Vicente Ibanez — Cei patru cavaleri ai apocalipsului

VICENTE BLASCO IBÁÑEZ 


CEI PATRU CAVALERI 
Al APOCALIPSULUI 


Traducere din limba spaniolă de 
ESDRA ALHASID 


EDITURA ALBATROS 


Această lucrare s-a tradus după 
Vicente Blasco Ibáñez 
„LOS CUATRO JINETES DEL APOCALIPSIS” 
Institute Cubano del Libro, la Habana, 1971 


CUPRINS 


Către cititor 


PARTEA ÎNTÂI 


|. ÎN GRĂDINA DIN LA CHAPELLE EXPIATOIRE 
II. MADARIAGA 

III. FAMILIA DESNOYERS 

IV. VĂRUL DE LA BERLIN 

V. UNDE APAR CEI PATRU CAVALERI 


PARTEA A DOUA 


|. INVIDIILE DOMNULUI MARCEL 
II. VIAŢA NOUĂ 

III. RETRAGEREA 

IV. LÂNGĂ GROTA SACRĂ 

V. INVAZIA 


PARTEA A TREIA 


I. DUPĂ MARNA 

II. ÎN ATELIER 

III. RĂZBOIUL 

IV. NU S-A NĂSCUT OMUL CARE SĂ-L OMOARE 
V. CÂMPURI ALE MORŢII 


Către cititor 


În luna iulie 1914, pe când călătoream cu vaporul 
german „König Friedrich August” de la Buenos Aires spre 
Franța, am surprins primele semne ale războiului care se 
apropia. Era acelaşi vas despre care se pomeneşte în 
primele capitole ale acestei lucrări. Nu am vrut nici să-i 
schimb şi nici să-i sluțesc numele. De altfel, în acelaşi chip 
am procedat şi cu personajele germane ce apar încă de la 
începutul romanului - le-am prezentat cât mai aproape de 
cele autentice. 

Pe acestea le-am auzit vorbind cu entuziasm despre 
războiul preventiv şi le-am văzut sărbătorind, cu un pahar 
de şampanie în mână, eventualitatea, din ce în ce mai 
certă, ca Germania să declare război, fără a se incurca prea 
mult în pretexte. Şi toate acestea se petreceau departe de 
marile aglomerații umane, în mijlocul oceanului, acolo unde 
singura legătură cu restul lumii o constituiau doar ştirile 
intermitente şi confuze, pe care telegrafia fără fir a vasului 
le putea capta în acea ambianță agitată de mesajele pline 
de îngrijorare ce le schimbau între ele toate popoarele... De 
aceea, zâmbesc cu dispreț şi mă indignez ori de câte ori 
aud spunându-se că Germania nu a vrut războiul şi că 
germanii nu erau doritori să ajungă la el cât mai curând. 

Primul capitol al romanului Cei patru cavaleri ai 
Apocalipsului mi l-a inspirat călătoria făcută întâmplător la 
bordul ultimului transatlantic german care a acostat în 
Franța. 

Săptămâni mai târziu, stabilindu-mă în Parisul devenit 


pustiu, de la începutul lui septembrie 1914, când s-a 
desfăşurat prima bătălie de la Marna, şi guvernul francez a 
fost nevoit să se mute la Bordeaux, ca o măsură de 
prudență, ambianța extraordinară a marelui oraş mi-a 
sugerat restul romanului. Străbătându-i atunci bulevardele 
ce duc spre Arcul de Triumf, care în acele zile păreau ale 
unui oraş mort şi contrastau, prin lugubra lor pustietate, cu 
splendorile şi bogățiile din vremurile de pace, mi-a creat 
viziunea celor patru cavaleri, flagele ale istoriei, care aveau 
să răstoarne pentru mulți ani ritmul existenței noastre. 

După bătălia salvatoare de la Marna, guvernul 
reinstalându-se la Paris, am stat de vorbă, într-o zi, cu 
monsieur Poincaré, care pe vremea aceea era preşedintele 
republicii. 

Poincaré iubea literatura mai mult decât politica. 

— Eu sunt avocatul scriitorilor - spunea el cu mânarie, ca 
şi cum acesta ar fi fost cel mai înalt dintre titlurile ce le 
deținea. Eu am apărat Academia Goncourt în toate 
procesele sale. Ca preşedinte al republicii a ținut să mă 
felicite pentru articolele mele spontane scrise în favoarea 
Franţei, în primele şi cele mai grele momente ale războiului, 
când viitorul ei se arăta întunecat, nesigur, spunând că 
degetele unei singure mâini erau suficiente, atunci, pentru 
a număra, în străinătate, pe cei care susțineau cinstit şi 
hotărât pe aliați. 

— Vreau ca dumneata să mergi pe front - mi-a spus - 
însă nu pentru a scrie reportaje. Lucrul acesta pot să-l facă 
mulți. Du-te ca romancier. Observă şi, cine ştie, din 
călătoria ta să iasă o carte care să servească şi cauzei 
noastre. 

Astfel, mulțumită preşedintelui republicii, am putut vedea 
imensa scenă a bătăliei de la Marna, când mai erau încă 
proaspete urmele acelei ciocniri gigantice. M-am statornicit, 
la recomandația sa, într-un sat de lângă Reims, unde se 
afla cartierul general al lui Franchet  d'Esperey, 
comandantul armatei a cincea. 

In ultimul an al războiului, Franchet d'Esperey, devenit 
comandant al armatei din Răsărit, a învins armata bulgară 


5 


silind-o să ceară pace, ceea ce avea să grăbească sfârşitul 
general al luptei. Astăzi, este mareşal al Republicii 
Franceze. 

Romanul l-am scris la Paris, când trupele germane se 
aflau la vreo doisprezece kilometri de Capitală, şi era 
suficient să închiriezi un automobil în Place d'Opera pentru 
a te afla, în mai puțin de o oră, la câţiva metri de tranşee, 
de unde se puteau auzi conversațiile, ori de câte ori 
țăcănitul puştilor şi al mitralierelor înceta, iar liniştea se 
restabilea peste dezolantele câmpuri ale morții. 

Lipsa de mijloace de comunicații din interiorul Parisului şi 
penuria de bani pe care războiul a adus-o pentru mulți, m- 
au obligat să părăsesc căsuţa elegantă, cu grădină, pe care 
o ocupam în apropiere de Bois de Boulogne, şi să mă 
instalez într-un cartier popular din centru, într-o clădire 
destul de modestă, care adăpostea numeroşi locatari, iar 
pereții despărțitori lăsau să treacă cu uşurinţă sunetele, ca 
şi cum ar fi fost din carton. 

Se părea că războiul determina un fel de atracție între 
locuitorii oraşului, ceea ce ducea la aglomerări în anumite 
cartiere. Viața noastră avea ceva din viața de tabără. Copiii 
se jucau pe stradă la fel ca într-un cătun; erau tolerate 
orice zgomote şi neplăceri. Cine s-ar mai fi putut plânge, ca 
în vremurile normale, acum când singura noastră 
preocupare era aceea de a şti dacă duşmanul avansase sau 
se retrăsese, când la căderea nopții toți priveau neliniştiţi 
cum bolta întunecată a cerului era brăzdată de fâşiile 
luminoase ale reflectoarelor, întrebându-ne dacă vom 
dormi liniştiți sau dacă escadrilele aeriene, cu proiectilele 
lor, vor veni să ne întrerupă somnul...! 

În apartamentele clădirii în care locuiam existau vreo 
patru piane, şi, de la primele ore ale dimineții şi până după 
miezul nopții, acordurile lor ajungeau până la mine. 
Vecinele îşi alungau plictiseala sau neliniştea cu câte o 
melodie uşoară, interpretată stângaci şi monoton, cu 
gândul la soțul, tatăl sau logodnicul de pe front, în afară de 
aceasta, era permanenta grijă pentru cărbuni, care erau de- 
a dreptul pământ, şi nu încălzeau, apoi pâinea de război, 


6 


dăunătoare pentru stomac, fără să mai vorbim de proasta 
calitate a alimentelor şi de toate suferințele unei vieți triste, 
meschine şi lipsită de glorie, în spatele unei armate care 
lupta. 

Niciodată nu am lucrat în condiții mai vitrege. Mâinile şi 
fața mi-au crăpat de frig, iar în picioare, pentru a putea 
suporta mai uşor rigorile iernii, purtam ghete şi ciorapi de 
combatant. 

Aşa am scris Cei patru cavaleri ai Apocalipsului. 

Trebuie să recunosc că astăzi nu aş mai putea termina 
un roman în acea locuinţă mizeră, cu trei piane deasupra şi 
cu altul dedesubtul apartamentului meu, cu o fereastră 
care dădea într-o stradă rău mirositoare, din lipsa serviciilor 
salubrităţii publice, şi unde se jucau tipând zeci de copilaşi 
lipsiți de tatii aflaţi pe front, care nu căpătau permis de a-şi 
revedea familia decât foarte rar. În plus, ea era colindată 
de neobosiţi cântăreți populari şi de tot felul de schilozi, 
tolerați în mod neobişnuit. 

Toată această ambianţă eroică în care am fost nevoiţi să 
trăim patru ani, în acel Paris, reamintindu-ne-o astăzi, ne 
uimeşte. 

Cu toate acestea, romanul pe care l-am conceput şi l-am 
scris în acel mic apartament din strada Rennequin a făcut 
înconjurul lumii, fiind tradus în limbile tuturor popoarelor 
civilizate şi obţinând, printre unele dintre acestea, un 
succes pe care nu l-am bănuit niciodată. 


V. B. I. 


PARTEA ÎNTÂI 


l. 
ÎN GRĂDINA DIN LA 
CHAPELLE EXPIATOIRE 


Trebuiau să se întâlnească la ora cinci după amiază în 
mica grădină din la Chapelle Expiatoire, dar Julio Desnoyers 
a ajuns cu jumătate de oră mai devreme, cu nerăbdarea 
îndrăgostitului care crede că prezentându-se înainte 
apropie clipa întâlnirii. După ce a depăşit grilajul de pe 
bulevardul Haussmann, şi-a dat repede seama că, la Paris, 
luna iulie aparține verii. Scurgerea anotimpurilor era pentru 
el, în acele momente, ceva încâlcit care cerea calcule. 

Trecuseră cinci luni de la ultimele întâlniri în acest scuar 
care oferă perechilor hoinare un refugiu de un calm umed şi 
puţin funebru, alături de un bulevard în continuă mişcare şi 
în imediata apropiere a unei mari staţii de cale ferată. Ora 
întâlnirii era întotdeauna cinci. La lumina felinarelor recent 
aprinse, Julio îşi vedea sosind iubita, cu trupul învelit în 
blănuri şi ducându-şi manşonul la obraz, ca o mască. 
Salutându-l, glasul ei plăcut împrăştia, prin respiraţia 
îngheţată de frig, un nimb de aburi alb şi gingaş. După mai 
multe întâlniri pregătitoare şi şovăielnice, au părăsit 
definitiv grădina. Dragostea ei căpătase maiestuoasa 
importanţă a faptului consumat, şi acceptase să se 
refugieze, între cinci şi şapte, la un etaj cinci al unei clădiri 
din rue de la Pompe, unde îşi avea Julio atelierul de pictură. 
Perdele bine trase peste fereastra cu geamuri mari, 
căminul în care focul împrăştia palpitaţii de purpură, ca 
singură lumină a încăperii, cântecul monoton al 
samovarului fierbând alături de ceştile de ceai, întreaga 
reculegere a unei vieţi izolate, produs ai dulcelui egoism, 


9 


nu le-au îngăduit să observe că după-amiezile deveneau 
mai lungi, că afară soarele încă mai strălucea din când în 
când în fundul puţurilor de sidef deschise în nori, şi că 
primăvara, timidă şi palidă, începea să-şi arate semnele 
verzi în mugurii ramurilor, suferind ultimele muşcături ale 
iernii, acest negru porc mistreţ care îi urmărea. 


Nu de mult, Julio făcuse o călătorie la Buenos Aires, 
întâlnind în cealaltă emisferă ultimele zâmbete ale toamnei 
şi primele vânturi reci ale pampei. Şi acum, când credea că 
iarna este pentru el eternul anotimp, căci, în schimbările 
sale de domiciliu de la o extremitate la alta a planetei, ea îi 
ieşea mereu în cale, iată că aici, în mod neaşteptat, îi apare 
vara în această grădină de cartier. 


O droaie de copii alerga şi ţipa pe micile alei mărginite de 
copaci din jurul monumentului. Intrând în parc, primul lucru 
pe care Julio îl văzu a fost un cerc ce venea rostogolindu-se 
spre picioarele sale împins de mâna unui copil. Apoi se 
poticni de o minge. In jurul castanilor se afla adunat 
publicul obişnuit al zilelor călduroase, căutând umbra 
albăstruie, ciuruită de puncte de lumină. Sunt femei de 
serviciu din casele din apropiere care vorbesc şi lucrează în 
acelaşi timp, urmărind cu priviri indiferente jocurile violente 
ale copiilor încredinţaţi supravegherii lor, apoi burghezi din 
cartier care vin în grădină să-şi citească ziarul lor, cu iluzia 
că sunt înconjurați de pacea pădurilor. Toate băncile sunt 
ocupate. Câteva femei stau pe taburete pliante din pânză 
de cort, cu siguranţa pe care ţi-o conferă dreptul de 
proprietate. Scaunele de fier, locuri pentru care se percepe 
taxă, servesc drept refugiu diferitelor doamne încărcate cu 
pachete, burgheze din împrejurimile Parisului, ce-şi 
aşteaptă alți membri ai familiei lor, pentru a lua trenul din 
gara Saint-Lazare... Şi Julio, într-o scrisoare propusese să se 
întâlnească în acest loc, ca pe vremuri, considerându-l mai 
puţin frecventat. În răspunsul ei, uitând şi ea de realităţi, 
fixă ora de totdeauna, cinci, socotind că, după ce va da o 
raită de câteva minute pe la Printemps sau la Galeries, sub 


10 


pretextul că are de făcut cumpărături, va putea să se 
repeadă şi până la grădina izolată, fără riscul de a fi văzută 
de careva din numeroasele ei cunoştinţe. 

Desnoyers savura acum o voluptate aproape uitată - 
aceea de a te mişca într-un spaţiu vast - când trecând pe 
aici făcea să scârţâie sub picioare firele de nisip. Timp de 
douăzeci de zile nu călcase decât pe scânduri, continuându- 
şi plimbările cu automatismul unui cal de manej, pe pistă 
ovoidală a punţii unui vapor. Picioarele, obişnuite cu 
legănarea valurilor, mai păstrau încă, şi aici, pe pământ 
ferm, o anumită senzaţie de mobilitate elastică. Plimbările 
lui când într-un sens, când în altul, nu trezeau curiozitatea 
celor ce şedeau pe băncile înşirate pe alee. O preocupare 
comună părea să-i fi cuprins pe toţi, bărbaţi şi femei. 
Grupurile schimbau păreri cu glas tare. Cei care ţineau un 
ziar în mână, vedeau cum vecinii lor de apropiau, având pe 
feţe un zâmbet interogativ. Dispăruse  dintr-odată 
neîncrederea şi bănuiala care îi obligă pe toţi locuitorii 
marilor oraşe să se ignore reciproc, să se măsoare cu 
privirea ca şi cum ar fi duşmani. i 

„Vorbesc despre război - şi-a zis Desnoyers. Intregul 
Paris vorbeşte în aceste ore doar de iminenţa războiului.” 

În afara grădinii se observa aceeaşi nelinişte care făcea 
lumea mai prietenoasă şi egalitară. Vânzătorii de ziare 
alergau pe bulevard strigând titlurile unor gazete de seară. 
Goana lor nebună era întreruptă de mâinile avide ale 
trecătorilor, care îşi disputau exemplarele. Fiecare cititor 
era înconjurat de câte un grup care îi cerea noutăţi sau 
încerca să descifreze peste umeri titlurile groase şi 
senzaţionale înscrise în capul paginilor. În rue des 
Mathurins, de cealaltă parte a scuarului, mai mulţi 
muncitori, în faţa unei cârciumi, la adăpostul unei perdele, 
ascultau comentariile unui prieten care îşi întovărăşea 
cuvintele agitând ziarul cu gesturi oratorice. Aglomeraţia 
străzilor, agitația generală a oraşului, totul era. la fel ca în 
celelalte zile, dar lui Julio i se părea că vehiculele merg mai 
grăbite, că în aer există un fior de tensiune, că oamenii 
vorbesc şi zâmbesc într-un fel aparte. Se părea că toţi se 


11 


cunosc între ei. Chiar şi pe el, femeile din grădină îl priveau 
ca şi cum îl mai văzuse în zilele anterioare. Putea să se 
apropie de ele şi să înceapă o discuţie, fără ca să fi se pară 
straniu. 

„Vorbesc despre război”, şi-a zis din nou; însă cu 
compătimirea unei inteligenţe superioare care cunoaşte 
viitorul şi se situează deasupra impresiilor celor mulţi. 

Ştia la ce se putea aştepta. Debarcase la zece noaptea, 
nu se împliniseră douăzeci şi patru de ore de când călca pe 
acest pământ, avea încă mentalitatea unuia care vine de 
departe, de dincolo de nemărginitele oceane, din orizonturi 
lipsite de obstacole, şi cu toate acestea este surprins 
văzându-se asaltat de preocupările care stăpânesc marile 
aglomerări umane. După ce a coborât de pe vapor, a 
zăbovit două ore într-o cafenea din Boulogne, privind cum 
familiile burgheze îşi petreceau serile în monotona 
placiditate a unei vieţi lipsite de pericole. Apoi, trenul 
special al călătorilor sosiți din America îl aduse la Paris, 
lăsându-l la ora patru dimineaţa pe un peron al Gării de 
Nord, în braţele lui Pepe Argensola, un tânăr spaniol pe 
care uneori îl numea secretarul meu, iar alteori scutierul 
meu, pentru că niciodată nu ştia cu precizie ce servicii 
îndeplinea. În realitate, era un amestec de prieten şi de 
parazit, tovarăşul sărac, îndatoritor şi activ, care-l însoţeşte 
pe domnişorul de familie bogată ce nu se află în relaţii bune 
cu părinţii, şi participă la nestatorniciile bogăției acestuia, 
culegând fărămiturile din zilele prospere şi inventând 
expediente pentru a păstra aparențele în momentele de 
lipsuri. 

— Ce ştii despre război? a fost întrebarea pe care 
Argensola i-a pus-o înainte de a-i cere amănunte cu privire 
la rezultatul călătoriei. Vii din America de sud şi trebuie să 
ai multe noutăţi. 

Apoi Julio se întinse în vechiul său pat, păstrător al unor 
plăcute amintiri, în timp ce „secretarul” se plimba prin 
atelier vorbind despre Serbia, despre Rusia, despre Kaiser. 
Chiar şi tânărul acesta sceptic faţă de tot ce nu era în 
directă legătură cu egoismul său părea molipsit de 


12 


preocuparea generală. Când se trezi, scrisoarea ei, prin 
care îi fixase întâlnirea la ora cinci, conţinea şi ea câteva 
cuvinte cu privire la pericolul de temut. Chiar stilul ei de 
îndrăgostită părea să trădeze preocuparea întregului Paris. 
leşind să ia micul dejun, portăreasa, sub pretextul unui 
„bun sosit”, îl rugă să-i spună noutăţi. La restaurant, la 
cafenea, pe stradă, mereu războiul... eventualitatea unui 
război cu Germania. 

Desnoyers era optimist. Ce semnificaţie puteau să aibă 
aceste temeri pentru un om ca el, care a trăit mai mult de 
douăzeci de zile printre germani, traversând Atlanticul sub 
drapelul imperiului...? 

Plecase din Buenos Aires la bordul vaporului hamburghez 
König Friedrich August. Lumea trăia într-o pace sfântă când 
vasul se desprinse de țărm. Numai în Mexic, albii şi metişii 
se exterminau în mod revoluţionar, pentru ca nimeni să nu 
creadă că omul este un animal degenerat de pace. În restul 
planetei, popoarele dovedeau o înţelepciune extraordinară. 
Până şi transatlanticul, acel mic univers de călători, alcătuit 
din cele mai diverse naţiuni, părea un fragment al viitoarei 
societăţi experimentat în timpurile prezente, o schiţă a 
lumii viitoare, fără frontiere şi fără antagonisme de rasă. 

Intr-o dimineaţă, orchestra de pe vas, care mă obliga să 
aud în fiecare duminică un coral de Luther, îi trezi pe toţi 
ocupanţii cabinelor de clasa întâia cu cea mai neauzită 
dintre a/boradei. Desnoyers îşi frecă ochii, crezând că 
trăieşte încă fantasmele visului. Bieţii germani, mai mult 
răcnind, cântau Marsilieza pe culoare şi pe punte. În faţa 
uimirii sale, camerierul, schiţând un zâmbet, căută să 
explice întâmplarea: „14 lulie”. Pe vapoarele germane sunt 
aniversate marile sărbători ale tuturor naţiunilor 
reprezentate la bord fie prin pasageri, fie prin mărfuri. 
Căpitanii lor au grijă să îndeplinească cu scrupulozitate 
riturile acestei religii legate de drapel şi de momente 
istorice. Până şi pentru cea mai mică republică se 
pavoazează vasul. Este o distracţie în plus, care sparge 
monotonia unei lungi călătorii, dar în acelaşi timp serveşte 


1 Serenadă cântată în zorii zilei. (n. tr.). 
13 


înaltelor scopuri ale propagandei germane. Pentru prima 
oară această dată importantă din istoria Franţei este 
sărbătorită pe vasul german; şi, în timp ce muzicanţii 
continuau să interpreteze, pe diverse etaje, o Marsilieză 
galopantă, plină de sudoare şi cu părul în vânt, grupurile 
matinale comentau evenimentul. 

— Cât sunt de politicoşi! spuneau doamnele sud- 
americane. Germanii ăştia nu sunt chiar atât de grosolani 
cum par. Este o atenţie din partea lor... un gest plin de 
distincţie... Şi mai sunt unii care pot crede că Franţa şi 
Germania se vor înfrunta...! 

Puţinii francezi care călătoreau pe vapor se vedeau 
admiraţi, şi li se părea că se ridicaseră nemaipomenit de 
mult în faţa consideraţiei publice. Nu erau decât trei: un 
bătrân bijutier care venise să-şi viziteze sucursalele din 
America şi două fete, comisionare în rue de la Paix, ce 
treceau drept persoanele cele mai manierate şi timide de 
pe bord, vestale cu ochii vioi şi nasul în vânt, ce se ţineau 
deoparte, fără să-şi permită nici cea mai mică exuberanţă 
în această ambianţă puţin plăcută. Seara a avut loc un 
banchet de gală. Pe peretele din fund al salonului, drapelul 
francez şi cel al Imperiului formau o perdea enormă şi 
ciudată. Toţi bărbaţii erau îmbrăcaţi în frac, iar doamnele 
lăsau să se vadă albeaţa decolteurilor. Uniformele 
chelnerilor străluceau ca într-o zi de mare gală. În sfârşit, la 
clinchetul unui pahar ciocănit cu un cuţit, s-a făcut linişte. 
Urma să ia cuvântul comandantul. Şi bravul marinar, care 
adăuga la funcţiile sale marinăreşti şi obligaţia de a ţine 
discursuri la banchete şi de a deschide balurile dansând cu 
doamna cea mai respectabilă, începu să înşiruie, cu largi 
intervale de şovăitoare tăceri, cuvinte a căror alăturare 
aduceau cu scrâşnetul produs de frecatul a două scânduri. 
Desnoyers cunoştea puţin germana, ca o amintire a 
legăturilor sale cu rudele pe care le avea la Berlin, astfel că 
a reuşit să prindă câteva cuvinte. Comandantul repeta 
întruna cuvintele pace şi prieteni. Un vecin de masă, voiajor 
comercial, s-a oferit ca interpret, cu amabilitatea celui care 
trăieşte din propagandă. 


14 


— Comandantul se roagă lui Dumnezeu să păstreze 
pacea între Germania şi Franţa şi sper că cele două 
popoare vor nutri sentimente de prietenie tot mai strânse. 

De la aceeaşi masă pe care o ocupa marinarul, s-a ridicat 
un alt orator. Era cel mai respectat dintre pasagerii 
germani, un industriaş bogat din Dusseldorf care îşi vizitase 
reprezentanţele din America. Nu i s-a pomenit niciodată 
numele. Purta titlul de consilier comercial, şi pentru 
compatrioţii săi era Herr Comerzienrath, iar soţia sa îşi 
dădea titlul de Frau Rath. Doamna consilier, cu mult mai 
tânără decât importantul ei soţ, atrăsese atenţia lui 
Desnoyers încă de la începutul călătoriei. Ea făcuse o 
excepţie în favoarea acestui tânăr argentinian, renunțând 
la titlul ei chiar de la prima conversaţie. „Mă numesc 
Berta”, i-a spus izmenindu-se ca o ducesă de Versailles 
unui superb abate căzut la picioarele ei. La rândul său, 
soţul a protestat şi el auzindu-l pe Desnoyers că îl numea 
consilier, la fel ca şi compatrioţii lui. „Prietenii îmi spun 
căpitan. Eu comand o companie de Landsturm”. Şi gestul 
cu care industriaşul şi-a întovărăşit cuvintele arăta 
melancolia unui om neînțeles, dispreţuind onorurile de care 
se bucură, pentru a nu se gândi decât la cele ale gradului 
său de căpitan. 

In timp ce îşi pronunţa discursul, Julio îi examina capul 
mic şi gâtul robust ce îi dădeau o oarecare asemănare cu 
un câine de luptă. In închipuire, îi vedea gulerul înalt şi 
strâmt al uniformei făcând să i se reverse peste margini un 
strat dublu de grăsime rozie. Mustăţile frumos tunse şi 
răsucite în sus, aveau ceva agresiv. Vocea îi era tăioasă şi 
seacă ca şi cum ar fi scuturat cuvintele... În stilul acesta, 
desigur, îşi ţinea şi împăratul discursurile. Şi cu o 
prefăcătorie instinctivă, acest burghez belicos contracta 
mereu braţul stâng, ca şi cum l-ar fi sprijinit pe mânerul 
unei săbii invizibile. 

In ciuda gestului său trufaş şi a oratoriei poruncitoare, 
toţi ascultătorii germani au râs zgomotos chiar după 
primele cuvinte, asemenea unor oameni care ştiu să 
aprecieze sacrificiul unui Herr Comerzienrath, când acesta 


15 


binevoieşte să distreze pe toţi cei ce participă la o 
reuniune. 

— Spune lucruri foarte nostime despre francezi - a dat de 
înţeles interpretul, cu glas scăzut - fără să fie ofensatoare. 

Julio bănuise ceva în acest sens auzind de repetate ori 
cuvântul Franzosen. Inţelegea, cu aproximaţie, ceea ce 
spunea oratorul: „Franzosen, copii mari, veseli, graţioşi, 
lipsiţi de prevedere. Ce de lucruri puteau face germanii 
împreună cu ei, dacă ar uita ranchiunele trecutului!”. 
Ascultătorii germani au devenit dintr-odată serioşi. 
Consilierul renunţase la ironie, acea ironie măreaţă, 
copleşitoare, de multe tone greutate, tot pe atât de grea ca 
şi cea a vaporului. Acum intrase în partea serioasă a 
discursului de care însuşi comisionarul păru mişcat. 

— Spune, domnule - a continuat interpretul - că doreşte 
ca Franţa să fie foarte mare şi că într-o zi vor porni 
împreună împotriva altor duşmani... împotriva altora! 

Şi i-a făcut cu ochiul surâzând maliţios, cu acelaşi surâs 
complice ce trezea în toţi această aluzie la misteriosul 
duşman. 

Sfârşind, căpitanul consilier şi-a ridicat paharul pentru 
Franţa. Hoch! a strigat, ca şi cum ar fi dat un ordin 
soldaţilor săi din rezervă. A strigat de trei ori, şi întreaga 
asistenţă germană, în picioare, i-a răspuns cu un Woch! 
asemănător unui răcnet, în timp ce muzica instalată în faţa 
sălii de mese a început să cânte Marsilieza. 

Desnoyers s-a cutremurat. Simţi un fior de entuziasm de- 
a lungul şirei spinării. Ochii i s-au umezit, şi în clipa în care 
şi-a băut şampania, a crezut că şi-a înghiţit şi câteva 
lacrimi. Purta un nume francez, avea în vine sânge francez, 
şi ceea ce făceau aceşti străini - care de cele mai multe ori 
îi păreau ridicoli şi vulgari - era demn de recunoştinţă. 
Supuşii kaiserului sărbătoreau marele eveniment al 
revoluţiei... | se părea că asistă la un mare eveniment 
istoric. 

— Foarte bine! le-a spus el unor sud-americani care 
ocupau mesele imediate. Trebuie să recunoaştem că sunt 
foarte drăguţi. 


16 


Apoi, cu înfocarea celor douăzeci şi şase de ani ai săi, l-a 
acostat, la intrarea în sala de mese, pe bijutier, reproşându- 
i mutismul. Era singurul cetăţean al Franţei care se afla la 
bord. Era dator să pronunţe câteva cuvinte de mulţumire. 
Sărbătorirea se încheia prost din vina lui. 

— Şi de ce nu ai luat cuvântul chiar dumneata care eşti 
fiu de francez? a spus celălalt. 

— Eu sunt cetăţean argentinian - i-a răspuns Julio. 

Şi s-a îndepărtat de bijutier, în timp ce acesta, gândind 
ce ar fi putut să vorbească, se justifica în faţa celor care se 
aflau în jurul lui. Era foarte periculos să se amestece în 
probleme diplomatice. Afară de asta, nu avea instrucțiuni 
din partea guvernului său. Şi timp de câteva ore, bijutierul 
s-a crezut un bărbat gata să joace un mare rol în istorie. 

Desnoyers îşi petrecu tot restul nopţii în fumoar, atras de 
prezenţa doamnei consilier. Căpitanul de Landsturm, ţinând 
ostentativ o ţigară enormă care ieşea printre mustăţi, juca 
poker cu alţi compatrioți aşezaţi în jurul mesei, în ordinea 
rangurilor şi averii. Soţia sa, care a rămas în preajma lui 
cea mai mare parte a nopţii, asista la acel du-te-vino al 
chelnerilor încărcaţi cu halbe, fără să încerce însă să 
stăvilească acest consum de bere. Preocuparea ei era însă 
de a păstra un loc alături de ea, pe care să-l poată ocupa 
Desnoyers. Il considera cel mai distins bărbat de pe vapor, 
deoarece obişnuia să bea şampanie ori de câte ori mânca. 
Potrivit de statură, brunet, avea picior de domnişoară - 
lucru ce o obliga pe ea să-şi ascundă picioarele sub fustă - 
iar fruntea îi apărea ca un triunghi cuprins din două părţi de 
păr despărţit de o cărare, neted, negru, lucios ca lacul. Era 
tipul de bărbat opus tuturor celor care-l înconjurau. Afară 
de asta, trăia la Paris, oraşul pe care ea nu-l văzuse 
niciodată, deşi făcuse numeroase călătorii în ambele 
emisfere. 

— Ah, Paris! Paris! spunea ea deschizându-şi ochii şi 
încreţindu-şi buzele, gest prin care îşi exprima admiraţia, în 
acele clipe în care singura companie era cea a 
argentinianului. Ce mult mi-ar plăcea să-l vizitez! 

Şi pentru a-l determina să-i povestească despre viaţa de 


17 


la Paris ea şi-a permis, cu sfioasă modestie, anumite 
confidenţe despre unele din plăcerile Berlinului, admițând 
de mai înainte că în lume sunt şi altele, multe altele, pe 
care ar dori să le cunoască. 

Julio, plimbându-se acum în jurul lui Chapelle Expiatoire, 
îşi amintea cu o oarecare mustrare de cuget de soţia 
consilierului Erckmann. El, care făcuse călătoria în America 
pentru o femeie, pentru a strânge bani şi a se căsători cu 
ea...! Insă îndată găsea scuze purtării sale. In fond nimeni 
nu avea să ştie cele ce se întâmplaseră. Afară de aceasta, 
el nu era un ascet, şi Berta Erckmann reprezenta o 
prietenie tentantă în mijlocul oceanului. Amintindu-şi-o, îi 
apărea ca un zdravăn cal de curse, slab, bălan şi cu pasul 
mare. Era o nemţoaică modernă care nu recunoştea alt 
defect ţării sale decât masivitatea femeilor, pericol naţional 
pe care, personal, îl combătea cu tot felul de metode 
alimentare. Mâncarea era pentru ea o tortură, iar defilarea 
chelnerilor cu halbe în fumoar, un supliciu tantalesc. 
Zvelteţea obţinută şi menţinută prin această încordare a 
voinţei făcea mai vizibile  robusteţea scheletului, 
mandibulele puternice şi dinții mari, sănătoşi, orbitor de 
strălucitori, care erau, poate, cauza compasiunii 
ireverențioase a lui Desnoyers. „Este slăbuţă, şi, totuşi, 
enormă”, spunea el când o examina. Se grăbea însă s-o 
declare femeia cea mai distinsă de pe bord: distinsă pentru 
ocean, elegantă în stilul Munichului, cu rochii de culori 
nedefinite care aminteau de arta persană şi vignietele din 
manuscrise medievale. Soţul admira eleganța Bertei, dar în 
secret lamenta sterilitatea ei considerând-o o crimă de 
înaltă trădare. Patria germană este măreaţă prin 
fecunditatea femeilor sale. Kaiserul, cu hiperbolele sale de 
artist, scosese în evidenţă că adevărata frumuseţe 
germană trebuie să aibă talia începând de la un metru şi 
cincizeci. 

Când Desnoyers a intrat în fumoar şi s-a îndreptat spre 
locul ce îi fusese rezervat de doamna consilier, soţul şi 
opulenţii săi tovarăşi încă nu se atinsese de cărţile de joc 
aflate pe masa verde. Herr Rath îşi continua discursul în 


18 


faţa prietenilor, iar aceştia îşi luau ţigara din gură pentru a 
scoate nişte mârâituri aprobatoare. Apariţia lui Julio a 
provocat un zâmbet general de amabilitate. Era Franţa, cea 
care venea să fraternizeze cu ei. Ştiau că tatăl lui este 
francez, şi asta era suficient ca să-l primească ca şi cum ar 
fi venit direct de la palatul de pe Quai d'Orsay, 
reprezentând cea mai înaltă diplomaţie a Republicii. Dorinţa 
de prozelitism a făcut ca cei aflaţi acolo să-i acorde de 
îndată o importanţă nemăsurată. 

— Noi - a continuat consilierul, privindu-l fix pe 
Desnoyers ca şi cum aştepta de la el o declaraţie solemnă - 
dorim să trăim în bună prietenie cu Franţa. 

Tânărul Julio a schiţat cu capul un semn aprobativ, 
pentru a nu părea neatent. li părea foarte bine ca oamenii 
să nu se duşmănească. În ceea ce îl privea, prietenia 
aceasta se putea dezvolta oricât. În acele clipe, singurul 
lucru care-l preocupa era un anumit genunchi care, pe sub 
masă. Il căuta pe al său, transmiţându-i un fior cald prin 
țesătura dublă de mătase a rochiei. 

— Franţa însă - a continuat pe un ton plângăreţ 
industriaşul - se arată deosebit de arţăgoasă cu noi. Sunt 
câţiva ani de când împăratul nostru îi întinde mâna, cu o 
nobilă loialitate, şi ea se preface că nu o vede... Trebuie să 
recunoşti şi dumneata că asta nu este corect. 

Pentru ca oratorul să nu ghicească adevăratele sale 
intenţii, Desnoyers socoti că trebuie să spună ceva. 

— Se prea poate ca dumneavoastră să nu faceţi tot ce 
este necesar... Dacă dumneavoastră aţi înapoia tot ce aţi 
luat...! 

Şi ca şi cum pe vas ar fi sunat alarma, o linişte plină de 
uimire ş-a aşternut peste întreaga asistenţă. Câţiva din cei 
care îşi duceau ţigara la gură au rămas cu mâinile 
suspendate la două degete de buze, făcând ochii 
neobişnuiţi de mari. Insă se afla şi căpitanul de Landsturm 
de faţă şi el avea să dea glas tăcutului lor protest. 

— Să înapoiem! a spus el cu voce ce părea ştrangulată, 
pe măsură ce vinele gâtului i se dilatau. Noi nu avem ce 
înapoia, deoarece nu am luat nimic. Ceea ce posedăm am 


19 


dobândit prin eroismul nostru. 

Genunchiul de sub masă devenise mai insinuant, ca şi 
cum prin plăcutele lui atingeri l-ar fi sfătuit pe tânăr la 
prudenţă. 

— Nu vorbi aşa - suspină Berta. Astfel de afirmaţii le fac 
doar republicanii corupți de la Paris. Un tânăr atât de 
distins, care a stat la Berlin şi are rude în Germania...! 

Cum Desnoyers simţea, în faţa oricărei afirmaţii făcute 
pe un ton ridicat, un impuls ereditar de agresivitate, a spus 
cu răceală: 

— Este ca şi cum eu v-aş lua un ceasornic, şi apoi v-aş 
propune să fim prieteni dând uitării cele întâmplate. Dar, 
admițând că dumneavoastră aţi putea da uitării fapta, 
primul lucru pe care ar trebui să-l fac ar fi să vă înapoiez 
ceasornicul. 

Consilierul Erckmann, dorind să formuleze mai multe idei 
în acelaşi timp, se bâlbâia, sărind de la una la alta: 

— Să compari recucerirea Alsaciei cu un furt...! Un 
pământ german...! Națiunea... limba... istoria... 

— Dar, din ce reiese voinţa ei de a fi germană? a întrebat 
tânărul cu un calm bine stăpânit. Când i-aţi consultat 
dumneavoastră părerea...? 

Consilierul a rămas nehotărât, cântărind parcă între a se 
năpusti asupra obraznicului sau a-l strivi cu disprețul său. 

— Tinere, nu-ţi dai seama ce vorbeşti - i-a replicat tăios. 
Dumneata eşti argentinian şi nu înţelegi problemele 
Europei. 

Toţi cei de faţă au fost de acord, retrăgându-i în mare 
grabă cetăţenia pe care i-o atribuiseră puţin mai înainte. Şi 
cu o asprime militară, consilierul îi întoarse spatele, luând 
cărţile de joc şi începând să le distribuie. Partida reîncepu. 
Văzându-se izolat prin acest dispreţ tăcut, Desnoyers simţi 
nevoia să întrerupă cu violenţă jocul. Însă tainicul genunchi 
continua să-l sfătuiască la calm, şi o mână, la fel de 
invizibilă, găsindu-i dreapta, i-o strânse în mod plăcut. l-a 
fost suficient pentru a-şi recăpăta seninătatea. Doamna 
consilier urmărea cu atenţie desfăşurarea jocului. El, de 
asemenea, privea spre masa verde, şi un zâmbet răutăcios 


20 


îi contractă uşor colţurile gurii, în timp ce în minte îşi 
spunea drept consolare: „Căpitane, căpitane...! Nu ştii ce te 
aşteaptă.” 

Dacă s-ar fi aflat pe uscat nu s-ar mai fi apropiat de 
aceşti oameni; însă aici, pe un transatlantic, cu inevitabila 
sa promiscuitate, viaţa te forţează la uitare. În ziua 
următoare, consilierul şi prietenii săi l-au căutat, exagerând 
cu amabilităţile, pentru a şterge orice amintire supărătoare. 
Julio era un tânăr distins, aparţinea unei familii bogate, şi 
ei, toţi, aveau în ţara lui magazine şi diverse alte afaceri. 
De un singur lucru se fereau şi acela era de a nu pomeni de 
originea lui franceză. Era argentinian şi toţi într-un glas se 
preocupau de măreţia naţiunii sale manifestând totodată 
un interes deosebit faţă de toate naţiunile Americii de Sud, 
unde ei aveau reprezentanţe şi întreprinderi, şi exagerând 
importanţa lor ca şi cum acele ţări ar fi fost nişte mari 
puteri, comentau cu gravitate anumite acţiuni sau declaraţii 
ale personalităţilor lor politice, lăsând să se înţeleagă că în 
Germania nu există unul care să nu fie preocupat de viitorul 
lor, prezicându-le chiar o glorie viitoare, reflex al celei a 
imperiului, atâta timp cât se vor menţine sub influenţa 
germană. 

In ciuda acestor măguliri, Desnoyers nu s-a mai arătat în 
salon cu aceeaşi stăruinţă la ceasul partidelor de poker. 
Doamna consilier se retrăgea în cabina ei mai repede decât 
de obicei. Apropierea de linia echinocţială îi provoca un 
somn irezistibil, ceea ce o determina să-şi lase soţul în 
compania cărţilor de joc. Julio, pe de altă parte, avea nişte 
preocupări misterioase care îl sileau să iasă pe punte numai 
după miezul nopţii. Şi cu graba unui om care doreşte să fie 
văzut pentru a evita suspiciuni, el intra în fumoar, şi 
vorbind cu glas tare, se aşeza alături de soţul ei şi tovarăşii 
lui. Partida se termina, şi urma o mare risipă de bere şi de 
ţigări mari, de foi, de Hamburg, pentru a sărbători succesul 
câştigătorilor. Era ora exuberanţelor germanice, a intimităţii 
între bărbaţi, a glumelor şoptite şi lipsite de perdea, a 
poveştilor picante. Consilierul prezida cu întreaga sa 
măreție toate aceste nebunii ale prietenilor - negustori 


21 


încercaţi din porturile hanseatice, care se bucurau de mari 
credite la Deutsche Bank, sau negustoraşi izolaţi prin una 
dintre republicile de pe Rio de la Plata, cu o familie 
numeroasă. Ca un veritabil războinic, ca un căpitan, el 
savura fiecare anecdotă ce i se şoptea, cu un zâmbet care 
făcea să i se zguduie puternicele lui fălci; se credea poate 
într-un bivuac printre camarazii săi de arme. 

În onoarea sud-africanilor, care, obosiţi de plimbările pe 
punte intrau să audă ce mai spuneau străinii, povestitorii 
tălmăceau în spaniolă spiritele şi istorioarele indecente 
trezite în memoria lor de berea prea abundentă. Julio 
admira darul de a râde uşor, cu care erau înzestrați toţi 
oamenii aceştia. Dar în timp ce ei râdeau în hohote, 
lăsându-se pe spătarul scaunelor, străinii rămâneau 
impasibili. Când însă auditoriul german rămânea rece, 
povestitorul apela la o metodă infailibilă pentru a remedia 
lipsa lui de succes. 

— Kaiserului i s-a povestit această anecdotă, şi când 
Kaiserul a auzit-o, Kaiserul a râs cu poftă. 

Nici nu era nevoie să spună mai mult. Râdeau cu toţii, 
„ha, ha, ha!” - un hohot de râs spontan şi scurt; un râs în 
trei timpi, care dacă ar fi fost prelungit ar fi putut fi 
interpretat ca o lipsă de respect faţă de Maiestatea Sa. 

Când vaporul ajunse aproape de Europa, o avalanşă de 
ştiri ieşi în întâmpinarea lui. Funcţionarii de la telegrafia 
fără fir înregistrau ştirile fără întrerupere. Intr-o noapte, 
când Desnoyers intră în fumoar, îi văzu pe notabilii germani 
gesticulând şi cu figurile însufleţite. Nu mai beau bere; 
desfundară sticle de şampanie germană, şi frau consilier, 
impresionată, fără îndoială, de evenimente, renunţase să 
mai coboare în cabina ei. Căpitanul Erckmann, văzându-l pe 
tânărul argentinian, îi oferi un pahar. 

— Pentru război - spuse el cu entuziasm - războiul care 
soseşte... Era şi timpul! 

Desnoyers schiţă un gest de mirare. Războiul...! Ce 
război e acesta...? Citise, de altfel şi el, pe afişierul de la 
salon o radiogramă în care se spunea că guvernul austriac 
trimise un ultimatum Serbiei, dar aceasta nu-i produsese 


22 


nici cea mai mică emoție. Subestima problemele Balcanilor. 
Erau certuri între popoare nevoiaşe, care acaparau atenţia 
lumii, distrăgând-o de la problemele mai importante. Cum 
era cu putinţă ca acest eveniment să-l poată interesa pe 
belicosul consilier? Cele. două popoare aveau să sfârşească 
prin a se înţelege. Diplomaţia serveşte câteodată la ceva. 

— Nu - a insistat cu ferocitate germanul; vine războiul, 
războiul sfânt. Rusia îi va susţine pe sârbi, iar noi o vom 
ajuta pe aliata noastră... Ce va face Franţa? Dumneata ştii 
ce va face Franţa..? 

Vădit indispus, Julio a ridicat ochii, ca şi cum ar fi cerut să 
fie lăsat în pace. 

— Vine războiul - a continuat consilierul - războiul 
preventiv de care avem nevoie. Rusia se dezvoltă cu 
repeziciune şi se pregăteşte împotriva noastră. Încă patru 
ani de pace şi îşi va termina construirea căilor ferate 
strategice, iar forţa sa militară, unită cu a aliaţilor, o va 
echivala pe a noastră. Este de preferat să i se dea acum o 
lovitură straşnică. Trebuie să profităm de ocazie... Războiul! 
Războiul preventiv! 

Întregul clan îi ascultă în tăcere. Unii nu prea păreau 
contaminaţi de entuziasmul său. Războiul...! Cu imaginaţia, 
ei îşi vedeau afacerile paralizate, reprezentanţii lor în stare 
de faliment, băncile suprimând creditele... o catastrofă mai 
groaznică pentru ei decât înseşi bătăliile. Cu toate acestea, 
aprobau cu bombăneli şi mişcări din cap îngrozitoarele 
afirmaţii ale lui Erckmann. Era un Herr Rath, şi, mai ales, un 
ofiţer. Trebuia, aşadar, să cunoască toate secretele privind 
destinul patriei sale, şi lucrul acesta era suficient ca să bea 
în linişte pentru succesul războiului. 

Crezând că atât consilierul cât şi admiratorii săi sunt beţi, 
tânărul îi spuse pe un ton conciliator: 

— Fiţi atent, domnule căpitan, ceea ce spuneţi ar putea 
să fie lipsit de logică. Cum să-i convină un război unei 
Germanii atât de industrializate? Pentru moment ea îşi 
lărgeşte raza de acţiune: pe zi ce trece cucereşte o nouă 
piaţă; în fiecare an balanţa sa comercială cunoaşte 
excedente de proporţii nemaiauzite. Cu şaizeci de ani în 


23 


urmă, ea era nevoită să-şi echipeze puţinele vapoare cu 
birjarii din Berlin, pedepsiţi de poliţie. Acum, flotele sale 
comerciale şi de război străbat toate oceanele şi nu există 
port în care mărfurile germane să nu ocupe cea mai mare 
parte a docurilor. Nu-i trebuie altceva decât să continue să 
trăiască în acest fel, să se menţină departe de aventurile 
războinice. Încă douăzeci de ani de pace, şi germanii vor 
deveni stăpânii pieţelor de desfacere din lume, învingând, 
în această luptă fără vărsare de sânge, Anglia, maestra ei 
de ieri. Şi toate astea le va primejdui - asemenea unui 
jucător care pune pe o singură carte întreaga sa avere - 
într-o luptă care îi poate fi defavorabilă...? 

— Nu. Războiul - a insistat supărat consilierul - războiul 
preventiv! Trăim înconjurați de duşmani, şi asta nu mai 
poate continua. Este preferabil să terminăm odată! Ori ei, 
ori noi! Germania se simte în stare să sfideze lumea. 
Trebuie să punem sfârşit amenințării ruseşti. Şi dacă 
cineva... cineva va îndrăzni să ridice braţul împotriva 
noastră, cu atât mai rău pentru el! Când în atelierele mele 
montez o maşină, o fac cu scopul să producă, fără să 
obosească. Noi posedăm cea mai bună armată din lume, şi 
trebuie să o punem în mişcare ca să nu ruginească. 

Apoi a adăugat cu o apăsătoare ironie. 

— Au format un cerc de fier în jurul nostru pentru a ne 
sufoca. Însă Germania are pieptul foarte puternic, şi îi este 
suficient să şi-l umfle pentru a sparge corsetul. Este datoria 
noastră să ne trezim înainte de a ne pomeni încătuşaţi în 
timp ce dormim. Vai de acela pe care îl vom întâlni în faţa 
noastră...! 

Desnoyers simţi nevoia să răspundă la aceste aroganţe. 
El nu văzuse nicăieri acel cerc de fier despre care se 
plângeau germanii. Singurul lucru pe care îl făceau 
naţiunile era de a nu continua să trăiască încrezătoare şi 
inactive în faţa nemăsuratei ambiţii germane. Ele se 
pregăteau pur şi simplu, spre a se putea apăra de o 
agresiune aproape sigură. Doreau să-şi mențină 
demnitatea călcată mereu în picioare prin cele mai 
neauzite pretenții. 


24 


— Nu cumva - întrebă el - celelalte popoare sunt tocmai 
cele care se văd obligate să se apere, iar dumneavoastră 
sunteţi cei care reprezentaţi un pericol pentru omenire? 

O mână invizibilă îi căuta mâna pe sub masă la fel ca 
acum câteva nopţi, pentru a-i recomanda prudenţă. Acum 
însă strânsoarea puternică, autoritară, conferită de un 
anumit drept câştigat. 

— Oh, domnule! a suspinat plăcut Berta. Cum poate 
spune aceste lucruri un tânăr atât de distins şi care are...! 

Nu mai putu continua, întrucât soţul ei o întrerupse 
brusc. Acum nu se mai aflau în apele Americii, şi consilierul 
se exprimă cu duritatea unui stăpân aflat la el acasă. 

— Tinere, am onoarea să vă declar - avea în glasul său 
ceva din răceala tăioasă a diplomaților - că dumneavoastră 
nu sunteţi decât un sud-american, şi nu cunoaşteţi 
problemele Europei. 

Nu l-a numit indian, însă în urechile lui Julio cuvântul 
acesta răsună cu putere, ca şi cum germanul l-ar fi 
pronunţat. Vai, dacă gheara aceea nevăzută şi suavă nu l- 
ar fi ţinut supus cu crispările sale pline de emoţie...! Insă 
acel contact i-a menţinut calmul şi chiar l-a făcut să 
zâmbească şi să-şi spună în gând: „Mulţumesc, căpitane! 
Este singurul lucru pe care îl poţi face pentru a-ţi veni în 
fire.” 

Din acel moment relaţiile sale cu consilierul şi grupul său 
au luat sfârşit. 

Văzându-se din ce în ce mai aproape de patria lor, 
comercianții se lepădau de acea dorinţă servilă de a place, 
pe care o aveau în timpul călătoriilor lor prin Lumea Nouă. 
In plus, aveau probleme serioase de care trebuiau să se 
ocupe. Serviciul telegrafic funcţiona fără oprire. In cabina 
sa, comandantul vasului se sfătuia cu consilierul, ca fiind 
compatriotul său cel mai important. Prietenii lui căutau 
locurile cele mai ferite pentru a putea vorbi nestingheriţi 
între ei. Până şi Berta începu să se distanţeze de 
Desnoyers. li zâmbea, însă de departe; dar zâmbetul ei era 
adresat mai mult amintirilor decât realităţilor prezente. 

Între Lisabona şi coastele Angliei, Julio a vorbit pentru 


25 


ultima oară cu soţul ei. În fiecare dimineaţă, pe avizierul de 
la intrarea în salon apăreau ştiri alarmante transmise prin 
radiotelegrafie. Imperiul se înarma împotriva duşmanilor 
săi. Dumnezeu îi va pedepsi pe aceştia, făcând să cadă 
asupra lor tot felul de nenorociri. Desnoyers rămase uluit în 
faţa ultimei ştiri. „Trei sute de mii de revoluționari asediază 
Parisul în clipa aceasta. Cartierele periferice încep să ardă. 
Se reproduc ororile Comunei”. 

— Germanii ăştia au devenit pur şi simplu nebuni! a 
strigat tânărul în faţa radiogramei de pe avizierul înconjurat 
de un grup de curioşi tot atât de uluiţi ca şi el. Vom pierde 
şi puţinul bun simţ ce ne-a mai rămas... Ce revoluționari 
sunt aceştia? Ce revoluţie poate izbucni la Paris când 
oamenii de la guvern nu sunt reacţionari? 

O voce aspră, autoritară, se auzi în spatele lui, ca şi cum 
ar fi vrut să termine cu îndoielile auditorului. Era Herr 
consilier cel care vorbea. 

— Tinere, aceste ştiri sunt transmise de cele mai mari 
agenţii din Germania... Şi Germania nu minte niciodată. 
După această afirmaţie, i-a întors spatele, şi nu s-au mai 
văzut niciodată. 

În dimineaţa următoare - ultima zi a călătoriei - 
camerierul lui Desnoyers îl trezi în mare grabă. „Herr, 
urcaţi-vă pe punte: un spectacol superb”. Marea era 
acoperită de negură, însă printre cortinele ceţoase se 
conturau nişte siluete asemănătoare unor insule, cu turnuri 
puternice şi ascuţite minarete. Insulele înaintau pe apa 
uleioasă greoi şi maiestuos, cu încetineală sumbră. Julio a 
numărat vreo optsprezece. Păreau că umplu oceanul. Era 
escadra din Marea Mânecii care, din ordinul guvernului, 
tocmai părăsise coastele Angliei, navigând doar cu scopul 
de a-şi face cunoscută forţa. Pentru prima oară, prin 
această defilare în ceaţă a dreadnoughts-urilor, care 
evocau imaginea unei turme de monştri marini din 
preistorie, Desnoyers şi-a dat seama exact de forţa 
britanică. Vasul german s-a strecurat printre ele copleşit, 
umilit, accelerându-şi mersul. „Parcă văzându-l, fiecare ar fi 


2 Cuirasat (|. engl.). 
26 


spus - se gândea tânărul - că are conştiinţa încărcată şi că 
doreşte să se pună la adăpost.” Alături de el, un pasager 
sud-american glumea cu un german. „Dacă s-ar fi declarat 
războiul între ei şi voi...! Am fi fost acum prizonieri!” 

După jumătate de oră am pătruns în rada portului 
Southampton. Friedrich August s-a grăbit s-o părăsească. 
Operaţiile s-au efectuat cu mare rapiditate. Încărcătura de 
persoane şi bagaje a fost enormă. Două vapoare pline au 
abordat transatlanticul. O avalanşă de germani rezidenţi în 
Anglia a invadat puntea cu bucuria celor care păşesc pe 
pământ prieten, dorind să se vadă cât mai curând la 
Hamburg. Apoi vasul a înaintat prin canal cu o grabă 
neobişnuită aici. 

Lumea îngrămădită la bord comenta întâlnirile ciudate pe 
acest bulevard maritim, frecventat în mod obişnuit de 
vapoare paşnice. La orizont, nişte coloane de fum marcau 
prezenţa unei escadre franceze care-l aducea pe 
preşedintele Poincaré din Rusia. Alarma dată în Europa i-a 
întrerupt călătoria. Pasagerii au mai văzut şi alte vase 
englezeşti care patrulau în faţa ţărmurilor ca nişte câini 
agresivi şi vigilenţi. Două cuirasate ale Americii de Nord şi- 
au trădat naționalitatea prin forma deosebită a catargelor 
lor. După acestea, navigând cu mare viteză, o navă 
rusească, albă şi strălucitoare de la gabie până la linia de 
plutire, se grăbea în direcţia Balticei. „Rău! îşi spuneau unii 
altora călătorii din America. Foarte rău! Se pare că de data 
aceasta lucrurile sunt serioase.” Şi privirile lor se îndreptau 
neliniştite spre coastele apropiate de o parte şi de alta. Ele 
ofereau aceeaşi privelişte de totdeauna, numai că în 
spatele lor se pregătea, poate, o nouă perioadă a istoriei. 

Transatlanticul trebuia să ajungă la Boulogne la miezul 
nopţii, urmând să aştepte până în zori pentru ca pasagerii 
să poată debarca mai uşor. Cu toate acestea, a ajuns la ora 
zece, a aruncat ancora departe de port, şi comandantul a 
ordonat ca debarcarea să se facă în mai puţin de o 
jumătate de oră. Avea interes să părăsească cât mai 
repede această zonă şi să-şi caute un refugiu la Hamburg. 
De aceea mărise viteza risipind cărbunele, şi apoi nu 


27 


degeaba funcționau aparatele radiotelegrafice. 

La strălucirea becurilor albastre a căror lumină lividă se 
împrăştia peste luciul apei, a început transbordarea 
pasagerilor şi a bagajelor cu destinaţia Paris de pe 
transatlantic pe remorchere. „Repede! Repede!” Marinarii 
îmbrânceau doamnele rămase în urmă care îşi tot numărau 
valizele temându-se să nu se piardă vreuna. Camerierii 
încărcau copiii ca şi cum ar fi umblat cu nişte pachete. 
Graba generală făcea să dispară exagerata şi servila 
amabilitate germană. „Sunt ca nişte lachei - se gândi 
atunci Desnoyers. Cred că s-a apropiat ora triumfului şi nu 
mai consideră necesar să continue cu prefăcătoria...” 

S-a văzut îmbarcat pe un remorcher care dansa peste 
ondulaţiile mării, în faţa zidului negru şi nemişcat al 
transatlanticului,  ciuruit de cercuri luminoase şi cu 
balustradele de pe punte ticsite de lume care saluta 
agitând batiste. Julio o recunoscu pe Berta - ea însă nu-l 
văzu, neştiind în ce remorcher se află - care agita o mână 
din nevoia de a-şi manifesta multumirea pentru plăcutele 
amintiri care aveau să se piardă în misterul mării şi al 
nopţii. „Adio, doamnă consilier!” 

Treptat, distanţa dintre transatlantic şi remorcherele care 
navigau spre intrarea în port începu să se mărească. 
Deodată, ca şi cum aşteptase această clipă de impunitate, 
o voce de stentor izbucni de pe punte, printre hohote 
zgomotoase de râs. „Cu bine! In curând ne vom vedea la 
Paris!” Şi fanfara, aceeaşi care cu treisprezece zile în urmă 
îl uimise pe Desnoyers cu neaşteptata sa Marsilieză. Începu 
să cânte un marş războinic de pe timpul lui Friedrich cel 
Mare, o melodie de grenadieri, cu acompaniament de 
trompete. 

Astfel, a dispărut în întuneric, cu graba fugii şi obrăznicia 
unei răzbunări apropiate, ultimul transatlantic german care 
a atins țărmurile franceze. 

Toate acestea avuseseră loc cu o noapte înainte. Nu 
trecuseră nici douăzeci şi patru de ore, şi Desnoyers le 
considera ca pe nişte evenimente îndepărtate, ca pe o vagă 
realitate. Gândurile sale, predispuse întotdeauna la 


28 


contradicţie. nu participau la această alarmă generală. 
Aroganţele consilierului i se păreau acum nişte lăudăroşenii 
de burghez care o face pe soldatul. La Paris, îngrijorările 
oamenilor apăreau cu tresăriri nervoase ale unui popor ce 
trăia liniştit, dar se alarma la cel mai mic pericol care ar fi 
putut să-i atingă bunăstarea. Se vorbise de atâtea ori 
despre un război apropiat, însă de fiecare dată conflictul se 
soluţionase în ultima clipă...! Afară de asta, el nu dorea să 
fie război, deoarece acest flagel îi răsturna planurile 
viitoare de viaţă, şi omul din totdeauna a acceptat drept 
logic şi raţional tot ceea ce a convenit egoismului său, 
aşezându-l deasupra realităţii. 

„Nu, nu va fi război - repeta el în timp ce se plimba prin 
grădină. Lumea aceasta pare să fie nebună. Cum poate 
izbucni un război în timpurile de azi...?” 

Şi după ce-şi înăbuşi îndoielile, car-e, desigur, reînviau la 
scurt timp. Îşi consultă ceasul gândindu-se la ceea ce îl 
interesa în clipa aceea. Era ora cinci. Ea trebuia să 
sosească dintr-o clipă într-alta. A avut chiar impresia că o 
recunoaşte de departe confundând-o cu o doamnă care 
tocmai intra pe poarta din strada Pasquier. | se păru puţin 
schimbată, dar dădu totul pe seama modei de vară care i-ar 
fi putut modifica înfăţişarea. Dar, înainte de a se apropia, se 
putu convinge de eroare. Nu venea singură; o altă doamnă 
i se alătură. Erau poate englezoaice sau americance, din 
acelea care întreţin un cult romantic memoriei Mariei 
Antoaneta. Doreau să viziteze La Chapelle Expiatoire, 
vechiul mormânt al reginei executate. Julio le văzu urcând 
treptele şi traversând curtea interioară, în al cărui sol sunt 
înmormântați opt sute de elveţieni morţi în ziua de 10 
august, împreună cu alte victime ale furiei revoluţionare. 

Descurajat de această confuzie, continuă să se plimbe, 
indispoziţia îl făcu să vadă urâţenia excesivă a 
monumentului cu care restaurarea burbonică împodobise 
vechiul cimitir La Madeleine. Şi timpul trecea fără ca ea să- 
şi facă apariţia. După fiecare ocol, privea cu aviditate spre 
intrările grădinii. Şi se întâmplă şi acum ceea ce se 
întâmplase la toate întâlnirile lor. Ea a apărut dintr-odată, 


29 


ca şi cum ar fi căzut din cer sau ar fi ieşit din pământ, 
asemenea unei arătări. Un tuşit, un uşor zgomot de paşi, şi, 
întorcându-se, Julio numai că nu s-a izbit de cea care 
sosise. 

— Marguerite! Oh, Marguerite! 

Ea era, şi, totuşi, el şovăi o clipă. Încerca o oarecare 
uimire văzând în realitate acest chip care îi stăpânise 
imaginaţia timp de trei luni, devenind treptat mai spiritual 
şi mai estompat, aureolat de absenţă. Dar îndoiala lui a fost 
de scurtă durată. | se părea chiar că timpul şi spaţiul 
fuseseră suprimate, că el nu făcuse nicio călătorie şi că de 
la ultima lor întâlnire trecuseră doar câteva ore. 

Marguerite, ghicind însă exuberanţa cu care Julio avea 
să-şi însoţească exclamaţiile, strângerea de mână, poate 
chiar şi altele, se arătă rece şi senină. 

— Nu; nu aici - i-a spus schiţând un gest de împotrivire. 
Ce idee să ne întâlnim în acest loc! 

Dar abia s-au aşezat pe scaunele de fier, la adăpostul 
unui boschet, că ea se ridică imediat. Putea fi văzută de cei 
care treceau pe bulevard; ar fi fost de ajuns să întoarcă 
capul şi să-şi arunce o privire spre grădină. La ora aceea, cu 
siguranţă că multe din prietenele ei treceau pe acolo, spre 
marile magazine... S-au ascuns după monument, înspre rue 
des Mathurins. Desnoyers aduse două scaune lângă nişte 
boschete şi se aşezară, la adăpost de cei care treceau de 
cealaltă parte a grilajului. Dar nici aici nu puteau fi destul 
de singuri. La câţiva paşi de ei, un domn gras şi miop îşi 
citea ziarul, şi un grup de femei pălăvrăgeau în vreme ce 
împleteau. O doamnă cu o perucă roşie, însoţită de doi 
câini - care coborâse în grădină din vreo clădire apropiată 
pentru ca însoțitorii ei să ia puţin aer - trecu de mai multe 
ori prin faţa perechii îndrăgostite, zâmbind discret. 

— Ce plictisitor! ofta Marguerite. Ce idee să vii în acest 
loc! 

Amândoi s-au privit cu atenţie, ca şi cum ax fi dorit să-şi 
dea seama exact de schimbările produse de timp. 

— Te-ai mai înnegrit - spuse ea. Pari un om al mării. 

Julio, în schimb, o găsea mai frumoasă decât înainte, 


30 


recunoscând că meritase toate neplăcerile călătoriei în 
America. Mai înaltă decât el, era plină de eleganţă şi graţie. 
„Are un mers armonios”, spunea Desnovyers evocându-i 
imaginea. Când o revăzu, admiră la ea în primul rând 
mersul sprinten, jucăuş şi grațios care o purta prin grădină 
în căutarea unui loc nou unde să se aşeze. Chipul ei deo 
simetrie obişnuită poseda însă o graţie seducătoare: un 
adevărat chip de pariziancă. Tot ce inventaseră artele în 
domeniul înfrumuseţării feminine se reunea în persoana ei, 
supusă unor îngrijiri deosebite. Trăise din totdeauna doar 
pentru ea. De câteva luni însă abdicase într-o oarecare 
măsură de la acest egoism, sacrificând reuniuni, ceaiuri şi 
vizite, pentru a-i putea dedica lui Desnoyers orele de după 
amiază. Elegantă şi fardată ca o păpuşă de preţ, cea mai 
mare aspirație a ei fiind aceea de a deveni manechin, care, 
prin graţia sa corporală, să scoată în relief creaţiile 
modistelor, ea sfârşi prin a simţi aceleaşi griji şi bucurii 
creându-şi o viaţă interioară asemănătoare tuturor 
femeilor. Nucleul acestei vieţi noi, care rămânea ascuns 
sub vechea ei frivolitate, era Desnoyers. Când credea că-şi 
organizase definitiv viaţa - plăcerile eleganţei pentru lume 
şi vraja unei iubiri păstrate într-un intim secret - o 
catastrofă fulgerătoare, intervenția soțului, a cărui 
existenţă părea s-o fi uitat, răsturnă fericirea ei 
inconştientă. Ea, care se credea centrul universului, 
închipuindu-şi că evenimentele trebuiau să se petreacă în 
concordanţă cu dorinţele şi gusturile ei, suferi această 
neplăcută surpriză mai mult cu uimire decât cu durere. 

— Şi tu cum mă găseşti? continuă Marguerite. 

Dar pentru ca Julio să nu greşească în aprecierile sale, îşi 
privi fusta largă, continuând: 

— Te avertizez că moda s-a schimbat. Nu se mai poartă 
fusta entravee. Acum tendinţa este către fuste scurte şi 
foarte bogate. 

Desnoyers se văzu nevoit să acorde şi îmbrăcămintei 
aceeaşi atenţie şi pasiune pe care i le acordase şi ei, 
amestecând, în răspunsul său, aprecierile despre moda 
actuală cu elogiile adresate frumuseţii Margueritei. 


31 


— Te-ai gândit mult la mine? continuă ea. Nu m-ai 
înşelat, niciodată? Nici măcar o dată...? Spune drept pentru 
că eu simt numaidecât dacă minţi. 

— M-am gândit întotdeauna la tine - i-a spus el, ducându- 
şi o mână la inimă ca şi cum ar fi jurat în faţa unui 
judecător. 

Făcu această declaraţie cu un puternic accent de adevăr, 
căci în infidelităţile sale - care acum fuseseră complet 
uitate - îi întovărăşise amintirea Margueritei. 

— Hai să vorbim de tine! propuse Julio. Ce-ai făcut în tot 


acest timp? 
Işi apropie scaunul de al ei până când genunchii lor se 
lipiră unii de alţii. li luă o mână şi, mângâind-o, îşi vâri unul 


dintre degete în deschizătura mănuşii. Blestemată grădină 
care nu permitea intimităţi şi îi obliga să vorbească cu glas 
scăzut, după trei luni de absenţă...! Şi, în ciuda discreţiei 
sale, domnul din apropiere care citea ziarul, ridică totuşi 
capul privindu-i iritat, pe deasupra ochelarilor, ca şi cum l- 
ar fi deranjat, cu bâzâitul ei, o muscă... Să te întâlneşti şi să 
vorbeşti prostii despre dragoste, într-o grădină publică, 
când întreaga Europă e ameninţată de catastrofă! 

Marguerite, respingând mâna îndrăzneață, vorbi liniştită 
despre viaţa ei din ultimele luni. 

— Mi-am dus viaţa cum am putut, plictisindu-mă de 
moarte. Doar ştii că am plecat la mama, şi că ea este o 
femeie de modă veche, care nu poate pricepe gusturile 
noastre. Am fost la teatru cu fratele meu şi, de câteva ori, 
la avocat, spre a mă informa în legătură cu mersul 
divorţului, şi a-l grăbi... Atâta tot. 

— Şi soţul tău? 

— Să nu vorbim de el, vrei? Sărmanul, îmi inspiră milă. 
Este atât de bun... atât de corect... Avocatul spune că trece 
peste toate şi nu pune obstacole. Sunt informată că vine pe 
la Paris, şi că locuieşte în fabrica sa. Casa noastră veche 
este sub cheie. Uneori am remuşcări gândindu-mă că am 
fost rea cu el. 

— Şi eu? interveni Julio, retrăgându-şi mâna. 

— Ai dreptate - îi răspunse ea, zâmbind. Tu eşti viaţa. 


32 


Este nemilos, însă omenesc. Trebuie să ne trăim viaţa, fără 
să dăm importanţă faptului că putem supăra pe ceilalţi. 
Pentru ca să fim fericiţi trebuie să fim egoişti. Amândoi au 
rămas apoi tăcuţi. Amintirea soţului trecu printre ei ca un 
fior de gheaţă. Primul care-şi reveni a fost Julio. 

— Şi în tot acest timp n-ai dansat deloc? 

— Nu. Cum este posibil? Foarte frumos: o doamnă care 
se află în divorţ...! Din clipa în care ai plecat, nu am fost la 
nicio reuniune chic. Am vrut să păstrez un fel de doliu 
pentru absenţa ta. O dată, am dansat într-o familie, la o 
aniversare. Ce oroare...! Lipseai tu, maestre. 

Şi-au strâns din nou mâinile şi şi-au zâmbit. Prin faţa 
ochilor lor defilau amintirile adunate în urmă cu câteva luni, 
când, de la cinci la şapte după amiază cuprinşi de dragoste, 
dansau în hotelurile din Champs-Elysees, în atmosfera 
aceea pătimaşă pe care o întreținea tangoul şi ceaşca de 
ceai. 

Ea crezu că se poate desprinde de aceste amintiri, în 
urma unor îndemnuri lăuntrice tenace care încetară însă 
chiar în primele clipe ale întâlnirii. 

— Tu, care ştii multe, spune, e posibil oare un război...? 
Lumea vorbeşte atâtea...! Nu crezi că până la urmă totul se 
va aranja? 

Desnoyers o sprijini în optimismul ei. Nu credea în 
posibilitatea unui război. Era ceva absurd. 

— Acelaşi lucru îl spun şi eu. In epoca noastră nu se mai 
pot produce astfel de sălbăticii. Eu am cunoscut germani, 
persoane chic şi bine educate, care, cu siguranţă, gândesc 
la fel ca noi. Un profesor bătrân care ne vizitează casa 
explica ieri mamei că războaiele nu mai sunt posibile în 
timpurile acestea de progres. După numai două luni nu vor 
mai rămâne bărbaţi; după trei, omenirea va sărăci. şi nu va 
mai avea cu ce continua lupta. Nu-mi amintesc cum 
demonstra aceasta; însă arăta foarte concret totul, într-un 
mod care te cucerea. 

Dorind să-şi pună în ordine amintirile confuze, ea rămase 
o clipă gândind în tăcere; dar, speriată de efortul necesar 
acestui lucru, spuse ca pentru sine: 


33 


— Imaginează-ţi un război. Ce oroare! Întreaga viaţă de 
societate paralizată. Adio reuniuni, rochii, teatre. S-ar putea 
chiar ca moda să nu mai creeze nimic. Toate femeile, în 
doliu. E oare de conceput aşa ceva...? Şi Parisul pustiu... 
Cât de frumos era în această după amiază când veneam la 
întâlnire...! Nu, nu se poate. Închipuie-ţi că luna viitoare voi 
merge împreună cu mama la Vichy: are nevoie de ape 
minerale; apoi la Biarritz. După aceea voi pleca la un castel 
de pe Loara. Şi, afară de asta, mai este şi problema 
noastră, a divorţului meu, a căsătoriei noastre, ce poate 
avea loc anul viitor... Şi toate să fie împiedicate şi ratate de 
un război...! Nu. nu este posibil. Astea sunt lucruri inventate 
de fratele meu şi de alţii ca el, care visează un pericol din 
partea Germaniei. Sunt sigură că soţul meu, căruia îi place 
să se ocupe numai de lucruri serioase şi plictisitoare, face 
parte şi el dintre cei care cred că războiul este aproape şi 
se pregătesc pentru a-l purta. Ce nerozie! Spune şi tu, nu 
este o nerozie? Simt nevoia s-o aud de latine. 

Astfel, liniştită de afirmaţiile iubitului ei, schimbă făgaşul 
discuţiilor. Posibilitatea căsătoriei, de care pomenise ceva 
mai devreme, îi aduse în minte scopul călătoriei lui 
Desnoyers. Nu reuşiseră să-şi scrie în timpul acestei scurte 
despărţiri. 

— Bucuroasă că te-am văzut am uitat atâtea lucruri... Ai 
făcut rost de bani? 

Adoptând aerul unui om expert în afaceri, el îi povesti 
totul. Adusese mai puţin decât sperase. Găsise ţara într-una 
dintre acele crize periodice. Dar chiar şi aşa, reuşise să 
adune patru sute de mii de franci. În portofel, păstra un cec 
pe care avea înscrisă această sumă. Mai târziu, îi vor mai 
trimite alţii. Un proprietar de la ţară, un fel de rudă a lui, 
avea să se îngrijească de afacerile sale. Marguerite părea 
satisfăcută. La rândul ei adoptă şi ea un aer de femeie 
serioasă, în ciuda frivolităţii sale. 

— Banul e ban - spuse ea sentenţios - fără el nu există 
fericire sigură. Cu cei patru sute de mii de franci ai tăi şi cu 
ceea ce am eu, putem să pornim... Te fac atent că soţul 
meu doreşte să-mi înapoieze zestrea. Aşa i-a spus fratelui 


34 


meu. Însă situaţia afacerilor sale, mersul fabricii nu îi permit 
să mi le restituie atât de repede cum ar dori el. Bietul, îmi 
inspiră milă... E atât de, cinstit şi de corect în tot ceea ce 
face. De n-ar fi fost atât de grosolan...! 

Din nou parcă Margueritei îi părea rău de aceste elogii 
spontane şi târzii care răceau întâlnirea lor. Ascultând-o, 
Julio arăta jenat. Dar din nou ea schimbă discuţia. 

— Şi familia ta? Ai văzut-o? 

Înainte de a se îndrepta spre La Chapelle Expiatoire; 
Desnoyers trecuse pe la părinţii săi pe-acasă. O intrare 
tainică în marele edificiu din bulevardul Victor Hugo. Urcase 
la primul etaj, strecurându-se pe scara de serviciu, ca un 
furnizor. Apoi tiptil, intrase în bucătărie, ca un soldat ce 
venea la vreuna dintre servitoare. Aici venise să-l 
îmbrăţişeze mama; biata doamnă Luisa plângea, 
acoperindu-l cu sărutări frenetice, ca şi cum nu mai sperase 
să-l vadă niciodată. Apăruse apoi Luisita, aşa-zisa Chichi, 
care îl privise întotdeauna cu o curiozitate plină de 
afecţiune ca şi cum ar fi vrut să se convingă pe deplin cum 
arată un frate certat cu morala, dar adorabil, care abate 
femeile cuminţi de la drumul virtuţii, şi trăieşte făcând 
nebunii. Spre marea surpriză a lui Desnoyers, o văzu 
intrând în bucătărie, cu aer solemn de actriţă, jucând rolul 
unei mame nobile de tragedie, pe mătuşa Elena, cea 
căsătorită cu neamţul, şi care trăia la Berlin, înconjurată de 
nenumărați copii. 

— Se află la Paris de aproape o lună. Va rămâne încă o 
bucată de vreme în castelul nostru. Şi se pare că este 
împreună cu fiul său cel mare, vărul meu, savantul, pe care 
nu l-am văzut de mulţi ani. 

întrevederea fusese întreruptă deseori de teamă. 
„Bătrânul se află în casă, ai grijă”, îi şoptea mama sa, ori de 
câte ori ridica glasul. lar mătuşa Elena se îndrepta spre uşă 
cu paşi dramatici, ca o eroină hotărâtă să înfigă pumnalul în 
pieptul tiranului dacă îndrăznea să treacă pragul camerei 
sale. Întreaga familie era supusă autorităţii rigide a 
domnului Marcel Desnoyers. 

— Vai, bătrânul ăsta! exclamă Julio, referindu-se la tatăl 


35 


său. Să fie sănătos şi să trăiască încă mulţi ani, dar tare-i 
greu de suportat! 

Mama sa, care nu se mai sătura privindu-l, grăbi însă 
sfârşitul întrevederii, speriată de nişte zgomote. „Pleacă. Ne 
poate surprinde, şi neplăcerea ar fi prea mare.” Şi el fugi 
din casa părintească, petrecut de lacrimile celor două 
doamne şi de plivirile admirative ale surorii sale Chichi, 
ruşinată şi satisfăcută în acelaşi timp de un frate care 
provoacă scandal şi entuziasm printre prietenele sale. 

Marguerite îşi exprimă şi ea părerea despre domnul 
Desnoyers. Un bătrân teribil, un om de modă veche, cu 
care nu ar ajunge niciodată la înţelegere. 

Tăceau amândoi privindu-se fix. Işi spuseră ceea ce era 
mai urgent, ceea ce privea viitorul lor. Mai erau şi alte 
lucruri, dar pentru moment ele rămâneau undeva în fiinţa 
lor, de unde aveau să apară, timide şi şovăitoare, în priviri, 
mai înainte de a se contura în cuvinte. Nu îndrăzneau să-şi 
spună vorbe de iubire. În jurul lor se aflau tot mai multe 
persoane. Doamna cu câinii şi perucă trecea tot mai des, 
scurtându-şi traseul prin scuar, pentru a le adresa de 
fiecare dată câte un zâmbet plin de complicitate. Cel ce 
citea ziarul avea acum un vecin de bancă cu care putea 
vorbi despre posibilitatea unui război. Treptat, grădina se 
transforma într-o stradă. Grupuri de ucenice, la ieşirea de la 
atelierele de mode, doamne ce se întorceau de la magazine 
traversau pe acolo pentru a scurta drumul. Scurtătura 
devenea un mic bulevard din ce în ce mai frecventat, şi toţi 
care treceau pe acolo îşi aruncau privirea plină de 
curiozitate spre eleganta doamnă şi însoţitorul ei, aşezaţi 
după un boschet arborând o ţinută pe cât de sfioasă, pe 
atât de falsă, tipică persoanelor care, dorind să se ascundă, 
simulează o atitudine de indiferenţă. 

— Neplăcut lucru! suspină Marguerite. Vom fi surprinşi. 

O fată o privi îndelung, şi ei i se păru că recunoscuse o 
salariată a unui croitor de dame, celebru. Apoi, putea să 
treacă una dintre prietenele ei, pe care cu puţin timp în 
urmă le zărise în mulţimea ce invadase marile magazine 
din apropiere. 


36 


— Să plecăm, continuă ea. Dacă vom fi văzuţi împreună! 
închipuieşte-ţi ce vor trăncăni... Şi tocmai acum când lumea 
a cam uitat de noi. 

Desnoyers protestă indispus. „Să plec...?” Parisul era mic 
pentru ei din vina Margueritei, care refuza să revină în 
singurul loc în care puteau fi la adăpost de orice surpriză. 
Fie la plimbare, fie la un restaurant, indiferent unde s-ar fi 
aşezat, exista acelaşi pericol de a fi recunoscuţi. Ea 
admitea întâlniri numai în locuri publice, dar în acelaşi timp 
se temea de curiozitatea oamenilor. Dacă Marguerite ar fi 
acceptat să meargă la atelierul său, locul atâtor plăcute 
amintiri...! 

— Nu; la tine acasă, nu - interveni ea cu hotărâre. Nu pot 
uita ultima zi în care am fost acolo. 

Julio însă insistă, intuind în refuzul ei ferm o uşoară 
şovăială. Unde s-ar fi simţit mai bine? In afară de asta, oare 
nu aveau să se căsătorească de îndată ce situaţia le va 
permite? 

— Îţi spun că nu - replică ea. Cine ştie dacă soţul meu nu 
mă urmăreşte! Câte alte complicaţii s-ar mai putea ivi în 
divorţul meu, dacă ne-ar surprinde în casa ta! 

Venise acum rândul lui să-i facă elogiul soţului ei, 
străduindu-se să demonstreze că o astfel de îndeletnicire ar 
fi incompatibilă cu caracterul său. Inginerul acceptase 
faptele, considerându-ie ireparabile, şi, din clipa aceea, el 
nu se gândea decât să-şi refacă viaţa. 

— Nu; mai bine să ne despărţim - continuă ea. Ne vom 
vedea mâine. Vei căuta alt loc mai discret. Gândeşte-te; tu 
găseşti soluţii pentru toate. 

El dorea o soluţie imediată. Au părăsit însă scaunele şi s- 
au îndreptat fără grabă spre strada Mathurins. Julio vorbea 
cu o voce tremurătoare, dar convingătoare. Nu mâine, 
acum. Nu avea decât să cheme un taxi; câteva minute de 
drum, apoi izolarea deplină, tainică, revenirea la trecut, la 
intimitatea din acel atelier în care gustase cele mai plăcute 
clipe. Vor avea impresia că timpul nu trecuse şi că se aflau 
încă la primele lor întâlniri. 

— Nu - spuse ea cu gest de sfârşeală, considerând 


37 


aceasta ca o ultimă rezistenţă. Şi apoi, cu siguranţă că 
secretarul tău, spaniolul care te întovărăşeşte, se va afla 
acolo. Ce ruşine pentru mine să mă întâlnesc cu el...! 

Julio râse... Argensoha! Oare pentru el putea constitui un 
obstacol acest camarad care îi cunoştea tot trecutul? Ar fi 
plecat imediat dacă l-ar fi găsit acasă. Nu o singură dată l-a 
expediat din atelier pentru ca să nu deranjeze. Discreţia sa 
era de o asemenea măsură, încât presimţea ce avea să se 
întâmple. Acum, intuind o vizită apropiată ce nu putea fi 
decât firească, cu siguranţă că plecase de acasă, şi bătea 
străzile în căutare de noi ştiri. 

Văzându-şi epuizate toate pretextele, Marguerite tăcu, ca 
şi cum se declara învinsă. Nici Desnoyers nu mai spuse 
nimic, primind astfel, cu satisfacţie, tăcerea ei. Au ieşit din 
grădină şi, în plină stradă ea privi în jur plină de îngrijorare, 
căutând un refugiu, spre a nu fi văzută alături de iubitul ei. 
Deodată văzu în faţa ei o portieră roşie de automobil ce fu 
deschisă de prietenul ei. 

— Urcă - îi spuse Julio pe un ton imperativ. 

Şi ea, în dorinţa de a se ascunde cât mai repede, urcă în 
grabă. Vehiculul porni în mare viteză. Marguerite, prudentă, 
cobori perdeluţa din dreptul ei. Dar nici nu terminase de 
tras perdeaua şi simţi o gură lacomă care îi săruta ceafa. 

— Nu; aici nu - îl rugă ea. Să fim serioşi. 

Şi în timp ce el, refractar la aceste îndemnuri, insista în 
avansurile sale pasionate, Marguerite, cu o voce ce domina 
zgomotul de fierărie veche al automobilului ce sălta pe 
pavaj, îl întrebă: 

— Crezi, într-adevăr, că nu va fi război? Crezi că ne vom 
putea căsători...? Spune-mi încă o dată. Simt nevoia să mă 
linişteşti. Vreau să aud toate astea din gura ta. 


38 


II. 
MADARIAGA 


In anul 1870, Marcel Desnoyers avea nouăsprezece ani. 
Se născuse în împrejurimile Parisului. Era singurul copil şi 
tatăl său, ocupat cu mici speculaţii în construcţii, oferea 
familiei o existenţă relativ modestă. Zidarul voia să facă din 
fiul său un arhitect, şi astfel Marcel începu din vreme 
studiile pregătitoare, când, pe neaşteptate, tatăl lui muri, 
lăsându-şi afacerile destul de încurcate, în numai câteva 
luni, mama şi fiul s-au ruinat până într-atât, încât s-au văzut 
nevoiţi să renunţe la comodităţile lor burgheze şi să ducă o 
viaţă asemănătoare cu cea a muncitorilor de rând. 

La vârsta de paisprezece ani, când a trebuit să-şi aleagă 
o profesiune, a optat pentru cea de sculptor. Această 
profesiune avea strânse legături cu pasiunea trezită în 
Marcel de studiile începute şi pe care fusese nevoit să le 
abandoneze. In noua situaţie, mama se retrăsese la ţară, 
găsind adăpost la nişte rude. Băiatul progresa cu 
repeziciune în atelier, ajutându-şi maestrul la toate lucrările 
importante pe care acesta le realiza prin provincii. Primele 
ştiri despre războiul cu Prusia l-au găsit pe Marcel la 
Marsilia, unde lucra la decorarea unui teatru. 

Marcel, ca de altfel toţi tinerii din generaţia sa, era 
duşman al imperiului. In plus, se simţea atras de muncitorii 
bătrâni care luptaseră în perioada republicii din '48 şi care 
păstrau vie amintirea loviturii de stat din 2 decembrie. Într- 
o zi văzuse pe străzile Marsiliei o manifestaţie populară 
pentru pace, dar care, de fapt, era un protest împotriva 
guvernului. Vechii republicani, în luptă  implacabilă 
împotriva împăratului; tovarăşii de la Internaționala, care 


39 


tocmai se organizase, şi un mare număr de spanioli şi 
italieni, fugiţi din ţările lor din cauza insurecţii recente, 
formau cortegiul. Un student pletos şi ftizic purta drapelul. 
„Dorim pacea; o pace care să-i unească pe toţi oamenii”, 
cântau manifestanţii. Insă aici, pe Pământ, chiar şi cele mai 
nobile idei sunt rar auzite, căci destinul se amuză de cele 
mai multe ori schimbându-le sensul şi chiar direcţia. Dar 
abia pătrunseseră în strada Cannebiere prietenii păcii cu 
imnul şi cu stindardele lor, că războiul le şi ieşi în 
întâmpinare, silindu-i să apeleze la pumn şi la ciomag. Cu o 
zi în urmă debarcaseră aici câteva batalioane de zuavi din 
Algeria care mergeau să întărească trupele de la frontieră. 
Obişnuiţi cu viaţa colonială, lipsită de scrupule în materie 
de brutalităţi, aceşti veterani au socotit necesar să 
intervină împotriva manifestanţilor, unii cu baionetele, alţii 
cu centiroanele. „Trăiască războiul!” Şi o ploaie de curele şi 
de lovituri s-a abătut asupra grupului de manifestanți care 
cântau. Marcel văzu cum naivul student, care cu câteva 
clipe în urmă făcea apeluri la pace cu o gravitate 
sacerdotală, se rostogolea, înfăşurat în stindardul său, în 
faţa voiosului marş al zuavilor. Mai mult nu a putut vedea 
deoarece o sumedenie de lovituri de curea şi o împunsătură 
uşoară de cuţit la un umăr l-au ajuns şi pe el silindu-l să 
fugă împreună cu ceilalţi. 

In acea zi, pentru prima dată, şi-a dezvăluit caracterul 
său tenace, mândru, iritabil la contraziceri până la punctul 
de a adopta soluţiile cele mai extreme. Amintirea acelor 
lovituri primite îl înfuriase şi-l îndemna la răzbunare. „Jos 
războiul!” Dar cum nu găsea o posibilitate să protesteze în 
alt mod, se hotărî să părăsească ţara. Lupta avea să fie de 
lungă durată şi cu urmări dezastruoase, pe măsura 
duşmanilor imperiului. Peste câteva luni trebuia să fie 
recrutat. Împăratul îşi putea aranja treburile după bunul său 
plac. Desnoyers renunţa la onoarea de a-l serva. A şovăit 
puţin gândindu-se la mama sa. Era la ţară, la rude, şi el ştia 
că acestea nu aveau să o părăsească, iar ei era hotărât să 
muncească mult şi să-i trimită bani. Cine putea să ştie dacă 
dincolo de ocean îi aştepta bogăţia...! Totuşi, adio Franţă! 


40 


Mulțumită unor economii pe care le făcuse, un mijlocitor 
din port se oferi să-l ajute să se îmbarce fără niciun fel de 
acte, pe unul dintre cele trei vapoare ce urmau să ridice 
ancora. Unul pleca în Egipt; altul, în Australia; celălalt, la 
Montevideo şi Buenos Aires. Care putea fi de bun augur...? 
Amintindu-şi de lecturile sale, Desnoyers se gândi să 
consulte vântul şi să urmeze calea pe care i-o va indica, aşa 
cum fac diferiţi eroi de romane. Însă în ziua aceea vântul 
sufla dinspre mare spre interiorul Franţei. Ba a vrut chiar să 
dea cu banul, pentru ca să afle destinaţia. In cele din urmă 
însă renunţă, şi se hotărî să se îmbarce pe primul vapor 
care ridica ancora. Când, împreună cu puţinul său bagaj, se 
trezi pe puntea unui vapor gata să pornească, consideră că 
era momentul să afle în ce direcţie merge: „Pentru Rio de la 
Plata...” A primit cuvintele acestea ca pe un semn al 
destinului. „Fie, spre America de sud!” Ţara aceasta nu-i 
displăcea. O cunoscuse din lecturile diferitelor jurnale de 
călătorie, ale căror stampe reprezentau herghelii de cai 
sălbatici, indieni goi puşcă, împodobiţi cu pene şi gauchos 
hirsuți, învârtind deasupra capetelor lor frânghii ca nişte 
şerpi şi curele cu bile. 


Milionarul Desnoyers îşi amintea adeseori de călătoria sa 
în America; patruzeci şi trei de zile de navigaţie prun vapor 
mic şi rablagit care trosnea din toate încheieturile la cea 
mai mică agitaţie a mării, şi care rămăsese de patru ori în 
voia valurilor şi a curenților, din cauza maşinilor obosite. La 
Montevideo află că imperiul nu mai există şi că asupra 
patriei sale se abătuse mari nenorociri. Se simţea profund 
ruşinat aflând că națiunea se autoguverna, apărându-se cu 
îndârjire în spatele zidurilor Parisului. Şi el fugise...! Câteva 
luni mai târziu, evenimentele din timpul Comunei l-au făcut 
să nu regrete că plecase. Dacă ar fi rămas acolo, cu 
siguranţă că mânia pentru insuccesele pe plan naţional, 
apoi relaţiile sale cu anumite cercuri, mediul social în care 
trăia, toate acestea l-ar fi împins la revoltă. Şi dacă în 
clipele acelea n-ar fi fost împuşcat, ar fi avut aceeaşi soartă 
că atâţia din vechii săi tovarăşi, ce zăceau în vreo 


41 


închisoare colonială. Se felicită pentru hotărârea sa, şi din 
acea clipă nu se mai gândi la problemele patriei sale. 
Nevoia de a-şi câştiga existenţa într-o ţară străină, a cărei 
limbă abia începuse să o înţeleagă, l-a determinat să se 
gândească numai la el. Viaţa agitată şi plină de aventură a 
Lumii Noi l-a împins către meserii diverse şi chiar către cele 
mai nesocotite improvizații. Se simţea puternic şi stăpânit 
de o îndrăzneală pe care nu o avusese niciodată în Lumea 
Veche. „Eu mă pricep la toate - spunea el - dacă mi se dă 
timp de acomodare”. Fusese chiar şi soldat - el care fugise 
din patrie tocmai pentru a nu lua puşca în mână - şi într- 
una dintre multele bătălii de pe Ribera Oriental dintre a/b; şi 
roşii, căzu rănit. 

La Buenos Aires revine la meseria de sculptor. Oraşul 
începea să se transforme, schimbându-şi tot mai mult 
înfăţişarea de mare aşezare rurală. Câţiva ani, Desnoyers 
ornează saloane şi faţade. Într-o zi însă, se simte istovit de 
această îndeletnicire care, în fapt, nu putea să-i ofere, 
decât, cel mult o situaţie materială mediocră. El plecase în 
Lumea Nouă spre a se îmbogăţi, la fel ca atâţia alţii. Şi 
astfel, la douăzeci şi şapte de ani se aventurează din nou 
părăsind oraşul, în dorinţa de a smulge banii din 
măruntaiele unei naturi virgine. Cele câteva terenuri 
cultivate în regiunea pădurilor din nord sunt distruse în 
câteva ore de lăcuste. Incepe să facă negoţ de vite, 
mânând cu numai doi angajaţi cirezi de juncani şi hergheilii 
de catăâri, pe care le trecea în Chile sau Bolivia prin 
regiunile singuratice şi înzăpezite ale Anzilor. Pierzând 
noţiunea de timp şi spaţiu, se angajează la traversări de 
vite care însemnau luni în şir de mers peste câmpii 
nesfârşite. Şi ori de câte ori se credea aproape de bogăţie, 
pierdea totul într-o clipă din cauza unei speculaţii 
nenorocite. Odată, într-un moment de ruină şi descurajare - 
împlinise treizeci de ani - intră în serviciul bogatului 
crescător de vite Julio Madariaga. 

Pe acest milionar necioplit îl cunoscuse cu prilejul unor 
tranzacţii de vite. Era un spaniol care sosise în această ţară 
când era încă foarte tânăr; îi îndrăgise obiceiurile şi acum 


42 


trăia ca un gaucho, după ce acumulase proprietăţi enorme. 
Era cunoscut, în general, sub porecla de ga/icianuf 
Madariaga, din cauza naţionalităţii sale, cu toate că se 
născuse în provincia spaniolă Castilia. Ţăranii adăugau la 
acest nume şi titlul onorific de don, numindu-l don 
Madariaga. 

— Prietene - îi spuse el lui Desnoyers într-o zi când se 
afla într-o bună dispoziţie, ceea ce la el era un lucru rar - 
dumneata treci prin multe greutăţi. Lipsa de bani se 
observă cât de colo. De ce trebuie să duci această viaţă de 
câine...? Ascultă sfatul meu şi rămâi aici, francezule. Eu 
îmbătrânesc şi am nevoie de un bărbat zdravăn să mă 
ajute. 

Şi după ce francezul căzu la înţelegere cu Madariaga, 
proprietarii din împrejurimi, care locuiau la cincisprezece - 
douăzeci de leghe de ferma galicianului, îl opreau în drum 
pe noul angajat, pentru a-l avertiza că trebuia să se aştepte 
la tot felul de şicane din partea stăpânului său. 

— Dumneata nu vei rămâne la el mult timp. La 
Madariaga nu a rezistat până în prezent nimeni. Cât 
priveşte numărul administratorilor săi, nici noi nu-l mai 
ştim. Este un om pe care trebuie sau să-l omori, sau să-l 
părăseşti. În curând îl vei părăsi şi dumneata. 

Lui Desnoyers nu i-a trebuit prea mult timp ca să se 
convingă că în aceste zvonuri exista un oarecare adevăr. 
Madariaga avea un caracter de nesuportat; însă, având o 
oarecare simpatie pentru francez, căută să nu-l supere cu 
iritabilitatea sa. 

— Franţuzul ăsta-i o perlă - spunea el, căutând să-şi 
motiveze, prin astfel de scuze, stima ce i-o purta. Este 
foarte serios, şi pentru asta îl iubesc... Asemenea oameni 
îmi plac. 

În ce consta acea seriozitate atât de admirată de 
stăpânul său, nici chiar Desnoyers nu-şi dădea seama; 
simţea însă o mândrie tăinuită ori de câte ori îl vedea 
agresiv cu toţi, chiar şi cu familia sa, în timp ce, când 
vorbea cu el, avea în glas o asprime părintească. 


3 Locuitor al provinciei spaniole Galicia (N. tr.). 
43 


Familia se compunea din soţia sa, coana Petrona, pe care 
el o striga chinat, şi două fete, aproape femei, care 
urmaseră un timp un colegiu din Buenos Aires, dar care, 
revenind la fermă, îşi recăpătaseră în parte necioplirea 
originară. Averea lui Madariaga era enormă. Trăise la ţară 
chiar de la sosirea sa în America, pe când albii nu 
îndrăzneau să se stabilească în afara localităţilor de teama 
indienilor sălbatici. Primii bani i-a câştigat ca negustor, 
ducând mărfuri într-o căruţă de la un fort la altul. A omorât 
indieni, a fost rănit de două ori de ei, a trăit un timp captiv, 
şi a sfârşit prin a deveni prietenul unui şef de trib. Cu banii 
câştigaţi a cumpărat pământ, mult pământ, mai puţin 
râvnit pe atunci din cauza nesiguranţei, şi s-a dedicat 
creşterii juncanilor pe care trebuia să-i păzească cu 
carabina în mână de piraţii izlazurilor. Apoi s-a însurat cu 
china sa, o tânără metisă care umbla desculţă, deşi poseda 
mai multe terenuri de la părinţii ei. Împreună cu familia, 
trăise într-o sărăcie aproape bestială, cu toate că pentru a 
străbate proprietăţile lor îţi trebuiau câteva zile bune de 
galop. Când însă guvernul începe să-i împingă pe indieni 
spre graniţe şi să pună în vânzare teritoriile rămase fără 
stăpâni - cumpărarea lor fiind socotită un gest patriotic - 
Madariaga începe să ia suprafeţe din ce în ce mai întinse, la 
preţuri de nimic şi cu termene lungi de plată. Pentru 
Madariaga, singura misiune a vieţii sale a fost aceea dea 
cumpăra pământ şi de a-l popula cu animale. Deseori când 
o pornea peste întinderile sale nesfârşite, galopând 
împreună cu Desnoyers, nu-şi putea înăbuşi un sentiment 
de mândrie. 

— Spune, francezule. Este adevărat, ceea ce se spune, că 
mai sus de ţara ta există naţiuni a căror teritorii sunt cam 
aşa cât fermele mele? 

Francezul îl aproba. Pământurile lui Madariaga erau mai 
întinse decât suprafaţa multor stătuleţe. Şi faptul acesta îi 
producea fermierului o stare de bună dispoziţie. 

— Dacă este aşa, cred că nu ar fi o nerozie să mă 
proclam într-o bună zi rege. Închipuie-ţi, francezule, don 


+ Metisă (N. tr.). 
44 


Madariaga Întâi...! Mă tem însă că aş putea fi şi ultimul, 
deoarece china nu vrea să-mi dea un băiat... Este o vacă 
vlăguită... 

Faima vastelor teritorii şi a bogățiilor sale animaliere 
ajunsese până la Buenos Aires. Numele lui Madariaga era 
pretutindeni cunoscut, dar foarte puţini îl văzuseră. Când 
mergea în Capitală, trecea neobservat datorită înfăţişării 
sale necioplite, cu aceleaşi jambiere pe care le purta în 
viaţa de toate zilele, cu poncho-ul răsucit ca un fular şi, 
ieşind peste acesta, cele două extremităţi provocatoare ale 
unei cravate - ţinută de tortură impusă de fiice care în 
zadar se străduiau s-o aranjeze cu mâini drăgăstoase ca să- 
şi păstreze o anumită prestanţă. 

Intr-o dimineaţă, intră în biroul celui mai bogat negustor 
din Capitală. 

— Domnule, ştiu că dumneata ai nevoie de juncani 
pentru Europa, şi am venit să-ţi ofer vreo câţiva. 

Negustorul îl privi de sus pe acest sărăntoc gaucho. 
Consideră că putea discuta mai bine cu unul dintre 
funcţionarii săi; el nu-şi putea irosi timpul cu afaceri minore. 
Dar observând zâmbetul şiret al ţăranului, deveni curios. 

— Şi câţi juncani ai putea să-mi vinzi dumneata, măi 
omule? 

— Vreo treizeci de mii. 

Nu a mai aşteptat ca interlocutorul său să termine ceea 
ce avea de spus. S-a ridicat în picioare şi, ocolind biroul, îi 
oferi cu multă amabilitate un fotoliu. 

— Dumneata nu poţi fi altul decât domnul Madariaga. 

— In slujba lui Dumnezeu şi a dumitale. 

Clipa aceea a fost cea mai glorioasă din existenţa sa. 

In anticamerele cabinetelor directorilor de bănci, oamenii 
de serviciu îi ofereau câte un scaun cu oarecare 
compătimire. |Indoindu-se că personajul ce se afla de 
cealaltă parte a uşii va binevoi să primească un asemenea 
individ. Dar de îndată ce se anunţa numele său, directorul 
alerga să-i deschidă uşa. Bietul funcţionar rămânea 
încremenit de uimire auzindu-l pe acest gaucho care 
spunea în chip de salut: „Am venit să-mi daţi trei sute de 


45 


mii de pesos. Am păşuni din belşug şi doresc să cumpăr 
vreo câteva vite, şi să le îngraş”. 

Peste cei care populau pământurile sale, caracterul său 
nestăpânit şi contradictoriu se abătea ca o tiranie 
nemiloasă şi cumsecade în acelaşi timp. Nu exista 
vagabond care, trecând pe la fermă, să nu fie primit de el 
cu asprime în glas încă de la primele lui cuvinte. 

— Nu-mi spune poveşti, prietene - ţipa el de parcă în 
clipa următoare era gata să-l ia la bătaie. Sub umbrar se 
află o vită spintecată. Taie din ea ce doreşti, mănâncă şi cu 
puteri noi vezi-ţi de drum... Dar să nu aud poveşti! 

Şi după ce îi dădea şi câţiva pesos, îi întorcea spatele. 

Într-o zi se arătă peste măsură de furios pentru că unul 
dintre zilieri bătea nespus de încet stâlpii de care urma să 
se întindă un gard de sârmă. Toţi îl furau! În ziua 
următoare, cu zâmbetul unui om cumsecade, vorbea 
despre o mare sumă de bani ce trebuia să o plătească, 
deoarece garantase cu semnătura sa pe un cunoscut aflat 
în pragul falimentului: „Sărmanul! Soarta lui este mai rea 
decât a mea!” 

Dacă întâlnea în drumul lui scheletul unei oi de curând 
devorate, părea că înnebuneşte de supărare. Nu era însă 
vorba de carne. „Foamea nu cunoaşte lege, şi carnea a 
făcut-o Dumnezeu pentru a fi mâncată de oameni. Măcar să 
fi lăsat pielea...!” Şi comenta această răutate repetând 
mereu: „Lipsă de credinţă şi de obiceiuri frumoase”. Alte 
ori, după ce jefuitorii luau carnea de la trei vaci, lăsând 
pieile în locuri cât mai vizibile, fermierul spunea, zâmbind: 
„Aşa îmi plac oamenii, cinstiţi, şi să nu facă stricăciuni.” 

Vigoarea sa de centaur neobosit îi servise din plin la 
popularea pământurilor sale. Era capricios, despotic şi mai 
presus de toate era bărbat vârtos, asemenea compatrioţilor 
săi din secolele trecute care odată cu cucerirea Lumii Noi 
au creat, prin încrucişarea cu sângele indigen, naţii noi. 
Preferinţele sale pentru frumuseţea arămie cu ochi oblici şi 
părul aspru fuseseră şi ale conchistadorilor castilieni. Când 
Desnoyers îl vedea că se retrage, invocând cine ştie ce 
motiv, pentru ca apoi să o pornească în galop spre vreo 


46 


crescătorie de vite de prin apropiere, zicea în sinea lui 
zâmbind: „Se duce în căutarea unui nou zilier care să-i 
lucreze pământurile timp de cincisprezece ani”. 

Personalul de la fermă comenta adeseori asemănarea cu 
fermierul a diverşilor tineri care lucrau la fel ca ceilalţi, 
galopând din revărsatul zorilor pentru a îndeplini diversele 
munci ale păstoritului. Originea lor dădea loc la comentarii 
ofensatoare. Vătaful Celedonio, metis în vârstă de treizeci 
de ani, în general detestat, prin caracterul său de om dur şi 
zgârcit, lăsa să se întrevadă o oarecare asemănare cu 
stăpânul. 

Aproape în fiecare an intra pe poarta fermei, cu un aer 
misterios, câte o femeie, care bătuse multe leghe, o china 
murdară şi urâtă, cu carnea fleşcăită, de mână cu un micuţ 
metis cu ochi de jăratic. Cerea să vorbească între patru 
ochi cu patronul; şi ajunsă în faţa lui, îi reamintea de o 
călătorie efectuată cu zece sau doisprezece ani în urmă 
pentru a cumpăra vreo câteva vite. 

— Vă aduceţi aminte, stăpâne, că aţi rămas o noapte în 
casa mea, deoarece apele râului erau crescute? 

El nu-şi mai aducea aminte de nimic. Doar un instinct vag 
părea să-i indice că femeia spunea adevărul. 

— Bine, şi ce doreşti? 

— Stăpâne, iată-l aici... Socot că e mai bine să devină un 
om alătură de dumneata decât în altă parte. 

Şi spunând acestea îl împingea pe micul metis în faţă. 
Unul în plus şi oferit cu atâta simplitate. „Lipsă de credinţă 
şi de obiceiuri frumoase.” Şi totuşi, cu o modestie 
surprinzătoare, se îndoia că femeia spusese adevărul. 
Pentru ce trebuia să fie neapărat al său...? Numai că 
ezitarea lui nu era de lungă durată. 

— Dacă este aşa, atunci aşază-l alături de ceilalţi. 

Incredinţată că viitorul micuţului era de acum asigurat, 
mama pleca liniştită; deoarece acest bărbat risipitor în 
violenţe, era în aceeaşi măsură şi generos. Până la urmă 
copilul ei avea să dobândească o bucată de pământ şi o 
frumuşică turmă de oi. 

La început, toate aceste adopţiuni au provocat 


47 


răzvrătirea coanei Petrona, de altfel, singura care şi-a 
permis-o în toată viaţa ei. Însă centaurul a reuşit să-i 
impună prin teroare tăcerea. 

— Şi încă mai îndrăzneşti să vorbeşti, vacă vlăguită...? O 
soţie care nu mi-a dăruit decât fete... Ar trebui să-ţi fie 
ruşine. 

Aceeaşi mână care scotea la întâmplare dintr-un buzunar 
un ghemotoc de bancnote, oferindu-le din capriciu, fără a 
socoti câte sunt, avea atârnată la încheietură o cravaşă. li 
servea pentru a înteţi galopul calului, însă nu pregeta să o 
ridice şi când vreunul dintre peoni zăbovea în faţa furiei 
sale. 

— Te bat pentru că pot - îi spunea el, ca o scuză, după ce 
se liniştea. 

Într-o zi, cel lovit se dădu un pas înapoi, căutând cuțitul 
la cingătoare. 

— În mine, dumneata, stăpâne, să nu dai. Eu nu sunt 
născut prin părţile astea... Eu sunt din Corrientes. 

Şi cravaşa rămase suspendată în aer. 

— Într-adevăr, nu te-ai născut aici...? Atunci, ai dreptate, 
nu te pot lovi. Primeşte cinci pesos. 

Când Desnoyers se angajase la fermă, Madariaga 
începuse să piardă socoteala celor care se aflau sub 
autoritatea sa, o autoritate în vechi spirit latin, care 
permitea stăpânului bătaia. Erau atât de mulţi încât aveau 
loc dese confuzii. Francezul admira ochiul versat în afaceri 
al patronului său. Îi era suficient să privească o cireadă de 
mii de vite doar câteva minute pentru a spune cu exactitate 
numărul. Apoi, cu un aer de indiferenţă o pornea într-un 
galop molatec în jurul imensului grup de cornute care 
frământau pământul cu copitele, şi câteodată separa 
câteva animale. Descoperise că erau bolnave. Cu un 
cumpărător expert ca Madariaga, şiretlicurile vânzătorilor 
rămâneau de ruşine. 

În faţa nenorocirii era de un calm demn de invidiat. O 
secetă abătută peste păşunile sale acoperea pământurile 
cu vite moarte. Câmpia părea un câmp de bătălie părăsit. 
Pretutindeni vedeai numai puncte negre, iar din cer, plutind 


48 


în spirale largi, cârduri de corbi coborau peste izlaz, venind 
de la multe leghe depărtare. Alteori dezastrul se datora 
frigului: o scădere bruscă a temperaturii acoperea solul cu 
cadavre. Zece mii, cincisprezece mii de animale, poate mai 
multe, piereau. 

— Ce să facem - spunea Madariaga cu resemnare. Fără 
nenorociri, pământul acesta ar fi fost un paradis... Acum, 
lucrul cel mai important este să salvăm pieile. 

Spunea vorbe de ocară în legătură cu mândria 
emigranților din Europa, şi împotriva noilor deprinderi ale 
oamenilor săraci, deoarece îi lipseau braţe suficiente pentru 
a putea jupui cadavrele într-un timp cât mai scurt, ceea ce 
ar fi însemnat salvarea de la putrezire a mii de piei. 
Mormanele de oase ce albeau pământul semănau ca nişte 
grămezi de zăpadă. 

Copiii zilierilor, în joacă, aşezau pe stâlpii gardului cranii 
de vacă ale căror coarne răsucite, ornament rustic, dădeau 
imaginea unei defilări de lire antice. 

— Din fericire, rămâne pământul - adăuga fermierul. 

Când se porneau ploile şi păşunile sale începeau să 
înverzească, se afunda, galopând, în imensitatea lor. El a 
fost printre primii care au transformat pământurile virgine 
în păşuni, înlocuind iarba naturală cu lucerna. Unde înainte 
păştea un juncan, acum ajungea pentru trei. „Masa este 
pusă - spunea el vesel. Să mergem, aşadar să poftim noi 
invitaţi.” Şi cumpăra la preţuri derizorii, de pe câmpiile 
naturale, cirezi de vite hămesite de foame, pe care le 
îngrăşa apoi cu repeziciune pe pământurile sale rodnice. 

Într-o dimineaţă, Desnoyers i-a salvat viaţa. Supărat de 
purtarea unui peon, de curând venit la fermă, patronul 
ridicând cravaşa să-l lovească, acesta îl atacă cu cuțitul. 
Deşi Madariaga se apăra, lovindu-l cu cravaşa, pericolul de 
a fi înjunghiat era tot mai mare. Tocmai atunci a apărut 
francezul, care scoțând pistolul îl dezarmă pe adversar. 

— Îţi mulţumesc, franţuzule! spuse fermierul, stăpânit 
încă de emoție. Eşti un adevărat bărbat şi pentru fapta asta 
am să te recompensez. Incepând de astăzi... am să-ţi spun 
„tUu”. 


49 


Desnoyers nu a înţeles ce fel de recompensă putea să fie 
acest tutuit. Era atât de ciudat acest om...! Consideraţia 
personală de care se bucura a făcut să i se îmbunătăţească 
situaţia. Nu avea să mai ia masa în clădirea în care se afla 
instalată administraţia. Stăpânul dăduse dispoziţii ca să i se 
rezerve un loc la propria lui masă. Şi astfel Desnoyers 
pătrunse în intimitatea familiei Madariaga. 

Nevasta devenea o femeie lipsită de însemnătate când 
soţul era acasă. Se scula cu noaptea în cap pentru a 
supraveghea gustarea de dimineaţă a zilierilor, distribuirea 
pâinii şi fierberea cafelei în marmite sau a ceaiului mate. Le 
punea la treabă pe servitoare, flecare şi trândave, care la 
orice clipă de neatenţie se pierdeau prin perdelele de arbori 
din apropierea casei. La bucătărie şi prin anexele acesteia 
îşi desfăşura adevărata autoritate de stăpână, şi asta până 
în clipa în care se auzea glasul soţului, când părea că se 
învăluie într-o tăcere plină de teamă, amestecată cu 
respect. Aceeaşi atitudine o avea şi în timpul mesei; cu 
ochii mari deschişi şi cu privirea fixă ca de bufniţă, china îi 
arăta o supunere cucernică. 

Desnoyers înclina să creadă că în această admiraţie 
exista şi multă uimire pentru energia cu care fermierul - 
acum la cumpăna celui de-al şaselea deceniu - continua să 
dea naştere la noi bastarzi colonişti pentru pământurile 
sale. 

Cele două fiice, Luisa şi Elena, l-au acceptat cu entuziasm 
pe comesean. El avea să însufleţească conversațiile 
monotone din sufragerie, întrerupte de multe ori de ieşirile 
necontrolate ale tatălui. Afară de asta, el venise de la Paris. 
„Paris!”, suspina mica Elena, holbând ochii. Şi astfel, 
Desnoyers se văzu consultat de ele în materie de modă, ori 
de câte ori îşi comandau câte ceva la magazinele din 
Buenos Aires. 

Interiorul casei reflecta gusturile diferite ale celor două 
generaţii. Fetele aveau un salon cu mobile scumpe - 
sprijinite de pereţi crăpaţi - şi lămpi arătoase, dar care nu 
erau aprinse niciodată. Singur tatăl, prin grosolănia lui, 
deranja această încăpere atât de îngrijită şi de admirată de 


50 


cele două surori. Covoarele păreau că se întristează, 
culorile păleau în urma cizmelor pline de noroi ale 
centaurului. Pe o masă aurită apărea cravaşa. Mostrele de 
boabe de porumb ajungeau până şi pe mătasea unei sofale 
pe care domnişoarele se aşezau de fiecare dată cu un fel 
de pioşenie, ca şi cum se temeau să nu se rupă. Şi odată, 
când fetele l-au rugat să mute undeva în dependinţe 
cântarul cel mare de lângă uşa de la intrare în sufragerie, 
Madariaga s-a înfuriat. Îi era peste mână să se ducă, de mai 
multe ori pe zi, pentru a cântări câte o singură piele... La un 
moment dat apăru la fermă un pian şi Elena îşi petrecea 
ore în şir în faţa lui, luând lecţii cu e abnegaţie exasperantă. 
„Mii de draci! Dacă cel puţin ar cânta jota? sau pericons-ul!” 
Şi pleca, la ora siestei, să doarmă pe un poncho, la umbra 
unor eucalipţi din apropiere. 

Fiica cea mai mică, pe care o poreclea Romantica, era 
obiectul mâniilor şi glumelor sale. De unde să fi moştenit ea 
nişte gusturi pe care el şi sărmana lui china nu le avuseseră 
niciodată? Pe pian, pe zi ce trecea, se adunau grămezi tot 
mai mari de partituri. Într-un colţ al enormului salon, fusese 
amenajată din lăzi, de către tâmplarul fermei, un soi de 
bibliotecă în care aranjase cărţi. 

— Priveşte, franţuzule - îi spunea Madariaga. Toate 
conţin versuri şi romane. Minciuni curate...! Nimicuri! 

Ei avea biblioteca sa, mai importantă şi mai slăvită, şi 
care ocupa un spaţiu foarte redus. In biroul său bogat 
împodobit cu carabine, arcane şi hamuri împodobite cu 
argint, un dulap mic conţinea titlurile de proprietate şi 
diferite dosare pe care fermierul le răsfoia cu un sentiment 
de justificată mândrie. 

— la seama la minunile pe care le vei auzi - îi spunea lui 
Desnoyers, scoțând unul dintre caietele ce le păstra acolo. 

În ele era povestea animalelor de rasă ce fuseseră aduse 
la fermă pentru îmbunătăţirea cirezilor; arborele lor 
genealogic, titlurile de noblețe, pedigree-ul tuturor 
patrupezilor. Numai el putea citi aceste hârtii, nimeni 


> Dans popular din Aragón (Spania). (N. tr.) 
5 Dans popular argentinian. (N. tr.) 


51 


altcineva - nici chiar cei din familie - nu avea permisiunea 
să le atingă. Şi, aşezându-şi pe nas nişte ochelari cu rame 
de metal, silabisea istoria fiecărui erou al hergheliilor sale: 
„Diamond III, nepotul lui Diamond l, care a fost proprietatea 
regelui Angliei, şi fiul lui Diamond ll, câştigător la toate 
concursurile”. Dar Diamond-ul său îi costase multe mii, însă 
caii cei mai trupeşi al fermei, care se vindeau la preţuri 
exorbitante, erau descendenţii lui. _ 

— Era mai dotat decât multe persoane. li lipsea doar 
graiul. Acela care se află împăiat alături de uşa salonului 
este chiar el. Fetele vor să-l scot de acolo... Să 
îndrăznească să se atingă de el! Mai degrabă le azvârl pe 
ele! spunea el. 

