Steve Berry — [Cotton Malone] 03 Tradare la Venetia

JE 


STEVE BERRY 


TRĂDARE LA VENEŢIA 


Seria Cotton Malone 03 


Traducere din limba engleză 
DIANA BĂLTEANU 


VL: 


RAO CLASS. 


STEVE BERRY. 
The Venetian Betrayal. 


© 2007 by Steve Berry. 


© RAO International Publishing Company, 2008. 
Pentru versiunea în limba română. 
2010. 


ISBN 978-973-54-0029-3. 


Steve Berry 
Cotton Malone 03: The Venetian Betrayal 
Ballantine Books, 2007 


Steve Berry este avocat şi, 
deşi nu mai practică avocatura, 
este implicat în politica locală 
din Georgia. Interesul său 
pentru istorie l-a îndemnat spre 
cariera de scriitor. A debutat în 
2003 cu thrillerul Camera de chihlimbar, care a 
devenit imediat un bestseller în Statele Unite. 
Următoarele sale cărţi - Profetia familiei Romanov, 
Al treilea secret,  Moştenirea templierilor, 
Conexiunea Alexandria - au urcat rapid în topurile 
întocmite de USA Today, Publisher's Weekly, The 
New York Times. 


Pentru Karen Elizabeth, 
o călătorie încheiată. 


Mulţumiri 


Mai întâi, lui Pam Ahearn - şi aveţi grijă, o agentă dotată cu un 
Blackberry nou nu poate fi decât periculoasă! Mai departe, ca 
întotdeauna, le mulţumesc oamenilor minunaţi de la Editura 
Random House: Ginei Centrello, editoarea mea (lucru pe care-l 
afirm plin de mândrie); lui Libby McGuire, pentru că a fost alături 
de mine, susţinându-mă fără încetare; lui Mark Tavani, care mi-a 
oferit încă o dată superbele sale impresii editoriale; lui Cindy 
Murray, care găseşte o mare plăcere în a mă trimite la plimbare; 
lui Kim Hovey, care nu ştiu cum reuşeşte să-i facă pe oameni să 
fie interesaţi de mine; lui Rachel Kind, care se străduieşte să 
distribuie cărţile în toată lumea; lui Beck Stvan, un talent la 
superlativ în arta realizării copertelor; lui Carole Lowenstein; şi, 
în cele din urmă, le mulţumesc tuturor celor de la promovare şi 
distribuţie - absolut nimic nu s-ar putea realiza fără efortul lor 
extraordinar. 

Aş vrea să mai menţionez câteva persoane: îi mulţumesc lui 
Vicki Satlow, agentului nostru literar italian, datorită căreia 
călătoria în Italia a avut rezultate bune; lui Michele Benzoni şi 
soţiei sale, Leslie, care au făcut ca şederea noastră la Veneţia să 
fie confortabilă; Cristinei Cortese, care ne-a arătat Basilica di San 
Marco şi ne-a oferit informaţii foarte valoroase; tuturor celor de 
la Editura Nord din Italia, care formează o echipă grozavă; şi lui 
Damaris Corrigan, o doamnă cu o minte strălucită, care într-o 
seară la cină mi-a stârnit imaginaţia. Transmit mulţumiri sincere 
tuturor! 

li menţionez în mod deosebit, deşi abia acum, la sfârşit, pe 
fratele meu Bob şi pe soţia lui, Kim, pe fiica lor, Lyndsey şi pe fiul 
lor, Grant. Deşi cuvintele nu pot exprima decât foarte puţin, 
sunteţi cu toţii nişte persoane speciale în viaţa mea. 

In cele din urmă, această carte este dedicată soţiei mele din 
ultimele câteva luni. Ea a văzut cum povestea s-a înfiripat şi s-a 
dezvoltat, de la o simplă idee, la cuvintele care au umplut 
paginile. Ea mi-a oferit în tot acest timp sfaturile, criticile şi 
încurajările ei. 


Eforturile mari şi riscul sunt prețul cerut de glorie, însă este 
plăcut să trăieşti curajos şi să mori lăsând în urma ta o faimă 
eternă. 

ALEXANDRU CEL MARE. 


Este un drept divin al nebuniei să nu fii în stare să vezi răul 
care zace chiar în fața ta. 
DRAMATURG DANEZ ANONIM. 


Tabel cronologic al 
evenimentelor relevante 


20 iulie 356 î.Hr. - se naşte Alexandru al Macedoniei. 
336 î.Hr. - Filip al II-lea este ucis. 
- Alexandru devine rege. 

334 î.Hr. - Alexandru trece în Asia Mică şi îşi începe cuceririle. 

Septembrie 326 î.Hr. - campania din Asia se opreşte în India, 
când armata lui Alexandru se răzvrăteşte. 

- Alexandru se întoarce înspre apus. 

Octombrie 324 î.Hr. - Moare Hephaestion. 

10 iunie 323 î.Hr. - Alexandru moare în Babilon. 

- Generalii lui împart imperiul între ei. 
- Ptolemeu revendică Egiptul. 

321 î.Hr. - cortegiul funerar al lui Alexandru porneşte către 

Macedonia. 
- Ptolemeu atacă procesiunea. 
- Trupul neînsufleţit este dus în Egipt. 

305 î.Hr. - Ptolemeu este încoronat faraon. 

283 î.Hr. - Moare Ptolemeu. 

215 î.Hr. - Ptolemeu al IV-lea construieşte Soma pentru a 
adăposti rămăşiţele lui Alexandru. 

100 d.Hr. - Sfântul Marcu este martirizat la Alexandria, iar 
trupul său este ascuns. 

391 d.Hr. - Soma este distrusă, iar Alexandru cel Mare 
dispare. 

828 d.Hr. - trupul Sfântului Marcu este răpit din Alexandria de 
către neguţătorii venețieni şi dus la Veneţia, unde este depus în 
palatul dogelui, urma pierzându-i-se de-a lungul vremii. 

lunie 1094 d.Hr. - trupul Sfântului Marcu reapare la Veneţia. 

1835 d.Hr. - Sfântul Marcu este mutat din criptă şi aşezat sub 
altarul principal al bazilicii care îi poartă numele. 


PROLOG 


BABILON 
MAI, 323 î.Hr. 


Alexandru al Macedoniei decisese cu o zi în urmă să-l omoare 
pe bărbat cu mâna sa. De obicei lăsa în seama altora asemenea 
sarcini, însă nu şi în această zi. Tatăl său îl învățase multe lucruri 
care îl ajutaseră nu o dată, însă o lecţie mai cu seamă nu o 
uitase niciodată: execuțiile erau destinate celor în viaţă. 

Şase sute dintre cei mai de seamă gardieni ai săi erau grupaţi 
acolo. Bărbaţi neînfricaţi care, trecând dintr-o bătălie în alta, se 
aruncaseră cu capul înainte în rândurile vrăjmaşilor sau care îi 
protejaseră  îndatoritori flancul vulnerabil. Mulțumită lor, 
indestructibila falangă macedoneană reuşise să cucerească Asia. 
Numai că în acea zi nu urma să se ducă nici o luptă. Nici unul 
dintre bărbaţi nu avea la el arme şi nu purta armură. În schimb, 
deşi erau obosiţi peste măsură, se strânseseră acolo îmbrăcaţi 
lejer, cu capetele acoperite şi stăteau cu ochii ţintă. 

Alexandru cercetă scena din faţa sa cu o privire nefiresc de 
ostenită. 

El era conducătorul Macedoniei şi al Greciei, împăratul Asiei, 
regele Persiei. Unii îl numeau regele lumii. Alţii afirmau că este 
un zeu. Unul dintre generalii săi spusese, la un moment dat, că el 
era singurul filosof care fusese văzut vreodată înarmat. Insă, în 
acelaşi timp, era şi om. lar mult îndrăgitul său Hephaestion zăcea 
mort. 

Acesta însemnase totul pentru el: îi fusese confident, 
comandant de cavalerie, mare vizir, iubit. Aristotel îl învățase pe 
când era copil că un prieten este un al doilea eu şi asta fusese 
Hephaestion. Işi aminti amuzat cum prietenul său fusese odată 
confundat cu el. Eroarea respectivă produsese o jenă generală, 
însă Alexandru se mulţumise să zâmbească, gândind că acea 
confuzie a lui cu Hephaestion nu avea importanţă, deoarece şi; 
acesta, la rândul său, era Alexandru. 

Descălecă. Ziua era luminoasă şi caldă. Ploile primăvăratice, 


9 


care căzuseră până cu o zi în urmă se opriseră. Un semn? Posibil. 

Timp de doisprezece ani se îndreptase spre răsărit, cucerind 
Asia Mică, Persia, Egiptul şi porţiuni din India. Ţelul lui era acum 
să avanseze spre sud şi să cucerească Arabia, pornind pe urmă 
spre apus, spre nordul Africii, Sicilia şi Peninsula Iberică. Deja 
aduna corăbii şi trupe. Marşul urma să înceapă în curând, însă 
mai întâi trebuia să rezolve problema morţii premature a lui 
Hephaestion. 

Călcă apăsat pe pământul moale, iar noroiul proaspăt i se lipi 
de sandale. Era mic de statură, avea vorba şi mersul pline de 
vigoare, pielea deschisă la culoare, iar trupul său îndesat purta 
urmele a nenumărate răni. De la mama sa albaneză moştenise 
nasul drept, bărbia scurtă şi gura care îi exprima orice emoție. La 
fel ca trupele sale, era proaspăt bărbierit, părul blond îi stătea în 
dezordine, iar ochii - unul albastru-cenuşiu, iar celălalt căprui - îi 
erau mereu la pândă. Se mândrea cu răbdarea lui, însă în ultima 
vreme îşi dăduse seama că îi venea din ce în ce mai greu să-şi 
ţină în frâu mânia. Ajunsese să-i placă să stârnească frica. 

— Doctore, rosti el cu voce joasă, în vreme ce se apropia. Se 
spune că profeţii cei mai buni sunt cei care ghicesc lucrurile cele 
mai adevărate. 

Bărbatul nu răspunse. Măcar îşi cunoştea lungul nasului. 

— E din Euripide. O piesă care îmi place foarte mult. Insă eu 
zic că de la un profet se aşteaptă mai mult decât atât, nu crezi? 
întrebă el, dar se îndoia că Glaucias îi va da vreun răspuns; omul 
avea ochii măriţi de groază. 

Şi avea şi de ce să-i fie teamă. Cu o zi în urmă, în timpul ploii, 
caii îndoiseră până la pământ trunchiurile a doi palmieri înalţi. 
Copacii fuseseră legaţi cu frânghii, iar cele două capete de funii 
fuseseră împletite într-o singură legătură, care fusese prinsă de 
un alt palmier robust. Doctorul stătea legat în mijlocul V-ului 
format de copaci, fiecare braţ fiindu-i prins cu câte o frânghie, iar 
Alexandru ţinea o sabie în mână. 

— Datoria ta era să ghiceşti lucrul cel mai adevărat, rosti el 
printre dinţii încleştaţi, cu ochii plini de lacrimi. De ce nu ai fost în 
stare să-l salvezi? 

— Am încercat, răspunse bărbatul, cu maxilarul tremurând. 

— Cum? Nu i-ai dat leacurile. 

Glaucias clătină din cap îngrozit. 

— S-a petrecut un accident acum câteva zile. Aproape tot 


10 


remediul s-a vărsat. Am trimis pe cineva să mai aducă, însă 
acesta nu a sosit înainte de... stadiul final al bolii. 

— Dar nu ţi s-a spus să ai mereu la îndemână o cantitate 
îndestulătoare? 

— Am avut, mărite. S-a petrecut un accident, repetă el, după 
care începu să plângă cu sughiţuri. 

Alexandru nu luă în seamă izbucnirea omului. 

— Am fost amândoi de acord că nu vrem să se mai întâmple la 
fel ca data trecută, îi spuse el. 

Ştia că doctorul îşi amintea întâmplarea care avusese loc cu 
doi ani în urmă, atunci când Alexandru şi Hephaestion suferiseră 
amândoi de friguri. Şi atunci rezerva se împuţinase, însă 
reuşiseră să obţină o nouă cantitate, suficientă, iar leacurile îi 
vindecaseră pe amândoi. 

De pe fruntea lui Glaucias curgea sudoarea stârnită de 
spaimă. Ochii îngroziţi implorau iertare. Insă Alexandru nu avea 
dinainte decât imaginea privirii lipsite de viaţă a iubitului său. În 
copilărie, amândoi fuseseră elevii lui Aristotel, Alexandru ca fiu 
de rege, iar Hephaestion ca vlăstar şi moştenitor al unui 
războinic. Legătura dintre ei se realizase ca urmare a faptului că 
amândurora le plăceau Homer şi //iada. Hephaestion fusese 
pentru Alexandru ceea ce Patrocle fusese pentru Ahile. Răsfăţat, 
răutăcios, dominator şi nu tocmai strălucit la minte, Hephaestion 
reprezentase totuşi o prezenţă minunată. lar acum încetase să 
mai fie. 

— De ce l-ai lăsat să moară? 

Nimeni nu îl putea auzi în afară de Glaucias. Dăduse ordin ca 
trupele să se apropie numai atât cât să poată privi scena. Cea 
mai mare parte a războinicilor greci cu care traversase iniţial 
înspre Asia fie erau morţi, fie se retrăseseră la vatră. Grosul 
armatei lui era format acum din recruți persani, obligaţi să 
meargă la luptă după ce le cucerise ţara. Erau oameni de 
nădejde, până la ultimul. 

— Eşti doctorul meu, rosti el în şoaptă. Viaţa mea este în 
mâinile tale. Viaţa tuturor celor pe care îi iubesc se află în 
mâinile tale. Şi totuşi, nu ţi-ai făcut datoria faţă de mine! 
Stăpânirea de sine lăsă loc suferinţei şi se împotrivi cu greu 
lacrimilor care îl copleşeau din nou. Din cauza unui accident! 

Aşeză sabia cu latul pe frânghiile încordate. 

— Te rog, mărite rege, te implor! Nu a fost vina mea! Nu merit 


11 


acest lucru! 

__— Nu a fost vina ta? spuse Alexandru sfredelindu-l cu privirea. 
Intr-o clipită, suferinţa i se prefăcu în furie. Cum poţi să spui aşa 
ceva? rosti el, ridicând sabia. Datoria ta era să fii de folos! 

— Mărite rege, ai nevoie de mine! Eu sunt singurul, în afară de 
domnia ta, care are cunoştinţă despre aceste leacuri. Dacă va fi 
nevoie de ele şi domnia ta vei fi în suferinţă şi neputincios în a 
vorbi, cum ai putea să le primeşti? zise bărbatul, vorbind 
precipitat, încercând toate posibilităţile de scăpare. 

— Mai pot fi învăţaţi şi alţii. 

— Dar pentru asta este nevoie de pricepere! De cunoaştere. 

— Priceperea ta nu i-a ajutat la nimic lui Hephaestion. El nu a 
beneficiat de vastele tale cunoştinţe! Dădu să mai zică ceva, 
însă, deşi cuvintele i se alcătuiseră în minte, îi fu dificil să le 
rostească. În cele din urmă îşi adună curajul şi spuse, mai mult 
pentru sine, decât pentru victima din faţa lui: A murit! 

Perioada petrecută în Ecbatana în toamna care trecuse ar fi 
trebuit să fie destinată unui spectacol măreț - un festival în 
onoarea lui Dionysos, cu întreceri sportive, cu muzică şi cu trei 
mii de actori şi de artişti care tocmai sosiseră din Grecia, pentru 
veselia şi amuzamentul trupelor. Beţiile şi voia bună ar fi trebuit 
să mai ţină încă vreo câteva săptămâni, însă toată distracţia se 
sfârşise în momentul în care Hephaestion căzuse la pat. 

— Eu i-am spus să nu mănânce, zise Glaucias, dar el nici nu 
m-a băgat în seamă! A mâncat carne de pasăre şi a băut vin. lar 
eu i-am spus că nu are voie! 

— Şi unde erai în clipa aia? întrebă Alexandru, dar nu aşteptă 
răspunsul. La teatru! Uitându-te la un spectacol! In vreme ce 
Hephaestion al meu era pe moarte! 

Insă el însuşi fusese în stadion în momentele acelea, urmărind 
o întrecere de alergare, iar sentimentul de vinovăţie îi spori 
mânia. 

— Frigurile, mărite rege! Doar le cunoşti puterea! Apar într-o 
clipă şi te sleiesc de puteri. Fără mâncare! Nu e voie să mănânci! 
Ştim acest lucru de data trecută. Abstinenţa ar fi asigurat timpul 
necesar până la sosirea leacurilor. 

— Ar fi trebuit să fii acolo! răcni Alexandru şi îşi dădu seama 
că îl auziseră trupele. Se calmă şi rosti aproape în şoaptă: 
Leacurile ar fi trebuit să fie la îndemână. 

Sesiză că se stârnise agitaţie printre oamenii lui. Trebuia să-şi 


12 


recâştige stăpânirea de sine. Cum spunea Aristotel? „Un rege 
vorbeşte numai prin faptele sale.” Acesta şi fusese motivul 
pentru care încălcase tradiţia şi dăduse ordin ca trupul lui 
Hephaestion să fie îmbălsămat. Urmând şi mai fidel modelul dat 
de scrierile lui Homer, dăduse ordin să se reteze coamele şi 
cozile tuturor cailor, întocmai cum făcuse Ahile pentru Patrocle la 
moartea acestuia. Interzisese cântatul la orice instrument 
muzical şi trimisese mesageri la oracolul din Amon spre a primi 
îndrumare ce să facă pentru ca iubitul său să nu fie niciodată dat 
uitării. Apoi, pentru a-şi mai potoli durerea, se năpustise asupra 
coseenilor!, pe care-i trecuse pe toţi prin sabie, aceasta fiind 
ofranda lui faţă de umbra iubitului său Hephaestion, care se 
destrăma văzând cu ochii. Se lăsase condus în întregime de 
mânie. Şi furia încă îl domina. Invârti sabia prin aer şi o opri 
lângă obrazul nebărbierit al lui Glaucias. 

— Frigurile m-au luat din nou, îi şopti el. 

— Atunci, mărite rege, înseamnă că ai nevoie de mine! Eu pot 
să te ajut! 

— Aşa cum l-ai ajutat şi pe Hephaestion? 

Incă vedea cu ochii minţii rugul funerar al lui Hephaestion, 
care fusese ridicat cu trei zile în urmă. Inalt cât cinci etaje, iar la 
bază un pătrat cu latura de un stadiu?, împodobit cu vulturi 
auriţi, cu prore de corăbii, cu lei, cu bivoli, cu centauri. Veniseră 
oameni din toată lumea mediteraneană să vadă cum arde rugul. 
Şi toate se-ntâmplaseră din pricina incompetenţei acestui 
individ! Duse sabia la spatele doctorului. 

— Nu mi-e de trebuinţă ajutorul tău! 

— Nu! Indurare! strigă Glaucias. 

Alexandru începu să taie cu ascuţişul sabiei firele tensionate 
ale frânghiei. Fiecare mişcare părea să-i mai consume din furie. 
Infipse tăişul în nodul dintre funii. Bucăţi din frânghie se 
desfăcură pocnind ca nişte oase rupte. Incă o lovitură şi sabia 
muşcă din resturile legăturii. Cei doi palmieri, eliberaţi din 
strânsoare, se repeziră în sus, unul spre stânga, celălalt spre 
dreapta, cu Glaucias legat între ei. Bărbatul ţipă sfâşietor în 


1 Trib de nomazi situat la nord de Susa, de pe teritoriul Iranului de 
azi (n.tr.). 

2 Unitate de măsură folosită de greci în Antichitate, care însemna 
distanţa străbătută de un alergător fără a se opri, echivalentul a 
aproximativ 185 m. (n.tr.). 


13 


momentul în care trupul său împiedică pentru o clipă deplasarea 
arborilor, braţele fiindu-i apoi smulse din lăcaşul lor, iar pieptul 
explodându-i într-o cascadă purpurie. Frunzele palmierilor 
scoaseră un sunet ca de apă curgătoare, iar trunchiurile gemură 
în urma deplasării lor spre poziţia verticală. Trupul lui Glaucias 
izbi surd pământul umed, braţele şi o parte a pieptului atârnând 
în cei doi copaci. Liniştea se reînstăpâni în momentul în care 
copacii rămaseră neclintiţi. Nici unul dintre soldaţi nu scoase un 
sunet. 

Alexandru se întoarse cu faţa înspre oamenii săi şi strigă pe un 
ton strident: 

— Alalalalai! 

Oamenii îi repetară strigătul macedonean de război, ţipetele 
lor răsunând în cuprinsul câmpului jilav şi căpătând ecouri atunci 
când întâlniră fortificațiile Babilonului. Oamenii care priveau 
căţăraţi pe zidurile cetăţii le răspunseră cu acelaşi strigăt. 
Alexandru aşteptă până când se stinse larma, apoi rosti cu glas 
puternic: 

— Să nu-l uitaţi niciodată! 

Ştia că se vor întreba dacă se referise la Hephaestion sau la 
nefericitul care tocmai plătise pentru faptul că îşi dezamăgise 
regele. Numai că nu avea nici o importanţă. Acum nu mai conta. 

Işi înfipse sabia în pământul ud şi se întoarse la calul său. 
Ceea ce-i spusese doctorului era adevărat: frigurile îl 
cuprinseseră din nou. Şi le întâmpina cu braţele deschise. 


14 


PARTEA ÎNTÂI 


1 


COPENHAGA, DANEMARCA 
SÂMBĂTĂ, 18 APRILIE, ÎN PREZENT 
ORA 23.55 


Mirosul îl readuse pe Cotton Malone în simţiri. Era intens, 
înţepător, cu o umbră de sulf. Şi de altceva. Ceva dulceag şi 
greţos. Precum moartea. Deschise ochii. Era întins pe podea cu 
faţa în jos, cu braţele întinse şi palmele lipite de duşumeaua din 
lemn, despre care observă imediat că era lipicioasă. Ce se 
întâmplase? Participase la întâlnirea din aprilie a Societăţii 
Librarilor de la Anticariatele Daneze care se ţinuse la distanţă de 
câteva străzi înspre vest de prăvălia sa, în apropierea atmosferei 
vesele de la Tivoli. li făceau plăcere aceste întâlniri lunare, iar 
cea din urmă nu făcuse excepţie. Câteva păhărele, compania 
unor prieteni şi o grămadă de discuţii pe marginea cărţilor. 
Fusese de acord să se vadă a doua zi dimineaţă cu Cassiopeia 
Vitt. Telefonul ei îl surprinsese cu o zi în urmă, când femeia 
sunase pentru a stabili întâlnirea. Nu mai avusese veşti de la ea 
de la Crăciun, când Cassiopeia petrecuse câteva zile în 
Copenhaga. Se îndrepta spre casă călare pe bicicleta lui, 
bucurându-se de noaptea plăcută de primăvară şi îi venise ideea 
să arunce o privire asupra neobişnuitului loc de întâlnire ales de 
ea, Muzeul de Cultură Greco-Romană, obicei pregătitor pe care-l 
dobândise în fosta lui profesie. Cassiopeia rareori acţiona la voia 
întâmplării, aşa că nu era o idee rea să studieze puţin terenul. 

Găsise adresa, care avea vedere înspre Canalul Frederiksholm 
şi remarcase o uşă întredeschisă ce dădea în clădirea cufundată 
într-un întuneric profund, uşă care ar fi trebuit în mod normal să 
fie închisă şi cu alarma pusă. Işi parcase bicicleta. Putea măcar 
să închidă uşa şi să dea telefon la poliţie în momentul în care 


15 


ajungea acasă. Numai că ultimul lucru de care-şi mai aducea 
aminte era că pusese mâna pe clanţă. p 

Acum se afla în interiorul muzeului. In lumina artificială a 
străzii, filtrată prin două ferestre mari, zări un interior decorat în 
stilul tipic danez - un amestec lucios de oţel, lemn, sticlă şi 
aluminiu. Partea dreaptă a capului îi zvâcnea şi, când duse mâna 
acolo, simţi un cucui dureros la atingere. 

Incercă să se dezmeticească şi se ridică în picioare. Vizitase 
odată acest muzeu, nefiind însă prea impresionat de colecţia de 
exponate greceşti şi romane. Era încă una dintre cele mai bine 
de o sută de colecţii private din Copenhaga, având subiecte tot 
atât de variate ca şi populaţia oraşului. Se sprijini de o vitrină, 
pentru a-şi recăpăta echilibrul. Se pomeni din nou cu degetele 
lipicioase şi purtând un iz greţos. Constată că avea cămaşa udă 
şi pantalonii umezi, la fel ca părul, faţa şi braţele. Substanţa din 
interiorul muzeului, oricare ar fi fost aceea, era întinsă şi pe 
corpul său. 

Se îndreptă cu pas împleticit către intrarea principală şi 
încercă să deschidă uşa. Era încuiată. Yala era cu dublu sistem 
de încuiere; ar fi avut nevoie de o cheie pentru a o putea descuia 
din interior. Examină interiorul cu privirea. Tavanul se găsea la o 
înălţime de peste nouă metri. O scară cu balustradă din lemn şi 
oţel cromat ducea la primul etaj, care se pierdea într-un întuneric 
şi mai compact, parterul întinzându-se dedesubt. Descoperi un 
întrerupător şi apăsă pentru a aprinde lumina. 

Nici un rezultat. Şontâcăi până la un telefon situat pe o 
consolă. Nu avea ton. 

Un zgomot tulbură deodată tăcerea. Se auzea un huruit uşor 
ca de maşinărie în funcţiune. Şi venea de la etaj. Pregătirea sa 
de agent al Departamentului de Justiţie îl preveni să nu facă 
zgomot, însă în acelaşi timp îl îmboldi să investigheze. Incepu să 
urce scările în linişte. Balustrada cromată era umedă, la fel ca 
fiecare dintre treptele laminate. Numără cincisprezece trepte 
până sus, iar când ajunse în capul scării zări alte vitrine din sticlă 
şi oţel cromat aşezate din loc în loc pe podeaua din lemn. 
Sculpturi în marmură şi fragmente din bronz stăteau pe 
piedestaluri, profilându-se ca nişte stafii. O mişcare înregistrată 
cam la şase metri distanţă îi atrase privirea. Era un obiect care 
se deplasa pe podea. Avea cam jumătate de metru lăţime, 
părţile laterale fiind rotunjite; deschis la culoare, făcea priză cu 


16 


podeaua, precum maşinile acelea robotizate pentru tuns iarba pe 
care le văzuse odată într-o reclamă. In momentul în care obiectul 
întâlnea o vitrină sau o statuie, se oprea, dădea înapoi şi pornea 
în altă direcţie. Deasupra avea un dispozitiv prin care era 
pulverizată o substanţă la un interval de câteva secunde. 

Se apropie puţin de acel obiect. Orice mişcare încetă, ca şi 
cum i-ar fi simţit prezenţa. Dispozitivul de deasupra obiectului se 
răsuci înspre el. jetul pulverizat îi îmbibă pantalonii cu lichid. 
Oare ce putea fi? Maşinăria păru să-şi piardă interesul în 
persoana lui şi se cufundă în întuneric, împrăştiind în continuare 
în traseul său substanţa urât mirositoare. Se uită peste 
balustradă, către zona de la parter şi zări încă o maşinărie din 
aceea aşezată lângă o vitrină. Nimic din toate acestea nu părea 
a fi un semn bun. Ar fi făcut mai bine să plece. Duhoarea începea 
să-i întoarcă stomacul pe dos. Maşinăria se opri din deplasare şi 
o auzi scoțând un sunet diferit. 

Cu doi ani în urmă, înainte de divorţ, de retragerea din funcţia 
guvernamentală şi de mutarea intempestivă la Copenhaga, pe 
vremea când încă mai locuia în Atlanta, dăduse câteva sute de 
dolari pe un grătar din oţel inoxidabil. Acesta avea un buton roşu 
care, atunci când îl apăsai, scotea o scânteie ce aprindea flacăra. 
Îşi aminti de zgomotul scos de aprinzător la fiecare apăsare a 
butonului. Era identic cu sunetul pe care tocmai îl auzise. 
Incepură să ţâşnească scântei. Etajul fu cuprins de flăcări, mai 
întâi galbene ca lumina soarelui, apoi de un oranj stins şi în cele 
din urmă albastru pal, pe măsură ce focul se întindea în toate 
părţile, devorând lemnul podelei. Limbile de foc se înălţară 
simultan pe pereţi. Temperatura crescu brusc în intensitate şi 
Cotton Malone îşi ridică un braţ pentru a-şi proteja faţa. Tavanul 
se alătură incendiului devastator şi, în mai puţin de cincisprezece 
secunde, întregul nivel superior fu cuprins de flăcări. 

Sprinklerele plasate pe tavan se puseră în acţiune. El cobori 
câteva trepte şi aşteptă ca focul să se domolească. Ceva îi atrase 
însă atenţia: apa nu făcea decât să amplifice focul. Maşinăria 
care pornise întregul dezastru se dezintegră brusc într-o 
izbucnire tăcută, flăcările rostogolindu-se în toate direcţiile, ca 
valurile mării în căutarea țărmului. O sferă de foc se îndreptă 
către tavan şi păru să fie alimentată de apa pulverizată. 
Atmosfera deveni densă, greu de respirat, dar nu din pricina 
fumului, ci a unei substanţe chimice care îi provoca amețeli. 


17 


Cobori în viteză treptele, câte două o dată. Încă o spirală de 
foc atacă etajul de deasupra, urmată de alte două. Se auzi 
zgomot de sticlă fărâmată. Se prăbuşise ceva. Se repezi către 
intrarea principală. Cealaltă maşinărie, care până atunci stătuse 
inactivă, se trezi la viaţă şi începu să se deplaseze pe lângă 
vitrinele cu exponate de la parter, pulverizând soluţia prin aerul 
fierbinte. 

Trebuia neapărat să iasă de acolo. Numai că uşa încuiată se 
deschidea spre interior. Avea cadrul din metal şi era din lemn 
masiv. Nu avea nici o şansă s-o spargă. Se uită la flăcările care 
îşi croiau drum în josul scării, înghițind pe rând fiecare treaptă, 
ca un demon ce cobora să-l întâmpine. Chiar şi cromul era 
devorat necruţător. 

Incepu să respire cu dificultate, din cauza substanţei 
pulverizate în aer şi a oxigenului din ce în ce mai redus. Mai mult 
ca sigur că va chema cineva pompierii, numai că pe el asta nu 
avea cum să-l ajute. Dacă o scânteie îi atingea hainele 
îmbibate... Flăcările ajunseră la baza scărilor. La numai trei metri 
depărtare. 


18 


VENEŢIA, ITALIA 
DUMINICA, 19 APRILIE 
ORA 12.15 


Enrico Vincenti îl privi scrutător pe acuzat, apoi i se adresă: 

— Ai ceva de spus acestui Consiliu? 

Bărbatul din Florenţa nu păru să dea prea mare importanţă 
întrebării. 

— Ce-ar fi ca tu şi cu oamenii tăi să vă băgaţi chestia asta 
undeva? 

Vincenti îşi formulă nedumerirea: 

— Poate ai impresia că nu e necesar să ne iei în serios. 

— Grasule, eu am prieteni, îi spuse florentinul sigur pe sine. O 
grămadă! 

Vincenti ţinu să pună lucrurile la punct: 

— Nu ne interesează prietenii tăi! Insă referitor la trădarea ta, 
asta e cu totul altă poveste. 

Florentinul se îmbrăcase special pentru acea ocazie. Purta un 
costum Zanetti, de lux, cămaşă Charvet, cravată Prada şi, 
bineînţeles, pantofi Gucci. Vincenti constată că ansamblul 
vestimentar costa mai mult decât reuşeau majoritatea oamenilor 
să câştige într-un an. 

— Uite ce-i, spuse florentinul. Eu o să plec şi uităm toată 
povestea asta. Sau ce-o fi. lar voi, oameni buni, vă puteţi 
întoarce la ceea ce faceţi de obicei. 

Nici una dintre cele nouă persoane aşezate lângă Vincenti nu 
rosti un cuvânt. Acesta îi avertizase să se aştepte la aroganță. 
Florentinul fusese angajat pentru realizarea unor treburi 
administrative în Asia Centrală, activitate pe care Consiliul o 
considerase ca fiind de importanţă vitală. Din nefericire, 
florentinul modificase însărcinarea în aşa fel încât să-şi satisfacă 
propria lăcomie. Dar spre norocul lor, înşelăciunea fusese 
descoperită şi se luaseră măsuri. 

— Chiar crezi că partenerii tăi te vor susţine? îl întrebă 
Vincenti. 

— Doar nu eşti chiar atât de naiv, nu-i aşa, grasule? Ei sunt cei 


19 


care mi-au spus să fac asta. 

— Ei susţin altceva, zise Vincenti, ignorând încă o dată 
cuvintele referitoare la aspectul său fizic. 

Partenerii respectivi constituiau un sindicat al delincvenţei 
internaţionale, care în multe rânduri se dovedise util Consiliului. 
Florentinul fusese angajat pe baza unui contract, iar Consiliul 
trecuse cu vederea înşelăciunea sindicatului mafiot pentru a-l 
pune la punct pe mincinosul din faţa lor. lar aceasta urma să fie 
în acelaşi timp o atenţionare şi pentru sindicat. Şi lucrurile 
decurseseră întocmai cum fusese prevăzut. Aceştia renunţaseră 
deja la suma datorată lor, iar depozitul bancar substanţial al 
Consiliului fusese returnat. Spre deosebire de florentin, partenerii 
respectivi înţeleseseră bine cu cine aveau de-a face. 

— Ce ştii despre noi? întrebă Vincenti. 

— Sunteţi un grup de oameni bogaţi, cărora le place să se 
joace, răspunse italianul ridicând din umeri. 

Bravada lui îl amuză pe Vincenti. Patru indivizi stăteau în 
picioare în spatele florentinului, înarmaţi cu toţii, ceea ce explica 
motivul pentru care trădătorul se credea în siguranţă. Acesta 
ţinuse morţiş să fie însoţit de ei drept condiţie a venirii sale 
acolo. 

— Acum şapte sute de ani, spuse Vincenti, un Consiliu al celor 
Zece supraveghea Veneţia. Aceştia erau consideraţi prea maturi 
pentru a se lăsa pradă pasiunii sau tentaţiilor şi erau însărcinaţi 
cu menţinerea siguranţei publice şi cu păstrarea sub control a 
opoziţiei politice. Şi exact asta au şi făcut. Timp de secole. Se 
întâlneau în secret, pronunţau sentinţe şi duceau la îndeplinire 
execuțiile, toate în numele statului venetian. 

— Şi crezi că mie-mi pasă de lecţia asta de istorie? 

— Ar trebui să-ţi pese, spuse Vincenti, împreunându-şi mâinile 
în poală. 

— Cavoul ăsta e deprimant. E al tău? 

Intr-adevăr, vila era lipsită de farmecul specific unei case care 
cândva adăpostise o familie, însă sub acel acoperiş stătuseră 
tari, împărați, arhiduci şi capete încoronate. Napoleon însuşi 
fusese găzduit în unul dintre dormitoare. Aşa că răspunse cu 
mândrie: 

— Este proprietatea noastră! 

— Aveţi nevoie de cineva s-o decoreze. Am terminat cu 
povestea asta? 


20 


— Aş vrea să-mi finalizez explicaţiile. 

ltalianul făcu gesturi largi cu mâinile. 

— Hai, mai repede! Vreau să mă duc la culcare. 

— Şi noi suntem un Consiliu al celor Zece. Precum cel original, 
ne folosim de Inchizitori pentru a ne pune deciziile în aplicare. La 
un semn al lui Vincenti, trei bărbaţi din capătul celălalt al 
salonului făcură un pas înainte. Ca şi în cazul celor de atunci, 
hotărârile noastre au caracter absolut. 

— Dar voi nu sunteţi guvernul. 

— Nu. Suntem cu totul altceva. 

Florentinul avea în continuare o atitudine netulburată. 

— Am venit aici în creierii nopţii din cauză că partenerii me; 
mi-au dat acest ordin. Nu din cauză că aş fi impresionat de voi. l- 
am adus pe aceşti patru oameni ca să mă protejeze. Aşa că 
Inchizitorilor voştri s-ar putea să li se pară dificil să pună ceva în 
aplicare. 

Vincenti se ridică de pe scaun. 

— Cred că se impune să clarificăm ceva. Ai fost angajat să te 
ocupi de o treabă. Ai luat hotărârea să modifici însărcinarea 
primită, astfel încât să-ţi servească propriile interese. 

— Dacă nu cumva aveţi cu toţii intenţia să ieşiţi de aici cu 
picioarele înainte, lăsaţi baltă problema asta. 

Vincenti ajunsese la capătul răbdării. li displăcea sincer acest 
aspect al îndatoririlor sale oficiale. Făcu un semn şi cei patru 
bărbaţi care veniseră odată cu florentinul îl înşfăcară pe idiot. 
Aroganţa de pe chipul acestuia se transformă într-o expresie de 
surpriză. Florentinul fu dezarmat, în vreme ce trei dintre oameni 
îl ţineau cu putere. Un Inchizitor se apropie şi îi prinse acuzatului 
braţele la spate cu bandă adezivă groasă, pe urmă îi legă 
genunchii şi gleznele una de cealaltă şi îi înfăşură faţa, 
acoperindu-i gura. Cei trei îi dădură apoi drumul, iar corpul greoi 
al florentinului se prăbuşi pe covor cu o bufnitură surdă. 

— Acest Consiliu te-a găsit vinovat de trădare faţă de Liga 
noastră, spuse Vincenti. 

Făcu din nou un semn şi o pereche de uşi duble se deschiseră. 
Un coşciug din lemn acoperit cu un strat gros de lac fu împins 
înăuntru pe rotile, având capacul deschis, prins în balamale. 
Ochii florentinului se măriră de groază în momentul în care 
înţelese ce soartă i se rezervase. Vincenti se apropie de el. 

— Acum cinci sute de ani, trădătorii de stat erau închişi în 


21 


nişte camere situate deasupra palatului dogelui, construite din 
lemn şi plumb, expuse acţiunii elementelor naturii - acestea 
căpătând denumirea de sicrie. Se opri şi aşteptă ca vorbele sale 
să-şi facă efectul. Erau nişte locuri oribile. Majoritatea celor care 
intrau în ele mureau. Tu ne-ai luat banii şi, în acelaşi timp, ai 
încercat să aduni tot mai mulţi pentru tine însuţi. Vincenti clătină 
din cap. Nu se îngăduie aşa ceva. Şi, apropo, partenerii tăi au 
hotărât că tu eşti preţul pe care-l vor plăti pentru a menţine 
relaţiile cu noi. 

Florentinul se zbătu în legături cu o vigoare reînnoită, 
protestele fiindu-i înăbuşite de banda adezivă care-i acoperea 
gura. Unul dintre Inchizitori îi scoase din încăpere pe cei patru 
bărbaţi care-l însoţiseră pe florentin. Aceştia îşi terminaseră 
treaba. Ceilalţi doi Inchizitori ridicară corpul care continua să se 
zbată şi îl aruncară în sicriu. 

Vincenti se uită în interiorul coşciugului şi citi în ochii 
florentinului exact ceea ce exprimau aceştia. Fără îndoială, 
trădase Consiliul, însă nu făcuse decât să îndeplinească ordinele 
primite de la Vincenti, nicidecum de la partenerii lui. Vincenti 
fusese cel care îi modificase însărcinarea, iar florentinul 
compăruse în faţa Consiliului numai în urma asigurărilor pe care 
Vincenti i le adusese în particular că nu avea de ce să-şi facă 
griji. Nu era decât o scenetă pentru ochii lumii. Fără probleme. 
Nu trebuia decât să-şi joace rolul, iar totul avea să se termine cu 
bine în mai puţin de o oră. 

— „Grasule”? îl întrebă Vincenti. Arrivederci! închise sicriul, 
trântind capacul cu putere. 


3 La revedere! (în limba italiană în original). 


22 


COPENHAGA 


Malone privi cum flăcările care coborau treptele se opriră la un 
sfert din distanţa pe care o mai aveau de parcurs până la parter, 
neindicând prin nimic că vor mai înainta. Se găsea în dreptul 
unei ferestre şi căută ceva cu care să o poată izbi. Singurele 
scaune pe care le văzu se aflau prea aproape de foc. Cel de-al 
doilea mecanism continua să se deplaseze pe suprafaţa 
parterului, pulverizând vapori. Nu prea îndrăznea să se mişte. Ar 
fi putut să se dezbrace de haine, însă părul şi pielea îi erau şi ele 
îmbibate cu substanţa chimică. 

Auzi trei bătăi în fereastră, care-l făcură să tresară. Se răsuci 
în loc şi zări, la mai puţin de o jumătate de metru de el, un chip 
familiar care se uita la el. Era Cassiopeia Vitt. Dar ce căuta ea 
acolo? Surprinderea i se citea cu siguranţă în privire, însă reveni 
la ceea ce îl interesa şi strigă către femeie: 

— Trebuie să ies de aici! 

Ea îi făcu semn spre uşă. El îşi încrucişă degetele, indicându-i 
astfel că era încuiată. Femeia îi făcu semn să se dea înapoi. Pe 
când Malone se conforma, începură să sară scântei de sub 
maşinăria umblătoare. Se repezi înspre aceasta şi o răsturnă cu 
piciorul. Sub ea zări rotiţe şi alte dispozitive mecanice. Auzi o 
bufnitură, pe urmă încă una şi îşi dădu seama ce făcea 
Cassiopeia: trăgea cu pistolul în fereastră. Apoi zări ceva ce nu 
observase mai devreme: deasupra vitrinelor cu exponate ale 
muzeului se aflau nişte pungi din plastic închise etanş, pline cu 
un lichid transparent. Fereastra plesni într-un loc. Nu mai avea 
de ales, aşa că îşi asumă toate riscurile şi înşfăcă unul dintre 
scaunele pe care le observase mai devreme în apropierea 
flăcărilor. Izbi cu el în sticla crăpată. Scaunul trecu prin geam, 
aterizând pe stradă, în zgomot de sticlă spartă. Mecanismul 
umblător se redresă de la sine. Una dintre scântei aprinse 
substanţa chimică şi flăcări albăstrui începură să cuprindă zona 
parterului, avansând rapid în toate direcţiile, adică şi spre el. Se 
repezi înainte şi sări pe fereastra deschisă, aterizând în picioare. 
O văzu pe Cassiopeia la un metru de el. Simţise schimbarea de 


23 


presiune petrecută în momentul în care se spărsese fereastra. 
Ştia câte ceva despre incendii. In momentul acela, flăcările erau 
supraalimentate de noile provizii de oxigen. Diferenţele de 
presiune aveau şi ele un efect. In limbajul pompierilor, acest 
lucru se numea „incendiere totală”. Şi pungile acelea de plastic 
de deasupra vitrinelor! Ştia ce se afla în interiorul lor. O apucă pe 
Cassiopeia de mână şi o trase grăbit pe partea cealaltă a străzii. 

— Ce faci? întrebă ea. 

— A sosit momentul să facem o baie. 

Săriră de pe parapetul din cărămidă exact în momentul în care 
o sferă de foc izbucni cu furie dinlăuntrul muzeului. 


24 


4 


SAMARKAND 
FEDERAȚIA ASIEI CENTRALE 
ORA 5.45 


Ministrul Suprem lrina Zovastina mângâie calul şi se pregăti 
pentru joc. li plăcea grozav să joace imediat după răsăritul 
soarelui, în lumina abia conturată de dimineaţa devreme, pe un 
câmp cu iarba umezită de rouă. Era înnebunită şi după faimoşii 
armăsari pursânge de Fergana, la mare preţ de peste o mie de 
ani, când erau oferiţi chinezilor în schimbul mătăsii. În grajdurile 
ei se aflau peste o sută de cai, crescuţi atât pentru plăcere, cât şi 
din motive politice. 

— Ceilalţi călăreţi sunt gata? îl întrebă ea pe îngrijitor. 

— Da, doamnă ministru! Vă aşteaptă pe teren. 

Era încălţată cu cizme înalte din piele şi purta o haină de piele 
căptuşită peste chapan-ul“ lung. Peste părul scurt, de un blond 
argintiu, purta o căciulă făcută din blana unui lup de care era 
foarte mândră că îl omorâse personal. 

— Atunci să nu-i lăsăm să aştepte! spuse ea şi încălecă. 

impreună, ea şi acest animal câştigaseră de nenumărate ori 
buzkashi, joc străvechi, jucat cândva pe tot cuprinsul stepei de 
un popor care obişnuise să-şi ducă viaţa şi să moară în şaua 
calului. Lui Genghis-Han în persoană îi plăcuse acest joc. Pe 
vremea aceea, femeile nu aveau voie nici măcar să privească 
jocul, darămite să mai şi participe la el. Insă ea schimbase 
această regulă. 

Calul cu picioare zvelte şi cu pieptul lat se încordă în 
momentul în care îi simţi mângâierea pe grumaz. 

— Răbdare, Bucefal! 

li dăduse acest nume după armăsarul care îl purtase pe 
Alexandru cel Mare de-a lungul Asiei, dintr-o bătălie în alta. Caii 
care participau la buzkashi erau însă cu totul speciali. Inainte de 
a juca pentru prima dată, ani întregi de antrenamente îi 


t Caftan purtat de obicei de către bărbaţii din Asia Centrală pe 
deasupra hainelor, în special în lunile reci de iarnă, având diverse culori 
şi modele (n.tr.). 


25 


obişnuiau cu haosul jocului. În afară de ovăz şi de secară, în dieta 
lor erau introduse ouă şi unt. La sfârşitul perioadei, când 
animalul se îngrăşa, era înhămat şi înşeuat, fiind apoi lăsat în 
plin soare timp de mai multe săptămâni în şir, nu numai ca să 
ardă kilogramele în exces, dar şi pentru a-l învăţa răbdarea. 
Antrenamentul continua cu galopul alături de alţi cai. 
Agresivitatea era încurajată, însă întotdeauna cu o anumită 
disciplină, astfel încât calul şi călăreţul să devină o echipă. 

— Sunteţi gata? o întrebă îngrijitorul. 

Acesta era un tadjic, născut în munţii dinspre răsărit şi lucra 
pentru ea de aproape zece ani. Era singurul căruia îi îngăduia să 
o pregătească pentru joc. 

— Cred că sunt bine protejată, spuse ea bătându-se cu palma 
peste piept. 

Haina de piele cu căptuşeală din blană îi stătea fix, la fel ca şi 
pantalonii din piele. Fusese un mare avantaj faptul că nimic din 
silueta ei îndesată nu era prea feminin. Braţele şi picioarele ei 
musculoase erau bine definite de obişnuinţa de a se antrena cu 
meticulozitate în mod regulat şi de regimul alimentar strict. Faţa 
lătăreaţă şi trăsăturile alungite aveau o uşoară tentă 
mongoloidă, la fel ca şi ochii căprui înfundaţi în orbite, moşteniţi 
din partea mamei, a cărei familie îşi trăgea rădăcinile din nordul 
îndepărtat. Anii de disciplină autoimpusă o deprinseseră să 
asculte mai mult şi să vorbească mai puţin. Emana vigoare prin 
toţi porii. 

Mulţi susţinuseră că era imposibilă realizarea unei federaţii 
asiatice, însă ea le dovedise tuturor că se înşelaseră. 
Kazahstanul,  Uzbekistanul,  Kirghistanul,  Karakalpakistanul, 
Tadjikistanul şi Turkmenistanul nu mai existau. Cu cincisprezece 
ani în urmă, aceste foste republici sovietice, după ce încercaseră 
pentru scurt timp experienţa independenţei, se uniseră în nou 
înfiintata Federație a Asiei Centrale. Nouă milioane şi jumătate 
de kilometri pătraţi, şaizeci de milioane de oameni, o întindere 
masivă de teritoriu care rivaliza ca mărime, capacităţi şi resurse 
cu America de Nord şi cu Europa. Acesta fusese visul ei. lar acum 
era o realitate. 

— Aveţi grijă, doamnă ministru! Le place să vă pună la 
încercare. 

— Atunci ar fi bine să îşi dea toată silinţa, răspunse ea 
zâmbind. 


26 


Vorbeau în limba rusă, deşi dari, kazaha, tadjica, turkmena şi 
kirghiza erau acum toate limbi oficiale ale Federaţiei. Ca un 
compromis făcut faţă de numeroşii slavi, rusa rămăsese limba 
„comunicării interetnice”. 

Uşile de la grajd se deschiseră, iar lrina Zovastina cuprinse cu 
privirea câmpul plat care se întindea pe mai bine de un 
kilometru. Înspre mijlocul acestuia se aflau douăzeci şi trei de 
bărbaţi călare, adunaţi lângă o groapă nu prea adâncă, săpată în 
pământ. lnăuntru se afla boz-ul, o carcasă de capră, fără cap, 
organe interne sau picioare, ţinută timp de o zi în apă rece 
pentru a o face mai rezistentă la ceea ce urma să suporte. La 
fiecare capăt al terenului se ridica un stâlp dungat. Călăreţii 
continuau să călărească. Erau chopenoz, adică jucători, ca şi ea. 
Gata să înceapă jocul. 

Ingrijitorul îi înmână un bici. Cu secole în urmă, acestea erau 
din piele, iar la vârf aveau bile de plumb. Acum deveniseră mai 
inofensive, fiind însă în continuare utilizate nu numai pentru 
îmboldirea cailor, ci şi pentru a-i ataca pe ceilalţi jucători. Biciul 
ei era prevăzut cu un frumos mâner de fildeş. Se aşeză mai bine 
în şa. Soarele tocmai se ridicase deasupra pădurii dinspre răsărit. 
Palatul său fusese cândva reşedinţa hanilor care conduseseră 
regiunea până la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, când 
invadaseră ruşii. Avea treizeci de încăperi, pline de mobilier 
uzbec şi de porţelanuri orientale. Locul în care se aflau acum 
grajdurile fusese cândva ocupat de harem. Slavă zeilor că zilele 
acelea luaseră sfârşit! 

Trase adânc aer în piept, simțind savoarea unui nou început 
de zi. 

— Succes la joc! îi spuse îngrijitorul. 

Ea îi mulţumi cu o înclinare a capului pentru urare şi se pregăti 
să intre pe teren. Totuşi, nu se putu împiedica să nu cadă pe 
gânduri. Oare cum stăteau lucrurile în Danemarca? 


27 


COPENHAGA 


Viktor Tomas stătea la adăpostul întunericului, de cealaltă 
parte a canalului şi privea cum arde Muzeul Greco-Roman. Se 
întoarse către partenerul său, însă nu dădu glas celor de 
domeniul evidenţei: apăruseră probleme. 

Rafael fusese cel care-l atacase pe intrus, al cărui trup lipsit de 
conştienţă îl târâse după aceea în interiorul muzeului. Cumva, 
după pătrunderea lor clandestină, uşa principală se 
întredeschisese şi, de după balustrada de la etaj, zărise o umbră 
care se apropia de intrare. Rafael, care lucra la parter, 
reacţionase instantaneu,  poziţionându-se în dreptul uşii. 
Adevărul era că ar fi trebuit să aştepte, pentru a vedea intenţiile 
vizitatorului, însă Rafael trăsese cu o mişcare brutală silueta în 
interiorul muzeului pentru a vedea şi îl izbise pe individ în tâmplă 
cu una dintre sculpturi. 

— Femeia, spuse Rafael. Aştepta acolo, înarmată cu un pistol. 
Asta nu-mi miroase a bine! 

Viktor încuviinţă. O femeie cu părul lung, închis la culoare, 
bine proporţionată, îmbrăcată cu un costum mulat pe corp. În 
momentul în care clădirea luase foc, apăruse de pe o alee şi se 
oprise lângă canal. Când individul respectiv se ivise în dreptul 
ferestrei, femeia scosese pistolul şi trăsese în geam. Şi bărbatul 
reprezenta o problemă. Avea părul deschis la culoare, era înalt şi 
musculos. Azvârlise un scaun prin fereastră, apoi, dintr-un salt, 
fusese afară, cu o agilitate surprinzătoare, de parcă mai făcuse 
acest lucru şi cu alte ocazii. O înşfăcase imediat pe femeie de 
braţ şi plonjaseră amândoi în apa canalului. 

Pompierii sosiseră după câteva minute, chiar în clipa în care 
cei doi ieşeau din apă şi fuseseră înfăşuraţi în pături 
termoizolante. Testoasele îşi îndepliniseră sarcina, în mod 
evident. Rafael fusese cel care le botezase aşa, întrucât chiar 
semănau cu nişte țestoase din mai multe puncte de vedere, 
având inclusiv capacitatea de a se întoarce singure în caz că 
erau răsucite pe spate. Din fericire, nici o rămăşiţă a maşinăriilor 
nu avea să supravieţuiască incendiului. Amândouă erau 


28 


confecţionate din materiale combustibile care se vaporizau în 
căldura intensă produsă de acţiunea lor distructivă. Era adevărat 
că orice investigator ar fi putut stabili rapid că focul fusese pus 
de o mână criminală, însă era imposibil să se găsească vreo 
dovadă despre metoda utilizată sau despre mecanismul 
declanşator. Numai că individul respectiv supravieţuise. 

— Tipul ăsta o să ne facă probleme? întrebă Rafael. 

Viktor continuă să-i privească pe pompieri cum se luptau cu 
flăcările. Cei doi, bărbatul şi femeia, se aşezaseră pe parapetul 
din cărămidă, înfăşuraţi încă în păturile lor. Păreau a se 
cunoaşte. Acest lucru îl îngrijoră şi mai tare. Aşa că îi răspunse 
lui Rafael la întrebare în singurul mod de care era capabil: 

— Fără îndoială. 


Malone îşi recăpătase prezenţa de spirit. Cassiopeia se 
cuibărise alături de el, înfăşurată într-o pătură. Rămăseseră în 
picioare numai nişte ruine ale zidurilor muzeului şi nimic din 
interiorul acestuia nu supravieţuise. Clădirea veche arsese rapid. 
Pompierii continuau să se ocupe de flăcări, concentrându-se 
asupra limitării proporţiilor dezastrului. Deocamdată, nici una 
dintre clădirile alăturate nu fusese afectată. 

Aerul nopţii era încărcat de izul de funingine şi de încă ceva, 
un miros dulceag-amărui, asemănător cu cel al substanţei pe 
care o inhalase el în interiorul muzeului cât timp fusese 
sechestrat acolo. Fumul continua să se ridice înspre cer, 
acoperind strălucirea stelelor. Un bărbat bine făcut, îmbrăcat în 
costumul galben de pompier, acum murdar de negreală, se 
apropie pentru a doua oară de ei cu un mers legănat. Era şeful 
uneia dintre echipe. Un poliţist le luase deja câte o declaraţie, 
atât lui, cât şi Cassiopeiei. 

— E exact aşa cum spuneaţi despre sprinklere, i se adresă 
şeful echipei în limba daneză. Apa noastră nu face decât să 
înteţească focul. 

— Şi cum aţi reuşit să-l ţineţi în cele din urmă sub control? 
întrebă Malone. 

— Când rezervorul a rămas fără lichid, am introdus furtunurile 
în apa canalului şi am pompat direct de acolo. Asta a avut efect. 

— Apă sărată? întrebă Malone, deoarece ştia că toate canalele 
din Copenhaga aveau ieşire la mare. 

Şeful de echipă dădu din cap în semn de încuviinţare. 


29 


— Da, s-a stins imediat. 

— Aţi găsit ceva în interiorul clădirii? se interesă Malone. 

— Nici urmă de maşinăriile alea pe care le-aţi descris 
poliţiştilor. Însă locul era atât de încins, încât s-au topit până şi 
statuile de marmură, spuse şeful de echipă şi îşi trecu o mână 
prin părul ud. Este vorba despre un combustibil puternic. O să 
avem nevoie de hainele voastre. Ar putea fi singura sursă prin 
care să depistăm compoziţia acestuia. 

— Nu prea cred, spuse Malone. Am plonjat amândoi în canal. 

— Mda, aveţi dreptate, zise şeful de echipă clătinând din cap. 
O să le placă la nebunie treaba asta celor care vor investiga 
cauzele incendiului. 

In vreme ce pompierul se îndepărta greoi, Malone se întoarse 
înspre Cassiopeia şi se grăbi s-o ia la întrebări: 

— Vrei să-mi spui şi mie ce se petrece? 

— Nu ar fi trebuit să te afli aici până mâine-dimineaţă. 

— Asta nu-i un răspuns la ce te-am întrebat! 

Părul ei des, negru şi sârmos îi atârna ud pe umeri, 
încadrându-i în linii dezordonate chipul atrăgător. Era o 
musulmană spaniolă, care trăia în sudul Franţei. Era inteligentă, 
bogată şi pe deplin conştientă de calităţile ei, iar ca profesie era 
inginer şi istoric. Insă prezenţa ei la Copenhaga cu o zi mai 
devreme decât îi spusese lui însemna cu siguranţă ceva. De 
asemenea, venise înarmată şi îmbrăcată ca pentru luptă, cu 
pantaloni negri din piele şi o greacă mulată, tot din piele. Se 
întrebă dacă avea să se dovedească dificilă, sau urma să fie 
cooperantă. 

— Noroc că eram aici, altfel cine-ţi mai salva pielea? îi spuse 
ea. 

El nu-şi putu da seama dacă vorbea serios sau doar îl tachina. 

— Dar de unde ştiai tu că pielea mea avea nevoie să fie 
salvată? 

— E o poveste lungă, Cotton! 

— Am timp berechet! M-am retras din activitate. 

— Eu nu. 

El îi sesiză nota de amărăciune din voce şi presimţi ceva. 

— Ştiai că această clădire urma să fie incendiată, nu-i aşa? o 
întrebă. 

Ea îi evită privirea, uitându-se în lungul canalului. 

— Ca să spun drept, chiar îmi doream să ardă, îi răspunse 


30 


Cassiopeia. 

— Vrei să-mi explici şi mie chestia asta? 

Ea tăcu o vreme, absorbită de gânduri. 

— Eram aici. Mai devreme. Am văzut doi indivizi care au 
pătruns în muzeu. l-am văzut şi cum au pus mâna pe tine. 
Trebuia să-i urmăresc, însă nu am putut, spuse ea, apoi se opri. 
După câteva secunde, continuă: Din cauza ta. 

— Cine erau? 

— Erau cei care au lăsat acolo maşinăriile alea. 

Ea ascultase în vreme ce el dăduse declaraţia către poliţie, 
însă Malone simţise tot timpul că era la curent cu toată povestea. 

— Ce-ai zice să lăsăm gogoşile deoparte şi să-mi spui ce se 
petrece aici? Am fost la un pas de moarte din cauza a ceea ce 
faci tu. 

— N-ar trebui să mai dai atenţie uşilor deschise, mai ales 
noaptea. 

— E greu să renunţi la vechile obiceiuri. Ce se petrece? 

— Doar ai văzut flăcările. Ai simţit dogoarea. Destul de 
neobişnuit, nu crezi? 

El îşi aminti felul în care focul se extinsese pe trepte în jos, 
oprindu-se apoi brusc, ca şi cum ar fi aşteptat să-l invite cineva 
pentru a porni mai departe. 

— Mda, că bine zici! 

— În secolul al şaptelea, când flotele musulmane au atacat 
Constantinopolul, ar fi trebuit să obţină o victorie zdrobitoare. 
Aveau arme mai bune şi o grămadă de ostaşi. Insă bizantinii le- 
au pregătit o surpriză. Ei îl numeau foc lichid sau foc sălbatic şi l- 
au dezlănţuit asupra corăbiilor, distrugând în totalitate flota 
invadatoare. Cassiopeia evita în continuare să-l privească. Arma 
a supravieţuit în diverse forme până în perioada cruciadelor şi, în 
cele din urmă, a dobândit numele de foc grecesc. Secretul 
formulei originale era atât de bine păzit, încât numai împărații 
bizantini în persoană aveau acces la el. Aceştia au păstrat taina 
atât de bine, încât, în momentul în care imperiul şi-a găsit 
sfârşitul, formula s-a pierdut şi ea. Cassiopeia răsuflă adânc, 
ţinând pătura strâns înfăşurată în jurul ei. Ei bine, a fost găsită 
din nou. 

— Vrei să spui că tocmai am văzut cum arată focul grecesc? 

— Cu o mică şmecherie. In varianta asta, nu suportă apa 
sărată. 


31 


— Şi atunci, de ce nu le-ai spus acest lucru şi pompierilor când 
au sosit aici? 

— Nu vreau să răspund la mai multe întrebări decât este 
necesar. 

— Şi de ce să laşi muzeul ăsta să ardă? insistă Malone să afle. 
Nu există aici chiar nimic de valoare? 

Îşi întoarse privirea spre mormanul de piatră înnegrită şi zări 
rămăşiţele carbonizate ale bicicletei sale. Simţi că femeia de 
lângă el îi mai ascundea ceva, deoarece continua să îi evite 
privirea. Niciodată, de când o cunoştea, nu văzuse la ea vreo 
urmă de neîncredere, de nervozitate sau de deprimare. 
Cassiopeia era o tipă dură, mereu în alertă, cu multă stăpânire 
de sine şi foarte inteligentă. Numai că în clipa aceea părea 
tulburată. 

O maşină apăru la capătul îndepărtat al străzii care fusese 
blocată de un cordon de poliţie. Recunoscu sedanul britanic de 
lux şi silueta care cobori de pe bancheta din spate: era Henrik 
Thorvaldsen. 

— A venit aici pentru a vorbi cu noi, spuse Cassiopeia 
ridicându-se în picioare. 

— Şi de unde ştia că suntem aici? 

— Să ştii că se petrece ceva, Cotton! 


32 


VENEŢIA 
ORA 2.30 


Vincenti era bucuros că dezastrul care ar fi putut avea loc din 
cauza florentinului fusese evitat. Făcuse o greşeală. Timpul era 
scurt, iar el se deda unui joc periculos, însă, după cum se părea, 
soarta îi mai acordase o şansă. 

— Situaţia din Asia Centrală este sub control? îl întrebă cineva 
din Consiliul celor Zece. Am reuşit să împiedicăm ce a încercat să 
facă nebunul ăla? 

Toată adunarea, bărbaţi şi femei, rămăsese în încăpere după 
ce florentinul fusese scos de acolo, zbătându-se în sicriul său pe 
rotile. Mai mult ca sigur că, de atunci, un glonţ în cap pusese 
deja capăt rezistenţei omului. 

— Stăm bine, spuse Vincenti. M-am ocupat personal de 
această situaţie, numai că Ministrul Suprem Zovastina are un 
comportament de starletă. Presupun că va face un adevărat 
spectacol. 

— Nu este o persoană de încredere, zise altcineva. 

El se miră de vehemenţa cu care fuseseră rostite aceste 
cuvinte, având în vedere faptul că Zovastina era aliata lor, însă, 
chiar şi aşa, fu întru totul de acord. 

— Despoţii constituie întotdeauna o problemă, spuse el, apoi 
se ridică şi se duse la o hartă care atârna pe unul dintre pereţi. 
Cu toate astea, a realizat al naibii de multe! A reuşit să unească 
şase state asiatice corupte într-o federaţie care ar putea foarte 
bine să reziste. Vincenti arătă înspre hartă. Practic, a 
reconfigurat harta lumii. 

— Şi cum a reuşit acest lucru? se auzi o întrebare. Cu 
certitudine nu prin metode diplomatice! 

Vincenti era la curent cu relatările oficiale. După căderea 
Uniunii Sovietice, Asia Centrală fusese profund afectată de 
războaie civile şi de tot felul de conflicte, deoarece fiecare dintre 
teritoriile a căror denumire se termina în „stan” lupta pentru 


33 


FEDERAȚIA ASIEI 
CENTRALE 


Fostele republici sovietice 
sunt arătate ca referință 


Mile 


= a) dit, 453 * Task ` S 
3 > 
z 72 "N s s 
£ fa N ; 
È Asgaba Nyy Dusanbe e Es 
E set si STAA? 
pr b “14, > AN 


mea N 


>41 
independență. Aşa-numita Comunitate a Statelor Independente 
care apăruse după URSS nu exista, la drept vorbind, decât cu 
numele. Corupţia şi incompetenţa erau la putere. Irina Zovastina 
condusese reformele locale pe vremea lui Gorbaciov, promovând 
perestroika şi glasnostul, fiind la timona campaniei de depistare 
şi judecare a multor birocraţi corupți. Şi totuşi, sfârşise prin a 
trece la ofensivă şi a-i expulza pe ruşi, amintindu-le oamenilor de 
cucerirea colonială a Rusiei şi  avertizându-i în privinţa 
amenințărilor ce planau asupra mediului, punctând că asiaticii 
mureau cu miile din cauza poluării ruseşti. In cele din urmă, 
luase cuvântul în Adunarea Reprezentanţilor din Kazahstan şi 
impulsionase proclamarea republicii. Un an mai târziu, fusese 
aleasă preşedinte. Occidentul o primise cu braţele deschise. 


34 


Părea o persoană venită să producă schimbări într-o zonă în care 
rareori se schimba ceva. Apoi, cu cincisprezece ani în urmă, 
lumea rămăsese încremenită atunci când ea făcuse public 
anunţul cu privire la Federaţia Asiei Centrale. Fuseseră şase 
naţiuni, iar acum era una singură. Cu toate acestea, colegul lui 
Vincenti avea dreptate. Nu fusese vorba despre un miracol, ci 
mai degrabă de manipulare. Aşa că răspunse la întrebare rostind 
ceea ce era evident: 

— A impus-o cu forţa. 

— Şi în urma morţii atât de convenabile a opozanților ei 
politici. 

— Aceasta a fost dintotdeauna o modalitate de a accede la 
putere, spuse Vincenti. Nu putem s-o blamăm pentru acest lucru. 
Şi noi facem la fel, continuă el, îndreptându-şi apoi privirile 
înspre un alt membru al Consiliului celor Zece. Fondurile sunt la 
locul lor? 

Trezorierul încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Trei virgulă şase miliarde, dispersate prin diverse bănci din 
întreaga lume, cu acces uşor, direct la Samarkand. 

— Presupun că membrii noştri sunt pregătiţi. 

— Un influx reînnoit de investiţii va începe imediat. 
Majoritatea membrilor intenţionează nişte expansiuni 
semnificative. Au fost prudenţi până în acest punct, datorită 
indicaţiilor noastre. 

Timpul era scurt. La fel cum se întâmpla şi cu Consiliul iniţial al 
celor Zece, jumătate din membrii prezentului Consiliu urmau să 
fie schimbaţi în curând. Regulile interne ale Ligii erau ca din doi 
în doi ani să fie schimbaţi câte cinci membri. Lui Vincenti îi expira 
termenul în mai puţin de treizeci de zile. Acest lucru era o 
binecuvântare, dar în acelaşi timp o problemă. 

Cu şase sute de ani în urmă, Veneţia fusese o republică 
oligarhică, guvernată de neguţători printr-un sistem politic 
complicat creat cu scopul de a preveni despotismul. Facţiunile şi 
intrigile erau considerate ca fiind consecinţa unor procese bazate 
cu preponderență pe noroc. Nici o persoană nu deţinea vreodată 
întreaga autoritate. Intotdeauna existau grupuri de persoane 
care consiliau, luau deciziile şi acționau. lar aceste grupuri se 
schimbau la intervale regulate. Şi totuşi, corupţia reuşise să se 
strecoare. Comploturile şi urmărirea scopurilor particulare erau 
în plină floare. Intrigile se ţeseau de zor. 


35 


Oamenii întotdeauna găseau o modalitate pentru aceasta. Şi 
la fel făcuse şi el. Avea treizeci de zile. Mai mult decât suficient. 

— Şi ce se va întâmpla cu Ministrul Suprem Zovastina? întrebă 
unul dintre membrii Consiliului, întrerupându-i şirul gândurilor. 
Va fi bine? 

— Ei bine, spuse el, acest lucru ar putea deveni subiectul 
întâlnirii de faţă. 


36 


7 


SAMARKAND 
FEDERAȚIA ASIEI CENTRALE 
ORA 6.20 


Zovastina dădu pinteni calului său. Ceilalţi chopenoz îşi 
biciuiră şi ei armăsarii. Noroiul ţâşnea spre ea dinspre gazonul 
ud, frământat de copite. Luă biciul în gură şi apucă hăţurile cu 
ambele mâini. Până acum, nimeni nu avusese vreo tentativă de a 
lua carcasa caprei care zăcea în locaşul ei din pământ. 

— Hai, Bucefal, îi spuse calului la ureche printre dinţii 
încleştaţi. A sosit vremea să le arătăm ce suntem în stare. Smuci 
hăţurile, iar animalul ţâşni înainte. 

jocul era simplu. Trebuia să apuce boz-ul, să călărească 
ţinându-l în mână până la capătul celălalt al terenului, să 
ocolească stâlpul, apoi să se întoarcă şi să depună capra moartă 
în cercul dreptăţii, trasat pe iarbă cu var. Părea uşor, însă 
dificultatea venea din partea celorlalţi chopenoz, care aveau voie 
să facă aproape orice pentru a fura boz-ul. 

invitaţia de a juca buzkashi cu ea era considerată o onoare, iar 
Irina Zovastina îşi selecţiona participanţii cu mare atenţie. Cei de 
astăzi erau o combinaţie între garda ei personală şi încă nouă 
invitaţi, care alcătuiau cele două echipe de câte doisprezece 
membri. Ea era singura femeie de acolo. Şi acest lucru îi făcea 
plăcere. 

Bucefal păru să simtă ce anume se aştepta de la el şi se 
îndreptă înspre boz. Un alt jucător se izbi în partea dreaptă a 
calului. Zovastina îşi luă biciul din gură şi îl şfichiui pe celălalt 
călăreț, lăsând întipărite pe chipul bărbatului forma împletiturilor 
din piele. Acesta îi ignoră atacul şi îşi continuă asaltul, alţi trei 
călăreţi alăturându-i-se în încercarea de a o opri. 

Doi membri ai echipei ei se apropiară şi se angajară în luptă 
cu cei trei adversari. O învălmăşeală de cai şi de călăreţi se 
produse în jurul boz-ului. Ea le spusese mai devreme celor din 
echipa ei că dorea să fie prima care face turul în jurul stâlpului, 
iar aceştia păreau să-şi îndeplinească sarcina de a o ajuta. 

Un al patrulea călăreț din echipa adversă se apropie. Totul 


37 


părea să se învârtă cu ea, cei douăzeci şi patru de chopenoz 
călărind în cerc. Unul dintre adversari îi şfichiui pieptul cu biciul, 
însă jacheta din piele groasă o protejă de lovitură. De obicei, 
lovirea Ministrului Suprem reprezenta o ofensă capitală, însă 
această regulă era abolită în timpul jocului de buzkashi. Ea dorea 
ca jucătorii să nu fie reţinuţi de nimic. 

Un călăreț alunecă de pe cal şi se izbi de pământ. Nimeni însă 
nu se opri să-l ajute. Era interzis. Fracturile, rănile şi tăieturile 
erau la ordinea zilei. La drept vorbind, se întâmplase chiar să 
moară cinci bărbaţi în decursul ultimilor doi ani. Moartea fusese 
dintotdeauna ceva obişnuit în timpul jocului de buzkashi. Chiar şi 
Codul Penal al Federaţiei conţinea o excepţie, nefiind considerată 
o infracţiune uciderea unui om pe parcursul acestui joc. 

Irina Zovastina dădu ocol scobiturii din pământ. Un alt jucător 
se întinse după boz, însă ea îl plesni cu biciul peste mână. Apoi 
trase puternic de hăţuri şi îl încetini pe Bucefal, rotindu-se 
amândoi în loc şi năpustindu-se încă o dată asupra carcasei, 
înainte ca adversarii să o ajungă din urmă. Incă doi călăreţi 
căzură la pământ. 

De câte ori trăgea aer în piept, simţea mirosul de iarbă şi de 
noroi. Scuipă mizeria care i se adunase în gură, umplându-şi însă 
plămânii cu mirosul de sudoare care venea dinspre cal. Işi îndesă 
din nou biciul în gură şi se aplecă, cu o mână ţinându-se bine de 
şa, iar cu cealaltă apucând carcasa. Sângele ţâşni din zonele de 
unde fuseseră secţionate copitele şi capul caprei. Trase în sus 
leşul animalului şi îl prinse cu nădejde, apoi îl îndemnă pe 
Bucefal s-o ia la stânga. De acum încolo numai trei reguli mai 
stăteau în picioare: carcasa nu trebuia legată, nu era permisă 
lovirea mâinii celui care ţinea leşul şi nu era voie să fie 
împiedicaţi caii în nici un fel. j 

Sosise vremea să alerge înspre stâlp. li dădu pinteni lui 
Bucefal. Echipa adversă se apropie de ea. Cei din echipa ei 
galopau din urmă să-i sară în ajutor. Carcasa era grea, avea 
probabil în jur de treizeci de kilograme, însă brațele ei puternice 
puteau să o susțină fără probleme. Sângele caprei continua să i 
se prelingă pe mână şi pe mânecă. O lovitură primită în spinare îi 
atrase atenţia. Se întoarse în şa şi zări doi călăreţi din echipa 
adversă. Alţi câţiva se agitau puţin mai în spate. 

Copitele izbeau tunător pământul jilav, iar aerul era străpuns 
de nechezatul frenetic al cailor. Chopenoz-ii ei îi veniră în ajutor. 


38 


Avură loc schimburi de lovituri. Ea avea degetele încleştate în 
blana caprei, simţindu-şi antebraţele amorţite de durere. Stâlpul 
se afla la o distanţă de cincizeci de metri. 

Terenul se întindea în spatele palatului de vară pe un câmp 
acoperit de iarbă care se sfârşea într-o pădure deasă. Sovieticii 
utilizaseră acest complex drept refugiu pentru elita partidului, 
ceea ce explica motivul pentru care supravieţuise. Ea modificase 
configuraţia zonei, însă reţinuse în mod înţelept câteva aspecte 
ale ocupaţiei ruseşti. 

Alţi călăreţi se alăturară luptei dintre echipele adverse. Bicele 
şfichiuiau şi se auziră gemetele de durere ale bărbaţilor. Aceştia 
începură să-şi arunce obscenităţi. 

Ea ajunse în frunte, însă era un avantaj fragil. Trebuia să 
încetinească apoi pentru a înconjura stâlpul, după care să se 
întoarcă înspre cercul dreptăţii, ceea ce le acorda tuturor ocazia 
de a o ataca. Deşi echipa ei o ajutase până în acel moment, 
regulile permiteau acum ca oricine să poată fura boz-ul şi să 
înceapă o nouă alergare. Hotări să-i ia pe toţi prin surprindere. li 
dădu pinteni lui Bucefal, direcţionându-l spre dreapta. Nu exista 
vreo regulă care să stabilească limitele suprafeţei de joc. 
Călăreţii puteau să se aventureze în orice direcţie şi chiar făceau 
acest lucru. Işi continuă galopul în arc de cerc înspre exterior, în 
timp ce mulţimea de chopenoz se îngrămădea la stânga ei, 
împingând-o către marginea terenului, a cărui suprafaţă era 
delimitată de şiruri de copaci înalţi. Ar fi putut să se strecoare 
printre ei - mai făcuse acest lucru - însă astăzi preferă o altă 
abordare. 

Inainte ca vreunul dintre participanţi să poată reacţiona la 
schimbarea ei bruscă de direcţie, o luă la stânga şi străbătu 
terenul în zigzag, tăind calea corpului principal de călăreţi şi 
determinându-i pe toţi să încetinească. Momentul lor de ezitare îi 
permise să se năpustească înainte şi să facă înconjurul stâlpului. 
Ceilalţi o urmară. Işi îndreptă atenţia în faţa ei. Un călăreț o 
aştepta la cincizeci de metri distanţă. Avea tenul măsliniu şi un 
chip bărbos, cu trăsături inexpresive. Stătea drept în şa şi ea îl 
zări cum scoate un pistol de sub pelerina din piele. Tinea arma 
aproape de trup, aşteptând-o. 

— Bucefal, hai să-i arătăm că nu ne este frică de el! 

Calul se năpusti în faţă. Individul cu pistolul nu se clinti. 
Zovastina îl ţintuia cu privirea. Nimeni nu va putea să o 


39 


determine vreodată să se retragă. Pistolul se ridică. Ecoul unei 
împuşcături răsună în cuprinsul terenului. Individul care ţinea 
arma se clătină în şa, apoi se prăbuşi pe pământul umed. Calul 
său, speriat de întâmplare, o luă la goană de unul singur. Ea 
trecu peste cadavru, Bucefal împlântându-şi copitele în carnea 
caldă încă, trupul fiind aruncat într-o parte din viteza calului. 
Continuă să galopeze până când cercul dreptăţii îi apăru în raza 
vizuală. Călări până ajunse în dreptul acestuia şi aruncă boz-ul în 
mijloc, trăgând apoi de frâie şi oprindu-l pe Bucefal. 

Ceilalţi călăreţi se opriseră cu toţii în locul în care zăcea 
bărbatul mort. Impuşcarea unui jucător era cu totul împotriva 
regulilor. Numai că ceea ce se întâmplase nu făcea parte din nici 
un joc. Sau făcea? Poate că da, însă era cu totul alt tip de 
întrecere, cu alt gen de jucători şi alte reguli. Nici măcar unul 
dintre bărbaţii prezenţi acolo în acel moment nu avea cum să 
înţeleagă sau să aprobe acel lucru. 

Trase de hăţuri şi se îndreptă în şa, aruncând o privire înspre 
acoperişul palatului. Din interiorul unuia dintre fostele foişoare 
de supraveghere sovietice, lunetistul îi semnală succesul, 
gesticulând cu puşca. Ea îi întoarse gestul, ridicându-l pe Bucefal 
pe picioarele din spate, iar calul necheză puternic, exprimându-şi 
aprobarea faţă de omor. 


40 


COPENHAGA 
ORA 3.10 

Cassiopeia îi urmă pe Malone şi pe Henrik Thorvaldsen în 
anticariatul lui Malone. Era frântă. Chiar dacă se aşteptase la o 
noapte lungă, ultimele câteva luni îşi spuneau cuvântul, mai ales 
ultimele săptămâni, iar chinul nu părea nici pe departe să ia 
sfârşit în curând. Malone aprinse lumina. Aflase şi ea ce se 
întâmplase în toamna precedentă - când îşi făcuse apariţia fosta 
soţie a lui Malone şi urmase o explozie chiar în acel loc, însă 
restauratorii făcuseră o treabă excelentă. Tâmplăria îi atrase 
atenţia: deşi nouă, fusese realizată în aşa fel încât să pară veche. 

— Felicitări pentru mâna de lucru! spuse ea. 

— Am vrut să arate aşa cum fusese înainte, îi spuse 
Thorvaldsen încuviinţând din cap. Este prea multă istorie în 
această clădire ca să vină nişte fanatici s-o arunce în aer. 

— Nu vrei să te schimbi de hainele astea ude? o întrebă 
Malone. 

— Dar n-ar trebui mai întâi să-l trimitem acasă pe Henrik? 

— Umblă vorba că îi place să se uite, răspunse Malone rânjind. 

— Sună interesant, spuse Thorvaldsen, numai că în seara asta 
nu prea am starea necesară. 

Nici ea n-o avea. 

— Nu-i nici o problemă, îi zise lui Malone, pielea se usucă 
repede. Asta-i unul dintre motivele pentru care mă îmbrac aşa 
când sunt la lucru. 

— Şi la ce anume lucrai în seara asta? 

— Eşti sigur că vrei să afli? După cum spuneai, acum eşti un 
buchinist, nu un agent operativ. Te-ai retras din activitate şi 
toate celelalte justificări. 

— Am primit un e-mail de la tine prin care îmi dădeai întâlnire 
la muzeul ăla mâine-dimineaţă. Având în vedere ceea ce ai spus 
mai devreme în timpul incendiului, mâine-dimineaţă nici măcar 
nu ar mai fi existat vreun muzeu acolo. 

Ea se aşeză într-unul din fotolii. 

— Exact motivul pentru care trebuia să ne întâlnim în locul 


41 


respectiv. Spune-i, Henrik! 

Cassiopeiei îi plăcea de Malone. Acesta era un bărbat 
inteligent, de încredere, cu trăsături frumoase - aceasta fusese 
impresia pe care i-o făcuse atunci când se întâlniseră în Franţa 
pentru prima oară, în anul precedent. Era un avocat extrem de 
bine pregătit. Lucrase vreme de doisprezece ani pentru 
Departamentul de Justiţie al Statelor Unite, într-o unitate sub 
acoperire cunoscută sub numele de Magellan Billet. Apoi, cu doi 
ani în urmă, se retrăsese şi cumpărase un anticariat de la 
Thorvaldsen, în Copenhaga. Era un tip direct şi uneori cam brutal 
în purtare, exact ca ea, aşa că nu se putea plânge. li plăceau 
vioiciunea chipului său, sclipirea aceea maliţioasă din ochii de un 
verde strălucitor, părul nisipiu şi tenul care îi era întotdeauna 
bronzat. Ştia ce vârstă avea, în jur de patruzeci şi cinci de ani şi 
îşi dădu seama că, datorită aerului tineresc care încă nu-i pierise, 
se găsea la apogeul farmecului său. Îl invidia. El mai avea încă 
timp. Pentru ea însă rămăsese mult prea puţin. 

— Cotton, spuse Thorvaldsen, în Europa au avut loc mai multe 
astfel de incendii. Primul s-a petrecut în Franţa, iar următoarele 
au fost în Spania, în Belgia şi în Elveţia, fiind similare cu cel prin 
care ai trecut tu. Poliţia a constatat în fiecare dintre aceste locuri 
că aprinderea a fost stârnită intenţionat, însă până acum nici 
unul dintre cazuri nu a putut fi pus în legătură cu celălalt. Două 
dintre clădiri au ars până la temelie. Se aflau în zone rurale şi nu 
prea li s-a acordat mare importanţă. Toate patru erau reşedinţe 
particulare care nu erau locuite. Cea de aici este prima clădire 
publică. 

— Şi voi cum aţi făcut legătura dintre ele? întrebă Malone. 

— Noi ştim ce caută, răspunse Cassiopeia. Medalioane cu 
elefanţi. 

— Ştii, spuse Malone, exact la asta mă gândeam şi eu: cinci 
incendii, în tot cuprinsul Europei. Trebuie să fie vorba despre 
medalioane cu elefanţi. Ce altceva ar fi putut fi? 

— Ele există cu adevărat, zise femeia. 

— E bine de ştiut, dar ce naiba este un medalion cu elefant? 

— Acum două mii trei sute de ani, după ce Alexandru cel Mare 
a cucerit Asia Mică şi Persia şi-a îndreptat atenţia către India, 
spuse Thorvaldsen. Însă armata l-a părăsit înainte de a putea 
ocupa prea mult din teritoriu. A dus mai multe bătălii în India şi, 
pentru prima dată, a întâlnit elefanții de război. Aceştia zdrobeau 


42 


frontul macedonean şi stârneau haos printre luptători. Oamenii 
lui Alexandru erau îngroziţi de ei. Ulterior au fost bătute, pentru a 
comemora evenimentul, medalioane care îl înfăţişau pe 
Alexandru înfruntând elefanții. 

— Medalioanele, continuă Cassiopeia, au fost realizate după 
moartea lui Alexandru. Nu avem nici cea mai mică idee câte s-au 
făcut, însă în prezent nu se cunosc decât opt: cele patru care au 
fost luate până acum, apoi cel din seara asta, încă două deţinute 
de nişte persoane particulare şi unul care este expus la Muzeul 
de Istorie şi Cultură din Samarkand. 

— Capitala Federaţiei Asiei Centrale? întrebă Malone. Adică o 
parte a regiunii cucerite de Alexandru. 

Thorvaldsen se lăsă în unul dintre fotolii, spinarea lui 
încovoiată împingându-i gâtul în faţă şi proptindu-i guşa în 
pieptul îngust. Cassiopeia băgă de seamă că vechiul ei prieten 
arăta epuizat. Era îmbrăcat ca de obicei, cu un pulover lălâu şi cu 
pantaloni reiaţi mai mari decât măsura lui. Ştia că aceasta 
reprezenta pentru el un fel de uniformă, cu care încerca să-şi 
ascundă diformitatea. Regreta faptul că îl implicase şi pe el, însă 
Henrik insistase. Era un prieten de nădejde. Sosise vremea să 
vadă cât de bun prieten era şi Malone. 

— Ce ştii despre moartea lui Alexandru cel Mare? 

— Am citit despre asta. O mulţime de mituri amestecate cu 
fapte contradictorii. 

— Renumita ta memorie eidetică? 

— O am încă din pântecele mamei, spuse Malone ridicând din 
umeri. 

Ea zâmbi, apoi spuse: 

— Ceea ce s-a întâmplat în iunie 323 î.Hr. A fost de o mare 
însemnătate pentru întreaga lume. 

Thorvaldsen gesticulă cu mâna. 

— Haide, spune-i! Trebuie să afle! 

Cassiopeia se conformă. 


În ultima zi din luna mai, în interiorul zidurilor Babilonului, 
Alexandru a participat la o cină oferită de unul dintre însoțitorii 
săi de încredere. S-a ridicat să ţină un toast, a dat pe gâto cupă 
mare de vin nediluat cu apă, apoi a răcnit din toate puterile ca şi 
cum ar fi primit o lovitură violentă. A fost dus cu iuţeală în patul 
său, unde a fost cuprins de febră, însă el a continuat să joace 


43 


zaruri, să facă planuri cu generalii săi şi să aducă sacrificiile 
cuvenite. In cea de a patra zi, s-a plâns de o anumită sfârşeală şi 
câţiva dintre Insoţitorii săi au observat că îi lipsea energia care îl 
caracteriza în mod obişnuit. A mai zăcut în linişte mai multe zile, 
dormind în sala de baie pentru a se răcori. In ciuda stării sale de 
slăbiciune fizică, Alexandru a trimis vorbă infanteriei să se 
pregătească de marş în patru zile, iar flotei să ridice pânzele în 
cinci zile. Planurile sale de a se îndrepta către apus pentru a 
cuceri Arabia erau pe punctul de a fi puse în practică. Pe 6 iunie, 
simțindu-se mai slăbit, i-a înmânat inelul său lui Perdiccas, astfel 
încât administrarea după rânduială a conducerii să continue. 
Acest fapt a dus la panică. Trupele s-au înspăimântat că le 
murise conducătorul şi, pentru a potoli neliniştea generală, 
Alexandru le-a permis luptătorilor să se preumble în şir prin 
dreptul patului său, de unde el i-a întâmpinat pe fiecare cu câte 
un zâmbet. După ieşirea ultimului dintre soldaţi, a rostit abia 
auzit: „După moartea mea, unde mai găsiţi un rege care să 
merite astfel de bărbaţi?” A dat ordin ca, după moartea lui, 
trupul să-i fie dus la Templul lui Amon din Egipt. Insă nici unul 
dintre însoțitorii săi nu a vrut să audă de un asemenea fatalism. 
Starea i s-a agravat până când, pe 9 iunie, însoțitorii l-au 
întrebat: „Cui îi vei lăsa regatul?” Ptolemeu a afirmat că l-a auzit 
zicând: „Celui mai strălucit”. Seleucus a spus: „Celui mai drept”. 
Peithon şi-a amintit că a auzit: „Celui mai puternic”. Prin urmare, 
s-a iscat o mare dispută: de partea cui se găsea adevărul? In ziua 
următoare, dimineaţa devreme, în al treizeci şi treilea an al vieţii, 
după doisprezece ani şi opt luni de domnie, Alexandru al II-lea al 
Macedoniei şi-a dat obştescul sfârşit. 


— Oamenii încă mai dezbat care au fost ultimele sale cuvinte, 
spuse Cassiopeia. 

— Şi de ce este lucrul ăsta atât de important? întrebă Malone. 

— Este vorba despre ceea ce a lăsat în urma sa, spuse 
Thorvaldsen. Regatul său, fără vreun moştenitor de drept. 

— Şi asta are vreo legătură cu medalioanele cu elefanţi? 

— Cotton, zise Thorvaldsen, am cumpărat acel muzeu ştiind 
că va veni cineva să-l distrugă. Eu şi Cassiopeia aşteptam să se 
întâmple aşa ceva. 

— Trebuia să fim cu un pas înaintea celui care este în 
căutarea medalioanelor, adăugă ea. 


44 


— Păi, se pare că au câştigat: au obţinut ce au vrut. 
Thorvaldsen se uită fugitiv înspre femeie, apoi bărbatul mai 
vârstnic îl ţintui cu privirea pe Malone şi spuse: 

— Nu tocmai. 


45 


9 


Viktor se relaxă abia după ce închise şi apoi încuie uşa de la 
camera de hotel. Se aflau în partea cealaltă a Copenhagăi, în 
apropiere de Nyhavn, unde cafenelele situate chiar în 
vecinătatea apei adăposteau mulţimi de clienţi zgomotoşi. Se 
aşeză la birou şi aprinse o veioză, în vreme ce Rafael se postă în 
dreptul ferestrei, care oferea o perspectivă a străzii de la 
înălţimea de patru etaje. 

Acum se afla în posesia celui de-al cincilea medalion. Primele 
patru fuseseră aducătoare de dezamăgire: unul era fals, iar 
celelalte trei nu erau în stare prea bună. Cu şase luni în urmă nu 
cunoştea prea multe despre medalioanele cu elefanţi, însă acum 
considera că devenise chiar expert în privinţa provenienţei lor. 

— N-ar trebui să fie vreo problemă, i se adresă el lui Rafael. 
Linişteşte-te! Nu ne urmăreşte nimeni. 

— Am să stau de veghe, ca să fiu mai sigur. 

Ştia că Rafael încerca să se revanşeze pentru reacţia sa 
exagerată din interiorul muzeului, aşa că îi spuse: 

— Este în regulă. 

— Ar fi trebuit să moară. : 

— Mai bine că nu s-a întâmplat aşa. In felul ăsta, măcar ştim 
cu cine avem de-a face. 

Deschise fermoarul unei casete din piele, din care scoase un 
stereomicroscop şi un cântar digital. Puse moneda pe birou. O 
găsiseră expusă în una dintre vitrinele muzeului, desemnată în 
mod corect drept „Medalion cu elefant (Alexandru cel Mare), 
decadrahmă, aproximativ secolul al Il-lea î.Hr.” Mai întâi îi 
măsură grosimea: avea treizeci şi cinci de milimetri. Numai bine. 
O plasă apoi pe cântarul electronic şi o cântări: avea patruzeci 
virgulă şaptezeci şi patru grame. Şi acest lucru era aşa cum 
trebuia. 

Examină cu o lupă imaginea de pe una din fațete: un războinic 
în splendoarea sa regală, cu capul acoperit de un coif cu pene, 
cu apărătoare pentru gât şi platoşă la piept şi cu o mantie de 
călărie care îi cădea până în dreptul genunchilor. Era mulţumit. O 
scăpare evidentă a falsificatorilor o reprezenta mantia, care la 
medalioanele neautentice atârna până la glezne. Timp de secole, 


46 


negoţul cu monede greceşti false fusese înfloritor, iar falsificatorii 
pricepuţi deveniseră foarte isteţi în a-i păcăli atât pe cei dornici 
cu orice preţ să pună mâna pe aşa ceva, cât şi pe cei uşor de dus 
de nas. Din fericire, el nu era nici una, nici alta. 


Primul medalion cu elefanţi care se cunoştea îşi făcuse 
apariţia când fusese donat Muzeului Britanic în 1887. Venise de 
pe undeva din Asia Centrală. Al doilea apăruse în 1926, din Iran. 
Al treilea fusese descoperit în 1959. Al patrulea, în 1964. Apoi, în 
1973, încă patru fuseseră găsite lângă ruinele Babilonului. În 
total opt medalioane, care făcuseră turul muzeelor şi 
colecționarilor particulari. Nu erau chiar atât de valoroase, având 
în vedere diversitatea artei elenistice şi miile de monede 
existente, însă puteau fi colecţionate. 

Reveni la activitatea sa de examinare. Războinicul tânăr, 
proaspăt bărbierit, ţinea o sarisă” în mâna stângă, cu vârful în 
formă de frunză. In mâna dreaptă ţinea un fulger. Deasupra lui 
unduia o Nike zburătoare, zeiţa înaripată a victoriei. La stânga 
războinicului, meşterul incrustase o monogramă ciudată. Dacă 
literele reprezentate erau BA sau BAB şi cum trebuia interpretat 
sensul lor erau lucruri care îi scăpau lui Viktor. Însă un medalion 
autentic trebuia să conţină acest simbol bizar. 


A 


Toate păreau să fie în ordine; nu era nimic în plus sau în 
minus. intoarse moneda pe partea cealaltă. Avea marginile 
foarte deformate, patina de culoarea cositorului fiind netezită ca 
de la o apă curgătoare. Timpul dizolva încet inscripţionarea 
delicată de pe ambele feţe. Era cu adevărat uimitor cum de 


5 Suliţă lungă de 4-7 m, utilizată în războaiele greceşti şi elenistice 
din vechime, introdusă de Filip al Il-lea al Macedoniei şi utilizată în 
formaţia tradiţională de „falangă grecească”. (n.tr.). 


47 


reuşiseră să supravieţuiască acele semne. 

— E vreo mişcare acolo? îl întrebă pe Rafael, care stătea tot în 
dreptul ferestrei. 

— Nu mă lua de sus! 

— Dar chiar voiam să ştiu, spuse el ridicându-şi privirea. 

— Se pare că nu pot face lucrurile aşa cum trebuie. 

Viktor surprinse nota de defetism din tonul lui Rafael. 

— Ai văzut pe cineva care se apropiase de uşa muzeului şi ai 
reacţionat. Asta-i tot. 

— A fost o prostie. Crimele atrag prea mult atenţia. 

— Nu s-ar fi descoperit nici un cadavru. Nu îţi mai face atâtea 
griji! Şi, în afară de asta, am fost de acord şi eu să-l lăsăm acolo. 

Îşi concentră încă o dată atenţia asupra medalionului. Pe 
revers era reprezentat războinicul, de data aceasta călare, 
îmbrăcat la fel, în vreme ce ataca un elefant în retragere. Doi 
bărbaţi erau în spinarea elefantului, unul din ei agitând o sarisă, 
celălalt încercând să-şi scoată din piept vârful de lance înfipt de 
călăreț. Numismaţii erau cu toţii de acord că războinicul regal de 
pe ambele feţe ale monedei îl reprezenta pe Alexandru, iar 
medalionul comemora o luptă cu elefanţi de război. Insă 
adevăratul test al autenticităţii obiectului nu apărea decât la 
microscop. Aprinse lumina acestuia şi strecură decadrahma pe 
tăviţa de examinare. Cele autentice conţineau o anomalie: nişte 
litere minuscule ascunse în incrustaţie, adăugate de meşterii 
antici care utilizau lentile primitive. Experții considerau că aceste 
litere reprezentau ceva de genul însemnelor de pe bancnotele 
moderne, probabil pentru asigurarea autenticităţii. Lentilele nu 
erau ceva obişnuit în timpurile străvechi, aşa că detectarea 
însemnului la vremea aceea ar fi fost aproape imposibilă. Literele 
fuseseră remarcate cu ani în urmă, în momentul în care apăruse 
primul medalion. Insă din cele patru pe care le furaseră până 
acum, numai unul conţinea această caracteristică. Dacă 
medalionul era original, în pliurile îmbrăcăminţii călăreţului ar fi 
trebuit să se afle două litere greceşti, ZH. 

Reglă microscopul şi zări un scris mărunt. Numai că nu erau 
litere, ci nişte cifre: 36 44 77 55. Işi ridică privirea dinspre 
obiectiv. Rafael se uita la el. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă. 

Dilema lor tocmai devenise şi mai adâncă. Mai devreme 
utilizase telefonul din camera hotelului şi făcuse mai multe 


48 


apeluri. Privirea i se îndreptă înspre aparat, la afişajul din partea 
de jos. Erau patru grupuri de cifre, câte două de fiecare, primul 
fiind 36. Nu erau aceleaşi cifre pe care le văzuse prin microscop. 
Ştiu însă în aceeaşi clipă ce reprezentau cele de pe presupusul 
medalion antic. Alcătuiau un număr de telefon din Danemarca. 


49 


10 


VENEŢIA 
ORA 6.30 


Vincenti se examină în oglindă în vreme ce valetul îi ţinea 
sacoul costumului Gucci, pentru a-l ajuta să-şi introducă în el 
trupul mătăhălos. Cu ajutorul unei perii din păr de cămilă, toate 
resturile de scame de la lâna închisă la culoare fură îndepărtate. 
Işi aranjă apoi cravata şi se asigură că acea cută formată imediat 
sub nod era suficient de adâncă. Valetul îi întinse o batistă de 
culoare roşu de Burgundia, iar el aranjă pliurile de mătase în 
buzunarul de la piept. 

Deşi avea un gabarit de o sută treizeci şi cinci de kilograme, 
arăta bine în costumul făcut la croitor. Consultantul său în 
privinţa modei din Milano, pe care îl angajase pe perioadă 
nedeterminată, îl sfătuise să poarte culori închise, deoarece 
acestea nu numai că îi dădeau o notă de autoritate, dar 
îndepărtau atenţia de la statura sa. Lucru nu tocmai uşor de 
realizat. Totul la el era voluminos: obrajii rotofei, fruntea 
bombată, nasul lătăreţ. Insă îi plăcea peste măsură mâncarea 
consistentă, iar a ţine regim echivala pentru el cu comiterea unui 
păcat. 

Făcu un semn, iar valetul îi perie pantofii cu şireturi Lorenzo 
Banfi. Mai aruncă o ultimă privire în oglindă, apoi se uită la ceas. 

— Dumneaei a sunat în vreme ce făceaţi duş, domnule, spuse 
valetul. 

— Pe linia privată? 

Valetul încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— A lăsat vreun număr? 

Valetul îşi băgă mâna în buzunar şi scoase o bucată de hârtie. 

Vincenti reuşise să doarmă puţin atât înainte de întrunirea 
Consiliului, cât şi după. Somnul, spre deosebire de curele de 
slăbire, nu i se părea o pierdere de vreme. Ştia că oamenii îl 
aşteptau şi nu suporta să întârzie undeva, însă decise să sune 
din intimitatea dormitorului său. Nu avea nici un rost să 
trâmbiţeze totul prin intermediul celularului. 

Valetul ieşi din încăpere. El se duse la un telefon plasat lângă 


50 


pat şi formă un număr internaţional. Trei sunete de apel îi ţârâiră 
în ureche, după care răspunse o voce de femeie, iar el spuse: 

— După cum văd, doamnă Ministru Suprem, încă mai faceţi 
parte dintre cei vii! 

— Şi e bine de ştiut că informaţia dumitale s-a dovedit 
corectă. 

— Nu v-aş fi deranjat cu aiureli. 

— Dar tot nu mi-ai spus cum de-ai ştiut că astăzi va încerca să 
mă omoare cineva. 

Cu trei zile în urmă, Vincenti o anunţase pe lrina Zovastina 
despre planul florentinului. 

— Liga are grijă de oamenii ei, iar dumneata, doamnă Ministru 
Suprem, eşti unul dintre cei mai de seamă membri ai săi. 

— Tare mai ştii să le întorci din condei, Enrico, zise ea 
chicotind. 

— Ai câştigat la buzkashi? 

— Bineînţeles! Am pus de două ori boz-ul în cerc. Am lăsat pe 
teren corpul asasinului şi l-am făcut bucăţi în copitele cailor. 
Păsările şi câinii se bucură acum de ce a mai rămas. 

Vincenti făcu o grimasă. Asta era problema cu Asia Centrală. 
Doreau cu disperare să fie incluşi în secolul douăzeci şi unu şi 
totuşi cultura lor rămânea ancorată în secolul cincisprezece. Liga 
va trebui să facă tot ce va putea pentru a reuşi să schimbe acest 
lucru. Chiar dacă sarcina lor va fi asemănătoare cu trecerea unei 
fiare carnivore pe o dietă vegetariană. 

— Ştii /liada? îl întrebă ea. 

Ştia că trebuia să-i facă pe plac. 

— Da, îi răspunse. 

— „Trimite în Hades sufletele multor eroi puternici, iar 
trupurile lor dă-le zeilor şi păsărilor de pradă.” 

— Te imaginezi în rolul lui Ahile? întrebă el zâmbind. 

— Este un personaj demn de admirat. 

— Nu era un tip mândru? Excesiv de mândru, din câte-mi 
amintesc. g 

— Da, dar era un luptător. Intotdeauna un luptător. Spune-mi, 
Enrico, ce se mai aude în privința trădătorului vostru? A fost 
rezolvată această problemă? 

— Florentinul se va bucura de o înmormântare drăguță la nord 
de aici, în zona lacurilor. Vom trimite o jerbă de flori, spuse el, 
apoi se hotări să tatoneze terenul, pentru a vedea dacă era 


51 


binedispusă. Trebuie să discutăm. 

— Te referi la recompensa pentru faptul că mi-ai salvat viaţa? 

— Partea ta din înţelegerea pe care am făcut-o cu mult timp în 
urmă. 

— Voi fi gata să mă întâlnesc cu Consiliul în câteva zile. Mai 
întâi, sunt câteva lucruri pe care trebuie să le rezolv. 

— Mă interesează mai mult când anume ne vom întâlni noi 
doi. A 

— Sunt convinsă, zise ea chicotind. Şi pe mine, să ştii! Insă 
există nişte lucruri pe care trebuie să le finalizez. 

— Vremea mea în cadrul Consiliului va lua sfârşit în curând. 
După aceea, vei avea de-a face cu alţii. S-ar putea ca ei să nu fie 
la fel de amabili. 

Ea izbucni în râs. 

— Imi place chestia asta! Auzi, „amabili”. Lucrez cu mare drag 
cu tine, Enrico! Ne înţelegem atât de bine unul pe celălalt! 

— Trebuie să discutăm. 

— Curând. Mai întâi, ai de rezolvat cealaltă problemă despre 
care am discutat. Americanii. 

Aşa era, avea de rezolvat acea chestiune. 

— Nu-ţi face griji. Am de gând să mă ocup de asta chiar azi. 


52 


11 


COPENHAGA 


— Cum adică, „nu tocmai”? îl întrebă Malone pe Thorvaldsen. 

— Am dat comandă de un medalion cu elefant fals. Este destul 
de uşor de realizat, să ştii! Există o grămadă de făcături pe piață. 

— Şi de ce ai făcut asta? 

— Cotton, i se adresă Cassiopeia, aceste medalioane sunt 
importante. 

— Măiculiţă! Nu mi-aş fi dat seama niciodată! Ceea ce nu am 
aflat încă este în ce fel şi de ce sunt importante. 

— Ce ştii despre Alexandru cel Mare după ce a murit? îl 
întrebă Thorvaldsen. Referitor la ce s-a întâmplat cu trupul său. 

— Ştiu câte ceva, răspunse el. 

Citise despre respectivul subiect. 

— Mă îndoiesc că ştii lucrurile pe care le cunoaştem noi, spuse 
Cassiopeia, care stătea în picioare în dreptul unuia dintre 
rafturile cu cărţi. In toamna trecută am primit un telefon de la un 
prieten care lucrează la Muzeul Culturii din Samarkand. 
Descoperise ceva ce credea că m-ar interesa: un manuscris 
vechi. 

— Cât de vechi? 

— Din secolul unu sau doi după Hristos. Ai auzit vreodată de 
fluorescenţa cu raze X? 

Cotton clătină din cap în semn că nu. j 

— Este o procedură destul de nouă, spuse Thorvaldsen. In 
perioada timpurie a Evului Mediu, pergamentul se găsea atât de 
rar, încât călugării au dezvoltat o tehnică de reciclare prin care 
îndepărtau cerneala originală, reutilizând apoi pergamentul curat 
pentru realizarea cărţilor de rugăciune. Prin intermediul 
fluorescenţei, razele X se formează într-un accelerator de 
particule, apoi sunt bombardate pe pergamentul reciclat. Din 
fericire, cerneala utilizată cu secole în urmă conţinea o cantitate 
mare de fier. Când razele X intră în contact cu cerneala 
respectivă, moleculele din straturile din profunzime ale 
pergamentului încep să lucească, iar imaginile respective pot fi 
înregistrate pe peliculă. Este ceva destul de uimitor, să ştii! E ca 


53 


un fax trimis din trecut. Cuvinte care se considerau şterse 
cândva, deasupra cărora s-a scris cu o cerneală diferită, reapar 
din semnătura lor moleculară. 

— Cotton, spuse Cassiopeia, ceea ce ştim în principal despre 
Alexandru cel Mare ne parvine din scrierile a patru oameni, care 
au trăit cu toţii cu aproape cinci sute de ani după moartea 
acestuia. Efemeridele, aşa-zisul jurnal regal al lui Alexandru, care 
se spune că era contemporan cu acesta, nu ne este de nici un 
folos. Vorba aceea: învingătorul rescrie istoria. Epopeea 
alexandrină, pe care multe persoane o citează ca fiind o lucrare 
de referinţă, este pură ficţiune şi are prea puţină legătură cu 
realitatea. In schimb, celelalte două au fost scrise de Arrian şi de 
Plutarh, ambii fiind nişte cronicari de renume. 

— Am citit Epopeea alexandrină. Mi-a plăcut foarte mult. E o 
poveste grozavă! 

— Da, dar nu mai mult decât o poveste. Alexandru este ca 
Arthur, un bărbat a cărui viaţă concretă a fost înlocuită de 
legenda romantică. Acum este considerat a fi un mare cuceritor 
cu caracter benign. Un fel de om de stat. Adevărul este că a 
măcelărit populaţii aşa cum n-a mai făcut-o nimeni altcineva şi a 
prădat în totalitate resursele teritoriilor cucerite de el. Şi-a ucis 
prieteni în urma unor accese paranoice şi şi-a condus majoritatea 
trupelor spre o moarte timpurie. Era genul de jucător care punea 
la bătaie atât viaţa personală, cât şi pe cea a celor din jur, la 
noroc. Nu există absolut nimic încântător sau magic în privinţa 
lui. 

— Nu sunt de acord, replică Malone. A fost un mare 
comandant militar, cel dintâi care a unificat lumea. Cuceririle 
sale au fost sângeroase şi brutale din cauză că aşa este la război. 
E adevărat, a fost chitit pe cuceriri, însă lumea lui părea 
pregătită de a fi cucerită. A dovedit o mare pricepere politică. A 
fost un grec care a devenit în cele din urmă persan. Din tot ce 
am citit, nu dădea doi bani pe naționalismul de duzină şi nu pot 
să-l blamez pentru asta. După moartea lui, generalii săi, 
însoțitorii, au împărţit imperiul între ei pentru a asigura, vreme 
de secole, dominaţia culturii greceşti. Şi aşa s-a şi întâmplat. 
Epoca elenistică a influenţat puternic civilizaţia occidentală. Şi 
toate astea au pornit de la el. 

Cotton îşi dădu seama că punctul lui de vedere nu era 
împărtăşit de Cassiopeia. 


54 


— Despre această moştenire era vorba în vechiul manuscris, 
spuse ea. Ce anume s-a întâmplat în realitate după ce a murit 
Alexandru. 

— Dar ştim ce s-a întâmplat, zise Cotton Malone. Imperiul său 
a devenit prada generalilor lui, care s-au jucat de-a v-aţi 
ascunselea cu trupul lui Alexandru. Există o mulţime de relatări 
despre felul în care a încercat fiecare să atace cortegiul funerar. 
Toţi îi voiau trupul ca simbol al propriei puteri. Acesta şi este 
motivul pentru care a fost mumificat. De obicei grecii îşi 
incinerau morţii. Nu şi pe Alexandru, însă. Trupul acestuia trebuia 
să dăinuie. 

— Manuscrisul se referă la ce s-a întâmplat între momentul în 
care a murit Alexandru la Babilon şi cel în care trupul său a fost 
transportat în cele din urmă înapoi înspre apus, spuse 
Cassiopeia. Este vorba de un interval de un an. Un an care este 
foarte important în ce priveşte medalioanele cu elefanţi. 

Un ţârâit uşor întrerupse tăcerea care se lăsase în încăpere. 
Malone îl privi pe Thorvaldsen scoțând un telefon mobil din 
buzunar şi răspunzând. Acesta era un lucru neobişnuit. Henrik 
ura respectivele obiecte şi mai ales nu îi putea suferi pe cei care 
vorbeau la celular în prezenţa lui. Malone se uită înspre 
Cassiopeia şi întrebă: 

— E ceva chiar atât de important? 

— Asta aşteptam, răspunse ea, fără să-şi schimbe în vreun fel 
expresia mohorâtă de pe chip. 

— De ce eşti aşa binedispusă? 

— Poate că îţi vine greu să crezi acest lucru, Cotton, dar să ştii 
că şi eu am sentimente. 

El rămase surprins de comentariul ei acid. Când venise în 
vizită la Copenhaga de Crăciun, petrecuseră câteva seri plăcute 
la Christiangate, casa lui Thorvaldsen de la malul mării, care se 
afla în nordul Copenhagăi. El îi dăduse chiar şi un cadou, o ediţie 
rară din secolul al şaptesprezecelea despre ingineria medievală. 
Proiectul ei de reconstrucţie din Franţa, unde ridica un castel 
piatră cu piatră, cu unelte şi materii prime care se foloseau cu 
şapte sute de ani în urmă, continua să progreseze. Ba chiar 
stabiliseră ca în primăvară el să îi întoarcă vizita. 

Thorvaldsen încheie convorbirea. 

— Era hoţul din muzeu. 

— Şi cum de a ştiut unde să te sune? întrebă Malone. 


55 


— Am gravat acest număr de telefon pe medalion. Voiam să 
înţeleagă foarte limpede că îl aşteptam. l-am spus că, dacă vrea 
decadrahma originală, va trebui s-o cumpere. 

— Cunoscând acest lucru, probabil că va prefera să te ucidă. 

— Să sperăm. 

— Şi cum anume ţi-ai propus să-l împiedici să facă treaba 
asta? întrebă Malone. 

Cassiopeia făcu un pas în faţă, cu trăsăturile încordate. 

— Aici intervii tu. 


56 


12 


Viktor puse receptorul înapoi în furcă. Rafael rămăsese în 
dreptul ferestrei şi ascultase conversaţia. 

— Individul doreşte să ne întâlnim peste trei ore. La o casă din 
nordul oraşului, pe autostrada de coastă. Viktor ridică medalionul 
cu elefant. Ştiau că vom veni aici şi asta chiar cu ceva timp în 
urmă, de vreme ce au făcut medalionul ăsta. Este destul de bine 
realizat. Meşterul îşi cunoştea meseria. 

— Ar trebui să raportăm incidentul. 

Viktor nu îi împărtăşea însă punctul de vedere. Doamna 
ministru Zovastina îl trimisese acolo deoarece în el avea cea mai 
mare încredere. Treizeci de bărbaţi asigurau zi de zi paza. 
Batalionul ei Sacru. Acesta fusese alcătuit după modelul celei 
mai feroce unităţi de luptă din Grecia antică, care se bătuse 
vitejeşte până în momentul în care Filip al Macedoniei şi fiul său, 
Alexandru cel Mare, o măcelăriseră. O auzise pe Zovastina 
vorbind despre acest subiect. Macedonenii fuseseră atât de 
impresionați de curajul Batalionului Sacru teban, încât ridicaseră 
un monument în memoria lor, care încă mai exista în Grecia. 
Când Zovastina ajunsese la putere, readusese la viaţă cu mult 
entuziasm acest concept. Viktor fusese primul ei recrut şi el îi 
localizase pe ceilalţi douăzeci şi nouă, printre care şi Rafael, un 
italian pe care-l găsise în Bulgaria, lucrând pentru forţele de 
securitate ale guvernului respectiv. 

— N-ar trebui să sunăm la Samarkand? întrebă din nou Rafael. 

Se uită lung la partenerul său. Bărbatul, mai tânăr decât el, 
era un tip iute, debordând de energie. Viktor ajunsese să-l 
simpatizeze, ceea ce explica de ce îi tolera greşeli pe care alţii 
nu le-ar fi trecut niciodată cu vederea. Aşa cum fusese faptul că 
îl băgase în muzeu pe individul ăla. Sau poate că asta nu fusese 
o greşeală, la urma urmei? 

— Nu putem să sunăm, rosti el pe un ton domol. 

— Dacă se află acest lucru, o să ne omoare! 

— Atunci nu ne putem permite să se afle. Până acum ne-am 
descurcat destul de bine. 

Şi aşa şi fusese. Patru furturi. Toate de la colecționari 
particulari care, din fericire, fie îşi păstrau obiectele în seifuri cu 


57 


încuietori superficiale, fie le etalau fără a le proteja nicicum. Îşi 
ascunseseră fiecare dintre aceste infracţiuni în spatele unor 
incendii şi îşi mascaseră bine prezenţa. Sau poate că nu. 
Bărbatul de la telefon părea să ştie cu ce se ocupau. 

— Va trebui să rezolvăm singuri această problemă, spuse 
Viktor. 

— Ţi-e teamă că ea mă va învinui pe mine. 

— La drept vorbind, mi-e teamă că ne va învinui pe amândoi, 
spuse el, simțind cum i se pune un nod în gât. 

— Sunt tulburat, Viktor! Mă duci prea mult în cârcă. 

— Amândoi am făcut-o de oaie de data asta, spuse el, 
aruncându-i partenerului său o privire în care se citea lipsa de 
stimă de sine. Apoi îşi trecu degetele peste medalion. Obiectele 
astea blestemate nu atrag decât probleme. 

— Dar de ce şi le doreşte atât de mult? 

— Nu e ea genul care să-şi justifice faptele, spuse Viktor 
clătinând din cap. Insă este cu siguranţă ceva important. 

— Să ştii că eu am auzit ceva la un moment dat. 

Viktor îşi aţinti privirea în ochii animați de curiozitate ai 
celuilalt. 

— Şi unde anume ai auzit tu acest ceva? 

— Când am fost desemnat să fac parte din serviciul ei 
personal, săptămâna trecută, chiar înainte să plecăm. 

Cu toţii făceau cu schimbul în serviciul zilnic de pază al 
Zovastinei. O regulă anume se impunea respectată: nimic din ce 
se auzea sau se spunea acolo nu prezenta importanţă, numai 
siguranţa Ministrului Suprem conta. Numai că acum era vorba 
despre o situaţie specială. Trebuia să afle şi el. 

— Spune-mi! 

— Pune ceva la cale. 

— Şi ce legătură are cu astea? întrebă Viktor, ridicând iarăşi 
medalionul. F 

— Ea a zis că are. Vorbea cu cineva la telefon. li spunea că 
ceea ce facem noi va preveni o anumită problemă. Rafael 
rămase puţin pe gânduri, apoi rosti: Ambiţia ei nu are limite! 

— Da, dar a realizat atât de multe! Lucruri pe care nimeni nu a 
fost capabil să le facă până acum. Viaţa din Asia Centrală este 
bună acum. În sfârşit! 

— Am citit în ochii ei, Viktor! Nimic din toate astea nu este de 
ajuns. Vrea mai mult. 


58 


El îşi ascunse propria anxietate îndărătul unei expresii 
nedumerite. 

— Citeam o biografie a lui Alexandru despre care îmi 
pomenise la un moment dat, continuă Rafael. li place să 
recomande cărţi. Mai ales despre el. Cunoşti povestea lui 
Bucefal, calul lui Alexandru cel Mare? 

O auzise pe Zovastina povestind. Cândva, când Alexandru era 
un puşti, tatăl său achiziţionase un armăsar arătos, care nu 
putuse fi încălecat. Alexandru îi uimise pe toţi, atât pe tatăl său, 
cât şi pe dresorii curţii regale, spunându-le că el va reuşi să 
îmblânzească animalul. Filip se îndoise de acest lucru, însă, după 
ce Alexandru îi promisese că avea să cumpere el calul din 
propriile fonduri în cazul în care dădea greş, regele îi oferise 
această oportunitate. Observând că armăsarului părea să-i fie 
teamă de propria umbră, Alexandru îl răsucise înspre soare şi, 
după câteva eforturi, reuşise să îl încalece. Viktor îi spuse şi lui 
Rafael ce ştia despre acest lucru. 

— Şi ştii ce i-a spus Filip lui Alexandru după ce a reuşit să 
îmblânzească armăsarul? 

Viktor clătină din cap în semn că nu. 

— A spus: „Caută un regat care să se potrivească măreției 
tale, pentru că Macedonia nu are destul loc pentru tine”. Asta e 
problema ei, Viktor! Federaţia ei este mai mare decât Europa, 
însă tot nu e destul de mare. Vrea şi mai mult. 

— Asta nu e grija noastră. 

— Ceea ce facem noi acum este cumva o parte componentă a 
planurilor ei. 

Viktor nu răspunse, deşi îl preocupa şi pe el acest lucru. Rafael 
păru să îi simtă rezerva. 

— l-ai spus tipului de la telefon că o să aducem cincizeci de 
mii de euro. Dar noi nu avem nici un ban! 

— Nici nu avem nevoie, spuse Viktor, bucuros că schimbau 
subiectul. O să obţinem medalionul fără să cheltuim un sfanţ. 

— Trebuie să-i eliminăm pe toţi cei care sunt implicaţi în 
treaba asta. 

Rafael avea dreptate. Ministrul Suprem Zovastina nu va tolera 
nici o greşeală. 

— Sunt de acord, spuse el. O să-i omorâm pe toţi! 


59 


13 


SAMARKAND 
FEDERAȚIA ASIEI CENTRALE 
ORA 11.30 


Bărbatul care intră în biroul lrinei Zovastina era scund, 
îndesat, cu o faţă lipsită de expresie, iar linia maxilarului indica o 
fire încăpăţânată. Era cel de-al treilea ca rang în cadrul Forţelor 
Aeriene ale Federaţiei Consolidate, însă era şi conducătorul din 
umbră al unui partid politic până atunci insignifiant, dar care în 
ultima vreme reuşise să-şi facă auzită vocea puţin cam strident. 
Acesta era un kazah care se opunea în secret oricărei influenţe 
slave, căruia îi plăcea să discute despre vremurile nomade, din 
urmă cu sute de ani, cu mult înainte ca ruşii să schimbe absolut 
totul. 

Privindu-l insistent pe acest rebel, Irina Zovastina se întrebă 
cum ar fi putut cineva să-l îndrăgească, cu craniul său pleşuv şi 
ochii aceia terni; totuşi rapoartele îl descriau ca fiind un tip isteţ, 
priceput la vorbe şi cu putere de convingere. Fusese adus la 
palat cu două zile în urmă, după ce se prăbuşise brusc din 
picioare, doborât de o febră galopantă, de hemoragii nazale, de 
accese de tuse care îl epuizaseră complet şi de o senzaţie 
pulsatilă în şolduri, pe care o descrisese ca fiind asemănătoare 
unor lovituri de ciocan. Doctorul lui îi diagnosticase o infecţie 
virală, însoţită foarte probabil de pneumonie, însă nici un 
tratament convenţional nu avusese efect. In ciuda acestui lucru, 
în ziua aceea părea să-şi fi revenit. Cu picioarele goale, bărbatul 
purta unul dintre halatele de baie cafenii din palat. 

— Arăţi bine, Enver, mult mai bine! 

— De ce mă aflu aici? întrebă el cu o voce inexpresivă în care 
nu se citea nici o apreciere. 

Cu puţin timp în urmă îi trăsese de limbă pe cei din personal, 
care, la ordinele ei, lansaseră aluzii referitoare la trădarea lui. 
Destul de interesant, colonelul nu indicase nici o clipă, prin nimic, 
că i-ar fi fost frică. Işi afişa în continuare atitudinea sfidătoare, 
evitând să vorbească ruseşte şi adresându-i-se numai în kazahă, 
aşa că ea se hotărî să-i facă pe plac şi îi răspunse în limba veche. 


60 


— Ai fost îngrozitor de bolnav. Te-am adus aici ca să te poată 
îngriji doctorii mei. 

— Nu-mi aduc aminte nimic din cele petrecute ieri. 

Ea îi făcu semn să ia loc şi turnă ceai dintr-un serviciu de 
argint. 

— Erai într-o stare foarte proastă. Am fost îngrijorată, aşa că 
am decis să îţi vin în ajutor. 

El o cântări din priviri, în ochi citindu-i-se suspiciunea. 

— Ceai verde, cu puţin măr, spuse ea, întinzându-i o ceaşcă pe 
farfurioară. Mi s-a spus că îţi place. 

Bărbatul nu îi luă ceaşca din mână. 

— Ce doriţi în realitate, doamnă ministru? 

— Eşti un trădător faţă de mine şi faţă de această Federație. 
Partidul acela politic al tău îi instigă pe oameni la revoltă civilă. 

Colonelul nu păru surprins în nici un fel. 

— Dumneavoastră afirmaţi în permanenţă că avem dreptul să 
spunem ce gândim. 

— Şi tu m-ai crezut? replică ea, punând ceaşca pe masă şi 
hotărându-se să iasă din rolul de gazdă. Acum trei zile ai fost 
expus unui virus, unul care ucide în douăzeci şi patru de ore, cel 
mult în patruzeci şi opt. Moartea survine în urma unui acces 
exploziv de febră, însoţit de lichid la plămâni şi de o slăbire a 
pereţilor arteriali care duce la hemoragie internă masivă. Infecția 
ta încă nu evoluase până în acest stadiu. Insă s-ar fi ajuns aici 
până în momentul de faţă. 

— Şi cum am fost vindecat? 

— Am oprit infecția. 

— Dumneavoastră? 

— Am vrut ca domnia ta să experimentezi pe propria piele ce 
pot eu să fac. 

Un timp, el nu rosti nici o vorbă, părând să cugete la ceea ce 
se întâmpla. 

— Eşti colonel în forţele noastre aeriene. Ai depus un jurământ 
să aperi această Federație cu preţul vieţii. 

— Şi chiar aşa aş face. 

— Totuşi, se pare că nu ai reţineri în a-i îndemna pe alţii la 
trădare. 

— Vă voi pune din nou această întrebare: ce doriţi? spuse el 
cu un ton din care dispăruse orice urmă de politeţe. 

— Loialitatea ta. 


61 


El nu răspunse. Ea luă precipitat o telecomandă de pe masă. 
Se aprinse un monitor cu ecranul plat aflat pe colţul biroului şi 
apăru imaginea a cinci bărbaţi care rătăceau printr-o mulţime, 
examinând tarabele de sub acoperişurile luminate, pe care erau 
expuse din abundență produse proaspete. Musafirul Irinei 
Zovastina se ridică iute în picioare. 

— Ceea ce vedem provine de la una dintre camerele de 
supraveghere instalate în piaţa Navoi. Acestea sunt destul de 
utile în menţinerea ordinii şi combaterea delictelor. Şi ne mai 
ajută şi la urmărirea duşmanilor noştri, spuse ea, dându-şi seama 
că el recunoscuse chipurile de pe peliculă. Da, aşa este, Enver! 
Aceştia sunt amicii tăi. Care şi-au pus în cap să fie în opoziţie 
faţă de această Federație. Sunt la curent cu planurile tale! 

Ştia prea bine care era filosofia partidului respectiv. Inainte de 
dominaţia comunistă, când kazahii locuiau în principal în iurte, 
femeile fuseseră o parte integrantă a societăţii, ocupând peste o 
treime din poziţiile politice. Insă, odată cu influenţa islamică şi cu 
apariţia societăţii de tip sovietic, femeile se văzuseră date 
deoparte. Independenţa din anii 1990 nu numai că antrenase o 
criză economică, dar readusese femeile în prima linie, de unde îşi 
recăpătaseră cu fermitate influenţa politică. lar Federaţia întărise 
această revenire. 

— De fapt, nu vrei să ne întoarcem la vremurile de demult, 
Enver! La vremea în care hălăduiam prin stepă. Pe timpurile alea 
femeile conduceau această societate. Nu, în nici un caz! Tu 
doreşti numai putere politică. Şi, dacă poţi să aprinzi spiritele 
oamenilor cu ideea unui trecut glorios, vei folosi acest lucru în 
avantajul tău. Eşti la fel de rău ca mine! 

El scuipă la picioarele ei şi zise: 

— Uite care e părerea mea despre tine. 

— Asta nu schimbă cu nimic lucrurile, spuse ea ridicând din 
umeri, apoi arătă înspre ecran. Toţi aceşti indivizi vor fi infectați 
înainte de apusul soarelui, exact ca tine. La început nu-şi vor da 
seama de nimic, pe urmă va începe să le curgă nasul sau să-i 
usture în gât, sau să-i doară capul şi se vor gândi că au răcit. |ţi 
aduci aminte de aceste simptome, nu-i aşa, Enver? 

— Eşti la fel de malefică pe cât mi te-am închipuit. 

— Dacă aş fi fost malefică, te-aş fi lăsat să mori. 

— Şi de ce n-ai făcut-o? 

Irina Zovastina îndreptă telecomanda spre ecran şi schimbă 


62 


canalul. Apăru imaginea unei hărţi. 

— Uite ce am obţinut deja. Un stat asiatic unificat, pe care toţi 
conducătorii îl aprobă. 

— Pe oameni nu i-ai întrebat ce părere au. 

— Nu mai spune! Au trecut cincisprezece ani de când am 
obţinut această stare de fapt, iar economiile tuturor fostelor 
naţiuni s-au îmbunătăţit văzând cu ochii. Am construit şcoli, 
locuinţe, drumuri. Domeniul de sănătate publică a făcut progrese 
vizibile. Infrastructura ni s-a modernizat. Electricitatea, apa, 
sistemul de canalizare - toate funcţionează acum, spre deosebire 
de cum era pe vremea sovieticilor. Acţiunea ruşilor de secătuire 
a pământului şi a resurselor noastre a luat sfârşit. Companiile 
internaţionale de afaceri au investit aici mai multe miliarde. 
Turismul este în curs de dezvoltare. Produsul naţional brut a 
crescut cu o mie de procente. Oamenii sunt fericiţi, Enver! 

— Nu toţi. 

— Nici nu se poate să-i mulţumeşti pe toţi. Tot ce putem face 
este să fim pe placul majorităţii. Asta predică tot timpul cei din 
Occident. 

— Pe câţi ai mai strâns cu uşa aşa cum faci cu mine? 

— Nu chiar pe aşa de mulţi. Majoritatea văd şi singuri 
beneficiile acţiunilor noastre. lar eu împart bunăstarea şi averea 
cu cei care îmi sunt prieteni. Şi, permite-mi să-ţi spun acest 
lucru, dacă vreunul dintre voi are o idee mai bună, eu sunt 
dispusă la sugestii. Insă, până acum, nimeni nu a venit cu nimic 
demn de luat în seamă. Puţinii oameni din opoziţie cu care ne-am 
confruntat şi aici te includ şi pe tine, nu doresc decât să ajungă 
la putere. Atât şi nimic mai mult. 

— E uşor pentru tine să te arăţi generoasă, în vreme ce viruşii 

tăi ne pot distruge pe toţi unul după altul. 
_ — AŞ fi putut să te las să mori şi mi-aş fi rezolvat problema. 
Insă, Enver, ar fi fost o prostie să te omor! Hitler, Stalin, împărații 
romani, țarii ruşi şi cam toţi regii din Europa au făcut cu toţii 
aceeaşi greşeală. l-au eliminat tocmai pe oamenii care ar fi putut 
să-i susţină în momentele în care aveau cea mai mare nevoie de 
ajutor. 


63 


< 5 lipi A i 0 ” ( 
£ -4 NI i SRCU SANA 
A i SR 
> t $ ae] ) A $ 
; O A ” i e Au? 
$ én Ei y Eal T AN 
A Te p fir Astana 3. 74 
ay a A 3 d A ae 
y JY Marcă AZERBAIDJAN 4 5 
Aey, Neagră Mi N FEDERAȚIA ASIEI = 
EnA GEORGIA. A CENTRAIS Aoda 
Ankita Ñ LA r: R Îl acul P 
pi “Balhaş 4 
Marta Aral N Bisheke 277) 


Taskent e 


| 
map LA tiy fn? `| 


— Poate că aveau dreptate. Este destul de periculos să-ți laşi 
duşmanii să trăiască. 

Ea sesiză că amarul din tonul bărbatului se îmblânzise 
oarecum, aşa că îl întrebă: 

— Ce ştii despre Alexandru cel Mare? 

— Că e un alt invadator occidental. 

— Şi care în doisprezece ani ne-a cucerit, ocupând toată 
Persia şi Asia Mică. Mai multe teritorii decât a reuşit să 
acumuleze Imperiul Roman după o mie de ani de războaie. Şi 
cum a condus? Nu prin forţă. Când cucerea un regat, întotdeauna 
îi permitea fostului conducător să rămână la putere. Făcând 
acest lucru, el îşi asigura prietenia acestora, care îi trimiteau 
soldaţi şi provizii atunci când avea nevoie, astfel încât putea să 


64 


facă noi cuceriri. Apoi împărțea cu ei averile dobândite. 
Alexandru a avut succes tocmai pentru că a ştiut cum să îşi 
folosească puterea. 

