Steve Berry — [Cotton Malone] 15 Protocolul Varsovia

„ACEST-ROMAN-ESTE O LECŢIE DE ISTORIE, 
ÎMPACHETATĂ ÎNTR-UN THRILLER DE SENZAȚIE.“ 
The Chicago Tribune 


Polonia nu a pierit încă, 
Câtă vreme noi trăim 
Ce ne-au răpit străinii, 
Lua-vom înapoi cu sabia. 
— Imnul Naţional Polonez 


„Gândurile lui Cotton fură tulburate de zgomotul brusc al armei 
care trase de două ori în tavan. Tencuiala și așchiile din lemn cădeau 
în ploaie. Un val de panică se instala cu repeziciune. O femeie ţipă. 
Vocile se ridicară. Alte strigăte. Oamenii se mișcau ca o turmă spre 
singura ieșire, o scară circulară bogat decorată, care ducea în jos. 
Cam o sută de oameni, toţi ieșind în grabă, creând haos.“ 


STEVE BERRY este avocat și, deși 
nu mai practică avocatura, este 
implicat în politica locală din 
Georgia. Interesul său pentru 
istorie l-a îndemnat spre cariera de 
scriitor. A debutat în 2003 cu 
thrillerul Camera de chihlimbar, 
care a devenit imediat un 
bestseller în Statele Unite. 
Următoarele sale cărți - Profetia 
familiei Romanov, Al treilea secret, 
Moștenirea templierilor, 
Conexiunea Alexandria -au urcat 
rapid în topurile întocmite de USA 
Today, Publisher's Weekly, The 
New York Times. 


STEVE BERRY 


PROTOCOLUL 
VARŞOVIA 


įv 


virtual-project.eu 


®© 
i 


Pentru Frank Green, 
o sursă de inspirație 


MULTUMIRI 


Încă o dată, sincere mulțumiri pentru John Sargent, directorul 
editurii Macmillan; pentru Sally Richardson, preşedintele St. 
Martins Publishing; pentru Jen Enderlin, care conduce St. Martins 
Press și pentru editorul meu de la Minotaur, Andrew Martin. De 
asemenea, sunt profund recunoscător lui Hector Dejean de la 
Publicitate; lui Jeff Dodes și tuturor de la Marketing și Vânzări, mai 
ales lui Paul Hochman și Danialla Prielipp; pentru Anne Marie 
Tallberg, experta în tot ce în: 3 carte broșată; pentru David 
Rotstein, care a produs coperta; și pentru Mary Beth Roche și 
oamenii ei creativi de la Audio. 

O plecăciune adâncă pentru Simon Lipskar, agentul și prietenul 
meu, și editorului meu, Kelley Ragland, și asistentei ei, Madeline 
Houpt, amândouă sunt minunate. 

Câteva mențiuni în plus: pentru Meryl Moss și echipa ei 
extraordinară de publicitate (mai ales Deb Zipf); Jessica Johns și 
Esther Garver, care continuă să se asigure că Steve Berry 
Enterprises merge perfect; pentru Anna Slotorsz, care ne-a facilitat 
drumurile la Cracovia; pentru Patrycja Antoniak, care ne-a călăuzit 
de două ori prin mina de sare de la Wieliczka, a răspuns 
nenumăratelor mele întrebări, apoi a citit manuscrisul căutând 
greșeli; pentru Jan Kucharz, unul dintre minerii care ne-au arătat 
comori ascunse; pentru Iwona Zbela, fiindcă a dat dovadă de o 
mare ospitalitate în timp ce eram la Wieliczka; pentru Jolanta 
Pustula Szekjg, care posedă cunoștințe enciclopedice despre Suliţa 
Sfântului Mauriciu; părintelui Simon Stefanowicz, pentru plimbarea 
minunată prin Jasna Gora. 

Ca întotdeauna, însă, soţia mea, Elizabeth, rămâne cea mai 
importantă dintre toți. 

Acum douăzeci și nouă de ani, un om de la un colegiu 
comunitar local m-a rugat să intru în grupul său de scriere creativă. 
Am făcut-o și așa a început relația care mi-a schimbat cursul vieţii. 
lată un lucru sigur: nimeni nu poate învăţa pe cineva să scrie. E 
imposibil. Dar sunt oameni care te pot învăţa să te înveţi singur să 
scrii. 

Acesta, pentru mine, a fost Frank Green. 

A fost un supraveghetor aspru, dar nu aș fi un autor publicat 
fără el. 

Din fericire, e încă acolo. 

În mintea mea. 

În fiecare zi. 


Polonia nu a pierit încă, 
Câtă vreme noi trăim. 
Ce ne-au răpit străinii, 

Lua-vom înapoi cu sabia. 
- IMNUL NAȚIONAL POLONEZ 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 11 


PROLOG 


LUNI, 9 AUGUST 1982 
VARȘOVIA, POLONIA 
3.45 P.M. 

Janusz  CZAJKOWSKI voia să-și mute privirea de la scena 
îngrozitoare din fața ochilor săi, dar știa că avea să fie mai rău. 

Fusese adus aici, la închisoarea Mokotów, cu scopul anume de a 
privi. Acest loc avea o istorie lungă și legendară. Fusese construit 
de ruși la începutul sec. Mal XX-lea. Naziștii îl folosiseră intens, 
la fel ca și comuniștii, uupa război. Din 1945, aici erau reţinuţi, 
torturați și executaţi cei din rezistenţa politică polonă, elita 
intelectuală și orice alte persoane considerate a fi o ameninţare la 
adresa guvernului controlat de sovietici. Zilele sale de glorie 
fuseseră pe vremea lui Stalin, când mii de oameni fuseseră aduși la 
închisoarea din Strada Rakowiecka, așa cum o denumea 
majoritatea polonezilor pe atunci. Câteodată, însă, scuipau numele 
german: „Nacht und Nebel“. Noapte și Ceaţă. Un loc fără 
întoarcere. Mulţi fuseseră uciși în camera boilerelor de la subsol. 
Oficial, aceste atrocități se încheiaseră odată cu dispariţia lui 
Stalin. Dar nu era așa cu adevărat. Dizidenţii, decenii la rând după 
aceea, erau arestaţi și aduși aici la „interogatoriu“. 

Precum bărbatul din faţa lui. 

De vârstă mijlocie, gol, cu trupul aplecat peste un scaun înalt, 
cu mâinile și gleznele legate de picioarele din lemn pătate de 
sânge. Un paznic stătea deasupra lui cu picioarele desfăcute peste 
capul prizonierului, lovindu-l pe spatele și fundul gol. In mod 
incredibil, omul nu scotea niciun sunet. Paznicul încetă atacul și 
cobori de pe bărbatul legat, înfigându-și talpa cizmei în capul 
acestuia într-o parte. 

Saliva și sângele ţâșniră. 

Cu toate astea, niciun sunet. 

— E ușor să produci spaimă, spuse bărbatul înalt care stătea 
lângă Janusz. Dar e și mai ușor s-o imiţi. 

Bărbatul înalt purta uniforma sobră de maior în armata Poloniei. 
Părul său era tuns periuță în stil milităresc, mustaţa neagră era 
scurtă și îngrijită. Era mai în vârstă, de statură medie, dar 
musculos, cu personalitatea arogantă și superioară pe care o 
văzuse mult prea des la burghezia roșie. Ochii erau niște puncte 
negre, în formă de romb, fără să transmită nimic. Acei ochi meniţi 
să ascundă mereu mult mai mult decât puteau dezvălui, iar el se 
întrebă cât de dificil trebuia să fie să menţii o asemenea minciună. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 12 


Pe ecuson scria D/LECKI/. Nu știa nimic despre acest maior, în afară 
de faptul că fusese arestat de către el. 

— Ca să produci spaimă, spuse Dilecki, trebuie să mobilizezi o 
mare parte din oameni să creadă că ea există. E nevoie de muncă. 
Trebuie să creezi situaţii pe care oamenii să le poată vedea și 
simţi. Trebuie să verși sânge. Terorism, dacă vrei. Dar să falsifici 
teama? Asta e mult mai ușor. Tot ce trebuie să faci este să-i 
amuţești pe cei care se îndoiesc de teamă. Ca amărâtul ăsta de 
aici. 

Paznicul reîncepu să-l lovească pe bărbatul dezbrăcat cu ceva 
ce semăna cu o cravașa, cu un rulment din metal atârnând în vârf. 
Se formaseră umflături care acum sângerau. Incă trei paznici se 
alăturară atacului, fiecare dând și mai multe lovituri. 

— Dacă observi, zise Dilecki, sunt atenţi. Folosim doar atâta 
forță cât să producă durere și agonie, dar nu îndeajuns încât să 
ucidă. Nu vrem ca acest om să moară. Dimpotrivă. Vrem ca acest 
om să vorbească. 

Prizonierul suferea, în mod clar, dar nu părea dispus să le lase 
celor care-l capturaseră satisfacția de a ști acest lucru. 

— Ai uitat de rinichi! strigă Dilecki. 

Unul dintre paznici observă și începu să-și concentreze loviturile 
pe acea zonă a corpului. 

— Aceste organe sunt deosebit de fragile, remarcă Dilecki. Cu 
lovitura potrivită, nu e nevoie să legi oamenii sau să le pui căluș. 
Nu se pot mișca și nu pot scoate un sunet. E îngrozitor. 

Nicio urmă de emoție nu se auzea în vocea stridentă, iar el se 
întrebă de ce era nevoie pentru ca o ființă să devină atât de 
inumană. Dilecki era polonez. Paznicii erau polonezi. Bărbatul 
torturat era polonez. 

Ce nebunie! 

Întreaga ţară era ţinută la un loc prin forţă și propagandă. 
Solidaritatea crescuse din nimic și încercase să-i elimine pe 
sovietici, dar în urmă cu opt luni Moscova se săturase în sfârșit de 
concesii și ordonase o reprimare. Peste noapte, zeci de mii de 
oameni fuseseră închiși fără a fi acuzaţi. Mulți alţii fuseseră prinși, 
apoi scoși afară din ţară. Oamenii pur și simplu dispăreau. Toate 
mișcările pro-democraţie fuseseră interzise, iar liderii lor, inclusiv 
renumitul Lech Watesa, încarceraţi. Preluarea puterii de către 
armată fusese rapidă și coordonată. Soldaţii patrulau acum străzile 
din fiecare oraș mare. Fusese impusă o oră de stingere, graniţele 
naţionale erau blocate, aeroporturile închise, căile de acces spre 
marile orașe, restricționate. Liniile telefonice erau fie deconectate, 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 13 


fie ascultate, corespondenţa era cenzurată și cursurile în școli și 
universități fuseseră suspendate. 

Unii chiar muriseră. 

Nimeni nu știa numărul lor exact. 

Fusese impusă săptămâna de lucru de șase zile. Media, 
serviciile publice, asistența medicală, utilităţile, minele de cărbune, 
porturile, căile ferate și majoritatea fabricilor esenţiale erau puse 
sub conducere militară. O parte din reprimare implica un proces 
care examina atitudinea tuturor faţă de regim. Un nou test de 
loialitate includea un document care cerea ca semnatarul să 
înceteze orice activitate pe care guvernul ar putea s-o considere o 
ameninţare. Așa fuseseră prinși mulţi în plasă, inclusiv el. Aparent, 
răspunsurile lui nu fuseseră satisfăcătoare, deși minţise cât de bine 
putuse. 

Bătaia încetă pentru o clipă. 

Își forţă creierul să pornească și întrebă: 

— Cine e? 

— Un profesor de matematică. A fost arestat plecând de la o 
ședință a Solidarităţii. Asta îl face, prin definiţie, nu inocent. 

— Ştie ceva? 

— Asta e chestia la interogatoriu, zise Dilecki. De multe ori, e 
pur și simplu o căutare de informații utile. Așa că rămâne de văzut 
ceea ce știe. 

Pauza se prelungi în aer. 

— Interogatoriul are și alte scopuri. Poate să-i înspăimânte pe 
cei care nu sunt torturați, permițându-ne să le înfrângem rezistenţa 
și să-i reconstruim în moduri mai... maleabile. 

Acum înţelegea de ce se afla acolo. 

Ochii lui Dilecki se îngustară în timp ce privirea i se ascuţea. 

— Mă urăști, nu-i așa? 

Nu avea rost să mintă. 

— Absolut. 

— Nu-mi pasă. Dar vreau să te temi de mine. 

Începură să-i tremure picioarele. 

Dilecki își îndreptă atenţia înapoi la prizonier și făcu un semn cu 
mâna. Unul dintre paznici lovi scaunul cu piciorul, făcându-l pe 
omul bătut să cadă cu putere pe podeaua din ciment. Incheieturile 
și gleznele îi fură dezlegate, iar corpul sângerând al bărbatului se 
chirci de durere. Cu toate astea, nu strigase, nici nu spusese vreo 
vorbă. 

Ceea ce era impresionant. 

Mai impresionant, de fapt, decât teama fabricată a lui Dilecki. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 14 

Așa că-și adună curajul și întrebă: 

— Ce vrei de la mine? 

— Vreau să stai cu ochii și urechile căscate și să-mi spui ce vezi, 
ce auzi. Vreau să-mi raportezi tot ce știi. Vreau să știu despre 
prietenii și dușmanii tăi. Ne confruntăm cu o criză gravă și avem 
nevoie de ajutorul oamenilor ca tine. 

— Sunt un nimeni. 

— Ceea ce te face spionul perfect. Dilecki râse. Dar cine știe? 
Într-o zi, ai putea fi și tu cineva important. 

Auzise ce le plăcea instigatorilor și susținătorilor legii marțiale 
să spună. Polonia era înconjurată de URSS, de Germania de Est, 
Cehoslovacia, Ucraina și Belarus, toate sub controlul sovieticilor. 
Legea marţială fusese implementată ca să salveze Polonia de la o 
posibilă intervenţie militară a ţărilor din Pactul de la Varșovia. Cum 
se întâmplase în Ungaria, în 1956, și în Cehoslovacia, în 1968, când 
sovieticii stârpiseră orice împotrivire. Dar nimeni nu credea cu 
adevărat asemenea tâmpenii. Aici era vorba de cei aflaţi la putere, 
care păstrau puterea. 

Întreaga existenţă a comunismului depindea de constrângere. 

Comunismul polonez părea un amestec ciudat de socialism și 
fascism, în care un grup mic îi controla pe toți ceilalţi, împreună cu 
toate celelalte resurse, în timp ce marea majoritate trăiau în 
foamete și sărăcie. 

Prizonierul de pe podea se mișcă, trupul său slăbit se 
contorsiona de parcă era chinuit de o artrită cumplită. Unul dintre 
paznici îl lovi în burtă. Voma erupse din gura bărbatului. O parte 
din Janusz își dorea cu disperare să-l ajute. Cealaltă voia să fugă, 
să facă și să spună orice era necesar ca să se întâmple asta. 
Dilecki, ca un director exigent de școală, îi contesta orice 
concluzie, orice afirmaţie, ţinându-l într-o stare de confuzie. 
Neavând de ales, spuse ceea ce era de așteptat: 

— In regulă. O să fac ce-mi ceri. 

Dilecki se ridică, cu mâinile strânse ușor, cu ochii vicleni și 
fermi. 

— Vreau să ţii minte că, dacă mă minţi sau încerci să mă 
amăgești sau să te ascunzi de mine, o să ajungi și tu legat de 
scaun. Buzele subţiri se curbară în cel mai vag zâmbet. Dar destul 
cu amenințările. Ai făcut bine, tovarășe. După cum spune cântecul, 
Polonia nu a pierit încă, câtă vreme noi trăim. 

— Si ce... ne-au răpit... străinii, lua-vom... înapoi... cu sabia. 

Cuvintele veniră de la prizonierul de pe podea, care zăcea în 
propria vomă. Bătut. Sângerând. Fără să încerce să-și ascundă 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 15 
triumful din voce când repetă al doilea vers din imnul ţării. 
Cuvinte sfinte pentru orice polonez. 
Și unele pe care Janusz nu avea să le uite. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 16 


ÎN PREZENT 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 17 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 18 


CAPITOLUL 
UNU 


MARȚI, 4 IUNIE 
BRUGES, BELGIA 

COTTON MALONE detesta când doi plus doi era egal cu cinci. De-a 
lungul fostei cariere ca ofiţer american de informaţii, acest rezultat 
tulburător apăruse mai degrabă mai des decât mai rar. Părea să fie 
riscul meseriei, ori pur și simplu ghinion. Nu conta. Nimic bun nu 
ieșea vreodată dintr-un calcul neclar. 

Ca acum. 

Stătea în ceea ce peigienii numeau Heileg Bloed Basiliek, 
Bazilica Sângelui Sfânt, un edificiu ameninţător din secolul al XII- 
lea, căminul uneia dintre cele mai sfinte relicve din Europa. 
Biserica străveche era ascunsă intr-un colț al pieței castelului, 
înghesuită între vechea primărie și un șir de magazine moderne. 
Călătorise la Bruges pentru cel mai mare târg de cărți vechi din 
Europa, unul la care participase de multe ori până atunci. De fapt, 
era preferatul său. Nu doar pentru că iubea orașul, ci și datorită 
celui mai bun desert din lume. 

Dame Blanche. Doamna Albă. 

Îngheţată de vanilie, scăldată în ciocolată belgiană caldă, cu 
frișca deasupra. În America se numeau sundae. Destul de banale. 
Nu și aici. Localnicii ridicaseră această bunătate la nivel de artă. 
Fiecare cafenea avea propria versiune și el cu siguranţă avea să se 
bucure de o altă întruchipare după cină, în seara asta. 

Acum venise să vadă un spectacol. Unul cum nu mai văzuse 
până atunci, dar de care auzise. Inainte, avea loc o dată pe 
săptămână. Acum, era în fiecare zi, fie dimineaţa între 11.30 și 
prânz, fie între 2.00 și 4.00 după-amiaza, după cum scria pe 
plăcuţa din faţă. 

Avea chiar și un titlu. 

„Adoraţia Preascumpului Sânge“. 

Legenda spunea că, după răstignire, losif din Arimateea a primit 
trupul lui Hristos. Cu devotament solemn, a curățat cadavrul, 
adunând sângele care curgea din răni într-un vas sfânt, care se 
presupune că s-a transmis descendenților săi. In funcţie de 
versiunea pe care voiai să o crezi, picături din acel sânge 
ajunseseră la Bruges ori în secolul al XII-lea, via Ierusalim, ori în 
secolul al XIII-lea, via Constantinopol. 


| Îngheţată amestecată cu fructe, siropuri etc. (n.tr.) 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 19 


Nimeni nu știa care poveste era adevărată. 

Dar aici rămăsese acel sânge, ascuns uneori de calviniști, 
revoluționari și invadatori. Pelerinii veniseră de secole întregi să-l 
vadă, încurajați de o bulă papală din secolul al XIV-lea, care acorda 
indulgenţe celor care se rugau dinaintea relicvei. Toată povestea 
era mai mult decât ciudată, dat fiind că Biblia nu menţiona nimic 
despre sângele lui Hristos care s-ar fi păstrat. 

Totuși, asta nu-i făcea pe credincioși să dea înapoi. 

Bazilica avea două capele. Cea inferioară, întunecoasă și 
romantică, și cea superioară, luminoasă și gotică. Distrusă de două 
ori, fusese de fiecare dată reconstruită. El privea la capela 
superioară. Tavanele înalte ale celor trei naosuri bogat 
ornamentate atrăgeau ochii spre cer. Ferestrele impresionante cu 
vitralii îngăduiau razelor aurii ale soarelui de după-amiază să 
pătrundă înăuntru. Un tavan elegant, ca o barcă răsturnată, se 
întindea deasupra, totul din lemn policrom uluitor. Amvonul suflat 
cu bronz era sus, pe un perete, având forma unui de glob. Un altar 
îmbrăcat în aur se afla în faţa unei serii de picturi murale înalte, 
bogate în culori, care, după cum se cuvenea, îl înfățișau pe Hristos 
vărsându-și sângele. Turiștii umpleau șirurile de scaune din lemn 
aflate în faţa balustradei de împărtășanie și încă mai mulţi se 
plimbau, făcând fotografii. 

Dar să revenim la calculul acela ciudat în care doi plus doi este 
egal cu cinci. 

Incepând cu cei trei bărbați. 

Erau diferiţi de ceilalţi vizitatori. Tineri, precauțţi, nerași de 
câteva zile, cu trăsături simple, banale. Feţele lor aveau, de 
asemenea, o expresie diferită de a celor din jur, ca și cum ar fi avut 
un motiv mai urgent să fie aici decât pentru a vizita obiectivele 
turistice. Vigilenţa lor îl deranja pe Cotton, proiectând o tensiune 
care spunea că aceștia nu erau turiști. Un ultim semnal de alarmă 
venea de la poziţiile lor, așezați strategic în jurul capelei, aproape 
de zidurile exterioare, concentrându-se mai mult unul asupra altuia 
decât la împrejurimile reverenţioase. 

Se uită la ceas. 2.00 după-amiaza. 

Se auzi un clopot. 

Incepea spectacolul. 

În naosul lateral, dincolo de arcade, se deschise o ușă și apăru 
un preot. 

Procesiunea începuse. 

Un prelat în veșmânt ducea o cutie dreptunghiulară cu pereți 
laterali din sticlă. Ilnăuntru, pe o pernă din catifea roșie, se afla 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 20 


relicva. Flaconul în sine, adăpostind bucăţi de lână îmbibate cu 
sânge, avea cam cincisprezece centimetri lungime și cinci 
centimetri lăţime. Făcut în cea mai mare parte din cristal de stâncă 
de origine evident bizantină, gâtul era înfășurat în fir de aur, având 
capetele sigilate cu ceară. Se afla în interiorul unui cilindru din 
sticlă mai mare, cu coroane aurii împodobite cu îngeri. Citise destul 
despre cilindrul exterior ca să știe că pe cadru era gravată, cu cifre 
romane, o dată. 

3 mai 1388. 

Preotul străbătu capela, cu o expresie foarte pioasă pe față, 
spre ceea ce era cunoscut drept Tronul Relicvei, un altar baroc din 
marmură albă, cu partea de sus acoperită tot de catifea roșie. 
Prelatul puse cu grijă cutia din sticlă pe platforma, apoi se așeză pe 
un scaun, pregătit pentru credincioșii care se rugau în faţa relicvei. 

Dar nu înainte de a face fiecare câte o donație. 

Se formă o coadă în stânga, unde alt preot stătea în fața unui 
castron de colectă. Oamenii puneau înăuntru euro înainte de a 
urca cele câteva trepte și de a petrece câteva clipe în tăcere cu 
relicva. Cotton se întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă cineva nu ar fi 
dat o monedă, dar tot ar fi vrut să se închine. Ar fi fost alungat? 

Cei Trei Amici își schimbaseră poziţia și, odată cu toți ceilalți, 
trecuseră din naosul principal spre capela laterală. Câţiva însoțitori 
îndemnau mulțimea și ţistuiau vocile care se auzeau prea tare. 
Fotografiile, arătatul cu degetul, filmatul, holbatul și donatul erau 
permise. 

Vorbitul, nu prea. 

Unul dintre Amici se strecură în rândul adoratorilor. Ceilalți doi 
rămaseră în spate, aproape de arcade, privind spectacolul de la 
șase metri distanţă. Un stativ cu lumânări speciale separa Tronul 
Relicvei de mulţime, câteva sute de rozete mici din sticlă, multe cu 
flăcări pâlpâind. Câţiva vizitatori se apropiau și aprindeau o 
lumânare. După aceea, bineînțeles, lăsau o monedă într-o cutie din 
metal. 

Oamenii continuau să se apropie de relicvariu, oprindu-se 
câteva clipe pentru rugăciune și semnul crucii. Cei doi Amici care 
rămăseseră în spate aveau rucsacuri. Deși mulţi dintre cei prezenți 
aveau și ei rucsacuri, ceva din felul cum le purtau aceștia doi nu 
părea în regulă. 

Lucrase doisprezece ani pentru Departamentul de Justiţie la 
Magellan Billet, după o carieră în marină și o perioadă ca procuror 
al curții marţiale. Acum era pensionat, optând să iasă mai 
devreme, și deţinea un magazin de cărți rare în Copenhaga, fiind 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 21 
disponibil din când în când pentru a fi angajat de guverne și agenții 
de informaţii. Câștiga binișor din munca pe cont propriu, dar azi nu 
era într-o misiune. Doar vizita obiectivele turistice. 

Se întâmpla ceva. 

Ceva despre care toate instinctele din corpul său de aproape 
cincizeci de ani îi spuneau că nu era bine. Chiar era greu să scapi 
de vechile obiceiuri. 

Amicul de la coadă se apropie de vasul pentru colectă, lăsă o 
monedă, apoi urcă treptele până la masa din marmură unde 
preotul nemișcat stătea de pază. Ceilalţi doi Amici își scoaseră 
rucsacurile și le traseră fermoarele. Zgomotul clopotelor de alarmă 
din capul lui Cotton căpătă un ton mai strident. Auzea robotul din 
Lost in Space, vechiul serial SE „Pericol, Will Robinson“. 

Un Amic scoase o armă, celălalt ţinea ceva ce părea să fie un 


cilindru din metal. Îi scoase acul și aruncă recipientul în capela 
laterală. 

O grenadă. 

Fumul începu imediat să iasă. 

Nu. 


O diversiune. 

Gândurile lui Cotton fură tulburate de zgomotul brusc al armei 
care trase de două ori în tavan. Tencuiala și așchiile din lemn 
cădeau în ploaie. Un val de panică se instala cu repeziciune. O 
femeie ţipă. Vocile se ridicară. Alte strigăte. Oamenii se mișcau ca 
o turmă spre singura ieșire, o scară circulară bogat decorată, care 
ducea în jos. Cam o sută de oameni, toţi ieșind în grabă, creând 
haos. 

Răsună încă un foc de armă. 

Un nor gros de fum cenușiu intra în naosul principal, blocând 
vederea capelei și relicvariului. Cotton își croi drum prin mulţime și 
merse spre fum. Prin ceața tot mai deasă, îl văzu pe Amicul care 
stătuse la coadă împingând preotul într-o parte. Incă un val de 
vizitatori agitaţi formau un zid între locul unde se afla el și cei Trei 
Amici, care se îndepărtau de mulțime. Işi croi drum în faţă, iar 
ceilalți doi Amici o luară spre al treilea, care spărsese carcasa din 
sticlă ce conţinea relicva. Preotul sări, încercând să oprească furtul, 
dar unul dintre Amici îl lovi cu pumnul în faţă pe bărbatul mai în 
vârstă, culcându-l la pământ. 

Ce se întâmpla? 

Un jaf clasic, cu grenade de diversiune? 

Așa se părea. 

Și funcționa. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 22 


Chiar foarte bine. 

Cei Trei Amici merseră spre ușa laterală pe care intrase preotul 
la început, care cu siguranță ducea la încăperile din spate ale 
bazilicii. Probabil altă coborâre. Ceea ce însemna că acești băieţi își 
făcuseră temele. 

Cotton trecu pe lângă ultimii turiști agitaţi și păși în capela 
laterală. Respira cu greu, scotea fum când tușea, ochii îi lăcrimau. 
ÎI îngrijora preotul, așa că merse spre altar și-l găsi pe bărbatul mai 
vârstnic întins pe podea. 

— Ești în regulă? întrebă el. 

Bărbatul era ameţit, cu ochiul drept roșu și umflat. Dar preotul îl 
prinse pe Cotton de braţul drept cu o strânsoare puternică. 

— Trebuie să... o iei înapoi. 

Cei Trei Amici dispăruseră. 

Cu siguranță că poliţia era pe drum. Cineva trebuia să-i fi 
alertat. Cu toate astea, n-ar fi putut să-i găsească pe hoţii care 
erau pe punctul de a se face nevăzuţi pe străzile aglomerate din 
Bruges. 

Trecu imediat la fapte. 

Gata cu admiratul obiectivelor turistice. 

— O voi aduce înapoi. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 23 


CAPITOLUL 
DOI 
SLOVACIA 


JONTY OLIVIER ura aspectul intimidării din meseria lui. Se 
considera un gentleman rafinat, un bărbat cu gusturi distinse, un 
cunoscător al vinului vechi și al mâncării bune. Un cărturar ale 
cărui studii în domeniul clasicilor îi acaparau timpul liber. Chiar și 
numele lui invoca regalitatea lumii filmelor. O/ive-ee-ay. Ca Sir 
Laurence Olivier. Mai presus de toate, era un profesionist 
desăvârșit. Specialitate Informaţiile. Reputația? Cea a unui 
om care putea oferi exact ceea ce trebuia cineva să știe. 

Interesat de valoarea netă neștiută a unui potenţial partener de 
afaceri sau a unui posibil cumpărător? Nicio problemă. Câte puști 
automate și câtă muniţie importase Boko Haram în Nigeria luna 
trecută? Ușor. Ce vor cere Forţele Armate Revoluţionare din 
Columbia la următoarele tratative bilaterale? Ceva mai dificil, dar 
se putea face. Ce punea la cale Hizbul Mujahideen în Kașmir sau 
cum vor aprecia pieţele UE de schimb valutar moneda euro la 
închiderea zilei de azi? Ambele întrebări erau complicate, dar 
răspunsurile puteau fi destul de corecte. In plus, oferea reducere 
dacă nu era 100% sigur, pentru că în general informațiile parţiale 
erau mult mai bune decât lipsa totală a acestora. Motto-ul său? 
Scientia potentia est. Sir Francis Bacon avusese dreptate. 

Cunoașterea înseamnă putere. 

Dar obţinerea ei aducea cu sine niște provocări. Lăcomia 
rămânea o motivație universală, așa că banii funcționau de obicei. 
Trocul aducea și el rezultate. Nu-l deranja o înțelegere obţinută cu 
greu, fiindcă așa era natura jocului. 

Dar spionii? Îi detesta. 

Braţele și picioarele bărbatului care stătea în faţa lui erau lipite 
de scaunul din metal. Un fir îi intra pe gură până în esofag, cu 
mărimea aleasă cu grijă, destul de subţire încât să nu declanșeze 
reflexul faringian, dar suficient de gros încât să își facă treaba. La 
capătul său atârna un cioc metalic, conductor, iar celălalt capăt era 
conectat la un transformator electric. Amatorii ar fi lucrat la 
exterior, smulgând, răsucind, bătând sau lovind cu piciorul ca să 
scoată informaţia. El prefera o metodă mai rafinată. Această 
tehnică administra un disconfort mai profund și mai dureros și 
aducea și beneficiul suplimentar de a nu lăsa urme. 

Arătă cu degetul. 

— Cine te-a trimis? 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 24 


Niciun răspuns. 

Se uită la asociatul său. Lucra de mult timp cu Vic DiGenti. 
Drumurile lor se intersectaseră prima dată în fostul său domeniu 
de activitate, unde aflase că Vic putea face aproape orice. Și slavă 
Domnului! Toţi aveau nevoie de un camarad. Laurel și Hardy. 
Martin, Lewis. El îl avea pe Vic. Un bărbat slab și cioturos, cu părul 
drept și negru și ochii cenușii și înguști. Un om care vorbea puţin, 
dar de o mare discreție și de o loialitate absolută, toate astea pe 
lângă o lipsă totală de lăcomie. 

Îi făcu semn și Vic răsuci reglajul transformatorului. 

Ochii bărbatului legat de scaun se făcură mari când curentul 
trecu prin firul subţire în jos, pe gât. Corpul se zbătu în legături. Nu 
se auzi niciun sunet, căci unul dintre efectele secundare ale acestei 
metode aparte de convingere era imposibilitatea de a ţipa. Vic știa 
când să se oprească și, după cinci secunde, opri curentul. 

Convulsiile încetară. 

Saliva picura din ambele colțuri ale gurii bărbatului. 

Un pic dezgustător, dar de așteptat. 

— Mai ai nevoie de încă o demonstraţie? întrebă el. Cu 
siguranţă că pot să ţi-o ofer. Dar te implor, nu face în așa fel încât 
să fie necesară. 

Bărbatul încuviinţă cu respiraţia îngreunată. 

Zidurile zugrăvite în alb din jurul lui miroseau a umezeală și a 
putreziciune, iar el voia să dispară. 

— O să pun întrebarea din nou. Este de o importanţă vitală să 
răspunzi. E clar? 

Bărbatul încuviinţă. 

— Pentru. Cine. Lucrezi? 

Din nou, tăcere. 

Scoase un oftat prelung de exasperare. 

Vic trimise curent electric în corpul bărbatului timp de alte cinci 
secunde. Trebuiau să aibă grijă, fiindcă, dacă nu era folosit corect, 
curentul electric ucidea. 

Spionul fusese prins ieri în Bratislava. El și Vic fuseseră acolo, 
finalizând ultimele detalii. Amândoi remarcaseră atenţia, apoi 
folosiseră reflexia mașinilor și câte o privire ca să-l identifice pe 
urmăritor. Apoi, intraseră într-o mulţime de clienţi în faţa vitrinelor 
și confirmaseră că erau urmăriţi. Vic, mereu vigilent, reușise să 
înhațe problema fără să atragă atenţia. 

— În mod sigur, observi că ești pe cont propriu aici, explică 
Jonty. Nu vine nimeni să te salveze. Trebuie să-ți mai fac o 
demonstraţie? 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 25 


— Eram acolo să te... verific. Să aflu... tot ce pot. 

Cuvintele ieșiră gâtuite din cauza firului din gât și într-o engleză 
cu accent est-european. 

— Asta e evident. Ce-ai descoperit? 

— Absolut... nimic. 

Se îndoia de asta. 

— Ai raportat că n-ai descoperit nimic? 

— Încă nu. 

Numai minciuni, de bună seamă. 

— Cui îi raportezi? 

Niciun răspuns. 

Era încăpățânat. 

Făcu un semn și Vic răsuci din nou butonul. Corpul pulsa cu 
putere, împingându-se în legături, smucind și încordându-se. Lăsă 
agonia să continue câteva secunde în plus de această dată, dar nu 
destul încât să-i paralizeze inima. Încuviinţă și Vic opri curentul. 
Bărbatul rămase moale în scaun, inconștient. Vic îl făcu să se 
trezească cu două palme puternice peste față. 

Urmau să se întâmple foarte multe. Șapte invitaţii fuseseră 
trimise. Aproape toţi invitaţii se arătaseră interesaţi. Doar trei 
răspunsuri nu erau încă date, iar termenul-limită se apropia mâine 
la miezul nopţii; mai erau puţin peste douăzeci și patru de ore până 
atunci. 

— Nu-mi plac spionii, îi spuse el. Obţin informaţia, apoi pur și 
simplu le-o oferă angajatorilor. Ei sunt concurența mea principală. 
Din fericire, nu ești un spion bun. Te-am întrebat de trei ori. Dacă 
mă forțezi să întreb din nou pentru cine lucrezi, o să las curentul 
pornit până mori. 

Lăsă cacealmaua să-și facă efectul. 

O regulă pe care o respecta întotdeauna, deși nu-i făcea 
reclamă, era că nu ucidea pe nimeni. Dar avea să-l facă pe acest 
om să-și dorească moartea. 

Operaţiunea care urma era cea mai complicată pe care o 
realizase vreodată. Două într-una, de fapt. Ambele elaborate, cu 
multe elemente în mișcare, independente unul de celălalt. Dar 
răsplata? Oh, răsplata. O înţelegere putea aduce douăzeci de 
milioane de euro sau mai mult. Cealaltă? Greu de știut sigur, dar se 
putea apropia de o sută de milioane de euro. Destul pentru ca el să 
poată face tot ce voia pentru tot restul vieţii. Dar totul putea fi în 
pericol din cauza acestui spion. 

Ochii săi îi întâlniră pe ai lui Vic. 

— Nu. Te rog. Nu o face, imploră bărbatul. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 


Privirea lui se întoarse înapoi spre spion. 

— Răspunde-mi la întrebare. 

— Reinhardt m-a trimis. 

Numele acela îi dădu un fior pe șira spinării. 
Dușmanul său. 

Ultima persoană la care se așteptase să-l urmărească. 
Se uită la Vic. 

Butonul se întoarse din nou. 


26 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 27 


CAPITOLUL 
TREI 


COTTON MALONE fugi din capela plină de fum pe ușa laterală și 
intră într-o anticameră mică. Veșminte ecleziastice atârnau pe un 
cuier, ceea ce însemna că aici se îmbrăcau preoţii înainte de 
slujbă. Și el fusese paracliser până la treisprezece ani, când toate 
întrebările ieșiseră la suprafață. Catolicismul se pricepea foarte 
bine să explice ce, însă nu și de ce. Adolescenţii erau plini de 
întrebări, iar când răspunsurile nu veniseră niciodată se hotărâse 
că a fi catolic nu era pe . Așa că se îndepărtase. Acum, când 
era întrebat de religia lui, spunea mereu că se născuse catolic, dar 
nu prea mai era practicant. Poate așa se explica de ce se aruncase 
în mijlocul acestei belele. 

Îi datora ceva bisericii? 

Nu neapărat, dar tot se aruncase. 

leși din anticameră în holul scurt care se termina cu altă scară 
în jos. Aceasta nu semăna deloc cu intrarea principală elaborată pe 
care alergase mulţimea când începuse agitația. Aici erau doar niște 
contratrepte înguste din lemn. Incepu să coboare, găsi o ușă ce 
dădea afară și miji ochii în lumina soarelui de după-masă. O mare 
de oameni umplea piaţa ce se întindea dincolo de vechea primărie. 
Turiști înspăimântați din capela superioară stăteau înghesuiți într- 
un nod de neliniște. Scana mulțimea, căutând urmele celor Trei 
Amici. Îi zări la capătul opus al străzii pavate, cât pe ce să dispară 
după colț. Relicva nu se vedea, probabil că era înăuntrul unui 
rucsac. 

Bruges era o bijuterie gotică, cu centrul istoric în formă de ou și 
mașini puţine, plin de oameni și de biciclete. O șosea de centură 
ținea traficul la distantă, dar o serie de canale traversau orașul si îi 
dădeau locului o poreclă. Veneţia Nordului. Era principala atracţie 
turistică a Belgiei, cu o încurcătură largă de străzi înguste străjuite 
de casele colorate ale breslelor. Vechea piaţă găzduia cândva 
târguri, jocuri medievale, chiar și execuţii. Multe dintre fațadele 
policrome ale caselor cu mai multe etaje se păstrau. Fiecare 
stradă, de fapt, forma un muzeu viu care câștigase distincţia de a 
face parte din Patrimoniul Mondial. 

Istoricul său cu acestea din urmă nu era bun. 

Nu că ar fi încercat intenţionat să facă ravagii. 

Dar pur și simplu se întâmplau mizerii. 

O porni după Amici și ocoli același colț de stradă. Erau la 
aproape o sută de metri în față, mișcându-se între alte două șiruri 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 28 


de case cu acoperiș triunghiular. Crezând că scăpaseră, păreau 
mai relaxaţi, nu la fel de panicaţi. Decise să scurteze distanţa 
dintre ei și începu să fugă. Nu erau mulţi oameni pe strada asta 
lăturalnică, pentru că se îndepărta de principalele atracţii, către 
șoseaua exterioară de centură. 

Reuși să reducă distanţa la cincizeci de metri. 

Unul dintre Amici îl văzu că-i urmărea. li apucă pe ceilalţi doi și 
le spuse că fuga lor fusese observată. 

O luară la goană. 

Grozav! 

Fugi și el înainte. 

Strada se termina cu unul dintre podurile acelea arcuite, ceea 
ce însemna că se apropia un canal. Amicii ajunseră pe cealaltă 
parte și dispărură din vedere. Cotton grăbi pasul și văzu că bărbaţii 
coborâseră pe niște trepte din piatră spre cheiul unde aștepta o 
barcă. Cei trei hoţi săriră în barcă și porniră în viteză, trecând pe 
sub podul de sub el și dispărând pe cealaltă parte. 

Doi dintre Amici îi făcură relaxaţi din mână. 

Pe partea lui de canal, zări una dintre numeroasele bărci 
neacoperite cu douăzeci de locuri goale, așteptând încă un grup de 
turiști să cumpere bilete și să înceapă plimbarea pe apă. Se 
formase un rând la cabină, vânzarea nu începuse încă. Işi croi 
drum printre oameni până în faţă, apoi merse mai departe. 
Vânzătorul din cabină strigă. El ignoră ordinul de a se opri și cobori 
pietrele lipicioase care miroseau a mucegai. Un bărbat aștepta jos, 
probabil operatorul bărcii, care reacționa la apropierea 
neautorizată ridicând mâinile în sus, făcându-i semn să se 
oprească. Cotton îl lovi în burtă cu genunchiul, forțându-l să se 
aplece. 

— Scuze pentru asta, murmură el. 

Sări în barcă, unde motorul torcea în ralanti, și dezlegă cele 
două frânghii de ancorare. Apucă acceleraţia și o împinse în față, 
făcând motorul să se trezească cu un chug-chug. Barca sări în faţă 
și el întoarse cârma, îndreptând prova în direcţia celor Trei Amici. 
Mai fusese într-o astfel de barcă, după ce făcuse câteva plimbări 
pe canalele din Bruges. De obicei, înaintau în ritm de melc, 
urmărind obiectivele turistice, iar el se întrebase mereu dacă sub 
capotă era ceva mai multă putere. 

Și era. 

Acceleră la maximum. 

Scondrul săltă și prova se ridică, despicând apa maronie din 
canalul îngust, stârnind o spumă albă în urmă. Trecu pe sub același 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 29 


pod, ieșind pe cealaltă parte, unde canalul o lua spre stânga și se 
răsucea pe lângă un șir de clădiri din piatră cenușie, înfrumuseţate 
de vrejuri agățătoare. Incă o întoarcere bruscă spre dreapta și 
canalul se îndreptă, întinderea din faţă fiind flancată de alte case 
acoperite de viţă și fațade din lemn. 

Trecu pe sub cartușele ruginite ale altui pod arcuit. 

Cei Trei Amici aveau un avans bun, dar se părea că nu mergeau 
cu o viteză excesivă, crezând că scăpaseră în sfârșit. 

Asta îi permitea să câștige teren. 

Canalul avea o lățime de aproximativ cincisprezece metri, 
flancat din ambele părţi de ziduri înalte din piatră și copaci 
înclinați. Incă o barcă de croazieră apăru deodată din dreapta la 
intersecţie. Viră la stânga și trecu aproape de prova celeilalte 
bărci. Doar câţiva dintre ceilalți pasageri scăpară de baia lăsată de 
siajul său. Făcu un semn în formă de scuză, dar merse mai 
departe, îndreptând cârma și concentrându-se pe locul unde 
traseul se lărgea într-un bazin mare, în altă intersecţie în formă de 
T. Cei Trei Amici așteptau în bazin, cu barca perpendiculară față de 
direcţia din care se apropia el, doi dintre ei cu armele aţintite spre 
el. 

Incepură să tragă. 

Mergea direct către gloanțe cu viteză aproape maximă, iar 
distanţa se scurta rapid. Se adăposti în spatele parbrizului și 
gloanţele șuierară pe lângă el. Barca Amicilor țâșni în față, blocând 
orice întoarcere la stânga. Armele continuară să tragă. Prea târziu 
să o ia la dreapta. Nu era suficient spaţiu în bazinul lung 
dreptunghiular să se întoarcă fără să lovească zidul de protecţie. 

Nicio opţiune. 

Sări în apă. 

Barca goni mai departe, fără pilot, dar doar pentru încă 
douăzeci de metri înainte de a se izbi de zidul din piatră și a 
exploda. Se lăsă sub apă, amintindu-și ceva ce citise demult. Până 
în anii 1980, reziduurile fuseseră aruncate în canale. Spera că 
patru decenii de curăţare eliminaseră orice pericol. 

Scoase capul de sub apă. 

Cei Trei Amici dispăruseră. 

leșirea din canal putea fi o problemă. Nu vedea scări sau trepte 
de-a lungul zidurilor care înconjurau canalul. 

Auzi o sirenă și se întoarse. 

O barcă de poliţie venea spre el, cu luminile albastre aprinse. 
Barca lui era un morman în flăcări, scufundându-se în canal. Barca 
de poliţie trase alături. Doi polițiști în uniformă stăteau cu armele 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 


scoase și aţintite. Niciunul nu părea prietenos. 
Tocmai aflase cum urma să iasă din apă. 
Dar unde avea să ajungă? 
Asta putea fi o problemă serioasă. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 31 


CAPITOLUL 
PATRU 


JONTY OLIVIER își turnă un pahar generos de Krupnik. Îi plăcuse 
întotdeauna băutura asta, o combinaţie de miere, ierburi și 
mirodenii, diluate, fierte, apoi stoarse înainte de a fi adăugate la o 
bază din vodcă. Legenda spunea că reţeta fusese creată de 
călugării benedictini din Belarus și ajunsese în cele din urmă în 
Polonia. De obicei, era servită caldă, dar el o prefera la 
temperatura camerei. 

Sorbi din licoare, ali tare fiind mângâietor într-un fel ce 
părea să-i aline mintea. eră incă tulburat de ceea ce se întâmplase 
în subsol. Spionul curios era legat și avea să rămână acolo până joi. 
După aceea, aveau să-i dea drumul. Informaţia pe care o aflase era 
deranjantă sub mai multe aspecte, iar Vic avea să-și îndrepte 
atenţia către problema asta. 

Reinhardt. 

Dintre toți oamenii. 

Gandhi o spusese cel mai bine. Există suficient în lume pentru 
nevoile omului, dar nu pentru lăcomia lui. 

Așa era inamicul său redutabil. 

Castelul Sturney părea perfect. O fortificaţie neogotică din 
secolul al XIII-lea, avea trei aripi situate în jurul unei curți 
pentagonale, închisă pe a patra latură de o poartă principală 
impozantă. Ocupa o zonă strategică, construită într-o formaţiune 
din piatră colinară aproape de râul Orava, la cincizeci de kilometri 
sud de graniţa cu Polonia, în siguranţă pe teritoriul Slovaciei. Cinci 
turnuri, fiecare încununat cu o cupolă, se vedeau în colțuri, iar 
balconul evoca imagini vii ale unei prințese aflate în pericol. 
Reușise să reziste atacurilor turcilor, cazacilor și husiţilor care 
năvăliseră în mod regulat secole la rând. Părea un loc care nu 
cunoscuse niciodată sărăcia, căci fiecare cameră era plină de 
tapiserii și antichităţi din trecutul său prosper. Bijuteriile coroanei 
poloneze fuseseră ascunse aici când suedezii invadaseră în secolul 
al XVII-lea. Apoi, în secolul al XVIII-lea, viitorul rege al 
Madagascarului fusese întemnițat aici. Deţinut cândva de 
aristocrația locală, fusese preluat de comuniști în anii '50 ca parte 
a reformei funciare. Din fericire, documentele din registrele oficiale 
nu fuseseră schimbate niciodată, așa că după reinstaurarea 
democraţiei proprietatea fusese redată foștilor proprietari, care se 
dovediseră incapabili de a o întreţine. Acum era un loc luxos de 
închiriat, cu personal și furnizori de alimente, disponibil pentru 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 32 
corporaţii și persoane care își puteau permite prețul piperat. 

Merse până la ușile franțuzești și ieși pe terasa superioară. 
Plante în ghiveci, pline de culoare, erau înșirate pe zidurile 
exterioare. Mesteceni, brazi, pini și molizi se întindeau cât vedea 
cu ochii în valea străveche din Jurasic. Nordul Slovaciei era 
spectaculos. Munţii Tatra, cea mai înaltă ramură a Munţilor Carpaţi, 
atingeau cerul nordic, cu zăpada acoperind cele mai înalte piscuri, 
o adevărată Mecca pentru schiori și excursioniști. 

Ducea o viaţă solitară din necesitate. Avea o filosofie cu privire 
la eșecul său cu femeile, ceea ce părea o temă recurentă, iar 
bărbaţii nu-l interesau. Găsirea lucrurilor greu de găsit? Apoi 
vânzarea lor? Asta îi plăcea lui. Și, spre deosebire de Reinhardt, 
prefera să-și producă propriile oportunităţi în afaceri în loc să le 
vâneze pe ale altora. Fuseseră prea multe afaceri ca să le mai știe 
numărul, fiecare profitabilă în felul său. Ocolea legea, desigur, dar 
niciodată nu fusese considerat o ameninţare oficială. Încerca din 
greu să rămână apolitic, fără să ia partea cuiva, fără să aibă 
idealuri. Era întruchiparea Elveţiei. Neutru în tot ceea ce conta, în 
afară de profit. 

De bună seamă, ajunsese să se bucure de lucrurile bune în 
viață. Să nu-și facă griji pentru bani, să cumpere ce voia, când 
voia? Să meargă oriunde? Francis Bacon avusese dreptate. Bani; 
sunt un slujitor bun, dar un stăpân slab. lar acum era pe punctul de 
a încheia cea mai mare afacere din viaţa lui. 

O sonerie plăcută semnaliza un apel telefonic. Își găsi telefonul 
în buzunar. Celularul de azi. Il schimba o dată la trei zile, o parte 
din paranoia instituţionalizată și întruchiparea unei maxime după 
care își conducea viața. Nimeni nu avea nevoie cu adevărat să-l 
găsească dacă el nu voia să fie găsit. 

— Sângele Sfânt a fost luat mai devreme, îi spuse Vic. Am primit 
un e-mail de confirmare de la ruși. 

Zâmbi. 

Incă un răspuns pozitiv. Acum erau cinci. Mai rămâneau 
americanii și nemţii. 

— Vreo problemă? întrebă el. 

— Pare că a fost un furt curat în Bruges. 

Bine de știut. 

— Trebuie să ne asigurăm că nu a fost compromis nimic, îi 
spuse lui Vic. Mă îngrijorează oaspetele nostru din subsol și cine l-a 
trimis. 

Avuseseră foarte multă grijă la plecarea din Bratislava, cu 
spionul legat, cu un căluș la gură pe bancheta din spate, 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 33 


asigurându-se că nu erau urmăriţi și că mașina lor nu avea niciun 
dispozitiv electronic. 

— Sper să ai dreptate, Vic, spuse el. Reinhardt e mult prea 
aproape pentru gustul meu. 

— Înţeleg. Voi avea mai multe informaţii în curând. 

— Și pentru diseară? 

— Totul e pregătit. Plec spre nord în câteva ore. 

Se bucura să audă asta. 

Încheie apelul și se întoarse înăuntru, punând paharul gol pe un 
dulap din lemn de alun. Alesese acest loc dintr-o varietate de 
motive. În primul rând, era superb. În al doilea rând, era la două 
ore distanță de Cracovia, dar în siguranţă dincolo de graniţă, în alt 
stat suveran. În al treilea rând, nu locuia nimeni pe o rază de zece 
kilometri. lar în al patrulea rând, avea mult spaţiu. O sală de bal cu 
o galerie superioară, o sală de mese, vreo douăsprezece 
dormitoare la etaj, o bucătărie mare și, cel mai important, pasajele 
pentru servitori, care ofereau o modalitate ascunsă de a merge de 
la o cameră la alta. 

li plăceau secretele. 

Ce încântare să știi lucruri pe care alții nu le știau! lar acum știa 
ceva ce nimeni altcineva din lume nu știa. Toţi cei care cunoșteau 
această informaţie muriseră demult. O frântură norocoasă de 
cunoaștere care îi picase în poală. Lipsită de importanţă, la 
început. Mai presus de orice valoare acum. Il intrigase întotdeauna 
să se bazeze pe inteligenţa lui, la fel ca pericolul și gloria pe care le 
stârnea intriga aceea. Fără a mai pune la socoteală răsplata. 
Totuși, inelul acela lipicios și strâns de spaimă care îi înconjura 
câteodată stomacul ca un șarpe? Pe acela îl ura. 

Reinhardt. 

O problemă. 

Una pe care avea să o rezolve, la nevoie. 

Dar, mai întâi, trebuia să-l distrugă pe președintele Poloniei. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 34 


CAPITOLUL 
CINCI 


VARȘOVIA 
6.30 P.M. 

PREȘEDINTELE JANUSZ CZAJKOWSKI ieși din palat și merse către 
mașina care-l aștepta. Programase cu grijă această excursie, 
eliberându-și agenda pentru restul zilei sub pretextul unei seri rare 
libere când putea lua cina și se putea retrage devreme. Prin 
urmare, nu-l însoțea niciun cerc de asistenţi plini de sine. Nici 
presa. Nimeni, în afari arda lui de corp, toți agenți ai Biuro 
Ochronu Rządu, BOR, piou: de Protecţie al Guvernului. Pentru 
acest drum neoficial îi fuseseră trimiși doi oameni înarmaţi și un 
Volvo neinscripţionat. 

Cea mai recentă versiune a Republicii Poloneze apăruse în 
1989. In ceea ce privește ţările, aceasta era relativ tânără. Mai 
existase o variantă anterioară, dar al Doilea Război Mondial și 
ocupaţia sovietică îi întrerupseseră existența. De la renașterea sa, 
fuseseră nouă șefi de stat. Constituţia prevedea un mandat de 
cinci ani cu posibilitatea unei singure realegeri, dar numai unul 
dintre cei opt predecesori ai săi reușise să obţină al doilea mandat. 

Politica polonă era cel puţin fluidă. 

Majoritatea muncii de zi cu zi era făcută de un prim-ministru, de 
obicei președintele partidului majoritar în Parlament, dar teoretic 
putea fi oricine. Constituţia națională îi acorda președintelui dreptul 
unui veto executiv, care putea fi anulat de o majoritate de trei 
cincimi în Parlament. Președintele era comandantul suprem al 
forțelor armate, capabil să ordone mobilizarea generală. El 
nominaliza și revoca ambasadorii, el graţia infractorii și putea să 
anuleze anumite verdicte judiciare. Legat de situația problematică 
actuală, președintele era și reprezentantul suprem al statului 
polonez, având puterea de a ratifica și revoca acordurile 
internaţionale. 

Ce noroc pe el! 

Urcă în mașină și se îndepărtară de palat, printr-o ieșire 
laterală. 

Primul mandat i se apropia de final. 

Cerinţele pentru funcţia de președinte erau simple. Să fii 
cetățean polonez, în vârstă de cel puţin treizeci și cinci de ani în 
primul tur de alegeri și să obţii semnături de la o sută de mii de 
alegători înregistraţi. Câștigătorul era ales de o majoritate 
absolută. Dacă niciun candidat nu obținea acel prag, se ținea încă 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 35 


o rundă între primii doi. El câștigase primul mandat după un tur 
strâns și încă o luptă se întrezărea la orizont, pe măsură ce 
apăreau diverși adversari. Un fost prim-ministru. Un avocat 
popular. Trei membri ai Parlamentului. Un muzician punk rock care 
conducea unul dintre partidele politice minore mai vocale. Un fost 
ministru din guvern, care declarase că avea să candideze doar 
dacă Czajkowski îl enerva. Se părea că așa stăteau lucrurile acum, 
căci acel gură-spartă își aduna cele o sută de mii de semnături. 

Sezonul politic următor promitea să fie animat. 

Din fericire, el era oarecum popular. Cele mai recente sondaje îl 
plasau la 55%. Nu era rău. Dar nici copleșitor. Ceea ce însemna 
încă un motiv pentru care se afla acum într-o mașină, urmărind 
kilometrii cum treceau în timp ce era condus spre vest, în satul 
Józefa. După trei săptămâni de căutări, sursa problemei fusese 
găsită. Un fost loialist din epoca comunistă, care murise de peste 
un deceniu. Fusese prea mult să spere că luase cu el în mormânt 
ceea ce știa. În schimb, apăruseră niște informaţii vechi. Și nu doar 
cifre și date aleatorii. Era ceva care îl afecta direct. De fapt, îl 
putea distruge. Mai ales cu alegerile foarte disputate la orizont. 

Ca un neghiob, crezuse că trecutul era mort și îngropat. 

Acum, trecutul părea să amenințe tot. 

Era timpul să înfrunte situaţia faţă în faţă. 


Mașina trecu prin Józefa, orașul cocoţat pe o stâncă, cu vedere 
la râul Wista. Avea o istorie îndelungată și un centru vechi 
atrăgător, lăudându-se cu un castel în ruină și o catedrală, dar 
pretenţia principală de celebritate era o rafinărie din apropiere 
care avea sute de angajaţi. Casa pe care o căuta era la sud de 
oraș, pe un drum lateral ce se îndepărta de râu. Șoferul parcă într- 
o parte, departe de stradă, printre copaci, unde mașina nu putea 
atrage atenţia. Cobori în aerul călduros al înserării și merse spre 
ușa din faţă. Îl aștepta un bărbat, îmbrăcat în costum negru și 
cravată neagră, cu o cuvenită expresie enigmatică, dar rece. 
Michat Zima. Șeful BOR. 

Intră în casă. 

Un loc simplu, asemănător cu cel în care fusese crescut în sudul 
Poloniei, aproape de Rzeszów, părinţii săi fiind fermieri, nu 
revoluționari. Dar toate astea se schimbaseră în anii '80. 
Proprietatea privată nu fusese niciodată permisă. Ca să 
domolească nemulțumirea în creștere, tuturor li se promisese că 
vor deveni proprietari prin cumpărare sau moștenire. Dar era o 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 36 
minciună. În cele din urmă, părinţii săi și majoritatea celorlalţi 
fermieri se răzvrătiseră și refuzaseră să vândă mâncare la preţurile 
mici impuse de guvern, donându-și în schimb culturile greviștilor. 

Un act de curaj care însemnase mult. 

— Unde e? întrebă el. 

— In spate. 

— Și cealaltă? 

Zima îi făcu semn. 

— Acolo. 

— Spune-mi, cum ai găsit locul ăsta? 

— Cu puţin noroc, de fapt. Dar uneori asta-i tot ce ai. 

Inţelese mesajul. Nu pune prea multe întrebări. 

Cercetă camera din priviri și observă mai multe fotografii 
înrămate pe o masă. Una îi atrase atenţia. Se apropie și studie 
imaginea unui bărbat în uniformă. Un maior în armata polonă, cu 
însemnele SB, Serviciul de Securitate, pe cămașă. Recunoscu fața 
banală, cu părul tuns periuţă și mustaţa îngrijită, același bărbat din 
închisoarea Mokotów. 

Aleksy Dilecki. 

Nu-l mai văzuse și nu mai auzise de el de zeci de ani. 

Al Doilea Război Mondial distrusese Polonia, totul fusese 
bombardat și spulberat, fără resurse și puţină mână de lucru 
pentru a reconstrui. Sovieticii promiteau o renaștere și mulţi îi 
credeau. Dar până la sfârșitul anilor 1970 minciunile erau evidente 
și răbdarea ţării ajunsese la capăt. Toţi munceau deja ore lungi, 
găseau puţină mâncare în magazine și erau mereu înfrigurați din 
cauza lipsei cărbunelui și a îmbrăcăminţii, inclusiv a paltoanelor. 
Erau spionaţi tot timpul, hrăniţi cu propagandă, copiii lor fiind 
spălaţi pe creier. Amenințarea forței nu dispărea niciodată. La fel și 
foamea, căci guvernul, prin cartelele de raţii, dicta chiar și cât 
putea să mănânce o persoană. Toti avem același stomac. Asta 
repetaseră mulți. Și când oamenii erau flămânzi, când copiii lor 
erau flămânzi, ar fi făcut orice să potolească durerea. 

Asta și făcuseră. 

li plăcea ce scrisese Orwell. 

Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât 
altele. 

Acesta fusese Aleksy Dilecki. 

Politicienii și polițiștii erau mereu favorizați. Primeau mai multe 
raţii. Cumpărau de la magazine speciale. Trăiau în locuinţe mai 
bune, cu mai multe privilegii. Aveau chiar și un nume. 
Nomenclatura, un termen sovietic pentru lista de slujbe 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 37 


guvernamentale ce așteptau mereu să fie ocupate. Oamenii erau 
aleși nu după merit, ci doar în baza loialității față de regim. Au 
devenit o clasă stăpânitoare neoficială. Burghezia Roșie. Corupţia 
și cruzimea erau mijloace permanente prin care-și atingeau 
scopurile. 

lar el se uita la unul dintre participanţi. 

Își aminti ce se spusese, cu mulţi ani în urmă, la închisoarea 
Mokotów. 

Cine știe? Într-o bună zi, ai putea fi şi tu cineva important. 

Clătină din cap, înțelegând ironia, și îi plăcu faptul că Dilecki era 
mort. 

— ÎI cunoști? întrebă Zima. 

Informase o singură persoană despre istoria relevantă și aceea 
nu era Zima. Așa că ignoră întrebarea și spuse: 

— Arată-mi ce-ai găsit. 

Îl urmă pe Zima într-o debara mică, un spaţiu sufocat de 
rămășițele trecutului unei familii. Văzu două dulapuri ruginite. 

— Sunt pline de documente, spuse Zima. Rapoarte, 
corespondenţă, memorandumuri. Toate, de la sfârșitul anilor 1970 
până în 1990. Date și incidente răzlețe. Niciun tipar real. Dilecki a 
lucrat multă vreme pentru Serviciul de Securitate. Trebuie să fi fost 
părtaș la multe secrete. Se pare că a eliminat unele dintre ele când 
au căzut comuniștii. 

Se pierduseră atât de multe în perioada aceea haotică, după 
prăbușirea Uniunii Sovietice și renașterea Poloniei. Astăzi, puţini 
erau interesaţi de trecut. Toţi se bucurau doar că se terminase. 
Viitorul părea să fie tot ce conta. Dar această miopie era o 
greșeală. 

Pentru că istoria conta. 

— A examinat cineva acele dosare? întrebă el. 

— Doar eu, iar analiza mea a fost rapidă și superficială. Doar 
atât cât să aflu că ar putea fi ceea ce căutați. 

Era curios. 

— De unde știi că aș căuta ceva? 

— Nu știu. Doar presupun, din ceea ce știu până acum. 

Ar fi trebuit să întrebe cât de multe știa acest om, însă nu era 
momentul. 

— Să pui tot ce se află în cele două dulapuri în portbagajul 
mașinii cu care am venit. 

Zima încuviinţă că a înțeles. 

— Văduva lui Dilecki a vândut vreunul dintre aceste 
documente? întrebă el. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 38 


— Nu. Fiul lor a făcut-o. L-am reţinut. 

Asta era o informaţie nouă. 

— L-am arestat acum câteva ore. 

Zima făcu un semn și el îl urmă în salon. Un sac albastru din 
nailon stătea pe sofa. Zima desfăcu fermoarul de sus și-i arătă 
teancurile de zloți. 

— O jumătate de milion. l-am recuperat din casa fiului. 

Acum, totul începea să aibă sens. Părinţii erau comuniști buni, 
loiali, fiul, nu la fel de mult. Trecuseră zeci de ani. Tatăl murise, 
mama îmbătrânea. Două arhive puteau fi cheia schimbării tuturor 
lucrurilor, mai ales când unele dintre acele documente pomeneau 
numele Janusz Czajkowski. Tot ce trebuia făcut era să găsească un 
cumpărător. 

— Fiul a recunoscut ceva? 

Zima încuviință. 

— A făcut o înțelegere cu un om pe nume Vic DiGenti, care e un 
asociat cunoscut al lui Jonty Olivier. 

— Spui numele de parcă l-aţi cunoaște. 

— Îl cunoaștem. E vânzător de informaţii. Destul de vrednic de 
încredere. Serviciile noastre de informaţii l-au folosit câteodată. 
Mama era complet neștiutoare despre ce făcea fiul ei. A aflat doar 
aseară, când i-a oferit o parte din bani. Nu a fost prea bucuroasă. 
Au avut parte de o ceartă aprigă, cu doar câteva ore înainte să-l 
arestăm. 

— Arată-mi restul, spuse el. 

Zima îl conduse la ușa din spate până la un hambar mic, cu 
acoperiș ondulat. Copacii și arbuștii protejau structura de 
autostrada din apropiere. Ușa era deschisă și el intră. Un felinar 
electric slab le estompa umbrele. Nu erau prea multe acolo. Câteva 
unelte, o roabă, o mașină veche, ruginită, și o femeie, spânzurată 
de căpriori, cu braţele moi pe lângă ea, cu gâtul aplecat în moarte. 

— A făcut-o în timpul nopţii, zise Zima. Poate după ce a aflat de 
arestarea fiului ei. Sau poate din loialitate faţă de soţul ei. Nu vom 
ști niciodată. 

Se părea că se cățărase pe mașina veche, legase o bucată 
scurtă de funie, apoi pășise către uitare. 

El clătină din cap. 

Acum, totul depindea de Belgia. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 39 


CAPITOLUL 
ŞASE 


COTToN MALONE stătea în celulă, încă ud de la înotul prin canal. 
Ar fi trebuit să facă un duș, deși aici nu era la Four Seasons. Dar în 
ceea ce privește celulele, a lui nu era prea rea. Spaţioasă. Curată. 
Cu o toaletă care funcţiona. Fusese închis în locuri mult mai rele. 

S-a zis cu datoria lui față de Biserica Catolică. 

Era aproape 7.00 seara. Era singur acolo de câteva ore. Poliţiştii 
din Bruges nu fuseseră în cea mai bună dispoziţie când îl 
pescuiseră din canal. jJaseră imediat mâinile la spate și 
încercaseră să-l interogneze. Dar știa când să ţină gura închisă. 
Bineînţeles, la un moment dat, trebuia să dea explicaţii. Spera că 
preotul de la bazilică avea să le spună că el fusese cel care îi 
ceruse să se ducă după relicvă. Până acum, tot ce știau era că 
furase o barcă si o distrusese în canal. Până să ajungă polițiștii, 
focurile de armă se opriseră și cei Trei Amici dispăruseră. 

El era singura problemă. 

Poliţia îi luase portofelul. Pașaportul era la hotel. Măcar îi 
cunoșteau numele întreg, Harold Earl Malone. Porecla Cotton nu se 
găsea nicăieri pe permisul danez de conducere sau pe vreun alt 
act oficial. Oamenilor le plăcea să întrebe de unde venea 
denumirea și răspunsul lui era mereu același. O poveste lungă. Și 
așa era, una care-l implica pe tatăl lui. Încă își amintea ziua când 
avea zece ani și cei doi ofițeri de marină veniseră acasă și-i 
spuseseră lui și mamei că submarinul tatălui se scufundase, iar tot 
echipajul murise. Niciun cadavru. Nicio înmormântare. Totul era 
clasificat. li luase aproape patru decenii să afle adevărul și întreaga 
experiență stârnise o neîncredere extremă față de guvernământ, 
indiferent de nivel. 

Ceea ce explica și mai mult de ce nu vorbise cu nimeni. 

Când avea să vină vremea, spera ca adevărul să funcţioneze cel 
mai bine - la urma urmei, doar atât avea la dispoziţie. Cu 
siguranţă, poliţia din Bruges aflase deja despre furt. Sângele Sfânt 
era cel mai important obiect din oraș. Sute de mii de oameni 
veneau în fiecare an să-l vadă. Din secolul al XIV-lea, îl plimbaseră 
prin oraș într-o procesiune anuală uriașă. Dar dacă știau că 
dispăruse, de ce nu veniseră să discute cu el? Ar fi trebuit să vrea 
să afle ce știa el. 

Sau poate că nu. 

Un zăngănit îi tulbură gândurile. 

Al ușilor din metal de pe coridor care se deschideau, apoi se 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 40 


închideau. 

Pașii răsunau pe măsură ce se apropiau. Un păcănit lent și 
sacadat. 

Ridică privirea și zări o femeie. 

Micuţă, cu o figură încrezătoare și părul negru presărat cu fire 
argintii. Avea șaizeci și ceva de ani, deși el știa că dosarele 
personale de la Departamentul de Justiţie, pe care le văzuse 
cândva, conțineau doar N/A! în spațiul destinat datei de naștere. 
Toţi erau sensibili la anumite lucruri. Pentru ea, era vârsta. Doi 
președinți încercaseră să o numească procuror general, dar ea 
refuzase ambele oferte. De ce? Cine știe? Avea tendința de a face 
doar ceea ce dorea. Ceea ce o făcea să fie foarte bună în meseria 
ei. 

El se ridică și se apropie de gratii. 

— Nu așa ne-am întâlnit prima dată? 

Stephanie Nelle zâmbi și încuviinţă. 

— În închisoarea din Duval County, din câte îmi amintesc. 

El zâmbi. 

— Eram un avocat șmecher în marină. 

— Care tocmai împușcase o femeie. 

— Haide. Ea a tras prima, încercând să mă omoare. 

— Și iată-ne aici, atâţia ani mai târziu, iar tu ai distrus o barcă 
într-un canal. Necazurile chiar par că te urmează. 

— Cum rămâne cu cei trei hoți și relicva pe care au furat-o? 

— Asta e, Cotton. Furtul nu există. 

Dezvăluirea îl luă prin surprindere. Atunci înțelese. 

— Ai mușamalizat incidentul? 

Ea încuviinţă. 

— Eram la Bruxelles, la ambasada noastră, când a venit 
telefonul de la poliție. Au aflat că ai fost de-al nostru cândva și au 
făcut cercetări în Atlanta. Biroul m-a contactat. Eu, evident, habar 
nu aveam că ești aici. Dar te-am revendicat, chiar și așa. 

El ridică din umeri. 

— Locul nepotrivit, momentul nepotrivit. S-a întâmplat să fiu 
acolo, dar hoţii aceia știau exact ceea ce fac. Toată povestea a fost 
plănuită. 

— Spune-mi mai departe. 

El povesti ce se întâmplase la biserică și după aceea. Ea deo 
parte a gratiilor, el de cealaltă. Când termină, întrebă: 

— Ce faci la Bruxelles? 


I Abreviere provenită din limba engleză utilizată de obicei în cadrul tabelelor 
pentru a indica faptul că o anumită informaţie nu este disponibilă, (n.tr.) 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 41 


— Răspunsul la întrebarea asta o să te coste. 

El înţelese. ÎI lăsase în celulă pentru conversaţia asta dintr-un 
motiv anume. Cu câţiva ani în urmă, când se pensionase înainte de 
termen din Departamentul de Justiţie, se gândise că se va întâmpla 
rar să o revadă pe Stephanie Nelle. Unul dintre motivele pentru 
care renunțase era să scape de riscuri și să-și încerce norocul 
făcând ceva diferit. Fusese un bibliofil convins toată viaţa. Acum, 
ca proprietar al propriului magazin în Copenhaga, principala lui 
profesie erau cărţile. Venise în Belgia să caute niște tomuri rare pe 
care le solicitaseră câţiva dintre clienţii săi obișnuiți. O ediţie din 
1897 din Dracula. O primă ediţie din 1937 a Hobitului. Și un volum 
original din 1900 din Vrăjitorul din Oz. Toate scumpe și greu de 
găsit. Işi făcuse un nume ca fiind omul care putea găsi ce-și doreau 
colecţionarii. Dar în loc să fie la un târg de carte, era în închisoare, 
iar fosta lui șefa părea să aibă cheia de la ușă. 

— Ce vrei? întrebă el. 

— Mi-a plăcut întotdeauna francheţea ta. Economisește mult 
timp. 

Când Danny Daniels era preşedinte, Magellan Billet fusese 
agenția la care apela Casa Albă. Stephanie nu avusese întotdeauna 
o relație atât de amicală cu ramura executivă. De fapt, cei mai 
mulți președinți nu o plăcuseră foarte mult. Ea și Daniels nu se 
înțeleseseră nici ei la început, dar ea îi câștigase încrederea. Cele 
două mandate ale lui Daniels se terminaseră și acum era senatorul 
SUA secundar al statului Tennessee. Divorțat, dezvoltase o relație 
personală cu Stephanie, care, dacă era să dai crezare zvonurilor, 
ajunsese la iubire. El se bucura pentru ea. Merita să fie fericită. 
Munca nu trebuia să fie ceea ce definea viaţa. 

Sau, cel puţin, asta își spunea el. 

Stephanie era unul dintre cei câţiva oameni din această lume pe 
care îi considera prieteni. Era una dintre cele mai apropiate. 
Trecuseră prin multe împreună. Intreaga lui carieră profesională ca 
agent secret existase datorită ei. Ea riscase cu tânărul avocat de 
marină și-i dăduse ocazia să devină foarte bun la ceea ce făcea. 
Atât de bun, încât revenea mereu la el, chiar și după ce se 
pensionase. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, zise el. Nici nu te-ai oferit să 
mă scoţi de aici. Presupun că aceste două lucruri au legătură? Așa 
că hai să trecem la subiect. Cât oferi? 

— Nu poate să fie o favoare? 

Acum era rândul lui să-i arunce o privire întrebătoare. 

— Am facturi de plătit. Sunt aici să cumpăr cărți pentru oamenii 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 42 


care mă plătesc să le cumpăr. Mulți bani, aș putea să adaug. Amo 
afacere... 

— O sută de mii, propuse ea. 

— Cât timp? 

— Câteva zile. Până joi seara, cel mai târziu. 

— Nivelul de ameninţare? 

— S-ar putea să fie o sarcină dificilă. 

Stephanie nu era cunoscută pentru exagerări sau subestimări. 
Așa că, dacă ea atașa adjectivul dificil, avertismentul nu putea fi 
ignorat. Totuși, așa cum învățase de-a lungul anilor, lucrurile sigure 
ascundeau pericolul cel mai mare. Poate că dificil era mai bine. 

— O sută cincizeci, zise el. Ceva în plus pentru partea dificilă. 

Ea încuviinţă. 

— Ok. Am probleme mari. 

— Scoate-mă de aici și o să te ajut să le rezolvi. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 43 


CAPITOLUL 
ȘAPTE 


COTTON MALONE O urmă pe Stephanie când ieșiră din închisoare 
și pășiră din nou pe străzile din Bruges. Un potop de turiști erau în 
oraș bucurându-se de seara frumoasă. Poliţiștii nu fuseseră prea 
încântați să-l vadă plecând, dar nimeni nu o contrazisese pe 
Stephanie. Autoritatea ei venea direct de la Bruxelles, mai presus 
pe scara ierarhică decât orice șef al poliţiei locale. 

Deși hainele începuseră <ă i se usuce după scufundare, părul 
blond-nisipiu era vrai acepea să-i treacă euforia care-l 
cuprindea întotdeauna în mijlocul acțiunii. Își spunea iar și iar că 
nu-i lipsea, dar era o minciună. Părea să funcţioneze cel mai bine 
când exista presiune, deși încercarea lui de a-i prinde pe cei Trei 
Amici nu fusese unul dintre cele mai bune momentele ale lui. 
Apariţia subită a lui Stephanie, însă, dăduse lucrurilor o lumină 
nouă. 

Ceva important chiar se întâmpla. 

Și cui nu-i plăcea să facă parte din asta? 

Își croiră drum în piaţa centrală aglomerată. 

Bruges începuse ca o fortăreață din secolul al IX-lea, construită 
pentru a apăra coasta de vikingi. Pe atunci, orașul era cu faţa spre 
mare. Dar treptat, de-a lungul secolelor, oceanul se retrăsese și 
câmpiile de nămol rămase deveniseră un teren uscat, fertil, 
transformând orașul într-un centru medieval major de comerț. 
Oamenii se adunaseră în piaţa centrală, pietruită, încă din secolul 
al X-lea, și stând acum acolo își imagina pescarii care-și vindeau 
marfa, fermierii care ofereau legume și fructe, pânză flamandă 
inspectată de cumpărători străini și numeroasele târguri și 
festivaluri care atrăgeau mulțimile din toată Europa. Era New 
Yorkul timpului său. Centrul vieţii sociale, politice și economice 
pentru întreaga provincie. 

Se uită la piaţă. 

Din câte știa, cea mai mare parte provenea dintr-o renovare din 
anii '90 care păstra aerul unei epoci trecute făcând-o totodată mai 
prietenoasă pentru pietoni. Panourile publicitare, neoanele și 
clădirile înalte nu existaseră atunci și nu existau nici acum. 
Farmecul său izvora dintr-o simplitate nepretențioasă, mâna 
îmbătrânită a timpului dominând fără vreo urmă de neglijenţă. 
Șirurile de case în trepte erau pline de hoteluri, bănci, magazine de 
suvenire, prăvălii, baruri și cafenele, toate folosite ca și cum nu ar 
fi fost o relicvă nepreţuită din altă epocă. Turnul bine cunoscut 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 44 


trasa o potecă până sus pe cerul serii. Era înalt de aproape 
nouăzeci de metri și, după cum descoperise în urmă cu câţiva ani, 
merita să urci în el. Într-o zi senină, coasta flamandă se zărea la 
kilometri întregi distanţă. 

— Te ascult, îi spuse în sfârșit lui Stephanie, care fusese tăcută 
în timpul plimbării - era timpul să mărească miza. 

— Washingtonul forfotește, zise ea. 

El zâmbi. 

— Ce e nou în asta? 

În fiecare zi, apăreau reportaje despre administraţia Warner 
Fox, detaliind greșelile una după alta. Schimbările de politică și de 
personal aveau loc permanent, toate lipsite aproape complet de 
consecvență. Fox spunea una, consilierii și membrii cabinetului său 
spuneau alta. Totul părea a fi fără conducere, în derivă, fără 
direcţie. Cum s-o nimeri. De cele mai multe ori, nimereau prost. 

— Cât de rău e? întrebă el. 

— Sunt idioţi. Habar nu au ce fac. O gașcă de imbecili aroganți, 
stupizi, care reușesc cumva să ţină puterea pentru ei. 

E| chicoti. 

— Spune-mi ce simţi cu adevărat. 

— Procurorul general nu a intrat niciodată într-o sală de 
judecată. Nu a avut nicio funcţie publică. A fost un avocat 
corporatist pe Wall Street, care a absolvit Yale al 145-lea într-o 
promoţie de 152 de studenţi. Singura lui calitate este faptul că 
tipul cu numărul 133 din aceeași promoţie era Warner Fox. Au fost 
colegi de cameră la drept, îi este complet devotat lui Fox. Nu 
contestă niciodată nimic. Face doar ce i se spune. 

— Ești încă ţinută pe margine? 

Fusese prezent în Ziua lnaugurării, văzuse inaptitudinea 
timpurie cu ochii lui. Dar Fox fusese conciliant, promițând să fie 
deschis la minte și acceptând să o păstreze pe Stephanie ca șefa la 
Magellan Billet, deși noul președinte încercase la început din 
răsputeri să-i elimine și pe ea, și agenţia. 

Ea clătină din cap. 

— Chiar și succesele noastre au fost primite cu scepticism. 
Bugetul meu a fost redus la o treime, ceea ce diminuează ce pot să 
realizez în mod eficient. Dar asta e și ideea. Vor să scape de mine. 

El înţelese. 

— Dar se tem de senatorul Danny Daniels. 

— E o forță de care trebuie să ţii seama. Un dușman redutabil, 
dar un aliat bun. 

— Și iubit? 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 45 


Ea zâmbi. 

— Și asta. 

— Te face fericită? 

— În fiecare zi. 

— Mă bucur să aud asta. 

Și vorbea serios. Stephanie dusese o viaţă solitară. Soţul ei 
murise cu mult timp în urmă, iar fiul ei locuia în Franţa, fiind destul 
de inaccesibil. Nu știa să fi avut relaţii personale apropiate, până 
să apară Danny. Cotton era convins că exista cineva pentru toată 
lumea. Propria sa viață părea să dovedească acest lucru. Era 
divorțat de prima soţie de niște ani și credea că iubirea era ceva 
din trecut. Apoi, apăruse Cassiopeia Vitt și schimbase totul. 

— Ce mai face Cassiopeia? întrebă ea, părând să-i citească 
gândurile. 

— Năbădăioasă, ca întotdeauna. Vine la Copenhaga în weekend. 

— Așa că trebuie să termini până vineri? 

— Ceva de genul ăsta. 

Oamenii umpleau piaţa, ieșiţi pentru o cină timpurie sau 
terminând o zi de vizitare a obiectivelor turistice și de cumpărături. 
Scana feţele și încercă să depisteze amenințările, dar erau pur și 
simplu prea multe ca să știe ceva sigur. Nu era ca în catedrală, 
unde lucrurile fuseseră mai închise, oamenii erau mai ușor de 
comparat. 

— Se întâmplă ceva strategic, spuse ea. Ce ai văzut în biserică 
nu e primul furt al unei relicve sfinte. 

El așteptă să audă mai mult. 

— Au mai fost încă patru. 

Interesant. 

— Toate au fost păstrate secrete, spuse ea. Ca să știi, n-am fost 
de acord cu tactica asta, dar pune-o pe seama administraţiei Fox, 
atotștiutoare, care a intervenit și a impus strategia. 

— Celelalte locuri unde se află relicve au întărit măcar 
securitatea? 

Ea clătină din cap. 

— Nimeni nu a fost sfătuit să facă asta. Atotcunoscătorii au 
decis că va atrage atenţia și mai mult. 

— Evident, nu e o decizie inteligentă, dat fiind ce s-a întâmplat 
azi. 

— S-au luat multe asemenea decizii la Washington în ultima 
vreme. 

Observa că era frustrată, ceea ce nu era normal. Femeia asta 
era de obicei un model de autocontrol. Directă. Pragmatică. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 46 


Corectă până la un nivel dureros. Sinceră până devenea enervantă. 
Nu-și pierdea calmul aproape niciodată. Și nu avea nicio urmă de 
politician în corp, ceea ce putea fi și o calitate, și un dezavantaj. 

— Ce se întâmplă aici? întrebă el. 

— Ce știi despre Arma Christi? 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 47 


CAPITOLUL 
OPT 


JONTY OLIVIER intră în sala de mese a castelului și se așeză la 
masa robustă. Camera se întindea într-un dreptunghi lung, cu faţa 
către vest și către soarele ce stătea să dispară. Masa era o 
monstruozitate din stejar, la care puteau sta cel puţin douăzeci de 
oameni. Îi plăceau tablourile cu rame ornamentate, în culori 
strălucitoare, ce împodobeau pereţii. Mulţi războinici, cu săbii și 
sulițe în mâini, luptând în bătălii impresionante. Culorile bogate 
denotau vigoare, mișcarea lib în forță a pensulei ilustrând o 
senzaţie de exuberanţă. Din nefericire, nimeni nu stătea cu el la 
cină. Nimic nu era mai plăcut decât să porți o conversaţie în timpul 
mesei, dar trebuia să rămână retras până în weekend și asta 
însemna, în parte, să mănânce singur. 

Bucătarul pregătise o mâncare grozavă din carne de porc friptă 
și cartofi roșii fierţi. Mai degrabă polonă decât slovacă. Aici, atât de 
aproape de graniţă, culturile se amestecau. Afurisiţii de comuniști 
aproape că distruseseră bucătăria est-europeană. Ce timpuri 
oribile! Totul fusese raţionalizat. Așteptatul la cozi lungi devenise 
un mod de viață, aproape o formă de artă. Nimeni nu știa vreodată 
când avea să fie mâncare disponibilă sau dacă i se permitea cuiva 
să o cumpere. Restaurantele primeau meniuri obligatorii, care nu 
se schimbau niciodată, și devierile nu erau permise. Cărţile de 
bucate publicate de guvern specificau cantitatea și numărul exact 
de ingrediente pentru fiecare fel de mâncare. Cum era de așteptat, 
creativitatea era înăbușită. 

Slavă Domnului că lucrurile se schimbaseră. 

Se așeză și desfăcu în poală un șervet din pânză neagră. Un 
pahar de vin roșu era turnat deja. Cu elementele potrivite, 
mâncarea și băutura fiind două dintre acestea, oamenii îi spuneau 
unui străin aproape orice. Nimic nu mai părea sfânt. Facebook, 
Twitter și toate celelalte platforme de social media păreau dovada 
clară a acestui lucru. Ceea ce nimeni n-ar fi strigat în gura mare de 
pe verandă către vecinii de peste stradă era acum postat ca să 
vadă miliardele de oameni pentru totdeauna. Totuși, lui îi plăcea 
internetul. Se puteau afla foarte multe foarte repede, cu puţin efort 
și fără amprente. 

Mânca friptura de porc, gătită perfect. Dăduse deja personalului 
meniul de aperitive pentru joi. O abundență internaţională, 
elaborată, de dulce și sărat, toate pe potriva oaspeţilor care aveau 
să vină din toată lumea. Cumpărase și o varietate scumpă de 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 48 
băuturi, vin și șampanie, orice și tot ce ar fi putut fi pe placul 
oaspeților. Era un alt motiv pentru care alesese această fortăreață 
veche din pădurile din nordul Slovaciei. Totul aici avea aromă de 
izolare. 

Termină antreul și speră că mai urma ceva. Un om de lume, se 
îngrijise să se familiarizeze cu lucrurile rafinate. Din păcate, cele pe 
care le prefera aveau o multitudine de calorii, care păreau să se 
ducă toate direct pe burta lui în creștere. Greutatea devenise o 
problemă în ultima vreme. Croitorul lui avusese de lucru, 
modificându-i costumele numeroase. Era mult prea greu pentru 
înălțimea lui, totul din pricina unei diete oribile și a faptului că 
detesta exerciţiile fizice. Fizic, nu fusese niciodată prea chipeș. 
Bicisnic, cu buze cărnoase, nasul lat și ochii luminoși ai omului care 
trăia prin viclenie, nu prin mușchi. Părul era tuns simplu și 
despărțit la mijloc, scurtat de o parte și de alta a tâmplelor 
perpendiculare și încărunţit prematur, începea să-și arate cei 
cincizeci și trei de ani. 

Dusese o viață interesantă. 

Işi petrecuse copilăria în sărăcie. Mama lui, Dumnezeu s-o 
odihnească, plângea mult, atât de mult, încât începuse să creadă 
că el era motivul. De asemenea, vorbea întruna despre moarte sau 
despre plecare. Mereu se întreba dacă ea avea să fie acolo când 
ajungea de la școală. In cele din urmă, maturitatea îl învăță că ea 
folosise toate astea ca pe o modalitate de a-i controla pe el, pe 
fratele și pe tatăl lui. 

Tactica asta îl afectase. 

Dacă propriei lui mame nu-i păsa de el, de ce i-ar fi păsat 
altcuiva? Dacă ea pleca, oricine putea face la fel. Așa că relaţiile 
lui, fie de afaceri, fie personale, fuseseră mereu superficiale, în 
special din vina lui, căci prefera să rămână obtuz și neimplicat. 

Viaţa, însă, îl tratase cu siguranţă ca pe fiul preferat, viitorul 
fiind o șosea ispititoare și bine pavată de oportunităţi. li plăcea să 
se considere nobil ca atitudine, cu un caracter virtuos, cultivat, 
sofisticat și fermecător. Dar toate astea făceau parte din zidul de 
prefăcătorii pe care îl construise în jurul său. Ajunsese să iubească 
povestea romanțată a celui vânat care devenea apoi vânător. 
Renunţase demult la orice definiţie de bunătate pe care societății îi 
plăcea s-o elaboreze. In schimb, aplica un cod învățat prin 
experienţele neplăcute în care binele însemna să lupte cu șansele, 
să se zbată să urce, să scuipe dușmanii în ochi și să nu ceară 
ajutor sau milă. Nu fusese niciodată unul care să se lamenteze și 
nici nu avea să fie vreodată. Mantra lui era simplă. Fă ce este 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 49 


necesar, apoi forțează-te să zâmbești și mai fa o încercare. Buddha 
o spunea cel mai bine: Nu există bogăție precum cunoașterea, nici 
sărăcie ca ignoranta. Însă Einstein a adăugat un avertisment 
grozav: Informația nu este cunoaștere. Cât se poate de adevărat, 
căci persoana cu cel mai mare succes era cea care avea cea mai 
multă cunoaștere. 

Și o investiţie în cunoaștere întotdeauna vine cu o dobândă 
mare. 

Îi plăcea să le spună potenţialilor clienţi că preţul luminii era 
mult mai mic decât costul întunericului. Informaţia era ca banii. Ca 
să fie valoroasă, trebuia să circule, ceea ce îi sporea nu doar 
cantitatea, ci și valoarea. Păstrarea informaţiei nu făcea decât să-i 
erodeze valoarea. Dar slavă Domnului că existau cumpărători 
pregătiţi, dornici și capabili pentru aproape orice. 

Își termină cina și sună din clopoţelul din argint care se afla 
lângă pocalul de vin. Unul dintre angajaţii în uniformă apăru, iar el 
ceru să fie luată farfuria și să-i fie adusă una nouă, pentru încă o 
porție de carne de porc. In timp ce aștepta, se lăsă pe spate în 
scaunul aurit, cu spătar înalt, și se gândi la următoarele două zile. 
Aproape totul era pregătit. Dar îl îngrijora ceea ce era neașteptat. 
Precum bărbatul legat în pivniţă. 

Și Reinharat. 

Auzi pași și presupuse că se întorsese servitorul cu mâncarea, 
ceea ce era al naibii de rapid. In schimb, Vic intră în sala de mese 
și se apropie de masă. 

— Vrei să iei cina? îl întrebă el pe Vic. 

— Nu, mulțumesc. O să mănânc mai târziu. 

Servitorul se întoarse cu farfuria. 

— Oh, stai jos. Mănâncă. Adu-i prietenului meu niște friptură de 
porc, zise el bucuros de companie. Adu și vin. 

El și Vic împărţiseră multe mese unul cu altul, așa că știa că 
acolitul său nu avea să refuze. 

— Depind foarte multe de afacerea asta, Vic. Mai multe decât 
tot ce-am avut noi vreodată. Totul e absolut palpitant, nu ești de 
acord? 

Avea grijă să folosească întotdeauna pluralul noi. Niciodată 
singularul eu. Denota o echipă, ceea ce-i făcea pe toţi să se simtă 
incluși. Amplifica sentimentul acesta împărțind totul generos, 
întotdeauna, cu angajaţii. De aceea le plăcea multora să lucreze 
pentru el și de asta erau loiali. Cu Vic era deosebit de generos, pe 
el conta în foarte multe feluri. Unul dintre acestea era un public la 
îndemână pe care să-și testeze noile idei. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 50 


— Am făcut o greșeală crezând că putem ţine proiectul ăsta 
secret, zise Jonty cu voce joasă, dar am crezut cu adevărat că 
avem totul sub control. 

— Dacă Reinhardt a știut că suntem în Bratislava, știe și că 
suntem aici. 

— Sunt de acord. Ceea ce e deranjant. Atunci, ce așteaptă? 

— Probabil ca omul lui să-i dea raportul. 

Bună observaţie. 

— Așa că se va întreba în curând ce s-a întâmplat cu el. 

Vie încuviinţă. 

— Și vor mai veni și alții. 

Servitorul se întoarse. Jonty îi făcu semn lui Vic să mănânce, dar 
apetitul lui scăzuse. Avea nevoie de o asigurare, iar asta nu i se 
putea aduce pe farfurie. 

— Mai sunt două relicve din Arma Christi, spuse el, și mai puțin 
de douăzeci și patru de ore pentru confirmare. Una dintre relicve îi 
implică pe americani. Dacă refuză să participe? Am riscat luând 
legătura personal cu ei și trimițându-le o invitaţie specială. Poate 
că a fost o prostie. 

Se întreba dacă Washingtonul era responsabil pentru prezența 
lui Reinhardt. Dar cum se putea așa ceva? O scurgere de 
informaţii? Era posibil. Îi veni în minte un vechi proverb persan, 
unul pe care îl găsise în lecturile lui. Ce/ care nu știe, dar nu știe că 
nu știe, e un prost. Alungați-l. O precauţie înțeleaptă. Cel care nu 
știe, dar știe că nu știe, e învățăcel. Învățaţi-l. Cu siguranţă. Cel 
care știe, dar nu știe că știe, e adormit. Treziţi-l. Acesta era punctul 
în care se afla acum. Dar cel care știe și știe că știe e un profesor. 
Învătati de la el. 

Absolut. 

— Când pleci spre nord? îl întrebă pe Vic. 

— În scurt timp. 

Inițial, Vic trebuia să se descurce singur cu toate în seara asta. 

Dar Jonty decise să modifice planul. 

— Vreau să merg cu tine, spuse el. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 51 


CAPITOLUL 
NOUA 


ACUMULAREA SFINTELOR RELICVE a început cu Elena, mama lui 
Constantin cel Mare. | s-a acordat rangul înalt de Augusta 
Imperatrix și i s-a permis accesul neîngrădit la trezoreria imperială 
ca să poată obține obiecte prețioase ale noii tradiţii creștine. 