Apoi continuă să citească istoria unei dinastii de tauri, 
toţi având nume proprii urmate de un număr roman, la fel 
ca regii, animale achiziţionate la marile târguri din Anglia 
de către încăpăţânatul fermier. El nu fusese niciodată 
acolo; întrebuința telegraful pentru a se bate cu lirele 
sterline şi cu proprietarii britanici, doritori să păstreze 
numai pentru patria lor asemenea minunăţii. Mulțumită 
acestor reproducători, care traversaseră oceanul în condiţii 
asemănătoare cu cele de care se bucură un pasager 
milionar, reuşise să expună, la concursurile din Buenos 
Aires, juncanii lui, nişte turnuri de carne, adevăraţi elefanţi 
comestibili, cu spinarea pătrată şi netedă ca o masă. 

— Astea înseamnă într-adevăr ceva, nu-i aşa, franţuzule? 
Ce am eu aici valorează mai mult decât toate stampele cu 
lună, cu lacuri, cu amanți şi alte prostii pe care Romantica 
mea le atârnă pe pereţi, şi care nu produc decât praf. 

Şi făcând un gest, îi arăta diplomele care împodobeau 
biroul, cupele de bronz şi alte obiecte de metal câştig'ate la 
concursuri de fiii pedigreeului său. 


Luisa, fata cea mare - numită Chicha, după obiceiul 
american -, se bucura de un respect mai mare din partea 
tatălui ei. „Este copia bietei mele china - spunea el - 
aceeaşi bunătate şi aceeaşi tragere de inimă pentru 
muncă, însă cu mai multă demnitate.” Când fermierul vorbi 


52 


de demnitate, Desnoyers se grăbi să aprobe imediat, 
simțind chiar nevoia să mai adauge ceva, deoarece 
cuvântul „demnitate” i s-a părut insuficient. Ceea ce însă 
nu putea să admită era că această fată palidă, modestă, cu 
ochi mari negri şi cu zâmbetul de o maliţiozitate 
copilărească, putea să aibă o cât de mică asemănare fizică 
cu respectabila matroană care îi dăduse viaţă. 

Cea mai mare bucurie pentru Chicha era liturghia de 
duminică. Aceasta însemna o călătorie de trei leghe până în 
satul cel mai apropiat, dar mai ales, un contact săptămânal 
şi cu alţi oameni decât cei de la fermă. O trăsură trasă de 
patru cai le ducea pe doamna şi pe cele două domnişoare, 
gătite cu ultimele rochii şi pălării sosite din Europa prin 
intermediul unor magazine din Buenos Aires. La solicitarea 
fetei mai mari, Chicha, Desnoyers mergea cu ele, preluând 
hăţurile din mâinile vizitiului. Tatăl se pornea şi el, 
străbătând în galop întinsele sale câmpii în pacea calmă a 
duminicii, şi  convingându-se o dată mai mult de 
neglijenţele oamenilor săi. Era foarte evlavios: „Credinţă şi 
obiceiuri frumoase”. Cum însă contribuise cu mii de pesos 
la construirea bisericii din vecinătate, socotea că un om cu 
averea lui nu putea să aibă aceleaşi obligaţii cu cele ale 
calicilor. 

Acasă, în timpul prânzului duminical, cele două 
domnişoare  comentau evenimentul, încercând să 
descopere meritele diferiților tineri din sat sau veniţi de la 
fermele apropiate, care se opreau în uşa bisericii pentru a 
le privi mai de aproape. 

— Vă faceţi iluzii, fetiţelor! intervenea tatăl. Voi credeţi 
că pe acei tineri îi interesează frumuseţea voastră...? Ceea 
ce urmăresc aceşti neobrăzaţi sunt banii bătrânului 
Madariaga; şi vă asigur că în clipa în care i-ar avea, nu este 
exclus să vă acorde şi câte o ciomăgeală zilnică. 

La fermă soseau aproape zilnic vizitatori. Unii erau tineri 
de prin împrejurimi, care veneau pe nişte cai aprigi, cu care 
făceau diferite figuri de echitație. Spuneau, invocând fel de 
fel de pretexte, că vor să-l vadă pe don Julio, dar dacă se 
ivea prilejul, abia aşteptau să stea de vorbă cu Chicha şi cu 


53 


Elena. Alţii erau domnişori din Buenos Aires, care, motivând 
că sunt în trecere, cereau găzduire la fermă. Atunci don 
Madariaga bodogănea: 

— Alt fiu al unui oarecare, venit să adulmece banii 
galicianului! Dacă nu-şi vede imediat de drum, îi trag 
câteva picioare în fund. 

Pretendentul în cauză, intimidat de muţenia ostilă a 
patronului nu mai zăbovea deloc. Muţenia lui se prelungea 
în mod alarmant, în ciuda faptului că nu mai primea vizite 
la fermă. Madariaga părea mai frământat de gânduri şi toţi 
din familie, inclusiv Desnoyers, respectau şi se temeau de 
tăcerea lui. Mânca bosumflat, cu capul în jos. Din când în 
când, ridica deodată ochii privind fix când pe Chicha, când 
pe Desnoyers, pentru a se opri apoi asupra soţiei sale, ca şi 
cum ar fi vrut să-i ceară socoteală. Romantica aproape că 
nici nu mai exista pentru el. Îi acorda cel mult câte o 
exclamaţie ironică văzând-o stând în poartă la ora înserării 
şi contemplând orizontul însângerat de moartea soarelui, 
cu un cot sprijinit de-a curmezişul porţii şi cu obrazul în 
podul palmei, imitând ţinuta unei oarecare doamne albe în 
aşteptarea cavalerului visat, pe care o văzuse gravată în 
crom. 

Desnoyers se afla de cinci ani în această casă, dar într-o 
zi intră brusc în biroul stăpânului cu un aer de îndrăzneală 
specifică firilor timide în momentul în care vor să ia o 
hotărâre. 

— Don Julio, plec, şi vreau să facem socotelile. 

Madariaga l-a privit cu viclenie. Să plece...? De ce? În 
zadar l-a tot întrebat. Franţuzul o ţinea una şi bună. „Plec; 
trebuie să plec”. 

— Ehei, hoţule, mincinosule! a ţipat fermierul cu glas de 
stentor. 

Desnoyers şi-a păstrat însă calmul în faţa acestor insulte. 
Auzise de prea multe ori vorbele astea din gura patronului 
său, mai ales când socotea că un lucru oarecare este hazliu 
sau când se tocmea cu cumpărătorii de animale. 

— Ehei, hoţule, mincinosule! Crezi că nu ştiu de ce vrei 
să pleci? lţi închipui că bătrânul Madariaga nu a observat 


54 


ocheadele tale şi ale mironosiţei de fiică-mea, şi că atunci 
când vă plimbaţi împreună vă ţineţi strâns de mână, chiar 
în prezenţa bietei china, care nu este în stare să priceapă 
nimic...? Lovitura nu este rea, franţuzule. Prin ea pui mâna 
pe jumătate din banii galicianului, şi astfel te vei putea 
lăuda că ai „cucerit” America. 

Şi în timp ce ţipa, dacă nu chiar urla, făcând asemenea 
afirmaţii, apucă cravaşa şi îl tot împungea cu vârful în 
pântece pe administratorul său cu o insistenţă ce era mai 
degrabă afectuoasă decât ostilă. 

— De aceea vreau să mă despart - spuse Desnoyers, de 
astă dată cu mândrie. Ştiu că este o pasiune absurdă, şi 
consider că e mai bine să plec. 

— Domnul pleacă! continuă să ţipe fermierul. Domnul 
crede că aici poate să facă tot ce pofteşte! Nu, domnule; 
aici nu comandă nimeni altul decât bătrânul Madariaga, şi 
el îţi ordonă să rămâi... Ah, femeile! Sunt bune numai să 
strice prietenia dintre bărbaţi. Şi când te gândeşti că nu 
putem trăi fără ele...! 

A făcut, domol, câţiva paşi prin odaie, ca şi cum ultimele 
cuvinte îi aduseseră aminte de întâmplări petrecute demult 
şi care se deosebeau fundamental de tot ceea ce spusese 
până nu de mult. Desnoyers privea cu oarecare îngrijorare 
cravaşa pe care Madariaga încă o mai ţinea strâns în mâna 
dreaptă. Dacă ar fi încercat să-l lovească aşa cum proceda 
cu zilierii...? Şovăi între a rămâne pe loc, şi a suporta orice 
din partea acestui om care-l tratase întotdeauna cu 
bunăvoință, şi a fugi discret, profitând de tururile sale în 
jurul camerii, când fermierul se proţăpi deodată chiar în 
faţa lui. 

— Dar tu o iubeşti cu adevărat... cu adevărat? îl întrebă. 
Şi eşti sigur că şi ea te iubeşte pe tine? Gândeşte-te bine ce 
spui, nu te pripi, că în chestiile astea ale dragostei există 
multă amăgire şi orbire. Şi eu, când m-am căsătorit, eram 
nebun după china mea. Zici că vă iubiţi cu adevărat...? 
Atunci foarte bine; ia-o cu tine sănătos, diavol de franţuz ce 
eşti, căci şi aşa, într-o zi trebuia s-o ia cineva, şi să sperăm 
că n-o să fie o vacă vlăguită ca maică-sa... Vreau să văd 


55 


ferma plină cu nepoti. 

Formularea acestei dorinţe scotea în evidenţă, odată mai 
mult, pe bărbatul viguros, fecund, şi pe producătorul de 
animale. Şi, considerând probabil necesară o justificare a 
comportării sale, adăugă: 

— Toate astea le fac numai pentru că te iubesc; şi te 
iubesc, numai pentru că eşti un om serios. 

Uimirea apăru din nou pe faţa franţuzului, care nu putea 
înţelege de unde atâta apreciere pentru seriozitatea sa. 

Desnoyers după ce se căsători, alergă cu gândul la 
mama lui. Dacă biata bătrână ar fi putut vedea şi ea acest 
salt extraordinar al fiului care făcuse avere! Ea se sfârşise 
însă cu un an în urmă, crezându-l pe fiul ei om foarte bogat, 
deoarece îi trimitea în fiecare lună o sută cincizeci de 
pesos, ceva mai mult de trei sute de franci, rupţi din 
salariul pe care îl primea de la fermă. 

Faptul că intrase în familia Madariaga îl făcu pe bătrân să 
depună mai puţin efort pentru afacerile sale. 

Incepuse să se simtă atras de oraş şi de plăcerile lui 
necunoscute. Vorbea cu un dispreţ tot mai mare despre 
femeile de la ţară, despre chine murdare, care acum îi 
inspirau dezgust. Renunţase şi la ţinuta sa de călăreț; acum 
afişa, cu o satisfacţie copilărească hainele cu care îl 
deghiza un croitor din Capitală. Când Elena îşi exprimă 
dorinţa de a-l însoţi la Buenos Aires, el refuză categoric, 
pretextând unele afaceri deloc agreabile. „Nu, pleci mai 
bine cu maică-ta”. 

Soarta păşunilor şi a turmelor nu-l mai îngrijora, întreaga 
sa avere se afla în mâinile sigure ale lui Desnoyers. 

— Este un om serios - spunea despre Desnoyers în 
sufragerie, în faţa întregii familii. Este tot atât de serios ca 
şi mine... De el nu râde nimeni. 

Abia acum reuşi franţuzul să priceapă că socrul lui, atunci 
când vorbea de seriozitate, se refera la caracterul său 
integru. Potrivit unei afirmaţii scăpate fără voie de 
Madariaga, el întrevăzuse, încă din primele zile, în 
Desnoyers o fire asemănătoare cu a lui, poate mai aspră şi 
mai fermă, însă fără manifestările şi ciudăţeniile lui. De 


56 


aceea îl tratase întotdeauna cu o bunăvoință extraordinară, 
presimţind că o ciocnire între ei ar fi luat un curs 
imprevizibil. Singurele lor neînţelegeri erau generate acum 
de cheltuielile pe care Madariaga le stabilise cu mult 
înainte. Dar din momentul în care ginerele preluă toate 
atribuţiile socrului, muncile erau mai reduse şi oamenii 
lucrau cu mai multă tragere de inimă. Şi totul se făcea fără 
ţipete, fără cuvinte dure, impunându-se doar cu prezenţa şi 
cu dispoziţiile sale scurte. 

Numai bătrânul nu era de acord cu acest comportament; 
el dorea să fie menţinut sistemul capricios al cravaşei şi al 
darurilor. Îl revoltau ordinele maşinale şi minuţioase, mereu 
neschimbate, lipsite de extravaganţă arbitrară şi tiranie 
naivă. Aproape că nu era zi în care să nu se prezinte la 
Desnoyers câţiva peoni metişi despre care gura lumii zicea 
că au o înrudire intimă cu fermierul. „jJupânaşule, stăpânul 
cel bătrân m-a trimis să-mi daţi cinci pesos”. Dar jupânaşul 
răspundea de fiecare dată printr-un refuz, ceea ce făcea ca 
după câteva minute să se înfăţişeze însuşi Madariaga, 
furios, însă cântărindu-şi cuvintele, ştiind că ginerele său 
este tot atât de serios ca şi el. 

— Te iubesc mult, fiule, dar aici eu comand, nu 
altcineva.. Ah, franţuzule! Eşti la fel ca toţi din ţara ta: 
fiecare centimă pe care o agonisiţi merge la ciorap, şi nu 
mai vede lumina zilei chiar dacă v-ar aştepta crucifixul... 
Am spus cinci pesos? îi dai zece. Eu am dat dispoziţia, şi 
cred că este suficient. 

Franţuzul plătea, dând din umeri, în timp ce socrul, 
mulţumit de succesul avut, fugea la Buenos Aires. Era bine 
să se ştie că ferma aparţinea încă ga/icianului Madariaga. 

Întors dintr-una dintre călătoriile sale, aduse cu sine un 
tânăr german, care, după părerea lui. ştia totul şi era bun la 
toate. Ginerele său muncea prea mult, spunea el, şi Karl 
Hartrott avea să-l ajute la contabilitate. Desnoyers îl 
acceptă, simțind, după puţine zile, un început de stimă 
pentru noul angajat. 

Faptul că ei aparţineau unor popoare care se duşmăneau 
era lipsit de importanţă. Oameni cumsecade sunt 


57 


pretutindeni, şi Karl se dovedea a fi un ajutor demn de 
stimă. Păstra întotdeauna o distanţă faţă de egalii lui şi era 
intransigent şi aspru cu subalternii. Întreaga sa capacitate 
părea că şi-o canalizase spre problemele de serviciu pentru 
a câştiga admiraţia celora care se aflau mai presus de el. 
Uneori, nici nu apuca bine Madariaga să deschidă gura că 
germanul mişca imediat capul, aprobându-i cu anticipație 
cuvintele. Dacă se întâmpla ca stăpânul să spună o vorbă 
de duh, râsul neamţului căpăta o sonoritate scandaloasă. În 
prezenţa lui Desnoyers se arăta taciturn şi harnic, muncind 
fără a ţine seama de timp. Cum îl zărea că intra în birourile 
administraţiei, sărea de la locul său şi lua o poziţie 
militărească, rigidă. Era dispus să facă orice. Din proprie 
iniţiativă, spiona personalul, informând despre neglijenţele 
şi lipsurile lor. Un astfel de serviciu nu-l entuziasma pe şeful 
său direct, deşi pe undeva încerca să treacă totul pe seama 
interesului faţă de întreprindere. 

Bătrânul fermier era mândru de achiziţie, ca de o 
adevărată izbândă, susţinând chiar că şi ginerele său era 
de aceeaşi părere. 

— Un băiat foarte util, nu-i aşa...? Aceşti venetici din 
Germania fac treabă bună, ştiu multe lucruri, şi costă şi 
puţin. În plus, sunt atât de disciplinaţi, atât de supuşi...! Îmi 
pare rău să ţi-o spun, deoarece eşti franţuz; v-aţi creat 
nişte duşmani periculoşi: Cu ăştia nu-i de joacă. 

In astfel de împrejurări, Desnoyers răspundea cu un gest 
de indiferenţă. Patria sa se afla departe, ca şi a germanului. 
Cine putea şti dacă aveau să se mai întoarcă vreodată la 
ele...! Aici erau argentinieni, şi aveau datoria să se 
gândească doar la prezent, trecutul nu avea de ce să-i 
preocupe. - Afară de asta. sunt atât de puţin mândri! 
continuă Madariaga pe un ton ironic. Fiecare din aceşti 
venetici, când este funcţionar comercial în Capitală, mătură 
prăvălia, pregăteşte masa, ţine contabilitatea, serveşte 
clienţii, bate la maşină, traduce în patru sau cinci limbi. 
Insoţeşte, dacă este nevoie, chiar şi pe prietena stăpânului, 
ca şi cum ar fi o mare doamnă... şi toate astea numai 
pentru douăzeci şi cinci de pesos pe lună. Cine are curajul 


58 


să lupte cu asemenea oameni! Tu, franţuzule, eşti ca şi 
mine... foarte serios, şi ai prefera mai degrabă să mori de 
foame decât să suporţi toate astea. De aceea îţi spun că 
sunt periculoşi. 

Fermierul reflectă câteva clipe, apoi adăugă: 

— Poate că nu sunt chiar atât de buni pe cât par. Trebuie 
urmăriţi în relaţiile cu cei ce se află sub directa lor 
supraveghere. S-ar putea ca în faţa stăpânului să o facă pe 
proştii fără să fie, şi să spună în sinea lor, atunci când, 
zâmbind, primesc un picior în spate: „O să-mi vină şi mie 
rândul, şi atunci îţi voi da trei înapoi” 

Dar părea că regretă tot ceea ce spusese. 

— In orice caz, acest Karl este un băiat sărman, un 
nefericit: nici nu apuc să scot un cuvânt, că şi rămâne cu 
gura căscată de parcă mi-ar fi ieşit un porumbel din gură. 
Pretinde că descinde dintr-o mare familie, însă nu poţi afla 
niciodată adevărul de la aceşti venetici...! Toţi muritorii de 
foame, odată ajunşi în America, devin fii de prinți. 

Pe noul angajat. Madariaga l-a tutuit de la început, nu 
pentru că-i făcea plăcere, cum fusese cazul cu Desnoyers, 
ci pentru a-l face să-şi simtă inferioritatea. L-a primit în 
casa sa. numai pentru ca să dea lecţii de pian fiicei celei 
mici. Romantica nu mai zăbovea acum la poartă, 
contemplând apusul soarelui, căci de îndată ce Karl îşi 
termina lucrul la administraţie, venea în casa fermierului, şi 
se aşeza la pian alături de Elena, care exersa cu o 
tenacitate demnă de invidiat. La sfârşitul lecţiilor, 
germanul, acompaniindu-se la pian. cânta arii de Wagner, 
care-l adormeau pe Madariaga, instalat comod într-un 
fotoliu, moţăind cu ţigara tare, paraguayană, lipită de buze. 

Elena, însă, în tot acest timp, îl privea pe veneticu/ 
cântăreţ, cu un interes crescând. Nu era el chiar cavalerul 
viselor ei. aşteptat de alba lui iubită. Era mai curând un 
servitor; un imigrant blond roşcat, masiv, puţin greoi, cu 
ochi bovini care reflectau o teamă permanentă de a nu 
supăra pe şefi. Dar ea, pe măsura scurgerii timpului, îşi 
schimba tot mai mult primele impresii; descoperea albeaţa 
feminină a pielii lui Karl, în contrast cu faţa şi cu mâinile ei 


59 


arse de soare; marţialitatea mustăţilor sale; agilitatea cu 
care urca pe cal; aerul de trubadur când cânta, cu glasul 
său de tenor puţin voalat, romanțe voluptuoase cu texte pe 
care ea nu le putea înţelege. 

Intr-o seară, la ora cinei, ea nu se mai putu stăpâni şi 
începu să se destăinuie cu vehemenţa febrilă a aceluia care 
făcuse o mare descoperire: 

— Tată, Karl este un nobil. Aparține unei familii mari. 

Dar fermierul, după ce o ascultă, făcu un gest plin de 
indiferenţă. In acele momente îl preocupau alte lucruri, însă 
în timpul serii, simțind nevoia să-şi descarce asupra cuiva 
mânia care-l rodea de când venise din ultima lui călătorie 
de la Buenos Aires, îl întrerupse pe cântăreţ. 

— Ascultă, veneticule: cum este cu noblețea ta şi cu alte 
braşoave despre care ai povestit fetiţei? 

Karl se ridică în picioare şi părăsi pianul pentru a 
răspunde patronului. Aflându-se însă sub influenţa muzicii 
de care abia se despărţise, înfăţişarea sa reamintea figura 
lui Lohengrin în clipa destăinuirii secretului existenţei sale. 
Tatăl său, Von Hartrott, fusese general, unul dintre 
comandanții armatei în războiul din '70. Pentru faptele sale, 
împăratul îl răsplătise, înnobilându-l. Unul dintre unchii săi 
era consilier personal al regelui Prusiei. Fraţii lui mai mari 
se numărau printre ofiţerii celor mai privilegiate regimente, 
iar el purtase sabia ca locotenent. 

Madariaga îl întrerupse, obosit de atâta măreție. 
„Minciuni... prostii... aere”. Să-i vorbească lui despre 
nobleţe, venetici;...! plecase din Europa pe când era foarte 
tânăr, luase parte la revoltele democratice din America şi, 
cu toate că noblețea i se părea ceva anacronic şi de 
neînțeles, considera că singura autentică şi respectabilă era 
cea a ţării sale. El îi situa pe venetici pe primul loc în ceea 
ce privea inventarea de maşini, construirea de vapoare, 
creşterea animalelor de rasă; dar în acelaşi timp spunea că 
toţi conții şi marchizii venetici sunt produse falsificate. 

— Totul este o farsă - repetă el. În ţara ta nu există 
nobleţe şi toţi nu sunteţi în stare să strângeţi laolaltă nici 
cinci pesos, căci dacă i-aţi avea nu aţi veni aici după 


60 


mâncare şi nici nu v-aţi trimite femeile - alea pe care le 
trimiteţi care... ştii tu mai bine ca mine ce sunt. Spre 
uimirea lui Desnoyers, germanul primi cu umilinţă acest 
potop de cuvinte, aprobând de fiecare dată totul cu mişcări 
din cap. 

— Dacă toate aceste bazaconii cu titluri, cu săbii şi 
uniforme sunt adevărate - continuă Madariaga - atunci 
pentru ce ai venit aici? Ce dracu ai făcut în ţara ta de a 
trebuit să o părăseşti? 

Fâstăcit, de astă dată, Karl cobori fruntea, îngăimând 
ceva. 

— Tată... tată - se rugă Elena. 

Bietul de el! Cum îl umileşte pentru că este sărac...! Şi 
fata simţi o puternică satisfacţie când cumnatul ei, rupând 
tăcerea, luă apărarea germanului. 

— Totuşi eu îl apreciez pe acest băiat! spuse Madariaga, 
scuzându-se. Mă revolt însă faţă de cei din ţara lui. 

Abia după câteva zile, făcând o călătorie la Buenos Aires, 
Desnoyers îşi explică mânia bătrânului. Timp de câteva 
luni, fusese protectorul unei soprane de origină germană 
uitată în America de o companie de operetă italiană. Ea i-l 
recomandase pe Karl, compatriotul nenorocit, care, după ce 
colindase prin mai multe ţări ale Americii şi practicase 
diferite meserii, venise la ea şi începuse o viaţă de 
trubadur. Madariaga cheltuise cu plăcere, în compania 
cântăreţei, multe mii de pesos. Entuziasmul tineresc care îl 
cuprinsese şi îi ţinuse tovărăşie în această nouă existenţă 
plină de plăceri orăşeneşti, se întrerupse brusc, când, într-o 
zi, descoperi viaţa dublă pe care nemţoaica o ducea în lipsa 
lui. Şi cum îşi râdea de el cu alaiul ei de paraziți; furios 
nevoie mare, o părăsi pentru totdeauna cu acompaniament 
de lovituri şi de mobile sparte. 

Era ultima aventură a vieţii sale...! Desnoyers şi-a dat 
seama de hotărârea lui de a renunţa la plăcerile vieţii, când 
l-a auzit mărturisindu-şi, pentru prima dată, vârsta. Totul e 
minciună! Viaţa la ţară, în mijlocul familiei şi făcând mult 
bine celor săraci, iată singurul lucru adevărat. Şi teribilul 
centaur spunea toate astea cu o vădită duioşie şi cu 


61 


virtutea neclintită a celor şaizeci şi cinci de ani, acum 
insensibili în faţa oricărei tentaţii. 

După scena cu Karl, patronul îi mărise acestuia salariul, 
făcând apel, ca întotdeauna, la generozitate pentru a 
repara în acest fel violențele de dinainte. Mai păstra în 
minte însă chestia cu noblețea, care constituia adeseori un 
motiv de glume plăcute. De altfel, povestea asta despre 
glorioasa nobleţe îi reamintea de genealogia 
reproducătorilor săi de la fermă. Germanul era un pedigree, 
poreclă pe care avea să o poarte de acum înainte. 

In nopţile de vară, aşezaţi sub un şopron al casei, 
Madariaga încerca o bucurie simplă contemplând familia ce 
se aduna în jurul lui. In acele clipe, liniştea nopţii era 
tulburată doar de zumzetul insectelor şi de orăcăit de 
broaşte. Din îndepărtatele crescătorii de vite ajungeau 
până la ei, aduse de adierile de vânt, cântecele peonilor 
care se pregăteau de cină. Era timpul secerişului, şi grupuri 
mari de imigranţi se angajau la fermă pentru muncile mai 
grele. 

Madariaga cunoscuse zilele triste de război şi violenţe, îşi 
amintea de ultimii ani ai tiraniei lui Rosas la care el fusese 
martor când sosise în ţară. Enumera diversele revoluţii 
naţionale şi provinciale la care participase, spre a nu fi mai 
prejos de ceilalţi locuitori, precum şi pe cele pe care el le 
denumea răscoale populare. Toate acestea însă 
rămăseseră undeva departe şi nu aveau să se mai repete 
niciodată. Erau acum timpuri de pace, de muncă şi de 
belşug. 

— Am să-ţi spun ceva, franțuzule - începu e scoțând din 
ţigara de foi rotocoale mari de fum cu care să alunge 
ţânţarii ce roiau în jurul lui. Uite, eu sunt spaniol, tu, 
franţuz, Karl german, fetiţele mele argentiniene, bucătarul 
rus, ajutorul său grec, grăjdarul, englez, fetele de la 
bucătărie, unele sunt băştinaşe, altele, galiciene sau 
italience, iar printre zilieri găseşti din toate seminţiile şi 
religiile... Şi cu toţii trăim în pace! Dacă în aceste vremuri 
ne-am fi aflat în Europa, poate că ne-am fi bătut; aici însă 
trăim cu toţii laolaltă şi suntem prieteni. 


62 


Şi când se aşternea tăcerea, se delecta ascultând 
cântecele muncitorilor: tânguiri de canţonetă italiană cu 
acompaniament de acordeon, melodii monotone, spaniole 
şi creole, însoţite de sunete de chitară, glasuri puternice 
care cântau dragostea şi moartea. 

— O adevărată Corabie a lui Noe - afirmă fermierul. 

Ar fi vrut să spună turnul lui Babel, se gândi Desnoyers, 
însă pentru bătrân era acelaşi lucru. 

— Eu cred - continuă el - că dacă noi trăim aşa în 
această parte a lumii, asta se datorează faptului că aici nu 
sunt regi. armatele sunt neînsemnate, iar oamenii nu se 
gândesc decât la un trai îmbelşugat din munca lor. Şi dacă 
trăim în pace, aceasta numai graţie belşugului şi faptului că 
fiecare îşi are partea lui... Ce nu s-ar întâmpla dacă rațiile 
ar fi mai puţine decât oamenii! 

Rămase din nou pe gânduri câtăva vreme, apoi adăugă: 

— In orice caz, trebuie să recunoaştem că aici suntem 
mai liniştiţi decât în cealaltă parte a lumii. Oamenii sunt 
apreciaţi după capacitatea lor şi se adună fără a se gândi 
că provin dintr-o ţară sau alta. Tinerii nu pornesc cu gloata 
pentru a omori alţi tineri pe care nu-i cunosc, şi a căror vină 
nu este alta decât că s-au născut în sânul poporului vecin... 
Omul, trebuie să recunosc, nu se comportă pretutindeni ca 
un animal rău: aici, vezi bine, are ce mânca, are pământuri 
nesfârşite peste care se poate desfăşura în voie şi este bun, 
asemenea unui câine sătul. In cealaltă parte a lumii, fiind 
prea mulţi, trăiesc îngrămădiţi, incomodându-se unii pe 
alţii, au simbrie mică, din care cauză devin cu uşurinţă 
mânioşi. Trăiască pacea şi viaţa liniştită, franţuzule! 
Adevărata ţară este aceea în care omul se simte bine şi 
unde nu-l pândeşte pericolul de a fi omorât pentru cauze pe 
care nu le înţelege. 

Din salon, ca un ecou al gândurilor rusticului personaj, 
ajungeau până la el intonaţii ale unui imn de Beethoven pe 
care Karl, aşezat în faţa pianului, îl interpreta cu glas 
scăzut: „Să cântăm bucuria vieţii; să cântăm libertatea. 
Niciodată să nu minţi şi nici să nu-ţi trădezi semenul, chiar 
dacă ţi s-ar oferi pentru aceasta cel mai mare tron de pe 


63 


pământ”. 

Pacea...! După numai câteva zile, Desnoyers îşi aminti, 
cu amărăciune de toate acele iluzii ale bătrânului. Pentru că 
se porni un război, un război în familie, care izbucnise în 
idilicul decor al fermei. 

— Stăpânaşe, repede că stăpânul cel bătrân a scos 
cuțitul şi vrea să-l omoare pe german. 

Şi Desnoyers ieşi în fugă din birou, la strigătele unui 
zilier. Cu un cuţit în mână, Madariaga îl urmărea pe Karl, 
bruscând pe toţi cei care încercau să-l oprească. Numai 
Desnoyers reuşi să-l oprească, smulgându-i arma din mână. 

— Neobrăzatul de pedigree! vocifera bătrânul, cu gura 
învineţită,  agitându-se în strânsoarea ginerelui. Toţi 
nemâncaţii cred că este suficient să fie primiţi în casa 
aceasta, ca apoi să-mi ia fetele şi banii... Ascultă! dă-mi 
drumul! Dă-mi drumul să-l omor! 

Şi, în timp ce se zbătea să scape din prinsoare, îşi cerea 
scuze de la Desnoyers. Pe el îl acceptase ca ginere 
deoarece fusese pe placul lui, cinstit şi... serios. Dar acest 
pedigree cântăreţ, cu toate aroganţele lui...! Un om pe care 
îl scosese din... nici nu îndrăznea să spună de unde! Şi cu 
toate că francezul cunoştea tot atât de bine ca şi el 
legăturile lui Karl, se prefăcea că nu-l înţelege. 

Cum germanul fugise, fermierul sfârşi prin a se lăsa 
împins în camera sa. Promitea în schimb o chelfăneală 
serioasă Romanticei, şi una chinei pentru că nu fusese în 
stare să observe cum stau lucrurile. O surprinsese pe fiică- 
sa într-o pădurice din apropiere, mână în mână cu veneticul 
şi sărutându-se. 

— Vine pentru banii mei! continuă el să urle. Vrea să 
cucerească America cât mai repede pe socoteala 
galicianului, şi de aceea-i la el atâta umilinţă, atât a cin tec, 
şi atâta nobleţe. Şarlatan...! Muzicant! 

Şi repeta cu insistenţă cuvântul muzicant! de parcă în el 
s-ar fi materializat tot disprețul său. 

Desnoyers, ferm şi cumpătat la vorbă, puse capăt acestui 
conflict. Romantica se refugie în casă, protejată de mama şi 
de cumnatul ei, şi, cu toate acestea, gemea neîncetat, şi, 


64 


cu gândul mereu la german, spunea printre lacrimi: 
„Sărmanul! Toţi sunt împotriva lui!” În acest timp, soţia lui 
Desnoyers se lupta din răsputeri să-l reţină pe bătrân în 
camera sa, folosind toată influenţa de care era în stare o 
fiică înţeleaptă. Franţuzul plecase în căutarea lui Karl, care 
încă nu-şi venise în fire după teribila surpriză. l-a dat un cal 
şi l-a sfătuit să plece cât mai repede până la cea mai 
apropiată staţie de cale ferată. 

A plecat el de la fermă, dar nu a rămas multă vreme 
singur. Romantica, după câteva zile a plecat după el... 
Isolda, cea cu mâinile albe, a purces în căutarea cavalerului 
Tristan. 

Disperarea lui Madariaga nu se manifestă însă cu 
violenţă cum se aştepta ginerele său. Dar era pentru prima 
dată când îl vedea plângând. Bătrâneţea lui. robustă şi 
veselia care îl caracteriza dispăruseră dintr-odată. Intr-o oră 
îmbătrâni cu zece ani. Ca un copil, cu faţa suptă, şi cuprins 
de spaimă, îl îmbrăţişă pe Desnoyers, udându-i pieptul cu 
lacrimile sale. 

— A luat-o cu el! Feciorul unei mari... parazite... a luat-o 
cu el! 

Nu mai arunca acum răspunderea asupra chinei. Plângea 
alături de ea şi, căutând parcă s-o consoleze, repeta mereu, 
ca o mărturisire publică: 

— Pentru păcatele mele... Tot ce suferim este din cauza 
grelelor mele păcate. 

Pentru Desnoyers, perioada care a urmat, a fost plină de 
dificultăţi şi de conflicte. Fugarii l-au căutat, într-una dintre 
vizitele lui în Capitală, implorându-i protecţia. Plângând, 
Romantica declară că numai cumnatul ei: „cel mai nobil 
bărbat din lume”, putea s-o salveze, iar Karl îl privea ca un 
câine devotat pe stăpânul său. Astfel de întrevederi au avut 
loc în câteva rânduri. Când revenea însă la fermă, 
Desnoyers îl găsea pe bătrân rău dispus, tăcut, şi privind fix 
în faţa lui ca şi cum ar fi contemplat ceva invizibil pentru 
ceilalţi, spunând deodată: „Este o pedeapsă, pedeapsa 
păcatelor mele”. Amintirea primelor sale clipe cu germanul, 
înainte dea-l fi adus la fermă, îl tortura ca o remuşcare. |n 


65 


unele după amiezi, dădea dispoziţii să fie înşeuat calul, şi 
pornea în plin galop spre satul cel mai apropiat. Acum nu 
mai pleca ca altă dată în căutarea vreunei ferme solitare. 
Simţea nevoia să rămână câteva clipe în biserică, să 
vorbească de unul singur cu icoanele, care se aflau acolo 
numai pentru el, ca unul care plătise factura de 
achiziţionare a lor... „Din vina mea, din marea mea vină...” 


Desnoyers a trebuit să depună eforturi serioase pentru a 
putea ajunge la o învoială cu bătrânul, în ciuda remuşcărilor 
pe care acesta le încerca. Când i-a pomenit însă că ar fi fost 
cazul să lămurească într-un fel soarta fugarilor, ceea ce 
uşura viitoarele formalităţi necesare încheierii căsătoriei 
lor, bătrânul nu l-a lăsat să continue. „Fă ce vrei, însă nu-mi 
vorbi de ei.” De atunci trecuseră multe luni. Într-o zi 
franţuzul se apropie de el cu un aer misterios: „Elena are 
un băieţaş, şi îl cheamă Julio, la fel ca pe dumneata.” 

— Şi tu, netrebnicule - i-a strigat fermierul - şi vaca 
vlăguită de nevastă-ta, trăiţi liniştiţi, fără să-mi dăruiţi un 
nepot... Of, franţuzule! De aceea germanii ăştia vor ajunge 
într-o zi să vă călărească. Ai văzut? Acest bandit deja are 
un fiu, şi tu, după patru ani de căsnicie... nimic. Vreau 
neapărat un nepot, înţelegi? 

Şi pentru a-şi ostoi dorinţa puternică de nepoți o pornea 
spre crescătoria de vite a vătafului Celedonio, unde o 
droaie de copii metişi se adunau în jurul bătrânului patron, 
temători, dar şi plini de speranţă. 


Pe neaşteptate china se sfârşi din viaţă. Biata coana 
Petrona trecu în lumea de dincolo cu aceeaşi discreţie cu 
care trăise, căutând chiar şi în ultima sa clipă să nu-i facă 
nicio supărare soţului, implorându-i din priviri iertare pentru 
neplăcerile ce i le-ar putea pricinui moartea ei. Elena sosi 
neîntârziat la fermă pentru a aduce mamei sale ultimul 
omagiu, şi Desnoyers, care de mai bine de un an îi ajuta pe 
fugari fără ştirea socrului, profită de această ocazie pentru 
a pune capăt neînţelegeri. 

— O iert - i-a spus fermierul după o îndelungă chibzuială. 


66 


O fac pentru biata decedată şi pentru tine. Să rămână la 
fermă şi neruşinatul ăla de venetic să vină şi ei aici. 

Niciun fel de legături cu ei. Germanul urma să fie un 
simplu funcţionar la dispoziţia lui Desnoyers, iar perechea 
avea să stea în clădirea administraţiei, ca şi cum nu ar fi 
aparţinut familiei. lar Karl nu avea să-i adreseze niciodată 
niciun cuvânt. 

Abia a intrat acesta pe poartă şi i s-a adresat cu 
dumneata, dându-i ordine pe un ton răstit ca unui străin 
oarecare. Şi, de fiecare dată când îl întâlnea, trecea pe 
lângă el de parcă nu l-ar fi cunoscut. Aceeaşi atitudine o 
avea şi faţă de Elena, dacă întâmplător o întâlnea în casă 
împreună cu sora ei mai mare. Orice încercare din partea 
Romanticei, care se maturizase după naştere, de a-l 
schimba pe bătrân, aşezându-i mereu copilul în cale şi 
strigându-l pe numele său: „Julio... Julio”, rămânea fără 
rezultat. 

— Un copil al cântăreţului ăla venetic, alb ca un ied 
jupuit, şi cu păr ca de morcov, să fie nepotul meu... îi prefer 
pe cei ai lui Celedonio. 

Şi pentru ca protestul său să nu rămână vorbă goală, 
intra în locuinţa vătafului şi împărțea droaiei de copii pumni 
de pesos. 


După şapte ani de la încheierea căsătoriei, soţia lui 
Desnoyers şi-a dat seama că va deveni mamă. Sora ei avea 
acum trei copii. Dar pentru Madariaga aceştia nu valorau 
nimic în comparaţie cu nepoţelul care trebuia să sosească. 
„Va fi băiat - spuse el cu fermitate - pentru că eu doresc 
acest lucru. Se va numi Julio şi vreau să semene cu 
sărmana mea decedată”. După moartea soţiei sale, căreia 
de atunci nu-i mai spunea china, simţise ceva asemănător 
unei iubiri postume pentru biata femeie, timidă şi tăcută, 
care îi răbdase atât de multe de-a lungul căsniciei. De 
aceea, în convorbirile purtate, fermierul o numea 
întotdeauna „sărmana mea decedată”, cu obsesia unei 
remuşcări. 

Când s-a împlinit sorocul, dorinţa sa a devenit realitate. 


67 


Luisa a născut un băiat, care a primit numele de Julio şi, cu 
toate că trăsăturile feţei erau doar schiţate, vădea o 
asemănare mare cu bunica sa. Avea părul şi ochii negri, iar 
tenul, negricios şi palid. „Bine ai venit...! Asta, da, este într- 
adevăr un nepot.” 

Şi cu generozitatea bucuriei împlinite a permis ca 
germanul să intre în casă pentru a asista la oficierea 
botezului. 

Când Julio Desnoyers împlini patru anişori, bunicul îl 
aşeză pe cal în faţa şeii şi îl plimbă prin toată ferma. O 
pornea cu el din crescătorie în crescătorie, pentru a-l arăta 
prostimii arămii, la fel ca un vechi monarh care îşi prezintă 
moştenitorul. Mai târziu, când nepotul rupea cu uşurinţă 
vorbele, se întreținea cu el ore în şir la umbra eucalipţilor. 
La bătrân începuse acum să se observe un început de 
senilitate. Nu putea fi vorba chiar de un ramolisment, însă 
agresivitatea lui avea uneori ceva infantil. Chiar şi atunci 
când era vorba de exteriorizări drăgăstoase, avea de spus 
ceva pe dos tocmai pentru a crea un climat de tensiune 
între cei din jur. 

— Vino încoace, mincinosule! îşi chema el nepotul. Tu 
eşti un franţuz. 

Julio protesta, socotind spusele bătrânului ca o insultă. 
Mama sa îi spusese că este argentinian, iar tatăl, ca să-i 
facă bunicului pe plac, îi spunea să adauge că-i de viţă 
spaniolească. 

— Bine; dacă zici că nu eşti franţuz - continua fermierul - 
atunci strigă: Jos Napoleon! Şi îşi rotea privirea în jur să 
vadă dacă nu cumva Desnoyers se afla prin apropiere, 
nedorind ca prin aceasta să-i producă vreo supărare. 
Ginerele însă îşi vedea de treburi, dând din umeri. 

— Jos, Napoleon! striga Julio şi întindea mânuţa, în timp 
ce bunicul se căuta de zor prin buzunare. 

Copiii lui Karl - acum erau patru - dădeau târcoale în 
jurul bunicului care îi ţinea la distanţă, privind cu invidie 
acele daruri. Într-o zi, văzându-l singur şi pentru a-i face 
plăcere, copiii s-au apropiat de el cu mult curaj, şi au strigat 
deodată: „Jos Napoleon!” 


68 


— Venetici neruşinaţi! urlă bătrânul. Asta v-a învăţat, cu 
siguranţă, neobrăzatul vostru de tată. Dacă vă mai aud o 
dată strigând aşa, am să pun cravaşa pe voi... Auzi! să 
insulte un om aşa de mare! 

Această descendență blondă o suporta, însă le refuza 
orice intimitate. Desnoyers şi soţia sa luau apărarea 
nepoților. criticându-l pe bătrân pentru că era nedrept. La 
rândul său, bătrânul, pentru a mai scăpa de cicăleală, îl 
căuta pe Celedonio, care se dovedise cel mai de treabă din 
ascultătorii săi, căci la toate îi răspundea: „Da, stăpâne”. 
„Aşa este, stăpâne.” 

— Ei nu au nicio vină - i se destăinuia bătrânul - însă eu 
nu pot să-i iubesc. Afară de asta, seamănă cu tatăl lor, sunt 
albi ca el, au părut încâlcit, de culoarea morcovului, iar cei 
doi mai mari poartă ochelari, parcă ar fi nişte grefieri...! Cu 
sticlele alea la ochi par mai curând rechini decât oameni. 

Madariaga nu văzuse niciodată rechini, dar şi-i închipuia, 
fără să ştie de ce, cu nişte ochi rotunzi de sticlă, ca 
fundurile de garafe. 

La vârsta de opt ani, Julio era un călăreț. „Pe cal. 
peonaşule!” ordona bunicul. Şi o porneau la galop peste 
câmpuri, trecând în goană nebună printre mii şi mii de vite 
cornute. Peonaşul, mândru de titlul său, dădea întru totul 
ascultare maestrului. Aşa a învăţat să arunce lasoul la tauri 
imobilizându-i şi silindu-i să se lase învinşi, aşa a învăţat să- 
şi strunească calul şi să-l oblige să sară peste gardurile de 
sârmă sau peste o groapă adâncă, să se strecoare prin 
râpe, nu fără a se trezi de câteva ori sub animalul său. 

— Oho, gaucho iscusit! exclama atunci bunicul, mândru 
de aceste isprăvi. Primeşte cinci pesos ca să faci cadou o 
batistă vreunei chine. 

Bătrânul, a cărui minte se încâlcea cu fiecare zi, nu mai 
era în stare să judece legătura firească dintre pasiuni şi 
vârste. Şi dopul de călăreț, păstrându-şi banii, se întreba 
despre ce chină putea fi vorba, şi pentru care motiv trebuia 
să-i dăruiască ceva. 

Desnoyers se văzu nevoit să ia unele măsuri prin care să 
pună capăt influenţei exercitate de bunic asupra copilului. 


69 


Degeaba au fost aduşi la fermă profesori care să se ocupe 
de Julio, degeaba l-au trimis la şcoala de la fermă, 
Madariaga îl răpea cu regularitate pe nepot, fugind 
împreună pe câmp. În cele din urmă, tatăl trimise copilul la 
un mare colegiu din Capitală; trecuse de unsprezece ani. 
Dar bătrânul şi-a continuat jocul îndreptându-şi atenţia 
asupra surorii lui Julio, care avea doar trei ani, ducând-o la 
fel ca şi pe băiat din crescătorie în crescătorie, aşezată în 
şa, în faţa lui. Toţi îi spuneau Chichi, poate după Chicha, 
numele mamei, însă bunicul o striga tot peonaş, ca şi pe 
fratele ei. Şi Chichi, care creştea viguroasă ca o fată de la 
ţară, mâncând cu poftă carne, chiar şi la micul dejun, şi 
vorbind până şi în somn despre fripturi, îndeplinea cu sârg 
capriciile bătrânului. Umbla îmbrăcată băieţeşte, călărea la 
fel ca bărbaţii şi, ca să justifice numele de gaucho iscusit 
conferit de bunic, purta un cuţit la spate. Amândoi alergau 
pe câmp cât era ziua de mare. Rămânând întotdeauna în 
urma ei, Madariaga asemăna părui despletit al amazoanei 
cu un drapel desfăşurat în vânt. La nouă ani, ea arunca cu 
îndemânare lasoul asupra vitelor. 

De la un timp, fermierul se arăta tot mai iritat pentru că 
familia îi aducea mereu aminte de bătrâneţe. La sfaturile lui 
Desnoyers de a rămâne liniştit în casă, răspundea cu 
insulte. Şi această agresivitate creştea, pe măsură ce 
înainta în vârstă. Găsindu-şi mereu câte ceva de făcut, 
temerarul urmărea parcă să sperie moartea. Şi dacă uneori 
admitea ajutorul cuiva, acela nu era altul decât zburdalnicul 
peonaş. Câteodată, când se ducea să încalece, şi copiii lui 
Karl, care erau acum nişte vlăjgani, dădeau fuga pentru a-i 
ţine scara de la şa, el îi gonea icnind plin de revoltă: 

— Credeţi că eu nu mă pot ţine...? Incă mai am destulă 
viaţă, şi cei care abia aşteaptă să mor pentru a pune mâna 
pe banii mei se înşală amarnic. 

Neamţul şi nevastă-sa, ţinuţi departe de preocupările de 
la fermă, sufereau în tăcere suportând cu greu aceste 
aluzii. Karl, fără niciun fel de sprijin, trăia la umbra 
franţuzului, pe care, în orice împrejurare, îl acoperea cu 
elogii. Socotea că niciodată nu-i va putea mulţumi pe cât ar 


70 


fi trebuit, pentru tot ce făcea pentru el. Era singurul său 
apărător. Pentru a-i dovedi cât îi era de îndatorat, ar fi fost 
în stare să moară pentru el, dacă s-ar fi ivit prilejul. Şi soţia 
sa îl admira plină de entuziasm, numindu-l pe cumnatul său 
„Nobilul cel mai desăvârşit de pe pământ”. Desnoyers le 
era recunoscător, în tăcere, pentru acest ataşament al lor şi 
admitea că germanul era un tovarăş excelent. Şi cum el 
dispunea de întreaga avere a familiei, îl ajuta cu multă 
generozitate pe Karl, fără ca bătrânul să bănuiască ceva. El 
a fost acela care l-a sprijinit pe Karl ca să-şi poată realiza 
multe din visurile sale şi unul dintre acestea a fost vizitarea 
ţării sale. Se afla de mulţi ani în America...! Desnoyers, care 
tocmai din acest motiv nu simţea nevoia să revină în 
Europa, consideră necesar să le îndeplinească această 
dorinţă cumnaţilor săi, şi i-a oferit lui Karl mijloacele 
necesare pentru a putea efectua o astfel de călătorie cu 
întreaga familie. Pe bătrân nu-l interesa cine suporta 
cheltuielile. „Să plece - spunea el cu un sentiment de 
uşurare - şi să nu se mai întoarcă niciodată.” 


Voiajul nu a durat prea mult, căci în trei luni au cheltuit 
tot ceea ce, la plecare, socotiseră că le va ajunge vreme de 
un an întreg. Karl, care vorbea tuturor rudelor sale despre 
marele noroc al căsătoriei sale, a ţinut să se comporte ca 
un adevărat milionar care ştie să profite la maximum de 
averea sa. Elena a revenit complet schimbată; vorbea cu 
mândrie despre rudele ei, baronul cutare, colonelul de 
husari cutare, despre comandantul regimentului de gardă, 
apoi despre consilierul de la curte, declarând că faţă de 
poporul soţului, celelalte popoare nu merită decât disprețul. 
A ajuns chiar să spună, deşi cu un oarecare aer protector, 
că Desnoyers este, indiscutabil, un om bun, însă nu are o 
origine nobilă, nu este dintr-o familie mare, un biet francez. 
În schimb Karl manifestă în continuare acelaşi ataşament, 
rămânând, cu aceeaşi supusă modestie, în umbra 
cumnatului său. Acesta avea cheile de la casa de bani şi 
era singurul care îi lua apărarea în faţa teribilului bătrân... 
Îşi lăsase, într-un colegiu din Germania, pe cei doi fii mai 


71 


mari, iar câţiva ani mai târziu au plecat cu aceeaşi 
destinaţie şi ceilalţi nepoți ai fermierului, pe care el îi 
considera antipatici şi nesuferiţi, „cu păr de morcov şi ochi 
de rechin”. 

Bătrânul se văzu deodată singur: îi fusese răpit şi cel de- 
al doilea peonaş. Severa Chicha nu putea tolera la infinit ca 
fiica ei să crească ca un băieţoi, călărind toată ziua şi 
repetând cuvintele auzite de la bunic. Se afla de câtăva 
vreme într-un colegiu din Capitală, şi călugărițele 
educatoare erau nevoite să depună mari eforturi pentru a 
înfrâna răzvrătirile şi vicleniile sălbaticei lor eleve. 

În timpul vacanţelor, când Julio şi Chichi veneau la fermă, 
bunicul îşi îndrepta simpatia către băiat, ceea ce lăsa să se 
vadă că fetiţa fusese pentru el doar un substitut. De la un 
timp, Desnoyers se arăta nemulţumit de conduita cam 
dezordonată a fiului său. Terminase colegiul şi 
comportamentul lui era acela al unui student de familie 
bogată care, pentru a compensa zgârcenia părinţilor săi, 
recurge la tot felul de împrumuturi nechibzuite. Madariaga 
însă lua apărarea de fiecare dată nepotului său: „Ehei, ce 
gaucho  iscusit...!” Când îl vedea trecând prin fermă îi 
admira statura şi mersul grațios. Uneori, pentru a se 
convinge de forţa sa fizică, îi încerca braţele. Alteori îl 
punea să povestească despre isprăvile sale nocturne, ca un 
curajos component al unei bande de tineri destrăbălaţi, 
numită, în jargonul Capitalei, patotas. Ascultându-l, se 
gândea să plece la Buenos Aires, pentru a putea admira 
acolo, în toată amploarea ei, acea viaţă plină de veselie. El 
uita însă că nu mai avea şaisprezece ani, ca nepotul său. 
Trecuse de optzeci. 

— Vino încoace, mincinosule! la spune-mi câţi copii ai...! 
Pentru că tu trebuie să ai mulţi copii! 

— Tată! protesta Chicha, care rămânea de obicei în 
preajma lui, temându-se de poveţele bunicului. 

— Nu mă pisa atâta! ţipa el iritat. Eu ştiu ce vorbesc. 

Paternitatea figura, inevitabil, în toate aiurelile sale 
amoroase. Aproape orb, întunecarea ochilor săi era 
acompaniată de o tot mai pronunţată dezordine mintală. 


72 


Senilitatea sa căpăta aspecte lubrice, folosind un limbaj 
care scandaliza sau, de cele mai multe ori, producea râsul 
tuturor din fermă. 

— Ehei hoţule, şi ce superb eşti! exclama, privindu-şi 
nepotul cu ochii săi care abia dacă mai zăreau nişte umbre 
şterse. E bucăţica ruptă din sărmana mea decedată... 
Distrează-te, că bunicul tău este aici cu banii lui. Că dacă ar 
trebui să aştepţi numai de la mâna lui taică-tu, ai trăi ca un 
pustnic. Franţuzul face parte dintre cei cu mână strânsă: cu 
el nu e chip să faci zaiafet. De tine voi avea eu grijă, 
peonaşule. Cheltuieşte, şi fă cât mai mult lux, căci pentru 
asta a adunat tăticul arginţi. 

Când nepoţii plecau de la fermă, el îşi alunga 
singurătatea mergând de la o crescătorie la alta. Intr-un loc 
o metisă, acum matură, fierbea în vatră apa pentru ceaiul 
de mate. Cu mintea lui confuză, se gândea că ar putea prea 
bine să-i fie fiică. În alt loc, o fată de cincisprezece ani îi 
oferi o băutură amară. Probabil o nepoată, cu toate că el nu 
era sigur nici de asta. Liniştit şi nestingherit de nimeni, îşi 
petrecea după amiezile sorbind mate după mate, sub 
plivirile pline de admiraţie şi de teamă ale rubedeniilor. 

De câte ori se urca pe cal pentru a porni într-o nouă 
vizită la cine ştie care dintre crescătorii, fiica cea mare 
protesta. „La optzeci şi patru de ani! Nu ţi-ar fi oare mai 
bine să rămâi acasă liniştit? De fiecare dată ar putea să ţi 
se întâmple o nenorocire...” Şi nenorocirea s-a întâmplat. 
Într-un fapt de seară, calul stăpânului a venit acasă cu pas 
domol, fără călăreț. Bătrânul se prăbuşise pe o coastă. 
Când l-au ridicat, era mort. Astfel se sfârşi centaurul, la fel 
cum trăise întotdeauna: cu cravaşa atârnată de încheietura 
mâinii şi cu picioarele arcuite de curba şeii. 

Îşi lăsase testamentul în păstrare unui notar spaniol din 
Buenos Aires, aproape tot atât de bătrân ca şi el. Când a 
văzut voluminosul testament, familia a avut o strângere de 
inimă. Ce dispoziţii îngrozitoare dictase oare Madariaga? 
După lectura primei părţi Karl şi Elena s-au liniştit. Bătrânul 
se gândise în primul rând la soţia lui Desnoyers; cu toate 
acestea, rămăsese o parte considerabilă şi pentru 


73 


Romantica şi familia ei. „Fac acest lucru - se spunea în 
testament - în memoria bietei mele decedate şi pentru ca 
să nu bârfească lumea.” În continuare urmau optzeci şi 
şase de dispoziţii, ce formau tot atâtea capitole în paginile 
dosarului testamentar. Optzeci şi cinci de indivizi cu pielea 
viu colorată - bărbaţi şi femei - care trăiau la fermă de 
mulţi ani, ca proprietari de turme sau arendaşi, au 
beneficiat de ultimul gest de generozitate paternă a 
bătrânului, în fruntea lor se afla Celedonio, care chiar din 
timpul vieţii lui Madariaga se îmbogăţise fără alt efort decât 
acela de a-i da ascultare, repetând: „Aşa va fi, stăpâne”. 
Peste un milion de pesos reprezentau aceste dispoziţii 
referitoare la pământuri şi la vite. Cel care închidea lista 
beneficiarilor era Julio Desnoyers. Bunicul făcuse pentru el 
o menţiune, lăsându-i drept moştenire un teren „pentru a 
acoperi cheltuielile sale particulare, şi pentru a completa 
ceea ce tatăl său refuza să-i dea”. 

— Asta reprezintă însă sute de mii de pesos! a protestat 
Karl, devenind mai pretenţios din clipa în care constatase 
că soţia sa nu fusese uitată în testament. 

Zilele care au urmat după citirea testamentului au fost 
de-a dreptul penibile pentru întreaga familie. Elena şi toţi ai 
ei priveau spre celălalt grup cu nişte ochi de parcă atunci s- 
ar fi trezit din somn, iar pe Desnoyers îl vedeau într-o altă 
lumină decât până atunci. Se părea că uitaseră de partea 
frumoasă ce le revenea şi vedeau doar pe aceea a rudelor. 

Conciliant şi binevoitor, Desnoyers îşi avea planul său. Ca 
expert ce se dovedise în administrarea acestor bunuri 
enorme, el ştia că o diviziune între moştenitori ar fi dublat 
preţul de cost fără ca producţia să crească. Calculă, mai 
ales, cheltuielile inutile şi complicațiile ce se ivesc la 
întocmirea unor acte oficiale de partajare a celor nouă 
ferme imense, a sutelor de mii de vite, a depozitelor 
bancare, a imobilelor situate în oraş şi a datoriilor ce urmau 
să fie recuperate. Oare nu trăiseră, până nu de mult, în cea 
mai desăvârşită pace ca o familie unită...? 

Germanul, luând act de această propunere, s-a ridicat în 
picioare cu un aer trufaş. Nu; fiecare cu partea lui. Fiecare 


74 


să trăiască în lumea lui. El dorea să se stabilească în 
Europa şi să dispună nestingherit de bunurile moştenite. 
Era hotărât să trăiască în /umea sa. 

Desnoyers l-a privit îndelung drept în faţă. pentru că 
descoperea un Karl necunoscut, un Karl a cărui viaţă nu o 
bănuise, atâta timp cât trăise servil şi timid sub protecţia 
sa. Francezul a crezut că vede, de asemenea, sub o altă 
lumină, tot ceea ce îl înconjoară. 

— Bine! Fiecare îşi va lua ceea ce îi revine. Mi se pare cât 
se poate de drept. 


75 


III. 
FAMILIA DESNOYERS 


„Succesiunea Madariaga” - aşa cum spun în limbajul lor 
oamenii legii, interesaţi în prelungirea formalităţilor de 
partajare pentru a-şi spori onorariile - a rămas divizată în 
două părţi, separate de ocean: Desnoyers-ii s-au stabilit în 
Buenos Aires, iar Hartrott şi ai lui s-au mutat la Berlin, după 
ce Karl a lichidat întreaga moştenire, investind totul în 
întreprinderi industriale şi terenuri din ţara sa. 

Desnoyers nu a mai rămas nici el la ţară. Timp de 
douăzeci de ani condusese singur imense întinderi agricole 
şi numeroase crescătorii de animale, având sub ordine sute 
de oameni. Dar odată cu divizarea averii bătrânului şi a 
tuturor bunurilor testamentare, sfera autorităţii sale se 
restrânsese considerabil. În plus, el nu putea suporta noua 
situaţie, când pe terenurile vecine, înstrăinate de Karl, îşi 
făcuseră apariţia numeroşi proprietari, aproape toţi de 
origină germană. În afară de asta, averea soţiei sale 
reprezenta vreo douăzeci de milioane de pesos, şi cum anii 
apăsau tot mai mult pe umerii săi, considera că ambițiosul 
său cumnat, mutându-se în Europa, dovedise, poate, o 
judecată mai sănătoasă decât a lui. 

Astfel, după ce dădu o parte din pământ în arendă, iar 
alta o  încredinţă spre administrare unora dintre cei 
favorizați prin testament, consideraţi ca făcând parte din 
familie, Desnoyers, patronul, aşa cum îl vedeau aceştia, se 
mută la Buenos Aires. În acest fel putea să-l supravegheze 
şi pe fiul său care continua să ducă o viaţă dezordonată, 
nereuşind să treacă de faza de pregătire pentru a urma 
ingineria... În ciuda anilor ei, Chichi avea acum o robusteţe 


76 


şi o precocitate care îi dădeau un aer de femeie, ceea ce nu 
mai îngăduia să rămână în mediul de la fermă, unde ar fi 
rămas o domnişoară de ţară, asemenea mamei ei. La 
rândul ei, doamna Luisa părea obosită de viaţa de la fermă. 
Reuşitele despre care îi scria sora ei îi produceau o 
oarecare indispoziţie. Şi, cu toate că nu nutrise niciodată 
sentimente de gelozie, dintr-o ambiţie maternă, ţinea ca şi 
copiii ei să se ridice şi să strălucească, şi să nu rămână mai 
prejos faţă de ai celeilalte. 


În casa pe care Desnoyers a aranjat-o în Capitală, timp 
de un an, au sosit din Germania cele mai neaşteptate ştiri. 
„Mătuşa de la Berlin” - cum o denumeau pe Elena nepoţii ei 
- trimitea nişte scrisori kilometrice, conţinând relatări 
despre baluri, mese şi vânători, despre titluri, multe titluri 
nobiliare şi demnități militare: „fratele nostru colonelul”, 
„vărul nostru baronul”, „unchiul nostru consilierul intim”, al 
doilea unchi al nostru, „adevăratul consilier intim”. Erau 
relatate de Romantica toate extravaganţele tabloului social 
german unde se născoceau, fără încetare, noi titluri pentru 
a satisface setea de onoruri a unui popor împărţit în caste. 
Vorbea până şi de secretarul soţului ei, un oarecare copist 
în birourile publice, care îşi  câştigase titlul de 
Rechnungsrath”. În sfârşit, vorbea cu mândrie despre un 
Oberpedell în retragere, pe care îl avea în casa ei, 
explicând că acest titlu însemna „Portar şef”. 

Ştirile referitoare la copii nu erau nici ele lipsite de 
importanţă. Despre cel mai mare se spunea că era învățatul 
familiei. Se dedicase filologiei şi ştiinţelor istorice; vederea 
lui devenea însă din zi în zi mai slabă, din cauza 
neîntreruptelor lecturi. Avea să devină doctor, nu peste 
multă vreme, iar înainte de a împlini vârsta de treizeci de 
ani, Herr Professor. Mama sa regreta că nu era militar, 
considerând pasiunile lui ca ceva care avea să schimbe 
într-o oarecare măsură înaltele destine ale familiei. 
Profesoratul, ştiinţele şi literatura constituiau un refugiu 
pentru evrei, care, din pricina originii lor, nu puteau să facă 


7 Consilier de calcule, în Ib. germană (N. tr.). 
77 


parte din rândurile armatei. Se consola însă la gândul că un 
profesor celebru putea să obţină, cu timpul, o situaţie 
socială asemănătoare cu aceea a unui colonel. 

Ceilalţi patru băieţi ai ei aveau să devină ofiţeri. De altfel 
tatăl le pregătea terenul ca ei să poată intra în corpul de 
gardă sau în vreun regiment aristocratic fără ca colegii din 
acest corp să obstrucţioneze propunerea de admitere. Cât 
privea pe cele două fetiţe, ele aveau să se căsătorească, 
desigur, la vremea respectivă, cu ofiţeri de husari care să 
aibă la numele lor şi o particulă nobiliară - demnitari, domni 
agreabili -, despre care fiica coanei Petrona vorbea cu 
entuziasm. 

Ambianţa domestică a familiei Hurtrott era în 
concordanţă cu noile lor prietenii. În casa de la Berlin, în 
serile în care se ofereau mari petreceri, personalul de 
serviciu umbla în pantaloni până la genunchi şi perucă albă. 
Karl cumpărase şi un castel vechi, cu turnuri mari ascuţite, 
cu fantome în subteranele sale şi cu legende despre 
asasinate, atacuri şi violuri, ceea ce conferea un aspect 
plăcut şi interesant istoriei sale. Un arhitect, decorat cu 
multe ordine străine, şi care, în afară de acestea, etala şi 
titlul de consilier de construcții, fusese însărcinat să 
modernizeze edificiul medieval fără ca el să-şi piardă ceva 
din aspectul lugubru. Romantica descria cu anticipație 
recepţiile din sumbrul salon, la lumina difuză a lămpilor 
electrice, care aveau să reproducă torţele în sunetele care 
imitau trosnetul lemnelor în vetre purtând blazoane în care 
ardea de fapt gaz: întreaga splendoare a luxului modern 
unit cu amintirile unei epoci de nobleţe atotputernică, cea 
mai bună după părerea ei, din istorie. Apoi vânătorile, mult 
aşteptatele vânători pe întinse terenuri cu nisipuri 
mişcătoare, cu păduri de pini, ce nu suportau comparaţie 
cu solul bogat al fermei natale, dar care se bucuraseră de 
onoarea de a fi fost călcate cu secole în urmă de către 
marchizii de Brandenburg, întemeietori ai dinastiei din 
Prusia. Şi toate aceste succese, toată această rapidă 
ascensiune a familiei, numai într-un singur an...! În schimb, 
aveau de luptat cu familii de peste mări care strânseseră 


78 


averi enorme în Statele Unite, în Brazilia sau pe coastele 
Pacificului. Erau însă germani /ipsiți de origine, oameni de 
rând, bădărani, care în zadar se străduiau să pătrundă în 
lumea mare, făcând donaţii pentru realizarea unor opere în 
interiorul imperiului. Dar cu toate milioanele lor, nu reuşeau 
decât să-şi căsătorească fetele cu ofiţeri dintr-un regiment 
de infanterie. În timp ce Karl...! Rudele lui Karl...! Şi 
condeiul Romanticei aluneca în voie, glorificând o familie în 
sânul căreia credea că se născuse. 

Odată cu scrisorile Elenei, soseau uneori şi scurte răvaşe 
adresate Lui Desnoyers, în care cumnatul său îi raporta 
stadiul afacerilor sale, la fel ca în vremea când trăia la 
fermă protejat de el. Insă la aceste semne de consideraţie 
el asocia un orgoliu rău disimulat, o dorinţă de revanşă 
pentru acele timpuri de umilire voluntară. Acum, tot ceea 
ce făcea era magnific şi plin de strălucire. Milioanele sale 
fuseseră plasate în marile întreprinderi industriale ale 
Germaniei moderne. Era acţionar al unor fabrici de 
armament, ce depăşeau ca suprafaţă nişte localităţi 
obişnuite; al companiilor de navigaţie care lansau un vapor 
la fiecare jumătate de an. lmpăratul se interesa 
îndeaproape de astfel de întreprinderi şi îi privea cu 
bunăvoință pe toţi acei care doreau să-l ajute. Karl cumpăra 
mai ales pământ. Părea o nebunie să vinzi mănoasele 
câmpii moştenite, pentru a achiziţiona în schimb nişte 
terenuri nisipoase prusiene care deveneau fertile numai 
dacă erau îngrăşate chimic. Fiind însă latifundiar, Karl făcea 
parte din partidul agrarian, grup conservator prin excelenţă 
şi profund aristocratic, calitate care îi permitea să trăiască 
în ambianța a două lumi diametral opuse, dar în acelaşi 
timp egal de distinse: cea a marilor industriaşi, prieteni ai 
împăratului, şi cea a junker-ilor, nobili stăpâni ai câmpului, 
păzitori ai tradiţiei şi furnizori de viitori ofiţeri ai regelui 
Prusiei. 

Desnoyers, luând cunoştinţă de aceste progrese, se 
gândea la marile sacrificii băneşti pe care le reclamau. 
Cunoştea trecutul lui Karl. Într-una din zile, la fermă, mânat 
de un sentiment de recunoştinţă, îi destăinuise franţuzului 


79 


motivul venirii sale în America. Fusese un vechi ofiţer al 
armatei ţării sale. Dorind însă să trăiască în lux şi neavând 
alte venituri în afară de soldă, a fost tentat să comită acte 
blamabile: sustragere de fonduri aparţinând regimentului, 
agravate de datorii de onoare neachitate şi de semnături 
false. Delictele acestea nu au fost urmărite în mod oficial 
numai dintr-o consideraţie faţă de memoria tatălui său, însă 
colegii de corp l-au supus judecății unui tribunal de onoare. 
Fraţii şi prietenii săi l-au sfătuit să se împuşte, considerând 
aceasta ca singura soluţie onorabilă. Cum însă el iubea 
viaţa mai presus de orice, fugi în America, unde, cu preţul 
unor umilinţe, sfârşi prin a răzbi şi a triumfa. Bogăția şterge 
întotdeauna petele trecutului mai iute decât timpul. Ştirea 
cu privire la averea pe care o avea dincolo de ocean - 
sosită o dată cu prima călătorie - a făcut ca familia să-l 
primească cu toată consideraţia, introducându-l din nou în 
lumea sa. Cine s-ar mai fi putut gândi atunci la fraudele 
ruşinoase de câteva sute de mărci, când aveau de-a face cu 
un om care vorbea de pământurile socrului său ce 
depăşeau ca întindere multe din principatele germane. 
Acum, instalându-se definitiv în ţară, totul fusese dat uitării; 
dar cu ce preţ plătea această vanitate...! Desnoyers ghici 
însă că au trebuit vărsate cu pumnii mii de mărci drept 
contribuţie a operele de binefacere ale împărătesei, la 
propaganda imperială, la asociaţiile de veterani, şi la toate 
organizaţiile cu scop agresiv şi expansionist născute din 
ambițiile teutone. 

Franţuzul, om sobru, cumpătat în afaceri şi lipsit de 
ambiţii, zâmbea gândindu-se la grandomania cumnatului 
său. Îl considera totuşi pe Karl un tovarăş excelent, deşi era 
stăpânit de o mândrie oarecum copilărească. Işi amintea cu 
plăcere de anii pe care îi petrecuseră împreună la ţară. li 
stăruia în minte chipul germanului ce se învârtea în jurul 
lui, plin de afecţiune şi supus ca un frate mai mic. Uneori, 
când familia comenta succesele strălucite ale rudelor de la 
Berlin, pe un ton ce lăsa să transpară o oarecare invidie, el 
spunea, zâmbind: „Lăsaţi-i în pace; banii lor îi costă 
scump”. 


80 


Însă entuziasmul ce se degaja din scrisorile sosite din 
Germania avea să culmineze cu crearea, în jurul persoanei 
sale, a unei atmosfere de nelinişte şi răzvrătire. Chichi porni 
prima la atac. De ce nu plecau în Europa la fel ca ceilalţi? 
Toate prietenele ei fuseseră acolo. Familii de mici negustori 
italieni şi spanioli se încumetau să întreprindă o astfel de 
călătorie. Şi ea, fiică a unui francez, nu văzuse Parisul...! 
Ah, Parisul! Medicii care aveau în tratament doamne 
melancolice vorbeau tot mai insistent despre existenţa unei 
boli noi şi îngrijorătoare: „Boala Parisului”. In astfel de 
situaţii, doamna Luisa venea în ajutorul fiicei ei. Oare ea n- 
ar putea trăi în Europa, ca şi sora sa, fiind, cum de fapt şi 
era, mai bogată? Până şi Julio declara cu un aer serios că 
acolo ar putea studia cu mai mult folos. America nu era un 
pământ de oameni învăţaţi. 

În cele din urmă, tatăl, punându-şi aceeaşi întrebare, se 
mira cum de nu plecase până acum în Europa. Trecuseră 
treizeci şi patru de ani fără să fi ieşit din această ţară, care 
nici măcar nu era a sa...! Sosise timpul să facă acest lucru. 
Pusese prea mult suflet în afaceri, deşi dorea cu tot 
dinadinsul să se complacă în situaţia sa de fermier 
pensionar. Toţi din jurul lui câştigau bani. La club, la teatru, 
oriunde mergea, lumea vorbea despre cumpărări de 
terenuri, despre vânzări, despre afaceri rapide cu beneficii 
triplate, despre lichidări uimitoare. Pentru sumele pe care 
le păstra inactive în bănci, începu să regrete pe zi ce 
trecea. Se gândea că avea să sfârşească prin a se angaja în 
vreo speculație, ajungând în cele din urmă ca jucătorul care 
nu poate să vadă ruleta fără ca să nu introducă mâna în 
buzunar. Pentru asta nu ar fi meritat oboseala să lase 
ferma. Familia sa avea dreptate: „La Paris...!”, deoarece în 
familia Desnoyers, a pleca în Europa însemna a pleca la 
Paris. Mătuşa de la Berlin putea să povestească tot felul de 
minuni despre ţara soţului ei. „Poveşti! exclamă Julio, care 
făcuse serioase comparații geografice şi etnice în nopţile 
sale de aventuri. Parisul şi nimic altceva.” Chichi întâmpina 
de fiecare dată cu o strâmbătură ironică cea mai mică 
îndoială în legătură cu această problemă: „Poate vreţi să 


81 


spuneţi că moda elegantă vine din Germania?” Doamna 
Luisa era de partea copiilor. Paris...! Niciodată nu-i trecuse 
prin minte să se stabilească într-o ţară de luterani şi să 
accepte protecţia sorei sale. 

— Fie, sunt pentru Paris! spuse franţuzul, ca şi cum ar fi 
fost vorba de un oraş necunoscut. 

Ajunsese să creadă că nu avea să se mai întoarcă 
niciodată la Paris. În timpul primilor ani petrecuţi în America 
nu ar fi putut întreprinde o astfel de călătorie, deoarece 
încă nu prestase serviciul militar. Între timp, aflase de unele 
amnistii, şi despre diferite prescripţii impuse de timp. O 
comoditate cu care se obişnuise îl făcea să considere 
întoarcerea în patrie ca ceva absurd şi inutil. El nu mai 
păstrase de cealaltă parte a oceanului niciun fel de contact 
cu nimeni. Pierduse până şi legătura cu acele rude de la 
ţară care îi dăduseră adăpost mamei sale. Câteodată, în 
momentele de tristeţe, pentru a-şi menţine trează ideea 
unei activităţi, plănuia să ridice un mausoleu enorm, în 
întregime din marmură, în La Recoleta, cimitirul celor 
bogaţi, unde să strămute în cripta sa rămăşiţele lui 
Madariaga, ca întemeietor de dinastie, după care urma el, 
apoi toţi ai săi, când avea sa le vină ceasul. Incepea să 
simtă apăsarea bătrâneţii. Se apropia de şaizeci de ani şi 
traiul de la ţară. mersul călare prin ploaie, traversarea în şa 
a vadurilor cu ape repezi, nopţile petrecute sub cerul liber, 
toate acestea îl împovăraseră cu un reumatism care îi 
amăra acum cele mai frumoase zile. 

În cele din urmă, familia a reuşit însă să-i transmită 
entuziasmul ei. „La Paris...!” Avea impresia că mai are 
douăzeci de ani. Şi, lăsând la o parte cunoscuta sa 
zgârcenie, hotărî ca familia să călătorească, ca o familie 
regală, într-o cabină de mare lux şi cu personal de serviciu 
propriu. Două fecioare arămii, născute la fermă şi înălțate 
la rangul de subrete ale doamnei şi ale fiicei sale, le-au 
urmat în călătorie, fără ca ochii lor oblici să trădeze 
admiraţie în faţa celor mai neînchipuite noutăţi. 

Odată ajunşi la Paris, Desnoyers s-a simţit dezorientat. 
încurca numele străzilor şi propunea vizitarea unor edificii 


82 


dispărute de multă vreme. Toate iniţiativele sale, prin care 
voia să-şi dovedească cunoştinţele de ghid, sfârşeau cu 
eşecuri. Copiii, folosindu-se de cunoştinţele căpătate dintr-o 
serie de lecturi recente, cunoşteau Parisul mai bine decât 
el. Se considera de-a dreptul un străin în patria sa. Chiar 
din primele zile a constatat o oarecare ciudăţenie în 
legătură cu folosirea limbii materne. Ani întregi, la fermă nu 
pronunţase un cuvânt, iar acum, dorind să-şi transpună 
ideile în limba strămoşilor, amesteca franceza cu tot felul 
de expresii creole?. 

— Locul în care un om îşi face un rost şi îşi întemeiază o 
familie, acolo este adevărata patrie - spunea sentenţios, 
amintindu-l pe Madariaga. 

Imaginea ţării îndepărtate reapărea în el, cu obsesie 
dominatoare, aproape în aceeaşi măsură în care se 
estompau primele impresii ale călătoriei. Aici nu avea 
prieteni francezi şi ieşind pe stradă, în mod instinctiv paşii i 
se îndreptau spre locurile de întâlnire ale argentinienilor. 
Aceştia, care trăiau aceleaşi sentimente, se înstrăinaseră 
de patria lor pentru a simţi aici, cu o mai mare intensitate, 
dorinţa de a vorbi tot timpul despre ea. Citea ziarele sosite 
de acolo, comenta urcarea preţului pământului, importanţa 
apropiatei recolte, vânzarea de juncani. La înapoierea 
acasă îl întovărăşea, ca o umbră, amintirea solului 
american, gândindu-se cu plăcere că cele două chine 
ofensaseră demnitatea profesională a bucătăresei franceze, 
pregătind o mazamorra?, o carbonada” sau o tocană în stil 
creol. 

Familia se instala într-o clădire arătoasă de pe bulevardul 
Victor Hugo, a cărei chirie se ridica la douăzeci şi cinci de 
mii de franci. Doamna Luisa a trebuit să intre şi să iasă de 
nenumărate ori până s-a obişnuit cu ţinuta impunătoare a 
celor doi portari: un bărbat, decorat, îmbrăcat în negru şi cu 
favoriţi albi, ca un notar de comedie, şi o femeie, 


8 Creol, descendent din părinţi spanioli emigraţi, născut în America 
Latină. (N. tr.) 

? Terci de mălai. (N. tr.). 

10 Mâncare specifică Americii Latine, cu carne, cartofi, orez. (N. tr.). 


83 


maiestuoasă, cu lanţ de aur peste pieptul exuberant, şi 
primind pe locatari într-un salon roşu şi auriu. Sus, în 
apartamente, un lux ultramodern, dar glacial la vedere. 
Pereţii albi şi ferestrele cu nişte mici dreptunghiuri îl 
exasperau pe Desnoyers, care adora şi se entuziasma 
pentru gravurile complicate şi pentru mobilele masive ale 
tinereţii sale. Personal se ocupa cu aranjatul numeroaselor 
încăperi, ce păreau veşnic goale. 

Văzând zgârcenia tatălui şi încetineala cu care procura 
câte ceva, tatonând şi şovăind de fiecare dată, Chichi 
protesta cu vehemenţă. 

— Zgârcit? Nu! răspundea el. Asta se datorează faptului, 
că eu cunosc preţul lucrurilor. 

Îi plăcea, un obiect numai atunci când îl cumpăra plătind 
o treime din valoarea lui. Păcălirea aceluia care renunţa la 
obiectul respectiv reprezenta dovada superiorității 
cumpărătorului. În acest sens, Parisul îi oferea un loc de 
delectare, cum în tot restul lumii nu mai exista un altul mai 
bun: hotelul Drouot. Mergea acolo în toate după-amiezile, 
când în ziare nu găsea anunţuri cu licitaţii publice de mare 
amploare. Timp de câţiva ani la rând, nu a existat un 
faliment de răsunet în viaţa pariziană, cu licitaţiile de 
rigoare, de la care să nu ia şi el parte. Cât erau de utile 
aceste achiziţii, aceasta era o problemă de interes 
secundar, important era numai să cumpere cu preţuri 
derizorii. Astfel, treptat, obiectele provenite din licitaţii au 
invadat camerele a căror mobilare, la început, prin ritmul ei 
lent, devenise exasperantă. 

Fiica sa se plângea acum de o supraaglomerare a 
încăperilor. Mobilele şi obiectele ornamentale erau, desigur, 
preţioase, dar atâtea claie peste grămadă! Saloanele 
căpătau aspectul unor depozite de antichităţi. Pereţii albi 
căleau în spatele scaunelor magnifice şi al vitrinelor ticsite, 
iar covoare somptuoase, peste care îşi purtaseră paşii mai 
multe generaţii, acopereau toate etajele. Perdele grele, 
nelăsând în saloane niciun petec gol, împodobeau până şi 
uşile din apropierea bucătăriei. Din pricina înghesuielii 
tablourilor care dădeau impresia unor solzi de cuirasă, 


84 


elementele de ornamentaţie de pe pereţi dispăruseră cu 
totul. Cine putea să-l acuze pe Desnoyers că era zgârcit...? 
Cheltuia mai mult chiar decât ar fi putut plăti unui furnizor 
de mobilă modernă. 

Numai gândul că tot ceea ce achiziţionează era plătit 
doar la un sfert din cât valora îl determina să continue 
această risipă chibzuită. Ajunsese să doarmă bine numai 
când era pe deplin convins că în cursul zilei respective 
realizase o afacere bună. Cumpăra, la licitaţii, mii de sticle 
de la diferite societăţi falimentare. Şi, cum ei nu era băutor, 
ticsea pivnițele  recomandând familiei să consume 
şampanie în locul vinului obişnuit. Ruinarea unui blănar i-a 
prilejuit achiziţionarea, cu numai paisprezece mii de franci, 
în loc de nouăzeci de mii, cât valorau, a unei imense 
cantităţi de piei. Ai fi crezut că întreaga familie Desnoyers 
fusese cuprinsă dintr-odată de un frig groaznic, provocat 
parcă de sloiuri de gheaţă polare ce invadaseră bulevardul 
Victor Hugo. Tatăl se mulţumi cu un pardesiu din piele, în 
schimb, pentru fiul său comandă trei. Chichi şi doamna 
Luisa etalau cu fiecare ocazie alte şi alte haine din fel de fel 
de piei mătăsoase: într-o zi, chinchila, într-alta, vulpe 
albastră, jder, samur sau focă. 

Bătea cuie singur, urcat pe o scară, economisind astfel 
cheltuiala unui muncitor, şi îşi împodobea pereţii cu noi 
loturi de tablouri. Dorea să dea copiilor un exemplu de om 
econom. În orele libere, trecându-i prin minte tot felul de 
combinaţii, schimba locul  mobilelor grele. Era o 
reminiscență din timpurile sale bune de la fermă, când 
ridica saci de grâu şi baloturi de piei. Când fiul său îl 
observa că privea cu atenţie un bufet monumental de 
sufragerie, plin de prudenţă se punea la adăpost. 
Desnoyers se simţea oarecum jenat în faţa celor doi 
servitori ai săi, persoane cinstite, ceremonioase, mereu 
îmbrăcaţi în frac, care nu înțelegeau cum un om, cu o rentă 
de peste un milion, putea să aibă astfel de preocupări. 
Numai cele două subrete arămii se alăturau patronului, şi, 
ajutându-l în îndeletnicirile sale, se năştea între ei o 
familiaritate ca între tovarăşi de surghiun. 


85 


Patru automobile completau luxul familiei. Copiii s-au 
mulţumit cu unul micuţ, nou-nouţ, ce purta o marcă la 
modă. Desnoyers, omul care nu pierduse niciodată ocaziile 
bune, le achiziţionase pe celelalte unul câte unul, tentat 
fiind de prețurile lor convenabile. Erau enorme şi 
maiestuoase, în felul caleştilor antice. Când vreuna dintre 
ele apărea pe o stradă, făcea trecătorii să întoarcă capul. 
Pentru a putea întreţine această turmă de mastodonţi, 
şoferul avea în permanenţă nevoie de două ajutoare. 
Stăpânul însă, mândru de aceste achiziţii, se felicita pentru 
abilitatea cu care înşelase pe vânzătorii neconsolaţi de a fi 
pierdut asemenea monumente. 

Dar copiilor le recomanda totuşi modestie şi mai cu 
seamă economie. 

— Suntem mai puţin bogaţi decât vă închipuiţi voi. 
Posedăm multe bunuri, însă renta pe care o produc este 
foarte mică. 

Şi după ce refuza cine ştie ce cheltuială gospodărească 
de două sute de franci, învestea cinci mii într-o 
cumpărătură inutilă, dar care reprezenta, după el, o mare 
pierdere pentru vânzător. Pentru toate acestea, Julio şi sora 
sa protestau pe lângă doamna Luisa. Chichi ajunsese chiar 
să afirme că ea nu se va căsători niciodată cu un bărbat ca 
tatăl ei. 

— Taci! o întrerupea scandalizată creola. Aşa-i el, însă 
are un suflet bun. Niciodată nu mi-a oferit ocazia să mă 
plâng. Îţi doresc să întâlneşti şi tu unul ca şi el. 

Certurile soțului, caracterul său iritabil, voinţa sa 
dominatoare, pentru ea, totul dispărea când se gândea la 
fidelitatea lui. După atâţia ani de căsătorie... neschimbat. 
Fusese virtutea întruchipată, chiar şi la ţară, unde oamenii, 
datorită mediului în care muncesc, având ca preocupare 
permanentă să facă avere prin înmulţirea animalelor, par 
că se contaminează de amoralitatea cirezilor de patrupezi. 
Şi ea, care-şi reamintea atâtea despre tatăl ei...! In această 
privinţă, probabil că sora ei ducea o viaţă mai puţin liniştită 
cu vanitosul de Karl, în stare să comită o infidelitate, numai 
pentru a imita purtările celor puternici. 


86 


Desnoyers era ataşat de soţia sa dintr-o afecţiune ce 
devenise obişnuinţă. Şi doamna Luisa, cu imaginaţia ei nu 
prea bogată, evoca amintirea perechilor de boi de la fermă 
care refuzau să tragă la jug, dacă tovarăşul fusese înlocuit 
cu un altul. Soţul ei se mânia cu uşurinţă, făcând-o 
răspunzătoare de toate neplăcerile pe care i le făceau 
copiii, însă niciodată nu mergea undeva fără dânsa. După 
amiezile, petrecute la hotel Drouot erau searbăde dacă nu 
o avea alături pe această confidentă a proiectelor şi a 
mâniilor sale. 

— Astăzi se vând bijuterii. Mergem...? 

Făcea propunerea cu blândeţe, având în glas ceva ce îi 
reamintea doamnei Luisa de primele dialoguri purtate în 
preajma casei părinteşti. Şi plecau, dar fiecare în felul lui. 
Ea, într-unul dintre vehiculele sale impunătoare, căci nu-i 
plăcea să circule în vacarmul acela; se obişnuise cu liniştea 
de la fermă, şi cu câmpia tăcută pe care o străbătea călare. 
Desnoyers, deşi proprietarul celor patru automobile, le ura, 
fiind refractar, din modestie, tehnicii, în plus, el simţea 
nevoia să meargă pe jos, pentru a-şi menţine o oarecare 
condiţie fizică, precum şi pentru a suplini lipsa unei munci 
brute. Regăsindu-se în sala de licitaţii ticsită de lume, 
examinau bijuteriile, fixându-se de la început asupra 
sumelor ce aveau de gând să le ofere. Insă el începea să se 
monteze de îndată ce se deschidea licitaţia, oferind suma şi 
azvârlind priviri - adevărate lovituri de pumnal - 
adversarilor săi când aceştia supralicitau. După asemenea 
isprăvi, doamna apărea solemnă şi strălucitoare ca o regină 
a Bizanțului: în urechi şi în jurul gâtului, numai perle mari; 
pieptul, semănat cu briliante, iar mâinile trimiteau săgeți de 
lumină în toate culorile curcubeului. 

Chichi protesta. „Prea mult, mamă. Ai să fii confundată 
cu o negustoreasă de haine vechi”. Creola era însă 
încântată de această strălucire pe care o considera răsplata 
unei vieţi umile; cât priveau însă observaţiile fiicei sale, le 
dădea pe seama invidiei. Ca domnişoară, ea nu putea etala 
asemenea valori, însă mai târziu, i-ar fi făcut plăcere să le 
poarte. 


87 


Curând, casa deveni neîncăpătoare pentru noianul de 
achiziţii. În pivnițe se îngrămădeau continuu mobile, 
tablouri, statui şi perdele care puteau împodobi mai multe 
locuinţe. Domnul Marcel se plângea de lipsa de spaţiu din 
acel etaj ce valora douăzeci şi cinci de mii de franci, deşi, în 
realitate, el putea servi ea adăpost la încă patru familii. 
Începuse să-l frământe gândul că renunţase la atâtea ocazii 
tentante, când, pe neaşteptate, un cartier de imobile, din 
aceia care îi urmăreau pe străini. Îl scoase din această 
situaţie îngrijorătoare. De ce n-ar cumpăra un castel...? 
Întreaga familie a acceptat ideea. Un castel istoric, cel mai 
istoric din câte au existat vreodată, ar fi constituit singura 
rezolvare a magnificei sale instalări. Chichi a pălit de 
vanitate. Unele din prietenele ei aveau deja un castel. 
Altele, descendente din vechi familii coloniale, obişnuite să 
o dispreţuiască pentru originea sa ţărănească, aveau să 
urle de invidie, aflând despre această achiziţie ce echivala 
oarecum cu o înnobilare. La gândul că de acum avea să 
petreacă la ţară câteva luni pe an, amintindu-şi astfel de 
viaţa simplă şi fericită, mama a schiţat un zâmbet plin de 
înţelesuri. Singur Julio a fost mai puţin entuziasmat de 
această veste: bătrânul urmărea să-l ţină cât mai mult timp 
în afara Parisului. Cu toate acestea, el acceptă, gândindu-se 
că în acest fel va putea face frecvente călătorii cu 
automobilul. 


Desnoyers fugi cu gândul la rudele sale de la Berlin. De 
ce nu ar avea şi el un castel, la fel ca ceilalţi...? Ocaziile 
erau tentante. | se ofereau numeroase locuinţe istorice. 
Proprietarii lor, împovăraţi de cheltuielile de întreţinere, 
căutau să scape de ele. Şi astfel cumpără castelul din 
Villeblanche-sur-Marne, edificiu din timpurile războaielor 
religioase, un amestec de palat şi fortăreață, cu faţadă în 
stilul renaşterii italiene, cu turnuri mari şi sumbre, cu 
acoperişuri ascuţite şi înconjurate cu şanţuri cu apă, în care 
înotau lebede. 

El nu putea trăi fără o bucată de pământ peste care să 
nu-şi exercite autoritatea, şi unde să lupte cu rezistenţa 


88 


oamenilor şi a lucrurilor. În afară de aceasta îl tenta 
mărimea excesivă a camerelor castelului, lipsite de 
mobilier. Era o fericită ocazie de a da o utilizare obiectelor 
de prisos din pivnițele sale, şi-i oferea şi perspectiva unor 
noi cumpărături. În această melancolică ambianţă 
seniorială, obiectele aparţinând trecutului s-ar integra 
firesc, fără contrastul ţipător ce s-ar crea dacă ar fi puse 
lângă pereţii albi ai locuinţelor moderne... Istorica locuinţă 
pretindea cheltuieli serioase; fapt pentru care şi schimbase 
atât de des proprietarii. Dar el şi pământul se cunoşteau 
aşa de bine... Şi, în vreme ce saloanele edificiului deveneau 
şi ele neîncăpătoare, în parcul imens, el experimenta 
diferite soiuri de culturi şi încrucişa rase de animale la o 
scară miniaturală faţă de realizările sale din America. 
Proprietatea trebuia să se întreţină cu ceea ce era în stare 
să producă. Nu se temea de cheltuieli, dar în aceeaşi 
măsură, nu era obişnuit să piardă bani. 


Achiziţionarea castelului i-a adus şi o aleasă prietenie, 
ceea ce aprecia el ca un mare avantaj al afacerii. Intră în 
relaţii cu un vecin, senatorul Lacour, care fusese de două 
ori ministru. Acum vegeta în senat, nescoţând un cuvânt în 
timpul sesiunii, în schimb devenea agitat şi vorbăreţ pe 
culoare, pentru a-şi consolida influenţa. Om cu vază în 
rândul nobilimii republicane, aristocrat al regimului, îşi avea 
originea în tulburările revoluției, aşa cum cei cu 
antecedente nobiliare considerau că îşi cuceriseră titlul din 
vremea cruciadelor. Străbunicul său aparținuse Convenţiei, 
iar tatăl său figurase printre reprezentanţii republicii de la 
1848. El, ca fiu al unui proscris, mort în surghiun, ajunsese, 
încă de foarte tânăr, în imediata apropiere a 
grandilocventei figuri a lui Gambetta, şi continuă apoi să 
vorbească despre gloria maestrului, pentru ca în acest fel o 
rază din ea să cadă şi asupra discipolului. Fiul său Rene, 
elev al şcolii centrale, îl considera pe tatăl său un naiv 
prăfuit, ironizând republicanismul său romantic şi umanitar. 
Însă aceasta nu-l împiedica să spere - din momentul în care 
va deveni inginer - în protecţia oficială acumulată de patru 


89 


generaţii de Lacour, devotate Republicii. 

Domnul Marcel, care privea cu îngrijorare orice nouă 
prietenie, temându-se de o cerere de împrumut, a acceptat 
cu entuziasm relaţiile cu acest mare bărbat. Personajul 
acesta era admirator al bogăției, şi, la rândul său, 
descoperise ceva deosebit şi atractiv la acest milionar de 
peste mări care vorbea despre păşuni nesfârşite, şi despre 
cirezi de vite aproape fără număr. Relaţiile, lor aveau să 
depăşească însă pe acelea ce caracterizează de obicei nişte 
vecini latifundiari, continuându-se şi la Paris. René ajunse 
chiar să meargă în casa din bulevardul Victor Hugo ca în 
propria sa casă. 


În viaţa lui Desnoyers singurele neplăceri proveneau de 
la copiii săi. Chichi îl necăjea cu gusturile ei cu totul 
deosebite de ale lui. Nu-i plăceau lucrurile vechi, oricât de 
trainice şi de splendide ar fi fost. Prefera lucrurile fără 
valoare, dar care erau ultimul strigăt al modei. Toate 
cadourile tatălui ei le primea cu indiferenţă. In faţa unei 
dantele de mătase foarte vechi, achiziţionate la o licitaţie, 
strâmba din nas. „Mi-ar fi făcut mai mare plăcere o rochie 
nouă de trei sute de franci”. Pe deasupra, se sprijinea pe 
relele exemple date de fratele ei, din dorinţa de a face o 
permanentă opoziţie în faţa celor bătrâni. 


Tatăl o încredinţase întru totul doamnei Luisa. Acum 
fetiţa ajunsese aproape femeie. Vechiul peonaş nu prea 
dădea însă ascultare sfaturilor şi ordinelor blândei creole. 
Se dedicase cu tot devotamentul patinajului, pe care-l 
socotea ca cel mai elegant dintre toate divertismentele, în 
fiecare după-amiază mergea la Palais de Glace însoţită de 
doamna Chicha, care renunţa astfel să-şi însoţească 
bărbatul la cumpărături. Cele câteva ore petrecute în faţa 
pistei îngheţate, urmărind, în sunetele unei orgi, legănarea 
pe albul gheții a micilor marionete umane, înşirate sau 
singure, îi produceau o plictiseală de moarte... Imbujorată 
de atâta mişcare, fata aceasta, care trecea încolo şi încoace 
urmărită de privirile mamei sale, fluturând în urma ei 


90 


câteva şuviţe de păr ce-i scăpaseră de sub pălărie, în timp 
ce cu călcâiul patinei, pe rând, atingea marginile fustei, era 
frumuşică, voinică, şi cu sănătatea obraznică a unui copil 
care, după vrerea tatălui ei, fusese înțărcată cu biftec. 

In cele din urmă, plictisită, Luisa a renunţat la această 
supraveghere. Prefera să-şi  acompanieze soţul la 
vânătoarea de bogății la preţ redus. La patinaj, Chichi se 
ducea acum cu una dintre subretele arămii şi îşi petrecea 
după-amiezile cu prietenele ei de sport, toate provenite din 
Lumea Nouă. Işi comunicau nestingherite părerile, fascinate 
de viaţa uşuratică a Parisului, simțindu-se eliberate de 
toate scrupulele şi preocupările pământului natal. Toate 
aveau deplina credinţă că veniseră pe lume cu câteva luni 
în urmă. şi că posedau nişte calităţi nebănuite până atunci. 
Simpla schimbare a emisferei le adăugase noi valenţe 
intelectuale. Unele chiar scriau versuri în limba franceză. 
Adeseori, seara, Desnoyers se neliniştea, dând frâu liber 
indispoziţiei sale când Chichi emitea, sub forma unor 
aforisme, ceea ce ea şi tovarăşele ei desprindeau din lecturi 
şi din ambianța în care trăiau: „Viaţa este viaţă, şi trebuie 
trăită”. „Eu mă voi mărita cu bărbatul care îmi place, 
indiferent cine ar fi el”. 

Dar toate acestea constituiau mai curând nişte mici 
supărări, în comparaţie cu cele pe care i le cauza celălalt. 
Vai, celălalt...! Julio, odată ajuns la Paris, îşi schimbase 
aspiraţiile. Renunţase la inginerie; acum dorea să devină 
pictor. Şi, dacă la început domnul Marcel a rămas uimit, în 
cele din urmă a trebuit să cedeze. Fie şi pictura! Important 
era să aibă o profesie. Averea şi depunerile sale bancare le 
considera sfinte; dar de toate acestea nu se puteau bucura 
decât cei care munciseră. Îşi amintea, mai ales, anii în care 
practicase sculptura. Poate că aceleaşi năzuinţe, sufocate 
în el de sărăcie, renăşteau acum în urmaşul său. Măcar 
dacă ar fi ajuns un mare pictor, acest tânăr trândav, cu 
minte ascuţită, care era nehotărât când trebuia să 
pornească pe drumul său în viaţă! Suportase toate 
capriciile lui Julio, care aflându-se la primele sale încercări 
în ale desenului şi picturii, pretindea o viaţă liberă şi lipsită 


91 


de griji, pentru a se putea dezvolta şi crea. Tatăl său l-a 
instalat aproape de casă, într-un studio de pe rue de la 
Pompe, care aparținuse unui pictor străin cu oarecare 
faimă. Deşi atelierul şi anexele maestrului care murise erau 
prea mari pentru un începător, Desnoyers profită de 
această bună ocazie pe care i-o ofereau moştenitorii, şi 
cumpără mobile şi tablouri în bloc. 


Doamna Luisa vizita zilnic atelierul, ca o mamă bună şi 
grijulie faţă de copilul ei. In dorinţa de a-i crea condiţii cât 
mai corespunzătoare de lucru, îşi scotea mănuşile, golea 
scrumierele de bronz, pline de mucuri de ţigară, şi aduna 
de pe mobile şi de pe covoare scrumul căzut din pipe. 
Vizitatorii lui Julio, tineri pletoşi care vorbeau despre lucruri 
pe care ea nu le putea înţelege, erau cam dezordonaţi... 
Mai târziu, având surpriza de a găsi în atelier femei 
îmbrăcate sumar, fusese primită de fiul ei cu încruntături. 
Oare mama sa nu-i putea lăsa să lucreze în pace...? Şi biata 
mamă, în fiecare dimineaţă când ieşea din casă, 
îndreptându-se spre rue de la Pompe, se oprea la 
jumătatea drumului, intrând în biserica Saint-Honore 
d'Eylau. 


Tatăl se arătă însă mai prudent. Un bărbat la vârsta lui. 
nu se putea amesteca în societatea unui artist tânăr. Dar, 
după câteva luni, Julio nu mai trecea săptămâni de-a rândul 
să doarmă în casa părintească. Se instalase definitiv în 
atelier şi trecea pe acasă din când în când, în fugă, pentru 
ca familia să ştie că încă mai există... În unele dimineţi, 
Desnoyers mergea în rue de la Pompe, pentru a se informa 
la portăreasă. Era ora zece: artistul dormea. La prânz, 
revenind în acelaşi scop, afla că îşi continua somnul greu. 
După masă urma o altă vizită, pentru a primi ştiri mai 
precise. Era ora două; domnişorul se sculase chiar atunci. 
Tatăl se retrăgea furios. Când mai pictează oare...? 


La început încercase să-şi facă un renume cu penelul, 
considerând că era vorba de un lucru uşor. Profesiunea de 


92 


artist îl situa deasupra prietenilor săi tineri sud-americani 
fără altă ocupaţie decât aceea de a se bucura de viaţă, 
azvârlind banii în mod zgomotos pentru ca cei din jur să se 
convingă de averea lor. Cu o îndrăzneală demnă de invidiat 
se lansă în portretistică. Îi plăcea pictura distinsă, elegantă; 
o pictură dulceagă ca o romanţă, care sugera doar formele 
femeii. Avea bani, un atelier bun, şi pe tatăl său în spate, 
care îl întreținea. De ce oare să nu facă şi el ceea, ce atâţia 
alţii o făceau chiar şi fără mijloacele sale...? Şi se apucă de 
treabă, mâzgălind o pânză, pe care o intitula Dansul orelor 
- un pretext pentru a transpune pe pânză fete frumoase şi 
pentru a avea prilejul de a alege dintre numeroase modele. 
Desena cu pasiune nestăpânită, umplând contururile cu 
pastă colorată. Până aici totul mergea bine. După scurt 
timp însă începea să şovăie şi rămânea inert în faţa 
tabloului, pentru ca apoi să-l arunce într-un ungher în 
aşteptarea unor timpuri mai bune. Acelaşi lucru i s-a 
întâmplat şi după ce a încercat mai multe studii de capete 
de femei. Nu reuşea să termine nimic, ceea ce îi produse o 
oarecare dezamăgire. Dar s-a resemnat curând, asemenea 
celui care, obosit în faţa unui obstacol, se tolăneşte la 
umbră, în aşteptarea providenţei care să-l salveze. Ceea ce 
interesa mai presus de orice era să fie pictor... chiar dacă 
nu avea să picteze. Calitatea aceasta îi permitea să trimită 
cărţi de vizită, frumos ticluite, femeilor de lume, invitându- 
le la atelierul său. Ducea o viaţă de noapte. Domnul Marcel, 
care din când în când controla să vadă cum munceşte 
artistul, nu-şi mai putu reţine indignarea. Cei doi aveau 
comun, în fiecare dimineaţă, doar primele clipe ale luminii: 
tatăl, când cobora din pat, iar fiul, în drum spre atelierul 
său, pentru a se culca şi a nu se mai trezi până după 
amiază, târziu. 


În naivitatea ei, doamna Luisa născocea explicaţiile cele 
mai absurde pentru a-şi apăra fiul. Cine ştie! Poate picta 
noaptea, folosind procedee noi. Astăzi oamenii inventează 
atâtea năzdrăvănii...! 

Desnoyers cunoştea treburile astea nocturne: scandaluri 


93 


în restaurantele din Montmarire şi dispute peste dispute. El 
şi cei din şleahta lui, care la ora şapte seara considerau 
indispensabil fracul şi smoking-ul, erau ca o ceată de 
indieni hotărâți să introducă la Paris obiceiurile violente ale 
deşertului. Şampania ajunsese pentru ei un vin potrivit 
pentru dispute. Spărgeau şi plăteau, însă generozităţile lor 
erau urmate aproape întotdeauna de o încăierare. Nimeni 
nu plesnea mai zdravăn decât Julio şi nici nu scotea mai 
iute o carte de vizită. Tatăl lui primea cu profundă mâhnire 
ştirile aduse de unii prieteni care credeau că îl măgulesc 
descriindu-i, cu lux de amănunte, ciocnirile bărbăteşti în 
care copilul său cresta întotdeauna primul pielea 
adversarului. Pictorul se pricepea mai mult la scrimă decât 
la artă. Era campion la diverse arme, boxa, şi stăpânea 
loviturile cele mai tehnice ale aventurierilor care leneveau 
prin diverse fortificaţii. „Inutil şi periculos ca toţi trântorii”, 
protesta de fiecare dată tatăl său, deşi simţea că în adâncul 
conştiinţei sale încolţea o satisfacţie irezistibilă, un orgoliu 
animalic, gândindu-se că acest zăpăcit era opera lui. 


Pentru moment se părea că găsise mijlocul de a-l 
îndepărta de la un asemenea mod de viaţă. Rudele de la 
Berlin  vizitaseră familia  Desnoyers în castelul din 
Villeblanche. Karl von Hartrott apreciase cu o superioritate 
plină de îngăduinţă bogatele colecţii puţin cam nechibzuite 
ale cumnatului său. Nu era rău deloc; recunoştea chiar un 
oarecare cachet!, atât casei de la Paris, cât şi castelului. 
Erau elemente care puteau completa şi da o oarecare 
patină unui titlu nobiliar. Ehei, Germania...! Conforturile din 
patria sa...! Dorea nespus de mult ca şi cumnatul să-i 
admire, la rându-i, modul de viaţă, precum şi nobilele 
amiciţii care dădeau o notă cu totul deosebită opulenţei 
sale. Exista atâta insistenţă în scrisorile lui, încât familia 
Desnoyers a întreprins călătoria. Această schimbare de 
ambianţă ar fi putut să-l transforme pe Julio. Văzând 
hărnicia verilor săi, toţi oameni cu carieră, s-ar fi trezit 
poate şi în el dorinţa de a-i egala. In afară de aceasta, 


11 Notă originală (în franceză în original). 
94 


francezul era convins de influenţa dăunătoare a Parisului, şi 
credea în puritatea moravurilor patriarhalei Germanii. 

Au stat acolo patru luni. Desnoyers însă, după scurt timp, 
a simţit nevoia să evadeze. Fiecare cu ale lui; nu se putea 
înţelege sub niciun chip cu lumea aceea - foarte amabilă, 
de o amabilitate exagerată chiar, şi cu dorinţa vizibilă de a 
se face plăcută, deşi mereu călca alături de drum, dintr-o 
totală lipsă de tact şi dintr-o pasiune nestrămutată de a-şi 
scoate cât mai mult în evidenţă rangul de nobleţe. 
Personalităţi, prieteni ai lui Hartrott făceau adevărate 
manifestații de dragoste Franţei, o dragoste asemănătoare 
cu aceea pe care ţi-o inspiră un copil desfrânat şi debil lipsit 
de protecţie. Şi toate acestea erau însoţite de tot felul de 
aduceri aminte inoportune, privind războaiele în care 
francezii fuseseră învinşi. Tot ce aparţinea Germaniei - un 
monument, o staţie de cale ferată, sau un simplu obiect de 
sufragerie -  prilejuia comparații  lăudăroase. „La 
dumneavoastră în Franţa nu există aşa ceva.” „In America, 
de bună seamă că dumneavoastră nu aţi văzut ceva 
asemănător.” Domnul Marcel, obosit de atâta ocrotire, a 
plecat. Soţia şi fiica lui au rezistat însă şi nu au admis, sub 
niciun motiv, că eleganța de la Berlin este superioară celei 
de la Paris. Chichi, cu o îndrăzneală lipsită de cel mai 
elementar respect, şi-a scandalizat verişoarele declarând 
că nu putea suferi ofiţeraşii cu talia încorsetată şi monoclu, 
care se înclinau cu o rigiditate de automat în faţa 
domnişoarelor, însoţindu-şi amabilităţile cu o grimasă de 
superioritate. 

Antrenat de verii săi, Julio se afundă în ambianta plină de 
virtute a Berlinului. Pe cel mai mare, învățatul, nu putea 
conta. Dedicat căiţilor sale, el supraveghea, cu aer 
protector, întreaga familie; era un nefericit. Ceilalţi, 
sublocotenenţi sau elevi ai unor şcoli militare i-au făcut 
cunoscute, nu fără mândrie, progresele făcute de gustul 
pentru distracţii în Germania. L-au introdus în localurile de 
noapte, evident o imitație a celor de la Paris, însă cu mult 
mai mari. Femeile, care acolo numărau câteva duzini, aici 
erau cu sutele. Beţia scandaloasă nu părea să fie ceva 


95 


întâmplător, ci căutată, ca ceva indispensabil manifestării 
bucuriei. Totul măreț, strălucitor, colosal. Cei care trăiau pe 
spinarea altora puteau alcătui plutoane întregi; numărul 
celor care se îmbătau totalizau efectivele unor companii, iar 
întreţinutele, regimente. Femeile servile şi timide, obişnuite 
cu loviturile, care căutau cu lăcomie o răsplată pentru 
prăbuşirile şi dezamăgirile suferite în profesiunea lor, îi 
provocau o adevărată silă. li era imposibil să se amuze, aşa 
cum făceau verii săi, râzând cu gura până la urechi, de 
dezamăgirea acestor femei care îşi dădeau seama că îşi 
irosiseră timpul, fără să obţină altceva în afară de băutură. 
Îl deranja, de asemenea, destrăbălarea grosolană. şi 
zgomotoasă, înţeleasă ea un drept al bogăției. „Aşa ceva 
nu există la Paris” - spuneau însoțitorii lui admirând 
saloanele enorme, cu sute de perechi şi cu mii de băutori. 
Nu, aşa ceva nu exista la Paris! Obosise de atâta grandoare 
fără măsură. Avea impresia că asista la orgia unor marinari 
hămesiţi, dornici să recupereze într-o clipă tot ceea ce le 
lipsise până atunci. Şi a avut aceleaşi sentimente ca şi tatăl 
său, şi dorinţa de a fugi din acest anturaj. 


Înapoiat din această călătorie, Marcel Desnoyers simţi o 
melancolică resemnare. Oamenii aceia progresaseră mult. 
El nu era stăpânit de un patriotism mărginit şi recunoştea 
evidenţa. În câţiva ani ţara se transforma. Industria era 
puternică... dar nemţii aveau un fel de a se comporta ce nu 
admitea împotrivirea. Dar, fiecare la casa lui, şi să dea 
Domnul ca niciodată să nu ajungă să invidieze ceea ce este 
al vecinului...!. Şi, cu optimismul omului de afaceri, 
respinse deîndată această bănuială. 

„Vor deveni foarte bogaţi - se gândea el. Afacerile le 
merg bine, şi este ştiut că cel bogat nu simte nevoia să se 
ia la harţă. Războiul pe care îl visează patru nebuni este de- 
a dreptul imposibil.” 

Tânărul Desnoyers şi-a reluat viaţa pariziană, locuind în 
continuare în atelier şi trecând din când în când şi pe la 
casa părintească. De la o vreme, doamna Luisa începu să 
vorbească despre un oarecare Argensola, un tânăr spaniol 


96 


plin de înţelepciune, şi recunoştea ea, sfaturile lui puteau fi 
de mare folos fiului ei. Acesta, la rândul său, nu-şi dădea 
seama dacă noul tovarăş era un prieten, un maestru sau, 
pur şi simplu, un servitor. Vizitatorii aveau aceleaşi îndoieli. 
lubitorii de literatură vorbeau despre Argensola ca de un 
pictor; pictorii îi recunoşteau doar autoritatea de literat. 
Niciodată nu reuşise să-şi amintească cu precizie unde Îl 
văzuse pentru prima oară. Era unul dintre cei care, în după 
amiezile de iarnă urcau în atelierul său, atraşi de 
dezmierdarea sobei încinse şi de vinurile aduse pe ascuns 
de mamă. Spaniolul, tronând în faţa sticlei, reînnoită de 
fiecare dată cu promptitudine, şi a cutiei cu ţigări, aflate pe 
masă, vorbea despre toate cu - aceeaşi autoritate. Nu avea 
domiciliu fix, fapt pentru care, într-o noapte, şi-a permis să 
doarmă pe un divan, apoi şi le-a petrecut şi pe toate 
celelalte în atelier. 

Astfel, Julio sfârşi prin a-l admira, considerându-l un alter 
ego al personalităţii sale. Şi câte nu ştia acest Argensola 
care sosise de la Madrid într-un vagon de clasa a treia şi cu 
douăzeci de franci în buzunar, pentru a cuceri celebritatea, 
după cum declara singur! Şi când l-a văzut ca pictează cu 
aceeaşi îndârjire ca şi el, practicând acelaşi desen 
copilăresc şi stângaci, se înduioşă. Numai falşii artişti, 
profesioniştii, executanţii fără orizont se preocupau de 
colorit şi de alte asemenea maniere demodate Argensola 
era un artist psiholog, un pictor de suflete. Şi discipolul, 
când a aflat cât de simplu era să pictezi un suflet, a rămas, 
pur şi simplu, uimit. Pe un chip lipsii de expresie, cu bărbia 
ascuţită ca un pumnal, spaniolul schiţa nişte ochi aproape 
rotunzi şi fiecărei pupile îi adăuga cu pensula o pată albă o 
scânteiere de lumină... sufletul. Apoi, se posta în faţa 
pânzei, şi, cu limbuţia lui inepuizabilă, integra acest suflet, 
în tot felul de conflicte şi crize. Şi avea o putere de 
convingere atât de mare, încât Julio vedea, într-adevăr. In 
acei ochi rotunzi de bufniţă, ceea ce celălalt doar 
imaginase. Asemenea lui, avea să picteze şi el suflete... 
suflete de femei. 

Întrucât această muncă de redare a sufletului nu cerea 


97 


prea mult efort, Argensola îşi petrecea timpul flecărind 
întins pe un divan sau citind la gura sobei, în timp ce 
prietenul şi protectorul său era plecat. Pasiunea pentru 
lectură era încă un avantaj pentru tânărul Desnoyers care, 
de câte ori deschidea un volum, se ducea direct la ultimele 
pagini sau la sumar pentru ca să-şi facă o oarecare idee, 
aşa cum afirma el. Uneori, aflându-se în diverse saloane, sa 
adresa plin de îndrăzneală câte unui autor, întrebându-l 
care este cea mai bună carte a sa. Şi, schiţând un zâmbet 
de om expeditiv, lăsa să se înţeleagă că nu-şi putea 
permite să-şi irosească timpul şi cu celelalte volume. Acum 
îşi găsise, în sfârşit, şi omul care să citească pentru el. De 
fiecare dată când bănuia că o carte îi suscită un oarecare 
interes, îi cerea o participare imediată: „Povesteşte-mi 
subiectul”. Şi secretarul nu numai că îi sintetiza conţinutul 
pieselor şi romanelor, ci îl informa şi în legătură cu 
subiectul lui Schopenhauer sau subiectul lui Nietzsche... 
Uneori, doamna Luisa aproape că vărsa lacrimi când auzea 
pe unii musafiri vorbind despre fiul ei cu respectul pe care ÎI 
impunea bogăţia: „Un băiat puţin cam şmecher, dar atât de 
bine pregătit...!” 

În schimbul lecţiilor sale, Argensola se bucura de un 
tratament asemănător cu acela al unui sclav grec, din 
categoria celor care predau retorica tinerilor patricieni din 
perioada Romei decadente. De obicei, în mijlocul unei 
explicaţii, acest senior şi prieten îl întrerupea brusc. 

— Pregăteşte-mi o cămaşă pentru frac. Astă seară sunt 
invitat. 

De asemenea, când maestrul, instalat comod în faţa 
sobei ce ardea cu zgomot, savura, cu o mulţumire 
domestică, o carte, sau privea pe fereastră la vremea 
cenuşie şi ploioasă ce se lăsa după amiaza, îşi făcea 
deodată apariţia discipolul: 

— Gata... la plimbare! O să vină o femeie. 

Şi Argensola, cu gestul unui câine care îşi scutură blana, 
pleca să-şi continue lectura în vreo cafenea de mâna a 
doua de prin apropiere. 

Influenţa sa cobori acum de pe culmile problemelor 


98 


intelectuale pentru a se manifesta în mediul vulgar al vieţii 
materiale. Era intendentul patronului, mijlocitorul, în 
probleme de bani, dintre el şi persoanele care se prezentau 
spre a solicita achitarea unei facturi. „Bani”, spunea laconic 
la fiecare sfârşit de lună. Şi atunci Desnoyers începea să se 
lamenteze şi să blesteme. De unde era să-i scoată? 
Bătrânul, aplicând cu asprime hotărârea stabilită, nu 
admitea nici cel mai mic avans din luna următoare. || forţa 
la un regim de mizerie: trei mii de franci pe lună! Ce putea 
face oare cu această sumă un om bine crescut...? Hotărât 
să-l limiteze la această subvenție, strângea mereu cercul, 
intervenind personal în administrarea casei sale, tocmai 
pentru ca doamna Luisa să nu poată să-i facă fiului ei 
daruri. Pentru a remedia oarecum situaţia în care se afla, a 
intrat în contact cu diferiţi cămătari din Paris, vorbindu-le 
de proprietatea sa de dincolo de ocean, dar totul a rămas 
fără rezultat. Aceşti domni aveau la îndemână pe 
reprezentanţii tineretului ţării proprii şi nu se arătau 
interesaţi să-şi pericliteze capitalurile în Lumea Nouă. Tot 
eşecului au fost sortite şi repetatele manifestări de 
dragoste, prin care urmărea să-l convingă pe domnul 
Marcel că trei mii de franci pe lună reprezentau o sumă de 
mizerie. Milionarul urla însă plin de indignare. Trei mii de 
franci o mizerie! Dar datoriile fiului pe care era nevoit să le 
plătească în diferite împrejurări...! 

— Când eram de vârsta ta... începea să spună. 

Julio întrerupea însă conversaţia. Auzise de nenumărate 
ori istoria vieţii tatălui său. Bătrân zgârcit...! Ceea ce îi 
dădea în fiecare lună nu reprezenta altceva decât renta de 
la moştenirea lăsată de bunicul său... Şi, dând ascultare 
sfaturilor lui Argensola, îndrăzni să pretindă pământul. Avea 
de gând să-l încredinţeze spre administrare lui Celedonio, 
vechiul vătaf, care devenise o personalitate în ţara sa, şi pe 
care e) îl denumea în râs unchiul meu. Desnoyers a primit 
cu nepăsare răzvrătirea lui: „Mi se pare legitim. Acum eşti 
major”. Dar, după ce i-a predat moştenirea, s-a ocupat 
personal de cheltuielile casei, dispensând-o pe doamna 
Luisa de obligaţia de a mai mânui banii. De atunci îl privea 


99 


pe fiul său ca pe un veritabil adversar, pe care trebuia să-l 
învingă cu orice chip. tratându-l, cu prilejul scurtelor sale 
apariţii în bulevardul Victor Hugo, cu o curtoazie glacială, ca 
pe un străin oarecare. 


