe ceilalţi burghezi. 
Nenorocitul ăla arogant urzeşte ceva. Urăşte pe faţă guvernul 
nostru. Soţia lui are sângele Romanovilor în vene şi circulă 
zvonuri cu privire la restaurarea monarhiei cu lusupov ca ţar. 
Vise prosteşti ale unor oameni proşti! Ar trebui să înţeleagă 
că Mama Rusia e o cauză pierdută pentru ei. 


Termină de citit, dar nu se mai făcea referire la Felix 
lusupov. În mod evident, Lenin era îngrijorat că lurovski, cel 
care fusese însărcinat cu execuţia Romanovilor de la 
Ecaterinburg, scrisese un raport fals referitor la cele 
întâmplate. Fuseseră omorâţi în temniţă unsprezece oameni 
sau numai nouă? Sau poate doar opt? Cine ştie? 

Lord se gândi la cei care pretinseseră că sunt Romanovi, 


107 


până în 1920. Lenin făcea referire la o femeie din Berlin. 
Femeia se numea Anna Anderson şi era cea mai cunoscută 
dintre pretendenți. Numeroase filme şi cărţi prezentau în 
detaliu povestea ei şi, decenii la rând, se bucurase de 
celebritate, susţinând că este fiica ţarului până în clipa morţii 
sale, în anul 1984. Dar testele ADN dovediseră limpede că nu 
era înrudită cu familia Romanovilor. 

In anii 1920, mai circulase în Europa o poveste destul de 
convingătoare referitoare la faptul că Alexandra şi fiicele ei 
nu fuseseră de fapt ucise la Ecaterinburg, ci luate şi duse 
într-un loc secret înainte ca Nicolae şi Alexei să fie împuşcaţi. 
Se spunea că femeile erau ţinute în Perm, un oraş de 
provincie nu departe de Ecaterinburg. Lord îşi amintea de o 
carte, Dosarul țarului, care prezenta în detaliu evenimentele, 
încercând să aducă argumente în sprijinul acestei supoziţii. 
Dar documente descoperite mai târziu, la care autorul cărţii 
nu avusese acces - precum şi identificarea locului unde 
fuseseră îngropate cadavrele familiei regale - demonstrau 
clar că Alexandra împreună cu cel puţin trei dintre fiicele ei 
muriseră la Ecaterinburg. 

Totul era atât de confuz, încât cu greu îţi dădeai seama ce 
era adevărat şi ce - inventat. Era de acord cu Churchill. 
„Rusia e o ghicitoare, învăluită în mister, închisă într-o mare 
enigmă.” 

Scoase din servietă o altă copie pe care o făcuse la 
arhivele din Moscova. Era o declaraţie care avea ataşat un 
bilet dactilografiat de Lenin. Nu arătase biletul nici lui Hayes, 
nici lui Simion Paşenko pentru că nu i se păruse relevant. 
Până acum. 

Era un fragment dintr-o declaraţie dată de una dintre 
gărzile de la Ecaterinburg, datând din octombrie 1918, la trei 
luni după uciderea Romanovilor. 


Ţarul nu mai era tânăr, iar barba îi albise. Purta zilnic o 
cămaşă de soldat cu o centură de ofiţer, prinsă în talie cu o 


108 


cataramă. Avea ochii blânzi şi mi-a dat impresia că era o 
persoană simplă, deschisă şi comunicativă. Câteodată mi se 
părea că doreşte să-mi vorbească. Arăta dornic să discute cu 
cineva. Țarina nu era nici pe departe ca el. Avea o înfăţişare 
severă, aerul şi felul de a fi al unei femei mândre. Cei care îi 
păzeau mai discutau din când în când despre ei şi toţi ziceau 
că arată exact cum ar trebui să arate o țarină. Părea mai în 
vârstă decât ţarul. Părul îi albise pe la tâmple şi nu avea faţa 
unei femei tinere. Toată înverşunarea mea împotriva ţarului 
s-a topit după ce am stat o vreme în rândul gărzilor. A fost 
suficient să-i văd de câteva ori şi sentimentele mele faţă de 
ei s-au schimbat definitiv. Am început să simt compasiune 
faţă de ei. li compătimeam în calitatea lor de fiinţe umane. 
Am început să mă rog ca suferinţa lor să se sfârşească. Dar 
mi-am dat seama ce îi aştepta. Soarta le fusese pecetluită. 
lurovski s-a asigurat că înţelegem cu toţii sarcina pe care o 
aveam de împlinit. După un timp, am început să-mi spun că o 
să facem ceva ca să-i ajutăm să scape. 


Peste ce dăduse oare? Şi cum se face că nimeni nu 
descoperise nimic din toate acestea până acum? Poate 
pentru că în ultimii ani arhivele fuseseră deschise publicului. 
Documentele Protejate erau încă inaccesibile marii majorităţi 
a cercetătorilor, iar harababura în care erau păstrate 
documentele ruseşti făcea ca orice informaţie importantă să 
fie descoperită din pură întâmplare. 

Trebuia să se înapoieze la Moscova şi să îi raporteze lui 
Taylor Hayes. Era posibil ca pretenţia la tron a lui Ştefan 
Baklanov să fie contestată. S-ar putea să mai existe pe 
undeva un descendent al lui Nicolae al Il-lea, mai apropiat 
decât Baklanov. Ziarele care vânau senzaţionalul anunţaseră 
de mult că ar exista un astfel de pretendent. Se făcuse chiar 
şi un film de desene animate pentru copii care vorbea despre 
supraviețuirea prinţesei Anastasia. Dar, ca şi în cazul lui Elvis 
şi al lui Hoffa, relatările se bazau doar pe speculaţii şi nu pe 
dovezi clare. Sau nu? 


109 


x 


Hayes închise telefonul şi încercă să îşi păstreze calmul. 
Plecase din Moscova la Green Glade nu numai ca să se 
relaxeze, ci şi pentru afaceri. li lăsase vorbă lui Lord la hotel 
că plecase din oraş ca să rezolve nişte probleme urgente şi 
că el trebuia să îşi continue munca la arhivă, promiţându-i că 
îl va suna în acea după-amiază. In mod intenţionat nu lăsase 
nici o adresă. Dar lui Ilia Zivon îi dăduse ordin să nu-l scape 
din ochi pe Lord şi să îl informeze în legătură cu toate 
mişcările lui. 

— Era Zivon, zise el. Lord şi-a petrecut întreaga zi la 
arhiva din Sankt-Petersburg. 

— Ştiai ceva de asta? Intrebă Lenin. 

— Absolut nimic. Credeam că lucrează în Moscova. Zivon 
mi-a raportat că în dimineaţa asta a cerut să-l ducă la 
aeroport. Se întorc la Moscova în această seară cu Săgeata 
Roşie. 

Hruşciov era în mod evident agitat. Lucru neobişnuit 
pentru el, se gândi Hayes. Din cei cinci, reprezentantul 
guvernamental era cel care îşi păstra întotdeauna sângele 
rece, foarte rar ridicând glasul. Era, de asemenea, cumpătat 
când venea vorba de votcă, considerând că era în avantajul 
său să rămână treaz. 

Ştefan Baklanov părăsise domeniul Green Glade, fiind 
condus spre altă proprietate din apropiere, unde avea să 
rămână până la prima sa apariţie în faţa comisiei, peste două 
zile. Trecuse de ora 19.00, iar Hayes ar fi trebuit să fie deja 
în drum spre Moscova. Se pregătea de plecare când primise 
telefonul din Sankt-Petersburg. 

— Zivon s-a retras în timpul cinei şi şi-a sunat şefii. Ei i-au 
dat numărul de aici, zise Hayes. A mai spus, de asemenea, 
că Lord a vorbit ieri la arhivele din Moscova cu un bărbat pe 
nume Simion Paşenko. Recepţionerul hotelului l-a informat în 
această dimineaţă pe Zivon că Lord a fost văzut aseară bând 
la bar în compania unui bărbat cu aceleaşi semnalmente. 


110 


— Şi cum arăta? Întrebă Hruşciov. 

— Între cincizeci şi cinci şi şaizeci de ani. Slab. Cu ochii 
albaştri. Chel. Cu un început de barbă. 

Hayes observă schimbul de priviri între Lenin şi Hruşciov. 
Toată săptămâna avusese senzaţia că îi ascund ceva, iar 
situaţia asta începuse să-l deranjeze. 

— Cine este? Petru că e evident că ştiţi despre cine e 
vorba. 

— O problemă, oftă Lenin. 

— Mi-am dat seama. Ce-ar fi să-mi daţi mai multe detalii? 

— Ai auzit vreodată de Sfânta Grupare? 

Dădu din cap că nu. 

— In secolul al XIX-lea, fratele ţarului Alexandru al II-lea a 
înfiinţat o grupare care a devenit cunoscută sub acest nume. 
Teama de asasinat era foarte mare în acea perioadă. 
Alexandru eliberase şerbii şi nu era foarte iubit din cauza 
asta. Această Sfântă Grupare era un fel de glumă. Nimic 
altceva decât nişte aristocrați care pretindeau că vor apăra 
viaţa ţarului. In realitate, abia dacă puteau să se apere pe ei 
înşişi, iar Alexandru a murit în urma unui atac cu bombă. 
Paşenko este capul unei astfel de bande contemporane, care 
a fost înfiinţată în jurul anilor 1920, după cum am putut 
stabili şi care a supravieţuit până în zilele noastre. 

— Adică după moartea lui Nicolae al Il-lea şi a familiei 
sale, zise Hayes. Nu mai exista nici un ţar pe care să-l poată 
proteja. 

— Păi tocmai asta e problema, zise Lenin. Zeci de ani au 
circulat zvonuri că nişte descendenţi ai lui Nicolae al II-lea au 
supravieţuit asasinatului. 

— Tâmpenii! zise Hayes. Am citit şi eu despre pretendenți. 
Sunt nişte nebuni. Absolut toţi. 

— Poate că da. Cert este că Sfânta Grupare a supravieţuit. 

— Chestia asta are legătură cu ce a descoperit Lord la 
arhivă? 

— Foarte mare legătură, zise Lenin. lar acum că Paşenko 

111 


s-a întâlnit de câteva ori cu Lord, trebuie să ne ocupăm 
urgent de el. 

— Alt atac? 

— Cu siguranţă. Chiar în seara asta. 

Decise să nu îi contrazică. 

— Cum o să-mi trimit oamenii în Sankt-Petersburg înainte 
de miezul nopţii? 

— O să aranjăm să fie trimişi acolo cu avionul. 

— Imi spuneţi şi mie de ce atâta grabă? 

— Sincer să fiu, zise Hruşciov, detaliile nu sunt 
importante. E suficient să îţi spun că ar putea pune în pericol 
tot ce am întreprins noi până acum. Acest Lord pare un om 
care acţionează pe cont propriu. O persoană pe care n-o poţi 
controla. N-are sens să-i mai dăm altă şansă. Foloseşte-te de 
numărul de telefon pe care ţi l-am dat şi trimite oamenii 
acolo. Nu putem să-l lăsăm pe acest negrotei să se întoarcă 
viu la Moscova. 


112 


Capitolul 14. 


SANKT-PETERSBURG. 
ORA 23.30. 


Lord şi garda sa de corp ajunseră la gară. Peronul de 
beton forfotea de oameni îmbrăcaţi în haine groase, unele 
împodobite cu gulere de astrahan, cei mai mulţi cărând 
geamantane burduşite sau paporniţe. Nimeni nu părea să-i 
dea atenţie. lar în afară de bărbatul de la arhive, care părea 
să-l urmărească, nu se simţise în nici un fel ameninţat în 
acea zi. 

El şi Zivon luaseră o cină copioasă la hotelul Europa, apoi 
îşi petrecuse restul serii într-unul dintre barurile de acolo, 
ascultând un cvartet. Lord voise să se plimbe pe Nevski 
Prospekt, dar Zivon îl oprise, considerând că era mai bine să 
nu iasă noaptea pe străzi. Aşa că rămăseseră în bar şi apoi 
luaseră un taxi care-i adusese direct la gară. 

Era o seară rece, iar traficul din Piaţa Revoluţiei se 
desfăşura anevoios. Lord îşi imagină schimbul de focuri 
dintre poliţia ţaristă şi demonstranţii care porniseră revoluţia 
în 1917, bătălia pentru controlul asupra pieţei durând două 
zile. Gara din Sankt-Petersburg era o altă creaţie stalinistă, 
cu o grandioasă faţadă în alb şi verde, mai potrivită pentru 
un palat decât pentru un terminal feroviar. In prelungirea 
acesteia, construcţia se continua cu un terminal de trenuri 
rapide ce legau Sankt-Petersburgul de Moscova. Acest 
proiect, în valoare de miliarde de dolari, aparţinea unei firme 
de arhitectură din Illinois, care lucra prin intermediul unui 
concern britanic; arhitectul-şef fusese prezent la conferinţa 
de la hotelul Volkov, fiind pe bună dreptate îngrijorat de 
soarta afacerilor sale. 


113 


Lord rezervase o cuşetă cu două paturi la clasa I. Mai 
călătorise în câteva rânduri cu Săgeata Roşie şi îşi aminti de 
vremurile când cearşafurile şi saltelele erau murdare, iar 
compartimentele arătau  execrabil. insă lucrurile se 
îmbunătăţiseră substanţial, acest tren fiind considerat unul 
dintre cele mai luxoase din Europa. 

Trenul plecă la timp, adică la 23.55, ceea ce însemna că 
aveau să ajungă în Moscova la 07.55 a doua zi dimineaţa, 
după ce parcurgeau opt sute de kilometri în opt ore. 

— Nu-mi este prea somn, îi zise el lui Zivon. Cred că mă 
duc la vagonul-restaurant să beau ceva. Poţi să rămâi aici, 
dacă doreşti. 

Zivon dădu afirmativ din cap şi îi spuse că i-ar prinde bine 
un pui de somn. Lord ieşi din compartiment şi străbătu încă 
două vagoane de dormit, printr-un coridor îngust de o 
persoană. Îl usturau ochii din cauza unei vagi dâre de fum de 
la samovarul ce se afla la capătul fiecărui vagon. 

Vagonul-restaurant era dotat cu scaune de piele şi cu 
ornamente din stejar. Se aşeză la o masă de la fereastră şi 
privi peisajul rural care defila prin faţa ochilor lui. 

Comandă o sticlă de pepsi pentru că stomacul lui nu 
simţea nevoia de votcă, deschise servieta şi se uită peste 
notițele pe care le luase mai devreme. Era sigur că dăduse 
peste ceva important şi se întreba care vor fi implicaţiile 
asupra pretenţiei la tron a lui Ştefan Baklanov. 

Erau foarte multe aspecte care trebuiau luate în 
consideraţie, începând cu viitorul Rusiei şi terminând cu 
soarta investiţiilor corporațiilor reprezentate de Pridgen & 
Woodworth. Nu voia să întreprindă nimic care să pună în 
pericol viitorul lui sau al firmei pentru care lucra. Dar nu 
putea scăpa nici de îndoielile care îl bântuiau. 

Se frecă la ochi. Dumnezeule, era rupt de oboseală! Era 
obişnuit să se culce târziu, însă tensiunea din ultimele 
săptămâni îşi spunea cuvântul. 

Se lăsă pe spate în fotoliul moale de piele şi bău din suc. 

114 


Cu siguranţă, studiile de Drept nu-l pregătiseră pentru aşa 
ceva. Şi nici cei doisprezece ani de când lucra la firmă nu-i 
erau de folos. Avocaţii ca el trebuiau să lucreze într-un birou, 
în tribunale şi în biblioteci, având ca unică preocupare cum 
să obţină un onorariu mai mare de la clienţii lor şi cum să-i 
impresioneze pe avocaţii cu renume asemenea lui Taylor 
Hayes - de astfel de oameni depindea în cele din urmă 
cariera sa. 

De aceea trebuia să le atragă atenţia. 

Semăna din ce în ce mai mult cu tatăl său. 

Mai păstra încă în minte imaginea lui Grover Lord în sicriul 
deschis, cu gura care strigase de atâtea ori cuvântul 
Domnului închisă pe veci şi cu buzele şi faţa pământii. II 
îmbrăcaseră cu unul dintre cele mai bune costume ale sale şi 
îi legaseră cravata cu o fundă, aşa cum obişnuia să o poarte 
bătrânul în timpul vieţii. Purta butonii de aur şi ceasul său cel 
scump. Se gândise atunci că respectivele bijuterii i-ar fi ajuns 
să-şi plătească o bună parte din studii. Aproape o mie de 
oameni se adunaseră să-i aducă un ultim omagiu 
reverendului. Mama lui îl rugase să ţină un discurs, însă Lord 
refuzase. Ce ar fi putut spune? Nu putea să-l numească pe 
părintele său şarlatan, ipocrit sau tată denaturat. Aşa că 
refuzase să vorbească, iar mama sa nu-l iertase nici până în 
ziua de azi. Chiar şi acum, relaţiile dintre ei erau pur formale. 
Ea era doamna Grover Lord, iar acest lucru o umplea de 
mândrie. 

Se frecă din nou la ochi, simțind că-l cuprinde somnul. Se 
uită în jur, la feţele celor din vagonul-restaurant care 
veniseră să mai bea un pahar înainte de a merge la culcare. 
li atrase atenţia un bărbat. Tânăr, blond, bine legat. Stătea 
singur la masă şi avea în faţă un pahar cu o băutură limpede, 
iar simpla prezenţă a acestuia îi dădu lui Lord fiori de gheaţă 
pe şira spinării. Reprezenta oare o ameninţare? Dar se 
lămuri ce era cu acel bărbat în momentul în care o femeie şi 
un copil se aşezară la masa lui, iar cei trei începură să 


115 


vorbească între ei. 

Işi zise că trebuie să se liniştească. Dar apoi, în secunda 
următoare, observă în celălalt capăt al vagonului un bărbat 
între două vârste trăgând de o bere, cu faţa imobilă, cu buze 
subţiri şi cu aceiaşi ochi apoşi şi neliniştiţi pe care-i văzuse în 
acea după-amiază. Era bărbatul de la arhivă, îmbrăcat în 
acelaşi costum bej care atârna pe el. 

Lord se nelinişti. Era prea mare coincidenţa. Trebuia să 
ajungă la Zivon, însă nu dorea să-şi arate tulburarea. Aşa că 
îşi goli sticla de pepsi, apoi închise cu grijă servieta. Se ridică 
şi aruncă pe masă câteva ruble. Spera ca mişcările sale să 
pară naturale, însă, în drum spre ieşire, îl văzu pe bărbat în 
uşa de sticlă ridicându-se şi îndreptându-se spre el. Lord 
împinse uşa glisantă şi ieşi grăbit din vagonul-restaurant, 
trântind uşa în urma lui. În timp ce intra în următorul vagon, 
îl văzu pe bărbat alergând după el. Rahat! Continuă să 
meargă şi intră în vagonul unde se afla cuşeta lui. Aruncă o 
privire peste umăr şi văzu că bărbatul continua să se ţină 
după el. Deschise uşa compartimentului. Zivon dispăruse. 
Trânti uşa după el. Poate că garda sa de corp era la toaletă. 
Alergă de-a lungul coridorului îngust şi coti apoi spre ieşirea 
de la celălalt capăt al vagonului. Uşa toaletei era închisă, 
însă n-avea aprins becul pentru OCUPAT. Dădu uşa deoparte. 
Toaleta era goală. Unde dracu' era Zivon? Intră în toaletă. 
Dar, înainte de a intra, crăpă uşa dintre cele două vagoane, 
ca să dea impresia că cineva tocmai trecuse spre celălalt 
vagon. Inchise uşa de la baie, dar nu o încuie, în aşa fel încât 
semnalul OCUPAT să nu atragă atenţia. 

Rămase în picioare nemişcat, blocând cu corpul său uşa 
de oţel şi respirând sacadat. Când auzi paşi apropiindu-se, 
trase aer în piept pregătindu-se să folosească servita pe post 
de armă. In celălalt capăt al vagonului, auzi cum uşa cuşetei 
se deschise cu un scârţâit. O secundă mai târziu, se închise 
la loc. Aşteptă preţ de un minut. Cum nu se mai auzea nimic, 
crăpă uşa toaletei. Nu era nimeni pe hol. Trânti uşa şi o 


116 


încuie. Era a doua oară în două zile când scăpa cu viaţă 
dintr-o urmărire. Aşeză servieta pe vasul de toaletă şi îşi 
şterse transpiraţia de pe faţă. Pe marginea chiuvetei se afla 
un recipient cu dezinfectant. Curăţă săpunul, apoi se spălă 
pe faţă şi pe mâini, cu grijă să nu înghită apă, deoarece un 
anunţ scris cu litere chirilice atrăgea atenţia că apa nu era 
potabilă. Işi şterse apoi faţa cu batista. Nu existau prosoape 
de hârtie la toaletă. Se uită la propriul chip reflectat în 
oglindă. Avea ochii obosiţi, faţa trasă şi părul netuns. Ce se 
întâmpla? Şi unde putea fi Zivon? Halal gardă de corp! Se 
spălă din nou cu apă pe faţă şi îşi clăti gura, atent din nou să 
nu o înghită. Ciudată ironie, îşi zise. O superputere nucleară, 
capabilă să arunce în aer întreaga lume de câteva sute de 
ori, nu-şi permitea apă potabilă în tren. 

Incercă să-şi vină în fire. Prin fereastra ovală, peisajul 
nocturn defila cu repeziciune. Din direcţia opusă veni cu 
viteză un alt tren, iar vagoanele acestuia se perindară prin 
dreptul lui minute în şir. Trase aer în piept, apucă servieta 
strâns la piept şi deschise uşa. Drumul era blocat de un tip 
înalt şi musculos, cu faţa ciupită de vărsat şi cu părul negru 
strălucitor prins într-o coadă la spate. Lord îl privi în ochi şi 
instantaneu remarcă spaţiul dintre ochiul drept şi 
sprânceană. Deprimatul! Lord primi un pumn în stomac. Se 
chirci de durere, simțind că îi rămâne aerul în gât şi că-i vine 
să vomite. Forţa loviturii îl proiectă în peretele exterior, 
izbindu-l cu capul de fereastră atât de tare, încât i se 
înceţoşă privirea. Se sprijini de vasul toaletei. Deprimatul 
intră în toaletă şi închise uşa după el. 

— Acum, domnule Lord, să terminăm ce-am început. 

Reuşi să apuce din nou servieta şi se gândi că ar putea să- 
| lovească cu ea în cap, însă în spaţiul acesta strâmt lovitura 
nu putea fi puternică. Incepu să gâfâie. În locul şocului iniţial, 
îl copleşi teama. li era atât de frică, încât începu să tremure 
din tot corpul. Lama unui cuţit străluci în mâna Deprimatului. 
Avea la dispoziţie doar o fracțiune de secundă. Privirea îi 


117 


căzu pe recipientul cu dezinfectant. Se întinse, apucă tubul şi 
i-l pulveriză Deprimatului în faţă. Ploaia caustică îi ajunse 
bărbatului în ochi făcându-l să urle de durere. Lord îl lovi cu 
genunchiul drept în vintre. Deprimatul se chirci de durere şi 
scăpă cuțitul din mână. Lord îl izbi de câteva ori cu servieta, 
iar Deprimatul se prăbuşi într-o parte. Lord îl mai lovi o dată 
şi încă o dată. Sări apoi peste corpul acestuia, deschise uşa 
de metal şi ţâşni pe coridor. Acolo îl aştepta Cromagnonul, 
pe care îl recunoscu după fruntea teşită, după părul vâlvoi şi 
după nasul borcănat. 

— Te grăbeşti undeva, domnule Lord? 

Lord îl lovi pe rus cu talpa pantofului în genunchiul stâng, 
aruncându-l la pământ. In partea dreaptă se afla un samovar 
argintiu aburind, cu o cană dedesubt pentru cine dorea cafea 
caldă. Aruncă lichidul clocotit spre Cromagnon. Bărbatul se 
zvârcoli de durere. 

Lord făcu stânga împrejur şi ţâşni spre ieşirea din capătul 
opus al vagonului. Il auzi pe Deprimat venindu-şi în simţiri şi 
strigându-l pe Cromagnon. 

Fugi din vagonul de dormit spre următorul vagon cât de 
repede îi permitea pasajul îngust, sperând că va da peste 
vreun conductor. Nu era nici ţipenie de om. Ţinea încă strâns 
servieta şi intră în următorul vagon. In spate, auzi uşa 
vagonului deschizându-se şi îi zări pe cei doi atacatori venind 
după el. Continuă să alerge, deşi ştia că era inutil. Avea să 
ajungă în cele din urmă la capătul trenului. Mai aruncă o 
privire în spate. Colţul vagonului îl proteja pentru moment. În 
faţă era un hol cu alte cuşete. Işi imagină că se afla tot la 
clasa |. Incercă uşa de lângă el. Era închisă. Mai avea la 
dispoziţie doar o secundă. Puse mâna pe mânerul altei 
cuşete şi se uită în spate. In celălalt vagon se vedeau două 
siluete apropiindu-se pe coridor. Chiar când începu să se 
zărească umărul unui bărbat, împinse în uşa de lemn. 
Aceasta se deschise. Se strecură înăuntru şi închise uşa. 

— Cine eşti? întrebă o voce feminină în limba rusă. 


118 


Se uită în jur. Ghemuită pe o banchetă, la mai puţin de un 
metru de el, se afla o femeie. Era subţire ca o patinatoare, cu 
părul blond până în dreptul umerilor. li plăcu faţa ei ovală, cu 
tenul alb ca laptele şi cu nasul în vânt. Era un amestec curios 
de feminitate şi de forţă masculină. Şi nu părea deloc 
îngrijorată. 

— Nu te teme, spuse el în ruseşte. Mă numesc Miles Lord 
şi am o mare problemă. 

— Asta tot nu explică de ce ai dat năvală peste mine în 
compartiment. 

— Sunt urmărit de doi bărbaţi. 

Se ridică în picioare şi se apropie. Era scundă, ajungându-i 
doar până la umăr şi purta o pereche de blugi negri, care îi 
veneau ca turnaţi. Peste puloverul pe gât, purta o jachetă cu 
umeri falşi. Răspândea un vag miros de parfum dulceag. 

— Eşti din mafie? întrebă ea. 

Lord dădu din cap că nu. 

— Dar cei care mă urmăresc sunt. Au omorât un om acum 
două zile şi acum încearcă să mă omoare şi pe mine. 

— Dă-te la o parte, zise ea. 

Se lipi de unica fereastră a compartimentului, iar ea 
deschise uşa, se uită pe coridor, apoi intră înapoi în 
compartiment. 

— Sunt trei bărbaţi la capătul coridorului. 

— Trei? 

— Da. Unul are coadă de cal, celălalt este masiv, cu un 
nas de tătar. 

Deprimatul şi Cromagnonul. 

— Al treilea este un pachet de muşchi. Cu gâtul scurt şi cu 
părul blond. 

După descriere, părea a fi Zivon. Lord întoarse situaţia pe 
toate părţile. 

— Cei trei vorbeau între ei? 

Dădu din cap că da. 

— Şi bat în toate uşile, îndreptându-se spre noi. 


119 


Îngrijorarea din ochii lui Lord era evidentă. 

— Urcă-te în compartimentul de bagaje şi nu te mişca. 

Nişa era suficient de largă încât să încapă două bagaje 
voluminoase, mai mult decât suficient pentru un om dacă-şi 
strângea picioarele la piept. Sări într-unul dintre 
compartimente şi se înghesui acolo. Femeia îi întinse apoi 
servieta. Chiar în acelaşi moment se auzi un ciocănit în uşă. 
Femeia se duse să deschidă. 

— Căutăm un bărbat de culoare, îmbrăcat în costum şi cu 
o servietă, se auzi vocea lui Zivon. 

— N-am văzut pe nimeni care să arate aşa, spuse ea. 

— Să nu ne minţi, îi zise Cromagnonul. Nu ne lăsăm duşi 
de nas. la spune, l-ai văzut? întrebă el cu o voce aspră. 

— N-am văzut pe nimeni care să arate aşa. Nu vreau să 
am probleme cu voi. 

— Imi pari cunoscută, zise Deprimatul. 

— Sunt Akilina Petrovna, de la Circul din Moscova. 

— Asta e, te-am văzut în spectacole, zise el după o scurtă 
pauză. 

— Nemaipomenit! Acum, ce-ar fi să vă continuaţi căutările 
în altă parte? Am nevoie de somn pentru că am spectacol 
mâine seară. 

Apoi le trânti uşa în nas. 

Lord auzi uşa închizându-se şi, a treia oară în două zile, 
răsuflă uşurat. 

Mai aşteptă un moment, apoi cobori. Era leoarcă de 
transpiraţie. Gazda lui stătea pe bancheta din faţă. 

— De ce vor aceşti oameni să te omoare? întrebă ea cu o 
voce caldă. 

Lord simţi din nou că femeia nu se teme de el. 

— Habar n-am. Sunt avocat american şi lucrez aici pe 
lângă Comisia Ţaristă. Până acum două zile nu credeam că 
ştie cineva că exist, în afară de şeful meu. 

Se aşeză pe banchetă. Adrenalina se domolea, în schimb 
fiecare muşchi îi zvâcnea. Treptat, îl cuprindea oboseala. Dar 


120 


tot avea o mare problemă. 

— Unul dintre acei bărbaţi, cel care a vorbit primul, era 
garda mea de corp. Se pare că sunt lucruri pe care nu le 
cunosc în legătură cu el. 

Femeia se încruntă. 

— Nu ţi-aş recomanda să-i ceri lui ajutorul. Cei trei păreau 
că lucrează împreună. 

— E ceva obişnuit aici, în Rusia? întrebă el. Adică, bărbaţi 
care năvălesc peste tine în compartiment? Bătăuşi la uşă? Mi 
se pare că nu eşti deloc speriată. 

— Ar trebui să fiu? 

— Nu zic că ai motive să te temi. Dumnezeu mi-e martor 
că nu sunt deloc periculos. 

Ea ridică din umeri zicând: 

— Nu pari periculos. De fapt, când te-am văzut, mi-am 
amintit de bunica mea. 

Lord aşteptă să-i explice ce voia să spună cu asta. 

— A crescut în timpul lui Hruşciov şi al lui Brejnev. 
Americanii obişnuiau să trimită spioni care să măsoare 
radioactivitatea la sol, în încercarea de a descoperi locul 
unde se aflau ascunse bombele. Oamenii fuseseră avertizaţi 
în legătură cu ei şi li se spusese să aibă grijă, pentru că sunt 
periculoşi. Odată, bunica s-a întâlnit în pădure cu un bărbat 
ciudat care culegea ciuperci. Era îmbrăcat cu haine de ţăran 
şi ducea cu el un coş de răchită. Fără pic de teamă, s-a dus 
la el şi i-a spus: „Bună ziua, domnule spion”. El s-a uitat lung 
la ea, dar nu a negat. In schimb, i-a zis: „Am fost instruit atât 
de bine, am învăţat totul despre Rusia. Cum de v-aţi dat 
seama că sunt spion?” „Foarte uşor”, i-a răspuns bunica 
mea. „Am trăit în aceste locuri toată viaţa mea, iar 
dumneata eşti primul negru pe care l-am văzut vreodată.” La 
fel şi în cazul tău, domnule Miles Lord. Eşti primul negru pe 
care l-am văzut vreodată în acest tren. 

— Bunica ta pare a fi fost o femeie cu simţ practic, zise 
Lord zâmbind. 


121 


— Chiar aşa era. Până când au ridicat-o comuniştii într-o 
noapte. Nu se ştie de ce o femeie de şaptezeci de ani 
constituia o ameninţare pentru ţară. 

Lord citise despre cele douăzeci de milioane de oameni 
măcelăriți de Stalin în numele Mamei Rusia şi despre 
secretarii de partid de după el, care nu fuseseră cu nimic mai 
buni. Care erau cuvintele lui Stalin? „Mai bine să arestăm o 
sută de oameni nevinovaţi, decât să riscăm să lăsăm în 
libertate chiar şi un singur duşman al poporului.” 

— Imi pare rău, zise el. 

— De ce? 

— Nu ştiu, aşa se cuvine să-ţi spun. Ce ai vrea să zic? Ce 
păcat că bunica ta a fost ucisă de o bandă de fanatici? 

— Asta erau. 

— De aceea m-ai ascuns? 

Ea ridică din umeri. 

— Urăsc guvernul şi mafia. Sunt unul şi acelaşi lucru. 

— Crezi că indivizii ăştia fac parte din mafie? 

— Fără îndoială. 

— Trebuie să găsesc un supraveghetor şi să vorbesc cu 
conductorul. 

— Ar fi o mare greşeală din partea ta, zise ea zâmbind. 
Toţi au un preţ în ţara asta. Dacă aceşti oameni te caută, îi 
vor cumpăra pe toţi din acest tren. 

Femeia avea dreptate. Nici poliţia nu era cu nimic mai 
brează. Îşi aminti de inspectorul Orleg. Îi displăcuse individul 
din clipa în care îl văzuse. 

— Ce-mi sugerezi că ar trebui să fac? 

— Nu-ţi sugerez nimic. Tu eşti avocatul care lucrează 
pentru Comisia Ţaristă. Gândeşte-te singur. 

Observă geanta de călătorie de pe banchetă, cu emblema 
Circului din Moscova brodată pe-o parte. 

— Le-ai zis că lucrezi la circ. E adevărat, deci. 

— Desigur. 

— Cu ce te ocupi? 

122 


— Spune-mi tu. Cu ce crezi că aş putea să mă ocup? 

— Eşti minionă, aşa că ai fi potrivită să fii acrobată. Se uită 
la pantofii ei sport închişi la culoare. Ai tălpile mici şi 
compacte şi pun pariu că ai degete lungi. Braţele îţi sunt 
scurte, dar musculoase. Aş zice că eşti acrobată. 

— Eşti bun, zise ea zâmbind. M-ai văzut vreodată în vreun 
spectacol? 

— N-am mai fost la circ de ani de zile. 

El se gândi ce vârstă ar putea avea. li dădea cam treizeci 
de ani. 

— Cum de ai ajuns să ne vorbeşti limba atât de bine? 
întrebă ea. 

— După mulţi ani de studiu. 

Apoi reveni la problemele lui din realitatea imediată. 

— Trebuie să ies de aici şi să te las în pace. Ai făcut 
destule pentru mine. 

— Şi unde crezi că te-ai putea duce? 

— O să găsesc pe undeva un compartiment liber. Apoi o 
să încerc să mă dau jos din tren fără să mă vadă nimeni. 

Ea îşi aruncă geanta de voiaj jos, între cele două banchete 
şi se lungi pe pat. Apoi se întinse şi stinse lumina de 
deasupra capului. 

— Culcă-te, Miles Lord! Eşti în siguranţă cu mine. N-o să se 
întoarcă să te caute aici. 

Era prea obosit ca să o mai contrazică. Şi nici n-avea 
motive s-o facă, pentru că avea dreptate. Aşa că îşi desfăcu 
cravata, îşi scoase haina de la costum, se întinse pe 
banchetă şi adormi. 

x 

Lord deschise ochii. 

Sub el, roţile încă scârţâiau pe liniile de fier. Se uită la 
cadranul luminos al ceasului său de mână. Dormise cinci ore. 

II visase pe tatăl său. Spunea parabola Fiului Neînţeles, pe 
care o auzise de la el de nenumărate ori. Lui Grover Lord îi 
plăcea să amestece politica şi religia, ţintele lui preferate 


123 


fiind comuniştii şi ateii, dându-l ca exemplu pe întâiul său 
născut. Conceptul funcţiona de minune în cazul enoriaşilor 
din sud, iar reverendul se pricepea să inducă teama de 
păcat, să treacă pe la fiecare cu cutia milei, apoi să bage în 
buzunar 80% din fondurile strânse, înainte de a porni spre 
următorul oraş. 

Mama lui îl apărase pe nenorocit până la capăt, 
ambiţionându-se să nu creadă nimic din ceea ce probabil ştia 
de mult. Fiind fiul cel mai mare, lui îi revenise sarcina să 
recupereze trupul neînsufleţit al tatălui său dintr-un motel 
din Alabama. Femeia cu care îşi petrecuse noaptea fusese 
luată de acolo încă în stare de şoc, după ce se trezise goală 
lângă corpul ţeapăn al reverendului Grover Lord. Abia după 
aceea a descoperit ceea ce bănuia de mult. Avea doi fraţi 
vitregi, pe care reverendul îi întreţinuse ani de zile, din banii 
de colectă. 

De ce nu îi ajunseseră cei cinci copii de acasă, doar 
Dumnezeu sau Grover Lord însuşi puteau şti. După toate 
aparențele, reverendul nu fusese prea atent la parabola 
adulterului şi a păcatelor cărnii. 

Se uită prin compartimentul cufundat în întuneric. Akilina 
dormea liniştită, acoperită cu o pătură albă. Abia dacă o 
auzea respirând din cauza ţăcănitului roţilor de tren. Intrase 
într-o mare încurcătură şi, indiferent câtă istorie era pe cale 
să se scrie, trebuia să plece naibii din Rusia. Slavă Domnului 
că avea paşaportul la el! A doua zi avea de gând să se urce 
în primul avion spre Atlanta la care găsea un loc liber. Dar 
acum,  balansul compartimentului,  ţăcănitul roţilor şi 
întunericul din jur îl făcură să se cufunde din nou în somn. 


124 


Capitolul 15. 


VINERI. 
15 OCTOMBRIE. 


— Miles Lord! 

Deschise ochii şi o zări pe Akilina Petrovna uitându-se la 
el. 

— Ne apropiem de Moscova. 

— Cât e ceasul? 

— Puțin peste ora şapte. 

Dădu deoparte pătura şi se ridică în capul oaselor. Akilina 
se reaşeză pe marginea banchetei, la un metru distanţă. 
Lord îşi simţea gura de parcă ar fi mâncat lipici. Avea nevoie 
de un duş şi să se radă, dar nu era timp pentru aşa ceva. 
Trebuia, de asemenea, să ia legătura cu Taylor, însă avea o 
problemă, una foarte mare. lar gazda lui părea conştientă de 
asta. 

— Oamenii ăia o să te aştepte la gară. 

Lord îşi curăţă dinţii cu limba şi zise: 

— Nu ştiu. 

— Există o cale de scăpare. 

— In ce fel? 

— Trecem peste Garden Ring în câteva minute, iar trenul 
îşi va reduce viteza. E restricţie de viteză pe porţiunea 
respectivă. Când eram mică, puteam sări în şi din expresul 
de Petersburg. Era o metodă rapidă de a ajunge de acasă în 
centru şi invers. 

Nu-i surâdea în mod deosebit ideea de a sări dintr-un tren 
aflat în mişcare, dar nu putea risca o nouă întrevedere cu 
Deprimatul şi cu Cromagnonul. 

Trenul începu să încetinească. 


125 


— Ce-ţi spuneam! zise ea. 

— Ştii pe unde suntem acum? 

Se uită pe geam. 

— Cam la douăzeci de kilometri de gară. Te sfătuiesc să 
pleci cât mai repede. 

Se întinse după servietă şi o deschise cu un zgomot uşor. 
Nu era mare lucru în ea, doar cele câteva copii ale 
documentelor pe care le găsise la arhivele din Moscova şi din 
Sankt-Petersburg, precum şi alte hârtii fără importanţă. Le 
împături şi le îndesă în buzunarul sacoului. Se pipăi să vadă 
dacă are paşaportul şi portmoneul. Amândouă erau la locul 
lor, în buzunar. 

— Servieta asta mai mult o să mă încurce. 

Akilina i-o luă din mână. 

— O s-o păstrez eu. Dacă vrei să ţi-o recuperezi, vino la 
circ. 

— Mulţumesc, zise el zâmbind. S-ar putea să vin la circ, 
dar cu altă ocazie. 

Se ridică în picioare şi îşi puse sacoul. 

— Mă duc să verific dacă totul e în regulă pe hol, spuse ea 
îndreptându-se spre uşă. 

— Mulţumesc pentru tot ce-ai făcut pentru mine, zise el 
prinzând-o uşor de mână. 

— Cu plăcere, Miles Lord. Ai adus un element de suspans 
unei călătorii care e, de regulă, anostă. 

Se găseau aproape unul de celălalt, iar Lord savură 
acelaşi parfum floral pe care îl simţise cu o noapte în urmă. 
Akilina Petrovna era o femeie atrăgătoare, deşi avea chipul 
marcat de greutăţile vieţii. Propaganda sovietică proclamase 
odinioară că femeia comunistă era cea mai liberă dintre 
toate. Nici o fabrică nu mergea fără ea. Toate ramurile 
industriei ar fi dat cu siguranţă faliment fără contribuţia ei. 
insă timpul nu era blând cu aceste femei. Admirase 
întotdeauna frumuseţea rusoaicelor, dar le compătimea 
pentru felul în care le metamorfoza viaţa. Se întrebă cum va 


126 


arăta această femeie frumoasă peste douăzeci de ani. Se 
dădu în spate, iar Akilina deschise uşa de lemn şi ieşi pe 
coridor. După un minut, reapăru. 

— Haide, îi zise ea. 

Coridorul era liber în ambele direcţii. Se aflau aproape de 
capătul vagonului. În partea stângă, în spatele unui alt 
samovar plin cu apă fierbinte, era o uşă. 

În dreptul ferestrei, se derula în viteză realitatea urbană a 
Moscovei. Spre deosebire de trenurile din Europa şi din 
America, uşile nu erau blocate în timpul mersului şi nu aveau 
nici semnal de alarmă. Akilina trase de mâner în jos şi 
deschise spre interior uşa metalică. Ţăcănitul roţilor se 
intensifică. 

— Mult noroc, Miles Lord! îi zise ea înainte ca el să sară 
din tren. 

Lord se uită încă o dată în ochii ei albaştri, apoi sări pe 
pământul tare. Se izbi de solul rece şi apoi se rostogoli în 
cădere. Trecu pe lângă el şi ultimul vagon, iar după ce trenul 
se îndepărtă cu zgomot spre sud, în jur se lăsă o linişte 
apăsătoare. 

Aterizase pe o bucată de pământ, năpădită de buruieni, 
între două blocuri de apartamente cu o înfăţişare jalnică. Era 
bucuros că sărise la timp. Puțin mai încolo, l-ar fi aşteptat 
betonul. Zgomotul traficului de dimineaţă răzbătea de 
dincolo de clădiri, iar nările îi fură invadate de mirosul 
înţepător al gazelor de eşapament. Se ridică şi îşi scutură 
hainele. Alt costum distrus. Dar, la dracu', oricum pleca azi 
din Rusia. 

Avea nevoie de un telefon, aşa că se îndreptă spre 
bulevardul plin de magazine care tocmai se pregăteau să 
deschidă. Autobuzele opreau în staţie, apoi îşi vedeau de 
drum, lăsând în urmă o dâră groasă de fum. Văzu vizavi doi 
milițieni în uniforme gri cu albastru. Spre deosebire de 
Deprimat şi de Cromagnon, aceştia purtau pe cap 
regulamentara şapcă gri cu cozoroc roşu. Se gândi că era 


127 


mai bine să îi evite. 

Văzu un magazin alimentar la câţiva metri distanţă. 
Vânzătorul era un bătrâne! slab. 

— Aş putea da un telefon? întrebă el în ruseşte. 

Bărbatul îi aruncă o privire gravă şi nu răspunse. Lord 
scoase din buzunar zece ruble. Bătrânul luă banii şi arătă 
spre tejghea. Merse într-acolo, formă numărul hotelului 
Volkov şi îi spuse centralistei să-i facă legătura cu camera lui 
Taylor Hayes. Telefonul sună de douăsprezece ori, dar nu 
răspunse nimeni. Când centralista reveni pe fir, o rugă să-i 
facă legătura şi la barul hotelului. Peste două minute, Hayes 
era la telefon. 

— Miles, unde naiba eşti? 

— Taylor, avem o mare problemă! 

li povesti lui Taylor ce se întâmplase. În câteva rânduri, se 
uită la vânzător, întrebându-se dacă nu cumva ştia limba 
engleză, însă zgomotul străzii îi acoperea vocea. 

— Pe mine mă vor, Taylor! Nu pe Belii, nici pe nimeni 
altcineva, ci pe mine. 

— Am înţeles. Încearcă să te linişteşti. 

— Să mă liniştesc? Nenorocitul ăla care trebuia să-mi 
asigure protecţia lucrează cu ei! 

— Cum adică? 

— Vreau să spun că s-a alăturat celor doi care vor să mă 
omoare. 

— Inţeleg. 

— Nu, Taylor, nu înţelegi, n-ai cum să înţelegi! Nu poţi 
înţelege decât după ce ai fost urmărit de două gorile ale 
mafiei. 

— Miles, ascultă-mă cu atenţie. Panica nu ajută la nimic în 
situaţia în care te găseşti acum. Du-te la cea mai apropiată 
secţie de poliţie. 

— Rahat, nu! Nu am încredere în nimeni din gaura asta de 
şobolan. Toţi sunt corupți în ţara asta nenorocită! Trebuie să 
mă ajuţi, Taylor! Eşti singurul om în care mai am încredere. 


128 


— De ce te-ai dus la Sankt-Petersburg? Ţi-am spus să nu 
te expui. 

li povesti de Simion Paşenko şi îi prezentă pe scurt 
situaţia. 

— Şi avea dreptate, Taylor! Am găsit o mulţime de chestii 
acolo. 

— Afectează pretenţia la tron a lui Ştefan Baklanov? 

— S-ar putea. 

— Vrei să-mi spui că Lenin credea că doi membri ai 
familiei imperiale au scăpat cu viaţă de la Ecaterinburg? 

— In mod evident, era interesat de subiect. Sunt suficiente 
dovezi care să te pună pe gânduri. 

— Doamne, asta ne mai lipsea! 

— Uite ce e, probabil că nu e mare lucru. Fii serios, au 
trecut o sută de ani de atunci. In mod sigur ar fi ieşit ceva la 
lumină până în acest moment. 

Vânzătorul deveni atent la ce vorbeau în momentul în care 
Lord pronunţă numele ţarului. Lord continuă conversaţia cu 
voce scăzută. 

— Dar pe mine altceva mă preocupă în momentul de faţă 
şi anume, cum fac să scap viu de aici. 

— Unde sunt hârtiile? 

— Le am la mine. 

— Foarte bine, găseşte o staţie de metrou şi ia un tren 
spre Piaţa Roşie. Ne întâlnim la Mausoleul lui Lenin. 

— De ce nu la hotel? 

— S-ar putea să fie supravegheat. Să ne întâlnim în văzul 
lumii. Mausoleul se deschide în scurt timp. E plin de ofiţeri ai 
regimentului de gardă. O să fii în siguranţă acolo. E imposibil 
să fie toţi implicaţi. 

Lord devenise paranoic. Dar Hayes avea dreptate. Trebuia 
să-i urmeze sfatul. 

— Aşteaptă-mă în faţa mausoleului. Ajung imediat acolo 
cu o maşină. Ai înţeles? 

— Grăbeşte-te! 


129 


Capitolul 16. 


ORA 08.30. 


Staţia de metrou pe care o găsise Lord se afla în partea de 
nord a oraşului. Trenul era plin până la refuz cu navetişti 
care miroseau urât. Se ţinea de o bară metalică, simțind cum 
trepida trenul sub el. Bine, cel puţin, că nu era în pericol. Toţi 
din jurul lui arătau ca nişte animale hăituite. Ca şi el. 

leşi din metrou la Muzeul de Istorie şi traversă strada 
aglomerată, trecând prin Poarta Renaşterii. Dincolo de ea, se 
întindea Piaţa Roşie. Privi poarta recent construită, cea 
originală, datând din secolul al XVII-lea, cu turnuri albe şi cu 
arcade din cărămidă roşie, fiind distrusă de Stalin. 

| se păruse întotdeauna ciudat cât de compactă era Piaţa 
Roşie. În toate înregistrările comuniste, Piaţa Roşie părea 
fără sfârşit. In realitate avea doar o treime din lungimea unui 
teren de fotbal şi mai puţin de jumătate în lăţime. In partea 
de sud se înălţau impunătoarele ziduri de cărămidă roşie ale 
Kremlinului. In partea de nord se vedea magazinul GUM, 
masiva construcţie barocă semănând mai mult cu o gară din 
secolul al XIX-lea, decât cu un bastion al capitalismului. În 
partea de nord-est se înălța Muzeul de Istorie, cu acoperişul 
de ţiglă albă. Un vultur bicefal înlocuise steaua roşie de pe 
clădire, care fusese dată jos după căderea comunismului. În 
partea de sud-est se înălța Catedrala Sfântul Vasile, o 
adevărată explozie de turnulețe, domuri în formă de bulb de 
ceapă, colorate în spirală şi frontoane ascuţite. Amestecul de 
culori scăldat în lumina reflectoarelor, proiectat pe cerul 
întunecat al Moscovei, era cea mai reprezentativă imagine a 
oraşului. Bariere de oţel împiedicau circulaţia în piaţă. Lord 
ştia că perimetrul rămânea inaccesibil pietonilor până la ora 


130 


13.00, când se închidea Mausoleul lui Lenin. Şi văzu că 
Hayes avusese dreptate. Mausoleul era păzit de aproape 
cincizeci de milițieni în uniformă. In faţa mausoleului de 
granit, câţiva vizitatori stăteau deja la rând. Clădirea era 
ridicată pe cel mai înalt punct al pieţei, cuibărită lângă zidul 
Kremlinului, cu brazi argintii flancându-l de-o parte şi de alta. 

Ocoli bariera şi merse împreună cu un grup de turişti spre 
mausoleu. Se încheie la sacou ca să se protejeze de frigul de 
afară, gândindu-se ce bine i-ar fi prins paltonul lăsat în 
cuşeta din Săgeata Roşie, pe care el şi Ilia Zivon o 
împărţiseră pentru o perioadă atât de scurtă. Din turnul cu 
ceas începură să bată clopotele. Turiştii cu haine lungi şi cu 
aparate de fotografiat roiau în jurul mausoleului. li puteai 
distinge după culorile vii ale veşmintelor. Majoritatea ruşilor 
purtau în general gri, negru şi bleumarin. Mănugşile erau alt 
indiciu. Ruşii adevăraţi nu purtau mănuşi nici pe cel mai 
năprasnic ger. 

Lord merse după grup până în faţa mausoleului. Unul 
dintre milițieni se apropie de el. Era un tânăr cu faţa palidă, 
îmbrăcat într-un costum oliv şi cu o căciulă de blană pe cap. 
Lord observă că garda avea un rol pur ceremonial, pentru că 
nu purta armă. 

— Vă aflaţi aici pentru turul mausoleului? întrebă garda în 
limba rusă. 

Deşi îl înţelesese perfect, pretinse că nu pricepuse. Dădu 
din cap în semn că nu şi spuse: 

— Nu înţeleg, vorbiţi limba engleză? 

Faţa gărzii rămase imobilă. 

— Paşaportul, zise bărbatul în engleză. 

Ultimul lucru pe care şi-l dorea Lord era să atragă atenţia 
asupra lui. Se uită în jurul lui, încercând să-l zărească pe 
Hayes. 

— Paşaportul, zise din nou garda. 

O altă gardă veni spre el. 

Scoase din buzunar paşaportul. Coperta albastră indica 


131 


faptul că era cetăţean american. l-l întinse gărzii, dar, din 
pricina tulburării, mâna îi tremură şi îl scăpă pe jos. Se 
aplecă să îl ridice şi în aceeaşi secundă auzi ceva vâjâindu-i 
pe la urechea dreaptă şi apoi pătrunzând adânc în pieptul 
gărzii. Ridică privirea şi văzu un şuvoi de sânge ţâşnind dintr- 
o gaură din haina verde a bărbatului. Garda horcăi, îşi dădu 
ochii peste cap şi se prăbuşi pe trotuar. 

Lord privi în jur şi văzu un lunetist pe acoperişul 
magazinului GUM. Lunetistul îşi ridică arma şi se pregăti să 
tragă din nou. 

După ce îşi puse paşaportul în buzunar, Lord se pierdu în 
mulţime şi sări peste treptele de granit ale mausoleului, 
dând peste oameni şi trântindu-i la pământ, strigându-le în 
engleză şi în rusă: 

— Se trage! Fugiţi! 

Turiştii se împrăştiară. 

Se aruncă pe burtă exact în momentul în care un alt glonţ 
ricoşă din peretele de lângă el. Se prăbuşi în cădere pe 
podeaua de marmură neagră de la intrarea în mausoleu şi se 
rostogoli înăuntru chiar când un alt glonţ lovi pragul de 
granit roşu. Apărură încă două gărzi. 

— Se trage, e un lunetist pe magazinul GUM! 

Nici aceste gărzi nu aveau arme, dar una din ele se duse 
într-o cabină şi formă un număr de telefon. Lord privi spre 
piaţă din prag. Afară oamenii fugeau haotic în toate 
direcţiile. Dar nu erau în primejdie. El era ţinta. Lunetistul se 
afla încă pe acoperiş. Pe neaşteptate, o furgonetă Volvo 
apăru de pe o stradă din partea de sud a magazinului, 
gonind spre Catedrala Sfântul Vasile. Maşina se opri brusc şi 
se deschiseră două uşi. Deprimatul şi Cromagnonul coborâră 
şi o luară la fugă spre mausoleu. Nu putea merge decât într- 
un singur sens, aşa că se afundă în clădire. La baza scărilor 
stăteau înghesuiți oameni cărora le era prea frică să se 
reîntoarcă la suprafaţă. Işi făcu cu greu loc printre ei, trânti 
la pământ pe câţiva şi ajunse în cele din urmă la criptă. 

132 


Alergă pe aleea care ocolea mormântul şi aruncă grăbit o 
privire spre imaginea de ceară a lui Lenin. In cealaltă parte 
se mai aflau două gărzi. Acestea nu-i adresară nici un 
cuvânt. Urcă pe o scară de marmură şi ieşi pe o uşă laterală. 
În loc să o ia la dreapta, spre Piaţa Roşie, o luă spre stânga, 
fugind mâncând pământul. Aruncă o privire în spate şi văzu 
că lunetistul îl localizase. Lunetistul avea acum nevoie să îşi 
schimbe poziţia, ceea ce şi făcu. Lord se găsea acum pe 
spaţiul verde din spatele mausoleului. În partea stângă se 
afla o scară, blocată cu un lanţ, care conducea spre acoperiş. 
N-avea nici un sens să meargă într-acolo. Trebuia să rămână 
într-un loc mai puţin expus. 

Alergă în faţă, spre zidul Kremlinului. Când se uită peste 
umăr, văzu că lunetistul îşi schimbase poziţia. Lord era acum 
chiar în spatele mausoleului. Busturi sculptate în piatră 
împodobeau mormintele unor personalităţi politice, printre 
care se numărau Sverdlov, Brejnev, Kalinin şi Stalin. 

Se auziră două împuşcături. Alergă de-a lungul aleii de 
ciment, ascunzându-se după un trunchi de brad. Un glonţ 
trecu printre crengile bradului şi se înfipse în zidul 
Kremlinului, iar celălalt ricoşă în dalele de piatră ale 
mausoleului. Nu putea să o ia la dreapta, spre Muzeul de 
Istorie. Acea zonă era prea expusă. Dacă o lua în stânga, se 
putea ascunde după mausoleu. Dar lunetistul nu reprezenta 
o ameninţare la fel de mare precum cei doi bărbaţi pe care îi 
văzuse coborând din Volvo. O luă la stânga şi fugi pe o alee 
printre mormintele altor membri marcanţi ai partidului. Se 
lăsă pe vine şi merse în felul acesta, adăpostindu-se după 
trunchiurile brazilor. Focurile de pe acoperişul magazinului 
reîncepură, dinspre cealaltă latură a mausoleului. Gloanţele 
se înfigeau în zidul Kremlinului. Lunetistul nu putea fi un 
ţintaş chiar atât de slab, aşa că Lord se gândi că poate era 
doar o modalitate de a-l forţa să se îndrepte spre locul unde 
doreau ei, acolo unde îl aşteptau, probabil, Deprimatul şi 
Cromagnonul. Se uită peste peretele de granit, în partea 


133 


stângă, spre Piaţa Roşie. Deprimatul şi Cromagnonul îl 
localizaseră şi acum alergau spre el. 

Din partea de sud, sosiră în piaţă trei maşini de poliţie, cu 
sirenele pornite. La apariţia lor, Deprimatul şi Cromagnonul 
se opriră. La fel făcu şi el, adăpostindu-se în spatele unui zid. 
Deprimatul şi Cromagnonul se _ uitară în spate, spre 
acoperişul magazinului GUM. Lunetistul le făcu semn de sus, 
apoi dispăru. Cei doi părură să înţeleagă mesajul şi se 
retraseră spre Volvo. 

In piaţă năvăliră maşinile de poliţie cu sirenele pornite, iar 
una dintre ele dădu peste o barieră, răsturnând-o. Din 
maşină coborâră poliţişti în uniformă, cu arme în mână. Lord 
se uită în spate, în direcţia din care venise. Mai mulţi milițieni 
alergau spre el, pe cărarea paralelă cu zidul Kremlinului, cu 
vestoanele desfăcute şi ieşindu-le aburi din gură în aerul 
rece şi uscat. Toţi erau înarmaţi. N-avea unde fugi. Se ridică 
în picioare, cu mâinile deasupra capului. Primul poliţist care 
se apropie de el îl trânti la pământ şi îl ţintui acolo, 
implantându-i ţeava armei în ceafă. 


134 


Capitolul 17. 


ORA 11.00. 


Cu cătuşele la mâini, Lord fu urcat în duba poliţiei şi scos 
din Piaţa Roşie. Miliția nu era nici pe departe politicoasă, iar 
Lord îşi aminti că nu se afla în Statele Unite. Aşa că nu zise 
nimic şi răspunse în engleză când le spuse cum se numeşte 
şi că este cetăţean american. Taylor Hayes nu se vedea pe 
nicăieri. 

Din discuţiile pe care le purtau oamenii în jurul lui, înţelese 
că garda fusese împuşcată mortal. Mai fuseseră rănite încă 
două, dintre care una se afla în stare gravă. Lunetistul fugise 
de pe acoperiş şi i se pierduse urma. Nimeni nu remarcase 
furgoneta neagră şi nici pe cei doi pasageri care se urcaseră 
în ea. Decise să nu vorbească decât în prezenţa lui Hayes. 
Era sigur acum că telefoanele de la hotelul Volkov erau 
ascultate. Altfel n-ar fi avut de unde să ştie unde se afla el. 
Reieşea de aici că în povestea asta era implicată şi o 
facțiune a guvernului. Şi totuşi, Deprimatul şi Cromagnonul 
se făcuseră nevăzuţi la apariţia poliţiei. 

Trebuia să ia legătura cu Hayes. Şeful lui ar fi ştiut ce era 
de făcut. Poate că l-ar fi putut ajuta şi miliția. Avea totuşi 
mari îndoieli în privinţa asta. Nu mai avea încredere în ruşi. 
Duba o luă pe nişte străzi întortocheate şi ajunse la sediul 
central al poliţiei. Clădirea avea vedere spre râul Moscova, 
era nouă şi avea mai multe etaje. Faţă în faţă cu ea se afla 
fosta Casă Albă a Rusiei. Fu condus printr-un coridor 
întunecat, cu două şiruri de scaune de o parte şi de alta, într- 
un birou de la etajul trei, unde fu întâmpinat de inspectorul 
Felix Orleg. 

Rusul cel durduliu era îmbrăcat în acelaşi costum negru pe 


135 


care îl purtase cu trei zile în urmă, când se întâlniseră prima 
oară pe Nikolskaia Prospekt, lângă trupul însângerat al lui 
Artemie Belii. 

— Domnule Lord, intraţi şi luaţi loc, îi zise Orleg în 
engleză. 

In încăperea minusculă cu pereţii slinoşi nu se aflau decât 
un birou negru de metal, un fişet şi două scaune. Gresia de 
pe podea era ciobită, iar tavanul afumat. Lord înţelese de la 
ce, când îl văzu pe Orleg pufăind dintr-un trabuc turcesc. Il 
deranja fumul gros, dar, cel puţin, nicotina acoperea mirosul 
emanat de corpul inspectorului. 

Orleg ordonă să i se scoată cătuşele. Apoi uşa se închise, 
iar ei rămaseră singuri în cameră. 

— Fără constrângeri, nu-i aşa, domnule Lord? 

— De ce mă trataţi ca pe un criminal? 

Orleg stătea la birou pe un scaun şubred de stejar. 
Inspectorul avea cămaşa descheiată la gât, iar cravata îi 
atârna desfăcută în jurul gulerului îngălbenit. 

— E a doua oară că moare cineva când sunteţi prin 
preajmă. De data aceasta e vorba despre poliţişti. 

— N-am împuşcat pe nimeni. 

— Dar violenţa se ţine scai de dumneavoastră. Din ce 
cauză? 

Lord îl plăcea şi mai puţin pe inspectorul acesta căpos. 
Rusul avea ochii apoşi, iar pupilele i se mişcau în timp ce 
vorbea. | se citea disprețul în priviri. Lord se întrebă ce 
gânduri îi treceau ticălosului prin cap în timp ce faţa îi 
rămânea imobilă. Incepuse să-i bată inima cu putere. Să fi 
fost oare teamă? Sau doar un presentiment? 

— Vreau să dau un telefon, zise Lord. 

Orleg trase cu nesat din ţigară şi îl întrebă: 

— Pe cine vreţi să sunaţi? 

— Nu vă priveşte! 

Orleg zâmbi vag, aruncându-i o privire rece. 

— Nu ne aflăm în America, domnule Lord! Oamenii care 


136 


sunt în custodia poliţiei n-au drepturi. 

— Vreau să sun la ambasada Americii. 

— Sunteţi diplomat? 

— Lucrez pentru Comisia Ţaristă, ştiţi asta. 

— Şi asta vă conferă vreun privilegiu? 

— N-am spus asta. Dar mă aflu în această ţară cu 
permisiunea guvernului dumneavoastră. 

— A guvernului? zise Orleg râzând. Nu avem guvern. 
Aşteptăm întoarcerea ţarului. 

Nu făcuse nici cel mai mic efort să-şi mascheze sarcasmul. 

— Presupun că aţi votat împotriva întoarcerii ţarului. 

Faţa lui Orleg deveni serioasă. 

— Vă sfătuiesc să nu faceţi nici o presupunere. E mult mai 
sigur aşa. N 

Nu-i plăcea ce voia să sugereze Orleg. Inainte ca Lord să 
poată răspunde, telefonul de pe masă începu să sune. 
Tresări la auzul țârâitului. Orleg ridică receptorul, ţinând încă 
ţigara între degetele celeilalte mâini. Răspunse în ruseşte şi 
îi spuse persoanei de la capătul firului că poate să îi facă 
legătura. 

— Vă pot ajuta cu ceva? zise Orleg în receptor, tot în 
ruseşte. 

Orleg făcu o pauză, ascultând cu atenţie ce îi spunea 
interlocutorul său. 

— Il am pe negrotei aici, explică inspectorul. 

Interesul lui Lord spori brusc, dar nu făcu nici un gest prin 
care să arate că înţelege conversaţia. In mod evident, 
polițistul era convins că era protejat de bariera lingvistică. 

— A murit o gardă. Oamenii pe care i-aţi trimis n-au făcut 
nimic. V-am spus eu că situaţia se putea rezolva şi altfel. 
Sunt de acord. Da. Are într-adevăr noroc cu carul. 

După toate aparențele, persoana de la celălalt capăt al 
firului era sursa tuturor problemelor lui. Şi nu se înşelase în 
privinţa lui Orleg. Nu trebuia să aibă încredere în nenorocitul 
ăsta de inspector. 


137 


— O să-l ţin aici până sosesc oamenii dumneavoastră. De 
data aceasta se va face totul ca la carte. Gata cu gangsterii. 
O să-l omor cu mâna mea. 

Lord simţi fiori de gheaţă pe şira spinării. 

— Nu vă faceţi griji. II păzesc chiar eu. E aici, chiar în faţa 
mea, zise el rânjind. Nu înţelege o iotă din ce zic eu acum. 

Urmă o pauză, apoi Orleg sări în picioare. Privirile li se 
întâlniră. 

— Ce? strigă Orleg. Vorbeşte... 

Lord îşi ridică ambele picioare şi împinse masivul birou 
peste Orleg. Acesta căzu cu scaunul pe spate şi rămase 
înţepenit acolo. Lord smulse firul telefonului din perete şi fugi 
din cameră. Trânti uşa în urma lui, apoi merse pe holul 
pustiu, coborî scara sărind câte trei trepte deodată şi se 
îndreptă spre ieşire. Ajunse afară, în dimineaţa răcoroasă şi 
se pierdu în mulţimea de pe trotuar. 


138 


Capitolul 18. 


ORA 12.30. 


Hayes cobori din taxi la Dealul Vrăbiilor şi îi plăti şoferului 
cursa. Cerul amiezii era de culoarea platinei lustruite, iar 
soarele se străduia din răsputeri, ca printr-un geam mai, să 
îmblânzească vântul rece. Râul Moscova cotea brusc, 
formând o peninsulă pe care se afla stadionul Lujniki. În 
depărtare, înspre nord-est, se întrezăreau prin pâcla rece 
cupolele aurii şi argintii ale catedralelor Kremlinului, 
asemenea unor morminte învăluite în ceaţă. Exact de pe 
aceste dealuri, armatele ruse ţinuseră piept lui Napoleon şi 
lui Hitler. In anul 1917, grupări revoluţionare îşi dădeau aici 
întâlniri clandestine, printre copaci, departe de ochii poliţiei 
secrete, punând la punct detaliile iminentei înlăturări a 
ţarului. Acum, o nouă generaţie părea interesată exact de 
contrariu. 

In partea dreaptă se înălța deasupra copacilor 
Universitatea de Stat din Moscova, cu o abundență 
copleşitoare de turnulețe capricioase, cu aripi generos 
împodobite şi cu fresce elaborate. Era unul dintre zgârie-norii 
grandioşi ridicaţi de Stalin pentru a impresiona lumea 
întreagă. Aceasta era cea mai mare dintre clădirile 
respective, ridicată de prizonierii de război germani. li veni în 
minte o poveste cu un prizonier care îşi construise aripi de 
şindrilă şi încercase să-şi ia zborul spre casă din vârf. Eşuase, 
asemenea poporului său, asemenea Fuhrerului. 

Felix Orleg aştepta pe o bancă la umbra unor copaci. 
Hayes era încă furios din cauza celor întâmplate în urmă cu 
două ore, dar încercă să se controleze. Nu se afla în Atlanta. 
Nu se afla nici măcar în America. Făcea parte dintr-o echipă 


139 


mult mai mare. Din păcate, era, în acest moment, persoana 
de care depindea totul. Se aşeză pe bancă şi întrebă în 
ruseşte: 

— L-aţi găsit pe Lord? 

— Nu încă. A sunat? 

— Dumneavoastră aţi suna dacă aţi fi în locul lui? E clar că 
nu mai are încredere în mine. l-am spus că o să fiu acolo să-l 
ajut şi, când colo, se trezeşte cu ucigaşii pe cap. Acum, 
datorită dumneavoastră, n-o să mai aibă încredere în nimeni. 
Ideea era să scăpăm de problemă. In schimb, problema se 
plimbă nestingherită prin Moscova. 

— De ce e important să-l omorâm pe omul ăsta? Ne irosim 
degeaba energia. 

— Nu cred că trebuie să vă dăm vreo explicaţie, domnule 
Orleg. Singura consolare e că a scăpat de ucigaşii /or, nu de 
ai dumneavoastră sau de ai mei. 

O pală de vânt făcu să foşnească frunzele din copaci. 
Hayes purta palton de lână şi mănuşi, dar frigul tot îi 
pătrundea până la oase. 

— Aţi raportat cuiva cele întâmplate? întrebă Orleg. 

Hayes simţi neliniştea din vocea inspectorului. 

— Nu încă. O să văd ce pot face. Dar n-o să fie prea 
încântați. A fost chiar o prostie din partea dumneavoastră să 
vorbiţi cu mine la telefon în prezenţa lui. 

— De unde era să ştiu că vorbeşte limba rusă? 

Hayes se străduia să îşi păstreze calmul, dar polițistul ăsta 
arogant îl punea într-o situaţie delicată. Se întoarse spre 
Orleg şi-i zise: 

— Ascultă ce-ţi spun! Găseşte-l. Mă înţelegi? Găseşte-l şi 
omoară-l! Şi mişcă-te mai repede. Fără greşeli. Fără scuze. 
Termină odată cu povestea asta! 

Pe faţa lui Orleg se citi îndârjirea. 

— M-am săturat să primesc ordine de la dumneata! 

Hayes se ridică în picioare şi îi zise: 

— Spune-le asta oamenilor pentru care lucrăm amândoi. 


140 


Îţi trimit cu plăcere un reprezentant căruia să îi poţi înainta o 
plângere. 

Rusul înţelese mesajul. Deşi un american era superiorul 
său direct, în spatele lui se aflau ruşii care conduceau 
întreaga operaţiune. 

Adică aceia care ucideau oameni de afaceri, miniştri, 
ofiţeri de armată, cetăţeni străini. Pe oricine care ajungea să 
fie considerat o problemă. De exemplu, inspectori de poliţie 
incompetenţi. 

— O să-l găsesc pe blestematul ăla de negru şi o să-l 
omor, zise Orleg ridicându-se în picioare. Apoi s-ar putea să 
te omor şi pe dumneata. 

Hayes nu fu impresionat de bravada rusului. 

— la-ţi un bon de ordine, Orleg! Mai sunt o grămadă la 
coadă în faţa ta. 

x 

Lord se refugie într-o cafenea. După ce scăpase din sediul 
poliţiei, intrase în prima staţie de metrou care-i ieşise în cale, 
se urcase într-un tren şi schimbase de câteva ori rutele. Apoi 
ieşise din metrou şi se pierduse în mulţimea de la suprafaţă. 
Se plimbase o oră până să se convingă că nu-l urmărea 
nimeni. 

Cafeneaua era aglomerată, plină de tineri îmbrăcaţi în 
blugi decoloraţi şi în geci negre de piele. O aromă puternică 
de espresso răzbătea prin norul de nicotină ce plutea în aer. 
Se aşeză la o măsuţă de lângă perete şi încercă să mănânce 
ceva, dar îl durea stomacul din cauză că sărise peste micul 
dejun şi peste prânz, iar stroganoff-ul îi făcu mai mult rău 
decât bine. 

Avusese dreptate în privinţa inspectorului Orleg. Era 
normal ca autorităţile să fie implicate într-o oarecare 
măsură. Liniile telefonice de la hotelul Volkov erau cu 
siguranţă ascultate. Dar cu cine vorbise Orleg la telefon? Şi 
fusese oare informată Comisia Ţaristă în legătură cu cele 
întâmplate? Probabil că da. Dar cum? Probabil că susţinerea 


141 


lui Ştefan Baklanov de către consorțiul investitorilor străini 
pe care îi reprezentau el şi Hayes era văzută drept o 
ameninţare. Dar nu trebuia să fie secret demersul lor? Şi nu 
era Baklanov considerat cel mai important descendent al 
Romanovilor de către majoritatea ruşilor? Un sondaj de 
opinie recent arăta că se bucura de sprijinul a peste 50% din 
electorat. Acest fapt putea fi considerat o ameninţare. Mafia 
era cu siguranţă implicată. Deprimatul şi Cromagnonul se 
numărau mai mult ca sigur printre membrii ei. Ce zisese 
Orleg? „Gata cu gangsterii. II omor cu mâna mea.” 

Escrocii ăia aveau relaţii sus-puse în guvern. Politica 
rusească era o adevărată junglă. Alianţele se schimbau 
neîncetat. Nu erau loiali decât rublei. Sau, mai bine zis, 
dolarului. Era prea mult pentru el. Trebuia să plece din ţară 
cât mai repede cu putinţă. Dar cum? Slavă Domnului că mai 
avea încă la el paşaportul, cardurile de credit şi ceva bani 
lichizi. Mai avea şi informaţiile pe care le descoperise la 
Arhivele statului. Dar acestea nu mai prezentau importanţă 
în momentul de faţă. Prioritatea lui în acest moment era să 
rămână în viaţă. Şi să obţină ajutor. 

Dar ce era de făcut? 

Nu se putea duce la poliţie. 

Poate la ambasada Americii? Dar acesta ar fi primul loc 
pus sub supraveghere. Aşa era, fir-ar să fie! Până acum 
nenorociţii apăruseră în trenul de Sankt-Petersburg şi în 
Piaţa Roşie şi în ambele cazuri ar fi trebuit să fie singurul 
care ştia că se află acolo. Cu excepţia lui Hayes. Care era 
treaba cu el? Şeful lui era desigur îngrijorat după ce aflase 
cele întâmplate. Poate reuşea Hayes să-l contacteze. Avea o 
mulţime de cunoştinţe în guvernul rus, dar probabil nu îşi 
imagina că îi sunt ascultate telefoanele la hotel. Sau poate 
că acum ştia. Sorbi din ceaiul cald, care îi mai linişti stomacul 
şi se întrebă ce ar fi făcut reverendul într-o astfel de situaţie. 
Era ciudat că se gândea la tatăl lui, însă Grover Lord avea un 
talent deosebit să dea de belea. Limba lui ascuţită îi adusese 


142 


în mod constant probleme, însă el îşi însăila discursurile cu 
numele Domnului şi al lui lisus şi nu bătea niciodată în 
retragere. Nu. Predicile nu-i erau de prea mare ajutor acum. 
Insă ce anume i-ar fi de ajutor? 

Privi spre masa de lângă el. Doi tineri erau aplecaţi asupra 
unui ziar. Zări editorialul despre Comisia Ţaristă şi încercă să 
citească. 

In urma celei de-a treia zile a sesiunii iniţiale, se 
remarcaseră cinci nume ca posibili pretendenți la tron. 
Baklanov era menţionat ca fiind candidatul cel mai 
important, însă rude din alte două ramuri ale familiei 
Romanov susțineau sus şi tare că au o legătură de sânge 
mai puternică cu Nicolae al II-lea. Nominalizarea oficială nu 
urma să aibă loc decât peste două zile, aşa că se lansau 
ipoteze şi supoziţii în legătură cu felul în care avea să 
decurgă dezbaterea între diverşi pretendenți şi susţinătorii 
lor. 

În ultimele două ore, trăsese cu urechea la ce discutau 
oamenii de la mesele din jur. Toată lumea era în mod plăcut 
impresionată de maniera deschisă în care se desfăşurau 
lucrurile - şi, surprinzător, ruşii tineri păreau să fie de acord 
cu instaurarea unei monarhii moderne. Probabil că îşi 
auziseră bunicii vorbind despre ţar. Rusul obişnuit îşi dorea, 
se pare, ca națiunea să aibă țeluri măreţe. Insă Lord se 
întreba dacă o autocraţie mai putea fi funcţională în secolul 
al XXI-lea. Singura consolare, concluzionă el, o reprezenta 
faptul că Rusia era probabil ultima ţară de pe Pământ în care 
monarhia chiar ar avea şanse să funcţioneze. 

Însă problema lui era mult mai stringentă. 

Nu se putea caza la nici un hotel. Numele celor cazaţi erau 
zilnic comunicate de către hotelurile cu drept de funcţionare. 
Nu putea circula nici cu trenul, nici cu avionul - punctele de 
debarcare se aflau cu siguranţă sub supraveghere. Nu putea 
nici închiria o maşină fără să aibă permis de conducere 
rusesc. Nici la Volkov nu putea merge. Era pur şi simplu legat 


143 


de mâini şi de picioare. Trebuia să ajungă cumva la 
ambasada Americii. Cu siguranţă, cine asculta telefoanele de 
la Volkov supraveghea şi ambasada. Altcineva trebuia să ia 
legătura cu cei de la ambasadă, timp în care el avea să se 
dea la fund. 

Se uită din nou la ziar şi zări o reclamă. In fiecare seară, la 
ora 18.00, avea loc un spectacol de circ, care, după cum se 
spunea, avea să fie pe placul tuturor. 

Se uită la ceas. Ora cinci după-amiaza. 

Işi aminti de Akilina Petrovna. Cu părul ei blond ciufulit şi 
cu faţa de spiriduş. Il impresionase prin curajul şi prin 
răbdarea ei. De fapt, datorită ei se găsea acum în viaţă. 
Servieta lui era încă la ea, iar femeia îi spusese că poate să 
vină oricând să o ia. Aşa că, de ce nu? 

Se ridică de la masă, gata să plece. Dar chiar în acel 
moment avu o revelaţie. Era pe punctul de a apela lao 
femeie pentru a-l scoate din încurcătură. Exact ca tatăl lui. 


144 


Capitolul 19. 


MĂNĂSTIREA SFÂNTUL SERGIU AL SFINTEI TREIMI 
SERGHIEV POSAD. 
ORA 17.00. 


Hayes era la optzeci de kilometri depărtare de Moscova, în 
partea de nord-est, în drum spre cel mai important lăcaş de 
cult al Rusiei. li cunoştea istoria. Fortăreaţa de formă 
neregulată domina pădurile din jur încă din secolul al XIV-lea. 
Tătarii o asediaseră foarte curând după construirea ei şi în 
cele din urmă, după o sută de ani, reuşiseră să îi fure toate 
odoarele. În secolul al XVII-lea, polonezii încercaseră fără 
succes să-i dărâme zidurile. La începutul domniei sale, Petru 
cel Mare se refugiase aici în timpul unei revolte. lar acum era 
loc de pelerinaj pentru milioane de ruşi ortodocşi, la fel de 
important ca Vaticanul pentru catolici. Aici se afla racla cu 
moaştele Sfântului Sergiu, la care veneau credincioşi de pe 
întreg cuprinsul ţării doar ca să sărute mormântul. 

Ajunseră chiar în momentul în care aşezământul se 
închidea pentru public. Hayes cobori din maşină şi îşi strânse 
cordonul la palton, apoi îşi puse o pereche de mănuşi din 
piele neagră. Soarele apunea făcând ca domurile albastre şi 
aurii să arate mai puţin strălucitoare în lumina slabă a serii 
de toamnă. Vuietul unui vânt tăios îi amintea de focurile de 
artilerie. 

Venise şi Lenin cu el. Ceilalţi trei membri ai Cancelariei 
Secrete conveniseră ca doar Hayes şi Lenin să participe la 
discuţia preliminară. Consideraseră că patriarhul va putea 
aprecia mai bine dimensiunile conspirației dacă va vedea şi 
va auzi el însuşi că un ofiţer rus cu grad superior era dispus 
să-şi pună în joc reputaţia în aventura pe care o plănuiau. 


145 


Se uită la faţa cadaverică a lui Lenin, care îşi netezi 
paltonul gri de lână şi îşi legă cu îndemânare un fular maro în 
jurul gâtului. Abia dacă schimbaseră câteva cuvinte pe drum. 
Dar amândoi ştiau ce aveau de făcut. 

Un preot îmbrăcat într-o robă neagră şi cu o barbă deasă îi 
aştepta la poarta principală, în timp ce şiruri de pelerini 
ieşeau pe lângă el. Preotul îi conduse spre Catedrala 
Adormirii Maicii Domnului, între pereţii groşi de piatră. 
Interiorul catedralei era luminat cu lumânări, iar umbrele 
dansau pe iconostasul poleit cu aur, care se înălța în spatele 
altarului principal. In tot acest timp, slujitorii bisericii se 
grăbeau să închidă lăcaşul. 

II urmară pe preot într-o sală subterană. Li se spusese că 
întâlnirea va avea loc în cripta tuturor părinţilor sanctificaţi, 
locul în care erau îngropaţi patriarhii Bisericii Ortodoxe Ruse. 
Cripta era solidă, cu pereţii şi cu podeaua acoperite cu 
marmură gri-deschis. Un candelabru metalic arunca raze 
slabe de lumină pe tavanul boltit. Pietrele funerare lucrate cu 
mare atenţie erau decorate cu cruci aurite, cu lămpi de fier şi 
cu icoane pictate. 

Bărbatul care stătea îngenuncheat lângă mormântul din 
celălalt capăt al criptei avea cel puţin şaptezeci de ani şi un 
smoc de păr alb îi acoperea capul mic. Faţa lui roşcovană era 
împodobită cu o barbă încâlcită şi cu o mustață deasă ca 
lâna. Purta un aparat auditiv la una dintre urechi, iar pe 
mâinile încrucişate într-o rugăciune se vedeau pete de la 
ficat. Hayes îl văzuse în fotografii, însă acum era prima dată 
când îl întâlnea personal pe Sfinţia Sa, patriarhul Adrian, 
capul Bisericii Ortodoxe Ruse, cu o tradiţie de o mie de ani. 