Pentru a-și îndeplini misiunea, în anul 326 d.H., la vârsta de 
optzeci de ani, a călătorit în Palestina ca primul arheolog creștin. In 
Ierusalim, a poruncit ca templul construit peste mormântul lui 
Hristos în apropiere de-Xgra să fie distrus și să se înalte o nouă 
biserică. Potrivit legendei, in timpul construcției s-au descoperit 
rămășițele a trei cruci diferite. Era una dintre ele cea pe care 
murise Hristos? Nu știa nimeni. Ca să afle adevărul, împărăteasa a 
poruncit ca o femeie aflată în pragul morții să fie adusă acolo. 
Când femeia a atins prima și a doua cruce, starea ei nu s-a 
schimbat, dar când a atins-o pe a treia, și-a revenit imediat. Elena 
a declarat că aceea era Sfânta Cruce și a ordonat construirea 
Bisericii Sfântului Mormânt pe acel loc. 

Si așa a început venerarea obiectelor. 

Încă de la început, credința creștină a depins de miracole, cu 
Hristos înviat din morti. Relicvele au devenit o parte a acelei 
credințe, umplând un gol după ce idolii păgâni au fost interziși. 
Erau des întâlnite înainte de anul 1000 d.H., insă Cruciadele au 
adus un nou val de relicve în Europa. Mii de obiecte, de la dinți la 
apendice, oase, sânge, chiar și cadavre întregi. Dacă o biserică 
avea o relicvă, însemna că veneau pelerinii și, odată cu ei, o sursă 
neîntreruptă de venit. Nu e de mirare, așadar, că au apărut atât de 
multe relicve false, căci este mult mai ușor să creezi una proprie 
decât să călătorești pentru a găsi una. 

Reforma Protestantă a adus schimbarea, relicvele oripilându-i 
pe reformatori. Jean Calvin a spus că, dacă s-ar aduna la un loc, 
toate fragmentele din Sfânta Cruce ar umple o navă mare. Insă 
evangheliile arătau că un singur om a fost în stare să o care. După 
lucrarea lui Martin Luther din 1517, relicvele și-au pierdut mult din 
importanță, dar în cele din urmă șapte dintre ele au obținut un 
statut special. 

Sfânta Cruce, Cununa de Spini, Stâlpul Flagelării, Sfântul Burete, 
Sfânta Lance, Cuiele și Sângele Sfânt. 

Arma Christi. 

Armele lui Hristos. 

Instrumentele patimilor. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 52 


Potrivit corintenilor, celor care renunțau la „armele acestei 
lumi“, Arma Christi reprezentau o protecție foarte mare împotriva 
ispitei. 


Cotton asculta în timp ce Stephanie explica. 

— Arma Christi există încă, deși există dispute privitoare la 
relicve, care sunt adevărate și care sunt false. Insă Vaticanul a 
rezolvat problema alcătuind propria listă oficială. 

Bucăţi din Sfânta Cruce erau peste tot. Cea mai mare, și cea 
mai importantă, se afla la Mănăstirea Santo Toribio de Liebana, din 
Cantabria, Spania. Și Cununa de Spini părea să fie la fel de 
împrăștiată, mulţi susținând că spinul lor era autentic. Dar cea de 
la Capela Sf. Anton din Pittsburgh, Pennsylvania, căpătase eticheta 
de autenticitate. Un segment din Stâlpul Flagelării, pesemne 
obținut de Elena însăși, rămânea la Roma, în Bazilica Santa 
Prassede. Buretele Sfânt se mutase din Palestina la Constantinopol, 
apoi în Franţa și sfârșise la Notre-Dame. 

Se dezbătea demult dacă Hristos a fost crucificat cu trei sau 
patru cuie. Legenda spunea însă că Elena, când era în Palestina, a 
găsit patru cuie. Se presupune că a aruncat unul în mare, ca să 
potolească o furtună, pe al doilea l-a pus pe coiful de luptă al lui 
Constantin, al treilea a fost fixat pe capul unei statui, iar al patrulea 
a fost topit și modelat într-o zăbală pentru calul lui Constantin. Însă 
există zeci de Cuie împrăștiate în Europa. Vaticanul a pus capăt 
dezbaterii, binecuvântând unul expus la catedrala din Bamberg, 
Germania, ca fiind autentic. 

— A şasea relicvă, Sângele Sfânt, era aici, la Bruges, spuse 
Stephanie. Sau cel puţin a fost în ultimele nouă secole. A șaptea 
este Sfânta Lance. 

— Oamenii fură aceste relicve? întrebă el. 

Ea încuviinţă. 

— În ultimele trei luni, au fost luate cinci. Mai sunt două. Cuiul și 
Sfânta Lance. 

Ce scrisese lan Fleming? O dată este o întâmplare. De două ori, 
o coincidență. De trei ori, e acțiunea inamicului. 

— Trebuie să mergem, zise ea și ieșiră din piaţă, mergând 
înapoi spre Bazilica Sfântului Sânge. De acolo, Stephanie îl conduse 
pe o alee închisă identificată drept Blinde Ezelstraat, Strada Oarbă, 
care dădea într-o piaţetă unde se afla o arcadă din beton cu 
coloane. 

Piaţa de pește. 

Cunoștea povestea. Timp de secole, peștele de apă dulce și 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 53 


sărată fusese vândut în piaţa mare din Bruges. Cu câteva secole în 
urmă, delicatesele erau scumpe, disponibile doar pentru cei bogați. 
Oamenii de rând se plângeau din cauza duhorii, așa că la începutul 
secolului al XIX-lea negustorii s-au mutat acolo, departe de 
mulțime. Era folosită și azi, dar nimeni nu vindea captura în seara 
asta. O plăcuţă îi informa că piața era deschisă doar câteva zile pe 
săptămână de la opt până la prânz. O mulţime de oameni se afla 
sub colonadă, profitând de mesele goale din beton. Copiii se jucau 
pe caldarâm ceva mai departe. 

— Ne îndreptăm spre vreun loc anume? o întrebă el pe 
Stephanie în timp ce mergeau. 

Ea se opri în dreptul colonadei. 

— Avem de-a face cu o situaţie serioasă în Polonia. 

El auzi îngrijorarea din vocea ei. 

— Administraţia Fox vrea să reintroducă sistemul european 
antirachetă. 

El clătină din cap, nevenindu-i să creadă. 

In 2007, Statele Unite începuseră negocieri pentru un sistem 
antirachetă ce urma să fie amplasat în Polonia. Ar fi constat în zece 
interceptoare la sol, care să fie folosite împreună cu un sistem de 
radar și de urmărire, care trebuia să se afle în Republica Cehă. 
Ideea era să se protejeze de rachetele din Iran, însă Rusia se 
opusese cu tărie, interpretând mișcarea ca pe un gest american de 
forță. In semn de răzbunare, președintele rus amenințase să 
amplaseze rachete ofensive cu rază redusă de acţiune în 
Kaliningrad, ca să contracareze orice presupus sistem de apărare. 
Europa își exprimase, de asemenea, reţinerile serioase. Franța, 
Germania și Italia se opuseseră manevrei, crezând că era mai 
degrabă provocatoare decât strategică. Zarva continuase până 
când administraţia Obama anulase propunerea în cele din urmă. 

— Chiar vor să calce din nou pe mușuroiul acela de furnici? 
întrebă el. 

— Cu siguranţă că se îndreaptă într-acolo. Ideea este să trimită 
un mesaj Moscovei că e un șerif nou în oraș. Lucrurile vor fi 
diferite. E un mod de a spune lumii că Fox e un om de care să ţii 
seama. 

— Adică să ațâți ursul. Din câte îmi amintesc, agitația împotriva 
rachetelor a fost aproape unanimă. Nimeni n-a crezut că e o idee 
bună. 

— Fox urăște Uniunea Europeană și NATO. A petrecut ultimele 
luni făcându-și dușmani din aproape toți aliații pe care îi avem. Nu 
dă doi bani pe ce vor UE sau Rusia. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 54 


Stăteau în spatele acoperișului înalt al vechii primării, cu 
foișoarele, turlele și spirele dând frâu liber luminilor și umbrelor 
ireale. Drumul în față, pe lângă piaţa de pește, era străjuit de 
baruri și de cafenele care se pregăteau pentru clienţii acelei seri. 
Mesele presărau pavajul, multe fiind pline deja de oamenii care 
serveau cina. Se apropia ora opt seara și era și el puţin flămând. 

— Cheia tuturor lucrurilor, de această dată, zise Stephanie, este 
președintele Poloniei. Doar el poate lua sau anula o decizie cu 
privire la amplasarea acelor rachete americane. 

— Le vrea? 

— Asta depinde, răspunse ea. 

Un răspuns straniu, așa că el încercă: 

— Ce legătură au rachetele din Polonia cu Arma Christi? 

— Una mare. Acele furturi au avut loc dintr-un motiv. Un motiv 
destul de bizar, dar cu siguranţă un motiv. 

El își dădea seama că povestea nu se reducea la atât. 

— Când o să-mi spui? 

— Chiar acum. Vino după mine. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 55 


CAPITOLUL 
ZECE 


COTTON MALONE merse cu Stephanie pe lângă alte cafenele cu 
mesele și scaunele din răchită așezate sub marchize colorate. Ea le 
evită pe toate și merse spre una dintre clădirile îmbrăcate în 
iederă, cu faţa spre canal. Pe o plăcuţă din fier fixată pe faţada din 
cărămidă scria LA QU/NCAILLERIE. Magazin de feronerie. Un nume 
ciudat pentru un restaurant. 

înăuntru era exact ca în Lumea Veche, cu bârne înnegrite de 
fum, mese din marmi ospătari în șorțuri negre, apretate. 
Pereţii din cărămidă neiacuntă erau împodobiţi de fotografii și 
amintiri adunate de-a lungul generaţiilor. Ferestrele erau deschise 
către înserare, cu fața spre același canal pe care gonise el mai 
devreme. Dincolo de apă erau mai multe clădiri din cărămidă cu 
terase și restaurante. 

Un bărbat aștepta la una dintre mesele de lângă fereastră. De 
statură medie, cu o figură subţire, tăcută, proaspăt bărbierită, cu 
pielea palidă și părul castaniu și rar. Purta un costum negru și 
cravată și se ridică la apropierea lor. 

— Cotton, spuse Stephanie, el este Tom Bunch. Lucrează pentru 
Casa Albă. 

Işi dădură mâna și se așezară. 

— Tom este asistentul adjunct al președintelui și consilierul 
adjunct în securitatea naţională, spuse Stephanie. 

Cotton sesiză sublinierea cuvântului adjunct, spus de două ori 
intenționat, cu siguranţă, știind ce părere avea ea despre această 
etichetă. Birocraţia de la Magellan Billet era simplă. Ea avea 
controlul deplin. Fără adjuncţi. Fără locţiitori. Toate deciziile 
veneau dintr-o singură sursă. 

— Tom este motivul pentru care mă aflu în Belgia, zise ea. 
Departamentul de Justiţie a fost solicitat să asiste Casa Albă în 
această problemă, iar procurorul general a delegat totul către 
Magellan Billet, cu ordinul clar să lucrăm cu Tom. 

Asta însemna că președintele voia ca sarcina să fie dată 
organizaţiei Billet. Cea mai importantă întrebare, la care se gândise 
și Stephanie de bună seamă, era de ce, având în vedere ce părere 
avea Fox despre ea și Billet. 

Apăru un ospătar cu meniuri și întrebă de comanda de băuturi. 
Bunch ceru un vin roșu destul de scump. Stephanie optă pentru 
apă minerală. Cotton ceru apă plată. Dioxidul de carbon din lichide 
nu fusese niciodată pe placul lui. Și alcoolul era ceva pentru care 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 56 


nu căpătase gust niciodată, alături de cafea, ţigări sau aproape 
orice venea dintr-o farmacie. í 

Bunch scana meniul, așa că se hotărî și el, ce naiba, de ce nu. li 
era foame și oferta părea robustă și sățioasă. Fără meniu gourmet. 
Slavă Domnului. Ka/fsblanket, vițel în sos de smântână, îi atrase 
privire. Văzu și Dame Blanche la desert. Ospătarul se întoarse cu 
băuturile, iar Bunch ceru să-i lase câteva minute înainte să 
comande. 

— Arăţi cam șifonat, spuse Bunch. Stephanie spunea că ai 
plonjat în canal. 

— Face parte din excursia pe care am programat-o. O ocazie de 
a trăi experienţa canalului în mod direct, zise el, încercând să nu ia 
lucrurile în serios. 

Dar Bunch nu părea amuzat. 

— Nu știu nimic despre tine, dar Stephanie spune că tu ești 
omul pentru sarcina asta. Presupun că ai auzit de Jonty Olivier? 

Întrebarea venea cu o aură de importanţă de sine, de parcă toți 
cunoșteau numele. 

— Ce-ar fi să mă luminezi, ceru Cotton și zări zâmbetul de pe 
buzele lui Stephanie la auzul stăpânirii lui de sine. 

— Sunt puţin surprins că n-ai auzit de Olivier. 

El observă îngâmfarea. Tipul ăsta nu aștepta mult ca să-i calce 
pe alții pe nervi. 

— Jonty Olivier, zise Stephanie, e un broker. 

— Vorbim despre cărți, artă, imobiliare? 

Bunch chicoti. 

— Chiar ești pe dinafară. De câtă vreme te-ai pensionat? 

— De câtă vreme ești consilier adjunct în securitate naţională? 
Din ianuarie? Șase luni pline. Cu ce te-ai ocupat înainte? 

— Asta e irelevant. Acum, sunt la Casa Albă și eu sunt șeful aici. 
Asta e ceea ce contează. 

Scoase telefonul dintr-un buzunar - impermeabil, așa 
supravieţuise scaldei în canal - și deschise motorul de căutare. 
Tastă TOM BUNCH, CASA ALBA și găsi multe linkuri. Decise să-l 
acceseze pe cel de Wikipedia. De ce nu? Putea să vadă ce credeau 
masele despre el. Atinse ecranul și deschise pagina, care era 
scurtă; nimic surprinzător. 


În timpul campaniei prezidenţiale, Bunch a scris un număr de 
articole pro-Fox sub pseudonimul £ Pluribus Unum. Critica și 
stânga, și dreapta, dar niciodată pe conservatorii pro-Fox. A 
înfățișat alegerile ca pe o bătălie pentru salvarea Americii, iar 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 57 
într-un articol a descris-o ca pe a/egerile Zborul 93, referindu-se 
la avionul deturnat pe 11 septembrie 2001, dar care s-a prăbușit 
după ce pasagerii s-au luptat cu deturnătorii. Atacati carlinga sau 
muriti, a scris el. Apoi, a continuat: S-ar putea să muriti oricum. 
Voi - sau liderul grupului vostru - s-ar putea să ajungeti în 
carlingă și să nu știți cum să pilotați sau să aterizați avionul. Nu 
există garanții. In afară de una; dacă nu încercați, moartea e 
sigură. Adevăratul sens al acestei afirmaţii rămâne necunoscut. 
Inainte de a veni la Casa Albă, Bunch a lucrat pentru Burdi Macro 
LLC, care se ocupă de capitalul personal al lui Rich Burdi, un 
susținător financiar important al lui Warner Fox în timpul 
alegerilor. 


— Ce faci? întrebă Bunch. 

— Citesc despre tine. 

Bunch se uită la Stephanie. 

— E o pierdere de vreme. E inacceptabil! 

— Același lucru îl gândeam și eu despre tine, spuse Cotton, iar 
acum știu de ce. 

Memoria lui fotografică intră în acţiune și își aminti articolele de 
presă despre atitudinea președintelui Fox faţă de Consiliul 
Securităţii Naţionale. Prea mare. Prea divers. Incomod. Necesita 
tăieri. Fox prefera mai puţine întâlniri, mai puţine informaţii, mai 
puţină muncă de birou. Analiștii luaseră asta ca pe dorinţa lui de a 
obţine comanda totală a politicii externe, cu puţine intervenţii din 
partea altora sau deloc. Mai mulţi senatori proclamaseră public 
Casa Albă ca fiind incompetentă, izolată și indecisă. Luarea 
deciziilor era un proces lent până la inexistent, și de obicei greșit. 
Scopul părea să fie să i se facă pe plac șefului, nu să formuleze și 
să implementeze obiective clare privind siguranţa naţională. Cea 
mai bună explicaţie a motivului pentru care se întâmplau toate 
astea? Oameni necalificaţi, în poziţii de autoritate, pupincuriști. Un 
exemplu perfect stătea chiar de cealaltă parte a mesei. 

— Ai habar despre ceea ce faci? îl întrebă pe Bunch. 

— Am acces la președintele Statelor Unite. Sunt aici din ordinul 
său personal. Asta e tot ce trebuie să știi. 

Ar fi trebuit să plece. Să uite de cei o sută cincizeci de mii de 
dolari. Să se întoarcă la hotel, să facă un duș, să se culce și să 
meargă a doua zi la târgul de carte așa cum plănuise. Asta nu era 
problema lui. Făcuse deja mult prea mult. Cu cât îmbătrânea, cu 
atât descoperea că nu mai tolera prostia, că nu mai avea răbdare 
cu mediocritatea și disprețuia subtilul. Totuși trei lucruri îi ţineau 
fundul pe scaun. In primul rând, expresia frustrată din ochii lui 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 58 


Stephanie. În al doilea rând, era flămând și viţelul în sos de 
smântână suna minunat, fără a mai pune la socoteală Doamna 
Albă de la desert. Și al treilea. Acela era descoperirea 
neașteptată... 

Dar pentru început. 

— Spune-mi despre Jonty Olivier, o rugă pe Stephanie, 
întorcându-se la problemă și ignorându-l pe Bunch. 

— E britanic, dar are pașaport dublu și elveţian, datorită mamei 
elvețience. A fost practic inexistent până în urmă cu aproximativ 
cincisprezece ani, când a apărut ca broker care acumulează și 
vinde informaţii. Mi s-a spus că CIA și NSA s-au folosit în mod 
repetat de el. S-a dovedit a fi de încredere și deopotrivă rezonabil. 
Nu are simpatii politice, nici cauze personale, moravuri sau 
scrupule. E doar un om de afaceri. Cumpără și vinde. Face 
schimburi. Câștigă bani. Face afaceri cu oameni, cu corporații, cu 
guverne. Nu contează pentru el. Rapoartele spun că e un om cu 
gusturi patriciene și un limbaj practic. 

El zâmbi. 

— Unde are baza? 

— E în continuă mișcare, zise Bunch. Preferă să închirieze 
apartamente de lux și să stea la hoteluri de cinci stele în loc să 
dețină case, în general, stă retras și lucrează prin internet, 
transferuri electronice de bani și intermediari. 

Cotton observă că Bunch repeta datele despre un tip rău așa 
cum spunea povești de război un om care nu fusese niciodată în 
armată. 

— De asemenea, evită să încalce legea, spuse Bunch. O 
ocolește puțin, dar întotdeauna rămâne pe partea legală. Olivier a 
luat legătura recent cu Casa Albă. El și președintele se cunosc 
dinainte de alegeri. 

Interesant. 

— Sunt prieteni? 

— Au făcut afaceri în trecut. Olivier a vorbit direct cu 
președintele despre problema asta. 

— A fost un lucru înţelept? întrebă Stephanie, evident surprinsă. 
Toată situaţia asta e un șantaj grandios. 

Ce situație? 

— Președintele știe cum să ajungă la o înţelegere, zise Bunch, 
vizibil enervat. Este punctul lui forte în afaceri. Preferă contactul 
direct și evaluarea personală. 

— Tu chiar n-ai habar de ceea ce faci, declară Cotton. 

— Nu-mi place nesupunerea ta, spuse Bunch. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 59 


El ridică din umeri. 

— Din câte știam eu, nu lucrez pentru tine. 

— Și mă îndoiesc că o vei face. 

Era timpul pentru cel de-al treilea lucru. 

Descoperirea neașteptată. 

Stăteau lângă o fereastră deschisă. Un clopot de vânt din bronz, 
aflat chiar afară, sună o gamă pentatonică tânguitoare. Din când în 
când, o barcă de croazieră trecea pe sub ei, pe canal, flota orașului 
numărând cu una mai puţin în seara asta. Lebedele albe presărau 
apa cafenie și liniștită. Cu gâtul lung, cu trupul masiv, păsări cu 
picioare mari a căror graţie ascundea personalitatea lor arțăgoasă. 

Dincolo de canal, zări o figură cunoscută. 

Tot un fel de lebădă. 

Slabă și zveltă. Calmă și elegantă. Sigură pe ea. Cu părul blond 
cenușiu căzându-i în dezordine pe umerii subțiri. Gura plină era 
cam mare pentru nasul mic, o mică imperfecţiune care, pentru el, 
nu făcea decât să-i sporească farmecul. Știa că era aproape ca o 
lupoaică, cu ochii albaștri pe potrivă. În multe feluri, era o 
fortăreață, deseori escaladată și atacată, dar niciodată cucerită. 

Ivona Novak. 

Stătea singură la o masă la terasă, cu privirea aţintită dincolo 
de canal, direct la el. 

— Nu-ţi uita vorba, îi spuse lui Bunch. 

Și se ridică de la masă. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 60 


CAPITOLUL 
UNSPREZECE 


COTTON MALONE ieși din restaurant și o luă la dreapta dincolo de 
ușa de la intrare, pășind pe caldarâm peste încă un pod care se 
termina în centură. Mașinile mergeau în ambele direcţii. De acolo, 
trotuarul ducea la un alt pod, înapoi spre orașul vechi și clădirile de 
pe partea opusă a canalului față de La Quincaillerie. 

Găsi un birt, acesta cu numele mai blând Le Quai, cheiul. O 
tavernă aglomerată care, având în vedere aromele, era 
specializată în pește. Ocupa în să de breaslă, cu restaurante 
înăuntru și afară. Trecu pe lâtiya pupitrul șefului de sală și merse 
pe terasă. Masa pe care o zărise de dincolo de canal era goală, 
clientul dispăruse. Era cât pe ce să plece când observă o bucată de 
hârtie ascunsă sub o farfurioară, cu numele lui deasupra. 

Se apropie și o scoase. 


Mă bucur să te revăd, Cotton. 


Zâmbi văzând scrisul feminin și se uită peste apă la fereastra 
deschisă de la La Quincaillerie. Stephanie se uita la el. Doar 
mâinile lui Tom Bunch erau vizibile, mișcându-se, părând că 
vorbește cu ea, indiferent față de orice s-ar fi întâmplat care nu-l 
includea pe el. Îl înduioșa încurcătura în care se afla ea, forțată să 
aibă de-a face cu imbecili. Danny Daniels înţelesese cum să facă 
treaba, de aceea fusese un partener perfect la Casa Albă. Daniels 
și Magellan Billet făcuseră multe lucruri grozave împreună. 
Bineînțeles, Daniels nu era omul care să-și dorească 
recunoașterea. Rezultatele. Asta era tot ce-și dorise el vreodată. 

Plecă de pe terasă, apoi își refăcu traseul până la Stephanie și 
Bunch, așezându-se din nou la masă. 

— Unde am rămas? Cred că spuneai că Jonty Olivier a luat 
legătura cu Casa Albă. 

Bunch îi aruncă o privire curioasă. 

— Unde te-ai dus? 

— La baie. 

Răspunsul părea să-l mulțumească pe tâmpit. Stephanie, însă, 
cu siguranţă voia să știe mai mult, dar privirea lui spunea mai 
târziu. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 61 


— Așa e, zise Bunch. Olivier a luat prima dată legătura cu noi 
acum două luni. A trimis un mesaj personal. Bunch își găsi 
telefonul, tastă și i-l întinse. Pe ecran era o fotografie cu o invitaţie 
cu un scris edwardian în roșu și negru. 


— Se pare că expeditorul are ceva de vândut, zise Cotton. Se 
uită la Stephanie. Are legătură cu European Interceptor Site? 

Ea încuviinţă. 

— Asta a venit cam la o lună după ce Casa Albă a anunţat noul 
obiectiv antirachetă. Până atunci, jumătate din Europa, China și 
Rusia se opuseseră deja. Olivier pare să fi simţit oportunitatea și a 
pregătit o licitaţie pentru niște informaţii dăunătoare care să 
afecteze decizia. După cum am spus mai devreme, totul pare a fi 
un șantaj de proporții împotriva președintelui Poloniei. 

— Când Casa Albă a răspuns la această adresă de e-mail, zise 
Bunch, Olivier a răspuns personal. 

— Sau cel puţin a răspuns cineva care îi folosea numele, adăugă 
Stephanie. 

EI îi sesiză tonul. Răspunsul fusese trimis fără măsurile corecte 
de protecție. 

— A fost Olivier, spuse Bunch. El și președintele au vorbit la 
telefon. Noi vrem informaţia aceea. 

— Ce fel de informaţie? întrebă Cotton. 

— Genul stânjenitor care distruge o carieră politică, spuse 
Bunch. James Czajkowski e pe cale să candideze pentru a fi reales. 
Trebuie ca el să câștige alegerile, apoi să facă exact ce vrem noi. 
Sau să fie forțat să demisioneze acum, pentru că omul care ar 
prelua rolul de președinte interimar e destul de prietenos față de 
noi. Ar fi mult mai ușor de tratat cu el. 

Cineva citea dosarele de informare. Bravo lui Bunch. Dar Cotton 
observă cum pronunţa insul numele președintelui polonez. Nu Cha- 
koff-skee, precum compozitorul. Mai degrabă Sha-kow-ski. Și 
folosea numele englezesc James în loc de /anusz.Ai fi zis că un 
„asistent adjunct al președintelui și consilier adjunct în securitatea 
naţionala“ ar fi știut măcar cum să pronunţe corect numele unui 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 62 


demnitar străin. 

— Ce anume vreţi să facă președintele Poloniei, mai exact? îl 
întrebă el pe Bunch. 

— E secret. 

— Cotton are cel mai înalt nivel de acces, remarcă Stephanie cu 
iritare în glas. 

— Cum este posibil? Nici măcar nu lucrează pentru guvern. E 
nevoie de acreditări ca să obţii asemenea acces. 

— Precum cele care se obțin din postarea mizeriilor lingușitoare 
pe internet și lucrând ca asistent de consilier financiar pentru un 
bogătaș? 

Bunch se schimbă la faţă. 

— Nu sunt obligat să-ți dau explicaţii. Acum lucrez pentru 
președintele Statelor Unite. Poate că întâlnirea asta nu a fost o 
idee atât de bună. 

Tipul se ridică în picioare. 

— Nu mănânci? întrebă Cotton. Sau măcar să plătești nota? 

Bunch își trase mâneca de la sacou și se uită la ceas. 

— Nu cred. In ambele privințe. Stephanie, găsește ajutor în altă 
parte. 

— Nu. i 

Puternic. Clar. In forță. Tonul care dădea de înțeles că era ne- 
negociabil. 

— Pardon? întrebă Bunch. 

— Care parte a cuvântului „nu“ nu o înţelegi? întrebă ea. Am 
angajat serviciile lui Cotton. Îl vom folosi pe el. 

— Vrei să sun la Casa Albă? 

Ea ridică din umeri. 

— E decizia ta. Dar timpul se scurge și Cotton e cel mai bun. Am 
avut noroc că s-a întâmplat să fie aici azi. 

— Eu nu văd lucrurile așa. 

— Tu nu vezi mai nimic, interveni Cotton. 

Bunch se uită fix la el. 

— Ai o admiratoare. Se numește Ivona Novak. Lucrează pentru 
Agencja Wywiadu. AW. 

Observă că Bunch habar nu avea despre ce vorbește. 

— E agenția de informații externe a Poloniei, zise el. 

— Și e aici? întrebă Bunch. 

— A fost. A plecat acum. Cotton arătă spre fereastră. Acolo m- 
am dus. 

— A plecat de la masă, zise Stephanie, înainte să ajungi acolo. 
Dar nu înainte de a-mi face cu mâna. Cu siguranță, are stil. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 63 


— O cunoști pe femeia asta? întrebă Bunch. 

— E treaba mea să cunosc oamenii ca ea. Cotton are dreptate. 
E un agent excelent. A venit la mult timp după Solidaritatea și s-a 
dus să lucreze pentru noua republică polonă. Prezenţa ei aici e un 
mesaj. 

Bunch se așeză din nou la masă. 

— Ascult. 

Cotton aproape că zâmbi. Cu siguranţă că asculta, pentru că n- 
avea nici cea mai vagă idee despre ce se întâmpla. 

— Președintele Czajkowski trebuie să știe de licitaţie, continuă 
Stephanie. Poate i s-a oferit și lui o invitaţie. Ce mod mai bun de a 
crește prețul decât de a face și presupusa victimă să liciteze? Așa 
că și-a trimis agenta numărul unu să se ocupe. lvona aici, la 
Bruges, când e luat Sângele Sfânt? Asta nu e o coincidență. 

— Ea a furat relicva? întrebă Bunch. 

Cotton clătină din cap. 

— Câtuși de puţin. 

Altfel, ar fi fost demult plecată. Incredibil cum idiotul ăsta nu era 
în stare să adune doi cu doi, dat fiind că de data asta era egal cu 
patru. 

— Evident, zise Stephanie. Problema noastră tocmai a luat 
proporții. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 64 


CAPITOLUL 
DOISPREZECE 


Janusz CzAJkowsKI stătea în biroul lui privat. Se întorsese în 
palatul prezidenţial de aproape două ore, rămânând retras. Soţia 
lui se dusese la operă în seara aceea. Slavă Domnului că ei îi 
plăceau artele, devotându-și o mare parte din timp promovării lor. 
Pe el nu-l interesau asemenea lucruri. Din nefericire, căsnicia lor 
eșuase. Amândoi știau că se terminase, dar amândurora le plăcea 
poziția în care se aflau. El era nresedinte, ea era prima doamnă. 
Așa că ajunseseră la un are nt privat. O înțelegere. Vieţi 
private separate. Interese separate. Amanţi separați. Dar 
întotdeauna discret. Fără să-l stânjenească vreodată pe celălalt 
sau să-și pericliteze poziţia. Știa că ea găsise deja pe cineva și se 
bucura pentru ea. Și el avea pe cineva special. Dar era politica, nu 
iubirea, cea care părea să-l mistuie zilnic. 

Și bine că era așa. 

Polonia părea copleșită de politică. _ 

Erau două partide importante. PO și PiS. Insă varietatea de 
grupuri minore, mediocre și fără rost părea nesfârșită. Cam 
patruzeci la ultima numărătoare, împrăștiate pe un spectru larg de 
convingeri. Orice și de toate. Catolici, conservatori, liberali, 
comuniști, socialiști, corporatiști, naționaliști, social-democraţi, 
feminiști, susținători ai dreptului la viaţă. Orice ar fi fost, exista un 
partid politic care să-i reprezinte interesele. 

Preferatul său? 

Unul din trecut. 

Polska Partia Przyjaciół Piwa. Partidul Polonezilor Amatori de 
Bere. Scopul său original fusese să promoveze băutul berii în 
barurile în stil englezesc în loc de vodcă, toate menite să combată 
alcoolismul. Apăruse în 1990, imediat după căderea comuniștilor 
și, în mod incredibil, dezamăgirea alegătorilor făcuse ca trei la sută 
din electorat să voteze pentru candidaţii partidului, ajutându-l să 
obţină șaisprezece mandate în Parlament. Platforma sa pentru 
bere de calitate servită în toată ţara devenise un simbol al libertăţii 
de asociere și de expresie, al toleranței intelectuale și al unui 
standard de viaţă mai bun. Contribuiseră și zvonurile la 
popularitatea sa, mulţi spunând fățiș că cu PPPP la cârmă nu ar fi 
mai bine, dar sigur ar fi mai nostim. Dar, ca de obicei, partidul se 
destrămase în scurt timp în două facţiuni și în cele din urmă nu mai 
rămăsese nimic din el. 

Asta părea să fie și soarta Poloniei. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 65 


Să crească și să decadă. 

O încarnare după alta. 

Țara fusese întotdeauna înconjurată de imperii. Suedezii în 
nord, cazacii în est, prusacii în vest, turcii în sud, neavând graniţe 
naturale la est sau la vest, îngăduind astfel trecerea liberă a 
invadatorilor. 

Și veniseră secole de-a rândul. 

Nu ajuta că marea parte a terenului era format din câmpii plate, 
vaste, ideale pentru un câmp de luptă, ceea ce ajuta jugul asupririi 
să fie atârnat cu fermitate de gâtul Poloniei. 

In cele din urmă, apăruse un stat definit, dar fusese șters de pe 
harta politică în 1795, când Rusia, Prusia și Austria își împărțiseră 
tara, fiind prima naţiune europeană care suferea o asemenea 
soartă. O prevedere a acordului lor secret sublinia necesitatea 
abolirii tuturor lucrurilor care ar putea aminti de existența regatului 
polonez. 

Adică exact ceea ce făcuseră. Prusacii topiseră bijuteriile 
coroanei. Austriecii transformaseră palatele în barăci. Rușii 
furaseră tot ce putuseră. Apoi, proclamaseră în mod colectiv că 
Polonia fusese doar un colț necivilizat de lume care avea nevoie să 


fie salvat. 
A doua șansă la statalitate venise în secolul XX, dar mai întâi o 
răpiseră nemţii, apoi sovieticii terminaseră treaba - după 


eliberarea ţării de naziști, aceștia nu mai plecaseră. Până în 1948, 
comuniștii controlau în totalitate Polonia. Mai rău decât atât, Aliaţii 
reconfiguraseră graniţele la Potsdam, cedând teritoriul îndelung 
ocupat și adăugând porţiuni noi, mutând întreaga naţiune cu două 
sute de kilometri spre vest și făcând din acest loc unul foarte diferit 
față de cel dinainte de război. Primul președinte îl susținea pe 
Stalin necondiţionat și impusese măsuri aspre și represive ca să 
sperie populația. Muncitorii păreau că joacă un rol vital în 
conducerea lucrurilor, dar în realitate nu aveau niciun cuvânt de 
spus. Nivelul de trai scădea de la an la an. Cea mai mare parte a 
bugetului naţional se ducea la armată. Cărbunele și alte bunuri 
erau transportate gratuit în Uniunea Sovietică. Primele seminţe ale 
răzvrătirii fuseseră plantate în 1956, dar le luase un sfert de secol 
să încolțească, încă un deceniu să înflorească. Abia de curând se 
rupsese în sfârșit jugul comunist și republica fusese din nou 
întemeiată. Insă schimbarea radicală de la conducerea unui partid 
unic la democraţia liberală și pluralism încurajase o nouă gândire. 
Niciun partid nu mai obținuse vreun nivel de control. În schimb, 
Polonia era guvernată de compromisuri mereu în schimbare. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 66 


De aceea, politica îi ocupa fiecare gând. 

Deseori o asemăna cu încercarea de a ţine zece baloane sub 
apă, toate deodată. Unul scăpa mereu, ieșind la suprafață. Și până 
să-l recuperezi, altul reușea să se desprindă. Era o sarcină aproape 
imposibilă, dar una care trebuia încercată dacă voiai să guvernezi 
o naţiune. Coaliția lui actuală de opt partide diferite părea fragilă, 
în cel mai bun caz. O adunătură neliniștită de ulii, porumbiţe și 
activiști. Acum, noul președinte american hotărâse să-și impună 
prezenţa în Polonia cu încă un afurisit de European Interceptor Site. 
Făcea parte din guvern cu ani în urmă, ca subsecretar în ministerul 
de externe, când fusese propusă ideea prima dată, respinsă pe 
atunci de toată lumea, inclusiv de americani. 

Acum, morţii reveniseră la viaţă. 

Și în mai multe feluri, nu doar în unul. 

Crezuse cu adevărat că trecutul era trecut. Ar fi trebuit să 
moară odată cu comuniștii. Institutul Naţional de Aducere Aminte și 
Comisia pentru Judecarea Crimelor împotriva Națiunii Poloneze 
petrecuseră ani de zile investigând epoca nazistă și comunistă. Era 
acolo când Parlamentul emisese un mandat de transparenţă totală 
și în ultimii douăzeci de ani comisia adunase milioane de pagini și 
documente de arhivă, intervievase mii de martori și condamnase 
aproape o sută cincizeci de oameni pentru crime împotriva păcii și 
umanităţii. 

Toate bune și frumoase. 

Căci nimic din toate astea nu-l implicau. 

Până acum. 

Continua să-și roadă propriile gânduri, dar detesta gustul amar 
care-i rămânea. Nu mai simţise un dezgust atât de mare de multă 
vreme. Un ciocănit ușor îl trezi din reveria posomorâtă. Ușa se 
deschise și secretarul său particular îi spuse că șeful BOR era 
pregătit să discute cu el. 

În sfârșit. Poate obținea niște răspunsuri. 

Michat Zima intră și rămaseră singuri. 

— Am niște vești proaste, spuse Zima. Fiul a fost găsit mort. S-a 
spânzurat. 

Era șocat. 

— Cum e posibil? 

— Nu exista vreun indiciu că ar fi avut tendinţe de suicid. După 
interogatoriu, l-am pus într-o celulă. A folosit cearșaful legat de o 
gratie. 

Se frecă la ochii obosiţi. La naiba! Ar fi trebuit să îi fie milă de 
mamă și de fiu, dar fiul era cel care le adusese problemele pe cap. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 67 


— Presupun că vina pentru moartea mamei a fost prea mult 
pentru el, spuse Zima. S-a supărat când i s-a spus și a cerut să 
rămână puţin singur. Nimic nu sugera că voia să-și facă rău. 
Plănuiam să-l eliberez în scurt timp. 

— De ce? 

— Nu a încălcat nicio lege. Forțam nota aducându-l la 
interogatoriu, dar am justificat acest lucru pe baza... situaţiei. 

— Care situaţie? 

— Orice ar fi ceea ce a vândut fiul. Pot doar să presupun că este 
o ameninţare directă la adresa președinției. 

— Sau a naţiunii. 

— Dacă ar fi adevărat, atunci nu mi s-ar ascunde nimic. Simt că 
este ceva mai personal. 

Adevărat. Dar tot nu avea de gând să se explice. 

Dosarele din casă fuseseră aduse la palat și se aflau stivuite pe 
parchet în biroul lui. Se uitase în treacăt la fiecare pagină și 
stabilise că nu era nimic legat de el. Ceea ce însemna că lucrurile 
importante dispăruseră deja. Vândute. Unui om pe nume Jonty 
Olivier. Zima nu știa nimic în afară de ce făcuse fiul. 

— Fiul ţi-a spus ceva despre ce-a vândut? 

Zima clătină din cap. 

— Nu ajunsesem atât de departe cu interogatoriul. Aveam de 
gând s-o fac după ce mă întorceam de la întâlnirea cu 
dumneavoastră. Dar până atunci era mort deja. 

Ceea ce acum părea o întâmplare fericită. Dar nu-i plăcea că 
oamenii mureau în custodia lui. li amintea de anii '70 și '80. 

Ce vremuri! 

O mișcare muncitorească la nivel naţional dusese la formarea 
sindicatului independent Solidaritatea, care devenise o forță 
politică puternică și independentă. Ca să-i oprească dezvoltarea, se 
impusese starea de urgență în 1981, dar doi ani de represalii nu 
reușiseră să domolească tensiunile în creștere. Până în 1989, 
guvernul fusese obligat să ţină primele alegeri parlamentare 
democratice și parțial libere de la sfârșitul celui de-al Doilea Război 
Mondial. Unele pe care nu puteau să le manipuleze sau să le 
controleze. 

Un an mai târziu, Uniunea Sovietică se prăbușea și Lech Walesa, 
șeful Solidarităţii, câștiga președinția. 

Apoi, unul câte unul, regimurile comuniste se prăbușiseră în 
toată Europa de Est și Războiul Rece se terminase. 

În perioada comunistă, Służba Bezpieczâstwa rămăsese în 
prima linie a eforturilor regimului totalitar de a păstra puterea, 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 68 


răspândind teamă și teroare. Cunoștea cifrele. Către sfârșit, SB 
folosea 25 000 de agenți și avea vreo 85 000 de informatori. Se 
infiltrase în toate aspectele vieţii poloneze, încercând să stingă 
opoziţia. Locurile ca închisoarea Mokotów înfloriseră. Nemulţumirile 
clocotiseră mereu mai tare în Polonia decât în orice altă ţară din 
Blocul Estic, căci aici nu exista tradiţie socialistă. De fapt, întregul 
concept de /a fiecare conform abilității sale, fiecăruia pe potriva 
nevoilor, pe care îl proclamase Marx, era contrar convingerilor 
extrem de independente dragi polonezilor. 

Toate acestea dispăruseră. 

Deși, în seara asta, o bucăţică reînviase. 

Și el se simţea îngrozitor. 

— Vreau ca omul acela, Jonty Olivier, să fie găsit, spuse el. 

— Lucrăm la asta. 

— Vreau și un dosar despre el. Tot ce aveţi. Și repede. 

Zima încuviință. 

— Bineînţeles. 

— Poţi să pleci. 

Incă un privilegiu al funcției era abilitatea de a încheia o 
conversaţie oricând voiai. Zima plecă. 

Seara se transformase într-un cerc al frustrării. Totuși, dusese 
destule lupte politice încât să știe că atunci când pariai, uneori 
pierdeai. 

Cea mai mare speranţă a lui rămânea la Bruges. 

Așa că puse mâna pe telefon și formă numărul. 

Câteva clipe mai târziu, Ivona Novak răspunse. 

— Te rog, spune-mi că lucrurile merg bine acolo, rosti el. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 69 


CAPITOLUL 
TREISPREZECE 


COTTON MALONE se lăsă pe spate în scaun și se gândi la dilema 
lui Stephanie. Ce poziţie dificilă! Profesioniști de o parte, idioţi de 
cealaltă parte. Cu toții periculoși. 

Cu aproape douăzeci de ani în urmă, Stephanie îl smulsese din 
marină și-i oferise ocazia să fie ceva mai mult decât un avocat. 
Acceptase oferta și făcuse faţă provocării, dovedindu-se mai mult 
decât capabil ca ofiţer de informatii. Ceea ce rezultase fusese o 
schimbare majoră a cariere Xe departamentul de Justiţie și 
Magellan Billet. Stephanie crease unitatea, o divizie specială în 
cadrul departamentului care să se ocupe de probleme foarte 
delicate. Doisprezece agenți, pe care îi supraveghea personal. El 
rămăsese timp de doisprezece ani, până când un glonț îi 
străpunsese umărul în Mexico City. Reușise să-i doboare pe cei 
care trăgeau, dar carnagiul rezultat lăsase șapte morți în urmă și 
nouă răniți. Unul dintre ei fusese un tânăr diplomat atașat legaţiei 
daneze, Cai Thorvaldsen. La zece săptămâni după masacru, un 
bărbat cu șira spinării strâmbă apăruse la ușa lui în Atlanta. 
Stătuseră în living și el nu se deranjase să întrebe cum îl găsise 
Henrik Thorvaldsen. 

- Am venit să-l cunosc pe cel care l-a împușcat pe ucigașul fiului 
meu, Zisese Throvaldsen. 

— De ce? 

— Să-ţi multumesc. 

— Ai fi putut să suni. 

— Inteleg că aproape ai fost ucis. 

EI ridicase din umeri. 

— Și renunti la slujba din guvern. iți depui mandatul. Te retragi 
din armată. 

— Stii foarte multe lucruri. 

— Cunoașterea e cel mai de pret lux. 

Nu era impresionat. 

— Multumesc pentru încurajare și îmi pare sincer rău pentru 
pierderea ta. Dar am o gaură în umăr care zvâcnește și puțină 
răbdare. Așadar, dacă ai spus ce-aveai pe suflet, poți să pleci? 

Thorvaldsen nu se mișcase de pe sofa, doar se uitase la living și 
la camerele din jur, vizibile printr-o arcadă. Fiecare perete era 
îmbrăcat în cărți. Casa părea doar un spațiu pentru rafturi. 

— Și mie-mi plac, spusese oaspetele. Am adunat cărți toată 
viața. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 70 


— Ce vrei? 

— Te-ai gândit la viitorul tău? 

Arătase cu mâna la cameră. 

— M-am gândit să deschid un magazin de cărți vechi. Am 
destule de vândut. 

— Excelentă idee. Am una de vânzare, dacă ti-ar plăcea. 

Decise să intre în joc. Dar era ceva la ochii bărbatului mai 
vârstnic care îi spunea că musafirul său nu glumea. Mâinile cu 
vene groase câutaseră într-un buzunar de la haină și Thorvaldsen 
pusese o carte de vizită pe sofa. 

— Numărul meu privat. Dacă ești interesat, sună-mă. 

Dăduse telefon, apoi își finalizase divorțul, renunţase la slujbă, 
vânduse casa și se mutase din Georgia în Danemarca. 

Și nu regretase asta nicio zi. 

Mai devreme, în bazilică, amintirile din ziua aceea în Mexico City 
îi reveniseră. Oameni în pericol. El, acolo. Capabil să acționeze. 

Să facă ceva. 

Și făcuse. 

Dar făcuse greșeli în Mexico City, unele pe care încerca din greu 
să nu le repete. Cum ar fi să subestimeze opoziția. 

— Domnule Bunch, spuse el. Ai un agent foarte capabil al unui 
guvern străin care s-a dat peste cap să ne dea de știre că e aici. 
Există un motiv pentru care a făcut asta. Un motiv care, în mod 
evident, are legătură cu Polonia. 

Restaurantul devenea gălăgios, umplându-se de clienți. Bunch 
părea să nu bage de seamă, sorbind din vinul scump. Lui Cotton 
nu-i plăcea să discute un subiect atât de sensibil într-un loc atât de 
public. 

— N-ar trebui să plecăm? întrebă el, uitându-se la Stephanie. 

Ea îi făcu semn ca și cum ar fi spus: Chiar crezi că eu conduc 
lucrurile? 

— Putem vorbi chiar aici, declară Bunch. _ 

El ridică din umeri, indicând Ce naiba? De ce nu. Incă suntem la 
lectia deschisă amatorilor. 

— Cotton, zise Stephanie. Când am răspuns la invitaţia la 
licitaţie, am aflat că informaţia trimisă prin e-mail arăta că preţul 
intrării era să aducem un anumit artefact. Fără artefact, nu intram. 

Acum înţelegea. 

— Unul dintre instrumentele Arma Christi. 

Ea încuviinţă. 

— Al nostru este Sfânta Lance. Suliţa Sfântului Mauriciu din 
Cracovia, Polonia. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 71 


Ceea ce explica și mai mult apariţia Ivonei Novak. 

— Dintre cele șapte relicve, continuă Stephanie, cinci au fost 
deja luate. De către cine? Nu știm. Dar vor aduce relicvele fiecăruia 
la licitaţie, așa că vom afla totul atunci. Mai sunt două. Sfânta 
Lance, care e biletul nostru de intrare, și Cuiul din catedrala din 
Bamberg, Germania. Trebuie ca lancea să fie în posesia noastră 
până mâine la miezul nopţii. Peste doar douăzeci și șapte de ore. 
Dacă nu, nu putem participa. 

— Doar așteptați, apoi localizaţi și faceți o razie la licitație, 
propuse el. 

Bunch rânji. 

— Nu e atât de ușor. Nu s-a oferit nicio adresă. Asta va veni 
după ce obținem relicva. 

Explicaţia era pe un ton „de parcă mai e nevoie să explic ceva 
atât de evident“. 

— Spui că nu puteţi găsi locul? întrebă Cotton. Aveţi cea mai 
extinsă reţea de informaţii din lume. 

— Ideea, spuse Stephanie, este că toţi ceilalţi invitaţi vor avea 
interese contradictorii. Unii vor informaţia. Alţii vor s-o distrugă. S- 
ar putea să nu fie prea ușor să oprim lucrurile. Presupun și că acest 
Jonty Olivier va lua măsurile de precauţie necesare împotriva unui 
posibil atac. Cu siguranţă știe că ar putea să existe probleme. 

— Și nu știți ce anume cumpăraţi. 

— Nu-i adevărat, zise Bunch. Odată cu invitaţia a fost oferită o 
mostră. 

Cotton era curios. 

— Dacă nu apăream eu, ce aveaţi de gând să faceți? 

— Mă gândeam la altcineva care să lucreze cu noi, spuse ea. 
Asta aranjam la Bruxelles. 

— De asta sunt și eu aici, adăugă Bunch. O să particip la licitaţie 
cu relicva, ca să licitez pentru informaţie. 

Era o idee proastă la o multitudine de niveluri. 

— Ordinele vin de la Casa Albă și de la procurorul general, zise 
Stephanie. 

El înțelese mesajul. Nu avea sens să baţi un cal mort. Totuși, 
trebuia să-i spună. 

— Chiar ai multe probleme aici. 

Bunch părea supărat. 

— Inţeleg că voi doi credeți că locul meu nu e aici. Dar nu e 
decizia voastră. Președintele spune că este, așa că putem pune la 
punct un plan funcţional? 

— Asta înseamnă că acum sunt acceptabil? 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 72 


— Sigur, Malone. De ce nu? Ce alte opțiuni am? Stephanie are 
dreptate. Timpul e scurt. 

Pe cine credea tipul ăsta că păcălește? 

— In felul acesta, dacă dau greș, poţi să dai vina pe ea. Ea m-a 
ales. Bunch zâmbi. 

— Ceva de genul ăsta. 

— Cotton, spuse Stephanie, am făcut deja cercetările 
preliminare. Știm unde este sulița acum și cum poate fi luată. 

— Am văzut Suliţa Sfântului Mauriciu o dată, cu ani în urmă, zise 
el. E în muzeul catedralei de la Castelul Wawel. 

— Nu în acest moment, ceea ce e un avantaj pentru noi. Mesajul 
pe care l-am primit de la Olivier arată că relicva trebuie furată 
înainte să se ofere alte informaţii. Presupun că furtul în sine e un 
fel de dovadă. Evident, nu putem împrumuta sulița de la muzeu, 
nici să le cerem polonezilor să coopereze. De ce-ar face-o? Ultima 
persoană pe care ar vrea s-o vadă obținând informaţii dăunătoare 
despre Czajkowski e Fox. Ivona e aici, în Belgia, iar asta înseamnă 
că Polonia face acum parte din ecuaţie. De asemenea, ei n-ar dori 
ca licitaţia să aibă loc. Sunt convinsă că Ivona a primit misiunea 
de-a o împiedica. 

— Asta dacă nu a primit și Polonia o invitaţie, adăugă el. 

— E posibil, spuse ea, dar instinctul îmi spune că nu s-a 
întâmplat asta. 

— Crezi că Czajkowski știe de preţul de intrare pentru America? 

Ea clătină din cap. 

— Probabil de asta se află Ivona aici. Sângele Sfânt a dispărut, 
așa că acum se concentrează pe lance și pe Cuiul de la Bamberg, 
așteptând ca noi să facem o mișcare. 

— Din câte știe ea, noi am luat Sângele Sfânt, adăugă Bunch. 

Era primul lucru logic pe care îl spusese acest tip. 

— Are dreptate. 

Stephanie încuviinţă. 

— E posibil, dar trebuie să afli tu asta. 

Evident că natura șantajului era politică. Și destul de 
incriminatoare încât să atragă o multitudine de interese. Totuși, 
învățase cu mult timp în urmă să afle care erau mizele jocului 
înainte să ridice cota. 

— Ai de gând să-mi spui care e natura acestei informaţii despre 
Czajkowski? Ai primit o mostră. 

Bunch ridică o mână, ignorând întrebarea. 

— Ți-am spus că e secret și că nu e necesar să știi. Avem nevoie 
să obţii sulița. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 73 


Acum știa ce să spună și se ridică de la masă. 
— O să spun pas. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 74 


CAPITOLUL 
PAISPREZECE 


JONTY cobori din mașină. 

După cină, el și Vic conduseseră la nord de castel, trecând în 
Polonia și mergând spre Cracovia. Inainte de a ajunge în oraș, o 
luară spre est și găsiră orășelul Wieliczka. li fusese mereu foarte 
greu cu limba polonă. Atâtea sunete pentru litere familiare. 
Wieliczka era un exemplu perfect, pronunţat Vye-/eech-kanh. 

Minele de sare îl fascinaseră întotdeauna. Potrivit legendei, în 
secolul al XIII-lea, Ducele Bole- Cracovia își dorea o mireasă. 
Așa că aranjase o căsătorie cu Kinga, fiica regelui Ungariei. Femeie 
practică, Kinga îi ceruse tatălui ei o zestre neobișnuită, ceva cu 
care să ajute la creșterea prosperității în noua ei patrie. Așa că el îi 
dăruise mina de sare. Dar aceasta se afla în Ungaria, departe de 
Polonia. Ca un gest de mulțumire, ea își aruncase inelul de logodnă 
în puțul minei. Ani mai târziu, odată ajunsă în Polonia, ea vizitase 
Wieliczka, unde se descoperise recent sarea. In timp ce se afla 
acolo, unul dintre muncitori îi oferise o bucată din sare care 
conţinea un obiect strălucitor. Când îl desfăcuseră, ea văzuse că 
era inelul ei de logodnă, care ajunsese acolo pe sub pământ, 
tocmai din Ungaria. 

Povestea asta bizară explica două lucruri. 

În primul rând, de ce Sfânta Kinga era patroana minerilor 
polonezi. Și, în al doilea rând, de ce fusese o mină de sare la 
Wieliczka în ultimii șapte sute de ani. 

Și ce loc era! 

Se întindea pe nouă niveluri, primul la șaizeci de metri 
adâncime, ultimul la peste trei sute. Două sute cincizeci de 
kilometri de tuneluri șerpuind într-un labirint prin pământ, care 
duceau la peste două mii de încăperi scobite de patruzeci de 
generații de mineri. Meritul real al descoperirii era al fermierilor 
locali care găsiseră depozitele din sare din întâmplare, apoi 
începuseră să sape. Inainte de asta, sarea provenea ori din apa de 
mare, ori era importată. Dar după aceea? O alternativă mai puţin 
scumpă și abundentă devenise disponibilă. 

Sarea. Aurul cenușiu. 

Produsă atunci când o bază și un acid reacţionau unul față de 
altul. Mai exact, când sodiul se îmbina cu clorul, producând clorură 
de sodiu, un aliment de bază și singura rocă pe care oamenii o pot 
digera. 

Și slavă Domnului pentru asta! 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 75 


Corpul nu putea produce sare. Aceasta trebuia să vină dintr-o 
sursă externă. Și era vitală. Un adult pierdea două sute cincizeci de 
grame în fiecare zi, care trebuiau înlocuite. Fără sodiu? Oxigenul 
nu se mișca în sânge. Impulsurile nervoase sau mușchii nu se 
mișcau, inclusiv inima. Nu exista digestie. Valoarea sa perpetuă 
provenea din eliminarea sa constantă și nevoia de a fi înlocuită 
permanent. Era dintotdeauna unul dintre bunurile cele mai 
căutate, unic pentru că, deși se dizolva într-un lichid, putea fi din 
nou evaporat. 

În Polonia, obţinerea și vânzarea sării fuseseră întotdeauna un 
drept nobil, îmbogăţind regii și oferindu-le localnicilor un loc de 
muncă. În epoca medievală, între șapte și opt mii de tone din sare 
erau extrase anual din pământul de sub el, iar asta continuase o 
lungă perioadă în secolul XX. 

Se apropia ora 8.00 seara și mina se închidea. Aproape două 
milioane de oameni o vizitau în fiecare an, toți în tururi ghidate, 
ultimul tur oficial plecând la 7.30, după cum explica un panou de 
pe perete. După program, printr-o programare specială, erau 
disponibile tururi, ceea ce el presupunea că se aranjase prin 
contract. 

Îl urmă pe Vic într-o clădire atrăgătoare, în stilul art nouveau, 
care adăpostea Galeria Regis, scufundată în secolul al XIV-lea și 
cea mai veche rută de coborâre. Cândva, minerii coborâseră cu 
frânghia în adâncuri. Ascensoarele se ocupau acum de asta, cele 
de aici fiind folosite în tururi speciale. Alte două seturi erau în locuri 
diferite, unul pentru hoarda zilnică de turiști și celălalt pentru 
minerii care încă munceau dedesubt, menţinând pasajele sigure și 
deschise. Câțiva oameni erau încă în clădire, scoțându-și 
salopetele verzui și căștile de mineri, vorbind entuziasmați, părând 
că abia se întorseseră dintr-un drum sub pământ. 

Un bărbat îi aștepta, îmbrăcat tot în salopetă, numai că a lui era 
bej. Numele cusut pe exterior era Konrad. Jonty știa că sute de 
ghizi conduceau grupurile în mină. Fiecare era instruit și licenţiat. 
Majoritatea lucrau doar cu jumătate de normă. Konrad era un 
hibrid, fiind unul dintre minerii cu normă întreagă încă angajaţi la 
mină, dar care era și însărcinat cu relaţiile cu publicul pentru tururi 
speciale. Din fericire, Konrad era și îngropat în datorii din pricina 
celor două căsnicii eșuate și a unor cheltuieli nesăbuite. Câteva mii 
de euro îi cumpăraseră loialitatea incontestabilă. 

Pe Jonty îl deranja că un străin era atât de aproape de lucruri, 
dar situaţia era cel puţin una neobișnuită. Momentul ales era totul 
în afacerea asta. Informaţiile importante azi puteau fi inutile mâine. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 76 


Șmecheria era să închei târgul cât timp lucrurile erau încă în toi. 
De aceea fusese extrem de generos cu sufletul acesta coruptibil. 
Ca o măsură de precauție, Vic stătuse cu ochii pe Konrad și nimic 
neobișnuit nu-i stârnise interesul. Bineînțeles, apariţia spionului și 
menţionarea numelui Reinhardt dăduseră naștere unui val de 
paranoia. 

— Nu mi-am dat seama că vii și tu, îi spuse Konrad. 

— E o problemă? întrebă Jonty. 

— Plănuisem doar unul pentru turul special. Dar pot să modific. 
Lasă-mă un minut. 

Konrad plecă. 

Jonty se apropie de un panou mare care înfățișa tunelurile de 
jos și explica experienţa pe care urma s-o aibă. 


îmbrăcaţi în haine de lucru și înarmaţi cu echipament de 
minerit, vizitatorii minei Wieliczka nu se mai simt ca niște turiști 
de îndată ce coboară în întunericul celei mai vechi galerii miniere 
existente, Regis. Drumul, aflat departe de traseul turistic 
aglomerat, permite vizitatorilor să descopere exploatările miniere 
subterane. Lăsaţi pe cont propriu, ei măsoară concentraţia de 
metan, macină și transportă sarea, stabilesc traseul și explorează 
încăperi necunoscute. De asemenea, experimentează rutina 
zilnică a vieţii subterane și secretele ritualurilor și tradiţiilor 
mineritului, simțind direct gustul adevărat al muncii minerilor. 


Totul părea o aventură. 


Vizitatorii primesc o salopetă de protecţie, un felinar și o 
cască. Vă rugăm să purtaţi îmbrăcăminte călduroasă. 
Temperatura în subteran este între 14 și 16 grade Celsius. Purtaţi 
încălțăminte confortabilă, impermeabilă. 


Ceea ce făcuse. 

Ajunsese departe faţă de începuturi. 

Incepuse ca dealer pe piața neagră, vânzând în special mărfuri 
furate din bazele militare ale SUA împrăștiate prin Europa. Orice și 
de toate. Lista cumpărătorilor părea nesfârșită. Făcuse mulți bani 
și reușise să nu intre la închisoare. Apoi, trecuse la oameni, 
devenind  recrutor. Dacă cineva avea nevoie de un hoţ 
experimentat, de un expert calificat în arme sau de un hacker 
high-tech, el găsea persoana potrivită pentru preţul corect. Era 
incredibil că nimeni nu înființase un asemenea serviciu până 
atunci. Toţi credeau că infractorii ori se cunoșteau între ei, ori 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 77 


formau alianţe dintr-un capriciu. Nu era așa. Neputinţa de a-ți face 
reclamă, controlul forțelor de ordine și lipsa generală de sinceritate 
te împiedicau să găsești ajutoare bune. La urma urmei, nu puteai 
cere recomandări. Rezolvase problema asta și făcuse mult mai 
mulți bani totodată. Avusese o singură regulă. Nu lucrase niciodată 
cu criminali, teroriști sau răpitori. Timp de aproape un deceniu, el 
fusese agenţia numărul unu a forțelor de muncă a lumii interlope. 

Apoi, a treia schimbare. Informațiile. 

Încă un serviciu pe care puţini îl exploataseră. 

Din nefericire, nicio universitate nu oferea vreo diplomă în acest 
domeniu. Niciun sindicat nu sponsoriza ucenicia. Nu exista nicio 
tradiție pe care să te bazezi. Pur și simplu, învăţai din mers. Asta 
făcuse, făcând greșeli ici și colo, dar niciodată repetându-le. 
Reputația lui crescuse atât de mult, încât era considerat unul din 
cei doar doisprezece oameni din lume care puteau furniza 
informaţii bune, de încredere. Acum, era pe punctul de a face cea 
mai mare afacere dintre toate. Cu condiţia să ţină totul sub control 
încă două zile. 

Fiecare viaţă avea un punct de cotitură. Acesta era al lui. 
Konrad se întoarse. 

— Totul e pregătit. Am pus trusele de minerit pentru amândoi în 
vestiar. Puneţi-vă salopetele, apoi ne întâlnim acolo, la ascensor, 
cu felinarele și căștile voastre. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 78 


CAPITOLUL 
CINCISPREZECE 


COTTON IEȘI DIN RESTAURANT. 

Stephanie nu-i oferise niciun argument care să-l facă să se 
răzgândească, ochii ei arătând că înțelegea. O sută cincizeci de mii 
de dolari nu erau deloc de ajuns ca să aibă de-a face cu un tip ca 
Tom Bunch. Chiar îi părea rău pentru ea, însă Stephanie era fată 
mare. Se putea descurca. Totuși, cel pe care îl avea în vedere ca să 
facă echipă cu Bunch? 

Dumnezeu să-l ajute! 

Se întrebă de ce își mai pastra ea slujba asta. Putea să se 
pensioneze. Să găsească altceva de făcut. Putea câștiga o avere în 
sectorul privat. Dar cunoștea răspunsul. Magellan Billet era viața 
ei. Era un soldat loial, genul pe care ţi-l doreai de partea ta și, în 
mod normal, ar fi făcut orice pentru ea. Dar nivelul lui personal de 
toleranţă faţă de mizerii scăzuse demult la zero și pur și simplu nu 
era omul care să-l supravegheze pe Tom Bunch. 

Lumina în scădere a înserării nordice se înstăpânise, aerul serii 
de iunie fiind uscat și plăcut. Străzile erau sufocate de oameni, de 
tarabe ambulante și de biciclete care goneau cu viteză. Avusese o 
după-amiază cel puţin interesantă. li era dor de serviciu, cu 
siguranţă. 

Dar nu-i era dor să lucreze cu nemernici precum Bunch. Și 
avusese destui pe cap. Nu-i plăcea să o lase pe Stephanie în impas 
și știa că faptul că ea nu insistase însemna că îi era dator. 

Dar asta era în regulă. li mai fusese dator și altă dată. 

Merse mai departe, pe același drum pe care el și Stephanie 
fuseseră mai devreme, pe lângă piața de pește, primăria veche și 
Bazilica Sângelui Sfânt. Era liniște la biserică, ușile din față se 
închiseseră, piaţa din faţă era încă presărată de turiști cu aparate 
foto. Nici urmă de poliţie sau vreun alt semn că se petrecuse ceva 
neobișnuit acolo mai devreme. O luă pe altă stradă aglomerată și 
trecu pe lângă magazine de o parte și de alta, majoritatea încă 
încercând să atragă ultimii clienţi. Drumul se termina în piața 
centrală, iar hotelul său era pe partea opusă a spaţiului vast. 

Ar trebui să o sune pe Cassiopeia. Vorbeau cel puţin o dată pe 
zi. Îi era dor de ea. Era ciudat să aibă asemenea sentimente pentru 
altcineva, dar ajunsese să se bucure de ele. Din fericire, fiecare îi 
lăsa celuilalt libertate de mișcare. Nu se agăţau unul de altul. 
Fiecare își preţuia spaţiul personal, dar se prețuiau și unul pe 
celălalt. Se gândise o vreme și la cuvântul cu „C“. Căsătoria ar fi 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 79 


fost un pas uriaș. Totuși amândoi găseau mereu un motiv să evite 
subiectul, relaţia lor fiind un amestec de nevoie, teamă și 
timiditate. Era divorțat de ceva vreme, iar fosta lui soție trăia în 
Georgia cu fiul lor, Gary. Totul era în regulă acolo. In sfârșit. Dar 
fusese nevoie de luptă. 

Una pe care nu avea chef s-o repete. 

Era timpul să-și amintească de ce venise la Bruges. Avea buget 
să cumpere trei cărți, ceea ce trebuia să fie mai mult decât destul. 
Revinderea lor implica o scumpire de cel puţin douăzeci și cinci la 
sută; nu era prea rău pentru o zi de muncă. Ar trebui să poată face 
cumpărăturile și să se întoarcă la Copenhaga a doua zi după-masă. 
Luase trenul, pentru ca întoarcerea să fie flexibilă, dar în mod sigur 
trebuia să fie acasă până vineri. Cassiopeia trebuia să ajungă în 
Danemarca în seara aceea pentru câteva zile. 

Lucru pe care abia îl aștepta. 

Se adunase o mulţime de oameni în jurul statuilor lui Jan 
Breydel si Pieter de Coninck. Un măcelar si un ţesător, doi 
revoluționari care conduseseră o răscoală în secolul al XIV-lea 
împotriva francezilor. Se îndoia că acești gură-cască le cunoșteau 
importanţa istorică. Barurile și restaurantele dominau perimetrul 
pieţei, totul fiind animat de agitaţie. Ocoli statuile și era cât pe ce 
să o ia pe o stradă lăturalnică spre la hotel când zări o femeie, cu 
picioare lungi, o siluetă zveltă și părul blond. Purta blugi cu cizme 
și o bluză de mătase și se îndepărta de un șir de jaloane către altă 
stradă ce pornea din piaţă. 

Ivona Novak. 

Își dezvăluise prezenţa intenţionat la restaurant. Cu siguranţă 
că îi stârnise suspiciunile văzându-l cu Bunch și Stephanie. De ce 
nu? Dar nu avusese ocazia să explice. Poate că acum era șansa lui. 
Se uită mai departe, în timp ce ea dispărea în mulţime. Pe urmă, 
altceva îi atrase atenţia. Două feţe cunoscute. Două treimi din cei 
Trei Amici. O urmăreau pe Ivona. 

Las-o baltă. 

Pleacă. 

Da, Sigur. 

O porni după ea. 

La intersecţia dintre strada laterală și piaţă o văzu pe Ivona la 
cincizeci de metri mai în faţă, iar cei Doi Amici o urmăreau. Erau 
clădiri pe ambele părți și erau destui oameni care treceau înainte și 
înapoi ca să nu fii remarcat. Dar Ivona sigur știa că era urmărită, 
căci băieții ăștia nu își ascundeau prezența. 

Ea se întoarse și dispăru într-o clădire. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 80 


Cei Doi Amici o urmară. 

Nimic nu părea în regulă la chestia asta, dar el merse mai 
departe până ajunse la o arcadă cu fronton ce ducea într-o casă cu 
acoperiș triunghiular, formând o alee de vreo cincisprezece metri. 
Nu se vedea nici picior de om. Intră prin pasajul acoperit într-o 
curte flancată de alte case vechi. Felinarele din fier forjat 
suspendate de fațadele din piatră proiectau o strălucire slabă. Încă 
un pasaj acoperit te scotea pe partea opusă. Erau trei uși pe zidul 
exterior în stânga și în dreapta, toate închise. Unde dispăruseră 
toţi? Auzi un clic și se întoarse, văzându-i pe cei Doi Amici stând în 
spatele lui, unul din ei cu arma aţintită. 

— Pe acolo, zise el, arătând cu arma către una dintre ușile 
închise. 

Nu avea de ales. 

Se întoarse. 

Ușa se deschise și apăru Ivona. 

Ea trecu pe lângă el și-l mângâie încet cu mâna pe obraz. 

— Scuze, Cotton. Trebuia să procedez așa. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 81 


CAPITOLUL 
ȘAISPREZECE 


JANUSZ CZAJKOWSKI își dădu seama că nu putea să stea cu mâinile 
în sân și să lase lucrurile așa cum erau. Era în joc toată viața lui. 
Poate chiar viitorul întregii ţări. Un om pe nume Jonty Olivier 
încerca să-l distrugă. Se așteptase demult la amenințări de la 
diverse partide politice, miniștri ostili în Parlament, lideri ai 
opoziţiei, chiar și din media - care nu era întotdeauna binevoitoare 
-, dar niciodată n-ar fi crezut că un străin avea să devină atât de 
periculos. 

Trecuse multă vreme de cana se gândise la ziua aceea de la 
închisoarea Mokotów. De multe ori se întrebase ce se întâmplase 
cu profesorul de matematică legat de scaun. Ultima dată când îl 
văzuse era forțat să se târască în patru labe din camera de 
interogatoriu până în celulă. Cât de degradant. Era foarte tânăr pe 
atunci. Foarte speriat. Maiorul Dilecki de la SB îl adusese acolo ca 
să-i demonstreze ceva. 

Fă ce ti se spune sau vei suporta aceleași consecințe. 

Nenumăraţi oameni fuseseră arestaţi și torturați. Pe lângă bătăi 
și arsuri, cele mai populare metode de „interogare“ fuseseră 
smulgerea unghiilor, aplicarea menghinelor la tâmple, punerea 
cătușelor strânse care făceau pielea să plesnească și sângele să 
curgă, forțarea prizonierilor să alerge în sus și-n jos pe scări, 
privarea de somn, obligarea lor să stea în poziţie de drepţi cu 
orele, reducerea raţiilor, turnarea găleţilor cu apă rece în celule, 
lăsarea lor la izolare, orice și tot ce se putea imagina ca să distrugă 
o persoană. Toate fuseseră aplicate într-un mod aspru și 
premeditat, fără remușcări sau discriminare. Cei care leșinau erau 
treziți cu o injecție cu adrenalină, înainte de unele sesiuni, care 
puteau dura ore întregi, mulți primeau injecții care să-i ţină în 
priză. Torţionarii urmau cu stricteţe dorinţele ofiţerilor anchetatori 
precum Dilecki. 

O rușine nenorocită. 

Și pentru ce? 

Omul curajos aflat pe podea în ziua aceea avusese dreptate. Ce 
ne-au răpit străinii, lua-vom înapoi cu sabia. Şi exact asta se 
întâmplase. Comuniștii fuseseră alungaţi în cele din urmă și Polonia 
redevenise a poporului său. 

Dar cu ce preţ? 

În timpul stării de urgenţă, mulţi rămăseseră în închisoare ani 
de zile, până când amnistia generală îi graţiase în sfârșit pe toți. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 82 


Nici în ziua de azi nu știa ce se întâmplase cu Dilecki, dar se părea 
că maiorul continuase să-l supravegheze, secretizând documente 
care ar fi trebuit distruse demult. 

Într-o bună zi, poate o să ajungi și tu cineva. 

Ce ticălos! 

Închisoarea Mokotów încă exista, fiind acum folosită de guvern 
ca spaţiu de reţinere pe o durată scurtă. Nimeni, însă, nu mai 
fusese abuzat acolo de multă vreme. O placă uriașă împodobea 
acum unul dintre zidurile exterioare, comemorând victimele. Ce se 
întâmplase în acele celule din beton, în condiţii inimaginabile, 
devenise subiectul cărţilor și al memoriilor. Nimeni nu știa cu 
adevărat câţi muriseră acolo și puţini plătiseră pentru acele 
atrocități. Din nefericire, dreptatea părea pe atunci mai degrabă o 
frunză în aerul primăverii, la mila rafalelor unui vânt imprevizibil. 
Acum, iată-l aici, decenii mai târziu, confruntat cu același lucru. 

Cum de ajunseseră lucrurile până aici? 

Avea cincizeci și șase de ani, era un cetăţean respectat al 
Poloniei, unul care reușise să obţină cea mai importantă funcţie 
aleasă din ţară. Mama lui voise să se facă preot, pentru că, pe 
atunci, cea mai liberă cale spre educaţie venea de la biserică. Toţi 
copiii erau învăţaţi la școală să fie supuși statului și muncitori 
ascultători în comunitate. Niciodată nu se  pomenea 
individualitatea. Oamenii erau neajutoraţi în coordonarea propriei 
vieţi. Dar el reușise să obţină o diplomă de la universitate, 
conducând în cele din urmă, pe vremea legii marţiale, o ramură a 
Uniunii Independente a Studenților, filiala de juniori a Solidarităţii. 
Această funcţie îi atrăsese atenţia lui Dilecki, alături de conducerea 
unei edituri clandestine. Fusese destul de radical. Dar așa erau toţi 
pe atunci. Țara era în schimbare. Lumea era în schimbare. lar el 
voise să facă parte din schimbarea aceea. 

Continuase apoi să lucreze în toate aspectele guvernului. Prima 
dată fusese ales în Parlament la vârsta de treizeci de ani, avusese 
patru mandate înainte de a trece la ramura executivă. Fusese 
subsecretar de stat, ministru adjunct al apărării naţionale, secretar 
general în două partide politice, pe urmă din nou în Parlament, 
unde ajunsese vicepreședinte. Venea dintr-o familie bună, 
respectată, fără vreo urmă de scandal sau de rușine. Bunicul său 
luptase cu vitejie în Războiul Polono-Sovietic, tatăl său, în al Doilea 
Război Mondial. 

Biserica Catolică însemna totul pentru el. 

Își amintea bine noaptea din mai 1981, când se auzise că fusese 
împușcat loan Paul al II-lea. Preaiubitul lor fiu preferat se lupta 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 83 


pentru viață. Czajkowski era pe drum către o întrunire a 
Solidarităţii. În schimb, nimerise într-o biserică unde sute de 
oameni stăteau îngenuncheaţi în rugăciune și un preot ţinea slujba. 
Deasupra altarului se afla o pictură întunecată cu Răstignirea. Işi 
amintea că se gândise atunci că polonezii se confruntau din nou cu 
o calamitate. Viața papei /or era în pericol. Economia era pe butuci. 
Tancurile rusești se adunau la graniță. Țara părea a sta ca pe jar. 
Însă în faţa lui se afla imaginea ciudat de liniștitoare a unui om 
proptit pe cruce. Nu doar un simbol al greutăților naţiunii, ci și o 
speranță de mântuire, își aminti ce scrisese cineva. Polonia este 
lisus Hristos al națiunilor. 

Cât de adevărat! 

Și cât de ironic că patimile lui Hristos puteau acum să-i aducă 
propriul sfârșit. Se simţea de parcă și el urma să fie răstignit. 

Toţi erau foarte tineri pe atunci. Șeful celei mai mari ramuri a 
Solidarităţii din Varșovia avea doar douăzeci și cinci de ani. Liderul 
sindicatului de la Șantierul Naval Gdansk avea abia douăzeci și 
unu. Majoritatea principalilor ofițeri din Solidaritatea erau toți între 
douăzeci și treizeci de ani. Lech Watesa, aflat la cârmă, era în 
vârstă de treizeci și șapte de ani. Bărbaţii și femeile tinere se 
luptaseră împotriva comunismului. Tinereţea venea cu siguranţă 
împreună cu focul și furia, dar venea și cu lipsa de experienţă și 
judecata eronată. Nimeni nu știuse încotro duceau toate sau cum 
aveau să se termine. Solidaritatea părea de multe ori la fel de 
pierdută ca ţara. Presa controlată de guvern dădea vina pe sindicat 
pentru orice, inclusiv pentru deficitul de alimente. Auzind asta atât 
de des, oamenii începeau să creadă minciunile. 

Un slogan răsuna în toată ţara. 

Guvernul are grijă de legi, partidul are grijă de politică și 
Solidaritatea are grijă de oameni. 

Dar de multe ori se întrebase dacă era adevărat. 

Puţini reușiseră să exprime ce voia națiunea. Dar toți știau ce 
nu voia. 

O autoritate centrală distantă, arbitrară, plină de represiune. 

Deceniile de management prost și corupţie îi prinseseră din 
urmă pe comuniști, în sfârșit. Burghezia Roșie beneficia, în timp ce 
toți ceilalți plăteau prețul. Neghiobii se împrumutau și cheltuiau 
exagerat, în cele din urmă ajungând să aibă îndeajuns doar pentru 
a plăti dobânda la miliardele din datoria externă. Intr-un final, 
economia se prăbușise, bunurile de consum dispăruseră și 
mâncarea nu se găsea, ceea ce a permis unui val de tineri furioși 
să se mobilizeze, o forță de zece milioane de oameni, și să doboare 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 84 


guvernul. 

El făcuse parte din revoluţia aceea. 

Acum, era șeful statului. 

Dar pentru cât timp? 

Socialist? Antisocialist? 

Era o întrebare pusă deseori în anii '80, dar care dispăruse în 
anii '90 și care acum nu mai conta. 

Polonia era liberă. 

Sau nu? 

Durerea din piept era ca și cum îi fusese înconjurată inima cu 
sârmă ghimpată. Nu era un infarct. Era trecutul care scotea capul 
urăâcios și-i amintea că încă exista. Trebuia să rezolve problema. 

Trebuia să se termine. 

Și orice era necesar ca să se întâmple... 

„„.„avea să facă. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 85 


CAPITOLUL 
SAPTESPREZECE 


COTTON MALONE fu condus în clădire și sus pe niște scări până la 
apartamentul de la etaj plin de mobilă banală, genul de mobilă 
cumpărată de proprietarii zgârciţi care se așteptau la ce era mai 
rău de la chiriași. Simţi un miros puternic de mucegai și se întrebă 
dacă locuia cineva acolo. O figură familiară îl aștepta înăuntru, una 
care îl pofti înăuntru cu o mișcare nonșalantă a unei labe mari. 

— Domnule Malone. Mă buciir să te revăd. 

Sentimentul nu era reciproc 

— Cât a trecut? Trei ani? Oamenii încă te mai strigă Ivan? Sau 
asta se schimbă odată cu misiunea? 

— Așa mă cheamă. 

Ultima dată când avusese de-a face cu acest diavol, vorbiseră la 
umbra Turnului Rotund din Copenhaga, apoi din nou în Amsterdam, 
când situația era critică. Dar engleza aspră împletită cu accentul 
rusesc puternic rămăsese, la fel ca înfățișarea cazacă a bărbatului 
- scund, cu pieptul masiv, părul negru-grizonant. Faţa cu pielea 
înroșită și pătată ca o șopârlă era încă dominată de nasul lat și 
umbrită de barba de o zi. Nefiind interesat de modă, Ivan purta un 
costum care nu îi venea bine și se aduna pe talie. 

Cotton făcu semn peste umăr spre cei Doi Amici care stăteau în 
spatele său. 

— Oamenii tăi au furat Sângele Sfânt? 

— Ce mai face Cassiopeia? 

Tipului îi plăcuse să ignore întrebările și prima dată când se 
întâlniseră. 

— Cum ţi-am spus și atunci, e o femeie grozavă, zise Ivan. Dacă 
aș fi mai tânăr, cu vreo cincizeci de kilograme mai slab? Rusul se 
bătu pe burtă. Cine știe? Dar visez. Ivan făcu o pauză. Sper, ca 
ultima dată, să apreciezi și această problemă. 

— E singurul motiv pentru care încă sunt aici. 

Mesajul său nerostit părea să fie înţeles. Treci la subiect. 

Ivan chicoti. 

— La fel ai spus și data trecută. Ca atunci, poţi să mă dobori. Eu 
sunt tot gras, nu sunt în formă. Și prost. Toţi rușii sunt așa, nu? 

Avu un moment de deja-vu. La Amsterdam. Un sarcasm 
asemănător. O ameninţare insinuată asemănătoare. Fiindcă cei doi 
tipi din spatele lui, atunci și acum, nu erau nici grași și erau în 
formă. 

— Sper că ești încă deștept, continuă Ivan. Anii de când nu mai 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 86 


lucrezi nu te-au schimbat? Ultima dată te-ai descurcat bine. 

Atunci, fusese vorba de China, Rusia fiind un aliat ezitant. 

— Se pare că sunt mai ocupat la pensie decât atunci când 
lucram pentru guvern. 

— Necazul acela? 

El ridică din umeri. 

— Depinde. De unde o știi pe Ivona Novak? 

— Am lucrat împreună de câteva ori. E o momeală bună. 

Asta așa era. El mușcase de bunăvoie momeala, deși simţise 
riscul. 

— De ce sunt în mijlocul situației? întrebă el. 

Ivan arătă cu degetul. 

— Din vina ta. Tu i-ai urmărit azi pe oamenii mei. Nu era treaba 
ta. Sau era? 

Acum, înțelegea curiozitatea. Un fost agent american în 
biserică, exact la momentul potrivit, care plecase în urmărire, apoi 
ajunsese să discute cu Stephanie Nelle și domnul Adjunct în 
Securitatea Naţională. Acest doi plus doi, cel puţin în mintea lui 
Ivan, ajungea la un mare patru. Așa că decise: De ce nu? Să intrăm 
în joc. 

— Ai primit invitaţie la licitaţie? 

— Eu? Nu. Oamenii de la Kremlin. Ei primesc invitaţia și 
răspund. Ni s-a spus să furăm Sângele Sfânt. Ție ce ţi-au spus să 
furi? 

— Cu... 

— Stai, zise Ivan, apoi le făcu semn Amicilor. Plecaţi. Cei doi se 
retraseră și închiseră ușa. Se părea că nivelul lor de acces nu era 
destul de înalt pentru informaţia asta. 

— Zi mai departe, spuse Ivan. 

— Ni s-a spus să furăm Cuiul de la Bamberg. 

O minciună, dar spera că acest om nu avea de unde să știe 
adevărul. Era timpul să afle dacă ruta asta de informaţii era o 
stradă cu sens dublu. 

— Spune-mi ce se scoate la licitaţie. 

— Nu ţi-au dat un fragment? 

— Sunt curios care e mostra ta. 

Ivan râse. 

— Președintele Poloniei are multe secrete. Unele pe care noi nici 
nu știam că le are. Secrete urâte. Din păcate pentru el. Din 
nefericire, multe dintre arhivele noastre au dispărut. Perestroika. 
Glasnost. Hoţii. După toate astea, nu mai avem prea multe. 

— Ce fel de secrete urâte? 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 87 


— Genul pe care nu vrei să le știe oamenii. 

— Atât de rele? 

Ivan își frecă nasul cu degetul mare și arătătorul, de parcă și-ar 
fi desfundat sinusurile. 

— Destul de rele. 

înţelese. În funcţie de cine deţinea informaţia, puteau să-l facă 
pe președintele polonez să facă orice voiau, să amplaseze rachete 
în Polonia sau nu. Cu siguranţă, Rusia era în categoria NU, Statele 
Unite în DA. Erau cinci din șapte posibilități. 

— Ştii cine a mai fost invitat? întrebă el. 

Ivan arătă cu degetul. 

— Doar voi. Restul e mister. 

— Te-ai străduit mult ca să mă aduci aici. 

— Vreau să transmit oamenilor tăi un mesaj. Unul pe care să-l 
înțeleagă. 

— Ivona nu putea fi emisarul tău? Eu sunt pensionat și nu am 
nimic de-a face cu toate astea. 

— Ce amuzant ești! De data asta, eu și Ivona suntem în aceeași 
tabără. Ne dorim același lucru. 

— Nu vreţi rachete în Polonia? 

Ivan gesticula cu mâinile răsfirate. 

— Pare a fi o idee bună. 

Și el era de acord, dar răbdarea lui ajunsese la sfârșit. 

— Uite, tocmai ţi-am zis că n-am nimic de-a face cu asta. Da, 
eram în biserică azi și mi-am băgat nasul unde nu-mi fierbea oala. 
Dar asta înseamnă că o făceam pe pistolarul solitar. Casa Albă 
tocmai a încercat să mă recruteze și am refuzat. Asta nu e 
problema mea. 

— Dar ești aici. 

Bună observaţie. 

— Ok. Care e mesajul tău? 

— Moscova e nemulțumită. Nu vor îngădui rachete în Polonia. 
Orice ar fi. Fără rachete. Niciodată. 

Tonul se schimbase. Nu mai erau frivolități. Gura i se răsuci într- 
o linie acră. Tipul vorbea foarte serios. 

— Facem tot ce e necesar să ne asigurăm că nu se va întâmpla. 
Să câștigăm licitaţia? S-ar putea să meargă. Să ucidem? Și asta s- 
ar putea. Spune-le oamenilor tăi că facem tot ce e necesar. N-am 
început-o noi. Președintele vostru a început. Dar noi o s-o 
terminăm. Am autoritate deplină să fac asta. 

În mod normal, ar fi dat din cap și ar fi plecat. Guvernul SUA se 
putea ocupa de asta lară ajutorul lui. Și cui îi plăcea să facă pe 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 88 


mesagerul? Totuși, Stephanie se afla la conducere acum și Bunch 


dovedise deja că era o persoană de sacrificiu. 

— Nu știm unde va avea loc licitația. Dar când vom afla, vom 
acţiona, zise lvan. Spune-i lui Stephanie Nelle că nu joc la 
cacealma. 

Nu-i plăcea cum suna asta. Se săturase. 


— O să plec acum. 
Ivan ridică din umeri, apoi faţa i se lăţi într-un zâmbet larg când 


băgă mâna în haină, scoase arma și trase. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 89 


CAPITOLUL 
OPTSPREZECE 


JONTY OLIVIER îi urmă pe Vic și pe Konrad într-un tunel întunecos, 
podeaua fiind o succesiune de scânduri, cu pereţii susținuți de un 
înveliș gros de căpriori. Inţelegea folosirea cu generozitate a 
lemnului. Având resurse suficiente, era flexibil la presiunea 
pământului și nu se coroda niciodată. 

Coborârea lentă cu ascensorul în galerie luase patruzeci de 
secunde, făcându-i urechile să pocnească. Acum erau la o sută 
treizeci de metri sub pământ = Xătina dintre rutele inferioare ale 
minei, dincolo de zonele turistice aglomerate de mai sus, la 
Nivelele | și II. Acolo sus era un orășel cu trei kilometri de tuneluri 
care adăposteau săli de conferință, restaurante, baruri, capele, 
magazine, chiar și un sanatoriu pentru alergii cronice, fiecare 
încăpere fiind cioplită în sarea din jur. Deși nu mai era o mină 
funcțională, locul era plin de viaţă. El vizitase toate spaţiile publice, 
dar aici, în singurătatea întunecoasă a sării albastre-verzui, 
semănând mai mult cu granitul neșlefuit, părea un loc mult mai 
străvechi, o încrengătură o vizuină de tuneluri și de prăpăstii 
periculoase. 

Konrad se opri și se întoarse cu faţa la el și la Vic, scoțând ceva 
din buzunar. O bucată de hârtie pe care o desfăcu. 

— Aceasta e harta nivelului. 

Erau îmbrăcaţi în salopete. Fiecare purta un filtru de dioxid de 
carbon. Singura lumină de pe hartă venea de la lămpile de pe 
cască și fiecare lampă lumina un labirint printat de tuneluri și 
încăperi. Traseele se răsuceau, se curbau și se intersectau ca 
spaghetele. Cu atâtea încăperi, era imposibil să te orientezi, dacă 
n-ar fi fost faptul că majoritatea aveau denumiri. 

Observă cinci X-uri roșii pe hartă lângă etichete. 

Konrad trasă o rută cu degetul, pe direcția X-urilor. Gołębie. 
Brany. Sroki. Szcygielec. Jeleń. Porumbei. Oi. Coţofene. Sticleţi. 
Căprioare. 

— Încăperile și tunelurile sunt numite după animale, păsări, 
oaspeți celebri, orașe, provincii, oameni, chiar și după un dragon, 
spuse Konrad. Cele mai multe etichete sunt vechi de secole, lipite 
când au fost prima dată sculptate în sare. 

Și ce demers fusese! 

Blocuri întregi din sare fuseseră scoase, începând din vârf și 
continuând să coboare până când se epuiza filonul, formând o 
încăpere. Apoi, minerii treceau la următoarea, sfredelind tuneluri 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 90 


lungi și drepte, numite galerii, ca să unească încăperile, nu doar 
pentru excavare, ci și pentru o ventilație mai bună. Rezultatul era 
un labirint, lung de câţiva kilometri, aparent navigabil doar datorită 
numelor lipite pe traseu. 

— Incăperea Barany e în faţă, zise Konrad. E singura care se 
intersectează cu galeria principală. Vic spune că aveai nevoie de o 
cale simplă și facilă ca să găsești capătul. Aici e. 

Jonty așteptase până în ultima clipă cu acest ultim detaliu, 
acum și mai important dată fiind prezenţa lui Reinhardt. 

— A mai întrebat cineva de asta? 

Konrad clătină din cap. 

— Nimeni. 

— Ştii dacă a fost cineva la acest nivel în ultimele zile? 

— Cu siguranţă, au fost câţiva mineri. Dar nu poţi cobori aici 
decât cu o cartelă care pornește liftul. Eu am una și mai au încă 
vreo cincizeci de oameni. Verificăm zilnic fiecare nivel. Întrebi dacă 
a fost cineva acolo unde mergem noi? Nu, din câte știu eu. E destul 
de izolat și de inaccesibil. Nu există niciun motiv pentru care 
cineva să meargă acolo. 

Continuară drumul prin galeria învelită în lemn, sarea uscată de 
sub cizme scârțâind ca zăpada la fiecare pas. O briză constantă 
sufla spre ei prin sistemul de ventilaţie, ceea ce-i ajuta să scape de 
sentimentul că erau îngropaţi. Aerul era rece, dar nu la un nivel 
inconfortabil. 

Vic ducea un rucsac care conţinea ceea ce avea să-l 
îmbogăţească pe Jonty. Hotărâse cu doar câteva săptămâni în 
urmă să nu expună ascunzătoarea. Mai bine să fie într-un loc sigur 
și să lase câștigătorul licitaţiei să-și bată capul cu obţinerea ei. Toți 
cei șapte participanţi aveau resurse pentru asta, precum și 
abilitatea de a-l găsi și a-l ucide dacă nu primeau marfa pentru 
care plătiseră. 

Dar el nu avea de gând să tragă pe nimeni pe sfoară. 

Dimpotrivă. 

Reputația lui fusese construită pe seriozitate, așa că plănuia să 
ofere serviciile lui Vic, dacă era nevoie, ca să se asigure că 
primeau ce cumpăraseră. Nu era tocmai o garanţie de primire a 
banilor înapoi, dar era pe aproape. 

Merseră mai departe și intrară într-o altă încăpere. Era uriașă, 
înaltă de cel puţin douăzeci de metri și avea mai mult de atât în 
lungime și lăţime. 

Se minuna de sârguinţa umană. 

La un moment dat, o treime din întregul tezaur regal al Poloniei 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 91 


fusese obţinut din sare. Douăzeci și șapte de milioane de tone, 
extrase de-a lungul a șapte secole, fiecare bloc fiind tăiat din 
perete cu târnăcoape, topoare și pene. Până în secolul al XIV-lea, 
prizonierii de război lucrau în mină ca sclavi. 

Apoi, oamenii liberi preluaseră controlul. 

Și nu exista brutalitate, ca în minele de cărbune, de aur și în 
alte mine. Aici se ducea o viaţă mult mai normală, oamenii trăiau 
sub pământ cu săptămânile, lucrând în ture de optzeci și patru de 
ore, fiind plătiţi bine, ceea ce includea și o bonificaţie generoasă în 
sare. 

Săpătorii fuseseră cei mai importanţi în ierarhia socială și pe 
bună dreptate. Prospectorii găseau sarea. Cărăușii mutau blocurile 
din galerii la puțuri, ca să poată fi urcate. Penitenţii aveau cea mai 
grea sarcină dintre toţi, păzindu-i pe alţii de metanul mortal care 
ieșea din rocă și se acumula în tavan. Purtau haine îmbibate de 
apă și ţineau prăjini lungi cu torţe la capăt, arzând gazul înainte să 
devină exploziv. Apa era inamicul principal, picurând de sus, 
formând apă sărată, străbătând sarea de pe tavane și de pe ziduri, 
cristalizând-o în smalţuri și stalactite ca niște conopide, multe fiind 
vizibile la acest nivel, reflectate de luminile de pe căștile lor. 

— Aici e Sroki, spuse Konrad. E una dintre cele mai mari 
încăperi de la acest nivel, dar nu e în formă foarte bună, după cum 
se vede. Apa pătrunde peste tot. In final, minerii vor veni să facă 
reparații. 