Un belşug de scurtă durată învioră atunci atelierul. Julio 
îşi mări cheltuielile, considerându-se bogat. Însă scrisorile 
unchiului din America îi risipiră treptat aceste iluzii. Sumele 
de bani remise de unchiul său depăşeau cu foarte puţin pe 
cea pe care i-o dăduse lunar tatăl său. La scurtă vreme însă 
sumele se diminuară într-un mod îngrijorător. Toate 
calamităţile de pe pământ se abătuseră parcă peste câmp, 
atât era de alarmat Celedonio. Lipsea nutreţul - uneori, din 
cauza secetei, alteori din pricina inundaţiilor, iar vitele 
piereau cu sutele. Julio avea totuşi nevoie de venituri mai 
mari, iar metisul, viclean, îi trimitea ceea ce putea, şi numai 
sub formă de simplu împrumut, urmând să-şi recupereze 
diferenţa când aveau să facă socotelile. Cu toate ajutoarele 
primite, tânărul Desnoyers avea în continuare necazuri. De 
la o vreme juca cărţi într-un cerc elegant, sperând în acest 
fel să-şi poată înlătura periodicele strâmtorări, însă soluţia 
aceasta s-a dovedit contrară intenţiilor, ea contribuind la 
dispariţia cu o şi mai mare repeziciune a banilor primiţi din 
America... Cum era oare cu putinţă ca un om ca el să fie 
terorizat de grijă pentru că îi lipseau câteva mii de franci! 
Cu ce îl încălzea dacă avea un tată ce stăpânea atâtea 
milioane? 

Când creditorii deveneau ameninţători, recurgea la 
secretar. Trebuia să ia imediat legătură cu mama sa; căuta 
să evite lacrimile şi mustrările ei. Şi Argensola se strecura 
ca un hoţ pe scara de serviciu a hardughiei de pe Victor 
Hugo. Locul întâlnirii era întotdeauna bucătăria. De fiecare 
dată însă exista pericol ca teribilul Desnoyers să ajungă aici 
mânat de una dintre treburile sale de om gospodar, 
surprinzându-l pe intrus. Doamna Luisa, mişcată di 
dramaticele cuvinte ale mesagerului, plângea. Cu ce putea 
să-l ajute... Era mai săracă decât servitoarele ei. Avea 
bijuterii, multe bijuterii, în schimb, niciun franc pe mâna ei. 


100 


Argensola propuse însă o soluţie demnă de experienţa sa. 
El avea să o ajute pe buna şi mărinimoasa mamă, ducând 
la muntele de pietate câteva din bijuterii, învățase drumul. 
Şi doamna îi acceptă sfatul: i-a încredinţat numai bijuterii, 
nu prea scumpe, bănuind că nu avea să le mai vadă. 
Mustrările de conştiinţă o determinau uneori să-l refuze, 
plină de revoltă. Putea afla Marcel şi atunci ar fi fost 
îngrozitor...! În asemenea situaţii, spaniolul considera o 
ofensă să plece cu mâna goală. Şi dacă tot nu căpăta bani, 
atunci încărca un coş cu butelii din bogata pivniţă a lui 
Desnoyers. 

În fiecare dimineaţă doamna Luisa intra în Saint-Honore 
d'Eylau ca să se roage pentru fiu său. Această biserică 
reprezenta o insuliţă ospitalieră şi familiară în oceanul 
neexplorat al Parisului. Aici schimba cuvinte de politeţe cu 
credincioşi obişnuiţi, oameni din cartier, proveniţi din 
diversele republici ale Lumii Noi. Avea convingerea că se 
afla mai aproape de Dumnezeu şi de sfinţi, când auzea, în 
tinda bisericii, vorbindu-se în limba sa. Pe lângă această 
ambianţă era aici şi un fel de salon în care st consumau 
marile momente din viaţa coloniei sud-americane. Într-o zi 
era o nuntă cu flori, orchestre şi cântece. Ea împreună cu 
Chichi saluta ceremonios persoanele cunoscute, felicitându- 
i apoi pe miri. În altă zi erau depuse aici rămăşiţele 
pământeşti ale unui fost preşedinte de republică sau ale 
vreunul alt personaj de dincolo de mări care îşi încheiase la 
Paris existenţa sa furtunoasă. Bietul preşedinte! Bietul 
general...! Doamna Luisa îşi reamintea de cel dispărut. Il 
văzuse în biserică în repetate rânduri, ascultând cu 
smerenie liturghia, şi acum se indigna auzind gurile rele 
care, în loc să se roage pentru odihna lui reaminteau 
execuțiile ordonate de el, sau băncile lichidate pe când se 
afla în ţara sa. Un domn atât de bun şi atât de credincios! 
Dumnezeu să-l odihnească în împărăţia cerului...! Şi, 
părăsind acest lăcaş, cu ochi înduioşaţi, contempla în piaţă 
călăreţii şi amazoanele care se îndreptau spre pădure, 
automobilele luxoase, dimineaţa plină de soare, plină de 
acea frăgezime copilărească ce o oferă primele ore ale zilei, 


101 


recunoscând că a trăi era totuşi plăcut. 


Sentimentul de recunoştinţă faţă de tot ce o înconjura 
culmina cu admiraţia pe care o manifesta faţă de 
monumentul din mijlocul pieţii, acoperit în întregime cu 
aripi desfăşurate, ca şi cum s-ar fi desprins de pe sol. Victor 
Hugo...! Îi era suficient să audă acest nume spus de fiul ei, 
pentru a privi statuia aceasta cu un interes deosebit. De 
altfel, tot ceea ce ştia despre poet era că murise. De lucrul 
acesta aproape că era sigură. ŞI-I închipuia în viaţă ca un 
mare prieten al lui Julio, având în vedere frecvenţa cu care 
acesta îi repeta numele. 

Vai, fiul ei...! Toate gândurile, toate presupunerile, toate 
dorinţele ei porneau către el şi către înverşunatul ei soţ. 
Jinduia ca cei doi bărbaţi să se înţeleagă, să se sfârşească o 
dată o luptă în care ea era singura victimă. Va face 
Dumnezeu, oare, această minune...? Asemenea unui bolnav 
care îşi schimbă sanatoriul, sperând să-şi capete astfel 
sănătatea, părăsea biserica din strada ei, îndreptându-şi 
paşii spre Capela Spaniolă din bulevardul Friedland. In 
acest loc se afla cu adevărat printre ai ei. Sud-americane 
distinse şi elegante de parcă ar fi fost desprinse dintr-o 
pagină a revistelor de mode îi stârneau admiraţia, în 
comparaţie cu alte femei, mai prost îmbrăcate, grase, cu 
hermine teatrale şi cu bijuterii vechi. Aceste doamne, 
adunate în pronaos vorbeau cu glas puternic şi făceau 
gesturi largi cu mâinile. Fiica fermierului îşi permitea să le 
salute, deoarece participa şi ea la toate operele de 
binefacere şi, văzând că i se răspunde la salut, încerca o 
satisfacţie care o făcea să uite pentru o clipă suferinţele ei. 
Erau din familiile acelea pe care le admirase tatăl ei, fără să 
ştie de ce; proveneau din patria mamă, cum se spunea, de 
dincolo de ocean, toate fiind, pentru buna doamnă Chicha, 
preastimate, preainalte, şi înrudite cu regii. Nu ştia dacă 
trebuia să le dea mâna sau să se aplece din genunchi, aşa 
cum auzise că se obişnuia la curţile regale. Trecând însă 
mai departe, în minte îi năvălea cu aceeaşi intensitate 
marea ci supărare pentru care venise aici să ceară ajutor. 


102 


Ei, dacă bunul Dumnezeu i-ar asculta ruga şi ar veghea 
asupra fiului ei, cu marea lui îndurare...! 


De Julio şi-a amintit însă gloria, care l-a prins în mrejele 
sale cu străşnicie. Astfel, peste noapte, s-a pomenit asaltat 
de toate onorurile şi avantajele celebrităţii. Reputația vine 
pe neaşteptate şi pe căile cele mai întortocheate şi 
necunoscute. Nici pictarea sufletelor şi nicio existenţă 
întâmplătoare, plină de amoruri costisitoare şi de dueluri 
complicate, nu-i aduseseră tânărului Desnoyers un renume. 
Gloria i se trase de la picioare. 

De peste mări sosise o nouă sursă de delectare şi fericire 
a mulțimilor, în saloane, oamenii se adresau unii altora într- 
o manieră tipică celor iniţiaţi care caută să se descopere 
reciproc: „Dumneata ştii să dansezi tango...?” Tangoul 
cucerise lumea. Devenise imnul eroic al unei umanităţi care 
îşi canaliza năzuinţele în legănarea armonioasă a şoldurilor 
- inteligenţa pornind de la picioare. O muzică incoerentă şi 
monotonă, de inspiraţie africană, satisfăcea idealul artistic 
al unei societăţi care nu cunoştea alte nevoi. Lumea 
dansa... dansa... dansa... Introdus în America de Sud de 
către marinarii care încărcau păstrama pentru Antile, un 
dans al negrilor din Cuba cuceri pământul întreg în câteva 
luni, înconjurând planeta şi trecând triumfător de la un 
popor la altul... asemenea Marsiliezei. Pătrundea până şi în 
curţile cele mai conservatoare, surpând cu prudenţă 
tradiţiile şi eticheta, ca un cântec al revoluţiei: revoluţia 
frivolităţii. Papa trebui să se convertească în profesor de 
dans, recomandând dansul furlana împotriva tangoului, 
întrucât întreaga lume creştină, fără excepţie, s-a unit în 
dorinţa comună de a agita picioarele cu o frenezie 
asemănătoare cu aceea a posedaţilor din evul mediu. 


Julio Desnoyers, socotind că acest dans al adolescenţei 
sale a triumfat definitiv în întregul Paris, i s-a dedicat cu 
acel entuziasm pe care ţi-l inspiră o iubită trecută de anii 
tinereţii. Cine i-ar fi prezis, pe când era student şi frecventa 
dansurile cele mai abjecte din Buenos Aires, supravegheate 


103 


de poliţie, că-şi făcea atunci ucenicia gloriei! 

Intre orele cinci şi şapte, sute de ochi plini de admiraţie îl 
urmăreau prin saloanele de pe Champs-Elysées, unde cu 
cinci franci puteai să bei o ceaşcă de ceai şi să participi la 
dansul sacru. „Are linie”, spuneau doamnele, privind cu un 
sentiment de încântare corpul zvelt, de statură mijlocie, ce 
părea făcut din puternice resorturi. Îmbrăcat într-o jachetă 
strânsă în talie şi piepţi proeminenţi, iar în picioarele mici, 
de femeie, cu cizme de lac, cu tocuri înalte şi carâmbi albi, 
dansa grav, cu un aer preocupat, ca un matematician în 
faţa unei probleme, în timp ce reflectoarele aruncau o 
nuanţă albăstruie peste cele două panglici strălucitoare, de 
culoare închisă, strâns legate, în pletele sale. Femeile 
doreau să-l cunoască, sperând ca prietenele lor să devină 
geloase văzându-le în braţele maestrului. Invitaţiile îl 
bombardau. In faţa paşilor lui, uşile celor mai inaccesibile 
saloane se deschideau. Fiecare după amiază însemna 
pentru el zeci de prietenii. Moda aceasta adusese de 
dincolo de ocean, ca profesori, compatrioți din mahalalele 
oraşului Buenos Aires, mândri, dar stăpâniţi de emoţii, 
văzându-se aclamaţi la scenă deschisă, asemenea unui 
tenor de faimă sau unui conferenţiar. Peste toţi aceşti 
dansatori, plătiţi şi de o vulgară originalitate, se impunea 
Julio  Desnoyers.  Întâmplările petrecute în viaţa sa 
anterioară erau comentate şi apreciate de femei drept 
aventuri de îndrăgostit romantic. 

— Ai să te distrugi - spunea Argensola. Dansezi prea 
mult. 

Voga de care se bucura prietenul său constituia pentru el 
o sursă de noi necazuri. Lecturile plăcute de la gura sobei 
erau întrerupte în fiecare zi. Bărbatul devenit celebru îl 
silea, prin dispoziţii categorice, să plece la plimbare. „O 
nouă lecţie”, spunea parazitul. lar când rămânea singur, 
primea numeroase vizite, numai de femei; unele iscoditoare 
şi agresive, altele, melancolice, cu aer nevinovat, veneau 
să-i întrerupă meditativa să pierdere de vreme. Una dintr- 
acestea, prin perseverenţa ei, înspăimântase pe titularii 
atelierului. Era din America de Nord, de o vârstă incertă, 


104 


între treizeci şi doi şi cincizeci şi nouă de ani. ce purta 
întotdeauna nişte fuste scurte care se ridicau indiscret, ca 
la comanda unui resort, ori de câte ori se aşeza. Câteva 
dansuri cu Desnoyers au fost urmate de o vizită în rue de la 
Pompe, drept care a considerat că-şi câştigase nişte 
drepturi sfinte şi îl urmărea pe maestru cu disperarea unei 
iubite abandonate. Julio o şterse aflând că această 
frumuseţe care privită din spate, etala linii suple şi plină de 
tinereţe, era bunica a doi nepoți. „Master Desnoyers nu-i 
acasă” îi răspundea invariabil Argensola când apărea. 
Plângând, bunica izbucnea atunci în ameninţări. Avea să se 
sinucidă în acea clipă şi cadavrul ei avea să le impresioneze 
pe toate femeile care îi răneau ceea ce dânsa considera că- 
i aparţine. Acum Argensola era acela care-şi expedia 
tovarăşul când simţea nevoia să rămână singur. „Cred că o 
să ne viziteze nord-americana”, spunea el. aşa, într-o 
doară. Şi marele bărbat fugea, folosindu-se de multe ori de 
scara de serviciu. 


În această perioadă începu cel mai important eveniment 
din viaţa lui. Familia Desnoyers urma să se unească cu cea 
a senatorului Lacour. Rene, unicul fiu al acestuia, reuşise să 
inspire surorii lui, Chichi, un oarecare interes care era 
aproape dragoste. Lacour dorea pentru descendentul său 
câmpiile întinse şi cirezile fără număr care-l impresionau ca 
o poveste minunată, ori de câte ori i se vorbea despre ele. 
Deşi era văduv, încerca o plăcere deosebită să dea în casa 
sa reuniuni şi banchete. Flecare nouă celebritate îi prilejuia 
un nou prânz. Nu exista om de seamă, în trecerea prin 
Paris, călător din cele mai îndepărtate colţuri ale 
pământului, sau cântăreţ cu renume care să nu fie prezent 
în sufrageria lui Lacour. Fiul lui Desnoyers - asupra căruia 
se fixase acum - îi inspirase o afecţiune subită. Senatorul 
era un bărbat modern, care considera celebritatea ca atare. 
Era suficient ca cineva cu nume de răsunet să-i bată la uşă, 
ca el să-l accepte fără rezerve. Vizitându-l, el îl prezenta pe 
Julio cu justificată mândrie prietenilor săi, puţin mai lipsind 
să-l numească iubite maestre. Tangoul constituia 


105 


pretutindeni singurul subiect de discuţie. Până şi la 
Academie s-a vorbit de el, demonstrându-se în mod 
convingător că tineretul din antica Atenă se distra cu ceva 
asemănător... Şi Lacour care visase o viaţă întreagă o 
republică ateniană pentru ţara sa... 


La aceste reuniuni tânărul Desnoyers cunoscu pe soţii 
Laurier. El era inginer, proprietar al unei fabrici de motoare 
pentru automobile, în împrejurimile Parisului, bărbat cam la 
treizeci şi cinci de ani, înalt, puţin cam greoi, tăcut, a cărui 
privire pătrunzătoare, pe care şi-o plimba cu insistenţă în 
jurul soţiei, urmărea parcă să pătrundă cât mai adânc în 
oamenii şi în lucrurile din preajmă. Doamna Laurier, mai 
mică cu zece ani decât soţul ei, părea să se distanţeze de el 
printr-un contrast flagrant. Elegantă şi plină de frivolitate, 
ea iubea viaţa numai pentru plăcerile şi satisfacţiile pe care 
i le putea oferi. Părea că acceptase cu oarecare îngăduinţă 
divinizarea tăcută şi gravă a soţului. Faţă de o persoană de 
valoarea lui. nu putea să aibă un alt comportament. Pe 
deasupra, ea contribuise în căsnicie cu o dotă de trei sute 
de mii de franci, capital care permisese inginerului să-şi 
lărgească afacerile, încheierea acestei căsnicii se datora 
senatorului. Laurier era fiul unui coleg al său din tinereţe. 


Pentru Marguerite Laurier, prezenţa lui Julio în salonul 
plicticos al lui Lacour constitui o rază de soare. Ea gusta 
dansul la modă, frecventând ceaiurile urmate de tangouri 
unde era admirat Desnoyers. Să se afle alături de acest 
bărbat celebru şi interesant pe care şi-l disputau femeile.. - 
Şi ca să nu fie socotită ca toate celelalte burgheze obişnuite 
ale casei senatorului, ea vorbea numai despre croitoresele 
din rue de la Paix, declarând că o femeie care se respectă 
nu poate ieşi pe stradă cu o toaletă care nu valorează cel 
puţin opt sute de franci, fără să mai... aibă în vedere 
pălăria, de o mie de franci, cât costa cu câţiva ani în urmă 
şi care acum devenise ceva banal. 


După cunoştinţa aceasta, micuța Laurier - cum îi 


106 


spuneau prietenele, în ciuda impozantei sale staturi - 
ajunse să fie căutată de profesor şi invitată să danseze cu 
el sub priviri pline de dispreţ şi invidie. Era un adevărat 
succes pentru o soţie de inginer, care umbla în toate părţile 
în automobilul soţului ei...! Julio, la început, a simţit atracţia 
noului. O crezu la fel cu toate celelalte care lâncezeau în 
braţele sale, urmărind doar ritmul complicat al dansului. 
Apoi i se păru altfel. Refuzurile ei, cu toate declaraţiile şi 
micile intimităţi pe care şi le-au permis, l-au înflăcărat şi 
mai mult. Până atunci el nu avusese niciodată de-a face cu 
o femeie ca ea. Cele pe care le cunoscuse în prima 
perioadă erau cliente ale restaurantelor nocturne, obişnuite 
să primească bani. Celebritatea îi aducea acum în braţe 
doamne din înalta societate, cu un trecut îndoielnic, dornice 
de noutăţi şi peste măsură de versate. Burgheza aceasta 
care se apropia de el, iar în clipa când ar fi trebuit să 
cedeze dădea înapoi dintr-o pudoare ce renăştea brusc, 
reprezenta un caz neobişnuit. 


Saloanele în care se dansa tangoul au suferit o mare 
pierdere. Desnoyers îşi făcea apariţia din ce în ce mai rar, 
abandonându-şi celebritatea în favoarea profesioniştilor. 
Treceau săptămâni întregi fără ca devotatele sale, de la 
cinci la şapte, să-i mai poată admira cărarea din păr în 
lumina reflectoarelor şi în ritmul unor mişcări graţioase. 

_ Marguerite Laurier părăsi şi ea locurile acestea. 
Intrevederile lor căpătară ceva din farmecul romanelor de 
dragoste citite de ea mai demult, care aveau ca ambianţă 
Parisul. Se ducea, tremurând de emoție, să se întâlnească 
cu Julio şi, la gândul că ar putea fi recunoscută, îşi alegea 
îmbrăcămintea cea mai posomorâtă, lăsând să-i cadă peste 
obraz un văl bogat, vălul adulterului, cum spuneau 
prietenele ei. Îşi dădeau întâlnire în scuarurile de cartier 
mai puţin frecventate, şi îşi schimbau de fiecare dată 
locurile, ca nişte păsări fricoase ce-şi iau zborul la cel mai 
mic zgomot, pentru a se aşeza într-un loc mai ferit. Uneori 
se vedeau în Buttes-Chaumont, alteori preferau grădinile de 
pe malul stâng al Senei, Luxembourg-ul, şi chiar 


107 


îndepărtatul parc Montsouris. Trecea prin momente de 
groază gândindu-se că soţul ei ar putea să o surprindă, deşi 
conştiinciosul inginer trăia în fabrică, şi foarte departe de 
realitate. Uneori, înfăţişarea şi exagerata sa precauţie, 
pentru a se strecura neobservată, atrăgeau în mod 
deosebit atenţia trecătorilor. 


Julio îşi pierdea răbdarea cu această dragoste mai mult 
rătăcitoare, din care nu se alesese decât cu câteva sărutări, 
şi acelea pe furate. In cele din urmă, impresionat de 
cuvintele rugătoare ale Margueritei, revenea la sentimente 
mai bune. Ea nu dorea să fie a lui ca toate celelalte; trebuia 
să se convingă că dragostea aceasta avea să dureze cât 
vor trăi. Era primă ei aventură şi dorea să fie ultima. Vai! 
Era vorba de reputaţia ei neatinsă de până atunci...! Teama 
pentru ce va spune lumea...! Ambii s-au întors la 
adolescenţă; se iubeau cu pasiunea încrezătoare şi 
copilărească a celor cincisprezece ani pe care nu au 
cunoscut-o niciodată. Julio sărise de la copilărie la 
destrăbălare, parcurgând deodată întreaga iniţiere a vieţii. 
Ea se căsătorise pentru a fi la fel ca celelalte, pentru a 
dobândi respectul şi libertatea unei femei căsătorite, 
nutrind pentru soţul ei doar o vagă recunoştinţă. „Sfârşim 
acolo unde alţii încep”, spunea Desnoyers. 


Pasiunea lor îmbrăca toate formele unei iubiri intense, 
credincioase şi împărtăşite. Când îşi strângeau mâinile şi-şi 
acordau un sărut, pe o bancă într-o grădină la ora 
crepusculului, erau  cuprinşi de un sentimentalism 
romanţios. El păstra o şuviţă din părul Margueritei, cu toate 
că se îndoia de autenticitatea ei, puţind foarte bine să 
provină dintr-o perucă cerută de moda vremii. Ea îşi lăsa 
capul pe umărul lui ghemuindu-se, ca şi cum i-ar fi implorat 
protecţie, dar aceasta se petrecea mereu sub cerul liber. 
Julio încerca intimităţi mai mari, profitând uneori de 
interiorul unei trăsuri, dar madame le respingea cu energie. 
Reacţiile ei păreau inspirate de o dualitate contradictorie. În 
fiecare dimineaţă când se trezea, era dispusă unei dăruiri 


108 


totale. Dar peste zi, când era alături de el, reapărea în ea 
mica burgheză, temătoare pentru reputaţia ei, ascultătoare 
faţă de învăţămintele mamei sale. 

Într-o zi consimţi să-i viziteze atelierul, îmboldită de 
interesul pe care-l inspiră căminul locuit de persoana iubită. 
„Jură că mă vei respecta.” El jura ori de câte ori era nevoie, 
aşa că jură şi acum pentru tot ce-i cerea Marguerite... Şi, 
din ziua aceea, nu s-au mai întâlnit în grădini şi nici n-au 
mai hoinărit biciuiţi de vântul iernii. Rămâneau în atelier, şi 
Argensola se văzu nevoit să-şi schimbe modul de viaţă, 
aciuindu-se lângă soba vreunui alt pictor prieten pentru a-şi 
continua lecturile. 


Situaţia aceasta a dăinuit vreo două luni. N-au putut afla 
însă niciodată ce forţă ascunsă a contribuit la prăbuşirea 
fericirii lor liniştite. Putea prea bine să fi fost o prietenă de-a 
ei, care, intuind situaţia, a adus-o la cunoştinţa soţului prin 
intermediul unei scrisori anonime, sau pur şi simplu s-a dat 
singură de gol, manifestând bucurii inexplicabile altora, 
întorcându-se târziu acasă, unde era aşteptată cu masa 
pregătită, şi, de ce nu, şi prin aversiunea pe care o arăta 
inginerului în clipele de intimitate matrimonială, dorind 
astfel să menţină vie amintirea celuilalt. A aparţine în 
acelaşi timp şi bărbatului legitim şi celui pe care-l iubea 
însemna pentru ea un adevărat supliciu, imposibil de 
suportat în raport cu înflăcărarea de care fusese cuprinsă. 


Într-o seară, în timp ce trecea grăbită pe rue de la 
Pompe, privindu-şi îngrozită ceasul că nu apărea de nicăieri 
un automobil sau un simplu fiacre!, un bărbat îi tăie 
drumul... Etienne Laurier! De câte ori îşi amintea de acea 
clipă tragică era cuprinsă de groază. Era convinsă că nu 
avea să scape cu viaţă. Bărbaţii serioşi, supuşi, stăpâniţi de 
timiditate, în momentele de mânie sini asemenea unor 
vulcani. Soţul ştia totul. Cu aceeaşi răbdare cu care îşi 
soluţiona problemele întreprinderii sale, el o studiase zi de 
zi fără ca pe figura sa indiferentă să se poată observa ceva. 


12 Birjă, în franceză în original (n. tr.). 
109 


Supravegherea durase însă până în clipa în care şi-a dat pe 
deplin seama că fericirea lui fusese călcată în picioare. 

Marguerite nu ar fi crezut niciodată că soţul ei şi-ar fi 
putut manifesta atât de grosolan şi de zgomotos pasiunile. 
Se aştepta ca el să privească faptele cu o uşoară ironie 
filosofică, aşa cum procedează toţi bărbaţii distinşi, aşa 
cum procedaseră şi bărbaţii unora dintre prietenele sale. 
Insă bietul inginer, care, dincolo de ocupațiile lui zilnice, nu 
cunoştea altceva în afara soţiei lui, pe care o iubea şi o 
admira ca pe o fiinţă blândă şi delicată, sinteză a graţiei şi 
eleganţei, nu a putut trece cu vederea, şi a ţipat plin de 
vehemenţă şi fără menajamente, făcând ca scandalul să se 
răspândească cu iuţeală printre toate cunoştinţele. 
Senatorul era cuprins de un sentiment deosebit de 
neplăcut, amintindu-şi că vinovaţii se cunoscuseră în 
respectabila lui locuință. Şi-a îndreptat însă mânia 
împotriva soţului. Considera ca o mare lipsă a acestuia 
faptul de a nu fi ştiut să se adapteze vieţii! Femeia rămâne 
femeie, oricine ar fi ea, şi totul se aranjează. Dar în faţa 
manifestărilor imprudente ale acestui exaltat, orice soluţie 
elegantă devenise imposibilă; trebuia introdus divorţul. 

Bătrânul Desnoyers s-a mâniat peste măsură, când a 
aflat de ultima ispravă a fiului său. Laurier îi inspira un 
mare respect. Solidaritatea instinctivă ce există între 
oamenii sârguincioşi, răbdători şi liniştiţi, îi făcuse să se 
caute unul pe altul. La seratele senatorului, solicita 
inginerului informaţii privind mersul afacerilor, interesându- 
se de dezvoltarea acelei fabrici, despre care inginerul 
vorbea cu o adevărată simţire părintească. Milionarul, a 
cărui faimă de om zgârcit devenise notorie, ajunsese să-i 
ofere un ajutor dezinteresat dacă într-o zi ar fi considerat 
necesară extinderea activităţii sale atât de laborioase. ŞI 
tocmai acestui om cumsecade, fiul său, un dansator 
uşuratic şi fără rost, venea să-i fure fericirea... 

La început, Laurier era hotărât să se bată. Mânia lui 
ajunsese la fel cu aceea a unui cal de tracţiune care, 
simțind că-l copleşeşte povara din căruţă, rupe hamurile, 
azvârle, îşi agită coama, nechează înfundat, şi muşcă. 


110 


Desnoyers tatăl se declară împotriva unei astfel de 
hotărâri... Însemna un scandal în plus! Julio dedicase 
mânuirii armelor cea mai mare parte a vieţii. 

— Îl va omori - spunea senatorul. Sunt sigur că-l va 
omori. Este o logică a vieţii: cel de prisos omoară 
întotdeauna pe cel care slujeşte la ceva. 

Dar nu s-a întâmplat nimănui nimic. Bătrânul republican 
a ştiut să-i mânuiască, şi pe unul şi pe altul cu aceeaşi 
abilitate cu care opera şi pe culoarele senatului, ori de câte 
ori izbucnea o criză ministerială. Scandalul a fost înăbuşit. 
Marguerite s-a mutat la mama ei, şi odată cu aceasta, au şi 
început formalităţile în vederea divorţului. 

În unele după amieze, când orologiul din atelier bătea ora 
şapte, ea spunea cuprinsă de tristeţe, după osteneala unor 
îndelungate clipe amoroase: 

— Să plec... Să plec, când de fapt aceasta este casa mea 
adevărată... Vai, de ce nu suntem căsătoriţi! 

Şi el, care simţea că în sufletul lui înflorea o întreagă 
grădină de - virtuţi burgheze, ignorate până atunci, repeta 
convins: 

— Este adevărat. De ce nu suntem căsătoriţi! 

Dorinţele lor se puteau realiza. Soţul le deschisese calea 
printr-o hotărâre neaşteptată. Dar pentru a se putea 
căsători cu Marguerite, tânărul Desnoyers plecă în America, 
de unde spera să obţină ceva bani. 


111 


IV. 
VĂRUL DE LA BERLIN 


Atelierul lui Julio Desnoyers ocupa ultimul etaj cate 
dădea spre stradă. Ascensorul şi scara principală ajungeau 
până în faţa uşii sale. Celelalte două apartamente plasate 
în partea opusă primeau lumina dintr-o curte interioară, şi 
aveau ca singur mijloc de acces - scara de serviciu, care 
urca până la mansardă. 

Rămas singur în atelier, cât timp a durat călătoria 
amicului său, Argensola a căutat să câştige prietenia 
vecinilor de pe palier. Cel mai mare dintre acele două 
apartamente rămânea pustiu toată ziua. Stăpânii reveneau 
acasă după ce luau masa la restaurant. Şi soţul şi soţia 
erau funcţionari şi doar în zilele de sărbătoare rămâneau în 
locuinţa lor. Bărbatul, viguros şi cu o înfăţişare 
impunătoare, era inspector într-un mare magazin. Cândva 
fusese militar în Africa - purta o decorație - de unde 
revenise cu gradul de sublocotenent în rezervă. Soţia era o 
blondă planturoasă, puţin cam anemică, cu ochi adânci şi 
nostalgici. Uneori, în zilele de sărbătoare rămânea ore 
întregi în faţa pianului, trecând, ca o aducere aminte, de la 
o melodie la alta, întotdeauna aceleaşi. Alteori, Argensola, 
aruncându-şi privirea printr-o ferestruică interioară, o 
vedea gospodărind la bucătărie, ajutată de soţul ei, cu care 
făcea haz de stângăciile şi de lipsa de experienţă în 
pregătirea dejunului de duminică. 

Portăreasa pretindea că vecina ar fi nemţoaică, ea 
declara însă că e elveţiancă. Era casieră într-un magazin, 
dar nu la un loc cu soţul. Dimineaţa ieşeau împreună pentru 
a se despărţi în Place de l'Etoile, de unde o pornea fiecare 


112 


în direcţii deosebite. La ora şapte seara se revedeau 
sărutându-se în plină stradă, ca nişte îndrăgostiţi ce se 
întâlnesc pentru prima oară. şi după ce luau masa, 
reveneau în cuibul lor din rue de la Pompe. Toate 
tentativele lui Argensola de a lega prietenie cu ei s-au lovit 
de egoismul şi însingurarea acestei perechi. Îi răspundeau 
de fiecare dată cu o amabilitate glacială: trăiau numai 
pentru ei. 

Celălalt apartament, compus din două camere, era 
ocupat de un singur bărbat - rus sau polonez - care se 
întorcea întotdeauna acasă cu pachete cu cărţi, pentru a 
scrie apoi ore întregi în faţa unei ferestre ce dădea în spre 
curte. Spaniolul l-a considerat, chiar de la început, un om 
misterios, înzestrat, poate, cu mari merite; un adevărat 
personaj de roman. Îl impresiona aspectul exotic al lui 
Tchernoff: barba lui în dezordine, chica strălucind a ulei, 
ochelarii sprijiniți pe un nas mare ce părea deformat de o 
lovitură de pumn. Un miros caracteristic, de vin ieftin şi 
combinat cu iz de haine îmbibate de transpiraţie îl învăluia 
ca un nimb invizibil. Argensola îl simţea îndată când intra 
pe uşa de serviciu: „Prietenul Tchernoff a venit acasă”. ŞI-I 
întâmpina în faţa scării interioare, pentru a se întreţine 
câteva clipe cu el ca între vecini. O bună bucată de vreme, 
acesta nu l-a primit în locuinţa sa. Spaniolul era înclinat să 
creadă că se dedica alchimiei sau avea preocupări oculte. 
Când, în sfârşit, reuşi să intre, privirea i s-a oprit asupra 
unor mormane de cărţi, multe cărţi, pe unde vrei şi unde nu 
vrei, pe jos, pe rafturi. Îngrămădite în colţuri, pe scaune, pe 
mese vechi şi pe un pat care era aranjat doar uneori, când 
stăpânul, sufocat de cantitatea de praf şi de pânzele de 
păianjeni, ţesute în toate ungherele, făcea apel la o 
prietenă a portăresei. 

Profund dezamăgit, Argensola se convinse, până la urmă, 
că nu exista nimic misterios în viaţa acestui om. Şi lucra, 
aşezat la masa din faţa ferestrei, la nişte traduceri, unele, 
comandate, altele, făcute de plăcere, spre a fi publicate în 
ziarele socialiste. Uimitor la acest om era marele număr de 
limbi pe care le cunoştea. 


113 


— Le ştie pe toate - îi spuse lui Desnoyers, descriindu-l 
pe acest vecin, îi este suficient să audă limbă nouă pentru 
ca să o stăpânească în câteva zile. Posedă cheia, secretul 
limbilor vii şi moarte. Vorbeşte spaniola ca şi noi, deşi nu a 
stat niciodată într-o ţară în care se vorbeşte această limbă. 

Senzaţie de mister a mai încercat Argensola când a citit 
în fugă, bineînţeles, titlurile unora din numeroasele cărţi 
aflate claie peste grămadă. Cele mai multe erau; cărţi 
vechi, în limbi pe care el nici nu le putea descifra, 
achiziţionate la preţuri mici prin librării sau din lăzile 
anticarilor instalaţi pe parapetele Senei. 

Numai un om ca el, care avea cheia limbilor, putea 
achiziţiona asemenea volume. Avea impresia că tocmai din 
acele mormane de volume prăfuite, unele cu foile roase de 
jur împrejur, se desprindea acea atmosferă de misticism, de 
iniţieri supraomeneşti, de secrete nedescoperite de-a 
lungul secolelor. Dar în acea mulţime de cărţi vechi, el 
zărise şi unele coperţi noi. de culoare roşie, caiete de 
propagandă socialistă, broşuri în toate limbile Europei, 
ziare, multe ziare, cu titluri ce aminteau revoluţia. 


Se părea că lui Tchernoff nu prea-i făcea plăcere vizitele 
şi conversațiile. Zâmbea enigmatic în barba sa de căpcăun, 
economisind cuvinte, pentru a nu prelungi discuţia. In 
schimb, Argensola avea mijloace ca să-l domine pe acest 
personaj neprietenos. Era suficient să clipească dintr-un 
ochi, semnificând o anumită invitaţie: „Mergem?”, şi 
amândoi se instalau pe divan la Desnoyers sau în bucătăria 
atelierului, în faţa unei sticle provenite din bulevardul Victor 
Hugo. Vinurile scumpe ale domnului Marcel îl înduioşau pe 
rus, făcându-l mai comunicativ, dar nu îndeajuns, nici prin 
acest mijloc, deoarece spaniolul, reuşea să afle prea puţine 
informaţii cu privire la viaţa lui. Pomenea uneori numele lui 
Jaurès şi pe ale altor socialişti. De altfel, singura sursă de 
existenţă o constituiau traducerile pentru ziarele partidului. 
In discuţiile purtate, i-a scăpat de câteva ori numele de 
Siberia, adăugând că a stat acolo mult timp. Nu-i plăcea 
însă să vorbească despre acest ţinut îndepărtat, vizitat 


114 


împotriva voinţei sale. În asemenea momente, zâmbea cu 
îngăduinţă, fără să facă însă alte destăinuiri. 

A doua zi dimineaţă, după sosirea lui Julio Desnoyers, în 
vreme ce Argensola şedea de vorbă cu Tchernoff pe 
palierul scării de serviciu, auzi soneria de la uşa atelierului 
ce făcea legătura cu scara principală. Era de-a dreptul uluit. 
Rusul, care avea numeroase cunoştinţe printre oamenii 
politici cu concepţii avansate, îl informa în legătură cu 
demersurile pe care le făcea Jaurès în vederea menţinerii 
păcii. Mai existau încă destui care nutreau această 
speranţă. Tchernoff comenta această amăgire cu zâmbetul 
său de sfinx turtit. Avea motivele sale să se îndoiască... 
Soneria zbârnâi din nou, silindu-l pe spaniol să-şi 
părăsească prietenul, pentru a deschide. 

Un domn dorea să-l vadă pe Julio. Vorbea corect 
franceza, însă accentul său îl surprinse pe Argensola. 
Intrând în dormitor, unde Julio abia se sculase, îi spuse plin 
de convingere: 

— Vărul tău de la Berlin. A venit să-şi ia rămas bun. 
Altcineva, în afară de el, nu poate fi... 

Cei trei au intrat şi au luat loc în atelier. Şi pentru ca noul 
sosit să nu aibă îndoieli asupra condiţiei sociale a 
tovarăşului lui Desnoyers, acesta i l-a prezentat. 

— Am auzit vorbindu-se de dânsul. Domnul Argensola, 
tânărul cu mari merite... 

Doctorul Julius von Hartrott făcu această afirmaţie cu 
siguranţa omului care, ştiind totul, doreşte să-şi flateze 
inferiorul acordându-i favoarea atenţiei sale. 

Cei doi veri s-au privit cu oarecare neîncredere. Cu toate 
că erau rude apropiate, se cunoşteau foarte puţin, amândoi 
simțind, deopotrivă, diferenţa totală de opinii şi de gusturi. 

Examinându-l cu mult interes pe acest învăţat, Argensola 
descoperi la el unele gesturi de ofiţer îmbrăcat în civil. 
Vădea în permanenţă dorinţa de a afişa aerul celor ce 
poartă sabie şi care, din când în când, se îmbracă civil; 
aspirație a fiecărui burghez german, spre a fi categorisit ca 
făcând parte dintr-o clasă superioară. Purta pantaloni 
strâmţi, croiţi parcă anume să poată intra în cizme. 


115 


Vestonul, la două rânduri, era strâns în talie cu pulpana 
largă şi lungă, iar reverele destul de late, aducând 
întrucâtva cu o tunică militară. Mustaţa roşcată, falca 
puternică şi părul tăiat scurt completau această aparenţă 
războinică. Doar ochii, meditativi, mari, cu pupila ştearsă, 
umbriţi şi miopi, se refugiau în spatele unor ochelari cu 
lentile groase, dându-i înfăţişarea unui om paşnic. 


Desnoyers ştia despre el că era conferenţiar la 
universitate, că publicase câteva volume groase şi grele ca 
nişte cărămizi, şi că figura printre colaboratorii unui 
Săptămânal istoric, ce apărea sub egida unei asociaţii 
pentru descoperirea de documente, condusă de un istoric 
celebru. Pe unul dintre revere avea prinsă rozeta unui ordin 
străin. Consideraţia sa pentru învățatul familiei era însoţită 
de un oarecare dispreţ. Şi el şi sora sa Chichi nutriseră, încă 
de mici, o aversiune faţă de verii lor de la Berlin, îl deranja 
mai ales faptul că familia îl prezenta pe acest pedant ca pe 
un exemplu demn de urmat, ce cunoştea viaţa doar prin 
intermediul cărţilor, şi îşi petrecea timpul cercetând 
trecutul, pentru a trage concluzii în concordanţă cu opiniile 
sale de german. Julio admira şi respecta, aproape fără 
rezerve, pe toţi scriitorii ale căror cărţi i le povestea 
Argensola, însă nu putea accepta infatuarea intelectuală a 
ilustrei sale rude. 

În timpul vizitei făcute la Berlin învățase, un cuvânt 
german cu înţeles vulgar care îl ajuta acum să-l 
caracterizeze exact. Cărţi impunătoare de cercetare 
serioasă apăreau cu duiumul în fiecare lună. Nu exista 
profesor care, pornind de la un simplu amănunt, să nu dea 
la iveală un volum enorm, scris într-un stil greoi şi confuz, 
însă cititorii, când se refereau la astfel de autori miopi, 
incapabili de a avea o viziune de ansamblu asupra 
lucrurilor, îi denumeau Sitzfleisch haben (cu fundul mare); 
era o aluzie la timpul irosit pe care-l necesitau operele lor. 
Aşadar, pentru el, vărul său era un Sitzfleisch haben. 


Doctorul von Hartrott, după ce şi-a motivat vizita, a 


116 


continuat să vorbească în spaniolă. Folosea această limbă 
întrucât fusese vorbită în familie în timpul copilăriei sale, şi, 
în afară de aceasta, dintr-o oarecare precauţie, ceea ce 
dovedea şi repetatele priviri iscoditoare aruncate în jurul 
lui. Venise să-şi ia rămas bun de la Julio. Maică-sa îi vorbise 
despre sosirea lui, şi nu s-ar fi căzut să plece fără a-l vedea. 
Trebuia să părăsească Parisul în decurs de câteva ore; 
împrejurările cereau imperios aceasta. 

— Spune-mi, crezi că va fi război? îl întrebă Desnoyers. 

— Războiul va începe mâine, sau poimâine. Cert este că 
nu-l poate evita nimeni. Este un lucru necesar pentru 
sănătatea umanităţii. 

Urmă un moment de linişte, timp în care Julio şi 
Argensola l-au privit cu uimire pe acest personaj cu aspect 
paşnic, dar care vorbea pe un ton atât de belicos. Cei doi 
au înţeles numaidecât că doctorul făcea această vizită din 
nevoia de a face cunoscute cuiva ideile şi înflăcărarea sa. În 
acelaşi timp, însă, el dorea, probabil, să afle câte ceva din 
ceea ce gândeau sau ştiau ei, considerând părerea lor ca 
una dintre numeroasele manifestări ale publicului parizian. 

— Tu nu eşti francez - adăugă el adresându-se vărului 
său. Tu te-ai născut în Argentina, şi, deci în faţa ta, se 
poate spune lucrurilor pe nume. 

— Dar tu nu te-ai născut tot acolo? îl întrebă Julio, 
zâmbind. 

Doctorul făcu un gest de protest, ca şi cum i s-ar fi 
adresat ceva ofensator. 

— Nu: eu sunt german. Indiferent unde s-ar naşte unul 
dintre ai noştri, el este întotdeauna fiul Germaniei. 

Apoi, adresându-se lui Argensola, continuă: 

— Şi domnul este tot străin. Provine din nobila Spanie, 
care datorează Germaniei ceea ce are ea mai bun: cultul 
onoarei şi spiritul cavaleresc. 

La încercarea de protest a spaniolului, învățatul îl opri, 
adăugând pe un ton doctoral: 

— Dumneavoastră aţi fost nişte celți sărmani, ţinuţi în 
subjugare de o rasă inferioară, nişte metişi proveniţi din 
latinismul Romei, ceea ce face şi mai tristă situaţia. Din 


117 


fericire ei au trebuit să se plece în faţa goților şi a altor 
popoare din rasa noastră, care le-au insuflat demnitatea de 
om. Dumneata să nu uiţi, tinere, că vandalii au fost 
strămoşii prusienilor de azi. 

Argensola încercă din nou să ia cuvântul, însă prietenul 
său îi făcu un semn să nu-l întrerupă pe profesor. Acesta, 
uitând, poate, de rezerva pe care o avusese puţin mai 
înainte, se entuziasmă de propriile sale cuvinte. 

— Vom fi martorii unor evenimente mari - continuă el. 
Ferice de cei care s-au născut în această epocă, cea mai 
interesantă din întreaga istorie. Umanitatea se află în 
aceste clipe la marea răscruce. Este începutul adevăratei 
civilizaţii. 


După părerea lui, iminentul război avea să dureze foarte 
puţin timp. Germania era pregătită să rezolve această 
cotitură hotărâtoare, fără ca viaţa economică a lumii să 
sufere o prea mare perturbare. li era suficientă o lună ca să 
zdrobească Franţa, cel mai de temui dintre adversarii ei. 
Urma apoi Rusia, care, destul de greoaie în mişcările ei, nu 
putea opune o rezistenţă imediată. 

La sfârşit, va fi atacată orgolioasa Anglie, izolând-o în 
arhipelagul ei. pentru a nu mai împiedica progresul 
german. Aceste serii de lovituri rapide urmate de victorii 
fulminante aveau să se desfăşoare în decursul unei singure 
veri. Căderea frunzelor din apropiata toamnă avea să fie 
martora triumfului definitiv al Germaniei. 

Cu siguranţa unui profesor universitar care nu se 
aşteaptă să fie combătut de ascultătorii lui, explică 
superioritatea rasei germanice. Oamenii sunt împărţiţi în 
două grupe: dolicocefali şi brahicefali, după conformaţia 
craniului lor. O altă clasificare ştiinţifică îi împarte în oameni 
cu păr blond şi cu păr negru. Dolicocefalii sunt 
reprezentanţii unei rase pure, având o gândire superioară. 
Brahicefalii sunt metişi, cu toate stigmatele acestei 
filiaţiuni. Germanul, dolicocefal prin excelenţă, este unicul 
urmaş ai primitivilor arieni. Toate celelalte popoare, în 
special cei din sudul Europei, numiţi /atin;, aparţin unei 


118 


umanităţi degenerate. 

Spaniolul nu s-a mai putut abţine. A izbucnit arătând că 
aceste teorii ale rasismului sunt nişte vechituri în care nu 
mai crede nici măcar o persoană cu instrucţie medie! Popor 
pur nu mai există, căci toate au în sângele lor mii de 
amestecuri, după atâtea încrucişări istorice...! Mulţi 
germani prezentau aceleaşi semne etnice pe care 
profesorul le atribuia doar raselor inferioare. 

— În parte este adevărat - spuse Hartrott. Dar chiar dacă 
rasa germanică nu este pură, ea este, în schimb, cea mai 
puţin impură, în raport cu celelalte, şi deci ei îi revine 
conducerea lumii. 

Glasul său căpătă o notă tot mai pronunţări ironică şi mai 
stridentă atunci când vorbea despre cel ţi. locuitori ai 
pământurilor din sud. Lor le atribuia întârzierea progresului 
umanităţii, pe care au orientat-o pe un drum greşit. Celtul, 
spunea el, este individualist şi, în consecinţă, un 
revoluţionar care nu poate fi guvernat şi care tinde spre 
egalitarism. În afară de aceasta are spirit umanitarist, şi din 
pietate face o virtute, apărând existenţa celor slabi care nu 
aduc niciun serviciu. 

Prea-nobilul german punea mai presus de orice ordinea şi 
forţa. Predestinat să conducă rasele de eunuci, poseda 
toate virtuțile ce caracterizează pe şefi. Revoluţia franceză. 
susţinea el, a fost pur şi simplu o ciocnire între germani şi 
celți. Nobilii din Franţa descindeau din războinicii germani, 
rămaşi pe acel teritoriu după aşa-zisa invazie a barbarilor. 
Burghezia şi poporul reprezentau elementul galo-celt. Rasa 
inferioară, învingând pe cea superioară, a dezorganizat ţara 
şi a provocat dezordine în lume. Celtismul a fost iniţiatorul 
democraţiei, al doctrinei socialiste, al anarhiei. Dar clipa 
revanşei germane este mai aproape ca oricând, şi rasa 
nordică va restabili din nou ordinea, căci pentru asta 
Dumnezeu a ocrotit-o şi i-a păstrat nealterată indiscutabila 
sa superioritate. 

— Un popor - adăugă el - poate aspira la un destin mai 
bun numai dacă este prin esenţă germanic. Cu cât va fi mai 
depărtat de această esenţă, cu atât civilizaţia sa va fi mai 


119 


ştearsă. Noi reprezentăm aristocrația umanităţii, sarea 
pământului - cum a spus Wilhelm al nostru. 

Uluit peste măsură, Argensola asculta aceste afirmaţii 
pâine de trufie. Toate popoarele mari trecuseră prin febra 
imperialismului. Grecii aspirau la hegemonie şi, socotindu- 
se cel mai civilizat popor, se considerau datori să-şi exporte 
civilizaţia şi asupra altor popoare. Romanii, la rândul lor, 
cucerind ţinuturi întinse, statorniceau acolo dreptul şi 
regulile lor etice. Francezii revoluţiei şi ai imperiului îşi 
justificau invaziile prin necesitatea de înlăturare a oprimării 
oamenilor şi de răspândire a unor noi concepţii. Până şi 
spaniolii secolului al XVI-lea, războindu-se cu jumătate de 
Europa pentru păstrarea unităţii religioase şi exterminarea 
ereziei, acționau, pentru un ideal greşit, obscur, dar 
dezinteresat. 

Cu toţii acționau în procesul de dezvoltare a societăţii 
pentru e cauză generoasă pe care o considerau situată 
deasupra intereselor lor. Singură Germania, ţara acestui 
profesor căuta să se impună lumii în numele superiorității 
rasei sale, pe care singură şi-a atribuit-o - dar pe care 
nimeni nu i-o recunoştea - dând convingerilor sale o spoială 
falsă de ştiinţă. 

— Dacă până acum, războaiele au fost ale soldaţilor - a 
continuat Hartrott - cel ce se va declanşa va aparţine 
deopotrivă soldaţilor şi profesorilor, căci la pregătirea lui au 
colaborat atât universitatea cât şi statul major. Ştiinţa 
germanică, prima în lume, este angajată, pentru totdeauna, 
faţă de ceea ce revoluționarii latini numesc cu dispreţ 
militarism. Forţa, stăpâna lumii, este cea care creează 
dreptul şi va impune civilizaţia noastră, singura adevărată. 
Armatele noastre, care în câteva săptămâni vor salva 
omenirea de la decadenţa celtică, reîntinerind-o, sunt 
reprezentantele culturii noastre. 

Marele viitor al rasei germane dădea elocinţei sale un 
entuziasm plin de lirism. Wilhelm Il. Bismarck, toţi eroii 
victoriilor trecute îi inspirau îndoieli, îi aminteau nişte zei ce 
îşi pierdeau treptat aureola. Strămoşi glorioşi, cu pretenţii 
modeste, care s-au limitat să lărgească frontierele şi să 


120 


realizeze unitatea imperiului, dar care s-au opus, apoi, cu o 
prudenţă de oameni bolnăvicioşi, la toate cutezanţele noii 
generaţii. Ambiţiile lor nu mergeau dincolo de hegemonie... 
A apărut însă Wilhelm II, eroul complex, de care avea atâta 
nevoie ţara. 

— Profesorul meu Lamprecht - spuse Hartrott - l-a 
caracterizat în toată măreţia lui. El este exponentul tradiţiei 
şi viitorului, al ordinii şi îndrăznelii. El reprezintă - este 
convins - monarhia prin graţia lui Dumnezeu, la fel ca şi 
bunicul său. Inzestrat cu o inteligenţă vie şi plină de 
strălucire, el recunoaşte şi acceptă noul. Este, în acelaşi 
timp, romantic şi feudal, susţinător al conservatorilor agrari 
şi om al zilei; caută soluţiile cele mai folositoare şi dă 
dovadă de mult spirit practic, tipic american. La el instinctul 
şi raţiunea se completează reciproc. 

Germania, sub conducerea acestui erou, şi-a organizat 
forţele, fiind conştientă de adevăratul său drum. 
Universitatea îi aclamă cu mai mult entuziasm decât 
armata care se află sub ordinele sale directe. Ar avea oare 
vreun rost ca această forţă de agresiune înmagazinată să 
fie ţinută fără întrebuinţare...? Dominația lumii i se cuvine 
poporului germanic. Istoricilor şi filosofilor, discipoli ai lui 
Treitschke, le revine sarcina de a formula principiile prin 
care să justifice această dominație mondială. De altfel, şi 
Lamprecht, istoricul psiholog, lansa, la fel ca toţi ceilalţi 
profesori, crezul superiorității absolute a rasei germanice. 
Aşadar, este absolut justificat ca ea să domine lumea, fiind 
singura care dispune de forţă. In plus, această germanizare 
telurică va aduce beneficii imense oamenilor. Pământul va 
cunoaşte o adevărată fericire, sub dominaţia unui popor 
născut pentru a fi stăpân. Statul german, putere 
tentaculară, va eclipsa cu gloria sa marile imperii ale 
trecutului şi ale prezentului. Gott mit uns”. 

— Cine poate nega oare - cum spune maestrul meu - că 
există un Dumnezeu creştin germanic, Marele Aliat, care se 
descoperă duşmanilor noştri ca o divinitate puternică şi 
plină de zel...? 


13 Dumnezeu este cu noi (în 1. germană, în original). 
121 


Desnoyers îşi asculta consternat vărul aruncând priviri 
pline de interes spre Argensola. Acesta, clipind repede din 
pleoape, părea că-i vorbeşte. „Este nebun - spunea. 
Germanii ăştia sunt nebuni de îngâmfare”. 

În acelaşi timp, profesorul, incapabil de a-şi stăpâni 
entuziasmul, continua să emită noi teorii privind măreţia 
rasei sale. 

Uneori credinţa cunoaşte momente de slăbiciune chiar şi 
în cazul celor mai elevate spirite. O oboseală inexplicabilă o 
arăta şi providenţialul Kaiser. Era excesiv de bun şi de 
blând. De/icie generis human’, cum spunea profesorul 
Lasson, şi el maestru al lui Hartrott. Deşi îi era cu putinţă să 
anihileze totul cu forţa lui imensă, se limita numai la 
menţinerea păcii. Dar națiunea nu dorea să se oprească şi îl 
trăgea după ea şi pe conducătorul care o pusese în 
mişcare. Frânele nu mai erau de niciun folos. „Cine nu 
înaintează trage înapoi” - aceasta era lozinca 
pangermanismului adresată împăratului. Trebuia deci să se 
meargă înainte, până la cucerirea întregului Pământ. 

— Războiul bate la uşă - continuă el. Se impune 
anexarea unor colonii aparţinând celorlalţi, căci Bismarck, 
dintr-o greşeală de bătrân îndărătnic, nu a pretins nimic în 
clipa împărţirii lumii, ceea ce a permis Angliei şi Franţei să- 
şi anexeze cele mai bune teritorii. Este de la sine înţeles ca 
toate ţările ale căror populaţii au sânge germanic şi care au 
fost civilizate de strămoşii noştri să aparţină Germaniei. 

Hartrott începu să enumere ţările. Olanda şi Belgia erau 
germane. Franţa era şi ea - prin franci, a treia parte din 
sângele francezilor provenea de la germani. Italia... (aici 
profesorul se opri, amintind că această naţiune este o 
aliată, nu prea sigură, într-adevăr, însă încă legată prin 
înţelegeri diplomatice; îi menţiona, totuşi, pe longobarzi ca 
şi alte neamuri provenite din nord). Spania şi Portugalia 
fuseseră populate de gotul blond şi deci aparţineau şi ele 
rasei germanice. Şi cum majoritatea naţiunilor Americii 
Latine erau de origină hispanică, se înţelegea de la sine că 
intrau sub incidenţa aceloraşi drepturi de revendicare. 


14 Bunătatea neamului omenesc (în |. latină, în original). 
122 


— Deocamdată ar fi prematur să ne gândim la ele - 
adăugă cu modestie doctorul. Intr-o zi va suna însă ceasul 
dreptăţii. După triumful nostru continental, vom avea 
suficientă vreme să ne îngrijim şi de soarta lor... Şi America 
de Nord va trebui să primească influenţa noastră 
civilizatoare. Acolo viețuiesc milioane de germani care au 
contribuit la măreţia ei. 

Vorbea despre viitoarele cuceriri ca şi cum ar fi ţinut o 
lecţie despre buna purtare pe care ţara sa o putea oferi ca 
exemplu celorlalte popoare. El preciza însă că toate 
popoarele vor continua să trăiască, din punct de vedere 
politic, la fel ca şi mai înainte, cu guvernele proprii, numai 
că vor fi conduse de rasa germanică, asemenea unor minori 
care au nevoie de mâna puternică şi sigură a unui profesor. 
Vom constitui Statele Unite ale Lumii, cu un preşedinte 
ereditar şi atotputernic. Împăratul Germaniei, profitând de 
cultura germană şi muncind disciplinaţi sub hegemonia sa 


industrială... Lumea însă este ingrată, iar răutatea 
omenească se opune întotdeauna oricărui progres. 
— Nu ne facem iluzii - spuse profesorul cu o tristeţe 


însoţită de trufie. Noi nu avem prieteni. Toţi ne privesc cu 
neîncredere, ca pe nişte fiinţe periculoase, deoarece 
suntem cei mai inteligenţi, cei mai activi, şi cu mult 
deasupra tuturor celorlalţi... Şi dacă nu ne iubesc, cel puţin 
să le fie teamă de noi. Aşa cum afirmă prietenul meu Mann, 
acel Ku/tur reprezintă organizarea spirituală a lumii: ea nu 
exclude însă să/băticia sângerousă când aceasta devine 
necesară. Acel Kultur înalţă diabolicul pe care-l purtăm în 
noi. şi se află deasupra moralei, a raţiunii şi a ştiinţei. Noi 
vom impune acest Kultur prin lovituri de tun. 

Argensola continuă să-şi exprime doar cu ochii gândurile: 
„Sunt nebuni, nebuni de îngâmfare... Ce o aşteaptă pe 
biata lume din partea acestor oameni!” 

Desnoyers interveni pentru a da acestui dialog sumbru o 
nuanţă mai optimistă. Războiul încă nu se declarase - 
diplomaţia negocia. Era posibil ca totul să se aranjeze pe 
cale paşnică, chiar în ultima clipă, aşa cum se mai 
întâmplase în situaţii asemănătoare. Vărul său, într-un 


123 


entuziasm exagerat, vedea lucrurile puţin cam deformate. 

Doctorul arboră un zâmbet ironic, feroce, tăios...! 
Argensola nu-l cunoscuse pe bătrânul Madariaga, dar cu 
toate acestea, privindu-l, în acele clipe, se gândea că, 
probabil, aşa vor fi zâmbind şi rechinii, cu toate că nu 
văzuse niciodată un rechin. 

— Ne aflăm în război - afirmă Hartrott. Ştiam că războiul 
este aproape încă de acum cincisprezece zile, când am 
plecat din Germania. 

Siguranţa cu care vorbea făcu să i se risipească toate 
speranţele lui Julio. Îl frământa în special călătoria acestui 
om, care venise - motiva el - pentru a-şi vedea mama, de 
care se despărţise cu puţin timp în urmă... Oare cu ei scop 
venise la Paris doctorul Julius von Hartrott...? 

— Atunci - interveni Desnoyers - ce rost mai au atâtea 
întrevederi diplomatice? De ce se amestecă guvernul 
german, cu toate că într-o formă discretă, în conflictul 
dintre Austria şi Serbia...? Nu era mai bine să declare direct 
războiul? 

Profesorul răspunse cu modestie: 

— De bună seamă, guvernul nostru doreşte ca alţii să fie 
aceia care să-l declare. Este cu toiul altceva când te afli în 
postură de atacat - ai o justificare pentru acţiunile 
ulterioare, oricât de exagerate ar apărea. Avem în 
Germania şi oameni care, iubind viaţa, nu doresc războiul. 
Pe aceştia, pentru a simţi nevoia să se apere, trebuie să-i 
convingem că duşmanii sunt aceia care ni-l impun. La 
convingerea că marile realizări se obţin numai prin sabie, şi 
că războiul - aşa cum spunea maestrul nostru Treitschke - 
este cea mai înaltă formă de progres ajung numai spiritele 
superioare. 

Din nou schiţă un zâmbet plin de ferocitate. Morala, după 
el, ar trebui să existe doar în raporturile dintre indivizi; ea îi 
face mai supuşi şi mai disciplinaţi. Ea incomodează însă 
guvernele şi de aceea trebuie înlăturată ca un obstacol fără 
rost. Pentru un stat nu există adevăr şi nici minciună: el nu 
are în vedere decât interesul şi necesitatea imperioasă a 
naţiunii. Gloriosul Bismarck, pentru a obţine războiul cu 


124 


Franţa - bază a măreției germane - nu a şovăit să falsifice 
un mesaj telegrafic. 

— Şi trebuie să recunoşti că este cel mai mare erou al 
timpurilor noastre. Istoria priveşte cu îngăduinţă isprava lui. 
Cine-l poate acuza oare pe cel care triumfă...? Profesorul 
Hans Delbruck a scris pe bună dreptate: „Binecuvântată să 
fie mâna care a falsificat telegrama din Ems!”P 

Ar fi fost bine ca războiul să izbucnească acum, căci 
împrejurările sunt în favoarea Germaniei, duşmanii ei 
vieţuind  nepăsători. Acesta este războiul preventiv 
recomandat de generalul Bernhardi şi de alţi compatrioți 
iluştri. Este de-a dreptul periculos să aştepţi până ce 
duşmanii se vor pregăti, pentru ca ei să fie aceia care să-l 
declare. Afară de asta, ce obstacole prezintă pentru 
germani dreptul şi toate plăsmuirile născocite de popoarele 
neputincioase, numai ca să se poată menţine în mizeria 
lor... Germanii dispun de putere, şi aceasta creează legi 
noi. Şi dacă victoria va fi de partea lor, istoria nu avea să le 
ceară socoteală pentru faptele săvârşite. Germania luptă şi 
preoţii tuturor cultelor, prin imnurile lor, aveau să sanctifice 
războiul binecuvântat dacă ducea la triumf. 

— Noi nu facem război ca să-i pedepsim pe sârbii regicizi 
şi nici ca să-i eliberăm pe polonezi sau pe alte popoare 
oprimate de Rusia ţaristă, după care, apoi, să ne odihnim 
pe laurii mărinimiei noastre dezinteresate. Deoarece 
suntem primul popor de pe Pământ, ne simţim datori să ne 
extindem activitatea asupra întregii planete. Pentru 
Germania a sosit clipa supremă. Ne vom ocupa locul 
meritat de cea mai mare putere, de conducătoare a lumii, 
aşa cum l-a ocupat Spania în secolele trecute, apoi Franţa, 
şi cum îl ocupă în prezent Anglia. Ceea ce au reuşit să 
înfăptuiască aceste popoare după mulţi ani de pregătire, 
noi vom realiza în decurs de numai patru luni. Drapelul 
vijelios al imperiului va străbate mări şi popoare; soarele va 


15 Din acest oraş, la 13 iulie 1870, fost adresată o telegramă lui 
Bismarck în privinţa candidaturii la tronul Spaniei a Casei de 
Hohenzollern, telegramă care, falsificată de Bismarck, şi comunicată 
presei, hotărî războiul. (N. tr.). 


125 


fi martorul unor mari vărsări de sânge... Bătrâna Romă, 
aflată pe patul de moarte, i-a calificat barbari pe germanii 
care i-au săpat groapa. Lumea noastră miroase şi ea a 
moarte, şi cu siguranţă că şi ea ne va numi barbari... N-au 
decât! După ce Tanger şi Toulon, Anvers şi Calais vor 
cunoaşte autoritatea barbariei germanice, vom putea vorbi 
mai în amănunt despre toate acestea... Dispunem de forţă 
şi cel puternic nu se impune prin vorbe... Forţa! Ce minunat 
sună; singurul cuvânt frumos, limpede şi plin de strălucire... 
Forţa! O lovitură de pumn bine plasată şi toate 
argumentele cad. 

— Sunteţi chiar atât de siguri de victorie? îl întrebă 
Desnoyers. Uneori, destinul oferă surprize teribile. Şi de 
multe ori, cele mai bune planuri sunt răsturnate de nişte 
forţe pe care nici nu le bagi în seamă. 

Zâmbetul doctorului sublinia de astă dată un dispreţ 
total. Totul fusese prevăzut şi studiat îndelung, cu o 
minuţiozitate tipic germanică. Ce aveau în faţa lor...? 
Duşmanul cel mai de temut era Franţa, o ţară incapabilă să 
reziste efectelor demoralizatoare, suferințelor, eforturilor şi 
privaţiunilor războiului. Un popor, slăbit fiziceşte, otrăvit de 
spirit revoluţionar, care a pierdut priceperea de a mânui 
armele din dragoste exagerată pentru bunăstare. 

— Generalii noştri - continuă el - o vor lăsa într-o 
asemenea stare încât nu-şi va mai permite niciodată să ne 
taie calea. 

Rămâne Rusia, însă masele ei amorfe necesită timp 
pentru a fi concentrate, şi sunt greoaie în mişcare. Insă 
Stalul major de la Berlin a pregătit totul, cu precizie de 
cronometru, şi, după zdrobirea Franţei în patru săptămâni, 
toate forţele vor, fi aruncate împotriva imperiului rus, mai 
înainte ca acesta să poată iniţia vreo acţiune. 

— Vom dobori ursul, după ce vom omori cocoşul - afirmă 
profesorul, plin de el. 

Intuind însă o intervenţie a vărului său, se grăbi să 
continue: 

— Ştiu ce vrei să-mi spui. Mai rămâne un duşman: unul 
care nu se face încă simţit, dar pe care noi germanii îl 


126 


aşteptăm. Faţă de restul inamicilor noştri, acesta ne inspiră 
ura cea mai puternică: deoarece este sânge din sângele 
nostru, el este un trădător de rasă... Ah, cât îl detestăm! 

Exista în tonul acestor cuvinte o expresie de ură şi poftă 
de răzbunare, ceea ce produse o puternică impresie asupra 
celor doi interlocutori. 

— Admiţând că vom fi atacați de Anglia - continuă 
Hartrott - noi tot vom învinge. Adversarul acesta nu este cu 
nimic mai de temut decât ceilalţi. De un secol deţine 
dominaţia asupra lumii. După căderea lui Napoleon, prin 
congresul de la Viena. el a obţinut hegemonia continentală, 
şi se va bate pentru ca să şi-o păstreze. Dar ce reprezintă 
capacitatea  ei...? Conform afirmațiilor lui Bernhardi, 
englezii sunt un popor de rentieri şi de sportsmen-i, iar 
armata lor este formată din reziduurile naţiunii. Despre un 
spirit militar nici nu poate îi vorba în Anglia. În schimb, noi 
suntem un popor de războinici, şi ne va fi uşor să-i 
învingem, dată fiind pregătirea lor slabă ca un rezultat al 
concepţiei greşită despre viaţă. 

După o scurtă pauză, doctorul adăugă: 

— Contăm, mai ales, pe corupţia ce domneşte în sânul 
duşmanilor noştri, şi pe lipsa de unitate. Dumnezeu ne va 
ajuta, semănând discordii printre aceste popoare odioase. 
Peste puţin timp, pretutindeni, braţul său se va face simţit. 
În Franţa va izbucni în acelaşi timp cu războiul şi revoluţia. 
Populaţia Parisului va ridica baricade: anarhia Comunei va fi 
din nou cunoscută. Tunisul, Algerul se vor răscula împotriva 
metropolei, alături de alte colonii. 

La auzul acestor afirmaţii, Argensola zâmbi provocator. 

— Repet - reluă cu insistenţă Hartrott - că această ţară 
va cunoaşte revoluţii şi insurecţii în colonii. Imi dau perfect 
de bine seama de tot ce spun... Rusia va trăi şi ea o 
revoluţie internă, revoluţie ce se va desfăşura sub faldurile 
drapelului roşu, şi-l va obliga pe ţar să ne ceară iertare în 
genunchi. In acest sens, este suficient să citeşti în ziare 
despre recentele greve de la Petersburg şi despre 
manifestaţiile  greviştilor, având ca pretext vizita 
preşedintelui Poincaré... Coloniile vor refuza să satisfacă 


127 


cererile de sprijin ale Angliei, adresate lor. India se va 
răscula şi ea împotriva regatului, iar Egiptul are să 
considere că a sosit clipa emancipării. 

Julio părea copleşit de aceste afirmaţii formulate cu atâta 
competenţă. Puțin mai trebuia ca să-l pună la punct pe 
neîncrezătorul Argensola, care continua să-l înfrunte pe 
profesor cu aceeaşi privire plină de obrăznicie şi să repete 
cu aceleaşi gesturi: „Este nebun, nebun de îngâmfare”. 
Omul acesta avea probabil motive temeinice, dacă făcea 
asemenea profeţii. Prezenţa lui la Paris, pe lângă faptul că îi 
punea multe semne de întrebare lui Desnoyers, imprima 
afirmațiilor sale o autoritate misterioasa. 

— Popoarele vor opune însă rezistentă - îi replică el 
vărului. Şi victoria, aşadar, nu va fi atât de uşoară precum 
crezi. 

— Cu siguranţă că se vor apăra; lupta va fi grea. Se pare 
că în ultimii ani Franţa s-a ocupat de pregătirea armatei 
sale. Că vom întâmpina o oarecare rezistenţă; că triumful 
va fi mai dificil, tot ce se poate, însă vom învinge... Nu vă 
daţi seama până unde a ajuns puterea ofensivă a 
Germaniei. Acest lucru nu-l cunoaşte nimeni cu certitudine, 
dincolo de frontierele noastre. Dacă duşmanii noştri ar 
cunoaşte-o, în toată desfăşurarea ei, ar cădea în genunchi, 
renunțând la sacrificii inutile. 

A urmat o lungă tăcere. Julius von Hartrott părea furat de 
gânduri. Trăia un fel de exaltare mistică, amintindu-şi de 
grandioasa putere acumulată de neamul său. 

— Victoria preliminară - spuse deodată - am obținut-o de 
mult. Duşmanii noştri, deşi ne urăsc, ne imită. Pretutindeni 
în lume sunt căutate produsele Germaniei. Chiar şi ţările 
care intenţionează să reziste armelor noastre ne copiază 
metodele de învăţământ superior, şi ne admiră teoriile, 
chiar şi pe acelea care, în Germania, nu s-au bucurat de 
succes. De multe ori facem haz, cum făceau augurii romani, 
cântărind slugărnicia cu care suntem copiaţi... Şi cu toate 
astea nu vor să recunoască esenţa noastră superioară! 

Pentru prima oară, Argensola aprobă din ochi gestul şi 
cuvintele lui Hartrott. Era de acord cu ceea ce spusese: 


128 


lumea era victimă a  prejudecăților ei.  Laşitatea 
intelectuală, teama faţă de cel puternic făceau ca tot ce era 
de provenienţă germană să fie admirat fără niciun 
discernământ, în bloc, după intensitatea strălucirii: aur 
amestecat cu ipsos. Cei cu numele de latini, abandonându- 
se acestei admiraţii, se îndoiau de propriile lor forţe într-un 
mod inexplicabil. Ei erau primii care îşi hotărau moartea. Și 
orgolioşilor germani nu le rămânea altceva de făcut decât 
să preia cuvintele acestor pesimişti, convingându-se o dată 
în plus de superioritatea lor. 

Cu pasiunea specific meridională, care nu cunoaşte limite 
în salturile sale de la o extremă la alta, mulţi latini au 
proclamat că în viitor nu va mai exista niciun loc pentru 
societăţile latine, aflate în plină agonie, şi că numai 
Germania îşi păstrează nealterate capacitățile sale 
civilizatoare. Francezii, care se ceartă între ei, ajungând la 
cele mai mari exagerări, fără să-şi dea seama că sunt auziţi 
de cei de dincolo de uşi, au repetat timp de mulţi ani că 
Franţa se află în plină descompunere şi că se îndreaptă 
spre pieire. Atunci, de ce se indignează în faţa dispreţului 
declarat al duşmanilor...? Oare nu pe bună dreptate sunt 
aceştia părtaşi la convingerile lor...? 

Profesorul, interpretând greşit aprobarea mută a acelui 
tânăr care până atunci îl ascultase cu un zâmbet ostil, 
adăugă: 

— A sosit timpul ca în Franţa să se încerce cultura 
germană, pe care să o implantăm de pe poziţie de 
învingători. 

Dar Argensola îl întrerupse: 

— Şi dacă nu există o cultură germană, aşa cum afirmă 
un german celebru? 

Simţea imperios nevoia să-l contrazică pe acest pedant 
care îl plictisea cu orgoliul său. Hartrott, luând cunoştinţă 
de o asemenea îndoială, aproape sărind de pe scaun, îl 
întrebă: 

— Care este acest german? 

— Nietzsche! 

Profesorul îl privi cu milă. Nietzsche spusese oamenilor: 


129 


„Fiţi duri”, subliniind că „un război victorios sfinţeşte orice 
cauză”. Îl lăudase pe Bismarck; luase parte la războiul din 
'70; glorificase germanul când vorbea de /eu/ zâmbitor şi de 
fiara blondă. Argensola îl ascultă însă cu liniştea celui care 
calcă pe un teren sigur. Ah, după-amiezile plăcute cu lecturi 
bune la gura sobei din atelier, în ropotul ploii ce lovea încet 
în geamuri...! 

— Filosoful a spus asta - continuă el - dar, asemenea 
tuturor celor ce gândesc mult, a mai spus şi alte lucruri. 
Doctrina lui este cea a orgoliului, însă a orgpoliului 
individual, şi nu a orgoliului de naţiune şi rasă. In scrierile 
lui a fost întotdeauna împotriva amăgitoarei plăsmuiri în 
legătură cu rasele. 

Argensola şi-l reamintea pe filosoful său cuvânt cu 
cuvânt. După marele gânditor, o cultură este „unitatea de 
stil în toate manifestările vieţii”. Ştiinţa nu presupune 
cultură. O mare erudiție poate fi însoţită de o mare 
barbarie, fie dintr-o lipsă de stil, fie dintr-o haotică 
amestecare de stiluri. După opinia lui Nietzsche, Germania 
nu are o cultură proprie tocmai din lipsa unui stil. „Francezii 
- spusese el - se află în fruntea unei culturi autentice şi 
fecunde şi indiferent de valoarea ei, până în prezent cu toţii 
am luat câte ceva din ea”. Toată mânia lui ei a îndreptată 
împotriva propriei sale ţări. „Nu pot suporta viaţa în 
Germania. Spiritul de servilism şi meschinărie răzbate în 
toate părţile... Eu nu cred decât în cultura franceză, iar 
restul, ce se numeşte Europa cultă, nu mi se pare decâto 
confuzie. Cazurile rare de înaltă cultură, pe care le-am 
întâlnit în Germania, erau de provenienţă franceză”. 

— Ştii prea bine dumneata - a continuat Argensola că 
într-o dispută avută cu Wagner, în legătură cu excesul de 
germanism din arta muzicianului, a recomandat 
mediteraneizarea muzicii: idealul lui era crearea unei 
culturi pentru întreaga Europă, însă fundamentată pe cea 
latină. 

Adoptând o atitudine plină de dispreț, Julius von Hartrett 
nu făcu decât să repete cele afirmate cu puțin timp mai 
înainte de spaniol. În mod obişnuit, oamenii care gândesc 


130 


mult spun multe. Afară de asta, Nietzsche era un poet - a 
murit nebun - şi nu figura printre erudiţii universităţii. 
Faima sa a fost croită în străinătate... Şi, spunând toate 
acestea, nu i-a mai dat atenţie tânărului spaniol, care parcă 
se vaporizase, odată cu obiecțiile sale obraznice. Şi-a 
concentrat întreaga atenţie asupra lui Desnoyers. 

— Ţara aceasta - spuse el în continuare - poartă moartea 
în măruntaiele ei. Cum poţi să crezi că nu va izbucni o 
revoluţie, de îndată ce războiul va fi declarat...? Tu n-ai fost 
martor la manifestaţiile de pe bulevard, care aveau drept 
cauză procesul Caillaux!$. Reacţionarii şi revoluționarii s-au 
insultat până mai acum câteva zile. l-am văzut cum se 
loveau în mijlocul, străzii, provocându-se reciproc cu 
strigăte şi cântece. De bună seamă că aceste divergențe de 
opinii se vor accentua şi mai mult, în momentul în care 
trupele noastre vor pătrunde pe teritoriul francez. Va 
izbucni războiul civil. Antimilitariştii sunt vehementi: ei cred 
că evitarea ciocnirii se află în mâinile guvernului... Ţară 
degenerată de democraţie şi din cauza lipsei spiritului celtic 
triumfător, avidă de toate libertăţile...! Singurul popor liber 
de pe pământ suntem noi, deoarece ştim să ne supunem. 

Paradoxul îl făcu pe Julio să zâmbească. Germania 
singura ţară cu popor liber...! 

— Da, aşa este - ţinu să sublinieze energic von Hartrott. 
Avem libertatea adecvată unui mare popor - libertatea 
economică şi intelectuală. 

— Şi libertatea politică...? 

Profesorul primi această întrebare cu un gest de dispreţ. 

— Libertatea politică! Numai popoarele decadente, şi de 
neguvernat, rasele inferioare, dornice de egalitate şi 
confuzie democratică vorbesc de libertate politică. Noi, 
germanii, nu avem nevoie de ea. Suntem un popor de 
stăpâni şi, recunoscând ierarhiile, dorim să fim conduşi de 
cei care s-au născut superiori. Noi posedăm geniul 


'* Joseph Caillaux (1863-1944), prim-ministru al Franţei (1911). A 
fost partizanul unei politici de concesii faţă de Germania. In 1920, 
Curtea supremă îl condamnă pentru colaborare cu duşmanul, dar este 
amnistiat în 1925. (N. tr.). 


131 


organizării. 

Acesta era, după părerea doctorului, marele secret de 
care aveau să beneficieze toate popoarele, după ce rasa 
germană avea să devină stăpâna lumii. Organizarea 
popoarelor se va face în aşa fel încât individul să dea cel 
mai mare randament în folosul societăţii. Oamenii, încadraţi 
în diferite forme de producţie, se vor supune ca nişte roboţi 
unor comenzi superioare, depunând o muncă cu maximum 
de randament: iată statul perfect. Libertatea este o idee cu 
efecte negative atunci când nu este însoţită de un concept 
pozitiv care s-o facă utilă. 

Cei doi prieteni ascultau cu uimire cum era zugrăvit acest 
tablou al viitorului ce-l oferea omenirii superioritatea 
germană. Fiecare individ urma să fie exploatat intensiv, 
asemenea unui petec de grădină de la care stăpânul 
doreşte să scoată o cantitate cât mai mare de zarzavaturi... 
Omul transformat într-un mecanism... nicio operaţie fără un 
rezultat imediat... Şi poporul care proclama acest ideal 
sumbru era acela al filosofilor şi al visătorilor care 
conferiseră visului şi reflexiei primul loc în existenţa lor...! 

Hartrott insistă din nou asupra problemei inferiorităţii 
duşmanilor neamului său. Pentru ca să poată lupta era 
nevoie de convingere, o convingere de nezdruncinat în 
superioritatea propriilor forţe. 

In aceste clipe - spunea el - la Berlin, toţi salută războiul, 
convinşi de victorie, în timp ce aici...! Nu spun că francezii 
se tem. Ei au un trecut de glorie care îi însufleţeşte în 
anumite momente. Sunt însă îndureraţi; din comportarea 
lor se desprinde dorinţa unui oarecare sacrificiu în schimbul 
sarcinii ce i se pune în spate. În prima clipă, poporul va urla 
plin de entuziasm, aşa cum a strigat mereu, deşi este dus 
la prăbuşire. Clasele dominante nu au încredere în viitor; fie 
că tac, fie că mint, în amândouă situaţiile anunţă dezastrul. 
leri am stat de vorbă cu tatăl tău. Este un francez bogat. Se 
arată indignat de guvernul ţării sale, deoarece se amestecă 
în conflicte europene pentru a apăra, fără niciun avantaj, 
popoare îndepărtate. Se plânge de atitudinea unor patrioţi 
exaltaţi, care au menţinut prăpastia dintre Germania şi 


132 


Franţa, împiedicând astfel o reconciliere. Spunea că Alsacia 
şi Lorena nu merită sacrificiul unui război ceea ce înseamnă 
pierderi de vieţi omeneşti şi de bani... Recunoaşte măreţia 
noastră şi are convingerea că am progresat atât de rapid, 
încât celelalte popoare nu vor reuşi niciodată să ne 
ajungă... Şi sunt mulţi cei care gândesc la fel ca tatăl tău. In 
general oameni înstăriți, care se tem să nu-şi piardă avuţia. 
Crede-mă; o ţară care nu are încredere în forţele ei şi se 
teme de război este învinsă chiar înainte de prima bătălie. 

Julio manifestă o oarecare indispoziţie, dorind parcă să 
întrerupă discuţia. 

— Lasă-l pe tatăl meu. El se pronunţă acum în acest fel, 
deoarece războiul nu este încă o certitudine şi din 
totdeauna a simţit nevoia să contrazică, să se indigneze 
pentru tot ce se întâmplă în jurul lui. Mâine ar putea să 
spună contrariul... Tatăl meu este un latin. 

Profesorul aruncă o privire la ceas. Trebuia să plece; mai 
avea încă multe de făcut până să ajungă la gară. Germanii 
stabiliţi în Paris părăsiseră oraşul în grupuri mari, grăbiţi, ca 
şi cum, printre ei, circulase un ordin secret. In seara aceea 
plecau ultimii, rămaşi în mod ostentativ în Capitală. 

— Am venit să te văd dintr-un sentiment de afecţiune 
faţă de familie; era de datoria mea să-ţi dau un semn de 
viaţă. Tu eşti străin şi nu te leagă nimic de această ţară. 
Dacă doreşti să fii martor la un mare eveniment istoric, 
rămâi. Te sfătuiesc însă să pleci. Războiul va fi crâncen, 
foarte crâncen, şi dacă Parisul intenţionează să reziste ca 
data trecută, vom fi martorii unor întâmplări teribile. 
Mijloacele ofensive au evoluat mult. 

Desnoyers făcu un gest de indiferenţă. 

— Ai procedat ca şi tatăl tău - continuă profesorul. 
Aseară, el, împreună cu familia ta, mi-a răspuns în acelaşi 
fel. Până şi mama mea preferă să rămână aici, alături de 
sora sa, argumentând că germanii sunt foarte cuviincioşi, 
foarte civilizaţi, astfel încât nu există niciun motiv să te 
temi de dânşii, mai cu seamă când triumfă. 

Pe doctor părea să-l deranjeze această părere atât de 
bună. 


133 


— Nu-şi dau seama ce poate aduce un război modern; 
ignoră faptul că generalii noştri au studiat arta de a-l 
subjuga pe duşman cu repeziciune şi că vor întrebuința în 
acest scop o metodă implacabilă. Teroarea este singurul 
mijloc, căci tulbură judecata adversarului, îi paralizează 
acţiunile, şi îi anihilează rezistenţa. Cu cât războiul va fi mai 
feroce, cu atât el va fi mai scurt; a pedepsi cu asprime 
înseamnă a proceda omeneşte. Şi Germania va fi crudă - o 
cruzime ce nu se poate imagina - pentru ca lupta să nu se 
prelungească. 

Se ridicase de pe scaun cerând bastonul şi pălăria de 
paie. Argensola îl privea cu o justificată ostilitate. La rândul 
lui, profesorul, trecând pe lângă el, schiţă cu capul o 
mişcare rigidă şi dispreţuitoare. 

Apoi se îndreptă spre uşă, întovărăşit de vărul său. 
Despărțirea a fost scurtă. 

— iți repet sfatul meu. Dacă vrei să nu te expui 
pericolului, pleacă. S-ar putea să mă înşel, dar lumea de 
aici, convinsă că rezistenţa ei este inutilă, se va preda de 
bună voie... Oricum, ne vom revedea curând. Voi avea 
plăcerea să revin la Paris când drapelul imperiului va flutura 
deasupra turnului Eiffel. Este o chestiune de trei sau patru 
săptămâni. Cu siguranţă, la începutul lui septembrie. 

Franţa va dispare; după părerea doctorului, moartea ei 
era neîndoielnică. 

— Parisul va rămâne - adăugă el - vor rămâne francezii. 
deoarece un popor nu poate fi suprimat cu uşurinţă, însă îşi 
vor ocupa locul pe care îl merită. Noi vom guverna lumea, 
iar ei se vor ocupa cu chestiuni privind moda şi vor face 
viaţa plăcută străinilor care le vor vizita ţara. Pe tărâm 
intelectual, îi vom stimula să formeze actriţe frumoase, şi 
să dea la iveală romane amuzante şi comedii graţioase... 
Atâta tot. 

Prefăcându-se că ia cuvintele vărului său drept simple 
paradoxuri, Desnoyers îi strânse mâna zâmbind. 

— Vorbesc serios - continuă Hartrott. Cea de pe urmă 
clipă a Republicii Franceze ca naţiune de frunte a sunat. Am 
cercetat cu-o atenţie; nu merită altă soartă. Sus - dezordine 


134 


şi lipsă de încredere - jos, entuziasm steril. 

Întorcând capul, zări din nou zâmbetul lui Argensola. 

— Şi, într-o oarecare măsură, noi ne pricepem la asta - 
adăugă el pe un ton plin de agresivitate. Am învăţat să 
examinăm popoarele care au existat, să le studiem fibră cu 
fibră, şi putem spune că am ajuns să le cunoaştem 
psihologia celor care încă mai există, dintr-o singură privire. 

Boemul crezu că vorbea cu un chirurg plin de sine, 
despre misterele voinţei în faţa unui cadavru. Ce putea să 
ştie despre viaţă acest pedant interpret de documente 
moarte! 

Când uşa se închise în urma vărului, el se îndreptă către 
prietenul său care rămăsese descumpănit. Argensola nu-l 
mai considera acum doar nebun pe doctorul Julius von 
Hartrott. 

— Ce brută! exclamă el, ridicând braţele. Şi când te 
gândeşti că aceşti fabricanți de aberaţii sumbre trăiesc 
liberi...! Cine ar mai putea spune că sunt din aceeaşi ţară 
care l-a produs pe Kant, pacifistul, pe seninul Goethe, pe 
Beethoven...! Şi noi care am crezut atâţia ani că sunt o 
naţiune de visători şi filosofi preocupaţi doar să muncească 
dezinteresat pentru întreaga omenire! 

În acele momente îi reveni în minte fraza unui geograf 
german, ca o explicaţie la cele petrecute: „Germanul este 
bicefal. Cu un cap visează şi idealizează, în timp ce cu 
celălalt gândeşte şi execută”. 

Desnoyers era disperat la gândul că războiul devenise o 
certitudine. Acest profesor se dovedise mai de temut decât 
consilierul şi ceilalţi burghezi germani pe care-i cunoscuse 
pe vapor. Mâhnirea sa nu se datora numai ghidului egoist 
că o asemenea catastrofă ar putea constitui o piedică în 
realizarea dorinţei sale şi a Margueritei. Constatase dintr- 
odată, în acea clipă de incertitudine, că iubea Franţa. 
Vedea în ea patria tatălui său şi ţara mai ei revoluţii... El, 
care nu se amestecase încă în luptele politice, era 
republican, şi nu o dată îi ironizase pe unii dintre prietenii 
săi care slăveau regii şi împărații, considerând aceasta 
drept un semn de distincţie. 


135 


Argensola încercă să-l însufleţească. 

— Cine ştie! Franţa este o ţară a surprizelor, şi de aceea 
francezul trebuie văzut în momentul în care caută să 
renunţe la paliative. Barbarul tău văr este liber să afirme ce 
pofteşte; există entuziasm, există şi ordine. Mă gândesc la 
situaţia grea, în comparaţie cu a noastră, în care s-au aflat 
cei ce au trăit înaintea evenimentelor de la Valmy”. 
Dezordinea domnea peste tot; singura forţă de rezistenţă 
era alcătuită din batalioanele de muncitori şi ţărani care, 
pentru prima oară, luau o puşcă în mână. ŞI, cu toată lipsa 
lor de organizare, Europei vechilor monarhii i-au trebuit 
douăzeci de ani ca să se descotorosească de aceşti 
războinici improvizaţi. 


1 Sat în Franţa, unde francezii i-au învins pe prusieni în 1792 (N. tr.). 
136 


V. 
UNDE APAR CEI PATRU CAVALERI 


In zilele care au urmat, cei doi prieteni au avut parte de 
o viaţă extrem de agitată, în care evenimentele se 
succedau într-un ritm ameţitor. Fiecare oră aducea cu sine 
o noutate - de cele mai multe ori falsă - care tulbura cu 
brutalitate judecata nestatornică a oamenilor. Cu aceeaşi 
repeziciune, cu care se răspândea ideea că pericolul 
războiului putea fi înlăturat, circula şi zvonul că din moment 
în moment avea să fie dat ordinul de mobilizare. 

Cele douăzeci şi patru de ore adunau laolaltă 
îngrijorările, neliniştea şi sfârşeala nervoasă a unui an 
întreg. Dar ceea ce accentua îndeosebi această stare de 
lucruri era incertitudinea, acea aşteptare a unui eveniment 
de care te temi, deşi nu-l cunoşti, acea apăsare pe care o 
încerci în faţa unui pericol iminent. 

Istoria îşi ieşise din matcă - evenimentele succedându-se 
la fel ca valurile unei inundaţii. Austria declara război 
Serbiei, în timp ce diplomaţii marilor puteri se străduiau să 
evite conflictul. Reţeaua de fire telegrafice întinse în jurul 
planetei, vibra fără încetare, din adâncul oceanelor până 
peste relieful continentelor, transmițând speranţe sau 
pesimism. Rusia mobiliza o parte din armată. Germania, 
având trupele pregătite sub pretextul unor manevre, 
decreta starea de amenințare de război. Austriecii, fără a 
mai aştepta rezultatele dezbaterilor diplomatice, au început 
bombardarea Belgradului, iar Wilhelm Il, de teamă ca nu 
cumva conflictul dintre ţar şi împăratul Austriei să fie 
soluţionat prin intervenţia marilor puteri, forţa desfăşurarea 
evenimentelor declarând război Rusiei. Profitând de 


137 


această situaţie, Germania se izola, întrerupând legăturile 
feroviare şi telegrafice, în vederea pregătirii, în taină, a 
forţelor de invazie. 

Sobră în cuvinte şi în manifestări de entuziasm, Franţa 
asista la această avalanşă de evenimente. O hotărâre 
neclintită şi gravă îi însufleţea pe toţi. Două generaţii venite 
pe lume trebuia să suporte, la vârsta judecății, imaginea 
unui război care, oricum, tot ar fi venit o dată. Nimeni nu-l 
dorea: era impus de adversari... Însă toţi îl acceptau, cu 
ferma hotărâre de a-şi face datoria. 

Posomorât în cursul zilei, Parisul vieţuia cuprins de 
preocupările sale. Numai câteva grupuri de patrioţi exaltaţi, 
urmând cele trei culori ale drapelului, treceau prin Place de 
la Concorde pentru a manifesta în faţa statuii Strasbourg. 
Pe străzi oamenii se opreau plini de amabilitate. Se 
cunoşteau cu toţii, fără să se fi văzut însă vreodată, îşi 
răspundeau unii altora din priviri, iar zâmbetele păreau că 
se împletesc cu dragostea unei idei comune. Femeile erau 
abătute, în schimb, vorbeau cu voce tare ca să-şi ascundă 
emoţiile. In amurgul prelung al verii, bulevardele cunoşteau 
o mare afluenţă de lume. Locuitorii cartierelor periferice îşi 
dădeau întâlnire în centru, ca în îndepărtatele zile ale 
revoluțiilor. Grupurile se uneau, formând o îngrămădire 
imensă, animată de strigăte şi cântece. Demonstraţiile 
ajungeau prin centru, scurgându-se pe sub felinarele 
electrice care tocmai se aprindeau. Defilarea se prelungea 
până către miezul nopţii, şi drapelul naţional unduia 
deasupra mulţimii în mişcare, escortat de drapelele altor 
popoare. 

Intr-una din aceste nopţi de sincer entuziasm, cei doi 
prieteni au aflat o ştire neaşteptată, absurdă: „Jaures a fost 
asasinat”. Vestea trecu de la un grup la altul, fiind repetată 
cu o uimire ce parcă depăşea durerea: „Jaurés omorât! Şi 
de ce?” Bunul simţ popular, care din instinct caută o 
explicaţie pentru orice atentat, rămase buimăcit şi 
dezorientat. Tribunul mort tocmai acum când cuvântul lui 
ar fi putut fi mai de folos pentru a înfierbânta mulţimea...! 
Argensola se gândi numaidecât la Tchernoff: „Ce-o să 


138 


spună vecinul nostru...?” Oamenii de ordine se temeau de o 
revoluţie. In acele momente, Desnoyers credea că 
sumbrele prorociri ale vărului său se vor împlini. Această 
crimă, cu represaliile ce urmau, putea fi semnalul unui 
război civil. Insă masele populare îndurerate de moartea 
eroului lor. aşteptau stăpânite de o tăcere apăsătoare. 
Dincolo de cadavru, ei vedeau chipul patriei. 


În ziua următoare totul intrase în normal. Muncitorii 
vorbeau de generali şi de război, arătându-şi unii altora 
livretele militare în care aveau înscrisă data plecării, 
imediat ce se va declara mobilizarea: „Eu plec a doua zi” 
„Eu, în prima zi”. Cei activi, care se aflau în permisie, erau 
chemaţi individual la unităţile lor. Evenimentele ce se 
precipitau aveau un singur ţel: gloria. Germanii invadau 
Luxembourg-ul şi înaintau spre frontiera franceză, în timp 
ce ambasadorul lor, aflat încă la Paris, făcea promisiuni de 
pace. În după-amiaza zilei următoare morţii lui Jaurés, 1 
august, mulţimea s-a văzut invadată de nişte hârtiuţe scrise 
de o mână vizibil grăbită, după care au urmat altele mai 
mari, tipărite, având drept antet două steguleţe încrucişate. 
„A sosit: acum este adevărat...” Era ordinul de mobilizare 
generală. Franţa alerga la arme. Un suspin de uşurare 
părea că se desprinde din piepturile tuturor, iar din ochi, 
străluciri pline de satisfacţie. Coşmarul luase sfârşit...! 
Cruda realitate era preferată nesiguranţei acelor zile care li 
se păruseră săptămâni întregi. 

In zadar se adresa francezilor preşedintele Poincare, 
animat de o ultimă speranţă, arătând că mobilizarea nu 
înseamnă război, iar chemarea la arme constituia doar o 
măsură de prevedere. „lată războiul, războiul inevitabil”, 
spunea mulţimea, cu o expresie fatalistă. Entuziasmul şi 
curajul îi cuprinse pe toţi, mai ales pe cei care urmau să 
plece chiar în noaptea aceea sau în ziua următoare: „Dacă 
ne caută, o să ne găsească. Trăiască Franţa!” Chant du 
départ.  marşul voluntarilor primei republici, fusese 
dezgropat de instinctul poporului care, în astfel de 
momente critice, face apel la artă. Versurile lui Chénier, 


139 


membru al Convenţiei, adaptate unei melodii cu un 
puternic suflu mobilizator, răsunau pe străzi în acelaşi timp 
cu Marsilieza: 


La Republique nous appelle, 
sachons vaincre ou sachons pétrir; 
un frunçais doit vivre pour elle. 
pour elle un français doit mourir.!% 


Mobilizarea începea la ora douăsprezece noaptea fix. 
Odată cu primele clipe ale înserării, pe străzi grupuri de 
bărbaţi se îndreptau spre gări. Erau însoţiţi de familiile lor, 
care le purtau geamantanul sau legătura cu îmbrăcăminte. 
Îi petreceau şi prietenii din cartier. În fruntea acestor 
coloane se desfăşura larg drapelul tricolor. Ofițerii de 
rezervă îşi îmbrăcau uniformele care le produceau toate 
neajunsurile unor haine ţinute multă vreme în ladă. Cu 
centura petrecută anevoie peste pântece şi cu revolverul 
atârnat într-o parte, căutau vagoanele destinate să-i 
transporte până la punctele de concentrare. Unul dintre 
copiii lor ducea sabia ascunsă într-o teacă de pânză, în timp 
ce soţia, sprijinită de braţul soţului, tristă şi totuşi mândră, 
îi făcea plină de afecţiune ultimele recomandaţii. 


Tramvaiele, automobilele şi trăsurile circulau în mare 
grabă. Niciodată nu se mai văzuse pe străzile Parisului 
atâtea vehicule. Şi, cu toate acestea, cei care aveau nevoie 
de ele făceau în zadar semne conducătorilor. Nimeni nu era 
dispus să-i servească pe civili. Toate mijloacele de transport 
erau numai pentru militari; toate cursele aveau ca punct, 
terminus staţiile de cale ferată. Camioanele grele pline cu 
saci, ale serviciului de intendenţă, erau  salutate 
pretutindeni, cu un entuziasm general, cu „Trăiască 
armata!” Soldaţii îmbrăcaţi în salopete, din vârful acestor 


18 Republica ne cheamă, 

A învinge sau a pieri să ştim; 

Francez pentru ea trebuie să trăiască, 
Pentru ea francezul trebuie să moară. 


140 


piramide rulante, răspundeau  aclamaţiilor agitându-şi 
braţele şi strigând cuvinte pe care nimeni nu reuşea să le 
înţeleagă.  Fraternitatea făcuse loc unor îngăduinţe 
nemaiîntâlnite încă. Multimea se îmbrâncea, fără a depăşi 
însă o anumită bună cuviință. Vehiculele se loveau şi ele şi, 
când conducătorii, în virtutea unei obişnuinţe, începeau să 
se ocărască, intervenea mulţimea care îi determina să-şi 
dea mână. „Trăiască Franţa!” Trecătorii care scăpau teferi 
printre roțile automobilelor râdeau, mustrându-l cu 
blândeţe pe şofer: „Să omori un francez care pleacă în 
căutarea regimentului!” Dar răspunsul conducătorului era 
prompt: „Şi eu voi pleca peste câteva ore. Asta este ultima 
mea cursă”. Şi, pe măsură ce înserarea făcea loc nopţii, 
tramvaiele şi autobuzele circulau din ce în ce mai 
neregulat. Numeroşii funcţionari care îşi lăsaseră serviciile, 
îşi luau rămas bun de la familii şi se urcau în tren. Intreaga 
viaţă a Parisului se restrânsese la vreo jumătate de duzină 
de fluvii umane ce se scurgeau spre gări. 

Desnoyers şi Argensola se aflau, aproape de miezul 
nopţii, într-o cafenea de pe bulevard. Erau obosiţi de 
emoţiile zilei, şi simțeau depresiunea nervoasă pe care o 
creează, de obicei, spectacolele zgomotoase şi violente. 
Aveau nevoie de odihnă. Războiul era acum o realitate, şi în 
faţa certitudinii nu mai simțeau nevoia să afle ştiri noi. Şi 
nici în cafenea nu mai puteau rămâne. In atmosfera 
fierbinte şi înceţoşată de trâmbele de fum, consumatorii 
cântau şi strigau, agitând mici steguleţe. Toate imnurile din 
trecut şi din prezent erau cântate în cor, acompaniate de 
clinchetul paharelor şi al farfurioarelor. Publicul, cu o 
structură naţională foarte variată, trecea în revistă naţiunile 
Europei salutându-se pe rând cu strigăte pline de 
entuziasm. Toate, absolut toate, aveau să fie alături de 
Franţa. „Trăiască...! Trăiască!” O pereche vârstnică - soţ şi 
soţie - ocupau o masă alături de cei doi prieteni. Erau nişte 
rentieri ce trăiau modest, ducând o viaţă ordonată şi 
liniştită şi care uitaseră, probabil, de când nu mai fuseseră 
treji la acea oră. Furaţi de entuziasm, coborâseră pe 
bulevard, dornici să vadă războiul de aproape. Limba 


141 


străină pe care o vorbeau vecinii lor făcuse pe soţ să le 
acorde o atenţie deosebită. 

— Dumneavoastră credeţi că Anglia va merge alături de 
noi...? 

Argensola, care ştia tot atât de bine ca şi el, i-a răspuns 
însă cu autoritate: 

— Fără îndoială; este un lucru hotărât. 

Bătrânul se ridică în picioare. 

— Trăiască Anglia! 

Şi, mângâliat de privirile pline de admiraţie ale soţiei, el 
începu să cânte o melodie patriotică uitată, marcând tactul 
cu mişcări din cap, ori de câte ori urma refrenul pe care 
foarte puţini reuşeau să-l îngâne. 


Cei doi prieteni se văzură obligaţi să parcurgă pe jos 
drumul spre casă. Nu au reuşit să găsească niciun vehicul 
care să-i ia; toate alergau în direcţie opusă, spre gări. Deşi 
se aflau amândoi într-o proastă dispoziţie, Argensola nu 
putea merge însă fără să nu vorbească. 

— Of, femeile...! 

Desnoyers aflase despre legăturile sentimentale pe care 
le avea de câteva luni cu o midinette din rue Taiboul: 
plimbări duminicale prin împrejurimile Parisului, spectacole 
de cinematograf, comentarii critice pe marginea ultimului 
roman foileton publicat într-un ziar de mare tiraj, sărutări la 
despărţire, când, pe înserat, lua trenul de Bois-Colombes 
pentru a dormi în casa părintească; atât şi nimic mai mult. 
Însă Argensola conta pe puterea de convingere a timpului 
care înmoaie până şi virtuțile cele mai neînduplecate, în 
după-amiaza aceea luase aperitivul cu un prieten francez 
care urma să plece a doua zi dimineaţa pentru a se alătura 
regimentului său. Fata îl mai văzuse de câteva ori cu el, dar 
fără să-i dea o atenţie deosebită; acum, dintr-odată, ea 
manifestă o mare admiraţie pentru el, ca şi cum ar fi fost 
un altul. Renunţase chiar să se mai înapoieze scara acasă 
la părinţii ei; dorea să vadă cum începe un război. Cei trei 
au luat masa împreună, şi toate atenţiile ei s-au îndreptat 
spre cel care pleca. S-a simţit şi ofensată, dintr-o pudoare 


142 


neaşteptată, deoarece Argensola, cu dreptul câştigat al 
primului venit, îi căutase mâna sub masă, cu toate că în 
acele clipe ea îşi rezemase capul pe umărul viitorului erou, 
învăluindu-l cu priviri admirative. 

— Şi au plecat...! Au plecat împreună! spuse el plin de 
ciudă. Am fost nevoit să mă retrag, pentru a nu prelungi 
penibila situaţie. Să trudesc atâta... pentru altul! 

Tăcu o clipă, apoi, rupând firul ideilor, adăugă: 

— Recunosc, comportamentul ei a fost frumos. Câtă 
generozitate la femei atunci când socotesc că a sosit clipa 
să se dăruiască...! Şi cu toate că tatăl ei e recunoscut 
pentru brutalitatea lui, şi-i inspiră teamă, ea rămâne o 
noapte departe de casă, în compania unei persoane pe care 
abia o cunoscuse şi la care nici nu se gândise în acea după 
amiază... Națiunea îşi arată recunoştinţă faţă de cei care 
merg să-şi dăruiască viaţa pentru ea, şi această sărmană a 
dorit să facă la rându-i ceva pentru cei hărăziţi morţii, 
oferind o clipă de fericire, în ultimul moment... din cel mai 
de preţ avut pe care nu avea să-l mai recupereze niciodată. 
Am făcut o proastă afacere... N-ai decât să râzi de mine; 
însă trebuie să recunoşti că gestul ei este frumos. 

Desnoyers a râs, într-adevăr, de ghinionul prietenului 
său, în ciuda faptului că şi el trecea prin momente grele pe 
care le păstra doar pentru sine. Nu reuşise s-o mai vadă pe 
Marguerite de la prima lor întrevedere. Avea veşti de la ea 
numai prin intermediul scrisorilor. Blestemat război! Câte 
obstacole în calea fericirii oamenilor! Mama Margueritei era 
bolnavă, O preocupa fiul ei, care, fiind ofiţer, trebuia să 
plece chiar din prima zi a mobilizării. Neliniştită era şi fiica 
din cauza fratelui ei, şi, în aceiaşi timp, gândindu-se că 
mama ei zăcea acasă, considera inoportună o vizită la 
atelier. Când avea să se sfârşească oare această situaţie? 

Îl preocupa, de asemenea, acel cec de patru sute de mii 
de franci aduşi din America. Cu o zi în urmă banca îi 
refuzase plata din lipsă de aviz de transfer, pentru ca după 
scurtă vreme să confirme că sosise avizul. În după amiaza 
aceea, când instituţiile de credit îşi încheiaseră programul 
de lucru, guvernul emisese un decret stabilind un 


143 


moratoriu. Când aveau să-i mai plătească...? Când se va 
termina războiul care încă nu începuse, sau poate, 
niciodată. El nu avea decât două mii de franci bani lichizi, 
care îi rămăseseră din călătorie. Prietenii lui se aflau cu toţii 
într-o situaţie disperată, neputând să încaseze sumele de 
bani păstrate în bănci. lar cei care aveau ceva bani erau 
obligaţi să alerge de la un magazin la altul sau să facă rând 
la porţile băncilor pentru a schimba o hârtie de bancă. Ah, 
războiul! Războiul stupid! 


Pe la jumătatea bulevardului Champs-Elysées, au văzut 
un bărbat ce mergea liniştit în faţa lor, purtând pe cap o 
pălărie cu boruri largi şi vorbind singur. Argensola l-a 
recunoscui numaidecât la lumina felinarului pe sub caii 
trecea... Prietenul Tchernoff”. Rusul, răspunzând la salut, 
împrăştie din barbă şi mustăţi un uşor miros de vin. Şi, fără 
să fie poftit, îşi potrivi pasul cu al lor, însoţindu-i până la 
Arcul de Triumf. 


Cu acest prieten al lui Argensola, Julio schimbase doar 
saluturi tăcute, când îl întâlnea pe palierul apartamentului. 
Tristeţea înmoaie însă sufletul şi te face să cauţi prietenia 
celor umili ca pe o umbră răcoritoare. Tchernoff, la rândul 
lui, îl privi pe Desnoyers de parcă l-ar fi cunoscut de o viaţă 
întreagă. 


Îşi întrerupse monologul, ascultat doar de abundenta 
vegetaţie întunecată, de băncile goale, de umbra albastră 
perforată de tremuratul roşietic al felinarelor, de noaptea 
de vară a cărei cupolă era străbătută de calde adieri şi de 
clipirile siderale. Făcuse câţiva paşi fără să mai scoată o 
vorbă, în semn de consideraţie faţă de însoțitori, apoi 
reînnodându-şi firul gândurilor, le continuă din locul de 
unde le abandonase, fără nicio explicaţie, ca şi cum ar fi 
mers mai departe de unul singur. 

— ...Şİ în clipa asta ci strigă cu acelaşi entuziasm ca şi cei 
de aici, pe deplin încredinţaţi că merg să-şi apere patria 
provocată, dorind să moară pentru familiile şi căminele lor, 


144 


pe care nimeni nu le ameninţă. 

— Cine sunt ăştia, Tchernoff? îl întrebă Argensola. 

Rusul îl privi fix, oarecum mirat de întrebarea lui. 

— Ei - replică el laconic. 

Cei doi au înţeles... „Ei!” Nu puteau fi alţii. 

— Eu am trăit, zece ani în Germania - continuă el, 
încercând să dea cuvintelor sale mai multă cursivitate, la 
gândul că era ascultat. Am fost corespondent al unui ziar la 
Berlin şi pot spune că-i cunosc. Acum, trecând pe acest 
bulevard ticsit de lume, mi-am imaginat ce se întâmplă 
acolo în aceste clipe. Şi ei cântă şi urlă cuprinşi de 
entuziasm agitând drapele. Priviţi pe dinafară, şi unii şi alţii 
sunt la fel; pe dinăuntru însă... câtă diferenţă...! Aseară, pe 
bulevard, mulţimea i-a înfierat pe câţiva lăudăroşi care 
strigau: „La Berlin!” Era o manifestare de prost gust care 
amintea de lucruri neplăcute. Franţa nu doreşte cuceriri; 
singura ei dorinţă este să fie respectată, să trăiască în 
pace, fără înjosiri şi fără frământări sufleteşti. Astă seară, 
doi mobilizați spuneau în momentul plecării: „Când vom 
intra în Germania, le vom impune republica...” Republica, 
dragi prieteni, nu este un lucru perfect, însă reprezintă un 
climat mai bun decât acela oferit de un monarh 
iresponsabil prin graţia lui Dumnezeu. Cel puţin, presupune 
linişte şi lipsă de ambiţii personale, ceea ce, de obicei, 
tulbură viaţa. Sentimentul generos al acestor doi muncitori 
m-a mişcat profund, căci ei, în loc să se gândească la 
exterminarea duşmanilor lor, doresc să-i îndrepte, dându-le 
ceea ce, după părerea lor, consideră a fi cel mai bun. 

Tchernoff tăcu vreme de câteva clipe, pentru a zâmbi 
ironic spectacolului oferit de bogata sa imaginaţie. 

— La Berlin, mulţimea îşi exprimă entuziasmul într-o 
formă elevată, aşa cum îi stă bine unui popor superior. Cei 
de jos, care îşi înşală nevoile printr-un materialism 
grosolan, în aceste momente, strigă: „La Paris! Vom bea 
şampanie pe gratis!” Burghezia pietistă!?, capabilă de orice 
pentru a dobândi noi onoruri, şi aristocrația, care a oferit 


19 Categorie de protestanți care practică ascetismul cel mai riguros. 
(N. tr.). 


145 


lumii cele mai mari scandaluri din ultimii ani, strigă, de 
asemenea, şi de „La Paris!” Parisul este Babilonul păcatului, 
oraşul lui Moulin Rouge şi al restaurantelor din Montmartre, 
singurele locuri cunoscute de ei... Tot la fel strigă şi 
tovarăşii mei social-democraţi, numai că aceştia au învăţat 
să intoneze alt cântec: „La Moscova! La Petersburg! Să 
nimicim tirania rusă, pericol al civilizaţiei!”  Kaiserul 
folosindu-se de tirania altei ţări, o adevărată sperietoare 
pentru poporul său... ce bătaie de joc! 

Şi hohotul de râs al rusului sparse liniştea nopţii ca un şir 
de pocnitori. 

— Noi suntem mai civilizaţi decât germanii - spuse el, 
după ce îşi potoli râsul. 

Desnoyers, care îl ascultase cu interes, făcu un gest plin 
de mirare, spunând ca pentru sine: 

— Tchernoff ăsta a băut cam multişor. 

— Civilizaţia - continuă el - nu constă doar într-o mare 
industrie, în multe vapoare, în armate şi numeroase 
universităţi în care se predă doar ştiinţă. Aceasta defineşte 
civilizaţia materială. Există o alta, superioară, care dă 
satisfacţie şi nu permite ca demnitatea umană să sufere, 
fără să protesteze, înjosiri continue. Un cetăţean elveţian, 
care locuieşte într-o cabană de lemn, considerându-se egal 
celorlalţi cetăţeni din ţara sa, este mai civilizat decât Herr 
Professor, obligat de obicei să dea întâietate unui 
locotenent, sau decât un bogătaş din Hamburg, care se 
îndoaie ca un lacheu în faţa celui care afişează particula 
von. 

De astă dată spaniolul fu de acord, încât părea că intuise 
ceea ce Tchernoff intenţiona să adauge. 

— Noi, ruşii, am suferit o tiranie cruntă. Eu am cunoscut 
ceva din ea. Am cunoscut foamea şi frigul temniţelor, am 
trăit în Siberia... Însă împotriva tiraniei din ţara mea a 
existat întotdeauna o atitudine protestatară. O parte din 
populaţie trăieşte într-o semi-barbarie; restul însă are o 
mentalitate şi un spirit de o înaltă ţinută morală care îl 
ajută să înfrunte pericolele, şi să sfideze sacrificiile când 
este vorba de libertate şi adevăr... Dar Germania? A 


146 


protestat acolo cineva vreodată pentru apărarea drepturilor 
umane? Ce revoluţii au avut loc în Prusia, ţară cu mari 
despoţi? Întemeietorul militarismului, Friedrich Wilhelm 
după ce scuipa în farfuriile copiilor şi îşi bătea soţia până îl 
ajungea oboseala, ieşea în stradă cu bila în mână lovindu-şi 
supuşii care nu reuşeau să fugă la timp. Fiul său, Friedrich 
cel Mare, declara că moare de plictiseală guvernând un 
popor de sclavi. In două secole de istorie prusacă, o singură 
revoluţie: baricadele ridicate în 1848, o sinistră copie 
berlineză a revoluţiei din Paris fără niciun rezultat. Bismarck 
a intervenit cu brutalitate, pentru a zdrobi orice încercări de 
protest, dacă au existat cu adevărat. Şi când prietenii lui îl 
amenințau cu o revoluţie, crudul junker îşi ducea mâinile la 
şolduri, râzând insolent cu hohote. O revoluţie în Prusia...! 
Nimeni nu cunoştea mai bine decât el poporul său. 
Tchernoff nu era patriot. Argensola îl auzise de multe ori 
vorbind împotriva ţării sale. Se indigna însă atunci când se 
gândea la disprețul cu care trufia germană trata poporul 
rus. Unde se afla supremaţia intelectuală de care germanii 
făceau atâta paradă în ultimii patruzeci de ani de măreție 
imperială...? Excelenţi pioni ai ştiinţei; învăţaţi perseverenţi, 
cu orizont mărginit, dedicat fiecare specialităţii sale; 
benedictini de laborator, care muncesc mult, nimerind doar 
uneori, după grosolane confuzii, considerate ca adevăruri 
de către cei de teapa lor: asta-i tot. Şi alături de atâtea 
eforturi depuse cu multă răbdare şi, desigur, demne de 
respect, cât şarlatanism există! O sumedenie de oameni 
mari, exploataţi să consideraţi piese de pus într-o vitrină de 
magazin! Câţi învăţaţi nu trudesc în posturi de 
administratori de sanatorii...! Un Herr Professor descoperea 
leacul tuberculozei, dar tuberculoşii continuau să moară ca 
şi înainte. Un altul anunţa remediul definitiv al celor mai 
ruşinoase boli, şi infecția genitală continua să macine 
sănătatea omenirii. Şi toate aceste greşeli reprezentau 
averi considerabile: fiecare leac salvator descoperit 
însemna constituirea unei societăţi industriale, produsele 
vânzându-se la preţuri enorme, ca şi cum durerea ar fi fost 
un privilegiu dat în exploatare bogaţilor. Câtă diferenţă 


147 


între această înşelătorie şi Pasteur sau alţi învăţaţi ai 
popoarelor inferioare, care au dăruit lumii descoperirile lor, 
fără să se pună în serviciile monopolurilor! 

— Recunosc. Ştiinţa germană - continuă Tchernoff - a dat 
mult umanităţii, însă ştiinţa altor naţiuni a dat tot atât de 
mult. Numai un popor plin de orgoliu îşi poate închipui că el 
reprezintă totul pentru civilizaţie, iar ceilalţi, nimic... În 
afară de învăţaţi, specialişti, ce geniu a produs în timpurile 
noastre această Germanie care se crede universală? 
Wagner aste singurul romantic; el încheie o epocă ce 
aparţine de asemenea trecutului. Nietzsche nu a pierdut 
niciodată ocazia să-şi dovedească originea poloneză şi să 
deteste Germania, după el, o ţară de burghezi pedanţi. 
Starea de sclavie era atât de pronunţată încât a şi 
profetizat strivirea germanilor de către sclavi... Şi alţii nu 
mai sunt. Un popor sălbatic, cum suntem noi, a dat omenirii 
în ultimul timp artişti de o admirabilă ţinută morală. Tolstoi 
şi Dostoievski sunt universali. Ce nume poate aşeza alături 
de acestea Germania lui Wilhelm II...? Ţara lui a fost o vatră 
a muzicii, însă muzicienii ruşi de acum sunt mai autentici 
decât  epigonii wagnerismului, care se refugiază în 
speculaţii orchestrale pentru a-şi ascunde mediocritatea... 
Poporul german a dat genii în epoca lui de durere, când nu 
era încă cunoscut orgoliul germanist, când nu exista 
imperiul. Goethe, Schiller, Beethoven au fost supuşii unor 
mici principate. Ei au primit influenţa altor ţări şi au 
contribuit la civilizaţia universală ca cetăţeni ai lumii, fără a 
pretinde ca lumea să devină germanică, deoarece această 
lume acorda atenţie operelor lor. 