Persoana care îi condusese la patriarh îi lăsă singuri, iar 
paşii i se auziră îndepărtându-se sus, în catedrală. 

Patriarhul îşi făcu semnul crucii şi se ridică în picioare. 

— Domnilor, frumos din partea dumneavoastră să vă 
deranjaţi să veniţi până aici. 

Vocea îi era gravă şi plină de înţelesuri. 

146 


Lenin spuse cine era şi îl prezentă şi pe Hayes. 

— Ştiu cine sunteţi, domnule general Ostanovici. Sfetnicii 
mei m-au povăţuit să vă ascult propunerea şi apoi să iau cea 
mai potrivită decizie. 

— Apreciem faptul că ne-aţi primit, zise Lenin. 

— M-am gândit că aici în criptă e locul cel mai nimerit 
pentru a discuta. Este locul cel mai izolat. Mama glie ne va 
proteja de orice ureche curioasă. Şi poate că sufletele 
acestor mari bărbaţi îngropaţi aici mă vor ajuta să iau decizia 
cea mai înţeleaptă. 

Hayes nu se lăsă impresionat de diatriba patriarhului. 
Propunerea pe care aveau să i-o prezinte nu era ceva pe 
care o persoană în poziţia patriarhului Adrian să-şi permită 
să o facă publică. Era una să te bucuri de roadele 
conspirației şi alta să se spună despre tine că ai participat 
direct la ea - mai ales în cazul unui om despre care se 
presupune că ar trebui să fie deasupra intereselor meschine 
din politică. 

— Mă întreb, domnilor, ce motiv aş avea să vă ascult 
propunerea. Odată cu sfârşitul Marii Întreruperi, biserica mea 
s-a bucurat de o revigorare fără precedent. Acum că nu mai 
sunt sovieticii, au încetat şi persecuțiile şi restricţiile. Am 
botezat zeci de mii de noi membri, iar bisericile sunt 
deschise zilnic. In curând ne vom întoarce acolo unde eram 
înainte de venirea comuniştilor. 

— Dar e vorba despre mai mult decât atât, zise Lenin. 

Ochii bătrânului scânteiară ca tăciunii în foc. 

— Tocmai asta mă intrigă. Explicaţi-mi, vă rog! 

— O alianţă cu noi vă va consolida poziţia după venirea 
ţarului. 

— Dar orice ţar va trebui să colaboreze cu Biserica. 
Aceasta va fi dorinţa poporului. 

— Trăim într-o nouă eră, părinte. Publicitatea negativă 
poate face mai mult rău decât orice politică represivă. 
Gândiţi-vă la asta. Poporul suferă de foame, în schimb, 


147 


Biserica ridică în continuare monumente poleite cu aur. 
Apăreţi în public înveşmântat în haine cu fir de aur, dar vă 
plângeţi atunci când enoriaşii nu susţin parohiile cu 
contribuţiile lor. Tot sprijinul de care vă bucuraţi acum poate 
fi serios zdruncinat de câteva scandaluri bine mediatizate. 
Avem oameni în organizaţia noastră care deţin controlul 
asupra mass-mediei - presa, radioul, televiziunea - şi se pot 
face multe cu această putere. 

— Domnule general, sunt şocat să văd că un om cu 
statutul dumneavoastră rosteşte astfel de ameninţări! 

Cuvintele erau puternice, deşi fuseseră rostite cu o voce 
calmă. 

Lenin nu păru deloc afectat de mustrarea patriarhului şi 
continuă: 

— Trăim vremuri grele, părinte. Sunt multe în joc. Ofițerii 
din armată nu sunt plătiţi suficient, banii nu le ajung nici să 
se hrănească pe ei, de întreţinut familia nici nu se pune 
problema. Sunt invalizi şi veterani de război care nu primesc 
nici măcar o pensie. Anul trecut s-au sinucis nici mai mult, 
nici mai puţin decât cinci sute de ofiţeri. O armată care 
odinioară a făcut să se cutremure lumea e acum pe cale de 
dispariţie. Guvernul nostru a distrus armata. Mă îndoiesc, 
Preasfinţia Ta, că vreo rachetă s-ar putea măcar ridica de la 
pământ. Această naţiune este lipsită de apărare. Noroc că 
nimeni n-a aflat încă. 

Patriarhul medită asupra celor auzite. 

— Tot nu văd cum ar putea biserica mea să influenţeze 
cursul evenimentelor. 

— Ţarul va avea nevoie de susţinerea totală a bisericii, 
zise Lenin. 

— Asta e de la sine înţeles. 

— Prin susținere totală vreau să spun: să se asigure că 
opinia publică este ţinută sub control. Presa va fi liberă, cel 
puţin, teoretic, iar oamenilor li se va permite să-şi manifeste 
nemulţumirea în limitele bunului-simţ. Chestiunea aceasta cu 


148 


întoarcerea ţarului reprezintă o rupere totală de represiunile 
trecutului. Biserica poate fi de mare ajutor pentru a avea o 
guvernare stabilă, de lungă durată. 

— De fapt, vreţi să spuneţi că toţi ceilalţi din tabăra 
dumneavoastră nu vor să rişte ca tocmai Biserica să nu fie 
de partea lor. Nu sunt naiv, domnule general! Ştiu că mafia 
face parte din grupul dumneavoastră. Ca să nu mai vorbesc 
despre lipitorile alea din guvern care nu sunt cu nimic mai 
bune. Dumneavoastră, domnule general, sunteţi un lucru, ei 
sunt cu totul altceva. 

Hayes ştia că bătrânul avea dreptate. Miniştrii din guvern 
făceau parte fie din mafie, fie din pătura noilor îmbogăţiţi. 
Compromisul şi mita erau o modalitate de guvernare. Aşa că- 
| întrebă: 

— Aţi prefera să vină comuniştii? 

Patriarhul se întoarse spre el şi replică: 

— Ce ştiu americanii despre asta? 

— De treizeci de ani, este îndatorirea mea să înţeleg 
această ţară. Reprezint un uriaş conglomerat de investitori 
americani. Companii cu miliarde de dolari în joc. Companii 
care ar putea să contribuie substanţial la bunăstarea 
parohiilor dumneavoastră. 

Un zâmbet flutură pe faţa bărboasă a bătrânului. 

— Americanii cred că totul se poate cumpăra. 

— Şi nu au dreptate? 

Patriarhul Adrian se apropie de unul dintre morminte, cu 
mâinile încrucişate şi cu spatele la musafirii săi. 

— O a patra Romă. 

— Poftim? A 

— O a patra Romă. Asta îmi propuneţi. In timpul lui Ivan 
cel Mare, Roma, unde era instalat primul papă, căzuse deja. 
Constantinopolul, unde era instaurat papa de la Răsărit, 
sucombase şi el. După asta, Ivan cel Mare a proclamat 
Moscova ca fiind a treia Romă. Singurul loc de pe Pământ 
unde puterea şi religia se uniseră într-o singură entitate 


149 


politică - reprezentată de el, bineînţeles. El a prezis că nu va 
mai exista şi o a patra Romă. Patriarhul se întoarse spre ei. 
Ivan cel Mare s-a căsătorit cu ultima prinţesă bizantină şi, 
evident, a înzestrat Rusia lui cu moştenirea ei. După ce turcii 
au cucerit Constantinopolul în 1453, a proclamat Moscova 
centrul secular al creştinismului. Foarte inteligentă mişcare. 
A putut astfel să se proclame capul uniunii eterne dintre 
Biserică şi stat, conferindu-şi măreţia universală de rege- 
preot şi exercitându-şi autoritatea în numele Domnului. De la 
Ivan încoace, toţi țarii au fost consideraţi unşii lui Dumnezeu 
pe pământ, iar creştinilor li s-a cerut să li se supună. O 
autocraţie teocrată, una care îmbina religia cu dinastia într-o 
moştenire imperială. A funcţionat bine timp de peste patru 
sute cincizeci de ani, până la Nicolae al lIl-lea, când 
comuniştii l-au asasinat pe ţar şi au dizolvat unitatea dintre 
stat şi Biserică. Putem acum vorbi despre o reunificare? 

— De data aceasta, Sfinţia Ta, uniunea va avea implicaţii 
importante, zise Lenin zâmbind. Intenţionăm să realizăm o 
fuziune a tuturor facţiunilor, inclusiv Biserica. Un efort comun 
cu scopul de a asigura supraviețuirea colectivă. Aşa cum aţi 
spus, oa patra Romă. 

— Inclusiv mafia? 

Lenin dădu din cap. 

— N-avem de ales. Are rădăcini bine înfipte. Putem doar 
să sperăm că se va da pe brazdă cu timpul şi că va ajunge să 
lucreze în folosul societăţii. 

— E peste putinţă. Secătuieşte poporul. Lăcomia ei e în 
mare parte responsabilă de situaţia dificilă în care ne aflăm. 

— Sunt conştient de asta, Sfinţia Ta. Dar nu avem de ales. 
Slavă Domnului că grupările mafiote sunt cooperante, cel 
puţin pentru moment. 

Hayes consideră că venise momentul să intervină. 

— Putem, de asemenea, să vă ajutăm în ceea ce priveşte 
PR-ul. 

Patriarhul ridică nedumerit din sprâncene. 


150 


— Nu ştiam că Biserica are astfel de probleme. 

— Hai să fim sinceri, Sfinţia Ta! Dacă n-aţi fi avut nici o 
problemă, nu ne-am fi aflat acum aici, sub cea mai 
importantă catedrală a Bisericii Ortodoxe din Rusia, ticluind 
un plan pentru manipularea monarhiei restaurate. 

— Continuaţi, domnule Hayes. 

incepuse să îi placă de patriarhul Adrian. Părea un om 
care îşi cunoştea foarte bine interesele. 

— Oamenii nu prea vin la biserică. Foarte puţini ruşi 
doresc să-şi vadă copiii preoţi şi chiar şi mai puţini contribuie 
cu bani la susţinerea parohiei. Fondurile au ajuns la un nivel 
critic. Vă aflaţi în pragul unui război civil. Din ceea ce ni s-a 
spus, se pare că mulţi preoţi şi episcopi vor ca religia 
ortodoxă să devină religie naţională şi să le excludă pe 
celelalte. Elțîn a refuzat acest lucru, respingând legea, care a 
fost votată ulterior într-o formă substanţial revizuită. Dar n- 
avea de ales. Statele Unite i-ar fi tăiat fondurile dacă ar fi 
început persecuția religioasă, iar Rusia are mare nevoie de 
bani din străinătate. Fără ajutor guvernamental, Biserica 
dumitale s-ar putea să se scufunde. 

— Nu voi nega faptul că există o scindare între 
ultranaţionalişti şi modernişti. 

Hayes rămase tăcut câteva momente, apoi continuă: 

— Misionarii străini vă erodează baza. Pastori de pe tot 
cuprinsul Americii caută să-i convertească pe ruşi. Această 
diversitate de religii creează probleme, nu-i aşa? E greu să-ţi 
ţii turma credincioasă când alţii vin să le predice altceva. 

— Din păcate, noi, ruşii, nu ne pricepem prea bine să 
alegem. 

— Care au fost primele alegeri democrate? întrebă Lenin. 
Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva, iar apoi i-a zis lui 
Adam: „Acum alege-ţi o soţie”. 

Patriarhul zâmbi. 

— Dumneavoastră, părinte, aveţi nevoie de protecţia 
statului fără represalii. Vreţi ortodoxie, dar nu vreţi să 


151 


pierdeţi controlul. lar noi tocmai asta vă oferim. 

— Fiţi mai explicit, vă rog! 

Lenin îi spuse: 

— Sunteţi patriarh şi veţi rămâne conducătorul Bisericii. 
Noul ţar se va autointitula şeful Bisericii, dar nu se va 
amesteca în administrarea acesteia. De fapt, ţarul îi va 
încuraja pe oameni să redescopere ortodoxia. Romanovii au 
fost întotdeauna devotați credinţei lor strămoşeşti. Mai ales 
Nicolae al II-lea. Acest devotament este în concordanţă cu o 
anume filosofie naţională rusească, pe care o va expune şi 
noul ţar. Dumneavoastră, în schimb, veţi avea grijă ca 
Biserica să aibă o poziţie proţaristă şi să susţină noul guvern 
în toate demersurile lui. Preoţii dumneavoastră vor fi aliaţii 
noştri. In felul acesta, statul şi Biserica vor fi unul şi acelaşi 
lucru, însă masele nu vor cunoaşte aceste detalii. O a patra 
Romă, adaptată la realităţile momentului. 

Bătrânul tăcu, cântărind oferta. 

— Bine, domnilor. Puteţi considera că Biserica vă stă la 
dispoziţie. 

— A mers repede, zise Hayes. 

— Deloc. Mă gândesc la asta de când am luat legătura 
prima oară. Am dorit doar să am o discuţie cu 
dumneavoastră şi să văd ce fel de oameni sunt cei cu care 
voi lucra. Sunt mulţumit. 

Amândoi apreciară complimentul. 

— Dar aş vrea ca numai cu mine să discutaţi astfel de 
lucruri. 

Lenin înțelese. 

— Doriţi să aveţi un reprezentant care să vină la întâlnirile 
noastre? Rolul onorific va fi cu timpul extins. 

Adrian încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— O să desemnez un preot. Noi doi vom fi singurii care vor 
şti despre acest aranjament. O să vă transmit numele 
persoanei respective. 


152 


Capitolul 20. 


MOSCOVA. 
ORA 05.40. 


Ploaia se opri chiar când ieşi Lord din staţia de metrou. 
Bulevardul Ţventnoi era umed, iar aerul devenise simţitor 
mai rece, o ceaţă rece învăluind întregul oraş. Purta în 
continuare doar sacou, făcând notă discordantă cu mulţimea 
compactă înfofolită în haine de lână şi de blană. Era bucuros 
că se lăsase noaptea. Întunericul şi ceața îi ofereau 
protecţie. 

Merse împreună cu o mulţime de oameni spre teatrul de 
pe trotuarul opus. Ştia că Circul din Moscova era o destinaţie 
turistică foarte cunoscută, spectacolele lui fiind printre cele 
mai căutate din lume. Se dusese şi el, cu ani în urmă şi se 
amuzase privind urşii dansatori şi câinii dresați. 

Mai erau douăzeci de minute până la începerea 
spectacolului. Poate că în timpul pauzelor va reuşi să 
strecoare un bilet în cabina Akilinei Petrovna. Dacă nu, o va 
căuta după spectacol. Poate că va lua ea legătura cu 
ambasada Americii. Poate că o să reuşească ea să intre şi să 
iasă din hotelul Volkov şi să ia legătura cu Taylor Hayes. 
Poate că avea şi un apartament în care să-l lase să stea până 
se linişteau apele. 

Teatrul era la cincizeci de metri depărtare, pe partea 
opusă. Tocmai se pregătea să traverseze, îndreptându-se 
spre casa de bilete, când auzi o voce în spatele lui strigându- 
i: 


— Stol! „Stai!” 
Continuă să înainteze prin mulțime. Vocea se auzi din nou: 
— Stoi! 


153 


Se uită în spate şi zări un poliţist. Bărbatul îşi făcea loc cu 
greu prin mulţime, privind drept înainte. Lord iuți pasul şi 
traversă rapid strada aglomerată, pierzându-se în mulţimea 
zgomotoasă de pe celălalt trotuar. Un autocar tocmai 
debarca pasagerii, iar Lord se alătură şirului de turişti 
japonezi care se îndreptau spre teatrul scăldat în lumină. Mai 
aruncă o privire în spate şi nu-l mai văzu pe poliţist. 

Poate că doar îşi imaginase că polițistul îl urmărea pe el. 

Insoţi zgomotosul grup, ţinându-şi capul în pământ. La 
casa de bilete, plăti tichetul de zece ruble şi intră grăbit, 
sperând că Akilina Petrovna va fi acolo. 

x 

Akilina îşi puse costumul. În vestiarul comun era obişnuitul 
dute-vino al artiştilor care intrau şi ieşeau. Nimeni nu-şi 
permitea luxul de a avea o cabină separată. Văzuse aşa ceva 
doar în filmele americane care descriau romanţios viaţa de 
circar. 

Era obosită, pentru că dormise puţin noaptea trecută. 
Călătoria de la St. Petersburg la Moscova fusese mai mult 
decât interesantă şi pe parcursul întregii zile se gândise la 
Miles Lord. li spusese adevărul. Era primul negru pe care îl 
văzuse vreodată în acel tren. Şi nu, nu-i fusese frică de el. 
Poate că teama lui o dezarmase pe ea. 

Lord nu se regăsea în nici una dintre tipologiile pe care şi 
le amintea din copilărie, când profesorii din şcolile de stat 
deplângeau păcatul hidos al rasei negre. Işi amintea de 
comentariilor referitoare la intelectul lor inferior, la sistemul 
imunitar slab, precum şi la totala lor incapacitate de a se 
guverna ei înşişi. Odinioară, americanii îi făcuseră sclavi, 
punct la care propagandiştii sovietici criticau capitalismul. 
Văzuse chiar fotografii care înfăţişau linşări, cu bărbaţi albi 
îmbrăcaţi în fantomatice robe albe cu glugi ascuţite, adunaţi 
să urmărească spectacolul. 

Totuşi, Miles Lord era complet diferit de ce ştia ea. Pielea 
lui avea culoarea ruginie a râului Voina, pe care îl văzuse 


154 


când vizitase satul bunicii sale. Părul castaniu era scurt şi 
îngrijit. Corpul îi era bine clădit şi musculos. Avea un aer 
oficial, dar totodată afabil, iar vocea lui guturală era greu de 
uitat. Păruse sincer surprins de invitaţia de a petrece 
noaptea la ea în compartiment, probabil din cauză că nu era 
obişnuit ca o femeie să fie atât de deschisă. Spera să fie un 
om de calitate, din moment ce-i stârnise interesul. 

Când coborâse din tren îi văzuse pe cei trei bărbaţi care îl 
urmăriseră pe Lord ieşind din gară şi urcându-se într-un 
Volvo de culoare închisă ce aştepta în faţa intrării. Indesase 
servieta lui Lord în bagajul ei şi o ducea cu ea, aşa cum 
promisese, sperând că va veni să şi-o recupereze. 

Toată ziua se gândise la Lord. Oare era teafăr? Bărbaţii nu 
jucaseră un rol prea important în viaţa ei în ultimii ani. Circul 
avea reprezentații în fiecare seară, iar în timpul verii, chiar 
de două ori pe noapte. Când nu se aflau în Moscova, trupa 
călătorea foarte mult. Vizitase aproape toată Rusia şi Europa, 
chiar şi New Yorkul, pentru un spectacol la Madison Square 
Garden. Nu era loc în viaţa ei pentru o companie masculină, 
în afară de o cină ocazională şi o conversaţie în timpul unei 
călătorii mai lungi cu trenul sau cu avionul. 

Avea douăzeci şi nouă de ani şi se întreba dacă se va 
mărita vreodată. Tatăl ei nu încetase să spere că va renunţa 
la spectacole şi că se va aşeza la casa ei. Urmărise însă ce se 
întâmplase cu prietenele care se căsătoriseră. Munceau de 
dimineaţă până seara în fabrică sau la magazin şi, când 
ajungeau acasă, se apucau de treburile gospodăreşti, toate 
acestea repetându-se zi de zi. Nu era nici o egalitate între 
femei şi bărbaţi, deşi sovieticii proclamau cu mândrie femeia 
rusoaică drept cea mai eliberată din lume. lar căsătoria nu 
aducea prea multe bucurii. Soții şi soțiile lucrau, de regulă, 
separat, la ore diferite, ba mergeau şi în vacanţă separat, 
deoarece foarte rar li se permitea celor doi soţi să îşi ia 
concediu în acelaşi timp. li era clar de ce una din trei 
căsătorii se destrăma. De ce majoritatea cuplurilor nu aveau 


155 


decât un copil. Nu era nici timp, nu existau nici bani pentru 
mai mulţi. Niciodată nu o atrăsese o astfel de viaţă. Aşa cum 
spunea bunica ei: „Trebuie să mănânci un car de sare cu un 
om ca să-l poţi cunoaşte”. 

Se uită în oglinda din faţa ei şi îşi umezi părul cu apă, apoi 
îşi strânse şuviţele umede într-un coc. Nu purta machiaj pe 
scenă, doar cât să dea puţină culoare chipului ei în lumina 
reflectoarelor. Avea pielea deschisă la culoare, aproape fără 
pigment, părul blond şi mogştenise ochii albaştri ai mamei 
sale de origine slavă. Talentul îl avea de la tatăl ei. Acesta 
lucrase la circ ca acrobat la trapez timp de zeci de ani. Din 
fericire, talentul său le adusese un apartament mai spaţios, o 
raţie de alimente mai mare şi o alocaţie pentru haine de 
calitate mai bună. Noroc că arta fusese întotdeauna un 
element important în propaganda comunistă. Circul, 
împreună cu baletul şi cu opera, erau arătate lumii întregi, 
pentru a se demonstra că Hollywoodul nu deţinea monopolul 
în materie de divertisment. 

In momentul de faţă, trupa reprezenta o afacere prosperă. 
Circul era deţinut de un concern de firme care continua să 
ducă spectacolul în lumea largă, diferenţa fiind acum că 
aveau drept scop profitul, nu propaganda. Câştiga un salariu 
chiar decent pentru Rusia postsovietică. Dar era conştientă 
că va îngroşa rândurile şomerilor din momentul în care nu-şi 
mai putea uimi audiența cu echilibristica ei. Acesta era 
motivul pentru care avea atâta grijă să se menţină în formă, 
supraveghindu-şi atent dieta şi respectându-şi programul de 
somn. Noaptea trecută fusese prima după foarte mult timp 
când nu dormise opt ore. 

li veni din nou în minte Miles Lord. Mai devreme, în 
apartamentul ei, deschisese servieta. Işi amintea că el luase 
nişte hârtii de acolo, însă spera să descopere ceva care să-i 
dea un indiciu despre cum era bărbatul care o fascinase. Nu 
găsise nimic altceva, în afară de un blocnotes nou, trei 
pixuri, câteva cărţi de vizită de la hotelul Volkov şi un bilet 


156 


de avion pe ruta Moscova-Sankt-Petersburg. 
Miles Lord. Avocatul american care lucra pentru Comisia 
Ţaristă. Poate că totuşi avea să-l revadă. 
x 


Lord privi liniştit prima parte a spectacolului. Nu-l 
urmăriseră milițienii înăuntru - cel puţin, nici unul în 
uniformă - şi spera să nu fie prin preajmă nici alţii îmbrăcaţi 
civil. Arena era impresionantă, un amfiteatru acoperit 
ridicându-se în semicerc în jurul scenei colorate. Pe 
băncuţele roşii tapiţate se aflau aproximativ două mii de 
oameni, în special turişti şi copii, înghesuiți unii într-alţii şi 
trăind intens evoluţia protagoniştilor. Peisajul era aproape 
ireal, iar acrobaţii, câinii dresați, artiştii la trapez, clovnii şi 
jonglerii îi distrăseseră atenţia de la situaţia în care se afla. 

In timpul pauzelor se decise să rămână la locul său. Cu cât 
se mişca mai puţin, cu atât mai bine. Stătea pe unul dintre 
rândurile din faţă, chiar în dreptul inelului şi spera că Akilina 
Petrovna îl va remarca în momentul în care îşi va face 
apariţia pe scenă. 

Se auzi gongul, iar un prezentator anunţă că a doua parte 
a spectacolului va începe în cinci minute. Işi aruncă din nou 
privirea de jur împrejurul arenei. O figură îi atrase atenţia. 
Individul era aşezat în ultimul rând, de cealaltă parte şi purta 
o geacă neagră de piele şi blugi. Era bărbatul în costumul bej 
pe care îl văzuse la arhivele din Sankt-Petersburg şi în tren. 
Se amestecase într-un grup de turişti gălăgioşi care îşi mai 
făceau o ultimă poză înainte de începerea spectacolului. 

Inima lui Lord începu să bată cu putere şi simţi un gol în 
stomac. Apoi îl văzu şi pe Deprimat. 

Diavolul intră din partea stângă, între Lord şi cealaltă 
problemă a lui. Avea părul negru dat cu briantină şi prins 
strâns într-o coadă de cal. Purta un pulover cafeniu şi 
pantaloni negri. 

Când se stinseră luminile, iar muzica anunţa a doua parte, 
Lord se ridică să plece. Dar sus, între cele două şiruri de 


157 


scaune, la mai puţin de cincisprezece metri, se afla 
Cromagnonul, cu un rânjet pe faţa ciupită de vărsat. 

Lord se aşeză la loc. N-avea unde să se ducă. 

Primul număr era al Akilinei Petrovna, care sări pe scenă 
desculţă, purtând un costum albastru mulat împodobit cu 
bănuţi aurii. Făcu un triplu salt în ritmul muzicii antrenante şi 
urcă rapid pe bârnă, începându-şi execuţia în ropote de 
aplauze. 

II cuprinse panica. Se uită în spate şi îl văzu pe 
Cromagnon aşezat tot în capul scărilor, dar apoi observă faţa 
căzută a Deprimatului, diavolul stând acum la jumătatea 
scărilor. Îl privea drept în faţă, cu ochii săi negri ca doi 
cărbuni - ochi de ţigan, gândi Lord - scăpărând de satisfacția 
lucrului dus până la capăt. Avea mâna dreaptă ascunsă în 
haină, dar şi-o scoase suficient cât să se zărească mânerul 
armei. 

Lord se întoarse spre arenă. Akilina Petrovna păşea 
mândră pe bârnă, cu un extraordinar simţ al echilibrului. 
Muzica se stingea treptat, iar ea ţinea pasul cu ritmul suav, 
mişcându-se cu agilitate. Se uită la ea insistent, încercând 
să-i atragă atenţia. Şi reuşi. Ochii lor se întâlniră pentru o 
clipă, iar el observă că îl recunoscuse. Apoi mai observă ceva 
în privirea ei. Frică? Îl recunoscuse şi pe bărbatul de lângă 
el? Sau doar îi citise în ochi teama care pusese stăpânire pe 
el? Chiar dacă femeia îşi dăduse seama de aceste lucruri, 
concentrarea nu-i slăbi. Continuă să lase mulţimea fără glas 
cu un dans lent şi atletic, sus pe o bârnă de stejar lată de 
zece centimetri. 

Făcu o piruetă sprijinindu-se într-o singură mână, apoi sări 
jos de pe bârnă. Mulțimea aplaudă, în timp ce arena fu 
invadată de clovni pe biciclete micuţe. In timp ce bârna era 
scoasă de pe scenă, Lord hotărî că nu mai are nici o altă 
şansă. Ţâşni din scaunul său direct pe scenă, chiar când unul 
dintre clovni trecea claxonând. Mulțimea hohoti, crezând că 
făcea parte din spectacol. Aruncă o privire în spate şi îi văzu 


158 


pe Cromagnon şi pe Deprimat, precum şi pe bărbatul din 
Sankt-Petersburg ridicându-se de la locurile lor. Se strecură 
în spatele cortinei şi dădu nas în nas cu Akilina Petrovna. 

— Trebuie să ies cumva de aici, îi zise în limba rusă. 

Il apucă de mână şi îl trase după ea în spatele scenei, 
trecând pe lângă două cuşti în care erau ţinuţi pudelii. 

— l-am văzut pe bărbaţii ăia. Se pare că încă mai ai 
probleme, Miles Lord! 

— Mie-mi spui! 

Trecură pe lângă mai mulţi artişti de circ care se 
pregăteau de zor să intre în scenă. Nimeni nu părea să le 
acorde atenţie. 

— Trebuie să mă ascund undeva, zise el. Nu pot fugi la 
nesfârşit. 

II conduse în jos, printr-un coridor plin de postere prinse în 
piuneze de peretele murdar. În aer plutea un miros înţepător 
de urină şi de blană udă. Erau uşi de o parte şi de alta a 
coridorului. 

Răsuci unul dintre mânere şi îi zise: 

— Intră aici! 

Era o debara unde se depozitau mături şi mopuri, dar 
avea suficient loc dacă stătea ghemuit. 

— Aşteaptă-mă aici, îi zise ea. 

inchise apoi uşa. 

Incercă să îşi ţină respiraţia. Se auzeau paşi trecând în 
ambele sensuri. Nu-i venea să creadă că i se întâmplă aşa 
ceva. Polițistul de afară în mod cert îl anunţase pe Felix 
Orleg. Deprimatul, Cromagnonul şi Orleg erau toţi mână în 
mână. Ce se va alege de el? Jumătate din sarcina unui 
avocat bun era aceea de a-i spune clientului său cât era de 
tâmpit. Aşa că trebuia să asculte de propriile sfaturi. Trebuia 
să se care dracului din Rusia! 

Uşa se deschise larg. In lumina de pe hol, distinse trei feţe 
de bărbaţi. Pe primul nu-l cunoştea, însă acesta ţinea la gâtul 
Deprimatului o lamă de cuţit lungă şi argintie. Celălalt era 


159 


bărbatul din Sankt-Petersburg. Acesta ţinea revolverul cu 
ţeava îndreptată direct spre el. 

Apoi Lord o văzu pe Akilina Petrovna. Stătea calmă lângă 
bărbatul cu pistol. 


160 


PARIEA A II-A. 


Capitolul 21. 


— Cine eşti? întrebă Lord. 

Bărbatul de lângă Akilina zise: 

— Nu avem timp de explicaţii. Trebuie să plecăm de aici 
cât mai repede. 

Dar tot nu-l convinse pe Lord. 

— Nu ştim câţi mai sunt aici. Nu suntem inamicii dumitale, 
domnule Lord! El este, zise, arătând spre Deprimat. 

— Greu de crezut, atâta timp cât mă ameninţi cu o armă. 

Bărbatul lăsă în jos revolverul. 

— Ai dreptate. Acum trebuie să mergem. Partenerul meu 
se va ocupa de acest bărbat în timp ce noi plecăm. 

Se uită la Akilina şi o întrebă: 

— Lucraţi împreună? 

Aceasta dădu din cap că nu. 

— Trebuie să mergem, domnule Lord! 

Lord o privi încercând să-i afle părerea. 

— Cred că ar fi bine să plecăm, zise ea. 

Se hotări să se bazeze pe intuiţia ei. A lui nu-i fusese de 
nici un folos în ultima vreme. 

— Bine. 

Bărbatul se întoarse către partenerul lui şi îi aruncă rapid 
nişte cuvinte într-un dialect pe care Lord nu-l înţelegea. 


161 


Deprimatul fu dus cu forţa spre o uşă de la capătul 
culoarului. 

— Pe aici, zise bărbatul. 

— Ea de ce trebuie să vină? zise Lord arătând spre Akilina 
Petrovna. Nu este implicată în nici un fel. 

— Mi s-a spus să o aduc şi pe ea. 

— Cine ţi-a spus? 

— Vorbim despre asta pe drum. Acum e timpul să plecăm. 

Se hotărî să nu se împotrivească. 

II însoţiră pe bărbat în noaptea rece, oprindu-se doar ca 
Akilina să îşi pună o pereche de pantofi şi o haină. Uşa dădea 
într-o alee din spatele teatrului. Văzu că Deprimatul era 
băgat cu forţa pe bancheta din spate a unui Ford negru, 
parcat în capătul aleii. Insoţitorul lor se îndreptă spre un 
Mercedes alb, deschise uşa din spate şi îi pofti înăuntru. Apoi 
se aşeză pe scaunul din faţă. Alt bărbat era deja la volan, cu 
motorul pornit. Plecară de la teatru. Afară începuse să plouă 
mărunt. 

— Cine eşti? întrebă din nou Lord. 

Bărbatul nu răspunse. li dădu, în schimb, o carte de vizită. 


SIMION PAŞENKO. 
Profesor de istorie. 
Universitatea de Stat din Moscova. 


Începea să înţeleagă. 

— Aşadar, întâlnirea mea cu el nu a fost întâmplătoare. 

— Nici vorbă! Paşenko şi-a dat seama în ce pericol vă 
aflaţi amândoi şi nu putea sta cu mâinile în sân. De aceea 
am venit la Sankt-Petersburg. Se pare că nu m-am descurcat 
prea bine. 

— Am crezut că eşti cu ceilalţi doi. 

Bărbatul făcu semn că nu. 

— Mi-am dat seama, dar profesorul m-a instruit să nu 
intervin decât în caz de forţă majoră. Precum acela de mai 


162 


devreme, la teatru. 

Maşina înainta prin traficul aglomerat al serii, 
ştergătoarele mişcându-se neputincioase înainte şi înapoi. Se 
îndreptau spre sud, trecând pe lângă Kremlin spre Parcul 
Gorki şi spre râu. Lord observă că şoferul era foarte atent la 
maşinile din jur şi că făcea multe ocoluri, cu scopul de a 
evita orice maşină care i-ar fi putut urmări. 

— Crezi că suntem în siguranţă? îl întrebă în şoaptă 
Akilina. 

— Sper că da. 

— İl cunoşti pe acest Paşenko? 

Dădu din cap aprobator. 

— Dar asta nu înseamnă nimic. E greu să ai încredere în 
cineva de pe aici. Persoanele de faţă sunt excluse, evident, 
zise el surâzând vag. 

Maşina se depărta de blocurile cenuşii şi de ciudăţeniile 
neoclasice, în care sutele clădiri de apartamente arătau doar 
puţin mai bine decât nişte mahalale. Ştia cât de grea era 
viaţa aici, cât de zgomotoasă şi de agitată. Dar nu toţi trăiau 
aşa. Lord văzu că intraseră pe o stradă liniştită, străjuită de 
copaci. Aceasta se întindea înspre nord, spre Kremlin, legând 
două dintre şoselele de centură. 

Mercedesul viră la dreapta spre o parcare luminată. 
Intrarea era păzită de un gardian care stătea într-o gheretă 
din sticlă. Blocul de apartamente de trei etaje era neobişnuit, 
construit nu din beton, ci acoperit cu un strat de cărămizi de 
culoarea mierii, cu adevărat o raritate pentru vilele ruseşti. 
Cele câteva maşini din parcare erau străine şi scumpe. 
Bărbatul din scaunul din dreapta şoferului apăsă pe un buton 
şi deschise uşa garajului. Şoferul băgă maşina înăuntru şi 
închise uşa. 

Fură conduşi într-un hol luminat de un candelabru de 
cristal. Mirosea a pin, nu a urină şi a nămol, ca în cele mai 
multe scări de bloc - „mirosul de pisică”, cum îl numise una 
dintre publicaţiile moscovite. Urcară pe o scară acoperită cu 


163 


un covor, până la apartamentul de la etajul trei. 

Bărbatul care-i însoțea ciocăni uşor în uşa albă de lemn, 
iar Simion Paşenko deschise şi îi invită înăuntru. 

Lord intră remarcând parchetul acoperit cu covoare 
orientale, şemineul de cărămidă şi mobilierul scandinav - 
obiecte considerate de lux nu numai în epoca sovietică, dar 
şi acum, în noua Rusie. Pereţii erau zugrăviți într-un bej 
plăcut, întrerupt din când în când de câte un tablou cu ramă 
elegantă înfăţişând peisajul sălbatic al Siberiei. In aer plutea 
un miros de varză fiartă şi de cartofi. 

— Trăiţi pe picior mare, domnule profesor! 

— Un dar de la tatăl meu. Spre oroarea mea, a fost un 
comunist devotat şi s-a bucurat de privilegiile poziţiei sale. 
Am moştenit dreptul de a mă bucura de acest confort şi mi s- 
a permis să cumpăr totul în momentul în care guvernul a 
început să vândă proprietăţile. Din fericire, am avut rublele 
necesare. 

Lord se duse în mijlocul încăperii şi îi zise lui Paşenko: 

— Vă datorăm nişte mulţumiri. 

— Nu e nevoie, răspunse Paşenko, dând din mână. De 
fapt, noi ar trebui să vă mulţumim. 

Lord era nedumerit, dar nu spuse nimic. 

Paşenko arătă spre scaunele tapiţate şi zise: 

— Să ne aşezăm. Cina e gata imediat. Doriţi nişte vin? 

Se uită la costumul Akilinei şi îi zise unuia dintre bărbaţi 
să-i aducă un halat de baie. Se aşezară lângă foc, iar Lord îşi 
dădu jos sacoul. 

— Aduc lemnele din dacha mea din nordul Moscovei. Deşi 
acest apartament are încălzire centrală, prefer focul din 
vatră. 

„O altă raritate în Rusia îşi spuse Lord. Observă de 
asemenea că şoferul se aşezase la fereastră şi se uita din 
când în când printre draperiile lăsate. Bărbatul îşi scosese 
haina, lăsând la vedere un pistol într-un toc prins de umăr. 

— Cine sunteţi dumneavoastră, domnule profesor? întrebă 


164 


Lord. 

— Sunt un rus care se bucură de ce ne rezervă viitorul. 

— Credeţi că am putea vorbi deschis? Am avut parte de 
trei zile foarte lungi, iar acum mă simt epuizat. 

Paşenko îşi lăsă capul în jos, scuzându-se: 

— Conform tuturor rapoartelor, sunt de acord cu 
dumneavoastră. Incidentul din Piaţa Roşie a apărut la toate 
emisiunile de ştiri. Curios e că nimeni n-a menţionat nimic în 
legătură cu dumneavoastră, însă Vitali - Paşenko arătă spre 
bărbatul din Sankt-Petersburg - a văzut totul. Poliţia a ajuns 
la timp. 

— Omul dumneavoastră era acolo? 

— A mers la Sankt-Petersburg să se asigure că nu vi se 
întâmplă nimic în timpul călătoriei cu trenul. Insă au 
intervenit cei doi domni pe care deja îi cunoaşteţi foarte 
bine. 

— Cum m-a găsit? 

— V-a văzut stând de vorbă cu domnişoara Petrovna şi 
apoi v-a văzut sărind din tren. Alt bărbat v-a urmărit după ce 
aţi sărit şi v-a găsit la băcănie vorbind la telefon. 

— Ce ştiţi despre bodyguardul meu? 

— Iniţial, ne-am gândit că lucrează pentru mafie. Acum 
suntem siguri de acest lucru. 

— Pot să vă întreb de ce sunt şi eu implicată? interveni 
Akilnina. 

Paşenko o privi pătrunzător. 

— Singură v-aţi băgat în asta, scumpă domnişoară! 

— Nu m-am băgat în nimic. Domnul Lord a ajuns 
întâmplător în compartimentul meu noaptea trecută. Nimic 
mai mult. 

Paşenko se îndreptă în scaun şi continuă: 

— Şi mie mi s-a părut ciudat că v-aţi implicat în povestea 
asta. Aşa că mi-am permis să vă verific astăzi. Avem 
numeroase cunoştinţe în guvern. 

Faţa Akilinei se înăspri. 

165 


— Nu sunt de acord să-mi invadaţi intimitatea! 

Paşenko râse scurt. 

— Acesta e un concept pe care noi, ruşii, nu prea îl 
cunoaştem, draga mea! la să vedem. V-aţi născut aici, în 
Moscova. Părinţii dumneavoastră au divorţat când aveaţi 
doisprezece ani. Pentru că nici unul din ei nu a primit 
aprobarea de la comunişti pentru alt apartament, au fost 
forţaţi să locuiască în continuare împreună. Trebuie să 
recunoaştem că aveau o locuinţă destul de bună, pentru că 
tatăl dumneavoastră era un artist apreciat de statul sovietic. 
Dar probabil că a fost o situaţie neplăcută. Apropo, am văzut 
câteva spectacole cu tatăl dumneavoastră. Era un acrobat 
minunat! 

Ea încuviinţă dând din cap. 

— Tatăl dumneavoastră s-a încurcat cu o femeie din 
România, care colabora cu circul. Tânăra a rămas 
însărcinată, însă s-a întors acasă cu copilul. Tatăl 
dumneavoastră a încercat să obţină viza pentru a pleca din 
ţară, însă autorităţile i-au respins cererile. Comuniştii nu le 
permiteau artiştilor să iasă din ţară. A încercat să fugă, însă 
a fost prins şi trimis într-un lagăr. Mama dumneavoastră s-a 
recăsătorit, însă căsătoria aceasta a fost de scurtă durată. 
Pentru că nu şi-a găsit un loc în care să locuiască, 
apartamentele fiind la mare căutare în acele vremuri, s-a 
văzut obligată să se mute din nou cu tatăl dumneavoastră. 
Autorităţile hotărâseră să-l elibereze. Aşa că, în acel 
apartament micuţ, cei doi şi-au dus zilele în camere 
separate, până când s-au stins amândoi de o moarte 
prematură. O dare de seamă destul de ciudată pentru o aşa- 
zisă republică populară, nu crezi? 

Akilina nu zise nimic, însă Lord văzu cât era de tulburată. 

— Am trăit cu bunica mea la ţară, îi zise ea lui Paşenko. În 
felul acesta n-a trebuit să-i văd pe ai mei chinuindu-se. Nici 
măcar n-am vorbit cu ei în ultimii trei ani. Au murit 
înverşunaţi, supăraţi şi singuri. 


166 


— Eraţi de faţă când au ridicat-o sovieticii pe bunica 
dumneavoastră? întrebă Paşenko. 

Dădu din cap că nu. 

— La vremea aceea eram la şcoala de gimnastică. Mi s-a 
spus că a murit de bătrâneţe. Am aflat adevărul mai târziu. 

— Dumneavoastră mai mult ca oricine ar trebui să fiţi un 
catalizator al schimbării. Orice e mai bun decât ce v-a 
rezervat viaţa până acum. 

Lord simţea compasiune faţă de femeia de lângă el. Voia 
să o asigure că astfel de lucruri nu se vor mai întâmpla 
vreodată. Dar n-ar fi fost adevărat. In schimb, întrebă: 

— Profesore, ştiţi ce se întâmplă? 

Paşenko se încruntă de îngrijorare. 

— Da, ştiu. 

Lord aşteptă să i se dea mai multe explicaţii. 

— Aţi auzit vreodată de Consiliul Monarhului Marii Rusii? 
întrebă Paşenko. 

Lord dădu din cap că nu. 

— Eu am auzit, zise Akilina. Voiau să reinstaureze 
monarhia. După căderea Uniunii Sovietice obişnuiau să 
organizeze petreceri mari. Am citit despre ele în reviste. 

Paşenko încuviinţă clătinând din cap. 

— Îmi aduc aminte. Chestii monstruoase, cu oameni 
costumaţi în nobili, cazaci cu căciuli tradiţionale, bărbaţi în 
floarea vârstei purtând uniformele Armatei Albe. Toate 
acestea aveau menirea de a face publicitate şi de a păstra 
vie în inima şi în mintea poporului imaginea ţarului. Erau 
consideraţi doar fanatici. Acum lucrurile stau altfel. 

— Mă îndoiesc că grupul ar putea fi recunoscut prin 
referendum, zise Akilina. 

— Eu unul n-aş fi atât de sigur. Comitetul e mai mult decât 
ceea ce pare. 

— Aţi putea ajunge totuşi la subiect? întrebă Lord. 

Brusc, pe chipul lui Paşenko nu se mai citi nici o emoție. 

— Domnule Lord, vă mai amintiţi de Sfânta Grupare? 


167 


— Un grup de nobili care îşi apărau ţarul cu preţul vieţii. 
Total ineficienţi şi laşi. Nici unul dintre ei nu era prin preajmă 
când a fost asasinat Alexandru al II-lea în anul 1881. 

— O grupare formată puţin mai târziu a luat aceeaşi 
denumire, zise Paşenko. Dar vă asigur că nu a fost deloc 
ineficientă. In schimb, a supravieţuit lui Lenin, lui Stalin şi 
celui de-al Doilea Război Mondial. De fapt, există şi acum. 
Divizia publică este în Comisia Ţaristă a Marii Rusii. Dar mai 
există şi o grupare secretă, pe care o conduc eu. 

Privirea lui Lord rămase pironită asupra lui Paşenko. 

— Şi care este scopul acestei Sfinte Grupări? 

— Siguranţa ţarului. 

— Dar nu mai există ţar din 1918. 

— Ba da. 

— Ce tot spuneţi acolo? 

Paşenko îşi duse degetul la buze, invitându-i să vorbească 
mai încet. 

— In scrisoarea Alexandrei şi în notiţa lui Lenin, 
dumneavoastră aţi găsit exact informaţia care ne lipsea. 
Trebuie să vă mărturisesc că, până alaltăieri, când am citit 
acele cuvinte, eu însumi aveam îndoielile mele. Dar acum 
sunt sigur. Un moştenitor a supravieţuit masacrului de la 
Ecaterinburg. 

Lord clătină din cap. 

— Doar nu vorbiţi serios, profesore! 

— Ba da. Gruparea mea s-a format imediat după acel iulie 
al anului 1918. Unchiul meu şi tatăl lui erau amândoi membri 
ai Sfintei Grupări. Eu am fost recrutat în urmă cu câteva zeci 
de ani şi între timp am ajuns şeful grupării. Scopul nostru 
este să păstrăm secretul şi să acţionăm la momentul potrivit. 
Dar din cauza purificării comuniste au murit mulţi membri. 
Pentru a fi sigur că se păstrează secretul, iniţiatorul grupării 
s-a asigurat că nimeni nu cunoaşte toate detaliile. Aşa că o 
mare parte a mesajului a dispărut, inclusiv începutul. Acum 
dumneata ai recuperat acel început. 


168 


— Ce vreţi să spuneţi? 

— Mai aveţi copiile? 

Lord scoase din buzunarul sacoului paginile împăturite şi i 
le întinse. 

Paşenko arătă spre foi. 

— Uitaţi aici, în notițele lui Lenin: „Problema lurovski este 
îngrijorătoare. Nu cred că rapoartele primite de la 
Ecaterinburg sunt complete, iar informaţia despre Felix 
lusupov confirmă acest fapt. Menţionarea numelui Kolea 
Maks constituie un detaliu interesant. Am mai auzit acest 
nume. Şi satul Starodug a mai fost amintit de doi soldaţi ai 
Armatei Albe convinşi să vorbească prin aceleaşi metode”. 
Informaţiile care ne lipseau erau numele - Kolea Maks - şi 
satul - Starodug. Este începutul căutării. 

— Ce căutare? întrebă el. 

— Căutarea lui Alexei şi a Anastasiei. 

Lord se lăsă în scaun. Era stors de oboseală, însă ce îi 
spunea acest bărbat îi redeşteptă interesul. 

Paşenko continuă: 

— Când cadavrele familiei Romanov au fost exhumate în 
1991 şi apoi identificate, am aflat că două persoane s-ar 
putea să fi supravieţuit masacrului. Nici până în ziua de azi 
nu s-au găsit rămăşiţele pământeşti ale Anastasiei şi ale lui 
Alexei. 

— lurovski pretinde că le-ar fi ars separat, zise Lord. 

— Ce ai fi zis dacă ţi s-ar fi ordonat să ucizi familia 
imperială şi te-ai fi trezit că ai cu două cadavre mai puţin? Ai 
minţi, desigur! Pentru că altfel ai fi împuşcat pe motiv de 
incompetenţă. lurovski a raportat Moscovei ce dorea aceasta 
să audă. Insă există suficiente documente, scoase la lumină 
după căderea comuniştilor, care aruncă o umbră de îndoială 
asupra declaraţiei lui lurovski. 

Paşenko avea dreptate. Existau suficiente declaraţii ale 
soldaţilor Armatei Roşii şi ale altor participanţi la evenimente 
care atestau ideea că nu muriseră toţi membrii familiei 


169 


ţarului în acea noapte de iulie. Relatările variau, de la 
uciderea cu baioneta a marilor ducese muribunde, până la 
înjunghierea şi lovirea cu patul puştii a victimelor isterice. 
Existau nenumărate declaraţii contradictorii. Dar îşi amintea 
şi fragmentul din mărturia unui soldat de la Ecaterinburg, 
scrisă, după toate aparențele, la trei luni de la masacru. 


Mi-am dat însă seama ce îi aştepta. Soarta le fusese 
pecetluită. lurovski s-a asigurat că înţelegem cu toţii sarcina 
pe care o aveam de îndeplinit. După un timp, am început să- 
mi spun că trebuia să facem ceva ca să-i ajutăm să scape. 


Arătă către documente şi zise: 

— Mai este aici o hârtie, profesore. De la una dintre gărzi. 
Nu v-am arătat-o până acum. S-ar putea să vă intereseze. 

Paşenko o luă şi o citi. 

— Asta se leagă de altă declaraţie, zise Paşenko când 
termină de citit. O mare simpatie pentru familia regală. Multe 
gărzi i-au urât, le-au furat tot ce au putut, însă alţii au nutrit 
cu totul alte sentimente faţă de ei. Iniţiatorul s-a folosit de 
această simpatie. 

— Cine este Iniţiatorul? întrebă Akilina. 

— Felix lusupov. 

Lord era şocat. 

— Bărbatul care l-a ucis pe Rasputin? 

— Întocmai, zise Paşenko foindu-se în scaun. Tatăl şi 
unchiul meu mi-au spus odinioară o poveste. Ceva ce s-a 
întâmplat în Palatul Alexandru, în Ţarskoe Selo. Informaţia a 
fost transmisă prin intermediul Sfintei Grupări, chiar de la 
Iniţiator. Ceva ce s-a întâmplat pe 28 octombrie 1916. 

Lord arătă spre scrisoarea pe care o ţinea Paşenko. 

— E aceeaşi dată pe care o are şi epistola Alexandrei către 
Nicolae. _ 

— Exact. Alexei avusese o criză de hemofilie. Impărăteasa 
trimisese după Rasputin, iar acesta venise şi îi uşurase 


170 


copilului suferinţa. După aceea, Alexandra a avut o cădere 
nervoasă, iar stareţul a mustrat-o pentru că nu avea credinţă 
în el şi în Dumnezeu. Acela a fost momentul în care Rasputin 
a făcut profeția cu privire la faptul că acela care a păcătuit 
cel mai tare îşi va vedea greşeala şi se va asigura că sângele 
familiei regale se va perpetua. A mai spus şi că doar un corb 
şi o acvilă vor reuşi acolo unde toţi eşuează. 

— Şi că inocenţa fiarelor îi va proteja şi îi va călăuzi spre 
izbândă, completă Lord. 

— Scrisoarea confirmă povestea pe care am auzit-o mai 
demult. Cea pe care aţi găsit-o ascunsă la arhivă. 

— Şi totuşi, ce legătură au toate acestea cu noi? întrebă 
Miles. 

— Domnule Lord, dumneavoastră sunteţi corbul. 

— Din cauză că sunt negru? 

— Intr-o oarecare măsură. Sunteţi o raritate pentru 
această naţiune. Dar mai e ceva, zise Paşenko arătând către 
Akilina. Această frumoasă doamnă. Numele dumneavoastră 
înseamnă Acvilă în rusa veche. 

Akilina păru surprinsă. 

— Acum înţelegeţi de ce suntem atât de curioşi. Doar 
corbul şi acvila vor reuşi acolo unde nimeni altcineva nu e în 
stare. Corbul ia legătura cu acvila. Mi-e teamă, domnişoară, 
că sunteţi implicată, fie că vă place sau nu. De aceea mi-am 
pus oamenii să supravegheze circul. Eram sigur că o să luaţi 
legătura.  Demersurile dumneavoastră sunt o nouă 
confirmare a profeţiei lui Rasputin. 

Lord aproape că izbucni în râs. 

— Rasputin era un oportunist! Un ţăran corupt care 
exploata suferinţa produsă de boala copilului şi sentimentul 
de vinovăţie al țarinei. Dacă n-ar fi fost hemofilia ţareviciului, 
nu şi-ar fi făcut intrarea în familia regală. 

— Faptul că Alexei avea crize puternice şi că Rasputin 
putea să le aline este o realitate. 

— Acum se ştie că eliberarea de emoţii poate afecta 


171 


sângerarea. Hipnoza e folosită de ceva vreme pentru a trata 
pacienţii bolnavi de hemofilie. Stresul afectează circulaţia 
sângelui şi rezistenţa pereţilor vasculari. Din ce-am citit, 
Rasputin doar îl liniştea pe băiat. Obişnuia să-i vorbească, 
să-i spună poveşti despre Siberia şi-i promitea că totul o să 
fie bine. Alexei se cufunda apoi într-un somn adânc, lucru 
care îi era, de asemenea, de ajutor. 

— Şi eu am citit aceste explicaţii. Dar rămâne valabil 
faptul că Rasputin avea o mare influenţă asupra ţareviciului. 
Avusese o viziune a propriei morţi cu câteva săptămâni 
înainte. Prevăzuse, de asemenea, soarta tragică a familiei 
regale, în cazul în care cineva de viţă nobilă îl va ucide. Dar a 
mai făcut şi o profeție referitoare la o resurecţie. Cea pe care 
a pus-o în practică Felix lusupov. Adică lucrul pe care sunteţi 
pe cale să-l înfăptuiţi dumneavoastră. 

Lord se uită la Akilina. Numele ei, precum şi legătura 
dintre ei doi putea fi doar o pură coincidenţă. Totuşi, despre 
această coincidenţă se vorbise cu zeci de ani în urmă. Numai 
un corb şi o acvilă vor reuşi acolo unde toţi eşuează. Ce se 
întâmpla? 

— Ştefan Baklanov nu este potrivit să conducă acest 
popor, zise Paşenko. E un prost înfumurat, fără abilităţi de 
conducător. Numai o întâmplare fericită l-a făcut eligibil. Va 
fi uşor de manipulat şi mă tem că va fi învestit cu putere 
absolută - un dar pe care Duma de Stat nu va avea de ales şi 
îl va confirma. Poporul vrea un ţar, nu un figurant. Paşenko îl 
privi fix pe Lord şi continuă: Domnule Lord, îmi dau seama că 
intră în atribuţiile dumneavoastră să susţineţi pretenţia la 
tron a lui Baklanov. Insă sper că mai există pe undeva un 
moştenitor al lui Nicolae al II-lea. Unde anume, n-am nici cea 
mai vagă idee. Doar dumneavoastră şi domnişoara Petrovna 
puteţi afla acest lucru. 

— Asta e prea de tot, profesore, zise Lord şi oftă. 

Un surâs înflori pe faţa bătrânului. 

— Reacţia dumneavoastră este perfect normală. Dar 


172 


înainte de a vă mai spune altceva, mă duc până la bucătărie 
să văd ce e cu cina. De ce nu vorbiţi între patru ochi? Aveţi o 
decizie de luat. 

— În legătură cu ce? întrebă Akilina. 

— În legătură cu viitorul dumneavoastră şi al Rusiei. 


173 


Capitolul 22. 


ORA 08.40. 


Hayes se întinse pe spate şi apucă bara de metal de 
deasupra capului. Impinse de zece ori bara, transpirând 
abundent şi simțind cum bicepşii şi umerii îl dor de la efort. 
Era bucuros că hotelul Volkov era dotat cu un centru de 
sănătate. Deşi se apropia de şaizeci de ani, nu avea de gând 
să se lase. Nu vedea de ce n-ar mai putea trăi încă patruzeci 
de ani. Şi chiar avea nevoie de acel timp. Erau atât de multe 
de făcut şi abia acum îşi permitea să le facă. După 
încoronarea lui Ştefan Baklanov, va putea să facă doar ceea 
ce-i plăcea. Deja se imagina într-o cabană din Alpi, într-un loc 
în care să se bucure de activităţile în aer liber, să vâneze, să 
pescuiască şi să fie stăpânul domeniului său. Gândul era 
irezistibil. Un argument mai mult decât suficient să-i susţină 
motivaţia, indiferent de sarcina pe care o avea de îndeplinit. 

Mai făcu o serie de exerciţii, luă un prosop şi îşi şterse 
fruntea de sudoare. Părăsi apoi sala de sport şi se îndreptă 
spre lifturi. N 

Unde era Lord? De ce nu-l sunase? li spusese lui Orleg că 
s-ar putea ca Lord să nu mai aibă încredere în el. Dar nu era 
sigur de asta. Era foarte probabil ca Lord să creadă că 
telefoanele de la hotel sunt ascultate. Lord ştia suficient de 
multe lucruri despre paranoia ruşilor pentru a înțelege cât de 
uşor le-ar fi grupărilor din guvern sau celor private să 
monteze nişte microfoane în telefoanele din hotel. Aşa s-ar 
explica de ce n-a mai avut nici o veste de la Lord de la 
plecarea bruscă a acestuia din biroul lui Felix Orleg. Ar fi 
putut totuşi suna în Atlanta pentru a aranja o întâlnire. 
Totuşi, verificase în urmă cu mai puţin de o oră şi fusese 


174 


informat că asistentul său nu telefonase. Ce încurcătură! 
Miles Lord devenea o problemă. 

leşi din lift în foaierul cu lambriuri de la etajul şase. 
Fiecare palier avea un salon cu ziare şi cu reviste. Două 
dintre fotoliile de piele erau ocupate de Brejnev şi de Stalin. 
Avea stabilită o întâlnire cu ei şi cu restul Cancelariei Secrete 
peste două ore, la o vilă din partea de sud a oraşului, aşa că 
fu surprins să-i vadă în acel moment acolo. 

— Domnilor, cărui fapt datorez această onoare? 

— Avem o problemă care trebuie rezolvată, zise Stalin 
ridicându-se. Trebuie să vorbim, iar dumneavoastră nu eraţi 
de găsit la telefon. 

— După cum vedeţi, am muncit din greu la sală. 

— Putem merge în camera dumneavoastră? întrebă 
Brejnev. 

O luă înainte trecând pe lângă dejurnaia, care nu-şi ridică 
privirea din revistă. Când ajunseră în cameră şi închiseră 
uşa, Brejnev spuse: 

— Lord a fost mai devreme localizat la circ. Oamenii noştri 
au încercat să-l prindă. Unul din ei a fost rănit de Lord, 
celălalt a fost imobilizat de oamenii care păreau să-l caute 
tot pe Lord. Omul nostru a trebuit să-şi ucidă adversarul ca 
să evadeze. 

— Cine a mai intervenit? 

— Asta e problema. E timpul să aflaţi câteva lucruri, zise 
Brejnev, aplecându-se în faţă. Au existat întotdeauna 
speculaţii cu privire la anumiţi membri ai familiei care ar fi 
supravieţuit condamnării la moarte din anul 1918. Miles Lord 
al dumneavoastră a dat peste nişte informaţii la 
Documentele Protejate de care noi nu aveam habar. La 
început ne-am gândit că problema e serioasă, dar poate fi 
ţinută sub control. Acum lucrurile au luat o altă întorsătură. 
Bărbatul cu care a luat legătura în Moscova este Simion 
Paşenko. Este profesor de istorie la universitate. Dar mai 
conduce şi un grup dedicat restaurării ţariste. 


175 


— Cum ar putea acest fapt ameninţa demersul nostru? 
întrebă Hayes. 

Brejnev se sprijini de spătarul scaunului, iar Hayes îl 
urmări cu atenţie. 

Vladimir Kulikov reprezenta o coaliţie de nou îmbogăţiţi, 
cei care ştiuseră să profite de căderea Uniunii Sovietice. Era 
un bărbat scund, cu faţa serioasă, arsă de soare şi bătută de 
vânt - ca a unui ţăran, se gândise de multe ori Hayes - cu 
nas acvilin, cu părul scurt, rar şi cărunt. Afişa un aer de 
superioritate care-i deranja deseori pe ceilalţi trei membri ai 
Cancelariei Secrete. 

Nou îmbogăţiţii nu se prea bucurau de simpatia celor din 
armată şi guvern. Cei mai mulţi erau membri ai fostului 
partid comunist, cu un păienjeniş de relaţii - oameni isteţi 
care manipulau un sistem haotic în folosul propriu. Nici unul 
dintre ei nu se spetea muncind. Şi mulţi dintre oamenii de 
afaceri americani pe care îi reprezenta Hayes îi finanţau. 

— Până în clipa morţii, zise Brejnev, Lenin a fost foarte 
preocupat de ce s-a întâmplat la Ecaterinburg. La rândul lui, 
Stalin a fost atât de îngrijorat, încât a sigilat în arhivă fiecare 
petic de hârtie care făcea referire la Romanovi. Apoi a 
omorât sau a trimis în lagărul de muncă pe oricine avea 
informaţii referitoare la acele evenimente. Fanatismului lui îi 
datorăm faptul că e atât de dificil să găseşti informaţii 
inedite. Stalin se temea să nu apară vreun supravieţuitor al 
Romanovilor, deşi nu s-a ridicat nimeni împotriva lui nici 
după ce a ucis douăzeci de milioane de oameni. Gruparea lui 
Paşenko e într-un fel legată de ideea supravieţuirii unui 
moştenitor. În ce fel, nu ştim. Au circulat însă zvonuri că un 
Romanov este ţinut ascuns până când va sosi momentul 
potrivit să-şi decline identitatea. 

— Ştim acum că doar doi dintre copii ar fi putut 
supravieţui, Alexei şi Anastasia, din moment ce trupurile lor 
n-au fost găsite. Bineînţeles că şi dacă ar fi supravieţuit 
asasinatului, tot ar fi morţi de mult, mai ales băiatul, care 


176 


suferea de hemofilie. Aşa că vorbim despre copiii şi despre 
nepoţii acestora, dacă există vreunul. lar aceştia ar fi 
descendenţi direcţi. In această eventualitate, pretenţia la 
tron a lui Baklanov nu ar mai avea sens. 

Hayes văzu că Stalin era vădit îngrijorat, însă tot nu-i 
venea să-şi creadă urechilor. 

— Este imposibil ca vreunul dintre ei să fi supravieţuit. Au 
fost mai întâi împuşcaţi de aproape, apoi străpunşi cu 
baioneta. 

Stalin îşi trecu mâna peste fotoliu, urmărind incrustaţiile 
lemnului. 

— Cum v-am spus şi la ultima noastră întâlnire, americanii 
nu pot înţelege sensibilitatea ruşilor în faţa predestinării. lată 
un exemplu: am văzut cu ochii mei rapoarte ale comuniştilor 
de la interogatoriile KGB-ului. Rasputin a prezis că sângele 
Romanovilor va renaşte. Se pare că ar fi spus că un corb şi 
un vultur vor face acest lucru posibil. Domnul Lord al 
dumneavoastră a găsit o scriere care confirmă profeția. Se 
aplecă în faţă şi continuă: Nu vi se pare că Lord ar putea fi 
corbul? 

— Pentru că e negru? 

Stalin ridică din umeri. 

— Un motiv la fel de bun ca oricare altul. 

Nu-i venea să creadă că un bărbat cu reputaţia lui Stalin 
încerca să-l convingă că un ţăran şiret de la începutul 
secolului al XX-lea prezisese în vreun fel renaşterea dinastiei 
Romanovilor. Ba, mai mult chiar, că un afro-american din 
Carolina de Sud era în vreun fel implicat în afacerea asta. 

— Se prea poate să nu înţeleg sensibilitatea 
dumneavoastră în faţa predestinării, dar înţeleg foarte bine 
ce ţine de bunul-simţ. lar chestia asta e o tâmpenie! 

— Simion Paşenko nu e de aceeaşi părere, replică Brejnev. 
A trimis oameni la circ pentru un motiv foarte clar şi pe bună 
dreptate. Lord a apărut acolo. Oamenii noştri au raportat că 
în tren se afla o acrobată, pe nume Akilina Petrovna. Chiar 


177 


au stat de vorbă cu ea şi n-au suspectat nimic în acel 
moment, însă această femeie a plecat de la circ însoţită de 
Lord. Au fost amândoi luaţi de acolo de oamenii lui Paşenko. 
De ce să se fi întâmplat toate acestea, dacă n-ar fi fost vorba 
decât despre o pură ficţiune? 

„Bună întrebare”, fu de acord Hayes, fără să zică nimic. 

Stalin era foarte serios. 

— Akilina înseamnă „acvilă” în rusa veche. Ne vorbiţi 
limba. Ştiaţi acest lucru? 

Dădu din cap că nu. 

— E o chestiune serioasă, zise Stalin. Sunt lucruri pe care 
nu le înţelegem pe deplin. Până acum câteva luni, când a 
avut loc referendumul, nimeni nu credea că ar fi posibilă o 
întoarcere a ţarului, cu atât mai puţin că aceasta va fi 
folosită în scopuri politice. Dar acum amândouă lucrurile sunt 
posibile. Trebuie să oprim ceea ce se întâmplă cât mai 
repede cu putinţă, până nu se transformă în ceva şi mai 
grav. Folosiţi numărul de telefon pe care vi l-am dat, sunaţi- 
vă oamenii şi găsiţi-l pe domnul Lord. 

— Această acţiune e în plină desfăşurare. 

— Incercaţi să faceţi mai mult de atât. 

— De ce n-o faceţi chiar dumneavoastră? 

— Pentru că dumneavoastră aveţi libertatea de mişcare 
pe care nici unul dintre noi n-o are. Dumneavoastră vă 
revine această îndatorire. S-ar putea să depăşească hotarele 
ţării noastre. 

— Orleg îl caută pe Lord chiar în acest moment. 

— Poate că un raport al poliţiei bine ticluit, cu privire la 
cele întâmplate în Piaţa Roşie, ar spori vigilenţa, zise 
Brejnev. A fost ucis un ofiţer de poliţie. Miliția ar fi 
nerăbdătoare să-l găsească pe autor. S-ar putea să rezolve 
ei problema, cu un glonţ bine plasat. 


178 


Capitolul 23. 


— Îmi pare rău de ce s-a întâmplat cu părinţii tăi, zise 
Lord. 

De când plecase Paşenko din cameră, Akilina stătea 
nemişcată, cu privirea în jos. 

— Tatăl meu şi-a dorit să fie împreună cu fiul său. 
intenţiona să se însoare cu mama fiului său, dar ca să 
emigrezi trebuia să obţii acordul părinţilor tăi - o regulă 
sovietică din pricina căreia mai toţi erau împiedicaţi să plece. 
Bunica mea şi-a dat, desigur, consimţământul, dar bunicul 
dispăruse încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. 

— Tatăl tău trebuia să aibă şi consimţământul lui? 

Ea încuviinţă din cap. 

— N-a fost niciodată declarat mort. Nici unul dintre cei 
dispăruţi n-a fost. Era simplu. N-aveai tată, n-aveai 
consimţământ, n-aveai viză. Repercusiunile nu s-au lăsat 
aşteptate. Tata a fost dat afară de la circ şi nu i s-a permis să 
mai evolueze nicăieri în altă parte. Şi, din păcate, doar asta 
ştia să facă. 

— De ce nu ţi-ai vizitat părinţii în ultimii lor ani de viaţă? 

— Erau amândoi greu de suportat. Mama nu vedea în el 
decât un bărbat care a părăsit-o pentru o altă femeie care i-a 
născut un copil. Tata nu vedea în ea decât o femeie care l-a 
părăsit pentru un alt bărbat. Crucea lor era să îndure starea 
de fapt pentru binele colectiv. Resentimentele ei erau mai 
mult decât evidente acum. M-au dat în grija bunicii. La 
început i-am urât pentru asta, dar, pe măsură ce am crescut, 
pur şi simplu n-am mai suportat să fiu în preajma nici unuia 
din ei. O simplă răceală care a evoluat în pneumonie. Mă 
întreb uneori dacă voi avea parte de aceeaşi soartă. Ce o să 
se aleagă de mine când n-o să mă mai placă spectatorii? 


179 


Nu ştia ce să zică. 

— E greu pentru americani să înţeleagă cum era pe 
vremea aceea. Cum este încă, de fapt. Nu puteai locui unde 
doreai, nu puteai face ce doreai. Ne era pecetluit destinul de 
la o vârstă fragedă. 

Ştia la ce se referă, la raspredelenie. La repartiție. O 
decizie care era luată la vârsta de şaisprezece ani, 
referitoare la ce urma să facă o persoană pe parcursul vieţii. 
Doar cei cu pile puteau să aleagă. Cei fără pile luau ce 
rămânea. lar cei căzuţi în dizgrație luau ce li se spunea. 

— Copiii membrilor de partid aveau tot timpul parte de ce 
era mai bun, continuă ea. Au luat posturile cele mai bune din 
Moscova. Toţi visau să ajungă aici. 

— In afară de tine? 

— Eu am urât faptul că mă aflam la Moscova. N-aveam 
parte decât de nefericire aici. Dar am fost obligată să mă 
întorc. Ţara avea nevoie de talentul meu. 

— Nu ţi-a plăcut să fii acrobată? 

— Tu ştiai la vârsta de şaisprezece ani ce vrei să faci 
pentru tot restul vieţii? 

Tăcu, fiind cu totul de acord cu punctul ei de vedere. 

— Câteva dintre prietenele mele au ales să se sinucidă. 
Mult mai bine decât să-ţi petreci restul vieţii la Cercul Polar 
sau în vreun sat uitat de Dumnezeu din Siberia, făcând ceva 
ce dispreţuieşti. Aveam o prietenă la şcoală care dorea să 
devină medic. Era o elevă strălucită, însă îi lipsea legătura cu 
partidul ca să fie selecționată pentru universitate. Alţii, mult 
mai slabi decât ea, au surclasat-o. A ajuns, până la urmă, să 
muncească în fabrică. Se uită la el insistent. Eşti norocos, 
Miles Lord! Când o să fii bătrân şi bolnav, sistemul de 
asigurări sociale te va ajuta. Noi n-avem parte de aşa ceva. 
Comunismul vorbea despre extravaganţele ţarului. Dar nici 
ei nu erau cu nimic mai buni. 

incepea să înţeleagă din ce în ce mai bine nostalgia ruşilor 
pentru trecutul îndepărtat. 


180 


— Ţi-am povestit în tren despre bunica mea. A fost 
ridicată într-o noapte şi n-a mai văzut-o nimeni de atunci. 
Lucra într-un magazin de stat şi vedea cum şefii fură de pe 
raft şi dau apoi vina pe alţii. In cele din urmă a trimis o 
scrisoare la Moscova, plângându-se în legătură cu această 
situaţie. A fost concediată, i s-a tăiat pensia, iar cartea de 
muncă i-a fost ştampilată cu eticheta de „informator”. 
Nimeni n-o mai angaja. Aşa că a început să scrie versuri. 
Crima ei a fost poezia. 

Inclină capul într-o parte. 

— Ce vrei să spui? 

— li plăcea să scrie despre iarnă, despre foamete şi 
despre plânsetul copiilor. Despre cât de indiferent era 
guvernul faţă de oamenii obişnuiţi. Sovietul local a 
considerat-o o ameninţare pentru siguranţa naţională. leşea 
în evidenţă - o persoană ce se distingea din rândurile 
comunităţii. Aceasta a fost crima ei. Putea deveni un liant 
pentru opoziţie. Cineva care-şi putea câştiga simpatizanți. 
Aşa că a fost eliminată. Suntem, probabil, singura nație care 
şi-a executat poeţii. 

— Akilina, îţi înţeleg ura faţă de comunişti. Dar trebuie să 
fim realişti. Inainte de 1917, ţarul era un conducător destul 
de ineficient, căruia nu-i păsa dacă poliţia omoară sau nu 
civili. Au pierit sute de oameni în Duminica Sângeroasă din 
anul 1905, doar pentru că au protestat împotriva politicii lui. 
A fost un regim violent, care a făcut uz de forţă pentru a 
supravieţui, la fel ca şi comuniştii. 

— Ţarul reprezintă o legătură cu tradiţia noastră. Una care 
se întinde pe sute de ani. Este întruchiparea Rusiei. 

Lord se lăsă în scaun şi trase adânc aer în piept de câteva 
ori. Urmări focul din cămin şi ascultă cum trosnesc lemnele 
mistuite de flăcări. 

— Akilina, acest om vrea să ne trimită după un presupus 
moştenitor, despre care nu ştim sigur dacă e în viaţă. Şi 
toate acestea pentru că un idiot care tămăduia prin credinţă 


181 


a prezis acum aproape un secol că noi suntem cei aleşi. 

— Eu vreau să merg. 

Se uită lung la ea. 

— De ce? 

— De când ne-am cunoscut, am un sentiment ciudat. Ca şi 
cum ne-ar fi fost dat să ne întâlnim. Nu am simţit nici un fel 
de teamă atunci când ai intrat în compartimentul meu şi n- 
am pus nici un moment la îndoială decizia de a te lăsa să 
petreci noaptea cu mine. Ceva înlăuntrul meu mi-a spus că 
asta trebuie să fac. De asemenea, am ştiut că o să ne 
revedem. 

El nu era la fel de mistic cum părea această frumoasă 
rusoaică. 

— Tatăl meu a fost predicator. Călătorea din oraş în oraş 
minţind oamenii. li plăcea să rostească numele Domnului, 
dar, de fapt, nu făcea altceva decât să profite de sărăcia 
oamenilor şi de temerile lor. Era cel mai puţin sfânt om pe 
care l-am cunoscut vreodată. Şi-a înşelat soţia, copiii şi pe 
Dumnezeul lui. 

— Dar ţi-a fost tată. 

— A fost acolo când m-a conceput mama, dar nu mi-a fost 
tată. Mi-am purtat singur de grijă. 

Akilina arătă spre inimă. 

— E încă acolo. Fie că recunoşti, fie că nu. 

Nu, nu voia să recunoască asta. La un moment dat, cu ani 
în urmă, se gândise serios să-şi schimbe numele. Cedase în 
cele din urmă în faţa rugăminţilor mamei lui. 

— Cred că îţi dai seama, Akilina, că toate acestea ar putea 
fi inventate. 

— In ce scop? De zile întregi te întrebi de ce vor să te 
omoare. Acest profesor ţi-a oferit un răspuns. 

— Să se ducă ei să-l caute pe acest supravieţuitor al 
Romanovilor! Au acum toate informaţiile de la mine. 

— Rasputin a spus că doar noi vom reuşi. 

Scutură din cap. 


182 


— Doar nu crezi asta? 

— Nu ştiu ce să cred. Bunica mi-a spus când eram copil că 
mă aşteaptă lucruri bune în viaţă. Poate că avea dreptate. 

Nu era tocmai răspunsul pe care îl aştepta, dar şi el 
simţea ceva care-l făcea să meargă înainte. Merita să 
pornească în această căutare, chiar şi numai pentru a pleca 
din Moscova, departe de Deprimat şi de Cromagnon. Şi ar fi 
minţit dacă n-ar fi recunoscut că era fascinat de toată 
povestea asta. Paşenko avea dreptate. Erau prea multe 
coincidenţe care se produseseră în ultimele zile. Nu credea 
nici un moment că Grigori Rasputin chiar putea prezice 
viitorul, dar era intrigat de implicarea lui lusupov. Iniţiatorul, 
cum îl numise Paşenko cu respect. 

Işi aminti biografia acestuia. lusupov era un bisexual 
travestit care îl ucisese pe Rasputin, din convingerea că 
soarta întregii naţii depinde de fapta sa. Se mândrise într-un 
mod aproape pervers cu ce făcuse şi timp de cincizeci de ani 
se bucurase de faima nesăbuitei sale fapte. Era şi el un 
exhibiţionist ipocrit, periculos şi rău intenţionat, asemenea 
lui Rasputin, asemenea tatălui lui Lord. Totuşi, se pare că 
lusupov era implicat în ceva care îl prezenta într-o cu totul 
altă lumină. 

— Bine, Akilina. O s-o facem. De ce nu? Ce altceva am mai 
bun de făcut? 

Uşa dinspre bucătărie se deschise, iar Simion Paşenko 
intră în cameră, reluându-şi locul. 

— Tocmai am primit o veste proastă, zise bătrânul. Unul 
dintre asociaţii noştri, cel care l-a imobilizat pe bărbatul de la 
circ, n-a apărut cu prizonierul la locul stabilit. A fost găsit 
mort. 

Deprimatul scăpase. O perspectivă nu tocmai liniştitoare. 

— Îmi pare rău, zise Akilina. Ne-a salvat viaţa. 

Paşenko nu părea afectat. 

— Ştia la ce risc se expune atunci când s-a alăturat Sfintei 
Grupări. Nu e primul care moare pentru cauză. 


183 


Bătrânul se aşeză pe un scaun cu o privire obosită în ochi. 

— Şi probabil că nu e nici ultimul. 

— Ne-am hotărât s-o facem, zise Lord. 

— M-am gândit eu că o să fiţi de acord. Dar nu uitaţi ce-a 
zis Rasputin: „Doisprezece trebuie să moară până să se 
încheie căutările”. 

Lord nu era în mod deosebit preocupat de vreo profeție 
veche de o sută de ani. Se mai înşelaseră şi alţi mistici. 
Deprimatul şi Cromagnonul erau, în schimb, reali şi 
reprezentau un pericol imediat. 

— Cred că vă daţi seama, domnule Lord, zise Paşenko, că 
nu Artemie Belii, ci dumneavoastră eraţi de fapt ţinta 
atacului de acum patru zile din Nikolskaia Prospekt. Sunteţi 
urmărit. Aceşti oameni vor dori să vă oprească. 

— Presupun, zise Lord, că nimeni în afară de 
dumneavoastră nu ştie unde mergem. 

— Exact. Şi aşa va şi rămâne. Doar dumneavoastră, 
domnişoara Petrovna şi cu mine cunoaştem detaliile. 

— Nu chiar. Cel pentru care lucrez ştie de scrisoarea 
Alexandrei. Dar nu cred că ar face legătura. lar dacă ar face- 
o, nu cred că ar spune cuiva. 

— Aveţi vreun motiv să vă  îndoiţi de şeful 
dumneavoastră? 

— l-am arătat materialele acum două săptămâni şi n-a zis 
nimic. Nu cred că le-a dat prea mare importanţă. Se foi în 
scaun. În regulă. Acum că am fost de acord să o facem, ce-ar 
fi să ne explicaţi în ce constă acel „mai mult” la care aţi făcut 
aluzie mai devreme. 

Paşenko se ridică în picioare, cuprins din nou de emoție. 

— Iniţiatorul a stabilit căutarea în câteva etape distincte. 
Dacă persoana potrivită vine la locul potrivit şi rosteşte 
cuvintele potrivite, va obţine informaţia necesară următoarei 
etape. Doar lusupov cunoştea întregul plan şi, dacă e să-i 
dăm crezare, nu l-a mai spus nimănui altcuiva. Ştim în acest 
moment că punctul de plecare este în satul Starodug. Am 


184 


verificat după ce am discutat acum câteva zile. Kolea Maks a 
fost una dintre gărzile lui Nicolae al Il-lea care s-a alăturat 
bolşevicilor după revoluţie. La momentul când au fost ucişi 
Romanovii, el era membru al partidului sovietic din Urali. La 
început, până să preia Moscova controlul, fiecare regiune era 
condusă de comuniştii locali. In acest fel, Partidul Sovietic din 
Urali a avut un mai mare control asupra sorții ţarului decât 
Kremlinul. Regiunea Uralilor era puternic antiţaristă. L-au 
vrut pe Nicolae mort din clipa în care a păşit la Ecaterinburg. 

— Cunosc acest lucru, zise Lord, care îşi aminti de tratatul 
de pace pe care îl semnase Lenin în luna martie a anului 
1918, prin care Rusia ieşise din Primul Război Mondial. Lenin 
credea că scapă în acest fel de nemți. Pe naiba, aproape că a 
cerşit pacea! Condiţiile erau atât de umilitoare, încât unul 
dintre generali s-a împuşcat după ceremonia de semnare a 
tratatului. Apoi ambasadorul Germaniei a fost asasinat la 
Moscova pe 6 iulie 1918. Lenin se temea de o nouă invazie a 
Germaniei. Aşa că s-a gândit să-i folosească pe Romanovi 
drept garanţie, sperând să-l sensibilizeze pe kaizer, mai ales 
cu Alexandra, care era prinţesă de origine germană. g 

— Dar nemţii nu au vrut nici un Romanov, zise Paşenko. In 
acel moment, familia regală a devenit un impediment. Aşa 
că Partidul Sovietic din Urali a primit ordin s-o omoare. E 
posibil ca acest Kolea Maks să fi fost implicat. Se poate să fi 
fost chiar prezent la execuție. 

— Profesore, bărbatul e în mod cert mort, zise Akilina. 
Prea mulți ani au trecut de atunci. 

— Dar a fost obligația lui să se asigure că se transmite 
informația. Credem că Maks a rămas credincios jurământului 
său. 

Lord era uimit. 

— De ce nu vă duceţi chiar dumneavoastră acolo să-l 
căutaţi pe Maks? Am înţeles că până acum nu ştiaţi numele 
omului, dar de ce trebuie s-o facem noi? 