Era greu de precizat dacă făcea sau nu progrese, însă kazahul 
scosese în evidenţă ceva perfect adevărat: ea chiar era 
înconjurată de duşmani, iar atentatul la viaţa ei petrecut cu puţin 
timp în urmă încă îi stăruia în minte. Intotdeauna încerca fie să-i 
elimine pe cei din opoziţie, fie să-i aducă de partea ei, însă în 
fiecare zi păreau să apară noi facţiuni. Insuşi Alexandru căzuse 
victimă în cele din urmă unei paranoia complet iraționale. Ea nu 
avea voie să repete această greşeală. 

— Ce părere ai, Enver? Vino alături de noi! 

ÎI privi cum reflecta asupra solicitării făcute. Poate că nu o 
plăcea, însă în rapoarte se preciza că pentru acest războinic, un 
pilot pregătit de către sovietici, care luptase alături de ei în multe 
din războaiele lor prosteşti, exista un lucru pe care îl ura cu mult 
mai multă putere. Sosise vremea să afle dacă informaţiile erau 
adevărate. Indică pe ecran înspre Pakistan, Afghanistan şi Iran. 

— Acestea constituie adevărata noastră problemă, spuse ea. 

II văzu cum încuviinţează. 

— Şi ce ţi-ai propus să faci în privinţa lor? o întrebă el brusc 
interesat. 

— Să le pun capăt. 


65 


14 


COPENHAGA 
ORA 8.30 


Malone examină casa cu atenţie. El, Thorvaldsen şi Cassiopeia 
plecaseră de la anticariat cu o jumătate de oră în urmă şi 
merseră spre nord, pe un drum care urma linia coastei. La zece 
minute mai la sud de domeniul demn de un palat al lui 
Thorvaldsen ieşiseră din strada principală şi parcaseră în faţa 
unei clădiri modeste cu un singur etaj, înconjurate de o pădurice 
de fagi noduroşi. Pereţii erau decoraţi cu ghivece de narcise 
primăvăratice şi de zambile, iar construcţia din cărămidă şi lemn 
se termina cu un acoperiş mansardat lăsat într-o parte. Apele de 
un maroniu cenuşiu ale Strâmtorii Oresund se auzeau măturând 
o plajă pietroasă situată la vreo cincizeci de metri mai în spate. 

— Nici nu mai trebuie să întreb cui aparţine această casă! 

— Este o dărăpănătură, spuse Thorvaldsen. E situată chiar la 
marginea proprietăţii mele. Am cumpărat-o pentru că era un 
chilipir, însă îmi place enorm faptul că e situată chiar lângă apă. 

Malone încuviinţă cu o mişcare a capului. Proprietate 
imobiliară de prima mână. 

— Şi cine se presupune că locuieşte aici? 

— Proprietarul muzeului, spuse Cassiopeia zâmbind ironic. 
Cine altcineva? 

Băgă de seamă că acesteia i se mai înseninase starea de 
spirit. Însă cei doi prieteni ai săi erau în mod evident cu nervii 
întinşi la maximum. Se schimbase de haine înainte să 
părăsească oraşul şi îşi scosese de sub pat pistolul Beretta care îi 
rămăsese din vremea când lucra pentru Magellan Billet. De două 
ori i se ordonase să-l predea de către poliţia locală, însă 
Thorvaldsen se folosise de relaţiile sale cu prim-ministrul danez 
pentru a zădărnici ambele tentative. In cursul anului care 
trecuse, deşi ieşise din activitate, se pomenise într-o mulţime de 
situaţii în care avusese nevoie de respectivul pistol. Lucru care îl 
cam punea pe gânduri. Unul dintre motivele pentru care plecase 
din postul guvernamental ţinea de dorinţa de a pune capăt 
necesităţii de a purta o armă la el. 


66 


Intrară în casă. Lumina soarelui pătrundea din plin pe 
ferestrele înceţoşate în urma depunerii unei pelicule de sare. 
Interiorul era decorat cu un amalgam de obiecte vechi şi noi - o 
combinaţie de stiluri care părea plăcută prin unicitatea sa. 
Observă starea generală a proprietăţii şi se gândi că erau 
necesare o mulţime de reparaţii. 

Cassiopeia începu să se uite prin ungherele casei. Thorvaldsen 
se aşeză pe o canapea acoperită cu un postav prăfuit. 

— Toate obiectele care se aflau în muzeu noaptea trecută 
erau copii, spuse el. Am scos de acolo originalele după ce am 
cumpărat clădirea. Nici unul dintre exponate nu era foarte 
valoros, însă nu puteam permite să las să fie distruse. 

— Ai avut o grămadă de bătaie de cap, zise Malone. 

Cassiopeia reveni din misiunea ei de recunoaştere. 

— Miza este foarte mare, spuse ea. 

De parcă el mai avea nevoie să audă încă o dată acest lucru. 

— Câtă vreme stăm şi aşteptăm să vină cineva care să încerce 
să ne ucidă, adică individul cu care aţi vorbit la telefon acum trei 
ore, aţi putea măcar să-mi explicaţi de ce le-am oferit atât de 
mult timp să se pregătească, zise Malone. 

— Sunt perfect conştient de mişcările mele, spuse 
Thorvaldsen. 

— De ce sunt medalioanele astea atât de importante? 

— Ştii ceva despre Hephaestion? îl întrebă Thorvaldsen. 

Chiar ştia. 

— A fost cel mai apropiat însoțitor al lui Alexandru. Posibil să fi 
fost iubitul său. A murit cu câteva luni înainte de Alexandru. 

— Manuscrisul molecular care a fost descoperit în Samarkand, 
spuse Cassiopeia, completează datele istorice cu nişte informaţii 
noi. Ştim acum că Alexandru se simţea atât de ros de vina morții 
lui Hephaestion, încât a dat ordin ca doctorul său personal să fie 
executat, un tip pe nume Glaucias. L-a rupt în bucăţi, prinzându-i 
trupul între doi copaci care fuseseră legaţi la pământ. 

— Şi ce anume făcuse doctorul ăla de a meritat o asemenea 
soartă? 

— Nu a reuşit să-l salveze pe Hephaestion, spuse Thorvaldsen. 
Se pare că Alexandru era în posesia unui remediu. Era ceva ce 
reuşise să stopeze, cel puţin o dată înainte de acest eveniment, 
aceleaşi friguri care-l omorâseră pe Hephaestion. În manuscris 
este menţionat doar sub denumirea de „leacul”. Insă mai există 


67 


nişte detalii interesante. 
Cassiopeia scoase din buzunar o pagină împăturită. 
— Citeşte singur. 


Mare păcat că regele l-a executat pe bietul Glaucias. Doctorul 
nu era vinovat cu nimic. Lui Hephaestion i se spusese să nu bea şi 
să nu mănânce şi cu toate acestea el le făcuse pe amândouă. 
Dacă s-ar fi abținut, s-ar fi putut dobândi răgazul de timp necesar 
pentru vindecarea lui. Într-adevăr, Glaucias nu mai avea la 
îndemână nici un strop din leacul respectiv, deoarece recipientul 
fusese spart din greşeală cu câteva zile mai înainte, însă aştepta 
să-i mai sosească o rezervă dinspre răsărit. Cu ani în urmă, în 
timpul campaniei împotriva sciţilor, Alexandru suferise de stomac. 
În schimbul unui armistițiu, sciţii îi furnizaseră acest leac, pe care 


ei îl foloseau de multă vreme pentru tratamente. Numai 
Alexandru, Hephaestion şi Glaucias ştiau despre existenţa lui, însă 
Glaucias îi administrase o dată ajutorului său  licoarea 


miraculoasă. Gâtul acestuia se umpluse de umflături atât de mari, 
încât de-abia mai putea înghiţi, ca şi cum ar fi avut pietre înăuntru 
şi, de câte ori expira, secreta un lichid pe nas. Diverse leziuni îi 
acoperiseră trupul. Nu mai avea putere în nici un muşchi. Fiecare 
respiraţie era o adevărată caznă. Glaucias îi dăduse leacul şi a 
doua zi omul nu mai avea nimic. Glaucias îi spusese ajutorului său 
că îi administrase acest remediu regelui în mai multe rânduri, o 
dată chiar când acesta era pe punctul de a muri şi de fiecare dată 
regele se înzdrăvenise. Ajutorul doctorului îi datora acestuia viaţa, 
însă nu putuse să facă absolut nimic pentru a-l salva de mânia lui 
Alexandru. Privise de pe zidurile Babilonului cum copacii îl 
sfârtecaseră pe salvatorul său. Când Alexandru a revenit de la 
locul execuţiei, i-a poruncit ajutorului doctorului să se prezinte în 
faţa lui şi l-a întrebat dacă ştia despre leac. Văzând cât de 
îngrozitor murise Glaucias, spaima l-a determinat să spună 
adevărul. Regele i-a poruncit să nu vorbească nimănui despre 
această licoare. Zece zile mai târziu, Alexandru zăcea pe patul de 
moarte, cu trupul distrus de febră, aproape sleit de orice putere, 
întocmai ca Hephaestion. În ultima zi din viaţă, în vreme ce 
generalii şi însoțitorii săi se rugau pentru călăuzire, Alexandru a 
şoptit că dorea să i se aducă remediul. Ajutorul doctorului şi-a 
adunat tot curajul şi, amintindu-şi de soarta lui Glaucias, l-a 
refuzat pe Alexandru. Un zâmbet s-a aşternut pe buzele regelui. 
Ajutorul doctorului s-a delectat privindu-l pe Alexandru cum 
murea, ştiind că el ar fi putut să-l salveze. 


— Istoriograful curţii a înregistrat această întâmplare, spuse 
68 


Cassiopeia, un om care şi el pierduse pe cineva drag cu patru ani 
în urmă, în momentul în care Calistene fusese executat din 
porunca lui Alexandru. Calistene fusese nepotul lui Aristotel. El 
fusese istoriograful curţii până în primăvara anului 327 î.Hr., 
când se implicase într-un complot pentru asasinarea lui 
Alexandru. La vremea respectivă, paranoia lui Alexandru se 
amplificase, atingând proporţii periculoase, aşa că a dat ordin să 
fie executat Calistene. Se spune că Aristotel nu i-ar fi iertat 
niciodată asta lui Alexandru. 

Malone încuviinţă. 

— Unii susţin că Aristotel este cel care a trimis otrava care se 
presupune că l-ar fi omorât pe Alexandru, zise el. 

Thorvaldsen  pufni dispreţuitor atunci când auzi acest 
comentariu. 

— Regele nu a fost otrăvit, spuse el. Manuscrisul dovedeşte 
acest lucru. Alexandru a murit în urma unei infecţii, probabil de 
malarie. Cu câteva săptămâni în urmă mărşăluise prin mlaştini. 
Insă e greu de spus cu certitudine. lar această licoare, „leacul”, îl 
vindecase în trecut şi îl vindecase şi pe ajutorul doctorului. 

— Ai reţinut simptomele acestuia? întrebă Cassiopeia. Febră, 
inflamarea gâtului, secreţii, extenuare, leziuni. Sună a afecţiune 
virală. Şi totuşi, această licoare l-a vindecat complet pe ajutorul 
doctorului. 

Malone nu se arătă prea impresionat de spusele ei. 

— Nu poţi să pui prea mare bază pe un manuscris vechi de 
peste două mii de ani, afirmă el. N-ai nici cea mai mică dovadă 
că ar fi autentic. 

— Este, zise Cassiopeia. 

El aşteptă ca ea să explice afirmaţia făcută. 

— Prietenul meu era expert. Tehnica pe care a utilizat-o 
pentru descoperirea scrisului este o adevărată artă şi nu lasă loc 
falsurilor. Discutăm aici despre citirea cuvintelor la nivel 
molecular. 

— Cotton, spuse Thorvaldsen, Alexandru cunoştea faptul că se 
vor duce lupte pentru trupul său. Se ştie că ar fi afirmat în zilele 
dinaintea morţii sale că „prietenii săi de vază se vor implica în 
ample jocuri funerare” în clipa în care el nu va mai fi. Un 
comentariu ciudat, pe care însă noi începem să-l înţelegem. 

Deodată, altceva îi reţinu atenţia lui Malone şi o întrebă pe 
Cassiopeia: 


69 


— Spuneai că prietenul tău de la muzeu era expert? La timpul 
trecut? 

— A murit. 

În sfârşit, înţelegea motivul tristeţii ei. 

— Eraţi apropiaţi? o întrebă. 

Cassiopeia nu răspunse. 

— Ai fi putut să-mi spui, îi zise Malone. 

— Nu. Nu puteam, replică ea, iar cuvintele femeii îl durură. 

— Este suficient să precizăm, continuă Thorvaldsen, că toată 
această poveste se referă la localizarea trupului lui Alexandru. 

— Mult noroc! Nu a mai fost văzut de o mie cinci sute de ani. 

— Tocmai asta-i şi ideea, zise Cassiopeia pe un ton sec. S-ar 
putea ca noi să ştim unde se află acesta, în vreme ce individul 
care va veni aici să ne omoare nu ştie. 


70 


15 


SAMARKAND 
ORA 12.20 


Zovastina cuprinse cu privirea chipurile atente ale studenţilor 
şi întrebă clasa: 

— Câţi dintre voi l-au citit pe Homer? 

Numai câţiva ridicară mâinile. 

— Eram la universitate, exact ca voi, când am citit pentru 
prima dată epopeile sale. 

Venise la Centrul Popular pentru Studii Superioare în cadrul 
uneia dintre multiplele sale apariţii publice săptămânale. Incerca 
să-şi programeze cel puţin cinci. Acestea reprezentau o 
oportunitate atât de mare pentru presă, cât şi pentru populaţie, 
de a o vedea şi a o auzi. Pe vremuri o instituţie cu finanţare 
rusească insuficientă, acum centrul respectiv era un loc 
respectabil de educaţie superioară. Irina Zovastina se îngrijise de 
acest lucru, pentru că grecii aveau dreptate: un stat analfabet nu 
are şanse să reziste. Citi din exemplarul din //iada deschis în faţa 
ei: 

— „Pielea unui laş îşi schimbă mereu culoarea, acesta nu se 
poate aduna, nu poate sta locului, se apleacă şi se leagănă, 
lăsându-se de pe un picior pe altul, inima îi bate nebuneşte 
îndărătul coastelor, îi clănţănesc dinţii. Se teme de o moarte 
cumplită. Insă pielea unui soldat curajos nu păleşte în veci. El se 
controlează în totalitate. Este încordat, însă nu e stăpânit de o 
teamă prea mare”. 

Studenţilor părea să le placă textul citit de ea. 

— Sunt cuvintele lui Homer de acum peste două mii opt sute 
de ani şi încă se dovedesc perfect actuale. 

Camerele de filmat şi microfoanele se îndreptau spre ea 
tocmai din spatele clasei. Prezenţa sa acolo îi amintea de 
vremurile pe care le trăise cu douăzeci şi opt de ani în urmă. De 
Kazahstanul de Nord. De o altă sală de clasă. Şi de profesorul ei. 


— Nu-i nici o ruşine să plângi, îi spusese Serghei. 


71 


Cuvintele lui o tulburaseră. Mai mult chiar decât crezuse că era 
posibil. Se uitase la ucrainean, deținătorul unei perspective aparte 
asupra lumii. _ 

— Nu ai decât nouăsprezece ani, continuase el. Imi amintesc 
momentul în care am citit prima dată Homer. Şi pe mine m-a 
afectat. 

— Ahile este un suflet atât de chinuit... 

— Toti suntem nişte suflete chinuite, Irina! 

Îi plăcea când el îi spunea pe nume. Acest bărbat cunoştea 
lucruri pe care ea nu le ştia. Înţelegea lucruri pe care ea încă nu le 
experimentase. Voia să afle şi ea acele lucruri. 

— Nu mi-am cunoscut niciodată mama şi tatăl. Nu am cunoscut 
niciodată pe nimeni din familia mea. 

— Ei nu prezintă nici o importanţă. 

— Cum puteți să spuneți aşa ceva? întrebase ea surprinsă. 

EI făcuse un gest înspre carte. 

— Făptura omenească e făcută să sufere şi să moară. Să lăsăm 
lucrurile trecutului să rămână trecute. 

Ani de zile se întrebase de ce părea blestemată să ducă o viață 
de singurătate. Avea puțini prieteni, relațiile afective reprezentau 
un subiect inaccesibil ei, iar viața părea pentru ea o provocare 
nesfârşită de dorințe şi de lipsuri. Exact cum i se întâmpla şi lui 
Ahile. 

— Irina, vei ajunge să cunoşti bucuria provocării. Viaţa este un 
şir de provocări. Lupte una după alta. Intotdeauna, ca Ahile, în 
căutarea excelentei. 

— Şi în cazul unui eşec? 

— Acesta este consecința faptului de a nu reuşi, spusese el 
ridicând din umeri. Adu-ţi aminte vorbele lui Homer. Imprejurările 
îi conduc pe oameni, nu oamenii conduc împrejurările. 

Ei îi venise în minte un alt vers din poem. 

— „Ce lovituri cumplite suferim, mulțumită voințelor noastre 
conflictuale, de câte ori le arătăm acestor muritori puțină 
bunătate.” 

Profesorul încuviințase. 

— Niciodată să nu uiţi acest lucru, îi spusese el. 


— Iliada e o poveste atât de frumoasă. Un război care a ţinut 
timp de nouă ani îndelungaţi. Apoi, în cel de-al zecelea an, o 
ceartă l-a făcut pe Ahile să se oprească din luptă. Un erou grec, 
plin de mândrie, un luptător a cărui umanitate îşi trăgea seva 
dintr-o pasiune măreaţă, invulnerabil cu excepţia călcâiului său. 
Fiecare dintre noi are o slăbiciune, spuse ea văzând zâmbetele 
de pe câteva chipuri. 


72 


— Şi care este a dumneavoastră, doamnă ministru? o întrebă 
unul dintre studenţi. 
Le spusese să nu se sfiiască. lar întrebările erau folositoare. 


— De ce mă învățați aceste lucruri? îl întrebase ea pe Serghei. 

— Pentru a ajunge să-ţi cunoşti moştenirea, trebuie mai întâi 
să o înţelegi. Eşti conştientă de faptul că ai putea foarte bine să fii 
o urmaşă a grecilor? 

— Cum ar fi posibil aşa ceva? întrebase ea, privindu-l perplexă. 

— Cu mult timp în urmă, înainte de Islam, când Alexandru şi 
grecii au cucerit acest teritoriu, mulţi dintre oamenii lui au rămas 
după ce el s-a întors acasă. Ei s-au stabilit pe plaiurile noastre şi s- 
au căsătorit cu femeile locului. Unele cuvinte de-ale noastre, 
muzica, dansul au fost cândva ale lor. 

Ea nu-şi dăduse niciodată seama de acest lucru. 


— Afecţiunea pe care o port oamenilor acestei Federaţii, rosti 
ea drept răspuns. Voi sunteţi slăbiciunea mea. 

Studenţii aplaudară, exprimându-şi aprobarea. Gândurile i se 
îndreptară încă o dată către //iada. Şi către învăţămintele 
acesteia. Gloria războiului. Triumful valorilor militare faţă de 
viaţa de familie. Onoarea personală. Răzbunarea. Curajul. 
Vremelnicia vieţii omeneşti. „Pielea unui soldat curajos nu 
păleşte în veci.” Şi oare pălise ea cu puţin timp în urmă, când îl 
înfruntase pe cel care se pregătea să o asasineze? 


— Zici că te interesează politica, spusese Serghei. Atunci să 
nu-l uiţi niciodată pe Homer. Maeştrii noştri ruşi nu ştiu nimic 
despre onoare. Insă strămoşii noştri greci ştiau totul despre ea. Să 
nu fii niciodată precum ruşii, Irina! Homer avea dreptate. Cel mai 
mare eşec dintre toate este să-ţi dezamăgeşti comunitatea. 


— Câţi dintre voi ştiu despre Alexandru cel Mare? îi întrebă pe 
studenţi. 

Câteva mâini se ridicară. 

— Sunteţi conştienţi de faptul că unii dintre voi aţi putea fi 
greci? 

Le vorbi despre războinicii care rămăseseră în Asia, lucrurile 
pe care i le spusese Serghei cu atâta amar de vreme în urmă. 

— Moştenirea lui Alexandru face parte din istoria noastră. 
Curajul, cavalerismul, perseverenţa. El a reuşit să unească 
pentru prima dată Occidentul şi Orientul. Legenda lui s-a întins 


73 


până în cel mai îndepărtat colţ de lume. Scrie despre el în Biblie 
şi în Coran. Ortodoxia greacă l-a transformat în sfânt. Evreii îl 
consideră un erou al poporului. Există câte o versiune a legendei 
sale în epopeile germanice, islandeze şi etiopiene. Timp de 
secole, s-a scris despre el în versuri şi în proză. Povestea lui este 
o poveste despre noi. 

inţelegea prea bine motivul pentru care lui Alexandru îi 
plăcuse atât de mult Homer. Motivul pentru care el trăise //iada. 
Nemurirea se obținea numai prin acte de eroism. Bărbaţi ca 
Enrico Vincenti nu erau în stare să înţeleagă ce însemna 
onoarea. Ahile avea dreptate. „Oile şi lupii nu pot gândi la fel.” 
Vincenti făcea parte dintre oi. lar ea era un lup. Şi nu aveau cum 
să împărtăşească acelaşi fel de a gândi. 

Aceste întâlniri cu studenţii erau benefice pe mai multe 
planuri, dintre care unul foarte important ţinea de faptul că i se 
amintea astfel ce fusese înaintea ei. Cu două mii trei sute de ani 
în urmă, Alexandru cel Mare mărşăluise treizeci şi două de mii de 
kilometri şi cucerise toată lumea cunoscută la vremea 
respectivă. El crease un limbaj comun, încurajase toleranța 
religioasă, stimulase diversitatea rasială, înființase şaptezeci de 
oraşe, stabilise noi drumuri comerciale şi croise loc unei renaşteri 
care durase timp de două sute cincizeci de ani. El aspirase la 
arete, idealul grecesc al excelenţei. Acum sosise vremea ca şi ea 
să facă acelaşi lucru. g 

Incheie discuția cu clasa şi se retrase. In timp ce ieşea din 
clădire, unul dintre gardieni îi întinse o coală de hârtie. O 
despături şi citi ce scria acolo, un e-mail care sosise cu o 
jumătate de oră în urmă, conţinând adresa criptată de răspuns şi 
mesajul sec: „Trebuie să fii aici până la apusul soarelui”. 
Enervant lucru, însă nu avea de ales. 

— Pregătiţi un elicopter, dădu ea ordin. 


74 


16 


VENEŢIA ORA 8.35 


Lui Vincenti, Veneţia îi părea a fi o operă de artă. Multitudine 
de splendori bizantine, de influenţe islamice şi de aluzii la India şi 
la China ţinea pe jumătate de Occident, pe jumătate de Orient - 
era cu un picior în Europa şi cu celălalt în Asia. O creaţie umană 
unică, născută din nişte insule care cândva reuşiseră să se 
contopească în cel mai mare dintre toate statele comerciale, o 
putere navală supremă, o republică veche de o mie două sute de 
ani, ale cărei idealuri măreţe atrăseseră atenţia până şi Părinților 
Fondatori ai Americii. Invidiată, suspectată, ba chiar şi temută, 
ea întreţinuse legături comerciale cu toată lumea, prieten sau 
duşman, fără discriminare. Era genul acela care scotea bani din 
orice, fără scrupule, dedicat profitului, tratând până şi războaiele 
ca pe nişte investiţii promițătoare. Aşa fusese Veneţia de-a 
lungul secolelor. Şi aşa fusese şi el în ultimii douăzeci de ani. 

Işi cumpărase vila de pe Canal Grande cu primele profituri 
obţinute din compania farmaceutică pe care abia o înființase. 

Aceasta îi ajungea exact cât să îi găzduiască pe el şi 
corporaţia lui, evaluată acum la miliarde de euro. 

lubea Veneţia în special dimineaţa devreme, când nu se auzea 
nimic în afara vocilor omeneşti. Plimbarea matinală de la 
palazzo-ul său situat pe canal până la favoritul său ristorante din 
piaţa Campo del Leon constituia singura modalitate pe care o 
accepta de a face puţină mişcare. Era însă una pe care nu avea 
cum s-o evite. Mersul pe jos şi cu gondola rămăseseră singurele 
mijloace de transport de când automobilele fuseseră interzise în 
Veneţia. 

Astăzi se deplasa cu o vigoare reînnoită. Fusese îngrijorat din 
cauza florentinului. Problema fiind rezolvată, putea acum să-şi 
îndrepte atenţia înspre ultimele câteva obstacole de pe traseu. 
Nimic nu îl satisfăcea mai mult decât un plan bine executat. Din 
nefericire, puţine erau cu adevărat aşa. Mai ales când o trădare 
se dovedea necesară. 

Aerul dimineţii îşi pierduse răcoarea neplăcută din timpul 
iernii. Primăvara revenise cu adevărat în nordul Italiei. Vântul 


75 


părea şi el mai blând, iar cerul de un trandafiriu încântător era 
aprins de soarele care răsărea din oceanul dinspre răsărit. 

Işi croi drum printre străzile întortocheate, atât de înguste, 
încât, dacă ar fi deschis cineva o umbrelă, avansarea s-ar fi 
dovedit problematică şi trecu peste mai multe dintre podurile 
care uneau diversele zone ale oraşului. Trecu pe lângă nişte 
magazine cu îmbrăcăminte şi cu articole de papetărie, pe lângă o 
vinărie, o prăvălie de pantofi şi două băcănii burduşite cu 
produse alimentare, toate închise la această oră matinală. 
Ajunse la capătul străzii şi intră în piaţă. 

La un capăt se ridica un turn foarte vechi, care fusese cândva 
biserică, acum găzduind un teatru. La celălalt capăt străjuia 
campanila unei capele carmelite, situate între casele înghesuite 
şi prăvăliile lustruite de vreme şi de o anumită notă de 
bunăstare. Nu prea îi plăceau pieţele, căci aveau un aspect 
anost, învechit şi urban. Cu totul altceva erau canalele mărginite 
de palazzo-urile împinse chiar până la marginea apei, ca oamenii 
dintr-o mulţime care se înghionteau să ia o gură de aer. 

Cercetă cu privirea piaţa pustie. Totul era îngrijit şi ordonat. 
Exact aşa cum îi plăcea lui. Era un bărbat care deţinea avere, 
influenţă şi un viitor. Locuia în unul dintre marile oraşe ale lumii, 
iar stilul său de viaţă era cel al unei persoane cu prestigiu şi cu 
tradiţie. Tatăl său, un individ care nu sărea în ochi, care îi 
insuflase dragostea pentru ştiinţă, îi spusese în vremea copilăriei 
să ia viaţa aşa cum era. Un sfat preţios. Viaţa însemna 
capacitatea de a reacţiona în timp util şi de a-ţi reveni din pumni. 
Fie te aflai în mijlocul, fie tocmai ieşeai, fie erai pe punctul de a 
intra într-o belea. Secretul era să-ţi dai seama exact în care 
dintre aceste situaţii te găseai şi să procedezi corespunzător. El 
tocmai ieşise dintr-o belea. Şi era pe punctul de a intra în altele. 

In ultimii doi ani condusese Consiliul celor Zece, care 
guvernase Liga Venețiană. Patru sute treizeci şi doi de bărbaţi şi 
femei ale căror ambiţii erau obstrucţionate de reglementările 
guvernamentale excesive, de legile comerciale restrictive şi de 
politicienii care se străduiau să se înfrupte din situaţia materială 
a corporațiilor. America şi Uniunea Europeană erau de departe 
cele mai cumplite. In fiecare zi apărea un nou impediment care 
să ducă profiturile pe apa sâmbetei. Membrii Ligii cheltuiau 
miliarde încercând să împiedice apariţia unor alte reglementări. 
Şi în vreme ce un grup de oameni politici erau influenţaţi cu 


76 


discreţie să le vină în ajutor, un alt grup îşi propunea să îşi 
cucerească faima acuzându-i pe cei dintâi. Un cerc vicios 
frustrant şi fără de sfârşit. Acesta era şi motivul pentru care Liga 
hotărâse să creeze un loc în care afacerile nu numai să 
înflorească, ci şi să fie la conducere. Un loc similar republicii 
venețiene inițiale, care timp de secole fusese guvernată de 
oameni care posedau abilitatea mercantilă grecească şi 
îndrăzneala romană - întreprinzători care erau totodată oameni 
de afaceri, soldaţi, guvernatori şi oameni de stat. Un stat-oraş 
care în cele din urmă devenise imperiu. La anumite intervale de 
timp, republica venețiană formase ligi împreună cu alte oraşe- 
stat - alianţe care asigurau supraviețuirea prin superioritate 
numerică - şi ideea funcţionase. Reincarnarea lor modernă 
expunea o filosofie similară. El făcuse eforturi considerabile 
pentru a-şi aduna averea şi era de acord cu ceva ce îi spusese 
odată lrina Zovastina: „Oricine iubeşte mai mult un lucru dacă îl 
obţine cu trudă”. 

Traversă piaţa şi se apropie de cafenea, care se deschidea 
zilnic la ora şase dimineaţa numai pentru el. Dimineaţa era 
timpul său preferat din zi. Mintea sa părea să funcţioneze la 
maximum înainte de ora prânzului. Intră în ristorante şi îl zări pe 
proprietar. 

— Emilio, pot să-ţi cer o favoare? Spune-le oaspeţilor mei că 
revin în scurt timp. Trebuie să fac întâi ceva. Nu va dura mult. 

Proprietarul zâmbi şi încuviinţă din cap, asigurându-l că nu va 
fi nici o problemă. 

li evită pe funcţionarii de la corporaţia sa care îl aşteptau în 
încăperea alăturată şi ieşi prin bucătărie. Mirosul de peşte gătit şi 
de ouă prăjite îi gâdilă nările. Se opri o clipă şi admiră mâncarea 
care fierbea la foc mic pe aragaz, pe urmă părăsi clădirea pe uşa 
care dădea în spate, pomenindu-se pe una dintre nenumăratele 
alei din Veneţia, întunecoasă de această dată, din cauza 
clădirilor înalte din cărămidă din jur, acoperite din belşug cu 
găinaţul de la păsări. N 

Trei Inchizitori aşteptau câțiva metri mai încolo. li salută 
printr-un gest al capului, apoi porniră împreună, mergând într-un 
singur rând. La o intersecție, o luară la dreapta şi urmară o altă 
alee. li atrase atenţia un miros familiar - un amestec provenit pe 
jumătate de la canalizare, pe jumătate de la piatra putrezită - 
care acoperea Veneţia ca un giulgiu. Se opriră la intrarea din 


77 


spate a unei clădiri care avea parterul dedicat unui magazin de 
rochii, cele trei etaje superioare fiind ocupate cu apartamente. EIl 
ştia că la momentul acela se aflau în diagonală faţă de cafenea, 
de partea cealaltă a pieţei. 

Un alt Inchizitor îi aştepta la intrare. 

— E acolo? întrebă Vincenti. 

Individul încuviinţă din cap, apoi făcu un semn cu mâna şi trei 
dintre bărbaţi intrară în clădire, în vreme ce al patrulea rămase 
să aştepte afară. Vincenti îi urmă, urcând treptele de metal. La 
etajul trei se opriră în dreptul uşii unui apartament. El rămase 
mai într-o parte, în vreme ce fură pregătite pistoalele şi unul 
dintre bărbaţi se pregăti să doboare uşa. El încuviinţă cu o 
mişcare a capului. 

Omul lovi uşa cu piciorul, iar aceasta se izbi de perete. 
Bărbaţii se repeziră înăuntru. După câteva secunde, unul dintre 
oamenii lui îi făcu semn. Pătrunse în apartament şi închise uşa 
după el. Doi dintre Inchizitori ţineau o femeie. Aceasta era 
slăbuţă, cu părul deschis la culoare, neatractivă. Unul din bărbaţi 
îi acoperise gura cu mâna şi avea ţeava unui pistol apăsată pe 
tâmpla stângă. Era speriată, dar calmă. Lucru de aşteptat, de 
vreme ce era o profesionistă. 

— Eşti surprinsă să mă vezi? o întrebă el. Ai supravegheat 
zona timp de o lună. 

Privirea ei nu oferi nici un răspuns. 

— Nu sunt un prost, deşi guvernul de care aparţii probabil că 
aşa mă consideră. 

Ştia că femeia lucra la Departamentul de Justiţie al Statelor 
Unite şi că era agentă la o unitate internaţională specială numită 
Magellan Billet. Liga Venețiană se mai întâlnise cu această 
unitate, cu câţiva ani în urmă, când Liga abia începuse să 
investească în Asia Centrală. La drept vorbind, era de aşteptat. 
America rămânea în continuare suspicioasă. Nu ieşise absolut 
nimic la iveală în urma cercetărilor respective, însă acum 
Washingtonul părea să fie din nou cu atenţia îndreptată înspre 
organizaţia lui. 

Examină echipamentul tehnic al agentei. Avea o cameră cu 
teleobiectiv fixată pe un tripod, telefon mobil, carnet de 
însemnări. Ştia că ar fi fost inutil s-o ia la întrebări. Nu îi putea 
spune decât prea puţine sau chiar nimic din cele pe care să nu le 
ştie deja. 


78 


— M-ai deranjat de la micul dejun, i se adresă el, apoi făcu un 
gest şi unul din oameni confiscă jucăriile femeii. 

Se îndreptă către fereastră şi aruncă o privire asupra pieţei 
încă pustii. Decizia pe care urma să o ia putea să îi hotărască 
viitorul. Era pe punctul de a juca la ambele capete, într-un joc 
periculos pe care nici Liga Venețiană, nici Irina Zovastina nu l-ar 
aprecia. Şi nici americanii, că tot venise vorba de ei. Îşi 
propusese de mult să facă această mişcare îndrăzneață. După 
cum de multe ori îi spusese tatăl său, cei umili nu merită nimic. 

Continuând să privească pe fereastră, ridică braţul drept şi 
flutură mâna din încheietură. O trosnitură indică faptul că femeii i 
se frânsese gâtul. Nu avea nici o problemă în a ordona un omor. 
Insă nu putea să se uite cum era el dus la îndeplinire. 

Oamenii lui ştiau ce aveau de făcut. O maşină aştepta jos în 
stradă pentru a traversa oraşul cu trupul neînsufleţit, până în 
locul în care se afla sicriul de noaptea trecută. Mai era destul loc 
înăuntru pentru încă o persoană. 


79 


17 


DANEMARCA 


Malone îl cântări din priviri pe bărbatul care tocmai venise, 
neînsoţit, la volanul unui Audi care avea lipit pe parbriz un 
autocolant de la firma de închirieri. Era un tip scund şi solid, cu o 
claie de păr neîngrijit şi cu haine largi, iar umerii şi braţele lui 
indicau faptul că era obişnuit cu munca grea. Avea probabil în jur 
de patruzeci de ani, iar trăsăturile sale sugerau influenţe slave: 
nasul mare, ochii înfundaţi în orbite. 

Bărbatul păşi pe veranda din faţă şi spuse: 

— Nu sunt înarmat. Dar eşti liber să verifici. 

— E o adevărată plăcere să am de-a face cu profesionişti, 
spuse Malone, menţinându-şi pistolul aţintit asupra acestuia. 

— Tu eşti tipul de la muzeu. 

— Şi tu eşti cel care m-a abandonat înăuntru. 

— Nu am fost eu acela. Insă am fost şi eu de acord. 

— Eşti mult prea sincer pentru un individ care are un pistol 
îndreptat spre el. 

— Armele nu mă sperie. 

Malone avea convingerea că aşa şi era. 

— Nu văd banii, spuse el. 

— Nici eu nu văd vreun medalion. 

Se dădu la o parte şi-l lăsă pe individ să intre. 

— Cum te numeşti? 

Oaspetele său se opri în pragul uşii, îi aruncă o privire dură, iar 
apoi îi răspunse: 

— Viktor. 


Cassiopeia privi dintre copaci cum omul din maşină şi Malone 
pătrunseră în casă. Dacă venise singur sau nu, acest lucru nu 
constituia o problemă. Mica scenetă era pe punctul de a se 
desfăşura. lar ea spera, pentru binele lui Malone, că prevăzuse 
totul corect împreună cu Thorvaldsen. 


Malone stătu deoparte cât timp Thorvaldsen şi bărbatul pe 
nume Viktor discutară. Rămase cu atenţia trează, privind cu 


80 


concentrarea cuiva care îşi petrecuse doisprezece ani din viaţă 
lucrând ca agent al guvernului. Şi el se confruntase deseori cu un 
adversar necunoscut, servindu-se doar de propria inteligenţă şi 
experienţă, rugându-se Cerului ca totul să se termine cu bine şi 
el să scape întreg. 

— Ai furat medalioanele astea de pe tot continentul, spuse 
Thorvaldsen. De ce? Nu au o valoare chiar aşa de mare. 

— Nu ştiu ce să zic pe tema asta. Tu ceri cincizeci de mii de 
euro pentru al tău. E de cinci ori mai mult decât valorează. 

— Şi totuşi, în mod surprinzător, eşti gata să plăteşti. Ceea ce 
înseamnă că nu te-ai băgat în toată treaba asta doar pentru a le 
colecţiona. Pentru cine lucrezi? 

— Pentru mine. 

Thorvaldsen râse pe înfundate. 

— Simţul umorului! Imi place asta. Simt un oarecare accent 
est-european în engleza ta. Fosta lugoslavie? Croat? 

Viktor păstră tăcerea, dar Malone îşi dădu seama că invitatul 
lor nu se atinsese de nici un obiect din casă. 

— Bănuiam că nu-mi vei răspunde la întrebare, spuse 
Thorvaldsen. Cum doreşti să încheiem afacerea? 

— AŞ vrea să examinez medalionul. Dacă e pe placul meu, voi 
avea banii pregătiţi mâine. Azi nu se poate. E duminică. 

— Depinde cu care bancă lucrezi, zise Malone. 

— A mea e închisă, spuse Viktor, iar privirea lui lipsită de 
expresie le indică faptul că nu avea să le mai ofere nici o 
informaţie în plus. 

— De unde ştii despre focul grecesc? întrebă Thorvaldsen. 

— Eşti destul de bine informat. 

— Doar deţin un muzeu greco-roman! 

Malone simţi cum i se ridică părul de pe ceafă. Oamenii ca 
Viktor, care nu păreau prea vorbăreţi, ofereau compromisuri doar 
atunci când ştiau că interlocutorii lor nu vor mai fi prea mult timp 
prin preajmă pentru a repeta cuvintele auzite. 

— Ştiu că vrei medalioanele cu elefant, spuse Thorvaldsen şi 
le ai pe toate, în afară de al meu şi de alte trei. Bănuiala mea 
este că ai fost angajat să ajuţi la găsirea lor şi nu ai nici cea mai 
mică idee de ce sunt atât de importante, dar nici nu-ţi pasă. Eşti 
doar un servitor credincios. 

— Şi tu cine eşti? Cu siguranţă nu eşti proprietarul unui muzeu 
greco-roman! 


81 


— Ba din contră! Chiar este al meu şi vreau să fiu despăgubit 
pentru bunurile distruse. De aici şi preţul ridicat. 

Thorvaldsen  scotoci prin buzunar şi scoase o casetă 
transparentă din plastic, pe care o aruncă înspre oaspetele său. 
Viktor o prinse cu ambele mâini. Malone privi cum bărbatul 
deschide caseta şi îşi aşeză medalionul în palma deschisă. Era 
cam de mărimea unei monede de cincizeci de cenți, de culoarea 
cositorului, cu simboluri gravate pe ambele părţi. Viktor scoase 
din buzunar o lupă de bijutier şi şi-o potrivi la ochi. 

— Eşti expert? întrebă Malone. 

— Cunosc destule lucruri. 

— Microgravurile sunt prezente, spuse Thorvaldsen. Litere 
greceşti: ZH; Zeta, Eta. Este uimitor că anticii aveau posibilitatea 
să le graveze. 

Viktor continuă să examineze moneda. 

— Mulţumit? îl întrebă Malone. 


Viktor cercetă medalionul şi, deşi nu avea cu el microscopul 
sau cântarul, acesta i se păru autentic. De fapt, părea cel mai 
bun exemplar de până atunci. Venise neînarmat pentru că 
intenţionase să-i lase pe aceşti indivizi să creadă ca ei deţineau 
controlul. Era nevoie de fineţe, nu de forţă, în această situaţie. 
Ceva îl îngrijora totuşi: unde era femeia? îşi ridică privirea şi lăsă 
lupa de bijutier să-i cadă în mâna dreaptă. 

— AŞ putea să-l examinez mai îndeaproape, lângă fereastră? 
Am nevoie de o lumină mai bună. 

— Chiar te rog, spuse bărbatul mai în vârstă. 

— Cum te numeşti? îl întrebă Viktor. 

— Ce-ai zice de Ptolemeu? 

— Au fost mulţi, spuse Viktor zâmbind ironic. Care dintre ei 
eşti tu? 

— Primul. Cel mai oportunist general al lui Alexandru. Cel care 
a revendicat Egiptul ca premiu după moartea lui Alexandru. Un 
tip deştept. Moştenitorii lui l-au stăpânit timp de secole. 

— Dar în cele din urmă romanii i-au învins, spuse Viktor 
clătinând din cap. 

— Cum s-a întâmplat şi cu muzeul meu. Nimic nu durează la 
nesfârşit. 

Viktor se apropie de fereastra scăldată în lumina asfinţitului. 
Bărbatul cu pistolul stătea de pază în pragul uşii. O clipă îi era 


82 


suficientă. Se poziţionă în dreptul razelor de soare, întors cu 
spatele la ei şi făcu schimbul. 


Cassiopeia zări un bărbat apărând dintre copacii din partea 
cealaltă a casei. Era tânăr, subţirel şi sprinten. Deşi în noaptea 
precedentă nu văzuse faţa nici unuia din cei doi care 
incendiaseră muzeul, recunoscu totuşi mersul vioi al omului şi 
felul prudent în care se apropia. Era unul din cei doi hoţi. Acesta 
se îndrepta direct spre maşina lui Thorvaldsen. Erau meticuloşi, 
le recunoştea această calitate, dar nu foarte atenţi, mai ales că 
ştiau că exista cineva cu cel puţin câţiva paşi înaintea lor. Il privi 
pe individ înfigând un cuţit în amândouă cauciucurile de la roţile 
din spate ale maşinii şi retrăgându-se apoi. 


Malone observă schimbul făcut. Viktor lăsase lupa să-i cadă în 
mâna dreaptă, în timp ce ţinea medalionul în mâna stângă. Insă 
când Viktor îşi repoziţionase lupa la ochi şi reîncepuse 
examinarea, Malone îşi dădu seama că medalionul se afla în 
mâna dreaptă, arătătorul şi degetul mare al mâinii stângi fiind 
îndoite spre interior, ascunzând moneda. Nu era o manevră rea. 
Totul combinat abil cu mişcarea spre fereastră pentru a găsi o 
lumină mai bună. O perfectă distragere a atenţiei. 

Privirea sa o întâlni pe cea a lui Thorvaldsen, însă danezul îi 
făcu iute un semn din cap, indicându-i că şi el îşi dăduse seama. 
Viktor ţinea moneda în lumină, studiind-o prin lupă. 

Thorvaldsen făcu un nou un gest cu capul, semnalându-i lui 
Cotton să-l lase în pace. 

Malone întrebă încă o dată: 

— Eşti mulţumit? 

Viktor lăsă să-i cadă lupa de bijutier în mâna stângă, apoi o 
băgă în buzunar, împreună cu medalionul autentic. Pe urmă 
ridică moneda de schimb, cu siguranţă falsul din muzeu şi se 
întoarse spre ei. 

— Este autentic. 

— Merită cincizeci de mii de euro? întrebă Thorvaldsen. 

Viktor încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— O să vă virez banii, spuse el. Să-mi spuneţi unde. 

— Sună mâine la numărul de pe medalion, cum ai făcut mai 
devreme şi aranjăm schimbul. 

— Pune-l la loc în casetă, spuse Malone. 


83 


Viktor se îndreptă spre masă. 

— Aş putea zice că jucaţi destul de tare. 

— Nu e nici un joc, spuse Thorvaldsen. 

— Cincizeci de mii de euro? 

— Aşa cum am mai spus, mi-ai distrus muzeul. 

Malone băgă de seamă încrederea din privirea circumspectă a 
lui Viktor. Tipul acesta se băgase într-o situaţie în care nu-şi 
cunoştea inamicul, socotindu-se mai inteligent şi acest lucru era 
întotdeauna periculos. Şi totuşi, Malone comisese o greşeală şi 
mai mare. Se oferise voluntar, doar pe baza încrederii că cei doi 
prieteni ai lui ştiau ce fac. 


84 


18 


PROVINCIA XINYANG, CHINA 
ORA 15.00 


Zovastina privea pe geamul elicopterului în timp ce părăseau 
spaţiul aerian al Federaţiei şi zburau spre vestul îndepărtat al 
Chinei. Pe vremuri zona fusese o ieşire bine apărată spre 
Uniunea Sovietică, păzită de numeroase trupe militare. Acum 
graniţele erau deschise. Transport şi comerţ fără restricţii. China 
fusese una dintre primele ţări care recunoscuseră la nivel oficial 
Federaţia şi tratatele dintre cele două state asigurau cursul liber 
al călătoriilor şi al comerţului. Provincia Xinyang reprezenta 
şaisprezece la sută din teritoriul Chinei. In mare parte munţi şi 
deşert, zona beneficia de o bogăţie de resurse naturale. În plus, 
era complet diferită de restul ţării. Mai puţin comunism. Prezenţa 
unui islamism riguros. Se numise pe vremuri Turkestanul de Est 
şi totuşi se identifica mai mult cu Asia Centrală decât cu Regatul 
Mijlociu chinez. 

Liga Venețiană avusese un rol esenţial în întărirea relaţiilor de 
prietenie cu chinezii, un motiv în plus pentru care lrina Zovastina 
alesese să se alăture grupului. Marea expansiune economică a 
Occidentului demarase cu cinci ani în urmă când Beijingul 
începuse să investească miliarde în infrastructură şi în 
retehnologizare în tot cuprinsul provinciei Xinyang. Membrii Ligii 
obţinuseră multe dintre contractele pentru industria 
petrochimică, minerit, lucrări mecanizate, amenajarea drumurilor 
şi construcţii. Stabilise numeroase legături de prietenie în 
capitala chineză, deoarece banii erau la fel de importanţi în 
lumea comunistă ca oriunde altundeva şi ea se folosise de toate 
acele relaţii la maximum pentru a-şi creşte capitalul politic. 

Zborul cu elicopterul de mare viteză dinspre Samarkand dura 
puţin mai mult de o oră. Făcuse călătoria de multe ori şi, ca de 
obicei, privea spre terenul accidentat de dedesubt, imaginându- 
şi caravanele antice care-şi croiseră calea spre răsărit şi spre 
apus de-a lungul faimosului Drum al Mătăsii. Jad, mărgean, 
țesături, sticlă, aur, fier, usturoi, ceai - chiar şi pitici, fete numai 
bune de măritat şi cai atât de aprigi încât se spunea că asudau 


85 


sânge - toate acestea erau comercializate. Alexandru cel Mare 
nu ajunsese atât de departe spre răsărit, dar Marco Polo păşise 
cu siguranţă pe acele meleaguri. 

In faţă, văzu Kaşgarul. Oraşul era situat la marginea deşertului 
Taklamakan, la o sută douăzeci de kilometri înspre est de graniţa 
Federaţiei, printre umbrele înzăpeziţilor munţi Pamir, care se 
numărau printre cei mai înalţi şi mai arizi munţi din lume. O oază 
nepreţuită, metropola chineză cea mai vestică exista, la fel ca 
Samarkand, de mai bine de două mii de ani. Fusese odinioară un 
loc al pieţelor deschise, pline de agitaţie şi al bazarelor 
aglomerate, dar acum era mistuit de praf, de tânguirile şi de 
vocile în falset ale muezinilor care îi chemau pe oameni la 
rugăciune în cele patru mii de moschei. Trei sute cincizeci de mii 
de suflete trăiau printre hotelurile, depozitele, prăvăliile şi 
sanctuarele sale. Zidurile oraşului dispăruseră de mult şi o 
autostradă imensă, o altă contribuţie a marii expansiuni 
economice, încercuia acum zona şi dirija taxiurile verzi în toate 
direcţiile. 

Elicopterul o coti spre nord, unde peisajul se curba. Deşertul 
era înspre răsărit, nu departe de acolo. Taklamakan însemna în 
traducere: „Intră şi nu vei mai ieşi”. Era o descriere potrivită 
pentru un loc măturat de vânturi atât de fierbinţi, încât ar fi putut 
ucide caravane întregi în decurs de câteva minute şi chiar 
făcuseră acest lucru. Zovastina reperă locul de destinaţie. Era o 
clădire din sticlă neagră aflată în mijlocul unei pajişti presărate 
cu pietre, având la o jumătate de kilometru mai în spate liziera 
unei păduri. Nimic nu scotea în evidenţă clădirea cu două etaje, 
despre care ştia că era proprietatea Philogen Pharmaceutique, o 
corporație din Luxemburg cu sediul în Italia, având drept acţionar 
majoritar un expatriat american cu un nume foarte italian: Enrico 
Vincenti. 

Cu ceva timp în urmă, ţinuse morţiş să afle povestea 
personală a lui Vincenti. Era un virusolog angajat de către 
irakieni în anii 1970 pe post de colaborator în cadrul unui 
program de dezvoltare a armelor biologice pe care îl iniţiase noul 
preşedinte de pe vremea aceea, Saddam Hussein. Hussein 
considerase Convenţia pentru Arme Toxice şi Biologice din 1972, 
care interzicea folosirea armelor bacteriologice în lumea 
întreagă, drept o oportunitate de pe urma căreia se putea 
profita. Vincenti lucrase cu irakienii până înainte de Primul 


86 


Război din Golf, când Hussein suspendase pe fugă cercetările. 
Incheierea păcii îi adusese acolo pe inspectorii ONU, care 
impuseseră abandonarea aproape definitivă a programului. Prin 
urmare, Vincenti trebuise să treacă la altceva şi îşi deschisese 
propria companie farmaceutică, care se extinsese într-un ritm 
record în timpul anilor 1990. Acum aceasta era cea mai mare din 
Europa, cu un număr impresionant de mare de invenţii 
omologate. Era un conglomerat multinațional uriaş. O realizare 
semnificativă pentru un om de ştiinţă mercenar şi fără reputaţie. 
Acest lucru o pusese multă vreme pe gânduri pe Irina Zovastina. 

Elicopterul ateriză şi ea se grăbi să intre în clădire. Pereţii 
exteriori din sticlă erau doar o faţadă. O structură cu totul 
diferită se ridica în interior, ca o cutie înăuntrul alteia. Un coridor 
de gresie lustruită făcea ocolul clădirii pe dinăuntru, plante 
stufoase de interior fiind aliniate de o parte şi de alta a acestuia. 
Pereţii interiori, din piatră, erau întrerupţi de trei serii de uşi 
duble. Ştia că aranjamentul acela neobişnuit reprezenta un mod 
de a asigura securitatea clădirii fără a atrage prea mult atenţia. 
Nu exista împrejmuire exterioară acoperită cu sârmă ghimpată. 
Afară nu se vedea nici un soldat de pază, nici o cameră de luat 
vederi. Nu exista nimic care să dea cuiva de bănuit că în clădire 
s-ar fi întâmplat ceva ieşit din comun. 

Traversă zona exterioară şi se apropie de una dintre intrări, 
care era blocată de o poartă metalică. Un paznic stătea în 
spatele unui pupitru masiv din marmură. Poarta de intrare era 
controlată de un aparat de scanat palma, însă ei nu i se ceru să 
se oprească. 

De partea cealaltă o aştepta un bărbat cu un aer răutăcios 
care se apropia de şaizeci de ani, cu părul încărunţit şi rar şi cu o 
figură ca de şoarece. Ochelarii cu ramă de sârmă îi protejau ochii 
inexpresivi. Era îmbrăcat cu un halat de laborator negru cu auriu 
descheiat în faţă, de reverul căruia stătea prins un ecuson cu 
numele Grant Lyndsey. 

— Bine aţi venit, doamnă ministru, i se adresă bărbatul în 
engleză. 

Ea îi răspunse la salut cu o privire care intenţiona să exprime 
iritarea. E-mailul acestuia sugerase că era vorba despre o 
urgenţă şi, deşi nu îi plăcuse absolut deloc această convocare, îşi 
anulase toate activităţile prevăzute pentru după-amiaza aceea şi 
venise. 


87 


Pătrunseră în clădirea interioară. Imediat după intrarea 
principală, drumul se bifurca. Lyndsey o luă la stânga şi o 
conduse printr-un labirint de coridoare fără ferestre. Totul era 
extrem de curat şi mirosea a clor. Toate uşile erau prevăzute cu 
sisteme de închidere electronică. In faţa celei pe care scria „Şeful 
laboratorului de cercetare”, Lyndsey îşi desprinse ecusonul de la 
rever şi îl introduse într-o fantă. 

Un decor modern domina biroul fără ferestre. De fiecare dată 
când revenea în acest loc, un lucru i se părea straniu. Nu exista 
nici o poză de familie. Nici o diplomă pe pereţi. Nici o amintire. 
Era ca şi acum acest om nu avea nici un fel de viaţă. Ceea ce, 
fără îndoială, nu se găsea prea departe de adevăr. 

— Trebuie să-ţi arăt ceva, spuse Lyndsey. 

li vorbea ca unui egal, iar ei îi displăcea profund acest lucru. 
De fiecare dată îi dădea de înţeles prin tonul său că el trăia în 
China şi că nu era supusul ei. Bărbatul aprinse un monitor care 
prelua imaginile de la o cameră de luat vederi montată pe tavan; 
pe ecran se vedea o femeie de vârstă mijlocie care se uita la 
televizor stând pe un scaun. Zovastina ştia că încăperea se afla 
la etajul doi al clădirii, în pavilionul pacienţilor, deoarece mai 
văzuse şi înainte imagini din locul respectiv. 

— Săptămâna trecută am  rechiziţionat din închisoare 
doisprezece pacienţi, spuse Lyndsey. Aşa cum am mai făcut şi 
altădată. 

Ea nu era la curent cu faptul că fuseseră realizate alte testări 
clinice. 

— Mie de ce nu mi s-a spus nimic? 

— Nu ştiam că ar fi trebuit să te anunţ. 

Zovastina înţelese subtextul acelor cuvinte. Vincenti era şeful 
aici. Era laboratorul lui, oamenii lui, substanţele lui. Zovastina îl 
minţise pe Enver mai devreme. Nu ea fusese cea care îl 
vindecase, ci Vincenti. Un tehnician din acest laborator îi 
administrase antidotul. Deşi ea era în posesia agenţilor patogeni, 
Vincenti era cel care controla remediile. Această învoială pe care 
o făcuseră se născuse dintr-o neîncredere reciprocă şi căzuseră 
de acord asupra ei chiar de la început, ca o asigurare că poziţiile 
lor în cadrul înţelegerii rămâneau egale. 

Lyndsey îndreptă o telecomandă spre monitor şi imaginea se 
schimbă, arătând camerele altor pacienţi, opt în total, fiecare 
dintre ele fiind ocupată de un bărbat sau de o femeie. Spre 


88 


deosebire de prima pacientă, toţi ceilalţi erau culcaţi pe spate, 
conectaţi la perfuzii intravenoase. Nici unul nu mişca. 

Lyndsey îşi scoase ochelarii. 

— Am folosit doar doisprezece, pentru că atâţia erau 
disponibili în momentul în care i-am solicitat. Trebuia să fac un 
studiu rapid al antidotului pentru noul virus. Este vorba despre 
cel de care ţi-am vorbit acum o lună. O chestie urâtă de tot. 

— Şi unde l-ai găsit? 

— Într-o specie de rozătoare undeva la est de aici, în provincia 
Heilongjiang. Auziserăm poveşti cum că oamenii se îmbolnăveau 
după ce îi mâncau. Intr-adevăr, exista un virus complex în 
sângele şobolanilor. Cu un pic de ajustări, chestia asta are un 
impact deosebit. Moartea survine în mai puţin de o zi, spuse el, 
apoi arătă înspre ecran. Uite şi dovada. 

La drept vorbind, ea fusese cea care ceruse un agent viral mai 
agresiv. Ceva care să-şi facă efectul mai repede decât celelalte 
douăzeci şi opt de virusuri aflate deja în posesia ei. 

— Toţi sunt ţinuţi în viaţă în mod artificial. Sunt în moarte 
clinică de zile bune. Trebuie să le facem autopsia pentru a 
verifica parametrii infecţioşi, dar am vrut să ţi-i arăt înainte de a 
începe să-i tăiem. 

— Şi antidotul? 

— O singură doză şi toţi doisprezece erau pe cale să se 
însănătoşească. Reversie totală în decurs de câteva ore. Apoi am 
înlocuit antidotul cu un placebo, pe care l-am administrat tuturor, 
mai puţin primei femei. Ea este reprezentanta grupului de 
control în cadrul experimentului. Aşa cum era de aşteptat, starea 
celorlalţi s-a agravat rapid şi au murit, spuse Lyndsey, apoi 
schimbă imaginea de pe ecran cu cea a primei femei. Insă ea nu 
mai are virusul. Este perfect normală. 

— De ce a fost nevoie de testele astea? 

— Voiai un virus nou. Trebuia să văd dacă modificările 
funcţionează, zise Lyndsey, după care îi zâmbi. Şi, aşa cum am 
mai spus, trebuia să verific şi antidotul. 

— Când pot primi noul virus? 

— Poţi să-l iei astăzi. De asta te-am şi sunat. 

Irinei Zovastina nu-i plăcuse niciodată să transporte virusuri, 
dar numai ea ştia unde era amplasat acest laborator. Inţelegerea 
o făcuse cu Vincenti. Un aranjament personal între ei doi. Sub 
nici o formă nu ar fi putut încredința în mâinile altcuiva roadele 


89 


acestei înţelegeri... Şi, în plus, elicopterul ei nu ar fi fost niciodată 
oprit de către chinezi. 

— Pregăteşte virusul, spuse ea. 

— E deja congelat şi împachetat. 

— Şi cu ea ce se va întâmpla? întrebă Zovastina arătând 
înspre ecran. 

Lyndsey ridică din umeri. 

— O să fie reinfectată. Până mâine va fi moartă. Zovastina 
avea încă nervii încordaţi. Când îl călcase sub copitele calului pe 
individul care intenţionase să o omoare i se mai consumase o 
parte din frustrare, însă mai existau întrebări fără răspuns în 
privinţa tentativei de asasinat. Cum de aflase Vincenti? Poate din 
cauză că el însuşi dăduse respectivul ordin? Era greu de precizat. 
Insă ea fusese luată prin surprindere. Vincenti se dovedise cu un 
pas înaintea ei. Şi Irinei Zovastina nu-i plăcea deloc acest lucru. 
Şi nu-i plăcea nici de Lyndsey. Arătă din nou spre ecran şi spuse: 

— Pregăteşte-o şi pe ea de plecare. In momentul ăsta! 

— Este oare un lucru înţelept? 

— Asta mă priveşte doar pe mine. 

Lyndsey rânji. 

— Vreo distracţie, ceva? 

— Vrei să vii şi tu să vezi? 

— Nu, mulţumesc! lmi place aici, pe partea chineză a 
frontierei. 

Zovastina se ridică. 

— Şi, dacă aş fi în locul tău, aici aş şi rămâne, spuse ea. 


90 


19 


DANEMARCA 


Malone îşi ţinea pistolul pregătit, în vreme ce Thorvaldsen îşi 
încheia afacerea cu Viktor. 

— Am putea face schimbul tot aici, spuse Thorvaldsen. Mâine. 

— Nu-mi pari a fi o persoană care să aibă nevoie de bani, zise 
Viktor. 

— Adevărul este că niciodată nu ai destui. 

Malone îşi înăbuşi un zâmbet. In realitate, prietenul său danez 
donase milioane de euro pentru diverse cauze din toate colţurile 
lumii. Deseori se întrebase dacă nu cumva era şi el una dintre 
aceste cauze nobile, deoarece, în urmă cu doi ani, Thorvaldsen 
ţinuse morţiş să călătorească până în Atlanta, pentru a-i oferi 
şansa de a-şi schimba viaţa în Copenhaga. Fusese o oportunitate 
pe care o acceptase şi nu o regretase niciodată. 

— Un lucru m-a făcut curios, spuse Viktor. Calitatea falsului 
este remarcabilă. Cine este artistul? 

— O persoană cu mult talent, care se mândreşte cu munca sa. 

— Transmite-i complimentele mele. 

— O parte din banii tăi vor fi folosiţi în acest sens, spuse 
Thorvaldsen, după care tăcu preţ de câteva secunde. Am şi eu o 
întrebare, continuă apoi. Te vei duce să cauţi şi celelalte două 
medalioane aflate aici, în Europa? 

— Tu ce crezi? 

— Şi pe-al treilea, în Samarkand? 

Viktor nu îi răspunse, dar înţelesese, fără urmă de îndoială, 
mesajul lui Thorvaldsen: „Am înţeles foarte bine cum stau 
treburile”. Se pregăti să plece. 

— O să te sun mâine, spuse el. 

Thorvaldsen rămase aşezat, în vreme ce Viktor părăsea 
încăperea. 

— Aştept cu nerăbdare să primesc o veste de la tine. 

Uşa de la intrare se deschise, iar apoi se închise în urma 
bărbatului. 

— Cotton, spuse Thorvaldsen în timp ce scotea din buzunar o 
pungă de hârtie. Avem foarte puţin timp la dispoziţie. Pune 


91 


caseta cu medalionul în punga asta, dar cu grijă! 

Malone înţelese la ce se referea: 

— Pentru amprente? De asta i-ai dat moneda, nu? 

— Ai văzut şi tu că nu se atingea de nimic. Insă trebuia 
neapărat să atingă medalionul ca să poată face schimbul. 

Malone se folosi de ţeava pistolului pentru a împinge caseta 
de plastic în pungă, având grijă să stea dreaptă în interior. Apoi 
închise punga rulând partea de sus, lăsând puţin aer înăuntru. 
Cunoştea procedura. Hârtia era materialul cel mai bun pentru 
păstrarea probelor de amprente, nicidecum plasticul, aşa cum se 
arăta în filmele de la televizor. Astfel, existau mult mai puţine 
şanse de alterare. 

Thorvaldsen se ridică de pe scaun. 

— Hai să mergem acum, spuse el, traversând încăperea cu 
paşi şovăitori şi cu capul împins în faţă. Trebuie să ne grăbim. 

Malone îşi dădu seama că Thorvaldsen se îndrepta spre ieşirea 
din spatele casei. 

— Unde te duci? îl întrebă. 

— Plecăm de aici. 

Malone se grăbi să-şi ajungă prietenul din urmă şi ieşiră printr- 
o uşă de bucătărie care dădea spre o platformă îngrădită, aflată 
cu faţa spre mare. La vreo cincizeci de metri mai încolo se putea 
distinge un doc pe malul stâncos, unde o barcă cu motor stătea 
în aşteptare. Cerul senin de dimineaţă se înnegurase. Norii de un 
cenuşiu metalic se găseau foarte jos. Un vânt aspru bătea 
dinspre nord în rafale care acopereau orice alte zgomote, 
învolburând apa maronie şi înspumată. 

— Plecăm? întrebă Malone în timp ce Thorvaldsen cobora de 
pe platformă. 

Danezul continua să se mişte cu o viteză uimitoare pentru o 
persoană cu şira spinării deformată. 

— Cassiopeia unde este? întrebă Malone. 

— Are probleme, răspunse Thorvaldsen. Insă asta este şi 
singura noastră şansă de salvare. 


Cassiopeia privi cum individul ieşi din casă, se urcă în maşina 
închiriată şi demară în viteză, întorcându-se pe drumul mărginit 
de copaci care dădea în autostradă. Aprinse un monitor LCD 
portabil, conectat prin unde electromagnetice la două camere de 
luat vederi pe care le instalase cu o săptămână înainte - una la 


92 


intrarea în autostradă, iar cealaltă într-un copac înalt la cincizeci 
de metri distanţă de casă. Pe ecranul micuţ văzu că maşina se 
oprise. Cel care spintecase cauciucurile apăru din pădure, fugind 
cu băgare de seamă. Cel de la volan deschise portiera şi ieşi din 
maşină. Amândoi bărbaţii se deplasară cu paşi repezi câţiva 
metri înapoi pe drumul care ducea înspre casă. Ea ştia exact ce 
aşteptau, aşa că închise monitorul şi se grăbi să iasă din 
ascunzătoare. 


Viktor aşteptă să vadă dacă avusese dreptate. Îşi parcase 
maşina chiar după o cotitură a drumului pietruit şi pândea casa 
ascuns în spatele trunchiului unui copac. 

— Nu vor reuşi să plece nicăieri, spuse Rafael. Au două 
cauciucuri sparte. 

Viktor ştia că femeia stătuse şi ea mai mult ca sigur la pândă 
în tot acest timp. 

— Nu m-am expus deloc, zise Rafael. M-am comportat ca şi 

cum aş fi stat de pază şi nu mi-aş fi dat seama de nimic. 
_ Adică exact ceea ce îi spusese Viktor partenerului său să facă. 
Işi scoase din buzunar medalionul pe care reuşise să-l fure. 
Ordinele doamnei ministru Zovastina fuseseră limpezi. Trebuia 
să le recupereze pe toate şi să le aducă intacte. Cinci dintre ele 
fuseseră găsite. Mai rămăseseră trei. 

— Cum erau oamenii cu care te-ai întâlnit? întrebă Rafael. 

— M-au cam băgat în ceaţă, spuse el şi chiar aceasta era 
impresia pe care o avea. 

Le anticipase mişcările, aproape prea bine, iar asta îl deruta. 

Aceeaşi femeie zveltă cu mişcări ca de felină ieşi din pădure. 
Mai mult ca sigur că văzuse cauciucurile tăiate şi se grăbea să îi 
anunţe pe compatrioţii săi. Lui Viktor îi făcu plăcere să vadă că 
avusese dreptate. Dar de ce aceasta nu oprise atacul? Poate că 
sarcina ei fusese doar să privească? Băgă de seamă că ducea 
ceva cu ea. Ceva mic şi dreptunghiular. Işi dori să-şi fi adus cu el 
binoclul. 

Rafael băgă mâna în buzunarul hainei şi scoase telecomanda. 

Viktor îşi puse uşurel mâna pe braţul partenerului său. 

— Incă nu, îi spuse. 

Femeia se opri şi examină cauciucurile, după care se îndreptă 
cu paşi repezi spre casă. 

— Las-o să intre! 


93 


Cu trei ore în urmă, după ce aranjaseră întâlnirea, veniseră cu 
maşina direct acolo. După o cercetare amănunţită, avuseseră 
confirmarea că în clădire nu era nimeni, aşa că ascunseseră 
pachetele de foc grecesc sub fundaţie şi la mansardă. In locul 
țestoaselor, se foloseau de o staţie radio pentru a aprinde 
amestecul. 

Femeia dispăru în interiorul casei. Viktor numără în gând până 
la zece şi se pregăti să-şi ridice mâna de pe braţul lui Rafael. 


Malone stătea în barcă, cu Thorvaldsen lângă el. 

— La ce te-ai referit când mi-ai spus de Cassiopeia că are 
necazuri? 

— Casa e plină de foc grecesc. Au venit înaintea noastră şi l-au 
pregătit. Acum că are medalionul, Viktor nu are intenţia să ne 
lase să supravieţuim întâlnirii. 

— Şi acum aşteaptă să se asigure de faptul că intră şi 
Cassiopeia în casă. 

— Cam astea sunt previziunile mele. Acum rămâne de văzut 
dacă ele coincid cu ale lor. 


Cassiopeia lăsă să se închidă uşa de la intrare, iar apoi alergă 
cât de repede putu până în capătul celălalt al casei. Era destul de 
riscant. Nu putea decât să spere că hoţii îi lăsaseră câteva 
secunde la dispoziţie înainte de a detona amestecul explozibil. 
Avea nervii încordaţi, mintea tensionată, iar melancolia pe care o 
resimțea fusese înlocuită de o stare de agitaţie datorată nivelului 
ridicat de adrenalină. Malone îi remarcase anxietatea încă de la 
muzeu, părând să-şi fi dat seama că era ceva în neregulă. Şi aşa 
şi era. Insă în clipa aceea nu se putea gândi la acest lucru. Deja 
se consumase prea mult emoţional cu lucruri pe care nu avea 
cum să le schimbe. In acel moment, conta numai să găsească 
uşa din spate. Se năpusti afară din casă, în lumina obscură a 
zilei. Malone şi Thorvaldsen o aşteptau în barcă. Casa nu 
permitea să se vadă evadarea lor dinspre drumul din faţă. Încă 
mai ţinea în mână monitorul LCD. Mai avea şaizeci de metri până 
în apă. Făcu un salt de pe platforma din lemn. 


Malone o văzu pe Cassiopeia fugind dinspre casă în direcţia 
lor. Incă cincisprezece metri... Incă nouă... 
Se auzi un şuierat puternic şi casa fu cuprinsă dintr-odată de 


94 


foc. Rămase intactă preţ de o secundă, iar în momentul imediat 
următor flăcările se dezlănţuiră, ieşind prin ferestre, de sub 
fundaţie şi prin acoperiş. Nu se petrecu nici o explozie. 
Combustie spontană. Totală. Completă. Şi, în lipsa apei sărate, 
imposibil de oprit. 

Cassiopeia ajunse pe doc şi sări în barcă. 

— Era cât pe ce, îi spuse el. 

— Jos! Jos! strigă ea. 

Se ghemuiră în barcă şi Malone o urmări deschizând monitorul 
şi manevrând un buton de recepţie video, până când apăru 
imaginea unei maşini. Doi oameni urcară înăuntru. Il recunoscu 
pe Viktor. Maşina se îndepărtă, dispărând de pe ecran. 
Cassiopeia apăsă un buton şi o altă imagine le înfăţişă maşina 
intrând pe autostradă. 

Thorvaldsen părea mulţumit. 

— Se pare că şiretlicul nostru a funcţionat, spuse el. 

— Nu crezi că ai fi putut să-mi spui dinainte ce urma să se 
întâmple? îl întrebă Malone. 

Cassiopeia îi aruncă un zâmbet răutăcios. 

— Ce farmec ar mai fi avut? îi spuse ea. 

— Individul are medalionul. 

— Ceea ce este exact lucrul pe care l-am dorit şi noi, răspunse 
Thorvaldsen. 

Casa continua să ardă. Fumul se ridica în vălătuci spre cer. 
Cassiopeia porni motorul şi îndreptă barca spre larg. Reşedinţa 
de la mare a lui Thorvaldsen se afla la numai câţiva kilometri 
înspre nord. 

— Mi s-a livrat barca imediat după ce am ajuns, spuse 
Thorvaldsen, luându-l de braţ pe Malone şi conducându-l înspre 
pupa. De la prova veneau înspre ei stropii reci de apă sărată. Mă 
bucur că eşti aici, continuă danezul. Aveam de gând să-ţi cerem 
astăzi ajutorul, după distrugerea muzeului. De asta voia 
Cassiopeia să te întâlnească. Are nevoie de ajutorul tău, dar mă 
îndoiesc că o să ţi-l ceară acum. 

Malone voia să-l întrebe mai multe, însă ştia că nu era cel mai 
potrivit moment. În răspunsul său, în orice caz, nu exista nici o 
urmă de ezitare. 

— Poate conta pe mine, spuse el. Apoi, după un moment de 
tăcere, continuă: Amândoi puteţi conta pe mine. 

Thorvaldsen îl strânse de braţ în semn de apreciere. 


95 


Cassiopeia continua să fie atentă la drum, încercând să 
direcţioneze barca printre valuri. 

— Cât de grav este? întrebă Malone. 

Din cauza huruitului motorului şi a vântului, întrebarea lui fu 
auzită doar de Thorvaldsen. 

— Destul de grav. Insă acum avem speranţe. 


96 


20 


PROVINCIA XINYANG, CHINA 
ORA 15.30 


Zovastina era aşezată pe un scaun din spatele elicopterului, 
cu centura pusă. De obicei, călătorea cu mijloace de transport 
mult mai luxoase, însă în ziua aceea utilizase elicopterul militar, 
mai rapid. Pilotul era unul dintre membrii Batalionului ei Sacru. 
Jumătate din garda sa personală erau piloţi licenţiaţi, inclusiv 
Viktor. Era aşezată în faţa prizonierei de la laborator şi un alt 
soldat stătea de pază lângă aceasta. Fusese adusă la bord cu 
cătuşe la mâini, însă Zovastina dăduse ordin să-i fie scoase. 

— Cum te numeşti? o întrebă pe femeie. 

— Are vreo importanţă? 

Vorbeau prin căşti în limba kazahă, necunoscută străinilor 
aflaţi bord. 

— Cum te simţi? 

Femeia ezită înainte de a răspunde, ca şi cum ar fi stat pe 
gânduri dacă să mintă sau nu. 

— Nu m-am mai simţit aşa de bine de ani de zile. 

— Mă bucur! Acesta este şi scopul nostru, să îmbunătăţim 
viaţa tuturor cetăţenilor noştri. Poate că atunci când vei fi 
eliberată din închisoare vei aprecia mai mult noua noastră 
societate. 

O umbră de dispreţ străbătu chipul tras al femeii. Trăsăturile 
ei nu aveau absolut nimic atrăgător, iar Zovastina se întrebă de 
câte înfrângeri fusese nevoie pentru ca aceasta să-şi piardă 
toată stima de sine. 

— Mă îndoiesc că voi mai face parte din noua dumneavoastră 
societate, doamnă ministru! Sentința mea e lungă. 

— Mi s-a spus că ai fost implicată în traficul de cocaină. Dacă 
sovieticii ar mai fi fost încă aici, ai fi fost executată. 

— Ruşii? zise femeia râzând. Păi, ei erau cei care cumpărau 
drogurile! 

— Asta este noul mod de viaţă al lumii noastre, spuse 
Zovastina, fără să fie surprinsă de cele tocmai auzite. 

— Ce s-a întâmplat cu ceilalţi care au venit cu mine? 


97 


Zovastina se hotărî să-i spună adevărul. 

— Sunt morţi, replică ea. 

Deşi femeia era cu certitudine obişnuită cu dificultăţile, băgă 
de seamă la ea neliniştea. Era de înţeles. lat-o ajunsă la bordul 
unui elicopter, împreună cu Ministrul Suprem al Federaţiei Asiei 
Centrale, după ce fusese scoasă din închisoare şi supusă unei 
operaţiuni de testare a unui medicament necunoscut, în urma 
căreia rămăsese singura supraviețuitoare. 

— Voi avea grijă să-ţi fie redusă sentinţa. Deşi nu pari să ne 
apreciezi prea mult, să ştii că Federaţia apreciază ajutorul tău. 

— Şi ar trebui să fiu recunoscătoare? 

— Te-ai oferit voluntar. 

— Nu îmi amintesc să fi precizat cineva că aş fi avut de ales, 
spuse ea, apoi privi pe fereastră înspre vârfurile tăcute ale 
munţilor Pamir, care indicau apropierea de graniţă şi de teritoriile 
prietene. 

Zovastina surprinse privirea femeii. 

— Nu vrei să faci şi tu parte din ceea ce este pe cale să se 
întâmple? O întrebă. 

— Vreau să fiu liberă. 

li trecu prin minte ceva de pe vremea studenţiei, o afirmaţie 
pe care o făcuse Serghei cu mult timp în urmă: „întotdeauna 
mânia pare îndreptată către persoane; ura însă preferă clasele 
sociale. Timpul atenuează mânia, însă nu reuşeşte niciodată să 
facă ura să dispară”. Aşa că o întrebă: 

— De ce urăşti astfel? 

Femeia o cercetă cu o privire lipsită de expresie. 

— Ar fi trebuit să fiu printre cei care au murit, spuse ea. 

— De ce? 

— İnchisorile dumneavoastră sunt locuri urâte, din care prea 
puțini scapă. 

— Aşa şi trebuie să fie, pentru a descuraja pe oricine de la a 
vrea să se afle acolo. 

— Mulți nu au de ales, spuse femeia, apoi făcu o pauză. Spre 
deosebire de dumneavoastră, doamnă Ministru Suprem. 

Zidul muntos se zări mai mare în cadrul ferestrei. 

— Cu secole în urmă, grecii au venit înspre răsărit şi au 
schimbat lumea. Ştiai acest lucru? Au cucerit Asia. Au influențat 
întreaga noastră cultură. Acum cei din Asia sunt pe punctul de a 
se deplasa spre apus pentru a face acelaşi lucru. Tu ajuţi ca 


98 


acest lucru să fie posibil. 

— Nu mă interesează planurile dumneavoastră. 

— Numele meu, lrina, Eirene în greacă, înseamnă pace. Spre 
asta tindem. 

— Şi uciderea prizonierilor va aduce această pace? 

Femeii acesteia nu-i păsa deloc de destin. Intreaga viaţă a 
Zovastinei păruse să fie marcată de destin. Până acum, 
impusese o nouă ordine politică, exact aşa cum ar fi făcut şi 
Alexandru. O altă lecţie de la Serghei, care i-o rostise răspicat: 
„Nu uita, lrina, ce a afirmat Arrian despre Alexandru, anume că 
el a fost întotdeauna propriul său rival”. Doar în ultimii câţiva ani 
ajunsese să înţeleagă şi ea această maladie. O privi cu atenţie pe 
femeia care îşi distrusese viaţa pentru câteva mii de ruble. 

— Ai auzit vreodată de Menandru? 

— Păi, spuneţi-mi dumneavoastră! 

— Era un poet dramatic grec din secolul al patrulea înainte de 
Hristos. A scris comedii. 

— Eu prefer tragediile. 

începuse să obosească din cauza acestui defetism. Nu toată 
lumea putea fi schimbată. Spre deosebire de colonelul Enver, 
care sesizase mai devreme posibilităţile pe care i le oferise şi se 
convertise de bunăvoie. Bărbaţii ca el puteau fi foarte utili în anii 
care urmau să vină, însă această făptură demnă de milă 
constituia un eşec. 

— Menandru a scris un lucru pe care l-am constatat 
întotdeauna a fi adevărat: „Dacă vrei să trăieşti toată viaţa fără 
să simţi durerea, trebuie să fii ori zeu, ori un cadavru”. 

Se aplecă în faţă şi desfăcu centura femeii. Soldatul de pază 
care stătea lângă prizonieră deschise uşa cabinei. Femeia păru 
să încremenească o clipă, atunci când simţi pătrunzând înăuntru 
aerul rece şi zgomotul puternic al motorului. 

— Eu sunt un zeu, spuse Zovastina. lar tu eşti un cadavru. 

Soldatul îi smulse femeii căştile de pe cap; aceasta păru să 
înţeleagă ce urma să se petreacă şi se pregăti să opună 
rezistenţă. Insă soldatul îi făcu vânt pe uşă. 

Zovastina privi cum trupul femeii se rostogolea prin văzduhul 
cristalin, dispărând apoi în piscurile de dedesubt. Soldatul închise 
uşa cabinei, elicopterul continuând să zboare spre vest, înapoi la 
Samarkand. Pentru prima dată în dimineaţa aceea, Irina 
Zovastina se simţi satisfăcută. Totul era acum aşa cum trebuia 


99 


să fie. 


100 


PARTEA A DOUA 


21 


AMSTERDAM, OLANDA ORA 19.30 


Stephanie Nelle ieşi repede din taxi şi se acoperi iute pe cap 
cu gluga paltonului. O ploaie de aprilie mătura străzile, iar apa se 
aduna printre bucăţile de piatră cubică nefinisată, curgând 
învolburată către canalele oraşului. Sursa, o furtună afurisită 
care dăduse năvală mai devreme dinspre Marea Nordului, stătea 
acum ascunsă în spatele norilor colorați în indigo, însă o burniţă 
stăruitoare rămăsese vizibilă prin penumbra felinarelor stradale. 

Işi croi drum prin ploaie, înfundându-şi mâinile goale în 
buzunarele hainei. Traversă un pod pietonal arcuit, intră în 
Rembrandtplein şi observă că seara toridă nu descurajase 
mulţimea dornică să frecventeze spectacole erotice, cluburi 
pentru agăţat, baruri de homosexuali şi localuri de striptease. 
Avansând pe străduţele interioare ale cartierului iluminat în roşu, 
trecu pe lângă bordeluri cu vitrine, pline ochi cu fete îmbrăcate 
în piele şi dantelă care promiteau multiple satisfacţii. In una 
dintre ele, o femeie de origine asiatică, purtând un costum de 
curele strâns pe corp, stătea pe un fotoliu capitonat şi răsfoia o 
revistă. 

Lui Stephanie i se spusese că nu noaptea era cel mai 
înfricoşător moment în care să vizitezi faimosul cartier. 
Disperarea de dimineaţă a drogaţilor care treceau pe acolo şi 
agresivitatea peştilor ce apăreau imediat după prânz în 
aşteptarea afacerilor de seară erau de obicei mult mai intense. 
Insă ea fusese prevenită că partea nordică, apropiată de 
Nieuwmarkt’, aflată într-o zonă imediat după aglomerarea de 


6 Piaţă mare din centrul oraşului Amsterdam, denumită astfel după 
faimosul pictor Rembrandt (n.tr.). 
7 Piaţă din centrul Amsterdamului (n.red.). 


101 


oameni, emana în mod constant o senzaţie tacită de ameninţare. 
Aşa se făcea că era pregătită pentru orice în momentul în care 
pătrunse dincolo de graniţa invizibilă. Aruncând priviri atât în 
faţă, cât şi în spate, ca o pisică la pândă, ea se îndreptă fără 
ezitare către cafeneaua din capătul îndepărtat al străzii. 

Cafeneaua Jan Heuval ocupa parterul unui depozit cu trei 
niveluri. Era o clădire cu pereţii maronii, una dintre sutele 
împrăştiate prin Rembrandtplein. Impinse uşa de la intrare şi 
aproape instantaneu sesiză aroma fumului de canabis şi absenţa 
oricărei inscripţii de genul „Interzis consumul de droguri”. 

Cafeneaua era aglomerată, iar în aerul călduţ dinăuntru 
persista o ceaţă halucinogenă care mirosea a sfoară pârlită. 
Celelalte arome, de peşte prăjit şi de castane coapte, se 
amestecau cu fumul ametitor şi simţi cum îi iau foc ochii. lşi dădu 
gluga pe spate şi îşi scutură stropii de ploaie de pe palton pe 
pardoseala deja umedă a holului de la intrare. In clipa următoare 
îl remarcă pe Klaus Dyhr. Bărbatul, în jur de treizeci şi cinci de 
ani, cu părul blond, cu tenul palid, cu faţa tăbăcită de vânt, era 
întocmai aşa cum îi fusese descris. 

Işi reaminti pentru ce se afla acolo pentru a nu ştiu câta oară: 
întorcea cuiva o favoare. Cassiopeia Vitt o rugase să îl 
contacteze pe Dyhr şi, cum îi datora prietenei sale cel puţin o 
favoare, cu greu ar fi putut să-i refuze cererea. Inainte să îl 
contacteze, ea verificase trecutul bărbatului şi aflase că Dyhr se 
născuse în Olanda, îşi făcuse studiile în Germania şi era chimist 
la o fabrică locală de materii plastice. Obsesia lui era să 
colecţioneze monede - se presupunea că deţinea o colecţie 
impresionantă - iar o anumită monedă dintre acestea atrăsese 
interesul prietenei sale de religie musulmană. 

Olandezul stătea singur, în picioare, lângă o masă care-i 
ajungea până la piept, alături de o bere brună, abia începută şi 
molfăia cu poftă dintr-un peşte prăjit. O ţigaretă răsucită de 
mână fumega într-o scrumieră, iar rotocoalele groase şi verzui 
care se ridicau cu siguranţă nu proveneau de la tutun. 

— Sunt Stephanie Nelle, cea care te-a sunat, rosti ea în 
engleză. 

— Ai spus că te interesează să cumperi. 

Ea percepu tonul abrupt, care spunea ceva de genul: „Spune- 
mi ce vrei, dă-mi banii şi am plecat de aici în clipa următoare”. li 
atraseră atenţia, de asemenea, ochii lui sticloşi, care nu păreau a 


102 


mai avea vreo şansă de salvare. Până şi ea începuse să simtă 
efectul drogului. 

— Aşa cum am spus la telefon, vreau medalionul cu elefant. 

— De ce? întrebă el după ce luă o înghiţitură de bere. Nu are 
nici o valoare. Am multe alte monede care valorează mult mai 
mult şi la preţuri foarte bune. 

— Sunt convinsă că ai, însă eu doresc acest medalion. Ai spus 
că este de vânzare. 

— Am spus că depinde de cât de mult eşti dispusă să plăteşti. 

— Aş putea să îl văd? 

Klaus se căută prin buzunare. Ea primi obiectul pe care i-l oferi 
acesta şi cercetă medalionul de formă ovală printr-o învelitoare 
de plastic. Avea un războinic pe una din feţe, iar pe cealaltă un 
elefant de război încălecat de doi luptători, care înfrunta un 
călăreț. Era cam de mărimea unei monede de cincizeci de cenți, 
iar imaginile aproape că nu se mai vedeau. 

— Nu ştii nimic despre ce reprezintă asta, nu-i aşa? o întrebă 
Klaus. 

Ea se hotărî să îi răspundă sincer: 

— Fac asta pentru altcineva. 

— Vreau şase mii de euro. 

Cassiopeia îi spusese să plătească oricât de mult ar fi cerut. 
Preţul nu avea nici o relevanţă. Uitându-se însă la moneda tocită, 
ea se întrebă de ce un lucru atât de nesemnificativ prezenta aşa 
mare importanţă. 

— Există doar opt exemplare despre a căror existenţă se ştie, 
spuse el. Şase mii de euro e un chilipir. 

— Doar opt? Şi atunci, de ce ai vinde-o? 

Bărbatul luă între degete mucul de ţigară care încă ardea, 
trase îndelung, cu sete, ţinu fumul în piept, apoi îl suflă încet 
afară. 

— Am nevoie de bani, răspunse el, iar ochii tulburi îşi reluară 
direcţia de mai devreme, privind înspre berea din pahar. 

— Lucrurile stau chiar aşa de prost? 

— Intrebi asta de parcă ţi-ar păsa. 

Doi bărbaţi îl flancară pe Klaus. Unul avea tenul deschis la 
culoare, celălalt era mai măsliniu. Infăţişarea şi chipurile lor 
alcătuiau un amestec contradictoriu de trăsături arabe şi 
asiatice. Ploaia continua să cadă afară, însă hainele indivizilor 
erau uscate. Cel cu tenul mai deschis îl apucă pe Klaus de un 


103 


braţ, lama unui cuţit fiindu-i lipită acestuia de abdomen. Bărbatul 
măsliniu o înconjură pe Stephanie cu braţul într-o îmbrăţişare 
aparent prietenească şi îi îndreptă vârful unui alt cuţit înspre 
coaste, apăsând cu lama prin palton. 

— Medalionul, spuse cel cu tenul deschis, făcând un semn cu 
capul. Pune-l pe masă! 

Ea decise să nu se împotrivească şi, cu calm, făcu întocmai 
cum i se ceruse. 

— Acum o să plecăm, spuse bărbatul măsliniu, introducând 
moneda în buzunar. Respirația îi duhnea a bere. Rămâneţi pe 
loc! 

Stephanie nu avea nici cea mai mică intenţie să îi provoace. 
Ştia să respecte armele care erau îndreptate către ea. Bărbaţii îşi 
croiră drum spre uşa din faţă şi părăsiră cafeneaua. 

— Mi-au luat moneda! spuse Klaus, ridicând vocea. Mă duc 
după ei! 

Stephanie nu îşi dădu seama dacă reacţia lui ţinea de 
neghiobie sau se datora efectului drogurilor. 

— Ce-ai zice să mă laşi pe mine să mă descurc cu chestia 
asta? îl întrebă ea. 

El îi aruncă o privire încărcată de suspiciune. 

— Te asigur că am venit pregătită, îi spuse ea. 


104 


22 


COPENHAGA 
ORA 19.45 


Malone îşi termină masa de seară. Se afla în incinta cafenelei 
Norden, un restaurant cu parter şi etaj a cărui faţadă dădea chiar 
înspre centrul Hojbro Plads?. Seara se terminase de-a dreptul 
neplăcut, cu o ploaie învolburată de aprilie care cuprinsese piaţa 
aproape pustie. Stătea neajutorat lângă o fereastră deschisă de 
la etaj şi contempla priveliştea oferită de ploaie. 

— Apreciez ajutorul tău de mai devreme, spuse Thorvaldsen, 
aflat de cealaltă parte a mesei. 

— Când am fost pe punctul de a muri într-o explozie? Şi încă 
de două ori! Nu pentru asta există prietenii? 

Işi termină şi ultimele înghiţituri din supa bisque? cu roşii. 
Restaurantul oferea una dintre cele mai gustoase reţete pe care 
le mâncase vreodată. Avea o mulţime de întrebări, însă îşi 
dăduse seama că, aşa cum se întâmpla mai întotdeauna cu 
Thorvaldsen, nu va obţine prea multe răspunsuri. 

— Acolo, la casa aia, tu şi Cassiopeia aţi vorbit despre trupul 
lui Alexandru cel Mare. Aţi spus că voi aţi şti unde se află. Cum 
de este posibil aşa ceva? 

— Am reuşit să aflăm foarte multe lucruri pe tema asta. 

— De la prietenul Cassiopeiei de la muzeul din Samarkand? 

— Era mai mult decât un simplu prieten, Cotton! 

Bănuise şi el acest lucru. 

— Cine era? 

— Ely Lund. A copilărit aici, în Copenhaga. El şi fiul meu, Cai, 
erau prieteni. 

Malone sesiză tristeţea care îl cuprinse pe Thorvaldsen când 
pomeni de fiul său trecut în neființă. El însuşi simţi cum i se 
strânge stomacul la amintirea acelei zile, când tânărul fusese 
ucis în Mexico City cu doi ani în urmă. Malone fusese acolo, într-o 
misiune primită de la Magellan Billet şi îi pusese la pământ pe 


8 Piaţă din Copenhaga (n.red.). 
” Supă cremă realizată din piure de fructe de mare sau din legume 
pasate, îngroşată cu orez (n.tr.). 


105 


trăgători, însă un glonţ îl nimerise chiar şi pe el. Să-ţi pierzi 
unicul fiu! Nu îşi putea imagina cum ar fi fost dacă ar fi murit fiul 
său, Gary, în vârstă de cincisprezece ani. 

— In timp ce Cai îşi dorea să lucreze în administraţie, Ely era 
pasionat de istorie. Şi-a obţinut doctoratul şi a devenit expert în 
Antichitatea greacă, lucrând în mai multe muzee europene până 
să ajungă la Samarkand. Muzeul Culturii de acolo are o colecţie 
superbă de exponate, iar Federaţia Asiei Centrale a încurajat 
dezvoltarea ştiinţelor şi a artei. 

— Cum l-a cunoscut Cassiopeia? 

— Eu le-am făcut cunoştinţă, acum trei ani. M-am gândit că le- 
ar prinde bine amândurora să se cunoască. 

— Şi ce s-a întâmplat? întrebă Malone, sorbind din băutură. 

— A murit acum mai puţin de două luni. Pentru ea a fosto 
lovitură cumplită. 

— Îl iubea? 

Thorvaldsen ridică din umeri. 

— Greu de zis în ce-o priveşte. Rareori se întâmplă ca ea să-şi 
exprime emoţiile. 

Şi totuşi, o făcuse mai devreme. Malone îşi aminti tristeţea ei 
din clipele în care se uita la muzeul cuprins de flăcări, sau felul 
absent în care privise peste apele canalului. Sau refuzul de a-l 
privi în ochi. Deşi ea nu rostise o vorbă despre asta, îi simţise 
tulburarea. 

Când amaraseră în barca cu motor la reşedinţa de la 
Christiangate, Malone solicitase nişte răspunsuri, însă 
Thorvaldsen îi promisese că îi va explica totul pe parcursul cinei. 
Aşa că fusese dus cu maşina înapoi la Copenhaga, dormise puţin, 
iar apoi lucrase în anticariat pentru tot restul zilei. De vreo două 
ori trecuse prin zona cu cărţi din domeniul istoriei şi găsise 
câteva volume despre Alexandru cel Mare şi Grecia. Insă cel mai 
mult îl nedumerea ce voise Thorvaldsen să spună prin 
„Cassiopeia are nevoie de ajutorul tău”. Abia acum începea să 
înţeleagă. 

Pe fereastra deschisă, o zări pe Cassiopeia de partea cealaltă 
a pieţei ieşind din prăvălia lui de cărţi şi alergând grăbită prin 
ploaie, având la subsuoară un obiect împachetat într-o pungă din 
plastic. În urmă cu treizeci de minute îi dăduse cheia de la 
magazin, ca să se poată folosi de calculatorul şi de telefonul lui. 

— Găsirea trupului lui Alexandru cel Mare se învârte în jurul lui 


106 


Ely şi ale paginilor de manuscris descoperite de el, zise 
Thorvaldsen. Ely o rugase iniţial pe Cassiopeia să descopere 
unde se aflau medalioanele cu elefant, dar, când am început să 
le localizăm, ne-am dat seama că altcineva era deja pe urmele 
lor. 

— Cum de a făcut Ely legătura dintre medalioane şi 
manuscris? 

— Păi, a examinat moneda din Samarkand şi a descoperit 
literele microscopice. ZH. Se pare că acestea au o legătură cu 
manuscrisul. După moartea lui Ely, Cassiopeia a vrut să afle ce 
se petrecea. 

— Aşa că a venit să-ţi solicite ţie ajutorul? 

Thorvaldsen încuviinţă. 

— Nu am putut-o refuza. 

Malone zâmbi. Oare câţi prieteni de pe lume ar cumpăra un 
muzeu întreg şi ar face duplicate după absolut toate piesele din 
interiorul acestuia, doar ca să îl poată vedea apoi arzând din 
temelii? 

Cassiopeia dispăru pe după pervaz. Uşa de intrare de la 
parterul restaurantului se auzi deschizându-se şi închizându-se la 
loc, după care răsunară zgomote de paşi care urcau scările 
metalice către etaj. 

— Astăzi ai stat o grămadă de vreme cu hainele ude pe tine, îi 
spuse Malone atunci când femeia ajunse sus. 

Avea părul prins într-o coadă de cal, iar blugii şi puloverul îi 
musteau de la apa de ploaie. 

— Nu e uşor pentru o fată să arate mereu bine, spuse ea. 

— Nu e nici greu. 

Ea îi aruncă o privire şi îi spuse: 

— Eşti plin de farmec în seara asta! 

— Am şi eu momentele mele, răspunse el. 

— Am descărcat totul, zise ea apoi, adresându-i-se lui 
Thorvaldsen şi scoțând laptopul lui Cotton din punga de plastic. 

— Dacă ştiam că aveai de gând să îl porţi cu tine prin ploaie, 
aş fi insistat să îmi plăteşti o garanţie, spuse Malone. 

— Trebuie să vedeţi chestia asta! 

— l-am povestit despre Ely, îi spuse Thorvaldsen. 

Sala de mese era slab luminată şi pustie. Malone obişnuia să 
mănânce acolo de trei sau patru ori pe săptămână, întotdeauna 
la aceeaşi masă şi aproximativ la aceeaşi oră. li plăcea să se 


107 


bucure de singurătate. 

Cassiopeia se întoarse către el. 

— Îmi pare rău pentru ceea ce s-a întâmplat, îi spuse el din tot 
sufletul. 

— Mulţumesc. 

— Şi eu îţi mulţumesc pentru faptul că mi-ai salvat pielea! 

— Ei, ai fi găsit tu o cale de ieşire! Eu doar am grăbit puţin 
lucrurile. 

El îşi reaminti situaţia disperată de mai devreme şi nu fu chiar 
aşa de convins de adevărul spuselor ei. Ar fi vrut să întrebe mai 
multe despre Ely Lund, foarte curios să afle cum de reuşise 
acesta să îi producă o breşă în platoşa emoţională. La fel i se- 
ntâmpla şi lui: avea o mulţime de încuietori şi de alarme. Păstră 
însă tăcerea, aşa cum făcea de fiecare dată când emoţiile erau 
imposibil de evitat. 

Cassiopeia porni laptopul şi făcu să apară pe ecran mai multe 
imagini scanate. Erau diverse cuvinte, de un cenuşiu fantomatic, 
estompate pe alocuri, toate în greceşte. 

— Cam la o săptămână după moartea lui Alexandru cel Mare, 
spuse Cassiopeia, în anul 323 înainte de Hristos, au sosit la 
Babilon îmbălsămătorii egipteni. Cu toate că era vară şi cald ca 
în iad, aceştia au găsit nealterat trupul neînsufleţit, iar pielea 
avea un aspect cât se poate de viu. Acest lucru a fost interpretat 
ca un semn divin al măreției lui Alexandru. 

Malone citise despre asta puţin mai devreme. 

— Halal semn! spuse el. Era probabil încă în viaţă, în comă 
terminală. 

— Aceasta este opinia generală în prezent, însă o astfel de 
stare medicală nu era cunoscută la vremea respectivă. Aşa că ei 
şi-au văzut de treabă şi au mumificat corpul. 

— Uimitor! spuse el, clătinând din cap. Cel mai mare cuceritor 
din vremea sa a fost ucis de îmbălsămători. 

Cassiopeia zâmbi în semn de aprobare şi continuă: 

— Mumificarea dura de obicei şaptezeci de zile, ideea fiind de 
a usca trupul înainte ca acesta să putrezească. Insă în cazul lui 
Alexandru au folosit o cu totul altă metodă. l-au scufundat corpul 
în miere albă. 

Malone ştia că mierea era o substanţă care nu se 
descompune. In timp, compoziţia sa de bază se cristalizează, dar 
niciodată nu se alterează, ba, mai mult, prin încălzire poate fi 


108 


refăcută cu uşurinţă. 

— Mierea, spuse Cassiopeia, a conservat trupul lui Alexandru 
mult mai bine decât procedeul mumificării, atât la exterior, cât şi 
la interior. Corpul a fost în cele din urmă înfăşurat în bandaje din 
fir de aur, fiind apoi aşezat într-un sarcofag de aur, îmbrăcat cu 
haine de gală şi având o coroană pe cap, înconjurat de şi mai 
multă miere. Acolo a stat în Babilon timp de un an, cât timp a 
fost construită o trăsură incrustată cu pietre preţioase. Apoi un 
cortegiu funerar a părăsit Babilonul. 

— Moment în care au început jocurile funerare, spuse Malone. 

Cassiopeia încuviinţă. 

— Intr-un fel, se poate spune şi aşa, adăugă ea. Perdiccas, 
unul dintre generalii lui Alexandru, a solicitat o întrunire în regim 
de urgenţă a însoţitorilor în ziua imediat următoare morții lui 
Alexandru. In acel moment, Roxana, soţia asiatică a lui 
Alexandru, era însărcinată în luna a şasea. Perdiccas voia să 
aştepte ca femeia să nască şi abia după aceea să decidă ce era 
de făcut. Dacă pruncul ar fi fost băiat, ar fi devenit moştenitorul 
de drept al lui Alexandru. Însă ceilalţi nu împărtăşeau acest 
punct de vedere. Nu acceptau ideea de a avea un monarh pe 
jumătate barbar. Aceştia îl voiau rege pe Filip, fratele vitreg al lui 
Alexandru, în ciuda faptului că acesta era bolnav mintal, după 
câte se părea. 

Malone îşi reaminti unele amănunte din ceea ce citise cu ceva 
timp mai devreme. In jurul patului de moarte al lui Alexandru 
izbucniseră la propriu luptele pentru putere. Perdiccas solicitase 
atunci întrunirea Adunării Macedonenilor şi plasase trupul 
neînsufleţit chiar în mijlocul celor prezenţi, pentru ca în acest fel 
să se păstreze ordinea. Adunarea votase pentru renunţarea la 
campania împotriva Arabiei şi pentru divizarea imperiului. 
Guvernarea provinciilor fusese împărţită între însoțitori. Cum 
generalii se luptau între ei, curând au apărut şi rebeliuni în 
rândul poporului. Spre sfârşitul verii, Roxana născuse un băiat, 
pe care îl botezase Alexandru al IV-lea. Pentru a păstra pacea, se 
ajunsese la o înţelegere ca atât copilul, cât şi Filip, fratele vitreg, 
să fie consideraţi regi, deşi însoțitorii îşi guvernau fiecare partea 
lui din imperiu fără să le pese de nici unul din aceştia. 

— Dar ce s-a întâmplat şase ani mai târziu, întrebă Malone, 
când fratele după tată a fost omorât de Olimpia, mama lui 
Alexandru? Aceasta l-a urât pe copil încă de la naştere, când Filip 


109 


al Macedoniei s-a despărţit de ea pentru a se căsători cu mama 
acestuia. lar apoi, câţiva ani mai târziu, Roxana şi Alexandru al 
IV-lea au fost amândoi otrăviţi. Nici unul din ei nu a ajuns 
vreodată să fie la conducere. 

— In cele din urmă, sora lui Alexandru a fost şi ea ucisă, 
adăugă Thorvaldsen. Practic, toate rudele lui au fost ucise. Nua 
supravieţuit nici măcar un singur moştenitor legitim. lar cel mai 
mare imperiu din lume s-a destrămat. 

— Prin urmare, ce legătură au toate astea cu medalioanele cu 
elefant? Şi ce implicaţii ar putea avea aceste lucruri în prezent? 

— Ely era de părere că foarte multe, spuse Cassiopeia. 

Malone îşi dădu seama că mai era ceva, aşa că o întrebă: 

— Dar părerea ta care este? 

Ea rămase tăcută, ca şi cum nu ar fi fost prea sigură, fără însă 
a dori să dea glas motivului rezervei sale. 

— Nu-i nimic, o să îmi spui când o să te simţi pregătită, zise el, 
apoi îi trecu prin minte ceva şi i se adresă lui Thorvaldsen: Dar ce 
e cu ultimele două medalioane care se află aici, în Europa? Te- 
am auzit întrebându-l pe Viktor despre ele. Probabil că deja s-a 
dus să le caute. 

— Aici suntem cu un pas înaintea lui. 

— Le-a obţinut deja cineva? 

Uitându-se la ceas, Thorvaldsen spuse: 

— Până acum, măcar pe unul din ele. Cel puţin aşa sper. 


110 


23 


AMSTERDAM 


Stephanie ieşi din restaurant, în ploaie. În timp ce îşi trăgea 
gluga peste cap, îşi puse în ureche micuța cască de recepţie şi 
vorbi în microfonul ascuns sub reverul sacoului: 

— Doi bărbaţi tocmai au plecat de aici şi au asupra lor lucrul 
după care am venit. 

— Sunt la cincizeci de metri în faţa ta, se îndreaptă spre pod, 
veni răspunsul. 

— Opriţi-i! spuse ea, năpustindu-se în noapte. 

Adusese cu ea doi agenţi ai Serviciului Secret, proveniţi din 
echipa de peste ocean a preşedintelui Danny Daniels. Cu o lună 
în urmă, preşedintele îi solicitase să îl însoţească la summitul 
economic european anual. Conducătorii de state se adunaseră 
undeva la vreo 65 de kilometri la sud de Amsterdam. In seara 
aceea, Daniels participa la o cină oficială şi se afla în siguranţă în 
interiorul capitalei Haga, aşa că ea reuşise să pună mâna pe 
două ajutoare. Doar aşa, ca măsură de siguranţă, le spusese ea, 
promiţându-le că la sfârşit vor primi o cină într-un loc ales de ei. 

— Sunt înarmaţi! îl auzi pe unul din agenţi în casca din ureche. 

— Aveau cuțite în restaurant, răspunse ea. 

— Acum au pistoale. 

Simţi cum înţepeneşte. Lucrurile luau o întorsătură proastă. 

— Unde se află acum? întrebă ea. 

— La pasarela pietonală. 

Auzi focuri de armă şi îşi scoase de sub haină un pistol marca 
Beretta din dotarea de la Magellan Billet. Se auziră alte focuri de 
armă. Trecu de colţul unei clădiri. Oamenii din jur se împrăştiau 
în toate direcţiile. Gălbejitul şi tuciuriul erau încolţiţi pe un pod, în 
spatele unei balustrade de fier înalte până la nivelul toracelui şi 
trăgeau în direcţia celor doi agenţi ai Serviciului Secret, aflaţi 
fiecare de o parte şi de alta a canalului. 

Se auzi zgomot de sticlă spartă, un glonţ nimerind în geamul 
unuia dintre bordeluri. O femeie începu să ţipe. Alţi şi alţi oameni 
înspăimântați se îndreptau către Stephanie. Aceasta îşi cobori 
arma, mascând-o pe după şold. 


111 


— Hai să terminăm odată povestea asta! rosti ea în microfon. 

— Spune-le şi lor acelaşi lucru! răspunse unul din agenţi. 

Săptămâna trecută, când acceptase să îi facă această favoare 
Cassiopeiei, nu prevăzuse nici un pericol, însă cu o zi în urmă 
ceva îi spusese să vină pregătită, cu atât mai mult cu cât îşi 
amintise că prietena ei îi menţionase că atât ea, cât şi Henrik 
Thorvaldsen îi erau recunoscători pentru ajutor. Orice îl implica şi 
pe Thorvaldsen nu putea să însemne decât pericol. 

Se auziră alte focuri de armă venind dinspre pod. 

— Nu aveţi unde să scăpaţi de aici! strigă ea către cei doi. 

Gălbejitul se întoarse brusc şi îşi îndreptă arma în direcţia ei. 
Ea reuşi să se adăpostească într-un intrând aflat mai jos de 
nivelul solului. Un glonţ ricoşă din cărămizile din zid, la doar un 
metru depărtare. Se lipi de trepte, apoi se ridică încetişor. Ploaia 
se izbea cu putere de balustrade, iar hainele ei se îmbibaseră cu 
apă. Trase două focuri de armă. Acum cei doi se găseau prinşi în 
centrul unui triunghi. Nu aveau nici o cale de scăpare. 

Tuciuriul îşi schimbă poziţia, încercând să se expună cât mai 
puţin, însă unul din agenţi îl împuşcă în piept. Se clătină pe 
picioare, apoi un alt glonţ îl trimise împleticindu-se direct către 
balustrada podului, unde silueta sa se frânse de la mijloc şi căzu 
zgomotos în apa canalului. 

„Minunat! Acum mai sunt şi cadavre!” gândi Stephanie. 

Gălbejitul se deplasă până la balustradă şi încercă să 
privească peste aceasta. Părea ca şi cum ar fi vrut să sară, însă 
alte focuri de armă îl ţintuiră locului. Gălbejitul se îndreptă de 
spate, după care o luă la goană înainte, îndreptându-se către 
celălalt capăt al podului, trăgând în toate direcţiile. Agentul de la 
Serviciul Secret aflat în faţa lui îi răspunse cu noi focuri de armă, 
în timp ce acela de pe aceeaşi parte a canalului ca şi Stephanie o 
luă la fugă după individ şi îl puse la pământ cu trei focuri de 
armă trase în spate. 

Se auziră sirene. Stephanie ţâşni din locul în care stătuse şi 
alergă până la pod. Gălbejitul zăcea pe pavajul din piatră, în 
vreme ce ploaia spăla sângele care i se scurgea din corp. Le făcu 
semn cu mâna agenţilor, chemându-i la ea. Amândoi bărbaţii se 
apropiară în fugă. Tuciuriul plutea cu faţa în jos în apa canalului. 
La distanţă de vreo cincizeci de metri apărură lumini roşii şi 
albastre, îndreptându-se în viteză către pod. Erau trei maşini de 
poliţie. 


112 


Ea arătă înspre unul din agenţi şi îi spuse: 

— Trebuie să intri în apă, ca să iei un medalion din buzunarul 
individului! Se află într-o învelitoare de plastic şi are pe una din 
feţe un elefant. După ce pui mâna pe el, înoată cât mai departe 
de aici şi ai grijă să nu fii prins! 

Bărbatul îşi băgă pistolul în toc şi făcu un salt peste 
balustradă. Lui Stephanie îi plăcea calitatea asta la băieţii de la 
Serviciul Secret: nu puneau întrebări, doar acționau. 

Maşinile de poliţie opriră, derapând pe şoseaua udă. Ea îşi 
scutură apa de pe faţă şi se uită la celălalt agent. 

— Pleacă de aici şi adu-mi în ajutor pe cineva de la Corpul 
Diplomatic, îi spuse ea. 

— Tu unde o să fii? 

Prin minte îi fulgeră o imagine din vara precedentă. Roskilde. 
Ea împreună cu Malone. 

— In arest, răspunse Stephanie scurt. 


113 


24 


COPENHAGA 


Cassiopeia sorbea dintr-un pahar de vin şi îl privea pe Malone 
cum încerca să asimileze ceea ce îi spuneau ea şi Thorvaldsen. 

— Cotton, îi zise ea, dă-mi voie să îţi explic despre conexiunile 
care ne-au atras atenţia. Ti-am mai spus câte ceva mai devreme, 
despre fluorescenţa cu raze X. Un cercetător de la Muzeul 
Culturii din Samarkand a pus la punct această tehnică, însă Ely a 
fost cel care a venit cu ideea de a examina textele medievale 
bizantine. Acolo am găsit noi înscrisul la nivel molecular. 

— Pergamentul refolosit se numeşte palimpsest, adăugă 
Thorvaldsen. La drept vorbind, este o metodă foarte ingenioasă. 
Călugării, după ce au răzuit cerneala originală şi au scris pe 
paginile astfel curățate, le-au tăiat şi le-au pliat, aşezându-le într- 
o formă foarte asemănătoare cu cărţile din ziua de azi. 

— Desigur, interveni Cassiopeia, cea mai mare parte din 
pergamentul original s-a pierdut pe parcursul acestei operaţiuni 
de tăiere şi aranjare, deoarece numai arareori bucăţile din 
pergamentele originale erau păstrate împreună. Cu toate 
acestea, Ely a găsit mai multe exemplare care fuseseră păstrate 
relativ intacte. In unul dintre ele a descoperit nişte teoreme 
pierdute de-ale lui Arhimede. Şi asta este de-a dreptul 
remarcabil, dacă stai să te gândeşti că în ziua de azi nu mai 
există aproape nici o scriere de-a lui Arhimede! In altul a găsit 
formula focului grecesc, spuse ea privindu-l ţintă. 

— Şi cui i-a mai vorbit despre asta? întrebă Malone. 

— lrinei Zovastina, Ministrul Suprem al Federaţiei Asiei 
Centrale, răspunse Thorvaldsen. Zovastina a cerut ca 
descoperirile să fie păstrate secrete, cel puţin pentru o perioadă. 
Cum ea era cea care finanța întreaga activitate, ar fi fost şi dificil 
să o refuze. De asemenea, ea l-a încurajat să analizeze cât mai 
multe dintre manuscrisele muzeului. 

— Ely, spuse Cassiopeia, era de acord în privinţa necesităţii de 
a păstra secretul. Tehnicile folosite erau noi şi trebuiau să se 
asigure de autenticitatea celor descoperite. Aşa că nu i s-a părut 
că ar fi ceva rău să mai aştepte o perioadă. Ba chiar dorea să 


114 


examineze cât mai multe manuscrise înainte de a face publică 
descoperirea. 

— Dar ţie ţi-a spus, remarcă Malone. 

— Era entuziasmat de descoperire şi dorea să împărtăşească 
vestea cuiva. De altfel, ştia că nu aş fi spus nimănui. 

— In urmă cu patru luni, interveni Thorvaldsen, Ely a dat peste 
ceva extraordinar în unul dintre palimpseste. Era vorba despre 
Istoria lui Hieronimus din Cardia. Hieronimus fusese prieten şi 
compatriot cu Eumenes, unul dintre generalii lui Alexandru cel 
Mare. Eumenes fusese şi secretarul personal al lui Alexandru. Au 
supravieţuit numai câteva fragmente din lucrările lui Hieronimus, 
însă sunt considerate surse de încredere. Ely a descoperit o 
relatare completă de pe vremea lui Alexandru, aparţinând unui 
observator care prezenta credibilitate. Thorvaldsen făcu o pauză, 
iar apoi continuă: E o istorioară de-a dreptul interesantă, Cotton! 
Ai citit un fragment din ea mai devreme, cel despre moartea lui 
Alexandru şi despre leac. 

Cassiopeia îşi dădea seama că Malone era intrigat. Uneori, îi 
aducea aminte de Ely. Amândoi se foloseau de umor pentru a 
râde de realitate, pentru a se eschiva de la o problemă, pentru a 
schimba sensul unei discuţii aprinse sau, lucrul cel mai enervant, 
pentru a scăpa de orice implicare emoţională. Insă, în vreme ce 
Malone deborda de încredere în forţa sa fizică şi de un bun 
control asupra celor din jurul lui, Ely se remarca prin inteligenţa 
sa atentă şi prin sensibilitate. Cât de plini de contraste fuseseră 
ea şi el: ea avea pielea închisă la culoare şi părul negru, fiind o 
femeie de origine spaniolă de religie islamică, în vreme ce el 
avea pielea deschisă la culoare şi era un scandinav de religie 
protestantă. Cu toate astea, îi plăcuse la nebunie să se afle în 
preajma lui. Şi asta fusese ceva ce experimentase pentru prima 
dată, după o perioadă foarte lungă de timp. 

— Cotton, continuă ea, cam la un an după ce a murit 
Alexandru, în iarna anului 321 înainte de Hristos, cortegiul său 
funerar a plecat în sfârşit din Babilon. Perdiccas luase decizia de 
a-l înmormânta pe Alexandru în Macedonia. Acest lucru fusese 
contrar dorinţei exprimate pe patul de moarte de Alexandru 
însuşi, care voise să fie înmormântat în Egipt. Ptolemeu, un alt 
general de-al lui Alexandru, revendicase Egiptul drept partea sa 
din imperiu şi se afla deja acolo în calitate de guvernator. 
Perdiccas acţiona în calitate de regent pentru Alexandru al IV- 


115 


lea, copilul nou-născut al lui Alexandru. Conform legii 
macedonene, noul conducător trebuia să organizeze 
predecesorului său o ceremonie funerară pe măsură... 

— Asta înseamnă, interveni Malone, că, dacă Perdiccas ar fi 
acceptat ca Alexandru să fie înmormântat de către Ptolemeu în 
Egipt, atunci asta i-ar fi putut conferi acestuia un şi mai mare 
drept la revendicarea tronului. 

— Mai mult, zise ea încuviinţând din cap, la vremea aceea 
circula şi o profeție foarte cunoscută care susţinea că, dacă regii 
nu ar mai fi fost îngropaţi în pământ macedonean, atunci asta ar 
fi condus la dispariţia respectivei spiţe regale. Aşa cum s-a văzut 
în cele din urmă, Alexandru cel Mare nu a fost îngropat în 
Macedonia, iar linia sa de sânge a dispărut într-adevăr. 

— Am citit despre ceea ce s-a întâmplat, spuse Malone. 
Ptolemeu a deturnat convoiul funerar într-o zonă care este 
nordul Siriei de astăzi şi a dus în Egipt trupul neînsufleţit. 
Perdiccas a încercat de două ori să invadeze Egiptul traversând 
Nilul, însă, în cele din urmă, capii armatei sale s-au ridicat 
împotriva lui şi l-au ucis prin înjunghiere. 

— După asta, preciză Thorvaldsen, Ptolemeu a făcut ceva cu 
totul neaşteptat. A refuzat să primească regența pe care i-o 
oferise armata. Ar fi putut să devină conducător peste întreg 
imperiul, însă a refuzat şi şi-a îndreptat întreaga atenţie către 
Egipt. Bizar, nu-i aşa? 

— Poate că nu îşi dorea să fie rege. Din câte am citit, la 
vremea aceea erau atât de multe acte de trădare şi atât de mult 
cinism, încât nimeni nu supravieţuia prea mult timp într-o poziţie 
de conducere. Crima făcea parte din procesul politic. 

— Sau poate că Ptolemeu ştia ceva ce nu mai ştia nimeni! 
interveni Cassiopeia şi, observând că Malone aştepta ca ea să Îi 
explice mai multe, continuă: Şi anume faptul că trupul 
neînsufleţit din Egipt nu îi aparţinea lui Alexandru. 

— Am citit despre aceste poveşti, spuse el zâmbind ironic. Se 
zice că, după ce a deturnat cortegiul, Ptolemeu a făcut rost de o 
sosie a trupului lui Alexandru, l-a înlocuit cu aceasta şi abia după 
aceea le-a acordat lui Perdiccas şi celorlalţi ocazia să pună mâna 
pe trupul neînsufleţit. Insă toate astea nu sunt decât poveşti. Nu 
există nici o dovadă pentru a le susţine. 

Cassiopeia clătină din cap în semn de dezacord. 

— Eu vorbesc despre ceva cu totul diferit, zise ea. Manuscrisul 


116 


pe care l-a descoperit Ely ne spune exact ce s-a întâmplat. 
Corpul trimis către apus în anul 321 înainte de Hristos nu era al 
lui Alexandru. Schimbul avusese loc în Babilon cu un an înainte. 
Trupul real al lui Alexandru a fost aşezat pentru odihna veşnică 
într-un loc a cărui existenţă nu era ştiută decât de o mână de 
oameni, iar aceştia au păstrat cu sfinţenie secretul. Vreme de 
două mii trei sute de ani, nu a ştiut nimeni despre acest lucru. 


Trecuseră două zile de când Alexandru îl executase pe 
Glaucias. Ceea ce mai rămăsese din trupul doctorului fusese 
abandonat în afara zidurilor Babilonului, pe pământ şi prin copaci, 
iar animalele sălbatice încă îi mai smulgeau carnea de pe oase. 
Furia regelui a continuat nestăpânită. Era iute la mânie, bănuitor 
şi nefericit. Eumenes a fost chemat în faţa regelui, iar Alexandru i- 
a mărturisit secretarului său personal că urma să moară în 
curând. Afirmația l-a uluit pe Eumenes, căci acesta nu îşi putea 
imagina o lume fără de Alexandru. 

Regele i-a spus că zeii erau nerăbdători şi că timpul său printre 
cei vii ajunsese la capăt. Eumenes l-a ascultat pe rege, dar nu a 
pus prea mare temei pe predicția acestuia. De multă vreme 
Alexandru avea convingerea că el nu era cu adevărat fiul lui Filip, 
ci că ar fi fost urmaşul lui Zeus pe pământ. Desigur, era o 
afirmaţie exagerată, însă, după toate măreţele sale cuceriri, mulţi 
ajunseseră să creadă cu adevărat acest lucru. Alexandru i-a vorbit 
apoi despre Roxana şi despre pruncul pe care aceasta îl purta în 
pântece. Dacă urma să se nască un băiat, atunci acesta ar fi avut 
fără doar şi poate dreptul la tron; şi totuşi, Alexandru era 
conştient de faptul că grecii ar avea resentimente faţă de un 
conducător pe jumătate străin. l-a mai spus lui Eumenes despre 
faptul că însoțitorii lui se vor bate între ei pentru imperiul pe care 
îl ridicase, însă că el nu dorea să ia parte la zbaterile lor. „Lasă-i 
să îşi croiască singuri destinele!” a spus el. Al lui era deja hotărât, 
aşa că i-a comunicat lui Eumenes dorinţa sa de a fi îngropat 
împreună cu Hephaestion. Aşa cum Ahile ceruse să îi fie 
amestecată cenuşa cu cea a iubitului său, tot aşa îşi dorea şi 
Alexandru. „Mă voi asigura de faptul că cenuşa ta şi a lui vor fi 
puse împreună”, i-a spus Eumenes. Însă Alexandru a clătinat din 
cap şi a rostit: „Nu, doresc să ne îngropi împreună”. Cum se 
scurseseră doar câteva zile de când Eumenes fusese de faţă la 
marea ceremonie de incinerare a rămăşiţelor lui Hephaestion, l-a 
întrebat cum ar fi putut face posibilă cererea sa. Atunci Alexandru 
i-a încredinţat faptul că trupul incinerat la Babilon nu fusese al lui 
Hephaestion. Se îngrijise să dea ordin ca trupul acestuia să fie 
îmbălsămat în toamna precedentă, în aşa fel încât să fie 


117 


transportat într-un loc în care să se poată odihni în pace pentru 
totdeauna. Alexandru îşi dorea pentru sine acelaşi sfârşit. „Să mă 
îmbălsămezi! l-a poruncit el. Apoi să mă duci acolo unde să pot, la 
rândul meu, să mă odihnesc sub cerul liber.” L-a obligat pe 
Eumenes să facă legământ că îi va îndeplini această dorinţă în 
secret, de faţă fiind doar alţii doi, pe care regele însuşi îi numise. 


Malone îşi ridică privirea de la ecranul laptopului. Afară ploaia 
se înteţise. 

— Şi unde l-au dus? întrebă el. 

— Devine din ce în ce mai puţin clar, răspunse Cassiopeia. Ely 
a datat acel manuscris cu aproape patruzeci de ani după 
moartea lui Alexandru. Se aplecă înspre laptop şi derulă paginile 
ce apăreau pe ecran. Citeşte asta! E scrisă tot de Hieronimus din 
Cardia. 


Cât de nepotrivit poate fi ca cel mai măreț dintre regi, 
Alexandru din Macedonia, să zacă pentru totdeauna într-un loc 
necunoscut de nimeni. Cu toate că şi-a dorit să se odihnească 
netulburat şi a făcut el însuşi aranjamentele necesare, o 
asemenea soartă tăcută nu pare să i se potrivească. Alexandru a 
avut dreptate în legătură cu însoțitorii săi. Generalii s-au luptat, 
ucigându-se între ei şi pe toţi aceia care reprezentau o 
ameninţare faţă de dorinţa lor de a revendica tronul. Ptolemeu 
pare să fi fost cel mai norocos. El a condus Egiptul timp de treizeci 
şi opt de ani. In ultimul an al domniei sale, a aflat despre 
strădaniile mele de a aşterne pe foaia de pergament această 
poveste şi m-a chemat de la Biblioteca din Alexandria, să mă duc 
la palat. Ştia despre prietenia mea cu Eumenes şi a citit cu interes 
ceea ce scrisesem până atunci. Apoi a confirmat faptul că trupul 
îngropat la Memphis nu era cel al lui Alexandru. Ptolemeu a 
afirmat limpede că ştiuse despre acest lucru încă de când atacase 
cortegiul funerar. 

Câţiva ani mai târziu, devenise în sfârşit curios şi trimisese 
nişte oameni care să cerceteze şi să afle adevărul. Eumenes 
fusese adus în Egipt şi îi mărturisise lui Ptolemeu că rămăşiţele 
reale ale lui Alexandru se aflau ascunse într-un loc pe care doar el 
îl cunoştea. Dar, în acel moment, locul de veci din Memphis, unde 
se spunea că ar fi fost îngropat Alexandru, devenise deja un loc 
de pelerinaj. „Amândoi am luptat de partea sa şi am fi murit 
bucuroşi pentru el, îi spusese Ptolemeu lui Eumenes. Nu ar trebui 
ca mormântul lui să rămână necunoscut pe vecie.” 


118 


Copleşit de remuşcări şi simțind că Ptolemeu era sincer, 
Eumenes îi dezvăluise locul de veci, aflat departe, undeva în 
munţi, acolo unde sciţii îi oferiseră lui Alexandru cunoaşterea 
vieţii; apoi Eumenes murise la scurt timp. Ptolemeu şi-a mai 
amintit şi că, întrebat fiind cui îi lăsa regatul său, Alexandru 
răspunsese: „Celui mai strălucit”. Aşa că Ptolemeu a rostit către 
mine următoarele cuvinte: 


lar tu, rătăcitorule, ascultă vorbele mele, 
Căci vocea mea nepieritoare, deşi îndepărtată, 
i Îți umple urechile. 
Indreaptă-ți corabia spre capitala clădită de-al lui 
Alexandru tată, 
Unde înţelepţii stau de veghe. 
Atinge fiinţa cea mai lăuntrică a iluziei de aur. 
Împarte Phoenixul. 
_ Viaţa aduce măsura adevăratului mormânt. 
Insă ai grijă, căci nu există decât o singură încercare prin 
Care reuşeşti. 
Urcă pe zidurile construite de zei. 
Când ajungi sub acoperiş, priveşte în ochiul cafeniu, 
Şi fă-ţi curaj să găseşti adăpostul îndepărtat. 


Ptolemeu mi-a înmânat apoi un medalion de argint care îl 
înfăţişa pe Alexandru când se lupta cu elefanții. Mi-a spus că 
bătuse acele monede special în onoarea luptelor purtate atunci. 
Mi-a mai spus, de asemenea, să mă întorc la el atunci când voi 
găsi soluţia la ghicitoarea lui. Însă o lună mai târziu Ptolemeu s-a 
stins. 


119 


25 


SAMARKAND 
FEDERAȚIA ASIEI CENTRALE 
ORA 23.50 


Zovastina bătu încetişor într-o uşă vopsită în alb. Răspunse o 
femeie înaltă şi solidă, în vârstă de aproape şaizeci de ani, cu 
părul neîngrijit, negru, presărat cu fire albe. Ca întotdeauna, 
Zovastina nu aşteptă să fie invitată înăuntru. 

— S-a trezit? 

Femeia încuviinţă cu o mişcare a capului, iar Zovastina înaintă 
călcând apăsat de-a lungul coridorului. 

Casa era situată mai sus de un loc împădurit, undeva la 
periferia din estul oraşului, dincolo de înşiruirea de clădiri scunde 
şi de moschei colorate, într-o zonă în care multe dintre noile 
proprietăţi răsăriseră peste noapte pe terenul deluros, ticsit 
cândva cu turnuri de pază din perioada sovietică. Prosperitatea 
Federaţiei dăduse naştere atât unei clase mijlocii, cât şi unei 
clase de bogătaşi, iar cei care dispuneau de mijloacele necesare 
începuseră să-şi afişeze starea materială. Această casă, 
construită cu zece ani în urmă, aparţinea Zovastinei, deşi ea nu 
locuise în realitate niciodată acolo. l-o dăruise în schimb iubitei 
sale. 

Zovastina măsură din priviri interiorul somptuos. O consolă 
Ludovic al XV-lea, sculptată într-o manieră foarte sofisticată, 
expunea privirilor o gamă variată de figurine de porțelan care îi 
fuseseră oferite de către preşedintele Franţei. Un tavan decorativ 
sculptat împodobea salonul alăturat, care avea podeaua 
acoperită cu parchet masiv, peste care era aşezat un covor 
ucrainean. Şi pe acesta îl primise cadou. O oglindă germană era 
agăţată pe unul dintre pereţii încăperii foarte lungi, iar draperii 
din tafta împodobeau trei ferestre foarte înalte. 

De fiecare dată când străbătea coridorul din marmură, mintea 
i se îndrepta către o după-amiază din urmă cu şase ani, când se 
apropiase de aceeaşi uşă închisă. În dormitor o găsise pe Karyn 
goală, iar peste ea stătea un bărbat cu toracele îngust, cu părul 
cârlionţat şi cu braţe musculoase. Incă îi mai răsunau în urechi 


120 


gemetele lor de plăcere, explorarea sălbatică a trupului celuilalt, 
surprinzător de excitante. Rămăsese în prag preţ de un minut 
care se scursese nesfârşit de încet, privindu-i, până când cei doi 
se desprinseseră unul din braţele celuilalt. 


— Irina, spusese Karyn pe un ton calm, ţi-l prezint pe Michele. 

Karyn se dăduse jos din pat şi îşi pieptăna pe spate părul lung 
şi ondulat, expunându-şi sânii de care Irina se bucurase de multe 
ori până atunci. Avea trupul mlădios ca de felină, iar fiecare 
părticică a pielii imaculate a lui Karyn lucea în culoarea 
scorțişoarei. Buzele subțiri i se arcuiau dispreţuitoare, avea nasul 
cârn, cu nări delicate, iar obrajii netezi păreau de porțelan. 
Zovastina o suspectase pe iubita ei că o înşela, însă fusese cu 
totul altceva să o surprindă asupra faptului. 

— Ai noroc că nu poruncesc să fii omorâtă! 

Karyn nu păruse deloc impresionată. 

— Uită-te la el, îi spusese ea. Lui îi pasă de ceea ce simt eu şi 
mi se oferă fără să îmi ceară nimic în schimb. Tu nu ştii decât să 
primeşti. Doar asta ştii să faci: să dai ordine şi să aştepţi ca ele să 
fie duse la îndeplinire. 

— Nu îmi amintesc să te fi plâns vreodată până acum. 

— Pentru a fi târfa ta a trebuit să plătesc. A trebuit să renunţ la 
lucruri mult mai prețioase decât banii. 

Privirea Zovastinei se îndreptase involuntar înspre trupul gol al 
lui Michele. 

— Ñi place de el, nu-i aşa? o întrebase Karyn. 

Nu-i răspunsese. Îi spusese în schimb, pe un ton autoritar: 

— Până la căderea serii să nu te mai văd aici! 

Karyn se apropiase, purtând cu sine aroma plăcută a unui 
parfum scump. 

— Chiar vrei să plec? o întrebase ea, apoi îşi lăsase mâna să 
alunece pe coapsa Zovastinei. N-ai vrea, mai bine, să îți dai jos 
hainele astea şi să ni te alături? 