Ţarismul comisese atrocități. Tchernoff ştia acest lucru 
din propria experienţă şi, deci, nu era nevoie să vină 
germanii să i le povestească. În Rusia, toate păturile sociale 
instruite erau vrăjmaşe ale tiraniei şi se ridicau împotriva 
ei. Unde a existat în Germania o intelectualitate potrivnică 
„ţarismului” prusac? Au tăcut sau au izbucnit în linguşiri 
faţă de unsul lui Dumnezeu, muzicant şi comediant ca şi 
Nero, cu o inteligenţă sprintenă şi superficială, care, pentru 


148 


că îl interesa totul, credea că ştie totul. Dornic să rămână o 
figură în istorie, sfârşise prin a chinui lumea cu cea mai 
mare dintre nenorociri. 

— De ce trebuie să fie neapărat rusească tirania ce 
apasă asupra ţării mele? Cei mai răi țari au copiat tirania 
Prusiei. Pe vremea noastră, de fiecare dată când poporul 
rus sau polonez a încercat să-şi revendice drepturile, 
reacţionarii s-au prevalat de Kaiser ca de o ameninţare, 
afirmând că acesta va veni în ajutorul lor. O jumătate din 
aristocrație este germană; germani sunt generalii care s-au 
distins în primul rând prin trecerea poporului prin sabie; 
germani - funcţionarii care susţin şi îndrumează tirania; 
germani - ofiţerii care primesc să oprime şi să amenințe 
grevele muncitoreşti şi răzvrătirea popoarelor anexate. 
Slavul reacţionar este brutal, însă nu este lipsii de 
sentimentalismul unei rase în care mulţi principi devin 
nihilişti. Ridică biciul cu uşurinţă, dar este cuprins de 
cămară căinţă, deseori chiar varsă lacrimi. Eu am cunoscut 
ofiţeri ruşi care s-au sinucis pentru a nu asupri poporul, iar 
alţii, mustraţi de conştiinţa de a fi ucis. Germanul, aflat în 
serviciul „ţarismului”, nu are scrupule şi nici nu are 
mustrări de conştiinţă: omoară cu sânge rece, după o 
metodă bine pusă la punct, de altfel, în concordanţă cu tot 
ceea ce execută. Rusul este barbar, loveşte, ca după aceea 
să-i pară rău; germanul civilizat împuşcă fără şovăială. 
Ţarul nostru, din dorinţa sa plină de umanitarism slav, a 
nutrit utopica speranţă a unei păci universale, organizând 
conferințele de la Haga. Kaiserul culturii a trudit cu 
dârzenie ani şi ani la crearea şi înălţarea unui organism 
distructiv cum n-a mai fost niciodată, cu care să zdrobească 
întreaga Europă. Rusul este un creştin umil, egalitar, 
democratic, însetat de dreptate; germanul face paradă de 
creştinism, el a rămas un idolatru cu nimic mai prejos în 
comparaţie cu germanii secolelor trecute. Religia sa adoră 
sângele şi menţine castele sociale; adevăratul său cult este 
cel al lui Odin, cu singura deosebire că astăzi zeul uciderii 
şi-a schimbat numele: se cheamă Stat. 

Tchernoff se opri o clipă, probabil pentru a se convinge 


149 


mai bine de uimirea însoţitorilor săi, apoi spuse cu 
simplitate: 

— Eu sunt creştin. 

Argensola, care cunoştea concepţiile şi istoria vieţii 
rusului, schiţă un gest de uimire. Julio însă şi-a menţinut 
bănuielile: „Hotărât lucru, Tchernoff ăsta este beat”. 

— Unde este creştinismul Germaniei de azi...? Mai mult 
spirit creştin există în socialismul laicei Republici Franceze, 
apărătoare a celor slabi, decât în evlavia junker-ilor 
conservatori. Germania şi-a creat un Dumnezeu după 
chipul şi asemănarea sa, iar atunci când consideră că-L 
adoră, nu face altceva decât să adore propria sa imagine. 
Dumnezeul german este un reflex al statului german, care 
consideră războiul ca prima şi cea mai nobilă ocupaţie a 
acestui popor. Alte popoare creştine, când sunt silite să se 
războiască, simt că între conduita lor şi Evanghelie, este o 
flagrantă contradicţie şi atunci se scuză invocând nevoia 
crudă de a se apăra. În schimb Germania declară că 
războiul îi place lui Dumnezeu. Eu am auzit predici germane 
care susţin că lisus a fost adeptul militarismului. 

Orgoliul germanic, convingerea că rasa aceasta este 
destinată de providenţă să domine lumea, făcea ca 
protestanții, catolicii şi evreii să-şi dea cu toţii mâinile. 

— Peste deosebirile lor de dogmă se află însă Dumnezeul 
statului care este german, Dumnezeul războinic, acela pe 
care poate Wilhelm îl numeşte în momentele acestea 
respectabilul meu aliat. Religiile au tins întotdeauna la 
universalitate. Scopul lor rămâne acela de a pune pe 
oameni în legătură cu Dumnezeu şi de a menţine relaţii de 
bună înţelegere între toţi oamenii. Prusia a recăzut în 
barbarie, creându-şi pentru nevoile sale personale un al 
doilea lehova, o divinitate ostilă celei mai mari părţi a spiţei 
umane, care a preluat dorinţele de răzbunare şi ambițiile 
poporului german. 

Apoi Tchernoff comentă în felul lui crearea acestui 
Dumnezeu germanic, ambițios, crud, răzbunător. Germanii 
sunt nişte creştini foarte recenți. Creştinismul lor nu trece 
de şase secole, în timp ce al altor ţări din Europa este de 


150 


zece, de cincisprezece, de optsprezece secole. Prusienii mai 
trăiau încă în păgânism, chiar după terminarea cruciadelor. 
Trufia rasei, instigându-i la război, făcea în acelaşi timp să 
renască şi divinităţile moarte. După chipul zeului germanic, 
care era un conducător de oşti, Dumnezeul Evangheliei era 
împodobit de ei cu lance şi scut. 

— La Berlin, creştinismul poartă cască şi cizme de 
călărie. În aceste clipe, Dumnezeu este mobilizat, la fel ca 
Otto, Fritz şi Franz, şi trimis să-i pedepsească pe duşmanii 
poporului ales. Nu mai contează că poruncise: „Să nu 
ucizi”, şi că Fiul său predicase pe acest Pământ: „Fericiţi 
făcătorii de pace...” Creştinismul, după cum propovăduiesc 
preoţii germani, aparţinând tuturor confesiunilor, poate 
contribui numai la îndreptarea oamenilor pe calea cea bună 
şi nu trebuie să se amestece în viaţa statului. Dumnezeul 
statului prusian este vechiul Zeu german, un moştenitor 
direct al crudei mitologii germanice, un amestec de 
divinităţi flămânde de război. 


În liniştea ce domnea peste întregul bulevard, rusul 
evocă pe rând figurile roşcovane ale zeilor neîndurători, în 
noaptea aceea ei vor fi treziţi de zgomotul plăcut al armelor 
ce le mângâie auzul, şi de mirosul acru al sângelui. Tor, 
zeul brutal cu capul mic, îşi întinde bicepşii, înşfăcând 
ciocanul cu care distrugea oraşe. Wotan îşi ascute lancea, 
care are fulgerul în loc de fier, şi trăsnetul în loc de inel. 
Odin, cel cu un singur ochi, aflat pe înălţimea muntelui său, 
cască, aşteptând ca războinicii morţi să formeze mormane 
în jurul tronului său. Despletitele valkyrii, virgine pline de 
sudoare şi mirosind a mânz, pornesc în galop din nor în nor, 
stârnind oamenii cu urlete, şi cărând cadavrele, aruncate ca 
nişte covoare făcute sul, pe crupele cailor lor zburători. 

— Religiozitatea germanică - continuă rusul - reprezintă 
negația creştinismului. După principiile ei, oamenii nu sunt 
egali în faţa lui Dumnezeu. Acesta se apleacă doar asupra 
celor puternici ajutându-i cu harul său, spre a putea 
întreprinde orice. Cei care au venit pe lume slabi trebuie să 
se supună sau să dispară. Nici popoarele nu sunt egale; ele 


151 


sunt împărţite în popoare predestinate să conducă şi 
popoare inferioare, cărora soarta le rezervă dezmembrarea 
şi asimilarea lor de către celelalte. Aşa vrea Dumnezeu! 
Faţă de toate acestea, este de prisos să se mai spună că 
Germania va fi marele popor conducător. 

Argensola îl întrerupse. Orgoliul german nu se sprijinea 
numai pe acest Dumnezeu, el mai făcea apel şi la ştiinţă. 

— Ştiu asta - spuse rusul, nelăsându-l să termine: 
determinismul, inegalitatea, selecţia, lupta pentru viaţă... 
Germanii, atât de mândri de măsura calităţilor lor, când fac 
o operă nouă, când îşi ridică monumentele lor intelectuale 
pe teren străin, împrumută de acolo materialul de 
cimentare de care au nevoie. Un francez şi un englez, 
Gobineau”? şi Chamberlain?! le-au dat argumentele în 
vederea apărării superiorității rasei lor. Din molozul lui 
Darwin şi al lui Spencer??, bătrânul lor Haeckel? a construit 
monismul, doctrină care, aplicată la politică, consfinţeşte în 
mod ştiinţific orgoliul german, recunoscându-i dreptul de a 
domina lumea, fiind cel mai puternic. Nu, de o mie de ori nu 
- continuă cu energie, după o scurtă pauză. Toată această 
teorie a luptei pentru existenţă, cu întregul său cortegiu de 
cruzimi, poate să constituie un adevăr pentru speciile 
inferioare, însă nu şi pentru oameni. Fiind nişte fiinţe 
raţionale şi capabile de progres, suntem datori să ne 
eliberăm din fatalitatea acestui mediu, modificându-l după 
nevoile noastre. Animalul nu cunoaşte dreptul, justiţia, 
compasiunea; vieţuieşte supus instinctelor sale întunecate. 
Cel puternic, pentru a-şi afirma puterea nu trebuie 
numaidecât să fie crud: el creşte în ochii tuturor când în 
locul forţei foloseşte omenia. Din clipa în care s-a născut, 


2 Josph Arthur, conte de Gobineau (1816-1882), scriitor şi diplomat 
francez, autor al „Eseului asupra inegalităţilor raselor umane”, ale cărui 
teze au influenţat pe teoreticienii rasismului german. (N. tr.). 

1 Houston Stewart Chamberlain (1855-1927), autor englez, 
teoretician al rasismului. A scris /deile de bază ale secolului XIX. 

“2 Herbert Spencer (1820-1903), filosof englez întemeietor al 
filosofiei evoluționiste. (N. tr.). 

23 Ernst Haeckel (1834-1919), biolog german apărător al 
evoluţionismului şi al unui materialism naturalist ştiinţific. (N. tr.). 


152 


fiecare are dreptul să trăiască; şi în modul în care viețuiesc 
laolaltă fiinţele orgolioase şi umile, mândre sau slabe, 
trebuie să trăiască şi naţiunile mari şi mici, bătrâne şi 
tinere. Scopul final al existenţei noastre nu este lupta, nu 
este masacrul, după care apoi să cădem noi victime, şi, mai 
târziu, să-i vină rândul ucigaşului nostru. Treaba asta să o 
lăsăm în seama naturii oarbe. Popoarele civilizate, dacă ar 
da urmare unui ideal comun, ar trebui să-l adopte pe cel al 
Europei mediteraneene care reprezintă concepţia cea mai 
pacifistă şi mai agreabilă privind viaţa. 

Un zâmbet crunt agită barba rusului. 

— Există însă această Kultur, pe care germanii vor să ne- 
o impună, dar ea reprezintă, de fapt tot ceea ce este mai 
contrar civilizaţiei. Civilizație înseamnă o continuă cizelare 
a spiritului, respect faţă de semenul tău, admiterea părerii 
celuilalt,  îmblânzirea moravurilor. Kultur reprezintă 
acțiunea unui stat care pregăteşte şi asimilează indivizi şi 
colectivităţi, spre a-i folosi în misiunea lui. Şi această 
misiune constă în special în a se situa deasupra altor state, 
zdrobindu-le cu măreţia lui, sau - ceea ce este acelaşi lucru 
- cu orgoliul, ferocitatea, violenţa lui. 


Ajunseseră în Place de l'Etoile. Arcul de Triumf îşi contura 
silueta masivă,  estompându-se în infinitul  înstelat. 
Bulevardele împrăştiau un şir dublu de lumini în toate 
direcţiile.  Felinarele plantate în jurul monumentului 
iluminau bazele sale gigantice şi picioarele grupurilor 
sculpturale. Mai sus, umbrele cădeau grele, şi împrumutau 
luminosului monument densitatea neagră a abanosului. 

Au traversat Piaţa şi Arcul. Ajungând sub boltă, unde 
zgomotul paşilor lor căpăta o rezonanţă, s-au oprit. Briza 
nopţii, furişată prin interiorul construcţiei, părea o adiere 
iernatică. Pe albastrul difuz al spaţiului, bolta îşi proiecta 
conturul. Instinctiv, cei trei şi-au aruncat privirile spre 
Champs-Elyse6s, rămas acum în urmă. Nu se vedea decât 
un fluviu de umbre, în care pluteau şiraguri de stele între 
două taluzuri lungi şi negre formate de clădiri. In pofida 
întunericului, familiarizați cu această panoramă, ei au 


153 


crezut că contemplă, fără niciun efort, maiestuoasa pantă a 
bulevardului, şirul dublu de palate, Place de la Concorde, 
situată în ultimul plan, cu vârful obeliscului său egiptean, 
aleile de la Tuileries. 

— lată ce înseamnă frumos - spuse Tchernoff care 
desluşea ceva mai mult în acele umbre. Pe aici a trecut o 
întreagă civilizaţie care iubeşte pacea şi surâsul vieţii. 

O amintire îl înduioşă pe rus. În multe după amieze, după 
ce lua masa, întâlnea, chiar în acest loc, un bărbat robust, 
cu barbă blondă şi ochi blânzi. Semăna cu un uriaş oprit la 
jumătatea creşterii sale. II însoțea un câine. Era Jaurés, 
prietenul său Jaurés, care, înainte de a merge la Camera 
deputaţilor, făcea o plimbare până la Arc, venind de la casa 
sa din Passy. 

— li plăcea să zăbovească aici, unde ne aflăm noi acum. 
Privea bulevardele, grădinile îndepărtate, întregul Paris ce 
se oferă spre a fi admirat de pe această înălţime, şi-mi 
spunea copleşit de emotie: „Cât e de măreț. Este una dintre 
perspectivele cele mai încântătoare pe care le întâlneşti în 
lume...” Bietul Jaurés! 

Printr-o asociaţie de idei, rusul evocă apoi imaginea 
compatriotului său Mihail Bakunin, alt revoluţionar, 
părintele anarhismului, care plângea de emoție după ce 
auzise un concert Simfonia cu cor de Beethoven, dirijat de 
un tânăr prieten al său, ce se numea Richard Wagner. 
„Când va izbucni revoluţia noastră - striga el strângând 
mâna maestrului - şi va pieri ceea ce există, această operă 
trebuie salvată cu orice preţ”. 

Tchernoff se smulse din reveriile sale şi, aruncând în jur o 
privire, spuse cu tristeţe; 

— Ei au trecut pe aici. 

De fiece dată când trecea pe sub Arc, aceeaşi imagine îi 
apărea în minte. Miile de coifuri strălucind în soare; miile de 
cizme grele ce se ridicau cu rigiditate mecanică, toate în 
acelaşi timp; goarnele, surlele, tobele, tulburând tăcerea 
augustă a pietrei; marşul războinic din Lohengrin ce răsuna 
prin faţa clădirilor zăvorâte, străbătând bulevardele pustii. 

Deşi era un străin, se simţea atras de acest monument, 


154 


cu acea forţă pa care o creează edificiile venerabile, ce 
păstrează gloria străbunilor. Nu-l interesa cine l-a creat. 
Oamenii construiesc cu speranţa că pecetluiesc o idee de 
moment, mângâindu-şi astfel orgoliul. Pe urmă vine 
umanitatea, având o viziune mai largă, schimbă 
semnificaţia ideii iniţiale, o amplifică, dezbrăcând-o de 
egoismul ei primar. Statuile greceşti, modele de supremă 
frumuseţe, au fost la originea lor simple imagini pentru 
sanctuare, dăruite acestora de evlavia credincioşilor acelor 
timpuri. Evocând apoi măreţia romană, în mintea tuturor 
apăru imaginea enormului Coliseu, arenă a nelegiuirilor, şi 
arcurile ridicate spre gloria cezarilor nerozi. Monumentele 
de seamă ale popoarelor au o dublă semnificaţie: una 
lăuntrică, de moment, pe care le-o atribuie creatorii lor şi 
una exterioară, de interes universal, imprimată de 
scurgerea secolelor, care fac din ele un simbol. 

— Arcul - continuă Tchernoff - este pe dinăuntru francez, 
prin numele sale de bătălii şi de generali, şi care se 
pretează criticii. La exterior, el este monumentul poporului 
care a făcut cea mai mare dintre revoluţii; el este totodată 
al tuturor popoarelor care cred în libertate. Acolo jos, în 
Place Vendôme, se află columna care preamăreşte omul. În 
ea nu există nimic personal. Constructorii au ridicat acest 
monument în memoria marii armate, aceea a poporului 
care, punând mâna pe arme, a împrăştiat revoluţia în toată 
Europa. Artiştii, recunoscuţi ca nişte mari intuitivi, au 
presimţit adevărata semnificație a acestei opere. 
Războinicii lui Rude”, care au intonat Marsilieza, aflaţi în 
grupul din stânga, nu sunt militari de carieră, ci cetăţeni 
înarmaţi care pornesc să-şi îndeplinească misiunea lor 
sublimă şi dură. Imbrăcămintea sumară mă poartă cu 
gândul la acei sans-culottes cu coif grecesc... Aici se află 
ceva mai mult decât gloria îngustă a unei singure naţiuni. 
Toţi, în Europa, ne trezim, la o nouă viaţă, numai datorită 
acestor cruciați ai libertăţii... Popoarele îmi evocă imagini... 


24 Francois Rude (1704-1855). Sculptor francez. Autor al grupului 
sculptural Plecarea voluntarilor din 1792 supranumit şi Marsilieza. (N. 
tr.). 


155 


Când mă gândesc la Grecia văd colonadele Partenonului: 
Roma, stăpâna lumii, ni se înfăţişează prin Coliseu şi Arcul 
lui Traian; Franţa revoluţionară, prin Arcul de Triumf. 

După afirmaţiile rusului, înfăţişa ceva mai mult. 
Reprezenta o mare revanşă istorică; popoarele din sud, 
aşa-numitele rase latine, după multe secole, răspundeau 
invaziei care  distrusese puterea romană: oamenii 
mediteraneeni împrăştiindu-se învingători prin pământurile 
vechilor barbari. Măturară trecutul ca un val distrugător, 
pentru a se retrage imediat. Marea maree depozita tot ce 
se afla în măruntaiele ei, la fel ca apele anumitor fluvii care 
fertilizează inundând. Şi la retragerea oamenilor rămânea 
solul îmbogăţit cu noi şi generoase idei. 

— Dacă ar reveni! adăugă Tchernoff, în vreme ce schiţa 
un gest de nelinişte. Dacă ar călca din nou pe aceste 
lespezi...! Data trecută erau nişte bieţi oameni năuciţi de 
neaşteptatul lor noroc, astfel încât s-au perindat pe aici ca 
nişte neciopliţi printr-un salon elegant. S-au mulţumit cu 
ceva bani de buzunar şi cu două provincii care să le 
perpetueze amintirea victoriei... De data asta însă nu vor fi 
numai soldaţi cei care vor mărşălui împotriva Parisului, în 
urma trupelor vor veni asemenea unor vivandiere 
mânioase, Herr Professor-ii, purtând în spate butoiaşul cu 
vin, un praf de puşcă care-i înnebuneşte pe barbari, şi care 
nu este altceva decât vinul Ku/tur-ii. De asemenea, în 
furgoane va fi adus un bagaj enorm de sălbăticie ştiinţifică, 
o filosofie nouă care glorifică forţa ca început şi scuză 
pentru orice, neagă libertatea, suprimă pe cel slab şi trece 
întreaga lume sub autoritatea unei minorităţi plăcute lui 
Dumnezeu, numai pentru că dispune de sistemele cele mai 
rapide şi sigure pentru a produce moartea. Umanitatea ar 
trebui să se cutremure pentru viitorul său dacă s-ar gândi 
că într-o zi ar putea răsuna din nou sub această boltă 
cizmele germanice, bătând pasul în ritmul unui marş de 
Wagner sau al vreunui oarecare Kapell-meister de 
regiment. 

Au părăsit Arcul, continuându-şi drumul pe bulevardul 
Victor Hugo. Tchernoff mergea liniştit, lăsând impresia că 


156 


imaginea acestei defilări ipotetice îl întristase. Deodată, 
tunând cu glasul său, îşi continuă cursul gândurilor. 

— Şi chiar dacă ar intra, ce-are să fie...? Dreptul nu va 
pieri din această pricină. Ar putea suferi unele eclipsări. 
Însă va renaşte; ar putea fi tăgăduit, călcat în picioare, însă 
nu din aceste pricini ar înceta să existe, mai ales că toate 
conştiinţele curate îl recunosc ca singura normă de 
conduită. Un popor de nebuni vrea să aşeze violenţa pe 
piedestalul pe care oamenii cuminţi l-au ridicat dreptului. 
Zadarnică înverşunare. Aspiraţia oamenilor pentru mai 
multă libertate, mai multă fraternitate şi mai multă 
dreptate este veşnică. 

După această afirmaţie, părea că rusul se liniştise. 

Împreună cu însoțitorii lui, începu apoi să discute despre 
spectacolul pe care-l oferea Parisul în pragul războiului. Pe 
Tchernoff îl înduioşau marile dureri provocate de catastrofă, 
miile şi miile de tragedii familiare ce se petreceau în clipele 
acelea, deşi în aparenţă nu se schimbase nimic. Doar în 
centrul oraşului şi în preajma gărilor se desfăşura o 
animaţie extraordinară, în restul imensei urbe nimic nu 
trăda marea perturbare din existenţa sa. Străzile 
singuratice ofereau, ca în nopţile de linişte, acelaşi aspect. 
Briza serii agita cu blândeţe frunzele arborilor. Se părea că 
o pace solemnă cobora din înalturi. Casele dormeau, însă în 
spatele ferestrelor închise se ghicea insomnia ochilor 
înroşiţi, respiraţia piepturilor zbuciumate de apropiata 
ameninţare, graba manilor tremurânde ce pregătesc 
bagajele de război şi, poate, singurul gest de dragoste, 
petrecut fără plăcere, cu sărutări înecate în hohote de 
plâns. 

Tchernoff îşi aminti de vecinii săi, de acea pereche care 
ocupa camera plasată în spatele atelierului, în ea, acum, nu 
se mai auzea pianul. Rusul desluşise frânturi abia şoptite 
ale unor dispute, uşi trântite cu violenţă şi paşi bărbăteşti 
care sunau în plină noapte, grăbiţi de plânsetele femeii 
rămase singură. De cealaltă parte a pereţilor, începuse să 
se desfăşoare drama: o dramă comună, asemănătoare 
altora şi altora care aveau loc în acelaşi timp. 


157 


— Ea este nemţoaică - adăugă rusul. Portăreasa noastră 
i-a mirosit bine naționalitatea. La această oră el este plecat 
cu siguranţă, spre a se alătura regimentului său. Azi noapte 
aproape că n-am dormit. Gemetele ei răzbăteau prin perete 
până la mine; un plâns tărăgănat, disperat, de fiinţă 
părăsită, peste care se suprapunea vocea bărbatului, care 
în zadar încerca s-o consoleze... Ce tristeţe grea s-a abătut 
asupra lumii! In aceeaşi zi, pe înserate, când am ieşit din 
casă, am întâlnit-o în faţa uşii sale. Părea altă femeie; avea 
un aer de femeie trecută, de parcă trăise cincisprezece ani 
de zbucium, nu câteva ore. In zadar am încercat s-o 
îmbărbătez, recomandându-i să privească cu seninătate 
absenţa bărbatului, pentru a nu dăuna celeilalte fiinţe pe 
care o purta. Deoarece nefericita aceasta va deveni mamă. 
Dintr-o justificată pudoare, îşi ascunde starea, însă eu am 
observat-o de la fereastra mea, cum pregătea 
îmbrăcăminte pentru copil. 

Femeia îl ascultase fără să-l înţeleagă. Cuvintele erau 
neputincioase în faţa disperării ei. A reuşit să îngaime doar, 
ca şi cum ar fi vorbii cu ea însăşi: „Eu germană... El pleacă; 
trebuie să plece... Singură... Singură de-acum înainte...!” 

— Se gândeşte la naționalitatea ei care o separă de 
celălalt; se gândeşte la lagărul de concentrare în care va fi 
dusă împreună cu compatrioţii ei. Se teme nespus că-i 
părăsită într-o ţară ostilă, nevoită să se apere de 
agresiunea compatrioţilor ei... Şi toate astea tocmai acum 
când va deveni mamă. Câtă nenorocire! Câtă tristeţe! 


Ajunşi în rue de la Pompe, şi intrând în casă. Tchernoff 
vru să se despartă de însoțitorii lui pentru a urca pe scara 
de serviciu. Desnoyers dorea însă să prelungească discuţia. 
Nu dorea să rămână numai cu prietenul său. de teamă ca 
nu cumva să-i revină proasta dispoziţie provocată de 
recentele neplăceri. Şi apoi, îl interesa discuţia cu rusul. Au 
urcat toţi trei cu  ascensorul. Argensola a propus 
desfundarea unei sticle din cele pe care le păstra în 
bucătărie. Tchernoff putea intra în camera lui pe uşa 
atelierului care dădea spre scara de serviciu. 


158 


Fereastra mare avea ambele canaturi deschise; ochiurile 
de fereastră ce dădeau spre curtea interioară erau de 
asemenea deschise; o briză ce sufla necontenit umfla 
perdelele, şi legăna vechile felinare, draperiile mâncate de 
molii şi alte ornamente ale romanticului atelier. S-au aşezat 
în jurul unei măsuţe lângă fereastră, într-un unghi ferit, 
departe de lumina care pătrundea dintr-o parte în această 
mare cameră. Aşezaţi cu spatele spre interior, o 
semiobscuritate îi învăluia pe toţi deopotrivă. In faţa lor se 
vedeau acoperişurile şi un enorm dreptunghi de umbră 
albastră, străpunsă de tăişul rece al astrelor. Luminile 
oraşului colorau spaţiul întunecat cu iradieri sângeroase. 

Tchernoff bău două pahare, subliniind cu plescăituri de 
limbă meritele  licoarei. Cei trei tăceau, cu liniştea 
admirativă şi temătoare pe care măreţia nopţii o impune 
oamenilor. Ochii rusului treceau de la o stea la alta, 
formând triunghiuri sau patrulatere de fantastică 
iregularitate. Uneori, pâlpâirea prelungită a vreunui astru 
părea să-i fi atras undeva raza vizuală a privirilor, şi atunci 
rămânea într-o imobilitate hipnotică. 

Rusul, fără să abandoneze această stare contemplativă, 
mai servi un pahar. Apoi schiţă un zâmbet străbătut de o 
crudă ironie. Chipul lui bărbos căpătase expresia unei măşti 
tragice apărute printre perdelele nopţii. 

— Ce-or fi gândind acolo sus despre oameni! murmură. O 
fi aflat vreo stea că aici a existat Bismarck...? Oare astrele 
cunosc misiunea divină a poporului german? 

Şi continuă să râdă. 

Undeva departe, ceva nedesluşit tulbură liniştea nopţii, 
strecurându-se printr-una dintre crăpăturile adânci ce tăiau 
imensa întindere de acoperişuri. Cei trei au întins capul 
pentru a auzi mai bine... Erau glasuri. Un cor bărbătesc 
intona monoton un imn simplu, grav. Mai curând îl intuiau 
decât îl auzeau. Câteva sunete mai intense ce răzbătuseră 
până la ei odată cu o adiere a brizei, i-au permis lui 
Argensola să refacă scurtul imn încheiat cu un strigăt 
armonic - un adevărat cântec de război. 


159 


C'est l'Alsace et la Lorraine. 
C'est l'Alsace qu'il nous faut. 
Oh, oh, oh, oh! 


În fundul unei străzi, departe, un alt grup de oameni se 
grăbea să ajungă la gară, poarta spre război. Erau probabil 
din cartierele mărginaşe sau de la ţară şi, traversând 
Parisul învăluit în tăcere, simțeau nevoia să-şi manifeste 
prin cântec năzuinţa naţională, ca astfel, cei care vegheau 
dincolo de fațadele întunecoase să înlăture orice disperare, 
la gândul că nu sunt singuri. 

Urmărind cum ultimele sunete ale corului invizibil se 
pierdeau treptat, devorate de distanţă-şi de respiraţia 
nopţii, Julio spuse: 

— Parc-am fi la operă! 

Tchernoff continua să bea, cu un aer pierdut şi cu ochii 
scrutând ceața roşiatică ce plutea peste acoperişuri. 

Cei doi prieteni îi ghiceau gândurile după încruntarea 
frunţii şi bombănelile surde care-i scăpau ca un ecou al 
monologului interior. Deodată, trecând de la reflecţie la 
cuvânt, fără nicio pregătire, el continuă cu glas puternic 
firul raţionamentelor sale. 

— „..Şi peste câteva ore, când va ieşi soarele, lumea va 
vedea, alergând peste câmpii, pe cei patru cavaleri 
duşmani ai oamenilor... Caii lor focoşi au şi început să 
izbească solul plini de nerăbdarea de a porni în goană; 
cavalerii lor, aducători de nenorociri, au şi început să se 
sfătuiască, şi acum, înainte de a se urca în şa, îşi fac 
ultimele recomandări. 

— Ce cavaleri sunt ăştia? îl întrebă Argensola. 

— Cei care preced monstrul. 

Pentru cei doi prieteni acest răspuns era tot atât de 
neînțeles ca şi cuvintele de dinainte. Desnoyers se văzu 
nevoit să repete pentru sine: „Este beat”. Dar până la urmă 
curiozitatea îi făcu să insiste. 

— Şi ce monstru este ăsta? 

Rusul îl privi cu mirare. El crezuse că vorbire de la 
început cu glas tare. 


160 


— Cel al Apocalipsului.?5 

Se făcu linişte; dar tăcerea rusului nu dură mult. Simţea 
nevoia să-şi exprime entuziasmul pentru visătorul de pe 
stânca marină din Patmos?. Poetul viziunilor măreţe şi 
sinistre îşi exercita influenţa, chiar după două milenii, 
asupra acestui revoluţionar mistic refugiat la etajul ultim al 
unei case din Paris. loan presimţise totul. 

Tchernoff le descrise cum monstrul apocaliptic se iveşte 
din adâncurile mării. Avea înfăţişarea unui leopard, cu 
picioare de urs, şi bot de leu. Purta şapte capete şi zece 
coarne. De coarne atârnau zece diademe, şi pe fiecare din 
cele şapte capete era scrisă o blasfemie. Aceste blasfemii 
nu erau pomenite de evanghelist, întrucât ele erau 
orânduite pe epoci, modificările având loc după fiecare o 
mie de ani, când monstrul îşi făcea o nouă apariţie. Rusul 
prinse să le citească pe acelea care fâlfâiau în acele 
momente pe capul monstrului:  blasfemii la adresa 
umanităţii, la adresa dreptăţii şi a tot ce face mai uşoară şi 
mai agreabilă viaţa omului. „Forţa este superioară 
dreptului...” „Cel slab trebuie să piară...” „Fiţi aspri dacă 
vreţi să deveniți mari...” Şi monstrul, cu toată hidoşenia lui, 
avea pretenţia să guverneze lumea şi să fie preamărit de 
oameni. 

— Dar cei patru cavaleri...? întrebă Desnoyers. 

În închipuirea lui loan, cei patru cavaleri erau 
premergători ai monstrului. 


Cele şapte sigilii ale căiţii misterelor erau rupte de miel 
înaintea marelui tron pe care se afla cineva care părea să 
fie alesul. Arcul curcubeului forma în jurul capului său un 
baldachin de smaralde. Douăzeci şi patru de tronuri se 
înşirau în semicerc, având fiecare câte un bătrân îmbrăcat 
în alb şi cu coroane de aur. Patru animale uriaşe, acoperite 
cu mulţime de ochi, şi purtând fiecare câte şase aripi, 


25 Faimosul pasaj este luat din capitolul al şaselea al Apocal/ipsului 
sfântului loan. (N. ed.). 

26 Una dintre insulele Sporadice, unde Sf. loan şi-a scris Apocalipsul. 
(N. tr.). 


161 


păreau că străjuiesc tronul cel mare. Trompetele sunau 
ruperea primului sigiliu. 

„Priveşte!” îi striga unul dintre animale, cu glas de 
stentor, poetului vizionar... Şi apărea primul cavaler pe un 
cal alb. El purta în mână arc, iar pe cap coroană: reprezenta 
cucerirea, după părerea unora; ciuma, după alţii. Putea fi, 
în acelaşi timp, şi una şi alta. Etala demonstrativ o coroană, 
şi pentru Tchernoff acest argument era suficient. 

„Se iveşte!”, striga al doilea animal, rotindu-şi cei o mie 
de ochi. Şi din sigiliul rupt sărea un cal roib. Cavalerul său 
agita deasupra capului o sabie enormă. Era războiul. 
Liniştea lumii fugea din faţa galopului său furios: oamenii se 
vor măcelări. 

Deschizându-se cel de-al treilea sigiliu, altul dintre 
animalele înaripate mugea ca un ecou de trăsnet: „Apare!” 
Şi loan vedea un cal negru. Cel care îl călărea avea în mână 
o balanţă cu care avea să cântărească hrana lumii. Era 
foametea. 

Cel de-al patrulea animal saluta ca un răget ruperea celui 
de-al patrulea sigiliu. „Sări!” Şi apărea un cal şarg. „Cel 
care îl călăreşte se numeşte moartea, căruia i s-a dat 
puterea să distrugă oamenii prin sabie, prin foame, prin 
ciumă şi prin cruzimea animalelor sălbatice”. 

Cei patru cavaleri porneau apoi într-o goană nebună, 
distrugătoare, peste capetele umanităţii îngrozite. 

Tchernoff descria cele patru biciuri ale Pământului ca şi 
cum le-ar fi văzut de aproape. Cavalerul aflat pe calul alb 
purta o îmbrăcăminte frumoasă, dar grosolană. Avea un 
chip oriental, respingător, ca şi cum adulmeca victimele. Şi, 
în vreme ce calul său continua să alerge, el încorda arcul 
pentru a slobozi din el ciuma. In spate purtă tolba de bronz 
plină cu săgeți otrăvitoare ce conţineau germenii tuturor 
bolilor, atât ale celor care se năpusteau fără veste asupra 
oamenilor retraşi şi paşnici, cât şi ale celor ce infectează 
rănile soldaţilor pe câmpul de bătălie. 

Al doilea cavaler, cel pe calul roib, agita enorma sabie 
deasupra părului său încâlcit de violenţa goanei. Era tânăr, 
însă încruntătura sălbatecă şi gura încleştată îi imprimau o 


162 


expresie de ferocitate implacabilă. Răvăşită de aprigul 
galop, îmbrăcămintea lui lăsa să se vadă o musculatură 
atletică. 

Bătrân, chel şi slăbănog, al treilea cavaler sări pe spatele 
mârţoagei sale negre. Cu picioarele uscate strângea 
coastele descărnate ale animalului, iar într-o mână flască 
arăta balanţa, simbol al lipsei de hrană, care avea să fie 
plătită în aur. 

Genunchii celui de-al patrulea cavaler, ascuţiţi ca nişte 
pinteni, înţepau coastele calului istovit. Pielea sa galbenă şi 
zbârcită lăsa să se vadă muchiile şi scobiturile scheletului. 
Faţa lui de hârcă se contracta dezvăluind rânjetul sardonic 
al distrugerii. Braţele sale ca de trestie agitau o coasă 
uriaşă, iar pe umerii colţuroşi îi atârna o zdreanţă de 
giulgiu. 

Şi cavalcada furibundă a celor patru cavaleri trecea ca un 
uragan peste mulţimea imensă a omenirii. Deasupra lor 
cerul căpăta o lumină lividă de amurg. Mongştri oribili şi 
diformi fâlfâiau în spirală continuând odioasa incursiune, ca 
o escortă respingătoare. Innebunită de teamă, sărmana 
omenire fugea în toate părţile auzind galopul ciumei, al 
războiului, al foamei şi al morţii. Bărbaţi şi femei, tineri şi 
bătrâni se îmbrânceau, căzând în fel şi chip dezvăluind 
semnele groazei, uimirii şi disperării. Şi calul alb, cel roib, 
cel negru şi cel şarg zdrobeau totul cu nepăsare sub 
potcoavele lor implacabile: atletul auzea pârâitul coastelor 
rupte, copilul agoniza strâns la pieptul mamei, iar bătrânul 
închidea pleoapele pentru totdeauna, cu un scâncet de 
copil. 


— Dumnezeu a adormit, uitând de lume - continuă rusul. 
Va trece mult până se va trezi şi, în timp ce El doarme, cei 
patru cavaleri reprezentanţi ai monstrului vor străbate 
Pământul ca singurii stăpâni ai lui. 

Se exalta de propriile sale cuvinte. Ridicându-se de pe 
scaun, trecea, cu paşi mari, dintr-o parte în alta a încăperii. 
| se părea insuficientă descrierea celor patru calamităţi 
văzute de sumbrul poet. Un mare pictor dăduse o formă 


163 


plastică acestor viziuni teribile. 

— Eu am o carte - murmură - o carte prețioasă. 

Şi în mare grabă ieşi din atelier îndreptându-se spre 
scara interioară pentru a intra în camera lui. Dorea să arate 
cartea prietenilor săi. Argensola îl însoţi. După scurt timp, 
au revenit cu un volum. Lăsară uşile deschise în urma lor, 
ceea ce stârni un curent de aer puternic între ferestruicile 
din faţă şi curtea interioară. 

Tchernoff aşeză preţioasa carte sub lumina unei lămpi. 
Era un volum tipărit în 1511, cu text latin şi cu gravuri. 

Desnoyers citi titlul: Apocalipsis cum figuris. Gravurile 
aparţineau lui Albert Durer, o operă de tinereţe, când 
maestrul avea doar douăzeci şi şase de ani. Cei trei au 
rămas extaziaţi în faţa stampei care reprezenta cursa 
nebună a cavalerilor apocaliptici. Cuadruplul bici se 
precipita rostogolindu-se peste animalele lor de călărie 
fantastice, distrugând umanitatea, înnebunită de spaimă. 

Deodată ceva neprevăzut făcu pe cei trei bărbaţi să-şi 
întrerupă  contemplaţia plină de admiraţie; ceva 
extraordinar, confuz: un zgomot puternic ce părea că le 
ajunsese direct în creier, fără a trece prin auz; o lovitură în 
sufletele lor. Au presimţit că se întâmplase ceva grav. 

S-au privit, tăcuţi; cele câteva secunde de linişte păreau 
fără de sfârşit. 

Prin uşile deschise pătrundea o agitaţie ce venea din 
curtea interioară: rulouri ce se ridicau, paşi grăbiţi prin 
coridoarele etajelor, ţipete de spaimă şi de teroare. 

Instinctiv, cei trei au alergat spre ferestrele din spate. 
Dar înainte de a ajunge acolo, rusul avu un presentiment. 

— Vecina mea... Trebuie să fie vecina mea. Cred ca s-a 
sinucis. 

Scoţând capul pe fereastră, au văzut jos, în curte, lumini 
şi oameni care se agitau în jurul unei siluete nedefinite 
întinse peste dale. Zarva făcuse ca ferestrele să se umple 
într-o clipă de lume. Era o noapte fără somn, o noapte 
agitată, care menținea lumea într-o veghe amară. 

— S-a sinucis - răsună o voce care părea că urcă dintr-o 
fântână. Este nemţoaica; şi-a pus capăt zilelor. 


164 


Explicaţia portăresei ajunse până la ultimul etaj, trecând 
de la o fereastră la alta. 

Rusul a dat din cap, puternic impresionat. Nefericita nu 
săvârşise singură acest salt al morţii. Cineva a fost de faţă 
la disperarea sa, cineva a împins-o... Cavalerii! Cei patru 
cavaleri ai Apocalipsului...! Ei se aflau în şa; îşi începuseră 
galopul implacabil, distrugător. 

Forţele oarbe ale răului porniseră slobode prin lume, 
începea supliciul umanităţii sub cavalcada sălbatică a celor 
patru duşmani ai ei. 


165 


PARTEA A DOUA 


166 


l. 
INVIDIILE DOMNULUI MARCEL 


Când s-a convins că războiul era inevitabil, bătrânul 
Desnoyers mai întâi se lăsă prins de uimire. Omenirea 
înnebunise. Era oare cu putinţă un război, când 
pretutindeni existau atâtea căi ferate, atâtea vase 
comerciale, atâtea maşini, atâta activitate desfăşurată la 
suprafaţa şi în măruntaiele Pământului...? Popoarele se vor 
distruge pentru totdeauna. Ele erau deprinse cu nevoi şi 
cheltuieli pe care popoarele de acum un secol nici nu le 
bănuiau. Capitalul, stăpânul lumii, va fi distrus de război; 
dar şi acesta se va sfârşi în câteva luni lipsindu-i finanţele 
capabile să-l susţină. Conştiinţa lui de om de afaceri se 
umplu de amărăciune pentru sutele de mii de milioane pe 
care această aventură nebună era gata să le investească în 
fum şi omoruri. 

Şi cum indignarea sa trebuia îndreptată către ceva bine 
determinat, îi făcu răspunzători de marea nebunie pe înşişi 
compatrioţii săi. Vorbesc atât de mult despre revanșă! Să 
te preocupi timp de patruzeci şi patru de ani pentru două 
provincii pierdute, când națiunea stăpânea teritorii enorme 
şi nerentabile în celelalte continente...! Acum o să suporte 
rezultatele atâtor sminteli îndârjite şi zgomotoase. 

_ Pentru el, războiul însemna un dezastru imediat. 
Increderea în propria-i ţară îi dispăruse: timpul Franţei 
trecuse. Acum triumfătoare sunt popoarele din nord şi, în 
primul rând, acea Germanie pe care el o văzuse la ea 
acasă, unde admirase cu o oarecare teamă disciplina şi 
perfecta ei organizare. Fostul muncitor simţea spiritul 
conservator şi egoist al tuturor celor care trudind, reuşesc 


167 


să adune milioane. Dispreţuia idealurile politice, însă în 
ultimii ani, din solidaritate de clasă, acceptase toate luările 
de atitudine împotriva scandalurilor regimului. Ce putea să 
facă o republică coruptă şi dezorganizată în faţa celui mai 
organizat şi mai puternic imperiu de pe pământ...? 
„Mergem la moarte - spunea în sinea lui. Mai rău ca la 
şaptezeci...! Vom fi martorii unor lucruri îngrozitoare”. 

Ordinea şi entuziasmul cu care francezii răspundeau la 
chemarea naţiunii, devenind soldaţi, îi produseră o uimire 
imensă. Această zguduire morală îl determină să caute 
ceva în care să creadă. Imensa majoritate din populaţia 
ţării sale era formată din oameni buni; aşadar poporul era 
la fel de capabil ca în timpurile trecute. Şi acum, cei 
patruzeci şi patru de ani de nelinişte şi de apăsare făcuseră 
să renască vechile virtuţi. Dar conducătorii? Oare unde sunt 
ei să ne conducă spre victorie...? 


Întrebarea aceasta şi-o puneau mulţi. Anonimatul 
regimului democratic şi necunoscuta păcii mențineau ţara 
într-o ignoranță completă în privinţa viitorilor ei 
conducători. Dacă toţi puteau vedea cum clipă de clipă se 
formau alte şi alte armate, foarte puţini cunoşteau însă 
generalii... Un nume începu să circule din gură în gură: 
„Joffre... Joffre”. Primele sale fotografii au strâns în jur o 
mulţime curioasă. Desnoyers l-a privit cu ochi cercetători: 
„Are înfăţişarea unui om de treabă”. Instinctele sale de om 
ordonat s-au simțit măgulite la vederea  înfăţişării 
impunătoare, dar senine, a generalului republicii. Şi, în 
acele momente, a simţit pentru el o mare încredere, 
asemănătoare celeia pe care i-o inspirau procuriştii unor 
bănci cu prestanţă. Aşadar, acestui domn i se puteau 
încredința destinele, fără teamă că ar fi capabil să comită 
nebunii. 


Avalanşa de entuziasm şi de emoţii sfârşi prin a-l lua în 
curentul ei şi pe Desnoyers. Trăia, asemenea celor din jurul 
lui clipe ce păreau ore, iar orele, ani. Evenimentele se 
precipitau; se părea că lumea dorea să-şi scoată pârleala, 


168 


într-o săptămână, pentru toată perioada de pace şi tihnă. 

Bătrânul rămăsese în stradă atras de spectacolul oferit 
de mulţimea civilă ce saluta cealaltă mulţime în uniformă 
care se îndrepta spre timpurile de luptă. 

Noaptea, pe bulevard, a văzut cu ochii lui manifestaţiile. 
Drapelul tricolor îşi unduia culorile pe sub felinare le 
electrice. Din cafenelele arhipline, se revărsa, prin gurile 
uşilor şi ferestrelor, vuietul armonios al cântecelor 
patriotice. Ca la un semn, mulţimea adunată în mijlocul 
străzii izbucnea în aplauze şi urale. Întreaga Europă defila 
pe aici; întreaga Europă - în afară de cele două imperii 
duşmane - saluta spontan cu aclamaţiile sale Franţa aflată 
în pericol. Defilau alături drapelele diverselor popoare, 
aducând cu ele toate nuanțele curcubeului; în spatele lor, 
ruşii, cu ochi cu priviri calde şi pravoslavnice; englezii, cu 
capul descoperit, intonând cântece cu o vădită notă de 
religiozitate; grecii şi românii, cu profil acvilin; scandinavii 
albi şi roşcaţi; nord-americanii, cu vacarmul unui entuziasm 
pueril; eroii fără patrie, prieteni ai ţării revoluțiilor egalitare; 
italienii, aroganţi ca, un cor de tenori eroici; spaniolii şi sud- 
americanii, aceiaşi neobosiţi în uralele lor. Erau studenţi şi 
muncitori care îşi întregeau aici cunoştinţele în şcoli şi 
ateliere; refugiaţi ocrotiţi pe ospitaliera plajă a Parisului ca 
nişte naufragiaţi ai războiului şi ai revoluțiilor. Strigătele lor 
nu aveau un caracter oficial. Toţi aceşti oameni se agitau în 
mod spontan, dovedindu-şi în acest fel dragostea faţă de 
Republică. Emoţionat de spectacol, Desnoyers se gândea 
că Franţa mai reprezenta totuşi ceva în lume, că îşi mai 
exercita încă forţa sa morală asupra popoarelor, şi că 
bucuriile şi nenorocirile ei interesau umanitatea: „La Berlin 
şi la Viena - şi-a zis în sinea lui - se strigă la fel în aceste 
clipe de entuziasm... Insă acolo, nimeni alţii în afara celor 
din ţara lor. Cu siguranţă că niciun străin nu se alătură 
manifestaţiilor lor”. 

Poporul revoluţiei, legislatoare a drepturilor omului, 
culegea acum recunoştinţa naţiunilor. Începuse să simtă o 
oarecare remuşcare văzând entuziasmul unor străini care 
îşi ofereau Franţei sângele lor. Mulţi dintre ei se plângeau 


169 


că, sub motivul de a nu fi terminat cu operaţia de 
mobilizare, guvernul întârziase cu douăzeci de zile primirea 
de voluntari. Şi el, care se născuse francez, încă mai 
stătuse la îndoială în privinţa ţării sale! 


Într-o zi, şuvoiul popular îl purtă spre gara de est. O masă 
de oameni se îmbulzea în direcţia grilajului, revărsându-se 
în trombe pe străzile învecinate. Gara, care în acele clipe 
căpăta importanţa unui loc istoric, părea un tunel strâmt 
prin care încerca să se strecoare un fluviu întreg, 
învolburat, lovindu-se puternic de pereţii lui. O parte din 
Franţa, aflată sub arme, se îndrepta prin această poartă a 
Parisului spre câmpurile de bătălie de la frontieră. 

Desnoyers a fost în acel loc doar de două ori: când a 
plecat şi când s-a înapoiat din călătoria sa în Germania. Alţii 
făceau acum acelaşi drum. Mulţimile din toate extremităţile 
oraşului alergau aici pentru a privi cum dispăreau în 
interiorul gării mari grupuri de oameni, aşezaţi geometric şi 
îmbrăcaţi la fel, cu sclipiri de oţel şi cu acompaniament 
cadenţat de lovituri metalice. Jumătăţile de arcuri de cristal 
ale pereţilor, care străluceau în bătaia soarelui ca nişte pale 
de foc, înghiţeau şi tot înghiţeau. oameni. Noaptea, 
defilarea continua la lumina becurilor electrice. Printre 
grilajuri se scurgeau mii şi mii de cai de luptă; bărbaţi cu 
pieptul căptuşit cu fier şi chica ieşindu-le de sub cască, la 
fel ca paladinii secolelor îndepărtate; lăzi enorme ce 
serveau de colivie condorilor aeronauticei; şiruri de tunuri 
suple şi lungi, vopsite cenuşiu, protejate de platoşe de oţel. 
semănând mai' curând cu nişte instrumente astronomice 
decât cu nişte guri ale morţii; un număr nesfârşit de chipiuri 
roşii şi rânduri de puşti, mişcându-se în ritmul marşului, 
unele negre şi simple, formând un mozaic sinistru, pe lângă 
altele ce ridicau vârfuri de baionete, ce păreau spicuri 
fosforescente. Şi peste aceste câmpuri cu semănături de 
oţel fremătânde, drapelele regimentelor tresăreau în 
văzduh ca nişte păsări colorate; corpul alb, o aripă albastră, 
alta roşie, cravata galbenă la gât şi, în vârf, ciocul de bronz, 
fierul lancei care zgâria norii. 


170 


De la despărţirile acestea domnul Marcel revenea acasă 
înfiorat şi cu nervii biciuiţi, ca unul care asistase la un 
spectacol cu senzaţii lari. Şi, în ciuda caracterului său 
tenace, care refuza întotdeauna să-şi recunoască greşelile, 
bătrânul începu să se simtă ruşinat faţă de îndoielile pe 
care le avusese cu puţin timp în urmă. Națiunea trăia, 
Franţa era un mare popor; aparențele îl înşelaseră, la fel ca 
pe mulţi alţii. Poate că nu puţini dintre compatrioţii săi, mai. 
slabi de caracter şi nerecunoscători, se lăsaseră pradă 
senzualismului. Când însă sosea ceasul de răscruce, îşi 
îndeplineau pur şi simplu datoria, fără să fie nevoie de a se 
folosi forţa aşa cum se întâmplă la popoarele supuse unor 
sisteme sociale tiranice. 

In cea de-a patra zi de mobilizare, dimineaţa, ieşind de 
acasă, în loc să se îndrepte spre centrul oraşului, o porni 
invers, spre rue de la Pompe. Câteva cuvinte scăpate de 
Chichi, urmate de privirile intrigate ale soţiei şi ale 
cumnatei sale, l-au făcut să bănuiască înapoierea lui Julio 
din călătorie. Simţea nevoia să vadă de la distanţă 
ferestrele atelierului, ca şi cum acest lucru i-ar fi putut 
furniza unele informaţii. Şi pentru a justifica în faţa propriei 
sale conştiinţe această acţiune ce contrasta cu intenţiile 
sale de a da uitării. totul, şi-a amintit că pe această stradă 
locuia şi tâmplarul său. 

„Să trecem să-l vedem pe Robert. De o săptămână mi-a 
promis că vine”. 

Acest Robert era un flăcăiandru care se emancipase de 
tirania patronală, după cum îi plăcea să spună, lucrând 
singur acasă la el - o încăpere aproape subterană care îi 
servea drept locuinţă şi atelier. Soţia, căreia îi spunea 
asociata mea robotea cu ale gospodăriei, îşi ajuta soţul şi 
creştea un copil care era mereu agăţat de fusta ei. 
Desnoyers îi suporta lui Robert toate teoriile antiburgheze, 
deoarece îi satisfăcea toate capriciile sale de neobosit 
transformator de mobile. In luxoasa locuinţă de pe 
bulevardul Victor, Hugo, tâmplarul cânta /nternaționala în 
timp ce  mânuia fierăstrăul sau ciocanul. Această 


171 


manifestare, ca de altfel şi toate marile lui îndrăzneli în 
exprimare erau trecute cu vederea de stăpân, având în 
vedere că nu pretindea decât foarte puţin pentru munca sa. 

Intrând în micul atelier, îi găsi în pantalonii lui largi din 
pluş de bumbac, după moda mamelucă, cu boneta pe o 
ureche, cu bocanci cu ţinte, iar pe reverele vestei avea 
arborate diferite steguleţe şi cocarde tricolore. 

— Aţi venit târziu, patroane - îi spuse el vesel. Atelierul 
se închide. Meşterul a fost mobilizat; şi peste câteva ore se 
va alătura regimentului lui. 

Şi îi arătă o hârtie scrisă de mână ce se afla lipită pe uşa 
colibei sale, semănând cu afişele tipărite ce puteau fi 
văzute prin toate întreprinderile din Paris, dovedind astfel 
că proprietari şi funcţionari s-au supus ordinului de 
mobilizare. 

Niciodată lui Desnoyers nu-i trecuse prin cap că 
tâmplarul lui ar putea deveni soldat. Era refractar faţă de 
orice obligaţie ce venea din partea autorităţilor. Îi ura pe 
flics, poliţiştii din Paris, cu care schimbase lovituri de pumn 
şi de ciomege, în cursul tuturor răzmeriţelor. Militarismul 
era preocuparea lui. În demonstrațiile îndreptate împotriva 
tiraniei din cazarmă el era considerat unul dintre cei mai 
zgomotoşi participanţi. Şi acum acest revoluţionar mergea 
la război cu cea mai deplină convingere şi fără nicio 
rezervâă...? 

Robert îi vorbi plin de entuziasm despre regiment, despre 
viaţa în mijlocul camarazilor, cu moartea care îi pândeşte la 
fiecare pas. 

— Cred în ideile mele, patroane, la fel ca şi mai înainte, 
continuă, ca şi cum i-ar fi ghicit celuilalt gândul. Războiul e 
război. El te învaţă multe lucruri; printre altele, că libertatea 
nu poate exista în afara ordinii şi autorităţii. Este absolut 
necesar ca cineva să conducă, iar ceilalţi să-l urmeze, 
convinşi, dintr-un imbold liber consimţit... dar să-l urmeze. 
Când războiul devine o realitate, totul trebuie văzut cu alţi 
ochi decât atunci când stai în casă şi faci ce vrei. 

În noaptea în care Jaurés a fost asasinat, a urlat de 
mânie, declarând că ziua următoare va fi a răzbunării. A 


172 


luat contact cu tovarăşii lui de grupă, pentru a afla ce 
măsuri intenționau să ia împotriva burghezilor. Războiul era 
însă ca şi declarat. Despre un război civil, aşadar, nu putea 
fi vorba, era ceva în atmosferă care se împotrivea şi care 
făcea ca neplăcerile personale, pentru moment, să fie date 
uitării, toate inimile trebuind să fie concentrate într-o 
aspirație comună. 

— Acum o săptămână - continuă el - eram antimilitarist. 
Cât de mult mi se pare de atunci! Parcă am lăsat în urmă 
un an... Cu toate acestea, am rămas acelaşi ca mai înainte: 
iubesc pacea, urăsc războiul. Şi la fel ca mine gândesc toţi 
camarazii mei. Însă noi, francezii, nu am provocat pe 
nimeni; ei ne ameninţă şi doresc să ne facă sclavi... Vom fi 
ca nişte fiare; ei ne obligă să fim. În schimb, pentru a ne 
putea apăra, nimeni să nu părăsească rândurile, şi toţi să 
fim supuşi. Disciplina nu este în contradicţie cu revoluţia. 
Amintiţi-vă numai de armatele primei republici: fiecare se 
intitula cetăţean, atât generalii cât şi soldaţii: însă Hoche, 
Kleber şi ceilalţi sunt nişte cumetri brutali care nu ştiu 
decât să comande şi să impună supunere. 

Tâmplarul era un autodidact. În afară de ziarele şi 
broşurile de popularizare a ide;;, el îi citise în publicaţii 
separate pe Michelet şi pe alţi mari interpreţi ai istoriei. 

— Vom declara război războiului - adăugă el. Ne vom 
bate ca acest război să fie ultimul. 

Şi, cum afirmaţia aceasta nu i se păru destul de clară, 
adăugă: 

— Ne vom bate pentru viitor; vom muri pentru ca nepoţii 
noştri să nu mai cunoască aceste calamităţi. Triumful 
duşmanilor ar însemna triumful şi continuarea războiului, 
după care va urma cucerirea ca singurul mijloc al 
supremaţiei. Mai întâi vor subjuga Europa, apoi restul 
omenirii. Cei despuiaţi se vor răzvrăti în continuare: vor 
urma noi războaie...! Noi însă nu dorim cuceriri. Vrem doar 
să redobândim Alsacia şi Lorena, deoarece au fost ale 
noastre şi locuitorii lor doresc realipirea cu noi... Altceva nu 
dorim. Să nu luăm exemplul duşmanilor care îşi însuşesc 
teritorii şi pun în pericol liniştea omenirii. Ne vom bate 


173 


pentru securitatea noastră care este şi a întregii lumi; ne 
vom bate pentru viaţa popoarelor slabe. Dacă ar fi fost un 
război de agresiune, de vanitate, de cucerire, i-am fi opus 
ideea noastră antimilitaristă. Dar este vorba de un război 
de apărare şi cei ce ne guvernează nu sunt vinovaţi de 
declanşarea lui. Fiind atacați suntem datori cu toţii să 
pornim uniţi. 

Tâmplarul, care era şi un anticlerical, dovedea de data 
asta o toleranţă plină de generozitate, o lărgime de idei ce 
îmbrăţişa pe toţi oamenii. Cu o zi în urmă întâlnise la 
primăria sectorului său pe un rezervist care trebuia să 
plece odată cu el, alăturându-se aceluiaşi regiment. l-a fost 
suficientă o singură privire ca să-şi dea seama că era preot. 

— Eu sunt tâmplar - îi spusese el, prezentându-se. Şi, 
dumneata, prietene... lucrezi în biserică? 

Întrebuinţa acest eufemism pentru ca preotul să nu vadă 
în el o persoană cu intenţii ofensive. Cei doi îşi strânseră 
mâna. 

— Eu nu sunt pentru /a calotte” - continuă el, adresându- 
se lui Desnoyers. Este o bună bucată de vreme de când m- 
am pus rău cu Dumnezeu. Însă oameni cumsecade există în 
toate părţile, şi nimic nu-i poate împiedica să se înţeleagă 
în aceste clipe. Nu crezi că am dreptate, patroane? 

Războiul îi măgulea pornirile egalitare. Când vorbea 
înainte despre revoluția viitoare, simţea o plăcere 
răutăcioasă imaginându-şi cum toţi bogătaşii, despuiaţi de 
averile lor, vor trebui să muncească pentru a putea trăi. 
Acum era entuziasmat de faptul că toţi francezii, fără 
deosebire de clasă, împărtăşeau aceeaşi soartă. 

— Toţi cu raniţă în spate, iar mâncare de la cazan. 

El extindea această sobrietate militară şi la cei care 
rămâneau în spatele frontului. Războiul avea să aducă 
lipsuri mari: cu toţii aveau să facă cunoştinţă cu plinea 
neagră. 

— Şi dumneata, patroane, care eşti bătrân şi nu poţi 
merge la război, vei fi obligat să mănânci la fel ca mine, cu 
toate milioanele pe care le ai... Recunoaşte că nu este un 


27 Popime (în |. franceză). 
174 


lucru minunat. 

Desnoyers nu s-a simţit ofensat de  răutăcioasa 
satisfacţie pe care i-o inspirau tâmplarului viitoarele sale 
privaţiuni. Rămase pe gânduri. Un astfel de om, adversar a 
tot ce exista şi care nu avea nimic material de apărat, 
mergea la război, la moarte, pentru un ideal generos şi 
îndepărtat, pentru ca omenirea viitorului să nu mai 
cunoască ororile războiului. Făcând acest lucru nu pregeta 
să-şi sacrifice vechea lui credinţă, convingerile nutrite până 
în ajun... Şi el, unul dintre privilegiați care poseda atâtea 
lucruri ispititoare ce aveau absolută nevoie de apărare, - se 
abandonase îndoielii şi criticii...! 

Câteva ore mai târziu, în apropierea Arcului de Triumf, se 
întâlni din nou cu tâmplarul. Alcătuise un grup împreună cu 
mai mulţi muncitori din aceeaşi categorie cu el. Grupul 
acesta prinse a se alătura altora şi altora, formând o 
adunare din care făceau parte toate clasele sociale: 
burghezi bine îmbrăcaţi, domnişori fini şi anemici, licenţiaţi 
cu jachete uzate, palizi şi cu lentile groase; preoţi tineri, 
care zâmbeau maliţios la gândul că erau amestecați într-o 
faptă nesăbuită. În faţa acestei mulţimi mergea un sergent, 
iar la sfârşitul ei, mai mulţi soldaţi cu puşca pe umăr. 
Rezervişti... înainte! 

Deodată, o melopee gravă, ca un muget din adâncuri, 
amenințătoare şi monotonă se desprinse din această 
mulţime de guri larg deschise, braţe atârnate şi picioare 
care se mişcau ca nişte braţe de compas. 

Robert cânta cu energie războinicul refren. Îi jucau ochii 
şi îi tremurau mustăţile pleoştite ca la gali. În ciuda hainelor 
sale de pluş şi a sacului de pânză doldora, înfăţişarea lui 
căpătase aspectul măreț şi eroic al figurilor lui Rude de pe 
Arcul de Triumf. Asociata, împreună cu copilul, mergeau în 
ritm susţinut pe trotuarul alăturat, însoţindu-l pe drumul 
spre gară. Din când în când, îşi lua privirea de la ei, pentru 
a spune ceva unui tovarăş din rând, proaspăt bărbierit şi cu 
aspect grav; era, fără îndoială, preotul pe care îl cunoscuse 
cu o zi în urmă. Poate că se tutuiau cu acea fraternitate din 
care se împărtăşesc oamenii aflaţi în faţa morţii. 


175 


Milionarul continuă să-l privească cu respect pe tâmplarul 
său, ce părea deosebit de important, acum când făcea 
parte din această avalanşă umană. Şi în respectul său se 
simţea o urmă de invidie - acea invidie care se naşte dintr- 
o conştiinţă nesigură. 


Când domnul Marcel avea parte de nopţi grele, cu 
coşmaruri, o viziune de teroare, mereu aceeaşi, îi chinuia 
imaginaţia. Rareori visa nenorociri care i se întâmplau lui 
sau alor săi. |n viziunea aceea înspăimântătoare i se 
prezentau mereu spre încasare nişte polite purtând 
semnătura sa, iar el, Marcel Desnoyers, omul parolist care- 
şi onorase totdeauna angajamentele, cu tot trecutul lui de 
probitate imaculată, nu reuşea să le plătească. Ideea că o 
astfel de nenorocire s-ar fi putut abate asupra sa îl făcea să 
se cutremure şi, după ce se trezea, simţea încă teroarea 
apăsându-i pieptul ca o greutate. Conform concepţiilor sale, 
aceasta constituia cea mai mare dezonoare care putea să 
se abată asupra cuiva. 

Odată cu dezechilibrul produs în fiinţa sa de implicaţiile 
războiului, reapăreau şi celelalte coşmaruri. Complet treaz, 
şi pe deplin conştient, trecea printr-un supliciu asemănător 
celui din visurile sale; îşi vedea numele dezonorat, trecut în 
josul unui document ce nu putea fi achitat. 

Tot trecutul i se derula prin faţa ochilor cu o claritate 
extraordinară, ca şi cum până atunci totul fusese confuz, 
într-o învăluire de clarobscur. Pământul ameninţat al 
Franţei era şi al său. Cincisprezece secole de istorie 
trudiseră pentru el, ca să găsească, odată cu venirea pe 
lume. progrese şi conforturi pe care înaintaşii lui nu le-au 
cunoscut. Câte generaţii Desnoyers nu au pregătit venirea 
sa la viaţă, luptând cu pământul, apărându-l de duşmani, 
pentru ca la naştere să aibă o familie şi un cămin liber... lar 
acum, când era rândul lui să continue acest efort, să se 
alăture lungului şirag al generaţiilor, el fugea ca un rău 
platnic care se eschivează să-şi achite datoria...! La venirea 
pe lume făcuse angajamente faţă de pământul strămoşilor 


176 


săi, şi faţă de grupul uman căruia îi datora existenţa. 
Obligaţia aceasta trebuia să o plătească cu propriile sale 
braţe, cu sacrificiul care nu cunoaşte pericolul... Dar el nu 
îndrăznea să-şi recunoască semnătura, fugind şi trădându- 
şi înaintaşii. Vai, nenorocitul! Ce importanţă mai aveau 
rezultatele materiale ale vieţii sale, bogăţia obţinută într-o 
ţară îndepărtată. Există lipsuri ce nu pot fi spălate cu 
milioane. O dovadă în acest sens o oferea neliniştea 
conştiinţei sale. Dovezi de acest fel pot fi considerate 
invidia şi respectul pe care i le inspirase acel biet meseriaş 
ce mergea la întâlnirea cu moartea împreună cu fiinţe la fel 
de umile, dar înflăcărate de satisfacția datoriei împlinite, a 
sacrificiului liber consimţit. 

Amintirea lui Madariaga îi reveni în memorie. 

„În locul în care devenim bogaţi şi ne alcătuim o familie, 
acolo este patria noastră”. _ 

Nu, nu era dreaptă afirmaţia centaurului. In timpuri 
normale, poate. Departe de ţara de origine şi când ea nu 
este pândită de niciun pericol, o poţi uita pentru câţiva ani. 
Dar el trăia acum în Franţa, şi Franţa era nevoită să se 
apere de nişte duşmani care doreau s-o suprime. 
Spectacolul oferit de toţi locuitorii ei care se ridicaseră ca 
unul trezea în Desnoyers o suferinţă ruşinoasă. Rămânea 
ore întregi pe gânduri reflectând la ceea ce ar fi trebuit să 
facă în tinereţea lui şi nu făcuse. 


Pe străzi, veteranii de la '70 umblau etalând la revere 
panglica verde cu negru, amintire a lipsurilor îndurate la 
asediul Parisului, şi a campaniilor eroice şi funeste. 
Văzându-i pe acei oameni satisfăcuţi de trecutul lor, pălea 
la faţă. Nimeni nu-şi amintea de trecutul lui; el îl ştia însă, şi 
acest lucru era suficient. În zadar încerca să potolească cu 
propria-i judecată această furtună lăuntrică... Acelea erau 
cu totul alte timpuri: nu exista pe atunci unanimitatea de 
azi. Imperiul nu se bucura de popularitate; cauza era 
pierdută... Îi stăruiau însă în minte, ca o obsesie, cuvintele 
unei fraze celebre: „Rămânea Franţa!” în tinereţe, mulţi 
gândeau ca el, şi totuşi, nu fugiseră pentru a se eschiva de 


177 


serviciul militar; rămăseseră acolo, încercând, în disperare, 
ultima rezistenţă. 

Căutând scuze, raţionamentele sale rămâneau zadarnice. 
Marile sentimente nu ţin seama de rațiune, în faţa lor 
raţiunea păleşte. Numai prin mijlocirea explicaţiilor şi 
demonstrațiilor pot fi înţelese idealurile politice şi 
religioase, în schimb, sentimentul iubirii de patrie nu are 
nevoie de toate astea. Patria... rămâne patrie! Muncitorul 
de la oraşe, glumeţ şi neîncrezător, plugarul egoist, 
păstorul singuratic, toţi se înduioşează de vraja acestui 
cuvânt, înţelegându-l dintr-odată, fără. să fie nevoie de 
şcoală pentru asta. 

„Trebuie să mă achit - repeta, în gând, domnul Marcel. 
Trebuie să-mi plătesc datoria.” 

Simţea, ca în visele sale, mâhnirea omului cinstit şi 
scrupulos care doreşte să-şi onoreze angajamentele luate. 

Să plătească...! Dar cum? Era prea târziu. Pentru o clipă 
i-a trecut prin gând hotărârea eroică de a se oferi voluntar, 
de a porni cu sacul în spate cu unul dintre acele grupuri de 
viitori combatanți, la fel ca tâmplarul său. Dar, în mintea lui 
se declanşa imediat ideea inutilităţii unui astfel de 
sacrificiu. La ce putea servi...? Părea voinic, şi chiar 
puternic pentru vârsta sa, însă trecuse de şaizeci de ani, şi 
soldaţi destoinici pot fi numai tinerii. Să se bată, poate 
oricine. El avea destul curaj pentru a lua o puşcă în mână. 
Insă bătălia nu este decât un act al luptei. Cele mai grele, 
mai distrugătoare, sunt pregătirile şi sacrificiile care preced 
bătălia: marşurile nesfârşite, riscurile schimbărilor de 
temperatură, nopţile sub cerul liber, înlăturarea 
obstacolelor de pe teren, săparea tranşeelor, încărcarea 
căruţelor, chinurile foamei... Nu; era prea târziu. Nu era nici 
măcar un nume cunoscut, pentru ca prin sacrificiul său să 
poată fi exemplu. 

Fără voia sa, gândurile i se îndreptară spre trecut. Nu era 
singur pe lume: avea un fiu care putea să răspundă în locul 
tatălui... Dar, după o clipă, speranţa aceasta i se spulberă. 
Fiul său nu era francez: aparţinea altui popor; jumătate din 
sângele său avea o altă origine. Afară de asta, era oare cu 


178 


putinţă ca fiul său să simtă la fel ca el? Oare ar fi înţeles 
preocupările tatălui său dacă acesta i le-ar fi spus...? De la 
acest dansator grațios căutat de femei era zadarnic să se 
aştepte la ceva; de la acest fanfaron, lipsit de curaj, dar 
care îşi expunea viaţa în dueluri pentru a-şi satisface o 
onoare copilărească nu se putea aştepta la nimic. 

Cât de modest deveni asprul domn Desnoyers după 
reflecţiile acestea...! Familia sa era chiar uimită în faţa 
sfiiciunii şi blândeţii cu care trecea dintr-o cameră în alta. 
Când cei doi servitori impozanţi ai săi plecară să se alăture 
regimentelor lor, cea mai mare surpriză pe care le-o oferise 
după declararea războiului a fost neaşteptata bunătate a 
stăpânului, abundența de daruri de la despărţire, grija 
părintească cu care urmărea pregătirile în vederea plecării 
lor. Temutul domn Marcel i-a îmbrăţişat cu ochii umeziţi de 
lacrimi. Pentru ca să nu-i însoţească până la gară, cei doi au 
fost nevoiţi să se opună cu vehemenţă. 

Când ieşea din casă se strecura cu un aer de ispăşit, ca şi 
cum ar fi cerut iertare oamenilor care-l înconjurau. Toţi i se 
păreau superiori lui. Criza economică se făcea tot mai 
simțită: bogaţii începeau să guste sărăcia şi îngrijorarea; 
băncile suspendaseră operaţiile şi plăteau doar o parte 
neînsemnată din depunerile clienţilor. Milionarul, se văzu 
lipsit pentru câteva săptămâni de banii săi în plus, simţea o 
nelinişte gândindu-se la viitorul din ce în ce mai nesigur. 
Cât timp avea să mai treacă până i se vor expedia bani din 
America? Nu cumva războiul avea să suprime averile aşa 
cum suprima vieţile...? Cu toate acestea, niciodată ca acum 
Desnoyers nu dăduse atât de mică importanţă banilor şi nu 
dispusese de ei cu atâta generozitate. 

Numeroşi mobilizați, cu înfăţişare modestă, care se 
îndreptau singuratici spic gări, întâlneau un domn care, 
oprindu-i cu timiditate, îşi ducea mâna la buzunar şi le lăsa 
în palma dreaptă o hârtie de douăzeci de franci, după care 
dispărea din faţa ochilor lor uimiţi. Muncitoare, cu ochii în 
lacrimi, ce veneau să-şi ia rămas bun de la bărbaţii lor, îl 
vedeau pe acelaşi domn care, după ce mângâia feţele 
bucălate ale copiilor ce-i purtau cu ele, zâmbea, lăsând în 


179 


mânuţele lor câte o monedă de cinci franci, apoi se 
îndepărta. 

Domnul Marcel, care nu fumase niciodată, frecventa 
acum debitele de tutun. leşea din ele cu mâinile şi 
buzunarele pline de ţigări, pentru a copleşi cu un noian de 
pachete pe primul soldat ce îi ieşea în cale. Uneori, cel 
favorizat zâmbea politicos, mulţumind într-o formă ce lăsa 
să se vadă că este un om superior, şi trecea darul celorlalţi 
tovarăşi ce îmbrăcau o manta militară tot atât de grosolană 
şi de rău croită ca şi a sa. Uniforma aceasta obligatorie îi 
juca deseori astfel de feste. 

Uneori, mâini aspre, strângând-o pe a sa cu o vădită 
mulţumire, îl făceau fericit pentru câteva clipe... Vai, ce 
trist e când nu poţi face mai mult...! Mobilizând vehiculele, 
guvernul îi luase trei din automobilele sale monumentale. 
Desnoyers se întristă că nu i l-au luat şi pe cel de al 
patrulea mastodont. La ce-i servea oare! Păstorii 
monstruoasei turme, şoferul şi ajutorii lui, plecaseră şi ei 
pentru a se alătura unităţilor din care făceau parte. Plecau 
toţi. Rămăseseră, în cele din urmă, doar el şi fiul său: doi 
oameni inutili. 


Vestea pătrunderii duşmanilor în Belgia îl făcu să urle, 
considerând această faptă drept o trădare fără precedent în 
istorie. Acum se ruşina, amintindu-şi că, în primele zile, îi 
făcuse răspunzători de declanşarea războiului pe patrioţi 
înflăcăraţi ai ţării sale... Câtă perfidie, pregătită anticipat, 
cu atâta meticulozitate, de mulţi ani! Descrierile privind 
jafurile, incendiile şi omorurile îl făceau să pălească de 
mânie, să scrâşnească din dinţi. Lui Marcel Desnoyers, 
personal, i se putea întâmpla la fel ca acestor nefericiţi 
belgieni, dacă barbarii aveau să-i invadeze ţara. Era 
proprietarul unei case în oraş, al unui castel la ţară, avea o 
familie. Printr-o asociaţie de idei, abuzurile soldăţimii la 
adresa femeilor îl făceau să se gândească la Chichi şi la 
buna doamnă Luisa. Clădirile în flăcări îi purtau gândurile la 
mobilele rare şi scumpe îngrămădite în cele două locuinţe 
ale lui - adevărate blazoane ale clasei sale sociale. Bătrâni 


180 


împuşcaţi, mame cu pântecul spintecat, copii cu mâinile 
tăiate, sadisme ale unui război de teroare, trezeau violenţa 
caracterului său. 

— Şi astea se pot întâmpla nepedepsite în epoca 
noastră? 

Şi ca să se convingă că pedeapsa era aproape, că 
răzbunarea se îndrepta împotriva celor vinovaţi, simţea 
nevoia să se amestece în fiecare zi în mulţimea adunată în 
jurul gării de est. 


Grosul trupelor acţiona la frontiere: însă asta nu scădea 
cu nimic animația din acel loc. Acum nu se mai îmbarcau 
aici batalioane întregi. Ziua şi noaptea pătrundeau în gară 
combatanți singuri sau în grupuri. Erau rezervişti îmbrăcaţi 
în civil, care mergeau să-se alăture regimentelor lor, ofiţeri 
angrenaţi până atunci în muncile de mobilizare; plutoane 
chemate să umple marile goluri deschise de moarte. 


Mulțimea, lipită de grilajuri, îi saluta pe cei ce plecau, 
însoţindu-i cu privirea cât timp traversau marea curte. 
Ultimele ediţii ale ziarelor erau anunţate prin strigăte. 
Treptat, masa întunecată se împestriţa cu foile albe 
proaspăt tipărite ce se citeau cu aviditate. O ştire 
îmbucurătoare: „Trăiască Franţa...!” O telegramă plasată 
într-un loc mai puţin vizibil făcea să se presimtă o 
înfrângere: „Nu are importanţă. Trebuie să reziste cu orice 
preţ. Ruşii vor avansa în spatele lor”. Şi, în timp ce se 
desfăşurau aceste dialoguri provocate de noutăţile sosite, şi 
tinere fete, transformate în vânzătoare, pătrundeau printre 
grupuri oferind steguleţe şi cocarde tricolore, prin curtea 
pustie continuau să treacă, dispărând apoi în spatele 
porţilor de cristal, bărbaţi, mulţi bărbaţi care mergeau la 
război. 

Un sublocotenent de rezervă, cu un sac pe umăr, veni 
însoţit de tatăl său, până la, cordonul de poliţişti ce bara 
trecerea mulţimii. Desnoyers găsi la acest ofiţer o oarecare 
asemănare cu fiul său. Bătrânul avea prinsă la rever 
panglica verde şi neagră a lui 1870 - decorație care pentru 


181 


Desnoyers constituia doar un prilej de remuşcări. Tatăl 
băiatului era înalt, uscăţiv, şi căuta parcă să pară mai înalt, 
prin înfăţişarea sumbră pe care o arbora. Pentru a-şi 
ascunde emoția, luase o înfăţişare dură, plină de mândrie. 

— Noroc, băiatule! Să te porţi ca un brav soldat! 

— Cu bine, tată! 

Nu şi-au dat mâna, iar privirile lor au evitat să se 
întâlnească. Şi, în timp ce ofiţerul zâmbea ca un automat, 
tatăl i-a întors dintr-odată spatele şi, străbătând mulţimea, 
a intrat într-o cafenea. Simţea nevoia să zăbovească o 
vreme într-un colţ cât mai întunecat, pe scaunul cel mai 
retras, pentru a-şi ascunde emoția. 

Şi domnul Desnoyers l-a invidiat. 

Precedaţi de un drapel, au sosit câţiva rezervişti cântând. 
Se îmbrânceau şi glumeau, trădând prin manifestările lor 
îndelungi opriri, prin toate cârciumile întâlnite în drum. Unul 
dintre ei, cântând de unul singur, strângea puternic braţul 
drept al unei bătrâne care mergea alături de el, senină şi cu 
ochii uscați. Mama îşi adunase toate forţele pentru a putea 
să-şi însoţească băiatul, arborând o falsă bucurie, până în 
ultima clipă. 

Desprinşi de tovarăşii lor, soseau pe rând şi alţii. Puşca le 
atârna pe un umăr; în spate, ca o cocoaşă, duceau 
împovărate raniţe; picioarele pantalonilor din postav roşu 
se iveau şi dispăreau sub pulpanele întoarse ale mantalei 
albastre, iar pipa fumega sub cozorocul chipiului. In faţa 
unuia dintre aceştia mergeau patru copii, aliniaţi în ordinea 
staturii lor. Întorceau capul ca să-şi admire tatăl, înălţat 
dintr-odată în rang în faţa ochilor lor, prin însemnele sale 
militare. Alături de el se afla soţia, amabilă şi supusă, ca în 
primele săptămâni ale convieţuirii lor, simțind în sufletul ei 
naiv o reînflorire a dragostei, o primăvară nepotrivită 
situaţiei, născută în contact cu pericolul. Bărbatul, un 
muncitor din Paris, care cu o lună înainte cânta, poate, 
Internaționala, cerând desfiinţarea armatelor şi fraternitate 
cu toţi oamenii de pretutindeni, mergea acum să întâmpine 
moartea. Femeia sa, abia reţinându-şi plânsul, îl admira. 
Dragostea şi îngrijorarea o îndemnau să revină asupra 


182 


sfaturilor sale. În raniţă îi pusese cele mai frumoase batiste, 
puţinele alimente ce le avea în casă, toţi banii. Bărbatul ei 
nu trebuia să-şi facă griji pentru ea şi copii. Se vor descurca 
aşa cum vor putea. Guvernul şi oamenii cu suflet vor avea 
grijă de ei. 

Stând în faţa soţiei sale nu prea arătoasă din cauza 
sarcinei, soldatul glumea, salutând pe viitorul cetăţean care 
avea să vadă lumina zilei, prevestindu-i o naştere în plină 
victorie. Un sărut soţiei, o blajină dojană copiilor, după care 
se alătură camarazilor... Niciun fel de lacrimi. Curaj...! 
Trăiască Franţa! Poveţele celor care plecau erau ascultate. 
Nimeni nu plângea în acele clipe. Dar odată cu dispariţia 
ultimului pantalon roşu, multe mâini fremătânde rămâneau 
agăţate de fiarele grilajului, multe batiste erau fluturate cu 
scrâşnet de dinţi, multe capete se rezumau pe braţ cu 
sughiţuri pline de durere. 

Domnul Desnoyers invidia aceste lacrimi. 

Bătrâna, cu mâna ei zbârcită, nemaisimţind braţul fiului, 
se întoarse spre direcţia în care credea că se află ţara 
ostilă, agitându-şi braţele cu o furie ucigaşă: „Ah, 
banditule! Banditule!” 

Revedea în imaginaţie figura privită de atâtea ori în 
paginile ilustrate ale periodicelor; nişte mustăţi de o 
obrăznicie revoltătoare; o gură cu dantură de lup, care 
râdea... râdea aşa cum poate vor fi râs oamenii epocii 
cavernelor. 

Şi domnul Desnoyers invidie această furie. 


183 


Il. 
VIAȚA NOUĂ 


Când Marguerite a putut să reia vizitele la atelierul din 
rue de la Pompe, Julio, care trăia într-o permanentă proastă 
dispoziţie, văzând totul în culori sumbre, îşi recăpătă dintr- 
odată buna dispoziţie. 

Războiul, aşadar, nu părea să fie atât de neîndurător cum 
şi-l imaginaseră la început cu toţii. După zece zile, mişcările 
de trupe se făceau tot mai puţin simţite. Pe străzi, numărul 
bărbaţilor fiind tot mai redus, se părea că partea feminină 
crescuse ca număr. Populaţia se plângea de lipsa de bani; 
băncile continuau să rămână închise pentru operaţiuni de 
plăţi. In schimb, oamenii găseau de cuviinţă să cheltuiască 
tot mai mult, ca să-şi facă provizii de alimente. Amintirea 
lui '70, cu groaznicele lipsuri impuse de asediu, le tortura 
imaginaţia. Şi de data asta, războiul izbucnise cu acelaşi 
duşman, şi repetarea aceloraşi nenorociri le apărea tuturor 
ca ceva firesc. Magazinele de băcănie erau asediate de 
femei, care, la preţuri exorbitante, făceau rezerve de 
alimente râncede, pentru, a le păstra la ele acasă. Teama 
de o eventuală înfometare producea o spaimă ce depăşea 
cu mult pericolele imediate. 

Pentru Desnoyers toate acestea nu constituiau decât 
nişte transformări fireşti pe care războiul le produsese în 
jurul lui. Treptat, lumea avea să se obişnuiască cu noul fel 
de viaţă. Umanitatea posedă acea putere de adaptare care 
îi permite să suporte diferite transformări, pentru a putea 
dăinui. El spera să-şi continue viaţa ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Pentru asta, era suficient ca Marguerite să 
rămână credincioasă trecutului ei. Impreună aveau să 


184 


urmărească desfăşurarea evenimentelor, cu voluptatea 
sălbatică a aceluia care contemplă o inundație, fără niciun 
risc, de pe o înălţime greu accesibilă. 

Calmul acesta de martor egoist al evenimentelor i-l 
insuflase Argensola. 

— Să fim neutri - afirma boemul. Neutralitate nu 
înseamnă indiferenţă. Să ne delectăm în faţa acestui mare 
spectacol care ne este dat să-l vedem şi care poate rămâne 
unic pentru tot restul vieţii noastre. 

Păcat că războiul îi lăsase cu atât de puţini bani... 
Argensola ura băncile mai mult chiar decât ura puterile 
centrale. O antipatie deosebită nutrea însă instituţiei de 
credit care întârzia achitarea cecurilor lui Julio. Ce minunat 
ar fi fost dacă s-ar fi aflat numai în postura de martori ai 
acestor evenimente având tot confortul, mulţumită acestei 
mari sume de bani... Pentru a remedia însă lipsurile casei 
avea să apeleze la ajutorul doamnei Luisa. Războiul 
diminuase vigilenţa lui don Marcel, şi familia beneficia 
acum de generozitate. Mama, imitând alte gospodine, făcea 
provizii pentru multe luni, achiziţionând orice aliment. 
Profitând de această situaţie, Argensola repeta tot mai des 
vizitele în casa din bulevardul Victor Hugo, scoțând pe 
scara de serviciu pachete mari care sporeau proviziile 
atelierului. 

Privind adevăratele tezaure aflate în cămară - cutii mari 
cu conserve de carne, piramide de borcane, saci cu legume 
uscate - el cunoscu toate bucuriile unei bune gospodine. 
Existau acolo rezerve pentru întreţinerea unei mari familii. 
Afară de aceasta, războiul îi mai prilejuise şi noi vizite în 
pivnita domnului Marcel. 

— Duşmanii pot veni - spunea el cu un gest eroic, 
trecând în revistă magazia: pot veni când poftesc. Suntem 
pregătiţi pentru a le face faţă. 

Grija pentru sporirea proviziilor şi verificarea ştirilor erau 
cele două activităţi care îi umpleau existenţa. Cumpăra, în 
fiecare zi zece, douăsprezece, cincisprezece gazete şi 
publicaţii; pe unele, pentru atitudinea lor care îl entuziasma 
prin noutatea ideii de unire a tuturor francezilor; pe altele, 


185 


cu orientare radicală, pentru bogăţia şi exactitatea 
informaţiilor primite din partea guvernului. Publicaţiile 
acestea apăreau la ora prânzului, la trei, la patru, la cinci 
după-amiază. Un ziar apărut cu o jumătate de oră mai 
târziu, faţă de cel precedent, trezea mari speranţe în 
rândurile publicului, care îşi închipuia că va găsi ştiri 
senzaţionale. Ultimele ediţii erau smulse de toţi; deşi toţi 
aveau buzunarele pline cu ziare, aşteptau cu nerăbdare 
apariţia altor publicaţii pentru a le cumpăra. Şi toate 
jurnalele spuneau cam acelaşi lucru. 

Argensola simţea cum înlăuntrul lui se contura o fiinţă 
sinceră, entuziastă şi plină de încredere, capabilă să 
accepte lucrurile cele mai de necrezut. Descoperea această 
fiinţă însă în toţi cei care trăiau în jurul lui. Uneori, vechiul 
său spirit critic părea să revină; atitudinea lui de îndoială 
era. Insă respinsă ca ceva dezonorant. Trăia acum într-o 
lume nouă, şi era firesc să se petreacă lucruri extraordinare 
care însă nu puteau fi măsurate şi nici explicate folosind 
vechile raționamente. Comenta cu o bucurie copilărească 
întâmplările minunate relatate de ziare; bătălii duse de un 
pluton de francezi sau de belgieni împotriva unor regimente 
întregi de duşmani, pe care îi puneau pe fugă în totală 
dezordine; teama germanilor de lupta la baionetă care îi 
determina să alerge ca nişte iepuri de îndată ce suna 
atacul; ineficacitatea artileriei germane, ale cărei proiectile 
explodau aiurea. Pentru el era cât se poate de firesc şi de 
logic ca mica Belgie să răpună colosala Germanie: o 
repetare a luptei lui David cu Goliat, asociată cu toate 
imaginile şi metaforele pe care legendara înfruntare inegală 
le-a inspirat de-a lungul secolelor. Asemenea marei 
majorităţi a naţiunii, avea mentalitatea unui cititor de cărţi 
de aventuri cavalereşti care se simte înşelat dacă eroul, un 
singur bărbat, nu pune în derută o mie de duşmani dintr- 
odată. Căuta în mod deosebit publicaţiile cele mai 
extremiste, care relatau în paginile lor mai mult întâmplări 
şi ambuscade izolate sau acţiuni individuale, despre care 
nimeni nu ştia cu certitudine unde au avut loc. 

Intervenţia Angliei pe mări l-a determinat să se 


186 


gândească la o foamete înspăimântătoare, fulminantă, 
providenţială, care avea să-i martirizeze pe duşmani. La 
zece zile de la declararea blocadei maritime avea deplina 
convingere că în Germania lumea vieţuia asemenea unui 
grup de naufragiaţi pe o plută de scânduri. Această stare 
de lucruri îl determina să-şi îndesească vizitele la bucătărie, 
unde admira, nu fără emoție, pachetele cu alimente. 

— Ce n-ar da la Berlin pentru tezaurul meu...! 

Argensola nu a mâncat niciodată mai bine ca acum. 
Marile lipsuri suferite de adversar îi deschideau apetitul 
oferindu-i o capacitate digestivă de înmagazinare 
monstruoasă. Pâinea albă, cu coajă aurie şi crocantă, îl 
cufunda într-un extaz religios. 

— Dacă prietenul Wilhelm ar înhăţa asta! îi spunea el 
tovarăşului său. 

Mesteca şi înghiţea cu lăcomie; alimentele şi lichidele 
trecând acum prin gura lui, căpătau un gust nou, deosebii 
şi divin. Foamea celuilalt era pentru ei un excitant, un sos 
de o interminabilă desfătare. 


Dacă Franţa îi inspira entuziasm, Rusiei îi acorda cel mai 
mare credit. Ehei, cazacii...! Vorbea despre ei ca despre 
nişte prieteni apropiaţi. Îi descria pe teribilii călăreţi în 
iureşul galopului, apărând ca nişte fantome, şi atât de 
înfricoşători în mânia lor, încât adversarul nu îndrăznea nici 
măcar să-i privească în faţă. Era ascultat în faţa casei, pe 
stradă sau în diferite localuri cu tot respectul pe care-l 
merită un domn care, fiind străin, se pricepe mai bine la tot 
ce e străin. 

— Cazacii o să-i înveţe minte pe aceşti bandiți - îşi 
încheia el discursul, cu o siguranţă ce nu lăsa loc nici unei 
îndoieli. În mai puţin de o lună vor intra în Berlin. 

Şi publicul, format mai întotdeauna din femei, soţii sau 
mame ale celor aflaţi pe câmpurile de luptă, aproba cu 
modestie, dar şi cu dorinţa nestrămutată pe care o nutrim 
cu toţii ori de câte ori ne punem speranţele în ceva 
îndepărtat şi misterios. Francezii îşi vor apăra ţara şi vor 
recuceri în primul rând teritoriile pierdute; cazacii însă vor fi 


187 


aceia care vor da lovitura decisivă, acei cazaci despre care 
toţi vorbeau, dar puţini îi văzuseră. 

Singurul care îi cunoştea îndeaproape pe cazaci era 
Tchernoff, dar, spre marea indignare a lui Argensola, el 
asculta fără să manifeste niciun fel de entuziasm. Cazacii, 
el ştia bine acest lucru, formau un simplu corp în armata 
rusă. Soldaţi buni, dar incapabili să realizeze minunile de 
eroism care le erau atribuite. 

— Ah, Tchernoff ăsta! exclama Argensola. Dacă îl urăşte 
pe ţar, crede numaidecât că totul este rău în ţara lui. Este 
un revoluţionar fanatic... iar eu sunt duşman al tuturor 
fanaticilor. 

Julio asculta neatent ştirile şi articolele vibrante, recitate 
pe ton declamatoriu de prietenul său, precum şi situaţia 
frontului pe care o comenta în faţa unei hărţi enorme, fixată 
pe un perete din atelier, în care erau înfipte steguleţe ce 
arătau poziţiile în care se găseau armatele beligerante. 
Fiecare ziar îl obliga pe spaniol să marcheze pe hartă cu 
boldurile, noi şi noi poziţii pe care le comenta cu un 
optimism exagerat. 

— Am pătruns în Alsacia, foarte bine...! Se pare că acum 
părăsim Alsacia: perfect! Înţeleg motivul. Această mişcare 
are drept scop revenirea într-o poziţie mai bună, din care 
să-l lovească pe inamic pe la spate... Ei spun că Liege-ul a 
căzut. Minciună...! Şi chiar dacă ar fi aşa nu are nicio 
importanţă. Un accident şi nimic mai mult. Rămân ceilalţi... 
ceilalţi! care, înaintând pe frontul oriental, vor pătrunde în 
Berlin. 

Ştirile preferate de el erau cele provenite de pe frontul 
rusesc; dar, de fiecare dată, ameţea căutând pe hartă 
numele încâlcite ale localităţilor unde faimoşii cazaci 
săvârşeau isprăvile lor eroice. 

În timpul acesta, Julio îşi torcea firul gândurilor. 
Marguerite...! Revenise, în sfârşit, deşi părea că se simte, 
de fiecare dată, mai îndepărtată de el... 

Primele zile ale mobilizării şi le petrecuse în preajma 
casei ei, socotind că prin această apropiere iluzorie îşi 
înşeală dorul. Marguerite îi scrisese, recomandându-i să-şi 


188 


păstreze calmul. Totodată îl fericea că, fiind străin, nu avea 
de suportat dispoziţiile şi consecinţele războiului! Fratele ei, 
ofiţer de artilerie în rezervă, urma să plece dintr-o clipă într- 
alta. Maică-sa, care locuia împreună cu acest fiu holtei, 
dovedise în ultimele momente o tărie de fier, după ce 
plânsese mult în zilele de dinainte, când războiul nu era 
încă o certitudine. Singură i-a pregătit bagajul soldatului, 
căutând ca micul geamantan să conţină tot ce era 
indispensabil în viaţa de companie. Marguerite intuia chinul 
bietei doamne şi lupta ei interioară ce se desprindea doar 
din umezeala ochilor şi din nesiguranța mâinilor, îi era 
imposibil s-o părăsească chiar şi pentru o singură clipă... A 
urmat apoi despărţirea. „Cu bine, fiul meu! Fă-ţi datoria, 
dar fii prevăzător”. Nicio lacrimă, nici o slăbiciune. Intreaga 
familie s-a opus ca ea să-l însoţească până la gară. Il va 
conduce sora lui. La înapoiere acasă, Marguerite o găsi într- 
un fotoliu, nemişcată, tristă şi evitând să pomenească 
numele fiului ei, discuta despre prietenele care îşi trimiteau 
fiii la război, ca şi cum numai ele îndurau acest zbucium. 
„Biata mamă! Acum, mai mult ca oricând, trebuie să fiu 
alături de ea... Mâine, dacă pot, voi veni să te văd”. 

În sfârşit, sosi în rue de la Pompe. Prima ei grijă a fost să- 
i explice lui Julio pentru ce purta acel modest tailleur. şi de 
ce renunţase la bijuterii. „Războiul, dragul meu. Acum e 
chic să ştii să te acomodezi situaţiei, să fii sobru, ca 
soldaţii. Cine ştie ce ne aşteaptă!” Preocuparea pentru 
ţinuta vestimentară nu o părăsea niciodată. 

Julio observă că gândurile ei evadau în permanenţă. 
Părea că spiritul părăsea închisoarea trupului ei hoinărind la 
distanţe enorme. Ochii ei îl priveau, însă parcă nu-l vedeau. 
Vorbea cu glas stins, ca şi cum fiecare cuvânt era supus 
unui control prealabil, spre a nu trăda vreun secret. Dar 
această stare de spirit nu constitui o oprelişte în calea 
apropierii lor fizice. S-au apropiat unul de altul, cu acea 
patimă firească atracţiilor trupeşti. Ea a cedat fără nicio 
rezistenţă, alunecând pe dulcele povârniş al deprinderii, 
pentru ca în clipa următoare, recăpătându-şi calmul, să 
trădeze o vagă remuşcare. 


189 


— Oare e bine ce facem...? Nu crezi că este nepotrivit să 
continuăm aceeaşi viaţă când peste întreaga omenire se 
abat atâtea nenorociri? 

Julio a refuzat să-i accepte aceste scrupule. 

— Dar ne vom căsători cât mai repede cu putinţă...! 
Suntem de altfel că soţ şi soţie! 

l-a răspuns cu un gest de mirare şi indiferenţă. Să se 
căsătorească...! Cu zece zile în urmă nu dorise nimic 
altceva mai mult decât acest lucru. Acum numai uneori îi 
venea în minte ideea căsătoriei. Ce rost avea să se 
gândească la evenimente îndepărtate şi nesigure! 
Gândurile îi erau frământate de altele mai apropiate. 

Scena despărțirii, în gară, de fratele ei, i se întipărise în 
minte. Mergând la atelier, îşi propusese să uite de ea, 
socotind că avea să-l plictisească pe iubitul ei dacă i-ar fi 
relatat-o. Şi a fost destul să jure că va păstra tăcerea, 
pentru ca, odată ajunsă, să simtă o nevoie imperioasă de a 
povesti totul. 

Nu bănuise niciodată că-şi iubeşte într-atâta fratele. 
Dragostea faţă de fratele ei era însă estompată de un uşor 
sentiment de gelozie, deoarece preferinţele mamei se 
îndreptau către copilul cel mai mare. Afară de asta, el 
fusese cel care-l adusese în casă pe Laurier; amândoi 
aveau diploma de ingineri şi erau prieteni încă de pe 
băncile şcolii... Văzându-l gata de plecare, Marguerite şi-a 
dat seama atunci că acest frate, considerat întotdeauna pe 
planul al doilea în preocupările ei, ocupa un loc preferat în 
sufletul ei. 

— Era atât de frumos, atât de atrăgător în uniforma lui de 
locotenent...! Părea cu totul altul. Îţi dai seama cât eram de 
mândră alături de el, şi mergeam sprijinită la braţul lui. 
Eram luaţi drept soţ şi soţie. Văzându-mă plângând, nişte 
biete femei au încercat să mă consoleze. „Curaj, 
madame...! Bărbatul dumneavoastră o să se întoarcă”. El 
făcea haz de această confuzie. Se întrista numai când îi 
venea în minte figura mamei. 

La intrarea în gară, s-au despărţit. Santinelele nu dădeau 
voie mai departe. Ea îi dădu sabia pe care la dorinţa ei, i-o 


190 


dusese până în acel moment. 

— Ce bine-i să fii bărbat - spuse ea plină de entuziasm. 
Mi-ar plăcea să îmbrac o uniformă, să merg la război, să 
servesc la ceva. 

Nu şi-a continuat mai departe ideile, ca şi cum şi-ar fi dat 
deodată seama că ultimele ei cuvinte nu-şi aveau rostul 
acolo. Sau poate că observase o cută de crispare pe 
obrazul lui Julio. 

Dar era tulburată de amintirea acelei despărţiri, astfel că, 
după o lungă pauză, nu şi-a mai putui stăpâni dorinţa de a 
da glas gândurilor. 

La intrarea în gară, în timp ce-l săruta pe fratele ei pentru 
ultima oară, a dat cu ochii de cineva, ceea ce îi produsese o 
mare surpriză. Îmbrăcat la fel, în ţinuta de ofiţer de 
artilerie, sosise şi el, însă singur, şi îşi încredinţase 
geamantanul unui binevoitor apărut din mulţime. 

Julio făcu un gest de parcă ar fi viul să întrebe: „Cine era 
persoana?” Bănuia, dar ţinea pentru sine, prefăcându-se că 
nu ştie nimic, ca şi cum s-ar fi temut să afle adevărul. 

— Laurier - spuse ea laconic. Fostul meu bărbat. 

lubitul lăsă să-i scape o ironie crudă. Era o laşitate să 
denigreze un bărbat care pleca să-şi facă datoria. E drept, 
şi-a recunoscut josnicia, însă o pornire lăuntrică, rea şi 
irezistibilă, îl făcu să insiste în zeflemelele lui, pentru a-l 
înjosi în faţa Margueritei. Laurier militar...! Precis că era de- 
a dreptul ridicol în uniforma aceea. 

— Laurier războinic! continuă el cu o voce plină de 
sarcasm care pur şi simplu l-a uimit şi pe el parcă ar fi fost 
a altuia. Bietul de el...! 

Pentru a nu-l contraria pe Desnoyers, ea avu un moment 
de ezitare. Adevărul era însă mult mai puternic în sufletul 
ei, şi i-a răspuns simplu: 

— Nu... nu-i stătea rău. Era însă altul. Poate din cauza 
uniformei, poate din cauza tristeţii pentru că venise singur, 
lipsit de o mână care să i-o strângă pe a lui. Eu, la început, 
nu l-am recunoscut. Văzându-l pe fratele meu, el s-a 
apropiat, dar când a dat cu ochii de mine şi-a continuat 
drumul... Sărmanul! Mi-a fost milă de el! 


191 


Instinctul de femeie o opri să vorbească mai mult şi tăcu. 
Acelaşi instinct îi dezvălui şi motivul pentru care figura lui 
Julio se întuneca, şi gura împrumuta grimasa unui zâmbet 
amar. Dorind să-l consoleze, ea adăugă imediat: 

— Din fericire, tu eşti străin şi nu vei merge la război. Ar 
fi îngrozitor să te pierd...! 

li spuse aceasta cu sinceritate... Şi dacă, cu câteva clipe 
în urmă. li invidia pe bărbaţi pentru hotărârea cu care îşi 
expuneau viaţa, acum tremura la gândul că iubitul ei ar fi 
putut fi şi el unul dintre aceştia. 

Lui nu-i plăcu această manifestare de egoism 
sentimental care îl punea, în comparaţie cu ceilalţi, într-o 
postură de fiinţă delicată şi fragilă, menită numai adoraţiei 
feminine. Prefera mai degrabă să inspire invidia ce o 
simţise ea văzându-şi fratele în acele veşminte ale 
războiului. Trăi senzaţia că în acele momente între el şi 
Marguerite intervenea ceva ce nu putea fi înlăturat 
niciodată şi care avea să continue să crească, separându-i 
tot mai mult, tot mai mult, până într-atât, încât, chiar dacă 
privirile lor s-ar întâlni nu s-ar mai recunoaşte. 

În întâlnirile ce au urmat, această senzaţie s-a 
transformat în obstacol. Marguerite exagera în cuvintele ei 
de dragoste, privindu-l cu ochi umezi. Mângâierile mâinilor 
ei păreau mai degrabă ale mamei decât ale iubitei, iar 
duioşia îi era asociată de un dezinteres şi o pudoare 
exagerate. Refuza cu încăpăţinare să treacă în alte 
încăperi, rămânând în atelier. 

— Ne simţim bine aici... Nu vreau, e zadarnic. Aş avea 
remuşcări... Să te gândeşti la astfel de fapte în clipele 
astea...! 

Pentru ea, ambianța era saturată de dragoste, însă de o 
dragoste nouă, de o dragoste dublată de abnegaţie şi 
sacrificiu pentru omul care suferă. Dragostea aceasta îi 
evoca imagini cu bonete albe, cu mâini tremurânde, 
preocupate să vindece, carnea sfâşiată şi sângerândă. 

Fiecare tentativă de dragoste provoca în Marguerite un 
protest vehement şi plin de pudoare, de parcă cei doi s-ar fi 
întâlnit atunci pentru prima dată. 


192 


— Nu se poate - spunea ea. Mă gândesc la fratele meu; 
mă gândesc la toţi cei pe care-i cunosc şi care, poate, în 
aceste clipe sunt morţi. 

Soseau ştiri cu privire la lupte; sângele începuse să curgă 
din abundență. 

— Nu, nu pot - repeta ea. 

Şi când, în cele din urmă, Julio reuşea să o convingă, fie 
implorând-o, fie apelând la violenţa pătimaşă, strângea 
între braţele sale o fiinţă lipsită de voinţă, care îşi 
abandonase o parte din trupul insensibil, în timp ce mintea 
îşi trăia independent viaţa. 

Într-o după amiază, Marguerite îl anunţă că întâlnirile lor 
aveau să fie mai rare. Trebuia să participe cu regularitate la 
cursuri. li mai rămâneau doar două zile libere. 

Desnoyers luă act de toate acestea cu stupefacţie. 
Cursuri? Ce fel de studii aveau să o reţină? 

Faţă de atitudinea lui plină de ironie, ea se arătă iritată... 
Studia, într-adevăr; de o săptămână asista la cursuri. 
Treptat, lecţiile aveau să capete caracter permanent; 
învăţământul fusese pus la punct şi era predat de mai mulţi 
profesori. 

— Vreau să devin infirmieră. Sufăr mult când îmi dau 
seama că nu fac nimic... Ce am făcut eu ca lumea până 
acum...? 

Tăcu o clipă, părând să cuprindă cu gândul întregul 
trecut. 

— Mă gândesc uneori - continuă ea - că războiul, cu 
toate ororile sale, are şi ceva bun. Ne determină să fim 
folositori semenilor noştri. Să luăm viaţa într-un mod mai 
serios; nenorocirea ne duce la înţelegerea scopului pentru 
care am venit pe lume... Viaţa cred că trebuie iubită nu 
numai pentru plăcerile care ni le oferă. În ea trebuie să 
găsim, în primul rând, satisfacția sacrificiului, a sacrificiului 
pentru cel mulţi; şi această satisfacţie, nu ştiu de ce, poate 
pentru că este nouă, mi se pare superioară celorlalte. 

Julio o privi cu mirare, imaginându-şi cam ce putea să 
existe în căpşorul ei minunat şi frivol. Ce gânduri se 
frământau în spatele acelei frunţi brăzdate de cute în care, 


193 


până nu de mult, se reflecta doar umbra fugară a unor 
gânduri grăbite şi uşoare ca un fâlfâit de pasăre...? 

Dar acea Marguerite, de mai înainte, mai trăia încă. O 
zărise reapărând cu o grimasă plină de graţie ce se 
desprindea din noianul de preocupări pe care războiul le 
cultiva în suflete şi care creşteau ca nişte tufişuri 
posomorâte. 

— Trebuie să studiezi mult până să obţii diploma de 
infirmieră. Te-ai hotărât asupra uniformei...? Este deosebit 
de distinsă: albul îmbracă bine atât pe cele blonde cât şi pe 
cele brune. Apoi boneta peste care se pretează o 
pieptănătură acum la modă, cu buclele căzând peste 
urechi. Şi pelerina albastră peste uniformă, prilejuind un 
contrast încântător. O femeie cochetă poate pune şi mai 
mult în valoare toate astea dacă adaugă câteva bijuterii 
discrete şi nişte pantofi chic. Uniforma dă un aer de 
călugăriţă şi de doamnă distinsă, care nu deranjează. 

Avea să studieze cu sârguinţă, pentru a putea fi de folos 
cât mai curând semenilor ei... Şi va îmbrăca fără întârziere 
frumoasa uniformă. 

Bietul Desnoyers...! Nevoia de a o vedea şi lipsa de 
ocupaţie în unele după-amieze interminabile, care până 
atunci erau atât de plăcute, l-au determinat să dea târcoale 
în junii unei clădiri impozante, veşnic nelocuită, în care 
guvernul instalase şcoala de infirmiere. Stând de planton 
într-un colţ de stradă, în aşteptarea unui foşnet de fustă 
însoţit de ritmul unor paşi uşori de femeie, el se vedea din 
nou la optsprezece ani, aşteptând în imediata apropiere a 
unui atelier de mode celebru. Şi grupurile de femei care 
părăseau clădirea impozantă la anumite ore dădeau 
impresiei sale o şi mai plăcută asemănare. Erau, în mod 
vădit, îmbrăcate cât se poate de modest; aspectul multora 
dintre ele apărea mult mai umil decât cel al lucrătoarelor 
de la casele de mode. Toate erau însă doamne din înalta 
societate. Unele urcau în automobile a căror şoferi purtau 
uniforme militare, ceea ce lăsa să se înţeleagă că 
vehiculele aparţineau unor ministere. Aceste lungi aşteptări 
i-au prilejuit întâlniri neaşteptate cu eleve elegante care 


194 


intrau şi ieşeau. 

— Desnoyers! exclamau în spatele lui nişte glasuri 
feminine. Nu este Desnoyers? 

Şi pentru ca să nu aibă nicio îndoială în acostă privinţă, el 
salută pe câteva dintre domnişoarele care îl priveau ca peo 
arătare. Erau prietenii legate cu ase luni în urmă dintr-o 
epocă de mult apusă; doamne care îl admiraseră şi care îl 
ascultaseră  însuşindu-şi cunoştinţele lui de maestru, 
expuse în cele şapte cicluri ale tentei tangoului. Îl priveau 
ca şi cum între ultima lor întâlnire şi clipa de faţă ar fi avut 
loc un mare cataclism în urma căruia toate legile vieţii 
fuseseră schimbate, ca şi cum ar fi fost o minune a unui 
mod de viaţă total dispărut, din care numai el mai 
supravieţuise. 

Şi toate îl asaltau cu aceleaşi întrebări: 

— Dumneata nu pleci pe front...? Cum se face că nu porţi 
uniformă militară? 

Încercând să se explice, era întrerupt de la primele 
cuvinte. 

— Da, da... Dumneata eşti străin. 

Spuneau acest lucru cu oarecare invidie. Fiecare din ele 
se gândea, fără îndoială, la persoane iubite care, în acele 
clipe, înfruntau lipsurile şi riscurile războiului. Situaţia lui de 
privilegiat străin crea brusc o oarecare răceală ciudată pe 
care Julio nu o cunoscuse în timpurile normale, când 
oamenii se căutau fără să-i preocupe originea, fără să 
încerce acea sustragere din faţa pericolului, fapt care 
izolează şi care separă grupările umane. 

Doamnele se despărţeau de el afişând un aer bănuitor şi 
maliţios. Ce aştepta oare el acolo? Vreo nouă aventură pe 
care avea să i-o ofere norocul...? Şi zâmbetul lor avea în el 
o cută de tristeţe, de gravitate; era un zâmbet ce se vede 
pe figurile mature, care, înțelegând adevăratul rost al vieţii, 
simt compătimire faţă de cei care trăiesc într-o lume de 
iluzii şi frivolităţi. 

Această atitudine constituia pentru Julio o jignire, 
părându-i o manifestare de milă. ŞI-I închipuiau făcând doar 
lucrul de care era capabil; de altceva nu-l vedeau în stare. 


195 


În schimb, acele zănatice care mai păstrau ceva din vechiul 
lor aspect exterior, păreau animate de marele sentiment al 
maternității: o maternitate abstractă care le cuprinsese pe 
toate femeile naţiunii; era mai curând o dorinţă de a se 
sacrifica, de a cunoaşte îndeaproape lipsurile celor umili, şi 
de a suferi aproape de toată necazurile trupului bolnav. 

Aceeaşi înflăcărare o simţea şi Marguerite când ieşea de 
la cursuri. Trecea, plină de uimire, de la o revelaţie la alta, 
considerând cele aflate, începând cu primele noţiuni de 
chirurgie, drept nişte mari minuni ale ştiinţei. Era mândră 
de ea, constatând cu câtă pasiune îşi însuşea toate acele 
mistere nebănuite până atunci. Câteodată încolţea în ea, cu 
o graţioasă lipsă de modestie, convingerea că-şi găsise 
adevăratul scop al existenţei. 

— Cine ştie dacă eu nu m-am născut ca să devin o mare 
doctoriţă! spunea ea. 

Se temea însă ca nu cumva să-şi piardă calmul în clipa în 
care trebuia să pună în practică noile cunoştinţe. Să te vezi 
în faţa spectacolului greu de suportat al cărnii hărtănite, să 
priveşti sângele curgând ora ceva îngrozitor, mai ales 
pentru ea, care întotdeauna manifestase un dezgust de 
neînvins în faţa meschinelor neajunsuri ale vieţii cotidiene. 
Şovăielile ei erau însă de scurtă durată: o tărie bărbătească 
punea de îndată stăpânire pe ea. Vremurile cereau 
sacrificii. Oare oamenii nu renunţau la toate conforturile 
unei vieţi pline de plăceri pentru a lua drumul aspru al 
combatantului...? Ea avea să devină soldat cu fustă, avea 
să privească durerea în faţă, avea să lupte cu ea, avea să-şi 
bage mâinile în mizeria materiei în descompunere, 
pătrunzând, ca un zâmbet de lumină, în locurile unde 
soldaţii gemeau aşteptând sosirea morții. 

Lui Desnoyers îi povestea mereu, cu mândrie, toate 
aceste progrese pe care le obținea la şcoală, bandajele 
complicate pe care reuşea să le facă. uneori unui 
manechin, alteori unui salariat care închipuia un rănit. O 
fiinţă atât de delicată ca ea, incapabilă de cel mai mic efort 
fizic, când era acasă, învăţa procedeele cele mai eficiente 
cu ajutorul cărora să poată ridica de pe pământ un corp 


196 


omenesc ca să-l poată căra apoi în spate. Cine ştie dacă, 
într-o zi, nu avea să-şi ofere serviciile pe câmpul de bătălie! 
Era dispusă să întâmpine cele mai mari pericole, cu acea 
îndrăzneală plină de ignoranță tipică femeilor, ori de câte 
ori se află în situaţia să dea dovadă de eroism. Toată 
admiraţia ei se îndrepta către surorile de caritate ale 
armatei engleze, doamne cu un fizic uscăţiv, dar de o 
vigoare plină de nerv, ce apăreau cu pantaloni, cizme de 
călărie şi caschetă albă, în paginile revistelor. 

Julio o asculta cu uimire. Oare această femeie era într- 
adevăr Marguerite...? Războiul îi ştersese graţioasa ei 
frivolitate. Nu mai reacţiona ca o pasăre. Stătea hotărâtă 
pe sol, pe picioarele ei, calmă şi sigură de noua forţă ce 
creştea înlăuntrul ei. Uneori când mângăierile lui deşteptau 
în ea femeia, spunea de fiecare dată aceleaşi cuvinte: 

— Ce noroc că eşti străin...! E o adevărată fericire să te 
ştiu în afara războiului! 

În zelul ei de a porni pe panta sacrificiului, dorea să 
meargă pe câmpurile de luptă, dar, în acelaşi timp, era 
fericită că iubitul ei se afla în afara oricărei îndatoriri 
militare. Această situaţie lipsită de logică nu era primită de 
Julio cu recunoştinţă; mai curând îl irita ca o ofensă 
inconştientă. 

„Oricine poate să spună că ea mă protejează pe mine - 
se gândea el. Ea este bărbatul şi se bucură că slăbuţa ei 
prietenă, care sunt eu, se află în afară de pericol... Ce 
situaţie caraghioasă...!” 

Din fericire, uneori, când Marguerite sosea la atelier, era 
aceeaşi din trecut, ceea ce îl făcea să uite, într-o clipă, 
toate îngrijorările. Aducea cu ea veselia şcolarului intrat în 
vacanţă, sau a funcţionarului care se bucură de nişte zile 
libere. Acum, când cunoştea grija, aprecia şi valoarea 
timpului. 

— Astăzi nu avem cursuri - striga ea intrând pe uşă. 

Şi, azvârlindu-şi pălăria pe un divan, schiţa un pas de 
dans, apoi, cu o sfială copilărească, fugea de el ca să n-o 
prindă. 

După câteva minute îşi recăpăta din nou calmul, şi 


197 


înfăţişarea gravă care de la începutul ostilităţilor, era ceva 
obişnuit la ea. Vorbea despre mama ei mereu abătută, care 
se trudea să-şi ascundă suferinţa, gândindu-se doar când 
avea să sosească o altă scrisoare de la fiul ei; adesea, 
vorbea despre război, comentând ultimele ştiri, în lumina 
optimismului retoric al oficialilor. Descria cu lux de 
amănunte capturarea primului drapel al duşmanului, ca şi 
cum ar fi fost vorba de o rochie de o eleganţă 
nemaiîntâlnită. Îl văzuse expus într-o fereastră a 
ministerului de război. Se înflăcăra povestind pentru nu ştiu 
câta oară peripeţiile unor refugiaţi belgieni sosiți la spitalul 
ei. Erau primii bolnavi cu care luase contact. Parisul încă nu 
primea răniţi de război: din ordinul guvernului, ei erau 
trimişi în spitalele din sud. 