Pe partea opusă se înălțau niște bușteni enormi, stivuiţi 
orizontal unul peste altul, formând un zid de piloni ca un tabel. 
Cadre de susținere. Pentru a contracara presiunea enormă în jos a 
rocii și a împiedica prăbușirea. Observă mărimea trunchiurilor și 
faptul că foarte multe nu aveau urme de fierăstrău. In schimb, 
fuseseră tăiaţi cu un topor din pădurile din apropiere, urmele 
tăișului fiind încă acolo, ceea ce confirma faptul că se aflau aici de 
multă vreme. Însă păreau relativ noi, dovadă a efectelor de 
conservare a minei din sare asupra lemnului. Puteau ţine o 
veșnicie, cu condiţia să nu ardă. Vopseaua albă îi făcea mai vizibili 
și ignifugi. Focul fusese dintotdeauna cea mai mare ameninţare. 
Timp de secole, minerii munciseră cu lămpile deschise în boluri de 
lut, cu seu și ulei drept combustibil. Ar fi fost ușor ca o scânteie să 
se aprindă, iar focul să aducă nu doar flăcări si căldură, ci si 
monoxid de carbon toxic. Fuseseră multe incendii în mine de-a 
lungul secolelor. Unele letale, care duraseră luni de zile, căci nu se 
putea face nimic în afară de a izola zona și a permite flăcărilor să 
se stingă de la sine. El observă că în unele locuri lemnul fusese 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 92 
carbonizat. 

Konrad îi conduse prin altă galerie. 

Ramificaţiile apăreau periodic spre pasaje și mai întunecoase 
aflate la stânga și la dreapta. Unele aveau denumiri, majoritatea 
nu. Pe urmă, o plăcuță albă cu litere negre arăta că o ramificaţie la 
dreapta se numea SZCZYGIELEC. 

Sticletele. 

— Aceasta era marcată pe hartă, îi spuse el lui Konrad. 

— Așa e. Va fi tot mai îngust de aici înainte. Este o zonă pe care 
nu o vizitează nimeni. E cunoscută doar prin însemnările și 
diagramele vechi. 

Vic se întoarse cu fața la el, cu o privire care întreba dacă o să 
fie în regulă. 

— N-am fost niciodată claustrofob, zise Jonty. O să fiu bine. 

Merseră mai departe în beznă, iar el se simţea ca și cum ar fi 
coborât într-un abis. Fără lumini, n-ar fi putut să-și vadă degetul 
atingând nasul. Drumul se îngustă. Găsiră o încăpere marcată 
GOŁĘBIE și în sfârșit la cea cu eticheta JELEŃ. 

Alte nume de pe hartă. 

În faţă, tunelul se prăbușise, lăsând doar un culoar mic printre 
resturile de sare, destul de mare încât să treacă un om pe burtă. 
Un spaţiu întunecos se deschidea pe cealaltă pare. 

Vic încuviinţă. 

Jonty se întoarse spre ghid. 

— Trebuie să aștepți aici. Trebuie să ne ocupăm singuri de asta. 

Konrad avu înțelepciunea de a nu-l contrazice și doar încuviinţă. 

— Am nevoie și de harta aceea, spuse Jonty. 

Konrad i-o întinse. 

Nu avea rost să întârzie. 

Trebuia să facă asta. 

— la-o înainte, îi spuse el lui Vic. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 93 


CAPITOLUL 
NOUASPREZECE 


COTTON SE CORECTĂ REPEDE. 

Nu era o armă. 

Era un pistol cu electroșocuri. 

Doi electrozi țepoși atașați la conductoare ţâșniră prin aer. 
Acele lor îi găsiră pieptul. Curentul electric îi străbătu corpul. 
Durerea cumplită îi explodă în creier, lăsând o dâră de nervi 
tremurând în calea sa. Mușchii se încordară de la curent și se 
prăbuși pe podea, cu trupul c de convulsii. Ca un cârcel la 
picior amplificat de o mie de ori. Arma continua să transmită 
curentul cu voltaj mare prin el. Senzaţia de neajutorare și de 
vulnerabilitate părea copleșitoare. Avea control deplin asupra 
minţii, dar nu și asupra trupului. 

Păcănitul pistolului se opri. 

Totul durase nu mai mult de cinci secunde, dar fuseseră cele 
mai lungi din viaţa lui. Era conștient, dându-și seama de unde se 
afla, având un singur gând. 

Să se oprească durerea. 

Și se opri. Dar el era imobil. 

Încercă să-și tragă sufletul. 

Ivan se aplecă și smulse săgețile. 

- Transmite mesajul, Malone. 

Pe urmă, rusul plecă. 

Fiu de târfă! Duruse. 

Se ridică încet. 

Își simţea capul și mintea ameţite și greoaie. 

Fir-ar să fie! 


Intră în holul mic al hotelului, o casă frumoasă a unui burghez 
din secolul al XVIII-lea transformată într-un stabiliment primitor și 
elegant, aflat nu departe de piaţa centrală. Pe drum, nervii i se 
potoliseră. Trebuia să o sune pe Stephanie și să-i transmită 
mesajul. Nu pentru că voia Ivan s-o facă, ci pentru că trebuia să 
știe cum stăteau lucrurile. Avea să dea telefon după ce ajungea 
sus în camera lui, unde să aibă puţină intimitate. Era tot flămând și 
hotelul său, deși drăguţ și confortabil, nu avea serviciu în cameră. 
Trebuia să iasă iar să ia o gustare, ceea ce nu avea să fie o 
problemă dat fiind numărul de cafenele din apropiere. 

Luă cheia camerei de la recepţioner și urcă două serii 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 94 


neîntrerupte de trepte din lemn până la etajul al treilea, ţinându-se 
de balustradă. Se apropie de ușă și deschise opritorul. Ilnăuntru, 
lăsă cheia pe comodă. Camera lui era un mic apartament, cu o 
zonă separată pentru pat și cu o ușă din placaj la mijloc, care 
stătea pe jumătate deschisă. Luminile nu erau aprinse, lumina de 
afară pătrunzând încă prin ferestre și oferind o vizibilitate mai mult 
decât suficientă. 

Se auzi un zgomot din cealaltă cameră. 

Un scârțăit. 

Apoi, încă unul. 

Era cineva acolo. 

Se apropie de ușă, stând deoparte. Doar un idiot dădea buzna 
pe întuneric, așa că întinse mâna pe după tocul ușii și aprinse 
lumina. Camera fu scăldată într-o strălucire blândă și aurie de la 
cele două veioze de pe noptiere. In pat, cu spatele sprijinit de o 
pernă, stătea întinsă Ivona Novak. 

Pe vremea când era încă la Magellan Billet, în anii în care era 
despărțit de soţie, Ivona fusese o reală tentaţie, una căreia îi 
cedase nu o singură dată. Acele întâlniri fuseseră pasionale, deși 
fuseseră mai mult o uniune a unor căutători asemănători, două 
suflete în derivă care se consolau reciproc fiindcă amândouă 
păreau să înțeleagă singurătatea. 

Dar asta era pe vremuri. I.C. Inainte de Cassiopeia. 

Lucrurile stăteau altfel acum. 

— Ivan mi-a cerut o favoare și i-am făcut pe plac, spuse ea. Mi-a 
promis că se va purta frumos. Așa a fost? 

El se apropie și se așeză pe pat, observând că ea își scosese 
pantofii și că avea unghiile de la picioare vopsite în roșu. 

— M-a electrocutat. 

Ea îl atinse pe braț. 

— Vrei să te ajut să te simţi mai bine? Ar fi felul meu de a-mi 
cere scuze. 

Trebuia să spună ceva ca să închidă distanța incomodă dintre 
ofertă și mângâiere. Cu ani în urmă, ca tânăr avocat în marină, 
făcuse greșeala să-și înșele soţia. De ce? Privind în urmă, habar nu 
avea. Pur și simplu, se întâmplase. Un gest stupid, o încercare 
prostească de a crede că altcuiva îi păsa, că găsea plăcere în 
persoana aceea, chiar dacă doar pentru o clipă, indiferent de 
consecinţe. O rănise pe Pam mai mult decât crezuse că era posibil, 
iar ea îl răsplătise cu un copil despre care aflase mulţi ani mai 
târziu că nu era fiul lui biologic. Avusese nevoie de peste un 
deceniu să încheie acel război civil. El și Pam se înțelegeau bine 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 95 


acum. Gary, fiul lor, știa adevărul și se împăcase cu faptul că, deși 
nu avea sânge de Malone, era un Malone în toate celelalte privințe 
importante. 

Mai important decât orice, propriile lui sentimente se 
limpeziseră în sfârșit. 

Cassiopeia era importantă pentru el. 

însemna ceva. Râdea la glumele lui, îi admira inteligenţa, 
empatiza cu necazurile lui și-i împărtășea pasiunile. Așa cum făcea 
și el cu ale ei. Era cea mai bună prietenă a lui, iar conștientizarea 
acestui lucru venea cu o căldură și o împlinire, o senzaţie de 
apartenență, cu un scop comun. O iubea pe Cassiopeia, iar ea îl 
iubea pe el. Cum se întâmplase asta? La naiba, dacă dragostea 
putea fi prevăzută, și-ar fi pierdut toată puterea. Tot ce știa el era 
că o iubea. 

— Îmi pare rău, Ivona. Nu sunt disponibil. 

Ea îi aruncă o privire nedumerită. 

— Cotton Malone a găsit pe cineva? 

— Pari surprinsă. 

— Nu te-am considerat niciodată genul domestic. 

Era superbă, cu o față rotundă și minionă, cu bărbia ca un 
nasture și nasul mic, în vânt, care o făcea mai degrabă drăguță 
decât fermecătoare. Între obrajii înalţi, gura îi era mică, dar 
expresivă. Corpul ei nu avea niciun strop de grăsime sau de exces. 
Ochii ei, albaștri spre verzi, se schimbau în funcţie de stare, 
reflectând multe în legătură cu ea, totul răspândind un aer 
eminamente feminin. Unul despre care știa că era o iluzie în mare 
parte, căci femeia asta te putea răni, cu siguranţă. 

— Și eu am găsit pe cineva, spuse ea. 

— Dar ești aici, în patul meu. 

— Complet îmbrăcată. E vorba de afaceri, spuse ea și zâmbi, cu 
gura țuguiată făcând gropiţe la colțuri. 

— Ce vrei, Ivona? 

— Statele Unite trebuie să evite licitaţia. Să stea deoparte. Dacă 
America pleacă, valoarea informaţiei scade foarte mult pentru 
Jonty Olivier. 

Interesant. Îl cunoștea pe vânzător. Dar înţelese. 

— Olivier are nevoie și de cei avuţi, și de cei sărmani. Ambii 
influenţează preţul, iar americanii sunt cei mai avuţi. Polonia a 
primit invitaţie? 

Ea clătină din cap. 

— De aici și alianța mea cu Ivan. Aveam nevoie de puțin ajutor 
de la cineva care gândește la fel ca noi în privinţa asta. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 96 


— Fără rachete? 

Ea încuviinţă. 

— Ce-a făcut atât de grav președintele vostru? 

Ea îi aruncă o privire curioasă. 

— Nu ţi-a spus Tom Bunch? 

El hotărî să fie sincer. 

— Nicio vorbă. 

Ea zâmbi, cu dinţii albi ca perlele. 

— E greu să fii pe dinafară? 

— Nicidecum. Partea grea vine când cineva vrea să fii implicat, 
dar nu-ţi spune nimic. 

— Ești băgat în asta? 

El cunoștea regulile. Nu se dădeau informaţii celor din afară. Nu 
era nevoie. Ei nu fac parte din joc. Dar jucătorii? Erau ceva diferit și 
uneori trebuia să lansezi o plasă mai mare ca de obicei ca să vezi 
ce poți prinde. 

— Nu m-am decis. 

— Ivan a spus că nu ai fost prea receptiv. 

El zâmbi. 

— Voi doi aveţi o adevărată relaţie. 

— Rachetele acelea sunt o problemă moartă pe care 
președintele vostru a reînviat-o. Rusia nu le vrea în Polonia. Nu vor 
nici să cheltuiască zecile de milioane de care va fi nevoie ca să 
trimită propriile rachete peste Asia Centrală drept răspuns. Polonia 
nu vrea rachete. Nici Europa. Totul este o exagerare inutilă pentru 
ca președintele Warner Fox să arate lumii că e un tip important. 

Nu putea să-i contrazică părerea. 

— Bunch e hotărât să facă parte din licitaţie. 

— Dar mai întâi trebuie să obţină o relicvă. Pe care? 

Minciunile trebuiau să fie consecvente. 

— Cuiul din Bamberg. 

— Va fi ușor de luat. Stă acolo, într-o capelă laterală. 

— Ce știi despre celelalte relicve? 

Ea se mișcă pe pat. 

— Acum zece zile, o echipă a intrat în Mănăstirea Santo Toribio 
de Liébana din Spania și au luat Sfânta Cruce. l-am găsit în Iran. 
După două zile, o altă echipă a spart Capela Sfântul Anton din 
Pennsylvania și a furat spinul din cunună. Fragmentul din Stâlpul 
Flagelării, din Roma, a fost luat săptămâna trecută. Sfântul Burete 
de la Notre-Dame, acum două zile. N-am reușit să identific niciunul 
dintre hoţii aceia. Rușii au luat azi Sângele Sfânt. Mai sunt cuiul și 
lancea. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 97 

Ea înclină capul și se aplecă în față, buzele ei moi apropiindu-se 
periculos de mult de ale lui. El ridică un deget ca să-i oprească 
avansul. Altădată, ar fi cedat. Când dorinţa controla dreapta 
judecată și sentimentele intrau pe pilot automat, totul fiind 
alimentat de risc și de anxietate. 

Dar nu avea să repete greșeala aceea. 

Se ridică de pe pat. 

— E timpul să pleci. 

Ochii ei albaștri și vioi vădeau o viaţă trăită după motto-ul: „Dă 
lovitura și fugi“. Întotdeauna fusese un pachet de nervi. Ceea ce 
făcea acum părea tipic pentru Ivona. Juca alături de ambele capete 
împotriva mijlocului. Folosind toate armele pe care le avea la 
dispoziţie. Totuși, el simţea atmosfera tensionată care apăruse 
între ei, ca și cum niciunul nu credea o iotă din ce spunea celălalt. 
În mod sigur se luptau, fiecare lansând un amestec controlat de 
fapte și de ficțiune. 

— E o femeie norocoasă. 

— Mai degrabă, e invers. 

Ea se ridică de pe pat, trupul ei fiind la fel de impresionant pe 
cât își amintea. Își puse pantofii și o luă spre camera exterioară și 
spre ușă. El rămase sprijinit de comodă, cu braţele încrucișate pe 
piept. 

Ea se opri și spuse: 

— Să iei în serios avertismentul lui Ivan. Nu te băga. S-ar putea 
să devină un joc dur. 

— Din câte-mi amintesc, așa îţi place ţie. 

Ea zâmbi. 

— Așa e. 

Apoi, plecă. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 98 


CAPITOLUL 
DOUAZECI 


MIERCURI, 5 IUNIE 
CRACOVIA, POLONIA 
11.50 A.M. 

COTTOoN MALONE admira Rynek Główny. Având peste o sută 
optzeci de metri de ambele părţi, întinderea deschisă ocupa cea 
mai mare piaţă medievală din Europa. Clădirile colorate din 
perimetrul său erau toate neoclasice, pline de toate felurile de 
prăvălii, magazine și restaurar Mý ginabile. 

Semăna mult cu Bruges, doa. ta era mai mare. 

O contactase pe Stephanie după ce plecase Ivona și-i spusese 
că se răzgândise și voia să se implice. Poate că era nebun, dar nu 
putea să o lase să facă singură treaba asta. Așa că își făcuse 
bagajul, ieșise din hotel prin spate, apoi plecase cu o mașină care 
aștepta pe drumul ocolitor. Mașina îl dusese în Luxemburg, unde 
petrecuse noaptea la un hotel scump pe cheltuiala Magellan Billet. 
Luase avionul dis-de-dimineaţă spre Frankfurt, unde schimbase 
avioanele pentru o legătură scurtă spre Bratislava. Il așteptase o 
mașină în parcare, cu cheile ascunse înăuntru, pe care o folosise 
apoi să conducă trei sute de kilometri spre nord, dincolo de granița 
dintre Polonia și Slovacia, la Cracovia. Ruta ocolitoare fusese 
pentru Ivona, ca să scape de orice radar polonez. 

Cracovia se afla într-o vale largă în apropierea râului Wista. 
Secole la rând, fusese capitala Poloniei și se scăldase în bogăţie și 
opulenţă. Aici încă exista un amestec de vechi și nou în armonie 
perfectă, cu o atmosferă aproape mistică, ajutată de faptul că 
orașul scăpase de bombardamentele îngrozitoare din cel de-al 
Doilea Război Mondial. Domurile gemene ale Bisericii Sfânta Maria 
se înălţau spre cerul senin al dimineţii târzii. În mod ciudat, un turn 
era mult mai mic decât celălalt, diferit și ca stil, și ca design, iar el 
era sigur că undeva acolo exista o poveste. 

Stephanie sunase când conducea prin Slovacia și-i spusese că în 
noaptea trecută fusese furat Cuiul din Catedrala Bamberg. Mai 
rămânea doar Sfânta Lance. Stephanie folosise o metodă 
demodată și oferise un pachet de informaţii tipărite, așteptându-l 
în mașină într-un plic cafeniu. Nu mai văzuse unul demult. Totul 
acum era electronic. Pe drum, se oprise și citise ce conţinea plicul, 
aflând ceea ce trebuia să știe. 

O lance era descrisă prima dată în Evanghelia lui loan. Romanii 
voiseră să-i rupă picioarele lui lisus, ceea ce ei numeau 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 99 


crurifragium, ca mod de a-i grăbi moartea după răstignire. Dar 
când venise momentul, își dăduseră seama că lisus era deja mort. 
Ca să se asigure că era așa, un soldat pe nume Longinus se pare 
că l-ar fi împuns pe Hristos într-o parte cu lancea. 

Și imediat țâșnise sânge și apă. 

De aceea slujba catolică includea mereu un amestec al celor 
două. Sângele simboliza omenirea. Apa, divinitatea lui Hristos. 

Confuzia provenea de la multitudinea de lănci presupuse a fi 
originalul lui Longinus. Una se afla la Bazilica Sfântul Petru, dar 
proveniența ei fusese întotdeauna suspectă, vârful rupt fiind 
păstrat la Paris. O alta se găsea în Armenia, pesemne adusă acolo 
de apostolul Tadeu. Și cei din Antiohia susțineau că aveau una, 
găsită după ce un călugăr avusese o viziune că era îngropată într-o 
biserică locală. Cea care atrăgea cel mai mult atenţia se afla la 
Viena, în Hofburg. Timp de secole, Sfinţii Împărați Romani o 
folosiseră în ceremoniile lor de încoronare. Când imperiul se 
destrămase, la începutul secolului al XIX-lea, habsburgii o 
încorporaseră în însemnele regale imperiale. O legendă asociată cu 
acea lance spunea că cine o avea ţinea destinul în mâini. De unde 
și numele ei. Suliţa Destinului. Charlemagne, Barbarossa, Napoleon 
și Hitler, toți o doriseră. Milioane de oameni veneau la Viena în 
fiecare an s-o vadă, dar testările din 2003 dezvăluiseră că era din 
secolul al VIl-lea, nu de pe timpul lui Hristos - deși un cui din fier, 
bătut cu ciocanul în lamă și evidenţiat de cruci mici de alamă, 
despre care se spunea demult că era de la răstignire, se potrivea 
ca lungime și formă cu un cui roman din secolul |. 

Al cincilea competitor se găsea la Cracovia. 

Sosise cu o mie de ani în urmă, un dar de la Sfântul Împărat 
Roman Otto al Ill-lea pentru regele polonez Bolesław Viteazul. Se 
părea că era o copie a originalului pe care îl avusese Charlemagne. 
In cele din urmă, dobândise un nume. Suliţa Sfântului Mauriciu. 
Când suedezii invadaseră Polonia în 1655, furaseră tezaurul, dar 
lăsaseră sulița în urmă. Prusacii și austriecii veniseră pe urmă, dar 
nu luaseră sulița. In 1785, nemţii ocupaseră Polonia și furaseră 
toate însemnele imperiale, topind aurul, dar lăsaseră sulița. Se 
părea că o lance din fier, simplă și neagră, nu avea valoare. Însă 
pentru polonezi reprezenta spiritul și independenţa lor. Hitler o 
luase în 1940 și pusese să fie dusă la Viena ca să fie comparată cu 
Suliţa Destinului. 

Pe urmă, se întâmplase ceva straniu. 

Suliţa Sfântului Mauriciu fusese adusă brusc înapoi, în Polonia, 
în 1944. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 100 


Ceea ce șocase pe toată lumea. 

Naziștii nu dădeau niciodată ceva înapoi. 

O teorie spunea că experţii de la Viena recunoscuseră că era 
sulița adevărată și o returnaseră, vrând ca Hitler să aibă falsul, 
contrazicând legenda că el ţinea destinul în mâini. Altă poveste 
spunea că săbiile fuseseră schimbate și falsul lăsat în Austria, tot 
pentru ca Hitler să nu aibă acces la nicio putere mistică pe care ar 
fi putut s-o aibă artefactul. Ambele versiuni păreau susţinute de 
faptul că Hitler eșuase în demersul său, dar Polonia supravieţuise. 
Nimeni nu știa cu siguranţă. Ceea ce însemna că Ivona putea crede 
că Hofburg și Suliţa Destinului erau ţinta, nu Castelul Wawel. 
Bineînțeles, el nu știa dacă informaţia ei despre licitaţie era la fel 
de bună ca a lui Stephanie. Dar trebuia să presupună că așa era. 

Instrucţiunile din plic erau ca el să vină în piața mare din 
Cracovia și să intre în piața de stofe. Cândva centru comercial 
medieval, splendidul edificiu renascentist se afla în Rynek Główny 
din secolul al XIV-lea. Un dreptunghi gotic de lungimea unui teren 
de fotbal, cu interiorul plin de tarabe care vindeau toate suvenirele 
imaginabile în timp ce arcadele exterioare adăposteau cafenele și 
baruri. Toate capetele erau deschise, oamenii roind prin spaţiul 
acoperit. | se spusese să meargă la cabina cu numărul 135 și să 
aștepte. Avea să fie abordat și întrebat dacă știa drumul spre 
Academia Cracovia. Răspunsul lui? Că era nevoie de tramvai sau 
de autobuz, dar că era mai rapid să meargă pe jos. Mai de modă 
veche. Parole orale. Apoi, contra-parole. 

Nu mai folosise nici asta de multă vreme. 

Rămase afară, la unul dintre capetele deschise ale pieţei, și auzi 
în aer un sunet de trompetă. Hejnał. Unul dintre acele lucruri de 
demult, din secolul al XII-lea, când mongolii invadaseră Polonia. O 
santinelă de serviciu, aflată în vârful Bisericii Sfânta Maria, dăduse 
alarma să se închidă porţile orașului cântând o anume melodie la 
trompetă. Fusese însă nimerit de o săgeată în gât și nu mai 
terminase imnul. Totuși, orașul se trezise din somn și respinsese 
invadatorii. De atunci, la oră fixă, aceleași cinci note răsunau de 
patru ori, una pentru fiecare direcție de pe busolă, din vârful 
turnului bisericii, întotdeauna oprindu-se la jumătate. 

Asta da tradiţie. 

Intră în piaţa de stofe și observă că tarabele, una după alta, 
erau vizibil numerotate. Presupuse că venea să se întâlnească cu 
persoana care făcea munca preliminară de teren, pregătind furtul 
suliței. Probabil aceeași persoană care pregătise mașina și îi oferise 
plicul cafeniu. Ar fi fost bine să știe mai multe detalii, pentru că 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 101 


ajunsese mai târziu la petrecere. 

Merse mai departe, atent la mărfuri și la clienţi. Părea să se 
potrivească în peisaj, îmbrăcat în pantaloni kaki și o cămașă cu 
nasturi și mânecile suflecate. 

lată-l din nou aici, înapoi în joc. 

La taraba marcată cu numărul 135 încetini pasul și admiră 
îngerii scoși la vânzare, sculptați de mână și în culori vii. Trei 
bărbaţi îl înconjurară imediat, blocând orice cale de scăpare în 
afară de una prin forţă. Erau îmbrăcaţi sport, fiind doar o parte din 
mulțime până acum o clipă. 

Se apropie un al patrulea. 

— Domnule Malone. Vă rugăm să veniţi cu noi. 

Grupul stătea ca o insulă pe pavaj, valuri de oameni trecând 
grăbiţi pe lângă ei din toate părțile. Un fior familiar îi stârni 
adrenalina. Decise că putea să-i învingă pe aceștia patru. Dar mai 
întâi întrebă: 

— Și voi cine sunteţi? 

— Agencja Wywiadu. Sperăm că veți veni cu noi, din curtoazie 
profesională. 

Agenţia Polonă de Informaţii Externe. 

Băieţii mari. 

Oamenii Ivonei. 

Tipul adăugă un zâmbet la rugămintea lui. 

Acum, era intrigat. 

— Unde mergem? 

— Cineva dorește să vă vorbească. 

Cam atât cu evitarea atenţiei. Se părea că spionajul polonez știa 
tot ce făcea el. 

Metoda isteaţță părea să fie cea răbdătoare. 

— Ok. Cine sunt eu să mă opun curtoaziei? 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 102 


CAPITOLUL 
DOUAZECI ŞI UNU 


JONTY OLIVIER se minuna de sala mare a castelului, un spațiu 
cavernos cu un acoperiș magnific din lemn. Rămășițele picturilor 
medievale ieșeau din umbră pe pereţii din piatră cenușie. 
Ferestrele traforate întrerupeau întinderea vastă, dar cele de sus, 
de la cele două capete cu acoperiș triunghiular, aflate acolo ca să 
lumineze bârnele din tavan, păreau unice. O galerie cu balustradă 
înconjura sala pe trei laturi și, dincolo de balustrada groasă din 
piatră, se vedea etajul. Șapte ki de scaune presărau podeaua 
terasei, fiecare lângă o masă mica din lemn. Regulile comunicate 
pentru licitație permiteau doi reprezentanți pentru fiecare ofertant. 
Dat fiind că precis aveau să existe animozităţi între participanți, 
perechile de scaune erau distanţate. Fiecare avea o paletă de 
licitaţii. Pentru a egaliza lucrurile și mai mult, în loc de numere - 
ceva normal la astfel de evenimente - fiecare expunea culorile 
naţionale ale ofertantului. 

Rusia, China, Germania, Franța, Coreea de Nord, Iranul și 
Statele Unite. 

Regulile spuneau de asemenea că nu era permisă comunicarea 
cu exteriorul și că toate semnalele de transmitere, în afară și 
înăuntru, aveau să fie blocate temporar. Vic instalase deja un 
sistem puternic de bruiaj, care avea să meargă toată ziua de joi, 
până se termina licitaţia. Evenimentul avea să înceapă la 11.00 
dimineaţa cu antreuri bogate și băuturi și trebuia să se termine 
până la 1.00 la prânz, toți urmând să plece până la unu și 
jumătate. El, bineînțeles, avea să plece imediat după ce se 
confirma plata. Stabilise deja o rută de scăpare prin pasajele 
ascunse din castel, unde avea să-l aștepte o mașină care să-l ducă 
mai departe. 

Un singur scaun cu spătar înalt, aflat în mijloc, era cu faţa la 
celelalte. Locul său. De acolo, avea să conducă personal licitaţia. 
Vic avea să asculte de sus, din galerie, și să verifice plata înainte 
să se declare câștigătorul. Singura linie de comunicare cu 
exteriorul avea să fie un laptop pe care Vic îl opera într-unul dintre 
dormitoarele de la etaj, având o conexiune directă la internet. 

O masă masivă din stejar se afla chiar în interiorul intrării cu uși 
duble. Era goală deocamdată, dar a doua zi fiecare ofertant avea 
să depună pe ea partea sa din Arma Christi. In timpul petrecerii cu 
cocteiluri dinaintea licitaţiei, un expert angajat de el la un preţ 
piperat avea să verifice fiecare relicvă sfântă. Fusese asigurat că 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 103 


existau indicatori care puteau fi folosiți pentru a confirma 
autenticitatea, iar expertul petrecuse ultimele șaizeci de zile 
pregătindu-se pentru o analiză rapidă. Trebuia să aibă grijă ca un 
ofertant să nu schimbe relicva originală cu o copie. Plănuia să le 
vândă pe toate șapte pe piaţa neagră. La un loc, cele șapte relicve 
puteau obţine până la douăzeci de milioane de euro. In mod clar, 
cineva mușamalizase orice recunoaștere publică a furturilor. Nimic 
nu apăruse în presă. Reportajele din Bruges menţionaseră doar că 
un incendiu în biserică stârnise panica și că fusese necesară 
evacuarea. Nicio vorbă despre pierderea Sfântului Sânge, deși se 
spusese că nu aveau să mai fie adoraţii în următoarele două 
săptămâni, cât se făceau reparaţii. Relatări similare veniseră din 
celelalte patru locuri, care opriseră expunerea publică a relicvelor. 

Vie intră în sală și se apropie de el. 

— Cred că totul e pregătit, spuse Jonty, desfăcând braţele ca să 
îmbrăţișeze grandoarea din jurul lui. 

— Sosirile au fost coordonate, zise Vic. 

Pentru a proteja adresa licitaţiei, fiecare ofertant primise un 
traseu diferit spre un loc diferit, aflat la distanță de două sute de 
kilometri de unde se afla el. Șapte echipe de câte doi oameni 
fuseseră angajaţi să conducă perechile de participanţi. Fosta lui 
profesie îl ajutase cu recrutarea, căci reușise să găsească și să 
angajeze paisprezece indivizi foarte capabili și vrednici de 
încredere. Teama lui cea mai mare era că unul dintre ofertanţi 
avea să ordone un atac. 

Era un risc, bineînțeles. 

De bună seamă, uciderea lui era în interesul unor ofertanţi, dar, 
în aceeași măsură, nu era la fel pentru alţii. Ideea era să stimuleze 
concurenţa dintre interesele opuse și să-i ţină pe toţi la distanţă. 
Instrucţiunile pentru cei șapte invitați spuseseră clar că nimic din 
ceea ce obțineau la licitaţie nu se afla acolo. Ofertantul câștigător 
avea să afle unde să meargă pentru a găsi ce cumpărase, 
informaţia fiind disponibilă doar după ce se confirma plata. Voia ca 
vânzarea să meargă perfect și voia să rămână în viaţă după aceea, 
ca să se bucure de pradă fără să se teamă de represalii. 

Intârzierea Germaniei era o problemă, dar ezitarea Statelor 
Unite devenise îngrijorătoare. Mai erau mai puţin de douăsprezece 
ore până la termenul de confirmare. Cu săptămâni în urmă, îl 
sunase personal pe președintele Fox, care îl asigurase că America 
va participa. Ce inseamnă câteva milioane de dolari? Un preț mic 
de plătit ca să-i îngenunchem pe ruși. Si-apoi, nu sunt banii mei. 
Amândoi râseseră de gluma lui. Fox fusese întotdeauna un dealer, 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 104 


foarte bun la a folosi banii altor oameni. Făcuseră afaceri de câteva 
ori în trecut, când Fox avea nevoie de genul de informaţii ascunse 
care să-l ajute într-o afacere deosebit de grea. Acum, omul era 
președintele Statelor Unite și cerea să fie amplasate rachete în 
Polonia. Ce noroc! Așa că profitase de ocazie și luase personal 
legătura cu el, dezvăluindu-și identitatea, cât și o parte din ceea ce 
avea. Fox fusese extaziat și se oferise să o ia înainte licitaţiei cu o 
ofertă de cincizeci de milioane de euro. Dar el refuzase, știind că 
licitaţia avea să-i aducă mai mult. Se răzgândise Fox și nu mai voia 
să participe? 

— Cuiul a fost luat aseară, zise Vic. Totuși, în mod ciudat, nemţii 
n-au răspuns nici până acum. 

Era bizar. 

— Au timp. Sunt sigur că vom primi vești de la ei. 

— Aranjamentele sunt făcute, spuse Vic, pentru ca toţi cei cinci 
invitaţi aflați deja pe drum să petreacă noaptea acolo unde au 
stabilit. Mă voi ocupa eu de ceilalți doi când voi auzi ceva de la ei. 
Vor fi transportaţi mâine-dimineaţă, simultan. Toţi ar trebui să 
ajungă aici, până la 11.30. 

— La dracu cu Statele Unite, bombăni el. 

Vie nu spuse nimic, știind că acel comentariu nu avea nevoie de 
un răspuns. Muncea din greu să-și menţină atitudinea manierată, 
dar o energie nervoasă, puternică, pusese stăpânire pe el. De 
obicei, putea să o controleze cu supape inofensive, precum cititul. 
Și se mândrea că era capabil să-și strunească emoţiile, indiferent 
de presiune. Dar acum era altceva. 

Cu totul altceva. 

— Oaspetele nostru de jos e tăcut? întrebă el, referindu-se la 
spionul din subsol. 

— A trebuit să-i pun căluș. 

— Probabil că așa e mai bine. Nu vrem să afle personalul că e 
acolo. 

— Tuturor li s-a spus că nu au voie în subsol. Din fericire, acești 
oameni pun puţine întrebări. 

— La cât îi plătesc, ar trebui să fie discreţi. Va trebui să fim 
extrem de vigilenţi, Vic. 

— Așa vom fi. Am instalat afară sistemul de supraveghere video 
pentru intrarea principală. Fiecare echipă de șoferi care aduce 
ofertanţii se va asigura că intră fără arme, dispozitive electronice 
sau localizare GPS. 

— Nimic din toate astea nu o să ne ajute dacă apare o afurisită 
de dronă în aer, urmărind mașinile, zise el. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 105 


— Niciun participant nu are capacitatea de a lansa o dronă la 
mare altitudine în spațiul aerian suveran al Slovaciei. Nici măcar 
Statele Unite. Asta nu înseamnă că nu vor încerca, dar munții și 
terenul deluros ar trebui să fie în beneficiul nostru. Și am pregătit 
câteva surprize pe drum, ca să ne ocupăm de această posibilitate. 

Era bine de știut. 

Îi vibra telefonul. 

— Ţine-o tot așa, îi spuse lui Vic, făcându-i semn să plece. 

Răspunse la telefon. 

— Bună ziua, Jonty, spuse vocea. 

O, nu. 

Reinhardt. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 106 


CAPITOLUL 
DOUAZECI ŞI DOI 


COTTON MALONE se uita la mănăstirea călugărilor camaldolezi. 
Clădirea din calcar, cu turle în vârf și un acoperiș verzui din cupru, 
se afla la Srebrna Góra, pe Muntele de Argint, la câţiva kilometri 
vest de Cracovia, printre copacii și viile care dădeau spre râul 
Wista. Călugării trăiau aici, în izolare, de aproape cinci secole. 

Dar ce făceau aici el și escortele lui poloneze? 

Parcaseră la poalele dealului. un urcuș zdravăn cât două 
terenuri de fotbal pe un dum-%X%&t, străjuit de ziduri de o parte 
şi de alta. Poteca se termina cu o intrare boltită, flancată de 
ambele părți de două turnuri înalte, cu alte turle verzi din cupru în 
vârf. Hotărâse că, din moment ce prezența lui fusese compromisă, 
nu avea nimic de câștigat opunându-se. Mai bine să vadă unde 
ducea acest drum. Așa că venise de bunăvoie, curios în privința 
persoanei care voia să discute cu el. Se părea că avea să fie tot o 
discuție privată, căci acest loc era cât se poate de izolat. 

Unul dintre paznicii săi se apropie de poartă și trase de inelul 
din fier atașat la un lanț lung. Câteva clipe mai târziu, o ușă masivă 
din scândură se deschise. Apăru un bărbat, îmbrăcat cu o robă albă 
cu glugă, și cu o barbă lungă și stufoasă. li măsură din priviri, 
încuviinţă, apoi le făcu semn să intre. Nimeni nu spuse un cuvânt. 

Trecură de poartă și intrară într-o curte plină de iarbă, fără 
copaci sau alte ornamente. O alee din beton ducea la ușile 
principale ale unei biserici uriașe. Cel puțin treizeci de metri se 
întindeau până în vârful turlei din cupru, zidurile imaculate din 
calcar strălucind în soarele prânzului. Un alt călugăr în robă albă 
aștepta la uși. Cele două escorte ale lui Cotton se opriră și-i făcură 
semn să continue singur. 

El intră în biserică și călugărul plecă, închizând ușa în urma lui. 
Interiorul era un singur naos spaţios, cu tavanul boltit. Un adevărat 
sanctuar catolic, bogat decorat, cu ambele părți străjuite de capele 
impresionante, baroce. Altarul principal de la capătul opus era 
spectaculos. Soarele strălucitor pătrundea prin ferestre în raze 
subţiri de lumină prăfuită. Nu era nimeni înăuntru, cu excepţia unui 
singur bărbat, aflat în genunchi în prima strană cu faţa la altar. O 
siluetă bizară, luminată din spate de lumânări, întregul scenariu, 
bănuia el, fiind menit să adâncească liniștea și să întindă nervii. 
Bărbatul își făcu semnul crucii, apoi se ridică și merse calm pe 
culoarul din mijloc. Era înalt, cu pieptul masiv și arătos, trecut de 
cincizeci de ani, cu o chică subţire de păr castaniu pieptănată drept 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 107 


pe spate de pe fruntea lată. Era bărbierit, cu linia obrazului 
încordată ca o menghină, îmbrăcat într-un costum albastru-cenușiu 
bine croit. 

— Domnule Malone. Sunt Janusz Czajkowski. 

Întinse o mână pe care el o strânse. 

— Am considerat că e cel mai bine să vorbim în persoană, spuse 
președintele Poloniei într-o engleză perfectă. lar locul acesta ne 
oferă intimitatea absolută. Nu se poate spune asta despre multe 
locuri în lumea asta. Apropo, nu vorbiţi polona, nu-i așa? 

El clătină din cap. 

— E limba pe care n-am învăţat-o niciodată. Italiana, daneza, 
spaniola, latina, germana. Cu astea mă descurc. 

— Mi s-a spus că aveţi o memorie perfectă. 

— Nu știu dacă e așa, dar detaliile îmi rămân în minte. 
„Fotografică“ e termenul folosit pentru a o descrie. Sunteţi prieten 
cu acești călugări? 

— Așa îmi place să cred. Sunt niște oameni foarte 
impresionanţi, zise Czajkowski, vorbind în engleză. Urmează un cod 
sever de principii autoimpuse, toate guvernate de Ora et labora și 
Memento Mori. 

El traduse în latină. 

— Roagă-te și muncește. Amintește-ţi că vei muri. Cât de 
practic. Și de deprimant. Pentru ei, funcționează. Vorbesc doar 
unul cu altul de trei ori pe săptămână și interacționează cu lumea 
aflată dincolo de această mănăstire doar cinci zile pe an. 

— Cu excepţia momentului când președintele ţării vine în vizită. 

Czajkowski zâmbi. 

— Acest titlu deschide uși, într-adevăr. Eu și stareţul suntem 
prieteni vechi. 

— Și asta ajută. 

— Viaţa aici e simplă. Între rugăciune și muncă, nu iau decât 
mese vegetariene, mâncate în solitudinea micii lor sihăstrii, unde 
singura piesă de decor e craniul fostului stareț. Vă puteți imagina? 
Dar știu sigur că este adevărat. 

Acest om bătea în mod sigur într-o direcţie, așa că îl lăsă să 
deschidă discuţia. 

— Nu ne cunoaștem, domnule Malone, dar mi s-a spus că 
sunteţi un tip rezonabil. Vreau să duceţi un mesaj oamenilor din 
Washington. 

lată-l din nou. Mesagerul. Dar ce alegere interesantă a 
cuvintelor! Nu președintelui. Nici Casei Albe. 

Oamenilor din Washington. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 108 


— Când eram mic, zise Czajkowski, mama a primit un telefon 
într-o zi. A ţinut doar câteva secunde, dar după ce a închis ne-a 
spus mie și fratelui meu să ne luăm hainele. In timp ce ne 
îmbrăcam, ea a luat niște sfoară și câţiva saci din pânză, apoi am 
plecat spre oraș. Ne-a dus la un magazin local, unde am găsit un 
pachet mare de hârtie igienică. Suluri întregi, pe podea. Nu mai 
văzuserăm de multă vreme atâta hârtie igienică. Ea a luat cât de 
multe suluri a putut, legându-le cu sfoară prin mijloc, legând 
capetele și înfășurându-le pe gâtul meu și al fratelui meu. Se 
grăbea cât de mult putea, înainte să vină ceilalți. După ce se 
întâmpla asta, nu avea să mai dureze mult înainte ca hârtia 
igienică să dispară. Noi îi spuneam vânătoare. Nu cumpărături. 
Vânătoare. Pentru că nu știai niciodată exact ce aduceai acasă. 
Hârtia igienică era rară, domnule Malone. O marfa prețioasă. Câtă 
vreme era disponibilă, trebuia să iei tot ce puteai. Aveam un bideu 
mic în baie și, când eram destul de norocoși să avem apă curentă, 
ne puteam spăla. Dacă nu? Președintele făcu o pauză. Vă las să vă 
imaginaţi. Așa era viaţa în comunism, unde până și hârtia igienică 
era raţionalizată. Așa era Polonia înainte de 1990. 

Vedea durerea din ochii lui în timp ce-și amintea. 

— Lipsurile erau un mod de viaţă. Uneori erau reale, doar o 
criză de mărfuri. Dar, de cele mai multe ori, și asta e important, de 
cele mai multe ori erau aranjate de guvern ca un mijloc de a 
controla. Nu puteai cumpăra nimic fără cartele de raţie. Și nu 
puteai primi cartele dacă nu erai înregistrat la guvern. Mai târziu, 
lipsurile au fost puse pe seama Solidarităţii și a grevelor lor, ca o 
modalitate de a întoarce oamenii împotriva mișcării, dar deja știam 
cu toţii adevărul. ` 

Ceea ce trebuie să fi fost cumplit. Ințelegea situația, dar era în 
continuare nelămurit. 

— De ce sunt aici? 

— O întrebare excelentă. De ce sunteti aici, în Cracovia? 

— Cunoașteţi răspunsul. 

— Așa este, îl cunosc. Aţi venit să obţineţi intrarea la licitaţie, 
unde vreți să dobândiți informaţii compromiţătoare despre mine. 

Oricât de urât ar fi sunat, omul avea dreptate. Dar mai era ceva. 

— Sunt aici ca să ajut un prieten. 

Czajkowski părea nedumerit. 

— Pe cine? 

— Un vechi prieten care se află într-o situaţie grea. 

— Ce noroc pe ea că vă are. 

— Am spus că e vorba de o femeie? 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 109 

— Nu, nu aţi spus. 

— Sunteţi bine informat. 

— Încerc să fiu. Și cu mine cum rămâne, domnule Malone? Eu 
plătesc prețul pentru că vă ajutaţi prietena? 

— Presupun că așa va fi. 

Detesta s-o spună. 

Czajkowski se opri o clipă. 

— V-am povestit despre hârtia igienică doar ca să știți că 
părinţii mei erau loiali guvernului. Dar nu era datorită iubirii sau 
sprijinului. Părinţii mei erau loiali din frică. Au realizat ceva de o 
importanţă vitală pentru supraviețuirea în Polonia pe vremea lor. O 
maximă simplă. Legea este ceea ce spune guvernul că este. Nu ce 
este scris. Nu ce se știe. Ci ceea ce spun ei că este. Punct. Fără 
discuţii. Fără recurs. Mulţi prieteni de-ai lor, care nu și-au dat 
seama de adevăr, au dispărut în noapte. Luaţi de guvern. S-au dus. 
Se întâmpla tot timpul. 

Putea doar să-și imagineze ce îngrozitoare fusese viața aceea. 

— Dar am supravieţuit. Și iată-mă acum, președintele unei ţări. 

— De ce sunt eu aici? întrebă el din nou. 

— Credeam că este evident. Nu vreau să vă încheiaţi misiunea. 

— Care se pare că a fost grav compromisă. Sunt curios. De 
unde aţi știut unde să mă găsiți? 

— E ușor, zise altă voce. 

Se întoarse spre altar și văzu un bărbat intrând în naos. 

— l-am spus eu, zise Tom Bunch. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 110 


CAPITOLUL 
DOUAZECI ŞI TREI 


JONTY OLIVIER era tulburat de telefonul acela, fiindcă venea de la 
singurul om pe care sperase să-l evite. Neavând de ales, plecase 
de la castel cu Vic, conducând spre Kosice, al doilea oraș ca 
mărime din Slovacia. 

Orașul era o bijuterie. Strada principală era străjuită de case și 
palate burgheze colorate, piața pavată fiind una dintre cele mai 
frumoase din Slovacia, dominată de Catedrala Sfânta Elisabeta. Cel 
ce sunase ceruse o întreved--Xătaţă în faţă, instruindu-l să se 
întâlnească la un hotel de lângă piaţă. 

Intră în clădire și o luă spre micul restaurant. Vic așteptă în hol, 
ca să se asigure că nu mai erau surprize. Omul căutat stătea singur 
la o masă, în cafeneaua întunecoasă fără ferestre. 

Se uită la Augustus „Eli“ Reinhardt al V-lea. 

Ce nume! Suna ca un prinț moștenitor. Trăia, din toate locurile 
din lume, în Liechtenstein, un principat micuț aflat în mijlocul 
Europei Centrale, înghesuit între Elveţia și Austria. Avea una dintre 
cele mai mari cote ale produsului intern brut pe persoană din lume, 
fiind cunoscut drept un paradis fiscal pentru bogaţi. 

Pentru oameni precum Reinhardt. 

Competitorul său era abia trecut de șaizeci de ani, dar părea 
mai tânăr, un individ extrem de pedant, cu mustața scurtă și 
dunga ascuţită ca tăișul la pantaloni. Purta un sacou călcat peste 
cămașa albă, apretată, fără cravată. Nasul antrenat al lui Jonty 
simţi aroma de tutun scump amestecat cu un parfum dulce. Avea 
un stilou Montblanc în buzunarul de la cămașă și observă capacul 
distinctiv. Ediţia limitată Edgar Allan Poe, din 1998. O bază din 
marmură albastru-închis cu monturi placate cu aur și peniță din 
aur. Optsprezece karate, dacă nu se înșela. O piesă de colecţie, în 
valoare de mii de dolari, iar tipul acesta îl purta de parcă ar fi fost 
un pix ieftin. 

Reinhardt se ridică în picioare când se apropie de masă. Se 
uitară unul la altul cu o curiozitate făţișă - inspectând, judecând, 
întrebându-se - înainte de a întinde precaut mâna. Nu se 
întâlniseră decât de vreo douăsprezece ori în ultimul deceniu. 
Niciuna dintre acele întâlniri nu fusese deosebit de plăcută. 

— Frumos din partea ta că ai venit, Jonty, mai ales că ai fost 
anunţat din scurt. 

Tonul era blând și politicos. 

— Aveam de ales? întrebă el. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 111 


— O, să nu privim lucrurile așa. Pare coercitiv. Te rog, ia loc. 
Dorești ceva de băut? 

El făcu semn că refuză oferta. 

— Treci la subiect, Eli. 

Se așezară amândoi. 

— Vreau să particip. 

Erau cele trei cuvinte de care se temea cel mai mult. 

Erau, probabil, vreo doisprezece brokeri de informații cinstiţi în 
lume, inclusiv el și Reinhardt. Dacă era să-i ia la rând, îi plăcea să 
creadă că era cel mai bun, Eli fiind al doilea, la ceva distanţă. 
Bineînțeles, bărbatul care stătea în faţa lui ar fi avut altă părere. 
Totuși, Reinhardt cunoștea afacerea și în mod clar avea niște 
informaţii excelente în legătură cu ce avea să se întâmple. Decise 
totuși să o facă pe neștiutorul. 

— La ce să participi? 

Reinhardt se întinse spre podea și luă o borsetă mică din piele. 
Trase fermoarul de sus și scoase o ţepușă din fier, veche, lungă de 
câţiva centimetri. 

— Am pus să fie furat aseară din Capela Sfântului Cui din 
Catedrala Bamberg. Relicvariul de acolo este acum gol. Sunt chiar 
neglijenți cu modul în care este expus. Stă pur și simplu acolo, 
așteptând să-l ia cineva. Cred că au închis capela pentru... 
renovări. 

Nu mai putea să spere că totul era o cacealma. 

— Contai pe nemți să fure cuiul, apoi să răspundă la invitaţia ta. 
Nu se va întâmpla așa. Au ales să nu participe la licitaţie și, cu 
eleganţă, mi-au îngăduit mie ocazia să le iau locul. 

— Și de ce ar face asta? 

— Pentru că le-am furnizat informaţii pe care le voiau cu 
disperare. În schimb, mi-au oferit informaţia pentru licitaţia ta. 

— Nu vor să participe? 

Reinhardt puse Cuiul înapoi în borseta din piele. 

— Au interese mai importante în acest moment. Așa că au fost 
mai mult decât dornici să-mi ofere mie locul lor. 

— Nu sunt permiși mandatarii. 

— Eu nu sunt un mandatar. Le iau locul. 

— E afacerea mea, Eli. Nu ea ta. Las-o baltă. 

— A fost afacerea ta. Acum, e afacerea noastră. 

Nu avea să se întâmple asta. 

Tot ce plănuise depindea de motivații. Alesese cu mare grijă 
șapte participanţi, având de gând să-i lase să intre în competiţie. 
Cu SUA și cu Rusia era simplu. Erau feţele opuse ale aceleiași 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 112 


monede. lranul era cu Rusia, fiindcă ei ar fi fost ţinta oricăror 
rachete. China și Coreea de Nord fuseseră incluse pentru că fiecare 
voia să obțină un avantaj și faţă de Rusia, și faţă de Statele Unite. 
Mai rămâneau Germania și Franța. Ambele se opuseseră anterior 
prezenţei rachetelor în Europa și ambele erau acum într-un conflict 
politic deschis cu Statele Unite. Noul președinte american făcuse 
tot posibilul să le întărâte. Relaţiile dintre cele trei ţări se răciseră, 
iar războiul economic se zărea la orizont. Presupunea că a avea 
ceva cu care să se tocmească era un lucru bun pentru orice 
guvern, destul încât să fie dornic să plătească. Nu la fel de mult ca 
toți ceilalți, dar destul cât să ajute la creșterea preţului. 

— Cum adică e afacerea noastră? întrebă el. 

— Ajungem și acolo. În primul rând, am trimis un om să te 
verifice. Numele lui e Art Munoz. A dispărut. E la tine, cumva? 

— Da. 

Reinhardt arătă cu degetul. 

— Eşti deștept, Jonty. La fel e și Vic DiGenti. l-am spus lui Munoz 
să aibă grijă. Am presupus că l-ai luat tu. De asta am decis să vin 
în persoană. 

— Te rog, Eli. Te rog, din colegialitate, să lași asta baltă. E 
afacerea mea și numai a mea. 

Reinhardt intervenise și altă dată, subminându-i aranjamentele 
cu potențiali clienţi, vânzând informaţiile mai ieftin, chiar sabotând 
afacerile despre care afla. Dată fiind natura clandestină a muncii 
lor, era de așteptat o oarecare competiţie agresivă, dar Reinhardt 
avea obiceiul de-a o duce la extrem. Jonty tolerase intervenţiile 
anterioare fiindcă era destul pentru toată lumea. Dar acum era 
altceva. 

— Recunosc, când am auzit prima dată de licitaţia ta, am fost 
invidios, zise Reinhardt. Ai organizat un lucru remarcabil. 
îndrăzneţ. Unic. Are potenţialul de a aduce un profit enorm. Dar e 
limitat, Jonty. 

— Cum așa? 

Reinhardt se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Prietenii mei nemți m-au avertizat de ceva ce tu se pare că 
nu știi. 

Acum era intrigat. 

— Ai auzit vreodată de Spizarnia? E cuvântul polonez pentru 
„cămară“. 

— Habar nu am ce e asta. 

— Atunci, asta e o zi bună pentru tine, Jonty. E Crăciunul în 
iunie. Buzele lui Augustus „Eli“ Reinhardt al V-lea se întinseră într- 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 113 


un zâmbet larg. Vin cu daruri, prietene. Daruri care ne vor face pe 
amândoi destul de bogați. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 114 


CAPITOLUL 
DOUĂZECI ŞI PATRU 


COTTON MALONE își controla nervii în timp ce Tom Bunch înainta 
pe culoarul din mijloc, de parcă ar fi mers la încoronare. 

— Mi-ai întins o cursă? 

Creatura mică și enervantă ridică din umeri. 

— Trebuia s-o fac. 

Avea să se ocupe mai târziu de imbecilul acela. Acum trebuia să 
se confrunte cu președintele Poloniei, 

— Cu puţin timp în urmă, rbit cu președintele Fox, zise 
Czajkowski. l-am explicat că nu vreau ca rachetele americane să 
aibă baza aici. l-am spus că n-aș aproba niciodată o asemenea 
măsură. L-am rugat politicos să nu forţeze lucrurile. Știţi ce mi-a 
spus? 

Putea doar să-și imagineze. 

— Mi-a spus că îmi înţelege pe deplin reținerile și că nu mă va 
presa. 

Un comentariu surprinzător, având în vedere ce spusese Bunch 
la Bruges. 

— Președintele Fox m-a informat și că mergeţi la Cracovia și mi- 
a spus punctul de întâlnire. 

— Lucru pe care eu i l-am spus președintelui Fox, adăugă 
Bunch. 

- Așa am știut să fim la piaţa de stofe, la taraba 135, spuse 
Czajkowski. l-am spus președintelui Fox că vom trata cu tine. Nu a 
avut o problemă cu asta, iar trimisul său personal a fost de mare 
ajutor. 

— Polonia a fost informată că lucrezi independent, sublinie 
Bunch, pentru o divizie din cadrul Departamentului de Justiţie care 
nu are autoritate aici. Divizia aceea, Magellan Billet, a făcut Statele 
Unite de rușine cu acțiunile sale neautorizate în legătură cu orice 
presupusă licitaţie de informaţii. Casa Albă nu știa nimic despre 
asta, până astăzi. După ce am aflat situaţia, am intervenit, ca să 
oprim ce se întâmpla. 

Trase aer adânc în piept de câteva ori și-și păstră calmul auzind 
minciuna lui Bunch. 

— Și licitaţia? întrebă el calm. 

— America nu va participa, răspunse Bunch. Nu așa facem noi 
lucrurile. Bineînţeles, oamenii care te-au trimis gândesc altfel, dar 
ne vom ocupa de ei în scurt timp. 

Îndoiala și suspiciunea îl înconjurară ca o aură. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 115 

Toţi cei de aici se minţeau unii pe alţii. 

— Sunteţi mulțumit de aceste asigurări? îl întrebă pe 
Czajkowski. 

— Sunt. Președintele Fox a fost hotărât și s-a scuzat. Mi-a spus 
că va retrage propunerea pentru rachete în următoarele patruzeci 
și opt de ore. Mi-a cerut puţin timp ca să discute cu armata, care 
vrea ca armele să ajungă aici. Am înţeles reținerea lui și am fost de 
acord cu termenul. 

Patruzeci și opt de ore? Adică după licitaţie. Avea destul timp 
cât să-l adoarmă pe acest om. 

— Unde e Stephanie? îl întrebă pe Bunch. 

— Se întoarce în Statele Unite. Va fi concediată mâine, pentru 
că ea te-a trimis aici, fără autorizaţie. l-am dat președintelui 
Czajkowski asigurarea noastră personală că nu va mai face parte 
din comunitatea americană de informaţii, în niciun fel. 

Doborâseră doi iepuri dintr-o lovitură? Absolut. Nu numai că 
minţeau un șef de stat, dar aveau de gând s-o sacrifice pe 
Stephanie ca să demonstreze asta. In acest fel, Fox primea tot ce 
voise în Ziua Inaugurării. Gata cu Stephanie. Gata cu Magellan 
Billet. 

— Licitaţia va avea loc, cu sau fără Statele Unite, spuse Cotton. 

— Așa este și ne vom ocupa de asta, zise Czajkowski. E 
problema Poloniei și noi trebuie s-o rezolvăm. Dar, din fericire, 
valoarea informației care se oferă la vânzare va fi mult scăzută 
odată cu retragerea Americii. Le sunt recunoscător domnului 
Bunch și președintelui Fox pentru că au făcut asta. 

Nu știa mai nimic despre Czajkowski, dar oricine reușea să 
câștige alegerile naţionale, mai ales în Polonia, atât de volatilă, nu 
putea fi atât de naiv pe cât îl credeau Bunch și Fox. Mai ales când 
cineva atât de deștept precum Ivona Novak lucra pentru el. Cotton 
își dădu seama că era posibil ca Czajkowski să intre în joc, acordul 
său fiind de faţadă. Totuși, faţa și ochii mijiţi ai lui Tom Bunch 
transmiteau că el credea că polonezii fuseseră convinși. 

— Ce urmează acum? întrebă Cotton. 

— Te întorci în Danemarca, spuse Bunch. Te voi escorta 
personal. Să sperăm că prietenii noștri de aici, din Polonia, vor ierta 
această greșeală și vom merge cu toții mai departe. 

— L-am asigurat pe președintele Fox, spuse Czajkowski, că totul 
va fi iertat. Apreciez candoarea și discreția lui în problema licitaţiei 
și decizia sa de a nu pune presiune pe Polonia cu rachetele. 

— E un tip grozav, spuse Cotton, vizibil sarcastic. Ce băiat bun! 

Bunch se încruntă. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 116 


— Îmi cer scuze, domnule președinte. Acest om nu-și cunoaște 
lungul nasului, nici cum să dea dovadă de respectul cuvenit. Vă 
lăsăm acum, cu mulțumiri sincere din partea Statelor Unite pentru 


înțelegere. 


JANUSZ CzAJkowsKI rămase în biserică și se uită cum Tom Bunch 
și Cotton Malone dispăreau pe ușile principale, pe care le închise la 
plecare unul dintre fraţii în robă. 

— Ce părere ai? întrebă el. 

— Cred că Bunch habar nu are să mintă, răspunse Ivona. 

Stătuse închisă într-un confesional, ascunsă vederii, dar auzind 
tot. 

Păși afară. 

— La fel ca președintele Statelor Unite, spuse Czajkowski. Nu e 
cu nimic mai bun decât afurisiții de comuniști. 

— Cotton e folosit. Asta nu o să-i placă. Nu e în firea lui. 

Era curios. 

— Cât de bine îl cunoști pe Malone? 

Ea zâmbi, dezvăluind dinţii ca un șirag de perle. 

— Ești gelos? 

— Ar trebui să fiu? 

— A fost cu mult timp în urmă. Înainte de tine. 

El păși mai aproape și o luă în brațe, sărutând-o încet pe buze. 

— S-ar putea să fiu puţin gelos. 

— E ceva nou din partea ta. Imi place. 

— Am nevoie de tine aici, îi șopti el. Ești singura în care am 
încredere. 

— Sunt singura pe care o ai. 

Era adevărat. Soţia lui ar fi fost ultima persoană pe care să o 
implice. Și era imposibil să-i recruteze pe Michat Zima și BOR, în 
afară de ce-i pusese deja să facă. Prea mulţi oameni în care trebuia 
să aibă încredere, cu prea multe lucruri care puteau merge prost. 

El și Ivona aveau o relație personală de peste un an, una care 
devenise tot mai apropiată. li plăcea isteţimea ei sclipitoare, 
priceperea abilă și afecțiunea autentică. Era o femeie deșteaptă și 
dinamică, una care îl provoca în toate felurile. El înțelegea că nu 
avea niciun drept să-i ceară ceva, dat fiind că era încă însurat, dar 
ea își oferise dragostea și sentimentele știind asta. Era considerată 
cel mai bun agent al AW, abilităţile și discreţia ei nefiind niciodată 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 117 


contestate. Precum și loialitatea ei. Dacă n-ar fi știut că nu e așa, 
ar fi jurat că îl iubea. 

— Ce vor face? întrebă el, încă ţinând-o în braţe. 

— Bunch crede că ești mulțumit. O asigurare personală din 
partea președintelui Statelor Unite e destul să-ţi domolească 
teama. Așa că o să-l pună pe Cotton să ia relicva în seara asta. 

Mai era o relicvă de luat. Cu Malone în Cracovia, biletul Americii 
pentru licitaţie trebuia să fie Suliţa Sfântului Mauriciu. 

— Rușii tot nu cunosc adresa licitaţiei, zise ea. Va avea loc 
mâine și cei doi reprezentanţi sunt pe drum. Dar se pare că există 
o metodă ocolitoare. O oprire temporară. Merg spre Bratislava, li s- 
a spus că vor fi transportaţi mâine în altă parte. Dacă America 
avea să intre în joc, Cotton trebuia să se miște repede. 

Czajkowski știuse de la început că opţiunile lui erau limitate. 
Constituţia polonă nu garanta o linie prezidenţială succesorală 
aleasă direct. Dacă președintele murea sau demisiona, atunci 
președintele camerei inferioare devenea președinte interimar timp 
de șaizeci de zile, până se organizau alegeri. Actualul președinte al 
camerei era un om slab și ineficient, genul de lider pe care Polonia 
îl năștea mult prea des, cel care căuta mult prea des ajutor din 
exterior ca să devină puternic. Asta nu funcţionase niciodată 
înainte și nici acum nu avea să funcţioneze. Dacă era forţat să 
demisioneze, succesorul său imediat avea să facă exact ce voia 
Fox, fără îndoială. Odată făcut acest lucru, avea să fie greu de 
desfăcut. Așa că oricine venea după el ar fi putut să continue să 
facă pe placul Washingtonului. Asta însemna că trebuia să rezolve 
problema aici și acum. 

Dar trecutul îi stătea în drum. 

— De unde știi că Malone va fura totuși sulița? 

— Din cauza lui Stephanie Nelle. li este loial. Va face tot ce e 
necesar ca s-o protejeze. E în firea lui. Așa cum a spus, e aici ca să 
ajute o prietenă. 

— Vorbești de parcă l-ai admira. 

— Așa e. Bărbaţii ca el sunt o raritate. 

— Ar trebui să mă simt insultat? 

— Nicidecum. Eşti în fruntea acelei liste cu rarităţi. Polonia are 
noroc că ești președintele ei. Trebuie să te ţinem acolo. 

Făcu o pauză. 

— Orice ar fi. 

El zâmbi văzând încrederea ei. 

— Ce vei face? 

— Asociaţii noștri ruși au fost dispuși să-i ajut cu Cotton în 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 118 


Bruges. Dar mi-au spus puţine lucruri de atunci. Nu vor nici măcar 
să ne apropiem de licitaţie. 

— Dar trebuie să fim acolo. 

— lar Cotton e intrarea noastră. Așa că voi fi acolo în seara asta. 
Așteptându-1. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 119 


CAPITOLUL 
DOUAZECI ŞI CINCI 


JONTY OLIVIER nu se putea hotărî dacă Eli vorbea serios sau dacă 
îl amăgea. Rivalul său avea resursele să afle orice voia, în mod 
sigur comparabile cu ale lui, precum și tupeul de a explora colţurile 
întunecoase în care alţii ezitau să pășească. Faptul că Eli era aici, 
în Slovacia, era dovada clară a acestui lucru. Oare oferta asta era 
doar praf în ochi? 

— Despre ce vorbești, Eli? Ca fal de daruri ai? 

— Spizarnia. Am aflat de e la prietenii mei din guvernul 
german. A fost o măsură de precauţie luată de Moscova în anii '90, 
când stăpânirea sovietică s-a terminat și a reapărut republica 
polonă. 

— O măsură de precauţie faţă de ce? 

— Ipocrizie, mi se spune. 

Un răspuns ciudat, dar se vedea că Eli se distra. 

— Jonty, ai informaţii incriminatoare despre un om. Actualul 
președinte al Poloniei. Informaţii de pe vremea când era un tânăr 
muncitor care făcea parte din Solidaritatea. În mod clar, are 
valoare. Dar imaginează-ţi dacă ai avea asemenea informaţii 
despre alți oameni, mulţi dintre ei, la fel ca Czjakowski, aflați în 
poziții de putere. Unii sunt în guvern. Alţii, în sectorul privat. Cât ar 
plăti americanii pentru asta? Sau rușii? Cât ar plăti oamenii 
implicaţi ca să rămână secret? Cămara ne oferă ocazia să aflăm. 

Acum era curios. 

— Ce este? 

— Nu atât de repede. Am venit aici ca să facem o afacere. Și, în 
ciuda a ceea ce ai putea crede tu, eu vreau să încheiem un târg 
cinstit. 

Se îndoia de asta, dar asculta. 

— Ai ceva ce vrei să scoţi la licitaţie, zise Reinhardt. Fă-o. 
Păstrează orice obţii din vânzare. Pe urmă, scoate la licitaţie ce am 
eu și eu păstrez orice se obţine din asta. Un eveniment doi-în-unu, 
cum s-ar spune. Eu vreau doar ocazia ca clienţii tăi să liciteze 
pentru ce am eu. 

— Eu fac ambele vânzări? 

— Absolut. Nu e nevoie să creăm confuzie. Sunt sigur că ai 
invitat cumpărători pregătiţi, dornici și capabili. Doar guverne, 
presupun. Acum, ai un lucru în plus de vândut. Din fericire pentru 
noi, acești cumpărători au resurse nelimitate. 

Oricât detesta să recunoască, propunerea părea rezonabilă. Dar 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 120 


tot voia să știe. 

— Ce anume ai? 

— Să fim sinceri, Jonty. Aș putea să-ţi distrug întreaga vânzare. 
Totul depinde de discreție. Mă întreb, polonezii au fost invitaţi? N- 
aș crede. Eu nu i-aș fi invitat, dacă eram în locul tău. Așa că mă 
întreb ce ar realiza un telefon dat la Varșovia? 

Işi păstră expresia stoică, dar amenințarea funcționa. 

— Ok, Eli. Ințeleg. Poţi să distrugi tot și asta dă valoare 
prezenţei tale aici. Așa că te ascult. 

— Și, dacă te gândești să mă faci pierdut, ca pe Art Munoz, să 
știi că, dacă nu sun din trei în trei ore, niște asociaţi pe care i-am 
angajat o să ia legătura cu Varșovia. 

Se îndoia că era o cacealma. O precauţie înțeleaptă. Una pe 
care ar fi luat-o și el, dacă rolurile ar fi fost inversate. 

— Ok, ne-am înțeles. Care e darul tău? 

Reinhardt zâmbi, savurându-și succesul. 

— Spre sfârșitul dominaţiei sovietice, în jurul anului 1991, din 
câte se poate ști, Stuzba Bezpieczehtwa a ascuns o arhivă uriașă 
de documente. La acea vreme, SB adunase deja mii de informatori, 
mulți dintre ei ajunși în funcții înalte în Solidaritatea și în partidele 
politice de curând apărute. Unii s-au oferit voluntari să fie spioni, 
alții au făcut-o pentru bani, alţii au fost constrânși sau șantajați. 
Mulţi habar nu aveau că au fost clasificați ca informatori - 
informaţiile lor ajungeau la sediul SB printr-un prieten, un coleg 
sau un membru de familie care devenise colaborator și-i vânduse. 
Ca asigurare, ceva ce putea fi folosit în viitor, SB a ascuns 
documentele despre acei informatori. Locul în care sunt depozitate 
se numește Spizarnia. 

Gândurile îi alergau prin minte. 

Știa că Polonia îndurase, timp de ani de zile, o suferință 
persistentă din pricina conducerii naziste și comuniste. Institutul 
Naţional de Aducere Aminte și Comisia pentru Judecarea Crimelor 
împotriva Națiunii Poloneze existau de decenii, adunând o arhivă 
uriașă de informaţii care fuseseră folosite pentru acuzare. Mai 
toate acestea se întâmplaseră în anii '90, în anii de după 
prăbușirea Uniunii Sovietice, însă niciodată nu se descoperise o 
arhivă atât de mare de documente din epoca sovietică. Multe astfel 
de revelații proveneau din fostele depozite ale guvernului, din 
birouri și ascunzători private. Reușise să dea peste un teanc de 
147 de pagini care aveau legătură cu un tânăr activist din 
Solidaritatea pe nume Janusz Czajkowski. Un fost maior din SB 
păstrase o mulţime de documente de pe vremea când făcea parte 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 121 


din guvern. Omul murise demult, dar fiul lui încercase de curând să 
găsească un cumpărător. Un prieten, cu care Jonty mai făcuse 
afaceri înainte, aflase și cu cinci sute de mii de zloți încheiaseră 
vânzarea. Iniţial, plănuise să păstreze informaţia și să exploreze 
modalitățile de maximizare a valorii sale. Pe urmă, Statele Unite 
anunţaseră un efort reînnoit de a aduce rachete în Polonia. 

Perfect. 

Exact ce îi lipsea. 

Ceva ce avea o semnificaţie minimă devenea de o importanţă 
vitală. 

lar acum, asta. Un partener. 

Un element nou în acest amestec. 

— Ce conţine Cămara? întrebă el. 

— Prietenii mei nemți speculează că documentele detaliază mii 
de nume ale oamenilor care au fost informatori pentru sovietici. 
Probabil că sunt rapoarte, corespondență, declaraţii, tot felul de 
informaţii, ascunse pentru a fi păstrate în siguranţă. 

— A văzut cineva arhiva asta? 

Eli clătină din cap. 

— Nemţii n-au căutat-o niciodată și a fost uitată în mare parte, 
până au primit invitaţia ta. Din fericire pentru mine, eram în 
mijlocul unei alte afaceri cu ei. Ceva de o importanță mult mai 
mare, din punctul lor de vedere. Așa că am modificat condiţiile, ca 
să includă invitaţia lor la licitaţie și arhiva aceasta pierdută, ambele 
fiind acum ale mele. 

O mie de întrebări îi goneau prin minte. Dar una era mai presus 
de toate. 

— A fost foarte generos din partea lor. 

— Te asigur, ce le-am oferit eu valora mult mai mult. 

Asta spunea multe. Poate chiar prea multe. 

— Ești sigur că arhiva asta e reală? 

Reinhardt se lăsă pe spate în scaun. 

— Tocmai asta e, Jonty. Nu sunt. Prietenii mei din Berlin au fost 
expliciţi. Nimic din toate astea nu a fost verificat. 

— Ai făcut un târg pe ceva ce s-ar putea să nici nu existe? 

Reinhardt zâmbi. 

— Licitaţia ta e reală. M-am gândit că, cel puţin, aș putea obține 
o plată de la tine ca să nu intervin în asta. 

Era încolţit și nu-i plăcea. 

— Trebuie să aflăm dacă e reală Cămara, spuse Reinhardt. 

— Ce propui? 

— Să aruncăm o privire. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 122 


Ura pluralul noi. Era vânzarea lui. Riscul lui. Dar alegerile îi 
păreau limitate. Reinhardt putea cu siguranţă să tulbure lucrurile. 
Și de ce nu? Nu avea nimic de pierdut. Așa că făcu tot posibilul și 
căzu la înţelegere. 

— Vreau un procent din orice primești din partea de afacere. 

Reinharat rânji. 

— Cât? 

— Douăzeci la sută. 

— E un procent considerabil. 

— Am cheltuieli de făcut cu licitaţia la care ar trebui să contribui 
și tu. S-au cheltuit mult mai mulţi bani pe intimitate și siguranţă. 
Ceea ce aduce un lucru în discuție. Cum ai aflat de mine? 

— Când nemţii mi-au arătat invitaţia ta, am trimis oameni să te 
găsească. Știu locurile pe care le preferi, după cum probabil că le 
știi și tu pe ale mele. Când a dispărut Munoz, am presupus că te-a 
găsit. 

— Și cum ai știut să mă suni? 

Reinhardt zâmbi. 

— Nu a fost atât de greu. La fel ca tine, am prieteni capabili. Ai 
lăsat un număr de contact la agenţia care se ocupă de Castelul 
Sturney. E singura fortăreață asemănătoare, disponibilă pentru 
închiriere, din Slovacia. Oferă multă intimitate. 

Se blestemă singur pentru că fusese atât de neglijent. Dacă 
făcuse o greșeală atât de mare cu Eli, ce alte greșeli mai făcuse? 
Se apropiau unii dintre potenţialii cumpărători? Adresa licitaţiei 
fusese compromisă? Slavă Domnului că în seara precedentă luase 
ultimele măsuri de precauţie. Pe urmă, îi încolți un gând 
înspăimântător. 

— M-ai urmărit aseară, nu-i așa? 

Eli încuviinţă din nou. 

— Și când ai condus la nord de Cracovia, apoi spre Wieliczka, 
mi-a sărit inima. 

Așteptă. 

— Cămara e ascunsă în mina aceea de sare. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 123 
CAPITOLUL 
DOUĂZECI ŞI ŞASE 


COTTON MALONE își ţinu gura închisă și nervii sub control până 
când el și Bunch rămaseră singuri în mașină, îndepărtându-se de 
mănăstire cu Bunch la volan. 

— Asta ar trebui să-ţi ofere niște timp, zise Bunch în sfârșit. 
Președintele însuși i-a spus lui Czajkowski că ne dăm la o parte, că 
America nu va fi reprezentată la licitaţie. Faptul că a auzit asta 
direct ar trebui să funcţioneze. 

— Deci Fox a minţit pe fată- K de stat? 

Bunch ignoră acuzația. 

— Doar l-a îndrumat greşit. Eu doar am confirmat acea 
îndrumare. 

El clătină din cap. 

— Sunteţi amândoi niște idioţi. 

— Vorbești despre președintele Statelor Unite. 

— Da. Asta e partea înfricoșătoare. 

Erau pe o autostradă cu două benzi, paralelă cu râul Wista, 
întorcându-se spre Cracovia. 

— Ar trebui să ai drum liber spre suliță acum, spuse Bunch. 

— Tom. Pot să-ţi spun Tom? Nu aşteptă un răspuns. Intotdeauna 
mă asigur că nu spun lucruri pe care le-aș putea regreta mai târziu. 
Mai ales oamenilor care lucrează pentru Casa Albă. Dar cu tine o să 
fac o excepţie. Ce-ar fi să te duci dr... 

Bunch arătă spre telefonul mobil. 

Ciudat. 

Era pe consola centrală dintre scaune. 

ÎI remarcase, dar nu-i dăduse prea multă atenţie. Ridică mobilul 
și văzu că era un apel pornit setat pe DIFUZOR. 

— Domnule președinte, spuse Bunch, Malone știe că ascultați. 

El clătină din cap. Era incredibil. 

— E bine că știu ce crezi cu adevărat despre mine, spuse Fox. 

— Nu știam că e un secret, dată fiind prima noastră întâlnire. Se 
pare că nu aţi învăţat nimic din faptul că aproape că aţi fost 
aruncat în aer. 

— De fapt, da. Am învăţat că vreau ca propriii mei oameni să se 
ocupe de lucruri. Am terminat-o cu resturile lăsate de Danny 
Daniels. 

— Oamenii dumneavoastră sunt incompetenți. 

— La fel ca mine? 

Nu avea nicio intenţie să dea înapoi. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 124 


— Sunteţi în fruntea șirului. 

Pe faţa lui Bunch se vedea un rânjet îngâmfat, bucurându-se 
vizibil de lipsa de respect dovedită. 

— In mod normal, Cotton... Pot să-ţi spun așa, nu? întrebă Fox 
prin telefon. l-aș spune lui Tom să te concedieze, aș închide 
telefonul și aș trece mai departe. Putem angaja alţi oameni. Dar 
ești acolo, pe teren, gata de treabă și timpul e foarte scurt. Avem 
doar până la miezul nopţii să furăm sulița. 

— Singurul motiv pentru care aș face-o ar fi s-o pot băga în... 

— Cotton, zise Fox, tăindu-i vorba. Tu doar fură sulița. Pe urmă, 
vreau ca tu și Tom să mergeţi la licitaţie și să cumpăraţi informaţia 
pe care o vinde Jonty Olivier. 

Erau niște ticăloși îndrăzneţi. Putea să recunoască asta. 

— Am fost ales președinte, spuse Fox, pentru că am avut tupeul 
să merg și să le cer oamenilor să mă voteze. Gândesc la scară 
mare. Problema cu oamenii e că nu gândesc la scară mare. Le este 
teamă s-o facă. Așa că se agaţă de alți oameni, ca mine, care 
gândesc așa. Mie nu mi-e teamă să câștig. Imi place să câștig. Fac 
ce trebuie ca să câștig. 

— Mie chiar nu-mi pasă, spuse Cotton la telefon. Eu n-am nicio 
miză în lupta asta. 

— In afară de cei 150 000 promiși de Stephanie Nelle. 

— O să trăiesc și fără ei. 

Fox chicoti. 

— Sunt convins. Dar vreau rachetele acelea în Polonia și, dacă 
nu mă ajuţi, o să fac ce i-am spus președintelui Czajkowski că o să 
fac. O concediez pe Stephanie Nelle și Magellan Billet va fi 
desființat. Și li se va cere tuturor diviziilor americane de informații 
să nu o angajeze. Va fi persona non grata.Dacă cineva din sectorul 
privat va dori să o angajeze, nu va primi recomandări pozitive din 
partea administraţiei. Dimpotrivă, de fapt. Alegerile ei în carieră îi 
vor permite doar să lucreze pentru dușmanii mei. 

Ura agresorii. Și exact cu asta se confrunta acum, iar cel mai 
bun mod de a trata cu agresorii era să îi înfrunți, pentru că, în 
adâncul sufletului, erau niște lași. In clipa asta, însă, nu prea avea 
cu ce să se tocmească. 

Dar dacă ar fi avut sulița? 

Incepeau să intre în suburbiile Cracoviei, venind dinspre vest, 
iar dincolo de râu zări Castelul Wawel. Zidurile de apărare roșiatice 
se înălțau la aproape treizeci de metri deasupra apei, masive și 
subţiri totodată, cu domuri și turnuri în vârf. Fusese reședința 
regilor polonezi timp de peste un mileniu, deși acum mai rămâneau 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 125 


acolo doar mormintele lor. Era în același timp un muzeu plin de 
obiecte preţioase și o operă de artă în sine. 

Simbolul Poloniei. 

Acolo aștepta Suliţa Sfântului Mauriciu. 

Cel mai bun capital cu care să se târguiască. 

— M-ai auzit, Malone? întrebă președintele Fox. 

— Chiar sunteți un ticălos. 

— De parcă-mi pasă ce crezi tu. Dacă aș vrea o conștiință, aș 
cumpăra-o. Ceea ce vreau sunt rachetele acelea în Polonia. Mai 
important decât atât, vreau ca Rusia să știe că zilele în care Statele 
Unite dădeau înapoi s-au terminat. 

— Cred că Danny Daniels n-ar fi de acord cu această descriere a 
celor opt ani ai săi de mandat. 

— Sunt sigur că n-ar fi, dar o să fac ce trebuie ca să rezolv 
problema. 

— Când vă luaţi de Stephanie, vă luaţi de Daniels. 

— Mă îndoiesc că un senator mărunt din Tennessee îmi poate 
face prea mult rău. 

Nu avea sens să te cerți cu un prost care în mod clar își 
subestima adversarii. 

— Doar fură sulița, Malone, și câștigă licitaţia. 

— Și dacă fac asta, ce se întâmplă cu Stephanie? 

— Absolut nimic. 

— Ştiţi că nu sunteţi persoana cea mai vrednică de încredere. 

— Eu sunt tot ce ai. Acceptați sau nu. 

In mod normal, n-ar fi acceptat, dar doi factori îl îndemnau să 
facă altfel. In primul rând, nu voia ca Stephanie să treacă prin 
necazurile pe care Fox i le-ar fi aruncat bucuros în cârcă. Și în al 
doilea rând? Janusz Czajkowski nu era atât de prost cum voia să-l 
creadă oamenii. SUA anunţă o iniţiativă balistică și pe urmă, pentru 
că Polonia pur și simplu nu o vrea, se răzgândesc? S-ar putea 
întâmpla, așa cum se întâmplase cu ani în urmă, după ce trecuse 
destul timp pentru ca toată lumea să treacă peste. Dar nu atât de 
repede. Nici pe departe. Czajkowski punea și el ceva la cale intrând 
în joc, iar el bănuia ce putea fi. Dar nici tâmpitul care conducea 
mașina, nici cel de la telefon nu aveau habar. 

Ceea ce aproape că-l făcu să zâmbească. 

— Primiţi vreun ajutor de la serviciile americane de informații în 
operaţiunea asta? îl întrebă pe Fox. 

— Doar pe grozava Stephanie Nelle și minunatul ei Magellan 
Billet. 

— In afară de asta. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 126 


— Asta e tot. E o iniţiativă cu baza la Casa Albă, totul trebuie 
ținut aproape. 

Așa cum bănuia. 

Ceea ce încheia afacerea. 

— O să iau sulița, spuse el. 


Fu condus înapoi la piața de stofe, iar Bunch plecă și-i dădu un 
număr de mobil de contact. Se duse unde își parcase mașina și o 
sună pe Stephanie, povestindu-i tot ce se întâmplase. 

— Ar trebui să demisionez, spuse ea. Nu pot să lucrez pentru 
oamenii ăștia. 

— Urăsc că sunt pe cale să spun asta, fiindcă nu e problema 
mea, dar dacă ne retragem, America ar putea avea probleme 
serioase. Rușii sunt băgați cu totul în asta, la fel și polonezii, și nu 
glumesc deloc. Lucrurile ar putea lua o întorsătură urâtă. 

— De acord. Am avut un sentiment îngrozitor de la început. Nu 
pot să-ţi spun ce ușurată m-am simţit când mi-au spus că ești în 
Bruges. 

Era o afirmaţie pe cât de caldă și de siropoasă pe cât putea face 
ea vreodată, iar el o aprecia. 

— O să iau sulița, zise el. Pe urmă, hotărâm ce urmează pentru 
tine și pentru ţară. 

— Sunt în Varșovia, la ambasadă, dar merg spre sud, la 
consulatul din Cracovia. Ajung în câteva ore. 

Bănuise că ea nu plecase sau că nici nu i se dăduse ordin să 
plece. 

— O să fac puţină muncă de cercetare, pe urmă mă ocup de 
situație diseară. Informaţiile pe care mi le-ai dat deja sunt 
folositoare. 

— Crezi că polonezii te vor aștepta? 

El îi spusese ce bănuială avea. 

— Nu am nicio îndoială. 

— Atunci, de ce te duci? 

— Pentru că și ei au nevoie s-o fac. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 127 


CAPITOLUL 
DOUĂZECI ŞI ȘAPTE 


JONTY OLIVIER ajunse înapoi la castel, încă tulburat de întâlnire. 
Nu se putea decide dacă Reinhardt era sincer sau doar poza, 
încercând să-și facă intrarea într-o afacere în care nu avea ce să 
caute. Înainte de a obţine dovezi despre Janusz Czajkowski făcuse 
niște cercetări extinse, menite să îl asigure că ceea ce i se oferise 
era real. 

Acolo dăduse peste ceea ce “grrâmplase cu Lech Walesa. 

Un electrician pe Șantierul ein Gdansk, muncind ore lungi 
pentru bani puţini ca toţi ceilalţi, Walesa devenise susținător al 
sindicatului și unul dintre co-fondatorii Solidarităţii. Imaginile cu 
fața lui mustăcioasă, luat pe sus de muncitori, deveniseră o sursă 
de inspiraţie pentru mișcările anticomuniste din tot blocul sovietic. 
Fusese arestat de multe ori și închis, dar în cele din urmă 
condusese atacul spre sfârșitul stăpânirii sovietice, câștigând 
Premiul Nobel pentru Pace. Dar nu se dusese la Stockholm să-l ia, 
temându-se că nu avea să mai fie primit înapoi în ţară. Fusese 
primul ales în funcţia reînnoită de președinte al Poloniei, dar 
popularitatea lui scăzuse și fusese învins în următoarele alegeri din 
1995, după un singur mandat. 

Acuzaţiile de colaboraţionism îl urmăriseră multă vreme pe 
Walesa. 

Două sute șaptezeci și nouă de pagini ieșiseră la lumină în cele 
din urmă, toate provenind de la văduva unui fost ministru comunist 
de interne, care încercase să le vândă. Asemănările cu ce se 
întâmpla acum, cu Czajkowski, erau înfricoșătoare, diferenţa fiind 
că mizeriile lui Walesa deveniseră publice. Institutul Naţional de 
Aducere Aminte le studiase în detaliu, angajând experţi care 
ajunseseră la concluzia că documentele erau autentice. Povestea 
pe care o spuneau era că Walesa condusese protestele și grevele 
care zguduiseră conducerea comunistă în anii '80, dar se părea că 
fusese și informator plătit de poliţia secretă în anii '70. Walesa 
pretinse că era o fraudă, spunând că fuseseră create de guvern ca 
să-l discrediteze. O acuzaţie validă, având în vedere partidele 
implicate, iar instanța îl exonerase. 

Dar întrebările rămăseseră. 

Problema colaborării reapăruse când partidul conservator Lege 
și Justiție, condus de un fost activist anticomunist, un dușman al lui 
Walesa, dobândise puterea. In cele din urmă, Walesa recunoscuse 
că semnase un angajament de a informa SB, dar negase faptul că 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 128 


și l-ar fi îndeplinit vreodată. Erau cel puţin treizeci de rapoarte cu 
semnătura „Bolek“, numele de cod primit de Walesa, toate 
considerate autentice. În plus, existau chitanțe pentru plăţile 
făcute către el, care purtau semnătura lui verificată. 

Un adevărat dezastru de PR pentru o legendă. 

Unul din care Walesa nu-și mai revenise niciodată. 

Era destul, sperase Jonty, încât să-l sperie pe Czajkowski să nu 
ispitească soarta, făcându-l dispus să facă orice voia deţinătorul 
informaţiilor despre el. 

Intră în castel și-i spuse lui Vic: 

— Lasă-l pe omul din pivniţă să plece. 

Îi explicase deja pe drumul de întoarcere ce se întâmplase în 
restaurant. 

— Trebuie să ne întoarcem la mină. Cu tot cu Eli. Poţi să 
aranjezi asta? 

Vic încuviință. 

— Te rog să te ocupi repede. Vreau ca problema să se rezolve în 
următoarele câteva ore. 

Făcuse un târg cu Reinhardt cu condiţia ca arhiva să existe încă 
și să fie vandabilă. Dacă era, avea să fie o licitaţie comună. Dacă 
nu, se învoise să plătească douăzeci de milioane de euro ca să ţină 
concurenţa la distanţă. Arma Christi ar fi trebuit să-i aducă suma 
asta. Restul banilor din licitaţie aveau să fie ai lui. Nu-i plăcuse să 
facă târgul, dar erau destui bani pentru toată lumea, așa că 
hotărâse să cheltuiască oricât era necesar ca să-l ţină pe Reinhardt 
deoparte. Bineînţeles, dacă arhiva era acolo și era relevantă, se 
puteau obține mult mai multe milioane. 

Pentru amândoi. 

Așadar, ce avea de pierdut dacă arunca o privire? 


Li 


Janusz CZAJkowsKI stătea în apartamentul regal Wawel de la 
Sheraton Grand din Cracovia. Hotelul, o structură modernă din oţel 
și beton prefabricat, dădea spre râul Wista, în umbra Castelului 
Wawel, vizibil în toată splendoarea dincolo de ferestrele dinspre est 
ale camerei. Hotărâse să rămână acolo peste noapte ca să fie 
aproape pentru ce urma să se întâmple, manevra fiind camuflată 
de o întâlnire aranjată cu oficiali locali, mulţi dintre ei cerându-i 
puţin din timpul său. Reușise să-și stăpânească furia față de 
președintele Fox și Tom Bunch. Amândoi îl tratau ca pe un prost, 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 129 


iar Polonia, o ţară de mâna a doua. 

Nu era nimic nou. 

Regi, regine, împărați și premieri făcuseră același lucru de 
secole întregi. Dar nu de data asta. Ivona avea să se asigure că nu 
se întâmpla asta. 

Ce norocos era să o aibă! 

Dar trebuia să aibă grijă. Polonia era încă o ţară profund 
catolică. Deși divorțul era legal, biserica îl condamna. Separările, 
însă, erau tolerate. Dar nicio variantă nu era acceptabilă pentru 
președintele ţării, iar adulterul pe faţă era fatal sub aspect politic. 

Care era singurul motiv legal pentru divorţ? 

Dezintegrarea irecuperabilă și completă a vieții conjugale. 

împreună cu lipsa oricăror legături spirituale, fizice sau 
economice. 

Toate erau valabile pentru căsnicia lui. 

Din fericire, nu erau implicaţi copii. Soţia lui refuzase ferm să 
aibă copii, spunând acest lucru clar de la început. Așa că nu se 
putea plânge. Dar ar fi fost un mincinos la fel de mare ca 
americanii dacă ar fi spus că nu regreta decizia. In schimb, ţara 
devenise copilul lui. Se dedicase Poloniei. Aproape patruzeci de 
milioane de oameni depindeau de el să ia deciziile corecte. Și nu 
avea de gând să-i dezamăgească. 

Mobilul îi sună și se bucură să vadă că era Ivona. 

— Unde ești? o întrebă el. 

— Fac pregătiri. 

La mănăstire, ea îi explicase planul și cum avea de gând să se 
ocupe de Cotton Malone. El simţise că aveau un trecut comun și, 
pentru o clipă, fusese gelos. Nu mai simţise de mult acel lucru. De 
fapt, era chiar plăcut. Îl făcuse să se simtă din nou viu. Își dădu 
seama că nu avea niciun drept să fie gelos în legătură ce ceva ce 
se întâmplase înainte de relaţia lor. Nu era treaba lui. Dar tot îl 
deranja. O iubea pe Ivona și credea cu tărie că și ea simţea același 
lucru. Făcea tot ce putea ca să-l ajute, iar el aprecia asta mai mult 
decât avea să știe ea vreodată. 

Sau poate că avea să știe. 

— Mulţumesc pentru că faci asta, se simţi obligat să spună. 

— E plăcerea mea, domnule președinte. 

Îi plăcea când ea spunea asta. 

— O să aștept un mulțumesc mai adecvat, însă, în persoană, 
remarcă ea. 

E| chicoti. 

— lar eu o să mă achit cu bucurie de asta. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 130 


— În primul rând, trebuie să mă ocup de un vechi adversar. E 
bun. Foarte bun. Așa că totul trebuie făcut cu precizie. 

— Avem o singură șansă. 

— De acord. Și am de gând să o fac să conteze. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 131 


CAPITOLUL 
DOUAZECI ŞI OPT 


COTToN MALONE privi în sus la Castelul Wawel. Stătea pe un 
trotuar aglomerat, cu faţa la aripa de est a fortăreței, zidurile din 
piatră aurie înălțându-se aproape treizeci de metri spre acoperișul 
extrem de țuguiat. Exteriorul părea a fi o colecţie coregrafiată cu 
grijă de galerii, stâlpi, coloane și balcoane. Mulţi îl numeau 
Acropola Poloneză, ridicându-se deasupra Cracoviei, cândva sediul 
puterii laice și ecleziastice. La etajul superior, zări o logie cu 
coloane care, din informaţiile re le primise, ducea la locul 
unde se afla păstrată acum Suliţa Sfântului Mauriciu. 

În mod obișnuit, sulița era expusă permanent în Muzeul 
Catedralei loan Paul al Il-lea, aflat chiar dincolo de porțile principale 
ale castelului. Muzeul adăpostea una dintre cele mai preţioase 
colecţii de artă și artefacte din Polonia. Sute de mii de oameni îl 
vizitau în fiecare an. Atât de mulţi, încât clădirea fusese închisă în 
ultimele luni pentru o renovare extinsă, iar comorile sale fuseseră 
depozitate în siguranţă în câteva spaţii diferite. Suliţa fusese 
mutată înăuntrul castelului, ascunsă acum, împreună cu alte 
câteva obiecte de valoare, într-o sală de la etaj, ale cărei ferestre 
le studia el acum de jos. 

Se apropia ora 5.00 p.m. Cel care făcuse cercetări pentru 
Stephanie obținuse o mulțime de informaţii excelente. Castelul în 
sine era deschis pentru încă douăzeci de minute. Ceea ce fusese 
cândva brutăria și infirmeria, o clădire cu fața spre curtea 
interioară, se transformase demult în birouri administrative. O ușă 
interioară din clădirea aceea ducea în castel, folosită doar de 
personal. Era încuiată, dar nu impenetrabilă. Gărzile patrulau la 
toate etajele la anumite intervale și existau camere de 
supraveghere, dar nu foarte multe. Raportul de cercetare spunea 
că puteau fi evitate, dacă aveai grijă. 