— Iniţiatorul a stabilit foarte clar că informaţia va fi 


185 


comunicată doar corbului şi acvilei. Chiar dacă aş merge eu 
sau dacă aş trimite pe altcineva, tot n-am obţine informaţia. 
Trebuie să respectăm profeția lui Rasputin. Călugărul a spus 
că doar voi veţi reuşi acolo unde toţi ceilalţi vor da greş. 
Trebuie să rămân, la rândul meu, credincios jurământului şi 
să respect ce a spus Iniţiatorul. 

Lord încercă să-şi amintească mai multe despre Felix 
lusupov. Familia lui era una dintre cele mai bogate din Rusia, 
iar Felix preluase frâiele abia după ce fratele său mai mare 
fusese ucis într-un duel. Încă de la naştere reprezentase o 
dezamăgire pentru familia sa. Mama lui îşi dorise o fată şi, ca 
să se consoleze, îi lăsase până la vârsta de cinci ani părul 
lung şi îl îmbrăcase în rochiţe. 

— Nu era lusupov fascinat de Rasputin? întrebă el. 

Paşenko încuviinţă dând din cap. 

— Unii biografi sugerează că ar fi existat chiar o legătură 
amoroasă între ei, una pe care Rasputin ar fi respins-o, fapt 
ce l-ar fi condus pe lusupov la răzbunare. Soţia lui era 
nepoata preferată a lui Nicolae, considerată în mod cert cea 
mai bună partidă din Rusia. El îi era profund loial lui Nicolae 
şi a considerat că e datoria lui să-l scoată pe ţar de sub 
influenţa nefastă a lui Rasputin. Era o idee greşită, susţinută 
şi de alţi nobili nemulţumiţi de poziţia călugărului la curte. 

— Nu l-am considerat niciodată pe lusupov prea inteligent. 
Mai degrabă tipul de om dornic să se supună, nu să conducă. 

— Acest fapt ar fi putut fi intenţionat. De fapt, credem că 
exact aşa s-a şi întâmplat. Paşenko făcu o pauză, apoi 
continuă: Acum că v-aţi asumat misiunea, vă pot spune mai 
multe din ce mi s-a transmis. La rândul lor, unchiul meu şi 
tatăl său au păstrat până la moarte un secret. E vorba 
despre cuvintele ce trebuie rostite următoarei persoane din 
lanţ, pe care o bănuiesc a fi Kolea Maks sau urmaşul lui. „Dar 
cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui.” 

Cuvintele îi amintiră imediat lui Lord de tatăl său. 

— Sunt din Evanghelia lui Matei. 


186 


Paşenko încuviinţă dând din cap. 

— Aceste cuvinte îţi permit accesul la a doua parte a 
călătoriei. 

— Cred că vă daţi seama că s-ar putea să ne trimiteţi 
după potcoave de cai morţi, zise Lord. 

— Nu mai cred asta. Atât Alexandra, cât şi Lenin 
menţionează aceeaşi informaţie. Alexandra şi-a scris epistola 
în 1916, descriind incidentul cu Rasputin pe care ni l-a 
transmis şi nouă Iniţiatorul. Şase ani mai târziu, Lenin scria 
ce a aflat torturând un soldat din Armata Albă. A menţionat 
în mod clar numele lui Maks. Fără îndoială. Trebuie să fie 
ceva la Starodug. Ceva ce Lenin n-a putut descoperi. După 
atacul pe care l-a suferit în 1922, Lenin s-a retras mai mult 
sau mai puţin şi şi-a pierdut zelul. In 1924 era deja mort. 
Patru ani mai târziu, Stalin sigila totul şi sigilat a rămas până 
în 1991. Afacerea Romanovilor, cum o numise Stalin. A 
interzis tuturor chiar şi numai să se vorbească despre familia 
imperială. Aşa că nimeni n-a mers pe calea lui lusupov, asta 
în cazul în care avea cineva idee că există vreo cale de 
urmat. 

— Din câte îmi amintesc, zise Lord, Lenin nu-l considera 
pe ţar ca fiind un liant pentru opoziţie. In anul 1918, 
Romanovii erau deja discreditaţi. Se vorbea deja de „Nicolae 
cel Sângeros” şi de altele. Campania de dezinformare 
condusă de comunişti împotriva familiei imperiale a fost un 
real succes. 

Paşenko încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Câteva dintre scrierile ţarului şi ale țarinei au fost 
pentru prima dată publicate în acea vreme. A fost ideea lui 
Lenin. Pentru ca poporul să citească şi să vadă ce indiferentă 
devenise familia regală. Bineînţeles că materialul publicat 
era trunchiat şi în mare măsură schimbat. Era în acelaşi timp 
un fel de a transmite un mesaj dincolo de graniţele ţării. 
Lenin spera că împăratul Germaniei o s-o vrea înapoi pe 
Alexandra. Spera probabil că dacă soarta îi atârna de un fir 


187 


de aţă, nemţii aveau să fie de acord cu tratatul de pace, sau 
poate că era văzută o garanţie în negocierile pentru 
predarea prizonierilor de război. Insă germanii aveau în 
Rusia o reţea impresionantă de spioni, în special în zona 
Uralului, aşa că îmi imaginez că ştiau că întreaga familie 
regală fusese asasinată în iulie 1918. Lenin negocia de fapt 
cadavrele. 

— Şi atunci ce e cu toate poveştile legate de 
supraviețuirea țarinei şi a fiicelor ei? 

— Alte dezinformări lansate de sovietici. Lenin nu era 
sigur cum ar fi privită asasinarea femeilor şi a copiilor. 
Moscova s-a străduit din greu să prezinte totul ca pe o 
execuţie dusă la îndeplinire într-o manieră eroică. De aceea, 
comuniştii au scornit poveşti despre femeile din familia 
Romanovilor care au fost luate de la Ecaterinburg şi au murit 
mai târziu, într-o bătălie a Armatei Albe. Lenin considera că 
prin dezinformare îi putea duce de nas pe nemți. De îndată 
ce a înţeles că nimănui nu-i păsa de nici unul dintre 
Romanovi, indiferent de sex sau de vârstă, a renunţat la 
mascaradă. 

— Cu toate acestea, dezinformarea a rămas. 

Paşenko zâmbi. 

— Sfânta Grupare e în mare măsură responsabilă de asta. 
Predecesorii mei au contribuit în mare măsură la călăuzirea 
pe căi greşite. O parte a planului Iniţiatorului era să-i ţină pe 
sovietici în ceaţă şi să le stârnească celorlalţi curiozitatea. 
Deşi nu sunt în întregime sigur, cred că povestea cu Anna 
Anderson a fost regizată de lusupov. A trimis-o să 
perpetueze o farsă, pe care lumea a crezut-o imediat. 

— Până când testele ADN au dovedit că era un fals. 

— Dar asta s-a întâmplat abia acum, recent. Bănuiesc că 
lusupov i-a dat toate detaliile de care avea nevoie. Restul s-a 
datorat extraordinarului ei talent de actriţă. 

— Totul era legat de această afacere? 

— Şi mult mai mult. lusupov a trăit până în anul 1967 şi s- 


188 


a asigurat personal că planul lui funcţionează. Dezinformarea 
nu s-a dorit doar ca să-i ţină pe sovietici departe de adevăr, 
ci şi ca Romanov să rămână în centrul atenţiei. Nimeni nu 
ştia cu certitudine dacă muriseră toţi, aşa că nici o altă 
ramură îndepărtată n-a putut să preia controlul asupra 
familiei. Anna Anderson şi-a jucat rolul cu atâta măiestrie, 
încât până şi Romanovii au jurat că este Anastasia. lusupov a 
fost genial. După un timp, de peste tot au început să apară 
pretendenți. S-au scris cărţi, s-au făcut filme, au fost procese 
pe tema asta. Inşelătoria a prins viaţă. 

— Şi toate acestea pentru a proteja adevărul? 

— Corect. De la moartea lui lusupov, responsabilitatea a 
căzut pe umerii altora, eu numărându-mă printre ei, dar, din 
cauza restricţiilor de călătorie impuse de sovietici, era greu 
să faci lucrurile bine. Poate că Dumnezeu şi-a amintit de noi 
şi v-a trimis pe dumneavoastră, zise Paşenko privindu-l. Mă 
bucur că v-aţi hotărât să faceţi asta, domnule Lord. Această 
nație are nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

— Nu sunt sigur în ce măsură vă pot fi de folos. 

Bătrânul se uită la Akilina. 

— La fel şi de al dumneavoastră, scumpă domnişoară. 
Paşenko se aşeză pe scaun şi continuă: Vă mai dau acum 
câteva detalii. Profeţia lui Rasputin menţiona că se vor 
amesteca fiarele, în ce fel, nu ştiu. 

Şi că Dumnezeu ne va arăta o cale prin care ne va face să 
nu ne îndoim de adevăr. Ar putea fi vorba despre testele 
ADN. S-ar putea folosi pentru a verifica identitatea persoanei 
pe care o găsiţi. Nu mai suntem în vremea lui Lenin sau a lui 
lusupov. Ne putem baza pe ştiinţă. 

Liniştea din apartament îi calmase nervii, iar Lord era prea 
obosit ca să mai gândească. De asemenea, mirosul de varză 
şi de cartofi era îmbietor. 

— Sunt lihnit de foame, domnule profesor. 

— Desigur. Cei care v-au adus au pregătit totul, spuse 
Paşenko şi se întoarse spre Akilina. 


189 


— Cât mâncăm noi, îmi voi trimite oamenii acasă la 
dumneavoastră să vă aducă tot ce vă trebuie. Vă recomand 
să vă luaţi şi paşaportul, pentru că nu ştim unde v-ar putea 
duce căutările. De asemenea, îi cunoaştem pe proprietarii 
circului şi vom avea grijă să nu vă punem în pericol cariera. 
Dacă se dovedeşte că nimic din toate acestea n-a fost serios, 
cel puţin veţi avea un loc de muncă la care să vă întoarceţi. 

— Mulţumesc! 

— Doriţi să luăm şi lucrurile dumneavoastră, domnule 
Lord? 

— O să le dau cheia de la hotel. Să-mi aducă valiza. Aş 
vrea, de asemenea, să-i transmită şefului meu, Taylor Hayes, 
un mesaj din partea mea. 

— Nu v-aş recomanda să faceţi asta. Profeţia vorbeşte 
despre păstrarea secretului şi consider că ar trebui să 
respectăm asta. 

— Dar Taylor ne poate fi de ajutor. 

— N-aveţi nevoie de ajutor. A 

Era prea obosit să se mai contrazică cu el. In plus, 
Paşenko avea probabil dreptate. Cu cât ştiau mai puţini unde 
se duceau, cu atât mai bine. La urma urmei, îl putea suna pe 
Hayes mai târziu. 

— Puteţi să vă petreceţi noaptea aici, sunteţi în siguranţă, 
zise Paşenko. Vă veţi începe căutările de mâine. 


190 


Capitolul 24. 


SÂMBĂTĂ, 16 OCTOMBRIE. 
ORA 04.45. 


Lord conducea o Lada hârbuită pe o autostradă cu două 
benzi. Paşenko îi dăduse maşina, cu un rezervor plin de 
benzină şi cinci mii de dolari. Lord preferase dolari 
americani, nu ruble, pentru că Paşenko avusese dreptate cu 
o seară în urmă - nu se putea şti unde îi va duce călătoria. 
Încă mai credea că această aventură era o pierdere de 
vreme, dar se simţea înmiit mai bine acum că se afla la cinci 
ore depărtare de Moscova, conducând prin zona împădurită 
din sud-vestul Rusiei. 

Oamenii lui Paşenko îi aduseseră fără probleme valiza de 
la hotelul Volkov, iar acum era îmbrăcat în blugi şi în pulover. 
Era odihnit, iar un duş fierbinte şi un bărbierit făcuseră 
minuni. Şi Akilina arăta proaspătă. Oamenii lui Paşenko îi 
aduseseră hainele împreună cu paşaportul pe care îi 
obţinuseră viză. Pentru a le uşura călătoria, toţi membrii 
circului primiseră vize pe perioadă nedeterminată. 

Tăcuse în cea mai mare parte a călătoriei. Purta un 
pulover pe gât măsliniu, blugi şi o jachetă de piele întoarsă - 
haine pe care, explicase ea, le cumpărase din Munchen cu 
un an în urmă. Culorile închise şi linia clasică o prindeau 
foarte bine. Reverele înalte îi puneau în evidenţă umerii 
înguşti şi îi dădeau alura lui Annie Hall, personajul interpretat 
de Diane Keaton în filmul lui Woody Allen, fapt care îi plăcea 
lui Lord. 

Prin parbriz, Lord privea câmpiile întinse şi pădurile. 
Pământul era negru, nu roşu ca în nordul Georgiei. Regiunea 
era renumită pentru cultivarea cartofilor. Işi aminti amuzat o 


191 


anecdotă despre Petru cel Mare, care hotărâse ca ţăranii din 
zonă să cultive misterioasa plantă. Merele pământului, cum îi 
numise Petru. Dar Rusia nu cunoştea cartofii, iar ţarul nu 
menţionase care parte din plantă e comestibilă. Ţăranii se 
îmbolnăviseră când, din disperare, încercaseră să mănânce 
toată planta, în afară de tuberculi. Supăraţi şi dezamăgiţi, 
dăduseră foc la întreaga recoltă. Abia după ce cineva 
gustase miezul copt din tulpină îşi găsise cartoful căminul în 
Rusia. 

Drumul trecea pe lângă câteva importante centre 
metalurgice şi uzine de construcţia tractoarelor, întunecate 
şi cu aspect lugubru. Aerul era un fum amar de dioxid de 
carbon şi acid, iar totul în jur era acoperit de funingine. 
Întreaga regiune fusese odinioară un câmp de luptă. Păgânii 
rezistând în faţa creştinilor, prinții luptându-se pentru putere 
şi tătarii căutând noi tărâmuri de cucerit. Un loc unde, aşa 
cum spusese un scriitor, „pământul Rusiei băuse sânge 
rusesc”. 

Starodug era un oraş micuţ, iar magazinele cu coloane şi 
clădirile de lemn şi cărămidă îi dădeau un aer imperial. De o 
parte şi de alta a străzilor se aliniau mesteceni cu coaja albă. 
In centrul oraşului domina o biserică având trei clopotniţe, în 
vârf cu domuri albastre precum cerul nopţii, cu stele aurii ce 
sclipeau în ultimele raze ale soarelui la apus. Un sentiment 
de decrepitudine stăpânea locul - se vedea clar în clădirile 
nereparate, în asfaltul ştirb şi în spaţiile verzi lăsate de 
izbelişte. 

— Ai vreo sugestie cum am putea da de Kolea Maks? o 
întrebă el pe Akilina în timp ce se plimbau fără scop pe una 
dintre străzi. 

— Nu cred că va fi o problemă, zise ea arătând în faţă. 

Se uită prin parbrizul murdar şi văzu firma Kafe Snejinki - 
prăjituri, plăcinte cu carne şi îngheţată, cu specialităţile zilei 
afişate în faţa uşii. Localul ocupa parterul unei clădiri de 
cărămidă cu trei etaje, cu ramele ferestrelor conturate în 


192 


culori vii. Pe firmă mai scria: „losif Maks, proprietar”. 

— Ce ciudat, zise el. 

Ruşii nu menţionau cine e proprietarul. Se uită în jur la 
alte firme de magazine şi observă că nici una nu avea trecut 
numele proprietarului. Işi aminti de Nevski Prospect din 
Sankt-Petersburg şi de cartierul Arabat al Moscovei. 
Amândouă erau locuri mondene, unde sute de magazine cu 
preţuri uriaşe se înşirau de-o parte şi de alta a străzii pe 
distanţe de kilometri întregi, într-un cancan comercial. Doar 
foarte puţine dintre ele aveau preţurile afişate şi încă mai 
puţine - numele proprietarului. 

— Un semn din trecut, probabil, zise Akilina. Capitalismul 
se furişează peste noi. Chiar şi aici, în Rusia rurală, zise ea în 
glumă. 

Lord parcă Lada şi coborâră în semiîntuneric. Merse 
înainte, spre Kafe Snejinki. Trotuarul era gol, cu excepţia 
unui câine ce urmărea o mierlă speriată. Foarte puţine 
prăvălii erau luminate. In afara marilor oraşe, foarte rar 
găseai magazine deschise la sfârşit de săptămână. O altă 
reminiscență a perioadei bolşevice. A 

Cafeneaua era sărăcăcios decorată. In centru se aflau 
patru şiruri de mese. In galantare de sticlă erau expuse 
specialităţile zilei. In aer plutea un miros pătrunzător de 
cafea. Erau doar două mese ocupate; la una stăteau trei 
oameni, iar la cealaltă, unul singur. Nimeni nu păru să le 
acorde atenţie, iar Lord se întrebă câţi negri se întâmplă să 
apară din senin pe acolo. 

Bărbatul din spatele tejghelei era scund şi îndesat, cu 
părul roşu şi des, cu mustață ţepoasă şi cu o barbă pe 
măsură. Purta un şorţ mânjit cu tot soiul de pete, iar când se 
apropie, aduse cu el un miros de telemea. Işi şterse mâinile 
cu un prosop murdar. 

— Sunteţi losif Maks? întrebă Lord în limba rusă. 

Bărbatul se uită lung la el. 

— De unde sunteţi? întrebă el în ruseşte. 


193 


Lord se gândi să dea cât mai puţine informaţii. 

— Are vreo importanţă? 

— Are, pentru că sunteţi în magazinul meu, îmi puneţi 
întrebări şi vorbiţi ca un rus. 

— În cazul acesta, sunteţi losif Maks. 

Tonul vocii era aspru şi neprietenos şi se întrebă dacă era 
aşa din ignoranță sau din cauza prejudecăţilor. 

— Uitaţi ce e, domnule Maks, nu suntem aici să vă creăm 
probleme. Căutăm un bărbat pe nume Kolea Maks. Probabil 
că e mort de mult timp, dar ştiţi cumva dacă mai trăieşte 
vreo rudă de-a lui? 

Bărbatul îi privi încruntat. 

— Cine sunteţi? 

— Mă numesc Miles Lord. Ea este Akilina Petrovna. Am 
venit de la Moscova ca să-l căutăm pe Kolea Maks. 

Bărbatul cel îndesat aruncă prosopul şi îşi încrucişă 
mâinile la piept. 

— Sunt mulţi cu numele Maks pe aici. Nu cunosc pe 
nimeni pe care să-l cheme Kolea Maks. 

— A trăit pe vremea lui Stalin, dar copiii sau nepoţii lui s-ar 
putea să mai fie pe aici. 

— Eu sunt Maks din partea mamei şi n-am fost apropiat de 
nici unul dintre ei. 

— Atunci de ce purtaţi numele de familie Maks? replică 
Lord. 

Pe faţa rusului se citi tulburarea. 

— N-am timp de aşa ceva. Am clienţi. 

Akilina se apropie de tejgheaua de sticlă şi spuse: 

— Domnule Maks, e ceva important. Trebuie să le găsim 
pe rudele lui Kolea Maks. Ne puteţi spune dacă trăiesc aici? 

— De ce credeţi că locuiesc aici? 

Lord auzi paşi în spatele lui şi se întoarse chiar când un 
poliţist intra în cafenea, îmbrăcat în uniforma rurală a miliției 
şi cu o shlapa din blană albastră pe cap. Işi descheie nasturii 
şi îşi scoase paltonul, apoi se aşeză la o masă, făcându-i 


194 


semn lui losif Maks. Proprietarul înţelese şi se duse grăbit să- 
i prepare o cafea. Lord se apropie de tejghea. Prezenţa 
poliţistului îi dădea o stare de nelinişte. Cu voce scăzută, 
rosti în spatele lui losif Maks: 

— „Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va 
mântui.” 

Maks îşi întoarse capul şi spuse: 

— Ce înseamnă chestia asta? 

— Spuneţi-mi dumneavoastră. 

— American nebun, zise rusul dând din cap. Ţi-ai pierdut 
minţile? Maks se uită la Akilina şi o întrebă: De ce umbli cu 
negroteiul ăsta? 

Lord nu reacţionă în nici un fel la apelativul peiorativ. 
Trebuiau să plece din cafenea fără scandal. Totuşi, era ceva 
în privirea lui Maks care transmitea exact opusul spuselor 
sale. Nu avea certitudinea, dar simţea că bărbatul voia să îi 
transmită un mesaj pentru care nu era nici momentul, nici 
locul potrivit. Se hotărî să mai facă o încercare. 

— Plecăm, domnule Maks. Ne puteţi da vreo sugestie 
unde să ne petrecem noaptea? 

Proprietarul termină de preparat cafeaua şi se îndreptă 
spre masa unde se afla polițistul. Lăsă ceaşca şi se întoarse. 

— Încercaţi la hotelul Okatiabrski. O luaţi la stânga, apoi 
treceţi trei străzi, spre centrul oraşului. 

— Mulţumesc, zise Miles. 

Dar Maks nu răspunse, ci se retrase în spatele 
galantarelor de sticlă fără să mai rostească vreun cuvânt. 
Lord şi Akilina o luară drept spre ieşire, dar îl ocoliră pe 
polițistul care îşi sorbea cafeaua aburindă. Lord observă că 
bărbatul îl privea lung. Intorcându-şi capul spre tejgheaua de 
sticlă din celălalt capăt al camerei, Lord văzu că şi losif Maks 
remarcase acest lucru. 

x 

Găsiră hotelul Okatiabrski. O clădire de patru etaje, 

camerele de la stradă având toate nişte balcoane şubrede. 


195 


Podeaua holului era acoperită de un praf negru, iar aerul era 
greu din cauza mirosului de canalizare. Un recepţioner 
arţăgos îi anunţă imediat că hotelul nu acceptă străini. 
Akilina preluă iniţiativa şi îl anunţă că Lord era soţul ei, motiv 
pentru care se aştepta să fie tratat cu respect. După ce se 
tocmiră o vreme, le oferi o cameră la suprapreţ, iar ei o luară 
încet pe scări până la etajul trei. 

Camera era spațioasă, dar marcată de trecerea timpului, 
cu mobilierul desprins parcă dintr-un film din anii 1940. 
Singura concesie făcută vremurilor moderne o reprezenta un 
frigider micuţ care trepida intermitent într-un colţ. Nici baia 
nu arăta mai bine: nu exista nici colac, nici hârtie igienică, iar 
când Lord merse să se spele pe faţă, îşi dădu seama că apa 
rece şi apa caldă nu puteau fi combinate pentru că nu 
curgeau simultan. 

— Îmi imaginez că nu vin prea mulţi turişti pe aici, zise el, 
când ieşi din baie ştergându-se cu prosopul. 

Akilina stătea pe marginea patului. 

— Această regiune era interzisă în perioada comunistă. 
Doar acum, în ultimii ani, au început să vină şi străinii. 

— Îţi sunt recunoscător pentru felul în care ai vorbit cu 
recepţionerul. 

— Imi pare rău de ce ţi-a zis Maks. N-avea dreptul să-ţi 
vorbească în felul acesta. 

— Nu sunt sigur că asta a vrut să spună. 

Îi povesti ce văzuse în privirea rusului. 

— Cred că era la fel de neliniştit ca şi noi din cauză că se 
afla polițistul acolo. 

— De ce? A spus că nu ştie nimic despre Kolea Maks. 

— Cred că a minţit. 

— Eşti un corb optimist, zise ea zâmbind. 

— Nu ştiu ce să zic în privinţa optimismului. Dar cred că 
există o sămânță de adevăr în toată povestea asta. 

— Sper că este. 

Era curios. 


196 


— Ce ai spus seara trecută este adevărat. Ruşilor le place 
să-şi amintească doar partea frumoasă din perioada ţaristă. 
Insă tu aveai dreptate. A fost o autocraţie, represivă şi crudă. 
Totuşi... de data aceasta ar putea fi altfel. Un surâs îi înflori 
pe buze. Ce facem noi acum ar putea fi un mijloc de a-i 
păcăli pe sovietici încă o dată. Se credeau atât de deştepţi! 
Dar uite că se pare că unul dintre Romanovi a supravieţuit. 
Nu s-ar potrivi de minune? 

„Ba da”, se gândi el. 

— Ţi-e foame? îl întrebă Akilina. 

Îi era. 

— Cred că n-ar trebui să ne expunem prea mult. O să 
cobor să cumpăr ceva de la chioşcul din hol. Brânza şi pâinea 
arătau bine. Putem avea parte de o cină liniştită aici. 

— Ar fi bine, zise ea zâmbind. 

x 


Jos, Lord se duse la chioşc şi alese o pâine neagră, nişte 
brânză, doi cârnăciori şi două beri. Plăti cu o bancnotă de 
cinci dolari pe care vânzătoarea o primi cu bucurie. Se 
îndrepta spre scară când auzi de afară zgomotul unor maşini 
care se apropiau. Lumini roşii şi albastre se învârteau în 
întuneric proiectându-şi razele prin ferestrele de la stradă. Se 
uită pe geam afară şi văzu trei maşini de poliţie oprind. 

Ştia unde veneau. 

Se repezi pe scări în sus şi se năpusti în cameră. 

— la-ţi lucrurile! Poliţia e jos. 

Akilina se mişcă rapid. Işi puse geanta pe umăr şi îşi 
îmbrăcă jacheta. 

Işi apucă şi el geanta şi haina. 

— N-o să le ia prea mult să afle numărul camerei. 

— Unde mergem? 

Ştia că exista o singură cale: sus, la al patrulea etaj. 

— Vino. 

leşi pe uşă, apoi o închise fără zgomot. 

Urcară treptele de stejar slab luminate, în timp ce în 

197 


spatele lor se auzeau paşi tropăind. Ajunseră pe palier şi 
merseră în vârful picioarelor până la ultimul etaj. La etajul 
trei se auzea zgomot de paşi. La lumina slabă a unui bec fără 
abajur, Lord studie cele şapte camere. Trei camere aveau 
vedere spre stradă, trei în spate, iar una dintre acestea se 
afla chiar la capătul holului. Toate uşile erau larg deschise, 
ceea ce însemna că sunt libere. 

De jos veni ecoul ciocănitului în uşa de lemn. 

li făcu semn să tacă şi arătă spre ultima cameră, cea cu 
vedere în spatele clădirii. Akilina se îndreptă spre ea. 

Pe drum, Lord închise încetişor uşile de pe ambele părţi 
ale holului. Apoi o urmă în cameră şi încuie uşa fără să facă 
zgomot. 

Jos, zgomotele se intensificară. 

Camera era cufundată în întuneric, iar el nu îndrăzni să 
aprindă becul. Se duse la fereastră şi se uită afară. La 
aproximativ zece metri distanţă, era o alee plină de maşini 
parcate. Deschise fereastra şi îşi scoase capul în noaptea 
răcoroasă. Nu se zărea nici un poliţist. Probabil 
consideraseră că e suficientă o vizită-surpriză. In partea 
dreaptă a ferestrei se afla un burlan care şerpuia de pe 
acoperiş, până jos, pe pietre. 

Se îndreptă de spate şi spuse: 

— Suntem prinşi în capcană. 

Akilina trecu pe lângă el şi se aplecă în afară. Lord auzi 
paşi apăsaţi venind spre ei pe scară. Poliţiştii aflaseră 
probabil că era goală camera lor. Uşile închise ar fi trebuit 
să-i mai reţină pentru un timp, dar nu foarte mult. Akilina îşi 
luă de pe umăr geanta şi o aruncă pe fereastră jos. 

— Dă-mi-o şi pe ata. 

l-o dădu, dar o întrebă: 

— Ce faci? 

— Uită-te la mine ce fac şi fă şi tu la fel, zise ea 
aruncându-i geanta pe geam. 

leşi pe fereastră afară şi se prinse cu mâinile de pervaz. 


198 


Se uită la ea cum se prinde de burlan şi cum îşi 
contorsionează corpul, sprijinindu-se cu picioarele de 
cărămizile fațadei şi cu mâinile înfăşurate în jurul fierului 
umed. Se lăsă cu dexteritate în jos, folosindu-se de forţa 
picioarelor, ţinându-se şi dându-şi drumul alternativ, ajutată 
fiind şi de gravitație. In câteva secunde sări jos de pe zid, în 
stradă. 

Auzi pe coridor uşi care se deschideau. Nu credea că era 
în stare s-o imite pe Akilina, dar n-avea de ales. Peste câteva 
secunde camera avea să fie plină de poliţişti. 

leşi pe geam şi se prinse de burlan. Simţi în palme metalul 
rece şi alunecos din cauza umezelii, însă se prinse cu putere. 
Işi sprijini picioarele pe cărămizi şi începu să coboare. 

Îşi dădu drumul mai repede şi trecu de etajul doi. 

In spate, săriră bucăţi de lemn din uşa încuiată, ce părea a 
fi forţată. Continuă să coboare, dar îşi slăbi strânsoarea când 
ajunse în dreptul unei bârne. incepu să cadă chiar când 
apăru un cap pe geamul de deasupra. Se îmbărbătă pentru 
impact şi scrijeli în cădere cărămida, iar corpul îi ateriză pe 
ciment. 

Se rostogoli o dată şi se izbi de cauciucul unei maşini 
parcate acolo. 

Uitându-se în sus, văzu un poliţist cu o armă în mână. 
Ignoră durerea din şold şi ţâşni în picioare, apucând-o pe 
Akilina şi împingând-o în cealaltă parte a maşinii. 

Două focuri de armă răsunară în noapte. Un glonţ ricoşă 
pe capotă. Celălalt sfărâmă parbrizul. 

— Haide, vino, dar nu te ridica, zise el. 

Îşi apucară genţile şi se târâră înainte, ascunzându-se 
după maşini. O rafală de gloanţe îi însoţi, dar clădirea de 
patru etaje nu oferea cel mai bun unghi de tragere. Sticla se 
sfărâma, iar metalul scârţâia la trecerea gloanţelor. Nu mai 
era mult până la capătul aleii, iar ei se întrebau dacă şi acolo 
îi aşteptau alţi poliţişti. 

leşiră de pe alee. 

199 


Lord se uită în ambele sensuri. Magazinele de o parte şi de 
alta erau cufundate în întuneric. Nici un felinar pe stradă. Işi 
puse repede geanta pe umăr, o luă pe Akilina de mână şi 
traversă împreună cu ea pe cealaltă parte a străzii. 

O maşină apăru de după colţ. Farurile îi orbiră. 
Automobilul venea în viteză chiar spre ei. Incremeniră în 
mijlocul străzii. Frânele scârţâiră, iar cauciucurile muşcară 
din asfaltul umed. Automobilul opri derapând. Observă că 
maşina nu era a oficialităților. 

Nu avea girofar şi nici nu scria nimic pe ea. Faţa care se 
zărea prin parbriz le părea cunoscută. Era losif Maks. 

Rusul scoase capul pe geamul din partea şoferului şi le 
strigă: 

— Urcaţi-vă! 

Se urcară, iar Maks apăsă acceleraţia până la podea. 

— Aţi venit la ţanc, zise Lord, uitându-se pe geamul din 
spate. Rusul cel îndesat continuă să fie atent la drum, dar 
răspunse: 

— Kolea Maks e mort. Dar fiul său o să se întâlnească 
mâine cu dumneavoastră. 


200 


Capitolul 25. 


MOSCOVA. 
DUMINICĂ, 17 OCTOMBRIE. 
ORA 07.00. 


Hayes îşi lua micul dejun în principala sală de mese a 
hotelului Volkov. Hotelul oferea un bufet excelent. li plăceau 
în mod deosebit clătitele dulci pe care bucătarul le pregătea 
cu zahăr pudră şi glazură de fructe proaspete. /zvestia$ era 
distribuită de către chelner, aşa că se aşeză confortabil 
pentru a citi ştirile zilei. 

Un editorial prezenta o sinteză a activităţii Comisiei 
Ţariste din ultima săptămână. După şedinţa de deschidere 
de miercuri, de joi începuseră nominalizările. Numele lui 
Ştefan Baklanov se afla pe primul loc, fiind propus, conform 
înţelegerii, de către primarul Moscovei. Cancelaria Secretă se 
gândise că, dacă nominalizarea era făcută de o persoană pe 
care oamenii o respectă, i-ar da lui Ştefan Baklanov şi mai 
multă credibilitate, iar manevra se pare că funcţionase, 
pentru că reporterul de la /zvestia menţiona în editorial 
susţinerea de care se bucura Baklanov. 

Două clanuri rivale ale urmaşilor Romanovilor 
nominalizaseră membri mai vârstnici, susţinând o mai 
strânsă legătură de sânge şi prin căsătorie cu Nicolae al Il- 
lea. Mai apăreau încă trei nume, dar reporterul nu le dădea 
prea multe şanse, toţi trei fiind rude îndepărtate ale 
Romanovilor. Un articol dintr-un chenar din partea dreaptă a 
paginii atrăgea atenţia asupra faptului că, de fapt, o mulţime 
de ruşi ar putea avea sânge de Romanov. Laboratoare din 
Sankt-Petersburg, din Novosibirsk şi din Moscova se ofereau, 
la preţul de cincizeci de ruble, să efectueze teste de sânge şi 


6 Ziar de mare circulaţie în Rusia (n.tr.). 


201 


să compare markerii genetici cu cei ai familiei imperiale. Se 
părea că mulţi oameni plătiseră taxa şi făcuseră testul. 

Dezbaterea iniţială între membrii comisiei în legătură cu 
cei nominalizați fusese aprinsă, dar Hayes ştia că era doar un 
simplu spectacol, din moment ce, la ultima întâlnire, 
paisprezece dintre cei  şaptesprezece membri erau 
cumpăraţi. Dezbaterea fusese ideea lui. Era mai bine ca 
membrii să pară a fi în dezacord şi apoi să fie treptat 
convinşi, decât să ia o decizie rapidă. Editorialul se încheia 
cu menţiunea că procesul de nominalizare se va încheia a 
doua zi, iar marţi era programat un vot iniţial pentru a se 
restrânge numărul de candidaţi la trei. Urmau apoi încă două 
zile de dezbateri, până la votul final de joi. 

Totul se va termina până vinerea viitoare. 

Ştefan Baklanov va deveni Ştefan |, Ţarul Marii Rusii. 
Clienţii lui Hayes vor fi fericiţi, Cancelaria Secretă va fi 
mulţumită, iar el va fi cu câteva milioane de dolari mai 
bogat. 

Termină articolul mirându-se cât de mult iubesc ruşii 
spectacolul public. Chiar aveau o denumire pentru asta: 
pokazukha. Cel mai bun exemplu pe care şi-l amintea era 
când, cu ocazia vizitei lui Gerald Ford în anii 1970, ruta de la 
aeroport fusese înfrumuseţată cu brazi ce fuseseră tăiaţi din 
pădurile din împrejurimi şi înfipţi în zăpadă. 

Chelnerul îi aduse clătite aburinde şi cafea. Frunzări restul 
ziarului, uitându-se la titluri. Unul îi atrase în mod deosebit 
atenţia. 


ANASTASIA E VIE ŞI TRĂIEŞTE ÎMPREUNĂ CU FRATELE EI, 
ȚARUL. 


ÎI trecu un fior pe şira spinării, însă citi în continuare şi 


observă că articolul era de fapt recenzia unei piese care se 
juca de curând în Moscova: 


202 


Dramaturgul englez Lorna Gant s-a inspirat dintr-o carte 
ieftină de aventuri descoperită într-un anticariat, autoarea 
fiind sedusă de legendele ţesute în jurul aşa-zisei execuţii 
incomplete a familiei regale. „M-a fascinat povestea 
Anastasiei/Annei Anderson”, afirma Gant, referindu-se la cea 
mai cunoscută pretinsă Anastasie. Piesa sugerează că 
Anastasia şi fratele ei Alexei reuşiseră să scape cu viaţă de la 
Ecaterinburg în anul 1918. Cadavrele lor nu au fost niciodată 
găsite, iar speculaţiile au abundat în jurul a ceea ce s-a 
întâmplat cu adevărat. Seminţe fertile pentru imaginaţia 
dramaturgului. 

„E ceva în genul: Elvis trăieşte şi se află în Alaska, 
căsătorit cu Marilyn, zice Gant. Mesajul piesei e plin de ironie 
şi de umor negru.” 


Citi în continuare şi descoperi că piesa reprezenta mai 
degrabă o farsă, decât o relatare serioasă despre posibilii 
supraviețuitori Romanovi, autorul recenziei asemănând-o 
unei „întâlniri a lui Cehov cu Carol Burnett”. La final, autorul 
recenziei făcea recomandarea ca nimeni să nu se deranjeze 
să meargă la această piesă. 

Zgomotul unui scaun îi întrerupse lectura. Ridică privirea 
din ziar şi îl văzu pe Felix Orleg aşezându-se la masa lui. 

— Micul dejun arată bine, zise inspectorul. 

— Ţi-aş comanda şi ţie o porţie, dar acesta e un loc puţin 
cam public pentru tine, spuse el nefăcând nici cel mai mic 
efort pentru a-şi ascunde disprețul. 

Orleg trase farfuria spre el şi se întinse după o furculiţă. 
Hayes decise să-l lase pe nenorocit în pace. Orleg îşi turnă 
sirop peste clătitele subţiri şi le înfulecă pe nerăsuflate. 
Hayes împături ziarul şi-l puse pe masă. 

— Nişte cafea nu vrei? îl întrebă, cu evident sarcasm. 

— Mai degrabă nişte suc, bombăni rusul cu gura plină. 

Ezită un moment, apoi îi făcu semn chelnerului şi îi spuse 
să-i aducă un pahar cu suc de portocale. Orleg termină de 
mâncat şi se şterse la gură cu un şerveţel de pânză. 


203 


— Am auzit că acest hotel prepară un mic dejun minunat, 
dar eu abia dacă îmi permit o băutură. Buzele uscate ale 
inspectorului se descreţiră într-un rânjet. Nu sunt aici de 
dragul companiei, poţi fi sigur de asta. 

— Şi atunci care este scopul acestei matinale vizite de 
duminică? 

— Faptul că Lord a fost dat în urmărire a funcţionat. Poliţia 
l-a localizat. 

Hayes deveni brusc interesat. 

— În Starodug. La aproximativ cinci ore distanţă înspre 
sud. 

Işi aduse pe loc aminte de această denumire din 
materialele pe care le găsise Lord la arhivă. Lenin îl 
menţionase împreună cu numele Kolea Maks. Ce spusese 
liderul sovietic? „Satul Starodug a mai fost amintit de alţi doi 
soldaţi ai Armatei Albe, convinşi să vorbească prin aceleaşi 
metode. Sunt sigur că se întâmplă ceva.” N 

Acum Şi el era sigur. Prea multe coincidenţe. In mod clar, 
Lord era amestecat în ceva. 

La un moment dat, vineri noaptea, camera lui Lord fusese 
golită în mod misterios. Membrii Cancelariei Secrete erau 
desigur supăraţi, iar dacă ei aveau motive de îngrijorare şi el 
avea. li spuseseră să rezolve problema şi chiar asta avea de 
gând să facă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Lord însoţit de o femeie au fost localizaţi la un hotel. 

Aşteptă continuarea. Orleg părea să savureze momentul 
de suspans. 

— Lipsa de informaţii a miliției locale e compensată prin 
prostie. Au descins la faţa locului, dar au uitat să acopere şi 
spatele hotelului. Lord şi femeia au fugit pe geam. Au 
încercat să-l împuşte, dar a reuşit să scape. 

— Au aflat de ce se afla acolo? 

— Intreba într-un birt local de un anume Kolea Maks. 

Bănuielile i se confirmară. 


204 


— Ce ordine le-ai dat celor din teritoriu? 

— Le-am spus să nu facă nimic fără să le ordon eu. 

— Trebuie să plecăm imediat. 

— Aşa m-am gândit şi eu. De aceea mă aflu aici. Unde mai 
pui că mi-am luat şi micul dejun. 

Chelnerul aduse sucul de portocale. Hayes se ridică de la 
masă. 

— Dă-l pe gât. Eu trebuie să dau un telefon înainte de a 
pleca. 


205 


Capitolul 26. 


STARODUG. 
ORA 10.00. 


Akilina îl văzu pe Lord încetinind maşina. O ploaie rece 
lovea parbrizul. Seara trecută, losif Maks îi ascunsese într-o 
casă în partea de vest a Starodugului. Aparţinea unui alt 
membru al familiei Maks, care le oferise două saltele de paie 
în faţa vetrei. 

Maks se întorsese după două ore şi le explicase că în 
seara aceea primise vizita poliţiei, care-i pusese întrebări 
despre un negru şi o femeie din Rusia care îi vizitaseră 
localul. Le spusese exact ce se întâmplase, cu atât mai mult 
cu cât un ofiţer de miliţie fusese de faţă. Se pare că îl 
crezuseră, pentru că nu se mai întorseseră. Din fericire, 
nimeni nu văzuse cum îi ajutase să fugă de la Okatiabrski. 

Maks le dăduse o maşină, un Mercedes coupe de culoarea 
untului, tamponat, murdar de noroi şi cu scaunele din piele 
jupuite de vechi ce erau. Şi le spusese cum să ajungă la fiul 
lui Kolea Maks. 

Casa de ţară avea un singur nivel şi era construită pe 
platforme duble, unite printr-un strat gros de câlţi, iar 
acoperişul de şindrilă era înnegrit de mucegai. Un horn de 
piatră scotea în aerul rece o coloană groasă de fum gri. În 
depărtare se vedea un câmp, cu pluguri şi cu discuitoare 
depozitate într-un şopron. 

Intregul decor îi amintea Akilinei de bordeiul în care trăise 
odinioară bunica ei, acelaşi crâng de mesteceni albi 
întinzându-se într-o latură a casei. Intotdeauna considerase 
că toamna este o perioadă tristă a anului. Anotimpul venea 
pe nepregătite, apoi se transforma pe nesimţite în iarnă. 


206 


Prezenţa ei însemna sfârşitul pădurilor verzi şi al pajiştilor cu 
iarbă grasă - alte amintiri din copilărie, despre satul de lângă 
Urali unde crescuse şi despre şcoala unde purtau rochiţe cu 
şorţuleţ asortat şi funde roşii. In timpul orelor li se spunea 
despre cât de asupriţi fuseseră muncitorii pe vremea ţarului, 
cum venise Lenin şi schimbase totul, de ce e capitalismul rău 
şi ce aştepta ko//ektiv-ul de la membrii lui. 

Portretul lui Lenin era atârnat pe perete în toate sălile de 
clasă şi în toate casele. A te îndoi de el reprezenta un lucru 
rău. Liniştea se baza pe faptul că toată lumea nutrea 
aceleaşi idealuri. g 

Persoana nu conta. Insă tatăl ei fusese o persoană. Nu-şi 
dorise decât să trăiască în România cu noua lui soţie şi cu 
copilul pe care i-l făcuse aceasta. Dar ko//lektiv-ul nu era de 
acord cu un lucru atât de simplu. Părinților buni li se cerea să 
fie membri de partid. Se impunea să fie. Cei care nu aveau 
„idealuri revoluționare” trebuiau  turnaţi. Era celebră 
povestea unui băiat care îşi turnase tatăl pentru că vânduse 
documente ţăranilor răsculați. Fiul depusese mărturie 
împotriva tatălui său şi fusese apoi ucis de fermieri. 
Apăruseră după aceea poeme şi cântece despre el şi toţi 
copiii erau învăţaţi să idealizeze o astfel de abnegaţie faţă de 
Mama Rusia. 

Dar pentru ce? 

Ce anume era de admirat în faptul că îţi trădai propria 
familie? 

— Am fost doar de două ori la ţară în Rusia, zise Lord, 
întrerupându-i Akilinei firul gândurilor. În ambele cazuri totul 
a fost regizat. Dar de data aceasta e cu totul altceva. E o altă 
lume. 

— In perioada ţaristă, satului i se spunea mir. Pace. O 
bună descriere, din moment ce foarte puţini îşi părăseau 
vreodată satul natal. Era lumea lor. Un loc unde domnea 
pacea. 

Afară, nu se mai vedea fumul de la uzina din Starodug. 


207 


Doar copaci viguroşi, dealuri verzi şi lanuri de grâu care, îşi 
imagina ea, vara erau pline de ciocârlii. 

Lord parcă maşina în faţa casei. 

Bărbatul care deschise uşa era scund şi bine legat, cu păr 
roşcovan şi cu o faţă rotundă şi roşie ca o sfeclă. Akilina 
estimă că avea în jur de şaptezeci de ani, dar dovedea o 
agilitate surprinzătoare în mişcări. li scană cu privirea - ca un 
grănicer, i se păru ei - apoi îi invită înăuntru. 

Casa era spațioasă, cu un singur dormitor, o bucătărie şi o 
sufragerie confortabilă. Mobilierul compus din piese separate 
alcătuia un decor practic şi util. Podeaua fusese acoperită cu 
scânduri late, de culoarea nisipului, cu lacul aproape în 
întregime luat. Nu exista curent electric. Toate camerele 
erau luminate cu lămpi de ulei fumegânde şi de focul din 
vatră. 

— Numele meu este Vasili Maks. Kolea a fost tatăl meu. 
Stăteau aşezaţi la masa din bucătărie. O sobă pe lemne 
încălzea o oală cu /apşa - tăiţeii de casă care-i plăceau atât 
de mult Akilinei. Mirosul de prăjeală era puternic; „carne de 
miel”, se gândi ea, amestecat cu un iz de tutun ieftin. Un colţ 
al casei era rezervat unei icoane cu lumânări de jur împrejur. 
Şi bunica ei păstrase un colţ sfânt în casă până în ziua când 
dispăruse. 

— Am pregătit prânzul, zise Maks. Sper că vă e foame. 

— O masă e bine-venită, zise Lord. Miroase bine. 

— Gătitul este una dintre puţinele plăceri care mi-au mai 
rămas. 

Maks se ridică şi se duse către sobă. Cu spatele la ei, 
amestecă în oala cu tăiţei care sfârâia pe foc. 

— Nepotul meu mi-a zis că aveţi ceva să-mi spuneţi. Lord 
păru să înţeleagă la ce se referă. 

— „Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va 
mântui.” 

Bătrânul puse lingura pe masă şi apoi se aşeză la loc. 

— N-am crezut că o să aud vreodată aceste cuvinte. M-am 


208 


gândit că sunt doar rodul imaginaţiei tatălui meu. Cu atât 
mai puţin că vor fi rostite de un negru. 

Maks se întoarse către Akilina şi zise: 

— Numele tău înseamnă „acvilă”, copila mea. 

— Aşa mi s-a spus. 

— Eşti o făptură adorabilă. 

Ea zâmbi. 

— Sper ca această căutare să nu-ţi pună în pericol 
frumuseţea. 

— Cum aşa? întrebă ea. 

Bătrânul îşi frecă nasul borcănat. 

— Când tatăl meu mi-a spus ce misiune mi se 
încredinţează, m-a avertizat că s-ar putea să mă coste viaţa. 
Nu l-am luat în serios niciodată... până în acest moment. 

— Ce ştiţi? întrebă Lord. 

Bătrânul oftă. 

— Mă gândesc deseori la ce s-a întâmplat. Tatăl meu mi-a 
spus că o să mă bântuie aceste imagini, dar nu l-am crezut. 
Aproape că îi văd cum sunt treziţi în miezul nopţii şi mânaţi 
jos pe scară. Sunt convinşi că Armata Albă e gata să ia în 
stăpânire oraşul şi că vor fi eliberaţi. lurovski, evreul cel 
nebun, le spune că trebuie să fie duşi în altă parte, dar că o 
să li se facă mai întâi o poză pentru Moscova, pentru a 
dovedi că sunt în viaţă. Le arată tuturor unde trebuie să 
stea. Dar nu li se face nici o poză. In schimb, în cameră 
pătrund bărbaţi înarmaţi, iar ţarului i se spune că el şi familia 
regală vor fi executaţi. Apoi lurovski îşi îndreaptă arma către 
ei. Bătrânul se opri şi dădu din cap. Să vă pregătesc prânzul. 
Apoi o să vă spun tot ce s-a întâmplat la Ecaterinburg în acea 
noapte de iulie. 

x 

lurovski apăsă pe trăgaciul pistolului Colt, iar capul lui 
Nicolae al Il-lea explodă într-un şuvoi de sânge. Ţarul se 
prăbuşi peste fiul său. Alexandra începu să-şi facă semnul 
crucii, când un alt bărbat înarmat deschise focul. Gloanţele o 


209 


atinseră pe țarină şi o aruncară jos de pe scaun. lurovski 
desemnase fiecărui bărbat înarmat câte o victimă şi îi 
instruise să ţintească spre inimă, pentru a reduce la 
minimum sângerarea. Dar asupra corpului lui Nicolae se 
năpustiră cu toţii, toţi cei unsprezece călăi hotărându-se să 
ţintească spre conducătorul lor odinioară divin. Soldaţii erau 
aranjaţi în şiruri de câte trei. Rândul al doilea şi al treilea 
trăgeau peste umărul celor din faţă, atât de aproape, încât 
cei din primul rând căpătară arsuri din cauza exploziei. Kolea 
Maks stătea în primul rând şi fu ars pe gât de două ori. | se 
spusese să o împuşte pe Olga, fata cea mare, dar nu se 
simţea în stare să o facă. Fusese trimis la Ecaterinburg să 
organizeze evadarea familiei regale, cu trei zile în urmă, dar 
evenimentele se precipitaseră într-un ritm fulgerător. 

Gărzile fuseseră chemate în biroul lui lurovski mai 
devreme. Comandantul le spusese: 

— Azi o să ucidem întreaga familie regală, împreună cu 
doctorul şi cu servitorii lor. Anunţaţi detaşamentul să nu se 
alarmeze dacă aud focuri de armă. 

Fuseseră aleşi unsprezece oameni, printre care se număra 
şi Maks. Maks avusese noroc chior să fie ales, însă venise cu 
recomandări foarte bune de la Comitetul din Urali, care îl 
descriseseră ca fiind un bărbat în care se putea avea 
încredere că va duce ordinele la îndeplinire, iar lurovski 
părea să aibă nevoie de persoane loiale în jurul său. 

Doi letoni spuseră că ei refuză să împuşte femei. Maks 
rămase surprins că nişte bărbaţi atât de violenţi aveau 
conştiinţă. lurovski nu avu nimic de obiectat în faţa refuzului 
lor şi îi înlocui cu alţi doi, care ieşiră în faţă de bunăvoie şi 
care nu îşi exprimară nici o rezervă. Lotul final era format din 
şase letoni şi din cinci ruşi, plus lurovski. Oameni trecuţi prin 
multe în viaţă şi care se numeau: Nikulin, Ermakov, doi 
Medvedev şi Pavel. Nume pe care Kolea Maks nu le va uita 
niciodată. 

Afară era parcat un camion, iar motorul lui fu turat pentru 

210 


a acoperi focurile de armă, care veniră ca o grindină. Fumul 
din ţevile puştilor învăluise locul într-o ceaţă misterioasă. 
Abia dacă se mai distingea ceva, era greu să spui cine 
împuşcă pe cine. Maks se gândi că oamenilor li se dăduse să 
bea zdravăn ca să le adoarmă simţurile şi doar el şi lurovski 
mai erau cu mintea limpede. Puţini îşi vor mai aminti 
detaliile, doar că trăgeau în ceva ce se mişca. El băuse cu 
măsură, pentru că ştia că trebuia să rămână treaz. 

Maks se uită la corpul Olgăi, care se zvârcolea după ce 
primise un glonţ în cap. Trăgătorii ţinteau spre inimile 
victimelor, însă se întâmpla ceva ciudat. Gloanţele ricoşau 
pur şi simplu din piepturile femeilor şi se împrăştiau prin 
cameră asemenea grindinei. Unul dintre letoni bolborosi că 
le proteja Dumnezeu. Altul se întrebă cu voce tare dacă era 
înţelept ceea ce făceau. 

Maks văzu cum marile ducese Tatiana şi Maria încercară 
să se ghemuiască într-un colţ, protejându-se cu braţele. 
Corpurile lor tinere fură lovite de gloanţe, unele ricoşând, 
altele penetrând. Doi bărbaţi se desprinseră din formaţie, se 
apropiară şi le împuşcară pe amândouă în cap. 

Valetul, bucătarul şi doctorul fură împuşcaţi pe loc, iar 
corpurile lor se prăbuşiră asemenea țintelor de la poligon. 
Camerista înnebunise. Alerga prin încăpere ţipând speriată, 
protejându-se cu perna. Câţiva ţintaşi îşi potriviră puştile şi 
traseră în pernă. Gloanţele se risipiră în toate direcţiile. Era 
înfiorător. Ce îi proteja pe aceşti oameni? In cele din urmă, 
capul femeii fu lovit de un glonţ bine ţintit şi ţipetele 
încetară. 

— Opriţi focul! strigă lurovski. 

In cameră se aşternu liniştea. 

— Impuşcăturile se vor auzi din stradă. Omorâţi-i cu 
baionetele. 

Gărzile aruncară revolverele deoparte şi apucară puştile 
americane Winchester, mişcându-se prin cameră. 

Printr-un miracol, camerista supravieţuise împuşcăturii în 


211 


cap. Se ridică în picioare şi începu să-şi croiască drum printre 
cadavrele sângerânde, bocind cu voce scăzută. Doi letoni se 
apropiară de ea şi îşi înfipseră pumnalele în perna pe care 
încă o ţinea strâns. Lamele erau tocite şi nu reuşiră să 
pătrundă. Işi încleştă mâinile pe una dintre baionete şi 
începu să ţipe ascuţit. Bărbaţii se apropiară de ea. Unul o izbi 
în cap cu patul armei. Femeia scoase un geamăt sfâşietor, 
amintindu-i lui Maks de un animal rănit. Urmară mai multe 
lovituri, până când geamătul se stinse. Ca şi cum ar fi 
exorcizat un demon, bărbaţii îşi înfipseră baionetele în corpul 
ei de atâtea ori, încât Maks nu mai putu ţine socoteala. 

Maks se apropie de ţar. Sângele îi curgea în şuvoaie 
groase peste cămaşa militară şi peste pantaloni. Ceilalţi le 
loveau cu baionetele pe cameristă şi pe una dintre ducese. 
Aerul era îmbâcsit de un fum înţepător, sufocant. lurovski o 
examina pe țarină. 

Maks se aplecă şi îl întoarse pe Nicolae pe-o parte. 
Ţareviciul era sub el, îmbrăcat ca şi tatăl său, purtând 
cămaşă de soldat, pantaloni, cizme şi boneta cu care Îl 
văzuse pe băiat de atâtea ori. Ştia că le plăcea să se îmbrace 
la fel. A 

Băiatul deschise ochii. In privire i se citea teama. Maks îi 
astupă gura cu mâna. Apoi îşi apropie un deget de buze 
făcându-i semn că trebuia să tacă. 

— Stai nemişcat! Fă pe mortul, zise el. 

Ochii băiatului se închiseră. 

Maks se ridică şi îşi îndreptă pistolul spre podea, chiar 
lângă capul băiatului şi trase. Glonţul se înfipse în scândură, 
iar corpul băiatului tresări. Maks trase din nou şi în cealaltă 
parte a capului copilului, sperând ca nimeni să nu remarce 
cum tresare corpul băiatului, însă toţi păreau absorbiți de 
măcelul din jur. Din pricina faptului că erau unsprezece 
victime, doisprezece călăi, iar spaţiul era strâmt şi timpul - 
scurt. 

— Mai trăia țareviciul? întrebă lurovski prin fum. 


212 


— Nu mai trăia, răspunse Maks. 

Răspunsul păru să-l mulţumească pe comandant. Ş 

Maks rostogoli din nou corpul lui Nicolae peste băiat. Işi 
ridică privirea când unul dintre letoni se îndreptă spre fata 
cea mai tânără a ţarului, Anastasia. Căzuse de la primele 
focuri de armă şi zăcea întinsă pe podea într-o baltă de 
sânge închegat. Fata gemea, iar Maks se întrebă dacă nu 
cumva o atinseseră o parte din gloanţe. Letonul tocmai ridica 
patul puştii să termine treaba, când fu oprit de Maks. 

— Lasă-mă pe mine. N-am avut până acum plăcerea. 

Un rânjet flutură pe faţa bărbatului, care se retrase. Maks 
se uită la fată. Pieptul i se bomba când respira cu greu, iar 
pe rochie îi şiroiau râuri de sânge, însă era greu de spus 
dacă îi aparţinea Anastasiei sau surorii de lângă ea. 
Dumnezeu să-l ierte! O lovi pe fată cu patul puştii. Orientă 
lovitura în aşa fel încât să o facă doar să-şi piardă cunoştinţa, 
fără să o omoare. 

— Termin eu aici, zise Maks, întorcând puşca invers pentru 
a pregăti baioneta. 

Din fericire, letonul se duse la alt cadavru, fără să 
riposteze. 

— Opriţi-vă! strigă lurovski. 

Camera se cufundă într-o tăcere sumbră. Gata cu carnea 
sfârtecată cu baionetele. Gata cu focurile de armă. Gata cu 
gemetele. 

Doar doisprezece bărbaţi stând în picioare într-un fum 
gros, cu lampa de deasupra capetelor luminând asemenea 
unui soare în timpul furtunii. 

— Deschideţi uşile şi lăsaţi fumul să se împrăştie, zise 
lurovski. Nu se mai vede nimic. Apoi verificaţi pulsul şi 
raportați. 

Maks se duse direct la Anastasia. Avea puls, slab, abia 
sesizabil. 

— Marea ducesă Anastasia. Moartă! strigă el. 

Celelalte gărzi raportară alte morţi. Maks se duse la 


213 


ţarevici şi îl dădu deoparte pe ţar. Îi luă pulsul. Bătea cu 
putere. Se întrebă dacă fusese atins. 

— Ţareviciul. Mort! 

— Slavă Domnului, strigă unul dintre letoni. 

— Trebuie să scăpăm de cadavrele de aici cât mai repede, 
spuse lurovski. Incăperea va trebui curățată până în zori. 
Comandantul se întoarse spre unul dintre ruşi şi îi zise: Du-te 
şi ia nişte cearşafuri de sus. Intindeţi cadavrele afară. 

Maks se uită cum un leton apucă o mare ducesă, greu de 
spus pe care dintre ele. 

— la priviţi! strigă el. 

Atenţia tuturor se îndreptă spre cadavrul însângerat al 
fetei. Maks se apropie şi el împreună cu ceilalţi. Veni şi 
lurovski. Un diamant strălucitor se întrezărea din corsetul 
sfâşiat. Comandantul se aplecă şi pipăi piatra. Apoi apucă o 
baionetă şi făcu o gaură în corset, eliberând haina de torsul 
neînsufleţit. Căzură pe jos alte bijuterii mânjite cu sânge. 

— l-au protejat pietrele, zise lurovski. Nenorociţii şi le-au 
cusut în căptuşeala hainelor. 

Câţiva dintre bărbaţi îşi dădură seama ce avere era în 
jurul lor şi se îndreptară spre femei. 

— Nu, strigă lurovski. Mai târziu! Dar trebuie să-mi daţi 
mie tot ce găsiţi. Aparține statului. Cel care păstrează chiar 
şi un nasture va fi împuşcat! Clar? 

Nimeni nu rosti vreun cuvânt. 

Bărbatul sosi cu cearşafurile. Maks ştia că lurovski dorea 
să scoată cadavrele cât mai repede din casă. Precizase asta 
mai devreme. Mai erau doar câteva ceasuri până în zori, iar 
Armata Albă se apropia de oraş, câştigând rapid teren. 

Cadavrul ţarului fu învelit primul şi apoi dus în camionul 
care aştepta în faţă. 

Una dintre ducese fu trântită pe targă. Brusc, fata sări în 
capul oaselor şi începu să ţipe. li cuprinse pe toţi groaza. 
Părea că soarta le este potrivnică. Uşile şi ferestrele casei 
erau acum deschise, aşa că nu se punea problema să mai 


214 


tragă vreun glonţ. lurovski apucă una dintre arme şi înfipse 
baioneta în pieptul fetei. Lama intră cu greu. Întoarse rapid 
arma invers şi o lovi pe fată cu patul puștii în cap. Maks auzi 
cum îi crapă ţeasta. lurovski înfipse lama adânc în beregata 
fetei şi o răsuci. Fata bolborosi ceva, se zvârcoli, cu sângele 
ţâşnindu-i pretutindeni, apoi rămase nemişcată. 

— Scoateţi vrăjitoarele astea de aici, murmură lurovski. 
Sunt posedate. 

Maks se duse la Anastasia şi o înveli într-un cearşaf. Pe hol 
era din nou agitaţie. O altă ducesă revenise la viaţă, iar Maks 
se uită afară şi văzu cum bărbaţii năvălesc asupra ei cu patul 
puştilor şi cu baionetele. Se folosi de agitaţie ca să se ducă la 
ţarevici, care zăcea încă în sângele părinţilor săi. 

Se aplecă spre el şi îi spuse: 

— Micuţule! 

Băiatul deschise ochii. 

__— Să nu scoţi nici un sunet. Trebuie să te duc la camion. 
Inţelegi? 

Băiatul dădu abia perceptibil din cap. 

— Dacă mişti sau scoţi vreun sunet, te înjunghie. 

Infăşură băiatul în cearşaf şi îl cără până afară, împreună 
cu Anastasia. Spera că ducesa nu se trezise din leşin. Mai 
spera şi că nimeni nu le va verifica pulsul. Afară descoperi că 
oamenii erau mult mai interesaţi de ce găseau asupra 
cadavrelor decât de cadavre. Ceasuri, inele, brățări, 
tabachere şi bijuterii. 

— Repet, zise lurovski. Toate vor fi returnate sau veţi fi 
împuşcaţi. Mai adineauri era un ceas care acum lipseşte. Mă 
duc să aduc ultimul cadavru. Sper să fie pus la loc până când 
mă întorc. 

Nimeni nu se îndoia de ce avea să se întâmple dacă nu 
era pus la loc, iar unul dintre letoni scoase ceasul din 
buzunar şi îl aruncă în grămadă, laolaltă cu celelalte obiecte 
capturate. 

lurovski se întoarse cu ultimul cadavru, care fu aruncat în 


215 


spatele camionului. Comandantul ducea o bonetă în mână. 

— E a ţarului, zise el, îndesând-o pe capul unuia dintre 
ucigaşi. Ţi se potriveşte! 

Ceilalţi râseră. 

— Au murit greu, constată unul dintre letoni. 

— Nu e uşor să omori oameni, zise lurovski uitându-se în 
camion. 

Întinseră o prelată peste cadavre. Dedesubt se aflau 
cearşafuri care să absoarbă sângele. lurovski alese patru 
oameni care să însoţească vehiculul, apoi urcă în cabină. 
Ceilalţi din plutonul de execuţie se risipiră fiecare pe la 
postul lui. Maks nu se număra printre cei selectaţi să meargă 
cu camionul, aşa că se apropie de geamul dinspre partea 
pasagerului. 

— Tovarăşe lurovski, aş putea veni şi eu? Mi-ar face 
plăcere să vă ajut să terminaţi treaba! 

lurovski îşi întoarse gâtul scurt şi-l privi. Era negru ca 
noaptea. Avea barbă neagră, părul negru şi o geacă de piele 
neagră. Tot ce putea Maks să discearnă din înfăţişarea lui 
era albul ochilor din privirea rece ca gheaţa. 

— De ce nu? Urcă-te lângă ceilalţi. 

Camionul ieşi din curtea casei Ipatiev prin porţile deschise. 
Unul dintre bărbaţi anunţă ora cu voce tare: trei dimineaţa. 
Trebuiau să se grăbească. Fură aduse două sticle de votcă 
ce trecură din mână în mână pe la toţi cei aflaţi în remorcă, 
alături de cadavre. Maks luă doar înghiţituri mici. 

Fusese trimis la Ecaterinburg să pregătească terenul 
pentru o evadare. Existau generali aflaţi sub fosta comandă 
a ţarului care îşi luau jurământul de credinţă faţă de Coroană 
în serios. De luni de zile circulau zvonuri cum că soarta 
familiei regale era pecetluită. Dar abia în ultima zi aflase 
Maks ce însemna de fapt acest lucru. 

Işi trecu privirea peste mormanul de cadavre de sub 
prelată. li aşezase pe băiat şi pe sora acestuia chiar în vârf, 
lângă mama lor. Se întreba dacă țareviciul îl recunoscuse. 


216 


Probabil că acest lucru îl făcuse să tacă. 

Camionul trecu pe lângă hipodromul de la marginea 
oraşului. Gonea pe lângă terenuri mlăştinoase, cariere de 
calcar şi mine. Dincolo de fabrica Isetsk de Sus şi peste liniile 
de cale ferată, drumul trecea printr-o pădure deasă. După 
trei kilometri, traseul se intersectă din nou cu o cale ferată. 
Singurele construcţii erau barăcile locuite de angajaţi ai 
căilor ferate, paznici care dormeau la ora aceea. 

Maks simţi cum se strică drumul. Camionul derapă când 
cauciucurile ajunseră pe pământul alunecos. Roţile din spate 
se împotmoliră, rotindu-se liber, iar şoferul încercă în zadar 
să-l scoată din mocirlă. Din capotă începu să iasă fum. 
Şoferul opri motorul supraîncălzit, iar lurovski cobori din 
cabină. Arătă spre baraca scufundată în întuneric a celor de 
la căile ferate, pe lângă care trecuseră şi îi spuse şoferului: 

— Du-te să-l trezeşti pe paznic şi adu nişte apă. Se 
întoarse spre remorcă şi ordonă: Aduceţi nişte lemne să 
putem scoate roţile din rahatul ăsta! Eu o iau înainte să-i 
caut pe Ermakov şi echipa lui. 

Doi dintre oameni dormeau deja beţi. Alţi doi săriră din 
remorcă şi dispărură în întuneric. Maks se prefăcu beat şi 
rămase în remorcă. Privi cum şoferul se îndreptă spre baracă 
şi bătu la uşă. lnăuntru licări o lampă, apoi uşa se deschise. 
Maks îl auzi pe şofer spunându-i paznicului că are nevoie de 
apă. Se auzeau oameni vorbind cu voce ridicată, iar Maks 
auzi gărzile care plecaseră în pădure strigând că găsiseră 
lemne. 

Acum trebuia să acţioneze. 

Se târî spre prelată şi o dădu deoparte. Un miros de plumb 
îi întoarse stomacul pe dos. Rostogoli corpul înfăşurat în 
cearşafuri al țarinei şi apucă legătura în care se afla 
țareviciul. 

— Eu sunt, Micuţule! Stai liniştit şi nu spune nimic. 

Băiatul murmură ceva, dar Maks nu înţelese. Cără 
legătura din remorcă şi o puse în pădure, la câţiva metri de 


217 


drum. 

— Să nu te mişti, şopti el. 

Se întoarse repede la camion şi luă şi legătura în care se 
afla Anastasia. O aşeză uşor pe pământ şi aranjă la loc 
prelata. O luă în braţe şi o aşeză în pădure, lângă fratele său. 
Slăbi legătura în jurul pieptului copilului şi verifică dacă fata 
avea puls. Slab, dar avea. 

Alexei se uită la el. 

— Ştiu că este îngrozitor. Dar trebuie să stai aici. Ai grijă 
de sora ta. Nu te mişca. Mă voi întoarce. Nu ştiu exact când. 
înţelegi? 

Băiatul dădu afirmativ din cap. 

— Îţi aminteşti de mine, nu-i aşa? 

Alexei dădu din nou din cap. 

— Atunci să ai încredere în mine. 

Băiatul îl strânse disperat în braţe, sfâşiindu-i inima. 

— Dormi acum, o să mă întorc. 

Maks se întoarse grăbit la camion şi se urcă în remorcă, 
prăbuşindu-se lat, asemenea celorlalţi doi oameni, care încă 
dormeau, rupţi de beţi. Auzi paşi apropiindu-se din întuneric. 
Gemu şi încercă să se ridice. 

— Scoală-te, Kolea! Avem nevoie de ajutorul tău, zise unul 
din cei doi, când se apropiară. Am găsit lemne la paznicul 
gării. 

Sări jos şi îi ajută pe cei doi să aşeze scânduri pe drumul 
noroios. Şoferul se întoarse cu o găleată de apă pentru 
motor. 

După câteva minute apăru şi lurovski. 

— Oamenii lui Ermakov sunt chiar în faţa noastră. 

Camionul porni cu ceva efort, iar scândurile îi oferiră 
tracţiunea de care avea nevoie. La mai puţin de o jumătate 
de milă dădură peste o mulţime de oameni cu făclii în mâini. 
Din strigătele lor, părea evident că mulţi erau beţi. Maks îl 
recunoscu pe Piotr Ermakov, care stătea în lumina farurilor. 
lurovski primise doar ordinul să execute sentinţa. Eliminarea 


218 


cadavrelor era responsabilitatea tovarăşului Ermakov. Era 
muncitor la fabrica Isetsk de Sus şi îi plăcea atât de mult să 
omoare, încât toţi îi ziceau Tovarăşul Mauser”. 

— De ce nu ni i-aţi adus vii? strigă cineva. 

Maks ştia ce le promisese probabil Ermakov oamenilor săi. 
„Fiţi buni bolşevici, iar eu o să vă las să vă faceţi de cap cu 
femeile sub privirea Tătucului Țar.” Perspectiva unei orgii 
carnale cu patru virgine era, cu siguranţă, un mobil suficient 
de puternic pentru a-i convinge să se ocupe de toate 
pregătirile necesare. 

Se strânseră în spatele camionului, uitându-se la prelată, 
cu făcliile trosnind în noapte. Unul dintre ei smulse prelata. 

— La dracu’, pute de trăsneşte! strigă cineva. 

— Putoarea regalității, zise altul. 

— Mutaţi cadavrele în căruţe, ordonă lurovski. 

Cineva bombăni nemulţumit, refuzând să atingă cadavrele 
murdare, dar Ermakov sări în remorcă. 

— Daţi nenorocitele astea de cadavre jos din camion! Mai 
avem doar vreo două ore până în zori şi sunt multe de făcut. 

Maks îşi dădu seama că Ermakov nu era omul cu care să 
te pui. Bărbaţii începură să manevreze legăturile însângerate 
şi să le pună în droşkif. Erau doar patru căruţe de lemn şi el 
spera că nimeni nu va sta să numere cadavrele. Doar 
lurovski ştia numărul exact, însă comandantul lui plecă 
împreună cu Ermakov în faţa camionului. Restul oamenilor 
veniţi din casa lpatiev erau prea beţi sau prea obosiţi să le 
mai pese dacă ieşeau la socoteală nouă sau unsprezece 
cadavre. 

Cearşafurile erau scoase în momentul în care aruncau 
fiecare cadavru în căruţă. Maks văzu că oamenii începură să 
caute prin buzunarele hainelor pline de sânge. Unul dintre 
bărbaţii din plutonul de execuţie povesti mulţimii despre ce 


7 Denumirea unei arme de provenienţă germană (n.tr.). 
8 Căruţe (în rusă, în orig.). 


219 


găsiseră mai devreme asupra cadavrelor. 

Apăru lurovski şi urlă la ei: 

— Nici să nu vă gândiţi! O să-i dezbrăcăm înainte de a-i 
îngropa. Dar orice găsiţi trebuie returnat, altfel, veţi fi pe loc 
împuşcaţi. 

Nimeni n-avu nimic de comentat. 

Pentru că erau doar patru căruţe, se luă decizia să meargă 
în faţă camionul cu restul de cadavre, cât de repede putea, 
urmat de căruţe. Maks stătea pe marginea remorcii şi privea 
cum înaintează căruțele, la distanţă de câţiva metri de 
vehicul. Ştia că la un moment dat trebuie să se oprească, să 
părăsească drumul şi să urce pe cărări de munte. Auzise 
puţin mai devreme că o mină abandonată fusese aleasă 
drept mormânt. Patru Fraţi, cum numise cineva acel loc. 

Camionul merse timp de douăzeci de minute. Apoi 
cauciucurile se opriră cu un scârţâit, iar lurovski sări din 
cabină. Se duse în spate, unde Ermakov conducea o căruţă. 
Comandantul se repezi la Ermakov şi-i înfipse un pistol în 
gât. 

— E un mare rahat! Bărbatul din camion zice că nu-şi dă 
seama care este drumul spre mină. Aţi fost cu toţii aici ieri. 
V-a lovit amnezia? Speraţi că o să mă plictisesc şi o să vă las 
cu cadavrele ca să le puteţi jefui? iți garantez că nu se va 
întâmpla asta! Ori găsiţi poteca, ori te omor! Comitetul din 
Urali mă va susţine, te asigur. 

Doi bărbaţi din plutonul de execuţie se ridicară în picioare 
şi traseră nişte focuri de armă în aer. Maks se alătură lor. 

— Bine, comandante, zise calm Ermakov. Nu e nevoie de 
violenţă, o să vă conduc eu însumi. 


220 


Capitolul 27. 


Lord văzu lacrimi în ochii lui Vasili Maks. Se întrebă de 
câte ori se derulaseră evenimentele în mintea bătrânului. 

— Tatăl meu a servit în regimentul de gardă al lui Nicolae. 
A fost trimis la Ţarskoe Selo, la Palatul Alexandru, unde 
locuia familia imperială. Copiii îl cunoşteau. Mai ales Alexei. 

— Cum de a ajuns la Ecaterinburg? întrebă Akilina. 

— A fost racolat de Felix lusupov. Era nevoie de oameni 
care să fie infiltraţi la Ecaterinburg. Gărzile de la palat erau 
preferatele bolşevicilor. Erau folosite de propagandişti pentru 
a-şi legitima revoluţia - pentru a arăta că până şi oamenii în 
care Nicolae avea cea mai mare încredere s-au întors 
împotriva lui. Unii chiar s-au întors, suflete slabe, temându- 
se să-şi piardă ce agonisiseră, dar câţiva au fost recrutaţi ca 
spioni, asemenea tatălui meu. li cunoştea pe mulţi dintre 
liderii revoluţiei, iar ei erau bucuroşi să-l aibă alături. Printr- 
un mare noroc, a ajuns la Ecaterinburg la timp. Printr-un şi 
mai mare noroc, lurovski l-a ales în plutonul de execuţie. 

Mâncaseră de prânz şi rămăseseră în bucătărie. 

— Tatăl tău pare să fi fost un om curajos, zise Lord. 

— Deosebit de curajos. A jurat credinţă ţarului şi şi-a 
respectat jurământul cu sfinţenie până la sfârşitul vieţii. 

Lord vru să ştie ce se întâmplase cu Alexei şi cu Anastasia. 

— Au supravieţuit? întrebă el. Ce s-a întâmplat? 

Pe buzele bătrânului flutură un zâmbet. 

— Ceva minunat. Dar mai întâi ceva îngrozitor. 

x 

Convoiul se îndreptă spre pădure. Drumul era aproape o 
urmă lăsată în noroi şi se înainta anevoios. Când camionul 
rămase înţepenit între copaci, lurovski hotărî să abandoneze 
vehiculul şi să continue drumul spre mină doar cu căruțele. 


221 


Cadavrele din camion fură puse pe tărgi făcute din prelată. 
Mina Patru Fraţi era la mai puţin de o sută de paşi, iar Maks 
ajută la transportarea tărgii pe care se afla cadavrul ţarului. 

— Aşezaţi-i pe pământ, le ordonă lurovski când ajunseră în 
luminiş. 

— Credeam că de asta mă ocup eu, zise Ermakov. 

— Tu te ocupi, preciză comandantul. 

Aprinseră un foc. Fiecare cadavru trebuia dezbrăcat, iar 
hainele - arse. Cu aproape treizeci de oameni beţi, scena era 
haotică. Insă Maks era recunoscător lui Dumnezeu pentru 
confuzia care masca lipsa celor două cadavre. 

— Diamante! strigă unul dintre bărbaţi. 

La auzul veştii, se adunară şi ceilalţi. 

— Kolea, vino cu mine, zise lurovski, făcându-şi cu greu 
loc prin mulţime. 

Oamenii erau adunaţi în jurul unui cadavru de femeie. 
Unul dintre oamenii lui Ermakov descoperise încă un corset 
plin de bijuterii. lurovski smulse diamantul din mâna 
bărbatului, ameninţându-l cu un pistol Colt. 

— Nu va fi nici un jaf aici! Primul om care fură, moare! 
Ucideţi-mă şi comitetul vă va pedepsi aspru. Acum faceţi ce 
vă spun şi dezbrăcaţi cadavrele. Daţi-mi tot ce găsiţi. 

— Ca să le păstrezi tu? întrebă cineva. 

— Nu-mi rămâne nici mie, nici vouă, ci statului. 
Intenţionez să returnez totul Comitetului din Urali. Acestea 
sunt ordinele mele. 

— Du-te dracului, evreule! zise cineva. 

În lumina slabă, Maks văzu cum lui lurovski i se aprind 
ochii de furie. Îl cunoştea pe acest bărbat ursuz suficient de 
bine şi ştia că nu-i plăcea să i se amintească de originile 
sale. Provenea dintr-o familie cu zece copii, tatăl său era 
geamgiu, iar mama, croitoreasă. Crescuse în mare sărăcie şi 
în lipsuri, iar după Revoluţia din 1905 devenise un membru 
loial al partidului. Fusese exilat la Ecaterinburg pentru 
activitate revoluţionară, dar după revolta din luna februarie a 


222 


anului precedent, fusese ales în Comitetul din Urali şi de 
atunci muncise cu devotament pentru partid. Nu mai era 
evreu. Era un comunist loial. Un bărbat care primea ordine şi 
în care se putea avea încredere că le va duce la îndeplinire. 

Se iveau zorile şi cerul începea să se lumineze deasupra 
plopilor. N 

— Puteți pleca cu toții, le strigă lurovski. In afară de cei 
care au venit cu mine. 

— Nu poţi face asta, replică Ermakov. 

— Plecaţi sau mă văd obligat să vă împuşc! 

In secunda următoare, se auzi zăngănitul armelor. Cei 
patru soldaţi din plutonul de execuţie reacţionaseră prompt 
la ordinul comandantului lor. Ceilalţi părură să înţeleagă că 
n-avea nici un sens să se împotrivească. Poate că erau în 
superioritate numerică, dar Comitetul din Urali nu ar fi 
permis ca o astfel de erezie să rămână nepedepsită. Maks nu 
fu surprins să vadă ceata de bărbaţi beţi retrăgându-se pe 
cărare. 

Când aceştia se făcură nevăzuţi, lurovski îşi îndesă pistolul 
la brâu. 

— Terminaţi de dezbrăcat cadavrele. 

Maks şi încă doi bărbaţi îndepliniră ordinul, în timp ce alţi 
doi stăteau de strajă. Cadavrele erau aproape imposibil de 
identificat, în afară de cel al țarinei, vârsta şi statura făcând- 
o să iasă în evidenţă chiar şi moartă. Lui Maks i se făcu rău 
uitându-se la aceşti oameni pentru care lucrase odinioară. 

Fură descoperite încă două corsete pline cu bijuterii. 
Asupra țarinei se găsi cel mai surprinzător lucru, un întreg 
brâu de perle cusut în căptuşeala lenjeriei intime. 

— Sunt doar nouă cadavre, zise deodată lurovski. Unde 
sunt țareviciul şi una dintre femei? 

Nimeni nu rosti nici un cuvânt. 

— Nenorociţii! Împuţiţii dracului! zise comandantul. În mod 
cert i-au ascuns pe undeva pe drum, gândindu-se că vor găsi 
ceva valoros asupra lor. Probabil că îi percheziţionează chiar 


223 


în acest moment. 

Maks răsuflă uşurat. 

— Ce facem acum? întrebă unul dintre oameni. 

lurovski răspunse fără să ezite: 

— Nimic. Raportăm că nouă cadavre au fost îngropate în 
mină, iar două au fost arse. Le căutăm când terminăm aici. 
Clar? 

Maks înţelese că nimeni dintre cei de faţă, în special 
lurovski, nu dorea să raporteze că lipseau două cadavre. Nici 
o explicaţie nu i-ar fi iertat de mânia comitetului. Tăcerea 
colectivă dovedi că toată lumea era de acord. 

Hainele însângerate fură aruncate în foc, iar cele nouă 
cadavre dezbrăcate zăceau acum cu faţa în jos pe un petic 
negru de pământ. Maks observă cum corsetele de dantelă 
lăsaseră imprimată în carnea fără viaţă urma legăturilor. 
Marile ducese purtau amulete la gât cu chipul lui Rasputin şi 
o rugăciune cusută de ele. Bărbaţii le smulseră şi le aruncară 
peste grămada de zdrenţe. Maks îşi aminti de frumuseţea 
acestor femei şi constată cu tristeţe că nici una nu şi-o 
păstrase după moarte. 

Unul dintre bărbaţi se aplecă şi mângâie sânii Alexandrei. 