Acum, la dorinţele lui Julio, nu mai opunea rezistenţa din 
primele zile. Ucenicia ei într-un spital îi crease o oarecare 
pasivitate. Părea că dispreţuieşte pasiunile trupeşti. 
despuindu-le de importanţa spirituală pe care le-o atribuise 
cu puţin în urmă. Se oferea fără rezistenţă, dar şi fără 
plăcere, cu un zâmbet de îngăduinţă, mulţumită că poate 
oferi puţină fericire la care însă ea nu participa, întreaga ei 
atenţie era concentrată spre alte orizonturi. 

Aflându-se într-o după amiază în dormitorul atelierului, 
simţi nevoia să-i comunice noutăţi care-i frământau 
gândurile încă din ziua precedentă. Sări de pe pat şi, 
scotocind printre rochiile sale în dezordine, găsi poşeta în 
care se afla o scrisoare. Dorea s-o mai citească o dată, 
pentru a-i destăinui conţinutul, din imboldul irezistibil care 
te împinge la mărturisire. 

Era o scrisoare pe care fratele ei i-o trimisese de pe 
frontul din Vosgi. Vorbea în ea mai mult despre Laurier 
decât despre el. Deşi făceau parte din baterii diferite, se 
aflau sub comanda aceleiaşi divizii şi participau la aceleaşi 
operaţii de luptă. Fostul cumnat stârnise admiraţia 
ofițerului. Cine ar fi putut bănui că în acel inginer calm şi 
tăcut se afla un viitor erou...! Şi, totuşi, era un erou 
adevărat. Spunea acest lucru fratele Margueritei şi, 
împreună cu el, toţi ofiţerii care îl văzuseră îndeplinindu-şi 


198 


datoria în linişte, şi înfruntând moartea cu aceeaşi nepăsare 
cu care îşi dusese la bun sfârşit obligaţiile în fabrica sa din 
apropierea Parisului. 

Solicitase postul periculos de observator, strecurându-se 
cât mai aproape de duşman de unde urmărea precizia 
tirului artileriei, rectificându-l prin indicaţii telefonice. Un 
obuz german dărâmase casa în podul căreia se afla ascuns. 
Scăpând neatins, ieşi dintre dărâmături şi refăcând linia 
telefonică în linişte, îşi continuase misiunea într-un copac 
dintr-o pădurice aflată în apropiere, între timp, bateria sa, 
descoperită într-un raid de către aeroplanele duşmane, 
devenise obiectivul asupra căruia îşi concentrase focul 
artileria inamică. În câteva minute întregul personal fusese 
decimat: căpitanul şi câţiva soldaţi fuseseră ucişi, iar ofiţerii 
şi aproape toţi servanţii pieselor de artilerie răniţi. Laurier 
deveni astfel comandant /mpasibi/ul - aşa cum îl porecliră 
camarazii - ajutat de puţinii artilerişti care rămăseseră 
teferi, continuă să tragă, sub o ploaie de fier şi de foc, 
acoperind astfel retragerea unui batalion. 

— A fost citat de două ori prin ordin de zi - citi Marguerite 
mai departe. Cred că va primi curând crucea Legiunii de 
onoare. Este un viteaz. Cine ar fi crezut aşa ceva cu câteva 
săptămâni în urma...! 

Ei nu i se părea deloc uimitor acest lucru. Trăind alături 
de Laurier, observase de multe ori fermitatea lui de 
caracter, un curaj disimulat prin felul său potolit de a se 
exterioriza. Instinctul ei o prevenise în acest sens, făcând-o 
să se teamă de mânia soţului în primele zile ale infidelităţii 
sale. Işi reamintea gestul bărbatului când, într-o seară, o 
surprinsese la ieşirea din casa lui Julio. Era din categoria 
acelora care ucid din pasiune. Cu toate acestea, nu schiţase 
niciun gest de violenţă împotriva ei. 

Amintirea acelui respect trezeau în Marguerite un 
sentiment de recunoştinţă. Poate că o iubise mai mult 
decât oricare alt bărbat. 

Ochii ei rămaseră pironiţi asupra lui Desnoyers, cu o 
dorinţă irezistibilă de a face comparații, admirând 
frumuseţea lui tinerească. Figura lui Laurier, greoaie şi 


199 


vulgară, îi apăru în amintire ca o mângâiere. Era adevărat 
că ofiţerul întâlnit de ea la gară, în clipa despărțirii de 
fratele ei, nu semăna cu fostul soţ. Marguerite făcea 
eforturi să-l uite pe locotenentul palid şi cu înfăţişare tristă, 
care trecuse prin faţa ei pentru a păstra doar amintirea 
industriaşului preocupat de afacerile lui, incapabil să 
înţeleagă gingăşiile unei femei „chic”, aşa cum se exprima 
ea. Hotărât lucru, Julio era un bărbat seducător. Nu regreta 
trecutul, şi nici nu dorea să-l regrete. 

Şi îndemnată de egoismul ei sentimental, repetă încă o 
dată: 

— Ce noroc să fii străin...! Ce bucurie să te vezi scăpat de 
pericolele războiului. 

Auzind din nou aceste cuvinte, Julio simţi aceeaşi stare 
de iritare. Puțin lipsi să nu-i închidă iubitei gura cu palma. 
Dorea oare cu orice preţ să-şi bată joc de el...? Era de-a 
dreptul o insultă să se vadă judecat altfel decât ceilalţi 
bărbaţi. Între timp, cu lipsa de logică generată de 
zăpăceala ei permanentă, ea continuă să vorbească despre 
Laurier, comentând faptele lui eroice. 

— Nu-l iubesc. Nu l-am iubit niciodată. Nu fi atât de trist. 
Sărmanul! S-ar putea el oare compara cu tine...? Dar 
trebuie să recunoaştem că noua lui viaţă trezeşte interesul. 
Eu mă bucur de isprăvile lui ca de ale unui vechi prieten 
care îmi vizita familia, dar pe care nu l-am văzut de multă 
vreme... Ar fi meritat altă soartă, bietul de el: ar fi trebuit 
să întâlnească o altă femeie, nu pe mine, ci o tovarăşă care 
să fi fost la nivelul aspirațiilor sale. ţi spun sincer că Laurier 
îmi provoacă milă. 

Şi mila aceasta era atât de intensă, încât îi umezea ochii, 
şi făcea să încolţească în iubitul ei gelozia. De fiecare dată, 
după astfel de întâlniri, Desnoyers rămânea cu un gust 
amar şi cu o proastă dispoziţie. 

— Consider că ne aflăm într-o situaţie falsă - îi spuse într- 
o dimineaţă lui Argensola. Viaţa ni se complică din zi în zi. 
Este greu să rămâi pasiv şi să continui aceeaşi viaţă de mai 
înainte, în mijlocul unui popor care duce un război. 

Aceeaşi părere o împărtăşea şi prietenul său. Şi el găsea 


200 


că viaţa sa de tânăr străin, în acest Paris agitat de război, 
devenise de nesuportat. 

— Eşti obligat să prezinţi actele în fiecare clipă pentru ca 
poliţia să se convingă că nu eşti dezertor. Alaltăseară, într- 
un vagon de metrou, am fost nevoit să dovedesc că sunt 
spaniol şi să explic acest lucru unor fete care se mirau că 
nu sunt pe front... Una dintre ele, după ce mi-a aflat 
naționalitatea, m-a întrebat foarte candidă de ce nu plec 
voluntar... Au lansat şi un cuvânt: învârtit. Nu mai pot 
suporta privirile ironice cu care este asaltată din toate 
părţile tinereţea mea; iar faptul că mă consideră un francez 
învârtit mă înfurie la culme. 


O vijelie de eroism îl străbătu pe sensibilul boem. Şi 
întrucât toţi mergeau pe front, dorea şi el să facă acelaşi 
lucru. Nu se temea de moarte. Singurul lucru care Îi 
înspăimânta era disciplina militară, uniforma, supunerea de 
automat la auzul trompetei, supunerea oarbă faţă de şefi. 
Pentru el lupta nu reprezenta o dificultate însă purtată după 
bunul său plac, sub propria lui comandă, întrucât caracterul 
său era refractar oricărei discipline. 

Grupările de străini aflaţi la Paris încercau în mod separat 
să organizeze legiuni de voluntari, lucru la care se gândea 
şi el: un batalion de spanioli şi hispano-americani, 
rezervându-şi, bineînţeles, preşedinţia comitetului 
organizatoric şi apoi pe cea de comandant al corpului. 


Dădu anunţuri prin ziare; adresa pentru înscrieri fiind în 
rue de la Pompe, unde se afla atelierul. In zece zile s-au 
prezentat doi voluntari: un funcţionar, răcit în plină vară, 
care pretindea să fie înrolat ca ofiţer, deoarece purta 
jachetă, şi un cârciumar spaniol, hotărât de la început să-l 
înlăture de la comandă pe Argensola, pentru simplul motiv 
că în tinereţea lui fusese soldat, în timp ce el era doar 
pictor. Douăzeci de batalioane de spanioli se puneau la cale 
în acelaşi timp, şi cu aceleaşi rezultate, în diferite puncte 
ale Parisului. Fiecare entuziast, împins de aroganță 
personală şi cu dispreţ faţă de disciplină, propriu naţiei, 


201 


dorea să fie comandant.. În cele din urmă, viitorii 
conducători, lipsiţi de soldaţi, căutau să se înscrie ca simpli 
voluntari... pe lângă un regiment francez. 


— Eu aştept să văd ce fac voluntarii garibaldieni - spuse 
Argensola cu modestie. Poate merg cu ei. 

Numele acesta glorios îl făcea să suporte mai uşor 
îndatoririle de combatant. Dar, în clipa următoare, era 
cuprins de îndoială: oricum, acest corp de voluntari trebuia 
să fie sub comanda cuiva, şi el era refractar oricărei 
supuneri, dacă nu era precedată de lungi discuţii... Incotro 
să apuce? 

— Viaţa s-a schimbat în decurs de o jumătate de lună - 
continuă el. Se pare că am picat într-o altă planetă; vechile 
noastre preocupări par lipsite de sens. Acum, în primele 
rânduri se situează cei umili şi obscuri, cei care înainte 
ocupau ultimul loc. Omul rafinat şi elevat spiritualiceşte s-a 
dat la fund, şi cine ştie pentru câţi ani... La suprafaţă se 
ridică omul simplu, cu idei limitate, însă ferme, care ştie să 
se supună. Noi nu mai suntem la modă. i 

Desnoyers a fost nevoit să admită că avea dreptate. Intr- 
adevăr, nu mai erau la modă.. Putea face această afirmaţie 
şi el care cunoscuse notorietatea, iar acum trecea drept un 
necunoscut printre aceiaşi oameni care-l admiraseră cu luni 
în urmă. 

— Regatul tău s-a destrămat - i-a spus Argensola, 
râzând. Nu-ţi foloseşte la nimic că eşti băiat bun. Cu o 
uniformă şi cu o cruce prinsă la rever, eu te-aş putea 
întrece într-o rivalitate amoroasă. Ofiţerul face să viseze 
domnişoarele de provincie doar în timpuri de pace. Acum 
însă ne aflăm în plin război, şi în orice femeie este trează 
înflăcărarea ancestrală pe care au simţit-o îndepărtatele 
bunice pentru animalul agresiv şi puternic... Doamnele din 
înalta societate care, cu luni în urmă, îşi complicau 
dorinţele lor cu subtilităţi psihologice admiră acum pe 
militari cu aceiaşi simplitate cu care o servitoare acceptă 
un soldat de rând. Simt în faţa uniformei militare un 
entuziasm umil şi supus asemănător cu cel pe care îl 


202 


manifestă femelele speciilor inferioare în faţa crestelor, 
coamelor şi a penajelor masculilor luptători. Atenţie, 
maestre...! Trebuie să te adaptezi noului curs al vieţii sau 
să te resemnezi pierind în anonimat: tangoul a murit. 

ŞI Desnoyers se gândi că, într-adevăr, erau două fiinţe la 
marginea vieţii. Viaţa făcuse un salt, schimbându-şi albia. 
În noul făgaş nu mai era loc pentru acel biet pictor de 
suflete şi nici pentru el, erou al unei vieţi frivole, care 
atinsese, de la cinci la şapte după-amiaza. succesele cele 
mai invidiate de către bărbaţi. 


203 


Ill. 
RETRAGEREA 


Războiul îşi întinsese unul dintre tentacule până în 
bulevardul Victor Hugo. Era un război surd, în care 
duşmanul, asemenea unei gelatine lipsite de formă, părea 
să se strecoare printre degete, pentru a-şi relua, puţin mai 
încolo, ostilitățile. 

— Germania s-a instalat la mine în casă - spunea Marcel 
Desnoyers. 

Germania era doamna Elena, soţia lui von Hartrott. De ce 
n-o luase oare acasă fiul ei, acel profesor de o insuportabilă 
incapacitate, pe care el o considera acum ca o spioană...? 
Din ce capriciu sentimental rămăsese oare alături de sora 
ei, ratând ocazia de a se înapoia la Berlin înainte de 
închiderea frontierelor...? 

Prezenţa acestei femei în casă era pentru el un motiv de 
mustrare de cuget şi de alarmă. Din fericire, servitorii, 
şoferul, tot personalul bărbătesc de serviciu fusese 
mobilizat. În schimb, cele două chine primiseră un ordin 
categoric. Li se recomandase foarte mare atenţie când 
discutau cu femeile de serviciu de origine franceză: nici cea 
mai mică aluzie la naționalitatea soţului doamnei Elena şi la 
domiciliul familiei ei. Doamna Elena este argentiniană... În 
pofida tăcerii celor două subrete, domnul Marcel se temea 
de vreun denunţ, pornit dintr-un patriotism exaltat, ce se 
contura tot mai puternic, şi înclinat în a adulmeca spioni, 
ceea ce ar fi făcut ca sora soţiei sale să se trezească 
internată într-un lagăr de concentrare, sub pretextul că ar 
avea legături suspecte cu duşmanul. 

Doamna von Hartrott nu prea dădea importanţă acestor 


204 


temeri, şi, în loc să păstreze discreţie, băga zâzanie în casă 
cu ideile ei. În primele zile ale războiului rămase mai tot 
timpul în camera ei, alăturându-se familiei doar când era 
invitată în sufragerie. Cu buzele încreţite şi cu privirea 
pierdută, se aşeza la masă prefăcându-se că nu dă nicio 
importanţă torentelor verbale pline de entuziasm ale 
domnului Marcel. Acesta descria plecările de trupe, scenele 
impresionante petrecute pe străzi şi în gări, pentru ca apoi 
să comenteze primele ştiri de pe front, cu un optimism ce 
nu trăda nici cea mai mică îndoială. Două elemente 
considera el în afara oricăror discuţii: baioneta constituia 
secretul francezului şi germanii aveau un sentiment de 
groază în faţa strălucirii ei, luând-o iremediabil la goană; 
apoi tunul de 75 care devenise celebru, ca o bijuterie rară, 
numai tirul lui era sigur. Artileria duşmană îi inspira milă, 
pentru că proiectilele ei, dacă se întâmpla cumva să atingă 
ţinta, nu explodau... Dar, mai presus de toate, era vestea 
că trupele franceze intraseră victorioase în Alsacia: câteva 
localităţi se aflau chiar sub controlul lor. 

— Acum nu mai e situaţia de la şaptezeci - spunea el, 
mânuind furculita sau agitând şervetul. Îi vom arunca cu 
lovituri de bocanc dincolo de Rin. Cu lovituri de bocanc... 
da, chiar aşa! 

Plină de entuziasm, Chichi aproba, în vreme ce doamna 
Elena îşi ridica ochii în tavan, ca şi cum acolo s-ar fi aflat 
cineva ascuns pe care-l chema ca martor la acest protest 
îndreptat împotriva atâtor neadevăruri şi defăimări. 

Doamna Luiza mergea apoi să o vadă în singurătatea în 
care se  retrăgea, considerând că asemenea vizite 
constituiau, pentru ea o mângâiere prin faptul că se afla 
departe de ai ei. Romantica, deşi cu o pregătire superioară 
şi respectată de sora ei, nu păstra, în schimb, faţă de 
aceasta acelaşi aer calm şi demn. De aceea, în astfel de 
situaţii biata doamnă rămânea uluită ascultând cum îi 
zugrăvea ea forţa enormă a Germaniei, uzând de întreaga 
ei autoritate de soţie a unui mare patriot neamţ, şi de 
mamă a unui profesor aproape celebru. Din gura ei ieşeau 
în torente milioane de oameni; defilau mii de tunuri şi 


205 


mortiere monstruoase, uriaşe ca nişte turnuri; Şi, deasupra 
acestor imense forţe de distrugere, se înălța un om care 
ştia totul şi putea totul, un bărbat frumos, inteligent şi 
infailibil ca un zeu: împăratul, el însuşi valorând cât o 
armată. 

— Francezii nu ştiu ce se află în faţa lor... - spunea 
doamna Elena; vor fi nimiciţi. E o chestiune de două 
săptămâni. Inainte de sfârşitul lunii august, împăratul va 
intra în Paris. 

Doamna Desnoyers impresionată de aceste profeţii, 
simţea nevoia să le împărtăşească familiei. Pe Chichi o 
indigna credulitatea mamei şi germanismul mătuşii. O 
pasiune războinică pusese stăpânire pe fostul peonaş. Ah, 
dacă femeile ar merge la război...! Se vedea într-un 
regiment de dragoni, călărind şi năpustindu-se asupra 
duşmanului, împreună cu alte amazoane tot atât de 
arogante şi de frumuşele ca şi ea. Pe de altă parte, 
pasiunea ei pentru patinaj era undeva deasupra plăcerii de 
a călări şi, de aceea, se gândea să se facă vânător de 
munte, un diavol albastru, din cei care alunecă pe skiuri cu 
carabina în spate şi cu A/penstock-ul în dreapta, prin 
zăpezile de pe povârnişurile Vosgilor. 

Dar, cum guvernul subaprecia la femei astfel de 
deprinderi, ea nu putea participa în niciun fel şi nu-i 
rămânea decât să admire uniforma militară a iubitului ei 
René Lacour. Fiul senatorului, devenit şi el soldat, îi oferea 
această posibilitate, şi arbora o ţinută desăvârşită. 

Inalt, blond, de o gingăşie aproape feminină, ce 
reamintea pe defuncta lui mamă, Rene era, în opinia iubitei 
sale, un so/dățel de ciocolată. Chichi se simţea întrucâtva 
mândră când ieşea pe stradă alături de acest războinic, 
găsind că uniforma îi sporea farmecul. Însă ceva îi umbrea, 
puţin câte puţin, bucuria. llustrul lui tată, de teamă ca nu 
cumva războiul să stingă pentru totdeauna dinastia Lacour, 
valoroasă pentru stat, îl repartizase la serviciile de 
intendenţă ale armatei. În acest fel Lacour fiul nu avea să 
părăsească Parisul. In această situaţie trecea drept un 
soldat de rând asimilat cu cel care frământă aluatul pentru 


206 


pâine sau peteceşte mantalele militare. Fiind elev ai şcolii, 
centrale, putea ajunge, dar numai pe front, sublocotenent 
în rezervă, repartizat la artilerie. 

— Ce fericire că ai rămas în Paris! Ce mult îmi place să te 
văd simplu soldat...! 

Şi, în timp ce făcea aceste afirmaţii, Chichi se gândea cu 
invidie la prietenele ei, ai căror iubiţi şi fraţi erau ofiţeri. Ele 
puteau ieşi pe stradă însoţite de un chipiu galonat ce 
atrăgea privirile trecătorilor şi impunea salutul gradelor 
inferioare. 

De fiecare dată când doamna Luisa, îngrozită de 
prezicerile surorii ei, încerca să-i destăinuie fiicei teama 
care o chinuia, aceasta era cuprinsă de îndată de furie: 

— Minciuni de-ale mătuşii...! Pentru că bărbatul ei este 
neamt, ea vede totul în funcţie de dorinţele lui. Tata este la 
curent, iar tatăl lui René este bine informat asupra situaţiei. 
Le vom trage o chelfăneală să ne ţină minte. Ce grozav ar fi 
să-l atingă pe unchiul meu de la Berlin şi pe toţi verii mei, 
atât de plini de ifose...! 

— Ţine-ţi gura - se văita maică-sa. Nu vorbi prostii 
Războiul ăsta te-a înnebunit şi pe tine la fel ca pe tatăl tău. 

Ascultând explozia ei vehementă, ori de câte ori 
pomenea de împărat, buna doamnă se scandaliza. Înainte 
de război, Chichi avusese oarecare admiraţie pentru acest 
personaj. „Este frumos - spunea ea - însă are un zâmbet 
foarte ordinar”. Acum întreaga ei ură era îndreptată 
împotriva lui. În acele clipe, femeile plângeau din vina lui! 
Mamele erau lipsite de fiii lor, femeile văduvite de bărbaţii 
lor, bieţii copii abandonaţi în faţa localităţilor în flăcări...! 
Ah, blestematul...! în acele momente, în mâna dreaptă îşi 
făcea apariţia vechiul cuţit de peonaş, un fel de pumnal cu 
mânerul de argint şi teaca gravată, primit cadou de la 
bunic, uitat într-un geamantan, printre darurile copilăriei. 
Primul neamt care s-ar fi apropiat de ea ar fi căzut răpus. 
Doamna Luisa era copleşită de spaimă văzând-o cum 
mânuia arma în faţa oglinzii de pe masa ei de toaletă. Nu 
mai dorea să fie nici soldat, de cavalerie şi nici drac 
albastru. S-ar fi mulţumit dacă ar fi fost lăsată într-o cameră 


207 


închisă împreună cu odiosul monstru. În cinci minute, ea ar 
fi rezolvat întreaga conflagrație mondială. 

— Apără-te, boche“-ule! striga ea punându-se în gardă, 
aşa cum îi văzuse în copilărie că făceau peonii de la fermă. 

Şi, cu o lovitură de cuţit de jos în sus, îi zvârlea în aer 
maiestuoasele măruntaie. Ca prin farmec, în mintea ei 
izbucnea, ca o adevărată aclamaţie, suspinul puternic al 
milioanelor de femei ce se vedeau scăpate de cel mai 
sângeros dintre coşmaruri, mulţumită ei, care avea să 
devină Judit, Charlotte Corday”, o sinteză a tuturor femeilor 
distinse pentru eroismul cu care au ucis spre binele 
semenilor lor. Pornirea ei salvatoare o făcea să-şi continue 
închipuitul masacru cu pumnalul în mână. Următoarea 
lovitură dată prinţului moştenitor, făcea ca trupul acestuia 
să se rostogolească într-o parte, iar capul lui, în alta! Un 
ropot de lovituri de cuţit: pe toţi generalii invincibili, despre 
care vorbea mătuşa ei, îi vedea fugind cu maţele în mâini, 
iar în urma lor, ca un lacheu linguşitor care avea să-şi 
primească şi el porţia, unchiul de la Berlin...! Ah, dacă i s-ar 
ivi o astfel de ocazie pentru a-şi satisface dorinţele! 

— Eşti nebună - protesta mama ei - nebună de legat. 
Cum poate spune una ca asta o domnişoară...? 

Doamna Elena, care surprindea uneori fragmente din 
delirurile nepoatei sale, înălța ochii către cer, abţinându-se 
pe viitor să-i mai comunice părerile, păstrându-le doar 
pentru mamă. 

Domnul Marcel îşi manifesta indignarea în alt mod când 
soţia sa îi repeta ştirile aflate de la sora ei. Minciună...! 
Războiul mergea bine. La frontiera de răsărit, armatele 
franceze avansaseră până în interiorul Alsaciei şi Lorenei pe 
care le şi anexaseră. 

— Dar Belgia nu este invadată? îl întrebă doamna Luisa. 
Şi bieţii belgieni? 

Desnoyers îi răspundea atunci indignat: 

— Chestia asta cu Belgia este o trădare... Şi o trădare nu 
valorează nimic între persoane de bună credinţă. 


* Popular şi peiorativ în limba franceză: neamt (N. tr.). 
29 Asasina lui Marat. (Nr. tr.). 


208 


Toate acestea le spunea cu deplină convingere, de parcă 
războiul ar fi fost un duel în care trădătorul era descalificat 
şi pus în imposibilitate de a-şi mai continua perfidiile. Afară 
de aceasta, rezistenţa eroică a Belgiei îi inspira iluzii 
exagerate. Belgienii i se păreau oameni supranaturali, 
predestinaţi să săvârşească isprăvi nemaiauzite... Şi el, 
care până în acele momente, nu acordase nicio atenţie 
acestui popor...! Vreme de câteva zile, Liege-ul îi apăru ca 
un oraş sfânt, de a căror ziduri avea să se zdrobească 
întreaga putere germanică. La căderea Liege-ului, această 
credinţă de  nestrămutat găsi un alt exemplu. Mai 
rămăseseră încă multe Liege-uri în interiorul ţării. Germanii 
n-aveau decât să pătrundă cât mai adânc; la urmă se va 
vedea câţi aveau să reuşească să iasă de acolo. Nici 
pătrunderea în Bruxelles nu-l neliniştea. Un oraş deschis...! 
Căderea lui era previzibilă: în acest fel belgienii aveau să se 
apere mai bine la Anvers. Nu-l alarmă nici înaintarea 
germanilor spre frontiera franceză. În zadar cumnata sa 
făcea aluzie în sufragerie, în cuvinte răutăcioase, la 
apropierea invaziei, atât de confuz relatată în ziare. 
Germanii se aflau deja la frontieră. 

— Şi ce-i cu asta? ţipa domnul Marcel. Vor da imediat de 
persoana cu care vor sta de vorbă. Joffre le va ieşi în 
întâmpinare. Armatele noastre aşteptau pe frontul de 
răsărit, la locul corespunzător, la frontiera adevărată, la 
poarta din faţa casei. Duşmanul acesta, care este trădător 
şi laş, în loc să intre prin faţă, se furişează prin dos, ca nişte 
hoţi... Nu le va servi însă la nimic perfidia lor. Francezii sunt 
deja în Belgia, şi acolo îşi vor încheia socotelile cu germanii. 
li vom distruge, ca să nu mai poată tulbura niciodată pacea 
lumii. lar pe acest blestemat individ cu mustăţi în furculiţă îl 
vom expune într-o cuşcă în Place de la Concorde. 

Chichi, însufleţită de afirmaţiile tatălui, comentând, îşi 
imagina o serie de suplicii şi bătăi de joc răzbunătoare, care 
să completeze o astfel de expunere în public. 

Pe doamna von Hartrott o iritau în mod deosebit aluziile 
la împărat. In primele zile ale războiului, sora ei o 
surprinsese vărsând lacrimi amare peste caricaturile lui 


209 


publicate în ziare şi în foile volante ce se vindeau pe străzi. 

— Un bărbat minunat... atât de nobil... un tată de familie 
atât de bun! El nu este vinovat cu nimic. Duşmanii sunt cei 
care l-au provocat. 

Şi cultul ei pentru cei puternici, o făcea să considere 
injuriile îndreptate împotriva admiratului personaj mult mai 
dureroase decât dacă ar fi fost îndreptate împotriva propriei 
sale familii. 

Într-o seară, aflându-se în sufragerie, rupse tăcerea 
apăsătoare. Numeroasele ironii ale lui Desnoyers la adresa 
eroului au făcut-o să izbucnească în lacrimi. Cu acest prilej, 
şi-a amintit şi de propriii săi fii, care se aflau fără îndoială, 
în rândurile armatei de invazie. 

Cumnatul ei cerea exterminarea tuturor duşmanilor. Să 
nu mai rămână niciunul dintre acei barbari ce poartă cască 
cu vârf ascuţit, care dau foc Louvain-ului şi a altor localităţi, 
împuşcând ţărani lipsiţi de apărare, femei, bătrâni şi 
copii...! 

— Tu uiţi că sunt mamă - gemu doamna Hartrott. Uiţi că 
printre aceştia a căror exterminare o ceri se află fiii mei. 

Şi din nou ea izbucni în lacrimi. Desnoyers îşi dădu 
seama de prăpastia ce se crease între el şi acea femeie 
găzduită în propria lui casă. Indignarea lui se ciocni de 
considerente de ordin familial... Putea să plângă pentru fiii 
ei oricât ar fi dorit, era doar un drept al ei. Dar acei fii erau 
agresori şi comiteau răul cu bună-ştiinţă. Gândurile lui se 
îndreptau însă spre celelalte mame, cele care îşi duceau 
viaţa liniştite în încântătoarele localităţi belgiene şi care s- 
au pomenit deodată cu fiii împuşcaţi, cu fiicele batjocorite, 
şi cu locuinţele incendiate. 

Doamna Elena fu cuprinsă atunci de un plâns convulsiv, 
lăsând să se înţeleagă că această descriere a ororilor 
însemna o nouă insultă ce i se aducea. Totul era minciună! 
Kaiserul era un om decent; soldaţii lui, un exemplu de 
civilizaţie şi de bunătate. Soţul ei aparținuse acestei 
armate, iar acum fiii ei mărşăluiau în rândurile ei. Ea îşi 
cunoştea copiii: tineri bine educați, incapabili de a face 
vreun rău. Tot ceea ce se spunea erau calomnii ale 


210 


belgienilor, pe care ea nu le putea suporta. Şi, cu o 
dramatică abandonare de sine, se aruncă în braţele surorii 
ei. 

Domnul Desnoyers se revoltă împotriva destinului care-l 
obliga să convieţuiască cu această femeie. Ce tortură 
pentru familie...! Şi frontierele continuau să rămână 
închise, ceea ce împiedica să se descotorosească de ea. 

— Foarte bine - spuse el; nu vom mai vorbi despre 
problemele acestea, asupra cărora nu vom reuşi să cădem 
de acord niciodată. Fiecare cu lumea sa. Ce triste cu nu te 
poţi alătura alor tăi...! 

Din acel moment nu mai vorbi despre război când 
cumnata lui era de faţă. Chichi era singura care mai 
manifesta un entuziasm agresiv şi zgomotos. Şi când citea 
în ziare ştiri despre împuşcări, jafuri, incendieri de oraşe, 
exoduri dureroase ale populaţiei care îşi vedea mistuite de 
flăcări toată agoniseala vieţii, simţea din nou nevoia să 
repede loviturile imaginare de pumnal. Ah, dacă i-ar pica în 
mâini unul dintre bandiții ăia! Oare ce fac toţi acei oameni 
cinstiţi, cum de nu-i extermină pe toţi...? 

Îl vedea apoi pe René în uniforma sa strălucitoare, plăcut 
la chip şi surăzător, de parcă tot ce se întâmpla nu 
reprezenta pentru el altceva decât o schimbare 
vestimentară, şi exclama cu o anumită nuanţă în glas; 

— Ce noroc că nu mergi pe front...! Ce fericire e să fii în 
afară de pericol! 

lubitul era de acord cu aceste cuvinte, considerându-le 
ca o dovadă a dragostei ce i-o purta. 

Într-o zi. domnul Marcel putu să-şi dea seama, fără să 
părăsească Parisul, de ororile războiului. Trei mii de 
refugiaţi belgieni fuseseră găzduiţi în mod provizoriu într-un 
circ, de unde apoi urmau să fie repartizaţi în provincie. Cu 
luni în urmă, Desnoyers vizitase această clădire împreună 
cu familia sa. Intrând acum din nou în ea putu să constate 
că în foaier mai erau încă afişele care anunțau 
reprezentațiile atractive la care asistaseră. 

înăuntru fu izbit de un miros specific aglomerărilor, cu 
nenorociri şi boală, asemănător celui care domneşte într-o 


211 


închisoare sau spital sărac. Văzu oameni ce păreau nebuni 
sau prostiţi de durere. Nu ştiau cu precizie nici unde se 
aflau, nici cum ajunseseră acolo. Ingrozitorul spectacol ai 
invaziei era mereu prezent în mintea lor, nemailăsând loc 
altor gânduri. Mai trăiau încă acele clipe în care avalanşa 
oamenilor cu cască pătrundea în localităţile lor liniştite, 
incendiind casele, soldăţimea împuşcând pe cei care 
fugeau, doborând femei şi batjocorindu-le, arzând bătrâni 
de vii, măcelărind copii în leagăne; toată gama de sadisme 
şi  bestialităţi umane aprinse de alcool şi de ideea 
impunităţii... Câţiva octogenari povesteau plângând cum 
soldaţi aparţinând unui popor civilizat tăiau sânii femeilor 
pentru a-i atârna de porţi, cum purtau, ca pe un trofeu, un 
nou născut înfipt într-o baionetă, cum împuşcau bătrâni în 
fotoliul în care-i ţintuise bătrâneţea lor dureroasă după ce 
mai înainte îi torturau cu suplicii groteşti. 

Fugiseră fără să ştie încotro, urmăriţi de foc şi de ţăcănit 
de mitralieră, înnebuniţi de groază, aşa cum mulțimile din 
epocile medievale fugiseră din faţa galopului hoardelor de 
huni şi de mongoli. Şi fuga aceasta avusese loc în plină 
sărbătoare a naturii. In luna cea mai bogată, când pământul 
era acoperit de spice şi când cerul de august răspândea o 
lumină puternică, iar păsărele salutau în ciripitul lor rodul 
mănos ai pământului. 

În acest circ ticsit de mulţimi rătăcitoare, reînvia viziunea 
imensei crime. Capiii gemeau şi scoteau un scâncet 
asemănător cu behăitul mieilor; bărbaţii priveau îngroziţi în 
jurul lor, în timp ce unele femei urlau ca nebune. 

Din cauza fugii, familiile se dezmembraseră. Din cinei 
copii mici, o mamă mai avea lângă ea doar unui. Rămaşi 
singuri, părinţii se gândeau plini de îngrijorare la coi 
dispăruţi. Aveau oare să se mai regăsească...? Mai erau în 
viaţă în clipele acelea? 


Domnul Marcel s-a întors acasă strângând din dinţi şi 
agitându-şi bastonul într-un mod ce lăsa să i se citească 
tulburarea pe faţă. Ah, bandiţilor...! In acele clipe ar fi dorit 
ca cumnata sa să-şi fi schimbat dintr-odată sexul. De ce nu 


212 


era bărbat...? Ar fi simţit o bucurie deosebită dacă, printr-o 
minune, ar fi luat înfăţişarea soţului ei, von Hartrott. Ce 
întrevedere interesantă ar fi putut avea loc între cei doi 
cumnaţi...! 

Războiul trezise o oarecare  religiozitate în rândul 
bărbaţilor şi mărise totodată cucernicia femeilor. Bisericile 
erau pline. Doamna Luisa bătea toată ziua drumurile 
bisericilor din cartier. Cu îndrăzneala ce i-o inspirau 
împrejurările extraordinare, se pornea pe jos prin Paris, 
ajungând la bisericile Madeleine şi Notre-Dame sau la 
îndepărtata Sacre-Coeur, peste culmile din Montmartre. 
Sărbătorilor religioase li se adăugau, de fiecare dată, 
entuziasmul adunărilor populare. Predicatorii deveniseră 
adevăraţi tribuni. Entuziasmul patriotic stârnea deseori 
aplauze în timpul predicilor. În fiecare dimineaţă, când 
răsfoia ziarele înainte de a citi telegramele sosite de pe 
câmpul de luptă, doamna Desnoyers urmărea o altă ştire: 
„Unde va merge astăzi monseniorul Amette?” Şi acolo, sub 
bolțile bisericii, îşi unea glasul cu al mulţimii evlavioase, 
implorând o intervenţie supranaturală. „Doamne, salvează 
Franţa!”  Religiozitatea naţională aşezase pe sfânta 
Genoveva în fruntea preafericiţilor. Şi doamna se întorcea 
de la toate aceste manifestări plină de evlavie, aşteptând o 
minune asemănătoare cu aceea pe care sfânta din Paris o 
făcuse în faţa hoardelor invadatoare ale lui Atila. 

Doamna Elena vizita şi ea bisericile, dar numai pe cele 
din apropierea casei. Cumnatul ei o zărise într-o după 
amiază intrând în Saint-Honore d'Eylau. Biserica era plină 
de credincioşi; în altar se aflau într-un mănunchi drapelele 
Franţei şi ale naţiunilor aliate. Mulțimea care se ruga nu era 
alcătuită numai din femei. Desnoyers văzu acolo bărbaţi de 
vârsta lui, în picioare, gravi, rugându-se şi fixând spre altar 
o privire sticloasă în care se reflectau, ca nişte stele 
pierdute, flăcările lumânărilor... Din nou a fost străbătut de 
o undă de invidie... Erau părinţi care înălţau rugăciunile 
pentru copiii lor, de astă dată gândindu-se însă la copiii 
aflaţi în focul luptelor. Domnul Marcel, pentru care religia 
nu însemnase până atunci nimic, îi recunoscu deodată 


213 


necesitatea. Încercă să înalțe şi el, ca şi ceilalţi, o rugă 
generoasă, pentru toate fiinţele ce luptau şi se jertfeau 
apărând pământul pe care el nu era în stare să-l apere. 

Amestecată cu lumea aceea, era şi soţia lui Hartrott care 
îngenunchea înălţând o privire tristă şi rugătoare spre 
cruce, fapt care îl indignă profund. Implora cerul pentru 
soţul ei, german, care, posibil, în acele clipe utiliza toate 
puterile lui de exaltat, în cadrul celei mai perfecte 
organizaţii de zdrobire a celor slabi; se ruga pentru fiii ei, 
ofiţeri ai regelui Prusiei, care, cu revolverul în mână, 
pătrundeau în localităţi. şi ferme, amenințând mulţimea 
îngrozită, şi lăsând în urmă incendiu şi moarte. Şi aceste 
rugăciuni se amestecau cu acelea ale mamelor care 
implorau cerul pentru viaţa tineretului menit să stăvilească 
înaintarea barbarilor, şi cu ale bărbaţilor gravi şi 
neîngenunchiaţi în tragica lor durere...! 

A trebuit să părăsească biserica, pentru a nu-i striga în 
obraz toate acestea. Cumnata nu avea dreptul să 
îngenuncheze acolo, alături de acea lume. i 

„Trebuia dată afară - murmură el indignat. Il pune pe 
Dumnezeu într-o situaţie neplăcută cu rugăciunile ei 
absurde.” 

Dar, în ciuda mâniei sale, trebuia să o suporte alături de 
el, făcând în acelaşi timp eforturi ca nu cumva să i se 
descopere naționalitatea pe care o dobândise prin 
căsătorie. 

Pentru domnul Marcel devenise un adevărat chin ca să 
nu poată vorbi ce dorea, ori de câte ori se afla în sufragerie 
împreună cu familia. Se hotărî să evite nervozitatea 
cumnatei sale care izbucnea în lacrimi şi suspine la cea mai 
mică aluzie la adresa eroului ei; în plus, se temea şi de 
intervenţiile soţiei, gata să-şi apere sora, pe care o 
considera o adevărată victimă... Un bărbat voluntar, cum 
era el, se vedea obligat, în propria lui casă, să-şi ţină gura 
şi să vorbească cu ocolişuri...! Singura plăcere pe care şi-o 
permitea era aceea de a comenta ştirile despre mersul 
operaţiilor de pe front. Francezii pătrunseseră în Belgia. „Se 
pare că boşii au primit o lovitură straşnică”. Cea mai 


214 


neînsemnată luptă de cavalerie, o simplă ciocnire de 
avanposturi aveau pentru el semnificaţia unui fapt decisiv. 
„În Lorena de asemenea înaintăm...” Dar dintr-odată 
optimismul său începu să sece. În lume nu se întâmpla 
nimic extraordinar, dacă ar fi fost să se ia după cele spuse 
de ziare. Acum ele relatau întâmplări periferice de pe front, 
în scopul menţinerii entuziasmului, însă nicio ştire demnă 
de crezare. Guvernul transmitea comunicate care, în fond. 
nu spuneau nimic. Pentru Desnoyers toate acestea erau un 
semnal de alarmă: presimţea un pericol. „Ceva nu e în 
regulă - se gândea el; cu siguranţă că s-a rupt vreun 
resort”. 

Lipsa aceasta de ştiri a coincis cu o subită însufleţire a 
doamnei Elena. Cu cine stătea oare de vorbă acea femeie? 
Cu cine se întâlnea ea ori de câte ori ieşea pe stradă...? 
Fără să-şi lepede umilinţa şi înfăţişarea ei de victimă, cu 
privirea îndurerată şi cu gura puţin cam strâmbă, vorbea, 
vorbea într-un mod care îi trăda starea în care se găsea. 
Chinul domnului Marcel de a asculta pe duşman găzduit în 
propria sa casă...! Francezii au fost învinşi în acelaşi timp în 
Lorena şi în Belgia... Un corp de armată s-a retras în 
dezordine: mulţi prizonieri, multe tunuri pierdute. „Minciuni, 
exagerări de ale germanilor!”, ţipa Desnoyers. Şi Chichi 
înfrunta cu râsul ei de fată obraznică ştirile mătuşii de la 
Berlin. 

— Eu nu ştiu - continua aceasta cu o modestie 
răutăcioasă; se prea poate să nu fie adevărat, dar aşa am 
auzit spunându-se. 

Cumnatul ei turba de indignare. Unde auzise toate astea? 
Cine îi procura asemenea ştiri? 

Şi ca să-şi descarce mânia se pornea pe invective la 
adresa spionajului duşman, la adresa neputinței poliţiei 
care tolera ca atâţia germani să rămână ascunşi în Paris. 
Dar dându-şi seama de propria sa culpă, trebuia să tacă. Ei 
contribuia în mod involuntar la întreţinerea şi găzduirea 
duşmanului. 

Căderea cabinetului şi formarea unui nou guvern de 
apărare naţională l-au silit să recunoască gravitatea 


215 


situaţiei. Alarma şi planşetele doamnei Luisa făceau ca 
nervozitatea lui să crească de la o zi la alta. Buna doamnă 
nu se mai înapoia acum entuziasmată şi îmbărbătată din 
pelerinajele ei pe la biserici. Convorbirile între patru ochi cu 
sora ei deveneau adevărate coşmaruri, pe care, din nevoia 
de a se destăinui, i le comunica soţului. „Totul este 
pierdut... Elena este singura care cunoaşte adevărul”. 

Desnoyers plecă în căutarea senatorului Lacour. 
Cunoscându-i pe toţi miniştri, nimeni nu putea fi mai bine 
informat ca el. 

— Da, prietene dragă - îi spuse cu tristeţe distinsa 
personalitate. Două mari eşecuri: la Morhange şi la 
Charleroi, la Est şi la Nord. Duşmanii vor invada pământul 
Franţei... Armata noastră se menţine însă intactă şi se 
retrage în ordine. Norocul se mai poate schimba... E o mare 
nenorocire, dar nu-i totul pierdut. 

Pregătirile în vederea apărării Parisului au fost reluate... 
puţin cam târziu. Forturile se înarmau cu noi tipuri de 
tunuri; sub târnăcoapele demolării ordonate de forurile 
oficiale, dispăreau, din zona tirului, cocioabele ce fuseseră 
ridicate în timpul anilor de pace; arborii de pe bulevardele 
mărginaşe erau tăiaţi pentru a lărgi orizontul; baricade 
ridicate din saci cu pământ şi trunchiuri închideau accesul 
pe porţile vechilor metereze.  Curioşii  cutreierau 
împrejurimile admirând tranşeele recent săpate şi reţelele 
din sârmă ghimpată. Bois de Boulogne era ticsită cu turme. 
Lângă căpiţe enorme de lucerna uscată, tauri şi oi păşteau 
pe pajişti cu iarbă fină. Rezerva de alimente preocupa 
populaţia care mai păstra încă vie amintirea foametei 
suferite în 1870. Pe străzi, de la o seară la alta, iluminatul 
devenea tot mai slab. În schimb, cerul era traversat fără 
întrerupere de fâşiile de lumină ale reflectoarelor. Teama 
unui atac aerian mărea tensiunea în rândurile populaţiei. 
Speriaţi, oamenii vorbeau despre zepeline, cu exagerarea 
tipică în faţa necunoscutului, atribuindu-le o mare putere 
de distrugere. 

Doamna Luisa îşi zăpăcise soţul cu panica ei. Zile în şir el 
trăia într-o permanentă alarmă, încercând să-şi încurajeze 


216 


soţia speriată şi cu lacrimi în ochi. 

— Vor sosi aici, Marcel; îmi spune inima. Eu nu mai pot 
trăi în aceste condiţii. Fetiţa... fetiţa! 

Ajunsese să accepte fără niciun discernământ toate 
afirmaţiile surorii ei. Singurul lucru de care se îndoia însă 
era cavalerismul şi disciplina acelor trupe în rândul cărora 
se aflau şi nepoţii ei. Ştirile despre atrocitățile comise în 
Belgia asupra femeilor erau demne de aceeaşi crezare ca şi 
înaintarea duşmanului anunţată de Elena... Fetiţa, Marcel... 
fetiţa!” Dar fetiţa, obiect al atâtor îngrijorări, râdea cu 
obrăznicia tinereţii ei viguroase, văzând disperarea mamei. 

— Să poftească aceşti neruşinaţi. Mi-ar face plăcere să le 
văd chipul. 

Şi răsucea dreapta, ca şi cum ar fi apucat la repezeală 
cuțitul răzbunător. 

Tatăl se săturase de toată această situaţie. Îi mai 
rămăsese unul dintre automobilele acelea monumentale 
care putea fi condus de un şofer particular. Între timp 
senatorul Lacour obținuse hârtiile necesare în vederea 
plecării familiei, şi Desnoyers dădu ordin în acest sens 
soţiei sale pe un ton ce nu admitea nicio replică. Trebuia să 
plece la Biarritz sau în staţiunile de vară din nordul Spaniei. 
Mai toate familiile de sud-americani plecaseră în aceeaşi 
direcţie. Doamna Luisa încercă să se opună. În atâţia ani de 
căsnicie nu fuseseră despărțiți nici măcar o singură dată. 
Insă refuzul aspru al domnului Marcel îi curmă protestele. El 
urma să rămână pe loc. Biata doamnă alergă în rue de la 
Pompe. Fiul ei! Julio abia dacă dădu atenţie spuselor mamei 
sale. Vai, şi el avea să rămână aici! În sfârşit, impunătorul 
automobil şi-a început marşul spre Sud, ducând pe doamna 
Luisa, pe sora ei, care primea cu plăcere să se îndepărteze 
de atât de admiratele trupe ale împăratului, şi pe Chichi, 
mulţumită că războiul îi oferă o excursie pe plajele la modă, 
frecventate de prietenele ei. 

Domnul Marcel se văzu deodată singur. Subretele arămii 
îşi urmau doamnele fugare, cu trenul. La început s-a simţit 
puţin cam dezorientat în această singurătate; mâncărurile 
de la restaurant i se păreau ciudate, iar nopţile pustii, în 


217 


nişte camere enorme care încă mai păstrau amintirea 
familiei. Celelalte etaje ale casei erau şi ele goale Toţi 
locatarii erau străini care o şterseseră discret, sau francezi 
surprinşi de război La ţară, unde-şi petreceau concediul. 
Într-o zi, instinctiv, şi-a îndreptat paşii spre rue de la 
Pompe, privind din depărtare fereastra cea mare a 
atelierului, Ce făcea oare fiul lui...? Cu siguranţă că îşi 
continua viaţa lui veselă şi inutilă. Pentru bărbaţi ca el rea 
exista nimic dincolo de frivolităţile egoismului lor. 
Desnoyers era satisfăcut de hotărârea luată. Dacă şi-ar fi 
urmat familia comitea un adevărat delict. Destul îl chinuia 
amintirea fugii sale în America. „Nu, nu vor sosi - şi-a zis el 
de nenumărate ori, cu optimismul entuziasmului. Ceva mă 
îndeamnă să cred că nu vor ajunge la Paris. Şi dacă vin...!” 
În lipsa alor lui, îşi recăpătase îndrăzneala plină de voie 
bună şi lipsită de griji din anii tinereţii. La vârsta şi 
suferinţele care-i măcinau sănătatea, el nu era în stare să 
facă războiul pe câmp deschis, însă putea mânui arma, 
stând nemişcat într-o tranşee, fără teamă de moarte. N- 
aveau decât să vină...! Dorea acest lucru cu tăria unui bun 
platnic dispus să-şi achite cât mai repede o datorie veche. 
Pe străzile Parisului întâlni numeroase grupuri de fugari. 
Erau din nordul şi estul Franţei, fugiţi din faţă înaintării 
germanilor. Dintre toate relatările făcute de această 
mulţime îndurerată, care nu ştia încotro să apuce şi care nu 
trăia decât din mila oamenilor, cele mai neliniştitoare 
pentru el erau atentatele la proprietate. Executările şi 
asasinatele îl făceau să-şi strângă pumnii şi să-şi exprime 
hotărârea de a se răzbuna. Autorizarea din ordin superior a 
furtului şi a jafului în masă urmate de incendii, i se părea de 
necrezut, reducându-l la tăcere şi paralizându-i gândirea. 
Aşadar, chiar un popor condus de legi umane putea duce 
un război în acest mod, ca un trib de indieni ce porneşte la 
luptă cu scopul de a fura...! Deosebitul respect pe care-l 
purta dreptului de proprietate se ridica împotriva acestor 
sacrilegii cu deplină justificare. 
începuse să se gândească la castelul său din 
Villeblanche. Tot ceea ce poseda la Paris i se păru dintr- 


218 


odată de mică importanţă, în comparaţie cu ceea ce 
aranjase în conacul istoric. Cele mai valoroase tablouri ale 
lui se aflau acolo, împodobind saloanele sumbre; tot acolo 
se aflau mobilele smulse de la anticari, după multă 
tocmeală şi vitrinele arhipline, covoarele, vesela de argint... 

Trecea în revistă pe pânza memoriei toate obiectele, fără 
să-i scape vreunul. Obiecte pe care le uitase reapăreau 
acum în amintirea lui, şi teama că într-o zi le-ar putea 
pierde le dădea o strălucire şi o valoare cu mult mai mari. 
Toate valorile din Villeblanche erau rezultatul unor achiziţii 
pe care Desnoyers le aprecia tot mai mult. 

„Scăldătoarea din aur - îşi aminti el. Acolo o cada mea de 
aur”. 

Achiziţionase această baie din metal preţios la o licitaţie 
publică, şi reprezenta culmea averii sale. Nu-i cunoştea cu 
certitudine originea: aparținuse probabil unor prinți sau îşi 
datora existența  capriciului unei cocotte dornice de 
ostentaţie. El şi cei din familia sa creară o legendă în jurul 
acestei albii de aur împodobite cu gheare de leu, cu delfini 
şi busturi de naiade. Fără îndoială, ea provenea de la regi. 
Chichi afirma cu gravitate că fusese baia Mariei Antoaneta. 
Şi întreaga familie, considerând prea modest şi burghez 
etajul din bulevardul Victor Hugo pentru a păstra asemenea 
comoară, hotărâse să fie depozitată în castel, fără a fi 
utilizată, ei doar respectată, unde rămase solemnă că o 
piesă de muzeu... Dacă duşmanii, în înaintarea lor, aveau 
să ajungă până la Marna şi această piesă avea să-i fie luată 
împreună cu toate celelalte bogății adunate cu atâta 
trudă...? A, nu! Spiritul lui de colecţionar ar fi fost în stare 
de cele mai mari fapte de eroism pentru a evita acest lucru. 


Fiecare zi aducea cu ea un nou val de ştiri proaste. 
Ziarele menţionau puţine; guvernul vorbea într-un limbaj 
criptic, care producea nedumeriri. Cu toate acestea, 
adevărul îşi făcea drum în mod misterios, scos la iveală de 
descurajarea alarmiştilor şi de intrigile spionilor duşmani 
care rămăseseră ascunşi în Paris. 

Oamenii îşi comunicau în şoaptă ştirile fatale: „Au şi 


219 


trecut frontiera...” „Au şi ajuns la Lille...” Înaintau în ritm de 
cincizeci de kilometri pe zi. Numele lui von Kluck începea să 
devină familiar. Englezi şi francezi se retrăgeau din faţa 
mişcărilor de învăluire ale invadatorilor. Unii se aşteptau la 
un nou Sedan, Desnoyers urmărea înaintarea duşmanului 
ducându-se zilnic la Gara de nord. Cu fiecare zi trecută, 
raza de deplasare a călătorilor se micşora. În gară avizele 
anunțau că nu se mai eliberează bilete pentru anumite 
localităţi din nord, ceea ce constituia un indiciu că ele 
căzuseră, unele după altele, în mâna invadatorului. 
Micşorarea teritoriului naţional se făcea după un plan 
precis, cu preţul a cincizeci de kilometri pe zi. Cu ceasul în 
mână, ei puteau anunţa la ce oră, primii ulani vor saluta cu 
lânciile lor apariţia la orizont a turnul lui Eiffel. Trenurile 
soseau arhipline, din vagoanele lor: revărsându-se ciorchini 
de oameni. 


În aceste clipe de tristeţe generală, domnul Marcel îl 
vizită pe prietenul său senatorul Lacour, uimindu-l cu cea 
mai neaşteptată idee. Dorea să meargă neîntârziat la 
castelul său. Când toţi se îndreptau spre Paris, el dorea să 
meargă în direcţia opusă. Senatorului nu-i venea să creadă 
cele ce auzea. 

— Dumneata eşti nebun! exclamă el. Parisul trebuie 
părăsit, însă în direcţia sud. Acest lucru ţi-l spun numai 
dumitale, şi te rog să-l păstrezi ca atare, deoarece este un 
secret. Plecăm şi noi - preşedintele, guvernul, camerele - şi 
ne vom instala în Bordeaux, la fel ca în 1870. Duşmanul va 
sosi aici curând; e problemă de zile... de ore. Ştim puţin 
despre ce se întâmplă, şi ceea ce ştim nu este deloc 
agreabil. Armata are un moral bun, este intactă, însă se 
retrage... se retrage cedând teritorii după teritorii. Crede- 
mă, cel mai bun lucru e să părăseşti Parisul. Gallieni îi va 
apăra, însă apărarea va fi neînduplecată şi plină de 
neplăceri... Şi de s-ar întâmplă să cadă Parisul, nu din acest 
motiv se va prăbuşi Franţa. Vom continua războiul până la 
frontiera cu Spania, dacă va fi necesar... Trebuie să 
recunoaştem că este trist, foarte trist! 


220 


Şi s-a oferit să-l ia pe prietenul său în retragerea spre 
Bordeaux, despre care foarte puţini ştiau în acele clipe. 
Desnoyers a dat din cap. Nu; el dorea să meargă la castelul 
Villeblanche. Mobilele sale... bogăţiile sale... parcul lui. 

— Dar înţelege, dumneata vei cădea prizonier! protestă 
senatorul. S-ar putea să te şi omoare! 

Răspunsul lui se limită la un gest plin de indiferenţă. 
Considera că mai are destulă energie pentru a ţine piept 
tuturor armatelor Germaniei, apărându-şi proprietatea. 
Important era să se instaleze în ea, şi apoi n-avea decât să 
îndrăznească cineva să se atingă de ce îi aparţinea...! 
Senatorul, privindu-l cu uimire pe-acest burghez stăpânit de 
spiritul posesiunii, îşi aduse aminte de negustorii arabi, 
umili şi paşnici în viaţa de toate zilele, dar care, atunci când 
beduinii hoţi vor să le fure mărfurile, se luptă şi mor ca 
nişte fiare. Dar nu mai era vreme de discuţii: fiecare trebuia 
să se gândească la soarta sa. Şi senatorul a încheiat 
discuţia, consimţind ca prietenul său să plece acolo unde îşi 
pusese în gând. Dacă aceasta îi era dorinţa, putea să-l 
servească. Şi i-a obţinut, prin influenţa sa, plecarea în 
noaptea aceea, cu un tren militar. 

Călătoria aceasta i-a prilejuit domnului Marcel un contact 
direct cu extraordinara circulaţie pe care războiul o 
impunea pe căile ferate. Trenul său a avut o întârziere de 
paisprezece ore, pentru a străbate o distanţă pentru care în 
mod normal, avea nevoie de două. Garnitura era compusă 
din vagoane de marfă pline cu provizii şi muniții, zăvorâte 
şi sigilate. Un vagon de clasa a treia era ocupat de escorta 
trenului: un pluton din armata teritorială, într-un alt vagon, 
de a doua, s-a instalat Desnoyers, împreună cu 
locotenentul care comanda acest grup. şi mai mulţi ofiţeri 
ce mergeau să se alăture regimentului lor, după ce 
încheiaseră operaţiile de mobilizare în localităţile în care îşi 
aveau garnizoana înainte de declararea războiului. 
Vagoanele de la coadă erau încărcate cu caii lor de călărie. 

Trenul se opri de nenumărate ori, pentru a lăsa drum 
liber altora, pline cu soldaţi care treceau înainte, sau se 
îndreptau spre Paris, încărcate cu refugiaţi. Aceste ultime 


221 


garnituri de tren erau compuse din vagoane descoperite, în 
care se înghesuiseră femei, copii, bătrâni, laolaltă cu 
baloturi de îmbrăcăminte, geamantane şi cărucioare în care 
căraseră până la gară tot ce le mai rămăsese din avutul lor. 
Erau un fel de locuinţe pe roţi ce rămâneau imobilizate 
multe ore şi chiar zile întregi pe liniile de garare, lăsând 
astfel trecere liberă convoaielor reclamate de nevoile 
urgente ale războiului. Mulțimea, obişnuită cu aceste opriri 
interminabile, se revărsa din tren, instalându-se în faţa 
locomotivei care mai pufăia doar arareori, sau se 
răspândea pe câmpia învecinată. 

În gările mai importante, toate liniile erau ocupate de 
şiruri nesfârşite de vagoane. Locomotive sub presiune 
fluierau nerăbdătoare gata de plecare. Grupurile de soldaţi 
şovăiau derutaţi în faţa diferitelor trenuri, coborând din 
unele vagoane, pentru ca apoi să se instaleze în altele. 
Impiegaţii, calmi şi cu oboseala adânc întipărită pe faţă. 
mergeau dintr-un loc într-altul îndrumând oameni, dine! 
explicaţii, orânduind încărcătura de munţi de obiecte. In 
convoiul în care se afla Desnovers, militarii dormitau, 
obişnuiţi cu monotona lor misiune de escortă. 

Îngrijitorii cailor  deschiseseră uşile glisante ale 
vagoanelor, şi şedeau pe margine, cu picioarele atârnând. 
Trenul, înaintând încet în noapte, străbătea întinderile 
învăluite în întuneric, oprindu-se uneori în faţa semnalelor 
pe roşu unde şuiera prelung pentru a-şi semnala prezenţa. 
În unele gări erau întâmpinați de foto îmbrăcate în alb, cu 
cocarde de steguleţe prinse pe piept. Şedeau acolo zi şi 
noapte, schimbându-se pe rând, pentru ca niciun tren să nu 
treacă fără vizita lor. Din coşuleţe şi de pe tăvi, ofereau 
soldaţilor daruri: pâine, ciocolată, fructe. Mulţi, fiind sătui 
încercau să refuze pentru ca, în cele din urmă, la 
insistenţele fetelor ce se întristau, să cedeze, servind ceva. 
Până şi Desnoyers se văzu asaltat cu astfel de daruri oferite 
cu devoțiune patriotică. 


Şi-a petrecut aproape toată noaptea discutând cu 
tovarăşii săi de călătorie. Ofițerii primiseră indicaţii foarte 


222 


vagi în legătură cu locul în care şi-ar putea întâlni 
regimentele. Operaţiile de luptă schimbau zilnic situaţia 
frontului. Spre a fi prezenţi la datorie, ei mergeau însă 
înainte, cu deplină încredere că vor putea ajunge la timp 
pentru bătălia decisivă. Comandantul escortei, nefiind la 
prima călătorie de acest fel, era singurul care îşi putea da 
exact seama de stadiul retragerii. De fiecare dată distanţa 
parcursă de tren era tot mai scurtă. Fără îndoială, armata 
suferise înfrângeri, însă rămăsese cu efectivul întreg şi 
după părerea lui, trebuia căutată revanşa în aceleaşi locuri. 
Retragerea deschidea drumul tot mai mult duşmanului... 
Până unde aveau oare de gând să se retragă...? Şi nu erau 
mai mult de două săptămâni de când discutau în 
garnizoane asupra punctului din Belgia în care adversarii 
aveau să primească lovitura mortală, şi a locurilor pe unde 
trupele victorioase aveau să invadeze Germania!... 

Dezamăgirea lui nu arăta semne de descurajare. O rază 
de speranţă nedefinită străbătea peste şovăielile lui: 
generalul cel mare era singurul care poseda secretul 
izbânzii. Şi Desnoyers aprobă împins de entuziasmul orb pe 
care i-l inspirau persoanele cărora el le acordase 
încrederea. Joffre...! Conducătorul serios şi liniştit va 
clarifica situaţia până la urmă. Nimeni nu trebuie să se 
îndoiască de, destinul lui: el făcea parte dintre acei bărbaţi 
care au întotdeauna ultimul cuvânt. 

Când noaptea se îngâna cu zorii, el părăsi vagonul. 
„Noapte bună!” Strânse mâna acelor tineri curajoşi, care 
vor muri poate peste scurtă vreme. Trenul îşi continuă 
imediat drumul, având din întâmplare cale liberă, în timp ce 
domnul Marcel, se văzu singur în gară. În timpuri normale 
exista o linie secundară care trecea prin Villeblanche. Acum 
însă, din lipsă de personal, era suspendată, împiegaţii fiind 
detaşaţi pe liniile principale suprasolicitate de transporturile 
de război. 

In zadar a căutat, făcând cele mai generoase oferte, un 
cal, o căruţă trasă de un animal oarecare, cu care să-şi 
continue călătoria. Mobilizarea acaparase tot ce era mai 
bun, iar cea mai mare parte din ceea ce rămăsese plecase 


223 


la drum odată cu fuga celor înspăimântați. 

Aşadar, trebuia să facă-un marş de cincisprezece 
kilometri. Bătrânul nu a stat pe gânduri: înainte! Şi a pornit 
pe o şosea albă, dreaptă, plină de praf, ce străbătea nişte 
întinderi domoale ce se succedau parcă la infinit. Monotonia 
peisajului era întreruptă de pilcurile de arbori, de câteva 
garduri vii şi de acoperişurile mai multor ferme. Miriştea 
proaspătă arăta că pe aici fuseseră lanuri bogate. Stogurile 
de paie cu conurile lor gălbui, care începeau sa ruginească, 
căpătând un ton de aur oxidat, rupeau linia orizontului. Pe 
zăplazuri  păsărelele băteau din aripi scuturând roua 
dimineţii. 


Primele raze ale soarelui anunțau o zi călduroasă. În jurul 
stogurilor, Desnoyers văzu deodată o mişcare de oameni 
care se ridicau, scuturându-şi îmbrăcămintea şi trezind din 
somn pe cei care încă mai dormeau. Erau refugiaţi aciuaţi 
în apropierea gării, în aşteptarea unui tren care să-i ducă 
departe, fără o ţintă precisă unde ar fi dorit să ajungă. Unii 
dintre ei erau din localităţi îndepărtate: auziseră tunul şi, 
simțind că războiul se apropie, duceau de zile întregi 
această viaţă fără orizont. Alţii, cuprinşi de panică, au fugit 
şi ei, de teama de a nu cunoaşte aceleaşi orori... Erau acolo 
mame cu copii în braţe; bătrâni suferinzi care puteau 
merge doar sprijinindu-se în baston, deoparte, iar de 
cealaltă, de braţul vreunui membru al familiei; bătrâne 
zbârcite şi nemişcate ca nişte mumii, ce dormitau, în timp 
ce călătoreau, zăcând pe un scăunel cu roţi. Când primele 
raze ale soarelui trezeau această adunătură nenorocită, 
începea un du-te-vino, căutându-se unii pe alţii, cu paşi 
greoi, toropiţi încă de somn, spre a-şi reorganiza grupurile 
din ziua precedentă. Mulţi dintre ei, sperând într-un dram 
de noroc în această nouă zi, se porniseră spre gară, 
aşteptând să găsească un tren care nu mai reuşea să se 
formeze. Unii, gândindu-se că ar putea fi mai norocoşi în alt 
loc, porneau de-a lungul liniei. 

Domnul Marcel îi mers toată dimineaţa. Panglica albă şi 
dreaptă a drumului era presărată cu grupuri de oameni ce 


224 


veneau în sens invers, arătând de la distanţă ca o dâră de 
furnici. Nu a întâlnit niciun drumeţ care să meargă în 
aceeaşi direcţie cu el. Fugeau cu toţii spre sud şi întâlnirea 
cu acest domn de la oraş, încălţat, cu baston şi cu pălărie 
de paie, îi intriga. Işi imaginau că putea fi vreun funcţionar, 
vreo personalitate sau cineva din guvern, care se îndrepta 
cu un oarecare scop spre regiunile pe care ei le părăseau 
îngroziţi. 

Pe la ora primului, reuşi să găsească, la o cârciumă în 
apropierea drumului, o bucată de pâine, puţină brânză şi o 
sticlă de vin alb. Stăpânul plecase la război, iar nevasta 
gemea bolnavă în pat. Mama, o bătrână puţin cam surdă, 
înconjurată de nepoți, urmărea din pragul uşii această 
scurgere de refugiaţi care dura de trei zile. 

— De ce fug, domnule? se adresă ea drumeţului. 
Războiul e purtat doar de soldaţi. Noi, oamenii de la ţară, 
nu facem rău nimănui şi nu trebuie să ne temem de nimic. 

Patru ore mai târziu, coborând unul dintre povârnişurile 
care  străjuiau valea Marnei, îi apăru în depărtare 
acoperişurile din Villeblanche, mai întâi ale clădirilor din 
jurul bisericii, apoi treptat, de după un crâng, bonetele 
tuguiate de ardezie ale turnurilor castelului său. 

Uliţele satului erau pustii. Doar în jurul pieţei văzu câteva 
femei aşezate la fel ca în după-amiezele liniştite din verile 
trecute. Jumătate din locuitori părăsiseră satul; cealaltă 
jumătate rămăseseră la vetrele lor dintr-o obişnuinţă 
sedentară, înşelându-se, cu un optimism orb. În fond, ce 
puteau să le facă dacă veneau prusacii...? Aveau să se 
supună ordinelor lor, fără să opună vreo rezistenţă, şi un 
sat care se supune nu poate fi pedepsit... Preferau orice, 
numai să nu-şi piardă locuinţele durate de strămoşii lor, şi 
pe care nu le părăsiseră niciodată. 

In piaţă se mai afla, formând un grup separat, primarul şi 
alţi câţiva locuitori mai de vază. Toţi aceştia, împreună cu 
femeile l-au privit cu uimire pe stăpânul castelului. Era o 
apariţie la care nu se aşteptase nimeni. În timp ce atâţia 
alţii se refugiau spre Paris, acest parizian venea să se 
alăture lor, să împartă cu ei aceeaşi soartă. Un zâmbet 


225 


afectuos, o privire de simpatie păreau să se amestece cu 
amabilitatea măsurată de ţărani neîncrezători. De multă 
vreme relaţiile dintre Desnoyers şi sătenii salului erau 
destul de reci. Nu ceda nimic din ceea ce îi aparţinea şi nu 
cunoştea indulgență în problemele de proprietate. Pt primar 
îi ameninţase chiar cu judecata, iar pe mai bine de 
jumătate din locuitorii satului, cu trimiterea în închisoare: 
duşmanii lui îi răspundeau însă invadându-i pe ascuns 
pământurile, omorându-i vânatul şi  hărţuindu-l cu 
reclamaţii şi procese încurcate... Ura sa faţă de primar îi 
adusese prietenia preotului care se afla într-o cumplită 
vrăjmăşie cu primarul. Însă relaţiile sale cu biserica s-au 
dovedit a fi tot atât de infructuoase ca şi luptele avute cu 
statul. Preotul, care i se părea că are unele asemănări fizice 
cu Renan, era un om bun ca pâinea caldă, însă se preocupa 
doar de smulgerea unor pomeni pentru săraci, mergând 
uneori chiar prea departe cu bunătatea, acordând 
circumstanţe atenuante celor care îi prădau proprietăţile, 

Cât de îndepărtate i se păreau acele lupte susţinute până 
acum o lună...! Milionarul a avut în acele momente o mare 
surpriză, văzând cum preotul, în timp ce ieşea din casă 
îndreptându-se spre biserică, îl salută în drumul său pe 
primar cu un zâmbet prietenesc. 

După ani îndelungaţi de tăcere duşmănoasă, în după- 
amiaza zilei de 1 august se întâlniseră lângă turla bisericii. 
Clopotul suna alarma cu un dangăt prelung, anunțând 
chemarea la arme a bărbaţilor aflaţi la muncile câmpului, în 
această atmosferă, cei doi duşmani îşi strânseră instinctiv 
mâna. Erau doar francezi! Această idee de înfrățire se 
îndrepta de asemenea în întâmpinarea detestatului stăpân 
al castelului. Se văzu nevoit, aşadar, să salute în stânga şi 
în dreapta, strângând mâini aspre. Şi lumea, adunată în 
spatele lor, se pornea pe comentarii pline de simpatie. 

— Un om bun atâta doar că firea lui e iute la mânie... Şi 
astfel, domnul Desnoyers a gustat pentru câteva minute 
plăcutul climat al popularității. 

Intrând în curtea castelului, uită de oboseala marşului ce 
făcea să-i tremure picioarele. Niciodată, ca în acea după 


226 


amiază de vară, parcul nu i se păruse atât de mare şi de 
impunător; niciodată nu văzuse albul atât de sclipitor al 
lebedelor care alunecau oglindindu-se în luciul apelor 
nemişcate; niciodată nu arătase atât de seniorială clădirea, 
a cărei imagine se reflecta în oglinda verde a bazinelor. 
Deodată simţi nevoia să vadă grajdurile: erau goale. 
Mobilizarea îi rechiziţionase cei mai buni cai de tracţiune pe 
care îi avea. Personalul plecase chemat la datorie. 
Administratorul şi mulţi tineri se aflau la unităţile lor. 

In tot castelul rămăsese doar portarul, un bărbat trecut 
de cincizeci de ani, bolnav de piept, împreună cu familia sa, 
compusă din soţie şi o fetiţă. Ei aveau grijă să umple cu fân 
ieslele vacilor, şi, din când în când, să mulgă laptele din 
ugerele lor uitate. 

Când se văzu în încăperile clădirii se felicită pentru 
hotărârea de a se fi târât până aici. Cum putea părăsi 
asemenea bogăţii...! Privea tablourile, vitrinele, mobilele, 
perdelele, totul poleit în aur de strălucirea muribundă a 
zilei, şi simţea mândria posesiunii. Această mândrie îi 
dăduse acel curaj absurd, de necrezut, făcând din el o fiinţă 
gigantică provenită de pe altă planetă, în faţa căreia 
omenirea din jur era un simplu furnicar, ce putea fi strivit 
sub picioare. Să poftească duşmanii! Se considera destul de 
puternic pentru a lupta împotriva tuturor acestora... 
Intervenind prompt, raţiunea îi întrerupse delirul eroic, spre 
a face loc unui optimism lipsit de fundament. Nu aveau să 
vină. El nu ştia motivul, însă inima sa îi spunea că duşmanii 
nu aveau să ajungă până acolo. 

Dimineaţa următoare şi-o petrecu parcurgând pajiştile pe 
care le amenajase în spatele parcului. Cuprins de jale în 
faţa paraginii în care se aflau după plecarea oamenilor săi, 
încercă să deschidă ecluzele pentru a uda păşunea care 
începea să bată în ruginiu. Viile îşi aliniau mulţimea 
coardelor de-a lungul plaselor de sârmă ce le serveau de 
sprijin. Ciorchinii, unul lângă altul, aproape de maturitate îşi 
arătau printre frunze piramidele pline de rouă. Cine va 
culege oare această bogăţie...! 

Când geana înserării se lăsa peste zare, o mare agitaţie 


227 


cuprinse întregul sat. Georgette, fiica portarului, adusese 
vestea că pe strada mare treceau camioane enorme, 
camioane şi soldaţi francezi, mulţi soldaţi. La scurt timp 
după această veste, şi-au făcut apariţia convoaiele militare 
şi pe una dintre şoselele din imediata apropiere a 
castelului, care ducea către podul de peste Marna. Erau 
camioane acoperite sau deschise care încă mai păstrau 
vechile etichete comerciale sub stratul de praf întărit de 
stropii de noroi. Multe din ele afişau firmele unor 
întreprinderi din Paris; altele, numele unor case de comerţ 
provinciale. Puteau fi văzute, de asemenea, printre aceste 
vehicule particulare rechiziţionate, şi altele, ce fuseseră în 
serviciul public, şi care lui Desnoyers i-au cauzat acelaşi 
efect pe care ţi-l produc nişte prieteni descoperiţi într-o 
mulţime necunoscută. Erau autobuze din Paris care îşi mai 
păstrau deasupra parbrizului indicatoarele liniei pe care o 
serveau: „Madeleine - Bastille, Passy-Bourse” etc. Cu 
siguranţă că şi el călătorise în nenumărate rânduri cu 
aceste vehicule, acum desfigurate, îmbătrânite în douăzeci 
de zile de activitate intensă, cu caroseria găurită şi 
zgâriată, cu barele răsucite, şi zdrăngănind a tinichea gata 
să se desfacă. 

Pe unele vehicule fuseseră desenate cercuri albe în 
centrul cărora se contura vizibil o cruce roşie; altele aveau 
doar nişte litere şi cifre, simboluri cunoscute doar de cei 
iniţiaţi în secretele administraţiei militare. Şi în toate 
vehiculele, care mai aveau curate şi puternice doar 
motoarele, nu vedea altceva decât soldaţi, mulţi soldaţi, 
răniţi, cu capul şi picioarele bandajate, figuri palide pe care 
barba nerasă le făcea şi mai tragice; aveau ochii strălucitori 
de febră şi fixaţi undeva în infinit, gurile deschise, ca şi cum 
în ele s-ar fi fixat definitiv un geamăt de durere. Medici şi 
infirmieri, în vehicule separate, însoțeau acest convoi. 
Câteva plutoane de călăreţi veneau în urma lor. Şi printre 
aceste automobile şi animale de călărie, ce înaintau destul 
de încet, mărşăluiau grupuri de soldaţi, cu mantăile 
desfăcute sau puse pe spate ca o pelerină; erau răniţi care 
puteau merge. Cu un braţ înfăşurat la piept, sau cu capul 


228 


bandajat, sângerând prin pânza subţire, ei cântau şi 
glumeau. 

Milionarul dorea să facă ceva pentru ei; dar în momentul 
în care încerca să le împartă câteva sticle cu vin, şi pâine, 
singurele daruri ce le avea la îndemână, interveni un 
medic, apostrofându-l ca şi cum ar fi comis un delict. 
Darurile lui puteau să le fie fatale. Descumpănit, el rămase 
la marginea drumului, neputincios şi trist, urmărind cu ochi 
împăienjeniţi durerosul convoi... Odată cu venirea nopţii 
convoaiele erau formate numai din oameni valizi. Noi 
coloane de sute de camioane, unele închise ermetic, ceea 
ce presupunea prudenţă pentru materiale explozive, altele 
cu baloturi. şi lăzi care lăsau în urma lor un miros de 
alimente mucegăite. Au urmat apoi mari cirezi de vite, care 
se îngrămădeau în strânsoarea drumului, sub loviturile de 
băț şi la strigătele păstorilor cu chipiu. 

Şi-a petrecut noaptea chinuit de gânduri. Era retragerea 
despre care vorbeau oamenii din Paris, dar la care mulţi 
nici nu cutezau să se gândească. Acum ajunsese aici şi 
continua să se consume fără nicio perspectivă, căci nimeni 
nu ştia când şi unde se va opri. Încerca o speranţă lipsită de 
orice temei. Poate că această retragere angaja numai 
spitalele, depozitele, tot ce constituie spatele unei armate. 
Trupele aveau nevoie de spaţii libere pentru a se putea 
mişca nestingherite. 

Probabil că aceasta era cauza. Şi, în zgomotele care st. 
menţinuseră toată noaptea dori să desprindă doar uruitul 
unor vehicule asemănătoare celor ce se perindaseră în 
după amiaza aceea, pline cu răniți, cu muniții, cu alimente. 

În zori, doborât de oboseală, îl fură somnul, şi se trezi la o 
oră înaintată din zi. Îşi aruncă privirea mai întâi spre şosea. 
Era plină de oameni şi de cai care trăgeau nişte instalaţii pe 
roţi, dar oamenii purtau acum puşti şi formau batalioane, 
regimente. Animalele târau piese de artilerie. O întreagă 
armată... Retragerea! 

Desnoyers alergă la drum pentru a se convinge pe 
deplin. 

Vai! Erau regimentele pe care el le văzuse plecând din 


229 


gările  Parisului...; acum însă arătau cu totul altfel. 
Mantalele albastre căpătaseră aspectul unor zdrenţe de 
culoare gălbuie; pantalonii roşii aveau acum o nuanţă 
albicioasă de cărămidă nearsă de-ajuns: ghetele păreau 
mai curând un bulgăre de noroi. Feţele lor, cu o înfăţişare 
cruntă, brăzdate de sudoare, cu praful cuibărit în toate 
cutele şi adânciturile, cu bărbi crescute de curând, ascuţite 
ca nişte ţepi, trădau o oboseală ajunsă la capăt şi în acelaşi 
timp o dorinţă de a face popas, de a rămâne acolo pentru 
totdeauna, omorând sau căzând la datorie, dar fără să mai 
înainteze un singur pas. Mergeau... mergeau în neştire... 
Unele marşuri duraseră treizeci de ore. Duşmanul înainta în 
urma lor, şi ordinul dat impunea marşuri lungi, fără luptă, 
salvarea fiind posibilă numai fugind de mişcările de 
învăluire încercate de invadator. Comandanții înțelegeau 
starea sufletească a celor din subordine. Ei puteau să le 
pretindă sacrificiul vieţii, dar să le ordone să mărşăluiască 
zi şi noapte, fugind mereu din faţa duşmanului, când ei nu 
se considerau învinşi, şi când în sufletele lor simțeau 
crescând ura înverşunată - mamă a eroismului...! Privirile 
lor pline de disperare căutau pe ofiţerul cel mai apropiat, pe 
şefi, pe colonelul însuşi. Nu mai puteau suporta! Un marş 
enorm, distrugător, efectuat în câteva zile, şi pentru ce...? 
Superiorii, care ştiau tot atât cât şi soldaţii, păreau să 
răspundă din priviri, ca şi cum ar fi fast posesorii unui 
secret. „Curaj! Încă un efort... Curând se va termina”. 
Animalele, deşi viguroase, dar lipsite de imaginaţie, 
rezistau mai puţin decât oamenii. Aspectul lor era 
deplorabil. Unde erau oare acei cai puternici şi cu părul 
lucios pe care îi văzuse la defilările de la Paris cu numai o 
lună înainte? O campanie de numai douăzeci de zile îi 
îmbătrânise şi îi epuizase. Privirea lor tristă cerea parcă 
milă. Erau slabi de le ieşeau prin piele şoldurile şi coastele, 
iar ochii li se măriseră în orbite. In mersul lor, 
harnaşamentele lăsau să fi se vadă pielea cu părul tocit şi 
cu rosături sângerânde. Înaintau cu smucituri, adunându-şi 
ultimele forţe, ca şi cum raţiunea oamenilor s-ar fi exercitat 
şi asupra instinctelor lor întunecate. Unii se prăbuşeau din 


230 


picioare, abandonându-şi tovarăşii de oboseală. Desnoyers 
vedea cum  artileriştii le  desfăceau în grabă 
harnaşamentele, rostogolindu-i în şanţuri, pentru a nu 
împiedica circulaţia. Rămâneau acolo, lăsând să se vadă şi 
mai mult scheletul care, până nu de mult, fusese ascuns 
sub curele, cu picioarele înţepenite şi cu ochii sticloşi 
pândind parcă cele dintâi muşte atrase de tristul lor hoit. 

Tunurile, vopsite în gri afeturile, antetrenurile, pe toate 
domnul Marcel le văzuse curate şi strălucitoare, îngrijite cu 
acea dragoste pe care omul o manifestase pentru arme 
încă din epocile îndepărtate, mai plină de pasiune chiar 
decât cea pe care femeia o arată faţă de obiectele din 
cămin. Acum totul părea murdar, purtând urmele 
întrebuinţării fără măsură, şi  stricăciunile datorate 
fumul exploziilor metalul împrumutase o nuanţă de negru, 
iar vopseaua gri se pătase din cauza umezelii. 

În spaţiile, ca nişte paranteze, rămase libere între o 
baterie şi un regiment ce continuau această defilare, 
alergau cuprinşi de groază mulţime de ţărani; grupuri 
nenorocite pe care invazia le împingea înainte; populaţii 
întregi care se dislocaseră, urmând armata în retragere. 

Dar înaintarea unei noi unităţi îi făcea să părăsească 
drumul, continuându-şi marşul pe câmp, pentru ca de 
îndată ce se ivea din nou cel mai mic spaţiu în masa trupei, 
să-şi continue deplasarea pe suprafaţa albă şi egală a 
şoselei. Erau mai cu seamă mame care împingeau 
cărucioare încărcate cu mobilier şi copii; bolnavi care se 
târau; octogenari purtaţi pe umăr de nepoţii lor; bunici 
care-şi duceau nepoţii în braţe; bătrâne cu micuţi agăţaţi de 
fustele lor, sugerând un cuib întreg şi tăcut. 

De astă dată nimeni nu se mai opuse generozităţii 
stăpânului castelului. Întreaga sa cămară părea că se 
revarsă acum spre şosea. Se rostogoleau butoaiele pline cu 
licoarea ultimei recolte: soldaţii îşi umpleau de la ţuţuroiul 
rubiniu bidonaşul de metal atârnat de hamul calului. A 
urmat apoi, în ordinea vechimii, vinul îmbuteliat, 
împrăştiindu-se într-o clipă în acest fluviu de oameni care 


231 


treceau, treceau mereu... Desnoyers privea cu mândrie 
efectele generozităţii sale. Zâmbetul reapărea pe figurile 
lor sălbatice: buna dispoziţie franceză trecea de la un rând 
la altul; îndepărtându-se, grupurile începeau un cântec. 


Ajunse în piaţa satului printre mai mulţi ofiţeri care 
ordonaseră o scurtă haltă necesară odihnei cailor, înainte 
de a se încolona şi a porni mai departe. Plini de îngrijorare 
şi cu privirile încruntate vorbeau despre această retragere 
inexplicabilă pentru ei. Cu câteva zile în urmă, la Guise, îi 
înfrânseră pe urmăritori. Şi, cu toate astea, continuau să se 
retragă dând curs unui ordin sever ce nu suporta discuţie. 
„Nu înţelegem... spuneau. Nu înţelegem”. Mareea ordonată 
după un plan bine stabilit îi târa pe aceşti oameni dornici să 
se lupte, dar care trebuiau să se retragă. Cu toţii 
împărtăşeau aceeaşi crudă îndoială... Nu înţelegem”. ŞI 
îndoiala aceasta făcea încă şi mai dureros marşul lor fără 
oprire, un marş care dura de zile şi nopţi, cu mici halte de 
ajustare, cu comandanții din corp alarmaţi în permanenţă 
de teama de a nu fi se tăia retragerea separându-i astfel de 
restul armatei. „Incă un efort, dragi băieţi. Curaj! In curând 
ne vom odihni”. In retragerea lor, coloanele acopereau sute 
de kilometri. Desnoyers nu vedea decât una dintre ele. 
Multe altele, efectuau aceeaşi retragere în acele clipe, 
împânzind jumătate din lăţimea Franţei. Şi toţi făceau acest 
lucru cu aceeaşi supunere descurajatoare, iar oamenii lor 
repetau, fără îndoială, aceleaşi cuvinte ca şi ofiţerii: „Nu 
înţelegem... Nu înţelegem”. 

Domnul Marcel fu cuprins deodată de aceeaşi tristeţe şi 
dezorientare care plana asupra tuturor militarilor pe care îi 
văzuse. Nici el nu înţelegea. Văzuse ceea ce se petrecea; 
acest lucru putea fi văzut de oricine: teritoriul ţării fusese 
invadat fără ca germanii să fi întâlnit vreo rezistenţă mai 
puternică; - provincii întregi, oraşe, sate, populaţie, totul 
rămăsese în stăpânirea duşmanului, în timp ce armata se 
retrăgea fără oprire. Entuziasmul său se prăbuşi brusc, 
asemenea unui balon care se dezumflă. Vechiul său 
pesimism începu să-l domine. De bună seamă că trupele 


232 


dădeau dovadă de energie şi de disciplină; însă, la ce 
puteau servi toate astea dacă se retrăgeau aproape fără 
luptă, împiedicaţi să apere terenul printr-un ordin 
categoric? „La fel ca la şaptezeci”, se gândi. In aparenţă 
exista mai multă ordine, însă rezultatul urma să fie acelaşi. 

De undeva, ca o replică la reflecţiile lui pesimiste, auzi 
glasul unui soldat care se adresa unui ţăran; 

— Ne retragem, dar o facem pentru a ne azvârli cu mai 
multă putere asupra boşilor. Bătrânul Joffre o să le vină de 
hac la timpul potrivit şi la locul pe care îl va alege el. 

Desnoyers simţi o adevărată înviorare auzind numele 
generalului. Poate că acest soldat, care îşi menţinuse 
nealterată credinţa de-a lungul acestor marşuri nesfârşite. 
şi demoralizatoare, desluşea adevărul mai bine decât 
ofiţerii care raţionau şi analizau. 

Restul zilei şi-l petrecu oferind daruri ultimelor grupuri 
ale coloanei. Pivniţa continua să se golească. Distribuise, în 
ordinea vechimii lor, miile de sticle depozitate în 
subteranele castelului. La căderea nopţii, începu să 
împartă, celor ce păreau mai slăbiţi, sticle acoperite de 
praful multor ani. Pe măsură ce coloana se scurgea, oferea 
un tablou tot mai trist din cauza oboselii şi a uzurii. Treceau 
cei de pe urmă, descurajaţi, târându-şi picioarele goale în 
încălţămintea lor. Unii din ei mergeau desculți, renunțând la 
această tortură, purtându-şi bocancii grei atârnaţi de un 
umăr, şi lăsând pe pământ, la locul călcăturii, pete de 
sânge. Deşi copleşiţi de o oboseală sfâşietoare, toţi aveau 
asupra lor armele şi echipamentul, gândindu-se la 
duşmanul care nu era prea departe, în spatele lor. 

Generozitatea lui Desnoyers produsese în rândul acestuia 
o adevărată stupefacţie. Erau obişnuiţi să bată pământul 
patriei, înfruntând egoismul ţăranului. Nimeni nu oferea 
nimic. Grija faţă de ziua de mâine îi făcea pe locuitorii de la 
ţară să-şi pună alimentele la adăpost, refuzând să acorde 
cel mai mic ajutor compatrioţilor care se luptau pentru ei. 

În cea de a doua noapte, milionarul dormi destul de prost 
în fastuosul său pat cu coloane şi panaşe ce aparținuse lui 
Henric IV, după afirmaţiile vânzătorilor. Trupele nu mai 


233 


treceau în ritm continuu ca în zilele precedente. Din când în 
când, îşi făcea apariţia câte un batalion izolat, o baterie, un 
grup de cavalerişti, ultimele forţe ale ariergardei care 
ocupaseră poziţii prin apropierea satului, în vederea 
acoperirii retragerii. Liniştea apăsătoare ce se lăsă în urma 
acestor defilări zgomotoase trezi în sufletul lui o stare de 
îndoială şi îngrijorare. Ce rost avea ei acolo, când mulţimea 
înarmată se retrăgea? Nu era o nebunie să mai rămână...? 
Dar, în aceeaşi clipă, în mintea lui îşi făcea loc teama 
pentru toate bogăţiile păstrate în castel. Dacă ar fi putut să 
le ia cu el...! Era imposibil şi din lipsa de mijloace, dar şi din 
lipsă de timp. Afară de aceasta, firea lui plină de cutezanţă 
considera fuga ceva ruşinos. „Ceea ce începi trebuie să şi 
termini”, îşi repeta el în minte. Doar făcuse drumul pentru 
a-şi păzi agoniseala şi nu era cu putinţă să o părăsească la 
ivirea pericolului. 

În dimineaţa următoare când ieşi în sat aproape că 
dispăruseră toţi soldaţii. La marginea satului se afla un 
escadron de dragoni pentru a acoperi ultimele grupuri ale 
retragerii. Plutoane de călăreţi străbăteau perdelele de 
plantaţii, silindu-i pe cei răzleţi în drumul lor, şi opunând 
rezistenţă înaintării inamice. Desnoyers străbătu satul până 
în ieşire. Dragonii ridicaseră o baricadă din căruţe şi 
mobilier, blocând drumul. Din spatele acestui obstacol, în 
picioare şi cu carabina în mână, ei păzeau fâşia albă a 
drumului, care, solitară, şerpuia printre colinele acoperite 
cu arbori. Din când în când ajungeau până la ei Împuşcături 
izolate, ca nişte pocnituri de bici. „Ai noştri”, spuneau 
dragonii. Erau ultimele detaşamente care se opuneau 
înaintării ulanilor. Cavaleria avea misiunea de a menţine în 
ariergardă contactul cu duşmanul, opunând o rezistenţă 
continuă şi respingând detaşamentele germane care 
încercau să se infiltreze de-a lungul coloanelor. 

Văzu cum soseau şi ultimele grupuri ale infanteriei. Nu 
umblau; păreau mai degrabă că se târâie cu o voinţă, 
fermă de a înainta, deşi picioarele anchilozate şi pline de 
sânge le frânau dorinţa. Se opriră pentru o clipă, ca să-şi 
şteargă sudoarea şi să se aşeze pe marginea drumului, 


234 


sfârşiţi de oboseală, pentru a respira uşuraţi de greutate, 
raniţei, pentru a-şi elibera picioarele din strâmtoarea 
încălțămintei, după care, vrând să-şi reia marşul, să-şi dea 
seama că nu se mai pot ridica. Trupurile păreau de piatră. 
Oboseala îi menținea într-o stare apropiată de catalepsie. 
Stând cu ochii deschişi, i se părea că vede trecând, ca o 
fantastică defilare, tot restul armatei: batalioane şi iar 
batalioane, baterii, puzderie de cai. Apoi se lăsă liniştea, 
noaptea, cu un somn. pe aşternutul de praf şi pietre, 
tulburat de coşmaruri teribile. În zori, erau treziţi de 
plutoanele de călăreţi care cercetau terenul strângând 
resturile retragerii. Le era cu neputinţă să facă o mişcare! 
Dragonii trebuiau să-i amenințe cu revolverul în mână 
pentru a-i face să se mişte. Numai teama că duşmanul se 
afla în apropiere şi că puteau să cadă în mâinile lor le 
imprima o oarecare vitalitate de moment. Se ridicau cu un 
suprem efort târându-şi picioarele, şi sprijinindu-se de: 
puşcă ca într-un baston. 

Mulţi dintre aceşti bărbaţi erau tineri îmbătrâniţi într-o 
oră, cu un mers de oameni bolnavi. Nefericiţii! Nu aveau să 
ajungă prea departe. Dorinţa lor era a înainta şi de a intra 
în coloană, dar intrând în sat priveau spre case cu ochi 
rugători dorind să intre în ele, spre a afla de îndată odihna 
care să-i facă să uite de apropierea duşmanului. 

Villeblanche rămăsese acum mai pustiu decât înainte de 
sosirea trupelor. Cu o noapte în urmă, o mare parte din 
locuitori fugiseră, molipsiţi de mulţimea care urma 
retragerea armatei. Primarul şi preotul rămăseseră pe loc 
După împăcarea cu stăpânul castelului, prilejuită de sosirea 
lui neaşteptată şi după dărnicia lui pe care o admirase din 
tot sufletul, funcţionarul municipal se apropie de el pentru 
a-i comunica un fapt deosebit. Inginerii minau podul de 
peste Marna. Încă puţin, pentru a se scurge şi ultimii 
dragoni, şi podul va fi aruncat în aer. Dacă dorea să plece 
mai avea încă timp. 

Desnoyers a stat din nou la îndoială Era o nebunie să 
rămână. 

Însă o privire peste pădurice, deasupra căreia se profilau 


235 


turnurile castelului, şi îndoiala se curmă deodată. „Nu, nu... 
Ceea ce începi, trebuie să şi termini”. 

Din pădure, prin diferite locuri, apăreau ultimele grupuri 
de dragoni. Mergeau cu caii la pas, părând că retragerea le 
provoca o mare durere. Din când în când, întorceau privirea 
înapoi, cu carabina în mână, gata să se oprească în fiecare 
clipă, pentru a apăsa pe trăgaci. Ceilalţi care până atunci 
supravegheaseră de dincolo de baricadă, erau şi ei în şa. 
Odată refăcut escadronul, se auzi glasul ofiţerilor, şi un trap 
viu însoţit de zornăit metalic răsună în spatele domnului 
Marcel, îndepărtându-se. 

Rămase alături de baricadă, într-o singurătate şi o linişte 
deplină; avea senzaţia că lumea se năruise dintr-odată. Doi 
câini părăsiţi de stăpânii lor, ajunşi cine ştie unde, dădeau 
târcoale şi adulmecau în jurul lui, implorându-i protecţia. Nu 
puteau adulmeca urmele dorite în acel pământ atât de 
frământat de picioare şi atât de răvăşit de trecerea miilor 
de oameni. O pisică flămândă stătea la pândă urmărind 
zborul păsărelelor ce începeau să invadeze locul. Ciuguleau 
speriate, ceea ce mai găseau în bălegarul împrăştiat de caii 
dragonilor. O găină, lipsită şi ea de stăpân, ascunsă până 
atunci, îşi făcu apariţia pentru a se înfrupta alături de 
haimanalele cu aripi, din acest festin. Liniştea statornicită 
lăsa să renască murmurul frunzişului, zumzetul insectelor, 
respiraţia estivală a solului ars de soare, împreună cu toate 
zgomotele naturii, care păreau că se trăseseră temătoare la 
adăpost sub greutatea oamenilor purtând arme. 

Desnoyers nu realiza însă ce timpuri trăieşte. Tot ceea ce 
se întâmplase până acum îi lăsase impresia unui vis urât. 
Calmul din jurul său făcea de necrezut toate aceste 
întâmplări la care participase ca martor. 


236 


La capătul drumului, pe punctul cel mai ridicat al 
povârnişului, acolo unde fâşia albă atinge orizontul, văzu 
mişcându-se ceva. Erau doi bărbaţi călări, doi soldăţei de 
plumb ce păreau căzuţi dintr-o cutie cu jucării. Avea cu el 
binoclul, care până nu de mult îi servise să surprindă 
incursiunile unor braconieri pe proprietăţile sale, şi privi 
spre acel loc. Cei doi călăreţi, îmbrăcaţi într-un verde- 
cenuşiu, purtau lăncii, şi căştile erau terminate într-o 
îndoitură orizontală... Ei sunt! Nu se mai putea amăgi; avea 
în faţa privirilor sale pe cei dintâi ulani. 

Câtva timp au rămas nemişcaţi, ca şi cum scrutau 
orizontul. Apoi, din masa întunecată a vegetației care forma 
o îngrăditură pe ambele laturi ale drumului, au ieşit alţii, 
mereu alţii, până ce-au format un grup. Soldăţeii de plumb: 
nu se mai profilau acum pe albastrul orizontului. Albul 
şoselei le servea drept fond, depăşind linia capetelor lor. 
Inaintau prevăzători, ca o trupă care, temându-se de 
ambuscade, examinează totul împrejur. 

Nevoia de a se retrage cât mai repede l-a obligat pe 
domnul Marcel să renunţe să mai privească. Ar fi fost 
periculos dacă l-ar fi surprins în acel loc. Lăsând însă 
binoclul în jos, ceva extraordinar se perinda prin spaţiul, 
său vizual. La o mică distanţă, încât avea impresia că i-ar 
putea atinge cu mâna, văzu mulţime de oameni care 
mergeau la adăpostul perdelei de arbori ce străjuiau 
marginea şoselei. Surpriza lui avea să fie cu atât mai mare 
cu cât îşi întărea convingerea că acei oameni erau francezi, 
întrucât toţi purtau chipiu. De unde apăruseră...? Îi privi din 
nou, tot cu ochiul liber, pe acei oameni ce se aflau acum 
aproape de baricadă. Erau ultimii reprezentanţi ai armatei 
franceze, într-o stare lamentabilă, echipați într-o pitorească 
varietate de uniforme; soldaţi de rând, zuavi, dragoni lipsiţi 
de cai. Şi amestecați cu ei, pădurari şi jandarmi, aparţinând 
unor localităţi care primiseră cu întârziere ordinul de 
evacuare. In total vreo cincizeci. Unii dintre ei erau întregi 
şi viguroşi; alţii se susțineau cu un efort supraomenesc. Cu 
toţii îşi păstrau însă armele. 

Au ajuns până la baricadă, privind mereu înapoi pentru a 


237 


urmări, la adăpostul copacilor, înceata înaintare a ulanilor. 
In fruntea acestei trupe eterogene, cu revolverul în mâna 
dreaptă, se afla un ofiţer de jandarmi, bătrân şi obez, cu 
mustaţa zbârlită de emoție şi cu o strălucire ucigătoare în 
ochii albaştri, umbriţi de greutatea pleoapelor. S-au 
strecurat de cealaltă parte a barierei formate din căruţe, 
fără să dea nici cea mai mică importanţă acelui civil curios. 
Trebuia să-şi continue înaintarea prin sat, când, deodată, o 
detunătură puternică zgudui orizontul din faţa lor, făcând 
să se cutremure casele. 

— Ce-i asta? întrebă ofiţerul, privindu-i pentru prima oară 
pe Desnoyers. 

Acesta îi explică scurt: podul fusese distrus. Şeful primi 
ştirea cu o înjurătură. Grupată la întâmplare, trupa a rămas 
indiferentă, ca şi cum pierduse orice contact cu realitatea. 

— Dacă mori aici sau în altă parte este acelaşi lucru - 
continuă ofiţerul. 

Mulţi dintre fugari s-au declarat de îndată mulţumiţi de 
această hotărâre care îi scutea de chinul marşului. Aproape 
că erau bucuroşi de aruncarea în aer a podului, tăindu-li-se 
în acest fel trecerea. Instinctiv, se adăpostiră în locurile cele 
mai apărate ale baricadei. Alţii au intrat în câteva case 
părăsite, ale căror uşi au fost forţate de dragoni în vederea 
ocupării unor poziţii la etajul superior. Cu toţii păreau 
satisfăcuţi că se puteau odihni, cu toate că aceasta se 
obținea luptând. Ofiţerul se furişa de la un grup la altul, 
transmițând ordinea. Nu aveau voie să deschidă focul până 
nu le va da el comanda. 

Domnul Marcel, neclintit din cauza surprizei, urmări 
aceste pregătiri. Apariţia acestor rămăşiţe a fost atât de 
rapidă şi de formidabilă, încât tot mai credea că visează, în 
această situaţie fantastică nu mai putea fi vorbă de pericol; 
totul era o minciună. Şi continuă să rămână pe loc, nedând 
ascultare locotenentului care, în cuvinte dure, îi ordonă să 
fugă. Ţăran încăpăţânat...! 

Ecoul exploziilor umplu şoseaua cu călăreţi. leşeau din 
toate părţile, alăturându-se grupului iniţial. Ulanii galopau 
pe deplin încredinţaţi că satul fusese părăsit. 


238 


— Foc...! 

Desnoyers se trezi învăluit de pârâitul armelor de parcă 
toţi copacii din faţa lui se rupeau fără încetare. 

Năvalnicul escadron se opri dintr-odată. Mai mulţi se 
rostogoliră din şa. Unii s-au ridicat pentru a părăsi şoseaua, 
deplasându-se cu fereală spre a fi mai puţin vizibili. Alţii 
căzură pe spate, cu braţele înainte. Rămaşi fără călăreţi, 
caii s-au pornit într-un galop nebun peste câmp, cu hăţurile 
târâş, îmboldiţi de scările de la şa care se agitau libere. 

Şi, după aspra lovitură pe care le-o oferiseră surpriza şi 
moartea, escadronul se împrăştie înghiţit de pădurice. 


239 


IV. 
LÂNGĂ GROTA SACRĂ 


Argensola avea să îmbrăţişeze o nouă ocupaţie mai 
tulburătoare decât aceea de a urmări pe hartă poziţiile 
armatelor. 

— Am să mă dedic urmăririi taube*-lor - le spunea el 
prietenilor. Işi fac apariţia între patru şi cinci, cu 
punctualitatea unei persoane care aleargă să-şi ia 
obişnuitul ceai. 

In fiecare după-amiază, la vremea stabilită, un aeroplan 
german se învârtea deasupra Parisului lansând bombe. 
Acest sistem de intimidare nu producea panică: lumea 
accepta vizita ca pe un spectacol extraordinar şi interesant. 
In zadar aviatorii împrăştiau deasupra oraşului drapele 
germane cu mesaje ironice relatând insuccesele armatei în 
retragere şi eşecurile ofensivei ruseşti. Minciuni, toate erau 
minciuni! în zadar lansau bombe, distrugând mansarde, şi 
omorând şi rănind bătrâni, femei şi copii „Ah bandiţilor!”. Şi 
mulţimea ameninţa cu pumnul ţânţarul fatal, abia vizibil la 
două mii de metri înălţime, pentru ca, după această 
uşurare, să-l urmărească cu privirea de pe o stradă, pe alta 
sau să rămână în pieţe de unde să-i observe evoluţiile. 

Unul dintre spectatorii cei mai punctuali era Argensola. 
La ora patru, se afla în Place de la Concorde cu privirea 
îndreptată spre cer, alături de mulţimea adunată în jurul lui, 
cu care legase cordiale relaţii de prietenie. Erau ca nişte 
abonaţi ai unui teatru care, prin faptul de a se revedea 
mereu, sfârşesc prin a se împrieteni. „Va veni...? Nu va veni 
azi?” Femeile păreau a fi cele mai consecvente. Unele 


30 Porumbel în |. germană. 
240 


dintre ele soseau aprinse la faţă şi cu respiraţia întretăiată, 
din pricina grabei, temându-se să nu întârzie de la 
spectacol... Un imens strigăt: „Vine...! Uite-l acolo!” Mii de 
mâini, îndreptate în aceeaşi direcţie arătau un punct abia 
vizibil la orizont. Figurile păreau că se lungesc, făcând un 
tot cu binoclul sau ocheanele; vânzători ambulanți ofereau 
toată gama de articole optice... Şi timp de o oră urmăreau 
un spectacol pasionant - o vânătoare aeriană, zgomotoasă 
şi inutilă. 

Ţânţarul încerca să se apropie de turnul Eiffel, însă de la 
baza lui şi de pe numeroasele sale platforme izbucneau 
detunături acompaniate de  arpegiile feroce ale 
mitralierelor. Avioanele zburau în viraje deasupra oraşului, 
iar de pe acoperişuri şi de pe străzi se auzeau Împuşcături. 
Trăgeau toţi: locuitorii care posedau vreo armă în casă, 
soldaţii care făceau de gardă, militarii englezi şi belgieni în 
trecere prin Paris. Ştiau că prin împuşcăturile lor nu realizau 
nimic, însă trăgeau din dorinţa de a-l pedepsi pe duşman, 
nu numai cu intenţia, dar şi cu speranţa că întâmplarea, 
dintr-un capriciu al, ei, ar putea face vreo minune. Singura 
minune era însă că trăgătorii, angajaţi în acest foc pripit şi 
nefolositor să nu se omoare între ei. Câţiva trecători au 
căzut totuşi răniţi de gloanţe venite de aiurea. 

Argensola, trecând de pe o stradă pe alta, însufleţit de 
riposta celor de pe pământ, urmărea zborul păsării 
duşmane, încercând să descopere locul în care au căzut 
bombele pentru a putea ajunge printre primii în faţa clădirii 
distruse. Să fi avut şi el o carabină, cum au englezii 
îmbrăcaţi în kaki sau cei belgieni cu caschetă militară cu 
ciucuri ce le cădea pe frunte...! Până la urmă, tãube-le, 
obosit de atâtea evoluţii, dispărea. „Pe mâine - îşi spunea 
spaniolul. Poate că va fi mai interesant”. 

Orele care îi rămâneau libere, între studiul hărţii şi 
contemplaţiile aeriene, le întrebuința în hoinăreli în jurul 
staţiilor de cale ferată - mai ales al celei de la Quai d'Orsay 
- unde urmărea mulţimea călătorilor care părăseau Parisul. 
Imagine neaşteptată a adevărului - după iluziile pe care 
guvernul le crease prin comunicatele sale optimiste; 


241 


certitudine că germanii se aflau aproape, şi nu cum îşi 
imaginau unii cu o săptămână în urmă că se aflau în plină 
derută; aceşti  taube zburând deasupra Parisului; 
ameninţarea misterioasă a zepelinelor, toate acestea 
produceau o panică de neînchipuit printre o bună parte 
dintre locuitori. Gările, care acum erau păzite de militari, 
permiteau numai accesul acelora care obţinuseră un bilet 
cu multă vreme înainte. Unii aşteptau zile întregi ca să le 
vină rândul să părăsească Parisul. Mulţi dintre «ei, 
nerăbdători, o porneau pe jos, dorind să se ştie cât mai 
curând în afara oraşului. Împânzeau drumurile împreună cu 
mulțimile care se târau pe ele, toate în aceeaşi direcţie. Se 
îndreptau spre sud, cu automobilul, cu trăsura, cu căruţe de 
grădinari, pe jos. 


Argensola privea cu seninătate această fugă. Făcea parte 
dintre cei care rămâneau. Îi admira pe mulţi dintre bărbaţii 
care fuseseră martori, în 1870, la asediul Parisului. De astă 
dată, soarta norocoasă îi oferea prilejul să fie martorul 
acestei drame istorice. Ce putea îi mai interesantă! Câte nu 
va avea de povestit în viitor...! Îl supăra însă totdeauna 
indiferența şi amuzamentul celor din jurul său: De fiecare 
dată revenea la atelier satisfăcut de ştirile căpătate, 
nerăbdător să le comunice lui Desnoyers, care aproape că 
nici nu-l băga în seamă. În noaptea în care l-a încunoştinţat 
că guvernul, camerele, corpul diplomatic şi până şi artiştii 
Comediei Franceze plecau chiar atunci cu trenuri speciale 
cu destinaţia Bordeaux, drept răspuns, prietenul său făcu 
un gest plin de indiferenţă. 

Altele erau preocupările sale. În cursul dimineţii primise o 
scrisoare de la Marguerite; două rânduri scrise în grabă. 
Pleca, pornea imediat, însoţindu-şi mama. Cu bine...! 
Altceva nimic. Panica ce se instaura tot mai temeinic făcea 
ca multe iubiri şi multe legături vechi să fie date uitării. Prin 
caracterul ei integru, ea era însă superioară unor asemenea 
manifestări lipsite de logică. Laconismul scrisorii l-a 
determinat pe Julio să se gândească la ceva îngrijorător. De 
ce nu-i indica localitatea spre care se îndrepta...? 


242 


După amiază şi-a permis un fapt pe care ea i-l interzisese 
în repetate rânduri. Intrând în casa în care locuia 
Marguerite, s-a întreţinut cu portăreasa, încercând să 
obţină unele informaţii. Plină de înţelegere, această femeie 
avu prilejul să-şi dea frâu liber limbuţiei, care-i fusese brusc 
întreruptă de fuga chiriaşilor şi a personalului de serviciu. 
Doamna de la etajul întâi - mama Margueritei - fusese 
ultima care părăsise casa, cu toate că era bolnavă de când 
fiul îi fusese chemat la datorie. Plecaseră cu o zi în urmă, 
fără să spună încotro se îndreptau. Ştia doar că luaseră 
trenul din gara Orsay. Fugeau spre sud, la fel ca toţi cei 
avuti. 

Şi toate destăinuirile aveau să culmineze cu o ştire destul 
de vagă, din care se înţelegea că fiica se arătase foarte 
impresionată de noutăţile pe care le primise de pe front. 
Cineva din familie fusese rănit. Putea să fie fratele ei, însă 
portăreasa nu aflase nimic mai mult. Din atâtea noutăţi 
pline de surprize era destul de greu. să desprindă adevărul. 
La toate astea se adăugau propriile probleme, întrucât şi 
bărbatul ei fusese mobilizat. 

„Unde s-o fi aflând? se întrebă Julio toată ziua. De ce o fi 
ţinut atât de mult ca eu să nu ştiu localitatea în care s-a 
stabilit?” 

Dar, în acea noapte în care prietenul său îi adusese la 
cunoştinţă vestea plecării oficialităților, ca ceva ce încă nu 
era de domeniul public, se limită să spună după o oarecare 
tăcere: 

— Foarte bine fac... Şi eu fac la fel mâine, dacă pot. 

Pentru ce să mai rămână în Paris? Familia lipsea. Tatăl 
său - după cum aflase Argensola - plecase şi el, fără să 
spună unde. lar acum, după fuga misterioasă a Margueritei, 
el rămăsese singur, în acest mediu care îi producea 
permanente mustrări de conştiinţă. 


În după amiaza aceea, hoinărind pe bulevarde, se întâlni 
cu un prieten ceva mai în vârstă, un tovarăş de la cercul de 
scrimă, pe care-l frecventase şi el. Era primul pe care-l 


243 


întâlnea de la începutul războiului, şi împreună au trecut în 
revistă pe toţi prietenii lor mobilizați întrebările lui 
Desnoyers primeau cu promptitudine răspunsul bătrânului: 
„Cutare...? A fost rănit în Lorena şi se află într-un spital din 
sud. Un alt prieten...? A murit în Vosgi. Altul? Dispărut la 
Charleroi.” Şi defilarea eroică şi funebră continua. Cei mai 
mulţi trăiau încă, acoperindu-se de glorie. Alţi tovarăşi de 
origine străină, tineri polonezi, englezi, care erau stabiliţi în 
Paris, sau americani din republicile sudului se înscriau ca 
voluntari. Cercul de scrimă nu avea decât să se 
mândrească de acest tineret care mânuise armele în timp 
de pace; toţi se aflau acum pe front expunându-şi viaţa... 
Ascultându-l, Desnoyers şi-a îndreptat privirea în altă parte, 
temându-se parcă să nu descopere în ochii prietenului său 
o expresie ironică, plină de înţelesuri. Oare el de ce nu 
făcea ca ceilalţi, plecând să apere ţara în care trăia...? 

— Mâine plec - îi replică Julio, copleșit de această tristă 
evocare. 

El pleca însă spre sud, aşa cum făceau toţi cei care 
fugeau de război. În dimineaţa următoare, Argensola s-a 
obligat să-i procure un bilet de tren pentru Bordeaux. 
Puterea banului crescuse enorm. Cincizeci de franci oferiţi 
la momentul potrivit aveau să înfăptuiască minunea de a 
obţine un petec de carton numerotat, ceea ce pentru mulţi 
reprezenta zile întregi de aşteptare. 

— Este valabil chiar pentru astăzi - i-a spus prietenului 
său. Trebuie să pleci cu trenul din această seară. 

Pregătirea bagajului nu a necesitat prea mult timp. 
Urcarea în tren era permisă numai cu pachetele pe care 
călătorii le duceau în mână. Argensola refuză generozitatea 
lui Julio, care ţinea să împartă cu el toţi banii. Eroii se 
mulţumesc cu foarte puţin, şi pictorul de suflete se simţea 
cuprins de o hotărâre eroică. Sarcina de a apăra Parisul pe 
care Gallieni şi-o asumase într-o scurtă alocuţiune, o 
considera o cauză comună. Se angaja să reziste până la 
ultima picătură de sânge, ca şi asprul general. - Să vină! 
spuse el cu o expresie tragică. Mă vor găsi la locul meu...! 

Locul lui era atelierul. Dorea să vadă totul cât mai de 


244 


aproape pentru a le putea povesti generaţiilor viitoare. Cu 
proviziile sale de alimente şi de vinuri, avea să rămână 
neclintit. Afară de aceasta, proiectase - atât timp cât 
prietenul rămânea departe de casă - să aducă să locuiască 
cu el câteva prietene care băteau drumurile în căutarea 
unei mese nesigure şi care se temeau să rămână în 
pustietatea domiciliilor lor. „Să stoarcem vieţii o picătură de 
plăcere căci oricum tot va trebui să murim...!” Atelierul din 
rue de la Pompe avea să fie martorul unor petreceri 
demente, duse până la disperare, asemănătoare celor ce se 
încing pe un vas eşuat, dar aprovizionat din abundență. 
Desnoyers a plecat din gara d'Orsay, într-un 
compartiment de clasa întâi. Felicita în gând ordinea 
perfectă cu care autorităţile puseseră totul atât de bine la 
punct. Fiecare călător îşi avea locul său. Ajuns însă în gara 
Austerlitz, o întreagă omenire luă trenul cu asalt. Uşile s-au 
deschis cu un zgomot de credea că au fost scoase din 
ţâţâni; pachete şi copii treceau prin ferestre ca nişte 
proiectile. Lumea se împingea cu brutalitatea celor ce fug 
de foc. În spaţiul rezervat pentru opt persoane se 
instalaseră paisprezece; coridoarele fuseseră blocate 
pentru totdeauna cu grămezi de geamantane, care, treptat, 
serveau de scaune unor noi călători. Diferenţierile sociale 
dispărură. Oamenii din clasele de jos invadau cu bună- 
ştiinţă vagoanele de lux, crezând că vor găsi în ele mai 
mult spaţiu. Cei care posedau bilete de clasa întâi căutau 
vagoane mai proaste, în speranţa zadarnică de a călători 
mai  nestingheriţi. Pe liniile secundare, trenuri lungi, 
alcătuite din vagoane de vite, aşteptau ora de plecare de 
mai bine de o zi. Grajdurile rulante erau ticsite de lume 
aşezată pe podeaua de scândură sau pe scaunele aduse de 
la casele lor. Fiecare tren era o tabără care aştepta 
semnalul de plecare, iar cât timp aştepta, de-a lungul lui se 
înălța un strat gros de hârtii unsuroase şi coji de fructe. Cei 
ce luau cu asalt trenul, îmbrâncindu-se, se suportau şi se 
iertau ca între fraţi. „La război, ca la război”, îşi spuneau 
unii altora ca o ultimă scuză. Şi fiecare îşi împingea vecinul 
pentru a-i smulge o bucăţică de loc, unde să-şi înghesuie 


245 


sărăcăciosul lui bagaj, printre pachetele suspendate 
deasupra capetelor ce se mențineau într-un echilibru de 
necrezut. Puțin câte puţin, Desnoyers îşi pierdu avantajele 
de prim ocupant. Il înduioşa această biată omenire care 
aşteptase trenul de la ora patru dimineaţa până la ora opt 
seara, Femeile se văitau de oboseală, stând în picioare pe 
culoar, de unde priveau cu sălbatică invidie pe cei care 
ocupau un loc. Copiii plângeau scoțând un fel de behăit de 
capre flămânde. Julio îşi cedă locul şi începu să împartă 
nevoiaşilor şi celor neprevăzători aflaţi în jurul lui, toate 
alimentele cu care îl încărcase Argensola. Restaurantele 
gărilor arătau ca după un jaf. In tot timpul lungilor staţionări 
ale trenului, pe peroane era un du-te vino de militari: 
soldaţi care alergau, la auzul trompetei, pentru a-şi relua 
locul în şiragul de vagoane care urcau, urcau spre Paris. Pe 
liniile de garare, lungi trenuri de război aşteptau eliberarea 
liniei pentru a-şi continua drumul. Cuirasierii, purtând o 
vestă galbenă peste platoşa de oţel, stăteau pe podea cu 
picioarele atârnate în afară, în deschizătura uşilor de la 
vagoanele-grajduri, din interiorul cărora  răzbăteau 
nechezaturi. Pe platformele deschise se aliniau antetrenuri 
cenuşii. Gâturile zvelte ale tunurilor de 75, îndreptate spre 
înaltul cerului, arătau ca nişte telescoape. 