Îşi lovise iubita peste fată cu dosul palmei. Nu fusese pentru 
prima dată când făcea acest lucru, însă fusese pentru prima dată 
când o făcea la furie. Un firicel de sânge se prelinsese din buza 
spartă a lui Karyn, iar aceasta o privise cu ură. 

— Să dispari de aici! Înainte de căderea serii, căci dacă nu, îti 
promit că nu mai apuci dimineața! 


Asta se întâmplase cu şase ani în urmă. Trecuse multă vreme. 
Sau cel puţin aşa i se părea. 
Apăsă pe clanţă şi intră. Dormitorul rămăsese decorat cu 


121 


mobilă franţuzească elegantă de provincie. Un şemineu din 
marmură şi bronz aurit, încadrat de o pereche de lei egipteni din 
porfir, înfrumuseţa unul dintre pereţi. Singurele elemente care 
săreau în ochi, nepotrivindu-se cu decorul încăperii, erau 
aparatul de respiraţie artificială aflat într-o parte a patului cu 
baldachin, tubul de oxigen aflat de cealaltă parte şi punga cu 
soluţie de perfuzie, suspendată pe un suport din metal inoxidabil, 
din care şerpuiau nişte tuburi transparente până la unul din 
braţe. 

Karyn stătea rezemată pe nişte perne în mijlocul unui pat 
uriaş, acoperită până la talie de o cuvertură din mătase de 
culoarea coralului. Avea pielea de culoare cenuşiu-maronie, cu 
aspectul hârtiei cerate. Părul ei, altădată des şi blond, atârna 
acum încâlcit, răvăşit şi i se rărise considerabil. Ochii, care 
obişnuiau să-i strălucească de un albastru intens, priveau acum 
din orbitele adânci ca nişte creaturi ascunse în nişte grote. 
Fermitatea de odinioară a obrajilor dispăruse, fiind înlocuită de 
un aspect cadaveric care făcea ca până şi nasul cârn să îi pară 
acvilin. O cămaşă de noapte din dantelă îi împodobea silueta 
emaciată ca un steag care atârna de un stâlp. 

— Ce mai vrei în seara asta? bombăni Karyn cu voce firavă, 
rostind cuvintele cu efort. Tuburile introduse în nări îi furnizau 
oxigen la fiecare respiraţie. Ai venit să vezi dacă am murit? 

Irina se apropie de patul cu baldachin. Percepu mai intens izul 
din cameră. Era un amestec greţos alcătuit din mirosul de 
dezinfectant, de boală şi de descompunere. 

— Nu ai nimic de spus? reuşi Karyn să îngaime cu glas 
aproape şoptit. _ 

Zovastina se uită lung la femeia bolnavă. Intr-o manieră care 
nu o caracteriza de obicei, relaţia lor nu avusese parte de prea 
multe preliminarii. Karyn făcuse parte la început din personalul 
ei, apoi devenise secretara ei particulară şi în cele din urmă 
concubina sa. Fuseseră cinci ani împreună, apoi încă cinci 
despărțite, până anul trecut, când Karyn se întorsese pe 
neaşteptate la Samarkand, bolnavă. 

— Adevărul este că am venit să văd cum îţi merge. 

— Nu, lrina, ai venit să vezi când urmează să mor. 

Ar fi vrut să îi spună că ăsta era ultimul lucru din lume pe care 
şi l-ar fi dorit, însă amintirea trădării lui Karyn cu Michele o făcu 
să nu dea glas nici unei concesii emoţionale. Preferă să o întrebe: 


122 


— Spune-mi, a meritat? 

Zovastina ştia că toţi anii aceia de sex neprotejat, trecând de 
la o relaţie la alta, cu bărbaţi şi cu femei deopotrivă, asumându- 
şi riscuri prea mari, o afectaseră în cele din urmă pe Karyn. La un 
moment dat, unul dintre parteneri îi transmisese virusul HIV. 
Singură, înspăimântată şi fără un ban în buzunar, Karyn se 
văzuse nevoită anul trecut să îşi calce pe orgoliu şi se întorsese 
în singurul loc la care se gândise că i-ar mai fi putut oferi puţină 
alinare. 

— De asta tot vii pe aici? întrebă Karyn. Ca să mă faci să 
recunosc că am greşit? 

— Păi, chiar ai greşit! 

— Înverşunarea asta a ta o să-ţi facă de petrecanie până la 
urmă, să ştii! 

— E interesant că replica asta vine de la o persoană care 
tocmai are de suferit la propriu din cauza propriei înverşunări! 

— Ai grijă, Irina, nu ai nici cea mai mică idee când am fost 
infectată. Poate vom împărtăşi această suferinţă. 

— Mi-am făcut analizele. 

— Şi ce doctor a fost suficient de nebun încât să facă acest 
lucru? Un acces de tuse deformă ultimele cuvinte ale lui Karyn. L- 
ai lăsat în viaţă suficient de mult încât să îţi poată spune tot ce 
ştie? 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. A meritat? 

Un zâmbet îşi făcu loc pe chipul tras al lui Karyn. 

— Nu mai poţi să mă comanzi, spuse ea. 

— Te-ai întors. Ai avut nevoie de ajutor. Te ajut. 

— Sunt prizonieră aici. 

— Eşti liberă să pleci oricând vrei, zise Zovastina, după care 
tăcu o vreme. De ce nu poţi să îmi spui adevărul? o întrebă apoi. 

— Şi care este acest adevăr, lrina? Că tu eşti lesbiană? Soţul 
tău iubit ştia acest lucru. Trebuie să fi ştiut. Nu vorbeşti niciodată 
despre el. 

— E mort. 

— Sigur că da! Un accident de maşină picat taman la ţanc. De 
câte ori ai mizat pe acest atu al compasiunii în relaţia cu oamenii 
tăi? 

Femeia ştia mult prea multe despre afacerile ei, fapt care o 
atrăgea, însă îi şi displăcea în acelaşi timp. Acest sentiment de 
intimitate, de comunicare deschisă reprezentase un aspect 


123 


important al legăturii dintre ele. Doar în relaţia cu Karyn putuse 
cândva să îşi îngăduie cu adevărat să fie ea însăşi. 

— Ştia în ce s-a băgat când a fost de acord să se căsătorească 
cu mine. Însă era ambițios, la fel ca tine. A vrut să ia frâiele 
puterii în mâinile lui. Aşa că eu i-am pus frâu. 

— Ce dificil trebuie să fie să trăieşti o viaţă în minciună! 

— Şi tu faci la fel! 

— Nu, Irina, eu ştiu cine sunt, răspunse Karyn clătinând din 
cap. Cuvintele rostite părură să o lase fără putere, aşa că se opri 
ca să mai tragă câteva guri de aer în piept, înainte să adauge: 
De ce nu mă omori, pur şi simplu? 

Ceva din felul de odinioară de a fi al lui Karyn se întrezări în 
tonul ei amar. A o ucide pe această femeie nu constituia câtuşi 
de puţin o opţiune. Să o salveze, însă... acesta era scopul ei. 
Soarta nu îi oferise lui Ahile şansa de a-l salva pe prietenul său 
Patrocle. Incompetenţa îl costase pe Alexandru cel Mare însăşi 
iubirea sa, atunci când murise Hephaestion. Ea însă nu va cădea 
victimă aceloraşi greşeli. 

— Chiar crezi cu adevărat că există cineva care să merite aşa 
ceva? întrebă Karyn, desfăcându-şi cămaşa de noapte. Nasturii 
micuţi şi perlaţi săriră pe cearşaf. Uită-te la sânii mei, Irina! 

Priveliştea era dureroasă. De când se reîntorsese Karyn, Irina 
studiase multe despre SIDA şi ştia că boala îi afecta pe oameni în 
mod diferit. Unii sufereau mai ales la nivel intern: orbire, colită, 
diaree care îi putea costa viaţa, meningită, tuberculoză şi, cel 
mai rău dintre toate, pneumonie. Alţii erau afectaţi în exterior, 
pielea fiindu-le acoperită de efectele sarcomului Kaposi, sau 
distrusă de herpesul simplex, ori devastată de emaciere, 
epiderma ajungând în mod inevitabil să se lipească de oase. 
Karyn părea să sufere de combinaţia întâlnită mai frecvent. 

— lţi mai aminteşti cât de frumoasă eram? De pielea mea 
minunată? Obişnuiai să îmi adori trupul. 

Işi amintea, într-adevăr. 

— Acoperă-te! 

— Nu suporţi să te uiţi, nu-i aşa? 

Nu îi răspunse. 

— ţi iese totul pe fund până nu mai poţi de durere, Irina! Nu 
poţi să dormi şi ai mereu noduri în stomac. În fiecare zi aştept să 
văd ce nouă infecţie ia naştere în interiorul meu. Asta e iadul! 

Zovastina omorâse o femeie azvârlind-o din elicopter. Dăduse 


124 


ordin să fie eliminaţi nenumărați adversari politici. Îşi consolidase 
Federaţia prin intermediul unei campanii secrete de asasinate cu 
arme biologice care ucisese mii de oameni. Cu toate astea, nici 
una dintre aceste morţi nu însemnase nimic pentru ea. Moartea 
lui Karyn era însă cu totul altceva. De asta îi permisese să 
rămână. De asta îi punea la dispoziţie medicamentele necesare 
pentru a o menţine în viaţă. li minţise pe studenţii aceia. Aceasta 
era slăbiciunea ei. Probabil singura ei slăbiciune. 

— De fiecare dată când vii aici, spuse Karyn zâmbind abia 
schiţat, văd în ochii tăi că îţi pasă. Adăugă apoi, apucând-o de 
braţ: Poţi să mă ajuţi, nu-i aşa? Bacteriile alea cu care te jucai cu 
mai mulţi ani în urmă... Trebuie să fi aflat tu ceva! Irina, nu vreau 
să mor! 

Zovastina se strădui să nu se lase afectată emoţional. Ahile şi 
Alexandru eşuaseră amândoi, tocmai din cauză că nu reuşiseră 
să facă acest lucru. 

— Mă voi ruga la zei pentru tine, răspunse ea. 

Karyn izbucni în râs. Un hohot înfundat, gutural, amestecat cu 
hârâitul provocat de flegmă. Acest lucru o luă prin surprindere pe 
Zovastina, îndurerând-o în acelaşi timp. Karyn continua să râdă. 

Zovastina ieşi în grabă din dormitor şi se îndreptă precipitat 
spre uşa de la intrare. Aceste vizite reprezentau o greşeală. Gata 
cu ele! Cel puţin pentru moment. Prea multe erau pe punctul de 
a se întâmpla. Ultimul lucru pe care îl mai auzi înainte de plecare 
fu sunetul cumplit scos de Karyn, care se înecase cu propria 
salivă. 


125 


26 


VENEŢIA 
ORA 20.45 


Vincenti plăti gondola-taxi, după care urcă greoi până la 
nivelul străzii şi merse pe jos până intră în San Silva, unul dintre 
cele mai apreciate hoteluri ale Veneţiei. Acolo nu se aplicau nici 
preţurile speciale de weekend, nici promoţiile cu reduceri, 
neexistând decât patruzeci şi două de apartamente de lux care 
dădeau înspre Canal Grande şi spre ceea ce fusese cândva 
locuinţa unui doge”. Holul impresionant de la intrare scotea în 
evidenţă decadenţa unei lumi apuse: coloane romane, marmură 
cu vinişoare, accesorii care ar fi putut face cinste oricărui muzeu 
- un interior spaţios înţesat de oameni, plin de activitate şi 
încărcat de zgomot. 

Peter O'Conner aştepta răbdător într-o zonă mai retrasă. 
O'Conner nu fusese nici militar, nici agent al serviciilor secrete, 
era doar un individ înzestrat cu un anumit talent pentru 
strângerea de informaţii, calitate asociată cu o conştiinţă practic 
inexistentă. 

Philogen Pharmaceutique cheltuia milioane de euro anual pe o 
gamă foarte largă de măsuri de siguranţă internă, toate în scopul 
protejării secretelor comerciale şi a patentelor, însă O'Conner îi 
dădea raportul direct lui Vincenti, fiind ochii şi urechile 
suplimentare ale acestuia, care-i ofereau indispensabilul lux de a 
fi capabil să întreprindă orice ar fi fost necesar pentru a-şi 
proteja propriile interese. Şi el era foarte bucuros să îl aibă la 
dispoziţie. 

In urmă cu cinci ani, O'Conner fusese cel care pusese capăt 
unei răzmeriţe iscate în rândul unui număr masiv de acţionari ai 
firmei Philogen, ca reacţie la decizia lui Vincenti de a extinde 
compania şi mai mult în zona Asiei. lar în urmă cu trei ani, când o 
corporație farmaceutică americană gigant încercase să îi preia cu 


10 Aluzie la Palatul Dogilor (Palazzo Ducale), sediu al sălilor de 
consiliu, al administraţiei supreme, dar şi locuinţă a dogelui care 
conducea Republica Venețiană sub supravegherea Consiliului celor 
Zece. (n.tr.). 


126 


forţa, O'Conner terorizase un număr suficient de mare de 
acţionari pentru a-i împiedica să renunţe în masă la acţiunile 
firmei. În plus, chiar de curând, când Vincenti se confruntase cu 
consiliul său de directori, O'Conner descoperise afaceri murdare 
cu care să şantajeze suficiente voturi, astfel încât Vincenti nu 
numai că reuşise să îşi păstreze poziţia de director general 
executiv, dar fusese şi reales preşedinte. 

Vincenti luă loc într-un fotoliu din piele. O privire scurtă 
aruncată înspre ceasul prins în marmură în spatele ghişeului 
portarului îi confirmă faptul că ar fi trebuit să ajungă la 
restaurant pe la ora nouă şi un sfert. De îndată ce se aşeză 
confortabil, O'Conner îi înmână nişte foi de hârtie capsate între 
ele şi îi comunică: 

— Asta este tot ce avem până în acest moment. Parcurse iute 
conţinutul transcrierilor după convorbirile telefonice şi după 
conversațiile purtate faţă în faţă, toate obţinute prin intermediul 
dispozitivelor de supraveghere care o monitorizau pe Irina 
Zovastina. Când termină de citit materialul, întrebă: 

— Zovastina caută medalioanele astea cu elefant? 

— Supravegherea noastră, răspunse O'Conner, a fost 
suficientă ca să aflăm că i-a trimis pe câţiva oameni din garda sa 
personală pe urmele medalioanelor. Chiar individul care le este 
şef, Viktor Tomas, conduce una dintre echipe. O altă echipă a 
plecat către Amsterdam. Dau foc la clădiri peste tot prin Europa 
pentru a ascunde aceste furturi. 

Vincenti ştia totul despre Batalionul Sacru al Zovastinei, care 
ţinea de obsesia ei legată de tot ce era grecesc. 

— Şi au obţinut medalioanele? 

— Au cel puţin patru dintre ele. S-au dus ieri pe urmele a două 
medalioane, însă nu am aflat încă rezultatul. 

Vincenti era nedumerit. 

— Trebuie să aflăm ce are de gând să facă, spuse el. 

— Mă ocup deja de asta. Am reuşit să mituiesc câţiva oameni 
din personalul palatului. Din nefericire însă, supravegherea 
electronică funcţionează numai atâta timp cât stă locului, însă ea 
e mai mereu în mişcare. Mai devreme, spre exemplu, a zburat 
până la laboratorul din China. 

| se spusese deja despre această vizită; îl informase şeful 
laboratorului de cercetare, Grant Lyndsey. 

— Ar fi trebuit să o vedeţi în timpul tentativei de asasinat, 


127 


continuă O'Conner. A călărit direct spre omul înarmat, 
provocându-l să tragă. Am urmărit secvențele printr-o cameră de 
luat vederi cu rază mare de acţiune. Bineînţeles, avea un lunetist 
pe clădirea palatului, pregătit să îl doboare pe individ. Şi totuşi, 
să te îndrepţi aşa spre el... Sunteţi absolut convins că nu are o 
pereche de testicule între picioare? 

— Nu mă bate nici un gând să verific! răspunse Vincenti, 
râzând pe înfundate. 

— Femeia asta e nebună de-a binelea! 

Acesta fusese şi motivul pentru care Vincenti se răzgândise cu 
privire la florentin. Consiliul celor Zece dăduse ordin, de comun 
acord, să se facă unele investigaţii preliminare cu privire la 
posibilitatea eliminării Zovastinei, iar florentinul fusese angajat 
să facă această muncă de recunoaştere. Vincenti hotărâse iniţial 
să se folosească de florentin dintr-o judecată de-a dreptul pripită, 
asta din motivul că, pentru a duce la îndeplinire ceea ce îşi 
propusese în secret, Zovastina trebuia să dispară. Aşa că îi 
promisese florentinului un profit uriaş dacă ar fi reuşit s-o ucidă. 
Pe urmă îi venise o idee mai bună. Dacă i-ar fi adus la cunoştinţă 
Zovastinei despre asasinatul planificat, ar fi putut face astfel să-i 
dispară acesteia orice temeri legate de credibilitatea Ligii. Asta i- 
ar fi oferit lui suficient timp pentru a pregăti ceva şi mai bun, 
ceva la care el se gândise în ultimele câteva săptămâni. O 
acţiune mult mai subtilă şi cu mult mai puţine urme. 

— S-a dus şi în vizită la conac, îi spuse O'Conner. Cu puţin 
timp în urmă. S-a strecurat afară din palat şi a plecat singură, cu 
o maşină. Vizita a fost surprinsă pe camerele video montate în 
copaci. A stat acolo cam jumătate de oră. 

— Ce ştim despre starea actuală de sănătate a fostei sale 
iubite? 

— Încearcă să reziste. Am ascultat conversaţia lor cu un 
dispozitiv de monitorizare parabolic, dintr-o locuință din 
apropiere. Sunt o pereche de-a dreptul ciudată. Intre ele este o 
chestie din alea, gen iubire-ură. 

I se păruse interesant faptul că o femeie care reuşise să 
guverneze cu o asemenea nestăvilită lipsă de scrupule putea 
ascunde o astfel de obsesie. Fusese căsătorită vreo câţiva ani cu 
un diplomat mediocru din cadrul Ministerului de Externe al 
fostului stat Kazahstan. Mai mult ca sigur, fusese doar un mariaj 
de convenienţă, o modalitate de a masca sexualitatea ei 


128 


îndoielnică. Cu toate acestea, rapoartele informative pe care le 
adunase indicau o relaţie amiabilă între soţi. El murise brusc într- 
un accident de maşină, în urmă cu şaptesprezece ani, la puţin 
timp după ce Zovastina devenise preşedintele Kazahstanului şi 
doar cu vreo doi ani înainte de a reuşi să înfiinţeze Federaţia. 
Karyn Walde apăruse câţiva ani mai târziu şi rămăsese singura 
relaţie interpersonală de durată a Zovastinei, care însă se 
sfârşise prost. Şi totuşi, în urmă cu un an, când această femeie 
reapăruse în viaţa ei, Zovastina o primise imediat şi aranjase, 
prin intermediul lui Vincenti, să obţină medicamentele necesare 
pentru bolile determinate de infectarea cu virusul HIV. 

— Poate ar trebui să acţionăm? întrebă el. 

O'Connor încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Dacă mai aşteptaţi puţin, s-ar putea să fie prea târziu, îi 
răspunse acesta. 

— Atunci fă aranjamentele necesare! Voi fi în Federație până 
la sfârşitul acestei săptămâni. 

— S-ar putea să iasă cu ceva probleme! 

— Nu contează. Doar să nu laşi amprente. Şi nimic altceva 
care să ducă la mine. 


129 


27 


AMSTERDAM 
ORA 21.20 


Stephanie trăise experienţa unei închisori daneze cu o vară în 
urmă, când ea şi Malone fuseseră arestaţi. Acum vizita celula 
unei puşcării olandeze. Nu era mare diferenţă între cele două. 
Fusese precaută şi nu le spusese nimic poliţiştilor care se 
repeziseră pe pod şi văzuseră bărbatul mort. Cei doi membri ai 
Serviciului Secret reuşiseră să se retragă neobservaţi şi spera ca 
agentul care sărise în apă să fi recuperat medalionul. Cu toate 
acestea, suspiciunile ei se  confirmaseră: Cassiopeia şi 
Thorvaldsen erau implicaţi în ceva şi nu era vorba despre 
colecţionarea de monede antice! 

Uşa de la celulă se deschise şi înăuntru pătrunse un bărbat 
subţirel, de vreo şaizeci şi ceva de ani, cu o faţă lungă şi ascuţită 
şi cu părul argintiu şi stufos. Se numea Edwin Davis şi era 
consilierul adjunct pe probleme de securitate naţională al 
preşedintelui. Era cel care îl înlocuise pe răposatul Larry Daley. Şi 
ce diferenţă între aceştia doi! Davis fusese adus din Statele 
Unite, era un om de carieră, avea la activ două doctorate - unul 
în istoria Americii şi al doilea în relaţii internaţionale - şi mai 
avea nişte aptitudini organizatorice extraordinare şi un simţ 
diplomatic înnăscut. Se slujea de o abordare curtenitoare şi 
tradiționalistă, asemănătoare cu cea a preşedintelui Daniels, pe 
care lumea tindea să o subestimeze. Trei secretari de stat se 
folosiseră de ajutorul lui pentru a restabili ordinea în interiorul 
departamentelor lor. Acum lucra la Casa Albă, ajutând 
conducerea administrativă să ducă la capăt ultimii trei ani care 
mai rămăseseră din cel de-al doilea mandat. 

— Mă aflam la masă în Haga, luam cina cu preşedintele. Ce loc 
deosebit, apropo! M-am simţit minunat toată seara. Mâncarea 
era fantastic de gustoasă, chiar şi pentru mine, care nu mă dau 
în vânt după chestiile sofisticate. Mi s-a adus un bileţel în care mi 
se spunea unde te afli şi mi-am zis în sinea mea că trebuie să 
existe o explicaţie cât se poate de logică pentru faptul că 
Stephanie Nelle este în custodia forţelor de ordine olandeze, fiind 


130 


găsită cu un pistol asupra ei, lângă un om mort în ploaie. 

Ea dădu să spună ceva, însă Edwin Davis o opri ridicând o 
mână. 

— Şi lucrurile nu se opresc aici, continuă el. 

Stephanie păstră tăcerea, stând pe pat în hainele ei ude. 

— In timp ce mă gândeam cum să fac să te las aici, din 
moment ce eram cât se poate de sigur că nu doream să aflu 
motivul pentru care ai venit la Amsterdam, preşedintele însuşi 
m-a luat deoparte şi mi-a cerut să vin aici. Se pare că au mai fost 
implicaţi şi doi agenţi ai Serviciului Secret, numai că ei nu au fost 
arestaţi. Unul din ei era ud leoarcă din cauză că trebuise să 
înoate printr-un canal ca să recupereze această chestie. 

Stephanie prinse obiectul pe care bărbatul i-l aruncă şi privi 
încă o dată medalionul cu elefanţi, adăpostit în aceeaşi 
învelitoare de plastic. 

— Preşedintele a intervenit pe lângă autorităţile olandeze, aşa 
că eşti liberă să pleci. 

Femeia se ridică. 

— Dar, înainte să plecăm, trebuie să aflu mai multe despre 
oamenii aceia morţi, zise ea. 

— Din moment ce bănuiam dinainte că ai să întrebi despre ei, 
m-am interesat şi am aflat că ambii aveau asupra lor paşapoarte 
emise de Federaţia Asiei Centrale. l-am verificat. Făceau parte 
din garda care asigură securitatea personală a doamnei Ministru 
Suprem lrina Zovastina. 

Stephanie observă o lucire stranie în ochii lui. Spre deosebire 
de Daley, Davis era mult mai uşor de citit. 

— Asta nu pare să te surprindă, spuse ea. 

— Puţine lucruri mă mai surprind în ultima vreme, răspunse el, 
coborându-şi vocea până la nivelul unei şoapte. Avem o 
problemă, Stephanie, iar acum, din fericire sau din nefericire, în 
funcţie de cum priveşti tu lucrurile, eşti şi tu implicată. 


Îl urmă pe Davis până la apartamentul de la hotel. 
Preşedintele Danny Daniels stătea tolănit pe o canapea, îmbrăcat 
într-un halat, cu picioarele goale sprijinite pe o masă suflată în 
aur, cu blatul din sticlă. Era un bărbat foarte înalt, cu un păr 
blond şi bogat, cu vocea răsunătoare şi cu un comportament 
dezarmant. Cu toate că lucrase pentru el timp de cinci ani, 
ajunsese să îl cunoască cu adevărat abia în toamna precedentă, 


131 


când cu incidentul legat de trădarea privind biblioteca pierdută 
din Alexandria. La momentul respectiv, el o concediase, pentru 
ca după aceea să o reangajeze. Daniels ţinea într-o mână un 
pahar cu băutură, iar în cealaltă avea o telecomandă. 

— Nu se poate vedea nimic la nenorocitul ăsta de televizor, 
care să nu fie dublat în olandeză sau vorbit într-o limbă pe care 
nu o înţeleg! Şi nu mai pot să suport posturile astea de ştiri de la 
BBC sau CNN International! Arată exact aceleaşi poveşti şi le 
repetă de o mie de ori! exclamă Daniels, după care apăsă 
butonul de oprire şi aruncă telecomanda într-o parte. Sorbi din 
băutură, după care i se adresă: Am auzit că tocmai ai mai trăit 
experienţa unei nopţi demne să-ţi pună capăt carierei! 

Stephanie îi surprinse licărirea din ochi. 

— Se pare că ăsta e drumul meu spre succes! răspunse ea. 

El îi făcu semn să ia loc şi ea se aşeză. Davis rămase în 
picioare, mai într-o parte. 

— Mai am câteva veşti proaste, spuse Daniels. Agenta ta din 
Veneţia a dispărut. Nu s-a mai auzit nimic despre ea de 
douăsprezece ore. Vecinii din clădirea unde fusese plasată au 
declarat că au auzit nişte zgomote ciudate la o oră foarte 
matinală, în această dimineaţă. Cică ar fi fost patru bărbaţi şi că 
ar fi dărâmat uşa ca să intre. Bineînţeles, acum nimeni nu a 
văzut nimic în mod oficial. Tipic pentru italieni! spuse el, apoi îşi 
flutură mâna prin aer. Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă 
implica în treaba asta! exclamă preşedintele, după care tăcu preţ 
de câteva momente, cu faţa înnegurată. Nimic din toate astea 
nu-mi miroase-a bine! 

Stephanie o „împrumutase” pe Naomi Johns în urma solicitării 
venite de la Casa Albă, care avusese nevoie de o activitate de 
recunoaştere pe teren a unei persoane ce prezenta interes, un 
anume Enrico Vincenti, expert financiar de talie internaţională 
aflat în legătură cu o organizaţie numită Liga Venețiană. 
Cunoştea şi ea gruparea. Era unul dintre nenumăratele carteluri 
existente în lume. Naomi lucrase mulţi ani pentru Stephanie, 
fiind chiar agenta care îl investigase pe Larry Daley. Părăsise 
Magellan Billet cu un an în urmă, însă se întorsese, iar Stephanie 
se bucurase foarte mult de acest lucru. Naomi era foarte 
pricepută. Activitatea aceea de recunoaştere nu ar fi trebuit să 
ridice prea multe probleme; era vorba doar să înregistreze nişte 
evenimente de genul întâlnirilor pe care le avea individul. 


132 


Stephanie îi recomandase chiar să se bucure de câteva zile libere 
în Italia, după ce-şi termina treaba. Acum însă era foarte posibil 
să fi fost moartă. 

— Când v-am dat-o cu împrumut, oamenii voştri mi-au spus că 
era vorba doar de o simplă culegere de informaţii. 

Nu-i răspunse, iar ea îşi plimbă privirea de la un bărbat la 
altul. 

— Unde se află medalionul? întrebă Daniels. 

Ea i-l înmână. 

— N-ai vrea să îmi spui mai multe despre el? continuă 
preşedintele. 

Se simţea murdară. Nu îşi dorea decât un duş bun şi un pui de 
somn, însă îşi dădu seama că lucrurile astea nu aveau să se 
întâmple prea curând. Nu suporta să fie interogată, însă cel care 
punea întrebările era preşedintele Statelor Unite şi o scosese din 
închisoare, aşa că îi explică despre Cassiopeia, Thorvaldsen şi 
favoarea pe care le-o făcuse acestora. Preşedintele ascultă cu 
neobişnuit de multă atenţie, după care rosti: 

— Spune-i, Edwin! 

— Ce ştii despre Ministrul Suprem Zovastina? 

— Suficient cât să-mi dau seama că nu ne este prietenă. 

Mintea ei obosită reuşi să aducă la suprafaţă aspecte 
relevante din povestea Zovastinei. Se născuse într-o familie de 
muncitori din nordul Kazahstanului; tatăl său murise luptând cu 
naziştii de partea lui Stalin, apoi, imediat după ce războiul luase 
sfârşit, un cutremur de pământ îi ucisese mama şi celelalte rude 
mai apropiate. Crescuse într-un orfelinat până ce unul dintre verii 
săi mai îndepărtați din partea mamei o luase la el. In cele din 
urmă devenise economistă, absolventă a Institutului din 
Leningrad, după care, pe când avea douăzeci şi ceva de ani, se 
înscrisese în Partidul Comunist şi îşi croise drum până ajunsese 
şefa Comitetului local al Reprezentanţilor Muncitorilor. Pusese 
apoi mâna pe un loc în Comitetul Central al Kazahstanului, 
urmând o ascensiune rapidă, până ajunsese în Sovietul 
Suprem”. Promovase, pentru început, reforme agrare şi alte 
reforme economice, devenind ulterior un critic acerb al politicii 
Moscovei. După obţinerea independenţei faţă de Rusia, ea fusese 
unul dintre cei şase membri de partid care candidaseră la 
preşedinţia Kazahstanului. Atunci când cei doi candidaţi 


11 Cel mai înalt corp legislativ al Uniunii Sovietice (n.tr.). 


133 


principali rataseră şansa de a obţine majoritatea voturilor, în 
conformitate cu constituţia ţării aceştia fuseseră descalificaţi din 
turul doi al alegerilor, pe care le câştigase ea. 

— Am aflat cu mult timp în urmă, spuse Daniels, că, dacă eşti 
nevoit să spui unor persoane că le eşti prieten, atunci înseamnă 
că relaţiile respective au probleme grave. Femeia asta ne 
consideră o ceată de tăntălăi, iar noi nu avem nevoie de amici ca 
ea. 

— Cu toate astea, tot trebuie s-o pupaţi în fund. 

— Din nefericire, răspunse Daniels, sorbind încă puţin din 
băutură. 

— Nu e tocmai de glumit cu Federaţia Asiei Centrele, ţinu 
Davis să clarifice problema. Este teritoriul unor oameni duri, cu o 
istorie veche. Douăzeci şi opt de milioane de persoane, bărbaţi şi 
femei, dispuse să se înroleze în armată. Dintre care douăzeci şi 
două de milioane sunt pregătite, gata de luptă. Aproximativ un 
milion şi jumătate de noi recruți sunt disponibili de la an la an. O 
forţă de luptă impresionantă. In prezent, Federaţia cheltuieşte 
1,2 miliarde de dolari pe an pe mijloacele de apărare şi asta fără 
să luăm în calcul şi ce mai investim noi acolo, adică de două ori 
pe atâta. 

— lar adevărata tâmpenie, continuă Daniels ideea, e că 
oamenii o iubesc. Calitatea vieţii a crescut de o sută de ori. 
Inainte să ajungă ea la putere, şaizeci şi patru la sută din 
populaţie trăia în mizerie, în timp ce acum clasa săracilor 
reprezintă mai puţin de cincisprezece procente. Adică e cam ca 
la noi. Şi investeşte peste tot. In hidrocentrale, din bumbac, în 
mine de aur - este plină de resurse. Federaţia asta are parte deo 
poziţionare geoeconomică extraordinară! Rusia, China şi India. 
Fix între ele. Mai este şi o femeie foarte deşteaptă. Are sub tălpi 
una dintre cele mai vaste rezerve de petrol şi de gaze naturale 
din întreaga lume, cele pe care Rusia le-a controlat cândva în 
totalitate. Ruşii sunt în continuare opăriţi pe tema independenţei, 
aşa că ea a făcut o înţelegere cu ei şi le vinde gaze şi petrol sub 
preţul pieţei, fapt care îi asigură liniştea din partea Moscovei. 

Stephanie era impresionată de cât de multe ştia Daniel cu 
privire la acea regiune. 

— Apoi, continuă preşedintele, cu câţiva ani în urmă a semnat 
un contract pe termen lung cu Rusia legat de cosmodromul 


134 


Baikonur!?. Baza spaţială rusească se află chiar în mijlocul 
fostului Kazahstan. Sunt peste cincisprezece mii de kilometri 
pătraţi pe care Rusia îi poate folosi acum în exclusivitate, până în 
anul 2050. Bineînţeles, în schimbul acestei înţelegeri, a obţinut 
nişte anulări ale datoriilor naţionale. După asta, i-a încântat pe 
chinezi cu o renegociere a unei dispute vechi de secole, legate 
de graniţa comună. Nu e rău pentru o economistă care a crescut 
la casa de copii, nu?! 

— Zovastina reprezintă o problemă pentru noi? întrebă 
Stephanie. Ca şi mai devreme, nu primi nici un răspuns din 
partea vreunuia din cei doi bărbaţi, aşa că încercă o altă 
abordare: Şi ce legătură are Enrico Vincenti cu toate astea? 

— Zovastina şi Vincenti sunt legaţi unul de celălalt prin Liga 
Venețiană, spuse Daniels. Amândoi sunt membri ai acesteia. E 
vorba de patru sute şi ceva de oameni. Sunt la mijloc o grămadă 
de bani, timp şi ambiţii, însă Liga nu îşi doreşte să schimbe 
lumea, ea vrea doar să fie lăsată în pace. Detestă guvernul, 
legile prea restrictive, tarifele, taxele, pe mine şi orice altceva 
încearcă să-i ţină în frâu. Au influenţe foarte puternice într-o 
mulţime de ţări... 

Stephanie îşi dădu seama că Daniels îi ghicise gândurile. 
Preşedintele clătină din cap. 

— Nu şi aici. Nu se va întâmpla ca data trecută. Am verificat şi 
nu am găsit nimic. Federaţia Asiei Centrale este principala lor 
preocupare. 

— Toate aceste teritorii al căror nume se termină în „-stan”, 
spuse Davis, erau încărcate cu datorii externe uriaşe rezultate 
din dominaţia sovietică şi din încercările de a obţine 
independenţa. Zovastina a reuşit să renegocieze aceste obligaţii 
cu diverşi creditori guvernamentali şi, prin urmare, o mare parte 
din respectivele datorii au fost şterse. Dar o injecție de capital ar 
fi benefică. Nimic nu înăbuşă mai tare progresul decât datoriile 
pe termen lung. Davis se opri o clipă, după care continuă: Există 
depozite în valoare totală de 3,6 miliarde de dolari în diverse 
bănci din toată lumea, despre care se ştie acum că aparţin 
membrilor Ligii Venețiene. 

— O miză într-un joc de pocher uriaş, zise Daniels. 

Ea înţelese semnificaţia acestor lucruri, deoarece ştia că 
preşedinţii nu obişnuiesc să tragă semnalul de alarmă doar pe 


12 Cea mai mare bază aerospațială din lume, situată pe teren (nitr.). 


135 


baza unor suspiciuni neîntemeiate. 

— lar acest joc e pe cale, cumva, să ofere mâinile de final? 

Daniels dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Până în prezent, spuse el, corporaţiile reunite sub legislaţia 
Federaţiei Asiei Centrale au dobândit sau au preluat aproape 
optzeci de companii din întreaga lume. Câteva dintre domeniile 
de activitate ale acestora sunt produsele farmaceutice, 
tehnologia informațiilor, fabricarea de automobile şi de 
camioane, telecomunicaţiile. Fii atentă, au reuşit să pună mâna 
până şi pe cel mai mare producător din lume de pliculeţe de 
ceai. Goldman Sachs” apreciază că, dacă lucrurile continuă să 
meargă aşa, Federaţia ar putea ajunge pe locul trei sau patru în 
topul celor mai mari puteri economice din lume, după noi, China 
şi India. 

— Este îngrijorător, interveni Davis, cu atât mai mult cu cât 
toate lucrurile astea se petrec fără prea multă tevatură. De 
regulă, marilor corporaţii le face plăcere să se laude cu noile lor 
achiziţii. Ei bine, nu şi în acest caz. Aici totul este păstrat sub 
tăcere. 

Daniels făcu un gest cu mâna şi rosti: 

— Zovastina are nevoie de un flux consistent de capital pentru 
a putea guverna în continuare. Noi avem taxele, ea are Liga. 
Federaţia este bogată în bumbac, aur, uraniu, argint, cupru, 
plumb, zinc... 

— Şi opiu, sfârşi Stephanie enumerarea. 

— Zovastina, continuă Davis, a dat o mână de ajutor chiar şi în 
chestiunea asta. Federaţia este acum a treia în lume la 
confiscarea de opiacee. A închis complet această zonă pentru 
trafic, fapt care o face să fie foarte iubită de europeni. Nu o poţi 
vorbi de rău nicăieri de partea cealaltă a Atlanticului. Bineînţeles, 
le pompează şi multora dintre aceştia petrol şi gaze ieftine. 

— Vă daţi seama, interveni ea, că Naomi este cel mai probabil 
moartă din cauza tuturor lucrurilor ăstora. 

Gândul acesta îi întoarse stomacul pe dos. Pierderea unui 
agent era cel mai rău lucru pe care şi-l putea imagina. Din 
fericire, se întâmpla foarte rar. Insă, atunci când se întâmpla, ea 
se confrunta întotdeauna cu o senzaţie ciudată, în care se 
amestecau furia şi stoicismul. 


13 Una dintre cele mai mari companii de consultanţă în domeniul 
financiar din lume, avându-şi sediul la New York (n.red.). 


136 


— Ne dăm seama de acest lucru, spuse Davis şi acest fapt nu 
va rămâne nepedepsit. 

— Ea şi Cotton Malone erau apropiaţi, au lucrat de multe ori 
împreună la Billet. Formau o echipă foarte bună. El o să fie foarte 
supărat când o să afle. 

— lar ăsta este un alt motiv pentru care te afli aici, zise 
preşedintele. In urmă cu câteva ore, Cotton a fost implicat într- 
un incendiu la Muzeul Greco-Roman din Copenhaga. Henrik 
Thorvaldsen deţinea clădirea, iar Cassiopeia Vitt l-a ajutat să 
scape din flăcări. 

— Păreţi a fi foarte bine informat. 

— Face parte din fişa postului meu, cu toate că asta începe să 
îmi displacă din ce în ce mai mult, spuse Daniels, apoi agită 
medalionul dinaintea ei. Unul dintre astea se afla în muzeu. 

Stephanie îşi reaminti ceea ce îi spusese Klaus Dyhr şi anume 
că nu existau decât opt medalioane. 

Davis îndreptă un deget prelung înspre monedă. 

— I se zice medalion cu elefant, preciză el. 

— Este important? întrebă ea. 

— Se pare că da, răspunse Daniels. Avem însă nevoie de 
ajutorul tău ca să aflăm mai multe despre asta. 


137 


28 


COPENHAGA 
LUNI, 20 APRILIE 
ORA 0.40 


Malone luă o pătură şi se îndreptă spre canapeaua din cealaltă 
cameră. După incendiul din toamna precedentă, eliminase în 
cursul reconstrucției mai mulţi dintre pereţii apartamentului şi îi 
rearanjase pe alţii, modificând structura, astfel încât al patrulea 
nivel al magazinului său de cărţi devenise acum un spaţiu de 
locuit mult mai practic decât înainte. 

— Imi place mobila, zise Cassiopeia. Ţi se potriveşte. 

Renunţase la simplitatea daneză şi comandase totul de la 
Londra. O canapea, câteva scaune, mese şi lampadare. Mult 
lemn combinat cu piele, iar ansamblul era confortabil şi plăcut. 
Observase că puţine se schimbau vreodată în decorul încăperii, 
poate doar o carte îşi mai găsea loc sus, adusă de la parter, sau 
vreo fotografie nouă de-a lui Gary, care, sosită prin e-mail, se 
adăuga colecţiei în continuă creştere. El îi sugerase Cassiopeiei 
să doarmă acolo, în oraş, în loc să se înapoieze cu maşina la 
Christiangade, împreună cu Thorvaldsen, iar ea nu se 
împotrivise. În timpul cinei, Malone ascultase diversele lor 
explicaţii, îngrijorat de faptul că observase la Cassiopeia o 
implicare personală care îi afecta judecata obiectivă cu privire la 
ce se întâmpla. lar asta nu era câtuşi de puţin bine. Trecuse şi el 
de curând prin ceva asemănător, atunci când lui Gary îi fusese 
ameninţată viaţa. 

Ea stătea pe marginea patului. Lampadarele, deşi deosebit de 
frumoase, nu erau prea puternice şi iluminau difuz pereţii de 
culoarea muştarului. 

— Henrik e de părere că aş putea avea nevoie de ajutorul tău. 

— Şi tu nu eşti de aceeaşi părere? 

— Nu sunt sigură dacă şi tu eşti de acord. 

— L-ai iubit pe Ely? o întrebă. 

Fu surprins el însuşi de acele cuvinte, iar Cassiopeia nu îi 
răspunse imediat. 

— Greu de spus, încercă ea să evite răspunsul. 


138 


— Trebuie să fi fost o persoană foarte importantă pentru tine. 

— Ely era extraordinar! Era deştept, plin de viaţă, amuzant... 
Să îl fi văzut atunci când a descoperit acele texte pierdute; ai fi 
crezut că a descoperit un nou continent! 

— Cât timp aţi fost împreună? 

— Cu întreruperi, timp de vreo trei ani. 

Privirea ei se pierdu din nou în depărtare, exact ca atunci când 
muzeul era mistuit de flăcări. Semănau atât de mult unul cu 
altul! Amândoi îşi mascau emoţiile. Insă fiecare om are o limită. 
lar Malone încă se confrunta cu faptul că Gary nu era fiul său 
biologic, ci rezultatul unei aventuri pe care fosta soţie o avusese 
cu mulţi ani în urmă. O fotografie a băiatului se găsea pe una 
dintre noptiere, iar privirea lui se duse ţintă la aceasta. Ajunsese 
deja la concluzia că genele nu prezentau aşa mare importanţă. 
Băiatul era încă fiul /u;, iar el şi fosta soţie încetaseră să se mai 
certe pe respectiva temă. Insă Cassiopeia părea că încă se luptă 
cu propriii demoni. Considera că putea vorbi deschis cu ea, aşa 
că o întrebă: 

— Ce anume încerci să faci de fapt? 

— Incerc să îmi trăiesc viaţa, răspunse ea, însă gâtul şi mâinile 
i se încordară în mod vizibil. 

— Este vorba de tine sau de Ely în toată povestea asta? 

— Ce importanţă are? 

In mare parte, avea dreptate. Nu ar fi trebuit să conteze, 
indiferent care ar fi fost răspunsul. Era lupta ei, nu a lui. Insă se 
simţea atras de această femeie, cu toate că ea ţinea, în mod 
evident, la altcineva. Prin urmare, Malone îşi alungă orice emoție 
din minte şi întrebă: 

— S-a aflat ceva din analiza amprentelor lui Viktor? Nimeni nu 
a pomenit ceva despre asta la cină. 

— Lucrează pentru Ministrul Suprem Irina Zovastina. Este şeful 
gărzii ei personale. 

— Şi nu aveaţi de gând să îmi spuneţi şi mie despre asta?! 

— Ai fi aflat în cele din urmă, dacă ai fi vrut să ştii, răspunse 
Cassiopeia, ridicând din umeri. 

Malone îşi domoli pornirea de furie, dându-şi seama că ea îl 
tachina. 

— Crezi că Federaţia Asiei Centrale este direct implicată în 
asta? o întrebă el. 

— Medalionul cu elefant din muzeul din Samarkand e bine 


139 


mersi la locul lui. 

Avea dreptate. 

— Ely a găsit prima dovadă palpabilă din ultimele secole 
referitoare la mormântul ascuns al lui Alexandru cel Mare. Ştiu că 
i-a vorbit despre asta Zovastinei, pentru că mi-a povestit despre 
reacţia ei. Se pare că ea este obsedată de istoria Greciei şi de 
Alexandru cel Mare. Muzeul din Samarkand are parte de o 
finanţare bună, tocmai datorită interesului ei pentru perioada 
elenistică. Când Ely a descoperit ghicitoarea lui Ptolemeu despre 
mormântul lui Alexandru, Zovastina a fost fascinată. Cassiopeia 
ezită puţin, după care adăugă: Ely a murit la mai puţin deo 
săptămână după ce i-a spus Zovastinei despre asta. 

— Te gândeşti că a fost ucis? 

— Casa i-a ars din temelii. Nu a rămas mai nimic, nici din casă, 
nici din el. 

Lucrurile păreau să se lege. Focul grecesc... 

— Şi ce ştii despre manuscrisul pe care l-a scos el la iveală? 

— Câţiva cercetători de-ai noştri au încercat să afle câte ceva 
despre asta, însă nimeni de la muzeu nu ştia nimic. 

— lar acum şi alte clădiri sunt incendiate, iar medalioanele 
sunt furate! 

— Ceva de genul ăsta. 

— Şi ce vom face noi, mai exact? 

— Incă nu m-am hotărât dacă am sau nu nevoie de ajutorul 
tău. 

— Ai nevoie. 

Cassiopeia îl măsură din priviri cu un aer sceptic. 

— Cât de multe ştii despre scrierile istorice legate de 
mormântul lui Alexandru? îl întrebă ea. 

— Păi, mai întâi a fost îngropat de Ptolemeu la Memphis, în 
sudul Egiptului, cam la un an după ce a murit. Apoi fiul lui 
Ptolemeu a mutat trupul în nordul Alexandriei. 

— Aşa este. Undeva în intervalul dintre anii 283 î.Hr., când 
Ptolemeu | a murit şi 274 î.Hr. A fost construit şi un mausoleu 
într-o zonă nouă a oraşului, la intersecţia a două drumuri 
principale care încadrau palatul regal. In cele din urmă, a ajuns 
să fie denumit Soma, de la cuvântul care înseamnă „trup” în 
limba greacă. Era cel mai măreț mormânt al lumii, din cel mai 
grandios oraş al acelor vremuri. 

— Ptolemeu a fost isteţ, adăugă el. A aşteptat ca toţi 


140 


moştenitorii lui Alexandru să moară şi abia pe urmă s-a 
proclamat faraon. lar urmaşii lui au fost la rându-le isteţi, pentru 
că au transformat Egiptul într-un regat grec. Pe când ceilalţi 
însoțitori au administrat prost sau chiar şi-au pierdut partea lor 
din imperiu, cei din neamul lui Ptolemeu şi-au păstrat-o pe a lor 
timp de trei sute de ani. lar Soma a fost folosită ca un mare atu 
politic. 

Cassiopeia dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Este chiar o poveste fascinantă, spuse ea. Mormântul lui 
Alexandru a devenit un loc de pelerinaj. Cezar, Octavian, 
Hadrian, Caligula şi o mulţime de alţi împărați s-au dus acolo 
pentru a-şi prezenta omagiile. Trebuie să fi fost un loc deosebit: 
o mumie incrustată cu aur, împodobită cu o coroană de aur, 
aşezată într-un sarcofag din aur şi înconjurată de miere aurie... 
Timp de un secol şi jumătate, rămăşiţele lui Alexandru s-au 
odihnit în pace, până când Ptolemeu al IX-lea a rămas fără bani. 
Atunci el a desprins tot aurul de pe trupul neînsufleţit şi l-a topit 
împreună cu sarcofagul, înlocuindu-l cu unul din sticlă. Soma a 
rezistat, până la urmă, timp de şase sute de ani. Ultimele atestări 
ale existenţei sale provin din anul 391 d.Hr. 

Malone cunoştea restul poveştii. Atât clădirea, cât şi 
rămăşiţele lui Alexandru cel Mare dispăruseră. Timp de o mie 
şase sute de ani a fost căutat, însă cel mai mare cuceritor al 
lumii antice, un om venerat ca un adevărat zeu, îşi pierduse 
urma. 

— Ştii unde se află trupul lui? întrebă el. 

— Ely considera că ştie. 

Cuvintele femeii păreau a veni de departe, ca şi cum ar fi 
vorbit cu fantoma lui. 

— Şi tu crezi că avea dreptate? 

Cassiopeia ridică din umeri. 

— Va trebui să mergem şi să aflăm acest lucru, spuse ea. 

— Unde anume? 

Ea îşi ridică, în cele din urmă, ochii obosiţi spre el, apoi rosti: 

— La Veneţia. Însă mai întâi trebuie să recuperăm ultimul 
medalion. Cel spre care Viktor se îndreaptă cu siguranţă chiar în 
momentul ăsta. 

— Şi unde se găseşte acest ultim medalion? 

— In chip interesant, tot la Veneţia, veni răspunsul. 


141 


29 


SAMARKAND 
ORA 2.50 

Zovastina îi zâmbi nunţiului papal. Acesta era un bărbat 
atrăgător, cu un păr castaniu încărunţit pe alocuri şi cu ochi 
foarte cercetători. Era american. Monseniorul Colin Michener. 
Făcea parte din organizaţia noului Vatican, condus de primul 
papă african după multe secole. De două ori în trecut, acelaşi 
emisar venise şi se interesase dacă Federaţia ar permite o 
prezenţă catolică în zonă, însă ea respinsese ambele încercări. 
Deşi Islamul era religia majoritară a naţiunii, triburile nomade 
care populau de multă vreme Asia Centrală puneau întotdeauna 
legea lor mai presus chiar şi de sharia!* islamică. Izolarea 
geografică aducea cu sine o anumită independenţă socială, chiar 
şi faţă de Dumnezeu, aşa că ea se cam îndoia că ar fi bine primiţi 
acolo catolicii. Totuşi, avea nevoie de ceva de la acest mesager 
şi sosise vremea unei târguieli. 

— Nu prea sunteţi o persoană deprinsă să piardă nopţile, 
spuse ea, remarcând expresia obosită pe care Michener se 
străduia în prea mică măsură să o ascundă. 

— Nu se presupune în mod obişnuit că această oră este 
rezervată somnului? 

— Nu ar fi în avantajul nici unuia din noi să fim văzuţi 
împreună la miezul zilei. Biserica pe care o reprezentaţi nu este 
prea populară pe aici. 

— Am dori să schimbăm acest lucru. 

Ea ridică din umeri şi îi spuse: 

— Ar însemna să cereţi oamenilor să abandoneze lucruri pe 
care le-au prețuit timp de secole. Nici chiar musulmanii, cu toată 
disciplina lor şi cu preceptele morale, nu au reuşit aşa ceva. Veţi 
descoperi că utilizările de ordin organizatoric şi politic ale religiei 
au o putere mult mai mare de atracţie aici decât beneficiile 
spirituale. 


14 Legea islamică, set de norme derivate din Coran şi din învăţăturile 
lui Mohamed (n.tr.). 


142 


— Sfântul Părinte nu doreşte să schimbe Federaţia. El solicită 
numai ca Biserica să aibă libertatea de a-i aborda pe cei care 
doresc să urmeze credinţa noastră. 

— Aţi vizitat vreunul dintre locurile noastre sfinte? îl întrebă ea 
zâmbind. 

El clătină din cap în semn că nu. 

— vă sfătuiesc s-o faceţi. Veţi observa câteva lucruri 
interesante. Bărbaţii sărută, ating şi dau ocol unor obiecte 
supuse veneraţiei. Femeile se târăsc pe sub pietre sfinte pentru 
a li se stimula fertilitatea. Şi să nu treceţi cu vederea copacii 
dorințelor şi stâlpii mongoli cu canafuri din păr de cal aşezaţi 
deasupra mormintelor. Amuletele şi talismanele sunt la loc de 
mare cinste. Oamenii îşi investesc credinţa în lucruri care nu au 
nimic de-a face cu Dumnezeul vostru creştin. 

— Există printre aceşti oameni un număr din ce în ce mai 
mare de catolici, de baptişti, de luterani, chiar şi câţiva budişti. S- 
ar părea că sunt câţiva care doresc să se închine într-un mod 
diferit. Nu se bucură şi ei de acelaşi privilegiu? 

Un alt motiv pentru care lrina Zovastina se hotărâse în cele 
din urmă să îl primească pe acest mesager era Partidul 
Renaşterii Islamice. Deşi fusese scos în afara legii cu ani în urmă, 
acesta continuase să se dezvolte în mod discret, mai ales în 
Valea Fergana din fostul Uzbekistan. Ea îi infectase în secret pe 
cei care creau cele mai mari probleme şi crezuse că îi ucisese pe 
toţi conducătorii, însă partidul refuza să se lase distrus. Dacă ar fi 
permis o competiţie religioasă mai acerbă, venită mai ales din 
partea unei organizaţii cum erau romano-catolicii, islamicii ar fi 
fost forţaţi să îşi îndrepte furia asupra unui inamic mai 
ameninţător chiar şi decât persoana ei. Aşa că spuse: 

— Am luat hotărârea de a permite Bisericii accesul în 
Federație. 

— Mă bucur să aud acest lucru! 

— Cu anumite condiții. 

Trăsăturile plăcute ale preotului îşi pierdură expresia de 
satisfacție. 

— Nu e chiar aşa de grav, continuă ea. La drept vorbind, nu 
am decât o singură solicitare foarte simplă. Mâine-seară, la 
Veneția, în interiorul bazilicii, va fi deschis mormântul Sfântului 
Marcu. 

O căutătură perplexă puse stăpânire pe ochii emisarului. 


143 


— Desigur, sunteţi la curent cu povestea Sfântului Marcu şi 
cum a ajuns acesta să fie înmormântat la Veneţia. 

Michener încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Am un prieten care lucrează în bazilică, spuse el. Am 
discutat cu el despre acest lucru. 

Cunoştea şi ea povestea. Marcu, unul dintre cei doisprezece 
apostoli ai lui Isus Hristos, numit de către Petru episcop al 
Alexandriei, fusese martirizat de către păgânii din oraş în anul 67 
d.Hr. Când încercaseră să-i ardă trupul neînsufleţit, o furtună 
stinsese flăcările şi le dăduse creştinilor răgazul necesar să îl 
răpească. Marcu fusese mumificat, iar apoi înmormântat într-un 
loc secret până în secolul al patrulea. După ce creştinii puseseră 
stăpânire pe Alexandria, fusese construit un sepulcru foarte 
sofisticat, care devenise un loc atât de sacru, încât noilor 
patriarhi care erau numiţi în Alexandria li se făcea învestitura la 
mormântul lui Marcu. Mormântul sacru reuşise să 
supravieţuiască instaurării Islamului şi invaziilor persane şi arabe 
din secolul al şaptelea. Numai că, în anul 828, un grup de 
neguţători venețieni răpiseră trupul. 

Veneţia îşi dorea o afirmare simbolică atât a independenţei 
sale politice, cât şi a celei teologice. Roma îl avea pe Sfântul 
Petru, Veneţia l-ar fi avut pe Sfântul Marcu. In acelaşi timp, clerul 
alexandrin era extrem de preocupat de soarta relicvelor sfinte 
ale oraşului. Guvernarea islamică devenise din ce în ce mai 
antagonică. Mormintele sfinte şi bisericile erau puse la pământ. 
Astfel, cu participarea paznicilor mormântului, moaştele Sfântului 
Marcu fuseseră luate de acolo. Zovastina adora detaliile poveştii. 
Trupul neînsufleţit al Sfântului Claudian, care se afla în apropiere, 
fusese substituit pentru a nu se băga de seamă dispariţia. 
Mirosul substanţelor folosite la îmbălsămare era atât de puternic, 
încât, pentru a descuraja autorităţile portuare să examineze 
încărcătura corabiei pe care fusese suit acesta, trupul fusese 
învelit în frunze de varză şi în carne de porc. Şi funcţionase: 
inspectorii musulmani se îndepărtaseră îngroziţi atunci când 
dăduseră cu ochii de carnea de porc. Trupul fusese apoi înfăşurat 
într-o pânză de corabie şi ridicat pe un catarg. Se spunea că, pe 
drumul de întoarcere în Italia, duhul Sfântului Marcu venise pe 
corabie şi o salvase, împiedicând-o să se scufunde în timpul unei 
furtuni, 

— Pe 31 ianuarie 828, Sfântul Marcu i-a fost prezentat dogelui 


144 


în Veneţia, spuse Zovastina. Dogele a adăpostit în palat sfintele 
moaşte, însă ele au dispărut în cele din urmă, făcându-şi din nou 
apariţia în 1094, când a fost finalizată construcţia Basilicii di San 
Marco, dedicată oficial păstrării acestora. Moaştele au fost 
amplasate atunci într-o criptă din subsolul bisericii, însă au fost 
mutate sus în secolul al nouăsprezecelea, sub altarul principal 
unde se află şi în ziua de azi. Există o grămadă de necunoscute 
în istoricul acestui trup, nu credeţi? 

— Aşa se întâmplă cu moaştele de obicei. 

— Timp de patru sute de ani în Alexandria, după care din nou 
aproape trei sute de ani în Veneţia, trupul Sfântului Marcu nu a 
fost de găsit. 

Nunţiul papal ridică din umeri. 

— Acesta i-a fost destinul dat de Dumnezeu, doamnă ministru! 

— Alexandria întotdeauna a blamat respectivul furt, spuse ea. 
În special felul în care Veneţia a venerat acest act timp de 
secole, ca şi cum hoţii fuseseră într-o misiune sfântă. Hai să fim 
serioşi, amândoi ştim că toată povestea asta a fost o chestie 
politică. Venețienii au furat din lumea întreagă. Nişte animale de 
pradă la cel mai mare nivel, luând cu japca orice puteau să 
obţină, utilizând totul înspre propriul avantaj. Probabil că Sfântul 
Marcu a reprezentat furtul lor cel mai productiv. Intregul oraş, 
până în ziua de azi, se raportează la acesta. 

— Şi atunci de ce deschid venețienii mormântul? 

— Episcopii şi nobilii ecleziastici ai bisericilor copte şi etiopiene 
doresc ca Sfântul Marcu să le fie returnat. In 1968, papa Paul al 
VI-lea i-a oferit patriarhului Alexandriei câteva relicve pentru a-i 
tempera. Însă acelea proveneau de la Vatican, nu de la Veneţia 
şi gestul nu a funcţionat. Ei doresc ca trupul să fie adus înapoi şi 
discută de mult timp pe tema asta cu cei de la Roma. 

— Am fost secretar papal în timpul lui Clement al XV-lea. Sunt 
la curent cu aceste discuţii. 

Ea suspecta de mult timp faptul că acest bărbat era mai mult 
decât un simplu nunțiu papal. Se părea că noul papă îşi alegea 
cu mare grijă emisarii. 

— Atunci sunteţi conştient de faptul că Biserica nu va renunţa 
niciodată la aceste moaşte. Insă patriarhul Veneţiei, cu 
aprobarea Romei, a fost de acord să facă un compromis, parte a 
reconcilierii papei dumneavoastră african cu restul lumii. Câteva 
dintre relicvele din mormânt vor fi returnate. In acest fel, ambele 


145 


tabere sunt satisfăcute. Numai că respectiva chestiune este 
delicată, în special pentru venețieni. Sfântul /or va fi deranjat. 
Irina Zovastina clătină din cap şi continuă: Acesta este motivul 
pentru care mormântul va fi deschis mâine-noapte, în secret. O 
parte din moaşte vor fi scoase, după care sepulcrul va fi închis. 
Nimeni nu va şti absolut nimic, iar după câteva zile se va anunţa 
oficial darul făcut. 

— Aveţi informaţii extraordinare! 

— Este un subiect care mă interesează. Trupul din mormântul 
respectiv nu este al Sfântului Marcu. 

— Şi atunci al cui este? 

— Să ne mulţumim să spunem că trupul lui Alexandru cel Mare 
a dispărut din Alexandria în secolul al patrulea, aproximativ la 
aceeaşi dată la care a reapărut trupul Sfântului Marcu. Marcu a 
fost înmormântat în propria sa versiune a Somei lui Alexandru, 
fiind venerat întocmai cum a fost şi trupul lui Alexandru cu şase 
sute de ani mai înainte. Cărturarii mei au studiat mai multe texte 
antice, care încă nu au ajuns să fie cunoscute în lume. 

— Şi dumneavoastră credeţi că trupul din bazilica venețiană 
este în realitate cel al lui Alexandru cel Mare? 

— Nu vreau să afirm nimic, însă acum analiza ADN-ului poate 
determina rasa unei persoane. Marcu s-a născut în Libia din 
părinţi arabi. Alexandru era grec. S-ar constata în mod evident 
anumite diferenţe cromozomiale. Mi s-a mai explicat şi că există 
posibilitatea de a efectua studiul izotopilor din dentină, 
tomografii şi datare cu carbon, care ne-ar putea spune multe. 
Alexandru cel Mare a murit în anul 323 î.Hr., iar Marcu, în primul 
secol după Hristos. Repet, ar exista diferenţe ştiinţifice în privinţa 
rămăşiţelor respective. 

— V-aţi propus să profanaţi acest trup? 

— Nu mai mult decât dumneavoastră. Spuneţi-mi, ce anume 
vor secţiona din el? 

Americanul cumpăni asupra cuvintelor femeii. Cu puţin timp în 
urmă ea simţise că el revenise la Samarkand învestit cu mult mai 
multă autoritate decât avusese înainte. Sosise vremea să afle 
dacă acest lucru era adevărat. 

— Nu vreau decât să fiu câteva minute singură în faţa 
sarcofagului deschis. Dacă voi lua ceva de acolo, nici măcar nu 
se va observa. In schimb, Biserica va fi liberă să se mişte în 
interiorul Federaţiei şi să vadă câţi creştini vor răspunde 


146 


mesajului ei. Însă construcţia oricărei clădiri va trebui realizată 
cu aprobare guvernamentală. Aceasta este atât pentru protecţia 
dumneavoastră, cât şi a noastră. Ar avea loc acte de violenţă 
dacă ridicarea de biserici nu va fi tratată cu luare-aminte. 

— V-aţi propus să călătoriţi singură până la Veneţia? 

Ea încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— AŞ dori să fac o vizită incognito, aranjată de către Sfântul 
Părinte. Mi s-a spus că Biserica are multe conexiuni cu guvernul 
italian. 

— Vă daţi seama, doamnă ministru, că, în cel mai bun caz, 
orice veţi descoperi acolo ar fi asemenea Giulgiului de la Torino 
sau viziunilor cu Sfânta Fecioară. O chestiune de credinţă. 

Numai că ea ştia că era foarte posibil să găsească ceva 
concludent. Ce scrisese Ptolemeu în ghicitoarea lui? „Atinge 
fiinţa cea mai lăuntrică a iluziei de aur.” 

— Numai câteva minute singură, asta e tot ce cer. 

Nunţiul papal tăcu o vreme. Ea aşteptă răspunsul. 

— li voi da instrucţiuni patriarhului din Veneţia să vă acorde 
timpul necesar. 

Zovastina avusese dreptate. Americanul nu revenise cu mâna 
goală. 

— Aveţi multă autoritate pentru un simplu nunțiu. 

— Treizeci de minute. Incepând cu ora unu noaptea, în ziua de 
miercuri. Vom informa autorităţile italiene că veţi veni să 
participaţi la o slujbă privată, la invitaţia Bisericii. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Voi face în aşa fel încât să intraţi în catedrală prin Porta dei 
Fiori, de la atriumul de vest. La ora aceea, vor fi puţini oameni în 
piaţa centrală. Veţi fi singură? 

Acest preot oficios începuse să o obosească. 

— Dacă lucrul ăsta contează atât de mult, poate ar fi mai bine 
să dăm uitării toată povestea, spuse ea. 

Observă că Michener îi remarcase iritarea. 

— Doamnă ministru, veniţi cu cine doriţi! Sfântul Părinte nu 
doreşte decât să vă aducă bucurie. 


147 


30 


HAMBURG, GERMANIA 
ORA 1.15 


Viktor şedea la barul hotelului. Rafael era sus, adormit. 
Veniseră cu maşina dinspre sud, de la Copenhaga, prin 
Danemarca, până în nordul Germaniei. Hamburg era punctul de 
întâlnire aranjat în prealabil cu cei doi membri ai Batalionului 
Sacru trimişi la Amsterdam să intre în posesia celui de-al şaselea 
medalion. Aceştia trebuiau să sosească în timpul nopţii. El şi 
Rafael se ocupaseră de celelalte furturi, însă termenul limită se 
apropia, aşa că Zovastina trimisese o a doua echipă pe teren. 
Bărbatul stătea cu o bere în faţă şi se bucura de momentele de 
linişte. Câţiva clienţi ocupau separeurile slab luminate. 

Zovastina avea o apetenţă pentru situaţiile încordate. li plăcea 
să ţină oamenii sub tensiune. Făcea puţine complimente, în 
schimb criticile erau ceva obişnuit. Personalul de la palat, 
Batalionul Sacru, miniştrii, nimeni nu dorea să o dezamăgească. 
Numai că el auzise anumite discuţii purtate pe la spatele ei. Era 
interesant că o femeie atât de legată de putere se arăta atât de 
ignorantă faţă de efectele neplăcute ale acesteia. 

Loialitatea de suprafaţă reprezenta o iluzie periculoasă. Rafael 
avea dreptate, ceva important era pe punctul de a se întâmpla. 
Fiind conducătorul Batalionului Sacru, el o însoţise deseori pe 
Zovastina la laboratorul din munţi, aflat la răsărit de Samarkand; 
acesta se găsea pe partea eja graniţei cu China, având personal 
angajat de ea, iar acolo îşi păstra germenii ei. Văzuse subiecţii 
testelor, racolaţi din închisori şi felul oribil în care muriseră. De 
asemenea, stătuse de partea cealaltă a uşilor de la sălile de 
conferinţe în vreme ce aceasta conspira împreună cu generalii 
săi. Federaţia deţinea o armată impresionantă, o forţă aeriană 
decentă ca mărime şi o capacitate limitată a rachetelor cu rază 
scurtă de acţiune. Acestea erau furnizate şi finanţate în 
majoritate de către Occident în scopuri defensive, din moment ce 
Iranul, China şi Afghanistanul se învecinau toate cu Federaţia. 
Nu-i spusese lui Rafael, însă ştia ce punea ea la cale. O auzise 
vorbind despre haosul din Afghanistan, unde talibanii încă se mai 


148 


agăţau de o putere provizorie. Despre Iran, al cărui preşedinte 
radical reprezenta o permanentă ameninţare. Şi despre Pakistan, 
un loc care exporta violenţa cu ochii închişi. Naţiunile respective 
erau țelul ei pentru început. Şi milioane de oameni urmau să 
moară. Simţi ceva vibrându-i în buzunar şi tresări. Găsi telefonul 
mobil, se uită la afişaj şi apoi răspunse, simțind un nod familiar în 
stomac. 

— Viktor, spuse Zovastina, mă bucur că te-am găsit. A apărut 
o problemă. 

El ascultă relatarea incidentului care avusese loc în 
Amsterdam, unde doi membri ai Batalionului Sacru fuseseră ucişi 
în vreme ce încercau să obţină un medalion. 

— Americanii au început să facă investigaţii oficiale. Vor să 
ştie de ce oamenii mei au tras asupra agenţilor Serviciului 
Secret. Lucru pe care aş vrea şi eu să-l ştiu. 

li stătea pe limbă să îi spună că, probabil din cauză că erau 
îngroziţi de ideea de a o dezamăgi, neglijenţa luase locul 
raţionamentelor logice. Ştiind însă că aşa ceva nu ar fi fost deloc 
un lucru înţelept, se mulţumi să spună: 

— Aş fi preferat să mă ocup eu însumi acolo de acest subiect. 

— Bine, Viktor, în seara asta îţi fac această concesie. Tu te-ai 
opus celei de-a doua echipe şi eu am hotărât peste capul tău. 

Ştia prea bine că trebuia să ignore respectiva concesie. 
Oricum, nu-i venea să-şi creadă urechilor că îi fusese oferită. 

— Şi dumneavoastră, doamnă Ministru Suprem, doriţi să ştiţi 
cum de se nimeriseră acolo americanii? 

— Mi-a trecut prin cap şi asta. 

— S-ar putea să fie din cauză că am fost expuşi. 

— Nu prea cred că le pasă ce facem noi. Mă preocupă mai 
mult prietenii noştri din Liga Venețiană. In special cel gras. 

— Şi totuşi, americanii au fost prezenţi acolo, spuse el. 

— Poate a fost doar o întâmplare. 

— Ei ce-au spus? 

— Reprezentanţii lor au refuzat să dea vreun detaliu. 

— Doamnă ministru, rosti el cu voce scăzută, am aflat până la 
urmă ce căutăm de fapt? 

— Incă lucrez la chestiunea asta. Lucrurile se mişcă încet, însă 
acum ştiu că, pentru a descifra ghicitoarea lui Ptolemeu, e 
necesar să găsim trupul care a ocupat cândva Soma din 
Alexandria. Sunt convinsă că trebuie să căutăm moaştele 


149 


Sfântului Marcu din Basilica di San Marco din Veneţia. 

Era prima dată când Viktor auzea acest lucru. 

— Asta-i şi motivul pentru care mă duc la Veneţia. Mâine- 
seară. 

— Este un lucru înţelept? întrebă el, încă şi mai surprins de ce 
auzea. 

— Este necesar. Vreau ca tu să vii cu mine la bazilică. Trebuie 
să obţii mai întâi celălalt medalion şi să fii la biserică la ora unu 
noaptea. 

— Am înţeles, doamnă ministru, zise el, fiind conştient că 
acesta era răspunsul cel mai potrivit. g 

— Tu încă nu mi-ai spus nimic, Viktor. Il avem pe cel din 
Danemarca? 

— Da, îl avem. 

— Va trebui să ne descurcăm fără cel din Olanda. 

El îşi dădu seama că femeia nu era deloc furioasă. Ciudat 
lucru, având în vedere eşecul înregistrat. 

— Viktor, am avut un motiv întemeiat să dau ordin ca 

medalionul venețian să fie ultimul. 
_ Acum ştia şi el acest motiv: bazilica. Şi trupul Sfântului Marcu. 
Insă încă îl preocupa intervenţia americanilor. Din fericire, era 
stăpân pe situaţia din Danemarca. Toate cele trei probleme care 
îi puseseră la încercare competenţa erau finalizate, nefiind 
nevoie ca Zovastina să afle despre incident. 

— Am plănuit asta de ceva vreme, spuse ea. Vei găsi în 
Veneţia materialele de care vei avea nevoie, aşa că nu te duce 
cu maşina, ia un avion. Aici este locul unde se află, zise femeia, 
furnizându-i apoi adresa unui depozit şi un cod de acces pentru 
sistemul de închidere electronic. Ce s-a întâmplat la Amsterdam 
nu are nici o importanţă. Insă acţiunea de la Veneţia este absolut 
vitală. Vreau acel ultim medalion! 


150 


31 


HAGA 
ORA 1.10 


Stephanie ascultă cu mare interes explicaţiile lui Edwin Davis 
şi ale preşedintelui Daniels în legătură cu ceea ce se petrecea. 

— Ce ştii despre zoonoză? o întrebă Davis. 

— E o boală care se poate transmite de la animale la oameni. 

— Este chiar mai mult decât atât, zise Daniels. E o boală care 
există în mod normal la animale, fiind inofensivă, dar care poate 
infecta oamenii cu rezultate devastatoare. Antraxul, ciuma 
bubonică, ebola, turbarea, gripa aviară şi chiar tricofiţia sunt 
unele dintre cele mai cunoscute exemple. 

— Nu ştiam că biologia e punctul dumneavoastră forte. 

Daniels râse. 

— Habar n-am despre ştiinţă! Cunosc însă o mulţime de 
oameni care se pricep. Spune-i, Edwin! 

— Există în jur de o mie cinci sute de agenţi patogeni care pot 
provoca zoonoza. Jumătate dintre aceştia trăiesc în animale fără 
să se manifeste agresiv, fără să-şi infecteze gazda. Dar când 
sunt transmişi altui animal, pe care nu-l recunosc drept gazdă, o 
iau razna. Exact aşa a început ciuma bubonică. Şobolanii purtau 
boala, puricii se hrăneau cu sângele şobolanilor, pe urmă 
transmiteau boala oamenilor, în cazul cărora devenea extrem de 
agresivă. 

— Asta până când am dezvoltat imunitate la nenorocirea asta, 
interveni Daniels. Din păcate, în secolul al paisprezecelea, a 
durat câteva zeci de ani până să se întâmple acest lucru. Între 
timp, murise deja o treime din populaţia Europei. 

— Pandemia de gripă din 1918 din Spania a fost o zoonoză, 
nu-i aşa? întrebă ea. 

Davis dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Virusul a trecut de la păsări la oameni şi pe urmă a suferit 
mutații, astfel că se putea transmite de la oameni la oameni. ŞI 
încă cum! Douăzeci la sută din populaţia totală a globului a fost 
infectată. In jur de cinci la sută din populaţia lumii a murit. 
Douăzeci şi cinci de milioane de suflete s-au dus numai în 


151 


primele şase luni. Ca o comparaţie, SIDA a ucis douăzeci şi cinci 
de milioane în primii douăzeci şi cinci de ani. 

— lar statisticile din 1918 sunt destul de îndoielnice, atrase 
atenţia Daniels. China şi restul Asiei au înregistrat pierderi 
enorme şi nici măcar nu s-a făcut vreo statistică a numărului 
victimelor. Unii istorici consideră că au murit în jur de o sută de 
milioane de oameni pe tot globul. 

— Un agent patogen care produce zoonoza este arma 
biologică perfectă, spuse Davis. Nu trebuie decât să găseşti unul, 
fie că e virus, bacterie, protozoar sau parazit. Il izolezi şi apoi îşi 
face treaba. Dacă eşti deştept, poţi crea două versiuni. Una care 
se transmite doar de la animal la om şi astfel infectezi victima 
direct. Şi o a doua versiune cu mutații, care se transmite de la 
om la om. Prima variantă ar putea fi folosită pentru atacuri 
limitate asupra unor ţinte precise şi cu riscuri minime de 
transmitere mai departe de către persoana infectată. A doua 
variantă ar fi o armă de distrugere în masă. Infectezi câţiva şi 
apoi vor muri pe capete. 

Stephanie îşi dădu seama că vorbele lui Edwin Davis exprimau 
un adevăr cât se poate de actual. 

— E posibil totuşi să găseşti o cale de a opri aceste infectări, 
spuse Daniels. Numai că durează mult până se izolează agenţii 
patogeni, se studiază şi se dezvoltă măsurile de contracarare. 
Din fericire, pentru majoritatea agenţilor patogeni cunoscuţi 
există antidoturi, iar în cazul câtorva există chiar vaccinuri care 
previn o infecţie în masă. Insă e nevoie de timp ca să fie create 
şi o mulţime de oameni ar muri între timp. 

Stephanie se întrebă care era scopul discuţiei. 

— Şi de ce sunt atât de importante toate astea? 

Davis luă un dosar aflat pe masa cu blatul din sticlă, lângă 
tălpile goale ale lui Daniels. 

— Cu nouă ani în urmă, o pereche de gâşte sălbatice dintr-o 
specie pe cale de dispariţie a fost furată dintr-o grădină zoologică 
privată din Belgia. Cam în acelaşi timp, nişte rozătoare tot dintr-o 
specie pe cale de dispariţie şi exemplare dintr-o specie foarte 
rară de melci au fost furate din grădini zoologice din Australia şi 
din Spania. În mod normal, chestiile astea nu sunt chiar aşa de 
importante. Insă noi am început să facem cercetări şi ne-am dat 
seama că asemenea evenimente avuseseră loc de cel puţin 
patruzeci de ori pe tot cuprinsul globului. Am reuşit să prindem 


152 


hoţii anul trecut în Africa de Sud. Le-am muşamalizat arestarea 
cu decesuri false. Hoţii au colaborat, de frica închisorii din Africa 
de Sud, care nu li s-a părut un loc potrivit pentru a-şi petrece 
câţiva ani din viaţă. Cu acea ocazie am aflat că lrina Zovastina 
era în spatele respectivelor furturi. 

— Cine a condus ancheta? întrebă Stephanie. 

— Painter Crowe de la Sigma, răspunse Daniels. E vorba de 
multă ştiinţă implicată aici şi asta era specialitatea lor. Insă acum 
afacerea e de domeniul tău. 

Lui Stephanie nu-i prea plăcură cele auzite. 

— Sunteţi sigur că Painter nu se poate ocupa în continuare de 
asta? 

— După cele petrecute astă-seară? spuse Daniels zâmbind. 
Nu, Stephanie! E sarcina ta. Consideră că te revanşezi pentru că 
ţi-am salvat pielea în povestea cu olandezii. 

Preşedintele încă mai ţinea în mână medalionul cu elefant. 

— Şi ce legătură are moneda cu toate astea? întrebă 
Stephanie. 

— Zovastina le colecţionează, răspunse Daniels. Şi uite care-i 
problema, de fapt. Ştim că deţine un stoc destul de impresionant 
de agenţi patogeni. Erau cam vreo douăzeci ultima oară când am 
numărat. Şi, apropo, a fost fată deşteaptă, aşa că are versiuni 
multiple. Cum spunea şi Edwin, o variantă pentru ţinte precise, 
iar cealaltă pentru transmiterea de la om la om. Are un laborator 
biologic pe lângă capitala ei din Samarkand. Interesant este 
faptul că şi Enrico Vincenti are un astfel de laborator, chiar 
dincolo de graniţă, în China. lar Zovastinei îi place să-l viziteze 
din când în când. 

— Şi din cauza asta aţi cerut supravegherea lui Vincenti? 

Davis confirmă printr-un gest al capului. 

— E bine să-ţi cunoşti inamicul. 

— CIA a tot căutat informatori în interiorul Federaţiei, spuse 
Daniels clătinând din cap. Insă merge greu. Şi nu fac o treabă 
tocmai curată. S-au înregistrat puţine progrese. 

Stephanie sesiză o nuanţă în acele cuvinte. 

— Aveţi vreun informator acum? întrebă ea. 

— Dacă vrei să-i spui aşa... răspunse preşedintele. Eu am 
îndoieli. Zovastina reprezintă o problemă complexă, cu multe 
substraturi. j 

Ea pricepu dilema cu care se confrunta preşedintele. Intr-o 


153 


parte a lumii în care America nu avea prea mulţi prieteni, 
Zovastina se grăbise să se proclame, în mod deschis, amica 
americanilor. Fusese de ajutor în câteva ocazii cu unele 
informaţii care contracaraseră nişte activităţi teroriste din 
Afghanistan şi din Irak. Din acest motiv, Statele Unite îi 
furnizaseră bani, susţinere militară şi echipament sofisticat, ceea 
ce era destul de riscant. 

— Ai auzit-o pe aia cu tipul care mergea cu maşina pe 
autostradă şi la un moment dat a văzut un şarpe chiar în mijlocul 
drumului? 

Pe chipul lui Stephanie înflori un zâmbet. Avea parte de încă 
una dintre faimoasele poveşti ale lui Daniels. 

— Omul s-a oprit şi a văzut că şarpele era rănit. Aşa că l-a luat 
acasă şi l-a îngrijit până s-a făcut bine. Când şarpele şi-a revenit, 
bărbatul i-a deschis uşa şi i-a dat drumul. Dar chiar înainte să 
iasă, nenorocitul de şarpe l-a muşcat de picior. lar omul, chiar 
înainte ca veninul să-l facă să-şi piardă cunoştinţa, i-a strigat 
şarpelui: „Te-am primit în casă, ţi-am dat să mănânci, ţi-am 
îngrijit rănile, iar tu mă muşti drept răsplată?” Şarpele s-a oprit 
din drum şi i-a spus: „Aşa e, este adevărat tot ce ai spus. Insă 
când ai făcut toate astea, ştiai foarte bine că eu eram un şarpe”. 

Stephanie înţelese morala. 

— Zovastina pune la cale ceva, spuse preşedintele, iar Enrico 
Vincenti este şi el implicat. Nu-mi place războiul cu arme 
biologice. A fost scos în afara legii la nivel mondial acum mai 
bine de treizeci de ani. lar această formă este una dintre cele 
mai rele. Femeia pregăteşte ceva îngrozitor, iar Liga Venețiană, 
din care fac parte şi ea şi Vincenti, îi acordă tot sprijinul. Din 
fericire, încă nu a trecut la acţiune. Avem însă toate motivele să 
credem că o va face în curând. Toţi neghiobii ăia din jurul ei, care 
alcătuiesc aşa-zisele naţiuni, n-au nici cea mai mică idee despre 
ceea ce se întâmplă. Sunt prea ocupați cu problemele legate de 
Israel şi de noi. lar ea se foloseşte de prostia lor în avantajul ei. Şi 
mă crede şi pe mine prost ca ei. A sosit vremea să-i aducem la 
cunoştinţă că ne-am dat seama că pune ceva la cale. 

— Am fi preferat să rămânem în umbră încă o vreme, spuse 
Davis. Dar mai mult ca sigur că alarma a fost trasă în momentul 
în care doi agenţi ai Serviciului Secret i-au omorât oamenii din 
garda personală. 

— Şi cu ce doriţi să vă ajut eu? 


154 


Daniels  căscă; Stephanie îşi înăbuşi propriul căscat. 
Preşedintele gesticulă înspre ea. 

— Hai, nu te sfii! La naiba, e trecut miezul nopţii! Nu-ţi face 
griji din pricina mea, cască liniştită! Poţi să dormi în avion. 

— Unde mă duc? 

— La Veneţia. Dacă Mohamed nu vine la munte, atunci, pe 
legea mea, nu ne rămâne altceva de făcut decât să aducem 
muntele la el. 


155 


32 


VENEŢIA 
ORA 8.50 


Vincenti intră în salonul principal al pa/azzo-ului său şi se 
pregăti de discuţia cu oaspeţii. De obicei, lăsa acest gen de 
prezentări în seama altora. La urma urmei, Philogen 
Pharmaceutique avea un departament de marketing şi de 
vânzări impresionant, cu sute de angajaţi. De data asta însă, era 
ceva special, ceva care solicita numai prezenţa lui, aşa că 
aranjase o prezentare privată în propria casă. 

Băgă de seamă că agenţia de publicitate cu sediul în Milano 
părea să nu fi lăsat nimic la voia întâmplării. Patru reprezentanţi, 
trei femei şi un bărbat, dintre care unul cu funcţie de conducere, 
vicepreşedintele agenţiei, fuseseră trimişi pentru o şedinţă 
informativă. 

— Damaris Corrigan, spuse  vicepreşedinta în engleză, 
prezentându-se atât pe ea, cât şi pe cei trei asociaţi. 

Era o femeie atrăgătoare, în jur de cincizeci de ani, îmbrăcată 
cu un costum albastru-închis în dungi. 

Intr-un colţ al salonului se afla un vas argintiu cu cafea 
proaspătă. Vincenti se duse până acolo şi îşi turnă o ceaşcă. 

— Ne-am tot întrebat dacă e pe cale să se întâmple ceva, zise 
Corrigan. 

Vincenti îşi desfăcu nasturii de la sacou şi se instală într-un 
scaun capitonat. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Când am fost contactaţi acum şase luni, dumneavoastră 
doreaţi nişte sugestii pentru promovarea unui posibil tratament 
al virusului HIV. Ne întrebam în acel moment dacă Philogen era 
pe punctul de a face o descoperire. Şi acum, când v-aţi 
manifestat dorinţa de a vedea ce am găsit noi, ne-am gândit că 
este posibil să se fi înregistrat vreun progres. 

Vincenti se felicită în sinea lui. 

— Cred că aţi pronunţat cuvântul-cheie, spuse el. Posibil. 
Desigur, noi sperăm să fim primii în găsirea unui tratament, de 
vreme ce investim milioane în cercetare. Insă, dacă s-ar 


156 


înregistra vreun progres şi nu se ştie niciodată când anume s-ar 
putea întâmpla, n-aş vrea să fim luaţi pe nepregătite şi să 
trebuiască să aşteptăm luni de zile o strategie de marketing. Se 
opri preţ de câteva secunde, după care continuă: Nu, 
deocamdată nu s-a găsit nimic. Dar nu strică puţină pregătire. 

Invitata sa îi acceptă explicaţia cu o înclinare a capului şi se 
îndreptă apoi spre un flipchart”. Vincenti îi aruncă o privire 
femeii care era aşezată lângă el. Era o brunetă bine 
proporţionată, care nu avea mai mult de treizeci sau treizeci şi 
cinci de ani, purtând o fustă de lână mulată pe corp. Se întrebă 
dacă aceasta avea vreo funcţie în firmă sau era doar de decor. 

— Am avut parte de lecturi fascinante în ultimele săptămâni, 
spuse Corrigan. Virusul HIV pare să aibă personalitate multiplă, 
în funcţie de zona globului în care o studiezi. 

— Această observaţie este corectă, răspunse Vincenti. Aici şi 
în locuri ca America de Nord, boala poate fi ţinută sub control în 
limite rezonabile. Nu mai constituie cauza principală a decesului. 
Oamenii se deprind să trăiască cu ea, iar medicamentele 
simptomatice au redus rata mortalităţii la mai mult de jumătate. 
In Africa şi în Asia însă, lucrurile stau cu totul altfel. Anul trecut s- 
au înregistrat în toată lumea trei milioane de morţi din cauza 
virusului HIV. 

— Exact cu acest lucru am început şi noi, spuse Corrigan. Am 
identificat piaţa de desfacere. 

Ridică prima foaie, pe care nu era scris nimic şi o îndoi la 
spate, oferind vederii un grafic. 

— Aceste cifre reprezintă cea mai recentă incidenţă a 
infectării cu HIV la nivel mondial. 


REGIUNI NUMĂR 

America de Nord 1 011 000 

Europa de Vest 988 000 

Australia - Regiunea Pacificului 22 000 
America Latină 1 599 000 

Africa Subsahariană 20 778 000 

Caraibi 536 000 

Europa de Est 2 000 

Sud-Estul Mediteranean 893 000 

Asia de Nord-Est 6 000 


15 Suport din metal pe care sunt fixate coli mari de hârtie, pe care se 
scrie cu markere. (n.tr.). 


157 


Asia de Sud-Est 11 277 000 
Total 37 112 000 


— Care este sursa acestor date? întrebă Vincenti. 

— Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Cifrele acestea reprezintă 
totalul pieţei actuale disponibile pentru orice tratament, spuse 
Corrigan, trecând apoi la următoarea pagină. Acest grafic 
defineşte piaţa actuală. După cum puteţi vedea, datele arată că 
aproximativ un sfert din populaţia infectată cu HIV din întreaga 
lume manifestă deja sindromul imunodeficienței dobândite. Nouă 
milioane de indivizi infectați cu HIV au deja SIDA pe deplin 
dezvoltată. 


REGIUNI NUMĂR 

America de Nord 555 000 
Europa de Vest 320 500 
Australia - Regiunea Pacificului 14 000 
America Latină 573 500 
Africa Subsahariană 6 300 000 
Caraibi 160 500 

Europa de Est 10 800 
Sud-Estul Mediteranean 15 000 
Asia de Nord-Est 17 600 

Asia de Sud-Est 1 340 000 
Total 9 306 900 


Corrigan dădu pagina la următorul grafic. 
— Acesta ne arată previziunile pentru următorii cinci ani. 
Datele le avem tot de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii. 


REGIUNI NUMĂR 

America de Nord 8 150 000 
Europa de Vest 2 331 000 
Australia - Regiunea Pacificului 45 000 
America Latină 8 554 000 

Africa Subsahariană 33 609 000 
Caraibi 6 962 000 

Europa de Est 20 000 

Sud-Estul Mediteranean 3 532 000 
Asia de Nord-Est 486 000 

Asia de Sud-Est 45 059 000 

Total 108 748 000 


158 


— Este ceva extraordinar! În curând am putea avea o sută 
zece milioane de persoane din toată lumea infectate cu HIV. 
Statisticile actuale arată că cincizeci la sută dintre aceşti indivizi 
vor dezvolta în cele din urmă SIDA. Patruzeci de procente din 
cele cincizeci vor muri în decursul a doi ani. Bineînţeles, 
majoritatea covârşitoare va fi în Africa şi în Asia, spuse Corrigan 
clătinând din cap. O adevărată piaţă de desfacere, nu-i aşa? 

Vincenti analiză informaţiile. Dacă lua în calcul o medie de 
şaptezeci de milioane de cazuri HIV, chiar şi cu o sumă minimă 
de cinci mii de euro pe an alocată tratamentului, orice remediu 
ar genera chiar de la început trei sute cincizeci de miliarde de 
euro. Era adevărat că, odată vindecată populaţia infectată 
iniţială, piaţa urma să se diminueze. Ei şi ce? Banii vor fi deja 
obţinuţi. Mai mulţi decât ar putea cineva cheltui într-o viaţă de 
om. lar mai târziu, cu siguranţă vor fi alţii care se vor infecta, 
ceea ce va însemna mai multe vânzări. Poate nu aveau să aducă 
miliardele generate de campania iniţială, însă ar fi reprezentat 
un venit continuu. 

— Apoi am aruncat o privire la concurenţă, continuă femeia. 
Din datele pe care le-am putut obţine de la Organizaţia Mondială 
a Sănătăţii am aflat că există aproximativ şaisprezece tipuri de 
medicamente care sunt folosite în prezent în toată lumea pentru 
tratamentul simptomatic al SIDA. Există de asemenea în jur de 
doisprezece alți jucători implicați pe piață. Vânzările 
medicamentelor dumneavoastră au adus anul trecut puțin mai 
mult de un miliard de euro. 

Philogen deţinea patentele pentru şase tipuri de medicamente 
care, utilizate în combinaţie cu altele, se dovediseră eficiente în 
ţinerea sub control a virusului. Deşi pacienţii trebuiau să înghită 
în medie cam cincizeci de pastile pe zi, aşa-numitul cocteil 
terapeutic era singurul lucru care funcţiona. In realitate, nu era 
un tratament veritabil. Avalanşa de medicamente zăpăcea numai 
virusul, fiind însă doar o chestiune de timp până când natura 
avea să se dovedească mai inteligentă decât microbiologii. 
Tulpini rezistente la medicamente apăruseră deja în Asia şi în 
China. 

— Am analizat şi tratamentele combinate, continuă Corrigan. 
Un complex de trei tipuri de medicamente costă în jur de 
douăzeci de mii de euro pe an. Insă acest tip de tratament este 
la drept vorbind un lux occidental. In Africa şi în Asia nici măcar 


159 


nu se pune problema. Philogen donează medicamente, la preţuri 
reduse, câtorva dintre guvernele ţărilor afectate, însă pentru ca 
pacienţii să obţină tratamentul în mod similar ar însemna 
cheltuieli de miliarde de euro pe an, bani pe care nici un stat 
african nu şi i-ar permite. 

Cei din echipa lui de marketing îi spuseseră deja exact acelaşi 
lucru. Tratamentul împotriva SIDA nu reprezenta o opţiune reală 
pentru Lumea a Treia. Singura metodă eficientă din punct de 
vedere financiar pentru rezolvarea crizei era să se împiedice 
răspândirea virusului. Prezervativele fuseseră instrumentele 
pentru care se optase iniţial, iar una dintre filialele Philogen se 
grăbise să profite de acest lucru. Vânzările crescuseră cu mii de 
procente în decursul ultimilor douăzeci de ani. La fel şi profiturile. 
Insă, în ultima vreme, utilizarea prezervativelor era în continuă 
scădere. Pe oameni nu-i mai preocupa acest lucru chiar atât de 
mult. 

— Conform propriei propagande, îşi urmă prezentarea 
Corrigan, unul dintre competitorii dumneavoastră, Kellwood- 
Lafarge, a cheltuit numai anul trecut mai mult de o sută de 
milioane de euro pentru cercetări în vederea descoperirii unui 
tratament pentru SIDA. Compania dumneavoastră a cheltuit 
numai o treime din această sumă. 

Vincenti îi aruncă femeii un zâmbet afectat şi spuse: 

— A concura cu Kellwood-Lafarge e ca şi cum ai încerca să 
prinzi balene cu o simplă undiţă. Este cea mai mare companie 
farmaceutică din lume. E greu să te compari cu cineva, când 
respectivul are un venit brut mai mare de o sută de miliarde pe 
an. 

Vincenti sorbi din cafea, în timp ce Corrigan dădu din nou 
pagina. 

— Lăsând la o parte toate acestea, haideţi să aruncăm o 
privire la nişte idei legate de produsul nostru. Bineînţeles, 
găsirea unui nume este foarte importantă pentru orice remediu. 
În prezent, denumirile variază la cele şaisprezece medicamente 
simptomatice care se găsesc pe piaţă. Ca de exemplu, Bactrim, 
Diflucan, Intron, Pentam, Videx, Crixivan, Hivid, Retrovir. Datorită 
utilizării medicamentului la nivel mondial, noi ne-am gândit că o 
denumire mai simplă şi mai universală, cum ar fi AZT, ar fi mai 
potrivită din punct de vedere al strategiei de marketing. Din câte 
am înţeles, Philogen are în prezent în dezvoltare opt posibile 


160 


medicamente, spuse Corrigan, după care întoarse iar pagina, 
următoarea foaie prezentând concepte de ambalaj. Cum nu 
ştiam dacă medicamentul va fi solid sau lichid, dacă va fi 
administrat pe cale orală sau injectabil, am creat mai multe tipuri 
de ambalaj, păstrând motivul negru-auriu al companiei. 

Vincenti analiză propunerile. Corrigan arătă înspre foaie. 

— Am lăsat un spaţiu gol pentru nume, care va fi inserat cu 
litere aurii. Incă mai lucrăm la acest aspect. Lucrul cel mai 
important în această schemă este faptul că, în situaţia în care 
numele nu va putea fi tradus într-o anumită limbă, ambalajul va 
fi suficient de distinctiv pentru a fi uşor de recunoscut. 

Vincenti era mulţumit, dar consideră că era mai bine să-şi 
ascundă zâmbetul satisfăcut. 

— Am deja o denumire posibilă. Una la care mă tot gândesc 
de ceva vreme, spuse el. 

Corrigan păru interesată. El se ridică, se îndreptă spre 
flipchart, luă un marker şi scrise „ZH”. Băgă de seamă expresiile 
nedumerite de pe chipurile tuturor. 

— Zeta. Eta. In greaca veche. inseamnă „viaţă”. 

Corrigan încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Un nume bine ales. 

Vincenti fu de acord. 


161 


33 


INSULA VOZROJDENIA 
FEDERAȚIA ASIEI CENTRALE 
ORA 13.00 


Zovastina era încântată de mulţime. Echipa ei îi promisese că 
vor veni cinci mii de oameni. Insă secretara care călătorea cu ea 
o anunţase în elicopter, pe drumul către regiunea din nord-vestul 
Samarkandului, că peste douăzeci de mii de persoane îi aşteptau 
sosirea. | se spusese că acest lucru era o dovadă în plus a 
popularității ei. Acum nu putea fi decât mulţumită la vederea 
acestei exteriorizări a bunăvoinţei oamenilor, imagine perfectă 
pentru camerele de luat vederi care erau îndreptate spre 
podium. 

— Priviţi în jurul vostru, rosti ea la microfon şi veţi vedea ce 
putem realiza atunci când minţile şi inimile noastre lucrează la 
unison! făcu o scurtă pauză de efect, pe urmă continuă: 
Kantubek'S renăscut! 

Mulțimea, câtă frunză, câtă iarbă, îşi exprimă aprobarea 
aclamând cu un entuziasm pe care Zovastina se deprinsese să-l 
audă. 

Insula Vozrojdenia se afla în Marea Aral din centrul Federaţiei, 
fiind un loc sălbatic şi îndepărtat care găzduise în trecut 
Gruparea Războiului Biologic al Uniunii Sovietice şi care 
constituia, de asemenea, un exemplu tragic al exploatării Asiei 
de către foştii săi stăpâni. Aici fuseseră dezvoltați şi depozitaţi 
sporii de antrax şi bacilii de ciumă. După căderea guvernului 
comunist în 1991, personalul laboratorului abandonase insula şi 
giganticele recipiente în care erau păstraţi sporii letali, recipiente 
care, de-a lungul decadei următoare, începuseră să înregistreze 
scurgeri. La acest potenţial dezastru biologic contribuia şi faptul 
că Marea Aral începuse să se retragă. Alimentat de 
impresionantul fluviu Amudaria, lacul cel miraculos fusese 
cândva graniţa dintre Kazahstan şi Uzbekistan. Insă atunci când 
sovieticii modificaseră cursul Dariei şi îl transformaseră într-un 


16 Oraş din insula Vozrojdenia (n.tr.). 


162 


canal de irigaţii lung de o mie două sute de kilometri - apa fiind 
folosită pentru a creşte bumbacul pentru morile sovietice - 
marea interioară, cândva una dintre cele mai importante bazine 
de apă dulce din lume, începuse să dispară, fiind înlocuită de un 
deşert incapabil să susţină viaţa. 

Insă Zovastina schimbase toate acestea. Canalul era de 
domeniul trecutului, iar cursul fluviului fusese refăcut. 
Majoritatea omologilor ei păruseră condamnaţi să-şi imite 
cuceritorii, însă creierul ei nu fusese atrofiat de votcă. Ea nu 
pierduse niciodată obiectivul din vedere şi învățase atât cum să 
câştige, cât şi cum să menţină puterea. 

— Două sute de tone de antrax comunist au fost neutralizate 
aici, spuse ea mulţimii. Toată otrava lor a dispărut! Şi i-am făcut 
pe sovietici să plătească pentru asta! 

Mulțimea prinse a striga în semn de aprobare. 

— Să vă spun un lucru! In momentul în care ne-am eliberat şi 
ne-am ţinut departe de autoritatea înăbuşitoare a Moscovei, ei 
au avut neobrăzarea să susţină că le datorăm bani. Işi ridică 
braţele într-un gest al revoltei. Vă puteţi imagina aşa ceva? Ne- 
au violat pământul. Ne-au distrus marea. Ne-au otrăvit solul cu 
microbii lor. Şi noi le datorăm bani? Văzu mii de capete făcând 
semn de negare la unison. Exact asta am spus şi eu. Nu! 

Cercetă cu privirea figurile care se uitau la ea, scăldate toate 
în lumina soarelui de prânz. 

— Aşa că noi i-am făcut pe sovietici să plătească pentru a 
curăța mizeria lăsată de ei! Şi le-am închis canalul ce sorbea 
viaţa din străvechea noastră mare! 

Nu folosea niciodată persoana întâi singular. Spunea mereu 
„noi”. 

— Sunt sigură că mulţi dintre voi vă amintiţi, ca şi mine, de 
tigrii, de porcii mistreți şi de păsările sălbatice ce prosperau în 
delta Amudariei. De milioanele de peşti ce umpleau Marea Aral. 
Oamenii noştri de ştiinţă ştiu că 178 de specii au trăit aici 
cândva. Acum, numai 38 au rămas. lată progresul sovietic! spuse 
ea clătinând din cap. lată virtuțile comunismului! zâmbi 
sarcastic. Criminali, asta erau! Nişte criminali ordinari! 

Canalul reprezentase un eşec nu doar în privinţa protejării 
mediului, ci şi din punct de vedere structural. Scurgerile şi 
inundaţiile fuseseră la ordinea zilei. Intocmai precum sovieticii, 
cărora nu le păsa de eficienţă, canalul mai mult pierdea apă 


163 


decât aducea. Pe măsură ce Marea Aral secase, insula 
Vozrojdenia devenise o peninsulă, lipindu-se în cele din urmă de 
țărm şi atunci se instaurase teama că mamiferele de continent, 
precum şi reptilele ar fi putut transporta toxinele biologice 
ucigătoare. Dar de acum se sfârşise cu teama! Pământul era 
curat. Fusese declarat astfel de o echipă de inspecţie a Naţiunilor 
Unite, care catalogaseră efortul de reabilitare drept „opera unui 
maestru”. 

Işi ridică pumnul în aer. 

— Şi noi le-am spus acelor criminali sovietici că, dacă am 
putea, i-am condamna până la unul să stea în închisorile noastre! 

Mulțimea izbucni în noi urale asurzitoare. 

— Acest oraş, Kantubek, în a cărui piaţă centrală ne aflăm 
acum, a renăscut din cenuşă. Sovieticii îl transformaseră într-o 
groapă de gunoi. Acum, cetăţenii liberi ai Federaţiei vor trăi aici, 
în pace şi armonie, pe o insulă care e şi ea renăscută. Marea Aral 
însăşi revine, nivelul apei sale crescând cu fiecare an, deşertul 
făcut de om redevenind acum fund de mare. Acesta este un 
exemplu despre ceea ce putem realiza. Pământul nostru! Apa 
noastră! Ezită puţin, apoi rosti: Moştenirea noastră! 

Mulțimea explodă în urale. 

Scormoni chipurile acelea cu privirea, sorbind vigoare din 
speranţele pe care părea să le genereze mesajul ei. Adora să se 
afle printre oameni. lar ei o adorau pe ea. Să dobândeşti puterea 
era una. S-o păstrezi era cu totul altceva. lar ea îşi propusese să 
o păstreze. 

— Concetăţenii mei, aflaţi că putem face orice, dacă ne 
punem minţile la contribuţie. Câţi de pe tot cuprinsul globului au 
spus că nu ne putem consolida? Câţi au spus că ne vom 
destrăma din cauza războiului civil? Câţi au afirmat că nu suntem 
capabili de autoguvernare? De două ori am ţinut alegeri 
naţionale. Libere şi deschise, cu mulţi candidaţi. Nimeni nu poate 
spune că vreuna din alegeri nu a fost corectă. Făcu o pauză, 
după care continuă: Avem o constituţie ce garantează drepturile 
omului, alături de libertatea personală, politică şi intelectuală! 

Zovastina savura momentul. Redeschiderea insulei 
Vozrojdenia era cu siguranţă un eveniment ce necesita prezenţa 
ei. Televiziunea oficială a Federaţiei, împreună cu trei noi canale 
independente de emisie ale căror licenţe Zovastina le acordase 
membrilor Ligii Venețiene, răspândeau mesajul ei în întreaga 


164 


naţiune.  Deţinătorii acestor noi posturi de televiziune îi 
promiseseră în particular controlul asupra a tot ce produceau, ca 
o dovadă a camaraderiei membrilor Ligii, oferită componenților 
acesteia, iar ea întâmpina cu bucurie prezenţa lor. Ar fi fost greu 
de susţinut că ea controla mass-media când, după cum se vedea 
cu ochiul liber, existau concurenţă şi posturi private. 

Zovastina se uită la oraşul reconstruit, cu clădirile sale din 
piatră şi cărămidă ridicate în stilul secolului trecut. Kantubek 
avea să fie din nou repopulat. Ministrul de interne îi adusese la 
cunoştinţă că zece mii de persoane solicitaseră finanţare în 
vederea cumpărării de terenuri pe insulă, un indiciu în plus al 
încrederii pe care oamenii o aveau în ea, din moment ce atât de 
mulţi erau dispuşi să trăiască într-un loc în care nimic nu ar fi 
putut supravieţui în urmă cu numai douăzeci de ani. 

— La baza oricărui lucru este stabilitatea, strigă ea. 

Era fraza ei cheie, pe care o tot repetase de-a lungul ultimilor 
cincisprezece ani. 

— Astăzi, botezăm insula în numele cetăţenilor Federaţiei Asiei 
Centrale. Fie ca această uniune să dureze pentru totdeauna! 

Zovastina cobori de pe podium în aplauzele publicului. Trei 
dintre oamenii săi de pază se apropiară rapid şi o escortară în 
drumul de la platformă. Elicopterul era pregătit şi de asemenea o 
aştepta un avion, care urma să o ducă spre apus, la Veneţia, 
unde exista promisiunea răspunsurilor la atâtea întrebări. 


165 


34 


VENEŢIA 
ORA 14.15 


Malone stătea în picioare lângă Cassiopeia, în timp ce aceasta 
direcţiona barca cu motor înspre lagună. Se aflaseră la bordul 
unei curse aeriene directe din Copenhaga şi aterizaseră cu o oră 
în urmă pe Aeroportul Marco Polo. Malone vizitase Veneţia de 
multe ori în anii precedenţi, fiind trimis de Magellan Billet în 
interes de serviciu. Pentru el reprezenta un teritoriu familiar, vast 
şi izolat, dar cu un miez compact, lung de aproximativ trei 
kilometri şi lat de un kilometru şi jumătate, care reuşise de-a 
lungul secolelor să ţină restul lumii la distanţă. 

Prora bărcii era îndreptată spre nord-est, îndepărtându-se de 
centru şi trecând pe lângă locul unde se fabrica sticla de Murano, 
mergând direct către Torcello, unul dintre numeroasele petice de 
pământ  împrăştiate prin laguna venețiană. Şalupa, o 
ambarcaţiune din lemn strălucitor, cu cabine închise la provă şi 
la pupă, o închiriaseră de lângă aeroport. Două motoare se aflau 
în părţile laterale din spatele carenei joase, frământând apa şi 
lăsând în urmă o spumă verzuie. 

La micul dejun, Cassiopeia îi povestise despre ultimul 
medalion cu elefant. Ea şi Thorvaldsen urmăriseră traseul 
furturilor de-a lungul Europei şi îşi dăduseră seama la un moment 
dat că decadrahmele care se aflau în Veneţia şi în Samarkand 
păreau a fi ignorate. Tocmai de aceea avuseseră motive 
întemeiate să creadă că medalionul din Copenhaga era 
următorul pe listă. După ce al patrulea fusese furat de la un 
colecţionar privat din Franţa cu trei săptămâni în urmă, ea şi 
Thorvaldsen aşteptaseră înarmaţi cu răbdare. 

— Au lăsat intenţionat la sfârşit medalionul din Veneţia, strigă 
Cassiopeia, pentru a acoperi zgomotul făcut de motoare. 

Unul dintre hidrobuzele oraşului trecu pufăind pe lângă ei, 
îndreptându-se în direcţia opusă. 

— Presupun că ai vrea să afli motivul, nu? îl întrebă pe Malone. 

— Da, gândul ăsta mi-a trecut prin minte. 

— Ely credea că Alexandru cel Mare s-ar putea afla în 


166 


interiorul mormântului Sfântului Marcu. 

Interesantă idee! Aparte. Chiar cam sărită de pe fix! 

— E o poveste lungă, spuse ea, dar s-ar putea să aibă 
dreptate. Se presupune că rămăşiţele care se află în Basilica di 
San Marco aparţin unei mumii vechi de două mii de ani. Sfântul 
Marcu a fost mumificat în Alexandria după ce a murit în secolul 
întâi după Hristos. Alexandru a trăit cu trei sute de ani mai 
devreme şi a fost şi el mumificat la moarte. Insă în secolul al 
patrulea, când corpul lui Alexandru a dispărut din mormântul 
său, moaştele Sfântului Marcu au apărut dintr-odată în 
Alexandria. 

— Presupun că ai şi alte dovezi în afară de asta. 

— lrina Zovastina este obsedată de Alexandru cel Mare. Ely 
mi-a povestit totul. Are o colecţie privată de artă greacă, o 
bibliotecă imensă şi se pretinde expertă în Homer şi Iliada. lar 
acum îşi trimite gărzile să recupereze medalioanele cu elefanţi 
fără să lase nici o urmă. lar de moneda din Samarkand nu s-a 
atins nimeni. Cassiopeia clătină din cap. Au aşteptat ca furtul 
ăsta să fie ultimul, ca să fie aproape de mormântul Sfântului 
Marcu. 

— Eu am intrat în bazilică, spuse Malone. Sarcofagul sfântului 
se află sub altarul principal, care cântăreşte tone. Ar fi nevoie de 
macarale hidraulice şi de o grămadă de timp ca să se poată 
pătrunde acolo. Ceea ce este practic imposibil dacă te gândeşti 
că bazilica reprezintă principala atracţie turistică a oraşului. 

— Nu ştiu exact cum intenţionează să o facă, dar sunt 
convinsă că Zovastina va încerca să intre în mormântul acela. 

Dar mai întâi, se gândi Malone, se părea că aveau nevoie de 
cel de-al şaptelea medalion. Cobori cele trei trepte ce duceau de 
la timona bărcii la cabina din faţă, care era împodobită cu 
perdele cu canafuri, cu scaune tapiţate şi mobilă din lemn de 
mahon lustruit. Totul ornamentat şi pregătit pentru a fi închiriat. 
Işi cumpărase de la aeroport un ghid turistic al Veneţiei şi se 
decise să afle tot ce se putea despre Torcello. 

Micuța insulă fusese populată mai întâi de către romani în 
secolele al cincilea şi al şaselea. Apoi, în secolul al optulea, cei de 
pe continent, fugind înspăimântați de invadatorii lombarzi şi 
huni, o reocupaseră. Prin anii 1500, insula număra deja douăzeci 
de mii de locuitori şi se transformase într-o colonie înfloritoare, 
cu biserici, mănăstiri, palate, pieţe şi un centru maritim prosper. 


167 


Neguţătorii care furaseră corpul Sfântului Marcu din Alexandria în 
828 fuseseră cetăţeni ai insulei Torcello. Ghidul turistic descria 
insula ca pe un loc în care „Roma a întâlnit Bizanțul pentru întâia 
oară”. Era un punct de răscruce. La apus se afla parlamentul... 
La răsărit se afla Taj Mahalul. Mai târziu, ciuma, malaria şi 
nămolul care îi înfunda canalele aveau să-i aducă declinul. Cei 
mai rezistenți cetăţeni ai săi se mutaseră în centrul Veneţiei. 
Prăvăliile neguţătorilor trăseseră obloanele. Toate palatele 
fuseseră lăsate în paragină. Constructorii de pe alte insule 
începuseră apoi să vină pentru a răscoli dărâmăturile în căutare 
de piatră sau de cornişe sculptate şi, încetul cu încetul, totul 
dispăruse. Torcello căzuse pradă mlaştinilor, iar în prezent mai 
puţin de şaizeci de persoane trăiau pe insulă, în câteva case. 

Malone se uită pe geamul din faţă şi zări un turn de cărămidă 
roşie - bătrân, mândru şi singuratic - care se înălța înspre cer. O 
fotografie din ghid corespundea acelei siluete. Citi în dreptul ei şi 
află că respectiva clopotniţă se ridica lângă ultimul simbol faimos 
al insulei rămas în picioare. Basilica di Santa Maria Assunta, 
construită în secolul al şaptelea. Cea mai veche casă de 
rugăciune din Veneţia. Conform ghidului turistic, lângă aceasta 
se afla o biserică scundă, în forma unei cruci greceşti, care 
fusese construită cu şase sute de ani mai târziu. Se numea Santa 
Fosca. 

Motoarele îşi diminuară huruitul atunci când Cassiopeia 
încetini şi barca se lăsă mai adânc în apă. Malone urcă treptele 
până în locul în care ea stătea la timonă. Zări în faţă fâşiile 
subţiri ale bancurilor de nisip de culoare galbenă-roşiatică 
acoperite de stuf, de trestie şi de chiparoşi noduroşi. Barca îşi 
opri aproape de tot motoarele şi intrară pe un canal mâlos, 
flancat pe o parte de nişte câmpuri pe care buruienile creşteau în 
voie, iar pe cealaltă parte de un drum pavat. La stânga lor, 
pasagerii se îmbarcau în unul dintre hidrobuzele oraşului de la 
singura staţie de transport public a insulei. 

— Torcello, spuse Cassiopeia. Să sperăm că am ajuns primii 
aici. 


Viktor cobori de pe vaporetto, urmat de Rafael. Hidrobuzul 
traversase pufăind laguna venețiană şi îi adusese pe cei doi din 
San Marco în Torcello. Viktor alesese transportul public pentru a 
putea trece neobservaţi în timp ce-şi inspectau ţinta din acea 


168 


seară. Se luară după un grup de turişti înarmaţi cu aparate de 
fotografiat, care se îndreptau spre cele două biserici faimoase 
ale insulei pe o stradă îngustă ca un trotuar, învecinată cu apa 
liniştită a canalului. Drumul se termina lângă o îngrămădeală de 
clădiri scunde de piatră care adăposteau două restaurante, 
câţiva vânzători de suvenire pentru turişti şi o pensiune. Viktor 
studiase deja configuraţia insulei şi ştia că Torcello era o fâşie 
minusculă de pământ pe care se aflau ferme de anghinare şi 
câteva locuinţe luxoase. Cele două biserici străvechi şi un 
restaurant erau singurele atracţii turistice rămase în acel loc. 

Viktor şi Rafael luaseră avionul din Hamburg, cu o escală în 
Munchen. lar de aici urmau să se întoarcă acasă, în Federație, 
terminându-şi  incursiunea prin Europa. Conform ordinelor 
Ministrului Suprem, Viktor trebuia să obţină cel de-al şaptelea 
medalion înainte de miezul nopţii, pentru că era aşteptat la 
Basilica di San Marco până la ora unu. 

Venirea Zovastinei la Veneţia era extrem de neobişnuită. Ceea 
ce anticipase ea părea că începuse deja. Dar măcar acest furt ar 
fi trebuit să nu le ridice probleme. 


Malone admiră de la înălţime eleganța arhitecturală a 
clopotniţei de pe insulă, alcătuită din cărămizi şi bucăţi de 
marmură ingenios susţinute de coloane şi de arcade. Măsurând 
patruzeci şi cinci de metri şi aducând cu un talisman lăsat în 
paragină, având de-a lungul pereţilor exteriori trepte care 
duceau spre vârf, aceasta îi amintea de Turnul Rotund din 
Copenhaga. Plătiseră şase euro taxă de intrare şi urcaseră până 
sus, ca să poată studia insula din punctul său cel mai înalt. 

Se opri lângă un zid care îi ajungea până la piept şi privi 
printre arcade, observând cum pământul şi apa păreau să se 
urmeze reciproc într-o îmbrăţişare strânsă. Bâtlani albi se ridicau 
spre văzduh dintr-o mlaştină încărcată de vegetaţie. Livezi şi 
culturi de anghinare se conturau discret în zare. Toată această 
privelişte mohorâtă părea a proveni dintr-un oraş-fantomă al 
Vestului american. 

Dedesubt se afla bazilica, rece şi neprimitoare, ale cărei forme 
dădeau impresia unui hambar improvizat, a cărui construcţie nu 
mai fusese finalizată. Malone citise în ghidul său turistic că 
fusese construită în grabă de către oameni care credeau că 
lumea se va sfârşi în anul 1000. 


169 


— Este o alegorie impresionantă, îi spuse Cassiopeiei. O 
catedrală bizantină chiar lângă o biserică grecească. Răsăritul şi 
apusul, unul lângă altul. Exact ca Veneţia. 

In faţa celor două biserici se afla o piazzetta acaparată de 
ierburi. Acest loc fusese cândva centrul oraşului, dar în prezent 
rămăsese un simplu spaţiu verde dintr-un sat. Cărări prăfuite se 
întindeau în faţă; două dintre ele duceau spre un canal secundar, 
altele şerpuiau înspre ferme îndepărtate. Alte două clădiri din 
piatră dădeau înspre piazzetta, ambele mici, de aproximativ 
doisprezece metri pe şase, cu două niveluri şi acoperişuri 
ascuţite. Ambele adăposteau Museo di Torcello. Ghidul turistic 
preciza că aceste două clădiri fuseseră cândva pa/azzo-uri, 
locuite cu secole în urmă de neguţători bogaţi, iar în prezent 
erau proprietatea statului. 

Cassiopeia arătă înspre clădirea din partea stângă. 

— Medalionul e înăuntru, la etaj. Nu e un muzeu prea strălucit. 
Fragmente de mozaic, capiteluri, câteva tablouri, nişte cărţi şi 
monede. Artefacte greceşti, romane şi egiptene. 

Malone se întoarse spre ea. Cassiopeia continua să privească 
insula. Spre sud se întrevedea conturul centrului Veneţiei cu 
clopotniţele sale care se ridicau înspre cerul tot mai întunecat, 
prevestitor de furtună. 

— Ce facem noi aici de fapt? 

Cassiopeia nu răspunse imediat. Malone îi atinse braţul. Ea se 
cutremură, însă nu îl respinse. Ochii i se umplură de lacrimi, iar 
Malone se întrebă dacă nu cumva atmosfera tristă din Torcello îi 
evocase amintiri care ar fi trebuit să rămână uitate. 

— Locul ăsta s-a stins din viaţă, rosti ea cu glas pierit. 

Stăteau singuri, în vârful turnului, într-o tăcere apăsătoare 
întreruptă doar de sunetul paşilor, de vocile şi de râsetele celor 
care se aflau dedesubt şi urcau înspre ei. 

— La fel şi Ely, spuse el. 

— Mi-e dor de el, zise Cassiopeia muşcându-şi buzele. 

Malone se întrebă dacă acel moment de sinceritate al ei 
presupunea o sporire a încrederii dintre ei. 

— Nu poţi să mai faci nimic în privinţa asta. 

— Eu am altă părere. 

Lui nu-i plăcu felul în care sunau cuvintele ei. 

— La ce anume te gândeşti? N 

Cassiopeia nu îi răspunse, iar el nu insistă. In schimb, continuă 


170 


să privească împreună cu ea dincolo de acoperişurile bisericilor. 
Câteva chioşcuri unde se vindeau dantelă, sticlă şi suvenire se 
aflau de o parte şi de alta a unei alei scurte care venea dinspre 
sat şi ducea înspre piazzetta. Un grup de turişti se îndrepta spre 
cele două biserici. Printre ei, Malone remarcă o figură cunoscută. 
Viktor. 

— L-am văzut şi eu, spuse Cassiopeia. 

Cei care urcau ajunseră în vârful clopotniţei. 

— Tipul de lângă el e cel care a tăiat cauciucurile de la 
maşină, adăugă ea. 

Priviră cum cei doi bărbaţi o apucară direct către muzeu. 

— Trebuie să coborâm de aici, spuse Malone. S-ar putea să se 
hotărască să verifice şi aici, sus. Nu uita că ei cred că suntem 
morţi. 

— Morți, aşa cum este tot locul ăsta, murmură ea. 


171 


35 


VENEŢIA 
ORA 15.20 


Stephanie sări din hidrotaxi şi îşi croi drum prin întortocheala 
de străduţe înguste. Se interesase de adresă la hotelul unde 
stătea şi urma pe cât posibil instrucţiunile primite, însă Veneţia 
era un imens labirint. Se afla în inima cartierului Dorsoduro, o 
zonă liniştită şi pitorească, asociată de multă vreme cu luxul şi 
bogăţia, strecurându-se de-a lungul străzilor înghesuite şi 
aglomerate, pe marginea cărora se înşiruiau magazine ce aveau 
parte de afaceri înfloritoare. 

Zări vila în faţa ei. Clădirea era de o simetrie rigidă, emanând 
un aer de distincţie pierdută, însă frumuseţea ei venea din 
contrastul plăcut al zidurilor din cărămidă roşie străbătute de viţe 
de culoarea smaraldului, scoase în evidenţă şi de bordurile din 
marmură. 

Pătrunse pe o poartă din fier forjat şi bătu la uşa intrării 
principale, anunţându-şi prezenţa. li deschise o femeie în vârstă 
cu un aer absent, îmbrăcată într-o uniformă de menajeră. 

— Am venit să-l văd pe domnul Vincenti, îi spuse Stephanie. 
Spuneţi-i că preşedintele Danny Daniels îi transmite salutări. 

Femeia o cercetă cu o privire curioasă, iar Stephanie se 
întrebă dacă numele preşedintelui Statelor Unite îi atrăsese 
cumva atenţia. Ca să se asigure, îi întinse femeii o hârtie 
împăturită. 

— Daţi-i acest bilet! 

Femeia ezită puţin, după care închise uşa. Stephanie rămase 
în aşteptare. Două minute mai târziu, uşa se deschise din nou. 
Mai larg de această dată. lar ea fu invitată înăuntru. 

— O prezentare fascinantă, i se adresă Vincenti. 

Se aflau într-o încăpere dreptunghiulară, cu un tavan aurit, a 
cărei eleganţă era evidenţiată de luciul difuz al mobilelor al căror 
lac dăinuia cu siguranţă de secole. Stephanie adulmecă mirosul 
vag neplăcut al camerei şi i se păru că detecta un iz de pisici 
amestecat cu aroma de lămâie a substanţei cu care fusese 
lustruită mobila. Gazda ei îi arătă biletul. 


172 


— „M-a trimis preşedintele Statelor Unite.” Asta da, formulare! 
spuse Vincenti, care părea încântat de importanţa ce îi era 
acordată. 

— Sunteţi un bărbat interesant, domnule Vincenti. Născut în 
statul New York. Cetăţean american. August Rothman. Stephanie 
clătină din cap. Enrico Vincenti? V-aţi schimbat numele. Sunt 
curioasă să aflu de ce. 

El ridică din umeri. 

— Totul este o chestiune de imagine. 

— Intr-adevăr, sună mai... european. 

— In realitate, m-am gândit mult la numele ăsta. Enrico vine 
de la Enrico Dandolo, cel de-al treizeci şi nouălea doge al 
Veneţiei de la sfârşitul secolului al doisprezecelea. El a condus 
cea de-a Patra Cruciadă, în urma căreia a fost cucerit 
Constantinopolul şi care a pus capăt Imperiului Bizantin. Un om 
remarcabil. Legendar, s-ar putea spune... Numele de Vincenti l- 
am luat de la un alt venețian din secolul al doisprezecelea. Un 
călugăr din ordinul benedictinilor, care făcea parte din nobilime. 
După ce i-a murit întreaga familie într-un naufragiu în Marea 
Egee, a cerut şi a obţinut permisiunea de a renunţa la jurământul 
monahal. S-a însurat şi a întemeiat cinci noi ramuri ale familiei 
prin copiii săi. Un bărbat plin de resurse. l-am admirat 
flexibilitatea de care-a dat dovadă. 

— Aşa că aţi devenit Enrico Vincenti. Membru al aristocrației 
venețiene. 

El dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Sună foarte bine, nu? 

— Doriţi să continui cu tot ce ştiu? 

El făcu un gest prin care-şi arătă acordul. 

— Aveţi şaizeci de ani. Aţi absolvit Facultatea de Biologie de la 
Universitatea din Carolina de Nord, pe urmă aţi făcut un 
masterat la Universitatea Duke. Doctorat în virusologie la 
Universitatea East Anglia, Centrul John Innes, în Marea Britanie. 
Recrutat de acolo de o companie farmaceutică pakistaneză 
având legături cu guvernul irakian. Aţi lucrat pentru irakieni încă 
de la început, în cadrul programului lor iniţial de dezvoltare a 
armelor biologice, lansat imediat după ce Saddam a preluat 
puterea în 1979. Aţi fost în nordul Bagdadului, la Salman Pak, 
unitate controlată de Centrul de Cercetări Tehnice, care era 
însărcinată cu cercetarea bacteriologică. Deşi Irakul semnase 


173 


Convenţia Armelor Biologice din 1972, Saddam nu a ratificat-o 
niciodată. Aţi lucrat pentru ei până în 1990, chiar înainte de 
finalul dezastruos pentru irakieni al Primului Război din Golf. In 
acel moment, au oprit totul şi dumneavoastră v-aţi pierdut în 
ceaţă. 

— Intru totul exact, doamnă Nelle! Sau am permisiunea să vă 
numesc Stephanie? 

— Cum preferaţi. 

— Bun, Stephanie şi de ce sunt eu aşa interesant pentru 
preşedintele Statelor Unite? 

— N-am terminat încă. 

El îi făcu încă o dată semn să continue. 

— Antrax, botulism, holeră, ciumă, ricină, salmonella, chiar şi 
variolă... dumneavoastră şi colegii v-aţi ocupat de toate. 

— Dar oamenii voştri din Washington nu şi-au dat seama până 
la urmă că toate astea erau invenţii? 

— Poate că erau în 2003, când Bush a invadat Irakul, dar cu 
siguranţă nu erau invenţii în 1990. Atunci au fost cât se poate de 
reale. Mie mi-a plăcut în particular variola cămilelor. Voi, ca nişte 
ticăloşi, aţi considerat-o arma perfectă. Un virus mai sigur de 
manevrat în laborator decât variola, însă o armă etnică foarte 
eficientă, din moment ce irakienii erau în general imuni datorită 
folosirii cămilelor timp de atâtea secole. In schimb, pentru 
occidentali şi pentru israelieni, a fost o cu totul altă poveste. O 
zoonoză cât se poate de mortală. 

— Alte invenţii şi astea, spuse Vincenti. 

Stephanie se întrebă de câte ori rostise el în trecut aceeaşi 
minciună, cu la fel de mare convingere. 

— Există prea multe documente, fotografii şi martori ca să 
puteţi nega povestea asta, spuse ea. Şi tocmai de aceea aţi 
dispărut din Irak după 1990. 

— Hai să fim serioşi, Stephanie, nimeni în anii optzeci nu 
credea că arma biologică ar fi putut fi una de distrugere în masă. 
lar celor de la Washington puţin le păsa. Saddam măcar îi 
sesizase potenţialul. 

— Acum ne-a venit mintea la cap. Este o adevărată 
ameninţare. Şi, la drept vorbind, mulţi cred că primul război 
biologic nu va fi un conflict de proporţiile unui cataclism. Va fi un 
conflict de intensitate redusă, la nivel regional. Un stat rău 
intenţionat împotriva unuia dintre statele vecine. Şi nu se va lua 


174 


în consideraţie nici un principiu moral global cu valoare 
consensuală. Vor conta doar ura locală şi uciderea fără 
discriminare. Asemănător cu ce s-a întâmplat între Iran şi Irak în 
anii optzeci, când unele dintre bacteriile voastre au fost folosite 
pe oameni. 

— E o teorie foarte interesantă. Dar asta nu este problema 
preşedintelui vostru? Pe mine de ce m-ar interesa asemenea 
aspecte? 

Stephanie se decise să-şi schimbe tactica: 

— Compania dumneavoastră,  Philogen Pharmaceutique, 
reprezintă o poveste de succes. Dumneavoastră personal 
deţineţi 2,4 milioane de acţiuni din capitalul total, ceea ce 
constituie cam 42 % din întreaga companie şi sunteţi singurul 
acţionar care deţine atât de mult. Un conglomerat impresionant. 
Proprietăţi în valoare de aproape zece miliarde de euro, printre 
care un lanţ de magazine universale în Europa şi filiale private 
care fabrică articole de toaletă, cosmetice, săpun, produse 
alimentare congelate. lar compania aţi cumpărat-o acum 
cincisprezece ani, pe mai nimic... 

— Sunt sigur că cercetările dumitale ţi-au arătat că era 
aproape falimentară în momentul cumpărării. 

— În acest caz, mă întreb următorul lucru: cum şi de ce aţi 
reuşit să o cumpăraţi şi mai apoi să o salvaţi de la faliment? 

— Ai auzit vreodată de scoaterea de acţiuni pe piaţă? Au 
existat persoane care au investit în companie. 

— Nu chiar. Dumneavoastră aţi furnizat cea mai mare parte a 
capitalului de pornire. In jur de patruzeci de milioane de dolari, 
după estimările noastre. Aţi adunat ceva parale în timpul cât aţi 
lucrat cu statul ăla ticălos! 

— lrakienii au fost generoşi. Aveau, de asemenea, un sistem 
de sănătate foarte bun şi un sistem de pensii minunat. 

— Mulţi dintre cei care au lucrat cu ei au profitat de asta. Am 
monitorizat în perioada respectivă mulţi microbiologi care aveau 
funcţii-cheie. Inclusiv pe dumneavoastră. 

Vincenti păru să remarce nuanţa din vocea ei. 

— Vizita aceasta are un scop anume? 

— Sunteţi un om de afaceri remarcabil. După toate aprecierile, 
un întreprinzător excelent. Insă corporaţia dumneavoastră s-a 
extins prea mult. Datoriile pe care le aveţi consumă toate 
resursele şi totuşi, mergeţi înainte. 


175 


Edwin Davis o informase bine. N 

— Daniels e interesat să investească? Cât mai are? Incă trei 
ani de mandat? Transmite-i că îi pot face rost de un loc în 
consiliul meu de directori. 

Stephanie scotoci în buzunar şi apoi aruncă înspre el 
medalionul cu elefant învelit în plastic. El prinse moneda din zbor 
cu o agilitate surprinzătoare. 

— Ştiţi ce este aceasta? 

Vincenti studie decadrahma. 

— Se pare că e un bărbat care se luptă cu un elefant. Şi pe 
faţa cealaltă alt bărbat în picioare, ţinând o suliță în mână. Din 
păcate, istoria nu este punctul meu forte. 

— Nu, viruşii sunt punctul dumneavoastră forte! 

El îi aruncă o privire încărcată de convingere. 

— Când aţi fost interogat de către inspectorii militari ai 
Naţiunilor Unite după Primul Război din Golf, despre programul 
de arme biologice al Irakului, le-aţi declarat că nu fusese 
dezvoltată nici o armă. Se desfăşuraseră multe cercetări, însă 
toată povestea nu obținuse fonduri suficiente şi era condusă 
prost. 