Alţi doi îi urmară exemplul. 

— Pot să mor liniştit acum că am pus mâna pe ţâţele 
împărătesei, zise zeflemitor unul dintre bărbaţi, iar ceilalţi 
râseră împreună cu el. 

Maks se întoarse cu spatele şi privi cum trosneşte focul, 
transformând pânza în cenuşă. 

— Aruncaţi jos cadavrele, zise lurovski. 

Fiecare târî câte un cadavru spre mină şi îl aruncă peste 
marginea puţului. După câteva secunde de linişte, se auzi de 
jos un plescăit de apă. 

In mai puţin de un minut, dispărură toate. 

x 

Vasili Maks se opri, trase aer în piept de câteva ori, apoi 

bău din paharul de votcă. 


224 


— lurovski s-a aşezat apoi sub un copac şi a mâncat nişte 
ouă fierte la micul dejun, pe care le avea de la călugărițele 
de la mănăstire. Acestea le aduseseră cu o zi înainte pentru 
ţarevici, iar lurovski le spusese să împacheteze bine ouăle. 
Ştia exact ce urma să se întâmple. După ce şi-a umplut 
burta, a aruncat grenade în puț pentru ca mina să se 
prăbuşească. 

— Aţi spus că s-a întâmplat şi ceva frumos, zise Lord. 

— Aşa am zis, răspunse bătrânul, luând o altă înghiţitură 
de votcă. 

x 

Maks şi ceilalţi bărbaţi plecară de la locul înmormântării în 
jurul orei zece dimineaţa. Un bărbat fu lăsat de pază, iar 
lurovski se duse să raporteze Comitetului din Urali 
activitatea din timpul nopţii. Din fericire, comandantul nu le 
ceruse să cerceteze zona pentru a căuta celelalte două 
cadavre, informându-i că intenţiona să raporteze că fuseseră 
arse separat. 

Le ordonă să se întoarcă în oraş fără să atragă atenţia 
asupra lor. Lui Maks i se păru ciudat, ţinând cont de cât de 
mulţi oameni fuseseră implicaţi în evenimentele din noaptea 
precedentă. Era imposibil ca locul mormântului să rămână 
secret, mai ales din cauza frustrării şi a tentaţiei îmbogăţirii. 
lurovski le atrase atenţia că nu trebuie să discute cu nimeni 
despre cele întâmplate şi că trebuiau să raporteze că 
fuseseră de serviciu la casa lpatev în acea după-amiază. 
Maks îi lăsă pe ceilalţi patru s-o ia înainte. Le spuse că dorea 
să meargă pe alt drum, ca să-şi limpezească gândurile. In 
depărtare se auzeau salvele de tun. Camarazii lui îl 
avertizară că Armata Albilor era la câţiva kilometri distanţă 
de Ecaterinburg, însă el le spuse că nici un Alb nu şi-ar dori 
să dea nas în nas cu el. 

Maks se îndepărtă de tovarăşii lui şi hoinări vreo jumătate 
de oră, apoi o luă pe poteca pe care mersese camionul. La 
lumina zilei, Maks observă cât de deasă era pădurea, plină 


225 


de lăstărişuri. Dădu de baraca de la căile ferate, dar o ocoli. 
În schimb, se orientă şi căută locul unde fuseseră puse 
scândurile peste noroi. 

Privi în jur. Nu se vedea ţipenie de om. 

Se afundă în pădure. 

— Micuţule, eşti aici? zise el în şoaptă. Eu sunt, Micuţule! 
Kolea. M-am întors. 

Nu se auzi nici o mişcare. 

Se afundă şi mai mult în pădure, dând deoparte tufişurile. 

— Alexei, m-am întors! Arată-te! N-avem prea mult timp la 
dispoziţie. 

li răspunseră doar păsările. 

Se opri într-un luminiş. Pinii din jur erau bătrâni, cu zeci de 
ani incrustaţi în trunchiuri. Unul dintre ei se prăbuşise sub 
povara anilor şi zăcea într-o parte, cu rădăcinile ieşite din 
pământ arătând ca nişte cadavre cu mâinile şi cu picioarele 
smulse, imagine pe care Maks nu şi-o va putea şterge din 
minte niciodată. Ce ruşine! Cine erau aceşti demoni care 
pretindeau că acţionează în numele poporului? Cu ce era mai 
bun ceea ce propuneau ei pentru Rusia decât aşa-zisul rău 
împotriva căruia se ridicaseră? Aşa ceva nu era posibil, 
având în vedere începutul monstruos. 

Bolşevicii îşi executau prizonierii cu un glonţ în ceafă. De 
ce fusese nevoie de atâta barbarie aici? Poate că măcelul 
inocenților era doar un preambul la ceea ce avea să urmeze. 
Şi ce era cu secretomania asta? Dacă Nicolae al II-lea era 
într-adevăr duşmanul poporului, atunci de ce nu avusese loc 
o execuţie publică? Răspunsul era simplu: nimeni n-ar fi 
măcelărit femei şi copii. 

Era îngrozitor. 

Ceva trosni în spatele lui. 

Îşi duse mâna la brâu. Apucă pistolul şi se întoarse. 

Jos, în dreptul ţevii pistolului, văzu o faţă blândă, aproape 
angelică, faţa lui Alexei Romanov. 

Mama băiatului obişnuia să-l numească Micuţul şi Rază de 


226 


Soare. Spre el se concentra atenţia întregii familii. Era un 
băieţandru inteligent, afectuos şi puţin cam încăpățânat. 
Maks auzise la palat vorbindu-se că era distrat, că nu prea îi 
plăcea studiul şi că-i plăcea foarte mult să se îmbrace în 
costum tradiţional rusesc. Era alintat şi capricios; ordonase o 
dată gărzilor să mărşăluiască în mare, iar tatăl său se întreba 
deseori în glumă ce s-ar alege de Rusia sub Alexei cel 
Groaznic. 

Dar acum era chiar ţar. Devenise Alexei al ll-lea. 
Succesorul divin pe care Maks jurase să-l protejeze. 

Alături de Alexei se afla sora lui, care îi semăna în multe 
privinţe. Era cunoscută pentru încăpăţânarea şi aroganţa ei 
ce întreceau măsura. Avea pete de sânge pe frunte, iar 
rochia îi era sfâşiată. Prin fâşiile de material i se vedea 
corsetul. Amândoi copiii erau plini de sânge, aveau feţele 
murdare şi miroseau a moarte. 

Dar erau vii. 

x 

Lui Lord nu-i venea să creadă ce auzea, dar bătrânul 
vorbea cu atâta convingere, încât era imposibil să te 
îndoieşti de spusele lui. Doi Romanovi supravieţuiseră 
masacrului de la Ecaterinburg şi doar datorită curajului unui 
singur om. Mulţi susțineau că se întâmplase aşa, bazându-se 
doar pe dovezi insuficiente şi pe speculaţii. 

Dar iată care era de fapt adevărul. 

— Tatăl meu i-a luat din Ecaterinburg la căderea nopţii. La 
marginea oraşului îi aşteptau alţi oameni de încredere, care 
au ajutat la transportarea copiilor spre est. Cu cât mai 
departe de Moscova, cu atât mai bine. 

— De ce nu s-au dus la Armata Albilor? întrebă Lord. 

— De ce? Albii nu erau ţarişti. li urau pe Romanovi la fel 
de mult ca şi Roşii. Nicolae se înşela crezând că erau 
salvarea lui; probabil că ar fi ucis familia regală. In 1918, 
nimănui nu-i mai păsa de Romanovi, în afară de o mână de 
oameni. 


227 


— Aceia pentru care lucra şi tatăl tău? 

Maks încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Cine erau ei de fapt? 

— Habar n-am. Această informaţie nu mi-a fost transmisă. 

— Ce s-a întâmplat cu copiii? întrebă Akilina. 

— Tatăl meu i-a dus departe de războiul civil care a pustiit 
Rusia timp de încă doi ani. Dincolo de Urali, departe, în 
Siberia. Era uşor să-i ascundă acolo. Nimeni în afară de 
curtenii de la Sankt-Petersburg nu le ştia chipurile şi cei mai 
mulţi dintre aceştia erau morţi. Hainele vechi şi feţele 
murdare au fost o deghizare bună. Maks se opri şi mai luă o 
gură de băutură, apoi continuă: Au trăit în Siberia, cu 
oamenii care erau parte din plan şi, în cele din urmă, au 
plecat la Vladivostok. De acolo au fost duşi departe. Unde 
anume? Nu ştiu. Acesta este un alt capitol al călătoriei tale la 
care eu nu iau parte. 

— In ce stare se aflau când i-a găsit tatăl tău? _ 

— Alexei nu fusese atins de nici un glonţ. Il protejase 
trupul ţarului. Anastasia avea răni uşoare, care s-au vindecat 
repede. Amândoi purtau corsete de bijuterii. Familia cususe 
pietre preţioase de material pentru a se proteja de hoţi. Bani 
care să poată fi folosiţi mai târziu, gândeau ei. Dar acest 
lucru i-a salvat pe copii. 

— Ca şi ce a făcut tatăl tău. 

Maks aprobă din cap. 

— A fost un om bun. 

— Ce s-a întâmplat cu el? întrebă Akilina. 

— S-a întors aici şi a murit de bătrâneţe. A fost cruțat de 
purificări. A murit acum treizeci de ani. 

Lord se gândi la lakov lurovski. Şeful plutonului de 
execuţie nu avusese parte de o soartă atât de bună. Işi 
aminti că  lurovski murise la douăzeci de ani după 
Ecaterinburg, tot în iulie, de ulcer hemoragic. Dar nu înainte 
de a-şi vedea fiica trimisă într-un lagăr de muncă. Bătrânul 
războinic al partidului încercase s-o ajute, dar nu reuşise. 


228 


Nimănui nu-i păsa că el era cel care-l omorâse pe ţar. Pe 
patul de moarte, lurovski se lamentase în legătură cu felul în 
care se întorsese soarta împotriva lui. Dar Lord înţelese cum 
de se întâmplase una ca asta. Din nou Biblia. Romani. 
Capitolul 12: 19. „A mea e răzbunarea. Eu voi răsplăti, zice 
Domnul.” 

— Ce facem acum? întrebă el. 

Maks ridică din umeri. 

— Această informaţie va trebui să vină de la tatăl meu. 

— Cum se poate aşa ceva? 

— Răspunsul este închis într-o cutie de metal. Nu mi-a fost 
permis să citesc sau să văd ce se află înăuntru. Doar să 
transmit mesajul persoanei care va veni şi va rosti cuvintele 
potrivite. 

Lord era confuz. 

— Unde este această cutie? 

— În ziua morţii sale, l-am îmbrăcat în uniforma gărzii 
imperiale şi am îngropat cutia împreună cu el. Zace de 
treizeci de ani pe pieptul său. 

Nu-i plăcu ce implica acest lucru. 

— Da, Corbule. Tatăl meu te aşteaptă în mormânt. 


229 


Capitolul 28. 


STARODUG. 
ORA 16.30. 


Hayes îl urmări pe Felix Orleg împingându-se în uşa de 
lemn. Respirația acestui rus solid se condensa în aerul rece. 
Pe o firmă fixată de zidul de cărămidă scria: „Kafe Snejinki - 
losif Maks, proprietar”. 

Lacătul se sparse când uşa dublă cedă cu un zgomot 
înăbuşit. Orleg dispăru înăuntru. 

Strada era goală şi toate magazinele din jur erau închise. 
Stalin intră după Hayes. Intunericul se lăsase de un ceas, 
călătoria de la Moscova la Starodug durând aproape cinci 
ore. Cancelaria Secretă considerase importantă prezenţa lui 
Stalin, deoarece mafia dovedise că este cea mai eficientă 
structură în probleme de acest gen, reprezentantul ei fiind 
acum însărcinat cu autoritate deplină să procedeze cum 
considera de cuviinţă. 

Merseseră mai întâi la casa lui losif Maks de la marginea 
oraşului. Poliţia locală supraveghease discret zona încă din 
zori şi le comunicase că Maks era acasă, dar soţia lui le 
spuse că acesta plecase la lucru în oraş. O lumină aprinsă în 
spatele cafenelei lui Maks le dăduse din nou speranţe, iar 
Stalin intrase în acţiune. 

Deprimatul şi Cromagnonul fuseseră trimişi în spatele 
clădirii. Hayes îşi aminti de numele pe care le dăduse Lord 
celor doi agresori ai săi şi consideră că li se potriveau de 
minune. Hayes aflase că deprimatul fusese săltat de la Circul 
din Moscova, sub ameninţarea cu pistolul, că îl omorâse pe 
cel care-l luase prizonier, un bărbat rămas încă neidentificat 
şi care nu părea să aibă legătură cu nici o grupare condusă 


230 


sau nu de Simion Paşenko. Toată povestea asta lua o 
întorsătură ciudată, dar seriozitatea cu care priveau ruşii 
totul începuse să-l neliniştească. Astfel de oameni nu-şi ies 
din fire prea des. 

Orleg apăru pe uşa ce ducea în spatele clădirii, ocolind 
nişte galantare de sticlă, ţinând strâns un alt bărbat cu 
mustață, cu părul roşu şi ţepos. Deprimatul şi Cromagnonul 
erau în urma lui. 

— Se pregătea s-o întindă pe uşa din spate, zise Orleg. 

Stalin arătă spre un scaun de stejar. 

— Aşează.-l aici. 

Hayes remarcă un semn discret făcut de Stalin către 
Deprimat şi Cromagnon, pe care amândoi părură să-l 
înţeleagă instantaneu. Uşa dublă era închisă, iar ferestrele 
erau păzite de oameni înarmaţi. In urmă cu o oră, poliţia 
locală fusese pusă în gardă de către Orleg, un ordin dat de 
un inspector din Moscova pe care miliția locală nu-şi 
permitea să-l ignore. Hruşciov se folosise şi el de 
cunoştinţele din guvern pentru a anunţa autorităţile din 
Starodug că în oraş se va desfăşura o operaţiune a poliţiei, 
legată de incidentul din Piaţa Roşie şi că nu trebuia să 
intervină. 

— Domnule Maks, începu Stalin. Aceasta este o chestiune 
foarte importantă. Vreau să înţelegi acest lucru. 

Hayes se uită la Maks, care se gândea la ceea ce i se 
spusese. Pe chip nu i se citi nici urmă de teamă. 

Stalin se apropie de scaun şi zise: N 

— leri au fost aici o femeie şi un bărbat. Iți aminteşti? 

— Am mulţi vizitatori. 

Lui Maks i se simţea disprețul în voce. 

— Sunt sigur. Dar îmi imaginez că puţini negrotei îţi 
frecventează birtul. 

Rusul cel vânjos ridică mândru capul. 

— Du-te dracu'! 

Era multă încredere în tonul bărbatului, dar Stalin nu păru 


231 


afectat de injurie. Făcu doar un semn, iar Deprimatul şi 
Cromagnonul îl trântiră pe Maks la pământ, lipindu-i faţa de 
podeaua de lemn. 

— Adu ceva cu care să ne amuzăm, zise Stalin. 

Deprimatul dispăru în camera din spate, în timp ce 
Cromagnonul menținea încă strânsoarea. Orleg fusese trimis 
la uşa din spate să stea de pază. Inspectorul se gândise că 
era important să nu fie un participant activ. Şi Hayes 
considerase că acesta e lucrul cel mai înţelept. S-ar putea să 
aibă nevoie să colaboreze cu miliția în următoarele 
săptămâni şi Orleg era cea mai bună sursă a lor în Moscova. 

Deprimatul se întoarse cu o rolă de bandă adezivă. Legă 
strâns încheieturile lui Maks. Cromagnonul îl ridică pe rus de 
la pământ şi îl trânti pe scaunul şubred de stejar. li 
înfăşurară bandă adezivă în jurul pieptului şi al picioarelor, 
legându-l zdravăn. O ultimă fâşie îi fu plasată peste gură. 

— Acum, domnule Maks, să îţi spun ce ştim noi, zise 
Stalin. Un american pe nume Miles Lord şi o rusoaică pe 
nume Akilina Petrovna au venit ieri la tine. Intrebau de Kolea 
Maks, despre care ai pretins că nu ştii nimic. Vreau să aflu 
cine este Kolea Maks şi de ce îl căutau Lord şi femeia. 
Cunoşti răspunsul la prima întrebare şi sunt sigur că-l cunoşti 
şi pe-al doilea. 

Maks scutură din cap. 

— O decizie nesăbuită, domnule Maks! 

Deprimatul rupse o fâşie din banda gri şi i-o întinse lui 
Stalin. Cei doi păreau că nu sunt la prima acţiune de acest 
fel. Stalin îşi dădu deoparte părul de pe fruntea bronzată şi 
se aplecă. Apăsă banda peste nasul lui Maks. 

— Când lipesc banda, îţi lipesc şi nările. O să-ţi mai 
rămână puţin aer în plămâni, dar o să-ţi ajungă numai pentru 
câteva momente. Te vei sufoca în câteva secunde. Ce zici de 
o demonstraţie? 

Stalin lipi strâns banda de piele. 

Hayes se uită cum se bombează pieptul lui Maks. Ştia că 


232 


banda groasă era folosită pentru izolarea ţevilor de aerisire 
tocmai pentru că nu lăsa aerul să treacă prin ea. 

Ochii rusului începură să i se umfle în cap, pe măsură ce 
țesuturile căutau oxigen, iar pielea căpătă cele mai variate 
nuanţe, oprindu-se în final la cenuşiu. Sărmanul om se 
zvârcolea pe scaun, încercând să respire, dar Cromagnonul îl 
ţinea strâns de la spate. 

Stalin se ridică nonşalant şi îi dezlipi banda de pe gură. 
Maks începu să tragă sacadat aer în piept şi, în scurt timp, îi 
reveni culoarea în obraji. 

— Te rog să îmi răspunzi la aceste două întrebări. 

Tot ce făcu Maks fu să tragă aer în piept. 

— Se vede clar că eşti un bărbat curajos, domnule Maks. 
De ce anume, nu-mi dau seama. Dar curajul tău e de 
admirat. 

Stalin se opri, părând să-i dea lui Maks timp să-şi revină. 

— Voiam să ştii că, atunci când am fost la tine acasă, 
încântătoarea ta soţie ne-a invitat să intrăm. Ce femeie 
fermecătoare! Ea ne-a spus unde eşti. 

Maks se schimbă la faţă. Il cuprinsese, în sfârşit, frica. 

— Nu-ţi fie teamă, zise Stalin. E bine. Crede că lucrăm 
pentru guvern şi că ne aflăm aici pentru o anchetă oficială. 
Nimic mai mult. Dar te asigur că această manevră 
funcţionează la fel şi în cazul femeilor. 

— Mafioţi nenorociţi! 

— N-are nimic de-a face cu mafia. E mult mai mult de atât 
şi cred că înţelegi despre ce e vorba. 

— Mă veţi ucide indiferent ce spun! 

— Dar îţi dau cuvântul meu că soţia ta nu va fi implicată, 
dacă-mi spui pur şi simplu ce vreau să ştiu. 

Rusul cel roşcovan păru să se gândească la propunere. 

— Mă crezi? îl întrebă calm Stalin. 

Maks nu răspunse. 

— Dacă rămâi în continuare tăcut, te asigur că o să-i trimit 
pe oamenii aceştia să o aducă pe soţia ta. O s-o leg şi pe ea 


233 


pe un scaun lângă tine şi vei privi cum se sufocă. Apoi o să 
te las probabil în viaţă ca să te chinuie remuşcările pentru 
tot restul existenţei tale. 

Stalin vorbi calm şi detaşat, ca şi cum ar fi negociat o 
afacere. Hayes era impresionat de maniera relaxată cu care 
răspândea suferinţă acest bărbat prezentabil, stând pe vine, 
îmbrăcat în blugi Armani şi într-un pulover de caşmir. 

— Kolea Maks e mort, zise bărbatul în cele din urmă. Fiul 
său, Vasili, locuieşte la aproximativ zece kilometri de oraş, 
pe autostradă. De ce anume îl caută Lord, nu ştiu. Vasili este 
fratele bunicului. Membrii familiei mele au avut întotdeauna 
afaceri aici în oraş şi şi-au trecut numele pe firmă. Asta ne-a 
cerut Vasili să facem şi am procedat în consecinţă. 

— Cred că minţi, domnule Maks! Faci parte din Gruparea 
Sfântă? 

Maks nu mai zise nimic. Cooperarea lui părea să aibă 
anumite limite. 

— Nu, n-ai recunoaşte asta, nu-i aşa? Face parte din 
jurământul tău faţă de ţar. 

Maks continuă să-l privească în faţă. 

— Intreabă-l pe Vasili. 

— Aşa o să fac, zise Stalin şi se ridică. 

Deprimatul îi lipi lui Maks banda peste gură. 

Rusul se răsuci în scaun, chinuindu-se să respire, dar se 
răsturnă cu scaunul pe podea. 

După un minut încetă să se mai zvârcolească. 

— Un bărbat bun, care-şi protejează soţia, zise Stalin, 
uitându-se la cadavru. Un om admirabil! 

— O să te ţii de cuvânt? îl întrebă Hayes. 

Stalin se uită la el, părând profund jignit. 

— Bineînţeles! Ce fel de om crezi că sunt? 


234 


Capitolul 29. 


ORA 8.40. 


Lord parcă în pădure chiar la marginea unui drum de ţară 
desfundat. O seară răcoroasă se transformase într-o noapte 
rece, fără lună. Nu murea de nerăbdare să dezgroape un 
sicriu vechi de treizeci de ani, dar nu avea de ales. Era acum 
convins că doi Romanovi plecaseră vii şi nevătămaţi din 
Ecaterinburg. Dacă reuşiseră până la urmă să fie în siguranţă 
şi dacă trăiseră suficient de mult încât să ajungă să aibă şi 
urmaşi, asta era altă poveste, dar se părea că exista o 
singură cale de a afla adevărul. 

Vasili Maks le dăduse două lopeţi şi o lanternă cu baterii 
slabe. li avertizase că cimitirul era în pădure, la mai bine de 
treizeci de kilometri de Starodug, înconjurat doar de nişte 
plopi groşi şi lângă o veche biserică de piatră folosită 
ocazional pentru înmormântări. 

— Cimitirul ar trebui să fie chiar în faţă, pe poteca 
aceasta, zise Lord în timp ce se dădeau jos din maşină. 

Aveau automobilul pe care i-l dăduse losif Maks în acea 
dimineaţă. Maks afirmase că se va întoarce înainte de 
căderea serii cu maşina lor. Cum nu venise până la ora şase 
după-amiaza, Vasili le spusese să îşi vadă de drum. li asigură 
că îi va explica el lui losif şi îi vor aştepta amândoi să se 
întoarcă. Bătrânul părea la fel de nerăbdător ca şi ei să afle 
secretul pe care îl păstrase tatăl său. Le mai spuse şi că 
trebuia să le mai dea o informaţie, dar numai după ce vor fi 
aflat ce ştia tatăl său. Era o altă măsură de siguranţă pe care 
intenţiona să o transmită nepotului său losif, bărbatul pe 
care îl pregătea să preia îndatorirea de păstrător al 
secretului după moartea lui. 


235 


Lord purta o jachetă şi o pereche de mănuşi de piele pe 
care le adusese din Atlanta, împreună cu ciorapii groşi de 
lână. Blugii erau singura pereche de pantaloni sport pe care 
îi luase cu el în Rusia. Puloverul era cumpărat din Moscova 
cu câteva săptămâni în urmă. Ar fi trebuit să aibă nevoie 
doar de costume şi de cravate, celelalte haine fiind doar 
pentru după-amiezile de duminică, dar evenimentele luaseră 
o întorsătură neprevăzută în ultimele zile. 

Maks le mai oferise şi ceva pentru protecţie, o puşcă cu 
cremene care putea fi cu uşurinţă catalogată drept antică. 
Dar arma era bine unsă, iar Maks le arătase cum să o încarce 
şi să tragă. li avertizase că umblau urşi prin pădure, mai ales 
în această perioadă a anului, când se pregăteau de 
hibernare. Lord nu ştia mare lucru despre arme, trăsese doar 
de două ori pe vremea când se afla în Afganistan. Nu se 
simţea în largul lui să poarte armă, însă se simţea şi mai rău 
la gândul că ar putea da peste un urs înfometat. Akilina, în 
schimb, îl surprinse. Puse puşca pe umăr şi trase trei gloanţe 
într-un copac aflat la cincizeci de metri depărtare. Cel puţin, 
unul din ei ştia ce face. 

Apucă lopeţile şi lanterna de pe bancheta din spate. 
Genţile lor cu haine erau tot acolo. Intenţionau să plece de 
îndată ce terminau aici şi îi mai făceau o scurtă vizită lui 
Vasili Maks. Unde aveau să se ducă nu le era clar, dar se 
decisese ca, dacă această călătorie se dovedea a fi o 
fundătură, să meargă cu maşina în sud-est până la Kiev şi de 
acolo să ia primul avion spre Statele Unite. Avea să-l sune pe 
Hayes când va fi în siguranţă, în propriul apartament din 
Atlanta. 

— Să mergem, zise el. Să terminăm odată cu treaba asta. 

Trunchiuri negre de copaci de înălţau ca nişte coloane, iar 
ramurile lor foşneau din cauza unui vânt rece care-i usca 
pielea. Folosi lanterna cu economie, păstrându-i bateriile 
pentru când se apucau de săpat. Siluetele tăcute ale 
pietrelor funerare se conturau în depărtare. Erau înalte, în 


236 


vechiul stil şi chiar şi pe întuneric se vedea că spaţiile verzi 
nu fuseseră întreţinute. O pojghiţă de gheaţă acoperea totul. 
Cerul întunecat de deasupra anunţa că s-ar putea să mai 
plouă. Nu erau grilaje care să delimiteze mormintele şi nici 
gard care să indice intrarea, cărarea ce pornea din drum 
pierzându-se pur şi simplu în primul şir de pietre funerare. Îşi 
imagină un cortegiu de oameni îndoliaţi conduşi de un preot 
solemn, în robă neagră, croindu-şi drum pe potecă, cu un 
simplu sicriu de lemn şi o groapă dreptunghiulară săpată în 
pământul negru în aşteptare. 

Lumină cu lanterna mormintele şi observă că toate erau 
acoperite de tufişuri. Existau şi câteva pietre funerare mai 
mari şi majoritatea mormintelor erau năpădite de buruieni şi 
de tufe de mărăcini. Lumină câteva inscripţii. Unele dintre 
ele se dovediră a fi foarte vechi, de acum două sute de ani. 

— Maks a spus că este mormântul cel mai depărtat de 
drum, zise el, conducând-o pe Akilina mai departe, în cimitir. 

Pământul din cimitir era afânat, de la ploaia care nu se 
oprise până la amiază. lar acest lucru i-ar putea ajuta la 
săpat, se gândi el. Găsiră mormântul. Citi cuvintele săpate 
dedesubtul numelui lui Kolea Maks. 


DAR CEL CE VA RĂBDA PÂNĂ LA SFÂRŞIT SE VA MÂNTUI. 


Akilina îşi dădu puşca jos de pe umăr. 

— Se pare că aceasta este calea cea bună. 

li dădu una dintre lopeţi şi-i spuse: 

— Să aflăm. 

Pământul se săpa uşor, era moale şi bogat în vegetaţie şi 
avea un miros pregnant de turbă. Vasili le spusese că sicriul 
de stejar era îngropat la suprafaţă. Ruşii obişnuiau să-şi 
îngroape astfel morţii, iar el spera ca bătrânul să aibă 
dreptate. 

Akilina săpa lângă piatra funerară, iar el la celălalt capăt. 
Se hotărî să sape direct în jos pentru a vedea cât de mult 


237 


aveau de lucrat. Cam pe la un metru, lovi ceva tare. 
Indepărtă pământul umed şi scoase la iveală lemnul, putrezit 
şi crăpat. 

— Mă îndoiesc că o să iasă de aici sicriul ăsta, zise el. 

— Ceea ce nu prevesteşte nimic bun despre starea în care 
se află cadavrul. 

Continuară să sape, scoțând straturi de ţărână, până când, 
după douăzeci de minute, un dreptunghi întunecat se căscă 
în pământ. 

Lumină groapa. Văzu cadavrul prin crăpăturile din sicriu. 
Se folosi de lopată, îndepărtă restul de scânduri şi în faţa 
ochilor le apăru Kolea Maks. 

Rusul purta uniforma gărzilor imperiale de la palat. Ici şi 
colo se vedeau pete de culoare în lumina slabă a lanternei. 
Roşu-închis, albastru-închis şi ce fusese odinioară alb 
deveniseră acum cenuşiu de la pământul negru. Nasturii de 
alamă şi o cataramă aurie supravieţuiseră, dar din pantaloni 
şi din haină nu rămăsese mare lucru, în afară de petice, de 
bucăţi de piele şi de o curea. 

Timpul nu fusese îndurător nici cu cadavrul. Carnea 
dispăruse de pe faţă şi de pe mâini. Trăsăturile nu se puteau 
distinge, în afara găurilor de la ochi şi de la nas, un maxilar 
descărnat şi dinţii încleştaţi în moarte. Aşa cum spusese fiul 
său, tatăl ţinea, în partea stângă, pe piept, o cutie de metal, 
cu rămăşiţele mâinilor încă împreunate. 

Lord se aşteptase să miroasă, dar nici un alt iz nu se înălța 
din groapă în afară de cel de pământ reavăn şi de licheni. Se 
folosi de lopată ca să îndepărteze ce mai rămăsese din 
braţe. O bucată de mânecă se sfărâmă. Doi viermi se făcură 
nevăzuţi de pe capacul cutiei. Akilina luă cutia şi o aşeză 
uşor pe pământ. Era murdară pe dinafară, dar intactă. Bronz, 
probabil, ca să reziste la umezeală. Observă un lacăt în 
partea din faţă. 

— E grea, zise ea. 

Ingenunche şi o cântări în mână. Avea dreptate. O scutură 


238 


în faţă şi în spate. Ceva se mişcă înăuntru. Puse cutia înapoi 
pe pământ şi apucă lopata. 

— Fereşte-te! 

Infipse vârful lopeţii în lacăt. Fură necesare trei lovituri ca 
să-l facă să cedeze. Era pe punctul de a se apleca să 
deschidă capacul, când întrezări un fascicul de lumină care 
răzbătu până la ei prin desişul copacilor. Se uită în jur şi văzu 
patru puncte în depărtare - farurile a două vehicule se 
apropiau pe drumul unde parcaseră ei. Luminile se stinseră 
în dreptul maşinii lor. 

— Stinge lanterna, zise bărbatul. Şi hai să plecăm de aici! 

Lăsă lopata şi luă cutia. Akilina apucă puşca. 

Lord se refugie înspre copaci şi se ascunse după nişte 
tufişuri, dincolo de mormântul deschis, dar suficient de 
departe pentru a nu fi reperat. Hainele i se murdăriră de la 
frunzele umede şi fu foarte atent să nu mişte prea tare cutia, 
pentru că nu ştia cât de fragil era conţinutul. Se deplasară 
încet în direcţia maşinii lor, făcând un ocol în jurul cimitirului, 
spre locul unde parcaseră automobilul. Vântul se înteţi, 
mişcând ritmic crengile copacilor. 

În depărtare licări lumina lanternelor. 

Lăsându-se pe vine, se opri să vadă ce se întâmplă. Patru 
siluete întunecate ieşiră de pe potecă şi intrară în cimitir. 
Trei dintre bărbaţi erau înalţi şi mergeau repede. Unul era 
aplecat în faţă şi se mişca anevoios. In lumina uneia dintre 
lanterne îl remarcă pe Deprimat. Altă lanternă scoase la 
iveală faţa buhăită a inspectorului Felix Orleg. Când se mai 
apropiară, îşi dădu seama că individul celălalt era 
Cromagnonul, iar ultimul, Vasili Maks. 

— Domnule Lord, îi strigă Orleg în limba rusă. Ştim că eşti 
aici. Uşurează-ne munca, te rog! 

— Ce este? îl întrebă Akilina în şoaptă. 

— Avem o problemă, rosti el. 

— Bărbatul acela cu lanterna era şi în tren, şopti ea. 

— Amândoi erau. Cel puţin, suntem înarmaţi, zise el 


239 


uitându-se la puşca pe care o ţinea femeia. 

Se uită, din tufişul din jurul pâlcului de copaci, la cele 
patru siluete care înaintau spre mormântul deschis, 
luminându-şi drumul cu cele două lanterne. 

— Aici a fost tatăl tău îngropat? îl auzi pe Orleg întrebând. 

Vasili Maks arătă spre inscripţia de pe piatra funerară 
luminată de o lanternă. Vântul acoperi pentru o clipă vocile 
şi nu auzi dacă bătrânul răspunsese sau nu. 

Dar îl auzi pe Orleg strigându-i în ruseşte: 

— Lord, dacă nu ieşi din ascunzătoare o să-l omorâm pe 
bătrân! Tu hotărăşti! 

Şi-ar fi dorit să se întoarcă să ia puşca de la Akilina şi să 
se năpustească în faţă, dar cei trei bărbaţi erau mai mult ca 
sigur înarmaţi şi cu certitudine ştiau cum să se apere. El, în 
schimb, era speriat de moarte că îşi pusese viaţa în joc 
pentru o profeție a unui şarlatan ucis acum o sută de ani. 
Dar până să ia vreo decizie, hotărî Vasili Maks pentru el. 

— Nu-ţi face griji din pricina mea, Corbule! Sunt pregătit! 

Maks începu să fugă de la mormântul tatălui său înapoi la 
maşină. Ceilalţi trei nu se mişcară, însă Lord văzu mâna 
Deprimatului ridicându-se, ţinând ceva ce părea a fi o armă. 

— Dacă mă auzi, Corbule, strigă Maks, reţine! Dealurile 
Ruseşti! 

Un foc de armă explodă în noapte, iar bătrânul se prăbuşi 
la pământ. 

Lui Lord i se tăie respiraţia şi simţi cum Akilina rămase 
încremenită locului. Se uitară cum Cromagnonul târăşte 
liniştit cadavrul spre mormânt şi îl aruncă în gaura neagră. 

— Trebuie să plecăm, îi şopti el. 

Ea nu se împotrivi. 

Se furişară prin pădure, de la un trunchi de copac la altul, 
înapoi la locul unde îşi lăsaseră maşina şi ajunseră în dreptul 
celor trei automobile parcate. 

Dinspre cimitir se auzeau paşi apropiindu-se în fugă. 

O singură persoană venea în viteză. 


240 


El şi Akilina se lăsară pe vine în frunziş chiar lângă drumul 
cel noroios. 

Apăru Deprimatul cu o lanternă în mână. Zornăiră nişte 
chei în întuneric, iar portbagajul uneia dintre maşini se 
deschise. Lord se năpusti dinspre pădure. Deprimatul auzi 
paşi şi înălţă capul. In aceeaşi secundă, Lord izbi ţeasta 
bărbatului cu cutia de metal. 

Deprimatul se prăbuşi la pământ. 

Lord se uită în jos, mulţumit că scăpase de el, apoi privi în 
portbagaj. La lumina slabă, întâlni privirea golită de viaţă a 
lui losif Maks. 

Ce spusese Rasputin? „Trebuie să moară doisprezece ca 
să poată începe renaşterea.” Maică Precistă! Incă doi 
muriseră. 

Akilina veni şi ea şi văzu cadavrul. 

— O, nu. Murmură ea. Amândoi? 

— N-avem timp pentru asta. Urcă în maşină, îi zise el 
dându-i cheile. Dar nu trânti uşa. Nu porni motorul decât 
când îţi spun eu. 

li dădu cutia şi luă el puşca. 

Cimitirul se afla pe deal, la cincizeci de metri distanţă, iar 
drumul era noroios şi alunecos. Nu era cel mai uşor teren pe 
care să mergi cu maşina, mai ales noaptea. Cromagnonul şi 
Orleg căutau probabil prin pădure, Deprimatul fusese trimis 
să aducă şi celălalt cadavru, un mormânt deschis fiind cel 
mai bun loc în care să fie aruncat. Lord le lăsase chiar şi 
două lopeţi. Peste foarte puţin timp îşi vor da seama că 
amicul lor lipseşte cam de mult timp. 

Incărcă puşca, ţinti cauciucul din spate de pe partea 
dreaptă şi trase. Mai armă o dată puşca şi trase şi în 
cauciucul din faţă al celeilalte maşini. Apoi fugi la maşina lui 
şi sări înăuntru. 

— Dă-i drumul! Acum! 

Akilina întoarse cheia în contact şi băgă motorul în viteză. 
Cauciucurile se rotiră în timpul manevrei de întoarcere pe 


241 


drumul îngust. 

Apăsă pe acceleraţie până în podea şi dispărură în 
întuneric. 

Găsiră autostrada principală şi o luară spre sud. Timp deo 
oră nici unul nu rosti vreun cuvânt, conştienţi de faptul că 
tocmai muriseră doi oameni din cauza lor. 

incepu să plouă. Până şi cerul părea să le împărtăşească 
tristeţea. 

— Nu-mi vine să cred că mi se întâmplă aşa ceva, zise 
Lord, mai mult pentru sine însuşi decât pentru Akilina. 

— Tot ce a spus profesorul Paşenko trebuie să fie 
adevărat. 

Nu era chiar ce-şi dorea să audă. 

— Trage pe dreapta. Chiar aici. 

Totul era pustiu în jur, doar câmpii negre şi păduri dese. 
Nu mai văzuseră o casă de kilometri întregi. Nici o maşină nu 
apăruse în spatele lor, iar din direcţia opusă trecuseră pe 
lângă ei doar trei. 

Akilina trase de volan şi călcă frâna. 

— Ce facem aici? 

El se întinse şi luă cutia de metal de pe bancheta din 
spate. 

— Incercăm să vedem dacă a meritat efortul. 

Puse cutia murdară în poală. Lacătul se sfărâmase de la 
loviturile de lopată, iar fundul era îndoit de la lovitura pe care 
i-o aplicase Deprimatului. Desfăcu balamaua, ridică încet 
capacul şi lumină cu lanterna interiorul. 

Primul lucru pe care-l văzu fu strălucirea aurului. Scoase 
lingoul, care era de dimensiunea unei tablete de ciocolată. 
Cei treizeci de ani de stat sub pământ nu îi afectaseră luciul. 
Pe partea din faţă se găseau un număr şi literele NR cu un 
vultur bicefal între ele. Emblema lui Nicolae al II-lea. Văzuse 
de nenumărate ori fotografii cu acest simbol. Lingoul era 
greu, avea cam jumătate de kilogram. Valora aproape 3 000 
de dolari, dacă-şi aducea bine aminte preţul actual al 


242 


gramului de aur. 

— Face parte din trezoreria regală, zise el. 

— De unde ştii? 

— Uite că ştiu. 

Dedesubt era un săculeţ de pânză care se deteriorase. 
După cum se simţea la pipăit, stabili că fusese probabil 
catifea. În lumina slabă a lanternei, părea albastru-închis sau 
violet. Pipăi să vadă ce ar putea conţine. Se simţi ceva tare 
în interior şi ceva mai mic. li dădu Akilinei lanterna şi cu 
ambele mâini îndepărtă pânza putrezită. Apărură o foiţă de 
aur cu cuvinte gravate şi o cheie de alamă. Pe cheie era 
inscripţionat: B.C.C.716. 

Foiţa era acoperită cu litere chirilice. Citi cu voce tare: 


Puteţi folosi aurul. Va fi nevoie de fonduri, iar ţarul a 
înţeles care este datoria lui. Şi această foaie poate fi topită şi 
transformată în bani. Folosiţi cheia pentru a ajunge la 
următorul portal. Locaţia acestuia ar trebui să fie limpede în 
momentul de faţă. Dacă nu, atunci e normal ca drumul vostru 
să se oprească aici. Doar Clopotul ladului poate indica 
drumul. Către Corb şi Acvilă, mult noroc şi drum bun. Pentru 
intruşi, diavolul fie cu voi pentru totdeauna. 


— Dar nu ştim unde se află următorul portal, zise Akilina. 

— Poate că ştim. 

Incă îi mai răsunau în urechi cuvintele pe care le strigase 
Vasili Maks înainte de a muri. 

„Dealurile Ruseşti.” : 

Recapitulă ce citise de-a lungul anilor. In timpul războiului 
civil din Rusia, care ţinuse din 1918 până în 1920, efectivele 
Armatei Albe erau finanţate masiv de către investitorii 
americani, britanici şi japonezi. Bolşevicii erau consideraţi un 
mare pericol, aşa că aurul, armamentul şi alte produse erau 
trimise către Rusia continentală prin oraşul de frontieră 
Vladivostok de pe coasta Pacificului. Maks le spusese că 


243 


supraviețuitorii din familia Romanov fuseseră duşi spre est, 
departe de Armata Roşie. Cel mai estic punct era 
Vladivostok-ul. Mii de refugiaţi ruşi apucaseră acelaşi drum, 
unii fugind de Armata Roşie, alţii în căutarea unui nou 
început, alţii fără un motiv anume. Coasta vestică americană 
devenise un magnet nu numai pentru refugiaţi, dar şi pentru 
finanţarea Armatei Albe beligerante, care a fost în cele din 
urmă înfrântă de Lenin şi de Roşii. 

Îi răsună în minte strigătul lui Vasili Maks. 

North Beach se întindea la est, Nob Hill la sud. Case vechi 
şi frumoase, cafenele şi magazine de curiozităţi puteau fi 
întâlnite pe deal. Era un loc elegant într-un oraş elegant. Dar 
la începutul anilor 1800 reprezentase locul unde se obişnuia 
a fi îngropaţi negustorii ruşi de blănuri. Pe atunci, ţărmul 
stâncos şi terenul accidentat erau populate numai de 
triburile Miwok şi Ohlone. Abia după zeci de ani albii 
deveniseră populaţia majoritară. Legenda mormintelor 
dăduse locului numele ce-l purta acum. „Dealul Rusesc.” San 
Francisco, California. America. Acolo fuseseră Romanovii 
duşi. 

li spuse Akilinei care era părerea lui. 

— Are logică. Statele Unite sunt un spaţiu vast. E uşor să 
pierzi urma a doi adolescenţi acolo şi nimeni n-ar avea habar 
cine sunt. Americanii nu ştiau prea multe despre familia 
imperială din Rusia. Şi oricum nu i-ar fi păsat nimănui de 
asta. Dacă lusupov a fost atât de inteligent cum pare, atunci 
acesta ar fi cursul firesc al evenimentelor. 

Luă cheia şi se uită la inițialele gravate pe ea: B.C.C. 716. 

— Vrei să ştii părerea mea? Aceasta este cheia unei cutii 
de valori de la o bancă din San Francisco. Va trebui doar să 
aflăm despre ce bancă e vorba când ajungem acolo şi să 
sperăm că încă mai există. 

— E posibil? 

Lord ridică din umeri. 

— San Francisco are un district financiar vechi. Se prea 


244 


poate. Chiar dacă banca nu mai există, e posibil ca 
respectivele cutii de valori să fi fost preluate de instituţia 
moştenitoare. Aşa se procedează în mod obişnuit. Făcu o 
pauză, apoi continuă: Vasili ne-a spus că mai avea să ne dea 
o informaţie după ce ne întoarcem din cimitir. Pun pariu că 
San Francisco este următoarea oprire. 

— A spus că nu ştia unde au fost duşi copiii. 

— Nu putem şti dacă asta e adevărat. O viclenie până la 
găsirea cutiei. Treaba noastră este să descoperim acel 
Clopot al ladului, indiferent ce ar însemna acest lucru. Ridică 
lingoul. Din păcate, pe acesta nu-l putem folosi. E imposibil 
să trecem de vamă cu el. Lingouri imperiale nu se găsesc pe 
toate drumurile. Cred că ai dreptate, Akilina. Ce a spus 
profesorul Paşenko este mai mult ca sigur adevărat. Nici un 
ţăran nu l-ar fi păstrat fără să-l topească de mult, dacă n-ar fi 
fost mai preţios în forma sa originală. Kolea Maks luase 
povestea în serios. Aşa cum au făcut-o şi Vasili şi Iosif. 
Amândoi şi-au dat viaţa pentru asta. 

Privea în gol, cu ochii aţintiţi la noaptea de afară. Luă 
brusc o hotărâre. 

— Ştii unde ne aflăm? 

Ea dădu afirmativ din cap. 

— Aproape de graniţa cu Ucraina, aproape că am ieşit din 
Rusia. Această autostradă duce la Kiev. 

— Cât e de mers până acolo? 

— Patru sute de kilometri. Poate şi mai puţin. 

Işi aminti că, înainte de a pleca la Moscova, citise în nişte 
rapoarte ale Departamentului de Stat despre lipsa 
controalelor la graniţa dintre Rusia şi Ucraina. Se dovedise a 
fi prea costisitor să fie plătiţi atâţia funcţionari vamali la 
toate punctele de control, în condiţiile în care foarte mulţi 
ruşi plecau în Ucraina. 

Se uită prin geamul din spate. Erau la diferenţă de o oră 
de Deprimat, de Cromagnon şi de Felix Orleg. In faţă nu-i 
pândea nici un pericol. 


245 


— Să mergem! Putem lua un avion din Kiev. 


246 


Capitolul 30. 


MOSCOVA. 
LUNI, 18 OCTOMBRIE. 
ORA 02.00. 


Hayes studia feţele celor cinci adunaţi în camera 
lambrisată. Era aceeaşi pe care o folosiseră în ultimele şapte 
săptămâni. Stalin, Lenin şi Hruşciov erau acolo, împreună cu 
preotul pe care îl desemnase patriarhul Adrian să-l 
reprezinte. Era un bărbat scund, cu o barbă cârlionţată, 
asemenea unui burete de sârmă şi cu ochi verzi, urduroşi. 
Avusese suficient fler să se îmbrace într-un costum simplu cu 
cravată, pentru a nu-şi trăda legătura cu biserica. Preotul 
fusese poreclit, mai mult în bătaie de joc, Rasputin, fapt care 
îi displăcea în mod evident. 

Toţi bărbaţii fuseseră treziţi din somn şi li se comunicase 
că trebuiau să se întâlnească în mai puţin de o oră. Era vorba 
despre ceva mult prea important ca să poată fi amânat până 
dimineaţă. Hayes primi cu bucurie vestea că fuseseră 
pregătite mâncare şi băutură. Erau platouri cu peşte şi 
mezeluri, farfurii cu ouă fierte ornate cu icre negre şi roşii, 
coniac, votcă şi cafea. 

Le povestise în câteva minute ce se întâmplase în 
Starodug în ziua precedentă. Doi membri ai familiei Maks 
ucişi, dar nici o informaţie relevantă. Amândoi refuzaseră să 
spună ceva. losif Maks doar indicase drumul către Vasili, 
bătrânul conducându-i la mormânt. Totuşi, nu dezvăluiseră 
nimic, în afară de ce îi strigase bătrânul Corbului. 

— Mormântul îi aparţinea lui Kolea Maks. Vasili era fiul lui, 
zise Stalin. 

— Kolea a fost una dintre gărzile de la palat în timpul lui 


247 


Nicolae al II-lea. A trecut de partea revoluţionarilor şi se afla 
în Ecaterinburg când a fost executată familia imperială. 
Numele lui nu figurează printre cei care au făcut parte din 
plutonul de execuţie, dar asta nu înseamnă nimic, judecând 
cât de puţin exacte erau rapoartele pe vremea aceea. 
Niciodată nu i s-a luat vreo declaraţie. A fost înmormântat 
într-un fel de uniformă care nu era sovietică. Presupun că era 
cea a gărzilor imperiale. 

Brejnev se foi în scaun şi se întoarse către Hayes. 

— E clar că Lord al dumneavoastră avea nevoie de ceva 
din acel mormânt. lar acel ceva e acum la el. 

Hayes şi Stalin se duseseră ei înşişi la mormânt noaptea 
trecută, târziu, după ce se întorseseră oamenii lor şi le 
povestiseră cele întâmplate. Nu era nimic de găsit, iar cei 
doi, losif şi Vasili Maks, îşi dormeau somnul de veci alături de 
strămoşul lor. 

— Vasili Maks ne-a dus acolo doar ca să-i poată transmite 
mesajul lui Lord, zise Hayes. Asta e singurul motiv pentru 
care a fost de acord să vină cu noi. 

— De ce spuneţi asta? Intrebă Lenin. 

— E genul de om care şi-a asumat datoria. Nu ar fi indicat 
locul mormântului dacă n-ar fi trebuit să se afle acolo ca să-i 
transmită lui Lord ceva. Ştia că va muri. Voia doar să-şi 
încheie misiunea înainte de asta. 

Răbdarea lui cu asociaţii ruşi se apropia de sfârşit. 

— Mi-aţi putea, vă rog, spune despre ce e vorba? Mă 
trimiteţi prin toată ţara să omor oameni şi totuşi habar n-am 
de ce. Ce caută Lord şi femeia aceea? Au supravieţuit cumva 
Romanovi masacrului de la Ecaterinburg? 

— Sunt de acord cu dumneavoastră, zise Rasputin. Vreau 
să ştiu ce se întâmplă. Mi s-a spus că situaţia cu succesiunea 
este sub control. Că nu sunt probleme. Cu toate acestea, ne 
aflăm într-o situaţie de criză. 

Brejnev puse cu zgomot paharul de votcă pe o măsuţă de 
lângă el. 

248 


— De câteva decenii circulă zvonuri că nu toţi membrii 
familiei imperiale ar fi fost ucişi. Mari ducese şi ţarevici au 
apărut prin întreaga lume. După ce războiul civil s-a încheiat 
în anul 1920, Lenin a început să fie tot mai convins că a 
supravieţuit un Romanov. A aflat că Felix lusupov a salvat cel 
puţin unul. Nu a putut verifica informaţia, iar sănătatea 
şubredă nu i-a permis să adune mai multe date. 

Hayes se dovedi sceptic. 

— lusupov l-a ucis pe Rasputin. Nicolae şi Alexandra îl 
urau din această cauză. Ce Dumnezeu să mai facă alături de 
familia imperială? 

Hruşciov îi răspunse: 

— lusupov era unic în felul său. Acţiona din impuls. L-a 
ucis pe călugăr dintr-un impuls de moment, convins fiind că 
eliberează familia imperială de o influenţă nefastă. 
Interesant este că drept pedeapsă a fost doar exilat în 
centrul Rusiei, la unul dintre domeniile lui. Acest exil i-a 
salvat viaţa, pentru că el nu se afla prin preajmă în timpul 
revoltei din februarie şi a Revoluţiei din Octombrie. Mulţi 
Romanovi şi nobili au murit atunci. 

Hayes era novice în istoria Rusiei, soarta familiei regale 
servindu-i ca lectură în timpul unui zbor lung. Işi aminti că 
marele duce Mihai, fratele mai mic al lui Nicolae, fusese ucis 
cu şase zile înainte de Ecaterinburg. Sora Alexandrei, 
Serghei, vărul lui Nicolae şi patru alţi duci sfârşiseră ucişi în 
ziua de după şi aruncaţi în puţul unei mine din Urali. Şi mai 
mulţi duci şi ducese fuseseră omorâţi în următoarele luni. 
Până în anul 1919, familia Romanov era decimată, doar 
foarte puţini reuşind să fugă. 

Hruşciov zise: 

— Rasputin a prezis că, în cazul în care va fi ucis de boieri, 
mâinile lor vor rămâne pătate de sânge. A mai zis, de 
asemenea, că, dacă o rudă a familiei imperiale se va face 
vinovată de moartea lui, nimeni din familie nu va trăi mai 
mult de doi ani şi că toţi vor fi ucişi de poporul rus. Rasputin 


249 


a fost ucis în decembrie 1916 de soţul nepoatei regelui. 
Familia imperială a fost ştearsă de pe faţa pământului până 
în august 1918. 

Hayes nu fu impresionat. 

— N-avem nici o dovadă că aceste profeţii au existat cu 
adevărat. 

Brejnev ridică privirea şi se uită la el încruntat. 

— Ba avem. Scrisoarea pe care Lord al dumneavoastră a 
găsit-o, scrisă chiar de mâna Alexandrei, confirmă că 
Rasputin i-a spus țarinei profeția în octombrie 1916, cu două 
luni înainte de a muri. Marele fondator al naţiunii noastre - 
sarcasmul lui Brejnev era evident - iubitul nostru Lenin, în 
mod clar a considerat că problema e foarte serioasă. lar 
Stalin a fost suficient de impresionat cât să sigileze totul şi 
să-i omoare pe toţi care puteau şti ceva. 

Hayes nu realizase până în acest moment cât de 
importantă era descoperirea pe care o făcuse Lord. 

Lenin zise: 

— Guvernul provizoriu i-a oferit lui lusupov tronul în 
martie 1917, după abdicarea lui Nicolae şi a fratelui său, 
Mihai. Asta înseamnă că guvernul a considerat că familia 
lusupov este următoarea la succesiunea tronului. Felix era 
respectat pentru că-l omorâse pe Rasputin. Poporul vedea în 
el un salvator. Dar el a refuzat oferta. După ce comuniştii au 
preluat puterea, lusupov a plecat din ţară. 

Hruşciov continuă: 

— Dacă e să-l catalogăm pe lusupov în vreun fel, atunci a 
fost un patriot. Hitler i-a oferit postul de guvernator al Rusiei, 
în eventualitatea în care nemţii i-ar fi învins pe sovietici în 
război şi el a refuzat categoric. Comuniştii i-au oferit o slujbă 
de administrator al unor muzee şi el a zis pas. lubea Mama 
Rusia şi se pare că n-a realizat decât prea târziu că uciderea 
lui Rasputin a fost o greşeală. Se pare că se simţea extrem 
de vinovat de moartea ţarului. Aşa că a pus la punct acest 
plan. 


250 


— De unde ştiţi toate astea? întrebă Hayes. 

Stalin zâmbi. 

— Arhiva de stat le-a păstrat secretele până la căderea 
comunismului. E ca păpuşile matrioşka - fiecare strat dat 
deoparte îl dezvăluie pe următorul. Nimeni n-a vrut ca acest 
lucru să se întâmple, dar credem cu toţii că a sosit momentul 
adevărului. 

— Aţi bănuit încă de la început că a supravieţuit un 
Romanov? 

— N-am bănuit nimic, zise Brejnev. Ne-am temut doar că 
tot ceea ce a fost plănuit cu zeci de ani în urmă va fi pus în 
practică acum, odată cu renaşterea monarhiei. Se pare că 
am avut dreptate. Implicarea lui Lord nu era prevăzută, dar 
probabil că e mai bine că situaţia a evoluat în această 
direcţie. 

Stalin zise: 

— Arhivele statului sunt pline de rapoarte ale celor care 
au participat la execuţia de la Ecaterinburg. Dar lusupov a 
fost inteligent. A implicat cât de puţini oameni a fost posibil. 
Lenin şi poliţia secretă a lui Stalin au aflat doar detalii 
minore. Nimic n-a fost confirmat. 

Hayes sorbi din cafea şi apoi spuse: 

— Din câte îmi amintesc, lusupov a dus o viaţă modestă 
după ce a plecat din Rusia. 

— După exemplul ţarului şi-a repatriat cea mai mare parte 
a investiţiilor străine după izbucnirea Primului Război 
Mondial, zise Brejnev. Ceea ce înseamnă că banii lichizi şi 
acţiunile lui erau aici. Bolşevicii i-au luat proprietăţile, ceea 
ce includea şi operele de artă şi bijuteriile pe care le adunase 
familia lusupov. Dar Felix era mai deştept decât părea. 
Investise în Europa, cu precădere în Elveţia şi în Franţa. Afişa 
o viaţă modestă, dar a avut întotdeauna bani. Există 
documente care atestă că a învestit în acţiuni la căile ferate 
americane în anii 1920 şi că şi-a transformat investiţia în aur 
înainte de perioada de recesiune. Comuniştii au căutat locul 


251 


în care a fost îngropat aurul, dar n-au găsit nimic. 

Lenin se foi în scaun. 

— Se prea poate să se fi ocupat şi de investiţiile ţarului 
care au scăpat vigilenţei bolşevice. Mulţi cred că Nicolae al Il- 
lea ar fi ascuns milioane de ruble în bănci străine, iar până la 
moartea sa, la sfârşitul anilor 1960, lusupov a făcut 
numeroase călătorii în Statele Unite. 

Hayes era obosit, dar, în acelaşi timp, adrenalina îi alerga 
prin vene. 

— Şi acum ce e de făcut? 

— Trebuie să-i găsim pe Miles Lord şi pe femeie, zise 
Hruşciov. Am anunţat toate poliţiile de frontieră. Dar mi-e 
teamă că e cam târziu. Nu mai avem poliţie de frontieră la 
graniţa cu Ucraina, iar acesta era cel mai apropiat punct de 
ieşire din ţară. Domnule Hayes, dumneavoastră puteţi 
călători oricând şi oriunde doriţi. Avem nevoie de 
dumneavoastră să fiţi gata de plecare. In mod cert, Lord vă 
va contacta. Nu există nici un motiv să n-aibă încredere în 
dumneavoastră. Când ia legătura cu dumneavoastră, 
acţionaţi rapid. Cred că acum realizaţi gravitatea situaţiei. 

— O, da, zise el. Totul mi-e foarte limpede. 


252 


Capitolul 31. 


ATLANTA, GEORGIA. 
ORA 07.15. 


Akilina îl privi pe Lord descuind uşa apartamentului. Apoi 
intră după el. 

Dormiseră în aeroportul din Kiev sâmbătă noaptea, pentru 
că luaseră un avion spre Frankfurt, Germania, abia duminică 
dimineaţa. Toate zborurile din dimineaţa şi după-amiaza zilei 
de sâmbătă erau rezervate, aşa că aşteptaseră în terminal o 
cursă de noapte fără escală a companiei Delta Airlines până 
la Atlanta. Pentru cele două bilete la clasa economic, Lord 
plătise jumătate din banii pe care îi primise de la Simion 
Paşenko. 

Ascunseseră lingoul de aur într-o cutie de valori în Kiev, 
deşi puneau sub semnul întrebării cât de sigur era acolo. 
Akilina fusese în final de acord cu Lord: s-ar fi dovedit 
imposibil să iasă din ţară cu lingoul. 

Dormiseră amândoi în avion, dar diferenţa de fus orar îşi 
spunea cuvântul. În terminalul din Atlanta, Lord rezervase 
două locuri la zborul de la prânz spre San Francisco. Aveau 
nevoie să facă un duş şi să-şi schimbe hainele, aşa că în 
douăzeci de minute ajunseră cu taxiul la apartamentul lui 
Lord. 

Fu impresionată de apartament, care arăta mult mai bine 
decât al lui Simion Paşenko, dar probabil nu avea cu nimic 
ieşit din comun pentru un american, se gândi ea. Covoarele 
erau moi şi curate, iar mobila i se păru elegantă şi scumpă. 
In apartament era destul de rece, până când Lord ajustă 
termostatul de perete şi centrala termică încălzi camerele. 
Un sistem complet diferit de caloriferele din apartamentul ei 
din Moscova, care fie nu mergeau deloc, fie duduiau. 
Observă ordinea care domnea pretutindeni şi concluzionă că 


253 


nu era surprinzător. Miles Lord păruse de la început o 
persoană care ştia să îşi poarte singură de grijă. 

— Găseşti prosoape în baia de pe hol. Foloseşte-le fără 
probleme, îi zise el în ruseşte. Poţi folosi dormitorul acela ca 
să te aranjezi. 

Engleza ei era la un nivel acceptabil, dar destul de 
rudimentară. Cu greu înţelesese conversațiile de la aeroport, 
în special întrebările ofiţerilor vamali. Din fericire, viza ei de 
artist de circ îi permisese fără probleme accesul în ţară. 

— Mai am o baie lângă camera mea. Ne vedem în câteva 
minute. 

Femeia se bucură de moment, lăsând apa caldă să-i 
mângâie muşchii obosiţi. Pentru corpul ei era încă miezul 
nopţii. În dormitor găsi pe pat un halat pufos şi se înfăşură în 
el. Lord îi spusese că aveau la dispoziţie o oră până să o 
pornească înapoi spre aeroport pentru a prinde zborul spre 
vest. Îşi uscă părul cu prosopul şi îşi lăsă buclele rebele să-i 
cadă liber pe umeri. Apa care se auzea curgând din cealaltă 
încăpere îi confirmă faptul că Lord era încă sub duş. 

Se plimbă prin cameră şi se opri să admire fotografiile 
înrămate de pe perete şi pe cele aşezate pe două măsuţe de 
lemn. Era evident că Miles Lord provenea dintr-o familie 
numeroasă. Văzu câteva fotografii în care era înconjurat de 
femei şi de bărbaţi de diferite vârste, toţi mai tineri decât el. 
Părea să fie cel mai mare, o fotografie cu întreaga familie 
înfăţişându-l în adolescenţă, împreună cu patru fraţi şi surori, 
toţi apropiaţi de vârsta lui. 

In unele poze apărea în echipament sportiv, cu faţa 
acoperită de o cască şi de o mască de protecţie, purtând 
umeri falşi sub un tricou numerotat. Intr-o parte, izolată de 
celelalte, era o fotografie a tatălui său. Infăţişa un bărbat de 
aproximativ patruzeci de ani, cu ochi căprui vii şi adânci şi cu 
părul negru care se potrivea cu tenul, tuns scurt. Fruntea îi 
lucea de transpiraţie şi stătea în picioare în spatele unui 
altar, cu gura deschisă, cu dinţi strălucitori ca fildeşul şi cu 


254 


degetul arătător îndreptat spre cer. Purta un costum care 
părea să îi vină ca turnat, iar la manşetele ce ieşeau la iveală 
la mâinile ridicate remarcă strălucirea aurului. În colţul din 
dreapta jos era ceva scris cu negru. Ridică rama şi încercă să 
citească, dar nu se descurca prea bine cu alfabetul latin. 

— Zice: „Fiule, vino şi mi te alătură”. 

Femeia se întoarse. 

Lord era în prag, cu un halat de baie maro încadrându-i 
silueta neagră, fără papuci în picioare. Decolteul dezvăluia 
un piept musculos, acoperit de un păr fin şi ondulat, de 
culoare maro-cenuşie. 

— Mi-a dat această fotografie încercând să mă convingă 
să mă alătur congregaţiei lui. 

— Şi de ce n-ai făcut-o? 

Se apropie, răspândind un miros de parfum şi de şampon. 
Akilina observă că se răsese, barba de două zile ce îi 
acoperea gâtul şi obrajii dispărând, lăsând să se vadă tenul 
ciocolatiu, fără ridurile provocate de trecerea timpului şi de 
tragedii, atât de obişnuite în ţara ei. 

— Tatăl meu a înşelat-o pe mama şi ne-a lăsat fără nici un 
ban. N-aveam de gând să-i calc pe urme. 

Îşi aminti cât de pornit fusese împotriva tatălui său vineri 
noaptea, în apartamentul lui Simion Paşenko. 

— Dar mama ta? 

— L-a iubit. Incă îl mai iubeşte. N-a ascultat nimic din ce 
se spunea rău despre el. Aşa erau şi adepţii lui. Grover Lord 
era un sfânt pentru ei. 

— Nimeni nu ştia? 

— Nimeni nu credea. Ar fi spus pur şi simplu că e victima 
discriminării şi ar fi perorat de la altar cât de greu e pentru 
un bărbat de culoare să supravieţuiască. 

— Ni s-a vorbit în şcoală despre prejudecățile din ţara 
aceasta. Despre faptul că negrii n-au nici o şansă în 
societatea albilor. E adevărat? 

— Aşa a fost, iar unii ar spune că încă mai este aşa. Dar 


255 


eu nu cred asta. Nu spun că aceasta e o ţară perfectă, nici 
pe departe. Dar e un tărâm al oportunităţilor, dacă ştii să 
profiţi de ocaziile care ţi se ivesc. 

— Tu ai profitat, Miles Lord? 

— De ce faci asta? întrebă el zâmbind. 

Ea nu înţelese la ce se referea. 

— De ce îmi foloseşti numele complet? o lămuri el. 

— Din obişnuinţă. N-am vrut să te jignesc. 

— Spune-mi Miles. Şi, ca să-ţi răspund la întrebare, îmi 
place să cred că am profitat de fiecare ocazie care mi s-a 
ivit. Am studiat mult şi tot ce am obţinut vreodată a fost prin 
muncă cinstită. 

— Interesul pentru ţara mea l-ai avut de timpuriu? 

Miles arătă către o bibliotecă în partea opusă a camerei 
scăldate în lumina soarelui. 

— De când mă ştiu am fost fascinat de Rusia. Istoria 
voastră constituie o lectură extraordinară. O ţară a 
extremelor ca dimensiune, politică, climă. In ceea ce priveşte 
atitudinile. 

Îl privea foarte atentă în timp ce vorbea, simţindu-i emoția 
din glas şi urmărindu-i expresia ochilor. 

— Ce s-a întâmplat în anul 1917 a fost atât de trist! Ţara 
era pe punctul de a începe o renaştere socială. Poeți, 
scriitori, pictori, dramaturgi, toţi cunoşteau gloria din plin. 
Presa era liberă. Apoi totul s-a stins. Peste noapte. 

— Şi acum vrei să iei parte la renaşterea noastră, nu-i 
aşa? 

— Cine ar fi crezut că un puşti din California de Sud s-ar 
putea găsi în situaţia asta? zise el zâmbind. 

— Eşti apropiat de fraţii şi de surorile tale? 

Ridică din umeri. 

— Suntem cu toţii răspândiţi prin ţară. Prea ocupați ca să 
ne facem timp de vizite. 

— Au reuşit în viaţă? 

— Unul e doctor, doi sunt profesori, altul e contabil. 

256 


— Se pare că tatăl tău a făcut totuşi o treabă bună. 

— N-a făcut nimic. Mama ne-a împins pe toţi de la spate. 

Deşi nu ştia nimic despre Grover Lord, i se păru că 
înţelege. 

— Poate că viaţa lui a fost exemplul de care aţi avut 
nevoie cu toţii. 

— Un exemplu de care nu duceam lipsă, comentă el cu 
ironie amară. 

— Din cauza lui nu te-ai căsătorit? 

Se îndreptă spre una dintre ferestre şi privi afară la 
dimineaţa însorită. 

— Nu chiar. Am fost doar prea ocupat să am timp de aşa 
ceva. 

In depărtare se auzea vuietul traficului. 

— Nici eu nu m-am căsătorit. Voiam să-mi fac meseria. Nu 
e prea uşor să fii căsătorit în Rusia. Noi nu trăim în tărâmul 
oportunităţilor. 

— N-a fost nimeni special în viaţa ta? 

Preţ de o secundă, se gândi dacă să-i povestească despre 
Tusea, dar se hotări în final să păstreze tăcerea, zicând doar: 

— Nimeni important. 

— Crezi într-adevăr că revenirea ţarului este răspunsul la 
toate problemele ţării? 

Era bucuroasă că schimbase subiectul. Poate că-i simţise 
ezitarea din glas. 

— Ruşii au fost tot timpul conduşi de cineva. Dacă nu de 
ţar, atunci de un secretar de partid. Ce contează cine 
conduce, atâta timp cât guvernarea este una înţeleaptă? 

— Se pare că cineva vrea să pună capăt situaţiei în care 
suntem noi implicaţi. Probabil că văd în restaurarea 
monarhiei o modalitate de a prelua controlul. 

— Sunt la mii de kilometri depărtare acum. 

— Slavă Domnului! 

— Mă tot gândesc la cei doi Maks. Bătrânul şi nepotul său 
şi-au dat viaţa pentru ceva în care credeau. Se poate să fie 


257 


chiar atât de important? 

Se duse la bibliotecă şi luă de pe raft unul dintre volume. 
Ea observă fotografia lui Rasputin pe copertă, o fotografie 
înspăimântătoare, cu o faţă acoperită de barbă şi cu doi ochi 
pătrunzători. 

— S-ar putea ca acest oportunist să deţină cheia viitorului 
naţiei voastre. L-am considerat întotdeauna un şarlatan care 
a avut norocul să se afle la locul potrivit la momentul 
potrivit. Raftul acela e plin de cărţi despre el. Am citit despre 
el ani de zile şi niciodată n-am crezut că ar fi altceva decât 
ce a fost tatăl meu. 

— Şi acum? 

Bărbatul trase adânc aer în piept. 

— Nu ştiu ce să mai cred. Toată povestea asta e 
incredibilă. Felix lusupov a reuşit cumva să-i scoată din Rusia 
pe cei doi copii ai ţarului şi să-i ascundă în America. Lord 
arătă spre alt raft. Am câteva biografii ale lui lusupov. Dar 
ele nu fac portretul unui manipulator inteligent. Mai degrabă 
al unui cârpaci idealist care n-a fost în stare nici măcar să 
omoare un om cum se cuvine. 

Se apropie şi îi luă cartea din mână, uitându-se adânc în 
ochii lui Rasputin de pe copertă. 

— Te bântuie, chiar şi acum. 

— Tatăl meu obişnuia să spună că misterul divin este 
imposibil de descifrat. Credeam că e doar o modalitate 
isteaţă de a ţine credincioşii aproape - să-i faci să vrea să se 
întoarcă să audă mai mult. Acum sper că nu avea dreptate. 

Privirile li se întâlniră. 

— Nu e bine să-ţi urăşti tatăl. 

— N-am spus că-l urăsc. Dispreţuiesc ceea ce a făcut. 
Harababura pe care a lăsat-o în urmă. Ipocrizia. 

— Dar poate că, asemenea lui Rasputin, moştenirea 
tatălui tău reprezintă mai mult decât crezi tu. Poate tu eşti 
acea moştenire. Corbul. 

— Tu chiar crezi în toate astea, nu-i aşa? 


258 


În liniştea şi în căldura din apartament, ea începuse să se 
relaxeze. 

— Ştiu doar că, din momentul în care ai intrat în 
compartimentul meu din tren, m-am simţit diferit. E greu de 
explicat. Sunt o femeie care provine dintr-o familie simplă. 
Bunica mea a fost asasinată, iar viaţa părinţilor mei - 
distrusă. Am fost martoră la suferinţa oamenilor toată viaţa 
mea şi m-am întrebat adesea ce aş putea face ca lucrurile să 
se schimbe. 

Lord căută în buzunar şi scoase cheia de alamă pe care o 
găsise în cutia din mormânt. Iniţialele erau foarte clare: 
B.C.C. 716. 

— Cu condiţia ca noi să găsim Clopotul Iadului şi să ne 
dăm seama ce anume se deschide cu această cheie. 

— Sunt convinsă că le vom găsi pe amândouă. 

— Sunt bucuros că măcar unul din noi este optimist. 


259 


Capitolul 32. 


MOSCOVA. 
ORA 16.20. 


Hayes îl studia pe Ştefan Baklanov. Moştenitorul Real era 
în picioare la o masă drapată cu mătase, în faţa celor 
şaptesprezece membri ai Comisiei Ţariste. Marele Hol din 
Palatul Faţetelor era plin de spectatori şi de reprezentanţi ai 
presei, iar în aerul stătut plutea ceața albăstruie a fumului de 
ţigară pentru care membrii comisiei păreau să aibă o 
slăbiciune nebună. 

Baklanov era îmbrăcat într-un costum închis la culoare şi 
părea să nu fie deranjat în nici un fel nici de lungimea 
întrebărilor, nici de complexitatea acestora. Aceasta era 
ultima apariţie înainte de şedinţa de dimineaţă când se 
votau cei trei finalişti. Nouă persoane se înscriseseră iniţial. 
Trei nu aveau nici o şansă. Doi erau îndoielnici. Patru erau 
concurenţi serioşi din cauza legăturii de sânge şi pentru că 
îndeplineau condiţiile impuse de Actul Succesiunii din 1797. 
Runda iniţială de discuţii se centrase pe căsătoriile începând 
cu 1918 şi pe diluarea legăturii de sânge ce fusese odinioară 
puternică. Fiecăruia dintre cei nouă candidaţi li se oferise 
ocazia de a-şi susţine cauza în faţa comisiei şi de a răspunde 
întrebărilor acesteia. Hayes aranjase ca Baklanov să fie 
ultimul. 

— Mă tot gândesc la strămoşii mei, zise Baklanov la 
microfon, cu vocea joasă, dar puternică. In luna ianuarie a 
anului 1613, chiar în această încăpere, boierii s-au adunat 
pentru a alege un nou ţar. In patrie domnea anarhia din 
cauza celor doisprezece ani în care nu fusese nimeni pe tron. 
Acel grup a stabilit reguli foarte clare, ca şi dumneavoastră. 


260 


După îndelungi dezbateri şi multe încercări eşuate, au ales în 
unanimitate un tânăr blajin de şaisprezece ani, pe Mihail 
Romanov. Este interesant faptul că el a fost găsit în 
mănăstirea lpatiev, locul din care a început domnia 
Romanovilor şi că - trei sute de ani mai târziu - într-o altă 
casă  lpatiev, Casa pentru Scopuri Speciale, dinastia 
Romanov şi-a încheiat domnia. Baklanov făcu o pauză, apoi 
continuă: Cel puţin, pentru o perioadă. 

— Dar n-a fost Mihail ales, interveni un membru din 
comisie, pentru că a fost de acord să se consulte cu boierii 
înainte de a lua orice decizie? De fapt, creând din Duma 
Boierilor un fel de adunare naţională? Acesta este şi planul 
dumneavoastră? 

Baklanov se mişcă în scaun, însă expresia de pe față îi 
rămase deschisă şi prietenoasă. 

— N-a fost acesta singurul motiv pentru care strămoşul 
meu a fost ales. Inainte de vot, adunarea a organizat un 
referendum rudimentar şi a descoperit că Mihail Romanov se 
bucura de susţinerea poporului. Ca şi acum, stimate membru 
al comisiei. Toate referendumurile naţionale au arătat că 
poporul mă susţine. Dar, ca să vă răspund la întrebare direct, 
Mihail Romanov a trăit în alte timpuri. Rusia a experimentat 
democraţia, iar rezultatele le putem vedea în fiecare zi. Nu 
suntem o naţiune obişnuită să nu aibă încredere în 
guvernare. Democraţia generează competiţie, iar istoria 
noastră nu ne-a pregătit pentru asta. La noi, poporul se 
aşteaptă ca guvernanţii să se implice în viaţa oamenilor. 
Societatea occidentală pledează exact contrariul. Această 
ţară n-a mai cunoscut măreţia din 1917. Imperiul nostru a 
fost odinioară cel mai mare de pe Pământ, însă acum 
existenţa noastră depinde de generozitatea altor ţări. Acest 
fapt îmi repugnă. Ne-am petrecut aproape optzeci de ani 
construind bombe şi echipând armatele, în timp ce națiunea 
noastră se prăbuşea. E timpul să schimbăm situaţia. 

Hayes ştia că Baklanov juca teatru în faţa camerelor. 


261 


Sesiunile erau transmise în direct în toată ţara şi în lumea 
întreagă - posturile CNN, CNBC, BBC şi Fox News 
transmiteau toate materiale către vest. Replica era aproape 
perfectă. Baklanov ocolise răspunsul, însă se folosise de 
această ocazie pentru a formula un punct de vedere global. 
Acest bărbat s-ar putea să nu ştie să guverneze, însă ştia al 
dracului de bine să aţâţe spiritele. 

Alt membru al comisiei întrebă: 

— Tatăl lui Mihail, Filaret, dacă nu mă înşală memoria, a 
fost cel care a condus ţara în cea mai mare parte a domniei 
fiului său. Mihail n-a fost altceva decât o marionetă. Va 
trebui să îşi facă poporul griji din punctul acesta de vedere în 
ceea ce vă priveşte? Vă vor controla alţii deciziile? 

Baklanov negă cu o mişcare a capului. 

— Vă asigur, stimate membru al comisiei, că nu voi avea 
nevoie de nimeni pentru a lua decizii. Dar asta nu înseamnă 
că nu voi folosi înţelepciunea consiliului de stat pentru 
sfaturi. Sunt în totalitate de acord că un autocrat are nevoie 
atât de sprijinul guvernului, cât şi de al poporului pentru a 
supravieţui. 

Incă un răspuns excelent, gândi Hayes. 

— Dar fiii dumneavoastră? Sunt pregătiți pentru 
responsabilitatea care le cade pe umeri? întrebă acelaşi 
membru al comisiei. 

Bărbatul era insistent. Era unul dintre cei trei care nu 
fuseseră în totalitate cumpăraţi, prețul loialității lui fiind încă 
negociat. Dar Hayes fusese asigurat cu câteva ore în urmă 
că până a doua zi unanimitatea va fi o certitudine. 

— Fiii mei sunt pregătiţi. Cel mai mare înţelege 
responsabilitatea care îi revine şi e gata să devină ţarevici. L- 
am pregătit pentru asta de când s-a născut. 

— Eraţi sigur că va avea loc restaurarea monarhiei? 

— Inima mi-a spus întotdeauna că, într-o zi, poporul rus va 
dori ca ţarul să se întoarcă. A fost smuls de lângă ei cu forţa, 
iar tronul i-a fost furat sub ameninţarea pistolului. Un gest 


262 


infam nu poate aduce onoare. Niciodată binele nu s-a născut 
din rău. Această nație porneşte în căutarea trecutului şi nu 
putem decât să sperăm şi să ne rugăm că vom învăţa din 
greşeli. Nimeni nu trăieşte numai pentru el însuşi. Acest 
lucru e cu atât mai adevărat pentru cei cu rădăcini imperiale. 
Tronul acestei naţii este tronul Romanovilor, iar eu sunt cel 
mai apropiat descendent de sex masculin al lui Nicolae al Il- 
lea. O mare onoare înseamnă o responsabilitate mare. Sunt 
pregătit să port pe umeri această povară de dragul poporului 
meu. 

Baklanov luă o gură de apă din paharul din faţa sa. Nici un 
membru al comisiei nu întrerupse acest moment. Puse 
paharul pe masă şi continuă: 

— Mihail Romanov a fost un ţar şovăielnic, însă eu nu fac 
nici un secret din faptul că îmi doresc să conduc destinele 
acestei naţii. Rusia este ţara mea. Cred că toate ţările au un 
gen, iar a noastră e în mod cert de genul feminin. lar 
fertilitatea noastră depinde tocmai de acest caracter feminin. 
Unul dintre biografii lui Faberge, deşi era englez, a spus-o cel 
mai bine: „Dă-i începutul, sămânţa şi va zămisli în felul ei 
special, dând cele mai minunate roade”. Este destinul meu 
să mă asigur că acele roade ajung la maturitate. Fiecare 
sămânță ştie când i-a venit timpul. Eu îl ştiu pe-al meu. 
Poporul poate să fie făcut să se teamă, dar nu să iubească. 
inţeleg asta. Nu îmi doresc ca Rusia să se teamă de mine. 
Nu-mi doresc nici o cucerire imperială sau să domin lumea. 
Măreţia noastră în următorii ani va veni din felul în care 
poporul va avea un standard de viaţă care să-i asigure 
sănătatea şi prosperitatea. Nu contează că putem distruge 
lumea de câteva ori. Ce ar trebui să conteze este să ne 
putem hrăni poporul, să îi vindecăm bolile, să îi oferim 
confortul necesar şi să asigurăm bunăstarea acestei naţiuni 
timp de generaţii. 

Cuvintele fuseseră rostite cu acel tip de emoție care 
transpare atât la radio, cât şi la televizor. Hayes era chiar şi 


263 


mai impresionat. 

— Nu voi spune că Nicolae al II-lea a fost fără pată. Era un 
autocrat încăpățânat, care a pierdut din vedere scopul 
urmărit. Ştim acum că soţia sa i-a întunecat judecata şi că 
boala fiului lor i-a făcut pe amândoi vulnerabili. Alexandra 
era o femeie plină de calităţi, dar avea şi slăbiciuni. S-a lăsat 
influenţată de Rasputin, un bărbat pe care aproape toţi l-au 
disprețuit ca fiind un oportunist. Istoria e un dascăl bun. Nu 
voi repeta greşelile lor. Această nație nu îşi permite să mai 
aibă parte de guvernare slabă. Străzile noastre trebuie să fie 
sigure, instituţiile trebuie să inspire încredere şi respect. Abia 
în acel moment această ţară poate merge înainte. 

— Se pare, domnule, că v-aţi ales deja ţar, zise cineva. 

Această remarcă aparținuse unui membru indignat al 
comisiei. 

— Originea mea a făcut această alegere, stimate membru 
al comisiei. Nu am nici un drept să decid în astfel de 
chestiuni. Tronul Rusiei este al familiei Romanov. lar acest 
fapt este de necontestat. 