Îşi petrecu noaptea pe culoar, aşezat pe colţul unui 
geamantan, privind cum dormitau unii îndobitociţi de 
oboseală şi de emoție. A fost o noapte îngrozitoare ce 
părea să nu se mai sfârşească, cu zgomote, zguduituri şi 
sforăituri ce se reluau după scurte pauze. In fiecare gară, 
trompetele sunau ameninţător, ca şi cum duşmanul s-ar fi 
aflat pe undeva pe aproape. Soldaţii sosiți din sud alergau 
la locurile lor, şi o nouă coloană de oameni se punea în 
mişcare, târându-se pe drumul de fier spre Paris. Păreau 
veseli şi dornici să ajungă cât mai curând la locul măcelului. 
Mulţi se plâng, socotind că ajunseseră cu întârziere. Julio, 
care scosese capul pe fereastră, auzi convorbirile şi ţipetele 
de pe aceste peroane ce emanau un miros înţepător de 
oameni şi de catâri. Cu toţii erau cuprinşi de o încredere de 


246 


nezdruncinat. „Boşii...! Sunt foarte mulţi, au tunuri 
puternice, multe mitraliere... dar e suficient să vadă 
baioneta montată la puşcă şi fug ca iepurii”. 


Credinţa celor care mergeau să înfrunte moartea 
contrasta cu panica şi îndoiala celor care fugeau din Paris. 
Un bătrân cu pieptul plin de decoraţii, tip de funcţionar 
pensionat, îl întrebă pe Desnoyers, de îndată ce trenul i se 
puse în mişcare: 

— Dumneata crezi că vor ajunge la Tours? 

Dar, mai înainte de a primi răspunsul, adormea. Somnul 
abrutizant îşi întindea picioarele de plumb pe culoar. Dar 
bătrânul se trezea brusc. 

— Dumneata crezi că vor ajunge până la Bordeaux...? 

Şi neconcepând să-şi întrerupă călătoria până ce nu avea 
să descopere, împreună cu familia sa, un refugiu absolut 
sigur, se mulțumea cu vagile răspunsuri. 


În zorii zilei au văzut unităţi de teritoriali păzind 
drumurile. Erau înarmaţi cu puşti vechi; purtau un chipiu 
roşu - unicul semn distinctiv militar. Trenurile încărcate cu 
ostaşi continuau să treacă în direcţie opusă. 

În gara Bordeaux, mulţimea civilă, îmbulzindu-se să 
coboare sau să ia cu asalt noi vagoane, se amesteca printre 
trupe. Goarnele sunau fără întrerupere adunarea soldaţilor. 
Mulţi dintre ei erau oameni de culoare, trăgători africani cu 
pantaloni largi, cenușii şi o bonetă roşie pe capul negru şi 
bronzat. Şi masele înarmate continuau să se reverse, pe 
calea ferată, spre nord. 

Desnoyers avu ocazia să vadă un tren cu răniţi căzuţi în 
luptele din Flandra şi Lorena. Efectele militare îmbâcsite de 
murdărie contrastau şi mai puternic lângă albul bandajelor 
care susțineau membrele suferinde sau apărau capetele 
rănite. Toţi păreau că zâmbesc cu buze livide şi cu ochi 
injectaţi de febră, la vederea câmpiilor din sud, care se 
zăreau prin ceața dimineţii, aureolate de soare, acoperite 
de strălucitorul veşmânt al frunzelor de viţă. Locuitorii din 
nord întindeau mâinile primind fructele ce le erau oferite de 


247 


femei, şi ciuguleau cu plăcere boabele ruginii şi dulci ale 
ţării. 


El locui patru zile la Bordeaux, zăpăcit şi dezorientat de 
agitația unui oraş de provincie transformat dintr-odată în 
Capitală. Hotelurile erau pline; multe personalităţi se 
mulţumeau cu o locuinţă de slujnică. În cafenele nu găseai 
un scaun neocupat; trotuarele păreau că nu mai pot 
suporta această afluenţă extraordinară. Şeful statului se 
instalase la prefectură; ministerele ocupaseră clădirile unor 
şcoli şi ale unor muzee; două teatre fuseseră destinate 
viitoarelor reuniuni ale senatului şi ale camerei deputaţilor. 
Julio găsi un hotel murdar şi suspect în fundul unei 
ulicioare. Un Cupidon se contura pe geamurile uşii. În 
camera sa, pe oglindă erau scrijelate nume de femei şi 
fraze ce nu pot fi reproduse, amintiri ale unor găzduiri de o 
oră... Şi cu toate astea, unele doamne din Paris, extenuate 
de căutarea unei locuinţe, invidiau norocul de a găsi o 
astfel de locuinţă. 

Cercetările rămâneau deocamdată infructuoase. Prietenii 
pe care îi întâlnea în această mulţime fugară aveau grijile 
lor. Nu vorbeau decât despre peripeţiile instalării, repetau 
ştirile auzite de la miniştri, cu care trăiau ca în familie, 
subliniind cu aer misterios declanşarea unei mari bătălii 
care se desfăşura de la Verdun şi până în împrejurimile 
Parisului. O elevă din timpurile lui de glorie, care îşi 
păstrase vechea eleganţă chiar şi în uniforma de infirmieră, 
îi dădu nişte ştiri vagi. „Mica doamnă Laurier...?” Îşi 
amintea că auzise de la cineva că locuia pe aproape... 
Poate la Biarritz. Julio nu avu nevoie de mai mult pentru a-şi 
relua călătoria. La Biarritz! 


Prima persoană pe care o întâlni chiar la sosire fu Chichi. 
Spunea că oraşul este de nelocuit, din cauza familiilor 
spaniole bogate ce îşi petreceau vara acolo. 

— Marea majoritate sunt boşi. Eu îmi petrec viaţa 
luptând. Voi sfârşi prin a trăi singură. 

Şi-a întâlnit apoi mama; îmbrăţişări şi lacrimi. După 


248 


aceea o văzu pe mătuşa Elena într-un salon de hotel, 
entuziasmată de ţară şi de vilegiaturiştii ei. Putea vorbi pe 
larg despre decadenţa Franţei. Aşteptau dintr-o clipă într- 
alta ştirea intrării Kaiserului în Capitală. Oameni gravi, care 
întreaga lor viaţă nu făcuseră nimic, criticau defectele şi 
neglijenţele Republicii. Tineri, a căror distincţie o 
entuziasma pe doamna Elena, izbucneau în critici la adresa 
vieţii corupte a Parisului, pe care o studiaseră cu asiduitate, 
pierzându-şi nopţile până la răsăritul soarelui în virtuoasele 
şcoli din Montmartre. Cu toţii iubeau Germania, unde nu 
fuseseră niciodată, dar pe care o cunoşteau ca dintr-o 
succesiune de imagini cinematografice. Desfăşurarea 
operaţiilor de pe front era asemănată cu nişte lupte de tauri 
într-o arenă. Germanii erau cei care dădeau lovituri mai 
puternice. „Cu ei nu este de glumit: sunt foarte duri”. Și 
lăsau să se înţeleagă că admirau brutalitatea, socotind-o 
cel mai respectabil dintre merite. 

— De ce nu spun aceste lucruri la ei acasă, dincolo de 
frontieră? întrebă Chichi. De ce vin în casa vecinului pentru 
ca să-şi bată joc de nevoile lui...? Şi mai au pretenţii de 
oameni cu educaţie! 

Julio nu venise la Biarritz ca să locuiască împreună cu ai 
săi... Chiar în ziua sosirii o zări din depărtare pe mama 
Margueritei. Era singură. Din spusele ei înţelese că fiica 
locuia la Pau. Era infirmieră şi îngrijea un rănit din familia 
sa. „Fratele... este fratele, fără îndoială”, se gândi Julio. Și- 
şi reluă călătoria, îndreptându-se spre Pau. 

Numeroasele vizite pe la diferite spitale au rămas fără 
niciun rezultat. Nimeni nu o cunoştea pe Marguerite. În 
fiecare zi sosea un tren cu un nou transport de carne 
sfârtecată, însă fratele ei nu se afla printre răniţi. O 
călugăriţă, crezând că este în căutarea vreunui membru al 
familiei, s-a înduioşat, dându-i unele indicaţii. Trebuia să 
meargă la Lourdes; acolo, numărul răniților fiind foarte 
mare, se aflau mai multe infirmiere laice. Şi Desnoyers 
străbătu, fără să mai aştepte, scurta distanţă dintre Pau şi 
Lourdes. 

In această localitate sfântă, despre care-i vorbise mama 


249 


lui de atâtea ori, el nu fusese niciodată. Pentru doamna 
Luisa, națiunea franceză era Lourdes. In discuţiile purtate 
cu sora sa şi cu alte doamne străine care cereau 
exterminarea Franţei pentru nelegiuirea ei, buna doamnă 
încheia întotdeauna discuţia cu aceleaşi cuvinte: „Când 
Maica Domnului a vrut să-şi facă apariţia în vremurile 
noastre, a ales Franţa. Se pare, aşadar, că ţara asta nu e 
chiar aşa de rea precum se spune... Când voi afla că a 
apărut şi la Berlin, atunci vom sta din nou de vorbă”. 

Însă Desnoyers nu era dispus să-şi reamintească, tocmai 
acum, de naivele păreri ale mamei sale. Abia se instala în 
hotelul său, de lângă râu, că şi alergă la marele cămin 
transformat în spital. Paznicii l-au informat că până după 
amiază nu putea sta de vorbă cu directorul. Pentru ca 
timpul să i se pară mai scurt, o porni pe strada care ducea 
spre biserică, plină, de o parte şi de alta, de barăci şi 
prăvălii cu stampe şi suveniruri pioase, semănând cu un 
mare bazar. Aici şi în parcurile dimprejurul lăcaşului de cult 
văzu numai răniţi în convalescenţă care ascundeau sub 
uniforme amintiri ale bătăliei. Mantalele erau murdare deşi 
fuseseră, cu siguranţă, periate în repetate rânduri. Noroiul, 
sângele şi ploaia se impregnaseră în ele, făcându-le 
scorţoase ca un carton. Câţiva răniţi rupseseră mânecile, 
pentru a-şi feri astfel braţele sfârtecate de frecarea lor 
nemiloasă. Urme ale suferinţei păstrau şi pantalonii sfâşiaţi 
de schijele obuzelor. 

Erau combatanți aparţinând tuturor armelor şi raselor: 
infanterişti, călăreţi, artilerişti; soldaţi din metropolă şi din 
colonii; ţărani francezi şi trăgători africani; capete blonde, 
figuri palide de mahomedani şi feţe negre de senegalezi, cu 
ochi de foc şi buze groase albăstrui; unii aveau un aer de 
oameni de treabă şi înfăţişarea tipică a burghezului 
sedentar şi obez, transformat peste noapte în războinic; 
alţii erau uscați, nervoşi, cu profil agresiv de oameni 
născuţi pentru luptă şi deprinşi cu viaţa de campanie pe 
care o duseseră în colonii. 

Oraşul, vizitat de cei suferinzi la îndemnurile speranţei, şi 
care credeau în catolicism, se vedea invadat acum de o 


250 


mulţime nu mai puţin întristată. În ciuda descurajării fizice, 
toţi aveau un oarecare aer de seninătate şi de mulţumire. 
Văzuseră moartea cu ochii strecurându-se printre ghearele 
ei descărnate, iar acum, aici, gustau din nou bucuria de a 
trăi. Cu mantale împodobite cu decoraţii, cu pelerine 
teatrale, chipiuri şi bonete africane, această mulţime de 
eroi oferea un aspect lamentabil. Foarte puţini mai păstrau 
nobila poziţie verticală, orgoliu al superiorității umane. 
Înaintau încovoiaţi, şchiopătând, târându-se, sprijiniți într-o 
cârjă sau de braţul unui prieten. Alţii se lăsau întinşi pe 
cărucioarele care serviseră de multe ori pentru transportul 
bolnavilor pioşi de la gară la grota Maicii Domnului. Unii 
umblau bâjbâind, cu ochii bandajaţi. alături de câte un copil 
sau infirmieră. Primele ciocniri din Belgia şi de pe frontul de 
est - jumătate de duzină de bătălii - fuseseră suficiente 
pentru a produce aceste ruine fizice în care frumuseţea 
bărbătească să sufere cele mai îngrozitoare mutilări... 
Trupurile acestea care se încăpăţânau să trăiască, 
purtându-şi  renăscutele lor energii în bătaia razelor 
binefăcătoare ale soarelui, reprezentau doar o foarte mică 
parte din marele seceriş al morţii. În urma lor, mii şi mii de 
camarazi zăceau gemând pe paturile spitalelor, poate fără 
speranţa să se mai ridice vreodată. Mii şi mii odihneau 
pentru totdeauna în măruntaiele unui pământ umezit de 
suferinţa  agoniei, pământ care, primind o ploaie de 
proiectile, restituia, ca o recoltă, lanuri de cruci. 

In ochii lui Desnoyers războiul se dezvăluia în toată 
hidoşenia lui plină de cruzime. Până atunci se vorbise 
despre el, aşa cum se vorbeşte despre moarte, când ne 
aflăm pe deplin sănătoşi, cu convingerea existenţei şi 
grozăviei lui, dar totul văzut de la distanţă... de la mare 
distanţă! încât nu inspira nicio emoție adevărată. Exploziile 
obuzelor însă însoțeau distrugerile de obiective cu o crudă 
bătaie de joc, desfigurând în mod grotesc corpul uman. l-a 
fost dat să vadă răniţi care începeau să-şi recapete 
vitalitatea, deşi nu aminteau decât vag de un chip 
omenesc, caricaturi îngrozitoare, cârpe omeneşti salvate de 
la mormânt de îndrăznelile ştiinţei; trunchiuri cu cap care 


251 


se târau pe pământ cu ajutorul unei platforme pe roţi; cranii 
incomplete ale căror creiere zvâcneau sub un acoperiş 
artificial; fiinţe fără membre care şedeau pe fundul unui 
cărucior ca nişte mulaje sculpturale sau ca nişte piese 
pentru disecţie; feţe lară nas, arătându-şi cavitatea neagră 
a foselor, asemenea unor cranii. 

Şi toate aceste jumătăţi de oameni vorbeau, fumau, 
râdeau, mulţumiţi de a vedea cerul, de a simţi mângâierea 
soarelui, de a fi revenii la viaţă, însufleţiţi de suverana 
voinţă de a trăi, care, încrezătoare într-un viitor mai bun, 
uită nenorocirea prezentă. 

Impresia produsă asupra lui de acest spectacol a fost de 
asemenea natură încât uită pentru câtva timp ce anume îl 
adusese până acolo... Dacă cei care provoacă războiul fie 
din cabinetele diplomatice, fie de la mesele unui stat major, 
l-ar putea privi, nu pe câmpurile de bătălie, unde 
entuziasmul înfierbântă simţurile, ci lucid, aşa cum este 
judecat în spitale şi cimitire pentru resturile pe care le iasă 
în drumul lui...! Tânărul văzu în imaginaţie globul 
pământesc asemenea unui vapor enorm ce naviga prin 
imensitate. Echipajul său, nişte bieţi oameni, de secole, de 
multe secole se tot exterminau pe punte. Ei nu ştiau nici 
măcar ce se afla sub picioarele lor, în măruntaiele navei. 
Dorinţa fiecărui grup era de a ocupa o cât mai mare 
suprafaţă în bătaia soarelui. Oameni ce treceau drept 
superiori aţâţau aceste mase la exterminare pentru a 
escalada ultima punte şi pentru a pune mâna pe cârmă, 
orientând vasul într-o anumită direcţie. Şi toţi cei care 
nutreau aceste ambiţii de a prelua comanda absolută ştiau 
acelaşi lucru: nimic! Niciunul dintre ei n-ar fi putut spune cu 
certitudine ce exista dincolo de orizontul vizibil, şi nici 
încotro se îndrepta nava. Împotrivirea surdă a 
necunoscutului îi înconjura pe toţi; viaţa navei era fragilă; 
avea nevoie de îngrijire neîntreruptă pentru a se menţine la 
suprafaţă; şi, în ciuda acestei situaţii, echipajul, timp de 
secole, nu a căzut o clipă de acord la o colaborare comună, 
izvorâtă dintr-o judecată sănătoasă. Periodic, o jumătate 
din el se ciocnea cu cealaltă jumătate; se omorau pentru a 


252 


se transforma unii pe alţii în sclavi pe puntea mişcătoare, 
plutitoare peste abis; se luptau până se aruncau unii pe alţii 
peste bord; siajul navei se învolbura peste cadavre. Şi din 
mulţimea aceea cuprinsă de o totală demenţă, se iveau 
sofişti înrăiţi ce declarau că aşa trebuia să arate statul 
perfect, şi că sistemul acesta se impunea tuturor şi pentru 
totdeauna. Era un vis urât să năzuieşti ca echipajul să se 
poarte ca nişte fraţi care au un destin comun şi care văd în 
jurul lor toate capcanele unui mister agresiv... Câtă mizerie 
umană! 


Julio uită de gândurile negre ce-l asaltau, văzând bucuria 
copilărească pe care o trăiau câţiva convalescenţi. Erau 
trăgători musulmani din Algeria şi Maroc. Se aflau la 
Lourdes aşa cum s-ar fi putut afla în orice altă parte, atenţi 
doar la darurile oferite de civili cu o patriotică duioşie. Toţi 
aceştia priveau indiferenți biserica. Singura lor preocupare 
era să ceară ţigări şi dulciuri. 

Văzându-se răsfăţaţi de către poporul sub dominaţia 
căruia se aflau ţările lor, erau mândri, îndrăznind orice, ca 
nişte copii neastâmpăraţi. Simţeau cea mai mare plăcere 
atunci când doamnele le dădeau mâna. Binecuvântat 
război, care le permitea să se apropie şi să atingă aceste 
femei, parfumate şi surâzătoare, aşa cum numai în vise 
apar femeile minunate rezervate doar celor preafericiţi! 
„Madame... Madame”, suspinau, în timp ce pupilele lor de 
cerneală erau năpădite de fierbinţeală. Şi nemulţumiţi 
numai cu mâna, degetele lor tuciurii se aventurau de-a 
lungul braţului, în timp ce doamnele rădeau de această 
adoraţie tulburătoare. Alţii se amestecau prin mulţime 
întinzând mâna tuturor femeilor. „Să dăm mâna”. Şi, după 
ce primeau strângerea de mână, se îndepărtau satisfăcuţi. 

Desnoyers hoinări destul de mult timp în jurul bisericii. La 
adăpostul arborilor se rânduiau cărucioare cu răniţi. Ofiţeri 
şi soldaţi rămâneau ore întregi la umbra albastră, privind 
cum alţi camarazi răniţi se puteau deplasa pe propriile lor 
picioare. 

Grota sfântă, presărată cu sute de lumânări, părea un cer 


253 


înstelat. Multimea de credincioşi, îngenunchiată în faţa 
grotei, îşi îndrepta ochii rugători către pietrele sfinte, în 
timp ce gândul le zbura departe, pe câmpurile de bătălie, 
cu încredere în divinitate care îi întovărăşeşte în orice 
momente grele. Soldaţi cu capetele bandajate şi cu ochii 
plini de lacrimi, cu chipiul într-o mână, se iveau prin 
mulţimea îngenunchiată. 

Urcau şi coborau pe dublul peron al bisericii, femei 
îmbrăcate în alb, ale căror bonete de infirmiere îşi vânturau 
părţile laterale, pălind din depărtare nişte porumbiţe într-un 
zbor agitat. Erau infirmiere, doamne caritabile, ce însoțeau 
paşii răniților. Lui Desnoyers i se părea că o recunoaşte pe 
Marguerite în fiecare dintre ele... Însă deziluzia urma de 
îndată, făcându-l să se îndoiască de reuşita călătoriei sale. 

Nu se afla nici la Lourdes. Nu avea să o mai întâlnească 
niciodată în această Franţă mărită neînchipuit de mult de 
războiul ce transformase fiecare localitate într-un spital. 

Spre seară, cercetările lui nu se soldaseră cu vreun 
rezultat. Funcţionarii cu care se întreținea îl ascultau cu un 
aer distrat: să mai revină. Nu aveau vreme de aşa ceva, 
mai cu seamă că se anunţase sosirea unui nou tren sanitar. 
Marea bătălie din împrejurimile Parisului continua. Pentru 
găzduirea noului transport de mutilaţi trebuia să se 
improvizeze spaţii de cazare. 

Desnoyers reveni în parcurile din apropierea grotei. 
Umbla de colo-colo, pentru a-şi petrece timpul, se gândea 
să se înapoieze la Pau chiar în noaptea aceea; nu avea rost 
să mai rămână la Lourdes. Încotro să-şi, îndrepte 
investigaţiile...? 

Deodată însă simţi un fior în şira spinării; era aceeaşi 
senzaţie nedefinită care îi anunţa prezenţa ei ori de câte ori 
se întâlneau într-o grădină din Paris. Marguerite trebuia să 
apară curând, la fel ca în alte dăţi, fără ca el să ştie exact 
de unde vine; ieşea din pământ sau cobora din nori. 

La aceste amintiri plăcute lasă să-i scape un zâmbet plin 
de amărăciune. Minciuni ale dorinţei! Iluzii...! Întorcând 
capul îşi dădu seama de inutilitatea speranţei sale. În 
spatele lui nu se afla nimeni: era singurul care mergea prin 


254 


mijlocul bulevardului. Pe o bancă din apropiere se odihnea 
un ofiţer cu ochii bandajaţi. Alături de el, în albul diafan al 
îngerilor ocrotitori, se afla o infirmieră. Bietul orb...! 
Desnoyers dorea să-şi continue drumul, dar o mişcare 
rapidă a femeii îmbrăcate în alb, trădându-i dorinţa de a 
rămâne neobservată, care îşi întoarse capul privind 
plantele, îi atrase atenţia. l-a trebuit un timp până să o 
recunoască. Două bucle ieşite de sub bonetă l-au făcut să-i 
ghicească părul ascuns; picioarele, cu încălţăminte şi 
ciorapi albi, au constituit un indiciu sigur pentru 
recunoaşterea siluetei ei ascunsă sub uniforma lipsită de 
cochetărie. Avea faţa palidă şi gravă. Obrazul ei nu mai 
purta fardurile din trecut care îi dădeau o frumuseţe de 
păpuşă. Ochii păreau să reflecte realitatea noilor tipare, 
proiectată pe fondul unui nimb întunecat de oboseală... 
Marguerite! 

S-au privit îndelung, ca hipnotizaţi de surpriză. Dar când 
Desnoyers făcu primul pas, o nelinişte îi cuprinse întreaga 
fiinţă. Nu... nu. Ochii ei, mâinile ei, totul părea să 
protesteze, să oprească înaintarea lui, să-l împietrească în 
locul acela. Teama de a nu-l vedea apropiindu-se o 
determină să pornească ea spre el. li spuse câteva cuvinte 
militarului, care rămase pe bancă, primind o rază de soare 
care se oprise pe bandajul ce-i acoperea faţa şi pe care 
părea că nu o simte. Apoi se ridică, mergând în 
întâmpinarea lui Julio, arătându-i cu un gest că era necesar 
să se îndepărteze puţin, întrucât rănitul ar fi putut să-i 
audă. 

S-a oprit pe o alee laterală. De acolo îi puteau urmări pe 
orbul aflat în grija ei. Câteva clipe au rămas nemişcaţi unul 
în faţa celuilalt. Desnoyers avea multe, foarte multe să-i 
spună, şovăi însă neştiind cum să redea prin cuvinte toată 
frământarea lui, dezmierdările lui. În schimb, din această 
avalanşă de gânduri nedesluşite, ţâşni unui, plin de mânie: 

— Cine-i bărbatul acela...? 

Accentul plin de înverşunare, vocea aspră cu care rostise 
aceste cuvinte o surprinseră, nevenindu-i să creadă că 
proveneau din gura lui. 


255 


Infirmiera îl privi cu ochii ei limpezi, puţin dilataţi, nişte 
ochi care păreau definitiv refractari oricărei tresăriri de 
surpriză sau de teamă. Răspunsul veni la fel de limpede ca 
şi privirea: 

— Este Laurier... Soţul meu. 

Laurier...! Şi privirile lui Julio s-au îndreptat către militar, 
examinându-l neîncrezător până în momentul convingerii, 
Laurier, ofiţerul orb care rămăsese nemişcat pe bancă, 
reprezenta un simbol de durere eroică! Era îmbătrânit, 
avea pielea arsă de soare şi brăzdată de crăpături ce 
porneau ca nişte raze în jurul adânciturilor de pe obrazul 
său. Barba, care-i acoperea acum faţa, dar mai ales părul 
pe la tâmple începuseră să capete reflexe argintii. Trăise 
într-o singură lună cât în douăzeci de ani... Totuşi, părea 
mai tânăr; o tinereţe ce iradia viguroasă din lăuntrul lui, 
trădând urmele unor emoţii puternice care îi dădeau tăria 
de a nu se mai teme de nimic, şi cu mulţumirea neclintită şi 
senină a datoriei împlinite. Privindu-l, era cuprins de 
admiraţie şi de gelozie, în acelaşi timp. Şi, dându-şi seama 
de aversiunea ce i-o inspira acel om lovit de nenorocire, în 
imposibilitate de a vedea ceea ce-l înconjura, se simţi 
ruşinat. Ura sa era o laşitate; însă insistă în ea, ca şi cum în 
interiorul său se Urzise un alt suflet, o a doua personalitate 
care-i provoca spaimă. Ah, privirea Margueritei, când se 
îndepărtase de rănit pentru câteva clipe...! Pe el nu-l privise 
niciodată în acest fel. li cunoştea toate mişcările tandre ale 
pleoapelor; însă ochii care priveau către rănit erau alţii, 
aveau în ei ceva de care el era străin. Şi i se adresă cu furia 
îndrăgostitului ce descoperă o infidelitate. 

— Aşadar, din cauza asta ai fugit fără veste, fără un 
cuvânt...! M-ai părăsit ca să alergi în căutarea lui... Spune: 
pentru ce ai venit? Pentru ce ai venit? 

Ea nu se pierdu în faţa tonului mânios şi a privirilor sale 
duşmănoase. 

— Am venit pentru că aici m-a chemat datoria. 

Şi, ca o mamă plină de tact, care cheamă la ordine un 
copil irascibil, folosind o stratagemă plină de surprize, îi 
explică totul. Primise ştirea despre rănirea lui Laurier chiar 


256 


în momentul în care ea şi mama ei se pregăteau să 
părăsească Parisul. Nu a stat o clipă la îndoială: datoria ei 
era să ajungă cât mai curând alături de acest bărbat. 
Reflectase mult în săptămânile din urmă. Războiul o făcuse 
să mediteze asupra valorii vieţii. Ochii ei se îndreptau spre 
orizonturi noi. Destinul nostru nu se află în plăceri şi în 
satisfacţii egoiste: fiecare trebuie să-şi ia partea lui de 
durere şi de sacrificiu. 

„Dorea să fie de folos patriei, să preia o parte din durerea 
comună, să contribuie şi ea cu ceva alături de celelalte 
femei. Şi, fiind dispusă să dea toate îngrijirile unor 
necunoscuţi, nu era oare firesc să-l prefere pe acest om 
căruia îi pricinuise atâta rău...? În mintea ei mai era încă vie 
clipa în care, la gară, îl văzuse sosind singur în mulţimea 
aceea de bărbaţi ce plecau în întâmpinarea morții 
mângâiaţi de mâini iubitoare. Mila ei deveni şi mai mare din 
momentul în care aflase de nenorocirea lui. Un obuz 
explodase lângă el omorându-i pe cei din jur. Dintre 
nenumăratele răni pe care i le pricinuise, singura gravă era 
cea de pe faţă. Pierduse complet un ochi; pe celălalt, 
medicii îl mențineau acoperit, sperând să-l salveze. De 
acest lucru ea se îndoia; era aproape sigură că Laurier avea 
să rămână orb. 

Spunând toate acestea, vocea Margueritei tremura, de 
parcă ar fi fost gata s-o podidească plânsul: însă lacrimile îi 
secaseră. Plânsul ar fi fost de prisos, la fel ca multe lucruri 
ce aparţineau perioadelor de pace. În numai câteva zile, 
ochii ei văzuseră atâtea. 

— Cât îl iubeşti! exclamă Julio. 

Până atunci, în timpul discuţiei, ea i se adresase cu 
dumneata, de teama de a nu fi auzită - dar şi pentru a-l 
ţine la distanţă ca şi cum ar fi vorbit cu un prieten. Dar 
tristeţea iubitului ei o făcu să renunţe la răceala pe care şi- 
o impusese. 

— Nu. Eu pe tine te iubesc... şi te voi iubi mereu. 

Simplitatea acestor cuvinte şi neaşteptata intimitate i-au 
deşteptat speranţele lui Desnoyers. 

— Şi el? o întrebă el cu îngrijorare. 


257 


Auzindu-i răspunsul, avu impresia că ceva trecuse prin 
faţa soarelui, luându-i pentru o clipă lumina. Era ca un nor 
ce se prăvălea peste pământ şi peste gândurile lui, 
împrăştiind o senzaţie de frig. 

— Da..., şi pe el îl iubesc. 

Spusese aceasta privindu-l ca şi cum i-ar fi cerut iertare, 
cu sinceritatea dureroasă a unui suflet care se luptă cu 
minciuna şi plânge ghicind răul pe care îl cauzează. 

Simţi cum înverşunarea i se năruia asemenea unui munte 
care se crapă dintr-odată. 

— Ah, Marguerite! 

Glasul lui tremurat avea rezonanţe de umilinţă. Oare 
între ei doi, totul se putea sfârşi într-un mod atât de 
simplu? Oare vechile ei jurăminte fuseseră cuvinte goale...? 
Se căutaseră cu atâta ardoare pentru a se identifica, pentru 
a se uni într-o singură fiinţă... şi acum, împietriţi dintr-odată 
de indiferenţă să se ciocnească ca două entităţi dure şi 
ostile care se resping...? Ce însemna această absurditate, 
cum putea să-i spună că pe el îl iubeşte la fel ca înainte, 
dacă în acelaşi timp nutrea şi pentru vechiul soţ aceleaşi 
sentimente? 

Coborându-şi privirea, Marguerite murmură disperată: 

— Tu eşti bărbat, iar eu femeie, şi de aceea oricât aş 
încerca să-ţi explic, tot nu m-ai înţelege. Bărbaţii nu pot 
pricepe anumite taine ale noastre... O femeie m-ar înţelege 
cu siguranţă. 

Desnoyers dorea să-şi cunoască întreaga nefericire în 
toată cruzimea ei. Ea îi putea spune totul fără nicio teamă. 
Era pregătit să suporte orice lovitură... Ce spune oare 
Laurier văzându-se îngrijit şi mângâiat de Marguerite? 

— Nu ştie cine sunt... Mă crede o infirmieră, la fel ca 
toate celelalte, căreia i se face milă văzându-l orb şi singur, 
fără rude care să-i scrie şi să-l viziteze... Au fost momente 
în care m-am îndoit, gândindu-mă dacă el nu ştie cumva 
adevărul. Glasul meu, atingerea mâinilor mele îl făceau la 
început să manifeste o oarecare mirare. l-am spus că sunt o 
belgiancă ce şi-a pierdut familia şi a rămas singură pe 
lume. lar el mi-a povestit, în puţine cuvinte viaţa lui 


258 


anterioară, ca unul care voia să-şi şteargă din minte un 
trecut nenorocit... Niciun cuvânt ofensator la adresa fostei 
lui soţii. Sunt nopţi când bănuiesc că mă cunoaşte, dar 
profită de orbirea lui ca să-şi prelungească simulata 
ignoranță, ceea ce mă chinuie nespus de mult. Doresc ca 
medicii să-i salveze unul dintre ochi şi să-şi recapete 
vederea, dar în acelaşi timp mă tem. Ce va spune când mă 
va recunoaşte...? Dar nu; mai bine să vadă, în rest n-are 
decât să se întâmple orice. Tu nu poţi să înţelegi aceste 
frământări, tu nu ştii cât sufăr eu. 

Tăcu o clipă pentru a se aduna, cumpănind în minte, o 
dată în plus, tulburările din sufletul ei. 

— Of, războiul! continuă ea. Câte schimbări a putut 
produce în viaţa noastră! Acum două luni situaţia mi se 
părea extraordinară, de necrezut... În prezent îmi îngrijesc 
soţul, temându-mă că ar putea să mă descopere şi să se 
îndepărteze de mine, deşi chiar eu doresc să mă 
recunoască şi chiar să mă ierte... Mă aflu lângă el doar deo 
săptămână. Îmi schimb vocea pe cât îmi stă în putinţă, evit 
să folosesc expresii care ar putea să mă demaşte... Dar 
starea asta nu va putea fi prelungită la infinit. Numai în 
romane sunt posibile asemenea situaţii. 

Îndoiala i se furişă din nou în suflet retezându-i curajul. 

— Eu cred - îşi continuă ea gândurile - că m-a cunoscut 
chiar de la început... Tace, mascându-şi cu bună ştiinţă 
convingerea, pentru că mă dispreţuieşte... pentru că 
niciodată nu mă va ierta. Am fost cu el atât de rea...! l-am 
produs atâta necaz...! 

Îşi aminti lungile şi meditativele lui tăceri după unele 
cuvinte imprudente. La două zile după ce trecuse sub 
îngrijirile ei, avusese o atitudine de răzvrătire, refuzând să 
iasă cu ea la plimbare. Dar lipsa vederii îl obligase să 
cedeze, predându-se tăcut şi supus. 

— Să gândească ce doreşte - răbufni ea -, să mă 
dispreţuiască. Eu mă aflu aici, unde m-a chemat datoria. 
Am nevoie de iertarea lui, şi chiar dacă nu mă iartă eu tot 
voi continua să fiu alături de el... Am momente în care 
doresc să nu-şi recapete vederea. In acest fel va avea 


259 


mereu nevoie de mine, iar eu îmi voi putea petrece toată 
viaţa alături de el, sacrificându-mă pentru binele lui. 

— Şi eu? interveni Desnoyers. 

Marguerite îl privi cu ochi miraţi, trezită parcă dintr-un 
vis. Era adevărat: şi celălalt...? Înflăcărată de sacrificiul ei, 
pe care-l considera drept o ispăşire, uitase de omul pe care 
îl avea în faţă. 

— Tu! spuse ea după o îndelungată pauză. Tu trebuie să 
mă părăseşti... Viaţa nu este aşa cum o gândeam noi. Dacă 
nu intervenea războiul, poate ne-am fi realizat visurile; 
acum însă... te rog să fii cu luare-aminte. Eu mă înham, 
pentru tot restul vieţii mele, la o povară foarte grea şi, în 
acelaşi timp, duioasă, căci cu cât mă apasă mai mult, cu 
atât mi se pare mai plăcută. Nu mă voi despărţi niciodată 
de acest om pe care l-am rănit într-atât încât acum e singur 
pe lume şi are nevoie de protecţie ca un copil. De ce să fii şi 
tu părtaş la această soartă? Crezi că e posibilă o iubire cu o 
veşnică infirmieră, care trăieşte alături de un om bun şi orb, 
pe care să-l ofensăm în permanenţă cu pasiunea noastră...? 
Nu. E mai bine să te retragi. Urmează-ţi drumul singur, 
nestânjenit de nimeni. Lasă-mă. Tu poţi întâlni destule 
femei care să te facă mai fericit decât mine. Faci parte din 
categoria acelor bărbaţi destinaţi să întâlnească la fiecare 
pas o nouă fericire. 

Ea continua să-l elogieze. Avea glasul calm; dar, în 
adâncul ei, tremura la gândul acestui adio pe care-l spunea 
bucuriei de care urma să se îndepărteze pentru totdeauna. 
Bărbatul iubit avea să aparţină altora. Îl oferea ea însăşi...! 
Dar nobila tristeţe a sacrificiului îi însenină făptura. În plus, 
renunţarea ei reprezenta ispăşirea unor păcate. 

Julio lăsă ochii în jos, uluit şi învins. Îl înspăimânta 
imaginea viitorului schiţat de Marguerite. Alături de 
infirmieră, el ar fi profitat, împreună cu ea, de neştiinţa 
orbului, pricinuindu-i zilnic amărăciuni cu dragostea lor. Nu! 
Ar fi fost o ticăloşie. Acum îşi amintea ruşinat de răutatea 
cu care, nu de mult, îl privise pe acest om nefericit. şi 
cumsecade. Recunoştea că nu putea să lupte împotriva lui. 
Slab. şi neputincios cum arăta pe acea bancă din parc, el 


260 


era totuşi mai mare şi mai respectabil decât Julio 
Desnoyers, în ciuda faptului că era tânăr şi arătos, 
înfăptuise ceva în viaţa lui şi făcuse ceea ce el nu 
îndrăznise să facă. 

Convingerea că îi era inferior îl făcu să geamă ca un copii 
rămas singur pe drumuri: 

— Ce-o să se întâmple cu mine? 

Marguerite, care socotise că iubirea ei apusese pentru 
totdeauna, că speranţele i se spulberaseră, viitorul fiindu-i 
luminat doar de mulţumirea datoriei îndeplinite, monoton şi 
dureros, murmură stăpânită de acelaşi gând: 

— Şi eu...? Cu mine ce se va întâmplă? 

Dintr-odată Desnoyers păru însufleţit de ideea că 
descoperise soluţia. 

— Ascultă, Marguerite: eu citesc în sufletul tău. Îl iubeşti 
pe acest bărbat, şi bine faci. Imi este superior şi femeile se 
simt atrase de orice superioritate... Eu sunt un laş. Te rog, 
nu protesta; sunt un laş, cu toată tinereţea mea, cu toate 
forţele mele. Cum ai putea să nu fii impresionată de 
comportarea acestui om...? Voi încerca însă să recuperez 
tot ce-am pierdut... Ţara aceasta este a ta, Marguerite: iar 
eu mă voi bate pentru ea. Să nu spui nu... 

Şi, în înflăcărarea neaşteptatului său entuziasm, schiţă 
un tablou plin de eroism. Se va face soldat şi nu peste 
multă vreme va auzi vorbindu-se de el. Işi dorea fie să cadă 
pe câmpul de luptă la prima ciocnire, fie să uimească 
lumea cu faptele sale eroice. Într-un fel sau într-altul, 
oricum, dorea să rezolve ruşinoasa lui situaţie: moartea, 
peste care avea să se aştearnă uitarea, sau gloria. 

— Nu! strigă ea, întrerupându-l îngrozită. Tu, nu. Îmi este 
destul unul... Ar fi îngrozitor! Să fii rănit şi tu, mutilat pentru 
totdeauna, poate mort... Nu, să trăieşti. Prefer să trăieşti 
chiar dacă vei aparţine alteia. Să te ştiu în viaţă, să te văd 
uneori, cu toate că tu mă vei uita, şi vei trece pe lângă 
mine indiferent, ca pe lângă o străină. 

În protestul ei se  răzvrătea dragostea fierbinte, 
nemăsurată, până la sacrificiu, capabilă să îndure cu 
stoicism orice pedeapsă, numai ca fiinţa adorată să 


261 


trăiască. 

Şi pentru ca Julio să nu încerce amăgirea unei false 
speranţe, adăugă: 

— Să trăieşti; tu nu trebuie sa mori. Pentru mine ar fi un 
nou chin... Trăieşte fără mine. Uită-mă. Orice discuţie ar fi 
în zadar; destinul m-a hărăzit pentru totdeauna celuilalt. 

Descurajarea îl cuprinse din nou pe Desnoyers, din clipa 
în care îşi dădu seama că rugăminţile şi protestele sale nu 
avuseseră niciun ecou în sufletul ei. 

— Ah, cât de mult îl iubeşti...! Cât m-ai amăgit! 

Ca un suprem argument, ea îi repetă cele spuse la 
începutul întrevederii lor. Îl iubea pe Julio... dar îl iubea şi 
pe soţul ei. Erau două iubiri diferite şi nu dorea să spună 
care dintre ele ardea mai puternic în sufletul ei. Pe de altă 
parte, nenorocirea o împiedica să aleagă între cele două, şi 
deci era nevoită să o accepte pe cea mai dureroasă, a 
marilor sacrificii. 

— Tu eşti bărbat, şi nu mă vei înţelege niciodată... O 
femeie m-ar înţelege. 

Aruncând o privire în jurul său, Julio avu convingerea că 
acea după amiază suferise efectele unui fenomen ceresc. 
Deşi parcul era încă iluminat de soare, verdele arborilor, 
galbenul pământului, albastrul infinitului, spuma albă a 
râului, totul i se înfăţişa întunecos şi difuz, ca după e ploaie 
de cenuşă. 

— Atunci... totul s-a sfârşit între noi? 

Glasul lui tremurător, rugător, încărcat de lacrimi, o făcu 
să-şi întoarcă faţa pentru a-şi ascunde emoția. 

Şi, în apăsătoarea linişte ce se aşternu, amândoi, ajunşi 
la capătul disperării, au formulat aceeaşi întrebare ca în 
faţa unui oracol: 

— Ce se va întâmpla cu mine? murmură bărbatul. 

lar buzele ei, ca un ecou, să repete: 

— Ce se va întâmpla cu mine? 

Nu mai aveau nimic să-şi spună. Cuvintele grele se 
înălţau între cei doi ca un obstacol ce creştea, împingându-i 
în direcţii opuse. Cui putea să-i mai folosească prelungirea 
acestei întrevederi dureroase...? Şi Marguerite dădu dovadă 


262 


de hotărâre promptă şi energică de care este capabilă orice 
femeie atunci când vrea să pună capăt unei situaţii grele: 

— Adio! 

Faţa ei împrumutase o paliditate cadaverică, pupilele i se 
înceţoşaseră ca sticla unei lanterne a cărei lumină se 
pierde. „Adio!” Trebuia să revină alături de rănitul ei. 

Plecă fără să-l privească. Fără să-şi dea seama, 
Desnoyers o porni în direcţie opusă. Dezmeticindu-se şi 
dorind să se înapoieze, o văzu cum oferea braţul orbului, 
îndepărtându-se fără să întoarcă măcar odată capul. 

Chinuit de ghidul că nu avea să o mai vadă niciodată, 
simţi în gât un nod care-i oprea respiraţia. Nu înţelegea 
cum două fiinţe care, cu zile în urmă, scrutau infinitul 
stăpâni pe soarta lor, se puteau despărţi pentru totdeauna 
cu atâta uşurinţă. 

Rămas singur cu disperarea sa. se acuza pentru 
stângăcia de care dăduse dovadă. Gândurile îl năpădeau 
din toate părţile şi fiecare din ele i se părea un argument 
capabil să o convingă pe Marguerite. Fără îndoială că el nu 
ştiuse să-i vorbească; de aceea considera absolut necesar 
să mai stea o dată de vorbă cu ea... Şi hotărî să rămână la 
Lourdes. 

Petrecu o noapte de tortură în hotel, ascultând 
frământarea râului printre pietre. Insomnia îl cuprinsese în 
ghearele ei feroce, chinuindu-l cumplit. Aprinse lumina în 
repetate rânduri, dar nu putu să citească un rând. Plivea cu 
insistenţă desenele de pe tapetele de hârtie şi gravurile 
pioase din acea încăpere care servise drept adăpost 
pelerinilor bogaţi. Nemişcat şi dus pe gânduri, părea 
asemenea orientalilor cu privirile pierdute, fără gânduri. 
Dar în mintea lui atât de răvăşită persista cu încăpățânare 
o idee; „Să n-o mai văd niciodată... Este oare posibil?” 

Furat de somn câteva clipe, se trezi ca sub impresia unei 
explozii îngrozitoare care îl aruncase în aer. Transpirat de 
atâta zbucium, n-a mai închis ochii până ce în bezna 
încăperii începu să se profileze un pătrat de lumină 
lăptoasă. Zorii începuseră să scalde perdelele ferestrei. 

Mângâierea lor catifelată reuşi, în fine, să-i închidă ochii. 


263 


Trezindu-se, către amiază porni grăbit spre parcurile 
grotei... Ore de aşteptare zadarnică şi plină de emoţii, 
crezând că o recunoaşte pe Marguerite în orice femeie 
îmbrăcată în alb ce se apropia conducând un rănit! 

După un prânz, în timpul căruia felurile de mâncare 
trecură prin faţa lui fără ca el să le atingă, reveni în parc în 
căutarea ei. Recunoscând-o, când tocmai îşi oferea braţul 
ofițerului orb, încercă un sentiment de deznădejde. Părea 
mai înaltă, mai subţire, avea faţa prelungă, cu obrajii 
adânciţi, ochii strălucitori de febră la adăpostul pleoapelor 
crispate de oboseală. Inţelese că şi ea avusese o noapte de 
chin, cu gânduri puţine dar care îi stăruiseră în minte, 
sfâşietor de dureros o noapte, la fel cu a lui din camera 
hotelului. Simţi atunci toată povara insomniei şi a 
nemâncării la care se adăugase întreaga suită de emoţii 
deprimante trăite în ultimele ore. Cât de nefericiţi erau 
amândoi...! 

Ea înainta cu precauţie, privind când într-o parte, când în 
alta, parcă presimţind un pericol. Zărindu-l, se agăţă cât 
putu de mult de braţul orbului, îndreptând către fostul ei 
iubit o privire plină de disperare, implorând îndurare... Vai, 
privirea aceea. 

| se făcu ruşine. Avu impresia că în sufletul lui se contura 
o nouă personalitate: se privi cu un ochi de judecător. Ce 
rost avea aici numitul Julio Desnoyers, bărbat seducător şi 
inutil, decât să chinuie cu prezenţa sa o biată femeie, şi s-o 
abată de la nobila ei renunțare, dintr-un egoism feroce şi 
dorinţe meschine, când toată omenirea se gândea la cu 
totul altceva...? Laşitatea sa îl revoltă. Era ca un hoţ care, 
profitând de somnul victimei, o fiinţă bună şi utilă pe lumea 
asta, dădea târcoale în jurul ei ştiind că nu-l poate vedea şi 
e lipsită de apărare, pentru a-i fura singura fiinţă scumpă 
care, în mod miraculos, revenea la el. Foarte frumos, 
domnule Desnoyers...! Ah, canalie! 

Insultele acestea îl  făcură mândru, nemilos, 
neînduplecat, faţă de cealaltă personalitate demnă de 
dispreţ. 

Intoarse capul, renunțând să întâlnească ochii rugători ai 


264 


Margueritei; îi era teamă de tăcutul ei reproş. Nu îndrăzni 
să-l privească nici pe orb, tuns şi îmbrăcat în uniforma sa, 
pe care o purta cu demnitatea unui erou îmbătrânit în 
slujbă şi încărcat de glorie. Se temea de el ca o mustrare de 
cuget. 

Şi, întorcând spatele, se îndepărtă. Adio, dragoste! Adio, 
fericire...! Mersul îi era acum ferm; în fiinţa lui se 
întâmplase o minune: îşi aflase adevăratul drum. 

La Paris...! O nouă amăgire avea să-i umple imensul gol 
al vieţii sale lipsite de sens. 


265 


V. 
INVAZIA 


Alergând ca să se adăpostească în castelul său, domnul 
Marcel îl întâlni în drum pe primarul din Villeblanche. 
Puternica explozie îl determinase să se îndrepte grăbit 
către baricadă, Aflând de apariţia grupului de ostaşi rămaşi 
în urma trupelor, cuprins de disperare el îşi ridică braţele 
implorându-i. Erau nebuni. Rezistenţa lor însemna 
distrugerea satului. Şi continuă să alerge către ei, pentru a-i 
ruga să renunţe la o asemenea nechibzuinţă. 

Trecu un timp îndelungat fără ca liniştea dimineţii să mai 
fie tulburată. Desnoyers se urcase între timp într-unui din 
turnurile castelului, în cel mai înalt punct, de unde, cu 
binoclul explora câmpia. Nu reuşea să distingă şoseaua; 
vedea doar grupurile de arbori din apropiere. Avea totuşi 
convingerea că la adăpostul perdelelor de copaci exista o 
activitate febrilă: mase de oameni aflate într-o haltă de 
ajustare se pregăteau pentru atac. Neaşteptata rezistenţă a 
fugarilor tulburase înaintarea invadatorilor. Desnoyers se 
gândea la acel pumn de nebuni şi la încăpăţânatul lor şef: 
ce soartă îi fusese hărăzită? 

Scrutând din nou zarea, văzu în apropierea satului podele 
roşii ale chipiurilor agitându-se ca nişte fluturi prin verdele 
unei păşuni. Convinşi de inutilitatea rezistenţei, hotărâseră 
să se retragă. Poate că li se indicase un vad sau o barcă 
uitată cu care puteau traversa Marna, şi de aceea, se 
retrăgeau spre râu. Dintr-o clipă într-alta, germanii aveau 
să intre în Villeblanche. 

Încă o jumătate de oră în cea mai adâncă tăcere. Peste 
fundalul de coline, satul îşi profila masa de acoperişuri, din 


266 


care ţâşnea turla bisericii terminată cu o cruce şi un cocoş 
de fier. Totul părea liniştit ca în cele mai plăcute zile de 
pace. Deodată, din îndepărtata pădure, văzu zvâcnind o 
trâmbă albă şi subţire de aburi însoţită de un zgomot surd. 
Zări şi în văzduh, aceeaşi trâmbă descriind o curbă, însoţită 
de un şuierat. Câteva clipe mai târziu, acoperişul unei case 
plezni ca un craniu, aruncând în toate părţile lemnărie, 
bucăţi de zid, mobile. Întreg interiorul casei se împrăştie 
într-o coloană de fum, de praf şi de ţăndări. 

Invadatorii bombardau Villeblanche înainte de începerea 
atacului ca şi cum se temeau să nu întâlnească pe străzile 
lui o rezistenţă îndărătnică. Au urmat şi alte proiectile. 
Unele, depăşind crestele caselor, explodau între sat şi 
castel. Turnurile proprietăţii lui Desnoyers constituiau 
obiective pentru artilerişti. Se gândea dacă mai era oportun 
sau nu să rămână în periculosul său observator, când 
observă că ceva alb, asemănător unei feţe de masă sau 
unui cearșaf, începu să fluture pe turla bisericii. Localnicii 
înălţaseră acest semn de pace pentru a evita 
bombardamentul. Totuşi au mai căzut câteva proiectile; 
după care din nou s-a aşternut liniştea. 

Domnul Marcel se afla acum în parc, urmărind cum 
portarul îngropa la rădăcina unui arbore armele de 
vânătoare aflate în castel. Duşmanii erau pe punctul de a 
intra în sat, şi el trebuia să-i întâmpine. In acele clipe de 
încordată aşteptare, mustrarea de cuget începu să-l chinuia 
din nou. Ce căuta el aici? De ce rămăsese...? Tenacitatea 
caracterului său împrăştie însă în aceeaşi clipă toate 
îndoielile. Era aici pentru că avea datoria să apere ceea o 
era al său. De altfel, acum era prea târziu ca să se mei 
gândească la asemenea lucruri. 

La un moment dat, i se păru că liniştea dimineţii fusese 
întreruptă de un pârâit asemănător cu acela produs de 
sfâşierea unei pânze tari. 

— Împuşcături, stăpâne, - îi spuse portarul. O rafală. 
Probabil a fost în piaţă. 

Câteva minute mai târziu, văzură sosind o femeie din sat, 
o bătrână cu membrele uscate şi negricioase, care, gâfâind 


267 


din cauza fugii, arunca în jur priviri îngrozite. Fugea, fără să 
ştie unde, din nevoia de a scăpa de pericol, de a se elibera 
de coşmarul scenelor la care fusese martoră. Desnoyers, 
împreună cu portarul au ascultat explicaţiile ei, întrerupte 
de sughiţuri de groază. 

Germanii se aflau în Villeblanche. Mai întâi şi-a făcut 
apariţia un automobil care a străbătut satul, de la un cap la 
altul, în plină viteză. Mitraliera instalată pe el vărsa foc la 
întâmplare asupra caselor încuiate şi a porţilor deschise, 
doborând pe toţi cei care scoseseră capul să vadă ce se 
întâmplă. Bătrâna îşi desfăcu braţele cu un gest de 
groază... Morți... mulţi morţi...; răniţi...; sânge. Au sosit apoi 
alte vehicule blindate care se opriseră în piaţă, iar în urma 
lor, grupuri de călăreţi, batalioane de infanterie, multe 
batalioane, care veneau din toate părţile. Oamenii cu cască 
păreau furioşi: îi învinuiau pe locuitori că deschiseseră focul 
împotriva lor. În piaţă, primarul şi alţi locuitori care ieşiseră 
în întâmpinarea lor fuseseră bruscaţi şi loviți. Nici preotul, 
care deşi era aplecat asupra unor muribunzi, nu a fost 
scutit de brutalitatea lor... Au fost arestaţi toţi. Germanii 
vorbeau chiar de împuşcarea lor. 

Cuvintele bătrânei au fost întrerupte însă de zgomotul 
câtorva automobile cai e se apropiau. 

— Deschide porţile grilajului - ordonă stăpânul către 
portar. 

Cele două porţi ale gardului de fier aveau să rămână 
definitiv deschise. Luase sfârşit dreptul de proprietate. 

În faţa intrării s-a oprit un automobil enorm, plin de praf 
şi de oameni. În spatele lui claxonau alte vehicule, care se 
anunţară printr-un scrâşnet brusc de frâne. Desnoyers văzu 
soldaţi dându-se jos dintr-o săritură, toţi purtând efecte de 
un verde-cenuşiu, iar pe deasupra căştii ascuţite, o 
învelitoare din aceeaşi culoare. Unul dintre ei, care mergea 
în faţă, îi puse revolverul în frunte. 

— Unde sunt franctirorii? întrebă el. 

Era palid, - o paloare de mânie, de răzbunare şi de 
teamă, îi tremura obrazul din cauza triplei emoţii. Cu mult 
calm, domnul Marcel îi dădu explicaţiile cerute, privind la 


268 


cercul negru al ţevii amenințătoare situat la mică distanţă 
de ochii lui. Nu văzuse franctirori. In castel nu erau decât 
portarul împreună cu familia sa şi el, care era stăpânul. 

Ofiţerul privi mai întâi clădirea şi apoi îl examină pe 
Desnoyers cu o vizibilă mirare, ca şi cum aspectul lui 
exterior ar fi fost prea umil ca să fie proprietarul ei. La 
început îl crezuse un simplu angajat, dar imediat, respectul 
pentru ierarhiile sociale îl determină să coboare revolverul. 

În fapt însă nu pentru asta renunţase la gesturi extreme. 
Având nevoie de un ghid, îl folosi pe domnul Marcel, 
obligându-l să meargă înainte, în vreme ce în spatele său 
înaintau grupaţi vreo patruzeci de soldaţi. Avansau pe două 
rânduri, la adăpostul arborilor aflaţi de-o parte şi de alta a 
aleii principale, cu puşca gata de tragere şi cu ochii aţintiţi 
spre ferestrele castelului, ca şi cum se aşteptau să 
primească de acolo o ripostă puternică. Desnoyers mergea 
liniştit prin mijlocul aleii, iar ofiţerul, care la început 
acceptase precauţia oamenilor săi, în momentul trecerii 
podului mobil se duse lângă proprietar. 

Oamenii înarmaţi s-au risipit ele îndată prin încăperi în 
căutarea unor inamici. Introduceau baionetele pe sub paturi 
şi divane. Alţii găureau cuverturile scumpe aflate pe paturi 
şi perdelele. Stăpânul protestă. 

— De ce această distrugere fără rost...? 

încerca o tortură de nesuportat văzând cum pe covoare 
cizmele enorme lăsau urme groase de noroi şi auzind 
izbituri repetate cu patul puştilor şi cu greutatea raniţelor în 
mobilele fragile, din care se rostogoleau diferite obiecte. 
Bietul conac istoric...! 

Ofiţerul îl privi mirat, auzind acest protest pentru lucruri 
atât de neînsemnate. Totuşi ordonă ceva în limba germană, 
şi oamenii lui încetară brutalele lor explorări. Şi ca o 
justificare a acestui respect, adăugă în franţuzeşte: 

— Cred că dvs. veţi avea onoarea de a-l găzdui pe 
generalul corpului nostru de armată. 

Certitudinea că în castel nu existau duşmani ascunşi îl 
făcu mai amabil. Cu toate acestea, îşi manifestă în 
continuare furia lui împotriva franctirorilor. Un grup de 


269 


localnici deschiseseră focul împotriva ulanilor, în timp ce 
aceştia înaintau fără grija după retragerea francezilor. 

Desnoyers socoti că era cazul să protesteze. Nu erau nici 
localnici şi nici franctirori: erau soldaţi francezi. Avusese 
prudenţa să nu pomenească de prezenţa sa pe baricadă, 
afirmând doar că distinsese uniformele dintr-un turn al 
castelului. 

Ofiţerul făcu un gest de agresivitate. 

— Şi dumneata...? Dumneata, care pari un om rezonabil, 
repeţi asemenea prostii? 

Şi pentru a termina cu discuţia, spuse cu aroganță: 

— Purtau uniforme, după cum dumneata te încăpăţânezi 
să afirmi; însă erau franctirori. Guvernul francez a împărţit 
arme şi uniforme ţăranilor pentru a ne asasina. Acelaşi 
lucru s-a petrecut şi în Belgia... Le cunoaştem vicleniile, şi 
vom şti să-i pedepsim. 

Satul urma să fie incendiat. Trebuiau răzbunate cele 
patru cadavre de soldaţi germani ce se aflau întinse la 
marginea  Villeblanche-ului, în apropiere de baricadă. 
Primarul, preotul, localnicii mai importanţi, toţi împuşcaţi. 

Ajunseseră cu controlul la ultimul etaj. Privind afară. 
Desnoyers văzu plutind deasupra arborilor din parcul său o 
ceaţă întunecoasă care făcea să pălească soarele. 
Extremitatea de sus a clopotniţei era singurul obiectiv din 
sui ce se putea distinge de acolo. In jurul cocoşului de fier 
se învălătuceau zdrenţe subţiri, asemănătoare pânzelor de 
păianjen negre ridicate de vânt. Un miros de lemnărie 
veche, arsă ajunse până la castel. 

Germanul întâmpina acest spectacol cu un zâmbet 
diabolic. Apoi, coborând în parc, îi ordonă lui Desnoyers să-l 
urmeze. Libertatea şi demnitatea lui luaseră sfârşit. De 
acum înainte va fi un obiect sub dominaţia acestor oameni, 
care puteau dispune de ei după bunul lor plac. Vai, pentru 
ce rămăsese...! Se supuse, urcându-se într-un automobil, 
alături de ofiţerul care încă mai păstra revolverul în mâna 
dreaptă. Oamenii lui continuau să rămână împânziţi prin 
castel şi prin dependinţele lui pentru a opri fuga vreunui 
duşman imaginar. Portarul şi familia sa păreau să-i spună 


270 


„Adio!” cu ochii. Poate că îl duceau la moarte. 

Dincolo de păduricea castelului se deschidea o lume 
nouă. Drumul scurt până la Villeblanche reprezenta pentru 
ei un salt de milioane de leghe, era mai curând o prăbuşire 
într-o planetă roşie, unde oamenii şi lucrurile aveau patina 
fumului şi strălucirea focului. Satul se arăta sub un 
baldachin întunecat, pătat cu scântei şi cenuşă 
strălucitoare. Clopotnița ardea ca o lumânare enormă de 
ceară; acoperişul bisericii pocnea, făcând să iasă prelungi 
limbi de flăcări. Un miros urât de ars mocnit se răspândea 
până departe. Strălucirea incendiului părea să se reducă şi 
să pălească în faţa luminii nepăsătoare a soarelui. 

Cuprinşi de disperare, femei şi copii fugeau ţipând pe 
câmp. Animalele scăpate din grajduri şi speriate de flăcări 
fugeau într-o goană nebună. Vaca şi calul de corvoadă mai 
păstrau atârnate de gât curmeie de funie rupte în 
smucitura sperieturii. De pe spinările lor mai şiroiau dâre de 
fum cu miros de păr ars. Porcii, oile, găinile alergau şi ele, 
care încotro, printre acestea încurcându-se pisici şi câini. 
Animalele domestice reveneau la existenţa lor sălbatică, 
fugind de omul civilizat. Se auzeau împuşcături şi hohote de 
râs grosolane. Soldaţii, la marginea satului, continuau 
această vânătoare a fugarilor. Puştile lor ţinteau animalele, 
rănind însă şi oameni. 

Ori încotro şi-ar fi îndreptat privirile, Desnoyers vedea 
oameni, sumedenie de oameni. Păreau nişte furnicare 
cenuşii ce se îndreptau în şiruri nesfârşite spre sud, ieşind 
din păduri, umplând drumurile şi traversând câmpiile. 
Verdele vegetației dispărea sub paşii lor; îngrăditurile 
cădeau rupte, praful se înălța în vârtejuri în urma huruitului 
necontenit al tunurilor şi sub trapul cadenţat al miilor de 
cai. De o parte şi de alta a drumului făcură haltă diferite 
batalioane cu întregul echipament, cu vehicule şi cu 
animale de tracţiune. Se odihneau pentru a-şi putea relua 
marşul. El cunoştea această armată. O văzuse la parăzile 
Berlinului, dar aici părea şi ea schimbată ca şi cea pe care o 
văzuse cu o zi în urmă. Mai păstra foarte puţin din 
strălucirea aceea sumbră şi impunătoare, din dârzenia 


271 


mută şi din îngâmfarea ce storcea lacrimi de admiraţie 
cumnaţilor săi. Războiul, cu realităţile sale, ştersese acum 
tot ce avusese teatral acest formidabil organism al morţii. 
Soldaţii erau murdari şi obosiţi. Un iz de trupuri obeze şi 
pline de sudoare, amestecat cu miros de harnaşamente, 
plutea peste regimente. Oamenii aveau înfăţişarea unor 
înfometați. De zile întregi mergeau fără oprire pe urmele 
unui duşman care reuşea întotdeauna să le scape. În 
această înaintare forţată, hrana intendenţei sosea târziu în 
cantonamente. Puteau conta doar pe ce păstrau în raniţe. 
Desnoyers îi trecu în revistă pe aceşti oameni înşiruiţi pe 
marginea drumului, devorând bucăţi de pâine neagră şi 
salam mucegăit. Unii dintre ei, mânaţi de foame, se 
împrăştiaseră pe câmp de unde dezgropau sfecle şi altele, 
ronţăind rădăcinile tari, odată cu firele de pământ ce le 
scârţâiau în dinţi. Un ofiţer portdrapel scutura fructele unor 
arbori folosind drept prăjină steagul regimentului. Gloriosul 
stindard, ce purta drept amintire însemne din 1870, îi 
servea acum la scuturatul cireşelor încă verzi. Unii dintre 
cei trântiţi pe pământ profitau de acele clipe de odihnă 
scoţându-şi picioarele umflate şi transpirate din cizmele 
înalte, care împrăştiau un damf de nesuportat. 

Regimentele de infanterie pe care Desnoyers le văzuse la 
Berlin, strălucitoare în lumina ce se reflecta în metale şi 
curele, husarii luxoşi şi impunători, cuirasierii în uniformă 
albă, asemănători paladinilor Sfântului Graal, artileriştii cu 
pieptul acoperit de ciucuri albi, toţi acei militari care la 
parăzi smulgeau oftaturi admirative Hartrott-ţilor, apăreau 
acum uniformizaţi şi de nerecunoscut din cauza monotoniei 
culorii - toţi într-un verde-muştar, ca nişte şopârle prăfuite, 
care în mersul lor târât caută să se confunde cu solul. 

Mai păstrau însă disciplina de fier. Un singur cuvânt 
aspru al şefilor, un fluierat, şi toţi se adunau, individul 
dispărând în imensitatea masei de automaţi. Pericolul, 
oboseala, certitudinea victoriei crease însă o apropiere între 
soldaţi şi ofiţeri, ştergând astfel diferenţele de caste. 
Comandanții părăseau uneori izolarea în care îi menţinuse 
trufia şi coborau să stea de vorbă cu oamenii pentru a le 


272 


insufla curaj. Încă un efort, şi aveau să-i învăluie pe francezi 
şi englezi, repetând izbânzile de la Sedan, a căror 
aniversare se sărbătorea în acele zile. Urmau să intre în 
Paris; era o chestie de o săptămână. Paris! Magazine mari, 
pline cu bogății, restaurante celebre, femei, şampanie, 
bani... Şi oamenii, mândri de conducătorii lor care 
binevoiau să stea de vorbă cu ei, uitau de oboseală şi de 
foame, recăpătându-şi dragostea de viaţă, la fel ca 
mulțimile de cruciați în faţa zidurilor Ierusalimului. Nach 
Paris! şi vesela deviză circula de la capul până la coada 
coloanelor aflate în marş. „La Paris! La Paris...!” 


Compensau însă lipsa de mâncare cu produsele unui 
pământ cu întinse podgorii. Jefuind casele, rareori găseau 
alimente, însă întotdeauna o pivniţă cu băuturi. Germanul 
de rând, adăpat cu bere, vinul fiind considerat un privilegiu 
al celor bogaţi, desfunda acum butoaiele, lovind cu patul 
puştii, putând să-şi spele şi picioarele în valurile preţiosului 
lichid. Fiecare batalion lăsa în urma lui un cimitir de sticle 
goale. După fiecare haltă, câmpul părea semănat cu sticle. 
Furgoanele regimentelor, neputând să-şi reîmprospăteze 
rezervele de alimente, încărcau vin din toate localităţile. 
Soldatul, lipsit de pâine, primea alcool... Şi darul acesta era 
întotdeauna întovărăşit de cuvintele de îmbărbătare ale 
ofiţerilor. Războiul e război: nicio milă faţă de nişte 
adversari care îşi meritau soarta. Francezii îi împuşcau pe 
prizonieri, iar femeile lor scoteau ochii celor răniţi. Fiecare 
locuinţă era pentru ei o peşteră în care puteau întâlni la 
fiecare pas o capcană. Germanul de rând, nevinovat, dacă 
pătrundea singur într-o locuinţă, mergea la moarte sigură. 
Paturile se prăvăleau în subterane groaznice, dulapurile 
erau doar nişte uşi false; în fiecare colţ se găsea ascuns un 
asasin. De aceea, această naţiune trădătoare, care făcea 
din pământul ei o scenă de melodramă, trebuia pedepsită. 
Funcţionarii municipali, preoţii, profesorii de şcoală îi ajutau 
şi îi camuflau pe franctirori. 

Văzând indiferența cu care aceşti oameni se învârteau în 
jurul satului incendiat, Desnoyers se  îngrozi. Nu-i 


273 


impresiona focul şi nici distrugerile; pentru ei nimic nu mai 
avea valoare, totul li se părea un spectacol obişnuit. Din 
clipa în care păşiseră peste frontierele ţării lor, localităţile 
ruinate şi incendiate de avangărzi, şi localităţile în care abia 
izbucneau primele limbi de foc, provocate de cei care 
treceau în acele momente, marcau etapele înaintării lor pe 
solul belgian şi francez. 

Când automobilul pătrunse în Villeblanche îşi micşoră 
viteza. Ziduri calcinate se prăbuşiseră în stradă, bârne pe 
jumătate  carbonizate împiedicau trecerea, obligând 
vehiculul să vireze printre dărâmăturile fumegânde. Clădiri 
ce aparținuseră unor vechi familii, ardeau ca nişte torţe 
printre locuinţe care încă mai stăteau în picioare, jefuite, cu 
uşile sparte, însă cruţate de pârjol. În dreptunghiurile 
acelea pline de tăciuni, Desnoyers identifica scaune, paturi, 
maşini de cusut, maşini de gătit, întregul mobilier al 
buneistări a oamenilor din câmpie, care mai ardeau sau se 
chirceau în flăcări. | se păru chiar că vede ieşind din 
dărâmături un braţ care prinse să ardă ca o lumânare. Nu, 
nu era posibil... O duhoare de grăsime încinsă se contopea 
cu mirosul de funingine de scânduri şi de moloz. 

Inchise ochii: dorea să nu mai vadă. La un moment dat 
avea senzaţia că visează. Nu era cu putinţă ca asemenea 
orori să se fi petrecut în mai puţin de o oră. Încerca să 
creadă că răutatea omenească nu era capabilă să schimbe 
într-un interval de timp atât de scurt aspectul unei aşezări. 

O oprire bruscă a vehiculului îl făcu să deschidă ochii. De 
data aceasta cadavrele se aflau în mijlocul străzii: erau doi 
bărbaţi şi o femeie. Poate că erau victime ale gloanţelor 
trase de mitraliera instalată în automobilul care traversase 
satul precedând invazia. Ceva mai încolo, cu spatele la 
morţi, ignorându-le parcă prezenţa, mai mulţi soldaţi 
mâncau aşezaţi pe pământ. Glasul poruncitor al şoferului 
care nu putea înainta, îi determină sa împingă cu picioarele 
şi cu patul puştii cadavrele care încă mai erau calde, şi 
lăsau câte o dâră de sânge după fiecare rostogolire. De 
îndată ce spaţiul dintre ei şi zid fu destul de mare, vehiculul 
trecu mai departe... Un trosnet, urmat de o hurducătură. 


274 


Roţile din spate zdrobiseră ceva fragil. 

Desnoyers continuă să rămână nemişcat pe locul lui 
destul de incomod, cu ochii închişi şi încremenit de cele ce 
văzuse. Groaza îl făcu să se gândească la propriul său 
destin. Unde îl ducea acel locotenent...? 

În piaţă primăria ardea, iar din biserică nu mai rămăsese 
decât o găoace de piatră învăluită de limbi de foc. Casele 
unor locuitori mai înstăriți aveau uşile şi ferestrele sparte 
cu lovituri de topor, iar înăuntrul lor zări soldaţi care în 
agitau într-un organizat du-te-vino. Intrau cu mâinile goale 
şi ieşeau, cărând cu ei mobile şi îmbrăcăminte. Alţii, aflaţi la 
etajele superioare, aruncau pe geamuri obiecte, însoţindu- 
le cu glume şi hohote de râs. Trebuiau să opereze şi să iasă 
în grabă, deoarece incendiul se întindea cu rapiditatea şi 
violenţă unei explozii. Mergea în urma unui grup de oameni 
care cărau lăzi şi cilindri, de metal. Cineva aflat în fruntea 
lor însemna clădirile, după care prin spărturile ferestrelor se 
introduceau nişte calupuri şi şuvoaie de lichid, după care se 
producea în mod fulgerător o catastrofă. 

Doi oameni, ce păreau mai curând două grămezi de 
zdrenţe, fuseseră scoşi dintr-o casă în flăcări şi târâţi de 
mai mulţi germani. Pe zdreanţa albastră, tot ce mai 
rămăsese din mantalele lor, zări nişte feţe palide, cu ochii 
bulbucaţi din cauza martiriului. Picioarele li se târau pe 
pământ lăsând să se vadă printre zdrenţele pantalonilor. 
carne sfâşiată. Unul dintre ei încă mai păstra chipiul. 
Sângele îi podidiseră pe toţi, prelingându-se pe trupuri, iar 
în urma lor se târau, ca nişte serpentine albe bandajele. 
Erau răniţi francezi, din ultimele coloane, ce rămăseseră în 
sat sleiţi de putere. Sau poate că aparținuseră grupului 
care,  văzându-şi tăiată retragerea, încercase acea 
rezistenţă nebună. 

Dorind să restabilească adevărul, el îl privi pe ofiţerul pe 
care îl avea alături, dorind să-i vorbească. Acesta însă îl 
opri: 

— Franctirori deghizați care îşi vor primi pedeapsa. 

În acele clipe, baionetele germane se înfipseră adânc în 
trupurile lor. Urmă apoi o lovitură cu patul puştii în capul 


275 


unuia dintre ei... Şi loviturile continuară cu zgomote surde. 

Bătrânul se gândi apoi la propria lui soartă. Unde îl ducea 
oare acest locotenent, oferindu-i mai întâi atâtea scene de 
groază? 

Ajunseră la marginea satului, în locul în care dragonii îşi 
ridicaseră baricada. Căruţele se mai aflau încă acolo, însă 
împinse la marginea drumului. Au coborât din automobil. În 
apropiere se afla un grup de ofiţeri îmbrăcaţi în cenușiu, cu 
casca pe cap, la fel ca toţi ceilalţi. Cel care îl conduse până 
în acest loc rămase nemişcat, cu o mână la cozoroc, 
vorbind unui militar care se afla în faţa grupului la câţiva 
paşi. Il privi pe acest bărbat, care, la rândul lui îi scrută pe 
Desnoyers cu nişte ochi mici, albaştri şi aspri care îi 
sfredelea faţa uscată şi brăzdată de riduri. Şi-a închipuit că 
era generalul. Privirea arogantă şi cercetătoare îl învălui de 
jos în sus. Domnul Marcel presimţea în acele momente că 
viaţa sa depindea de acest examen Dacă i-ar fi trecut un 
gând rău prin minte, un capriciu nemilos al imaginaţiei, ar fi 
fost pierdut. Generalul dădu din umeri, aruncând 
dispreţuitor câteva cuvinte. Se urcă apoi într-un automobil 
împreună cu doi din aghiotanţii săi, şi grupul se împrăştie. 

Greaua cumpănă în care se afla îl făcu pe bătrân să 
suporte cu greu nesfârşitele clipe până ce ofiţerul reveni 
alături de el. 

— Excelenţa Sa este un om minunat - spuse el. Putea să 
vă împuşte, dar v-a iertat. Şi dumneavoastră mai spuneţi că 
suntem nişte sălbateci...! 

Cu inconştienţa dispreţului său, îi spuse că-l adusese 
până acolo, convins fiind că-l va împuşca. Generalul dorea 
să dea o lecţie aspră notabilităţilor din Villeblanche, şi era 
sigur, fără să mai cerceteze, că stăpânul castelului era unul 
dintre aceştia. 

— Datoria de militar, domnule... Aşa o cere războiul. 

Şi, după această scuză formală, reluă elogiile la adresa 
Excelenței Sale. Urma să fie încartiruit în proprietatea 
domnului Marcel, şi de aceea îi cruţase viaţa. Ar fi trebuit 
să-i mulţumească... Dar imediat, obrajii începură să-i 
tremure din nou de mânie. Observase nişte corpuri întinse 


276 


pe marginea drumului. Erau cadavrele celor patru ulani, 
acoperite cu nişte mantale, ele sub care ieşeau tălpile 
enorme ale cizmelor. 

— Un asasinat! exclamă el. O crimă pe care o vor plăti 
vinovatii! 

Indignarea îl făcu să considere moartea celor patru 
soldaţi ca un fapt nemaiauzit de monstruos, ca şi cum în 
război ar fi trebuit să cadă numai duşmanii, viaţa 
compatrioţilor lui rămânând nevătămată. 

De undeva îşi făcu apariţia o grupă de infanterie condusă 
de un ofiţer. Când rândurile lor se desfăşurară. Desnoyers 
zări printre uniformele cenuşii mai mulţi ţărani împinşi cu 
brutalitate. Îmbrăcămintea le era sfâşiată. Unii aveau pe 
mâind şi pe obraz urme de sânge. Il recunoştea pe câte 
unul, în timp ce erau înşiraţi lângă o îngrămăditură, la 
douăzeci de paşi de pichet: primarul, preotul, pădurarul, 
câţiva locuitori bogaţi ale căror case le văzuse arzând. 

— Vor fi împuşcaţi... 

Şi pentru a se convinge de acest lucru, locotenentul îşi 
continuă explicaţiile. 

— Am dorit ca dumneata să fii martor. E bine să se ştie 
acest lucru. Numai aşa veţi putea aprecia cum se cuvine 
bunătatea Excelenței Sale. A 

Niciunul dintre prizonieri nu scotea un cuvânt. Işi sleiseră 
glasurile protestând zadarnic. Toată viaţa li se concentrase 
în ochi, în privirile pe care şi le roteau în jur uimiţi... Era 
oare cu putinţă să fie executaţi, cu atâta sânge rece, fără 
ca protestul lor să fie ascultat, fără să fi se permită să-şi 
arate nevinovăția? 

Certitudinea morţii le imprimase dintr-odată, aproape 
tuturor, o nobilă seninătate. Plânsul nu folosea la nimic. 
Doar un ţăran înstărit, vestit în sat pentru avariţia lui, 
plângea disperat, repetând: 

— Nu vreau să mor... nu vreau să mor. 

Tremurând, cu ochii năpădiţi de lacrimi, Desnoyers se 
retrase în spatele implacabilului său însoțitor. Îi cunoştea 
pe toţi, se războise cu toţi, căindu-se acum de toate vechile 
certuri. Primarul avea pe frunte o pată roşie - urmă a unei 


277 


jupuituri straşnice, iar pe piept îi fâlfâia o zdreanţă tricoloră: 
panglica municipală pe care şi-o pusese spre a primi pe 
invadatori, şi pe care aceştia i-o rupseseră. Preotul îşi ţinea 
drept corpul scund şi bondoc, dolinei să îmbrăţişeze, 
deopotrivă, într-o privire plină de resemnare, victimele, 
călăii, pământul întreg, cerul. Părea şi mai gras acum. 
Cingătoarea neagră, ruptă de violențele soldaţilor, lăsa să i 
se reverse abdomenul, iar sutana să se umfle de vânt. Din 
părul despletit şi argintat se prelingeau picături de sânge, 
stropindu-i gulerul înalt şi alb. 

Văzându-l că înaintează spre locul de execuţie cu pas 
şovăitor din cauza obezității, o izbucnire de râs întrerupse 
deodată tragica linişte. Grupurile de soldaţi fără arme, care 
alergaseră să asiste la supliciu, îl întâmpinară pe bătrân cu 
hohote de râs printre care se desluşeau cuvintele: „La 
moarte cu  preotul...!”  Fanatismul ce  caracterizase 
războaiele religioase vibra acum în bătaia lor de joc. 
Aproape toţi erau catolici sau protestanți fervenţi, însă 
credeau doar în preoţii ţării lor. În afara Germaniei, totul 
merita doar dispreţ, chiar şi religia însăşi. 

Primarul şi preotul şi-au schimbat locurile în rând, 
căutându-se. Şi cu o curtoazie solemnă, îşi ofereau reciproc 
locul. 

— Aici, domnule primar, aici este locul dumneavoastră: în 
fruntea tuturor. 

— Nu, după dumneavoastră, domnule preot. 

Vorbeau pentru ultima oară, însă în clipa aceasta 
supremă o făceau pentru a-şi ceda pasul, dorind fiecare 
dintre ei să se smerească în faţa celuilalt. 

Îşi strânseră mâinile instinctiv, privind drept în faţă 
plutonul de execuţie, care în acel moment îşi cobora puştile 
într-o rigidă linie orizontală. În spatele lor izbucniră din nou 
lamentările. 

— Adio, copiii mei...! Adio, viaţă...! Nu vreau să mor... nu 
vreau să mor...! 

Cei doi bărbaţi au simţit nevoia atunci să spună ceva, 
înscriind pe ultima pagină a vieţii lor o afirmaţie. 

— Trăiască Republica! strigă primarul. 


278 


— Trăiască Franţa! spuse preotul. 

Desnoyers avu impresia că ambii strigaseră acelaşi lucru. 

Două verticale se înălţară deasupra capetelor: braţul 
preotului, descriind în aer un semn, şi în acelaşi timp sabia 
comandantului pichetului fulgerând alb... Un tunet brusc, 
categoric, urmat de mai multe explozii întârziate. 

Văzând gesturile groteşti pe care biata umanitate le 
adoptă în clipa morţii, domnul Marcel fu cuprins de milă. 
Unii s-au prăbuşit ca nişte saci pe jumătate goi; alţii au sărit 
ca nişte mingi; câţiva au făcut un salt acrobatic cu braţele 
în sus, căzând pe spate sau pe brânci ca nişte înotători. 

Şi, din locul în care se afla, văzu în grămada umană 
picioare răsucite de spasmele agoniei... Câţiva soldaţi au 
înaintat spre ei cu aerul vânătorilor care merg să-şi ridice 
vânatul doborât. Dintre membrele ce se agitau dezordonat 
se ridică o coamă de păr alb şi o mână neputincioasă care 
se trudea să repete semnul crucii. Alte câteva Împuşcături 
şi lovituri cu patul puştii în grămada din care se prelingea 
sângele... şi ultimele tresăriri de viaţă au fost potolite 
pentru totdeauna. 

Ofiţerul îşi aprinse o ţigară. 

— La dispoziţia dumneavoastră - i se adresă ţi lui 
Desnoyers cu ironică politeţe. 

S-au urcat în automobil şi traversând Villeblanche, s-au 
înapoiat la castel. Incendiile din ce în ce mai numeroase şi 
cadavrele întinse pe străzi nu l-au mai impresionat pe 
bătrân. Văzuse atâtea! Ce altceva ar mai fi putut să-i, 
stârnească sensibilitatea...? Dorea să iasă cât mai repede 
din sat, spre a regăsi liniştea întinselor câmpii. Dar şi 
aceasta dispăruse, alungată de invadatorii care soseau din 
toate părţile cu cai şi tunuri. In momentele lor de odihnă, 
coloanele distrugeau prin atingerea lor tot ce le înconjura. 
Batalioanele în marş, asemenea unor maşini, invadau 
zgomotoase drumurile, precedate de trompete şi tobe. 
strigând din când în când, pentru a se însufleţi, Nach Paris! 

Castelul fusese şi el sluţit de invadatori. In lipsa 
stăpânului, numărul celor care îl păzeau crescuse 
considerabil Acum, în parc poposea un întreg regiment de 


279 


infanterie. Mii de oameni se agitau la umbra arborilor, 
pregătindu-şi mâncarea în bucătăriile de campanie. 
Rondurile cu flori, plantele exotice, aleile măturate şi 
acoperite cu nisip, totul era stricat, rupt şi vestejit de 
avalanşa de oameni, animale şi vehicule. 

Un comandant care purta pe o mânecă brasarda 
administraţiei militare se erijase în proprietar, dând ordine 
categorice. N-a catadicsit nici măcar o clipă să arunce o 
privire civilului care, alături de locotenent, păşea cu sfiala 
unui prizonier. Grajdurile erau goale. Desnoyers văzu cum 
ultimele vaci, scoase din adăposturi, erau conduse cu 
lovituri de ciomag de văcarii cu cască. Toţi reproducătorii 
de valoare erau tăiaţi în parc ca simple animale de abator. 
În schimb, grajdurile erau pline cu cai slabi, care smulgeau 
cu lăcomie fânul adus din abundență. Nutreţul înmagazinat 
era risipit pe alei, pierzându-se o mare parte din el, mai 
înainte de a fi dat ca hrană animalelor. O adevărată 
herghelie de cai, aparţinând mai multor escadroane, umbla 
în libertate pe pajişti, distrugând cu copitele canalele, 
marginile taluzurilor, pământul neted, rodul unei munci de 
mai multe luni. Lemnele uscate ardeau în parc fără niciun 
rost. Din neglijenţă sau din răutate, cineva dăduse foc unor 
stive întregi de lemne. Arborii, a căror coajă fusese uscată 
din cauza căldurii verii, trosneau cuprinşi de flăcări. 

Clădirea era şi ea ocupată de o mulţime de oameni care 
se supuneau acestui comandant. Ferestrele deschise îi 
permiteau să vadă în interior, unde era o permanentă 
agitaţie. Ajungeau până la el zgomotele unor lovituri care 
parcă se petreceau în coşul pieptului său. Vai, conacul lui 
istoric...! În el avea să fie încartiruit generalul după ce avea 
să termine inspecția pe malul Marnei, unde pontonierii 
pregăteau mai multe locuri de trecere a trupelor. Simţul 
proprietăţii îl determină să vorbească. Se temea ca nu 
cumva să se spargă uşile încuiate de la unele camere; 
intenţiona chiar să meargă după chei pentru a le preda. 
Comisarul nu-l ascultă şi continuă mai departe să nu-l ia în 
seamă. Locotenentul interveni cu amabilitate tăioasă: 

— Nu este necesar; nu vă faceţi griji. 


280 


Şi spunând acestea, se îndepărtă pentru a se alătura 
regimentului său. Însă mai înainte ca Desnoyers să-l fi 
pierdut din vedere, ofiţerul consideră necesar să-i atragă 
atenţia de a nu părăsi castelul; în afara clădirii oricând ar fi 
putut să fie luat drept spion, şi el avusese prilejul să se 
convingă de promptitudinea cu care soldaţii împăratului 
obişnuiau să-şi soluţioneze problemele. 

N-a putut să mai rămână în grădină şi să-şi privească 
locuinţa. Germanii, care erau într-un permanent du-te-vino, 
râdeau de el. Unii dintre ei, aranjaţi în linie dreaptă, se 
îndreptau spre el ca şi cum nu l-ar fi văzut, silindu-l astfel 
să se retragă într-o parte pentru a nu fi aruncat la pământ 
de înaintarea lor mecanică şi nemiloasă. 

În cele din urmă, se adăposti în pavilionul portarului. 
Nevasta acestuia îl privea cu uimire; se prăbuşise pe un 
scaun din bucătărie, descurajat, cu privirea în pământ, 
îmbătrânit şi lipsit de energiile care până nu de mult îi 
însufleţiseră robusta bătrâneţe. 

— Vai, stăpâne...! Bietul stăpân! 

Pentru această femeie simplă, cel mai neauzit dintre 
toate abuzurile invaziei, îl constituia  refugierea 
proprietarului în locuinţa ei. 

— Ce se va întâmplă cu noi! spuse ea oftând. 

Soţul ei era chemat tot mai des de către invadatori. 
Asistenţii Excelenței Sale, instalaţi în subsolurile castelului, 
îl solicitau în permanenţă, deoarece nu reuşeau să se 
descurce în acel labirint. După fiecare dintre aceste 
solicitări se întorcea umilit, cu ochi năpădiţi de lacrimi. Pe 
frunte i se contura o vânătaie provenită cu siguranţă de la o 
lovitură; vesta îi era sfâşiată. Toate acestea presupuneau 
ripostele la slaba lui încercare de rezistenţă în absenţa 
stăpânului, când nemţii începură să jefuiască grajdurile şi 
saloanele. 

Prin nenorocirea abătută asupra sa, milionarul se simţea 
legat acum de nişte oameni pentru care, până atunci, 
manifestase doar indiferenţă. Se simţea nespus de 
îndatorat faţă de acest om credincios, modest şi măcinat de 
boală. Simpatia cu care biata femeie privea castelul ca pe 


281 


un bun al ei îl mişcă nespus de mult. Prezenţa fetei ei îi 
aduse în minte imaginea propriei sale fete, Chichi. Trecuse 
pe lângă ea fără a băga de seamă schimbările prin care 
trecuse, văzând-o la fel ca atunci când, cu paşi mărunţei, o 
însoțea pe doamna Desnoyers în plimbările din parc şi prin 
împrejurimi. Acum era o tânără mlădioasă, înaltă de 
statură, dezvăluindu-şi la paisprezece ani ai ei primele 
graţii feminine. Maică-sa o ţinea ascunsă în pavilion, 
temându-se de soldăţimea ce se revărsa mereu, invadând 
totul, pătrunzând în locurile deschise şi înlăturând fără 
menajamente orice obstacol ce le-ar fi împiedicat trecerea. 

Chinuit de foame, Desnoyers se văzu nevoit să renunţe la 
tăcerea sa plină de disperare. Se ruşina de această nevoie 
omenească, dar emoţiile zilei, moartea văzută atât de 
aproape, pericolul permanent au trezit în el un apetit 
nervos. În plus, se socotea un nenorocit în mijlocul 
bogățiilor sale, incapabil să dispună de ceva în casa lui, 
ceea ce îi mărea şi mai mult nenorocirea. 

— Bietul stăpân! spuse din nou femeia, privindu-l cu 
uimire pe milionar cum devora o bucată de pâine şi un colţ 
de brânză, singurele alimente pe care le mai găsise în 
locuinţa sa. Dar certitudinea că oricât ar mai fi căutat nu 
mai putea găsi altceva stârni apetitul domnului Marcel 
făcându-l în continuare şi mai chinuitor. Adunase o avere 
enormă, pentru ca acum, la sfârşitul vieţii să sufere de 
foame...! Simţind parcă tot ceea ce se petrece în mintea 
lui, femeia se văita, înălţând ochii către cer. Din primele ore 
ale dimineţii viaţa îşi schimbase cursul: totul părea pe dos. 
Ah, războiul...! 

Toată după-amiaza şi până noaptea târziu, proprietarul 
primi ştiri după fiecare vizită făcută de portarul său la 
castel. Camerele fuseseră ocupate de general şi de 
numeroşi ofiţeri. Nicio uşă nu mai rămăsese încuiată; toate 
fuseseră larg deschise cu repetate lovituri de pat de puşcă 
şi de topor. Multe dintre lucruri dispăruseră; portarul nu ştia 
prin ce mijloace, însă dispăruseră, poate desfăcute, poate 
că înşfăcate de cei care intrau şi ieşeau. Comandantul cu 
brasarda mergea din cameră în cameră examinând totul cu 


282 


ochi critic şi dictând în germană unui soldat care scria, în 
timp ce generalul şi întregul stat major aflat în jurul lui se 
găseau în sufragerie. Beau din belşug şi consultau hărţile 
întinse pe duşumea. Portarul fusese nevoit să coboare de 
nenumărate ori în pivnițe în căutarea celor mai bune vinuri. 

Pe înserate, o mişcare de flux cuprinsese acea maree de 
oameni care acoperise câmpurile cât cuprindeai cu ochii. 
Mai multe poduri peste Marna fuseseră terminate şi invazia 
îşi relua înaintarea. Regimentele, lansând strigătul plin de 
entuziasm: „Nach Paris!” îşi continuau marşul. Cei care 
urmau să pornească în ziua următoare se instalau în casele 
ruinate sau rămâneau sub cerul liber. Desnoyers auzi la un 
moment dat cântece. Sub sclipirea primelor stele, soldaţii 
se grupau de parcă erau membrii unei societăţi corale, 
intonând un coral solemn şi plăcut, străbătut de o puternică 
notă religioasă. Peste vârfurile arborilor plutea un nor roşu 
ce devenea tot mai intens, pe măsură ce se lăsa 
întunericul. Era reflexul focului din sat unde încă se mai 
înălţau flăcări. În depărtare, alte ferme şi grupuri de case 
transformate în ruguri spintecau întunericul cu sclipiri 
sângerii. 

Doborât de oboseala de peste zi, bătrânul căzu pe patul 
portarului într-un somn adânc şi abrutizant, fără tresăriri şi 
fără coşmaruri. Se prăbuşea tot mai mult într-o groapă 
întunecoasă şi fără de sfârşit. Trezindu-se, avu impresia că 
dormise doar câteva minute. Soarele colora în portocaliu 
perdeluţele de la fereastră. Prin țesătura lor se conturau 
câteva ramuri ale unui arbore în care păsărele piuind 
zburătăceau printre frunze. Simţea voioşia răcoroaselor zori 
de zi ale verii. Era o dimineaţă frumoasă. Dar ce locuinţă 
era aceea...? Cuprins de mirare, privi patul şi tot ceea ce-l 
înconjura. Deodată, realitatea îi năvăli în mintea plăcut 
impresionată de primele străluciri ale zilei. Din acea 
nebuloasă se ivi scara lungă a memoriei începând cu ultima 
treaptă neagră şi roşie: grămada de emoţii ce reprezentau 
ziua anterioară. Şi el dormise liniştit înconjurat de duşmani, 
supus unei forţe arbitrare care putea să-l distrugă dintr-un 
capriciu! 


283 


Când intră în bucătărie, portarul îi spuse ultimele noutăţi. 
Germanii plecau. Regimentul ce făcuse tabără în parc 
plecase dis-de-dimineaţă, şi după el, alte şi alte. In sat mai 
rămânea un batalion ce ocupa puţinele case rămase întregi, 
precum şi ruinele celor incendiate. Generalul plecase şi el 
împreună cu numerosul său stat major. Rămânea în castel 
doar comandantul unei brigăzi, pe care aghiotanţii îl 
numeau contele, împreună cu mai mulţi ofiţeri. 

După aflarea acestor ştiri, se încumetă să iasă din 
pavilion. Işi văzu grădina distrusă, care mai păstra totuşi 
ceva din splendoarea ei. Arborii îşi purtau parcă nepăsători 
ultrajele suferite pe trunchiurile lor. La rândul lor, păsărele 
îşi scuturau aripile surprinse şi bucuroase în acelaşi timp, 
văzându-se din nou stăpâne pe spaţiul abandonat de 
invazia umană. 

Desnoyers regretă de îndată ce părăsi casa. Cinci 
camioane erau pregătite lângă şanţurile din jurul clădirii, în 
faţa podului castelului. Mai multe grupuri de soldaţi ieşeau 
purtând pe umeri mobile enorme, ca nişte salahori care 
efectuau o mutare. Un obiect voluminos învelit în perdele 
de mătase, care voiau să înlocuiască pânza de ambalaj, era 
împins de patru oameni către unul dintre camioane. 
Proprietarul ghici. Cada: faimoasa albie de aur...! Apoi, cu o 
hotărâre bruscă înlăturând acele gânduri, îşi dădu seama 
că nu simţea nicio durere pentru această pierdere. Ura 
acea piesă arătoasă, socotind-o de prost augur. Din vina ei 
se vedea el aici. Dar vai...! şi celelalte mobile erau 
îngrămădite în camioane... în clipa aceea avu întreaga 
măsură a loviturii primite şi a neputinței de a-i putea 
înfrunta; nu era în stare să vorbească cu acel comandant 
care jefuia liniştit castelul, neţinând seamă de prezenţa 
stăpânului. 

— Hoţilor! Hoţilor! 

Şi intră înapoi în pavilion. 

Toată dimineaţa şi-o petrecu stând cu cotul rezemat de 
masă şi cu maxilarul sprijinit în palmă, ca şi în ziua 
precedentă, lăsând ca orele să se scurgă în voie şi nedorind 
să mai audă surdul rostogolit al vehiculelor care-i cărau 


284 


trofeele averii sale. 

Aproape de prânz, portarul îl anunţă că un ofiţer, sosit cu 
o oră în urmă într-un automobil, dorea să-l vadă. 

leşind din pavilion, el dădu de un căpitan la fel ca ceilalţi, 
cu casca ascuţită şi trasă pe cap, cu uniformă de culoarea 
muştarului, cu cizme din piele roşie, sabie, revolver, binoclu 
şi hartă împăturită într-un toc atârnat de centură. Părea 
tânăr; pe o mânecă se vedea brasarda de stat major. 

— Mă cunoşti...? Nu am vrut să trec pe aici fără ca să te 
văd. 

Rosti toate acestea în spaniolă, şi Desnoyers încercă o 
surpriză mai mare decât toate cele pe care le simţise în 
lungile sale ore de mâhnire care începuseră din dimineaţa 
zilei precedente. 

— Chiar nu mă recunoşti? continuă neamţul, dar tot în 
spaniolă. Sunt Otto... căpitanul Otto von Hartrott. 

Bătrânul alunecă, sau mai bine zis se rostogoli pe scara 
memoriei sale, oprindu-se pe o treaptă mai îndepărtată. Re 
văzu în memorie ferma şi pe cumnaţii săi care se mândreau 
cu cel de al doilea fiu. „li voi pune numele de Bismark”, 
spunea Karl. Apoi, urcând în goană multe trepte pe aceeaşi 
scară a memoriei, se vedea la Berlin în timpul vizitei făcute 
familiei Hartrott. Vorbeau cu mândrie despre Otto, aproape 
tot atât de studios ca şi fratele cel mare, însă îşi canalizase 
talentul către arta războiului. Era locotenent şi îşi continua 
studiile pentru a ajunge la statul major. „Cine ştie dacă nu 
va ajunge un al doilea Mollke?”, spunea tatăl. Şi pe loc, 
neastâmpărata Chichi îl boteză cu o poreclă însuşită de 
întreaga familie. De atunci pentru rudele sale din Paris, 
Otto era cunoscut sub numele Moltkecelul. 

Pe Desnoyers îl uimiră transformările pe care anii le 
înfăptuiseră. Acel căpitan voinic, cu aer obraznic, care 
putea să-l împuşte, fusese micuțul pe care îl văzuse de 
atâtea ori alergând prin fermă, Mo/tkecelul imberb de care 
râdea fata lui... 

În acest timp, militarul îi explica motivele pentru care se 
afla acolo. El făcea parte din altă divizie. Erau multe... 
multe! şi înaintau formând un zid întins şi adânc între 


285 


Verdun şi Paris. Generalul său îi ordonase să menţină 
legătura cu divizia din faţa lor; şi cum se afla în apropierea 
castelului nu pregetase să vină să-l viziteze. Familia nu este 
doar o simplă noţiune. Işi amintea de zilele petrecute la 
Villeblanche, în timp ce familia Hartrott venise să se 
distreze câtva timp cu rudele din Franţa. Ofițerii care 
ocupau clădirea îl reţinură pentru a lua masa în compania 
lor. lar unul dintre ei menţionase întâmplător numele 
stăpânului proprietăţii, lăsând să se înţeleagă că se afla 
prin apropiere, şi că nimeni nu ţinea seama de persoana sa. 
Relatările fuseseră o surpriză pentru căpitanul Von Hartrott. 
Şi după ce făcuse câteva investigaţii îl descoperise, 
regretând faptul că se refugiase în locuinţa portarilor. 

— Dumneata nu trebuie să rămâi aici; dumneata eşti 
unchiul meu - declară el cu mândrie. Ilnapoiază-te în casa 
dumitale, acolo unde-ţi este locul. Camarazilor mei le va 
face mare plăcere să te cunoască; sunt oameni foarte 
distinşi. 

Deplânse suferinţele prin care trecuse bătrânul. Nu ştia 
cu exactitate în ce constau aceste suferinţe, bănuia însă că 
primele clipe ale invaziei fuseseră crunte pentru el. 

— Ce vrei dumneata! repetă el de mai multe ori. Ne 
aflăm în război. 

Însă nu era mai puţin adevărat că simţea o satisfacţie la 
gândul că nu-şi părăsise proprietatea. Invadatorii aveau 
ordin să distrugă cu predilecție bunurile fugarilor. Germania 
dorea ca locuitorii să nu-şi abandoneze gospodăriile, ci să 
rămână pe loc, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic 
extraordinar.  Desnoyers  protestă... Dar invadatorii 
împuşcau oameni nevinovaţi şi le incendiau casele...! 
Nepotul interveni, punând astfel capăt afirmațiilor lui. Pălise 
la faţă de parcă sub epidermă cineva i-ar fi împrăştiat un 
strat de cenuşă; îi străluceau ochii, iar obrajii îi tremurau, la 
fel ca locotenentului care pusese stăpânire pe castel. 

— Dumneata te referi la împuşcarea primarului şi a 
celorlalţi... Camarazii mi-au povestit totul. Pedeapsa dată a 
fost chiar prea uşoară; trebuia să radă întregul sat; până şi 
femeile şi copiii trebuiau ucişi. Să se sfârşească odată cu 


286 


franctirorii. 

Bătrânul îl privi înmărmurit. Mo/tkecelul său era tot atât 
de periculos ca şi ceilalţi... 

Intrerupând convorbirea, căpitanul repetă încă o dată 
veşnica şi monstruoasa scuză. 

— Foarte groaznic, dar ce vreţi...! Ne aflăm în război. 

Cerând apoi veşti referitoare la mama sa, se bucură 
nespus aflând că se stabilise în sud. Se gândea cu 
îngrijorare că ea ar fi putut rămâne la Paris, date fiind 
revoluțiile care avuseseră loc acolo în ultima vreme...! 
Desnoyers rămase nedumerit, lăsând impresia că nu auzise 
bine. Despre ce revoluţii pomenise oare? Dar ofiţerul trecu 
peste aceste afirmaţii, fără alte explicaţii, pentru a povesti 
câte ceva despre rudele sale de la Berlin, noutăţi pe care, 
credea el, Desnoyers era nerăbdător să le afle. 

Se aflau cu toţii într-o situaţie demnă de invidiat. Ilustrul 
său tată devenise preşedinte al unor societăţi cu caracter 
patriotic - vârsta lui înaintată nu-i permitea să meargă la 
război - şi se preocupa, mai ales, de viitoarele întreprinderi 
industriale care urmau să exploateze ţările cucerite. Fratele 
său, învățatul, ţinea conferinţe privind anexarea unor ţări la 
imperiul victorios, tunând şi fulgerând împotriva celor lipsiţi 
de simţul patriotic, care dădeau dovadă de slăbiciune şi se 
arătau nevolnici faţă de interesele lor. Ceilalţi trei fraţi erau 
în rândurile armatei; unul dintre ei fusese decorat în 
Lorena. Cele două surori, deşi manifestau o oarecare 
întristare, generată de absenţa logodnicilor lor, locotenenţi 
de husari, vizitau cu regularitate spitalele şi se rugau lui 
Dumnezeu să o pedepsească pe trădătoarea Anglie. 

Căpitanul von Hartrott îl însoţi pe unchiul său, încetul cu 
încetul, până la castel. Soldaţii cenuşii şi ţepeni, care 
ignoraseră până atunci existenţa domnului Marcel, îl 
urmăreau acum cu interes, întrucât se întreținea amical cu 
un ofiţer al statului major. A dedus atunci că aceşti oameni 
aveau să devină mai umani cu el, renunțând la aerul lor 
neîndurător şi agresiv. 

Intrând în clădire, simţi că i se strânge inima provocându- 
i o adâncă mâhnire. Pretutindeni se căscau goluri 


287 


dureroase, amintindu-i de obiectele ce ocupaseră cu puţin 
înainte acele spaţii. Pete dreptunghiulare, cu un colorit mai 
puternic, conturau pe tapetul de hârtie amplasamentul 
mobilelor şi al tablourilor dispărute. Cu câtă promptitudine 
şi cu câtă dexteritate lucrase acel domn cu brasardă pe 
braţ...! La tristeţea produsă de prădarea grosolană şi 
calculată se adăuga acum indignarea omului gospodar, 
văzând perdele din care fuseseră rupte bucăţi mari, 
covoare pătate, obiecte de porțelan şi de cristal sparte, 
veritabile dovezi ale unui vandalism lipsit de scrupule. 

Ghicind la ceea ce se gândea în acele momente, nepotul 
repetă eterna scuză: 

— Ce vrei...! Aşa-i războiul. 

Însă faţă de Moltkecel n-avea de ce să-şi ascundă 
uimirea. 


— Acesta nu-i război - replică el cu accent plin de 
indignare. Este o expediţie de bandiți... Camarazii tăi sunt 
nişte hoţi. 


Căpitanul Von Hartrott avu brusc o tresărire puternică. Se 
îndepărtă de bătrân, privindu-l fix, în timp ce cu o voce 
scăzută spunea ceva ce părea mai cutând şuierat, din 
cauza mâniei, 

— Fii atent, unchiule! 

Din fericire, se exprimase în spaniolă şi nu puteau să-l 
înţeleagă cei care se aflau în preajma lui. Il avertiza că dacă 
avea să mai facă asemenea aprecieri, se expunea 
pericolului de a primi un glonte drept răspuns. Ofițerii 
împăratului nu suportau insulte. Şi întreaga sa fiinţă lăsa să 
se vadă cu câtă uşurinţă putea să şteargă legăturile de 
rudenie în cazul în care i s-ar fi ordonat executarea 
domnului Marcel. 

Acesta tăcu lăsând capul în jos. Ce putea face...! 
Căpitanul reveni la amabilităţi ca şi cum ar fi uitat cele 
spuse cu câteva clipe mai înainte. Dorea să-l prezinte 
camarazilor. Excelenţa Sa contele Meimburg, general- 
maior, aflând că era rudă cu Hartrott, i-a acordat onoarea 
de a lua masa cu el. 

Invitat în propria-i locuinţă, el fu condus în sufragerie, 


288 


unde se aflau o mulţime de militari îmbrăcaţi într-un 
echipament de culoarea muştarului şi cu cizme înalte. 
instinctiv, îşi roti privirea cu repeziciune, constatând buna 
starea a încăperii. Totul era în ordine, nimic nu fusese 
stricat: pereţii, perdelele şi mobilele erau aşa cum le ştia el. 
Dar când se opri asupra monumentalelor vitrine simţi o 
nouă strângere de inimă. In toate descoperea goluri 
dureroase. Dispăruseră două servicii de argint şi altele de 
porțelan vechi, fără să fi rămas nici cea mai neînsemnată 
urmă. Se văzu obligat să răspundă cu  saluturi 
ceremonioase la prezentările făcute de nepotul său, şi să 
strângă mâna pe care contele i-o întindea cu o dezinvoltură 
aristocratică. Duşmanii îl priveau cu bunăvoință, dar şi cu o 
oarecare admiraţie, ştiind că aveau în faţă un milionar 
provenit dintr-o ţară îndepărtată, unde oamenii se 
îmbogăţesc cu repeziciune. 

Aşezat ca un străin la propria lui masă, el trebui să 
mănânce din farfuriile pe care le întrebuința familia sa, fiind 
servit de nişte oameni cu capul tuns ca în palmă, care 
peste uniformă purtau un şort în dungi. Mâncarea şi vinul 
proveneau din cămările şi din pivnițele sale; tot ce 
împodobea acea încăpere fusese cumpărat de el, arborii 
care îşi întindeau ramurile dincolo de fereastră îi aparţineau 
lui... şi cu toate acestea, avea impresia că se afla pentru 
prima oară în acel loc, îndurând amărăciunea neîncrederii şi 
a uimirii. Chinuit de foame, mâncă, dar bucatele servite şi 
vinul erau parcă din altă planetă. 

Uimit, el continuă să-i cerceteze pe aceşti duşmani care 
ocupau locurile soţiei sale, ale copiilor săi, şi ale familiei 
Lacour... Vorbeau în germană; în schimb, cei care 
cunoşteau franceza, întrebuinţau frecvent această limbă 
pentru a putea fi înţeleşi de invitatul lor. Unii, ştiind doar 
câteva cuvinte, le repetau stâlcit, însoţindu-le cu zâmbete 
amabile. Se observa la toţi o dorinţă de a-i face pe plac 
stăpânului castelului. 

— Veţi lua masa cu barbarii - i se adresă contele 
oferindu-i un scaun alături de el. Nu vă temeţi că aţi putea 
fi mâncat de viu...? 


289 


Germanii întâmpinară cu un râs zgomotos spiritele 
Excelenței Sale. Toţi făceau eforturi mari pentru a 
demonstra, prin cuvintele şi gesturile lor, că barbaria ce le 
era atribuită de duşmani era falsă. 

Domnul Marcel îi privi pe rând. Oboseala războiului, mai 
ales marşul accelerat din ultimele zile, lăsaseră urmi: 
adânci pe feţele lor. Unii erau înalţi, slabi, de o zvelteţe 
colţuroasă; alţii, scurţi şi vânjoşi, cu gâtul scurt şi capul 
afundat între umeri. Aceştia din urmă pierduseră, într-o 
singură lună de campanie, o bună parte din straturile de 
grăsime, ceea ce făcea să le atârne zbârcituri şi cute 
fleşcăite sub barbă şi la fălci. Toţi erau tunşi ca soldaţii în 
termen, în jurul mesei străluceau două rânduri de cranii 
sferice, şi feţe îmbujorate. Urechile ieşeau în evidenţă în 
mod grotesc; încheieturile osoase ale fălcilor accentuau şi 
mai mult procesul de slăbire. Câţiva îşi păstraseră o 
mustață ridicată în sus, după moda împăratului; cei mai 
mulţi erau bărbieriţi sau cu mustăţi scurte în formă de 
periuţă. 

O brățară de aur strălucea la încheietura mâinii contelui, 
pe care o rezema de masă. Era cel mai bătrân dintre toţi şi 
singurul care îşi păstrase părul, de un blond închis şi 
încărunţit, pieptănat cu grijă şi strălucind de pomadă. Deşi 
avea aproape cincizeci de ani, îşi menținea o supleţe 
feminină, întreţinută prin exerciţii dure. Uscat, osos şi 
puternic, căuta să-şi mascheze asprimea de om al 
războiului printr-un fel de neglijenţă controlată şi molatică. 

Ofițerii îi acordau un mare respect. Hartrott îi vorbise 
unchiului său despre el, descriindu-l drept un mare artist, 
muzician şi poet. Împăratul, cu care se cunoscuse încă din 
tinereţe, îi era prieten, înainte de război, ca urmare a unor 
scandaluri legate de viaţa sa particulară, îl îndepărtase de 
la curte: Vociferări ale unor gazetăraşi şi socialişti. Însă 
suveranul îi păstrase în secret o dragoste de vechi coleg de 
şcoală. Îşi aminteau cu toţii de un dans compus de el, 
Capriciile Şeherazadei, ce fusese reprezentat cu mare fast 
la Berlin, în urma recomandării făcute de puternicul său 
prieten. Trăise câţiva ani în Orient. Pe scurt, deşi soldat, era 


290 


un mare domn şi un artist de o sensibilitate deosebită. 

Contele nu putea admite tăcerea lui Desnoyers. Era 
comeseanul lui, şi de aceea era cazul să-l antreneze în 
conversaţie. Când domnul Marcel începu să le explice că 
părăsise Parisul doar de trei zile, cu toţii se arătară 
interesaţi, dorind să afle noutăţi. 

— Aţi fost martorul vreunei răscoale...? Armata a fost 
nevoită să ucidă lume multă? Cum a avut loc asasinatul lui 
Poincare? 

Aceste întrebări i-au fost adresate în acelaşi timp, şi 
domnul Marcel, descumpănit, nu ştiu ce să răspundă. Avea 
senzaţia că picase într-o adunare de nebuni. Sau poate îşi 
băteau joc de el. Răscoale? Asasinarea preşedintelui...? Unii 
îl priveau cu milă, constatând ignoranţa lui; alţii, cu 
neîncredere, considerând că se preface că nu cunoaşte 
nişte evenimente ce se desfăşuraseră lângă el. Nepotul lui 
insistă: 

— Ziarele din Germania vorbesc mult despre toate 
acestea. Poporul Parisului s-a răsculat acum cincisprezece 
zile împotriva guvernului, luând cu asalt palatul Elysee şi 
asasinându-l pe preşedinte. Armata a fost nevoită să 
recurgă la mitraliere pentru a impune ordinea... Toată 
lumea ştie lucrul acesta. 

Desnoyers susţinu în continuare că nu ştia nimic şi nici 
nu văzuse nimic. Şi cum afirmaţiile sale erau primite cu un 
aer de răutăcioasă neîncredere, preferă să tacă. Excelenţa 
Sa, spirit deosebit, care nu dădu crezare la tot ceea ce 
vorbea lumea, interveni pentru a pune lucrurile la punct. 
Problema cu asasinatul s-ar putea să nu fie adevărată: 
ziarele germane puteau, de bună seamă, să exagereze cu 
cea mai bună credinţă. Şi ca să lămurească definitiv 
această problemă, le făcu cunoscut că în urmă cu câteva 
ore Marele Stat Major îi aduse la cunoştinţă retragerea 
guvernului francez la Bordeaux. În ceea ce privea însă 
răscoala populaţiei Parisului şi lupta ei cu trupele era un 
fapt absolut sigur. 

— Domnul, fără îndoială, a fost martor al acestor 
evenimente, însă nu vrea să recunoască. 


291 


Desnoyers se văzu nevoit să-l contrazică pe distinsul 
personaj; însă poziţia lui negativă nu mai fu ascultată. 
Paris! Numele acesta făcu să le strălucească ochii, şi să li 
se stârnească limbuţia. Doreau să se vadă cât mai curând 
în faţa turnului Eiffel, să intre victorioşi în oraş pentru a 
compensa toate lipsurile şi oboselile suferite într-o lună de 
campanie. Erau adoratori ai gloriei militare, şi considerau 
războiul ca ceva indispensabil vieţii, deşi deplângeau 
suferinţele pe care le aducea. Contele lăsă să-i scape un 
suspin de artist sentimental: A 

— Ce mult rău mi-a produs războiul! In iarna asta urma 
să aibă loc la Paris premiera unui balet al meu. 

S-au raliat toţi la marea lui suferinţă: opera lui avea să fie 
impusă însă după victorie, şi francezii aveau să o aplaude. 

— Nu este acelaşi lucru - sublinie contele. Trebuie să o 
spun deschis că iubesc Parisul... Păcat însă că oamenii 
aceştia nu au dorit niciodată să se înţeleagă cu noi...! 

Şi se cufundă în melancolia sa de om neînțeles. 

Pe unul dintre ofiţeri, care vorbea despre bogăţiile 
Parisului cu scăpărări de lăcomie în priviri, Desnoyers îl 
recunoscu imediat după brasarda pe care o purta pe o 
mânecă. Era cel care îi jefuise castelul. Acesta, ca şi cum i- 
ar fi ghicit gândurile, se scuză: 

— Războiul, domnule... 

La fel ca ceilalţi...! Războiul trebuia să fie susţinut cu 
bunurile celor învinşi. Era noua deviză germană, revenirea 
salutară la principiile războiului din timpurile trecute: 
tributuri impuse oraşelor şi, separat, jefuirea caselor. In 
acest fel era slăbită rezistenţa duşmanului şi războiul lua 
sfârşit. Nu trebuia să fie mâhnit de jaful din castelul său. 
Mobilele şi bijuteriile sale aveau să fie vândute în 
Germania. După prăbuşire, el putea să adreseze o 
reclamaţie guvernului francez pentru despăgubiri, acţiune 
ce ar putea fi susţinută şi de rudele sale de la Berlin. 

Desnoyers ascultă înmărmurit sfaturile ce i se dădeau. 
Ce mentalitate aveau aceşti oameni! Erau nebuni sau îşi 
băteau joc de el? 

După terminarea mesei, câţiva s-au ridicat, cerându-şi 


292 


săbiile, pentru a-şi îndeplini obligaţiile de serviciu. Căpitanul 
Von Hartrott le urmă imediat exemplul: trebuia să se 
înapoieze la cartierul generalului său; dedicase destulă 
vreme chestiunilor familiare. Unchiul îl însoţi până la 
automobil. Mo/tkecelul ceru scuze din nou pentru toate 
stricăciunile şi jafurile suferite de castel. 

— Războiul... Trebuie să fim duri pentru a-l sfârşi cât mai 
repede. Adevărata bunătate este cea care nu cunoaşte 
mila; numai dacă este terorizat, duşmanul depune armele 
mai repede, iar omenirea are mai puţin de suferit. 

Domnul Marcel ridică din umeri în faţa acestui sofism. 
Ajunşi la uşa edificiului, căpitanul dădu nişte ordine unui 
soldat, care se înapoie în clipa următoare, aducând o 
bucată de cretă care servea la marcatul semnelor de 
cantonament. Von Hartrott dorea să-l protejeze pe unchiul 
său. Şi începu să schiţeze o inscripţie pe perete, lângă uşă: 
Bitte nicht plündern. Es sind freundliche Leute... 

Apoi o traduse, având în vedere desele întrebări ale 
bătrânului. 

Vrea să zică: „Rugăm a nu se prăda. Locatarii acestei 
case sunt oameni de treabă... prieteni”. 

Ah, nu...! Desnoyers respinse cu vehemenţă o astfel de 
protecţie. El nu dorea această amabilitate. Tăcea pentru că 
nu avea încotro... Însă prieten al invadatorilor ţării sale...! 

Nepotul şterse o parte din inscripţie, lăsând doar 
începutul: Bitte nicht plündern. (Rugăm a nu se prăda). 
Apoi, la intrarea în parc, scrise aceleaşi cuvinte. Considera 
absolut necesară o astfel de avertizare; Excelenţa Sa putea 
să plece, se puteau instala în castel alţi ofiţeri. Von Hartrott 
văzuse multe, şi zâmbetul lui lăsa să se înţeleagă că totul 
era posibil, oricât de cumplită ar fi întâmplarea. Bătrânul 
însă continuă să privească cu dispreţ fraza protectoare 
arborând în faţa avizului un zâmbet trist. Ce puteau să mai 
prădeze? Căraseră tot ce fusese mai bun. 

— Cu bine, unchiule. Ne vom vedea curând la Paris. 

Şi, după ce strânse o mână rece şi lipsită de energie, ce 
trăda un gest de respingere, căpitanul urcă în automobilul 
său. 