O copie a planului etajului doi îi fusese dată deja. Părea să 
provină dintr-o carte despre castel, intrarea din birourile 
administrative fiind încercuită, cu tot cu încăperea unde era 
păstrată sulița, aproape de logia din vârful Turnului Danez. Ca să 
ajungi dintr-un loc în celălalt însemna să treci prin zeci de încăperi 
de-a lungul aripii nordice înainte de a intra în aripa estică a clădirii. 
Asta ar fi creat multe ocazii să fie descoperit, dar informaţiile 
arătau că, dacă stătea aproape de zidurile de interior, putea să 
evite toate cele trei camere de pe drum. 

Traversă strada și o luă spre dealul Wawel printr-un pasaj închis 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 132 


din cărămidă până la poarta mare, renascentistă. Oamenii treceau 
murmurând de colo-colo, mai mulţi ieșind decât intrând, căci locul 
se pregătea să încheie încă o zi. 

Trecu pe lângă turiștii care ieșeau și intră pe domeniul 
castelului. Muzeul catedralei se înălța în dreapta lui, intrarea fiind 
oprită cu un cordon și o plăcuță care arăta că clădirea era închisă. 
Catedrala se afla în stânga lui și puţini mai intrau și ieșeau pe 
poarta din fier. Cumpărase din oraș o șapcă, pe care acum o avea 
fixată bine pe cap și care ar fi trebuit să-i asigure anonimatul. 
Raportul de cercetare arăta că erau camere pe toată partea 
exterioară a clădirilor. Trebuia să presupună că polonezii pândeau, 
așa că trebuia să se miște repede. 

O luă la stânga, spre clădirea administrativă. O peluză îngrijită 
se întindea între clădiri, spre sanctuarul interior. Erau turnuri peste 
tot, oferind puncte de observare excelente. Toate aveau nume. 
Denumiri precum Sigismund, Hoţii, Clopotul, Senatorilor, Danezul și 
Gheara Găinii. O legendă mare a domeniului, înrămată ca să fie 
apărată de vreme, se afla în dreapta. Vizitatorii studiau harta. Se 
opri pentru o clipă și-i aruncă și el o privire, observând topografia 
locului, supraveghind ușile duble. O mulţime trecu pe lângă el și o 
folosi ca acoperire când se apropie și se strecură în clădirea 
administrativă, care nu fusese încă închisă. lnăuntru erau birouri. 
Cine pregătise această misiune oferise o schiță vagă a 
coridoarelor, arătându-i exact unde trebuia să ajungă. 

A fi agent de teren însemna să faci lucruri de care cei mai mulţi 
oameni se fereau, cum ar fi încălcarea proprietăţii private și 
intrarea prin efracţie. Se obișnuise cu aceste infracţiuni ca un 
mijloc de a-și face treaba. Dar reprezentau o cale care, trebuia să- 
și reamintească, nu-i mai era la îndemână în același fel acum, că 
se pensionase. i 

O scară interioară ducea la etaj; o evită. In schimb, merse pe un 
coridor văruit și o luă la dreapta. Podeaua în piatră era acoperită 
cu mochetă, iar din loc în loc erau uși închise pe ambele părţi, 
către birouri. Aici nu erau camere. Nu era nimic de furat. Era un loc 
unde se muncea. Urmă desenul fixat în memorie și găsi un 
vestibul, unde o scară lată din piatră, în unghiuri drepte ducea la 
etaj. 

La capătul primului șir de trepte se afla o ușă mică din lemn, 
încadrată de un toc din piatră, ducând din clădire în castel. Urcă pe 
palier și observă că intrarea era protejată de două încuietori. Una 
era o broască simplă, ușor de spart, cealaltă era cu un fir împletit 
trecut prin două suporturi, unul pe ușă, celălalt pe toc, capetele 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 133 
fiind răsucite și sigilate cu o clemă. O metodă simplă și eficientă de 
a ști dacă ușa fusese deschisă. 

Acum venea partea grea. 

Trebuia să dispară pentru câteva ore. 

Cobori din nou treptele spre parter. 

Informaţiile pe care le analizase nu spuneau prea multe despre 
ascunzători. Presupunea că încă erau oameni în clădire, deși pi 
văzuse deocamdată pe nimeni. În curând aveau să plece toti, 
afară de paznici. Nu putea să stea pur și simplu pe a 
Vestibulul din faţa lui era gol, în afară de un dulap imens din lemn 
de trandafir. Se apropie și-l deschise. Gol. Spaţiul din interior era 
suficient cât să-l încapă. 

De ce nu? 

Se ascunsese în locuri mai rele. 

Se strecură înăuntru și-și sprijini spinarea de un perete lateral, 
cu genunchii adunaţi. Nu era chiar inconfortabil. Avea să fie în 
regulă pentru câteva ore. Închise ușile. Spera să nu caute nimeni 
înăuntru. 

Işi găsi telefonul și avu grijă să-l treacă pe modul silențios. 

Primise un mesaj de la Cassiopeia. 

UNDE EȘTI? 

Știa că nu o să-i placă adevărul. 

ÎN POLONIA, MĂ ASCUND ÎNTR-UN DULAP, AȘTEPT SĂ FUR UN 
ARTEFACT VECHI DE O MIE DE ANI. 

Așa că alese să nu răspundă. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 134 


CAPITOLUL 
DOUĂZECI ŞI NOUĂ 
7.50 P.M. 


JONTY OLIVIER se întorsese la mina de sare Wieliczka. Vic aranjase 
încă un tur special, de data asta pentru trei persoane. Eli oferise o 
parte din ceea ce știa și ghidul adusese o altă hartă care, spera el, 
avea să-i conducă unde trebuiau să ajungă. 

— E un desen vechi, spuse Konrad. De când comuniștii 
conduceau acest loc. 

Stăteau în extraordinara Ca f. Kinga, la o sută de metri sub 
pământ. Douăzeci de mii de tone ain sare fuseseră scoase de aici 
ca să poată fi creată. Lungă de treizeci de metri, lată de 
cincisprezece, înaltă de aproape douăzeci, podeaua se întindea pe 
cinci sute de metri pătraţi din sare lustruită. Una dintre cele mai 
mari biserici subterane din lume, fusese făcută la sfârșitul secolului 
al XIX-lea cu un devotament plin de iubire. 

El îi admira iconografia și decoraţiunile bogate. 

Cândva, când minerii trăiau sub pământ cu săptămânile, 
schimbând lumina soarelui cu lămpile și lumânările, religia juca un 
rol important în viața lor. Imnurile le însoțeau coborârea. Se 
salutau unul pe altul cu un respectuos Doamne ajută. In cele din 
urmă, ca să treacă timpul mai ușor, unii dintre ei deveniseră 
artizani,  sculptând în sare, modelând statui și  diorame 
supradimensionate în toată mina. Patruzeci de capele fuseseră 
create în cele din urmă și, din secolul a XVII-lea, slujbele catolice se 
țţinuseră în mod obișnuit în multe dintre ele. Sf. Kinga era bijuteria 
coroanei. Mai degrabă o catedrală decât o capelă, împodobită cu 
cinci candelabre uriașe din cristale din sare elaborat lucrate, 
sculpturi numeroase și basoreliefuri înalte cu detalii uluitoare, 
toate inspirate din temele Noului Testament, un tribut lăsat de 
generații întregi de mineri-sculptori pentru credința creștină. 

Jonty studie harta. 

Naziștii ocupaseră mina în timpul războiul și încercaseră să o 
folosească pe post de fabrică subterană, întrebuințând munca 
sclavilor, dar înaintarea sovieticilor le împiedicase efortul. După 
război, comuniștii preluaseră controlul și păstraseră mina în 
posesia lor până în 1990. Apoi, noua republică polonă o luase în 
stăpânire și o conducea de atunci. 

— Am lucrat aici timp de câţiva ani, spuse Konrad. Tuturor ni s- 
au spus povești despre perioada în care comuniștii erau la putere. 
Pe atunci, încă extrăgeam sare. Am auzit că au folosit acest loc și 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 135 


ca spaţiu de depozitare. Există o încăpere uriașă la Nivelul IX, într-o 
parte a tunelurilor care e inaccesibilă. Dar am văzut-o. 

Eli părea interesat de ceea ce auzea. 

— E plină de rafturi din lemn, spuse Konrad. Cadrele din fier 
sunt corodate, însă. Le-a ros sarea. De ce au folosit fier, habar n- 
am. Nu ţine acolo jos. Cu degetul, Konrad trasă o rută pe hartă. 
Incăperea e aici. 

— Cât de jos e? întrebă Eli. 

— La peste trei sute de metri. 

In mod clar, rivalul său nu era mulţumit de informaţie. 

— Nu-ţi plac spaţiile închise? 

— Nu-mi plac închisorile, răspunse Eli. 

— N-ai decât să aștepți aici, spuse Jonty. 

— Apreciez grija ta pentru confortul meu, dar o să îndur și o să 
vin și eu. 

— Ce căutăm? întrebă Konrad. 

Și Jonty voia să audă răspunsul la întrebarea asta, la fel și Vic, 
care rămase tăcut. 

— O încăpere pe nume Warszawa, spuse Eli. 

Pe faţa lui Konrad apăru o expresie nedumerită. 

— Există o asemenea încăpere. E o sală mare de bal, nu 
departe de aici, unde se ţin banchete, petreceri și conferinţe. Doar 
nu vă referii la aceea. 

— Asta ar trebui să fie ascunsă. 

— Știu că sunt încăperi inferioare pe nume Modena, Weimer, 
Florencja, Toskania și alte locuri din Europa și din Polonia, dar 
niciuna numită după Varșovia. 

Ca data trecută, erau îmbrăcați în salopete, având cască și 
lampă, fiind pregătiţi de turul special. Coborâseră din Galeria 
Regis, apoi merseseră o jumătate de kilometru într-o galerie de la 
Nivelul Il spre principalele zone turistice. Jonty se mirase de 
schimbarea de procedură, fiindcă de obicei coborau direct la 
Nivelul IX, cu ascensorul, din Galeria Regis. 

— De ce am venit aici? întrebă el. De ce nu am mers direct la 
Nivelul IX? 

Konrad arătă cu degetul. 

— Pentru că harta asta este pentru Nivelul X. 

Surprinse expresia de pe faţa lui Vic. Se gândea la același lucru. 

— Nu știam că era ceva atât de adânc. 

— A fost deschis în anii '50, extins în anii '60, dar închis la 
jumătatea anilor '70. 

El remarcă semnificaţia acelor date. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 136 


— Totul, în timpul perioadei controlului comunist. 

Konrad încuviinţă. 

— Nu există ascensor pentru acel nivel. Doar o scară din lemn, 
care nu e în stare bună, de la Nivelul IX. Grupurile de turiști nu sunt 
niciodată duse acolo. Ascensorul care ne va lăsa cel mai aproape 
de scara aceea nu e departe de aici. 

— Cât de precisă e harta asta? întrebă Vic. 

— N-am idee. Știu că au fost câţiva mineri acolo. Se spune că 
tunelurile sunt destul de curate, dar a pătruns multă apă. Nu s-au 
făcut lucrări de întreținere acolo de zeci de ani. 

Înţelese avertismentul nerostit. Exista un pericol. 

— Nu avem de ales, îi spuse Jonty lui Konrad. Trebuie să 
aruncăm o privire. 

— Partea bună este că există doar câteva tuneluri. Multe 
ramificații, însă doar trei galerii principale. După cum se vede pe 
hartă, nimic nu e etichetat. Nu sunt nume sau altceva, dar s-ar 
putea să fie altfel acolo jos. 

Jonty se uită la Eli. 

— Ești sigur de asta? Pare să fie un risc mare pentru ceva care 
ar putea fi doar o ficțiune. 

— Nu vom ști niciodată dacă nu ne uităm. 

Privi la biserica aceea incredibilă. Amvonul de la un capăt imita 
Dealul Wawel, cu fortificațiile și dragonul său. Capătul opus era 
dominat de o statuie din sare a lui loan Paul al II-lea. O placă 
avertiza în mai multe limbi că era un spaţiu de rugăciune fiindcă 
aici încă se ţinea slujba în fiecare duminică. Vizitatorii erau ocupați 
să admire totul. 

Se uită la Vic, pe judecata și răbdarea căruia ajunsese să se 
bazeze. Asociatul său nu se bucurase când aflase de parteneriatul 
recent cu Eli Reinhardt. Nici nu fusese dornic să elibereze 
prizonierul, care acum aștepta la suprafață în mașina care-l 
adusese pe Reinhardt în nord, în Polonia. În trecut ei și Eli fuseseră 
competitori, dar afacerea asta era diferită ca anvergură și 
magnitudine. Erau în joc sute de milioane de euro. Jonglau cu 
interesele concurente ale celor șapte state suverane, celor mai 
multe nepăsându-le aproape deloc de celelalte. 

Toate șapte aveau resursele să provoace un dezastru, dacă 
alegeau s-o facă. Acum intervenise încă un element. Dacă se 
dovedea că era reală Cămara, potenţialul putea fi enorm. Dacă nu, 
atunci era o pierdere colosală de timp și un risc inutil. 

Dar ce naiba! 

Nu devenise unul dintre cei mai de succes brokeri de informații 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 137 


fiind timid. În plus, Eli Reinhardt venea la el, așa că amândoi își 
riscau fundul. 

— Ai dreptate, spuse el, gesticulând că ar trebui să plece. Pare 
să fie o singură modalitate de a afla dacă avem ceva. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 138 


CAPITOLUL 
TREIZECI 


COTTON SE UITĂ LA CEAS. 

8.20 p.m. 

Era în dulap de aproape trei ore și jumătate, odihnindu-se puţin, 
dar rămânând vigilent în cazul în care era vreo mișcare afară. Până 
acum, nu auzise nimic. Totul era tăcut. Putea să aștepte până mai 
târziu în seara aceea sau până la primele ore ale dimineţii, dar 
dacă bănuiala lui se dovedea corectă, atunci ora vizitei lui nu 
conta. 

Informaţiile lui menţionau că se făcea curăţenie la castel trei 
nopţi pe săptămână și aceasta nu era una dintre ele. Așa că nu 
exista personal de curățenie prin preajmă. 

ÎI aștepta Ivona? 

Probabil că da. 

Și, dacă era aici, ce rezultat își dorea? Să ia sulița? Probabil. De 
ce altceva le cântase în strună lui Fox și lui Bunch? Cea mai sigură 
variantă? Alianţa lor cu rușii era încordată, în cel mai bun caz. 
Sigur, nici Rusia, nici Polonia nu voiau rachetele, dar Polonia ar fi 
vrut ca informațiile oferite să fie distruse, în timp ce Rusiei i-ar fi 
plăcut să le aibă. Pentru viitor. Pentru orice eventualitate. Işi dădea 
seama că polonezii nu puteau pur și simplu să-i dea sulița. Era o 
comoară naţională. S-ar fi pus prea multe întrebări. Unele, cu 
răspunsuri dificile. Toate celelalte relicve fuseseră furate. Furturile 
fuseseră tăinuite, dar faptul că se întâmplase ceva acolo unde erau 
ținute ajunsese în presă și toate acele relicve nu mai erau expuse. 
La fel trebuia să se întâmple și aici: un „incident" raportat, nu și 
furtul în sine. 

Era timpul să înceapă petrecerea. 

Deschise ușa dulapului și coborî. Ferestrele exterioare din 
vestibul erau întunecoase, indicând că se apropia noaptea. Doar 
câteva lumini mai erau aprinse în interior, luminând scara ce urca 
spre etajele superioare. Stephanie se gândise la asta și îi pusese în 
plic două șperacle, pe care el le vârâse în buzunar mai devreme. 
Multă vreme avusese obiceiul de a le ţine în portofel, dar 
renunţțase la asta cu ceva timp în urmă. La urma urmei, principala 
lui profesie era acum de vânzător de cărți și nimic din meseria asta 
nu implica intrări prin efracţie. A 

Verifică holurile pentru ultima dată. Pustii. Inainte de a urca 
scările, observă o machetă a domeniului castelului care ocupa o 
parte a vestibulului. Se opri pentru o clipă și examina dispunerea 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 139 


exterioară, în special cea a fațadei estice, unde informațiile arătau 
că se afla sulița, într-o cameră orientată spre exterior, la ultimul 
etaj. Observă aceeași logie cu coloane pe care o zărise înainte de a 
intra în castel și proptelele care ţineau peretele drept. O fereastră 
exterioară solitară, alături de logie, trebuia să se deschidă în 
camera pe care o căuta. 

Urcă treptele din piatră și se apropie de ușa din lemn, închisă, 
de pe palier. Pe o plăcuță mică din metal scria 122. Presupunea că, 
fiind atâtea uși, singura modalitate de a le distinge între ele era să 
le fie atribuite numere. Înainte de a desface încuietoarea, trase 
înainte și înapoi de firul împletit care sigila ușa destul încât să 
pocnească de la căldură. Pe urmă, sparse broasca și eliberă 
tambururile, întorcând mânerul. 

Păși înăuntru și închise repede ușa. 

În faţa lui se afla o zonă de expoziţii slab luminată, un spaţiu 
plin cu vitrine din sticlă ce înfățișau covoare persane fine, multe cu 
copaci în floare și animale de poveste. Altele aveau pe ele lei, urși, 
gazele, fazani și unicorni. Se îndreptă în grabă spre portalul 
deschis, aflat pe peretele opus, și intră în altă încăpere cu steaguri 
de luptă, săbii și șei, toate turcești, cu siguranță dobândite în 
timpul numeroaselor invazii. O luă la stânga, urmărind amplasarea 
fixată în memorie, văzând-o ca și cum ar fi avut-o în faţa ochilor. 
După încă trei camere, ajunse la o altă scară, de care trecu, intrând 
în ceea ce se numea Sala Senatorilor, cu pereţii decoraţi cu 
tapiserii figurative, toate având teme biblice. 

Era prima sală dotată cu o cameră de supraveghere. 

Se afla în colţul din dreapta lui, cu o vedere diagonală a podelei 
în alb și negru. Greu de știut cu siguranţă cât de mare era lentila, 
dar informaţiile recomandau să stea aproape de peretele sudic, 
partea dificilă de la sfârșitul traseului, unde aștepta o altă ușă 
deschisă. 

Se repezi înainte, lipit de perete, mișcându-se într-o parte și 
stând cât mai aproape posibil de zid. La trei metri de capăt, trase 
aer în piept și trecu în fugă de ușă, dispărând pe cealaltă parte 
spre stânga, folosind peretele ca protecție. Dacă era să fie 
observat, atunci acesta era momentul. 

Ezită și ascultă. Se apropiau pași din faţă. Un clinchet de pantofi 
din piele pe piatră. Văzu un scaun înalt și se ascunse după el, dar 
pașii se opriră înainte să ajungă la el. 

Se deschise o ușă, apoi se închise. 

Pașii se estompară. 

Trebuie că erau gărzile care făceau rondul. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 140 


Rămase pe loc pentru o clipă, apoi merse mai departe, trecând 
prin Camera Vulturilor, Camera Păsărilor și ajungând în Camera 
Bătăliei de la Orsha, fiecare acoperită de blazoane, săbii 
încrucișate și bârne înnegrite de vreme. O strălucire ireală venea 
de la felinarele arămii de noapte. Câteva săli aveau pereți de 
cordovan și erau împodobite cu tablouri istorice, portrete, frize, 
motive florale, sobe din ceramică smălțuită, sculpturi și mobilă 
masivă de epocă. Tavanele casetate se întindeau deasupra, având 
rozete sculptate și aurite. 

În Sala Orsha văzu ușile duble cu fronton de pe peretele estic, 
despre care i se spusese că vor fi acolo. Ar fi trebuit să fie 
descuiate și descoperi în scurt timp că așa era. Duceau la o 
anticameră mică în vârful a ceea ce era cunoscut ca Turnul Danez. 
Spaţiul era străjuit de pereţi colorați și tavanul casetat, aurit. Erau 
câteva scaune încrustate, un birou, un cufăr și o oglindă mare cu 
rama din cupru. Două mese laterale erau acoperite cu o stofa 
verde de lână. Cu siguranţă cândva fusese un birou mic care dădea 
spre logia cu coloane. Un loc perfect în care să se relaxeze un rege 
și să se bucure de aerul proaspăt. O ușă închisă dădea afară. Erau 
tablouri pe pereți, altele erau așezate drept pe podea, câte cinci 
sau șase. Aceste mese grele din stejar erau acoperite cu vaze, 
ceasuri, statui și busturi. Camera părea să fie folosită acum și ca 
încăpere de depozitare. Se întoarse spre dreapta și încercă o altă 
ușă, una despre care știa că ducea la un spaţiu și mai mic. 

Destinația lui. 

Încuiată. 

La naiba! 

Nu anticipase asta. 

Încuietoarea nu era ușor de spart. Veche, accepta doar o cheie 
universală. Ușa în sine era trainică și se deschidea spre interior, cu 
balamalele pe partea cealaltă. Nu avea cum să o dărâme. 

Fir-ar! Ivona îl punea la muncă. 

Își aminti modelul castelului. 

Venise până aici. S-o termine. 

Deschise ușa exterioară care ducea în logie și ieși în noapte. 
Cracovia se desfășura mai jos, dincolo de zidul castelului; oamenii 
se plimbau pe trotuare, mașinile mergeau pe stradă. Latura lungă 
a terasei cu coloane era un spaţiu deschis cu arcade sustinute de 
stâlpi, închisă la ambele capete. Noaptea devenea tot mai 
întunecoasă cu fiecare minut, iar el spera ca întunericul să fie 
destul de profund încât să-l ascundă timp de câteva minute. Se 
urcă pe balustradă și încercă marginea mică din piatră care ieșea 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 141 


în afară. Solidă. Trecu pe partea cealaltă și se agăţă de zidul scurt, 
tinându-și echilibrul și uitându-se dincolo de latura scurtă a logiei. 

Fereastra era acolo, la fel ca în machetă. 

Se uită în jos. Intre douăzeci și doi și douăzeci și patru de metri 
până jos. Căderea aceea ar fi lăsat urme, dacă nu l-ar fi ucis. 
Cassiopeia n-ar fi urcat niciodată acolo sus. Ura înălțimile tot atât 
de mult pe cât ura el spaţiile închise. 

Se lipi de margine, cu mâinile în sus, căutând cu degetele să se 
agaţe din piatră, apoi ajunse după colț. Din fericire, castelul era 
plin de puncte de sprijin și el folosi marginea îngustă pentru a 
înainta, oprindu-se în cele din urmă la fereastră. Cu geamuri duble, 
cu șaisprezece ochiuri, deschizându-se în mijloc spre interior. Nu 
era bine. Impinse geamurile și simţi că cedează puţin. Rămase cu 
un braț pe pervaz, cu degetele de la picioare strecurate într-o 
crăpătură de deasupra marginii, și împinse mai tare cu podul 
palmei, sperând să se deschidă. 

Ghinion. 

Se uită după pradă prin sticlă. Nu putea rămâne atârnat aici 
multă vreme înainte ca de pe stradă să-l vadă cineva. Din fericire, 
latura asta a castelului nu era luminată în exterior, toate luminile 
fiind amplasate spre laturile pitorești de pe nord și vest, care 
dădeau spre râu. 

Strânse pumnul și lovi cu putere un ochi de geam, retrăgându-și 
repede mâna. Se crăpă, dar nu se sparse. Incă două lovituri și 
geamul cedă. Cu grijă, întinse mâna și deschise zăvorul, împingând 
canatul spre interior, apoi se urcă peste pervaz. 

Lăzile din lemn ocupau spaţiul mic pe toate laturile, toate 
etichetate în polonă și în engleză. CARAFĂ ȘI CASTRON AURIT. 
CHIVOT. CÂRJA LUI ADAM. MANTIE DE ÎNCORONARE. Artefacte 
preţioase din muzeul catedralei, păstrate în siguranță. Exact ce 
menţionau informaţiile. Faptul că erau etichete și în engleză îl 
făcea să zâmbească. Ivona știa că el nu vorbea polona. Gândise în 
perspectivă, ca de obicei. Pe o altă masă din stejar se aflau mai 
multe cutii mai mici din lemn, și acestea etichetate. OB/ECTE 
FUNERARE ALE EPISCOPULUI MAURUS. CASETĂ SARAZIN- 
SICILIANA. BONETA ȘI BETELIA LUI IOAN PAUL AL II-LEA. 

Apoi, premiul cel mare. 

SULIȚA SFÂNTULUI MAURICIU. 

Luă cutia din lemn de pin. Lungă de șaizeci de centimetri și lată 
de cincisprezece. Închisă în șuruburi. Nu avea cum să o deschidă și 
să se asigure că acolo se găsea obiectul pentru care venise. Dar 
era grea. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 142 


Încă un semn bun. 

Faptul că era aici, exact unde indicau informaţiile, era un semn 
și mai bun. 

Luă cutia în brațe și alergă înapoi pe unde încercase să vină, 
prin ușa încuiată, pe care o descuie de pe partea lui, apoi prin 
încăperea mai mare, Camera Bătăliei de la Orsha. O friză 
impresionantă care înfățișa victoria polonezilor în fața moscoviţilor 
înconjura camera. Niște portrete înalte ale unor oameni importanţi 
presărau pereţii. Spre dreapta era drumul spre locul de unde 
venise. Spre stânga era un portal deschis către camera următoare, 
încă o ușă mai departe, apoi încă una, prin toate camerele în 
succesiune, intrările fiind conectate într-o înșiruire neîntreruptă. O 
deschidere perfectă de la un capăt al aripii de est până în celălalt, 
lungă de aproape șaizeci de metri. Pe la jumătatea distanţei, văzu 
o siluetă neagră venind spre el. Un paznic? într-o străfulgerare de 
lumină, în timp ce umbra trecea dintr-o încăpere în alta, văzu o 
față. 

Ivona. 

Cu o armă. 

Ridicată și dreaptă. 

Aţintită spre el. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 143 


CAPITOLUL 
TREIZECI ŞI UNU 


Lui JONTY OLIVIER nu-i plăcea cum arăta scara din lemn care 
cobora în beznă. Konrad îi condusese în afara rutelor turistice 
principale de la Nivelul IIl la un ascensor folosit exclusiv de către 
mineri, cu ajutorul căruia coborâseră la Nivelul IX. Nu era aceeași 
zonă pe care o vizitase cu o seară în urmă. Aceea era la aproape 
un kilometru distanţă, însă tunelurile de aici erau asemănătoare. Işi 
croiseră apoi drum pe o potecă nrintre ele, urmându-l pe Konrad 
într-o ramificaţie unde găsiser: veche. 

— Nu pare că ne poate susţine greutatea, zise Jonty. 

— Staţi spre exteriorul treptelor și ar trebui să fie în regulă. 
Merg eu primul. Ă 

Konrad începu să coboare. Incet și prevăzător, ţinându-se de 
partea interioară, unde stâlpii susțineau greutatea. Eli cobori pe 
urmă, urmat de Jonty, iar Vic venea din spate. Treptele din lemn 
erau uzate; urmele de ferăstrău erau încă vizibile la capete, multe 
dintre cuie fiind corodate, făcând contratreptele să zăngănească. 
Singura lumină venea de la căștile lor, iar razele jucau intermitent 
odată cu coborârea lor lentă, precaută. 

Scara părea să continue la nesfârșit drept în jos. Le luă câteva 
minute să ajungă din nou pe pământ. Nivelul X era un dezastru, 
tunelul din față era presărat de blocuri de sare, pereţii și tavanul 
fiind cristalizaţi în stalactite și stalagmite, sarea precipitată 
acoperind zidurile și lemnele. 

— V-am spus că e periculos, rosti Konrad. Dacă vă consolează 
cu ceva, nu s-a mai surpat nimic aici de zeci de ani. 

Nu era o alinare prea mare. Pe lângă această problemă era 
faptul că nimeni de sus nu știa că erau aici. 

— Sarea are o capacitate foarte bună de susținere, spuse 
Konrad găsind harta și studiind-o din nou. Tunelul acesta continuă 
aproximativ o jumătate de kilometru. Există mai multe ramificații. 
Va trebui să le explorăm ca să vedem dacă există o încăpere cu 
numele Varșovia. 

Vie remarcă ceva pe podea și se aplecă să examineze. 

— O cale ferată? 

Văzu și Jonty fierul din podeaua de sare, în mare parte corodat. 
Le mai văzuse și la nivelurile superioare, dar acelea erau în stare 
mult mai bună. 

— Au instalat șine ca să care resturile, spuse Konrad. E ceva 
tipic pentru o mină. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 144 


— Dar ar fi putut fi folosită și ca să care lucruri înăuntru, 
remarcă Eli. 

Konrad încuviinţă. 

— Așa este. Acest nivel e unic. Nu a fost săpat de mineri cu 
secole în urmă. Are doar cincizeci sau șaizeci de ani. 

Și nu era foarte bine consolidat, observă Jonty. 

Altceva îi atrase privirea. 

Peisajul nu era dominat de sarea gri-verzuie, ci de o rocă mai 
cristalizată, clară, cu urme de galben. Se aplecă și ridică o bucată 
mică, examinând-o la lumina din cască. 

— Minerii îi spun szpak,spuse Konrad. Graur, ca pasărea. E sare 
fibroasă și este greu de găsit la nivelurile superioare. Aici, jos, e 
mai des întâlnită. Când au spart-o minerii cu târnăcoapele, a 
răspândit un miros puternic de sulf. O surpriză destul de mare 
pentru ei. Au crezut că sunt aproape de iad când s-a întâmplat 
asta. 

Jonty examina bucata cu degetele, iar cristalele străluceau în 
lumina lămpii. 

— Poftim, spuse Konrad. Păstreaz-o. Eu o păstrez când găsesc 
câte puţin. 

Jonty zâmbi și puse pietricica în buzunar. 

Se furișară mai departe, ferindu-se de resturi, mergând tot mai 
adânc în galerie. Lăţimea și înălțimea tunelului erau mai mici decât 
la Nivelul IX, însă ventilaţia părea a fi la fel, iar pentru asta era 
recunoscător. 

Konrad opri plimbarea, cu lumina îndreptată spre unul dintre 
indicatoarele albe, așa cum erau și la nivelurile de deasupra. 
Acesta nu era fixat în perete, ci sprijinit pe podea la o intersecție 
cu o ramificaţie. 

TARNÓW. 

Un oraş din sud-estul Poloniei. 

— Trebuie să verificăm aceste ramificații, zise Konrad. E una 
aici și încă una mai departe. Doi dintre noi o iau pe asta, doi pe 
următoarea. Mergeţi în linie dreaptă, nu vă rătăciți și să vedem 
dacă există o încăpere cu numele Varșovia în una din ramificații. 

Konrad și Eli merseră în față. 

Jonty și Vic intrară în ramificaţia marcată TARNÓW. Pasajul se 
întindea pe vreo douăzeci de metri, apoi se deschidea într-o 
încăpere mică, de aproximativ zece metri pătraţi, o latură fiind 
protejată de bârne din lemn, pătrunse de umezeală. 

— Acesta ar fi putut fi cândva un loc de depozitare, îi spuse el 
lui Vic. Lăzi stivuite. Ceva de genul acela. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 145 


— Acum nu e nimic aici. 

Se întoarseră și aflară că nici Konrad și Eli nu găsiseră nimic, 
așa că merseră mai departe prin galerie, trecând de încă două 
ramificații marcate KIELCE și RADOM. 

Alte orașe poloneze. 

— Nu pare să fie nimic aici în afară de încăperi goale, remarcă 
el. Eli îi ignoră pesimismul. 

— Care au fost cândva pline, cu siguranţă. 

— Când Vic a sunat mai devreme spunând că veţi veni aici, 
spuse Konrad, am pus și eu niște întrebări. Cei mai mulţi dintre 
ghizii care lucrează aici acum au venit mult după căderea 
comunismului. Unii dintre muncitorii pensionaţi s-ar putea să știe 
despre acest nivel. Am auzit povești despre lucruri depozitate în 
adânc în anii '60 și '70. 

Jonty era îngrijorat de aceste întrebări. Era oricum destul de rău 
că trebuiseră să-l implice pe Konrad, deci cu siguranţă nu-și puteau 
permite alte perechi curioase de ochi și de urechi. Partea bună era 
că se apropiau de final. 

— De acum înainte, spuse el, să rămână între noi. 

— Bineînţeles. Înţeleg. Vic mi-a explicat totul. Nu e nevoie să vă 
faceţi griji din cauza mea. Am fost precaut cu întrebările. 

Continuară drumul prin galerie, trecând de o altă ramificaţie, cu 
numele ŁÓDŹ. Nu toate ramificaţiile erau etichetate. Doar câteva, 
ici și colo. Apoi, găsiră încă două cu plăcuţe. 

BYDGOSZCZ și GDANSK. 

Apoi, galeria se termină cu un perete neexcavat din piatră 

— Va trebui să explorăm fiecare ramificaţie pe lângă care am 
trecut, spuse Konrad. 

Dar Jonty se gândise la asta. 

— Poate că nu. 

Nu era complet sigur că avea dreptate când întrebă: 

— Este adevărat că Tarnów se află în sudul Poloniei, la est de 
Cracovia? 

Konrad încuviinţă. 

— Așa este. 

— Și Gdańsk în nord, la Marea Baltică. Spune-mi unde se află 
Kielce, Radom și Łódź. 

— Se înșiruie de la sud la nord, de la Tarnów la Varșovia, 
răspunse Konrad. Am fost în toate orașele. 

— Și presupun că Bydgoszcz este la nord de Varșovia? întrebă 
el. 

— Este. Cam la două sute de kilometri, spuse Konrad. La fel ca 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 146 


Gdańsk. 

Sovieticii erau, în ultimă instanță, simpli în gândire. De ce să 
complice lucrurile când un lucru ușor putea să dea același rezultat? 

— Orașele ne spun unde să mergem, zise el. 

Se întoarse și o luă înapoi spre ramificaţia marcată cu 
BYDGOSZCZ. 

— Acest oraș e la nord de Varșovia. Care este următorul la sud? 

— Łódź, răspunse Konrad. 

Jonty arătă cu degetul. 

— Care este acolo, în spate, cam la treizeci de metri. Ceea ce 
căutăm noi se află la mijloc. 

Trebuia să fie acolo. 

Merse prin tunel vreo douăzeci de metri până ajunse la o 
ramificaţie nemarcată. Îi făcu semn lui Vic, care o luă înainte și se 
opri la ramificaţia următoare. 

— Łódź? îl întrebă pe asociatul său. 

— Este. 

Jonty arătă cu mâna. 

— Asta trebuie să fie Varșovia. 

Nu așteptă un răspuns, doar merse mai departe prin tunelul 
care se termina cu o surpare parţială asemănătoare cu cea pe care 
el și Vic o văzuseră în seara precedentă. Era un obstacol, dar care 
putea fi trecut. Se ghemui, cu trupul îndoit, și se strecură pe sub 
margine. 

Ceilalţi îl urmară. 

Luminile dezvăluiră încă o cameră goală, la fel cu cea văzută de 
Jonty la capătul celeilalte ramificații. 

Un drum înfundat? 

Konrad, însă, părea intrigat, studiind peretele opus, arătând cu 
lumina în sus și-n jos. 

— Ce e? întrebă Jonty. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 147 


CAPITOLUL 
TREIZECI ŞI DOI 


COTTON MALONE ţâșni în stânga, ieșind pentru moment din raza 
vizuală din cadrul ușii. Apoi, alergă spre portalul deschis, trântind 
ușa grea din lemn și punând zăvorul din fier. Asta ar fi trebuit să-i 
oprească lvonei înaintarea destul cât să poată scăpa pe drumul pe 
care venise. Observă, însă, că toate camerele de la acest nivel 
dădeau spre curtea interioară, cu o arcadă acoperită ce înconjura 
tot etajul superior. O ușă închisă în stânga lui se deschidea spre 
logie, la fel cele două ferestre >nouri. Nu i-ar lua mult Ivonei 
să-și schimbe direcția și să-l prindă din unghiul acela. 

Măcar instinctul lui fusese corect. 

Czajkowski îl amăgise pe Tom Bunch. 

Polonezii știau că va veni. 

Așa că trebuia s-o facă să arate bine. 

Sprintă înainte, întorcându-se prin diferitele camere ale laturii 
nordice a castelului, găsind din nou Sala Senatorilor, apoi cele 
două încăperi de expoziţii și ușa din lemn care ducea în clădirea 
adiacentă, cea a cărei încuietoare o spărsese. 

Se opri și auzi voci. 

Aruncând o privire scurtă pe după o vitrină din sticlă, zări doi 
paznici care-i examinau opera: firul sigilat, acum rupt. Nu avea 
cum să mai scape acum fără să provoace un măcel. Hotărî: să o ia 
înapoi și să găsească o altă cale de ieșire, dar trebuia s-o evite pe 
Ivona. Spera ca toate ușile ce duceau la logia interioară să fie 
încuiate, iar în timp ce ea căuta o intrare, el să aibă timp să treacă 
de ea. 

Străbătu în grabă aripa de nord. 

Pe ambele părți ale camerelor erau ferestre, toate cu menouri 
cu sticlă ornamentală. Imposibil să vezi prin ea. O umbră neclară 
trecea prin dreptul lor pe afară, dintr-o cameră în alta, urmărindu-l 
din exterior. 

Ivona. 

Ea trebuia să fie. 

La un moment dat, aveau să ajungă față în faţă, probabil la 
ieșirea opusă, pe unde urcase ea la acest etaj. Aceeași ieșire de 
care avea el nevoie ca să plece. Poate ea știa că el era blocat aici 
și pur și simplu stătea în așteptare, pregătită ca el să-și dea seama 
ce să facă. Incă mai căra cutia grea din lemn, ceea ce-i stânjenea 
puţin înaintarea. 

Intră din nou în Sala Bătăliei de la Orsha. Analiza posibilităţile în 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 148 


gând și doar una avea sens. Când trecuse prin aripa de nord, 
remarcase că încăperile erau toate închise cu un cordon care să 
împiedice vizitatorii să se apropie prea mult de mobilier. Cordonul 
era din nailon solid, trecut prin piedestaluri din fier. Se întoarse și 
luă trei bucăți, obţinând astfel cam treizeci de metri. 

Auzi un sunet de sticlă spartă. 

Se părea că Ivona își pierduse răbdarea. 

Duse cordonul și cutia înapoi în biroul mic care ieșea din Sala 
Orsha și încuie ușa din interior, punând zăvorul din fier. leși din nou 
în logie, puse jos cutia din lemn și legă cordonul de un stâlp. 
Aruncă restul peste margine și văzu că era destul de lung încât să 
ajungă la iarba de jos. Trase repede cordonul înapoi și legă capătul 
de cutie, apoi o cobori până jos. 

Auzi că cineva forța ușa biroului. Ivona sau paznicii încercau să 
intre, dar zăvorul din fier ţinea. Făcu o buclă din cordon și păși în 
ea. 

Auzi un foc de armă înăbușit. i 

Păreau că încearcă să treacă de ușă trăgând cu arma. Işi aminti 
că lemnul nu era foarte gros, fiind mai degrabă o ușă de interior 
folosită pentru intimitate, nu pentru siguranţă. 

Hai. Acum. 

Sări peste balustradă și începu să coboare, desfăcând colacul 
din jurul taliei în bucăţi scurte și stând cu picioarele sprijinite pe 
piatra castelului. Pusese cordonul astfel încât să folosească un 
contrafort pe care să meargă, evitând zidurile în sine pentru că 
erau pline de obstacole. Avusese grijă și de partea destinsă de la 
capăt, lăsând destulă încât să nu zdruncine cutia din lemn. 

Coborârea fu relativ ușoară și se apropia de iarbă când ridică 
privirea și îi văzu pe Ivona și pe doi paznici uitându-se în jos la el. 
Văzu arma ei, și cum femeia îi lipi capătul ţevii de cordon. 

Și trase. 

Cu sprijinul rupt, căzu ultimii șase metri, izbindu-se de terenul 
solid, ceea ce îi răni trupul de aproape cincizeci de ani. Se uită din 
nou în sus și văzu cum ea îndreaptă arma spre el și trage, găurind 
iarba din stânga lui cu două gloanţe. Ignoră durerea din picioare și 
luă cutia de pe jos, aruncându-se spre o arcadă deschisă din 
stânga, în afara razei ei de tragere. Trebuia să iasă de pe domeniul 
castelului, așa că aruncă funia prinsă pe talie și scoase cutia, 
alergând înainte, pe sub altă arcadă acoperită care ducea la un 
pasaj care se deschidea spre partea opusă a castelului pe peluza 
interioară, aproape de locul unde intrase prima dată în clădirea 
administrativă. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 149 


Nu se vedea nimeni. 

Presupuse că nici paznicii nu știau ce anume se întâmpla de 
fapt. Pentru ei, era ceva real. 

Așa că trebuia să-i evite. 

Luminile exterioare din vârful clădirilor începură să se aprindă, 
alungând întunericul și făcându-l mult mai vizibil. O luă la dreapta 
și fugi înapoi spre poarta principală, trecând pe lângă catedrală și 
muzeu. Dincolo de arcadă, găsi același pasaj din cărămidă care 
ducea la nivelul străzii. Aici erau felinare aprinse din loc în loc, 
luminând drumul. La capătul pantei văzu că porţile grele din lemn 
erau acum închise. Erau și înalte, la fel ca zidurile din jur. Era 
imposibil să se caţăre pe oricare din ele și nu avea de unde să știe 
ce fel de încuietoare asigura ieșirea. 

Trebuia să găsească o altă cale de ieșire. 

Și încă repede. 

Nu se putea întoarce în curtea castelului. Paznicii probabil că 
erau în mișcare. În stânga, o potecă pietruită înainta pe lângă baza 
zidului exterior al castelului. Un zid mai mic era paralel cu 
exteriorul, dând către râul aflat la treizeci de metri mai jos. Cu 
siguranță, aceasta fusese cândva o potecă pe care oamenii și 
artileria puteau fi mutate în jurul pereţilor din afară fără riscuri. 
Alergă pe potecă, vizualizând în minte harta cu domeniul castelului 
pe care o văzuse mai devreme în faţa birourilor administraţiei. 

Mai era o coborâre. 

Și un loc popular, de asemenea. 

Bârlogul Dragonului. 

Cunoștea povestea. 

Regele Krak trăise în castelul de pe Dealul Wawel. Jos se afla un 
sat, lângă râu, pe teren fertil, și ar fi fost bogat și prosper dacă nu 
ar fi existat un dragon cumplit care scuipa flăcări și ocupa o 
peșteră de sub castel. Dragonului îi plăcea să cutreiere ținutul, 
mâncând oi, vite și oameni. li plăcea îndeosebi gustul cărnii 
virgine, căci tuturor dragonilor le place. Fiara devorase virginele 
una după alta, până când nu mai rămăsese decât fiica regelui. 
Atunci, regele Krak declarase că eroul care avea să ucidă dragonul 
urma să primească jumătate din împărăție și mâna fiicei sale. 
Cavaleri nenumărați încercaseră să ucidă dragonul și toţi fuseseră 
devorați. Atunci, un tânăr sărac, ucenic de cizmar, voise să-și 
încerce norocul. Era doar un băiat, nu un războinic, fără armură și 
fără sabie. 

Dar era istet. 

Luase o oaie moartă și o umpluse cu sulf, apoi o cususe la loc și 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 150 


o lăsase la gura peșterii. Dragonul înghiţise animalul întreg și în 
curând îl cuprinsese o durere groaznică de burtă. Vietatea chinuită 
se târâse până la râul Wista și începuse să bea. Băuse atât de 
multă apă, încât până la urmă explodase. 

Așa murise dragonul. 

Mai devreme, înapoi la poarta principală, Cotton remarcase cele 
trei oase mari de la intrare, suspendate de lanţuri. Secole la rând 
se crezuse că erau rămășițele dragonului. In realitate, aparțineau 
unui mamut, unui rinocer și unei balene. Dar peștera de sub castel 
era reală și, drept în față, prin întuneric, observă turla îngustă din 
vârful unui turn din cărămidă pe care se afla o scară în spirală. O 
poartă din fier bloca accesul, dar când se apropie văzu că avea o 
încuietoare modernă. 

Privi în jur și nu văzu pe nimeni. 

Acum era pe latura vestică, îndepărtată, a castelului, cu fața 
spre râul care era peste zid, în partea dreaptă, cu treizeci de metri 
mai jos. Auzi oamenii plimbându-se pe malul râului, bucurându-se 
de seara de vară. Mulţi oameni. Exact ce-i trebuia lui. Puse jos 
cutia din lemn și sparse încuietoarea, trecând repede prin poartă și 
încuind-o din nou după el. 

Cobori treptele din fier, înguste și ajunse în cele din urmă într-o 
peșteră din calcar, unde nu văzu nimic în faţă în afară de întuneric, 
atracţia turistică fiind închisă pentru seara aceea. Un panou 
electric era prins într-un perete și, folosind telefonul pentru a face 
lumină, răsuci comutatoarele. Pietrele prinseră viaţă, luminate din 
spate, expunând Bârlogul Dragonului în toate detaliile sale 
umbroase. Trecu în grabă prin prima încăpere și apoi prin 
următoarea, zidurile îngustându-se și înălțându-se, tavanul fiind 
acum la nouă metri înălțime. 

Auzi un zgomot de sus. 

Voci. 

Cel mai probabil, camerele de supraveghere de afară îi 
dezvăluiseră prezenţa. Merse mai departe și intră într-o altă 
încăpere, cu o boltă din piatră susținută de doi stâlpi din cărămidă 
și decorată cu proiectoare în piatră, hornuri și fisuri, ambianța 
încercând să te ducă cu gândul la un dragon mitologic care se 
presupunea că trăise cândva aici. Peștera, lungă de șaizeci de 
metri, atrăgea sute de mii de vizitatori în fiecare an, fiind un loc 
unde superstiţia evoluase în folclor. 

Observă ieșirea. 

Un portal în formă de arcadă ascuţită, blocată cu altă poartă din 
fier. Dincolo de ea, pe strada care dădea spre râu, se afla o 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 151 


sculptură a dragonului. Oamenii se adunau în jurul ei. Se apropie 
de poartă și văzu încă o încuietoare, care era ușor de spart. leși la 
poalele Dealului Wawel, castelul înălțându-se deasupra. Dispăru în 
mulțime, ducând cutia în mână. Deasupra capului i se roteau o 
puzderie de constelații împrăștiate. Recunoscu lanţul argintiu și 
încâlcit al Pleiadelor. 

Merse mai departe. 

Și rezistă impulsului de a se întoarce și a privi în sus la zidurile 
exterioare, de unde îl urmărea Ivona Novak, cu siguranţă. 

Misiune îndeplinită. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 152 


CAPITOLUL 
TREIZECI ŞI TREI 


JONTY OLIVIER se apropie de Konrad, care încă se mai uita la 
peretele de sare. 

— Ce este? întrebă el. 

— E ceva ciudat aici. 

Se uită și el la peretele alcătuit din blocuri individuale lipite cu 
mortar, ridicându-se de la podea cinci metri până la tavan. 

— Acestea au fost construite de mineri ca să sigileze tunelurile 
nefolosite. Era o măsură de sic împotriva incendiilor. 

Întinse mâna și mângâie supraraţa aspră, gri-verzuie. 

— Au tăiat ei înșiși blocurile, zise Konrad. Mortarul e sare 
amestecată cu apă. Se formează un ciment bun. Cu cât sunt mai 
groase liniile de mortar, cu atât e mai nou zidul. Cele mai vechi 
foloseau mortar puţin sau deloc, dar erau trainice. Știu că sunt 
ziduri care încă mai rezistă după patru sute de ani. Acesta e diferit. 

Se apropiară și ceilalți. 

— Cum așa? întrebă Eli. 

— Blocurile sunt prea desăvârșite, iar mortarul e subţire. 

Jonty așteptă să audă mai mult. 

- Minerii foloseau orice și de toate ca să construiască pereţii. 
Gunoi, cherestea, chiar și balegă de cal. Când tăiau blocurile din 
sare în dreptunghiuri brute, nu existau două la fel. Construiau 
repede, fără să dea atenţie măiestriei. Ideea era să le ridice și să 
fie gata, așa că liniile de mortar ar fi trebuit să fie vălurite, cu 
straturi diferite. Nimeni în afară de ei nu avea să le vadă vreodată, 
așa că nu conta cum arătau. 

Jonty începu să bage de seamă ce spunea Konrad. 
Dreptunghiurile individuale de aici erau remarcabil de 
asemănătoare, multe dintre margini fiind drepte, impecabile. 
Îmbinările de mortar variau ca grosime, dar încă se întretăiau într- 
un tipar clar. 

— Mortarul e subţire, ceea ce înseamnă că e vechi, dar blocurile 
sunt prea desăvârșite ca să fie vechi? 

Konrad încuviinţă. 

— Ce vrei să spui? întrebă Eli. 

Konrad se apropie de perete. 

— Vic, poţi să te întorci în tunelul principal și să iei câteva bucăți 
din fier pe care le vezi pe acolo? 

Jonty îi atrase atenţia acolitului său și încuviință. Fă-o. 

Vic ieși din încăpere. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 153 


— Crezi că e ceva pe cealaltă parte? îl întrebă Jonty pe Konrad. 

— Am mai văzut așa ceva acolo unde încăperile erau zidite. Nu 
e ceva neobișnuit, dar cine a făcut asta nu s-a grăbit. Au tăiat 
blocuri din sare și s-au asigurat să fie aproape la fel. Dacă 
presupunem că aceasta e Camera Varșovia pe care o căutaţi, 
atunci ar putea fi ceva mai mult pe cealaltă parte. 

Vie se întoarse aducând câteva bucăţi din fier ruginit. Konrad 
luă o bară și începu să scoată mortarul subțire dintr-o îmbinare 
laterală, unde blocurile se uneau cu zidul principal de sare. 

— Asta nu e mortar. E doar o parte din peretele prăbușit în bloc. 
Cu siguranţă că au construit asta în faţa unei deschizături. 

Konrad continuă să râcâie îmbinarea, folosind ca pe o daltă 
marginea subţire a barei din fier. Praful din sare se împrăștia în 
timp ce începea să se formeze o adâncitură. Folosi apoi bara ca pe 
un pivot și forță fierul mai adânc în deschizătură, întorcându-l opus 
față de bloc, încercând să-l desprindă. 

Apoi se opri. 

— Ce e? întrebă Jonty. 

— S-a mișcat. 

Era o problemă? Semnala un pericol? 

Totul era luminat de mișcarea lămpilor lor, dar Konrad o 
întoarse în jos pe a lui și o folosi ca să creeze o potecă de vreo doi 
metri pe peretele din blocuri. Se formase o crăpătură de un metru 
lungime. Konrad folosi fierul ca să o adâncească. Vic desprinse încă 
o bucată, scoțând și mai mult mortar din crăpătură, până la podea, 
dezvăluind conturul brut al unei intrări. 

— Putem trece prin ea? întrebă Eli. 

— Vom vedea, răspunse Konrad. 


Jonty se uită în timp ce intrarea era eliberată în sfârșit. Vic și 
Konrad folosiseră barele din fier ca să desprindă mortarul, apoi să 
scoată blocurile, unul câte unul. li avertizase să aibă grijă, pentru 
că era posibil ca blocurile să trebuiască înlocuite. Lăsară ultimele 
două șiruri jos, pentru că puteau călca peste ele. Dincolo era un 
tunel scurt care se termina cu o ușă din lemn. 

Se apropiară toți. 

Nu exista nicio încuietoare, doar un mâner din funie. Peretele 
din sare părea să fi fost considerat suficient ca protecție. 

Vie deschise ușa, care fusese agățată în pene din lemn. Dincolo 
se afla o altă încăpere. Șiruri de rafturi din lemn stăteau pe cinci 
rânduri ca într-un depozit. Niciun lemn nu era bătut în cuie. Alte 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 154 


pene. Rafturile erau pline de cutii negre din plastic, fiecare cutie 
fiind sigilată în vârf cu scotch negru, gros. 

— Cineva are simțul umorului, zise Eli. Cămara. Asta e, ascunsă 
în siguranţă între zidurile de sare. Vezi, Jonty? E reală. 

Așa era. 

Observă podeaua, un strat din sare cristalizată, din perete în 
perete, care nu fusese deranjată de multă vreme. 

O arătă cu degetul. 

— A fost pusă ca să ajute la umezeală, spuse Konrad. Minerii 
zdrobeau sarea și o întindeau pe podea ca să absoarbă umezeala. 

Pentru cineva care se ocupa cu informaţiile, valoarea unei 
asemenea ascunzători putea fi nemăsurată. Intr-adevăr, marea 
majoritate a documentelor era probabil lipsită de importanţă și de 
sens, dar undeva între toate aceste informaţii cu siguranţă că 
exista ceva valoros. 

Pășiră înăuntru. 

Făcu un semn și Vic cobori o cutie din plastic pe podea, 
desprinse scotch-ul și luă capacul, dezvăluind teancuri de hărtie. 
Unele erau legate cu sfoară, majoritatea libere. Sute de pagini, 
toate în condiţie excelentă datorită climatului din mină, ideal 
pentru conservarea celulozei. El și Eli luară fiecare câteva pagini și 
le examinară. Multe erau scrise în polonă, multe în rusă. Cu polona 
se descurca, dar rusa nu făcea parte din repertoriul său. 

— Sunt rapoarte de supraveghere, spuse Eli, arătând către 
teancul din mâna lui, de la Stuzba Bezpieczeństwa. 

Văzu că Eli avea dreptate. Unele documente erau declaraţii de 
la agenţii de teren și informatorii SB-ului, majoritatea originale. 
Altele erau copii la indigo ale rapoartelor îndosariate conform 
ierarhiei. Multe nume, date și locuri. Unde mergeau oamenii. Cu 
cine se întâlneau. Ce spuneau. Ce vedeau și ce auzeau. Dacă 
această cutie era reprezentativă, erau zeci de mii de documente în 
arhivă. 

— Posibilităţile pot fi nelimitate, spuse Eli. 

— Sau inutile, adăugă el. Totul e de acum foarte multă vreme. 

— Probabil asta a crezut și altcineva și uite ce s-a întâmplat. 

Știa exact la cine se referea Eli. Czajkowski. Bună observaţie. 

Eli începu din nou să vorbească, dar Jonty îl întrerupse dând din 
mână. 

— Hai să mergem dincolo de perete și să vorbim între patru 
ochi. 

Îi atrase atenţia lui Vic și-i făcu semn că voia să-l ţină ocupat pe 
Konrad, la distanță, ca să nu audă. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 155 


El și Eli ieșiră din cameră și se retraseră destul de departe încât 
să poată vorbi în privat. 

— Vorbește încet, îl avertiză el. 

— Nu ai încredere în ghidul tău? 

— Tu ai avea? 

— Sigur că nu. Apreciez precauţiile tale, dar haide, Jonty. 
Amândoi știm care sunt șansele - undeva în toate acele hârtii vechi 
sunt informaţii pe care oamenii care au azi putere și influență nu 
le-ar vrea dezvăluite. Există ceva valoros acolo. O simt. Uite ce s-a 
întâmplat cu Lech Walesa. Avea un trecut pe care nu l-a vrut 
descoperit. A încercat din greu să nege și să se lepede de el, dar s- 
a ţinut de el ca râia. Ar putea fi și alţii ca el, iar oamenii aceia ar fi 
dispuși să plătească pentru a-și păstra secretele. 

De când se pregătea pentru licitaţie, știa că SB folosise zeci de 
mii de informatori. Ceea ce raportau aceștia trebuia documentat, 
fiindcă sovieticilor le plăcea să scrie tot. De asemenea, cineva își 
bătuse capul să ascundă arhiva asta și nu putea fi degeaba. lar Eli 
avea dreptate referindu-se la Czajkowski și la Walesa, dar avea să 
dureze ceva timp să verifice toate documentele. 

— M-am tot gândit, spuse Eli. Hai să nu oferim asta la vânzare 
mâine. Hai s-o păstrăm și să studiem ce-i acolo, să le găsim pe cele 
care pot fi negociate. Știu cel puţin un cumpărător care ar plăti să 
aibă totul intact. 

Știa și el. Polonia. 

— Trebuie să ne întoarcem aici ori noi, ori să angajăm oameni 
care s-o facă în locul nostru, zise Eli. Cutiile acelea trebuie 
verificate. 

— Ar putea dura ani buni, iar ăsta nu e un loc public. 

— O facem încet. Fără grabă. Nu pleacă nicăieri, și ai acces prin 
ghidul tău de acolo. Imi dau seama că nu ai încredere în el. Dar 
menţine relaţia aceea și putem studia totul pe îndelete. 

Tot ce spunea el părea logic. 

— Mă faci părtaş la arhiva asta? 

— Absolut. Am încheiat un târg. E prea mare pentru oricare din 
noi, dar împreună ne putem descurca. Am nevoie și de omul tău ca 
să am acces. Sigur, aș putea să-mi găsesc și eu unul, dar de ce să 
o iau de la capăt când tu ai deja totul pregătit? Rămân mai puţini 
oameni cu care să ne batem capul. Hai s-o facem. Tu îmi plătești 
cât ne-am înțeles pentru tăcerea mea privind licitația de mâine, iar 
împreună împărțim ce obţinem de aici, câte cincizeci la sută. 

Deveni imediat suspicios. 

— De ce ești atât de generos? 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 156 

Eli zâmbi. 

— Ce opţiuni avem? Eu pot să-ţi distrug licitația de mâine și tu 
poţi să distrugi treaba asta pentru mine. De ce să nu fim rezonabili 
și să profităm amândoi? Avem destul aici. 

li plăcea o afacere bună. Nu exista nimic mai grozav. 

— In regulă, Eli. Așa o să facem. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 157 


CAPITOLUL 
TREIZECI ŞI PATRU 


JANuSZ CzAJkowsKI stătea în apartamentul de la Sheraton și se 
uita la Castelul Wawel. Edificiul străvechi era luminat pe timpul 
nopţii în toată splendoarea lui, la cinci sute de metri distanţă, sus, 
deasupra râului Wista. Grupuri de oameni se adunau la baza lui pe 
aleile late paralele cu râul, bucurându-se de seara magnifică de 
iunie. Se simţea mândru că, în calitate de președinte, era 
succesorul firesc al multor regi care stăpâniseră Polonia din acel 
castel. Oameni ca Boleslav Mare, Cazimir Restauratorul, 
Sigismund cel Bătrân. Ce nun: ce legende! Dreptul lor la tron 
fusese dobândit întâi prin cucerire, apoi păstrat prin moștenire. În 
cele din urmă, însă, se transformase în ceva unic pentru Polonia. 

Alegeri libere. 

Ce greșeală! 

Toată povestea era greu de imaginat. Miniștri, arhiepiscopi, 
voievozi, castelani și nobili se adunau pe pajiștile vaste de lângă 
Varșovia și se așezau în cerc. Candidaţii trimiteau emisari care 
explicau de ce tocmai omul lor trebuia să fie rege. Se făceau 
promisiuni. Multe promisiuni. Se stârneau dispute. Violenţa fizică 
era ceva obișnuit. In cele din urmă, se vota și câștiga cel cu 
numărul cel mai mare de voturi. 

Puţine alte țări din lume își alegeau conducătorul în acest mod 
atât de bizar. 

Reflecta convingerea înrădăcinată a polonezilor în libertatea 
individuală și ura față de autoritatea centrală. Dar totul se 
dovedise a fi un dezastru. Regii, prin definiţie, trebuiau să fie 
independenţi și să conducă în mod absolut, dar regii polonezi erau 
complet îndatoraţi nobililor care îi alegeau. Mai rău decât atât, 
trebuiau să respecte promisiunile pe care le făceau ca să fie aleși. 
Dacă dădeau înapoi, nobilii aveau dreptul să-și retragă sprijinul. 

Rezultatul unei asemenea nebunii era previzibil. 

Monarhii deveneau slabi și ineficienţi. Cei mai mulţi nici măcar 
nu erau polonezi, pentru că devenise o modă să aleagă un străin 
fără rădăcini sau legături locale. Acestor străini nu le păsa prea 
mult de națiunea polonă, ceea ce dusese la nenumărate conflicte, 
interne și externe deopotrivă. Războaiele civile nu conteneau. 
Perioada dintre moartea unui monarh și alegerea următorului 
ajunsese în cele din urmă să dureze ani, ceea ce stârnise și mai 
multe tulburări. Totodată, puterea nobililor latifundiari crescuse. Se 
străduiseră din greu să menţină ţara rurală, înăbușind dezvoltarea 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 158 


orașelor și împiedicând apariţia clasei de mijloc. Nimic din toate 
astea nu se dovedise productiv. 

Corupţia devenise instituționalizată. 

Seim, camera inferioară a reprezentanţilor parlamentari din 
Polonia, crescuse în forță și statut, totul pe cheltuiala regelui, care 
păstra pentru el deciziile finale privind legislaţia, impozitele şi 
politica externă. 

Nimic nu devenea lege fără aprobarea lor. 

Apoi, liberum veto dădu lovitura de graţie. 

Nu permit. 

Un membru al Seimului putea împiedica orice lege. 

Toate voturile trebuiau să fie unanime. 

Mai greu de crezut decât atât, dacă nu reușeau să ajungă la o 
decizie unanimă într-o privinţă în decurs de șase săptămâni, 
termenul-limită pentru o singură sesiune, deliberările lor erau 
considerate nule și toate legile anterioare din acea sesiune, chiar 
dacă trecuseră și erau aprobate, se anulau. 

Ce nebunie! 

Liberum veto adusese Polonia în pragul colapsului. 

Judecata dreaptă câștigase până la urmă și fusese abolit în 
1791. Dar fusese mult prea târziu, căci națiunea polonă însăși se 
destrăma patru ani mai târziu. 

Slavă Domnului că lucrurile se schimbaseră! Totuși unele dintre 
tendințele negative se păstrau. Poloniei încă îi era greu să meargă 
mai departe. Incă se confrunta cu intervenţiile permanente ale 
străinilor. 

Jak cie wiaze, tak cie pisza. 

Așa cum te văd, așa te percep. 

O veche zicală polonă, care încă era adevărată. 

Ușa de la camera exterioară a apartamentului se deschise. Era 
păzită de doi dintre oamenii săi din BOR, care stăteau de pază pe 
hol. Conducerea hotelului fusese foarte amabilă cu închirierea 
camerei în ultima clipă. Din fericire, Apartamentul Regal Wawel 
fusese disponibil și se afla la un etaj superior, la capătul unui 
coridor lung, departe de lifturi, fiindu-le ușor să păzească accesul. 
leși din dormitor și o văzu pe Ivona, care se întorsese de la castel. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— A mers perfect. Cotton a luat sulița și a reușit să fugă. 

— A fost alertat cineva? 

Ea clătină din cap. 

— M-am ocupat personal, iar paznicii nu și-au dat seama. Au 
crezut că e doar un intrus. l-am pus doar atâtea piedici cât să-l fac 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 159 
să continue, iar în final a ieșit de pe domeniu prin Bârlogul 
Dragonului. 

El chicoti. 

— Cât de adecvat. 

Se duse la micul bar care fusese pregătit pentru vizita lui și 
turnă două măsuri generoase de whisky irlandez. Descoperiseră o 
admiraţie comună pentru această băutură, așa că ceruse să fie 
adusă o sticlă în speranța că Ivona avea să ajungă acolo la un 
moment dat. 

— Acum, întrebarea e dacă vom afla adresa licitaţiei, spuse el, 
oferindu-i un pahar și sorbind din al lui. 

— O vom afla. Cotton se va asigura de asta. 

Voiau ca Malone să ia sulița. Puseseră un indicator GPS în cutia 
din lemn care o proteja, iar acesta avea să-i ducă direct la locul 
licitaţiei. 

— Ce vrei să spui când zici că se va asigura că știm? 

— Janusz, Cotton nu e prost. Cu siguranţă și-a dat seama că l- 
am lăsat să ia sulița. Poate că e puţin supărat din cauza căzăturii, 
dar o să-i treacă. 

— Dacă știe, de ce a luat-o? 

— E biletul de intrare al Americii, iar el vrea să-l urmăm. Se 
bagă într-o situaţie necunoscută și e folosit de Tom Bunch și de 
președintele Fox. A rămas datorită lui Stephanie Nelle. E singurul 
motiv pentru care ar face-o. S-au folosit de loialitatea aceea ca să-l 
convingă să fure sulița și o vor folosi ca să-l forțeze să meargă la 
licitaţie cu Bunch. El știe însă că rușii nu sunt mulţumiţi. S-a văzut 
clar în Bruges. Ar putea exista probleme, așa că va avea nevoie de 
ajutor. Aici intervenim noi. 

— Pare că-l cunoști bine pe acest om. 

— E un profesionist. Și a mai avut de-a face cu Ivan, așa că știe 
că omul nu e de încredere. Cotton trebuie să presupună că rușii nu 
ne spun totul. Mai ales locul licitaţiei. Așa că ne va conduce acolo. 

— Îl respecţi foarte mult. 

— Incă ești gelos? 

— Și dacă aș fi? o întrebă el. 

— Aș zice că e o reacţie ciudată din partea unui bărbat însurat. 

O măsură cu o privire precaută, băutura încălzindu-i pieptul. 

— De ce ești cu mine? 

Chiar era curios să știe. 

— Lucrez pentru tine. 

— Nu e un răspuns și știi asta. Mă iubești? 

Nu-i mai pusese niciodată întrebarea asta. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 160 


cea Da. 

li plăcu dezvăluirea ei. 

— Și eu te iubesc. 

Ea mai luă o gură de whisky. 

— Te-ai îndoit vreodată? 

— Nu a fost o îndoială, dar toată povestea e complicată. 

Ea zâmbi. 

— Asta așa e, dar problema licitaţiei nu e puţin mai presantă 
decât vieţile noastre personale? 

— Amândouă sunt importante pentru mine. 

Nu se mai simţise vulnerabil în fața unei femei de multă vreme. 
Da, era încă însurat și țara nu ar fi fost de acord. Biserica nu ar fi 
fost de acord. Soţia lui? l-ar fi păsat doar dacă presa ar fi 
descoperit ceva. Din fericire, echipa lui de securitate era discretă și 
înțelegătoare. Acum se găsea într-un apartament magnific, cu o 
femeie frumoasă pe care o iubea, cu noaptea așternută de-a 
binelea afară, cu ziua încheiată. 

Îi veni în minte încă o zicală. 

Nie chwal dnia przed zachodem słońca. 

Nu lăuda ziua înainte de apus. 

Mai întâi, însă, voia să știe: 

— Se va pomeni ceva despre furt? 

Ea încuviinţă. 

— Castelul dă un comunicat despre spargere, spunând că încă 
stabilesc ce s-ar fi putut lua, dacă s-a luat ceva. Directorului i s-a 
spus că este o problemă de siguranţă naţională și că discreţia este 
necesară. El e singurul care știe că noi am plănuit totul. L-am 
asigurat că sulița va fi returnată în două zile. 

— Dacă o pierdem, vor avea necazuri. 

— Știu. O aduc înapoi. 

— Cu tot cu ceea ce se scoate la licitaţie despre mine? 

— Cu tot cu asta. 

El își termină băutura și puse paharele jos. 

— Unde se poate urmări cutia? 

Ea încuviinţă. 

— Doar pe telefonul meu. 

— Și nu se va mai întâmpla nimic în seara asta? 

Ea ridică din umeri. 

— Mă îndoiesc, dar o să stăm cu ochii pe ea. 

El o luă în braţe. 

— Ce-ar fi să facem asta împreună? 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 161 


CAPITOLUL 
TREIZECI ŞI CINCI 


COTTON MALONE găsi consulatul SUA, aflat pe o stradă dosnică, 
nu departe de piaţa mare din Cracovia. Un mesaj pe telefon îi 
indica faptul că trebuia să meargă acolo după ce pleca de la castel. 
Încă mai ţinea cutia din lemn cu Suliţa Sfântului Mauriciu, iar 
plimbarea până acolo prin mulţimea ieșită seara fu lipsită de 
evenimente. 

Doi pușcași stăteau de pază lə intrarea principală. Trei steaguri 
americane agățate de piatra asupra fluturau un bun venit 
nepăsător. Înăuntru, fu condus către detectorul de metale și apoi în 
sus, pe scări, într-un birou de la etaj unde îl așteptau Stephanie și 
Bunch. 

Puse cutia pe masă. 

— Bravo, zise Bunch cu un zâmbet pe față. 

Stephanie nu părea la fel de mulțumită. 

Bunch ceru o şurubelniţă, adusă de un tânăr energic, care o 
folosi ca să scoată capacul. Inăuntru se afla un vârf bont de suliță, 
din fier, lung de cincizeci de centimetri și lat de aproape opt. 
Culoarea îi amintea lui Cotton de cenușiul crucișătoarelor. 
Rămășițele zdrențuite ale învelișului de cupru se înfășurau pe 
mijloc, acoperind parţial o deschizătură cioplită în treimea de sus a 
lamei. Ştia că acolo fusese cândva un cui, precum cel din Suliţa 
Destinului de la Viena, dar cuiul dispăruse. La capătul inferior erau 
două aripi, deasupra cărora se întindea o încrengătură de sârmă, 
iar mai jos era receptaculul rotund care se atașa cândva la lance. 

Bunch ridică artefactul. 

— Chiar crezi că ar putea fi sulița care l-a străpuns pe Hristos? 

Nu se putu abține. 

— Un iepuraș mare și alb aduce bomboane copiilor de Paște? 
Bunch nu părea amuzat. 

— Inţeleg că nu ești credincios. 

— Sunt un om practic. Nicio bucată din fier, veche de două mii 
de ani, n-ar fi supraviețuit neafectată. 

— De ce nu? E posibil. 

De fapt, nu era, dar hotărî să nu-l contrazică. 

Totuși, observă diferenţa clară dintre sulița asta și cea expusă 
în Viena. Deși asemănătoare ca mărime și formă, Suliţa Destinului 
avea o deschizătură ovală mai pronunțată în mijloc, acolo unde 
încă se afla cuiul din fier forjat. Se spunea că era un cui de la 
răstignire, îl proteja o teacă aurie. Se făcuseră multe teste pe sulița 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 162 


din Viena, care demonstraseră că în mod sigur cuiul fusese forjat, 
nu turnat, iar mărimea lui era cam mare pentru cele folosite de 
armata romană pe atunci. Testele metalurgice dovediseră că fierul 
era dintr-un timp mult după Hristos. 

Dar cine știa? 

Totul era o problemă de credinţă. 

Ceva ce el nu prea avusese niciodată. 

Bunch puse sulița înapoi în cutie. 

— E cel mai sigur loc pentru ea. 

In privinţa asta, Cotton era de acord. 

Bunch stătea la birou, cu fața la un laptop deschis, și începu să 
tasteze. Apoi apăsă un ultim buton și spuse: 

— Tocmai am trimis confirmarea pentru licitaţie. 

Laptopul scoase imediat un piuit, indicând primirea unui mesaj. 

Era rapid. 

Trebuia să fie un răspuns automat. 

Bunch îl citi, apoi întoarse ecranul ca să vadă Cotton și 
Stephanie. 


MULŢUMIM PENTRU PARTICPARE. VĂ RUGĂM TRIMITEŢI UN E- 
MAIL CU IMAGINEA ARTEFACTULUI DUMNEAVOASTRĂ LA ACEASTĂ 
ADRESĂ. APOI TRIMITEŢI DOI REPREZENTANȚI ÎN RAMURA 
PRINCIPALĂ A MUZEULUI TATRA DIN ZAKOPANE MÂINE LA ORA 
11.00 A.M. VOR FI ADUȘI ÎNAPOI DUPĂ CE SE TERMINĂ LICITAŢIA. 
FĂRĂ CELULARE, ARME SAU ALTE DISPOZITIVE ELECTRONICE. ȘI 
FĂRĂ TRANSLATORI, FIINDCĂ VÂNZAREA VA AVEA LOC DOAR ÎN 
LIMBA ENGLEZĂ. REPREZENTANŢII DUMNEAVOASTRĂ AR TREBUI 
SĂ O VORBEASCĂ FLUENT. VERIFICAREA PLĂ TII SE VA FACE PE 
LOC. TREBUIE FĂCUTĂ CONFIRMAREA PLĂȚII PENTRU CA 
VÂNZAREA SĂ SE ÎNCHEIE. VĂ RUGĂM SĂ VĂ ASIGURA TI CĂ TOATE 
ARANJAMENTELE PENTRU PLATĂ AU FOST FĂCUTE. ORICE 
INCALCARE A ACESTOR REGULI VA AVEA CA REZULTAT 
EXCLUDEREA DIN LICITAȚIE. 


Cotton se gândi la Ivan și la avertismentul său ca Statele Unite 
să stea deoparte. Îi transmisese mesajul lui Stephanie, care sigur îi 
împărtășise informaţia lui Bunch. 

— Rușilor nu le pasă de așa ceva, zise el. Ori vor câștiga, ori vor 
opri licitaţia, cu orice preț. 

— Ne-am ocupat și de asta, remarcă Bunch. Președintele Fox a 
vorbit la Kremlin și a transmis același lucru pe care l-am spus 
polonezilor. l-a asigurat că nu participăm la licitaţie. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 163 


Cotton arătă spre cutie. 

— Ce se întâmplă când vor afla că s-a furat sulița? Bunch clătină 
din cap. 

— Niciun alt furt nu a fost făcut public. Le-am trecut sub tăcere. 

Incredibil! Acești oameni chiar erau proști. 

— Niciun alt furt nu a avut loc pe teritoriul polonez. Suliţa aceea 
nu e o relicvă catolică, furată dintr-o biserică. E un artefact istoric 
naţional. Ce-l împiedică pe președintele Czajkowski să spună lumii 
că a dispărut? Trebuie să știe, de acum, că l-aţi tras pe sfoară. 
Ivona Novak era acolo și mă aștepta. 

Omise de ce-ul din afirmaţia asta. 

— Cui îi pasă? Ce poate să facă Czajkowski în privinţa asta? 
întrebă Bunch. Absolut nimic. La fel și rușii. Noi suntem Statele 
Unite ale Americii, fir-ar să fie, și-o să mergem cu ea la licitaţie. 

Cotton se uită la Stephanie, care își păstra o expresie stoică, dar 
îi putea citi gândurile. Rușii și polonezii colaborau. In ce măsură? 
Era greu de spus. Dacă ar fi fost o relaţie foarte apropiată, atunci 
polonezii ar fi oprit pur și simplu furtul suliţei. In schimb, 
îngăduiseră ca acesta să aibă loc. Asta confirma faptul că, într-o 
anumită măsură, bâjbâiau pe întuneric. Până unde? 

Era altă necunoscută. 

— Noi doi vom fi la muzeu dimineaţă, îi spuse Bunch lui 
Stephanie. Presupun că Malone a terminat. Nu? 

— Presupui greșit, zise Cotton. 

Văzu mirarea de pe faţa lui Stephanie. 

— Merg eu cu tine, spuse el. 

Bunch afișă un rânjet enervant. 

— Asta-mi place să aud. Un om de echipă! Credincios bătrânelor 
State Unite. Apreciem devotamentul tău. 

Hotăriî să nu muște momeala și spuse în schimb ceea ce 
probabil că era de așteptat: 

— Și cei 150 000 de dolari ai mei. Să nu uităm de asta. Plătiţi în 
avans. 

— Nu. Sigur că nu, spuse Bunch. Un om trebuie să-și câștige 
pâinea, nu-i așa? Putem aprecia acest lucru. O să aranjez transferul 
fondurilor. 

Era mai bine să-l creadă Fox un mercenar lacom decât un 
prieten loial. Sub nicio formă nu avea să o lase pe Stephanie să 
intre în mocirla aceea de licitaţie singură. Și exact asta însemna 
Tom Bunch. 

Fără îndoială. 

Cotton se considera expert în doar câteva lucruri. Unul era 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 164 


abilitatea de a înfrunta o situaţie grea și de a gândi rapid. Vechiul 
clișeu era adevărat. Oamenii disperaţi fac lucruri disperate, iar 
acest scenariu părea tocmai definiția acelui cuvânt. 

— Eşti sigur? îl întrebă Stephanie. 

El încuviinţă. 

— Absolut. 


Cotton și Stephanie ieșiră din birou în timp ce Bunch vorbea la 
telefon cu Fox, făcându-le semn că voia să discute cu președintele 
în privat. 

— Mă întreb dacă există cursuri de pupat în fund la care se duc 
idioţii ca el, îi spuse lui Stephanie. Nu înţelege nimic din ce se 
întâmplă aici. 

— Niciun pic. 

— Bănuiala mea e că se urmărește cutia prin GPS, spuse el, și 
că o localizează chiar acum. Trebuie să aruncăm o privire. 

— Știu. Ne vom ocupa de asta când termină convorbirea lui 
importantă. 

El simţi sarcasmul. 

— Ivona a aranjat totul, cu doar destule obstacole încât să arate 
bine. Deși a exagerat puţin când a tras în cordon, zise el. li sunt 
dator pentru asta. 

Stephanie zâmbi. 

— Înseamnă că polonezii nu au primit o invitaţie, spuse el. Rușii 
trebuie să îi fi pus în temă. Așa s-ar explica parteneriatul lor din 
Bruges. Dar a fost o asociere de scurtă durată. Rușii nu ar vrea să 
mai fie cineva implicat după asta. 

— Dacă nu, intră cu forța sau ne lasă pe noi să-i conducem 
acolo. 

Era de acord. 

— O să dea un comunicat despre ce s-a întâmplat în seara asta. 
Sunt obligaţi ca să păstreze linia celorlalte furturi. Și nu le pot 
permite rușilor să creadă că sunt într-o vorbă cu noi în vreun fel. 

Observă că ea era de acord. 

— Probabil că Czajkowski va suna la Washington și va face 
scandal din cauza minciunilor, zise el. E de așteptat. Problema 
noastră e că GPS-ul nu va ajunge la licitaţie. Pe baza e-mailului pe 
care tocmai l-am văzut, la transportul nostru de mâine se vor face 
verificări pentru marcaje și, dacă e descoperit, SUA va fi 
descalificată. El zâmbi. L-am putea lăsa înăuntru și totul se va 
termina repede. Bunch va fi forțat chiar să-și asume o parte din 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 165 


vină. 
— Aș vrea eu, dar informaţia aceea tot se va vinde. 
— De fapt, sunt un pic curios ce anume se oferă. Trebuie să fie 


destul de important. Casa Albă nu ţi-a spus? 

Ea clătină din cap. 

— Nicio vorbă. Și aș minţi dacă aș spune că nu sunt și eu 
curioasă. Trebuie să fie ceva fatal, atât la nivel personal, cât și 
politic. Eu zic să mergem mai departe și să vedem ce se întâmplă. 


Era de acord cu asta. 
— Rușii nu vor pierde licitaţia asta. 
— Știu, dar poate că nu ar fi un lucru atât de rău dacă ar 


câștiga. 
El surprinse scânteia din ochii ei. 


— Îmi place cum gândești. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 166 


CAPITOLUL 
TREIZECI ŞI ŞASE 


JONTY URCĂ ÎN PAT. 

Alesese cea mai mare cameră din Castelul Sturney pentru el, 
cea folosită pe vremuri de stăpânul castelului, o cameră complet 
mobilată cu piese de epocă, reprezentative pentru trecutul 
Slovaciei. Eli Reinhardt era mai jos pe coridor, fiindcă i se păruse o 
idee bună sași ţină aproape partenerul abia dobândit. 

Lăsaseră arhiva de documents în mină, punând la loc zidul din 
sare și mascând intruziuneaĂ&tede bine putuseră. Konrad îi 
asigurase că Nivelul X era rareori accesat, fiindcă nu făcea parte 
de fapt din mina funcţională. Era mai degrabă o reamintire a 
trecutului, când sovieticii deţineau controlul, unul pe care puţini 
mai voiau să și-l amintească. 

Așa că secretul trebuia să fie în siguranţă. 

li promisese lui Konrad niște bani în plus, atât cât să-i cumpere 
tăcerea, cât și să-i consolideze loialitatea. Trebuiau să mai facă 
vizite la Nivelul X în săptămânile următoare, ca să afle ce era de 
găsit acolo, dacă era ceva. Din nefericire, Jonty nu avea să fie de 
mare ajutor, fiindcă polona lui era slabă și rusa inexistentă. Eli, 
bineînţeles, le vorbea fluent pe amândouă. Totuși, nu avea de gând 
să-i lase „partenerului" său acces neîngrădit. Așa, Eli ar fi păstrat 
cea mai mare parte a informaţiilor pentru el. Nu. Avea să angajeze 
un înlocuitor și să-l plătească destul cât să se asigure că rămânea 
loial. Pentru a-și cimenta și mai mult relaţia, Vic avea să-i 
însoțească tot timpul, fiindcă puţină teamă era un lucru bun. Și 
pentru Eli, și pentru ajutorul angajat. 

Eli îl păstrase pe Art Munoz pentru protecţia personală. Bulgarul 
era cazat într-un dormitor aflat lângă cel al lui Eli. De ce avea 
nevoie de o gardă de corp? Cine putea ști? Hotărâse însă să-i 
îngăduie lui Reinhardt orice își dorea. Partea importantă era să 
treacă ziua de mâine și să finalizeze licitația. Cele douăzeci de 
milioane de euro pe care i le datora lui Eli erau un preț mic dacă 
însemna că scăpa fără scandal. 

Dușmanul de ieri poate fi prietenul de azi. 

Cât de adevărat! 

Vic raportase că șase echipe fuseseră trimise în diverse locuri 
din Polonia, Slovacia, Republica Cehă și Austria. Toate aflate la 
distanţe de câteva ore de mers cu mașina. Nemţii nu aveau să 
participe. Eli le luase locul și oferise Cuiul Sfânt de la Catedrala 
Bamberg, care urma să fie vândut împreună cu restul relicvelor 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 167 


sfinte. Primise și confirmarea, și imaginea cu Suliţa Sfântului 
Mauriciu. Prezenţa lor era esenţială. În timpul convorbirii din urmă 
cu doar câteva săptămâni, Warner Fox îl asigurase că nu doar că 
aveau să liciteze, ci și să câștige licitaţia, iar asta însemna că 
veneau către el mulţi dolari americani. Fox susținuse acest 
demers, felicitându-l pentru ingeniozitatea lui întreprinzătoare. Se 
întrevedea din nou fostul afacerist, pentru care banii vorbeau, și 
mai mulți bani vorbeau mai tare. 

Se așeză între cei patru stâlpi ai patului, salteaua fermă fiind o 
minune. Castelul era echipat extraordinar. Nu se precupețise nicio 
cheltuială pentru a asigura confortul oaspeţilor. Pentru cât plătea 
doar pentru a-l folosi o săptămână, tot locul ar fi trebuit să fie 
căptușit cu aur. 

În mod normal, îi plăcea să citească înainte de a adormi, un 
obicei pe care îl căpătase în adolescenţă și unul pe care- | păstrase 
toată viața de adult. Îi plăceau clasicii, dar, ca să fie sincer, și o 
carte polițistă bună îl intriga. Îl atrăgeau enigmele. Era ca viaţa lui, 
care uneori părea scoasă dintr-un thriller internațional. 

Il consola faptul că Vic supraveghea lucrurile în timpul nopţii. Se 
îndoia că ar fi putut să doarmă altminteri. Omul lui monitoriza și 
cele șase echipe, gata să înceapă dimineaţă transportul oaspeților. 
Alesese dinadins miezul zilei pentru licitaţie. Era mai ușor să 
sesizeze vreo problemă și era mai ușor să fugă. Nu avea încredere 
în niciun ofertant, dar se baza pe interesele lor limitate ca să se 
asigure că totul decurgea conform planului. 

Cămara încă îl neliniștea. Erau zeci de mii de documente acolo. 
Avea să dureze multă vreme să le verifice și nu exista vreo 
garanţie că era ceva de valoare. Dacă intrau și ieșeau întruna din 
mină, sigur aveau să atragă atenţia, deși Konrad le spusese despre 
o cale de coborâre care nu era supravegheată aproape deloc, fiind 
folosită exclusiv de mineri. Totuși, o lecţie pe care o învățase din 
anii de tocmeală grijulie era niciodată să nu-ți fortezi norocul. Să iei 
ce e de luat și să fugi. Nimic bun nu ieșea vreodată din prelungirea 
unei situații și totul la arhiva aceea striga pe termen lung. 

Eli avusese dreptate într-o privinţă. 

De ce să nu facem o înţelegere cu polonezii și să o vindem pe 
toată, intactă? 

Cu siguranţă că ar fi valorat milioane de euro și el ar fi primit 
jumătate, conform înţelegerii. 

li era foame. Poate că ar fi trebuit să ceară personalului să-i 
aducă o gustare. Poate un bol cu fructe. Nimic greu. Întotdeauna 
adormea cu dificultate dacă mânca prea mult din ceva bun. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 168 

Din nou, să nu-ţi forțezi norocul. 

Era mai liniștit știind că toate căile de comunicare cu castelul 
erau acum bruiate. Intensificaseră precauţiile înainte de a pleca 
mai devreme spre mină, așa că era imposibil ca Eli să poată vorbi 
cu o persoană aflată în afara zidurilor castelului. Nu uita, însă, 
ameninţarea lui Eli cu privire la ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar 
raportat cuiva o dată la câteva ore, așa că îi spusese lui Vic să 
permită acele apeluri, dar să monitorizeze orice cuvânt. Se baza pe 
lăcomia rivalului său ca să se asigure că nimic nu mergea prost. 

Hotări să renunţe la gustare și la citit. 

Gândurile îi alergau deja prin minte și trebuiau evitate alte 
stimulente. 

Stinse lumina. 

Era momentul să doarmă. 

A doua zi trebuia să fie în formă maximă. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 169 


CAPITOLUL 
TREIZECI ŞI ȘAPTE 


JOI, 6 IUNIE 
10.50 A.M. 

COTTON MALONE dormise agitat, preocupat de ceea ce avea să se 
întâmple. Petrecuse noaptea la un hotel din Cracovia, dar nu 
înainte de a rezolva câteva treburi esenţiale. El și Stephanie 
reușiseră să-l convingă pe Tom Bunch că sulița nu trebuia 
transportată în cutia din lemn. Prea neoficial, explicase el. Nu se 
cade, adăugase Stephanie. Aș ăsiseră o altă cutie decorativă 
de o mărime suficientă, lăcuită și pictată în stil polonez, umplută cu 
spumă și catifeaua din cutia originală. Bunch părea mulţumit, fără 
să-și dea seama ce se întâmpla de fapt. Desigur, găsiseră 
dispozitivul GPS pe fundul cutiei originale, pe care Cotton îl scosese 
și îl ţinea acum în buzunarul pantalonilor, încă trimițând semnale 
pentru Ivona Novak. 

Stephanie sunase mai devreme să-i spună că un articol din 
ediția de dimineaţă a Gazetei Wyborcza din Varșovia relata despre 
o spargere petrecută seara trecută la Castelul Wawel, care era 
investigată de poliția locală. Se oferiseră puţine detalii și nu se 
stabilise nimic, deocamdată, privitor la ce se furase. Părea mai 
mult decât suficient ca să demonstreze ceva, dar nu destul încât să 
se dea totul de gol. 

Nu reușise să mănânce prea mult la micul dejun, doar ronţăise 
niște pâine prăjită și băuse suc de portocale înainte să plece din 
Cracovia în mașina lui Bunch și să conducă aproape o sută de 
kilometri până la Zakopane, un oraș de aproximativ treizeci de mii 
de oameni aflat la graniţa dintre Polonia și Slovacia. Orașul ocupa o 
vale de la poalele Munţilor Tatra și se considera capitala sportivă a 
Poloniei, adăpostind montaniarzii vara și schiorii iarna. 

Muzeul Tatra părea ceva important. Erau opt spaţii diferite, 
toate expunând istoria, cultura, natura și etnografia părții poloneze 
a Munţilor Tatra. Ramura principală se afla în centrul orașului, 
clădirea fiind un exemplu perfect de construcție din piatră și 
cărămidă tipic pentru acea zonă. Bunch fusese animat pe drum, 
entuziasmat să ia parte la licitaţie. Evident, era prima dată când se 
aventura în așa ceva și părea să aibă o perspectivă strâmbă a 
felului în care se desfășurau lucrurile. 

E ca în Misiune imposibilă, spusese Bunch. Mergem într-o 
misiune pe cont propriu și, dacă oricare din noi e prins sau ucis, 
secretara va tăgădui că știe ceva de faptele noastre. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 170 


Dobitocul debita numai prostii de parcă toate ar fi fost un lucru 
bun. Cui naibii îi plăcea să fie tăgăaduit? Agenţii nu aveau tendinţe 
de suicid. Și ucis? Niciunul pe care-l cunoscuse el nu-și dorise să 
moară. 

Găsiră sediul principal al muzeului, pe strada Krupówki, și 
parcară lângă trotuar. Coborâră din mașină și rămaseră pe trotuar, 
în faţa unui gard din fier, înalt până la talie, care înconjura clădirea. 
Cotton se uită la ceas și văzu că veniseră cu cinci minute mai 
devreme. 

— Oricine ar veni, spuse el, ar fi mai bine să vorbesc eu. Trebuie 
să jucăm cu atenţie și am ceva experienţă în treaba asta. 

— Nu văd care e problema. Suntem aici ca să mergem lao 
licitaţie. Nu e nimic de jucat. Eu sunt oficialul cu întâietate. O să 
vorbesc eu. 

Exact ceea ce credea că va spune Bunch. Perfect. Avea nevoie 
de o mică diversiune și tipul acesta cu siguranţă putea s-o ofere. 

Se gândi că oricine venea avea să îi controleze, căutând 
electronice, așa că trebuia să scape de dispozitivul cu GPS înainte 
de asta. Trebuia și să îi arate drumul lvonei, care sigur privea de la 
distanţă. 

Ziua era senină, însorită și caldă. La 11.00 a.m. fix, un Mercedes 
negru coupe se opri pe stradă în fața muzeului. Şoferul și încă un 
bărbat stăteau în față. Amândoi erau tineri, amândoi cu o înfățișare 
și o atitudine care aminteau de ce Trei Amici din Bruges. 

Cotton merse spre noii sosiți și-i salută în timp ce coborau. 
Remarcă și faptul că ferestrele mașinii erau coborâte. Perfect. Tot 
ce lipsea acum era ca Bunch să fie Bunch, care se apropie și spuse: 

— Sunt consilierul adjunct al Statelor Unite pentru siguranţa 
naţională și asistentul adjunct al președintelui Statelor Unite. 

— Unde e relicva? întrebă unul din ei. 

— Care-i treaba aici? întrebă Cotton. 

— Nu merge așa. Noi punem întrebări, voi răspundeţi și nu 
avem timp de dezbateri. Unde e relicva? 

Cotton arătă spre mașina lor. 

— Acolo. 

Reușise să-l convingă pe Bunch s-o lase înăuntru până când 
aflau ce se întâmplă. E singurul nostru bilet pentru a intra în 
licitație, îi spusese lui Bunch, care acceptase imediat. 

Cei doi se îndreptară spre mașină. 

Bunch nu ezită. 

— Staţi așa. E a noastră, nu a voastră. Dacă trebuie s-o vedeţi, 
mă ocup eu. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 171 


Momentul îi oferi ocazia lui Cotton să scoată dispozitivul GPS din 
buzunar și să-l arunce pe fereastra deschisă a Mercedesului. Nu 
conta unde ateriza, atâta timp cât era înăuntru, preferabil spre 
bancheta din spate. Avea mărimea unei bomboane Tic Tac și spera 
să treacă neobservat. 

Bunch și ceilalți doi ajunseră la mașină în același timp. 

— La o parte, spuse unul din ei. 

— Să nu vorbești așa cu mine! 

— Am primit instrucţiuni să vă lăsăm aici dacă există vreo 
obiecție sau opoziţie la instrucţiunile noastre. Bineînţeles, vom lua 
relicva cu noi. 

— Ba nu, spuse Bunch răspicat. E proprietatea Statelor Unite ale 
Americii. 

Tipul chicoti. Cotton voia să facă la fel, dar știa că n-ar fi fost 
bine. 

— De fapt, e o proprietate furată, zise celălalt. Vă rog, dați-vă la 
o parte și lăsaţi-ne să ne facem treaba. 

Bunch îi aruncă o privire care întreba ar trebui să facă așa ceva 
și Cotton dădu aprobator din cap. Era uimitor cum avea nevoie de 
îndrumare având în vedere toată „expertiza“ lui în asemenea 
chestiuni. Bunch se dădu la o parte și bărbatul scoase cutia lăcuită 
de pe bancheta din spate. Celălalt luă un detector cu baterie de 9 
volti din buzunarul pantalonilor, genul care se putea cumpăra de 
oriunde pentru mai puţin de 200 de dolari. Mic, portabil, simplu și 
eficient. Porni aparatul și scana cutia. Apoi, deschise capacul și 
scana lancea. 

Nu se înregistra nimic. 

Pe urmă, îl scanară pe Bunch. 