— Toate toxinele pe care le-ai menţionat mai devreme ocupă 
mult spaţiu, sunt greu de depozitat, dificil de manevrat şi 
aproape imposibil de controlat. Am avut dreptate când am spus 
că nu sunt arme eficiente. 

— Tipii deştepţi ca dumneavoastră ar fi putut găsi soluţii la 
toate aceste probleme. 

— Nu sunt chiar aşa de bun. 

— Exact asta am spus şi eu, dar se pare că alţii nu sunt de 
acord cu mine! 

— Nu ar trebui să îi asculţi! 

Stephanie nu luă în seamă provocarea. 

— La mai puţin de trei ani după ce aţi plecat din Irak, Philogen 
Pharmaceutique era în plină dezvoltare, iar dumneavoastră 
deveniserăţi membru al Ligii Venețiene. Il privi pentru a vedea 
dacă spusele aveau vreun efect asupra lui. Apartenența la acest 
grup are un preţ. Şi este unul foarte ridicat, din câte mi s-a spus. 

— Nu cred că este ilegal ca nişte bărbaţi şi femei să se bucure 
unii de compania altora. 


176 


— Numai că nu sunteţi Clubul Rotary”. 

— Avem un scop, membri de calitate şi un angajament faţă de 
misiunea noastră. Mi se par detalii asemănătoare cu ale oricărui 
alt club aflat în slujba societăţii de care am auzit până acum. 

— Incă nu mi-aţi răspuns la întrebare, insistă Stephanie. Aţi 
mai văzut vreodată o monedă asemănătoare? 

Vincenti i-o aruncă înapoi. 

— Nu, niciodată, îi răspunse el. 

Incercă să-l citească pe bărbatul acesta masiv, ale cărui 
trăsături erau la fel de înşelătoare ca şi vocea. Din câte i se 
spusese, era un virusolog mediocru, fără o educaţie ieşită din 
comun şi priceput în afaceri. Insă se putea foarte bine ca tot el 
să fi fost responsabil de moartea lui Naomi Johns. Sosise timpul 
să afle dacă era adevărat sau nu. 

— Nu sunteţi nici pe jumătate aşa de inteligent cum vă 
socotiți. 

Vincenti îşi netezi o şuviţă rebelă din părul subţire. 

— Toată această conversaţie începe să mă obosească. 

— Dacă ea este moartă şi dumneavoastră vă puteţi considera 
la fel. 

Stephanie îl privi încă o dată atent, încercând să sesizeze până 
şi cea mai mică reacţie; el părea să cântărească în minte dacă 
să-i spună foarte puţin din adevăr sau să-i servească o minciună 
pe care ea nu o va accepta. 

— Am terminat? întrebă el, păstrând totuşi o urmă de politeţe. 

Stephanie se ridică. 

— La drept vorbind, de-abia am început, zise ea, după care îi 
arătă medalionul. Pe una din feţele acestei monede, ascunse 
printre faldurile mantiei războinicului, se găsesc nişte litere 
microscopice. Este uimitor faptul că oamenii din Antichitate 
puteau să graveze în acest fel. Insă am consultat specialişti şi ei 
au confirmat. Literele reprezentau un fel de garanţie de 
autenticitate. Metode de securitate. lar această monedă are 
două. ZH. Zeta. Eta. Au vreo semnificație pentru 
dumneavoastră? 

— Absolut nici una. 

însă, preţ de o clipită, Stephanie surprinse o scăpărare de 


17 Organizaţie internaţională care adună laolaltă oameni de afaceri şi 
personalităţi în scopul de a oferi servicii umanitare, de a promova 
pacea la nivel mondial şi înalte standarde morale. (n.red.). 


177 


interes în ochii lui. Sau era surprindere? Poate chiar o fracțiune 
de secundă în care nu-şi putu ascunde şocul! 

— Am întrebat nişte experţi în greaca veche. Mi-au spus că ZH 
înseamnă „viaţă”. E interesant, nu-i aşa, că cineva şi-a dat 
osteneala să graveze nişte litere microscopice cu un asemenea 
mesaj, când atât de puţine persoane ar fi putut să le citească la 
vremea respectivă. Lupele erau practic necunoscute în acele 
timpuri. 

Vincenti înălţă din umeri. 

— Această chestiune nu mă priveşte. 


Vincenti aşteptă cinci minute după ce se închise uşa de la 
intrarea în palazzo. Rămase în salon şi îngădui liniştii din jur să-i 
calmeze anxietatea. Neclintirea din jur era tulburată doar de 
fluturatul aripilor canarilor din colivie şi de sunetul ciocurilor care 
ciuguleau. Acest palazzo aparținuse cândva unui bon viveur cu 
gusturi intelectuale, care, cu secole în urmă, îl transformase într- 
un centru al societăţii literare din Veneţia. Un alt proprietar al 
acestuia profitase de ieşirea la Canal Grande şi găzduise acolo 
numeroasele procesiuni funerare, utilizând încăperea în care 
stătea el acum ca sală de autopsii şi morgă. Mai târziu, tâlharii 
aleseseră această casă ca depozit pentru mărfurile de 
contrabandă şi împrejmuiseră cu bună ştiinţă zidurile acesteia cu 
legende înfricoşătoare, pentru a-i ţine departe pe curioşi. Ducea 
dorul acelor zile. 

Stephanie Nelle, angajată a Departamentului de Justiţie al 
Statelor Unite, trimisă după cum afirma de către preşedintele 
Statelor Unite, îl întorsese cu totul pe dos. Insă nu din pricina 
informaţiilor pe care americanii le cunoşteau despre trecutul lui; 
aceste lucruri urmau să devină în curând nesemnificative. Şi nu 
din cauza a ceea ce se întâmplase cu agenta pe care o 
trimiseseră să-l spioneze: aceasta era deja moartă şi îngropată, 
iar trupul ei nu avea să fie niciodată descoperit. Nu acestea erau 
motivele. Avea un nod în stomac din cauza literelor de pe 
monedă: ZH. Zeta. Eta. Viaţă. 

— Acum poţi să intri, strigă el. 

Peter O'Conner pătrunse în încăpere, după ce ascultase 
întreaga conversaţie din camera alăturată. Una dintre 
numeroasele pisici de casă ale lui Vincenti se strecură şi ea în 
salon. 


178 


— Ce părere ai? întrebă Vincenti. 

— Este o mesageră care şi-a ales cuvintele cu grijă. 

— Medalionul pe care mi l-a arătat este exact ceea ce caută 
Zovastina. Se potriveşte cu descrierea pe care am citit-o ieri în 
materialele pe care mi le-ai dat la hotel, spuse el. 

Insă în continuare nu-şi dădea seama ce anume făcea ca 
monedele respective să fie atât de importante. 

— Am o veste nouă. Zovastina vine la Veneţia. Astăzi. 

— Vizită de stat? N-am auzit nimic de genul ăsta. 

— Nu e ceva oficial. In seara asta soseşte şi nu rămâne peste 
noapte. Vine cu un avion particular. E un aranjament special, cu 
aprobarea Vaticanului şi a vămii italiene. M-a sunat una dintre 
sursele mele şi m-a informat. 

Acum Vincenti era sigur. Se întâmpla cu certitudine ceva, iar 
Zovastina era cu mai multe mişcări în faţa lui. 

— Trebuie să aflăm exact ora sosirii şi a plecării. 

— Deja mă ocup de asta. Vom fi pregătiţi. 

Venise vremea ca şi el să înceapă să mute pe tabla de şah. 
Aşa că întrebă: 

— Totul e pregătit în Samarkand? 

— Numai să spuneţi când să începem. 

Se hotărî să profite de absenţa adversarei sale. Nu avea nici 
un rost să mai aştepte până la sfârşit de săptămână. 

— Pregăteşte avionul! Plecăm într-o oră! Insă, cât timp vom fi 
plecaţi, asigură-te că vom şti precis ce face aici Ministrul 
Suprem. 

O'Conner dădu din cap în semn că înţelesese. 

— Şi încă ceva, mai spuse Vincenti, gândindu-se la lucrul care 
îl tulburase cel mai tare. Trebuie să trimit un mesaj la 
Washington. Unul care să fie înţeles aşa cum trebuie. Pune să fie 
ucisă Stephanie Nelle! Şi ia medalionul ăla de la ea! 


179 


36 


ORA 17.50 


Malone îşi savura porţia de paste cu spanac, amestecate cu 
brânză şi şuncă. Viktor şi complicele său părăsiseră insula cu o 
oră în urmă, după ce petrecuseră douăzeci de minute în 
interiorul muzeului, iar apoi inspectaseră zona din jurul bazilicii, 
în special grădina care separa biserica de Canale Borgognoni, un 
curs de apă cu aspectul unui râu, ce se întindea între Torcello şi 
următoarea insulă liliputană. El şi Cassiopeia îi urmăriseră din 
diferite poziţii. Viktor nu păruse să observe nimic, mai mult ca 
sigur concentrându-se asupra sarcinii pe care o avea de 
îndeplinit, simțindu-se în siguranţă în anonimatul său. 

După ce Viktor şi complicele său plecară cu hidrobuzul, el şi 
Cassiopeia se duseseră în sat. Unul dintre vânzătorii care ofereau 
suvenire le spusese că restaurantul, Locanda Cipriani, care se 
afla acolo de zeci de ani, era considerat unul dintre cele mai 
faimoase din Veneţia. Oamenii se înghesuiau în fiecare seară 
acolo ca să se bucure de ambianța dinăuntru. In interiorul cu 
tavane de lemn, cărămizi de teracotă şi basoreliefuri 
impresionante se găsea o galerie de fotografii - Hemingway, 
Picasso, Diana şi Charles, regina Elisabeta, Churchill, nenumărați 
actori şi muzicieni - fiecare dintre ele fiind personalizată cu o 
mărturie de mulţumire. 

Se aşezaseră în grădină, sub o pergolă de trandafiri cu miros 
îmbătător, în umbra celor două biserici şi a clopotniţei, o oază de 
linişte încadrată de rodii în floare. Trebuia să recunoască, 
mâncarea era excelentă. Chiar şi Cassiopeia părea înfometată. 
Nici unul din ei nu mâncase de la micul dejun din Copenhaga. 

— Se va întoarce după lăsarea întunericului, spuse ea încet. 

— Incă un foc de tabără? 

— S-ar părea că asta este metoda lor, deşi nu e necesar. 
Nimeni nu va simţi lipsa acelei monede. 

După ce plecase Viktor, se aventuraseră şi ei în interiorul 
muzeului. Cassiopeia avusese dreptate. Nu era nimic de văzut. 
Bucăţi de marmură, fragmente de coloane, capiteluri, mozaicuri 
şi câteva picturi. La etaj, două vitrine şubrede expuneau 


180 


fragmente de ceramică, bijuterii şi obiecte gospodăreşti antice, 
toate presupunându-se că fuseseră găsite în Torcello şi în 
împrejurimi. Medalionul cu elefant se găsea într-o a treia vitrină, 
printre o mulţime de alte monede. Malone observase că în 
clădire nu existau alarme sau vreun sistem de securitate şi că 
singura îngrijitoare, o femeie masivă îmbrăcată cu o rochie albă 
cu croială simplă, părea preocupată numai de a nu permite 
nimănui să facă fotografii. 

— Am să-l omor pe nemernic, murmură Cassiopeia. 

Afirmația ei nu îl surprinse. Simţise furia ei din ce în ce mai 
intensă încă de când fuseseră în turn. 

— Tu crezi că lrina Zovastina a dat ordin ca Ely să fie ucis. 

Ea se opri din mâncat. 

— Ai vreo dovadă, în afară de faptul că i-a ars casa din 
temelii? 

— Ea a făcut-o! Sunt convinsă! 

— De fapt, nu ştii nici pe naiba! 

Cassiopeia stătea nemişcată pe scaun. Dincolo de grădină, 
înserarea începea să se înstăpânească. 

— Ba ştiu destule! 

— Cassiopeia, te grăbeşti cu concluziile! Sunt de acord, 
incendiul este suspect, însă, dacă ar fi făcut ea acest lucru, 
trebuie să cunoşti motivul. 

— Când viaţa lui Gary a fost ameninţată, tu ce ai făcut? 

— L-am recuperat. Nevătămat. 

Malone văzu pe chipul ei că îşi dădea seama că el avea 
dreptate. Prima regulă a unei misiuni: să nu pierzi niciodată din 
vedere care este scopul tău! 

— Nu am nevoie de sfaturile tale! 

— Ce ar trebui să faci acum este să stai locului şi să te 
gândeşti puţin. 

— Cotton, se petrec lucruri mai complicate decât îţi dai tu 
seama. 

— Asta da, surpriză! 

— Du-te acasă! Lasă-mă în pace! 

— Nu pot face treaba asta. 

O vibraţie în buzunarul pantalonilor îl făcu să tresară. Scoase 
telefonul mobil şi se uită la număr. 

— E Henrik, îi spuse Cassiopeiei, după care răspunse. 

— Cotton, preşedintele Daniels tocmai a sunat, auzi de la 


181 


celălalt capăt. 

— Sunt sigur că a fost o convorbire interesantă. 

— Stephanie este în Veneţia. A fost trimisă să se întâlnească 
acolo cu un individ pe nume Enrico Vincenti. Preşedintele este 
îngrijorat. A pierdut legătura cu ea, îl informă Henrik. 

— Şi de ce te-au sunat pe tine? 

— Te căuta pe tine, de fapt, deşi mi-a lăsat senzaţia că ştia că 
tu te afli deja acolo. 

— Nici nu e prea greu de verificat, având în vedere că se 
scanează paşapoartele la aeroport. Asta dacă ştii în ce ţară să 
cauţi. 

— Se pare că ştia ţara care trebuia. 

— De ce a fost trimisă aici Stephanie? 

— El a spus că acest Vincenti este în legătură cu Irina 
Zovastina. Am auzit de Vincenti. Reprezintă o problemă. Daniels 
mi-a mai zis şi că o altă agentă lipseşte de mai mult de douăzeci 
şi patru de ore deja şi se presupune că a murit. Spune că tu o 
cunoşteai. O femeie cu numele de Naomi Johns. 

Malone închise ochii îndurerat. Se angajaseră în acelaşi timp la 
Magellan Billet şi lucraseră de câteva ori în aceeaşi echipă. O 
agentă bună. O prietenă şi mai bună. Asta era problema cu fosta 
lui profesie: rar ajungea cineva să fie concediat. Fie demisionai, 
fie te pensionai, fie mureai. Participase la multe priveghiuri. 

— Vincenti e implicat în treaba asta? întrebă el. 

— Aşa crede Daniels. 

— Spune-mi despre Stephanie! 

— Stă la hotelul Monte Carlo, la nord de Basilica di San Marco, 
la o stradă distanţă, pe Calle degli Specchieri. 

— Şi de ce nu apelează la unul dintre oamenii lor? 

— Preşedintele a spus că Naomi Johns era agentul lor la faţa 
locului. Nu au pe nimeni altcineva pe poziţie. Spera să pot lua 
legătura cu tine şi să te întreb dacă ai putea să verifici ce e cu 
Stephanie. Se poate? îl întrebă Henrik. 

— Am să mă ocup de problemă, răspunse Malone. 

— Cum merg lucrurile acolo? 

Malone se uită la Cassiopeia. 

— Nu prea bine. 

— Spune-i Cassiopeiei că pachetul pe care l-a comandat va 
ajunge acolo în curând. 

El închise telefonul şi o întrebă pe Cassiopeia: 


182 


— L-ai sunat pe Henrik? 

Aceasta încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Acum trei ore, spuse ea. După ce i-am reperat pe hoţi. Mai 
devreme se despărţiseră, cercetând separat cele două clădiri ale 
muzeului. 

— Stephanie e în Veneţia şi s-ar putea să aibă necazuri, zise 
el. Trebuie să mă duc să văd care e situaţia. 

— Mă pot ocupa singură de treaba de aici. 

Malone nu era prea sigur de acest lucru. 

— Vor aştepta să se întunece şi abia apoi se vor întoarce, 
spuse ea. M-am interesat. Insula este pustie noaptea, în afară de 
oamenii care vin aici să ia cina. La ora nouă seara se închide. 
Ultimul hidrobuz pleacă la ora zece. După aceea nu mai rămâne 
nimeni. 

Un ospătar le aduse o cutie argintie, înfăşurată cu o panglică 
roşie şi un sac lung de pânză, cam de un metru, legat şi acesta 
cu o fundă ornamentală. Omul le explică faptul că un hidrotaxi le 
adusese pe amândouă cu puţine minute în urmă. Malone îi dădu 
doi euro bacşiş. 

Cassiopeia scoase ambalajul cutiei, aruncă o privire în 
interiorul acesteia, pe urmă i-o trecu lui Malone. lnăuntru erau 
două pistoale automate cu încărcătoare de schimb. 

— Şi aici ce este? întrebă Malone arătând înspre sac. 

— O surpriză pentru hoţii noştri. 

Bărbatului nu prea îi plăcu insinuarea din vocea ei. 

— Tu du-te să vezi ce e cu Stephanie! spuse ea. A sosit 
vremea ca Viktor să întâlnească o fantomă. 


183 


37 


ORA 21.40 


Malone găsi hotelul Monte Carlo exact acolo unde îi spusese 
Thorvaldsen, ascuns pe o stradă îngustă ca un coridor, mărginită 
de magazine şi de cafenele aglomerate, la vreo treizeci de metri 
mai la nord de bazilică. Işi croi drum printr-o mulţime densă de 
oameni care ieşiseră să-şi petreacă seara în aer liber, până 
ajunse la intrarea cu uşi din sticlă; pătrunse într-un hol, unde un 
bărbat din Orientul Mijlociu aştepta la recepţie, purtând cămaşă 
albă, cravată şi pantaloni negri. 

— Prego'&, spuse Malone. Vorbiţi engleza? 

— Desigur, îi răspunse omul zâmbind. 

— O caut pe Stephanie Nelle. E americancă. Stă aici. 

Văzu pe chipul recepţionerului că îşi aducea aminte de ea, aşa 
că întrebă: 

— La ce cameră este? 

Omul se uită la dulapul pentru chei din spatele său şi îi 
răspunse: 

— Două sute zece. 

Malone se îndreptă spre scările de marmură. 

— Dar nu este acolo. 

Se întoarse spre recepţie. 

— A plecat înspre piaţă acum câteva minute. Să-şi ia o 
îngheţată. Tocmai şi-a lăsat cheia. Recepţionerul îi arătă o 
bucată grea de alamă cu numărul 210 înscris pe o parte. 

Cât de diferit era să afli ceva în Europa! Aceeaşi informaţie l-ar 
fi costat cel puţin o sută de dolari acasă. Şi totuşi, nu prea i se 
părea că lucrurile erau în regulă. Thorvaldsen spusese că cei din 
Washington pierduseră legătura cu Stephanie. Insă era evident 
că ea fusese la hotel şi, ca toţi agenţii Magellan Billet, purta cu 
sine un telefon internaţional. Numai că, ea plecase relaxată de la 
hotel, ca să-şi ia o îngheţată? 

— Ai vreo idee unde s-a dus? j 

— l-am recomandat zona arcadelor. In fața bazilicii. Acolo au 


18 Vă rog (în limba italiană, în original). 


184 


bunătăţi. 
Şi lui îi plăcea îngheţata. Aşa că, de ce nu? Ar mânca fiecare 
câte una. 


Cassiopeia ocupă o poziţie în apropierea locului în care canalul 
mâlos se scurgea în lagună, nu departe de staţia de transport în 
comun din Torcello. Dacă intuiţia ei se dovedea corectă, Viktor şi 
complicele său urmau să se întoarcă acolo la un moment dat, în 
următoarele două ore. 

intunericul învăluise insula ca într-o mantie. 

Numai restaurantul unde mâncaseră ea şi Malone rămăsese 
deschis, însă ştia că avea să se închidă şi acesta într-o jumătate 
de oră. Verificase şi cele două biserici şi muzeul. Clădirile erau 
încuiate, toţi angajaţii luând hidrobuzul care plecase cu o oră în 
urmă. 

Prin ceața groasă care acoperea laguna zărea bărci care 
traversau în toate direcţiile, urmărind, după cum ştia, numai 
traseul canalelor marcate ce funcționau ca nişte autostrăzi în 
apele acelea nu prea adânci. Ceea ce avea de gând să facă urma 
să încalce un hotar moral, unul pe care nu îl mai încălcase în 
trecut. Mai ucisese oameni, însă numai forţată de împrejurări. De 
data aceasta era diferit. Simţi cum îi îngheţase sângele în vine, 
lucru care o înspăimântă. Insă îi era datoare lui Ely. Se gândea 
zilnic la el. Mai ales la perioada pe care o petrecuseră în munţi. 


Privea în depărtare, peste stâncile masive care coborau în 
pantă înspre dealuri abrupte, ravene, canioane şi prăpăstii. 
Învățase că muntii Pamir erau un loc frământat de furtuni şi de 
cutremure violente, învăluit permanent în ceață şi dominat de 
vulturi care se roteau pe deasupra. Totul părea pustiu şi 
singuratic. Doar un lătrat sălbatic sfâşia tăcerea. 

— Iti plac toate astea, nu-i aşa? o întrebase Ely. 

— Îmi place de tine. 

EI zâmbise. Încă nu împlinise patruzeci de ani, era lat în umeri, 
avea o față rotundă, luminoasă, cu privirea jucăuşă. Era unul 
dintre puținii bărbați pe care îi întâlnise care o făceau să se simtă 
inferioară din punct de vedere intelectual, iar ei îi plăcea 
sentimentul. O învățase atât de multe... 

— Faptul că pot veni aici este unul dintre marile avantaje ale 
slujbei mele, spusese Ely. 

li povestise despre locaşul său din munţi, la răsărit de 
Samarkand, aproape de granița cu China, însă aceea fusese prima 


185 


ei vizită. Căbănuţța cu trei încăperi era construită din lemn solid şi 
se găsea în pădure, departe de şoseaua principală, cam la două 
mii de metri deasupra nivelului mării. O plimbare scurtă printre 
copaci îi adusese pe această culme, de unde se deschidea vederii 
un peisaj spectaculos. 

— Cabana e a ta? întrebase ea. 

EI clătinase din cap. 

— E a văduvei unui negustor din sat. Mi-a oferit găzduire anul 
trecut, când am venit aici în vizită. Banii pe care îi plătesc pentru 
chirie o ajută pe ea să trăiască, iar eu am ocazia să mă bucur de 
toate astea. 

Ei îi plăcea felul lui liniştit de a fi. Niciodată nu ridica vocea, nici 
nu înjura. Se considera un om simplu, îndrăgostit de trecut. 

— Ai găsit ceea ce îți doreai? 

El arătase înspre solul pietros şi pământul roşiatic. 

— Adică aici? 

Ea negase cu un semn din cap. 

— În Asia. 

EI căzuse pe gânduri, părând a medita serios la întrebarea ei. 
Cassiopeia îl lăsase cu gânaurile lui şi privise zăpada care cădea 
în avalanşă pe unul dintre versanții din depărtare. 

— Cred că am găsit, spusese el după o vreme. 

Ea zâmbise la auzul acelor cuvinte. 

— ŞI ce ai realizat? 

— Te-am întâlnit pe tine. 

În general, complimentele nu aveau nici un efect asupra ei. 
Bărbații încercau tot timpul aşa ceva. Insă cu Ely era cu totul 
altfel. 

— In afară de asta, spusese ea. 

— Am învăţat că trecutul nu moare niciodată. 

— Nu vrei să-mi spui mai multe despre asta? 

Lătratul Încetase şi se putea auzi clipocitul slab al unui pârâu 
îndepărtat. 

— Nu acum, spusese el. 

Cassiopeia îşi petrecuse braţul pe după umărul lui, îl trăsese 
aproape şi îi spusese: 

— Atunci când ai să poți. 


Ochii i se umeziră din cauza amintirilor. Ely fusese deosebit în 
atât de multe feluri... Moartea lui reprezentase pentru ea un 
adevărat şoc, la fel ca atunci când aflase că îi murise tatăl sau 
când mama i se stinsese în urma unui cancer pe care nimeni nu 
ştia că îl avea. Prea multă durere. Prea multă suferinţă 
sufletească. 


186 


Zări două lumini galbene apropiindu-se de ea. Era o barcă cu 
motor ce se îndrepta către Torcello. Două hidrotaxiuri veniseră şi 
plecaseră deja, unul aducând clienţi la restaurant, celălalt luând 
clienţi de acolo. Acesta putea fi încă unul de acelaşi fel. 

Vorbise serios atunci când discutase cu Malone. Ely fusese 
ucis. Nu avea nici o dovadă. Doar instinctul ei. Dar acel 
sentiment o slujise întotdeauna bine. Thorvaldsen, Dumnezeu să- 
| binecuvânteze, simţise că ea avea nevoie să facă un gest 
concret şi de aceea îi trimisese, fără nici o obiecţie, sacul de 
pânză pe care acum îl ţinea strâns la piept şi pistolul pe care şi-l 
pusese la curea. li ura pe Irina Zovastina, pe Viktor şi pe toţi cei 
care o aduseseră în acel loc şi în acea stare. 

Barca încetini, iar zgomotul motorului se  domoli. 
Ambarcaţiunea joasă semăna cu cea pe care o închiriaseră ea şi 
Malone. Se îndrepta direct spre intrarea în canal; pe măsură ce 
barca se apropia, în lumina chihlimbarie de la timonă Cassiopeia 
nu distinse silueta unui taximetrist, ci a lui Viktor. Veniseră mai 
devreme. Ceea ce era în regulă. Voia să se ocupe de asta în lipsa 
lui Malone. 


Stephanie străbătu încet Piaţa San Marco, de unde turlele cu 
zorzoane aurii ale bazilicii luceau intens în noapte. Scaunele şi 
mesele se întindeau de la arcade peste faimosul pavaj în şiruri 
simetrice. Două grupuri muzicale cântau la instrumente cu corzi 
într-o serenă lipsă de armonie. Mulțimea obişnuită de turişti, de 
ghizi, de vânzători, de cerşetori şi de persoane cu tot felul de 
oferte şi anunţuri părea să se fi rărit din pricina vremii care se 
înrăutăţea. 

Trecu dincolo de renumiţii stâlpi din bronz care susțineau 
steagurile şi de impresionanta campanilă închisă pe perioada 
nopţii. Un miros de peşte, de piper şi o aromă vagă de cuişoare îi 
atraseră atenţia. Petele difuze de lumină îmbrăcau piaţa într-un 
halou auriu. Porumbeii pe care îi găseai cu duiumul ziua 
dispăruseră cu totul. In oricare altă situaţie, peisajul ar fi fost 
romantic. Insă acum era cu ochii în patru. Pregătită pentru orice. 


Malone o căuta pe Stephanie în mulţime atunci când auzi 
clopotele din campanilă sunând ora zece seara. O briză bătea 
dinspre sud, învârtejind câlţii de ceaţă. Se bucură că îşi luase pe 
el o jachetă, sub care ascunsese unul din pistoalele automate pe 


187 


care Thorvaldsen i le trimisese Cassiopeiei. 

Bazilica puternic luminată domina un capăt al pieţei străvechi, 
iar în celălalt se afla un muzeu, totul primind patina blândă a 
anilor de glorie şi de splendoare. Vizitatorii se plimbau printre 
arcadele lungi, mulţi scrutând vitrinele magazinelor în căutare de 
comori. Trattoriile, cafenelele şi chioşcurile de îngheţată, 
protejate de arcade de vremea rea, se bucurau de atenţia 
clienţilor. 

Cercetă piaţa cu privirea. Avea cam două sute de metri în 
lungime şi o sută în lăţime. Pe trei laturi era mărginită de o serie 
de clădiri cu aspect artistic care păreau a forma împreună un 
vast palat de marmură. Pe partea cealaltă a pieţei umede, 
printre umbrelele care se agitau într-o parte şi în alta, o zări pe 
Stephanie, care se îndrepta cu rapiditate către arcada sudică. 

El rămase sub arcada de nord, care se întindea parcă la 
nesfârşit în dreapta lui, dinspre bazilică spre muzeul din capătul 
celălalt. Un om din mulţime îi atrase atenţia. Era neînsoţit, 
îmbrăcat într-un pardesiu de un verde oliv, cu mâinile înfundate 
în buzunare. Ceva din felul în care se oprise locului şi apoi 
pornise de-a lungul arcadei, ezitând la fiecare boltă, cu atenţia 
îndreptată în faţa lui, atrase interesul lui Malone. 

Cotton se hotări să profite de avantajul anonimatului şi se 
îndreptă direct către situaţia problematică. li ţinea sub 
observaţie atât pe Stephanie, cât şi pe bărbatul în pardesiul oliv. 
Nu avu nevoie decât de câteva clipe pentru a-şi da seama că 
omul era cu siguranţă interesat de ea. Apoi sesiză o nouă 
problemă, în persoana unui individ într-o haină de ploaie bej, 
care se afla la celălalt capăt al arcadei, atenţia acestuia fiind 
îndreptată tot înspre piaţă. Doi urmăritori. 

Malone continuă să meargă, atent la voci, la râsete, la câte o 
aromă de parfum, la bocănitul tocurilor. Cei doi indivizi se 
întâlniră, apoi îşi abandonară poziţiile, luând-o la stânga, 
grăbindu-se către arcada de sud, în care Stephanie tocmai 
intrase. 

Malone o apucă spre stânga, afundându-se în ceaţă şi traversă 
piaţa cu paşi apăsaţi. Cei doi indivizi înaintau paralel cu el, 
siluetele fiindu-le iluminate atunci când apăreau printre arcade. 
Muzica firavă care răzbătea de la una dintre orchestrele dintr-o 
cafenea acoperea toate celelalte zgomote. 

Malone încetini şi îşi croi drum printr-un labirint de mese, 


188 


goale din cauza vremii prevestitoare de furtună. Sub arcada 
acoperită, Stephanie stătea în faţa unei vitrine, examinând 
sortimentele de îngheţată. Cei doi indivizi apărură pe după colţ, 
la treizeci de metri distanţă. Malone se duse lângă ea şi îi spuse: 

— Cea cu fulgi de ciocolată este excelentă! 

Pe chipul ei se citi surpriza. 

— Cotton, ce naiba? 

— Nu avem timp. Nu suntem singuri. Sunt în spatele meu şi se 
îndreaptă spre noi. 

O văzu privind peste umărul lui. Se întoarse. Zări armele celor 
doi. O trase pe Stephanie dinspre chioşc şi fugiră amândoi de sub 
arcadă înapoi spre piaţă. Işi scoase pistolul şi se pregăti de luptă. 
Însă erau prinşi în capcană. Se aflau în mijlocul unei pieţe de 
mărimea unui teren de fotbal. Nu aveau unde să se ducă. 

— Cotton, spuse Stephanie, totul este sub control. 

El o privi ţintă şi se rugă Cerului să fie aşa după cum spunea. 


Viktor conduse încet barca prin canalul strâmt şi trecu pe sub 
arcada unui pod şubred. Nu îşi propusese să oprească la capătul 
canalului de acces, lângă restaurant, voia numai să se asigure că 
satul se golise. Se bucura de vremea umedă; o furtună italiană 
tipică se abătuse dinspre mare şi ploua din când în când, mai 
mult agasant decât deranjant, însă suficient cât să le ofere un 
camuflaj grozav. 

Rafael supraveghea malurile întunecate. Fluxul venise cu două 
ore mai înainte, ceea ce trebuia să le facă mult mai accesibil 
locul unde urmau să tragă la mal. Ochise locul mai devreme. In 
preajma bazilicii, unde un canal care curgea leneş croia un drum 
larg dintr-o parte în cealaltă a insulei, pe latul acesteia. Un doc 
din beton de lângă bazilică le oferea un punct de oprire. În faţă 
se zărea satul. Intunecat şi tăcut. Nu se vedea nici o barcă. 

Tocmai fuseseră la depozitul spre care îi îndrumase Zovastina. 
Ţinându-şi cuvântul, Ministrul Suprem organizase totul din timp. 
Acolo găsiseră depozitate foc grecesc, pistoale şi muniţie. Se 
gândi totuşi dacă să incendieze sau nu muzeul. Nu părea 
necesar, însă Zovastina le spusese clar că nu trebuia să rămână 
nici o urmă. 

— Arată în regulă, zise Rafael. 

Viktor fu de acord. Puse schimbătorul de viteze al 
ambarcaţiunii în punctul mort, apoi fixă maneta în marşarier. 


189 


Cassiopeia zâmbi. Avusese dreptate. Nu erau să fie atât de 
proşti încât să lase barca în sat. Făcuseră o misiune de 
recunoaştere pe celălalt canal, care trecea pe lângă bazilică, 
stabilindu-şi acolo locul unde să oprească. 

Privi silueta bărcii care se întorcea cu o sută optzeci de grade 
şi părăsea canalul. Işi duse mâna la spate, scoase de la centură 
pistolul trimis de Thorvaldsen şi îl încărcă. Ţinând într-o mână 
arma şi în cealaltă sacul de pânză, părăsi ascunzătoarea, cu ochii 
aţintiţi spre apă. Viktor şi complicele său ajunseră în lagună. 
Motoarele accelerară. Barca viră la dreapta, începând încercuirea 
insulei. 

Ea se îndreptă iute prin noaptea umedă înspre biserici, având 
o singură oprire de făcut pe drum. 


190 


38 


Stephanie era nedumerită de prezenţa lui Malone acolo. Nu ar 
fi fost decât o singură modalitate să poată fi găsită. Totuşi, nu 
era atunci momentul potrivit să se gândească la posibilele 
implicaţii. 

— Acţionează acum! rosti ea în microfonul de la rever. 

Trei pocnete răsunară în piaţă şi unul din bărbaţii înarmaţi se 
prăbuşi pe pavaj. Ea şi Malone se aruncară pe dalele umede, în 
timp ce individul care rămăsese în picioare căuta un loc în care 
să se adăpostească. Malone reacţionă cu priceperea agentului 
care fusese în trecut şi se rostogoli până sub arcadă, trăgând de 
două ori, încercând astfel să îl forţeze pe atacator să iasă în piaţa 
deschisă. 

Oamenii se împrăştiară în fugă, panica punând stăpânire pe 
Piaţa San Marco. 

Malone sări în picioare şi se lipi de latura udă a uneia dintre 
arcade. Atacatorul se găsea la nici douăzeci de metri distanţă, 
prins în focul încrucişat dintre Malone şi lunetistul postat de 
Stephanie pe clădirea din partea de nord. 

— Binevoieşti să îmi spui şi mie ce se întâmplă? întrebă 
Malone, fără a-şi lua ochii de pe individ. 

— Ai auzit vreodată de momeală? 

— Da şi captura e una dată naibii, nu glumă! 

— Am oameni în piaţă. 

El aruncă o privire în jur, dar nu văzu nimic. 

— Sunt invizibili? 

Se uită şi ea în jur. Nimeni nu venea înspre ei. Toată lumea 
fugea spre bazilică. Simţi cum creşte în ea un sentiment de furie 
pe care îl mai încercase şi în alte ocazii. 

— Poliţia poate veni în orice clipă, spuse Malone. 

Ea îşi dădu seama că asta putea reprezenta o problemă. 
Regulile de la Magellan Billet descurajau agenţii să-i implice pe 
localnici. De obicei, aceştia nu erau de ajutor sau chiar se 
dovedeau de-a dreptul ostili, ea având confirmarea acestui lucru 
în Amsterdam. 

— Tipul o taie din piaţă, spuse Malone, repezindu-se înainte. 

Ea îl urmă şi rosti în microfon: 


191 


— Pleacă de aici! 

Malone fugea către o ieşire ce se deschidea dinspre arcadă, 
ducând în afara pieţei, înapoi pe străzile întunecate ale Veneţiei. 
La capătul ieşirii, un pod pietonal se arcuia peste unul dintre 
canale. Stephanie îl văzu pe Malone traversându-l în goană. 


Malone continua să fugă. Magazinele închise străjuiau pe 
ambele părţi strada ridicol de îngustă. Chiar în faţă, strada făcea 
un unghi drept. Câţiva pietoni trecură pe după colţ. El încetini şi 
îşi ascunse arma sub jachetă, ţinând degetul pe trăgaci. Se opri 
la colţul următor, în lumina unei vitrine de magazin udate de 
ploaie. Işi trase răsuflarea şi privi precaut dincolo de margine. Un 
glonţ zbură pe lângă şi ricoşă din piatra zidului. Il ajunse şi 
Stephanie din urmă. 

— Nu e cam nesocotit ce faci? întrebă ea. 

— Nu ştiu. E petrecerea ta. _ 

Riscă o nouă privire. Nimic. Işi abandonă poziţia şi parcurse în 
fugă încă zece metri, până în locul în care strada cotea din nou. 
Aruncă o privire dincolo de colţ şi văzu alte magazine închise, 
împrejmuite de umbre adânci şi de un întuneric neguros în care 
se putea ascunde orice. Stephanie se apropie, cu un pistol în 
mână. 

— la te uită unde era agentul de teren, spuse el. Porţi şi armă 
acum? 

— S-ar părea că în ultima vreme mi-ar cam fi necesară una. 

Şi lui la fel; însă ea avea dreptate în ce spusese mai devreme. 

— Suntem cam nesocotiţi! zise el. O să fim împuşcaţi sau 
arestaţi dacă o să continuăm aşa. Tu ce cauţi aici? 

— Exact ce voiam eu să te întreb pe tine! Asta este meseria 
mea. Dar tu? Tu vinzi cărţi! De ce te-a trimis Danny Daniels pe 
tine? 

— A spus că a pierdut legătura cu tine. 

— Nu a încercat nimeni să mă contacteze! 

— S-ar părea că preşedintele nostru vrea să mă implic în 
treaba asta, însă nu a avut curtoazia să mi-o ceară direct. 

Din spatele lor, dinspre piaţă, se auzeau strigăte şi ţipete. Insă 
el avea o grijă mai mare: Torcello. 

— Am o barcă trasă la mal puţin mai încolo de San Marco, pe 
chei, spuse el, arătând înspre o altă stradă foarte îngustă. Ar 
trebui să ajungem acolo dacă o luăm în direcţia aia. 


192 


— Dar unde mergem? întrebă Stephanie. 
— Să dăm o mână de ajutor cuiva care are mai multă nevoie 
chiar şi decât tine. 


Viktor opri motorul şi lăsă barca să atingă încet docul de 
piatră. Fură înghiţiţi de peisajul tăcut cu nuanţe de cenușiu de la 
plăcile de piatră, de verde mâlos şi de albastru pal. Silueta 
bazilicii se ridica la treizeci de metri depărtare, dincolo de 
umbrele neregulate şi frânte ale unei grădini cu livadă. Rafael 
ieşi din cabina din spate cărând două rucsacuri şi spuse: 

— Opt pachete şi o ţestoasă ar trebui să fie de ajuns. Dacă 
incendiem parterul, restul va arde uşor. 

Rafael înţelegea cum funcţionează poţiunea antică, iar Viktor 
ajunsese să se bazeze pe priceperea lui. Privi cum partenerul său 
aşeză uşurel rucsacurile jos, intră înapoi în cabină şi se întoarse 
purtând în braţe unul dintre roboții ţestoasă. 

— E încărcat şi pregătit. 

— De ce e un „el”? 

— Nu ştiu. Pare să i se potrivească. 

Viktor zâmbi. 

— Avem nevoie de odihnă, spuse el. 

— Câteva zile libere ne-ar prinde bine. Poate că doamna 
ministru ni le va acorda ca răsplată. 

— Doamna ministru nu crede în răsplată, zise Viktor râzând. 

Rafael potrivi bretelele celor două rucsacuri. 

— Câteva zile în Maldive ar fi extraordinare! Să stai la plajă, 
apa caldă. 

— Nu mai visa la cai verzi! Nu există nici o şansă să se 
întâmple aşa ceva. 

Rafael luă pe umăr unul din rucsacurile grele. 

— Ce e rău să visezi? Mai ales acum, cu ploaia asta! 

Viktor apucă ţestoasa, iar Rafael ridică celălalt rucsac. 

— Intrăm şi ieşim. lute şi rapid. In regulă? 

Partenerul său încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Ar trebui să fie o sarcină uşoară. 

Şi Viktor era de aceeaşi părere. 


Cassiopeia stătea în porticul din faţa bazilicii, folosindu-se de 
umbre şi de cele şase coloane masive pentru a se ascunde. 
Ceaţa se transformase într-o ploaie măruntă, însă noaptea, 


193 


deşi plină de umezeală, era din fericire caldă. Bătea o briză 
constantă, care menținea apa învolburată şi acoperea sunetele 
pe care avea o nevoie disperată să le audă. Ca de exemplu 
motorul bărcii, de dincolo de grădina din dreapta ei, care ar fi 
trebuit să fi ajuns deja. 

Două alei pietruite porneau dinspre bazilică, una în direcţia 
docului de piatră care mai mult ca sigur avea să fie punctul de 
oprire al lui Viktor, cealaltă ducând până la apă. Trebuia să aibă 
răbdare, să îi lase să intre în muzeu şi să urce la etaj. Apoi să le 
dea şi lor o doză din medicamentul pe care ei îl administrau 
altora. 


194 


39 


Stephanie stătea lângă Malone, în vreme ce el scotea barca de 
la docul de beton. În jurul lor soseau şalupele poliţiei, amarând 
ambarcaţiunile la stâlpii de pe chei în locul în care Piaţa San 
Marco se termina la marginea lagunei. Luminile girofarelor 
străluceau prin întuneric. 

— O să fie ca la balamuc pe-aici, spuse Malone. 

— Daniels ar fi trebuit să se gândească la asta înainte să se 
amestece. 

Malone urmă spre nord luminile care marcau drumul pe canal, 
înaintând paralel cu ţărmul. Alte bărci de poliţie trecură pe lângă 
ei în viteză, cu sirenele urlând. Stephanie îşi scoase telefonul 
internaţional, formă un număr, după care se apropie de Malone 
şi apăsă pe speaker. 

— Edwin, spuse ea, ai noroc că nu eşti aici, căci ţi-aş tăbăci 
fundul! 

— Nu tu eşti cea care lucrează pentru mine? întrebă Davis. 

— Aveam trei oameni în piaţa aia. De ce nu erau acolo când 
am avut nevoie de ei? 

— L-am trimis pe Malone. Am auzit că face cât trei oameni la 
un loc. 

— Oricine ai fi, interveni Malone, linguşeala ar funcţiona în 
mod normal. Numai că acum sunt de partea ei. Nu i-aţi mai 
trimis echipa în ajutor? 

— Il avea pe lunetistul de pe acoperiş şi pe tine. Era suficient. 

— Acum chiar că am să îţi tăbăcesc fundul, spuse ea. 

— Ce-ar fi să terminăm întâi misiunea şi pe urmă o să poţi 
avea ocazia asta. 

— Ce naiba se întâmplă? spuse ea, ridicând vocea. De ce l-aţi 
trimis pe Cotton aici? 

— Trebuie să ştiu întâi ce s-a întâmplat. 

Ea îşi controlă furia şi îi oferi o scurtă trecere în revistă. Apoi 
spuse: 

— Multe se întâmplă în piaţă în seara asta. Chiar în momentul 
ăsta. 

— Asta nu e neapărat un lucru rău, zise Davis. 

Scopul iniţial fusese acela de a vedea dacă Vincenti avea să 


195 


acţioneze în vreun fel. Nişte indivizi păziseră hotelul lui 
Stephanie toată seara, iar când plecase urcaseră rapid, mai mult 
ca sigur cu intenţia de a găsi medalionul. Se întreba de unde 
venise schimbarea de strategie - să-l implice pe Malone - însă îşi 
păstră nedumeririle pentru sine şi rosti în telefon: 

— Tot nu mi-ai spus de ce a venit Cotton aici. 

Malone cârmi la stânga în momentul în care se îndepărtară de 
țărm, busola indicând nord-est şi crescu puterea motoarelor. 

— Ce faceţi în acest moment? întrebă Davis. 

— Mergem să rezolvăm o altă problemă, spuse Malone. 
Trebuie să-i răspunzi la întrebare! 

— Vrem să fie scandal mare la San Marco în noaptea asta. 

Ea aşteptă o completare. 

— Am aflat că Irina Zovastina e în drum spre Veneţia. Va 
ateriza cândva în următoarele două ore. Este un lucru neobişnuit, 
ca să nu spun mai mult. Un şef de stat face o vizită neanunţată 
în altă ţară aparent fără de motiv. Trebuie să aflăm ce face 
acolo. 

— Şi de ce nu o întrebaţi pe ea? se interesă Malone. 

— Intotdeauna eşti atât de cooperant? 

— Este una dintre cele mai mari calităţi ale mele! 

— Domnule Malone, spuse Davis, ştim despre incendiul din 
Copenhaga şi despre medalioane. Stephanie are unul dintre ele 
cu ea. Ce-ar fi să mă mai slăbeşti şi să ne dai o mână de ajutor? 

— Este chiar aşa de grav? întrebă ea. 

— Bine nu este, în orice caz. 

Stephanie băgă de seamă că nici o clipă nu fusese pus la 
îndoială acceptul lui Malone de a participa. 

— Spre ce zonă se îndreaptă Zovastina? 

— Va intra în bazilică, în jur de ora unu noaptea. 

— Se pare că eşti bine informat. 

— Am o sursă dintre acelea impecabile. Atât de impecabilă, 
încât nu mă pot abţine să nu-mi pun întrebări. 

La capătul celălalt al firului nu se mai auzi nimic preţ de 
câteva clipe. 

— Nu sunt entuziasmat deloc de povestea asta, rosti Davis în 
cele din urmă. Insă, credeţi-mă, nu avem de ales. 


Viktor păşi pe spaţiul verde din faţa bazilicii şi a bisericii de 
lângă ea, cercetând din priviri muzeul din Torcello. Işi aşeză 


196 


pachetul de pe umăr pe o bucată de marmură sculptată sub 
formă de tron. Auzise mai devreme că se numea Sedia d'Attila, 
Scaunul lui Attila. Se spunea că însuşi Attila, căpetenia hunilor, ar 
fi stat acolo, însă el se cam îndoia de acest lucru. 

Studie ţinta lor finală. Muzeul era o clădire îndesată şi 
dreptunghiulară, cu două niveluri având aproximativ douăzeci de 
metri pe zece, cu seturi de ferestre duble, cu grilaj din fier forjat, 
atât sus, cât şi jos, la fiecare capăt. O clopotniţă ţâşnea înspre 
cer dintr-una din laturi. Piazzetta din jurul muzeului avea copaci 
din loc în loc şi expunea pe iarba îngrijit tăiată bucăţi de coloane 
de marmură şi piatră sculptată. 

Uşile duble din lemn de la parterul muzeului, plasate în centru, 
asigurau singura intrare. Acestea se deschideau în exterior şi 
erau asigurate la mijloc de o bârnă groasă din lemn înnegrit, 
aşezată transversal şi susţinută într-o parte şi în alta de nişte 
suporturi de fier. Suporturile erau prevăzute fiecare cu câte un 
lacăt, fixând bara. 

Viktor făcu un semn către uşi şi spuse: 

— Dă-le foc! 

Rafael scoase un recipient de plastic din unul din rucsacuri. 
Viktor se duse după partenerul său până în dreptul uşilor, unde 
Rafael stropi cu grijă ambele lacăte cu foc grecesc. Se trase 
înapoi atunci când Rafael scoase un chibrit şi transformă ambele 
lacăte într-o pălălaie de un albastru strălucitor. 

Era extraordinară invenţia aceea! Până şi metalul ceda furiei 
sale - nu suficient cât să-l topească, însă destul ca să-l 
slăbească. Privi cum flăcările arseră aproape două minute, 
stingându-se în cele din urmă de la sine. 


Cassiopeia supraveghea zona de la vreo treizeci de metri 
distanţă, când văzu strălucind două puncte luminoase de culoare 
albastru intens, ca nişte stele îndepărtate şi pe urmă stingându- 
se. După două lovituri de rangă, hoţii deschiseră uşile de la 
intrarea în muzeu. Îşi transportară echipamentul în interior. 

Observă că aduseseră cu ei şi una dintre drăciile acelea 
robotice, ceea ce însemna că muzeul din Torcello avea să fie în 
curând prefăcut în cenuşă. Unul din indivizi închise uşile duble. 
Piazzetta era din nou întunecată, umedă şi sinistră. Tăcerea era 
întreruptă doar de clipocitul ploii în bălți. Cassiopeia rămase sub 
porticul bazilicii, gândindu-se la ce avea să facă; deodată, 


197 


observă că bara de lemn care bloca uşile fusese lăsată afară. 


Viktor urcă o scară în spirală până la etajul muzeului, ochii 
obişnuindu-i-se cu întunericul nopţii. Reuşise să distingă 
suficiente umbre cât să nu se izbească de puţinele exponate de 
la parter; izbuti să se descurce şi la nivelul superior, la fel de 
golaş, unde se aflau trei vitrine mari acoperite cu sticlă. În vitrina 
din mijloc, exact în locul pe care-l remarcase mai devreme, se 
afla medalionul cu elefant. 

Rafael era jos, aşezând pachetele cu foc grecesc în poziţii care 
să asigure o distrugere maximă. El căra două pachete rezervate 
pentru etaj. Cu o lovitură rapidă de rangă, sparse geamul şi 
culese cu grijă medalionul dintre cioburi. Aşeză apoi în vitrină 
unul din pachetele vidate pe trei sferturi. Pe celălalt îl puse pe 
podea. Băgă medalionul în buzunar. Greu de spus dacă era 
original, însă la examinarea de la distanţă, cu ochiul liber, pe 
care o făcuse mai devreme, medalionul păruse autentic. 

Aruncă o privire la ceas. Era ora unsprezece fără douăzeci. Se 
mişcaseră chiar mai repede decât anticipase. Avea mai mult 
decât suficient timp ca să ajungă la întâlnirea cu Ministrul 
Suprem. Poate că Zovastina chiar le va acorda câteva zile de 
odihnă drept recompensă. 

Cobori scările până la parter. Observaseră în cadrul misiunii de 
recunoaştere că podeaua de la ambele etaje era din lemn. In 
momentul în care focul avea să izbucnească la parter, în doar 
câteva minute pachetele de sus aveau să se alăture petrecerii. 

Prin întuneric, îl văzu pe Rafael aplecat deasupra ţestoasei. 
Auzi un declic, iar dispozitivul începu să se mişte. Robotul se opri 
în capătul celălalt al camerei şi începu să stropească peretele 
exterior, pulverizând foc grecesc cu miros persistent. 

— Totul e pregătit, spuse Rafael. 

Ţestoasa continuă să-şi îndeplinească sarcina, lipsită de grija 
că avea să se dezintegreze în curând. Nu era decât o maşinărie. 
Nu avea sentimente. Nici remuşcări. „Era exact ceea ce lrina 
Zovastina aştepta de la el”, gândi Viktor. 

Rafael împinse uşile de la intrare. Acestea nu se deschiseră. 
Partenerul său împinse încă o dată. Nimic. 

Viktor se apropie şi îşi apăsă palma pe lemn. Uşile duble 
fuseseră blocate cu bârna. Din exterior. Cuprins de un val intens 
de furie, se izbi cu putere în uşi, însă nu reuşi decât să se 


198 


lovească la umăr. Plăcile groase din lemn, ţinute vertical de 
balamalele din fier, refuzau să cedeze. 

Străpunse întunericul cu privirea. Când fuseseră în 
recunoaştere prin clădire mai devreme observase gratiile de la 
ferestre. Acestea nu constituiseră un impediment, de vreme ce ei 
îşi propuseseră să intre şi să iasă pe uşile din faţă. Totuşi, în acel 
moment, ferestrele prevăzute cu gratii prezentau o importanţă 
mărită. Se uită lung la Rafael. Deşi nu putea vedea faţa 
partenerului său, ştia exact la ce se gândea acesta. Erau prinşi în 
capcană. 


199 


PARIEA A TREIA 


40 


SAMARKAND 
MARŢI, 21 APRILIE 
ORA 1.40 


Vincenti cobori cu grijă scara avionului particular. Călătoria 
înspre răsărit, de la Veneţia către Federaţia Asiei Centrale durase 
aproape şase ore, însă el parcursese de multe ori în trecut acest 
traseu şi învățase să se bucure de luxul oferit de avion şi să se 
odihnească pe durata prelungită a zborului. Peter O'Conner îl 
urmă în noaptea înmiresmată. 

— lubesc Veneţia, spuse Vincenti, dar o să mă bucur cu 
adevărat doar în momentul în care voi locui aici. N-o să duc dorul 
ploilor! 

O maşină aştepta pe pistă, iar el se îndreptă spre aceasta, 
întinzându-şi picioarele înţepenite şi punându-şi în mişcare 
muşchii obosiţi. Şoferul coborî şi îi deschise portiera din spate. 
Vincenti urcă, în vreme ce O'Conner se aşeză pe scaunul din 
dreapta şoferului. Un geam din plexiglas asigura intimitatea 
compartimentului din spate. 

Un bărbat cu părul negru şi cu pielea măslinie, ai cărui ochi 
păreau să găsească viaţa amuzantă chiar şi în faţa greutăților, se 
afla deja pe bancheta din spate. O barbă deasă îi acoperea 
maxilarul pătrăţos şi gâtul îngust, trăsăturile tinereşti fiindu-i iuți 
şi iscoditoare, chiar şi la acea oră târzie din noapte. 

Kamil Karimovici Revin era ministrul de externe al Federaţiei. 
De-abia trecut de patruzeci de ani şi cu puţine calificări, era în 
genere considerat a fi marioneta Ministrului Suprem, făcând sluj 
în faţa ei şi îndeplinindu-i ordinele fără crâcnire. Insă, cu mai 
mulţi ani în urmă, Vincenti remarcase cu totul altceva. 

— Bine ai revenit, îi spuse Kamil. Au trecut vreo câteva luni. 


200 


— Am avut multe de făcut, prietene! Liga îmi răpeşte mult 
timp. 

— M-am ocupat de membrii tăi. Mulţi au început deja să-şi 
caute locuri pentru casă. 

Una dintre înțelegerile încheiate cu Zovastina stipula ca 
membrii Ligii să se mute pe teritoriul Federaţiei. O mişcare bună 
pentru ambele părţi. Utopia lumii afacerilor pe care le-o oferea 
ea i-ar fi eliberat pe toţi de taxe împovărătoare. Insă injecţia de 
capital în economie sub formă de bunuri, de servicii şi de 
investiţii directe urma să compenseze Federaţia cu vârf şi 
îndesat pentru orice taxe pe care le-ar fi putut impune. Ba, mai 
mult, s-ar fi înfiinţat instantaneu o nouă clasă superioară, fără 
efectul trickle-down”? pe care democraţiile din Occident adorau 
să-l impună, în care - destul de nedrept, după cum considerase 
mereu Vincenti - cei puţini plăteau pentru cei mulţi. Membrii Ligii 
fuseseră încurajați să cumpere terenuri şi mulţi o făcuseră, 
inclusiv el, plătind guvernului, întrucât majoritatea pământurilor 
Federaţiei aparţineau domeniului public, mulţumită politicii 
sovieticilor. Vincenti chiar făcuse parte din comitetul care 
negociase acest aspect al înţelegerii dintre Ligă şi Zovastina şi 
fusese unul dintre primii care  cumpăraseră pământ, 
achiziţionând nouăzeci de hectare de păşune şi teren muntos în 
ceea ce fusese odinioară Tadjikistanul de Est. 

— Câţi au încheiat afacerea până acum? întrebă el. 

— O sută zece deocamdată. O mulţime de gusturi diferite în 
ceea ce priveşte locaţia, însă cele mai populare zone sunt cele 
din Samarkand şi împrejurimi. 

— Cât mai aproape de sursa puterii. Oraşul ăsta şi Taşkent vor 
deveni în curând centre financiare internaţionale. 

Maşina părăsi terminalul aeroportului şi începu drumul de 
patru kilometri până în oraş. O altă îmbunătăţire care se putea 
face era un nou aeroport. Trei membri ai Ligii întocmiseră deja 
proiecte pentru o infrastructură mai modernă. 

— De ce ai venit aici? întrebă Kamil. Domnul O'Conner nu a 


19 Fenomen economic care afectează numeroase produse de larg 
consum. Iniţial, un produs poate fi atât de scump, încât numai cei 
bogaţi şi-l pot permite. Totuşi, în timp, preţul scade până când produsul 
devine îndeajuns de ieftin încât să poată fi cumpărat de către publicul 
larg. In acest fel, populaţia ca întreg ajunge finalmente să beneficieze 
de pe urma unei scurgeri a capitalului dinspre straturile superioare 
către cele inferioare ale societăţii. (n.tr.). 


201 


fost prea dispus să-mi dea amănunte când am vorbit cu el mai 
devreme la telefon. 

— Suntem recunoscători pentru informaţia privind călătoria 
Zovastinei. Ai vreo idee de ce s-a dus la Veneţia? 

— Nu a lăsat nici o vorbă, a spus numai că se va întoarce în 
curând. 

— Deci e în Veneţia şi nimeni nu ştie ce are de gând! 

— lar dacă află că eşti aici şi complotezi, suntem morţi cu toţii, 
spuse Kamil. Adu-ţi aminte, nu există apărare împotriva 
virusurilor ei. 

Ministrul de externe aparţinea unei specii noi de politicieni 
apăruţi odată cu Federaţia. Şi, deşi Zovastina fusese prima 
persoană care devenise Ministru Suprem, nu avea să fie şi 
ultima. 

— Pot să-i contracarez microbii. 

Un zâmbet apăru pe chipul asiaticului. 

— Poţi să-i faci felul şi să ne scapi de ea? îl întrebă. 

— Nu ar fi un lucru prea înţelept, răspunse el. 

li plăceau oamenii ambiţioşi. 

— Dar la ce te-ai gândit? 

— La ceva mai bun. 

— Vei avea şi susţinerea Ligii? 

— Am autorizaţia Consiliului celor Zece pentru orice voi 
întreprinde. 

— Nu chiar pentru orice, prietene, rosti Kamil rânjind. Ştiu eu 
foarte bine! Atentatul ăla la viaţa ei... tu ai fost la mijloc. Mi-am 
dat seama. După care ai vândut asasinul. Altfel, de unde ar fi 
ştiut ea să se protejeze? Tăcu o vreme, după care continuă: Mă 
întreb, oare o să mă vinzi şi pe mine? 

— Vrei să-i iei locul Zovastinei? 

— Prefer să rămân în viaţă. 

Vincenti aruncă o privire prin geamul maşinii la acoperişurile 
plate, la cupolele albastre şi la minaretele zvelte. Oraşul 
Samarkand era situat într-o căldare naturală, înconjurată de 
munţi. Noaptea ascundea o ceaţă neguroasă care învelea în 
permanenţă pământul străvechi. In depărtare, luminile fabricilor 
aruncau o strălucire difuză, ca un halou. Ceea ce odinioară 
aproviziona Uniunea Sovietică cu bunuri manufacturiere 
constituia acum crema produsului naţional brut al Federaţiei. 
Liga investise deja miliarde în modernizare şi nu se oprea aici. 


202 


Aşa că trebuia să ştie. 

— Cât de mult îţi doreşti să fii Ministru Suprem? îl întrebă. 

— Depinde. Poate Liga ta să facă posibil acest lucru? 

— Virusurile ei nu mă sperie. Nu ar trebui să te sperie nici pe 
tine. 

— Ah, curajosul meu prieten! Am văzut prea mulţi duşmani 
pierind de o moarte subită. E uimitor cum de nu şi-a dat seama 
nimeni până acum. Insă bolile ei lucrează bine. Nu par decât o 
răceală sau o gripă care se agravează. 

Deşi birocraţii Federaţiei, printre care şi Zovastina, detestau 
tot ce era sovietic, ei îşi învăţaseră bine lecţiile de la predecesorii 
lor corupți. De aceea, deşi Vincenti fusese întotdeauna atent la 
cuvinte, era generos cu promisiunile. 

— Nu se poate obţine nimic fără să-ţi asumi nişte riscuri. 

— Adevărat, spuse Revin, ridicând din umeri. Dar uneori 
riscurile sunt prea mari. 

Vincenti aruncă o privire înspre Samarkand. Un loc străvechi, 
datând din secolul al cincilea înainte de Hristos. Oraşul Umbrelor, 
Grădina Sufletului, Giuvaierul Islamului, Capitala Lumii. Un tărâm 
creştin înainte de cucerirea islamică şi de cea sovietică. 
Mulțumită sovieticilor, Taşkent, aflat la două sute de kilometri 
înspre nord-est, devenise un oraş mult mai mare şi mai prosper. 
Dar Samarkand rămăsese sufletul regiunii. 

— Eu, personal, sunt pe cale să fac o mişcare periculoasă, 
spuse Vincenti, privindu-l pe Kamil Revin dintr-o parte. Vremea 
mea ca şef al Consiliului celor Zece se încheie în curând. Dacă e 
să o facem, trebuie să o facem acum. După cum se spune acolo 
de unde vin eu, a sosit vremea să fii ori în căruţă, ori în teleguţă. 
Eşti alături de mine sau împotriva mea? 

— Mă îndoiesc că voi mai apuca ziua de mâine dacă spun că 
sunt împotrivă. Sunt alături de tine. 

— Mă bucur că eşti om de înţeles! 

— Şi cam ce ai de gând să faci? întrebă ministrul de externe. 

Vincenti îşi întoarse iar privirea înspre oraş. Pe una dintre 
sutele de moschei care dominau peisajul, într-o caligrafie arabă 
iluminată strălucitor, litere de cel puţin un metru înălţime 
proclamau: „Dumnezeu este nemuritor”. In ciuda istoriei sale 
pline de evenimente, Samarkandul încă mai afişa o solemnitate 
instituţională insipidă, derivată dintr-o cultură care de multă 
vreme îşi pierduse întreaga imaginaţie. Zovastina părea hotărâtă 


203 


să schimbe acea maladie. Viziunea ei era măreaţă şi foarte clară. 
El o minţise pe Stephanie Nelle atunci când îi spusese că istoria 
nu constituia punctul lui forte. In realitate, aceasta reprezenta 
preocuparea lui de bază. Spera însă să nu facă vreo greşeală 
readucând trecutul la viaţă. Oricum, nu mai avea importanţă. Era 
prea târziu să mai facă acum cale întoarsă. Aşa că îşi întoarse 
privirea înspre tovarăşul său de conspirație şi îi răspunse la 
întrebare cu sinceritate: 
— Am de gând să schimb lumea. 


204 


41 


TORCELLO 


Mintea lui Viktor analiza cu febrilitate variantele. Ţestoasa îşi 
continua asaltul programat asupra parterului muzeului, lăsând în 
urmă o dâră urât mirositoare de foc grecesc. Se gândise să 
încerce să forţeze uşile duble împreună cu Rafael, însă ştia cât 
de gros era lemnul, iar bara din afară făcea inutil orice efort. 
Ferestrele păreau singura cale de ieşire. 

— Adu unul dintre pachetele vidate, îi spuse lui Rafael, în timp 
ce examină încăperea cu privirea, oprindu-se asupra ferestrelor 
din stânga lui. 

Rafael recuperă de pe jos o pungă transparentă din plastic. 

Focul grecesc ar fi trebuit să slăbească grilajul îmbătrânit din 
fier, împreună cu şuruburile care fixau barele de peretele 
exterior, suficient cât să le poată forţa. Scoase una dintre armele 
luate din depozit şi tocmai se pregătea să tragă în geamuri, când 
se auzi zgomot de sticlă spartă din partea cealaltă a încăperii. 
Cineva trăsese într-o fereastră din exterior. 

Se ghemui, punându-se la adăpost, iar Rafael îl imită, 
aşteptând amândoi să vadă ce urma să se mai întâmple. 
Ţestoasa îşi continua târâşul ritmic, oprindu-se şi pornind din nou 
când întâlnea vreun obstacol. Habar nu avea câte persoane erau 
afară şi nici dacă celelalte trei perechi de ferestre reprezentau 
sau nu vreo ameninţare pentru el şi pentru Rafael. Simţea sub 
tălpi tăişul lamei de cuţit pe care ei făceau echilibristică. Un lucru 
era clar: ţestoasa trebuia oprită. Doar aşa puteau să mai câştige 
ceva timp. Şi totuşi... Ei nu ştiau nimic din ce se întâmpla afară. 


Cassiopeia îşi puse pistolul la spate la centură şi apucă arcul 
din fibră de sticlă pe care îl scosese din sacul de pânză. 
Thorvaldsen nu o întrebase de ce avea nevoie de un arc şi de 
săgeți cu viteză mare, iar ea nici măcar nu ştia în momentul 
solicitării dacă arma avea să-i fie de folos. Dar acum cu siguranţă 
îi era. 

Stătea în picioare, la o distanţă de treizeci de metri de muzeu, 
la adăpostul oferit de porticul bazilicii. In drumul ei dinspre 


205 


partea cealaltă a insulei se oprise în sat şi luase una dintre 
lămpile cu petrol care iluminau cheiul de lângă restaurant. 
Observase lămpaşele ceva mai devreme, când ea şi Malone 
sosiseră pe insulă, iar acesta era încă unul dintre motivele pentru 
care îi ceruse arcul lui Thorvaldsen. Găsise apoi nişte zdrenţe 
într-o ladă de gunoi de lângă o tarabă. In vreme ce hoţii îşi 
vedeau de treabă înăuntrul muzeului, ea îşi pregătise patru 
săgeți, înfăşurând bucăţi de pânză în jurul vârfurilor metalice şi 
înmuindu-le în petrol lampant. Făcuse rost de chibrituri în timpul 
cinei cu Malone - câteva cutii subtilizate dintr-o tăviţă de la 
toaletă. 

Aprinse cârpele inflamabile de la două săgeți, pe urmă puse 
cu grijă în arc unul dintre proiectilele în flăcări. Voia să ţintească 
în ferestrele de la parter pe care tocmai le făcuse ţăndări cu 
gloanţe. Dacă Viktor voia un incendiu, atunci exact asta avea să 
primească. 

Invăţase să tragă cu arcul pe când era o copilă. Nu vânase 
niciodată, detesta până şi ideea de vânătoare, însă se antrenase 
cu regularitate trăgând la ţintă, pe proprietatea sa din Franţa. 
Era bună, mai ales de la distanţă, aşa că treizeci de metri până la 
o fereastră situată de partea cealaltă a piaţetei nu reprezenta o 
problemă. lar gratiile de la ferestre nu ar fi trebuit să constituie 
un obstacol. Era mult mai mult spaţiu decât fier. Intinse coarda. 

— Pentru Ely, murmură ea. 


Viktor văzu flăcările năvălind prin fereastra spartă şi izbindu- 
se de o bucată mare de sticlă care proteja unul dintre exponatele 
de la parter. Obiectul care propulsa flăcările străpunse geamul, 
acesta zdrobindu-se de lemnul podelei, purtând şi focul cu sine. 
Ţestoasa vizitase deja partea aceea a muzeului, fapt confirmat 
de o vâlvătaie, în momentul în care focul grecesc se trezi la 
viaţă. Nuanţele de portocaliu şi galben se transformară 
instantaneu într-un albastru pârjolitor, iar podeaua începu să 
ardă. Dar mai erau şi pachetele vidate. Observă că Rafael îşi 
dăduse şi el seama de acest lucru. Patru dintre ele erau 
împrăştiate la parter. Două se găseau deasupra vitrinelor cu 
exponate, iar două pe podea, din care unul îşi anunţă prezenţa 
printr-o pălălaie de flăcări. 

Viktor plonjă sub una dintre vitrinele cu exponate rămase, 
încercând să se adăpostească de aerul fierbinte. 


206 


— Vino aici! urlă la Rafael. 

Partenerul lui se retrase înspre el. Jumătate din parter era 
incendiat. Podeaua, pereţii, tavanele şi exponatele ardeau toate. 
Zona unde îşi găsise el adăpost nu se aprinsese încă, datorită 
lipsei combustibilului, dar ştia că era o chestiune de numai 
câteva secunde preţioase. Casa scărilor care duceau sus începea 
în dreapta sa, iar drumul până acolo era liber. Dar etajul oferea 
prea puţin adăpost, ţinând cont că focul avea să-l cuprindă în 
scurt timp înaintând de jos în sus. 

Rafael se trase mai aproape. 

— Ţestoasa! O vezi? 

Işi dădu seama care era problema. Maşinăria era sensibilă la 
căldură, fiind programată să explodeze atunci când temperatura 
atingea un nivel stabilit în prealabil. 

— Cât de sus e setat pragul? 

— Scăzut. Am vrut ca locul ăsta să ardă repede. 

Viktor căută cu privirea printre flăcări. Zări ţestoasa, care îşi 
continua traseul pe podeaua arzândă, fiecare împroşcare a 
dispozitivului său de împrăştiere a substanţei părând răsuflarea 
unui balaur care arunca flăcări. Se auzi iar zgomot de sticlă 
spartă în partea cealaltă a încăperii. Era greu de precizat cauza: 
căldura sau gloanţele. 

Ţestoasa o apucă în direcţia lor, ieşind din vâlvătaie şi găsind 
o parte a podelei care încă nu se aprinsese. Rafael sări în 
picioare şi, înainte ca Viktor să-l poată opri, se repezi înspre 
maşinărie. Singura modalitate de a-i opri programul era să o 
dezactiveze. 

O săgeată cu vârful în flăcări străpunse pieptul lui Rafael. 
Hainele îi luară foc. Viktor se ridică şi era pe punctul de a sări în 
ajutorul partenerului său când văzu dispozitivul de stropit al 
ţestoasei retrăgându-se, iar mecanismul îşi opri înaintarea. Ştia 
ce urma să se întâmple. Ţâşni în direcţia scărilor, repezindu-se 
prin uşa deschisă şi apucând balustrada de metal. Urcă scările în 
patru labe, într-o retragere disperată. Ţestoasa se aprinse. 


Cassiopeia nu îşi propusese să tragă în vreunul din hoţi, însă 
individul apăruse exact în momentul în care ea dăduse drumul la 
coardă. Privise cum săgeata aprinsă îl izbise în piept şi cum îi 
luase foc îmbrăcămintea. Pe urmă o sferă uriaşă de flăcări 
cuprinsese întreg interiorul muzeului, valul de căldură ţâşnind în 


207 


exterior prin fereastra deschisă şi făcând să explodeze geamurile 
rămase intacte. 

Plonjă pe burtă pe terenul ud. Focul îşi întindea limbile în 
noapte prin ferestrele sfărâmate. 

Părăsise adăpostul oferit de porticul bazilicii, ocupând o poziţie 
în partea opusă clopotniţei muzeului. Cel puţin unul din indivizi 
era mort. Greu de spus care din cei doi, dar nu avea nici o 
importanţă. Se ridică în picioare şi se îndreptă spre partea din 
faţă a clădirii, privind cum ardea închisoarea pe care o imaginase 
pentru ei. Se pregăti să tragă încă o săgeată aprinsă. 


208 


42 


VENEŢIA 


Zovastina stătea în picioare, alături de nunțiul papal. Avionul 
aterizase cu o oră în urmă, iar monseniorul Michener o aşteptase 
pe pista de aterizare. Ea, Michener şi două dintre gărzile ei de 
corp călătoriseră apoi înspre centrul oraşului cu un hidrotaxi 
privat. Nu putuseră folosi intrarea din partea de nord a bazilicii, 
dinspre Piazzetta dei Leoncini, cum fusese prevăzut iniţial. O 
porţiune considerabilă a Pieţei San Marco fusese izolată cu 
cordoane de poliţişti, din cauza unui schimb de focuri sau aşa 
ceva, după cum îi spusese nunțiul. Aşa că ocoliseră pe o stradă 
lăturalnică, prin spatele bazilicii şi intraseră în biserică dinspre 
birourile diocezei. 

Nunţiul papal arăta altfel decât cu o zi în urmă; veşmintele 
sale negre şi gulerul preoţesc fuseseră înlocuite cu îmbrăcăminte 
de stradă. După cum se părea, papa se ţinuse de cuvânt, 
străduindu-se să păstreze anonimatul acelei vizite. 

Acum Zovastina se afla în interiorul cavernos al bisericii, ai 
cărei pereţi şi tavan scânteiau de la mozaicurile lucrate în aur. 
Era cu certitudine realizată după modelul bizantin, ca şi cum ar fi 
fost înălţată la Constantinopol şi nu în Italia. Cinci cupole 
semisferice se arcuiau deasupra: Domul Pogorării Sfântului Duh, 
al Sfântului loan, al Sfântului Leonard, al Profeţilor şi cel sub care 
se afla, al Inălţării la Cer. Datorită strălucirii blânde a lămpilor 
incandescente plasate strategic, îşi spuse în sinea ei, biserica îşi 
câştigase pe bună dreptate renumele de Bazilica de Aur. 

— E un loc deosebit, nu-i aşa? i se adresă Michener. 

— lată ce pot face religia şi puterea comercială dacă merg 
mână în mână. Neguţătorii venețieni erau hoitarii lumii. lată cea 
mai bună dovadă a prăduielilor lor. 

— Intotdeauna sunteţi atât de cinică? 

— Sovieticii m-au învăţat că lumea este un loc extrem de dur. 

— Dar zeilor dumneavoastră le aduceţi vreodată mulţumire? 

Ea zâmbi ironic. Americanul o studiase. Niciodată în 
conversațiile precedente nu aduseseră în discuţie convingerile ei 
religioase. 


209 


— Zeii mei îmi sunt la fel de credincioşi pe cât îţi este ţie 
Dumnezeu. 

— Noi tragem nădejde că v-aţi putea reconsidera păgânismul. 

Se încrâncenă la auzul acelei etichetări. Termenul folosit 
sugera ideea că, într-un fel, credinţa în mai mulţi zei era 
inferioară credinţei într-unul singur. Zovastina nu vedea lucrurile 
în acelaşi fel. De-a lungul istoriei, multe dintre culturile lumii 
fuseseră de acord cu ea, fapt pe care tinu să îl precizeze: 

— Convingerile mele mi-au fost de mare ajutor. 

— Nu am vrut să sugerez că ar fi greşite, ci numai că v-am 
putea oferi noi posibilităţi. 

După această noapte, ea nu va mai avea prea mare nevoie de 
Biserica Catolică. Va permite accesul unui număr limitat de 
contacte în cadrul Federaţiei, suficient cât să-i destabilizeze pe 
musulmanii radicali, dar niciodată nu avea să îngăduie unei 
organizaţii capabile să adune toate lucrurile pe care le vedea 
acum în jur să pună un picior ferm pe teritoriul ei. Făcu un semn 
către marele altar, aflat în spatele unei tăblii de lemn multicolor 
care aducea suspect de mult cu un iconostas. Se auzeau 
zgomote venind dinspre partea mai îndepărtată, luminată 
strălucitor. 

— Se pregătesc să deschidă sarcofagul. Am luat hotărârea să 
înapoiem o mână, un braţ sau orice altă relicvă importantă care 
poate fi extrasă cu uşurinţă. 

Zovastina nu se putu abţine. 

— Nu vă daţi seama cât e de ridicolă toată chestia asta? 
întrebă ea. 

— Dacă aşa le facem pe plac egiptenilor, de ce ne-ar durea 
capul? spuse Michener ridicând din umeri. 

— Dar cum rămâne cu sacralitatea celui mort? Religia ta o 
predică în mod constant. Şi totuşi, nu pare să fie nimic rău în a 
deranja mormântul unui om şi în a tăia bucăţi din rămăşiţele sale 
pentru a le trimite în altă parte. 

— E un lucru regretabil, dar necesar. 

Dispreţuia inocenţa lui afabilă. 

— Asta îmi place la biserica voastră. E flexibilă atunci când 
este necesari 

Se uită împrejur la naosul pustiu, majoritatea capelelor, 
altarelor şi nişelor fiind ascunse de umbrele adânci. Cele două 
gărzi de corp stăteau la numai câţiva metri depărtare. Examină 


210 


podeaua de marmură, fiecare porţiune a acesteia fiind la fel de 
desăvârşită ca şi mozaicul de pe pereţi. O mulţime de motive 
geometrice, animale şi florale, alături de inconfundabilele 
ondulaţii - cu intenţia, spuneau unii, de a imita marea, dar mai 
probabil erau efectele unei fundaţii slabe. 

Se gândi la cuvintele lui Ptolemeu: „lar tu, rătăcitorule, ascultă 
vorbele mele, căci vocea mea nepieritoare, deşi îndepărtată, îţi 
umple urechile. Indreaptă-ţi corabia spre capitala clădită de-al lui 
Alexandru tată, unde înţelepţii stau de veghe”. 

Cu toate că Ptolemeu se considera, cu siguranţă, foarte isteţ şi 
iscusit, timpul desluşise acea parte a ghicitorii. Nectanebo 
conducea Egiptul, ca faraon, în timpul epocii lui Alexandru cel 
Mare. Pe vremea când Alexandru era adolescent, Nectanebo 
fusese trimis în exil de către invadatorii perşi. Egiptenii acelor 
timpuri credeau cu tărie că într-o zi Nectanebo se va întoarce şi îi 
va alunga pe perşi. Şi, după aproape zece ani de la înfrângerea 
lui, această idee se dovedise mai mult sau mai puţin adevărată 
în momentul în care venise Alexandru, iar perşii se predaseră 
curând şi plecaseră. Ca să-l slăvească pe eliberatorul lor şi să-i 
facă prezenţa şi mai încântătoare, egiptenii istoriseau despre 
cum, în anii de început ai domniei sale, Nectanebo călătorise în 
Macedonia, deghizat în magician şi se împreunase cu Olimpia, 
mama lui Alexandru, ceea ce l-ar fi făcut pe Nectanebo tatăl lui 
Alexandru, nicidecum pe Filip. Povestea reprezenta o absurditate 
de la un capăt la altul, însă era suficient de răspândită ca, după 
cinci sute de ani, să îşi facă loc în Epopeea alexandrină, o lucrare 
fantezistă de ficţiune istorică pe care, după cum aflase 
Zovastina, mulţi istorici o citau în mod eronat ca pe o autoritate 
în domeniu. Istoria consemna faptul că, în timpul domniei sale ca 
ultim faraon al Egiptului, Nectanebo stabilise capitala la 
Memphis, ceea ce lămurea cuvintele: „Indreaptă-ţi corabia spre 
capitala clădită de-al lui Alexandru tată”. Următoarea parte, 
„unde înţelepţii stau de veghe”, întărea această concluzie. 

La templul lui Nectanebo, în Memphis, fuseseră aşezate în 
semicerc un număr de unsprezece statui cioplite în calcar care 
înfăţişau înţelepţi şi poeţi greci. Homer, pe care Alexandru îl 
adora, ocupa poziţia centrală. Platon, care îi fusese maestru lui 
Aristotel, precum şi Aristotel însuşi, cel care îi predase lui 
Alexandru, erau şi ei prezenţi, alături de alţi greci renumiţi cu 
care Alexandru avusese strânse legături. Numai fragmente ale 


211 


acestor sculpturi se păstraseră, dar era de ajuns pentru a se şti 
că ele existaseră odinioară. 

Ptolemeu înmormântase în templul lui Nectanebo trupul 
despre care credea că îi aparţinea lui Alexandru. Acolo rămăsese 
corpul până după moartea lui Ptolemeu, când fiul acestuia îl 
mutase la nord de Alexandria. „Indreaptă-ţi corabia spre capitala 
clădită de-al lui Alexandru tată, unde înţelepţii stau de veghe.” 
Du-te la sud de Memphis şi de templul lui Nectanebo. Se gândi la 
următorul rând al ghicitorii: „Atinge fiinţa cea mai lăuntrică a 
iluziei de aur”. După care zâmbi. 


212 


43 


TORCELLO 


Viktor se lipi cu burta de trepte, ridicând un braţ ca să-şi 
ferească faţa de căldura copleşitoare care năvălea prin uşa de la 
parter. Ţestoasa reacţionase la temperaturile în continuă 
creştere, dezintegrându-se automat, făcând ceea ce fusese 
proiectată să facă. Nu era chip ca Rafael să fi supravieţuit. 
Temperaturile iniţiale ale focului grecesc erau enorme, suficient 
de mari încât să înmoaie metalul şi să ardă piatra, însă al doilea 
val de căldură era şi mai puternic. Carnea umană nu putea 
rezista la aşa ceva. Cât despre ce ar fi trebuit să se întâmple cu 
bărbatul din Copenhaga, dovadă stătea Rafael, care acum se 
transforma în cenuşă. 

Se întoarse şi privi în spate. Flăcările ardeau cu furie la trei 
metri de el. Căldura devenea de nesuportat. Se năpusti către 
etaj. 

Vechea clădire fusese construită într-o perioadă în care 
tavanul primului nivel dubla podeaua celui de-al doilea. Tavanul 
parterului era cuprins în totalitate de flăcări la momentul acela. 
Unul dintre motivele pentru care ţestoasa era proiectată să 
explodeze era să forţeze înaintarea pârjolului. Trosniturile şi 
gemetele lemnului care se auzeau dinspre pardoseala de la etaj 
confirmau iuţeala cu care se extindea dezastrul. Greutatea celor 
trei vitrine şi a celorlalte exponate voluminoase nu-i venea deloc 
în ajutor. Deşi al doilea nivel încă nu luase foc, îşi dădu seama că 
ar fi fost nebunie curată să traverseze podeaua. Din fericire, casa 
scării în capul căreia stătea fusese cioplită din piatră. 

La câţiva metri distanţă erau încastrate în peretele de la etaj 
nişte ferestre duble care dădeau înspre piaţetă. Se hotărî să rişte 
şi păşind uşor, se sprijini de zid şi aruncă o privire dedesubt, prin 
geamuri. 


Cassiopeia văzu chipul apărând la fereastră. Imediat, lăsă 
arcul din mână, scoase pistolul şi trase două focuri. 


Viktor sări înapoi pe trepte, în timp ce fereastra se făcea 
213 


ţăndări. Îşi luă pistolul şi se pregăti să tragă la rândul său. 
Văzuse îndeajuns cât să-şi dea seama că atacatorul său era o 
femeie, fapt evident după forma siluetei ei. Femeia avusese un 
arc în mână, însă înlocuise rapid acea armă cu un pistol. 

Dar, înainte să poată profita de avantajul pe care-l oferea 
poziţia mai înaltă, o săgeată aprinsă trecu prin grilajul din fier 
forjat, pătrunzând prin cadrul ferestrei sparte şi înfigându-se în 
peretele din partea cealaltă a încăperii. Din fericire, nici o 
ţestoasă nu îmbibase lucrurile de aici. Numai cele două pachete 
pe care le lăsase el mai devreme reprezentau potenţiale 
probleme; unul era pe podea, celălalt înăuntrul vitrinei pe care o 
prădaseră. Trebuia să facă rapid ceva. Aşa că luă exemplu de la 
atacatorul său şi trase un glonţ în ferestrele duble care se 
deschideau spre spatele clădirii. 


Cassiopeia auzi voci în stânga ei, unde se găseau restaurantul 
şi pensiunea. Impuşcăturile atrăseseră cu siguranţă atenţia 
oaspeţilor de la pensiune. Zări nişte siluete întunecate înaintând 
pe cărarea care venea dinspre sat şi îşi abandonă iute poziţia din 
piaţetă, retrăgându-se înspre porticul bazilicii. Trăsese ultima 
săgeată incendiară, sperând că se va aprinde şi etajul. In 
strălucirea focului recunoscuse fără tăgadă figura lui Viktor 
atunci când apăruse la fereastră. 

Incepură să apară oameni. Unul ţinea un telefon mobil la 
ureche. Pe insulă nu era nici un poliţist, ceea ce ar fi trebuit să-i 
mai acorde ceva timp şi se îndoia că Viktor ar fi cerut ajutorul 
vreunuia dintre spectatori. Ar fi fost prea multe întrebări cu 
privire la cadavrul de la parter. Cassiopeia se hotărî să plece. 


Viktor privi înspre pachetul cu foc grecesc aşezat pe podea. 
Decise că cel mai bine era să se mişte rapid, aşa că păşi uşor, 
înşfăcă punga şi se îndreptă spre fereastra în care tocmai 
trăsese. Plăcile de lemn ale pardoselii rezistară. Aşeză pachetul 
în exterior, peste barele de fier forjat curbate în forma literei C. 
Podeaua din centrul camerei scoase un sunet tânguitor. 

Işi aduse aminte de bârnele transversale de dedesubt, însă 
acestea deveneau cu siguranţă din ce în ce mai slabe cu fiecare 
secundă care trecea. Făcu alţi câţiva paşi înspre săgeata înfiptă 
în perete şi o scoase. Cârpele înfăşurate în jurul vârfului acesteia 
încă mai ardeau. Traversă încăperea în grabă către trepte şi apoi 


214 


azvârli săgeata prin cadrul ferestrei. Acesta ateriză deasupra 
pachetului, flăcările licărind la câţiva centimetri de învelitoarea 
din plastic. Ştia că nu erau necesare decât câteva secunde până 
când punga avea să se topească. işi căută adăpost în casa 
scărilor. 

Se auzi un şuierat şi o nouă pălălaie izbucni cu putere. Viktor 
aruncă o privire pe după intrarea dinspre casa scărilor şi văzu că 
fierul forjat era în flăcări. Din fericire, cea mai mare parte a 
intensității focului se manifesta afară. Cadrul ferestrei nu se 
alăturase incendiului. 

O parte din podeaua celui de al doilea nivel al clădirii se 
prăbuşi, antrenând cu sine vitrina în care se găsea celălalt 
pachet inflamabil. Ultima pungă rămasă se aprinse şi ea, iar un 
nor de căldură se ridică dinspre parter. Museo di Torcello nu 
avea să mai rămână mult timp în picioare. Se repezi în direcţia 
ferestrei. Se agăţă de galeria de deasupra cadrului şi, ţinându-se 
bine, cu trupul încordat, îşi puse toată forţa în picioare şi lovi 
puternic barele în flăcări. Acestea nu se clintiră. 

Îşi mai luă o dată avânt şi lovi din nou cu picioarele, 
adrenalina sporind puterea fiecărei izbituri, pe măsură ce căldura 
începea să-i afecteze respiraţia. Barele începură să cedeze. După 
alte câteva lovituri de picior, unul dintre colţurile grilajului sări 
din şuruburile cu care fusese prins de peretele exterior. Incă 
două izbituri şi întregul ansamblu zbură în afară. Auzi cum se 
prăbuşea o bucată şi mai mare din podea. O altă vitrină, precum 
şi bucăţi dintr-o coloană căzură cu zgomot puternic pe podeaua 
de la parter, sfârâind ca bucăţile dintr-o tocană imensă. Se uită 
afară prin cadrul ferestrei. Până jos erau vreo trei sau patru 
metri. Flăcările ţâşneau în exterior prin ferestrele de la parter. 
Sări. 


Malone menţinu cursul bărcii înspre nord-est, gonind spre 
Torcello cât de repede îi permitea apa învolburată. Zări o lumină 
la orizont, licărind cu regularitate. Era un incendiu. 

Şuvoaie de fum ţâşneau spre cer, umezeala din aer 
dizolvându-le în şuviţe cenuşii. Mai aveau până acolo încă vreo 
zece sau cincisprezece minute. 

— Se pare că am întârziat, îi spuse lui Stephanie. 


Viktor se ţinu în partea din spate a muzeului. Auzea strigăte şi 


215 


voci agitate de dincolo de gardul viu care despărţea curtea 
muzeului de grădina şi livada ce se întindeau de acolo până la 
canal, unde îl aştepta barca. Işi croi drum prin gardul viu şi 
pătrunse în grădină. Din fericire, primăvara fiind timpurie, nu era 
prea multă vegetaţie. Reuşi să găsească o cărare şi se îndreptă 
direct înspre docul din beton. Ajuns acolo, sări în barcă. 

Desfăcu funia de amarare şi împinse cu braţul în peretele de 
beton, îndepărtându-se astfel de doc. Nu-l văzuse şi nu-l 
urmărise nimeni. Barca pluti pe canalul asemănător unui râu, iar 
curentul o duse dincolo de bazilică şi de locul unde fusese 
muzeul, înapoi înspre intrarea de la nordul lagunei. Aşteptă până 
când se găsi la o distanţă apreciabilă de doc şi abia după aceea 
porni motorul. Ţinându-l turat la minimum, întoarse barca, 
navigând încet, fără lumini. 

Malurile se găseau la cel puţin cincizeci de metri depărtare pe 
ambele părţi, fiind în principal zone mâloase, ape puţin adânci şi 
stufăriş. Se uită la ceas: era ora 23.20. 

Când ajunse la gura canalului ambală motoarele şi manevră, 
ieşind în apele deschise, învolburate. Aprinse farurile şi luminile 
de poziţie şi stabili un curs care ocolea Torcello, îndreptându-se 
către canalul principal ce ducea spre Veneţia şi San Marco. Auzi 
un zgomot şi se întoarse. Din cabina de la pupa ieşi o femeie. În 
mână ţinea un pistol. 


216 


44 


SAMARKAND 
ORA 2.30 


Vincenti îşi trase scaunul mai aproape de masă, în vreme ce 
ospătarul îi aşeza în faţă farfuriile cu mâncare. Cele mai multe 
dintre hotelurile oraşului erau nişte cavouri mohorâte, în care fie 
nu funcţiona nimic ca lumea, fie prea puţine. Intercontinentalul 
era altfel, oferind servicii de cinci stele la standarde europene de 
calitate, care se îmbinau cu ospitalitatea asiatică, după cum 
spuneau reclamele stabilimentului. După lungul zbor dinspre 
ltalia i se făcuse foame, aşa că dăduse comandă să se aducă 
mâncare în cameră, atât pentru el, cât şi pentru oaspetele său. 

— Spune-i lui Ormand, îi zise el ospătarului, că nu-mi place 
faptul că a avut nevoie de treizeci de minute ca să pregătească 
aceste aperitive, cu atât mai mult cu cât am sunat înainte. Sau şi 
mai bine, zi-i lui Ormand să urce aici după ce terminăm de 
mâncat şi o să-i spun chiar eu. 

Ospătarul dădu din cap în semn de încuviinţare şi se retrase. 

Arthur Benoit, care stătea de partea cealaltă a mesei, îşi 
întinse pe genunchi un şervet de pânză. 

— Chiar trebuia să fii atât de dur cu el? 

— E hotelul tău. De ce nu l-ai luat tu la rost? 

— Pentru că pe mine nu m-a deranjat. Au pregătit mâncarea 
cât de repede au putut. 

Pe Vincenti îl durea în cot de sensibilitatea angajaţilor. Se 
întâmplau tot felul de porcării pe lumea asta, iar el era iritat de 
aşteptare. O'Conner plecase înainte, ca să se asigure că totul era 
pregătit. El se hotărâse să mănânce, să se odihnească puţin şi să 
încheie câteva afaceri în timpul unei cine trecute de miezul 
nopţii. 

— Presupun, spuse Benoit apucând furculita, că nu m-ai invitat 
la masă numai pentru că îţi face plăcere compania mea. Hai să 
nu o mai dăm după cireş, Enrico! Ce vrei? 

El începu să mănânce. 

— Am nevoie de bani, Arthur, îi răspunse. Sau, mai bine zis, 
Philogen Pharmaceutique are nevoie de bani. 


217 


Benoit aşeză furculiţa pe masă şi sorbi din vin. 

— Inainte ca asta să-mi cadă greu la stomac, de cât ai nevoie? 

— Un miliard de euro. Poate un miliard şi jumătate. 

— Numai atât? 

Zâmbi la auzul sarcasmului acestuia. Benoit făcuse avere prin 
intermediul băncilor din Europa şi din Asia, pe care încă le mai 
controla. Era multimiliardar şi un membru cu state vechi al Ligii 
Venețiene. Hotelurile reprezentau o pasiune a sa şi construise de 
curând lIntercontinentalul ca să asigure servicii satisfăcătoare 
pentru afluxul de membri ai Ligii şi pentru alţi eventuali călători 
de lux. De asemenea, se strămutase în Federație, fiind unul 
dintre primii membri ai Ligii care făcuse acest lucru. De-a lungul 
anilor, Benoit asigurase de câteva ori banii necesari pentru a 
finanța ascensiunea spectaculoasă a companiei Philogen. 

— Presupun că vrei un împrumut cu dobândă sub cea a pieţei 
internaţionale. 

— Asta era ideea, spuse Vincenti şi îndesă în gură o furculiţă 
plină cu carne de fazan umplut, savurând aroma. 

— Cu cât mai puţin? 

Sesiză scepticismul lui Benoit. 

— Cu două puncte, răspunse Vincenti. 

— De ce să nu ti-i dau de pomană? 

— Arthur, am împrumutat milioane de la tine şi fiecare bănuţ a 
fost înapoiat la timp, cu dobândă. Aşa că, da, mă aştept la un 
tratament preferenţial. 

— În prezent, după cum înţeleg eu, ai nişte împrumuturi 
remarcabile la băncile mele. De-a dreptul impresionante! 

— Fiecare din ele este la zi. 

După expresia feţei, îşi dădu seama că bancherul ştia că era 
adevărat. 

— Care ar fi beneficiul unei asemenea înţelegeri? 

Ei, aşa mai mergea! 

— Cât deţii din capitalul Philogen? întrebă Vincenti. 

— O sută de mii de acţiuni. Cumpărate la recomandarea ta. 

Vincenti mai luă o bucată din fazanul aburind. 

— Ai verificat cotaţia de ieri? 

— Niciodată nu mă obosesc să fac asta. 

— Şaizeci şi unu şi un sfert, în creştere cu o jumătate de 
punct. Chiar este o investiţie solidă. Săptămâna trecută, eu 
însumi am cumpărat aproape cinci sute de mii de acţiuni, spuse 


218 


el, apoi învârti bucata de fazan prin umplutura de mozzarella 
afumată. In secret, desigur! 

Pe chipul lui Benoit se putea citi că înţelesese mesajul. 

— Ceva mare? 

Colegul său membru al Ligii poate că ridica hoteluri din 
amuzament, dar încă îi plăcea să facă bani. Aşa că Vincenti 
clătină din cap şi făcu pe supăratul: 

— Haide, Arthur, regulamentele contractuale interne îmi 
interzic să dau asemenea informaţii! Mi-e ruşine până şi de faptul 
că ai putut întreba aşa ceva! 

Benoit zâmbi la replica asta. 

— Aici nu există regulamente contractuale interne. ţi 
amintesc faptul că noi scriem legile. Aşa că spune-mi ce ai de 
gând! 

— Treaba asta n-o să se întâmple, spuse Vincenti şi se 
cramponă cu încăpățânare de refuzul său, aşteptând să vadă 
dacă lăcomia va avea, ca de obicei, câştig de cauză asupra 
bunului-simţ. 

— Şi când îţi trebuie acel miliard... sau miliard şi jumătate? 

Inghiţi o nouă îmbucătură, clătind-o cu o gură de vin. 

— In şaizeci de zile, cel târziu. 

Benoit păru să cântărească cererea. 

— Şi pe ce durată va fi împrumutul? Presupunând, desigur, că 
ar fi posibil. 

— Douăzeci şi patru de luni. 

— Un miliard de dolari, cu dobândă, rambursabil în doi ani? 

Nu răspunse. Continuă să mestece, lăsând cuvintele să-şi facă 
efectul scontat. 

— După cum spuneam, corporaţia ta e înglodată în datorii. 
Acest împrumut nu va fi văzut cu ochi buni de comitetele mele 
de aprobare. 

In cele din urmă, Vincenti spuse ceea ce voia celălalt să audă: 

— Tu vei fi succesorul meu în Consiliul celor Zece. 

Pe figura lui Benoit se aşternu o expresie de surprindere. 

— Cum poţi să ştii asta? E o alegere aleatorie din cadrul 
membrilor. 

— O să ajungi să înveţi, Arthur, că nimic nu este aleatoriu. 
Vremea mea se apropie de sfârşit. Cei doi ani ai tăi vor începe în 
curând. 

Ştia că Benoit voia cu disperare să fie în Consiliu. lar el avea 


219 


nevoie de prieteni acolo. Prieteni care să-i fie îndatoraţi. Până 
acum, patru dintre cei cinci membri cărora nu le expira mandatul 
îi erau prieteni. Acum, tocmai îşi cumpărase încă unul. 
— În regulă, spuse Benoit. Însă îmi trebuie câteva zile ca să 

împart riscul între mai multe dintre băncile mele. 

Vincenti zâmbi şi continuă să mestece. 

— Bineînţeles. Dar crede-mă pe cuvânt, Arthur, nu uita să-ţi 
suni brokerul! 


220 


45 


Zovastina aruncă o privire la ceasul ei Louis Vuitton, un cadou 
de la ministrul de externe suedez din timpul unei vizite de stat 
care avusese loc cu câţiva ani în urmă. Era un bărbat fermecător 
care chiar flirtase cu ea. li întorsese şi ea atenţia, deşi prea 
puţine din calităţile diplomatului avuseseră darul să o stimuleze. 
Acelaşi lucru era adevărat şi în ce-l privea pe nunțiul papal Colin 
Michener, care părea să savureze faptul de a o scoate din sărite. 
In ultimele câteva minute ea şi monseniorul se plimbaseră prin 
naosul bazilicii - aşteptând, presupunea ea, să se termine 
pregătirile de la altar. 

— Ce v-a determinat să lucraţi pentru papă? întrebă ea. 
Cândva aţi fost secretarul papal al ultimului papă, iar acum 
sunteţi un biet nunțiu. 

— Sfântului Părinte îi place să mă cheme pentru proiecte 
speciale. 

— Cum aş fi eu? 

Acesta încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Sunteţi cu adevărat specială. 

— Din ce motiv? 

— Sunteţi şef de stat. Pentru ce altceva? 

Bărbatul acesta era bun, la fel ca diplomatul suedez cu ceasul 
lui franțuzesc, cu mintea iute şi priceput la folosirea cuvintelor, 
însă nu prea găsea răspunsurile cele mai potrivite. 

Zovastina arătă spre unul dintre stâlpii masivi din marmură, 
cu piedestalul înconjurat de o bancă de piatră protejată de o 
frânghie, pentru a împiedica lumea să se aşeze. 

— Ce sunt petele acelea negre? întrebă ea. După cum 
observase, erau pe toate coloanele. 

— Am întrebat şi eu asta cândva, răspunse Michener. Secole 
de-a rândul, credincioşii s-au aşezat pe bănci, sprijinindu-şi 
capetele de marmură. Grăsimea din păr a fost absorbită de 
piatră. Inchipuiţi-vă de câte milioane de capete a fost nevoie ca 
să lase asemenea urme! 

Invidia Occidentul pentru asemenea nuanţe istorice. Din 
nefericire, ţinutul ei de baştină fusese chinuit de invadatori, care 
se străduiseră cu toţii să elimine vestigiile acelora care veniseră 


221 


înaintea lor. Mai întâi perşii, apoi grecii, mongolii, turcii şi, în cele 
din urmă, cei mai răi dintre toţi, ruşii. Ici-colo mai rămăsese câte 
o clădire, însă nici una nu era pe potriva acestui edificiu aurit. 

Stăteau în stânga altarului principal, în faţa iconostasului, cele 
două gărzi de corp aflându-se la o aruncătură de băț. Michener 
arătă înspre podeaua mozaicată. 

— Vedeţi inima săpată în piatră? 

Da, o vedea. Micuţă, neieşind cu nimic în evidenţă, încercând 
să nu facă notă discordantă cu desenele exuberante care se 
învârtejeau împrejurul ei. 

— Nimeni nu ştia ce anume era. După care, cam acum 
cincizeci de ani, în timpul unei lucrări de restaurare a podelei, 
piatra a fost ridicată şi sub ea s-a descoperit o lădiţă care 
conţinea o inimă umană mumificată. Aparţinuse dogelui 
Francesco Erizzo, care a murit în 1646. Mi s-a spus că trupul său 
odihneşte în Biserica San Martino, însă lăsase prin testament ca 
fiinţa lui cea mai lăuntrică să fie îngropată aproape de sfântul 
patron al venețienilor. Michener arătă înspre altar şi rosti: Sfântul 
Marcu. 

— Ştiţi despre „fiinţa cea mai lăuntrică”? 

— Inima omului? Cine nu ştie? Cei din Antichitate considerau 
inima ca fiind sălaşul înţelepciunii, al inteligenţei, însăşi esenţa 
persoanei. 

„Şi exact din aceleaşi motive, se gândi ea, folosise Ptolemeu 
această descriere: «Atinge fiinţa cea mai lăuntrică a iluziei de 
aur».” 

— Haideţi să vă mai arăt ceva, spuse Michener. 

Traversară prin fața catapetesmei bogat decorate cu pătrate, 
romburi şi ornamente cvadrilobate, modelate în marmură 
colorată. In spatele peretelui despărțitor se aflau mai mulţi 
bărbaţi în genunchi, trebăluind dedesubtul mesei altarului, unde 
se găsea un sarcofag din piatră scăldat în lumină. Tocmai era 
îndepărtat un grilaj din fier de aproximativ doi metri lungime şi 
un metru înălţime, care-i proteja partea frontală. 

Michener îi remarcă interesul şi se opri în loc. 

— In 1835, în masa altarului a fost săpat un spaţiu impunător, 
special pentru sfânt. Se odihneşte chiar acolo. In noaptea 
aceasta sarcofagul va fi deschis pentru prima oară de atunci. 
Nunţiul îşi privi ceasul. E aproape ora unu noaptea. În scurt timp 
ne vom putea alătura şi noi. 


222 


Zovastina îl urmă apoi pe enervantul personaj până în cealaltă 
parte a bazilicii, până în transeptul sudic, cufundat în 
semiîntuneric. Michener se opri înaintea unei alte coloane 
gigantice din marmură. 

— Bazilica a fost distrusă într-un incendiu în anul 976, spuse 
el. Pe urmă a fost reconstruită în 1094, când i s-a atribuit şi 
hramul. După cum aţi amintit şi când am fost în Samarkand, în 
timpul acestor o sută optsprezece ani nu s-a mai ştiut nimic 
despre locul în care s-ar fi aflat corpul Sfântului Marcu. Apoi, în 
timpul unei slujbe dedicate noii bazilici, la 26 iunie 1094, un 
zgomot de sfărâmătură a venit dinspre coloana aceasta. La 
început a căzut o bucată de piatră. Pe urmă s-a cutremurat. Mai 
întâi a apărut o mână, un braţ, apoi întreg trupul sfânt a ieşit la 
lumină. Preoţii şi mulţimea s-au îngrămădit acolo, chiar şi dogele, 
iar pe urmă s-a răspândit convingerea că, odată cu reapariţia 
Sfântului Marcu, totul avea să fie bine din nou în întreaga lume. 

Zovastina era mai degrabă amuzată decât impresionată. 

— Am mai auzit povestea asta. E uimitor cum a reapărut 
corpul dintr-odată, taman când biserica cea nouă şi dogele aveau 
atâta nevoie de sprijinul politic şi financiar al venețienilor. Sfântul 
lor protector a apărut printr-o minune. Ce mai spectacol trebuie 
să fi fost! Îmi închipui că dogele - sau vreun ministru mai deştept 
- a regizat întreaga scenă. O cascadorie politică strălucită. Uite 
că se mai discută despre asta şi după nouă sute de ani! 

— Atât de puţină credinţă, rosti Michener, clătinând din cap 
amuzat. 

— Mă concentrez asupra a ceea ce este real. 

— Precum Alexandru cel Mare, aşezat în mormântul acela? 
zise el, indicându-l cu degetul. 

Lipsa lui de credinţă o deranja. 

— Şi de unde ştiţi că nu este el? Biserica nu are nici o idee al 
cui trup l-au furat neguţătorii aceia venețieni din Alexandria, cu 
mai bine de o mie de ani în urmă. 

— Spuneţi-mi, doamnă ministru, ce vă face pe dumneavoastră 
să fiţi atât de sigură? 

Ea examină cu privirea coloana de marmură care susţinea 
măreţul tavan de deasupra şi nu se putu abţine să nu o atingă, 
întrebându-se dacă povestea cu sfântul trup care ieşise din ea 


20 Naos transversal care taie în unghi drept naosul principal al unei 
biserici, alcătuind cu acesta un plan în formă de cruce. (n.tr.). 


223 


era sau nu adevărată. Îi plăceau asemenea poveşti. Aşa că îi 
istorisi nunţiului una pe care o ştia ea. 


Eumenes se confrunta cu o sarcină foarte grea. Ca secretar 
personal al lui Alexandru, intra în atribuţiile sale să se asigure că 
regele avea să fie înmormântat lângă Hephaestion. Trei luni se 
scurseseră de la moartea regelui, iar corpul său mumificat încă 
mai odihnea în palat. Cei mai mulţi dintre ceilalţi Însoţitori ai săi 
părăsiseră demult Babilonul, aventurându-se să preia controlul 
asupra părţii lor din imperiu. Găsirea unui corp potrivit pentru a-l 
înlocui se dovedise o provocare, însă un bărbat de talia, statura şi 
vârsta lui Alexandru fusese descoperit într-un sat, nu departe de 
marginea oraşului. Eumenes l-a otrăvit pe bărbat, iar unul dintre 
îmbălsămătorii egipteni, care rămăsese numai după ce-i fusese 
promisă o plată considerabilă, l-a mumificat pe impostor. După 
aceea egipteanul a părăsit oraşul, însă unul dintre complicii lui 
Eumenes l-a ucis. Schimbul de corpuri s-a petrecut în timpul unei 
furtuni de vară care se abătuse asupra oraşului cu ploi puternice. 
Imediat ce a fost înfăşurat în giulgiul aurit, îmbrăcat în veşminte 
aurite, cu coroana pe cap, nimeni nu a mai putut deosebi cele 
două corpuri. Eumenes l-a ţinut apoi pe Alexandru ascuns timp de 
câteva luni, până ce cortegiul funerar a părăsit Babilonul, 
îndreptându-se cu impostorul spre Grecia. Oraşul a căzut după 
aceea într-o letargie din care nu şi-a mai revenit niciodată. 
Eumenes şi cele două ajutoare ale sale au reuşit să plece fără 
incidente, îndreptându-se cu trupul lui Alexandru spre nord, 
aducând la îndeplinire ultima dorinţă a regelui. 


— Deci corpul care se află aici s-ar putea nici să nu fie al lui 
Alexandru, de fapt? întrebă Michener. 

— Nu-mi amintesc să vă fi promis o explicaţie. 

— Nu, doamnă ministru, rosti el zâmbind. N-aţi promis. Daţi-mi 
însă voie să spun că m-aţi delectat cu istorisirea dumneavoastră. 

— Este la fel de deconectantă ca şi fabula dumneavoastră 
despre coloană. 

El dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Probabil sunt la acelaşi nivel de credibilitate. 

Numai că ea nu împărtăşea acel punct de vedere. Povestea ei 
îşi avea originea dintr-un manuscris molecular descoperit prin 
analiza cu raze X, imagini care zăcuseră acolo secole întregi, 
ascunse ochiului uman. Numai tehnologia modernă reuşise să le 
scoată la iveală. Povestea ei nu era o ficţiune. Alexandru cel 
Mare nu fusese niciodată înmormântat în Egipt. Fusese dus 


224 


undeva, în altă parte, într-un loc pe care îl descoperise în cele din 
urmă Ptolemeu, primul faraon grec. Intr-un loc la care avea să o 
conducă mumia din mormântul aflat la zece metri distanţă de ea. 

Un bărbat apăru la iconostas şi-i spuse lui Michener: 

— Am terminat. 

Nunţiul încuviinţă, după care făcu un gest prin care o invita pe 
Zovastina să pornească înainte. 

— Se pare, doamnă ministru, că a sosit vremea să vedem a 
cui fabulă este cea adevărată. 


225 


46 


Viktor o privi pe femeia care urca treptele înspre puntea 
centrală a bărcii, ţinând arma îndreptată spre el. 

— Ce zici de incendiu, ţi-a plăcut? întrebă ea. 

Aduse maneta de acceleraţie în punctul mort şi înaintă spre 
femeie. _ 

— Tâmpita dracului! |ţi arăt eu. 

— Haide! Chiar te rog, spuse ea ridicând pistolul. 

Ochii care îl ţintuiau erau plini de ură. 

— Omori cu uşurinţă, îi spuse el. 

— Ca şi tine. 

— Şi pe cine am omorât eu? 

— Poate că tu ai fost făptaşul. Sau poate altcineva din 
Batalionul vostru Sacru. Acum două luni. In Samarkand. Ely Lund. 
Casa lui a ars din temelii, mulţumită focului tău grecesc. 

El îşi aduse aminte de misiunea aceea. Una de care se 
ocupase personal, din ordinul Zovastinei. 

— Eşti femeia din Copenhaga. Te-am văzut la muzeu, pe urmă 
la casa aia. 

— Când ai încercat să ne ucizi. 

— S-ar părea că tu şi prietenii tăi v-aţi dorit respectiva 
provocare. 

— Ce ştii despre moartea lui Ely? Eşti conducătorul 
Batalionului Sacru al Zovastinei. 

— De unde ştii tu asta? întrebă Viktor, dar pe urmă îşi dădu 
seama. Moneda pe care am examinat-o în casa aia. Amprentele. 

— Eşti băiat deştept! 

Mintea ei părea frământată de o convingere dureroasă, aşa că 
Viktor hotărî să-i întărâte şi mai mult focul emoţiilor. 

— Ely a fost ucis, îi spuse el. 

— Tu ai făcut-o? 

Viktor băgă de seamă arcul care îi atârna pe umăr şi tolba cu 
săgeți închisă cu fermoar. Femeia demonstrase deja că putea 
acţiona cu sânge rece atunci când zăvorâse uşile muzeului şi se 
folosise de săgeți ca să dea foc clădirii. Aşa că se hotărî să nu 
forţeze prea mult lucrurile. 

— Eram acolo. 


226 


— De ce a vrut Zovastina să îl omoare? 

Barca fu legănată de valuri nevăzute şi el îşi dădu seama că 
erau purtaţi de vânt. Singura lumină provenea de la strălucirea 
slabă a panoului de bord. 

— Tu, prietenii tăi, bărbatul ăla, Ely, toţi sunteţi implicaţi în 
lucruri care nu vă privesc şi nu ar trebui să vă preocupe. 

— Eu aş spune că tu eşti cel care ar trebui să fie preocupat de 
soarta sa. Am venit să vă omor pe amândoi. Unul s-a dus. A mai 
rămas unul. 

— Şi ce ai de câştigat? 

— Plăcerea de a te vedea cum mori, spuse ea, apoi ţinti şi 
trase. 


Malone aduse maneta de acceleraţie în punctul mort. 

— Ai auzit? 

Şi Stephanie era în alertă. 

— A sunat ca un foc de armă. Prin apropiere. 

El scoase capul în afara parbrizului şi observă că focul de la 
Torcello, cam la un kilometru şi jumătate depărtare, ardea cu 
forţă sporită. Ceaţa se ridicase; se părea că aici vremea varia în 
valuri care se succedau rapid, vizibilitatea fiind acum rezonabilă. 
La distanţă, luminile bărcilor se încrucişau în toate direcţiile. 

Işi ciuli urechile, încercând să surprindă vreun sunet. Nimic. 
Ambală motoarele. 


Cassiopeia ochise înspre cabină, glonţul trecând la câţiva 
centimetri de piciorul lui Viktor. 

— Ely n-a făcut niciodată rău nimănui. De ce a trebuit să-l 
omoare Zovastina? Continua să ţină arma îndreptată spre el. 
Spune-mi! De ce? 

Rosti sacadat ultimele cuvinte, printre dinţii încleştaţi, mai 
degrabă ca o jeluire decât ca un acces de mânie. 

— Zovastina este o femeie care are o anumită misiune. Ely al 
tău îi stătea în cale. 

— Era istoric. Cum ar fi putut reprezenta o ameninţare? 
întrebă ea. 

Se ura pentru faptul că vorbea despre el la trecut. 

Apa clipocea lovind coca joasă a bărcii, iar vântul continua să 
lovească vasul cu putere. 

— Ai fi surprinsă să afli cât de uşor omoară ea oamenii. 


227 


Faptul că el evita să răspundă la întrebări sporea furia 
Cassiopeiei. 

— Apucă volanul ăla, îi spuse ea, supraveghindu-l din partea 
cealaltă a timonei. O să pornim încetişor şi frumuşel. 

— Incotro? 

— San Marco. 

Viktor se întoarse şi apăsă pe acceleraţie, după care răsuci 
brusc barca spre stânga, făcând puntea să se clatine sub 
picioarele ei. In momentul de surpriză în care dorinţa ei de a-şi 
menţine echilibrul birui dorinţa de a trage, el se repezi în direcţia 
ei. 


Viktor ştia că trebuia să o omoare pe femeie. Ea reprezenta un 
eşec din mai multe puncte de vedere, suficient ca Zovastina să-şi 
piardă toată încrederea pe care o avea în el, dacă ar fi descoperit 
situaţia. Ca să nu mai vorbim de ceea ce păţise Rafael. 

Cu mâna stângă se apucă de marginea de sus a uşii cabinei 
din spate şi se folosi de panoul de lemn ca să-şi ia avânt şi să-şi 
lanseze corpul peste puntea care se balansa, izbind cu ghetele în 
braţele femeii. Ea pară lovitura şi căzu în faţă. 

Cabina de comandă avea vreo doi metri pătraţi. Două 
deschizături, de o parte şi de cealaltă, asigurau ieşirea din barcă. 
Motoarele gemeau turate în timp ce barca, fără de pilot, se lupta 
cu valurile. Stropi grei de apă izbeau parbrizul. Femeia încă ţinea 
pistolul în mână, însă avea probleme în a-şi regăsi echilibrul. 

El lovi cu putere, nimerind-o cu podul palmei deschise peste 
falcă. Capul femeii se dădu spre spate şi se izbi de ceva. Viktor 
profită de acest moment de confuzie pentru a întoarce iar 
volanul şi a reduce puterea motoarelor. Era îngrijorat din pricina 
bancurilor de nisip şi a ierburilor agăţătoare. Torcello se zărea la 
stânga lui, muzeul în flăcări luminând în noapte. Barca se răsuci 
în valurile agitate, iar femeia îşi duse mâinile la cap. Se hotărî să 
lase natura să rezolve situaţia. 

Cu o lovitură de picior, o zvârli pe femeie în apa mării. 


228 


47 


Zovastina intră în prezbiteriu prin iconostas şi admiră 
magnificul baldachin al bazilicii. Patru coloane de alabastru, 
fiecare împodobită cu basoreliefuri sofisticate, susțineau un bloc 
masiv din marmură verde, sculptat în bolți care se intersectau 
între ele. Mai în spate, încadrat de baldachin, strălucea faimosul 
Pala d'Oro, peretele altarului bogat împodobit cu aur, pietre 
preţioase şi email. 

Privi dedesubtul altarului, cele două părţi distincte ale 
sarcofagului din piatră. Partea superioară, de formă neregulată, 
era mai degrabă o lespede, piatra inferioară fiind şlefuită în chip 
de dreptunghi, pe care fuseseră săpate cu dalta cuvintele 
„CORPVS DIVI MARCI EVANGELISTAE”. Latina sumară pe care o 
ştia era suficientă pentru a face o traducere brută. Corpul 
divinului Sfânt Marcu. Două inele grele din fier ieşeau în afară 
prin partea superioară, ele constituind metoda prin care fuseseră 
coborâte iniţial cele două pietre masive în poziţia lor actuală. In 
momentul acela, două bare groase de fier treceau prin cele două 
inele, fiind prinse în şuruburi la capete de patru cricuri hidraulice. 

— Aceasta este o adevărată provocare, spuse Michener. Nu 
este mult spaţiu sub altar. Desigur, cu utilaj greu am putea 
pătrunde cu uşurinţă, însă nu avem nici timp, nici suficientă 
intimitate pentru a face acest lucru. 

Ea se uită la oamenii care pregăteau cricurile. 

— Sunt preoţi? 

— Transferaţi aici, spuse el, încuviinţând din cap. Ne-am 
gândit că este mai bine să păstrăm chestiunea în sânul Bisericii. 

— Ştiţi ce se află înăuntru? întrebă ea. 

— Ceea ce vreţi să întrebaţi de fapt este dacă rămăşiţele sunt 
sau nu mumificate. Michener ridică din umeri. Au trecut mai bine 
de o sută şaptezeci de ani de când mormântul a fost deschis. 
Nimeni nu ştie cu adevărat ce se află înăuntru. 

O scotea din sărite înfumurarea lui. Ptolemeu profitase de 
schimbul făcut de Eumenes şi folosise ceea ce lumea considera a 
fi trupul lui Alexandru la întregul său potenţial politic. Zovastina 
nu avea de unde să ştie dacă ceea ce urma să vadă îi va furniza 
vreun răspuns, însă era imperios necesar să afle. 


229 


Michener îi făcu semn unuia dintre preoţi şi cricurile hidraulice 
fură puse în mişcare. Inelele de fier de deasupra mormântului se 
întinseră la verticală, iar apoi, chinuitor de încet, milimetru cu 
milimetru, cricurile ridicară masivul capac. 

— Sunt mecanisme puternice, spuse Michener. Mici, dar pot 
ridica o casă de la fundaţie. 

Capacul era acum înălţat cu doi centimetri, însă interiorul 
sarcofagului se afla tot în umbră. Zovastina privi deasupra 
baldachinului, unde, în cupola semicirculară a absidei luminată 
din plin, se găsea un mozaic aurit al lui Hristos. 

Cei patru bărbaţi opriră cricurile. Capacul sarcofagului atârna 
suspendat cam la patru centimetri deasupra pietrei de la bază, 
iar barele de fier se găseau la acelaşi nivel cu partea inferioară a 
altarului. Mai sus nu puteau urca. Michener îi făcu semn 
Zovastinei să se retragă împreună înspre iconostas, la distanţă 
de altar, unde rosti în şoaptă: 

— Sfântul Părinte încearcă să împace rugămintea 
dumneavoastră cu speranţa că îi veţi răspunde la fel. Dar haideţi 
să o spunem pe cea dreaptă. Dumneavoastră nu aveţi de gând 
să vă onoraţi promisiunea. 

— Nu sunt obişnuită să fiu insultată. 

— lar Sfântul Părinte nu este obişnuit să fie minţit. 

Diplomatul părea să se fi scuturat de toată prefăcătoria de 
până atunci. 

— Vi se va acorda accesul în Federație, după cum v-am 
asigurat! 

— Vrem mai mult. 

Abia acum înţelese ea stratagema. Nunţiul papal aşteptase 
până când fusese îndepărtat capacul pentru a acţiona. Se ura că 
trebuia să facă asta, dar, din pricina lui Karyn, a lui Alexandru cel 
Mare şi a celor care poate că aşteptau acolo, undeva, pentru a fi 
găsite, Zovastina nu avea de ales. 

— Ce doriţi? 

El vâri mâna sub jachetă şi scoase un teanc de hârtii 
împăturite. 

— Am pregătit un concordat între Federație şi Biserică. 
Conţine asigurări scrise că ni se va permite accesul. Cât despre 
cererea dumneavoastră de ieri, ne-am rezervat dreptul de a 
aproba construcţia oricărei biserici pe teritoriul Federaţiei. 

Ea despături foile şi văzu că textul fusese redactat şi în limba 


230 


kazahă. 

— Ne-am gândit că v-ar fi mai uşor dacă ar fi scris în limba 
dumneavoastră. 

— V-aţi gândit că ar fi mai uşor să-l răspândiţi dacă este scris 
în limba mea. Semnătura mea ar fi ca o poliţă de asigurare. Nu 
aş mai avea cum să vă refuz în acest caz. 

Aruncă o privire peste concordat. Textul detalia un efort 
cooperativ între Biserica Romană şi Federaţia Asiei Centrale 
pentru a „promova şi încuraja de comun acord exercitarea liberă 
a religiei prin permisiunea  nerestricţionată a activității 
misionarilor”. In paragrafele următoare se stipula că violenţa 
împotriva Bisericii nu va fi tolerată, iar vinovaţii vor fi pedepsiţi. 
Alte prevederi garantau acordarea cu generozitate a vizelor 
pentru personalul Bisericii şi interzicerea oricărui fel de represalii 
împotriva persoanelor care se vor converti. 

Zovastina se uită lung către altar. Jumătatea inferioară a 
sarcofagului se găsea tot în umbră. Nici măcar de la zece metri 
distanţă nu putea vedea nimic în interiorul acestuia. 

— Aţi fi foarte bun în echipa mea, spuse ea. 

— Imi place să slujesc Biserica. 

Işi privi în treacăt ceasul. Era ora 12.50. Viktor ar fi trebuit să 
fie deja aici. El nu întârzia niciodată. Era o persoană pe care se 
putea baza întru totul. Se uită în direcţia naosului, înspre zona 
superioară a atriului vestic, unde numai tavanele aurite erau 
iluminate. Existau o mulţime de cotloane în care s-ar fi putut 
ascunde. Se întrebă dacă avea să fie lăsată singură cu adevărat, 
în momentul în care se va face ora unu şi îi vor fi acordate cele 
treizeci de minute. 

— Dacă semnarea concordatului reprezintă o problemă, spuse 
Michener, poate ar fi mai bine să dăm uitării toată povestea. 

Erau exact cuvintele pe care le folosise ea cu zi înainte, când îi 
lansase provocarea. Hotări să-i accepte condiţiile. 

— Aveţi un stilou? 


231 


48 


Malone zări două lumini roşii de poziţie cam la jumătate de 
kilometru depărtare, plutind la întâmplare peste apa întunecată, 
ca şi cum ambarcaţiunea nu ar fi fost pilotată. 

— Vezi şi tu ce e acolo? o întrebă pe Stephanie, indicându-i 
locul cu mâna. 

Aceasta se ridică în picioare, de partea cealaltă a punţii de 
comandă. 

— E dincolo de zona marcată a canalului, spuse ea. 

Şi el se gândise la acelaşi lucru. Menţinu cursul bărcii, 
înaintând prin apa învolburată. Ajunseră curând în apropierea 
ambarcaţiunii, care plutea în derivă la vreo două sute de metri 
mai distanţă. Fără îndoială, cealaltă barcă, având cam aceeaşi 
formă şi dimensiune ca a lui, era în apropierea apelor puţin 
adânci. Apoi, în lucirea difuză a aparaturii de bord, văzu pe 
cineva plonjând în apă. Mai apăru o siluetă şi trei focuri de armă 
răsunară în noapte. 

— Cotton, spuse Stephanie. 

— Exact asta făceam. 

Invârti volanul spre stânga şi se îndreptă direct spre lumini. 
Cealaltă barcă păru să prindă viaţă şi începu să ambaleze 
motoarele. Malone făcu un viraj prin apă, iar valurile din siajul 
său se îndreptară către cealaltă ambarcaţiune. Apa lovi bordajul 
jos al bărcii. Malone era la vreo 15 metri depărtare când cealaltă 
ambarcaţiune trecu prin dreptul lor. Silueta cufundată în 
întuneric a pilotului apăru la timonă, iar la capătul braţului putură 
distinge un pistol îndreptat spre ei. 

— Jos! strigă el la Stephanie. 

După cum se părea şi ea îşi dăduse seama de pericol şi se 
aruncase dintr-un salt pe puntea udă. Se lăsă şi el în jos, în 
aceeaşi clipă în care două gloanţe trecură şuierând pe lângă ei, 
unul din ele făcând ţăndări un geam al cabinei de la pupa. 

Sări în picioare şi reluă controlul asupra volanului. Cealaltă 
barcă se deplasa cu viteză înspre Veneţia. Trebuia să o 
urmărească, însă acum era îngrijorat în privinţa persoanei din 
apă. 

— Caută o lanternă, spuse, încetinind şi manevrând barca 

232 


înspre locul în care o zăriseră iniţial pe cealaltă. 

Stephanie se repezi în cabina din faţă, iar el o auzi cotrobăind 
prin compartimente. Reapăru cu o lanternă în mână. Malone 
schimbă viteza în ralanti. Stephanie examină apa cu fasciculul 
luminos al lanternei. El auzi sirene în depărtare şi zări trei bărci 
cu girofarurile pornite, lăsând în urmă ţărmul uneia dintre insule, 
îndreptându-se către Torcello. Era o noapte plină de evenimente 
pentru poliţia italiană. 

— Vezi ceva? întrebă el. Cineva a căzut în apă. 

Trebuia să fie atent să nu treacă peste cel din apă, însă avea 
să fie dificil în noaptea neagră ca smoala. 

— Uite-acolo! urlă Stephanie. 

El se grăbi să ajungă în partea ei a punţii de comandă şi văzu 
o siluetă zbătându-se. Nu-i trebui mai mult de o secundă ca să o 
recunoască pe Cassiopeia. Inainte să schiţeze el vreun gest, 
Stephanie aruncă lanterna cât colo şi sări în apă. 

Malone se repezi înapoi la timonă şi manevră ambarcaţiunea. 
Se întoarse în cealaltă parte a bărcii exact în momentul în care 
Stephanie şi Cassiopeia se apropiau, înaintând cu greu prin apă. 
El se aplecă şi o apucă pe Cassiopeia de braţe, scoţând-o din 
apă. li aşeză trupul inert pe punte. Aceasta îşi pierduse 
cunoştinţa. Avea prinse pe umăr un arc şi o tolbă cu săgeți. „Cu 
siguranţă aveau o poveste a lor”, se gândi el. O întoarse pe 
Cassiopeia pe o parte. 

— Scuipă toată apa, îi spuse el. 

Ea păru să nu-l audă. 

— Tuşeşte, îi ceru el, bătând-o pe spate. 

Ea începu să scuipe apă, înecându-se la fiecare expiraţie, însă 
acum măcar respira. 

Stephanie urcă în barcă. 

— E buimacă. Dar n-a atins-o nici un glonţ. 

— Nu-i uşor să ocheşti pe un asemenea întuneric şi încă de pe 
o punte care se clatină. 

El continua să o lovească uşurel pe spate şi Cassiopeia scuipa 
şi mai multă apă din plămâni. Părea că începuse să-şi revină. 

— Eşti teafără? o întrebă el. 

Ochii ei păreau a-şi recăpăta capacitatea de focalizare. El 
cunoştea privirea aceea. Fusese lovită la cap. 

— Cotton? întrebă Cassiopeia. 

— Bănuiesc că n-are nici un rost să te întreb de ce ai un arc cu 


233 


săgeți la tine. 

— Fir-ar el să. Spuse ea, frecându-şi capul. 

— Cine era? întrebă Stephanie. 

— Stephanie? Dar tu ce cauţi aici? Cassiopeia întinse braţul şi 
pipăi hainele ude ale lui Stephanie. Tu m-ai scos afară? 

— Iţi eram datoare! 

Lui Malone nu i se spuseseră decât unele amănunte disparate 
din cele petrecute toamna trecută la Washington, pe vremea 
când el era sub asediu în Sinai, însă, după câte se părea, între 
cele două femei se crease o legătură. Totuşi, în acel moment 
trebuia să afle ceva. 

— Câţi au murit la Museo di Torcello? întrebă el. 

Cassiopeia nu-i răspunse şi îşi duse mâna la spate, căutând 
ceva anume. Mâna îi reapăru la vedere, ţinând un pistol Glock. 
Scoase apa din el, scuturându-l şi îi şterse ţeava. Una dintre 
marile calităţi ale pistoalelor Glock, pe care el le cunoştea din 
proprie experienţă, ţinea de rezistenţa lor aproape totală la 
acţiunea apei. 

— Trebuie să o luăm din loc, spuse Cassiopeia, ridicându-se în 
picioare. 

— Tipul ăla din barcă era Viktor? întrebă Malone, de-acum cu 
iritare în voce. 

Insă Cassiopeia îşi regăsise prezenţa de spirit, iar el văzu din 
nou furia sticlind în ochii ei. 

— Ţi-am spus mai devreme că asta nu te priveşte pe tine. Nu 
este bătălia ta! 

— Da, sigur... Sunt o mulţime de porcării care se întâmplă aici, 
iar tu nu ai nici cea mai mică idee în ce te-ai băgat. 

— Ştiu că ticăloşii ăia din Asia l-au omorât pe Ely, la ordinele 
Irinei Zovastina. 

— Cine e Ely? întrebă Stephanie. 

— E o poveste lungă, spuse el. Genul ăla de poveste care în 
prezent ne produce tot felul de probleme. 

Cassiopeia continua să îşi alunge starea de confuzie, 
scuturând din cap, curăţându-şi în acelaşi timp şi pistolul. 

— Trebuie să o luăm din loc, repetă ea. 

— Ai omorât pe careva? întrebă Malone. 

— Pe unul l-am pus la frigare. 

— O să regreţi mai încolo. 

— Mulţumesc pentru consiliere. Hai să mergem! 


234 


Malone se hotărî să o mai amâne puţin. 

— Incotro se îndrepta Viktor? o întrebă el. 

Ea îşi luă arcul de pe umăr. 

— Henrik ţi-a trimis chestia aia? puse el o nouă întrebare, 
amintindu-şi de sacul de pânză de la restaurant. 

— După cum ţi-am zis, Cotton, asta nu este treaba ta. 

— Cassiopeia, interveni Stephanie făcând un pas spre ei, nu 
cunosc nici jumătate din cele ce se întâmplă aici, însă ştiu 
destule ca să îmi dau seama că tu nu gândeşti limpede acum. 
Aşa cum mi-ai spus şi tu toamna trecută, foloseşte-ţi capul! Dă- 
ne voie să te ajutăm! Ce s-a întâmplat? 