293 


Revenind spre casă, văzu la umbra unui grup de arbori o 
masă şi scaune. Excelenţa Sa îşi lua cafeaua în aer liber, 
obligându-l şi pe el să ia loc alături. Împreună cu el mai 
erau trei ofiţeri... Se consumau din abundență băuturi 
provenite din pivniţa sa. Vorbeau între ei nemţeşte, astfel 
încât domnul Marcel rămase timp de o oră, nemişcat, 
dorind să plece cu orice chip, dar negăsind clipa potrivită în 
care să se ridice de pe scaun şi să se facă nevăzut. 

Dincolo de parc se bănuia o intensă mişcare de trupe. Un 
nou corp de armată mărşăluia cu acel bubuit surd de 
maree.  Perdelele arborilor protejau această defilare 
nesfârşită ce se îndrepta spre sud. Deodată însă un 
fenomen inexplicabil tulbură pacea deplină a acelei după- 
amiezi. Din depărtare răzbătu un tunet neîntrerupt, ca şi 
cum prin orizontul albastru s-ar fi prăvălit o furtună 
nevăzută. 

Contele îşi  întrerupse convorbirea în germană, 
adresându-i-se lui Desnoyers, ce părea atras de acel vuiet. 

— Este glasul tunului. A început o bătălie. In curând vom 
intra în horă. 

Gândul de a părăsi încartiruirea, cea mai bună pe care o 
întâlnise în întreaga lui campanie, îl indispuse. 

— Războiul! continuă el. O viaţă glorioasă, dar murdară şi 
abrutizantă. După o lună întreagă, astăzi este prima zi în 
care trăiesc omeneşte. 

Şi, ca şi cum l-ar fi atras traiul bun pe care se vedea 
nevoit să-l părăsească în curând, se ridică şi se îndreptă 
spre castel. Doi germani dintre cei rămaşi porniră spre sat, 
iar Desnoyers se trezi singur în compania celui de-al treilea, 
ocupat cu degustarea admirativă a băuturilor sale. Era 
comandantul batalionului cantonat în Villeblanche. 

— Trist război, domnule! spuse el în franceză. 

Din întregul grup de duşmani, numai acesta îi inspirase 
domnului Marcel o oarecare atracţie. „Cu toate că este 
german, pare să fie om cumsecade”, gândi el privindu-l. In 
timp de pace suferise probabil de obezitate, întrucât acum 
avea o înfăţişare blegită ce trăda un organism care 
pierduse din greutate. Din înfăţişarea lui se desprindea că 


294 


dusese o viaţă liniştită, o fericire burgheză căreia războiul îi 
pusese capăt în mod brutal. 

— Ce viaţă domnule! continuă el. Să-i bată Dumnezeu pe 
cei care au provocat această catastrofă. 

Desnoyers se înduioşă într-o oarecare măsură. Vedea 
Germania pe care şi-o imaginase de nenumărate ori: o 
Germanie liniştită, plăcută, de burghezi puţin cam greoi şi 
obezi, care compensau însă grosolănia înnăscută printr-un 
sentimentalism nevinovat şi poetic. Acest Blumhardt, pe 
care camarazii lui îl numeau Batta/ion-Kommandeur era un 
bun tată de familie. Şi-l închipuia plimbându-se cu soţia şi 
copiii pe sub teii unei pieţe din provincie, unde asculta cu 
religioasă reculegere melodiile unei fanfare militare. ÎI 
vedea apoi la berărie cu prietenii lui, discutând probleme 
de metafizică între două conversații de afaceri. Era omul 
vechii Germanii, un personaj din romanele lui Goethe. Se 
putea însă prea bine ca gloria imperiului să-i fi modificat 
felul de viaţă şi, în loc să mai meargă la berărie, frecventa 
cazinoul ofiţerilor, în timp ce familia se ţinea deoparte, 
izolată de civili, din orgoliu de castă militară; în fond însă el 
era mereu germanul bun, cu obiceiuri patriarhale, gata să 
verse lacrimi în faţa unei scene de familie sau a unui 
fragment de muzică bună. 

Comandantul Blumhardt se gândea la ai săi, care trăiau 
la Kassel. 

— Opt copii, domnule - spuse cu un efort vizibil de a-şi 
stăvili emoția. Cei doi mai mari se pregătesc să devină 
ofiţeri. Cel mai mic va merge la şcoală anul acesta... Atâta 
este! 

Şi spunând aceste ultime cuvinte arătă cu o mână 
înălţimea cizmelor sale. Un râs nervos îl chinui amintindu-şi 
de micuțul lui. Se porni apoi să-şi laude soţia, excelentă 
gospodină, mamă care se sacrifica cu modestie pentru copii 
şi pentru bărbatul ei. Vai, blânda Augusta...! Deşi se 
scurseseră douăzeci de ani de la căsătorie, el o adora ca în 
ziua în care o văzuse pentru prima oară. Păstra într-un 
buzunar al vestonului toate scrisorile pe care i le expediase 
de la începutul campaniei. 


295 


— lată, domnule... Ăştia sunt copiii mei. 

Şi, scoțând de la piept un medalion de argint cu 
ornamente de artă din Munchen, apăsă un buton care-l făcu 
să se deschidă în formă de evantai la fel ca foile unei cărţi, 
prezentând chipurile tuturor membrilor familiei: Frau 
Kommandeur, de o frumuseţe austeră şi rigidă, imitând 
poza şi pieptănătura împărătesei; apoi fiicele, Fraulein 
Kommandeur, îmbrăcate în alb, cu privirea pierdută spre 
cer ca şi cum ar fi cântat o romanţă; în sfârşit, băieţii, în 
uniforme de şcoală militară sau de institute particulare. ŞI 
când te gândeşti că le-ar putea pierde pe aceste fiinţe 
iubite dacă l-ar nimeri doar o singură bucată de fier...! lar 
acum, în plin sezon al plimbărilor pe câmp, el era nevoit să 
trăiască departe de ei...! 

— Nesuferit război! repetă el. Să-i pedepsească 
Dumnezeu pe englezi. 

La rândul lui, îi puse domnului Marcel câteva întrebări 
referitoare la familia sa, ceea ce-l mişcă profund pe 
proprietar. Şi aflând ce puţini urmaşi are, neamţul se 
înduioşă; în faţa entuziasmului cu care bătrânul vorbea 
despre fiica sa, zâmbind, el o omagie pe Fräulein Chichi ca 
pe un drăcuşor plin de graţie; însă când luă cunoştinţă de 
conduita şi de neplăcerile pe care i le produsese fiul, schiţă 
un gest de îndurerare. 

Simpatic comandant...! Era primul om plăcut şi plin de 
umanitate pe care îl întâlnea în infernul invaziei. „Oameni 
cumsecade există pretutindeni” îşi zise el. Dorea să nu 
plece din castel. Căci dacă era hărăzit să rămână în 
continuare germanii, prefera să-l aibă pe el decât pe alţii. 

O ordonanţă îl invită pe domnul Marcel la Excelenţa Sa. 
Trecând prin saloane fără să se uite nici într-o parte nici în 
alta, pentru a evita urmările unei mânii inutile, îl găsi pe 
conte în propriul său dormitor. Uşile fuseseră forţate, 
duşumelele, fără covoare, ferestrele, fără perdele. Numai 
mobilele distruse în primele clipe se mai aflau la locul lor. 
Dormitoarele fuseseră prădate mai metodic, dispărând din 
ele numai ceea ce constituia o utilitate imediată. Datorită 
faptului că generalul, împreună cu toată suita sa, poposise 


296 


aici cu o zi în urmă, fuseseră salvate multe lucruri de la o 
distrugere inutilă. 

Contele îl primi cu politeţea unui mare senior care ştia să 
dea atenţie invitaţilor săi. Nu putea admite ca Herr 
Desnoyers, rudă a unui Von Hartrott - despre care îşi 
reamintea în mod vag că-l văzuse la curte - să locuiască 
într-o cameră a portarilor. Trebuia să-şi ocupe dormitorul, 
acel pat solemn ca un catafalc, cu panaşe şi coloane, care 
avusese onoare să servească cu câteva ore în urmă unui 
general ilustru al imperiului. 

— Eu prefer să dorm aici. Această cameră este mai 
potrivită gusturilor mele. 

intrase în dormitorul doamnei Desnoyers, admirând 
mobila Louis XV, de o autenticitate prețioasă, cu aurăria 
estompată şi cu peisajele tapiţeriilor, sale înnegrite de 
vreme. Se număra printre cele mai bune achiziţii ale 
domnului Marcel. Contele schiţă un zâmbet dispreţuitor de 
cunoscător de artă, amintindu-şi de comandamentul 
intendenţei însărcinat cu prada oficială. „Ce măgar...! Când 
te gândeşti că pe acestea le-a lăsat ca fiind vechi şi 
urâte...” 

Apoi îşi îndreptă privirea către stăpânul castelului. 

— Domnule Desnoyers, cred că nu comit nimic incorect, 
ba dimpotrivă, îmi închipui că sunt în asentimentul 
dumneavoastră, dacă vă declar că aceste mobile le voi lua 
eu. Vor constitui o amintire a cunoştinţei noastre, o dovadă 
a prieteniei noastre care abia acum începe... Dacă ar 
rămâne aici, ar exista pericolul să fie distruse. Războinicii 
nu sunt obligaţi să fie şi artişti. Eu voi păstra aceste lucruri 
preţioase în Germania, şi se înţelege că dumneata le vei 
putea vedea ori de câte ori doreşti. Cu toţii formăm acum 
un tot... Prietenul meu împăratul se va proclama suveran al 
francezilor. 

Desnoyers tăcu. Ce puţea răspunde la acea ironie, la 
privirea cu care marele senior îşi sublinia fiecare cuvânt...? 

— Când războiul va lua sfârşit, vă voi trimite un dar de la 
Berlin - adăugă el pe un ton protector. 

Însă nici de această dată bătrânul nu răspunse. Continua 


297 


să privească urmele de pe pereţi ale diverselor tablouri 
mici. Erau numai ale maeştrilor faimoşi din secolul XVII. 
Comisarul le dispreţuise şi pe acestea ca fiind lipsite de 
importanţă. Un zâmbet uşor îi dezvăluia adevărata lor 
destinaţie. 

Scotocise întreaga cameră, dormitorul alăturat, care 
aparţinea lui Chichi, camera de baie ba chiar şi garderoba 
familiei, în care se aflau nişte rochii ale domnişoarei 
Desnoyers. Mâinile războinicului au zăbovit mult printre 
garniturile din stofe fine, savurând plăcuta lor atingere. 

Contactul acesta îl făcu să se gândească la Paris, la lux, 
la marile case de mode. Rue de la Paix era locul care-l 
atrăgea cel mai mult ori de câte ori vizita oraşul duşman. 

Un amestec puternic de parfumuri ce se degajă din 
capul, din mustăţile şi din întregul lui corp îl izbi de la 
distanţă pe domnul Desnoyers. Diferite flacoane din camera 
de toaletă a doamnelor se aflau pe cămin. 

— Câtă mizerie adună războiul! îi spuse germanul. În 
dimineaţa asta am reuşit să fac şi eu o baie după o 
săptămână de renuntare forţată; până la prânz am de gând 
să mai fac una... Apropo, iubite domn: parfumurile astea 
sunt bune, dar lipsite de fineţe. Când veţi avea plăcerea să 
mă prezentaţi doamnelor, le voi da adresele furnizorilor 
mei... La mine acasă întrebuinţez esențe din Turcia; am 
mulţi, prieteni acolo... La sfârşitul războiului voi trimite un 
pachet familiei. 

Şi, în timp ce vorbea, ochii i se opriră asupra unor 
portrete aflate pe o masă. Contele ghici pe madame 
Desnoyvers, văzând fotografia doamnei Luisa. În faţa 
portretului lui Chichi zâmbi. Foarte drăguță; cel mai mult 
admira la ea aerul hotărât. Trecu apoi cu o privire 
atotcuprinzătoare şi îndelungată peste fotografia lui Julio. 

— Minunat băiat - spuse el. Un cap interesant... de artist. 
La un bal costumat ar obţine un mare succes. Ce figură de 
prinţ persan... O egretă albă pe cap prinsă cu o bijuterie, 
pieptul gol, o tunică neagră cu păuni de aur... 

Şi continuă aşa încă un timp, îmbrăcându-l pe primul 
născut al lui Desnoyers cu toate splendorile unui monarh 


298 


orientai. Bătrânul simţi un început de simpatie pentru omul 
acesta, văzând interesul cu care vorbea despre fiul său. 
„Păcat că alege cu atâta abilitate lucrurile preţioase pe care 
apoi şi le însuşeşte...!” 

La capul patului, peste o carte de rugăciuni uitată de 
soţia sa, văzu un medalion cu un alt portret. Acesta nu 
aparţinea casei. Contele, care îi urmărise privirea, simţi 
nevoia să i-o arate. Mâinile războinicului tremurau... Trufia 
lui dispreţuitoare şi ironică dispăru ca prin farmec. Din 
medalion, un ofiţer de husari al morţii, cu un profil uscat şi 
coroiat de pasăre de pradă, zâmbea de sub chipiul 
împodobit cu un craniu şi două femure. 

— Cel mai bun prieten al meu - spuse el. Este fiinţa pe 
care o iubesc cel mai mult pe lume... Şi când te gândeşti că 
în aceste clipe poate că luptă sau poate e omorăt...! 
Inchipuieşte-ţi că şi eu aş putea muri...! 

Domnul Marcel avea impresia că întrevede un roman din 
trecutul contelui. Husarul acela era fără îndoială un fiu al lui 
natural. Candoarea cu care vorbea nu lăsa loc unei alte 
păreri. Numai un tată împins de duioşie putea vorbi aşa... 
aproape că se molipsise şi el de ea. 

Aici luă sfârşit întrevederea. Războinicul îi întoarse 
spatele, ieşind din dormitor, vrând parcă să-şi ascundă 
emoţiile. Câteva minute mai târziu, de la etajul de jos, se 
auzeau sunetele unui pian magnific cu coadă, pe care 
comisarul nu reuşise să-l ridice din cauza opoziţiei 
generalului. Vocea acestuia depăşea timbrul instrumentului 
cu coarde. Era o voce de bariton puţin cam dogită, însă 
capabilă să imprime un profund sentiment romanţei sale. 
Deşi nu înţelegea cuvintele, bătrânul se simţi mişcat până 
la lacrimi. Se gândea la familia sa, la necazurile şi pericole 
le care-l pândeau la tot pasul, la imposibilitatea de a-i 
revedea pe ai săi. Cuprins de farmecul muzicii, încetul cu 
încetul, cobori la etajul de jos. Ce artist se ascundea în 
acest om atât de mândru şi de zeflemitor! Ce suflet avea...! 
La prima vedere, germanii ăştia înşală prin exteriorul lor 
aspru şi prin disciplina lor, care îi fac să comită, fără 
scrupule, cele mai mari atrocități. Trebuia să trăieşti în 


299 


intimitatea lor ca să-i poţi aprecia aşa cum erau în realitate. 

Când ultimele acorduri se stingeau, el se afla pe podul de 
la intrarea castelului. Un subofițer privea lebedele care 
înotau în apele şanţului. Era un tânăr doctor în drept, care 
îndeplinea funcţia de secretar pe lângă Excelenţa Sa: un 
om al universităţii trimis pe front. 

Intrând în vorbă cu domnul Marcel, el îşi destăinui de la 
început originea. Ordinul de mobilizare îl surprinsese ca 
profesor la un colegiu particular şi în ajunul căsătoriei. 
Toate planurile sale matrimoniale căzuseră. 

— Ce nenorocire, domnule...! Ce dezordine în întreaga 
lume...! Şi, cu toate acestea, am fost destui care am văzut 
catastrofa sosind. In mod fatal trebuia să survină într-o zi 
sau într-alta. Capitalismul, numai blestematul de capitalism 
era vinovat. 

Subofiţerul era socialist. Nu ascundea participarea sa la 
acţiunile partidului, pentru care suportase persecuții şi i se 
puseseră bețe în roate în cariera sa. Apoi, social-democraţia 
a fost acceptată de împărat şi răsfăţată de Junker-i cei mai 
reacţionari. Acum toţi alcătuiesc un tot. Deputaţii partidului 
constituiau în Reichstag grupul cel mai supus guvernului... 
El singur mai păstra din acel trecut o oarecare înflăcărare 
anatemizând capitalismul, vinovat de război. 

Desnoyers se încumetă să discute cu acest duşman, care 
părea să aibă un caracter plăcut şi îngăduitor. 

— Nu cumva răspunzător este militarismul german? Oare 
nu el căutase şi pregătise conflictul, împiedicând cu 
aroganţele lui orice aranjament? 

Socialistul negă categoric. Deputaţii lor susțineau 
războiul, şi aveau cu siguranţă motivele lor. Din 
argumentaţia lui se observa supunerea la disciplină, eterna 
disciplină germanică, oarbă şi devotată, care domnea până 
şi în partidele avansate. În zadar argumenta francezul, 
dând exemple de tot felul, şi reproducând tot ceea ce citise 
de la începutul războiului. Cuvintele lui nu reprezentau 
nimic în faţa durității acestui revoluţionar obişnuit să-i lase 
pe alţii să gândească pentru el. 

— Cine ştie! conchise el. S-ar putea să ne fi înşelat. În 


300 


aceste momente totul este confuz, lipsesc elemente de 
judecată pe baza cărora să se poată forma o opinie exactă. 
Când va lua sfârşit acest conflict, vom avea posibilitatea să- 
i cunoaştem pe adevărații vinovaţi; şi dacă vor fi ai noştri, îi 
vom face răspunzători de faptele lor. 

Desnoyers abia putu să-şi stăpânească râsul, faţă de 
această naivitate. Să aştepţi sfârşitul războiului ca să afli 
cine fusese vinovatul! Şi dacă imperiul avea să fie 
învingător, mai îndrăznea să-i facă pe  guvernanţi 
răspunzători când erau în plină glorie, ei, care se limitaseră 
de fiecare dată la lupte electorale, fără să schiţeze o cât de 
neînsemnată intenţie de revoltă? 

— Indiferent cine ar fi autorul - continuă subofiţerul - 
acest război este un lucru trist. Câţi oameni morţi...! Am 
fost la Charleroi. Acolo, la faţa locului, se poate vedea ce 
înseamnă războiul modern. Vom învinge, vom intra în Paris, 
precum spun; însă vor fi mulţi din rândurile noastre care 
vor cădea înainte de a câştiga ultima victorie. 

Şi pentru a înlătura acel spectru al morţii, idee fixă care îi 
răscolea gândurile, el urmări cu privirea înotul lebedelor, şi, 
aruncându-le bucăţi de pâine, le obliga să-şi schimbe 
alunecarea liniştită şi maiestuoasă pe luciul apei. 

Portarul şi familia sa erau într-un frecvent du-te-vino pe 
pod. Văzându-l pe stăpân în relaţii bune cu invadatorii, 
înlăturaseră teama care îi menţinuse închişi în locuinţa lor. 
Femeii i se părea firesc ca oamenii aceia să-i recunoască 
domnului Marcel autoritatea; proprietarul rămâne 
întotdeauna proprietar. Şi, ca şi cum ar fi primit o parte din 
această autoritate, intra fără teamă în castel, urmată de 
fiica sa, pentru a face ordine în dormitorul patronului. 
Doreau să petreacă noaptea în apropierea lui ca să nu se 
vadă singur printre germani. 

Cele două femei au mutat, din pavilion la ultimul etaj, 
îmbrăcăminte şi saltele. Portarul era ocupat cu încălzirea 
celei de a două băi a Excelenței Sale. Soţia lui, străbătând 
încăperile prădate ale castelului se lamenta gesticulând. 
Câte lucruri scumpe dispăruseră...! Dornică să salveze ceea 
ce mai rămăsese îl căuta pe stăpân pentru a-i atrage 


301 


atenţia, ca şi cum acesta ar fi putut împiedica furtul făcut 
pe ascuns de fiecare. Ordonanţele şi copiştii contelui îşi 
băgau în buzunare tot ceea ce era lesne de ascuns. 
Zâmbind, spuneau că le vor păstra ca amintire. Cu un aer 
misterios, portăreasa s-a apropiat de stăpân destăinuindu-i 
o nouă descoperire. Văzuse cum un comandant, care 
deschisese cu forţa dulapurile cu lenjerie ale doamnei, lua 
lucruri şi dantele fine pe care le împacheta. 

— Asta este, stăpâne - îi şopti pe dată, arătând un 
german care scria în parc, la o masă peste care cădea o 
rază oblică de soare furişată printre ramuri. 

Domnul Marcel îl recunoscu cu surprindere. Până şi 
comandantul Blumharat...! Însă scuză imediat fapta lui. 
Găsea firesc să ia ceva din casa lui, atâta vreme cât 
comisarul dăduse exemplu. Afară de asta, el nu ţinuse 
seamă de calitatea obiectelor pe care şi le însuşea. Nu erau 
pentru el: dorea să facă bucurie soţiei, şi fetiţelor... Un 
adevărat tată de familie. Se afla la masa aceea cu condeiul 
în mână de mai bine de o oră, scriind fără încetare, şi 
întreţinându-se, pe rând, cu Augusta sa, şi cu întreaga 
familie care locuia la Kassel. Bine cel puţin că lucrurile sale 
erau cărate de acest om de treabă, şi nu de alţi ofiţeri 
mândri, cu glas impunător, rigizi şi obraznici. 

Îl observă în repetate rânduri ridicând capul când trecea 
Georgette, fiica portarului, urmărind-o cu privirea. 
Sărmanul tată...! Fără îndoială că, văzând-o pe fată, îşi 
aducea aminte de cele două domnişoare ale sale care 
trăiau în Germania cu gândul la primejdiile războiului. 
Asemenea germanului se gândea şi el la Chichi, temându- 
se că nu o va mai putea vedea. În cursul unuia din 
drumurile ei de la castel la pavilion, fata fu chemată de 
german. Rămasă în picioare în faţa mesei lui, timidă, ca şi 
cum ar fi presimţit un pericol, - făcea eforturi să 
zâmbească, în acest timp, Blumharat îi vorbea mângâindu-i 
obrajii cu mâinile sale de luptător, mari şi puternice. Scena 
îl mişcă pe Desnoyers. Amintirea unei vieţi paşnice şi 
cumpătate îi venea în minte printre ororile războiului. 
Hotări! lucru, duşmanul acesta se dovedise un om 


302 


cumsecade. 

De aceea zâmbi cu amabilitate când comandantul, 
părăsind masa, se îndreptă spre el. Predase scrisoarea şi un 
pachet voluminos unui soldat pentru a le duce în sat, unde 
se afla curierul batalionului. 

— Este pentru familia mea - explică el. Ori de câte ori am 
o zi de odihnă, trimit o scrisoare. Am o stimă atât de mare 
pentru tot ce este al dumneavoastră, încât îmi permit să 
trimit acasă câteva mici amintiri. 

Desnoyers era cu răspunsul pe buze. Mici, nu...! Şi cu un 
gest de indiferenţă lăsă să înţeleagă că era de acord cu 
darurile făcute pe seama lui. Comandantul continuă să-i 
vorbească despre blânda Augusta şi despre copiii lui, în 
timp ce la orizontul calm al înserării tuna furtuna invizibilă. 
Canonada era din ce în ce mai intensă. 

— Bătălia - spuse Blumharat. Mereu bătălia...! Cu 
siguranţă că este ultima şi o vom câştiga. In mai puţin de o 
săptămână vom intra în Paris... Dar câţi nu vor mai ajunge 
să-l vadă! Câte vieţi pierdute...! Este posibil ca mâine să nu 
mai fim aici. Toate rezervele vor trebui să atace pentru a 
străpunge orice rezistenţă... Numai de n-aş cădea şi eu...! 

Gândul că ar putea muri a doua zi făcu să i se contracte 
obrazul cu un gest de ciudă. O cută verticală îi separa 
sprâncenele. Il privea pe Desnoyers cu ferocitate, făcându-l 
parcă răspunzător de moartea sa şi de nenorocirea familiei 
sale. Timp de câteva minute, domnul Marcel aproape că nu- 
| mai recunoscu pe Blumharat, pe omul blând şi familiar 
care fusese până nu de mult, gândindu-se ce miraculoase 
transformări poate produce războiul în firea oamenilor. 

Când amurgul cuprinse tot mai mult zarea, un subofițer - 
acel al social-democraţiei - sosi gâfâind, pentru a raporta 
ceva comandantului. Desnoyers nu-l înţelegea întrucât 
vorbeau nemţeşte, însă urmărind indicaţiile schiţate cu 
mâna de către militar, văzu la intrarea în castel, dincolo de 
grilaj, un grup de ţărani şi câţiva soldaţi cu puşti. 
Blumharat, după un moment de gândire, o porni spre grup, 
urmat de domnul Marcel. 

Ajunşi la locul indicat, descoperi un băiat din sat între doi 


303 


germani care aveau baionetele îndreptate spre pieptul lui. 
Era palid, de o paliditate de ceară. Cămaşa lui murdară de 
funingine şi sfâşiată într-un mod dramatic trăda încercarea 
de a se opune. La una dintre tâmple avea o julitură din care 
se prelingea sânge. Ceva mai în urmă, o femeie, «cu părul 
răvăşit, înconjurată de patru fetiţe şi un băieţaş,» aveau 
aceeaşi înfăţişare murdară, ca şi cum ar fi ieşit dintr-un 
depozit de cărbune. 

Femeia vorbea ridicându-şi braţele şi scoțând din când în 
când gemete, care-i întrerupeau povestirea, adresându-se 
în zadar soldaţilor incapabili s-o înţeleagă. Subofiţerul, care 
comanda escorta, discuta în germană cu comandantul, în 
acest timp femeia i se adresa lui  Desnoyers. 
Recunoscându-l pe proprietarul castelului, ea se însenină 
de îndată ca şi cum acestuia i-ar fi stat în putinţă să o 
salveze. 

Flăcăiandrul era fiul ei. Se refugiaseră cu o zi în urmă în 
pivniţa casei lor incendiate. Scăpaţi de la o moarte prin 
asfixie, foamea îi îndemnase să iasă. Văzându-l pe fiul ei. 
germanii îl bătură, şi, aşa cum procedaseră cu toţi băieţii, 
urma să-l împuşte. Atribuindu-i tânărului vârsta de douăzeci 
de ani, considerau că trebuia să fie soldat, dar pentru că nu 
fusese încorporat în armata franceză, socoteau că trebuia 
împuşcat. 

— Nu-i adevărat - strigă femeia. Nu are mai mult de 
optsprezece... Nici optsprezece... mai puţin chiar; are 
şaptesprezece. 

Strigând toate acestea, ea întorcea mereu capul spre alte 
femei care veneau în urmă, cerându-le mărturie. Erau 
femei amărâte şi la fel de murdare, cu feţele înnegrite şi 
rochiile rupte, mirosind a incendiu, a mizerie şi a hoit. Toate 
întăreau spusele ei, alăturându-i-se cu ţipetele lor. Unele, 
exagerând, atribuiau băiatului şaisprezece, cincisprezece 
ani. Şi la acest cor feminin se alăturau scâncetele celor mici 
care priveau spre fratele lor cu ochii măriţi de frică. 

Şi, în timp ce comandantul îl examina pe prizonier, îl 
asculta în mod automat şi pe subofițer. Un funcţionar al 
primăriei, zăpăcindu-se, declarase că avea douăzeci de ani, 


304 


fără să-i treacă prin minte că afirmaţia lui putea să cauzeze 
moartea băiatului. 

— Minciună! repeta mama, intuind ceea ce spunea. Acest 
om se înşală... Fiul meu fiind voinic, pare mai în vârstă, însă 
nu are douăzeci de ani... Domnul, care îl cunoaşte, vă 
poate spune. Nu este adevărat, domnule Desnoyers? 

Văzând că în disperarea ei de mamă face apel la ajutorul 
lui, domnul Marcel găsi de cuviinţă că trebuia să intervină, 
şi i se adresă comandantului. Îl cunoştea bine pe acest 
băiat - nu-şi amintea să-l fi văzut vreodată -. şi era în 
măsură să afirme că n-avea douăzeci de ani. 

— Dar chiar dacă i-ar avea - adăugă el - acest fapt ar 
putea fi considerat un delict pentru care să fie împuşcat? 

Blumhardt nu-i dădu niciun răspuns; îşi reluase funcţiile 
sale de comandant şi din acea clipă ignoră existenţa 
domnului Marcel. Ar fi vrut să spună ceva, să dea un ordin, 
însă şovăi. Consideră mai potrivit să-l consulte pe Excelenţa 
Sa. Şi se îndreptă către castel, iar Desnoyers i se alătură. 

— Domnule comandant, aşa ceva este cu neputinţă - îi 
spuse el. Este lipsit de sens. Să împuşti un om numai dintr- 
o simplă bănuială că ar putea avea douăzeci de ani...! 

Comandantul însă tăcea, continuându-şi drumul. Pe pod li 
întâmpină sunetele pianului. Lucrul acesta i se păru lui 
Desnoyers de bun augur. Artistul acela care îl emoţionase 
cu vocea lui caldă trebuia să spună cuvântul salvator. 

Intrând în salon, aproape că nu-l recunoscu pe Excelenţa 
Sa. In faţa pianului se afla un bărbat îmbrăcat într-un halat 
japonez, un kimono feminin da culoare trandafirie cu păsări 
galbene, ce făcea parte din garderoba fetei lui, Chichi. Într- 
o altă împrejurare, ar fi izbucnit în hohote de râs, văzându-l 
pe acest războinic uscat, osos, cu privire nemiloasă şi nişte 
mâini vânjoase, ieşite prin mânecile largi ce lăsau să se 
vadă la încheietura unei mâini o strălucitoare brățară de 
aur. Făcuse baie şi, dorind să savureze cât mai îndelung 
atingerea materialului  mătăsos al tunicii feminine, 
asemănătoare îmbrăcăminţii sale orientale de la Berlin, 
amâna cât mai mult timpul când avea să îmbrace uniforma. 
Blumhardt nu se arăta deloc surprins văzându-l pe 


305 


generalul său într-o astfel de ţinută. Luând poziţia de 
drepţi, el îi raportă în limba lui, în timp ce contele, 
ascultându-l cu aer plictisit, îşi plimba degetele pe clapele 
pianului. 

Golul unei ferestre apropiate lăsa amurgul să pătrundă în 
cameră, învăluind pianul şi pe interpret într-un nimb de aur. 
În încăpere dăinuia poezia asfinţitului, cu foşnet de frunze, 
cu piuit de pasăre ce piere, cu zumzet de gâze, care lăsând 
în urma lor scântei sub ultimele raze ale soarelui. Văzându- 
şi reveria întreruptă de această vizită inoportună, Excelenţa 
Sa opri expunerea comandantului cu un gest hotărât însoţit 
de un singur cuvânt... unul singur. N-a spus mai mult. Trase 
de două ori din ţigara turcească ce pârlea uşor lemnul 
pianului, apoi îşi lăsă mâinile molatice să cadă din nou pe 
clapele de fildeş, reluându-şi jocul tandru şi estompat 
inspirat de crepuscul. 

— Mulţumesc, Excelenţă - spuse bătrânul, bănuind 
răspunsul lui mărinimos. 

Comandantul se făcu nevăzut. Nu-l întâlni nici în afara 
casei. Un soldat călare trecea în trap domol pe lângă grilaj, 
aşteptând ordinul. Din locul în care se afla văzu cum 
escorta respingea cu patul puştii grupul gălăgios compus 
din femei şi copii. Intrarea rămăsese liberă. Fără îndoială că 
după iertarea generalului se îndreptau cu toţii spre sat... Se 
afla pe la mijlocul aleii, când un urlet pornit din multe 
piepturi, un țipăt înfiorător răzbătu până la el. Un trosnet 
sinistru a cărui semnificaţie o cunoştea din ziua precedentă 
spintecă aerul. Împuşcături...! Desluşi de cealaltă parte a 
grilajului o învălmăşeală de indivizi; unii răsucindu-se, 
susținuți de braţe puternice, alţii, fugind înspăimântați. La 
un moment dat, o femeie îngrozită, cu mâinile pe cap, 
ţipând şi văitându-se, veni în goană spre el. Era soţia 
portarului care se alăturase cu puţin în urmă grupului de 
femei. 

— Nu vă duceţi acolo, stăpâne! - strigă ea, oprindu-l. L- 
au omorât... l-au împuşcat... 

Domnul Marcel rămase consternat. Să-l împuşte...! Se 
îndreptă grăbit spre castei şi fără să ştie de ce, intră în 


306 


salon. Excelenţa sa se afla încă în faţa pianului. Cânta cu 
glas stins şi, furat de poezia amintirilor sale, i se umeziseră 
ochii. Bătrânul însă nu mai avea vreme să-l asculte. 

— Excelenţă, l-au împuşcat... L-au omorât, în ciuda 
ordinului dat! 

Zâmbetul comandantului îl făcu numaidecât să înţeleagă 
că se înşelase. 


— lubite domn, ne aflăm în război - îi spuse el 
întrerupându-şi improvizaţiile. Războiul, cu crudele lui 
necesităţi... Intotdeauna este prudent să suprimi pe 


duşmanul de mâine. 

Şi cu aer pedant, ca şi cum ar fi ţinut o lecţie, îi vorbi 
despre orientali, ca despre nişte mari maeştri în arta de a 
trăi. Dintre acei iluştri maeştri se detaşa un anume sultan 
din timpul imperiului turc, care ştrangula cu propriile sale 
mâini pe copiii adversarului. 

— Duşmanii noştri nu vin pe lume călare cu lancia în 
mână - spuse eroul. Ei se nasc copii, la fel ca noi toţi, şi 
este bine să fie suprimaţi înainte de a deveni maturi. 

Desnoyers îl privea fără să-l asculte. Intreaga sa fiinţă era 
frământată doar de o singură idee. Omul acesta pe care el 
îl crezuse sentimental cumsecade, care se înduioşa 
cântând, dăduse cu răceală, între două arpegii, un ordin de 
execuţie...! 

Contele făcu un gest de nerăbdare. Aşadar, trebuia să se 
retragă, dar mai înainte de a părăsi încăperea îl sfătui ca pe 
viitor să fie discret şi să nu se mai amestece în probleme de 
serviciu. Spunând toate acestea, se întoarse cu spatele şi, 
aşezându-se în faţa pianului, începu să-şi plimbe din nou 
degetele pe clapele lui, cuprins de melancolia armoniilor 
sale. 

Din acel moment, timp de patru zile, domnul Marcel, 
avea să trăiască o viaţă absurdă, plină de evenimentele 
rele mai extraordinare. Era o perioadă cu semnificaţii 
deosebite în istoria vieţii lui, o paranteză mare de uluire, 
întreruptă de viziuni îngrozitoare. 

Şi pentru că nu mai dorea să dea ochii cu acei oameni, 
fugi din propriul lui dormitor, şi se stabili la ultimul etaj, 


307 


într-o cameră de serviciu, alături de cea pe care o ocupa 
familia portarului. La căderea serii, toate insistenţele bunei 
femei de a-i oferi ceva de mâncare rămaseră fără niciun 
rezultat; nu-i era foame. Întins pe pat, preferă întunericul şi 
tovărăşia gândurilor sale. Când avea să se sfârşească oare 
acest chin...! 

Îi veni în minte călătoria făcută la Londra cu ani în urmă. 
Revedea cu ochiul amintirii British Museum şi unele 
basoreliefuri asiriene care îl umpluseră de groază, ca nişte 
resturi ale unei umanităţi bestiale. Războinicii incendiau 
aşezările, prizonierii erau decapitaţi cu nemiluita, populaţia 
paşnică a satelor se târa cu lanţuri de gât, în şiruri 
nesfârşite de sclavi. Niciodată până atunci nu avusese o 
mai mare consideraţie faţă de civilizaţia prezentă. Mai 
izbucneau şi acum din când în când, războaie; însă ele erau 
îmblânzite de progresul omenirii. Viaţa prizonierilor 
constituia un lucru sfânt, deţinuţii se bucurau de respect, 
exista un corp de legi internaţionale care reglementau în ce 
mod puteau fi exterminați oamenii şi cum trebuiau să lupte 
naţiunile, pentru ca daunele produse să fie cât mai 
reduse... Acum însă trăia realitatea războiului. Totul se 
petrecea ca în urmă cu o mie de ani! Oamenii cu căşti 
procedau întocmai ca acei satrapi parfumaţi şi feroci cu 
mitră albastră şi barbă cârlionţată. Adversarul era ucis chiar 
dacă nu era înarmat; prizonierul murea lovit cu patul puștii; 
populaţia civilă lua drumul Germaniei în coloane nesfârşite, 
asemenea captivilor din alte secole. Atunci la ce bun aşa- 
zisul progres? Unde era civilizaţia? 

Lumina palidă a unei lumânări care îi cădea pe faţă îi 
determină să deschidă ochii. Femeia portarului urcase din 
nou pentru a-l întreba dacă avea nevoie de ceva. 

— Ce noapte...! îi auziţi cum ţipă şi cântă. Sticlele cu 
băuturi...! Sunt în sufragerie. E mai bine să nu-i vedeţi... 
Acum se distrează spărgând mobilele. Până şi contele este 
beat; la fel şi comandantul care stătea de vorbă cu 
dumneavoastră, şi ca el, toţi ceilalţi. Unii dintre ei dansează 
pe jumătate goi. 

Ar fi vrut să treacă sub tăcere anumite amănunte, însă 


308 


limbuţia femeiască nu putu evita subiectele acestea 
discrete. Câţiva ofiţeri tineri se mascaseră cu pălării şi 
rochii ale doamnelor şi dansau scoțând ţipete şi imitând 
mersul legănat al femeilor. Unul dintre ei apăru îmbrăcat 
doar cu un combinezon al domnişoarei Chichi, şi stârni un 
urlet de entuziasm. Mulţi simțeau o plăcere bolnăvicioasă 
făcându-şi necesitățile pe covoare sau în sertarele 
mobilelor,  întrebuinţând în loc de hârtie igienică, 
pânzeturile fine pe care le găseau la îndemână. 

Stăpânul îi făcu semn să tacă. De ce trebuia să-i spună 
toate acestea...? 

— Şi pe noi ne obligă să-i servim...! continuă femeia 
oftând. Au înnebunit; parcă nu sunt oameni. Soldaţii spun 
că vor pleca în zori. Este în curs o mare bătălie, o vor 
câştiga, însă trebuie să participe toţi la ea... Soţul meu nu 
mai poate suporta... Atâtea umiliri... Şi fata mea... fata 
mea...! 

De fapt, aceasta era marea ei grijă. Şi cu toate că o ţinea. 
mereu ascunsă, urmărea cu îngrijorare toate mişcările 
câtorva din acei bărbaţi înfierbântaţi de alcool. Dintre toţi, 
cel mai de temut părea să fie comandantul care o 
mângâiase părinteşte pe Georgette. 

Neliniştită însă de nesiguranța fiicei sale, părăsi 
încăperea, tânguindu-se în continuare. 

— Ne-a uitat Dumnezeu. Ce o să ne facem noi! 

Domnul Marcel rămase cu ochii deschişi. Prin fereastră 
pătrundea lumina unei nopţi senine. Canonada continuă; 
bătălia se prelungise în noapte. Jos, lângă castel, soldaţii 
intonau un cântec lent şi monoton ca un psalm. Din 
interiorul castelului urca până la el un zgomot asurzitor 
amestecat cu hohote de râs brutale, cu trosnituri ele mobile 
sparte. Când avea să scape oare de acest infern...? Se 
scursese multă vreme fără să poată închide ochii, însă avea 
senzaţia că se rupe încetul cu încetul de tot ce-l înconjura. 
Se ridică brusc. Undeva în apropiere, la acelaşi etaj, o uşă 
cedase cu o trosnitură surdă, neputând rezista la repetatele 
izbituri puternice. Au urmat imediat ţipete de femei, 
plânsete, rugăminţi desperate, eforturi de a rezista, paşi 


309 


nesiguri, zgomot de corpuri lovite de pereţi. Presimţea că 
era Georgette care striga încercând să se apere. Când încă 
se mai afla în pat, auzi o voce de bărbat - era portarul: 

— Ah, banditule...! 

O nouă luptă... o împuşcătură... apoi linişte. 

leşind pe un coridor ce se continua cu scara, zări lumini. 
şi numeroşi oameni care urcau în mare grabă, păşind peste 
mai multe trepte. Puțin a mai lipsit să nu se prăvălească, 
împiedicându-se de un corp în agonie, care abia mai 
horcăia. La picioarele sale se afla portarul, al cărui piept se 
zbătea cu mişcări ca de foale. Avea ochii sticloşi şi 
nemăsurat de mari; gura îi era plină de sânge... Alături de 
el sclipea lama unui cuţit de bucătărie, Câţiva paşi mai 
încolo zări un bărbat cu un revolver în mâna dreaptă, 
împingând în acelaşi timp, cu cealaltă mână, o uşă spartă 
pe care cineva încerca s-o deschidă pe dinăuntru. În ciuda 
privirii rătăcite şi a feţii străvezii şi palide, îl recunoscu: era 
Blumhardt, un Blumharat cu o expresie bestială, aureolată 
de orgoliu şi obrăznicie şi care inspira spaimă. 

Şi-l imagina străbătând castelul în căutarea prăzii dorite; 
neliniştea tatălui copilei urmărindu-i paşii, ţipetele fetei, 
lupta inegală dintre un bolnav, cu o armă improvizată şi 
acel războinic beat de victorie. Ura adunată în anii tinereţii 
se trezi în el, cutezătoare şi impetuoasă. Prea puţin îi păsa 
dacă avea să moară! 

— Ah, banditule! urlă ca şi celălalt. 

Şi cu pumnii strânşi se îndreptă spre neamt. Acesta, 
schiţând un zâmbet rece, îi puse revolverul în faţa ochilor. 
Gata să tragă... Însă chiar în clipa aceia Desnoyers se văzu 
doborât de cei care tocmai urcau. Cizmele grosolane ale 
invadatorilor îl izbiră în câteva locuri cu tocurile lor. Pe 
obraz simţi un şuvoi fierbinte. Sânge...! Nu ştia precis dacă 
era al său sau provenea din trupul care se stingea horcăind. 
Apucat de mai multe braţe vânjoase fu ridicat şi împins în 
faţa unui bărbat. Era excelența sa. cu uniforma descheiată 
şi duhnind a vin. Ochii şi glasul îi tremurau. 

— lubite domn - i se adresă el, încercând să-şi recapete 
ironia ucigătoare - v-am sfătuit să nu interveniţi în treburile 


310 


noastre, şi nu v-aţi conformat. Acum suferiţi consecinţele 
lipsei dumneavoastră de discreţie. 

Dădu un ordin scurt şi bătrânul se văzu împins pe scări 
până în pivniţă. Cei care îl însoțeau erau soldaţi sub 
comanda unui subofițer. Il recunoscu. Era tânărul profesor 
socialist, singurul care nu era beat; se ţinea însă drept, 
inabordabil, pătruns de duritatea disciplinei. L-au închis 
într-o încăpere cu boltă, fără alt mijloc de aerisire decât o 
ferăstruică la nivelul solului. 

In noua încăpere din pivniţă nu se aflau decât sticle, 
multe sticle sparte şi două lăzi mari cu puţine paie. 

— Ai insultat un comandant - îi reproşă cu asprime 
subofiţerul - şi de bună seamă că în zori vei fi împuşcat... 
Singura salvare ar fi continuarea petrecerii şi în acest fel să 
uite de dumneata. 

Cum uşa încăperii era spartă, ca toate celelalte din 
castel, au blocat-o, îngrămădind în faţa ei mobile şi lăzi. 

Domnul Marcel îşi petrecu tot restul nopţii chinuit de frig. 
de altfel singurul lucru care-l preocupa în clipele acelea. 
Renunţase chiar şi la viaţă: până şi imaginea celor dragi îi 
dispăruse din minte. Se trudi mult pe întuneric până reuşi 
să-şi încropească un culcuş de paie pe cele două lăzi. Când 
pe ferestruică începu să adie briza zorilor, căzu pe 
nesimţite într-un somn adânc, un somn abrutizant, la fel cu 
cel al condamnaților la moarte sau cu acela care precede 
dimineţii unui duel. | se păru că aude strigăte în germană, 
trap de cai, un vuiet îndepărtat de tobe şi ţiuituri 
asemănătoare celora pe care le produceau batalioanele 
invadatoare cu surlele şi tobele lor plane... Apoi se 
desprinse complet de tot ce-l înconjura. 

După un timp, deschise din nou ochii şi văzu lunecând 
prin ferestruică o rază de soare ce forma un pătrat de aur 
pe perete, aureolând pânzele de păianjen ce atârnau peste 
tot. De partea cealaltă a uşii cineva mişca baricada. O voce 
de femeie, stinsă şi îndurerată, îl striga fără întrerupere. 

— Stăpâne, sunteţi aici? 

Sări să dea o mână de ajutor fiinţei de afară, şi împinse 
cu putere uşa. Socoti că invadatorii plecaseră. Nu-şi putea 


311 


închipui altceva, de vreme ce soţia portarului îndrăznea să-l 
scoată din locul unde fusese închis. 

— Da, au plecat - spuse ea. N-a mai rămas nimeni în 
castel. 

Obstacolul fiind înlăturat, domnul Mareei o văzu pe biata 
femeie cu ochii înroşiţi, cu faţa suptă şi cu părul în 
dezordine. Pentru ea, noaptea aceea fusese mai chinuitoare 
decât povara multor ani. Revăzându-l pe proprietar, bruma 
de energie ce o mai avea se topi deodată. 

— Stăpâne... stăpâne! îngăimă ea şi se porni pe un plâns 
convulsiv. 

Şi atârnată de braţele lui vărsa lacrimi de durere. 

Domnul Marcel nu dorea să afle nimic; se temea de 
adevăr. Totuşi nu putu să n-o întrebe de portar. Acum când 
era conştient şi liber, nutrea speranţa efemeră că tot ceea 
ce trăise în acea noapte nu fusese decât un coşmar. Poate 
că bietul om scăpase cu viaţă. 

— L-au omorât, stăpâne... Militarul acela care părea un 
om bun l-a ucis. Unde se află corpul său, nimeni n-a vrut să- 
i spună. 

Bănuia că ar putea fi în şanţ. Apele înverzite şi stătute 
înghiţiseră în mod tainic acea ofrandă a nopţii... Desnoyers 
înţelese că pe mamă o frământa şi altă nenorocire, însă nu 
vru să o mai răscolească cu întrebările. Ea nu putu să mai 
îndure şi începu să-i povestească printre exclamaţii de 
durere... Georgette se afla în pavilion; fugise îngrozită din 
castel odată cu plecarea invadatorilor. O reţinuseră pentru 
poftele lor până în ultima clipă. 

— Stăpâne, să n-o cauţi... Tremură şi plânge gândindu-se 
că dumneata ai putea s-o întrebi mai târziu despre cele 
întâmplate. Este disperată, vrea să moară. Vai, fata mea...! 
Şi nu se va găsi nimeni care să-i pedepsească pe aceşti 
monştri? 

leşiseră din subsol şi traversau podul. Femeia îşi îndreptă 
privirea peste luciul apelor înverzite şi stătute. O lebădă 
moartă plutea la suprafaţă. Inainte de a părăsi castelul, în 
timp ce puneau şeile pe cai, ofiţerii se distrau trăgând cu 
revolverele în bietele păsări. Plantele acvatice mai purtau 


312 


încă urme de sânge; printre frunzele lor pluteau smocuri 
albe de pene fleşcăite, ca nişte batiste scăpate din mâinile 
unei spălătorese. 

Domnul Marcel şi femeia schimbară priviri pline de milă. 
Văzându-se la lumina soarelui şi-au dat seama deopotrivă 
de mizeria lor, de cât îi îmbătrânise noaptea aceea. 

Femeia, amintindu-şi de fiica ei, simţi renăscând în ea noi 
energii. Trecerea acelor bărbaţi distrusese totul; în castel 
nu mai rămăseseră decât nişte bucăţi de pâine uscată 
uitate în bucătărie. 

— Suntem datori să trăim, stăpâne... Trebuie să trăim, 
chiar dacă numai pentru a vedea cum îi pedepseşte 
Dumnezeu... 

Bătrânul dădu din umeri descurajat: Dumnezeu...? 

Şi totuşi, femeia aceea avea dreptate: trebuia să 
trăiască. 

Cu energia primei tinereţi, când străbătea întinderile; 
nesfârşite ale Lumii Noi, conducând mari turme de vite, ieşi 
într-un iureş din parcul său. In faţă, se afla, zâmbind sub 
soare, valea, de un alb verzui, cu pilcuri de arbori, cu 
pătratele îngălbenite de bărbile aspre ale miriştilor, cu 
gardurile pe care cântau păsărelele, cu întreaga splendoare 
estivală a unei câmpii cultivate şi pieptănate timp de 
cincisprezece secole de zeci şi zeci de generaţii. Şi, cu toate 
acestea, se simţea singur, destinat să piară de foame; se 
vedea mai părăsit decât atunci când traversa îngrozitoarele 
înălţimi ale Anzilor, cu întortocheatele culmi de granit şi 
zăpadă învăluite într-o linişte de moarte, întreruptă din 
când în când de fâlfâitul condorului. Nimeni... Privirea lui nu 
distingea niciun punct mobil, totul era fix, nemişcat, 
cristalizat, ca şi cum s-ar fi contractat de spaima tunetului 
ce continua să se rostogolească din depărtări. 

Se îndreptă spre sat; o grămadă de ziduri înnegrite din 
care se iveau mai multe căsuțe neatinse şi o clopotniţă fără 
olane, în vârful căreia atârna o cruce răsucită de foc. 
Străzile pustii erau semănate cu sticle, cu bârne arse, cu 
moloz, peste care se aşternuse un strat de funingine. 
Cadavrele fuseseră ridicate, însă un miros greţos de 


313 


grăsime în descompunere, de carne arsă îi înţepă nările. 
Străbătându-l de la un cap la altul, ajunse la locul în care 
dragonii ridicaseră baricada. Căruţele încă se mai aflau într- 
o margine a drumului. Alături se mai vedea movila de 
pământ unde avusese loc execuţia. Două picioare şi o 
mână ieşeau din pământul proaspăt. La apropierea lui, din 
mica adâncitură în care cadavrele nu fuseseră suficient 
acoperite, se desprinseră câteva umbre negre. Un fâlfâit 
puternic de aripi vântură spaţiul îmbâăcsit de miasme, 
îndepărtându-se cu croncănit de mânie. 

O porni înapoi pe acelaşi drum. Se oprea în faţa caselor 
mai puţin distruse şi striga introducând capul prin uşile şi 
ferestrele care mai păstrau doar golul sau mai aveau în ele 
bucăţi de placaje sau de lemn. Nu mai rămăsese oare 
nimeni în Villeblanche? De undeva, apăru dintre ruine o 
umbră care înainta în patru labe, un fel de reptilă ce se 
oprea din târâşul ei şovăitor, gata să dea înapoi pentru a se 
strecura în vizuina ei. Apoi, liniştit, fiinţa aceea se ridică în 
picioare. Era un om, un bătrân. După el, alte epave umane 
îşi făcură apariţia la strigătele lui; biete fiinţe care 
renunţaseră la verticalitate, trăsătură ce trădează pe om de 
la distanţă, şi invidiau la fiinţele inferioare uşurinţa de a se 
strecura prin ţărână, promptitudinea de a se furişa în 
măruntaiele pământului. Erau în special femei şi copii, 
murdari, mânjiţi de negreală, cu părul răvăşit, cu ochi de 
animal lihnit, cu descurajarea animalului hămesit căruia îi 
atârnă falca inferioară. Trăiseră ascunşi în ruinele caselor 
lor, iar teama îi făcuse să uite până şi de foame; dar odată 
scăpaţi de duşmani, toate nevoile reprimate în orele de 
zbucium reveniseră imediat. 

Desnoyers avu impresia că e înconjurat de un trib de 
indieni abrutizaţi, asemenea celor pe care îi văzuse în 
călătoriile sale pline de aventuri. De la Paris avea la el 
câteva monezi de aur; scosese una, făcând-o să 
strălucească în soare. Avea nevoie de pâine sau de orice 
era comestibil; ar fi plătit oricât fără să se tocmească. 

Vederea aurului stârni priviri entuziaste şi pline de 
lăcomie; impresia dură doar câteva clipe. Ochii aceia avizi 


314 


sfârşiră prin a privi cu indiferenţă moneda galbenă. Domnul 
Marcel înţelese că miraculosul fetiş îşi pierduse puterea. De 
pe buzele lor se desprindea, ca o tânguire în faţa unui 
sicriu, nenorocirile şi ororile suferite: „Stăpâne, mi-au 


omorât soţul...” „Stăpâne, copiii mei; doi au pierit...” 
„Stăpâne, au adunat toţi bărbaţii şi i-au luat cu ei; se spune 
pentru a munci pământul în Germania...” „Stăpâne, pâine; 


copii mei mor de foame”. 

Vărsând lacrimi amare pentru un lucru ce o apăsa mai 
greu decât moartea, o femeie repeta: „Fata mea...! Biata 
mea fată!” Privirea ei plină de ură şi de nebunie trăda 
existenţa unei tragedii; strigătele ei de durere şi lacrimile îi 
aminteau de cealaltă mamă care ţipase la fel în castel. 
Undeva, extenuată, în bezna vreunei pivnițe, zăcea victima, 
şi zguduită de delir, revedea încă succesiunea de brute cu 
faţa descompusă de un entuziasm demenţial de maimuţă. 

Grupul de nenorociţi întindeau mâinile în cerc spre acel 
om a cărei bogăţie le era cunoscută tuturor. Femeile îi 
arătau copiii gălbejiţi şi lihniţi de foame, cu privirea 
pierdută şi respiraţia abia perceptibilă. „Pâine... pâine”, 
implorau ca şi cum el ar fi putut face o minune. Dădu unei 
mame moneda pe care o ţinea în mână. Apoi mai oferi şi 
altora monede de aur. Şi aceştia, fără să le privească, le 
ascundeau continuându-şi văicărelile: „Pâine... pâine!” Şi el 
care venise până aici pentru a le cere acelaşi lucru...! 
Recunoscând inutilitatea efortului sau, se văzu nevoit să 
plece. 

Înapoindu-se disperat spre proprietatea sa, întâlni în 
drum automobile mari şi oameni călare, într-un convoi 
nesfârşit, care umpleau şoseaua. Mergeau în aceeaşi 
direcţie ca şi el. La intrarea în parc, un grup de germani 
întindeau firele unei linii telefonice. Se vânturau prin toate 
camerele aflate în dezordine şi, citind inscripţia scrisă de 
căpitanul Von Hartrott: „Rugăm a nu prăda...”, râdeau în 
hohote. Găseau farsa ingenioasă, şi autentic nemţească. 
Convoiul invadă întregul parc. Automobilele şi furgoanele 
purtau o cruce roşie. Era un spital-ambulanţă ce urma să se 
stabilească în castel. Medicii, îmbrăcaţi în verde şi înarmaţi, 


315 


ca şi ofiţerii combatanți, afişau aceeaşi trufie tăioasă, şi 
aceeaşi comportare rigidă. Din furgoane erau scoase sute 
de paturi pliante pe care le orânduiau în diferite camere; 
câteva mobile care mai rămăseseră au fost îngrămădite la 
rădăcina unor copaci. Grupe de soldaţi executau ca nişte 
automaţi ordinele scurte şi categorice. Un iz specific de 
farmacie şi de medicamente concentrate, se răspândi prin 
încăperi, amestecându-se cu emanaţiile pătrunzătoare ale 
antisepticelor cu care fuseseră stropiţi pereţii pentru a face 
să dispară urmele orgiei nocturne. Femei îmbrăcate în alb, 
fetişcane cu privire de azur şi păr de cânepă apăreau 
pretutindeni. Aveau o înfăţişare gravă, aspră, austeră, 
implacabilă, îl îmbrânceau cu regularitate pe Desnoyers ca 
şi cum nu l-ar fi văzut. Păreau să fie călugăriţe, chiar dacă 
sub straiele lor monahale purtau revolver. 

La amiază îşi făcură apariţia alte automobile, atrase de 
enormul drapel alb cu o cruce roşie care unduia pe 
acoperişul castelului. Veneau din părţile Marnei: aveau 
caroseria ştirbită de schije, geamurile ciobite şi cu spărturi 
în formă de stea. Din ele coborau bărbaţi, mulţi bărbaţi, unii 
valizi, alţii, purtaţi pe brancarde din pânză de cort; feţe 
palide. şi roşcovane, profiluri acviline şi turtite, capete 
blonde şi cranii îmbrobodite cu turbane albe îmbibate de 
sânge; guri care schiţau un zâmbet sfidător şi guri cu buze 
vinete ce lăsau să le scape vaiete sfâşietoare; maxilare 
susţinute de bandaje ce păreau de mumie; uriaşi ce arătau 
nevătămaţi erau în agonie: trupuri mutilate ce se sfârşeau 
cu un cap şi gură care vorbea şi fuma; picioare zdrobite cu 
pielea atârnând din care se îmbiba în pânza bandajului 
aplicat de primul ajutor un lichid roşu; braţe care atârnau 
inerte ca nişte ramuri uscate; uniforme sfâşiate care lăsau 
să se vadă golul tragic al membrelor lipsă. _ 

Avalanşa de durere cuprinsese întregul castel. In câteva 
ore totul fu ocupat; nu mai rămăsese liber niciun pat; 
ultimele brancarde zăceau înşirate la umbra arborilor. 
Telefoanele zbârnâiau fără întrerupere; felcerii, cu şorţurile 
puse, alergau dintr-un loc într-altul, lucrând cu repeziciune; 
viaţa omenească era supusă cu asprime şi cruzime 


316 


procedurilor salvatoare. Cei care mureau lăsau un pat liber 
noilor sosiți. Lui Desnoyers îi fu dat să vadă coşuri mari, 
pline cu membre  diforme amputate, din care se 
rostogoleau bucăţi mici de carne, segmente de oase şi 
chiar mădulare întregi. Personalul ambulanţelor duceau 
aceste resturi în fundul parcului îngropându-le într-un rond 
unde fusese locul preferat de lectură al fetei lui, Chichi. 

Doi câte doi, soldaţii cărau corpuri neînsufleţite, învelite 
în cearceafuri pe care proprietarul le recunoştea, întrucât 
făceau parte din lenjeria castelului. Treptat, parcul se 
transformă în cimitir. Rondul rezervat nu mai era suficient 
pentru a cuprinde morţii şi părţile amputate; erau săpate 
noi gropi prin împrejurimi. Germanii, înarmaţi cu lopeţi, 
căutau braţe pentru această muncă funebră. O duzină de 
ţărani prizonieri  răsturnau pământul şi ajutau la 
descărcarea morţilor. De la o vreme, cadavrele erau duse 
într-o căruţă până la marginea gropii, de unde erau apoi 
aruncate ca molozul de la o demolare. Socotind numărul 
crescând de duşmani dispăruţi, domnul Marcel încerca o 
satisfacţie monstruoasă, dar în acelaşi timp deplângea 
avalanşa de intruşi care se stabileau pentru totdeauna pe 
pământurile lui. 

La căderea nopţii, doborât de atâtea emoţii, începu să-l 
chinuie foamea. Mâncase doar una dintre bucăţile de pâine 
găsite în bucătărie de văduva portarului. Restul îl lăsase 
pentru ea şi pentru fiica ei. Îl chinuia însă în egală măsură 
disperarea Georgettei, care văzându-l, se ruşina şi voia să 
fugă. 

— Să nu mă vadă stăpânul! se văita ea ascunzându-şi 
faţa. 

De aceea, de fiece dată când intra în pavilion, stăpânul 
evita să se apropie de ea; ca şi cum prezenţa ei îi făcea să 
simtă mai intens amintirea ultrajului, împins de lipsuri, el se 
adresă câtorva medici care vorbeau franţuzeşte, dar totul 
fu zadarnic. Nici nu s-au uitat la el, şi, la insistenţele lui, l-au 
împins şi l-au lovit cu brutalitate. Ştia însă că nu putea pieri 
de foame în mijlocul proprietăţilor sale! Toată lumea aceea 
mânca; asprele infirmiere se instalară în bucătăria sa... 


317 


Timpul însă îşi depăna clipele şi nimeni nu se milostivea de 
el, văzându-l cum îşi târăşte slăbiciunea de colo-colo, 
bătrân şi neajutorat, şi simțind în trupul său cu aceeaşi 
intensitate durerile loviturilor primite în noaptea 
precedentă, îi fusese dat să cunoască chinurile foamei aşa 
cum nu le cunoscuse niciodată în călătoriile sale prin 
câmpiile nesfârşite; dar aici suferea foamea între oameni, 
într-o ţară civilizată, având la cingătoare mulţi galbeni şi 
fiind stăpân pe pământuri şi pe clădiri de care însă 
dispuneau alţii, fără să se uite la el. Şi pentru a ajunge în 
această situaţie, acum, la sfârşitul vieţii sale, adunase 
milioane şi se înapoiase în Europa...! Ironia soartei...! 

Un sanitar rezemat cu spatele de un copac, care înfuleca 
dintr-o pâine şi dintr-o bucată de salam, îi atrase atenţia. 
Cu ochii plini de invidie îl examină pe acel om, mare, pătrat, 
cu falcă puternică şi acoperită de o barbă deasă roşie. 
Discret, îi strecură printre degete o monedă de aur, ca să-i 
trezească interesul. La vederea aurului, ochii neamţului 
rămaseră pironiţi asupra lui, în timp ce un zâmbet îi dilată 
gura spre urechi. 

— Ja - aprobă el înţelegându-i intenţia. 

Şi, fără să mai stea pe gânduri, îi puse în braţe 
alimentele luându-i moneda. 

Domnul Marcel începu să înghită cu lăcomie. Niciodată 
nu savurase cu atâta poftă mâncarea ca în clipa aceea, în 
mijlocul grădinii sale transformate în cimitir, şi privindu-şi 
castelul prădat, în care gemeau şi agonizau sute de fiinţe. 
Un braţ cenușiu îi trecu prin faţa ochilor. Neamţul revenise 
cu două pâini şi cu o bucată de carne înşfăcate de la 
bucătărie. Pe faţa lui se citea acelaşi zâmbet: „/a...?” Şi, 
după ce îi strecură cea de a doua monedă de aur, bătrânul 
se îndreptă cu alimentele către pavilion, oferindu-le celor 
două femei ce se refugiaseră acolo. 

În timpul nopţii care a urmat, a fost chinuit de o insomnie 
cumplită, plină de viziuni înfiorătoare. Avea impresia că se 
apropia mugetul artileriei. Era ceva abia perceptibil; era 
poate mai curând efectul liniştii nocturne care amplifica 
intensitatea zgomotelor. Automobile încărcate cu trupuri 


318 


sfârtecate soseau fără întrerupere de pe front, golindu-şi 
conţinutul şi pornind grăbite înapoi. Desnoyers considera că 
spaţiosul său castel nu era decât unul dintre numeroasele 
spitale stabilite pe o distanţă de mai bine de o sută de 
kilometri, şi că dincolo, în spatele francezilor, situaţia era 
asemănătoare, cu aceeaşi activitate, cu aceeaşi frecvenţă 
înspăimântătoare a transporturilor de oameni muribunzi. 
Mulţi nu aveau nici măcar consolarea de a se vedea ridicaţi: 
urlau în mijlocul câmpiei, înfigându-şi în ţărână sau noroi 
membrele sângerânde, mureau bălăcindu-se în propriile lor 
măruntaie... Reflectând la toate acestea, domnul Marcel, 
care cu puţin în urmă se socotea fiinţa cea mai nenorocită 
din lume, trăia o bucurie inumană, gândindu-se la atâtea 
mii de bărbaţi viguroşi seceraţi de moarte, care puteau să-i 
invidieze bătrâneţea lui robustă şi tihna oferită de acel pat 
pe care se afla întins. 

În dimineaţa următoare, sanitarul îl aştepta în acelaşi loc 
cu un şervet plin. Bărbos serviabil şi bun...! Îi oferi o 
monedă de aur. 

— Nein - răspunse el dilatându-şi gura cu un zâmbet 
răutăcios. 

Între degetele domnului Marcel apărură două discuri mici 
strălucitoare. Din nou acelaşi zâmbet urmat de nein şi de o 
mişcare negativă din cap. Ah, hoţul! Abuza de nenorocirea 
sa...! Şi numai după ce îi dădu cinci monezi reuşi să obţină 
pachetul cu alimente. 

Curând îşi dădu seama că în jurul persoanei sale se 
crease o conspirație tacită şi vicleană pentru a-l stoarce de 
bani. Un tip uriaş cu galoane de sergent îi puse în mână o 
lopată, îmbrâncindu-l cu asprime. Se trezi într-un colţ al 
parcului, transformat în cimitir, lângă căruţa cu cadavre, 
cot la cot cu ceilalţi prizonieri, exasperaţi că îl tratau şi pe 
el ca pe un egal, trebuind să răstoarne propriul său 
pământ. 

Fu nevoit să-şi întoarcă privirea, pentru a nu vedea 
cadavrele ţepene, cu chipuri groteşti care atârnau deasupra 
capului său, la marginea gropii, gata de a fi azvârlite în hăul 
ei. Pământul exala un miros de nesuportat. In gropile din 


319 


apropiere, corpurile începuseră să se descompună. 
Insistenţa cu care gardienii îl sileau şi zâmbetul viclean al 
sergentului l-au făcut să înţeleagă existenţa şantajului. 
Sanitarul cu barbă era amestecat cu siguranţă în toată 
această înscenare. Lăsă lopata şi, cu un gest de a scoate 
bani duse mâna în buzunar. „Ja,“ zise sergentul. Şi, după ce 
îi trecu câteva monezi, se văzu absolvit de corvoadă şi putu 
să se îndepărteze nestingherit. Ştia ce-l aşteaptă; oamenii 
aceia intenționau să-l stoarcă de bani fără milă. 

Se scurse încă o zi, la fel ca cea anterioară. În dimineaţa 
următoare, simţurile sale, încordate de îngrijorare, îi făcură 
să descopere ceva cu totul deosebit. Automobilele soseau 
şi plecau cu mult mai grăbite, iar în rândurile personalului 
auxiliar se strecura tot mai mult panica şi dezordinea. 

Telefoanele zbârnâiau cu o insistenţă tot mai mare, şi 
răniții nou-sosiţi păreau mai descurajaţi, faţă de cei sosiți 
cu o zi în urmă, care cântau în clipa când coborau din 
vehicule, înşelându-şi durerea cu râsete şi bravade. 
Vorbeau chiar de apropiata victorie, regretând că nu le 
fuseseră dat să participe la intrarea în Paris. Acum toţi erau 
tăcuţi şi plini de îngrijorare, gândindu-se doar la propria lor 
soartă, fără să-i mai intereseze ce se întâmpla în urma lor. 

Dincolo de parc se făcu auzit, tot mai puternic, un 
zgomot asurzitor de motoare şi glasuri. Drumurile erau 
împânzite. Incepea din nou invazia, dar de data asta făcând 
cale-ntoarsă. Timp de multe ceasuri au trecut coloane de 
camioane cenuşii ale căror motoare gâfâiau obosite. Apoi, 
regimente de infanterie, escadroane, baterii. Mergeau 
încet, abia se târau, ceea ce îl nedumerea pe Desnoyers, 
neştiind dacă această retragere însemna fugă sau doar un 
schimb de poziţie. Singurul lucru ce-i încălzea sufletul era 
chipul îndobitocit şi trist al soldaţilor, şi tăcerea îngrijorată a 
ofiţerilor. Nu mai striga nimeni: păreau să fi uitat cu toţii 
acel Nach Paris! Monstrul verzui încă mai era cu botul 
înarmat pe celălalt mal al Marnei, însă coada începea să-şi 
viermuiască inelele cu ondulaţii neliniştitoare. 

Retragerea continuă şi după căderea nopţii. Canonada 
părea că se apropie. Câteva detunături se auziră atât de 


320 


aproape încât geamurile ferestrelor zornăiră gata să se 
spargă. Un ţăran fugar se strecură în parc aducându-i ştiri 
domnului Marcel. Germanii se retrăgeau. Câteva din 
bateriile lor se stabiliseră pe malul Marnei, încercând să 
opună o nouă rezistenţă. De astă dată, fugarul rămase pe 
loc, fără a mai atrage atenţia invadatorilor care, cu câteva 
zile în urmă, împuşcau la cea mai mică bănuială. 

Mecanismul disciplinei lor se dereglase în mod vizibil. 
Medici şi infirmieri alergau dintr-un loc într-altul, vociferând 
şi împărțind înjurături ori de câte ori sosea un nou 
automobil, şi dădeau ordin conducătorului să meargă mai 
departe, la un alt spital aflat în ariergardă. Chiar în noaptea 
aceea trebuiau să evacueze castelul. 

In ciuda dispoziţiilor categorice, unul dintre vehicule îşi 
descărca răniții acolo. Erau în aşa hal încât medicii i-au 
acceptat, socotind că nu erau în stare de a-şi mai continua 
drumul. Au fost lăsaţi în grădină, întinşi pe aceleaşi 
brancarde de pânză de cort pe care fuseseră şi în interiorul 
automobilului. La lumina lanternelor, Desnoyers recunoscu 
pe unul dintre muribunzi. Era secretarul Excelenței Sale, 
profesorul socialist care îl închisese în pivniţă. 

Văzându-l pe stăpânul castelului, îi zâmbi ca unui prieten. 
Era singura figură cunoscută în adunătura aceea de oameni 
care vorbeau limba rănitului. Palid, şi cu faţa suplă, părea 
să aibă ochii împăienjeniţi. Nu părea rănit, însă sub 
mantaua întinsă peste abdomen, măruntaiele deşirate, 
măcelărite înspăimântător, exalau un miros de cimitir. 
Văzându-l pe Desnoyers, putu să-şi dea seama în ce punct 
se află şi, încetul cu încetul, îşi adună gândurile. Şi, ca şi 
cum pe bătrân l-ar fi putut interesa porţiunea de front în 
care fusese dus împreună cu camarazii lui, îi vorbi cu un 
glas stins şi lipsit de cursivitate, care i se păru, fără 
îndoială, sincer... Ce ghinion pentru brigada sa! Sosiseră pe 
linia de foc într-un moment de cumpănă, şi au fost folosiţi 
ca trupă de împrospătare. Comandantul Blumhardt murise 
în primele clipe: un proiectil de 75 îi retezase capul. 
Aproape toţi ofiţerii care fuseseră încartiruiţi în castel 
muriră atunci. Excelenţa Sa avea falca ruptă de o schijă de 


321 


obuz. Îl văzuse la pământ, urlând de durere, scoțând de la 
piept un portret pe care încerca să-l sărute cu gura lui 
ruptă. Acelaşi obuz îi sfâşiase şi lui abdomenul. Patru zeci şi 
două de ore aşteptase pe câmp ca să-l ridice... 

Şi, cu pasiunea universitarului care vrea să vadă şi să 
explice totul, adăugă, în acea clipă supremă, cu îndârjirea 
celui care moare vorbind: 

— Trist război, domnule... Lipsesc elementele de 
judecată pentru a putea spune cine este vinovatul... Când 
războiul va lua sfârşit, vor exista... exista... 

Leşinat de efortul făcut închise ochii. Desnoyers se 
îndepărtă. Nefericitul! Lăsa momentul justiţiei la sfârşitul 
războiului, şi el, între timp se sfârşea, dispărând împreună 
cu toate scrupulele lui de om care gândeşte calm şi 
disciplinat. 

Noaptea aceea nu putu închide ochii. Pereţii pavilionului 
se zguduiau, geamurile zornăiau gata să se facă ţăndări, în 
timp ce în camera alăturată cele două femei erau îngrozite. 
La detunăturile armelor germane se adăugau alte explozii 
mai apropiate. Ele proveneau de la proiectilele franceze ce 
veneau pe deasupra Marnei urmărind distrugerea artileriei 
duşmane. 

Entuziasmul său începu să renască; în mintea lui se 
înfiripa gândul unei victorii. Gândindu-se însă la situaţia 
mizeră în care se afla, respinse imediat o asemenea 
speranţă. Ai lui înaintau, însă asta nu reprezenta poate 
decât o victorie locală... Linia frontului era atât de întinsă...! 
Se putea întâmplă acelaşi lucru ca în 1870: bărbăţia 
franceză avea să obţină victorii parţiale, modificate însă în 
ultima clipă de strategia duşmanilor, şi transformate în 
înfrângere. 

După miezul nopţii, canonada încetă fără însă ca liniştea 
să intre în drepturile ei. Automobilele continuau să se 
scurgă prin faţa pavilionului amestecându-şi zgomotul cu 
strigăte de comandă. Bănuia că era convoiul sanitar care 
evacua castelul. Apoi, către revărsatul zorilor, un tropot de 
cai, şi băzâit de motoare se scurse prin deschiderea 
porţilor, făcând să se zguduie pământul. O jumătate de oră 


322 


mai târziu, desluşi paşii unui convoi care se grăbea 
pierzându-se în profunzimile parcului. 

Când cobori din pat, se luminase bine de ziuă. leşind din 
pavilion, zări drapelul cu cruce roşie care continua să 
unduiască pe acoperişul castelului. Brancardele din parc 
dispăruseră. Pe pod întâlni mai mulţi sanitari şi pe unul 
dintre medici. Spitalul împreună cu toţi răniții transportabili 
fuseseră evacuaţi. Cei mai gravi, netransportabili, 
rămăseseră în clădire sub supravegherea unei secţii. 
Valchiriile sănătăţii dispăruseră şi ele. Bărbosul făcea parte 
din cei care rămăseseră şi, văzându-l din depărtare pe 
domnul Marcel îi zâmbi, dispărând imediat, pentru ca după 
câteva clipe, să apară cu braţele pline. Niciodată darul lui 
nu fusese atât de generos. Bătrânul presimţea o pretenţie 
substanţială, dar văzându-l că duce mâna la buzunar, 
sanitarul îl opri: 

— Nein... Nein. 

Ce însemna oare generozitatea aceea...? Germanul 
refuză categoric să primească ceva. Gura lui enormă se 
dilata într-un surâs amabil, în timp ce mâinile Lui mari se 
odihneau acum pe umerii domnului Marcel. Părea un câine 
bun, un câine fugărit care se gudură pe lângă un trecător 
ca să fie miluit, de Franzosen... Franzosen. Nu ştia să zică 
nimic în plus. Însă din cuvintele pe care le spunea, se 
înțelegea că ei avusese întotdeauna o mare simpatie 
pentru francezi. De bună seamă că se petrecea ceva 
important. Proasta dispoziție a celor ce rămâneau la poarta 
castelului, apoi neaşteptata dărnicie a acestui necioplit în 
uniformă lăsau să se înțeleagă multe. 

Ceva mai departe de clădire zări mulțime de soldați. Un 
batalion de infanterie se împrăştiase de-a lungul 
îngrăditurilor cu furgoanele, cu caii de tracțiune şi cu cei de 
călărie. Inarmaţi cu târnăcoape, unii soldaţi deschideau 
ambrazuri în perete, pe care apoi le tăiau în formă de 
creneluri. Alții îngenuncheau sau se aşezau lângă 
deschizături, dându-şi jos raniţa pentru a fi mai liberi în 
mişcări, în depărtare se auzea tunul, iar în intervalul dintre 
salve plesnituri de bici, o sfârâială de ulei prăjit, un hărâit 


323 


de râşniţă de cafea, pârâitul neîntrerupt al puştilor şi al 
mitralierelor. Răcoarea dimineţii îmbrăca oameni şi lucruri 
într-o pojghiţă de umezeală strălucitoare. Peste câmpuri 
pluteau smocuri de ceaţă ce dădeau obiectelor din 
apropiere contururi ireale. Soarele părea o pată străvezie 
ce se înălța printre trâmbele de negură. Arborii plângeau 
prin toţi porii scoarţei lor. Un bubuit spintecă văzduhul 
şuierând atât de puternic încât i se păru că explozia se 
produsese alături de castel. Desnoyers se clătină, crezând 
că cineva îi izbise în piept. Ceilalţi au rămas nemişcaţi, cu 
indiferența obişnuinţei. O lovitură de tun izbucni la câţiva 
paşi de el... Abia atunci putu să-şi dea seama că două 
baterii se instalaseră în parcul său. Piesele de artilerie erau 
aruncate sub bolte de crengi; artileriştii doborau arborii 
pentru a camufla tunurile cât mai perfect. Urmări apoi cum 
erau amplasate ultimele piese. Cu lopeţile se ridica o 
bordură de pământ de treizeci de centimetri în jurul 
fiecăruia. Bordura aceasta apăra numai picioarele 
servanţilor, căci corpul le era păzit de blindajele aşezate pe 
ambele părţi ale tunului. Peste toate acestea, înălţau apoi 
un paravan de trunchiuri şi crengi, lăsând să se vadă doar 
gura ucigătorului cilindru. 

Treptat, domnul Marcel se obişnui cu detunăturile ce 
provocau de fiecare dată un gol înlăuntrul craniului său. 
Scrâşnea din dinţi, strângea pumnii ori de câte ori auzea o 
detunătură; rămânea însă neclintit, fascinat de violenţa 
exploziilor, admirând calmul acestor oameni care dădeau 
ordine stând cu sânge rece în picioare, sau se agitau ca 
umili servanţi în jurul fiarelor bubuitoare. 

Părea că toate ideile îi zburaseră, smulse de prima 
canonadă. Creierul trăia doar clipa prezentă. Privi îndelung 
drapelul alb şi roşu care unduia pe clădire. 

„Este o minciună - gândi - o înşelătorie.” 

In depărtare, de celălalt mal al Marnei, tunurile franceze 
trăgeau şi ele. Activitatea lor era trădată de norii mici, 
gălbui care pluteau în aer, şi de coloanele de fum ce se 
ridicau în diverse locuri unde se aflau ascunse trupe 
germane, plasate pe o linie ce se pierdea în orizontul 


324 


îndepărtat. O atmosferă protectoare şi de respect părea să 
învăluie castelul. 

Ceaţa matinală se risipi; soarele îşi arătă în sfârşit discul 
strălucitor şi imaculat ce făcea ca umbrele oamenilor şi ale 
copacilor să se lungească fantastic pe pământ. Din pâcla 
dimineţii se iveau coline şi păduri răcorite şi împrospătate. 
Valea se dezvălui complet. Spre surpriza sa, Desnoyers 
văzu, din locul în care se găsea, râul. În timpul nopţii, tunul 
tăiase ferestre mari printre arborii care-l ţineau ascuns. 
Privind acest peisaj matinal, îmbietor şi nevinovat, se mira 
că nu vedea pe nimeni. Culmi şi grupuri de arbori tronau 
impasibile fără să se observe nici o singură persoană. In 
acel spaţiu pe care abia îl cuprindea cu privirea, se 
ascunseseră cel puţin o sută de mii de oameni şi totuşi nu 
se simţea nicio mişcare. Urletele de moarte ale armelor, ce 
înfiorau văzduhul, nu lăsau să se vadă nici cel mai mic 
semn. Doar acolo unde se produceau exploziile marilor 
proiectile se ridicau spirale de fum negru. Coloanele 
acestea, ce se învolburau din toate părţile, încercuiau 
castelul cu o horă de sfârleze gigantice şi negre; însă 
niciuna nu cuteza să iasă din cercul ordonat, şi să înainteze 
pentru a lovi clădirea. Domnul Marcel continua să privească 
drapelul. „Este o înşelătorie”, repeta el în minte, pe care 
însă o accepta din egoism, văzând în ea salvarea 
proprietăţii sale. 

Instalarea batalionului de-a lungul zidului din faţa râului 
se terminase. Soldaţii, în genunchi, îşi sprijineau puştile de 
ambrazuri şi crenele. Păreau mulţumiţi de această odihnă 
bine venită după o noapte de luptă şi retragere. Văzându-i, 
ai fi zis că dorm cu toţii cu ochii deschişi. Rând pe rând se 
lăsau pe spate sau căutau sprijinul raniţei. Apoi, în 
intervalele de tăcere ale artileriei, liniştea era tulburată de 
sforăiturile lor. În picioare, în spatele lor, ofiţerii examinau 
terenul cu binoclurile de campanie sau se strângeau în 
grupuri şi discutau. Dacă pe feţele unora se citea 
descurajarea, alţii erau furioşi din cauza retragerii pe care o 
începuseră cu o zi în urmă. Cei mai mulţi însă erau liniştiţi, 
copleşiţi de pasivitatea supunerii. Frontul de luptă era 


325 


imens; cine putea ghici sfârşitul...? Aici se retrăgeau, dar în 
alte puncte tovarăşii lor poate că înaintau victorioşi. Niciun 
soldat nu poate şti. până în ultima clipă, soarta bătăliei. Dar 
ceea ce îi durea pe toţi, era faptul că se depărtau din zi în zi 
tot mai mult de Paris. 

La un moment dat, domnul Marcel se pomeni în faţă cu 
un mic disc de sticlă. Era un monoclu, din spatele căruia ÎI 
fixa cu o insistenţă agresivă un ochi. La câţiva paşi de el 
apăru un locotenent slab, strâns de talie, ce păstra aerul 
ofiţerilor pe care îi văzuse la Berlin, un adevărat Junker, cu 
sabia în mână, supraveghind din spatele oamenilor săi, ca 
un păstor posomorât şi mânios. 

— Ce cauţi dumneata aici? îi spuse el cu asprime. 

Incercă să-i explice că este proprietarul castelului. 

— Francez? continuă să întrebe locotenentul. 

— Da, francez... 

Ofiţerul, puţin intrigat, rămase pe gânduri, neştiind cum 
să-l pedepsească pe acest duşman. Dar strigătele şi 
gesturile. camarazilor lui i-au întrerupt reflecţiile. Toţi aveau 
privirile îndreptate în sus, ceea ce făcu şi bătrânul. 

De o oră văzduhul era străbătut de  şuierături 
îngrozitoare, învăluite în vapori gălbui - petice de nori ce 
păreau că duc în vârtejul lor o roată ce vuia în frenetica ei 
rostogolire. Erau proiectilele artileriei grele germane care 
trăgea la câţiva kilometri depărtare, trimițând încărcătura 
pe deasupra castelului. Dar se părea că nu acest lucru îi 
interesa pe ofiţeri. Şi, mijindu-şi ochii pentru a putea scruta 
mai bine, zări, în sfârşit. lângă marginea unui nor, un fel de 
ţânţar care sclipea în soare. În scurtele intervale de linişte, 
zumzetul lui slab şi depărtat îi trăda prezenţa. Ofițerii au 
dat din cap: Franzosen. Desnoyers credea acelaşi lucru. Nu 
putea să-şi imagineze cele două cruci negre pe aripile lui. 
Vedea în mintea sa cele două inele tricolore, asemănătoare 
cercurilor ce ornează aripile diafane ale fluturilor. 

Inţelegea neliniştea germanilor. Avionul francez pluti 
câteva clipe deasupra castelului, neluând în seamă băşicile 
albe ce se spărgeau în jurul lui. În zadar tunurile din 
poziţiile apropiate îl întâmpinau cu proiectile. Avionul făcu 


326 


un viraj scurt şi se îndreptă nestingherit spre bază. 

„Cu siguranţă că văzuse totul - se gândi Desnoyers. Ne-a 
reperat; ştie ce există aici”. 

Raționamentul lui fusese cât se poate de just, întrucât 
mersul evenimentelor avea să se schimbe cu repeziciune. 
Tot ceea ce se petrecuse până atunci, începând cu primele 
ore ale dimineţii, fusese lipsit de importanţă, în comparaţie 
cu ceea ce avea să urmeze. Incepu să-i fie teamă, teama 
aceea irezistibilă faţă de necunoscut; dar, în acelaşi timp, 
simţi şi curiozitate, tristeţe, nerăbdarea firească în faţa unui 
pericol care ameninţă şi nu mai soseşte odată. 

O detunătură puternică se produse în afara parcului, însă 
la mică distanţă de îngrăditură; părea o lovitură dată de un 
topor gigantic, pe măsura proporţiilor unui castel. 

Coroane întregi de copaci, trunchiuri rupte în două, 
bucăţi de pământ cu smocuri de iarbă zburau prin aer, şi un 
mare nor de praf întunecă cerul. Câteva pietre se 
rostogoliră din zid. Nemţii s-au ghemuit fără să manifeste 
însă vreo emoție. Cunoscuseră asemenea spectacole şi îl 
aşteptaseră ca pe ceva firesc după ce văzură aeroplanul. 
Drapelul cu cruce roşie nu-i mai putea păcăli pe artileriştii 
duşmani. 

Domnul Marcel nici nu apucă să-şi revină în fire şi se 
produse a doua explozie, mai aproape de îngrăditură... apoi 
a treia. In interiorul parcului. Avea impresia că trecuse 
dintr-odată în altă lume. Violenţa exploziilor, distrugea 
totul, în acea atmosferă infernală care vuia, şi el văzu 
zburând oameni şi obiecte. Rămase nemişcat de groază, 
fără să încerce însă un sentiment de teamă. Până atunci îşi 
imaginase teama într-un fel deosebit. 

Simţea în stomac un gol dureros. Se clătină de mai multe 
ori pe picioare, ca şi cum l-ar fi îmbrâncit cineva, dându-i 
apoi o lovitură în piept, pentru ca imediat să primească o 
nouă lovitură în spate. Un miros înţepător se răspândi în jur 
tăindu-i respiraţia şi făcând să-i lăcrămeze ochii; în schimb, 
zgomotele nu-l mai deranjau, nemaiexistind pentru el. Le 
ghicea în vibrația aerului şi a obiectelor din jur, în furtuna 
ce încovoia oamenii; dar nimic din toate acestea nu se 


327 


transmitea înlăuntrul lui. Îşi pierduse auzul; toate simţurile i 
se concentraseră în privire. Ochii săi păreau să capete 
proprietăţi multiple, la fel ca ai anumitor insecte. Acum 
vedea ce se întâmplă în faţă. alături, şi în spatele lui. Sub 
ochii lui se petrecură lucruri miraculoase, nemaipomenite, 
ce păreau să infirme, prin răsturnarea lor bizară, toate 
legile vieţii. 

Un ofiţer ce se afla la câţiva paşi ţâşni într-un zbor 
inexplicabil. Se înălţă fără să-şi piardă rigiditatea de militar, 
cu casca pe cap, încruntat, cu mustaţa blondă şi scurtă, 
pieptul de culoarea muştarului, şi mâinile înmănuşate în 
care ţinea un binoclu şi o hârtie. Individualitatea lui se 
destrăma în acel moment. Picioarele cenușii, cu jambierele, 
rămaseră pe sol, inerte, ca nişte perne goale, eliminând 
prin dezumflare conţinutul lor roşu. Trupul, în violenta lui 
ascensiune, se desfundă ca un ulcior, eliberându-şi 
conţinutul visceral. Ceva mai încolo, nişte artilerişti ce 
stăteau în picioare erau acum întinşi, nemişcaţi, mânjiţi de 
purpură. 

Linia de infanterişti se făcuse una cu pământul. Lângă 
ambrazuri, pe unde îşi scoteau puştile, oamenii se 
ghemuiau pentru a se face cât mai puţin vizibili. Mulţi îşi 
trăseseră raniţele pentru a-şi proteja capul şi spatele de 
schijele obuzelor. Nu se mişcau decât pentru a se vâri mai 
adânc în pământul pe care încercau să-l sape şi cu 
pântecul. Câţiva îşi schimbaseră poziţia cu o rapiditate 
inexplicabilă. Acum erau întinşi pe spate dând impresia că 
dorm. Altul rămăsese fără picioare. Oriunde îşi arunca 
privirea vedea ochi măriţi de surpriză şi durere, guri 
rotunde şi negre ce păreau să-şi agite buzele într-un urlet. 
Dar nu ţipau: sau poate că el nu auzea strigătele lor. 

Pierduse noţiunea timpului. Nu ştia dacă în acel moment 
de groază trecuseră mai multe ore sau numai un minut. Un 
tremur al picioarelor, ce refuzau să-l mai susţină, îi supăra 
din cale afară... In spatele său se prăvălise ceva. Ploua cu 
moloz. Întorcând capul constată o schimbare în arhitectura 
castelului său. Jumătate din turnul cel mare se prăbuşise. 
Ardezia transformată în ţăndări se împrăştia în toate 


328 


părţile; blocurile de piatră din zidărie se prăbuşeau; cadrul 
de piatră al unei ferestre mari rămase suspendat ca un 
gherghef. Lemnăria veche a cupolei ţuguiate începuse să 
ardă ca o torţă. 

Privind aceste schimbări neaşteptate abătute asupra 
proprietăţii sale, le suportă mai greu decât ravagiile 
cauzate de moarte. Işi dădu seama de neîndurarea forţelor 
oarbe şi implacabile care urlau în jurul lui. Viaţa care i se 
adunase în priviri se stinse brusc şi i se concentră în 
picioare... Şi începu să alerge, fără să ştie încotro, simțind 
nevoia să se ascundă, aşa cum făceau şi acei oameni 
dominați de disciplină, obligaţi să se culce la pământ, 
invidiind capacitatea reptilelor, stăpânite de teamă, de a se 
face nevăzute. 

Instinctul îl împinse spre pavilion, dar, ajuns la jumătatea 
aleii, o nouă metamorfoză uluitoare îi întrerupse înaintarea. 
O mână invizibilă rupse, dintr-o mişcare, o jumătate de 
acoperiş. O porţiune întreagă de zid se curbă, prăvălindu-se 
într-o cascadă de cărămizi şi praf. Mobilele din interior 
rămaseră la vedere, ca un decor de teatru; s-au dus 
bucătăria în care mâncase el, etajul superior, iar în dormitor 
se mai vedea încă patul pe care îl lăsase răvăşit. Bietele 
femei...! Se întoarse alergând spre castel, îşi aminti de 
încăperea din pivniţă în care îşi petrecuse acea noapte de 
arest. Bolta ei sumbră era cel mai bun dintre saloane, şi 
bătrânul lăuda prudenţa constructorilor. 

Liniştea din subterană făcu să-şi recapete auzul. Asculta, 
ca o tortură amortizată de distanţă, canonada germanilor şi 
explozia proiectilelor franceze. Îi reveniră în minte elogiile 
făcute tunului de 75, deşi îl cunoştea numai din auzite. Era 
martorul efectelor lui. „Trage deosebit de bine”, murmură 
el. În scurt timp avea să-i distrugă castelul: socotea 
exagerată această perfecţiune a lui... La un moment dat 
începu însă să regrete lamentaţiile egoismului său. O idee 
fixă, ca o remuşcare, îi frământa mintea. Avea senzaţia că 
tot ce suferea se datora greşelilor săvârşite în tinereţe. 
Refuzase să-şi servească patria, şi acum se vedea 
înconjurat de ororile războiului, umilit, o fiinţă părăsită, fără 


329 


apărare şi fără satisfacţiile soldatului care poate înapoia 
loviturile. Avea să moară, era sigur de asta, de o moarte 
ruşinoasă, neştiut de nimeni, lipsit de cea mai mică glorie. 
Molozul proprietății salo avea să-i servească drept 
mormânt. Şi certitudinea morţii în beznă, ca a unui rozător 
care îşi vedea închise ieşirile vizuinii, îl făcu să simtă că 
acest refugiu devenise insuportabil. 

Deasupra, furtuna era în plină dezlănţuire. O explozie ce 
păru că se produsese deasupra capului său fu urmată de 
huruitul unei prăbuşiri. Un nou proiectil căzuse peste 
clădire. Ţipete, paşi precipitaţi, urlete de agonie ajungeau 
până la el prin tavan. Poate că obuzul, în furia sa oarbă, 
prefăcuse în bucăţi pe mulţi din muribunzii care ocupau 
saloanele. 

Temându-se să nu fie înmormântat în adăpostul său, 
urcă în salturi scara din subterană. Ajungând la parter, prin 
tavanele sparte ale etajului văzu cerul. Pe lângă pereţi 
atârna  lemnărie ruptă, bucăţi de duşumea ce se 
bălăbăneau, mobile gata să se prăbuşească. In hol, unde cu 
câteva clipe în urmă erau covoare, acum călca pe moloz, 
împiedicându-se de fiare rupte şi răsucite, de paturi 
contorsionate, căzute de la etaj. Auzea glasuri îndurerate 
pe care nu le înţelegea, şi i se păru că distinge membre 
cuprinse de  convulsiile agoniei printre grămezile de 
dărâmături. 

Alergă îngrozit, ieşi afară cu aceeaşi sete de lumină şi de 
aer cu care năvăleşte un naufragiat pe punte, ieşind din 
măruntaiele vaporului... Trecuse o bună bucată de vreme, 
cu mult peste cât îşi închipuise, din clipa în care se 
refugiase în pivniţă. Soarele era acum sus. În grădină, 
pretutindeni, alte cadavre rămase în poziţii nefireşti. Răniţii 
gemeau ghemuiţi sau stăteau sprijiniți cu spatele de 
trunchiul unui copac amuţiţi de durere. Unii, desfăcându-şi 
raniţa, scoteau din ea pachetul de prim-ajutor pentru a-şi 
obloji carnea sfâşiată. Infanteria trăgea acum fără încetare 
cu puştile. Numărul puşcaşilor crescuseră. Alte şi alte 
grupuri de soldaţi pătrundeau în parc: unii, cu un sergent în 
frunte, alţii, urmaţi de un ofiţer cu revolverul la piept ca şi 


330 


cum călăuzea cu el oamenii. Erau infanterişti scoşi de pe 
poziţiile lor de lângă râu, cu care voiau să întărească linia a 
doua de apărare. Mitralierele îşi uneau ţăcănitul, 
asemănător cu cel al unui război de ţesut, cu detunăturile 
puştilor. 

Vuia văzduhul, spintecat fără încetare de zumzetul unui 
roi invizibil. Mii de viespii lipicioase zburătăceau în jurul lui 
Desnoyers, fără ca acesta să reuşească să le vadă. Scoarța 
arborilor se jupuia, trasă parcă de unghii nevăzute; ploua 
cu frunze, crengile se clătinau în dezordine; pietrele de pe 
soi zburau lovite de un picior invizibil. Toate obiectele 
păreau impulsionate de o viaţă fantastică. Cratiţele de zinc 
ale soldaţilor, obiectele metalice din dotarea lor, butoiaşele 
artileriei, toate se mişcau singure ca lovite de o grindină 
imperceptibilă. Ceva mai într-o parte, în mijlocul mai multor 
oameni ce păreau că dorm, zăcea răsturnat un tun cu 
trenul rupt şi cu roţile în sus. Coborând capul în piept, 
soldaţii înţepeneau fără niciun strigăt, fără nicio contractie, 
cuprinşi parcă dintr-odată de somn. Alţii, târându-se sau 
ţinându-se cu mâinile pe pântece, urlau de durere. 

Bătrânul fu cuprins de un val de căldură. Un miros 
pătrunzător de praf de puşcă îl făcu să simtă o usturime în 
gât şi să-i lăcrămeze ochii. În acelaşi timp, un val de praf îi 
cuprinse întregul corp, în timp ce fruntea îi fu inundată de o 
sudoare rece. 

Trebui să se îndepărteze de pod. Mai mulţi soldaţi se 
îndreptau cu răniţi spre clădire, pentru a-i instala acolo, în 
ciuda faptului că aceasta era numai ruine. O rafală de stropi 
îi lovi deodată, ca un jet ce ar fi ţâşnit din adâncul 
pământului, udându-l din cap până-n picioare. Un obuz ce 
căzuse în şanţ, dislocase o coloană enormă de apă şi odată 
cu ea crapi sfârtecaţi care până atunci dormiseră în nămol, 
rupsese o parte din îndiguire, făcând ţăndări balustrada 
albă şi ghivecele cu flori. 

îngrozit, începu să fugă, pomenindu-se deodată în faţa 
gemuleţului rotund de sticlă ce îl examina cu răceală. Era 
Junker-ul, ofiţerul cu monoclu. Căzuse din nou în mâinile 
lui... Acesta îi arătă cu ţeava revolverului două găleți ce se 


331 


aflau la o mică distanţă. Trebuiau umplute cu apă pentru 
oamenii săi, sufocaţi de soare. Tonul de comandă nu 
admitea replică, însă domnul Marcel încercă să refuze. Să 
devină el servitorul germanilor...? Uimirea lui fu de scurtă 
durată. Locotenentul îi aplică o lovitură cu patul 
revolverului în coşul pieptului, urmată de un pumn în obraz. 
Bătrânul se încovoie: îi venea să plângă; îşi dorea moartea. 
Nu vărsă însă nicio lacrimă, iar viaţa se încăpăţâna să 
rămână în trupul său, cu toată jignirea ce i se adusese... 
Luă cele două găleți şi, umplându-le în şanţ, porni de-a 
lungul şirului de oameni care, lăsând puşca, sorbeau 
lichidul cu aviditatea unor animale înfierbântate. 

li dispăruse teama provocată de vaietele unor trupuri 
invizibile. Nu-şi dorea nimic altceva decât moartea; ştia că 
odată şi odată tot trebuie să moară. Suferințele sale 
depăşiseră orice limită: pentru el nu mai exista loc pe lume. 
Se văzu nevoit să treacă prin faţa unor breşe deschise în 
zid de exploziile obuzelor. Văzu prin acele spărturi că zarea 
nu era întreruptă de niciun obstacol. Văile şi crângurile 
fuseseră ciuntite sau şterse de focul artileriei. La poalele 
coamei pe care se afla castelul său zări mai multe linii de 
atac care traversaseră Marna. Asaltatorii fuseseră însă 
imobilizaţi de focul intens al germanilor, înaintau în salturi 
pe companii, aruncându-se la pământ, căutând adăpost în 
spatele micilor ridicături ale terenului, împotriva rafalelor 
morţii. 

O hotărâre riscantă îl însufleţi pe bătrân; pentru că tot 
avea să moară, cel puţin să cadă răpus de un glonte 
francez. Şi cu fruntea sus, având în mâini cele două găleți, 
înaintă printre oamenii de pe poziţie care trăgeau. Cuprins 
însă de un gând rămase nemişcat, înfundându-şi capul între 
umeri, meditând că glonţul pe care l-ar primi el ar 
reprezenta un pericol mai puţin pentru duşman. Era totuşi 
mai bine să fie omorât de germani... Şi îi veni ideea să ia 
arma unuia din morţi şi să se arunce asupra /unker-ului 
care îl pălmuise. 

Umplea pentru a treia oară găleţile, privindu-l pe 
locotenent din spate, când constată o schimbare ciudată, 


332 


absurdă, care-l făcu să-şi reamintească de fantasticele 
schimbări ce se petrec numai într-o peliculă 
cinematografică. Capul ofițerului dispăruse într-un mod 
miraculos; două şuvoaie de sânge ţâşniră din gâtul lui, iar 
corpul se prăbuşi ca un sac gol. Cam în acelaşi timp, un 
ciclon trecu de-a lungul îngrăditurii, în spaţiul dintre 
aceasta şi edificiu, doborând arbori, răsturnând tunuri şi 
cărând cu el oameni, într-un vârtej, ca pe nişte frunze 
uscate. Îşi dădu seama că moartea sufla dintr-o direcţie 
nouă. Până atunci venise din faţă, dinspre râu, lovind linia 
duşmană apărată de zid. Acum, cu brutalitatea unei 
schimbări atmosferice, ea venea din adâncimea parcului. O 
manevră abilă a atacatorilor, folosirea unui drum fără 
însemnătate, combinate cu o retragere a liniei germane, 
permisese francezilor să-şi amplaseze tunurile într-o poziţie 
nouă, lovind din flanc pe ocupanţii castelului. 

Spre norocul lui, domnul Marcel mai întârzie câteva 
minute la marginea şanţului, adăpostit de clădire. Prăpădul 
bateriei  camuflate se  dezlănţui de-a lungul aleii, 
măturându-i pe cei vii, măcelărindu-i pentru a doua oară pe 
cei morţi, sfârtecând caii; roţi de tun şi afete zburau odată 
cu flăcări de vulcan în a cărui hău roşietic-albăstrui cădeau 
trupuri negre; sute de morţi, cai care alergau călcându-şi 
sub copite propriile viscere. Secerişul morţii nu se făcea în 
etape: cu o singură lovitură de seceră, întreaga câmpie 
rămase liberă. 

Bănuind dezastrul, bateriile aflate în faţă au ripostat cu o 
ploaie de obuze. Cădeau pretutindeni. Ceva mai departe de 
castel, în curtea parcului, printre arbori, se formau 
adevărate cratere care vomitau trunchiuri întregi. 
Proiectilele explodate scoseseră din gropile lor morţii 
înmormântați de curând. 

Cei care scăpaseră cu viaţă continuau să tragă prin 
deschizăturile zidului. Dar, ca la o comandă, s-au ridicat 
toţi. Palizi, cu buzele strânse şi cu ochii injectaţi de nebunie. 
unii îşi puneau baioneta la armă; alţii, întorcând spatele, se 
îndreptau în fugă spre ieşirea din parc, fără să mai ţină 
seama de strigătele ofiţerilor şi de focurile de revolver ce 


333 


erau trase asupra fugarilor. 

Toate acestea se pe trecură cu o rapiditate inimaginabilă, 
ca o scenă de coşmar. De dincolo de zid străbătea un 
zumzet crescând ca un vuiet de maree. Auzi strigăte; avea 
impresia că  desluşeşte printre glasurile răguşite şi 
disonante fragmente din Marsi/ieza. Mitralierele ţăcăneau 
disperate, ca nişte maşini de cusut. Atacul nu înainta din 
cauza acestei rezistenţe dârze. Germanii, înnebuniţi de 
groază, trăgeau fără încetare. Într-o breşă îşi făcură apariţia 
chipiuri roşii, picioare de aceeaşi culoare, încercând să 
treacă peste dărâmături. Dar acest tablou dispăru dintr- 
odată sub ploaia de gloanţe vărsate de mitraliere. Cu 
siguranţă că de cealaltă parte a zidului germanii suferiseră 
pierderi importante în oameni. 

Desnoyers nu-şi putu da seama cum se produse această 
schimbare. La un moment dat, în interiorul parcului, zări 
pantaloni roşii. Într-un salt irezistibil zburau peste zid, se 
strecurau prin breşe, sau apăreau din adâncul pădurii când 
nici nu te aşteptai. Erau soldaţi mici de statură, plini de 
sudoare şi cu  mantăile descheiate. Printre ei, în 
învălmăşeala şarjei, erau amestecați trăgători africani cu 
ochi diabolici, zuavi cu pantaloni largi, vânători în uniformă 
albastră. 

Ofițerii germani căutau moartea. Epuizându-şi gloanţele 
din revolvere, apucaseră sabia şi, urmaţi de soldaţii care 
încă mai ascultau de ordinele lor, ei încercară un 
contraatac. Avu loc o ciocnire, o  învălmăşeală 
extraordinară, totuşi, bătrânului i se păru că lumea se 
scufundase într-o linişte abisală. Strigătele combatanţilor, 
loviturile puternice în luptele corp la corp, ţăcănitul armelor 
nu reprezentau nimic acum când tunurile amuţiseră. Văzu 
oameni cu abdomenul străpuns de baioneta unei puşti, în 
timp ce prin spate apărea vârful ei înroşit; paturi de puşcă 
ce loveau ca nişte ciocane; adversari ce se îmbrăţişau 
rostogolindu-se în ţărână, lovind cu picioarele şi muşcând. 
Piepturile de culoarea muştarului dispăruseră; se mai 
vedeau doar spinări de aceeaşi culoare ce fugeau spre 
ieşirea din parc. strecurându-se printre arbori sau 


334 


prăbuşindu-se la jumătatea drumului ajunşi de gloanţe. 
Mulţi dintre cei angajaţi în această încăierare ar fi dorit să-i 
urmărească pe fugari, dar nu reuşeau, ocupați să-şi smulgă 
baionetele din trupurile care în spasmele agoniei 
înţepeneau lama oţelului. 

Domnul Marcel se trezi în mijlocul acestor ciocniri 
îngrozitoare, sărind ca un copil, agitându-şi braţele şi 
scoțând strigăte. Apoi începu să se dumirească, când prinse 
cu mâinile capul plin de praf al unui ofiţer tânăr care îl 
privea cu uimire. De bună seamă că militarul îl crezu nebun 
când bătrânul îl sărută, ascultându-i cuvintele incoerente în 
timp ce-i şiroiau pe obraz torente de lacrimi. Şi plânsul lui 
se prelungi ca o binefacere până când ofiţerul se desprinse 
de el, îmbrâncindu-l... Simţea nevoia să-şi uşureze sufletul 
după atâtea zile de durere ascunsă: „Trăiască Franţa!””. 

Ai săi ajunseseră la intrarea în parc. Alergau cu baioneta 
la armă în urmărirea ultimelor resturi ale batalionului 
german care se retrăgea în dezordine spre sat. O grupă de 
călăreţi apăru pe drum. Erau dragoni care soseau pentru a 
susţine urmărirea. Caii lor dădeau însă evidente semne de 
oboseală: numai dorinţa fierbinte de victorie, care părea să 
se transmită de la oameni la animalele năduşite, le mai 
susţinea trapul forţat. Unul dintre călăreţi se opri chiar 
lângă intrarea în parc. Calul lui înfometat rupea cu lăcomie 
nişte iarbă, în timp ce omul din şa se aplecase în faţă 
cuprins parcă de un somn greu. Dorind să-l trezească, 
Desnoyers îl bătu uşor-pe şold, dar în clipa următoare 
militarul se  rostogoli pe partea opusă. Era mort; 
măruntaiele îi atârnau printr-o deschizătură mare pe care o 
avea în abdomen. Aşa înaintase pe acel armăsar în febra 
urmăririi, laolaltă cu ceilalţi. 

Prin împrejurimi începură să izbucnească trombe mari de 
fier şi fum. Artileria germană deschisese focul împotriva 
poziţiilor pierdute. Înaintarea continua.  Batalioane, 
escadroane, baterii se îndreptau în direcţia nord; obosiţi, 
murdari, plini de praf şi de noroi, ei înaintau cu o înflăcărare 
care le stimula forţele epuizate. Dinspre sat, tunurile 
franceze începură să bubuie. 


335 


Grupuri de soldaţi controlau castelul şi păduricile din 
apropiere. Dintre ruine, din profunzimile parcului, din 
grajdurile şi  garajele incendiate ieşeau oameni în 
echipament verzui cu cască ţuguiată. Ridicau cu toţii 
braţele, agitând mâinile: Kamarades... kamarades... non 
kaput. Se temeau, cu neliniştea remuşcării, că vor fi ucişi 
imediat. Pierduseră subit întreaga cruzime în acele clipe în 
care ofiţerii erau departe, iar ei puteau acţiona în afara 
oricărei discipline. Câţiva, care ştiau puţină franceză, 
vorbeau despre soțiile şi copiii lor, pentru a-i înduioşa pe 
duşmanii care îi amenințau cu baionetele. Un german 
mergea alături de Desnoyers, lipindu-se cât mai mult de el. 
Era sanitarul cu barbă. Işi lovea pieptul cu mâna, apoi îl 
arăta pe el. Franzosen... mare prieten al Franzosen... Şi 
zâmbea protectorului său. 

Până dimineaţa următoare rămase în castelul său. Se 
bucură la ieşirea neaşteptată a Georgettei şi a mamei sale 
din beciurile pavilionului ruinat. Plângeau văzând uniforme 
franceze. 

— Asta nu putea să mai continue! strigă văduva. Există 
un Dumnezeul! 

Cele două femei nu erau în stare să înţeleagă cele 
întâmplate în zilele anterioare. 

După o noapte cumplită petrecută printre dărâmături, 
domnul Marcel se hotărî să plece. Ce rost mai avea el în 
acel castel distrus...? în plus, îl deranja existenţa atâtor 
morţi. Erau sute, mii. Soldaţii şi ţăranii înmormântau 
mormanele de cadavre acolo unde le găseau. Din aleile 
parcului, de pe răzoare le grădinilor, gropile ajunseseră 
până lângă clădire şi chiar în interiorul dependinţelor. Până 
şi în fundul lagunei inelare existau morţi. Cum putea trăi în 
acea permanentă vecinătate tragică, alcătuită în cea mai 
mare parte din duşmani...? Adio, castel din Villeblanche! 

Porni spre Paris; îşi propuse să ajungă acolo, indiferent 
cum. Intâlnea cadavre pretutindeni, dar acum nu mai erau 
îmbrăcate în uniforme verzui. 

Căzuseră mulți dintre ai săi în ofensiva aceea 
binecuvântată. Mulţi poate că mai mureau încă în acele 


336 


ultime zvârcoliri ale bătăliei care continua în spatele lui, 
agitând cu un bubuit neîntrerupt linia orizontului... Din 
mirişti se zăreau pantaloni stacojii, tălpi cu ţinte care 
străluceau în poziţie verticală alături de drum, capete 
livide, trupuri schilodite, pântece deschise ce lăsau să se 
reverse lobii enormi şi albăstrii ai ficatului, trunchiuri şi 
picioare retezate aruncate la întâmplare. Şi, din această 
amestecătură funebra, se detaşau chipie roşii şi de culori 
nedefinite, bonete orientale, căşti acoperite cu păr de cal, 
săbii răsucite, baionete rupte, puşti, grămezi de ghiulele. 
Cal morţi cu, coastele bombate completau decorul. Piese de 
artilerie cu lemnăria ruptă şi armătura de fier răsucită 
vorbeau singure despre clipa tragică când fuseseră 
aruncate în aer. Dreptunghiuri de pământ bătătorit marcau 
amplasamentul bateriilor duşmane înainte de retragere. În 
drumul lui întâlnea la tot pasul tunuri răsturnate, cu roţile 
rupte, chesoane transformate în fâşii de oţel răsucite, 
conuri de materie carbonizată provenită din rămăşiţele 
oamenilor şi cailor arşi de germani în noaptea dinaintea 
retragerii lor. 

În ciuda acestor incinerări barbare, morţii ambelor tabere 
erau fără număr, fără limită. Se părea că pământul 
aruncase afară toate corpurile pe care le primise de la 
primele începuturi ale umanităţii. Soarele, nepăsător, 
împrăştia puncte de lumină, cu sclipiri gălbui, peste 
câmpurile morţii. Fragmente de baionete, plăci de metal, 
cartuşe străluceau ca nişte cioburi de oglindă. Roua nopţii, 
ploaia, timpul care roade, nu modificaseră încă prin 
acţiunea lor corosivă aceste mărturii ale luptei, ştergându- 
le luciul. Carnea începea să se descompună. Un miros de 
cimitir îl însoțea în permanenţă pe drumeţul care se grăbea 
pe măsură ce era mai aproape de Paris. Cu fiecare 
jumătate de oră scursă era nevoit să străbată încă un 
teritoriu mai îmbâcsit de miasme, coborând astfel încă o 
treaptă a descompunerii animale. La început, morţii erau 
din ziua precedentă. Cei pe care îi întâlni însă de cealaltă 
parte a râului numărau două zile de stat pe câmp; apoi trei, 
apoi patru. Cârduri de ciori se înălţau cu leneşe bătăi de 


337 


aripi auzind paşii lui; dar, de îndată ce se depărta, reveneau 
pe pământ, sătule, însă fără a fi scârbite de atâta hrană, şi 
fără teamă de om. 

Din când în când întâlnea grupuri de oameni. Erau 
plutoane de cavalerie, jandarmi, zuavi, vânători. Işi 
organizaseră bivuacul în jurul fermelor ruinate, cercetând 
terenul pentru a-i prinde pe fugarii germani. Desnoyers era 
obligai să-şi povestească trecutul, arătându-le paşaportul 
pe care i-l dăduse Lacour, în vederea călătoriei cu trenul 
militar. Numai în acest fel reuşea să înainteze. Soldaţii 
aceştia - mulţi dintre ei răniţi uşor - se mai aflau încă sub 
impresia victoriei. Răzând, ei îşi povesteau isprăvile şi 
marile pericole înfruntate în zilele anterioare. „Cu un picior 
în spate îi vom arunca până la frontieră...” Indignarea îi 
renăştea privind în jur. Satele, fermele, casele izolate, totul 
fusese ars. Pe câmp se înşirau, ca nişte schelete de animale 
preistorice, numeroase armamente de oţel răsucite de 
incendiu. Coşurile de cărămidă ale fabricilor fuseseră 
doborâte aproape până la pământ sau purtau în cilindrele 
lor găuri de obuz, perfect rotunde. Păreau nişte fluiere 
ciobăneşti înfipte în sol. 

Pe lângă satele în ruină, femeile răscoleau pământul, 
făcând gropi. 

Munca aceasta era ingrată. Era nevoie de un mare efort, 
pentru a face să dispară atâţia morţi. „Vom muri după 
victorie - se gândi domnul Marcel. Vom fi seceraţi de 
ciumă”. 

Şi apa pâraielor se infectase. Chinuit de sete se văzu 
nevoit să bea apă dintr-o baltă. Când ridică însă capul văzu 
la suprafaţa apei nişte cizme înnămolite ce se continuau cu 
picioarele verzi ale unui german al cărui cap se afla în 
fundul băltoacei. 

După câteva ore de mers, rămase locului pentru 
moment, crezând că recunoaşte o casă în ruine. Într-adevăr 
era cârciuma unde luase masa de prânz cu câteva zile în 
urmă, când se îndrepta spre castelul său. Se strecură 
printre zidurile înnegrite de funingine, până ce un roi de 
muşte lipicioase începu să-i băzâie în jurul feţei. Un miros 


338 


greu de grăsime descompusă de moarte, tot mai insistent, 
îl înecă. Printre dărâmături zări un picior ce aducea cu o 
bucată de carton ars. | se părea că o revede pe bătrâna cu 
nepoţeii ei agăţaţi de fustă. „De ce fug, domnule? Războiul 
e purtat doar de soldaţi. Noi, oamenii de la ţară, nu facem 
rău nimănui, şi nu trebuie să ne temem de nimic”. 

O jumătate de oră mai târziu, coborând o pantă, trăi 
momentul unei întâlniri neaşteptate: un taxi, ce purta 
matricula Parisului, şi cu aparatul de taxat lângă volan. 
Şoferul se plimba liniştit în preajma vehiculului, ca şi cum s- 
ar fi aflat în staţie în aşteptarea clienţilor. 

Intră imediat în discuţie cu acest domn murdar şi rupt ca 
un vagabond, ce avea o jumătate de faţă tumefiată de pe 
urma unei lovituri. Transportase nişte parizieni curioşi să 
vadă câmpul de luptă. Erau nişte reporteri, iar el îi aştepta 
acolo, urmând să se întoarcă la Paris către seară. 

Domnul Marcel, fără să mai aştepte, băgă mâna în 
buzunar. li oferea două sute de franci pentru a-l duce la 
Paris. Cu gravitatea unui om credincios angajamentelor 
sale, şoferul protestă... „Cinci sute”. Şi pentru a-i confirma 
că era de acord, bătrânul scoase un pumn de monezi de 
aur. Drept răspuns, şoferul învârti manivela şi motorul 
începu să duduie. Şi cum o bătălie nu se dădea în fiecare zi 
în împrejurimile Parisului, clienţii lui puteau să-l mai 
aştepte. 

Din interiorul vehiculului, Desnoyers urmărea fuga 
vertiginoasă a acelui câmp de orori ce dispărea în spatele 
lui. Inainta grăbit spre viaţă... revenea la civilizaţie. 

Intrând în Paris, străzile pustii i se păreau pline de lume. 
Niciodată nu i se păruse oraşul atât de frumos. Trecu prin 
faţa Operei, traversă Place de la Concorde şi nu-i venea să 
creadă, gândindu-se la saltul enorm pe care îl făcuse într-o 
oră. Compara lumea de aici cu imaginile lăsate cu puţin 
timp în urmă - un câmp al morții care începea la o distanţă 
de numai câţiva kilometri. Era oare cu putinţă? Nu putea să 
creadă; unul dintre cei doi termeni care contrastau flagrant 
trebuia să fie fals. 

Automobilul se opri: ajunsese în bulevardul Victor Hugo... 


339 


Avea impresia că încă mai visează. Se afla într-adevăr la el 
acasă? 

Solemnul portar îl salută surprins, neputându-şi explica 
înfăţişarea sa mizeră. 

— Ah, stăpânul...! De unde veniţi, stăpâne? 

— Din infern - murmură domnul Marcel. 

Văzându-se în interiorul locuinţei sale şi parcurgând 
camerele, continuă să fie tulburat. Devenise din nou o 
personalitate. Revederea bogățiilor, plăcerea confortului îi 
redară ca prin farmec noţiunea demnităţii sale. 