Curat. 

În cele din urmă se întoarseră pe locul unde stătea Cotton și se 
convinseră că nici el nu avea dispozitive electronice asupra lui. El și 
Bunch își lăsaseră telefoanele mobile în Cracovia, la Stephanie. 
Paria pe faptul că nu aveau să-și scaneze propria mașină și nu o 
făcură, convinși că era deja curată. Un dezavantaj al scanerului de 
proximitate precum cel pe care îl foloseau ei era că trebuia să fie 
aproape de orice sursă detectabilă. 

— În regulă, spuse unul din însoțitori. Trebuie să urcați în 
mașina noastră și să mergem în tăcere. 

Celălalt prelua controlul suliţei din cutie. 

Bunch nu se mai opuse. 

— Avem mult de mers și mai sunt și alte măsuri de precauţie pe 
care trebuie să le luăm. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 172 


Merseră aproximativ o jumătate de oră, dincolo de graniţa cu 
Slovacia, prin Munţii Tatra. Nimeni nu vorbea. Cotton încerca să se 
orienteze, știind că se îndreptau spre sud. Nu îi era cunoscut nordul 
Slovaciei, așa că era greu de spus unde se afla destinația lor. In 
față, zări un tunel săpat în munte care lăsa autostrada să continue 
drept, fără obstacole. 

Intrară în tunelul luminat artificial și văzu că era lung, celălalt 
capăt fiind vizibil la distanță de vreo patru sute de metri. Pe 
cealaltă bandă veneau mașini din direcția opusă. Trecu una, apoi 
încă una. A treia mașină încetini, apoi făcu o întoarcere pe șosea, 
luându-se după ei. 

Un Mercedes negru coupé. 

Identic cu al lor. 

Automobilul trecu în viteză pe lângă ei și înainta spre capătul 
tunelului. 

Mașina lor se opri pe banda mică de urgență. Şoferul porni 
avariile. 

— De ce ne-am oprit? întrebă Bunch. 

Cotton își dădu seama ce se întâmpla. 

— Drone. 

Bunch părea nedumerit. 

— Se tem că suntem urmăriţi de deasupra, îi explică lui Bunch, 
așa că aduc o mașină identică să ducă pe orice ne urmărește din 
cer pe un drum greșit. 

Tipul de pe scaunul pasagerului se întoarse spre ei. 

— Am spus să nu vorbiţi. 

Se săturase. 

— Atunci fa ceva în privinţa asta. 

Se baza pe faptul că Jonty Olivier voia atât de mult ca America 
să facă parte din povestea asta, încât era dispus să treacă aproape 
orice cu vederea. Inclusiv regulile. Dar dacă tipul ăsta voia să se ia 
la harță, era în regulă pentru el. 

Tipul se întoarse la loc. 

— O să așteptăm aici câteva minute, îi spuse el lui Bunch, 
destul cât să aibă ţinta falsă timp să-și facă treaba. 

Tipul din faţă se întoarse și le aruncă doi saci din pânză neagră. 

— Când pornim la drum, puneţi-le pe cap. 

O altă metodă demodată, dar una eficientă, prin care puteai să 
împiedici pe cineva să afle încotro mergeai. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 173 


Hotări să nu se opună. 
Spera că Ivona încă îi urmărea. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 174 


CAPITOLUL 
TREIZECI ŞI OPT 


JANuSZz CzAJkowskI hotărî să rămână în Cracovia pentru tot restul 
zilei, dorind să fie prin preajmă pentru ca el și Ivona să poată 
comunica repede unul cu altul. Michat Zima, șeful BOR, nu fusese 
mulțumit de decizie, preferând ca președintele ţării să fie în mediul 
controlat din Varșovia. Își dădea seama că Zima voia să știe ce se 
întâmplă și de ce o agentă de la Agencja Wywiadu avea legături 
atât de directe cu președintele. Era ceva neobișnuit, pentru a nu 
spune mai mult, dar respinsesi= Xe noile încercări ale lui Zima de 
a afla mai multe. 7 

Noaptea petrecută cu lvona fusese minunată. Incepea să-i 
lipsească atunci când nu era lângă el, dar astfel de sentimente 
puteau fi periculoase, așa că înăbuși orice idee de legătură 
emoţională. Se putea ocupa mai târziu de asta. In momentul de 
față, licitaţia era tot ce conta. 

Ivona îi arătase dispozitivul de urmărire pe telefonul ei și faptul 
că Suliţa Sfântului Mauriciu petrecuse noaptea la consulatul 
american. Ultimul raport arăta că sulița ieșise din Cracovia și o 
luase spre sud, către granița dintre Polonia și Slovacia. Asta fusese 
în urmă cu aproape două ore. Nu avea de unde să știe ce se 
întâmpla acum. 

Putea doar să spere că lvona reușea s-o urmărească mai 
departe. Discutaseră toate opţiunile și în cele din urmă îi spusese 
să-și folosească judecata în privinţa a ceea ce trebuia făcut. 

Avea încredere completă în ea. 

Totuși, trebuia să fie pregătit și să înfrunte orice situație, dacă 
ea dădea greș. 

înţelegea că era imposibil să nege autenticitatea oricăror 
documente, fiindcă toate erau scrise sau semnate chiar de el. Cel 
pe care rușii i-l arătaseră Ilvonei părea reprezentativ pentru ce-și 
amintea el că oferise SB-ului. Lucrase ca informator plătit timp de 
șapte ani, de la mijlocul anului 1982 până spre sfârșitul lui 1989. 
Dilecki fusese principala lui legătură, deși mai fuseseră implicați și 
alții din când în când. 

Toţi informatorii trebuiau să dea rapoarte regulate. Dacă nu, 
riscau să fie reţinuţi și „interogațţi“. Pentru el, asta însemnase să ia 
legătura cu o persoană de la SB o dată la două luni. Ceva. Orice. 
Odată ce o persoană apărea pe radarul SB, era aproape imposibil 
să mai scape. Ori le ofereai ce voiau, ori ajungeau ca profesorul 
acela de matematică, legat gol-pușcă de un scaun și bătut cu 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 175 
sălbăticie. 

Sau mai rău. 

Avea să fie aproape imposibil acum să se apere. Documentele 
în sine aveau să fie incriminatoare și, din câte știa el, doar o mână 
de oameni știuseră adevărul. Nici măcar Walesa, care condusese 
Solidaritatea, nu știuse tot ce se întâmpla. 

Și totul începuse în ziua aceea, în Varșovia, când plecase din 
închisoarea Mokotów. 

Cu doar câteva minute mai devreme, privise cum era torturat 
un om, implicaţiile fiind clare: că el avea să urmeze dacă nu 
coopera cu SB. 

În clipa următoare... 

Sunetul unui claxon îl aduse înapoi la realitate. 

Ajunsese în stradă fără să se uite. Din fericire, șoferul fusese 
atent și se oprise. Se uită prin parbriz la un bărbat mai vârstnic 
care continua să apese pe claxon. li făcu din mână și merse mai 
departe, găsind trotuarul pe cealaltă parte. Imaginea profesorului, 
un om educat care avea dreptul la respect și la demnitate, 
târându-se pe podeaua mizerabilă a închisorii, sângerând și 
despuiat, nu avea să-i mai iasă niciodată din minte. 

Nici sfidarea lui. 

ÎI ura pe Dilecki. Ura SB-ul. Ura comuniștii. Guvernul. Și pe 
oricine și orice se opunea Poloniei libere și independente. Nimic și 
nimeni nu avea să-i schimbe convingerea aceea din suflet. Dar se 
temuse. Mai mult decât în orice alt moment din viață. Nu voia să 
fie legat de un scaun, apoi bătut cu pumnii și cu picioarele. Nu voia 
să fie torturat sau pângărit. Nu voia să se târască pe podea, dar nu 
voia nici să fie ochii și urechile asupritorilor. 

Merse mai departe pe trotuarul plin de lume. Peste două ore era 
programată o întâlnire a filialei locale a Solidarităţii, una despre 
care Dilecki știa totul, cerând un raport integral despre ce se 
spunea. 

„Primul tău test“, spusese clar ticălosul acela enervant. 

Coti pe altă stradă și se îndepărtă și mai mult de închisoare. 

Trei bărbați îi blocau drumul în față, stând umăr lângă umăr pe 
trotuar, așteptându-l să se apropie. li cunoștea, iar expresia de pe 
fața lor era oricum, numai cordială nu. 

„Vino cu noi", spuse unul dintre ei. 

Fusese intimidat deja de stat. Nu avea de gând să-și lase 
propriii concetățeni să facă același lucru. 

„Du-te dracului", spuse el. 

Se întoarse să plece și unul dintre ei îl apucă de brat. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 176 


Se smulse din strânsoare. 

„Te rog“, îi spuse acesta. „Cineva vrea să vorbească cu tine.“ 

Crezuse că toate acestea trecuseră, că se terminase, că nu 
avea să mai audă nimic de asta. 

Dar nu era așa. 

Departe de asta, de fapt. 

Stătea singur în camera de hotel. 

Comunica permanent cu personalul său din Varșovia, ocupându- 
se de problemele zilnice. Se întâmplau multe. O dispută cu 
Uniunea Europeană privind autoguvernarea locală părea să se 
intensifice. Incepuseră pregătirile pentru următorul buget naţional. 
Se discutau măsuri pentru scăderea inflaţiei, care de curând 
începuse să crească. Toate erau probleme care îi solicitau atenţia 
completă, însă el era împărţit, trecutul intervenind în prezentul 
său. Se înfrânase să dea telefon cât mai mult posibil, dar trebuia s- 
o facă. Secretarul său personal găsise numărul de telefon în urmă 
cu două săptămâni, dar nu fusese momentul potrivit până acum. 

Acum era acel moment. 

Scoase telefonul mobil. 

Ivona îi dăduse celularul, spunându-i că era imposibil de 
urmărit. Tastă numărul și așteptă în timp ce-i suna în ureche. Când 
cineva îi răspunse în sfârșit, își dădu seama că vocea se schimbase 
puţin în aproape treizeci de ani. O voce pe care o auzise prima 
dată în ziua aceea îngrozitoare, după închisoarea Mokotów, într-o 
conversaţie care-i schimbase viața. 

— Am nevoie de ajutorul tău, spuse el la telefon. 

— Interesant cum ne-a schimbat timpul poziţiile. Cândva, eu 
aveam nevoie de ajutorul dumitale. Ce pot face pentru dumneata, 
domnule președinte? 

— Trebuie să discutăm despre Protocolul Varșovia. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 177 


CAPITOLUL | 
TREIZECI ŞI NOUA 


JONTY OLIVIER se scuză față de oaspeţi și ieși din sala mare, 
întorcându-se în foaierul principal al castelului, unde i se spusese 
că sosea încă o pereche de ofertanţi. lranienii, francezii și chinezii 
erau deja acolo, escortele lor asigurându-l pe Vic că totul părea în 
regulă. 

Fără urmăritori. Fără probleme. 

Se îmbrăcase potrivit zilei, niirtând un costum nou făcut special 
de un croitor din Paris. De obi da de lux franţuzească pentru 
bărbaţi se concentra pe Balmain, Saint Laurent și Dior, dar el 
prefera mărcile noi, precum A.P.C., AMI și Maison Kitsuné. Talia lui 
era o provocare în crearea unui aspect acceptabil, dar îi plăceau cu 
adevărat beretele, vestele și insignele, un amestec de clasic cu o 
ținută mai comodă, întreaga înfățișare fiind una mai degrabă 
englezească decât franțuzească. Ținuta de azi era un exemplu 
perfect. Elegantă, cu sacoul din tweed, lâna trainică fiind scoasă în 
evidență de cămașa din bumbac albastru-deschis, papionul și 
pantofii din piele. 

Considerase că era important să-i întâmpine personal pe 
ofertanţi, dând dovadă de politeţe și de ospitalitate. Toţi, până 
acum, apreciaseră gestul, oferind partea lor din Arma Christi ca 
semn de bun venit, depunând-o pe masa din stejar când intraseră 
în sala mare. Locul părea să-și folosească magia, toți cei sosiți fiind 
impresionați de împrejurimi și de numărul de angajaţi în uniformă 
care duceau tăvi cu antreuri și băuturi potrivite pentru fiecare 
naţionalitate. 

Era și expertul său acolo, adus mai devreme de Vic, care să 
verifice autenticitatea fiecărei relicve. Până acum, totul păruse în 
ordine. Toate erau considerate autentice, inclusiv Cuiul din 
Bamberg. Acum, sosea al patrulea participant. 

leși din foaier în soarele puternic al dimineţii. Vremea din 
Slovacia coopera cu el, oferind o altă zi superbă de final de 
primăvară. Un Mercedes negru coupe intră în curte și se opri. Din 
spate coborâră doi bărbaţi. Inalţi, în costume negre, cu umeri lăţi, 
trăsături slave. Ruși. Și niciunul nu părea bucuros să fie acolo. 

— Bun venit, domnilor, le spuse el în engleză. 

Unul din ei răspunse cu câteva cuvinte în rusă. Nu avea nevoie 
de traducător să înțeleagă sensul. 

Dădu din deget. 

— După cum am anunţat, licitaţia se va desfășura în engleză. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 178 


Niciunul nu spuse o vorbă. 

El continuă: 

— Vă cer scuze pentru insistenţă și nu vreau să par lipsit de 
respect, dar trebuie să știți că s-au făcut toate eforturile să fie cât 
mai confortabil cu putință pentru voi. Avem niște pelmen' 
minunate, înfășurate în aluat subţire ca hârtia. Se bătu pe burtă și 
râse. După cum vedeți, am savurat și eu câteva. Am ales eu însumi 
umplutura, o combinaţie de vită, miel și porc, condimentată cu 
piper, ceapă și usturoi. Vă asigur, sunt delicioase. 

Amândoi rușii zâmbiră. 

— Cum putem refuza o asemenea generozitate, spuse unul într- 
o engleză care tindea să îngroașe consoanele și să rotunjească 
vocalele. N-am mâncat niște pe/meni bune de ceva vreme. 

Observă că celălalt ducea o cutie mică din lemn. 

— Acela e Sângele Sfânt din Bruges? 

— Este, într-adevăr. Bărbatul îi întinse cutia. Biletul nostru de 
intrare. 

Îi conduse pe noii oaspeţi în castel, apoi pe un coridor lat către 
sala mare. Se uită cum, la fel ca toţi cei veniţi deja, noii-sosiţi 
priviră încăperea ca să observe cine altcineva mai licita. Se scuză 
și atrase atenţia ospătarului-șef, care veni imediat. 

— Te rog să te asiguri că rușii au tot ce vor de băut. Spune-le de 
vodca Tovaritch pe care o avem. Și adu pelmeni. 

Bărbatul plecă în grabă. 

Se uită și el prin încăpere. 

Patru echipe erau aici. 

Lipseau două. 

Ambele erau pe drum. 

Se uită în sus la balustrada de la etaj și-l zări pe Eli privind 
scena. Lângă el stătea Art Munoz, la fel de posac ca întotdeauna. 
Jonty încercase să se scuze pentru treaba cu firul băgat pe gât, dar 
bulgarul nu fusese receptiv. Oferise chiar și o compensație 
financiară generoasă pentru durerea și suferința lui, care fusese de 
asemenea refuzată. Se părea că bulgarului nu-i stătea în fire să 
ierte. 

Eli îi făcu nonșalant din mână, ca și cum ar fi spus că era 
mulțumit de felul în care se desfășurau lucrurile. Cele două scaune 
ale Germaniei din sala mare fuseseră scoase, iar Eli avea să 
urmărească procedura de la etaj, ascuns vederii. Se învoiseră deja 
să mai facă un drum la mină peste două zile, ca să înceapă 
inspecția preliminară a cutiilor. Era în căutarea unui expert, unul 


| Găluște rusești (n.tr.) 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 179 


care să aibă cunoștințe de istorie, precum și discreția de a lucra 
rapid și în taină. Îi plăcea încă ideea de a vinde totul, în masă, 
polonezilor, dar asta avea să fie o discuţie pentru altă zi. 

Licitaţia era tot ce conta acum. 

Vie intră în sală și se apropie de el. 

— Celelalte echipe vor ajunge aici în jumătate de oră. 

— E totul în regulă? 

— Până acum, nu au fost probleme, dar asta nu înseamnă că nu 
vor fi. 

Era de acord. 

lranienii și rușii erau cei mai periculoși. Aveau de pierdut dacă 
rachetele americane erau în Polonia. Aveau puţine scrupule sau 
deloc și erau capabili de aproape orice. Se baza pe faptul că aveau 
să folosească banii în locul violenţei, poate chiar să-și unească 
forțele ca să ridice miza la niveluri astronomice, forțând America să 
o ridice și mai sus. 

Posibilităţile păreau nesfârșite. 

Se uită la ceas. 

Totul avea să înceapă în curând. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 180 


CAPITOLUL 
PATRUZECI 


COTTON MALONE stătea pe bancheta din spate cu sacul din pânză 
neagră pe cap, simțindu-se ca un prost. Pe Bunch nu părea că-l 
deranjează, căci nu spusese o vorbă în ultimele douăzeci de 
minute. Așteptaseră în tunel ca Mercedesul folosit ca momeală să 
îndepărteze drona care i-ar fi putut observa. Puțin exagerat, dar, 
trebuia să recunoască, eficient. Evident, se făcuseră multe planuri 
pentru acţiunea asta. 

Rămăseseră pe o șosea ne=Ătoroape tot drumul, păstrând o 
viteză constantă spre sud, fără opriri. Asta însemnase o autostradă 
mare, căci fuseseră puţine curbe. Apoi o luaseră spre vest și pe un 
drum sinuos care mai întâi înainta în urcare, apoi se îndreptă. 

— Vă puteţi scoate cagulele, zise unul din bărbați. 

Își smulse pânza de pe cap și îi luă o clipă pentru ca ochii să i se 
obișnuiască cu lumina soarelui. 

Văzu un castel. 

Mercedesul trecu pe sub o poartă grea din fier, protejată de un 
grilaj care fusese ridicat ca să-i primească. O plăcuţă de pe zidul 
aspru avea inscripţia 1564. 

Intrară în curtea cu pietriș. Cu cinci laturi. Turnuri se înălțau 
spre cerul senin, fiecare încununat de o cupolă. Un fel de fortăreață 
slovacă. Un bărbat rotofei în sacou de tweed și papion aștepta la 
ușa cu fronton. 

— Acela e Jonty Olivier, șopti Bunch. 

Mercedesul se opri. 

Cotton aruncă o privire rapidă spre podeaua mașinii, ca să 
găsească dispozitivul, dar nu văzu nimic. Putea doar să spere că 
nu-l va vedea nimeni. 

— Puteţi cobori, zise șoferul. 

Se uită la Bunch, care nu ezita niciodată, luând caseta neagră, 
lăcuită, cu sulița înăuntru și deschizând ușa. Cam asta fusese 
coordonarea privind desfășurarea lucrurilor. 

— Domnilor, spuse Jonty cu braţele larg deschise. Bine aţi venit. 

Bunch întinse o mână pe care Olivier o strânse. 

— Lucrați cu președintele Fox? _ 

— Da, răspunse Bunch. M-a trimis personal să mă ocup. Inţeleg 
că dumneata și președintele ați stat de vorbă? 

Olivier duse un deget la buze și-i făcu semn lui Bunch să tacă. 

— E secret. Între noi. Nu toţi au avut parte de aceeași atenţie 
personală. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 181 


Cotton încerca să-și facă o părere despre gazda lor. Atent la 
modă? Cu siguranță, așa părea. Sigur de el? Absolut. Deţinând 
controlul? Era impresia pe care încerca să o lase. 

— Asta e pentru dumneata, zise Bunch, oferindu-i cutia. 

— Suliţa Sfântului Mauriciu. Extrem de emoţionant. Vă rog, 
aduceţi-o înăuntru. 

Olivier le făcu semn să-l urmeze. 

— Avem un loc special pentru ea. 


Cotton studie castelul în timp ce erau conduși în ceea ce părea 
a fi sala mare. Stâlpi solizi și negri susțineau greutatea tavanului cu 
arcade. O vatră imensă aflată într-un capăt avea deasupra blazonul 
fostului proprietar. Ferestrele de sticlă cu tocuri din fier negru, 
aflate la înălțime, lăsau să intre soarele dimineţii. Patru candelabre 
mari, electrificate, din bronz aurit, ofereau multă lumină. Opt 
oameni se plimbau de colo-colo, discutând între ei. Ospătarii 
serveau mâncare și băutură. Șase perechi de scaune erau 
pregătite la capătul opus, cu faţa spre un singur scaun cu spătar 
înalt și un ecran mare. Olivier îi conduse la o masă lungă din stejar 
susținută de picioare de mărimea trunchiurilor de copac. Un portret 
al lui Hristos în relief pe o farfurie de cupru, expus pe un șevalet, 
împodobea centrul. Alte patru artefacte erau în jur. Buretele Sfânt, 
Stâlpul Flagelării, Sfânta Cruce și Sângele Sfânt. Asta însemna că 
rușii erau aici, dar nu recunoștea pe nimeni din cameră. 

Bunch puse caseta pe masă, deschise capacul și scoase sulița. 
Olivier părea impresionat, ceea ce în mod sigur fusese intenţia lui 
Bunch. 

— Absolut minunată, remarcă Olivier. Vă mulţumesc pentru că 
ați adus-o. 

— De parcă aveam de ales, zise Cotton. 

Olivier chicoti, cu veselie în ochii apoși. 

— Nu. Presupun că nu ați avut, dar vă mulțumesc, totuși. Acum, 
dacă mă scuzaţi, mai sosesc și alți oaspeți. 

Alte două perechi, de fapt. 

Care aveau să aducă Sfântul Cui și Cununa de Spini. 

Olivier se îndepărtă legănându-se. 

Bunch părea mulțumit de el însuși. 

— Până acum e bine. Nu-i așa, Malone? 

Totul depindea de altceva, dar nu avea de gând să discute 
acele posibilităţi cu acest idiot. Spera că undeva, dincolo de ziduri, 
Ivona Novak venea spre ei. Văzuse puține măsuri de siguranţă, dar 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 182 


asta nu însemna că nu existau deloc. În sala mare nu erau camere 
de supraveghere, dar acestea puteau fi ascunse. Observase un 
bărbat mai vârstnic la etaj, uitându-se în jos din dreptul balustradei 
din piatră, urmărind totul cu mare interes. 

Încă un lucru straniu de adăugat pe listă. 

Bunch înșfacă un pahar de șampanie de pe o tavă în trecere și 
făcu un semn ca să întrebe dacă să mai ia unul. Cotton clătină din 
cap și se duse la o masă unde se oferea apă cu gheaţă și-și turnă 
un pahar. Bănuia că se aflau la o distanţă între șaizeci și optzeci de 
kilometri de la graniță, în Slovacia. Nu reușise să vadă nimic din ce 
se afla dincolo de castel, căci curtea era complet ascunsă vederii 
lui, iar ferestrele de aici, din sala mare, erau prea înalte. Olivier se 
asigurase că erau puţine detalii, spre deloc, care să poată fi 
folosite pentru a descoperi locul. Asta n-ar fi trebuit să o împiedice 
pe Ivona. Dar ce anume avea să facă ea? 

Bună întrebare. 

Se uită la delegaţi și se întrebă dacă mai reușise vreunul să 
arate drumul pentru altcineva. Sau el era singurul copoi din 
vânătoarea asta? Bunch se îndepărtă și se apropie de delegația 
chineză. Unul dintre ospătari luă Sfânta Lance de pe masă și o 
duse de acolo. Cel mai probabil, ca să-i confirme autenticitatea. 
Totuși, licitaţia asta nu era despre relicve sfinte. Acestea erau doar 
glazura. Tortul era informaţia incriminantă despre actualul 
președinte al Poloniei. 

— Malone! strigă Bunch. Vino aici. Vreau să te prezint. 

Omul acesta chiar nu ţinea cont de nimic în afară de el însuși. 
Ceva la tot acest aranjament mirosea a necazuri. 

Încă se mai gândea la tipul vârstnic din galeria de la etaj. 

Cine era? 

Și de ce era acolo? 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 183 


CAPITOLUL 
PATRUZECI ŞI UNU 


Lui Janusz CZAJkowsKI îi plăcea faptul că nimeni nu-l recunoștea. 
Se îmbrăcase în haine de stradă și se amesteca ușor printre sutele 
de oameni din jurul lui. Cei mai mulţi erau turiști străini, mulți erau 
pelerini, prezenţa lor fiind explicabilă prin faptul că intrau în 
capitala spirituală a Poloniei. 

O abație se afla pe deal, mai jos de el, încă din secolul al XII- 
lea, locuită permanent de căl''"ăzi: »aulini. Aceasta crescuse într- 
un complex fortificat de zidu- &;e din piatră care rezistaseră 
multiplelor asedii, cel mai notabil fiind cel al suedezilor în 1655. 
Oraşul Częstochowa din apropiere, pe cursul râului Warta, fusese 
întotdeauna un centru comercial, iar acum era un centru industrial 
important pentru metale, textile și chimicale. 

Plecase din Varșovia cu o mașină neinscripționată, împreună cu 
două dintre gărzile sale. Drumul spre nord durase puțin mai mult 
de o oră pe o întindere pitorească de dealuri de calcar numite 
Jurassic Upland. Multe dintre colinele, care se întindeau pe sute de 
kilometri în ambele direcții, aveau în vârf ruine de castele care 
deveniseră cunoscute ca Traseul Cuiburilor Vulturilor. O altă 
destinație populară. Autobuzele dădeau năvală în fiecare zi, 
oferindu-le turiştilor ocazii uimitoare de a face fotografii cu locuri 
care cândva protejaseră Polonia de invadatori. 

Se luă după mulțimile de oameni și urcă treptele late din piatră, 
trecând pe sub prima dintre cele patru porți care duceau la 
Mănăstirea Jasna Góra. Nu erau doar bogat ornamentate și 
surprinzător de frumoase, ci și practice, căci puneau în calea unui 
invadator multiple obstacole. Restul mănăstirii era înconjurat de 
bastioane groase cu metereze la fiecare colț, toate de natură 
defensivă. 

In fiecare zi, din zori până la apus, valuri de pelerini se apropiau 
de mănăstire pe o alee lungă, străjuită de copaci, care ducea în 
oraș. Trecuse pe drum de vizitatorii de azi, de grupuri adâncite în 
rugăciune și cântând imnuri. Mulţi pelerini purtau ecusoane cu 
numele ţării lor și un număr care arăta de câte ori fuseseră aici 
înainte. Era nimerit faptul că și el făcea pelerinajul, numai că de 
altă natură, cu un scop diferit. 

Trecu pe poarta mare și intră într-un spaţiu împrejmuit de 
clădiri. IIl aștepta un bărbat viguros, cu robă albă, cu gâtul și bărbia 
acoperite de barba deasă și încâlcită. Bărbatul îmbătrânise în anii 
de când îl văzuse ultima oară, avea burta ceva mai mare, părul mai 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 184 


subţire și fălcile mai pleoștite. Interesant că acest om - pe care îl 
știa deștept, dur, ingenios și complet lipsit de conștiință - devenise 
călugăr. 

— Ce minunat este să te revăd, îl întâmpină bărbatul. 

Trecuseră două decenii de când drumurile lor se intersectaseră 
ultima dată. 

— Stanis, sau ar trebui să spun părinte Orlik. Și eu mă bucur să 
te revăd. 

Vechiul său prieten întinse o mână, mai bine zis o labă, pe care 
el o acceptă și o strânse. Avea o strângere de mână încă puternică 
și fermă. Cele două gărzi rămaseră la distanță de câţiva metri, 
încercând să se încadreze în peisaj. Oamenii intrau și ieșeau din 
casa de bilete aflată în apropiere. Știa că toate tururile erau 
ghidate de călugări. 

— Azi nu muncești? îl întrebă el pe Stanis. 

— Am muncit. Până când ai sunat. 

El surprinse sticlirea din ochii bărbatului mai în vârstă. Exact ca 
pe vremuri. 

— Să intrăm, spuse Stanis. Undeva unde să avem ceva mai 
multă intimitate. 

El se întoarse spre personalul de pază și le spuse să aștepte 
acolo. Niciunul nu părea mulțumit de decizia asta, dar nu 
obiectară. 

Deasupra lui se înălța un turn, la peste o sută de metri, unul 
dintre cele mai înalte din ţară, cu o cruce în vârf. Cam la o treime 
pe fața din cărămidă deschisă la culoare, un cadran de ceas arăta 
ora 11.50 a.m. Nu putea rămâne mult timp. Ivona avea să se 
ocupe în curând de licitaţie, iar el trebuia să fie disponibil când 
suna ea. 

Dar trebuia să facă asta. 

Stanistaw „Stanis“ Orlik avusese cândva o poziţie înaltă în 
sindicatul Solidaritatea. Bineînţeles, era și mult mai tânăr, cum 
erau toţi pe atunci. Funcţia lui Orlik nu fusese niciodată una pe 
care organizaţia să o recunoască public. Numele său nu apăruse 
niciodată în niciuna dintre nenumăratele cărți care se scriseseră 
despre mișcare. Doar puţini știuseră de existenţa lui, dar era un om 
cu o minte brici și un repertoriu bogat de talente. Czajkowski aflase 
despre el după vizita lui neașteptată la închisoarea Mokotów, unde 
fusese confruntat pe stradă de trei bărbați și dus într-un 
apartament dintr-un cartier aglomerat al Varșoviei. Stanis îl 
așteptase acolo. 

— Te rog, Janusz. la loc. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 185 


— De unde știi cum mă cheamă? 

— E treaba mea să știu asemenea lucruri. 

EI rămase în picioare. 

— Ce dorești de la mine? 

— Avem nevoie de ajutorul tău. 

— Cine sunteți voi? 

— Tara ta. Frații tăi în lupta împotriva  asupritorilor. 
Solidaritatea. Alege orice. 

— Stii unde am fost adineauri. 

Orlik dădu din cap. 

— Tocmai de asta avem nevoie de ajutorul tău. 

Era foarte nedumerit. Prima dată îl forțase guvernul, cerându-i 
ceea ce nu putea să ofere vreodată. Acum, oamenii săi făceau 
același lucru. 

— Ce dorești? întrebă el din nou. 

— Încă mai forţezi oamenii să facă ce vrei? îl întrebă el pe 
Stanis în timp ce mergeau. 5 

— Nu prea se caută serviciile mele în ordinul nostru. In ziua de 
azi, mă dedic unor demersuri mai altruiste. 

Se îndoia de asta, fiindcă acest om condusese cele mai secrete 
unităţi de spionaj și contraspionaj ale Solidarităţii. Timp de peste 
zece ani, Stanis provocase multe pagube în SB, punând piedici 
serviciilor de securitate la orice pas, folosind propriile lor tactici 
împotriva lor, stârnind haos. 

Intrară în Biserica Adormirii Maicii Domnului și a Sfintei Cruci, o 
structură enormă din piatră și cărămidă, alungită spre nord. 
Tavanul său boltit era acoperit de grinzi împodobite cu stucatură, 
toate colorate și înalte. Erau din abundență fresce, la fel și picturi 
policrome, toate dedicate Sfintei Fecioare - nimerit, căci întreaga 
mănăstire era un altar pentru Sfânta Maria. Grupuri de oameni 
roiau în jur admirând spectacolul, toate însoțite de călăuze în robe 
albe. 

Stanis rămăsese în Solidaritatea până în 1991. După ce Walesa 
fusese ales președinte, serviciile lui nu mai fură necesare. Pe urmă, 
se mutase în guvern și lucrase acolo o vreme, dar în cele din urmă 
se retrăsese. În urmă cu vreo zece ani, reapăruse ca un călugăr 
paulin. 

— De ce te-ai îndreptat spre biserică? 

Stanis ridică din umeri. 

— Dumnezeu m-a chemat. Eu doar am răspuns. 

Scurt. Concis. La obiect. Tipic pentru Stanis. 

— Niciodată nu te-am crezut credincios, zise el. Nici măcar o 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 186 


dată. 

— Credinţa e o problemă personală. Una pe care o ţinem pentru 
noi. Având în vedere ce făceam noi, credinţa mi s-a părut singurul 
mod de a rămâne sănătos la cap. 

Era adevărat. Credinţa fusese puternică printre cei care se 
luptaseră cândva cu comuniștii. Biserica jucase un rol esenţial în 
tot ce se întâmpla, ajutată de faptul că papa era pe atunci polonez. 
Mulţi luaseră asta ca pe un semn de la Dumnezeu că erau pe calea 
cea dreaptă. 

— Acum, asta e viaţa mea, zise Stanis. 

Și îl credea. Stanis era, mai presus de toate, un om pragmatic și 
orice făcea, făcea bine. Prima lor întâlnire din 1982 fusese 
neașteptată și conflictuală deopotrivă. După aceea deveniseră mai 
mult decât colegi. Poate chiar prieteni. Până în 1991, lucraseră 
îndeaproape, din culise, implementând ceea ce numeau Protocolul 
Varșovia. 

Stanis se opri, stând lângă el. 

— E interesant, nu-i așa? Noi doi, aici, și nimeni nu pare să știe 
cine suntem. Pentru mine? E de înțeles. Am fost mereu un anonim. 
Dar tu? Cândva anonim, acum nu mai ești așa. 

Câteva sute de oameni se plimbau în jurul lor, mulţi 
îndreptându-se spre Capela Icoanei Miraculoase, principalul motiv 
pentru care pelerinii veneau în acest loc sfânt. 

— Slujba mea nu poate fi mai anonimă de atât, spuse el. 

— Ce se întâmplă? întrebă Stanis în sfârșit, în șoaptă, în timp ce 
vechiul său prieten încă privea la biserică. 

— Se întoarce trecutul. 

— Ai crezut vreodată că a murit? 

— Așa sperasem, dar m-am înșelat. 

— Un om înțelept a spus cândva că trecutul nu poate fi 
schimbat. Doar viitorul e în puterea noastră. 

— Prefer ce a spus Napoleon. Dacă stârnim o ceartă între trecut 
și prezent, vom descoperi că am pierdut viitorul. 

Stanis chicoti. 

— lar alegerile se apropie cu repeziciune. 

— Întocmai. 

— E atât de grav? 

— Destul încât noi doi să fim nevoiţi să rezolvăm situația. 

— Doar noi doi? 

— Nu. Din fericire, am alte resurse și se ocupă și ele de situaţie, 
chiar în clipa asta. 

Stanis făcu semn în faţă. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 187 


— Atunci, să mergem la Maica Noastră și să vedem dacă ne 
ajută să găsim înțelepciunea. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 188 


CAPITOLUL 
PATRUZECI ŞI DOI 


JONTY OLIVIER se uită la sala mare pentru ultima dată. 

Sosiseră toţi, iar acum toate cele șase delegaţii se plimbau 
bucurându-se de mâncare, băutură și conversaţie. Chiar și iranienii 
și nord-coreenii, care părea mult mai cordiali decât își închipuise el. 
Vizitele frecvente ale ospătarilor care ofereau tăvi proaspete cu 
mâncare și băutură dovedeau relaxarea crescândă dintre ofertanti. 
Expertul său verificase că toate cele șapte piese din Arma Christi 
erau autentice - ceea ce era c bună - și că se aflau ascunse 
în siguranță într-o mașină, chiar dincolo de curtea interioară, 
așteptându-l după licitaţie. Expertul fusese plătit și plecase. El și 
Vic aveau să plece de îndată ce se încheia afacerea. De Eli avea să 
se ocupe a doua zi, de la distanţă. 

Reinhardt și acolitul său stăteau cuminţi, dispărând din galeria 
de la etajul doi, pregătiţi să asculte licitaţia din dreptul unei uși 
deschise de la dormitorul de la etaj, ascunși vederii. Era convins că 
toţi erau neliniștiţi, având în vedere faptul că aveau să liciteze unul 
împotriva altuia, fiecare întrebându-se dacă celălalt avea să facă o 
tâmpenie. Cel mai recent raport al lui Vic arăta că totul era liniștit 
și în castel, și în afara lui. 

Se uită la ceasul de buzunar. 

Un Breguet. Aur de optsprezece karate. Gravat de mână cu o 
mașină de ghiloșat. Valora aproape 750 000 de dolari. Un dar pe 
care și-l făcuse după o altă afacere bănoasă. Trebuia să își ofere 
ceva grozav după ziua de azi. 

Afară, un clopot zgomotos dezlănţui o cascadă de bubuituri. 


Prânzul. 


— Să începem! strigă el. 

COTTON MALONE se îndreptă spre cele două scaune împodobite 
cu steagul american. Remarcă faptul că și ceilalți ofertanţi erau 
marcați în același mod prin culorile naţionale. Franţa, Iran, Rusia, 
China, Coreea de Nord. Se întreba de ce nu erau implicate Marea 
Britanie și Germania, dar poate că refuzaseră. Își aminti că Arma 
Christi conţinea șapte relicve, dar numai șase fuseseră pe masa 
din stejar. Unde era Cuiul Sfânt? Și cine era bărbatul mai în vârstă 
care privise de la galeria de la etaj? Nu-l mai văzuse în ultimele 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 189 


douăzeci de minute. 

Faptul că nu cunoștea jucătorii, camera, casa sau măcar unde 
se afla era cel puţin tulburător. Fusese însă în situaţii și mai rele. 
Tom Bunch rămânea ignorant, ocupat să socializeze cu francezii. 
Părea că toţi cei de aici respectaseră avertismentul din e-mail 
privind lipsa translatorilor - toţi vorbeau engleza. 

— Toate astea sunt foarte emoţionante, spuse Bunch când își 
ocupară locurile. Suntem chiar în mijlocul furtunii. 

— Realizezi că ochiul furtunii e cel mai rău loc în care să fii, 
fiindcă înseamnă că sunt necazuri de jur împrejurul tău. 

— Ah, nu mai fi atât de pesimist. lată-ne aici, reprezentându-ne 
țara. Suntem pe cale să cumpărăm o informaţie care o să ne 
permită să le-o tragem rușilor și iranienilor în același timp. Câte 
șanse ca asta primești? Nu prea multe, Malone. Nu sunt multe 
deloc. 

Pe o masă mică din lemn aflată în faţa lor erau două carnete și 
creioane, o carafa cu apă rece, două pahare și un plic sigilat, 
cafeniu, pe care scria NU DESCHIDEȚI PÂNĂ NU VI SE CERE. Cotton 
observă că ospătarii se retrăseseră și că ușile grele din stejar ale 
camerei fuseseră închise. 

Jonty Olivier păși în fața adunării, lângă un televizor cu ecran 
mare susținut de un cadru gros din lemn. 

— Vreau să vă întâmpin oficial pe toți și să vă mulțumesc 
pentru participare. Știu că sunteţi nerăbdători, dar, înainte de a 
începe licitația, am să vă arăt niște documente. Fiecare dintre voi a 
primit o mostră odată cu invitaţia. Acum, aș vrea să vă arăt ceva 
mai mult, ca un semn de bună credinţă, pentru a dovedi bogăţia și 
valoarea informaţiilor care sunt astăzi de vânzare. 

— Apreciem asta, spuse Bunch. Nimănui nu-i place să cumpere 
pisica din traistă. 

Cotton remarcă expresia curioasă de pe fețele celor din sală. 
Probabil că nu era o expresie pe care să o cunoască prea mulţi din 
afara Americii. 

— Nu, domnule Bunch, zise Olivier. Nimănui nu-i place să facă 
asta și ne vom asigura că nimeni nu cumpără azi o problemă. Tot 
ce am de vânzare este autentic. Acum, câteva instrucțiuni în plus 
înainte de a semna. Aș vrea ca toți să se comporte cu politeţe și 
respect. Ne așteptăm să fiți amabili. După cum vedeți, nu am 
angajat personal de pază care să asigure ordinea. Am încredere că 
fiecare va păstra buna cuviinţă. Ne-am înţeles? 

— Nu suntem copii, spuse un rus. 

— Sigur că nu, răspunse Olivier, dar toţi sunteţi oameni 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 190 


pasionaţi, veniţi într-o misiune, cu scopuri și obiective diferite. Asta 
poate duce la o... gândire iraţională. Să nu avem parte de așa 
ceva. 

Nu mai interveni nimeni. 

— În regulă, vă rog să deschideţi plicul din faţa voastră. Scoateţi 


se 


teancul de documente prinse cu agrafe și puneţi-l pe masă. 

JONTY OLIVIER se apropie de televizorul cu ecran mare aflat cu 
faţa la cei doisprezece oaspeţi, negru în clipa aceea, dar pregătit 
să pornească datorită laptopului conectat la el, aflat pe un raft din 
spate. Agenda era simplă. Să-i ațâțe cu mai mult din ceea ce avea 
el, apoi, după ce le stârnea suficient apetitul, să deschidă licitaţia. 
Toţi fuseseră deja anunţaţi că licitaţia era cu rezervă, ceea ce 
însemna că putea să respingă orice ofertă înainte de a o accepta 
pe cea finală. 

Și pe bună dreptate. 

Nu avea de gând să vândă ieftin ceea ce avea. 

Care avea să fie ultimul preţ? Greu de spus. Avea să decidă ce 
să accepte pe măsură ce progresau lucrurile. 

Rezistă impulsului de a privi în sus la galeria de la etaj, nedorind 
să atragă atenţia într-acolo. li spusese lui Eli să nu stea la vedere și 
părea că rivalul său îi respecta directiva. Vic știa să supravegheze 
lucrurile și avea să-l alerteze dacă se întâmpla ceva neobișnuit. 
Toţi ceilalți părăsiseră castelul, așa cum stabiliseră dinainte, 
inclusiv toți șoferii și personalul. Aveau să fie rechemaţi când se 
termina totul. Atenţia lui se întoarse acum spre oamenii din sala 
mare. 

Porni ecranul. 

— Vă rog să luaţi foaia albă aflată deasupra teancului din fața 
voastră. 

Apăsă o tastă pe laptop și arătă un document. 

O imagine clară, de rezoluție mare. 

— Să vă explic ce vedem. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 191 


CAPITOLUL 
PATRUZECI ŞI TREI 


JANuSZ CzAjkowsK! intră în capela icoanei miraculoase, un spaţiu 
strâmt și compact, cu o boltă gotică. Cordovanul proteja zidurile 
inferioare, pielea suflată cu aur fiind decorată cu ornamente și 
imagini. La capătul pus, dincolo de altarul din abanos și argint, pe 
un fundal baroc, era fixată imaginea la care milioane de pelerini 
din toată lumea veneau să se închine. 

Fecioara Maria de la Jasna Gora. 

O Madonă Neagră. 

Nu era foarte mare. Rama din lemn împodobit, de vreo sută de 
centimetri înălțime și optzeci lățime, era așezată sub un paravan, 
ca pe un tron. Icoana înfățișa o jumătate din silueta Mariei, cu 
Pruncul lisus în braţe, ambii cu pielea înnegrită în stil bizantin, cu 
fețele pierdute în meditaţie, cu nimburi aurite pline de pietre 
preţioase în jurul capului. Maria purta o pelerină albastră presărată 
cu crini aurii, veșmântul pruncului era roșu-carmin. In mâna stângă 
ținea o carte, iar dreapta era întinsă într-un gest de binecuvântare, 
simbolizând calea mântuirii. Faţa Fecioarei era frumoasă, 
străpungând privitorul cu pietatea ei profundă. Oamenii o numeau 
hodegetria. 

Cea care cunoaște calea. 

Legenda spunea că fusese pictată de Sfântul Luca Evanghelistul 
pe o scândură din masa la care mânca Sfânta Familie. Realitatea 
era mult diferită. Era o icoană balcanică din Evul Mediu, cu vopsea 
tempera pe pânză, prinsă pe trei scânduri din lemn de lămăi, luată 
ca pradă de război de un prinţ polonez și oferită mănăstirii. 
Minunile fuseseră mereu asociate cu icoana, mai ales vindecările 
fizice. Asta atrăgea pelerinii, care veniseră acolo secole la rând, 
mulți aducând daruri în schimbul unei intervenţii miraculoase. 
Multe dintre acele daruri împodobeau acum pereţii capelei în semn 
de mulţumire. După raidul husiţilor în secolul al XV-lea și 
vandalizarea icoanei, fusese restaurată, dar crăpăturile paralele de 
pe obrazul Măriei rămăseseră, umplute cu chinovar roșu, semnele 
fiind un alt simbol al cicatricilor permanente ale Poloniei. 

Astăzi, capela era plină de credincioși care căutau alinare și 
iertare, mulţi apropiindu-se în genunchi de icoană, după cum era 
obiceiul, un semn al smereniei și al respectului. Chiar și Hitler îi 
arătase respectul cuvenit Sfintei Fecioare, ocupând mănăstirea, 
dar neatingând icoana, dar interzicând oricui să se roage la ea. 
Totuși, asta nu-i împiedicase pe polonezi, care continuaseră să vină 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 192 


în taină cât durase războiul. 

Stanis făcu semnul crucii, iar el îl imită. Credinţa îi era puternică 
încă și credea cu tărie că Fecioara Maria era prezentă acolo. 
Cunoștea mai mulţi oameni care se vindecaseră după o vizită. 
Stăteau în spatele mulțimii de credincioși, dincolo de o balustradă 
solidă, încăperea fiind complet tăcută, doar foșnetul stofelor de pe 
genunchi pe piatră tulburând liniștea. O vitrină din apropiere 
expunea bastoane, cârje și alte dispozitive medicale lăsate în urmă 
de oamenii care fuseseră vindecați. 

O reală mărturie. 

Vechiul său prieten părea să fie adâncit în rugăciune, așa că i se 
alătură în rugăciunea tradiţională. 


Maică Sfântă din Częstochowa, tu ești plină de har, 
bunătate și îndurare. Tie îți dedic toate gândurile, vorbele și 
faptele mele - trupul și sufletul meu. Mă rog fierbinte pentru 
binecuvântările tale și mai ales pentru rugăciunile tale pentru 
mântuirea mea. Astăzi, mă dedic tie, Maică Sfântă, cu 
desăvârșire - cu trupul și sufletul, în mijlocul bucuriei și 
suferințelor, ca să primesc pentru mine și alţii binecuvântările 
tale pe acest pământ și viața veșnică în ceruri. 


Murmură un amin și speră să-l ajute, căci necazurile lui creșteau 
cu fiecare clipă. Fiecare minut pe care îl petrecea aici erau încă un 
minut în care nu avea vești de la Ivona. Telefoanele mobile nu era 
permise în mănăstire, iar această interdicţie îl viza și pe 
președintele ţării. Așa că orice contact trebuia să aștepte. 

Stanis își termină rugăciunea, făcu din nou semnul crucii, apoi 
șopti: 

— Vino cu mine. 

leșiră din capelă și se întoarseră în biserică, trecând pe lângă 
decorațiunile opulente și aflând o serie de pasaje care duceau într- 
o cameră pe care scria BIBLIOTEKA. Înăuntru era o bibliotecă 
magnifică, decorată cu lambriuri, încărcată de elemente baroce, 
străjuită de dulapuri din lemn. Legende decorative aflate deasupra 
dulapurilor defineau subiectul fiecăruia. Două mese mari se aflau 
pe podeaua din marmură cu alb și negru, suprafaţa lor fiind un 
tablou din lemn lustruit, dispus în modele remarcabile. Rafturile 
erau pline de manuscrise medievale luminate, toate în siguranţă 
între coperţile lor din piele suflată cu aur. Unul după altul. Mii de 
volume. Arcada de deasupra era o mare de fresce colorate slăvind 
viața și învăţătura, iar camera era luminată de candelabre 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 193 


strălucitoare. Pe arcada de sus remarcă o propoziție pictată. 
SAPIENTIA AEDIFICAVIT SIBI DOMUM. Inţelepciunea și-a construit 
casa. Inspiră aroma bogată din piele veche și se mângâie cumva 
cu expresia aceea. 

— Să luăm loc, spuse Stanis. 

Fiecare scoase un scaun din lemn de la o masă. 

— S-ar putea să fi venit timpul să discutăm public despre 
protocol, îi spuse el lui Stanis. A trecut multă vreme. Nu mai 
contează acum. 

— Ba contează. Am făcut un jurământ, iar asta înseamnă ceva 
pentru mine. Ar trebui să însemne ceva și pentru tine. 

— Să rămân președintele acestei ţări pentru încă cinci ani 
înseamnă mai mult pentru mine decât orice jurământ am făcut 
acum zeci de ani. 

Vechiul său prieten îi aruncă o privire nedumerită. 

Așa că îi explică ce avea de înfruntat. 

— Te gândești vreodată la vremurile acelea? întrebă Stanis 
după ce el termină. Când schimbam lumea. 

— Prefer să mă concentrez pe viitor. O parte din asta înseamnă 
să ţin țara în siguranţă. Rachetele americane ne vor transforma 
într-o ţintă majoră pentru Rusia și lran. Nu pot îngădui să se 
întâmple asta. Statele Unite vor să mă forțeze ori să demisionez, 
ori să pierd alegerile viitoare. Dacă oamenii mei nu rezolvă cu 
licitaţia aceea, toată ţara mă va vedea ca pe un trădător. Doar noi 
doi vom ști că nu e așa. 

— Dar, Janusz, asta era și ideea. Secretul a făcut ca totul să 
meargă. Nimic nu s-ar fi putut realiza altfel. 

Știa că avea să fie dificil, dar trebuia să încerce. 

— Stanis, dacă americanii obţin acele documente ale SB, le vor 
folosi ca să mă forțeze să accept rachetele în interiorul granițelor 
noastre. 

— Ai face așa ceva? 

— Aș fi pus într-o poziţie de neconceput. Dacă demisionez, 
președintele camerei inferioare a Parlamentului va deveni 
președinte interimar și în mod sigur că le va permite să fie aici. 
Dacă refuz, mă vor demasca drept un fel de trădător. Prefer să am 
opţiuni mai bune de-atât. 

Bărbatul mai vârstnic rămase tăcut. 

Nu putuse niciodată să ghicească la ce se gândea această 
enigmă. 

— În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, luptătorii polonezi 
din rezistenţă se întâlneau aici, în această bibliotecă, ca să pună 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 194 


strategiile la cale, zise Stanis într-un târziu. Presupuneau că erau în 
siguranță în mănăstire și, în cea mai mare parte, așa erau. Acei 
bărbaţi și acele femei curajoase au făcut mult rău. Au blocat liniile 
germane de aprovizionare, au oferit informaţii militare și au salvat 
mai mulți evrei decât orice guvern al Aliaților. Totul era o parte a 
mărețului Stat Polonez Clandestin, pe care l-am moștenit când am 
început lupta împotriva sovieticilor. Noi eram noul Stat Polonez 
Clandestin. 

— lar acele sacrificii nu au fost uitate. Le sărbătorim de fiecare 
dată pe 27 septembrie. Ziua Statului Polonez Clandestin. Naziștii și 
sovieticii nu mai sunt, Stanis. Dușmanii de azi sunt mult diferiți. De 
multe ori îţi sunt prieteni. Lumea s-a schimbat. O spun încă o dată. 
Am nevoie de ajutorul tău. 

— Vreau să-ţi arăt ceva. 

Stanis se ridică și se apropie de rafturi, scoțând una dintre 
copertele înalte din piele, de unde luă un volum vechi. 

— Acesta e primul volum din Miraculorum Beate Virginia 
Monasterii Czestochoviensis, o consemnare a celor 498 de minuni 
atribuite Sfintei Fecioare din 1402 până în 1642. 

Era uimit. 

— Chiar se păstrau registre? 

— Oh, da. Călugării paulini erau foarte meticuloși. Scriau de 
mână și documentau fiecare minune, cu fapte despre care știau că 
au avut loc, precum și cu martorii la eveniment. Două registre 
scrise de mână și cinci tipărite încă există și inventariază minunile 
petrecute într-o perioadă de peste patru sute de ani. Dacă aceste 
relatări sunt adevărate, e imposibil de aflat. Tot ce știm e că ele 
există. 

— Presupun că vrei să demonstrezi ceva. 

Stanis zâmbi. 

— De bună seamă. Și eu am un dosar. 

El aşteptă. 

— Al Protocolului Varşovia. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 195 


CAPITOLUL 
PATRUZECI ŞI PATRU 


COTTON MALONE se uita la ecranul mare, care arăta imaginea 
unui document scris de mână, pagina fiind plină cu un scris 
pronunțat masculin, totul în polonă. La baza paginii era o 
semnătură, puţin mânjită, dar descifrabilă. 

Janusz Czajkowski. 


9 august 1982. 
- După cum vedeți, în colte! de ins, în stânga, este o ștampilă, 
una folosită de Stuzba Bezpie wa din anii '70 până în 1989 


pentru a-și valida documentele. Există sute de mii de asemenea 
documente SB cu aceeași ștampilă. Multe sunt arhivate la Institutul 
Naţional de Aducere Aminte. Documentele de astăzi au fost 
păstrate de un fost maior al SB, un domn pe nume Aleksy Dilecki, 
care a recrutat un tânăr activist din Solidaritatea, Janusz 
Czajkowski, ca informator pentru guvern. Aveţi o copie a acestui 
document în teancul de hârtii din faţa voastră. Vă rog să aruncaţi o 
privire mai atentă. 

Bunch se întindea deja spre document. 

— Citești în polonă? îl întrebă el pe Bunch. 

— Nu, ce naiba! Dacă nu e în engleză, nu e important pentru 
mine. 

Asta nu-l mira absolut deloc. 

Limbile străine erau ceva simplu pentru el, datorită memoriei 
fotografice pe care o moștenise din partea de familie a tatălui său. 
Din nefericire, polona nu era în repertoriul lui. 

— Pentru cei care nu cunosc limba, spuse Olivier, am oferit o 
traducere în limba voastră nativă pe foaia următoare. 

Cotton se întinse după pagină înaintea lui Bunch. 

Citiră împreună ce scria în engleză. 

Olivier arătă spre ecran. 

— Acest document arată că Janusz Czajkowski este de acord să 
lucreze ca informator și să ofere informaţii bune și valoroase SB- 
ului. Aţi putea întreba: de ce s-a creat un asemenea dosar? De ce 
să nu se păstreze totul informal? A fost făcut ca o măsură care să 
asigure loialitatea absolută a informatorului. Pe atunci, să fii 
informator era probabil cel mai rău lucru pe care îl putea face un 
polonez. Publicarea unui document semnat ar fi fost o modalitate 
de a-l arunca în dizgrație pe semnatar. Informatorii erau îngroziți 
că ar putea fi demascaţi, căci ar fi fost repercusiuni de ambele 
părţi. Așa că informatorii făceau ce se aștepta de la ei, cei mai 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 196 


mulţi ca o modalitate de a nu fi demascați. Olivier făcu o pauză. Se 
poate vedea și că Czajkowski a primit un nume de cod pe care să-l 
folosească în viitor. Și nu prea măgulitor. Baran.Oaie. 

Cotton studie scrisul de pe copia în polonă. 

— Semnătura a fost autentificată, zise Olivier. Am folosit trei 
experți renumiţi la nivel mondial care au revizuit materiale 
comparative formate din 142 de documente care au fost ori 
schiţate, ori semnate de Janusz Czajkowski din 1987 până anul 
trecut. Acestea includeau, printre altele, fosta sa carte de 
identitate, permisul de conducere, dovada  înmatriculării 
vehiculului, documentele de pe vremea când făcea parte din 
Parlament, documente legate de achiziționarea unui teren și a unei 
case, dosare de personal de la doi angajaţi, pagini păstrate în 
Biroul Președintelui Republicii Poloneze din ultimii cinci ani și file 
din pașaport; pe toate acestea le-am obținut. Vi se vor oferi 
rezultatele experților grafologi. Toţi sunt de acord, fără reţineri, că 
documentele cu pricina sunt toate scrise de mâna lui Czajkowski. 

— Și dacă se înșală? spuse unul din francezi. Și acestea sunt 
falsuri? 

— Vă asigur, n-am de gând să vă vând falsuri. Sau o pisică-n 
traistă, cum s-a exprimat domnul Bunch mai devreme. Dacă 
vreunul dintre documente este descoperit ca fiind fals sau 
contrafăcut, în decurs de paisprezece zile de la vânzare, vă voi 
returna banii. După aceea, sunt ale voastre fără probleme. Asta ar 
trebui să vă asigure destul timp pentru autentificare. Ce altă 
garanţie vă mai trebuie? 

— Totuși, dumneata vei avea deja banii noștri? întrebă un 
iranian. 

— Așa este, dar toţi mă puteţi găsi în câteva ore. Înţeleg acest 
lucru și i-am oferit respectul cuvenit. 

Isteață manevră, se gândi Cotton. Să pui problema credibilităţii 
de la început și să recunoști faptul că ofertanţii se află într-o poziție 
superioară. Toţi cei din cameră păreau mulţumiţi și de concesie, și 
de condiție. 

— In teancul din fața voastră sunt alte câteva exemple de 
scrieri care vor fi de vânzare azi. Vă voi lăsa câteva minute să le 
studiaţi. Există în teanc și un inventar care vă arată un cuprins al 
documentelor pe care le veți cumpăra. 

Cotton studie lista. 


1 angajament olograf de a coopera cu Serviciile 
Secrete din 9 august 1982; 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 197 


37 de confirmării olografe de primire a banilor 
transferați de ofițerii serviciilor secrete în schimbul 
informaţiilor, toate create între 13 august 1982 și 29 
iunie 1989, însumând 11 700 PLN; 

49 de rapoarte scrise de mână ale unui colaborator 
secret, alcătuite și semnate cu numele de cod „Baran“; 

18 rapoarte ale unui colaborator secret, fără nume de 
cod sau alte semnături, dar cu siguranţă scrise de Janusz 
Czajkowski; 

26 de rapoarte olografe ale unui colaborator secret 
pregătite de Janusz Czajkowski, cu numele de cod 
„Baran“, prezentate de ofițerul desemnat din serviciile 
secrete (Aleksy Dilecki); 

5 rapoarte olografe constând în 34 de pagini pregătite 
de ofiţerul desemnat din serviciile secrete (Aleksy 
Dilecki), incluzând numele de cod „Baran“; 

11 rapoarte olografe ale colaboratorului secret 
întocmite și semnate cu numele de cod Baran“ de către 
ofițerul desemnat din serviciile secrete (Aleksy Dilecki). 


O sută patruzeci și șapte de pagini. 

Erau prea multe pentru ca Czajkowski să le renege ca fiind 
falsuri. 

Volumul în sine dovedea autenticitatea lor, la fel ca încrederea 
lui Olivier în experţii săi și garanţia returnării banilor, asiguraţi, 
bineînţeles, cu propria lui viaţă. 

— M-am convins, șopti Bunch. 

Din nou, nimic surprinzător. 

— Să fii etichetat ca fost informator comunist astăzi, în 
societatea poloneză, păstrează același stigmat pe care îl avea 
cândva. Poate chiar mai mult decât atât. Dar să fii președintele 
unei ţări și să ai o asemenea etichetă pusă pe tine? E de 
neconceput, spuse Olivier. Uitaţi ce s-a întâmplat cu Lech Walesa. 
Au apărut documente care demonstrau că și el ar fi fost informator. 
Experții grafologi le-au verificat autenticitatea. Walesa a declarat 
că documentele sunt false, create de comuniști ca să-l 
discrediteze. In cele din urmă, instanţa poloneză a declarat că nu 
fusese colaborator, dar duhoarea stârnită atunci nu s-a disipat. În 
cele din urmă, Walesa a recunoscut că a semnat documentele, dar 
a spus că îi amăgea pe cei de la SB, încercând să afle tot ce putea 
despre ei. Olivier ridică din umeri. Care-i adevărul? Cine știe? Ceea 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 198 


ce știm este că pata rămâne. Aici, situația e mult mai clară. 
Czajkowski a fost unul dintre milioanele care au aderat la sindicatul 
Solidaritatea în anii '80. El nu era ca Lech Walesa. Era un nimeni. 
Nimeni n-ar fi creat documente false ca să-l discrediteze. 

— Dacă nu sunt cumva un fals mai recent, spuse un chinez. 

— Ceea ce va fi ușor de descoperit. Experții mei spun că 
originalele pe care le veți cumpăra sunt din anii '80. Hârtia. 
Cerneala. Totul se potrivește. Se pare că supraveghetorul lui 
Czajkowski din SB a păstrat multe documente cu privire la diverși 
informatori. Czajkowski a fost doar unul dintre mulţi alţii. Eu însumi 
am văzut arhiva. 

— Mai trăiește? întrebă un rus. 

— A murit demult, dar informaţiile au supravieţuit. Erau două 
fișete pline de hârtii. Un sertar era deosebit. Documentele despre 
oamenii care ajunseseră cunoscuți după 1990, oameni pe care 
maiorul SB îi cunoscuse cândva. A păstrat separat acele dosare. 
Unul dintre ele era despre un tânăr activist din Solidaritatea pe 
nume Janusz Czajkowski, care a ajuns să realizeze multe lucruri 
importante. 

Olivier tăcu, părând că lasă cuvintele să-și facă efectul. 

Bunch părea încântat de posibilităţi. 

Cotton rămânea îngrijorat. 

Nimic legat de șantaj nu se termina vreodată cu bine. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 199 


CAPITOLUL 
PATRUZECI ŞI CINCI 


Janusz CzAjkowsKl se uită la vechiul său prieten. 

Auzise bine? 

— Ai un dosar al protocolului? 

— M-am gândit că într-o bună zi istoria ar putea avea nevoie de 
dovezi, după ce noi toţi nu vom mai fi. 

Slavă Domnului pentru comportamentul obsesiv-compulsiv. 
Asta îl făcea pe Stanis să fie un anent secret grozav, deși știa că 
vechiul său prieten detesta e asta. Preferase mai degrabă 
Sowa, așa cum îl numise în particular Lech Walesa, adăugând 
mereu un zâmbet viclean. 

— Mai ești Bufnița? întrebă el. 

Stanis zâmbi și încuviinţă. 

— Solitar, nocturn, cu vedere perfectă, un auz incredibil și 
gheare ascuţite, dar nu prea mai vânez slăbiciunile oamenilor. Din 
fericire, oamenii cu care aveam de a face pe atunci aveau destule 
de exploatat. 

— Unde e dosarul tău despre Protocolul Varșovia? 

— E ascuns în siguranţă. 

— Chiar acum, în timp ce vorbim, are loc o licitaţie unde 
documente care sunt sută la sută autentice sunt scoase la vânzare 
unor străini care au de gând să le folosească pentru a mă șantaja. 
Dacă se întâmplă asta, rămân cu două opţiuni. Ori cedez la 
amenințările lor, ori voi fi distrus public. Aș putea fi chiar judecat 
pentru crime împotriva păcii și umanităţii de către Comisia pentru 
Judecarea Crimelor Împotriva Națiunii Poloneze. Ceea ce am făcut 
noi s-ar califica, de bună seamă. Și subliniez cuvântul noi. Mulţi 
dintre cei de care ne-am ocupat sunt încă în viaţă. Bărbaţi și femei 
care ar depune mărturie împotriva noastră. 

— Nu ești prima persoană care a venit la mine. 

Era surprins. 

— Walesa a venit și a cerut același lucru pe care îl ceri tu, ca să- 
și rezolve problemele. 

Se miră. 

— De ce să fi făcut asta? 

— E simplu, domnule președinte. El e cel care m-a pus la 
conducerea Protocolului Varșovia. Stanis făcu o pauză. Tot el a fost 
și primul participant. 

Acum era șocat. 

Ideea protocolului fusese simplă: să transforme informatorii 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 200 


pentru SB în contrainformatori. Nu toți, bineînţeles, căci erau mult 
prea mulţi, dar destui încât să provoace necazuri serviciilor de 
securitate. Un grup mic de bărbaţi și de femei care dădeau 
rapoarte în mod obișnuit agenţilor lor - numai că rapoartele erau 
creațiile lui Stanis. Unele erau informaţii inofensive, 
nesemnificative, care îi ţineau pe informatori în relaţii bune cu SB. 
Altele erau minciuni intenţionate, trimițând SB-ul să alerge după 
fantome, pe piste false, pierzând timp și resurse. 

În cele din urmă, programul a ajuns pe un teritoriu mai sumbru. 

Impunerea legii marţiale schimbase totul. În timp ce înainte toţi 
sperau că lucrurile erau în schimbare, că Solidaritatea făcea 
progrese, braţul vânjos al guvernului zdrobise în cele din urmă 
orice opoziție politică și trimisese mișcarea de eliberare în 
subteran. Mii de oameni fuseseră arestaţi și închiși. Oamenii 
fugiseră din ţară cu sutele de mii. SB își extinsese influenţa și 
muncise din greu ca să-i asmuţă pe polonezi unii împotriva altora. 

Erau spioni peste tot. 

Așa că Stanis născocise o modalitate de a se ocupa de acei 
spioni. 

Se folosi de armata lui de contrainformatori ca să-i întoarcă pe 
cei din SB împotriva propriilor oameni. Un mod perfect de a curăța 
rândurile opoziţiei. Și funcţionase. Sute de oameni fuseseră 
arestaţi. Oamenii care se considerau în siguranţă fiindcă făcuseră o 
înțelegere cu guvernul să-și toarne vecinii dispăruseră și nu mai 
fuseseră văzuţi niciodată. Cel mai probabil, acum putrezeau 
undeva sub pământ, împușcați pentru presupusa duplicitate. 
Comuniștii nu tolerau niciodată trădarea. 

Protocolul Varșovia permitea Solidarităţii să continue să 
funcționeze fără ochii iscoditori ai guvernului. Era sută la sută 
eficient? Sigur că nu, dar era destul de eficient încât să se asigure 
că mișcarea supravieţuia. 

Și Walesa însuși îl crease? 

— Ce vrei să spui? îl întrebă pe Stanis. 

— În anii '70, Walesa a fost recrutat ca informator. Bineînţeles, 
pe atunci era doar un tânăr electrician la Șantierul Naval din 
Gdańsk. Un nimeni. Dar era dur și descurcăreţ. Îi ura pe comuniști 
și tot ce au făcut ei Poloniei. Voia să știe mai multe despre ei. Așa 
că s-a lăsat recrutat. A fost o adevărată educaţie, una pe care a 
folosit-o ani mai târziu când a ajutat la conducerea revoltei. 

Când se stârnise agitația din pricina presupusei lui complicităţi, 
Walesa rămăsese tăcut o vreme, dar în cele din urmă declarase că 
nu fusese niciodată agent, că nu spionase pe nimeni, că nu primise 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 201 


bani și că avea să dovedească totul în instanţă. De asemenea, 
afirmase cu îndrăzneală că, dacă ar fi fost să ia viața de la capăt, 
nu ar fi schimbat absolut nimic. 

Acum, Czajkowski știa de ce. 

— Walesa a venit aici, spuse Stanis. Am stat la aceeași masă. 
Voia să depun mărturie în instanţă și să-i demonstrez nevinovăția. 
Știa despre dosarul meu privind protocolul și voia să-l fac public. 
Am refuzat. 

— A avut parte de o înfrângere foarte publică. 

— Asta așa e, dar a supraviețuit. Și vei supraviețui și tu. 

— Acum e altceva. El nu avea de înfruntat un electorat. 
Siguranța poporului polonez nu era în joc. Acele rachete ne 
transformă într-o ţintă pe radarul Moscovei. Ne ameninţă existența. 
Am avea de ales o tabără în conflictul dintre Est și Vest. Adversarii 
mei mă vor distruge cu documentele acelea, dacă sunt făcute 
publice. Pe urmă, cei slabi se vor supune Statelor Unite. 

— Nu prea ai încredere în guvernul tău. 

— Nu am deloc încredere. Cred doar în mine. 

Stanis zâmbi. 

— Întotdeauna ai fost dur. Am văzut asta în prima zi când am 
vorbit și ai dovedit-o în fiecare zi după aceea. Ai fost un luptător. 

El aprecie cuvintele lui frumoase. 

— Îţi înţeleg situaţia, spuse Stanis, chiar o înţeleg, dar asta nu 
schimbă lucrurile. 

Nu, presupunea că nu. 

— Am luat ideea lui Walesa și am extins-o de la o persoană la 
câteva sute, în cele din urmă la peste o mie de persoane. Nu doar 
că aflam lucruri despre dușmani, ci puteam să-i inducem în eroare, 
totul fiind ușurat de faptul că erau prea proști și prea nerăbdători 
ca să fie precauţi. Da, au fost uciși și polonezi totodată, dar nu 
regret nimic în privinţa acelor morți. Trebuia să eliminăm trădătorii 
și ce modalitate mai bună de-a rezolva cu ei decât să lași guvernul 
să și-i ucidă pe-ai lor. Totuși, ceea ce am făcut noi trebuie să 
rămână secret. Dacă am dezvălui acum ceva, n-ar face decât să 
murdărească tot ceea ce-am îndeplinit. 

— Nici eu nu am regrete, spuse el. Acei oameni și-au ales soarta 
când au devenit spioni împotriva semenilor lor. 

— Exact asta a zis Walesa. O să-ţi spun același lucru pe care i l- 
am spus lui. Am jurat pe Biblie, în faţa lui Dumnezeu, că o să iau 
secretul ăsta cu mine în mormânt. Am păstrat dosarul ca să clarific 
istoria, dacă era vreodată nevoie, după ce eu nu voi mai fi. Ce s-a 
întâmplat cu Walesa, ce se întâmplă acum cu tine nu necesită 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 202 


clarificări. Asta nu este problema mea. 

Își împinse scaunul în spate și se ridică în picioare. Îl cuprinse 
furia. 

— Nu e problema ta? M-ai forțat să intru în programul tău. Pe 
mine și pe toţi ceilalți! Nu am avut de ales. Pe urmă, te-am ajutat 
să recrutezi mulți alţii. Și ei, și eu am lucrat pentru tine ca să 
putem justifica în mintea noastră slăbiciunea pe care le-am arătat- 
o celor de la SB. Vorbea din ce în ce mai tare. Ne-am convins că 
făceam ceea ce era corect jucând în ambele tabere. Și asta am 
făcut, Stanis. Ne-a ajutat să câștigăm războiul. Am dat jos un 
guvern. l-am alungat pe comuniști. Am dat curaj întregii Europe de 
Est să ne urmeze exemplul. Am schimbat lumea. 

Prelatul în robă albă nici nu se mișcă, cu fața împietrită. Așteptă 
o clipă, pentru ca vorbele lui să-și facă efectul. În cele din urmă, 
Stanis spuse abia șoptit: 

— Asta nu schimbă ceea ce am convenit cu toții. 

— Pot să fac public și să demasc totul; arătă cu degetul: inclusiv 
pe tine. 

Stanis se uită în sus la el. 

— Poţi, dar pata de pe tine va rămâne tot acolo. 

— Și ce dacă? Sunt distrus în acest moment. Sunt alţii, care încă 
trăiesc, care au participat. Pot vorbi și ei. 

— Niciunul nu ar recunoaște vreodată că a fost informator, cu 
atât mai mult contrainformator. Niciunul dintre acei oameni nu ar 
vrea să retrăiască toate astea. De ce ar face-o? Și dacă o fac, e 
doar cuvântul lor. Nu există vreo dovadă. Vei rămâne singur, 
domnule președinte, așa cum a rămas și Walesa. Fii tare, așa cum 
a fost el. 

— Dacă nu fac nimic, voi fi distrus. Polonia va fi năpădită de 
rachete străine și, dacă agresiunile se vor intensifica, vom fi prima 
țintă pe care Moscova o va distruge. Vom fi doar o marionetă 
pentru Occident, dependenţi de el pentru siguranţa noastră. Pentru 
existența noastră. Istoria a demonstrat că nimănui nu-i pasă ce se 
întâmplă cu Polonia, dar mie îmi pasă. 

— Poţi să te consolezi cu faptul că tu știi adevărul, că am făcut 
ce era necesar și am schimbat lumea. De fapt, ceea ce am făcut îţi 
permite să fii în poziţia în care ești acum. A fost extraordinar, 
Janusz. Extraordinar. 

Se întoarse spre ușă. 

Fusese doar o pierdere de vreme. 

Se întoarse și se uită la Stanis, cu o expresie îngheţată pe față, 
având în priviri furia pe care o simţea. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 203 
— Gloria aceea nu mai înseamnă nimic. Contează doar în 
mintea lașului jalnic care se ascunde între aceste ziduri. 
Și plecă. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 204 


CAPITOLUL 
PATRUZECI ŞI ŞASE 


COTTON MALONE înțelegea acum pentru ce era toată agitația 
aceea. Jonty Olivier reușise cumva să obțină 147 de documente, 
cele mai multe scrise de mâna președintelui Janusz Czajkowski, 
care îl implicau direct pe președintele Poloniei ca fiind un fost 
informator pentru comuniști. 

Trebuia să recunoască faptul că era grav, cu siguranţă. 

— Președintelui Fox o să-i placă asta la nebunie, șopti Bunch. E 
tot ce-i trebuie ca să rezolve c~ K k:tele acelea. 

— Tu crezi că Polonia o să dea înapoi, pur și simplu? O să vă 
dea ce vreţi? Fără o luptă? 

— Trezește-te, Malone. Ce pot să facă? Dacă Czajkowski vrea să 
rămână președinte, o să colaboreze cu noi. E foarte simplu. 

Nu, nu era. 

Departe de asta, de fapt. 

Polonezii erau nişte oameni aspri, rezistenți, care le 
supravieţuiseră și naziștilor, și sovieticilor. Nu era puţin lucru. 
Acum, erau din nou o ţară liberă, iar Cotton se îndoia că aveau să 
renunţe la această independenţă fără să se opună. De fapt, el se 
baza pe faptul că avea să se dea o luptă. O parte din el știa că era 
datoria lui să-și ajute ţara, dar altă parte din el îi spunea că ţara lui 
se înșela amarnic. 

- Aveţi întrebări? întrebă Olivier din faţa adunării. 

— Vom primi documentele astăzi, când plecăm? Aţi insistat ca 
plata să fie verificată și finalizată imediat. Când vom primi ce-am 
cumpărat? întrebă un francez. 

— Documentele nu sunt aici. Le-am ascuns într-un loc destul de 
greu accesibil. Sunt sigur că înţelegeţi precauţia mea. Eu sunt 
singurul care cunoaște locul. Dar repet, cu toţii deţineţi o 
multitudine de resurse, așa că obţinerea lor va fi ușoară. ÎI voi 
informa pe asistentul meu, Vic DiGenti, despre loc după licitaţie și, 
dacă doriţi, vă poate fi ghid. Sper ca acest gest să fie încă o 
demonstraţie de bună credinţă din partea mea. 

— Și a neîncrederii faţă de noi, adăugă un rus. 

— Ce încredere este de avut? întrebă Olivier. Fiecare dintre voi 
este aici din diferite motive, majoritatea fiind în conflict cu restul, 
îmi dau seama că niciunul nu s-ar da înapoi de la a folosi violența 
ca să obţină ce vrea. Așa că nu, nu am încredere în niciunul dintre 
voi, așa cum sunt sigur că niciunul nu are încredere în mine. Tot 
acest demers nu are legătură cu încrederea. Este vorba de putere. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 205 


— E vorba de șantaj, spuse Cotton. Și despre constrângere. 
Olivier se întoarse cu faţa spre el. 

— Presupun că așa e. O treabă foarte neplăcută. 

— Dar profitabilă, spuse el adăugând un zâmbet. 

— Asta așa este. Sau, cel puţin, așa sper. 

Olivier întinse braţele ca pentru o îmbrățișare binevenită. 
Toţi se uitau într-o expectativă tăcută. 


— Să începem? 


JANUSZ CZAJKOWSKI mergea pe bancheta din spate a mașinii 
conduse de cei doi agenţi de pază, încă tulburat de întâlnirea cu 
fostul lui șef. Stanis fusese întotdeauna un om dur, dificil de 
cunoscut, și chiar mai dificil de plăcut. Natura slujbei sale ceruse 
un anumit grad de detaşare. Dintre toţi recruţii, doar câţiva 
reușiseră să se apropie. Intotdeauna se considerase unul dintre 
aceia. Câţi alţi contrainformatori recrutase el personal pentru 
Stanis? Cincizeci? Mai degrabă o sută. Erau oameni care își 
riscaseră vieţile. Unii chiar își dăduseră viaţa. Alţii și-au pierdut-o. 
Dacă protocolul devenea public, toate aveau să se afle. Și cele 
rele, și cele bune. Cum ar fi reacționat oamenii? El ar fi fost pus sub 
acuzare? Ceea ce făcuse el fusese o crimă împotriva păcii și 
umanității? Greu de spus, iar incertitudinea asta îl tulbura. 

Telefonul mobil vibra. 

ÎI găsi și văzu că era Ivona. 

— Sper că ai vești bune, spuse el când răspunse. 

— Dispozitivul a funcţionat, zise ea. Licitaţia are loc la Castelul 
Sturney, în Slovacia. Nu e prea departe. 

Nu, nu era. 

— Unde ești? 

— Sunt cam la un kilometru și jumătate distanță, printre copaci. 
Am văzut trei mașini intrând; toate semănau cu cea care i-a adus 
pe Cotton și pe Bunch. 

— Încă mai crezi că Malone știa că o să-l urmărești? 

— Absolut. Trebuie să îţi dai seama că oricine i-a transportat pe 
Malone și pe Bunch la castel a avut grijă să nu fie urmăriţi. Totuși, 
Cotton s-a asigurat că dispozitivul a rămas activ. Am reușit să stau 
mult în urmă. Acum, trebuie doar să mă gândesc cum să intru 
nedepistată. 

— Ce ai de gând să faci când ajungi acolo? 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 206 

— Să improvizez. 

— Ai grijă. 

— Vorbești de parcă ţi-ar păsa. 

— Imi pasă. 

El auzi zâmbetul din vocea ei. 

— Ceea ce e minunat de auzit. O să sun din nou când am ceva 
de raportat. 

Apelul se încheie. 

Se gândi să pună ca Stanistaw „Părintele Stanis“ Orlik să fie 
arestat și să se lanseze o cercetare la scară amplă în căutarea așa- 
zisei lui dovezi. Poate să-l lege despuiat de un scaun? Se detesta 
pe el însuși doar pentru că se gândise la așa ceva. Asta îi 
împinsese pe comuniști de la spate, dar pe el nu avea să-l 
motiveze niciodată. El era președintele ales corect al Republicii 
Poloneze, însărcinat să aibă grijă de bunăstarea naţiunii. Treaba lui 
era să ia decizii inteligente, în cunoștință de cauză, care să susțină 
binele suprem. Numai că acum era ceva personal. Nu exista o altă 
perspectivă, fiindcă totul era direcționat către el. 

— Doriţi să mergem la aeroport? întrebă unul din agenţii de 
pază. 

Mergeau spre sud, înapoi la Cracovia, și aveau să treacă pe 
lângă aeroport. Dar nu se putea întoarce la Varșovia. 

Nu încă. 

— Nu. La hotel, vă rog. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 207 


CAPITOLUL 
PATRUZECI ŞI ȘAPTE 


ELI REINHARDT stătea în spatele ușii deschise a dormitorului, 
ascultând ce se întâmpla dincolo de balustrada de la etaj, jos, în 
sala mare. Părea că totul era pe cale să înceapă. 

Se întoarse spre Munoz. 

— Eşti gata? 

Asociatul său încuviință și se duse la pat. O geantă neagră Louis 
Vuitton trona pe cuvertura îÎmnlatită. O aduseseră cu ei când 
sosiseră seara trecută la cast ty fusese foarte amabil și nu 
căutase nimic. Eli se baza pe faptul că se va slăbi paza, sperând că 
Olivier avea să încerce din greu să nu supere pe nimeni. De asta 
făcuse o ofertă atât de ispititoare ca să cimenteze „parteneriatul“ 
lor, cedând o jumătate din arhiva ascunsă și acoperind orice 
interes financiar pentru licitație pentru o plată relativ mică în 
numerar. Bineînțeles că douăzeci de milioane nu erau neapărat o 
plată „mică“, dar trebuia să păstreze totuşi aparența 
oportunismului. Altminteri, Jonty sigur ar fi devenit suspicios. 
Acum, iată-l aici, exact unde voia să fie. 

Îl ascultă pe Jonty cerând prima rundă de oferte. Auzi cincizeci 
de milioane de euro. Apoi șaizeci. Șaptezeci. 

— Trebuie să ne ocupăm de domnul DiGenti, îi spuse lui Art, în 
timp ce lucrurile se desfășoară jos. 

Munoz întinse mâna în geantă și scoase două pistoale-mitralieră 
Uzi cu magazii extinse de patruzeci de gloanțe. O armă demodată, 
dar de încredere și cu o eficiență dovedită. Le puse pe pat, apoi 
găsi în geantă două pistoale cu amortizoare la capătul ţevilor 
scurte. Eli luă o pernă și i-o întinse lui Munoz. leșiră pe furiș din 
cameră, stând aproape de peretele interior, balustrada de la etaj 
fiind la o distanţă de trei metri. Era imposibil să fie văzuţi de jos. 
leșiră din galerie și găsiră un coridor la un capăt, care ducea mai 
adânc în castel. DiGenti stătea ascuns într-un dormitor de la etaj 
într-un punct de comandă improvizat, monitorizând camerele cu 
circuit închis care supravegheau poarta principală și alte locuri 
aflate dincolo de ziduri, așteptând să se termine licitaţia. Și 
dispozitivul de bruiaj se afla acolo, împiedicând orice comunicație 
cu exteriorul. Un singur laptop făcea excepţie, conectat la o linie 
directă de internet care urma să fie folosită în scurt timp pentru a 
se verifica oferta câștigătoare și transferul de fonduri. Jonty păruse 
foarte mândru de toate pregătirile făcute când i le arătase mai 
devreme. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 208 

Se apropiară de ușa închisă. 

li făcu semn lui Art să se poziționeze într-o parte a ușii, în timp 
ce el apuca mânerul. Acolitul său strânse arma, împungând capătul 
amortizorului în pernă. Ce urma să se întâmple avea să fie 
irevocabil. Nu mai putea da înapoi, dar știuse că așa avea să fie 
când acceptase toate astea de la bun început. 

Apucă mânerul și îl întoarse încet, împingând înăuntru ușa grea 
din lemn. DiGenti reacţiona la intruziune sărind în picioare, din 
locul unde stătea în fața monitoarelor video, întorcându-se spre 
ușă și întinzând mâna după arma din suportul de pe umăr. Art nu 
ezită, trăgând de două ori cu pistolul de 9 mm și culcându-l la 
pământ pe bărbatul slab și deșirat. Intrară, iar Eli închise ușa. Art 
trase încă o dată prin pernă, înfigând al treilea glonț în capul lui 
DiGenti. 

Se auzise foarte puțin zgomot. 

Perfect. 

Se apropie de monitoare și studie imaginile, fiecare înfățișând o 
porțiune diferită a zidurilor exterioare și drumul către castel. 
Frunzele mestecenilor și ale stejarilor erau nemișcate în soarele 
prânzului. 

DiGenti era singura protecţie a lui Jonty în castel. Personalul 
plecase chiar înainte de începerea licitației, precum și toţi șoferii. 
Nu exista nicio șansă ca vreo pereche de urechi sau de ochi 
iscoditori să audă sau să vadă ceva. O precauţie înțeleaptă, dar 
care lăsa loc și unei ocazii perfecte. 

Găsi sistemul de bruiaj și-l opri. 

Apoi, trimise un mesaj de pe telefon, informând că zona era 
liberă, încă un lucru. 

Se apropie și scotoci în buzunarele lui DiGenti, sperând. Jonty le 
spusese participanţilor că acest om avea să-l conducă pe 
câștigător la premiu, spunând că asociatul lui nu cunoștea încă 
ascunzătoarea informației. 

Trebuia să fie o minciună. 

Jonty n-ar fi făcut asta niciodată de unul singur. 

Poate că exista vreo însemnare scrisă a locului? în buzunarul 
din față găsi o foaie de hârtie împăturită. Pe ea scria 9 BOBOLA. 

Asta era? 

Posibil. 

Puse hârtia în buzunar. 

— Să ne întoarcem la licitaţie și să vedem unde ajunge, zise el 


ut 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 209 


cu voce joasă. Și să terminăm cu asta. 

COTTON ERA IMPRESIONAT. 

Ultima ofertă era de 120 de milioane de euro, de la iranieni. 
Francezii și chinezii păreau să-și fi atins limita, căci nu mai 
măriseră miza odată ce se ajunsese la o sută de milioane. Nord- 
coreenii începeau și ei să amuţească. Se părea că lupta se dădea 
între Rusia, Iran și Statele Unite, cele trei ţări cu cea mai mare 
miză în joc. 

— O sută cincizeci de milioane, spuse Bunch cu o voce fermă, 
hotărâtă. 

Un salt destul de mare. 

Treizeci de milioane de euro dintr-o lovitură. 

— O sută șaizeci, licitară rușii. 

Olivier dirija traficul cu o atitudine calmă și stăpânită, ţinând 
lucrurile în mișcare, nelăsând mult timp participanţilor să ezite. 
Putea, în orice moment, să oprească totul și niciunul dintre cei trei 
rămași în joc nu voia să se întâmple asta. Nu atât timp, bineînțeles, 
cât unul dintre ei avea o ofertă mai mare. 

— O sută șaptezeci și cinci, spuseră iranienii. 

— Două sute de milioane, răspunseră rușii. 

— Două sute cincizeci! strigă Bunch. 

Un sfert de miliard de euro. Cotton se întreba dacă exista vreo 
informaţie care să merite atâţia bani. 

Dar se părea că exista. 

— Vă daţi seama, zise un rus, că și noi avem mulți bani. 

— Atunci, cheltuiţi-i, spuse Bunch. Două sute cincizeci de 
milioane de euro este oferta Americii. 

— Trei sute, zise rusul, cu o figură sfidătoare. 

— Trei sute cincizeci, oferi Bunch. 

— Patru sute, spuseră nord-coreenii. 

Ceea ce zgudui preţ de o clipă încăperea. 

Cotton se întrebă de unde avea să scoată Republica Populară 
Democrată a Coreei aproape o jumătate de miliard de euro. Era o 
sumă substanţială pentru oricine. 

Nimeni nu licită mai mult. 

— Care-i problema? îi șopti lui Bunch. 

— Lucrurile scapă de sub control. 

— Crezi? 

— Patru sute cincizeci de milioane, spuse rusul, cu o voce 
calmă. 

Ceva nu era în regulă. Licitaţia progresa în salturi neobișnuite. 
Nimeni nu părea să dorească să crească preţul. In schimb, toți 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 210 


păreau hotărâți să-i agite pe ceilalţi cu cifre scandaloase. Se uită la 
participanţi, sperând să le transmită propriile suspiciuni. 

— Cinci sute de milioane, zise Bunch. 

Se făcu liniște. 

Cei doi ruși se ridicară de pe scaune. 

— Noi am încheiat. Cereţi să ni se aducă mașina. 

— Mai întâi trebuie să închei licitaţia, zise Olivier. 

— Licitaţia asta s-a încheiat pentru noi. 

— Care e problema? întrebă Bunch. Nu știți să pierdeţi? 

Cel mai înalt din cei doi ruși se uită urât la Bunch, apoi spuse: 

— Domnule Malone. V-aţi întâlnit cu un domn la Bruges. Nu v-a 
spus care e intenţia noastră? 

Nu știm unde va avea loc licitația. Dar când vom ști, vom 
actiona. Spune-i lui Stephanie Nelle că nu joc la cacealma. 

Cuvintele lui Ivan, rostite înainte să-l electrocuteze. 

— Intenţia asta nu s-a schimbat, spuse rusul. 

Cotton simţi încă un fior de necazuri în ochii negri pătrunzători 
ai bărbatului, o scânteie care semnala un avertisment. 

Nu era de bine. 

— Aşteptăm afară. 

Cei doi ruși ieșiră din sală. 

— Mai sunt alte oferte? întrebă Olivier. 

Nu răspunse nimeni. 

— Ultima șansă. 

Din nou, liniște. 

— Atunci, declar câștigătoare Statele Unite. 

— Fir-ar al naibii, Malone! zise Bunch. Am făcut-o. 

Dar ce anume făcuseră, mai exact? 


se 


ELI ASCULTASE TOATĂ TRANZACȚIA. 

O jumătate de miliard de euro. 

Jonty trebuia să fie în extaz. 

Se auziră discuţii de jos în timp ce licitaţia încetinea ritmul. Se 
uită spre intrare și-i văzu pe cei doi ofertanţi ruși care ieșiseră din 
sală apărând în capul scărilor. 

Le făcu semn să aștepte acolo, ascunși vederii. 

El și Munoz luară câte un Uzi de pe pat, apoi ieșiră din cameră, 
ținându-se departe de balustradă și apropiindu-se de scară, unde 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 211 
le dădură armele. Cei doi ruși traversară apoi galeria de la etaj 
spre balustradă... 

Și deschiseră focul. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 212 


CAPITOLUL 
PATRUZECI ŞI OPT 


JANuSZ CZAJKOWSKI intră din nou în hotelul Sheraton Grand din 
Cracovia prin ușa din spate, care îi fusese pusă la dispoziție în mod 
exclusiv. Doi dintre paznicii de la hotel păzeau intrarea și 
deschiseră ușa din metal când el se apropie. Risca enorm 
rămânând acolo. Coaliția de la guvernare se clătina, aproape de 
colaps, în fiecare zi, iar o facțiune sau alta cerea mereu câte ceva. 
Era treaba lui să-i ţină pe to" faririţi și șeful său de personal îi 
spusese deja că oamenii pun crebări. Răspunsul său era că 
lucra la următoarele alegeri, cimentând ceea ce îi trebuia ca să 
câștige Cracovia și provincia Matopolskie. Ceea ce nu era departe 
de adevăr. Asta ar fi trebuit să-i ţină la distanţă încă o zi, iar asta 
era tot ce avea nevoie. Totul avea să se termine în curând, într-un 
fel sau altul. 

Luă un lift până sus și se întoarse în apartamentul regal Wawel, 
cu cei doi agenţi BOR după el. După ce intra, avea să aibă 
intimitate, exact ce-i trebuia dacă suna Ivona. Ceasul lui arăta 
aproape 1.00 p.m. și se întreba ce se întâmpla la licitaţia aceea. Ce 
înspăimântător era faptul că întregul lui viitor era decis de niște 
străini care încercau să se întreacă pentru șansa de a-l distruge! Işi 
alungă tot negativismul din minte, intră în apartament, găsi 
telefonul și o sună pe Ivona. 

— Am doar o clipă, spuse ea. Sunt în castel. 

— Ce se întâmplă? 

— Necazuri. A venit o mașină acum câteva clipe. N-am văzut 
cine era, dar am urmărit-o pe jos. 

— Ai văzut licitaţia? 

— Nu încă, dar o să aflu acum. 

Auzi un bang-bang-bang în telefon. 

Apoi, din nou. 

— Sunt focuri de armă? întrebă el. 


— Trebuie să închid. 


EMOȚIILE LUI JONTY trecură de la euforia extraordinară dată de 
cinci sute de milioane de euro și de felul în care viaţa avea să i se 
schimbe irevocabil la frica îngrozitoare că viaţa sa putea să se 
sfârșească. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 213 

Împușcături. 

Din galeria de sus. 

O salvă asurzitoare străbătu sala. 

Ridică privirea și-i văzu pe cei doi ofertanţi ruși care plecaseră 
trăgând cu arme automate în jos. Oamenii rămași în sala mare 
reacționară la acest atac și săriră de pe scaune, împrăștiindu-se, 
dar neavând acoperire, fură doborâţi. Unul câte unul. Trupurile 
ambilor chinezi se umplură de răni sângerânde, iar mușchii le 
zvâcneau într-un dans ca la beţie care se termină cu ei trântiţi cu 
faţa în jos pe podeaua din piatră. O soartă similară avură și 
francezii, și iranienii. 

Jonty stătea paralizat de nehotărâre, o senzaţie grețoasă de 
panică ridicându-i-se în gât. Fuga părea o prostie. 

Totuși, trebuia să facă și el ceva. 

Frica îi bloca gâtul, forțându-l să respire în icnete sacadate. 

Se ascunse după televizorul cu ecran mare și suportul său din 


se 


lemn, încercând să se adăpostească. 

COTTON MALONE reacţiona prin reflexele antrenate și condiţionate 
cu mult timp în urmă, sărind de pe scaun și întinzându-se după 
Tom Bunch. Erau complet expuși în centrul sălii, fiind cel puţin 
cincisprezece metri între locul acela și oricare altul unde să scape 
din raza pistolarilor de sus. Il trase pe Bunch spre partea dreaptă a 
sălii, sub galeria superioară. 

Dar Bunch se opuse și se smulse din strânsoare. 

— Olivier! Trebuie să ajungem la el! 