— Şi tu, Stephanie? la mai lasă-mă! l-am aşteptat pe oamenii 
ăştia luni la rând. Şi, în sfârşit, în noaptea asta i-am avut în 
cătare. Unuia i-am făcut de petrecanie. Il vreau şi pe celălalt. Şi 
da, este vorba de Viktor. A fost de faţă când a murit Ely. L-au ars 
de viu. Pentru ce? întrebă ea, vocea crescându-i în intensitate pe 
măsură ce vorbea. Vreau să ştiu motivul pentru care a trebuit să 
moară! 

— Atunci hai să aflăm, spuse Malone. 

Cassiopeia făcu câţiva paşi nesiguri. Pentru moment, era 
încolţită, nu avea încotro să o apuce şi părea destul de deşteaptă 
ca să-şi dea seama că nici unul din ei nu avea să dea înapoi. Işi 
odihni palmele pe balustrada de pe punte şi îşi trase răsuflarea. 
In cele din urmă, spuse: 

— Bine... Bine. Aveţi dreptate. 

Malone se întrebă dacă nu cumva voia să-i tragă pe sfoară. 
Cassiopeia stătea nemişcată. 

— Asta e ceva personal. Mai mult decât vă daţi voi seama. 
Ezită, după care spuse: Este vorba şi despre altceva în afară de 
Ely. 

Era a doua oară când insinuase acelaşi lucru. 

— Ce-ar fi să ne spui despre ce este vorba? o întrebă Malone. 

— Ce-ar fi să nu vă spun? 

El îşi dorea cu disperare să o ajute, iar cearta părea fără rost. 
Aşa că aruncă o privire către Stephanie, care înţelese ce o ruga 
el din priviri. Incuviinţă cu o mişcare a capului că era şi ea de 
aceeaşi părere. 

El se îndreptă către puntea de comandă şi porni motoarele. 
Alte vase ale poliţiei trecură pe lângă ei, îndreptându-se către 
Torcello. El stabili cursul înspre Veneţia şi înspre luminile mult 


235 


îndepărtate ale bărcii lui Viktor. 

— Nu vă faceţi griji pentru cadavru, spuse Cassiopeia. Nu va 
mai rămâne nici o urmă, nici din corpul lui, nici din muzeul ăla. 

El voia să mai afle ceva. 

— Stephanie, ai vreo veste despre Naomi? 

— Nimic de ieri. De asta am venit aici. 

— Cine e Naomi? întrebă Cassiopeia. 

— Asta este treaba mea, replică Malone. 

Cassiopeia nu răspunse provocării. Il întrebă în schimb: 

— Încotro ne îndreptăm? 

El se uită la ceas. Afişajul luminiscent indica ora 12.45. 

— După cum ţi-am spus. Se întâmplă multe pe aici, iar noi 
ştim exact care este locul spre care se îndreaptă Viktor acum. 


236 


49 


SAMARKAND 
ORA 4.50 


Vincenti simţea furnicături pe şira spinării. Era adevărat, 
dăduse ordin să fie omorâţi oameni, unul chiar ieri, dar asta era 
altceva. Urma să pornească pe un drum îndrăzneţ. Unul care nu 
numai că l-ar fi făcut cel mai bogat om de pe planetă, însă care i- 
ar fi asigurat şi un loc în istorie. 

Până în zori mai era ceva mai mult de o oră. El rămase pe 
bancheta din spate a maşinii, în vreme ce O'Conner şi încă doi 
bărbaţi se apropiau de o casă ascunsă în spatele unui desiş de 
castani înmuguriţi, protejată de un gard înalt din fier, totul fiind 
proprietatea Irinei Zovastina. 

După o vreme O'Conner reveni la maşină, iar Vincenti cobori 
geamul. 

— Cei doi soldaţi de pază au murit. l-am doborât fără 
probleme. 

— Mai sunt şi alte sisteme de protecţie? 

— Asta-i tot. Zovastina a lăsat locul ăsta foarte liber. 

Asta din cauză că ea credea că nimănui nu-i păsa. 

— Sunteţi gata? 

— Numai femeia care are grijă de ea este înăuntru. 

— Atunci, haideţi să vedem cât sunt de primitoare! 

Vincenti intră pe uşa din faţă. Ceilalţi doi bărbaţi pe care îi 
angajaseră pentru noaptea aceasta o ţineau pe infirmiera lui 
Karyn Walde, o femeie în vârstă cu o faţă severă, îmbrăcată cu 
un halat şi având papuci de casă în picioare. Pe chipul cu 
trăsături asiatice se putea citi spaima. 

— Am înţeles, îi spuse Vincenti, că tu ai grijă de doamna 
Walde. 

Femeia încuviinţă, dând din cap. 

— Şi că nu îţi place modul în care o tratează Ministrul Suprem. 

— Se poartă îngrozitor cu ea. 

Lui Vincenti îi făcu plăcere faptul că informaţiile lor fuseseră 
atât de precise. 

— Din câte am înţeles, Karyn suferă. Boala ei progresează. 


237 


— lar doamna ministru nu o lasă să se odihnească. 

La un semn al lui Vincenti, cei doi bărbaţi o eliberară pe 
femeie din strânsoare. El se apropie şi spuse: 

— Am venit să îi curmăm suferinţa. Dar am nevoie de ajutorul 
tău. 

Privirea ei era încărcată de suspiciune. 

— Unde sunt gărzile? 

— Sunt morţi. Aşteaptă aici până mă duc să o văd, spuse el, 
după care arătă în faţă şi întrebă: Pe hol înainte? 

Ea încuviinţă din nou cu o mişcare a capului. 


Vincenti aprinse una dintre veiozele de la căpătâiul patului şi 
se uită îndelung la imaginea vrednică de milă a femeii care zăcea 
întinsă, învelită cu o cuvertură de un roz pal. 

Karyn Walde respira cu ajutorul unui tub cu oxigen şi a unei 
măşti. Avea o perfuzie la unul din braţe. Vincenti scoase o 
seringă hipodermică şi introduse acul în unul din orificiile 
perfuziei, lăsând-o să atârne în jos. 

Femeia deschise ochii. 

— Trebuie să te trezeşti, îi spuse el. 

Ea clipi de câteva ori, încercând să-şi dea seama ce se 
întâmplă. Apoi se împinse, ridicându-se în capul oaselor. 

— Cine eşti? 

— Ştiu că nu ţi-au rămas prea mulţi în ultima vreme, dar sunt 
un prieten. 

— Te cunosc de undeva? 

El dădu din cap în semn că nu. i 

— Nu ai avea de unde, spuse Vincenti. Insă eu te cunosc. 
Spune-mi, cum a fost să o iubeşti pe Irina Zovastina? 

Era, desigur, o întrebare ciudată, venită din partea unui străin, 
în miez de noapte; ea se mulţumi însă să ridice din umeri. 

— De ce te interesează? 

— Am de-a face cu ea de mai mulți ani. Nici măcar o singură 
dată nu am simțit vreun strop de afecțiune pentru ea sau venind 
dinspre ea. Tu cum ai reuşit? 

— E o întrebare pe care mi-am pus-o şi eu în multe rânduri. 

Vincenti aruncă o privire în jur, la felul cum era aranjată 
încăperea. Era elegantă şi cu obiecte de preţ, la fel ca şi restul 
casei. 

— Trăieşti bine aici. 


238 


— Nu mă încălzeşte câtuşi de puţin. 

— Şi totuşi, când te-ai îmbolnăvit, ştiind că erai infectată cu 
HIV, te-ai întors la ea. Ai revenit după mai mulţi ani de 
înstrăinare. 

— Ştii o mulţime de lucruri despre mine. 

— Probabil că ai simţit ceva pentru ea, dacă ai revenit. 

Karyn se lăsă din nou pe pernă. 

— In unele privinţe, e cam nebună. 

El o asculta cu atenţie. 

— Se crede Ahile, iar eu aş fi un fel de Patrocle. Sau, mai rău, 
ea este Alexandru şi îşi imaginează că eu aş fi Hephaestion. Am 
ascultat de multe ori aceste poveşti. Ştii //iada? 

El încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Ahile s-a simţit responsabil pentru moartea lui Patrocle. L-a 
lăsat pe iubitul său să conducă trupele în bătălie, dându-se drept 
el. lar Alexandru cel Mare s-a simţit foarte vinovat pentru 
moartea lui Hephaestion. 

— Văd că ştii ceva literatură şi istorie. 

— Eu habar n-am de nimic. Nu am făcut decât s-o ascult pe ea 
cum bătea câmpii. 

— De ce spui că e cam nebună? 

— Vrea să mă salveze şi totuşi nu îşi poate aduna destul curaj 
încât să o spună. Vine, se uită la mine, mă ceartă rău de tot, 
chiar mă loveşte, însă întotdeauna încearcă să mă salveze. Când 
am luat boala, ştiam că are această slăbiciune, aşa că m-am 
întors acolo unde ştiam că mi se va purta de grijă. 

— Şi totuşi, o urăşti, iar asta în mod evident! 

— Te asigur, oricine ai fi, că o persoană în situaţia mea nu 
prea are de unde alege. 

— Te deschizi foarte mult în faţa unui străin. 

— Nu am nimic de ascuns sau de care să mă tem. Viaţa mea 
se apropie de sfârşit. 

— Ai renunţat la luptă? 

— De parcă aş avea de ales... 

El se hotărî să vadă ce altceva mai putea afla de la ea. 

— Zovastina se găseşte la Veneţia. Chiar în acest moment. 
Caută ceva. Ştiai asta? 

— Nu mă surprinde. Ea este marele erou, pornită într-o 
expediţie demnă de marele erou. Eu sunt iubitul cel lipsit de 
putere. Treaba noastră nu este să-i punem întrebări eroului sau 


239 


să-l provocăm, trebuie doar să acceptăm ceea ce ni se oferă. 

— A trebuit să asculţi o grămadă de prostii! 

Femeia ridică din umeri. 

— Ea îşi închipuie că este salvatoarea mea, iar eu îi dau voie. 
De ce nu aş face-o? Şi, la urma urmei, să o chinui pe ea a rămas 
singura mea plăcere. Mă refer la alegerile pe care le faci în viaţă 
şi la toate porcăriile de felul ăsta. 

— Uneori viaţa are toane. 

Vincenti îşi dădu seama că femeia era nedumerită. 

— Unde sunt gărzile? 

— Sunt morţi. 

— Şi asistenta mea? 

— E bine. Cred că ţine la tine. 

— Aşa este, aprobă ea cu o uşoară înclinare a capului. 

In floarea vârstei, această femeie trebuie să fi fost 
extraordinară; o persoană capabilă să seducă atât bărbaţii, cât şi 
femeile. Era lesne de înţeles de ce fusese Zovastina atrasă de 
ea. Insă era şi mai lesne de imaginat luptele dintre cele două. 
Amândouă femele alfa. Amândouă obişnuite să facă numai după 
voia lor. 

— Te supraveghez de o bucată de vreme, îi spuse el. 

— Nu prea e mare lucru de văzut. 

— Spune-mi, dacă ai putea avea orice din lumea asta, ce ai 
alege? 

Sufletul acela grav bolnav care zăcea în faţa lui păru să ia în 
serios întrebarea pe care i-o pusese. Văzu cum acesteia i se 
alcătuiau cuvintele în minte. Intâlnise aceeaşi hotărâre şi la alţii 
mai demult, cu mult timp în urmă, oameni care se confruntau cu 
aceleaşi consecinţe îngrozitoare, agăţându-se de orice urmă de 
speranţă, cât de mică, sau lipsiţi total de ea, de vreme ce nici 
ştiinţa, nici religia nu-i putea scăpa. Numai o minune. 

Aşa că, atunci când ea trase aer în piept şi dădu glas 
răspunsului, nu fu dezamăgit. 

— Să trăiesc. 


240 


50 


VENEŢIA 


Viktor trecu în grabă pe lângă faţada vestică, puternic 
luminată, a bazilicii. De la înălţime, veghea însuşi Sfântul Marcu 
peste noaptea neagră, deasupra unui leu auriu cu aripile întinse. 
Centrul pieţei se întindea în stânga lui, acum fiind izolat şi o 
mulţime de poliţişti roiau pe pavajul întins. Se strânsese o 
mulţime de curioşi, iar el auzise, din frânturi de conversaţie, că 
avuseseră loc nişte împuşcături. Lăsă în urmă lumea adunată 
acolo şi se îndreptă către intrarea de la nord a bisericii, cea pe 
care îi indicase Zovastina să o folosească. 

II iritase cumplit apariţia femeii cu arcul. Ar fi trebuit să fi 
murit în Danemarca. lar dacă ea nu era moartă, cu siguranţă că 
şi ceilalţi doi indivizi-problemă încă mai respirau. Lucrurile 
scăpaseră de sub control. Ar fi trebuit să fi rămas ca să se 
asigure că femeia se înecase în lagună, însă Zovastina îl aştepta, 
iar el nu putea să întârzie. 

II tot vedea în faţa ochilor pe Raphael murind. Zovastinei nu i- 
ar fi păsat decât în măsura în care moartea acestuia ar fi ridicat 
vreo suspiciune. Dar cum ar fi fost posibil? Nu va fi descoperit 
nici un cadavru la faţa locului. Numai fragmente de oase şi 
cenuşă. Ca şi atunci când arsese casa lui Ely Lund. 


— O să mă omori? întrebase Ely. Ce am făcut? Intrusul 
îndreptase o armă spre el. 

— Cum aş putea eu să fiu o amenințare pentru cineva? 

Viktor stătea ascuns privirilor, într-o încăpere alăturată şi 
asculta. 

— De ce nu-mi răspunzi? întrebase Ely, ridicând vocea. 

— Nu am venit aici pentru a vorbi, răspunsese bărbatul. 

— Ai venit numai ca să mă împuşti? 

— Fac ce mi s-a ordonat. 

— ŞI nu ai idee de ce? 

— Nu-mi pasă. 

In încăpere se lăsase liniştea. 

— AŞ fi vrut să mai pot face unele lucruri, spusese Ely în cele 
din urmă. Tonul îi era melancolic, plin de resemnare, surprinzător 


241 


de calm. Întotdeauna am crezut că boala pe care o am va fi cea 
care mă va ucide. 

Viktor ascultase cu mai mult interes. 

— Eşti infectat? întrebase străinul, cu o umbră de suspiciune în 
glas. Nu pari bolnav. 

— Nu am nici un motiv pentru care aş fi. Însă nici vindecat nu 
sunt. 

Viktor auzise țăcănitul specific al armării pistolului. 


Stătuse afară şi privise cum ardea casa. Firavul detaşament 
de pompieri din Samarkand nu putuse face mare lucru. In cele 
din urmă, pereţii se prăbuşiseră, iar focul grecesc devorase totul. 

Acum aflase încă ceva. Femeia din Copenhaga ţinea suficient 
de mult la Ely Lund încât să-i răzbune moartea. Dădu ocol laturii 
bazilicii şi zări portalul nordic. Un bărbat aştepta de partea 
cealaltă a uşilor din bronz, care rămăseseră deschise. Viktor îşi 
recăpătă stăpânirea de sine. Ministrul Suprem îşi dorea ca el să 
fie concentrat şi extrem de lucid. 


Zovastina îi înmână lui Michener concordatul semnat. 

— Acum lăsaţi-mă singură pentru treizeci de minute! 

Nunţiul papal făcu un semn şi toţi preoţii se retraseră din 
prezbiteriu. 

— O să vă pară rău că mi-aţi forţat mâna, ţinu ea să precizeze. 

— S-ar putea să descoperiţi că Sfântul Părinte e greu de 
înfruntat. 

— Câtă armată are acest papă al vostru? 

— Mulţi au ridicat întrebarea. Insă nu a fost nevoie de nici o 
armată ca să fie îngenuncheat comunismul. loan Paul al II-lea s-a 
descurcat singur şi încă foarte bine. 

— Şi papa ăsta de acum e tot la fel de isteţ? 

— Dacă îl veţi supăra, o să aflaţi şi acest lucru. 

Michener se îndepărtă şi trecu în naos prin iconostas, 
dispărând în umbre, înspre intrarea principală a bazilicii. 

— Mă voi întoarce într-o jumătate de oră, strigă el de undeva 
din întuneric. 

Ea îl zări pe Viktor înaintând prin semiobscuritate. Acesta 
trecu de Michener, care îl salută cu o înclinare a capului. Cele 
două gărzi de corp se dădură la o parte. 

Viktor intră în prezbiteriu. Hainele îi erau jilave şi murdare, iar 
pe faţă avea dâre de fum. 


242 


Pe Zovastina nu o interesa decât un singur lucru. 

— İl ai? întrebă ea. 

El îi înmână medalionul cu elefant. 

— Ce părere ai? mai zise Zovastina. 

— Pare autentic, însă nu am avut ocazia să verific. 

Ea introduse moneda în buzunar. Se va ocupa mai târziu de 
asta. Sarcofagul deschis aştepta la zece metri depărtare. Asta 
era tot ce conta în acel moment. 


Malone fu ultimul care sări din barcă pe cheiul din beton. Se 
înapoiaseră în centrul oraşului, în cartierul San Marco, acolo unde 
faimoasa piaţă se sfârşea în dreptul lagunei. Valurile şfichiuiau 
stâlpii de amarare şi loveau unele de altele gondolele legate la 
docuri. Erau în continuare o grămadă de poliţişti în zonă şi mult 
mai mulţi gură-cască decât fuseseră cu o oră în urmă. 

Stephanie arătă înspre Cassiopeia, care îşi făcea deja loc dând 
din coate printr-un şir compact de vânzători ambulanți, 
îndreptându-se către bazilică, cu arcul şi tolba atârnate încă pe 
un umăr. 

— Pocahontas de colo ar avea nevoie de o lesă. 

— Domnule Malone! 

Observă prin mulţime un bărbat până în cincizeci de ani, 
îmbrăcat cu pantaloni de bumbac, o cămaşă cu mânecă lungă şi 
o jachetă din bumbac, care venea înspre ei. Şi Cassiopeia părea 
să fi auzit salutul, pentru că schimbă direcţia, întorcându-se spre 
locul unde stăteau Malone şi Stephanie. 

— Sunt monseniorul Colin Michener, spuse bărbatul în timp ce 
se apropia. 

— Nu arătaţi a preot. 

— Nu în seara asta. Insă mi s-a spus să vă aştept şi trebuie să 
vă mărturisesc că descrierea pe care mi-au dat-o este cât se 
poate de exactă. Inalt, cu părul deschis la culoare, însoţit de o 
femeie mai în vârstă. 

— Pardon, spuse Stephanie. 

— Mi s-a spus şi că vă supăraţi uşor când vine vorba de vârsta 
dumneavoastră, rosti zâmbind Michener. 

— Şi cine v-a spus asta? se interesă Malone. 

— Edwin Davis, zise Stephanie. A pomenit că are o sursă 
impecabilă. Dumneavoastră, bănuiesc? 

— Îl cunosc pe Edwin de mult timp. 


243 


Cassiopeia arătă înspre biserică. 

— A mai intrat vreun bărbat în bazilică? Scund, îndesat, 
îmbrăcat în blugi? 

Preotul încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Este înăuntru. Împreună cu doamna Ministru Suprem 
Zovastina. Numele lui este Viktor Tomas, şeful gărzii personale a 
Zovastinei. 

— Sunteţi bine informat, spuse Malone. j 

— AŞ zice că Edwin este cel care le ştie pe toate. Insă un lucru 
tot nu mi-a putut spune: cum de v-aţi ales cu numele ăsta, 
Cotton”? i 

— E o poveste lungă. In momentul de față trebuie să intrăm în 
bazilică. Şi sunt sigur că ştiţi de ce. 

Michener le făcu un semn şi se retraseră cu toții în spatele 
unuia dintre vânzătorii ambulanți, dincolo de fluxul de trecători. 

— leri am primit o informație despre doamna ministru 
Zovastina pe care am trimis-o mai departe, la Washington. Voia 
să arunce o privire în interiorul mormântului Sfântului Marcu, aşa 
că Sfântul Părinte s-a gândit că şi americanilor le-ar plăcea să 
arunce o privire în acelaşi timp. 

— Putem merge? întrebă Cassiopeia. 

— N-aveţi pic de astâmpăr, nu-i aşa? întrebă Michener. 

— Nu vreau decât să mă duc acolo. 

— Observ că aveţi la dumneavoastră un arc şi nişte săgeți. 

— Nu am reuşit să vă păcălesc. 

Michener ignoră replica acidă şi i se adresă lui Malone: 

— Lucrurile vor scăpa cumva de sub control? 

— Nu mai mult decât au făcut-o până acum. 

Michener făcu semn înspre piaţă. 

— Ca de pildă bărbatul care a fost ucis aici ceva mai devreme. 

— Şi mai arde şi un muzeu în Torcello, adăugă Malone, simțind 
în acelaşi timp telefonul vibrând. Scoase celularul din buzunar, 
privi ecranul - era Henrik, din nou - şi răspunse: Nu a fost prea 
înţelept să-i trimiţi un arc cu săgeți. 

— Nu am avut de ales, spuse Thorvaldsen în aparat. Trebuie 
să vorbesc cu ea. E acolo, cu tine? 

— A, bineînţeles, zise Malone şi îi înmână telefonul 
Cassiopeiei, care se duse ceva mai încolo. 


21 Bumbac, în limba engleză. 


244 


A 


Cu mâinile tremurânde, Cassiopeia îşi duse telefonul la 
ureche. 

— Ascultă-mă cu atenţie, se auzi vocea lui Thorvaldsen în 
difuzor. Sunt anumite lucruri pe care trebuie să le afli. 


— Asta-i un adevărat haos, îi spuse Malone lui Stephanie. 

— Şi se înrăutăţeşte de la o clipă la alta. 

El o privi pe Cassiopeia, care stătea cu spatele la ei, ţinând 
telefonul lipit de ureche. 

— E dată rău de tot peste cap, ţinu el să precizeze. 

— O stare prin care cred că am trecut cu toţii la un moment 
dat. 

Malone zâmbi la auzul acestui adevăr. Cassiopeia încheie 
convorbirea şi reveni, înapoindu-i telefonul lui Malone. 

— Ai primit ordinul de deplasare? o întrebă el. 

— Ceva de genul ăsta. 

Malone se întoarse către Michener. 

— Vedeţi cu ce trebuie să mă confrunt eu, aşa că trag nădejde 
ca măcar dumneavoastră să-mi spuneţi ceva productiv. 

— Zovastina şi Viktor se află în prezbiteriul bazilicii. 

— Imi este suficient. 

— Însă trebuie să discut cu dumneavoastră în particular, i se 
adresă Michener lui Stephanie. Am nişte informaţii pe care Edwin 
m-a rugat să vi le transmit. 

— Aş prefera să mă duc şi eu cu ei. 

— Edwin mi-a spus că sunt extrem de importante. 

— Rămâi, îi zise Malone. O să ne descurcăm noi acolo. 


Zovastina se apropie de masa altarului şi se aplecă. Unul 
dintre preoţi lăsase pe jos o bară luminoasă. li făcu semn lui 
Viktor să îngenuncheze lângă ea. 

— Trimite-i pe ceilalţi doi prin biserică. Spune-le să patruleze, 
în special la etaj. Vreau să mă asigur că nu avem nici un privitor. 

Viktor dădu ordin soldaţilor de pază, după care reveni. 

Ea ridică bara luminoasă şi, ţinându-şi răsuflarea, ilumină 
interiorul sarcofagului de piatră. Işi imaginase momentul acesta 
încă de când Ely Lund îi vorbise pentru prima dată de o 
asemenea posibilitate. Oare acesta era impostorul? Ar fi putut 
Ptolemeu să fi lăsat vreun indiciu care să arate locul unde 


A 


Alexandru cel Mare îşi dormea somnul de veci? Locul acela 


245 


îndepărtat, „undeva în munţi, acolo unde sciţii îi oferiseră lui 
Alexandru cunoaşterea vieţii”. Viaţa sub forma leacului. Işi aminti 
ceea ce istoricul de curte al lui Alexandru scrisese în unul dintre 
manuscrisele descoperite de Ely: „Gâtul acestuia se umpluse de 
umflături atât de mari, încât de-abia mai putea înghiţi, ca şi cum 
ar fi avut pietre înăuntru şi, de câte ori expira, secreta un lichid 
pe nas. Diverse leziuni îi acoperiseră trupul. Nu mai avea putere 
în nici un muşchi. Fiecare respiraţie era o adevărată caznă”. Și 
totuşi, într-o singură zi, leacul îl vindecase. Specialiştii de la 
laboratorul său biologic considerau că simptomele erau virale. 
Era posibil ca natura, care crease atât de mulţi atacatori, să dea 
naştere şi la ceva care să-i oprească? 

Insă în sarcofagul de piatră nu exista nici o rămăşiţă 
mumificată. In schimb, văzu o casetă subţire din lemn, un pătrat 
cu latura de o jumătate de metru, bogat ornamentată, cu două 
mânere de alamă. Dezamăgirea făcu să i se strângă stomacul. Işi 
ascunse îndată tulburarea şi ordonă: 

— Scoate-o de acolo! 

Viktor întinse braţul pe sub lespedea de piatră care se legăna 
uşurel, ridică receptaculul ornamentat şi îl aşeză pe pavajul de 
marmură. 

La ce se aşteptase oare? Orice mumie ar fi avut cel puţin două 
mii de ani. Era adevărat, îmbălsămătorii egipteni îşi cunoşteau 
bine meseria, iar mumii la fel de vechi, sau chiar mai vechi, 
rămăseseră totuşi intacte. Insă acestea stătuseră liniştite în 
mormintele lor timp de secole, fără să fie purtate prin toată 
lumea, dispărând cu sutele de ani. Ely Lund fusese convins că 
ghicitoarea lui Ptolemeu era autentică. Fusese la fel de convins 
că venețienii, în 828, plecaseră din Alexandria nu cu moaştele 
Sfântului Marcu, ci cu rămăşiţele altcuiva, poate chiar cu trupul 
care stătuse în Soma timp de şase sute de ani, venerat şi 
idolatrizat de toţi ca fiind al lui Alexandru cel Mare. 

— Deschide-o! 

Viktor desfăcu zăvoarele şi îndepărtă capacul. Interiorul era 
căptuşit cu catifea roşie decolorată de vreme. Acelaşi material 
fragil se găsea deasupra. Ea îl îndepărtă cu grijă şi scoase la 
iveală nişte dinţi, un omoplat, un femur, o bucată de craniu şi 
cenuşă. Inchise ochii. 

— La ce te aşteptai? se auzi o voce necunoscută. 


246 


51 


SAMARKAND 


Vincenti reflectă la răspunsul lui Karyn Walde la întrebarea pe 
care i-o pusese şi i se adresă din nou: 

— Ce ai fi dispusă să faci pentru a trăi? 

— Nu prea aş putea face mare lucru. Uită-te la mine în ce hal 
sunt! Şi nici măcar nu ştiu cum te cheamă. 

Această femeie îşi petrecuse întreaga ei viaţă manipulându-i 
pe alţii şi, chiar şi acum, era capabilă încă de acest lucru. 

— Enrico Vincenti. 

— Italian? Nu pari. 

— Mi-a plăcut numele. 

Ea zâmbi ironic. 

— Am un presentiment că tu, Enrico Vincenti şi eu suntem 
extrem de asemănători. 

Şi el împărtăşea aceeaşi părere. Era un bărbat cu două nume, 
multe interese, însă o singură ambiţie. 

— Ce ştii despre HIV? 

— Numai faptul că mă omoară. 

— Ştiai că există de milioane de ani? Ceea ce este greu de 
crezut, ţinând cont că nici măcar nu-i viu. Doar acid ribonucleic - 
ARN - înconjurat de un înveliş protector de proteine. 

— Eşti cumva un om de ştiinţă? 

— La drept vorbind, chiar asta sunt. Ştiai că HIV nu are 
structură celulară? Nu poate produce nici măcar un singur strop 
de energie. Singura caracteristică de organism viu pe care o 
manifestă este abilitatea sa de a se reproduce. Dar chiar şi acest 
lucru necesită material genetic de la o gazdă. 

— Aşa ca mine? 

— Mi-e teamă că da. Există aproximativ o mie de virusuri pe 
care le cunoaştem. Totuşi, zilnic se descoperă altele noi. Cel 
puţin jumătate din ele sălăşluiesc în plante, restul în animale. HIV 
este un virus care foloseşte animalele drept gazdă, dar este cu 
adevărat unic. 

Zări privirea nedumerită de pe chipul zbârcit al femeii. 

— Nu vrei să ştii mai multe despre ceea ce te omoară? 


247 


— Mai contează? 

— De fapt, ar putea să conteze chiar foarte mult. 

— Atunci, noul meu prieten despre care nu se ştie pentru ce a 
venit aici, te rog, continuă! 

El îi aprecie atitudinea. 

— Virusul HIV este special pentru că poate înlocui structura 
genetică a altei celule cu a sa. De aceea este numit retrovirus. 
Pătrunde în celulă şi o preschimbă într-o replică identică cu a sa. 
Este ca un hoţ care fură identitatea altei celule, spuse Vincenti, 
iar apoi făcu o pauză de efect pentru a-şi pune mai bine în 
valoare metafora. Două sute de mii de celule HIV grupate una 
lângă alta cu greu ar putea fi văzute cu ochiul liber. Are o 
flexibilitate extraordinară, este aproape indestructibil, însă are 
nevoie de o combinaţie precisă de proteine, săruri, zaharuri şi, 
lucrul cel mai important, exact de pH-ul necesar pentru a 
supravieţui. Prea mult din una, prea puţin din cealaltă şi - 
bărbatul pocni din degete - s-a dus! 

— Presupun că aici intervin eu. 

— Da, chiar aşa. Mamiferele cu sânge cald. Corpurile lor sunt 
perfecte pentru virusul HIV. Țesutul cerebral, lichidul 
cerebrospinal, măduva osoasă, secreția lactică, celulele 
cerebrale, lichidul seminal, mucoasele, secrețiile vaginale - toate 
acestea îl pot adăposti. Sângele şi limfa sunt totuşi țintele lui 
preferate. Ca şi tu, doamnă Walde, virusul nu vrea decât să 
supravieţuiască, preciză el, după care se uită la ceasul de pe 
noptieră. 

O'Conner şi ceilalţi doi oameni stăteau de pază afară. El 
hotărâse să poarte aici această discuţie, deoarece nu i-ar fi 
deranjat nimeni. Kamil Revin îi spusese că soldaţii care asigurau 
paza casei erau schimbaţi săptămânal. Nici unuia dintre membrii 
Batalionului Sacru nu-i plăcea această îndatorire, aşa că, dacă nu 
erau ei înşişi de serviciu, nimeni nu acorda prea mare atenţie 
acestui loc. O considerau doar încă una dintre numeroasele 
obsesii ale Zovastinei. 

— Uite care este partea interesantă, continuă Vincenti. Virusul 
HIV nici nu ar trebui să poată supravieţui în interiorul tău. Prin 
sângele tău circulă prea multe celule care luptă cu infecțiile. Însă 
acesta a adoptat o formă mai rafinată de război microscopic de 
gherilă, jucându-se de-a v-aţi ascunselea cu leucocitele tale. A 
învăţat să se ascundă într-un loc în care acestea nici măcar nu şi- 


248 


ar bate vreodată capul să verifice, spuse el. Bărbatul păstră 
câteva clipe de tăcere, după care rosti: Ganglionii limfatici. 
Aceştia sunt nişte noduli de mărimea unui bob de mazăre, 
răspândiţi prin tot corpul. Se comportă ca nişte filtre, prinzând în 
capcană intruşii care nu suspectează nimic, pentru ca leucocitele 
să-i poată distruge. Am putea spune metaforic că ganglionii sunt 
vizuina leului în privinţa sistemului tău imunitar, ultimul loc pe 
care retrovirusul ar trebui să-l utilizeze ca ascunzătoare, însă 
care s-a dovedit a fi locaţia perfectă. Destul de uimitor, într- 
adevăr. Virusul HIV a învăţat să creeze duplicate ale învelişului 
de proteine pe care sistemul imunitar le produce în mod natural 
în interiorul ganglionilor limfatici. Deci, nedetectat chiar sub 
nasul sistemului imunitar, trăieşte liniştit, transformând celulele 
ganglionilor limfatici, din inamicii care luptă contra infecțiilor, în 
propriile sale duplicate. Face acest lucru ani de zile, până când 
ganglionii se inflamează, apoi se deteriorează şi fluxul sangvin 
este inundat cu HIV. Ceea ce explică de ce durează atât de mult 
timp de la momentul infectării ca să afli că virusul este prezent în 
sânge. 

Lui Vincenti îi trecu prin minte preţ de o fracțiune de secundă 
genul de gândire analitică a omului de ştiinţă care fusese timp de 
mulţi ani. Cu toate acestea, acum era un întreprinzător la nivel 
global, un manipulator, la fel ca şi Karyn Walde, aflat pe punctul 
de a realiza cea mai mare manipulare dintre toate. 

— Şi ştii ce este chiar şi mai uimitor? întrebă el. Fiecare 
replicare a unei celule de către virusul HIV este individuală. Aşa 
că, atunci când ganglionii limfatici colapsează, în loc de un 
invadator, apar miliarde de invadatori diferiţi, o armată de 
variante de tulpini de retrovirus, care circulă necontrolat prin 
sânge. Sistemul imunitar reacţionează, aşa cum este şi normal, 
însă este forţat să genereze leucocite noi şi diferite pentru a 
lupta cu fiecare tulpină. Ceea ce este imposibil. Şi ca să fie şi mai 
rău, toate variantele de tulpini ale retrovirusului pot distruge 
oricare dintre leucocite. Statistic ar fi miliarde împotriva uneia şi 
rezultatul este inevitabil - iar tu eşti dovada vie a acestui lucru. 

— Sunt convinsă că nu ai venit numai ca să-mi ţii o prelegere 
ştiinţifică. 

— Am venit să văd dacă doreşti să trăieşti. 

— Doar dacă eşti un înger sau Dumnezeu Insuşi, altfel ar fi 
imposibil. 


249 


___— Vezi tu, asta este problema. HIV nu poate omori pe nimeni. 
insă te lasă fără apărare atunci când un alt virus, bacterie, 
ciupercă sau parazit pătrunde în fluxul sangvin în căutarea unei 
gazde. Nu sunt îndeajuns de multe leucocite pentru a curăța 
acest flux sangvin. Şi atunci există o singură întrebare: care 
dintre infecţii va constitui cauza morţii tale? 

— Ce-ar fi să te cari de aici şi să mă laşi să mor liniştită? 

Karyn Walde era într-adevăr o femeie nefericită, însă discuţia 
cu ea îi stârnise din nou visurile. Se imagina vorbind cu presa, 
reporterii sorbindu-i fiecare cuvânt, devenind peste noapte o 
autoritate recunoscută în întreaga lume. Işi imaginase vânzări 
masive de cărţi, drepturi de autor pentru filme, emisiuni speciale 
de televiziune, invitaţii de a se adresa publicului larg, premii. Mai 
mult ca sigur Premiul Albert Lasker”. Medalia Naţională pentru 
Ştiinţă. Poate chiar şi un Premiu Nobel. De ce nu? Insă toate 
acestea atârnau de decizia pe care urma s-o ia. Cobori privirea 
înspre cochilia ce adăpostea o făptură omenească. Numai ochii 
păreau să mai aibă viaţă în ei. Intinse mâna după seringa 
hipodermică care era introdusă în perfuzor. 

— Ce este asta? întrebă ea, băgând de seamă lichidul limpede 
pe care-l conţinea seringa. 

Vincenti nu-i răspunse. 

— Ce faci? 

EI împinse pistonul şi goli conţinutul în furtunaşul perfuziei. Ea 
încercă să se ridice, însă efortul se dovedi în zadar. Se prăbuşi 
înapoi pe pat, cu privirea rătăcită. El urmări felul cum pleoapele îi 
deveniră grele, pe urmă cum i se rări respiraţia şi rămase fără 
vlagă. Ochii i se închiseră. Şi nu se mai deschiseră. 


22 Premiu acordat începând cu 1946 persoanelor care au avut 
contribuţii de seamă în domeniul ştiinţei medicale, (n. red). 


250 


52 


VENEŢIA 


Zovastina se ridică şi îl confruntă pe intrus. Era scund, cu 
spinarea încovoiată, avea părul şi sprâncenele stufoase, iar 
vocea îi era spartă ca la oamenii în vârstă. Trăsăturile sale 
zbârcite, obrajii supţi, părul aspru şi mâinile cu venele în relief, 
toate aparţineau vârstei înaintate. 

— Cine eşti dumneata? întrebă ea. 

— Henrik Thorvaldsen. 

Cunoştea acest nume. Era unul dintre cei mai bogaţi oameni 
din Europa. Un danez. Dar ce căuta aici? 

Viktor reacţionă prompt, ţintuindu-l pe vizitator cu arma. Ea 
întinse braţul spre el şi-l opri, spunându-i din priviri: „Hai să 
vedem ce doreşte”. 

— Am auzit de tine. 

— Şi eu de tine. O birocrată sovietică ridicată până la rangul 
de întemeietoare de naţiuni. O realizare destul de impresionantă. 

Ea nu se găsea în dispoziţia necesară pentru a primi 
complimente. 

— Ce cauţi aici? 

Bărbatul în vârstă se apropie cu paşi târşâiţi de caseta de 
lemn. 

— Chiar ai crezut că Alexandru cel Mare se află acolo? 

Acest bărbat îi cunoştea preocupările. 

— „lar tu, rătăcitorule, ascultă vorbele mele, căci vocea mea 
nepieritoare, deşi îndepărtată, îţi umple urechile. Indreaptă-ţi 
corabia spre capitala clădită de-al lui Alexandru tată, unde 
înţelepţii stau de veghe. Atinge fiinţa cea mai lăuntrică a iluziei 
de aur. Imparte Phoenixul. Viaţa aduce măsura adevăratului 
mormânt. Însă ai grijă, căci nu există decât o singură încercare 
prin care reuşeşti. Urcă pe zidurile construite de zei. Când ajungi 
sub acoperiş, priveşte în ochiul cafeniu şi fă-ţi curaj să găseşti 
adăpostul îndepărtat.” 

Ea se strădui să-şi ascundă uluirea la auzul celor recitate de 
Thorvaldsen. Acest bărbat cunoştea chiar foarte bine 
preocupările ei. 


251 


— Crezi că eşti singura care ştie? o întrebă el. Cât poţi să fii de 
îngâmfată? 

Ea apucă arma lui Viktor şi îndreptă ţeava către Thorvaldsen. 

— De-ajuns ca să te împuşc! 


Malone era îngrijorat. El şi (Cassiopeia se găseau la 
cincisprezece metri înălţime şi la aproape şaptezeci şi cinci de 
metri depărtare de locul unde Thorvaldsen o provoca pe lrina 
Zovastina, sub privirile lui Viktor. Michener îi adusese în bazilică 
prin atriumul de vest şi îi condusese până la o scară abruptă. La 
capătul de sus al acesteia, pereţii, arcadele şi cupolele reflectau 
arhitectura de dedesubt, însă, în locul unei faţade uimitoare de 
marmură şi a unor mozaicuri strălucitoare, muzeul şi magazinul 
de cadouri situate la etajul bazilicii erau înconjurate doar de 
pereţi de cărămidă. 

— Ce naiba caută el aici? murmură Malone. Tocmai te-a sunat 
când eram afară. 

Se îngrămădiseră în spatele unei balustrade de piatră, dincolo 
de care aveau parte de o vedere panoramică a falnicelor cupole 
boltite, fiecare sprijinindu-se pe câte o coloană de marmură 
masivă. Tavane aurite de mozaicuri sclipeau în bătaia lămpilor 
incandescente, iar podeaua de marmură şi capelele laterale erau 
cufundate în umbră, în diverse nuanţe de negru şi de gri. 
Prezbiteriul, situat în celălalt capăt, acolo unde stătea 
Thorvaldsen, arăta ca o scenă luminată dintr-un teatru întunecat. 

— Nu ai de gând să-mi răspunzi? 

Cassiopeia rămase tăcută. 

— Voi doi sunteţi pe cale să mă scoateţi din sărite! 

— Ţi-am zis să te duci acasă. 

— Henrik se pare că şi-a luat o povară mai mare decât poate 
duce în spinare. 

— N-o să-l împuşte. Cel puţin, n-o va face până nu va afla ce 
caută aici. 

— Şi de ce a venit aici? 

lar se lăsă liniştea. Trebuiau să-şi schimbe poziţiile. 

— Ce-ar fi să ne mutăm acolo? Arătă el spre stânga, unde se 
găsea transeptul nordic şi unde o altă galerie se ridica deasupra 
prezbiteriului. Muzeul ăsta merge de jur împrejur în direcţia aia. 
Vom fi mai aproape şi vom putea auzi ce-şi spun. 

Ea făcu semn spre dreapta. 


252 


— Eu mă duc într-acolo, spuse ea. Sigur este o deschizătură 
de aici spre partea superioară a transeptului sudic. In felul ăsta 
vom fi de ambele părţi. 


Inima lui Viktor bătea să-i spargă pieptul. Întâi femeia, iar 
acum presupusul proprietar al muzeului. Mai mult ca sigur şi cel 
de-al doilea bărbat rămăsese în viaţă. Şi probabil se afla prin 
apropiere. Totuşi, băgă de seamă că Thorvaldsen nu-i acordase 
nici o atenţie. Nu dăduse nici un semn că l-ar fi recunoscut. 


Zovastina privi peste cătarea armei înspre Thorvaldsen. 

— Imi dau seama că eşti păgână, spuse danezul cu calm. Dar 
oare m-ai împuşca aici, pe altarul unei biserici creştine? 

— De unde ştii ghicitoarea lui Ptolemeu? 

— Mi-a spus Ely. 

Ea cobori arma în jos şi îl fixă cu privirea pe intrus. 

— De unde îl cunoşteai? 

— EIl şi fiul meu erau prieteni buni. Din copilărie. 

— De ce ai venit aici? 

— De ce este aşa de important să găseşti mormântul lui 
Alexandru cel Mare? 

— Există vreun motiv pentru care ar trebui să discut acest 
lucru cu tine? } 

— Să vedem dacă găsim vreun motiv. In prezent, deţii 
aproape treizeci de zoonoze, pe care le-ai colectat de la o 
varietate de animale exotice, dintre care multe le-ai furat de la 
grădini zoologice şi de la alte colecţii private. Ai cel puţin două 
laboratoare de arme biologice la dispoziţie, unul controlat de 
guvernul tău, iar celălalt de către Philogen Pharmaceutique, o 
corporație condusă de un individ pe nume Enrico Vincenti. De 
asemenea, amândoi sunteţi membri ai Ligii Venețiene. Fac 
progrese? 

— Incă mai respiri, nu-i aşa? 

Thorvaldsen zâmbi cu o satisfacţie evidentă. 

— Lucru pentru care sunt recunoscător. De asemenea, ai o 
armată formidabilă. Aproape un milion de soldaţi. O sută treizeci 
de avioane de luptă. Diverse avioane de transport şi de 
susţinere, baze corespunzătoare, o reţea excelentă de 
comunicare... tot ce ar avea nevoie un despot ambițios. 

Zovastinei nu-i surâdea deloc ideea că Viktor auzea aceste 


253 


lucruri, însă avea nevoie cu disperare să audă mai multe, aşa că 
se întoarse spre soldatul său şi îi spuse: 

— Du-te şi află ce fac ceilalţi doi gardieni şi asigură-te că 
suntem singuri! 


„Ceilalţi doi?” 

Malone auzi cuvintele în timp ce se poziţiona în spatele unei 
alte balustrade de piatră, chiar deasupra prezbiteriului, la vreo 
patruzeci şi cinci de metri înălţime de locul unde se aflau 
Thorvaldsen şi Zovastina. Cassiopeia se găsea la o distanţă de 
cincizeci de metri, de partea cealaltă a naosului, în transeptul 
sudic, la aceeaşi înălţime. Nu o putea vedea, însă spera că auzise 
şi ea. 

Zovastina aşteptă până când plecă Viktor, apoi îl privi cu 
asprime pe Thorvaldsen. 

— Ţi se pare anormal faptul că vreau să-mi apăr națiunea? 

— „Păzeşte-te de-ale războiului capcane. Curând îţi vor 
distruge cetatea cea solidă chiar din rădăcină.” 

— Cuvintele spuse de Sarpedon lui Hector în //iada. M-ai 
studiat cu atenţie. Să-ţi ofer şi eu un citat: „Nici nu cred că ne vei 
găsi fără bravură, atâta vreme cât puterea ne mai ţine”. 

— Tu nu ţi-ai propus să aperi nimic. Pregăteşti un atac. Acele 
zoonoze au caracter ofensiv. Ţinteşti Iranul, Afghanistanul, 
Pakistanul, India. Doar un singur bărbat le-a cucerit vreodată. 
Alexandru cel Mare. Şi nu a reuşit să păstreze teritoriile decât 
câţiva ani. De atunci, alţi cuceritori au încercat şi au dat greş. 
Chiar şi americanii au încercat cu lrakul. Dar tu, doamnă Ministru 
Suprem, încerci să-i întreci pe toţi. 

Zovastina îşi dădu seama că avea o scurgere de informaţii pe 
undeva; una masivă. Trebuia să se întoarcă acasă şi să rezolve 
problema respectivă. 

— Tu vrei să faci ce a făcut şi Alexandru, numai că invers. Nu 
Occidentul cucerind Orientul. De data asta Orientul va domina. 
Incerci să-i acaparezi pe toţi vecinii tăi. Şi chiar crezi că 
Occidentul îţi va permite acest lux, considerând că vei fi prietenă 
cu ei? Dar nu ţi-ai propus să te opreşti acolo, nu-i aşa? Orientul 
Mijlociu şi Arabia, le vrei şi pe acelea. Petrol ai. Fostul Kazahstan 
e bogat în petrol. Insă tu îl vinzi în cea mai mare parte Rusiei şi 
Europei pe un preţ de nimic. Şi atunci vrei o nouă sursă, care să- 


254 


ţi ofere o putere şi mai mare asupra lumii. Zoonozele tale ar 
putea să facă acest lucru posibil. Ai putea devasta o naţiune în 
câteva zile. Să o îngenunchezi. Nici unul dintre potenţialele state- 
victime nu este din start un adept al războiului, iar când microbii 
tăi îşi vor termina treaba, vor rămâne fără apărare. 

Ea încă mai ţinea arma în mână. 

— Occidentul ar trebui să se bucure de această schimbare. 

— Noi preferăm demonii pe care îi cunoaştem deja. Şi, contrar 
acelor convingeri diverse ale statelor arabe, nu Occidentul este 
duşmanul lor, spuse Thorvaldsen, apoi o aţinti pe Zovastina cu 
degetul. Tu eşti! 


Malone ascultă cu atenţie. Thorvaldsen nu era un neghiob, o 
provoca pe Zovastina cu un motiv. Insăşi prezenţa danezului aici 
reprezenta ceva extrem de neobişnuit. Ultima călătorie la care se 
încumetase acesta fusese toamna trecută, în Austria. Şi totuşi, 
iată-l acolo, în toiul nopţii, în interiorul unei bazilici italiene, 
punând bete în roate unui despot înarmat. 

Privise cum Viktor plecase din prezbiteriu şi se îndreptase 
către transeptul sudic, sub locul în care se afla Cassiopeia. 
Principala grijă de moment a lui Malone era o casă a scării 
deschisă ce se găsea la şase metri distanţă şi ducea către naos. 
Dacă exista o trecere pe partea aceasta, în transeptul nordic, 
sigur mai era una deschisă şi în cel sudic, deoarece 
constructorilor medievali le plăcea la nebunie simetria. 

Era înconjurat de alţi pereţi netencuiţi şi de obiecte de artă, de 
tapiţerii, de dantele şi de picturi, cele mai multe expuse în vitrine 
sau pe mese. Pe casa scării luminată apăru o umbră, dănţuind pe 
pereţii de marmură şi crescând în dimensiuni. Aparţinea unuia 
dintre soldaţii de pază ai Zovastinei, care urca la etajul al doilea, 
îndreptându-se direct spre el. 


255 


53 


Stephanie îl urmă pe monseniorul Michener pe holurile 
birourilor diocezei, până într-o încăpere extrem de simplă, în care 
Edwin Davis era aşezat sub portretul înrămat al papei. 

— Încă îţi mai doreşti să-mi tăbăceşti fundul? o întrebă Davis. 

Era prea obosită pentru a mai riposta. 

— Ce cauţi aici? 

— Incerc să opresc un război. 

Pe ea nu o interesa acest lucru. 

— Tu îţi dai seama că ar putea fi probleme în interiorul 
bisericii? îl întrebă. 

— Acesta este şi motivul pentru care tu nu te afli acolo. 

Abia atunci înţelese. 

— Am putea nega orice legături cu Malone şi Cassiopeia. 

— Cam aşa ceva. Nu avem nici cea mai mică idee ce-ar putea 
face Zovastina, însă eu nu am vrut să o implic pe şefa de la 
Magellan Billet. 

Stephanie dădu să plece. 

— Eu aş rămâne aici dacă aş fi în locul tău, spuse Davis. 

— Du-te naibii, Edwin! 

Michener îi aţinu calea. 

— Şi dumneavoastră luaţi parte la nebunia asta? întrebă ea. 

— După cum am precizat şi afară, am dat peste nişte 
informaţii pe care le-am transmis mai departe, către cei la care 
ne-am gândit că vor fi interesaţi. lrina Zovastina reprezintă o 
ameninţare pentru lumea întreagă. 

— Femeia pregăteşte un război, spuse Davis. Milioane de 
oameni vor muri, iar ea este pe punctul de a-l porni. 

Stephanie se întoarse din drum. 

— Şi în condiţiile astea şi-a permis luxul să rişte o excursie la 
Veneţia pentru a vedea nişte rămăşiţe vechi de două mii de ani? 
întrebă ea. Ce caută aici? 

— A venit să se enerveze, probabil, zise Michener. 

Stephanie zări o sclipire maliţioasă în ochii lui. 

— l-aţi întins o capcană? întrebă ea. 

Preotul clătină din cap în semn că nu şi răspunse: 

— De fapt şi-a făcut-o cu mâna ei. 


256 


— Cineva o să sfârşească împuşcat acolo. Cassiopeia a 
întrecut cu mult măsura. Nu credeţi că focurile de armă vor 
atrage atenţia tuturor poliţiştilor din piaţă? 

— Pereţii bazilicii au câţiva metri grosime, răspunse Michener. 
Este izolată fonic în totalitate. Nu-i va deranja nimeni. 

— Stephanie, spuse Davis, noi nu suntem siguri de ce a riscat 
Zovastina venind aici. Insă este ceva în mod evident foarte 
important. Ne-am gândit că, din moment ce ea a ţinut morţiş să 
vină, să-i oferim toate condiţiile. 

— Am înţeles ideea. S-o facem să iasă de la cutie şi să sară fix 
în capcana noastră. Insă nu ai nici un drept să-i pui în pericol pe 
Malone şi pe Cassiopeia. 

— Ei, haide! Nu am făcut asta. Cassiopeia era deja implicată, 
împreună cu Henrik Thorvaldsen - care, apropo, te-au implicat şi 
pe tine. lar Malone? El este băiat mare şi poate face ce vrea. Se 
află aici pentru că vrea să fie aici. 

— Tu vânezi informaţii, sperând să afli ceva. 

— Şi mă folosesc de momeala pe care o avem. Ea este cea 
care a dorit să arunce un ochi în interiorul mormântului. 

Stephanie era nedumerită. 

— S-ar părea că îi cunoaşteţi planul de ansamblu. Ce mai 
aşteptaţi? Atacaţi-o! Bombardaţi-i laboratoarele! Tăiaţi-i toate 
pârghiile! Faceţi presiuni politice asupra ei! 

— Nu este chiar atât de simplu. Informaţiile noastre sunt 
sumare şi nu avem probe concrete. Adică nu există deocamdată 
nimic ce ea să nu poată nega cu uşurinţă. In plus, nu poţi 
bombarda armele biologice. Şi, din nefericire, nu cunoaştem 
toate amănuntele. Acesta este motivul pentru care avem nevoie 
de Malone şi de ceilalţi pentru a marca în locul nostru. 

— Edwin, tu nu-l cunoşti pe Cotton! Nu-i place să fie 
manipulat. 

— Am aflat că Naomi Johns este moartă. 

Davis păstrase vestea pentru momentul potrivit, iar cuvintele 
lui o loviră din plin. 

— A fost îndesată într-un sicriu împreună cu un alt bărbat, un 
găinar mărunt din Florenţa. Ea avea gâtul rupt, iar el era 
împuşcat în cap. 

— Vincenti? întrebă Stephanie. 

Davis încuviinţă printr-o mişcare a capului. 

— Care şi el a intrat în acţiune. A plecat ceva mai devreme 


257 


spre Federaţia Asiei Centrale. O vizită neprogramată. 

Stephanie îşi dădu seama că şeful ei ştia şi mai multe 
amănunte. 

— Tocmai a răpit o persoană de care Irina Zovastina are grijă 
de un an încoace. Este vorba despre o femeie cu care avusese o 
relaţie romantică în trecut. 

— Zovastina este lesbiană? 

— Nu-i aşa că ar fi şocantă vestea pentru cei de la Marea 
Adunare a Popoarelor? Ea şi femeia aceasta au fost împreună 
pentru o lungă perioadă de timp, iar fosta ei iubită este pe 
moarte, bolnavă de SIDA şi s-ar părea că Vincenti are anumite 
planuri cu ea. 

— Şi există vreun motiv pentru care îi permiteţi lui Vincenti să 
facă lucrurile astea? 

— Şi el pregăteşte ceva. Şi nu este vorba numai despre faptul 
că o aprovizionează pe Zovastina cu microbi şi cu antidoturi. Şi 
nu numai despre faptul că furnizează Ligii Venețiene un climat 
de siguranţă pentru toate activităţile şi afacerile lor. lar noi vrem 
să aflăm ce anume pregăteşte. N 

Stephanie simțea că trebuia să plece de acolo. In uşa biroului 
apăru un alt preot, care le spuse: 

— S-a auzit o Împuşcătură în interiorul bazilicii! 


Malone se lăsă pe vine în spatele unei vitrine în momentul în 
care soldatul de pază trase cu arma. Incercase să se ascundă 
înainte ca bărbatul să ajungă în capătul scărilor, dar încercarea 
sa de a fugi fusese de ajuns ca să-i atragă atenţia soldatului, 
care pornise atacul. Glonţul se lovi de una dintre mesele care 
expuneau țesături medievale. Lemnul stratificat  deviase 
proiectilul, ceea ce îi oferi lui Malone prilejul să se afunde mai 
tare în întuneric. Ecoul focului de armă răsunase în toată bazilica 
şi în mod sigur atrăsese atenţia tuturor. Se furişă de-a curmezişul 
podelei lucioase din lemn, refugiindu-se în spatele unei vitrine 
lungi care expunea, luminate electric, nişte picturi aşezate pe 
panouri şi pagini de manuscris. Avea pistolul pregătit, însă era 
nevoie ca bărbatul să se apropie mai mult. După cum se părea, 
asta nu constituia o problemă, deoarece auzi paşi îndreptându-se 
înspre el. 


Zovastina auzi focul de armă tras la înălţime, în transeptul 


258 


nordic. Observă o mişcare la dreapta ei, dincolo de balustrada de 
piatră şi văzu capul unuia dintre soldaţii ei. 

— Nu am venit singur, spuse Thorvaldsen. 

Ea ţinu în continuare arma aţintită către danez. A 

— Piaţa San Marco este împânzită de agenţi de poliţie. lţi va fi 
dificil să pleci de aici. Eşti un conducător de stat aflat într-o ţară 
străină. Chiar ai de gând să mă împuşti? făcu o pauză, după care 
continuă: Ce ar face Alexandru în situaţia aceasta? 

Ea nu-şi putea da seama dacă bărbatul vorbea serios sau era 
ironic, însă cunoştea răspunsul: 

— Te-ar omori! 

Thorvaldsen îşi schimbă poziţia, mişcându-se uşor spre stânga 
ei. 

— Nu sunt de acord. Alexandru a fost un mare strateg. Şi era 
un tip deştept. Nodul Gordian, de exemplu. 

Ea strigă în direcția de unde se auzise împuşcătura: 

— Ce se întâmplă acolo sus? 

Soldatul nu răspunse. 

— In satul numit Gordium, continuă Thorvaldsen, exista nodul 
acela complicat făcut la un car. Nimeni nu putea să-l desfacă. O 
provocare la care Alexandru a găsit soluţia, tăind frânghia cu 
sabia şi apoi dezlegând-o. O soluţie simplă la o problemă 
complexă. 

— Vorbeşti prea mult. 

— Alexandru nu îşi permitea ca gândirea să îi fie afectată de 
confuzie. 

— Viktor! strigă Zovastina. 

— Desigur, îşi urmă vorba Thorvaldsen, sunt multe poveşti 
referitoare la acel nod. Una dintre ele istoriseşte că Alexandru a 
scos unul din stâlpii legaţi la jug, a luat capetele frânghiei şi a 
desfăcut-o. Aşa că, cine ştie? 

Zovastina se săturase de turuiala bărbatului. Nemaiţinând 
cont de faptul că era şef de stat, apăsă pe trăgaci. 


259 


54 


SAMARKAND 


Vincenti îşi amintise primul indiciu că exista o problemă. Iniţial, 
maladia prezenta toate caracteristicile unei simple răceli, pe urmă 
se gândise că era gripă, însă în curând efectele totale ale unei 
infecții virale deveniseră vizibile. Contaminare. 

— Voi muri? ţipase Charlie Easton din patul de campanie. 
Vreau să ştiu, la naiba! Spune-mi! 

Îi tamponase lui Easton fruntea transpirată cu o bucată de 
pânză umedă, lucru pe care-l făcea de o oră, apoi îi spusese încet: 

— Trebuie să te linişteşti. 

— Nu-mi turna gogoşi! S-a terminat, nu-i aşa? 

Timp de trei ani lucraseră unul alături de celălalt, aşa că nu 
avea nici un rost să se ascundă. 

— Nu mai pot face nimic. 

— La dracu'! Ştiam eu. Trebuie să cauti ajutor. 

— Ştii bine că nu pot. 

Locaţia îndepărtată a stației fusese aleasă de către irakieni şi 
de către sovietici cu mare grijă. Păstrarea secretului era extrem 
de importantă. lar prețul acelei mențineri a secretului era viața 
atunci când se făcea o greşeală şi o greşeală fusese exact ceea ce 
tocmai se întâmplase. 

Easton zdruncinase patul, agitându-şi mâinile şi picioarele 
legate. 

— Taie blestematele astea de funii! Dă-mi drumul de aici! 

ÎI legase pe idiot de pat, ştiind că opțiunile lor erau limitate. 

— Nu putem pleca. 

— La naiba cu politica firmei! La naiba cu tine! Taie 
nenorocitele astea de funii! 

Easton înțepenise, respiraţia i se îngreunase, iar apoi căzuse 
pradă febrei şi îşi pierduse cunoştinţa. In sfârşit! 

Stând în continuare pe marginea patului de campanie, Vincenti 
se răsucise şi luase un caiet de însemnări pe care îl începuse cu 
trei săptămâni în urmă, pe prima pagină fiind trecut numele 
partenerului său. În interior, el notase schimbarea progresivă a 
culorii pielii. De la normală, la gălbuie, apoi la o asemenea nuanță 
de cenuşiu, încât omul părea mort. Pierduse incredibil de mult în 
greutate, optsprezece kilograme, din care patru numai în decursul 


260 


a două zile, admisia intestinală reprezentând, ocazional, o 
sorbitură de apă caldă şi câteva guri de lichior. 

Şi febra. Valuri furioase şi constante de treizeci şi nouă de 
grade şi jumătate, uneori chiar şi mai mari, deshidratarea fiind 
mai rapidă decât compensarea cu lichide, astfel încât trupul 
acestuia se evapora efectiv sub ochii lui Vincenti. Ani de zile 
folosiseră animale în cercetările lor, Bagdadul oferindu-le un şir 
parcă nesfârşit de giboni, babuini, maimuțe cu blană verde, 
rozătoare şi reptile. Insă atunci era pentru prima dată când 
efectele asupra unei ființe umane puteau fi măsurate cu 
acuratețe. 

Se uitase la partenerul său. Pieptul lui Easton se înălța greoi cu 
fiecare răsuflare chinuită, mucusul hârâindu-i în adâncul gâtului, 
iar stropi de sudoare curgându-i pe piele ca picăturile de ploaie. El 
notase fiecare observaţie în jurnal, apoi pusese pixul în buzunarul 
halatului. 

Se ridicase de pe pat şi încercase să-şi pună din nou sângele în 
mişcare în picioarele amorţite. Se dusese cu paşi înțepeniţi până 
afară, în aerul rece al nopții. Se întrebase cât aveau să mai reziste 
țesuturile devastate de boală ale lui Easton. lar acest lucru 
ridicase şi problema legată de ce avea să facă după aceea cu 
cadavrul. Nu exista nici un protocol privind asemenea situații, aşa 
că trebuia să improvizeze. Din fericire, constructorii stației 
respective prevăzuseră un incinerator pentru arderea carcaselor 
de animale utilizate la experimente. Însă pentru a face cuptorul să 
funcționeze pentru ceva de dimensiunile corpului omenesc 
necesita o anumită ingeniozitate. 

— Văd îngeri. Sunt aici. De jur împrejur, strigase Easton din 
patul său de campanie. 

Vincenti revenise în încăpere. Easton orbise. Nu era sigur dacă 
retina îi fusese distrusă de febră sau de vreo altă infecţie. 

— Dumnezeu este aici. ÎI văd! 

— Desigur, Charlie! Sunt convins. 

li luase pulsul şi simţise cum îi zvâcnea sângele prin artera 
carotidă. Pe urmă îi auscultase inima, care duduia ca o tobă. 
Verificase şi tensiunea, care era în scădere. Temperatura corpului 
era constantă! treizeci şi nouă de grade şi jumătate. 

— Ce să-i spun lui Dumnezeu? întrebase Easton. 

Se uitase la partenerul său, apoi îi răspunsese: 

— Salută-L din partea mea! 

Trăsese un scaun mai aproape, se aşezase şi privise cum 
moartea punea stăpânire pe el. Sfârşitul sosise douăzeci de 
minute mai târziu şi nu păruse nici violent, nici dureros. Doar o 
ultimă răsuflare. Adâncă. Prelungă. Fără expiratie. 


261 


Notase data şi ora în jurnal, după care prelevase mostre de 
sânge şi de țesut. Apoi rulase salteaua subţire şi cearceafurile 
murdare în jurul cadavrului şi cărase grămada aceea urât 
mirositoare afară din clădire, într-o magazie alăturată. Un bisturiu 
se afla deja acolo, ascuțit extrem de bine, împreună cu fierăstrăul 
de chirurgie. Îşi pusese o pereche de mănuşi groase de cauciuc şi 
tăiase picioarele, secţionându-le de trunchi. Carnea emaciată 
fusese pătrunsă uşor, oasele fiind casante, iar muşchii având 
rezistența celor ai unui pui fiert. Amputase şi braţele, apoi 
îndesase toate cele patru membre în incinerator, urmărind fără 
vreo tresărire de emoție cum se topeau în flăcări. Fără 
extremităţi, trunchiul şi capul încăpuseră uşor prin uşa metalică. 
Tăiase apoi în patru salteaua înroşită de sânge şi o îndesase rapid 
în foc, împreună cu cearceafurile şi cu mănuşile. Trântise uşa de 
la intrare şi ieşise clătinându-se. Se terminase. În sfârşit. 

Se lăsase în genunchi pe pământul pietros şi privise bolta 
nopții. Pe fundalul indigo al cerului de munte, silueta coșului de la 
incinerator se ridica spre stele, o umbră ceva mai întunecată 
decât celelalte. Fumul ieşea pe-acolo, purtând cu el duhoarea de 
carne umană. Se întinsese pe spate, întâmpinând cu bucurie 
venirea somnului. 


Vincenti îşi aminti de somnul de atunci, cu douăzeci şi cinci de 
ani în urmă. Şi de lrak. Ce iad! Fierbinte şi îngrozitor. Un loc 
singuratic şi dezolant. Ce concluzionase Comisia Naţiunilor Unite 
după Primul Război din Golf? „Având în vedere misiunea lor, 
instalaţiile erau în întregime arhaice, însă, în cadrul acelei situaţii 
neobişnuite, erau considerate un adevărat lux.” Chiar aşa! 
Inspectorii respectivi nu fuseseră acolo. El fusese. Tânăr şi 
slăbănog, cu o hălăciugă de păr pe cap şi un creier ca briciul. Un 
virusolog de prima mână. El şi Easton fuseseră trimişi în cele din 
urmă într-o misiune specială la un laborator aflat la distanţă, în 
Tadjikistan, pentru a lucra, împreună cu sovieticii care controlau 
zona, la o staţie ascunsă la poalele munţilor Pamir. 

Câte virusuri şi câte bacterii căutaseră? Organisme naturale 
care puteau fi folosite ca arme biologice. Ceva care să poată 
elimina un inamic, dar care să poată totuşi păstra infrastructura 
culturii. Fără a fi nevoie să se bombardeze populaţia, să se 
irosească gloanţe, să se rişte contaminarea nucleară sau să se 
pună soldaţi în pericol. Un organism microscopic putea face toată 
munca aceasta dificilă; simpla biologie reprezenta un catalizator 
pentru o înfrângere sigură. 


262 


Criteriile de lucru după care se ghidaseră în ceea ce găsiseră 
erau foarte simple: acţiune rapidă, identificabilă biologic, 
manevrabilă şi, cel mai important din toate, vindecabilă. Sute de 
metode fuseseră eliminate doar pentru că nu se găsise nici o 
cale practică pentru a le opri. Ce folos avea infectarea 
inamicului, dacă nu-ţi puteai proteja propria populaţie? Toate 
cele patru criterii trebuiau satisfăcute înainte de catalogarea 
unui specimen.  Obţinuseră aproximativ douăzeci care 
îndeplineau condiţiile. 

El nu acceptase niciodată că era adevărat ce scrisese presa 
după Convenţia pentru Arme Biologice şi Toxice din 1972 - că 
Statele Unite puseseră capăt afacerii virusurilor de război şi că îşi 
distruseseră toate arsenalele. Armata nu ar renunţa la decenii de 
cercetare doar pentru că o mână de politicieni deciseseră 
unilateral că asta trebuia să se facă. El considera că măcar 
câteva dintre acele organisme stăteau ascunse, depozitate la 
rece într-o instituţie militară neidentificată. 

El, personal, găsise şase agenţi patogeni, care îndeplineau 
toate criteriile, însă specimenul 65-G îi dădea mari bătăi de cap. 
II descoperise prima dată în 1979, în sângele maimuţelor cu 
blană verde, care fuseseră trimise pentru experimente. Ştiinţa 
convenţională de atunci nu l-ar fi observat niciodată, însă el îl 
găsise, mulţumită pregătirii lui unice în virusologie şi a 
echipamentului special asigurat de irakieni. Era o chestie 
ciudată, sferică, plină de ARN şi de enzime. N 

Dacă expuneai acest agent patogen la aer, se evapora. In apă, 
peretele celulei ceda şi se rupea. In schimb, râvnea la plasmă 
caldă şi părea răspândit în toate maimuţele cu blană verde cu 
care avusese de-a face. Cu toate acestea, nici unul dintre 
animale nu părea afectat. 

Cu Charlie Easton totuşi, fusese altă situaţie. Bietul nerod! 
Fusese muşcat cu doi ani mai înainte de una dintre maimuțe, 
însă nu spusese nimănui, decât cu trei săptămâni înainte de a 
muri, atunci când îi apăruseră primele simptome. O mostră de 
sânge confirmase că 65-G îşi făceau de cap în organismul său. În 
cele din urmă, se folosise de infecția lui Easton pentru a studia 
efectele virale asupra oamenilor, concluzionând că organismul 
nu constituia o armă biologică eficientă. Era prea imprevizibil, 
sporadic şi mult prea încet pentru a fi un agent agresiv eficient. 
Clătină din cap. Era surprins de cât de ignorant fusese. 


263 


Reprezenta un miracol faptul că supravieţuise. 

Se întorsese în camera sa de la hotelul Intercontinental, zorii 
ivindu-se încet în Samarkand. Trebuia să se odihnească, dar încă 
mai era energizat în urma întâlnirii sale cu Karyn Walde. Se gândi 
din nou la bătrânul vraci. Fusese cumva în 1980? Sau 1981? Era 
în munţii Pamir, cu două săptămâni înainte să moară Easton. 
Vizitase satul de câteva ori înainte, încercând să înveţe tot ce se 
putea. De atunci bătrânul murise cu siguranţă. Chiar şi în vremea 
aceea era destul de în vârstă. Şi totuşi... 


Bătrânul se cățăra cu picioarele goale pe panta de culoare 
roşiatică, cu agilitatea unei pisici, tălpile sale având consistenţa 
pielii tăbăcite. Vincenti îl urmase şi, chiar şi purtând bocancii grei, 
tot îl dureau gleznele şi degetele de la picioare. Nimic nu era plat 
acolo. Peste tot răsăreau pietre, ca un fel de obstacole puse 
special să-ţi încetinească viteza, ascuțite, neiertătoare. Satul 
rămăsese la doi kilometri în urma lor, la aproximativ trei sute de 
metri deasupra nivelului mării, iar călătoria lor îi purta şi mai sus. 

Bărbatul era un vindecător tradițional, o combinație între 
doctor de familie, preot, ghicitor şi vrăjitor. Ştia foarte puțină 
engleză, însă se descurca destul de bine în limba chineză şi în cea 
turcă. Era aproape un pitic, cu trăsături europene şi cu o barbă 
bifurcată specifică mongolilor. Purta o pelerină cusută cu fir auriu 
şi pe cap avea o căciulă de o culoare stridentă. Când erau în sat, 
Vincenti privise cum bătrânul îi tratase pe săteni cu un amestec 
de rădăcini şi de plante, administrat meticulos şi cu o iscusință 
născută din decenii de încercări şi eşecuri. 

— Unde mergem? întrebase în cele din urmă. 

— Să-ţi răspundem la întrebare şi să găsim ceva care să 
oprească febra prietenului tău. 

În jurul său, o adunătură de piscuri albe formau o galerie de 
înălțimi necucerite. Nori de furtună acopereau culmile cele mai 
înalte. Dungi argintii şi de un roşu tomnatic şi pâlcuri dese de nuci 
dădeau culoare împrejurimilor, care altfel păreau ca mumificate. 
Un freamăt de apă curgătoare se auzea undeva în depărtare. 

Ajunseseră la o porțiune plată şi îl urmase pe bătrân printr-o 
deschidere din stâncă de culoare liliachie. Ştia din ce mai studiase 
că munții din jurul său erau încă vii, înălțându-se încet, cu 
aproximativ şase centimetri pe an. 

leşiseră într-o arenă de formă ovală, tot cu pereti de piatră. Nu 
era prea multă lumină înăuntru, aşa că scosese lanterna pe care 
bătrânul îl sfătuise s-o ia cu el. 


264 


Două ochiuri de apă se găseau pe podeaua de piatră, fiecare 
de aproximativ trei metri în diametru, din care unul clocotea 
înspumat, din pricina energiei termale. El apropiase fasciculul 
lanternei şi remarcase culoarea lor contrastantă. Cel activ era de 
un brun roşcat, în timp ce tovarăşul cel liniştit era verde, ca 
spuma mării. 

— Febra pe care o descrii nu este ceva nou, spusese bătrânul. 
Se ştie de multe generații că e transmisă de animale. 

Unul dintre motivele pentru care fusese trimis acolo era de a 
afla mai multe despre iacii, oile şi urşii uriaşi care populau zona. 

— De unde ştii acest lucru? 

— Ne uităm cu atenție. Insă numai uneori reuşesc să treacă 
peste febră. Dacă prietenul tău are febra, asta îi va prinde bine. 
Arătase înspre ochiul de apă verzui, suprafața sa lină fiind 
întreruptă doar de abundența de plante plutitoare. Arătau ca nişte 
nuferi, însă ceva mai stufoase, floarea centrală înălțându-se din 
umbră pentru a ajunge la prețioasele raze de soare. 

— Frunzele îl vor salva. Trebuie să le mestece. 

Vincenti Înmuiase două degete în apă şi le dusese la gură. Nu 
avea nici un gust. Se aşteptase cumva să aibă gustul carbonatului 
din celelalte izvoare ale regiunii. 

Bătrânul îngenunchease şi sorbise un căuş de apă. 

— Este bună, rostise el zâmbind. 

Băuse şi el. Era călduță, precum ceaiul şi proaspătă. Aşa că 
băuse mai mult. 

— Frunzele îl vor vindeca. 

Exista un lucru pe care trebuia să-l afle. 

— Această plantă este obişnuită? întrebase. 

Bătrânul dăduse din cap în semn de încuviințare. 

— Doar cele din lacul acesta au efect. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Poate aşa e voia Domnului. 

Se cam Îndoia de acest lucru. 

— Se mai ştie şi în alte sate de acest lucru? Ştiu şi alţi 
vindecători? 

— Eu sunt singurul care le foloseşte. 

Se aplecase şi trăsese mai aproape una dintre păstăile 
plutitoare, evaluându-i caracteristicile biologice. Era o plantă din 
încrengătura Tracheophyta, cu frunze peltate prinse de tulpină şi 
cu un sistem vascular elaborat. Opt stipule groase şi cărnoase 
înconjurau baza şi formau o platformă plutitoare. Țesutul 
epidermic era de un verde-închis, iar pereții frunzelor erau plini de 
glucoză. O tijă scurtă pornea din centru şi aceasta acționa 
probabil ca suprafață fotosintetică, datorită spațiului limitat al 


265 


frunzei. Petalele albe şi catifelate ale florii erau dispuse circular şi 
nu aveau miros. 

Se uitase dedesubt. O coadă ca de raton de rădăcini maronii, 
ațoase, se împânziseră în apă în căutare de substanțe nutritive. 
După toate aparențele, părea o specie bine adaptată. 

— Cum ai descoperit că vindecă? 

— Tatăl meu m-a învăţat. 

Ridicase planta din apă şi o prinsese în palmele făcute căuş. 
Apa călduță i se scursese printre degete. 

— Frunzele trebuie mestecate complet şi sucul trebuie înghiţit. 
Rupsese un mănunchi şi îl dusese la gură. Se uitase la bătrân. 

Ochii lui pătrunzători îl priveau liniştit şi încrezător. Îşi îndesase 
frunzele în gură şi mestecase. Aveau gust amar, înțepător, ca de 
alaun - şi îngrozitor, ca tutunul. Extrăsese sucul şi îl înghiţise, 
aproape înecându-se. 


266 


55 


VENEŢIA 


Atenţia Cassiopeiei se îndreptase mai întâi de-a curmezişul 
naosului, spre transeptul nordic, unde cineva trăsese în Malone. 
Ea văzuse, peste balustradă, capul şi pieptul unuia dintre 
gardieni, dar nu îl zărise şi pe Malone. Privise apoi cum Zovastina 
trăsese cu arma, glonţul ricoşând de podeaua de marmură la 
câţiva centimetri distanţă de Thorvaldsen. Danezul nici măcar nu 
se clintise. 

O mişcare în dreapta ei îi atrase atenţia. Un bărbat apăru în 
bolta casei scărilor, cu arma în mână. Ridică pistolul atunci când 
o zări, însă nu apucă să tragă. Îl împuşcă în piept. Acesta fu 
aruncat pe spate, agitându-şi dezordonat braţele. Il omori cu încă 
un glonţ, plasat mai precis. De partea cealaltă a naosului, la vreo 
patruzeci de metri, îl zări pe celălalt soldat, care avansa printre 
exponatele din muzeu. Işi luă arcul de pe umăr şi scoase o 
săgeată, însă îşi menţinu poziţia în spatele balustradei, astfel 
încât să nu-i ofere Zovastinei ocazia de a trage în ea. Era 
îngrijorată. Chiar înainte să apară atacatorul, Viktor dispăruse 
dedesubt, în transeptul inferior. Unde se dusese? Prinse pana 
săgeţii în arc şi apucă mânerul. Intinse coarda arcului. 

Gardianul apăru pentru o clipă şi dispăru imediat în lumina 
slabă a transeptului de vizavi. 


Malone aştepta. Îşi scosese pistolul şi nu mai avea nevoie 
decât ca soldatul să avanseze câţiva metri spre el. Reuşise să se 
retragă la capătul uneia dintre expoziţii, folosindu-se de umbre 
ca să fie protejat, deplasându-se cu paşi uşori pe podeaua de 
lemn, cele trei focuri de armă din afară, din naos, acoperindu-i 
zgomotul înaintării. Era imposibil de spus unde anume avuseseră 
loc împuşcăturile, deoarece ecoul te inducea în eroare. El nu 
ţinea neapărat să-l împuşte pe soldat. In general, vânzătorii de 
cărţi nu omorau oameni. Dar se îndoia că avea alternativă. Trase 
aer în piept şi acţionă. 


Zovastina îl privea fix pe Henrik Thorvaldsen, în timp ce alte 
267 


focuri de armă se auzeau de deasupra. Cele treizeci de minute 
de singurătate în biserică se transformaseră într-o îmbulzeală de 
oameni şi evenimente. Thorvaldsen arătă spre caseta de lemn de 
pe podea. 

— Nu este ceea ce te aşteptai, nu-i aşa? 

Ea se hotărî să fie sinceră: 

— Merita să încerc. 

— Ghicitoarea lui Ptolemeu poate fi o păcăleală. Oamenii au 
căutat rămăşiţele lui Alexandru cel Mare timp de o mie cinci sute 
de ani fără nici un succes. 

— Şi oare chiar crede cineva că în caseta aceea se află Sfântul 
Marcu? 

El ridică din umeri. 

— O groază de venețieni cred asta cu siguranţă. 

Ea trebuia să plece în bazilică, aşa că strigă: 

— Viktor! 

— Este vreo problemă, doamnă ministru? se auzi o altă voce. 

Era Michener. Preotul se ivi în prezbiteriul luminat. Ea îndreptă 
arma către el. 

— M-ai minţit! 


Malone se deplasa către stânga, în timp ce gardianul se ducea 
la dreapta, pe lângă balustradă. Ocoli un leu de lemn care stătea 
pe un tron ducal cioplit şi se ghemui în spatele unei tapiserii 
expuse, înalte până la talie, care îl separa de urmăritorul său. Se 
repezi înainte, cu intenţia de a-l surprinde pe bărbat înainte ca el 
să aibă timp să reacționeze. Ajunse la capătul expoziţiei, se 
întoarse şi se pregăti de manevră. 

O săgeată străpunse deodată pieptul soldatului, lăsându-l fără 
suflare. Malone văzu privirea şocată de pe figura individului, în 
timp ce îşi ducea mâna la săgeata înfiptă în piept. Viaţa îl părăsi 
cu totul, iar corpul i se prăbuşi pe podea. 

Malone îşi răsuci capul spre stânga. De partea cealaltă a 
naosului stătea Cassiopeia, cu arcul în mână, cu faţa 
încremenită, fără a exprima nici o emoție. In spatele ei, sus, pe 
peretele exterior, se întrevedea o rozetă cufundată în întuneric, 
una dintre ferestrele acelea rotunde specifice stilului gotic. Sub 
fereastră, Viktor apăru din umbră şi se îndreptă către Cassiopeia, 
cu o armă îndreptată înspre ea. 


268 


Zovastina era furioasă. 

— Ştiai că nu este nimic în acel mormânt, îi spuse ea lui 
Michener. 

— De unde aş fi putut să ştiu? Nu a mai fost deschis de peste 
o sută şaptezeci de ani. 

— Poţi să-i spui papei tale că Biserica nu va fi acceptată în 
Federație, cu sau fără concordat! 

— Voi transmite mesajul. 

Ea se întoarse spre Thorvaldsen. 

— Nu mi-ai spus până acum. Care este interesul tău în toată 
povestea asta? 

— Să te opresc. 

— O să-ţi fie foarte greu. 

— Nu ştiu ce să zic pe tema asta. Tu trebuie să părăseşti 
bazilica, iar pentru a ajunge la aeroport trebuie să faci o lungă 
călătorie cu barca. 

Zovastina îşi dădu seama că ei îşi aleseseră capcana cu foarte 
mare grijă. Sau, mai precis, o lăsaseră pe ea să şi-o aleagă. 
Veneţia, înconjurată de apă. Fără maşini, autobuze, trenuri. Doar 
o grămadă de bărci care abia se deplasau. Plecarea putea într- 
adevăr să fie o problemă. Cât i-ar fi luat? O oră până la aeroport? 
lar căutătura încrezătoare a celor doi, care o priveau de la cinci 
metri depărtare, nu o liniştea în nici un fel. 


Viktor se apropie de femeia cu arcul. Ucigaşa lui Rafael. 
Femeia care tocmai îi secerase încă unul dintre soldaţii de pază, 
în transeptul opus. Ar fi trebuit s-o omoare, însă îşi dădu seama 
că nu ar fi fost înţelept. Ascultase spusele Zovastinei şi 
înţelesese că lucrurile nu mergeau prea bine. Pentru a pleca, 
aveau nevoie de o asigurare. Aşa că înfipse ţeava pistolului în 
ceafa ei. Femeia nu se clinti. 

— Ar trebui să te împuşc, spuse el, scuipând cuvintele. 

— Ce folos ţi-ar aduce? 

— AŞ egala scorul. 

— Eu aş spune că suntem deja chit. Moartea lui Ely, pentru 
moartea partenerului tău. 

El încercă să-şi înăbuşe furia şi-şi forţă mintea să gândească 
limpede. Deodată, îi veni o idee, o cale de a readuce situaţia sub 
control. N 

— Du-te până la balustradă. Incet. 


269 


Ea făcu trei paşi înainte. 

— Doamnă ministru! strigă el peste balustradă. 

Se uită pe după prizoniera sa şi o văzu pe Zovastina privind în 
sus, cu arma încă aţintită asupra celor doi bărbaţi. 

— Această femeie, îi spuse el, va fi biletul nostru de plecare de 
aici. O ostatică. 

— Excelentă idee, Viktor! 

— Ea nu ştie ce harababură ai făcut, nu? îi şopti femeia. 

— Vei muri înainte să rosteşti primul cuvânt. 

— Fii fără grijă! Eu nu o să-i spun. 


Malone văzu situaţia neplăcută în care se afla Cassiopeia. Sări 
până în dreptul balustradei şi aţinti arma peste naos. 

— Aruncă arma! îi strigă Viktor. 

Malone nu luă în seamă ordinul. 

— Eu aş face ce spune el, zise Zovastina de jos. Arma ei era 
încă îndreptată spre Michener şi Thorvaldsen. Sau îi împuşc pe 
aceştia doi. 

— Ministrul Suprem al Federaţiei Asiei Centrale săvârşind o 
crimă în Italia? Mă îndoiesc! 

— Adevărat, spuse Zovastina. Dar Viktor poate foarte bine s-o 
omoare pe femeie, ceea ce nu ar fi o problemă pentru mine. 

— Arunc-o! îi spuse Cassiopeia. 

Işi dădu seama că ar fi fost o nerozie să se conformeze. Putea 
să se retragă în umbră şi să rămână o ameninţare. 

— Cotton, îi zise Thorvaldsen de jos, fă cum îţi spune 
Cassiopeia! 

Trebuia să se încreadă în faptul că ambii săi prieteni ştiau ce 
făceau. În mod greşit? Probabil. Dar mai făcuse lucruri prosteşti 
şi altă dată. Lăsă pistolul să cadă peste balustradă. 


— Adu-o jos! strigă Zovastina înspre Viktor. lar tu, i se adresă 
celuilalt bărbat care tocmai aruncase arma, vino aici. 

El nu se mişcă din locul său. 

— Te rog, Cotton, zise Thorvaldsen. Fă ce-ţi spune! 

O ezitare, apoi bărbatul dispăru din dreptul balustradei. 

— Tu îl controlezi? întrebă Zovastina. 

— Nimeni nu îl controlează. 

Viktor şi femeia ostatică intrară în prezbiteriu. Celălalt bărbat, 
cel căruia Thorvaldsen îi dăduse ordinul, apăru şi el câteva 


270 


secunde mai târziu. 

— Cine eşti? îl întrebă ea. Thorvaldsen ţi-a zis Cotton. 

— Numele meu e Malone. 

— Şi tu? întrebă Zovastina, uitându-se la femeia cu arcul. 

— Sunt o prietenă de-a lui Ely Lund. 

Ce se întâmpla? Trebuia neapărat să afle, aşa că se gândi 
rapid şi făcu un semn către ostatica lui Viktor. 

— Ea vine cu mine. Pentru a-mi asigura liberă trecere. 

— Doamnă ministru, spuse Viktor, cred că ar fi mai bine să 
rămână aici, cu mine. Pot să o ţin până ajungeţi suficient de 
departe. 

Ea clătină din cap şi arătă spre Thorvaldsen. 

— la-l pe el cu tine! Du-l într-un loc sigur! Când ajung în avion 
te sun şi după aceea poţi să-l laşi să plece. Dacă sunt probleme, 
omoară-l şi asigură-te că nu-i va fi găsit corpul niciodată! 

— Doamnă ministru, zise Michener, din moment ce eu sunt 
pricina acestui haos, ce-ar fi să mă luaţi pe mine ostatic şi să-l 
lăsăm pe domnul acesta în pace? 

— Şi ce-ar fi să mă iei pe mine, în locul ei? întrebă Malone. Nu 
am fost niciodată în Federaţia Asiei Centrale. 

Zovastina îl măsură pe american din priviri. Era înalt şi sigur 
pe sine. Probabil un agent. Insă ea voia să afle mai multe despre 
legătura femeii cu Ely Lund. Oricine îl cunoştea pe Lund 
îndeajuns de mult ca să-şi rişte viaţa pentru a-l răzbuna trebuia 
supus unor investigaţii mai amănunțite. Cât despre Michener, 
trăgea nădejde că Viktor va profita de ocazie să-l omoare pe 
mincinosul acela nenorocit! i 

— Prea bine, părinte, du-te cu Viktor! In privinţa ta, domnule 
Malone, poate cu altă ocazie! 


271 


56 


SAMARKAND 


Vincenti se trezi. Şedea întins pe scaunul confortabil din piele 
al elicopterului, lăsat la orizontală şi se îndrepta la est de oraş. 
Telefonul din poală începu să vibreze. Citi afişajul de pe ecranul 
LCD: Grant Lyndsey. Şeful laboratorului de cercetare din China. 
Îşi îndesă o cască în ureche şi răspunse la telefon. 

— Suntem gata, îi spuse angajatul. Zovastina are toate 
organismele şi laboratorul este transformat. Curat şi complet. 

În legătură cu planurile pe care şi le făcuse Zovastina, pe el 
nu-l interesa ca Occidentul sau guvernul chinez să-i scotocească 
laboratorul şi să-l găsească vinovat de ceva. Doar opt oameni de 
ştiinţă lucraseră la proiect, sub conducerea lui Lyndsey. Toate 
vestigiile muncii lor fuseseră acum îndepărtate. 

— Plăteşte-i pe toţi şi trimite-i acasă. O'Conner îi va vizita şi le 
va face actele de pensionare. 

La celălalt capăt se aşternu liniştea. 

— Nu-ţi face griji, Grant! Adună toate datele din calculator şi 
îndreaptă-te spre casa mea de peste graniţă. Va trebui să 
aşteptăm şi să vedem ce va face Ministerul Suprem cu arsenalul 
ei înainte de a trece la acţiune. 

— Plec îndată. 

Asta şi voia să audă Vincenti. 

— Ne vedem înainte de sfârşitul zilei. Avem de lucru, aşa că, la 
muncă! 

Inchise telefonul şi se lăsă pe spate în scaun. Se gândi din nou 
la bătrânul pitic din munţii Pamir. Pe atunci, Tadjikistanul era un 
ţinut primitiv şi ostil. Acolo se realizaseră foarte puţine cercetări 
doctorale în decursul timpului. Puţini străini îl vizitau. Acestea şi 
fuseseră motivele pentru care irakienii consideraseră că regiunea 
respectivă era un loc promiţător pentru investigarea zoonozelor 
necunoscute. Două ochiuri de apă aflate sus în munţi. Unul 
verde, altul cafeniu. Şi planta ale cărei frunze le mestecase el. Işi 
aminti de acea apă. Era caldă şi limpede. Insă atunci când îşi 
îndreptase lanterna spre adâncul ochiurilor de apă, îi apăruse 
dinainte o privelişte şi mai ciudată. Erau două litere sculptate, 


272 


câte una în fiecare ochi de apă. Z şi H. Fuseseră cioplite din 
blocuri de piatră şi erau aşezate pe fundul micuţelor lacuri. Se 
gândi la medalionul pe care Stephanie Nelle insistase să i-l arate. 
Unul dintre cele pe care Irina Zovastina părea că ţinea morţiş să 
le achiziţioneze. Şi microliterele care se presupunea că existau 
pe o faţă medalionului: ZH. Coincidenţă? Nu prea credea. Ştia ce 
însemnau literele, întrucât apelase la cărturari care îi povestiseră 
că, în greaca veche, acestea reprezentau conceptul de viaţă. li 
venise ideea de a face din acea sintagmă antică denumirea 
viitorului remediu pentru HIV. Acum nu mai era aşa sigur de asta. 
Avea senzaţia că toată lumea lui se năruia, iar anonimatul de 
care se bucurase altădată părea să se evapore rapid. 

Americanii erau pe urmele sale, Zovastina - la fel. Chiar şi Liga 
Venețiană era posibil să fie pe urmele sale. Insă aruncase deja 
zarurile. Nu mai exista cale de întoarcere. 


Privirea lui Malone se îndrepta când asupra lui Thorvaldsen, 
când asupra Cassiopeiei. Nici unul din prietenii săi nu arăta nici 
cea mai mică îngrijorare faţă de situaţia dificilă în care se aflau. 
El şi Cassiopeia ar fi putut foarte bine să-i doboare pe Zovastina 
şi pe Viktor. Incercase să le sugereze din priviri acest lucru, însă, 
după cum se părea, nici unul nu îi acorda atenţie. 

— Acest papă al tău nu mă sperie, îi spuse Zovastina lui 
Michener. 

— Nu este în intenţia noastră să speriem pe cineva. 

— Nu eşti decât un făţarnic şi un ipocrit! 

Michener nu răspunse. 

— Nu ai nimic de zis? întrebă ea. 

— Mă voi ruga pentru tine, doamnă ministru! 

Ea scuipă la picioarele lui, după care îi spuse: 

— Nu am nevoie de rugăciunile tale, părinte! apoi îi făcu semn 
Cassiopeiei. A sosit vremea să plecăm. Lasă arcul şi săgețile! N-o 
să mai ai nevoie de ele. 

Cassiopeia le lăsă să cadă pe podea. 

— Acesta este pistolul ei, spuse Viktor în timp ce îi înmâna 
arma. 

— În momentul în care decolăm, îţi dau telefon! Dacă nu 
primeşti nici o veste de la mine în trei ore, omoară-l pe preot! Şi, 
Viktor... Zovastina tăcu preţ de câteva secunde, apoi adăugă: 
Asigură-te că suferă! 


273 


Viktor şi Michener ieşiră din prezbiteriu şi străbătură naosul 
întunecat. 

— Mergem? o întrebă Zovastina pe Cassiopeia. Presupun că te 
vei purta cuviincios. 

— De parcă aş avea de ales! 

— Preotul va aprecia acest lucru. 

Părăsiră şi ele  prezbiteriul. Malone se întoarse către 
Thorvaldsen. 

— Şi chiar vor pleca aşa, fără nici o reacţie din partea noastră? 

— Trebuia să se întâmple astfel, spuse Stephanie, ivindu-se 
alături de un alt bărbat din umbra transeptului sudic. 

II prezentă pe acesta ca fiind Edwin Davis, consilier adjunct pe 
probleme de securitate naţională al preşedintelui Statelor Unite; 
vocea lui Davis se auzise mai devreme la telefon. Totul la el era 
ordonat şi controlat, de la pantalonii călcaţi şi cămaşa de 
bumbac apretată, până la pantofii strălucitori şi înguşti din piele 
de vițel. Malone îl ignoră pe Davis şi o întrebă pe Stephanie: 

— De ce trebuia să se întâmple astfel? 

Răspunse Thorvaldsen: 

— Nu eram siguri de ce urma să se întâmple. Noi încercam 
doar să facem să se întâmple ceva. 

— Voiai să fie luată Cassiopeia prizonieră? 

Thorvaldsen clătină din cap în semn că nu, după care rosti: 

— Nu voiam, dar Cassiopeia se pare că aşa intenţiona. | se 
citea în ochi, aşa că am profitat de moment şi i-am făcut pe plac. 
De aceea te-am rugat să arunci arma. 

— Eşti nebun? 

— Cotton, spuse Thorvaldsen apropiindu-se de el, acum trei 
ani le-am făcut cunoştinţă lui Ely şi Cassiopeiei. 

— Şi ce legătură are asta? 

— Când Ely era mai tânăr, s-a dedat prosteşte unor 
experimente personale legate de droguri. Nu a fost prudent cu 
acele folosite şi, din nefericire, s-a infectat cu HIV. A reuşit să 
ducă boala pe picioare, luând diverse cocteiluri de medicamente, 
însă sorții nu prea îi erau favorabili. Majoritatea celor infectați 
contractează în cele din urmă SIDA şi mor. El avusese noroc 
până atunci. 

Malone aşteptă să continue. 

— Cassiopeia are şi ea aceeaşi boală. 

Oare auzise bine? 


274 


— A căpătat-o în urma unei transfuzii de sânge, cu zece ani în 
urmă. la medicamentele simptomatice şi îşi menţine boala sub 
control, la fel ca şi el. 

Malone era în stare de şoc, însă multe dintre comentariile ei 
aveau acum sens. 

— Dar cum de este posibil? Este atât de activă. De puternică... 

— Dacă iei medicamentele în fiecare zi poţi fi astfel, cu 
condiţia ca virusul să coopereze. 

Malone o privi stăruitor pe Stephanie. 

— Ştiai acest lucru? o întrebă el. 

— Edwin mi-a zis mai devreme, înainte să venim aici. Îi 
spusese Henrik. El şi Henrik ne-au aşteptat să sosim. Asta este 
motivul pentru care Michener m-a luat deoparte. 

— Şi eu şi Cassiopeia ce eram? Materiale de unică folosinţă? 
Care puteau fi distruse fără nici o problemă şi apoi să li se nege 
legăturile cu voi? îl întrebă el pe Davis. 

— Ceva de genul ăsta. Nu aveam nici cea mai mică idee cum 
urma să reacționeze Zovastina. 

— Ticălos ordinar ce eşti! rosti Malone şi se îndreptă 
ameninţător înspre Davis. 

— Cotton, spuse Thorvaldsen, eu am fost de acord cu acest 
lucru. Aşa că mai bine enervează-te pe mine. 

Malone se opri locului şi îl privi pe prietenul său. 

— Cine ţi-a dat dreptul să faci acest lucru? 

— Când tu şi Cassiopeia aţi plecat din Copenhaga, a sunat 
preşedintele Daniels. Mi-a povestit ce i s-a întâmplat lui 
Stephanie la Amsterdam şi m-a întrebat ce ştiam despre subiect. 
l-am spus. El mi-a sugerat că aş putea să fiu util aici. 

— impreună cu mine? Acesta este motivul pentru care m-ai 
minţit că Stephanie era în pericol? 

Thorvaldsen îi aruncă o privire lui Davis. 

— La drept vorbind şi eu sunt puţin derutat în această privinţă. 
Nu am făcut decât să-ţi transmit ce mi-au spus ei, întocmai. S-ar 
părea că preşedintele ne voia implicaţi pe toţi. 

Malone se uită la Davis şi îi zise: 

— Nu-mi place modul în care acţionezi. 

— De acord cu tine! Insă trebuie să duc la capăt cumva ceea 
ce am de făcut. 

— Cotton, spuse Thorvaldsen, nu aveam mult timp de gândire. 
Am fost nevoiţi să improvizăm. 


275 


— Aşa crezi? 

— Insă consideram că Zovastina nu va face ceva imprudent 
aici, în interiorul bazilicii. Nu şi-ar fi permis. Şi ar fi fost prinsă 
total fără apărare. De aceea am fost de acord să o provoc. 
Bineînţeles, Cassiopeia era cu totul altă problemă: ea omorâse 
deja doi oameni. 

— Şi încă unul în Torcello, interveni Malone, propunându-şi să 
rămână concentrat. Despre ce este vorba aici? 

— Pe de o parte, spuse Stephanie, încercăm să o oprim pe 
Zovastina. Pregăteşte un război murdar şi are suficiente resurse 
să-l facă extrem de costisitor. 

— A contactat Biserica, iar cei de acolo ne-au vândut pontul, 
zise Davis. Acesta este motivul pentru care ne aflăm acum aici. 

— Puteai să ne fi spus toate astea, îi reproşă Malone lui Davis. 

— Nu, domnule Malone, nu puteam! Ţi-am citit dosarul. Ai fost 
un agent remarcabil. O listă lungă de misiuni îndeplinite cu 
succes şi de decoraţii. Nu-mi pari un tip naiv. Ar trebui să înţelegi 
cel mai bine cum se desfăşoară jocul. 

— Tocmai asta e: eu nu mai fac parte din joc, rosti Malone. 
Făcu câţiva paşi, încercând să se liniştească. Apoi se apropie de 
caseta de lemn care zăcea deschisă pe podea. Zovastina a riscat 
totul numai ca să se uite la oasele astea? 

— Aceasta este partea a doua a situaţiei, spuse Thorvaldsen. 
Partea mai complicată. Tu ai citit câteva dintre paginile 
manuscrisului descoperit de Ely despre Alexandru cel Mare şi 
leacul său. Ely a ajuns să creadă, poate în mod total nejustificat, 
că, din simptomele descrise, leacul ar putea avea vreun efect şi 
asupra agenţilor patogeni virali. 

— Aşa cum este HIV? întrebă Malone. 

Thorvaldsen încuviinţă printr-o mişcare a capului. 

— Ştim că există substanţe în natură - coajă de copac, plante 
cu frunze, rădăcini - care pot distruge bacteria şi virusurile, 
poate chiar şi unele forme de cancer. El spera că leacul ar 
proveni de la una dintre ele. 

Malone îşi aduse aminte de un fragment din manuscris. 
„Copleşit de remuşcări şi simțind că Ptolemeu era sincer, 
Eumenes îi dezvăluise locul de veci, departe, aflat undeva în 
munţi, acolo unde sciţii îi oferiseră lui Alexandru cunoaşterea 
vieţii.” 

— Sciţii sunt cei care i-au arătat leacul lui Alexandru, zise el. 


276 


Eumenes spunea că Alexandru a fost îngropat acolo unde sciţii l- 
au învăţat pe rege despre viaţă. Răsărindu-i dintr-odată o idee în 
minte, i se adresă lui Stephanie: Tu ai unul dintre medalioane, 
nu-i aşa? 

Stephanie îi înmână moneda. 

— E cea din Amsterdam. Am recuperat-o, după ce oamenii 
Zovastinei încercaseră să o ia. Ni s-a spus că este autentică. 

Malone ridică decadrahma înspre lumină. 

— Ascunse în interiorul războinicului sunt nişte litere mărunte: 
ZH, zise Stephanie. In greaca veche înseamnă viaţă. 

Îşi aminti alt fragment din /storia lui Hieronimus din Cardia. 
„Ptolemeu mi-a înmânat apoi un medalion de argint care îl 
înfăţişa pe Alexandru când se lupta cu elefanții. Mi-a spus că 
bătuse acele monede special în onoarea luptelor purtate atunci. 
Mi-a mai spus, de asemenea, să mă întorc la el atunci când voi 
găsi soluţia la ghicitoarea lui. Insă o lună mai târziu Ptolemeu s-a 
stins.” Acum înţelesese. 

— Monedele şi ghicitoarea au legătură, spuse el. 

— Fără îndoială, răspunse Thorvaldsen. Dar cum? 

Nu era încă pregătit să le explice. 

— Nici unul dintre voi nu mi-a răspuns. De ce i-aţi lăsat să 
plece de aici? 

— Cassiopeia voia neapărat să se întâmple astfel, asta era 
clar, spuse Thorvaldsen. Eu şi ea am furnizat suficiente informaţii 
despre Ely pentru a o intriga pe Zovastina. 

— De aceea ai cerut-o la telefon? 

Thorvaldsen încuviinţă printr-o mişcare a capului. 

— Trebuia să fie informată. Nu aveam habar ce intenţiona să 
facă. Trebuie să înţelegi, Cotton: Cassiopeia îşi doreşte să afle ce 
s-a întâmplat cu Ely, iar răspunsurile se află în Asia. 

Obsesia asta îl deranja pe Malone. De ce? Nu era sigur, însă îl 
deranja. La fel ca şi durerea ei. Şi boala pe care o avea. Erau 
prea multe lucruri pentru a le mai ţine evidenţa. Prea multe 
emoţii pentru un bărbat care se străduia din răsputeri să le 
ignore. 

— Ce va face după ce va ajunge în Federație? 

Thorvaldsen ridică din umeri. 

— Nu am nici cea mai mică idee. Zovastina este convinsă că îi 
cunosc planul în totalitate. Am avut grijă să îi dau această 
convingere. Ştie de asocierea dintre mine şi Cassiopeia. Va 


277 


încerca să profite de ocazia pe care i-am oferit-o pentru a afla de 
la Cassiopeia tot ce poate... 

— Inainte de a-i face felul. 

— Cotton, zise Stephanie, acesta e un risc pe care Cassiopeia 
l-a acceptat de bunăvoie. Nimeni nu i-a cerut să se ducă. 

— Nu, nu i-am cerut, spuse el, simțind cum îl năpădeşte 
tristeţea. Noi doar am lăsat-o să se ducă. Preotul acela este şi el 
implicat? 

— El are o misiune de îndeplinit, zise Davis. De aceea s-a 
oferit voluntar. 

— Dar mai este ceva, interveni Thorvaldsen. Ceea ce a 
descoperit Ely, ghicitoarea lui Ptolemeu, este cât se poate de 
reală. lar noi deţinem acum toate elementele pentru a găsi 
soluţia. 

Malone arătă înspre casetă. 

— Acolo nu este nimic, zise el. Indiciul ăsta nu duce nicăieri. 

Thorvaldsen clătină din cap în semn de dezacord. 

— Nimic mai fals. Oasele acelea s-au aflat chiar sub picioarele 
noastre, în criptă, timp de secole, înainte să fie mutate aici sus. 
Thorvaldsen arătă înspre sarcofagul deschis. Când au fost 
mutate prima dată, în 1835, a mai fost găsit un obiect împreună 
cu ele. Doar puţini cunosc acest lucru, spuse danezul, după care 
arătă cu degetul spre transeptul sudic cufundat în întuneric. Se 
află în trezorerie şi este acolo de foarte multă vreme. 

— Şi trebuia să plece Zovastina înainte să arunci o privire? 

— Cam aşa ceva. Danezul ridică o cheie. lată biletul nostru 
pentru a vedea ce ni se oferă. 

— iți dai seama, sper, că sarcina pe care şi-a asumat-o 
Cassiopeia ar putea fi cu mult peste capacităţile ei. 

Thorvaldsen încuviinţă cu un aer sumbru. 

— Pe deplin! 

Malone trebuia să stea să se gândească, aşa că privi spre 
transeptul sudic şi întrebă: 

— Ştii ce să faci cu ceea ce vei găsi acolo? A 

— Eu nu, spuse Thorvaldsen clătinând din cap. Insă avem pe 
cineva care s-ar putea să ştie. 

Malone arboră o expresie nedumerită. 

— Henrik crede, interveni Stephanie şi Edwin pare să fie de 
acord... 

— Este vorba de Ely, punctă Thorvaldsen. Noi credem că încă 


278 


este în viaţă. 


279 


PARIEA A PAIRA 


57 


FEDERAȚIA ASIEI CENTRALE 
ORA 6.50 


Vincenti cobori din elicopter. Călătoria de la Samarkand 
durase aproape o oră. Deşi existau autostrăzi noi care duceau 
spre răsărit până la Valea Fergana, proprietatea sa se afla mai 
spre sud, în fostul Tadjikistan, iar călătoria cu avionul rămânea 
cea mai sigură şi mai rapidă cale de a ajunge acolo. 

Işi alesese pământul cu grijă, sus în munţii împresuraţi de nori. 
Nimeni nu pusese sub semnul întrebării achiziţia respectivă, nici 
măcar Zovastina. El oferise o explicaţie sumară, cum că era sătul 
de terenul venețian plat şi noroios, aşa că îşi cumpărase 
nouăzeci de hectare de pădure şi teren stâncos în zona munţilor 
Pamir. Aceasta avea să fie lumea sa. Locul în care nu putea fi 
văzut sau auzit, înconjurat de servitori, la o înălţime 
impunătoare, în mijlocul peisajului cândva sălbatic, acum însă 
îmblânzit şi transformat, cu iz de Italia, de Bizanţ şi de China. 

Îşi botezase proprietatea Attico şi observase din aparatul de 
zbor că intrarea principală era încoronată acum cu o arcadă de 
piatră sofisticată, pe care era scris numele. De asemenea, 
observase că în jurul casei fuseseră ridicate mai multe schele, 
exteriorul îndreptându-se rapid spre finalizare. Construcţia 
fusese lentă, dar constantă, iar el avea să întâmpine cu bucurie 
momentul în care pereţii vor fi finalizaţi în totalitate. 

Se strecură pe sub palele elicei care încă se roteau şi străbătu 
o grădină pe care o făcuse să înflorească pe o pantă montană, 
pentru ca pe proprietatea sa să domnească farmecul specific 
zonelor rurale din Anglia. 

Peter O'Conner îl aştepta pe pietrele inegale ale terasei din 
spate. 


280 


— E totul în regulă? îşi întrebă Vincenti angajatul. 

O'Conner încuviinţă printr-o mişcare a capului şi spuse: 

— Nu este nici o problemă aici. 

Zăbovi puţin afară, să-şi mai tragă sufletul. Nori de furtună 
încununaseră îndepărtatele vârfuri estice, din China. Ciori 
patrulau  văzduhul văii. lşi  poziţionase cu grijă castelul, 
suspendându-l deasupra văii pentru a amplifica panorama 
spectaculoasă. Atât de diferit era totul de Veneţia! Nici o 
duhoare neplăcută nu se simţea. Doar aer curat şi rece. Cineva îi 
spusese că primăvara asiatică fusese neobişnuit de caldă şi de 
uscată, iar el se bucurase foarte mult că avea acolo, sus, acea 
proprietate. 

— Ce-i cu Zovastina? întrebă el. 

— Părăseşte Italia chiar în acest moment, însoţită de o altă 
femeie. Aceasta este o persoană atrăgătoare, cu pielea măslinie 
şi şi-a dat la Vamă numele de Cassiopeia Vitt. 

Vincenti aşteptă continuarea, ştiind că O'Conner fusese 
conştiincios. 

— Vitt locuieşte în sudul Franţei. În prezent, finanţează 
reconstrucţia unui castel medieval, un proiect amplu şi costisitor. 

Tatăl ei deţinea câteva concerne manufacturiere spaniole. 
Nişte conglomerate uriaşe. Ea a moştenit totul. 

— Dar ea, ca persoană, cum e? 

— Musulmană, dar nu genul practicant. Cu studii superioare, 
diplome în inginerie şi în istorie. Necăsătorită. Treizeci şi opt de 
ani. Cam asta este tot ce am putut afla într-un timp scurt. Doriţi 
mai multe informaţii? 

— Nu acum, spuse Vincenti, clătinând din cap. Dar ai vreo idee 
ce caută ea cu Zovastina? 

— Oamenii mei nu ştiau. Zovastina a părăsit bazilica împreună 
cu ea şi s-au îndreptat direct spre aeroport. 

— Este pe drumul de întoarcere? 

O'Conner încuviinţă dând din cap. 

— Va ajunge în următoarele patru, cinci ore. 

Vincenti băgă de seamă că mai era ceva. 

— Oamenii care au plecat pe urmele lui Nelle au avut 
probleme, zise O'Conner. Unul a fost doborât de un lunetist 
plasat pe un acoperiş, celălalt a scăpat cu fuga. Se pare că Nelle 
era pregătită pentru primirea noastră. 

Nu-i făcu nici o plăcere să audă aceste lucruri, însă problema 


281 


respectivă suporta amânare. Sărise deja în apă şi era prea târziu 
să se mai întoarcă pe mal. 

Pătrunse în casă. Terminase de decorat acum un an, după ce 
cheltuise milioane pe vopsea, tapet, mobilă lăcuită şi obiecte de 
artă. Dar ţinuse morţiş ca să nu sacrifice confortul de dragul 
splendorii, aşa că îşi construise şi o sală de spectacole, saloane 
de zi primitoare, dormitoare private, băi şi o grădină. Din păcate, 
nu se bucurase de acest loc decât câteva săptămâni preţioase, 
angajând personal dintre localnicii examinaţi personal de 
O'Conner. Curând totuşi, Attico avea să devină refugiul său 
personal, un loc al meditaţiei cu standarde înalte de viaţă, iar el 
se pregătise pentru această eventualitate prin instalarea unor 
sisteme sofisticate de alarmă, a celor mai noi echipamente de 
comunicaţii şi a unei reţele complicate de pasaje ascunse. 

Trecu prin camerele de la parter, care se înşiruiau una după 
alta, în stilul franțuzesc, fiecare colţişor părând la fel de răcoros 
şi de umbros ca un crepuscul de primăvară. Un atrium frumos de 
inspiraţie clasică adăpostea o scară de marmură în spirală care 
ducea către următoarele etaje. 

incepu să urce treptele. Fresce reprezentând evoluţia ştiinţelor 
liberale se desluşeau deasupra. Această parte a casei îi amintea 
de ce avea Veneţia mai frumos, deşi ferestrele impozante 
încadrau peisajul montan, în loc de Canal Grande. Destinația sa o 
reprezenta uşa închisă din stânga, aflată imediat după capătul 
de sus al scărilor, una dintre cele mai spaţioase camere de 
oaspeţi. 

Intră încetişor. Karyn Walde stătea nemişcată, întinsă pe pat. 
O'Conner le adusese pe ea şi pe asistenta medicală din 
Samarkand cu un alt elicopter. Braţul drept al femeii era 
conectat din nou la o perfuzie intravenoasă. Vincenti se apropie 
şi luă una dintre seringile aflate pe măsuţa de metal, al cărei 
conţinut îl goli prin unul din orificiile perfuziei. Câteva secunde 
mai târziu, stimulentul o forţă pe Walde să deschidă ochii. In 
Samarkand, Vincenti îi provocase starea de inconştienţă, însă 
acum avea nevoie de ea trează. 

— Revino-ţi, îi spuse el. Trezeşte-te! 

Ea clipi, iar Vincenti observă cum i se focalizează pupilele. 
Apoi femeia închise ochii la loc. El luă urciorul cu apă rece ca 
gheaţa de pe noptieră şi o stropi pe faţă. Aceasta se trezi brusc, 
scuipând stropii din gură şi scuturându-şi capul pentru a scăpa 


282 


de apa din ochi. 

— Nenorocitule! izbucni ea, ridicându-se în capul oaselor. 

— Ţi-am spus să te trezeşti. 

Nu era imobilizată. Nu era necesar. Karyn îşi plimbă privirea în 
jurul ei, după care întrebă: 

— Unde mă aflu? 

— iți place? Are acelaşi nivel de eleganţă precum acela cu 
care eşti obişnuită. 

Ea observă razele soarelui care intrau prin ferestre şi prin uşa 
ce ducea în terasa deschisă. 

— Cât timp am fost inconştientă? 

— Destul de mult. E dimineaţă. 

Dezorientarea reapăru imediat ce femeia îşi dădu seama de 
realitate. 

— Ce se întâmplă? i 

— Vreau să-ți citesc ceva. Imi permiţi? 

— Am de ales? 

Lui Karyn îi revenise prezenţa de spirit. 

— Nu chiar, dar cred că va merita timpul pierdut. 


Eram suspicios în privința Studiului Clinic W12-23 încă de la 
început. Iniţial, Vincenti ne-a desemnat numai pe el însuşi şi pe 
mine pentru supervizarea acestuia. Acesta era un lucru ciudat, 
deoarece Vincenti rareori se implica în astfel de lucruri, în special 
atunci când era vorba de un studiu cu doisprezece participanţi, 
lucru ce constituia un motiv în plus pentru care devenisem 
suspicios. Majoritatea studiilor pe care le desfăşurăm au cel puţin 
o sută, până la (cel puţin o dată) o mie sau mai bine de 
participanţi. De obicei, un eşantion de doisprezece pacienţi nu 
dezvăluie nimic despre eficienţa unei substanţe, având în vedere 
mai ales criteriul cel mai important dintre toate, cel legat de 
toxicitate, pericolul constând în concluziile care ar putea fi doar 
întâmplătoare. 

Când mi-am exprimat aceste preocupări faţă de Vincenti, el mi- 
a explicat că nu toxicitatea era scopul acestui studiu, lucru care 
din nou mi s-a părut ciudat. Am întrebat, apoi, despre agentul 
care trebuia testat, iar Vincenti mi-a spus că era ceva ce realizase 
personal, fiind curios să vadă dacă rezultatele sale de laborator ar 
putea fi duplicate pe oameni. Eram conştient de faptul că Vincenti 
lucra la proiecte considerate secrete interne (ceea ce înseamnă 
că doar anumite persoane aveau acces la date), însă în trecut eu 
făcusem mereu parte din personalul cu acces. La acest studiu, 


283 


Vincenti stabilise foarte clar că numai el avea voie să manipuleze 
substanţa de analizat, cunoscută drept Zeta Eta. 

Folosind nişte parametri specifici pe care i-a furnizat Vincenti, 
am izolat o duzină de voluntari din diferite clinici de sănătate din 
ţară. Această sarcină nu a fost tocmai uşoară, având în vedere că 
virusul HIV este un subiect pe care irakienii nu îl discută deschis, 
iar boala este rar întâlnită. În cele din urmă, în schimbul unor 
sume de bani, am găsit şi subiecţii. Trei dintre ei, care erau în 
stadiile incipiente ale infectării cu HIV, aveau numărul leucocitelor 
de aproximativ o mie şi doar un procentaj redus de virus. Nici una 
dintre aceste persoane nu prezenta vreun simptom extern de 
SIDA. Alţi cinci progresaseră de la virusul HIV la SIDA, aveau fluxul 
sangvin plin de viruşi, numărul leucocitelor scăzut, fiecare dintre 
ei prezentând o paletă largă de simptome specifice. Alţi patru 
erau cu certitudine pe punctul de a muri, numărul leucocitelor 
fiind sub două sute şi aveau o varietate de infecţii secundare care 
se manifestau deja clar, sfârşitul reprezentând doar o chestiune 
de timp. 

O dată pe zi mă duceam la clinica din Bagdad şi administram 
doze intravenoase la nivelurile specificate de Vincenti. In acelaşi 
timp, obţineam mostre de sânge şi de ţesut. Incă de la prima 
injecție, toţi au prezentat ameliorări notabile. Numărul 
leucocitelor a crescut puternic şi, odată cu reapariţia sistemului 
imunitar, infecțiile secundare s-au disipat, iar corpurile lor au 
început să îndepărteze afecțiunile diverse. Unele, cum ar fi 
focarele canceroase Kaposi, prezente la cinci dintre cei 
doisprezece, au fost într-un stadiu care a depăşit puterea de 
vindecare a remediului, însă infecțiile pe care sistemul imunitar le 
putea combate eficient începuseră să se diminueze încă de la 
începutul celei de-a doua zile. 

Până în a treia zi, sistemul imunitar s-a refăcut în cazurile 
tuturor celor doisprezece, leucocitele s-au regenerat, iar numărul 
lor a crescut. S-a reinstaurat apetitul şi subiecţii au reînceput să ia 
în greutate. Incărcătura virală a HIV scăzuse aproape de zero. 
Dacă injecţiile ar fi continuat, nu existau dubii că s-ar fi vindecat 
cu toţii, cel puţin de HIV şi SIDA. Însă injectiile au fost oprite. În 
cea de a patra zi, după ce Vincenti a devenit ferm convins că 
substanţa funcţiona, a schimbat soluţia injecţiei în soluţie salină. 
Toţi cei doisprezece pacienţi au recidivat rapid. Numărul de 
celulele T a scăzut la minimum, iar virusul HIV a recăpătat 
controlul. Ce era cu exactitate acea substanţă de testat a rămas 
un adevărat mister. Cele câteva teste chimice pe care le-am făcut 
demonstraseră doar un alcalin uşor, un compus pe bază de apă. 
Mai mult din curiozitate, decât din alt motiv, am examinat o 


284 


mostră la microscop şi am fost şocat să descopăr în soluţie 
organisme vii. 


Vincenti sesiză atenţia cu care îl asculta Karyn Walde. 

— Acesta este raportul unui individ care a lucrat cândva în 
subordinea mea. Voia să îl trimită superiorilor mei. Bineînţeles, 
nu a făcut acest lucru niciodată, deoarece am plătit pe cineva să- 
| omoare. În Irak, în timpul anilor optzeci, când Saddam domnea 
cu mână de fier, a fost un lucru destul de uşor de realizat. 

— Şi de ce l-ai omorât? 

— Işi băga nasul unde nu-i fierbea oala. Dădea mult prea 
multă importanţă unui lucru care nu îl privea pe el. 

— Acesta nu este un răspuns. De ce trebuia să moară? 

Vincenti ridică o seringă conţinând un lichid limpede. 

— Îmi administrezi iar somniferul ăla? întrebă ea. 

— Nu. De fapt, este împlinirea celei mai mari dorinţe ale tale. 
Ceea ce mi-ai spus în Samarkand că îţi doreşti mai mult decât 
orice. După un moment de tăcere, bărbatul continuă: Viaţa. 


285 


58 


VENEŢIA 
ORA 2.55 


Malone clătină din cap. 

— Ely Lund este în viaţă? A 

— Nu ştim, zise Edwin Davis. Insă suspectăm faptul că 
Zovastina a fost îndrumată de cineva. leri am aflat că Lund era 
sursa ei iniţială de informaţii - Henrik ne-a vorbit despre el - şi că 
circumstanţele morţii lui sunt cu siguranţă suspecte. 

— De ce crede Cassiopeia că este mort? 

— Pentru că trebuia să creadă asta, zise Thorvaldsen. Nu 
exista nici o dovadă care să demonstreze contrariul, dar eu 
bănuiesc că într-un colţişor al minţii ea avea îndoieli cu privire la 
realitatea morţii lui. 

— Henrik crede, iar eu sunt de acord cu el, interveni 
Stephanie, că Zovastina va încerca să folosească legătura dintre 
Ely şi Cassiopeia în avantajul său. Tot ce s-a întâmplat aici 
trebuie să fi fost un şoc pentru ea şi paranoia e unul dintre 
pericolele meseriei sale. Cassiopeia poate juca această carte. 

— Această femeie pune la cale un război. Ea nu-şi va face griji 
în privinţa sorții Cassiopeiei. Avea nevoie de ea doar pentru a 
ajunge la aeroport. După asta, Cassiopeia nu-i decât un balast. 
Asta e nebunie curată! 

— Cotton, spuse Stephanie, mai este şi altceva. 

El aşteptă alte precizări. 

— Naomi este moartă. 

Malone îşi trecu o mână prin păr. 

— M-am săturat să-mi tot văd prietenii murind, rosti el. 

— İl vreau pe Enrico Vincenti, zise Stephanie. 

Şi el îşi dorea acelaşi lucru. Incepu să gândească din nou ca un 
agent operativ, reprimându-şi cu greu dorinţa unei răzbunări 
rapide. 

— Ai spus că se află ceva în trezorerie. Bine. Arată-mi! 


Zovastina o privi pe femeia care stătea în faţa ei în cabina 
luxoasă a avionului. Avea o personalitate plină de curaj, fără 


286 


îndoială. Şi, precum prizoniera luată din laboratorul din China, 
această frumuseţe cunoştea gustul fricii, însă, spre deosebire de 
acel suflet slab, ea ştia cum să îşi controleze respectiva stare. 

Nu vorbiseră de când plecaseră din bazilică şi ea se folosise de 
acest interval de timp pentru a o examina pe ostatică. Nu era 
încă sigură dacă prezenţa femeii fusese pusă la cale sau se 
datora numai întâmplării. Prea multe se întâmplaseră şi prea 
repede. lar oasele acelea... 

Fusese sigură că acolo trebuia să se găsească ceva, ceva care 
să merite riscul călătoriei. Totul indicase un succes. Insă 
trecuseră peste două mii de ani. Poate că Thorvaldsen avea 
dreptate. Ce-ar mai fi putut rămâne, în realitate, după atâta 
timp? 

— De ce te aflai în bazilică? întrebă Zovastina. 

— M-ai luat cu tine să stăm la taclale? 

— Te-am luat ca să aflu ce ştii. 

Această femeie îi amintea cam prea mult de Karyn. Acea 
nenorocită încredere în sine, afişată ca un stindard. Şi expresia 
aceea stranie de circumspecţie, care, în mod ciudat, o făcea pe 
Zovastina să fie atât interesată, cât şi intrigată de ea. 

— Hainele tale, părul. Arăţi de parcă ai fi înotat. 

— Soldatul tău de pază m-a împins în lagună. 

lată nişte veşti interesante! 

— Soldatul meu? 

— Viktor. Nu ţi-a spus? l-am omorât partenerul în muzeul din 
Torcello. Am vrut să-l omor şi pe el. 

— Asta ar putea fi o adevărată provocare! 

— Nu prea cred, spuse Cassiopeia, pe un ton rece, tăios, 
superior. 

— II cunoşteai pe Ely Lund? 

Vitt nu răspunse. 

— Tu crezi că eu l-am omorât? 

— Ştiu că tu ai făcut-o! Ţi-a spus despre ghicitoarea lui 
Ptolemeu. Ţi-a povestit despre Alexandru şi despre faptul că 
trupul din Soma nu era al lui. El a făcut legătura dintre acel corp 
şi furtul Sfântului Marcu de către venețieni şi aşa ai ştiut că 
trebuie să mergi la Veneţia. L-ai omorât ca să te asiguri că nu 
mai vorbeşte cu altcineva despre asta. Şi totuşi, a spus cuiva: 
mie. 

— lar tu i-ai zis lui Henrik Thorvaldsen. 


287 


— Printre alţii. 

Aceasta constituia o problemă, iar Zovastina se întrebă dacă 
exista vreo legătură între femeia din faţa sa şi tentativa de 
asasinat. Şi Vincenti? Henrik Thorvaldsen era cu certitudine 
genul de bărbat care putea fi membru al Ligii Venețiene, însă, 
din moment ce lista aderării era confidențială, ea nu avea nici o 
posibilitate de a-i confirma acestuia statutul. 

— Ely nu a pomenit niciodată de tine. 

— Insă pe tine te-a pomenit. 

Această femeie chiar semăna bine cu Karyn. Avea aceeaşi 
alură tulburătoare şi stilul direct al acesteia. Sfidarea o atrăgea 
pe Zovastina. Era o trăsătură care necesita răbdare şi hotărâre 
pentru a o îmblânzi. Dar se putea face. 

— Ce-ai zice dacă Ely n-ar fi mort? 


288 


59 


VENEŢIA 


Malone îi urmă pe ceilalţi în transeptul sudic al bazilicii, 
oprindu-se în dreptul unei intrări slab luminate, deasupra căreia 
se afla o arcadă sofisticată în stilul maur. Thorvaldsen scoase o 
cheie şi deschise uşile de bronz. In interior, un vestibul boltit 
ducea într-un sanctuar. La stânga, în nişele din perete erau 
expuse icoane şi relicvarii. La dreapta se afla trezoreria, unde 
alte simboluri fragile şi preţioase ale unei republici dispărute 
odihneau sprijinite de perete sau adunate în vitrine. 

— Majoritatea celor de aici provin din Constantinopol, spuse 
Thorvaldsen, când Veneţia a prădat oraşul în 1204. insă s-a plătit 
tribut restaurărilor, incendiilor şi furturilor. Când a căzut 
Republica Venețiană, multe lucruri din colecţie au fost topite 
pentru aur, argint şi pietre preţioase. Doar 283 de piese au reuşit 
să supravieţuiască. 

Malone admiră potirele strălucitoare, relicvariile, sicriele, 
crucile, bolurile şi icoanele făurite din piatră, lemn, cristal, sticlă, 
argint sau aur. De asemenea, îi atraseră atenţia şi amforele, 
flacoanele, copertele de manuscrise şi cădelniţele cu legătură 
complicată, fiecare reprezentând câte un trofeu străvechi din 
Egipt, din Roma sau din Bizanţ. 

— O colecţie deosebită! spuse el. 

— Este una dintre cele mai frumoase de pe faţa pământului, 
preciză Thorvaldsen. 

— Ce anume căutăm? 

Stephanie arătă cu degetul într-o direcţie: 

— Michener spunea că era pe aici. 

Se apropiară de o vitrină care expunea o sabie, un sceptru 
episcopal, câteva boluri hexagonale şi mai multe casete aurite 
pentru moaşte. Thorvaldsen folosi o altă cheie şi descuie vitrina. 
Apoi deschise uşiţa uneia dintre casetele pentru moaşte. 

— O păstrează aici, departe de ochii lumii. 

Malone recunoscu obiectul care se afla înăuntru. 

— Un scarabeu, spuse el. 

In timpul procesului de mumificare, îmbălsămătorii egipteni 


289 


împodobeau de obicei corpul purificat cu sute de amulete. Multe 
erau doar de ornament, altele erau poziţionate pentru a întări 
membrele moarte. Cea la care se uita era denumită după insecta 
care împodobea partea de deasupra: Scarabaeidae, un gândac 
de bălegar. Intotdeauna i se păruse ciudată asocierea, însă 
egiptenii antici observaseră cum gândacii păreau să se nască din 
bălegar, aşa că ei asociaseră insecta cu Khepera, creatorul 
tuturor lucrurilor, tatăl zeilor, care s-a făcut pe sine din materia 
pe care o produsese. 

— Aceasta este o amuletă pentru inimă, zise el. 

Stephanie dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Asta ne-a spus şi Michener. 

Malone ştia că toate organele erau îndepărtate în timpul 
mumificării, cu excepţia inimii. Un scarabeu era aşezat 
întotdeauna deasupra inimii pentru a simboliza viaţa veşnică. 
Acesta era unul tipic, făcut din piatră semipreţioasă, verde, 
probabil carneol, însă Malone observă un lucru aparte. 

— Nu are nici un pic de aur. De obicei, erau făcuţi din aur sau 
ornamentaţi cu aur. 

— Şi de aceea a şi supravieţuit, probabil, interveni 
Thorvaldsen. Istoria spune că Soma, în Alexandria, a fost 
prăduită de Ptolemeii de mai târziu. Aceştia şi-au însuşit tot 
aurul, au topit sarcofagul de aur şi au luat tot ce era de valoare. 
Această bucată de piatră probabil că nu a însemnat nimic pentru 
ei. 

Malone se aplecă şi ridică amuleta. Avea, poate, zece 
centimetri lungime şi cinci centimetri lăţime. 

— Este mai mare decât una obişnuită. De obicei, amuletele 
sunt cam jumătate cât aceasta. 

— Ştii multe despre ele, zise Davis. 

Stephanie zâmbi, apoi spuse: 

— Omul citeşte. La urma urmei, e un vânzător de cărţi! 

Malone schiţă un zâmbet, însă continuă să admire amuleta şi 
observă în aripile gândacului trei hieroglife incrustate. 


— Ce sunt aceste simboluri? întrebă el. 
— Michener a spus că semnifică viaţa, stabilitatea şi protecţia, 


290 


răspunse Thorvaldsen. 

Thorvaldsen continuă: 

— Aceasta a fost găsită cu oasele Sfântului Marcu, când au 
fost scoase din criptă, în 1835 şi aduse sub altar. Sfântul Marcu a 
fost martirizat în Alexandria şi mumificat, aşa că s-a considerat 
că amuleta aceasta făcea parte din procesul de îmbălsămare. 
Însă din moment ce are conotaţii păgâne, părinţii Bisericii au 
decis să nu o introducă în acelaşi loc cu moaştele. l-au 
recunoscut totuşi valoarea istorică, aşezând-o aici, în trezorerie. 
Când Biserica a aflat de interesul Zovastinei pentru Sfântul 
Marcu, amuleta a căpătat o importanţă mai mare. Insă când 
Daniels mi-a vorbit despre ea, mi-am amintit de cuvintele lui 
Ptolemeu. 

Şi Malone şi le amintea. „Atinge fiinţa cea mai lăuntrică a 
iluziei de aur.” Lucrurile începeau să se lege. 

— Iluzia de aur era trupul din Memphis, din moment ce era 
înfăşurat în aur. Fiinţa cea mai lăuntrică? Inima. Adică aceasta, 
spuse el ridicând amuleta. 

— Ceea ce înseamnă, zise Davis, că rămăşiţele din bazilică nu 
sunt ale Sfântului Marcu. 

Malone dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Sunt cu totul şi cu totul altceva. Ceva ce nu are legătură cu 
creştinismul. 