— Dar n-a renunţat Nicolae la tron în numele lui şi al fiului 
său Alexei? întrebă altcineva din comisie. 

— A renunţat pentru el însuşi. Dar mă îndoiesc că vreun 
avocat ar ajunge la concluzia că avea dreptul să renunţe şi în 
numele lui Alexei. in luna martie a anului 1917, în momentul 
în care a abdicat, fiul său a devenit Alexei al II-lea. Nu avea 
nici un drept să îi ia fiului său tronul. Tronul este al 
Romanovilor, descendenţi ai lui Nicolae al II-lea, iar eu sunt 
cel mai apropiat descendent de sex masculin în viaţă. 

Hayes era încântat de felul în care îşi interpreta Baklanov 
rolul. Ştia exact ce şi când să spună. Işi exprima punctele de 
vedere în aşa fel încât să nu ofenseze pe nimeni. Ştefan | va 
fi un ţar excelent. Cu condiţia să urmeze ordinele primite cu 
aceeaşi tragere de inimă cu care dorea să le dea. 


264 


Capitolul 33. 


Lord se uită la Akilina. Se aflau într-un avion american L 
1011, la o înălţime de 13 000 de metri deasupra deşertului 
Arizona. Plecaseră din Atlanta la 12.05 şi, datorită unui zbor 
de cinci ore şi a diferenţei de fus orar de trei ore, aveau să 
ajungă în San Francisco în jurul orei 14.00. In ultimele 
douăzeci şi patru de ore, Lord străbătuse trei pătrimi din 
lume, însă era bucuros că se afla iarăşi pe teritoriul Statelor 
Unite - sau deasupra lui - chiar dacă nu ştia bine ce anume 
vor face în California. 

— Intotdeauna eşti aşa de neliniştit? îl întrebă Akilina încet 
în limba rusă. 

— De obicei nu sunt. Dar aceasta nu e o situaţie obişnuită. 

— Vreau să-ţi spun ceva. 

Simti încordarea din vocea ei. 

— N-am fost în totalitate sinceră cu tine mai devreme... în 
apartament. 

Lord nu înţelese la ce se referea. 

— M-ai întrebat dacă a fost vreodată cineva special în 
viaţa mea, iar eu am negat. De fapt, a fost. 

Neliniştea i se aşternu pe faţă, iar el se simţi obligat să 
spună: 

— Nu trebuie să-mi zici nimic. 

— Vreau să o fac. Se lăsă pe spate în scaun. Numele lui 
era Tusea. L-am întâlnit la şcoala de gimnastică la care am 
fost trimisă după ciclul gimnazial. Nu s-a pus vreodată 
problema să merg la universitate. Tatăl meu a fost acrobat şi 
se aştepta ca eu să urmez aceeaşi carieră. Tusea era un 
acrobat bun, dar nu suficient de bun. După terminarea şcolii 
nu a mers mai departe. Dar tot voia ca noi să ne căsătorim. 

— Ce s-a întâmplat? 


265 


— Familia lui era din nord, aproape de tundra siberiană. 
Din moment ce nu era din Moscova, ar fi fost obligat să 
locuiască cu mine şi cu părinţii mei până la obţinerea unei 
aprobări pentru un apartament. Acest lucru presupunea ca ei 
să fie de acord ca noi să ne căsătorim şi ca Tusea să rămână 
la Moscova. Mama s-a opus. 

Fu surprins, aşa că întrebă: 

— De ce? 

— In vremea aceea era pornită împotriva tuturor. Tata era 
încă în lagărul de muncă. Il disprețuia pentru asta şi pentru 
că dorea să plece din ţară. Mi-a văzut fericirea din ochi şi a 
suprimat-o ca să îşi răzbune propria suferinţă. 

— De ce nu v-aţi dus să locuiţi în altă parte? 

— Tusea n-ar fi fost de acord. Voia să devină moscovit. 
Toţi care nu erau îşi doreau asta. S-a înrolat în armată fără 
să-mi ceară părerea. Fie făcea asta, fie era trimis în vreo 
fabrică pe undeva. Mi-a spus că în momentul în care va 
căpăta dreptul să locuiască unde dorea, se va întoarce. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

Ezită o clipă, apoi spuse: 

— A murit în Cecenia. Degeaba, din moment ce totul a 
rămas, în final, neschimbat. N-o s-o iert niciodată pe mama 
pentru asta. 

li simţi amărăciunea din glas. 

— L-ai iubit? 

— Atât cât poate o fată iubi. Dar ce e dragostea? Pentru 
mine a fost o evadare temporară din realitate. M-ai întrebat 
mai devreme dacă eu cred că lucrurile o să meargă mai bine 
odată cu venirea ţarului. Cum ar putea să meargă mai prost? 

Nu o contrazise. 

— Noi doi suntem diferiţi, zise ea. 

El nu înţelese. 

— Eu şi tatăl meu semănăm din multe puncte de vedere. 
Amândurora ne-a fost refuzat dreptul de a iubi datorită 
îngrădirilor la care am fost supuşi de către regimul din ţara 


266 


noastră. Tu, pe de altă parte, îţi urăşti tatăl, dar ai profitat de 
toate ocaziile care ţi-au ieşit în cale în ţara ta. Interesant 
cum poate crea viaţa astfel de extreme. 

Da, era interesant, îşi spuse el. 

Aeroportul internaţional din San Francisco era aglomerat. 
Amândoi aveau bagaje uşoare, ducând cu ei doar geanta de 
umăr pe care le-o dăduse Simion Paşenko. Dacă nu aflau 
nimic în două zile, Lord plănuia să se întoarcă în Atlanta şi să 
îl contacteze pe Taylor Hayes - şi la naiba cu Paşenko şi cu 
Rasputin! Fusese pe punctul să sune la birou, dar, până la 
urmă, decisese să n-o facă. Dorea să-şi respecte promisiunea 
pe care i-o făcuse lui Paşenko cât mai mult posibil, dând 
crezare cel puţin parţial unei profeţii pe care odinioară o 
considerase un fals. 

Trecură pe lângă banda de bagaje şi se amestecară 
printre ceilalţi călători care se îndreptau spre ieşire. Dincolo 
de peretele de sticlă, îi aştepta o după-amiază însorită pe 
Coasta de Vest. 

— Acum ce facem? îl întrebă ea în ruseşte. 

Nu-i răspunse. În schimb, îi atrase atenţia un afiş 
publicitar. 

— Vino, zise el apucând-o pe Akilina de mână şi 
conducând-o prin mulţimea compactă. 

Pe peretele din faţă, la celălalt capăt, dincolo de o bandă 
de bagaje pentru liniile americane, era o reclamă luminoasă, 
una dintre sutele care tapiţau pereţii terminalului. Anunţurile 
colorate făceau reclamă la absolut orice, de la complexe de 
locuinţe până la sisteme de plăţi la distanţă. Se uită la 
imaginea care înfăţişa o clădire în formă de templu peste 
care era suprapus textul publicitar: 


BANCA DE CREDIT ŞI COMERȚ DIN SAN FRANCISCO, O 
TRADIȚIE LOCALA DIN 1884. 


— Ce scrie? întrebă Akilina în ruseşte. 
267 


Îi spuse, apoi scoase cheia din buzunar, uitându-se din 
nou la inițialele gravate pe bronz. B.C.C. 

— Cred că avem o cheie de la o cutie de valori a Băncii de 
Credit şi Comerţ. Funcţiona în timpul domniei lui Nicolae al Il- 
lea. 

— Cum poţi fi sigur că acesta e locul? 

— Nu sunt. 

— Cum putem afla? 

— Bună întrebare. Avem nevoie de o poveste foarte 
convingătoare ca să ne permită accesul la ea. Mă îndoiesc că 
ne vor lăsa să valsăm prin bancă având o cheie veche de 
câteva decenii şi că ne vor deschide cutia. 

Mintea lui de avocat se puse din nou în funcţiune. 

— Dar cred că ştiu cum să o scoatem la capăt. 

x 

Călătoria cu taxiul de la aeroport spre oraş dură treizeci 
de minute. Alesese un hotel Marriott din imediata apropiere 
a cartierului financiar. Giganta clădire îmbrăcată în sticlă 
arăta ca un tonomat. Preferase să se cazeze aici nu numai 
pentru locaţie, ci şi pentru centrul de afaceri bine dotat de 
care dispunea. 

După ce îşi lăsară bagajele în cameră, Lord o conduse pe 
Akilina la parter. La unul dintre calculatoare, începu să scrie 
antetul Inaltei Curți de Justiţie din districtul Fulton. In ultimul 
an de studiu la Drept, lucrase ca funcţionar la Departamentul 
Testamente al unei firme şi era familiarizat cu formatul 
scrisorilor testamentare - documentul formal dat de o curte 
de executare testamentară prin care se autoriza o persoană 
să acţioneze în numele decedatului. Scrisese şi el câteva, 
dar, pentru a fi sigur, accesase internetul. Pagina de web era 
plină de adrese ce ofereau absolut orice, de la cele mai 
recente hotărâri ale curților de apel, până la modele ce 
puteau fi folosite pentru întocmirea celor mai obscure 
documente. Era un site găzduit de Universitatea Enory din 
Atlanta, pe care îl folosea în mod obişnuit. Acolo găsi modele 


268 


potrivite pentru a întocmi o scrisoare testamentară falsă. 

Când imprimanta tipări exemplarul, i-l arătă Akilinei. 

— Eşti fiica unei anume Zaneta Ludmilla. Mama ta a murit 
recent şi ţi-a lăsat această cheie de la cutia ei de valori. 
Curtea de executare testamentară din ţinutul Fulton, 
Georgia, te-a autorizat pe tine să fii reprezentant personal, 
iar eu sunt avocatul tău. Din moment ce tu nu vorbeşti 
engleza foarte bine, mă aflu aici să rezolv situaţia în numele 
tău. In calitate de reprezentant personal, trebuie să 
inventariezi tot ceea ce deţinea mama ta, inclusiv conţinutul 
acestei cutii de valori. 

— Exact ca în Rusia: documente false, singurul mod în 
care poţi obţine ceva, zise ea zâmbind. 

x 

În ciuda impresiei lăsate de anunţul publicitar, sediul 
Băncii de Credit şi Comerţ nu se afla într-o clădire de granit 
în stil neoclasic, ci într-una dintre cele mai noi construcţii de 
oţel, în cartierul financiar. Lord cunoştea numele clădirilor 
care se înălţau în jur. Centrul Embarcadero, Clădirea Russ şi, 
desigur, Turnul Transamerica.  Predominau băncile şi 
companiile de asigurări, făcând ca zona să fie cunoscută sub 
numele de Wall Street-ul Vestului. Totodată, companiile 
petroliere, giganţii telecomunicaţiilor, firmele de inginerie şi 
marile case de modă erau foarte bine reprezentate. Aurul din 
California finanţase iniţial construirea districtului, dar apoi 
argintul din Nevada îi menţinuse poziţia în lumea financiară a 
Americii. 

Interiorul Băncii de Credit şi Comerţ era o combinaţie 
modernă de lemn laminat, mozaic şi sticlă. Cutiile de valori 
se aflau la etajul trei, iar acolo, o femeie cu păr auriu aştepta 
în spatele unui birou. Lord scoase cheia, scrisorile de 
administrare false şi legitimaţia de la baroul din Georgia. 
Zâmbi şi fu amabil, sperând să nu aibă parte de prea multe 
întrebări. Insă nelămurirea de pe faţa femeii nu era prea 
încurajatoare. 


269 


— Nu avem cutii cu astfel de numere, îi informă ea pe un 
ton rece. 

Lord arătă spre cheia pe care o ţinea în mână funcţionara 
băncii. 

— B.C.C. Aceasta este banca dumneavoastră, nu-i aşa? 

— Sunt inițialele noastre, fu tot ce binevoi femeia să le 
spună. 

Se hotărî să folosească un ton mai ferm: 

— Uitaţi care e problema, doamnă. Domnişoara Ludmilla, 
aici de faţă, doreşte să pună la punct situaţia financiară a 
mamei sale. Moartea acesteia a fost deosebit de dureroasă 
pentru ea. Avem motive bine întemeiate să credem că 
această cutie ar putea fi foarte veche. Este adevărat că 
banca păstrează cutiile de valori pe perioade lungi de timp? 
Conform publicităţii pe care v-o faceţi, această instituţie se 
află aici încă din anul 1884. 

— Domnule Lord, o să vorbesc mai rar ca să mă puteţi 
înţelege. 

Tonul ei îi plăcea din ce în ce mai puţin. 

— Această bancă nu are nici o cutie cu numărul 716. 
Sistemul nostru de numerotare este diferit. Folosim 
combinaţii de cifre şi litere. Intotdeauna am folosit acest 
sistem. 

Lord se întoarse către Akilina şi îi spuse în ruseşte: 

— N-are de gând să ne spună nimic. Zice că banca nu are 
nici o cutie cu numărul 716. 

— Ce aţi spus? întrebă femeia. 

Bărbatul se întoarse din nou către ea. 

— Îi spuneam că va trebui să-şi mai ţină în frâu durerea, 
pentru că nu va obţine nici un răspuns de aici. Se întoarse 
din nou către Akilina: Aruncă-i o privire îndurerată. N-ar 
strica nici dacă ai vărsa şi nişte lacrimi. 

— Sunt acrobată, nu actriţă! 

li cuprinse cu blândeţe mâinile şi îi aruncă o privire plină 
de înţelegere. Îşi păstră expresia pe chip în timp ce îi spuse 

270 


în ruseşte: 

— Incearcă, ne va fi de folos. 

Akilina se uită la funcţionara băncii şi pentru o clipă arătă 
cât de afectată era. 

— Uitaţi ce puteţi face, zise femeia, dându-i cheia înapoi 
lui Lord. De ce nu încercaţi la Banca de Comerţ şi Creanţe? E 
în a treia clădire de aici. 

— A funcţionat? întrebă Akilina. 

— Ce zice? întrebă curioasă femeia. 

— A dorit să-i explic ce ne-aţi spus. Se întoarse către 
Akilina şi îi spuse în ruseşte: Se pare că până la urmă scorpia 
asta are totuşi o inimă. Reveni la limba engleză şi o întrebă 
pe funcţionară: Ştiţi cât de veche este acea bancă? 

— Ca a noastră. De când lumea şi pământul. Din anii 
1890. Cam aşa ceva. 

x 

Banca de Comerţ şi Creanţe era un monolit solid, cu baza 
de granit în stil rustic, cu exteriorul din marmură şi cu o 
faţadă alcătuită din coloane corintice. Contrasta cu Banca de 
Credit şi Comerţ şi cu ceilalţi zgârie-nori care o flancau de o 
parte şi de alta, geamurile-oglinzi argintii şi structurile 
geometrice de metal indicând o perioadă de construcţie mai 
recentă. 

Lord fu pe loc impresionat, încă de la intrare. Aspectul 
general şi atmosfera erau cele dintr-o bancă de modă veche. 
Coloane false de marmură, pietre incrustate în podea, 
trezorerii cu grilaje, toate reminiscenţe ale unei epoci în care 
gratiile decorative de fier îndeplineau funcţia pe care o au 
astăzi camerele high-tech de supraveghere. 

Fură îndrumați spre biroul care se ocupa de cutiile de 
valori şi care se găsea, după cum le spusese un gardian în 
uniformă, cu un etaj mai jos, la subsol. 

In birou se afla un bărbat de culoare între două vârste, cu 
părul încărunţit pe alocuri. Purta cravată şi vestă, iar din 
buzunarul de la piept îi atârna peste abdomenul uşor bombat 


271 


lanţul de aur al unui ceas de buzunar. Gazda lor se prezentă 
ca fiind Randall Maddox James, părând foarte mândru de 
rezonanţa numelui său format din trei apelative. 

Lord îi arătă lui James scrisorile testamentare şi cheia. 
Fără alte remarci negative sau întrebări în afara celor de 
rutină, James îi conduse prompt, prin holul principal, jos, într- 
un subsol întortocheat. Cutiile de valori ocupau câteva 
camere spaţioase. Fiecare dintre ele era plină de şiruri de uşi 
dreptunghiulare din oţel inoxidabil. Fură îndrumați spre un 
şir de cutii vechi, cu metalul exterior verzui fără lustru şi cu 
încuietorile înnegrite. 

— Acestea sunt cele mai vechi pe care le-a păstrat banca, 
zise James. Erau aici când a avut loc cutremurul din 1906. 
Avem doar câţiva dinozauri din aceştia. Ne întrebăm deseori 
când va veni cineva să ceară conţinutul. 

— Nu le verificaţi după un timp? întrebă el. 

— Nu ne permite legea. Atâta timp cât taxa de închiriere 
este plătită. 

Lord ridică cheia şi zise: 

— Vreţi să spuneţi că pentru această cutie se plăteşte 
chiria încă din anii 1920? 

— Întocmai. Altfel am fi declarat-o inactivă şi i-am fi spart 
încuietoarea. Cu siguranţă că persoana decedată pe care o 
reprezentaţi s-a asigurat că acest lucru nu se va întâmpla. 

Lord îşi reveni şi spuse: 

— Bineînţeles! Cine altcineva? 

James arătă către cutia marcată cu 716. Era la jumătatea 
zidului, iar uşiţa prin care se putea accesa avea lăţimea de 
treizeci de centimetri şi înălţimea de douăzeci şi cinci de 
centimetri. 

— Sunt în biroul meu, în cazul în care aveţi nevoie de 
ceva, domnule Lord. 

Lord aşteptă până când grilajul de metal se închise, semn 
că erau singuri. Apoi strecură cheia în broască. 

Deschise capacul şi văzu că înăuntru se afla o altă cutie. O 


272 


scoase afară, observând că era destul de grea şi o puse peo 
masă de nuc de lângă el. 

Inăuntru se aflau trei săculeţi de catifea, într-o stare mult 
mai bună decât cel pe care îl găsiseră în mormântul lui Kolea 
Maks. Mai era şi un ziar împăturit, din Berna, Elveţia, datat 
25 septembrie 1920. Hârtia era fragilă, dar încă intactă. Pipăi 
uşor săculeţul mai mare şi simţi nişte contururi precise. 
Deschise repede săculeţul şi scoase două lingouri de aur, 
amândouă identice cu cel care rămăsese depozitat în 
aeroportul din Kiev, marcate cu inițialele NR şi cu un vultur 
bicefal. Luă apoi alt săculeţ, acesta fiind mai umflat, aproape 
rotund. Desfăcu şiretul de piele. 

Ce ieşi la lumină îl şocă. 

Oul era trandafiriu, translucid şi emailat, aşezat pe o 
suprafaţă lucrată în filigran, susţinut de picioruşe verzi care, 
la o privire mai atentă, erau de fapt frunze suprapuse, 
străbătute de nervuri ce păreau a fi diamante roz. Deasupra 
se afla o micuță coroană imperială prinsă cu două funde, 
presărate cu aceleaşi diamante roz şi cu rubinul. Intregul 
oval era împărţit în patru de linii de pietre preţioase şi de 
lăcrămioare din perle şi din diamante, cu frunze translucide 
verzi împodobite cu aur. Întregul ou nu era mai mare de 
doisprezece centimetri, măsurat de la picioruşe la coroană. 

II mai văzuse. 

— Acesta este un Faberge?, zise el. Este un ou imperial de 
Paşte. 

— Ştiu, zise Akilina, le-am văzut în Muzeul de Armament al 
Kremlinului”. 

— Acesta e cunoscut sub numele de Oul cu Lăcrămioare. 
A fost oferit, în anul 1898, văduvei împăratului, țarina Maria 


9 Între 1885-1917, Peter Carl Faberge şi asistenții lui au creat 
pentru țarii Rusiei şi pentru colecționari particulari ouă din metale 
preţioase, smălţuite şi împodobite cu pietre preţioase. (n.tr.). 

10 Unul dintre cele mai vechi muzee din Moscova, înfiinţat în 
1808 de către Alexandru | (n.tr.). 


273 


Feodorovna, mama lui Nicolae al ll-lea. Avem o mică 
problemă, totuşi. Acest ou se afla într-o colecţie particulară. 
Malcom Forbes, un milionar american, a cumpărat 
douăsprezece ouă dintre cele cincizeci şi patru câte se ştie 
că ar fi existat. Colecţia lui era mai numeroasă decât cea 
adăpostită de Muzeul de Armament al Kremlinului. Am văzut 
exact acest ou într-o expoziţie din New York. 

Se auzi un clinchet de metal când se deschise grilajul de la 
celălalt capăt al camerei. Se uită peste un şir de cutii argintii 
şi îl văzu pe James îndreptându-se către ei. Puse repede oul 
la loc în săculeţ şi legă strâns şireturile de piele. Lingourile 
erau încă în săculeţul lor. 

— Totul este în regulă? întrebă bărbatul în timp ce se 
apropia. 

— Perfect, zise Miles. Aţi putea să îmi daţi o cutie de 
carton sau o sacoşă pentru a transporta conţinutul cutiei de 
valori? 

Bărbatul aruncă rapid o privire spre masă. 

— Sigur că da, domnule Lord. Banca noastră vă stă la 
dispoziţie. 

Lord era nerăbdător să examineze şi celelalte lucruri din 
cutie, dar se gândi că ar fi mai înţelept să părăsească mai 
întâi sediul băncii. Randall Maddox James era puţin cam 
curios pentru susceptibilitatea exagerată de care suferea 
Lord în ultimul timp. Dar era o reacţie normală, îşi tot spunea 
el, ţinând cont de evenimentele prin care trecuse în ultimele 
zile. 

După ce puse obiectele din cutia de valori într-o sacoşă de 
hârtie a Băncii de Comerţ şi Creanţe, se îndreptă cu Akilina 
spre ieşire, de unde luară un taxi spre biblioteca publică. Işi 
aminti cum arăta edificiul dintr-o vizită anterioară, o clădire 
de trei etaje, cu design neoclasic, care supravieţuise celor 
două cutremure, cel din 1906 şi cel din 1989. Lângă aceasta 
se înălța o clădire mai nouă, iar ei fură direcţionaţi într-acolo 
de către o femeie de la biroul de informaţii. Inainte de a-şi 


274 


îndrepta atenţia către obiectele din pungă, Lord căută nişte 
cărţi despre Faberge, inclusiv un catalog despre toate ouăle 
imperiale de Paşte care se cunoşteau. 

Intr-o sală de lectură, cu uşa încuiată, scoase obiectele din 
cutia de valori pe masă. Deschise apoi una dintre cărţi şi află 
că fuseseră create cincizeci şi şase de ouă, începând cu anul 
1885, când ţarul Alexandru al III-lea îl însărcinase pe Carl 
Faberge să se gândească la un dar de Paşte pentru soţia lui, 
Impărăteasa Maria. Acea zi sfântă era sărbătoarea cea mai 
importantă pentru Biserica Ortodoxă Rusă, sărbătorită în 
mod tradiţional cu un schimb de ouă şi cu trei săruturi. 
Bijuteria fusese primită cu atâta bucurie, încât, de atunci, 
ţarul comandase în fiecare an câte un ou de Paşte. Nicolae al 
II-lea, fiul lui Alexandru, care se urcase pe tron în 1894, 
continuase tradiţia, numai că erau comandate câte două 
ouă, unul pentru soţia sa, Alexandra şi altul pentru mama sa. 

Fiecare dintre aceste creaţii unice, toate din aur emailat şi 
pietre preţioase, conţinea o surpriză - un jilţ de încoronare, o 
replică a unei corăbii regale, un tren, animale prinse în laţ 
sau altă miniatură mecanică. Patruzeci şi şapte dintre cele 
cincizeci şi şase câte fuseseră la început mai existau încă, 
locaţia lor fiind indicată în legenda de sub fotografii. Despre 
celelalte nouă nu se ştia nimic de la Revoluţia Bolşevică. 

Găsi o fotografie a Oului cu Lăcrămioare. Sub fotografie 
scria: 


Această minune a fost creată de maestrul Michael Perchin 
în atelierul Faberge. Surpriza o reprezintă portretele în 
miniatură ale ţarului şi ale marilor ducese Olga şi Tatiana, 
primii copii ai cuplului imperial. Colecţie particulară, New 
York. 


Cartea conţinea o fotografie color a oului aproape în 
mărime naturală. in vârf se afla un trifoi cu portrete 
miniaturale, iar peste el era aşezată coroana de diamante şi 


275 


de rubine. Ovalul în care fuseseră prinse fotografiile era din 
aur, cu chenar din diamante roz. Fotografia din centru îl 
înfăţişa pe Nicolae al Il-lea în uniformă, cu faţa acoperită de 
barbă, cu pieptul şi umerii foarte clar conturaţi. In partea 
stângă se afla Olga, prima născută, la vârsta de trei ani, cu 
faţa angelică încadrată de bucle blonde. in partea dreaptă 
era Tatiana, înfăţişată ca bebeluş, la mai puţin de un an. Pe 
spatele fiecărei fotografii era gravat: 5 aprilie 1898. 

Ridică oul din cutia de valori şi îl puse lângă fotografie. 

— Acestea două sunt identice. 

— Dar al nostru nu are fotografii, zise Akilina. 

Işi îndreptă din nou privirea spre carte şi citi puţin din text, 
aflând astfel că un mecanism făcea să apară evantaiul de 
fotografii. Se pare că mecanismul era activat dacă era rotit 
un buton format dintr-o perlă pusă pe un suport de aur. 

Studie oul din cutia de valori şi remarcă un buton format 
dintr-o perlă. Puse oul în picioare pe masă şi îl ţinu nemişcat 
în timp ce roti micuțul buton. Incet, coroana bătută cu 
diamante se ridică. Dedesubt, apăru o fotografie a lui Nicolae 
al II-lea, exact aceeaşi poză de pe celălalt Ou cu Lăcrămioare 
prezentat în carte. Apoi două ovale micuţe îşi făcură apariţia, 
cel din stânga înfăţişând un bărbat, iar cel din dreapta, o 
femeie. 

Butonul nu mai putu fi întors şi Lord se opri. 

Se uită la cele două fotografii şi recunoscu ambele chipuri. 
Unul era al lui Alexei, celălalt, al Anastasiei. Mai luă o carte şi 
o frunzări până când găsi o fotografie a copiilor familiei 
imperiale din 1916, înainte de a fi întemnițați. Nu se înşelase 
în privinţa identităţii lor, însă chipurile erau categoric mai 
mature şi amândoi purtau haine occidentale, țareviciul fiind 
într-o cămaşă din flanel, iar Anastasia, într-o bluză de culoare 
deschisă. In spatele fiecărui oval de aur ornat pe margine cu 
diamante era gravat: 5 aprilie 1920. 

— Sunt mai mari, zise el. Au supravieţuit. p 

Luă ziarul şi despături teancul îngălbenit. Ințelegea 

276 


germana destul de bine şi observă o ştire în partea de jos, 
unde fusese împăturit, probabil acesta reprezentând motivul 
pentru care fusese inclus în cutia de valori. Titlul articolului 
era: „MOARTEA BIJUTIERULUI FABERGE”. Textul reitera 
informaţia privitoare la moartea lui Carl Faberge, care se 
produsese în urmă cu o zi la hotelul Bellevue, din Lausanne. 
Sosise recent din Germania, unde se refugiase după ce 
bolşevicii preluaseră puterea în octombrie 1917. Povestea 
continua şi făcea referire la Casa Faberge, pe care Carl o 
condusese timp de patruzeci şi şapte de ani, închisă după 
căderea Romanovilor. Sovieticii puseseră mâna pe tot ce 
găsiseră acolo şi lichidaseră afacerea, deşi, pentru o scurtă 
perioadă de timp, existase o timidă încercare de a menţine 
fabrica deschisă sub numele de Comitetul Angajaţilor 
Companiei Faberge. Reporterul menţiona că lipsa 
patronajului imperial nu era singurul motiv al declinului. 
Primul Război Mondial secătuise resursele financiare ale 
majorităţii clienţilor bogaţi pentru care lucra Casa Faberge. 
Articolul se încheia cu observaţia că pătura socială 
privilegiată a Rusiei părea să fi dispărut pentru totdeauna. 
Fotografia care ilustra articolul îl înfăţişa pe Faberge ca pe un 
om ruinat. 

— Acest ziar se află aici pentru a dovedi că totul este 
autentic, zise el. 

Intoarse oul şi găsi marcajul cu numele celui care-l 
lucrase: HW. Răsfoi unul dintre volume şi găsi un pasaj 
referitor la numeroşii bijutieri angajaţi la Casa Faberge. Ştia 
că Faberge nu desena şi nu lucra nimic. El era geniul ce 
veghea asupra unui conglomerat care, la vârf, produsese 
unele dintre cele mai frumoase bijuterii create vreodată, dar, 
de fapt, maeştrii bijutieri erau cei care concepeau şi 
asamblau totul. Cartea menţiona că Mihail Perchin, şeful 
maeştrilor bijutieri care crease Oul cu Lăcrămioare, murise în 
1903. Textul făcea referire la faptul că Henrik Wingstrom 
preluase frâiele manageriale, până în momentul când totul 


277 


se închisese, el însuşi murind în 1923, cu un an înaintea lui 
Faberge. În volum era prezentă şi o fotografie cu marcajul lui 
Henrik Wingstrom - HW - iar Lord compară imaginea cu 
inițialele ştanţate în partea de jos a oului. Erau identice. 
Văzu că Akilina ţinea în mână conţinutul celui de-al treilea 
săculeţ - încă o foiţă de aur gravată cu scriere chirilică. Se 
apropie şi o citi cu greu, dar fu totuşi capabil să traducă: 


Către Corb şi Acvilă: 

Această ţară s-a dovedit a fi raiul care pretinde că este. 
Sângele imperial este în siguranţă, aşteptând sosirea voastră. 
Ţarul domneşte, dar nu guvernează. Trebuie să remediaţi 
situaţia aceasta. Moştenitorii de drept vor rămâne tăcuţi până 
în momentul în care le treziţi spiritele. Ce le doresc despoţilor 
care au distrus acest popor? Radişcev a spus-o acum mai 
bine de o sută de ani: „Nimeni nu va fi uitat. Blestemaţi timp 
de sute de ani. Sânge în leagăn, cântece de slavă şi mugetul 
bătăliei. Înmuiaţi în sânge, o să vă prăbuşiţi în mormânt. 
Asiguraţi-vă că aşa se va întâmpla. 

F.I. 


— Ce este asta? zise el. Nu ne transmite nimic. Ce e cu 
Clopotul ladului? Ultima inscripție de la mormântul lui Maks 
zicea că doar Clopotul ladului ne poate indica drumul spre 
următorul portal. Nu se spune nimic despre Clopotul ladului. 

Ridică oul şi îl scutură. Solid. Nu se auzea nimic în interior. 
Studie cu atenţie exteriorul şi nu observă nici o linie sau 
deschizătură. 

— İn mod clar trebuia să ştim mai multe în acest moment. 
Paşenko a spus că o parte din secrete s-au pierdut cu timpul. 
Poate că mai era o etapă peste care noi am sărit, cea care 
ne spunea ce este Clopotul ladului. 

Apropie oul şi examină cele trei fotografii micuţe ce se 
răsfirau în vârf. 

— Alexei şi Alexandra au supravieţuit. Au fost aici, în 
această ţară. Amândoi sunt morţi de mult, dar poate că 


278 


descendenţii lor nu sunt. Suntem atât de aproape să-i găsim, 
însă tot ce avem sunt nişte bucăţi din aur şi un ou care 
valorează o avere. Dădu din cap: lusupov s-a străduit din 
greu, chiar şi numai să îl implice pe Faberge sau pe oricare 
altul dintre maeştrii bijutieri în crearea acestui ou. 

— Ce ne facem acum? întrebă Akilina. 

Se lăsă pe spate în scaun şi medită la întrebarea ei. Voia 
să-i dea o speranţă, un răspuns, dar în cele din urmă fu 
sincer: 

— N-am nici cea mai vagă idee. 


279 


Capitolul 34. 


Hayes merse grăbit spre telefonul care suna la capul 
patului. Tocmai se bărbierise şi îşi făcuse duş, pregătindu-se 
să asiste la lucrările comisiei. Era o zi de importanţă capitală, 
pentru că urma să se ia o decizie în privinţa celor trei 
candidaţi care aveau să participe la runda finală. Nu se 
îndoia că Baklanov va fi inclus, iar votul final în favoarea lui 
era doar o chestiune de timp, acum când Cancelaria Secretă 
confirmase seara trecută că toţi membrii comisiei fuseseră 
cumpăraţi. Chiar şi nenorocitul acela pisălog care îl ţinuse pe 
jar pe Baklanov în timpul ultimei sale apariţii. 

Răspunse la telefon după al patrulea apel şi recunoscu 
imediat în receptor vocea lui Hruşciov. 

— In urmă cu aproximativ o jumătate de oră am primit un 
telefon de la consulatul rus din San Francisco, California. 
Domnul Lord al dumneavoastră se află acolo însoţit de 
domnişoara Petrovna. 

Hayes fu şocat. 

— Ce caută acolo? 

— S-a dus la o bancă locală cu o cheie de la o cutie de 
valori. Se pare că asta a luat din mormântul lui Kolea Maks. 
Banca de Comerţ şi Creanţe este una dintre cele câteva 
instituţii monitorizate de-a lungul anilor. KGB-ul era obsedat 
să descopere averea ţarului. Se credea că la subsolul băncii 
zăceau lingouri de aur, ascunse acolo dinainte de revoluţie. 
De fapt, era un sâmbure de adevăr în asta, pentru că s-au 
găsit conturi de milioane de dolari după 1917. 

— Vreţi să-mi spuneţi că oamenii dumneavoastră încă mai 
monitorizează băncile pentru nişte bani depuşi cu aproape o 
sută de ani în urmă? Nu e de mirare că guvernul rus e falit! 
Trebuie să renunţaţi şi să vă vedeţi de drum. 


280 


— Chiar aşa să fie? Uitaţi ce se întâmplă: poate că nu 
suntem chiar aşa de proşti cum ne credeţi dumneavoastră. 
Ceva din ceea ce spuneţi este totuşi adevărat. După căderea 
comunismului, multe dintre aceste demersuri s-au dovedit 
imposibile din punct de vedere financiar. Dar am avut 
inspiraţia să reiau legătura cu foste persoane de contact în 
momentul în care s-a înfiinţat această asociaţie secretă. 
Consulatul nostru din San Francisco a menţinut o relaţie 
discretă cu două bănci de acolo timp de decenii. Amândouă 
au fost depozitare ale agenţilor ţarişti. Din fericire, una dintre 
sursele noastre a raportat că s-a accesat o cutie de valori, pe 
care o bănuiam că are legătură cu ţarul. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Lord şi domnişoara Petrovna au apărut cu o poveste 
despre reprezentarea averii unei persoane decedate. 
Funcţionarul n-a mirosit nimic până în momentul în care 
Miles a scos cheia uneia dintre cele mai vechi cutii pe care le 
păstrează banca. Este una dintre cutiile pe care le-am 
supravegheat. Lord a părăsit banca ducând cu el trei săculeţi 
de catifea, despre care nu se ştie ce conţineau. 

— Ştim unde se află acum? 

— Domnul Lord a semnat pentru a avea acces la cutia de 
valori şi a lăsat şi o adresă a unui hotel. Ni s-a confirmat că 
Lord şi domnişoara Petrovna se află acolo. Se pare că se 
simte în siguranţă în America. 

Îşi puse mintea la contribuţie. Se uită la ceas. Puțin peste 
ora şapte într-o dimineaţă de marţi în Moscova însemna încă 
luni, ora 20.00, în California. 

Douăsprezece ore până ce Lord avea să înceapă o nouă zi. 

— Mi-a venit o idee, îi zise el lui Hruşciov. 

— M-am gândit eu că aşa o să fie. 

x 


Lord şi Akilina ieşiră din lift în holul hotelului Marriott; 
ascunseseră conţinutul cutiei de valori în seiful ce se afla în 
podeaua din cameră. Biblioteca publică din San Francisco 


281 


deschidea la ora nouă, iar el dorea să ajungă mai întâi acolo 
pentru a încerca să completeze golurile din puzzle-ul lor sau, 
cel puţin, pentru a găsi un fir pe care să-l poată urma ca să 
obţină nişte răspunsuri. 

Această căutare, care păruse la început doar un pretext 
de a părăsi Moscova, se dovedea interesantă. Iniţial, îşi 
propusese să vadă ce anume se afla la Starodug şi apoi să ia 
primul avion spre Georgia. Dar după cele întâmplate cu cei 
doi Maks şi după ce găsise în Starodug şi la bancă, realiză că 
era mult mai mult decât îşi imaginase el. Se hotărâse să 
meargă până la capăt. Habar n-avea unde ducea toată 
povestea aceasta. Dar căutarea devenea şi mai interesantă 
din cauza a ceea ce se înfiripa între el şi Akilina. 

Luase doar o cameră la Marriott. Dormiseră în paturi 
separate, dar discuţiile lor de noaptea trecută dezvăluiseră o 
intimitate pe care n-o mai simţise de mult timp. Se uitaseră 
la un film, o comedie romantică, iar el îi tradusese 
dialogurile. Cu comentariile lui, ei îi plăcuse filmul, iar lui îi 
făcuse plăcere să îl urmărească împreună. 

Avusese o singură relaţie serioasă în viaţă, cu o colegă de 
la Universitatea din Virginia, despre care aflase în final că era 
mult mai interesată să-şi construiască o carieră decât să 
învestească într-o relaţie. Il părăsise brusc după absolvire, 
pentru a accepta o ofertă de la o firmă din Washington DE, 
unde probabil că încă se mai lupta să-şi croiască drum în 
ierarhie spre poziţia de partener cu drepturi depline. El se 
mutase în Georgia şi fusese angajat de Pridgen & 
Woodworth, unde avusese câteva relaţii, dar nimic serios şi, 
oricum, nici una dintre acele femei nu fusese atât de 
interesantă ca Akilina Petrovna. Niciodată nu crezuse în 
destin - conceptul îi păruse mai potrivit pentru credincioşii 
care îl venerau pe tatăl său - însă ce se întâmpla acum nu 
putea fi pus la îndoială, nici căutarea pe care şi-o asumaseră, 
nici atracţia reciprocă. 

— Domnule Lord! 


282 


Numele său, pronunţat cu voce tare în holul unui hotel de 
lux, îl luă prin surprindere. Nimeni din San Francisco nu ştia 
cine este. 

El şi Akilina se opriră din mers şi se întoarseră. 

Un bărbat mărunţel şi vioi, cu părul negru şi cu mustață, 
se îndrepta spre ei. Purta un costum la două rânduri, cu 
revere mari, croit în stil european. Mergea în ritm constant, 
ajutat de un baston şi nu grăbi pasul în timp ce se apropia. 

— Sunt Filip Vitenko, de la consulatul Rusiei, zise bărbatul 
în engleză. 

Lord simţi un fior pe şira spinării. 

— De unde ştiaţi că mă aflu aici? 

— Am putea să ne aşezăm undeva? Am ceva de discutat 
cu dumneavoastră. 

N-avea de gând să meargă prea departe cu acest bărbat, 
aşa că arătă spre nişte scaune din apropiere. 

După ce se aşezară, Vitenko spuse: 

— Sunt la curent cu incidentul din Piaţa Roşie de vinerea 
trecută. 

— Aţi putea vorbi în limba rusă, astfel încât să vă 
înţeleagă şi domnişoara Petrovna? Nu vorbeşte engleza nici 
pe departe atât de bine ca dumneavoastră. 

— Desigur, zise Vitenko în ruseşte, zâmbindu-i Akilinei. 
Aşa cum am spus mai devreme, sunt la curent cu cele 
întâmplate în Piaţa Roşie vinerea trecută. A fost ucis un 
poliţist. A fost emis un ordin de arestare pe numele 
dumneavoastră de către poliția din Moscova. Se 
menţionează că prezenţa dumneavoastră este necesară 
pentru un interogatoriu. 

Acum era de-a dreptul îngrijorat. 

— Mai ştiu şi despre faptul că aţi avut o dispută cu 
inspectorul Felix Orleg. Imi dau seama, domnule Lord, că nu 
aveţi nici o legătură cu ce s-a întâmplat în Piaţa Roşie. Mai 
degrabă îl suspectez pe inspectorul Orleg. Am fost trimis să 
iau legătura cu dumneavoastră şi să vă fac să cooperaţi. 


283 


Lord nu era convins. 

— Tot nu ne-aţi spus cum ne-aţi găsit. 

— Ani de-a rândul, consulatul nostru a menţinut două 
bănci sub supraveghere. Amândouă au existat pe vremea 
ţarului şi au fost folosite ca depozitare de către agenţii 
imperiali. Se spune că Nicolae al II-lea ar fi ascuns acolo aur 
înainte de revoluţie. Când aţi apărut la ambele instituţii 
cerând accesul la o cutie de valori pe care de mult o 
bănuiam că are legătură cu ţarul, am fost anunţaţi imediat. 

— Asta ar trebui să cadă sub incidenţa legii. Nu suntem în 
Rusia. In această ţară există confidenţialitate bancară. 

Agentul nu păru perturbat. 

— Cunosc care sunt legile în ţara dumneavoastră. Oare 
acoperă şi folosirea de documente false cu scopul de a 
obţine accesul la o cutie de valori deţinută de o altă 
persoană? 

Inţelese ce voia să spună. 

— Ce doriţi de la mine? 

— Inspectorul Orleg se află sub observaţie de ceva timp. 
Are legături cu un anumit tip de organizaţie care 
intenţionează să influenţeze Comisia Ţaristă. Artemie Belfi, 
tânărul avocat împuşcat în plină stradă, a fost ucis pentru că 
făcea investigaţii în legătură cu Orleg şi cu această asociaţie. 
Din păcate, s-a întâmplat ca şi dumneavoastră să fiţi de faţă. 
Indivizii care l-au ucis pe Belii s-au gândit că poate v-a 
împărtăşit ce descoperise, ceea ce ar putea explica interesul 
lor faţă de dumneavoastră. Am fost informat că aţi fost 
urmărit la Moscova, în Piaţa Roşie. 

— Şi în trenul de la Sankt-Petersburg. 

— De asta nu ştiam. 

— Ce fel de organizaţie încearcă să influenţeze Comisia 
Ţaristă? 

— Asta speram să-mi spuneţi dumneavoastră. Guvernul 
ţării mele ştie doar că există o grupare care acţionează şi că 
sume mari de bani circulă dintr-o parte într-alta. Orleg are 


284 


legătură cu ei. Scopul lor pare a fi să se asigure că Ştefan 
Baklanov va fi ales ţar. 

Cuvintele bărbatului aveau sens, dar Lord dorea să ştie 
mai multe. 

— Suspectaţi că sunt implicaţi şi oameni de afaceri 
americani? Firma mea îi reprezintă pe majoritatea. 

— Aşa credem. De fapt, aceasta pare să fie sursa banilor 
lichizi. Speram că ne puteţi ajuta şi în acest sens. 

— Aţi vorbit cu şeful meu, Taylor Hayes? 

Vitenko dădu din cap în semn că nu. 

— Guvernul meu a încercat să îşi limiteze pe cât posibil 
interogatoriile, cu scopul de a păstra secretul asupra 
operaţiunii. Urmează să fie făcute arestări, dar mi s-a spus 
să vă interoghez pe dumneavoastră pentru a vedea dacă 
putem obţine mai multe informaţii. In plus, un reprezentant 
din Moscova ar dori să discute cu dumneavoastră, dacă 
sunteţi de acord. 

Lord era acum chiar îngrijorat. Nu-i plăcea ideea că o 
persoană din Moscova ştia unde se află. 

Probabil că neliniştea i se citi pe chip, pentru că Vitenko 
zise: 

— Nu aveţi nici un motiv de îngrijorare, domnule Lord. Va 
fi o conversaţie telefonică. Vă asigur că reprezint un guvern 
care e interesat de tot ce s-a întâmplat în ultimele zile. Avem 
nevoie de ajutorul dumneavoastră. Comisia va da votul final 
peste două zile. Trebuie să ştim dacă e vorba despre 
corupţie. 

Lord nu zise nimic. 

— Nu putem începe o nouă Rusie cu vestigiile vechiului 
regim. Dacă membrii comisiei sunt mituiţi, atunci probabil că 
însuşi Ştefan Baklanov a fost compromis. Nu putem lăsa să 
se întâmple aşa ceva. 

Îi aruncă Akilinei o privire rapidă; femeia, la rândul ei, îşi 
arătă îngrijorarea. Atâta timp cât agentul părea dispus să 
vorbească, Lord dori să afle anumite lucruri. 


285 


— Cum se face că guvernul dumneavoastră este încă 
preocupat de averea ţarului? Pare ridicol. După atâta timp! 

Vitenko se aşeză mai bine în scaun. 

— Inainte de 1917, Nicolae al II-lea a ascuns milioane din 
aurul imperial. Sovieticii au considerat că e de datoria lor să 
găsească fiecare bănuţ din acea avere. San Francisco 
devenise centrul sprijinului Forţelor Aliate pentru Armata 
Albă. Aici a fost depozitat mult aur țarist adus de la băncile 
din Londra şi din New York, care finanţau achiziţiile de 
armament. Emigranţii ruşi au venit după acest aur în San 
Francisco. Mulţi erau simpli refugiaţi, însă unii au venit aici 
cu un scop precis. 

Agentul stătea drept pe scaun, spatele rigid potrivindu-se 
cu felul lui conservator de a fi. 

— Consulul general din acea perioadă a declarat că este 
antibolşevic şi a fost implicat în mod activ în intervenţia 
americană în războiul civil rus. Acel bărbat a profitat în plan 
personal de tranzacţiile aur-pentru-arme care se desfăşurau 
prin intermediul băncilor locale. Comuniştii erau convinşi că 
o mare parte din aurul pe care îl considerau al lor se afla încă 
aici. Apoi mai este şi povestea cu colonelul Nicolae F. 
Romanov. 

Vocea ridicată şi tonul bărbatului anunţară că urma să 
spună ceva important. Vitenko scoase din buzunarul de la 
sacou o copie a unui articol din San Francisco Examiner, 
datat 16 octombrie 1919. Articolul vorbea despre sosirea 
unui colonel rus care avea acelaşi nume de familie cu familia 
imperială decedată. Se spunea că este în drum spre 
Washington pentru a obţine sprijinul american pentru 
eforturile Armatei Albe. 

— Sosirea lui a creat vâlvă. Consulatul de aici i-a 
monitorizat activitatea. De fapt, încă mai avem dosarele 
referitoare la acest caz. Nimeni nu ştie dacă acest bărbat era 
sau nu un Romanov. Cel mai probabil nu era şi se folosea de 
nume doar ca să atragă atenţia. A reuşit să scape de 


286 


supraveghere, motiv pentru care nu avem nici o informaţie 
despre activitatea lui de aici sau despre locul unde a 
dispărut. Ştim totuşi că au fost deschise nişte conturi în acea 
perioadă la Banca de Comerţ şi Creanţe, împreună cu patru 
cutii de valori, iar cea cu numărul 716, pe care aţi deschis-o 
ieri, era una dintre ele. 

incepu să înţeleagă ce urmărea bărbatul. Cam prea multe 
coincidenţe pentru ca lucrurile să fie rodul întâmplării. 

— Sunteţi amabil să-mi spuneţi ce se afla în cutie, 
domnule Lord? 

Miles nu avea suficientă încredere în agent ca să-i 
împărtăşească informaţiile pe care le deţinea. 

— Nu chiar acum. 

— Poate doriţi atunci să-i spuneţi reprezentantului din 
Moscova? 

Nici în legătură cu acesta nu era sigur, aşa că nu zise 
nimic. 

Vitenko păru să-i sesizeze din nou ezitarea. 

— Domnule Lord, am fost direct cu dumneavoastră. Nu 
aveţi nici un motiv să-mi puneţi la îndoială intenţiile. În mod 
cert înţelegeţi interesul guvernului meu faţă de cele 
întâmplate. 

— În mod cert înţelegeţi şi dumneavoastră de ce sunt atât 
de precaut. In ultimele zile, doar fuga m-a scăpat de la 
moarte. Şi, apropo, tot nu ne-aţi spus cum ne-aţi găsit. 

— În formularul de la bancă aţi menţionat că locuiţi la 
acest hotel. 

„Bun răspuns”, se gândi Lord. 

Vitenko căută în buzunar şi scoase o carte de vizită. 

— Vă înţeleg reținerea, domnule Lord. lată cum mă puteţi 
contacta. Orice taxi vă poate aduce la consulatul Rusiei. 
Reprezentantul din Moscova va suna în această după- 
amiază, la ora 14.30, ora locală. Dacă doriţi să vorbiţi cu el, 
vă rog să fiţi în biroul meu la acea oră. Dacă nu, n-o să vă 
mai deranjăm. 


287 


Luă cartea de vizită şi se uită îndelung la faţa agentului, 
neştiind ce să facă. 

x 

Akilina îl urmărea cu privirea pe Lord, care se plimba dintr- 
o parte într-alta a camerei de hotel. lşi petrecuseră 
dimineaţa la bibliotecă, citind ziare vechi, inclusiv câteva 
articole despre vizita la San Francisco a colonelului Nicolae F. 
Romanov, în toamna anului 1919. Nu era mare lucru, mai 
degrabă bârfe şi articole de interes social şi era evident că 
Lord începuse să se simtă frustrat. Verificaseră şi dacă Oul 
cu Lăcrămioare se afla încă într-o colecţie particulară, ceea 
ce nu explica deloc de ce ei găsiseră un duplicat al acestuia 
absolut identic, dacă nu puneau la socoteală fotografiile 
copiilor. 

După un prânz frugal pe care îl luară într-o cafenea în aer 
liber, se întoarseră în cameră. Lord se mai gândea încă la 
Filip Vitenko şi la propunerea acestuia de a se prezenta în 
biroul său. Akilina îl privise cu mare atenţie pe agent în timp 
ce vorbea cu Lord, încercând să vadă cât era de sincer, însă 
nu-şi putuse da seama. 

Femeia se uită din nou la Lord. Era un bărbat atrăgător, 
iar faptul că era „de culoare”, cum fusese învățată să 
creadă, nu însemna nimic pentru ea. Părea o persoană 
sinceră şi deschisă, angrenată fără voia sa în ceva 
extraordinar. Petrecuseră deja cinci nopţi împreună şi nici un 
moment nu făcuse şi nu rostise ceva indecent. Acesta era un 
lucru neobişnuit pentru ea, deoarece bărbaţii de la circ sau 
cei cu care ieşise păreau obsedaţi de sex. 

— Akilina. 

Işi îndreptă privirea spre Lord. 

— Unde erai cu gândul? întrebă el. 

Nu voia să-i mărturisească adevărul, aşa că spuse doar: 

— Filip Vitenko părea sincer. 

— Aşa e. Dar asta nu înseamnă nimic. 

Lord se aşeză pe marginea patului. Ţinea în mână oul 


288 


Faberge. 

— Cu siguranţă, ne lipseşte ceva. O parte a secretului s-a 
pierdut. Se pare că ne-am împotmolit. 

Ştia la ce se referă. 

— Ai de gând să mergi la consulat? 

Se uită la ea. 

— Nu cred că am de ales. Dacă cineva încearcă să 
manipuleze comisia, trebuie să-mi ofer ajutorul. 

— Dar nu ştii nimic. 

— Sunt curios să văd ce pot afla de la reprezentantul din 
Moscova. Informaţia ar putea fi de folos celor pentru care 
lucrez. Nu uita că scopul meu iniţial era să mă asigur că 
Ştefan Baklanov va fi ales. Trebuie să-mi fac treaba. 

— Atunci o să mergem împreună. 

— Nu. S-ar putea să risc, dar nu sunt prost. Vreau să iei 
toate lucrurile de aici şi să te cazezi în alt hotel. leşi prin 
parcare. Nu folosi holul şi intrarea principală. S-ar putea ca 
acest loc să fie sub supraveghere. Nu se ştie, s-ar putea să fii 
urmărită, aşa că ia-o pe un drum ocolit spre noul hotel. 
Foloseşte metroul, autobuzul, poate şi un taxi. Plimbă-te prin 
oraş vreo două ore. Eu o să merg la consulat la 14.30. Sună 
la 15.30. Foloseşte un telefon public de undeva. Dacă nu 
răspund sau dacă ei zic că sunt ocupat sau că am plecat 
deja, ascunde-te. Încearcă să ieşi cât mai puţin. 

— Nu-mi place chestia asta. 

Lord se ridică şi se îndreptă spre o măsuţă lipită de 
perete, pe care era aşezat săculeţul de catifea. Puse oul 
înăuntru. 

— Nici mie nu-mi place, Akilina. Dar n-avem de ales. Dacă 
sunt în viaţă descendenţi ai Romanovilor, guvernul Rusiei 
trebuie să ştie. Nu putem să ne trăim viaţa ghidându-ne doar 
după ce a spus Rasputin cu zeci de ani în urmă. 

— Dar nu ştim unde să căutăm. 

— Publicitatea i-ar putea scoate la lumină pe descendenţii 
lui Alexei şi ai Anastasiei. Testul ADN va fi de ajutor pentru a- 


289 


i distinge pe cei reali de cei falşi. 

— Ni s-a spus să ne ocupăm singuri de asta. 

— Suntem acvila şi corbul, nu-i aşa? Aşa că putem stabili 
regulile jocului. 

— Nu cred că putem. Am convingerea că trebuie să-i 
găsim pe urmaşii ţarului exact aşa cum a prezis călugărul. 

Lord se aplecă peste masă. 

— Poporul rus are nevoie de adevăr. De ce sunt 
onestitatea şi abordarea directă concepte atât de străine 
pentru voi, oameni buni? Cred că ar trebui să lăsăm guvernul 
vostru şi Departamentul de Stat al SUA să se ocupe de 
problema aceasta. Am de gând să-i spun tipului din Moscova 
totul. 

Femeii nu-i plăcea ce intenţiona Lord să facă. Prefera 
anonimatul, protecţia pe care ţi-o oferă un oraş cu milioane 
de locuitori. Dar poate că avea dreptate. Poate că trebuiau 
alertate autorităţile competente şi trebuia făcut ceva înainte 
ca, în Rusia, Comisia Ţaristă să-l aleagă pe Ştefan Baklanov 
sau pe oricine altcineva drept noul ţar al Rusiei. 

— Sarcina mea era să caut orice ar putea afecta pretenţia 
la tron a lui Ştefan Baklanov. Cred că lucrurile descoperite de 
noi categoric o afectează. Bărbatul pentru care lucrez trebuie 
să ştie ceea ce ştim noi. Sunt multe în joc, Akilina. 

— Cariera ta, poate? 

Lord tăcu un moment. 

— Poate că da. 

Voia să întrebe mai multe, dar decise să se abţină. Era 
evident că luase această hotărâre şi nu părea genul de om 
care să se răzgândească. Trebuia doar să aibă încredere că 
el ştia ce avea de făcut. 

__— Cum o să mă găseşti după ce pleci de la consulat? 
Intrebă ea. 

Ridică una dintre broşurile pe care le aveau în cameră. Era 
o reclamă colorată, având pe prima pagină fotografia unei 
zebre şi a unui tigru. 


290 


— Grădina zoologică e deschisă până la ora 19.00. Ne 
întâlnim acolo. La cuşca leului. Engleza ta e suficient de bună 
ca să poţi afla cum să ajungi. Dacă nu sunt acolo până la ora 
18.00, du-te la poliţie şi spune-le totul. Cere să vorbeşti cu 
un reprezentant al Departamentului de Stat al SUA. Bărbatul 
pentru care lucrez se numeşte Taylor Hayes. Se află acum la 
Moscova şi lucrează pentru comisie. Spune-i reprezentantului 
american să ia legătura cu el. Explică-i totul. Când suni la 
15.30, dacă nu vin eu însumi la telefon, să nu crezi un 
cuvânt din ce ţi se spune. Imaginează-ţi cel mai groaznic 
scenariu şi fă exact ce ţi-am spus. Ai înţeles? 

Nu îi plăcea ce auzise şi îi mărturisi şi lui acest lucru. 

— Înţeleg, zise Lord. Vitenko părea în regulă. Şi, la urma 
urmei, ne aflăm în San Francisco, nu la Moscova. Dar trebuie 
să fim realişti. Dacă această poveste este mai mult decât ce 
am fost lăsaţi să credem, mă îndoiesc că o să ne mai vedem 
vreodată. 


291 


Capitolul 35. 


ORA 14.30. 


Consulatul Rusiei se afla pe o stradă modernă în partea de 
vest a districtului financiar, nu departe de Chinatown şi de 
opulenţa cartierului Nob Hill}. Consulatul se afla pe colţul 
unei intersecţii aglomerate şi era o clădire de două etaje, din 
cărămidă brună-roşcată, cu un foişor în spate. Etajul de sus 
avea balcoane cu balustrade bogat împodobite, iar pe coama 
acoperişului se vedea de jur împrejur un ornament de fontă. 

Taxiul îl lăsă pe Lord în faţa clădirii. O ceaţă rece urca 
dinspre ocean, dându-i fiori reci pe şira spinării. Intrarea era 
flancată de doi lei de marmură. Pe zid era prinsă o plăcuţă 
de bronz cu înscrisul: CONSULATUL FEDERAȚIEI RUSE. 

Pătrunse într-un foaier cu lambriuri aurii de stejar, cu 
sculpturi elaborate şi podea de mozaic. O gardă în uniformă 
îl trimise la etajul doi, unde îl aştepta Vitenko. 

Vitenko îl salută cu o mişcare a capului şi îl rugă să se 
aşeze pe unul dintre scaunele acoperite cu brocart. 

— Sunt atât de fericit că v-aţi hotărât să colaboraţi cu noi, 
domnule Lord! Guvernul meu va fi încântat! 

— Trebuie să vă mărturisesc, domnule Vitenko, că nu mă 
simt în largul meu aici. Dar m-am gândit că trebuie să-mi fac 
datoria. 

— Le-am vorbit superiorilor mei din Moscova despre 
reținerea dumneavoastră, dar ei m-au asigurat că nu se vor 
face presiuni asupra dumneavoastră. Inţeleg foarte bine prin 
ce aţi trecut şi le pare rău că aţi avut parte de acele 
nenorociri în Rusia. 

Vitenko îşi căută pachetul de ţigări, cu siguranţă sursa 


11 Un cartier elegant al oraşului San Francisco (n.tr.). 


292 


mirosului difuz, uşor înţepător din cameră. Gazda îi oferi şi 
lui una, însă Lord refuză. 

— Şi eu m-aş bucura să nu practic acest obicei atât de 
des. 

Vitenko puse capătul cu filtru într-un suport şi aprinse 
ţigara. 

In aer se înălţară rotocoale de fum gros. 

— Cu cine o să vorbesc? întrebă Lord. 

— Cu un reprezentant guvernamental din Ministerul de 
Justiţie. il cunoştea pe Artemie Belii. Se pregătesc mandate 
de arestare pentru Felix Orleg şi pentru alţi câţiva indivizi. 
Această persoană conduce întreaga operaţiune. Prin urmare, 
nu i-ar strica mai multe informaţii pentru a-i băga la răcoare 
pe aceşti criminali. 

— A fost avertizată Comisia Ţaristă? 

— Preşedintele ştie ce se întâmplă, dar nu va fi făcut nici 
un anunţ public, cred că înţelegeţi. N-ar face altceva decât 
să ne pericliteze investigaţiile. Situaţia politică de la noi din 
ţară este foarte fragilă, iar demersurile comisiei se află într- 
un moment critic. 

Incepuse să se relaxeze. Nu părea să existe nimic care să- 
i amenințe viaţa şi remarcă faptul că nimic din ce făcea sau 
spunea Vitenko nu îl neliniştea. 

Telefonul de pe birou se trezi la viaţă printr-un ţârâit 
ascuţit. Vitenko răspunse în ruseşte şi anunţă să i se facă 
legătura. Puse receptorul înapoi în furcă şi apăsă pe un 
buton de pe consolă. O voce se auzi prin difuzor. 

— Domnule Lord, numele meu este Maxim Zubarev. 
Lucrez pentru Ministerul Justiţiei din Rusia. Sper că aţi avut o 
zi bună. 

Se întrebă de unde ştia cel care sunase că el vorbeşte 
limba rusă, dar presupuse că Vitenko îi transmisese această 
informaţie. 

— Până acum, da, domnule Zubarev. Restul depinde de 
dumneata. 


293 


Un chicot veni din difuzor. 

— E miezul nopţii aici, în Moscova. Dar această chestiune 
are o mare importanţă. Când aţi apărut în San Francisco, am 
respirat uşuraţi. Ne temeam să nu vă fi omorât cei care erau 
pe urmele dumneavoastră. 

— Am înţeles că erau, de fapt, pe urmele lui Artemie. 

— Artemie lucra pentru mine, conducând anchete 
discrete. Mă simt responsabil într-o anumită măsură. Dar el a 
vrut să mă ajute. Nu mi-am dat seama până unde se întinde 
trădarea, iar acum mă doare sufletul din cauza greşelii pe 
care am făcut-o. 

Se hotărî să afle cât mai multe lucruri. 

— Şi comisia e coruptă? 

— Nu ştim sigur. Dar presupunem că da. Sperăm că nu a 
pătruns prea adânc corupţia şi că încă o mai putem eradica 
la timp. La început s-a crezut că unanimitatea va împiedica 
acest tip de abuz, însă acum mă tem că respectiva cerinţă 
nu a făcut altceva decât să ridice nivelul la care pot ajunge 
corupţia şi mita. 

— Lucrez pentru Taylor Hayes. Este un avocat american 
cu legături în rândul investitorilor străini din Rusia. 

— II cunosc pe domnul Hayes. 

— L-aţi putea contacta ca să-l anunţaţi unde sunt? 

— Bineînţeles. Dar mi-aţi putea spune de ce vă aflaţi în 
San Francisco şi de ce aţi deschis cutia de valori de la Banca 
de Comerţ şi Creanţe? 

Se lăsă pe spate în scaun. 

— Nu ştiu dacă o să mă credeţi. 

— De ce nu mă lăsaţi pe mine să judec asta? 

— li caut pe Alexei şi pe Anastasia Romanov. 

La celălalt capăt se lăsă o tăcere apăsătoare. Vitenko se 
uită la el surprins. 

— Aţi putea fi mai explicit, domnule Lord? se auzi vocea 
de la celălalt capăt. 

— După toate aparențele, doi dintre copiii ţarului au 


294 


scăpat cu viaţă de la Ecaterinburg şi au fost aduşi în Statele 
Unite de către Felix lusupov. Ducea la îndeplinire o profeție 
rostită de Rasputin în 1916. Am găsit documente la Arhiva 
de Stat din Moscova care susţin aceste afirmaţii. 

— Ce dovezi aveţi? 

Vru să răspundă, dar fu întrerupt de sirena unei 
ambulanţe care trecea pe stradă. Nu era ceva care să-i 
atragă atenţia în mod obişnuit, în afară de faptul că aceeaşi 
sirenă se auzea şi de la celălalt capăt al firului. Inţelese pe 
loc ce se întâmpla. Sări în picioare şi ieşi ca fulgerul din 
încăpere. 

Vitenko îl strigă pe nume. 

Dădu în lături uşa şi fu întâmpinat de faţa zâmbitoare a 
Deprimatului. În spatele lui era Felix Orleg. Deprimatul îi 
trase un pumn în faţă. Se întoarse împleticindu-se spre biroul 
lui Vitenko. Sângele îi ţâşni pe nări. Vederea i se împăienjeni. 
Orleg se năpusti asupra lui cu lovituri. Se prăbuşi pe parchet. 
Cineva zise ceva, dar el nu mai auzi cuvintele. Se luptă să 
nu-şi piardă cunoştinţa, dar întunericul îl învălui. 


295 


Capitolul 36. 


Lord se trezi. Era legat de acelaşi scaun pe care stătuse 
când vorbise cu Vitenko, cu mâinile şi cu picioarele 
imobilizate cu bandă adezivă şi cu o altă fâşie pusă peste 
gură. Il durea nasul şi avea pete de sânge pe pulover şi pe 
blugi. Vedea încă, dar ochiul său drept era umflat, iar 
imaginea celor trei bărbaţi care se aflau în faţa lui era 
înceţoşată. 

— Trezeşte-te, domnule Lord! 

Se uită insistent la bărbatul care vorbea. Era Orleg. 
Vorbea în limba rusă. 

— Sunt sigur că mă înţelegi. Ţi-aş sugera să-mi confirmi 
dacă mă auzi sau nu. 

Dădu uşor din cap. 

— Bine. Imi pare bine să te revăd, aici, în America, ţara 
tuturor posibilităţilor! Ce loc minunat, nu-i aşa? 

Deprimatul se apropie şi îi trase un pumn între picioare. 
De durere, i se umplură ochii de lacrimi. Banda care îi 
acoperea gura înăbuşi un țipăt. Horcăia cu fiecare respiraţie, 
în încercarea disperată de a inhala aerul pe nări. 

— Cioroi nenorocit! zise Deprimatul. 

Îşi luă avânt să mai lovească o dată, însă Orleg îi apucă 
braţul. 

— Destul. Altfel n-o să ne mai fie de nici un folos. 

Orleg îl împinse pe Deprimat înapoi spre birou, apoi se 
trase mai aproape de Lord. 

— Domnule Lord, acest cetăţean nu te place. In tren i-ai 
dat cu spray în ochi, iar apoi, în pădure, l-ai lovit în cap. Şi-ar 
dori foarte tare să te omoare, iar pe mine nu mă interesează 
câtuşi de puţin ce se întâmplă cu tine, numai că oamenii 
pentru care lucrez intenţionează să afle nişte informaţii de la 


296 


tine şi m-au autorizat să-ţi spun că viaţa îţi va fi cruţată dacă 
te hotărăşti să cooperezi. 

Lord nu crezu nici măcar o secundă aceste cuvinte. Se 
pare că ochii îi trădară neîncrederea. 

— Nu mă crezi, nu-i aşa? Excelent! E o minciună. O să 
mori. Sunt sigur de asta. Vreau să-ţi spun doar că poţi alege 
felul în care o să mori. 

Orleg era aproape de el şi Lord îi simţi respiraţia duhnind 
a alcool ieftin, amestecată cu mirosul propriului sânge. 

— Ai două opţiuni. Un glonţ în cap, ceea ce e rapid şi 
nedureros, sau asta. 

Orleg îi arătă o bucată de bandă adezivă ce-i atârna de un 
deget, pe care o desprinse, apoi o puse peste nasul spart al 
lui Lord. 

Durerea produsă îi umplu din nou ochii de lacrimi, iar 
subita lipsă a aerului îl nelinişti. Cu nasul şi cu gura lipite, 
plămânii epuizară rapid rămăşiţele de oxigen. Nu numai că 
nu putea inspira, dar nu putea nici expira, iar nivelul de 
dioxid de carbon din corp crescu fulgerător, făcându-l să-şi 
piardă cunoştinţa pentru câteva momente. Avea impresia că 
îi explodează ochii. Chiar în momentul în care simţi că se 
întunecă totul în jurul lui, Orleg îi smulse banda de pe nas. 

Respira sacadat, trăgând adânc aer în piept. 

Sângele îi aluneca pe gât cu fiecare respiraţie. Nu putea 
să scuipe, aşa că înghiţi. Continuă să respire pe nas, 
savurând ceea ce înainte nu luase în seamă. 

— A doua opţiune nu e prea plăcută, nu-i aşa? zise Orleg. 

L-ar fi omorât pe Felix Orleg cu propriile mâini dacă ar fi 
putut. Fără nici o ezitare, fără mustrări de conştiinţă. Din 
nou, ochii îi trădară gândurile. 

— Câtă ură! M-ai ucide dacă ai putea, nu-i aşa? Ce păcat 
că n-o să ai ocazia! După cum ziceam, o să mori. Singura 
problemă e dacă o să ai parte de o moarte rapidă sau de una 
lentă. Şi dacă Akilina Petrovna o să-ţi ţină companie. 

La auzul numelui ei, îşi aţinti privirea asupra lui Orleg. 


297 


— Mă gândeam eu că acest mic amănunt o să-ţi atragă 
atenţia! 

Filip Vitenko se apropie de Orleg. 

— Nu credeţi că mergeţi cam departe? Nu s-a pomenit 
nimic de nici o crimă când mi s-a transmis informaţia de la 
Moscova. 

Orleg se întoarse spre diplomat. 

— Stai jos şi tacă-ţi fleanca! 

— Cu cine crezi că vorbeşti? strigă Vitenko. Sunt consulul 
general al Rusiei. Nu-mi dă mie ordine un miliţian moscovit! 

— Uite că acesta îţi dă, zise Orleg făcându-i semn 
Deprimatului. Scoate-l pe idiotul ăsta din calea mea! 

Vitenko fu  îmbrâncit. Diplomatul se desprinse din 
strânsoarea Deprimatului şi se retrase în partea din spate a 
camerei, zicând: 

— Sun la Moscova. Nu cred că aşa ceva e necesar. Ceva 
nu-mi miroase a bine aici. 

Uşa de la birou se deschise şi în cameră intră un bărbat 
mai în vârstă, cu o faţă lungă şi turtită şi cu ochii de culoarea 
alamei lustruite. Purta un costum elegant de culoare închisă. 

— Domnule consul Vitenko, n-o să daţi nici un telefon la 
Moscova. Clar? 

Vitenko ezită un moment, cântărindu-i cuvintele. Îi 
recunoscu vocea. Era bărbatul care vorbise la telefon. 
Vitenko se retrase într-un colţ al biroului său. 

Bărbatul nou-venit se apropie de Lord. 

— Numele meu este Maxim Zubarev. Am vorbit mai 
devreme la telefon. Se pare că şiretlicul pus la cale de noi n- 
a funcţionat. 

Orleg se dădu deoparte. Acest bărbat vârstnic părea să fie 
şeful. 

— Inspectorul a avut dreptate când a spus că o să mori. E 
mare păcat, dar n-am altă soluţie. Tot ce pot să-ţi promit e 
că viaţa domnişoarei Petrovna va fi cruţată. N-avem nici un 
motiv s-o amestecăm şi pe ea în povestea asta, cu condiţia 


298 


ca femeia să nu ştie nimic important şi să nu deţină nici un 
fel de informaţie. Bineînţeles, n-am aflat încă ce anume ştii 
dumneata. O să-l rog acum pe inspectorul Orleg să îţi 
dezlipească banda de pe gură. 

Bătrânul îi făcu un semn Deprimatului, care închise 
imediat uşa de la birou. 

— Dar n-are sens să te oboseşti să ţipi. Această cameră 
este izolată fonic. Poate că noi doi o să avem o conversaţie 
inteligentă. Dacă mă convingi că eşti sincer, domnişoara 
Petrovna nu va păţi nimic. 

Zubarev se retrase şi îl lăsă pe Orleg să-i smulgă lui Lord 
banda de pe gură. Işi mişcă falca înţepenită. 

— Vă e mai bine, domnule Lord? întrebă Zubarev. 

Nu zise nimic. 

Zubarev îşi trase un scaun şi se aşeză în faţa lui. 

— Acum spune-mi ce n-ai apucat să-mi spui la telefon. Ce 
dovezi ai care te-au determinat să crezi că Alexei şi 
Anastasia Romanov au supravieţuit? 

— Baklanov e omul tău, nu-i aşa? 

Bătrânul trase adânc aer în piept. 

— Nu văd de ce acest lucru ar avea vreo importanţă, dar, 
în speranţa că vei coopera, o să îţi fac această favoare. Da. 
Singurul lucru care i-ar mai putea sta în cale este apariţia 
unui descendent direct al lui Nicolae al II-lea. 

— lată scopul poveştii ăsteia! 

Bătrânul râse. 

— Scopul, domnule Lord, este stabilitatea. Restaurarea 
monarhiei ar putea afecta grav atât interesele mele, cât şi 
ale multor altor persoane. Nu era acesta scopul prezenţei 
tale în Moscova? 

— Habar n-aveam că Baklanov e o marionetă. 

— Este o marionetă cu consimţământul lui. lar noi suntem 
păpuşarii cei isteţi. Rusia va fi prosperă sub domnia lui, ca şi 
noi, de altfel. 

Zubarev îşi examină cu nonşalanţă unghiile de la mâna 


299 


dreaptă, apoi îl privi pe Lord. 

— Ştim că domnişoara Petrovna se află aici, în San 
Francisco. Nu mai este totuşi la hotel. Chiar în acest moment 
oamenii mei o caută. Dacă o găsesc până să îmi spui ce 
vreau să aflu, voi fi fără milă. li voi lăsa să se bucure de nurii 
ei în voie şi să facă apoi cu ea ce doresc. 

— Aici nu suntem în Rusia, zise Lord. 

— Aşa e. Dar va fi în Rusia când se va întâmpla acest 
lucru. La aeroport aşteaptă un avion care o va duce înapoi în 
ţară. Prezenţa ei este solicitată pentru o anchetă şi am 
clarificat deja acest aspect cu ofiţerii vamali. FBl-ul vostru s-a 
oferit chiar să ne ajute să vă găsim pe amândoi, pe Akilina şi 
pe tine. Cooperarea internaţională e o adevărată 
binecuvântare, nu-i aşa? 

Akilina ştia ce are de făcut. Lord spera ca ea să 
părăsească oraşul după ce vedea că el nu apărea la grădina 
zoologică. Regreta că n-avea s-o mai revadă. 

— N-am de gând să suflu o vorbă. 

Zubarev se ridică în picioare. 

— Bine, fie cum vrei tu. 

In timp ce bătrânul părăsea camera, Orleg îi lipi o altă 
bandă adezivă peste gură. 

Deprimatul se apropie rânjind. 

Lord spera că toate se vor termina repede, însă ştia că n-o 
să fie aşa. 

x 

Hayes ridică privirea când intră Maxim Zubarev în 
încăpere. Ascultase întregul schimb de replici dintre el şi 
Lord de la capătul holului, datorită unui microfon de cameră. 

El, Hruşciov, Deprimatul şi Orleg plecaseră din Moscova cu 
o noapte în urmă, la câteva ore de la primirea telefonului 
care îi anunţase că Lord fusese localizat. O diferenţă de fus 
orar de unsprezece ore îi ajutase să călătorească 14 000 de 
kilometri şi să ajungă în momentul când Lord servea prânzul 
în San Francisco. Datorită legăturilor lui Zubarev cu 


300 


guvernul, Orleg şi Deprimatul primiseră vize de serviciu. 
Ceea ce-i spusese Hruşciov lui Lord era adevărat. Se 
solicitase telefonic sprijinul FBl-ului şi al ofiţerilor vamali 
pentru a-i localiza pe Lord şi pe Akilina Petrovna, dacă era 
cazul, însă Hayes refuzase intervenţia americană, sperând să 
păstreze secretul asupra operaţiunii. Prin intermediul 
Departamentului de Stat, se aranjase ca Lord şi Akilina să 
poată pleca urgent din California spre Rusia, fără prea multe 
întrebări din partea biroului Imigrări de la aeroportul din San 
Francisco, deoarece, printr-un mandat de arestare cu 
acuzaţia de crimă, se obținuse sprijinul tacit al americanilor. 
Ideea era să acţioneze discret şi să îl împiedice pe Lord să 
afle ceea ce dorea. Problema lor era că în continuare nu 
ştiau despre ce e vorba, în afara unor afirmaţii incredibile, 
referitoare la faptul că undeva în Statele Unite se afla un 
descendent direct al lui Nicolae al II-lea. 

— Lord al dumneavoastră este un bărbat încăpățânat, zise 
Hruşciov închizând uşa. Dar ce anume îl face să fie aşa? 

Hruşciov se aşeză pe un scaun. 

— Aceasta este întrebarea zilei. Când am plecat eu, Orleg 
scotea două fire de la bec. Puțin curent care să-i străbată 
corpul s-ar putea să-i mai dezlege limba până să-l omorâm. 

Prin microfon, Hayes îl auzi pe Deprimat spunându-i lui 
Orleg să bage ştecărul în priza din perete. Timp de 
cincisprezece secunde, camera fu străbătută de un țipăt 
ascuţit. 

— Poate te răzgândeşti şi ne spui totuşi ce vrem să ştim, 
se auzi vocea lui Orleg. 

Nu veni nici un răspuns. 

Alt țipăt. De data aceasta mai prelung. 

Hruşciov luă o ciocolată dintr-o bombonieră de pe birou. 
După ce-i desfăcu foiţa aurie, o băgă în gură. 

— Vor continua să lungească durata de electrocutare până 
când îi va ceda inima. Va muri în chinuri groaznice. 

Tonul rusului era indiferent, însă lui Hayes nu-i părea rău 


301 


de Lord. Se băgase ca prostul într-o situaţie delicată, iar 
acţiunile sale iraționale le puneau în pericol planurile şi 
afacerile de milioane de dolari. Acum voia să afle totul, la fel 
de mult ca aceşti ruşi. 

Se auzi alt țipăt zguduitor. 

Telefonul de pe masă sună. Hayes ridică receptorul şi fu 
anunţat că Miles Lord era căutat la telefon. Operatorul 
considerase că e important şi hotărâse să vadă dacă domnul 
Lord putea prelua convorbirea. 

— Nu, zise Hayes. Domnul Lord este în acest moment într- 
o conferinţă. Daţi-mi legătura aici. Işi acoperi gura cu palma 
şi spuse: închideţi microfonul ăla. 

Auzi un declic, apoi o voce feminină. 

— Eşti bine, Miles? se interesă Akilina în limba rusă. 

— Domnul Lord nu poate vorbi în acest moment. M-a rugat 
pe mine să vorbesc cu dumneavoastră, zise el. 

— Unde e Miles? Cine eşti? 

— Trebuie să fiţi Akilina Petrovna. 

— De unde ştii? 

— Domnişoară Petrovna, e important să stăm de vorbă. 

— N-am nimic de spus. 

Făcu semn să se deschidă din nou microfonul. Se auzi 
imediat un țipăt. 

— Aţi auzit asta, domnişoară Petrovna? Era Miles Lord. În 
acest moment este interogat de un miliţian moscovit foarte 
hotărât. Aţi putea să-i curmaţi suferinţa spunându-ne unde 
vă aflaţi şi aşteptându-ne acolo. 

La celălalt capăt al firului se aşternu tăcerea. 

Urmă alt urlet. 

— Este electrocutat. Mă îndoiesc că o să-i mai reziste prea 
mult inima. 

Convorbirea se întrerupse. 

Hayes se uită la receptor. 

Urletele se opriră. 

— A închis, nenorocita! zise Hayes uitându-se la Hruşciov. 


302 


Încăpăţânaţi oameni, nu-i aşa? 

— Foarte. Trebuie să aflăm despre ce e vorba. 

Ideea lui Hayes de a-l duce de nas pe Lord fusese bună, 
însă nu dăduse rezultatele scontate. 

— Pun pariu că ăştia doi sunt mult mai coordonaţi decât 
credem noi. Lord a fost suficient de deştept s-o ascundă. Dar 
trebuie să fi existat o modalitate prin care să se întâlnească 
din nou în cazul în care aceasta nu era o capcană. 

— Mă tem că n-o mai putem găsi, rosti Zubarev cu un 
oftat. 

— N-aş spune asta, zise Hayes zâmbind. 


303 


Capitolul 37. 


Akilina se abţinea cu greu să nu plângă. Stătea lângă un 
telefon public, privind absentă forfota din jur. Incă îi mai 
răsunau în urechi ţipetele lui Lord. Ce se făcea ea acum? 
Lord îi interzisese categoric să contacteze poliţia. De 
asemenea, nu trebuia să se ducă în nici un caz la consulatul 
Rusiei. În schimb, trebuia să găsească un hotel, să se cazeze 
şi să fie la grădina zoologică la ora 18.00. Numai în cazul în 
care Miles nu apărea trebuia să meargă la autorităţile 
americane, preferabil la cineva care lucra pentru 
Departamentul de Stat. 

O durea inima. Ce spusese bărbatul acela la telefon? „Este 
electrocutat. Mă îndoiesc că o să-i mai reziste prea mult 
inima.” Cuvintele fuseseră rostite ca şi cum moartea n-ar fi 
însemnat nimic pentru el. Vorbea bine limba rusă, însă 
simţise o ciudată inflexiune în voce. Erau implicate şi 
autorităţile americane? Colaborau şi ei cu aceiaşi ruşi care 
păreau atât de dornici să afle ce făceau ea şi Lord? 