Alte două sunete se auziră în sală. 

Impușcături de la o altă armă. 

Un pistol. 

Ceea ce opri Uzi-urile pentru moment. 

Întoarse capul în dreapta și o văzu pe Ivona intrând în fugă în 
sală, trăgând în sus. Profită de momentul pe care i-l oferise ea și se 
aruncă în stânga, printr-o arcadă de sub galerie, în afara liniei de 
tragere. Bărbaţii înarmaţi își reluară atacul, împușcând încă trei 
participanţi la licitaţie. Bunch se duse prostește după Olivier, care 
nu se vedea nicăieri. 

Deasupra, Cotton îi văzu pe cei doi pistolari, în dreptul 
balustradei, cu armele întoarse în jos. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 214 


Cei doi ofertanți ruși. 

— Stai! strigă unul din ei. 

Bunch se opri în loc. 

Îi auzi scoțând încărcătoarele si introducând altele noi în arme. 
Toţi cei care participaseră la licitaţie zăceau morţi în bălți de sânge 
tot mai mari. Doar el și Bunch erau teferi. Impreună cu Jonty 
Olivier, pe care îl vedea acum ghemuit în spatele televizorului. 
Ivona era în partea opusă a sălii, neputând trage în sus, pentru că 
trăgătorii erau chiar deasupra ei. Un rus îi dădu de știre că îl 
vedeau lansând un baraj scurt de gloanţe care spulberară 
susținerea din piatră a arcadei pe care o folosea el ca să se 
ascundă. 

Reuși să arunce o privire rapidă pe după margine și-l văzu pe 
bărbatul mai vârstnic de mai devreme uitându-se în jos la el. Unul 
mai tânăr stătea lângă el. Amândoi ţineau pistoale în mâini. 
Remarcă și faptul că Ivona nu mai era pe partea opusă, cel mai 
probabil urcând să se ocupe de problemă. 

Deci, trebuia să tragă de timp. 

— Puteţi explica ce rost au toate astea? întrebă el. 

— Rostul este evident, spuse o voce nouă de sus, una cu accent 
rusesc. 

Una pe care o recunoștea. 

Cotton se uită în sus și văzu o față nouă stând la balustradă. 

Ivan. 

Care părea să fi găsit și el drumul până aici. 

— Ai fost avertizat, Malone. Clar. Apăsat. 

— Nu primim ordine de la Moscova! strigă Bunch. Nici acum, 
nici altă dată. 

— Taci, Tom, zise Cotton, sperând că folosirea prenumelui său 
avea să lovească în plin. 

Trebuia să câștige puţin timp pentru Ivona, așa că spuse: 

— Ok, Ivan, înţeleg. Ţi-ai demonstrat ideea. Și acum? 

— Asta depinde de Olivier. 

Cotton își schimbă poziţia de cealaltă parte a stâlpului, ca să-i 
vadă mai bine pe Olivier și pe Bunch. Amândoi stăteau aproape de 
ecranul mare, cu capetele întoarse în sus. Ingrijorarea se citea pe 
faţa lui Bunch. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama, zise Olivier. Nu ești bun de 
nimic. 

— Aș zice mai degrabă că interpretarea mea a fost una de 
maestru, spuse bărbatul mai vârstnic care ținea pistolul. 

— Ce vrei, Eli? întrebă Olivier. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 215 

— Eu am ce vreau. 

Asta nu suna bine. 

— Tu ţi-ai pus oamenii să ridice preţul în timpul licitaţiei, nu-i 
așa? întrebă Cotton, tăindu-le vorba și strigând la Ivan. Cum știai 
că toți vor muri, de ce să nu licitezi sute de milioane de euro? 

— Americanii cred că banii rezolvă totul, spuse Ivan. 

li atrase privirea lui Bunch și-i făcu semn să tacă. 

— Președintele vostru a spus Kremlinului că nici nu va fi aici, 
zise Ivan. Numai minciuni! 

— Era necesar, spuse Bunch, ca să tratăm cu voi. 

Un Uzi erupse într-o rundă scurtă de Împuşcături. 

Corpul lui Bunch tresări la impactul cu gloanţele, cu faţa 
încremenită de șoc, dând din brațe, încercând să-și ţină echilibrul. 

Apoi, se prăbuși la podea. 

Mort. 

— Și asta era necesar, zise lvan. 

Cotton clătină din cap. 

La naiba! 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 216 


CAPITOLUL ; 
PATRUZECI ŞI NOUA 


ELI SE UITA ÎN JOS LA SALA MARE. 

Ciudat cum gândirea de personaj negativ îl îngrijora și-l stimula 
totodată. Se întoarse cu fața la rusul pe nume Ivan. Binefăcătorul 
său era scund, cu pieptul bombat, cu părul negru-grizonant. Purta 
pe silueta lui un costum nepotrivit, care se umfla pe talie. 
Ințelegerea fusese nu doar să introducă armele pe ascuns, ci și să-i 
conducă pe ruși la locul licitaţiei. Asta se întâmplase ieri, când Ivan 
urmărise mașina pe care el ș z o folosiseră ca să ajungă la 
castel. Și de această dată, Olivier fusese mult prea amabil. Apoi, 
după ce DiGenti fusese eliminat, un mesaj îl anunţase pe Ivan că 
drumul era liber pentru el. 

— Malone, prietene! strigă Ivan. Trebuie să vorbim. 

Americanul rămase ascuns sub arcadă. 

— Aștepţi ca Ivona să acţioneze? întrebă Ivan. 

Niciun răspuns. 

— Ivona! strigă Ivan. Ivona! 

Tot tăcere. 

— leşi afară, spuse Ivan. Și noi doi trebuie să stăm de vorbă. Nu 


trebuie să fii aici și știi asta. 


COTTON AUZI CUVINTELE LUI IVAN. 

Nu trebuie să fii aici. 

Ce făcea Ivona? 

Se uită pe după arcada din piatră. Cinci feţe ostile se uitau la el 
cu o expresie mută și amenințătoare. Se uită la Jonty Olivier, care 
se ghemuia din nou în spatele televizorului, aproape de cadavrul 
lui Bunch. 

— Ai ucis un consilier adjunct pentru siguranța naţională a 
Statelor Unite! strigă Cotton. 

— Căruia nu-i va duce nimeni dorul, spuse Ivan. Noi avem mulţi 
adjuncți în Rusia. Și mai mulți care vor o slujbă. Sunt sigur că și voi 
aveţi. 

— Asta nu va rămâne fără urmări. 

Ivan râse. 

— Noul vostru președinte nu e așa de dur. Se crede dur, dare 
doar un mincinos. Spre deosebire de el, tu ne cunoști, Malone. Tu 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 217 


ai fi ascultat și ai fi stat deoparte. N-am nicio problemă cu tine. 

În ce se băgase? Evident că rușii vorbiseră serios în Bruges, dar 
carnagiul din jurul lui părea exagerat chiar și pentru ei. Atâtea 
riscuri! Asumate împotriva unor oameni care aveau mijloacele și 
resursele ca să se răzbune. 

Și aveau s-o facă. 

Era cu fundul gol în bătaia vântului și nu prea avea ce să facă. 
Cinci oameni stăteau în galeria de deasupra lui, doi înarmaţi cu Uzi, 
doi cu pistoale. Mirosul împuţit de metal încins umplea aerul, pe 
lângă izul de cupru al sângelui. 

— leşi afară, Jonty, spuse bărbatul mai vârstnic, pe nume Eli. Nu 
ai de ce să te ascunzi. Dacă voiam să mori, erai mort deja. 

— Cine ești? întrebă Cotton. 

— Numele meu este Augustus „Eli“ Reinhardt al V-lea. Sunt o 
cunoștință a lui Jonty, deși mă îndoiesc că mă mai recunoaște ca 
atare. 

Olivier se arătă încet. 

— Lucrezi cu rușii? îl întrebă Cotton pe Reinhardt. 

— Sigur că da, răspunse Ivan. Noi am fost cu un pas înainte de 
la început. El ne-a condus direct aici. 

— Nu o să găsiţi niciodată documentele! izbucni Olivier. Sunt 
ascunse. Eu sunt singurul care știe unde sunt. 

— Eu nu m-aș subestima din nou, zise Reinhardt. 

Comentariul veni repede și Cotton desluși ceva în tonul 
bărbatului mai în vârstă. Încredere. Ca a unui om care știa ceva. 
Instinctul lui îl avertiza că Reinhardt putea fi cea mai mare 
ameninţare, mai mare chiar și decât Ivan. Olivier cu siguranţă 
spera că ceea ce știa avea să-l ţină în viaţă. Și poate că așa era. 
Totuși, Olivier era îngrijorat, în mod clar, căci mâinile bărbatului 
rotofei tremurau și o venă pe tâmpla dreaptă zvâcnea cu fiecare 
bătaie a inimii, ca un vierme albastru și gras. Probabil că încerca să 
estimeze și el lucrurile, dar nimic din toată situaţia asta nu avea 
sens. 

Doi plus doi erau egal cu nouă sute. 

Mai ales având în vedere jokerul. 


Unde era Ivona? 


JONTY OLIVIER nu mai trecuse prin conflictul clocotitor de emoții 
care îl străbătea acum, un amestec tulburător de entuziasm 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 218 


înfloritor, o spaimă rece ca gheaţa și furia iraţională. Oroarea care 
îl înconjura era dincolo de cuvinte. Niciodată nu-și imaginase un 
asemenea rezultat. Afacerile lui nu erau aproape niciodată 
violente, dar acesta era, în mod clar, un scenariu diferit. Din 
fericire, ura lui față Eli Reinhardt depășea teama și-i dădea putere. 

— Unde e Vic? întrebă el. 

— Mort, spuse Eli. Ești pe cont propriu, Jonty. 

— Nu era nevoie să faci asta. Absolut deloc. 

— Adică ai fi predat totul? întrebă Eli. Pur și simplu? Tot ce 
trebuia să fac era să te rog? 

— Era afacerea mea, dar n-ai putut să stai deoparte. Ce a fost 
Cămara? O diversiune. Doar o modalitate de a te apropia? 

— Exact. Și a funcţionat. Ai fost foarte înțelegător. Dar aici e 
vorba de afaceri, Jonty. Nimic mai mult. Deși recunosc faptul că, 
pentru asociatul meu de aici, domnul Munoz, este ceva mai 
personal. El chiar vrea să te omoare. 

Jonty vedea că așa era. Arma bulgarului era îndreptată direct 
spre el. 

— Din păcate pentru el, zise Eli, nu poate. Asta nu a făcut parte 
din înţelegere. 

Ceea ce ridica o problemă. 

Ce anume făcea parte din înţelegere? 


Li 


ELI ÎȘI PRIVEA ADVERSARUL rămânând pe poziţie. Impresionant, 
având în vedere încurcătura în care se afla Olivier. Rușii ceruseră 
doar să fie conduși până aici și să le fie puse la dispoziţie arme, 
pentru ca toți participanţii să poată fi uciși. 

In afară de Jonty. 

Nu contestase condiţia, pentru că era plătit cu o sumă obscenă 
de bani. Pe urmă, soarta îi fusese favorabilă și-i oferise bucata de 
hârtie împăturită din buzunar. Asta era cheia locului unde era 
ascunsă informaţia incriminatoare? Avea de gând să afle de îndată 
ce pleca de la castel. 

Adevărul era că rușii îl nelinișteau. Slavii, în general, îl 
nelinișteau. Erau niște oameni imprevizibili, ale căror motive erau 
de cele mai multe ori imposibil de descifrat. Per ansamblu, erau 
bine educați și cultivați. lubeau teatrul, opera, concertele și 
baletele. Aflase cu mult timp în urmă că puterea unui individ nu 
era nici pe departe la fel de importantă precum familia, prietenii și 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 219 


cunoștințele. Trebuia să cunoști oameni ca să faci unele lucruri, de 
aceea aveau rușii mulţi prieteni. Ce se întâmpla aici părea a fi 
dovada concretă a acelei maxime. Cunoscând oamenii potriviţi, 
puteai rezolva aproape orice. Cum ar fi să dai buzna peste o 
licitaţie secretă și să-i ucizi pe toți. 

Dar rușii erau dificili. 

Multe elemente ale caracterului lor i se păreau neplăcute. 
Aveau puţine principii, respingeau tradiţia și erau exagerat de 
cinici. Și erau și ostentativi. Sexul încă însemna ceva aici, rolurile 
bărbaţilor și femeilor erau bine definite. În general, erau oameni 
dintr-o bucată, serioși. Fumau ţigară de la ţigară și erau obișnuiți 
cu băutura. Erau atât de superstiţioși, încât deveneau enervanţi. 
Dar el era complice la o crimă în masă, așa că cine era el să-i 
judece? Nu-i plăcuse să aibă de-a face cu ei, dar fusese nevoit, 
pentru că banii Moscovei erau la fel de buni ca ai oricui altcuiva. 

Totuși, nimic din toate astea nu răspundea la cea mai 


importantă întrebare. 


Ce urma acum? 

COTTON MALONE fusese în niște situații dificile, dar asta se 
apropia de primele locuri de pe listă. Era blocat sub arcada 
inferioară. Dincolo de sala mare, la cincisprezece metri distanţă și 
la trei metri înălțime, în galeria superioară opusă, necazurile îl 
priveau de sus. 

Se părea că Olivier fusese lăsat intenţionat în viaţă. 

lar el reușise să se ferească de gloanțe. 

— Vreau să știu, zise Ivan, arătând către Olivier, chiar ești 
singurul care știe unde este păstrată informaţia? 

— Doar eu și asociatul meu, care acum e mort. Vocea lui Olivier 
era din nou calculată. Sunt singura cale către ea. Dacă mă omori, 
dispare. 

De bună seamă, așa se explica cum de mai respira Olivier. 

Cotton se uită la Reinhardt, care se gândea la rândul lui la asta. 

Părea o manevră isteaţă să-l asmuţă împotriva lui Ivan. 

Fu însă întrerupt când ușile se deschiseră în forță și Ivona intră 
din nou în sală. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 220 


CAPITOLUL 
CINCIZECI 


JANUSZ CzAJkowsKI se uita pe fereastră la Castelul Wawel. Sorbea 
din al doilea pahar de whisky, sprijinit pe pat, același pe care el și 
Ivona îl împărţiseră noaptea trecută. Ultimul lucru pe care îl auzise 
prin telefon fuseseră împușcăturile. Ce se întâmpla? Ivona era în 
regulă? Reputația ei era legendară, iar superiorii ei o descriau în 
cuvinte frumoase, dar asta nu însemna că nu putea să dea de 
necaz. 

Savura încă o gură, lăsând XR! să i se scurgă pe gât și să-i 
alunge neliniștea. 

Pe fereastră, priveliștea castelului apărea dincolo de strada 
aglomerată, sus, pe panta stâncoasă populată de cafenele și de 
restaurante. Mulţimile ocupau aleea care înconjura Dealul Wawel, 
în special în dreapta, la ieșirea din Bârlogul Dragonului, unde o 
efigie enormă din bronz a celebrului dragon stătea în vârful unui 
bolovan de calcar. Avea șapte capete, unul scuipând foc printr-o 
duză de gaze ingenios plasată. Fusese chiar modernizată, astfel 
încât un mesaj de pe telefon putea declanșa flăcările, ceea ce 
oamenii făceau de sute de ori pe zi. 

Tehnologia modernă! 

Era blestemul vieții lui. 

Era întregul motiv pentru care era în beleaua asta. 

Scutul Defensiv Aegis de Rachete Balistice. 

Menit să ofere protecţie faţă de rachete balistice pe distanță 
mică sau medie și să intercepteze rachetele de deasupra 
atmosferei, înainte de a reintra în atmosferă, cu mult înainte de a 
provoca vreo pagubă, cu un focos de fragmentare. In clipa asta, 
erau poziționate pe nave de război americane și amplasate la sol în 
Japonia și în România. 

Dar oare erau de încredere? 

Nimeni nu știa. 

De cele mai multe ori, funcționau, dar asta nu însemna că o 
făceau întotdeauna. 

Rusia le detesta, spunând că nu făceau decât să provoace o 
nouă cursă de înarmare pe baza unor pericole inexistente, fiindcă 
Iranul nu amenințase niciodată Europa cu rachete. Ultima dată 
când fusese propusă ideea, Rusia anunţase că avea să amplaseze 
rachete nucleare cu rază scurtă de acțiune de-a lungul granițelor 
NATO. Se anticipase un nou Război Rece. Putin spusese chiar că 
Rusia avea să se retragă din Tratatul Forțelor Nucleare din 1987 și 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 221 


că șansele ca Polonia să fie supusă unor atacuri, în cazul unui 
război, erau de sută la sută. 

Nu avea niciun motiv să creadă că de data asta ar fi fost diferit. 

Aproape șaizeci la sută dintre polonezi se opuseseră rachetelor, 
își imagina că procentajul avea să fie mai mare de data asta. Până 
acum, protestele fuseseră restrânse, dar dezbaterea nu începuse 
încă. 

În mod ciudat, cu ani în urmă, reacţia guvernului polonez faţă 
de prima anulare a programului fusese ambivalență. Unii se 
bucuraseră că rachetele dispăruseră, dar un grup considerabil își 
exprimase îngrijorarea că ţara avea să-și piardă statutul special la 
Washington - că Obama anulase proiectul pentru a îmbuna 
Moscova pe socoteala Poloniei. O propunere în Parlament fusese să 
cheltuiască echivalentul a zece miliarde de dolari în zloți ca să 
construiască propriul scut defensiv. 

Asta da nebunie. 

Își aminti că un lider de partid se plângea că decizia de a se 
retrage din proiect fusese luată independent de opiniile poloneze. 
Lech Walesa criticase în mod fățiș anularea, spunând că americani; 
s-au îngrijit întotdeauna de propriile interese și i-au folosit pe toți 
ceilalți. își amintea foarte bine un titlu de ziar. ALE BYLIŚMY 
NAIWNI. ZDRADA! USA SPRZEDAŁY NAS ROSJI | WBILY NAM NOZ W 
PLECY. AM FOST FOARTE NAIVI. TRADARE! SUA NE-AU VANDUT 
RUSIEI ȘI NE-AU ÎNFIPT PUMNALUL ÎN SPATE. Ciudat, anunţul de 
anulare se făcuse pe 17 septembrie 2009, o dată cu mare valoare 
simbolică, pentru că pe 17 septembrie 1939 Uniunea Sovietică 
invadase Polonia. 

lronie? Un mesaj? Sau doar o coincidenţă? 

Cine putea să știe? 

De când președintele Fox făcuse anunţul, ministerul de externe 
lucrase și la răspunsuri, și la alternative. La moduri de a încerca să 
împace ambele tabere. Nu se făcuse încă nicio cerere oficială 
pentru o bază pentru rachete. Presupunea că Fox aștepta să obțină 
muniţia de care avea nevoie ca să se asigure că nu avea să existe 
o opoziţie semnificativă de la Varșovia. Și cu siguranţă americanii 
știau că aveau parte de simpatie în Parlament din partea 
președintelui camerei, care prelua temporar președinția dacă se 
forța demisia. Atunci, lucrurile aveau să scape de sub control, 
ajungându-se la o dezbatere naţională violentă. 

Trebuia să rezolve situația. 

Un singur om. 

Rapid și decis. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 222 


Din fericire, constituția îi dădea puterea asta, ceea ce nu se 
putea contesta. 

De ce nu sunase lvona? Voia să o sune, dar știa că nu trebuie. 
Trebuia să aibă încredere în ea că va rezolva situaţia. 

Își termină paharul. 

Și știa că nu trebuia să mai bea unul. 

Ușa de la camera din faţă se deschise. Se ridică și ieși din 
dormitor. Michat Zima era la intrare. Ciudat. Se întrebă de ce acest 
om rece și calculat venise din Varșovia în sud. 

— Am venit să văd dacă pot să vă ajut, zise Zima. 

— Cu ce? 

— Castelul Sturney. 

Se părea că șeful BOR fusese bine informat. 

— Ce știi despre asta? 

— Știu că un agent al serviciilor secrete rusești, pe nume lvan, e 
acolo. A fost depistat în Bruges, unde a luat legătura cu un fost 
agent american pe nume Cotton Malone. Interesant este că Malone 
a fost ieri aici, în Cracovia, unde patru agenţi ai AW l-au adus la 
dumneavoastră. 

— Ai fost ocupat. 

— Mi-am făcut meseria. 

Îl măsură pe Zima cu o privire critică. 

— Ai făcut exact ceea ce ţi-am spus să nu faci. 

— Nu sunt dușmanul dumneavoastră. 

— Dar nu ești nici prietenul meu. 

— Sunt aici ca să-l apăr pe președintele ţării. Nu a fost niciodată 
datoria mea să vă fiu prieten, dar dacă vreţi să știți, admir felul în 
care conduceţi. 

Asta era o surpriză. 

Una binevenită. 

— Se întâmplă ceva care afectează siguranţa ţării, spuse Zima. 
Ceva care implică agenţia noastră de informaţii externe. Sunt la 
curent cu relaţia dumneavoastră cu lvona Novak. BOR v-a 
îndeplinit cerinţele în această privinţă. Repet, nu sunt aici ca să 
judec, ci doar ca să ajut. 

— Michat, apreciez grija și oferta ta, dar nu pot să implic BOR. E 
o problemă personală. 

— Care implică totuși un om care a condus cândva serviciile 
secrete pentru Solidaritatea. 

Zima știa cu siguranţă de drumul la Jasna Gora, căci doi dintre 
oamenii săi fuseseră acolo. Totuși, se miră auzind referinţa la 
experienţa trecută a lui Stanistaw Orlik. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 223 


— E un lucru cunoscut? întrebă el. 

— Pentru unii, da, dar sunt foarte puţini. Ceea ce se întâmplă 
aici are legătură cu ce s-a întâmplat în anii '80? 

Hotări să fie sincer. 

— Da. 

— A fost implicat și maiorul Dilecki? Mi-am dat seama, când 
eram la el acasă, că îl cunoșteați. Pot doar să presupun că, din 
moment ce a păstrat dosare despre alţii, a făcut la fel și cu 
dumneavoastră. Dosare care acum sunt făcute publice. 

— Ar fi o presupunere corectă. 

— Castelul Sturney e locul unde au ieșit la suprafaţă? 

— E un fel de-a spune. Sunt scoase la licitaţie pentru cea mai 
mare ofertă. 

Surprinse îngrijorarea apărută preţ de o clipă pe faţa lui Zima. 
Poate că acestui om îi păsa cu adevărat. 

— Ivona e acolo, zise el, încercând să împiedice acest lucru, dar 
s-au auzit împușcături în timpul ultimului ei telefon. Sunt îngrijorat. 

Ușa pe care se ieșea din apartament se deschise. De obicei, 
agenţii de pază ar fi ciocănit înainte de a permite o întrerupere. 

Apoi, văzu cine era vizitatorul și înțelese. 

Soţia lui. 

Care nu părea mulțumită. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 224 


CAPITOLUL 
CINCIZECI ŞI UNU 


COTTON MALONE rămase cu ochii la Ivona în timp ce se ghemuia 
lângă o altă arcadă, la zece metri distanţă. 

— lat-o! strigă Ivan. Nu ar trebui să fii aici. 

— Și totuși, sunt, zise ea. 

Rusul râse. Un hohot indolent, zgomotos, pe jumătate real, pe 
jumătate forțat și în totalitate neprietenos. 

Acum înţelegea. 

Îi dezarma pe acești oame Ké nea confuzie. Făcând ceea ce 
făcea cel mai bine. Amăgindu-i. 

— Cine ești tu? o întrebă Jonty Olivier pe Ivona. 

— Cea care vă aduce salutări de la preşedintele Republicii 

Poloneze. Chiar credeaţi că o să lăsăm licitația să aibă loc? 

Olivier nu spuse nimic. 

— Și acum? îi întrebă Cotton pe toți. 

— Așa cum spune Olivier, remarcă Ivan, doar el știe unde se 
află ascunsă informaţia. Avem nevoie de el ca să ne spună. 

— Asta nu o să se întâmple, declară Olivier. 

— Uitaţi o clipă de americani, spuse Cotton. Voi chiar credeți că 
nord-coreenii, chinezii, francezii și iranienii nu se vor răzbuna? 

- Poate că tu ești persoana potrivită pe care să dăm vina, spuse 
Ivan. Un fost spion. Eşti aici. Reputația ta va lucra împotriva ta. 
Desigur, vei încerca să-i convingi pe toţi că nu ai făcut nimic. 
Atunci am putea da vina pe polonezi. Cu siguranţă că ei și-ar dori 
ca toate astea să se oprească. Cum spuneam, Ivona, tu n-ar trebui 
să fii aici. 

— Sunt mulţi martori de faţă, observă Cotton. 

— Ai dreptate, zise Ivan. 

Bărbatul uriaș băgă mâna în haină, scoase un pistol, apoi se 
întoarse și-i împușcă în cap pe ceilalți doi ruși, cu puștile Uzi. 

Cotton fusese martor la tot felul de excese și de lucruri 
depravate, meseria lui fiind de obicei să exploateze acele păcate în 
avantajul său. Totuși, era oripilat de crimă. Oamenii mureau în 
profesia lui. Fără îndoială. Și el apăsase pe trăgaci de mai multe ori 
în toiul luptei. Dar acum era altceva. Părea că viciul înlocuise 
rațiunea, împotrivirea îi ardea gâtul, dar știa că nu trebuia să 
spună o vorbă. Se uită la Ivona, aflată în sală, apoi își întoarse 
atenţia înapoi spre etaj. 

— Ai mai rămas doar tu, Malone, spuse Ivan. Și tu, Ivona. 

Dar mai era un lucru nerezolvat și acela stătea la doar câţiva 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 225 


metri distanţă. 

Nu-l compătimea deloc pe Jonty Olivier. Omul încercase să 
mângâie simultan șase șerpi cu clopoței. La ce se așteptase? Să 
stea cuminţi? Și să le placă? Nu era de mirare că unul ridicase 
capul și-l mușcase. 

Cei din administraţia Fox fuseseră nebuni să încerce să 
manipuleze acest scenariu. Pe ce planetă trimiterea unor rachete 
cu rază medie de acțiune la doar câteva sute de kilometri de 
graniţa cu Rusia nu ar fi fost primită cu o demonstraţie de forță? 
Bunch și Fox credeau că minciunile și înșelătoria aveau să meargă. 
Poate în lumea afacerilor ar fi mers. Dar aici jucau în liga 
profesionistă, unde lucrurile erau serioase. Nu pierdeai doar o 
afacere sau niște bani. Îţi pierdeai viaţa. Participanţii de aici 
jucaseră acest joc multă vreme. Warner Fox era un începător. Și 
încă unul arogant. Tom Bunch fusese un adept orb, pregătit doar 
să-i facă pe plac șefului, necunoscând riscurile pe care și le 
asumase. Acum, zăcea într-o baltă de sânge într-un îndepărtat 
castel slovac. 

Se uită la Ivona și la Ivan, încercând să decidă ce urma. Reuși 
să-și dea seama că interesele lor erau diferite. Ivan voia informaţia 
pe care o avea Olivier de vândut ca pe o asigurare împotriva 
polonezilor. Putea fi și un mod eficient de a ţine rachetele 
americane în afara Poloniei, precum și o cale de a controla un șef 
de stat străin. Tehnicile rusești de interogare ar fi mai mult decât 
suficiente ca să-l înfrângă pe Jonty Olivier. Omul avea să le spună 
până la urmă orice și tot ce știa. 

Ivona ar fi vrut ca informaţia să fie distrusă, ca să nu mai poată 
fi folosită niciodată. Acum, era practic distrusă, ascunsă într-un loc 
pe care îl cunoștea un singur om. In mod sigur, Olivier ar fi ales un 
loc care să rămână secret. Putea ieși din nou la lumină? Era posibil, 
dar puţin probabil. Sau, cel puţin, improbabil în perioada relevantă 
a următorilor cinci ani, cât ţinea cel de-al doilea mandat al lui 
Czajkowski ca președinte. După aceea, orice avea Olivier de 
vândut devenea inutil. 

— Se pare că ai o problemă, îi spuse el lui Ivan. 

Rusul mătăhălos ridică din umeri. 

— Eu îmi fac treaba, dar Ivona n-ar trebui să fie aici. Olivier e al 
meu. 

— Nu vă spun nimic niciunuia din voi! izbucni Olivier. 

Ivona rămase în spatele arcadei, dar ridică arma și o îndreptă 
spre Olivier. 

— Unde e Suliţa Sfântului Mauriciu? 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 226 

— Ei bine, asta pot să-ți spun. E într-o mașină, chiar dincolo de 
curte, împreună cu toate celelalte relicve, așteptându-mă să plec. 

Ea cobori arma. 

— Pentru asta am venit. De asta sunt aici. 

Avea sens. O comoară naţională trebuia să fie returnată, mai 
ales una pe care ea o lăsase să fie furată. 

Ivan ridică din umeri. 

— Acum, o ai. Pleacă. 

Două împușcături străpunseră aerul și răsunară prin sală. 

Întoarse capul în dreapta. Ivona trăsese, dar nu în sus. Se uită în 
stânga. Olivier privea uimit la pata roșie care i se întindea pe 
cămașă și pe care nu putea s-o acopere cu degetele strânse. Aerul 
îi ieși din gură, urmat de sânge, apoi ochii i se întoarseră spre cer 
și corpul său voinic căzu la pământ. 

— Acum, s-a terminat! strigă Ivona. Nu vor exista rachete și 
nimeni nu va primi informaţia. Rămâne oriunde ar fi. 

El se holba la ea. 

— Guvernul polonez avea treburi neterminate cu Jonty Olivier, 
zise ea. Chestiunea aceea e acum rezolvată. 

— Nu e bine, zise Ivan. Asta e o problemă. 

— Las-o baltă! strigă ea. 7 

— S-ar putea să nu fie posibil. ÎI voiam pe Olivier. În viaţă. 

— Cotton. 

Se întoarse spre Ivona. 

Ea aruncă direct spre el o armă de pe podeaua din piatră 
lustruită. El luă arma, verifică încărcătorul, apoi băgă un glonţ pe 
țeava. 

Gata. 

— Acum suntem doi, îi spuse el lui Ivan. Poţi să pleci de aici pe 
picioarele tale sau să fii luat pe sus, cu un glonţ în corp. Alege. 

Tăcerea domnea. 

Riscă să arunce o privire și văzu că cei trei bărbaţi de deasupra 
lui se uitau unul la altul, Reinhardt așteptând cu siguranță ca Ivan 
să ia o decizie. 

— N-am venit aici ca să mor, spuse răspicat Reinhardt într-un 
târziu. 

— În regulă, zise Ivan. Noi am terminat. 

Se uită cum cei trei se retraseră de lângă balustradă și începură 
să coboare de la etaj. Trebuia să rămână vigilent până când ieșeau 
din clădire. 

Se întoarse spre locul unde Ivona stătuse ascunsă. 

Dar aceasta dispăruse. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 227 


CAPITOLUL 
CINCIZECI ŞI DOI 


JANUSZ CZAJkOowsSKI simţi încordarea care intră în camera de hotel 
odată cu soţia lui. Se însurase cu ea în urmă cu douăzeci și unu de 
ani, pe când amândoi erau mult mai tineri și mult mai puțin 
implicaţi în politică. De atunci, își duseseră vieţile în lumina 
reflectoarelor și, o vreme, fuseseră o echipă. Nu mai era cazul. 
Acum, erau două entităţi separate, unite doar de ambiţie. 

— Te rog să ne scuzi, îi spuse el lui Zima. 

Șeful BOR încuviinţă și ieși | irtament. 

— Ai grijă să nu fim deranjau, aaaugă soţia lui. 

Nu era a bună. 

— De ce ești aici, Anna? 

— Asta urma să fie prima mea întrebare pentru tine. 

Se întrebă cât de multe știa ea. Sau doar sonda terenul? 

Ea se așeză pe sofa. Se îmbrăcase pentru această ocazie într-un 
costum scump de la Chanel. Gri-perlă. Puţine bijuterii. Tocuri joase. 
Ținuta perfectă pentru prima doamnă a ţării. 

— Mi s-a spus că ești aici de două zile, după ce ai anulat 
întâlnirile și ţi-ai eliberat programul. Pe urmă, mi s-a spus că iubita 
ta a stat aici aseară. 

Nu era de mirare că știa toate astea. Și ea avea agenți de pază 
ai BOR, iar acei agenți sigur discutau între ei. 

— Vreau să știu ce se întâmplă, spuse ea. 

— Mă ocup de alegerile viitoare. 

Ea râse. 

— lar eu sunt Sfânta Fecioară. Haide, Janusz, am venit ca să 
primesc răspunsuri. Făcu o pauză. Răspunsuri sincere. Se întâmplă 
ceva neobișnuit. 

— Ce te face să spui asta? 

— Te cunosc. 

Asta era o problemă. Era greu să prostești pe cineva care 
fusese lângă tine aproape jumătate din viaţă, așa că hotărî nici să 
nu încerce. 

— Protocolul Varșovia s-a întors să ne bântuie. 

Îi spusese adevărul cu mult timp în urmă, pe vremea când erau 
soţ și soție mai mult ca acum. 

— Fiinţa aceea abjectă, Dilecki, a păstrat documente despre 
mine. Cum? De ce? N-am idee. Știu doar că a făcut-o și că ele încă 
există. 

— Și iubita ta încearcă să le recupereze? 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 228 

El încuviinţă. 

— Se fac eforturi. 

— Ce minunat că o ai lângă tine în aceste vremuri grele. 

El simţi sarcasmul și se întrebă dacă era geloasă. Sentimentul 
acela îi părăsise demult pe amândoi. Făcea parte din aranjamentul 
lor. 

— E un lucru cu repercusiuni internaţionale, zise el. Siguranța 
ţării e în pericol. Dacă un guvern străin obţine informaţiile, le-ar 
putea folosi împotriva mea. Aș putea fi obligat să demisionez sau, 
mai rău, să fac ce vor ei. Nu vreau să fac nici una, nici alta. 

Ea îl măsură cu o privire pe care el o cunoștea bine. 

— E chiar atât de grav? 

El încuviinţă. 

— Ştii ce făceam atunci. Știi ce făceam toți. 

— Știu doar ce mi-ai spus tu. 

Era șocat de reținerea ei. 

— Să înțeleg că tu crezi că am fost informator pentru comuniști? 
Că mi-am vândut concetăţenii? Că am luat banii lor murdari ca să 
fim la mâna lor? Chiar crezi așa ceva? 

Ochii ei albaștri aveau o privire fixă specifică. 

— Noi doi știm ce ai făcut, Janusz. Câţi au murit? 

Se gândise mult la asta în ultima vreme. 

— Patruzeci și șase. 

— Poftim? 

— Atâţia știu că au murit dintre recruţii mei. 

Ea se ridică. 

— Ei bine, asta e o informaţie nouă. În toţi acești ani n-ai 
pomenit niciodată despre câţi au plătit prețul, de fapt. 

Toţi erau bărbaţi și femei care luau bani de bunăvoie de la SB 
ca să ofere de bunăvoie informaţii despre familia, prietenii, vecinii 
și cunoștințele lor. Cei mai răi trădători cu putinţă. Nimeni nu-i 
forța să facă asta. Nimeni nu-i constrângea. Nu fuseseră bătuți sau 
forțați să se târască pe podeaua unei închisori. 

Așa că tot ceea ce făcuseră el și alţi câţiva fusese ceva ușor. 

Trebuia să găsească recruți activi ai SB-ului care nu lucrau de 
bunăvoie, care fuseseră obligaţi să spioneze. Apoi, să-i transforme 
în agenţi dubli și să furnizeze guvernului informaţii controlate. Doar 
atâta fărâmă de adevăr cât informatorii să nu aibă necazuri și să-i 
țină pe cei din SB ocupați alergând după cai verzi. 

Și funcţionase. 

Chiar foarte bine. 

In cele din urmă, ajunseseră la nivelul următor. Ofereau 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 229 


informaţii mai importante și dăunătoare, menite să îi discrediteze 
pe unii dintre acei informatori care o făceau de bunăvoie și să-i 
facă pe cei din SB să se îndoiască de loialitatea lor. Destul încât, în 
unele cazuri, SB să-i elimine permanent pe acei informatori. 

Patruzeci și șase, din câte știa el. 

— Toţi acei oameni și-au meritat soarta, spuse el. Ne-au vândut 
pe toţi din lăcomie. Nu regret nici măcar unul dintre acele decese. 

— Mă îndoiesc că electoratul polonez va vedea lucrurile la fel, 
remarcă Anna. Acesta e motivul pentru care ești aici, nu? 

— Întocmai. Bineînţeles, nimeni din cei care contează nu va 
recunoaște faptul că Protocolul Varșovia a existat vreodată, cu atât 
mai puţin binele făcut. Rezultatul final va fi că voi fi etichetat drept 
trădător. Un spion pentru comuniști. Voi fi tras la răspundere 
pentru toți. 

— Părintele Orlik nu a fost cooperant? 

— Absolut deloc, iar tu ești bine informată. 

— Am învăţat demult să fiu cu cel puţin un pas în fața ta, 
Janusz. Cu doi, de preferat. 

Cândva o iubise pe această femeie și o mică parte din el încă o 
iubea. ÎI înţelegea ca nimeni altcineva, nici măcar Ivona. El 
hotărâse să vină la Cracovia dintr-un impuls, având doar o idee 
vagă despre ce se aștepta să realizeze. Zburase spre sud, de la 
Varșovia, acoperit de transpiraţii reci, mușcându-și buza, cu 
gândurile blocate în trecut. Sperase ca, odată ajuns aici, să-și dea 
seama ce să facă. O speranţă deșartă, desigur, căci rămânea într-o 
stare profundă de tulburare. Totuși, bănuia că și soția lui se afla 
într-o încurcătură asemănătoare. 

— Asta e cea mai gravă ameninţare cu care ne-am confruntat 
vreodată. Cariera mea politică s-ar putea sfârși. Arătă cu degetul. 
Cariera ta se va sfârși. 

Ea ridică din umeri. 

— Se pare că tot timpul avem de făcut faţă unei noi provocări. 
De ce ar fi altfel acum? 

— Pentru că este altceva. Sunt implicaţi rușii și americanii. Sunt 
multe la mijloc. 

— Te iubește? 

Întrebarea îl luă prin surprindere. Niciodată nu discutaseră 
despre diversiunile lor reciproce. 

— Da. 

— Asta e bine. Poate că nu mă crezi, dar vreau să fii fericit. 

— Și eu vreau același lucru pentru tine. Nu vreau să-ţi fac rău în 
niciun fel. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 230 


Era încă prietena lui și așa avea să rămână întotdeauna. 

— Am fost acolo, Janusz. M-am născut în societatea aceea 
comunistă oribilă. îi cunosc mentalitatea. Nu trebuie să mă 
convingi pe mine că vremurile erau grele. Supraviețuirea depindea 
de respectarea regulilor și de evitarea atenţiei. Imi amintesc totul, 
destul de clar. Și sunt de acord, nu vărs nicio lacrimă pentru 
trădătorii aceia. Așa că am venit ca să te ajut, dar trebuie să știu 
cu ce ne confruntăm. Trebuie să știu adevărul. 

El îi povesti tot ce se întâmplase în ultimele zile. 

— Înţeleg, spuse ea când termină. Nu putem permite străinilor 
să dicteze cum e guvernată țara asta. Niciodată nu se va mai 
întâmpla asta. 

Poate că era o soţie înstrăinată, dar era polonă mai presus de 
toate. 

Și încă una mândră. 

— Noi doi nu suntem de acord în multe privințe, spuse ea, dar în 
chestiunea asta suntem uniţi. De ce aștepți aici? 

— Aştept să raporteze Ivona. Ultimul lucru pe care l-am auzit au 
fost focuri de armă. 

— Ar trebui să trimiţi oameni în sud, la castelul acela? 

Se gândise la asta, dar îi promisese lvonei să nu intervină și să 
o lase pe ea să rezolve. 

— Nu pot. Nu în clipa asta. 

Ea părea să înțeleagă de ce și întrebă: 

— Cu ce-ar strica să ai oameni pe aproape, gata să acţioneze 
într-o clipă? 

Cu nimic. 

Se duse la ușă și-l chemă înapoi pe Zima, spunându-i ce voia să 
se întâmple. 

— Staţi la distanţă de câţiva kilometri, dar destul de aproape 
încât să vă mișcați rapid la nevoie. Cât de repede poți să-ți duci 
oamenii acolo? 

— Am deja șase agenţi la graniţa cu Slovacia. Speram să dați 
ordinul. 

El zâmbi. 

— Ocupă-te. 

Zima plecă. 

Anna se ridică de pe sofa. 

— Și eu amo misiune. 

Era curios. 

— Pot să întreb ce anume? 

— E timpul să fac o vizită la Jasna Góra. Eu și părintele Orlik 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 231 


trebuie să avem o discuție. 
— S-ar putea să fie unilaterală. 
Ea clătină din cap. 
— Haide, Janusz, știi cât de convingătoare pot fi. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 232 


CAPITOLUL 
CINCIZECI ŞI TREI 


COTTON MALONE ieși de sub arcadă, în mijlocul carnagiului. Ivona 
îl executase pe Jonty Olivier cu sânge rece. Ce modalitate mai 
bună exista de a proteja Polonia și pe Czajkowski decât să elimine 
sursa problemei? In mod clar, nu cunoscuse locul licitaţiei. Rușii nu- 
i dăduseră această informaţie. Și de ce să o fi făcut? Ultimul lucru 
pe care îl voiau era să moară Olivier. Așa că ea întinsese capcana 
cu sulița și îl lăsase pe el să o declanșeze. In acest fel, Olivier, rușii 
sau oricine ar fi privit nu s-a! riat, iar ea ar fi avut ţinta în 
viZor. 

Încă era îngrijorat din cauza lui Ivan și a lui Eli Reinhardt. Poate 
că stăteau la pândă, așa că merse cu grijă spre intrarea castelului, 
găsind o cameră de unde se putea uita jos, în curte. De acolo, îi 
urmări pe Ivan, Reinhardt și Munoz plecând cu o berlină neagră. 
Apoi, o văzu pe Ivona mergând calmă pe caldarâm și ieșind pe 
poarta principală, ţinând în mână cutia cu sulița. 

Mai rămânea problema lui Eli Reinhardt. Ceva nu era în regulă. 
Voia să afle mai multe despre acest om. De ce era implicat? De ce 
ar fi acceptat să-și asume riscul de a participa la uciderea unor 
reprezentanţi guvernamentali, mulţi dintre ei fiind orice, numai 
prietenoși nu? Și să se înțeleagă cu rușii? Comentariile lui Olivier 
nu făceau decât să confirme că el și Reinharat lucrau împreună 
într-o anumită măsură, Olivier plângându-se de cât de nesăbuit 
fusese să aibă încredere în el. Era o înșelătorie? Poate, iar când 
Ivona îl împușcase pe Olivier, Reinhardt păruse mai degrabă ușurat 
decât șocat. 

Se terminase? 

Informaţia chiar dispăruse? 

Ivona nu păruse îngrijorată de Reinhardt, plecând fără să se mai 
gândească la el, mulțumită că situaţia fusese rezolvată. 

Oare făcuse o greșeală? 

Castelul era tăcut ca un cimitir. 

leși din camera din faţă și se întoarse spre sala mare. Găuri de 
gloanţe presărau pereţii și podeaua, în timp ce bălțile de sânge 
încadrau victimele. Se duse la cadavrul lui Olivier, cu faţa ca o 
mască din ceară, cu ochii închiși, dar dilatați. Căută prin 
buzunarele lui, dar nu găsi nimic în afară de un cristal alb-gălbui. 
Ciudat că Olivier îl ţinea la el. Se întrebă ce semnificație avea. Puse 
pietricica în buzunar și-și aminti că Olivier întrebase de un asociat - 
un bărbat pe nume Vic - și hotărî că etajul era un loc bun unde să 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 233 
caute. Așa că găsi scările și urcă, trecând de cei doi ruși morți, apoi 
căutând prin camere până găsi un dormitor care fusese 
transformat în cameră de control. Un alt cadavru zăcea pe podea, 
purtând urme de gloanţe. Era cât pe ce să cerceteze cadavrul când 
observă buzunarul din dreapta de la pantaloni. 

Intors pe dos. 

De parcă ar fi căutat cineva deja ceva. 

Căută totuși și găsi doar un portofel, niște chei de mașină și un 
telefon mobil. Permisul de conducere britanic îl identifica drept 
Victor DiGenti. Monitoarele video încă funcționau, arătând imagini 
cu zidurile exterioare și cu pădurea de dincolo de ele, mai ales cu 
strada din apropierea porţii principale. Totul era tăcut. Una dintre 
imaginile de pe ecranul segmentat arăta un vehicul parcat în 
interiorul zidurilor, probabil pe o alee pe care o remarcase când 
coborâse din mașina care-l adusese mai devreme. Cea despre care 
vorbise Olivier. Pregătită de plecare. Acolo se afla Arma Christi. 

Observă laptopul alimentat de un cablu din perete. Cu siguranță 
că era metoda prin care oferta cea mai mare ar fi fost autentificată 
și transferul fondurilor ar fi fost verificat. Bănuia că Reinhardt îl 
omorâse pe DiGenti primul, dându-le complicilor săi undă verde 
către toți ceilalți. Tot personalul primise ordin să părăsească locul, 
lăsând totul extrem de vulnerabil. Fusese o prostie din partea lui 
Olivier, dar trebuia adăugată pe lista riscurilor improbabile pe care 
și le asumase. 

Se întreba dacă Reinhardt venise primul aici și găsise ceva. 
Olivier spusese că doar el cunoștea locul licitaţiei. In timpul 
acesteia, spusese și că DiGenti avea să-l conducă pe câștigător la 
informaţie. Ceea ce era logic. Un om ca Olivier nu părea genul care 
să facă munca de jos. Nu. El plătea pentru acest serviciu și ce altă 
persoană ar fi fost în afară de omul despre care Olivier îl întrebase 
anume pe Reinharat. 

Tipul ăsta știuse locul ascunzătorii? 

Bineînţeles, făcea speculaţii, ca un adevărat avocat. 

Totuși, era o bănuială rezonabilă. 

Deschise telefonul lui DiGenti, dar era parolat, așa că-l aruncă 
înapoi pe cadavru și hotărî să caute în restul castelului ca să 
găsească dormitorul lui Olivier, pe care-l descoperi mai jos, pe 
coridor. Era mobilat elegant, cu o masă din lemn masiv, un pat cu 
baldachin, o comodă sculptată și un șifonier din lemn negru, plin cu 
haine vizibil pe măsura lui Olivier. Totul mirosea a spray de lustruit, 
a săpun și a flori proaspete. Soarele după-amiezii avea o strălucire 
roșiatică, expunând porțiuni prăfuite pe mobilă. In afară de câteva 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 234 


articole de toaletă și vreo două romane, nu mai era nimic altceva. 
leși de acolo și plecă de la etaj, explorând parterul și găsind în 
sfârșit ceea ce fusese cândva biblioteca din castel. 

Nu existau cărți pe rafturi. Un pian mare ocupa un colţ, câteva 
litografii împodobeau pereții, pe jos era un covor. Ușile franțuzești 
dădeau spre o terasă din piatră. Căuta orice ar fi putut fi 
compromis, în mod curios, un aparat de vidat, precum cele folosite 
pentru păstrarea alimentelor, stătea pe o masă mică. Nu erau prea 
multe pe biroul în stil victorian, în afară de trei telefoane mobile, 
toate parolate. Nu avea să afle nimic prea curând din ele, așa că se 
întoarse în sala mare. 

Cât avea să dureze până ce guvernele reprezentate de cei morți 
aflau ce se întâmplase? Nu prea mult. Era o chestiune de ore. 
Reacția? Asta avea să fie o provocare, având în vedere legalitatea 
întregului demers. 

Se apropie de televizorul cu ecran mare. Olivier zăcea în 
apropiere. Işi aminti de documentele care fuseseră arătate și privi 
în spate, observând un laptop conectat la ecran. Derula printre 
cele cinci imagini afișate în stânga, pe care Olivier le arătase 
laolaltă. Nu mai era nimic încărcat pe computer. 

Pe urmă, observă ceva. 

Sub aparat, pe un raft din lemn, era un plic mare, cafeniu, 
precum cele care fuseseră folosite în timpul licitaţiei. Îl scoase și-i 
verifică greutatea. Greoi. Rupse marginea și când îl deschise găsi o 
carte supradimensionată. 

Miasto w Soli: orașul din sare. 

Știa asta doar pentru că pe copertă scria în engleză și în polonă, 
înăuntru era la fel, textul fiind în ambele limbi, toate imaginile 
colorate și lucioase arătând mina de sare de la Wieliczka. Răsfoi 
paginile și admiră fotografiile extraordinare. 

Pe ultima pagină scria ceva. 

In cerneală albastră. 


9 Bobola 


Răsfoi din nou paginile cărții, ca să vadă dacă mai era scris 
ceva, dar nu mai găsi nimic. Pe pagina 145, o imagine cât toată 
foaia îi atrase atenţia. Cristale alb-gălbui stăteau agăţate de o 
fisură căscată în peretele galeriei de mină. Niciun text nu însoțea 
fotografia, dar găsi legenda la final, autorul cărții spunând: Nivelul 
IX inferior. Un fragment din tavanul grotei superioare, acoperit de 
cristale mari de halit. Găsi în buzunar pietricica pe care Olivier o 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 235 

ținuse și o compară cu imaginea. 

Erau identice. 

O duse la buze și testă cu atenţie suprafaţa cu limba. 

Sărată. 

În creierul lui se uneau fragmentele curioase ale unui tipar și 
calculele erau oricum, numai neclare nu. 

Doi plus doi trebuia să dea patru. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 236 


CAPITOLUL 
CINCIZECI ŞI PATRU 


ELI SE BUCURA că scăpase de ruși. El și Munoz merseseră spre 
nord cu Ivan, înapoi în Polonia, ţinându-și gurile închise. 
înţelegerea cu ei funcţionase perfect. Îi plătiseră cinci milioane de 
euro ca să-și facă intrarea la licitaţie, să-i direcţioneze la adresă, 
apoi să faciliteze eliminarea participanţilor. Rușii voiau ca toți 
delegaţii să moară. De asemenea, îl voiau pe Olivier în viaţă, dar 
asta nu se întâmplase.  Palnnezii interveniseră. Malone 
supraviețuise. Din fericire, a~ purta pică pentru niciunul din 
aceste lucruri neprevăzute. 

Ivan îi lăsă în apropiere de piața mare din Cracovia, probabil în 
drumul lor spre consulatul rusesc aflat în apropiere; terenul 
propriu. Se întreba cât avea să dureze până descoperea cineva 
măcelul de la Castelul Sturney. Cu siguranță că personalul se 
întorsese deja, dar poate că polonezii curăţaseră dezastrul și 
scăpaseră de cadavre. Ar fi fost mai logic. Ultimul lucru pe care și-l 
doreau era să atragă atenţia publică. 

Se apropia ora 3.00 p.m. și îi era foame. 

Totuși, avea nevoie și de informații. 

Știa că Jonty vizitase mina de sare Wieliczka din apropiere de 
două ori în ultimele patruzeci și opt de ore. O dată ca să descopere 
Cămara, dar cealaltă vizită, prima, fusese doar ideea lui Olivier. 
Munoz îi spusese despre tortura cu firul electric băgat pe gât și 
cum scosese până la urmă un nume. In mod normal, s-ar fi supărat 
din cauza acestei slăbiciuni, dar de data asta întâmplarea îi spunea 
că Jonty se întorsese la mină după ce aflase că îl urmărea un rival. 

Pariase pe mai multe lucruri? 

Probabil. 

lar Vic DiGenti ar fi fost chiar acolo cu el. 

Găsi în buzunar hârtia pe care o șterpelise din buzunarul 
cadavrului. 


9 Bobola 


Ce însemna asta? Era o informație relevantă? Sau nu avea nimic 
de-a face cu toate astea? 

Il crezuse pe Olivier când spusese că documentele nu erau la 
castel. Ar fi fost o precauţie înţeleaptă, una pe care ar fi luat-o și el. 
Era posibil ca Jonty să fi hotărât că mina din sare era locul perfect 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 237 


în care să-și ascundă premiul? De ce nu? Cu siguranţă era izolată și 
existau posibilităţi nenumărate de a ascunde ceva acolo. Ar trebui 
măcar să investigheze înainte de a respinge ideea cu totul. 

Cracovia nu îi era necunoscută. O vizitase de multe ori și unul 
dintre locurile lui preferate în care să mănânce era Pod Aniołami. 
Se afla cam la jumătatea distanţei dintre piaţa mare și Castelul 
Wawel, pe o stradă pietonală laterală. Servea mâncare tradițională 
poloneză, folosind rețete vechi, toate gătite pe un grătar înnegrit 
din fag. Atmosfera era plăcută, amintindu-i de locurile pe care le 
vizitase în zonele rurale, decorul fiind alcătuit din mărunţișuri pe 
care le-ai găsi în casele oamenilor. 

II conduse pe Munoz la restaurant. Luară o masă în pivniţă, 
înconjurată de pereți aspri din piatră și arcade descinse direct din 
Evul Mediu. Nimeni altcineva nu mai servea prânzul târziu, așa că 
aveau intimitate în încăperea slab luminată. 

— Vreau să găsești un om care lucrează la mina de sare 
Wieliczka, îi șopti el lui Munoz. Un ghid pe nume Dawid Konrad. L- 
am întâlnit seara trecută. Du-te acolo. Pune întrebări. Găsește.-l. 
Trebuie să vorbesc cu el imediat. 

Munoz mai lucrase pentru el, iar Eli știa că se putea baza pe el. 
Bineînţeles, faptul că fusese prins de Olivier nu fusese printre cele 
mai bune momente ale bulgarului, dar totul se rezolvase în cele din 
urmă. Se mândrea cu faptul că era adaptabil. Faptul că era aici, 
chiar acum, părea dovada clară a acestui lucru. Reușise să elimine 
un rival și să obţină cale liberă către informaţia care se putea 
dovedi a fi foarte valoroasă. Totuși, nu avea să facă aceeași 
greșeală pe care o făcuse Jonty. Dacă o găsea, avea s-o vândă 
direct rușilor la un preț corect, luând fiecare euro câștigat ca pe 
cireașa de pe tortul de cinci milioane pe care îi avea deja în 
buzunar. Bineînţeles, poate că polonezii ar fi plătit mai mult. În 
orice caz, informaţia avea să fie ascunsă și nu se mai instalau 
rachete. 

In clipa asta, voia să mănânce. 

El și Munoz mai discutară câteva detalii, pe urmă acolitul său se 
ridică și urcă treptele abrupte din piatră înapoi la parter. 

Pentru prima dată în ultimele zile, se relaxa. 

Nu mai era nimeni care să intervină. Toate taberele fuseseră ori 
ucise, ori împăcate. 

Găsi din nou hârtia scrisă. 


9 Bobola, 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 238 


Trebuia să afle dacă era relevant, mai ales înainte de a vorbi cu 
Konrad. Încă mai avea controlul Cămării, acum fiind doar a lui ca s- 
o vândă, dar acum voia informaţia despre Janusz Czajkowski. 
Soarta lui Olivier oferise o mostră a nenorocirii prin care treceau 
cei care se întindeau dincolo de posibilităţile lor limitate. Voia să fie 
mai liber. Mai flexibil. Simţea nevoia înfricoșată să se asigure că 
putea să scape de direcţia în care tocmai o luase viaţa lui. Ceea ce 
trebuia să facă era să plece. Să lase totul în urmă. Se săturase de 
tot. El era broker. Cumpăra și vindea în fiecare zi. Işi asuma riscuri. 
lar acolo, undeva chiar acum, cerând să fie găsit, exista ceva 
extrem de valoros. 

Și nu doar pentru bani. 

Ci și pentru reputația lui de dealer. 

Așadar, dă-i bătaie. Găsi telefonul și tastă BOBOLA în motorul 
de căutare. 

Ceea ce apăru îl surprinse și-l intrigă totodată. 


se 


COTTON MALONE se apropie de BMW-ul deschis la culoare pe care 
îl văzuse pe monitor la etaj, din camera unde fusese ucis Vic 
DiGenti. Luase cheile din buzunarul cadavrului, sperând să fie de la 
vehicul, și se bucură când cheia deschise încuietorile. 

Pe bancheta din spate zări diferite cutii care conţineau relicvele 
din Arma Christi. Observă că erau șase. Dacă o scădea pe cea 
luată de Ivona, erau șapte. De unde venise a șaptea? Mai devreme, 
una lipsise de pe masa din sala mare. 

Era încă un mister. 

Nu conta, însă, acum avea relicvele și era convins că bisericile 
de unde fuseseră luate aveau să fie nespus de recunoscătoare să 
le fie returnate. Avea să fie un avantaj pentru Stephanie să poată 
face restituirea. Trebuia să o sune, dar nu avea cum în acest 
moment. Trebuia să aștepte până se întorcea în Polonia. 
Deocamdată, trebuia să plece cât mai departe posibil înainte să se 
împută treaba de tot. 

Incă mai avea o bănuială. 

Una pe care știa că Stephanie ar vrea s-o urmărească. 

Și, cu toate că nu mai avea niciun interes în lupta asta, era 
hotărât să descopere dacă informaţiile despre Czajkowski erau tot 
acolo, putând fi găsite. 

Amenințarea mai era activă? 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 239 


Liniștea din jurul lui fu întreruptă de croncănitul unei ciori. 
Un semn rău? 


Spera că nu. 
Era în viață datorită intervenţiei lvonei și ceea ce făcea el 


continuând urmărirea ar fi putut fi considerat problematic de ea. 
Ea își dorise să se termine tot. 
Totuși, ceva îi spunea că mai era o variantă de urmat. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 240 


CAPITOLUL 
CINCIZECI ŞI CINCI 


JANusz CzAJkowsKI voia să se sfârșească ziua asta. Fusese una 
dintre cele mai chinuitoare din viaţa lui - și avusese câteva destul 
de îngrozitoare. Conversaţia cu Anna îi stârnise amintiri pe care 
prefera să nu le retrăiască. 

Se întâmplase foarte repede, în noaptea din 12 decembrie 
1981. 

Armata polonă intervenise ri im-':sese legea marţială. 

Cei mai mulţi lideri ai Solid Xe ruseseră reţinuţi și duși pe sus 
în centre de detenţie înghețate, lăsaţi la mila paznicilor brutali. 
Peste patruzeci de mii de oameni. Nici el, nici Stanistaw Orlik nu 
fuseseră reținuți în razia aceea. Orlik, pentru că stătea mereu în 
umbră, iar el, pentru că era un nimeni. 

Fusese oribil. 

Totuși, oamenii dezbătuseră ani de zile dacă Polonia, fără legea 
marțială, ar fi rezistat în iarna aceea. 

Foametea extinsă părea iminentă. Sistemul de sănătate era în 
pragul colapsului. Economia era distrusă. Anarhia pândea și nici 
guvernul, nici Solidaritatea nu aveau posibilitatea de a dezvolta 
soluţii aplicabile. Odată cu puterea venea responsabilitatea. Liderii 
trebuiau să se înțeleagă. Să lase diferenţele dintre ei deoparte. Să 
evite scindarea din pricina problemelor mărunte, dar Solidaritatea 
avea dificultăţi permanente cu unitatea. Voia să ajungă la un 
compromis, dar Burghezia Roșie, care ar fi trebuit să renunțe la 
multe dintre privilegiile ei de clasă, nu se lăsa clintită. 

Fără înţelegeri. 

La acel moment, tot ce mai rămăsese din Partidul Comunist 
Polonez erau serviabilii, incompetenţii, corupţii și ticăloșii. Din 
fericire, armata stătea deoparte. Soldaţii polonezi refuzau să tragă 
asupra muncitorilor polonezi, dar miliția, SB și forțele speciale erau 
o altă problemă. Ei făcuseră treburile murdare, de la om la om. 

Işi aminti sentimentul de înfrângere care dominase toată iarna 
aceea. 

Polonezii păreau să știe că polonezii pierdeau de fiecare dată. 

Așa fusese timp de secole de-a rândul. Condamnaţi de 
geografie și de ideologie, niciodată nu se autoguvernaseră. 
Intreaga idee a legii marţiale fusese să izoleze și să neutralizeze 
grupurile obstrucţioniste și să răpească oamenilor informaţia, în 
afară de ceea ce decreta guvernul. De ani de zile, Solidaritatea 
existase fățiș, ținând oamenii informaţii. Acum, nu mai exista. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 241 


Fusese subminată. Scoasă în ilegalitate. Nu mai exista reţea de 
informații: liniile telefonice erau tăiate, televiziunea închisă. Pentru 
orice era nevoie de permis. Chiar și mașinile de scris trebuiau să fie 
înregistrate. 

Așadar, implementarea Protocolului Varșovia fusese ușoară. 

Livrarea informațiilor false către SB fusese ușor de făcut. 
Asmuţirea unuia împotriva altuia, păcălirea trădătorilor fusese și 
mai ușor de realizat. 

Moartea lor era doar prețul ce trebuia plătit. 

Și ultimele împotriviri? 

Două mii de mineri în minele de cărbuni din Silesia, baricadați în 
subteran ca formă de protest, înghesuiți în galeriile joase, 
întunecoase și lipicioase, încărcate de umezeala iernii. Fără 
ventilație, fără lumină. Cu doar câteva zile înainte de Crăciun. Ca 
să-i scoată, guvernul apelase la varianta proprie a Protocolului 
Varșovia dându-le informaţii false despre membri ai familiei lor 
bolnavi sau soții aflate în travaliu. Femei care se dădeau drept cele 
dragi lor implorându-i să se predea. Orice, ca să le înfrângă 
hotărârea. Dar minerii recunoșteau o minciună când o auzeau. 
Erau duri. Întotdeauna fuseseră consideraţi oameni de onoare. 
Aristocraţii mâinii de lucru poloneze. Nu se alăturaseră acțiunilor 
anterioare de revoltă ale muncitorilor și erau printre ultimii care 
intraseră în grevă. 

Dar intraseră. 

Rezultatul fusese doar o altă remiză. 

lar singurul mod de a ieși din remiză era să schimbe regulile. 

Adică exact ceea ce făcuse Protocolul Varșovia. 

Atacând SB-ul în inima lui. 

Limuzina se opri și el se pregăti să coboare din mașină. Fusese 
adus cincizeci de kilometri la sud-vest de Cracovia la Wadowice, cu 
o populaţie de douăzeci de mii de oameni, un oraș relativ 
neremarcabil în afară de faptul că aici, pe 18 mai 1920, se născuse 
viitorul Sfânt loan Paul al lIl-lea. Evenimentul transformase un 
municipiu altminteri adormit într-un loc de pelerinaj, cu tot cu 
capcanele turistice de prost gust. Tot ceea ce era interesant se 
găsea în jurul pieței centrale, numită cuvenit Plac Jana Pawła Il. 
Principala atracţie era casa familiei Wojtyta. O mie două sute de 
metri pătraţi de spaţiu de expoziție, pe patru etaje, care înfățișau 
viața acestui om măreț. Erau expuse fotografii de familie, suvenire, 
manuscrise, chiar și o armă folosită în tentativa de asasinare a 
papei din 1981. 

Renovarea spaţiului tocmai se încheiase și venise să vadă 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 242 


lucrarea și să-și dea aprobarea prezidenţială. Călătoria fusese 
programată ziua trecută ca un camuflaj, sub pretextul că, din 
moment ce era în zonă, de ce să nu facă o vizită scurtă. 

Ivona sunase în urmă cu două ore și spusese că era pe drum, 
din Slovacia. Îi spusese despre agenţii BOR pe care îi trimisese, iar 
ea îi povestise ce se întâmplase. Căzuseră de acord ca agenţii să 
curețe castelul și să scape de cadavre, înlăturând și distrugând 
toate materialele scrise distribuite participanţilor, precum și 
computerele de acolo. Michat Zima avea să supravegheze totul, în 
speranţa că doar ei, rușii și Eli Reinhardt știau despre ce se 
întâmplase. 

Mai era și Cotton Malone. 

Se îndoia că americanii aveau să le facă probleme. Dacă da, 
trebuiau să explice cum unul de-al lor scăpase nevătămat. Puțin 
probabil ca iranienii, chinezii sau nord-coreenii să accepte vreo 
explicaţie. Fără a mai pune la socoteală francezii, un presupus 
aliat. Mai degrabă, toţi aveau să creadă că Statele Unite aveau 
informația și dezminţirile de la Washington nu aveau să fie crezute. 

Se uită la ceas. 3.20 p.m. 

leși din mașină în lumina soarelui, ascuns de norii care 
acopereau rapid cerul după-amiezii. Unii dintre politicienii locali 
așteptau să-l întâmpine și se opri pentru o clipă să dea mâna și să 
discute cu ei, cu un zâmbet nobil, dar călduros de bun venit. În 
dreapta lui o zări pe Ivona, cu o cutie neagră în mână. li atrase 
atenţia șefului agenţilor de pază și-i făcu semn. Intră în casă, 
întâmpinat de custode. Schimbară câteva amabilităţi, iar el întrebă 
dacă exista o cameră în care să poată sta singur pentru un 
moment. Bărbatul îi oferi biroul său și îl urmă într-acolo, unde 
rămase singur. Un ciocănit ușor se auzi în ușă, apoi aceasta se 
deschise și intră Ivona, care puse cutia pe birou. El o luă în brate, 
strângând-o cu putere. 

— Asta pentru ce e? întrebă ea. 

— Am nevoie de un motiv? 

Ea zâmbi. 

— Nu. Presupun că nu. 

Se bucura că era teafără. 

— Mi s-a spus că locul a fost curățat. Nici urmă de rămășițe ale 
carnagiului, în afară de câteva urme de gloanţe în podea. Tot ce s- 
a găsit a fost ars. 

— Doar Jonty și omul lui, DiGenti, știau ascunzătoarea unde e 
informaţia, zise ea. M-am asigurat de asta înainte să-l ucid. Avea 
să o folosească pentru a se putea târgui. Rușii îl voiau pe Olivier în 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 243 
viaţă, cu siguranţă. 

— E încă un risc. Informaţia aceea rămâne acolo, la liber. 

— Nu-l puteam lăsa pe Olivier să scape. 

— Dar l-am lăsat pe Malone să plece. 

— Pentru că nu exista niciun motiv să-l omorâm, zise ea. Ela 
fost atras în povestea asta împotriva voinţei lui. Habar nu are unde 
se află informaţia, așa că nu reprezintă o ameninţare. A fost destul 
de rău că toţi ceilalți au trebuit să moară. Și Olivier. Lucrez în 
domeniul spionajului, nu al mercenarilor. 

El simţi tonul aspru din vocea ei. 

— Înţeleg. Ai făcut ceea ce trebuia și apreciez asta. 

Discutară pe îndelete. El nu-i ceruse sau ordonase vreodată să-l 
omoare pe Olivier, dar ea știuse ce să facă. 

Ivona îi arătă cutia. 

— O să returnez sulița la castel. 

— Asta trebuie făcut, cu siguranţă. Să ne asigurăm că nu sunt 
nici acolo vorbăreți. 

Un bâzâit le tulbură intimitatea. 

Telefonul lui. Se uită la ecran. Șeful său de personal de la 
Varșovia. 

Răspunse la telefon, ascultă, apoi spuse: 

— Fă-o. 

Ivona se uita la el. 

— Președintele Statelor Unite vrea să discute cu mine. Acum. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 244 


CAPITOLUL 
CINCIZECI ŞI ŞASE 


COTTON MALONE își amintea povestea pe care o auzise în 
copilărie în Georgia, la ferma de ceapă a bunicului său. Un localnic 
candidase pentru postul de șerif și adunase doar șaptesprezece 
voturi. În ziua de după alegeri, se plimbase prin oraș cu o armă la 
mijloc. Cineva îl întrebase de ce și el spusese: La câți prieteni se 
pare că am, cu siguranță am nevoie de o armă. 

Și el se simțea la fel. 

Se întorsese în Cracovia, nK kat de străini, mergând direct 
spre consulatul american. Soarele pătrundea prin norii plumburii. 
Nu avea idee unde putea fi Stephanie, dar acela părea să fie cel 
mai bun loc din care să înceapă. Se apropia ora 4.00 p.m., iar 
magazinele și restaurantele erau pline în după-amiaza târzie. Fu 
oprit la ușă de pușcașii în uniformă. De data asta, nu-l așteptau. 
Întrebă dacă Stephanie Nelle era acolo și, câteva clipe mai târziu, 
fu primit înăuntru. O găsi la etajul doi, cu ochii goi și înroșiți de 
oboseală, și-i dădu raportul, inclusiv despre moartea lui Bunch. 

— Unde e mașina? îl întrebă ea. 

— E parcată pe stradă. Cu șase dintre cele mai preţioase relicve 
din lumea religioasă încuiate înăuntru. Se opri. Sunt toate ale tale. 

— Apreciez darul, dar mă îndoiesc că o să-mi obţină ceva 
capital politic de la Fox. El vrea rachetele acolo și nu o să se 
oprească. 

— Nu primim tot ce vrem. 

— Ce anume nu-mi spui? 

— Ai laptopul de la Magellan Billet? 

Ea încuviinţă. 

El se simţea amorţit, nedumerit și uluit de tot ce se întâmplase. 
Avea nevoie de timp să lămurească lucrurile, să clasifice, să 
compartimenteze, să deslușească toată confuzia. 

— Pot să-l folosesc? 

— E vorba despre cartea aceea? 

O arătă cu degetul. 

El adusese volumul găsit la castel. Orasul de Sare. Mina de sare 
Wieliczka. 

— Asta vreau să aflu. 

Ea îi întinse computerul, iar el deschise un motor de căutare. 
Tastă cuvântul BOBOLA și găsi o referinţă. 


Pe 16 mai 1657, cazacii au prins un iezuit polonez sfânt în 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 245 


orașul Pińsk. Părintele Andrzej Bobola, în vârstă de șaizeci și cinci 
de ani, a căzut în genunchi, a ridicat mâinile spre cer și a 
exclamat: „Doamne, facă-se voia ta“. Cazacii i-au scos veșmântul 
sfânt, l-au legat de un copac, i-au pus o cunună din rămurele pe 
cap, apoi l-au biciuit, scoțându-i un ochi și arzându-i trupul cu 
torțele. Unul dintre bandiți a trasat apoi, cu pumnalul, forma 
tonsurii pe capul preotului și forma unei sfite pe spatele omului. 
In cele din urmă, i-au jupuit toată pielea de pe corp. In timpul 
acestei torturi de nedescris, preotul s-a rugat pentru torționarii 
lui până când i-au smuls limba și i-au zdrobit capul. Părintele 
Andrzej Bobola a fost declarat Preafericit pe 30 octombrie 1853. 
A fost beatificat de către Papa Pius al XI-lea în 1938. 


Măcar acum avea o legătură polonă cu numele. 

Incă o căutare. 

Tastă BOBOLA și MINA DE SARE WIELICZKAși găsi mai multe 
linkuri, inclusiv unul care explica relaţia dintre ele. 


Credința creștină profundă a minerilor de la Wieliczka provine 
din educația catolică, precum și din condițiile dificile de lucru în 
mină. Infruntau amenințarea incendiilor, a scurgerilor de apă 
subterană și a surpărilor. Sfinții protectori trebuiau să-i protejeze 
de asemenea pericole. Secole de-a rândul, minerii au onorat un 
grup de sfinți pe care i-au venerat cu un devotament aparte, 
crezând în puterile lor de mijlocire. Mulţi au fost cinstiţi cu 
sculpturi făcute în sare, minerii fiind artizanii acestora. 


Una dintre aceste sculpturi era a părintelui Andrzej Bobola. 

Găsi imaginea sculpturii din sare, creată în 1874, aflată încă în 
mină. Puțin cam grosolană și erodată de timp și de apă, stătea 
singură într-o nișă pătrată. O plăcuță arăta că statuia fusese 
cândva colorată în alb, roșu și negru, aceeași vopsea folosită 
pentru marcarea zonelor de lucru din mină. Fusese sculptată de un 
miner, în timpul liber. 

Aflată la Nivelul IX. 

li arătă lui Stephanie bucata de cristal de sare. 

— Asta se găsea asupra lui Olivier când a murit, îi spuse el. Și 
avea cartea asta, pregătită într-un plic. Toate au sens. 9 Bobola. 
Informaţia e ascunsă în mină, unde se află statuia, la nivelul nouă. 

Răsfoi volumul mare cu poze și găsi o schemă a diverselor 
niveluri ale minei. Nu existau multe detalii, dar erau destule încât 
să-și dea seama că era un complex subteran uriaș. 

Puse punct șirului său de gânduri. 

— Cred că și Eli Reinharat știe asta. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 246 


— Se duce după ea? 

— Spune-mi tu. Îl cunoști? 

Ea încuviinţă. 

— E broker de informații, la fel ca Olivier, dar reputaţia lui nu e 
cea mai bună. El și Olivier erau adversari activi, iar informaţia 
aceea despre Czajkowski încă valorează mulţi bani. Așa că da, 
dacă poate, o să se ducă după ea. 

— S-ar putea să fie pe drum spre mină, încercând să găsească o 
intrare. 

Erau în același birou folosit cu o zi în urmă, cu ușa închisă. 
Soarele de după-amiază, încă obturat, pătrundea printre jaluzele. 

— Ar trebui să i-o luăm înainte, zise el. 

Observă că pe ea o intriga posibilitatea. 

— Și ce facem dacă informaţia e acolo? întrebă Stephanie. 

— O să vedem la momentul potrivit. 

Niciunuia nu-i convenea situaţia. Stephanie își sfida angajatorul. 
El o ofensa pe Ivona. Totuși, gândul că ar putea lăsa informaţia să 
ajungă în mâinile lui Reinhardt părea respingător. Era greu de spus 
ce avea să se întâmple atunci. 

— Crezi că Ivan știe? întrebă ea. 

El clătină din cap. 

— Părea chiar ofticat când Ivona l-a omorât pe Olivier. 

Telefonul de pe birou sună. 

Stephanie răspunse, ascultă, apoi apăsă un buton activând 
difuzorul și puse receptorul în furcă. 

— Domnule Malone, sunt Warner Fox. 

Cotton se așeză pe marginea scaunului. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă președintele. 

— Exact ceea ce ar fi trebuit să anticipaţi. Rușii i-au ucis pe toți. 

— Inclusiv pe Tom? 

— Păi, nu-i aici, nu? 

— Vrei să spui că toţi, inclusiv Olivier, sunt morţi? în afară de 
tine? 

— Exact asta spun. Și, înainte să întrebaţi, sunt aici doar pentru 
am avut noroc. Polonezii lucrau cu rușii și împreună au fost cu un 
pas înaintea voastră tot drumul. Minciunile dumneavoastră n-au 
făcut decât să înfurie Varșovia și Moscova. 

— Am făcut ce am considerat că este necesar. 

— Habar nu aveţi ce faceţi și mulţi oameni au murit acum din 
cauza dumneavoastră. 

— Nu vei primi o centimă pentru ce-ai făcut aici, spuse Fox. 

El clătină din cap. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 247 


— Știţi unde vă puteţi băga cei 150 000 de dolari. 

— N-ai niciun pic de respect pentru funcția mea, nu-i așa? 

— De fapt, am foarte mult respect pentru președinție. Ceea ce- 
mi lipsește este orice urmă de respect pentru dumneavoastră. 

— Stephanie, cum rămâne cu informaţia despre Czajkowski? 
întrebă Fox, ignorând înţepătura. Ai idee unde ar putea fi? 

Ea se uită spre el și el ridică din umeri, sugerând că era decizia 
ei. 

— Nu în acest moment, minţi ea. 

— Sunt pe cale să vorbesc cu președintele Poloniei, zise Fox. 

— Care știe că l-aţi minţit, spuse Cotton. 

— Se mai poate salva ceva? 

— Poate puţină mândrie, dacă îi cereți scuze lui Czajkowski, zise 
Cotton. 

— Impertinenţa ta nu cunoaște limite, bombăni Fox. 

— Tom Bunch avea familie? 

— O soţie și doi copii. 

— Daţi-le lor cei 150 000. 

Vorbea serios. Bunch fusese un prost orb, dar soția și copiii lui 
erau altceva. 

— Stephanie, te rog să răspunzi la întrebare, spuse Fox. 

— Nu se poate salva nimic, din câte știu eu. S-a terminat. 

— Atunci explică-mi de ce rușii cred altceva. 

La naiba! Fox folosise vechea zicală pe care o cunoștea orice 
avocat pledant bun. Să nu pui niciodată o întrebare la care nu știi 
răspunsul, decât dacă nu-ţi pasă care ar putea fi răspunsul. 

lar el nu făcuse asta, în mod clar. 

Adevăr sau minciună, o prinsese. 

— NSA a detectat un mesaj de la un agent rus SVR pe nume 
Ivan Fyodorov, aflat acum la Cracovia, care a confirmat Kremlinului 
faptul că informaţia ar putea fi încă în joc. 

Niciunul din ei nu spuse o vorbă. 

— O să presupun că amândoi știți mai multe decât sunteți 
dispuși să spuneți, zise Fox. E în regulă. Nu contează. Vă elimin pe 
amândoi din operaţiune. Se vor ocupa alţii, care sunt acum în drum 
spre Cracovia. 

Stephanie clătină din cap. 

Cotton știa ce urmează. 

— Stephanie, ești eliberată din funcţie, te așteaptă concedierea. 
O să las procurorul general să-ţi decidă soarta. 

— De parcă există vreo îndoială în privinţa acelei decizii, spuse 
ea. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 248 


— Nu, nu există. Spre deosebire de tine, el înțelege ce 
înseamnă loialitatea. 

— E un idiot, zise ea. 

— Nu o să-mi lipsești, spuse Fox. 

— Nici dumneata mie. 

Apoi, ea închise telefonul. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 249 


CAPITOLUL 
CINCIZECI ŞI SAPTE 


Janusz Czajkowski lăsă mobilul să sune în continuare. Ivona 
zâmbi la impertinenţa asta faţă de președintele Statelor Unite. 

In cele din urmă, el răspunse. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră, domnule președinte? 
întrebă Czajkowski în difuzor. 

— Nu o să câștigați, declară Fox. 

— Nu știam că suntem în comnetitie. 

— Tom Bunch e mort. Ucis ! Je rece. 

— Îmi pare rău să aud asta. Ce tragedie cumplită! Dar ce 
legătură are asta cu mine, domnule președinte? 

— Nu o să scăpaţi basma curată. 

— Nu mai înţeleg. La ce vă referiți? 

— Mă refer la ceea ce ați pus sau aţi permis să se întâmple. 
Malone a raportat că toţi au fost uciși și că voi și rușii lucraţi 
împreună. 

— Interesele noastre sunt similare cu privire la această 
problemă. 

— O să tai și ultimul cent din ajutoarele externe pentru Polonia 
drept răzbunare. 

El râse. 

— Serios? Toate cele zece milioane de euro? Nu aveţi decât. Nu 
le vom simți lipsa. 

Statele Unite nu fuseseră niciodată generoase cu Polonia când 
era vorba de ajutor extern. Intr-adevăr, considerau că ţara avea o 
importanţă strategică și erau mereu dispuse să ofere asistenţă 
militară, dar acest lucru era mereu însoţit de renunţarea la 
mândrie sau la ceva bunuri. Cu ameninţarea constantă a Rusiei, 
fostele administrații poloneze fuseseră dispuse să facă un târg. El 
nu era. 

— Mă refeream la cele 150 de milioane de dolari în vânzări de 
armament pe care le permitem Poloniei, spuse Fox. 

Fusese avertizat despre Fox de către alți lideri europeni care 
avuseseră deja de-a face cu el și își formaseră propria părere. 
Nepoliticos. Pedant. Arogant. Neinformat în mod intenţionat. lute la 
mânie, mai ales când era contestat. Făcea ameninţări. Ca acum. 

— Pot să întreb care ar fi motivul pentru eliminarea acestor 
vânzări militare? 

— Refuzul dumneavoastră de a coopera cu un aliat. Dacă 
rachetele noastre nu sunt destul de bune pentru voi, atunci 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 250 


echipamentele noastre militare ar trebui tratate la fel. 

— Ar fi păcat, spuse el, dar le vom cumpăra din altă parte. Sunt 
sigur că francezii sau chinezii ne vor aprecia de clienţi. 

— Nu sunt la fel precum cele făcute în America și o știm 
amândoi. Armele noastre sunt cele mai bune din lume. 

O altă opinie care i se spusese despre Fox era convingerea 
iraţională că toate lucrurile americane erau cele mai bune. 

— Sunt convins că europenii și chinezii v-ar contrazice afirmaţia. 
Oricum ar fi, nu voi fi constrâns nici de dumneavoastră, nici de 
altcineva. Nu vor exista rachete pe teritoriul polonez. Nici măcar 
una. Puneţi ţara în pericol și asta nu va fi permis. 

— Nici eu nu voi tolera insulta unui refuz din partea unei naţiuni 
de mâna a doua ceva mai răsărite decât o țară din lumea a treia. 
Dacă n-am fi noi, toți aţi vorbi în germană. 

Privirea lui o întâlni pe a Ivonei și ochii ei îi făcură semn să-și 
păstreze cumpătul. 

Joacă până la capăt. 

Cu mult calm. 

El încuviinţă, apoi spuse: 

— Din câte îmi amintesc, domnule președinte, sovieticii au fost 
cei care ne-au eliberat. Pe urmă ţara dumneavoastră și Anglia l-au 
lăsat pe Stalin să ne fure ţara și să ne supună la patruzeci și cinci 
de ani de asuprire brutală. 

— Nerecunoscător. Asta ești, Czajkowski. Nerecunoscător. Tu și 
toți europenii. Noi v-am scăpat fundul. Nu cerem decât puţină 
loialitate. Avem o situaţie gravă aici. Reprezentaţii mai multor 
guverne suverane au fost uciși azi... 

— Incercând să cumpere informaţii cu care să mă șantajeze, 
inclusiv dumneavoastră. 

— Nu mă întrerupe. 

— Ultima dată când am verificat, domnule președinte, am fost 
ales în mod corect ca șef al unui guvern suveran. Suntem egali. 

— Exact asta nu suntem. Tom Bunch a fost împușcat. Asta nu 
va rămâne fără urmări. 

— Am fost acolo, zise Ivona. 

— Cine e? întrebă Fox. 

— Persoana care l-a ucis pe Jonty Olivier, spuse ea. Restul au 
fost uciși de ruși. Mult succes când răspundeţi la insulta asta, 
domnule președinte. Sunteţi pregătit să începeţi al treilea război 
mondial? 

— Uciderea lui Olivier a fost o prostie, zise Fox. 

— Nu. Incercarea de a-l șantaja pe președintele Poloniei a fost o 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 251 


prostie. Tocmai am anulat-o. 

— Am agenţi pe drum, spuse Fox. Se vor ocupa de asta. În mod 
decisiv. 

Czajkowski se săturase. 

— lar dacă acei agenți încalcă vreo lege a acestei ţări, vor fi 
arestați și închiși. 

— Sunt sigur că slovacilor le-ar plăcea să știe ce s-a întâmplat 
azi în jurisdicția lor. Următorul meu telefon va fi la ei. 

Interesant că Fox nu părea să înțeleagă pe deplin situația, 
neștiind că locul fusese curățat. Văzu că și Ivona ajunsese la 
aceeași concluzie. Ea șopti Malone. El încuviinţă. Avea sens. El 
dăduse raportul, dar nici Malone n-ar fi știut ce se întâmplase după 
aceea. 

— V-aș încuraja să faceţi orice considerați necesar, spuse 
Czajkowski. La urma urmei, sunteţi președintele Statelor Unite și 
cine sunt eu să vă contrazic? Sunt doar liderul unei țări de mâna a 
doua, ceva mai răsărită decât o naţiune din lumea a treia. 

— O să aduc rachetele acelea în Polonia, într-un fel sau altul. Ori 
o să accepţi asta, ori o va face succesorul tău. Există ceva ce nu 
știi. 

Amândoi așteptară. 

— Aţi dat greș. Rușii spun că informaţia despre tine ar putea fi 
încă acolo jos, iar ei o vor obține, dar nu și dacă fac eu ceva în 
privinţa asta. 

Se îngrijoră imediat, dar știa că nu trebuia să se dea de gol. 

— Mult succes și cu asta, domnule președinte. 

Apoi, încheie convorbirea. 

— E posibil? o întrebă pe Ivona. 

— Olivier a spus în mod repetat că numai el cunoștea 
ascunzătoarea. Și avea sens. De ce să o încredinţeze altcuiva? A 
spus că nici măcar omul lui, DiGenti, nu știa unde e. Dar DiGenti e 
mort. 

— Omul acela a vorbit înainte să moară? 

— N-am idee. 

— Oare rușii joacă la cacealma ca să-i distragă atenţia lui Fox? 
Ar putea măslui documente. Au mai făcut-o și altă dată. 

Vedea că ea se gândea, frământându-și mintea. 

— Trebuie să dau un telefon. Găsi telefonul, tastă un număr, 
vorbi pentru o clipă, ascultă, apoi spuse la revedere. Cotton și 
Stephanie Nelle au plecat de la consulatul american acum douăzeci 
de minute. Noi supraveghem zilnic clădirea. Și am prins o pistă. 
Cotton a folosit mașina pe care am găsit-o la castel, cu sulița și 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 252 


celelalte relicve Arma Christi înăuntru. După ce am luat sulița, am 
pus un dispozitiv de urmărire pe mașină. M-am gândit că am dori 
să știm unde ajung relicvele rămase. 

Telefonul Ivonei vibra. 

Ea răspunse, apoi suspendă apelul. 

— Maşina iese din oraş spre est, către Wieliczka. Trebuie să mă 
duc și eu. 

El încuviinţă. 

Ea reluă apelul și-i spuse omului ei să o ţină la curent. Apoi, se 
întoarse spre ușa micului birou. 

— Stai, zise el. Vin cu tine. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 253 


CAPITOLUL 
CINCIZECI ŞI OPT 


COTTON MALONE conducea, iar Stephanie stătea pe scaun lângă 
el. O compătimea pentru poziția de neconceput în care se afla. 
Bineînțeles, nimic din toate astea nu mai conta, pentru că în 
curând avea să fie șomeră. Adevărat, nu știa exact câți ani avea, 
dar în mod sigur trecuse de șaizeci și cinci. Așa că putea să se 
pensioneze, să călătorească, să se simtă bine. Să-și viziteze fiul, pe 
Mark, care locuia în sudul Frog Să-și cultive relația cu Danny 
Daniels. Știa însă că nimic din K astea nu avea să se întâmple. 
Stephanie era agent secret până în măduva oaselor. Soțul ei 
murise cu mult timp în urmă și cariera devenise viața ei. Era un 
lucru bun? Poate că nu, dar asta era realitatea și ea părea 
mulțumită de alegerile pe care le făcuse. Cunoștea nenumărate 
situaţii în care calmul ei și deciziile dificile înclinaseră balanţa. 
Statele Unite îi erau îndatorate. Fir-ar, fusese chiar împușcată la 
datorie! Și ce primise în schimb? 

Decizia de concediere. 

— Partea bună, spuse el, este că oamenii lui Fox habar nu au de 
posibilitatea unei conexiuni cu mina de sare. Partea proastă este 
că ne urmărește cineva. 

— Am bănuit că se va întâmpla asta, spuse Stephanie, cu 
privirea fixată pe parbriz. Fox vrea să știe ce facem. 

— O să trec de mină. O să scap de ei în partea cealaltă a 
orașului. Pe urmă, ne întoarcem. Făcu o pauză. Imi pare rău că ți 
se întâmplă toate astea. 

— Mereu m-am întrebat cum o să se termine cariera mea. Nimic 
nu ţine la nesfârșit și Dumnezeu știe că am avut o carieră pe cinste 
și am rămas în joc mult mai mult decât ar fi trebuit, așa că poate e 
timpul să-i pun capăt. Să trec mai departe. 

— Pe cine încerci să păcălești? 

El surprinse zâmbetul de pe faţa ei când tăcu, apoi se uită în 
oglinda retrovizoare. Aceeași mașină pe care o observase în 
Cracovia era cu trei mașini în spate. Bănuia că era cineva de la 
ambasadă. Poate un soldat, respectând ordinul de la Casa Albă. 
Fox sigur voia ca el și Stephanie să fie urmăriţi, dar, în aroganţa lui 
de începător, Fox nici nu se gândise că doi agenţi de informaţii cu 
experiență ar anticipa această manevră și ar fi pregătiţi să 
reacționeze. 

— Mă păcălesc singură, spuse ea în cele din urmă. Amândoi 
știm asta. Nu sunt pregătită să plec. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 254 


Lumea ei fusese mereu plină de secrete. Nimic nu era ceea ce 
părea. Fiecare cuvânt, fiecare gest suspect. Așa își ducea viaţa un 
ofițer de informaţii și era greu să te readaptezi. 

El știa asta din propria experienţă. 

— Nu s-a terminat, spuse Cotton. Dacă descoperim informaţia 
aceea, valoarea ta tocmai a crescut. 

Intră în orășelul Wieliczka. Se afla într-o vale, între două culmi, 
la șaisprezece kilometri sud-est de Cracovia. Arhitectura sa veche 
se îmbina perfect cu verdeața din parcuri și cu aleile fermecătoare. 
Avea biserici istorice, o piaţă și o mănăstire, dar era celebru pentru 
mina din sare de sub el, pe care el o evită intenţionat, trecând prin 
centrul orașului, apoi ieșind pe cealaltă parte, mergând tot spre 
sud-est. 

Traficul se degajă. 

Urmăritorul lor rămase la vreo cinci sute de metri în spate, 
acum nemaifiind mașini între ei. 

Destul se jucaseră de-a șoarecele și pisica. 

Pe o porţiune plată de asfalt, luă piciorul de pe acceleraţie și 
lăsă celălalt vehicul să îi ajungă. Mașina se apropie de spatele lor, 
venind din stânga. El trecu pe banda opusă, încetini puţin și lăsă 
mașina să ajungă paralel cu ei. 

Apăru o armă. 

El și Stephanie se lăsară în jos. 

— Nu e un soldat, spuse ea. 

El era de acord și trase de volan, izbind partea dreaptă a mașinii 
în partea stângă a celeilalte mașini, împiedicând pe moment un foc 
de armă. Apoi, apăsă pe frână și lăsă mașina să se oprească brusc, 
în timp ce vehiculul celălalt gonea înainte, unde execută o 
întoarcere lină în loc și reveni în direcţia lor. 

El apăsă pe acceleraţie și trase cu putere de volan în stânga. Un 
vuiet scurt al motorului se auzi înainte de scrâșnetul pneurilor când 
roţile din spate ajunseră pe asfalt. Mașina se învârti, spatele 
legănându-se și schimbând locul cu partea din fată. El restabili 
echilibrul, dând motorului mai multă benzină. Își aminti că 
bancheta din spate era încărcată cu relicve prețioase, care săreau 
de colo-colo, nestânjenite de nimic. 

— Ca un afurisit de carusel, spuse Stephanie. Mă bucur să văd 
că aptitudinile tale sunt încă bune. 

El rânji. 

— De-abia am început. 

Arma de la castel era pe consolă, între ei. 

— Pregătește-te să tragi, îi spuse Cotton. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 255 


Stephanie luă pistolul. 

Acum, se întorceau spre oraș pe două benzi de asfalt. 
Urmăritorul ţâșni de pe banda lui și calcă linia dublă, profitând de o 
deschidere în traficul din sens opus, încercând să ajungă la ei. 

Claxoanele sunară. 

Mașina intră din nou pe banda lor, acum fiind direct în spate. 
Cotton mergea cu aproape 120 de kilometri la oră. Aveau să iasă 
de pe autostradă la câţiva kilometri în față, când intrau din nou în 
Wieliczka. 

Dar urmăritorului lor părea să-i lipsească teama. 

Sau mintea. 

Mașina se apropie de ei și-i lovi în bara de protecţie. Cotton 
apăsă frâna cu piciorul drept, provocând încă o coliziune. Era însă 
pregătit pentru ea, întorcând volanul în stânga, intrând pe cealaltă 
bandă și frânând din nou, permiţând celuilalt vehicul să ajungă 
alături de ei. Stephanie cobori geamul și trase de două ori. O dată 
în geamul șoferului. A doua oară, în cauciucul din stânga față. 

Care explodă. 

Cotton apăsă acceleraţia până la capăt, știind ce urma. Cealaltă 
mașină viră puternic la stânga, ieșind de pe șosea printre copaci. 

— Ai tras frumos, îi spuse el. 

— Încă mai am ceva talent. 