Malone răsuci amuleta şi observă că în partea de jos era 
săpată imaginea unei păsări. 


Thorvaldsen arătă spre partea de jos a amuletei. 

— Aceasta este hieroglifa egipteană pentru phoenix, simbolul 
renaşterii. 

Lui Malone îi fulgeră prin minte încă un fragment al ghicitorii: 
„imparte Phoenixul”. Şi ştiu exact ce trebuia să facă. 


Cassiopeia îşi dădu seama că era pusă la încercare de 
întrebarea Zovastinei: „Ce-ai zice dacă Ely n-ar fi mort?” Aşa că 
îşi stăpâni emoţiile şi răspunse calm: 

— Dar este mort şi asta de luni de zile. 

— Eşti sigură? 


291 


Cassiopeia se întrebase asta de foarte multe ori - cum altfel? 
—, dar înfruntă durerea adusă de dorinţă şi spuse răspicat: 

— Ely este mort. 

Zovastina ridică un telefon mobil şi apăsă una dintre taste. 
După câteva secunde, rosti în aparat: 

— Viktor, am nevoie să povesteşti cuiva ce s-a întâmplat în 
noaptea când a murit Ely Lund. i 

Zovastina îi întinse telefonul. Cassiopeia nu se clinti. Işi aminti 
ce spusese acesta în barcă. Adică nimic. 

— lţi poţi permite să nu asculţi ce are de spus? o întrebă 
Zovastina, cu o expresie îngreţoşat de satisfăcută în ochii 
întunecaţi. 

Această femeie îi cunoştea slăbiciunea şi, înțelegând acest 
lucru, Cassiopeia se înspăimântă mai tare decât în faţa gândului 
legat de ce ar fi putut să-i spună Viktor. Voia să ştie. Ultimele 
câteva luni fuseseră un coşmar. Şi totuşi... 

— Poţi să-ţi bagi telefonul ăla undeva! 

Zovastina şovăi puţin, apoi zâmbi. In cele din urmă, rosti în 
celular: 

— Poate mai târziu, Viktor! De-acum poţi să-i dai drumul 
preotului, mai spuse, după care închise. 

Avionul continua să urce printre nori, îndreptându-se spre 
răsărit, către Asia. 

— Viktor supraveghea casa lui Ely, din ordinele mele. 

Cassiopeia nu voia să asculte. 

— A intrat prin spate. Ely era legat de scaun, iar asasinul se 
pregătea să-l împuşte. Viktor l-a împuşcat mai întâi pe asasin, pe 
urmă l-a adus pe Ely la mine şi a dat foc la casă cu asasinul 
înăuntru. 

— Doar nu te aştepţi să cred aşa ceva! 

— Există persoane în guvernul meu care ar vrea să mă vadă 
moartă. Din păcate, trădarea face parte din viaţa noastră 
politică. Se tem de mine şi ştiau că Ely mă ajuta. Aşa că au dat 
ordin să fie omorât, aşa cum au dat ordin să fie eliminaţi şi alţii, 
care îmi erau aliaţi. 

Cassiopeia arboră în continuare o expresie sceptică. 

— Ely este HIV pozitiv. 

Acest adevăr atrase atenţia Cassiopeiei: 

— De unde ştii? 

— Mi-a spus el. l-am furnizat medicamente în ultimele două 


292 


luni. Spre deosebire de tine, el are încredere în mine. 

Cassiopeia ştia că Ely nu ar fi spus nimănui că ea era 
infectată. Doar Henrik şi Ely ştiau de maladia ei. Acum era 
descumpănită. Insă se întrebă dacă nu cumva acesta şi fusese 
planul Zovastinei. 


Malone mângâie suprafaţa netedă a amuletei inimii, degetele 
sale trasând conturul păsării care reprezenta Phoenixul egiptean. 

— Ptolemeu spune să împărţim Phoenixul, zise el şi scutură 
artefactul, ascultând. 

Nimic nu se mişca însă în interior. Thorvaldsen păru a înţelege 
ce avea de gând să facă. 

— Acest obiect este vechi de peste două mii de ani. 

Lui Malone nu-i păsa absolut deloc de acest amănunt. 
Cassiopeia se afla în pericol şi era posibil ca lumea să treacă în 
curând prin experienţa unui război biologic. Ptolemeu crease o 
ghicitoare care, în mod evident, ducea la locul în care voise 
Alexandru cel Mare să fie îngropat. După câte se părea, 
războinicul grec devenit faraon deținuse informaţii de calitate. Şi 
dacă spusese să se împartă Phoenixul, atunci Malone chiar asta 
avea de gând să facă. Aşa că izbi amuleta, cu partea de jos, de 
podeaua de marmură. Aproape o treime din scarabeu se 
desprinse, precum coaja crăpată a unei nuci. Aşeză fragmentele 
pe podea şi le examină. Ceva se vărsa dintr-una din laturi. 
Ceilalţi îngenuncheară alături de el. Malone le arătă acea latură 
şi spuse: 

— Interiorul era despicat, gata să se spargă şi plin cu nisip. 

Ridică bucata mai mare şi o goli de granulele de nisip. 

— Uitaţi! spuse Edwin Davis, arătându-le ceva pe podea. 

Malone văzuse şi el. Dădu uşurel nisipul la o parte şi scoase la 
iveală un obiect cilindric, cu diametrul de aproximativ un 
centimetru. Apoi îşi dădu seama că de fapt nu era un cilindru. 
Era o fâşie de aur, răsucită. Inclină cu grijă fâşia fragilă şi pe o 
parte zări litere incrustate la întâmplare. 

— Litere greceşti, spuse el. 

Stephanie se aplecă mai mult înspre obiect. 

— Priviţi cât de subţire e foiţa asta, spuse ea. Ca o frunză. 

— Ce-o fi? întrebă Davis. 

In mintea lui Malone începură să se facă legăturile dintre 
ultimele piese ale puzzle-ului. Următoarea parte a ghicitorii lui 


293 


Ptolemeu devenea importantă acum. „Viaţa aduce măsura 
adevăratului mormânt. Insă ai grijă, căci nu există decât o 
singură încercare prin care reuşeşti.” Băgă mâna în buzunar şi 
scoase medalionul pe care i-l arătase Stephanie. 

— Pe o faţă a acestuia sunt ascunse microlitere, ZH. Şi noi 
ştim că Ptolemeu a bătut medalioanele când a născocit 
ghicitoarea. 

Observă un simbol micuţ pe o parte şi făcu legătura 
instantaneu. 

_ — Acelaşi simbol se afla pe manuscrisul pe care mi l-aţi arătat. 
In partea de jos, sub ghicitoare. 

Revăzu textul clar în minte: „Viaţa aduce măsura adevăratului 
mormânt”. 

— Ce legătură au medalioanele cu elefant cu fâşia asta de 
aur? întrebă Davis. 

— Pentru a afla acest lucru, spuse Malone, ar trebui să ştii ce 
este fâşia din faţa noastră. 

Băgă de seamă că Stephanie îi citise gândurile. 

— Şi tu ştii? îl întrebă ea. 

El încuviinţă printr-o mişcare a capului. 

— Ştiu exact ce este. 


Viktor opri motorul şi lăsă barca să plutească în derivă spre 
cheiul din San Marco. Il luase pe Michener de la bazilică şi-l 
dusese în locul în care legase barca, gândindu-se că zona cea 
mai sigură în care putea aştepta plecarea Zovastinei era pe apă. 
Aşadar, stătuse acolo, uitându-se la cupolele şi la pinaclurile 
inundate de lumină, la palatul roz cu alb al dogelui, la campanilă 
şi la şirurile de clădiri străvechi, solide şi înalte, presărate cu 
balcoane şi cu ferestre, toate cufundate în întunericul nopții. 
Avea să fie fericit când va lăsa în urmă Italia. Nimic nu mersese 
aici aşa cum trebuia. 

— E timpul ca noi doi să purtăm o discuţie, îi spuse Michener. 

ÎI ţinuse pe preot în cabina din faţă a bărcii, singur, în timp ce 
el aşteptase telefonul Zovastinei, iar Michener şezuse relaxat, 
cufundat în tăcere. 

— Despre ce am putea noi să discutăm? 

— Poate despre faptul că eşti spion american. 


294 


60 


FEDERAȚIA ASIEI CENTRALE 


Vincenti îi lăsă timp lui Karyn Walde să îşi deprindă mintea cu 
cele ce-i spusese. Işi aminti de clipa în care îşi dăduse seama şi 
el pentru întâia oară că descoperise leacul împotriva HIV. 

— Ţi-am povestit despre bătrânul din munţi... 

— Acolo ai găsit remediul? întrebă ea cu speranţă în voce. 

— Corect ar fi să spun că l-am regăsit. 

Nu vorbise nimănui vreodată despre asta. Cum ar fi putut să o 
facă? Aşa că se pomeni explicând cu nerăbdare: 

— E o ironie a sorții faptul că lucrurile cele mai simple pot 
rezolva cele mai dificile probleme. La începutul secolului 
douăzeci, beri-beri se răspândise în toată China, omorând 
oamenii cu sutele de mii. Ştii de ce? Pentru ca orezul să se vândă 
mai bine, comercianții începuseră să şlefuiască boabele, 
îndepărtând astfel tiamina - vitamina B1 - din coajă. Oamenii 
fiind privaţi de prezenţa tiaminei în dieta lor, beri-beri făcea 
ravagii în rândurile populaţiei. Atunci când procesul de răzuire a 
încetat, tiamina a acţionat asupra bolii. Scoarța copacilor de tisă 
din zona Pacificului este un remediu eficient împotriva 
cancerului. Nu vindecă, dar poate încetini evoluţia bolii. 

Banalul mucegai Rhizopus stolonifer, care contribuie la 
degradarea pâinii, a dus la apariţia unor antibiotice care elimină 
infecțiile bacteriene. lar o chestie elementară ca dieta 
ketogenică, bogată în grăsimi, poate pune capăt crizelor de 
epilepsie la unii copii. Lucruri foarte simple. Am aflat că acelaşi 
principiu este valabil şi pentru SIDA. 

— Ce element din planta pe care ai mestecat-o a avut efect? 
întrebă ea. 

— Nu era un element. Erau mai multe. 

Văzu cum frica o părăsea pe femeie, căci ceea ce păruse a fi o 
ameninţare se transforma rapid în salvarea ei. 

— Acum treizeci de ani am descoperit un virus în sângele 
maimuţelor cu blană verde. Cunoştinţele noastre despre virusuri 
la momentul respectiv erau rudimentare, dacă ar fi să ne gândim 
la câte ştim acum. Am luat-o drept o formă de turbare, însă 


295 


forma, mărimea şi anatomia organismului erau diferite. Până la 
urmă a fost etichetat drept virusul imunodeficienței simiene - 
SIV. Acum ştim că SIV? poate exista în corpul maimuţelor un 
timp nedefinit fără să le afecteze. La început, am crezut că 
maimuţele erau cumva rezistente la el, însă mai târziu am aflat 
că această rezistenţă venea chiar de la virus, care ştia din punct 
de vedere chimic că nu poate infesta orice organism viu cu care 
vine în contact. Virusul s-a deprins să trăiască în corpul 
maimutelor fără ca acestea să ştie de existenţa lui. 

— Am auzit asta, spuse Karyn. Şi că epidemia de SIDA a 
început de la o muşcătură de maimuţă. 

— Cine ştie? zise el ridicând din umeri. Poate că a fost vorba 
despre o muşcătură sau o zgârietură, poate că virusul a fost 
ingerat. Maimuţele fac parte din meniul multor popoare. 
Indiferent cum s-a întâmplat, virusul a trecut de la maimute la 
oameni. Am văzut-o eu însumi la un bărbat pe nume Charlie 
Easton, la care virusul s-a transformat din SIV în HIV. 

li povesti şi alte amănunte legate de ce se întâmplase cu 
câteva zeci de ani în urmă, când murise Easton, nu foarte 
departe de locul unde se găseau acum. 

— Virusul HIV nu conţinea nici un instinct parental în privinţa 
oamenilor, aşa cum se întâmpla cu SIV la maimuțe. S-a pus pe 
treabă,  clonând rapid celulele din ganglionii limfatici, 
transformându-le în duplicate ale sale. Charlie a murit în decurs 
de câteva săptămâni. Insă n-a fost el primul. Cel dintâi caz care 
poate fi diagnosticat precis a fost cel al unui bărbat din Anglia, în 
1959. O probă de ser congelat analizat la începutul anilor 
nouăzeci a arătat că avea prezent virusul HIV în sânge, iar fişele 
doctorale confirmau simptomele de SIDA. Probabil că SIV şi HIV 
există amândouă de secole. Oamenii mureau din cauza lor în 
satele izolate fără să ştie cineva de ei. Infecţiile secundare, ca 
pneumonia, îi omorau pe oameni, iar doctorii confundau astfel în 
mod obişnuit SIDA cu alte boli. La început, în Statele Unite, boala 
a fost catalogată drept „pneumonia homosexualilor”. Cea mai 
bună explicaţie pe care o putem da acum este că în anii cincizeci 
şi şaizeci, când Africa a început să se modernizeze şi oamenii au 
început să se adune în oraşe, boala s-a răspândit. In cele din 
urmă, un străin a purtat virusul dincolo de graniţele 
continentului. In anii optzeci, HIV cuprinsese deja tot globul. 


23 Simian immunodeficiency virus. 


296 


— lată o armă biologică naturală care a avut succes. 

— Noi am considerat-o slabă în acest sens. Era prea greu de 
contractat şi lua prea mult ca să omoare pe cineva. Ceea ce nu-i 
rău. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, acum am trece din nou printr-o 
perioadă cum a fost cea cu ciuma neagră. 

— Chiar prin asta trecem, spuse ea. Numai că încă nu omoară 
pe cine trebuie. N 

El ştia la ce se referea ea. In prezent existau două tulpini 
principale: HIV-1, predominantă în Africa şi HIV-2, cea întâlnită 
des la homosexuali şi la utilizatorii de droguri injectabile. În 
ultima vreme începuseră să apară tulpini noi, precum una foarte 
urâtă din sud-estul Asiei, care fusese etichetată recent ca HIV-3. 

— Crezi că tu ai fost infectat de Easton? întrebă Karyn. 

— Ştiam atât de puţine atunci despre felul în care se transmite 
virusul... Nu uita că o armă biologică ofensivă nu este de nici un 
folos dacă nu are un remediu. Aşa că atunci când vraciul cel 
bătrân s-a oferit să mă ducă în munţi, m-am dus. Mi-a arătat 
planta şi mi-a zis că sucul din frunzele ei pune capăt la ceea ce el 
numea boala febrei. Aşa că am mâncat din ea. 

— Nu i-ai dat şi lui Easton? L-ai lăsat să moară? 

— l-am dat sucul din plantă, dar nu i-a fost de nici un folos. 

Ea păru contrariată, însă el lăsă întrebarea nerostită în coadă 
de peşte. 

— După moartea lui Charlie, am catalogat virusul drept 
specimen inacceptabil. Cei din lrak voiau să li se aducă la 
cunoştinţă doar succesele. Ni se spunea să abandonăm eşecurile 
pe teren. Pe la mijlocul anilor optzeci, atunci când HIV a fost în 
sfârşit izolat în Franţa şi în Statele Unite, i-am recunoscut 
structura. Iniţial nu m-am gândit prea mult la el. La naiba, treaba 
nu-i privea decât pe cei din comunitatea homosexualilor. Dar, în 
1985, am auzit discuţiile din comunitatea farmaceutică. Cine 
găsea remediul avea să facă o grămadă de bani. Aşa că m-am 
apucat de cercetări. Pe vremea aceea ştiam deja mai multe, aşa 
că m-am întors în Asia Centrală, am angajat un ghid să mă ducă 
sus în munţi şi am găsit planta. Am adus cu mine mostre pe care 
le-am analizat şi bineînţeles că planta făcea ca HIV să dispară 
aproape de la prima administrare. 

— Dar ziceai că lui Easton nu i-a fost de folos. 

— Planta în sine nu are nici un efect. Când i-am administrat-o 
eu lui Charlie, frunzele se uscaseră deja. Nu frunzele sunt 


297 


tămăduitoare, ci apa. În apă le-am găsit, spuse el şi ridică 
seringa. Mă refer la bacterii. 


298 


61 


VENEŢIA 


— Aţi auzit vreodată de scitală? întrebă Malone. 

Nu auzise nici unul dintre ei. 

— lei un băț, înfăşori o fâşie de piele în jurul lui, scrii mesajul 
pe piele, pe urmă desfăşori fâşia de piele şi mai adaugi un grup 
de litere. Persoana căreia îi adresezi mesajul are un băț 
asemănător, de acelaşi diametru, aşa că, în momentul în care 
înfăşoară fâşia de piele în jurul lui, poate citi mesajul. Dacă băţul 
are altă dimensiune, nu vezi decât litere scrise la întâmplare. 
Vechii greci foloseau mereu scitala atunci când voiau să 
comunice în secret. 

— De unde Dumnezeu ştii toate astea? întrebă Davis. 

Malone ridică din umeri. 

— Scitala era rapidă, eficientă şi nu dădea greş - lucru foarte 
important pe câmpul de luptă. O modalitate foarte deşteaptă de 
a trimite mesaje codate. Şi, ca să-ţi răspund la întrebare, am citit 
despre asta undeva. 

— Noi nu avem băţul potrivit, spuse Davis. Cum vom putea 
descifra mesajul? 

— Adu-ţi aminte cuvintele din ghicitoare: „Viaţa aduce măsura 
adevăratului mormânt”. Malone ridică medalionul. ZH, spuse el. 
Viaţă. Moneda aceasta este măsura. 

— „Insă ai grijă, căci nu există decât o singură încercare prin 
care reuşeşti”, rosti Stephanie. Foiţa aceea de aur este subţire. 
N-ai cum s-o desfăşori şi apoi s-o înfăşori din nou. S-ar părea că 
nu ai decât o singură ocazie. 

Malone dădu din cap aprobator. 

— Şi eu cred la fel. 

Continuă investigația în vreme ce părăseau bazilica şi se 
îndreptau spre birourile diocezei, având cu ei fâşia de aur şi 
medalionul cu elefant. Malone evaluă din priviri dimensiunile 
decadrahmei la aproximativ doi centimetri şi jumătate diametru, 
aşa că începură să caute ceva care s-ar fi potrivit măsurilor. 
Nişte cozi de mătură găsite într-o magazie se dovediră prea mari, 
alte lucruri erau prea mici. 


299 


— Toate luminile-s aprinse, spuse Malone, însă nu-i nimeni pe- 
aici. 

— Michener a evacuat clădirea atunci când Zovastina a fost 
lăsată singură în bazilică, spuse Davis. Avea nevoie să existe cât 
mai puţini martori cu putinţă. 

Pe un raft, lângă un copiator, văzu nişte lumânări. Malone luă 
cutia în care se găseau şi constată că diametrul acestora era cu 
puţin mai mare decât medalionul. 

— O să ne construim propria scitală. 

Stephanie înţelese imediat la ce se referea. 

— In capătul holului este o bucătărie. Mă duc să aduc un cuţit. 

Malone ţinea fâşia de aur în palmă, protejată de o bucată de 
hârtie mototolită pe care o găsiseră în chioşcul de bilete al 
trezoreriei. 

— Ştie cineva de aici greacă veche? întrebă el. 

Davis şi Thorvaldsen clătinară din cap în semn că nu. 

— Avem nevoie de un calculator. Indiferent ce cuvânt va 
apărea pe fâşia asta va fi în greaca veche. 

— Este unul în biroul în care am fost adineauri, spuse Davis. 
Ceva mai încolo pe hol. 

Stephanie se întoarse cu un cuţit de curăţat cartofi. 

— Să ştiţi că sunt cam îngrijorat în privinţa lui Michener, spuse 
Malone. Ce-l împiedică pe Viktor să-l omoare, în afară de faptul 
că Zovastina trebuie să plece nevătămată? 

— N-o să fie nici o problemă, zise Davis. Chiar voiam ca 
Michener să se ducă cu Viktor. 

Malone era nedumerit. 

— De ce? 

Edwin Davis îşi aţinti privirea asupra lui, cumpănind parcă 
dacă putea sau nu să aibă încredere în el. Atitudinea respectivă îl 
scoase din sărite pe Malone. 

— Care-i motivul? întrebă el iarăşi. 

Stephanie dădu din cap în semn de aprobare, iar Davis spuse: 

— Viktor lucrează pentru noi. 


Viktor era uluit. 

— Cine eşti? A 

— Un preot al Bisericii Catolice, după cum am mai spus. Insă 
tu eşti mult mai mult decât ceea ce pari. Preşedintele Statelor 
Unite m-a rugat să-ţi vorbesc. 


300 


Barca încă plutea înspre doc. În câteva momente, Michener 
avea să plece. Preotul îşi calculase foarte bine momentul 
dezvăluirii adevărului. 

— Mi s-a spus că Zovastina te-a angajat de la forţele de 
securitate croate, unde fuseseşi mai înainte recrutat de 
americani. Le-ai fost de folos în Bosnia şi, imediat ce au aflat că 
lucrai pentru Zovastina, americanii au reluat relaţiile. 

Viktor îşi dădu seama că informaţiile acelea, de altfel 
adevărate, îi erau prezentate pentru a-l convinge că trimisul era 
autentic. 

— De ce o faci? îl întrebă Michener. De ce trăieşti aşa o 
minciună? 

Hotărî să spună adevărul. 

— Să zicem că prefer să nu fiu judecat de un tribunal de 
război. Am luptat de partea cealaltă în Bosnia. Toţi am făcut 
lucruri pe care le regretăm. Mi-am uşurat conştiinţa schimbând 
taberele şi ajutându-i pe americani să-i prindă pe cei mai 
periculoşi duşmani. 

— Ceea ce înseamnă că şi cealaltă parte te-ar uri, dacă ar şti. 

— Cam aşa ceva. 

— Americanii sunt în continuare cu ochii pe tine? 

— Nu există un statut pentru limitarea crimelor. Am rude în 
Bosnia. Răzbunarea în locurile alea ia în calcul pe oricine îţi este 
apropiat. Am plecat de acolo ca să scap de urmărirea lor. Insă 
când americanii au aflat că lucram pentru Zovastina, mi-au dat 
de ales. Ori mă vindeau bosniacilor, ori Zovastinei. M-am gândit 
că îmi era mai uşor dacă mă alăturam lor. 

— Faci un joc periculos. 

Viktor ridică din umeri. 

— Zovastina habar n-are cine sunt. Asta este una dintre 
slăbiciunile ei. Crede că toţi din anturajul ei sunt fie prea speriaţi, 
fie prea plini de admiraţie ca să o înfrunte. Trebuia neapărat să 
afle ceva, aşa că întrebă: Femeia din seara asta, din bazilică, 
Cassiopeia Vitt, cea care a plecat cu Zovastina... 

— Face parte din plan. 

Viktor abia acum înţelese gravitatea greşelii pe care o făcuse. 
Putea fi foarte uşor compromis. Aşa că spuse: 

— Am avut de-a face cu ea în Danemarca. Am încercat să-i 
omor pe ea şi pe ceilalţi doi din bazilică. Habar nu aveam de 
existenţa unui plan. Insă, dacă îi va spune Zovastinei ce s-a 


301 


întâmplat, sunt un om mort. 

— Cassiopeia nu va face aşa ceva. Ştia de tine înainte să 
apară în seara asta la bazilică. Contează pe ajutorul tău în 
Samarkand. 

Abia acum pricepu Viktor ce era cu şoaptele ei ciudate din 
galeria transeptului şi de ce nimeni din cei care fuseseră în 
Danemarca nu pomeniseră nimic de faţă cu Zovastina. 

Barca ajunse la doc. Michener sări din ea. 

— Ajut-o! îi zise el. Mi s-a spus că e descurcăreaţă. 

Şi putea ucide fără să clipească. 

— Dumnezeu să te aibă în pază, Viktor! Se pare că vei avea 
nevoie de El. 

— Ba nu ne este de nici un folos. 

Un zâmbet se ivi pe chipul preotului. i 

— Aşa credeam şi eu cândva, spuse Michener. Insă m-am 
înşelat, continuă el clătinând din cap. N 

Viktor era asemenea Zovastinei, un păgân. Insă nu din motive 
religioase sau morale. Ci pur şi simplu pentru că nu-i păsa câtuşi 
de puţin ce avea să se întâmple după moarte. 

— incă ceva, spuse Michener. In bazilică, Cassiopeia a 
menţionat numele unui bărbat, Ely Lund. Americanii vor să ştie 
dacă este în viaţă. 

larăşi numele acela! mai întâi rostit de femeie, acum de cei de 
la Washington. 

— Era. Dar acum nu mai sunt sigur. 


Malone clătină din cap. 

— Ai pe cineva înăuntru? Atunci de ce mai ai nevoie de noi? 

— Nu-l putem compromite, spuse Davis. 

— Ştiai asta? o întrebă pe Stephanie. 

Ea negă cu un semn din cap. 

— Nu până de curând, îi răspunse. 

— Michener a devenit intermediarul perfect, zise Davis. Nu 
eram siguri de felul în care se vor petrece lucrurile aici, dar, 
pentru că Zovastina i-a ordonat lui Viktor să-l ia cu el, totul a ieşit 
de minune. Avem nevoie de Viktor ca s-o ajute pe Cassiopeia. 

— Cine-i Viktor? 

— Nu este unul de-al nostru, născut şi crescut printre ai noştri, 
spuse Davis. CIA l-a adoptat cu ani în urmă. Un agent temporar. 

— A fost o adopţie prietenoasă sau neprietenoasă? întrebă 


302 


Malone. Ştia că mulţi agenţi erau forţaţi să lucreze pentru CIA. 

Davis ezită, apoi rosti: 

— Neprietenoasă. 

— Asta ar putea fi o problemă. 

— Am reluat legătura anul trecut. Ne-a ajutat foarte mult. 

— E atât de implicat, încât nu poţi avea încredere în el. N-ai 
idee de câte ori am fost înşelat de agenţii temporari. Sunt ca 
nişte curve. 

— i-am zis, până acum s-a dovedit de ajutor. 

Malone nu era deloc impresionat. 

— Nu pari să cunoşti jocul de prea multă vreme. 

— İl cunosc de îndeajuns de mult timp cât să ştiu că trebuie 
să-ţi asumi riscuri. 

— Diferenţa dintre risc şi nebunie nu-i prea mare. 

— Cotton, spuse Stephanie, mi s-a transmis că Viktor este cel 
care i-a vorbit lui Vincenti despre noi. 

— Şi de aceea Naomi este moartă. Un motiv în plus să n-avem 
încredere în el. 

Malone puse ghemotocul de hârtie mototolită pe copiator şi 
luă cuțitul din mâna lui Stephanie. Lipi medalionul cu elefant de 
capătul unei lumânări. Marginile monedei nu erau regulate, fiind 
uzate de timp, însă diametrul era aproape acelaşi. Mai era nevoie 
de câteva ajustări care să elimine excesul de ceară. li dădu 
lumânarea lui Stephanie şi desfăşură hârtia cu grijă. Palmele i se 
umeziseră, ceea ce-l surprinse. Apucă foiţa de aur de o margine, 
ţinând-o uşurel între arătător şi degetul mare. Lăsă liber capătul 
spiralei şi înfăşură foita pe lumânarea pe care Stephanie o ţinea 
nemişcată. Desfăcu încetişor foiţa încreţită. Literele, iniţial fără 
legătură una cu alta, se aşezară pe măsură ce se refăcea spirala 
originală. Işi aduse aminte ceea ce citise cândva despre scitală: 
„Ceea ce urmează se leagă de ceea ce precede”. Mesajul deveni 
clar. Erau şase litere greceşti: KAIME. 

— Bun mod de a transmite un cifru şi pe vremea aceea şi 
acum. Acesta a ajuns la destinaţie cu două mii trei sute de ani 
mai târziu. 

Aurul se mulase pe lumânare şi el înţelese justeţea 
avertismentului lui Ptolemeu: „Insă ai grijă, căci nu există decât 
o singură încercare prin care reuşeşti”. Fusese un sfat bun. Nu 
aveai cum să desfăşori foita din nou, pentru că s-ar fi făcut 
bucăţi. 


303 


— Hai la calculatorul ăla, spuse el. 


304 


62 


Lui Vincenti îi plăcea faptul că era stăpân pe situaţie. 

— Eşti o femeie deşteaptă şi se vede că vrei să trăieşti. Dar 
câte ştii tu despre viaţă? 

Nu aşteptă însă răspunsul lui Karyn Walde. 

— Ştiinţa ne-a învăţat mereu că există la bază două tipuri de 
fiinţe: bacteriile şi restul materiei vii. Diferenţa dintre ele? 
Bacteriile au ADN-ul liber, restul au ADN-ul grupat într-un nucleu. 
Pe urmă, în anii şaptezeci, microbiologul Carl Woese a descoperit 
un al treilea tip de organisme vii, pe care le-a denumit 
arhebacterii. Erau o încrucişare între bacterii şi restul materiei 
vii. Când au fost descoperite prima oară, se părea că nu trăiesc 
decât în mediile cele mai ostile - în Marea Moartă, în izvoarele 
termale, la zeci de kilometri adâncime în ocean, în Antarctica, în 
mlaştini lipsite de oxigen - şi s-a considerat că ele nu se găseau 
decât acolo. Insă în ultimii douăzeci de ani, s-au descoperit 
arhebacterii pretutindeni. 

— Bacteriile acestea pe care le-ai descoperit distrug virusul? 
întrebă ea. 

— Şi încă cum! Vorbesc despre HIV-1, HIV-2, SIV şi orice 
tulpină hibridă pe care am avut ocazia s-o analizez, inclusiv pe 
cea mai nouă din sud-estul Asiei. Bacteriile au un strat proteic 
care anihilează proteinele care ţin virusul HIV grupat într-un loc. 
Distrug virusul la fel cum virusul distruge celulele-gazdă. Şi asta 
rapid. Singura şmecherie este că nu trebuie să permiţi sistemului 
imunitar al organismului să distrugă arhebacteriile înainte ca ele 
să elimine virusul. 

Arătă înspre ea. 

— În persoane ca tine, în care sistemul imunitar practic a 
dispărut, asta nu mai reprezenta o problemă, deoarece nu mai 
există suficiente celule albe care să omoare bacteriile 
invadatoare. Dar acolo unde HIV a pătruns relativ recent, unde 
sistemul imunitar este încă puternic, leucocitele omoară 
bacteriile înainte să ajungă la virus. 

— Ai găsit vreo cale să împiedici acest lucru? 

Vincenti dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Bacteriile supraviețuiesc digestiei. Aşa reuşea bătrânul 


305 


vraci să le introducă în oameni, numai că el credea că 
vindecarea se datora plantei. Eu nu numai că am mestecat 
planta, dar am băut şi apa, aşa că, dacă în ziua aceea aveam 
virusul în mine, ele au rezolvat problema. De atunci am 
descoperit că este mai bine să administrezi doza prin injectare. 
Poţi controla astfel procentajul. La începutul infectării cu HIV, 
când sistemul imunitar este încă puternic, este nevoie de mai 
multe bacterii. In fazele ulterioare, cum este cazul tău, atunci 
când leucocitele sunt aproape de zero, nu mai sunt necesare la 
fel de multe. 

— De aceea voiai cazuri în faze diferite de infectare pentru 
cercetarea clinică? Aveai nevoie să ştii cât de puternică trebuie 
să fie doza. 

— Vezi că eşti isteaţă? 

— Aşadar, persoana care a scris raportul pe care mi l-ai citit şi 
care considera ciudat faptul că nu te interesa toxicitatea se 
înşela. 

— Eram obsedat de toxicitate. Trebuia să aflu de câte 
arhebacterii era nevoie ca să anihileze diferitele stadii ale unei 
infectări cu HIV. Este foarte important faptul că bacteriile în sine 
sunt inofensive. Poţi ingera miliarde şi nu ţi se întâmplă nimic. 

— Deci i-ai folosit pe irakieni drept cobai. 

Vincenti ridică din umeri. 

— N-am avut de ales, pentru a vedea dacă arhebacteriile 
funcționau. Ei nu ştiau nimic. Până la urmă am adaptat un înveliş 
ca să conserv eficacitatea bacteriilor, ceea ce le lasă mai mult 
timp să devoreze virusul. Uimitor este faptul că în cele din urmă 
învelişul protector se dizolvă, iar sistemul imunitar absoarbe 
arhebacteriile ca pe oricare alt intrus din circulaţia sângelui. 
Acesta este imediat curăţat. Virusul dispare şi la fel şi 
arhebacteriile. Trebuie doar să nu ai prea multe bacterii, pentru 
că ele istovesc sistemul imunitar. Insă, în ansamblu, este un 
remediu simplu şi de o eficienţă totală împotriva unuia dintre 
cele mai periculoase virusuri din lume. Şi nu am descoperit nici 
un efect secundar. 

Ştia că ea experimentase pe propria piele consecinţele 
medicamentelor simptomatice care se administrau pentru HIV. 
Erupţii, ulceraţii, febră, oboseală, greață, hipotensiune, dureri de 
cap, stări de vomă, tulburări nervoase, insomnii - toate acestea 
erau foarte frecvente. Vincenti ridică din nou seringa. 


306 


— Cu asta ai să te vindeci. 

— Dă-mi-o! zise ea, iar în acea rugăminte se desluşea 
disperarea. 

— Ştii că Zovastina putea să facă acest lucru? Vincenti 
observă că minciuna sa avea efectul scontat. Ea cunoaşte 
existenţa remediului. 

— Eram convinsă că ştie! Ea şi microbii ei... Este obsedată de 
ei de ani de zile. 

— Eu am lucrat împreună cu ea. Şi cu toate astea, nu ţi-a dat 
niciodată nimic. 

Ea clătină din cap. 

— Nu, niciodată. Numai venea în vizită şi se uita la mine cum 
muream. 

— Era complet stăpână pe situaţie. Nu puteai să faci absolut 
nimic. Am înţeles că despărţirea dintre voi două, de acum câţiva 
ani, a fost una dificilă. S-a simţit trădată. lţi dai desigur seama 
că, atunci când te-ai întors ca să-i ceri ajutorul, i-ai dat ocazia să 
se răzbune. Te-ar fi lăsat să mori. Nu ai vrea să-i întorci 
favoarea? 

Vincenti o privi pentru a observa felul în care judeca mintea ei 
situaţia, însă, după cum bănuia, conştiinţa femeii dispăruse de 
multă vreme. 

— Nu vreau decât să trăiesc. Dacă acesta este preţul, îl voi 
plăti! 

— Vei fi prima persoană vindecată de SIDA... 

— Care apucă să povestească despre asta. 

El dădu aprobator din cap. 

— Aşa este. O să rămânem în istorie. 

Ea nu părea deloc impresionată de acest lucru. 

— Dacă remediul tău este atât de simplu, cum de nu poate 
nimeni să-l fure sau să-l reproducă? 

— Numai eu ştiu unde se găsesc aceste arhebacterii speciale 
în stare naturală. Crede-mă, sunt multe tipuri, dar numai acestea 
dau rezultate. 

Karyn îşi miji ochii apoşi. 

— Ştim de ce vreau eu să fac acest lucru. Dar tu? 

— Pui prea multe întrebări pentru o muribundă. 

— Pari a fi un om care doreşte să ofere răspunsuri. 

— Zovastina este o piedică în calea planurilor mele. 

— Vindecă-mă şi te ajut să înlături această problemă. 


307 


Vincenti se îndoia de asigurarea ei necondiționată, însă avea 
tot interesul să o ţină în viaţă pe această femeie. Furia ei putea fi 
canalizată. La început, se gândise că asasinarea Zovastinei ar fi 
fost soluţia ideală, motiv pentru care îi lăsase florentinului 
terenul liber. Insă îşi schimbase părerea şi îl denunţase pe cel 
împreună cu care conspirase. Asasinarea ar fi făcut din ea o 
martiră. Dezonorarea reprezenta o cale mai potrivită. Zovastina 
avea duşmani, însă toţi erau nişte fricoşi. Poate că el le putea 
insufla curaj prin intermediul acestui suflet amărât care îşi ridica 
privirile spre el. Nici el, nici ceilalţi din Ligă nu erau interesaţi să 
cucerească lumea. Războaiele erau costisitoare din foarte multe 
puncte de vedere, iar cel mai grav dintre toate ţinea de 
epuizarea bogățiilor şi a resurselor naţionale. Liga dorea să-şi 
capete tărâmul utopic în condiţiile impuse de ea şi nu după cum 
plănuia Zovastina că avea să fie. In ce-l privea pe el, îşi dorea să 
obţină profituri de miliarde şi să-şi savureze statutul de 
personalitate care a învins virusul HIV. Louis Pasteur?, Linus 
Pauling, Jonas Salk”, iar următorul pe listă, Enrico Vincenti. Goli 
conţinutul seringii hipodermice în orificiul perfuzorului. 

— Cât timp durează? întrebă ea cu vocea încărcată de 
speranţă şi cu un nou suflu de viaţă pe chipul extenuat. 

— İn câteva ore ai să te simţi mult mai bine. 


Malone se aşeză la calculator şi deschise motorul de căutare 
Google. Găsi website-uri legate de greaca veche şi, în cele din 
urmă, deschise unul care oferea traduceri. Tastă cele şase litere 
- KAIME - şi fu surprins atât de pronunție, cât şi de sensul 
cuvântului. 

— „Klimax” în greceşte, adică „scară”, spuse el. 

Găsi un alt site care oferea conversia din alfabetul grecesc. 
Introduse aceleaşi litere şi primi acelaşi răspuns. Stephanie încă 
ţinea în mână lumânarea învelită în foiţa de aur. 

— Ptolemeu, zise Thorvaldsen, a trecut prin multe ca să lase 
mesajul. Cu siguranţă că acest cuvânt are o importanţă majoră. 

— Şi ce se va întâmpla atunci când vom înţelege? întrebă 


24 Câştigător al Premiului Nobel pentru chimie în 1954, pentru 
cercetările sale asupra naturii legăturilor chimice şi a structurii 
moleculelor. (n.red.). 

235 Virusolog american care a descoperit şi dezvoltat primul vaccin 
eficient împotriva poliomielitei. (n.red.). 


308 


Malone. Ce mare scofală? 

— Scofala este că Zovastina intenţionează să omoare milioane 
de oameni, răsună o voce nouă. 

Se întoarseră cu toţii şi îl văzură pe Michener în prag. 

— Tocmai m-am despărţit de Viktor în lagună. A fost şocat să 
afle că ştiam despre el. 

— Cred şi eu, spuse Thorvaldsen. 

— Zovastina a plecat? întrebă Malone. 

Michener dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Am verificat. A decolat cu puţin timp în urmă. 

Malone avea o nelămurire. 

— De unde ştia Cassiopeia despre Viktor? Apoi, deodată, 
pricepu. Se întoarse către Thorvaldsen şi spuse: Telefonul pe 
care l-ai dat. Eram la doc, când abia ajunseserăm aici. Atunci i-ai 
spus. 

Danezul încuviinţă. 

— Avea nevoie de această informaţie, spuse Thorvaldsen. Am 
avut noroc că nu l-a ucis la Torcello. Bineînţeles, încă nu ştiam 
nimic din toate acestea pe atunci. 

— Incă o dovadă a stilului de lucru „faci planul pe măsură ce 
te prinde valul”, spuse Malone, direcţionându-şi comentariul 
către Davis. A 

— Imi asum vina pentru acest lucru. Insă a funcţionat. 

— Şi astfel au murit trei oameni. 

Davis nu comentă. 

— Şi dacă Zovastina n-ar fi insistat să ia un ostatic ca să o 
lăsăm să ajungă cu bine la aeroport, ce s-ar fi întâmplat? se 
interesă Malone. 

— Din fericire, nu aşa s-au petrecut lucrurile. 

— După mine, eşti mult prea nechibzuit, spuse Malone, 
începând să se enerveze. Dacă tot îl ai pe Viktor infiltrat acolo, 
cum de nu ştii dacă Ely Lund trăieşte? 

— Acest aspect nu a fost important până ieri, când v-aţi 
implicat voi trei. Zovastina avea un mentor, doar că nu ştiam 
cine este. Este logic să credem că e vorba de Lund. După ce am 
aflat acest lucru, a trebuit să-l contactăm pe Viktor. 

— Viktor a spus că Ely Lund era în viaţă. Insă a adăugat că 
probabil nu mai este cazul acum, îi informă Michener. 

— Cassiopeia habar nu are cu ce se confruntă, spuse Malone. 
A intrat orbeşte în toată povestea asta! 


309 


— Ea singură a pus totul la cale, zise Stephanie, sperând 
probabil că Ely mai este în viaţă. 

Nu îl interesa acest aspect. Dintr-o mulţime de motive, dintre 
care cu nici unul nu voia să se confrunte în momentul acela. 

— Cotton, spuse Thorvaldsen, ai întrebat de ce contează toate 
astea. Lăsând la o parte dezastrul evident pe care l-ar produce 
un război biologic, dacă acest leac este un fel de remediu 
natural? Anticii aşa îl considerau. Şi Alexandru credea la fel. 
Cronicarii care sunt autorii acelui manuscris credeau şi ei acelaşi 
lucru. Dacă există un sâmbure de adevăr în toate astea? Nu 
cunosc motivul, însă Zovastina vrea să îl obţină. Şi Ely îl voia. 
Cassiopeia, de asemenea. 

Malone îşi păstră atitudinea sceptică. 

— Nu avem nici o certitudine în această privinţă. 

Stephanie agită lumânarea şi zise: 

— Ştim că această ghicitoare este adevărată. 

Avea dreptate în această privinţă şi trebuia să recunoască 
faptul că era şi el curios. Curiozitatea asta blestemată care părea 
să-l vâre mereu în necazuri. 

— Şi mai ştim că Naomi e moartă, adăugă ea. 

Malone nu pierduse din vedere acest lucru. Se uită încă o dată 
la scitală. Scară. Un loc anume? Dacă era aşa, probabil se 
referea la ceva care ar fi avut mai mult sens pe vremea lui 
Ptolemeu. Ştia că Alexandru cel Mare ţinuse mult ca imperiul său 
să fie cartografiat cu acuratețe. Pe atunci cartografia se afla abia 
la începuturi, însă văzuse reproduceri după hărţile vechi. Aşa că 
hotărî să vadă ce putea găsi pe internet. La capătul a douăzeci 
de minute de căutare nu găsi nimic care să-l lumineze în privinţa 
sensului lui KAIMZ, klimax, scară. 

— Ar mai putea fi o sursă, spuse Thorvaldsen. Ely avea un loc 
de refugiu în munţii Pamir. O căbănuţă unde mergea să lucreze 
şi să mediteze. Mi-a pomenit Cassiopeia despre ea. Işi ţinea 
acolo cărţile şi hârtiile. Foarte multe dintre acestea erau despre 
Alexandru. Ea spunea că a văzut acolo multe hărţi de pe vremea 
acestuia. 

— Asta se află în Federație, le atrase Malone atenţia. Mă 
îndoiesc că Zovastina o să ne acorde viză. 

— Cât de aproape este de graniţă? întrebă Davis. 

— La cincizeci de kilometri. 

— Putem pătrunde prin China. Autorităţile de acolo vor 


310 


coopera în această privinţă. 

— Care privință? întrebă Malone. De ce suntem implicaţi noi; în 
toată afacerea asta? Nu există CIA şi o grămadă de alte agenţii 
care să se ocupe de chestiune? 

— La drept vorbind, domnule Malone, te-ai implicat singur, aşa 
cum au făcut şi Stephanie şi Thorvaldsen. In mod oficial, 
Zovastina este singurul aliat pe care-l avem în regiune, aşa că 
din punct de vedere politic nu putem să o provocăm pe faţă. 
Dacă am folosi canalele oficiale, am fi supuşi riscului de a ne 
expune. Pentru că-l aveam pe Viktor infiltrat, iar acesta ne 
transmitea anumite informaţii, eram la curent cu majoritatea 
acţiunilor ei. Insă situaţia a escaladat. Inţeleg dilema legată de 
Cassiopeia... _ 

— De fapt, nu prea o înţelegi. Insă tocmai ăsta-i motivul 
pentru care rămân în joc. Mă duc după ea. 

— Aş prefera să vă duceţi la cabană, să vedeţi ce găsiţi acolo. 

— Asta-i marele avantaj de a te fi retras din câmpul muncii. 
Poţi face ce vrei! spuse Malone, apoi se întoarse către 
Thorvaldsen. Tu şi Stephanie duceţi-vă la cabană! 

— De acord, zise prietenul său. Du-te să vezi ce-i cu ea! 

Malone se uită lung la Thorvaldsen. Danezul o ajutase pe 
Cassiopeia cu arme şi cooperase cu preşedintele, implicându-i pe 
toţi. Insă prietenului său nu-i convenea să o lase pe Cassiopeia 
de una singură. 

— Ai un plan, nu-i aşa? îl întrebă Thorvaldsen. 

— Cred că da. 


311 


63 


ORA 4.30 


Zovastina bău din apa îmbuteliată şi-i îngădui pasagerei să-şi 
urmeze şirul gândurilor tulburătoare. Zburaseră în tăcere în 
ultima oră, din momentul în care o tachinase pe Cassiopeia Vitt 
cu ideea că Ely Lund ar fi putut fi încă în viaţă. Era evident că 
prizoniera sa se afla într-o misiune. Una personală? Una 
profesională? Asta rămânea de văzut. 

— De unde ştiţi tu şi danezul despre activităţile mele? 

— Mulţi ştiu despre ele. 

— Dacă sunt toţi la curent, cum de nu m-a împiedicat nimeni 
până acum? 

— Poate că tocmai urmează să o facem. 

— O armată formată din trei oameni? rosti Zovastina zâmbind. 
Tu, bătrânul şi domnul Malone? Apropo, Malone este un prieten 
de-l tău? 

— Face parte din Departamentul de Justiţie al Statelor Unite. 

Zovastina presupunea că ceea ce se întâmplase la Amsterdam 
stârnise interesul autorităţilor, însă situaţia aceea nu prea avea 
sens. Cum de se mobilizaseră americanii atât de repede şi de 
unde ştiau că ea va fi la Veneţia? Să fi fost oare Michener? 
Posibil. Departamentul de Justiţie al Statelor Unite. Americanii. 
Un alt gând îi fulgeră prin minte: Vincenti. 

— Habar nu ai, îi spuse Vitt, cât de multe ştim noi. 

— Nu trebuie să am habar, te am pe tine! 

— Se pot lipsi de mine. 

Zovastina se îndoia de acest lucru. 

— Ely m-a învăţat multe, spuse ea. Mai multe decât am crezut 
eu vreodată că există. Mi-a deschis ochii asupra trecutului. 
Probabil că aşa a făcut şi cu tine. 

— N-o să meargă. Nu te poţi folosi de el ca să obţii ce vrei de 
la mine. 

Trebuia să frângă rezistenţa acestei femei. Planul ei se bazase 
pe faptul că acţiona în secret. Faptul că îl cunoşteau mai mulţi nu 
numai că o expunea unui eşec, însă o determina şi să dorească 
să riposteze. Deocamdată, Cassiopeia Vitt reprezenta cel mai 


312 


rapid şi mai uşor mijloc de a-şi clarifica dimensiunea problemei 
cu care se confrunta. 

— M-am dus la Veneţia în căutare de răspunsuri, spuse ea. Ely 
m-a îndrumat într-acolo. El credea că rămăşiţele acelea din 
bazilică aveau să ne ghideze către adevăratul mormânt al lui 
Alexandru cel Mare. Se gândea că locul respectiv conţinea un 
secret legat de un remediu străvechi. Ceva care-l putea salva şi 
pe el. 

— Visuri, 

— Da, dar nişte visuri pe care le-aţi avut amândoi, nu-i aşa? 

— Trăieşte? 

In sfârşit, o întrebare directă. 

— N-ai să mă crezi, indiferent de ce-ţi răspund. 

— Incearcă! 

— N-a murit în incendiu. 

— Asta nu e un răspuns. 

— Mulţumeşte-te cu atât! 

Avionul pierdu brusc altitudine din cauza turbulenţelor care 
zgâlţâiau aripile, apoi se redresă, motoarele continuându-şi 
geamătul constant, ducându-le tot mai departe către est. În 
afară de ele două nu mai era nimeni în cabină. Cei doi soldaţi de 
pază cu care venise Zovastina la Veneţia erau morţi, iar acum 
cădea în sarcina lui Michener şi a Bisericii să se ocupe de 
cadavrele lor. Numai Viktor îi rămăsese credincios, îndeplinindu- 
şi sarcinile ca de obicei. 

Ea şi ostatica sa se asemănau foarte mult. Amândurora le 
păsa de cei infectați cu HIV. Cassiopeia Vitt până-ntr-acolo încât 
îşi pusese în joc viaţa, iar Zovastina ajunsese să mizeze pe o 
călătorie riscantă la Veneţia, punându-se în pericol atât din punct 
de vedere fizic, cât şi politic. Să fi fost oare o nebunie? Poate. 
Dar trebuia ca eroii să se poarte uneori nebuneşte. 


313 


64 


FEDERAȚIA ASIEI CENTRALE 
ORA 8.50 


Vincenti se afla în laboratorul pe care-l construise sub locuinţa 
sa, împreună cu Grant Lyndsey. Lyndsey venise direct din China 
după ce-şi încheiase îndatoririle de acolo. Il angajase pe Lyndsey 
cu doi ani mai înainte. Avea nevoie de un responsabil care să 
supravegheze toate analizele pe virusuri şi antidoturi. De 
asemenea, îi trebuia o persoană care să o mai calmeze pe 
Zovastina. 

— Cum e temperatura? întrebă el. 

Lyndsey verifică afişajul digital şi îi răspunse: 

— Constantă. 

Laboratorul era domeniul lui Vincenti. Era un spaţiu liniştit, 
steril, înconjurat de pereţi vopsiți în crem, cu o pardoseală din 
gresie neagră. In centru se găseau două rânduri de mese din oţel 
inoxidabil. Pe nişte suporturi înalte din metal erau aşezate 
pahare Erlenmeyer, Berzeliu şi biurete, iar dedesubtul acestora 
se aflau o autoclavă, aparatură de distilare, o centrifugă, balanţe 
analitice şi două calculatoare. Simularea digitală deţinea un rol 
esenţial în experimentele lor, atât de diferite de cele făcute pe 
vremea în care Vincenti lucra pentru irakieni, când încercările şi 
erorile costau timp, bani şi eşecuri. Programele sofisticate din 
vremurile moderne erau capabile să reproducă aproape orice 
efect chimic sau biologic, câtă vreme se furnizau parametrii. lar 
în ultimul an, Lyndsey realizase o treabă admirabilă prin 
stabilirea parametrilor pentru analiza pe calculator a ZH. 

— Soluţia este la temperatura camerei, spuse Lyndsey. Şi 
înoată ceva de speriat! Este uimitor! 

Apa în care Vincenti găsise arhebacteriile era de origine 
termală, temperatura ei atingând treizeci şi şapte de grade 
Celsius. Producerea bacteriilor cu miile de miliarde, câte erau 
necesare şi transportarea lor în siguranţă pe tot globul la astfel 
de temperaturi înalte se putea dovedi imposibilă. Aşa că 
făcuseră nişte modificări. Adaptaseră treptat arhebacteriile la 
medii cu temperaturi din ce în ce mai scăzute. Constataseră un 


314 


lucru interesant: la temperatura camerei, activitatea lor se 
diminua numai, acestea devenind aproape inactive, însă imediat 
ce erau introduse în sânge cald la treizeci şi şase virgulă şase 
grade Celsius, ele se reactivau rapid. 

— Analiza clinică pe care am terminat-o acum câteva zile, 
spuse Lyndsey, confirmă faptul că pot fi ţinute la temperatura 
camerei vreme îndelungată. Pe acestea le-am ţinut mai bine de 
patru luni. Adaptabilitatea lor este incredibilă! 

— De aceea au şi supravieţuit miliarde de ani, aşteptând să le 
descoperim noi. 

Se apropie de una dintre mese, introducându-şi mâinile 
cărnoase în mănuşi de cauciuc aflate într-un recipient închis 
ermetic. Aerul bolborosea deasupra cu un zgomot aproape 
hipnotic, ieşind prin microfiltre laminare, curăţat de impurități. 
Se uită printr-o uşiţă de plexiglas şi manipulă cu îndemânare 
capsula de evaporare. Prelevă cu o pipetă o mostră de cultură 
HIV activă, plasând-o pe o lamă şi presând picătura cu o lamelă 
care se afla deja acolo. Prinse apoi lama pe suportul 
microscopului încastrat. Işi eliberă mâinile din cauciucul umed 
din pricina transpiraţiei şi focaliză obiectivul. După două ajustări 
găsi poziţia ideală. Nu avea nevoie decât de o privire. 

— Virusul a dispărut, aproape de la primul contact. De parcă 
abia aşteptau ca să-l devoreze. 

Ştia că modificările biologice făcute de ei erau cheia 
succesului. Cu câţiva ani în urmă, Vincenti angajase o firmă de 
avocatură din New York care îi spusese că nu pot fi patentate 
minerale noi descoperite în pământ sau plante noi găsite în 
sălbăticie. Einstein nu şi-ar fi putut patenta celebra formulă 
E=mc? şi nici Newton nu ar fi putut patenta legea gravitaţiei. 
Acestea erau manifestări ale naturii, care aparţineau tuturor. 
Situaţia era însă diferită pentru plantele modificate genetic, 
organismele pluricelulare obţinute de om şi arhebacteriile 
modificate din starea lor naturală, care erau patentabile. 

Mai târziu, avea să sune la firma respectivă ca să demareze 
procesul de patentare. Era, de asemenea, nevoie şi de aprobarea 
celor de la FDA”. În general, dura aproximativ doisprezece ani 
pentru ca o soluţie experimentală să ajungă din laborator la 
corpul medical, sistemul american de aprobare a 
medicamentelor fiind cel mai riguros din lume. Şi ştia ce şanse 


26 Food and Drug Administration, agenţie guvernamentală. 


315 


avea. Doar cinci din patru mii de compuşi înscrişi în testarea 
preclinică a FDA reuşeau să ajungă şi în faza testării pe oameni. 
Şi numai unul din cei cinci primea finalmente aprobarea. Cu 
şapte ani în urmă, fusese implementată o nouă procedură de 
testare rapidă a compuşilor ce vizau boli mortale, categorie în 
care erau incluse în particular tratamentele pentru SIDA. Cu 
toate acestea, rapid, conform standardelor FDA, însemna şase 
până la nouă luni. Şi procedurile de aprobare europene erau 
exigente, însă nu precum acelea de la FDA. Naţiunile africane şi 
asiatice, unde această problemă majoră exista în mod activ, nu 
cereau aprobări din partea guvernului. Aşa că el avea să înceapă 
să-şi vândă remediul mai întâi în aceste ţări. Să vadă toată 
lumea cum se vor vindeca bolnavii din zonele respective, în 
vreme ce bolnavii de SIDA din America şi din Europa aveau să 
moară. Aprobarea va veni apoi de la sine, fără ca el măcar să o 
solicite. 

— Nu te-am întrebat niciodată, zise Lyndsey şi nici tu n-ai 
spus. Unde ai găsit bacteriile? 

Nu mai putea păstra tăcerea. Avea nevoie de Lyndsey alături 
de el - în totalitate. Insă, pentru a răspunde la întrebarea 
„unde?” însemna să abordeze şi subiectul legat de „când?” 

— Te-ai gândit vreodată la cât câştigau companiile 
producătoare de prezervative înainte de apariţia HIV? 
Bineînţeles, piaţa exista. Cam cât crezi că făceau? Mai multe 
milioane pe an, poate? Insă după izbucnirea cazurilor de SIDA, au 
început să fie fabricate şi vândute miliarde în lumea întreagă. Ca 
să nu mai vorbim de medicamentele simptomatice. Procesul de 
tratare a SIDA este o maşină perfectă de făcut bani. Un 
tratament constând într-un amestec de trei medicamente costă 
între douăsprezece şi optsprezece mii de dolari americani pe an. 
Înmulţeşte asta cu milioanele de bolnavi infectați şi ajungi la 
miliarde de dolari cheltuite pe medicamente care nu vindecă 
nimic. Gândeşte-te puţin la profiturile obţinute din accesorii ca 
mănuşi din latex, halate, ace sterile. Ai idee câte milioane de ace 
sterile se cumpără şi se distribuie în încercarea de a stopa 
răspândirea HIV în rândurile dependenţilor de droguri? Şi, la fel 
ca şi cu prezervativele, sumele au atins cifre considerabile. 
Gama este nesfârşită. Pentru un distribuitor medical şi 
producător ca Philogen, apariţia HIV a fost un loz câştigător cu 
valoare uriaşă. In ultimii optsprezece ani, afacerea noastră a 


316 


prosperat, fabrica de producere a prezervativelor s-a triplat ca 
mărime. Vânzările au crescut exponențial la toate produsele 
noastre. Am creat chiar şi două medicamente simptomatice care 
s-au vândut bine. Acum zece ani am transformat compania în 
una publică, i-am mărit capitalul şi ne-am folosit de extinderea 
departamentelor de accesorii doctorale şi de medicamente 
pentru a sponsoriza o dezvoltare şi mai accelerată. Am cumpărat 
o firmă de cosmetice, o fabrică de săpunuri, un lanţ de magazine 
universale şi o companie de alimente congelate, ştiind că va veni 
ziua când Philogen va putea uşor să-şi plătească datoriile 
contractate. 

— De unde ai ştiut? 

— Am descoperit bacteriile acum aproape treizeci de ani. Am 
înţeles ce valoare aveau în urmă cu vreo douăzeci de ani. Apoi 
am păstrat remediul contra virusului HIV ştiind că puteam să-l 
furnizez atunci când doream. 

Privi efectul cuvintelor sale asupra celuilalt. 

— Şi n-ai spus nimănui? întrebă angajatul său. 

— Nimănui, răspunse Vincenti. Voia să ştie dacă Lyndsey era 
atât de amoral pe cât îl considera el. Şi care-i problema? Nu am 
făcut decât să las piaţa să se dezvolte. 

— Ştiind că remediul tău nu era unul temporar, ceva care avea 
să fie până la urmă biruit de virus. Ştiind că tu deţineai un 
remediu complet. Singura modalitate de a distruge integral HIV. 
Chiar dacă cineva ar fi descoperit un medicament care să 
potolească virusul, al tău acţiona mai bine, mai rapid şi mai 
sigur, iar producerea sa costa doar câţiva bănuţi. 

— Cam asta era ideea. 

— Pentru tine nu a contat faptul că oamenii mureau cu 
milioanele? 

— Tu crezi că-i pasă cuiva de SIDA? Fii serios, Grant! Vorbă 
multă şi fapte puţine. E o boală unică. Se consideră că ucide mai 
ales negri, homosexuali şi consumatori de droguri. Epidemia n-a 
făcut decât să scoată la suprafaţă mizeria care se afla sub un 
buştean putred, viermuiala de dedesubt, temele principale ale 
existenţei noastre: sexul, moartea, puterea, banii, iubirea, ura, 
panica. Sub toate formele în care SIDA a fost conceptualizată, 
imaginată, cercetată şi finanțată, ea a devenit boala cea mai 
încărcată politic. 

li veni în minte ce-i spusese Karyn Walde ceva mai devreme: 


317 


„Încă nu omoară pe cine trebuie”. 

— Dar cu celelalte companii farmaceutice cum rămâne? 
întrebă Lyndsey. Nu te-ai temut că vor găsi şi ele un remediu? 

— A reprezentat un risc, însă am stat cu ochii pe concurenţă. 
Să zicem că respectivele cercetări au făcut paşi extrem de firavi. 
In special eşecuri. 

Se simţea bine. După atâta timp, îi făcea plăcere să vorbească 
despre toate astea. 

— Ai vrea să vezi unde trăiesc aceste bacterii? Ochii celuilalt 
se aprinseră de interes. 

— Sunt aici? 

Vincenti dădu din cap în semn de încuviinţare: 

— Foarte aproape. 


318 


65 


SAMARKAND 
ORA 9.15 


Cassiopeia fu preluată de la scara avionului de doi dintre 
soldaţii de pază ai Zovastinei. | se spusese că o vor escorta la 
palat, unde avea să fie ţinută ostatică. 

— ţi dai seama, îi spuse Zovastinei de lângă portiera deschisă 
a maşinii, că te-ai vârât într-o mare încurcătură! 

Bineînţeles că Zovastina nu voia să poarte o astfel de discuţie 
acolo, pe pistă, cu echipajul avionului şi soldaţii de faţă. In cabina 
avionului, între patru ochi, situaţia ar fi fost diferită. Insă 
Cassiopeia păstrase tăcerea înadins în timpul ultimelor două ore 
de zbor. 

— Incurcăturile sunt un mod de viaţă aici, îi replică Zovastina. 

In timp ce se aşeza pe bancheta din spatele maşinii cu mâinile 
legate la spate, Cassiopeia hotărî să-i răsucească un cuţit în 
rană. 

— N-ai avut dreptate în privinţa oaselor. 

Zovastina păru să se gândească la provocarea pe care i-o 
adresase. Veneţia fusese un eşec din toate punctele de vedere, 
aşa că nu se miră atunci când Zovastina se apropie de ea şi 
întrebă: 

— Cum aşa? 

Curentul stârnit de turboreactoarele avionului şi un vânt rece 
de primăvară învârtejeau aerul încărcat de fum. Cassiopeia 
rămase calmă pe bancheta din spatele maşinii, privind drept 
înainte prin parbriz. 

— Exista ceva acolo, rosti ea. Apoi se întoarse către Ministrul 
Suprem şi adăugă: Dar tu ai pierdut acest lucru. 

— Nu-ţi e deloc de folos să mă întărâţi! 

Cassiopeia îi ignoră ameninţarea. 

— Dacă vrei să rezolvi ghicitoarea, va trebui să negociezi. 

Demonul ăsta putea fi citit cu uşurinţă. Cu siguranţă că 
Zovastina bănuia că ea era în posesia unor informaţii. Altfel, de 
ce ar mai fi adus-o aici? lar Cassiopeia fusese cu băgare de 
seamă până atunci, ştiind că nu putea divulga prea multe. La 


319 


urma urmei, viaţa ei depindea de informaţiile pe care putea să le 
ţină secrete. 

Unul dintre soldaţii de pază se apropie şi-i şopti ceva la ureche 
Zovastinei. Ministrul Suprem ascultă şi Cassiopeia zări pentru o 
clipă o expresie de surprindere aşternându-i-se pe chip. Apoi 
Zovastina dădu din cap în semn de încuviinţare, iar soldatul se 
retrase. 

— Probleme? o întrebă Cassiopeia. 

— Pericolele obişnuite cu care se confruntă un Ministru 
Suprem. Noi două o să vorbim mai târziu, spuse Zovastina şi se 
îndepărtă călcând apăsat. 


Uşa de la intrarea în casă era deschisă. Nu se zăreau 
stricăciuni. Nu exista nici o dovadă de pătrundere prin efracţie. In 
interior aşteptau doi soldaţi din Batalionul Sacru. Zovastina se 
uită la unul din ei şi întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Cei doi oameni ai noştri care stăteau de pază au fost 
împuşcaţi în cap. Noaptea trecută. Asistenta medicală şi Karyn 
Walde au dispărut. Hainele lor au rămas aici. Ceasul deşteptător 
al asistentei era fixat să sune la ora şase dimineaţa, când a şi 
sunat. Nimic nu dovedeşte că intenționau să plece de bunăvoie. 

Zovastina se duse în dormitorul principal. Aparatul pentru 
respiraţie artificială era oprit, iar perfuzia intravenoasă atârna 
fără nici un rost. Oare Karyn fugise? Şi unde putea să se ducă? 
Inapoindu-se în hol, îi întrebă pe cei doi: 

— Există martori? 

— Am întrebat proprietarii celorlalte case, dar nimeni nu a 
văzut şi nu a auzit nimic. 

Totul se întâmplase în absenţa sa. Nu putea fi vorba despre o 
coincidenţă. Hotărî să se servească de intuiţie. Se duse la unul 
dintre telefoanele din casă şi formă numărul secretarei sale. li 
spuse ce voia şi aşteptă trei minute până când femeia reveni şi o 
informă: 

— Vincenti a intrat în Federație azi-noapte la ora 1.40, cu 
avionul particular şi folosindu-se de viza de liberă trecere. 

Tot mai credea că în spatele încercării de asasinat se afla 
Vincenti. Probabil ştiuse că ea părăsise Federaţia. Era clar că în 
guvernul ei existau multe scurgeri de informaţii - Henrik 
Thorvaldsen şi Cassiopeia Vitt erau dovada cea mai clară - dar 


320 


ce putea să facă în această privinţă? 

— Doamnă ministru, îi spuse secretara la telefon, tocmai 
încercam să vă localizez. Aveţi un vizitator. 

— Vincenti? întrebă Zovastina, puţin cam prea grăbit. 

— Un alt american. 

— Ambasadorul? 

Samarkand era plin de ambasade străine şi de multe ori avea 
programul zilnic încărcat cu vizite din partea diverşilor 
reprezentanţi ai acestora. 

— Edwin Davis, consilier adjunct al preşedintelui american pe 
probleme de securitate naţională. A intrat în ţară acum câteva 
ore cu paşaport diplomatic. 

— Neanunţat? 

— A apărut pur şi simplu la palat, solicitând o întrevedere cu 
dumneavoastră. Nu vrea să spună nimănui motivul pentru care a 
venit. 

Nici asta nu era o coincidenţă. 

— Sosesc imediat! 


321 


66 


SAMARKAND 
ORA 10.30 


Malone bău o coca-cola dietetică şi privi cum avionul Lear Jet 
36A se apropia de terminal. Aeroportul din Samarkand se afla în 
nordul oraşului şi avea o singură pistă, folosită atât pentru 
traficul comercial, cât şi pentru cel de călători şi militar. li 
întrecuse şi pe Viktor şi pe Zovastina la întoarcerea din Italia, 
graţie unui avion de vânătoare F-16-E Strike Eagle pe care 
preşedintele Daniels dăduse ordin să fie la dispoziţia sa. Până la 
Baza Aeriană Aviano, aflată la optzeci de kilometri la nord de 
Veneţia, ajunsese rapid cu un elicopter, iar zborul spre răsărit, 
datorită vitezei supersonice de peste două mii de kilometri pe 
oră, nu durase decât puţin peste două ore. Zovastina şi Lear Jet- 
ul pe care-l privea acum apropiindu-se făcuseră aproape cinci 
ore. 

Două avioane F-16 sosiseră în Samarkand fără a întâmpina 
probleme, pentru că Statele Unite deţineau drepturi de aterizare 
fără restricţii pe toate aeroporturile şi bazele Federaţiei. La prima 
vedere, Statele Unite făceau parte dintre aliaţi, însă el ştia că o 
asemenea calitate fluctua rapid în această parte a globului. 
Celălalt avion de vânătoare îl adusese pe Edwin Davis, care 
ajunsese probabil deja la palat. Preşedintele Daniels nu voise să-l 
implice pe Davis, preferase să-l ţină la distanţă, însă admisese cu 
înţelepciune faptul că Malone nu avea să renunţe în ruptul 
capului. Pe lângă asta, după cum spusese preşedintele râzând pe 
înfundate, întregul plan avea cel puţin zece la sută şanse să 
funcţioneze, aşa că, de ce nu? 

Dădu pe gât ce mai rămăsese din băutura sa răcoritoare, 
diluată după standardele americane, însă destul de gustoasă. 
Dormise o oră în avion, un aparat de luptă în care se afla pentru 
prima oară după douăzeci de ani. Invăţase să piloteze aşa ceva 
la începutul carierei sale în armata americană, înainte să devină 
avocat şi să intre în trupele Departamentul Juridic al Forţelor 
Armate Americane. Prietenii din marină ai tatălui său îl 
îndemnaseră să facă această alegere. 


322 


Tatăl său. Fusese un adevărat comandant, până într-o zi de 
august în care se scufundase submarinul al cărui căpitan era. 
Malone avea zece ani pe atunci, însă amintirea îi aducea 
întotdeauna în suflet un val de tristeţe. Când se înrolase în 
armată, colegi de-ai tatălui său ajunseseră deja în grade mari şi 
aveau planuri pentru fiul lui Forrest Malone. Din respect pentru 
ei, făcuse precum îi ceruseră şi se trezise agent la Magellan 
Billet. Nu îşi regretase niciodată deciziile, iar cariera sa în cadrul 
Departamentului de Justiţie fusese remarcabilă. Chiar şi după ce 
ieşise din sistem, tot mai fusese solicitat. Templierii. Biblioteca 
din Alexandria. lar acum mormântul lui Alexandru cel Mare. 
Clătină din cap. Acestea fuseseră deciziile lui. Toată lumea lua 
decizii în viaţă. Precum bărbatul care debarca acum din Lear Jet. 
Viktor. Informator guvernamental. Agent temporar. Problemă 
ambulantă. 

Aruncă sticla la coş şi aşteptă ca Viktor să ajungă în terminalul 
aeroportului. Un satelit AWACS E3 Sentry, aflat întotdeauna pe 
orbită deasupra Orientului Mijlociu, urmărise traseul Lear Jet-ului 
de la Veneţia, aşa că Malone ştiuse exact când avea să sosească. 

Viktor apăru ca şi în bazilică, cu faţa arsă şi hainele murdare. 
Mergea cu rigiditatea unei persoane care tocmai avusese o 
noapte lungă şi grea. Malone se retrase după un paravan şi 
aşteptă până când Viktor ajunse înăuntru, îndreptându-se către 
terminal, apoi ieşi şi o luă pe urmele sale. 

— Ţi-a luat ceva timp! 

Viktor se opri în loc şi se întoarse. Nici urmă de uimire nu se 
citi pe chipul acestuia. 

— Credeam că trebuie s-o ajut pe Vitt. 

— Eu sunt aici ca să te ajut pe tine. 

— Tu şi prietenii tăi mi-aţi întins o cursă la Copenhaga. Nu-mi 
place când îşi bate cineva joc de mine! 

— Cine face asta? 

— Intoarce-te de unde ai venit, Malone! Lasă-mă pe mine să 
mă ocup de situaţia asta. 

Malone scoase un pistol. Unul dintre avantajele de a călători 
cu un avion militar consta în faptul că nu te verifica nimeni la 
vamă, fie că aparţineai personalului militar american, fie că erai 
un pasager oarecare. 

— Mi s-a cerut să te ajut. Exact asta am să fac, indiferent 
dacă-ţi convine sau nu. 


323 


— Ai de gând să mă împuşti? zise Viktor clătinând din cap. 
Cassiopeia Vitt mi-a ucis partenerul la Veneţia şi a încercat să mă 
omoare şi pe mine. 

— Pe atunci nu ştia că tu eşti bunul samaritean. 

— Sună de parcă ai vedea în asta o problemă. 

— Incă nu m-am hotărât dacă eşti sau nu o problemă. 

— Femeia aia este problema, spuse Viktor. Mă îndoiesc sincer 
că o să permită vreunuia din noi s-o ajute. 

— Probabil că ai dreptate, însă noi tot o vom face. Malone 
hotărî să încerce o apropiere de Viktor şi îi zise: Mi s-a spus că 
eşti un agent bun. Aşa că, hai s-o ajutăm! 

— Asta aveam de gând, numai că nu mă aşteptam să am un 
asistent. 

Malone îşi vâri arma la loc sub haină. 

— Ajută-mă să pătrund în palat! 

Viktor păru nedumerit de cerere. 

— Asta-i tot? 

— N-ar trebui să fie foarte greu pentru şeful Batalionului 
Sacru. Nu te va întreba nimeni nimic. 

Viktor clătină din cap. 

— Sunteţi nebuni de-a binelea! Chiar ţineţi cu toţii să muriţi? 
Nu-i suficient că se află ea acolo? Acum şi tu? Nu-mi pot asuma 
răspunderea pentru toate astea. Şi, apropo, este o greşeală chiar 
şi numai să stăm de vorbă. Zovastina ştie cum arăţi. 

Malone verificase deja. Zona de lângă pistă nu era prevăzută 
cu camere de filmat. Acestea erau amplasate ceva mai încolo, 
înspre terminal. Nu se zărea nimeni prin apropiere, de aceea 
decisese că era locul potrivit pentru discuţie. 

— Ajută-mă să intru în palat! Dacă tu mă îndrepţi unde 
trebuie, fac eu toată treaba. Asta o să-ţi ofere acoperire. Nu ai de 
făcut altceva decât să-mi asiguri spatele. Cei de la Washington 
vor să-ţi protejeze identitatea cu orice preţ. Asta e motivul 
pentru care mă aflu aici. 

Viktor clătină din cap cu neîncredere. 

— Şi cine a sugerat planul ăsta ridicol? 

Malone zâmbi. 

— Eu. 


324 


67 


Vincenti îl conduse pe Lyndsey dincolo de împrejurimile casei, 
pe un drum pietros care urca în munţi. Dăduse ordin ca 
străvechea potecă să fie nivelată, să se sape trepte în stâncă pe 
alocuri şi să se instaleze iluminare electrică, ştiind că avea să 
meargă pe acolo de multe ori. Atât cărarea, cât şi muntele se 
aflau pe domeniul său. De câte ori revenea în acest loc, îşi 
amintea de bătrânul vraci care se căţăra pe stâncă având 
agilitatea unei pisici, folosindu-se de mâini şi cu picioarele goale. 
Vincenti îl urmase, urcând după el cu un fior de incitare, aşa cum 
face un copil atunci când urcă în podul casei cu tatăl său, 
întrebându-se ce îl aşteaptă acolo. Şi nu fusese dezamăgit. 

Curând fură înconjurați de roci cenușii străbătute de fâşii de 
cristale strălucitoare care formau un fel de catedrală naturală. 
Picioarele îl dureau de la efort, respiraţia îi zgâria plămânii. Se 
târâi, urcând din greu un alt rând de stânci şi stropi mari de 
sudoare îi acoperiră fruntea. Lyndsey, subţire! şi uscat, nu părea 
deloc afectat. Vincenti răsuflă uşurat în momentul în care se opri 
la platoul de la capătul potecii. 

— La vest, se află Federaţia. La est, China. Noi ne aflăm la 
mijloc. 

Lyndsey se uita la privelişte. Soarele de după-amiază lumina 
în depărtare un rând de stânci înalte şi abrupte ca nişte 
piramide. O herghelie de cai alerga tăcută de-a curmezişul văii 
de mai jos de casă. 

Vincenti se bucura că putea împărtăşi toate acestea cu cineva. 
Dezvăluirea făcută lui Karyn Walde aprinsese în el nevoia de a fi 
recunoscut. Descoperise ceva extraordinar şi reuşise să deţină 
controlul exclusiv, ceea ce nu era puţin lucru dacă te gândeai că 
regiunea fusese cândva sub dominație sovietică. Insă apariţia 
Federaţiei schimbase totul şi, cu ajutorul Ligii Venețiene, Vincenti 
făcuse ca respectivele schimbări să fie în avantajul său. 

— Pe aici, spuse el, arătând spre o crăpătură din stâncă. 
Intrăm pe aici. 

Cu treizeci de ani în urmă, îi fusese uşor să treacă prin 
despicătura respectivă, pentru că era cu şaptezeci de kilograme 
mai slab. Acum abia încăpea. Spărtura dădea într-o încăpere 


325 


cenuşie, sub o boltă neregulată de stâncă ascuţită, înconjurată 
de pereţi de piatră. Dinspre intrare se strecura o lumină palidă. 
Se îndreptă către un întrerupător, îl acţionă şi din tavan se 
revărsă deodată strălucirea unor lămpi cu incandescenţă. Pe 
podeaua stâncoasă se zăreau două ochiuri de apă, fiecare cu 
diametrul de trei metri; unul avea o culoare cafenie-roşiatică, 
celălalt era de un verde înspumat ca marea, ambele fiind 
luminate de becuri speciale suspendate în apă şi alimentate de 
cabluri electrice. 

— Munţii ăştia sunt plini de izvoare termale, spuse Vincenti. 
Din vechime şi până astăzi, localnicii au considerat mereu că 
aceste izvoare au proprietăţi terapeutice importante. Au avut 
dreptate în cazul de faţă. 

— De ce le luminezi? 

Ridică din umeri. 

— Trebuia să cercetez apa şi în plus, după cum vezi, culoarea 
lor contrastantă este fascinantă. 

— Aici trăiesc arhebacteriile? 

El arătă înspre ochiul de apă cu nuanţă verzuie. 

— Acolo e casa lor. 

Lyndsey se aplecă şi atinse suprafaţa apei. Unde tremurară pe 
suprafaţa transparentă. In ochiul de apă nu mai exista nici una 
dintre plantele pe care le găsise Vincenti prima oară. Se părea că 
pieriseră de mult, dar nu acestea erau importante. 

— Temperatura este cu puţin peste treizeci şi şapte de grade, 
zise el despre apă. Insă modificările făcute de noi le permit să 
trăiască la temperatura camerei. 

Una dintre sarcinile lui Lyndsey fusese să pregătească un plan 
de acţiune, legat de ceea ce va face compania în momentul în 
care va acţiona Zovastina, când se presupunea că aveau să fie 
necesare cantităţi enorme de antidot, aşa că Vincenti întrebă: 

— Suntem pregătiţi? 

— Creşterea cantităților mici pe care le foloseam pe zoonoze 
n-a pus probleme. Situaţia va fi diferită pentru producerea pe 
scară largă. 

Şi el se gândise la asta, de aceea se asigurase cu împrumutul 
de la Arthur Benoit. Trebuia să construiască infrastructura, să 
angajeze oameni, să creeze reţele de distribuţie şi să definitiveze 
cercetările. Toate acestea presupuneau un capital considerabil. 

— Facilităţile de producţie din Franţa şi din Spania pot fi 


326 


transformate în locuri de fabricaţie acceptabile, spuse Lyndsey. 
Aş recomanda totuşi crearea unui centru separat, pentru că vom 
avea nevoie de milioane de litri. Din fericire, bacteriile se 
înmulţesc uşor şi rapid. 

Era momentul ca Vincenti să vadă dacă angajatul său era cu 
adevărat interesat. 

— Ai visat vreodată să devii o personalitate istorică? 

— Cine n-a visat? zise Lyndsey râzând. 

— Mă refer la cineva cu adevărat celebru, cineva care aduce o 
contribuţie epocală în domeniul ştiinţei. Ce-ai zice dacă ţi-aş 
acorda această onoare? Te-ar interesa? 

— După cum am mai spus, cine n-ar fi? 

— Imaginează-ţi elevii peste vreo câteva zeci de ani, cum ar 
căuta informaţii despre HIV şi SIDA într-o enciclopedie şi ar găsi 
acolo numele tău, cel care a ajutat la învingerea flagelului de la 
sfârşitul secolului douăzeci. Vincenti rememoră primul moment 
în care simţise el plăcerea legată de respectiva viziune. Nu 
fusese chiar atât de diferit, având în vedere privirea uimită şi 
curioasă de acum a lui Lyndsey. Ai vrea să iei parte la aşa ceva? 
îl întrebă. 

— Bineînţeles, răspunse acesta fără să ezite. 

— AŞ putea să-ţi ofer asta. Insă ar fi unele condiţii. Inutil să 
mai precizez, e clar că nu pot face totul de unul singur. Am 
nevoie de cineva care să supravegheze personal producţia, 
cineva care se pricepe la biologie. Securitatea este, bineînţeles, 
o preocupare majoră. După ce vom obţine patentul, mă voi simţi 
ceva mai bine, însă tot va trebui să existe cineva care să se 
ocupe în permanenţă de procesul de producţie. Grant, tu eşti 
soluţia logică. In schimb, vei primi o parte din meritele 
descoperirii şi retribuţii generoase. lar când spun generoase, mă 
refer la milioane. 

Lyndsey dădu să spună ceva, însă Vincenti îl reduse la tăcere, 
ridicându-şi arătătorul. 

— Asta-i partea bună. Partea rea este că, dacă pui beţe-n 
roate sau devii prea lacom, o să te pricopseşti cu un glonţ în cap 
de la O'Conner. Jos, în casă, ţi-am spus cum ţinem sub control 
competiţia. Să-ţi mai dau nişte explicaţii. 

li vorbi lui Lyndsey despre microbiologul danez găsit în 1997 în 
comă, pe o stradă de lângă laboratorul său. Un altul din 
California dispăruse, lăsându-şi maşina închiriată parcată lângă 


327 


un pod, iar corpul nu-i fusese descoperit niciodată. Un al treilea 
fusese găsit în 2001 pe marginea unui drum de ţară englezesc, 
victimă, după toate aparențele, a unui accident în urma căruia 
şoferul vinovat fugise. Un al patrulea fusese ucis într-o fermă din 
Franţa. Un altul murise într-un mod bizar, corpul fiindu-i 
descoperit cu zece ani în urmă, prins în trapa de la intrarea în 
camera frigorifică a laboratorului său. Alţi cinci muriseră toţi 
odată, în 1999, când avionul lor particular se prăbuşise în Marea 
Neagră. 

— Toţi lucrau pentru rivalii noştri, zise Vincenti. Făceau 
progrese, prea multe progrese. Aşa că, Grant, fă după cum îţi 
spun! Fii recunoscător pentru ocazia pe care ţi-am oferit-o şi vom 
trăi amândoi până la adânci bătrâneţe, plini de bani. 

— N-am să-ţi creez nici o problemă. 

Vincenti îşi zise în sinea sa că intuise bine alegându-l pe 
Lyndsey. Acesta se descurcase de minune cu Zovastina, 
necompromiţând antidoturile nici măcar o dată. Veghease, de 
asemenea şi la siguranţa laboratorului. Totul decursese perfect, 
iar contribuţia bărbatului din faţa lui fusese semnificativă. 

— Sunt curios asupra unui lucru, spuse Lyndsey. 

Vincenti hotărî să-i facă pe plac. 

— De ce acum? Ai păstrat remediul atâta vreme. De ce nu mai 
aştepţi? 

— Planurile de război ale Zovastinei fac ca momentul să fie 
propice. Ea a fost pentru noi mijlocul de a ne termina cercetările 
şi de a ne asigura că nimeni nu mai descoperă remediul. Nu văd 
nici un motiv să mai prelungesc aşteptarea. Trebuie s-o opresc 
pe Zovastina până nu merge prea departe. Dar pe tine, Grant, 
acum că ştii, te deranjează toate astea? 

— Ai păstrat secretul vreme de douăzeci de ani. Eu n-am aflat 
decât acum o oră. Nu este problema mea. 

Zâmbi. li plăcu reacţia acestuia. 

— O să fie foarte multă publicitate. Ai să fii implicat. Numai că 
eu voi verifica tot ce vei spune, aşa că, ai grijă! Trebuie mai mult 
să fii văzut decât auzit. In curând numele tău va sta alături de 
numele celor mai mari savanţi. Gesticulă ceremonios din mâini, 
ca în faţa unui auditoriu invizibil. Grant Lyndsey, unul dintre 
inamicii virusului HIV! 

— Sună bine! j 

— Dăm totul publicității în decurs de o lună. Intre timp vreau 


328 


să lucrezi cu avocaţii mei la patentare. Mă gândesc să le spun 
mâine despre descoperirea noastră. Când anunţul va fi făcut 
public, vreau să urci pe scenă. Mai vreau şi mostre, vor da foarte 
bine în poze. Şi imagini mărite cu bacteria. li punem pe cei de la 
Relaţii cu Publicul să facă o prezentare de diapozitive. O să fie un 
adevărat spectacol! 

— Mai ştie cineva despre asta? 

Vincenti clătină din cap. 

— Absolut nimeni, în afară de o femeie care se află în casă şi 
care, chiar în momentul acesta, experimentează beneficiile 
remediului. Avem nevoie de cineva care să ne facă publicitate, 
iar ea este la fel de bună ca oricare altcineva. 

Lyndsey se apropie de celălalt ochi de apă. Era interesant 
faptul că nu observase ce se afla pe fundul fiecăruia, un alt motiv 
pentru care Vincenti îl alesese pe acest bărbat. 

— Ţi-am spus că acesta este un loc străvechi. Vezi literele de 
pe fundul apei? 

Lyndsey le observă pe amândouă. 

— În greaca veche ele înseamnă viaţă. Habar n-am cum au 
ajuns acolo. Am reuşit să aflu de la bătrânul vraci că grecii 
venerau cândva această zonă, iar asta ar putea fi o explicaţie. Ei 
numeau acest munte Klimax. Inseamnă „scară”. De ce? Probabil 
are legătură cu numele dat de asiatici acestui loc, Arima. Am dat 
respectiva denumire şi domeniului meu. 

— Am văzut indicatorul la poartă, când am intrat. Attico. Ce 
înseamnă? N 

— E denumirea italiană pentru Arima. Inseamnă acelaşi lucru. 
Locul din vârf, ca de sub acoperiş. 


329 


68 


SAMARKAND 


Zovastina intră cu mersul său apăsat în camera de audienţe a 
palatului şi văzu un bărbat slăbuţ, cu părul bogat şi cărunt. Era 
prezent şi ministrul ei de externe, Kamil Revin, care se ţinea 
deoparte, stând pe un scaun. Protocolul cerea să fie şi el acolo. 
Americanul se prezentă ca fiind Edwin Davis şi scoase o scrisoare 
din partea preşedintelui Statelor Unite care-i confirma statutul. 

— Dacă-mi permiteţi, doamnă ministru, spuse Davis cu glas 
scăzut, am putea vorbi între patru ochi? 

Ea se arătă nedumerită. 

— Oricum tot ce îmi veţi spune îi va fi transmis imediat şi lui 
Kamil. 

— Mă îndoiesc că-i veţi comunica lucrurile despre care vom 
discuta noi. 

Cuvintele sunară ca o provocare, însă expresia feţei 
mesagerului rămase neschimbată, aşa că Zovastina se gândi să 
fie precaută. 

— Lasă-ne singuri, îi spuse lui Kamil. 

Tânărul ezită, însă, după povestea cu Veneţia şi dispariţia lui 
Karyn, Zovastina n-avea chef de discuţii. 

— Acum! zise ea. 

Ministrul de externe se ridică şi părăsi încăperea. 

— Intotdeauna vă purtaţi astfel cu oamenii dumneavoastră? 

— La noi nu este democraţie. Oamenii precum Kamil fac ce li 
se spune, căci altfel... 

— Căci altfel unul dintre microbii dumneavoastră le va face o 
vizită. 

Trebuia să-şi imagineze că aflaseră mulţi de activităţile ei. Însă 
de această dată informaţiile ajunseseră direct la Washington. 

— Nu-mi amintesc ca preşedintele dumneavoastră să se fi 
plâns vreodată de pacea pe care Federaţia a adus-o în această 
regiune. Cândva întreaga zonă constituia o problemă, acum 
America se bucură de privilegiile unui prieten. lar ca să guvernezi 
în această parte a lumii nu îţi trebuie putere de convingere, ci 
forţă brută. 


330 


— Nu mă înţelegeţi greşit, doamnă Ministru Suprem. Nu ne 
interesează metodele pe care le folosiţi. Suntem de acord. Să 


avem un prieten valorează mai mult decât... - Davis şovăi, apoi 
încheie ideea - înlocuirea ocazională a personalului. Ochii reci ai 
bărbatului exprimau un respect pe care i-l păstra împotriva 


voinţei sale. Am venit, doamnă ministru, să vă transmit ceva 
personal. Preşedintele a considerat că mijloacele diplomatice 
obişnuite nu erau potrivite pentru acest lucru. Conversaţia 
aceasta trebuie să rămână între noi, ca prieteni. 

Avea oare de ales? 

— De acord, zise ea. 

— Cunoaşteţi o femeie pe nume Karyn Walde? 

__ Picioarele i se încordară şi un val de emoţii îi străbătu trupul. 
Insă păstră aceeaşi expresie a feţei şi hotărî să fie sinceră: 

— Da. Ce-i cu ea? 

— A fost răpită azi-noapte. Dintr-o casă de aici din Samarkand. 
A fost cândva iubita dumneavoastră, iar acum este bolnavă de 
SIDA. 

Zovastina se luptă din răsputeri să-şi menţină o căutătură 
neutră. 

— Văd că ştiţi multe despre viaţa mea. 

— Ne place să ştim tot ce se poate despre prietenii pe care-i 
avem. Spre deosebire de dumneavoastră, noi trăim într-o 
societate deschisă în care secretele se află ori de la televizor, ori 
de pe internet. 

— Şi ce v-a făcut să scotociţi prin ale mele? 

— Are vreo importanţă? A fost ceva întâmplător. 

— Ce anume ştiţi despre dispariţia lui Karyn? 

— A răpit-o un bărbat pe nume Enrico Vincenti. Este reţinută 
pe domeniul său, aici, în Federație. Este vorba despre un teren 
pe care l-a cumpărat în cadrul înţelegerii pe care o aveţi cu Liga 
Venețiană. 

Mesajul era clar. Bărbatul ăsta ştia foarte multe. 

— Mă mai aflu aici pentru a vă transmite că nu Cassiopeia Vitt 
este problema dumneavoastră. 

Zovastina îşi ascunse surprinderea. 

— Vincenti este problema dumneavoastră! 

— De ce, mă rog? 

— Recunosc că nu este vorba decât de speculații din partea 
noastră. În majoritatea locurilor de pe planetă, nimănui nu i-ar 


331 


păsa de orientarea dumneavoastră sexuală. Este adevărat, aţi 
fost cândva căsătorită, însă, din câte am putut noi afla, aţi făcut- 
o numai pentru a păstra aparențele. Soţul dumneavoastră a 
murit în mod tragic... 

— Noi doi nu ne-am certat niciodată. Ştia de ce se afla în 
contextul respectiv. Chiar îmi plăcea de el. 

— Asta nu ne priveşte pe noi şi nu am vrut să vă jignesc. De 
atunci însă nu v-aţi mai căsătorit. Karyn Walde a lucrat o vreme 
pentru dumneavoastră. A fost una dintre  secretarele 
dumneavoastră. De aceea îmi imaginez că n-a fost prea dificil să 
aveţi o relaţie personală cu ea. Nu ar fi băgat nimeni de seamă, 
atâta timp cât eraţi prudentă. Insă Asia Centrală nu este Europa 
Occidentală. Davis băgă mâna în haină şi scoase un reportofon 
micuţ. Daţi-mi voie să vă supun atenţiei ceva. Apăsă pe butonul 
de pornire şi puse aparatul pe masa dintre ei. 


— Şi e bine de ştiut că informația dumitale s-a dovedit corectă. 

— Nu v-aş fi deranjat cu aiureli. 

— Dar tot nu mi-ai spus cum de-ai ştiut că astăzi va încerca 
cineva să mă omoare. 

— Liga are grijă de oamenii ei, iar dumneata, doamnă Ministru 
Suprem, eşti unul dintre cei mai de seamă membri ai săi. 

— Tare mai ştii să le întorci din condei, Enrico! 


Davis închise reportofonul. 

— Dumneavoastră şi Vincenti, vorbind la telefon acum două 
zile. Convorbire internaţională, foarte uşor de monitorizat. 

Apăsă din nou butonul de pornire. 


— Trebuie să discutăm. 

— Te referi la recompensa pentru faptul că mi-ai salvat viața? 

— Partea ta din înțelegerea pe care am făcut-o cu mult timp în 
urmă. 

— Voi fi gata să mă întâlnesc cu Consiliul în câteva zile. Mai 
întâi, sunt câteva lucruri pe care trebuie să le rezolv. 

— Mă interesează mai mult când anume ne vom întâlni noi doi. 

— Sunt convinsă. Şi pe mine, să ştii! Însă există nişte lucruri pe 
care trebuie să le finalizez. 

— Vremea mea în cadrul Consiliului va lua sfârşit în curând. 
După aceea, vei avea de-a face cu alții. S-ar putea ca ei să nu fie 
la fel de amabili. 


332 


— Îmi place chestia asta! auzi, „amabili” ... Lucrez cu mare 
drag cu tine, Enrico! Ne înțelegem atât de bine unul pe celălalt! 

— Trebuie să discutăm. 

— Curând. Mai întâi ai de rezolvat cealaltă problemă despre 
care am discutat. Americanii. 

— Nu-ţi face griji. Am de gând să mă ocup de asta chiar azi. 


Davis închise aparatul. 

— Vincenti s-a ocupat de problemă. A ucis-o pe una dintre 
agentele noastre. l-am găsit trupul alături de cel al unui bărbat, 
cel care planificase să vă ucidă. 

— Aţi lăsat-o să moară? Deşi ştiaţi de convorbire? 

— Din păcate am obţinut înregistrarea abia după dispariţia 
agentei noastre. 

Nu-i plăcea felul în care privirea lui Davis se plimba de la ea la 
reportofon şi înapoi, sporindu-i senzaţia ciudată de disconfort ce-i 
însoțea mânia pe cale să răbufnească. 

— Se pare că dumneavoastră şi Vincenti aveţi un fel de 
afacere comună. Mă aflu aici - repet, ca prieten - pentru a vă 
spune că el intenţionează să modifice înţelegerea. Uitaţi ce 
credem noi: Vincenti vrea să vă dea jos de la putere. Folosindu- 
se de Karyn Walde, ar putea să vă afecteze imaginea până într- 
acolo încât să vă determine să demisionaţi din funcţie sau, în cel 
mai fericit caz, să vă cauzeze profunde dificultăţi la nivel politic. 
Homosexualitatea nu este acceptată în această ţară. 
Fundamentaliştii religioşi, pe care-i ţineţi din scurt, ar avea în 
sfârşit motiv şi argumente să riposteze. Aţi avea probleme atât 
de mari, încât nici măcar microbii dumneavoastră nu le-ar mai 
putea domoli. 

Zovastina nu se gândise niciodată în trecut la o astfel de 
eventualitate, însă ce spunea americanul era perfect logic. Din 
ce alt motiv ar fi luat-o Vincenti pe Karyn? Totuşi, ceva trebuia 
precizat neapărat. 

— După cum aţi spus, e bolnavă de SIDA în stadiu terminal şi 
este posibil să fi murit deja. 

— Vincenti nu e prost. Se gândeşte poate că declaraţia unei 
muribunde ar avea un impact mai mare. Ar trebui astfel să 
răspundeţi la o grămadă de întrebări legate de casa aceea, de 
prezenţa lui Walde în ea, de asistenta medicală. Am aflat că ştie 
multe, ca şi membrii Batalionului Sacru care păzeau casa. 
Vincenti a luat-o şi pe asistentă. Sunt prea mulţi oameni pe care 


333 


ar trebui să-i reduceţi la tăcere. 

— Aici nu suntem în America. Televiziunea poate fi controlată. 

— Dar fundamentalismul? Şi faptul că aveţi o grămadă de 
duşmani care vor să vă ia locul? Cred că bărbatul care tocmai a 
părăsit încăperea intră în această categorie. Apropo şi el s-a 
întâlnit cu Vincenti astă-noapte. L-a luat de la aeroport şi l-a dus 
cu maşina în oraş. 

Omul acesta era extrem de bine informat. 

— Doamnă ministru, noi nu vrem ca Vincenti să reuşească, 
indiferent ce pune la cale. Acesta este motivul pentru care mă 
aflu aici. Să vă oferim ajutorul. Ştim de călătoria dumneavoastră 
la Veneţia şi de faptul că aţi revenit însoţită de Cassiopeia Vitt. 
Repet, nu ea este problema. De altfel, cunoaşte o mulţime de 
amănunte legate de motivul venirii dumneavoastră la Veneţia. 
Există informaţii care v-au scăpat. 

— Spuneţi-mi care anume. 

— Dacă aş şti, v-aş spune! Trebuie s-o întrebaţi pe Vitt. Ea şi 
cei doi asociaţi ai săi, Henrik Thorvaldsen şi Cotton Malone, deţin 
date despre ceva care se numeşte ghicitoarea lui Ptolemeu şi 
despre nişte obiecte cunoscute drept medalioane cu elefant. 
Davis îşi ridică mâinile într-o falsă capitulare. Eu habar n-am! Şi 
nici nu-mi pasă! Asta este treaba dumneavoastră. Ştiu doar că 
trebuia să găsiţi ceva la Veneţia, ceva care v-a scăpat. Dacă 
sunteţi deja conştientă de toate acestea, îmi cer scuze că v-am 
răpit din timp. Insă preşedintele Daniels voia să vă informeze că, 
la fel ca Liga Venețiană şi el are grijă de prietenii săi. 

Era de ajuns. Bărbatul acesta trebuia pus la punct. 

— Cred că mă luaţi drept o idioată! 

Avu loc un schimb de priviri, însă bărbatul nu replică. 

— Spuneţi-i preşedintelui dumneavoastră că nu am nevoie de 
ajutorul lui. 

Davis păru jignit. 

— Dacă aş fi în locul dumneavoastră, zise ea, aş ieşi din 
Federație la fel de repede pe cât am intrat. 

— Mă ameninţaţi, doamnă Ministru Suprem? 

Zovastina clătină din cap. 

— Este doar o observaţie. 

— Ciudat mod de a vorbi cu un prieten. 

Ea se ridică în picioare. 

— Nu sunteţi prietenul meu. 


334 


Edwin Davis ieşi din încăpere, uşa închizându-se în urma lui. În 
mintea  Zovastinei se  învârtejeau o mulţime de gânduri, 
analizând variante cu o abilitate pe care o dovedea întotdeauna 
atunci când întrevedea vreun prilej favorabil. 

Kamil Revin intră din nou şi se îndreptă către biroul ei. 
Zovastina îl privi scrutător pe ministrul de externe. Vincenti se 
credea isteţ, învăţându-l să facă pe spionul. Insă acest asiatic 
educat în Rusia, care se declara musulman, deşi nu intra 
niciodată în vreo moschee, avusese mereu comportamentul tipic 
al dezinformatorului. Il îndepărtase mai devreme din încăpere, în 
timpul întrevederii cu Davis, pentru că nu ar fi putut reproduce 
ulterior ceva ce nu ştia. 

— Nu mi-ai spus că Vincenti se află în Federație, zise ea. 

Revin ridică din umeri. 

— A sosit astă-noapte cu afaceri. Stă la Intercontinental, ca de 
obicei. 

— Ba se află pe proprietatea sa din munţi. 

Observă expresia surprinsă din privirea tânărului. Era oare 
adevărată sau prefăcută? Era greu de spus la el. Bărbatul păru 
că-i intuia suspiciunea. 

— Doamnă Ministru Suprem, sunt aliatul dumneavoastră! Am 
minţit pentru dumneavoastră. l-am turnat pe duşmani. Il 
supraveghez pe Vincenti de ani de zile şi am acţionat mereu 
precum mi-aţi cerut. 

Zovastina nu avea timp de discuţii. 

— Atunci demonstrează-mi loialitatea de care vorbeşti. Am o 
misiune specială pe care numai tu o poţi îndeplini. 


335 


69 


Lui Stephanie îi făcea plăcere să-l vadă pe Henrik Thorvaldsen 
epuizat. Călătoriseră de la Baza Aeriană Aviano cu două avioane 
de vânătoare F-16, ea în unul, Thorvaldsen în celălalt. li 
urmăriseră pe Malone şi pe Edwin Davis, care aterizaseră la 
Samarkand, după care ea şi Thorvaldsen îşi continuaseră zborul 
spre răsărit, aterizând la Kaşgar, imediat dincolo de graniţa 
dintre Federație şi China. Lui Thorvaldsen nu-i plăcea să meargă 
cu avionul. Se considera, după cum el însuşi se numise înainte 
de îmbarcare, un rău necesar. Dar să te afli la bordul unui avion 
de luptă supersonic diferea cu mult de zborurile obişnuite. Ea 
stătuse în spatele pilotului, acolo unde se afla de obicei ofiţerul 
responsabil cu operarea armelor. Extuziasmate şi înfricoşătoare 
în acelaşi timp, turbulenţele şi manevrele de la peste două mii o 
sută de kilometri pe oră o ţinuseră cu sufletul la gură pe toată 
durata celor două ceasuri ale călătoriei. 

— Nu-mi vine să cred că am făcut aşa ceva, spuse 
Thorvaldsen. 

Ea băgă de seamă faptul că acesta încă mai tremura. O 
maşină îi aşteptase la aeroportul din Kaşgar. Guvernul chinez 
fusese foarte cooperant şi îndeplinise întru totul cererile lui 
Daniels. Se părea că erau destul de îngrijoraţi de vecinătatea cu 
Federaţia, arătându-se dornic până şi să sprijine Washingtonul, 
pentru a afla dacă temerile lor erau fondate sau imaginare. 

— N-a fost chiar aşa de rău, zise ea. 

— Trebuie scris undeva ca niciodată, indiferent de ce spun 
alţii, să nu te urci în aşa ceva! 

Stephanie zâmbi. Străbăteau cu maşina munţii Pamir, intrând 
pe teritoriul Federaţiei, graniţa nefiind marcată decât de un 
panou de bun venit. Câştigaseră în altitudine, trecând printr-o 
serie de creste rotunjite şi golaşe şi prin văi fără vegetaţie. Ea 
ştia că asta semnifica acest cuvânt, pamir, exact acest tip de 
vale, un loc în care iarna zăbovea îndelung şi ploile erau rare. 
Zona era presărată de tufişuri uscate de pelin, de pini pitici şi de 
petice răzlețe de păşune bogată. Regiunea era în mare parte 
nelocuită, cu sate ici şi colo, în care zăreai din loc în loc iurtele 
specifice zonei, făcând-o atât de diferită de peisajele din Alpi sau 


336 


Pirinei, unde ea şi Thorvaldsen fuseseră ultima oară împreună. 

— Am citit despre zona de aici, zise ea, dar n-am fost 
niciodată prin părţile astea ale lumii. Este incredibil! 

— Lui Ely îi plăceau la nebunie munţii Pamir. Vorbea despre ei 
cu religiozitate. Acum înţeleg de ce. 

— L-ai cunoscut bine? 

— O, da! li cunoşteam pe părinţii săi. Era foarte apropiat de 
fiul meu. Locuia practic la Christiangate pe vremea când el şi Cai 
erau băieţanari. 

Thorvaldsen stătea cu un aer ostenit pe locul din dreapta ei şi 
asta nu din pricina zborului. Ea înţelese motivul. 

— Cotton o să aibă grijă de Cassiopeia. 

— Nu prea cred, câtă vreme Zovastina îl are pe Ely, spuse 
Thorvaldsen. Deodată danezul păru resemnat. Viktor are 
dreptate. Probabil este deja mort. 

Drumul deveni mai puţin accidentat atunci când traversară o 
trecătoare, ajungând într-o altă vale. Aerul de afară era 
surprinzător de cald, culmile mai joase fiind lipsite de zăpadă. Nu 
încăpea nici o îndoială că Federaţia Asiei Centrale era 
binecuvântată cu minuni ale naturii, însă Stephanie citise fişele 
de informare ale CIA. Federaţia viza întreaga zonă pentru 
dezvoltare economică. Urmau să fie construite şi extinse 
sistemul de electrificare, de telefonie, de canalizare şi de 
alimentare cu apă, dimpreună cu dezvoltarea reţelei rutiere. 
Autostrada pe care se găseau acum era un prim exemplu în 
acest sens: asfaltul părea proaspăt turnat. 

Lumânarea încă înfăşurată în foita de aur stătea într-o casetă 
de inox pe bancheta din spate. O scitală modernă având înscris 
un singur cuvânt în greaca veche: KAIME. Ce ascundea acest 
cuvânt? N-aveau nici o idee, dar poate exista ceva la cabana din 
munţi a lui Ely Lund care-i putea dezvălui semnificaţia. Veniseră 
înarmaţi. Aveau două pistoale automate cu calibrul de nouă 
milimetri şi încărcătoare de rezervă, aceasta prin bunăvoința 
Armatei SUA şi cu permisiunea chinezilor. 

— Planul lui Malone s-ar putea să funcţioneze, spuse 
Stephanie. 

Insă era şi ea de acord cu Cotton. Agenţii temporari, cum era 
Viktor, nu inspirau prea multă încredere. Prefera agenţii 
profesionişti, cei care voiau să iasă la pensie din această 
meserie. 


337 


— Malone s-a ataşat de Cassiopeia, spuse Thorvaldsen. N-o 
spune, dar ţine la ea. Se vede în ochii lui. 

— Am văzut durerea de pe chipul lui când i-ai spus că este 
bolnavă. 

— Asta-i unul dintre motivele pentru care m-am gândit că ea şi 
Ely ar putea avea o legătură unul cu celălalt. Suferinţa lor 
comună a devenit cumva parte integrantă din atracţia pe care o 
simt unul faţă de celălalt. 

Străbătură încă două sate cu locuinţe răzlețe şi îşi continuară 
drumul spre vest. În cele din urmă, exact după cum îi spusese 
Cassiopeia lui Thorvaldsen, şoseaua se bifurcă şi virară spre 
nord. După zece kilometri, peisajul deveni mai împădurit. In faţa 
lor, dincolo de un drum de pământ bătătorit ce dispărea în 
pădurea întunecată, ea zări o sarisă înfiptă în pământ. De vârful 
ei atârna un mic indicator pe care era scris cu vopsea „Soma”. 

— Ely a dat proprietăţii un nume corespunzător, spuse 
Stephanie. Precum mormântul lui Alexandru din Egipt. 

Ea viră şi maşina prinse a se zgâlţâi pe drumul prost. Acesta 
urca vreo patru sute de metri prin pădure şi se termina în faţa 
unei cabane cu un singur nivel, făcută din scânduri semifinisate. 
Uşa de la intrare era protejată de o verandă acoperită. 

— Seamănă cu locuinţele din nordul Danemarcei, spuse 
Thorvaldsen. Nu mă miră. Sunt sigur că pentru el era un fel de 
acasă. 

Stephanie parcă maşina, apoi ieşiră în atmosfera caldă a 
după-amiezii. Pădurea din jur era tăcută. Printre copaci, spre 
nord, după cum se gândi ea, se puteau întrezări alţi munţi. Un 
vultur se rotea deasupra capetelor lor. 

Uşa cabanei se deschise. Amândoi se întoarseră şi priviră. Un 
bărbat apăru în prag. Era înalt şi arătos, cu părul blond şi 
ondulat. Purta blugi, o cămaşă cu mâneci lungi şi ghete. 
Thorvaldsen nu se clinti, însă privirea sa se îmblânzi pe dată, 
putând să i se citească pe chip faptul că ştia identitatea 
bărbatului. Era Ely Lund. 


338 


70 


SAMARKAND 
ORA 11.40 


Cassiopeia simţi miros de fân umed şi de cai şi înţelese că era 
ţinută în apropierea unui grajd. Incăperea se găsea într-un fel de 
casă de oaspeţi, mobila fiind aleasă corespunzător, însă fără 
trăsături elegante, probabil menită personalului. Obloane masive 
ascundeau ferestrele; uşa era încuiată, ea presupunând că era şi 
păzită. Pe drumul dinspre palat, atenţia îi fusese atrasă de mai 
mulţi bărbaţi înarmaţi care stăteau pe acoperiş. Să încerci să 
evadezi din această închisoare se putea dovedi un lucru foarte 
riscant. 

încăperea era prevăzută cu un telefon nefuncţional şi cu un 
televizor care nu avea semnal. Stătea pe pat şi se întreba ce 
avea să urmeze. Reuşise să ajungă în Asia. Şi acum? Incercase 
să o ademenească pe Zovastina, mizând pe obsesiile acesteia. 
Era greu de spus cât succes avusese. O anumită veste atrăsese 
atenţia Ministrului Suprem la aeroport. Ceva care făcuse ca, 
dintr-odată, Cassiopeia să nu mai reprezinte o prioritate. Măcar 
se afla încă în viaţă. 

Se auzi o cheie în broască şi uşa se deschise larg. Intră Viktor, 
urmat de doi bărbaţi înarmaţi. 

— Ridică-te, spuse el. 

Ea rămase nemişcată. 

— Ar trebui să faci ceea ce-ţi spun! 

Se apropie de ea şi o lovi cu dosul palmei peste faţă, trântind- 
o de pe pat pe covor. 

Ea îşi veni rapid în fire şi sări în picioare, gata de luptă. 
Indivizii din spatele lui Viktor îşi aţintiră puştile. 

— Asta a fost pentru Rafael, spuse cel care o ţinea captivă. 

Ochii Cassiopeiei se umplură de furie. Insă ştia că bărbatul se 
comporta după cum se aşteptau ceilalţi să se comporte. 
Thorvaldsen spusese că le era aliat, chiar dacă unul secret. Aşa 
că şi ea continuă să-şi joace rolul: 

— Eşti tare cu doi oameni înarmaţi în spatele tău! 

Viktor râse pe-nfundate. 


339 


— Mi-e frică de tine? Asta vrei să spui? 

Ea îşi duse mâna la buza de jos rănită. Viktor se repezi spre ea 
şi îi suci un braţ la spate. li împinse încheietura mâinii înspre 
umăr. Era puternic, dar ea avea încredere că ştia ce face, aşa că 
se supuse. li puse cătuşe la o mână, pe urmă la cealaltă. 
Gleznele avură aceeaşi soartă, în vreme ce Viktor o ţinea la 
pământ, răsucind-o apoi pe spate. 

— Aduceţi-o! ordonă el. 

Cei doi însoțitori o apucară pe Cassiopeia de picioare şi de 
umeri şi o scoaseră afară, purtând-o pe o alee pietruită până la 
grajduri. Acolo fu pusă pe burtă, pe spinarea unui cal. li veni 
sângele în cap pentru că stătea cu faţa în jos. Viktor o legă bine 
cu o frânghie aspră, după care scoase calul din incintă. Impreună 
cu alţi trei bărbaţi, merse în tăcere pe lângă animal şi străbătu o 
pajişte cam de lungimea a două terenuri de fotbal. Pe câmp 
păşteau capre, iar terenul era străjuit de copaci înalţi. După ce 
trecură de zona deschisă, intrară în pădure şi o apucară pe o 
cărare ce ducea la un luminiş împresurat de copaci. 

Cassiopeia fu dezlegată, dată jos de pe cal şi aşezată în 
picioare. li trebuiră câteva minute ca sângele din cap să i se 
scurgă înapoi în corp. Ceaţa din ochi îi dispăru treptat şi văzu doi 
plopi înalţi care fuseseră aplecaţi la pământ şi legaţi de un al 
treilea. Din vârful copacilor atârnau frânghii până la pământ. 
Cassiopeia fu târâtă înspre copaci, unde îi fură scoase cătuşele 
de la mâini şi i se legară încheieturile cu frânghiile. | se scoaseră 
apoi şi cătuşele de la glezne. Rămase în picioare, cu braţele 
întinse şi-şi imagină ce avea să se întâmple dacă bărbaţii 
dezlegau cei doi copaci de al treilea. 

Un alt cal apăru din pădure. Era un armăsar de luptă, înalt şi 
zvelt, în a cărui şa se afla Irina Zovastina. Ministrul Suprem purta 
cizme de piele şi o haină de piele căptuşită. Privi întregul tablou, 
le spuse lui Viktor şi celorlalţi bărbaţi să plece, după care 
descălecă. 

— Rămânem doar noi două, zise Zovastina. 


Viktor dădu pinteni calului şi goni înapoi către grajduri. 
Imediat ce ajunsese la palat, Zovastina îi dăduse ordin să 
pregătească copacii. Nu se întâmpla pentru prima oară. Cu trei 
ani înainte, omorâse în acelaşi mod un bărbat pentru complot şi 
instigare la revoluţie. Zovastina nu găsise o modalitate de a-l 


340 


converti, aşa că-l legase de cei doi copaci, îi adusese pe tovarăşii 
lui de conspirație la spectacol şi tăiase chiar ea frânghiile. Corpul 
îi fusese sfârtecat de copacii ce se îndreptau, o parte a corpului 
rămânând agăţată de unul din ei, iar restul de celălalt. 

In urma acelei demonstraţii, îi fusese mult mai uşor să 
schimbe opiniile compatrioţilor lui. 

Calul intră în galop în ţarc. 


Malone aştepta în camera harnaşamentelor. Viktor îl 
strecurase pe furiş în palat, în portbagajul unei maşini. Nimeni 
nu-l verificase şi nu-i pusese întrebări şefului pazei. După ce 
maşina fusese parcată în garajul palatului, Malone ieşise rapid şi 
Viktor îi dăduse un permis de liberă trecere pentru palat. Numai 
Zovastina putea să-l recunoască şi, pentru că era escortat de 
Viktor, ajunseseră fără probleme la grajduri, unde Viktor îi 
spusese că putea aştepta în siguranţă. 

Nimic din situaţia de faţă nu îi era pe plac. Atât el, cât şi 
Cassiopeia se aflau la mâna unui bărbat despre care nu ştiau 
mare lucru, în afară de asigurarea pe care le-o dăduse Edwin 
Davis că Viktor se dovedise până atunci de nădejde. Spera ca 
Davis să o zăpăcească suficient de mult pe Zovastina ca să le 
ofere un răgaz preţios. Avea încă arma cu el şi, timp de o oră, 
stătuse liniştit. Dincolo de uşă nu se auzea nimic. 

Grajdurile erau grandioase, pe potriva conducătorului suprem 
al unei Federaţii de mari dimensiuni. Numărase patruzeci de 
padocuri atunci când îl adusese Viktor acolo. Camera 
harnaşamentelor era echipată cu felurite şei de calitate şi cu 
echipament scump. Nu era un călăreț priceput, însă ştia să 
stăpânească un cal. Singura fereastră a încăperii dădea în 
spatele grajdului, neoferind însă nici o privelişte. 

Se săturase de aşteptare. Venise timpul să acţioneze. Scoase 
pistolul şi deschise uşa. Nu se vedea nimeni. Se întoarse spre 
dreapta şi se îndreptă către ieşirea din capăt; trecu de boxele 
care adăposteau armăsari deosebit de frumoşi. Dincolo de uşa 
deschisă de la ieşire, zări un călăreț care venea în viteză către 
grajduri. Se lipi cu spinarea de perete şi înaintă astfel spre ieşire, 
cu arma pregătită. Copitele muşcară ţărâna, iar calul se opri; 
auzi răsuflarea gâfâită a animalului epuizat de atâta alergătură. 
Călărețul cobori din şa, izbind pământul cu picioarele. Malone se 
pregăti să acţioneze. Un bărbat se năpusti înăuntru, după care se 


341 


opri brusc locului şi se întoarse. Era Viktor. 

— Nu asculţi cum trebuie instrucţiunile. Ţi-am spus să rămâi în 
camera harnaşamentelor! 

— Aveam nevoie de aer proaspăt, zise Malone lăsându-şi arma 
în jos. 

— Eu am dat ordin ca toată lumea să părăsească locul, totuşi 
era posibil să mai apară careva. 

— Ce se întâmplă? întrebă Malone schimbând subiectul, 
pentru că nu avea nici un chef să i se facă morală. 

— Vitt. E în mare încurcătură. 


342 


71 


Stephanie îl privi pe Thorvaldsen strângându-l pe Ely Lund 
într-o îmbrăţişare fierbinte, afectuos precum un tată care îşi 
regăsea fiul pierdut. 

— Cât mă bucur să te revăd! spuse Thorvaldsen. Credeam că 
ai murit. 

— Ce Dumnezeu faceţi aici? întrebă Ely, cu uluire în voce. 

Thorvaldsen păru să-şi recapete stăpânirea de sine şi o 
prezentă pe Stephanie. 

— Ely, spuse ea, noi suntem acum cam la fel ca o mumie 
egipteană. Adică presaţi de timp. Se întâmplă multe. Putem să 
stăm de vorbă undeva? 

El îi conduse pe amândoi înăuntru. Căbănuţa avea un aspect 
anost, mobilată cu zgârcenie; peste tot se zăreau o sumedenie 
de cărţi, de reviste şi de hârtii. Stephanie nu remarcă nici un 
obiect electronic. 

— Nu am curent aici, preciză el. Gătesc cu gaz şi mă încălzesc 
cu lemne. In schimb, am parte de apă curată şi de intimitate. 

— Cum ai ajuns aici? întrebă Thorvaldsen. Zovastina te ţine 
ostatic? 

O expresie nedumerită apăru pe chipul tânărului. 

— Nicidecum! Mi-a salvat viaţa. Mă protejează. 

Ascultară povestea lui Ely, care le istorisi cum un individ 
intrase în casa lui din Samarkand şi-l ameninţase cu pistolul. Dar 
înainte să se fi întâmplat ceva, un alt individ îl salvase, 
împuşcându-l pe cel dintâi. Pe urmă casa îi fusese incendiată, cu 
atacatorul înăuntru. Ely fusese dus la Zovastina, unde aceasta îi 
explicase faptul că adversarii ei politici îl luaseră în vizor. Fusese 
adus în secret la căbănuţă, unde rămăsese în ultimele două luni. 
Exista un singur soldat de pază, care locuia în sat şi venea să-l 
verifice de două ori pe zi, aducându-i provizii. 

— Soldatul de pază are un telefon, zise Ely. Aşa comunică 
Zovastina cu mine. 

— l-ai spus de ghicitoarea lui Ptolemeu? întrebă Stephanie. 
Despre medalioanele cu elefant şi despre mormântul pierdut al 
lui Alexandru? 

Pe chipul lui Ely înflori un zâmbet. 


343 


— Adoră să vorbească despre asta, răspunse el. //iada este 
una dintre pasiunile ei. Orice e legat de greci, de fapt. Mi-a pus o 
grămadă de întrebări. Incă îmi pune, aproape în fiecare zi. Şi, da, 
i-am spus totul despre medalioane şi despre mormântul pierdut. 

Stephanie îşi dădu seama că Ely habar nu avea despre ceea 
ce se petrecea, despre pericolul în care se aflau toţi, inclusiv el. 

— Zovastina a luat-o prizonieră pe Cassiopeia. Viaţa ei e în 
pericol. 

Văzu cum toată încrederea de sine îl părăseşte pe Ely. 

— Cassiopeia este aici? In Federație? De ce ar vrea Ministrul 
Suprem să-i facă rău? 

— Ely, interveni Thorvaldsen, să ne mulţumim să spunem că 
Zovastina nu este salvatoarea ta. Ea este temnicerul tău, deşi a 
construit o închisoare inteligentă, una care să te ţină legat fără 
prea mult efort. N 

— De-aţi şti de câte ori am vrut s-o sun pe Cassiopeia... Insă 
Ministrul Suprem îmi spunea că avem nevoie de discreţie acum, 
că i-aş putea pune pe alții în pericol, inclusiv pe Cassiopeia, dacă 
i-aş implica. M-a asigurat că toate astea se vor termina curând şi 
apoi voi putea să sun pe cine vreau şi să mă întorc la muncă. 

Stephanie se decise să treacă la subiect: 

— Am rezolvat ghicitoarea lui Ptolemeu. Am găsit o scitală 
care conţinea un cuvânt. li întinse un pătrat de hârtie pe care era 
scris KAIMZ. Poţi să-l traduci? 

— Klimax. Adică „scară” în greaca veche. 

— Ce semnificaţie ar putea să aibă acest cuvânt? întrebă ea. 

El păru să se sustragă oricărei speculaţii. 

— Asta e în contextul ghicitorii? 

— Se presupune că este locul în care se află mormântul. 
„Atinge fiinţa cea mai lăuntrică a iluziei de aur. Imparte 
Phoenixul. Viaţa aduce măsura adevăratului mormânt.” Am făcut 
toate astea şi iată ceea ce am găsit, zise Stephanie arătând spre 
foaie. 

Ely păru să înţeleagă situaţia, însă fără să aibă vreo reacţie. 
Se apropie de una din mese şi scoase o carte din una dintre 
grămezile de pe ea. O răsfoi, găsi ceea ce căuta, după care 
aşeză cartea deschisă pe tăblie. Stephanie şi Thorvaldsen se 
apropiară şi văzură o hartă intitulată „Cuceririle lui Alexandru în 
Bactria”. 

— Alexandru s-a extins către răsărit şi a cucerit ceea ce 


344 


cunoaştem astăzi drept Afghanistan şi teritoriul Federaţiei - 
adică ceea ce era odată Turkmenistan, Tadjikistan şi Kirghistan. 
Nu a trecut munţii Pamir până în China. In schimb, a virat spre 
sud, înspre India, unde cuceririle sale au luat sfârşit în momentul 
în care armata i s-a revoltat. Ely arătă înspre hartă. Zona asta, 
între râurile Jaxartes? şi Oxus?$, Alexandru a cucerit-o în anul 
330 î.Hr. La sud era ţinutul Bactriei. La nord, Sciţia. 

Stephanie făcu imediat legătura. 

— Acolo a aflat Alexandru despre leac, de la sciți, spuse ea. 

Ely păru impresionat. 

— Într-adevăr! Samarkand exista pe atunci, într-o regiune 
numită Sogdiana, deşi oraşul se numea Maracanda. Alexandru a 
întemeiat una dintre multele lui Alexanarii aici, numind-o 
Alexandria Eschate, „Cea îndepărtată”. Era oraşul aflat cel mai la 
răsărit din imperiu şi unul dintre ultimele pe care l-a fondat. 

Ely urmă un traseu cu degetul pe hartă şi însemnă cu pixul un 
X. 

— Klimax era un munte, aici, unde era înainte Tadjikistanul, 
care acum face parte din Federație. Era un loc venerat de sciți şi, 
mai târziu şi de Alexandru, după ce a negociat cu ei un 
armistițiu. Se spunea că regii lor erau înmormântați în aceşti 
munţi, deşi nu s-a găsit niciodată vreo dovadă în acest sens. 
Muzeul din Samarkand a trimis vreo două expediţii de cercetare, 
însă nu s-a găsit nimic. La drept vorbind, este un loc destul de 
pustiu. 

— Este exact locul pe care îl indică scitala, spuse Thorvaldsen. 
Ai fost vreodată în zonă? 

Ely dădu din cap afirmativ. 

— Acum doi ani. Am luat parte la o expediţie. Am aflat că o 
bună porţiune de-aici este acum proprietate privată. Unul dintre 
colegii mei de la muzeu spunea că la baza muntelui se află un 
domeniu imens. O adevărată monstruozitate. Totul este încă în 
construcţie. 

Stephanie îşi aminti ce-i spusese Edwin Davis despre Liga 
Venețiană. Membrii cumpărau proprietăţi, aşa că îşi urmă 
intuiţia: 

— Ştii cumva cine o deţine? 


27 Sîrdaria (n.tr.). 
28 Amudaria (n.tr.). 


345 


ând din cap. 


ătin 


— N-am nici o idee, spuse el cl 


— Trebuie să mergem, zise Thorvaldsen. Ely, ne poţi conduce 


acolo? 


tare. 


încuviin 


A 


ânărul dădu din cap în semn de 
— E cam la trei ore spre sud. 
— Tu cum te mai simţi? 


A 


T 


346 


Stephanie îşi dădu seama la ce se referea danezul. 

— Ştie şi ea, preciză Thorvaldsen. In mod normal, mi-aş fi ţinut 
gura, însă astea sunt vremuri departe de a fi normale. 

— Zovastina mi-a asigurat medicaţia zilnică. Ţi-am spus că s-a 
purtat frumos cu mine. Cum e Cassiopeia? 

Thorvaldsen clătină din cap. 

— Din păcate, mă tem că problemele de sănătate ar putea fi 
în acest moment cea din urmă dintre grijile ei. 

Huruitul unui motor de maşină se auzi din ce în ce mai distinct 
afară. Stephanie se încruntă şi alergă la geam. Un bărbat cu o 
puşcă automată ieşi dintr-un Audi. 

— Soldatul care mă păzeşte, spuse Ely privind peste umărul 
ei. A venit din sat. 

Omul trase câte un glonţ în fiecare cauciuc al automobilului 
lor. 


347 


72 


SAMARKAND 


Cassiopeia nu prea reuşea să desluşească expresia de pe 
chipul Zovastinei. 

— Tocmai am primit vizita consilierului adjunct pe probleme 
de securitate naţională al preşedintelui american. Mi-a spus 
acelaşi lucru pe care mi l-ai spus şi tu în aeroport. Că am scăpat 
ceva din vedere în Veneţia şi că tu ştii ce anume. 

— Şi crezi că asta mă va face să-ţi spun? 

Zovastina privi admirativ cei doi copaci robuşti, ale căror 
trunchiuri erau ţinute aproape de pământ de o frânghie răsucită. 

— Am pus la punct locul ăsta din luminiş de câţiva ani buni. 
Mai mulţi au trăit agonia de a fi sfâşiaţi de vii. Vreo doi chiar au 
supravieţuit după ce le-au fost smulse braţele. Le-a trebuit 
câteva minute până au murit din cauza hemoragiei. Clătină din 
cap. Un mod cumplit de a părăsi această lume. 

Cassiopeia era neajutorată. In afară de a juca la cacealma, 
încercând astfel să scape, nu prea avea ce face. Viktor, care se 
presupunea că se afla acolo ca s-o ajute, nu reuşise decât să-i 
înrăutăţească situaţia. 

— După ce a murit Hephaestion, Alexandru l-a omorât pe 
doctorul său personal în acelaşi mod. Mie mi s-a părut ingenios, 
aşa că am readus la viaţă procedura. 

— Eu sunt tot ceea ce ai, spuse Cassiopeia pe un ton sec. 

Zovastina păru curioasă. 

— Serios? Şi ce anume ai tu? 

— S-ar părea că Ely nu ţi-a împărtăşit şi ţie tot ce mi-a 
împărtăşit mie. 

Zovastina păşi mai aproape. Era o femeie musculoasă, cu 
tenul galben şi trăsături mongoloide. Era îngrijorătoare expresia 
de nebunie care răzbătea ocazional din ochii ei întunecaţi şi 
ageri. În special acum, când starea de spirit îi era mânată atât de 
curiozitate, cât şi de furie. 

— Ai citit //iada? Când Ahile îşi descarcă în sfârşit mânia şi îl 
omoară pe Hector, spune ceva interesant: „Imi doresc doar ca 
furia mea să mă silească să-ţi tai carnea şi să o mănânc crudă 


348 


pentru ce ai făcut. Nimeni să nu poată să ia câinii de pe 
căpăţâna ta, nici dacă mi-ar aduce recompensă de zece, 
douăzeci de ori pe-atât, sau chiar mai mult”. Spune-mi, de ce te 
afli aici? 

— Tu m-ai adus. 

— N-ai opus nici o rezistenţă. 

— Ai riscat mult venind la Veneţia. De ce? Nu putea fi numai 
din motive politice. 

Cassiopeia observă că privirea Zovastinei deveni mai puţin 
războinică. 

— Uneori suntem chemaţi să acţionăm în numele celorlalţi. Să 
ne asumăm riscuri. Nici o căutare care-şi merită efortul nu este 
lipsită de risc. Am tot căutat mormântul lui Alexandru, în 
speranţa că voi găsi răspunsuri la chestiuni descumpănitoare. Ely 
ţi-a vorbit cu siguranţă despre leacul lui Alexandru. Cine ştie 
dacă este într-adevăr ceva acolo? Dar să găseşti locul! Cât de 
glorios ar putea fi acest lucru! 

Zovastina vorbea mai mult cu venerație decât cu mânie. Părea 
cu adevărat impresionată de acest gând. Pe de o parte, îşi 
crease o imagine de nebună romantică, bântuită de ideea 
grandorii obţinute în urma unor expediţii cavalereşti cu pericole 
la tot pasul. Pe de altă parte, potrivit lui Thorvaldsen, punea la 
cale moartea a milioane de oameni. 

Femeia prinse bărbia Cassiopeiei în mâna sa puternică. 

— Acum trebuie să-mi spui ce ştii! 

— Preotul te-a minţit. In trezoreria bazilicii se află o amuletă 
care a fost găsită printre rămăşiţele Sfântului Marcu. Un 
scarabeu al inimii cu un phoenix gravat pe el. Aminteşte-ţi 
ghicitoarea: „Atinge fiinţa cea mai lăuntrică. Imparte Phoenixul”. 

Zovastina păru să nu o audă. 

— Eşti frumoasă, îi spuse ea, respiraţia mirosindu-i a ceapă. 
Dar eşti o mincinoasă şi o trişoare. Venită aici să mă înşele. 

li dădu drumul la bărbie şi se îndepărtă. Cassiopeia auzi 
behăitul caprelor. 


Malone încălecă. 

— Nici unul dintre soldaţii de pe acoperiş nu ne va da atenţie, 
spuse Viktor. Eşti cu mine. Viktor sări în şa, apoi continuă: Sunt 
dincolo de câmpul de joc, în pădure. Are de gând să o omoare pe 
Vitt. 


349 


— Şi ce mai aşteptăm? 

Viktor dădu pinteni calului. Malone îl urmă. leşiră în galop din 
ţarc, îndreptându-se spre un teren deschis. Malone remarcă nişte 
stâlpi vărgaţi la fiecare capăt şi o groapă în pământ chiar în 
centru, dându-şi seama ce se juca acolo: buzkashi. Citise despre 
acest joc, despre violenţa sa, despre faptul că frecvent se 
înregistrau morţi, despre barbaria şi frumuseţea pe care o 
manifesta în acelaşi timp. Zovastina era o cunoscătoare, după 
cum se vedea, iar caii din grajduri erau cu siguranţă crescuţi 
special pentru a participa la joc, asemenea armăsarului de sub 
el, care galopa înainte cu o viteză şi o abilitate neobişnuite. 
Capre erau împrăştiate în pâlcuri dezordonate pe cuprinsul 
terenului cu iarbă, părând să furnizeze un excelent serviciu de 
îngrijire a gazonului. Erau în jur de o sută, poate mai multe, 
voluminoase, împrăştiindu-se la auzul cailor în galop. 