Ţinea încă strâns în mână receptorul, cu privirea 
îndreptată spre trotuar şi părea că nu observă nimic din ce 
se întâmplă în jurul ei, până când o mână îi atinse umărul 
drept. Se întoarse, iar o femeie în vârstă îi zise ceva. 
Singurele cuvinte pe care le înţelese fură „tu” şi „gata”. 
Lacrimi îi şiroiau acum din ochi. Femeia văzu că plânge şi 
faţa i se îmblânzi. Incercă să se adune, îşi şterse repede 
lacrimile şi rosti „spasiba”, sperând că femeia va înţelege că 
îi zice „mulţumesc” în limba rusă. 

Se depărtă de telefon şi se pierdu în mulţimea de pe 
trotuar. Se cazase deja la alt hotel cu banii pe care-i primise 
de la Lord. Nu ascunsese totuşi oul, lingourile şi ziarul în 


Ar 


seiful hotelului, aşa cum îi recomandase el. În schimb, le 
304 


ducea cu sine în geanta de voiaj în care îşi ţinuse Lord 
hainele de schimb. Simţea că sunt mai în siguranţă la ea 
decât oriunde în altă parte. 

Se plimbase pe străzi timp de două ore, intrând şi ieşind 
din cafenele şi din magazine, ca să se convingă că n-o 
urmărea nimeni. Era aproape sigură că nu avea pe cineva pe 
urme. Dar unde se afla? In mod cert, la vest de Banca de 
Comerţ, şi Creanţe, dincolo de districtul financiar. Zona era 
plină de magazine de antichităţi, galerii de artă, magazine de 
bijuterii, magazine de suvenire, librării şi restaurante. 
Colindase străzile fără un scop precis. Singurul lucru 
important era să ştie cum să se întoarcă la hotel, dar luase 
cu ea un pliant pe care se afla adresa şi putea în orice 
moment să i-l arate unui taximetrist. 

Venise în acest loc datorită unei clopotniţe pe care o 
zărise la câteva blocuri distanţă. Arhitectura bisericii era 
rusească, cu crucea aurită şi cu un dom. Designul îi amintea 
de ţara sa, dar se vedeau clare influenţe străine în faţada de 
templu grecesc, în pereţii din piatră neşlefuită şi mai ales în 
balustrada pe care nu o văzuse la nici o altă biserică 
ortodoxă. Află cum se numea de pe plăcuţa de la intrare, 
datorită unei traduceri care se afla sub denumirea în engleză 
- Catedrala Sfintei Treimi - şi trase concluzia că aceasta era 
o biserică ortodoxă a comunităţii ruseşti. Clădirea îi inspira 
siguranţă, aşa că trecu strada şi intră. 

Interiorul era tradiţional, sub formă de cruce, cu altarul 
spre răsărit. li atrase atenţia un candelabru masiv de bronz 
care atârna din centrul domului. Lumânările groase din 
sfeşnicele de bronz dădeau o lumină slabă şi scoteau un 
miros de ceară, care se combina cu cel de tămâie. 
Pretutindeni erau pictaţi sfinţi - pe pereţi, pe vitralii şi pe 
iconostasul care separa altarul de restul bisericii. În biserica 
la care mergea în copilărie, iconostasul nu era înalt, lăsând 
să se vadă preoţii din altar. Acesta era însă un perete solid, 
pe care erau zugrăvite cu auriu şi cu stacojiu imaginea lui 


305 


lisus Hristos şi cea a Fecioarei Maria, iar altarul se putea zări 
doar prin uşa deschisă. Nu văzu nici bănci, nici scaune în 
biserică. Se pare că oamenii de aici, asemenea celor din 
Rusia, se rugau în picioare. 

Se apropie de un altar lateral, sperând că Dumnezeu îi va 
arăta calea cea dreaptă. Incepu să plângă. Nu fusese 
niciodată o femeie slabă, dar acum gândul că Miles Lord era 
torturat, poate chiar omorât, se dovedea mai mult decât 
putea suporta. Trebuia să se ducă la poliţie, însă ceva îi 
spunea că nu aşa trebuia să procedeze. Guvernul nu 
însemna neapărat salvarea. Aceasta era o lecţie pe care o 
învățase de la bunica ei. 

Se închină şi începu să se roage, murmurând versuri pe 
care le ştia din copilărie. 

— Eşti bine, copila mea? întrebă o voce de bărbat în limba 
rusă. 

Intoarse capul şi văzu un preot între două vârste îmbrăcat 
în sutană neagră. Nu purta potcap ca feţele bisericeşti din 
Rusia, dar crucea de argint care-i atârna la gât îi amintea de 
copilărie. Îşi şterse repede ochii şi încercă să se stăpânească. 

— Vorbiţi ruseşte, îi zise ea. 

— M-am născut acolo. Ţi-am auzit rugăciunea. E ciudat să 
aud pe cineva vorbindu-mi limba atât de bine. Eşti în vizită 
aici? 

Dădu din cap afirmativ. 

— Care e necazul care te mâhneşte atât de tare? 

Vocea calmă a preotului era liniştitoare. 

— E vorba despre un prieten. E în mare pericol. 

— Poţi să-l ajuţi? 

— Nu ştiu cum. 

— Ai venit la locul potrivit să cauţi calea ce trebuie 
urmată, zise preotul arătând spre icoanele de pe pereţi. Nu 
există sfătuitor mai bun decât Domnul nostru. 

Bunica ei era ortodoxă practicantă şi încercase s-o 
obişnuiască şi pe ea să creadă în Dumnezeu. Până în acest 


306 


moment nu avusese nevoie de Dumnezeu. Îşi dădu seama că 
preotul n-ar fi înţeles ce se întâmpla şi nici nu voia să-i dea 
mai multe detalii, aşa că îl întrebă: 

— Urmăriţi ce se petrece în Rusia, părinte? 

— Cu mare interes. Şi eu aş fi votat pentru restaurarea 
monarhiei. E cel mai bun lucru pentru Rusia. 

— De ce spuneţi asta? 

— Timp de zeci de ani, sufletele compatrioţilor noştri au 
fost schingiuite. Biserica a fost aproape distrusă. Poate că 
acum Rusia îşi va întoarce din nou faţa spre biserică şi spre 
credinţă. Comuniştii se temeau de Dumnezeu. 

Era o observaţie ciudată, dar îi dădu dreptate. Orice le 
stătea în cale era perceput ca o ameninţare. Biserica. Un 
anumit gen de poezie. O femeie bătrână. 

— Trăiesc de mulţi ani aici. Această ţară nu e locul 
îngrozitor de care ni s-a vorbit în şcoală. Americanii îşi aleg 
preşedintele din patru în patru ani cu surle şi trâmbiţe. Dar, 
în acelaşi timp, îi reamintesc că este om şi că poate lua şi 
decizii greşite. Am învăţat că, cu cât un guvern este mai 
puţin mândru şi arogant, cu atât se bucură de mai mult 
respect. Aceasta ar fi o lecţie bună pentru noul nostru ţar. 

Akilina dădu din cap. Era acesta un mesaj? 

— Ţii la prietenul tău care e în pericol? întrebă preotul. 

Intrebarea o făcu atentă şi răspunse cu sinceritate: 

— E un om bun. 

— ÎI iubeşti? 

— Ne-am cunoscut de curând. 

Preotul arătă spre geanta de voiaj pe care o ținea pe 
umăr. 

— Te duci undeva? Fugi de cineva? 

işi dădu seama că preotul nu înţelegea şi nici n-ar fi 
înţeles vreodată. Lord îi spusese să nu vorbească cu nimeni, 
decât dacă el nu apărea la ora 18.00. Şi intenţiona să îi 
respecte dorinţa. 

— N-am unde fugi, părinte. Necazurile mele aici sunt. 


307 


— Mă tem că nu-ţi înţeleg situaţia. lar Sfânta Scriptură 
spune că, dacă orbul îl călăuzeşte pe orb, amândoi vor cădea 
în şanţ. 

— Nici eu nu o înţeleg, zise ea zâmbind. Dar am de 
îndeplinit o sarcină. Una care mă macină acum. 

— Şi are legătură cu acest bărbat despre care nu ştii sigur 
dacă-l iubeşti? 

Dădu din cap afirmativ. 

— Vrei să ne rugăm pentru el? Ce rău ar putea să-i facă? 

— l-ar fi de folos, părinte. Apoi, mi-aţi putea spune, vă rog, 
unde e grădina zoologică? 


308 


Capitolul 38. 


Lord deschise ochii, aşteptând ori să fie străbătut de 
curent, ori să i se pună o nouă bucată de bandă adezivă 
peste nas. Nu ştia care din variante era mai rea. Dar îşi dădu 
seama că nu mai era legat de scaun. Zăcea pe o pardoseală 
de lemn, iar legăturile fuseseră tăiate şi atârnau de braţele şi 
de picioarele scaunului. Nici unul dintre cei care îl torturaseră 
nu se afla prin preajmă, iar biroul era luminat doar de trei 
becuri şi de soarele palid filtrat prin pânza opacă ce 
acoperea ferestrele mari cât peretele. 

Durerea care îi străbătuse corpul fusese imensă. Orleg se 
amuzase schimbând punctul de contact, mai întâi pe frunte, 
apoi pe piept şi în final în zona inghinală. Incă îl mai dureau 
vintrele de la loviturile Deprimatului şi de la sârmele care îi 
trimiseseră curent în zona genitală. Era ca apa rece turnată 
peste o măsea dureroasă, suferinţă suficient de intensă, 
încât să-l facă să-şi piardă cunoştinţa. Dar încercase să se 
ţină tare, să reziste, să rămână conştient. Nu putea lăsa să-i 
scape nici o informaţie legată de Akilina. Miticul moştenitor 
al Romanovilor era una, ea, în schimb, era cu totul altceva. 

Se strădui să se ridice de jos, dar nu-şi simţea gamba 
dreaptă şi abia dacă era în stare să stea în picioare. Vedea 
ca prin ceaţă cifrele de pe cadranul ceasului său. Reuşi în 
cele din urmă să vadă că era ora 17.15. Mai avea doar 
patruzeci şi cinci de minute până la întâlnirea cu Akilina. 

Spera că n-o găsiseră. Faptul că mai trăia încă era 
probabil o dovadă a eşecului lor. În mod cert, când sunase la 
15.30 şi văzuse că nu-i răspunde, urmase întocmai 
instrucţiunile pe care i le dăduse. 

Fusese o prostie din partea lui să aibă încredere în Filip 
Vitenko, gândindu-se că o distanţă de câteva mii de kilometri 


309 


de Moscova era suficientă pentru a fi în siguranţă. Se părea 
că indivizii interesaţi de ce făcea el aveau suficiente relaţii 
pentru a trece graniţele, ceea ce însemna implicarea unor 
înalţi membri ai guvernului, iar Lord luă hotărârea să nu mai 
aibă încredere decât în Akilina şi în Taylor Hayes. Şeful lui 
avea relaţii. Suficiente, poate, pentru a contracara ceea ce 
se întâmpla. 

Dar toate la timpul lor. Trebuia mai întâi să iasă din 
consulat. 

Orleg şi Deprimatul erau cu siguranţă prin apropiere, 
poate chiar afară, lângă uşă. Incercă să-şi aducă aminte ce 
se întâmplase înainte de a leşina. Tot ce-şi amintea era că îi 
trecuseră atâta curent prin corp, încât inima îi bătea să-i sară 
din piept. Îl privise pe Orleg în ochi şi văzuse că jubila. 
Ultimul lucru pe care şi-l amintea înainte de a cădea 
inconştient era că Deprimatul îl dăduse pe inspector 
deoparte, spunând că venise rândul lui. j 

Incercă din nou să se ridice de pe podea. Il apucă 
ameţeala. 

Uşa biroului se dădu în lături. Intrară Deprimatul şi Orleg. 

— Foarte bine, domnule Lord! Ţi-ai revenit, zise Orleg în 
limba rusă. N 

Cei doi ruşi îl ridicară de jos. In acelaşi moment camera 
începu să se învârtă cu el şi îl cuprinse o stare de greață. Işi 
dădu ochii peste cap şi crezu că o să leşine din nou, când o 
rafală de apă rece îl izbi peste faţă. Se simţi de parcă ar fi 
fost electrocutat, însă, acolo unde curentul arde, apa alină, 
iar ameţeala începu să-i dispară. 

Se uită fix la cei doi bărbaţi. 

Deprimatul îl susţinea de la spate în picioare. Orleg era în 
faţa lui cu o găleată goală în mână. 

— lţi mai e sete? îl întrebă inspectorul sarcastic. 

— Du-te dracu’! apucă el să zică. 

Orleg îl lovi peste falca udă cu podul palmei. Durerea 
loviturii îl ajută să-şi vină în fire. Avea sânge la colţul gurii şi 

310 


îi veni să se smulgă din strânsoare şi să-l omoare pe 
nenorocit. 

— Din păcate, zise Orleg, consulul general nu doreşte să 
se comită o crimă aici. Aşa că ţi-am aranjat o scurtă 
călătorie. Mi s-a spus că nu departe de aici se află un deşert. 
Un loc perfect pentru a ascunde un cadavru. Eu trăiesc într-o 
zonă rece. Nişte aer uscat şi cald nu mi-ar strica. Orleg se 
apropie şi continuă: în spatele consulatului ne aşteaptă o 
maşină. O să mergi într-acolo în tăcere. Nu e nimeni pe aici 
care să te audă strigând după ajutor, iar dacă scoţi şi cel mai 
mic sunet, îţi tai beregata. Eu, unul, te-aş omori aici. Chiar în 
momentul ăsta. Dar trebuie să respect ordinele. Ne-am 
înţeles? 

În mâna lui Orleg apăru un briceag mare, cu lama 
proaspăt ascuţită. Polițistul i-l dădu Deprimatului, care i-l 
puse lui Lord la gât cu partea neascuţită. 

— Te sfătuiesc să mergi încet şi drept, zise Orleg. 

Amenințarea nu însemnă prea mult pentru Lord. Era încă 
ameţit de la chinurile prin care trecuse şi abia dacă avea 
puterea să se ţină pe picioare. Dar încercă să-şi adune 
forţele pentru eventualitatea în care se ivea vreo ocazie. 

Deprimatul îl împinse afară din birou într-o sală de 
aşteptare goală. Coborâră la parter, trecând pe lângă nişte 
birouri goale şi întunecate. După câte putuse zări pe geam, 
ziua era pe sfârşite. 

Orleg o luă înainte şi îi conduse până în dreptul unei uşi 
din lemn sculptat. Descuie yala şi o deschise. Afară se auzea 
motorul pornit al unei maşini; văzu un sedan negru cu uşa 
din spate deschisă şi fumul gros ce ieşea prin ţeava de 
eşapament care se înălța peste capota maşinii. Inspectorul îi 
făcu semn Deprimatului să-l aducă pe Lord. 

— Stoi, se auzi o voce din spate. Opriţi-vă! 

Filip Vitenko se repezi spre Orleg. 

— Ţi-am spus, inspectore, nimeni nu se va mai atinge de 
acest om. 


311 


— Şi eu ţi-am spus, diplomatule, că treaba asta nu te 
priveşte. 

— Zubarev al vostru a plecat. Eu sunt şeful aici. Am sunat 
la Moscova şi mi s-a spus să acţionez cum cred de cuviinţă. 

Orleg îl prinse cu amândouă mâinile de haină şi-l trânti la 
perete. 

— Xaver! strigă Vitenko. 

Lord auzi paşi grăbiţi venind dinspre hol, apoi o namilă de 
om se repezi la Orleg. Lord profită de agitația creată şi îi 
trase Deprimatului un cot în stomac. Abdomenul îi era tare 
ca piatra, însă Lord reuşi să-i aplice o lovitură sub coaste. 

Deprimatului i se tăie respiraţia. 

Lord îi zbură cuțitul din mână. Matahala care sărise pe 
Orleg observă atacul şi se întoarse spre ei, năpustindu-se 
asupra rusului. 

Lord se repezi afară pe uşă. Vitenko se luă la bătaie cu 
Orleg, dându-i lui Lord ocazia să iasă în curtea interioară 
unde aştepta maşina. Văzu că nu era nimeni în ea, aşa că 
sări pe scaunul din faţă. Răsuci cheia în contact şi călcă la 
maximum acceleraţia. Cauciucurile scrâşniră pe _ pavaj şi 
maşina ţâşni înainte, iar uşa din spate se închise. In faţă se 
zărea o poartă de fier deschisă. Trecu prin ea în viteză. Ajuns 
în stradă, o luă la dreapta şi se pierdu în trafic. 

— Gata, zise Hayes. 

Deprimatul, Orleg, Vitenko şi ajutorul lui puseră capăt 
încăierării. 

Maxim Zubarev era pe hol, lângă Hayes. 

— Frumos spectacol, domnilor! 

— Acum, zise Hayes, hai să-l urmărim pe ticălos şi să 
vedem despre ce e vorba. 


312 


Capitolul 39. 


Lord mai făcu o dată la dreapta, apoi încetini. Se uită în 
oglinda retrovizoare şi văzu că nu-l urmărea nici o maşină, 
iar ultimul lucru de care avea acum nevoie era să atragă 
atenţia poliţiei. Ceasul de bord arăta 17.30. Mai avea încă o 
jumătate de oră să ajungă la întâlnire. Incercă să se 
orienteze. Grădina zoologică era în partea de sud a oraşului, 
nu departe de ocean şi de Universitatea de Stat din San 
Francisco. Lacul Merced se afla în apropiere. Mai demult, 
când fusese prin zonă, pescuise acolo păstrăvi. 

Părea să fi trecut o eternitate de atunci. Pe vremea când 
era un simplu asociat la o uriaşă firmă de avocatură, când 
nimeni în afară de secretara lui şi de avocatul coordonator 
nu era interesat cu ce se ocupă. Greu de crezut că toate 
acestea începuseră doar cu o săptămână în urmă, după un 
prânz fără pretenţii într-un restaurant din Moscova. Artemie 
Belii insistase să plătească el nota, zicând că a doua zi va fi 
rândul lui Lord. Acceptase, ştiind că avocaţii din Rusia 
câştigă într-un an mai puţin decât câştiga el în trei luni. li 
plăcuse de Belii, un tânăr calm şi, după toate aparențele, 
bine informat. Totuşi, acum nu-şi amintea decât de cadavrul 
lui ciuruit de gloanţe zăcând pe trotuar şi pe Orleg 
spunându-i că sunt prea mulţi morţi ca să se mai obosească 
să-i acopere. Nenorocitul! 

intoarse la următoarea intersecţie şi o luă spre sud, 
departe de podul Golden Gate, spre partea dinspre ocean a 
peninsulei. li fură de mare ajutor panourile care indicau 
drumul spre grădina zoologică, aşa că le urmări prin traficul 
serii. Curând ieşi din aglomeraţia zonei comerciale şi îşi 
continuă drumul printre dealurile liniştite şi printre copacii 
pădurii Sfântul Francisc. Vilele din zonă erau construite 


313 


departe de şosea, cele mai multe cu garduri de fier şi având 
fântâni arteziene în curte. 

Era surprins că putea conduce, însă adrenalina îi ascuţise 
simţurile. Muşchii îl dureau încă de la electroşocuri, respira 
cu greu din cauza repetatelor strangulări, dar începuse să se 
simtă din nou viu. 

„Numai de-ar fi Akilina acolo”, îşi spuse el. 

Ajunse la grădina zoologică şi intră într-o parcare 
luminată. Lăsă cheia în contact şi merse la administratorul 
parcării să plătească taxa, iar acesta îi spuse că se va 
închide în mai puţin de o oră. 

Partea din faţă a puloverului rămăsese udă de când îl 
stropise Orleg şi, în aerul răcoros al serii, lâna verde plină de 
sânge era asemenea unui prosop umed. Íl durea faţa de la 
lovituri şi cu siguranţă umflăturile îi deformaseră trăsăturile. 
Era, probabil, o ditamai apariţia. 

Merse grăbit pe aleea de ciment, luminată cu becuri de 
culoarea chihlimbarului. Câţiva vizitatori se învârteau prin 
grădină, însă cei mai mulţi se grăbeau spre ieşire. Trecu pe 
lângă centrul primatelor şi de habitaclul elefantului şi urmări 
indicatoarele spre Casa Leului. Ceasul lui arăta ora 18.00. 
Cerul se întuneca treptat. Numai sunetele animalelor 
înăbuşite de zidurile groase tulburau scena calmă. Aerul 
mirosea a blană de animal şi a mâncare. Intră în Casa Leului 
printr-o uşă dublă de sticlă. 

Akilina aştepta lângă un tigru care se plimba prin cuşcă. | 
se făcu milă de animalul lipsit de libertate - exact cum 
fusese el întreaga după-amiază. 

Pe faţa ei se citi uşurarea şi bucuria. Alergă spre el şi îl 
îmbrăţişă, strângându-l cu disperare la piept. Femeia 
tremura, iar el o cuprinse în braţe s-o liniştească. 

— Mă pregăteam să plec, zise Akilina. Ce s-a întâmplat? 
întrebă ea trecându-şi delicat mâna peste maxilarul umflat şi 
peste ochiul vânăt. 

— Orleg şi unul dintre oamenii care mă urmăreau sunt 


314 


aici. 

— Te-am auzit ţipând la telefon. 

li povesti de telefon şi de bărbatul cu care vorbise. 

— Şeful era un rus care-şi spunea Zubarev. Probabil că, în 
afară de Vitenko, mai sunt şi alţii la consulat care îi ajută. 
Dar nu cred că Vitenko e de partea lor. Numai datorită lui 
sunt aici. 

Îi povesti ce se întâmplase cu câteva minute în urmă. 

— Am fost atent tot drumul până aici, dar n-am fost 
urmărit. 

Remarcă geanta pe care o avea Akilina pe umăr. 

— Ce e asta? 

— N-am vrut să las astea la hotel. M-am gândit că e mai 
bine să le port cu mine. 

Se hotărî că n-are nici un sens să-i spună cât fusese de 
nesăbuit gestul ei. 

— Plecăm de aici. De îndată ce suntem în siguranţă, îl sun 
pe Taylor Hayes ca să-i cer ajutorul. Ce se întâmplă acum 
depăşeşte orice imaginaţie. 

— Mă bucur că eşti bine! 

Realiză că erau încă îmbrăţişaţi şi se dădu în spate să o 
privească. 

— E în regulă, zise ea încet. 

— Adică? 

— Poţi să mă săruţi. 

— De unde ştii că vreau să te sărut? 

— Pur şi simplu, ştiu. 

Işi apropie buzele de ale ei şi apoi se îndepărtă. 

— Asta e chiar ciudat. 

Din senin, una dintre felinele din cuşcă scoase un răget. 

— Crezi că ne aprobă? zise el surâzând. 

— Tu ce crezi? întrebă ea. 

— Cred că sunt întru totul de acord cu noi. Dar trebuie să 
plecăm de aici. Am venit cu una dintre maşinile lor. Probabil 
că nu e o idee bună să o folosim din nou. S-ar putea să o dea 


315 


dispărută şi să implice poliţia locală. O să luăm un taxi. Am 
văzut câteva parcate la intrare când am venit încoace. O să 
mergem la hotelul pe care l-ai găsit tu şi o să închiriem 
mâine-dimineaţă o maşină. Nu cred că trebuie să mai folosim 
aeroportul local şi autogările. 

li luă de pe umăr geanta şi o puse pe al său, simțind 
greutatea celor două lingouri de aur. O prinse de mână şi se 
îndreptară spre ieşirea din Casa Leului, trecând pe lângă un 
grup de adolescenţi care intraseră să mai arunce o ultimă 
privire. 

La o sută de metri distanţă, sub unul dintre felinarele care 
luminau cărarea, îi zări pe Deprimat şi pe Orleg fugind spre 
el. 

Sfântă Fecioară, cum îl găsiseră? 

O apucă pe Akilina şi o luară la goană în cealaltă direcţie, 
trecând pe lângă Casa Leului, spre o clădire care se numea 
CENTRUL DE STUDIERE A PRIMATELOR. Maimuţele ţipau din 
cuştile în aer liber. Merseră pe cărarea pavată în interiorul 
complexului, apoi o luară la stânga. In faţa lor văzură 
amenajat un colţ de natură cu copaci şi cu stânci, cu un şanţ 
adânc care separa un stăvilar de beton de habitatul în aer 
liber. Intr-un decor ce reconstituia o pădure, se plimbau liber 
gorilele, doi adulţi şi trei pui. 

Intr-o fracțiune de secundă, încă fugind, Lord observă că 
aleea de ciment se bifurca şi înconjura cuşca, făcând o buclă 
de forma unei lacrimi şi că ambele cărări începeau şi se 
sfârşeau în dreptul lor. În partea stângă era un zid înalt care 
înconjura centrul, iar în partea dreaptă se afla delimitat 
perimetrul ce constituia HABITATUL BOULUI MOSCAT. Vreo 
zece oameni urmăreau gorilele care mâncau dintr-o grămadă 
de fructe. 

— N-avem unde să ne ducem, zise el cu disperare în glas. 

Trebuia să facă ceva. 

Apoi, în partea cealaltă a zidului, văzu o poartă de fier 
deschisă. Privi cu atenţie animalele şi poarta. Probabil că era 


316 


locul unde stăteau gorilele noaptea. Poate că reuşea să 
ajungă acolo şi să închidă uşa înainte să devină interesate. 

Orice era de preferat celeilalte alternative. Orleg şi 
Deprimatul alergau spre ei. Lord ştia de ce era în stare 
sadica pereche şi se hotărî să-şi încerce norocul cu 
maimuţele. Prin poarta deschisă din zid zări o uşă luminată. 
Cineva se mişca în spatele ei. Probabil că un îngrijitor. 

Şi poate că era şi o ieşire. 

Aruncă geanta în habitatul maimuţelor. Legătura ateriză 
lângă o grămadă de fructe. 

Gorilele reacționară scoțând un strigăt, apoi se apropiară 
să examineze intrusul. 

— Haide! 

Sări peste gard. Ceilalţi vizitatori se uitară lung la el. 
Akilina îl urmă. Şanţul era lat de trei metri, iar stăvilarul, de 
treizeci de centimetri. Işi luă avânt şi îşi împinse corpul 
musculos înainte, rugându-se să cadă pe pământ în cealaltă 
parte. 

Aşa se şi întâmplă, izbind cu putere solul şi simțind o 
durere vie săgetându-l de-a lungul picioarelor, până sus, în 
şolduri. Se rostogoli, chiar în momentul în care Akilina ateriză 
în picioare. 

Deprimatul şi Orleg apărură lângă stăvilar. 

Lord se baza pe faptul că nu vor intra după ei şi că nu-şi 
vor folosi armele cu oameni în jur. Câţiva spectatori începură 
să strige să vină poliţia. 

Deprimatul urcă pe stăvilar. Se pregătea să sară, când 
una dintre maimuțe alergă spre marginea șanțului. Animalul 
se ridică pe labele din spate şi începu să urle. Bărbatul bătu 
în retragere. 

Lord se ridică rapid în picioare şi îi arătă Akilinei poarta din 
zid. Cealaltă gorilă adultă se deplasă spre el. După felul în 
care animalul masiv mergea în patru labe, zguduind 
pământul dur cu tălpile şi cu degetele, Lord ajunse la 
concluzia că era un mascul. Avea blana mătăsoasă, gri- 


317 


maronie, pusă în evidenţă de pielea de culoarea lignitului de 
pe piept, palme şi faţă, cu o coamă argintie decorându-i 
spatele. Animalul se ridică pe labele din spate, cu nările 
fremătânde, cu pieptul lat scos în faţă, dând din braţele 
puternice. Maimuţa scoase un răcnet, iar Lord rămase 
perfect nemişcat. 

Gorila mai mică, de un brun mai roşcat, după toate 
aparențele, o femelă, se apropie de Akilina şi acum se agita 
ameninţător în jurul ei. Lord ar fi vrut s-o poată ajuta, dar 
avea la rândul lui probleme. Spera să fie adevărat tot ce 
văzuse la Discovery Channel despre gorile. Se pare că mai 
mult latră decât muşcă, ameninţarea fiind menită să 
intimideze adversarul, suficient de tare cât să-l pună pe fugă 
sau, cel puţin, să-l îndepărteze. Cu coada ochiului, îi văzu pe 
Deprimat şi pe Orleg uitându-se la el, apoi retrăgându-se. 
Probabil că lumea devenise prea atentă. 

Lord nu numai că nu voia să dea iar ochii cu cei doi ruşi 
care-l urmăreau, dar nici nu dorea să fie nevoit să 
povestească poliţiei cele întâmplate - cel puţin, nu încă - şi 
mai mult ca sigur poliţia fusese chemată. Trebuia să ajungă 
la poartă. Insă masivul animal din faţa lui prinse să se 
lovească în piept cu pumnii. 

Femela ocupată cu Akilina începu să dea înapoi, iar Akilina 
profită de ocazie şi se apropie de Lord. Femela se năpusti 
spre Akilina, iar aceasta se feri, prinzându-se de ramura 
unuia dintre plopii din habitat. Se roti grațios în jurul ei, îşi 
luă avânt şi se prinse de o creangă de mai sus. Femela 
maimuţă se arătă surprinsă de salt şi începu propria 
ascensiune. Lord observă că faţa femelei se îmblânzise. 
Credea că se joacă. Ramurile copacilor din habitat se 
împleteau, cu siguranţă cu scopul de a reconstitui cât mai 
fidel mediul natural al gorilelor, însă acum îi oferea Akilinei 
ocazia să se ferească de animalul care o urmărea. Masculul 
din faţa lui Lord încetă să se lovească în piept şi se lăsă jos în 
patru labe. Din spate o voce şopti: 


318 


— Oricine aţi fi, rămâneţi nemişcat. Sunt îngrijitoarea 
acestui habitat. 

— Vă asigur că nu o să mă mişc, zise el în şoaptă. 

Gorila continua să-l ţină sub observaţie, cu capul înclinat 
într-un fel ciudat. 

— Sunt de partea cealaltă a zidului de piatră. Dincolo de 
poarta deschisă, zise vocea fără chip. Gorilele vin aici să 
doarmă noaptea. Dar abia după ce termină toată mâncarea. 
Acela este Regele Arthur. Nu e prea prietenos din fire. O să 
încerc să-i distrag atenţia până intraţi. 

— Prietena mea de acolo are şi ea probleme, zise Lord. 

— Mi-am dat seama. Dar o să le rezolvăm treptat. 

Regele Arthur se retrase, îndreptându-se acum spre 
geantă. Lord nu putea pleca fără ea. Se îndreptă încet spre 
locul unde se afla aceasta. Gorila se repezi la el şi ţipă, 
comandându-i parcă să rămână nemişcat. Lord o ascultă. 

— Nu-l provocaţi, îi zise vocea. 

Gorila mârâi arătându-şi caninii. Lord nu dorea să vadă cât 
sunt de eficienţi. Se uită la Akilina şi la maimuța femelă, care 
se întreceau prin copaci. Akilina nu părea a fi în pericol, fiind 
departe de animal, unduindu-se şi răsucindu-se în sus şi în 
jos, pe o ramură groasă şi apoi aterizând pe pământ. Femela 
vru să imite mişcarea, însă greutatea corpului o trase în jos, 
bălăngănindu-se în aer şi apoi prăbuşindu-se pe sol. 

Acum era rândul lui. Regele Arthur smuci geanta şi o 
scutură, încercând să vadă ce conţine. Lord se duse să apuce 
geanta, sperând că va fi suficient de rapid să o smulgă şi să 
iasă pe poartă. Numai că şi Regele Arthur era rapid. Gorila 
întinse un braţ şi-l prinse pe Lord de pulover. Il ţinea acum 
strâns, iar bărbatul încercă să se lase la pământ. Gorila nu 
păru dispusă să-şi slăbească strânsoare, iar puloverul i se 
sfâşie la piept. Regele Arthur stătea cu geanta într-o mână şi 
cu puloverul în cealaltă. Lord nu se mişcă. Gorila aruncă 
puloverul şi se întoarse la geantă. 

— Trebuie să veniţi aici, zise femeia. 


319 


— Nu fără geantă. 

Masculul trase de cusături şi îşi înfipse de câteva ori colții 
în exteriorul genţii. Pânza dură de culoare verde nu cedă şi, 
frustrată, gorila aruncă geanta în zidul de piatră. O luă de jos 
şi dădu din nou cu ea în zid. Lord se cutremură. Oul Faberge 
nu putea rezista la un asemenea tratament. Fără să mai stea 
pe gânduri, sări chiar când geanta cădea la pământ după cea 
de-a treia lovitură. Regele Arthur se repezi şi el, însă Lord fu 
mai rapid şi apucă geanta. Femela veni în fugă şi se aşeză 
între el şi mascul, întinzând şi ea mâna după geantă, însă 
Regele Arthur o trase de părul de pe ceafă, făcând-o pe 
gorila mai mică să ţipe. Masculul o împinse într-o parte, iar 
Lord profită de acest moment şi ţâşni spre poartă. Regele 
Arthur îi tăie calea când era la doar câţiva paşi de locul unde 
ar fi fost în siguranţă. 

Gorila cea mare stătea acum la mai puţin de doi metri de 
el, emanând un miros greu. Un răcnet prelung acompanie o 
privire intensă. Buza de sus a animalului se mişcă, 
dezvăluindu-i incisivii cât degetele lui Lord. Gorila întinse 
mâna uşor şi pipăi geanta de voiaj, mângâindu-i pânza 
exterioară. 

Lord rămase nemişcat. Masculul împunse cu degetul 
pieptul lui Lord. Nu suficient de tare ca să doară, ci numai 
cât să-i simtă pielea de sub cămaşă. Era un gest aproape 
uman şi pentru o clipă Lord nu se mai temu. Se uită adânc în 
ochii animalului şi simţi confirmarea că nu mai este în 
pericol. Regele Arthur îşi retrase degetul şi se dădu în spate. 
Femela se retrăsese şi ea după ce fusese alungată. Masculul 
continuă să se retragă treptat, până când drumul spre poartă 
fu liber. Lord se strecură înăuntru şi închise uşa după el. 

— Nu l-am mai văzut niciodată pe Regele Arthur 
reacţionând aşa, zise femeia, care încuie uşa. Este o 
maimuţă agresivă. 

Lord se uită printre barele de fier la gorila care continua 
să-l privească, ţinând acum din nou puloverul lui în mână. In 


320 


cele din urmă, animalul îşi pierdu interesul şi se întoarse la 
grămada de mâncare. 

— Acum îmi explicaţi şi mie ce făceaţi acolo? întrebă 
femeia. 

— Există vreo ieşire? 

— Nu vă grăbiţi aşa de tare. Aşteptăm să vină poliţia. 

Nu putea face asta. Nu se putea şti cât de departe 
mergeau legăturile celor care îi urmăreau. Prin sticla armată, 
Lord zări o uşă închisă care ducea spre un hol. O apucă de 
mână pe Akilina şi o porni într-acolo. 

Femeia în uniformă îl opri. 

— Am spus să aşteptaţi să vină poliţia. 

— Uite ce e, am avut o zi grea. Mă urmăresc nişte indivizi 
care vor să mă omoare, iar acum tocmai am reuşit să 
intimidez o gorilă de o sută cincizeci de kilograme. N-am chef 
de ceartă, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

Ingrijitoarea ezită, apoi se dădu deoparte. 

— Bună alegere! Acum, unde e cheia de la uşă? 

Femeia scoase din buzunar un inel pe care se afla o 
singură cheie, o desprinse şi i-o aruncă lui Lord. După ce el şi 
Akilina părăsiră încăperea, Lord încuie uşa prin exterior. 

Găsiră repede o ieşire care dădea în spatele spaţiilor 
deschise publicului, spre două magazii mari, pline cu 
echipamente. Mai încolo se afla o parcare goală. Un anunţ 
atrăgea atenţia că era destinată doar angajaţilor. Ştiau că nu 
se puteau întoarce la intrarea principală, aşa că se 
îndreptară spre ocean şi spre un drum paralel cu malul. Lord 
voia să plece din acel loc cât mai repede posibil, aşa că se 
simţi uşurat când apăru un taxi. li făcu semn să oprească, se 
urcară în maşină, iar în zece minute se aflau deja în parcul 
Golden Gate. 

El şi Akilina intrară în parc. 

În faţa lor se întindea un teren de fotbal întunecat, iar în 
partea dreaptă se afla un mic lac. În jurul lor pământul se 
întindea parcă fără sfârşit, pomii şi pajiştile nefiind altceva 


321 


decât nişte urme fără contur. Se opriră lângă o bancă şi se 
aşezară. Muşchii bărbatului erau obosiţi şi se întreba cât 
putea să mai reziste. Akilina îi cuprinse talia cu un braţ şi îşi 
lăsă capul pe umărul lui. 

— A fost impresionant cum te-ai descurcat cu femela 
gorilă, zise el. Eşti o căţărătoare al naibii de bună! 

— Nu cred că animalul mi-ar fi făcut vreun rău. 

— Înţeleg ce vrei să spui. Masculul ar fi putut ataca, însă 
n-a făcut-o. Ba din contră, a împiedicat-o şi pe femelă. 

Se gândi la geanta de voiaj trântită de zid. Ridică geanta 
din iarba umedă. Nu se vedea nimeni în preajma lor. Aerul 
era rece şi el se gândi ce bine i-ar fi prins puloverul. 

Desfăcu fermoarul genţii. 

— Când Regele Arthur trântea geanta nu mă gândeam 
decât la ou. 

Luă săculeţul de catifea şi scoase oul afară din el. Trei 
dintre picioruşe erau rupte şi multe dintre diamante erau 
desprinse. Akilina îşi făcu palmele căuş sub ou pentru a 
prinde preţioasele rămăşiţe. Oul spart în două era deschis 
asemenea unui grepfrut. 

— E stricat, zise el. Acest obiect era nepreţuit. Ca să nu 
mai zic că ar putea însemna sfârşitul călătoriei noastre. 

Privi cu atenţie spărtura din obiectul preţios şi simţi că i se 
face rău de la stomac. Puse deoparte săculeţul de catifea şi, 
cu degetul, examină atent interiorul oului. Se afla ceva alb şi 
fibros. Ca un fel de ambalaj. Trase puţin şi văzu că era o 
pânză de bumbac, îndesată atât de bine, încât cu greu se 
putea scoate chiar şi numai o bucăţică. Lord continuă să 
cerceteze, aşteptându-se să dea la un moment dat de 
mecanismul care scotea afară portretele. Dădu, în schimb, 
de altceva. 

Pipăi cu vârful degetului. Cu certitudine, era ceva tare şi 
neted. Se dădu mai aproape de felinarul sub care se afla 
banca şi continuă să exploreze cu degetul. Văzu strălucind o 
bucată de aur. Scria ceva pe ea. Apucă marginile oului cu 


322 


amândouă mâinile şi desprinse cele două jumătăţi, 
deschizându-i coaja de aur, ca şi cum ar fi fost o rodie 
coaptă. 


323 


PARIEA A III-A. 


Capitolul 40. 


Hayes îi văzu pe Orleg şi pe Deprimat ieşind pe poarta 
principală a grădinii zoologice şi îndreptându-se în grabă 
spre maşină. El şi Hruşciov aşteptaseră răbdători în parcare 
în ultimele zece minute. Dispozitivul de urmărire, de 
dimensiunea unui nasture, pe care Hayes i-l plantase lui Lord 
funcţionase cum trebuie. Consulatul deţinea o cantitate 
considerabilă de astfel de echipamente de pe vremea 
Războiului Rece, când San Francisco era o zonă-cheie pentru 
întrunirile serviciilor secrete sovietice, în această parte a 
Californiei concentrată asupra industriei IT şi a apărării. 

ÎI lăsaseră pe Lord să fugă cu scopul de a da de urma 
Akilinei, deoarece Hayes credea că are asupra ei ceea ce 
găsiseră în mormântul lui Kolea Maks şi în caseta de valori. 
Faptul că îşi putuseră urmări prada din umbră le permisese 
să păstreze o distanţă discretă faţă de Lord, care îşi croia 
drum prin traficul după-amiezii. Lui Hayes i se păruse cam 
ciudat locul întâlnirii, dar trase concluzia că doreau probabil 
un spaţiu public, deşi lui nu-i surâdea ideea că ar putea avea 
spectatori. 

— Nu-mi place ce feţe au, zise Hruşciov. 

Nici lui Hayes nu-i plăcea, dar nu zise nimic. Era totuşi 


324 


mulţumit că dispozitivul de urmărire funcţiona încă. Apăsă 
un buton şi geamul automobilului Lincoln cobori. Orleg şi 
Deprimatul se opriră în faţa lui. 

— Au sărit în ţarcul gorilelor, zise Orleg. Am încercat să 
mergem după ei, dar una dintre nenorocitele alea de bestii 
ne-a oprit. M-am gândit că nu vrei să facem vâlvă, aşa că ne- 
am retras. O să-l urmărim din nou. A 

— Bine aţi făcut, spuse Hayes. Incă îl localizăm. Se 
întoarse apoi spre Zubarev şi îi zise: Mergem? 

Deschise uşa maşinii şi cobori în noapte. Orleg luă în braţe 
dispozitivul LED portabil de urmărire şi plecară cu toţii. In 
depărtare se auzeau nişte sirene apropiindu-se. 

— Cineva a chemat poliţia. Trebuie să ne mişcăm rapid, 
zise el. Aici nu suntem în Moscova. Poliţia pune o groază de 
întrebări. A 

Poarta principală nu era păzită, iar ei intrară în grabă. In 
faţa habitatului gorilelor se adunaseră o mulţime de oameni. 
Dispozitivul de urmărire pe care îl ducea Orleg continua să 
indice prezenţa lui Lord în apropiere. 

— Ascunde chestia aia în haină, îi zise Hayes lui Orleg, 
pentru că nu dorea să atragă atenţia curioşilor. 

Se apropiară de habitatul primatelor, iar Hayes întrebă ce 
se întâmpla. O femeie îi spuse că un bărbat de culoare şi o 
femeie albă săriseră peste şanţ, iar gorilele veniseră după ei. 
In cele din urmă, se strecuraseră printr-o poartă din zid şi se 
făcuseră nevăzuţi. Se întoarse spre Orleg şi văzu că semnalul 
era încă activ. Dar când îşi îndreptă privirea spre habitatul 
gorilelor văzu ce ţinea strâns în mână o gorilă imensă, 
neagră-argintie. 

Un pulover verde-închis. 

Acelaşi pulover în care fusese cusut dispozitivul de 
urmărire. Dădu din cap şi îşi aminti brusc ce îi prezisese 
Rasputin Alexandrei: „Inocenţa fiarelor îi va proteja şi îi va 
conduce spre izbândă”. 

— Puloverul lui Lord e la maimuţă, îi spuse el lui Zubarev, 


325 


care se apropie de stăvilar şi văzu cu propriii ochi că aşa 
stăteau lucrurile. 

ingrijorarea ce se citea pe faţa rusului dovedea că şi el îşi 
amintise cuvintele călugărului. 

— E evident că i-au protejat fiarele. Mă întreb dacă le-au 
arătat şi drumul. 

— Bună întrebare, zise Hayes. 

x 


Lord îşi trecu mâna strâns peste marginile de aur ale 
oului. Diamantele săriră asemenea stropilor de suc dintr-o 
portocală desfăcută. O legăturică aurie căzu pe iarbă. Akilina 
se aplecă şi o luă de jos. Un clopoțel. Acesta străluci în 
lumina felinarului, fiind cu siguranţă prima oară după zeci de 
ani că era atins de aerul proaspăt. Se apropie de lumină şi 
văzu că pe exteriorul clopoţelului era gravat un scris mărunt. 

— E scris cu litere chirilice, zise ea, ridicând clopoţelul în 
dreptul ochilor. 

— Inţelegi ce scrie? 

— „Acolo unde creşte copacul Prințesei, în Geneză, 
aşteaptă un Spin. Folosiţi cuvintele care v-au adus aici. 
Izbânda e aproape, dacă se pronunţă numele voastre şi dacă 
se formează un clopot.” 

Lord era sătul de ghicitori. 

— Asta ce mai înseamnă? 

Luă clopoţelul şi îl studie în detaliu. Era înalt de şapte 
centimetri şi jumătate şi lat de cinci. N-avea limbă în interior. 
judecând după greutate, părea din aur. In afară de textul 
gravat pe partea exterioară, nu mai exista nici un alt cuvânt 
sau simbol. Părea cel din urmă mesaj al lui lusupov. 

Se duse spre bancă şi se aşeză. 

Akilina veni după el. 

Lord se uită la oul Faberge distrus. După toate aparențele, 
descendenţii lui Nicolae al II-lea supravieţuiseră. In timp ce 
premierii comunişti conduceau poporul rus, moştenitorii 
tronului Romanovilor îşi duseseră viaţa neştiuţi de nimeni, 


326 


„unde creşte copacul Prințesei” - unde anume, numai 
Dumnezeu ştia. Işi dorea să-i găsească. De fapt, trebuia să-i 
găsească. Ştefan Baklanov nu era moştenitorul de drept al 
tronului Rusiei şi poate că apariţia unui descendent direct al 
Romanovilor ar uni poporul rus cum nimic altceva n-ar reuşi 
s-o facă. Dar în acest moment era prea epuizat să mai facă 
ceva. Iniţial, plănuise să plece din oraş noaptea aceasta, dar 
acum se răzgândise. 

— Hai să ne întoarcem la hotel şi să ne odihnim. Poate că 
mâine-dimineaţă totul o să ne fie mai limpede. 

— Putem cumpăra ceva de-ale gurii în drum spre hotel? N- 
am mai mâncat de la micul dejun. 

Lord o privi, apoi ridică mâna şi o mângâie uşor pe obraz. 

— Te-ai descurcat bine azi, îi zise el în ruseşte. 

— Mă întrebam dacă o să ne mai vedem vreodată. 

— Şi eu la fel. 

— Nu mi-a plăcut deloc gândul ăsta, zise ea, cuprinzându-i 
mâna într-a sa. 

Nici lui nu-i plăcuse. O sărută uşor pe buze, apoi o 
îmbrăţişă. Rămaseră aşa în întuneric, savurând momentul de 
linişte. Apoi Lord îndesă la loc în săculeţul de catifea ce mai 
rămăsese din ou, împreună cu clopoţelul. Puse pe umăr 
geanta de voiaj şi traversară parcul spre bulevardul din faţa 
lor. 

Zece minute mai târziu, apăru un taxi, iar Lord îi spuse 
şoferului numele hotelului pe care îl alesese Akilina. Stătură 
amândoi pe bancheta din spate în timp ce taxiul străbătea 
oraşul. Se gândea la cuvintele gravate pe clopoțel. 


Acolo unde creşte arborele Prințesei, în Geneză!?, aşteaptă 
un Spin. Folosiţi cuvintele care v-au adus aici. lzbânda e 
aproape, dacă se pronunţă numele voastre şi dacă se 
formează un clopot. 


12 Genesis în limba engleză. 


327 


O altă indicație criptică - suficientă pentru a-ţi călăuzi 
paşii dacă ştiai ce să cauţi, dar de neînțeles pentru intruşi. 
Problema era că nu ştiau ce anume trebuiau să caute. Aceste 
cuvinte fuseseră scrise undeva după 1918, când fusese 
asasinată familia regală şi înainte de 1924, când murise 
Faberge. Poate că înţelesul lor fusese mai limpede în acele 
vremuri, dar timpul înceţoşase ceea ce fusese odinioară un 
mesaj limpede. Prin geamul murdar, privi cafenelele şi 
restaurantele ce defilau prin dreptul lui. Işi aminti că Akilina 
spusese că-i era foame şi, deşi nu dorea să apară în locuri 
publice prea mult timp şi lui îi era foame. 

Îi veni o idee. Îi spuse şoferului ce dorea; bărbatul dădu 
din cap în semn că înţelesese şi găsi destinaţia câteva 
minute mai târziu. O conduse pe Akilina într-o clădire pe care 
scria CYBERHOUSE, un internet cafe ca multe altele, în care 
se puteau consuma mâncare şi băutură. In momentul de 
faţă, avea nevoie şi de hrană şi de informaţie. Camera era 
doar pe jumătate ocupată şi avea pereţii din oţel strălucitor 
plini cu gravuri acoperite cu geamuri fumurii care înfăţişau 
peisaje locale. Intr-un colţ trona un televizor cu ecran mare, 
în jurul căruia erau strânşi câţiva oameni. Berile la halbă 
mare păreau să fie specialitatea casei, servite cu sandviciuri 
generoase. 

Se repezi la baie şi îşi stropi faţa cu apă rece, în speranţa 
că rănile sale vor părea mai puţin înfricoşătoare. Apoi el şi 
Akilina ocupară un cubicul cu calculator şi comandară ceva 
de mâncare, iar chelneriţa le arătă cum să folosească 
tastatura şi le spuse care era parola. În aşteptarea mâncării, 
găsi un motor de căutare şi scrise: „COPACUL PRINȚESEI”. 
Motorul de căutare identifică trei mii de elemente. Cele mai 
multe erau legate de o linie de bijuterii comercializate sub 
numele Colecția Copacul Prințesei. Altele se refereau la 
pădurile tropicale, la silvicultură, la horticultură şi la plante 
medicinale. Unul îi atrase totuşi atenţia prin următorul 
sumar: 


328 


Paulownia Tomentosa - Copacul Prințesei, Copacul Kari - 
flori violet, frumos mirositoare. Aug./sept. 


Accesă site-ul şi pe ecran apăru o prezentare în care se 
menţiona că acest copac era originar din Asia şi că fusese 
adus în America în anii 1830. Specia se răspândise rapid în 
partea de est a Statelor Unite, datorită cutiilor în care se 
transporta pânza cu vaporul din China. Lemnul lui era uşor şi 
rezistent la apă, iar japonezii îl foloseau pentru 
confecţionarea vaselor de orez, a tacâmurilor şi a sicrielor. 
Ritmul de creştere era rapid - ajungeau la maturitate între 
cinci şi zece ani - şi era fascinant primăvara, când se umplea 
de flori lunguieţe mov cu miros discret. Se menţiona că era 
folosit în industria de prelucrare a lemnului datorită ritmului 
rapid de creştere şi a costurilor mici de producţie. Era 
răspândit în special în Carolina de Nord, unde fusese 
aclimatizat de-a lungul anilor. Dar explicaţia numelui îi atrase 
atenţia. În text se spunea că acest copac fusese numit după 
prinţesa Anna Pavlovna, fiica ţarului Pavel |, care domnise în 
Rusia între anii 1779 şi 1801. Pavel | era stră-străbunicul lui 
Nicolae al II-lea. Îi spuse Akilinei ce citise. 

Ea fu uimită. 

— Poţi afla atât de multe într-un timp atât de scurt! 

Lord îşi dădu seama că în Rusia internetul era încă la 
început. Unii dintre clienţii firmei Pridgen & Woodworth 
lucrau din greu să conecteze Rusia la reţeaua World Wide 
Web. Problema era că un singur calculator costa mai mult 
decât câştiga un rus în doi ani. 

Derulă pagina în jos şi mai verifică două adrese. Nici una 
din cele două nu conţinea informaţii importante. Chelneriţa 
le aduse mâncarea şi două sticle de pepsi. Incepură să 
mănânce şi timp de câteva minute Lord uită de situaţia 
dificilă în care se aflau. Tocmai îşi termina de mâncat 
sandviciul, când îi mai veni o idee. Se întoarse la motorul de 


329 


căutare şi scrise „CAROLINA DE NORD”, găsind astfel o hartă 
detaliată a statului. Se concentră pe zona muntoasă şi mări 
imaginea. 

— Ce e acolo? întrebă Akilina. 

— Am o bănuială, zise el, cu ochii în monitor. 

In centrul ecranului se afla Asheville, o cruce din care 
porneau linii roşii şi negre în patru direcţii, semnificând 
autostrăzile interstatale 40 şi 26. Spre nord erau oraşe ca: 
Boone, Green Mountain şi Bold Creek. In partea de sud se 
găseau Hendersonville şi graniţa dintre Carolina de Sud şi 
Georgia. In partea de vest se întindeau Maggie Valley şi 
Tennessee, iar Charlotte se zărea înspre est. Studie 
autostrada Blue Ridge, din care şerpuia un drum spre nord- 
est, din Asheville până la graniţa cu Virginia. Oraşele aveau 
nume interesante: Sioux, Bay Book, Chimney Rock, Cedar 
Mountain. Apoi, îl văzu, chiar la nord de Asheville şi la sud de 
Boone, lângă Grandfather Mountain. Oraşul Genesis. Pe 
drumul naţional 81. Abia acum înţelese semnificaţia 
mesajului: „Acolo unde creşte copacul Prințesei, în Genesis, 
aşteaptă un Spin”. Se întoarse zâmbind către Akilina. 


330 


Capitolul 41. 


MIERCURI. 
20 OCTOMBRIE. 


Lord şi Akilina se treziră devreme şi părăsiră hotelul. Era 
prima dată, după mulţi ani, când dormise cu o femeie. Nu 
făcuseră dragoste pentru că erau amândoi mult prea 
epuizați şi prea speriaţi, dar stătuseră unul în braţele 
celuilalt. Lord dormise iepureşte, aşteptându-i, parcă, pe 
Deprimat şi pe Orleg să intre peste ei în cameră dintr-un 
minut în altul. 

Se treziră chiar după răsăritul soarelui şi se duseră la o 
agenţie de închiriat maşini din districtul financiar. Apoi 
străbătură o sută cincizeci de kilometri spre Sacramento, 
gândindu-se că aeroportul de acolo va fi sigur. După ce se 
dădură jos din maşină, luară un zbor direct până în Dallas. 
Lord profită de timpul liber pe care-l avea la dispoziţie în 
avion şi citi USA Today. Un editorial prezenta în detaliu 
lucrările Comisiei Ţariste, care se apropiau de sfârşit. În 
ciuda aşteptărilor, comisia terminase interviurile şi selectase 
trei candidaţi pentru runda finală de dezbateri, printre care 
se număra şi Ştefan Baklanov. Un vot final, programat iniţial 
pentru a doua zi, fusese amânat pentru ziua de vineri din 
cauză că unul dintre membrii comisiei avusese un deces în 
familie. Din moment ce pentru votul final era nevoie de 
unanimitate, nu avuseseră altă soluţie decât să amâne cu o 
zi. Analiştii politici îl prezentau deja pe Baklanov drept 
câştigător, fiind considerat cea mai bună alegere pentru 
Rusia. Se citau şi cuvintele unui istoric: „Este cel mai 
apropiat descendent al lui Nicolae al II-lea. Cel mai Romanov 
dintre Romanovi”. 


331 


Lord se uită la telefonul aşezat într-o nişă din scaunul din 
faţă. Trebuia oare să contacteze pe cineva de la 
Departamentul de Stat sau pe Hayes pentru a le spune ce 
aflase? Informaţia pe care o aveau el şi Akilina ar schimba în 
mod evident votul comisiei. Sau, cel puţin, ar amâna orice 
decizie finală până la verificarea autenticităţii informaţiilor. 
Dar profeția spunea că el şi Akilina trebuiau să-şi împlinească 
misiunea fără alt ajutor. Acum trei zile ar fi considerat toate 
aceste lucruri nişte aiureli de beţiv ale unui ţăran dornic de 
putere care reuşise să se strecoare în palat şi să intre în 
grațiile familiei imperiale. Dar mai era şi incidentul cu gorila. 
Fiara. Sfărâmase oul. Şi îl împiedicase şi pe Deprimat să sară 
peste şanţ. 

„Ilnocenţa fiarelor îi va proteja şi le va arăta calea, fiind 
hotărâtoare în drumul spre izbândă.” 

Cum era posibil ca Rasputin să fi ştiut că se va întâmpla 
aşa ceva? Era doar o coincidenţă? Dacă era aşa, trecea 
dincolo de granițele probabilității. Oare chiar trăia 
moştenitorul tronului Rusiei undeva în America? Genesis, 
Carolina de Nord, cu o populaţie de 6 356 de locuitori, 
conform atlasului pe care îl cumpărase de la aeroport. 
Reşedinţa districtului Dillsboro. Un oraş micuţ într-un district 
micuţ, cuibărit în inima Munţilor Apalaşi. Dacă el sau ea s-ar 
afla acolo, acest fapt ar schimba cursul istoriei. Se întreba 
cum ar reacţiona poporul dacă ar auzi că doi moştenitori ai 
tronului au scăpat cu viaţă de la Ecaterinburg şi au fost 
ascunşi în America, o ţară în care întreaga naţiune rusă a 
fost învățată să n-aibă încredere. Se mai întreba ce fel de om 
era moştenitorul, un fiu sau un nepot al lui Alexei sau al 
Anastasiei, sau poate ai amândurora, crescut în America. Ce 
fel de legături ar trebui să aibă el sau ea cu pământul 
străbun, astfel încât să-l determine să se întoarcă pentru a 
conduce o ţară în plină anarhie?! 

Era o poveste aproape incredibilă. lar el era parte din 
această poveste. O parte integrantă. El şi Akilina erau Corbul 


332 


şi Acvila. 

Sarcina lor era clară. Să ducă la capăt această misiune şi 
să găsească Spinul. Dar nu numai ei îl căutau. Ci şi oamenii 
care încercau să influenţeze votul comisiei. Oameni care se 
folosiseră de puterea şi de banii lor pentru a controla un 
proces care ar fi trebuit să fie corect. Fusese oare doar o 
simplă minciună inventată de superiorii lui Filip Vitenko, cu 
scopul de a-l ademeni la consulat? Nu credea asta. Maxim 
Zubarev afişase o cruzime şi o aroganță care confirmaseră 
spusele lui Vitenko. Ştefan Baklanov fusese cumpărat. Nu 
era nimic altceva decât o marionetă. Şi, aşa cum 
recunoscuse Zubarev, ei erau păpuşarii cei isteţi. Ce altceva 
mai spusese Zubarev? „Singurul lucru care i-ar mai putea sta 
în cale este apariţia unui descendent direct al lui Nicolae al 
II-lea.” Dar despre care „ei” era vorba? Şi, mai ales, reuşiseră 
oare să-i corupă pe toţi membrii comisiei? Şi dacă era aşa, ce 
importanţă avea, din moment ce mersese la Moscova pentru 
a-l susţine pe Ştefan Baklanov? Clienţii lui doreau ca 
Baklanov să fie cel ales. La fel şi Taylor Hayes. Ar fi bine 
pentru toţi. Sau n-ar fi? După toate aparențele, chiar 
facțiunile care îngenuncheaseră poporul rus controlau acum 
viitoarea monarhie absolută. lar acesta nu era un conducător 
din secolul al XVIII-lea, cu tunuri şi cu puşti. Acest autocrat 
va avea acces la bombe nucleare suficient de mici încât să 
încapă într-o servietă. In mod normal, o astfel de putere n-ar 
trebui încredinţată niciodată unui singur om, însă ruşii asta 
îşi doreau. Pentru ei, ţarul era sfânt, o legătură cu Dumnezeu 
şi cu trecutul glorios care le-a fost inaccesibil timp de un 
secol. Doreau o întoarcere la trecut şi asta erau pe cale să 
primească. Dar le va fi oare mai bine? Sau vor cădea din lac 
în puț? lşi aminti altceva din ce spusese Rasputin. 

„Doisprezece trebuie să moară ca să poată începe 
renaşterea. ” 

Numără în minte morţii. Patru în prima zi, inclusiv Artemie 
Belîi. Soldatul din Piaţa Roşie. Asociatul lui Paşenko. losif şi 


333 


Vasili Maks. Până acum, tot ce spusese stareţul se împlinise. 
Asta însemna că vor mai muri încă patru? 
x 

Hayes se uită la Hruşciov, care se foia în scaun. Acest fost 
comunist şi fost ministru, un bărbat sus-pus şi cu relaţii la 
nivel înalt, era nervos. Ştia că ruşii îşi manifestau direct 
sentimentele. Când erau fericiţi, îi cuprindea o exuberanţă 
aproape  înfricoşătoare. Când erau trişti, îi cuprindea 
disperarea. Gravitau în mod natural între aceste extreme, 
fiind rareori la mijloc şi înţelesese în cele două decenii de 
când avea de-a face cu ei că loialitatea şi încrederea 
reprezentau într-adevăr atributele lor esenţiale. Problema 
era că le trebuiau ani de zile să ajungă să aibă încredere în 
altcineva, cu atât mai mult dacă era vorba despre un străin. 

Hruşciov se manifesta ca un rus adevărat. Reacţiona 
ruseşte. Cu douăzeci şi patru de ore în urmă era încrezător şi 
sigur pe el, ştiind că va pune mâna curând pe Lord. Acum 
era tăcut şi absent şi abia scosese câteva cuvinte de la cele 
întâmplate noaptea trecută, când îşi dăduseră seama că nu-i 
mai puteau urmări pe Lord şi pe Akilina. Trebuia acum să 
explice membrilor Cancelariei Secrete de ce fusese de acord 
cu o manevră ce aducea mai mult a complicitate la evadare. 

Se aflau la etajul doi al consulatului, singuri, în biroul lui 
Vitenko, cu uşa încuiată. La celălalt capăt al firului erau 
membrii Cancelariei Secrete, toţi adunaţi în biroul casei din 
Moscova. Nu era nimeni mulţumit de întorsătura pe care o 
luaseră evenimentele, dar nici unul nu critica deschis 
metoda folosită. 

— Nu e nici o problemă, zise Lenin la telefon. Cine ar fi 
prevăzut că o să intervină o gorilă? 

— Rasputin, zise Hayes. 

— A, domnule Lincoln, începeţi să înţelegeţi îngrijorarea 
noastră, comentă Brejnev. 

— Incep să cred că Lord caută un urmaş al lui Alexei şi al 
Anastasiei. Moştenitorul tronului Romanovilor. 


334 


— După toate aparențele, zise Stalin, cel mai rău coşmar 
al nostru a devenit realitate. 

— Aveţi idee unde s-ar fi putut duce? întrebă Lenin. 

Hayes se gândise exact la acest lucru în ultimele ore. 

— Apartamentul lui este supravegheat de o firmă de 
detectivi particulari. Dacă se întoarce, îl prindem şi de data 
aceasta n-o să-i mai dăm drumul. 

— Foarte bine şi frumos, zise Brejnev. Dar dacă se duce 
direct la locul unde se află presupusul moştenitor? 

Se gândise şi la posibilitatea asta. Cunoştea oameni ai 
legii. FBI. Poliţia de frontieră, DEA”. Aceste contacte puteau 
fi folosite pentru a-l urmări pe Lord din umbră, mai ales dacă 
folosea cărţi de credit sau cecuri bancare pentru a-şi finanța 
călătoria. Ar fi putut avea acces la informaţii la care el n-ar fi 
ajuns niciodată. Dar aducându-i şi pe ei în horă, ar fi 
însemnat să se înconjoare de oameni pe care dorea să-i ţină 
la distanţă. Milioanele lui erau în siguranţă ascunşi la o 
bancă din Elveţia şi intenţiona să apuce să se bucure de ei şi 
de mulţi alţii, pe care îi va face în următorii ani. Apoi se va 
retrage din cadrul firmei şi îşi va vinde partea din afacere, 
adică statutul de partener, în schimbul unei sume din şapte 
cifre. Ceilalţi asociaţi principali îi vor cere cu siguranţă să mai 
lucreze câte ceva pentru ei, destul cât să nu-i dispară 
numele de pe firmă, lucru care îi permitea să rămână loial 
clientelei de care se ocupa. In schimbul unei mici sume 
anuale, suficiente pentru cheltuielile modeste ale unui bărbat 
care trăia într-un castel în Europa. Totul avea să meargă ca 
pe roate. li era limpede că n-avea de gând să renunţe la 
toate acestea. Aşa că minţi drept răspuns la întrebarea lui 
Brejnev. 

— Am deja câteva căi pe care le pot exploata. Am şi eu 
oamenii mei aici, precum aceia pe care mi i-aţi pus 
dumneavoastră la dispoziţie. 


13 Drug Enforcement Administration - Administraţia Antidrog. 


335 


N-avusese niciodată nevoie de asemenea oameni şi nici 
nu ştia de unde să facă rost de ei, însă tovarăşii lui ruşi nu 
trebuiau să ştie asta. 

— Nu cred că va fi o problemă. 

Hruşciov îl privi în ochi. Telefonul era mut, interlocutorii lui 
din Moscova părând să aştepte să li se dea mai multe 
informaţii. 

— Cred că Lord o să mă contacteze, zise el. 

— De ce crezi asta? întrebă Hruşciov. 

— Nu văd de ce n-ar avea încredere în mine. Sunt şeful lui 
şi am persoane de contact în guvernul rus. Trebuie să mă 
sune, mai ales dacă descoperă ceva important. Aş fi prima 
persoană căreia ar vrea să-i împărtăşească secretul. Ştie că 
sunt în joc clienţii noştri şi că această situaţie ar influenţa 
negativ atât afacerile lor, cât şi cariera lui. O să mă 
contacteze. 

— Până acum n-a făcut-o, zise Lenin. 

— Din cauză că a fost tot timpul pe fugă şi atacat. lar 
pentru moment, n-are ce rezultate să-mi arate, încă mai 
caută. Să-i acordăm timpul necesar. Apoi mă va contacta. 
Sunt sigur. 

— Mai avem doar două zile să rezolvăm problema 
aceasta, zise Stalin. Din fericire, după ce Baklanov va fi pus 
pe tron, va fi greu să se revină asupra hotărârii, mai ales 
dacă opinia publică este manipulată în direcţia potrivită. 
Dacă apare cineva, o să prezentăm situaţia ca pe o 
conspirație cu scopul de a fi induşi în eroare. Nimeni n-o să ia 
în serios acest lucru. 

— Nu fi aşa de sigur, zise Hayes. Testele ADN ar putea 
demonstra o legătură foarte clară cu Nicolae şi cu Alexandra, 
acum că Romanovii au codul genetic catalogat. Sunt de 
acord, situaţia poate fi ţinută sub control, însă, în acest scop, 
avem nevoie de cadavrele moştenitorilor, nu de fiinţe vii, iar 
acele cadavre nu au voie să fie niciodată descoperite. 
Trebuie arse, pentru a se şterge definitiv amintirea lor de pe 


336 


faţa pământului. 

— Se poate aranja asta? vru Hruşciov să afle. 

Nu ştia exact cum o va face, dar ştia ce anume este în joc, 
atât pentru el, cât şi pentru ceilalţi. Aşa că îi dădu răspunsul 
corect: 

— Desigur. 


337 


Capitolul 42. 


GENESIS, CAROLINA DE NORD. 
ORA 16.15. 


Lord se uită prin parbriz şi admiră cu interes rândurile 
dese de copaci care se înălţau de o parte şi de alta a 
autostrăzii în pantă. Aveau pete gri-închis pe trunchi şi 
frunzele de un verde proaspăt. Vizitase zona de câteva ori în 
ieşirile din weekend şi recunoscuse platanii, fagii şi stejarii. 
Crezuse întotdeauna că arborii aceia stufoşi sunt o specie de 
plopi. Acum ştia că nu e aşa. 

— Aceia sunt copacii prinţesei, zise el, arătând spre ei. Am 
citit aseară că în această perioadă a anului eliberează 
seminţele. Un arbore e în stare să producă douăzeci de 
milioane de seminţe. Uşor de înţeles de ce sunt aşa de mulţi 
în zonă. 

— Ai mai trecut pe aici? întrebă Akilina. 

— Am fost în Asheville, pe lângă care am trecut puţin mai 
devreme şi prin Boone, care este puţin mai încolo, spre nord. 
Zona este foarte căutată iarna pentru schi, iar vara pentru 
frumuseţea peisajelor. 

— Imi aminteşte de Siberia. De locul unde trăia bunica 
mea. Erau şi acolo munţi şi păduri. Aerul era la fel de 
proaspăt ca aici. Imi plăcea foarte mult. 

Toamna îşi intrase în drepturi pretutindeni, piscurile şi 
văile erau parcă în flăcări, pictate cu roşu, cu auriu şi cu 
oranj, cu fuioare de ceaţă ridicându-se deasupra văilor. 
Numai pinii şi copacii prinţesei îşi păstraseră aceeaşi 
înfăţişare din timpul verii. 

Schimbaseră avionul în Dallas şi luaseră o cursă către 
Nashville. De acolo, un avion micuţ de zboruri interne plin 


338 


doar pe jumătate îi adusese în Asheville în urmă cu o 
jumătate de oră. Lord rămăsese fără bani lichizi în Nashville, 
aşa că fusese nevoit să apeleze la cartea de credit, o 
mişcare pe care spera să n-o regrete, ştiind prea bine cât de 
uşor pot fi urmărite operaţiunile efectuate cu cărţile de 
credit. Dar şi biletele de avion cumpărate puteau fi 
monitorizate. Tot ce îi rămânea de făcut era să spere că 
afirmaţia lui Maxim Zubarev şi anume că FBl-ul şi ofiţerii 
vamali colaborează cu ei, era doar o simplă bravadă. Nu ştia 
cu precizie, dar simţea că ruşii lucrau independent de orice 
oficialitate a Statelor Unite - poate că exista vreo colaborare 
periferică sau ascunsă, însă în nici un caz ceva la scară 
naţională, care să le permită să localizeze un avocat 
american şi o acrobată rusoaică. Acest lucru, se gândea el, 
ar necesita o explicaţie amănunţită. Şi ar fi fost prea riscant 
să le spună totul americanilor, înainte ca ruşii să controleze 
situaţia. Nu. Ruşii lucrau singuri. Pentru moment, cel puţin. 

Călătoria spre nord din Asheville fusese plăcută, pe 
autostrada Blue Ridge, apoi pe drumul naţional 81, iar în 
ultima parte printre dealuri sinuoase şi printre munţi puţin 
înalţi. Oraşul Genesis era el însuşi ca desprins din poveste, 
cu clădiri din cărămidă, lemn şi piatră de râu pline de galerii 
de artă cu un aer desuet, magazine de suvenire şi de 
antichităţi. De o parte şi de alta a străzii principale erau 
aliniate bănci umbrite de coroanele bogate ale platanilor. 
Într-un colţ al intersecţiei principale se afla o gelaterie, iar în 
celălalt, două bănci şi un magazin general. Locuinţele sociale 
şi cele comune, precum şi casele de vacanţă se aflau la 
periferie. In timp ce se plimbau prin oraş, soarele ajunsese 
deja la apus, transformând cerul din albastru-deschis, într-un 
roz-portocaliu pal, iar copacii şi piscurile munţilor îşi pierdeau 
conturul într-o nuanţă închisă de violet. Se întuneca devreme 
aici. 

— Aici este. Acum trebuie doar să aflăm cine sau ce este 


339 


acest Spin”. 

Se pregătea să intre într-un magazin şi să verifice în 
cartea de telefon, când ceva îi atrase atenţia. De zidul unei 
clădiri din cărămidă roşie era prinsă o plăcuţă. Tribunalul 
districtual era la o stradă distanţă, dincolo de o piaţă cu 
mulţi copaci. Cuvintele anunțau cu litere negre: 


BIROUL DE AVOCATURĂ MICHAEL THORN. 


Îi arătă Akilinei firma şi îi traduse ce scria. 

— Exact ca în Starodug, zise ea. 

Şi el se gândise la acelaşi lucru puţin mai devreme. 

Parcă lângă bordură, puţin mai jos de clădire. Urcară în 
biroul de avocatură, unde-i întâmpină o secretară care-i 
informă că domnul Thorn era la Curtea de Justiţie, ca să 
perfecteze nişte testamente şi că avea să se întoarcă în 
curând. Lord îi spuse secretarei că dorea să meargă imediat 
să discute cu Thorn, iar aceasta îi explică unde putea fi găsit. 

Merseră la Curtea de Justiţie a Districtului Dillsboro, care 
funcţiona într-o clădire de cărămidă şi piatră în stil neoclasic, 
cu un fronton deasupra intrării, asemenea unui templu 
grecesc şi cu o cupolă înaltă. O placă de bronz de lângă 
intrarea principală menţiona că acest edificiu fusese finalizat 
în 1898. Lord fusese rareori într-o astfel de instituţie, 
deoarece activitatea lui se limita la sălile consiliilor de 
administraţie şi la organizaţiile financiare din cele mai mari 
oraşe ale Americii sau din capitalele Europei de Est. De fapt, 
el nu avusese motive să apară la tribunal, deoarece Pridgen 
& Woodworth avea sute de avocaţi pledanţi care se ocupau 
de litigii. El era cel care încheia afacerile. Omul-din-spatele- 
scenei. Asta până acum o săptămână, când fusese aruncat 
chiar în mijlocul ei. 

II găsiră pe Michael Thorn în bibliotecă, aplecat peste un 


14 Thorn în limba engleză. 


340 


volum uriaş. În lumina stridentă a neonului, Lord văzu că 
acesta era un bărbat cu început de chelie, între două vârste. 
Era scund şi îndesat, fără să fie gras, cu nasul subţire şi 
proeminent, cu pomeţii ridicaţi, cu faţa mult mai tânără 
decât vârsta ce-o avea. 

— Michael Thorn? întrebă Lord. 

Bărbatul ridică privirea din carte, zâmbi şi răspunse: 

— Chiar el! 

Lord se recomandă, apoi o prezentă şi pe Akilina. Nu mai 
era nimeni altcineva în camera fără geamuri. 

— Tocmai am sosit din Atlanta. 

Lord îi arătă legitimaţia de la barocul din Georgia şi folosi 
aceeaşi stratagemă de la banca din San Francisco. 

— O reprezint pe domnişoara Petrovna în problema unei 
moşteniri. 

— Se pare că nu vă ocupați doar cu avocatura, zise Thorn, 
arătând spre faţa plină de vânătăi a lui Lord. 

Lord prinse ideea din zbor. 

— Practic şi boxul amator la sfârşit de săptămână. De data 
asta am încasat mai multe lovituri decât am dat. 

Thorn zâmbi, apoi întrebă: 

— Cu ce vă pot ajuta, domnule Lord? 

— De când practicaţi avocatura aici? 

— De când mă ştiu, zise Thorn, cu mândrie în glas. 

— Oraşul este absolut minunat. E prima mea vizită aici. Cu 
alte cuvinte, sunteţi localnic? 

Thorn păru surprins. 

— De ce îmi puneţi atâtea întrebări, domnule Lord? 
Credeam că vă aflaţi aici pentru o moştenire. Cine este 
persoana decedată? Cu siguranţă am cunoscut-o. 

Lord scoase din buzunar Clopotul ladului!”. l-I dădu lui 
Thorn şi urmări atent reacţia acestuia. 

Thorn inspectă clopoţelul pe o parte şi pe alta. 


'5 Hell's Bell, în engleză. 


341 


— Impresionant. E aur? 

— Aşa cred. Inţelegeţi ce scrie pe el? 

Thorn luă o pereche de ochelari de pe masa înaltă până în 
dreptul pieptului şi studie atent exteriorul. 

— Mărunt scris, nu-i aşa? 

Lord nu zise nimic, dar se uită la Akilina, care îl urmărea 
atent pe Thorn. 

— Îmi pare rău, dar e scris într-o limbă străină. N-aş putea 
spune în care. Nu înţeleg. Din păcate, nu cunosc nici o altă 
limbă în afară de engleză, deşi unii susţin că nici pe aceasta 
n-o stăpânesc prea bine. 

— „Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va 
mântui”, zise Akilina în limba rusă. 

Thorn se uită la ea un moment. Lord nu putea spune cu 
precizie dacă era surprins, sau pur şi simplu nu înţelesese. 
Văzu că şi Thorn se uita la el. 

— Ce a spus? întrebă Thorn. 

— „Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va 
mântui”, traduse Lord. 

— Din Evanghelia lui Matei, zise Thorn. Dar ce sens au 
toate astea? 

— inseamnă ceva pentru dumneavoastră aceste cuvinte? 
întrebă Lord. 

Thorn îi dădu clopoţelul înapoi. 

— De fapt, ce doriţi, domnule Lord? 

— Ştiu că vi se pare ciudat, dar vreau să vă mai pun 
câteva întrebări. Aţi fi atât de amabil să-mi răspundeţi? 

Thorn îşi scoase ochelarii. 

— Întrebaţi-mă. 

— Sunt multe persoane cu numele Thorn în Genesis? 

— Am două surori, însă ele nu locuiesc aici. Mai sunt 
câteva familii cu acest nume, una chiar mare, dar nu suntem 
înrudiţi. 

— Cum i-am putea găsi? 

— Uitaţi-vă în cartea de telefon. Moştenirea 

342 


dumneavoastră este legată de vreun Thorn? 

— Intr-o oarecare măsură. 

Lord încerca să nu se uite prea atent, însă, inconştient, 
căuta o asemănare a lui Thorn cu Nicolae al II-lea. Ceea ce 
era chiar o prostie, realiză el. Singurul lucru pe care-l putea 
spune cu certitudine era că Thorn era mic de statură, ca şi 
Nicolae al II-lea; restul era pură imaginaţie. La ce se aştepta? 
Ca presupusul moştenitor să citească acele cuvinte şi apoi să 
se transforme în Ţarul Marii Rusii? Nu era un basm. Era o 
chestiune de viaţă şi de moarte. lar dacă vreun aşa-zis 
moştenitor ar fi ştiut la ce se expune şi-ar fi ţinut gura şi s-ar 
fi întors în bârlogul care i-a servit ani de zile drept sanctuar. 

Lord puse clopoţelul înapoi în buzunar. 

— Imi pare rău că v-am deranjat, domnule Thorn. Mă 
credeţi, probabil, puţin cam ciudat şi pe bună dreptate. 

Faţa lui Thorn deveni mai prietenoasă şi un zâmbet îi 
flutură pe buze. j 

— Deloc, domnule Lord! In mod evident, sunteţi într-un fel 
de misiune ce implică, printre altele şi confidenţialitatea 
clientului. Înţeleg acest lucru foarte bine. E în regulă. Aşa că 
asta ar cam fi tot. Acum aş vrea, dacă nu vă supăraţi, să 
termin de citit documentul, până să mă dea bibliotecara 
afară din clădire. 

Dădură mâna. 

— Mi-a părut bine să vă cunosc, zise Lord. 

— Dacă aveţi nevoie de ajutor pentru a-i identifica pe 
ceilalţi Thorn, biroul meu este în apropiere. Mâine voi fi toată 
ziua acolo. 

— Mulţumesc, zise Lord zâmbind. Am reţinut acest aspect. 
Ne-aţi putea recomanda, totuşi, un loc unde să putem 
petrece noaptea? 

— S-ar putea să fie cam greu să găsiţi cazare. Suntem în 
plin sezon turistic şi cele mai multe locuri sunt deja 
rezervate. Dar pentru că e miercuri, s-ar putea să mai fie 
camere libere pentru o noapte sau două. La sfârşit de 


343 


săptămână e o adevărată nebunie. Staţi puţin, să dau un 
telefon. 

Thorn scoase din haină un telefon celular şi formă un 
număr. Schimbă câteva cuvinte cu persoana de la capătul 
firului, apoi închise. 

— II cunosc pe proprietarul motelului şi mi-a spus că are 
locuri libere. Se numeşte Azalea Inn. Staţi puţin să vă 
desenez o hartă. Nu e departe de aici. 

x 

Azalea Inn era o clădire la marginea oraşului, în stil Queen 
Anne. Fagii dominau peisajul, iar un zid alb împrejmuia 
proprietatea. In pridvor se afla un rând de scaune verzi. 
Interiorul motelului avea un aer uşor desuet, cu scoarţe pe 
pereţi, cu tavane de bârne pe alocuri crăpate şi cu şeminee 
care funcționau cu lemne. 

Lord închirie o singură cameră, iar doamna în vârstă de la 
recepţie îl privi lung la auzul solicitării. Lord îşi aminti de 
reacţia funcţionarului de la Starodug care refuzase să îi dea 
o cameră pentru că era străin. Insă realiză că atitudinea 
acestei femei era diferită. Erau un cuplu format dintr-un 
bărbat negru şi o femeie albă. Greu de crezut că încă mai 
conta culoarea, dar Lord nu era atât de naiv încât să creadă 
că nu. 

— Care era problema la recepţie? întrebă Akilina după ce 
ajunseră în cameră. 

Camera de la etaj era aerisită şi luminoasă, cu flori 
proaspete şi cu o cuvertură pufoasă pe patul dublu. Baia era 
dotată cu cadă, iar o perdeluţă de dantelă acoperea ochiul 
de geam. 

— Unii de pe aici încă mai cred că rasele n-ar trebui să se 
amestece. 

Aruncă genţile de voiaj pe pat, aceleaşi pe care i le 
dăduse Simion Paşenko cu o eternitate în urmă. Ascunsese 
lingourile de aur într-o cutie de valori la aeroportul din 
Sacramento. Asta însemna că-l aşteptau pe drumul de 


344 


întoarcere trei lingouri imperiale. 