Asta așa era. 


Cotton parcă pe un spaţiu pavat special pentru vizitatorii minei 
de sare Wieliczka, într-un loc ce le permitea o ieșire rapidă. 
Traversară strada și merseră spre Galeria Danitowics, unde o 
plăcuţă îi informa că aceea era singura coborâre accesibilă 
vizitatorilor obișnuiți. Complexul minei, la suprafaţă, se întindea pe 
câteva hectare, diferitele sale clădiri fiind încorporate în orașul 
care fusese construit în urmă cu secole pentru mineri și familiile 
lor. leșiseră în grabă din consulat, fără să discute cu nimeni, dar 
Stephanie dăduse un telefon înainte să fugă din clădire. 

Unul despre care nu-i explicase nimic până acum. 

— Am vorbit cu ambasadorul nostru în Polonia înainte să 
plecăm, spuse ea în timp ce mergeau. E unul dintre foștii oameni ai 
lui Danny. Fox încă nu a ocupat funcţia. E de la sine înțeles că nu e 
fanul noului nostru președinte. L-am rugat să dea un telefon. Știe 
oamenii potriviţi care să ne ducă înăuntru neobservați. 

Se apropia ora 5.00 p.m. și încă mai era o mică mulţime care 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 256 


aștepta să intre. În jur de o sută de oameni. Imediat după locul 
unde se termina rândul la bilete, stătea o blondă mică și drăguță, 
îmbrăcată în salopetă, cu un aspect foarte oficial. Părea să-i 
aștepte și veni spre ei, prezentându-se despre Patrycja. Spuse: 

— Mi s-a spus că doriţi acces la Nivelul IX. 

— Putem face asta, repede? întrebă Stephanie. 

— Mi s-a spus să fac orice doriţi. Haideţi să vă schimbaţi și vom 
cobori imediat. Veţi avea nevoie de echipament. Acel nivel nu e ca 
zonele turistice, e pe ruta minerilor. 

Lui nu-i plăcea deloc perspectiva asta. Spațiile strâmte nu erau 
preferatele lui. Stephanie păru că-i simte neliniștea și rosti: 

— Mi s-a spus că tunelurile sunt late și că e destulă ventilație. 
Așa este? 

Călăuza lor încuviinţă. 

— Nu e deloc înghesuit acolo jos. 

Totuși, el nu se simțea mai bine. 

Mai auzise tăgăduiri ca aceasta. 

Ceea ce-l îngrijora mai mult, însă, erau rușii și Eli Reinharat. 
Unul sau poate amândoi puteau fi pe drum către acest loc. Tipul pe 
care tocmai îl întâlniseră fusese angajat de unul din ei. 

Se uită în jur, dar nu văzu nimic care să-l alarmeze. 

Asta nu însemna însă că necazurile nu erau prin preajmă. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 257 


CAPITOLUL | 
CINCIZECI ŞI NOUA 


ELI COBORI DIN MAȘINĂ. 

Luase un taxi care să-l conducă de la Cracovia la mina de sare. 
Nu era un drum lung, deși era costisitor la o sută de euro, însă 
șoferul era de asemenea un antreprenor, la fel ca el, așa că nu-l 
putea condamna pentru prețurile jecmănitoare. Intreaga lui 
afacere însemna să profite de pe urma celorlalți. 

Stătea în faţa turnului de răcire o structură enormă cu aspect 
de castel, construită din creng adă și porumbar, pe care apa 
sărată curgea douăzeci și patru de ore pe zi. Microclimatul creat în 
interiorul structurii din lemn bătătoare la ochi funcţiona ca un 
inhalator natural, aerul sărat putând penetra mucoasa sistemului 
respirator, fiind bun pentru plămâni, sinusuri, intestine, chiar și 
pentru creier. Băile sărate existau în zonă de sute de ani, mina de 
dedesubt producând o abundență de apă sărată concentrată care 
trebuia să ajungă undeva. Așadar, spre sfârșitul secolului al XIX- 
lea, localnicii începuseră să o pompeze la suprafaţă și creaseră o 
baie termală. 

Plăti prețul unui bilet de intrare și înainta spre turn, urcând pe o 
pasarelă care șerpuia până în adâncul structurii din lemn de 
douăzeci de metri înălţime. Principiul de funcţionare părea simplu. 
Să ia sarea suspendată în apă, să o pompeze la suprafaţă, apoi să 
lase apa sărată să se îngroașe în timp ce curge pe crengi, 
descompunându-se când lovea fiecare rămurică, evaporându-se 
parțial, saturând aerul cu aerosoli salini curativi. 

Inspiră adânc de câteva ori. 

Era plăcut. 

Trebuia să aibă mai multă grijă de el, mai ales acum, când era 
cu cinci milioane de euro mai bogat. Munoz sunase și-i spusese să 
vină aici, aproape de vârful turnului, de unde se vedea intrarea 
principală în mina de sare. Intrezărea mulţimea de după-amiază, 
mulți îndreptându-se spre mașini ca să plece, prin deschiderile din 
zidurile exterioare. Nu mulţi se bucurau astăzi de efectele curative, 
ceea ce era bine. Avea nevoie de puţină intimitate. 

Coti după colț și-i văzu în față pe Munoz și pe Konrad. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Konrad îngrijorat. Și de unde ați 
știut unde locuiesc? 

— Meseria mea înseamnă să am informaţii. 

— Unde e DiGenti? 

Știa că nu e cazul să-i spună adevărul. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 258 


— Noi ne ocupăm acum de tot. 

— Domnul Olivier a spus clar că totul trebuie să rămână 
confidenţial. Nu mi-a spus că ați face parte din asta. 

— Am fost aici seara trecută. Fac parte din asta. Hotări să 
domolească neliniștea vizibilă a bărbatului. Am nevoie de ajutorul 
tău. Pentru asta, sunt pregătit să-ţi plătesc o sută de mii de euro. 

Fața lui Konrad încremeni de uimire. 

— E mult mai mult decât m-a plătit vreodată DiGenti. 

— Spre deosebire de domnul DiGenti, cred că oamenii ar trebui 
recompensați adecvat pentru serviciile lor. E o sumă 
satisfăcătoare? 

Konrad încuviinţă. 

învățase demult că toţi aveau un preţ. Ș$mecheria era să-l 
găsești, apoi să poţi plăti. Din fericire, aceste lucruri nu erau o 
problemă acum. 

— Ce doriţi să fac? întrebă Konrad. 

— Du-ne la statuia Sfântului Bobola, la Nivelul IX. 

Privi cum omul se gândea la cererea lui. Aflase de legătura 
dintre sfânt și mină de pe internet. 

— Cred că știu unde e, spuse Konrad. E într-o capelă mică. 

— Excelent. Cât de repede ne poţi duce acolo? 

— O jumătate de oră. Poate mai repede. Când primesc banii? 

— Când ne întoarcem de la statuie. Bineînţeles, avem nevoie de 
acces discret, fără să atragem atenţia nimănui. Cu cât suntem mai 
retrași, cu atât mai bine. 

— Pot să mă ocup de asta. DiGenti voia același lucru. 

— Dar eu te plătesc mult mai mult decât a făcut-o el vreodată, 
așa că mă aștept la mai mult. 

— Și eu la fel, se auzi o voce nouă. 

Se întoarse și-l văzu pe Ivan mergând legănat spre ei, ca un cal 
în jug, masiv, osos, cu ochii negri și uleioși ca o cioară. Simţea cum 
capul i se învârtea în sus spre o realitate diferită, una în care ar fi 
vrut să rămână. Dar nu putea. Trebuia să păstreze controlul 
situaţiei, deși simţea cum încrederea i se scurgea prin vârful 
degetelor. 

— Konrad, spuse el, poţi să pregătești accesul. Domnul Munoz 
va veni cu tine. Art, să vii să mă iei când e totul pregătit. 

Munoz și Konrad dădură să plece. 

— Mai adăugaţi unul la tur, spuse Ivan. 

Konrad se opri. 

Eli își dădu seama că nu avea de ales. 

— Fă-o. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 259 


Konrad încuviință și plecă împreună cu Munoz. Eli se întoarse 
spre Ivan. 

— De unde ai știut? 

— Fac asta de multă vreme. E talentul meu să citesc oamenii. 
Și-apoi, n-am încredere în tine. Așa că stau cu ochii pe tine. Ivan 
arătă cu degetele spre ochi. Ai găsit ceva la castel. Am văzut-o pe 
fața ta. De ce crezi că l-am lăsat pe Malone să scape? Ivan arătă cu 
mâna. Știi ce vreau să aflu. Vreau informaţia despre Czajkowski. 

— Speram să ţi-o vând. 

Ivan chicoti. 

— Sigur că da, dar am o propunere mai bună. Te las în viaţă în 
schimbul informaţiei. 

Știuse că așa avea să fie. 

— De ce nu cobori fără mine ca s-o găsești singur? Nu mai e 
nevoie ca eu să fiu implicat. 

— Nu sunt de acord. Tu ești cel mai important. Coborâm 
împreună. Cotton Malone e pe drum încoace. 

Minunat. 

— Am pus un om să încerce să-l oprească. 

— Se pare că toată povestea devine aglomerată. 

— Așa mă gândeam și eu. 

În mod sigur, avea o problemă. Coborârea în mină putea fi doar 
un drum dus. Se îndoia însă că rusul acesta venise singur, așa că 
nu avea unde să fugă. Nu. Să coboare. Să rezolve lucrurile jos, 
unde întunericul și singurătatea îi puteau oferi un avantaj. 

— În regulă, spuse el. Coborâm împreună. 

Un zâmbet dispreţuitor apăru în colţul gurii lui Ivan. 

— Ai fost plătit cu mulţi bani. Mai mult decât suficient încât să 
acopere și informaţia. 

— Informaţia aceea valorează mult mai mult decât cinci 
milioane de euro. 

— Nu și pentru tine. Să spunem că e preţul pentru minciună. 
Nici de data asta nu avea de ales. 

— Să terminăm treaba asta și unul cu altul. 

— Fii recunoscător, domnule broker, că nu te omor. 

— Nu știi unde e ascunsă informaţia. 

— Ai văzut cât de departe l-a dus acest lucru pe Olivier. Nu prea 
departe. Nu mă forţa. Vreau informaţia aia și vreau să termin cu 
asta. 

Totuși, el nu credea nicio vorbuliță. Rușii minţeau cu o ușurință 
neîngrădită. Era un talent pe care îl aveau din pântece. Trebuia să 
coboare cu acest diavol. Asta era partea ușoară. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 260 


Dar să urce înapoi teafăr? 
Pentru asta era nevoie de puțin efort. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 261 


CAPITOLUL 
ȘAIZECI 


JANUSZ CZAJKOWSKI se simțea oarecum eliberat. Pentru prima dată 
în cinci ani nu avea agenţii BOR după el. Nici presa. Nici asistenții. 
Doar pe Ivona. Fusese nevoie de ordinul direct al lui Michał Zima 
pentru ca gărzile de corp să se dea la o parte. Faptul că Ivona era 
cu el mai potolise temerile lui Zima - dacă se întâmpla ceva, Zima 
era cel tras la răspundere. Totuși, șeful BOR îl asigurase că era 
pregătit pentru orice consecintă Isi reevaluase părerea despre 
Zima. Părea un om de echi nţind gravitatea unei situații 
delicate și efectele sale politice, recunoscând că totul, la propriu, 
părea în joc. 

Ivona primise un telefon în urmă cu doar câteva momente, 
anunțând că mașina care-i transporta pe Cotton Malone și 
Stephanie Nelle era acum parcată într-un loc adiacent minei de 
sare Wieliczka. Un loc ciudat în care să meargă doi agenţi de 
informaţii americani. Nu erau turiști. El fusese în mină de câteva ori 
de-a lungul anilor, pentru concerte și ceremonii. Tot locul avea un 
aer ireal, ca și cum ar fi fost într-un centru comercial aflat la o sută 
de metri sub pământ. Totuși, zonele turistice erau doar o mică 
parte din complexul uriaș. Se întreba dacă erau ascunse mai multe 
lucruri acolo jos decât zăcămintele de sare. 

— De ce sunt acolo? murmură el. 

Ivona conducea mașina pe care o folosise toată ziua. El stătea 
pe locul pasagerului, fără cravată și sacou, cu gulerul cămășii albe 
deschis, cu mânecile suflecate. 

— Nu știu, spuse ea. E ciudat. 

— Trebuie să aibă legătură cu rușii. Ce spunea Fox. Informaţia e 
încă în joc și, cumva, Malone le-a luat-o înainte. 

— Sau poate că doar i-a prins din urmă. 

Ea mergea mai departe pe autostradă cu viteză, îndreptându-se 
spre mina de sare. El își imagina că nu mai era președinte, că al 
doilea mandat se terminase, că scăpase de toate încurcăturile 
politice și personale, putând să facă ce dorea. 

Ar fi fost o premieră. 

Toată viața lui fusese o responsabilitate continuă, muncind ca 
să urce tot mai sus, până ajunsese la apogeul succesului polonez. 
Recunoștea faptul că președinția era în multe privinţe mai mult de 
fațadă decât practică, dar erau multe zone în care el deţinea 
adevărata putere. Una era să aprobe acordurile cu guvernele 
străine. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 262 


Ar fi fost mult mai dificil dacă ar fi avut și Parlamentul un cuvânt 
de spus. Mult succes să-i faci pe ei să cadă de acord în orice 
problemă! Nu se schimbaseră multe în cele trei secole de când 
fusese abolit /iberum veto. Intr-adevăr, nu mai era nevoie ca totul 
să fie aprobat în unanimitate, dar obţinerea unei majorităţi simple 
putea fi la fel de greu. 

Nu permit. 

Polonezii luau în serios această declaraţie - și atunci, și acum. 

Din fericire, decizia de a aduce rachete pe teritoriu polonez era 
doar a lui. Poate că erau mulți în Parlament care să aibă o părere 
favorabilă despre prezența americană sporită, așa cum se văzuse 
cu ani în urmă, când primul demers fusese abandonat. Dar erau și 
alţii care s-ar fi opus oricărei intervenții străine. Bănuia că ei ar fi 
obţinut majoritatea, deși nu cu mult. Rachetele aveau să fie 
considerate o palmă dată Moscovei - nu exista un alt mod de-a le 
vedea - și acest lucru nu fusese niciodată îngăduit de vecinii din 
est ai Poloniei. Se îndoia că oricine din Europa sau din America ar fi 
mers vreodată la război ca să protejeze Polonia independentă, cu 
NATO sau fără NATO. Polonia fusese întotdeauna o ţară de 
sacrificiu. 

Și așa avea să rămână. 

— Totul e în mâinile noastre, spuse el abia șoptit. Nu-i putem 
lăsa pe ruși să obţină informaţia. 

— Nu o să-i las, declară Ivona. 

Telefonul ei vibra, iar ea răspunse la apelul care ţinu doar 
câteva secunde înainte ca ea să-l oprească. 

— Se duc spre mină. Trebuie să-i întârziem. 

El își scoase telefonul mobil și-l sună pe Zima, explicându-i ce 
voia. 

— Întârzie-i, dar nu-i opri. Avem nevoie de încă cincisprezece 
minute. 

Nu se miră când Zima spuse că se putea ocupa. 

— Ce o să facem când ajungem acolo? o întrebă el, după ce 
termină convorbirea. 

— Încercăm să stăm aproape de ei fără să ne observe. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 263 

El se uită la mâna stângă și la inelul pe care îl purtase decenii 

întregi, creat de un bijutier din Varșovia, mort de mult. Nu era din 

aur, căci asta era o marfa rară în Polonia, controlată de sovietici, și 

așa rămăsese și în anii de după. In loc de aur, cositorul fusese 
suficient pentru o confirmare simplă a patriotismului. 

În secolul al X-lea, Boleslav cel Viteaz fusese primul care 


folosise vulturul alb cu un singur cap ca simbol al regelui. Tot el 
fusese primul care numise zona Polona, după un trib local care 
ocupase teritoriul timp de un mileniu. Imaginea vulturului era acum 
dispusă de Constituţia polonă în termeni clari. Alb, pe un câmp 
roșu. Coroana, ciocul și ghearele vulturului, din aur. Aripile și 
picioarele întinse, iar capul întors spre dreapta. 

Purtase inelul în fiecare zi în ultimii treizeci de ani. 

Era o amintire a devotamentului întregii sale vieți. 

Totuși, pentru prima dată după multă vreme, se temea. Din ziua 
aceea petrecută la închisoarea Mokotów nu se mai simţise atât de 
neajutorat. Abia după aceea, când îl întâlnise prima dată pe 
Stanistaw Orlik și-și dăduse seama că avea, de fapt, o opţiune, îi 
mai dispăruse neliniștea. 

Acum, era la fel. 

Existau două opţiuni. 

Dar niciuna nu părea bună. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 264 


CAPITOLUL 
ȘAIZECI ŞI UNU 


CoTroNn MALONE trase fermoarul salopetei verzi pe care o 
îmbrăcase peste haine. El și Stephanie se aflau într-un vestiar, o 
parte a clădirii în care se găsea una dintre galeriile folosite doar de 
mineri. Galeria pentru turiști era în altă clădire, iar angajaţii de 
acolo încă erau ocupați să transporte vizitatorii în sus și în jos. Erau 
alte ascensoare și mai departe, unde grupurile speciale coborau 
pentru a trăi experienţa de a fi minar, Ghida lor evitase acele zone 
aglomerate și-i condusese în z- &@ervată angajaților. Arma de la 
castel era ascunsă acum în siguranță pe talie, sub salopetă. Bănuia 
că nu era permisă introducerea armelor în mină, aşa că păstrase 
prezența ei pentru el. După ce se întâmplase pe drum, nu avea de 
gând s-o lase aici, sus. 

— Nu prea e la modă, îi spuse el lui Stephanie, dar e practică. 

Ea își puse casca cu lămpaş. 

— Arătăm ca Frații Mario. 

El zâmbi. 

Aşa era. 

Stephanie se așeză pe o bancă și își puse cizmele pe care le 
adusese ghida. El își legase deja șireturile, care le țineau strânse. 

— lată-ne aici, spuse ea. Avem în parcare o mașină cu un 
portbagaj plin de relicve sacre, iar sub pământ s-ar putea să găsim 
elemente ale unui șantaj extrem de dăunător pentru președintele 
Poloniei. Oamenii cu care am avut de-a face în ultimele decenii, 
oamenii alături de care am lucrat ca să apăr ţara, marea lor 
majoritate nu m-ar fi pus niciodată pe mine, sau pe ei, în situaţia 
asta de neconceput. Și totuși, iată-mă aici. 

— Trebuie să joci cărțile pe care le-ai primit. Și știi asta. 

— Asta e problema, Cotton. N-am nici măcar o pereche de 
doiari. 

— Dacă descoperim documentele, o să ai chintă roială. 

— Ce să fac cu ea? 

— Poate că senatorul Danny Daniels le poate folosi ca să facă o 
mișcare în privinţa lui Fox. Sunt sigur că încercarea de a-l șantaja 
pe președintele unei țări străine se califică drept delicte și crime 
grave. Ar putea încuraja Camera să-l pună sub acuzare pe idiot. 

Ea clătină din cap. 

— Asta nu ar face decât să amplifice problema. Tuturor le place 
să strige și să acuze, dar asta nu e o unealtă care să anuleze 
alegerile. Oamenii l-au ales pe Warner Fox. Faptul că e 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 265 


incompetent nu este deloc în discuţie. Ei au decis deja că vor ca el 
să-i conducă. 

— Ai devenit o adevărată fatalistă. 

— Sunt doar realistă. 

El trebuia s-o spună: 

— Presupun că n-ai vrea să aștepți aici cât cobor eu? 

Ea îi zâmbi. 

— Întotdeauna ai avut grijă de mine. 

— Aș putea să spun același lucru despre tine. 

— În prima zi când ne-am cunoscut, spuse ea, la închisoarea din 
Duval County, nu eram prea sigură că am luat decizia corectă 
venind acolo. Rapoartele despre tine erau strălucite. Dar prima 
impresie? Ai împușcat o femeie. 

— Care și-a ucis soțul, apoi a încercat să mă ucidă și pe mine. 

— Știu. Te-ai descurcat bine în situația aceea, așa cum ai făcut 
și în prima misiune. Știam că am un câștigător pe mână. Ea 
termină de legat șireturile. Ca să știi, nu mă interesează ca Danny 
să se lupte în locul meu. 

— O să-ţi fie greu să-l ţii la distanţă. 

— Știu. ȘI-I iubesc pentru asta. Dar eu trebuie să rezolv 
problema asta. 

— Fox a vrut să dispari de la bun început. Singurul lucru cu care 
poţi negocia s-ar putea să aștepte sub pământ. 

— Ceea ce nu-mi spune prea mult, pentru că părerea mea e că 
toată povestea asta pute. 

Ușa de la vestiar se deschise și se întoarse ghida. 

— S-au făcut toate aranjamentele, spuse Patrycja. Putem cobori 
în câteva minute. Am adus o hartă a Nivelului IX. 

Întinse o foaie mare din hârtie groasă, care detalia labirintul de 
tuneluri întortocheate și încăperi. 

— Statuia sfântului Bobola e una dintre sutele de statui 
împrăștiate în toată mina, zise Patrycja. A fost sculptată în secolul 
al XIX-lea. Mi s-a spus că nu este într-o stare prea bună. E ciudat că 
pare atât de importantă. 

El realiză că trebuiau să asigure cooperarea acestei femei 
dezvăluind totodată cât mai puţin posibil. Exista încă un element 
de pericol aici, mai ales dacă rușii sau Eli Reinhardt hotărau să-și 
facă apariţia. Putea doar să spere că era înaintea lor, pentru că nu 
voia s-o pună în pericol pe femeia asta. 

— Să spunem că ceea ce s-ar putea să fie în preajma statuii 
este important, zise el. De asta trebuie să aruncăm o privire. 

— Statuia se află aici. Ea arătă un punct pe hartă, într-o 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 266 


încăpere mică din galeria secundară de la Nivelul IX. Mai multe 
tuneluri duceau înăuntru și în afară. 

— E o punct nodal, zise Patrycja. Multe capele au fost amplasate 
în locurile unde se întâlnesc tunelurile. 

— Cum a dus Jonty Olivier documentele acolo jos? întrebă 
Stephanie. Presupun că nu e un loc unde cineva nimerește din 
întâmplare. 

Patrycja încuviinţă. 

— Doar ghizii pot ajunge acolo. Ea deschise un buzunar al 
salopetei și scoase o cartelă mică din plastic. Asta pornește 
ascensoarele spre nivelurile inferioare. Aproximativ cincizeci de 
ghizi le poartă zilnic. Trebuie să le predăm la sfârșitul fiecărei zile. 

El se uită la Stephanie. Asta însemna că Olivier pregătise și o 
cale de a cobori, una care includea un ghid, iar dacă rușii voiau să 
coboare, trebuiau să facă același lucru. Asta ar fi putut fi în 
favoarea lor și le-ar fi oferit destul timp. 

— Să ne ocupăm mai târziu de asta, îi spuse el, știind că se 
gândea la același lucru. 

Ea încuviinţă. 

— Ştiţi că în 1978 a fost unul dintre primele locuri care a primit 
onoarea de a face parte din Patrimoniul Mondial? 

El surprinse semnificaţia glumei ei. 

— Voi încerca să am grijă. 

Și se gândi la Ivona. Oare era la curent cu întâmplările recente? 
Agencja Wywiadu era o agenţie de informaţii de primă mână. Dacă 
Warner Fox știa că rușii erau încă implicaţi, trebuia să știe și AW. 
lar Ivona nu putea fi oprită de regula cartelelor. 

Trebuia să rămână vigilent. 

Care era planul? Să intre și să iasă. Repede. Curat. 

Fără greșeli. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 267 


CAPITOLUL 
ȘAIZECI ŞI DOI 


CZAJKOWSKI MERGEA CU IVONA. 

Prima dată găsiseră mașina folosită de Malone oprită într-o 
parcare publică, dar nu și relicvele sacre despre care lvona 
spusese că se aflau pe bancheta din spate când erau în Slovacia. 
Nu-i păsa prea mult de ele. Comoara naţională a Poloniei fusese 
recuperată, restul era problema altcuiva. Se temea să nu fie 
recunoscut. Acum nu mai avea haine de rând, ca la mănăstire. Un 
lucru bun era că mulţi dintre o din jur erau turiști care habar 
nu aveau cum arăta președintele Poloniei. 

Totuși, avea să se simtă mai bine după ce intrau. 

După ce găsiră mașina lui Malone, merseră mai departe spre 
Wieliczka, orașul regal liber, minier, la Castelul Zupny, unde îi 
direcționase Zima. Numit după zupnik, administratorul regal al 
minei de sare, care locuise cândva în el, castelul se afla acolo din 
secolul al XIII-lea, dar, ca o mare parte a Poloniei, fusese distrus în 
timpul războiului. În mod surprinzător, fusese reconstruit în 
perioada comunistă. Castelul gotic, atrăgător, avea acum un zid 
fortificat, un turn și dependinţe care găzduiau expoziţiile miniere 
ale căror vizitatori descopereau istoria orașului și a minei 
Wieliczka. 

Dar ei nu veniseră pentru atracţii sau ca să afle ceva nou. 

Opriră într-o altă parcare publică și merseră pe o alee pietruită, 
străjuită de copaci, până la intrarea în castel. li aștepta un bărbat 
scund, îndesat, îmbrăcat în costum, care se prezentă drept 
managerul minei. Se părea că Michał Zima avea niște cunoștințe 
serioase și mersese direct la vârf, dând instrucțiunile cuvenite ca 
să nu se facă mare vâlvă legat de ce se întâmpla. 

— Apreciez ajutorul dumneavoastră, îi spuse managerului. 
Trebuie să știm unde sunt doi oameni care se află aici, în zonă. 

— Mi s-a explicat de către agenţii dumneavoastră de securitate. 
Avem supraveghere video peste tot. 

Nu avea chef să stea la taclale. 

— Atunci, vă rog, duceţi-ne în camera de monitorizare. 


Biroul central de securitate se afla între zidurile castelului și 
arăta ca ieșit dintr-un program spaţial, cu un perete îmbrăcat în 
ecrane de înaltă definiţie. Fiecare ecran arăta o altă parte din 
interiorul și din exteriorul minei. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 268 


— Sunt trei rute principale de coborâre, spuse managerul. Le- 
am supravegheat pe toate. Bărbatul arătă la unul dintre asistenţi. 
Am găsit când a sosit mașina. 

Pe un ecran apăru imaginea clară a lui Malone și a unei femei 
mai în vârstă în timp ce ieșeau din mașina pe care tocmai o 
văzuseră, oprindu-se doar cât să ia relicvele de pe bancheta din 
spate și să le pună în portbagaj. 

— E Stephanie Nelle, spuse Ivona. Şefa de la Magellan Billet. 

Cei doi americani merseseră apoi din parcare pe domeniul minei 
și se apropiaseră de clădirea unde se afla Galeria Daniłowicz. li 
întâmpinase o femeie minionă, blondă, îmbrăcată în salopetă 
cafenie, apoi toţi trei se îndreptaseră spre zona turistică. 

— Am aflat că ambasadorul american în Polonia a luat legătura 
cu biroul nostru de comunicare, zise managerul. El a aranjat ca 
Patrycja, femeia pe care tocmai aţi văzut-o, să îi primească pe cei 
doi vizitatori. E una dintre ghizii noștri. l-a dus la intrarea minerilor, 
unde s-au îmbrăcat și au coborât acum vreo cinci minute. l-am 
reținut cât am putut fără să stârnesc bănuieli. 

— Unde sunt ei în mină? 

— La Nivelul IX. Nu sunt camere acolo, dar toți ghizii duc cu ei 
dispozitive de urmărire pe care le putem monitoriza. Domnule 
președinte, pot să întreb despre ce este vorba? 

— Puteți, dar e o problemă de siguranţă naţională. Cele două 
persoane de la Nivelul IX sunt agenţi secreţi americani. Este foarte 
important să nu se îndepărteze de raza voastră de supraveghere 
electronică. Și noi trebuie să coborâm acolo. 

Ivona îi făcu un semn. 

leșiră din cameră și rămaseră singuri pe hol. 

— Eşti sigur de chestia asta? întrebă ea. 

El o privi nedumerit. 

— Noi? spuse ea. De ce nu mă lași pe mine să mă ocup? 

— E viaţa mea în joc. 

— Ești președintele ţării. Poartă-te ca atare. 

Tonul ei era aspru. 

Așa că nici el nu încercă să-și mascheze frustrarea. 

— Mi-ai spus că toate astea s-au terminat. Mi-ai spus că s-a 
rezolvat. Nu a fost așa. 

— Habar nu avem ce se întâmplă aici. Da, trebuie investigat, 
apoi se poate lua o decizie după ce știm detaliile. Acum speculăm. 
Mai rău decât atât, ghicim. Ceea ce faci tu sună a disperare. 

— Dar sunt disperat. Am muncit toată viața ca să ajung aici. Nu 
o să las să-mi scape ocazia asta. Nu fără să lupt. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 269 


Erau primele cuvinte în contradictoriu pe care le schimbau, iar 
el ura faptul că le spuneau. Totuși, vorbise foarte serios. Muncise 
prea mult și prea din greu ca să fie oprit acum. Dacă salvarea îi 
aștepta jos, atunci e/avea s-o găsească. 

Ochii ei se îmbunară. 

— Sunt responsabilă pentru tine. Există un pericol real aici. 

— Din partea lui Malone? Nu credeam că e o problemă. 

— Nu știm cine e aici. Rușii ar putea fi prin preajmă. Nu pot fi 
nesăbuită în ceea ce privește siguranța ta. Ar trebui să informăm 
BOR-ul. 

— Ei nu pot face mare lucru. 

Ea întinse mâna și-l atinse pe braţ. 

— Cu atât mai mult, ar trebui să fim precauţi. 

El o privi și văzu că ea îi citea gândurile. 

— În regulă, spuse ea cu resemnare în glas. Mergem împreună. 

Ivona se întoarse spre ușă. 

El o prinse de braţ. 

— Îmi pare rău că am dat vina pe tine. Știu că ai făcut doar ce ai 
crezut că e necesar. Nu cred că ţi-a fost ușor să-l ucizi pe Olivier. 

— Am făcut ce trebuia. Ea făcu o pauză. Și dacă aș fi crezut 
măcar o clipă că vom ajunge aici, acum, cu dilema asta, aș fi 
procedat altfel. Am crezut cu adevărat că s-a terminat. 

— Știu. Repet. Imi pare rău. 

Reveniră în camera de control. 

— Suntem gata, îi spuse el managerului. Vom avea nevoie de o 
cale s-o găsim pe ghidă, pe Patrycja. 

— Avem monitoare portabile. 

Privirea lvonei era fixată pe ecrane. Era greu de spus care 
dintre ele îi atrăsese atenția. 

— Ce e? întrebă el. 

— Uite acolo, la al patrulea de sus, în partea dreaptă. 

El se uită și văzu patru bărbaţi, îmbrăcați în salopete, mergând 
spre un lift. Toţi aveau căști cu lămpașe. 

— Acela e Eli Reinhardt, iar acela este omul său, Munoz. 

El cunoștea numele. 

— Cel mare e Ivan. 

Știa și numele acela. Declaraţia lui Fox despre ruși nu fusese 
vorbărie în vânt. Arătă spre ecran și întrebă: 

— Unde e asta? 

— Galeria Regis. Nu e departe de aici. 

— Pot ajunge la Nivelul IX de acolo? întrebă Ivona. 

Managerul încuviinţă. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 270 
— Bineînţeles. Dar e ceva de mers. 
Arătă spre ecran. 
— Cine e cu ei? 
Managerul se uită la ecran. 
— E unul dintre ghizii noștri. Dawid Konrad. 
— Trebuie să-l urmărim și pe el, spuse Ivona. 
Dar Czajkowski se îndoia că avea să fie o problemă. 
Pentru că toţi se îndreptau spre același loc. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 271 


CAPITOLUL 
ȘAIZECI ŞI TREI 


ELI MERGEA CU LIFTUL, care torcea într-o coborâre constantă, 
controlată, la trei sute de metri sub pământ. Cu Ivan pe aproape, 
se bucura să-l aibă pe Munoz cu el. Amândoi aveau cu ei armele de 
la castel. Și era bine, pentru că la suprafaţă așteptau întăririle 
rusești. Se îndoia că se putea întoarce teafăr din mină dacă îl 
provoca pe Ivan. Dar nu era nici el prost. Odată ce informaţia 
despre Czajkowski era găsită, nu mai exista vreun motiv să-l ţină în 
viaţă. Dimpotrivă. Aveau toat- K& vele ca el să moară. Ivan își 
împușcase doi dintre oamenii sâi tāră ezitare. li spusese deja lui 
Munoz să fie vigilent și, cu prima ocazie, aveau să scape, 
pierzându-se în mină și găsind o altă cale de ieșire. Ivan putea să 
ia informaţia gratis. El voia doar să se termine. Ceea ce, la început, 
păruse o idee profitabilă se transformase într-un dezastru. 

Avea măcar cele cinci milioane de euro și Cămara. 

Despre care nici rușii nu păreau să știe, căci nu pomeniseră 
nimic de existenţa ei. 

Liftul se opri și ușile din metal se deschiseră într-un foaier 
luminat, cu un tunel neluminat mai departe. leșiră în aerul răcoros. 

Singurătatea întunericului respingător îi înghiţi când intrară în 
tunel, lămpașele de pe căști luminând vreo zece metri în faţă. 

— Locul unde vreți să mergeţi e departe de aici, spuse Konrad. 

— Atunci, să pornim, zise Ivan. Eu nu mă mișc prea repede. 

Eli își impusese întotdeauna o disciplină riguroasă. Lucrase cu 
israelieni, americani, francezi, congolezi, chinezi, sud-africani, tot 
felul de cumpărători; toți și oricine îi fuseseră clienţi. Spre 
deosebire de Olivier, care detesta crimele, el nu avusese niciodată 
asemenea  reţineri, dar uciderea acestui rus avea să aibă 
consecințe grave. 

Ivan știa asta. 

Eli încercă să alunge gândurile tulburătoare care-i alergau prin 
minte, dar nu putea. Ca grăsimea pe un bărbat care fusese mereu 
zvelt, îl încetineau. Totuși, se forță să se concentreze și merse mai 
departe după razele lor de lumină, prin tunelul lat. 

— Uimitor loc, spuse Ivan. 

— Se vede ce pot face patruzeci de generaţii de muncă grea, 
observă Konrad. Au continuat să sape și să facă bani pentru rege. 

Eli nu era ignorant în privinţa minei de sare. Deși existau 
caverne mai mari și mai vechi în Polonia și în Europa, păleau prin 
comparaţie cu acest labirint vast, cu o lungime de sute de 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 272 


kilometri, asemănător cu bârlogul minotaurului. Totul aici te ducea 
cu gândul la cuvântul „monumental“. Minele îl fascinaseră 
întotdeauna, mai ales felul în care le folosiseră naziștii, în 
Germania și în Austria, în cel mai recent război, ca ascunzători 
secrete. Aici, comoara fusese una mult mai practică. 

Sarea. 

Ce chestie! 

O rocă dură, dar fragilă. În același timp, era un simbol, o măsură 
a bogăției, o mirodenie și o materie brută. Cândva, regate întregi 
depinseseră de acest meșteșug. 

Acum nu mai era așa. 

Dacă ar fi trăit cu secole în urmă și ar fi lucrat în mină, ar fi vrut 
să fie vistiernic. Ei stăpâneau subteranul. Minerii îl numea, pur și 
simplu, el. Fără nume. Doar „el“. Vistiernicul era cel care răsplătea 
munca grea și îi pedepsea pe cei leneși. Vistiernicul dădea o palmă 
grea peste faţă oricărui miner care înjura. Vistiernicul avertiza 
împotriva pericolului, rătăcind prin tuneluri, examinând tavanul și 
pereţii, blocând drumul spre locurile unde existau pericole. 

Merseră mai departe prin galerie. 

Konrad era în faţă, apoi venea Ivan, apoi el și Munoz în spate. 
Voia să-l ţină pe rus în faţă, de unde îi vedea orice mișcare. Făcea 
orice putea să-l ajute. Auzea respiraţia greoaie a bărbatului masiv, 
evident neobișnuit cu mișcarea rapidă. Poate că Ivan avea să facă 
infarct. 

Putea doar să spere. 

Eli nu-si făcuse un renume fiind timid sau las, si nu avea să 
accepte acum niciuna din aceste slăbiciuni. 

Fii deștept și ai răbdare, își spuse el. 

Tunelul se bifurca. 

Partea dreaptă era blocată de o pancartă. 

WSTĘP WZBRONIONY. Intrarea oprită. 

Picăturile tulburau liniștea în tunelul blocat. Dincolo de bariera 
din sfoară, în razele combinate ale lămpilor văzu apa picurând de 
pe tavan. O băltoacă măricică se formase pe podea. Nu era o 
scurgere recentă. Sare cristalizată, albă ca zăpada, acoperea 
pereţii. 

— E în regulă? îl întrebă el pe Konrad. 

— Se întâmplă tot timpul. Coborâm și facem reparații. 

— Ce s-ar întâmpla dacă nu aţi face-o? 

— Apa ar roade treptat totul. Câte un cristal din sare odată. Dar 
nu vă faceţi griji, ar dura vreo sută cincizeci de ani. Suntem în 
siguranţă. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 273 


— Cât mai avem de mers? îl întrebă pe Konrad. 

— Câteva minute. 

Se răsuci ca să plece și casca îi alunecă de pe cap, lovindu-se 
cu zgomot de peretele din sare și nimerind pe podea, cu raza de 
lumină jucând prin întuneric. 

— Scuzele mele, spuse el, luându-și echipamentul. 

Ivan stătea cu fața spre el. Pe sub salopeta aceea exista și o 
armă. Probabil era aceeași pe care o folosise ca să-și împuște cei 
doi oameni la Castelul Sturney. In mod normal, Eli deținea 
controlul. În fruntea paradei. Aici, era doar un spectator. Încercă să 
nu se gândească la întunericul din jurul lui și la ce-ar putea 
ascunde. 

Totuși, un lucru știa sigur. 

Nimic nu putea fi la fel de ameninţător ca un rus. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 274 


CAPITOLUL 
ȘAIZECI ŞI PATRU 


COTTON MALONE le urmă pe Stephanie și pe ghida lor prin tunelul 
de la Nivelul IX. Drumul prin măruntaiele minei necesitase folosirea 
a două lifturi, unul până la Nivelul III, apoi încă unul, de acolo până 
la Nivelul IX. Patrycja își folosise cartela ca să activeze ambele 
lifturi, confirmând observaţia prețioasă că nu oricine putea să 
coboare atât de adânc. Spusese și că se ţinea evidenţa tuturor 
celor care intrau în mină, inchiciv a fiecărui turist. La sfârșitul 
fiecărei zile, se verificau inträr-W@&osirile, ca să nu poată rămâne 
nimeni. Echipele de curățenie lucrau pe timpul zilei la nivelurile 
superioare, așa că mina era practic închisă noaptea. După ultimul 
tur se închideau luminile și totul rămânea în beznă până a doua zi 
dimineaţă. 

Se apropia ora 6.00 p.m., așa că rămânea încă o oră și jumătate 
înainte de închiderea oficială. Trebuiau să se miște repede, să fie 
nu doar înaintea turiștilor, ci și a rușilor, a polonezilor și a oricăror 
alți americani care ar fi putut să apară. 

O briză rece, plină de sare, îi sufla în față, ajutând să-i împrăștie 
senzaţia de claustrofobie. Nu spaţiile închise îl scoteau din minți. 
Detesta spaţiile închise și strâmte. Trebuia să-și spună întruna să 
ignore faptul că peste două sute șaptezeci de metri din piatră 
stăteau între el și lumina zilei. Patrycja le spuse că direcția aerului 
servea și ca metodă de navigare, una pe care minerii încă o 
foloseau. Podeaua denivelată era plină de obstacole și alunecoasă 
în unele locuri. Liniştea îl apăsa, de parcă s-ar fi prăbușit tunelul. Işi 
imagina sunetele din alte vremuri, când caii mișcau blocurile grele 
de sare, bocănind cu copitele în podeaua dură. In cele din urmă, 
fuseseră înlocuiţi de vagoane, care veniseră cu scârțţâit din metal 
pe metal. 

— Cunoști drumul prin aceste tuneluri? întrebă Stephanie în 
timp ce mergeau. 

— Aduc grupuri aici jos tot timpul. Macină sarea la fel cum o 
făceau minerii odată. 

Întregul loc avea un aer care nu vorbea despre lucruri neglijate. 
Ramificaţiile apăreau cu regularitate, ducând într-o beznă și mai 
profundă. 

— Presupun că ar fi ușor să te rătăcești, remarcă el. 

— Mai degrabă să te dezorientezi, spuse Patrycja. La un 
moment dat, ajungi la scări sau la un lift care urcă. E mare, dar 
este o lume finită. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 275 


El zâmbi auzind sarcasmul ei. 

— Dar fiţi atenţi la Doamna Albă, spuse ea. 

Auzise bine? Dame Blanche” Evident, nu era o înghețată cu 
ciocolată, așa că întrebă ce însemna. 

— Minerii o numeau Bieliczka. Se spune că e o fantomă, care 
rătăcește prin tuneluri căutându-l pe minerul pe care l-a iubit 
cândva. 

Bine de știut. 

Tunelul avea doi metri lăţime și doi metri și jumătate înălțime, 
iar briza constantă aducea o oarecare alinare. Intunericul părea 
omnipotent și impenetrabil, dar nu era înspăimântător. Aici nu 
existau răsărituri sau apusuri. Nici miezul nopţii, nici prânzuri. 
Pentru minerii de pe vremuri, care munceau aici cu săptămânile, 
doar lumina felinarelor le fusese alinare. 

Se gândea la acei mineri și la cum aici își auziseră probabil 
pentru prima dată sunetul propriei respiraţii, propriile bătăi de 
inimă. Cât de ciudat trebuie să fi fost! Totuși, liniștea era și 
amenințătoare, pentru că amorțea creierul, dându-i o senzație 
falsă de siguranță. Trebuia să-și spună permanent să fie vigilent. 
Necazurile puteau să apară după fiecare colț. Sau poate în urma 
lor? Era greu de spus cu siguranţă. 

Dacă l-ar vedea Cassiopeia acum! 

N-ar fi mulțumită. 

Măcar avea să termine și să se întoarcă în Copenhaga până a 
doua zi, pe seară. Aveau să petreacă un weekend grozav. Cina la 
Nyhavn. Apoi, la Trivoli, sâmbătă și duminică. Amândurora le 
plăcea parcul de distracţii. Ea avea să rămână până marţi sau 
miercuri, apoi să întorceau în sudul Franţei. Proiectul ei de 
reconstrucţie a castelului mergea mai departe. Nimic surprinzător. 
Era o femeie hotărâtă, care putea face orice își punea în minte. 

Se concentra pe gândul la ea, ca să evite disconfortul evident 
din jurul lui. Cum ungea pâinea cu unt cu mișcări scurte, egale, 
acoperind fiecare centimetru pătrat, până când cuțitul strălucea de 
curat. Sarea era întotdeauna turnată mai întâi în palma ei deschisă 
înainte de a fi presărată. Nu mânca niciodată înghețată din cornet - 
însemna prea mult stres înainte de a se topi. Detesta sucul de 
mere, dar iubea merele, mai ales pe cele verzi. Și chipsurile de 
cartofi. Îi plăceau doar cu muștar iute. 

Fiecare avea excentricităţile sale. 

Dumnezeu știa că și el avea o listă lungă. 

Trebuia să-i mărturisească tot ce se întâmplase săptămâna asta 
și nu avea să se bucure că fusese lăsată pe dinafară, dar avea să 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 276 


înțeleagă, ca întotdeauna. Așa erau ei. Amândoi tindeau să dea de 
necaz. Și amândoi încercau întotdeauna să rezolve problema - 
singuri. Părea o slăbiciune să recunoască faptul că aveau nevoie de 
ajutor. 

Totuși, în nimeni nu avea mai multă încredere decât în 
Cassiopeia. 

Nu l-ar fi dezamăgit niciodată. 

Tunelul dădea într-o cameră. 

Câteva umbre, mari și rapide, se desprinseră din întuneric și 
căpătară formă în luminile lor. Două statui vechi, ale căror trăsături 
înflorite alunecaseră într-un portret al disperării. Încadrau intrarea 
într-un naos săpat în peretele opus, în sare. 

— Sfântul Petru de Alcantara în stânga. Sfântul Cazimir în 
dreapta, spuse Patrycja. Nu sunt într-o formă prea bună, după cum 
se vede. Macerate de umiditate și de scurgerile de apă. Totul la 
acest nivel a decăzut într-o anumită măsură. 

Folosind lampasul de pe cască, studie restul încăperii. 

-- Capelele au fost așezate strategic, zise Patrycja, aproape de 
puțuri și de galerii, unde se descopereau zăcăminte noi de sare, ca 
să se poată face rugăciuni. Totodată, erau și puncte de reper. 
Felinarele care ardeau înăuntru erau surse punctiforme pentru 
muncitori, un loc unde se puteau aduna în siguranţă și să și le 
poată aprinde pe ale lor când se stingeau. 

Stephanie rămase tăcută, iar el observă îngrijorarea de pe faţa 
ei. lată-i aici. Sub pământ. Cu o armă la ei. Erau singuri? Până 
acum era bine. li întâlni privirea și o spuse cu ochii: De ce nu rămâi 
aici? Lasă-mă pe mine să termin. 

Ea clătină din cap. 

E problema mea. Eu o rezolv. 

— Sfântul Bobola e pe acolo, zise Patrycja, arătând către o ieșire 
prin dreapta. 

li făcu semn lui Stephanie să meargă prima. 

Ceva răsună în depărtare. 

Un zăngănit. 

Departe, ca o piatră în fundul fântânii. 

Părul de pe ceafa i se zbârli. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 277 


CAPITOLUL 
ȘAIZECI ŞI CINCI 


Janusz CzAJkowsKkI purta salopetă, la fel ca Ivona. Îi ajutau să 
rămână anonimi, fiind oferite de managerul minei. Erau din nou în 
biroul de securitate cu monitoarele video. 

— Am aflat, spuse managerul minei, că Malone și domnișoara 
Nelle, cu tot cu rusul identificat de voi și alte două persoane, sunt 
acum la Nivelul IX. 

— Știu unii de alţii? întrebă Ivona. 

Bărbatul clătină din cap. 

— Puțin probabil. Dispozitivele ghizilor îi arată departe unul de 
altul, dar se îndreaptă în aceeași direcţie. 

— Trebuie să coborâm acolo, spuse el. 

Ivona scutură capul. 

— M-am gândit la asta. 

El era curios. 

— Ce sugerezi? 

— La un moment dat, trebuie să iasă, zise Ivona. Hai să-i ţinem 
în subteran și să-i forțăm să meargă la nivelurile superioare, unde 
sunt lumini, camere și oameni. Putem să-i prindem acolo. 

El sesiză înțelepciunea acestei manevre. 

Ea se întoarse spre managerul minei. 

— Puteţi opri lifturile care coboară până jos de tot și să îl lăsaţi 
doar pe cel care ajunge de la Nivelul IX la Nivelul IlI? 

Bărbatul încuviinţă. 

— Atunci, tot ce trebuie să facem este să așteptăm la Nivelul III, 
zise ea. Vor veni ei la noi. 

Cjazkowski voia foarte mult să meargă la Nivelul IX. Era 
imposibil să știe ce avea să se întâmple. Totuși, nu aveau nimic de 
câștigat alergând spre necunoscut, mai ales când nu știa nimeni că 
erau acolo. 

Aveau un avantaj. 

Deci, să aștepte. 

Dădu din cap și încuviinţă. 

— Tururile sunt pe terminate azi, zise managerul. Vor fi mai 
puţini oameni la nivelurile superioare, pe măsură ce se îndreaptă 
spre suprafaţă. Cei mai mulți vor fi la coadă, așteptând să se 
elibereze un lift. Cozile sunt lungi la ora asta. 

— Puteţi opri tururile de azi? întrebă el. Să închideţi devreme? 

— Ar fi foarte neobișnuit. 

— Toată povestea asta e neobișnuită. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 278 


Și văzu că managerul înţelese. 
— O voi face. 


— Atunci, întrebă Ivona, ne puteţi duce neobservaţi la Nivelul 
II? 


Coborâră pe o scară din lemn. 

Solidă și trainică. 

Construită din scânduri compacte. 

Turiștii puteau alege să coboare pe jos la Nivelul | și Nivelul Il 
sau să ia liftul. Cei mai mulți luau liftul. El și Ivona merseră pe jos. 
Observă că puţini urcau pe acolo și că nimeni nu cobora. În mod 
surprinzător, după aproape patru sute de trepte, nu era prea 
obosit. 

Spera doar că nu avea să fie nevoit să le folosească pentru a 
urca din nou. Managerul rămăsese sus, ca să monitorizeze ce se 
întâmpla la Nivelul IX, spunând că avea să vină după ei în scurt 
timp. 

Ajunseră la capăt și pășiră pe podeaua de sare. Nu-i așteptau 
pasaje reci, întunecoase și umede. In schimb, totul era luminat, cu 
o temperatură scăzută, dar confortabilă și o briză constantă în 
aerul proaspăt. Presupunea că mina trebuia păstrată cât mai 
uscată posibil, ca să împiedice umiditatea să dizolve sarea. 
Managerul le spusese să meargă în încăperea Copernic, care nu 
era departe. Se luară după indicatoare și trecură pe lângă lifturile 
care urcau, zărind cozile de oameni care așteptau să plece. 

— Să mergem mai departe, îi spuse Ivona. 

lnaintară pe un coridor către o încăpere spațioasă care 
adăpostea o statuie supradimensionată a celebrului astronom. 
Cadrele din lemn susțineau blocurile zidite de-a lungul celor trei 
pereţi. Buștenii erau drepţi, aliniaţi unul după altul și formând un al 
patrulea perete în spatele statuii. O reprezentare simplă, aproape 
modernistă, cu braţele întinse, cu palmele deschise, ţinând o sferă 
celestă. Câţiva oameni se plimbau prin jur, făcând ultimele poze 
înainte de a pleca. 

— A studiat la Cracovia și a locuit la Frombork, zise el, arătând 
la sculptura din sare. Ce curaj i-a trebuit să spună că pământul nu 
e centrul universului! Ideea asta simplă a schimbat complet 
omenirea pentru totdeauna. 

— Îl admiri? 

— Absolut. A fost un astronom cu doctorat în legea ecleziastică. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 279 


A fost fizician, poliglot, traducător, diplomat și economist 
autodidact. Vorbea cinci limbi. E părintele revoluției științifice. Și, 
mai presus de tot, era polonez. 

O plăcuță de lângă statuie spunea că, în 1493, în timp ce era 
student în Cracovia, Copernic vizitase mina. Poate că fusese primul 
turist care făcuse asta, sugera textul. Statuia fusese sculptată în 
1973, ca să marcheze cinci sute de ani de la nașterea geniului. 

— Nu-mi place să fiu neajutorat, șopti el. 

— Nu ești. Avem situația sub control. Lasă-i pe Malone și pe rus 
să se lupte sub pământ. Ne vom confrunta cu oricine iese de acolo. 
Habar nu au că suntem aici și există o singură ieșire. 

Ceilalţi părăsiră încăperea. 

Managerul apăru din partea opusă și se îndreptă spre ei. 

— Am asigurat tot. Toate cele patru grupuri care erau la 
nivelurile inferioare sunt acum sus. Nivelul IX e gol, în afară de cele 
două grupuri pe care le supraveghem. Toate ieșirile sunt păzite, 
există un singur drum până aici. 

— Presupun că există un loc de unde putem urmări liftul acela? 

Bărbatul încuviinţă. 

— Există un loc. Nu e departe, jos, la Nivelul III. Pasajele de aici 
trec prin cele trei niveluri. Vom continua să ducem oamenii la 
suprafaţă, așa cum aţi cerut, și n-am mai vândut bilete pentru azi. 
Am instruit toți ghizii să ţină grupurile aproape de lifturi sau în 
cafenea și în sala de mese alăturată. 

Nu fusese niciodată omul care să rezolve problemele de jos. 
Oamenii deștepţi stăteau deasupra, iar el se considerase mereu un 
om deștept. Niciodată în viaţa lui nu făcuse ceva ilegal sau corupt. 
Protocolul Varșovia? Pe atunci era război. Regulile, diferite. Dar 
dacă era forțat să se apere și să dezvăluie adevărul ca să 
contracareze documentele, câţi aveau să fie de acord cu el? 

Nu destui. 

Cei mai mulţi aveau să-l vadă ca pe un spion pentru comuniști, 
oferind informaţii despre prieteni, familie și cunoștințe. Aveau să 
spună că își vânduse țara. Puţini aveau să creadă că Protocolul 
Varșovia existase vreodată. Cei care credeau l-ar fi putut considera 
un ucigaș. O situaţie clasică, în care pierdea pe toate planurile, iar 
furtunii de foc care urma nu-i putea supravieţui. Fuseseră distruși 
candidaţi cu zvonuri mult mai puţin dăunătoare. De exemplu, 
fuseseră numiţi insensibili față de veteranii de război. Etichetaţi ca 
fiind narcisiști. Elitiști. Lăudându-se cu educaţia lor. Cu sănătatea 
șubredă. Faptul că se uitau prea mult la un monitor în timpul 
interviului. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 280 


Toate astea se folosiseră în încercările de a distruge campanii. 
De asemenea, exista un pericol și mai mare, unul de care istoria 
avertiza că nu poate fi ignorat. Posibilitatea scindării Poloniei. 

Se mai întâmplase ceva asemănător. 

Nu aici, ci în Franţa. 

Cunoștea bine incidentul. 

În 1894, un trădător fusese descoperit în armata franceză. Un 
spion care le transmitea informații nemților. O anchetă descoperise 
posibilul vinovat. Căpitanul Alfred Dreyfus, ofițer de artilerie 
francez cu descendență evreiască, care fusese găsit vinovat și 
trimis la izolare pe Insula Diavolului. Doi ani mai târziu, o 
investigaţie scosese la lumină adevăratul vinovat, care fusese 
judecat, dar oficialii ascunsesem dovezi esenţiale și omul fusese 
achitat. Armata îl acuzase apoi pe Dreyfus de alte lucruri, cu alte 
probe falsificate. Dreyfus fusese rejudecat și găsit vinovat din nou, 
dar fusese grațiat și eliberat, în cele din urmă, se dovedise că toate 
acuzațiile împotriva lui Dreyfus fuseseră nefondate. 

Dar toată povestea divizase cumplit Franţa. 

O jumătate apărase totul. Erau oameni pro-armată, cei mai 
mulţi dintre ei catolici, declarându-și loialitatea absolută faţă de 
tară. Dreyfus era un evreu în care nu puteai avea încredere. 
Trebuia să fie spion. Cealaltă jumătate, pro-republicană, ceruse 
justiție pentru toți, indiferent de religie. 

Partidele politice își aleseseră tabăra. Familiile se destrămaseră, 
uneori mai mult de o generaţie. Dezbaterea continuase decenii la 
rând și rămăsese și în ziua de azi naționalismul „Franţa pentru 
francezi" în conflict cu viziunea mai globală a statului de drept și al 
naţiunii pentru toți. 

Incredibil. 

Un caz în instanţă crease scindări ireparabile între oamenii care 
nici nu știau că nu erau de acord unii cu alţii. De asemenea, 
dezvăluise și două viziuni foarte diferite despre ce credeau oamenii 
că însemna Franţa. 

Același lucru avea să se întâmple în Polonia. 

Dezvăluirea Protocolului Varșovia avea să deschidă răni care nu 
se vindecaseră niciodată. Ce se întâmplase între 1945 și 1990 
rămânea la fel de proaspăt în mintea multor polonezi. 

Acele conflicte încă existau. 

Atacurile străinilor creșteau treptat. 

De curând, o fată de paisprezece ani din Turcia fusese bătută 
pe stradă în timp ce agresorii strigau Po/onia pentru Polonia. 
Demonstraţiile antisemite deveniseră o banalitate, unde se ardeau 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 281 


efigii ale evreilor. Glumele despre Holocaust nu mai erau 
inacceptabile. Întâlnirile pro-fasciste aveau loc lunar. Crimele 
comise din pricina prejudecăților rasiale erau în creștere. Avusese 
loc și un marș neonazist uriaș în timpul sărbătoririi de anul trecut a 
independenţei poloneze. 

Ar fi fost ușor ca populaţia să adauge încă o linie de separație în 
acest amestec. 

Unii aveau să fie de acord cu tacticile radicale ale protocolului. 
Trădătorii primeau ce meritau. Solidaritatea făcuse ce trebuia să 
facă. Alţii aveau să considere că minciunile și decesele nu erau 
diferite de ceea ce făceau comuniștii și că Solidaritatea era doar 
ipocrizie. 

Dezbaterea avea să fie nesfârșită. 

Aveau să existe schimbări politice. Unele, ca în Franţa, care să 
despartă familii și prieteni, să cuprindă toate clasele sociale și să 
rearanjeze alianțele de durată. 

Rănile vechi aveau să sângereze din nou. 

Ivona se uita la el, lăsându-l cu gândurile lui. Voia să discute cu 
ea, să-i explice, să-i ceară ajutorul, dar știa că nu putea. Era mai 
bine să păstreze asta pentru el. 

Cel puţin, deocamdată. 

Era unul dintre blestemele funcţiei de președinte. 

Dar adevărul era că erau mult mai multe în joc aici decât 
cariera lui politică. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 282 


CAPITOLUL 
ȘAIZECI ŞI ŞASE 


COTTON MALONE pipăi pereţii cu mâna. Unele părţi erau netede, 
ca sticla, altele aspre și dure, putând să sfâșie pielea cu ușurință. 

— De ce e cenușie? o întrebă pe Patrycja. 

— Sarea e impură. Are în amestec magneziu și calciu, care îţi 
fac bine. Asta a făcut ca sarea să fie cândva atât de valoroasă. 

Mergeau prin mijlocul tunelului, peste adâncituri făcute cu mult 
timp în urmă de cărucioare grela Na jur împrejur erau stalactite și 
stalagmite cu formele neregu= te cristalelor din sare obţinute 
prin pătrunderea apei. Un perete era complet îmbrăcat în 
formaţiuni albe, strălucitoare, ca niște conopide. 

— Vin mulţi oameni aici jos? întrebă Stephanie. 

— Oh, da. E un loc aglomerat. Când austriecii au controlat mina, 
în secolul al XVIII-lea, au creat primele rute pentru turiști. Preţul 
unui bilet depindea atunci de calitatea luminii oferite. Torțele 
însemnau o taxă mică, dar artificiile erau scumpe. 

— Chiar foloseau efecte pirotehnice aici jos? întrebă el. 

— Oricât de nebunește ar suna, așa făceau, iar preţul depindea 
de culoarea utilizată. 

Sunetul de mai devreme îl deranja și acum, dar Patrycja explică 
faptul că probabil era un alt grup de turiști. Mulţi se aventurau la 
Nivelul IX în fiecare zi, dar, spuse ea, toți stăteau aproape de lifturi. 
Nimeni nu venea atât de departe prin tuneluri. 

Drumul se deschise într-o altă încăpere, mai mare decât cele 
întâlnite deja și diferită pentru că se lăsaseră stâlpi înăuntru, de la 
podea la tavan. Numără opt, observând și alte două ieșiri. 

— E un fel de joncțiune? întrebă Stephanie. 

Patrycja încuviinţă. 

— Minerii o foloseau ca punct de plecare, apoi săpau până la 
zăcămintele următoare. De asta e o capelă aici. 

Lumina ei arătă o cameră mică, separată, care ieșea dintr-un 
perete într-o cavitate în formă de pătrat. Scânduri masive încadrau 
intrarea, un set de bârne asigurând deschizătura pe toate cele 
patru laturi, susținute de un stâlp gros în centru. Pe partea de sus, 
scris cu cretă albă, era KAPLICZKA ŚW. FRANCISZKA. 

Patrycja arătă spre cuvinte. 

— Capela Sfântului Francisc. Kapliczka înseamnă „capelă mică“. 

Cotton se apropie de deschizătura înrămată. Dincolo de ea, la 
lumina lampasului de pe cască, zări un crucific în relief scobit în 
perete. Dedesubt, un raft gros din sare se sprijinea pe două pene 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 283 


proeminente din lemn. La câţiva metri distanţă, fusese construită o 
strană din scânduri, cu fața spre altar. Pereţii din jur aveau nișe 
mici în care se găseau statui grosolane, inclusiv una pe care o 
recunoscu din cartea de la castel. 

Sfântul Bobola. 

Stephanie și Patrycja veniră din spate și adăugară razele lor de 


lumină. 
ELI SE OPRI. 


— Asta e, spuse el. 

Se opriseră și Konrad și Ivan, cu tot cu Munoz în spatele lui. 

— Am auzit voci, șopti el. 

— Ar putea fi un alt grup de turiști, spuse Konrad. 

Posibil, dar precautția era cuvântul zilei. 

— Să o luăm încet și să ne asigurăm că nu e o problemă. Se uită 
la Ivan. Ai spus că Malone era în apropiere. 

— N-am primit un raport despre ce s-a întâmplat, spuse Ivan 
expirând. Tu crezi că e aici. 

— Nu știu ce cred, dar trebuie să avem grijă. 

Rusul zâmbi larg, arătându-și dinţii. 

— Bun sfat, tovarășe. De acord. Avem grijă. 

— Cât mai e? îl întrebă Eli pe Konrad. 

— Următoarele două cotituri și ajungem. 

— Condu-ne, îi spuse Ivan lui Konrad, care începuse să se 
îndepărteze în întuneric. 

Ivan trase fermoarul salopetei, scoase arma și o ţinu în jos pe 
lângă corp, cu degetul pe trăgaci, dar ascunsă vederii de coapsa lui 
robustă. 

Rusul porni mai departe. 

Eli se întoarse spre Munoz, care făcuse același lucru cu arma lui. 
Acolitul său încuviinţă. 

Era pregătit. 


mt 


COTTON MALONE intră în capelă. Era simplă și austeră, totul fiind 
pătat în alb de la umiditate. Graffitti decora bârnele de pe tavan 
care fuseseră inserate în peretele din spate pentru trăinicie. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 284 


Cuvinte și litere la întâmplare. Iniţiale. Numere. Date. Pe jos era un 
strat din sare zdrobită ca nisipul. 

— Ce-i cu scrisul ăsta pe lemn? întrebă el. 

— De la mineri, de-a lungul secolelor. Nu eliminăm ce-au lăsat 
ei. 

— Ce anume căutăm? îl întrebă Stephanie. 

— O sută patruzeci și șapte de pagini de documente, așa că ar 
trebui să fie cam atât de groase. 

Arătă cu degetul arătător și cel mare cam doi centimetri de 
spațiu. 

Se apropie de Sfântul Bobola și văzu că, asemenea crucifixului, 
sculptura deformată nu era o piesă separată. In schimb, sculptura 
și nișa în sine fuseseră cioplite din același perete, ca un basorelief. 
Era imposibil să existe ceva în spate sau sub ea. La fel și cu 
celelalte imagini. 

Toate indiciile îl îndreptau spre acest loc. 

Dar unde? 

Gândeşte. 


ki 


ELI AUZI VOCILE în același timp în care le auziră toți ceilalți și toată 
lumea se opri. Ivan făcu un semn și-și stinseră luminile, Konrad 
fiind ultimul care se prinse de ce se întâmpla și le urmă exemplul. 

Stăteau într-un întuneric deplin. 

— Destinația noastră e chiar în față? șopti el. 

— După următorul colț, spuse Konrad încet. 

— Altcineva e acolo, zise Ivan. 

Ivan și Munoz erau amândoi înarmaţi, întunericul ascunzându-i 
acum acest lucru lui Konrad. Eli știa ce trebuia făcut. 

— Konrad, stai aici, spuse el în beznă. Trebuie să investigăm. 

— Noi mergem mai departe cu o singură lumină întoarsă în jos, 
adăugă Ivan. 


— De acord. 


COTTON ANALIZĂ OPȚIUNILE și hotărî că exista o singură soluţie 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 285 
posibilă. 

Strana din lemn. 

Era singurul lucru din capela improvizată care nu era construit 
din sare. 

Era grosolană și simplă ca structură, alcătuită dintr-o scândură 
de trei pe cincisprezece centimetri și una de trei pe douăzeci, 
bătute în cuie, lată de vreun metru și douăzeci. Avea o bancă pe 
care să stai și o platformă înclinată pe care să-ţi sprijini mâinile sau 
o carte de imnuri în timp ce îngenuncheat. 

Păși spre ea și ridică structura, punând-o deoparte. Dedesubt, 
podeaua din sare era solidă și nederanjată. Dădu cu pantoful pe 
deasupra. Puţină elasticitate spre deloc. Ca betonul. Se uită la 
Stephanie, care încuviință. Dar se gândeau la același lucru. Nimic 
nu era îngropat acolo. 

Înclină strana improvizată într-o parte. 

Nimic. 

Baza era compusă din scânduri de trei pe douăzeci, așezate în 
dreptunghiuri. Una era așezată în spate, sub banca unde putea să 
stea un penitent, în timp ce cealaltă forma un suport pentru 
genunchi. Erau îmbinate prin cuie fără floare. 

— În ambele e câte un compartiment, spuse el. 

Șmecheria era să le deschidă. 

Se folosi de greutatea lui și lovi de două ori scurt cu vârful 
cizmei. Lemnul subțire se rupse și se desprinse de cadru. Dădu 
așchiile la o parte și văzu că avea dreptate. Exista un 
compartiment, dar era gol. Își îndreptă atenţia către celălalt suport 
și-l lovi și pe acela. 

înăuntru, lipită de scânduri, zări o pungă din plastic, vidată. 
Acum înțelegea mașina pe care o văzuse la castel. Conţinea un plic 
cafeniu, asemănător cu cel în care găsise cartea la castel. 

Îl scoase din înveliș. 

— Asta e. 

Chiar atunci se declanșa o armă. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 286 


CAPITOLUL 
ȘAIZECI ŞI ȘAPTE 


Janusz CzAjJkowsKl stătea la o masă lungă din lemn în interiorul 
sălii spaţioase împodobite cu candelabre din sare, camera putând 
fi închiriată pentru evenimente culturale mari sau întâlniri de 
afaceri. Participase o dată la un concert aici - Filarmonica Wroctaw, 
dacă-și amintea bine, cu un concert minunat de violoncel -, o 
plăcere la 125 de metri sub pământ, cu o acustică aproape 
perfectă. Lângă sală era tavarna minerilor, săpată tot în sare 
cenușie, care servea o variet &-elentă de mâncare poloneză. 
In urmă cu doi ani, găzduise un dineu aici pentru participanții la un 
summit european pe energie. Işi amintea mai ales tarta cu 
ciocolată servită în ziua aceea. Ce încântare! Nimeni nu era în sală 
sau în cafenea în clipa aceea, deoarece lucrurile se linișteau 
devreme mulțumită managerului minei. 

În mod incredibil, avea semnal la telefon, datorită cablurilor de 
la suprafaţă și releelor poziționate la nivelurile pentru turiști. Asta îl 
ajuta să discute cu soţia lui, care îl sunase. 

— Tocmai am plecat de la Jasna Góra, spuse ea prin telefon. Eu 
și fratele Orlik am avut o discuţie minunată. 

Putea doar să-și imagineze. 

— Incă refuză să coopereze? 

Vorbea încet și ţinea mâna ridicată, acoperindu-și gura. 

— După ce și-a dat seama că eu știu adevărul, și-a schimbat 
atitudinea. Bineînţeles, te-a mustrat pentru că mi-ai spus și pur și 
simplu a negat totul. Ceea ce nu știa este că, în timp ce noi 
discutam, am pus BOR-ul să-i percheziționeze camera. 

El zâmbi. Nimic la ea nu era subtil sau sublim. 

— Aţi găsit ceva? 

— Un dosar gros. 

Era șocat. 

— Îl ai? 

— Da. Și, apropo, voi doi semănaţi foarte mult, dar presupun că 
ai realizat deja acest lucru. 

De mult, de fapt. Probabil că era unul dintre puţinii oameni din 
Polonia care l-ar fi numit pe Bufniţă prieten, dar asta părea să nu 
conteze prea mult. 

Hotări să păstreze pentru el ce se întâmpla la mină. Ea nu putea 
face nimic în privinţa asta. Dacă lucrurile mergeau prost aici, se 
putea dovedi totuși util să aibă dosarul despre Protocolul Varșovia. 

— Te-ai descurcat bine, îi spuse el. Apreciez. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 287 


— Doar îmi îndeplinesc obligaţiile. 

Și închise telefonul. 

El aruncă o privire prin sală și la scena din capătul opus. Ce loc 
uimitor! O cavitate imensă, sculptată în întregime din sare. O 
gaură în pământ, care îi amintea de Boleslav cel Viteaz și de 
legenda regilor adormiţi. Orice copil de școală știa povestea. O 
dată pe an, la miezul nopţii în Ajunul Crăciunului, suna marele 
clopot Sigismund, iar regii polonezi se trezeau din somnul etern și 
se adunau în sala mare din subteran, un loc cu multă lumină, ca o 
catedrală. Unii spuneau că se află sub Castelul Wawel, dar alţii că 
era mult mai departe în sud, în Munţii Tatra. Sau poate că era aici, 
în Wieliczka? 

Cine să știe? 

Veneau îmbrăcaţi în hainele lor de la încoronare, stăteau în fața 
unei mese rotunde și discutau despre soarta ţării. Boleslav însuși 
prezida, ţinând celebra Szczerbiec, sabia de încoronare a Poloniei. 

Ce priveliște trebuie să fi fost! 

Dar nu erau singurii care se trezeau în noaptea aceea. 

Cavalerii  Adormiţi din Tatra cutreierau ţara în Ajunul 
Crăciunului. Plecau din munți pe caii albi și porneau în căutarea 
regilor. Când îi găseau, un ciocănit zgomotos se auzea în ușa sălii. 
Apoi din nou. Și încă o dată. Mereu de trei ori. Regii amuţeau, în 
timp ce Boleslav deschidea ușa și le spunea cavalerilor: Nu. Timpul 
nu a venit încă. 

Zâmbi la această doză de teatralitate. 

Și de ironie. 

Bărbaţii de acolo erau pregătiţi de luptă, gata să slujească 
Polonia. 

Dar timpul nu venise încă. 

Inainte ca regii să-și reia consiliul, ascultau zgomotul de copite 
estompându-se în timp ce cavalerii se întorceau în peșterile lor 
îngheţate. Odată ajunși acolo, cavalerii își hrăneau animalele, apoi 
adormeau, sprijiniți de șei, pregătiţi. 

Pentru când venea vremea. 

Ce poveste glorioasă! 

Telefonul vibra. 

Avea un mesaj. 

Era de la secretarul său particular. 

Lăsase instrucțiuni agenţilor BOR să se întoarcă la hotelul 
Sheraton din Cracovia și să pretindă că el revenise în apartamentul 
regal Wawel. Il sunase pe secretar și-i spusese că voia să se 
odihnească vreo câteva ore și că nu voia să fie deranjat, decât 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 288 


dacă era ceva crucial. 

Citi mesajul. _ 

STATELE UNITE AU DAT UN COMUNICAT CA THOMAS BUNCH, 
CONSILIER ADJUNCT ÎN SIGURANȚĂ NAȚIONALĂ, A DISPĂRUT 
UNDEVA ÎN POLONIA. ERA AICI CU TREBURI OFICIALE, AVÂND 
IMUNITATE DIPLOMATICĂ. WASHINGTONUL A FĂCUT APEL LA 
VARȘOVIA SĂ ACȚIONEZE IMEDIAT ȘI SĂ DESCOPERE UNDE SE 
AFLĂ. MINISTERUL DE EXTERNE VREA SĂ ȘTIE CARE E RĂSPUNSUL 
NOSTRU. 

Fox trăsese prima salvă, scoțând cazul în evidență, dar 
formularea declaraţiei lăsa spaţiu de manevră. 

Tastă răspunsul. 

SPUNE-LE AMERICANILOR CĂ ÎNŢELEGEM SITUAȚIA ȘI CĂ VOM 
INVESTIGA. DE ASEMENEA, MINISTERUL DE EXTERNE SĂ 
CERCETEZE NATURA EXACTA A „TREBURILOR OFICIALE“ ÎN CARE 
ERA IMPLICAT ADJUNCTUL. SOLICITAM DETALII CARE SA NE AJUTE 
ÎN INVESTIGAŢIE. 

Zâmbi. 

Asta ar trebui să-l încetinească pe Fox. 

Suficient pentru ca ceea ce era pe cale să se întâmple să poată 
fi dus până la capăt. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 289 


CAPITOLUL 
ȘAIZECI ŞI OPT 


COTTON MALONE reacționa la bubuitul subit care reverberă prin 
sare, făcându-i urechile să zvâcnească și să-l doară. 

Sunetul îl luase prin surprindere, fiind nelalocul lui în liniștea 
constantă. Patrycja ţipă, iar el întoarse privirea spre încăperea 
exterioară unde o siluetă mare se materializa din întuneric, 
căutând să se ascundă după un stâlp. Ei erau ţinte sigure în acest 
spaţiu strâmt, cu lămpașele de na rască precum niște faruri spre 
care să ţintească. Așa că întir na după bateria de la talie și 
stinse lumina. Stephanie îi urmă exemplul, dar Patrycja întârzia. El 
se aruncă și o culcă la podea, oprindu-i și ei lumina. 

Acum, întunericul îi învăluia. 

Auzi o mișcare în camera exterioară, foșnet de pași pe sarea 
fărâmicioasă. Intinse mâna după strana răsturnată, ca s-o 
folosească drept acoperire. Lămpile agresorilor, de asemenea, erau 
stinse, dar nimic nu-i împiedica să mitralieze capela. Strana putea 
să le ofere o oarecare acoperire, dar nu prea multă. 

— Nu ai unde să te duci, Malone, spuse o voce din întuneric. 

Ivan. 

Greu de spus exact de unde, din pricina ecoului și a beznei 
negre, ambele dezorientându-i simțurile prin lipsa de puncte de 
reper. 

— Veniţi aici, le șopti lui Stephanie și Patrycjei, și staţi la 
pământ. 

Întinse mâna prin întuneric, ghidându-le spre strană. 

— Ne reîntâlnim, domnule Malone, spuse o voce mai vârstnică. 
Reinhardt. 

— Ştii ce vreau, zise Ivan. Am văzut ce ai găsit. 

Nu era încă pregătit să cedeze. Întunericul lucra în ambele 
sensuri, deși era distanță mare între locul unde stăteau ghemuiţi 
până la tunelul de ieșire din camera exterioară, iar lămpile 
agresorilor, dacă se aprindeau, aveau să-i lumineze ca pe niște 
căprioare surprinse de farurile mașinilor. 

— Aș putea să vă omor pe toţi, zise Ivan, apoi să le iau singur. 
Fii rezonabil, Malone. Chiar nu vreau să te împușc. 

De parcă o credea pe asta! Ivan avea să facă orice trebuia ca să 
obţină ce voia. Toate cadavrele acelea din Slovacia dovedeau acest 
lucru. El și Stephanie erau profesioniști. Cunoșteau riscurile, dar 
Patrycja era altceva. li era dator să o ţină în siguranţă. 

— Bine, Ivan. lată-le aici. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 290 


Aruncă pachetul spre locul unde credea că era intrarea în 
capelă. 

Se aprinse o lumină. 

Işi acoperi pupilele și văzu sub lampă o siluetă neagră luând 
pachetul. În mâna acesteia, zări un pistol. O licărire scurtă de 
lumină dezvălui faptul că silueta era a lui Munoz, omul lui 
Reinhardt. Forme greu de distins se mișcau prin întuneric. 

Lumina se stinse. 

— Acum plecăm, Malone, spuse Ivan. Stai pe loc. 

Evident, mai era un drum până aici prin Nivelul IX, pentru că nu 
se întâlniseră cu nimeni venind încoace. Presupunea că Ivan și 
însoțitorii lui aveau să folosească acel drum spre ieșire. 

Așa că se miră când patru lumini se aprinseră, apoi dispărură în 
tunelul pe unde îi condusese Patrycja. 

— De ce pe acolo? o întrebă el. 

— Ajung mult mai rapid până la lift. Probabil că au coborât din 
Galeria Regis, care e la vreun kilometru distanţă. 

Rămaseră în continuare pe întuneric. 

— Mă duc după ei, spuse el. Stephanie, tu și Patrycja întoarceţi- 
vă pe unde am venit noi. 

— Pe naiba! spuse fosta lui șefa. 

— De acord, adăugă ghida. 

Pe Stephanie o înțelegea, dar tânăra polonă era nesăbuită. 

— Patrycja, o să iasă foarte urât. 

— lar tu habar nu ai unde să te duci fără mine. Am văzut fața 
unuia dintre cei care tocmai au plecat. E miner și lucrează ca ghid. 
Ei au parte de ajutor. Și voi aveţi nevoie de asta. 

Avea dreptate și o admira pentru curajul ei. 

— In regulă, să mergem. O singură lumină. A mea. 

Asta avea să-l transforme în prima ţintă. 

— Ar trebui să fie destul de departe prin tunel astfel încât să 
mergem după ei. Nu știi, din întâmplare, un alt drum către lift, care 
să nu folosească tunelul pe care au mers ei? 


— De fapt, știu. 
ELI MERGEA DUPĂ IVAN. 


Din fericire, rusul se oferise să stea în fața lui. Bărbatul 
mătăhălos ducea o armă într-o mână și pachetul sigilat în cealaltă. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 291 
Munoz i-l dăduse când erau în cameră. 

Se întrebă dacă să-l ucidă pe slavul gras și să-și încerce norocul 
cu orice îi aștepta deasupra, dar serviciul secret rus, SVR, era la fel 
de nemilos ca predecesorul său, KGB. Personalul și resursele erau 
nesfârșite și chiar nu ar fi avut unde să se ascundă pe tot globul. 
Fără a mai pomeni de americanii, francezii, iranienii, nord-coreenii 
și chinezii care ar fi vrut să se răzbune și ei pentru pierderile 
suferite. Manevra inteligentă, singura manevră, era să-i lase lui 
Ivan acest moment și să iasă din mină, apoi să fugă cu cele cinci 
milioane de euro. Cămara încă era la un nivel mai jos, iar el putea 
să le-o vândă polonezilor. 

El, unul, i-ar fi ucis pe Malone și pe ceilalți chiar acolo, în 
încăpere, dar Ivan spusese clar că asta nu avea să se întâmple. Nu 
voia să-i stârnească pe americani mai mult oferind încă un martir 
în spatele căruia să se adune. Mai bine să-i lase pe Malone și pe 
Stephanie Nelle să se facă de râs pentru că nu reușiseră să obţină 
informaţia. 

Merseră mai departe, urmându-l pe Konrad prin tunelul 
întunecos, cu lămpașele luminându-le drumul. Briza rece de pe fața 
lor era plăcută și aducea confortul anticipat al aerului proaspăt de 
deasupra. 

Cotiră de două ori și ajunseră la lift. 

Konrad se opri în faţa ușilor închise. 

— Când voi fi plătit? 

— Asta nu e problema mea, spuse lvan. 

Konrad arătă cu mâna la Eli. 

— E problema lui. O sută de mii de euro. Și nu a spus nimeni 
nimic despre arme și împușcături. Armele nu sunt permise aici. Am 
putea avea toţi mari probleme dacă a auzit cineva împușcătura 
aceea. 

— Dar se pare că nu a auzit nimeni, zise Eli. 

— Ai spus că o să fiu plătit după ce vă conduc la statuia aceea. 
S-a făcut. Unde sunt banii mei? 

Ivan ridică arma și trase. 

COTTON AUZI O ÎMPUŞCĂTURĂ 

De undeva din întunericul răsunător. 

— Cât mai e până la lifturi? o întrebă pe Patrycja. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 292 
— Sunt chiar în faţă. 


Li 


ELI FĂCU UN SEMN și Munoz trase corpul lui Konrad înapoi în tunel, 
într-o ramificaţie de care tocmai trecuseră. 

— A fost necesar? îl întrebă el pe Ivan. 

— Nu ne putem permite acel martor. 

Avea însă nevoie de Konrad ca să ajungă înapoi la Cămară. 
Acum trebuia să găsească altă modalitate. 

Ai naibii ruși. 

— Dar îţi poţi permite ca eu să fiu martor? întrebă el. 

Ivan chicoti. 

— Mi s-a spus să te las în pace. Ai prieteni la Kremlin cărora le 
place să facă afaceri cu tine. Nicio grijă. Ivan arătă spre pachet. 
Avem ceea ce vrem. 

Era o oarecare alinare, dar nu suficientă, pentru că rușii 
minţeau. 

Munoz se întoarse. 

Se întrebă cât avea să dureze până era găsit cadavrul. Ore? 
Puțin probabil. Zile? Mai degrabă, iar asta era în regulă. Se gândise 
deja la toate astea și văzu că Munoz fusese minuţios, întinzându-i 
cartela lui Konrad care activa liftul. 

— Urcăm la Nivelul III și ne amestecăm printre turiștii care 
pleacă pe ziua de azi. În felul acela - arătă el cu cartela - se 
înregistrează pe cartelă că a fost folosită ca să plecăm de aici, de 
jos. Ne scoatem salopetele și ieșim odată cu restul vizitatorilor. Nu- 
și dă nimeni seama. 

Ivan zâmbi, apoi întinse mâna și puse o labă pe umărul lui 
drept. 

— Bun plan. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 293 


CAPITOLUL | 
ȘAIZECI ŞI NOUA 


Janusz CzajkowsKI încă stătea la masa din sala de ședințe. 
Câteva persoane intrau și ieșeau, dar nimeni nu-i dădea atenţie, 
luându-l drept un angajat al minei datorită salopetei. Ivona se 
ocupa de managerul minei, monitorizând situaţia și stabilind cum 
să procedeze. Ea considerase că era mai bine ca el să aștepte aici, 
ceea ce-i dăduse timp să discute cu Anna. 

Interesant cum soarta lui niitea ajunge în mâinile celor două 
femei, una fiind soţia lui îns ă, pe care o iubise cândva, 
cealaltă fiind femeia pe care o iubea acum. Amândouă lucrau la 
unison, având același scop. 

Să-i scape pielea. 

Unii bărbaţi ar fi considerat-o emasculare. El nu o vedea așa. 

Toată viaţa încercase să facă doar ceea ce era corect, dar 
uneori se dovedise dificil să definească ce însemna corect. Fusese 
nevoie de măsuri extreme ca să trateze cu comuniștii. Măsuri 
ofensive și defensive deopotrivă. Pe atunci, adunaseră totul sub 
eticheta de „rezistență“. Era un lucru ușor de descris, dificil de 
înțeles, fiindcă acţiunile sale luau multe forme diferite. In cele din 
urmă, ajunsese să afle diferența dintre revoluţie și rezistenţă. 
Revoluţia privea către ce avea să fie în viitor. Rezistenţa visa la 
trecut și la restaurarea a ceea ce existase cândva. Ambele, însă, 
erau plătite cu exilul, închisoarea, tortura și moartea. El și un 
milion de alţi oameni rezistaseră în faţa comuniștilor, dorindu-și 
doar restaurarea Poloniei libere. 

Fusese un război. 

Exact cum îl descria guvernul comunist, declarând că nu mai 
exista cale de întoarcere de la comunism. lar guvernul susținuse 
acea declaraţie cu cincizeci de mii de forțe de securitate interne 
ale SB-ului trimise în ţară, care spărseseră grevele, constrânseseră 
și intimidaseră oamenii cu moartea, cu violenţa și cu teama. Spionii 
jucaseră un rol esenţial în ambele tabere. 

Chiar fusese un război. 

Și fuseseră și victime colaterale. 

De ambele părți. 

Stând acum aici, după aproape trei decenii, în spaţiul protejat al 
unei săli subterane, totul părea că se întâmplase ieri. Totuși, în 
ultima vreme, mintea lui rămăsese captivă în trecut. Guvernul 
fusese foarte prost. Nesăbuit. Aderase la ceea ce practicase Stalin. 
Oamenii care votează nu decid nimic. Oamenii care numără 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 294 


voturile decid totul. 

Ceea ce, din fericire, se transformase într-un dezastru pentru ei. 

Nu putea să repete acele greșeli, nici să-i lase pe alţii s-o facă. 

Adevărul era că putea fi înlocuit. Putea fi împușcat în orice 
moment, în orice mulțime, iar poliţia ar fi spălat sângele lui de pe 
caldarâm și traficul ar fi fost reluat până la lăsarea serii. 

Trist. 

Dar nu era o minciună. 

În Polonia nu exista o persoană care să controleze prea multe 
lucruri. 

Totul era un consens. 

Nimic bun nu avea să iasă din dezvăluirea Protocolului Varșovia. 
Orice apărare pe care ar fi creat-o ar fi fost înăbușită de o opoziţie 
vocală. În anii '80 nu exista internet. Nici platforme de socializare. 
Nici Twitter. Informaţiile chiar puteau fi păstrate secrete. Reacţia 
de astăzi ar fi fost necruțătoare. O multitudine de partide politice 
poloneze, care nu se puteau pune de acord în nicio privință, s-ar fi 
unit pe baza unei teme comune. 

Să-l îndepărteze din funcţie. 

Și aveau să reușească. 

Întreaga coaliţie de la conducere se baza pe fisura din tabăra 
adversă, fiindcă, din păcate, crearea unităţii în Polonia întotdeauna 
părea mai ușoară când aveau de înfruntat un dușman comun. 

De data asta, acela avea să fie el. 

Clătină din cap. 

Ce încurcătură! 

Era înrăutăţită și mai mult de o altă realitate. Operațiunile 
plănuite în grabă aduceau aproape întotdeauna probleme. Avea un 
presentiment urât că un detaliu, acum mărunt, se putea afla 
ulterior și dezvolta în ceva fatal. Ceva ce el nu putea să controleze. 
Își dădu însă seama că îndoiala însoțea întotdeauna 
responsabilitatea, așa că trase aer adânc de câteva ori și se 
pregăti. 

Ivona apăru la intrare și veni spre el pe podeaua parchetată. 

— Urcă liftul de la Nivelul IX. 

El se ridică în picioare. 

— Nu aștept aici, așa că nu-mi spune s-o fac. 

— Nu aveam de gând să fac asta. 

— Ai idee cine vine sus? 

Ea clătină din cap. 

— Să sperăm că, oricine ar fi, au găsit lucrul pentru care au 
venit. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 295 

— Și dacă nu? 

— Atunci, mergem noi să-l găsim. 

lubea hotărârea ei. Nicio urmă de pesimism. 

— Cred că am nevoie de un divorţ. 

Ea zâmbi. 

— Vorbește neliniștea din tine. 

— Vorbește un om care te iubește. De ce nu pot fi și eu fericit? 

— Pentru că ești președintele acestei ţări, iar Polonia nu va 
tolera niciodată un lider care divorțează cât este încă în funcţie. 
Știi asta. 

— M-am săturat să trăiesc într-o minciună. 

— Se pare că faci asta de multă vreme. 

Ea nu știa nimic despre protocol, doar aluzii trecătoare ici și 
colo. Trebuia să-i spună, dar acum nu era momentul, așa că spuse 
doar atât: 

— Sunt mai multe la mijloc decât crezi. 

— Așa este întotdeauna. 

— O să discutăm. După ce se termină. 

— Janusz, nu-mi pasă ce-ai făcut. Sunt convinsă că, orice ar fi 
fost, ai făcut-o de nevoie. Aveam zece ani când s-a prăbușit 
Uniunea Sovietică. Erau vremuri grele. Oamenii făceau tot ce 
puteau ca să supraviețuiască. Eu, tu, nimeni nu-i poate judeca 
după standardele de azi. Ea făcu o pauză. Și cine sunt eu să judec 
pe cineva? Astăzi am împușcat un om cu sânge rece. Și nu a fost 
primul. Așa că nu-mi pasă deloc ce-ai făcut. 

El zâmbi. 

Era și o femeie practică, pe deasupra. 

— Vino cu mine, spuse ea. E un loc de unde putem vedea liftul 
când ajunge. 

El o urmă afară din sală. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 296 


CAPITOLUL 
SAPTEZECI 


COTTON MALONE se opri într-un colț al tunelului. Rămășițele 
luminilor incandescente se vedeau pe margini, arătând că pe 
cealaltă parte se afla foaierul de ieșire, care era luminat mai 
devreme, când sosiseră ei. Nu auzi nimic în afară de scârţâitul 
liftului în timp ce urca. Aruncă o privire scurtă pe după margine și 
văzu trei salopete întinse pe jos, alături de căști. 


— Au plecat, spuse el. 

Stephanie și Patrycja veniri Kæ ate. 

Ştia de la coborârea anterioară că acest lift ajungea doar până 
la Nivelul III. Îl schimbaseră mai devreme cu un altul care mergea 
până la suprafaţă. Arătă către haine. 

— Au de gând să se amestece în mulţimea de la nivelurile 
inferioare și să iasă pur și simplu afară. 

Dar mai era și problema împușcăturii. 

leşi de după colț, apropiindu-se de mormanul de haine și căști. 
Privi podeaua și observă dâre în straturile fine din sare măcinată 
îndepărtându-se către un tunel întunecos din dreapta. Se luă pe 
urma lor în beznă, continuând cam șase metri într-o ramificaţie, 
unde găsi cadavrul unui bărbat îmbrăcat într-o salopetă de aceeași 
culoare ca a Patrycjei. De bună seamă, celălalt ghid, forțat sau 
mituit să coopereze, și sursa împușcăturii. Ivan nu era genul care 
să lase lucruri neterminate. 

Se întoarse spre lift. 

— E un cadavru, spuse el. Poartă numele Konrad pe salopetă. 

Șocul se întipări pe fața Patrycjei. ` 

— Dawid Konrad. Il cunosc. Făcu o pauză. Il cunoșteam. 

Până acum, această femeie atrăgătoare se comportase ca o 
profesionistă, punând puține întrebări. Chiar și când împușcătura 
răsunase în capelă, intrase în panică preţ de o clipă, apoi își 
recăpătase controlul. Acum, vorbeau despre o crimă. Era posibil să 
fie prea mult. Avea nevoie ca ea să gândească limpede în 
continuare. 

Ea se apropie de panoul de comandă și folosi cartela ca să 
activeze butonul SUS, care se aprinse la atingerea ei. 

— Ce vrei să faci? întrebă Stephanie. 

— Să le tăiem calea. 

— N-ar trebui să trimitem ceva ajutoare jos? Cu siguranță, în 
locul ăsta sunt paznici. 

El clătină din cap. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 297 


— Nu putem risca să pierdem informaţia. Acum depinde de noi. 
Observă că ea era de acord. 

Liftul se întoarse. 

El trase fermoarul salopetei. 

— Și noi trebuie să ne integrăm în mulţime. 


Li 


JANUSZ CzAjkowsKkI stătea pe o scară solidă din lemn care urca 
între Nivelul III și Nivelul II, a cărei utilizare fusese blocată de 
managerul minei. De pe prima treaptă, era ușor să urmărească 
lifturile care duceau în sus și-n jos, fără să fie observat. Incăperea 
în care se aflau era înaltă, spațioasă și bine luminată, cu o podea 
din sare lustruită, scândurile albe aflate pe doi dintre pereți, 
alcătuind o împletitură impresionantă de susţinere. Se formaseră 
cozi în spatele cordonului, mulţimea fiind puţin gălăgioasă și 
nerăbdătoare să încheie vizita și să ajungă la suprafață. Ivona 
stătea lângă el în timp ce așteptau ca liftul de la nivelul inferior să- 
și deschidă ușile. Datorită unghiului scărilor și poziţiei lor, nimeni 
din mulțime nu putea să-i vadă. 

— Va dura ceva timp până când toţi oamenii aceștia vor pleca 
de aici, spuse el. 

— Cu cât mai puţină atenţie, cu atât mai bine. 

Ea ținea în mână o mică staţie de emisie-recepţie care era 
conectată la un centru auxiliar de securitate de la Nivelul I. El 
observase deja camerele, fixate sus, pe ziduri, și orientate către 
lifturi. 

— Locul ăsta e supravegheat video? întrebă el. 

Ea încuviinţă. 

— E un avantaj pentru noi. Nu au unde să se ducă. 

— Vreau să le oprească. 

Ea se uită la el. 

— Nu putem lăsa ca asta să se înregistreze. Cu siguranţă că îţi 
dai seama de asta. 

Și văzu că ea înțelegea. 