Malone privi în spate şi observă foişoare de supraveghere 
deasupra palatului. Aşa cum prevăzuse Viktor, nici unul dintre 
soldaţii de acolo nu părea alarmat, fiind cu siguranţă obişnuiţi cu 
acţiunile Ministrului Suprem. In faţă, la capătul celălalt al 
terenului, era un pâlc des de copaci. Două cărări îşi croiau drum 
prin el. Viktor îşi opri calul în loc. Malone trase şi el de frâie. 
Picioarele îi loviră coastele asudate ale calului. 

— Sunt la vreo sută de metri pe cărarea asta, într-un alt 
luminiş. Acum totul depinde de tine. 

Malone se lăsă să alunece din şa, cu pistolul în mână. 


— Avem o problemă, spuse Stephanie. Mai este vreo cale de 
ieşire de aici? 

Ely arătă înspre bucătărie. Ea şi Thorvaldsen se năpustiră 
înăuntru în acelaşi timp în care se deschise uşa de la intrarea în 
cabană. Omul rosti pe un ton răstit nişte ordine într-o limbă pe 
care Stephanie nu o înţelese. Ea se duse la uşa prin care se ieşea 
din bucătărie şi o deschise, prevenindu-l pe Thorvaldsen să 
păstreze liniştea. Ely vorbea cu individul respectiv în aceeaşi 
limbă. 

Ea se strecură afară. Thorvaldsen o urmă. Se auziră deodată 
împuşcături de armă automată din interiorul cabanei, iar 
gloanţele muşcară din grinzile din spatele lor. 

Se aruncară la pământ în acelaşi moment în care se sparse un 
geam. Cioburile săriră în exterior. Gloanţele măturară copacii. 


350 


Stephanie îl auzi pe Ely strigând ceva la atacatorul lor şi se folosi 
de fracțiunea aceea de secundă pentru a se ridica şi a o lua la 
fugă înspre maşină, ocolind cabana. Thorvaldsen rămăsese la 
pământ, chinuindu-se să se ridice, iar Stephanie îşi puse toate 
speranţele în faptul că Ely avea să reuşească să-l întârzie pe 
paznic un interval suficient de timp. Ajunse la maşină, deschise 
portiera din spate şi înşfăcă unul dintre pistoalele automate. 

Thorvaldsen apăru de după cabană. Ea îşi ocupă o poziţie 
defensivă, folosind maşina drept scut, ţintind peste capotă şi îl 
îndemnă cu ţeava pistolului pe Henrik să se ducă pe veranda din 
faţă. Acesta ieşi din cătarea ei chiar în momentul în care se ivi 
paznicul, cu puşca pregătită de tragere. Păru să-l zărească mai 
întâi pe Thorvaldsen şi se răsuci pentru a-şi dobori ţinta. 

Stephanie trase de două ori. Ambele gloanţe îl nimeriră pe 
individ în piept. Mai trase încă două focuri. Paznicul se prăbuşi la 
pământ. 

Stephanie rămase locului nemişcată. Nu se mişcă până când 
nu apăru Ely din spatele paznicului mort. Thorvaldsen cobori de 
pe verandă. Ea ţinea pistolul automat în continuare în poziţie de 
tragere, cu ambele mâini înţepenite pe el. Tremura. Tocmai 
omorâse un om. Primul din viaţa ei. Thorvaldsen se apropie de 
ea. 

— Eşti bine? o întrebă el. 

— Am auzit pe alţii vorbind despre asta. Le spuneam că este 
meseria lor. Insă acum înţeleg. Nu este uşor lucru să omori pe 
cineva. 

— Nu aveai de ales. 

Veni şi Ely lângă ei. 

— Nu a vrut să asculte. l-am spus că nu sunteţi o ameninţare. 

— Numai că suntem, zise Thorvaldsen. Sunt sigur că ordinele 
sale erau să nu te contacteze nimeni. Asta-i ultimul lucru pe care 
l-ar vrea Zovastina. 

Mintea lui Stephanie începu să se limpezească. 

— Trebuie să plecăm! 


351 


73 


Malone înaintă prin pădurea învăluită în umbre tăcut, cu o 
atitudine amenințătoare. Observă un luminiş mai în faţă, unde 
razele soarelui cădeau în voie, fără să fie împiedicate de bolta de 
frunze. Se uită în spate şi nu îl mai zări pe Viktor, însă înţelese de 
ce dispăruse acesta. Se auziră voci, aşa că mări pasul, oprindu- 
se după trunchiul gros al unui copac, aproape de locul în care se 
termina poteca. O văzu pe Cassiopeia. Era legată de doi copaci. 
Braţele îi erau întinse în exterior. lar Irina Zovastina stătea lângă 
ea. Viktor avusese dreptate. Cassiopeia era într-adevăr în mare 
încurcătură. 


Zovastina era atât intrigată, cât şi iritată de atitudinea 
Cassiopeiei Vitt. 

— Nu pare să-ţi pese că eşti pe cale să mori! 

— Dacă mi-ar fi păsat, nu aş fi venit cu tine. 

Ministrul Suprem hotărî că sosise momentul în care să-i dea 
femeii un motiv să-şi dorească să trăiască. 

— M-ai întrebat în avion despre Ely. Dacă era în viaţă. Nu ți- 
am răspuns. Nu vrei să ştii adevărul? 

— Nu aş crede nici un cuvânt din ce mi-ai spune. 

Zovastina ridică din umeri. 

— Este o afirmaţie îndreptăţită. Nici eu n-aş crede. 

Scoase un telefon mobil din buzunar şi apăsă pe unul dintre 
butoane. 


Stephanie auzi ţârâitul unui celular. Privirea i se aţinti asupra 
mortului care zăcea pe pământul pietros. Thorvaldsen auzise şi 
el sunetul de apel. 

— E Zovastina, spuse Ely. Mă sună pe telefonul pe care îl 
aduce el. 

Ea se repezi spre corpul neînsufleţit al paznicului, îi scotoci 
prin haine până găsi telefonul şi îi spuse lui Ely: 

— Răspunde! 


Cassiopeia o ascultă pe Zovastina, care se adresa cuiva aflat 
la celălalt capăt: 


352 


— Este cineva aici care vrea să vorbească cu tine. 

Zovastina apropie telefonul de urechea Cassiopeiei. Aceasta 
nu avea nici cea mai mică intenţie să rostească vreun cuvânt, 
însă vocea pe care o auzi în aparat o făcu să resimtă un şoc 
electric pe şira spinării. 

— Ce este, doamnă ministru? După câteva secunde de tăcere, 
glasul răsună din nou: Doamnă ministru? 

Cassiopeia nu se putu abţine. Vocea de la celălalt capăt îi 
confirma toate îndoielile. 

— Ely! Sunt eu, Cassiopeia! 

Drept răspuns, fu întâmpinată de un moment de tăcere. 

— Ely? Eşti acolo? întrebă ea, simțind în ochi usturimea 
lacrimilor. 

— Sunt aici. Doar că am fost luat prin surprindere. Mă bucur 
să-ţi aud vocea! 

— Şi eu! 

O cuprinse o emoție vie. Totul se schimbase deodată. 

— Ce cauţi aici? întrebă Ely. 

— Pe tine te caut. Ştiam... speram să nu fi murit. Se strădui 
să-şi ţină firea. Tu eşti bine? 

— Sunt bine, însă îmi fac griji pentru tine. Henrik este aici cu o 
femeie pe nume Stephanie Nelle. 

Astea da, veşti! Cassiopeia încercă să-şi lase deoparte starea 
de exaltare şi să se concentreze. După cum se părea, Zovastina 
nu era la curent cu ceea ce se petrecea în locul în care îl ţinea pe 
Ely. 

— Spune-i şi doamnei ministru ceea ce tocmai mi-ai spus mie. 

Zovastina ascultă la telefon. 


Stephanie îl auzi pe Ely repetând. Înţelese şocul prin care 
trecea Cassiopeia, însă oare de ce voia ea ca Ely să-i spună 
Ministrului Suprem că se aflau acolo? 


Zovastina rosti în telefon: 

— Când a ajuns acolo prietenul tău Thorvaldsen împreună cu 
femeia? 

— Acum puţin timp. Soldatul tău a încercat să-i împuşte, însă 
a murit el. 

— Doamnă ministru, se auzi o altă voce, pe care o recunoscu 
imediat ca aparţinându-i lui Thorvaldsen. Il avem pe Ely! 


353 


— lar eu o am pe Cassiopeia Vitt! Şi aş spune că mai are doar 
vreo zece minute de trăit. 

— Am rezolvat ghicitoarea. 

— Multă gargară. Şi de la tine şi de la Vitt. Aveţi vreo dovadă 
care să vă susţină afirmaţia? 
__— Ba bine că nu! Vom fi la mormânt înainte de căderea nopţii. 
Insă tu nu vei afla niciodată. 

— Sunteţi pe teritoriul Federaţiei mele, ţinu ea să precizeze. 

— Numai că noi am reuşit să intrăm, să-ţi luăm prizonierul şi 
să plecăm împreună cu el fără ca măcar să afli. 

— Totuşi ai ţinut neapărat să-mi comunici aceste lucruri. 

— Există un singur lucru pe care îl vreau de la tine: pe 
Cassiopeia. Sună înapoi dacă vrei să negociem! 

Şi convorbirea se încheie. 


— Crezi că a fost o mişcare inteligentă? îl întrebă Stephanie pe 
Thorvaldsen. 

— Trebuie s-o ţinem în şah. 

— Dar nu ştim ce se întâmplă acolo! 

— Spune-mi ceva ce eu nu ştiu. 

Se vedea limpede că Thorvaldsen era îngrijorat. 

— Trebuie să avem încredere că va rezolva Cotton problema, 
spuse el. 


Zovastina se strădui să alunge sentimentul de nelinişte pe 
care îl resimțea. Oamenii ăştia ştiau să se lupte, trebuia să le 
recunoască meritele. Scoase un cuţit dintr-o teacă de piele. 

— Prietenii tăi sunt aici. Şi îl au pe Ely. Din nefericire, în ciuda 
a ceea ce crede Thorvaldsen, nu are absolut nimic ce mi-aş 
putea dori eu. Se apropie de frânghia răsucită. Prefer să te 
privesc cum mori. 


Malone văzuse şi auzise totul. După cum se părea, la telefon 
fusese Ely Lund. Văzuse cât fusese de afectată Cassiopeia şi-şi 
dăduse seama că mai intervenise cineva în discuţie. Henrik? 
Stephanie? În momentul acela erau cu siguranţă împreună cu 
Lund. 

Nu mai putea să aştepte. Se năpusti din ascunzătoarea sa în 
linişte. 

— Destul! 


354 


Zovastina stătea cu spatele la el. O văzu că-şi opreşte asaltul 
asupra frânghiilor. 

— Cuţitul, spuse el. Aruncă-l! 

Cassiopeia îl urmări cu o privire încărcată de teamă. Avu şi el 
aceeaşi senzaţie. O presimţire rea. Aproape ca şi cum fusese 
aşteptată apariţia lui. Doi bărbaţi se iviră dintre copaci, cu 
armele îndreptate înspre el. 

— Domnule Malone, spuse Zovastina, întorcându-se spre el cu 
o sinistră satisfacţie în privire. Nu ne poţi omori pe toţi! 


355 


PARTEA A CINCEA 


74 


Vincenti intră în bibliotecă, închise uşa şi apoi îşi turnă ceva de 
băut. Kumis. Era o specialitate locală care ajunsese să îi placă 
foarte mult. Lapte de iapă fermentat. Nu avea mult alcool, însă 
suficient cât să-l simţi. Dădu băutura pe gât dintr-o înghiţitură, 
savurând aroma de migdale pe care o lăsa la sfârşit. Işi mai 
turnă un pahar. Stomacul îi ghiorăi. li era foame. Trebuia să-i 
spună bucătarului ce dorea să-i gătească pentru cină. O bucată 
consistentă de friptură de cal teriyaki i-ar fi picat numai bine. 
Ajunsese să-i placă şi această specialitate locală. Mai sorbi puţin 
kumis. 

Totul era pe punctul de a prinde formă. Intuiția lui din toţi 
aceşti ani se dovedise corectă. Doar Zovastina îi mai stătea în 
cale. 

Se duse până la birou. Casa era prevăzută cu un sistem 
sofisticat de comunicare prin satelit, cu legături directe cu 
Samarkand şi cu sediul corporației sale din Veneţia. Cu băutura 
în mână, îşi trecu în revistă corespondenţa electronică şi văzu că 
avea un e-mail de la Kamil Revin, trimis cu o jumătate de oră în 
urmă. Era ceva neobişnuit. Revin, în ciuda jovialităţii sale, nu 
avea încredere în nici o formă de comunicare cu excepţia celei 
directe, faţă în faţă, în cadrul căreia el era cel care controla ora şi 
locul. Deschise documentul şi citi mesajul: 

AMERICANII AU FOST AICI. 

Extenuarea îi dispăru şi mintea îi deveni foarte alertă. 
Americanii? Era pe punctul de a apăsa pe rep/y pentru a 
răspunde, când uşa de la bibliotecă se deschise brusc şi Peter 
O'Conner se năpusti înăuntru. 

— Patru elicoptere de război au venit peste noi. Federaţia! 

Vincenti se repezi la fereastră şi privi înspre apus. La capătul 
celălalt al văii se puteau desluşi patru puncte negre care înţepau 


356 


cerul strălucitor, mărindu-se din ce în ce. 

— Tocmai au apărut, spuse O'Conner. Presupun că nu eo 
vizită de curtoazie. Aşteptai pe cineva? 

Nu aştepta pe nimeni. Reveni la calculator şi şterse mesajul 
electronic. 

— Vor ateriza în mai puţin de zece minute, spuse O'Conner. 

Ceva nu era în ordine. 

— Oare vine Zovastina s-o ia pe femeie? întrebă O'Conner. 

— Posibil. Dar cum să fi aflat acest lucru atât de repede? 

Zovastina nu avea cum să-şi fi imaginat vreodată în ce 
constau planurile lui. Era adevărat, nu avea deloc încredere în el, 
la fel cum nici el nu avea încredere în ea, însă acesta nu 
reprezenta un argument pentru o etalare de forţă. Cel puţin, nu 
în momentul acela. Şi mai era şi Veneţia şi ce se întâmplase 
atunci când o atacase pe Stephanie Nelle. Şi care era povestea 
cu americanii? Oare ce lucruri îi scăpau lui? 

— Se pregătesc de aterizare, spuse O'Conner de la ferestre. 

— Du-te şi adu-o aici! 

O'Conner ieşi în grabă din încăpere. 

Vincenti deschise unul dintre sertarele de la birou şi scoase un 
pistol de acolo. Incă nu angajaseră toate resursele de securitate 
necesare pentru a proteja domeniul aşa cum se cuvine. Plănuia 
să facă toate acestea în următoarele săptămâni, în vreme ce 
Zovastina va fi ocupată cu pregătirile de război. El îşi propusese 
să exploateze la maximum acea lipsă de atenţie din partea ei. 

Karyn Walde intră în bibliotecă, îmbrăcată cu un halat de baie 
şi cu papuci de casă. Putea să stea în picioare, fără ajutor. 
O'Conner intră în urma ei. 

— Cum te simţi? o întrebă Vincenti. 

— Mai bine decât m-am simţit de luni întregi. Pot să merg 
singură. 

Un doctor era deja pe drum de la Veneţia pentru a o trata de 
infecțiile secundare. Din fericire pentru ea, toate puteau fi 
remediate. 

— Va mai dura încă vreo câteva zile până când corpul va 
începe să se vindece complet. Insă virusul se vede acum asaltat 
de către un atacator faţă de care este lipsit de apărare. Aşa cum 
suntem noi în momentul ăsta, apropo. 

O'Conner se duse în dreptul ferestrei. 

— Au aterizat, zise el. Sunt trupe de asalt. Asiatici. Par să fie 


357 


oamenii ei. 

Vincenti o privi pe Walde şi îi spuse: 

— S-ar părea că lrina vrea să te ia înapoi. Nu ştim prea bine ce 
se petrece. 

Se duse în partea cealaltă a încăperii până la un corp de 
bibliotecă încastrat în perete, care avea partea din faţă închisă 
cu nişte uşi din sticlă cu ornamentaţii pe ele. Lemnul fusese adus 
din China, la fel şi meşterii care lucraseră corpul de bibliotecă. 
Insă O'Conner îi adăugase ceva în plus. Vincenti apăsă butonul 
unei telecomenzi şi se declanşă un mecanism cu arc de deasupra 
şi de dedesubtul nişei, făcând biblioteca masivă să se rotească la 
o sută optzeci de grade. Dincolo de aceasta se afla un pasaj 
iluminat. 

— Ca într-un film de groază dat naibii! spuse Walde 
impresionată. 

— Şi e foarte posibil ca această întâmplare să se şi transforme 
în aşa ceva, zise Vincenti. Peter, vezi ce doresc şi transmite-le 
regretele mele că nu am fost aici să îi întâmpin. Apoi îi făcu semn 
lui Karyn Walde şi îi spuse: Vino după mine! 


Lui Stephanie încă îi mai tremurau mâinile în vreme ce îl 
privea pe Ely cum târa corpul neînsufleţit spre spatele căbănuţei. 
Nu îi plăcea deloc faptul că Zovastina ştia acum că ei se aflau în 
Federație. Nu era tocmai o mişcare inteligentă să alertezi o 
persoană de genul acesteia, care avea la dispoziţie o mulţime de 
resurse. Nu avea încotro; trebuia să aibă încredere că 
Thorvaldsen ştia ce făcea, mai ales că îşi pusese şi el fundul la 
bătaie. 

Ely ieşi pe uşa din faţă a căbănuţei, urmat de Thorvaldsen. 
Avea în braţe un vraf de cărţi şi de hârtii. 

— O să am nevoie de astea, spuse el. 

Stephanie supraveghea drumul de pământ care ducea în 
autostradă. Totul părea liniştit. Thorvaldsen veni alături de ea. 
Băgă de seamă că îi tremura mâna şi i-o luă calm într-a lui. Nici 
unul nu rosti o vorbă. Ea încă mai ţinea pistolul automat, iar 
palma îi transpirase. Trebuia să-şi concentreze gândurile asupra 
celor ce urmau, aşa că întrebă: 

— Şi ce anume vom face, mai exact? 

— Cunoaştem locul, spuse Ely. Klimax. Aşa că, hai să mergem 
să vedem ce-i acolo. Merită să aruncăm o privire! 


358 


Ea se strădui să-şi amintească cuvintele lui Ptolemeu şi le rosti 
cu voce tare: 

— „Urcă pe zidurile construite de zei. Când ajungi sub 
acoperiş, priveşte în ochiul cafeniu şi fă-ţi curaj să găseşti 
adăpostul îndepărtat”. 

— Imi amintesc ghicitoarea, spuse Ely. Trebuie să verific nişte 
informaţii şi să-mi răscolesc memoria, însă pot să fac asta pe 
drum. 

— De ce a pornit Zovastina în căutarea medalioanelor cu 
elefant? întrebă Stephanie. 

— l-am atras eu atenţia asupra unei conexiuni între o 
însemnare de pe medalioane şi ghicitoare. Un simbol, un fel de 
doi de B lipiţi de un A. Se află pe una din feţele medalionului şi 
de asemenea în ghicitoare. Nu se putea să nu aibă o anumită 
semnificaţie. Pentru că nu se ştia decât despre existenţa a opt 
medalioane, ea a spus că le va obţine pe toate pentru a le coma 
para. Insă mie mi-a spus că le va cumpăra. 

— Departe de ea aşa ceva, spuse Stephanie. Eu încă sunt 
nedumerită. Toate astea sunt vechi de peste două mii de ani. Nu 
s-ar fi descoperit până acum ceva dacă ar fi existat? 

— Greu de spus, zise Ely ridicând din umeri. Hai să 
recunoaştem, indiciile nu au fost la îndemână. A fost necesară 
examinarea fluorescentă cu raze X pentru a descoperi 
chestiunile importante. 

— Însă Zovastina vrea să obţină lucrul spre care conduc 
indiciile. Indiferent ce ar fi acesta. 

Ely încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— În mintea ei, spuse el, pe care întotdeauna am considerat-o 
puţin cam alambicată, ea este Alexandru sau Ahile, sau un alt 
erou de legendă. Este o viziune romantică, care se pare că-i face 
plăcere. Ea se află într-un fel de expediţie, e în căutarea a ceva. 
Consideră că este posibil să fie un fel de leac în acel loc. Vorbea 
mult despre asta. Era un lucru extrem de important pentru ea, 
însă nu ştiu de ce. După câteva momente de tăcere, Ely 
continuă: Nu am să spun acum că respectivul lucru nu era 
important şi pentru mine. Entuziasmul ei a devenit molipsitor. 
Ajunsesem chiar să mă gândesc că ar putea exista cu adevărat o 
descoperire de făcut. 

Stephanie îşi dădu seama că era tulburat de tot ce se 
întâmplase, aşa că îi spuse: 


359 


— S-ar putea să ai dreptate. 

— Ar fi extraordinar, nu-i aşa? 

— Însă cum ar putea să existe vreo legătură între Sfântul 
Marcu şi Alexandru cel Mare? întrebă Thorvaldsen. 

— Ştim faptul că trupul lui Alexandru se afla în Alexandria 
până în anul 391 după Hristos, când păgânismul a fost în cele din 
urmă scos în afara legii. Insă nu există nici o menţiune despre el 
de atunci încoace, nicăieri, după această perioadă. Trupul 
Sfântului Marcu reapare în Alexandria în jurul anului 400 după 
Hristos. Nu uitaţi, relicvele păgâne erau adoptate în mod obişnuit 
în scopuri creştine. Există o mulţime de exemple din Alexandria 
despre care am citit. O statuie de bronz a lui Saturn din 
Caesareum a fost topită pentru a se face din ea o cruce pentru 
patriarhul Alexandriei. Caesareum însuşi a devenit o catedrală 
creştină. Teoria mea, după ce am citit tot ce am găsit referitor la 
Sfântul Marcu şi la Alexandru, este că un patriarh de prin secolul 
al patrulea a descoperit o modalitate nu numai de a conserva 
trupul celui care întemeiase oraşul, dar şi de a furniza 
creştinătăţii o relicvă impresionantă. Era un dublu câştig. Aşa că 
Alexandru a devenit Sfântul Marcu. Cine şi-ar da seama de 
diferenţă? 

— Pare cam tras de păr, spuse Stephanie. 

— Nu ştiu ce să zic în privinţa asta. Tu mi-ai povestit că 
Ptolemeu a lăsat ceva în mumia din bazilică, iar acel ceva v-a 
adus în acest loc. Eu aş spune mai degrabă că teoria este acum 
întărită de realitate. 

— Are dreptate, zise Thorvaldsen. Cred că merită să mergem 
spre sud să aruncăm o privire. 

Ea nu le împărtăşea neapărat punctul de vedere, însă oricare 
alt loc era de preferat celui în care se aflau. Aşa, cel puţin, se 
îndepărtau de acolo. Insă îşi dădu seama de ceva. 

— Spuneai că zona unde este localizat Klimax este acum 
proprietate particulară. Am putea avea dificultăţi în obţinerea 
accesului acolo. 

Ely zâmbi. 

— Poate că noul proprietar ne va permite să aruncăm o 
privire, rosti el. 


360 


75 


Malone era prins în capcană. Ar fi trebuit să-şi dea seama. 
Viktor îl dusese direct la Zovastina. 

— Ai venit s-o salvezi pe domnişoara Vitt? 

Malone încă mai ţinea pistolul în mână. Zovastina făcu un gest 
înspre acesta. 

— Pe cine ţi-ai propus să omori? Alege între noi trei, spuse ea, 
arătând apoi înspre oamenii din garda ei de corp. Unul dintre ei 
te va împuşca înainte să apuci să-l împuşti pe celălalt. După 
aceea Zovastina îi arătă cuțitul. Şi apoi voi tăia aceste frânghii. 

Avea dreptate. Opțiunile lui erau limitate. 

— Luaţi-l! Dădu ea ordin către gardieni. 

Unul din indivizi se repezi spre el, însă un sunet nou atrase 
atenţia lui Malone: behăituri. Care deveneau din ce în ce mai 
puternice. Soldatul de pază era la vreo trei metri distanţă atunci 
când caprele apărură de pe cealaltă cărare care ducea înspre 
terenul de buzkashi. La început câteva, după care toată turma se 
năpusti în luminiş. Copitele izbeau pământul. 

Malone îl zări pe Viktor în şaua unui cal, încercând să menţină 
animalele supradimensionate într-un singur grup, străduindu-se 
totodată să nu le împiedice înaintarea. Ritmul şovăitor de la 
început deveni mai rapid, cele din spate năpustindu-se în cele 
din faţă, forțând caprele confuze să înainteze. Apariţia lor 
neaşteptată păru să genereze efectul dorit. Gardienii se zăpăciră 
pe moment, iar Malone se folosi de acea clipă pentru a-l împuşca 
pe cel din faţa lui. incă o împuşcătură şi al doilea soldat de pază 
căzu la pământ. Malone îşi dădu seama că Viktor trăsese în 
acesta. 

Caprele se îngrămădiră în luminiş, împingându-se una în alta, 
încă derutate, dându-şi seama treptat că singura cale de ieşire 
era printre copaci. Vălătuci de praf se ridicaseră în aer. Malone o 
zări pe Zovastina şi îşi croi drum înspre ea şi Cassiopeia, printre 
animalele urât mirositoare. Turma dispăru în pădure. 

Sosi în dreptul celor două femei exact în momentul în care 
Viktor se dădea jos din şa, cu pistolul în mână. Zovastina avea 
cuțitul pregătit, însă Viktor o ţinea la distanţă, la câţiva metri de 
frânghiile care ancorau cei doi copaci îndoiţi. 


361 


— Lasă cuțitul jos! îi spuse Viktor. 

— Ce mama naibii faci? îl întrebă Zovastina, cu uluire în glas. 

— Incerc să te opresc, răspunse Viktor. Apoi făcu semn din cap 
înspre Cassiopeia. Elibereaz-o, Malone! 

— Uite cum facem, spuse Malone. Elibereaz-o tu pe Cassiopeia 
şi am eu grijă de doamna ministru. 

— Tot nu ai încredere în mine? 

— Hai să spunem mai degrabă că prefer să facem lucrurile aşa 
cum aş vrea eu. Aţinti pistolul şi i se adresă Zovastinei: Ai auzit 
ce-a spus, lasă cuțitul jos! 

— Altfel ce-ai să faci? întrebă Zovastina. Mă împuşti? 

El trase un glonţ în pământ, între picioarele ei, iar Zovastina 
se dădu un pas înapoi. 

— Următorul ţi-l trimit direct în cap! 

Ea azvârli cuțitul la pământ. 

— Împinge-l cu piciorul înspre mine! 

Zovastina se conformă. 

— Cum de ai venit aici? îl întrebă Cassiopeia. 

— Îţi eram dator. Capre? i se adresă apoi lui Viktor, în vreme 
ce acesta o dezlega pe Cassiopeia. 

— Foloseşti ce ai la îndemână. Păreau să fie o diversiune 
destul de bună. 

Nu putea să-l contrazică din acest punct de vedere. 

— Lucrezi pentru americani? îl întrebă Zovastina pe Viktor. 

— Da, lucrez! 

Ochii femeii se aprinseră de mânie. Cassiopeia îşi eliberă 
încheieturile din strânsoarea frânghiilor şi se repezi către 
Zovastina, lovind-o cu pumnul direct în figură. Incă o lovitură cu 
piciorul la genunchi şi Zovastina se trase în spate, împleticindu- 
se. Cassiopeia îşi continuă asaltul, izbind-o cu piciorul în stomac 
şi pocnind-o cu capul de trunchiul unuia dintre copaci. Zovastina 
se prăbuşi la pământ, chircită şi rămase nemişcată. 

Malone urmărise cu calm desfăşurarea atacului. 

— Ai reuşit cu treaba asta să scoţi din tine tot ce te apăsa? o 
întrebă. 

— Puteam să-i mai dau câteva, spuse ea, respirând gâfâit. 
Tăcu preţ de câteva secunde, frecându-şi încheieturile care îi 
fuseseră strânse cu funii. Ely este în viaţă, zise ea apoi. Am 
vorbit cu el la telefon. Stephanie şi Henrik sunt cu el. Trebuie să 
plecăm! 


362 


Malone se întoarse către Viktor. 

— Credeam că dorinţa Washingtonului era să rămâi sub 
acoperire, îi spuse acestuia. 

— Nu am avut de ales. 

— Tu eşti cel care m-a trimis în capcană! 

— i-am spus eu să o înfrunţi? Nu mi-ai dat nici cea mai mică 
şansă să fac ceva. Când am văzut în ce situaţie te băgaseşi, am 
fost nevoit să acţionez aşa. 

Malone nu îi împărtăşea punctul de vedere, însă nu era 
momentul potrivit pentru o discuţie în contradictoriu. 

— Şi acum ce facem? întrebă el. 

— Vom pleca. Avem un mic răgaz. Nimeni nu o va deranja aici. 

— Şi cum rămâne cu împuşcăturile care s-au auzit? întrebă 
Malone. 

— Nimeni nu le va da importanţă, răspunse Viktor şi arătă în 
jurul lui. Asta este câmpul ei de execuţii. Mulţi dintre duşmanii ei 
au fost eliminaţi aici. 

Cassiopeia încercă să ridice trupul lipsit de vlagă al Zovastinei 
de la pământ. 

— Ce vrei să faci? o întrebă Malone. 

— O leg pe scorpia asta de frânghiile alea, ca să simtă şi ea 
cum este! 


Stephanie se afla la volan, Henrik stătea pe scaunul din 
dreapta ei şi Ely, pe bancheta din spate. Întrucât maşina lor avea 
patru cauciucuri pe jantă, nu avuseseră altă soluţie şi o luaseră 
pe cea a soldatului. Părăsiseră în grabă căbănuţa, ajunseseră în 
autostradă şi o apucaseră spre sud, mergând în paralel cu 
întinderea deluroasă de la poalele Pamirului, îndreptându-se 
către ceea ce cu peste două mii de ani în urmă era cunoscut 
drept muntele Klimax. 

— E un lucru absolut uimitor, spuse Ely. 

Ea îl văzu în oglinda retrovizoare cum admira scitala. 

— Când am citit ghicitoarea lui Ptolemeu, m-am întrebat cum 
reuşea să transmită vreun mesaj. Este o chestie foarte 
deşteaptă, zise Ely, apoi ridică scitala. Cum de v-aţi dat seama? 

— Un prieten de-al nostru şi-a dat seama, Cotton Malone îl 
cheamă. El este cel care s-a dus după Cassiopeia. 

— Oare nu ar trebui să ne ducem şi noi să vedem ce e cu ea? 

Stephanie sesiză îngrijorarea din vocea lui şi îi răspunse: 


363 


— Trebuie să avem încredere că Malone se va descurca. 
Problema noastră este aici. Vorbea din nou pe tonul unei 
conducătoare de agenţie secretă, cu detaşare, rece şi 
indiferentă, însă se simţea încă zguduită în urma celor 
întâmplate la căbănuţă. Cotton e bun. O să o scoată la capăt. 

Thorvaldsen păru să sesizeze dilema lui Ely şi preciză: 

— lar Cassiopeia nu este neajutorată. Poate avea grijă de ea. 
Mai bine ne-ai spune ce ar trebui să ştim pentru a înţelege toate 
astea. Am citit în manuscris despre remediul de la sciți. Ce ştii 
despre ei? 

Stephanie văzu cum Ely punea cu grijă scitala deoparte. 

— Sunt un popor nomad, care au migrat din Asia Centrală 
către sudul Rusiei în secolele al optulea şi al şaptelea înainte de 
Hristos. Herodot a scris despre ei. Erau sângeroşi şi tribali. 
Temuţi de toată lumea. Tăiau capetele duşmanilor lor şi 
confecţionau cupe de băut din craniile învelite în piele. 

— AŞ zice că în felul ăsta sigur îţi creezi o reputaţie, spuse 
Thorvaldsen. 

— Şi ce legătură au ei cu Alexandru? întrebă Stephanie. 

— In secolele al patrulea şi al treilea înainte de Hristos, s-au 
stabilit pe teritoriul care a devenit ulterior Kazahstan. l-au 
rezistat lui Alexandru cu succes, blocându-i drumul către răsărit 
peste fluviul Sârdaria. El a luptat aprig cu ei, a fost rănit de mai 
multe ori, însă în cele din urmă a încheiat un armistițiu. Nu aş 
putea spune că lui Alexandru i-a fost teamă de sciți, dar i-a 
respectat. 

— Şi remediul? întrebă Thorvaldsen. A fost al lor? 

Ely dădu din cap în semn de încuviinţare şi continuă: 

— | l-au arătat lui Alexandru, ca fiind o parte din preţul plătit 
pentru armistițiul încheiat cu el. Şi se pare că el l-a folosit ca să 
se vindece. Din ce am mai citit, părea să fie un fel de poţiune 
naturală. Alexandru, Hephaestion şi ajutorul doctorului care a 
fost menţionat în unul dintre manuscrise au fost cu toţii vindecaţi 
prin intermediul lui. Asta presupunând că faptele istorisite sunt 
conforme cu realitatea. Sciţii erau un popor ciudat, continuă Ely. 
De exemplu, în mijlocul unei lupte cu perşii, au abandonat cu 
toţii terenul de luptă pentru a vâna un iepure. Nimeni nu ştie 
care a fost motivul, însă faptul este înscris într-o relatare oficială. 
Erau cunoscători într-ale aurului, pe care-l utilizau şi îl purtau în 
cantităţi impresionante. Ornamentele, curelele, platoşele, chiar şi 


364 


armele lor erau împodobite cu aur. Tumulii funerari sciți sunt 
plini de artefacte din aur. Insă principala lor problemă o 
reprezenta limba. Erau analfabeți. Nu a supravieţuit nici un 
document scris de la ei. Numai desene, fabule şi povestiri ale 
altora. Doar câteva dintre cuvintele lor sunt cunoscute şi asta 
mulţumită lui Herodot. 

Ea îi putea vedea chipul în oglinda retrovizoare şi îşi dădu 
seama după expresie că mai era ceva. 

— Ce ne mai poţi împărtăşi despre ei? îl întrebă. 

— După cum spuneam, numai câteva dintre cuvintele lor au 
supravieţuit. „Pata” însemna a ucide. „Spou”, ochi. „Oior”, 
bărbat. Şi mai este şi „arima”. Răsfoi prin hârtiile pe care le 
adusese cu el. Nu semnifica mare lucru, cel puţin nu până acum. 
Amintiţi-vă ghicitoarea! „Când ajungi sub acoperiş”. Ptolemeu s- 
a luptat cu sciţii împreună cu Alexandru. li cunoştea. „Arima” 
înseamnă în general „loc care se află deasupra”. 

— Cum ar fi podul de sub acoperiş, spuse ea. 

— Ba chiar ceva mai important. Locul pe care grecii îl numeau 
cândva Klimax, spre care ne îndreptăm acum, este numit Arima 
de populaţia din zonă. Imi amintesc acest lucru de ultima dată 
când am fost acolo. 

— Prea multe coincidente? întrebă Thorvaldsen. 

— S-ar părea că toate drumurile duc într-acolo. 

— Şi ce anume sperăm să descoperim? întrebă Stephanie. 

— Sciţii utilizau tumulii pentru a acoperi mormintele regilor lor, 
însă am citit că pentru unii dintre cei mai importanţi conducători 
ai lor erau alese anumite locuri din munţi. Acest loc a fost cel mai 
îndepărtat punct al imperiului lui Alexandru. Granița de răsărit. 
Cale lungă din Macedonia natală. Aici nu ar fi fost deranjat. 

— Şi poate ăsta-i este motivul pentru care l-a ales? zise 
Stephanie. 

— Nu ştiu. Toată povestea pare bizară. 

Şi ea era de acord cu acest aspect. 


Zovastina deschise ochii. Zăcea pe pământ şi într-o clipă îi 
reveni în minte imaginea atacului Cassiopeiei Vitt. Işi alungă 
starea de confuzie şi îşi dădu seama că exista ceva care îi ţinea 
strânse ambele încheieturi. Deodată, înţelese: era legată de 
copaci, exact cum fusese Vitt. Clătină din cap. Ce umilitor! Se 
ridică în picioare şi aruncă o privire prin luminiş. Caprele, Malone, 


365 


Vitt şi Viktor nu mai erau acolo. Unul din gardieni zăcea mort la 
pământ. Insă celălalt era încă în viaţă şi stătea sprijinit de un 
copac, sângerând în urma unei răni la umăr. 

— Poţi să te mişti? îl întrebă ea. 

Bărbatul încuviinţă din cap, însă se vedea limpede că avea 
dureri mari. Toţi membrii Batalionului Sacru erau făpturi dure, 
disciplinate. Se asigurase de acest lucru. Reincarnarea ei 
modernă era la fel de neînfricată ca şi originalul de pe vremea lui 
Alexandru. 

Soldatul se chinui să se ridice în picioare, ţinând mâna dreaptă 
încleştată pe braţul stâng. 

— Cuţitul, spuse ea. Acolo, pe pământ. 

Din gâtlejul bărbatului nu răzbătu nici măcar un sunet de 
durere. Zovastina încercă să-şi aducă aminte numele lui, însă nu 
reuşi. Viktor îi angajase personal pe membrii Batalionului Sacru, 
iar ea ţinuse să nu devină ataşată de vreunul dintre ei. Nu erau 
decât nişte obiecte. Instrumente pe care să le utilizeze. La asta 
se reducea totul. 

Bărbatul se apropie clătinându-se de cuţit şi reuşi să-l ridice 
de la pământ. Veni până în dreptul frânghiilor, dar îşi pierdu 
echilibrul şi căzu în genunchi. 

— Poţi s-o faci, îi spuse ea. Luptă împotriva durerii! 
Concentrează-te la datoria ta! 

Soldatul păru să îşi adune puterile. Pe frunte i se prelingea 
sudoarea şi Zovastina băgă de seamă că sânge proaspăt 
începuse să i se scurgă din rană. Era de mirare că nu intrase în 
stare de şoc. Insă această fiinţă robustă părea să fie într-o 
condiţie fizică excelentă. Reuşi să ridice cuțitul, trase de câteva 
ori aer în piept, după care tăie legăturile care îi ţineau prizonieră 
încheietura mâinii drepte. Ea îi prinse braţul care îi tremura 
necontrolat, iar el îi dădu cuțitul. Se eliberă singură de cealaltă 
funie. 

— Ai făcut treabă bună, îi spuse ea. 

El zâmbi la auzul complimentului, respirând greoi, stând încă 
în genunchi. 

— Intinde-te pe pământ. Odihneşte-te, îi spuse ea. 

Îl auzi cum se întindea la pământ, în vreme ce ea cerceta 
terenul. Lângă trupul neînsufleţit al celuilalt găsi o armă. Se 
întoarse la soldatul rănit. O văzuse într-un moment în care fusese 
vulnerabilă şi, pentru prima dată după multă vreme, chiar se 


366 


simţise vulnerabilă. 

Omul stătea întins pe spate, strângându-şi încă umărul cu 
cealaltă mână. Ea se aplecă deasupra lui. Ochii lui întunecaţi se 
aţintiră într-ai ei şi ea văzu în privirea soldatului faptul că ştia. 
Zâmbi gândindu-se la curajul lui. Pe urmă îndreptă pistolul către 
capul bărbatului şi trase. 


367 


76 


Malone aruncă o privire la zona accidentată de sub ei, un 
amestec de pământuri uscate şi arse de soare şi vânt, păşuni, 
dealuri şi copaci. Viktor pilota elicopterul Hind, care fusese 
parcat pe o platformă de beton la câţiva kilometri de palat. 
Cunoştea modelul. Era făcut de ruşi, cu două motoare cu turbină 
montate deasupra, care comandau rotorul elicei principale şi pe 
cel al elicei din coadă. Sovieticii îl numeau tanc zburător. NATO 
botezaseră acea maşinărie cu aspect agresiv Crocodilul, datorită 
culorii de camuflaj şi a fuzelajului deosebit. Reprezenta o armă 
de război formidabilă, iar modelul respectiv fusese modificat prin 
adăugarea în spate a unui compartiment spaţios destinat 
transportării trupelor cu efectiv redus. Din fericire, reuşiseră să 
plece atât din zona palatului, cât şi din Samarkand, fără să 
întâmpine vreo dificultate. 

— Unde ai învăţat să pilotezi? îl întrebă pe Viktor. 

— In Bosnia. In Croaţia. Cu asta m-am ocupat în armată. 
Misiune de cercetare şi distrugere. 

— Un loc numai bun să-ţi întăreşti nervii. 

— Şi să fii ucis. 

Nu putea să-l contrazică în privinţa asta. 

— Cât de departe este? întrebă Cassiopeia în microfonul din 
căşti. 

Zburau către est, cu aproximativ trei sute de kilometri la oră, 
înspre căbănuţa lui Ely din munţii Pamir. Zovastina urma să se 
elibereze în curând, dacă nu cumva o făcuse deja, aşa că Malone 
întrebă: 

— Şi dacă vine cineva după noi? 

Viktor făcu semn în faţa lor. 

— Munţii ăia ne vor asigura acoperire. E dificil să dibuiesti 
ceva în zona respectivă. Vom ajunge în scurt timp acolo şi ne 
aflăm la doar câteva minute distanţă de graniţa chineză. In caz 
de nevoie ne putem retrage pe acolo. 

— Nu te preface că nu m-ai auzit, spuse Cassiopeia. Cât de 
departe este? 

Malone evitase intenţionat să-i răspundă. Era surescitată şi 
muncită de temeri. Ar fi vrut să-i spună că ştia că era bolnavă. Să 


368 


îi arate că exista cineva căruia îi păsa de ea. Că îi înţelegea 
frustrarea. Insă ştia că nu ar fi bine. Preferă să-i spună: 

— Ne deplasăm cât de repede putem. Tăcu o clipă, după care 
continuă: Oricum cred că ceea ce facem acum e mult mai bine 
decât să fii legată de copaci. 

— Presupun că nu am să reuşesc niciodată să trec peste 
respectiva umilinţă. 

— Cam aşa ceva. N 

— Bine, Cotton, recunosc că sunt puțin cam supărată. Insă 
trebuie să mă înţelegi. Credeam că Ely a murit. Aş fi vrut să fie 
încă în viaţă, însă ştiam, credeam. Işi drese vocea. lar acum. 

El se întoarse către ea şi îi văzu entuziasmul din priviri, care îl 
umplu de energie, dar îl şi întristă totodată. Apoi îşi luă seama şi 
termină propoziţia în locul ei: 

— lar acum el este cu Stephanie şi cu Henrik. Aşa că încearcă 
să te linişteşti. 

Ea stătea singură în compartimentul din spate. Malone o văzu 
bătându-l pe Viktor pe umăr. 

— Ştiai că Ely este în viaţă? îl întrebă Cassiopeia. 

Viktor dădu din cap. 

— Voiam să-mi bat joc de tine când eram în barcă în laguna 
din Veneţia şi ţi-am spus că e mort. Trebuia să spun ceva. 
Adevărul este că eu sunt cel care l-a salvat pe Ely. Zovastina se 
gândea că era posibil să fie atacat de cineva. El era consilierul ei, 
iar crima politică este ceva la ordinea zilei în cadrul Federaţiei. 
Dorea ca Ely să fie protejat. După atentatul la viaţa lui, l-a 
ascuns. Nu am mai avut nimic de-a face cu el de atunci încoace. 
Deşi eu eram şeful gardienilor, ea era cea care conducea totul. 
Aşa că nu ştiu chiar nimic din ce s-a mai întâmplat cu el. Am 
învăţat să nu pun întrebări şi să execut tot ce spunea ea. 

Malone sesiză faptul că Viktor folosise timpul trecut când 
vorbise despre statutul serviciului său. 

— O să te omoare dacă te găseşte. 

— Cunoşteam regulile înainte să înceapă toată povestea asta. 

Continuară să zboare în linie dreaptă, fără turbulente. 

Malone nu mai fusese până acum într-un elicopter Hind. 
Instrumentele de bord erau impresionante, ca şi puterea de foc. 
Avea rachete teleghidate. Mitraliere cu ţevi multiple. Tunuri 
duble în gondole. 

— Cotton, spuse Cassiopeia, ai vreo posibilitate să iei legătura 


369 


cu Stephanie? 

Aceasta nu era o întrebare la care dorea să răspundă în clipa 
aceea, însă nu avea de ales. 

— Da, am, îi zise. 

— Dă-mi să vorbesc! 

El scoase acel telefon internaţional - furnizat de Magellan 
Billet - pe care i-l dăduse Stephanie în Veneţia şi formă numărul, 
dându-şi jos căştile de la urechi. Trecură câteva secunde, apoi un 
țârâit sacadat confirmă stabilirea legăturii şi auzi vocea lui 
Stephanie salutându-l. 

— Ne îndreptăm către voi, spuse el. 

— Am plecat de la cabană, zise ea. Ne îndreptăm către sud pe 
o autostradă marcată M45, către ceea ce a fost cândva muntele 
Klimax. Ely ştie unde se află. El spune că oamenii din zonă 
numesc locul respectiv Arima. 

— Dă-mi mai multe amănunte. 

Malone ascultă, iar apoi repetă informaţiile către Viktor, care 
încuviinţă cu o mişcare a capului şi spuse: 

— Ştiu unde este. 

Viktor viră îndreptând elicopterul către sud-est şi mărind 
viteza. 

— Ne îndreptăm într-acolo, îi spuse Malone lui Stephanie. Noi 
suntem bine cu toţii. 

Cassiopeia dorea să-i dea ei telefonul, însă acest lucru nu avea 
să se întâmple. Malone îi făcu semn din cap că nu, sperând că ea 
va înţelege că nu era momentul potrivit. Insă, pentru a o linişti, o 
întrebă pe Stephanie: 

— Ely este bine? 

— Da, însă cam surescitat. 

— Inţeleg perfect ce vrei să spui. O să ajungem înaintea 
voastră. Te sun. Putem face o recunoaştere aeriană până 
ajungeţi voi acolo. 

— Viktor a fost de ajutor? 

— Nu ne-am afla acum aici dacă nu ar fi fost el, răspunse 
Malone, după care închise şi îi spuse Cassiopeiei despre locul 
spre care se îndrepta Ely. 

In cabină începu să sune o alarmă. Malone privi afişajul 
radarului, care indica două ţinte ce se apropiau de ei dinspre 
vest. 

— Rechini Negri, spuse Viktor şi vin direct către noi! 


370 


Şi Malone cunoştea acest gen de elicoptere. Erau denumite 
Hokum în nomenclatorul NATO. Din seria K-50. Rapide, eficiente, 
având în dotare rachete teleghidate şi tunuri de calibru 30 de 
milimetri. Constată că şi Viktor conştientiza pericolul. 

— Ne-au găsit destul de rapid, spuse Malone. 

— Există o bază prin apropiere. 

— Ce ţi-ai propus să faci? 

Incepură să urce, câştigând altitudine, schimbându-şi cursul. 2 
000 de metri. 2 200 de metri. 2 800 de metri. Se stabilizară la 3 
000 de metri. 

— Ştii cum să foloseşti armamentul? întrebă Viktor. Malone 
stătea pe locul ofițerului responsabil cu operarea armelor şi 
examină cu privirea panoul de bord. Din fericire, ştia să citească 
ruseşte. 

— Mă descurc, răspunse el. 

— Atunci, pregăteşte-te de luptă! 


371 


77 


SAMARKAND 


Zovastina privi cum generalii ei analizau planul de război. 
Bărbaţii care stăteau de jur împrejurul mesei de conferinţe erau 
subordonații ei cei mai de încredere, deşi convingerea îi era 
temperată de gândul că unul sau chiar mai mulţi dintre ei ar fi 
putut fi răspunzători de acte de trădare. După ce se întâmplase 
în ultimele douăzeci şi patru de ore nu mai putea fi sigură de 
absolut nimic. Toţi aceşti oameni îi fuseseră alături de la bun 
început, ridicându-se odată cu ea, construind încet, dar sigur 
puterea ofensivă a Federaţiei, pregătindu-se pentru ceea ce 
urma să vină. 

— O să atacăm Iranul mai întâi, zise ea. 

Cunoştea datele. Populaţia actuală a Pakistanului era de o 
sută şaptezeci de milioane de locuitori. A Afghanistanului, de 
treizeci şi două de milioane. A Iranului, de şaizeci şi opt de 
milioane. Toate trei ţările constituiau ţintele lor. Iniţial plănuise 
un atac simultan, acum însă considera că ar fi fost mai bine să 
aplice o lovitură strategică. Dacă locurile de infectare erau alese 
cu grijă, aceasta semnificând zone cu densitate maximă din 
punct de vedere demografic şi dacă virusurile erau introduse cu 
pricepere, graficele de pe calculator preconizau o reducere a 
populaţiei de şaptezeci la sută sau chiar mai mult în primele 
paisprezece zile. Le spuse celor prezenţi ceea ce ei ştiau deja, 
după care adăugă: 

— Este nevoie să creăm o panică totală. O criză. lranienii 
trebuie să ajungă în situaţia de a dori ajutorul nostru. Ce anume 
aţi pregătit? 

— Vom începe cu forţele lor armate şi cu guvernul, spuse unul 
dintre generali. Majoritatea agenţilor virali acţionează în mai 
puţin de patruzeci şi opt de ore. Insă îi vom utiliza diversificat. 
Vor identifica un anumit virus destul de rapid, însă după aceea 
vor avea de-a face cu un altul. Asta ar trebui să-i dea peste cap 
şi să împiedice pregătirea unui răspuns doctoral productiv. 

O preocupase acest aspect, însă acum nu o mai interesa. 

— Specialiştii mi-au spus că virusurile au fost toate modificate, 


372 


făcând ca detectarea şi prevenirea acţiunii lor să fie şi mai 
dificilă. 

Opt bărbaţi stăteau de jur împrejurul mesei, toţi fiind membri 
ai forţelor ei armate şi aeriene. Asia Centrală fusese mult timp o 
zonă strategică între China, URSS, India şi Orientul Mijlociu, fără 
să facă parte din nici una dintre ele, fiind însă dorită de toate. 
Marele Joc fusese purtat aici cu două secole în urmă, când Rusia 
şi Marea Britanie se luptaseră între ele pentru dominație, nici una 
nefiind însă preocupată de dorinţele populaţiei native. 

Acum nu mai era cazul. Asia Centrală era acum o voce unitară, 
vorbind printr-un parlament ales în mod democratic, avea 
miniştri, alegeri, tribunale şi legi bine stabilite. lar acea singură 
voce era a ei. 

— Dar cum rămâne cu europenii şi cu americanii? întrebă unul 
dintre generali. Cum vor reacţiona la mişcarea noastră de 
agresiune? 

— Păi tocmai, că nu vom face asta, preciză ea. Nu va fi un 
atac de agresiune. Noi doar vom ocupa teritoriile şi vom extinde 
ajutorul nostru populațiilor respective. Ei vor fi mult prea ocupați 
să-şi îngroape morţii ca să-şi mai facă griji în ceea ce ne priveşte 
pe noi. 

Invăţase multe din istorie. Cei mai renumiţi cuceritori ai lumii - 
grecii, mongolii, hunii, romanii şi otomanii - practicaseră cu toţii 
toleranța pe teritoriile pe care le acaparaseră. Hitler ar fi putut să 
schimbe cursul celui de-al Doilea Război Mondial dacă ar fi trecut 
la ajutorarea milioanelor de ucraineni, care îi urau pe sovietici, în 
loc să îi anihileze. Forţele ei armate vor pătrunde pe teritoriile 
iraniene în chip de instanţă salvatoare, nicidecum opresoare, 
cunoscând faptul că în momentul în care virusurile îşi vor fi 
terminat acţiunea, nu avea să mai rămână o opoziţie cu care să 
se confrunte. lar după aceea îşi va anexa teritoriile lor. Le va 
repopula. Va strămuta oamenii din regiunile ruinate de sovietici 
ale naţiunii ei în noile locaţii. Va amesteca rasele. Va face exact 
acelaşi lucru pe care-l făcuse Alexandru cel Mare în revoluţia lui 
elenistică, numai că în sens invers, migrând dinspre răsărit spre 
apus. 

— Putem fi siguri că americanii nu vor interveni? întrebă un alt 
general. 

Zovastina înţelese temerea acestuia şi îi răspunse: 

— Americanii nu vor face şi nu vor spune absolut nimic. De ce 


373 


le-ar păsa? După căderea irakienilor, nu se vor băga, mai ales 
dacă noi vom ţine situaţia sub control. La drept vorbind, vor fi 
chiar încântați de ideea de a elimina Iranul. 

— Dar în momentul în care ne vom muta în Afghanistan, vor fi 
şi americani care vor muri, îi atrase atenţia unul dintre bărbaţi. 
Au încă forţe armate în zonă. 

— Când va sosi momentul respectiv, vom încerca să 
minimizăm numărul acestor morţi, spuse ea. Noi vrem ca 
rezultatul final să fie ca americanii să se retragă din ţară pe 
măsură ce noi vom prelua controlul. Presupun că această decizie 
va fi bine primită în rândurile populaţiei din Statele Unite. Utilizaţi 
acolo un virus cu efecte mai restrânse. Infecţii strategice, 
îndreptate împotriva unor grupuri şi regiuni specifice. Majoritatea 
celor care vor muri trebuie să fie nativi, în special talibani şi 
asiguraţi-vă ca infectarea militarilor din trupele americane să fie 
doar o consecinţă. 

Intâlni privirea fiecăruia dintre bărbaţii prezenţi la masa de 
discuţii. Nici unul dintre ei nu rosti un cuvânt despre vânătaia de 
pe faţa ei, rămasă în urma incidentului avut cu Cassiopeia Vitt. 
Oare informatorul era prezent în acea sală? Cum de reuşiseră 
americanii să afle atât de multe despre intenţiile ei? 

— Vor muri milioane de oameni, rosti unul dintre bărbaţi, abia 
auzit. 

— Vor muri milioane de probleme, preciză ea. Iranul este un 
cuib de terorişti. Un loc guvernat de nişte nebuni. Occidentalii 
repetă permanent acest lucru. A sosit vremea să rezolvăm 
această problemă, iar acum avem şi modalitatea. Oamenii care 
vor supravieţui vor trăi mult mai bine. Şi noi, de asemenea. Vom 
beneficia atât de petrolul, cât şi de recunoştinţa lor. Şi ce vom 
face cu ambele va determina succesul nostru în continuare. 

După aceea Zovastina ascultă discuţiile purtate asupra 
trupelor, asupra planurilor de rezervă şi a strategiilor. Unităţi 
speciale fuseseră antrenate să răspândească virusurile şi erau 
pregătite să o pornească înspre sud. Era mulţumită. Toţi acei ani 
de aşteptare luaseră sfârşit în cele din urmă. Işi imagină cum 
trebuie să se fi simţit Alexandru cel Mare când trecuse din Grecia 
în Asia şi începuse să cucerească lumea. La fel ca acesta şi ea 
avea viziunea unui succes total. Din momentul în care va 
controla Iranul, Pakistanul şi Afghanistanul, va trece mai departe 
către Orientul Mijlociu. Dominația acolo urma să fie totuşi mai 


374 


subtilă, distrugerile vor avea aparenţa unei simple răspândiri a 
infecţiei iniţiale. Dacă reuşise să interpreteze corect mentalitatea 
occidentalilor, Europa, China, Rusia şi America se vor retrage pe 
teritoriile lor. Vor pune restricţii la graniţe. Vor reduce la 
minimum călătoriile. Vor spera că dezastrul sănătăţii publice va 
rămâne numai în ţări de care, în general, nu le păsa nici unuia 
dintre ei. Lipsa lor de acţiune îi va acorda ei timpul necesar 
pentru a adăuga şi alte perle la şiragul popoarelor care trăiau în 
spaţiul ce despărţea Federaţia de Africa. Dacă juca aşa cum 
trebuie, putea cuceri întregul Orient Mijlociu în câteva luni, fără 
să tragă nici măcar un glonţ. 

— Avem controlul antidoturilor? întrebă, în cele din urmă, şeful 
ei de stat-major. 

Aşteptase să pună cineva întrebarea aceea. 

— İl vom avea. 

Pacea tulbure dintre ea şi Vincenti era pe punctul de a lua 
sfârşit. 

— Philogen nu a furnizat stocul necesar pentru tratarea 
populaţiei noastre, îi atrase atenţia unul dintre bărbaţi. Şi nici nu 
avem cantităţile necesare pentru a opri răspândirea agenţilor 
virali pe teritoriul naţiunilor vizate, în momentul în care va fi 
asigurată victoria. 

— Sunt conştientă de această problemă, spuse ea. 

Un elicopter era în aşteptare. Zovastina se ridică de la masă. 

— Domnilor, suntem pe punctul de a începe cea mai mare 
cucerire din Antichitate până acum. Grecii au venit şi ne-au 
învins, făcând loc Epocii Elenistice, care a transformat în cele din 
urmă civilizaţia occidentală. Punem acum bazele unui nou 
început în privinţa dezvoltării umane: Epoca Asiatică. 


375 


78 


Cassiopeia se prinse cu centura de siguranţă de banca de oţel 
din compartimentul din spate. Elicopterul se înclină brusc în 
momentul în care Viktor începu nişte manevre evazive pentru a 
scăpa de urmăritori. Ea ştia că Malone îşi dăduse seama că voia 
să stea de vorbă cu Ely, însă şi ea avea conştiinţa faptului că nu 
era momentul potrivit. Aprecia faptul că Malone îşi riscase pielea 
pentru ea. Cum ar fi reuşit ea să scape de Zovastina dacă nu era 
el? Era puţin probabil că ar fi reuşit, chiar şi cu Viktor acolo. 
Thorvaldsen îi spusese că Viktor le era aliat, însă o avertizase şi 
în privinţa limitărilor sale. Misiunea lui era să rămână sub 
acoperire, dar, după cum se părea, directiva respectivă se 
schimbase între timp. 

— Au început să tragă, se auzi în căşti vocea lui Viktor. 

Elicopterul se lăsă pe partea stângă, spintecând aerul. Centura 
de siguranţă o ţinea lipită de peretele compartimentului. Se ţinea 
bine cu mâinile de banchetă. Se chinuia să îşi învingă starea de 
greață tot mai accentuată, deoarece adevărul era că suferea de 
rău de mişcare. In general, evita bărcile sau vapoarele, iar 
avioanele nu constituiau o problemă dacă zburau drept. Însă 
zborul acela era o problemă! Stomacul părea să i se adune în gât 
odată cu schimbările permanente de altitudine, ca un ascensor 
scăpat de sub control. Nu putea însă să facă absolut nimic în 
afară de a se ţine bine şi de a se ruga la Dumnezeu ca Viktor să 
fie stăpân pe situaţie. Il văzu pe Malone acţionând sistemul de 
control al armelor şi auzi cum porneau proiectile din tunurile 
aflate în ambele părţi ale fuzelajului. Se uită prin parbrizul din 
cabina pilotului şi zări culmile munţilor ivindu-se printre nori pe 
ambele laturi ale elicopterului. 

— Tot acolo sunt? întrebă Malone. 

— Se apropie rapid, răspunse Viktor. Şi încearcă să tragă 
asupra noastră. 

— Nu ne trebuie rachetele în spinare. 

— De acord cu tine. Insă lansarea lor aici ar fi destul de 
periculoasă şi pentru noi şi pentru ei. 

leşiră în spaţiu deschis. Elicopterul o coti la dreapta şi cobori în 
altitudine. 


376 


— Chiar trebuie să facem chestia asta? întrebă ea, încercând 
să-şi menţină stomacul sub control. 

— Mă tem că da, răspunse Malone. Trebuie să ne folosim de 
văile de aici ca să-i evităm. Intrăm şi ieşim, ca într-un labirint. 

Ştia că Malone pilotase cândva avioane de luptă şi că încă mai 
avea licenţă de pilot. 

— Unora dintre noi nu le place genul ăsta de zbor. 

— Eşti liberă să dai la rațe oricând îţi vine! 

— Nu aş vrea să-ţi ofer această plăcere, spuse Cassiopeia, 
mulţumind în gând pentru faptul că nu mâncase nimic de ieri de 
la prânz, la Torcello. 

Urmară alte înclinări bruşte şi puternice, în huruitul asurzitor al 
motorului. Zburase doar de câteva ori cu elicopterul şi niciodată 
într-o situaţie de luptă, când părea că te aflai într-un montagne 
russe tridimensional. N 

— Încă două elicoptere au apărut pe radar, spuse Viktor. Însă 
astea se deplasează spre nord. 

— Şi noi încotro mergem acum? întrebă Malone. 

Elicopterul viră încă o dată, făcând o întoarcere abruptă. 

— Spre sud, zise Viktor. 


Malone privea monitorul radarului. Munții reprezentau atât un 
ecran de protecție, cât şi o problemă în privința localizării 
urmăritorilor lor. Ţintele clipeau, ba aprinzându-se, ba stingându- 
se. Forțele armate americane se bazau mai mult pe sateliți şi pe 
avioane de supraveghere AWACS pentru a furniza o imagine 
clară. Din fericire, Federaţiei Asiei Centrale nu îi erau pe plac 
aceste facilităţi ale tehnologi de vârf. Pe ecranul radarului nu se 
mai văzu nimic. 

— Nu mai avem nimic în spate, spuse Malone. 

Trebuia să recunoască, Viktor se pricepea să piloteze al naibii 
de bine. Urmau un traseu prin munţii Pamir, rotoarele găsindu-se 
periculos de aproape de piscurile abrupte de culoare cenuşie. El 
nu învățase niciodată să piloteze un elicopter, deşi îşi dorise 
întotdeauna s-o facă şi nu mai condusese un avion de vânătoare 
supersonic de zece ani. Işi menţinuse capacitatea de a pilota 
asemenea avioane încă vreo câţiva ani după ce se transferase la 
Billet, însă pe urmă lăsase baltă antrenamentul. La vremea 
respectivă nu îi păsase, însă acum îşi dorea să-şi fi menţinut 
cunoştinţele de zbor la un nivel acceptabil. 


377 


Viktor stabiliză elicopterul la o altitudine de 1 800 de metri şi îl 
întrebă: 

— Ai reuşit să-l loveşti pe vreunul? 

— Greu de spus. Cred că i-am forţat numai să păstreze 
distanţa. 

— Locul către care ne îndreptăm este la aproximativ o sută 
cincizeci de kilometri spre sud. Cunosc Arima. Am mai fost acolo, 
numai că a trecut ceva timp de atunci. 

— O să avem parte de munţi pe tot traseul? 

Viktor dădu din cap în semn de încuviinţare şi adăugă: 

— Şi de alte văi. Cred că pot rămâne la un nivel suficient de 
coborât încât să nu apărem pe radare. Zona asta nu este una de 
securitate. Granița cu China este deschisă de ani de zile. 
Majoritatea resurselor armate ale Zovastinei sunt direcționate 
către sud, la graniţele cu Afghanistanul şi cu Pakistanul. 

Cassiopeia apăru în spatele lor. 

— S-a terminat? îi întrebă ea. 

— Aşa se pare. 

— Cred că am să fac un ocol, spuse Viktor, ca să evit să ne 
mai întâlnim şi cu altcineva. O să dureze puţin mai mult, însă, cu 
cât mă îndrept mai mult înspre est, cu atât vom fi mai în 
siguranţă. 

— Cu cât timp ne va întârzia acest lucru? întrebă Cassiopeia. 

— Poate cu o jumătate de oră. 

Malone încuviinţă, iar Cassiopeia nu avu nici o obiecţie. Să te 
fereşti de gloanţe era una, pe când rachetele lansate din aer 
reprezentau o cu totul altă poveste. Armamentul ofensiv sovietic, 
din care făceau parte proiectilele de la bordul elicopterului lor, 
era de cea mai bună calitate. Sugestia lui Viktor era oportună. 

Malone se lăsă pe spate în scaunul lui şi privi culmile golaşe 
ale munţilor. În depărtare, ceața învăluise o zonă de piscuri cu 
vârfuri albe. Un râu se împărțea în nişte vene liliachii la poalele 
munţilor, purtând la vale apele învolburate şi murdare. Atât 
Alexandru cel Mare, cât şi Marco Polo păşiseră pe pământul acela 
de culoarea cenuşii, care odinioară fusese un imens teren de 
luptă. Pretenţii ale britanicilor la sud, ale ruşilor la nord, iar 
chinezii şi afganii stăteau în coastă la răsărit şi la apus. Pentru 
cea mai mare parte a secolului al douăzecilea, Moscova şi 
Beijingul se luptaseră să obţină controlul, testându-se una pe 
cealaltă, în cele din urmă stabilind o pace nesigură, din care doar 


378 


munţii Pamir ieşiseră învingători. Alexandru cel Mare îşi alesese 
cu înţelepciune locul de odihnă veşnică. Malone se întrebă totuşi: 
oare chiar era acolo? 

In aşteptare? 


379 


79 


ORA 14.00 


Zovastina zbură de la Samarkand până la domeniul lui 
Vincenti în linie dreaptă, la bordul celui mai rapid elicopter pe 
care îl deţineau forţele ei aeriene. 

Casa lui Vincenti se zări dedesubtul lor. Exagerată în proporții, 
scumpă şi, la fel ca proprietarul ei, un element de care te puteai 
lipsi. Ideea de a permite capitalismului să înflorească pe teritoriul 
Federaţiei poate că nu era una dintre cele mai bune. Se impunea 
să facă unele schimbări. Liga Venețiană trebuia ţinută în frâu. 
Insă toate la vremea lor. Elicopterul ateriză. 

După ce Edwin Davis părăsise palatul, îi dăduse ordin lui Kamil 
Revin să îl contacteze pe Vincenti şi să îl prevină asupra acestei 
vizite. Insă avertizarea fusese amânată suficient de mult încât să 
lase timp trupelor ei să sosească la faţa locului. Fusese informată 
că acum locuinţa era sigură, aşa că le ordonă oamenilor ei să 
plece înapoi în elicopterele cu care veniseră, cu excepţia a nouă 
soldaţi. Personalul casei fusese şi el evacuat. Nu avea nimic de 
împărţit cu localnicii, care nu făceau decât să încerce să-şi 
câştige pâinea. Disputa ei era cu Vincenti. 

Cobori din elicopter şi străbătu un teren frumos întreţinut până 
la o terasă din piatră, pe unde pătrunse în conac. Deşi Vincenti 
credea că pe ea nu o interesa proprietatea respectivă, ea 
urmărise îndeaproape procesul de construcţie. Avea cincizeci şi 
trei de camere, dintre care unsprezece dormitoare şi şaisprezece 
băi. Arhitectul îi furnizase de bunăvoie un set de planuri ale 
casei. Ştia despre salonul regal pentru recepții, despre sălile 
fastuoase de primire, despre bucătăria echipată pentru 
satisfacerea unui gurmand şi despre pivniţa de vinuri. Dintr-o 
singură privire la aspect şi la împrejurimi, înţelegeai lesne de ce 
conacul avea un preţ care se ridica la opt cifre. 

In antreul principal, doi dintre soldaţii ei păzeau intrarea din 
faţă. Alţi doi soldaţi flancau o scară cu trepte de marmură. Tot ce 
vedea Zovastina aici îi reamintea de Veneţia. lar ei nu-i făcea 
plăcere să-şi amintească de eşecuri. 

işi întrebă din priviri una dintre santinele, iar bărbatul făcu 


380 


semn spre dreapta cu puşca. Străbătu un mic coridor şi pătrunse 
în ceea ce părea să fie o bibliotecă. Trei soldaţi înarmaţi se aflau 
în încăpere, împreună cu un alt bărbat. Deşi nu se întâlniseră 
niciodată până atunci, cunoştea numele acestuia şi ştia cu ce se 
ocupă. 

— Domnule O'Conner, ai de luat o hotărâre, i se adresă ea. 

Bărbatul se ridică de pe canapeaua de piele pe care stătea şi 
se uită la Zovastina. 

— Lucrezi pentru Vincenti de multă vreme. El are mare 
încredere în tine. Şi, între noi fie vorba, fără tine poate că nu ar fi 
ajuns atât de departe. Lăsă să treacă o vreme, pentru ca vorbele 
ei măgulitoare să îşi facă efectul, timp în care examină încăperea 
plină de opulenţă. Vincenti trăieşte pe picior mare, continuă ea 
apoi. Sunt curioasă, îşi împarte averea cu tine? 

O'Conner nu răspunse. 

— Hai să-ţi spun câteva lucruri pe care poate le ştii, dar la fel 
de bine ai putea să nu le ştii. Anul trecut, Vincenti a obţinut un 
venit net de peste patruzeci de milioane de euro de pe urma 
companiei sale. Deţine acţiuni în valoare de peste un miliard de 
euro. Cu cât te plăteşte? 

Nici o replică. 

— Cu o sută cincizeci de mii de euro pe an, continuă ea, 
observând cum se schimba expresia de pe chipul bărbatului pe 
măsură ce acesta înţelegea cum stăteau lucrurile. Vezi tu, 
domnule O'Conner, ştiu destul de multe. O sută cincizeci de mii 
de euro pentru tot ce faci tu pentru el! Ai ameninţat oameni, i-ai 
strâns cu uşa, ba chiar ai ucis! El face zeci de milioane, iar tu 
primeşti o sută cincizeci de mii de euro. El trăieşte aşa cum se 
vede, iar tu... - şovăi puţin, apoi rosti - abia dacă trăieşti. 

— Nu m-am plâns niciodată, spuse O'Conner. 

Zovastina se opri în dreptul biroului lui Vincenti. 

— Nu, nu te-ai plâns. Lucru care este de admirat. 

— Ce doriţi? 

— Unde este Vincenti? 

— Nu-i aici. A plecat înainte să sosească oamenii 
dumneavoastră. 

Ea zâmbi. i 

— lacătă, spuse ea. Incă un lucru pe care îl faci extrem de 
bine: să minţi. 

El ridică din umeri. 


381 


— N-aveţi decât să credeţi ce doriţi! Mai mult ca sigur oamenii 
dumneavoastră au controlat deja casa. i 

— Da, au făcut-o şi ai dreptate. Vincenti nu e de găsit. Insă şi 
eu şi tu ştim foarte bine de ce. 

li atraseră atenţia frumoasele sculpturi din alabastru de pe 
birou: figurine chinezeşti. Nu prea îi păsase vreodată de arta 
orientală. Ridică una dintre figurine şi o examină. Reprezenta un 
bărbat contorsionat, pe jumătate dezbrăcat. 

— In timpul construcţiei acestei monstruozităţi obscene, 
Vincenti a încorporat şi nişte coridoare secundare, în aparenţă 
pentru a fi utilizate de servitori, însă şi eu şi tu ştim foarte bine la 
ce sunt ele folosite. Mai avea şi o încăpere subterană spațioasă, 
tăiată în stânca de sub noi. Probabil că acolo se şi află acum. 

Pe faţa lui O'Conner nu se clinti un muşchi. 

— Deci, aşa cum spuneam, domnule O'Conner, ai o alegere de 
făcut. Eu îl voi găsi pe Vincenti cu sau fără asistenţa ta. Insă 
ajutorul dumitale ar grăbi lucrurile şi trebuie să admit că timpul 
este un element important pentru mine. De aceea sunt dispusă 
să negociez. Mi-ar fi de folos un bărbat ca tine, plin de resurse. 
După câteva secunde de tăcere, continuă: Şi lipsit de lăcomie. 
Aşa că iată alegerea cu care te confrunţi: eşti de acord să 
schimbi tabăra, sau rămâi alături de Vincenti? 

Oferise aceeaşi alternativă şi altora. Cei mai mulţi erau 
membri ai adunării naţionale, parte a sistemului său de 
guvernământ, sau voci ale opoziţiei. Unii nu meritau să fie 
recrutaţi, era mult mai uşor să-i ucidă şi să încheie astfel 
lucrurile, însă majoritatea se dovediseră a fi oameni de valoare 
după ce schimbaseră tabăra. Fuseseră toţi ori asiatici de origine, 
ori ruşi, ori o combinaţie a celor două. Insă acum îi aruncase 
momeala unui american şi era curioasă cum va reacţiona acesta 
în faţa tentaţiei. 

— Vă aleg pe dumneavoastră, zise O'Conner. Cu ce vă pot fi 
de folos? 

— Răspunde-mi la întrebare! 

O'Conner duse mâna spre buzunar, iar unul dintre soldaţi îşi 
aţinti instantaneu puşca spre el. O'Conner îşi ridică rapid mâinile. 

— Am nevoie să vă arăt un anumit obiect pentru a vă putea 
răspunde la întrebare. 

— Bine, arată-mi, spuse Zovastina. 

El scoase din buzunar o telecomandă argintie cu trei butoane. 


382 


— Diversele camere pot fi accesate pe uşile din interiorul 
casei. Insă în încăperea de la subsol nu se poate intra decât pe 
aici, spuse el, după care îi arătă dispozitivul. Un buton deschide 
toate uşile în cazul unui incendiu. Celălalt activează alarma. lar 
al treilea buton, preciză O'Conner, indicând spre partea opusă a 
încăperii şi apăsând pe el, deschide asta. 

Un corp chinezesc de bibliotecă decorat cu gust începu să se 
rotească, dezvăluind un coridor slab luminat. Zovastina se simţi 
cuprinsă de exaltarea specifică victoriei. Se apropie de unul 
dintre soldaţi şi îi scoase din toc pistolul Makarov de nouă 
milimetri. Pe urmă se răsuci şi îl împuşcă pe O'Conner în cap. 

— Nu am nevoie de o loialitate atât de superficială! 


383 


80 


Lucrurile nu stăteau prea bine şi Vincenti era conştient de 
acest lucru. Insă, dacă rămânea pe poziţie, îşi păstra calmul şi 
era prudent, putea ieşi din situaţia aceasta. O'Conner se va 
îngriji de toate, ca de obicei. Cât despre Karyn Walde şi Grant 
Lyndsey, cu ei era o cu totul altă poveste. Karyn patrula dintr-un 
capăt în celălalt al laboratorului ca un animal prins în cursă, 
puterile părând să-i revină treptat, treptat, animate şi de 
tensiunea momentului. 

— Linişteşte-te, îi spuse. Zovastina are nevoie de mine. N-o să 
întreprindă nimic prostesc. 

Ştia că o putea ţine la respect cu problema antidoturilor, motiv 
pentru care nu îi permisese niciodată să afle prea multe detalii 
despre ele. 

— Grant, asigură-ţi calculatorul! Protejează totul cu parole, aşa 
cum am mai discutat! Vedea că anxietatea lui Lyndsey era şi mai 
mare decât a lui Karyn, însă dacă la ea era însoţită de mânie, în 
cazul lui Lyndsey domina frica. Avea nevoie ca angajatul său să 
gândească limpede, aşa că îi spuse: Suntem în siguranţă aici. 
Nu-ţi mai face griji de pomană! 

— Nu m-a putut înghiţi de la bun început. Nu suporta să aibă 
de-a face cu mine! 

— Poate că te ura, însă avea nevoie de tine şi încă mai are. 
Foloseşte acest lucru în avantajul tău! 

Lyndsey nu îl asculta. Tasta frenetic ceva la calculator, 
murmurând vorbe înţelese numai de el. Din toate gesturile lui 
răzbătea panica. 

— Hei, voi doi! spuse Vincenti ridicând vocea. Calmaţi-vă! Nici 
măcar nu ştim dacă a venit aici. 

Lyndsey îşi ridică privirea din monitor. 

— A trecut o grămadă de timp, zise el. Ce fac trupele alea 
aici? Ce naiba se petrece? 

Intrebările erau pertinente, însă Vincenti nu avea de ales; 
trebuia să aibă încredere în O'Conner. 

— Femeia aia pe care a luat-o deunăzi de la laborator sunt 
convins că nu a mai ajuns înapoi în Federație, spuse Lyndsey. 
Am văzut asta în ochii ei. Zovastina avea de gând s-o omoare. 


384 


Doar aşa, să se distreze. Este gata să măcelărească milioane de 
oameni. Ce însemnăm noi pentru ea? 

— Salvarea sa. 

Sau, cel puţin, aşa spera Vincenti. 


Stephanie părăsi autostrada şi pătrunse pe o şosea pavată 
mărginită de plopi înalţi, aliniaţi ca nişte santinele. Ajunseseră 
bine, străbătând cei o sută cincizeci de kilometri în mai puţin de 
două ore. Ely comentase asupra felului în care se transformase 
transportul în ultimii câţiva ani, calitatea drumurilor fiind una 
dintre principalele priorităţi ale Federaţiei, alături de săparea de 
tuneluri. Un nou sistem de drumuri fusese creat prin munţi prin 
dinamitare, scurtând cu mult distanţele de la nord la sud. 

— Locul arată diferit, spuse Ely de pe bancheta din spate. Nu 
am mai fost aici de doi ani. Pe drumul ăsta era numai stâncă şi 
pietriş. 

— Asfaltul este turnat recent, zise Stephanie. 

O vale fertilă, presărată cu păşuni, se întindea dincolo de 
copaci, terminându-se la poalele unor dealuri golaşe care se 
ridicau treptat, alcătuind un platou înalt şi apoi munţi. Stephanie 
zări ciobani care aveau grijă de turme de oi şi de capre. Cai 
alergau în voie încolo şi încoace. Şoseaua o ţinea drept printre 
copaci, ducându-i înspre est, către un defileu îndepărtat încadrat 
de pereţi argintii. 

— Am venit aici într-o misiune de explorare, spuse Ely. Exista 
o grămadă de chid-uri, casele specifice ale locuitorilor din Pamir, 
construite din piatră şi mortar, cu acoperişuri plate. Noi am stat 
în una dintre ele. Era un sătuc acolo, în valea aceea. Numai că a 
dispărut. 

Stephanie nu mai avea nici o veste de la Malone şi nu 
îndrăznea să încerce să dea de el. Nu avea nici cea mai mică 
idee asupra situaţiei lui, în afară de faptul că reuşise, după cum 
se părea, să o elibereze pe Cassiopeia şi să-l compromită pe 
Viktor. Edwin Davis şi preşedintele Daniels nu vor fi prea 
bucuroşi, însă rareori mergeau lucrurile conform planului. 

— De ce este totul atât de verde pe aici? întrebă Henrik. Eu 
mă gândeam că zona munţilor Pamir este aridă şi lipsită de 
vegetaţie. 

— Majoritatea văilor chiar aşa sunt, însă, acolo unde este apă, 
zonele pot fi destul de frumoase. Ca nişte peisaje din Elveţia. In 


385 


ultima vreme nu a plouat şi a fost destul de cald. Ceea ce e mult 
peste normal în zona asta. 

In faţa lor, printre şirurile de copaci, Stephanie zări o structură 
masivă din piatră aflată pe un promontoriu acoperit cu iarbă, pe 
fundalul vârfurilor muntoase lipsite de zăpadă. Clădirea se ridica 
în verticale abrupte, întrerupte de acoperişul ascuţit acoperit cu 
ardezie neagră, exteriorul fiind alcătuit dintr-un mozaic de piatră 
plată în diverse nuanţe de cafeniu, argintiu şi auriu. Ferestrele 
divizate în segmente simetrice punctau faţada elegantă, fiecare 
fiind delimitată de cornişe groase care reflectau razele soarelui 
de după-amiază. Casa avea trei niveluri şi patru hornuri din 
piatră. O latură era acoperită de schele. Intreaga imagine îi 
amintea lui Stephanie de unul dintre numeroasele conace care 
se găseau în nordul Atlantei, sau de o fotografie din Architectural 
Digest”. 

— Uitaţi o casă, spuse ea. 

— Care nu se afla aici acum doi ani, constată Ely. 

Thorvaldsen privi prin parbriz la clădire, iar apoi spuse: 

— S-ar părea că noul proprietar este o persoană înstărită. 

Locuinţa se zărea în depărtare, la o distanță de vreo opt sute 
de metri, dincolo de o vâlcea înverzită care se ridica încet înspre 
promontoriu. În faţa lor, o poartă din fier bloca drumul. Doi stâlpi 
din piatră ca nişte minarete compactate susțineau o arcadă din 
fier forjat pe care era scris cuvântul „Attico”. 

— Adică „pod” în limba italiană, spuse Thorvaldsen. Locul de 
sub acoperiş. S-ar părea că noul proprietar este pe aceeaşi 
frecvenţă cu denumirea locală a zonei. 

— Numele locurilor sunt sacre în această parte a lumii, zise 
Ely. Acesta este unul dintre motivele pentru care asiaticii îi urau 
pe sovietici. Le schimbaseră pe toate. Bineînţeles, s-a revenit la 
denumirile iniţiale în momentul formării Federaţiei. Un alt motiv 
pentru care Zovastina este atât de apreciată. 

Stephanie căută o modalitate de a intra în legătură cu casa de 
la poartă, un interfon sau un buton de sonerie, însă nu văzu 
nimic. In schimb, apărură doi bărbaţi din spatele minaretelor. 
Erau tineri şi zvelţi, îmbrăcaţi în costume de camuflaj şi purtând 
puşti mitralieră AK-74. Unul îşi îndreptă arma spre ei, pe când 
celălalt deschise poarta. 

— Interesant mod de primire, comentă Thorvaldsen. 


29 Revistă internaţională de design interior (n.tr.). 


386 


Unul din indivizi se apropie de maşină şi gesticulă, strigând 
totodată ceva într-o limbă pe care Stephanie nu o înţelese. Însă 
nici nu avea nevoie. Ştia exact ce dorea acesta. 


Zovastina pătrunse în coridorul secret. Luase telecomanda 
dintre degetele înţepenite ale lui O'Conner şi o utilizase pentru a 
închide portalul. O serie de becuri conectate la un cablu electric 
atârnau din tavan în nişte suporturi metalice, la distanţe egale. 
Pasajul îngust se sfârşea zece metri mai încolo, în faţa unei uşi 
metalice. Se apropie şi ascultă. Nu se auzea nici un sunet de 
cealaltă parte a uşii. Apăsă pe clanţă şi uşa se deschise. De 
cealaltă parte se aflau nişte trepte din piatră tăiate direct în 
stâncă, coborând abrupt. Impresionant! Era evident că oponentul 
său îşi luase măsuri de precauţie. 


Vincenti se uită la ceas. Ar fi trebuit ca O'Conner să-i fi dat 
deja de veste. Telefonul montat pe perete avea linie directă cu 
nivelurile superioare ale casei. Se abţinuse să sune el, nedorind 
să se deconspire. Stăteau ascunşi acolo de vreo trei ore şi îi era 
foame, deşi stomacul i se frământa mai mult din cauza anxietăţii 
decât de foame. 

Işi ocupase timpul securizând date pe cele două calculatoare 
ale laboratorului. De asemenea, finalizase două experimente pe 
care el şi Lyndsey le realizaseră pentru a verifica dacă 
arhebacteriile puteau fi depozitate în siguranţă la temperatura 
camerei măcar pentru cele câteva luni reprezentând intervalul 
dintre momentul producţii şi cel al vânzării. Concentrarea asupra 
experimentelor fusese de folos în privinţa atenuării spaimei lui 
Lyndsey, însă Walde rămăsese într-o stare de agitaţie. 

— Aruncă tot, îi spuse Vincenti lui Lyndsey. Toate lichidele, 
soluţiile de conservare, probele! Să nu rămână nimic! 

— Ce faceţi? întrebă Karyn. 

Nu se simţea capabil să poarte o discuţie în contradictoriu cu 
ea, aşa că îi spuse: 

— Nu avem nevoie de ele. 

Ea se ridică de pe scaunul pe care stătuse aşezată până 
atunci. 

— Şi cum rămâne cu tratamentul meu? Mi-ai dat suficient? 
Sunt vindecată? 

— Vom şti acest lucru mâine sau poimâine. 


387 


— Şi dacă nu sunt? Atunci ce se va întâmpla? 

Vincenti îi aruncă o privire scrutătoare. 

— Ai cam multe pretenţii pentru o femeie care era pe moarte. 

— Răspunde-mi! Sunt vindecată? 

li ignoră întrebarea şi se concentră asupra ecranului de la 
calculator. Din câteva mişcări de mouse copie toate datele pe un 
stick de memorie. Pe urmă activă încriptare pe hard diskul 
calculatorului. Karyn îl prinse de cămaşă. 

— Tu eşti cel care a venit la mine. Tu voiai ajutorul meu. Voiai 
să o prinzi pe Irina. Mi-ai dat speranţe. Nu mă lăsa în aer! 

Femeia părea să creeze mai multe probleme decât merita. 
Decise însă să fie conciliant. 

— Putem să mai facem, spuse el calm. Este uşor de făcut. Şi 
dacă este necesar, te putem duce în locul în care trăiesc aceste 
bacterii şi te putem lăsa să le bei. Ele lucrează şi în acest mod. 

Dar respectiva asigurare nu păru să o satisfacă. 

— Eşti un ticălos mincinos! îi spuse Karyn dându-i drumul la 
cămaşă. Nu-mi vine să cred că am intrat în porcăria asta! 

Nici lui nu-i venea să creadă. Insă acum era prea târziu. 

— Ai reuşit să faci ceva? îl întrebă Vincenti pe Lyndsey. 

Bărbatul încuviinţă cu o mişcare a capului. Un zgomot de sticlă 
spartă atrase atenţia lui Vincenti. Se întoarse să vadă ce se 
întâmplase şi se pomeni atacat de Karyn, care ţinea în mână 
rămăşiţele ciobite ale unei sticle. Aceasta apropie pumnalul 
improvizat de abdomenul lui, după care se opri, aruncând flăcări 
din priviri. 

— Trebuie să aflu! Sunt vindecată? 

— Răspunde.-i, se auzi o altă voce. 

Se întoarse înspre ieşirea din laborator. Irina Zovastina stătea 
în dreptul uşii, cu un pistol în mână. 

— Este vindecată, Enrico? 


388 


81 


Malone zări o clădire la vreo trei kilometri distanţă. Viktor îi 
adusese acolo cu elicopterul venind dinspre nord, după ce virase 
spre est şi mersese de-a lungul graniţei chineze. Evaluă structura 
acesteia şi estimă că avea cam trei mii cinci sute de metri pătraţi 
împărţiţi pe trei niveluri. Se apropiau de intrarea din spate, 
partea din faţă fiind îndreptată înspre o vâlcea care făcea o 
scobitură în munţii pe trei laturi. Casa părea să fi fost amplasată 
special pe o protuberanţă plată, stâncoasă, cu vedere înspre 
câmpia întinsă. Schele acopereau o latură unde păreau să fi 
lucrat nişte zidari. Remarcă o movilă de nisip şi un malaxor de 
mortar. Dincolo de promontoriu se ridica un gard din fier forjat, o 
parte fiind deja în picioare, iar alte bucăţi fiind depozitate în 
apropiere. Nu se vedea însă nici un muncitor. Nici măcar un 
paznic. 

Intr-o parte a casei se găsea un garaj cu şase compartimente, 
cu uşile închise. O grădină care purta semnele unei îngrijiri 
atente se întindea între o zonă terasată şi începutul unei pădurici 
care se termina la baza unuia dintre piscurile din apropiere. 
Copacii începuseră să-şi etaleze noile frunze de primăvară de 
culoarea alamei. 

— A cui e casa asta? întrebă Malone. 

— Habar n-am! Ultima dată când am fost în zonă, acum vreo 
doi sau trei ani, nu era acolo. 

— Aici este locul? întrebă Cassiopeia, uitându-se prin parbrizul 
elicopterului, peste umărul lui Malone. 

— Aici este Arima. 

— E al naibii de linişte acolo jos, spuse Malone. 

— Munţii au acoperit sosirea noastră, explică Viktor. Le arătă 
spre instrumentele de bord. Radarul e curat. Suntem singuri. 

Lui Malone îi atrase atenţia o potecă bine conturată care 
trecea printr-o pădurice deasă, după care îşi croia drum în sus pe 
panta stâncoasă, dispărând apoi într-o crăpătură cufundată în 
întuneric. Mai băgă de seamă şi ceva care aducea cu un cablu 
electric şi care urca de-a lungul peretelui de stâncă, paralel cu 
poteca, prins de sol. 

— S-ar părea că este cineva interesat de muntele acela. 


389 


— Am observat şi eu acelaşi lucru, spuse Cassiopeia. 

— Trebuie să descoperim cine este proprietarul acestui loc, 
zise Malone. Insă trebuie să fim pregătiţi de orice. Incă mai avea 
pistolul pe care-l adusese cu el atunci când intrase în ţară. 
Câteva gloanţe însă le trăsese deja. Ai arme la bord? îl întrebă pe 
Viktor. 

Acesta dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— In compartimentul din spate, spuse el. 

Malone i se adresă Cassiopeiei: 

— Dă-ne câte una fiecăruia! 


Zovastina savura şocul produs atât asupra lui Lyndsey, cât şi 
asupra lui Vincenti, care se citea pe chipul amândurora. 

— Chiar credeaţi că sunt atât de proastă? 

— Naiba să te ia, Irina! spuse Karyn. 

— Ajunge! zise Zovastina ridicând pistolul spre ea. 

Karyn ezită în faţa amenințării, apoi se retrase în capătul 
îndepărtat al uneia dintre mese. Zovastina îşi îndreptă din nou 
atenţia asupra lui Vincenti. 

— Te-am prevenit în legătură cu americanii! Ţi-am spus că 
supravegheau totul. Şi ăsta este modul prin care îţi exprimi tu 
recunoştinţa? 

— Chiar ai pretenţia să cred aşa ceva? Dacă nu ar fi fost vorba 
de antidoturi, m-ai fi ucis cu multă vreme în urmă. 

— Tu şi Liga ta aţi vrut un refugiu. V-am oferit unul. Aţi vrut 
libertate financiară. O aveţi. Ai vrut terenuri, pieţe de desfacere, 
modalităţi să vă spălaţi banii murdari. V-am oferit toate aceste 
lucruri. Şi tot nu a fost suficient, după cum se pare. 

Vincenti îi întoarse privirea, făcând în mod vizibil eforturi să-şi 
ţină sub control expresia facială. 

— Tu s-ar părea că ţi-ai propus altceva. Ceva despre care 
presupun că nici măcar Liga ta nu ştie nimic. Ceva care o implică 
pe Karyn. 

Zovastina fu conştientă deodată de faptul că Vincenti nu avea 
să recunoască niciodată vreuna dintre acuzaţii. Insă cu Lyndsey 
altfel stătea treaba. Aşa că îşi concentră atenţia asupra lui. 

— Şi eşti şi tu implicat în toate astea! 

Cercetătorul o privi cu o groază nedisimulată. 

— Pleacă de aici, Irina! spuse Karyn. Lasă-l în pace! Lasă-i în 
pace pe amândoi! Ei fac lucruri măreţe! 


390 


— Lucruri măreţe? întrebă Zovastina surprinsă. 

— M-a vindecat, Irina! Nu tu, ci el. E/m-a vindecat! 

| se aprinse curiozitatea, simțind că putea afla prin intermediul 
lui Karyn informaţiile care îi lipseau. 

— Dar HIV nu se poate trata. 

Karyn izbucni în râs. 

— Asta-i problema ta, Irina! Tu ai impresia că nimic nu se 
poate realiza fără tine. Marele Ahile, aflat într-o călătorie eroică 
pentru a-şi salva iubitul. Asta eşti tu. O lume plină de fantezii 
care există numai în mintea ta. 

Zovastinei i se contractară muşchii gâtului şi i se încordă 
degetul pe trăgaciul pistolului. 

— Eu nu sunt o epopee, spuse Karyn. Ce se întâmplă cu mine 
e real. Şi nu este vorba despre Homer, sau despre greci, ori 
despre Alexandru. Este vorba despre viaţă şi despre moarte. 
Despre viaţa mea. Moartea mea. lar acest om, spuse ea 
strângându-l pe Vincenti de braţ, acest om m-a vindecat! 

— Ce prostii i-ai băgat în cap? îl întrebă Zovastina pe Vincenti. 

— Prostii? îi replică pe un ton răstit Karyn. L-a găsit! A găsit 
remediul. O singură doză mi-a dat şi de ani de zile nu m-am mai 
simţit atât de bine! 

Ce descoperise oare Vincenti? 

— Nu pricepi, Irina? continuă Karyn. Tu nu ai făcut nimic. E/a 
făcut totul. El are remediul. 

Zovastina o cântări din priviri pe Karyn. Era plină de energie. 
Un amalgam de emoţii intense. 

— Ai măcar habar câte am făcut ca să încerc să te salvez? 
Toate riscurile pe care mi le-am asumat? Te-ai întors la mine 
când erai la ananghie, iar eu te-am ajutat. 

— Ba nu ai făcut nimic pentru mine! Numai pentru tine. M-ai 
privit cum sufeream, voiai să mor mai repede. 

— Medicina modernă nu avea nimic de oferit. Am încercat să 
găsesc ceva care să ajute. Curvă nerecunoscătoare ce eşti! îi 
strigă Zovastina, plină de indignare. 

Chipul lui Karyn se înnegură, cuprins de tristeţe. 

— Chiar nu pricepi, nu-i aşa? spuse ea. Niciodată nu ai 
priceput. Un obiect în posesia ta. Asta este tot ce am fost eu 
pentru tine, lrina. Ceva ce puteai controla. De aceea te-am 
înşelat. De aceea am căutat alte femei şi alţi bărbaţi. Ca să-ți 
demonstrez că nu puteam să fiu dominată. Nu ai priceput 


391 


niciodată... nici măcar acum nu pricepi. 

Inima Zovastinei se revoltă, în vreme ce mintea era de acord 
cu cele spuse de Karyn. | se adresă lui Vincenti: 

— Ai găsit remediul pentru SIDA? 

Acesta se uită încruntat la ea, dar nu-i răspunse. 

— Spune-mi! strigă ea. Trebuia neapărat să afle. Ai găsit 
licoarea lui Alexandru? Locul sciţilor? 

— Habar n-am despre ce vorbeşti, spuse Vincenti. Nu ştiu 
nimic despre Alexandru, despre sciți sau despre vreo licoare. 
Însă Karyn are dreptate. Cu mai mult timp în urmă am găsit un 
remediu în muntele din spatele casei. Un vindecător din zonă mi- 
a vorbit despre acest loc. El îl numea Arima în limba lui, adică 
locul de sub acoperiş. Este o substanţă naturală care ne poate 
îmbogăţi pe toţi. 

— Despre asta era vorba? O nouă modalitate de a face mai 
mulţi bani? 

— Ambiţia ta ne va distruge pe toţi. 

— Şi atunci ai încercat să mă ucizi? Să mă opreşti? Şi totuşi, 
m-ai prevenit. Ţi s-a făcut frică? 

El negă cu un gest din cap. 

— Am găsit o variantă mai bună, îi spuse. 

Ea auzi din nou în minte cuvintele pe care i le spusese Edwin 
Davis şi îşi dădu seama că erau adevărate. Făcu un semn către 
Karyn. 

— Şi aveai de gând s-o foloseşti ca să mă discreditezi. Să 
întorci oamenii împotriva mea. Mai întâi să o vindeci, după care 
să te foloseşti de ea. Şi apoi ce se întâmpla, Enrico? Ai fi omorât- 
0? 

— Nu ai auzit ce ţi-am spus? interveni Karyn. El m-a salvat! 

Zovastinei nu îi mai păsa de-acum. Fusese o greşeală să o 
reprimească pe Karyn. Işi asumase pentru asta o mulţime de 
riscuri nebuneşti. Şi totul fusese în zadar. 

— Irina, îi strigă Karyn, dacă oamenii din blestemata asta de 
Federație ar şti cum eşti în realitate, nimeni nu te-ar urma! Eşti o 
mincinoasă! O mincinoasă criminală! Nu cunoşti altceva în afară 
de durere. Asta este plăcerea ta, durerea! Da, am vrut să te 
distrug! Am vrut să te fac să te simţi la fel de măruntă ca şi 
mine! 


A 


Karyn fusese singura persoană faţă de care îşi deschisese 


392 


sufletul; nu se simţise niciodată mai apropiată de vreo altă fiinţă 
umană. Homer avea dreptate: „Odată ce s-a produs un rău, chiar 
şi un nătărău l-ar înţelege”. O împuşcă pe Karyn în piept. Pe 
urmă o mai împuşcă o dată, în cap. 


Vincenti aşteptase ca Zovastina să acţioneze. Încă mai ţinea 
stick-ul de memorie în mâna stângă, strânsă pumn. şi ţinu acea 
mână rezemată pe masa înaltă până la nivelul taliei, în vreme ce 
cu mâna dreaptă deschise încetişor sertarul de sus. lnăuntru se 
găsea arma pe care o adusese atunci când coborâse. 

Zovastina o împuşcă pe Karyn Walde pentru a treia oară. El 
apucă pistolul. 


Furia Zovastinei se descătuşa cu fiecare apăsare pe trăgaci. 
Gloanţele sfârtecau trupul slab al lui Karyn, lovindu-se apoi de 
peretele de stâncă din spatele ei. Fosta ei iubită nu mai simţise 
nimic din ce urmase, deoarece murise aproape instantaneu, 
trupul contorsionat de pe podea sângerând puternic. 

Grant Lyndsey rămăsese tăcut în timpul schimbului de replici. 
El era un nimic. Un suflet slab, inutil. Vincenti însă era cu totul 
altfel. El nu s-ar fi dat bătut fără să lupte, iar acum îşi dăduse 
seama cu certitudine că era pe punctul de a muri. Zovastina 
îndreptă pistolul în direcţia acestuia. Mâna lui dreaptă apăru la 
vedere, ţinând un pistol. Il împuşcă de patru ori, golind 
încărcătorul de restul de cartuşe. 

Pe cămaşa lui Vincenti înfloriră pete de sânge. Ochii i se 
dădură peste cap şi scăpă pistolul, care căzu zăngănind în vreme 
ce trupul îndesat al bărbatului se prăbuşea la podea. 

Două dintre probleme fuseseră rezolvate. Zovastina se 
apropie de Lyndsey şi îi îndreptă spre faţă arma descărcată. 
Groaza i se aşternuse acestuia pe chip. Nu conta că arma avea 
încărcătorul gol. Simplul fapt de a vedea un pistol îndreptat 
înspre el era suficient ca Zovastina să se facă înţeleasă. 

— Te-am prevenit să rămâi în China! îi spuse ea. 


393 


82 


Stephanie, Henrik şi Ely erau reţinuţi în interiorul casei. 
Fuseseră conduşi de la poartă până în interiorul conacului, iar 
maşina le fusese depozitată într-un garaj separat. Nouă soldaţi 
păzeau interiorul. Stephanie nu zărise nici un membru al 
personalului. Stăteau în ceea ce părea a fi o bibliotecă, iar 
încăperea era spațioasă şi elegantă, cu ferestre înalte care 
încadrau imaginea panoramică a văii luxuriante de dincolo de 
clădire. Trei bărbaţi cu puşti mitralieră AK-74, tunşi periuţă după 
moda militară, stăteau pe poziţie, unul lângă fereastră, altul 
lângă uşă şi al treilea lângă un corp de bibliotecă de influenţă 
orientală. Pe podea zăcea un cadavru; un individ caucazian de 
vârstă mijlocie, probabil american, cu un glonţ în cap. 

— Nu-mi miroase a bine, îi spuse ea în şoaptă lui Henrik. 

— Nici eu nu văd nimic pozitiv în situaţia asta. 

Ely părea calm. Insă el trăise sub ameninţare în ultimele două 
luni şi era probabil confuz încă în privinţa lucrurilor care i se 
întâmplau. Totuşi, se arătă dornic să îşi păstreze încrederea în 
Henrik. Sau şi mai probabil, în Cassiopeia, despre care ştia că se 
află prin apropiere. Era evident că tânărul ţinea mult la ea. Insă 
nu era de presupus că reîntâlnirea lor avea să se petreacă prea 
curând. Stephanie spera că Malone va fi mai prevăzător decât 
fusese ea. Telefonul mobil îi rămăsese în buzunar. 

Un lucru destul de curios; deşi fusese percheziţionată, i se 
permisese să-l păstreze. 

Atenţia îi fu atrasă de un zgomot. Se întoarse şi văzu cum 
corpul oriental de bibliotecă se rotea spre interior, oprindu-se la 
jumătatea distanţei şi lăsând să se vadă un coridor. Un bărbat 
mic de statură, cu o figură răutăcioasă şi cu un început de chelie, 
apăru din întuneric cu o expresie îngrijorată, urmat de Irina 
Zovastina, care ţinea în mână un pistol. Soldatul de pază îi făcu 
loc Ministrului său Suprem, retrăgându-se către ferestre. 

Zovastina apăsă un buton al unei telecomenzi şi corpul de 
bibliotecă se închise. Apoi aruncă dispozitivul peste cadavru. li 
înmână pistolul unuia dintre soldaţii de pază şi luă puşca 
mitralieră AK-74 a acestuia. Se duse direct la Thorvaldsen şi îi 
trase o lovitură în stomac cu patul armei. Danezului i se tăie 


394 


răsuflarea, se îndoi de spate şi îşi duse mâinile la burtă. Atât 
Stephanie, cât şi Ely se repeziră să-l ajute, însă ceilalţi soldaţi 
care stăteau de pază îşi îndreptară armele spre ei. 

— Am hotărât ca, în loc să te sun înapoi, aşa cum ai sugerat 
mai devreme, să vin în persoană, zise Zovastina. 

Thorvaldsen se chinui să-şi recapete respiraţia şi se îndreptă 
de spate, luptându-se cu durerea. 

— E bine de ştiut, că am făcut o asemenea, impresie 
puternică. 

— Cine eşti? o întrebă Zovastina pe Stephanie. 

Aceasta se prezentă şi adăugă: 

— De la Departamentul de Justiţie al Statelor Unite. 

— Malone lucrează pentru tine? 

Ea încuviinţă cu o mişcare a capului şi minţi: 

— Da, lucrează pentru mine. 

Zovastina se uită apoi la Ely. 

— Ce ţi-au spus aceşti spioni? 

— Că eşti o mincinoasă! Că m-ai ţinut prizonier împotriva 
dorinţei mele, fără ca eu măcar să ştiu acest lucru. Tăcu preţ de 
câteva secunde, probabil pentru a-şi aduna curajul, după care 
continuă: Că te pregăteşti să porneşti un război. 


Zovastina era furioasă pe ea însăşi. Se lăsase stăpânită de 
emoţii. Uciderea lui Vincenti fusese necesară. Insă, în privinţa lui 
Karyn, regreta că o omorâse, deşi nu existase alternativă. 
Trebuia s-o facă. Remediul pentru SIDA? Cum era posibil aşa 
ceva? O minţiseră? Sau o duseseră doar cu zăhărelul? Vincenti 
pregătea ceva de o bună bucată de vreme. Ştiuse acest lucru. 
Acesta şi fusese motivul pentru care îşi recrutase propriii spioni, 
cum era şi Kamil Revin, care o ţinea permanent la curent. 

li cântări din priviri pe cei trei prizonieri şi îl anunţă pe 
Thorvaldsen: 

— Poate că în Veneţia mi-ai luat-o înainte, însă nu şi acum. 
Făcu un semn cu pistolul mitralieră către Lyndsey. Vino aici! 

Bărbatul rămăsese înţepenit locului, cu privirea la armă. 
Zovastina făcu un semn şi unul dintre soldaţi îl împinse pe 
Lyndsey înspre ea. Acesta se împiedică şi căzu pe podea, după 
care încercă să se ridice, însă ea îl opri în momentul în care se 
ridică într-un genunchi, sprijinindu-i pe nas ţeava puştii 
mitralieră. 


395 


— Spune-mi cu exactitate ce se petrece aici. Până număr la 
trei. Unu! 

Tăcere. 

— Doi! 

Tăcere în continuare. 

— Trei! 


Răul presentiment care îl stăpânea pe Malone se accentua pe 
măsură ce trecea timpul. Zburau la punct fix la o distanţă de 
vreo trei kilometri de casă, folosindu-se de munte pentru a se 
ţine la adăpost. In continuare, nu se vedea nici un semn de 
activitate, nici înăuntru, nici afară. Fără îndoială, proprietatea de 
sub ei costa zeci de milioane de dolari. Era situată într-o zonă a 
lumii unde nu existau prea mulţi oameni care să-şi permită un 
asemenea lux, poate cu excepţia Zovastinei. 

— Trebuie să verificăm locul ăla, spuse el. 

li atrase din nou atenţia cărarea care ducea în sus pe muntele 
golaş şi cablul electric de la sol. Căldura după-amiezii dansa în 
valuri de-a lungul peretelui de piatră. Se gândi din nou la 
ghicitoarea lui Ptolemeu: „Urcă pe zidurile construite de zei. 
Când ajungi sub acoperiş, priveşte în ochiul cafeniu şi fă-ţi curaj 
să găseşti adăpostul îndepărtat”. Zidurile construite de zei. Adică 
munţii. Ajunse la concluzia că nu mai avea nici un rost să zboare 
în aşteptare. Aşa că îşi scoase căştile şi luă grăbit telefonul. 


Stephanie privea cum bărbatul îngenuncheat pe podea 
plângea nestăpânit, în vreme ce Zovastina număra până la trei. 

— Te rog, o, Doamne! spuse el. Nu mă omori! 

Pistolul mitralieră era îndreptat în continuare spre capul lui. 

— Spune-mi ce vreau să ştiu! zise Zovastina. 

— Vincenti avea dreptate. A spus adevărul în laborator. Ele 
trăiesc în muntele din spate, la capătul potecii. Intr-un ochi de 
apă verde. A instalat electricitate şi becuri acolo. Le-a găsit cu 
multă vreme în urmă. Vorbea repede, cuvintele învălmăşindu-se 
într-o confesiune frenetică: Mi-a spus totul! L-am ajutat să le 
schimbe. Ştiu principiul după care lucrează! 

— Ce sunt aceste e/e? întrebă ea cu calm. 

— Bacterii. Arhebacterii. O formă de viaţă unică. 

Stephanie sesiză o schimbare în tonul vocii, ca şi cum individul 
şi-ar fi găsit un nou aliat. 


396 


— Se hrănesc cu virusuri. Îi distrug, însă nouă nu ne fac nici un 
rău. Asta-i motivul pentru care am făcut toate testele alea 
clinice. Ca să vedem cum acţionează pe virusurile tale. 

Zovastina păru să analizeze ceea ce tocmai auzise. Stephanie 
auzise referinţa la Vincenti şi se întrebă dacă acea proprietate îi 
aparţinea acestuia. 

— Lyndsey, spuse Zovastina, vorbeşti prostii. Nu am timp. 

— Vincenti te-a minţit în legătură cu antidoturile. 

Acest aspect o interesa. 

— Tu credeai că există câte unul pentru fiecare zoonoză, 
spuse Lyndsey, apoi clătină din cap. Nu este adevărat. Nu există 
decât unul singur. Arătă înspre direcţia opusă ferestrelor din 
încăpere, spre spatele casei. În partea aia. Bacteriile din ochiul 
de apă verde. Acestea erau antidoturile pentru fiecare virus pe 
care l-am descoperit. Te-a minţit. Te-a făcut să crezi că existau 
mai multe contramăsuri. Nu-i adevărat. Numai una singură. 

Zovastina apăsă mai tare ţeava pistolului mitralieră pe figura 
lui Lyndsey. 

— Dacă Vincenti m-a minţit, atunci înseamnă că şi tu ai făcut 
acelaşi lucru! 

Telefonul lui Stephanie se auzi sunând în buzunarul acesteia. 
Zovastina îşi ridică privirea. 

— Domnul Malone! În sfârşit! spuse ea şi făcu un gest cu arma 
înspre Stephanie. Răspunde-i! 

Stephanie ezită. Zovastina îşi îndreptă pistolul mitralieră către 
Thorvaldsen. _ 

— El nu-mi este de nici un folos. In afară de a te face să 
răspunzi. 

Stephanie deschise telefonul. Zovastina se apropie de ea şi 
ascultă conversaţia. 

— Unde sunteţi? întrebă Malone. 

Zovastina clătină din cap. 

— Incă nu am ajuns, spuse Stephanie. 

— Cam cât mai aveţi? 

— Incă vreo jumătate de oră. E mai departe decât am crezut. 

Zovastina aprobă minciuna cu un gest al capului. 

— Noi am ajuns, spuse Malone. Ne uităm la una dintre cele 
mai mari case pe care le-am văzut vreodată, mai ales într-un loc 
pustiu cum e ăsta. Pare că nu-i nimeni. Este un drum pavat cam 
de un kilometru jumătate, care duce spre proprietate dinspre 


397 


autostradă. Noi zburăm la punct fix, la vreo trei kilometri în 
spatele casei. Ar putea Ely să ne ofere mai multe informaţii? 
Există o cărare care duce sus pe munte, până la o spărtură în 
stâncă. Să ne ducem să vedem ce-i acolo? 

— Stai să întreb. 

Zovastina îi făcu din nou un semn afirmativ cu capul. 

— Ely spune că e o idee bună. 

— Atunci ne ducem să aruncăm o privire. Sună-mă când 
ajungeţi! 

Stephanie închise telefonul, iar Zovastina i-l luă. 

— Acum o să aflăm cât de multe ştiu cu adevărat Cotton 
Malone şi Cassiopeia Vitt, rosti Ministrul Suprem. 


398 


83 


Cassiopeia găsi trei pistoale în rastel. Cunoştea marca: 
Makarov. Erau ceva mai îndesate decât cele Beretta fabricate 
special pentru armată, însă una peste alta erau nişte arme destul 
de bune. 

Elicopterul cobori, iar ea privi pe geam felul în care se 
apropiau cu rapiditate de pământ. Malone tocmai vorbise cu 
Stephanie la telefon. Se părea că încă nu ajunseseră acolo. 
Tânjea să-l vadă pe Ely. Cu toată fiinţa. Voia să ştie dacă era 
bine. Il jelise, însă nu pe de-a-ntregul, mereu se îndoise, mereu 
sperase. Acum nu îi mai plângea pierderea. Avusese dreptate să 
continue căutarea medalioanelor cu elefant. Avusese dreptate să 
se concentreze asupra lrinei Zovastina. Fusese îndreptăţită să-l 
ucidă pe individul din Veneţia. Deşi se înşelase în privinţa lui 
Viktor, nu simţea nici o remuşcare în privinţa partenerului 
acestuia. Zovastina fusese aceea care începuse bătălia şi nu ea. 

Elicopterul ateriză şi turbina se opri. Vuietul motorului fu 
înlocuit cu o tăcere stranie. Deschise uşa glisantă a 
compartimentului din spate. Malone şi Viktor coborâră şi ei. 
După-amiaza era uscată, soarele era plăcut, aerul, călduţ. Se uită 
la ceas: era ora 15.25. Fusese o zi lungă, iar sfârşitul acesteia nu 
se întrezărea încă. Singura perioadă în care reuşise să doarmă 
puţin fuseseră cele două ore din avion, când venise împreună cu 
Zovastina de la Veneţia, însă nu avusese deloc un somn 
odihnitor, fiind muncită de griji. 

întinse câte un pistol fiecăruia din cei doi bărbaţi. Malone îşi 
puse celălalt pistol în elicopter şi îndesă Makarovul la brâu. Viktor 
făcu şi el acelaşi lucru. 

Se aflau la aproximativ o sută cincizeci de metri în spatele 
casei, chiar dincolo de pădurice. Cărarea care ducea pe munte se 
întindea la dreapta lor. Malone se aplecă şi pipăi cablul electric 
gros, ce urca paralel cu poteca. 

— Vibrează. Cu certitudine este cineva care doreşte să aibă 
electricitate acolo sus. 

— Ce o fi acolo? întrebă Viktor. 

— Poate o fi ceea ce caută fosta ta şefă. 


399 


Stephanie îl privi pe Henrik în momentul în care Zovastina 
dădu ordin ca doi dintre soldaţi să coboare în laborator. 

— Eşti bine? îl întrebă ea. 

El dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Am păţit chestii şi mai rele, îi răspunse. 

Stephanie avea însă unele îndoieli cu privire la starea lui. 
Thorvaldsen trecuse de şaizeci de ani, avea coloana vertebrală 
afectată şi nu era în ceea ce considera ea drept cea mai bună 
condiţie fizică. 

— Nu ar trebui să-i asculţi pe oamenii ăştia, îi spuse Zovastina 
lui Ely. 

— De ce nu? Tu eşti cea care ameninţă cu arma pe toată 
lumea. Care loveşte oamenii în vârstă. De ce nu încerci să mă 
loveşti şi pe mine? 

— Un cărturar căruia îi place să se bată? Nu, prietenul meu cel 
inteligent! Noi doi nu trebuie să ne înfruntăm. Am nevoie ca tu să 
mă ajuţi. 

— Atunci pune capăt chestiei ăsteia! Lasă-i pe ei să plece şi te 
ajut. 

— Aş vrea eu să fie atât de simplu! 

— Are dreptate. Nu poate fi atât de simplu, spuse 
Thorvaldsen. Nu atunci când pregăteşte un război biologic. Un 
Alexandru cel Mare contemporan, care va ucide milioane de 
oameni pentru a recuceri tot ce a stăpânit cândva, ba chiar mai 
mult. 

— Nu mă lua peste picior! îl avertiză Zovastina. 

Thorvaldsen nu păru deloc impresionat. 

— Ba am să-ţi vorbesc aşa cum vreau, îi replică el. 

Zovastina ridică puşca mitralieră AK-74. 

Ely se repezi în faţa lui Thorvaldsen. 

— Dacă vrei să găseşti mormântul ăla, lasă arma jos, spuse el 
pe un ton ferm. 

Stephanie se întrebă dacă femeia aceasta despot îşi dorea 
suficient de mult străvechea comoară pentru a se lăsa provocată 
deschis în faţa unuia dintre oamenii ei. 

— Utilitatea ta scade văzând cu ochii, răspunse Zovastina cu 
egală fermitate. 

— Mormântul ar putea foarte bine să se găsească la mică 
distanţă de acest loc, spuse Ely. 

Stephanie admira hotărârea lui Ely. Acesta plimba o bucată de 


400 


carne pe la botul unui leu în libertate, sperând că o foame 
cumplită ar ţine în frâu instinctul fiarei de a ataca. Insă se părea 
că o citise perfect pe Zovastina. Aceasta cobori pistolul 
mitralieră. 

Cei doi soldaţi reveniră din laborator, ducând fiecare câte un 
calculator în braţe. 

— Totul este acolo, spuse Lyndsey. Experimentele, datele, 
metodologia de lucru cu arhebacteriile, totul este încriptat acolo. 
Numai că eu pot să decriptez totul. Numai eu şi Vincenti 
cunoşteam parolele. El avea încredere în mine. Mi-a spus totul. 

— Există experţi care pot decripta orice. Nu am nevoie de 
tine! 

— Numai că altora le-ar trebui o grămadă de timp pentru a 
obţine soluţiile chimice necesare pentru culturile de bacterii. Eu 
şi Vincenti am lucrat la asta în ultimii trei ani. Tu nu ai atâta timp 
la dispoziţie. Şi nu vei obţine antidotul. 

Stephanie îşi dădu seama că prostănacul fără coloană 
vertebrală îşi oferea pe tavă singurul lucru pe care-l avea în 
posesie. Zovastina ordonă ceva într-o limbă pe care Stephanie 
nu o înţelese şi cei doi bărbaţi care duceau calculatoarele în 
braţe ieşiră din încăpere. Pe urmă făcu un semn cu pistolul 
mitralieră şi le spuse să-i urmeze afară pe aceştia. 

Merseră pe hol până ajunseră în antreul principal, apoi se 
îndreptară către partea din spate a parterului. Apăru un alt 
soldat, iar Zovastina îl întrebă ceva într-o limbă care semăna cu 
rusa. Bărbatul încuviinţă din cap şi arătă înspre o uşă închisă. 
Fură opriţi în faţa acesteia şi, după ce uşa se deschise, 
Stephanie, Thorvaldsen, Ely şi Lyndsey fură împinşi înăuntru şi 
încuiaţi acolo. 

Stephanie cercetă cu privirea celula în care se aflau. Era un fel 
de debara goală, având probabil doi metri şi jumătate pe trei 
metri, lambrisată cu lemn nefinisat. lnăuntru mirosea a 
antiseptic. 

Lyndsey se năpusti la uşă şi bătu în lemnul masiv. 

— Pot să te ajut, ţipă el, lasă-mă să ies! 

— Tacă-ţi fleanca! îl repezi Stephanie. 

Lyndsey tăcu. Ea începu să evalueze situaţia grea în care 
erau, scormonindu-şi mintea în căutare de soluţii. Zovastina 
părea să se grăbească. Era preocupată de ceva. Uşa se deschise 
din nou. 


401 


— Slavă Domnului, spuse Lyndsey. 

Zovastina apăru în cadrul uşii, încă ţinând puşca mitralieră. 

— Ce vrei să faci, începu Lyndsey. 

— Sunt de acord cu ea: tacă-ţi fleanca! spuse Zovastina, după 
care îşi pironi privirea asupra lui Ely. Trebuie să aflu un lucru. 
Acesta este locul din ghicitoare? 

Ely nu răspunse imediat, iar Stephanie se întrebă dacă 
ingredientul care îi alimenta încăpăţânarea era curajul sau 
nebunia. In cele din urmă, acesta răspunse: 

— De unde să ştiu? Am stat închis în cabana aia. 

— Dar ai venit direct aici de la cabană, spuse Zovastina. 

— De unde ştii? întrebă Ely. 

Însă Stephanie cunoştea răspunsul. Piesele se aşezau la locul 
lor. Işi dădu seama ce se petrecuse: fuseseră manipulaţi. 

— Tu ai ordonat soldatului să tragă în cauciucurile noastre, 
zise Stephanie. Voiai să mergem cu maşina lui. Pentru că avea 
un dispozitiv de urmărire. 

— Era modalitatea cea mai simplă la care m-am putut gândi 
pentru a vedea ce anume ştiţi. Prezenţa voastră la cabană mi-a 
fost semnalată de aparatura de supraveghere electronică pe 
care am instalat-o în jurul ei. 

— Dar omul ăla nu avea nici cea mai mică idee, spuse 
Stephanie, care îl ucisese pe soldatul de pază. 

— şi făcea meseria, zise Zovastina, ridicând din umeri. Dacă l- 
aţi prins pe picior greşit, asta a fost numai din vina lui. 

— Dar eu l-am omorât, spuse Stephanie ridicând vocea. 

Zovastina păru nedumerită. 

— lţi faci prea multe griji pentru ceva care nu înseamnă 
absolut nimic, zise ea. 

— Nu era nevoie să moară! 

— Vezi, asta-i problema ta. Asta este problema Occidentului. 
Voi nu sunteţi în stare să faceţi ceea ce trebuie făcut. 

Stephanie îşi dădu acum seama că situaţia lor era chiar mai 
gravă decât îşi închipuise. Deodată, mai înţelese ceva: la fel era 
şi situaţia lui Malone şi a Cassiopeiei. Şi văzu că Henrik îi citise 
gândurile negre. 

Prin spatele Zovastinei trecură mai mulţi soldaţi, fiecare 
cărând câte o maşinărie cu aspect ciudat. Una fu aşezată pe 
podea lângă Zovastina. Deasupra ei era instalat un fel de furtun 
cu pâlnie, iar dedesubt zări nişte rotile. 


402 


— Această casă este mare. Va dura o vreme până o vom 
pregăti. 

— Pentru ce? întrebă Stephanie. 

— Pentru a-i da foc, răspunse Thorvaldsen. 

— Chiar aşa, spuse Zovastina. Între timp, mă duc să le fac o 
vizită domnului Malone şi domnişoarei Vitt. Să nu plecaţi nicăieri! 
mai zise Zovastina, trântind uşa în urma ei. 


403 


84 


Malone mergea în faţă, urcând panta, atenţia fiindu-i atrasă de 
nişte trepte care fuseseră săpate recent în piatră, din loc în loc. 
Cassiopeia şi Viktor veneau după el, amândoi aruncând în 
răstimpuri câte o privire în urmă. In continuare nu se zărea nici o 
mişcare dinspre casa care acum rămăsese la distanţă. Malone 
întorcea în minte ghicitoarea lui Ptolemeu pe toate feţele. „Urcă 
pe zidurile construite de zei.” Acest lucru putea foarte bine să se 
aplice aici, deşi el îşi imagina că urcuşul pe vremea lui Ptolemeu 
ar fi fost cu totul altfel. 

Cărarea ajunse pe o porţiune plată. Cablul de electricitate 
continua să şerpuiască, până în interiorul unei crăpături 
întunecate din peretele de piatră. Aceasta era îngustă, însă se 
putea trece prin ea. „Când ajungi sub acoperiş.” Fu primul care 
intră. 

Ochii nu îi erau deprinşi cu lumina redusă şi îi trebuiră câteva 
secunde să se obişnuiască. Poteca era scurtă, poate de vreo şase 
metri şi Malone se folosi de cablu să-l ghideze. Coridorul se 
termină în interiorul unei încăperi mai spaţioase. In lumina 
ambientală slabă zări cum cablul electric o cotea la stânga, până 
în dreptul unei cutii de joncțiune. Se apropie şi zări patru 
lanterne aşezate pe jos. Aprinse una şi se folosi de fasciculul 
luminos pentru a examina încăperea. Aceasta avea aproximativ 
nouă metri în lungime şi cam tot atâta, poate puţin mai mult, în 
lăţime, iar tavanul se găsea la vreo şase metri înălţime. Malone 
remarcă două ochiuri de apă, aflate la o distanţă de trei metri 
unul de celălalt. Auzi un declic şi încăperea se trezi la viaţă, 
inundată de lumină incandescentă. Se întoarse şi îl văzu pe 
Viktor în dreptul cutiei de joncțiune. Stinse lanterna. 

— Imi place să verific cum stă treaba înainte să trec la 
acţiune, spuse Malone. 

— De când? întrebă Cassiopeia. 

— la uitaţi-vă! spuse Viktor, făcând un gest către ochiurile de 
apă. 

Ambele erau iluminate de becuri amplasate sub apă, 
conectate la cabluri electrice. Cel din dreapta avea formă 
ovoidală şi părea de nuanţă maro. Celălalt era luminos, cu o 


404 


fosforescenţă verzuie. 

— „Priveşte în ochiul cafeniu”, spuse Malone. 

Se apropie de ochiul de apă maroniu şi băgă de seamă că apa 
era limpede ca într-o piscină, iar culoarea provenea de la nuanţa 
rocilor de pe fund. Se lăsă pe vine. Cassiopeia se aplecă alături 
de el. El încercă apa cu mâna. 

— E caldă, dar nu fierbinte, spuse. E ca apa dintr-o cadă de 
hidromasaj. Probabil că este ventilată termic. Munţii ăştia sunt 
încă activi. 

Cassiopeia îşi duse la buze degetele umede. 

— Nu are nici un gust, spuse ea. 

— Uită-te la fund. 

Văzu cum Cassiopeia remarca şi ea ceea ce lui tocmai îi 
atrăsese atenţia. La vreo trei metri adâncime, în apa cristalină, 
sculptată într-o bucată de stâncă, era litera Z aşezată culcat. 
Malone se duse la ochiul de apă verde. Cassiopeia îl urmă. Şi 
acolo era o apă limpede, colorată de rocile care aveau o nuanţă 
verzuie. Pe fundul micului bazin se vedea litera H. 

— De pe medalion, spuse el. ZH. Viaţă. 

— S-ar părea că ăsta este locul. 

Malone îşi dădu seama că Viktor rămăsese în preajma 
tabloului electric, nearătându-se prea interesat de descoperirea 
lor. Insă mai era ceva. Acum ştia ce însemna ultimul vers al 
ghicitorii. „Şi fă-ţi curaj să găseşti adăpostul îndepărtat.” Reveni 
la ochiul de apă maroniu. 

— lţi aduci aminte că atât pe medalion, cât şi în manuscrisul 
pe care l-a găsit Ely, sub ghicitoare, era un simbol ciudat? 
Malone trasă cu degetul conturul acestuia în solul nisipos. 


A 


— Nu reuşeam să-mi dau seama ce era, continuă el. Nişte 
litere? Ca doi de B lipiţi de un A? Acum ştiu exact ce este. Uite 
acolo! Malone arătă înspre peretele de piatră situat la doi metri 
sub suprafaţa ochiului de apă maroniu. Uită-te la deschizătura 
aia. Nu ţi se pare cunoscută? 

Cassiopeia se concentră să observe ceea ce el remarcase 
deja. Deschizătura semăna cu doi de B lipiţi de un A. 

— Da, seamănă cu simbolul. 

— „Când ajungi sub acoperiş, priveşte în ochiul cafeniu şi fă-ţi 


405 


curaj să găseşti adăpostul îndepărtat.” Ştii ce înseamnă asta? 

— Nu, Malone! Spune-ne tu ce înseamnă! 

El se întoarse în direcţia din care se auzise vocea. Irina 
Zovastina stătea în dreptul ieşirii. 


Stephanie se apropie de uşă şi ascultă. Auzi de cealaltă parte 
huruitul slab al unui motor electric, pornind, oprindu-se, apoi 
ceva se izbi de uşă. După un moment de ezitare, bâzâitul 
mecanic reîncepu. 

— Acum acoperă suprafeţele, spuse Thorvaldsen. Roboții 
împrăştie substanţa înainte să explodeze şi să distrugă totul. 

Ea sesiză un miros. Dulceag şi greţos. Se simţea mai puternic 
în partea de jos a uşii. 

— Focul grecesc? întrebă ea. 

Thorvaldsen dădu din cap în semn de încuviinţare, după care i 
se adresă lui Ely: 

— Tu l-ai descoperit. 

— Căţeaua aia dementă are de gând să ne prăjească pe toţi 
aici, zise Lyndsey. Suntem prinşi în capcană! 

— Spune-ne ceva ce nu ştim, murmură Stephanie. 

— A omorât pe cineva folosindu-l? întrebă Ely. 

— Până acum nu am auzit nimic despre aşa ceva, spuse 
Thorvaldsen. S-ar putea să avem onoarea de a fi cei dintâi. Deşi 
Cassiopeia l-a folosit cu siguranţă în avantajul ei la Veneţia. 
Bătrânul şovăi, apoi zise: A omorât trei indivizi. 

— De ce? întrebă Ely, vizibil şocat. 

— Ca să te răzbune pe tine. 

Chipul binevoitor al tânărului se încruntă, descumpănit. 

— Suferea. Era furioasă. In momentul în care a aflat că 
Zovastina era în spatele acestor lucruri, nimic nu a putut să o 
mai oprească. 

Stephanie examină uşa. Avea balamale de oţel şi sus şi jos. 
Acestea erau prinse cu şuruburi şi nu se vedea o şurubelniţă pe 
nicăieri. Izbi cu mâna în lemn, apoi îl întrebă pe Lyndsey: 

— Vincenti este proprietarul acestei monstruozităţi? 

— A fost. Zovastina l-a omorât. 

— S-ar părea că femeia îşi consolidează puterea, spuse 
Thorvaldsen. 

— E o neghioabă, spuse Lyndsey. Aici se petrec mult mai 
multe lucruri. Aş fi putut să le am pe toate. Blestematele alea de 


406 


merite! El mi le oferise mie. 

— Vincenti? întrebă Stephanie. 

Lyndsey încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Nu pricepi? zise Stephanie. Zovastina are acum 
calculatoarele cu informaţii. Işi are şi virusurile. lar tu i-ai spus că 
nu există decât un singur antidot şi i-ai explicat unde poate fi 
găsit acesta. Nu mai prezinţi nici un interes pentru ea. 

— Dar are nevoie de mine! se răsti Lyndsey. Doar ştie! 

Răbdarea lui Stephanie ajunsese la limită. 

— Ce anume ştie? îl întrebă. 

— Ştie ce sunt bacteriile alea. Sunt remediul care vindecă 
SIDA! 


407 


85 


Viktor auzi glasul inconfundabil al Zovastinei. De câte ori până 
atunci nu îi dăduse ordine pe acelaşi ton rece şi tăios? El stătuse 
într-o parte, în apropierea ieşirii, retras din calea lui Malone şi a 
Cassiopeiei, ascultându-i. Se găsea de asemenea şi în afara 
câmpului vizual al Zovastinei, deoarece ea încă nu intrase în 
încăperea iluminată, rămânând în coridorul întunecat. Privi cum 
Malone şi Vitt se răsuciră înspre Zovastina. Nici unul din ei nu 
trădă prezenţa lui. Se apropie încet de locul în care era 
deschizătura în zid. Ţinu ferm pistolul în mâna dreaptă şi aşteptă 
momentul în care Zovastina pătrunse în interior, îndreptând apoi 
arma înspre capul acesteia. Zovastina se opri locului. 

— Trădătorul meu! Chiar mă întrebam pe unde eşti. 

Viktor observă că femeia venise neînarmată. 

— Ai de gând să mă împuşti? îl întrebă ea. 

— Numai dacă îmi dai vreun motiv. 