— Legile îi pot face pe oameni să se schimbe, zise el, dar 
cel mai mult e nevoie de schimbarea atitudinii. Totuşi, nu o 
lua în nume de rău. 

— Şi noi ne luptăm cu prejudecățile, zise ea ridicând din 
umeri. In legătură cu străinii, cu cei cu pielea de culoare 
închisă, cu mongolii. Toţi aceştia au de suferit. 

— Vor trebui să accepte şi un ţar născut şi crescut în 
America. Nu cred că i-a trecut vreodată cuiva aşa ceva prin 
cap. 

Se aşeză pe marginea patului. 

— Avocatul părea sincer. Nu ştia despre ce vorbim. 

Lord fu de acord. 

— L-am privit cu mare atenţie când studia clopoţelul şi 
când ai rostit acele cuvinte. 

— A zis că mai sunt şi alţii cu acelaşi nume de familie? 

Se ridică, se îndreptă spre telefon şi luă cartea de telefon 
de sub el. O deschise la litera T; găsi şase nume Thorn şi 
două Thornes. 

— O să vedem mâine ce e cu aceşti oameni. O să mergem 
să-i vizităm pe toţi, dacă va fi cazul. Poate că apelăm la 
ajutorul lui Thorn. S-ar putea să ne fie de folos o persoană 
din zonă. 

Se uită la Akilina. 

— Intre timp, hai să mâncăm ceva şi să ne odihnim. 

x 


Serviră cina la un restaurant liniştit de lângă Azalea Inn, a 
cărui singură calitate era că se învecina cu un parc 
tradiţional!€. Lord îi arătă Akilinei mâncarea tradiţională - pui 
prăjit în baie de ulei, cartofi piure, porumb fiert şi ceai cu 
gheaţă. La început se amuză că toate acestea erau 
neobişnuite pentru ea, dar apoi îşi aminti că nici el nu mai 


16 Pumpkin patch (engl.) - un parc amenajat ca o fermă, unde 
mâncarea şi activităţile sunt specifice sărbătorii Halloween. (n.tr.). 


345 


mâncase blinii:7, borş de sfeclă sau perişoare siberiene până 
să ajungă în Rusia. 

Seara era plăcută. Era senin şi deasupra lor strălucea 
Calea Lactee. 

Categoric, nu se putea spune despre Genesis că avea 
viaţă de noapte - totul era închis, în afara câtorva 
restaurante, care rămâneau deschise şi la căderea serii. 
După o scurtă plimbare, se întoarseră la motel şi intrară în 
hol. 

Michael Thorn îi aştepta pe canapeaua de lângă scări. 

Avocatul era îmbrăcat sport, într-un pulover cafeniu şi 
nişte pantaloni lejeri albaştri. Se ridică în momentul în care îl 
zări pe Lord apropiindu-se de intrare şi îi zise calm: 

— Mai aveţi clopoţelul acela? f 

Lord îl scoase din buzunar şi i-l dădu lui Thorn. II privi apoi 
pe Thorn cum fixează o limbă de aur în interiorul clopoţelului 
şi cum îl scutură cu o mişcare uşoară a mâinii, încercând să-l 
facă să sune. Se auzi doar un mic zgomot înfundat, în locul 
clinchetului cristalin. 

— Aurul e prea moale, zise Thorn. Dar îmi imaginez că 
aveţi nevoie şi de alte dovezi pentru a-mi confirma 
identitatea. 

Lord nu zise nimic. 

Thorn se uită la el. 

— „Acolo unde creşte copacul Prințesei, în Geneză, 
aşteaptă un Spin. Folosiţi cuvintele care v-au adus aici. 
Izbânda e aproape dacă se pronunţă numele voastre şi dacă 
se formează un clopot.” Făcu o pauză, apoi spuse: Sunteţi 
Corbul şi Acvila. lar eu sunt cel pe care-l căutaţi. 

Thorn rostise cuvintele în şoaptă, dar într-o rusă fără 
cusur. 


17 Plăcinte ruseşti. 


346 


Capitolul 43. 


Lord se uită la el nevenindu-i să creadă. 

— Am putea urca în camera dumneavoastră? întrebă 
Thorn. Merseră sus într-o tăcere deplină. După ce ajunseră în 
cameră şi încuiară uşa, Thorn spuse în limba rusă: 

— Nu credeam că o să văd vreodată acel clopoțel şi că o 
să aud acele cuvinte. Am păstrat limba clopotului timp de 
zeci de ani, ştiind ce trebuia să fac la momentul potrivit. 
Tatăl meu m-a avertizat că va veni acea zi. El a aşteptat 
şaizeci de ani şi nu s-a întâmplat nimic. Pe patul de moarte, 
mi-a spus că se va întâmpla în timpul vieţii mele. Nu l-am 
crezut. 

Lord era încă şocat. Arătă, în schimb, spre clopoțel şi 
întrebă: 

— De ce se numeşte Clopotul ladului? 

Thorn se apropie de fereastră şi privi afară. 

— E din Radişcev!*. 

Lord recunoscu numele. 

— Era menţionat şi pe o foiţă de aur de la banca din San 
Francisco. 

— lusupov îl admira mult pe Radişcev. Era un mare iubitor 
de poezie rusă. Unul dintre versurile lui Radişcev era: „îngerii 
Domnului vor anunţa triumful paradisului prin trei bătăi din 
Clopotul Iadului. In numele Tatălui, al Fiului şi al Sfintei 
Fecioare”. Inspirate versuri, nu-i aşa? 

Lord începea să se liniştească. După câteva momente, 
întrebă: 

— Sunteţi la curent cu ce se întâmplă acum în Rusia? De 
ce n-aţi ieşit la lumină? 


18 Alexandr Nicolaevici Radişcev (1749-1802) reprezentant al 
Iluminismului din Rusia (n.tr.). 


347 


Thorn se întoarse spre ei. 

— Eu şi tatăl meu ne-am contrazis deseori în legătură cu 
asta. Era un imperialist convins, fidel vechii şcoli. L-a 
cunoscut personal pe Felix lusupov. A discutat cu el de 
nenumărate ori. Eu am fost întotdeauna de părere că a 
trecut vremea monarhiei. Că acest concept desuet nu îşi mai 
găseşte locul în societatea modernă. Insă el era ferm convins 
că sângele Romanovilor va fi reînviat. Acum acest lucru chiar 
se întâmplă. Cu toate acestea, mi s-a spus să nu mă arăt, să 
aştept să vină la mine un corb şi o acvilă care vor rosti 
aceste cuvinte. Orice altceva n-ar fi fost decât o capcană 
întinsă de duşmanii noştri. 

— Poporul rus vrea să vă întoarceţi, zise Akilina. 

— Ştefan Baklanov o să rămână foarte dezamăgit, zise 
Thorn. 

Lui Lord i se păru că această observaţie era uşor ironică. Îi 
povesti lui Thorn care era legătura lui cu Comisia Ţaristă şi 
ce se întâmplase în ultima săptămână. 

— Tocmai de aceea ne-a ţinut ascunşi lusupov. Lenin 
dorea să dispară orice rămăşiţă a Romanovilor. Voia să 
elimine şi cea mai mică posibilitate de restaurare a 
monarhiei. Abia mai târziu, când şi-a dat seama că Stalin va 
fi mai rău decât fusese vreun ţar, a înţeles ce greşeală 
făcuse omorând familia imperială. 

— Domnule Thorn, începu Lord. 

— Spuneţi-mi Mihail, vă rog! 

— Poate că ar fi mai potrivit Maiestatea Voastră? 

Thorn se încruntă. 

— Mi-ar veni tare greu să mă obişnuiesc cu acest titlu. 

— Viaţa dumneavoastră este în mare pericol. Presupun că 
aveţi o familie, nu? 

— Sunt căsătorit şi am doi băieţi la facultate. Ei nu ştiu 
absolut nimic. Aceasta a fost o altă condiţie asupra căreia 
insistase lusupov. Anonimat deplin. 

— Trebuie să li se spună, ca şi celor două surori despre 


348 


care vorbeaţi mai devreme. 

— Aşa mă gândeam şi eu. Deşi nu ştiu cum va reacţiona 
soţia mea când va auzi că a fost ridicată la rangul de țarină. 
Nici fiului meu mai mare nu-i va fi prea uşor. Este ţarevici 
acum, iar fratele său este mare duce. 

Lui Lord îi veneau în minte o mulţime de întrebări, însă era 
un lucru pe care chiar dorea să-l ştie. 

— Ne puteţi spune cum au reuşit Alexei şi Anastasia să 
ajungă în Carolina de Nord? 

Thorn vorbi preţ de câteva minute, spunându-le o poveste 
care îi dădu lui Lord fiori de gheaţă pe şira spinării. 

x 


— Totul a început în seara de 16 decembrie a anului 1916, 
când Felix lusupov i-a pus lui Grigori Rasputin cianură în 
prăjituri şi în vin. Cum otrava nu şi-a făcut efectul, lusupov l- 
a împuşcat în spate. Pentru că nici glonţul nu şi-a făcut 
treaba, l-au urmărit pe călugăr într-o curte acoperită de 
zăpadă şi l-au împuşcat de câteva ori. Apoi au aruncat 
cadavrul în râul Neva, încântați de ceea ce făcuseră. 

După crimă, lusupov a ajuns în plină glorie. Vedea un 
viitor politic care putea include chiar o schimbare de 
dinastie, de la Romanov, la lusupov. Zvonurile despre 
revoluţie împânziseră întreaga ţară. Căderea lui Nicolae al ll- 
lea părea doar o chestiune de timp. lusupov era deja cel mai 
bogat om din Rusia. Deţinea moşii întinse şi exercita o mare 
influenţă politică. Insă un anume Lenin era responsabil de 
valul de resentimente apărute împotriva puterii absolute şi 
nici un nobil, indiferent de nume, nu avea să 
supravieţuiască. 

Consecințele morţii lui Rasputin asupra familiei regale 
erau profunde. Nicolae şi Alexandra s-au izolat şi mai mult, 
iar țarina a început să aibă şi mai multă influenţă asupra 
soţului ei. Oamenii grupaţi în jurul ţarului erau total 
indiferenți faţă de imaginea lor publică. Vorbeau limba 
franceză mai bine decât limba rusă. Petreceau mai mult timp 


349 


în străinătate decât acasă. Erau atenţi la nume şi la ranguri, 
dar mai puţin la obligaţiile lor publice. Divorţurile şi 
căsătoriile necuviincioase au atras atenţia maselor. 

Toate rudele Romanovilor îl urau pe Rasputin. Nimeni nu 
deplângea moartea acestuia, iar unii au fost suficient de 
curajoşi încât să-i spună şi ţarului ce simțeau. Crima a adus 
mărul discordiei în casa imperială. Mari duci şi ducese 
vorbeau deja despre o schimbare. In cele din urmă, bolşevicii 
au exploatat momentul de rătăcire al familiei regale, 
instalând guvernul provizoriu care i-a urmat lui Nicolae al Il- 
lea, punând mâna pe putere, omorând în drumul lor pe toţi 
Romanovii care le stăteau în cale. 

lusupov a continuat totuşi să susţină că uciderea lui 
Rasputin a fost un lucru bun. Exilat de ţar la una dintre 
moşiile lui, ca pedeapsă pentru crimă, a avut noroc să fie 
departe de mişcările revoluţionare din lunile februarie şi 
octombrie ale anului 1917. La început, a susţinut într-o 
oarecare măsură schimbarea, ba chiar şi-a oferit ajutorul, 
dar, de îndată ce sovieticii i-au confiscat toate bunurile şi l- 
au ameninţat cu arestarea şi-a dat seama de greşeala pe 
care o făcuse. Moartea lui Rasputin survenise mult prea 
târziu ca să mai schimbe cursul evenimentelor. În încercarea 
lui nesăbuită de a mai salva ceva, lusupov dăduse, de fapt, 
lovitura fatală familiei imperiale. 

Imediat după Revoluţia din Octombrie 1917 şi după 
venirea la putere a lui Lenin, lusupov a decis că trebuia făcut 
ceva. Fiind unul dintre puţinii nobili care mai avea resurse 
financiare, a reuşit să adune în jurul lui un grup de foste 
gărzi imperiale. Sarcina lor era să elibereze familia regală şi 
să restaureze monarhia. Spera că faptul că se răzgândise, 
chiar dacă puţin cam târziu, va fi apreciat de Nicolae al II-lea 
şi că va fi iertat pentru uciderea lui Rasputin. lusupov a văzut 
în această misiune o modalitate de a-şi spăla păcatele - nu 
pentru că scăpase lumea de Rasputin, ci pentru întemnițarea 
ţarului. 


350 


Când familia imperială a fost luată de la Ţarskoe Selo şi 
dusă în Siberia la începutul anului 1918, lusupov simţea că 
venise momentul să acţioneze. Au existat trei tentative de 
eliberare, dar n-a trecut nici una de faza incipientă. Bolşevicii 
îi ţineau pe captivii regali sub o atentă supraveghere. A făcut 
demersuri pe lângă George al V-lea, regele Angliei şi vărul lui 
Nicolae al ll-lea, pentru ca acesta să le ofere adăpost 
Romanovilor. Iniţial, George a fost de acord, dar în final a 
cedat presiunilor care se făceau asupra lui şi a refuzat să-i 
primească în ţară. 

Abia atunci a realizat lusupov că soarta le fusese 
pecetluită. 

Şi-a amintit de profeția lui Rasputin, care spunea că dacă 
va pieri de mâna unui nobil cu sânge regesc, Nicolae al II-lea 
şi familia lui vor trăi mai puţin de doi ani. El era nobilul cu 
rangul cel mai înalt care nu purta numele Romanov, dar soţia 
lui era nepoata regelui. După toate aparențele, călugărul 
avusese dreptate. 

Insă era decis să nu cedeze în faţa sorții. 

l-a trimis pe Kolea Maks şi pe alţi câţiva la Ecaterinburg, 
cu ordinul de a salva familia regală cu orice preţ. A fost 
foarte încântat când a aflat că Maks reuşise să se numere 
printre oamenii care păzeau familia imperială. Dar a fost un 
adevărat miracol că Maks a fost de faţă la execuţie şi că a 
reuşit să-i salveze pe Alexei şi pe Anastasia, luându-i din 
camion pentru ca, în final, la întoarcere, să-i găsească pe 
amândoi teferi în pădure. Prin nu se ştie ce minune, Alexei 
nu fusese atins nici de gloanţe, nici de baionete. O lovitură, 
pe care i-o dăduse Maks însuşi în timpul execuţiei, îi 
spărsese Anastasiei capul, dar, altfel, fata era în stare bună, 
datorită corsetului de bijuterii şi de pietre preţioase care o 
protejase de gloanţe. Avea totuşi răni de gloanţe la un picior. 
Acestea s-au vindecat în cele din urmă, dar, din cauza lor, 
Anastasia a şchiopătat toată viaţa. 

Maks i-a luat pe amândoi copiii şi i-a ascuns într-un bordei 


351 


la vest de Ecaterinburg. Aşteptau acolo trei oameni pe care îi 
trimisese lusupov. Ordinele lui erau clare. „Duceţi familia în 
est.” Numai că nu mai exista nici o familie. Doar doi 
adolescenţi înspăimântați. 

A doua zi, imediat după execuţie, Alexei n-a rostit nici un 
cuvânt. Băiatul a stat nemişcat într-un colţ al bordeiului. A 
luat câteva înghiţituri de mâncare şi a băut nişte apă, dar 
altfel a rămas retras în el însuşi. Mai târziu, a povestit că 
faptul că a fost martor la execuţia părinţilor lui, că a văzut-o 
pe scumpa lui mamă înecându-se cu propriul sânge, că a 
văzut baionetele înfigându-se în corpul surorilor lui, i-a 
întunecat mintea. Se gândea doar la un singur lucru, la ceva 
ce îi spusese mai demult Rasputin. 

„Tu eşti viitorul Rusiei şi trebuie să supravieţuieşti.” 

II recunoscuse imediat pe Maks de pe vremea când slujea 
la Curtea Imperială. Rusul cel vânjos îl dusese de 
nenumărate ori pe ţarevici în braţe, fiind unul dintre cei 
însărcinaţi să-l poarte pe braţe pe moştenitor în momentele 
în care hemofilia îl împiedica să se mişte singur. Işi amintise 
de blândeţea lui Maks şi se supusese fără nici un cuvânt 
atunci când bărbatul îi spusese să stea liniştit. 

Drumul spre Vladivostok al supravieţuitorilor a durat 
aproape două luni. Semințele revoluţiei ajunseseră şi acolo, 
dar prea puţini ştiau cum arătau, de fapt, copiii Romanov. 
Din fericire, țareviciul n-a avut probleme de sănătate, deşi a 
făcut o dată o criză minoră de hemofilie. 

Oamenii lui lusupov aşteptau deja pe coasta rusească a 
Pacificului. La început, lusupov plănuise să ţină familia regală 
la Vladivostok până se linişteau lucrurile, dar războiul civil 
lua amploare, iar balanţa începea să se încline în favoarea 
Roşilor. Curând comuniştii aveau să preia controlul. lusupov 
ştia ce trebuia făcut. 

Ruşii emigrau la bordul navelor ce plecau spre coasta 
vestică a Americii, portul San Francisco fiind intrarea 
principală în Statele Unite. In luna decembrie a anului 1918, 


352 


Alexei şi Anastasia, împreună cu un bărbat rus şi cu soţia 
acestuia, recrutaţi special pentru această sarcină, s-au urcat 
la bordul unei nave care pleca spre America. 

Insuşi lusupov a fugit din Rusia în aprilie 1919, împreună 
cu soţia şi cu fetiţa de patru ani. In următorii patruzeci şi opt 
de ani, a călătorit prin Europa şi prin America. A scris o carte 
şi, periodic şi-a apărat reputaţia prin procese de calomnie, de 
câte ori simţea că filmele şi manuscrisele nu-l prezentau aşa 
cum era el de fapt. Pentru opinia publică şi-a păstrat 
imaginea unui rebel mândru şi arogant, susţinând că 
uciderea lui Rasputin fusese o măsură necesară în contextul 
respectiv. Nu s-a considerat vinovat pentru nici un 
eveniment de după şi nici de ce s-a întâmplat cu Rusia. Ce 
simţea el cu adevărat era o cu totul altă problemă. l-a urât 
pe Lenin şi, mai apoi, pe Stalin. li dorise moartea lui Rasputin 
pentru a-l elibera pe Nicolae al Il-lea de sub jugul german al 
Alexandrei, dar nu dorise nici un moment să elimine familia 
regală. In loc de asta, se întâmplase aşa cum profeţise 
Rasputin: râul Neva se înroşise de sânge nobil. Romanovii 
muriseră toţi, fără discriminare. 

Rusia se sfârşise. 

Se năştea Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice. 

x 

— Ce s-a întâmplat după ce Alexei şi Anastasia au ajuns în 
America? întrebă Lord. 

Thorn stătea pe canapea, în faţa ferestrei. Akilina se 
urcase în pat. Ascultase mută de uimire povestea lui Thorn, 
care le umplea golurile de informaţii. 

— In America se aflau două persoane trimise de lusupov 
să găsească un loc în care copiii să fie în siguranţă. Unul din 
ei s-a dus în partea de est a Statelor Unite şi a călătorit prin 
regiunea Munţilor Apalaşi. Ştia de copacii prinţesei, iar 
conexiunea i s-a părut interesantă. Drept urmare, cei doi 
copii au fost duşi mai întâi în Asheville, apoi spre nord, în 
Genesis. Au rămas în grija familiei care i-a adus în America, 


353 


iar numele de Thorn a fost ales pentru că era foarte comun 
în zonă. Au devenit Paul şi Anna Thorn, singurii copii ai lui 
Karel şi Ilka Thorn, un cuplu din Lituania. In acea vreme, 
imigranții veneau cu miile. Nimeni nu le-a acordat nici o 
atenţie. În Boone se afla o importantă comunitate slavă. lar 
în acel moment, nimeni din ţara aceasta nu ştia ceva despre 
familia imperială a Rusiei. 

— Au fost fericiţi? întrebă Akilina. 

— A, desigur! lusupov era un mare învestitor la bursa 
americană. Dividendele erau folosite pentru finanţarea 
mutării. Dar s-au făcut eforturi pentru a se ascunde 
bunăstarea. Familia Thorn a dus o viaţă simplă, iar legătura 
lor cu lusupov s-a făcut doar prin intermediari. Abia acum 
câteva zeci de ani lusupov a vorbit personal cu tata. 

— Cât timp au trăit? 

— Anastasia a murit în 1922. De pneumonie. Din 
nefericire, s-a întâmplat cu doar câteva săptămâni înainte de 
nunta ei. lusupov găsise în sfârşit un bărbat potrivit pentru 
ea, care îndeplinea toate criteriile, în afară de faptul că nu 
era de viţă nobilă. Alexei se căsătorise cu un an înainte. 
Avea optsprezece ani şi toată lumea se temea să nu i se 
înrăutăţească starea. Nu se putea face mare lucru pentru 
bolnavii de hemofilie în acea perioadă. A fost aranjată o 
căsătorie cu fiica unuia dintre oamenii care lucrau pentru 
lusupov. E vorba despre bunica mea, care nu avea decât 
şaisprezece ani în acel moment, dar îndeplinea toate 
criteriile pentru a deveni țarină. A fost adusă din Rusia, iar 
cei doi tineri au fost apoi căsătoriţi de un preot ortodox, într- 
o cabană nu departe de aici. 

— Cât timp a mai trăit Alexei? întrebă Lord. 

— Doar trei ani. Dar a trăit suficient pentru a-l zămisli pe 
tatăl meu. Copilul era sănătos. Hemofilia se transmite doar 
de la mamă la copil, nu şi pe linie paternă. Mai târziu, 
lusupov avea să spună că a fost mâna destinului şi aici. Dacă 
Anastasia ar fi fost cea care ar fi trăit şi ar fi dat naştere unui 


354 


fiu, blestemul s-ar fi perpetuat. Dar s-a încheiat odată cu 
moartea ei, deoarece bunica mea a fost cea care a dat 
naştere unui fiu. 

Lord fu străbătut de un ciudat val de tristeţe. Asemănător 
cu sentimentul pe care-l avusese atunci când îi murise tatăl. 
Un amestec ciudat de regret şi de uşurare, combinat cu 
dorul. Se strădui să scape de acest sentiment şi întrebă: 

— Unde sunt înmormântați? 

— Intr-un loc frumos, umbrit de copacii prinţesei. Vă pot 
duce mâine acolo. 

— De ce ne-aţi minţit mai devreme? întrebă Akilina. 

Thorn tăcu preţ de o clipă. 

— Pentru că mi-e teamă. Merg la Rotary Club martea şi 
pescuiesc sâmbăta. Oamenii au încredere în mine pentru 
adopţii, pentru cumpărări şi vânzări de case, pentru 
divorţuri, iar eu îi ajut cum îmi stă în putere. Numai că acum 
mi se cere să conduc o ţară. 

Lord se uită la bărbatul din celălalt capăt al camerei. Nu-l 
invidia pentru îndatorirea ce-i revenea. 

— Dar s-ar putea ca dumneavoastră să fiţi catalizatorul 
acestei naţii. Poporul devine nostalgic când vine vorba de 
țar. 

— Imi fac griji din acest punct de vedere. Străbunicul meu 
era un om dificil. l-am studiat biografiile în detaliu, iar istoricii 
n-au fost prea blânzi cu el. Au fost la fel de necruţători şi cu 
străbunica mea. Mă tem de lecţiile care se pot învăţa din 
greşeli. Chiar e pregătită Rusia pentru conducerea 
autocrată? 

— Cred că n-a renunţat niciodată la idee, zise Akilina. 

Privirea lui Thorn rătăcea în depărtare. 

— Cred că ai dreptate. 

Lord remarcă tonul solemn pe care-l folosise avocatul. 
Thorn părea să cântărească fiecare cuvânt, fiecare silabă, 
atent la felul în care îşi alegea vorbele. 

— Mă gândeam la bărbaţii care vă urmăresc, zise Thorn. 


355 


La soţia mea. Trebuie să mă asigur că nu va păţi nimic. Nu e 
vinovată de nimic din toate acestea. 

— A fost o căsătorie aranjată? întrebă Lord. 

Thorn încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Tata şi lusupov au găsit-o. Provine dintr-o familie 
ortodoxă cu o urmă de sânge regesc. Suficient, în situaţia 
actuală, pentru a satisface cerinţele oricui ar avea ceva de 
obiectat. Familia ei a venit aici în anii 1950 din Germania, 
unde se refugiaseră după revoluţia din Rusia. O iubesc foarte 
mult. Am avut o viaţă bună împreună. 

Lord mai dorea să ştie ceva. 

— A povestit lusupov vreodată ce s-a întâmplat cu 
cadavrele? losif Maks ne-a povestit până în punctul în care 
tatăl său i-a găsit pe Alexei şi pe Anastasia în pădure, în 
dimineaţa de după asasinat. Dar Kolea a plecat în aceeaşi 
zi... 

— Nu e adevărat. 

— Aşa ne-a spus fiul său. 

— A plecat, dar nu imediat ce i-a găsit pe Alexei şi pe 
Anastasia. S-a întors la Casa cu întrebuințări Speciale. Abia 
după trei zile a plecat cu copiii. 

— A luat şi el parte la ascunderea definitivă a cadavrelor? 
Thorn încuviinţă. 

— Am citit o mulţime de speculaţii şi aşa-zise relatări 
originale. V-a spus lusupov ce s-a întâmplat cu adevărat? 

Thorn dădu din nou din cap. 

— Da. Mi-a spus totul, de-a fir a păr. 


356 


Capitolul 44. 


Kolea Maks se întoarse la Ecaterinburg în jurul prânzului. Îi 
dusese pe Alexei şi pe Anastasia la o ascunzătoare din afara 
oraşului şi reuşise să se întoarcă fără a afla cineva unde 
fusese. Află că şi lurovski se întorsese la Ecaterinburg şi că 
raportase conştiincios Sovietului Regional din Urali că 
execuţia fusese dusă la îndeplinire. Comitetul se declară 
mulţumit şi fu trimisă la Moscova o notă informativă în care 
se prezenta în detaliu îndeplinirea ordinului. 

Insă oamenii pe care îi alungase lurovski de la mina Patru 
Fraţi cu o seară înainte, cei care erau sub conducerea lui 
Piotr Ermakov, povesteau oricui voia să asculte unde zac 
ţarul şi familia lui. Se vorbea despre cadavrele învelite în 
bijuterii şi despre oameni dornici să se aventureze în pădure. 
Toate acestea erau de aşteptat. Prea mulţi fuseseră implicaţi 
în ascunderea cadavrelor ca să mai speri că se va păstra 
secretul! 

Era trecut de ora prânzului când Maks se întâlni cu 
lurovski. Acesta, împreună cu alţi trei oameni, primiseră 
ordin să vină în oraş să-l ajute pe comandantul lor. 

— Au de gând să se întoarcă acolo, le zise lurovski. 
Ermakov e hotărât să câştige bătălia asta. 

In depărtare se auzeau salve de tun. 

— Albii vor fi aici în câteva zile. Poate chiar în câteva ore. 
Trebuie să scoatem cadavrele alea din puţul de mină. Mai 
ales din cauza problemei ce-o avem cu numărul lor, zise 
lurovski încruntat. 

Maks şi ceilalţi ştiau la ce se referea. Nouă cadavre, în loc 
de unsprezece, câte trebuiau să fie. 

lurovski trimise doi oameni să rechiziţioneze kerosen şi 
acid sulfuric de la orice comerciant care avea în stoc aşa 


357 


ceva. 

Lui Maks îi spusese să se urce în maşină, iar el şi lurovski 
plecară din oraş pe şoseaua ce ducea spre Moscova. După- 
amiaza devenise rece şi mohorâtă, după ce soarele dimineţii 
dispăruse în spatele unei perdele de nori plumburii. 

— Am auzit că la vest de aici sunt nişte mine adânci pline 
cu apă, zise lurovski pe drum. O să le aruncăm acolo, cu 
pietre legate de ele. Dar mai întâi o să aruncăm acid pe 
cadavre, ca să le facem de nerecunoscut. Chiar dacă ar fi 
găsite vreodată, tot n-ar putea şti cine sunt. Fiecare groapă 
din pământul ăsta ascunde un cadavru, două. 

Lui Maks nu-i surâdea ideea de a scoate de pe fundul 
minei Patru Fraţi nouă cadavre. Işi aminti că lurovski 
aruncase grenade în puț şi simţi că i se face părul măciucă 
gândindu-se la ce-l aştepta acolo. 

La douăzeci de kilometri de Ecaterinburg li se strică 
maşina. lurovski înjură motorul, apoi o porni înainte pe jos. 
La opt kilometri, descoperiră trei mine adânci pline cu apă. 
Era deja ora 20.00 când se întoarseră în oraş, iar drumul îl 
străbătuseră o parte pe jos, cealaltă - călare pe un cal 
confiscat de la un ţăran. Reveniră la mina Patru Fraţi abia pe 
18 iulie, puţin după miezul nopţii, la patruzeci şi opt de ore 
de la odioasa crimă. 

Le luă câteva ore până să lumineze puţul de mină şi să se 
pregătească. Maks auzi cum fiecare dintre oamenii veniţi cu 
lurovski se ruga să nu fie el cel ales să coboare. Când totul fu 
pregătit, lurovski spuse: 

— Kolea, du-te jos şi scoate-i. 

Maks se gândi să se împotrivească, dar ar fi fost un semn 
de slăbiciune, ultimul lucru pe care dorea să-l demonstreze 
în faţa acestor oameni. Mai mult decât atât, lurovski avea 
încredere în el şi avea nevoie de această încredere în 
următoarele zile. Fără să spună nimic, îşi legă o frânghie în 
jurul taliei, iar doi oameni îl coborâră în puț. Lutul negru era 
uleios la pipăit. O duhoare bituminoasă amestecată cu 


358 


mucegai şi cu licheni umplea aerul rece. Dar mai era şi alt 
miros, unul mult mai înţepător şi dulceag, care-ţi întorcea 
stomacul pe dos. Un miros cunoscut. Cel al cărnii în 
descompunere. 

La o adâncime de şaisprezece metri, văzu o baltă la 
lumina lanternei. In lumina care pâlpâia, zări o mână, un 
picior şi partea din spate a unui cap. Le strigă să nu mai 
coboare frânghia. Se bălăngănea chiar deasupra bălții. 

— Lăsaţi-mă încet jos! le strigă el. 

Atinse apa cu cizma de la piciorul drept, apoi se scufundă 
cu totul. Apa era rece ca gheaţa. Il străbătu un fior de gheaţă 
când i se udară picioarele. Din fericire, apa îi venea doar 
până la brâu. Rămase în picioare tremurând şi strigă că nu 
mai era nevoie să coboare frânghia. 

O altă frânghie fu lăsată în jos. Ştia pentru ce era. Ridică 
mâna şi o prinse de capăt. Grenadele lui lurovski nu făcuseră 
prea mare stricăciune. Căută prin apă cel mai apropiat 
cadavru şi trase înspre el trupul gol. Era Nicolae. Maks se 
uită la cadavrul mutilat al ţarului, care avea faţa aproape de 
nerecunoscut. Işi aminti cum arăta în timpul vieţii. Un bărbat 
cu corpul zvelt, cu faţa pătrată, cu o barbă impresionantă şi 
cu ochi expresivi. 

Legă frânghia în jurul cadavrului şi le făcu semn că pot s-o 
ridice. Dar pământul parcă se împotrivea să dea de bunăvoie 
ce-i aparţinea. Apa ţâşni din corpul inert. Muşchii membrelor 
şi carnea cedară, iar Nicolae al II-lea se prăbuşi înapoi în apă. 

Apa rece îl împroşcă pe Maks, udându-i faţa şi părul. 

Funia fu coborâtă din nou. Inaintă cu greu spre cadavru şi, 
de această dată, legă nodul mai bine, trecând frânghia în 
jurul torsului şi strângând-o până pătrunse în carne. 

Fu nevoie de încă trei încercări pentru a-l ridica pe ţar din 
puț. 

Luptându-se cu greaţa, repetă procedura de încă opt ori. 
Calvarul dură ore întregi, frigul, întunericul şi starea de 
descompunere în care se aflau cadavrele făcând procesul şi 


359 


mai dificil. Urcase de trei ori să se încălzească la foc, pentru 
că îngheţase sloi din cauza apei reci ca gheaţa. Când fu 
ridicat pentru ultima dată, soarele era sus pe cer, iar pe 
iarba udă zăceau nouă cadavre. 

Unul dintre bărbaţi scoase o pătură pentru Maks. Lâna 
uscată mirosea a bou, dar îi dădea o senzaţie plăcută de 
căldură. 

— Hai să le ardem aici, zise unul dintre bărbaţi. 

lurovski se împotrivi. 

— Nu în noroiul ăsta. Mormântul ar fi foarte uşor 
descoperit. Trebuie să le ducem în alt loc. Aceşti demoni 
trebuie acoperiţi pentru totdeauna. M-am săturat să le văd 
feţele blestemate. Aduceţi căruțele. O să-i mutăm în altă 
parte. 

Trei căruţe de lemn şubrede fură împinse din locul de 
unde erau parcate maşinile. Roţile se mişcau cu greu printre 
bulgării de pământ lipicios. Maks stătea în picioare învelit în 
pătură, aşteptând alături de lurovski să fie aduse căruțele. 

lurovski stătea rigid, privind cadavrele umflate. 

— Unde ar putea fi celelalte două? 

— Aici sigur nu sunt, răspunse Maks. 

Privirea evreului solid se îndreptă spre el cu viteza şi cu 
precizia unui glonţ. 

— Mă întreb dacă acest lucru ar putea crea probleme într- 
o bună zi. 

Maks se gândi dacă nu cumva bărbatul acesta cu gâtul 
scurt, îmbrăcat cu haină neagră de piele, care stătea în 
picioare în faţa lui, nu ştia cumva mai multe decât arăta. 
Apoi alungă acest gând. Pentru cele două cadavre lipsă 
lurovski putea plăti cu viaţa. Nu i-ar fi lăsat să-i scape, dacă 
ar fi ştiut de copii. 

— Cum s-ar putea una ca asta? întrebă Maks. Sunt morţi. 
Nu asta e ceea ce contează? Un cadavru e doar o 
confirmare. 

Comandantul se apropie de una dintre femeile moarte. 


360 


— Mă tem că nu e asta ultima oară când auzim de 
Romanovi. 

Maks nu zise nimic. Comentariul nu aştepta nici un 
răspuns. 

Cele nouă cadavre fură aruncate în căruţe, câte trei în 
fiecare dintre ele, grămada fiind acoperită apoi de o pătură 
prinsă bine dedesubt. Apoi se odihniră câteva ore şi mâncară 
pâine neagră şi şuncă cu usturoi. Drumul era o masă 
compactă de noroi brăzdat de urme. Cu o zi înainte se 
anunţase că Albii stau ascunşi în pădure şi că patrulele 
Roşilor erau pe urmele acestora. Orice sătean care era găsit 
în zonă era împuşcat pe loc. Sperau astfel ca în urma acestui 
avertisment să se păstreze caracterul confidenţial al misiunii 
lor. 

După mai puţin de patru kilometri, axul uneia dintre 
căruţe se rupse. lurovski, care însoțea procesiunea din 
maşină, le ordonă să oprească. Nici celelalte căruţe nu erau 
într-o stare prea bună. 

— Staţi aici de pază, ordonă lurovski. Mă duc în oraş să 
aduc un camion. 

intunericul îi învăluise deja când se întoarse comandantul 
lor. După ce cadavrele fură transferate în remorcă, îşi reluară 
călătoria. Unul din farurile camionului nu funcţiona, iar 
celălalt abia dacă străpungea noaptea neagră ca un tăciune. 
Roţile păreau să găsească fiecare groapă de pe drumul plin 
de noroi. Inaintarea era şi mai anevoioasă din cauză că 
trebuiau puse periodic scânduri pe pământ pentru a depăşi 
porțiunile de drum alunecos. Din când în când, cauciucurile 
se împotmoleau, iar camionul trebuia împins cu eforturi 
enorme pentru a fi urnit din loc. 

Se opriră să se odihnească pentru încă o oră. 

17 iulie deveni 18 iulie. 

Era aproape ora 05.00 când roţile se împotmoliră din nou, 
de data aceasta definitiv şi, în ciuda eforturilor depuse de ei, 
pământul nu-şi slăbi strânsoarea. lar oboseala din ultimele 


361 


două zile nu părea să lucreze în favoarea lor. 

— Camionul ăsta nu mai poate fi urnit din loc, zise în cele 
din urmă unul dintre bărbaţi. 

lurovski se uită la cer. Zorile nu erau departe. 

— De trei zile trăiesc lângă cadavrele acestor nobili 
împuţiţi. Mi-a ajuns! li ardem chiar aici. 

— İn drum? întrebă unul dintre bărbaţi. 

— Exact! Acesta este locul perfect. Drumul ăsta e o mare 
mocirlă. N-o să remarce nimeni săpăturile. 

Fură aduse lopeţile şi se săpă un mormânt comun cu o 
suprafaţă de aproximativ trei metri pătraţi şi adâncă de 
aproape doi metri. Cadavrele fură aruncate în ea, nu înainte 
de a fi arse cu acid sulfuric pentru a împiedica orice 
identificare ulterioară. Groapa fu apoi umplută cu pământ şi 
acoperită cu crengi şi cu scânduri de lemn. Reuşiră să scoată 
camionul din noroi şi trecură cu el de câteva ori peste 
mormântul comun pentru a bătători locul. Când terminară, 
nu se mai cunoştea că acolo fusese săpată o groapă. 

— Ne aflăm la douăzeci de kilometri de Ecaterinburg, în 
partea de nord-est, zise lurovski. La două sute cincizeci de 
metri de intersecţia şoselei cu calea ferată înspre fabrica 
Isetsk. Ţineţi minte acest loc. Aici se odihneşte ţarul nostru. 
Pentru totdeauna. 

x 

Lord văzu că Thorn era copleşit de emoție. 

— l-au lăsat acolo. În mocirlă. Şi acolo au zăcut până în 
anul 1979. În timpul săpăturilor, când au dat de scânduri, se 
spune că unul dintre cei care căutau rămăşiţele familiei 
imperiale ar fi zis: „Căutăm copite de cai morţi. Mă îndoiesc 
că găsim ceva dedesubt”. Dar au găsit. Nouă schelete. 
Intreaga mea familie. 

Thorn rămase cu privirea îndreptată spre covorul de pe 
podea. Se auzi o maşină trecând pe stradă. In cele din urmă, 
avocatul zise: 

— Am văzut fotografii cu oasele aşezate pe mesele din 


362 


laborator. Îmi crăpa obrazul de ruşine să le văd expuse ca pe 
nişte curiozităţi de muzeu. 

— N-au reuşit nici măcar să cadă de acord unde anume 
să-i înmormânteze, zise Akilina. 

Lord îşi aminti de controversa care durase ani de zile. Unii 
spuneau că familia trebuia îngropată la Ecaterinburg, unde 
muriseră. Alţii susțineau că trebuie dusă la Sankt-Petersburg, 
în Catedrala Sfinţii Petru şi Pavel, acolo unde erau 
înmormântați şi ceilalţi țari. Dar adevăratul motiv al polemicii 
nu era legat de protocol sau de respectul faţă de ţar. 
Oficialităţile din Ecaterinburg vedeau în familia regală o 
sursă de venit. La fel şi cele din Sankt-Petersburg. Şi, aşa 
cum spusese Thorn, în timp ce controversele continuaseră 
timp de opt ani, rămăşiţele pământeşti ale familiei imperiale 
zăcuseră pe rafturile metalice ale unui laborator siberian. In 
cele din urmă, o comisie guvernamentală dăduse câştig de 
cauză oraşului Sankt-Petersburg şi decisese că toate cele 
nouă schelete vor fi îngropate lângă ceilalţi Romanovi. 
Intreaga poveste fusese un fiasco al lui Elțîn, prin care, în 
încercarea de a nu ofensa pe nimeni, reuşise să irite pe toată 
lumea. 

Faţa lui Thorn se încruntă. 

— O mulţime de obiecte care aparținuseră bunicului meu 
au fost vândute de Stalin ca să facă rost de bani. Cu ani în 
urmă, am mers împreună cu tata la Muzeul de Arte 
Frumoase din Virginia şi am văzut o icoană a Sfântului 
Pantelimon pe care i-o dăruiseră călugării lui Alexei când 
fusese foarte bolnav. Era în camera sa, la Palatul Alexandru. 
lar recent am citit că o pereche de schiuri a lui a fost 
vândută la o licitaţie din New York. Nenorociţii de sovietici au 
urât tot ce avea legătură cu monarhia, dar s-au folosit fără 
remuşcări de moştenirea ei pentru a-şi finanța faptele 
odioase. 

— lusupov i-a încredinţat lui Kolea Maks prima parte a 
secretului în semn de mulţumire pentru ceea ce făcuse? 


363 


întrebă Lord. 

— A fost alegerea ideală şi a dus secretul cu el în 
mormânt. Şi fiul şi nepotul său s-au descurcat bine. 
Dumnezeu să-i aibă în pace. 

— Lumea trebuie să afle adevărul, zise Lord. 

Thorn trase aer în piept. 

— Credeţi că Rusia va accepta un ţar născut în America? 

— Ce contează? întrebă Akilina. Sunteţi un Romanov. Sută 
la sută. 

— Rusia e o ţară complicată, zise Thorn. 

— Oamenii pe dumneavoastră vă vor, accentuă ea. 

— Să sperăm că încrederea ta e contagioasă, spuse Thorn 
surâzând slab. 

— O să vă convingeţi singur, zise ea. Poporul o s 
primească cu braţele deschise. Lumea întreagă o s 
primească cu braţele deschise. 

Lord se duse către telefonul de lângă pat. 

— II sun pe şeful meu. Trebuie să afle asta. Votul comisiei 
trebuie oprit. 

Toţi tăcură în timp ce Lord formă numărul biroului din 
Atlanta al firmei Pridgen & Woodworth. Era aproape ora 
19.00, dar firma lucra zi şi noapte, fără întrerupere. Un 
număr de secretare, asistenţi de avocaţi şi avocaţi lucrau pe 
timpul nopţii pentru a răspunde solicitărilor venite de la 
birourile şi de la clienţii din lumea largă. 

Operatorul îi făcu legătura cu secretara lui Hayes din tura 
de noapte, pe care o cunoştea foarte bine din serile când 
stătea peste program la birou. 

— Melinda, trebuie să vorbesc cu Taylor. Când sună din 
Rusia... 

— E pe linie, Miles. Mi-a spus că aşteaptă atunci când a 
auzit că tu eşti la telefon. 

— Pune-mă pe speaker. 

— Am apăsat deja pe buton. 

După câteva momente, se auzi vocea lui Hayes: 


364 


vă 


ă 
ă vă 


— Miles, unde eşti? 

Îi explică totul în câteva minute. Hayes ascultă în tăcere, 
apoi zise: 

— Vrei să spui că moştenitorul tronului Rusiei e acolo cu 
tine? 

— Chiar asta vreau să spun! 

— Fără nici o îndoială? 

— Nu, din punctul meu de vedere. Dar testul ADN ne va 
spulbera orice dubiu. 

— Miles. Ascultă-mă cu mare atenţie. Vreau să rămâi unde 
eşti. Nu părăsi oraşul. Spune-mi numele hotelului în care 
stai. 

l-I spuse. 

— Nu părăsi motelul. Voi fi acolo mâine după-amiază. Voi 
lua primul avion de la Moscova spre New York. Trebuie să 
avem grijă. Când ajung acolo, o să apelez la ajutorul 
Departamentului de Stat sau al oricui e cazul. lau legătura cu 
persoanele potrivite pe drum. De acum încolo mă ocup eu de 
asta. Ai înţeles? 

— Am înţeles. 

— Aşa sper. Sunt al dracului de deranjat că ai aşteptat 
atât de mult până să-mi spui şi mie! 

— Telefoanele nu sunt sigure. S-ar putea ca şi acesta să 
fie ascultat. g 

— Telefonul ăsta e curat. |ţi garantez eu asta. 

— Îmi pare rău că nu te-am informat şi pe tine, Taylor! Dar 
n-am avut de ales. O să-ţi explic totul când ajungi aici. 

— Abia aştept! Acum odihneşte-te şi vorbim mâine. 


365 


Capitolul 45. 


MARŢI, 21 OCTOMBRIE. 
ORA 9.40. 


Lord urmă indicaţiile pe care i le dădu Michael Thorn. 
Avocatul stătea pe bancheta din spate a jeepului Cherokee 
pe care îl închiriase cu o zi înainte de la aeroportul Asheville. 
Akilina se afla pe scaunul din dreapta şoferului. 

Lord şi Akilina petrecuseră o noapte agitată la Azalea Inn, 
amândoi fiind foarte afectaţi de ceea ce aflaseră. Lord nu 
avea nici o îndoială că bărbatul între două vârste, cu început 
de chelie şi cu ochi blânzi gri-verzui, care stătea în spatele 
lui, era moştenitorul tronului Rusiei. Cine altcineva ar fi ştiut 
cum să le răspundă? Asta pe lângă limba de aur cu care se 
forma clopotul. Indeplinise toate criteriile pe care le stabilise 
lusupov pentru a-şi dovedi identitatea. Ştiinţa putea acum da 
dovada indiscutabilă, prin testele ADN, pe care cu siguranţă 
le-ar fi cerut Comisia Ţaristă. 

— Întoarce acolo, Miles, zise Thorn. 

Ajunseseră să îşi spună pe nume seara precedentă, după 
o discuţie de două ore şi după telefonul lui Hayes. La micul 
dejun, Thorn îi întrebase dacă n-ar vrea să vadă mormintele. 
Lord îşi aminti de ordinul lui Hayes de a rămâne în hotel, dar 
se gândi că n-ar fi nici o problemă dacă ar face o scurtă 
excursie, aşa că merseră cu maşina câţiva kilometri la sud 
de Genesis, într-o încântătoare vale cu copaci cu frunze 
ruginii. Cerul era senin şi soarele strălucea cu putere. Era 
parcă un semn divin, gândea Lord, care le arăta că totul o să 
fie bine. 

Dar aşa să fi fost? 

Aici, în acest colţişor al Americii, cunoscut pentru 


366 


simplitatea appalachiană şi pentru culmile acoperite de 
ceaţă ale munţilor, trăia Ţarul Marii Rusii. Un avocat de 
provincie, educat la Universitatea Carolina de Nord, apoi la 
facultatea de drept de la Universitatea Duke. Toate plătite 
din împrumutul de studiu şi din slujbele cu jumătate de 
normă, care îl ajutaseră să-şi întreţină soţia şi cei doi copii. 

Thorn le spusese totul despre el. Erau îndreptăţiţi să ştie. 
Se întorsese în Genesis după terminarea studiilor şi 
practicase avocatura în ultimii douăzeci şi patru de ani, 
deschizându-şi un birou şi punând afară o firmă pe care să o 
vadă toţi. Acestea fuseseră indicaţiile lui lusupov. O 
modalitate de a marca traseul. Desigur că rusul cel ciudat nu 
se gândise la calculatoare, la comunicarea prin satelit şi prin 
internet, sau la posibilitatea de a găsi pe cineva cu o simplă 
apăsare de buton, într-o lume atât de mică, încât nu mai 
existau locuri în care să te poţi ascunde. Cu toate acestea, 
Kolea Maks şi tatăl lui Thorn, împreună cu Thorn însuşi, 
respectaseră indicaţiile pe care le primiseră de la lusupov, 
iar această îndârjire a lor dăduse acum roade. 

— Poţi parca acolo, îi zise Thorn. 

Lord parcă maşina cu bara de protecţie din faţă foarte 
aproape de trunchiul enorm al unui stejar. Un vânt uşor 
străbătea crengile copacilor din jur şi făcea frunzele să 
tremure ca într-un dans. 

Spre deosebire de parcela îngheţată de la Starodug, 
cimitirul de aici arăta impecabil. larba din jurul fiecărui 
mormânt era tăiată şi îngrijită, iar multe dintre ele aveau flori 
proaspete şi coroane. Pietrele funerare nu erau acoperite de 
mucegai sau de muşchi, deşi unele aveau patina timpului. O 
cărare pietruită se bifurca în centru şi apoi se ramifica în mai 
multe străduţe care duceau în toate colţurile cimitirului. 

— Cimitirele sunt întreţinute de societatea istorică locală. 
Fac o treabă excelentă. Acest loc e folosit drept cimitir de la 
Războiul Civil încoace. 

Thorn îi conduse spre un perimetru exterior din pajiştea 


367 


acoperită cu iarbă. La mai puţin de cincisprezece metri 
distanţă se înălța un pâlc de copacii prinţesei, cu crengile 
împodobite cu păstăi colorate. Lord se uită la pietrele 
funerare cu o cruce cioplită în vârf. 


, , ANNA THORN. | 
NĂSCUTĂ PE 16 IUNIE 1901 - DECEDATĂ PE 7 OCTOMBRIE 
1922. 


5 PAUL THORN. 
NASCUT PE 12 AUGUST 1904 - DECEDAT PE 26 MAI 1925. 


— E interesant că au folosit datele de naştere corecte, zise 
el. Nu crezi că a fost un gest necugetat din partea lor? 

— Nu chiar. Nimeni nu ştia cine sunt. 

Pe amândouă pietrele era scris acelaşi epitaf: 


DAR CEL CE VA RĂBDA PÂNĂ LA SFÂRŞIT, ACELA SE VA 
MÂNTUI. 


Lord arătă spre cuvinte. 

— Un ultim mesaj de la lusupov? 

— Intotdeauna l-am considerat potrivit. Din ce mi s-a spus, 
erau amândoi foarte deosebiți. Poate că dacă ar fi continuat 
să fie ţarevici, respectiv mare ducesă, personalităţile lor s-ar 
fi alterat. Dar aici erau doar Paul şi Anna. 

— Ea cum era? întrebă Akilina. 

Lui Thorn îi apăru un surâs pe buze. 

— S-a transformat într-o femeie minunată. Ca 
adolescentă, Anastasia era plinuţă şi arogantă. Dar aici a 
slăbit şi a devenit frumoasă, asemenea mamei sale la vârsta 
ei. Şchiopăta puţin şi avea cicatrice pe corp, însă faţa îi era 
neatinsă. Tata a ţinut să-mi povestească ce i-a spus lusupov 
despre ea. 

Thorn se opri în dreptul unei bănci de piatră şi se aşeză. În 


368 


depărtare, se auzea croncănitul ciorilor. 

— In ea îşi puseseră toţi speranţa, deşi se temeau că ar 
putea transmite hemofilia copiilor de parte bărbătească. 
Nimeni nu credea că Alexei va trăi suficient de mult pentru a 
se căsători şi a avea copii. Era o minune cum reuşise să 
scape din Ecaterinburg fără să sufere vreo criză. Aici a avut 
multe crize. Au găsit totuşi un doctor care avea grijă de 
băiat, iar Alexei învățase să aibă încredere în el aşa cum 
avusese odinioară în Rasputin. In final a fost răpus de o 
banală gripă, nu de boala sa de sânge. Rasputin a avut 
dreptate şi în privinţa asta. A prezis că nu hemofilia va fi 
cauza morţii succesorului la tron. 

Privirea lui Thorn era aţintită spre munţii din zare. 

— Tatăl meu avea un an când a murit Alexei. In schimb, 
bunica a trăit până prin anii 1970. A fost o femeie deosebită. 

— Ştia cine era Alexei? întrebă Lord. 

Thorn dădu afirmativ din cap. 

— Era rusoaică şi avea sânge nobil în vene. Familia ei 
fugise după venirea lui Lenin la putere. Ştia totul. Boala lui 
Alexei era greu de ascuns. Au petrecut doar trei ani 
împreună, dar n-ai fi zis asta dacă ai fi auzit-o vorbind despre 
el. Il iubea nespus de mult pe Alexei Nicolaievici. 

Akilina se apropie de pietrele funerare şi îngenunche pe 
iarbă în faţa lor. Lord o urmări cum îşi face semnul crucii şi 
cum murmură o rugăciune. li povestise despre ce se 
întâmplase în biserica din San Francisco, iar acum îşi dădea 
seama că această femeie era de fapt mai religioasă decât 
dorea să recunoască. Şi el fusese mişcat de scena liniştită, 
tulburată doar de foiala veveriţelor prin copacii prinţesei. 

— Vin deseori aici, zise Thorn. 

Arătă spre alte trei pietre funerare din spatele lor. 

— Tatăl meu, mama şi bunica sunt îngropaţi acolo. 

— De ce n-a fost bunica ta îngropată aici, împreună cu 
soţul ei? întrebă Akilina. 

— A refuzat. Sora şi fratele trebuie îngropaţi împreună, 


369 


zicea ea. Ei sunt de natură divină, de viţă împărătească şi se 
cuvine să se odihnească separat de ceilalţi. A ţinut foarte 
mult la această idee. 

x 

Se întoarseră spre Genesis în tăcere, iar Lord se îndreptă 
direct spre biroul lui Thorn. Inăuntru, pe un dulap prăfuit, 
văzu fotografii cu o femeie şi doi tineri. Femeia era 
frumoasă, cu părul şaten-închis şi cu un zâmbet cald. Fiii lui 
Thorn erau amândoi chipeşi, cu tenul măsliniu, cu trăsături 
puternice şi cu pomeţii ridicaţi, amintind de originea lor 
slavă. Erau Romanovi. Pe sfert. Descendenții lui Nicolae al Il- 
lea pe linie directă. Se întrebă cum vor reacţiona surorile lui 
Thorn când vor afla că au acum rang nobiliar. 

Luase cu el geanta de voiaj din San Francisco şi o puse pe 
o masă de lemn. Noaptea trecută, din cauza emoţiei, uitase 
să-i arate lui Thorn oul Faberge. Luă din geantă preţioasa 
comoară şi aşeză pe masă portretele micuţe ale celor doi 
copii, Alexei şi Anastasia. Thorn le studie atent. 

— N-am văzut niciodată cum arătau după ce au venit aici. 
Nu li s-a mai făcut nici o altă fotografie. Bunica mi-a povestit 
despre aceste fotografii. Au fost făcute la cabană, nu departe 
de aici. 

Privirea lui Lord se întoarse spre fotografiile familiei lui 
Thorn de pe dulap. 

— Dar soţia ta? 

— Nu i-am spus nimic aseară. O să vorbesc cu ea imediat 
ce soseşte şeful tău şi hotărâm ce trebuie făcut. E plecată 
din oraş. S-a dus la Asheville să-şi viziteze sora. Profit de 
ocazie pentru a mă gândi ce să-i spun. 

— Din ce mediu provine? 

— Vrei să spui, dacă e potrivită pentru a fi țarină? 

— E ceva de care se va ţine cont. Actul de Succesiune 
este încă în vigoare, iar comisia intenţionează să-l respecte 
întocmai. 

— Margaret este de religie ortodoxă, cu ceva sânge rusesc 


370 


în vene, tot ce se mai putea găsi acum douăzeci şi cinci de 
ani în Statele Unite. Tatăl meu s-a ocupat personal de 
aranjamente. 

— O faci să sune atât de impersonal! zise Akilina. 

— N-am avut intenţia. Dar era perfect conştient de 
responsabilitatea ce ne revine. Nu s-a precupeţit nici un efort 
pentru a se păstra continuitatea cu trecutul. 

— E americană? întrebă Lord. 

— Din Virginia. Ceea ce înseamnă că poporul rus va avea 
de acceptat doi americani drept ţar şi țarină. 

Mai era ceva ce voia să ştie. 

— Bărbatul care ne-a trimis aici ne-a vorbit despre averea 
ţarului care s-ar putea încă afla în băncile de aici. Ai 
cunoştinţă despre toate acestea? 

Thorn aşeză cu grijă fotografiile strămoşilor lui lângă 
rămăşiţele oului Faberge. 

— Mi s-a încredinţat o cheie de la o cutie de valori şi mi s- 
a spus unde anume să merg, când va veni momentul. 
Presupun că acum e timpul. Presupun că voi găsi toate 
informaţiile în cutia de valori. Mi s-a spus să nu încerc să 
deschid cutia înainte de venirea ta. Prima noastră oprire va fi 
la New York. 

— Eşti sigur că mai există cutia? 

— Plătesc taxa în fiecare an. 

— Şi pe cea din San Francisco? 

Thorn dădu afirmativ din cap. 

— Amândouă sunt plătite din conturi curente deschise cu 
zeci de ani în urmă, sub nume false. Nu fac un secret din 
faptul că am avut ceva probleme când s-a schimbat legea şi 
când la fiecare cont bancar trebuia trecut şi codul numeric 
personal!*. Dar am reuşit să mă folosesc de numele şi de 
codurile unor foşti clienţi decedați. Mi-era teamă de vreun 
proces, în rest, nu am crezut că sunt în primejdie. Până 


19 În original: Social Security Number. 


371 


aseară. 

— Te asigur, Michael, ameninţarea este reală. Dar Taylor 
Hayes ne va asigura protecţia. O să fii în siguranţă. Doar el 
ştie unde ne aflăm. Poţi fi sigur de asta. 

x 


Hayes cobori din maşină şi îi mulţumi asociatului său de la 
Pridgen & Woodworth care îl aşteptase la aeroportul din 
Atlanta. 

Sunase înainte şi îi spusese secretarei să trimită pe cineva 
să-l aştepte şi, ţinând cont că avea în departament o duzină 
de avocaţi şi numeroşi asistenţi, sarcina nu trebuia să fie 
prea dificilă. 

Deprimatul şi Orleg călătoriseră cu el din California şi 
coborâseră şi ei în dimineaţa ceţoasă. Nici unul dintre ruşi nu 
scosese o vorbă pe drumul de la aeroport. 

Casa lui Hayes era o monstruozitate în stil Tudor, din 
piatră şi din cărămidă, construită pe un domeniu de trei 
hectare în nordul Atlantei. Nu era căsătorit. Divorţase cu 
zece ani în urmă. Din fericire, nu avusese copii. Nu dorea să 
împartă cu nimeni avutul său, cu atât mai puţin cu o femeie 
lacomă care dorea un procent respectabil din bunurile lui 
drept compensație pentru că-i oferise prilejul să trăiască 
împreună cu ea. 

Işi sunase din maşină menajera şi o anunţase să îi 
pregătească masa. Dorea să se spele, să mănânce şi să 
pornească apoi la drum. Avea de rezolvat o afacere în munţii 
din Carolina de Nord. O afacere de care depindea viitorul lui. 
Işi puseseră speranţa în el oameni importanţi. Oameni pe 
care nu dorea să-i dezamăgească. Hruşciov dorise să-l 
însoţească, însă Hayes se împotrivise. Era destul că avea pe 
cap doi ruşi vânjoşi cu tulburări de personalitate. 

Intră cu Deprimat şi cu Orleg printr-o poartă de fier forjat. 
Poteca de cărămidă era acoperită cu frunze uscate, purtate 
de vânt în dimineaţa umedă. Intrând în casă, observă că 
menajera urmase întocmai instrucţiunile primite şi pregătise 

372 


un prânz format din mezeluri, brânză şi pâine. 

În timp ce partenerii lui ruşi se îmbuibau în bucătărie, 
Hayes se duse în camera trofeelor şi deschise unul dintre 
rastelele aliniate lângă peretele acoperit cu lambriuri. Alese 
două puşti cu lunetă şi trei pistoale. Amândouă puştile erau 
echipate cu amortizoare - folosite de regulă la vânătoarea 
din iernile cu zăpadă abundentă, pentru a împiedica 
producerea de avalanşe. Desfăcu armele şi privi pe ţeavă în 
jos. Apoi inspectă cătarea. Totul părea în regulă. Incărcă 
pistoalele cu câte zece gloanţe. Toate trei erau pistoale 
semiautomate model Glock 17. Le cumpărase cu câţiva ani 
în urmă din Austria, în timpul unei excursii de vânătoare. Cu 
siguranţă că Orleg şi Deprimatul n-avuseseră până acum 
şansa de a manevra astfel de bijuterii. 

Luă muniţie de rezervă din dulapul aflat în celălalt capăt al 
camerei, apoi se întoarse în bucătărie. Ruşii nu terminaseră 
încă de mâncat. Observă că îşi desfăcuseră două cutii de 
bere. 

— Plecăm în mai puţin de o oră. Lăsaţi-o mai moale cu 
băutura. Pe aici sunt restricţii la alcool. 

— Cât e de departe locul ăsta în care mergem? întrebă 
Orleg cu gura plină. 

— Cam la cinci ore de mers cu maşina. Ajungem după 
prânz. Să vă spun cum stau lucrurile. Aici nu suntem în 
Moscova. Rezolvăm situaţia aşa cum vă spun eu. S-a înţeles? 

Nici unul din ruşi nu rosti o vorbă. 

— Credeţi că e cazul să sun la Moscova? Poate că o să vă 
fie de ajutor nişte informaţii mai detaliate comunicate prin 
telefon. 

Orleg înghiţi dumicatul din gură, apoi spuse: 

— Am înţeles, avocatule, du-ne acolo şi spune-ne ce avem 
de făcut. 


373 


Capitolul 46. 


GENESIS, CALIFORNIA DE NORD. 
ORA 16.25. 


Lord fu impresionat de locuinţa lui Thorn. Era una dintre 
acele încântătoare case tradiţionale, cu terenuri acoperite de 
pădure şi cu gazon întins. Stilul Ranch, îşi aminti el că văzuse 
undeva denumirea în dreptul unui plan, fiind, de regulă, din 
cărămidă, cu un singur etaj, cu acoperişul triunghiular şi cu 
hornuri. 

Veniseră ca să hrănească Thorn câinii. Curtea din spate a 
avocatului era plină de cuşti, iar Lord recunoscu imediat 
rasa. Masculii erau vizibil mai mari, iar culoarea celor 
douăsprezece animale varia de la roşcat-deschis, până la 
cafeniu şi negru. Aveau botul lung şi îngust şi craniul uşor 
bombat. Spatele era curbat, iar pieptul, mic. Erau înalţi de 
aproape un metru şi cântăreau în jur de cincizeci de 
kilograme, erau musculoşi şi aveau o blană lungă şi 
mătăsoasă. 

Erau câini de vânătoare, iar numele rasei lor, borzoi, 
însemna „rapid”. Lord zâmbi când văzu ce rasă de câini avea 
Thorn. Aceştia erau câini-lupi ruseşti pe care nobilimea îi 
folosea pentru a hăitui vânatul pe teren deschis. Ţarii Rusiei 
îi crescuseră începând cu anii 1650. Şi nici acesta nu făcuse 
excepţie. 

— lubesc aceşti câini, zise Lord îndreptându-se spre cuşti 
şi umplând vasele cu apă. Am citit despre ei acum câţiva ani 
şi, în cele din urmă, mi-am cumpărat şi eu unul. Dar sunt 
asemenea fulgilor de ciocolată. Nu poţi să iei doar unul. Am 
sfârşit prin a mă transforma în crescător de câini borzoi. 

— Sunt frumoşi, zise Akilina, apropiindu-se de cuşti. 


374 


Borzoii se uitară la ea cu ochii lor oblici şi căprui, umbriţi 
de gene negre. y 

— Şi bunica avea unul. Il găsise în pădure. Era un 
exemplar minunat. 

Thorn deschise una dintre cuşti şi umplu un bol cu 
mâncare uscată. Câinii nu se mişcară şi nici nu lătrară. Il 
urmăriră pe Thorn cu privirea în timp ce acesta turna cu un 
cancioc mâncarea, dar nu se îndreptară spre ea. Apoi 
avocatul le făcu semn cu mâna, iar câinii se repeziră spre 
vas. 

— Sunt bine dresați, zise Lord. 

— N-are nici un sens să ai astfel de animale, dacă nu te 
ascultă. Această rasă e uşor de dresat. 

Lord observă că scena se repetă şi în cazul celorlalte cuşti. 
Nu mârâi nici unul şi toţi fură obedienţi. Ingenunche în faţa 
unei cuşti ca să-i privească mai bine. A. 

— li vinzi? 

— Până la primăvară vor dispărea cu toţii şi o să am din 
nou pui. De fiecare dată îi vând pe toţi. li păstrez doar pe 
aceştia doi. i 

Lord se uită la cuşca de lângă pridvor. In ea se aflau un 
mascul şi o femelă, amândoi cu blana cafenie, lungă şi 
mătăsoasă. Cuşca lor era mai mare decât a celorlalţi şi avea 
un gard de lemn. 

— Cei mai buni dintr-o haită de acum şase ani, zise Thorn 
cu mândrie în glas. Se numesc Alexei şi Anastasia. 

Lord zâmbi. 

— Interesante nume le-ai găsit! 

— Sunt câinii mei de rasă. Şi, în acelaşi timp, sunt prietenii 
mei. 

Thorn se duse la cuşcă, desfăcu poarta şi îi chemă la el. 
Cele două animale se gudurară pe lângă el, arătându-şi 
afecțiunea. 

Lord se uită la gazda sa. Thorn părea să se ridice la nivelul 
aşteptărilor. Nu ca Ştefan Baklanov. Il auzise pe Hayes 


375 


vorbind despre  aroganţa acestuia,  manifestându-şi 
îngrijorarea că Baklanov era interesat mai mult de titlu decât 
de domnia efectivă. Michael Thorn părea exact opusul lui. 

Se întoarseră în casă, iar Lord îi admiră lui Thorn 
biblioteca. Rafturile gemeau de volume de istoria Rusiei. 
Erau şi câteva biografii ale unor Romanovi, multe scrise de 
istorici din secolul al XIX-lea. După titluri, îşi dădu seama că 
şi el le citise pe majoritatea. 

— Ai o colecţie impresionantă aici, zise el. 

— O să rămâi surprins peste ce minuni dai în librării, la 
reducere şi la anticariate. 

— Nu te-a întrebat nimeni de unde până unde interesul 
acesta pentru istoria Rusiei? 

Thorn dădu din cap că nu. 

— Sunt un membru de vază al clubului de istorie şi toată 
lumea îmi cunoaşte dragostea pentru istoria Rusiei. 

Pe unul dintre rafturi zări o carte care îi era foarte 
cunoscută. Il avea ca autor pe Felix lusupov: Rasputin - 
Influența lui malignă şi asasinarea. lusupov publicase cartea 
în 1927, un atac nimicitor la adresa lui Rasputin prin care 
încerca să-şi justifice crima. Alături se mai aflau două volume 
cu memoriile lui lusupov publicate în 1950. Ultima 
Splendoare şi în Exil. Incercări deşarte de a face rost de bani, 
după cum aveau să afirme câţiva biografi ai lui lusupov. Lord 
arătă spre raft. 

— Scrierile lui lusupov nu erau deloc favorabile familiei 
regale şi nici lui Rasputin. Dacă-mi amintesc bine, o critica în 
mod constant pe Alexandra. Şi când te gândeşti că toate 
acestea erau doar o modalitate de a-l păcăli pe Stalin, 
despre care ştia că îl urmăreşte foarte atent, iar el nu voia 
să-i atragă atenţia cu nimic. Aşa că a păstrat aparențele 
până la capăt. 

Observă şi câteva volume despre Anna Anderson, femeia 
care a susţinut până în clipa morţii că este Anastasia. Arătă 
spre carte. 


376 


— Pun pariu că pe acestea le găseai foarte amuzante. 

Thorn zâmbi. 

— Numele ei real era Franziska Schanzkowska. E născută 
în Prusia. A colindat sanatoriile până când a aflat lusupov de 
asemănarea ei cu Anastasia. A învăţat-o tot ce trebuia să 
ştie, iar ea a fost o elevă silitoare. De fapt, sunt convins că în 
clipa morţii ajunsese să se creadă deja Anastasia. 

— Am citit despre ea, zise Lord. O persoană pentru care 
toţi aveau numai cuvinte de laudă. Se pare că a fost o 
femeie excepţională. 

— Se potrivea perfect în peisaj, zise Thorn. Nu m-a 
deranjat chiar deloc. 

Un sunet slab al unor uşi de maşină trântindu-se se auzi 
de la fereastra din faţă. Thorn se aplecă în afară şi dădu 
puţin deoparte oblonul. A 

— A venit ajutorul de şerif, zise el în limba engleză. Il 
cunosc. 

Lord deveni serios, iar Thorn înţelese pe loc. Avocatul 
arătă spre uşa dublă care ducea spre intrarea în foaier. 

— Stai aici. Mă duc să văd despre ce e vorba. 

— Ce este? întrebă Akilina în ruseşte. 

— Probleme. 

— Când vine şeful tău? întrebă Thorn din prag. 

Lord se uită la ceas. 

— Trebuie să sosească. Trebuie neapărat să ajungem la 
motel. 

Thorn închise uşa dublă, însă Lord traversă camera şi o 
crăpă puţin, chiar când suna soneria. 

— Bună seara, domnule Thorn, zise polițistul. M-a trimis 
şeriful să stau de vorbă cu dumneavoastră. V-am căutat la 
birou, iar secretara mi-a spus că sunteţi acasă. 

— Care e problema, Roscoe? 

— V-au vizitat cumva ieri sau azi un bărbat pe nume Miles 
Lord şi o rusoaicăâ? 

— Cine este acest Miles Lord? 


377 


— Ce-ar fi să-mi răspundeţi mai întâi la întrebare? 

— Nu. N-am avut nici un vizitator. Cu atât mai puţin 
vizitatori ruşi. 

— E ciudat ce-mi spuneţi. Secretara dumneavoastră a zis 
că un avocat negru şi o rusoaică v-au vizitat şi aseară şi în 
dimineaţa asta, la dumneavoastră la birou. 

— Dacă ştiaţi răspunsul la întrebare, de ce v-aţi mai obosit 
să întrebaţi? 

— Imi făceam doar datoria. Sunteţi atât de amabil să-mi 
spuneţi de ce anume m-aţi minţit? 

— Care e treaba cu ăştia doi? 

— Moscova a emis un mandat de arestare pe numele lor. 
Sunt acuzaţi de uciderea unui poliţist rus. A fost împuşcat în 
Piaţa Roşie. 

— De unde ştiţi? 

— Mi-au spus cei doi care au venit cu mine cu maşina. Au 
adus şi mandatul de arestare cu ei. 

Lord se repezi de la uşă la fereastra din faţă a biroului. Se 
uită afară şi îi văzu pe Deprimat şi pe Felix Orleg coborând 
din jeepul poliţiei. 

— La dracu'! înjură el printre dinţi. 

Akilina fu într-o clipă lângă el şi văzu şi ea cine era afară. 

Cei doi ruşi se apropiau de casă. Amândoi căutară sub 
haină şi scoaseră pistoalele. Gloanţele săriră asemenea 
artificiilor. Lord ieşi ca fulgerul prin uşa dublă, chiar când 
corpul poliţistului se prăbuşi peste prag. Prima salvă îi 
fusese, se pare, destinată acestuia. 

Lord se repezi înainte, îl apucă pe Thorn, îl întinse la 
pământ şi trânti uşa de lemn după ei. Puse zăvorul chiar 
când alte împuşcături se auziră afară. 

— Nu vă ridicaţi! ţipă el. 

Se întinseră pe gresia de pe podea şi se târâră spre hol. 
Lord se uită spre poliţist. Din trei găuri îi ţâşneau şuvoaie de 
sânge. N-avea nici un sens să-şi mai piardă timpul cu el. 

— Haideţi, zise el sărind în picioare. Uşa aia n-o să-i mai 

378 


reţină mult timp! 

Fugi de-a lungul holului, spre ieşire. Thorn şi Akilina îl 
urmară. li auzi zgâlţâind uşa de la intrare, apoi traseră alte 
focuri de armă. Intră în bucătărie şi dădu uşa de perete, 
indicându-le lui Thorn şi Akilinei să se îndrepte spre terasă. 
Se auziră ecourile altor focuri de armă, iar în secunda în care 
ieşi după ei pe terasă auzi uşa despicându-se. 

Il văzu pe Thorn alergând spre prima cuşcă, cea a lui 
Alexei şi a Anastasiei. Îl auzi apoi pe Thorn spunându-i 
Akilinei să se ducă şi la celelalte cuşti şi să deschidă porţile. 
Thorn arătă spre intrarea în bucătărie şi le zise câinilor: 

— Pe ei! Atacaţi! 

Akilina reuşise să deschidă două cuşti, iar cei patru câini, 
ca şi Alexei şi Anastasia, ascultară comanda primită şi 
ţâşniră spre uşa din spate ce dădea spre bucătărie. in 
secunda în care Orleg apăru în prag, unul dintre borzoi îl lovi, 
iar rusul ţipă ca din gură de şarpe. Alţi trei câini intrară 
mârâind după primul. Se auziră imediat alte împuşcături. 

— Nu cred că o să stăm să vedem cine câştigă, zise Lord. 
Alergară spre poarta care ducea spre aleea unde era parcat 
jeepul închiriat şi urcară în maşină. Lord băgă cheia în 
contact. Din casă continuau să se audă Împuşcături. 

— Bieţii mei câini! zise Thorn. 

Lord ambală maşina şi o băgă în marşarier. leşi de pe 
stradă şi întoarse maşina, ajungând lângă jeepul poliţiei 
parcat lângă trotuar. Zări un câine alergând după ei pe 
stradă. 

— Aşteaptă! Ţipă Thorn. 

Lord ezită o clipă înainte de a-şi înfige piciorul în 
acceleraţie. Thorn deschise uşa din spate, iar câinele sări în 
maşină gâfâind. 

— Calc-o! strigă Thorn. 

Cauciucurile muşcară din asfalt în momentul în care jeepul 
ţâşni de pe loc. 


379 


Capitolul 47. 


— De ce a trebuit să-l împuşcaţi pe ajutorul de şerif? 
încercă Hayes să-şi păstreze calmul. Sunteţi complet idioţi? 

li aşteptase la sediul poliţiei, după ce convinsese 
autorităţile că legitimaţia lui Orleg era autentică şi după ce 
fabricase un fals mandat de arestare transmis prin fax de la 
Moscova. Hruşciov scrisese documentul în San Francisco, ca 
şi pe cel folosit pentru a cere ajutorul FBl-ului şi al ofiţerilor 
vamali. Nu mai puseseră întrebări după ce Hayes le spusese 
că firma sa reprezentase, în repetate rânduri, guvernul rus în 
cadrul negocierilor cu America. 

Stăteau afară în aerul rece, lângă o uşă prin care intrau şi 
ieşeau agenţi de poliţie. Locul era împânzit de poliţişti după 
cele întâmplate în urmă cu o oră. Hayes încerca să-şi 
păstreze firea şi să nu atragă atenţia, dar îi venea al naibii de 
greu. 

— Unde sunt armele? întrebă el în şoaptă. 

— Sub haine, zise Orleg. 

— Ce le-aţi spus că s-a întâmplat? 

— Că ajutorul de şerif a intrat în casă, iar apoi am auzit 
focuri de armă. Ne-am repezit să vedem ce se întâmplă, dar 
bărbatul era deja prăbuşit pe podea. l-am urmărit pe Lord şi 
pe femeie, dar ne-au atacat câinii. Ultimul lucru pe care l-am 
văzut a fost că Lord a fugit cu maşina, luându-l pe Thorn 
prizonier. 

— Şi v-au crezut? 

— Absolut! rânji Orleg. 

Hayes se întrebă pentru cât timp. 

— Le-aţi povestit şi despre câini? 

Orleg dădu afirmativ din cap. 

— Că i-am împuşcat? N-am avut de ales! 


380 


— Care a fost geniul care l-a omorât pe ajutorul de şerif? 

— Eu, zise Orleg cu o mândrie prostească în glas. 

— Şi pe câini cine i-a împuşcat? 

Deprimatul recunoscu că el, deoarece Orleg fusese atacat. 

— Erau agresivi. 

Işi dădu seama că trebuia să înlocuiască pistolul lui Orleg, 
înainte să îi vină cuiva ideea să-l ia ca probă. Nu putea să-l 
arunce pur şi simplu, din cauza declaraţiei lui Orleg şi cu 
siguranţă nu putea să-l lase prin preajmă, pentru că s-ar fi 
potrivit perfect cu găurile de gloanţe din cadavrul omului 
legii. Scoase pistolul Glock de sub haină şi-i zise lui Orleg: 

— Dă-mi-l pe-al tău. 

Făcu schimb de arme cu Orleg. 

— Să sperăm că nimeni nu va observa că are încărcătorul 
plin. Dacă da, le spui că le-ai schimbat şi că l-ai rătăcit pe cel 
gol în vâltoarea evenimentelor. 

Şeriful ieşi din clădire şi veni spre ei. Hayes se uită la 
bărbatul scund care se apropia. 

— Le-am dat de urmă. E un jeep Cherokee, iar descrierea 
pe care aţi făcut-o ne-a fost de folos. 

Orleg şi Deprimatul acceptară complimentul. 

Şeriful se uită la Hayes şi îl întrebă: 

— De ce nu ne-aţi spus că Lord e periculos? 

— V-am spus că e urmărit pentru crimă. 

— Acest poliţist avea o soţie şi patru copii. Dacă m-aş fi 
gândit vreun moment că acest avocat e capabil să împuşte 
cu sânge rece un om, aş fi trimis tot departamentul aici. 

— Imi dau seama că situaţia e delicată... 

— E prima oară în acest district când un agent este ucis. 

Hayes ignoră informaţia aceasta. 

— Sunt implicate şi autorităţile statului? 

— Întocmai. 

Işi dădu seama că, dacă ştia cum să prezinte situaţia, 
putea să iasă basma curată din toată povestea asta. 

— Domnule şerif, cred că pe inspectorul Orleg nu-l 


381 


deranjează dacă Lord pleacă de aici între patru scânduri. 

Din clădire ieşi alt agent de poliţie. 

— Şefu', a venit doamna Thorn. 

Hayes şi cei doi parteneri ai lui merseră cu şeriful în 
clădire. O femeie între două vârste stătea într-un birou şi 
plângea. O consola o altă femeie mai tânără, care era la 
rândul ei supărată. Hayes trase cu urechea la ce discutau 
cele două şi îşi dădu seama că femeia mai în vârstă era soţia 
lui Thorn, iar cealaltă era secretara lui. Doamna Thorn fusese 
plecată în Asheville aproape toată ziua şi când sosise acasă 
găsise maşinile de poliţie vuind în jur şi un cadavru pe care-l 
scotea din locuinţa ei medicul legist. Câţiva dintre borzoii 
soţului ei zăceau morţi în bucătărie. Un câine lipsea cu 
desăvârşire. Doar patru supravieţuiseră carnagiului. Cuştile 
acestora nu fuseseră deschise. Câinii morţi îi nelinişteau pe 
agenţi. „în primul rând, de ce anume au fost eliberaţi din 
cuşcă?” era întrebarea care-i măcina pe toţi. 

— Ca să-l oprească pe inspectorul Orleg, evident, zise 
Hayes. Lord e un tip deştept. Ştie să-şi poarte singur de grijă. 
La urma urmei, l-au urmărit prin toată lumea fără prea mult 
succes. 

Explicaţia avea logică, aşa că nimeni nu mai puse alte 
întrebări. Şeriful îşi îndreptă din nou atenţia asupra doamnei 
Thorn şi o asigură că nu va precupeţi nici un efort pentru a-i 
găsi soţul. 

— Trebuie să-i sun pe fiii mei, zise ea. 

Lui Hayes nu-i plăcu asta. Dacă această femeie era într- 
adevăr viitoarea țarină a Rusiei, el nu dorea să se complice şi 
mai tare prin implicarea ţareviciului şi a marelui duce. Lord 
nu putea fi lăsat să transmită ce ştia mai departe de Michael 
Thorn, aşa că înaintă şi se prezentă. 

— Doamnă Thorn, cred că trebuie să vedem cum 
evoluează lucrurile în următoarele ore. S-ar putea ca ele să 
se rezolve de la sine şi n-are sens să vă alertaţi şi copiii. 

— Ce căutaţi aici? întrebă ea pe un ton aspru. 


382 


A 


— Ajut guvernul Rusiei să prindă o persoană dată în 
urmărire. 

— Cum de a ajuns în casa mea o persoană dată în 
urmărire în Rusia? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Am avut mare noroc că i- 
am dat de urmă aici. 

— De fapt, interveni şeriful, nu mi-aţi explicat cum aţi dat 
de Lord. 

Tonul bărbatului era suspicios, dar, până să poată 
răspunde Hayes, o femeie ofiţer se năpusti în cameră. 