Ea vorbi în staţie și îi spuse managerului să oprească toate 
camerele. Ordin de la președintele Poloniei. 

Liftul care cobora la nivelurile inferioare se deschise și din el 
ieșiră trei bărbați. 

— Cel mai în vârstă e Reinhardt, spuse ea. Cel tânăr e ajutorul 
lui, Munoz. Bărbatul voinic e Ivan. Rusul. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 298 


— Presupun că pachetul acoperit cu plastic pe care-l ţine în 
mână e ceea ce căutăm? întrebă el. 

— Trebuie să fie. In siguranţă și sigilat. 

Se uitară cum cei trei o luară nepăsători la dreapta, departe de 
scări, pășiră peste cordon și dispărură în mulţime, așteptându-și 
rândul la lifturi. 

— Îndrăzneţi, spuse el. 

— Habar nu au că îi urmărim. 

— Îi lăsăm să urce mai întâi? Sau ne ocupăm de ei aici? 

Ea nu răspunse imediat. Bănuia că se gândea la riscuri. 

— lvan e un ucigaș, spuse ea. Va face orice trebuie să facă 
pentru a scăpa de aici. Mai bine să nu-l provocăm și să-l lăsăm să 
urce. Putem fi acolo, așteptându-l când vine liftul. 

Era logic. 

— Dar o să-i mai urmărim puţin, spuse ea, ca să ne asigurăm că 
rămân aici. 

El întinse mâna și o luă pe a ei, strângând-o cu putere. Ea îi 
întoarse gestul și adăugă un zâmbet. Pentru prima dată, el credea 
că era posibil ca situaţia să se rezolve. 

Liftul de la nivelurile inferioare se deschise din nou. 

Cotton Malone, Stephanie Nelle și încă o femeie tânără, 
îmbrăcată ca un ghid din mină, coborâră. Malone aruncă o privire 
rapidă dincolo de cordon. 

O armă apăru în mâna lui Ivan. 

Bărbatul trase. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 299 


CAPITOLUL 
SAPTEZECI ŞI UNU 


ELI ÎL VĂZU PE MALONE în același timp în care îl văzu și Ivan și nu 
se opuse unui foc tras spre tavan. 

Impușcătura genera efectul dorit. 

Oamenii se împrăștiară în toate direcţiile, ignorând bariera care 
îi ţinuse departe de lifturi. Ca vitele lovite de streche, formară un 
zid care se mișca spre locul unde se afla Malone, lăsându-i pe el, 
pe Munoz și pe Ivan să se alăture mulțimii care fugea în direcția 
opusă. 

Se îmbulziră pe un coridor lat, luminat, mergând alternativ pe 
sare și pe scânduri de lemn. Aceste rute nu semănau deloc cu cele 
din adânc; pereţii erau neteziți, podelele mai drepte, cu suficientă 
lumină. Traseul se termina cu o încăpere de mărime medie în care 
se vedeau cufere din lemn, cărucioare cu roţi din fier și găleți 
folosite pe vremuri în minerit. Turiștii ieșeau în continuare pe 
cealaltă parte, în tunelul următor. 

Dar Ivan se opri. 

Rusul se poziționa în spatele unui cărucior din fier, cu arma în 
mână. 

— Ne ocupăm de Malone aici. 

Îi făcu semn lui Munoz, care se ghemui după un alt cărucior 
vechi, tot cu arma pregătită. Era pe punctul de a-și găsi și el o 
ascunzătoare când Ivan îi spuse: 

— Stai acolo. 

Așa, expus? 

Ceea ce însemna că el era momeala. 


i 

COTTON O LUĂ ÎN DIRECȚIA în care plecaseră Ivan și oamenii lui. Toţi 
turiștii fugiseră, lăsând liber coridorul îmbrăcat în lemn. Tinea arma 
în mâna dreaptă, scoasă de sub salopetă. Stephanie și Patrycja 
așteptau aproape de lifturi. Drumul era o linie dreaptă de vreo 
cincisprezece metri, care se termina cu o intrare dincolo de care 
era întuneric. 

Se apropie de intrare și hotări, așa cum făcuse și la Bruges, că 
era o prostie să dea buzna. In schimb, se lipi de zidul din sare, pe 
partea stângă a intrării, și riscă să arunce o privire înăuntru. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 300 


Îl văzu pe Reinhardt stând în mijlocul încăperii slab luminate. 
Dar Ivan și Munoz nu erau nicăieri. 


se 


Janusz CzAJkowsKI urmărise agitația care se stârnise după ce 
rusul trăsese în tavan. Ivona trimisese din nou mesaj prin staţie 
managerului și-i spusese să oprească toate lifturile care urcau. In 
haosul general, riscau ca prada să le scape. In acest fel, erau izolaţi 
în subteran, împreună cu toți ceilalți. 

Malone pornise în urmărire. 

Dar Ivona nu insistase să se ia și ei pe urma lor. 

lar el înţelese. 

Până acum, prezenţa lor era neștiută și părea mai bine să 
rămână așa. Totuși, nu voia să pățească cineva ceva. Se vărsase 
deja destul sânge. 

El și Ivona urcară repede treptele până la Nivelul II și, conform 
instrucţiunilor managerului primite prin staţie, își croiră drum spre 
locul unde tunelurile începeau o coborâre ușoară spre Nivelul III, 
sperând că era direcția opusă faţă de cea în care plecase Ivan. 

Cu puţin noroc, ţinta lor avea să vină direct spre ei. 


ELI ÎNCREMENI. 


Văzuse o umbră apropiindu-se din tunelul puternic luminat, care 
se oprise brusc. Apoi, văzuse un cap uitându-se repede pe după 
marginea intrării. Munoz și Ivan erau cu armele pregătite. 

Evident, Malone era precaut. 

Surprinse privirea lui Munoz și-i făcu semn să schimbe poziţiile, 
să-și pună omul mai aproape de intrare, pe partea lor de intrare. 

— Sunt aici, Malone! strigă el. Ce-ar fi să discutăm despre asta? 

COTTON SIMȚEA CĂ ERA O CAPCANĂ, dar hotărî să nu-l alerteze pe 


Reinharat. 


— In regulă. Să vorbim. Hai afară. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 301 

Așteptă. 

Reinhardt apăru din întuneric. 

Rămase pe partea lui de la intrare, fără să ofere cuiva, de o 
parte sau de alta, o vedere clară. Dacă îl voiau, trebuiau să vină 
după el. 

— Sunt puţin mirat să te văd aici, zise Reinhardt. De unde ai 
știut? 

— O bănuială norocoasă. 

Reinhardt zâmbi. 

— Eşti nostim? E o situaţie destul de serioasă. Crezi că se 
impune să faci glume? 

El ridică din umeri. 

— E serios doar pentru tine. Eu sunt de partea puterii și a 
dreptăţii. 

— Haide, Malone. Nu putem fi rezonabili? 

— Unde-i Ivan? 

— Face ce fac rușii mai bine. 

Și Reinhardt adăugă un zâmbet viclean. 

Apoi, se lăsă la podea. 

Împușcăturile răsunară din încăpere. 

Gloanţele șuierară și nimeriră sarea și scândurile din tunel, 
ricoșând. Spera că Stephanie și Patrycja se adăpostiseră. Rămase 
lipit de perete pe partea lui din dreptul deschizăturii. 

Reinhardt se târî înapoi. 

Auzi mișcări prin întuneric dincolo de intrare. O privire rapidă îi 
dezvălui o cameră goală. 

— Stephanie! strigă în urma lui. 

— Suntem aici. 

— Mă duc după ei. 

— Lifturile nu merg, îi spuse Patrycja. Au fost oprite de sus. 

Ceea ce însemna că se întâmplau mai multe aici. 

Stephanie și Patrycja apărură și se apropiară în grabă. 

— Unde ajunge ruta asta? întrebă el. 

— Se întoarce către zonele principale, pe lângă lacuri, spuse 
Patrycja. Către scări. 

— Voi două urcați pe oriunde puteţi. Țineţi-i pe nenorociţi! aceia 
aici jos. Să nu le lăsaţi vreo cale de scăpare. 

Stephanie încuviinţă și, împreună cu Patrycja, se retrase spre 
lifturi. 

El o luă în direcția opusă. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 302 


CAPITOLUL 
SAPTEZECI ŞI DOI 


JANuSZ CzAjkowsKI stătea în camera plină cu vitrine luminate care 
expuneau cristale de sare de toate culorile, formele și mărimile. Se 
refugiase aici în timp ce Ivona evalua situaţia neașteptată. El voia 
să fie la comandă, ca întotdeauna - era președintele, la urma 
urmei -, dar își dădea seama că trebuia să stea retras. Dacă 
reușeau să rezolve situaţia, nu-și putea permite să fie expus mai 
mult decât era deja. Era destul de rău că managerul era la curent 
cu prezența lui și că se folosise ncţie ordonându-i să oprească 
toate camerele. Așadar, cu cât știau mai puţini oameni, cu atât mai 
bine. 

— Se trage din nou jos, spuse Ivona, intrând în grabă în cameră. 
Vizitatorii s-au împrăștiat. Se încearcă aducerea lor la Nivelurile | și 
II. Managerul minei spune că nu mai poate păstra multă vreme 
totul secret. Sunt probleme de siguranţă și agenţii lui de securitate 
insistă. 

El înțelese mesajul. Trebuie să se termine. Acum. 

— Trebuie să coborâm acolo, spuse el. 

— Janusz. 

li plăcea când ea îi folosea numele, ceea ce se întâmpla rar. 

— Nu pot risca să ţi se întâmple ceva, spuse ea. Nu mă pune în 
poziția asta dificilă. Trebuie să cobor acolo. Mă aștepți aici? 

— Sunt președintele ţării și șeful tău. Nu e o dezbatere. 

Ea îi aruncă o privire curioasă. 

— Te duci acolo? Invoci funcţia? 

— Da. 

— Ce surpriză! 

Ea clătină din cap, apoi trase fermoarul unui buzunar de la 
salopetă și scoase un pistol semiautomat. 

Îi întinse arma. 

— Presupun că știi să o folosești. 

— Absolut. 


ELI ÎI URMĂ PE IVAN ȘI PE MUNOZ. 
Trăseseră cu arma încercând să-l nimerească pe Malone, dar nu 
reușiseră. Le oferise, însă, o acoperire suficientă cât să fugă. Acum 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 303 


erau într-un coridor lung care ducea la o altă încăpere cu tavanul 
jos, în care era expus echipament vechi de minerit. Merseră mai 
departe, neștiind sigur destinaţia, doar că trebuiau să se întoarcă 
la suprafaţă. Dar cum? Malone era pe urmele lor și nimeni nu știa 
ce se afla în faţă. 

Ivan înainta legănându-se, cu picioarele greoaie, dar sprintene 
pentru un bărbat voinic, cu o armă într-o mână și pachetul învelit 
în plastic în cealaltă. Era bine că Jonty se gândise la toate și că 
protejase corect informaţia. Malone trebuia să acţioneze cu grijă, 
dat fiind că nici el nu știa ce-l aștepta. 

Intrară într-un coridor deschis care înainta încă douăzeci de 
metri, înclinându-se în sus, cu un perete înalt din sare în dreapta și 
o balustradă din lemn în stânga, dând către un mic lac. 

O priveliște ciudată atât de adânc sub pământ. 

Apa limpede era nemișcată ca sticla, fundul fiind iluminat de 
luminile scufundate care împrăștiau o strălucire verde, stranie. 
Evident, trebuia să existe un loc în care să ajungă apa care se 
prelingea, așadar lacurile păreau o soluție rezonabilă. 

Ivan se opri. 

— Nu putem alerga întruna. 

— Ce sugerezi? 

Bărbatul mătăhălos arătă în jos spre apă și spre câteva trepte 
care duceau la un doc micuţ, unde erau legate două bărci. Eli se 
uită la lac și văzu că erau mai multe zone unde apa se scurgea în 
niște deschizături întunecoase. 

— Presupui că una dintre acelea ne va scăpa de Malone? 
întrebă el. 

Ivan încuviinţă. 

— Nu pe noi. Pe mine. Trebuie să ne despărțim. Să-l punem pe 
Malone să aleagă. Eu urc în barcă. Tu mergi mai departe. 

— Și ce să fac? 

— Găseşte o ieșire. Scapă. Dispari. Bucură-te de bani. Afacerea 
noastră s-a încheiat. 

Era o strategie înțeleaptă, mai ales din punctul lui de vedere. 
Malone probabil căuta informaţia, dar nu avea de unde să știe cine 
o avea. Cea mai bună variantă? Nu era brokerul, ci rusul. Cel care 
trăsese cu arma. 

El nici măcar nu omorâse pe cineva. 

Glonţul venise din arma lui Ivan. Propria lui armă era încă la 
brâu, pe sub salopetă. 

— Do svidaniya, spuse Ivan, fluturând arma din mâna lui. 

La revedere și tie. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 304 


Ivan păși peste o poartă joasă din balustradă, cobori treptele, 
apoi urcă într-o barcă. La pupa era un motor electric, pe care el îl 
porni și îl folosi ca să înainteze spre tuneluri. 

— Ce facem? întrebă Munoz. 

— Ce-a spus el. leșim de aici. 


Și plecară. 


COTTON MALONE își croi drum prin încăpere către ieșirea opusă, 
având grijă când trecu pe lângă echipamentul vechi de minerit 
expus. La cealaltă ieșire îi văzu pe Reinhardt și pe Munoz, la 
cincisprezece metri distanță, alergând pe un coridor cu balustradă. 
Apoi, întunericul îi ascunse vederii când intrară în altă încăpere. Se 
întoarse către lacul subteran luminat și îl văzu pe Ivan 
îndepărtându-se într-o barcă mică, intrând într-un tunel întunecat. 

Se despărţiseră. 

Putea să parieze că ceea ce căuta el era la Ivan. 

Observă poarta cu lacăt, scările și o altă barcă plutind pe apa 
liniștită. Sări peste balustrada joasă și coborî, urcând în barcă. 


Pe urmele lui Ivan. 


JANUSZ CZAJkowsKI știa cum să mânuiască o armă, dar trecuse 
mult timp de când deținuse una. Solidaritatea nu fusese niciodată 
asociată cu violenţa. Armele fuseseră interzise, la fel și alcoolul. 
Niciodată o persoană în stare de ebrietate nu avusese voie să 
participe la acțiuni oficiale. Niciodată nu fusese permis un cuţit sau 
o armă. Nu că nu apăreau unele, dar nici nu le aprobase vreodată 
prezența cineva cu autoritate. 

Dimpotrivă, de fapt. 

Imaginea fusese vitală pentru mișcare. Ce spuneai și ce făceai 
conta, dar cum arăta conta mai mult. Incercau să câștige lumea de 
partea cauzei lor și nu exista un mod mai bun decât ca protestele 
lor să fie nonviolente. Nu avuseseră succes sută la sută, dar 
fuseseră destul de aproape. Solidaritatea fusese întotdeauna, 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 305 


atunci și acum, văzută ca fiind bună. Guvernul era rău. 

Dar ce avea să facă Protocolul Varșovia din moștenirea aceea? 

Greu de spus. 

În mod sigur, nimic bun. 

Pe tăcute, cobori în urma lvonei pe o scară din lemn, cu 
scânduri solide și ferme sub picioarele lui. Se îndreptau către 
Nivelul IIl. Managerul minei se ocupa să-i evacueze pe toţi la 
suprafaţă de la Nivelurile I și II. După cum văzuse, Malone plecase 
în urmărirea lui Reinhardt si a omului său, Munoz, însoţiţi de Ivan, 
toţi fiind cu siguranţă încă la Nivelul III. Ivona era înarmată cu o 
hartă oferită de manager. Era însă posibil să nu aibă nevoie de ea. 
Când se întoarseră pe palier, pregătindu-se să coboare ultimele 
trepte, îl văzură pe Eli Reinhardt, la treizeci de metri distanță, 
ieșind din camera puternic luminată unde se terminau scările și 
intrând dintr-un alt tunel întunecos. 

O luară în aceeași direcţie. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 306 


CAPITOLUL 
SAPTEZECI ŞI TREI 


COTTON MALONE naviga cu barca pe lac și se îndreptă către 
direcția în care dispăruse Ivan. Părăsi suprafaţa luminată și intră în 
întuneric. Dacă nu ar fi fost alt lac luminat la aproximativ 
cincisprezece metri în faţă, vizibilitatea ar fi fost zero. Lucrurile 
erau, de asemenea, și puţin cam strâmte pentru el, căci tavanul 
era la mai puţin de treizeci de centimetri deasupra. Micul motor 
electric nu oferea niciun pic de viteză, așa că înainta în ritm de 
melc. 

leși într-un lac mai mic decât primul, pereţii din sare de pe 
margini ridicându-se la peste cincisprezece metri. O altă balustradă 
din lemn îngrădea o latură și mărginea unui alt pasaj care înainta 
pe lângă apă. Se deschidea un singur tunel, așa că merse mai 
departe către un alt abis întunecos. Acesta era mai strâmt, tavanul 
fiind la doar câţiva centimetri deasupra capului cum stătea în 
barcă. Naviga cu o mână pe motor și cu cealaltă pe armă. Pentru 
un om care ura spaţiile închise, părea să se găsească în ele destul 
de des. Locul acesta era însă suportabil, dată fiind ventilaţia și 
luminile pe care le vedea la capătul opus al tunelului. 

Zări și umbre pe apă. 

Mișcare. 

Opri motorul și lăsă inerția să-l împingă spre ieșire. Neștiind ce-l 
aștepta dincolo, se întinse pe spate ca să se ascundă, cu o mână 
pe motor și cu cealaltă ţinând pistolul. Barca ajunsese pe un alt lac 
luminat, acesta fiind străjuit de alţi pereţi abrupți pe trei laturi, cu 
aceeași balustradă din lemn întinzându-se dintr-o o parte în 
cealaltă. 

Văzu a doua barcă în clipa în care Ivan trase spre el. 

Glonţul îi șuieră pe deasupra capului. 

Era destul de departe și destul de jos încât Ivan să nu aibă un 
unghi clar fără să stea în picioare, ceea ce părea să înţeleagă și 
rusul mătăhălos. 

Cotton opri motorul și împinse barca în mișcare direct spre Ivan, 
care își ţinea cu greu echilibrul, stând în picioare pe platforma 
instabilă. Se lovi cu prova de lateralul bărcii lui Ivan, ceea ce-l 
culcă pe rus la pământ. Barca se legănă, dar rămase dreaptă. Ivan 
scăpă din mână arma, care se lovi de podea și se descărca. Barca 
lui Cotton demonstra a treia lege a lui Newton - că pentru fiecare 
acţiune există o reacţie egală și opusă - când se trase înapoi pe 
suprafaţa nemișcată. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 307 
Se ridică și se așeză din nou în mijlocul bărcii. 
Ivan încercă să recapete controlul și al lui, și al bărcii. 


Îi lăsă adversarului o clipă. 


Apoi, aţinti arma. 

ELI INTRA DINTR-O ÎNCĂPERE ÎN ALTA, fiecare împodobită cu o 
varietate de exponate de pe vremea când totul aici era o mină 
funcţională. Nu întâlnise pe nimeni, ceea ce era ciudat. 

Unde plecaseră toţi? 

Intră într-o altă cameră de joncțiune, aceasta fiind plină de alte 
scânduri văruite care susțineau pereții înalţi și o scară care urca la 
nivelul următor. În faţă, dincolo de scări, uși din metal blocau 
tunelul de ieșire, ceea ce explica unde se duseseră vizitatorii. 

In sus. 

Trebuia să-i urmeze și dispară în mulțime, dar ceva îi spunea că 
acolo putea exista un pericol. Poate că personalul de pază îl 
aștepta. Era prea târziu să folosească ruta aceea de scăpare. Anii 
de negocieri îl învăţaseră multe despre oameni. Așa reușise să-l 
seducă pe Jonty ca să-l lase să facă parte din afacere. Află ce vrea 
cineva. Obține controlul acelui lucru. Apoi, tocmește-te. Se 
îmbogăţise făcând exact asta. Intregul scop al prezenţei lui aici 
fusese să-și îndeplinească din nou acel obiectiv, dar nu bănuise 
vreodată că americanii sau rușii își vor da seama cum stăteau 
lucrurile. Dacă ar fi bănuit care erau suspiciunile lor, nu s-ar fi 
apropiat niciodată de mina asta. Nimic nu merita acel risc. 

El și Munoz evitară scările și merseră spre ușile din metal, care 
erau doar închise, nu încuiate. Era logic. Rutele nu trebuiau 
niciodată blocate, făcute inaccesibile, restricționând mișcarea. 

Doar dacă era un incendiu. 

Nu era cazul acum. 

Auzi ceva care suna ca o împușcătură. 

De dincolo de uși. 

Ivan. 

Deschise una din ele. 

Și se furișară în întuneric pe cealaltă parte. 


» 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 308 


CZAJKOWSKI ȘI IVONA rămaseră pe urmele lui Eli Reinhardt și Art 
Munoz. Prada lor habar nu avea că era urmărită. 

Ajunseră într-o cameră care urca spre o galerie largă până la 
nivelurile următoare, pline de segmente din bușteni circulari 
așezați ca să susțină pereţii și tavanul, toți vopsiți. Intre 
mormanele de bârne se ridica o scară. 

— Au urcat? îi șopti el lvonei. 

Ea ridică din umeri și-i spuse să aștepte acolo. 

El o privi cum urca pe treptele din lemn câte două odată, fără să 
scoată un sunet. Pe palier, unde scara se înclina în sus, se opri și 
ascultă, uitându-se în sus prin galeria către care urcau treptele. 

Se furișă înapoi. 

— Nu e nimeni acolo, șopti ea. 

Ivona făcu un semn și se îndreptară spre ușile din metal. 


COTTON MALONE privi cum Ivan se așeza la loc în barcă. Arma se 
declanșase, dar nimeni nu fusese rănit. Se întrebă unde era 
pachetul, dar bănuia că era în siguranţă în barcă. 

— Nu scapi de aici, spuse el. 

Ivan ţinea din nou pistolul. 

Îl arătă și el pe al lui. 

— Niciunul din noi nu scapă, râse Ivan. Aproape că m-ai prins. 
Eu nu știu să înot. 

— Asta nu contează aici. Lacul e plin cu apă sărată. Nu se 
scufundă nimic. Ai putea să mergi pe apa asta. 

— E o mare alinare că știu asta, dar tot nu-mi place apa. 

— Și totuși, iată-te aici. Pe un lac. 

Ivan ridică din umeri. 

— Facem ce trebuie. 

— Vreau pachetul acela. 

— Să fim rezonabili, Malone. Președintele tău nu e rezonabil. Tu 
nu ești ca el. Noi folosim informaţia asta ca să facem ce vrea 
Polonia. Fără rachete. Ce e rău în asta? 

— Ai ucis mulţi oameni ca să pui mâna pe pachet. 

— Îmi fac treaba, Malone. Toţi ne facem meseria. 

— Doar că eu nu comit crime în masă când îmi fac meseria. 

— Îți pare rău de oamenii aceia? Ei nu sunt prietenii tăi. Nu sunt 
prietenii Americii sau ai Rusiei. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 309 


Încerca să se decidă dacă Ivan trăgea de timp sau pur și simplu 
nu știa ce să facă mai departe. Mai avusese de-a face cu acest om 
o singură dată, dar nu cunoscuse vreodată un agent secret rus 
care să fie prost sau laș. Mai ales unul de vârsta și de statura lui 
Ivan, care sigur începuse de tânăr cu KGB-ul, apoi, după căderea 
Uniunii Sovietice, gravitase către SVR. In cel mai bun caz, era un 
om imoral, mai degrabă amoral, ceea ce nu făcea decât să 
sporească amenințarea. 

Erau multe în joc aici. 

Așa cum îi spusese Ivan în Bruges, Moscova nu voia să 
cheltuiască miliarde de ruble trimițând rachete proprii doar ca să 
pareze manevra americană. Nu când problema se putea rezolva 
repede și pe tăcute cu puţin șantaj, ca în vremurile bune. 

Toate astea erau acum în pericol. 


ELI AUZI UN ZGOMOT DIN SPATE. 

Ușile din metal se deschiseseră cu un scârţâit. 

Stătea în camera unde erau expuse diverse sculpturi din sare, 
toate luminate artistic de reflectoare care proiectau o strălucire 
sinistră. 

Erau niște turiști speriaţi care veneau spre ei? 

— Trebuie să vedem cine e, îi șopti el lui Munoz. 

Apoi, auzi voci. 

Din direcția opusă. 

În faţă. 

Necazuri din ambele părți? 

— Vezi tu ce e, îi șopti lui Munoz, luând arma pe care o adusese 
în salopetă. Eu verific ce e în spate. 

Munoz plecă. 

El își ocupă poziţia la adăpost, cu arma pregătită. 

Și așteptă. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 310 


CAPITOLUL 
SAPTEZECI ŞI PATRU 


JANUSZ CZAJkOwWSKI simţea un val de emoție, dar nu de teamă. Nu 
era un începător aflat în pericol. Ani la rând, în anii '80, pășise peo 
sârmă subţire de pe care guvernul l-ar fi putut da jos în orice 
moment. Jocul la două capete împotriva mijlocului nu era pentru 
cei slabi de înger, așa că învățase cum să se comporte sub 
presiune extremă. Acum, toată viaţa lui era în joc. 

Fusese un președinte al Pnloniai al naibii de bun și voia să 
termine tot ce începuse cu înc ani. Aveau să fie ultimii. După 
aceea, urma să devină un fost demnitar și să intre în rândurile 
celor irelevanţi, ţinând discursuri fără să realizeze nimic. Totuși, 
înainte să se întâmple asta, voia să-și lase amprenta asupra patriei 
lui. Să schimbe lucrurile în bine. Să aducă Polonia mai aproape de 
Occident și să o facă mai prudentă în privinţa Orientului. 

Din fericire, guvernul se maturizase. Grupurile mărginașe, 
precum Partidul Polonez al Amatorilor de Bere, nu mai puteau avea 
prea mult succes. Zilele ridicolului se terminaseră. Bine că 
economia era puternică. Avusese noroc să fie ales în timpul unei 
creșteri economice, iar oamenii erau mult mai iertători când aveau 
mai mulți bani în buzunare. Profitase de prosperitatea aceea și 
introdusese beneficii noi și generoase pentru familiile care îi ajutau 
pe cei săraci. O astfel de idee fusese cândva străină de politica 
polonă. Dar conceptele fuseseră acceptate. Muncise din greu să 
facă din Polonia liderul regional în dezvoltarea politică, socială și 
economică. Un membru important al UE și NATO. Incă erau mulți 
care își doreau o atitudine mai naționalistă, o întoarcere la 
izolaţionism. Polonia pentru polonezi. Cu o parte din astea era de 
acord, cum ar fi împiedicarea amplasării rachetelor americane, 
îndreptate pesemne către Iran, pe teritoriul polonez. Rachete care 
puteau fi redirecționate cu ușurință spre Rusia. Rachete care 
puneau toţi cetățenii în pericol. 

Era o nebunie. 

Asta însemna să te joci cu focul. 

El și Ivona intrară pe ușa din metal și trecură printr-o altă 
încăpere luminată, găsind ieșirea pe partea opusă. Era 
recunoscător pentru aerul curat, având fruntea acoperită de 
sudoare. 

Emotii? 

De bună seamă. 

Arma pe care i-o oferise Ivona era ascunsă într-un buzunar al 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 311 


salopetei, pe coapsă. Mai bine să o ţină acolo până când era cu 
adevărat necesară. Spera ca acel moment să nu vină. Imaginea 
președintelui Poloniei cu o armă, într-un spațiu istoric naţional, nu 
avea să fie bine văzută de media. 

Ivona era înarmată. 

Asta părea să fie suficientă protecție. 


se 


ELI RĂMASE APROAPE DE PERETELE ASPRU, departe de puţinele becuri 
care luminau restul camerei. Nu existau artefacte care să 
împodobească încăperea; era doar o altă capelă cu un altar și 
statuete, care era într-o stare mult mai bună decât cea văzută jos. 
Stătea în întuneric, urmărind intrarea de unde venise el, ca să vadă 
cine apărea. 

Intră o femeie. 

Ivona Novak. Înarmată. 

În spatele ei era un bărbat. 

Nu, nu era orice bărbat. 

Era Janusz Czajkowski. 

În sfârșit. 

Providența îi zâmbise. 


COTTON SE UITA LA IVAN. 


— Ai auzit de un câine care suge ouă? 

— Sună foarte american. 

— Absolut deloc. Sunt peste tot. Chiar și în Rusia. Din când în 
când, un câine de fermă se obișnuiește cu gustul ouălor proaspete. 
Omoară găinile ca să le ia. Nu le suge, la propriu. Mai degrabă, le 
înghite cu totul. Dar după ce se învaţă cu gustul ouălor, nu mai poţi 
să-l dezveți. 

— Pare a fi un câine lacom. 

— Obsedat. Vrăjit. Câinele acela trăiește ca să intre în coteţele 
altor oameni, și nu-l poţi opri - aici făcu o pauză - decât dacă-l 
omori. 

Ivan râse. 

— Președintele vostru e un câine care suge ouă. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 312 


El ridică din umeri. 

— Poate că așa e, dar în clipa asta tu ești cel pe care trebuie să- 
| înfrunt. Tu ești în cotețul meu. Și dacă nu încetezi să-mi mănânci 
ouăle, deși nu sunt un om rău, o să-mi iau pușca și o să te trimit în 
cotețul acela mare din cer. 

Cântă cuvintele pe melodia tânguioasă pe care și-o amintea de 
demult. 

— E un cântec de Johnny Cash, îi spuse el lui Ivan. Bunicul meu 
îl cânta când muncea. 

— Tragi de timp, Malone? 

— Da. 

— Speri că vin și ajutoarele. 

— Asta e planul. 

— Poate că și eu am ajutoare. 

— l-am văzut pe Reinharat și pe Munoz plecând. Presupun că ar 
putea găsi o cale de ieșire de aici. 

Avea arma în mâna dreaptă, cu degetul pe trăgaci, cu ochii la 
corpul lui Ivan, urmărindu-i fiecare mișcare. 

— Spui că lacul ăsta e plin de sare? întrebă Ivan. 

— Apă sărată. E limpede și frumoasă, recunosc. Tin apa sărată 
aici, pe urmă o pompează la suprafaţă și extrag sarea. 

Ivan se întinse și, cu mâna liberă, atinse încet apa. 

— Rece. Ca Oceanul Arctic. 

Părea o nebunie să plutească la doar câţiva metri de dușmanul 
lui, stând la taclale, în timp ce amândoi erau înarmaţi, așteptând 
ca celălalt să acționeze. Totuși, nu putea să provoace acest demon 
decât dacă era sigur de rezultat. In clipa asta, rezultatul era 
îndoielnic. 

Ca toate celelalte lucruri. 

Așadar, trebuia să aibă răbdare. 


Ei REINHARDT aşteptă până când Ivona și Czajkowski intrară în 
încăpere, trecură de el, subjugaţi de tăcere, aproape de capela 
aflată pe peretele opus. Apoi, ieși din întuneric și lipi ţeava 
pistolului de ceafa lui Czajkowski. 


Președintele încremeni. 
— Stai pe loc, îi spuse el captivului. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 313 
Ivona se întoarse și îndreptă arma spre el. 
— Aruncă arma! ordonă el. 
Ca să-și sublinieze cuvintele, ridică piedica pistolului. Ivona se 


uita la el, probabil încercând să decidă dacă putea să tragă înainte 
ca el să apese pe trăgaci. 

— Te asigur, zise el, nu poți. 

Ea păru să fie de acord și cobori pistolul. 

— Las-o pe podea și dă-i cu piciorul, îi spuse el. 

Femeia făcu așa cum i se ceruse. 

— Ține mâinile la vedere, îi spuse. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 314 


CAPITOLUL 
SAPTEZECI ŞI CINCI 


COTTON MALONE își împărțea atenţia între Ivan și împrejurimi. 
Pluteau fiecare în barca lui, la cincisprezece metri unul de altul, iar 
lacul cu nuanţe de smarald era atât de limpede, încât părea că 
plutește prin aer. În jurul unui stâlp uriaș se înfășură o pasarelă cu 
balustrade, o galerie din lemn continuând de-a lungul peretelui 
încăperii superioare. Ivan avusese dreptate. Trăgea de timp, 
sperând ca Stephanie să poată sanvinge forțele locale de ordine că 
are nevoie de ajutor. Dacă p neva s-o facă, ea era aceea. 
Apoi, mai era și faptul că Reinhardt și Munoz umblau liberi pe 
undeva la acest nivel. 

— Ce facem? întrebă Ivan. 

Bună întrebare. 

Obţinerea acelui pachet ar fi ajutat mult la rezolvarea 
problemelor lui Stephanie cu Casa Albă. Da, nu era de acord cu 
întreaga tactică pe care încerca Fox s-o folosească și avea să se 
ocupe mai târziu de încurcătura aceea. Tot ce putea să facă acum 
era să-i permită lui Ivan să plece din mină cu informaţia aceea. 
Sigur, Moscova voia ca rachetele să dispară, dar, la fel ca în cazul 
lui Fox, nu puteai ști ce altceva voiau să obţină de la Varșovia. 
Având în vedere dimensiunea șantajului, mai multe ţări fiind 
dispuse să plătească sume uriașe ca să aibă informaţiile, orice era 
posibil. 

— Ai putea să-mi dai pachetul acela, spuse el, și punem capăt 
întregii povești. 

Ivan râse. 

— Aș putea să spun același lucru despre arma ta. 

Unele porţiuni ale lacului erau luminate, altele nu. Între aceste 
două extreme se aflau zone care gravitau între lumină și întuneric, 
suprafața plată fiind ca o oglindă. Într-o zonă din dreapta bărcii lui 
Ivan, surprinse reflecţia balustradei din lemn care se prelungea 
într-o parte. 

Și pe cea a lui Munoz. 

Bărbatul pândea în spatele locului unde plutea el, mai sus, pe 
pasajul care se întindea dintr-o parte a lacului în cealaltă, parte din 
pasarelele și tunelurile pe care le traversau vizitatorii ca să admire 
lacurile. Se părea că aliaţii lui Ivan îi găsiseră mai repede decât 
aliaţii lui. Munoz stătea ascuns, folosind ca scut o parte din zidăria 
dintre balustrade. Bănuia că era înarmat și partea bună era că 
trebuia să se ridice în picioare ca să acţioneze. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 315 


Dar mai era și problema cu lvan. 
Care nu avea aceeași piedică în cale. 


k 


ELI APĂSĂ ARMA PE CAPUL LUI CZAJKOWSKI. 

— Unde e Ivan? întrebă Ivona. 

— Pe aproape. 

Trebuia să o țină pe femeia asta cu garda jos. Era formidabilă. 
Și periculoasă. Il împușcase pe Jonty fără ezitare. Acum știa că el 
lucra cu Ivan, ceea ce însemna că avea nevoie de întăriri. 

— Eu o să plec de aici, le spuse Eli. 

— Atunci, pleacă, zise Ivona. 

— Nu-i atât de simplu. 

Ar fi vrut el să fie așa! 

Ce se întâmpla cu Munoz? 

Unde era? 


Janusz CZAJkowsSKI se gândi la profesorul acela, lovit și târât pe 
podeaua murdară a închisorii Mokotów. Mereu se gândea la el când 
avea nevoie de tărie. Acel om, aflat în faţa morţii, dăduse dovadă 
doar de curaj. 

Și el avea de gând să facă la fel. 

— S-a terminat, îi spuse el lui Reinhardt. 

— Ce cuvinte curajoase din partea unui om care are un pistol 
încărcat la cap. 

— Mi-am trăit viaţa cu unul exact acolo. În fiecare zi. 


— Nu-l provoca, spuse Ivona. 
Dar el exact asta voia să facă. 


Li 


COTTON MALONE stătea nemișcat în barcă, fără să arate că era 
conștient de faptul că aveau companie. Ivan încerca din răsputeri 
să nu se uite spre balustrada din lemn, dar era clar că era și el 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 316 


conștient de prezenţa lui Munoz. 

Interesantă situaţia în care se afla, plutind pe un lac rece de apă 
sărată, la zeci de metri sub pământ, într-o liniște deplină, cu doi 
oameni care voiau să-l împuște. Ținea în mână arma, iar reflecția 
continua să-i ofere o imagine care-l înfățișa pe Munoz încercând să 
se așeze într-o poziţie mai bună. Trebuia să-i elimine pe amândoi, 
lucru complicat de faptul că stătea într-o barcă instabilă. Singurul 
avantaj era că și adversarii lui înfruntau obstacole similare. Timpul 
lor de reacţie avea de suferit, ceea ce însemna că tipul de pe uscat 
reprezenta amenințarea mai mare. 

Avea nevoie de o diversiune. 

Ceva care să-i ofere câteva secunde preţioase în care să 


reacționeze. 


ELI TREBUIA SĂ-L GĂSEASCĂ PE MUNOZ ȘI SĂ PLECE. 

Părea o idee proastă să stea pe loc, deși avea situația sub 
control, Ivona Novak reprezenta o problemă. 

— Mișcă-te spre cealaltă ieșire, îi ordonă el. 

Ea ezită. 

— Chiar vrei să mă pui la încercare? întrebă el. 

— Fă ce spune, îi spuse Czajkowski Ivonei. 

Tonul era clar și direct. 

— Arma e îndreptată spre capul meu, nu al tău, spuse 
președintele. Nu te juca cu viața mea. Amintește-ţi că tu lucrezi 
pentru mine. 

Văzu că ea nu aprecia mustrarea, dar omul avea dreptate. Ea 
lucra pentru el. Nu avea dreptul să-și asume asemenea lucruri. 

— Îmi ordoni să fac ce spune el? întrebă ea. 

— Exact asta fac. Mișcă. 

El bătu cu arma în capul lui Czajkowski. 


— Urmeaz-o. 


JANUSZ CZAJKOWSKI adăugă un semn cu ochiul la ordin, un gest pe 
care îl vedea doar Ivona și care sugera să intre în joc. Era imposibil 
ca Reinhardt să știe că legătura dintre ei era altfel decât cea dintre 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 317 


angajat și angajator. Bineînţeles că se întreba de ce era aici 
președintele Poloniei, dar asta se putea explica prin faptul că 
fundul lui era în joc. Surprinse o clipă de îngrijorare în ochii Ivonei 
înainte să se retragă spre ieșire, cu siguranță întrebându-se ce 
avea să facă mai departe. 

Nu avea să-i placă răspunsul. 

El se opri din mers. 

— Mergi mai departe, spuse Reinhardt. 

— Nu merg nicăieri. 

Ivona se opri. 

— Ce vrei să faci? îl întrebă el pe Reinhardt. Să-l împuști pe 
președintele Poloniei? Cât de departe crezi că o să ajungi? Mă 
îndoiesc că mai scapi viu de la nivelul ăsta. 

Ivona întrebă din priviri: Ce faci? 

El ținea mâinile pe lângă corp, cu mâna dreaptă aproape de 
buzunarul lateral, unde avea arma pe care i-o dăduse ea. Când o 
somase prima dată pe Ivona, dându-i ordinul să se retragă, când 
Reinhardt era concentrat la ea, reușise să tragă fermoarul 
buzunarului. 

Acum trebuia să bage mâna înăuntru. 

Totuși, prea multă mișcare îi putea fi fatală. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 318 


CAPITOLUL 
ȘAPTEZECI ŞI ŞASE 


COTTON MALONE văzu că Munoz alesese în sfârșit un punct de 
observare. Mai rău decât atât, barca lui se apropia de acel loc, aflat 
cam la doi metri și jumătate deasupra suprafeței lacului, reducând 
distanța dintre el și pericol. 

— Eu plec acum, spuse Ivan. 

Cotton ridică arma. 

— Nu cred. 

— Eu cred altceva. 

Ivan făcu semn cu mâna pera și Munoz se ridică, ținându-și 
arma aţintită. 

— El se asigură că eu plec. 

Motorul bărcii lui Ivan porni. 


CZAJKOWSKI INSISTĂ. 


— Ești dealer de informaţii. Atunci, hai să facem o tranzacţie. 

— Ce oferi? întrebă Reinharat. 

— Pentru început, o cale de ieșire. Cât te plătesc rușii? 

— Cinci milioane de euro. 

— In regulă. Eu o să-ţi plătesc de cinci ori mai mult ca să-mi 
aduci tot ce voia să vândă Jonty Olivier. O ai? 

Ivona știa că aveau deja răspunsul la această întrebare, ceea ce 
el spera că o va alerta să fie atentă și pregătită. Arma ei era la trei 
metri de ei, pe podea. 

— O am, spuse Reinhardt. 

— Serios? Te-a lăsat rusul să o păstrezi, zise el. A fost foarte 
generos din partea lui, având în vedere că Moscova ar vrea să 
folosească informaţia împotriva mea, începând cu lipsa rachetelor 
americane în Polonia. Unde e informaţia? 

— Asociatul meu, Munoz, s-a dus s-o ia. 

Se îndoia și de asta. Dar... 

— Să-l aducem înapoi. Domnule Munoz! strigă el. Te rog să vii 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 319 


COTTON AUZI NUMELE LUI MUNOZ STRIGAT. 

La fel și Munoz. 

intoarse capul doar o secundă spre sursa strigătului, dar 
suficient cât Cotton să ridice arma și să-l doboare cu un glonț bine 
ţintit. 

Nu era rău de la șase metri distanță, doi metri și jumătate în 
sus, pe lumină slabă. 

Își întoarse imediat atenţia către Ivan, care dispărea într-un 
tunel întunecat care lăsa apa să curgă spre următorul rezervor. 

Era prea târziu. 

Porni propriul motor electric. 


Și merse după el. 


CZAJKOWSKI AUZI ÎMPUȘCĂTURA. 

Folosi clipa aceea ca să-și înfășoare degetele pe pistolul din 
buzunar și să atingă trăgaciul. Dar nu scoase arma. Ivona văzu ce 
făcea, dar Reinhardt nu. Din fericire, buzunarul fusese cusut în faţă 
pe coapsă destul de sus încât să nu fie nevoie să întindă mâna 
prea mult. 

— Nu striga din nou, spuse Reinhardt, apăsându-i arma în păr 
ca să-și susțină ideea. 

— Nu primesc ordine de la tine, rosti el. 

Arma lui Reinharat îi atinse din nou scalpul. 

— Ce cuvinte curajoase, domnule președinte. 

— Cuvinte adevărate. 

Ivona se uita la el, neștiind exact ce făcea. Ochii ei îl implorau 
să se oprească, dar își ţinea trăsăturile nemișcate, fără să 
dezvăluie nimic amenințării care stătea în spatele lui. 

— E timpul să decizi, îi spuse el lui Reinhardt, cu ochii la Ivona. 
E timpul să faci o alegere. 

— Nu mă interesează să-ți vând nimic. Douăzeci și cinci de 
milioane de euro nu sunt nici pe departe cât valorează. 

— Și dacă Munoz e mort? întrebă el. Ce-a fost împușcătura 
aceea pe care tocmai am auzit-o? Dacă e așa, ești pe cont propriu. 
O să ne împuști pe amândoi? Pe urmă o să ieși de aici? îţi dai 
seama că e imposibil. Te-am blocat la nivelul ăsta. 

Insista. Făcea ceea ce făcea cândva cu SB. Se folosea de frici și 
nesiguranțe, agravând paranoia, făcându-i pe adversari să se 
îndoiască de ei înșiși, iar acesta era cel mai rapid mod de a-i 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 320 


schilodi. 

— Taci! se răsti Reinhardt. 

Mâna dreaptă îi rămânea pe armă, semiintunericul din încăpere 
ajutându-l să-și mascheze intenţia. Reinhardt era mai concentrat 
pe Ivona, pentru că simţea că avea o ameninţare sub control în 
timp ce o alta era liberă, capabilă să lovească. 

— Lasă arma jos, îi spuse el lui Reinhardt. Elimină pierderile 
înainte să scape totul complet de sub control. 

— Am spus să taci. 

O mișcare tulbură întunericul de la ieșire. 

Un bărbat intră împleticindu-se în încăpere, cu mâna pe armă, 
cu cealaltă pe piept. Avea pasul scurt și chinuit. Faţa apăru din 
întuneric. 

Munoz. 

Ivona își îndreptă atenţia spre noul sosit. Czajkowski folosi 
momentul de neatenţie ca să scoată arma și, deși nu vedea să 
țintească, întoarse ţeava în spatele lui spre burta lui Reinhardt și 
trase. 

Simţi vibrația glonțului străpungând carnea. 

Ca să fie sigur, apăsă pe trăgaci din nou. 

Reinhardt se prăbuși. 

Munoz încercă să ridice pistolul, dar Ivona îl lovi cu piciorul ca să 
nu ajungă la el. 

Să termine. 

Ce ne-au răpit străinii, lua-vom înapoi cu sabia. 

Trase al treilea glonţ în Munoz. 


COTTON MALONE auzi alte Împuşcături răsunând prin mină și se 
întrebă cine altcineva trăgea. Vreun salvator? Poate. Era imposibil 
să afle dacă Munoz era mort, dar îl nimerise cu siguranţă. 

Acum trebuia să se concentreze pe Ivan. 

Continuă drumul prin tunelul întunecos, mai lung decât 
celelalte, căci lumina de la celălalt capăt era la peste cincisprezece 
metri în față. Ivan avea un avans suficient încât să poată sta la 
pândă, așa că părea o prostie să apară pur și simplu pe cealaltă 
parte. 

Spusese adevărul când îi povestise lui Ivan despre apa sărată. 
Cândva, cu ani în urmă, se scufundase în Marea Moartă, plutind cu 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 321 


ușurință pe apa densă. Fusese nevoit să facă duș imediat după 
aceea, ca să nu lase prea mult pe piele stratul de sare, care l-ar fi 
ars din pricina căldurii de peste zi din Orientul Mijlociu. 

Aceleași pericole erau și aici, la care se adăugau temperaturile 
scăzute. 

Cu siguranţă că Ivan aștepta să vadă ce aducea spre el sunetul 
motorului electric. Pe Munoz? Sau necazuri? Neavând de ales, 
cobori peste margine în apa îngheţată. Răceala îl învălui ca o 
haină. Putea să reziste doar câteva minute, dar numai de atât avea 
nevoie. Ritmul și zgomotul motorului electric nu se schimbară în 
timp ce se agăța de partea de jos a bărcii, plutind sus în apa 
sărată, neputând să se scufunde nici dacă ar fi vrut. Cu mâna 
dreaptă ţinea arma, care rămânea uscată în barcă. Avea să fie o 
clipă de confuzie pentru Ivan când vedea prima dată barca fără 
pilot, apoi avea să-și dea seama că ţinta lui era în apă. 

Aceea avea să fie ocazia lui. 

Barca se mișcă în continuare, partea de jos a corpului său 
amorţind din cauza frigului. leși din întuneric în lacul luminat. Intr- 
adevăr, Ivan plutea într-o parte, sub o altă balustradă din lemn, 
stând în barcă, având arma aţintită. 

Ivan trase. 

El se scufundă sub barcă și simţi puţin din apa înghețată pe 
față. Glonţul trecu pe lângă el în timp ce continua să alunece pe 
lac. Flotabilitatea era acum aliatul său, căci nu se mai împotrivi 
mișcării de jos în sus și-și relaxa strânsoarea. Sări din apă ca un 
dop, ţinti și trase, nimerindu-l pe rusul voinic chiar în burtă. 

Ivan tresări. 

Duse o mână la rană. 

Cealaltă scăpă arma. 

Ivan se dezechilibra și căzu pe spate din barcă în apă, stârnind 
stropi mari care împinseră unde în toate direcţiile. 

Cotton lăsă arma să cadă în barcă și se împinse în sus și peste 
margine, urcând înapoi. Avea picioarele înghețate, dar puse mâna 
pe motor și întoarse barca spre Ivan, care se zbătea în apă. Se 
întoarse într-o parte și îl văzu pe rus rostogolindu-se cu faţa în apă. 

Pe urmă, încetă orice mișcare. 

Sângele continua să-i curgă din rană, pătând apa limpede cu 
nori roșii. Corpul se întoarse și Ivan pluti la suprafaţă, pe spate, cu 
ochii deschiși, două globuri negre privind în tavan. 

Opri motorul și agăţă cealaltă barcă. 

Pachetul învelit în plastic era înăuntru. 

Se relaxa și mișcă ușor din cap, încercând să nu tulbure din faţa 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 322 


ochilor punctele care se ciocneau unul de celălalt în toate direcţiile, 
făcându-i creierul să-i cedeze din cauza frigului. Avea picioarele 
țepene și îi zvâcneau, dar păreau să funcționeze. 

Ivan era mort. 

Ca toţi ceilalți. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 323 


CAPITOLUL 
SAPTEZECI ŞI ȘAPTE 


CZAJKOWSKI COBORÎ ARMA. 

Ivona alergă spre el. 

— Eşti în regulă? 

El încuviinţă. Dar nu era foarte în regulă. Tocmai omorâse doi 
oameni. Îi adăugase pe listă. Mai ucisese și altă dată. Nu direct, dar 
la fel de letal, prin Protocolul Varșovia. 

— Trebuia făcut, îi spuse ea Nu ai avut de ales. 

El o privea fix, încă strângă Kkutere arma. 

— Să vedem dacă îl găsim pe Ivan, spuse ea. 

Înainte să iasă din încăpere, auziră amândoi pe cineva 
apropiindu-se din direcția din care venise Munoz. Ivona făcu un 
semn și amândoi se adăpostiră în umbre și așteptară. 

Cotton Malone intră și se opri. Într-o mână ţinea arma, în 
cealaltă pachetul învelit în plastic. Hainele lui erau aproape 
complet ude leoarcă. 

Pășiră în față. 

— Am auzit împușcături și vocile voastre, zise Malone înainte de 
a arăta spre cadavre. Se pare că aveţi situaţia sub control. 

— Ivan? întrebă ea. 

Malone încuviinţă. 

— Plutește în apa sărată, care, apropo, e destul de rece. 

Ivona zâmbi. 

— Cred că îngheţi de frig. 

— Puțin spus! 

Czajkowski arătă spre pachetul pe care îl ţinea Malone. 

— Asta e informaţia? 

— Da. 

— Ce-o să faci cu ea? 

— Treceţi direct la subiect, nu? Fără amabilităţi înainte, doar 
țac-pac, te-am pupat. 

— Nu-mi permit luxul timpului. 

— Nu. Cred că nu, dar, ca să răspund la întrebare, încă nu m-am 
hotărât. 

— Pot să întreb ce opţiuni ai? 

— Să o păstrez și să-mi fac treaba, să i-o dau ticălosului care se 
numește președintele Statelor Unite. Malone făcu o pauză. Sau nu. 

— Am putea să ţi-o luăm cu forţa. 

— Aţi putea să încercați. 

El zâmbi. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 324 


— Îmi placi, Malone. Mi-ai plăcut din clipa în care mi-am dat 
seama că-l urai pe Tom Bunch. Care era un mincinos, apropo. 

Americanul ridică din umeri. 

— Mai degrabă un tip pe care-l depășea situaţia. Un amator 
care juca la profesioniști, încercând să se dea mare. Asta l-a ucis. 

— Aceasta este acum o operaţiune pentru Agencja Wyawiadu, 
zise Ivona. Ne asumăm responsabilitatea pentru toate decesele de 
aici. Inclusiv pentru Ivan. 

— E destul de frumos din partea voastră, având în vedere că 
amândoi aţi jucat un rol în măcelul din Slovacia. 

— Acolo n-am fost noi, zise Ivona. Habar nu aveam ce plănuiau. 
Aveam nevoie de tine să ne conduci la castel. 

— Așadar, avertismentul tău din Bruges să nu le stau în cale a 
fost doar o discuţie oarecare? Știai ce vor să facă. Poate nu atât de 
limpede, dar puteai să aduni doi cu doi. Malone se întoarse spre el. 
Aţi ordonat ca Olivier să fie eliminat? 

— Nu, răspunse Ivona. A fost decizia mea. 

— Totuși, zise Czajkowski, e doar responsabilitatea mea. 

Malone clătină din cap. 

— Nu e responsabilitatea dumneavoastră ca să v-o asumaţi. E 
numai vina președintelui Warner Fox. El a început toată treaba 
asta. Aţi făcut doar ce trebuia ca să supraviețuiţi. Ce v-a forțat Fox 
să faceți. Eu tocmai am împușcat doi oameni, totul din cauza lui 
Fox. Copiii lui Tom Bunch au rămas fără tată din cauza aceleiași 
tâmpenii. Reinhardt și Munoz au murit aici din aceleași motive. E 
vina lui Fox. Malone arătă spre cadavre. Apropo, cine i-a doborât 
pe ăștia? 

— Eu, zise Ivona. 

— Atunci, de ce ţine președintele arma? 

— Pentru că eu i-am împușcat pe amândoi. 

Malone gesticula cu propria armă. 

— Nu e un lucru foarte prezidenţial, n-aţi spune? 

— Trăim vremuri disperate, domnule Malone. 

— Da, că tot veni vorba. Poftiţi. 

Și Malone îi întinse pachetul. 

Era șocat. 

— De ce faci asta? 

— America n-ar trebui să șantajeze pe cineva să facă un lucru. 
Ori vor s-o facă, ori nu. Dacă nu, ar trebui să respectăm asta. Așa 
ar trebui să fie. 

— Sunt de acord, zise el. 

— Raportul meu va fi că lvan nu a găsit nimic. Nici eu. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 325 


Informaţia s-a pierdut. Asta probabil va aduce niște agenți 
americani care să-și bage nasul pe aici, dar, cum nu e nimic de 
găsit, cui îi pasă? Presupun că lucrurile din pachet vor fi arse. 

El încuviinţă. 

— Președintele Fox nu va fi mulțumit. 

— Va fi cireașa de pe acest tort. Asta face ca totul să fi meritat. 

El oftă de ușurare, euforic, mișcat de puritatea frumoasă a 
momentului. Fusese eliberat, primise o grațiere. Se întorsese din 
morți. 

Ca Lazăr. 

Acum se terminase cu adevărat. 

— Tot ce s-a întâmplat aici va fi considerat strict secret de către 
AW, spuse Ivona. O să scoatem cadavrele după ce se închide mina 
în noaptea asta. O să curăţăm totul, așa cum am făcut la Castelul 
Sturney. Totul va fi complet secretizat. Rușilor le spunem că a fost 
un schimb de focuri și că Eli Reinhardt le-a împușcat omul. Eu i-am 
ucis pe Reinhardt și pe Munoz. Nu va fi pomenit nimeni altcineva. 

Czajkowski își dădu seama că asta îl includea nu doar pe 
Malone, ci și pe el însuși. Ivona se ocupa de toate cu 
promptitudinea și eficiența caracteristice, dovedindu-se o agentă 
adevărată. 

— Mai e un cadavru la Nivelul IX. Unul dintre ghizii pe care i-au 
ucis Ivan sau Reinharat. 

— Imi pare rău să aud asta, spuse Czajkowski. 

— Pot să ies de aici fără bătaie de cap? întrebă Malone. 

Ivona zâmbi. 

— Putem s-o facem și să aducem pe cineva să-ţi usuce și 
hainele. 

— Ei, asta chiar aș aprecia. 

Czajkowski păși în faţă și-i întinse mâna, pe care Malone o 
strânse tare și ferm. 

— Mulţumesc, pentru ce ai făcut și pentru onoarea ta. 

— A fost plăcerea mea, domnule președinte. 


COTTON MALONE ieși în răcoarea serii, care-l lovi ca un pumn, 
încercând să-și obișnuiască ochii după întunericul din mină. Ivona 


își respectase promisiunea și-i pusese hainele la uscat în spălătoria 
minei. Erau puţin șifonate, dar se simțeau mult mai plăcut decât 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 326 


răceala sărată de mai înainte. Stephanie îl aștepta afară. 

— Patrycja e în regulă? întrebă el. 

— E bine. Altcineva decide aici. Am încercat să-i implic pe cei de 
la securitate, dar nu mă asculta nimeni. Până să-mi dau seama, 
Patrycja a dispărut, iar eu am ajuns în lift și am ieșit pe ușă, apoi 
mi s-a spus să aștept aici. 

El îi raportă tot ce se întâmplase, fără să lase nimic pe dinafară. 

— Se ocupă Ivona, zise el. E și Czajkowski acolo, deși ea încerca 
să-l scoată de acolo pe furiș când am plecat eu. l-am dat informaţia 
lui Czajkowski. 

— Mă bucur. Dacă nu i-o dădeai, o făceam eu. 

— Cariera ta s-a terminat. 

— Știu, dar poate că era timpul să plec. 

Îi părea rău pentru ea, dar nu putea face nimic, iar ultimul lucru 
pe care și-l dorea Stephanie Nelle era să fie compătimită. 

— Să ne întoarcem la Cracovia, zise el. 

— Cotton. 

El se întoarse, auzindu-și numele. 

Ivona ieșea din clădire și se apropia de ei. 

— Voiam să-ţi mulțumesc. Apreciez tot ce ai făcut acolo. Totul. 

El remarcase ceva în timp ce vorbea cu președintele polonez. 

— EIl e tipul tău ce nou, nu-i așa? Dragostea ta. 

— De unde ai știut? 

— Privirea din ochii tăi. Dorinţa ta să-ţi asumi toată vina. 

Ea încuviinţă. 

— Ne vedem deja de ceva vreme. Căsnicia lui s-a terminat. Nu 
știu încotro ne îndreptăm, dar suntem împreună. 

— Mă bucur pentru tine, Ivona. Dă-i bătaie. 

Și se îmbrățișară. 

Ea îl sărută încet pe obraz. 

— Cum ţi-am zis și în Belgia, iubita ta e o femeie norocoasă. 

Dar el nu voia să accepte lauda asta. 

Nu atunci. 

Nici acum. 

— În mod cert, eu sunt cel mai norocos. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 327 


CAPITOLUL 
SAPTEZECI ŞI OPT 


DUMINICĂ, 9 IUNIE 
6.15 P.M. 

CZAJKOWSKI SE UITA LA FOC. 

Revenise în Varșovia la palatul prezidenţial, iar evenimentele 
petrecute în urmă cu trei zile la mină încă îl apăsau. Reușise să 
iasă din Wieliczka neobservat, întorcându-se la hotel în Cracovia 
sub acoperirea întunericului. Ivona se ocupase să curețe toată 
mizeria. Apăruseră niște art n presă despre împușcături, 
pentru că fuseseră mulți martori, aar potrivit rapoartelor făptașul 
nu fusese prins și nimeni nu fusese rănit. 

Dumnezeu să o binecuvânteze pe Ivona! 

Totuși, nu putea să uite nici de Anna. Ea obținuse ceea ce 
părintele Orlik îi tăinuise. Dovada despre Protocolul Varșovia, care 
nu mai era necesară, deși tot era bine s-o aibă, precum și 
documentele pe care Jonty Olivier voise să le scoată la licitaţie. 
Acestea se aflau pe masa de lângă el, scoase din pachetul sigilat. 
Le studiase pe fiecare în parte, recunoscându-și scrisul, semnătura 
și numele dezgustător de cod pe care i-l dăduse Dilecki. 

Baran.Oaie. 

Multe pagini îi aminteau de oameni și de locuri. De lucrurile pe 
care le făcuse. De deciziile importante care aveau consecinţe și 
atunci, și acum. Ar fi făcut ceva diferit? 

Absolut nimic. 

Totul se rezolvase așa cum trebuia. 

Polonia era liberă. 

Stătea și privea flăcările, bucurându-se de o picătură de whisky, 
care părea una dintre alinările tot mai des întâlnite în viața lui în 
ultima vreme. 

Ușa camerei se deschise și intră Anna. Anunţase personalul să o 
trimită aici de îndată ce sosea. Rămăsese în sud toată ziua 
precedentă, îndeplinindu-și obligaţiile de primă doamnă a ţării. Era 
tipic pentru ea. Işi îndeplinea sarcinile cu graţie și cu demnitate. 
Era o onoare pentru naţiune. Din păcate, nu erau la fel de devotați 
unul altuia. 

Dar măcar erau prieteni. 

Ea intră și închise ușa. Pe umărul ei atârna o geantă care părea 
grea. 

— Acela e? întrebă el. 

Ea încuviinţă și scoase un dosar gros plin de hârtii. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 328 


— Am verificat o parte din el. Multe nume, date, locuri. Plăţi 
făcute. Mite. Orlik pare să fi jucat bine jocul cu comuniștii. O listă 
detaliază oamenii care au lucrat direct cu el. Multe nume. Al tău e 
pe listă, aproape de vârf. O dovadă clară. 

— Din păcate, nimănui nu i-ar fi păsat. Ar fi spus că totul e fals, 
menit să mă protejeze. 

— Dar cu siguranţă încă sunt mulţi în viaţă care au făcut parte 
din protocol. Pot fi găsiţi și pot corobora. 

— Mă îndoiesc că vreunul dintre ei ar dori să vorbească despre 
asta. La fel ca mine, preferă să lase totul în trecut. 

Ea arătă la teancul de hârtii de pe masă. 

— Asta voiau să vândă? 

El încuviinţă. 

— Și dacă ar fi ceva adevărat, ar putea fi foarte dăunător. 

Anna se așeză pe un scaun cu spătar înalt. El îi spusese cu o zi 
înainte, într-o convorbire securizată, despre ce se întâmplase în 
mină, omiţând doar faptul că împușcase doi oameni. 

Mai bine să lase totul așa. 

— Ce-ai făcut tu pe atunci, Janusz, a fost un gest curajos. Mi-am 
dat seama de asta în timp ce vorbeam cu Orlik. Voi doi aţi avut de 
înfruntat o situaţie îngrozitoare, în care v-a aruncat viața. Walesa și 
toţi ceilalți lideri ai Solidarităţii au fost nevoiţi să lucreze în lumina 
reflectoarelor. Ei erau faţa mișcării, dar ca să poată face asta era 
necesar ca tu, Orlik si ceilalți notaţi în dosarul acela să lucraţi din 
umbră. În secret. Să faceţi ceea ce trebuia făcut împotriva unui 
dușman necruţător. 

El sorbi din whisky. 

— Împreună, am schimbat lumea, dar am și pus capăt vieţii 
oamenilor. 

Rămaseră amândoi tăcuţi, ascultând trosnetele focului, adânciţi 
în propriile gânduri. 

— Oriunde am ajunge, spuse ea într-un târziu, te voi iubi 
întotdeauna. Poate nu așa cum o soție ar trebui să-și iubească 
soțul, dar așa cum simte o femeie pentru un bărbat pe care îl 
respectă și îl admiră. 

El zâmbi. 

— Cred că e cel mai frumos lucru pe care mi l-ai spus de multă 
vreme. 

— Vorbesc serios. Cu adevărat. 

Ea arătă spre vatră. 

— Nu te-a întrebat nimeni de ce ai vrut un foc în iunie? 

— S-au uitat cam strâmb, dar le-am spus că mă calmează. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 329 


Urmă încă un moment de tăcere între ei. 

— Cum rămâne cu noi, Janusz? Ce facem acum? 

Vocea ei era joasă și blândă. 

— Candidăm la alegeri. Dacă vom câștiga, vom continua să 
facem ceea ce facem. După ce se termină, peste cinci ani, punem 
capăt căsniciei. 

— Pare o ipocrizie din partea noastră. 

El savura încă o gură mică de whisky. 

— Poate că așa e, dar, așa cum spui și tu, înfruntăm ce ne 
pregătește viața. 

— Mă bucur că ea te iubește. 

Nu se așteptase la asta. 

— Ne-a salvat fundul. 

— Să-i mulţumești din partea mea. 

El zâmbi auzind delicatețea ei. 

— Și tu te-ai descurcat bine. Ai percheziţionat camera lui Orlik? 
A fost un gest îndrăzneţ. 

— Nu cred că s-a așteptat la așa ceva. Fratele cel bun probabil a 
crezut că mănăstirea e o protecție adecvată. 

El se întreba însă un lucru. După vizita lui la Orlik, Bufnița ar fi 
știut că tot ceea ce avea el era acum în joc, camera lui fiind primul 
loc în care să caute cineva. Așa că trebuia să mute orice ar fi avut 
ascuns acolo. Nu. In schimb, lăsase totul chiar acolo, gata să fie 
găsit. Poate că vechiul său prieten se răzgândise după discuţia lor 
și se folosise de vizita Annei ca să-și răscumpere greșeala? 

Cine putea să știe? 

— Și rachetele? întrebă ea. S-a terminat și cu asta? 

— L-am informat ieri pe președintele Fox că sub nicio formă nu 
voi fi de acord cu trimiterea lor pe teritoriu polonez. Am pregătit un 
comunicat pentru Parlament, în care îmi expun părerea, iar acest 
refuz va deveni o piatră de temelie pentru platforma mea la 
alegeri. Așa că vor trebui să mă învingă la urne ca să se întâmple. 
Consilierii mei spun că toată povestea va da bine la public și o 
majoritate confortabilă va fi de acord cu mine. 

— E timpul ca lumea să afle că Polonia nu e terenul lor de joacă. 

Era de acord. 

— Păcat că s-au pierdut atâtea vieţi ca să subliniem ideea asta. 

Nu-i spusese nimic despre ce se întâmplase în Slovacia. Era un 
secret de stat și avea să rămână așa. La fel ca o altă informaţie pe 
care o aflaseră. Se părea că Eli Reinharat și Jonty Olivier vizitaseră 
mina împreună și fuseseră duși într-o zonă aflată la o adâncime 
extremă în urmă cu patru zile. Unde? Nu știa nimeni. Poate avea 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 330 


legătură cu ascunderea documentelor pentru licitaţie? Dacă era 
așa, de ce Olivier și omul lui, DiGenti, vizitaseră mina în seara 
precedentă? Poate că mai era ceva acolo jos? Problema fusese 
dirijată spre Agencjya Wyawiadu, iar Ivona avea să conducă 
personal o echipă de cercetare care să vadă dacă mai era ceva de 
găsit. 

Se uită la Anna. Era soţia politică perfectă, dar inima lui 
aparținea acum altcuiva. Termină paharul și se ridică. 

— Trecem la treabă? 

El ridică teancul de documente incriminatoare scoase din mină, 
iar ea luă dosarul gros. Ilmpreună, se apropiară de foc și le 
aruncară pe amândouă în flăcări. Hârtia veche fumegă, se înnegri, 
apoi se topi în flăcări cu un pufăit înăbușit. 

Le urmăriră cum se transformau în cenușă. 

— Protocolul Varșovia, zise el, s-a terminat în sfârșit. 


Mt 


COTTON MALONE stătea alături de Cassiopeia la o masă de lângă 
fereastră în cafeneaua Norden. Era o seară frumoasă de duminică 
în Copenhaga, iar caldarâmul din Hojbro Plads era aglomerat. 

Ea arăta minunat, ca întotdeauna, îmbrăcată într-o bluză din 
mătase, blugi și tocuri. Puţine bijuterii și puţin machiaj; doar 
brăţara pe care i-o cumpărase el de Crăciun de la Cartier. Aur roz, 
cu zece diamante romboidale, montate pe încheietură într-un oval 
perpetuu, putând fi scoasă doar cu închizătoarea din aur roz. 
Trebuia purtată permanent, iar ea asta făcuse din decembrie până 
atunci. 

Cafeneaua se afla pe partea opusă de piață față de librăria lui, 
care era închisă astăzi. Nu deschidea niciodată duminica, nu din 
motive religioase, ci doar pentru că angajaţii meritau o zi liberă. El 
locuia deasupra, în apartamentul de la etajul patru, pe care îl 
împărțea cu Cassiopeia de când venise vineri. Ajunsese în oraș cu 
două ore înaintea ei, dar nu fusese idiot, îi povestise totul. Din 
fericire, activitatea lui unilaterală, extracurriculară, nu le afectase 
weekendul. 

Ultimele două zile fuseseră minunate. 

— Ai primit vreo veste de la Stephanie? 

— Mi-a trimis un e-mail azi-noapte târziu. Procurorul general a 
anunţat-o că e suspendată, în așteptarea unei posibile concedieri. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 331 


Fox nu a fost mulțumit de rezultatul din Polonia și a pus 
ameninţarea în aplicare. Ea face însă parte din administraţia de 
stat, așa că are dreptul la o audiere și bănuiesc că va primi una. 

Mai era și problema cadavrului lui Tom Bunch. Fox voia să fie 
găsit, dar Cotton se îndoia că era posibil. Polonezii curăţaseră 
Castelul Sturney. Toţi morţii dispăruseră de mult de acolo, cu 
siguranţă incineraţi și îngropaţi, nemaiputând fi găsiţi vreodată. 

— Tu și Stephanie aţi făcut ce trebuia, îi spuse ea. 

— Nu e o consolare prea mare, având în vedere urmările. Dacă 
Fox ar putea, ar exista ramificații și către mine, dar îmi imaginez că 
pedeapsa mea va fi că nu voi mai fi angajat ca liber profesionist. 

— Asta nu e o pierdere reală, zise ea. 

— Îmi plac banii. 

Terminaseră cina, căci mâncaseră devreme și se bucurau de 
seară, așteptând desertul. Cafeneaua servea mereu o varietate de 
dulciuri ispititoare. Ea trebuia să rămână până marţi, apoi să se 
întoarcă acasă, în sudul Franţei. Data următoare avea să meargă el 
în vizită la ea. 

— Să sperăm, zise el uitându-se pe fereastră la mulțimea de jos, 
că Fox nu o să-mi facă rău cu vreunul dintre serviciile străine de 
securitate pentru care lucrez din când în când. 

— Mă îndoiesc că o să fie o problemă. Oamenii aceia trebuie să- 
și dea seama ce se întâmplă aici. Ei știu că ești cel mai bun. 

El zâmbi auzind complimentul ei. 

— Cotton, spuse ea pe un ton care îi atrase atenţia. 

Privirea lui o întâlni pe a ei și văzu că se concentra pe ceva aflat 
în spatele lui. 

El se întoarse în scaun. 

Danny Daniels stătea singur în capul scărilor care duceau jos. 

Era probabil ultima persoană pe care se aștepta să o vadă în 
Copenhaga. 

Înalt, cu umeri lăţi, cu o chică de păr des și cărunt, fostul 
președinte al Statelor Unite și actualul senator de Tennessee purta 
o ţinută de stradă. 

Daniels se apropie de masa lor. 

Cotton se ridică. 

— E vorba de Stephanie? 

Prietenul lui ridică ambele mâini în semn de capitulare. 

— Mi-a spus clar că nu e treaba mea. 

— Și ce faci aici, în Danemarca? întrebă Cassiopeia. 

Îngrijorarea apăru pe faţa bărbatului mai vârstnic. 

— Am nevoie de ajutorul tău. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 332 


NOTA AUTORULUI 


ACEASTĂ CARTE a necesitat o călătorie cu adevărat unică. Prima a 
fost la Bruges, în Belgia, un muzeu viu și spectaculos al vieţii 
medievale. Au urmat două drumuri în Polonia, unde am petrecut 
timp în Cracovia și în mina de sare din apropiere. Dacă nu ați 
vizitat niciodată aceste trei locuri, le recomand, ca pe o călătorie 
pe care nu o veţi uita niciodată. 

Acum e timpul să separăm realitatea de ficțiune. 

Închisoarea Mokotów exis Cracovia, fiind scena multor 
lucruri oribile atât în timpul ocupației naziste, cât și în cel al 
dominației sovietice (prolog și capitolul 16). Bătaia descrisă în 
prolog se bazează pe un eveniment real, unul dintre nenumăratele 
„interogatorii" care au avut loc între acele ziduri. Au și murit mulți 
oameni acolo, acele decese fiind acum comemorate de un 
monument fixat pe zidurile exterioare (capitolul 16). Spionii erau 
de asemenea recrutaţi uneori prin demonstraţii de cruzime 
extremă. 

Bruges e plin de case vechi, piețe pavate și canale din secolul al 
XVI-lea. Toate locurile - piaţa de pește, piaţa centrală, cafenelele și 
străzile (capitolele 7, 9, 15), alături de canale și plimbările cu barca 
(capitolul 3) - sunt descrise cu exactitate. Un lucru, însă, pe care n- 
am putut să-l introduc pe deplin în manuscris au fost lebedele. 

Sunt menţionate în treacăt în capitolul 10. Din 1448, lebedele 
au ocupat canalele. De ce? La sfârșitul secolului al XV-lea, oamenii 
din Bruges s-au răsculat împotriva nepopularului împărat 
Maximilian al Austriei. Au reușit să-l prindă și să-l închidă pe 
Maximilian, împreună cu consilierul lui, un bărbat pe nume Pieter 
Lanckhals. Când Lanckhals a fost condamnat la moarte, Maximilian 
a fost forțat să urmărească decapitarea. Bineînţeles, împăratul a 
evadat în cele din urmă, ocupând din nou orașul și decretând că, 
până la sfârșitul veacurilor, Bruges trebuia să păstreze lebede pe 
toate lacurile și canalele. De ce lebede? Pentru că au gâturile lungi 
și „gât lung" în olandeză este /ange hals - un cuvânt asemănător 
cu numele lui Pieter Lanckhals. 

Să știți că este doar una din numeroasele versiuni ale legendei 
pe care le-am aflat. 

Toate sunt destul de pline de culoare. 

Bazilica Sfântului Sânge se află în Bruges și puţine lucruri de la 
exteriorul bizar dezvăluie stilul sobru din exterior. Adoraţia 
Sfântului Sânge are loc în fiecare zi. E un eveniment liniștit, care se 
desfășoară așa cum am descris în capitolul 1, inclusiv lăsarea 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 333 


banilor într-un coș înainte să te poţi apropia de relicvă. Relicva în 
sine este o minune bizantină. Este de multă vreme acolo și rămâne 
unul dintre cele mai preţioase obiecte din Europa. In fiecare an, de 
înălțare, episcopul local poartă fiola pe străzi în Procesiunea 
Sfântului Sânge. Prima a avut loc în 1291 și se desfășoară și în ziua 
de azi. 

Belgia este un loc minunat de vizitat. Dame B/anche(Doamna 
Albă) de care vorbește Cotton în capitolul 1 este un desert nelipsit 
din fiecare cafenea. Aceste îngheţate sunt extraordinare, făcute și 
mai delicioase prin folosirea generoasă a ciocolatei belgiene fine și 
a frișcăi adevărate. Fiecare local vinde propria versiune și trebuie 
să recunosc că am savurat destul de multe. 

Relicvele religioase au un trecut variat și tulburător (capitolul 9). 
Credinţa în ceva extraordinar a părut a fi dintotdeauna o 
necesitate umană. Avem, de asemenea, o dorință nesăţioasă de a 
păstra ceea ce credem, indiferent de autenticitate. Un exemplu 
excelent este prepuţul pruncului lisus. Se presupune că în urma 
circumciziei a fost pus într-o cutie din alabastru umplută cu ulei. A 
apărut prima dată în secolul al IX-lea și se pare că i-ar fi fost dăruit 
lui Charlemagne însuși de către un înger. In cele din urmă, a ajuns 
la Bazilica Sfântului loan din Lateran din Roma. Furat în 1527 de 
invadatori, a reapărut în aproape douăzeci de locuri diferite în 
următoarele patru sute de ani, fiind furat pentru ultima dată în 
1984. Milioane de oameni l-au venerat. Bisericile l-au exploatat, 
obţinând câștiguri colosale, lăsând la o parte faptul că nu respecta 
doctrina care spune că Hristos a urcat la ceruri intact. 

Același lucru este valabil pentru Arma Christi, un alt lucru 
tradițional în creștinătate. Nu una, ci o colecţie de relicve ale 
patimilor lui Hristos, multe înfățișate în nenumărate opere de artă 
și în tablouri religioase. Un tratat excelent pe această temă este 
The Arma Christi in Medieval and Early Modern Material Culture, 
editată de Lisa Cooper și Andrea Denny-Brown. Bineînţeles, nimeni 
nu știe care dintre aceste obiecte, împrăștiate în lume, sunt 
adevăratele Arma Christi. Spre deosebire de roman, nu există o 
listă oficială a Vaticanului. Am ales șapte la întâmplare (capitolul 9) 
dintre numeroasele arme ale lui Hristos eligibile. Totuși, povestea 
împărătesei Elena și a felului în care a început venerarea relicvelor, 
relatată în capitolul 9, este adevărată. 

European Interceptor Site a fost propus pentru prima dată de 
către George W. Bush și anulat, în cele din urmă, de către Barack 
Obama. Ideea (după cum a fost detaliată în capitolul 9) a fost să 
amplaseze rachete de interceptare în Polonia ca un catalizator 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 334 


pentru lran. Moscova a respins ideea, la fel ca majoritatea Europei 
și o parte considerabilă din Polonia. Renașterea acestui concept e o 
ficţiune. 

Scutul Defensiv Aegis de Rachete Balistice (capitolul 50) ar fi 
fost arma aleasă, deși existau probleme și atunci, și acum, legate 
de eficienţa sa. Controversa pe tema anulării proiectului, așa cum 
este descrisă în capitolul 50, a avut loc, mulți lideri polonezi 
considerându-l un compromis cu Moscova pe socoteala Poloniei. În 
mod ironic, sfârșitul a avut loc pe 17 septembrie 2009, la șaptezeci 
de ani de la invazia sovietică. 

Agencjya Wyawiadu (capitolul 11), AW, există ca serviciul secret 
extern în Polonia. Biuro Ochrony Rządu, BOR, Biroul 
Guvernamental de Apărare (capitolul 5), îl protejează pe 
președintele Poloniei în fiecare zi. Fosta Stuzba Bezpieczeństwa, 
SB, poliția comunistă de securitate (capitolul 12), a provocat haos 
pentru polonezi decenii la rând, torturând, ucigând și recrutând 
spioni așa cum se detaliază în capitolul 38. Din fericire, nu mai 
există. Cazul Dreyfus, relatat în capitolul 65, este o parte din 
istorie. Și condiţiile de eligibilitate ca președinte al Poloniei 
(capitolul 5) sunt exacte. Cei aleși au un mandat de cinci ani, cu 
posibilitatea de a fi realeși o singură dată. 

Cracovia este încă un loc desprins direct din trecut. Rynek 
Główny, piaţa centrală uriașă, este impresionantă, la fel ca piaţa de 
stofe. Hejnat,pomenit în capitolul 20, este o legendă tradiţională și 
încă se aud zilnic notele triste ale trompetistului. 

Castelul Wawel a dominat Cracovia secole la rând, fiind cândva 
centrul puterii politice din Polonia. Camerele și geografia castelului 
sunt descrise cu exactitate (capitolele 28,30 și 32), inclusiv 
șifonierul în care se ascunde Cotton (care se află acolo), intrarea 
din spate a palatului și logia exterioară. Bârlogul Dragonului există 
și poate fi vizitat. E unul dintre cele mai vechi castele ocupate 
permanent în toată Europa, iar legenda asociată cu dragonul 
(capitolul 32) face parte din mitologia Cracoviei. 

Restaurantul Pod Aniotami (capitolul 54) este un loc grozav în 
care să te bucuri de bucătăria polonă tradițională. Sheraton Grand 
Cracovia se află în umbra Castelului Wawel și oferă o priveliște 
minunată a acestuia din Apartamentul Regal Wawel (capitolul 27 și 
34). Mănăstirea Călugărilor Camaldolezi se află pe un deal, în 
apropierea Cracoviei. Este un loc cu adevărat unic. Dacă este 
posibil, vizitaţi-o, dar nu uitaţi, călugării sunt puţin tradiţionaliști 
(capitolul 22). Există un zvon că dorm în sicrie, ceea ce e ridicol. 
Totuși, păstrează craniile predecesorilor lor în mănăstire. De 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 335 


asemenea, femeile au voie să o viziteze doar câteva zile pe an. 

Sfânta Lance există într-o lume plină de îndoieli. Sunt multe în 
lume care pretind a fi autentice, principalele favorite fiind descrise 
în capitolul 20. Cea din Cracovia este cunoscută ca Suliţa Sfântului 
Mauriciu și este expusă în muzeul catedralei de pe Dealul Wawel. 
Spre deosebire de roman, muzeul adevărat a trecut printr-o 
renovare în urmă cu doar câţiva ani. Poveștile asociate cu sulița, 
cum i-a dăruit-o Sfântul împărat Roman regelui Poloniei, cum a 
supravieţuit numeroșilor invadatori și cum a fost furată de nemți, 
care au returnat-o ulterior, sunt adevărate (capitolul 20). Suliţa 
Sfântului Mauriciu rămâne o comoară naţională a Poloniei și este 
un simbol al puterii și a unităţii, alături de vulturul cu un singur cap 
(capitolul 60). 

Lech Walesa a fost într-adevăr acuzat că a fost informator 
pentru comuniști (capitolele 27, 45). Au fost multe acuzații și 
contraacuzaţii. La început, Walesa a spus că totul a fost o farsă 
creată ca să-l discrediteze. Instanța l-a exonerat de orice 
complicitate. Ani mai târziu, sub un nou val de presiune, a 
recunoscut că a semnat anumite documente care păreau să-l 
implice drept informator, spunând că a făcut-o ca să obţină 
încrederea guvernului și ca să afle tot ce putea din interior. De 
acolo a venit ideea pentru Protocolul Varșovia, deși eu am dus-o la 
un nivel extrem (capitolul 38). Documentele descrise în capitolul 
44 sunt bazate pe unele reale. Să fii etichetat drept informator 
atunci, și acum, în Polonia este un lucru oribil. S-ar putea să nu 
existe o insultă mai mare, așa că temerile lui Janusz Czajkowski 
erau întemeiate. 

Amintirea celor întâmplate între 1945 și 1990 rămâne 
proaspătă. Institutul Naţional de Aducere Aminte și Comisia pentru 
Judecarea Crimelor împotriva Națiunii Poloneze (capitolul 12) au 
sarcina de a se asigura că amintirile nu dispar niciodată. Ambele 
păstrează o arhivă vastă de documente din epoca nazistă și din 
cea comunistă, încă mai apar documente din când în când, multe 
de la persoane particulare care au păstrat informaţiile timp de zeci 
de ani. La fel ca în poveste, o asemenea ascunzătoare a fost 
scoasă la vânzare de către văduva unui fost membru de partid. 
Cămara (capitolul 25) este invenţia mea, dar nu e dincolo de sfera 
posibilului ca un asemenea loc să existe. Și ce ascunzătoare mai 
bună pentru multe documente valoroase ar fi dacă nu o mină de 
sare? 

Solidaritatea a schimbat Polonia. A fost fondată la Șantierul 
Naval Lenin pe 17 septembrie 1980, ca fiind primul sindicat din 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 336 


Europa Centrală necontrolat de un partid comunist. După cum 
apare în capitolul 16, a fost o organizaţie de tineret, majoritatea 
liderilor având sub treizeci de ani. La apogeul său, peste zece 
milioane de oameni erau înscriși, adică o treime din populaţia care 
muncea în Polonia. S-a luptat să aducă schimbări politice, să 
conteste Burghezia Roșie (capitolul 16), reușind în cele din urmă în 
1990, când controlul comunist a luat sfârșit. Totuși, spre deosebire 
de poveste, nu a existat Protocolul Varșovia sau cel puţin istoria nu 
a luat notă de existenţa sa. 

Castelul Sturney este un amestec al mai multor castele care se 
află în nordul Slovaciei (capitolul 4). Tortura utilizată de Jonty 
Olivier în capitolul 2, cu firul electric introdus pe gât, nu e invenţia 
mea. Kosice, în Slovacia, și Zakopane, în Polonia, sunt reale, la fel 
ca Muzeul Tatra (capitolele 23 și 37). Consulatul SUA din Cracovia 
e acolo (capitolul 35). Muzeul casei Wojtyta din Wadowice poate fi 
vizitat (capitolul 55). 

Mănăstirea Jasna Góra este cel mai sfânt loc religios din Polonia 
(capitolele 41, 43 și 45). Madona Neagră cu Pruncul este asociată 
de multă vreme cu vindecări miraculoase. Călugării care conduc 
vizitatorii poartă robe albe și seamănă mult cu un papă. Toate 
locurile din mănăstire sunt descrise cu fidelitate, inclusiv biblioteca 
sa magnifică. În sfârșit, stiloul Edgar Allan Poe menţionat în 
capitolul 23 este o piesă adevărată de colecţie, creată de 
Montblanc. Cu mulţi ani în urmă, am primit unul cadou. 

Mina din sare la Wieliczka a fost unul dintre primele 
douăsprezece locuri alese în 1978 pentru a face parte din 
Patrimoniul Mondial. Și pe bună dreptate. A fost o realizare 
spectaculoasă. Șapte sute de ani de extragere a sării au lăsat în 
urmă mii de încăperi și aproape trei sute douăzeci de kilometri de 
tuneluri. Povestea Sfintei Kinga și a felului în care a început mina 
iniţial este o altă poveste întipărită în mitologia locală (capitolul 
14). Sunt doar nouă niveluri. Eu l-am creat pe al zecelea (capitolul 
31). Cei care cunosc mina vor vedea că geografia internă folosită 
de mine nu se potrivește cu realitatea, dar a fost necesar să fac 
câteva schimbări. 

Marea majoritate a vizitatorilor merg pe rutele turistice de la 
Nivelurile | și II. Accesul se face prin Galeria Danilowicz și lifturile 
sale autentice, cu zăbrele. Acele niveluri sunt bine luminate și 
frumos proiectate. Există de toate, de la un restaurant la un centru 
de conferinţe, chioșcuri de suvenire, expoziţii, magazine și chiar și 
un centru sanitar pentru astmatici. Pentru cei mai aventuroși, 
există turul minerului prin Galeria Regis până la nivelurile 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 337 


inferioare, mult mai rustice (deși mai noi). Acolo, vizitatorul vede 
cum era să fii miner acum sute de ani. Este o liniște extremă și 
singura lumină vine de la casca ta. Am încercat să surprind 
atmosfera pe parcursul romanului, dar, dacă aveţi ocazia, mergeţi 
în turul minerului. Nu sunt un fan al spaţiilor închise, dar nu am 
avut probleme când am fost acolo, pentru că galeriile sunt bine 
ventilate. O carte excelentă despre acest subiect este menţionată 
în roman (capitolul 53). Orașul de sare, de Andrzej Nowakowski. 

Majoritatea încăperilor subterane sunt denumite (capitolul 18) și 
multe sunt susţinute de cadre din lemn (capitolul 31) amplasate 
acolo acum câteva secole. Zidul din sare descris în capitolul 33 
este unul dintre nenumăratele ziduri de acest fel. Am văzut unul 
care fusese ridicat în secolul al XVIII-lea. Capelele sunt împrăștiate 
la toate cele nouă niveluri, cea mai grozavă fiind capela Sfintei 
Kinga (capitolul 29). Capela mea a Sfântului Fracisc (capitolul 66) 
este un amestec din mai multe capele. De asemenea, peste tot 
sunt sculpturi și cioplituri, toate create de mineri. Imaginea 
Sfântului Bobola, descrisă în capitolul 56, este invenţia mea. 

In fața minei se află turnul de răcire (capitolul 59), care 
folosește din plin apa sărată pompată din subteran. Această apă 
este adunată într-o serie de lacuri subterane (capitolele 73-76) 
care sunt limpezi, reci și iluminate artistic. Concentrația de săruri 
saturate este atât de intensă, încât nimic nu se poate scufunda 
fără o cantitate enormă de balast. Turismul în mină a început acum 
multe secole, când Coroana aducea aici membrii familiilor regale 
ca să se laude cu bogăţia ei. Mâncau și dansau în cele mai mari 
încăperi, apoi văsleau prin lagunele subterane. Ghizii din mină 
povestesc că, în secolul al XIX-lea, una dintre bărci s-a răsturnat, 
prinzând oamenii dedesubt. Din cauza sării, niciunul nu a putut să 
se scufunde și să înoate pe dedesubt ca să scape. 

Toți s-au sufocat. 

In esenţa lui, acest roman este despre Polonia, o naţiune care 
știe ce înseamnă opresiunea. Invadatorii au venit secole la rând. 
Suedezii, turcii, cazacii, rușii, prusacii, austriecii, francezii și nemţii, 
toți au produs devastări. Țara a fost ștearsă de pe hartă în 1795, 
iar teritoriul a fost împărțit între Rusia, Prusia și Austria, istoria fiind 
rescrisă astfel încât să șteargă amintirile despre orice lucru 
polonez (capitolul 12). In cele din urmă, Polonia a reapărut 
(capitolul 16), doar pentru a fi ocupată de naziști, apoi dată lui 
Stalin de către Aliați după cel de-al Doilea Război Mondial. În 1990, 
după căderea comunismului, țara s-a trezit din nou la viață. După 
cum se citează în capitolul 16, Polonia este într-adevăr un //sus 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 338 


Hristos al națiunilor. 

Legea marţială a fost impusă în decembrie 1981 (capitolul 55). 
Zeci de mii de oameni au fost arestaţi și închiși, ţara fiind complet 
blocată. Totuși, după cum am menţionat în capitolul 55, este 
posibil ca acest lucru oribil de despotic să fi salvat ţara. În primul 
rând, a permis Solidarităţii să se regrupeze. În al doilea rând, a 
dovedit clar poporului ororile cu care trăiau. Viaţa în Polonia era 
extrem de grea (capitolul 22). Guvernul, printr-o manevră 
nesăbuită, a început să stocheze mâncare și mărfuri, crezând că 
populaţia va fi recunoscătoare. In schimb, nu le-a demonstrat 
decât că guvernul fusese responsabil de la început pentru lipsurile 
lor. În cele din urmă, a stârnit lumea la fapte, ceea ce a pus 
presiune și mai mare pe comuniști (despre toate acestea am scris 
în romanul meu Ultima Colonie). 

Dar Polonia este și ea responsabilă de trecutul ei neliniștit. 

Are o istorie volatilă (capitolul 5). Absurdul alegerii regelui 
(capitolul 34) a dus la secole de haos politic. Apoi, veto exprimat 
de un singur om, /iberum, a schilodit guvernul și a lăsat câţiva 
oameni să-i domine pe cei mulţi, ajutându-i astfel pe invadatori să 
triumfe. O lungă perioadă, Polonia nu a avut un guvern slab; nu a 
avut guvern deloc și asta i-a costat enorm în cele din urmă. 

Astăzi, ţara este plină de partide politice, PO și PiS fiind cele mai 
importante (capitolul 12). Se luptă și se ceartă permanent și 
încearcă să se unească într-un fel de coaliție. Uneori merge, alteori 
nu. Polska Partia Przyjaciół Piwa, Partidul Polonezilor Amatori de 
Bere (capitolul 12), a existat și este un exemplu despre cât de 
absurde pot deveni lucrurile. Polonii continuă să lupte ca să-și 
găsească locul în comunităţile europene și mondiale. Din 
nefericire, însă, toate luptele și violențele actuale, discutate în 
capitolele 65 și 74, sunt bazate pe fapte reale. Ronald Reagan a 
spus: Polonia nu este nici în Est, nici în Vest. Polonia este centrul 
civilizației europene. A contribuit din plin la această civilizație. O 
face și astăzi, refuzând în chip magnific să se împace cu asuprirea. 
lar câteva rânduri din imnul său naţional spun totul: 


Polonia nu a pierit încă, 
Câtă vreme noi trăim 
Ce ne-au răpit străinii, 

Lua-vom înapoi cu sabia. 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 


În acest volum palpitant, fostul agent secret Cotton Malone se 


trezeşte implicat într-o intrigă țesută în jurul a șapte relicve sfinte, care 
alcătuiesc temuta Arma Christi. Fiecare obiect furat reprezintă preţul 
plătit de guvernele mai multor țări, printre care China, Rusia și Statele 
Unite ale Americii, pentru intrarea într-o licitaţie secretă, având ca miză 
informaţii incriminatoare despre preşedintele în funcţie al Poloniei, care, 
daca ar ieși la suprafață, ar putea schimba balanţa puterii în Europa. De 
pe străduţele cu parfum de epoca ale oraşului Bruges, din Belgia, până la 
interioarele elegante ale Castelului Wawel, din Polonia, și în adâncurile 
unei uriașe mine de sare, romanul vă poartă într-o aventură plină de 
surprize, în care singura necunoscută rămâne... Protocolul Varşovia. 


„Berry împletește istoria fascinantă a Poloniei cu politica prezentului, 
oferind un roman care este incitant şi actual.“ 
Associated Press 


„Berry reuşeşte să demonstreze, încă o dată, că este cel mai bun când 


vine vorba despre o aventură înţesată de detalii istorice.“ 


Publishers Weekly 


ISBN: 978-606-006-467 


II 


78 60" 0646 


339 


PROTOCOLUL VARŞOVIA 340