— Nu am nici o armă la mine. 

Acest aspect îl îngrijoră. li aruncă iute o privire lui Malone şi îşi 
dădu seama că şi el era preocupat. 

— Mă duc să verific, spuse Cassiopeia, îndreptându-se spre 
ieşire. 

— O să-ţi pară rău că m-ai atacat, îi zise Zovastina 
Cassiopeiei. 

— Ţi-aş oferi bucuroasă ocazia de a-ţi lua revanşa. 

Zovastina zâmbi. 

— Mă îndoiesc că domnul Malone sau trădătorul meu de aici 
mi-ar îngădui această plăcere. 

Cassiopeia dispăru prin deschizătură. Apăru din nou câteva 
secunde mai târziu. 

— Nu e nimeni afară. Tot nu se vede nici o mişcare nici 
dinspre casă, nici prin împrejurimi. 

— Şi atunci ea de unde a apărut? întrebă Malone. Şi de unde a 
ştiut cum să ajungă aici? 

— Când aţi reuşit să-i evitaţi pe emisarii mei în munţi, am 
decis să vă lăsăm în pace şi să vedem încotro vă îndreptaţi, 
spuse Zovastina. 

— Cine e proprietarul acestui domeniu? întrebă Malone. 


408 


— Enrico Vincenti. Sau cel puţin el era, pentru că tocmai l-am 
omorât. 

— Călătorie sprâncenată, spuse Malone. Dacă nu ai fi făcut tu 
acest lucru, aş fi făcut-o eu! 

— Şi care ar fi motivul urii tale? 

— A ucis un prieten de-al meu. 

— lar tu ai venit ca s-o salvezi pe domnişoara Vitt? 

— La drept vorbind, am venit aici ca să te opresc pe tine. 

— Acest lucru s-ar putea să se dovedească problematic. 

Atitudinea ei curtenitoare stârnea neliniştea lui Malone. 

— Pot să arunc şi eu o privire la ochiurile de apă? întrebă 
Zovastina. 

— Poftim, spuse el, deoarece avea nevoie de un răgaz să 
evalueze situaţia. 

Viktor coborî pistolul, însă rămase cu degetul pe trăgaci, 
pentru orice eventualitate. Malone nu prea ştia ce să creadă 
despre ce se petrecea acolo. Insă situaţia lor îi dădea de gândit. 

Exista o singură ieşire din încăperea aceea săpată în stâncă. Și 
nu era niciodată de bun augur să n-ai alternativă. 

Zovastina se apropie de ochiul de apă maroniu şi aruncă o 
privire în interior. Pe urmă se duse înspre ochiul de apă verzui. 

— ZH. De pe medalioane. Chiar mă întrebam de ce Ptolemeu 
adăugase aceste litere pe monede. Probabil că el este acela care 
a amplasat sculpturile în piatră pe fundul ochiurilor de apă. Cine 
altcineva ar fi putut să facă acest lucru? Ingenios! A durat destul 
de mult să descifrăm ghicitoarea. Cui datorăm recunoştinţa 
noastră? Tie, domnule Malone? 

— Să spunem mai degrabă că a fost un efort de echipă. 

— Eşti un tip modest. Păcat că nu ne-am întâlnit mai demult şi 
în alte circumstanţe. Mi-ar face mare plăcere dacă ai lucra pentru 
mine. 

— Am deja o ocupaţie. 

— Agent american. 

— De fapt, sunt posesorul unui anticariat şi vând cărţi. 

Ea pufni în râs. 

— Şi mai ai şi simţul umorului! 

Viktor stătea pregătit, de gardă, în spatele Zovastinei. 
Cassiopeia păzea ieşirea. 

— Spune-mi, Malone! Ai rezolvat întreaga ghicitoare? 
Alexandru cel Mare se află aici? Erai pe punctul să-i explici ceva 


409 


domnişoarei Vitt în momentul în care v-am întrerupt eu. 

Malone ţinea în continuare lanterna în mână. Era una 
profesională. Părea rezistentă la apă. 

— Vincenti a pus electricitate peste tot pe aici. Ba chiar a 
luminat şi ochiurile de apă. Nu eşti curioasă de ce acest lucru era 
atât de important pentru el? 

— Mie mi se pare că nu este nimic aici. 

— Ei bine, aici faci o mare greşeală, spuse Malone, după care 
puse lanterna pe podea şi îşi scoase haina şi cămaşa. 

— Ce faci? îl întrebă Cassiopeia. 

El îşi descălţă pantofii şi şosetele, apoi îşi goli buzunarele de la 
pantaloni, scoţându-şi telefonul mobil şi portofelul. 

— Simbolul ăla săpat pe o latură a bazinului duce la 
„adăpostul îndepărtat”. 

— Cotton, spuse Cassiopeia. 

El îşi dădu drumul uşurel în apă. La început i se păru fierbinte, 
însă după un timp căldura ei avu un efect benefic asupra oaselor 
sale obosite. 

— N-o scăpaţi din priviri! zise Malone, apoi trase aer în piept şi 
se scufundă. 


— Remediul pentru vindecarea SIDA? îl întrebă Stephanie pe 
Lyndsey. 

— Cu mulţi ani în urmă, pe vremea când Vincenti lucra pentru 
irakieni, un vraci localnic i-a arătat nişte ochiuri de apă situate în 
interiorul muntelui. lar el a descoperit că bacteriile de acolo 
distrug virusul HIV. 

Ea văzu că Ely asculta cu o atenţie sporită. 

— Numai că nu a spus nimănui, continuă Lyndsey. A ţinut totul 
pentru sine. 

— De ce? întrebă Ely. 

— Aştepta momentul potrivit. A lăsat întâi să se dezvolte o 
piaţă pentru asta. A permis ca boala să se extindă. A rămas în 
expectativă. 

— Doar nu vorbeşti serios! spuse Ely. 

— Acum era pe punctul de a face cunoscut acest lucru. 

Pricepu şi Stephanie în cele din urmă. 

— Şi tu ai fi împărţit cu el profiturile? 

Lyndsey păru să sesizeze reținerea din tonul femeii. 

— Nu mă trata pe mine cu atitudinea asta superioară! Eu nu 


410 


sunt Vincenti. Nu ştiam nimic despre vreun tratament pentru 
SIDA până astăzi. Tocmai ce mi-a spus şi mie. 

— Şi ce aveaţi de gând să faceţi? întrebă ea. 

— Să ajutăm la producerea medicamentului. Ce e rău în asta? 

— In vreme ce Zovastina ucidea oamenii cu milioanele? Tu şi 
Vincenti aţi ajutat-o să poată face aşa ceva. 

Lyndsey clătină din cap în semn de dezacord. 

— Vincenti spunea că o va opri înainte ca ea să apuce să facă 
vreo mişcare. El deţinea antidotul. Ea nu putea acţiona fără 
acesta. 

— lar acum e sub controlul ei. Amândoi aţi fost nişte idioţi! 

— ţi dai seama, Stephanie, spuse Thorvaldsen, că Vincenti nu 
avea nici cea mai mică idee că se mai afla şi altceva acolo sus. El 
a cumpărat locul ăsta pentru a avea la îndemână sursa 
bacteriilor. A dat domeniului acelaşi nume cu denumirea asiatică. 
S-ar părea că nu ştia nimic despre mormântul lui Alexandru. 

Stephanie făcuse deja aceste conexiuni. 

— Leacul şi mormântul se află în acelaşi loc, spuse ea. Din 
nefericire, suntem blocaţi în debaraua asta. 

Măcar Zovastina lăsase lumina aprinsă. Examinase fiecare 
bucăţică din pereţii nefinisaţi şi din podeaua de piatră. Nu era 
nici o cale să iasă de acolo. Şi mirosul acela greţos pătrundea din 
ce în ce mai mult pe sub uşă. 

— Cele două calculatoare au în memorie toate informaţiile 
despre tratament? îl întrebă Ely pe Lyndsey. 

— Nu contează asta acum, spuse Stephanie. Important e să 
ieşim întâi de aici. Inainte să se aprindă focul de tabără. 

— Ba contează! zise Ely. Nu putem s-o lăsăm în posesia unor 
astfel de informaţii. 

— Ely, uită-te şi tu în jurul tău! Ce am putea să facem acum 
pentru a o împiedica? 

— Cassiopeia şi Malone sunt acolo. j 

— E adevărat, spuse Thorvaldsen. Insă mi-e teamă că 
Zovastina este cu un pas înaintea lor. 

Stephanie împărtăşea respectivul punct de vedere, însă asta 
era problema lui Malone, nu a ei. 

— Există ceva ce Zovastina nu ştie, spuse Lyndsey. 

Ea sesiză nuanţa din vocea lui, dar nu avea acum chef de aşa 
ceva. 

— Nu încerca să te târguieşti cu mine! 


411 


— Vincenti a copiat totul pe un stick de memorie chiar înainte 
să apară Zovastina. Ţinea stick-ul în mână când l-a împuşcat ea. 
Este tot acolo jos, în laborator. Cu stick-ul ăla şi cu mine, aţi avea 
antidotul pentru virusurile ei şi pentru a obţine remediul. 

— Crede-mă pe cuvânt, spuse Stephanie. Chiar dacă nu eşti 
decât un ticălos scârbos, dacă aş avea posibilitatea să te scot de 
aici, aş face-o. Izbi din nou în uşă. Numai că nu este să fie! 


Cassiopeia era cu un ochi la Zovastina, pe care Viktor o ţinea 
la respect cu pistolul şi cu celălalt la ochiul de apă. Malone se 
scufundase de aproape trei minute. Sub nici o formă nu avea 
cum să-şi ţină respiraţia atât de mult timp. Deodată apăru o 
umbră sub apă, iar Malone ieşi prin deschizătura cu formă 
ciudată din peretele de stâncă al bazinului şi urcă la suprafaţă, 
odihnindu-şi braţele pe marginea pietroasă, cu lanterna într-o 
mână. 

— Trebuie să vezi chestia asta, i se adresă el. 

— Şi să-i lăsăm pe ei aici? In nici un caz! 

— Viktor are pistolul. Se poate ocupa de ea. 

Cassiopeia ezita în continuare. Ceva nu era în ordine. Poate că 
fusese cu gândul la Ely, însă asta nu însemna că nu era 
conştientă de ce se petrecea în jurul ei. Viktor rămânea o 
necunoscută pentru ei, chiar dacă în ultimele câteva ore le 
fusese de ajutor. Bucăţi din trupul ei ar fi atârnat acum de doi 
copaci dacă nu ar fi fost el. Şi totuşi, avea rezerve. 

— Trebuie să vezi chestia asta, repetă Malone. 

— E acolo? întrebă Zovastina. 

— Ce n-ai da tu să ştii?! 

Cassiopeia purta acelaşi costum strâmt din piele pe care-l 
avusese şi la Veneţia. Işi scoase partea de sus şi rămase în 
pantaloni. Puse pistolul jos, la distanţă de Zovastina, lângă 
Malone. Un sutien sport de culoare neagră îi acoperea sânii; 
remarcă privirea lui Viktor. 

— Tu ai face mai bine să stai cu ochii pe ea, îi zise pe un ton 
sec. 

— Nu pleacă nicăieri! replică bărbatul. 

Cassiopeia se lăsă în apă. 

— Trage aer în piept şi vino după mine, îi spuse Malone. j 

Il văzu cum se scufundă şi se strecoară prin deschizătură. Il 
urmă la o distanţă de un metru, înotând prin unul dintre 


412 


portalurile în formă de B. [inea ochii deschişi şi văzu că se 
deplasau printr-un tunel din piatră, lat de aproximativ un metru 
şi jumătate. Ochiul de apă se găsea cam la doi metri de peretele 
de stâncă al încăperii, aşa că acum înotau în interiorul muntelui. 
Fasciculul lanternei lui Malone mătura suprafaţa tunelului şi ea 
se întrebă cât mai aveau până să ajungă la destinaţie. Deodată, 
îl văzu pe Malone ridicându-se. leşi şi Cassiopeia din apă, lângă 
el. 

Lumina lanternei înfăţişă o altă încăpere închisă, de data 
aceasta sub formă de dom, calcarul simplu fiind străbătut de 
umbre albăstrui adânci. In nişte firide tăiate în pereţi se găseau 
recipiente din alabastru acoperite cu capace fin sculptate. 
Deasupra, calcarul unghiular era perforat de nişte deschizături 
de formă neregulată. O lumină rece, argintie se strecura în 
încăperea cu înălţime impunătoare prin fiecare portal, razele 
prăfuite părând a se dizolva în stâncă. 

— Deschizăturile alea trebuie să ducă direct în jos, spuse 
Malone. Aerul e uscat ca naiba aici. Au rolul de a lăsa să 
pătrundă lumina, nu şi umezeala. De asemenea, sunt ventilate 
natural. 

— Oare au fost săpate de mâna omului? întrebă Stephanie. 

— Mă îndoiesc. Am bănuiala că locul ăsta a fost ales datorită 
faptului că ele se aflau aici, spuse el, după care se propti în braţe 
şi ieşi din bazin. Apa i se scurgea din pantalonii uzi. Trebuie să ne 
grăbim! 

Urcă şi ea. 

— Tunelul ăla este singurul lucru care face legătura dintre 
această încăpere şi cealaltă, spuse el. Am aruncat rapid o privire 
prin jur ca să fiu sigur. 

— Cu siguranţă, asta explică motivul pentru care nu a fost 
găsit niciodată. 

Malone urmări cu raza lanternei conturul pereţilor şi 
Cassiopeia zări nişte picturi decolorate. Rămăseseră numai 
fragmente: un războinic în carul său de luptă, având într-o mână 
sceptrul şi hăţurile şi cu cealaltă ţinând o femeie de talie; un cerb 
lovit de o suliță; un copac desfrunzit; un bărbat în picioare, cu o 
lance în mână; un alt bărbat deplasându-se către ceva ce aducea 
cu un mistreţ. Culorile ce se păstraseră păreau ţipătoare: violetul 
de pe mantia vânătorului, brunul roşcat al carului de luptă, 
galbenul animalelor. li atraseră atenţia şi alte scene, de pe 


413 


celălalt perete: un călăreț tânăr cu o lance şi având cunună pe 
cap, în mod evident un adolescent, pe punctul de a ataca un leu 
care fusese deja încolţit de câini. Fondul era de un alb decolorat 
aproape cu totul, străbătut de nuanţe intermediare de galben- 
portocaliu, roşu-deschis şi maro, amestecate cu nuanţe mai reci 
de albastru şi verde. 

— Aş spune că sunt influenţe asiatice şi greceşti, aprecie 
Malone. Insă nu sunt un expert. 

Mişcă fasciculul lanternei peste pietrele pătrate care aduceau 
cu parchetul unei podele. Un cadru de trecere plin de influenţe 
greceşti - coloane cu decoraţiuni gravate şi cu baze ornamentate 
- apărură din întuneric. Cassiopeia, care studiase ingineria 
antică, recunoscu eleganța stilului elenistic. Deasupra se întindea 
o inscripţie cu litere greceşti sculptate delicat. 

— Pe aici, spuse el. 


414 


86 


Vincenti se forţă să-şi deschidă ochii. Durerea din piept îi 
sfredelea în creier. Fiecare respiraţie părea o caznă. Câte gloanţe 
îl loviseră? Trei? Patru? Nu-şi amintea. Cumva însă, inima sa 
continua să bată. Poate că nu era chiar aşa de rău să fii gras. Işi 
amintea cum căzuse, după care îl învăluise o ceaţă întunecată. 
Nu apucase să tragă nici un glonţ. Zovastina părea să-i fi 
anticipat mişcarea. Aproape ca şi cum voise ca el să o provoace. 

Se chinui să se rostogolească pe o parte şi se agăţă de unul 
din picioarele mesei. Toracele îi sângera şi un val nou de durere 
îi străbătu şira spinării, ca un şir de gheare ascuţite. Se forţă şi 
mai tare să respire. Pistolul îi dispăruse, însă îşi dădu seama că 
ţinea totuşi ceva în palmă. Apropie mâna de ochi şi văzu stick-ul 
de memorie. Toată munca sa din ultimii zece ani zăcea în palma 
sa însângerată. Oare cum de-l găsise Zovastina? Cine îl trădase? 
O'Conner? Oare acesta mai trăia? Unde era? Numai O'Conner ar 
fi putut deschide corpul de bibliotecă. Acesta avea două 
telecomenzi. Unde era a lui? Se strădui să se concentreze şi în 
cele din urmă zări dispozitivul zăcând pe gresia podelei. Totul 
părea pierdut. Dar poate că nu era chiar aşa. Supravieţuise şi 
poate că Zovastina plecase. 

Işi adună puterile şi reuşi să ia telecomanda. Ar fi trebuit să 
doteze casa cu un sistem complet de securitate înainte de a o 
răpi pe Karyn Walde. Insă nu se gândise niciodată că Zovastina 
ar putea face legătura dintre el şi dispariţia lui Karyn, sau, cel 
puţin, nu atât de rapid şi nici nu crezuse vreodată că se va 
întoarce împotriva lui. Nu în condiţiile planului pe care şi-l făcuse 
aceasta. Avea nevoie de el. Sau poate că nu? 

Sângele i se adunase în gât; îl scuipă, simţindu-i gustul acru. 
Probabil îi fusese atins un plămân. Hemoragia internă îl făcu să 
tuşească, resimţind dureri cumplite prin tot corpul. Oare 
O'Conner ar fi putut să ajungă la el? 

Nu se putu decide pe care dintre cele trei butoane ale 
telecomenzii să apese. Unul deschidea uşa din bibliotecă; un 
altul deschidea toate uşile secrete din interiorul casei; ultimul 
activa alarma. Nu avea timp să meargă pe ghicite. Aşa că le 
apăsă pe toate trei deodată. 


415 


Zovastina privea fix ochiul de apă maroniu. Malone şi Vitt se 
scufundaseră de câteva minute bune. 

— Trebuie să mai fie o încăpere, spuse ea. 

Viktor nu răspunse. 

— Lasă jos pistolul! 

El se conformă. 

Zovastina se întoarse spre el. 

— Ţi-a făcut plăcere să mă legi de copacii ăia? Să mă 
ameninţi? 

— Dumneavoastră voiaţi să pară ca şi cum aş fi fost unul de-al 
lor. 

Viktor îi depăşise toate aşteptările, ducându-i pe aceştia direct 
către ţinta ei. 

— Mai este ceva ce ar trebui să ştiu? îl întrebă. 

— Păreau să ştie exact ce caută. 

Viktor fusese agentul ei dublu încă din momentul în care 
americanii îl reintroduseseră în circuit. El venise direct la ea şi îi 
vorbise despre situaţia în care se găsea. In anul care trecuse, 
Zovastina îl utilizase pentru a canaliza către Occident informaţiile 
pe care dorea să le cunoască aceştia. Fusese o echilibristică 
periculoasă, însă una pe care fusese forţată să o practice, 
deoarece Washingtonul îşi reînnoise interesul faţă de ea. Şi totul 
mersese strună. Până la episodul Amsterdam. Şi până în clipa în 
care Vincenti se hotărâse să o omoare pe agenta americană care 
îl supraveghea. Ea îl încurajase să o elimine pe spioană, sperând 
că Washingtonul îşi va canaliza atenţia asupra lui. Insă 
subterfugiul ei nu funcţionase. Din fericire, strategia pe care o 
aplicase astăzi se bucurase de mai mult succes. 

Viktor raportase imediat prezenţa lui Malone în palat şi ea 
ticluise rapid un plan prin care să obţină avantaje maxime din 
această oportunitate, organizând o evadare de la palat. Edwin 
Davis constituise încercarea celeilalte tabere de a-i distrage 
atenţia, însă, cunoscând faptul că Malone se afla acolo, 
Zovastina nu căzuse în capcană. 

— Trebuie să mai fie o încăpere, repetă ea, scoţându-şi 
pantofii şi haina. la două lanterne de acolo şi hai să vedem! 


Stephanie auzi sunetul strident al unei alarme reverberând în 
toată casa, zgomotul fiind amortizat de pereţii groşi între care 


416 


erau ţinuţi prizonieri. Îi atrase atenţia o mişcare şi văzu un panou 
care se rotea, deschizându-se la celălalt capăt al debaralei. Ely 
se dădu rapid la o parte din dreptul acestuia. 

— O nenorocită de uşă! exclamă Lyndsey. 

Ea se îndreptă către acea ieşire, cu un aer suspicios şi 
examină partea de sus. Erau nişte încuietori electrice conectate 
la sistemul de alarmă. Sau cel puţin aşa trebuia să fi fost. Dincolo 
se deschidea un coridor iluminat de becuri. 

Alarma se opri. Toţi rămăseseră cufundaţi într-o tăcere 
contemplativă. 

— Ce mai aşteptăm? întrebă Thorvaldsen. 

Stephanie trecu prin portal. 


417 


87 


Malone o conduse pe Cassiopeia prin acel intrând şi o privi 
cum se uita în jur cu mirare. Lumina lanternei scotea la iveală 
sculpturi care prindeau viaţă din pereţii de piatră. Majoritatea 
reprezentau un tânăr războinic, viguros, cu lancea în mână şi cu 
o cunună în păr. O friză înfăţişa imaginea unor regi care aduceau 
omagii. O alta, o vânătoare de lei. O a treia, o bătălie 
sângeroasă. În fiecare dintre acestea, elementele de anatomie 
umană - muşchi, mâini, chipuri, picioare, tălpi, degete de la 
picioare - erau realizate cu mare atenţie la detalii. Nu existau 
tente de culoare, numai o nuanţă argintie monocromatică. 

Malone îndreptă fasciculul luminos înspre centrul încăperii de 
forma unui cort amerindian, dezvăluind vederii două blocuri de 
stâncă ce susțineau fiecare câte un sarcofag din piatră. 
Exteriorul celor două blocuri era decorat cu modele de lotuşi şi 
ramuri de palmier, rozete, viţe, flori şi frunze. El arătă înspre 
capacele sicrielor şi spuse: 

— Este câte o stea macedoneană pe fiecare. 

Cassiopeia se lăsă pe vine în faţa mormintelor şi examină 
literele. Degetele ei trasară cuvintele de pe fiecare cu o atingere 
delicată. AAEZANAPOZ, HPAIZTION. 

— Nu ştiu să le citesc, însă trebuie să fie vorba de Alexandru şi 
de Hephaestion. 

Malone îi înţelegea veneraţia. Numai că exista o chestiune 
mult mai presantă. 

— Mormintele vor trebui să mai aştepte. Avem o problemă mai 
acută. 

Cassiopeia se îndreptă de spate. 

— Care anume? întrebă ea. 

— Scoate-ţi hainele astea ude şi am să-ţi explic pe urmă. 


Zovastina se lăsă în apa micului bazin, urmată îndeaproape de 
Viktor; se scufundă şi pătrunse prin deschizătura cu aspect 
similar cu simbolul de pe medalionul cu elefant. Imediat îi 
atrăsese atenţia asemănarea respectivă. Inainta uşor, făcând 
mişcări simple din braţe şi picioare. Apa era reconfortantă, de 
parcă ar fi plonjat în una dintre saunele ei de la palat. In faţa ei, 


418 


peretele de rocă de deasupra dispăru. Se ridică la suprafaţă. 

Avusese dreptate: acolo mai era o încăpere. Mai mică decât 
cea din partea cealaltă. Işi scutură apa din ochi şi constată că 
tavanul înalt părea învăluit de lumina ambientală care pătrundea 
prin nişte deschizături din stâncă. 

Viktor apăru alături de ea şi ieşiră amândoi din apă. Zovastina 
examină încăperea. Zidurile erau decorate cu picturi murale 
decolorate de vreme. Două portaluri se deschideau înspre un 
întuneric compact. Nu se vedea nimeni. Nu se zărea nici un alt 
fascicul luminos. Cotton Malone, se părea, nu era chiar aşa de 
naiv precum îl considerase ea. 

— In regulă, Malone, strigă ea. Tu eşti în avantaj! Dar pot să 
arunc şi eu o privire? 

Tăcere. 

— Am să iau asta drept un da! 

Examină cu lanterna podeaua acoperită de nisip, în care 
sclipeau firele de mică şi descoperi o dâră umedă care ducea 
înspre deschizătura în perete din dreapta ei. Pătrunse în 
încăperea următoare şi zări două blocuri funerare. Ambele erau 
decorate cu sculpturi şi cu litere, însă ea nu vorbea greaca veche 
în mod fluent. Acesta şi fusese motivul pentru care îl recrutase 
pe Ely Lund. O imagine săpată în piatră îi atrase atenţia, aşa că 
se apropie şi suflă uşurel murdăria care o acoperea. Încetul cu 
încetul, se distinse silueta unui cal. Avea în jur de cinci centimetri 
în lungime, o coamă bogată şi stătea cu coada ridicată. 

— Bucefal, şopti ea. 

Voia neapărat să vadă mai mult, aşa că se adresă 
întunericului: 

— Malone, am venit aici neînarmată pentru că nu aveam 
nevoie de un pistol. Viktor era omul meu, după cum s-ar părea că 
ţi-ai dat seama. Numai că eu îi am pe cei trei prieteni ai tăi. Eram 
lângă ei în momentul în care ai dat telefon. Sunt cu toţii în casă, 
Încuiați, pe punctul de a fi făcuţi scrum de focul grecesc. Mă 
gândeam că poate ai vrea să cunoşti aceste detalii. 

Tăcere în continuare. 

— Fii cu ochii în patru, îi suflă ea lui Viktor. 

Străbătuse atâta cale, îşi dorise acest lucru atât de mult, se 
străduise din greu şi acum să nu vadă rezultatul? îşi plasă 
lanterna peste unul din capacele sarcofagelor, cel pe care era 
calul şi împinse. După câteva secunde de eforturi intense, placa 


419 


se deplasă. După alte câteva sforţări, reuşi să facă o 
deschizătură de formă triunghiulară. Apucă grăbită lanterna, 
sperând că, spre deosebire de cum se întâmplase la Veneţia, nu 
va fi dezamăgită. 

In interior se afla o mumie, înfăşurată în bandaje de aur şi cu o 
mască mortuară de aur. Işi dori să o atingă, să îi scoată masca 
mortuară, însă se răzgândi după un moment de reflecţie. Nu voia 
să deterioreze în vreun fel rămăşiţele. Se întrebă totuşi dacă ea 
era prima persoană după două mii trei sute de ani care privea 
rămăşiţele lui Alexandru cel Mare. || găsise oare pe cuceritor şi, 
odată cu el, leacul acestuia? Aşa se părea. Şi partea cea mai 
bună dintre toate era că ştia precis ce întrebuințare să le dea şi 
unuia şi altuia. Leacul va fi folosit pentru a-şi duce la îndeplinire 
cuceririle şi - după cum tocmai aflase de la Vincenti - pentru a 
obţine profituri financiare consistente şi neaşteptate. Mumia, de 
la care nu-şi putea lua ochii, va simboliza tot ce realizase. 
Posibilităţile păreau infinite, însă pericolele ce pândeau în jur o 
readuseră cu gândul în prezent. Malone îşi juca atuurile cu 
prudenţă. Trebuia ca şi ea să facă acelaşi lucru. 


Malone observă îngrijorarea de pe chipul Cassiopeiei. Ely, 
Stephanie şi Henrik erau în pericol. Priviseră din dreptul celeilalte 
intrări, cea pe care o evitase Zovastina, cum Ministrul Suprem şi 
Viktor urmaseră dâra umedă şi intraseră în camera funerară. 

— Ce te-a făcut să-ţi dai seama că Viktor ne minţea? îl întrebă 
ea în şoaptă. 

— Doisprezece ani de interacţiune cu agenţi temporari. 
Chestiunea aia cu tine, la palat, s-a rezolvat prea uşor. Şi mai 
este ceva ce îmi spusese Stephanie. Viktor este cel care i-a 
informat despre Vincenti. De ce? Nu are nici un sens. Doar dacă 
Viktor nu cumva juca în ambele tabere. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama de asta. 

— Cum? Doar nu ai auzit ce mi-a spus Stephanie la Veneţia. 

Stăteau cu umerii goi, lipiţi de pereţii oblici. Işi scoseseră 
pantalonii şi storseseră apa din ei, astfel încât să nu mai lase 
vreo urmă. Imediat după ce trecuseră prin celelalte două 
încăperi ale mormântului, pline cu artefacte, se îmbrăcaseră din 
nou şi aşteptaseră. Mormântul consta din patru camere 
interconectate, nici una nefiind spațioasă; două dintre ele se 
deschideau înspre ochiul de apă. Zovastina se bucura mai mult 


420 


ca sigur de un moment de triumf. Însă informaţiile pe care le 
aflaseră despre Stephanie, Ely şi Henrik schimbaseră totul. Fie că 
erau adevărate, fie că nu, posibilitatea ca ei să fie în pericol 
frământa acum mintea lui Malone. Asta fusese şi ideea, cu 
siguranţă. 

Se uită înspre ochiul de apă. Lumina se plimba dintr-un loc în 
altul prin camera funerară. Spera ca imaginea mormântului lui 
Alexandru cel Mare să le acorde un răgaz suplimentar de timp. 

— Eşti gata? o întrebă pe Cassiopeia. 

Ea încuviinţă cu o mişcare a capului. El o luă primul înainte. În 
acelaşi moment, Viktor ieşi din dreptul celeilalte încăperi. 


421 


88 


Stephanie băgă de seamă că mirosul dulce şi greţos nu se 
simţea atât de puternic în acel pasaj secret, însă ajunsese şi 
acolo. Măcar acum nu mai erau zăvorâţi într-o debara. După ce 
cotiră de mai multe ori, ajunseră mult mai în adâncul casei şi 
totuşi nu se zărea încă o altă ieşire. 

— Am văzut cum acţionează substanţa asta, spuse 
Thorvaldsen. În momentul în care se aprinde focul grecesc, 
zidurile vor arde rapid. Trebuie să ieşim de aici înainte să se 
întâmple acest lucru. 

Ea era conştientă de dilema în care se găseau, însă opţiunile 
lor erau limitate. Lyndsey părea în continuare înspăimântat, Ely 
însă se dovedea surprinzător de calm. Acesta avea stăpânirea de 
sine a unui agent secret, nicidecum cea a unui om deprins cu 
lucrul în bibliotecă, un calm pe care Stephanie i-l admira, ţinând 
cont de situaţia în care se aflau. Işi dorea să fi avut şi ea 
asemenea nervi tari. 

— Ce vrei să spui prin „rapid”? îl întrebă Lyndsey pe 
Thorvaldsen. Cât de repede va arde acest loc? 

— Suficient de repede încât să nu avem timp să ieşim. 

— Şi atunci ce căutăm aici? 

— Preferi să te întorci în debara? îl întrebă Stephanie. 

Făcură o nouă cotitură, coridorul întunecat amintindu-i femeii 
de culoarul unui tren. Acesta se termina la câţiva paşi la baza 
unor trepte abrupte care duceau în sus. Cum nu aveau de ales, 
începură să urce. 


Malone se opri în loc. 

— Vă duceţi undeva? întrebă Viktor. 

Cassiopeia era în spatele lui Malone. El se întrebă unde se afla 
Zovastina. Oare lumina aceea care se plimba dintr-un loc în altul 
fusese doar o capcană pentru a-i scoate pe ei afară? 

— Ne gândeam că am putea pleca. 

— Nu pot să vă las să faceţi asta. 

— Dacă îţi închipui că ai putea să mă opreşti, nu ai decât. 

Viktor se năpusti în faţă. Malone se feri din calea lui, după care 
îl prinse pe atacator în braţe şi încercă să-i taie răsuflarea. Se 


422 


prăbuşiră la podea şi se rostogoliră. Malone ajunse deasupra. 
Viktor se zbătea sub el. li înfipse o mână în gât şi îşi apăsă 
genunchiul pe pieptul lui Viktor. Rapid, cu ambele mâini, îl ridică 
pe adversar şi îl izbi cu ceafa de podeaua din piatră. 


Cassiopeia se pregăti să sară în ochiul de apă imediat ce 
Malone urma să se elibereze. În clipa în care trupul lui Viktor se 
lăsă moale sub Malone, o mişcare îi atrase atenţia într-o parte, în 
dreptul intrării unde stătuseră ei ascunşi. 

— Malone! strigă ea. 

Zovastina se repezi înspre Cassiopeia. Malone îl lăsă pe Viktor 
şi sări în apă. Cassiopeia plonjă imediat după el şi înotă cu putere 
înspre tunel. 


Stephanie ajunse la capătul treptelor şi văzu că aveau două 
posibilităţi de a continua de acolo. Stânga sau dreapta? Ea o luă 
la stânga, Ely o luă la dreapta. 

— Pe aici, strigă Ely. 

Se năpustiră cu toţii după el şi zăriră o uşă deschisă. 

— Aveţi grijă, spuse Thorvaldsen. Nu lăsaţi obiectele alea să 
pulverizeze substanţa pe voi! Evitaţi-le! 

Ely dădu din cap în semn de încuviinţare, apoi arătă înspre 
Lyndsey. 

— Noi doi vom merge să căutăm stick-ul ăla de memorie, îi 
spuse. 

— Eu nu merg, zise cercetătorul scuturând ferm din cap. 

Stephanie era de acord cu Lyndsey. 

— Nu e o idee bună, zise ea. 

— Voi nu sunteţi bolnavi. 

— Roboții ăia sunt programaţi să explodeze şi nu ştim când, 
interveni Thorvaldsen. 

— Mă doare-n cot de ei, spuse Ely pe un ton răstit. Omul ăsta 
ştie cum să vindece SIDA. Răposatul său şef ştia acest lucru de 
ani de zile şi totuşi a lăsat să moară milioane de oameni. 
Zovastina are acum remediul. Nu am de gând să o las să îl 
manipuleze în acelaşi mod! Ely îl înşfăcă pe Lyndsey de cămaşă. 
Noi doi vom merge să luăm stick-ul ăla. 

— Eşti nebun, spuse Lyndsey. Nebun de legat! De ce nu te 
duci sus, la ochiul de apă verde şi bea apă de acolo. Vincenti 
spunea că funcţionează şi aşa. Nu ai nevoie de mine. 


423 


Thorvaldsen îl privea pe tânăr cu luare-aminte. Stephanie îşi 
dădu seama că danezul îşi vedea probabil propriul fiu stând în 
faţa lui, un tânăr în floarea vârstei, sfidător, curajos şi nesăbuit 
totodată. Băiatul ei, Mark, era la fel. 

— Indiferent că vrei sau nu, spuse Ely, ai să mergi cu mine în 
laboratorul ăla! 

Deodată, pe Stephanie o bătu un gând. 

— Zovastina s-a dus după Cotton şi Cassiopeia. Ne-a lăsat în 
această casă pentru un anumit motiv. Aţi auzit-o, doar. Special 
ne-a spus că maşinăriilor le va lua un anumit timp. 

— Suntem un fel de asigurare, spuse Thorvaldsen. g 

— Momeală. Probabil pentru Cotton şi Cassiopeia. Insă, pe 
individul ăsta, spuse ea arătând înspre Lyndsey, pe el îl vrea. 
Avea dreptate în bolboroseala lui. Ea nu are timp să se asigure 
dacă un antidot funcţionează sau nu, sau dacă Lyndsey a spus 
adevărul. Chiar dacă nu recunoaşte acest lucru, are nevoie de el. 
Se va întoarce după el înainte ca locul ăsta să ia foc. Puteţi să fiţi 
siguri de asta! 


Zovastina sări în ochiul de apă. Malone îl învinsese pe Viktor, 
iar Cassiopeia Vitt reuşise să-i scape. Dacă înota repede, putea 
să o prindă pe Vitt în tunel. 


Malone îşi propti palmele pe marginea de piatră şi se ridică din 
micul bazin. Simţi apa agitându-se sub el şi o văzu pe Cassiopeia 
apărând la suprafaţă. Femeia ieşi cu mişcări îndemânatice din 
lichidul cald şi, cu apa curgându-i şiroaie de pe ea, înşfăcă unul 
dintre pistoalele care se aflau la câţiva paşi. 

— Hai să mergem, spuse el, recuperându-şi pantofii şi cămaşa. 

Cassiopeia se retrase cu spatele înspre ieşire, cu pistolul 
îndreptat către ochiul de apă. O umbră întunecă apa. Apăru 
capul Zovastinei, inspirând adânc. Cassiopeia trase. 


Prima explozie mai mult o făcuse pe Zovastina să tresară 
decât să o înspăimânte. Când apa i se scurse din ochi, o văzu pe 
Vitt ţinând unul dintre pistoale îndreptat către ea. Se mai auzi o 
împuşcătură.  Insuportabil de zgomotoasă. Zovastina se 
scufundă. 


Cassiopeia trăsese de două ori în ochiul de apă iluminat. 


424 


Mecanismul pistolul păru să i se fi blocat, aşa că glisă piesa 
culisantă, scoțând cartuşul gol şi încărcă un nou glonţ pe ţeavă. 
Apoi ceva îi atrase atenţia şi se uită la Malone. 

— Te simţi mai bine acum? o întrebă el. 

— Gloanţe oarbe? întrebă ea. 

— Bineînţeles! Gloanţe umplute cu câlţi, bănuiesc, astfel încât 
să aibă suficientă forţă încât să deplaseze piesa culisantă măcar 
parţial. Insă nu suficient, în mod evident! Doar nu credeai că 
Viktor ne-ar fi dat gloanţe adevărate? 

— Nu m-am gândit deloc la asta. 

— Asta-i problema ta, că nu gândeşti! Acum putem pleca? 

Cassiopeia aruncă pistolul. 

— E aşa de plăcut să lucreze omul cu tine! spuse ea. 

Şi ieşiră amândoi din încăpere în fugă. 


Viktor se frecă la ceafă şi rămase în aşteptare. După alte 
câteva secunde avea de gând să plonjeze în ochiul de apă, însă 
Zovastina reveni, trăgând guri mari de aer în piept în momentul 
în care ieşi la suprafaţă. Se sprijini cu mâinile de marginea de 
piatră. 

— Am uitat de pistoale. Ne-au prins aici. Singura ieşire este 
păzită de ei. 

Pe Viktor îl durea capul de pe urma loviturii şi se lupta cu o 
ameţeală sâcâitoare. 

— Doamnă ministru, pistoalele sunt încărcate cu gloanţe 
oarbe! Am schimbat toate încărcătoarele înainte să plecăm de la 
palat. M-am gândit că nu era prea înţelept să le dăm nişte 
pistoale încărcate. 

— Şi nimeni nu a observat nimic? 

— Cine se uită la gloanţe? Au presupus pur şi simplu că 
armele de la bordul unui elicopter militar erau încărcate. 

— Ai gândit bine, însă ai fi putut să-mi spui şi mie acest lucru. 

— Totul s-a petrecut atât de repede! Nu a fost timp şi, din 
nefericire, Malone m-a izbit zdravăn cu ceafa de stânca asta. 

— Dar pistolul lui Malone de la palat? Acela era încărcat. Unde 
este? 

— In elicopter. L-a schimbat pentru unul de-al nostru. Viktor o 
urmări cu privirea în timp ce ea trecea în revistă posibilităţile, în 
gând. 

— Trebuie să-l scoatem pe Lyndsey din casă. Numai el ne-a 


425 


mai rămas acum. 
— Dar cu Malone şi cu Vitt cum rămâne? 
— Am oameni care stau la pândă. Şi armele lor sunt încărcate. 


426 


89 


Stephanie se uită prin panoul deschis în unul dintre 
dormitoarele conacului. Incăperea era decorată sofisticat în stil 
italian, fiind cufundată în tăcere, cu excepţia unui zumzet 
mecanic care se auzea dincolo de uşa deschisă, ce dădea în holul 
de la primul etaj al clădirii. 

leşiră din pasajul ascuns. Una dintre maşinăriile cu foc grecesc 
trecu huruind uşor pe hol, pulverizând de zor. Un nor de 
substanţă atârna greoi în încăpere, dovadă că roboții trecuseră 
deja pe acolo. 

— Acoperă rapid întreaga casă, spuse Thorvaldsen în vreme 
ce se îndrepta către uşa ce dădea în hol. 

Stephanie era pe punctul de a-l avertiza să se oprească, însă 
danezul ieşi din încăpere şi o voce de bărbat strigă la el într-o 
limbă necunoscută ei. Thorvaldsen încremeni, apoi îşi ridică încet 
mâinile. 

Ely şopti la urechea femeii: 

— E unul dintre soldaţi. l-a spus lui Henrik să se oprească şi să 
ridice mâinile. 

Thorvaldsen stătea cu faţa în direcţia soldatului de pază, care 
părea să fie poziţionat la dreapta lor, fără să aibă posibilitatea de 
a vedea ce era în cameră. Stephanie se gândise la ce făceau 
soldaţii şi sperase că aceştia fuseseră evacuaţi în momentul în 
care maşinăriile îşi începuseră activitatea. 

Se auziră iar cuvinte răstite, în aceeaşi limbă străină. 

— Acum ce mai spune? întrebă ea în şoaptă. 

— Vrea să ştie dacă este singur. 


Malone şi Cassiopeia coborau panta în hainele lor ude. Malone 
îşi încheie cămaşa din mers. 

— Ai fi putut să-mi spui şi mie că gloanţele erau oarbe, îi zise 
Cassiopeia. 

— Şi când aş fi putut să fac asta? o întrebă el în timp ce sărea 
peste pietre, coborând grăbit pe panta înclinată. 

Malone respira greu. Nu mai avea cu siguranţă treizeci de ani, 
însă trupul lui de bărbat de patruzeci şi opt de ani nu era chiar în 
cea mai proastă formă. 


427 


— Am vrut ca Viktor nici măcar să nu bănuiască faptul că ne- 
am dat seama. 

— Păi, noi nu ne-am dat seama! Dar, dacă ştiai, de ce ai 
renunţat la pistolul tău? 

— A trebuit să intru în jocul lui. 

— Eşti un tip ciudat, îi spuse ea în momentul în care ajunseră 
la porţiunea plată. 

— Am să iau asta ca un compliment, mai ales că vine din 
partea cuiva care cutreiera Veneţia înarmată cu un arc şi cu 
săgeți. A 

Casa se afla la vreo sută de metri depărtare. Incă nu se vedea 
nici o mişcare pe lângă clădire şi nici în interior, în dreptul 
ferestrelor. 

— Trebuie să verificăm ceva. 

Malone alergă la elicopter şi urcă în compartimentul din spate. 
Găsi rastelul. Patru puşti mitralieră AK-74 erau aşezate în 
picioare, iar încărcătoarele cu muniţie erau stivuite dedesubt. Le 
cercetă cu atenţie. 

— Toate sunt oarbe! 

Un fel de dopuri fuseseră inserate cu grijă pentru a se potrivi 
gloanţelor oarbe şi pentru ca astfel tuburile goale ale cartuşelor 
să fie azvârlite după fiecare foc. 

— Priceput nemernicul ăsta! Trebuie să-i recunosc meritele! 

Găsi pistolul pe care-l adusese cu el din Italia şi verifică 
magazia. Mai erau cinci gloanţe. 

Cassiopeia luă o puşcă de asalt şi îi introduse un încărcător. 

— Nu ştie nimeni că nu sunt funcţionale. Deocamdată, sunt 
bune şi aşa. 

Luă şi el o mitralieră AK-74. 

— Sunt de acord cu tine. Impresia contează! 


Zovastina şi Viktor ieşiră din ochiul de apă. Malone şi Vitt 
plecaseră. Toate pistoalele erau pe podeaua acoperită cu nisip. 

— Malone reprezintă o problemă, i se adresă ea lămuritor lui 
Viktor. j 

— Nu vă faceţi griji, spuse acesta. li sunt dator! 


Stephanie asculta cum soldatul de pe hol continua să se 
răstească la Thorvaldsen, sunetul vocii apropiindu-se tot mai 
mult de uşă. Pe chipul lui Lyndsey încremeni o expresie de 


428 


spaimă şi Ely îi puse rapid acestuia o mână peste gură şi îl trase 
în spatele unui pat cu baldachin, ascunzându-se amândoi acolo. 
Cu o prezenţă de spirit care o surprinse până şi pe ea, lui 
Stephanie îi căzu privirea asupra unei statuete din porțelan 
chinezesc care se găsea pe masa de toaletă. O înşfăcă şi se 
strecură în spatele uşii. Prin crăpătura dintre uşă şi toc văzu că 
soldatul intra în încăpere. Când acesta trecu pragul şi înaintă în 
dormitor, îl pocni cu statuia în ceafă. Bărbatul se clătină, iar 
Stephanie îi dădu lovitura de graţie izbindu-l în tâmplă. Apoi îi 
smulse puşca. 

Thorvaldsen se apropie şi îi luă soldatului pistolul de la brâu. 

— Mă bazam pe faptul că vei improviza ceva. 

— Eu speram ca oamenii ăştia să fi plecat din casă. 

Ely apăru de după pat cu Lyndsey. 

— Ai făcut treabă bună cu el, îi spuse Stephanie lui Ely. 

— Individul ăsta are coloana vertebrală a unei banane, zise 
Ely. 

Ea examină mitraliera AK-74. Cu revolverele şi cu pistoalele 
automate se descurca, însă puştile de asalt erau cu totul altă 
poveste. Nu trăsese niciodată cu una din astea. Thorvaldsen păru 
să-i sesizeze ezitarea şi îi oferi pistolul său. 

— Vrei să facem schimb? 

Ea nu îl refuză. 

— Te poţi descurca cu una din astea? îl întrebă. 

— Am un pic de experienţă. 

Ea îşi propuse să-l descoasă mai târziu pe tema asta. Se 
apropie de uşă şi aruncă prudent o privire pe hol. Nu se vedea 
nimeni în nici una din direcţii. Fu prima care ieşi şi se strecurară 
pe hol înspre scările care coborau de la primul etaj către intrarea 
principală. In spatele lor apăru o altă maşinărie cu foc grecesc, 
care tocmai ieşea dintr-o cameră. Apariţia bruscă a robotului îi 
distrase pe moment atenţia de la ce se afla în faţă. Peretele din 
stânga ei se termina, fiind înlocuit cu o balustradă groasă din 
piatră. Sesiză mişcare în partea de jos. Erau doi soldaţi. Aceştia 
reacționară instantaneu, ridicându-şi puştile şi trăgând. 


Cassiopeia auzi răpăitul armelor automate răsunând în 
interiorul casei. Primul ei gând se îndreptă către Ely. 

— Nu uita, îi spuse Malone. Nu avem decât cinci gloanţe. 
Săriră din elicopter. 


429 


Zovastina şi Viktor ieşiră prin spărtura din munte şi se uitară la 
scena care se desfăşura cu o sută de metri mai jos. Malone şi Vitt 
alergau dinspre elicopter, ducând cu ei două puşti de asalt. 

— Acelea sunt încărcate? întrebă Zovastina. 

— Nu, doamnă ministru! Au gloanţe oarbe. 

— Lucru pe care Malone îl ştie cu siguranţă. Prin urmare, le-au 
luat cu ei numai pentru efect. 

Atenţia Zovastinei fu atrasă de nişte focuri de armă care se 
auziră din interiorul casei. Se alarmă. 

— Ţestoasele vor exploda dacă vor fi atinse! spuse Viktor. Ea 
avea nevoie să-l scoată pe Lyndsey de acolo înainte să se 
întâmple una ca asta. 

— Am ascuns la bord nişte magazii pentru pistoale şi 
încărcătoare pentru puşti, spuse Viktor. Pentru eventualitatea în 
care am fi avut nevoie de ele. 

— Ai procedat bine, îi spuse ea, admirându-i spiritul de 
prevedere. S-ar putea să fiu nevoită să te recompensez! 

— Mai întâi să terminăm cu povestea asta. 

— Asta o vom face, îi spuse ea punându-i mâna pe umăr. 


430 


90 


Gloanţele ricoşară din stâlpii masivi din marmură ai 
balustradei. O oglindă de perete se făcu ţăndări, apoi bucăţile 
căzură pe podea. Stephanie căută adăpost în locul unde începea 
balustrada, iar ceilalţi se îngrămădiră în spatele ei. Alte gloanţe 
străpunseră peretele din dreapta sa. Din fericire, unghiul în care 
se aflau faţă de atacatori constituia un element de protecţie. 
Pentru a obţine o poziţie mai bună de tragere, soldaţii ar fi 
trebuit să urce treptele, ceea ce i-ar fi oferit ei o oportunitate de 
a-i dobori. 

Thorvaldsen veni mai aproape. 

— Lasă-mă pe mine, spuse el. 

Ea se trase puţin în spate şi danezul trimise o salvă de 
mitralieră înspre parter. Gloanţele produseră rezultatul scontat. 
Toate împuşcăturile de jos încetară brusc. 

Un robot apăru din nou în spatele lor, ieşind dintr-un alt 
dormitor. Ea nu îi acordă nici o atenţie până în momentul în care 
zumzetul motorului său electric crescu în intensitate. Stephanie 
întoarse capul şi zări maşinăria care se apropia de locul în care 
stăteau Ely şi Lyndsey. 

— Opreşte chestia aia, rosti ea şoptit către Ely. 

El întinse un picior şi opri înaintarea robotului. Maşinăria 
sesiză un impediment, ezită, apoi pulveriză substanţa pe 
pantalonii lui Ely. Stephanie îl văzu strâmbându-se din cauza 
mirosului, care se simţea puternic chiar şi de la doi metri, 
distanţa la care se afla ea. Maşinăria se întoarse şi o porni în 
direcţie opusă. 

Se auziră noi împuşcături de jos, o ploaie de gloanţe 
abătându-se asupra etajului. Era mai bine dacă se retrăgeau şi 
utilizau pasajul secret, însă, înainte ca Stephanie să apuce să 
dea ordinul acesta, unul dintre soldaţi apăru în faţa lor de după 
colţ, pe partea cealaltă a balustradei. 

Thorvaldsen îl zări la rândul său şi, înainte să poată ochi ea cu 
pistolul, îl puse pe individ la pământ cu o rafală de mitralieră. 


Malone se apropie precaut de casă. Ţinea pistolul într-o mână, 
iar puşca de asalt şi-o atârnase pe celălalt umăr. Pătrunseră 


431 


printr-o terasă din spate într-o sufragerie opulentă. Acolo îl 
întâmpină un miros familiar. Focul grecesc. Observă că şi 
Cassiopeia sesizase mirosul. Se auziră alte împuşcături, de 
undeva de la parter. O porni înspre locul din care se auzea larma. 


Viktor mergea în urma Zovastinei în vreme ce se îndreptau 
spre casă. Stătuseră ascunşi şi îi văzuseră intrând pe Malone şi 
pe Vitt. Din interior se auzeau o mulţime de Împuşcături. 

— Sunt nouă soldaţi acolo, spuse Zovastina. Le-am spus să nu- 
şi folosească armele. Şase roboţi patrulează pe acolo, pregătiţi 
să explodeze în momentul în care voi apăsa butonul ăsta. 

Zovastina scoase la lumină una dintre telecomenzile pe care 
el le utilizase de multe ori pentru a detona ţestoasele. 

Viktor consideră util un nou avertisment: 

— Dacă vreun glonţ atinge vreuna dintre maşinării şi o scoate 
din uz, asta va declanşa o explozie, cu sau fără telecomandă! 

Remarcă faptul că nu era necesar să-i reamintească femeii 
acest lucru, însă nici ea nu reacţionă cu obişnuita aroganță. 

— Atunci va trebui să fim atenţi! 

— Nu pentru noi îmi făceam griji. 


Cassiopeia era neliniştită. Ely se afla undeva în această casă, 
probabil prins în capcană, cu foc grecesc peste tot în jurul lui. Ea 
văzuse deja forţa distructivă a acestuia. 

Structura interioară a casei reprezenta o problemă. 
Coridoarele şi camerele de la parter formau un fel de labirint. 
Auzi nişte voci. Chiar din faţă, dincolo de un salon în care erau 
expuse lucrări de artă în rame aurite. Malone intră cel dintâi în 
salon. Ea îi admiră curajul. Pentru un tip care se plângea tot 
timpul de faptul că nu voia să mai facă parte din acest joc, se 
dovedea un jucător al naibii de bun. 

Ajuns într-o încăpere debordând de farmec baroc, Malone se 
ascunse în spatele unui fotoliu cu spătar înalt şi îi făcu semn 
Cassiopeiei s-o ia la stânga. Dincolo de o arcadă amplă, la vreo 
zece metri, ea zări nişte umbre mişcându-se pe pereţi. Auzi iar 
voci, într-o limbă pe care nu o cunoştea. 

— Am nevoie de o diversiune, îi spuse Malone în şoaptă. 

Cassiopeia înţelese. El avea gloanţe. Ea nu avea. 

— Numai să nu mă împuşti pe mine, îi răspunse tot în şoaptă, 
în vreme ce îşi ocupa poziţia lângă arcadă. 


432 


Malone se duse rapid în spatele altui fotoliu care îi oferea o 
perspectivă mai bună. Ea trase adânc aer în piept, numără până 
la trei şi încercă să-şi liniştească bătăile frenetice ale inimii. Era 
curată nebunie, însă ar fi trebuit totuşi să aibă o secundă sau 
două la dispoziţie. Cu puşca pregătită, ieşi din locul în care 
stătuse şi îşi propti bine picioarele în pământ în dreptul arcadei. 
Apăsă pe trăgaci şi expedie o rafală de gloanţe oarbe. Doi soldaţi 
stăteau de partea cealaltă a antreului principal, cu armele 
îndreptate către casa scărilor ce ducea la primul etaj, însă 
gloanţele ei îşi produseră efectul scontat. Chipurile lor uluite se 
întoarseră înspre ea. Cassiopeia luă degetul de pe trăgaci şi se 
aruncă la pământ. Se auziră două noi împuşcături, atunci când 
Malone îi dobori pe soldaţi. 


Stephanie auzi detunăturile de pistol. Era un sunet diferit. 
Henrik stătea ghemuit alături de ea, cu degetul pregătit pe 
trăgaciul puştii. Apărură alţi doi soldaţi la primul etaj, dincolo de 
locul în care camaradul lor zăcea mort. Thorvaldsen îi împuşcă 
imediat pe amândoi. A 

Ea începuse să-şi schimbe impresia despre acest danez. Íl ştia 
a fi genul care complotează, lipsit de scrupule, însă dovedea şi 
sânge rece, fiind în mod evident gata să facă orice era necesar 
într-o situaţie dată. Trupurile soldaţilor fură azvârlite în spate în 
momentul în care gloanţele cu putere mare de penetrare le 
sfârtecară carnea. 

Stephanie zări robotul şi auzi în acelaşi timp gloanţele lovind 
metalul. Una dintre maşinării tocmai apăruse de după colţ, în 
spatele celor doi soldaţi pe moarte. Gloanţele îi străpunseseră 
carcasa. Motorul scoase nişte sunete spasmodice, ca de animal 
rănit. Işi retractă dispozitivul de deasupra. Deodată, obiectul 
mobil erupse în flăcări. 


433 


91 


Malone auzi împuşcături de deasupra, apoi un şuierat, urmat 
de o izbucnire intensă de căldură. Dându-şi seama ce se 
întâmplase, ieşi în fugă de după fotoliu, repezindu-se înspre 
arcadă în timp ce Cassiopeia se ridica în picioare. Privi în jurul 
său. Flăcările veneau în valuri dinspre etaj, cuprinzând 
balustrada de marmură şi devorând pereţii. Sticla de la ferestrele 
înalte de exterior se făcu bucăţi în urma asaltului focului. 
Intreaga podea se aprinse. 


Stephanie se protejă de valul de căldură care trecu pe lângă 
ea. Robotul nu explodase cu adevărat, mai mult se vaporizase ca 
într-o flamă atomică. Işi lăsă arma în jos şi văzu cum focul se 
întindea în toate direcţiile, ca un tsunami - căzându-i pradă 
pereţii, tavanul, chiar şi podeaua. Era la cincisprezece metri 
distanţă şi se apropia vertiginos de ei. 

— Haideţi, spuse Stephanie. 

Fugiră de uraganul care se apropia văzând cu ochii, alergând 
cât îi ţineau picioarele, însă flăcările câştigau teren. Ea îşi dădu 
seama de pericol: Ely fusese pulverizat cu substanţa respectivă. 
Aruncă din fugă o privire peste umăr. Focul era la trei metri 
distanţă şi se apropia tot mai mult. 

Uşa de la dormitorul în care ieşiseră din pasajul secret era 
deschisă chiar în faţa lor. Lyndsey ajunse primul la ea. Apoi Ely, 
Stephanie şi Thorvaldsen intrară exact în momentul în care 
ajunse pericolul în dreptul uşii. 

— El este acolo sus, spuse Cassiopeia privind spre etajul 
cuprins de flăcări, după care strigă: Ely! 

Malone îşi petrecu braţul pe după gâtul ei şi îi acoperi gura cu 
palma. 

— Nu suntem singuri, îi şopti la ureche. Gândeşte-te! mai sunt 
soldaţi. Plus Zovastina şi Viktor. Sunt şi ei aici, poţi să fii sigură 
de asta! 

După aceste cuvinte îşi retrase mâna. 

— Mă duc după el, spuse ea pe un ton ferm. Soldaţii ăia 
trăgeau în ei. În cine altcineva să fi tras? 

— Nu avem de unde să ştim. 


434 


— Şi atunci unde sunt acum? întrebă ea înspre foc. 

La un semn al lui Malone se retraseră în salon. El auzi mobila 
prăbuşindu-se şi zgomotul de sticlă spartă de deasupra. Din 
fericire, nici o flacără nu cobori treptele, la fel cum se-ntâmplase 
şi la Muzeul Greco-Roman. Insă una dintre maşinării, ca şi cum ar 
fi detectat căldura, apăru de partea cealaltă a antreului, ceea ce 
crea o problemă. Dacă explodase una, puteau să explodeze şi 
altele. 


Zovastina auzi pe cineva strigând numele lui Ely, însă sesiză 
totodată şi căldura emisă odată cu dezintegrarea robotului; simţi 
în nări focul grecesc care ardea. 

— Nerozilor, se adresă ea în şoaptă soldaţilor săi, care se aflau 
pe undeva, prin casă. 

— Vitt a fost cea care a strigat, spuse Viktor. 

— Găseşte-i pe oamenii noştri! Eu îi caut pe ea şi pe Malone. 


Stephanie zări uşa ascunsă, care era încă deschisă şi pătrunse 
prima în interior, închizând-o repede în spatele lor. 

— Slavă Domnului, rosti Lyndsey. 

Fumul nu se acumulase încă în pasajul secret, însă ea auzi 
focul cum încerca să-şi croiască drum prin pereţi. Se îndreptară 
către trepte şi coborâră în grabă până la nivelul parterului. Ea 
stătea cu ochii în patru, să nu-i scape vreo posibilitate de ieşire şi 
îi atrase atenţia o uşă deschisă aflată chiar în faţa lor. 
Thorvaldsen o văzu şi el. leşiră cu toţii în sala de dineuri a 
conacului. 


Malone nu fu în stare să-i răspundă Cassiopeiei la întrebarea ei 
referitoare la locul în care se aflau Stephanie, Henrik şi Ely; la 
rândul său, era îngrijorat. 

— A sosit vremea ca tu să te retragi, îi spuse Cassiopeia. 

Femeia revenise la atitudinea ursuză pe care o avusese în 
Copenhaga. El se gândi că o anumită doză de realitate ar putea fi 
de ajutor. 

— Nu avem decât trei gloanţe. 

— Dimpotrivă, îi răspunse ea, trecând apoi în grabă pe lângă 
el şi ridicând puştile de asalt ale celor doi soldaţi de pază morţi. 
După ce verifică încărcătoarele, preciză: Avem o mulţime de 
gloanţe! Îi întinse şi lui una din puşti. Îţi mulţumesc, Cotton, că 


435 


m-ai ajutat să ajung aici. Însă trebuie să fac acest lucru. Tăcu 
preţ de câteva secunde după care continuă: De una singură. 

El îşi dădu seama că ar fi fost inutil să încerce s-o contrazică. 

— Sigur trebuie să mai existe o modalitate de a ajunge acolo 
sus, spuse Cassiopeia. Am s-o găsesc! 

Malone era pe punctul de a se resemna şi de a se duce după 
ea, când, deodată, fu alarmat de o mişcare din stânga sa. Se 
răsuci într-acolo, cu puşca pregătită. Viktor apăru în dreptul uşii. 
Malone trase o salvă de mitralieră şi în aceeaşi clipă se repezi în 
antreu în căutare de adăpost. Nu putea să vadă dacă îl nimerise 
pe individ, însă, după ce privi în jurul său, de un lucru deveni 
sigur: Cassiopeia dispăruse. 


Stephanie auzi împuşcături venind de undeva de la nivelul 
parterului. Sala de dineuri se desfăşura în faţa ei într-un 
paralelipiped sofisticat cu pereţii foarte înalţi, cu un tavan boltit 
şi ferestre cu vitralii în plumb. O masă lungă, cu câte 
douăsprezece scaune aşezate de o parte şi de alta, domina 
încăperea. 

— Trebuie să plecăm de-aici, spuse Thorvaldsen. 

Lyndsey dădu s-o ia la goană, însă Ely îl prinse şi îl trânti pe 
cercetător de masă, deranjând câteva scaune. 

— Doar ţi-am spus că mergem în laborator! 

— Du-te dracului! 

Cassiopeia apăru în dreptul uşii, la vreo doisprezece metri 
distanţă. Era udă, avea o expresie obosită şi ţinea o puşcă în 
mână. Stephanie îşi privi prietena, care tocmai îl zărea pe Ely. Işi 
asumase un risc enorm plecând ca prizonieră a Zovastinei din 
Veneţia, însă acum se părea că meritase. Ely o văzu şi el şi îl 
eliberă pe Lyndsey din strânsoare. In spatele Cassiopeiei, apăru 
de nicăieri lrina Zovastina, care îi puse acesteia în spate ţeava 
unei puşti. Ely încremeni. 

Hainele şi părul Ministrului Suprem erau ude, de asemenea. 
Stephanie tocmai se gândea dacă să încerce s-o atace, însă 
şansele de reuşită se micşorară considerabil în momentul în care 
apăru Viktor însoţit de trei soldaţi, aţintindu-i cu armele. 

— Lăsaţi armele jos, spuse Zovastina. Incet. 

Stephanie se uită la Cassiopeia şi clătină din cap, semnalându- 
i faptul că nu aveau cum să câştige această bătălie. 

Thorvaldsen fu primul care se conformă, punându-şi arma pe 


436 


masă. Hotări să facă şi ea la fel. 

— Lyndsey, spuse Zovastina, a sosit vremea ca tu să vii cu 
mine! 

— Nici nu mă gândesc, zise acesta şi începu să meargă de-a- 
ndărătelea, către Stephanie. Nu merg nicăieri cu tine. 

— Nu avem timp de aşa ceva, spuse Zovastina, făcând semn 
unuia dintre soldaţi. 

Acesta se repezi la Lyndsey, care se retrăgea spre locul unde 
se găsea panoul ascuns în zid. Intrarea secretă rămăsese 
deschisă. 

Ely se duse înspre el ca şi cum ar fi vrut să-l prindă pe 
cercetător, însă, atunci când soldatul Zovastinei ajunse acolo, îl 
împinse pe Lyndsey în acesta şi se strecură în pasajul secret, 
închizând uşa după el. 

Stephanie auzi armele ridicându-se. 

— Nu! strigă Zovastina. Lăsaţi-l să plece! Nu am nevoie de el 
şi oricum locul ăsta este pe punctul de a arde din temelii. 


Malone îşi croi drum prin labirintul de camere. Acestea se 
desfăşurau una după alta. Un coridor dădea într-o încăpere, care 
dădea într-un alt coridor. Nu văzuse pe nimeni, însă continua să 
simtă mirosul focului care ardea la etajele superioare. Cea mai 
mare parte a fumului părea să se fi ridicat către etajul al doilea, 
însă nu avea să mai dureze mult până când aerul de la parter va 
deveni irespirabil. 

Trebuia s-o găsească pe Cassiopeia. Unde se dusese oare? 
Trecu de o uşă care dădea înspre ceea ce părea o debara 
supradimensionată. Aruncă o privire în interior şi observă ceva 
neobişnuit: o parte din peretele nefinisat din lambriuri era 
deschis, lăsând la vedere un pasaj secret. Pe culoarul ascuns se 
vedeau becuri care împrăştiau pete slabe de lumină. 

Auzi paşi dinspre deschizătură. Care se apropiau. Cu mâinile 
încleştate pe puşcă se lipi de peretele urât mirositor, lângă 
debara. Paşii continuau să se apropie cu rapiditate. Se pregăti de 
atac. Cineva ieşi pe uşă. Cu o mână, îl prinse pe individ şi îl trânti 
de perete, lipindu-i ţeava mitralierei de falcă, cu degetul pe 
trăgaci. O pereche de ochi albaştri şi îndrăzneţi îi întoarseră 
privirea; chipul era tânăr, cu trăsături plăcute şi lipsit de teamă. 

— Cine eşti? întrebă Malone. 

— Sunt Ely Lund. 


437 


92 


Zovastina era încântată. Îl avea pe Lyndsey sub control, 
deţinea toate informaţiile legate de cercetările lui Vincenti, 
găsise mormântul lui Alexandru, leacul, iar acum îi căzuseră în 
mână Thorvaldsen, Cassiopeia Vitt şi Stephanie Nelle. Îi lipseau 
doar Cotton Malone şi Ely Lund, însă nici unul din aceştia nu 
prezenta vreo importanță pentru ea. 

leşiseră din clădire şi se îndreptau către elicopter, doi dintre 
soldaţii care mai rămăseseră în viaţă însoţindu-i pe prizonieri sub 
ameninţarea armei. Viktor îi luase pe ceilalţi doi soldaţi şi aducea 
calculatoarele lui Vincenti şi doi dintre roboții pe care nu-i mai 
utilizaseră în casă. 

Ea trebuia să se reîntoarcă la Samarkand şi să supravegheze 
personal ofensiva militară sub acoperire care urma să înceapă în 
curând. Sarcina ei de aici luase sfârşit, cu un succes total. De 
multă vreme trăgea nădejdea ca, în cazul în care mormântul lui 
Alexandru va fi vreodată descoperit, să se afle în jurisdicţia ei; 
acum mulțumea zeilor că lucrurile stăteau chiar aşa. 

Viktor se apropie, cărând cu ajutoarele sale unităţile de 
calculator. 

— Pune-le în elicopter, spuse ea. 

Se uită cum acesta şi cei doi soldaţi le depozitau în 
compartimentul din spate, împreună cu cei doi roboţi, nişte 
adevărate bijuterii ale ingineriei asiatice, concepute şi realizate 
de savanții ei. Bombele programabile acționau aproape perfect, 
împrăştiind focul grecesc cu o precizie de expert, după care se 
detonau la comandă. Roboții costau destul de mult, aşa că 
Zovastina era foarte atentă cu inventarul pe care-l avea şi se 
bucura că aceştia doi putuseră să fie salvaţi pentru a fi reutilizaţi 
în altă parte. 

li înmână lui Viktor telecomanda pentru maşinăriile rămase 
înăuntru. 

— Ai grijă de casă imediat ce voi pleca eu! 

Etajele superioare erau cu totul în flăcări, fiind doar o 
chestiune de minute până când întreaga casă urma să fie 
cuprinsă de foc. 

— Şi omoară-i pe toţi! 


438 


El dădu din cap în semn că pricepuse. 
___— Insă înainte să plec am o datorie de plătit, spuse Zovastina. 
li înmână lui Viktor arma ei şi se îndreptă spre Cassiopeia Vitt. 
Mi-ai făcut o ofertă acolo, la ochiurile de apă, i se adresă. Ziceai 
că îmi acorzi şansa de a mă revanşa faţă de tine. 

— Mi-ar face mare plăcere! 

— Aşa mă gândeam şi eu, spuse Zovastina zâmbind. 


— Unde sunt ceilalţi? îl întrebă Malone pe Ely, lăsând puşca în 
jos. 

— l-a prins Zovastina. 

— Şi tu ce faci? 

— Am reuşit să mă strecor, răspunse Ely. După un moment de 
ezitare, continuă: Trebuie să fac ceva. 

Malone aşteptă o explicaţie şi spera să fie ceva care să merite. 

— Secretul vindecării SIDA se găseşte în această casă. Trebuie 
să ajung în posesia informaţiilor. 

Nu era o motivaţie tocmai rea. Malone înţelese şi caracterul 
urgent al acelei căutări. Atât pentru Ely, cât şi pentru Cassiopeia. 
La stânga lui, unul dintre roboții care scuipau substanţa 
inflamabilă trecu pe lângă ei la intersecţia a două coridoare. Era 
cam riscant să mai rămână în casă. Insă se interesă: 

— Unde s-au dus ceilalţi? 

— Nu ştiu. Erau cu toţii în sala de dineuri. Zovastina şi oamenii 
ei îi ţineau ostatici. Eu am reuşit să intru în pasajul secret înainte 
să poată veni după mine. 

— Şi unde se află tratamentul pentru SIDA? 

— Într-un laborator situat în subsolul casei. Este o intrare în 
bibliotecă, unde am fost reţinuţi prima dată. 

Nu-şi putea ascunde incitarea din voce. Era nebunie curată, 
bineînţeles. Dar de ce nu? Aceea părea să fie povestea vieţii lui. 

— la-o înainte! i se adresă lui Ely. 


Cassiopeia îi dădea roată Zovastinei. Stephanie, Henrik şi 
Lyndsey stăteau deoparte, sub ameninţarea armei. După cum se 
părea, Ministrul Suprem dorea să ofere un spectacol prin care să- 
şi etaleze talentele în faţa oamenilor săi. Foarte bine. Va avea 
parte de o bătaie pe cinste! 

Zovastina atacă prima, încolăcindu-şi braţele în jurul gâtului 
Cassiopeiei şi trăgându-i corpul în faţă. Femeia era puternică. 


439 


Mai puternică decât anticipase. Zovastina se lăsă în jos cu 
îndemânare şi o azvârli pe Cassiopeia pe deasupra ei. Cassiopeia 
se lovi violent de pământ. 

Ignorând durerea, sări în picioare şi îşi o lovi cu talpa în torace 
pe Zovastina, lucru care o făcu pe aceasta să se clatine. 

Se folosi de acest moment pentru a-şi îndepărta durerea din 
mădulare, după care se aruncă asupra adversarei. Se înfipse cu 
umărul în coapsele tari ca piatra ale Zovastinei şi, împreună, cele 
două femei căzură la pământ. 


Malone pătrunse în bibliotecă. Nu văzuseră nici un soldat pe 
traseul pe care-l făcuseră cu prudenţă la parter. Fumul şi căldura 
erau în continuă creştere. Ely se apropie de un cadavru care 
zăcea pe podea. 

— Zovastina l-a împuşcat. Era omul de încredere al lui 
Vincenti, spuse Ely, scoțând apoi la iveală o telecomandă 
argintie. Ea s-a folosit de asta pentru a deschide uşa secretă. 

Ely îndreptă telecomanda către un corp chinezesc de 
bibliotecă şi apăsă unul dintre butoane. Rafturile se rotiră la o 
sută optzeci de grade. 

— Locul ăsta este ca un parc de distracţii, spuse Malone, 
urmându-l pe Ely în coridorul întunecat. 


Zovastina fierbea de furie. Ea era obişnuită să câştige. La 
buzkashi, în politică, în viaţă. O provocase pe Vitt din cauză că 
dorea ca această femeie să ştie cine era mai bună din ele două. 
Mai voia şi ca oamenii ei să vadă la conducătoarea lor faptul că 
nu se temea de nimeni. Era adevărat, doar câţiva erau prezenţi 
acolo, însă poveştile câtorva oameni constituiseră din vremuri 
străvechi fundamentul legendelor. 

Locul acela era acum al ei. Casa lui Vincenti avea să fie 
ştearsă de pe faţa pământului, un monument corespunzător 
urmând a fi ridicat în onoarea cuceritorului care îşi alesese acest 
loc pentru odihna veşnică. Poate că el fusese grec prin naştere, 
însă avusese inima unui asiatic şi lucrul acesta era cel care 
conta. 

Pivotă şi o mai aruncă o dată pe Vitt de pe ea, menţinând însă 
cu o mână o priză puternică, astfel încât o ridică imediat după 
aceea în picioare. O lovi cu genunchiul în bărbie. Aceasta era o 
lovitură despre care ştia că va trimite unde de şoc prin creierul 


440 


lui Vitt. Simţise ea însăşi acea cumplită durere. O pocni apoi 
violent cu pumnul în faţă. De câte ori nu se întâmplase să atace 
alţi chopenoz pe terenul de joc? De câte ori nu ţinuse în mână 
boz-ul care atârna greu? Braţele şi mâinile ei puternice erau 
obişnuite cu durerea. 

Vitt se clătină şi căzu în genunchi, ameţită. 

Cum de îndrăznea acest nimic să se considere egala ei? Vitt 
era terminată. Acest lucru părea evident. Capacitatea de a lupta 
îi dispăruse. Zovastina îşi sprijini uşurel călcâiul de fruntea lui Vitt 
şi, izbind brusc cu piciorul, o prăvăli la pământ pe adversara sa. 
Vitt nu se clinti. 

Zovastina, rămasă fără suflu atât de pe urma efortului, cât şi 
din cauza furiei, se îndreptă de spate şi îşi şterse praful de pe 
faţă. Se întoarse, satisfăcută de bătaie. Nu se citea în ochii ei nici 
ironie, nici umor, nici milă. Viktor dădu din cap în semn de 
apreciere. Pe chipurile oamenilor ei se putea citi admiraţia. Era 
bine să fii un luptător. 


Malone intră în laboratorul subteran. Se aflau la cel puţin nouă 
metri adâncime, fiind înconjurați de stâncă, iar deasupra lor 
ardea o casă. Aerul duhnea a foc grecesc şi simţise senzaţia 
familiară a treptelor lipicioase atunci când coborâseră. 

După cum se părea, acolo se realizau cercetări biologice, 
deoarece în laborator se găseau mai multe recipiente protejate şi 
un frigider pe care era lipită o etichetă strălucitoare ce anunţa 
pericol biologic. El şi Ely ezitară în prag, neîndrăznind nici unul să 
se aventureze mai departe. Rezerva lui Malone era alimentată şi 
de nişte pachete în care se vedea un lichid incolor, care erau 
împrăştiate pe mese. Mai văzuse în trecut aşa ceva. In noaptea 
incendiului de la Muzeul Greco-Roman. 

Două trupuri zăceau pe podea. Unul era al unei femei foarte 
slabe purtând un halat de baie, iar celălalt aparţinea unui bărbat 
voluminos îmbrăcat cu nişte haine închise la culoare. Amândoi 
fuseseră împuşcaţi. 

— După spusele lui Lyndsey, Vincenti ţinea în mână stick-ul de 
memorie în momentul în care l-a omorât Zovastina, spuse Ely. 

Trebuiau să ducă lucrurile la bun sfârşit. Aşa că Malone ocoli 
cu grijă mesele şi se uită cu atenţie la individul mort. Avea pe 
puţin o sută patruzeci de kilograme. Cadavrul zăcea pe o parte, 
cu un braţ întins în afară, ca şi cum ar fi încercat să se ridice. 


441 


Avea în piept patru găuri provocate de gloanţe. Una din palme 
era deschisă, lângă piciorul uneia dintre mese, cealaltă mână 
fiind făcută pumn. Se folosi de ţeava puştii pentru a-i descleşta 
degetele. 

— Asta este, spuse Ely cuprins de incitare, în vreme ce 
îngenunchea şi lua stick-ul. 

Tânărul îi amintea lui Malone de Cai Thorvaldsen, deşi nu-i 
văzuse acestuia chipul decât o singură dată, în Mexico City, când 
destinul lui se intersectase pentru prima dată cu cel al lui Henrik 
Thorvaldsen. Cei doi tineri ar fi putut fi cam de aceeaşi vârstă. 
Era uşor de înţeles de ce Thorvaldsen se simţise atras de Ely. 

— Locul ăsta urmează să ia foc, spuse Malone. 

Ely se ridică în picioare. 

— Am făcut o imensă greşeală încrezându-mă în Zovastina, 
spuse el. Însă era atât de entuziastă! Părea că aprecia cu 
adevărat trecutul. 

— Chiar îl apreciază. Pentru ceea ce poate învăţa din el. 

— Am substanţa peste tot pe mine, zise Ely arătând înspre 
hainele sale. 

— Am trecut şi eu prin asta. 

— Zovastina e nebună de legat! O criminală! 

Malone era de acord cu el. 

— Dacă tot am obţinut lucrul pentru care am venit până aici, 
ce-ar fi ca noi doi să nu devenim alte victime ale Zovastinei? 
După câteva secunde de tăcere, Malone continuă: In plus de 
asta, Cassiopeia o să-mi tăbăcească fundul dacă păţeşti ceva. 


442 


93 


Zovastina se urcă în elicopter. Lyndsey era deja în 
compartimentul din spate, prins cu cătuşe şi cu centura de 
siguranţă de banchetă. 

— Doamnă ministru, nu vă voi face probleme, vă jur! O să fac 
orice aveţi nevoie, vă asigur! Nu este necesar să mă ţineţi legat. 
Vă rog, doamnă ministru... 

— Dacă nu taci în clipa asta, rosti ea calm, pun să te împuște 
pe loc! 

Cercetătorul păru să sesizeze faptul că tăcerea era de 
preferat, aşa că nu mai scoase o vorbă. 

— Să nu te mai aud că deschizi pliscul! 

Zovastina inspectă compartimentul spaţios, în care încăpeau 
în mod obişnuit doisprezece oameni înarmaţi. Calculatoarele lui 
Vincenti şi cei doi roboţi de rezervă erau bine ancoraţi. 
Cassiopeia Vitt zăcea nemişcată la pământ, iar prizonierii erau 
păziţi de patru soldaţi. Viktor stătea lângă elicopter, în dreptul 
uşii compartimentului. 

— Te-ai descurcat bine, îi spuse ea. După ce plec, detonează 
casa şi omoară-i pe toţi aceşti oameni! Am încredere în tine că 
vei menţine în siguranţă această locaţie. Voi trimite trupe 
suplimentare în momentul în care voi ajunge la Samarkand. 
Aceasta este acum o zonă aparţinând Federaţiei. 

Aruncă o privire înspre conac, ale cărui etaje erau complet în 
flăcări. Curând nu va mai rămâne din el decât o movilă de 
resturi. Îşi imagina deja palatul asiatic pe care îl va construi 
acolo. Dacă existenţa mormântului lui Alexandru va fi dezvăluită 
lumii rămânea de văzut. Trebuia să se gândească la toate 
posibilităţile şi pentru că numai ea cunoştea locaţia acestuia, 
decizia respectivă îi aparţinea în întregime. Se uită la Viktor, 
privindu-l în adâncul ochilor. 

— Îți mulţumesc, prietene! îi spuse. Remarcă surpriza de 
moment de pe chipul bărbatului la auzul cuvintelor de apreciere. 
Aşa este, rar rostesc cuvintele acestea. Mă aştept ca tu să-ţi faci 
datoria. Insă aici te-ai descurcat excepţional de bine! 

Aruncă o ultimă privire înspre Cassiopeia Vitt, Stephanie Nelle 
şi Henrik Thorvaldsen. Aceştia reprezentau nişte probleme care 


443 


în curând vor aparţine trecutului. Cotton Malone şi Ely Lund se 
aflau încă în casă. Dacă nu erau deja morţi, vor fi cu siguranţă în 
câteva minute. 

— Ne vedem la palat, îi spuse lui Viktor, în timp ce uşa 
compartimentului glisa închizându-se etanş. 


Viktor ascultă cum porni turbina, elicele elicopterului începând 
să se rotească. Motorul ajunse la putere maximă. Praful începu 
să se ridice în vălătuci de pe pământul uscat, iar elicopterul se 
ridică spre cerul de după-amiază târzie. 

Se întoarse rapid către oamenii lui şi ordonă ca doi dintre 
aceştia să se îndrepte către poarta principală a domeniului, unde 
să păzească intrarea. Celorlalţi doi le spuse să-i supravegheze în 
continuare pe Nelle şi pe Thorvaldsen. 

Se apropie de Cassiopeia. Chipul acesteia era plin de vânătăi, 
iar nasul îi sângera. Sudoarea care i se prelinsese pe faţă îi 
lăsase dâre de mizerie. Cassiopeia deschise ochii mari şi se 
agăţă cu putere de braţul lui. 

— Ai venit să termini treaba? îl întrebă ea. 

Viktor ţinea un pistol în mâna stângă, iar în mâna dreaptă 
avea telecomanda ţestoaselor. Aşeză calm dispozitivul de 
semnalizare pe pământ, alături de ea. 

— Chiar ăsta-i motivul pentru care am venit. 

Deasupra lor, elicopterul cu Zovastina atinse plafonul de zbor 
şi se îndreptă către est, în direcţia conacului şi a văii care se afla 
dincolo de acesta. 

— In timp ce tu te luptai cu ea, îi spuse el lui Vitt, am activat 
ţestoasele din interiorul elicopterului. Acum sunt programate să 
detoneze în acelaşi moment în care li se va comanda şi celor din 
casă să explodeze. Telecomanda aia va realiza acest lucru, mai 
zise el arătând înspre dispozitiv. 

Ea o luă de pe pământ. Insă el îi duse rapid pistolul la cap. 

— Ai grijă! 


Cassiopeia se uită cu ochi mijiţi la Viktor, ţinând degetul pe 
butonul telecomenzii. Ar fi putut oare să apese înainte ca el să o 
împuşte? Poate că şi el se întreba acelaşi lucru. 

— Trebuie să alegi, spuse Viktor. Ely al tău şi Malone s-ar 
putea să se afle încă în casă. Dacă o omori pe Zovastina, e 
posibil să-i omori şi pe ei. 


444 


Ea trebuia să aibă încredere în Malone că avea situaţia sub 
control. Insă îşi mai dădu seama de un lucru. 

— Cum ar putea cineva să ştie când să aibă încredere în tine? 
Ai jucat în ambele tabere! 

— Sarcina mea era să finalizez situaţia. Tocmai acest lucru 
suntem pe cale să-l realizăm acum împreună. 

— Uciderea Zovastinei s-ar putea să nu fie o soluţie. 

— Este singura soluţie. Altfel ea nu se va opri. 

Cassiopeia medită la cele spuse de el. Avea dreptate. 

— Aveam de gând să fac asta eu însumi, continuă Viktor. Însă 
m-am gândit că ţi-ar plăcea ţie să faci onorurile. 

— Pistolul îndreptat către capul meu este numai pentru 
spectacol? întrebă ea încetişor. 

— Soldaţii de pază nu îţi pot vedea mâna. 

— Cum aş putea şti, când voi face acest lucru, că nu mă vei 
împuşca? 

— Nu ai de unde să ştii, îi răspunse el cu sinceritate. 

Elicopterul trecuse de conac şi se afla deasupra pajiştii 
înverzite, la o înălţime de aproximativ trei sute de metri. 

— Dacă mai aştepţi mult, spuse el, va ieşi din aria de 
acoperire a semnalului. 

— Oricum niciodată nu am crezut că voi prinde bătrâneţile, 
spuse ea ridicând din umeri. 

După care apăsă pe buton. 


Stephanie privea de la o distanţă de zece metri cum Viktor îşi 
ţinea aţintit pistolul către Cassiopeia. Văzuse cum acesta pusese 
ceva pe pământ, însă Cassiopeia stătea cu spatele la ea şi îi era 
imposibil să-şi dea seama ce se petrecea. 

Elicopterul se transformă deodată într-o sferă de foc. Nu 
avusese loc nici o explozie. Se văzuse doar o lumină strălucitoare 
erupând din toate părţile, ca o supernovă, combustibilul volatil al 
aparatului de zbor adăugându-se rapid în ecuaţie, într-o 
distrugere care zgudui vâlceaua. Resturi cuprinse de flăcări fură 
propulsate în exterior, după care căzură pe pământ într-o 
cascadă de foc. In aceeaşi clipă, ferestrele de la parterul 
conacului se sparseră spre exterior, iar cadrul acestora se umplu 
imediat cu flăcări mistuitoare. 

Cassiopeia se ridică, cu ajutorul lui Viktor. 

— S-ar părea că o ajută, spuse Thorvaldsen, care observase şi 


445 


el gestul bărbatului. 

Viktor arătă înspre cei doi soldaţi de pază şi dădu nişte ordine 
pe un ton răstit într-o limbă despre care Stephanie se gândi că 
poate era rusă. Soldaţii plecară. 

Cassiopeia începu să alerge înspre casă. Porniră şi ei după ea. 


Malone ajunse în capul scărilor în urma lui Ely şi reveni în 
bibliotecă. Răsunară bufnituri de undeva din interiorul casei, iar 
el sesiză imediat schimbarea de temperatură. 

— Chestiile alea au fost activate! 

Dincolo de bibliotecă, focul prinse viaţă. Se auziră alte 
bufnituri. Mai aproape, de data aceasta. Căldura deveni intensă. 
Şi era în creştere. Malone se năpusti la uşă şi se uită în ambele 
direcţii. Pe coridor era imposibil de trecut, în ambele capete ale 
acestuia flăcările devorând pardoseala, îndreptându-se spre el. 
Işi aminti ceea ce-i spusese Ely: „Am substanţa peste tot pe 
mine”. Se întoarse şi examină ferestrele înalte. Aveau cam trei 
metri pe doi metri jumătate. Dincolo de acestea, în vale, observă 
ceva care ardea în depărtare. Mai aveau probabil încă vreo 
câteva secunde la dispoziţie până când focul avea să ajungă în 
bibliotecă. 

— Ajută-mă! 

Ely puse stick-ul în buzunar şi apucă o canapea micuță dintr-o 
parte. Malone o ridică de capătul celălalt. Intr-un efort comun, o 
azvârliră în ferestre. Sticla se sparse bucăţi în momentul în care 
canapeaua trecu prin ea, croindu-le o cale de ieşire, însă 
rămăseseră prea multe cioburi în rama ferestrei pentru a putea 
trece prin deschizătură. 

— la un scaun! strigă Malone. 

Focul cuprinse cadrul uşii şi îşi începu asaltul asupra pereţilor 
bibliotecii. Cărţile şi rafturile erupseră. Malone apucă un scaun şi 
îl izbi de ceea ce mai rămăsese din fereastră. Ely folosi un alt 
scaun pentru a îndepărta resturile tăioase. 

Parterul începu să ardă. Tot ce fusese impregnat cu foc 
grecesc ieşi rapid la apel. Nu mai era timp. Săriră amândoi pe 
fereastră. 


Cassiopeia auzi zgomot de sticlă spartă în vreme ce se apropia 
în fugă de clădirea în flăcări alături de Viktor, de Thorvaldsen şi 
de Stephanie. Văzu o canapea zburând pe un geam şi izbind 


446 


pământul. Îşi asumase un risc omorând-o pe Zovastina cât timp 
Malone şi Ely se aflau încă în interiorul casei, însă, după cum ar fi 
spus Malone: „Ai sau nu ai dreptate, măcar fă ceva!” Incă un 
scaun zbură pe fereastră. Apoi Malone şi Ely săriră în afară, în 
vreme ce camera din spatele lor se umplea cu valuri de foc de un 
portocaliu intens. 

leşirea lui Malone nu fusese la fel de elegantă precum aceea 
din Copenhaga. Se izbi cu umărul drept de pământul acoperit cu 
iarbă şi se rostogoli. Ely se lovi şi el cu putere, apoi se rostogoli 
de câteva ori, protejându-şi capul cu mâinile. 

Cassiopeia alergă înspre ei. Ely îşi ridică privirea către ea. Ea îi 
zâmbi şi îi spuse: 

— Te distrezi? 

— Tu vorbeşti? Ce s-a întâmplat cu faţa ta? 

— A fost bătută măr. Insă eu am fost cea care a râs la urmă! 

Il ajută să se ridice în picioare şi se îmbrăţişară. 

— Duhneşti, îi spuse ea. 

— Focul grecesc. Ultima modă în materie de parfumuri! 

— Dar cu mine cum rămâne? mormăi Malone, ridicându-se şi 
începând să se scuture. Fără un „Ce mai faci? Mă bucur că nu te- 
ai prăjit prea tare”? 

Ea clătină din cap şi îl îmbrăţişă şi pe el. 

— Câte autobuze au trecut peste tine? o întrebă Malone, 
observându-i vânătăile. 

— Numai unul. 

— Voi doi vă cunoaşteţi? întrebă Ely. 

— Au fost făcute deja prezentările. 

Cassiopeia văzu cum chipul lui Malone se înăspreşte la 
vederea lui Viktor. 

— El ce caută aici? întrebă el. 

— Oricât de incredibil ar părea, e de partea noastră, spuse ea. 
Sau cel puţin aşa cred. 

Stephanie arătă înspre flăcările care se vedeau în depărtare şi 
la oamenii care se îndreptau către locul incendiului. 

— Zovastina a murit, spuse ea. 

— Un lucru îngrozitor! comentă Viktor. Un tragic accident de 
elicopter. La incident au fost martori patru dintre soldaţii ei. Va 
avea parte de funeralii glorioase! 

— lar Daniels va trebui să se asigure că următorul Ministru 
Suprem al Federaţiei Asiei Centrale va fi mult mai prietenos, 


447 


spuse Stephanie. 

Cassiopeia zări două pete negre pe cerul dinspre apus, care se 
măreau văzând cu ochii. 

— Nu suntem singuri. 

Priviră elicopterele apropiindu-se. 

— Sunt de-ai noştri, spuse Malone. Apache AH64 şi un 
Blackhawk. 

Maşinile de război americane trecură pe deasupra lor. Una 
dintre uşile de la compartimentul elicopterului Apache se 
deschise glisând şi Malone zări un chip familiar: Edwin Davis. 

— Trupe din Afghanistan, spuse Viktor. Davis mi-a spus că vor 
fi prin apropiere, monitorizând situaţia, pregătiţi să intervină 
dacă va fi necesar. 

— Ştiţi, le spuse Stephanie, uciderea Zovastinei în acest mod 
s-ar putea să nu fi fost cel mai inteligent lucru. 

Cassiopeia sesiză resemnarea din tonul prietenei sale. 

— Ce vrei să spui? 

Thorvaldsen veni cu precizările: 

— Calculatoarele lui Vincenti şi Lyndsey se aflau în elicopterul 
ăla. Voi nu ştiţi acest lucru, însă Vincenti a descoperit cum se 
tratează SIDA. El şi Lyndsey au lucrat la obţinerea unui remediu 
şi toate informaţiile se găseau în calculatoarele respective. Mai 
exista un stick de memorie pe care îl avea Vincenti în momentul 
în care a murit. Insă, din nefericire, acum cu siguranţă s-a 
pierdut, spuse danezul, gesticulând spre casa în flăcări. 

Cassiopeia băgă de seamă o privire năstruşnică pe chipul 
murdar al lui Malone. Observă că şi Ely zâmbeşte. Amândoi 
bărbaţii aveau expresii extenuate, însă sentimentul lor de triumf 
părea molipsitor. 

Ely băgă mâna în buzunar şi apoi o întinse. 

Ţinea un stick în palmă. 

— Ce este asta? întrebă ea cu speranţă în glas. 

— Viaţă, rosti Malone. 


448 


94 


Malone admira mormântul lui Alexandru cel Mare. După 
sosirea lui Edwin Davis, o unitate a forţelor armate speciale 
preluase rapid controlul asupra proprietăţii, dezarmându-i fără 
luptă pe cei patru soldaţi care rămăseseră în viaţă. Preşedintele 
Daniels autorizase incursiunea, iar Davis spusese că se îndoia că 
va exista vreun protest oficial din partea Federaţiei. 

Zovastina murise. Incepea o nouă eră. 

Din momentul în care proprietatea fusese asigurată, în vreme 
ce întunericul începea să ia munţii în stăpânire, urcaseră cu toţii 
la micile bazine şi se scufundaseră în „ochiul cafeniu”. Chiar şi 
Thorvaldsen făcuse acest lucru, întrucât îşi dorea cu disperare să 
vadă mormântul. Malone îl ajutase la traversarea tunelului, iar 
danezul, în ciuda vârstei înaintate şi a diformităţii sale fizice, se 
dovedise un înotător surprinzător de puternic. 

Aduseseră cu ei lanterne şi alte dispozitive luminoase luate de 
la elicopter, iar mormântul era acum iluminat ca ziua. Malone 
privea cuprins de uimire un perete din bucăţi de piatră colorată, 
înfăţişând desene în care nuanțele de albastru, galben, 
portocaliu şi negru erau încă intense după două mii de ani. 

Ely examina trei motive cu lei realizate cu mare îndemânare 
din mozaic colorat. 

— Ceva similar delimita drumul procesional din Babilonul 
antic. Avem nişte fragmente rămase. Insă acesta de aici este 
intact în întregime. 

Edwin Davis trecuse şi el înot odată cu ei. Şi el dorise să vadă 
care fusese cea mai aprinsă dorinţă a Zovastinei. Malone se 
simţea mai bine acum, ştiind că de partea cealaltă a ochiului de 
apă stăteau de pază un sergent din echipa de operaţiuni şi trei 
soldaţi din Armata Statelor Unite, înarmaţi cu carabine M-4. El şi 
Stephanie îi prezentaseră pe scurt lui Davis ce se întâmplase, iar 
Malone începea să îşi mai schimbe părerea despre consilierul 
adjunct pe probleme de securitate naţională, în special pentru 
faptul că anticipase nevoia lor de susţinere şi fusese pregătit să 
le vină în ajutor. j 

Ely stătea lângă cele două sarcofage. Intr-o parte a unuia din 
ele era gravat un singur cuvânt: AAEZANAPOZ. Pe cealaltă parte 


449 


se găseau încrustate mai multe: 


AIEN AAEZANAPO: KAI 
YNEIPOXON EMMENAI AMON 


— Acesta este sarcofagul lui Alexandru, spuse Ely. Inscripţia 
mai lungă este din //iada: „Să fii întotdeauna cel mai bun şi să fii 
superior celorlalţi”. Definiţia dată de Homer idealului eroic. 
Alexandru a trăit conform acestei idei. Şi Zovastinei îi plăcea la 
nebunie citatul. Il folosea de câte ori avea ocazia. Oamenii care i- 
au aşezat aici trupul neînsufleţit i-au ales bine epitaful, spuse Ely. 
Arătă apoi înspre celălalt sicriu, care avea o inscripţie mai 
simplă: 


HOAIZTION 
PIAOZ AAEZANAPOY 


— „Hephaestion. Prieten al lui Alexandru.” Cuvântul „iubit” nu 
ar fi fost suficient pentru a exprima relaţia lor. Să fii numit 
„prieten” era cel mai mare compliment al unui grec, termen 
utilizat numai pentru persoanele foarte dragi. 

Malone băgă de seamă cum praful şi murdăria fuseseră 
îndepărtate de pe o imagine reprezentând un cal de pe sicriul lui 
Alexandru. 

— Zovastina a făcut asta când am venit aici împreună, spuse 
Viktor. A rămas în extaz în faţa imaginii. 

— Este vorba despre Bucefal, interveni Ely. El trebuie să fie. 
Calul lui Alexandru. Acesta pur şi simplu venera animalul. Calul a 
murit în timpul campaniei din Asia şi a fost înmormântat undeva 
în munţi, nu departe de aici. 

— Zovastina şi-a botezat la fel calul preferat, preciză Viktor. 
Malone examină încăperea cu privirea. Ely atrase atenţia asupra 
unor vase pentru ritualuri, a unui recipient din argint pentru 
parfum, a unui corn pentru băut şlefuit cu forma unui cap de 
cerb; existau chiar şi armuri pentru picioare din bronz aurit, care 
mai aveau încă rămase bucăţi din şnururile de piele şi care 
protejaseră cândva gambele unui luptător. 

— Rămâi pur şi simplu fără grai, spuse Stephanie. Malone fu 
de acord cu ea. Cassiopeia stătea lângă unul dintre sarcofage, al 
cărui capac fusese tras. 


450 


— Zovastina a aruncat o privire, zise Viktor. Lanternele 
luminară o mumie în interiorul sicriului de piatră. 

— Este surprinzător faptul că nu este în pânză gipsată, spuse 
Ely. Insă poate că nu aveau priceperea sau timpul necesar 
pentru a face acest lucru. 

Fâşii de aur acopereau trupul de la gât şi până la tălpi, fiecare 
de mărimea unei coli moderne de hârtie, altele fiind împrăştiate 
în interiorul mormântului. Braţul drept era îndoit din cot şi se 
odihnea pe abdomen. Mâna stângă era întinsă drept, antebraţul 
fiind desprins de braţ. Bandajele înfăşurau cea mai mare parte a 
trupului neînsufleţit într-o îmbrăţişare strânsă, iar pe toracele 
expus parţial zăceau trei discuri de aur. 


— Steaua Macedoneană, spuse Ely. Era blazonul lui Alexandru. 
Acestea sunt impresionante. Nişte specimene foarte frumoase. 

— Oare cum au reuşit să aducă până aici toate obiectele 
astea? întrebă Stephanie. Numai dacă ne gândim la sicrie... sunt 
imense! 

Ely făcu semn jur împrejurul încăperii. 

— Acum două mii trei sute de ani, topografia era altfel, cu 
siguranţă. Pariez că exista un alt loc prin care se putea intra aici. 
Poate că bazinele nu erau la fel de adânci, iar tunelul era mai 
accesibil, nefiind scufundat sub apă. Cine ştie? 

— Dar literele din bazine? întrebă Malone. Ele cum au ajuns 
acolo? Mai mult ca sigur că nu le-au plasat acolo oamenii care au 
decorat acest mormânt. Sunt ca un semnalizator pentru 
atenţionarea oamenilor. 

— După părerea mea, este opera lui Ptolemeu. Făceau parte 
din ghicitoarea lui. Două litere greceşti pe fundul celor două 
ochiuri de apă. Presupun că era metoda lui de a însemna locul. 

Chipul lui Alexandru era acoperit de o mască mortuară din 
aur. Nimeni nu o atinsese încă. In cele din urmă, Malone spuse: 

— Ce-ar fi să faci tu acest lucru, Ely? Hai să vedem cum arată 
un rege al lumii! a 

Observă expresia entuziastă din ochii tânărului. II studiase pe 


451 


Alexandru cel Mare, învățase despre el tot ce putuse din puţinele 
informaţii care supravieţuiseră. lar acum ar fi putut să fie prima 
persoană, după două mii de ani, care să-l şi atingă. Ely îndepărtă 
masca încetişor. 

Pielea care mai rămăsese avea o nuanţă negricioasă, era lipită 
de oase şi cu aspect sfărâmicios. După cum se părea, moartea 
fusese cumva acceptată de trăsăturile lui Alexandru, ochii pe 
jumătate închişi ai acestuia păstrând o stranie expresie de 
curiozitate. Gura imensă se întindea de la un obraz la celălalt, 
fiind deschisă ca şi cum ar fi vrut să strige. Timpul încremenise 
totul. Capul era lipsit de păr, iar creierul, care reprezenta mai 
mult decât orice secretul succesului lui Alexandru, nu mai exista. 

Se uitară cu toţii în tăcere. In cele din urmă, Cassiopeia îşi 
îndreptă lanterna în partea cealaltă a încăperii, dincolo de o 
siluetă călare îmbrăcată doar într-o mantie lungă trecută peste 
un umăr, până la un bust din bronz care îţi răpea privirea. Chipul 
puternic, de formă ovală, exprima încredere şi avea nişte ochi 
mijiţi, cu o căutătură fixă, uitându-se undeva în depărtare. Părul 
era dat pe spate de pe frunte în stilul clasic şi cădea în bucle 
neregulate de lungime medie. Gâtul i se ridica drept şi semeţ, cu 
expresia unui bărbat care îşi controla în întregime propria lume. 
Alexandru cel Mare. O imagine puternic contrastantă faţă de 
chipul morţii din sicriu. 

— La toate busturile pe care le-am văzut până acum 
reprezentându-l pe Alexandru, spuse Ely, nasul, buzele şi părul 
erau de obicei restaurate din ghips. Puţine au supravieţuit 
timpului. Insă iată o imagine de pe vremea lui care s-a păstrat în 
perfectă stare. 

— Şi aici, iată-l în carne şi oase, spuse Malone. 

Cassiopeia se duse la sicriul alăturat şi împinse capacul 
acestuia suficient cât să poată arunca cu toţii o privire înăuntru. 
Acolo zăcea o altă mumie, care nu era îmbrăcată complet în aur, 
însă purta o mască mortuară pe faţă şi era cam în aceeaşi stare. 

— Alexandru şi Hephaestion, zise Thorvaldsen. Au odihnit aici 
în pace pentru atât de multă vreme! 

— Şi vor rămâne aici? întrebă Malone. 

Ely ridică din umeri. 

— Aceasta este o descoperire arheologică importantă, spuse 
el. Ar fi o tragedie să nu învăţăm nimic de pe urma ei. 

Malone băgă de seamă că atenţia lui Viktor se îndreptase 


452 


către un cufăr din aur aşezat lângă un perete. Stânca de 
deasupra era decorată cu un amestec de gravuri care 
reprezentau bătălii, care de luptă, cai şi bărbaţi înarmaţi cu săbii. 
Deasupra cufărului fusese imprimată o stea macedoneană din 
aur. Mijlocul acestuia era decorat cu rozete cu petale din sticlă 
albastră. Nişte rozete similare formau un brâu care trecea de jur 
împrejurul cufărului în partea din mijloc a acestuia. Viktor îl 
apucă de laturi şi, înainte ca Ely să-l fi putut opri, deschise 
capacul. Edwin Davis lumină interiorul. Se văzu o cunună cu 
frunze de stejar şi cu ghinde, toată din aur, bogată în detalii 
uimitoare. 

— O coroană regală, spuse Ely. 

— Asta este ceea ce dorea Zovastina, zise Viktor zâmbind 
ironic. Ar fi fost coroana ei. S-ar fi folosit de toate acestea pentru 
a da apă la moară obsesiei sale. 

— Păcat că i s-a prăbuşit elicopterul, spuse Malone ridicând 
din umeri. 

Stăteau cu toţii în picioare în încăpere, uzi leoarcă de la înotul 
prin tunel, însă uşuraţi în acelaşi timp că toată povestea luase 
sfârşit. Restul ţinea de politică, iar asta nu îl interesa pe Malone. 

— Viktor, spuse Stephanie, dacă te saturi vreodată să lucrezi 
pe cont propriu şi cauţi o slujbă, anunţă-mă! 

— Am să ţin minte oferta. 

— M-ai lăsat să te înving atunci când am fost aici împreună, 
nu-i aşa? îl întrebă Malone. 

Viktor dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— M-am gândit că era mai bine să te las să pleci, aşa că ţi-am 
dat ocazia să mă învingi. Nu sunt chiar atât de uşor de înfrânt, 
Malone! 

— Am să ţin minte data viitoare, spuse Malone zâmbind, după 
care arătă înspre morminte. Şi cu astea cum rămâne? 

— Au aşteptat în acest loc atâta vreme, răspunse Ely. Mai pot 
sta puţin. In momentul ăsta avem altceva de făcut. 


Cassiopeia fu ultima care urcă din ochiul de apă cafeniu din 
prima încăpere. 

— Lyndsey spunea că bacteriile din bazinul verzui pot fi 
înghiţite pur şi simplu, spuse Ely. Nouă nu ne fac nici un rău, însă 
distrug virusul HIV. 

— Nu ştim dacă aceste lucruri sunt adevărate, zise Stephanie. 


453 


Ely părea convins. 

— Sunt adevărate! Omul acela era în pericol când a spus asta. 
Se folosea de tot ce ştia ca să-şi salveze pielea. 

— Avem stick-ul de memorie, spuse Thorvaldsen. l-aş putea 
pune pe cei mai mari oameni de ştiinţă din lume să ne dea un 
răspuns în cel mai scurt timp. 

Ely clătină din cap. 

— Alexandru cel Mare nu avea nici un om de ştiinţă la 
îndemână. El avea încredere în lumea lui. 

Cassiopeia îi admiră curajul. Ea fusese infectată de mai bine 
de zece ani şi se întrebase întotdeauna când va începe boala să 
se manifeste. Să ai o bombă cu ceas care să-ţi ticăie în interior, 
aşteptând ziua în care sistemul tău imunitar se va prăbuşi în cele 
din urmă, acest lucru îţi schimba cu siguranţă viaţa. Ştia că Ely 
suferea de aceeaşi teamă şi că se agăța de fiecare speranţă. lar 
ei se numărau printre cei norocoşi. Măcar îşi puteau permite 
medicamentele care să menţină virusul în stare latentă. Milioane 
de oameni nu aveau această posibilitate. 

Se uită în ochiul de apă cafeniu, la litera grecească Z care se 
vedea pe fund. Işi aminti ce citise în unul dintre manuscrise: 
„Eumenes îi dezvăluise locul de veci, departe, undeva în munţi, 
acolo unde sciţii îi oferiseră lui Alexandru cunoaşterea vieţii”. Se 
apropie de ochiul de apă verde şi admiră încă o dată litera H de 
pe fundul acestuia. Viaţă. Ce promisiune frumoasă! 

Ely o apucă de mână. 

— Eşti gata? 

Ea încuviinţă cu o mişcare a capului. Apoi se lăsară amândoi în 
genunchi şi băură. 


454 


95 


COPENHAGA 
SÂMBĂTĂ, 6 IUNIE 
ORA 19.45 


Malone stătea la etajul Cafenelei Norden şi savura o supă 
bisque cu roşii. In continuare cea de acolo era cea mai bună pe 
care o mâncase el vreodată. Thorvaldsen stătea aşezat de 
partea cealaltă a mesei. Ferestrele de la etaj erau larg deschise, 
lăsându-se scăldate în asfinţitul plăcut de primăvară târzie. 
Vremea la Copenhaga în acest timp al anului era aproape 
perfectă, încă unul dintre motivele pentru care îi plăcea atât de 
mult să trăiască acolo. 

— Azi am vorbit cu Ely, spuse Thorvaldsen. 

Chiar se întrebase ce se mai întâmpla prin Asia Centrală. Se 
întorseseră acasă cu o lună şi jumătate în urmă, iar apoi fusese 
ocupat cu vândutul cărţilor. Asta era specificul vieţii agenţilor de 
teren. lţi făceai treaba, după care te ocupai de altceva. Nu făceai 
nici o analiză ulterioară, sau să cercetezi ce se mai întâmpla cu 
un anumit caz. Sarcina aceasta cădea întotdeauna în seama altor 
persoane. 

— Se ocupă cu excavarea mormântului lui Alexandru. Noul 
guvern al Federaţiei cooperează cu grecii. 

Ştia că Ely ocupase un post la Muzeul de Antichităţi din Atena, 
datorită intervenţiei lui Thorvaldsen. Bineînţeles, faptul că acesta 
ştia locaţia mormântului lui Alexandru cel Mare alimentase cu 
siguranţă entuziasmul cu care îl acceptaseră cei de la muzeu. 

Zovastina fusese succedată de un ministru adjunct moderat, 
care, conform constituţiei Federaţiei, îşi asumase puterea 
temporar, până în momentul alegerilor. Washingtonul se 
asigurase cu discreţie că toate depozitele biologice ale Federaţiei 
urmau să fie distruse şi Samarkandului i se oferise să aleagă: fie 
cooperau, fie aflau toţi vecinii Federaţiei despre planurile 
Zovastinei şi ale generalilor ei, după care natura îşi putea urma 
cursul. Din fericire, moderaţia ieşise triumfătoare şi Statele Unite 
trimiseseră o echipă să supravegheze exterminarea virală. 
Bineînţeles, dat fiind că Occidentul deţinea antidotul, nu 


455 


avuseseră de ales. Cei din Federație puteau începe uciderea în 
masă, însă nu mai aveau posibilitatea să o oprească tot ei. 
Alianţa instabilă dintre Zovastina şi Vincenti fusese înlocuită cu 
una dintre două naţiuni care nu aveau încredere una în cealaltă. 

— Ely are control deplin asupra mormântului şi lucrează la el 
în secret, zise Thorvaldsen. Spunea că e posibil ca o mare parte 
a istoriei să trebuiască să fie rescrisă. Există o mulţime de 
inscripţii în interior. Opere de artă. Chiar şi o hartă sau două. 
Lucruri incredibile! 

— lar Edwin Davis şi Danny Daniels ce mai fac? întrebă 
Malone. Sunt mulţumiţi? 

Thorvaldsen zâmbi. 

— Am vorbit cu Edwin acum vreo două zile. Daniels ne este 
recunoscător pentru tot ce am făcut. l-a plăcut în mod special 
felul în care Cassiopeia a făcut elicopterul ăla să explodeze. Tipul 
ăsta nu prea are milă. E un tip dur! 

— Mă bucur că am putut să-i mai fim o dată de folos 
preşedintelui, spuse Malone. După un moment de tăcere, 
continuă: Şi Liga Venețiană? Despre ea ce se mai aude? 

Thorvaldsen ridică din umeri. 

— Lucrurile s-au muşamalizat. Nu au făcut nimic care să poată 
fi dovedit. 

— Cu excepţia faptului că au ucis-o pe Naomi Johns! 

— Vincenti a făcut acest lucru şi cred că a plătit cu vârf şi 
îndesat. 

Asta era adevărat. 

— Ştii, ar fi frumos dacă Daniels ar putea, măcar o dată, să-mi 
ceară ajutorul. 

— Asta n-o să se întâmple niciodată! 

— Ca şi în cazul tău? 

Prietenul său dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Ca şi în cazul meu. 

Malone îşi termină supa şi se uită înspre la Hojbro Plads. Piaţa 
era plină de oameni care se bucurau de o seară călduroasă, ceva 
foarte rar în Copenhaga. Magazinul său de cărţi de pe partea 
cealaltă a pieţei era închis. Afacerile îi merseseră grozav în 
ultima vreme şi îşi propusese o excursie la Londra pentru 
săptămâna viitoare, înainte ca Gary să vină acolo în vizita lui 
anuală din timpul verii. Abia aştepta să-şi revadă fiul de 
cincisprezece ani. 


456 


Era însă şi puţin melancolic. Aşa fusese din momentul în care 
revenise acasă. El şi Thorvaldsen luau cina împreună cel puţin o 
dată pe săptămână, însă nu discutaseră niciodată despre ceea 
ce îl preocupa în realitate pe Malone. În unele locuri e bine să 
calci în vârful picioarelor. Insă asta numai dacă nu îţi este permis 
şi altfel. Aşa că întrebă: 

— Cassiopeia ce mai face? 

— Chiar mă gândeam când o să mă întrebi despre ea! 

— Tu eşti cel care m-a băgat în toată tărăşenia. 

— Nu am făcut decât să-ţi spun că ea avea nevoie de ajutor. 

— Mi-ar plăcea să cred că şi ea mi-ar sări în ajutor, dacă aş 
avea vreodată nevoie. 

— Ar face-o! Insă, ca să-ţi răspund la întrebare, atât ea, cât şi 
Ely au scăpat de virus. Edwin mi-a spus că oamenii de ştiinţă au 
verificat şi eficienţa bacteriilor. Daniels va face în curând un 
anunţ oficial despre găsirea unui tratament, iar guvernul Statelor 
Unite va controla distribuirea remediului. Preşedintele a dat ordin 
să fie disponibil pentru toată lumea la costuri minime. 

— Mulţi oameni vor avea de beneficiat de pe urma acestui 
lucru. 

— Mulțumită ţie! Tu ai rezolvat ghicitoarea şi ai găsit 
mormântul. 

Lui Malone nu-i făcea plăcere să audă acest lucru. 

— Ne-am făcut toţi datoria, spuse el. Şi, apropo, am auzit că 
eşti un mare pistolar. Stephanie mi-a spus că le-ai dat clasă 
tuturor acolo, în casă. 

— Nu sunt chiar un neajutorat, spuse Thorvaldsen. 

Îi povestise despre Stephanie şi despre împuşcături. Malone 
discutase cu ea pe această temă înainte de a pleca din Asia şi o 
mai sunase o dată săptămâna care trecuse. 

— Stephanie îşi dă seama că este dificil să fii în misiune pe 
teren, spuse Malone. 

— Am vorbit şi eu cu ea acum câteva zile. 

— Voi doi aţi devenit amici? 

Prietenul său zâmbi. 

— Semănăm foarte mult, deşi nici unul din noi nu vrea să 
admită acest lucru faţă de celălalt. 

— Să ucizi pe cineva nu este niciodată simplu. Indiferent de 
motiv. 

— Eu însumi am omorât trei oameni în casa aia. Ai dreptate. 


457 


Niciodată nu e simplu. 

insă nu primise un răspuns la întrebarea lui iniţială şi 
Thorvaldsen păru să simtă ceea ce dorea el cu adevărat să afle. 

— Nu am mai vorbit cu Cassiopeia prea mult de când am 
plecat din Federație. Ea s-a dus acasă, în Franţa. Nu ştiu nimic 
despre ea şi Ely... despre ei doi. E zgârcită la vorbă când vine 
vorba de lucruri personale, spuse Thorvaldsen, clătinând din cap. 
Va trebui s-o întrebi pe ea. j 

Malone se hotărî să facă o plimbare de seară. li plăcea să 
hălăduiască pe Stroget. Il întrebă pe Thorvaldsen dacă nu voia 
să-l însoţească, însă prietenul său declină invitaţia. 

Se ridică să plece. Thorvaldsen aruncă pe masă nişte foi 
împăturite de hârtie. 

— Sunt actele proprietăţii ăleia de lângă apă, unde a ars casa. 
Mie nu îmi trebuie. 

Malone despături hârtiile şi îşi văzu numele trecut în locul 
destinat proprietarului. 

— Aş dori să o iei tu. 

— Dar proprietatea aia valorează o grămadă de bani! Are 
deschidere spre ocean. Nu pot să primesc aşa ceva! 

— Reconstruieşte casa. Bucură-te de ea! Poţi să o consideri o 
compensație pentru faptul că eu te-am băgat în toată povestea 
asta. 

— Doar ştiai că aş fi ajutat oricum. 

— Da, însă în felul ăsta conştiinţa mea, aşa puţină câtă este, 
va fi împăcată. 

In cei doi ani de când se cunoşteau învățase că, atunci când 
Henrik Thorvaldsen îşi punea ceva în minte, nu mai putea face 
nimic pentru a-i schimba părerea. Aşa că îşi îndesă actele în 
buzunar şi cobori scările. leşi pe uşa principală în căldura 
mângâietoare a serii daneze. Oamenii şi conversațiile îl 
întâmpinară de la mesele ocupate care se întindeau în afara 
cafenelei: 

— Hei, Malone! 

Se întoarse. La una din mese era aşezată Cassiopeia. Femeia 
se ridică şi veni înspre el. Era îmbrăcată cu un sacou bleumarin 
din pânză şi cu pantaloni asortaţi tot din pânză. Pe un umăr îi 
atârna o geantă de piele şi purta nişte sandale cu barete în 
forma literei T care îi scoteau în evidenţă picioarele. Părul negru 
îi atârna în bucle grele şi bogate. Malone încă îşi aducea aminte 


458 


cum arăta în interiorul muntelui. Purta pantaloni strâmţi din piele 
şi un sutien sport atunci când înotase alături de el până la 
mormânt. Şi mai existaseră şi acele câteva minute când 
rămăseseră amândoi numai în lenjeria intimă. 

— Ce cauţi aici? o întrebă el. 

Cassiopeia ridică din umeri. 

— Intotdeauna îmi spui ce bună este mâncarea aici, la 
cafeneaua asta, aşa că am venit să iau masa de seară, zise ea. 

— Ai bătut cale lungă numai ca să iei masa, spuse el zâmbind. 

— Nu şi când nu te pricepi să găteşti! 

— Am auzit că eşti vindecată. Mă bucur pentru tine. 

— Da, un lucru ca ăsta reuşeşte să-ţi ia de pe cap anumite 
griji. Cum ar fi să te întrebi în fiecare dimineaţă dacă aceea este 
ziua în care începi să mori. 

Malone îşi reaminti preocuparea din privirea ei în noaptea 
aceea la Copenhaga, când îl ajutase să scape din Muzeul Greco- 
Roman. Toată tristeţea de atunci părea să fi dispărut. 

— Unde te duceai? îl întrebă ea. 

— La o plimbare, spuse el, privind de-a lungul pieţei. 

— Nu ai vrea să te însoțesc? 

El aruncă o privire înapoi înspre cafenea, la etaj, înspre 
fereastra la care stătuseră el şi Thorvaldsen la masă. Prietenul 
său privea afară pe fereastra deschisă şi zâmbea. Trebuia să-şi fi 
dat seama! Se uită la Cassiopeia. 

— Voi doi întotdeauna puneţi ceva la cale? o întrebă. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebarea dacă vrei să te însoțesc la 
plimbare. 

— Sigur că da, răspunse el alungându-şi toate rezervele. Chiar 
mi-ar face plăcere să mă însoţeşti! 

Ea îşi strecură braţul pe după al lui şi o porniră spre centrul 
pieţei. Malone trebuia însă să afle ceva. 

— Dar cum rămâne cu tine şi cu Ely? Credeam. 

— Malone! 

El ştia ce avea să urmeze, aşa că termină el fraza în locul ei: 

— Da, ştiu! Taci şi mergi mai departe! 


459 


Nota autorului 


A sosit vremea să separăm faptele reale de cele fictive. Stilul 
de execuţie descris în prolog era practicat pe vremea lui 
Alexandru cel Mare. Alexandru a dat ordinul ca doctorul care îl 
tratase pe Hephaestion să fie ucis, însă nu în maniera descrisă în 
carte. Majoritatea cronicarilor menţionează că prin spânzurare. 

Relaţia dintre Alexandru şi Hephaestion a fost una complexă. 
Prieten, confident, iubit - toate ar fi valabile. Suferinţa profundă 
a lui Alexandru faţă de moartea prematură a lui Hephaestion 
este menţionată în cronici, la fel ca şi înmormântarea fastuoasă 
a lui Hephaestion, despre care unii afirmă că este posibil să fi 
fost cea mai exorbitantă din întreaga istorie. Bineînţeles, 
îmbălsămarea şi păstrarea în secret a trupului lui Hephaestion 
(Capitolul 24) sunt fictive. 

Focul grecesc (Capitolul 5) este real. Formula a fost într- 
adevăr păstrată personal de către împărații bizantini şi s-a 
pierdut în momentul în care acest imperiu a decăzut. Până în 
ziua de azi, compoziţia chimică a acestuia a rămas un mister. Cât 
despre vulnerabilitatea lui la apa sărată, aceasta a fost invenţia 
mea - în realitate, focul grecesc era utilizat în atacurile împotriva 
corăbiilor de pe mare. 

Jocul de buzkashi (Capitolul 7) este atât străvechi, cât şi 
violent şi continuă să fie practicat în Asia Centrală. Regulile, 
îmbrăcămintea şi echipamentul au fost detaliate corect în carte; 
adevărat este şi faptul că în mod obişnuit mor participanţi în 
cadrul acestui joc. 

Federaţia Asiei Centrale este fictivă, însă detaliile politice şi 
economice expuse în Capitolul 27 referitoare la această zonă a 
lumii sunt conforme cu realitatea. Din nefericire, pământul 
respectiv a fost întotdeauna un teren de luptă convenabil, iar 
guvernele regiunilor respective rămân în continuare împovărate 
de corupţie. 

Am aflat din cartea lui Frank Holt, Alexandru cel Mare şi 
misterul medalioanelor cu elefant, despre aceste obiecte 
neobişnuite. In romanul meu existenţa lor a fost redusă la opt 


460 


astfel de medalioane, dar în realitate există un număr mult mai 
mare. Descrierea lor (capitolele 8-9) este exactă, cu excepţia 
microliterelor ZH, care au fost adăugate de mine. Şi totuşi, în 
mod surprinzător, utilizând nişte lentile rudimentare, meşterii 
antici chiar posedau abilitatea de a grava la nivel microscopic. 

In privinţa utilizării literelor ZH, traducerea literală a acestui 
cuvânt în greaca veche este verbul „a trăi”. Substantivul „viaţă” 
este mai precis SFP. Ne-am asumat o anumită libertate în 
privinţa traducerii pentru asigurarea firului narativ. In ce priveşte 
descrierea limbii greceşti pe parcursul poveştii, s-a utilizat 
termenul de „greacă veche”, deşi unii ar putea spune că mai 
precisă ar fi folosirea termenului de „greacă antică”. 

Batalionul Sacru care o păzeşte pe Zovastina (Capitolul 12) 
este adaptat după unitatea de luptă cea mai necruțătoare a 
Greciei antice: o sută cincizeci de perechi de bărbaţi din oraşul 
Teba, care au fost măcelăriți până la unul de către Filip al II-lea şi 
de fiul său, Alexandru cel Mare, în anul 338 î.Hr. Un monument 
funerar ridicat în onoarea curajului lor încă dăinuie în Grecia, la 
Chaeronea. 

Leacul care apare de-a lungul istorisirii este fictiv, la fel ca şi 
povestea descoperirii sale de la Capitolul 14. Arhebacteriile 
(Capitolul 62) există însă în realitate, unele bacterii şi virusuri 
chiar hrănindu-se unele cu altele. Utilizarea pe care am dat-o eu 
arhebacteriilor în acest sens este o pură invenţie. 

În ce priveşte Veneţia, amplasamentele sunt descrise 
întocmai. Interiorul din Basilica di San Marco este cu adevărat 
uimitor, iar mormântul Sfântului Marcu (Capitolul 42), laolaltă cu 
povestea sa, sunt prezentate conform cu realitatea. La Torcello 
există muzeul, două biserici, clopotniţa şi restaurantul. Geografia 
şi istoria insulei (Capitolul 34) sunt reproduse cu precizie. Liga 
Venețiană nu există în realitate. Totuşi, în timpul îndelungatei 
sale istorii, republica venețiană a format periodic alianţe cu alte 
state-oraş, numite pe atunci ligi. 

Fluorescenţa cu raze X (Capitolul 11) este o descoperire 
ştiinţifică recentă care se utilizează pentru studierea 
pergamentelor antice. li sunt îndatorat în această privință 
talentatului romancier Christopher Reich pentru faptul că mi-a 
trimis un articol referitor la acest concept. 

Istoria lui Hieronimus din Cardia (Capitolul 24) este în 
întregime fictivă, la fel ca şi ghicitoarea lui Ptolemeu, deşi toate 


461 


acţiunile lui Ptolemeu legate de cortegiul funerar al lui 
Alexandru, precum şi stăpânirea sa în Egipt sunt redate corect 
din punct de vedere istoric. Insuşirea trupului Sfântului Marcu din 
Alexandria de către neguţătorii venețieni în anul 828 d.Hr. 
(capitolele 29 şi 45) s-a petrecut aşa cum am relatat în carte, iar 
trupul acestuia a dispărut într-adevăr la Veneţia pentru perioade 
lungi de timp. Povestea reapariţiei sale în 1094 (Capitolul 45) 
este relatată zilnic cu mândrie de către venețieni. 

Din nefericire, zoonozele (Capitolul 31) există şi produc 
periodic atacuri asupra sănătăţii oamenilor. Cercetări asupra 
acestor toxine naturale şi a adaptării lor pentru utilizări în scopuri 
ofensive (Capitolul 54) nu este o noţiune nouă. Omenirea s-a 
jucat cu ideea războaielor biologice vreme de secole, iar 
personajul meu fictiv Irina Zovastina nu este decât un alt 
exemplu în acest sens. 

Statisticile detaliate în Capitolul 32 reflectă cu acuratețe 
problema în continuă agravare a răspândirii HIV. Africa şi Asia de 
Sud-Est sunt într-adevăr zonele cele mai afectate. Biologia 
virusului descrisă în Capitolul 51 şi felul în care HIV s-a transferat 
de la maimuțe la oameni (Capitolul 60) sunt relatate corect. 
Ideea unei persoane care descoperă tratamentul pentru HIV şi 
care apoi îl ţine secret până când se dezvoltă o piaţă de 
desfacere (Capitolul 64) nu este decât o parte din această 
ficţiune. Insă politica privind infectarea cu HIV, precum şi 
răspunsul global insuficient la această pandemie amenințătoare 
sunt cât se poate de reale. Insula Vozrojdenia este locul în care 
sovieticii au produs multe dintre armele lor biologice şi dilema 
creată de abandonarea acestor activităţi (Capitolul 33) a existat 
în realitate. Dispariţia progresivă a Mării Aral (Capitolul 33), 
grăbită de intervenția nebunească a sovieticilor asupra 
principalei surse de apă acesteia, este în general privită ca unul 
dintre cele mai grave dezastre ecologice din istorie. Din păcate, 
în viaţa reală nu s-a găsit o rezolvare fericită a acestei 
catastrofe. 

Amuleta inimii (Capitolul 59) este atestată istoric, însă 
includerea unei fâşii din aur în interior este fictivă. Scitalele 
(Capitolul 61) erau utilizate în vremea lui Alexandru cel Mare 
pentru a trimite mesaje codificate. Una este expusă la Muzeul 
Internaţional al Spionilor, în Washington, D.C. şi nu am rezistat 
tentaţiei de a include un astfel de obiect în paginile acestei cărţi. 


462 


Sciţii (Capitolul 75) au existat în realitate, istoria lor fiind relatată 
corect, cu excepţia faptului că nu există nici o indicație cum că 
şi-ar fi îngropat regii în altceva decât în tumuli. 

Acum, referitor la Alexandru cel Mare. Povestea morţii sale 
(Capitolul 8) reprezintă un amestec al mai multor relatări. Există 
o mulţime de contradicții în acestea. Cele trei versiuni referitoare 
la răspunsul lui Alexandru la întrebarea „Cui îi laşi regatul tău?” 
îmi aparţin. Răspunsul general acceptat este „Celui mai 
puternic”, însă un alt răspuns se potrivea mai bine în textul meu. 
Istoricii au fost multă vreme preocupaţi de moartea lui 
Alexandru, de natura bruscă şi inexplicabilă a acesteia, sugerând 
o crimă (Capitolul 14), însă nu există nici o dovadă care să 
susţină respectiva idee. 

Imbălsămarea lui Alexandru folosindu-se miere, ce s-a 
întâmplat cu cortegiul său funerar şi mormântul său egiptean din 
Alexandria sunt informaţii preluate din relatările istorice. Ideea 
posibilităţii ca rămăşiţele Sfântului Marcu din Veneţia să fie în 
realitate cele ale lui Alexandru cel Mare nu îmi aparţine. Andrew 
Michael Chugg postula această teorie în Ultimul mormânt al lui 
Alexandru cel Mare, o carte excelentă. Cu toate acestea, este un 
fapt cunoscut că, în vremurile de demult, creştinii îşi însuşeau în 
mod obişnuit artefacte păgâne (Capitolul 74), iar trupul lui 
Alexandru cel Mare chiar a dispărut din Alexandria în aproximativ 
aceeaşi perioadă în care a reapărut trupul Sfântului Marcu 
(Capitolul 45). Mai mult, dezbaterea politică privind returnarea în 
Egipt în totalitate sau numai parţial a rămăşiţelor localizate în 
Basilica di San Marco continuă şi astăzi, iar Vaticanul chiar a 
restituit în realitate câteva mici relicve Alexandriei, în 1968. 

Ideea că mormântul lui Alexandru cel Mare s-ar găsi în Asia 
Centrală este pur fictivă, însă artefactele descrise ca aparţinând 
acestuia (Capitolul 94) au fost adaptate după cele descoperite în 
mormântul tatălui lui Alexandru, Filip al Il-lea, despre care se 
presupune că a fost localizat de arheologi în anul 1977. Cu toate 
acestea, recent au apărut dubii referitoare la identitatea 
ocupantului acelui mormânt. 

Moştenirea politică şi istorică a lui Alexandru constituie în 
continuare un subiect de dezbateri intense. A fost acesta un 
cuceritor vizionar sau unul sângeros şi fără scrupule? Discuţia lui 
Malone cu Cassiopeia din capitolul 10 oglindeşte ambele 
variante. S-au scris multe cărţi pe acest subiect, însă cea mai 


463 


bună este cea a lui Peter Green, Alexandru din Macedonia, o 
biografie istorică. Studiul plin de profunzime al lui Green 
stabileşte cu claritate faptul că Alexandru şi-a petrecut întreaga 
viaţă, cu un succes legendar, căutând nimic altceva decât gloria 
personală. Şi, deşi imperiul pentru crearea căruia a luptat atât de 
înverşunat s-a destrămat în momentul în care a murit, legenda 
lui trăieşte încă. Dovezi ale nemuririi sale se pot vedea în 
credinţa pe care a inspirat-o altora pentru multă vreme. Uneori în 
sens pozitiv, alteori (ca în cazul Irinei Zovastina) în sens negativ. 
Pentru Peter Green, Alexandru rămâne o enigmă, a cărei măreție 
sfidează orice judecată definitivă. El personifică un arhetip, în 
continuă mişcare şi peren, întruparea unei căutări eterne, o 
personalitate care a devenit mai măreaţă decât suma măsurabilă 
a impresionantelor sale realizări. 

In cele din urmă, Alexandru însuşi a rostit cel mai bine aceste 
lucruri: „Eforturile mari şi riscul sunt preţul cerut de glorie, însă 
este plăcut să trăieşti curajos şi să mori lăsând în urma ta o 
faimă eternă”. 


464