— Şefu', am interceptat jeepul ăla. Nenorocitul a trecut 
chiar pe lângă Larry pe Autostrada 46, cam la patruzeci şi 
cinci de kilometri de oraş. 

x 

Lord trecu pe lângă nişte localnici care vindeau mere la 
margine de drum şi văzu maşina poliţiei. Sedanul era parcat 
pe banda de refugiu, iar un ofiţer vorbea cu un bărbat în 
salopetă de lângă un camion cu remorca descoperită. Privi în 
oglinda retrovizoare şi îl văzu pe poliţist repezindu-se la 
maşină şi pornind după ei. 

— Suntem urmăriţi, zise el. 

Akilina privi în spate. Şi Thorn se întoarse, iar câinele se 
uită atent în jur. Thorn îi dădu o comandă şi animalul se 
aşeză din nou. 

Lord acceleră, însă motorul era doar de şase cilindri, iar 
terenul accidentat îl forţa şi mai tare. Chiar şi aşa, gonea cu 
75 km/h pe o autostradă îngustă, cu pădure de o parte şi de 
alta. In faţă, se zărea portbagajul altei maşini. Trase de volan 
şi depăşi chiar în momentul în care un alt vehicul venea din 
sensul opus. Spera că astfel polițistul o să-i piardă urma, dar, 
uitându-se în oglinda retrovizoare, zări un punct gri 
strălucitor pe contrasens, apoi reluându-şi locul pe bandă şi 
continuând să-l urmărească. 

— Jeepul ăla e mai puternic decât al nostru, zise el. O să 
ne prindă în curând. Ca să nu mai spun că probabil a anunţat 


383 


deja prin staţie la secţia de poliţie. 

— De ce fugim? întrebă Akilina. 

Avea dreptate. N-avea nici un sens să fugă de poliţist. 
Orleg şi Deprimatul erau în Genesis, la şaizeci de kilometri 
distanţă. Trebuia să se oprească şi să-i explice situaţia. 
Căutarea luase sfârşit. 

Nu mai era nevoie să se păstreze secretul. Oamenii din 
subordinea şerifului îl puteau probabil ajuta. 

incetini jeepul, apoi frână şi viră spre banda de refugiu. 
Polițistul coborâse deja din maşină şi folosea uşa drept scut 
de protecţie. 

— Culcat, acum! strigă polițistul. 

Maşinile treceau pe lângă ei în mare viteză. 

— Am spus: la pământ! 

— Uite ce e, trebuie să vorbesc cu tine. 

— Dacă nu eşti cu fundul în sus în trei secunde, te împuşc! 

Cobori şi Akilina din maşină. 

— La pământ, doamnă! strigă polițistul. 

— Nu te înţelege, zise Lord. Avem nevoie de ajutorul tău, 
domnule poliţist. 

— Unde e Thorn? 

Uşa din spate se deschise şi avocatul cobori din maşină. 

— Vino spre mine, domnule Thorn, strigă polițistul ca să 
acopere zgomotul traficului, cu arma încă îndreptată spre ei. 

— Ce se întâmplă? şopti Thorn. 

— Nu ştiu, zise Lord. Îl cunoşti? 

— Nu mi-e cunoscută faţa lui. 

— Domnule Thorn, vă rog să veniţi spre mine, zise ofiţerul 
din nou. N 

Lord făcu un pas. In acelaşi moment, polițistul ridică arma. 
Thorn se puse în faţa lui. 

— Culcat, domnule Thorn! Nenorocitul ăsta a omorât un 
polițist. La pământ! 

Auzise Lord bine? „A omorât un polițist”? 

Thorn nu făcu nici un gest. Arma continuă să se mişte, în 


384 


încercarea poliţistului de a găsi un unghi bun. 

— La pământ, strigă din nou polițistul. 

— Alexei. Afară, zise Thorn încet. 

Borzoiul auzi comanda şi sări din maşină. Ofiţerul ieşise 
din spatele portierei şi se apropia cu arma îndreptată spre ei. 

— Foarte bine, îi zise Thorn animalului. Mişcă. Sari. 

Animalul îşi luă avânt cu picioarele din spate, apoi porni, 
sfâşiind aerul cu labele, în timp ce corpul musculos se izbi de 
poliţist. Se prăbuşiră amândoi pe pietrişul de pe stradă, iar 
polițistul ţipă. Arma se descărcă de două ori în cădere. Lord 
se năpusti şi îi împinse într-o parte pistolul. 

Câinele mârâi şi se zvârcoli. 

In depărtare, se auziră sirenele altor maşini de poliţie. 

— Eu zic să plecăm de aici, spuse Thorn. Ceva nu e în 
regulă. A zis că ai ucis un poliţist. 

Lord nu aşteptă să i se spună de două ori. 

— De acord. Să plecăm de aici. 

Thorn îşi chemă câinele la maşină. Se urcară toţi, în timp 
ce polițistul încerca să se ridice în picioare. 

— N-a păţit nimic. Nu l-a muşcat. Nu i-am dat comanda 
asta. 

Lord porni maşina. 

x 

Hayes aşteptă la secţia de poliţie împreună cu Orleg şi cu 
Deprimat. Cu greu se abţinuse să nu se ducă şi el spre nord, 
cu şeriful şi cu oamenii acestuia. Pe autostrada 46 fusese 
zărit un jeep Cherokee argintiu, îndreptându-se spre nord, 
spre Tennessee. Il urmărea o maşină a poliţiei şi ultima 
informaţie pe care o aveau era că jeepul încetinise. Ofiţerul 
ceruse întăriri, dar era pregătit să rezolve situaţia singur. 

Tot ce putea spera Hayes era ca emoţiile să fie suficient 
de intense pentru ca unul dintre poliţişti să-i împuşte din 
greşeală. Le spusese deja că ruşii nu ţin neapărat să-l prindă 
viu, se mulţumeau şi cu un cadavru, aşa că poate curma 
cineva coşmarul cu un glonţ bine plasat. Totuşi, chiar dacă 

385 


Lord era ucis şi poate şi femeia, mai rămânea problema cu 
Michael Thorn. Poliţia se dădea de ceasul morţii să-l salveze, 
deşi doar Dumnezeu ştia că Lord n-avea de gând să-i facă 
vreun rău. Dacă într-adevăr era descendentul direct al lui 
Nicolae al II-lea, testele ADN ar fi spulberat orice urmă de 
îndoială. 

lar acest lucru putea reprezenta o problemă. 

Stătea la dispecerat, iar în faţa lui se aflau o mulţime de 
echipamente de comunicaţie. O femeie poliţist lucra la 
consolă. O voce se auzi prin microfon. 

— Centrala, Dillsboro Unu. Am ajuns la locul faptei. 

___Era vocea şerifului, iar Hayes aşteptă să i se dea raportul. 
Intre timp, se apropie de Orleg, care stătea în picioare, lângă 
ieşire. Deprimatul era afară, fuma o ţigară. li şopti lui Orleg: 

— O să trebuiască să sun la Moscova. Prietenii noştri n-o 
să fie prea încântați. 

Orleg rămase nemişcat. 

— Noi am avut ordinele noastre. 

— Asta ce mai înseamnă? 

— Mi s-a spus să îi ucid pe femeie, pe Lord şi pe oricine 
mai e nevoie. 

Hayes se întrebă dacă-l includea şi pe el. 

— Ţi-ar face plăcere să mă omori, nu-i aşa, Orleg? 

— Mi-ar face mare plăcere. 

— Păi, atunci ce mai aştepţi? 

Inspectorul nu spuse nimic. 

— Pentru că mai au nevoie de mine, de-aia nu o faci. 

Se aşternu tăcerea. 

—Nu mă sperii, zise Hayes, cu faţa lipită de a 
inspectorului. Aminteşte-ţi. Ştiu totul. Să le spui şi celorlalţi 
chestia asta. Sunt doi copii care au gene de Romanov. 
Trebuie eliminaţi. Cei care i-au trimis pe Lord şi pe femeia 
aia aici vor trimite pe alţii să-i caute. Transmite-le prietenilor 
noştri că după moartea mea adevărul va face înconjurul 
lumii mai repede decât se poate rezolva această problemă. 


386 


Îmi pare rău că-ţi răpesc această plăcere, Orleg! 

— Nu-ţi exagera rolul, domnule avocat. 

— Nu-mi minimaliza flexibilitatea. 

leşi înainte de a primi vreun răspuns. Chiar în acel 
moment, se auzi din nou difuzorul. 

— Centrala. Dillsboro Unu. Suspectul a fugit cu captivul. 
Ofiţerul e la pământ, dar în regulă. Atacat de un câine. 
Urmărirea continuă. Suspectul pare să aibă un scop precis, 
probabil Autostrada 46. Alertaţi pe cine puteţi să-i vină în 
întâmpinare. 

Dispeceratul confirmă recepţionarea mesajului, iar Hayes 
răsuflă uşurat. Preţ de câteva minute, se temuse că Lord va 
fi prins, iar acum îşi dădu seama că acest fapt va complica şi 
mai mult lucrurile. El trebuia să-l prindă pe Lord şi, după 
toate aparențele, Lord nu avea încredere în localnici. 
Tâmpiţii aceştia credeau că Lord fugea şi luase cu el un 
ostatic. Doar el ştia că toţi trei, adică Lord, Thorn şi femeia, 
fugeau împreună. 

Şi trebuiau să iasă de pe drumul principal cât mai repede. 

Lord credea cu siguranţă că Orleg şi Deprimatul lucrau 
împreună cu şeriful, aşa că nu ar fi cerut niciodată ajutorul 
autorităţilor. Mai degrabă, ar căuta un loc în care să stea 
ascuns până când va considera că trecuse primejdia. 

Dar unde s-ar putea ascunde? Ă 

Presupunea că Lord nu cunoştea prea bine zona. Iin 
schimb, Michael Thorn o ştia ca pe propriile buzunare. 

Poate ar reuşi şi el să afle ceva. 

Părăsi dispeceratul şi se duse spre locul unde erau 
aşezate doamna Thorn şi secretara. Soţia lui Thorn stătea de 
vorbă cu o polițistă pe hol, aşa că merse direct la secretara 
avocatului şi îi zise: a.. 

— Imi permiteţi să vă deranjez un moment? 

Femeia ridică privirea. 

— V-am auzit spunându-i şerifului că Lord şi însoţitoarea 
acestuia l-au vizitat pe Thorn la birou astăzi. 


387 


— Aşa e. Au venit ieri. Apoi, din nou, astăzi. 

— Aveţi idee despre ce au vorbit? 

Dădu din cap că nu. 

— Au stat în birou, cu uşa închisă. 

— Toată situaţia asta e îngrozitoare. Inspectorul Orleg e 
foarte afectat. Unul dintre oamenii lui a fost omorât în 
Moscova. lar acum polițistul de aici. 

— Lord a zis că e avocat. Şi chiar nu arăta a criminal. 

— Arată vreunul? Lord era în Moscova în interes de 
serviciu. Nimeni nu ştie de ce l-a ucis pe poliţist. Ceva s-a 
întâmplat, cu siguranţă. Ca şi aici. 

Bărbatul trase aer în piept, îşi trecu o mână prin păr, apoi 
se frecă la nas. 

— Regiunea aceasta e atât de frumoasă! Mai ales în acest 
anotimp. Ce păcat că se întâmplă aşa ceva tocmai acum. 

Se duse la cafetieră şi îşi umplu o ceaşcă, întrebând-o şi 
pe secretară dacă ar vrea una, dar aceasta îl refuză. 

— Vin uneori aici din Atlanta ca să vânez. Inchiriez o 
cabană în pădure. Intotdeauna am visat să am şi eu una, dar 
n-am avut resursele financiare. Domnul Thorn are o cabană? 

Hayes se întoarse lângă secretară. 

— Cabana lui e absolut minunată, zise femeia. O are de 
generaţii întregi. 

— Aproape de aici? întrebă el încercând să pară 
dezinteresat. 

— Cam la o oră de mers spre nord. Deţine aproximativ o 
sută de hectare de pământ, inclusiv un munte. Obişnuiam 
să-l tachinez întrebându-l la ce-i trebuia un munte. 

— Ce ţi-a răspuns? 

— Că stă şi se uită la el. Urmăreşte cum cresc copacii. 

I se umeziră ochii. Femeia era în mod evident apropiată de 
şeful ei. Hayes luă o gură de cafea şi continuă: 

— Muntele ăla are şi un nume? 

— Windsong Ridge. Intotdeauna mi-a plăcut această 
denumire. 


388 


Hayes se ridică uşor. 

— Vă văd supărată şi nu vreau să vă mai deranjez cu 
întrebările mele. 

Ea îi mulţumi, iar Hayes ieşi. Orleg şi Deprimatul stăteau 
afară şi fumau. 

— Haideţi, zise el. 

— Unde mergem? întrebă Orleg. 

— Să rezolvăm problema. 


389 


Capitolul 48. 


După ce-l lăsară pe poliţist culcat la pământ, Lord 
abandonă rapid autostrada şi viră spre est pe un drum 
secundar. După câţiva kilometri, viră spre nord, mergând 
spre domeniul care era în proprietatea lui Thorn de aproape 
o sută de ani. 

Drumul de ţară, lung de un kilometru şi jumătate, şerpuia 
printre dealuri şi trecea peste două izvoare ce se rostogoleau 
peste stânci. Era o cabană în stil colonial, cu un singur etaj şi 
construită din buşteni de pin uniţi cu mortar gros. Pe verandă 
erau trei balansoare şi un hamac suspendat de un capăt. 
Şindrila de cedru de pe acoperiş părea nouă. Hornul din dale 
de piatră se înălța într-o parte. 

Thorn le spuse că aici locuiseră Alexei şi Anastasia când 
ajunseseră în Carolina de Nord, spre finele anului 1919. 
lusupov pusese să se construiască această cabană pe un 
teren de o sută de hectare de pădure bătrână, mărginit de 
un munte care fusese botezat Windsong Ridge, în urmă cu 
un secol. Intenţia lui fusese să le ofere moştenitorilor un loc 
retras în care să fie departe de oricine i-ar putea asocia cu 
familia regală a Rusiei. Dealurile din Appalachia constituiau 
locaţia perfectă, cu o climă nu foarte deosebită de cea de 
acasă. 

Acum, stând în cabană, Lord aproape că le simţea 
prezenţa. Soarele apusese, iar aerul se răcorise. Thorn 
aprinsese un foc cu buştenii sparţi aranjaţi lângă unul dintre 
pereţii exteriori. Interiorul avea cinci sute de metri pătraţi, 
peste tot se vedeau covoare groase şi mobilă din lemn. În 
aer plutea un miros pătrunzător de nuc şi de pin. Bucătăria 
era plină de conserve, aşa că mâncară chili şi fasole şi băură 
cola din frigider. 


390 


Fusese ideea lui Thorn să vină la cabană. Dacă poliţia 
credea că e ţinut împotriva voinţei sale, cu siguranţă nu l-ar 
fi căutat pe proprietăţile lui. Mai mult ca sigur că toate 
drumurile spre Tennessee erau supravegheate şi că fusese 
pus sub urmărire un jeep Cherokee, ceea ce era un motiv în 
plus să părăsească autostrada. 

— Nu e nici ţipenie de om pe o suprafaţă de kilometri 
întregi, le zise Thorn. Prin anii 1920 era o ascunzătoare 
perfectă. 

Lord observă că nimic din decorul cabanei nu sugera 
importanţa ei istorică. Dar era, fără doar şi poate, locuinţa 
unui iubitor de natură - pe pereţi stăteau instantanee cu 
păsări în înaltul cerului şi căprioare care păşteau pe pajişti. 
Nici urmă de trofee de vânătoare. 

— Nu vânez, zise Thorn. Vânez doar frumuseţile naturii cu 
aparatul de filmat. 

Lord arătă spre un tablou ce domina un perete întreg, 
pictat în ulei, înfăţişând un urs negru. 

— Bunica mea a pictat acel tablou, zise Thorn. Ca şi pe 
celelalte. li plăcea să picteze. A trăit aici până la sfârşitul 
vieţii. Alexei a murit aici, în dormitor. In acelaşi pat în care s- 
a născut tatăl meu. 

Stăteau în faţa focului. Două veioze luminau camera 
spațioasă. Akilina se cuibărise pe parchet, învelită într-o 
pătură de lână. Lord şi Thorn stăteau în două fotolii de piele. 
Câinele era făcut covrig într-un colţ, încălzindu-se la focul din 
cămin. 

— Am un prieten apropiat care lucrează la procuratura 
generală din Carolina de Nord, zise Thorn. Îl sunăm mâine. 
Ne poate ajuta. Am încredere în el. După o pauză, spuse: 
Cred că soţia mea e distrusă. Mi-aş dori să pot s-o sun. 

— Nu te-aş sfătui, zise Lord. 

— N-aş putea s-o sun nici dacă aş vrea. N-am telefon 
instalat aici. Am un mobil pe care-l iau cu mine când rămân 
peste noapte la cabană. M-am racordat la reţeaua electrică 


391 


abia în ultimii zece ani. Compania mi-a cerut o avere ca să 
tragă firele până aici. Am decis că telefonul mai poate 
aştepta. 

— Veniţi des aici tu şi soţia ta? întrebă Akilina. 

— De multe ori. Aici mă simt mai aproape de trecutul 
meu. Margaret n-a prea înţeles cum stau lucrurile, a văzut 
doar că acest loc mă linişteşte. Locul în care puteam fi cu 
mine însumi, cum spunea ea. Dacă ar şti... 

— O să ştie în curând, zise Lord. 

Borzoiul se ridică brusc, ciulind urechile şi mârâind uşor. 

Lord se uită la câine. 

Se auzi un ciocănit în uşa de la intrare. Lord sări în 
picioare. Nici unul din ei nu scoase un sunet. 

Se auzi alt ciocănit. 

— Miles, sunt eu, Taylor! 

Deschise uşa. 

Străbătu în grabă camera şi se uită pe unul dintre 
geamuri. În întuneric, nu desluşi decât silueta unui bărbat în 
faţa intrării. Se duse spre uşa încuiată. 

— Taylor? 

— Da’ cine crezi că e, zâna măseluţă? Deschide odată uşa 
asta, ce dracu'! 

— Eşti singur? 

— Cu cine aş putea fi? N 

Puse mâna pe zăvor şi deschise încuietoarea. In prag era 
Taylor Hayes, îmbrăcat într-o pereche de pantaloni kaki şi cu 
o jachetă groasă. 

— Hei, omule, sunt aşa de bucuros să te văd! 

— Nici pe jumătate cât mă bucur eu! Zise Hayes intrând în 
cabană. 

Dădură mâna. 

— Cum m-ai găsit? întrebă Lord, după ce încuie din nou 
uşa. 

— Când am ajuns în oraş am aflat de polițistul împuşcat. 
Se pare că sunt doi ruşi pe aici. 


392 


— Doi indivizi care mă urmăresc. 

— Aşa am auzit şi eu. 

Lord remarcă privirea uimită de pe faţa Akilinei. 

— Engleza ei nu e prea bună, Taylor. Vorbeşte ruseşte. 

— Dar dumneata cine eşti? o întrebă Hayes pe Akilina în 
limba rusă. 

Akilina se prezentă. 

— Mă bucur să vă cunosc! Să înţeleg că asociatul meu v-a 
târât după el prin toată lumea. 

— Am avut parte de o călătorie pe cinste, zise ea. 

Hayes se uită la Thorn. 

— lar dumneavoastră trebuie să fiţi motivul acestei 
călătorii. 

— Aşa se pare. 

Lord le făcu cunoştinţă, apoi zise: 

— Poate că acum reuşim să facem ceva. Taylor, poliţia 
locală e convinsă că am ucis un poliţist. 

— Sunt foarte porniţi în sensul ăsta. 

— Ai vorbit cu şeriful? 

— Am decis că e mai important să te găsesc mai întâi pe 
tine. 

Continuară să discute în următoarele patruzeci şi cinci de 
minute. Lord îi povesti în amănunt tot ce se întâmplase. Îi 
vorbi chiar şi despre oul sfărâmat şi despre mesajele lăsate 
pe foiţa de aur, pe care le luă din jeep şi i le arăta. li 
prezentă povestea lingourilor de aur şi îi spuse unde erau 
ascunse. li explică şi ce era cu Simion Paşenko şi cu Sfânta 
Grupare care păstrase secretul lui lusupov. 

— Aşadar, sunteţi un Romanov, îi spuse Hayes lui Thorn. 

— Tot nu ne-aţi spus cum ne-aţi găsit, zise Thorn. 

Lord remarcă suspiciunea din vocea avocatului. Hayes, în 
schimb, nu păru afectat de asprimea lui Thorn. 

— Secretara dumneavoastră mi-a dat ideea. Ea şi soţia 
dumneavoastră erau la secţia de poliţie. Ştiam că Miles nu v- 
a răpit, aşa că m-am gândit la o ascunzătoare în care aţi fi 


393 


putut merge. Nici un răpitor nu s-ar folosi de casa victimei. 
Aşa că am zis să-mi încerc norocul şi să vin până aici. 

— Cum se simte soţia mea? 

— E tulburată. 

— De ce nu i-aţi spus şerifului adevărul? întrebă Thorn. 

—E o situaţie dificilă. E vorba despre relaţiile 
internaţionale. Mai precis, despre viitorul Rusiei. Dacă sunteţi 
într-adevăr descendentul direct al lui Nicolae al II-lea, atunci 
tronul Rusiei vă aparţine. Nu cred că trebuie să vă mai spun 
că apariţia dumneavoastră va crea senzaţie. Nu vreau să-i 
spun astfel de lucruri unui şerif din districtul Dillsboro, 
Carolina de Nord. Nu mă înţelegeţi greşit, n-am nimic cu 
această zonă. 

— Nici o problemă, zise Thorn, cu vocea încă tăioasă. Ce 
credeţi că ar trebui să facem? 

Hayes se ridică şi se duse spre ferestrele care acopereau 
partea din faţă a casei. 

— Bună întrebare! zise el, uitându-se afară de după 
perdea. 

Borzoiul deveni din nou atent. 

Hayes deschise uşa de la intrare. 

Felix Orleg şi Deprimatul intrară în casă. Amândoi bărbaţii 
aveau arme în mână. Câinele se ridică în picioare şi începu 
să mârâie. 

Akilina scoase un țipăt. 

Hayes spuse: 

— Domnule Thorn, animalul dumneavoastră este un 
exemplar frumos. Mi-au plăcut întotdeauna borzoii. Nu vreau 
să mă văd pus în situaţia de a-i ordona unuia dintre aceşti 
bărbaţi să-l împuşte. Aşa că, spuneţi-i, vă rog, câinelui să 
iasă din casă. 

— Am mirosit ceva la tine din primul moment, zise Thorn. 

— Cred şi eu! zise Hayes şi apoi arătă spre câinele care 
mârâia la el. Să-l împuşc? 

— Alexei, pleacă, zise Thorn arătând spre uşă, iar câinele 

394 


se pierdu în noapte. 

Hayes închise uşa. 

— Alexei, ce nume interesant! zise. 

Lord era şocat. 

— Tu ai fost tot timpul? întrebă Miles. 

Hayes le făcu semn celor doi bărbaţi, care se mişcară 
rapid prin cameră. Orleg se aşeză în dreptul uşii dinspre 
bucătărie; Deprimatul, la cea care dădea spre dormitor. 

— Uite cum stă treaba, Miles. Nişte asociaţi de-ai mei din 
Moscova s-au supărat foarte tare pe tine. La dracu', te-am 
trimis la Arhivele statului să verifici dacă totul e în regulă cu 
Baklanov, iar tu te întorci cu moştenitorul tronului Rusiei! La 
ce te aşteptai? 

— Am avut încredere în tine, nenorocitule! se repezi Lord 
spre Hayes. 

Orleg îl opri, îndreptând puşca spre el. 

— Încrederea este un termen atât de relativ, Miles! Mai 
ales în Rusia. lţi fac o favoare, totuşi. Eşti un om greu de 
ucis. Mai eşti şi al dracului de norocos! Hayes îşi scoase 
pistolul de sub haină şi continuă: Stai jos, Miles. 

— Du-te dracu’, Taylor! 

Hayes trase un foc. Glonţul trecu razant pe lângă umărul 
drept al lui Lord. Akilina ţipă şi se năpusti spre el, când 
acesta se prăbuşi înapoi în scaun. 

— Ţi-am spus să stai jos, zise Hayes. Nu-mi place să mă 
repet. 

— Eşti bine? întrebă ea. 

Lord îi citi îngrijorarea pe chip. Era bine, glontul îl zgâriase 
doar, suficient pentru a-i da sângele şi pentru a-i provoca o 
durere vie. 

— Sunt bine. 

— Stai jos, domnişoară Petrovna, îi zise Hayes. 

— Fă ce-ţi spune! o îndemnă Lord. 

Femeia se retrase în scaunul ei. 

Hayes se apropie de şemineu. 


395 


— Dacă voiam să te omor, aş fi făcut-o deja până acum. 
Norocul tău că sunt un trăgător bun. 

Lord îşi ţinea mâna peste rană şi se folosi de tricoul de pe 
el ca să oprească sângerarea. Privirea i se opri asupra lui 
Michael Thorn. Avocatul era cât se poate de calm. Nu 
spusese nimic şi nici măcar nu clipise când trăsese Hayes 
focul de armă. 

— Tind să cred că eşti, într-adevăr, rus, îi zise Hayes lui 
Thorn. Aceeaşi privire în ochi. Am văzut-o de nenumărate ori 
acolo. Sunteţi cu toţii lipsiţi de inimă. 

— Eu nu sunt Ştefan Baklanov, replică Thorn, aproape în 
şoaptă. 

— Aşa mă gândeam şi eu, zise Hayes chicotind. Cred că tu 
chiar ai fi în stare să îi guvernezi pe idioţii ăia. E nevoie de 
nerv pentru asta. Cei mai buni țari au fost aşa. Prin urmare, 
sper că înţelegi de ce nu te pot lăsa să pleci viu de aici. 

— Tata mi-a spus că voi întâlni oameni ca tine. M-a 
avertizat, însă eu am crezut că e doar paranoic. 

— Cine ar fi crezut că Imperiul Sovietic va fi atât de fragil? 
Şi, mai ales, cine ar fi crezut că ruşii îl vor vrea înapoi pe ţar? 

— Felix lusupov, zise Thorn. 

— Punct lovit! Dar toate acestea sunt irelevante acum. 
Orleg! 

Hayes îi făcu semn inspectorului, apoi arătă spre uşă. 

— Luaţi-i pe dragul nostru moştenitor la tron şi pe această 
femeie şi faceţi ce ştiţi voi mai bine. 

Orleg zâmbi şi o apucă pe Akilina de braţ. Lord dădu să se 
ridice, însă, în aceeaşi secundă, Hayes îşi lipi ţeava pistolului 
de gâtul acestuia. 

— Stai jos, zise Hayes. 

Deprimatul îl smulse pe Thorn de pe scaun şi îl împinse 
afară, cu pistolul la tâmplă. Akilina încercă să opună 
rezistenţă. Orleg îşi trecu mâna pe după gâtul ei şi o trânti la 
pământ. Femeia se luptă o secundă, apoi îşi întoarse privirea 
spre cer, încercând să respire. 


396 


— Încetează! strigă Lord. 

Hayes îi împinse ţeava pistolului şi mai adânc în gât. 

— Spune-i să înceteze, Taylor! 

— Spune-i să fie fată cuminte, îl sfătui Hayes. 

Lord se întreba cum ar fi putut să-i spună să meargă 
liniştită afară, ca să fie ucisă. 

— Nu te mai zbate, îi zise el. 

Akilina încetă să se mai opună. 

— Nu aici, Orleg, zise Hayes. 

Rusul îşi slăbi strânsoarea şi Akilina se ridică în genunchi 
pe podea, respirând sacadat. Lord îşi dorea să alerge la ea să 
o ajute, dar nu putea. Orleg o apucă de păr şi o ridică în 
picioare. Durerea păru să o readucă la viaţă. 

— Ridică-te, îi zise Orleg în ruseşte. 

Ea se ridică cu greu în picioare, iar Orleg o împinse spre 
uşa din faţă. Thorn era deja acolo şi ieşi primul, urmat de 
Deprimat. 

Uşa de la intrare se închise în urma lor. 

— Sunt convins că-ţi place această femeie, zise Hayes, 
adresându-i-se din nou în limba engleză. 

Arma era tot lipită de el. 

— Ce-ţi pasă? 

— Nu-mi pasă. 

Hayes se dădu în spate, îndepărtând arma de Lord. Acesta 
se prăbuşi în scaun. Durerea din umăr se amplifică, dar furia 
pe care o simţea îi păstra reflexele în alertă. 

— Tu ai ordonat uciderea celor doi Maks în Starodug? 

— N-am avut încotro. Trebuia să ştergem urmele. 

— Şi Baklanov chiar e o marionetă? 

— Rusia e ca o virgină, Miles. Are de oferit atât de multe 
plăceri pe care nimeni nu le-a gustat! Dar ca să te păstrezi 
pe linia de plutire trebuie să joci după regulile lor, care sunt 
dintre cele mai dure. M-am adaptat. Crima este pentru ei un 
scop care scuză mijloacele. 

— Ce s-a întâmplat cu tine, Taylor? 


397 


Hayes se aşeză, cu arma ridicată. 

— Nu începe cu rahaturi de genul ăsta! Am făcut ce 
trebuia să fac. Nimeni de la firmă nu s-a plâns de banii care 
le-au intrat în cont. Uneori trebuie să-ţi asumi nişte riscuri 
pentru a te bucura de realizări importante. lar controlul 
asupra ţarului Rusie părea să merite efortul. De fapt, totul 
era perfect. Cine ar fi crezut că vreun moştenitor direct era 
încă în viaţă? 

Lord vru să se repeadă la Hayes, însă acesta îi simţi 
imediat ura. 

— Nici să nu te gândeşti, Lord! Te împuşc până să apuci 
să te ridici de pe scaun. 

— Sper să merite. 

— De o mie de ori mai mult decât avocatura. 

Se gândi să-l păcălească pe Hayes. 

— Cum ai de gând să rezolvi problema asta? Thorn are o 
familie. Asta înseamnă o mulţime de moştenitori. Şi ei ştiu 
totul. 

— Frumoasă încercare! Soţia şi copiii lui nu ştiu nimic. 
Problema mea se află chiar aici, zise Hayes arătând cu ţeava 
puştii spre Thorn. Uite ce e. Nu poţi da vina pe alţii pentru ce 
ai făcut tu. 

Ar fi trebuit să laşi povestea asta aşa cum era şi să-mi 
asculţi ordinele. in schimb, te-ai repezit de la Sankt- 
Petersburg în California şi ţi-ai băgat nasul unde nu-ţi fierbea 
oala. 

Pe Lord îl obseda o întrebare: 

— Ai de gând să mă ucizi? 

Din vocea lui nu răzbătea nici un strop de frică. Era şi el 
surprins de reacţia lui. 

— Nu. Dar cei doi de afară o vor face. M-au pus să le 
promit că n-o să-ţi clintesc un fir de păr. Nu te plac deloc. lar 
eu nu îi pot dezamăgi! 

— Nu mai eşti omul pe care îl ştiam. 

— De unde dracu’ ştii tu cum eram eu? Suntem doar 


398 


colegi. Nu suntem fraţi de cruce. La dracu’, cu greu putem 
spune că eram prieteni. Am clienţi care depind de mine, iar 
eu intenţionez să le ofer ceea ce doresc. Şi mie, bineînţeles, 
o pensie generoasă. 

Lord se uită spre uşa de la intrare. 

— Eşti îngrijorat pentru micuța ta rusoaică? 

Lord nu zise nimic. Ce era să mai zică? 

— Sunt sigur că Orleg se bucură de nurii ei... chiar în acest 
moment. 


399 


Capitolul 49. 


Akilina îl urmă pe bărbatul căruia Lord îi zicea Deprimatul, 
în timp ce se afundau în pădure. Covorul de frunze le 
înăbuşea zgomotul paşilor, iar luna pâlpâia printre crengile 
copacilor, aruncând peste pădure o strălucire lăptoasă. Aerul 
rece ca gheaţa îi biciuia pielea, iar puloverul şi blugii nu-i 
ţineau prea mult de cald. Cu ţeava unei puşti lipită de 
spinare, Thorn era capul de coloană. Orleg închidea şirul, 
mergând în spatele ei, cu o armă în mână. 

Mai merseră zece minute, afundându-se şi mai mult în 
pădure, până când ajunseră într-un luminiş. În pământ erau 
înfipte două lopeţi. Se pare că totul fusese cu grijă stabilit, 
înainte de sosirea lui Hayes la cabană. 

— Sapă, îi zise Orleg lui Thorn. Ca şi strămoşii tăi, o să 
mori în pădure şi o să fii îngropat în pământul rece. Cine ştie, 
poate că peste o sută de ani o să-ţi descopere şi ţie oasele 
pe aici. 

— Şi dacă refuz? întrebă Thorn calm. 

— O să te împuşc, apoi o să mă distrez cu ea. 

Privirea lui Thorn o întâlni pe cea a Akilinei. Respirația 
avocatului era regulată şi nu părea deloc îngrijorat. 

— Priveşte lucrurile în felul următor, zise Orleg. Câteva 
preţioase momente în plus de viaţă. Fiecare secundă 
contează. Oricum, e mult mai mult timp decât i s-a acordat 
bunicului tău. Ai noroc că nu sunt bolşevic! 

Thorn stătea nemişcat şi nu părea dornic să pună mâna 
pe lopată. Orleg aruncă într-o parte puşca şi o prinse pe 
Akilina de pulover. 

O trase spre el şi femeia începu să ţipe, dar inspectorul îi 
acoperi gura cu palma. 

— Destul! strigă Thorn. 


400 


Orleg se opri, dar o prinse de gât, nu ca să o sugrume, ci 
ca să o atenţioneze. Thorn apucă lopata şi începu să sape. 

Orleg îi pipăi sânul cu mâna liberă. 

— Rotund şi ferm. 

Respirația îi mirosea greu. 

Akilina ridică mâinile şi îi băgă degetele în ochiul stâng. 
Orleg se zbătu, se dădu înapoi şi îi trase o palmă zdravănă 
peste faţă, apoi o trânti pe pământul reavăn. 

Inspectorul îşi luă puşca, o încărcă şi îşi puse piciorul 
peste gâtul ei, ţintuindu-i capul la pământ. li introduse ţeava 
puştii în gură. 

Privirea ei se îndreptă spre Thorn. Simţi în gură gust de 
rugină şi de metal. Orleg apăsă ţeava şi mai mult, iar ea se 
luptă să nu se înece. Teama puse stăpânire pe ea. 

— ţi place, nenorocito? 

Din pădure se desprinse o siluetă neagră care se năpusti 
asupra lui Orleg. Polițistul căzu pe spate şi scăpă puşca din 
mână. In secunda următoare, Akilina îşi dădu seama ce se 
întâmpla. Se întorsese borzoiul. Se răsuci imediat ce patul 
puştii lovi pământul. 

— Atacă! Omoară! strigă Thorn. 

Capul câinelui zvâcni, în timp ce colții intrară în carne. 

Orleg se zvârcoli în agonie. 

Thorn apucă lopata şi înfipse lama în Deprimat, pe care 
apariţia animalului îl luase pe nepregătite. 

Rusul gemu când Thorn aruncă din nou lopata, nimerindu-l 
în stomac. Deprimatul se prăbuşi la pământ în urma celei de- 
a treia lovituri, de data aceasta la cap. Se zvârcoli câteva 
secunde, apoi rămase nemişcat. 

Orleg tipa încă, iar câinele atacă cu şi mai multă furie. 

Akilina apucă puşca. 

Thorn se repezi din spate. 

— Stai! 

Câinele se retrase şi îngenunche, cu respiraţia aburindă în 
aerul rece. Orleg se rostogoli, ţinându-se de gât. Incercă să 


401 


A 


se ridice, dar Akilina îl împuşcă în faţă. Corpul lui Orleg 
rămase inert. 

— Te simţi mai bine acum? o întrebă Thorn. 

— Mult mai bine, răspunse Akilina scuipând, încercând să 
scape de gustul de metal din gură. 

Thorn se duse la Deprimat şi îi verifică pulsul. 

— Asta e mort. 

Akilina se îndreptă spre câine. Acest animal îi salvase 
viaţa. li veniră în minte cuvintele pe care le rostiseră Lord şi 
Simion Paşenko. Referitoare la ceva ce spusese în urmă cu o 
sută de ani un aşa-zis om sfânt. „Inocenţa fiarelor îi va 
proteja şi le va arăta calea, fiind hotărâtoare în drumul spre 
izbândă.” 

Thorn se duse spre câine şi îi mângâie coama mătăsoasă. 

— Bravo, Alexei! Bravo, băiete! 

Borzoiul acceptă afecțiunea stăpânului şi îi întinse laba cu 
gheare ascuţite. Avea botul mânjit de sânge. 

— Trebuie să vedem ce e cu Miles, zise Akilina. 


Se auzi ecoul unui foc de armă, iar Lord profită de 
momentul când Hayes se uită pe geam pentru a răsturna cu 
mâna rănită suportul greu de lemn al uneia dintre veioze. Se 
rostogoli din scaun chiar când Hayes se întoarse şi trase. 

Camera era acum luminată doar de o veioză şi de focul 
slab din cămin. Se târî cu repeziciune pe burtă şi aruncă şi 
cealaltă veioză spre Hayes, sărind apoi peste canapeaua din 
faţa şemineului. Umărul drept îl durea din cauza efortului. 
Două gloanţe încercară să-l atingă prin canapea. Se întinse 
pe podea şi se târî spre bucătărie, reuşind să intre chiar când 
un alt glonţ atinse cantul uşii. Rana din umăr se deschise din 
nou şi începu să sângereze. lIncerca să-şi oprească 
hemoragia apăsând locul cu mâna şi sperând că ţinta lui 
Hayes va fi mai puţin precisă din cauza trecerii de la 
întuneric la lumină, dar era conştient că ochii acestuia se vor 
adapta în doar câteva momente. 


402 


Ajuns în bucătărie, se ridică în picioare, apoi, preţ de o 

secundă, îşi pierdu echilibrul din cauza durerii. Camera se 
învârtea în jurul lui, iar el făcu eforturi să-şi vină în fire. 
Inainte de a se năpusti afară, apucă un prosop de pe masă şi 
şi-l puse peste rana din umăr. leşi şi trânti uşa cu mâna 
însângerată, aşezând în dreptul ieşirii un coş de gunoi. Se 
avântă apoi spre pădure. 
__ Hayes nu ştia cu precizie dacă îl nimerise sau nu pe Lord. 
Incercă să numere de câte ori trăsese. Işi amintea că de 
patru ori, cel mult cinci. Asta însemna că mai avea încă cinci 
sau şase gloanţe. Ochii i se adaptară rapid la întuneric, 
tăciunii din vatră răspândind doar o lumină slabă. Auzi o uşă 
trântindu-se şi presupuse că Lord ieşise. Continuă să meargă 
cu pistolul în mână, intrând în bucătărie cu grijă. Vârful 
piciorului drept îi alunecă pe ceva ud. Se aplecă şi atinse cu 
degetul pata. Mirosul îi confirmă că era sânge. Se ridică şi se 
îndreptă spre uşa ce dădea afară. Un tomberon îi blocă 
ieşirea. Impinse containerul de plastic cu piciorul şi ieşi în 
noaptea rece. 

— Bine, Miles! strigă el. Se pare că e timpul să înceapă 
urmărirea de negri. Sper că nu eşti la fel de norocos ca şi 
bunicul tău! 

Scoase încărcătorul din pistolul Glock şi îl înlocui cu unul 
nou. Cu cele zece gloanţe pe care le avea acum pregătite, 
era gata să termine ce începuse. 

x 

Akilina auzi împuşcăturile chiar când se îndrepta cu Thorn 
spre cabană. Avea cu ea puşca lui Orleg. Chiar când ajunseră 
în faţa cabanei, Thorn îi zise să se oprească. 

— Să nu fim nesăbuiţi, o atenţionă el. 

Era impresionată de detaşarea avocatului. Calmul cu care 
controla situaţia o liniştea pe Akilina. 

Thorn intră în verandă şi se apropie de uşa închisă de la 
intrare. Din cabană auzi o voce de bărbat care spunea: 

— Bine, Miles! Se pare că e timpul să înceapă urmărirea 


403 


de negri. Sper că nu eşti la fel de norocos ca şi bunicul tău! 

Femeia se ascunse în spatele lui Thorn, cu câinele lângă 
ea. Thorn răsuci mânerul şi deschise uşa. In interior era 
beznă, în afara focului din vatră. Thorn intră şi se duse direct 
spre dulap. Deschise un sertar şi scoase o armă. 

— Haide! o chemă bărbatul. 

Se duse după el în bucătărie. Uşa de la ieşire era larg 
deschisă. Akilina îl văzu pe Alexei mirosind podeaua. Se 
aplecă şi văzu pete întunecate dinspre sufragerie, până la 
ieşire. Câinele le adulmeca. Se aplecă şi Thorn. 

— Cineva a fost rănit, zise el în şoaptă. Alexei, miroase! la 
urma! 

Câinele mirosi încă o dată petele. Apoi animalul îşi înălţă 
capul, ca şi cum le-ar fi spus că e gata. 

— După el! ordonă Thorn. 

Câinele se năpusti spre ieşire. 


404 


Capitolul 50. 


Lord auzi cuvintele lui Hayes şi îşi aminti de conversaţia 
pe care o purtaseră în hotelul Volkov cu nouă zile în urmă. 
Drace, părea atât de mult de atunci! 

Bunicul lui îi povestise totul despre vremea când albii îşi 
vărsau mânia pe negri. Un prieten al unui frate al bunicului 
său fusese smuls din aşternut şi spânzurat pentru că cineva 
îl bănuia de tâlhărie. Fără arestare, fără act de acuzare, fără 
proces. Deseori se întrebase de unde atâta ură. Unul dintre 
lucrurile pe care le făcuse tatăl său de-a lungul vieţii fusese 
să se asigure că nici albii, nici negrii nu îşi uită trecutul. Unii 
numeau asta populism. Alţii îi ziceau comemorare. Grover 
Lord o numea „un semn de prietenie de la reprezentantul 
Celui de Sus”. Acum el era cel care fugea prin munţii din 
Carolina, urmărit de un individ hotărât să nu-l lase să prindă 
răsăritul soarelui. 

Prosopul pe care şi-l pusese pe umăr îi fusese de ajutor, 
dar mişcarea continuă a braţului îi făcea rău. Nu avea nici 
cea mai vagă idee spre ce se îndrepta. Işi aminti că Thorn îi 
spusese că cea mai apropiată aşezare omenească era la 
kilometri distanţă. Cu Hayes, cu Deprimatul şi cu Orleg pe 
urmele lui, n-avea prea multe şanse să ajungă prea departe. 
In minte îi răsuna încă focul de armă pe care-l auzise chiar 
înainte de a-l ataca pe Hayes. Işi dorea să se întoarcă după 
Akilina şi după Thorn, dar îşi dădea seama de inutilitatea 
efortului său. Erau, cu siguranţă, amândoi morţi. Ar fi fost 
mai bine să se piardă în noapte încercând să scape, ca să 
poată spune lumii întregi ce aflase. Le datora asta lui Simion 
Paşenko, Sfintei Grupări şi, mai ales, celor care erau deja 
morţi. Ca, de exemplu, Iosif şi Vasili Maks. 

Se opri. Respira sacadat şi aburul răsuflării i se aduna sub 


405 


ochi. Avea gâtul uscat şi nu ştia în ce direcţie s-o apuce. Faţa 
şi pieptul îi erau leoarcă de sudoare. Ar fi dorit să-şi poată 
şterge transpiraţia, dar umărul nu ar fi făcut faţă efortului. Se 
simţea ameţit. Era slăbit din cauză că pierduse sânge şi nici 
altitudinea nu-l ajuta prea mult. 

Auzi un zgomot în spate. Dădu deoparte o ramură care 
atârna şi intră în desiş. Pământul începuse să se întărească. 
Solul era presărat cu pietre. Drumul începea să urce. O 
apucă pe acolo. Pietrişul se rostogoli sub tălpile sale, iar 
sunetul fu amplificat de tăcerea nopţii. In faţă se deschidea o 
vedere panoramică. 

Se opri în vârful stâncii, deasupra unui hău întunecat. 
Dedesubt se auzea un pârâu. Dar nu era prins în capcană. 
Putea s-o ia la stânga sau la dreapta, înapoi în pădure, dar 
decise să profite de relieful accidentat. Dacă aveau să-l 
găsească, i-ar fi prins bine elementul-surpriză. Nu putea să 
fugă la nesfârşit. Nu cu trei oameni înarmaţi pe urmele sale. 
In plus, nu dorea să fie doborât de gloanţe, asemenea unui 
animal. Voia să opună rezistenţă şi să lupte. Aşa că se căţără 
pe stânci până la o lespede de deasupra prăpastiei. Cerul se 
întindea peste ce părea a fi un hău fără fund. In acest 
moment, avea avantajul de a se afla într-un loc în care vedea 
pe oricine s-ar fi apropiat. Pipăi solul în jurul lui şi găsi trei 
pietre de dimensiunea unor mingi de baseball. Intinse braţul 
drept să vadă dacă muşchiul îi permite a să-l mişte şi decise 
că era în stare să arunce, dar nu prea departe. Ridică 
pietrele să vadă cât sunt de grele şi apoi se pregăti să 
înfrunte pe oricine ar putea apărea. 

x 


Hayes vânase suficiente animale ca să ştie cum să le ia 
urma, iar Lord fugise prin pădure fără să fie preocupat să-şi 
ascundă semnele trecerii. Lăsase în spate crengi rupte şi 
chiar urme de paşi, acolo unde pământul era reavăn. La 
lumina strălucitoare a lunii, traseul era uşor de refăcut. Pe 
lângă acestea, mai erau şi petele de sânge care apăreau cu 


406 


regularitate. La un moment dat, drumul se opri. Se opri şi el. 
Işi aruncă privirea de jur împrejur. Nu mai erau crengi care 
să-i indice drumul. Se uită la covorul de frunze şi văzu că nu 
mai existau nici pete de sânge. Ciudat. Işi pregăti arma, în 
cazul în care acesta era locul pe care şi-l alesese Lord drept 
ascunzătoare. Era sigur că la un moment dat Lord va sări la 
bătaie. Poate că acest moment sosise. 

Făcu un pas în faţă. Instinctele îi spuneau că nu e urmărit. 
Era pe punctul de a se întoarce, când zări o pată întunecată 
lângă o ferigă. Se strecură înainte, cu arma ridicată. 
Pământul se transforma în rocă, iar pădurea era înlocuită de 
colţi de stâncă răsărind din pământ, ce răspândeau umbre 
diforme pretutindeni în jur. Nu-i plăcea ce îl aştepta, dar 
continuă să meargă. 

Căuta indicii - urme de sânge pe stânci, poate - dar era 
greu să faci diferenţa între nişte pete întunecate şi umbre. 
incetini, înaintând tiptil, în încercarea de a face cât mai puţin 
zgomot. 

Se opri pe marginea unei stânci şi văzu că dedesubt era 
apă, iar la dreapta şi la stânga, copaci. In faţă se întindea un 
cer nesfârşit de catifea, plin de stele. N-avea acum timp de 
admirat peisajul. Se întoarse şi, chiar când se pregătea să 
intre în pădure, auzi un vâjâit sfâşiind aerul. 

x 


Akilina îl urmă pe Thorn, care ieşi din bucătărie. Observă o 
pată de sânge cu amprenta unei mâini şi se gândi la Lord. 
Borzoiul dispăruse deja, dar fluieratul uşor al lui Thorn îl 
aduse în fugă înapoi din pădure. 

— Nu se aventurează prea departe. Doar cât să ia urma şi 
să găsească drumul, îi şopti Thorn. 

Câinele se aşeză la picioarele lui, iar Thorn îl mângâie pe 
cap. 

— Găseşte, Alexei! Mergi! 

Animalul se făcu nevăzut printre copaci. Thorn se mişcă în 
aceeaşi direcţie. 

407 


Akilina era îngrijorată de starea lui Lord. Mai mult ca sigur 
fusese împuşcat. Vocea pe care o auzise mai devreme îi 
aparţinea lui Taylor Hayes. Lord credea probabil că ea şi 
Thorn erau morţi, întrucât existau şanse infime de a scăpa 
de doi ucigaşi profesionişti. Dar avuseseră un avantaj enorm 
cu câinele. Animalul era absolut remarcabil, dând dovadă de 
o loialitate de admirat. Şi Michael Thorn, la rândul său, era 
foarte ataşat de câine. Acest bărbat avea sânge regesc în 
vene. Poate că asta îl făcea atât de stăpân pe situaţie. 

O auzise în repetate rânduri pe bunica sa vorbind despre 
vremurile când Rusia era un imperiu. Oamenii îl venerau pe 
ţar pentru curajul şi pentru puterea lui. II considerau unsul lui 
Dumnezeu pe Pământ şi se bucurau de protecţia lui în 
vremurile de restrişte. El era Rusia. 

Poate că şi Michael Thorn înțelegea această 
responsabilitate. Poate că şi el simţea legătura cu trecutul 
suficient de puternic pentru a-l face neînfricat, indiferent de 
ce-i rezerva viitorul. 

Cu toate acestea, ei îi era teamă. Şi nu doar pentru ea, ci 
şi pentru Miles Lord. 

Thorn se opri şi fluieră uşor. Alexei apăru în câteva 
momente, gâfâind. Thorn îngenunche şi privi câinele în ochi. 

— Ai dat de urmă, nu-i aşa? 

Akilina nu s-ar fi mirat dacă animalul i-ar fi răspuns, dar 
acesta rămase aşezat pe labele din spate şi îşi trase sufletul. 

— Găseşte! Porneşte! A 

Câinele o luă la fugă, iar ei îl urmară. In depărtare, se auzi 
un foc de armă. 

x 

Lord aruncă piatra chiar atunci când Hayes se întoarse. 
Simţi că i se rupe ceva în umăr, iar durerea îl săgetă pe şira 
spinării în jos. Rana i se deschisese din nou. Văzu că piatra îl 
loveşte pe Hayes în piept şi auzi arma descărcându-se. Sări 
de la locul unde era ascuns şi se aruncă asupra şefului său. 
Cei doi bărbaţi se prăbuşiră la pământ, în timp ce o durere 

408 


ca un şoc electric îi străbătu umărul drept. Ignoră durerea şi 
îi dădu lui Hayes un pumn în faţă, însă Hayes îl împinse pe 
Lord cu picioarele, aruncându-l pe spate. Stâncile ascuţite îl 
loviră pe Lord în spinare, sporindu-i agonia. In următorul 
moment, Hayes era deja peste el. 

x 


Akilina începu să fugă. La fel şi Thorn. Amândoi în direcţia 
de unde se auzise focul de armă. Terenul devenea mai tare, 
iar Akilina observă că pretutindeni erau stânci. In faţă auzi 
doi oameni respirând sacadat şi corpuri rostogolindu-se. 

Aici se termina şi pădurea. In faţa lor se luptau Taylor 
Hayes şi Miles Lord. Femeia se opri lângă Thorn. Borzoiul se 
opri la rându-i, privind lupta ce se dădea la zece metri de el. 

— Opreşte-i, îi zise ea lui Thorn. 

Dar avocatul nu-şi folosi arma. 

x 


_ Lord îl văzu pe Hayes ridicându-se în picioare şi lovindu-l. 
In mod surprinzător, reuşi să-şi adune forţele şi îl izbi cu 
pumnul stâng peste maxilarul pătrat. Lovitura îl opri preţ de 
o secundă pe Taylor. Trebuia să ia arma care-i căzuse 
atacatorului din mână când el îl lovise cu piatra în piept. 

II lovi pe Hayes cu genunchiul şi îl împinse deoparte. Se 
mai rostogoli o dată, până îşi recăpătă echilibrul şi se ridică 
în genunchi. Se săturase de pietrele care îi răneau corpul 
deja în suferinţă. Işi simţea umărul sângerând. Dar n-avea de 
gând să se lase omorât ca o vită. Nenorocitul ăsta trebuia 
oprit aici şi acum. 

Pipăi solul negru după armă, dar aceasta parcă intrase în 
pământ. | se păru că zăreşte două siluete în spatele stâncii, 
în dreptul copacilor, dar nu îşi dădea seama cine sunt. 
Probabil că erau Orleg şi Deprimatul, care urmăreau lupta, 
gata să decidă cine va fi învingător cu un simplu foc de 
armă. 

II cuprinse pe Hayes de talie. Se prăbuşiră peste o 
grămadă de pietre şi ceva se rupse în corpul celuilalt, 

409 


probabil că o coastă. Hayes urlă de durere, dar reuşi să-şi 
înfigă mâinile în gâtul lui Lord şi să-l împiedice să mai 
respire. Miles se zvârcoli şi în acelaşi moment strânsoarea 
slăbi, iar Hayes îi înfipse un genunchi în plex şi lovi cu 
putere, împingându-l pe Lord spre marginea stâncii. 

Lord se pregăti la rândul lui de următoarea lovitură când îl 
văzu pe Hayes repezindu-se spre el, ridicându-se de la 
pământ şi izbind cu putere. Dar Hayes îi ghicise intenţia şi se 
oprise. Aşa că picioarele lui Lord atinseră doar aerul. 

x 


Akilina îl văzu pe Lord rostogolindu-se după o lovitură 
ratată, ridicându-se apoi în genunchi şi întorcându-se spre 
Hayes. 7 

Thorn îngenunche lângă borzoi. Ingenunche şi ea. 
Animalul mârâi înfundat, cu privirea aţintită asupra scenei 
întunecate din faţă. Plescăi de câteva ori, iar Akilina îi zări 
colții ascuţiţi. 

— Se decide acum, zise Thorn. Vede mult mai bine decât 
noi în întuneric. 

— Foloseşte arma, îi zise ea. 

Thorn îşi ridică privirea. 

— Trebuie să ducem la îndeplinire profeția întocmai cum a 
fost rostită. 

— Nu fii nebun! Opreşte-i acum! 

Borzoiul făcu un pas înainte. 

— Foloseşte arma sau folosesc eu puşca, zise ea. 

Avocatul îi opri braţul. 

— Ai încredere. 

Vocea şi atitudinea lui exprimau ceva greu de explicat în 
cuvinte. 

Ea nu mai zise nimic. 

Thorn se întoarse din nou către câine. 

— Cu grijă, Alexei, cu grijă. 

Lord reuşi să se ridice în picioare şi să se îndepărteze de 
marginea stâncii. Hayes îşi oprise atacul şi părea că încearcă 

410 


să-şi recapete forţele. 

Lord se uita la şeful lui. 

— Haide, Miles, zise Hayes. Trebuie să terminăm odată. 
Doar noi doi. N-ai cum să pleci de aici decât dacă scapi de 
mine. 

Işi dădură ocol, asemenea felinelor, Lord prin partea 
dreaptă, printre copaci, iar Hayes venind dinspre creastă, 
prin stânga. 

Apoi Lord văzu arma. Pe stânci, la mai puţin de doi metri 
distanţă. Dar se pare că şi Hayes o zărise. Se repezi şi îşi 
încleştă mâna pe ţeava puştii, adunându-şi forţele să o ridice 
de jos. 

Intr-o secundă, Hayes era deja cu puşca în mână, cu 
degetul pe trăgaci şi cu ţeava îndreptată spre Lord. 

Akilina îl văzu pe borzoi năpustindu-se asupra celor doi. 
Thorn nu îi dăduse nici o comandă. Animalul acţionase din 
proprie iniţiativă, ştiind cumva că acesta era momentul 
potrivit şi simțind pe cine trebuia să atace. Probabil că 
animalul îi putea distinge pe cei doi bărbaţi după miros, 
recunoscându-l pe Lord după izul de sânge. Poate că era 
influenţat de spiritul lui Rasputin. Greu de spus! Hayes nu 
văzu animalul decât în momentul impactului, când greutatea 
câinelui îl împinse în spate. 

Lord profită de acest moment să se arunce în faţă, 
împingându-l pe Hayes, cu câine cu tot în prăpastie. Un țipăt 
sfâşie liniştea nopţii, stingându-se treptat, pe măsură ce 
ambele trupuri fură înghiţite de întuneric. După o secundă, 
auzi un zgomot înăbuşit, când carnea se izbi de stânci, 
însoţit de un scheunat ce-i frânse inima. Nu avu suficient 
curaj să se uite în prăpastie. Insă nici nu era nevoie; ştia ce 
se întâmplase. 

Din spate, se auziră paşi. 

Se răsuci, aşteptându-se să dea cu ochii de Orleg şi de 
Deprimat; în schimb, îi zări pe Akilina şi pe Thorn. 

Akilina veni la el şi-l strânse în braţe. 

411 


— Uşor, zise bărbatul, strâmbându-se din cauza durerii din 
umăr. 

Thorn se apropie de marginea prăpastiei şi privi în hău. 

— Păcat de câine, zise Miles. 

— Am iubit acest animal, spuse Thorn întorcându-se către 
Lord. Dar totul s-a sfârşit acum. Aşa a fost să fie. 

Şi în acel moment, în lumina slabă a lunii aflate în primul 
pătrar, pe faţa imobilă şi în ochii larg deschişi ai lui Thorn, 
Miles Lord văzu viitorul Rusiei. 


412 


Capitolul 51. 


MOSCOVA. 
DUMINICĂ, 10 APRILIE, 
ORA 11.00. 


Interiorul Catedralei Adormirii Maicii Domnului strălucea 
sub lumina sutelor de becuri şi de lumânări. Vastul spaţiu 
fusese special iluminat pentru a asigura o vizibilitate maximă 
camerelor de televiziune care transmiteau ceremonia în 
direct, în toată lumea. Lord stătea lângă altar, pe un loc mai 
ridicat, cu Akilina lângă el. Alături de ei erau patru şiruri de 
icoane împodobite cu pietre preţioase care străluceau în 
lumina puternică, prevestind numai lucruri bune. 

Două jilţuri de încoronare se aflau în centrul catedralei; 
unul era tronul lui Alexei, al doilea ţar Romanov. Aproape 
nouă mii de diamante erau incrustate în el, alături de rubine 
şi de perle. Era vechi de 350 de ani şi fusese exponat de 
muzeu în ultimul secol. Cu o zi înainte, scaunul fusese 
transportat de la Muzeul Armelor din Kremlin, iar Michael 
Thorn era acum aşezat în el. 

Lângă acesta, în Tronul de Fildeş, era aşezată soţia lui, 
Margaret. Scaunul ei fusese adus în Rusia de Sofia, mireasa 
bizantină a lui Ivan cel Mare, în anul 1472. Ivan fusese cel 
care proclamase: „Două Rome au căzut, dar a treia e acum 
în picioare, iar a patra nu va mai exista”. Totuşi, astăzi, într-o 
glorioasă dimineaţă de aprilie, se năştea o a patra Romă. O 
comuniune între laic şi sacru - întruchipată de ţar. 

Rusia era din nou condusă de Romanovi. 

Lui Lord îi veni în minte imaginea lui Taylor Hayes. Chiar şi 
acum, la şase luni de la moartea acestuia, nu se cunoştea 
cât de departe mersese conspirația. Existaseră zvonuri că 


413 


însuşi patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, Adrian, făcuse parte 
din această conspirație. Insă şeful Bisericii negase cu 
înverşunare orice amestec şi nu fuseseră aduse dovezi în 
sprijinul acuzațiilor. Singurul complice dovedit fusese Maxim 
Zubarev, bărbatul care îl torturase pe Lord în San Francisco. 
Dar înainte ca autorităţile să-l poată ancheta, cadavrul lui 
fusese găsit într-o groapă lângă Moscova, cu două gloanţe în 
cap. Guvernul suspecta că existase o conspirație la nivel 
naţional, în care fusese implicată şi mafia, dar până acum nu 
se putuseră aduna dovezi. 

Pericolul care plana asupra noii monarhii era unul real, iar 
Lord îşi făcea griji pentru Michael Thorn. Avocatul din 
Carolina de Nord arătase însă un curaj remarcabil. li 
fascinase pe ruşi prin sinceritatea lui, chiar şi originea lui 
americană fusese percepută ca una de bun augur, iar liderii 
marilor state ale lumii răsuflau acum uşuraţi că o 
superputere nucleară era condusă de o persoană cu o 
perspectivă internaţională. Totuşi, Thorn afirmase că este un 
Romanov, cu sânge rusesc în vene - şi că intenţiona să 
restabilească influenţa Romanovilor asupra unei naţii care 
fusese condusă de familia sa timp de trei sute de ani. 

Thorn anunţase încă de la început că va numi un cabinet 
de miniştri care să-l asiste în actul de conducere. Il numise 
pe Simion Paşenko consilierul său şi îl însărcinase cu 
alcătuirea noului guvern. Urma, de asemenea, să fie 
înfiinţată o Dumă de Stat, una cu suficientă forţă decizională 
ca să fie o garanţie a faptului că nici un monarh nu va deţine 
puterea absolută. Legea şi ordinea aveau să fie la mare 
cinste. Rusia trebuia să se adapteze contextului 
internaţional. Izolarea nu mai era posibilă. 

lar acum acest bărbat simplu stătea pe Tronul de 
Diamant, alături de soţia sa, amândoi părând perfect 
conştienţi de responsabilitatea care le apăsa pe umeri. 

Catedrala era plină de înalţi demnitari din lumea întreagă. 
Monarhul britanic era de faţă, la fel şi preşedintele Statelor 


414 


Unite, împreună cu miniştri şi cu şefi de stat din majoritatea 
ţărilor. 

Fusese îndelung dezbătut aspectul dacă noul ţar va fi 
Mihail al Il-lea sau al Ill-lea. Fratele lui Nicolae al Il-lea se 
numise tot Mihail şi se pare că domnise timp de o zi, după 
abdicarea acestuia. Dar Comisia Ţaristă pusese capăt 
oricărei dezbateri când decisese că Nicolae al ll-lea 
renunţase la tron doar în numele propriu, nu şi al fiului său, 
Alexei. Prin urmare, după abdicarea lui, fiul său devenise ţar, 
nu fratele său. Ceea ce însemna că doar descendenţii direcţi 
ai lui Nicolae puteau revendica tronul. Michael Thorn, fiind 
singurul şi cel mai apropiat descendent pe linie directă de 
parte bărbătească, devenea astfel Mihail al II-lea. 

Prietenul lui Thorn care lucra la Procuratura Generală din 
Carolina de Nord fusese cel care chemase în Genesis un 
reprezentant al Departamentului de Stat, a doua zi după 
moartea lui Taylor Hayes. Se luase legătura telefonic cu 
ambasadorul Statelor Unite din Rusia şi acesta apăruse în 
faţa Comisiei Ţariste, dezvăluind descoperirea făcută la zece 
mii de kilometri distanţă. Votul final se amânase până la 
sosirea moştenitorului, care venise după trei zile, cu turle şi 
trâmbiţe şi având ochii întregii lumi aţintiţi asupra lui. 

Testele ADN  confirmară că Michael Thorn era 
descendentul direct al lui Nicolae şi al Alexandrei. Structura 
lui genetică se potrivea perfect cu cea a lui Nicolae, 
conţinând inclusiv mutaţia pe care o remarcaseră oamenii de 
ştiinţă în anul 1994, când fuseseră descoperite rămăşiţele 
pământeşti ale lui Nicolae. Coeficientul de eroare era mai 
mic de unu la mie. 

Rasputin avusese din nou dreptate. „Dumnezeu va găsi o 
cale prin care adevărul nu va fi pus la îndoială.” 

Călugărul avusese dreptate şi cu alte  prorociri. 
„Doisprezece trebuie să moară ca să poată începe 
renaşterea.” Mai întâi patru la Moscova, incluzându-l pe 
Artemie Belii, apoi garda din Piaţa Roşie, asociatul lui Simion 


415 


Paşenko din Sfânta Grupare, după aceea losif şi pe Vasili 
Maks, polițistul din Genesis şi, în cele din urmă, Felix Orleg, 
Deprimatul şi Taylor Hayes. O procesiune formată din 
douăsprezece cadavre, întinzându-se din Rusia până în 
Statele Unite. 

Dar mai trebuia adăugat un nume pe lista victimelor. 
Alexei, borzoiul de şase ani. Ingropaseră câinele în cimitir, la 
doar câţiva paşi de tizul lui, deoarece Thorn era încredinţat 
că acest animal îşi câştigase dreptul de a se odihni pe veci 
alături de strămoşii săi Romanovi. 

Lord îşi îndreptă atenţia către altar, în momentul în care 
Michael Thorn se ridică de pe tron. Toţi cei prezenţi în 
catedrală erau deja în picioare. Thorn purta o robă de 
mătase care îi fusese aşezată pe umeri cu două ore în urmă, 
în prima parte a ceremoniei de încoronare. lşi aranjă faldurile 
robei şi îngenunche cu grijă, în timp ce toată lumea rămase 
în picioare. Patriarhul Adrian se apropie de el. În liniştea care 
urmă, Thorn se rugă. Adrian îi unse apoi fruntea cu mir şi 
rosti un jurământ. Intr-un lăcaş de cult ridicat de Romanovi, 
protejat de aceştia şi în cele din urmă pierdut tot de aceştia, 
un alt Romanov purta acum mantia împărătească, cea care 
le fusese furată prin uneltiri şi prin crimă. 

Patriarhul aşeză coroana pe capul lui Thorn. După un 
moment de rugăciune, noul ţar se ridică şi se apropie de 
soţia sa, care purta, la rândul ei, o frumoasă robă de mătase. 
Apoi femeia îngenunche în faţa lui. Thorn îi aşeză aceeaşi 
coroană pe creştet, după care şi-o puse din nou pe cap. 
Thorn îşi conduse soţia înapoi la tron, apoi se aşeză şi el 
alături de ea. 

O procesiune de demnitari ruşi defilă prin faţa lor pentru a 
jura loialitate noului ţar - generali, miniştri, cei doi fii ai lui 
Thorn, precum şi alţi descendenţi ai Romanovilor, inclusiv 
Ştefan Baklanov. 

Aşa-zisul ţar scăpase de scandal negând orice implicare şi 
cerând dovezi celor care susțineau contrariul. Afirmase că nu 


416 


avea cunoştinţă de nici o conspirație şi că şi-ar fi dat silinţa 
să fie un conducător bun, în cazul în care ar fi fost ales. Lord 
consideră că era o mişcare foarte isteaţă. La urma urmei, 
cine ar fi ieşit în faţă să-l acuze pe Baklanov de trădare? 
Doar cei care luaseră parte la conspirație, dar era greu de 
crezut că vreunul dintre ei s-ar fi dat de gol. Candoarea lui 
fusese apreciată de conaţionalii săi, iar Baklanov se bucura 
în continuare de popularitate. Lord era sigur că Baklanov 
fusese implicat. Aşa îi spusese Maxim Zubarev. „Se învoise 
să fie o marionetă.” Ar fi vrut să îi arate lui Baklanov ce ştia, 
dar Thorn se împotrivise. Existaseră destule disensiuni. ÎI 
sfătui să lase lucrurile aşa cum erau. lar Lord îi dădu în cele 
din urmă dreptate. Dar tot se întreba dacă luase decizia 
corectă. = 

Se uită la Akilina. Privea ceremonia cu ochii în lacrimi. li 
cuprinse cu blândeţe mâna. Era strălucitoare într-o rochie 
argintie, tivită cu fir de aur. Thorn îi comandase rochia, iar ea 
îi fusese recunoscătoare pentru atenţie. 

Privirile lor se întâlniră. li întoarse atingerea printr-o 
strângere uşoară de mână. Văzu afecţiune şi admiraţie în 
ochii persoanei pe care probabil că o iubea. Nici unul din ei 
nu ştia ce va face în continuare. Rămăsese în Rusia pentru 
că Thorn dorise ca el şi Akilina să-i fie alături. Thorn îi 
propusese lui Lord să devină consilierul său personal. Deşi 
era american, reprezenta un simbol al trecutului. Era Corbul. 
Cel care reînviase sângele Romanovilor. În această calitate, 
prezenţa sa în tabloul profund rusesc era o consecinţă 
firească. 

Dar Lord nu era sigur că voia să rămână în Rusia. Firma 
Pridgen & Woodworth îl promovase. Devenise şeful 
Departamentului Internaţional. In locul lui Taylor Hayes. 
Ajunsese să fie preferat în detrimentul celorlalţi datorită 
faptului că numele său era acum cunoscut în întreaga lume. 
Incă se mai gândea la ofertă, însă singurul lucru care îl 
reţinea era Akilina. Nu dorea s-o părăsească, iar ea îşi 


417 


mărturisise deja dorinţa de a rămâne să lucreze pentru 
Thorn. 

Ceremonia se sfârşise, iar proaspăt încoronaţii monarhi 
ieşiră din biserică, purtând, aşa cum purtaseră Nicolae şi 
Alexandra în 1896, mantii de brocard brodate cu vulturul 
bicefal al Romanovilor. 

Lord şi Akilina îi urmară în după-amiaza rece. 

Domurile aurii, rotunde ca nişte bulbi de ceapă ale 
bisericilor din jur sclipeau în soarele strălucitor. Pe ţar şi pe 
țarină îi aşteptau maşinile, dar Thorn refuză să se urce. In 
schimb, îşi ridică mantia şi roba şi o conduse pe soţia sa pe 
drumul ce ducea spre zidul de nord-est al Kremlinului. Lord şi 
Akilina îi însoţiră, observând privirea aprinsă din ochii lui 
Thorn. La rândul său, Lord trase în piept cu nesaţ aerul rece 
şi simţi că renaşte, atât el, cât şi poporul rus. Kremlinul era 
din nou fortăreaţa ţarului - „cetatea poporului”, cum îl 
numea Thorn. 

La baza zidului de nord-est se afla o scară de lemn care se 
înălța douăzeci de metri, până la zidurile de apărare. Ţarul şi 
tarina urcară încet scara, iar Lord şi Akilina îi urmară. Dincolo 
de zid se întindea Piaţa Roşie. Locul unde se aflaseră 
odinioară mormântul lui Lenin şi Tribunele de Onoare era 
acum acoperit cu dale. Thorn ordonase ca mausoleul să fie 
îndepărtat. Fusese de acord să rămână cei doi brazi argintii, 
dar nu şi mormintele sovieticilor. Sverdlov, Brejnev, Kalinin şi 
mulţi alţii fuseseră exhumaţi şi îngropaţi în altă parte. Doar 
luri Gagarin fusese lăsat la locul lui. Primul bărbat care 
călătorise în spaţiu merita un loc de onoare. Urmau să îi ţină 
companie şi alţii. Oameni buni şi cinstiţi, care meritau tot 
respectul. 

Lord privi cum Thorn şi soţia acestuia se apropiară de o 
altă tribună, chiar sub creneluri, dar suficient de înaltă 
pentru a-i ridica deasupra zidului. Thorn îşi netezi costumul şi 
se întoarse. 

— Tatăl meu mi-a vorbit despre acest moment. De cum o 


418 


să mă simt. Sper că sunt demn de onoarea care mi s-a făcut. 

— Eşti, îi zise Lord. 

Akilina întinse mâinile şi îl îmbrăţişă pe Thorn. Acesta îi 
răspunse la gestul de afecţiune. 

— Mulţumesc, draga mea! In vremuri străvechi ai fi fost 
condamnată la moarte acum. Pentru nesăbuinţa de a-l 
atinge astfel pe ţar, zise Thorn, cu un zâmbet fluturându-i pe 
buze. Se întoarse apoi spre soţia sa şi îi spuse: Eşti 
pregătită? 

Ea dădu afirmativ din cap, însă Lord văzu neliniştea din 
ochii femeii. Şi cine putea s-o acuze? O nedreptate comisă cu 
zeci de ani în urmă trebuia acum îndreptată. Trebuia să se 
încheie pace cu istoria. La rândul său, Lord hotărâse să se 
împace cu propria conştiinţă. Se hotărâse să viziteze 
mormântul tatălui său la întoarcerea acasă. Era timpul să 
renunţe la ura faţă de Grover Lord. Akilina avusese dreptate 
atunci când îi spusese că moştenirea pe care i-o lăsase tatăl 
era mai mult decât credea. Datorită lui Grover Lord se 
transformase în bărbatul care era acum. Il modelase nu prin 
puterea exemplului, ci prin greşelile pe care acesta le 
comisese. Cu toate acestea, mama sa îl iubea cu ardoare. Şi 
aşa îl va iubi toată viaţa. Poate că venise timpul să înceteze 
să urască. 

Thorn şi soţia lui urcară trei trepte mici, care duceau spre 
tribuna de lemn. El şi Akilina merseră spre unul dintre 
creneluri. 

Sub zidurile Kremlinului, cât vedeai cu ochii, se întindea 
mulţimea. Presa anunţase că la ceremonie veniseră două 
milioane de oameni. Se adunaseră în Moscova de câteva zile. 
Pe vremea lui Nicolae încoronarea ar fi fost celebrată cu 
mare pompă şi cu manifestații. Dar Thorn nu dorise nimic din 
toate acestea. Considerase că efortul financiar ar fi fost prea 
mare pentru poporul său aflat în pragul falimentului. Aşa că 
poruncise să se înalțe doar o platformă şi să se anunţe că va 
sosi în faţa poporului la douăsprezece fix. Lord remarcă 


419 


punctualitatea ţarului în momentul în care ceasul din turn 
începu să bată ora exactă. 

Prin difuzoarele care erau răspândite în jurul Pieței Roşii, o 
voce rosti cuvinte care reverberau în sufletul poporului. Lord 
însuşi fu cuprins de entuziasm. Mişcat de un anunţ care 
fusese timp de secole strigătul sub care se aduna poporul 
rus în căutare de conducător. Două cuvinte simple, care se 
auzeau continuu prin difuzoare. Chiar şi el începu să le 
strige, cu ochii plini de lacrimi, gândindu-se la semnificaţia 
lor: 

— Trăiască ţarul! 


Sfârşit. 


420 


Nota autorului. 


Ideea acestui roman mi-a venit în timpul unui tur al 
Kremlinului. Ca şi în cazul primului meu roman, Camera de 
chihlimbar, am vrut ca informaţiile să fie exacte. Povestea lui 
Nicolae al II-lea şi a familiei sale este de-a dreptul fascinantă. 
In multe privinţe, adevărata poveste a morţii lor este mai 
impresionantă decât ficţiunea ţesută în jurul lor. Incă din 
1991, de la exhumarea rămăşiţelor pământeşti ale familiei 
regale din groapa comună care le adăpostea, au fost 
dezbateri aprinse legate de identitatea celor doi copii care 
lipseau. Iniţial, un expert rus a examinat scheletele şi a ajuns 
la concluzia că Maria şi Alexei lipseau. Apoi, un alt expert 
american a analizat amprenta dentară şi scheletele şi a 
descoperit că era vorba despre Alexei şi Anastasia. Am ales- 
o pe Anastasia doar pentru fascinația care s-a dezvoltat în 
jurul numelui ei. Vă prezint în continuare alte câteva detalii: 
A existat, într-adevăr, o mişcare proregalistă, aşa cum am 
arătat în capitolul 21, dar aceasta nu a fost contemporană cu 
Sfânta Grupare. Aceasta a fost invenţia mea. Ruşii sunt 
fascinaţi de conceptul de „idee naţională” (capitolul 9), o 
ideologie sub care se pot aduna masele. Cea care apare în 
carte îmi aparţine - Dumnezeu, Ţarul şi Patria. De asemenea, 
ruşii par să aibă o pasiune pentru comisii, iar deciziile 
importante sunt luate prin sufragii naţionale. Părea perfect 
credibil ca un nou ţar să fie ales în acelaşi fel. 

Retrospectivele (capitolele 5, 26, 27, 43 şi 44) care 
descriu ce s-a întâmplat în timpul execuţiei Romanovilor şi 
imediat după aceea, inclusiv felul bizar în care călăii au 
scăpat de cadavre, se bazează pe fapte reale. Am încercat să 
pun cap la cap evenimentele, pornind de la relatările celor 
care au fost martori la ele. Sarcina mea n-a fost deloc 


421 


uşoară, din cauză că mărturiile erau contradictorii. Felul în 
care au supravieţuit Alexei şi Anastasia reprezintă, desigur, 
invenţia mea. 

Scrisoarea Alexandrei (capitolul 6) este fictivă, cu 
menţiunea că mare parte din ea a fost luată cuvânt cu 
cuvânt din epistolele trimise de Alexandra lui Nicolae. Relaţia 
lor, aşa cum reiese din corespondenţă şi nu numai, a fost 
una pasională. 

Declaraţia unei gărzi fictive de la Ecaterinburg, citată în 
capitolul 13, este luată dintr-o relatare adevărată. 

Predicţiile lui Rasputin sunt citate întocmai, în afară de 
partea referitoare la renaşterea Romanovilor, care este 
creaţia mea. Nu se poate spune cu certitudine dacă 
predicțiile au fost într-adevăr ale lui Rasputin, rostite în 
timpul vieţii, sau doar create de fiica sa după moartea 
acestuia. Ceea ce e sigur însă e faptul că Rasputin putea să-l 
ajute pe Alexei să treacă peste crizele de hemofilie, aşa cum 
e descris în prologul care se bazează pe relatări din vremea 
respectivă. 

Informaţiile despre Felix lusupov sunt reale, cu excepţia 
planului de salvare a lui Alexei şi a Anastasiei. Din păcate, 
spre deosebire de personajul lusupov creat de mine, care 
este, de fapt, un bărbat de onoare, cel real n-a fost niciodată 
conştient de greşeala pe care a comis-o prin asasinarea lui 
Rasputin şi de răul pe care l-a produs familiei regale. 

lakov lurovski, bolşevicul de tristă amintire care l-a ucis pe 
Nicolae al II-lea, este descris conform cu realitatea şi, de cele 
mai multe ori, îi sunt citate propriile cuvinte. 

Realizările lui Carl Faberge sunt toate adevărate, cu 
excepţia duplicatului după Oul cu Lăcrămioare. N-am putut 
rezista tentaţiei de a-l include în povestea mea. Acea operă 
de artă părea locul perfect în care se puteau ascunde 
fotografiile secrete ale celor doi moştenitori care 
supraviețuiseră carnagiului. 

Copacul prințesei despre care se vorbeşte în capitolele 40 

422 


şi 42 este des întâlnit în Carolina de Nord. Legătura cu 
familia regală a Rusiei este, de asemenea, reală. Incântătorii 
munţi Blue Ridges ar fi oferit un sanctuar perfect refugiaților 
din Rusia din moment ce (aşa cum menţionează Akilina în 
capitolul 42) zona este, în multe privinţe, asemănătoare cu 
unele părţi din Siberia. 

Borzoiul (câinele-lup rusesc), care joacă un rol atât de 
important în poveste (capitolele 46, 47, 49 şi 50), este o rasă 
de câine dinamică, iar legătura ei cu nobilimea din Rusia 
este reală. 

Aş vrea să clarific faptul că Nicolae al II-lea nu a fost un ţar 
binevoitor şi îngăduitor. Observațiile negative despre el pe 
care le face Miles Lord în capitolul 23 nu sunt departe de 
realitate. Dar ce s-a întâmplat cu familia regală a fost totuşi 
tragic. Asasinarea tuturor rudelor Romanovilor chiar a avut 
loc. Totul a făcut parte dintr-un efort sistematic de a eradica 
întregul neam al Romanovilor. De asemenea, paranoia lui 
Stalin faţă de Romanovi şi sigilarea tuturor documentelor 
care făceau referire la ei (capitolele 22, 23 şi 30) ţin de 
adevărul istoric. Să-ţi imaginezi o renaştere a sângelui lor dă 
un sens tragicei lor dispariţii. Din păcate, soarta lui Nicolae al 
II-lea, a soţiei lui şi a celor trei fiice nu a fost deloc romantică. 
Aşa cum se menţionează în capitolul 44, după ce trupurile 
neînsufleţite au fost exhumate în 1991, oasele Romanovilor 
au zăcut pe un raft dintr-un laborator mai bine de şapte ani, 
timp în care două oraşe - Ecaterinburg şi Sankt-Petersburg - 
s-au luptat pentru posesia lor. In cele din urmă, o altă 
comisie a votat în favoarea oraşului Sankt-Petersburg, iar 
membrii familiei regale au fost înmormântați alături de 
strămoşii lor, cu toată pompa şi ceremonia cuvenite. 

Au fost înmormântați împreună. Ceea ce e probabil 
normal, ţinând cont că toţi cei care îi cunoscuseră vorbeau 
despre cât erau de apropiaţi unii faţă de alţii. 

Şi aşa au rămas şi în mormânt. 


423