Dar, în vreme ce se bucura de toate acestea, în mintea 
lui renăşteau toate umilirile şi ultrajele pe care le suferise. 
Ah, canaliile...! 

Două zile mai târziu, dimineaţa, soneria zbârnâi puternic. 
Un vizitator! 

Spre el se îndreptă un soldat combatant de infanterie, 
mic de statură, timid, cu chipiul în mâna dreaptă, şi 
bolborosind nişte scuze în spaniolă. 

— Am ştiut că vă găsesc aici... Am venit să... 

Clasul acesta...? Domnul Marcel ieşi cu el din anticamera 
întunecoasă, conducându-l către balcon... Cât arăta de 
chipeş...! Capela căpătase o tentă de roşu închis din cauza 
murdăriei; mantaua, exagerat de largă, era roasă şi cârpită: 
ghetele mari exalau un miros iute de piele încinsă. 
Niciodată nu-l privise pe fiul său atât de elegant şi de 
dichisit altădată, cum îl privea acum, îmbrăcat cu aceste 
efecte reformate. 

— Tu...! Tu...! 

Strângându-l la piept cu violență, tatăl gemu ca un copil, 
simțind cum picioarele refuzau să-l mai susțină. 

Din totdeauna nutrise speranţa că vor sfârşi prin a se 
înţelege. Aveau acelaşi sânge: era bun şi nu manifestase 
alte defecte decât o oarecare încăpățânare. Îi ierta acum 
tot trecutul, atribuindu-şi lui o mare parte din vină. Fusese 
prea aspru. 

— Tu, soldat! - repetă el. Tu, un străin, să aperi ţara 
mea...! 

Şi îl sărută din nou, făcând câţiva paşi înapoi pentru a-şi 


340 


da seama mai bine de înfăţişarea sa. Hotărât lucru, îl găsea 
mai frumos în uniforma aceea grosolană decât cinci era 
celebru prin eleganţă şi prin titlul de cel mai bun dansator, 

Reuşi să-şi domine emoția. Ochii săi plini de lacrimi 
căpătară sclipiri pline de înţelesuri. O cută plină de ură îi 
crispa obrazul. 

— Ascultă - i se adresă el direct. Tu nu ştii ce înseamnă 
acest război; eu vin de acolo, l-am văzut de aproape. Nu 
este un război ca celălalt, cu duşmani leali: este o 
adevărată vânătoare de fiare... Să tragi fără milă în 
grămadă. Cu fiecare ins pe care îl vei dobori, vei elibera 
umanitatea de un pericol. 

Se opri câteva clipe, cuprins parcă de o îndoială, apoi 
adăugă cu un calm tragic: 

— S-ar putea să întâlneşti figuri cunoscute. Familia nu se 
formează întotdeauna după gustul nostru. Oameni din 
sângele tău se află şi de cealaltă parte a baricadei. Nu 
şovăi, dacă-l vei întâlni pe vreunul dintre ei... trage! Îţi este 
duşman. Omoară-l...! Omoară-l! 


341 


PARTEA A TREIA 


342 


l. 
DUPĂ MARNA 


La sfârşitul lui octombrie, familia Desnoyers se înapoie la 
Paris. Doamna Luisa nu putea trăi la Biarritz, departe de 
soţul ei. În zadar îi vorbea Romantica despre pericolele 
reîntoarcerii. Guvernul se afla încă la Bordeaux; 
preşedintele Republicii şi miniştrii doar din când în când îşi 
făceau scurte apariţii în Capitală. Mersul războiului putea să 
ia altă întorsătură dintr-o clipă într-alta; cele petrecute la 
Marna reprezentau doar o consolare de moment. Dar buna 
doamnă rămase insensibilă în faţa acestor argumente, 
după ce citise scrisorile domnului Marcel. Se gândea, mai 
ales, la Julio, fiul ei, care era soldat... Credea că revenind la 
Paris avea să fie în legătură mai directă cu el, decât de pe 
această plajă vecină cu frontiera spaniolă. 

Şi Chichi dorea să se înapoieze. René îi preocupa prea 
mult gândurile. Absența lui o ajutase să se convingă că era 
îndrăgostită. Era atât de mult timp de când nu-l mai văzuse 
pe so/dățelul de ciocolată...! Şi familia părăsi traiul de la 
hotel, pentru a reveni în bulevardul Victor Hugo. 

După puternica zguduitură suferită la începutul lui 
septembrie, Parisul îşi schimba înfăţişarea. Cei aproape 
două milioane de locuitori care rămăseseră liniştiţi în casele 
lor, nelăsându-se antrenați de pericol, primiseră victoria cu 
multă seriozitate. Nimeni nu-şi putea explica cu exactitate 
cum se desfăşurase bătălia; au reuşit să afle abia când din 
fericire, totul luase sfârşit. 

Într-o duminică de septembrie, la ora când parizienii îşi 
făceau plimbarea, bucurându-se de o după amiază plăcută, 
au aflat din ziare despre marele triumf al aliaţilor, dar şi 


343 


despre pericolul pe lângă care trecuseră. Lumea s-a 
bucurat, însă fără să-şi părăsească atitudinea plină de calm 
pe care o adoptase. Cele şase săptămâni de război 
schimbaseră de bună seamă aspectul Parisului zgomotos şi 
impresionabil. 

Treptat, această victorie îi reda capitalei vechea ei 
înfăţişare. O casă, care cu câteva săptămâni în urmă era 
pustie, se popula cu oameni aflaţi în trecere. Magazinele îşi 
deschideau porţile. Vecinii, obişnuiţi în casele lor cu o linişte 
de mănăstire, auzeau din nou zgomotele celor ce se 
instalau deasupra sau dedesubtul lor. 

Văzându-i acasă pe ai săi, bucuria domnului Marcel avea 
să fie însă întunecată de prezenţa doamnei Elena. Prin 
persoana ei, Germania îi ieşea din nou în întâmpinare; din 
nou duşmanul la domiciliul lui. Când avea oare să scape de 
această sclavie...? Ea tăcea în prezenţa cumnatului ei. 
Recentele evenimente păreau s-o dezorienteze. Faţa ei 
căpătase o expresie de mirare, asemănătoare cu aceea a 
unei persoane care urmăreşte o totală răsturnare a celor 
mai elementare legi fizice. Nu putea să înţeleagă, în 
tăcutele ei reflexii, cum germanii nu reuşiseră să 
cucerească acel pământ pe care ea îl călca; şi, pentru a-şi 
explica acest insucces, admitea cele mai absurde 
presupuneri. 

O grijă deosebită îi mărea însă tristeţea. Fiii ei... ce vor fi 
făcând fiii ei! Domnul Marcel nu-i vorbise niciodată despre 
întrevederea lui cu căpitanul von Hartrott. Trecea sub 
tăcere călătoria lui la Villeblanche; nu dorea să povestească 
suferinţele sale din timpul bătăliei de la Marna. De ce să-i 
întristeze pe ai săi cu asemenea istorisiri sumbre...? Se 
limitase doar s-o anunţe pe doamna Luisa, alarmată de 
soarta castelului ei, că mulţi ani de acum înainte nu vor mai 
putea merge acolo, fiind de nelocuit. O scufie din table de 
zinc înlocuia acum vechiul acoperiş pentru a nu permite ca 
ploile să desăvârşească distrugerea interiorului. Mai târziu, 
după instaurarea păcii, se va gândi şi la restaurarea lui. 
Pentru moment avea prea mulţi locatari... Şi toate 
doamnele, inclusiv Elena, se cutremurau la gândul că miile 


344 


de cadavre, ascunse în pământ, formau un cerc în jurul 
edificiului. Viziunea aceasta o făcu pe doamna von Hartrott 
să geamă din nou. 

— Vai, copiii mei! 

Plin de omenie, cumnatul ei o linişti în legătură cu soarta 
unuia dintre ei: căpitanul Otto. La începutul bătăliei se 
găsea în perfectă sănătate. Aflase acest lucru de la un 
prieten care vorbise cu el... Apoi tăcu fără să mai spună 
nimic. 

Doamna Luisa îşi petrecea o parte din zi prin biserici, 
alinându-şi temerile prin rugăciuni. Acum însă, rugile ei nu 
mai erau întâmplătoare şi pline de generozitate vizând 
soarta milioanelor de oameni necunoscuţi sau victoria unui 
popor. Pline de egoism, ele erau înălțate pentru o singură 
persoană, propriul ei fiu, soldat la fel ca şi ceilalţi şi care, 
poate, în acele clipe se afla în pericol. Câte lacrimi nu 
vărsase...! Se rugase pentru ca el şi tatăl său să se 
înţeleagă, şi acum când, în sfârşit, Dumnezeu dorea să-i 
răsplătească, regele Julio înfrunta moartea. 

Rugăciunile sale nu erau niciodată singure. Alături de ea, 
în biserică, se mai ruga cineva, formulând aceleaşi dorinţi. 
Ochii înlăcrimaţi ai surorii sale se înălţau în acelaşi timp cu 
ai ei spre cel crucificat: „Dumnezeule, salvează-mi fiul...!” 
Spunând aceste cuvinte, doamna Luisa îl vedea pe Julio aşa 
cum arăta într-o fotografie ştearsă primită din tranşee de 
soţul ei, cu chipiu şi manta, cu picioarele strânse în 
jambiere, cu o puşcă în mâna dreapta şi cu faţa întunecată 
de o barbă nerasă de câteva zile. „Dumnezeule, ocroteşte- 
ne...!” Şi doamna Elena privea la rândul ei un grup de 
ofiţeri cu cască şi cu uniformă de culoare verde roziu, peste 
care apăreau ca nişte pete tocul revolverului, al binoclului, 
ciochinarele şi centironul, de care atârna sabia. 

Domnul Marcel, când le vedea ieşind împreună şi 
îndreptându-se spre Saint-Honore d'Eylau, se indigna 
adeseori: 

— Işi bat joc de Dumnezeu... Este inadmisibil. Cum este 
oare cu putinţă să îndeplinească Dumnezeu nişte rugăminţi 
atât de contradictorii...? Ah, femeile! 


345 


Şi, cuprins de prejudecățile care se nasc în astfel de 
momente grele, nutrea ideea că cumnata lui îi pricinuia 
fiului său un mare rău. Obosită de atâta rugă 
contradictorie, divinitatea avea să întoarcă spatele pentru a 
nu auzi nici pe una nici pe cealaltă. De ce nu pleca această 
femeie funestă...? 

La fel ca la începutul ostilităţilor, simţea supliciul 
prezenţei ei. Doamna Luisa repeta în mod inconştient 
afirmaţiile surorii, supunându-le fără rezerve judecății 
superioare a soţului. In acest fel domnul Marcel a putut să- 
şi dea seama că victoria de la Marna nu existase, în 
realitate, niciodată; era o invenţie a aliaţilor. Din înalte 
considerente strategice, generalii germani  socotiseră 
prudent să se retragă, amânând pentru mai târziu cucerirea 
Parisului, iar francezii n-au făcut altceva decât să-i 
urmărească pas cu pas, întrucât li se lăsa terenul liber. Asta 
a fost totul. Ea cunoştea părerile unor militari din ţările 
neutre; la Biarritz stătuse de vorbă cu persoane de mare 
competenţă; era la curent cu ceea ce spuneau ziarele din 
Germania. Acolo nimeni nu credea povestea cu Marna. 
Cititorii nici măcar nu aflaseră de această bătălie. 

— Sora ta afirmă asta? o întrerupse Desnoyers, surprins 
şi palid de mânie. 

Dorea o _ transfigurare completă a acestui duşman 
adăpostit sub acoperişul său. Vai! De ce nu se transforma 
în bărbat? De ce nu venea înfumuratul ei soţ să-i ocupe 
locul, chiar numai pentru o jumătate de oră...? 

— Dar războiul continuă - insista cu naivitate doamna 
Luisa. Duşmanii se mai află încă în Franţa... La ce a servit 
episodul Marna? 

Accepta explicaţiile ce i se dădeau, clătinând capul cu 
gesturi de înţelegere şi pricepând totul dintr-odată, pentru 
ca în clipa următoare să uite, iar după o oră să reia aceleaşi 
idei. 

Totuşi, de la o vreme, începu să manifeste o ostilitate 
surdă împotriva surorii ei. Îi tolerase entuziasmul 
manifestat până atunci faţă de patria soţului, deoarece 
considera că sunt mai importante legăturile de familie 


346 


decât rivalităţile dintre naţii. Ea nu putea să se certe 
neapărat cu Elena, pentru motivul că Desnoyers era francez 
şi Karl german. Dar această toleranţă dispăru dintr-odată 
fără urmă. Fiul ei se afla în pericol... Mai degrabă să moară 
toţi cei din familia Hartrott decât să primească Julio chiar şi 
cea mai neînsemnată rană...! Se ralie aşadar sentimentelor 
belicoase ale fiicei ei, recunoscându-i marele fler în 
aprecierea evenimentelor. Dorea să le vadă transformate în 
realitate toate loviturile imaginare de pumnal date de 
Chichi. 

Din fericire, Romantica pleca înainte ca această antipatie 
să se exteriorizeze. Îşi petrecea după amiezile departe de 
casă, iar la înapoiere, continua să repete păreri şi ştiri 
dobândite de la prieteni de-ai ei, necunoscuţi de familie. 
Domnul Marcel se indigna împotriva spionilor care încă mai 
trăiau ascunşi în Paris. Ce lume misterioasă frecventa oare 
cumnata sa...? 

Pe neaşteptate însă le făcu cunoscut că va pleca în 
dimineaţa următoare; avea un paşaport pentru Elveţia, de 
unde avea să se îndrepte spre Germania. Era timpul să se 
întoarcă lângă ai ei, ducând cu ea recunoştinţa pentru 
atenţiile acordate de familie... Şi Desnoyers o expedie cu o 
agresivitate ironică: salutări lui von Hartrott, cu speranţa că 
va face cât de curând o vizită la Berlin. 

Într-o dimineaţă doamna Luisa, în loc să intre în biserica 
din piaţa Victor Hugo cum obişnuia, îşi continuă drumul 
până în rue de la Pompe, mângâindu-se cu gândul că va 
vedea atelierul. | se părea că prin acest gest intra în 
legătură cu fiul ei. Era o plăcere nouă, mai intensă decât 
aceea de a-i privi fotografia sau de a-i citi ultima scrisoare. 

Spera să-l întâlnească pe Argensola, prietenul care-l 
ajuta cu sfaturile sale bune. Ştia că el continua să locuiască 
în atelier. 

Trecuse de două ori s-o vadă; venise pe scara de 
serviciu, aşa cum făcea şi altădată; ea însă lipsise de acasă. 

Urcând în ascensor, inima îi bătea iute de plăcere şi de 
întristare. Bunei doamne îi trecea prin gând, nu fără o urmă 
de roşeaţă pe obraz, că ceva asemănător trebuiau să simtă 


347 


Femeile nebune când dezertau pentru prima oară de la 
datoriile lor. 

Văzându-se în acea locuinţă, a căror mobile şi tablouri îi 
aminteau de fiul lipsă, lacrimile începură să-i şiroiască 
nestăvilite. 

Agitat şi fâstăcit, Argensola alerga de la uşa din fund 
salutând-o cu fraze de bun venit şi împingând în acelaşi 
timp obiectele de la locul lor. Un palton de femeie căzut pe 
un divan fu acoperit cu o țesătură orientală; o pălărie cu 
flori zbură dintr-o aruncătură, într-un colţ. Prin cutele unei 
perdele, doamna Luisa avu impresia că zăreşte o femeie în 
cămaşă, care fugea, lăsând să i se vadă goliciuni rozii. Pe 
sobă, două ceşti mari şi resturi de pâine prăjită trădau un 
dejun în doi. Pictorii aceştia...! La fel ca şi fiul ei! Şi se 
înduioşă, gândindu-se la viaţa plină de neajunsuri a 
consilierului lui Julio. 

— Distinsă doamnă Luisa... lubită madame Desnoyers... 

Vorbea franţuzeşte, ţipând, în timp ce arunca priviri 
disperate spre uşa prin care dispăruse fâlfâitul alb şi 
trandafiriu. Tremura de teamă, gândindu-se ca nu cumva 
prietena ascunsă să se expună, din greşeală, unei situaţii 
neplăcute, pornite din gelozie, compromiţându-l printr-o 
apariţie neaşteptată. 

Au vorbit apoi despre soldat. Îşi comunicară amândoi 
toate ştirile pe care le aveau. Doamna Luisa aproape că îi 
repeta textual paragrafele scrisorilor sale, recitite de atâtea 
ori. Argensola se jenă, neîndrăznind să-i arate texte din 
scrisorile lui. Cei doi prieteni întrebuinţau în epistolele lor 
un stil care ar fi făcut-o pe buna doamnă să roşească. 

— Un viteaz - spuse el cu mândrie, ca şi cum actele de 
bravură ale prietenului i-ar fi aparţinut şi lui - un adevărat 
erou; şi eu, madame Desnoyers, mă pricep puţin în chestiile 
astea... Comandanții lui ştiu să-l aprecieze... 

După două luni de campanie, Julio era sergent. Căpitanul 
companiei sale, împreună cu alţi ofiţeri ai regimentului, 
aparținuse cercului de scrimă, unde el obținuse atâtea 
izbânzi. 

— Ce carieră! continuă el. Face parte din acea categorie 


348 


de tineri care ajung la grade superioare, la fel ca generalii 
revoluţiei... Şi ce fapte eroice! 

În scrisorile sale, militarul menţionase, ca ceva foarte 
normal, câteva din actele sale de eroism, relatându-le cu 
indiferența celui obişnuit cu pericolul şi care apreciază la 
camarazii lui o îndrăzneală egală. Argensola însă le 
exageră, subliniindu-le ca şi cum ar fi fost cele mai mari 
fapte ale războiului. Julio transmisese un ordin în mijlocul 
unui foc infernal, după ce căzuseră morţi trei mesageri, fără 
să-şi ducă la îndeplinire misiunea. Pornise primul la atacul 
multor tranşee şi salvase în lupta cu baioneta şi în ciocniri 
corp la corp pe numeroşi camarazi. Când aveau nevoie de 
un om de încredere, comandanții lui spuneau: „Să se 
prezinte sergentul Desnoyers”. 

Argensola relata toate acestea ca un martor ocular, ca şi 
cum s-ar fi întors de la război; şi doamna Luisa tremura, 
vărsând lacrimi de bucurie şi de teamă, cu gândul la faptele 
de arme şi la pericolele ce-l pândeau pe fiul ei. Acest 
Argensola avea darul să o înduioşeze prin forţa cu care 
relata faptele. 

Considerând că era cazul să-i mulţumească pentru 1 
atmosfera caldă şi plină de entuziasm, arătă un oarecare 
interes pentru persoana panegiristului... Cu ce se ocupase 
el în ultimul timp...? 

— Eu, doamnă, am stat acolo unde m-a chemat datoria. 
Nu m-am mişcat de aici. Am fost martor la asediul Parisului. 

În zadar raţiunea ei protesta în faţa inexactităţii acestui 
cuvânt. Sub influenţa lecturilor despre războiul din 1870, el 
considera drept asediu toate operaţiile desfăşurate în 
apropierea Parisului în timpul bătăliei de la Marna. Şi, cu o 
modestie justificată, îi arătă o diplomă în ramă aurită, E 
aflată pe pian, şi care avea drept fundal un drapel tricolor. 
Era o hârtie ce se vindea pe străzi: un certificat care atesta 
rămânerea în Capitală în timpul săptămânii de pericol. 
Completase spaţiile albe cu numele şi calitatea lui, şi în 
partea de jos figurau semnăturile a doi locatari din rue de la 
Pompe: un cârciumar şi un prieten al portăresei. Comisarul 
de poliţie al districtului chezăşuia prin semnătura sa şi prin 


349 


ştampilă responsabilitatea celor doi martori onorabili. 
Nimeni nu va pune la îndoială, aşadar, după o asemenea 
precauţie, faptul că el fusese martor la asediu/ Parisului. 
Avea prieteni atât de neîncrezători...! 

Pentru a o impresiona şi mai mult pe buna doamnă, 
aminti unele întâmplări. El văzuse în plină zi o turmă de oi 
pe bulevard, lângă grilajul bisericii Madeleine. Mersul lor 
trezise pe multe străzi ecoul sonor al oraşelor moarte. El 
era singurul trecător; pe trotuare hoinăreau câini şi pisici 
părăsite. 

Amintirile lui cu privire la armată îl înflăcărau ca un zvon 
de glorie. 

— Eu am văzut marşul marocanilor... l-am văzut pe zuavi 
în maşini... 

În noaptea în care Julio plecase spre Bordeaux, el 
hoinărise până-n zori, străbătând un şir de bulevarde ce se 
intersectau în mijlocul Parisului, de la leul din Belfort până 
la gara de est. Douăzeci şi şase de mii de oameni cu 
întregul echipament de campanie, originari din Maroc, 
debarcaţi în Marsilia, sosiră în Capitală, parcurgând o parte 
din călătorie cu trenul, iar alta pe jos. Se grăbeau să 
intervină în marea bătălie care abia începea. Erau trupe 
compuse din europeni şi africani. Avangarda, pătrunzând 
prin poarta Orleans, în marş forţat traversă în felul acesta 
jumătate de Paris, până la gara de est, unde aşteptau 
trenurile. 

Populaţia văzu escadroane de spahii, în uniforme 
teatrale, călărind pe căluţii lor nervoşi şi sprinteni; puşcaşi 
marocani cu turbane galbene, trăgători senegalezi cu faţa 
neagră şi bonete roşii; artilerişti din colonii; vânători din 
Africa. Erau combatanți de profesie, soldaţi care în timpuri 
de pace trăiau luptând în colonii, cu profiluri energice, cu 
feţe bronzate şi cu ochi de păsări de pradă. Şirul acesta 
nesfârşit făcea pe străzi halte multe ore, pentru a permite 
ca forţele aflate mai în faţă să poată urca în trenurile care 
porneau mai departe... Şi Argensola, urmărind această 
mulţime înarmată şi nemişcată ce se înşira pe bulevarde 
până la bariera Orleans, şedea de vorbă cu ofiţerii, şi 


350 


asculta exclamaţiile naive ale războinicilor africani, care nu 
văzuseră niciodată Parisul, şi-l traversau lipsiți de 
curiozitate, întrebând mereu unde se afla duşmanul. 

Ajunseseră la timp pentru a-l ataca pe Von Kluck pe 
malurile râului Ourcqg, obligându-l să bată în retragere, fiind 
ameninţat cu încercuirea. 

Argensola nu povesti faptul că făcuse această plimbare 
nocturnă de-a lungul corpului de armată alături de o 
persoană amabilă din cercul lui şi de încă două prietene - 
grup entuziast şi generos - care împărțeau flori şi sărutări 
soldaţilor bronzaţi, şi făceau haz de uimirea acestora care 
lăsau să fi se vadă dinţii lor albi. 

Într-o altă zi îi fusese dat să vadă cel mai extraordinar 
spectacol al războiului. Toate automobilele-taxi, vreo două 
mii de vehicule, încărcau batalioane de zuavi, câte opt 
oameni în fiecare maşină, pentru a-i transporta în mare 
viteză, de nu se vedeau decât puşti şi bonete roşii. Formau, 
pe bulevarde, un veritabil cortegiu plin de pitoresc: un fel 
de nuntă fără sfârşit. Şi soldaţii erau debarcaţi chiar în zona 
în care avea loc bătălia, deschizând focul de îndată ce 
săreau de pe scara maşinii. Gallieni lansase împotriva 
extremei drepte a duşmanului, în clipa decisivă, când 
victoria era încă nehotărâtă şi ponderea cea mai 
neînsemnată putea s-o hotărască, pe toţi oamenii care 
ştiau să mânuiască puşca. Copişti de la birourile de 
mobilizare, ordonanţe, membri ai poliţiei, jandarmi, cu toţii 
plecaseră pentru a da ultima lovitură - o masă alcătuită din 
cele mai diferite culori. 

Abia duminică pe înserate, când împreună cu cele trei 
tovarăşe de asediu se încălzeau la soare la Bois de 
Boulogne, printre alte mii de parizieni, se convinsese din 
ziare că luptele extraordinare care se desfăşuraseră alături 
de oraş, iar acum se îndepărtau de el, însemnaseră o mare 
bătălie, o victorie. 

— Am fost martor la multe, madame Desnoyers... Pot 
povesti lucruri mari. 

Şi ea îl aproba: da, într-adevăr, Argensola văzuse multe... 
Pierind, ea îi oferi ajutorul. Era prietenul fiului ei şi se 


351 


obişnuise cu cererile lui. Timpurile se schimbaseră, iar don 
Marcel era acum de o generozitate ieşită din comun... 
Boemul o întrerupse însă cu un gest seniorial: ducea o viaţă 
îmbelşugată. Julio îl numise administratorul lui. Cifra de 
afaceri din America îi fusese recunoscută de către bancă 
drept sumă în depozit, şi ei puteau dispune de un „atât” la 
sută, conform decretelor de moratoriu. Prietenul său îi 
trimitea un cec ori de câte ori avea nevoie de bani pentru 
cheltuielile de întreţinere ale casei. Niciodată nu avusese o 
situaţie atât de înfloritoare. Războiul are şi părţile lui 
bune... Dar pentru a nu-şi pierde bunele obiceiuri, o 
încunoştinţă că va mai urca câte o dată pe scara de serviciu 
pentru a lua un coş cu sticle... 

După plecarea surorii ei, doamna Luisa mergea singură la 
biserică până când, deodată, se văzu într-o tovărăşie 
neaşteptată. 

— Mamă, merg şi eu cu dumneata... 

Era Chichi, ce părea copleşită de o cucernicie arzătoare. 

Acum nu mai înveselea casa cu exploziile ei de bucurie şi 
bărbăţie; nu-i mai ameninţa pe duşmani cu lovituri 
imaginare de pumnal. Era palidă, tristă, cu ochii 
încercănaţi. Tinea capul aplecat ca şi cum de cealaltă parte 
a frunţii se adunaseră nenumărate gânduri grele, de cu 
totul altă natură. 

La biserică, doamna Luisa o examină cu deosebită 
atenţie. Avea ochii umezi, la fel ca ai ei... însă cu siguranţă 
că nu din cauza fratelui. Julio trecuse pe planul doi în 
preocupările ei. Un alt bărbat, aflat de asemenea în pericol, 
îi biciuia gândurile. Ultimul descendent Lacour nu mai era 
un simplu soldat şi nici nu se afla la Paris. 

La sosirea sa de la Biarritz, Chichi ascultase cu grijă 
faptele eroice ale so/dățelului de ciocolată. Tremurând de 
emoție, dorise să cunoască toate primejdiile prin care 
trecuse, şi tânărul războinic din serviciul auxiliar îi vorbise 
despre zbuciumul său din birou din zilele nesfârşite în care 
trupele luptau în apropierea Parisului, şi când, aflându-te la 
periferie, auzeai bubuitul artileriei. Tatăl său dorise să-l ia la 
Bordeaux, însă dezordinea administrativă din ultimul 


352 


moment îl reţinuse în Capitală. 

Mai făcuse ceva. În ziua marelui efort, când guvernatorul 
pieţii îi îmbarcase în automobile pe toţi bărbaţii valizi, luase 
o puşcă, fără ca cineva să facă apel la el, şi se urcase într- 
un vehicul împreună cu alţi camarazi din birou. Nu văzuse 
altceva decât fum, case incendiate, morţi şi răniţi. Niciun 
german nu trecuse prin faţa lui, în afara unui grup de ulani 
luaţi prizonieri. Rămăsese ore în şir întins la marginea unui 
drum trăgând cu puşca... Altceva, nimic. 

Deocamdată, pentru Chichi, lucrul acesta era suficient. 
Era plină de mândrie ştiindu-se logodnica unui erou de la 
Marna, deşi participarea lui nu fusese decât de câteva ore. 
Cu toate acestea, cu scurgerea zilelor, caracterul său se 
întuneca. 

Îi era neplăcut să iasă pe stradă cu René, să se ştie 
simplu soldat şi, pe deasupra, din serviciul auxiliar... 
Femeile de rând, însufleţite de amintirea bărbaţilor lor care 
luptau pe front sau cele îndoliate din cauza morţii vreunuia 
dintre ei erau de o obrăznicie agresivă. Fineţea şi eleganța 
prinţului republican părea să le irite. De nenumărate ori 
trecând pe lângă ele, ea auzise cuvinte grosolane la adresa 
învârtiţilor. 

Gândul că fratele ei, care nu era francez, lupta, făcea şi 
mai de nesuportat situaţia lui Lacour. Avea drept logodnic 
un învârtit. Cine ştie cât haz fac prietenele ei...! 

Fiul senatorului ghicise, fără îndoială, frământările ei, şi 
din acest motiv îşi pierduse liniştea. Cu toţii aveau impresia 
că era reţinut de o muncă birocratică. 

Într-o dimineaţă, când Chichi se îndreptă spre bulevardul 
din Bois, însoţită de una dintre subretele arămii, văzu un 
militar care se îndrepta spre ea cu hotărâre. 

Purta o uniformă strălucitoare albastră-cenuşie, culoarea 
orizontului, recent adoptată de armata franceză. Cureluşa 
de la chipiu era aurită, iar pe mâneci avea prinsă o şuviţă 
mică din aur. Zâmbetul, braţele sale întinse, siguranţa cu 
care înainta spre ea, o făcu să-l recunoască. Rene ofiţer...! 
Logodnicul ei sublocotenent! 

— Da, nu se-mai putea... Am auzit destule. 


353 


Fără ca tatăl să ştie şi profitând de prieteniile sale, 
realizase în câteva zile această transformare. Ca elev al 
şcolii centrale putea deveni sublocotenent de artilerie în 
rezervă, şi ceruse să fie trimis pe front. Serviciul auxiliar 
luase sfârşit...! în două zile trebuia să plece pe front. 

— Tu ai făcut lucrul acesta? exclamă Chichi. Tu ai făcut 
lucrul acesta...? 

Îl privea palidă, cu ochii neobişnuit de mari, nişte ochi 
plini de admiraţie ce păreau că-l devorează. 

— Vino, sărăcuţul meu... Vino lângă mine, soldăţel 
dulce... îţi sunt datoare cu ceva. 

Şi, întorcându-se cu spatele către subretă, îl invită să 
treacă primul colţ de stradă. Dar peste tot era aceeaşi 
situaţie: strada aceea lăturalnică era tot atât de frecventată 
ca şi bulevardul. Şi cu ce priviri pline de curiozitate era 


urmărită de curioşi...! Işi aruncă cu entuziasm braţele după 
gâtul lui, oarbă şi insensibilă la tot ce nu era el. 
— Uite, uite! 


Şi aplică pe faţa lui două sărutări violente, sonore, 
agresive. 

Apoi, clătinându-se pe picioare, pierzându-şi puterile 
dintr-odată, îşi duse batista la ochi şi izbucni într-un plâns 
disperat. 


354 


II. 
ÎN ATELIER 


Intr-o zi, pe înserate, deschizând uşa, Argensola rămase 
înmărmurit ca şi cum surpriza i-ar fi țintuit picioarele în 
duşumea. 

Un bătrân, plin de amabilitate, îl salută. 

— Sunt tatăl lui Julio. 

Şi spunând aceste cuvinte, păşi înăuntru cu siguranţa 
unui bărbat care cunoaşte la perfecţie locul în care se află. 

Din fericire, pictorul se afla singur, astfel că nu se mai 
văzu nevoit să alerge dintr-un colţ într-altul pentru a 
ascunde urmele unei plăcute companii. 

L-au trebuit câteva clipe bune, ca să-şi vină în fire. Auzise 
vorbindu-se atât de mult despre domnul Marcel şi despre 
caracterul său imposibil, încât prezenţa sa neaşteptată în 
atelier îi produse o mare nelinişte... Oare ce dorea temutul 
domn? 

Însă pe măsură ce-l examina pe sub gene, îşi recăpăta 
liniştea. Îmbătrânise mult de la începerea războiului. Nu 
mai păstra aerul aceia de dârzenie şi continuă iritare ce 
părea să respingă oamenii. Ochii săi iradiau acum o bucurie 
copilărească, mâinile trădau un tremur uşor, spate le îi era 
uşor adus înainte. Argensola, care fugea întotdeauna când 
îl întâlnea pe stradă şi era stăpânit de o teamă teribilă când 
urca pe scara de serviciu a casei bătrânului domn, nutrea 
acum faţă de acest om o încredere inexplicabilă. lar 
bătrânul îi zâmbea ca unui camarad, scuzându-se în acelaşi 
timp pentru vizita sa inopinată. i 

Dorise să vadă casa fiului său. Bietul bătrân...! I 
împingea aceeaşi forţă a îndrăgostitului, care, pentru a-şi 


355 


alunga singurătatea, caută locurile pe care le-a frecventat 
persoana iubită. Scrisorile lui Julio nu mai reuşeau să-i 
satisfacă; simţea nevoia să pătrundă în vechea lui locuinţă, 
să-i atingă toate obiectele pe care le folosise, să respire 
acelaşi aer, să vorbească cu acel tânăr - cu prietenul lui 
intim. 

Rămase cu ochii părinteşte aţintiţi asupra pictorului... „E 
un băiat interesant acest Argensola”. Şi gândind toate 
astea, îşi alungă din minte împrejurările din cauza cărora îl 
categorisise drept neruşinat, fără să-l cunoască, şi numai 
pentru că îl acompania pe fiul său într-o viaţă detestabilă. 

Privirea lui Desnoyers mângâie cu căldură întregul 
atelier. Cunoştea covoarele, mobilele, toate podoabele 
provenite de la vechiul stăpân. Işi aduse aminte cu uşurinţă 
şi de lucrurile pe care le cumpărase el, în ciuda faptului că 
nu mai avea ce face cu ele. Dar ochii săi căutau acum ceva 
ce ar fi putut reprezenta persoana celui absent. ceva ce ar 
fi putut să-i evoce imaginea. S-au oprit însă la tablourile 
abia schiţate, la studiile neterminate care umpleau toate 
ungherele. 

Erau oare toate operele lui Julio...? Multe din pânze 
aparţineau însă lui Argensola; dar acesta, îndemnat parcă 
de emoția bătrânului, dădu dovadă de o largă generozitate. 
Da, toate erau ale lui Julio... şi tatăl merse de la o pictură la 
alta, ca şi cum în lipsa aceea de continuitate ar fi presimţit 
viziunile dezordonate ale geniului. 

— Are talent, cu adevărat? îl întrebă el, implorând parcă 
un cuvânt afirmativ. L-am crezut inteligent din totdeauna... 
Puțin cam îndrăcit, dar caracterul se schimbă odată cu 
vârsta... Acum este cu totul altul. 

Auzind cum spaniolul vorbea cu toată pasiunea şi cu 
toată vivacitatea naţiei sale înclinate spre entuziasm, 
ridicându-l în slăvi pe cel absent şi descriindu-l ca pe un 
mare artist care avea să uimească lumea, atunci când îi va 
suna ceasul, aproape că-i venea să plângă. 

Până la urmă, pictorul de suflete se simţi la fel de mişcat 
ca şi tatăl. Cu o oarecare remuşcare, acum îl admira pe 
acest bătrân. Nu dorea să-şi mai amintească în niciun chip 


356 


despre cele spuse împotriva lui în timpuri de mult apuse. 
Ce nedreptate! 

Domnul Marcel îi prinsese mâinile ca pe ale unui om 
apropiat. Prietenii fiului său erau şi prietenii lui. cu toate că 
el nu ştia nimic în legătură cu modul în care trăiau tinerii. 
Dacă vreodată avea să se afle în vreo încurcătură, sau dacă 
din lipsă de bani nu mai putea continua să picteze, îi şedea 
la dispoziţie şi-l primea oricând. Deocamdată, îl invita la 
masă, la el acasă, chiar în seara aceea, iar dacă dorea să 
facă acest lucru în fiecare seară, cu atât mai bine. Va 
mânca modest, în familie; războiul schimbase obiceiurile; 
avea să se afle însă în intimitatea unui cămin, unde se va 
simţi la fel ca în casa părinţilor lui. Vorbise chiar despre 
Spania pentru a se face mai plăcut pictorului. Fusese acolo 
doar o singură dată, pentru foarte puţin timp; însă după 
război avea de gând să o străbată în lungul şi în latul ei. 
Socrul lui fusese spaniol, soţia lui avea sânge spaniol, în 
casă se vorbea spaniola. Ah, Spania, ţară cu un trecut nobil 
şi cu puternice trăsături de caracter...! 

Argensola era convins că dacă ar fi aparţinut oricărei alte 
naţii, bătrânul ar fi lăudat-o la fel. Nu era altceva decât un 
ecou al dragostei pe care bătrânul i-o purta fiului absent, şi 
acest lucru îi plăcea. lar la plecare, doar că nu l-a îmbrăţişat 
pe domnul Marcel. 

Impresia acestei după-amieze plăcute a făcut ca vizitele 
lui la atelier să devină din ce în ce mai frecvente. Astfel, 
pictorul se văzu nevoit să recomande prietenelor sale să 
iasă la plimbare imediat după masa de prânz, urmând să 
revină în rue de la Pompe abia după căderea nopţii. Uneori 
însă domnul Marcel îşi făcea apariţia pe neaşteptate chiar 
în cursul dimineţii, determinându-l să alerge de la un colţ la 
altul, acoperind sau scoțând câte un obiect, pentru ca 
atelierul să-şi păstreze aspectul obişnuit de lucru. 

— Tinerețe... tinereţe! murmura bătrânul cu un zâmbet 
plin de înţelegere. 

În asemenea situaţii se vedea nevoit să facă un efort 
spre a-şi aminti de demnitatea anilor săi, renunțând astfel 
la ideea de a-i cere lui Argensola să-i prezinte fugarele a 


357 


căror prezenţă o ghicea în camerele alăturate. Fuseseră, 
poate, prietenele fiului său, reprezentau o parte din trecutul 
lui, şi toate astea erau suficiente pentru a le vedea 
înzestrate cu mari calităţi care le făceau interesante. 

Surprizele acestea, cu respectivele lor agitaţii, sfârşiră cu 
lamentaţiile pictorului care se vedea oarecum stânjenit de 
noua sa prietenie. Îl deranja, mai ales, invitaţia de a veni la 
masă pe care bătrânul o repeta de fiecare dată. Socotea 
masa la familia Desnoyers foarte bună, însă excesiv de 
plicticoasă. Tatăl şi mama vorbeau doar de cel absent, iar 
Chichi aproape că nici nu lua în seamă prezenţa prietenului 
fratelui ei. Gândurile îi erau doar la război; o preocupa în 
mod deosebit funcţionarea serviciului poştal, protestând cu 
vehemenţă împotriva guvernului când treceau câteva zile 
fără să primească vreo scrisoare de la sublocotenentul 
Lacour. 

Invocând diverse pretexte, Argensola încerca să scape de 
corvoada mesei în bulevardul Victor Hugo. Îi plăcea să 
meargă la restaurantele ieftine cu întregul său cortegiu 
feminin. Şi bătrânul, cu un gest de îndrăgostit care se 
resemnează, îi accepta refuzurile. 

— Nici astăzi? 

Şi pentru a compensa asemenea absenţe, se ducea în 
ziua următoare la atelier cu mult mai devreme ca de obicei. 

Pentru el era o plăcere deosebită să-şi petreacă timpul 
stând pe un divan, care părea că mai păstrează încă urmele 
corpului lui Julio, de unde urmărea pânzele acoperite cu 
culori de penelul lui, mângâiat de căldura unei sobe în care 
focul pâlpâia plăcut, într-o linişte adâncă de mânăstire. Era 
un refugiu plăcut, plin de amintiri, în mijlocul unui Paris 
monoton şi cernit de război, în care nu întâlnea prieteni, 
toţi fiind absorbiți de propriile lor griji. 

Plăcerile trecutului său îşi pierduseră de-acum tot 
farmecul. Hotelul Drouot nu-l mai atrăgea. In această 
perioadă erau scoase acolo la licitaţie bunurile germanilor 
rezidenţi în Franţa, sechestrate de guvern. Era un fel de 
răspuns la călătoria forţată spre Berlin pe care o făcuseră 
mobilele din castelul din Villeblanche. 


358 


În zadar l-au informat misiţii cu privare la publicul 
restrâns care lua parte la licitaţie. Nu gusta atracţia acestor 
ocazii extraordinare. Ce rost avea să mai facă 
cumpărături...? La ce serveau atâtea lucruri inutile...? 
incepuse să fie stăpânit de ideea unei vieţi ascetice, 
asemănătoare celei pline de asprime duse de milioane de 
bărbaţi sub cerul liber. li repugna chiar şi splendorile 
expuse cu ostentaţie în locuinţa sa din bulevardul Victor 
Hugo. Işi reamintea fără nicio părere de rău de distrugerea 
castelului. Şi când vechile pasiuni îl împingeau, la fel ca 
altădată la nesfârşite cumpărături, o lene inexplicabilă îl 
ţintuia locului. Nu; mai bine se simţea acolo... Căci acolo 
era atelierul lui Julio. 

Argensola lucra de fiecare dată în prezenţa domnului 
Marcel. Ştia că bătrânul detesta oamenii inactivi, şi de 
aceea începuse mai multe lucruri, îndemnat de forţa 
acestei voințe înclinate spre acţiune. Desnoyers urmărea cu 
interes trăsăturile lui de penel şi era de acord cu toate 
explicaţiile pe care i le dădea portretistul de suflete. Şi deşi 
era adeptul teoriilor vechi - toate achiziţiile lui fiind numai 
opere ale pictorilor morţi - îi era suficient să ştie că Julio 
gândea la fel cu prietenul lui, pentru a admite cu îngăduinţă 
toate teoriile acestuia. 

Munca de creaţie a artistului era însă de scurtă durată. 
După câteva minute de şedere în faţa şevaletului, lua loc 
pe acelaşi divan cu bătrânul, şi începeau să discute. 

Principalul subiect de discuţie era cel absent. Repetau 
fragmente din scrisorile pe care le primiseră; vorbeau 
despre trecut nu fără discrete aluzii. Pictorul descria viaţa 
lui Julio dinainte de război pe care o considera drept 
perioada consacrată preocupărilor artistice. Tatăl nu ignora 
inexactitatea unor asemenea afirmaţii, în schimb se 
complăcea în compania minciunii, considerând-o ca pe 
rezultatul unei mari prietenii. Argensola se dovedi un 
tovarăş bun şi discret; niciodată, nici în cele mai libere 
discuţii, nu făcu vreo aluzie la madame Laurier. 

De altfel, în aceste zile, pe bătrân îl preocupa amintirea 
acesteia. O întâlnise pe stradă la braţul soţului ei care se 


359 


restabilise după rănile suferite. llustrul Lacour se declara 
satisfăcut de reconcilierea soţilor. Inginerul pierduse doar 
un ochi. Acum se afla din nou în fruntea fabricii sale, 
rechiziţionată de guvern şi transformată în fabrică de 
obuze. Era căpitan şi purta două decoraţii. Senatorul nu ştia 
cu exactitate cum se realizase neaşteptata reconciliere. li 
văzuse într-o zi venind împreună la el acasă şi privindu-se 
cu tandreţe, uitând complet trecutul. 

— Cine îşi mai aminteşte de lucrurile de dinainte de 
război! spusese înalta personalitate. Ei şi prietenii lor nu-şi 
mai amintesc de divorţ. Cu toţii trăim o nouă existenţă... Eu 
cred că cei doi sunt acum mai fericiţi ca înainte. 

Văzându-i, Desnoyers  presimţi această fericire. Şi 
bărbatul, recunoscut pentru rigiditatea sa morală, care cu 
un an în urmă anatemizase relaţia fiului său cu doamna 
Laurier, considerând-o ca cea mai gravă dintre fapte, 
simţea acum o oarecare ciudă privind-o pe Marguerite lipită 
de soţul ei şi vorbindu-i cu deosebită afecţiune. | se părea o 
ingratitudine această fericire matrimonială. O femeie care 
pătrunsese atât de mult în viaţa lui Julio...! Oare iubirea 
poate fi uitată atât de uşor...? 

Cei doi au trecut însă ca şi cum nu l-ar fi cunoscut. Se 
prea putea ca deocamdată căpitanul Laurier să nu-şi fi 
căpătat pe deplin vederea, însă ea, după ce-l privise cu 
ochii ei naivi, întoarse în grabă capul pentru a evita 
schimbul de saluturi... In faţa acestei indiferenţe, bătrânul 
se întristă mai mult pentru celălalt decât pentru dânsul. 
Bietul Julio...! Neînduplecatul domn, răvăşit peste măsură, 
deplânse această uitare ca pe ceva monstruos. 

Un alt subiect de conversaţie în timpul după amiezilor 
petrecute la atelier era războiul. Argensola nu mai avea 
acum buzunarele pline cu diverse tipărituri ca la începutul 
ostilităţilor. Un calm resemnat şi senin urmase exaltării din 
primul moment când oamenii aşteptau intervenții 
extraordinare şi miraculoase. Toate ziarele spuneau acelaşi 
lucru. Era suficient să citească comunicatul oficial, pe care-l 
aştepta cu răbdare, presimţind că în el avea să se spună, 
mai mult sau mai puţin, ceva asemănător cu cel precedent. 


360 


Agitaţia din primele luni, cu iluziile şi încrederile ei i se 
părea acum himerică. Cei care nu se aflau în război îşi 
reluau puţin câte puţin ocupațiile obişnuite. Viaţa îşi 
recăpătă treptat ritmul normal. „Trebuie să trăim”, spunea 
lumea. Şi nevoia de a trăi, cu cerinţele ei imediate, 
preocupa gândurile tuturor. Se mai vorbea despre război 
doar în familiile în care membri de-ai lor erau cu arma în 
mână, dar şi aici ocupațiile zilnice atenuau violenţa aducerii 
aminte, acceptând absenţa şi trecând totul în rândul 
faptelor obişnuite, deşi nu erau. La început, războiul dădea 
insomnii, tăia pofta de mâncare, orice plăcere devenea 
amară, căpătând o paliditate funebră. Nu mai era altă temă 
de discuţie în afară de asta. Acum, teatrele îşi deschideau 
porţile unul după altul, banii circulau, lumea râdea, se 
vorbea despre marea calamitate, însă numai la anumite 
ore, şi ca despre ceva care avea să dureze mult, foarte 
mult, şi pretindea, cu fatalismul său inevitabil, o mare 
resemnare. 

— Omenirea se obişnuieşte cu nenorocirea - spunea 
Argensola -, ori de câte ori nenorocirea este de lungă 
durată... Aceasta este forţa noastră: de aceea trăim. 

Domnul Marcel nu putea fi de acord cu această 
resemnare. Războiul avea să dureze mai puţin decât îşi 
imaginau toţi. În entuziasmul său îi fixase chiar şi un 
termen - trei luni, până în primăvara apropiată. Şi dacă 
pacea nu avea să se realizeze în primăvară, ea se va 
încheia cu siguranţă în vară. 

În discuţiile lor interveni un nou interlocutor. Desnoyers îl 
cunoscu pe vecinul său, rusul, despre care îi vorbise 
Argensola. De altfel, acest personaj deosebit avusese relaţii 
şi cu fiul său, şi lucrul acesta era suficient ca Tchernoff să-i 
inspire un mare interes. 

În timpuri normale, l-ar fi ţinut la distanţă. Milionarul era 
partizanul ordinii. Detesta revoluționarii, cu acea teamă 
instinctivă, pe care o au toţi cei bogaţi care şi-au adunat 
averi şi-şi amintesc cu modestie de originea lor. Socialismul 
lui Tchernoff şi naționalitatea sa îi treziră, nu întâmplător, o 
mulţime de imagini înfiorătoare: bombe, lovituri de pumnal, 


361 


meritate trimiteri la spânzurătoare, exiluri în Siberia. Nu; nu 
putea fi un prieten potrivit... Acum însă domnul Marcel 
suferi o răsturnare profundă în felul de a aprecia ideile 
străine. Văzuse atâtea...! Înspăimântătoarele procedee ale 
invaziei, lipsa de scrupule a comandanților germani, calmul 
cu care submarinele scufundau vapoare fără apărare 
încărcate cu călători, acţiunile criminale ale aviatorilor, care 
de la două mii de metri înălţime azvârleau bombe asupra 
oraşelor fără apărare, nimicind femei şi copii, toate acestea 
în făceau să-şi amintească ca de nişte evenimente lipsite 
de importanţă, atentatele terorismului revoluţionar care cu 
ani în urmă îi provocau indignarea. 

— Şi când te gândeşti - spunea - că ne agitam când 
cineva arunca o bombă împotriva vreunui personaj 
oarecare, ca şi cum lumea ar fi fost pe punctul de a se 
destrăma! 

Exaltaţii aceştia trădau o calitate ce le atenua crimele 
săvârşite. Deveneau victimele propriilor lor acte sau se 
predau ştiind care le va fi pedeapsa. Se sacrificau fără să 
caute vreo scăpare; rareori se salvau recurgând la 
precauţii. În vreme ce teroriştii războiului...! 

Bătrânul, cu caracterul său violent şi orgolios, efectuă o 
răsturnare absolută de valori. 

— Anarhiştii adevăraţi sunt acum la înălţime - spunea el 
cu un zâmbet plin de ironie. Toţi aceia care înainte ne 
speriau erau nişte nefericiţi... Cei din epoca noastră omoară 
într-o secundă mai mulţi nevinovaţi decât omorau ceilalţi în 
treizeci de ani. 

Duritatea lui Tchernoff, ideile sale originale, incoerenţele 
sale de gânditor obişnuit cu salturile de la reflexie la cuvânt 
fără o pregătire prealabilă sfârşiră prin a-l cuceri pe domnul 
Marcel. Îi împărtăşea toate îndoielile şi se consulta cu el. 
Admiraţia pe care i-o acorda tot mai mult îl făcea să treacă 
cu vederea anumite sticle pe care uneori Argensola i le 
dăruia vecinului. A  încuviinţat, nu fără o oarecare 
mărinimie, ca Tchernoff să consume aceste amintiri din 
epoca în care el se războia cu fiul său. 

După ce savura vinul din bulevardul Victor Hugo, rusul 


362 


avea o limbuţie vizionară asemănătoare celei din noaptea 
în care evocase fantastica cavalcadă a celor patru cavaleri 
ai apocalipsului. 

Ceea ce admira cel mai mult Desnoyers la el, era 
uşurinţa cu care expunea lucrurile, fixându-le cu ajutorul 
imaginilor. Bătălia de la Marna cu luptele care i-au urmat, 
apoi marşul forţat al ambelor armate spre ţărmul mării erau 
pentru el fapte uşor de înţeles... Dacă francezii n-ar fi fost 
atât de obosiţi după triumful lor la Marna...! 

— „Forţele umane însă - continua Tchernoff - au o 
limită, şi francezul, cu tot entuziasmul ce-l caracterizează, 
este şi el om ca toţi ceilalţi. La început, marşul rapid de la 
est la nord, pentru a face faţă invaziei din Belgia; apoi, 
luptele; a urmat o retragere forţată, pentru a evita o 
încercuire; în sfârşit o bătălie de şapte zile. Şi toate astea, 
într-o perioadă de numai trei săptămâni... lar în clipa 
izbânzii, învingătorii s-au trezit că nu-i mai ţin picioarele în 
vederea unui marş susţinut de urmărire, aşa cum de fapt a 
lipsit şi cavaleria care să-i hărţuiască pe fugari. Animalele 
erau mai extenuate chiar decât oamenii. Simţind că 
urmărirea era lipsită de combativitate, cei care se 
retrăgeau frânţi de oboseală s-au trântit la pământ şi, 
răscolindu-l, şi-au făcut gropi de apărare. La rândul lor, 
francezii, ca să nu piardă ceea ce recuperaseră, au 
scormonit şi ei solul, şi în acest fel a început războiul de 
poziţii. 

Bineînţeles că fiecare linie, urmărind să învăluie linia 
duşmană, se prelungea spre nord prin fragmente succesive 
ceea ce a dus la o adevărată cursă spre mare atât a unora, 
cât şi a celorlalţi, rezultând astfel cel mai mare front de 
luptă din câte s-au cunoscut în istorie. 

Când domnul Marcel, cu optimismul şi entuziasmul său 
anunţa sfârşitul războiului pentru primăvara următoare... 
pentru vară, - de fiecare dată la intervale de patru luni sau 
mai mult - rusul dădea din cap. 

— Asta va dura mult... foarte mult. Este un război nou, 
adevăratul război modern. Germanii au început ostilitățile 
după vechiul sistem, ca şi cum n-ar fi învăţat nimic după o 


363 


mie opt sute şaptezeci: un război cu mişcări de învăluire, cu 
lupte în câmp deschis, cum ar fi făcut şi Moltke imitându-l 
pe Napoleon. Doreau să sfârşească repede, cu certitudinea 
triumfului. Aşa că ce rost ar mai fi avut folosirea unor 
procedee noi...? Dar cele întâmplate la Marna le-a dat peste 
cap planurile. De la ofensivă au fost nevoiţi să treacă la 
defensivă şi, folosind toate mijloacele acumulate de statul 
lor major în campaniile japonezilor şi ruşilor, s-a declanşat 
războiul de poziţii, lupta subterană din adăposturi, care 
este firească avându-se în vedere precizia şi ritmul tirului 
pe care-i posedă armamentul modern. Cucerirea unui 
kilometru de teren ar putea reprezenta acum mai mult 
decât asaltul unei fortărețe de piatră din urmă cu un 
secol... Sau tot atât de bine ar fi cu putinţă să rămână 
fiecare acolo unde se află. Războiul acesta va fi de durată şi 
plictisitor, asemenea luptei în care sunt angajaţi atleți de 
forţe egale. 

— Odată însă tot se va sfârşi - spuse Desnoyers. 

— Fără îndoială; dar cine ştie când...? Dar cum vor arăta 
oare şi unii şi alţii când totul va lua sfârşit...? 

El credea într-un sfârşit rapid ce se va produce atunci 
când lumea se va aştepta mai puţin, ca urmare a oboselii 
disimulate cu grijă până în ultima clipă de ambele părţi. 

— Germania va fi cea învinsă - adăugă cu deplină 
convingere. Nu ştiu când, nici cum, însă în mod logic va 
trebui să cadă. Lovitura ei principală din septembrie nu şi-a 
atins ţinta - destrămarea armatei duşmane şi intrarea în 
Paris. Atunci a aruncat pe masă toate cărţile. Nu a câştigat, 
dar continuă să prelungească jocul deoarece mai are încă 
multe cărţi, şi-l va prelungi timp îndelungat. Dar ce nu a 
reuşit să facă în primul moment nu-l va mai face niciodată. 

Pentru  Tchernoff, înfrângerea finală nu însemna 
distrugerea Germaniei şi nici nimicirea poporului german. 

— Mie îmi produc indignare manifestările de patriotism 
excesive - continuă el. Auzind pe diverşi oameni cum 
formulează planuri în vederea suprimării definitive a 
Germaniei, mi se pare că-i aud pe pangermaniştii din Berlin 
împărțind continentele. 


364 


Apoi îşi concretiză ideile: 

— Pentru liniştea lumii, trebuie îngenunchiat imperiul, 
trebuie suprimată marea maşină de război care tulbură 
pacea naţiunilor... De la o mie opt sute şaptezeci, cu toţii 
am trăit foarte rău. Timp de patruzeci şi patru de ani 
pericolul a fost înlăturat, însă în tot acest timp câte 
zbuciume...! 

Pe Tchernoff îl irita însă cel mai mult învăţătura imoral 
născută din această conjunctură şi care sfârşise prin a 
cuceri întreaga omenire: glorificarea forţei, justificarea 
izbânzii, triumful materialismului, respectul faţă de fapta 
consumată, batjocorirea celor mai nobile sentimente ca şi 
cum ar fi fost nişte simple fraze sonore pline de ridicol, 
răsturnarea valorilor morale, instaurarea unei filosofii 
banditeşti ce pretindea a fi ultimul cuvânt al progresului, în 
fapt ea nefiind altceva decât revenirea la despotismul, la 
violenţa şi barbaria epocilor celor mai primitive ale istoriei. 

El dorea suprimarea reprezentanţilor acestor tendinţe; 
dar asta nu însemna că cere exterminarea poporului 
german. 

— Poporul acesta are acumulate mari merite, amestecate 
însă cu calităţi rele, moştenire a unui trecut de barbarie nu 
prea îndepărtat. Posedă simţ al organizării şi al muncii, şi 
poate aduce reale servicii omenirii. Dar mai înainte, să i se 
administreze un duş: duşul înfrângerii. În orgoliul lor, 
germanii sunt nebuni, şi nebunia aceasta poate fi 
periculoasă pentru omenire. Când cei care i-au înveninat cu 
iluzii de hegemonie mondială vor dispărea, când 
nenorocirea le va primeni imaginaţia şi vor alcătui un grup 
uman nici superior nici inferior altora, atunci vor putea 
deveni un popor tolerant, util... şi, cine ştie, poate şi 
simpatic. 

Pentru Tchernoff nu exista în acel moment un popor mai 
periculos. Organizarea sa politică îl transformase într-o 
hoardă războinică educată prin lovituri de picior în spate şi 
supusă unor umilinţe continue pentru a-i anula voinţa care 
întotdeauna se opune disciplinei. 

— Este o naţiune în care cu toţii primesc lovituri, pentru a 


365 


le transmite apoi celor care se află mai jos. 

Lovitura de picior pe care o dă împăratul este transmisă, 
din spate în spate, până la ultimele categorii sociale. 
Loviturile încep în şcoală şi se continuă în cazarmă, făcând 
parte din sistemul de educație. Ucenicia prinților 
moştenitori ai Prusiei a constituit întotdeauna epoca în care 
primeau palme şi lovituri de băț de la strămoşul lor regele. 
Kaiserul şi-a lovit vlăstarii; ofiţerul, soldaţii; tatăl, fiii şi pe 
soţie; profesorul, elevii, şi când superiorul nu putea da 
lovituri, impunea celor care îi erau subalterni tortura 
ultrajului moral. 

De aceea, când părăseau viaţa obişnuită, luând armele 
pentru a se năpusti asupra altui grup uman, erau de o 
ferocitate neîndurătoare. 

— Fiecare dintre ei - continuă rusul - poartă mai jos de 
spate un depozit de lovituri de picior primite, şi, ca o 
consolare, doreşte să le ofere la rândul lui acelor nefericiţi 
ajunşi prin forţa războiului sub dominaţia lor. Poporul 
acesta de domni, aşa cum el însuşi se intitulează, tinde să 
fie... dar numai dincolo de casa lor, înlăuntrul ei locuind cel 
care ştie cel mai puţin ce înseamnă demnitate umană. 
Numai astfel se poate explica de ce tind cu atâta 
vehemenţă să se împrăştie în lume, trecând de la situaţia 
de lachei la cea de stăpâni. 

Pe neaşteptate, domnul Marcel nu-şi mai făcu apariţia în 
atelier. îl căuta cu înfrigurare pe prietenul său senatorul. O 
promisiune a acestuia îi tulburase liniştea dobândită cu 
greu. 

Înaltul personaj era trist din clipa în care moştenitorul 
trecutului strălucit al familiei sale plecase la război, rupând 
reţeaua protectoare de recomandaţii în care îl învăluise. 

Într-o noapte, luând masa în casa lui Desnoyers, îi 
produse un plan care îl făcu pe acesta să se înfioare. 

— Nu v-ar place să vă vedeţi fiul...? 

Senatorul era în posesia unei autorizaţii a cartierului 
general pentru a merge pe front. Dorea să-l vadă pe Rene. 
Aparţinea aceluiaşi corp de armată ca şi Julio; poate că se 
aflau în zone diferite, însă un automobil putea face multe 


366 


ocoluri până să ajungă la capătul călătoriei. 

A fost suficient numai atât. Desnoyers simţi brusc o 
dorinţă nemărginită de a-şi vedea fiul. De mai multe luni se 
mulțumea cu lectura scrisorilor lui şi cu contemplarea unei 
fotografii făcute de unul dintre camarazii de luptă... 

Din clipa aceea îl asedie pe Lacour, ca şi cum ar fi fost 
unul dintre cei care-l aleseseră şi acum ar fi dorit să capete 
o slujbă. ÎI vizita în cursul dimineţilor acasă la el, îl invita cu 
regularitate la cină, îl căuta în fiecare după amiază prin 
saloanele din Luxembourg. Întâlnindu-l, înaintea primului 
cuvânt de salut ochii săi formulau mereu aceeaşi 
întrebare...: „Când vom primi permisul?” 

Marele bărbat se plângea însă mereu de indiferența 
militarilor faţă de civili. Fuseseră întotdeauna duşmani ai 
parlamentarismului. 

— Joffre, mai ales, se arată intratabil. Nu doreşte 
curioşi... Mâine îl voi vedea pe preşedinte. 

Câteva zile mai târziu, el sosi la casa din bulevardul 
Victor Hugo cu o înfăţişare plină de satisfacţie care îl umplu 
de bucurie pe domnul Marcel. 

— E în regulă? 

— Da, e în regulă... poimâine plecăm. 

A doua zi, Desnoyers merse în atelierul din rue de la 
Pompe. 

— Mâine plec. 

Pictorul dorea cu orice preţ să-l însoţească. Nu putea fi 
luat şi el în calitate de secretar al senatorului...? Domnul 
Marcel zâmbi. Autorizaţia fusese emisă doar pentru Lacour 
şi un însoțitor. El era acela care avea să îndeplinească 
funcţia de secretar, fecior de casă sau oricare alta a 
viitorului său cuscru. 

Pe înserate părăsi atelierul, însoţit până la ascensor de 
regretele lui Argensola. Să nu se poată ataşa şi el 
expediţiei...! Era convins că pierdea ocazia de a picta opera 
sa capitală. 

În apropierea casei lui îl întâlni pe Tchernoff. Domnul 
Marcel era bine dispus. Certitudinea că în curând avea să-şi 
vadă fiul îi imprimase pe faţă o bucurie copilărească. Era 


367 


cât pe ce să-l îmbrăţişeze pe rus, în ciuda înfăţişării sale 
dezgustătoare, cu barba încâlcită şi cu pălăria lui enormă, 
care îi făcea pe trecători să-şi întoarcă în altă parte capul. 
La capătul bulevardului, Arcul de Triumf se înălța impunător 
pe un cer colorat de apusul soarelui. În jurul monumentului 
plutea o pâclă alburie cu reflexe purpurii. Desnoyers îşi 
aminti de cei patru cavaleri cu întregul lor alai despre care 
îi vorbise Argensola mai înainte de a-i fi prezentat pe rus. 

— Sânge - spuse vesel. Cerul întreg pare de sânge... 
Bestia apocaliptică şi-a primit lovitură de graţie. Curând o 
vom vedea murind. 

Tchernoff zâmbi şi el, dar zâmbetul lui avea o cută de 
tristeţe. 

— Nu; bestia nu moare. Ea va dispare odată cu existenţa 
oamenilor. Se ascunde lăsând să i se scurgă sângele 
patruzeci de ani... şaizeci... un secol, apoi reapare. Tot ce îi 
putem dori este ca rana să-i sângereze îndelung, astfel 
încât bestia să rămână ascunsă peste vremi, spre a nu fi 
văzută niciodată de generaţiile care, totuşi, vor respecta 
amintirea noastră. 


368 


III. 
RĂZBOIUL 


Domnul Marcel continuă urcuşul pe o costişă acoperită 
de crânguri. 

Pădurea oferea un tablou dezolant. Aveai impresia că 
fusese străbătută de o furtună surdă, lăsând totul într-o 
dezordine violentă, nefirească. Niciun arbore nu-şi mai 
păstra verticalitatea şi nici abundența podoabei de crengi 
din zilele de pace. Pilcurile de pini reaminteau de 
colonadele templelor în ruine. Cei care se mențineau încă 
drept în toată lungimea lor erau lipsiţi de podoaba coroanei, 
semănând cu nişte trunchiuri de coloană care şi-au pierdut 
capitelurile; alţii, tăiaţi de la jumătate, aducând a muştiuc 
de clarinet, păreau nişte pilaştri rupţi de trăsnet. Ici-colo 
vedeai atârnând în jurul unor trunchiuri prelungirile fibroase 
ale lemnului mort asemănătoare unor scobitori zdrobite. 

Forţa distrugătoare se năpustise cu înverşunare asupra 
arborilor seculari; fagi, tufani şi stejari de piatră. Crengi 
acopereau solul cât vedeai cu ochii, ca şi cum ar fi trecut pe 
acolo o ceată gigantică de tăietori de lemne. Trunchiuri de 
copaci, secţionate la o mică distanţă de pământ, lăsau 
impresia unei incizii curate şi lucii, asemănătoare cu aceea 
a unei singure lovituri de topor, iar în jurul rădăcinilor 
dezgropate îşi făcuseră apariţia, amestecate cu bulgări de 
pământ, pietre care până să fi fost azvârlite la suprafaţă de 
explozie dormiseră în măruntaiele solului. 

Din loc în loc - strălucind printre arbori şi tăind drumul în 
locuri nepotrivite care obliga la ocoluri supărătoare - îşi 
întindeau oglinzile bălți enorme, toate la fel de egale şi de o 
regularitate geometrică, rotunde, perfect de rotunde. 


369 


Desnoyers le compară cu ligheane îngropate în pământ 
pentru nevoile titanilor invizibili care devastaseră pădurea. 
Erau adânci chiar de la margine. Un înotător putea face o 
săritură în aceste băltoace, fără a le atinge fundul. Apa 
moartă, de culoare verzuie, provenită de la ploaie, avea la 
suprafaţă o crustă de vegetaţie perforată de bule de aer 
provenite din respiraţia micilor organisme care începuseră 
să se dezvolte în adâncul lor. 

înconjurate de pini, cam la jumătatea costişei, străjuiau 
mai multe cruci de lemn, împodobite cu steguleţe tricolore, 
însemnând morminte ale unor soldaţi francezi. Peste ele, 
acoperite de muşchi, se odihneau chipiuri vechi de 
artilerişti. Necruţătorul tăietor de lemne, în clipa defrişării 
pădurii, izbutise să ajungă orbeşte până la furnici, ce se 
agitau acum printre trunchiuri. 

Domnul Marcel purta jambiere, o pălărie cu boruri largi, 
şi peste umeri, un poncho subţire înfăşurat ca o pătură de 
campanie. Luase din nou la purtare aceste obiecte de 
îmbrăcăminte care îi reaminteau de viaţa îndepărtată de la 
fermă. În spatele lui păşea Lacour, încercând să-şi păstreze 
demnitatea senatorială, deşi gâfâia doborât de oboseală. 
Purta cizme înalte şi o pălărie moale, iar pe umeri jachetă 
cu pulpane solemne, pentru a nu renunţa total la uniforma 
sa parlamentară. Înaintea lor, doi căpitani le serveau drept 
ghizi. 

Se aflau pe un munte ocupat de artileria franceză. Urcau 
spre culmi, unde erau camuflate multe tunuri, pe o linie de 
mai mulţi kilometri. Toate aceste distrugeri fuseseră 
cauzate de  artileriştii germani în duelul cu tunurile 
francezilor. Pădurea fusese sfârtecată de obuziere, iar 
lagunele rotunde  preveniseră de la obuzele mari 
germanice, într-un sol calcaros şi impermeabil unde se 
adunaseră torentele de ploaie. 

Automobilul îi lăsase la poala muntelui. Unul dintre 
ofiţeri, vechi artilerist, le explică pricina acestei precauţii. 
Urcuşul pe costişă trebuia făcut cu prudenţă. Se aflau 
destul de aproape de duşman, şi un automobil putea atrage 
un puternic tir de artilerie duşman. 


370 


— Urcuşul o să fie puţin cam obositor - continuă el. Mai 
mult suflet, domnule senator...! Ne aflăm aproape. 

În drumul lor, începură să întâlnească artilerişti. Mulţi 
dintre ei aveau din ţinuta militară doar chipiul. Păreau mai 
curând muncitori ai unei fabrici metalurgice, turnători şi 
ajustori, cu pantaloni şi veste din pluş de bumbac. Braţele 
le erau goale, iar unii, pentru a se putea deplasa cu mai 
multă uşurinţă prin noroi, purtau saboţi din lemn. Erau foşti 
muncitori metalurgişti, repartizaţi, la mobilizare, la unităţile 
de rezervă ale artileriei.  Sergenţii lor fuseseră 
contramaeştri; mulţi dintre ofiţerii lor, ingineri şi proprietari 
de ateliere. 

La un moment dat, grupul care înainta anevoie ajunse la 
dârijii locuitori ai pădurii. Când aceştia vorbeau, pământul 
se zguduia, aerul se cutremura şi vieţuitoarele crângului, 
corbi şi iepuri, fluturi şi furnici, îngrozite, fugeau spre a se 
ascunde, ca şi cum lumea, intrată într-o convulsie de 
cataclism, ar fi fost pe cale de dispariţie. 

Acum monştrii cu glasuri de tunet aşteptau tăcuţi. 
Treceai chiar pe lângă ei, fără a-i vedea. Printre crengile 
verzi se profila extremitatea unui obiect asemănător cu o 
grindă cenuşie; alte ori, o astfel de apariţie ţâşnea dintr-o 
grămadă de trunchiuri uscate.  Ocolind  obstacolul 
descopereai în juru-i un dâmb circular de pământ reavăn în 
interiorul căruia mai mulţi bărbaţi trăiau slujind un 
mecanism enorm montat pe roţi. 

Senatorul, care în tinereţe scrisese versuri, unele având 
chiar o nuanţă oratorică, prilejuite de inaugurarea vreunei 
statui din districtul său, văzu în aceşti singurateci ai 
munţilor, înnegriţi de soare şi de fum, cu piepturile goale şi 
cu mânecile suflecate, o tagmă preoțească pusă în slujba 
divinității morţii, care primea din mâinile lor ofranda 
enormelor capsule explozive, vomitându-le apoi în formă de 
trăsnet. 

Tunurile franceze, acoperite cu crengi pentru a nu fi 
reperate de aviatorii duşmani, erau împrăştiate pe crestele 
şi pantele unor munţi. În această turmă de oţel, risipită pe o 
mare suprafaţă, existau piese enorme, cu roţi fixate pe 


371 


traverse, asemănătoare acelor locomobile agricole pe care 
Desnoyers le folosea la fermă pentru a ara pământul. Ca 
nişte vietăţi mai mici, mai sprintene şi mai jucăuşe, 
grupurile de 75 îşi semnalau prezenţa lătrând neîncetat 
printre întunecaţii monştri. 

Cei doi căpitani primiseră ordin de la generalul corpului 
de armată să explice senatorului, cu minuţiozitate, sistemul 
de acţiune al artileriei. Şi Lacour recepționa cu o gravitate 
meditativă explicaţiile, în timp ce cu privirea căuta în stingă 
şi-n dreapta, sperând să-şi recunoască fiul. Căci pentru el, 
cel mai interesant moment îl constituia revederea cu 
René... Dar reamintindu-şi de caracterul oficial al călătoriei 
sale, trecea de la un tun la altul, urmărind explicaţiile. 

Servanţii pieselor îi arătau proiectilele; nişte cilindri mari, 
ogivali, scoşi din depozitele subterane. De fapt, aceste 
depozite erau un fel de adăposturi, vizuini adânci, puțuri 
oblice căptuşite cu saci de pământ şi cu bârne. Serveau 
drept refugiu pentru odihna schimburilor, dar, în acelaşi 
timp protejau muniţiile de vreo eventuală explozie. 

Un artilerist îi arătă două săculeţe confecţionate din 
pânză albă, pline până la refuz şi legate strâns. Aduceau cu 
un salam dublu, şi reprezentau încărcătura proiectilelor 
unuia din tunurile mari. Unul dintre săculeţe fiind desfăcut, 
lăsă să se vadă nişte pacheţele de tablă de culoare 
trandafirie. Senatorul şi însoţitorul său s-au minunat aflând 
că acea pastă, ce părea mai curând un articol de toaletă, 
era unul dintre teribilele explozive ale războiului modern. 

— Pot să afirm - interveni Lacour - că dacă aş fi găsit pe 
stradă unul dintre aceste pachetele, aş fi crezut că provine 
din geanta vreunei doamne, sau că fusese pierdut de un 
vânzător de articole de parfumerie... orice, numai exploziv 
nu mi-aş fi închipuit că ar putea fi. Şi când colo, cu aşa 
ceva, ce pare să fie fabricat pentru rujatul buzelor, se poate 
azvârili în aer un edificiu...! 

Şi-au continuat apoi drumul. În punctul cel mai înalt al 
muntelui străjuia un turn mare, puţin cam năruit. Era 
punctul cel mai periculos. Un ofiţer, care observa din el linia 
duşmană, dirija tirul artileriei. Şi în timp ce camarazii lui se 


372 


aflau în adăposturi subterane sau camuflaţi cu crengi, el îşi 
îndeplinea misiunea din acest punct atât de expus. 

La mică distanţă de turn se deschise în faţa lor un coridor 
subteran. Au coborât în interiorul lui întunecos, până ce au 
dat de mai multe încăperi săpate în pământ. O latură 
săpată în munte cu târnăcopul forma faţada exterioară. 
Fierăstruici strâmte, tăiate în piatră permiteau luminii şi 
aerului să pătrundă în interior. 

Un comandant bătrân, şeful sectorului, le ieşi în 
întâmpinare. Desnoyers avu impresia că vede un şef de 
secţie de la unul dintre marile magazine din Paris. Avea 
gesturi distinse, glasul său suav părea că cere iertare 
pentru fiecare cuvânt; părea că se adresează mai curând 
unui grup de doamne, oferindu-le cele mai noi mărfuri. 
Impresia aceasta a fost doar de o clipă. Soldatul cu păr 
cărunt şi cu lentile de miop, ce păstra în plin război 
gesturile unui director de fabrică în momentul primirii unor 
clienţi, mişcându-şi braţele, le arătă nişte vată strânsă cu 
bandaje sub mineri. Fusese rănit la ambele încheieturi ale 
mâinii de un obuz ce explodase, şi, cu toate acestea, 
rămăsese pe locul său. 

„Este dat naibii domnul acesta dulceag şi siropos! gândi 
domnul Marcel. Trebuie să recunoaştem că e cineva”. 

Pătrunseră în postul de comandă - o încăpere 
impunătoare ce primea lumina printr-o fereastră orizontală 
de patru metri lărgime şi înaltă doar de o palmă şi 
jumătate. Spaţiul părea să fie format de două obloane. Sub 
ele se găsea o masă din lemn de pin acoperită de hârtii, iar 
în jurul ei, mai multe taburete. Aşezându-te pe unul dintre 
aceste scăunele, puteai cuprinde cu ochii întreaga câmpie. 
Pe pereţi erau montate aparate electrice, tablouri de 
distribuţie, pâlnii acustice şi telefoane, multe telefoane. 

Comandantul strânse hârtiile şi, cu un gest ce amintea 
ambianța unui salon, le oferi taburetele. 

— Aici, domnule senator. 

Desnoyers luă loc alături de el, ca un umil însoțitor. 
Comandantul părea acum un director de teatru care se 
pregătea să prezinte ceva extraordinar. Intinse pe masă o 


373 


hârtie enormă pe care erau reproduse toate elementele 
terenului ce se desfăşura în faţa lor: drumuri, sate, câmpii, 
înălţimi şi văi. Peste toate acele semne convenţionale 
prezentate pe hartă apărea un grupaj triunghiular de linii 
roşii în formă de evantai. Vârful lui reprezenta locul în care 
se aflau ei; iar partea lată a triunghiului, limita orizontului 
pe care îl puteau cuprinde cu ochii. 

— Vom bombarda această pădure - spuse artileristul 
arătând o extremitate a hărţii. Aici se află ei - şi în timp ce 
dădea explicațiile indica la orizont o linie mică şi 
întunecoasă. Luaţi-vă binoclurile. 

Mai înainte însă ca cei doi să-şi sprijine binoclurile de 
arcadele sprâncenelor, comandantul aşeză peste hartă o 
nouă foaie de hârtie. Era o fotografie enormă şi puţin cam 
estompată, peste a căror contururi apărea un evantai de 
linii tot atât de pronunţat ca şi celălalt. 

— Aviatorii noştri - continuă curtenitor artileristul - au 
luat în cursul acestei dimineţi câteva fotografii ale poziţiilor 
duşmane. Ceea ce vedeţi este o mărire executată în 
atelierul nostru fotografic... După informaţiile lui, în pădure 
ar exista cantonate două regimente germane. 

Domnul Marcel distinse în fotografie pata pădurii, iar în 
interiorul ei linii albe, ce păreau a fi camioane, şi multe 
pătrate mici, grupate, reprezentând casele unui sat. Avu 
impresia că se află într-un aeroplan, la mai multe mii de 
metri înălţime, de unde privea pământul. Işi duse apoi 
binoclul la ochi şi urmărind indicaţia unei linii roşii, văzu 
amplificată în cercul lentilei o dungă închisă, asemănătoare 
unei linii groase de cerneală: pădurea, refugiul duşmanilor. 

— Domnule senator, în clipa în care veţi ordona, vom 
începe - spuse comandantul, ducând astfel la extrem 
curtoazia sa. Sunteţi gata...? 

Desnoyers zâmbi uşor. Pentru ce trebuia să fie gata 
ilustrul său prieten? La ce putea folosi un simplu spectator 
ca el, şi peste toate, emoţionat, de bună seamă în faţa 
noului spectacol...? 

În spatele lor prinseră să zbârnâie nenumărate sonerii; 
erau vibrații care chemau şi răspundeau. Pâlniile acustice 


374 


păreau că se umflă din pricina torentului de cuvinte. Firul 
electric tulbură liniştea încăperii cu pulsaţiile vieţii sale 
misterioase. Amabilul comandant nu se mai ocupa acum. 
de persoana senatorului. L-au simţit în spatele lor, la un 
telefon, vorbind cu ofiţerii lui aflaţi la distanţe de mai mulţi 
kilometri. Eroul dulceag şi distins la vorbă nu-şi părăsea 
nicio clipă complicata lui politeţe. 

— Aveţi dumneavoastră bunătatea să începeţi...? spuse 
cu aceeaşi delicateţe ofițerului aflat departe. Vă comunic 
ordinul cu cea mai mare plăcere. 

În acel moment, domnul Marcel simţi un uşor tremur 
nervos lângă unul dintre genunchii lui. Era piciorul lui 
Lacour, neliniştit de conjunctura în care se găsea. Incepea 
focul; avea să trăiască clipe ce nu-i mai fuseseră date până 
atunci. Tunurile se aflau deasupra capetelor lor; bolta avea 
să se cutremure la fel ca puntea unui vas de pe care se 
trăgea cu tunul. Încăperea, cu pâlniile sale acustice şi cu 
zbârnâitul telefoanelor, avea să semene cu atmosfera de pe 
puntea unui vapor în clipa pregătirilor de luptă. Şi ce 
detunătură urmau să suporte...! Cele câteva secunde care 
se scurseseră li se păru o veşnicie... Deodată, o detunătură 
îndepărtată păru că vine din nori. Desnoyers nu mai simţea 
vibrația nervoasă de lângă piciorul său. Senatorul făcu 
câteva mişcări produse de surpriză; gestul său părea să 
zică: „Asta-i totul...?” Metrii de pământ pe care îi aveau 
deasupra lor amortizară bubuiturile. Detunătura unei piese 
de artilerie echivala în situaţia lor cu o lovitură de bâtă într- 
o saltea. O impresie ieşită din comun produse asupra lor 
vuietul proiectilului pe traiectul lui la mare înălţime, când 
înşurubarea lui în aer dădea naştere la unde violente ce 
ajungeau până la ferestrele adăpostului în care se aflau. 

Alerga... alerga... slăbindu-şi vuietul. Se scurgea timp 
destul până să se constate efectele lui. Cei doi prieteni 
ajunseseră la convingerea că se dezagregase în spaţiu. „Nu 
a ajuns... nu a ajuns”, gândeau ei. Deodată însă, la orizont, 
exact în locul care indica pata de pădure, apăru o coloană 
enormă de fum, un turn spiral de vapori cenuşii urmat de o 
explozie vulcanică. 


375 


— Cât de grea trebuie să fie viaţa acolo! spuse senatorul. 

Făcând însă această afirmaţie, el şi Desnoyers încercau o 
satisfacţie bestială, o bucurie egoistă, simțindu-se la 
adăpost, la mulţi metri sub pământ. 

— Germanii vor riposta dintr-o clipă într-alta - spuse cu 
glas scăzut domnul Marcel prietenului său. 

Senatorul clătină din cap aprobându-l. Fără îndoială că 
vor răspunde, angajându-se astfel într-un duel de artilerie. 

Toate bateriile franceze deschiseră focul. Muntele bubuia 
fără încetare: răcnetele proiectilelor se succedau unele 
după altele; orizontul, încă tăcut, era răscolit făcând să se 
înalțe negre coloane solomonice. Apreciind tensiunea de 
afară, cei doi au fost de părere că în acel refugiu se puteau 
simţi excelent, ca într-o lojă de teatru... 

Cineva îl bătu pe umăr pe Lacour. Era unul dintre 
căpitanii care îi conduceau pe poziţiile de luptă. 

— Să mergem sus - îi spuse simplu. Trebuie văzut de 
aproape cum lucrează tunurile noastre. Spectacolul merită 
oboseala. 

Sus...? înaltul personaj rămase încurcat, năucit chiar, ca 
şi cum i-ar fi propus o călătorie interplanetară. Sus, când 
duşmanii trebuiau să riposteze dintr-o clipă într-alta...? 

Căpitanul adăugă apoi că sublocotenentul Lacour ar 
putea să fie afară, aşteptându-şi tatăl. Bateria sa amplasată 
la un kilometru distanţă fusese înştiinţată telefonic; trebuia 
să profite de timp pentru a-l vedea. 

leşiră din nou la lumină din labirintul subteran. Senatorul 
se ridicase maiestuos în picioare. 

„Vor trage - îi spunea conştiinţa lui; duşmanii vor 
riposta”. 

Îşi îndreptă jacheta cu grijă, ca pe o mantie de tragedie şi 
înaintă grav şi solemn. Dacă acei oameni ai războiului, 
adversari ai parlamentarismului, încercau să râdă pe 
ascuns de emoţiile unei personalităţi civile, se păcăleau. 

Desnoyers admiră pasul hotărât cu care marele bărbat 
înaintă spre ieşirea din subterană; părea că se îndreaptă 
împotriva duşmanului. 

După primii paşi atmosfera parcă fu sfâşiată de vuiet. Cei 


376 


doi se clătinară pe picioare în timp ce urechile le ţiuiau, iar 
în ceafă simțeau o durere produsă parcă de o lovitură. 
Crezură chiar că începuseră să tragă şi germanii, în 
realitate, trăgeau numai ai lor. Un smoc de fum ce se ivi în 
pădure, doar la câţiva paşi, dispărând într-o clipă, le 
confirmă această presupunere. Trăsese una dintre piesele 
de artilerie de mare calibru, camuflată în crengile de lângă 
ei. Căpitanii le explică ceva, tară să se oprească din mers. 
Trebuiau să-şi continue drumul prin faţa tunurilor şi să 
suporte astfel violenţa detunăturilor lor, evitând să se 
aventureze prin spaţiul descoperit, unde se afla turnul de 
observaţie. lar ei aşteptau, dintr-o clipă într-alta, riposta din 
faţă. 

Cel care mergea alături de domnul Marcel îl felicită 
pentru curajul cu care suporta bubuiturile de tun. 

— Prietenul meu a trecut prin astfel de momente - spuse 
cu mândrie senatorul. A participat doar la bătălia de la 
Marna. 

Cei doi militari s-au grăbit să aprecieze cu e oarecare 
uimire vârsta lui Desnoyers. In ce loc se aflase? Din ce corp 
de armată făcea parte? 

— Am luat parte ca victimă - replică cu modestie cel 
vizat. 

Din direcţia turnului venea spre ei un ofiţer, alergând prin 
spaţiul golit de arbori. Işi agita mereu chipiul pentru a le 
atrage atenţia mai bine. Lacour tremură pentru el. 
Duşmanii îl puteau descoperi; se oferea drept ţintă foarte 
vizibilă tăind imprudent spaţiul descoperit, în dorinţa de a 
ajunge cât mai repede. Dar văzându-l de aproape tremură 
şi mai mult... Era René. 

Mâinile lui strânseră cu un fel de uimire nişte mâini 
puternice, vânjoase. Chipul fiului său căpătase trăsăturile 
mai accentuate, tenta mai întunecată pe care o imprimă 
viaţa la ţară. Un aer de hotărâre, de încredere în propriile 
sale forţe, părea că se desprinde de pe figura lui. Şase luni 
de viaţă intensă îl căliseră. Deşi era el însuşi; avea pieptul 
mai lat, iar încheieturile mâinii mai puternice. Trăsăturile 
suave şi dulci ale mamei dispăruseră de pe faţa sa, lăsând 


377 


să se contureze câteva linii care îi dădeau un aer plin de 
bărbăţie, ceea ce-l determină pe Lacour să sublinieze, nu 
fără o oarecare lipsă de modestie, că semăna cu dânsul. 

După îmbrăţişările de salut, Rene se întreţinu mai mult 
cu domnul Marcel decât cu tatăl său. Credea că surprinde 
în persoana lui ceva din parfumul lui Chichi. Îl întrebă de ea, 
dorind să ştie cât mai multe amănunte în legătură cu viaţa 
ei, în ciuda faptului că primea frecvent scrisori de la ea. 

Între timp, senatorul, răvăşit de întâlnire, arborând un 
oarecare aer oratoric, îi adresă fiului său un gen de discurs, 
onorând astfel pe acest soldat al republicii care purta 
gloriosul nume de Lacour, şi considerând oportun 
momentul pentru a face cunoscut acelor militari de carieră 
antecedentele familiei sale. 

— Fă-ţi datoria, fiul meu. Toţi cei din neamul Lacour au 
fost luptători destoinici în războaie. Adu-ţi aminte de 
bunicul nostru, comisarul Convenţiei, care s-a acoperit de 
glorie în apărarea Mainz-ului. 

Şi, în timp ce discutau, au pornit în pas liniştit, ocolind un 
capăt al pădurii pentru a se plasa în spatele tunurilor. 

Aici zgomotul era mai puţin violent. Piesele mari de 
artilerie. după fiecare lovitură, lăsau să le iasă prin chiulasă 
un norişor de fum asemănător cu cel al unei pipe. 

Sergenţii dictau cifre transmise cu glas scăzut de un alt 
artilerist ce avea la o ureche receptorul telefonului. 
Servanţii, orânduiţi în jurul tunului, ascultau tăcuţi. Mişcau o 
rotiţă şi monstrul îşi înălța botul cenuşiu, sau şi-l rotea într- 
o parte şi într-alta, calculat şi cu abilitatea unei trompe de 
elefant. La baza unei piese de artilerie din imediata 
apropiere se ridică, cu trăgătorul în mâini, un artilerist cu 
înfăţişarea plină de indiferenţă. Probabil că era surd. 
Asprimea înfăţişării lui trăda o oarecare autoritate. Pentru 
el viaţa nu era decât o serie de zguduiri şi de tunete. li 
cunoştea importanţa. Era servitorul furtunii, paznicul 
trăsnetului. 

— Foc! strigă sergentul. 

Şi bubuitul izbucni în clipa următoare. Părea că totul se 
cutremură; însă celor doi călători obişnuiţi de acum cu 


378 


detunăturile ce ţâşneau pe gurile pieselor de artilerie li se 
părea că zgomotul ce abia se produsese venea din altă 
parte. Şi, în vreme ce Lacour îşi continua povestea despre 
gloriosul bunic al convenției, ceva extraordinar îi întrerupse 
limbuţia sa. 

— Trag - spuse pe un ton firesc artileristul care servea 
postul telefonic. 

Cei doi ofiţeri îi repetară senatorului această ştire primită 
de la observatorii din turn. Nu spusese el că duşmanii vor 
riposta? Şi, în aceeaşi clipă, dominat de instinctul de 
conservare, dar îmbrâncit şi de fiul său, se pomeni într-un 
adăpost al bateriei. Nu acceptă să se strecoare în interiorul 
strâmtei peşteri, ci preferă să rămână lângă intrare, cu o 
curiozitate dublată de nelinişte. 

Simţea înaintarea invizibilului proiectil, în ciuda infernului 
produs de tunurile din apropiere. Percepea, cu o rară 
sensibilitate pe deasupra celorlalte zgomote mai puternice 
şi mai apropiate, trecerea lui prin atmosferă. Era un geamăt 
care îşi amplifica intensitatea; un triunghi sonor cu vârful 
spre orizont, ce se deschidea odată cu înaintarea, umplând 
întregul spaţiu. Brusc, geamătul se prăbuşi într-un zgomot 
brutal, scrâşnete şi izbituri ce aminteau întrucâtva de 
coborârea unui tramvai electric pe o stradă în pantă, sau de 
goana unui tren prin faţa gării, fără să se oprească. 

Văzu apărând un nor care, crescând, ameninţa să se 
prăbuşească peste baterie. Fără să-şi dea seama cum, se 
pomeni în fundul adăpostului, sprijinindu-se cu mâinile de 
zidul rece de cilindri de oţel aliniaţi ca nişte sticle. Erau 
proiectile. 

„Dacă obuzele germane - gândi el - ar exploda peste 
această vizuină... ce explozie înspăimântătoare...!” 

Se linişti însă de îndată, gândindu-se la trăinicia boitei: 
grinzi şi saci cu pământ se suprapuneau pe o grosime de 
câţiva metri. Brusc, se pomeni într-o beznă completă. 
Cineva se refugiase în adăpost, împiedicând cu corpul său 
pătrunderea luminii; era poate prietenul său Desnoyers. 

O secundă, urmărită pe cadranul ceasului său, i se păru 
un an, pentru ca următoarea să se transforme într-un 


379 


secol... şi, în sfârşit, se produse mult aşteptata explozie, 
zguduind uşor adăpostul care vădi o elasticitate surdă, ca şi 
cum ar fi fost de cauciuc. În ciuda acestor neînsemnate 
neajunsuri, se aprecia că explozia fusese groaznică. Au 
urmat alte explozii mai mici, dezordonate, jucăuşe şi 
şuierătoare. Lacour, cu imaginaţia sa, îşi închipui 
dimensiunile acestui cataclism. Îşi imagină un şarpe 
înaripat vărsând scântei şi fum, un fel de monstru 
wagnerian, care, zdrobindu-se de pământ şi acoperind totul 
cu zvârcolirile lui de moarte, îşi deschidea măruntaiele, 
împrăştiind mii de năpârci de foc. Proiectilul explodase cu 
siguranţă foarte aproape, poate în acel rond din pământ 
reavăn ocupat de baterie. 

leşind din adăpost, pregătit să vadă un spectacol 
groaznic, cu cadavre dezmembrate, el fu întâmpinat de fiul 
său care zâmbea aprinzându-şi o ţigară şi vorbind cu 
Desnoyers... Altceva nimic! Artileriştii încărcau liniştiţi un 
tun greu. Doar în clipa trecerii proiectilului îşi înălţaseră 
ochii o clipă pentru ca imediat să-şi continue munca. 

— A căzut, cred, la vreo trei sute de metri - spuse liniştit 
René. 

Senatorul, spirit impresionabil, simți deodată un îndemn 
eroic. Merita oare oboseala să se ocupe într-atât de propria- 
i siguranţă când ceilalţi bărbaţi, la fel ca şi el - chiar dacă 
erau îmbrăcaţi altfel - nu dădeau atenţie pericolului? 

Şi, din acel moment, la trecerea altor proiectile, care se 
pierdeau în pădure unde provocau explozii ca de vulcan, 
rămânea alături de fiul său, simțind doar un uşor tremur în 
picioare. Avea convingerea pe undeva că doar proiectilele 
franceze, prin faptul că erau a/e /or, nimereau ţinta şi 
omorau. Celelalte erau destinate să treacă pe deasupra şi 
să se piardă departe, cu un zgomot inutil. Cu asemenea 
iluzii se plăsmuieşte curajul... „Şi asta este tot?”, păreau să- 
i spună ochii. 

Işi amintea cu o oarecare jenă retragerea sa precipitată 
în adăpost, şi el se considera capabil să trăiască aici, la fel 
ca René. 

Totuşi, obuzele germane erau din ce în ce mai frecvente. 


380 


De la o vreme, nu se mai pierdeau în pădure; exploziile lor 
se auzeau tot mai aproape. Cei doi ofiţeri schimbară câteva 
priviri. Aveau sarcina să se îngrijească de siguranţa 
ilustrului vizitator. 

— Se îngroaşă gluma - spuse unul dintre ei. 

René, care înţelese ce gândeau, se hotărî să plece. „La 
revedere, tată!” Lipsise prea mult de la bateria sa. 
Senatorul încercă să-l oprească; dorea să mai prelungească 
întrevederea, dar se lovi de ceva dur şi inflexibil care 
respingea întreaga sa autoritate. Un senator valora puţin în 
lumea aceea obişnuită cu disciplina. 

— Sănătate, fiul meu...! Mult noroc... Să nu uiţi al cui 
urmaş eşti. 

Şi, strângându-l la piept, pe obrajii tatălui începură a şiroi 
lacrimi. Regreta cu întreaga fiinţă scurgerea atât de 
grabnică a întrevederii, gândindu-se la trista despărţire, dar 
mai ales la primejdiile care îl aşteptau pe unicul său fiu. 

Când Rene se făcu nevăzut după colină, căpitanii reluară 
marşul împreună cu micul grup. Se însera; trebuiau să 
ajungă încă înainte de căderea nopţii la un anumit 
cantonament. Coborau pe coastă, ocrotiţi de o muchie a 
muntelui, şi priveau cum la mare înălţime şuierau 
proiectilele duşmane. 

Într-o zănoagă întâlniră mai multe grupuri de tunuri de 
75, împrăştiate în pădurice şi camuflate cu grămezi de 
crengi, arătau ca nişte câini pitulaţi care lătrau scoţându-şi 
doar boturile cenuşii. Tunurile mari gemeau la intervale mai 
mari. Haitele acestea de câini de oţel urlau neîncetat, fără 
cea mai mică pauză în mânia lor turbată şi agresivă. Erau 
multe piese de artilerie şi loviturile lor repezi cu efect de 
trăsnet se contopeau într-una singură, ca ochiurile unei 
împletituri care se unesc formând o linie compactă. 

Comandanții, năuciţi de puterea detunăturilor, dădeau 
ordinele  urlând şi  agitându-şi mâinile în spatele 
pieselor. Tunurile repetau odată cu fiecare lovitură o 
mişcare de du-te-vino pe afeturile lor ca nişte pistoale 
automate. După fiecare descărcătură, tubul gol era aruncat 
automat, pentru a face loc unui nou proiectil în chiulasa 


381 


fumegândă. 

Aerul se învolbura în spatele bateriilor cu o presiune 
furioasă. La fiecare descărcare a gurii de foc, Lacour şi 
însoțitorii săi primeau o lovitură în piept şi parcă erau 
împinşi înapoi de către o mână invizibilă. Faţă de noua 
situaţie se văzură obligaţi să-şi potrivească respiraţia cu 
ritmul loviturilor. Timp de o fracțiune de secundă cât dura o 
undă a suflului salvei, piepturile lor erau supuse unei 
presiuni copleşitoare. Desnoyers admiră nespus de mult 
lătratul acestor câini cenuşii. Făcuse cunoştinţă mai înainte 
cu muşcăturile lor. În bietul său castel lăsaseră urme 
adânci. 

Lacour, cu fantezia lui, avea impresia că şirurile de tunuri 
intonau o melodie monotonă şi feroce, în genul Imnurilor 
războinice ale umanităţii din timpurile preistorice. Muzica 
aceasta alcătuită din sunete seci, asurzitoare, delirante, 
aducea în memorie ceva ce sălăşluia în adâncul tuturor 
sufletelor: cruzimea  îndepărtaţilor strămoşi. Aerul se 
îmbâăcsea cu izuri acre, înţepătoare, brutal de îmbătătoare. 
Izul iute al explozivului ajungea până la creier prin gură, 
prin urechi, prin ochi. 

Cu toate acestea, încercau aceeaşi însufleţire ca şi 
comandanții pieselor de artilerie care strigau şi îşi agitau 
mâinile în mijlocul întregului vacarm. În spatele tunurilor, 
tuburile proiectilelor trase formau grămezi mari. Foc...! 
mereu foc! 

— Trebuie stropit bine - strigau comandanții. Pădurea în 
care se aflau boşii trebuia udată serios. 

Şi gurile ţevilor de 75 stropeau fără întrerupere, 
inundând cu proiectilele lor îndepărtata pădurice. 

Înflăcăraţi de această activitate ucigătoare, îmbătaţi de 
iuţeala distrugerilor,  cuprinşi de  ameţeala orelor 
sângeroase, Lacour şi Desnoyers se porniră deodată să-şi 
agite pălăriile şi, mişcându-se într-o parte şi în alta ca şi 
cum ar fi oficiat un dans sacru al morţii, strigau cu gura 
arsă de gustul iute şi acru al prafului de puşcă: „Trăiască... 
trăiască!” 

Automobilul merse toată după-amiaza oprindu-se uneori 


382 


în locurile în care drumurile erau ticsite de şiruri de 
convoaie. Străbătură câmpuri necultivate, presărate ici-colo 
cu locuinţe scheletice, sate incendiate ce nu erau altceva 
decât o succesiune de ziduri înnegrite cu deschizături de 
uşi sau de ferestre ce dădeau în gol. 

— Ţi-a venit rândul - îi spuse senatorul lui Desnoyers. Îl 
vom vedea pe fiul dumitale. 

După-amiază, târziu, întâlniră numeroase unităţi de 
infanterie - soldaţi cu bărbi mari şi uniforme albastre 
decolorate de intemperii. Se întorceau de la săpatul 
tranşeelor, purtând în spate, peste cocoaşa raniţelor, lopeţi, 
târnăcoape şi alte unelte cu care scormoniseră pământul, 
devenite acum arme de luptă. Din cap până-n picioare erau 
acoperiţi de noroi. In plină tinereţe, păreau cu toţii nişte 
moşnegi. Dar, cuprinşi de bucuria revenirii la cantonament, 
după o săptămână de stat în tranşee, umplea liniştea 
câmpiei cu cântece marcate de surdul ropot al ghetelor lor 
cu ţinte. In amurgul cu nuanţe violete ce se estompau pe 
albastrul bolții cereşti, corul acela împrăştia versuri 
înaripate din Marsilieza şi fragmente eroice din Chant du 
depart. 

— Sunt soldați ai revoluției - spuse entuziasmat 
senatorul. Franţa s-a întors la o mie şapte sute nouă zeci şi 
doi. 

Işi petrecură noaptea într-un târg pe jumătate ruinat, 
unde se stabilise comandamentul unei divizii. Cei doi 
căpitani, terminându-şi misiunea i-au părăsit. Alţii aveau 
sarcina să-i conducă în dimineaţa următoare. 

Trăseseră la hotelul Sirena, o clădire veche, cu faţada 
scrijelită de obuze. Pentru a-şi da importanţă, patronul le 
arătă plin de mândrie o fereastră spartă ce căpătase 
aspectul unui crater. Fereastra aceea făcea ca vechea 
emblemă a întreprinderii - o femeie de fier cu coadă de 
peşte - să-şi piardă importanţa. Şi cum Desnoyers ocupa 
camera alăturată celei care primise proiectilul, hotelierul 
tinu să i-o arate înainte de a se culca. 

Distrus totul: pereţi, duşumea, acoperiş. Mobilele zăceau 
prin colţuri făcute aşchii; zdrenţe de tapet înflorat atârnau 


383 


pe pereţi. Printr-o deschidere enormă în tavan se vedeau 
stelele şi pătrundea frigul noaptea. Patronul ţinu să 
sublinieze că avaria nu era opera germanilor. Ea fusese 
cauzată de un proiectil de 75, în timpul angajării în care 
invadatorii fuseseră respinşi din târg. Şi, privind dezastrul, 
zâmbea cu mândrie patriotică: 

— Este opera alor noştri. Ce ziceţi de şaptezeci şi cinci...? 
Care-i părerea dumneavoastră despre asta...? 

In ciuda oboselii călătoriei, domnul Marcel dormi prost, 
frământat de gândul că fiul său se afla pe undeva foarte 
aproape. 

Conduşi de un alt ofiţer, ieşiră din târg în automobil, la o 
oră după răsăritul soarelui. De o parte şi de alta a drumului 
se înşirau o mulţime de tabere. Lăsaseră mult în urmă 
depozitele de muniții, depăşiseră linia a treia de front, apoi 
pe a doua. Pe câmp, mii şi mii de oameni îşi improvizau 
adăposturi. Furnicarul acesta de oameni, prin varietatea 
raselor şi uniformelor, amintea de marile invazii ale 
antichităţii. Nu era un popor în marş; un asemenea exod 
însemna să ducă cu el femei şi copii. Aici vedeai numai 
bărbaţi, pretutindeni bărbaţi. 

Toate felurile de adăposturi născocite de omenire, 
începând de la cavernă, le găseai în aceste aglomeraţii 
militare. Peşterile şi carierele de piatră serveau drept 
cazărmi. Nişte bordeie aminteau ferma americană; altele, 
conice şi prelungite, imitau gurbi-ul african. Mulţi soldaţi 
proveneau din colonii; unii se îndeletniciseră cu negoţul în 
ţări din Lumea Nouă, şi, fiind nevoiţi să-şi improvizeze o 
casă mai durabilă şi nu doar un simplu cort din pânză, 
apelau la amintirile lor, imitând arhitectura triburilor cu 
care avuseseră legături. In masa aceasta de combatanți se 
aflau trăgători marocani, negri şi asiatici, ce păreau 
crescuţi departe de oraşe, dar care dobândeau în plin câmp 
o superioritate ce îi transforma în maeştri ai celor civilizaţi. 

Pe malurile pâraielor, rufele întinse la uscat se legănau în 
adierea vântului. Înfruntând răcoarea dimineţii, bărbaţi cu 
cămaşa desfăcută la piept se aplecau peste pânza de apă 
pentru a se spăla însoţindu-şi abluţiunile de zgomotoase 


384 


manifestări. Retras pe un pod, un soldai scria, înlocuind 
masa cu parapetul. Bucătarii se agitau în jurul cazanelor 
fumegânde. În atmosfera matinală, printre parfumurile de 
răşinoase şi mirosul de pământ reavăn, se împrăştia o 
duhoare de supă slinoasă. 

Barăci mari din scândură şi zinc serveau cavaleriei şi 
artileriei pentru adăpostul animalelor şi al materialelor. 
Soldaţii curăţau şi potcoveau sub cerul liber caii lucioşi şi 
graşi. Războiul de tranşee menținea animalele într-o 
apatică obezitate. 

— Dacă bătălia de la Marna i-ar fi găsit în forma asta...! 
spuse Desnoyers prietenului său. 

Hergheliile trăiau acum într-o desăvârşită odihnă. 
Călăreţii luptau pe jos, trăgând din tranşee, iar animalele se 
ghiftuiau într-o linişte mânăstirească, şi trebuiau scoase la 
plimbare spre a nu se îmbolnăvi stând în faţa ieslelor 
doldora. 

Ca nişte libelule cenuşii, mai multe aeroplane gata de 
zbor se profilau în depărtare. În jurul lor mişunau o mulţime 
de oameni. Ţărani deveniți soldaţi priveau cu admiraţie pe 
camaradul însărcinat cu manevrarea acestor maşini 
zburătoare. Vedeau în persoana lui o putere asemănătoare 
cu aceea a vrăjitorilor veneraţi şi temuţi din poveştile auzite 
în sat. 

Domnul Marcel urmări cu privirea uniforma francezilor 
care suferise o transformare generală. Toţi erau îmbrăcaţi 
acum, din cap până-n picioare, în albastru cenuşiu. 
Pantalonii stacojii şi chipiurile roşii pe care le văzuse în 
zilele  Marnei dispăruseră pentru totdeauna. Toate 
drumurile erau bătute numai de militari, iar vehiculele, 
până şi carele cu boi, erau conduse de soldaţi. 

La un moment dat, automobilul se opri lângă nişte case 
în ruine, înnegrite de foc. 

— Am ajuns - spuse ofiţerul. De aici vom fi nevoiţi să 
mergem puţin pe jos. 

Senatorul şi prietenul său o porniră, urmărind firul 
şoselei. 

— Nu pe acolo - spuse din nou conducătorul. Drumul 


385 


acesta este dăunător sănătăţii. Trebuie să evităm curenţii 
de aer. 

El le explică apoi că germanii îşi instalaseră tunurile şi îşi 
săpaseră tranşeele chiar în punctul în care se sfârşea 
şoseaua; după ce cobora într-o depresiune, fâşia ei albă 
urca la orizont printre două rânduri de arbori şi case 
mistuite de foc. Dimineaţa lividă, estompată de ceaţă îi 
punea la adăpost de focul duşman. Într-o zi însorită, sosirea 
automobilului ar fi fost salutată cu un obuz: 

— Acesta este războiul - sfârşi el; te apropii de moarte 
fără s-o vezi. 

Cei doi îşi amintiră de sfaturile generalului spuse cu o zi 
înainte la biroul lui. 

— Atenţie mare! războiul de tranşee este perfid. 

In faţa lor se deschidea imensa câmpie, fără ţipenie de 
om, cu aspectul ei liniştit. Era câmpia goală, din zilele de 
sărbătoare, când ţăranii se aflau pe la casele lor, dând 
parcă pământului libertatea unei meditații liniştite. Din loc 
în loc se profilau obiecte lipsite de formă, părăsite, ce 
păreau a fi mai curând unelte agricole în zilele de repaus. 
Rareori se distingeau automobile stricate sau antetrenuri 
de artilerie distruse de explozia propriei încărcături. 

— Pe aici - le spuse ofiţerul pe lângă care fuseseră 
ataşaţi patru soldaţi împovăraţi cu baloturi şi pachete 
aduse de Desnoyers pe caroseria automobilului. 

Unul câte unul pătrunseră, luând-o de-a lungul zidului de 
cărămizi înnegrite, pe un drum care cobora. După primii 
paşi, nivelul terenului le ajunse la înălţimea genunchilor; 
mai încolo până la talie; apoi la umeri; şi în felul acesta, 
treptat, s-au cufundat în pământ, deasupra capetelor lor 
zărind doar o fâşie îngustă de cer. 

Se aflau în plin câmp. Lăsară în urma lor grupul de ruine 
care tăinuia intrarea drumului. Mergeau într-un mod 
absurd, în zigzag, în curbe, în unghiuri, ca şi cum ar fi 
dăinuit o aversiune pentru linia dreaptă. Alte cărări, nu mai 
puţin complicate, se bifurcau din această tranşee care 
reprezenta bulevardul central al unui imens oraş subteran. 
Inaintau... înaintau mereu. Trecu un sfert de oră, jumătate 


386 


de oră, o oră întreagă. În acele clipe, Lacour şi prietenul său 
se gândeau cu nostalgie la şoselele flancate de arbori, la 
mersul degajat în aer liber, privind cerul şi câmpiile. Nu 
făceau nici douăzeci de paşi în aceeaşi direcţie şi ofiţerul, 
care mergea în faţă, dispărea după o nouă cotitură. Cei 
care îl urmau gâfâiau şi vorbeau fără să se vadă fiind 
totodată nevoiţi să grăbească pasul spre a nu se rătăci. Din 
când în când se opreau pentru a se constata dacă efectivul 
era întreg, căci s-ar fi putut rătăci careva într-una dintre 
galeriile ce se încrucişau la tot pasul. Pământul era 
alunecos. In unele locuri se formase un fel de mocirlă albă 
şi corosivă, asemănătoare aceleia care se scurge pe sub 
schelele unei case în construcţie. 

La ecoul paşilor lor şi la atingerea pereţilor cu umerii se 
desprindeau în urma lor torente de pietricele. În unele 
locuri, şanţul mare era în pantă şi drumeţii urcau şi ei. Era 
suficient atunci doar un mic efort pentru a putea privi 
dincolo de mormanele de pământ. Se vedeau câmpii 
necultivate, reţele de sârmă ghimpată cu stâlpi în formă de 
cruce, nu era urmă de fiinţă dăinuia aspectul obişnuit al 
câmpiei care se odihneşte. Ofiţerul ştia din experienţă cât 
costase, de multe ori, această curiozitate, şi nu le permitea 
să zăbovească prea mult. 

— Înainte, înainte. 

Merseră mai bine de o oră şi jumătate. Cei doi călători 
începuseră să dea semne de oboseală şi să manifeste o 
totală dezorientare pe parcursul acestui marş în zigzag. Nu 
ştiau dacă înaintează’ sau fac cale-ntoarsă. Pantele abrupte 
şi permanentele cotituri le produseseră un început de 
ameţeală. 

— Mai avem mult de mers? întrebă senatorul. 

— Acolo - răspunse ofiţerul, arătând deasupra grămezilor 
de pământ. 

„Acolo” reprezenta o clopotniţă în ruină şi mai multe case 
arse - resturi ale unui sat cucerit şi pierdut pe rând, când 
de unii, când de alţii. 

Aceeaşi distanţă ar fi făcut-o într-o jumătate de oră dacă 
ar fi mers în linie dreaptă. La cotiturile drumului subteran, 


387 


pregătite pentru a împiedica o înaintare rapidă a 
duşmanului, se adăugau obstacolele de fortificaţie: tunele 
întrerupte cu zăbrele, cuşti confecţionate din sârmă ce se 
aflau suspendate şi care în cădere astupau şanţul, 
apărătorii puţind astfel să continue focul prin gratiile lor. 

De la o vreme începură să întâlnească soldaţi cu pături 
aruncate pe-un umăr şi bidoane cu apă ce se pierdeau în 
cotloanele  potecilor transversale. Unii, aşezaţi pe o 
grămadă de buşteni, zâmbeau citind o foaie volantă 
redactată în tranşee. 

Pe acest traseu puteau fi văzute aceleaşi indicatoare ce 
se văd şi la suprafaţă pe şosele anunțând apropierea unei 
localităţi. Soldaţii întâlniți pe acele ulicioare strâmte se 
dădeau de-o parte pentru a face loc suitei: erau bărboşi şi 
citeai curiozitate în privirile lor. De departe ajungeau până 
la ei zgomote seci, lăsând impresia că la capătul acelui 
drum sinuos s-ar afla un poligon de tir sau un grup de 
vânători care făceau exerciţii de doborâre a porumbelului. 

Dimineaţa continua să fie închisă şi rece. În ciuda 
atmosferei umede, un muscoi cu bâzâit leneş trecu de mai 
multe ori peste capetele celor doi vizitatori. 

— Gloanţe - spuse laconic ofiţerul. 

Desnoyers îşi înfundă puţin capul între umeri. Cunoştea 
foarte bine zumzetul acesta de insecte. Senatorul grăbi 
pasul; uitase de oboseală. 


Au fost prezentaţi unui locotenent colonel care îi primi cu 
gesturile unui inginer dornic să-şi arate atelierele, sau ca un 
ofiţer de marină gata să se mândrească cu bateriile şi 
turelele cuirasatului său. Era comandantul batalionului care 
dirija operaţiile în acest sector al tranşeelor. Domnul Marcel 
îl privi cu interes gândind că fiul său se afla sub ordinele lui. 

— Ceea ce vedeţi este ceva asemănător unui vapor - 
spuse după ce îi salută. 

Cei doi prieteni au înţeles numaidecât că fortificațiile 
subterane aveau o oarecare asemănare cu intrările unei 
nave. Trecură din tranşee în tranşee. Alcătuiau ultima linie, 
cea mai veche; erau nişte galerii întunecoase în care 


388 


lumina pătrundea în fâşii subţiri prin ambrazurile şi 
ferestrele largi şi joase ale mitralierelor. Lunga linie de 
apărare forma un tunel întrerupt de mici spaţii acoperite. 
Se trecea cu brutalitate de la lumină la întuneric şi de la 
întuneric la lumină, ceea ce obosea îngrozitor ochii. În 
spaţiile deschise, marginile erau mai ridicate. Existau în 
aceste porţiuni scaune de scândură împlântate în pereţi 
pentru ca observatorii să poată scoate capul sau, folosindu- 
se de periscop, să examineze împrejurimile. Spațiile închise 
serveau în acelaşi timp şi drept adăposturi şi dormitoare. 
Aceste încazarmări fuseseră la început tranşee neacoperite, 
asemănătoare cu cele din linia întâi. Respingând pe 
duşman şi câştigând teren, combatanții, care aveau 
experienţa unei ierni, căutaseră să se instaleze cât mai 
comod. Ei aşezaseră deasupra şanţurilor descoperite grinzi 
luate de la casele în ruine; peste ele puseseră scânduri 
groase, uşi, ferestre, iar apoi, mai multe rânduri de saci cu 
pământ. Şi ca să ofere acestei spinări de tranşee o nuanţă 
de pajişte liniştită, peste tot fusese presărat un strat de 
ţărână din care se ivea tot mai multă verdeață. 
Acoperişurile acestea improvizate zădărniceau pătrunderea 
obuzelor, care se îngropau fără a cauza pagube prea mari. 
Când vreo explozie producea stricăciuni deosebite, amărâţii 
aceia de soldaţi ieşeau noaptea, ca nişte furnici treze, şi 
refăceau cu multă sprinteneală acoperișul locuinţei lor. 

Totul apărea curat, deşi de o eleganţă severă şi puţin 
cam  neîndemânatecă, aşa cum reuşesc să realizeze 
bărbaţii când trăiesc departe de soţii, şi apelează la 
propriile lor posibilităţi. Galeriile acestea păstrau ceva din 
atmosfera mănăstirilor, a închisorilor, sau a spaţiilor aflate 
între punţile unui cuirasat. Podeaua lor era cu jumătate de 
metru mai jos decât cea a spaţiului neacoperit care unea 
tranşeele între ele. Şi, pentru ca ofiţerii să poată trece fără 
urcuşuri şi coborâşuri, câteva scânduri groase, formând o 
schelă, erau aşternute de la o intrare la alta. 

La apariţia comandantului, soldaţii se aşezau în linie. 
Capetele lor ajungeau la nivelul taliei celor care mergeau 
pe scândurile groase. Desnoyers îi privea cu aviditate pe 


389 


toţi aceşti oameni. Unde era oare Julio? 

Privirea i se opri asupra aspectului deosebit pe care îl 
aveau unele redute. Construcţia lor uniformă fusese 
modificată şi împodobită de ocupanţi. Fațada exterioară, 
întotdeauna aceeaşi, era întretăiată de ambrazuri în care se 
aflau puşti îndreptate spre duşman şi ferestruici pentru 
mitraliere. Santinelele, stând în picioare lângă aceste 
deschizături, scrutau câmpia pustie, aşa cum marinarii de 
cart explorează marea de pe punte. Pe pereţii interiori ai 
redutei se aflau dulapurile şi dormitoarele: trei rânduri de 
cuşete, asemănătoare cu culcuşurile oamenilor mării. 
Dragostea pentru artă ce zace în sufletele simple 
înfrumuseţase subteranele. Fiecare soldat îşi avea un 
colţişor împodobit cu reproduceri din ziare şi reviste 
ilustrate. Portrete de artişti şi dansatori zâmbeau de pe 
cartonul lăcuit cu buzele lor sulemenite, înveselind 
ambianța austeră a redutei, 

Văzând sutele de oameni, fără ca printre ei să-l 
întâlnească pe fiul său. domnul Marcel deveni nerăbdător. 
Senatorul, sesizând neliniştea din privirile lui, îi vorbi în 
acest sens comandantului, care îl însoțea înconjurându-l cu 
gesturi impresionante de atenţie. După un efort de 
memorie, îşi aminti cine era Julio Desnoyers. Şi dacă pe 
moment avu o urmă de îndoială, în clipele următoare îşi 
aminti de isprăvile sergentului. 

— Un soldat desăvârşit - preciză el; îl vom chema de 
îndată, domnule senator... Este în schimb cu grupa sa în 
linia întâi. 

Tatăl, nerăbdător să-şi vadă fiul, propusese să fie conduşi 
acolo, în postul acela înaintat; cererea lui însă îl făcu pe 
comandant şi pe ceilalţi militari să zâmbească. Acele 
şanţuri descoperite, aflate la o sută sau la cincizeci de metri 
de duşman, fără altă apărare în afara reţelelor de sârmă 
ghimpată şi a sacilor cu pământ, nu erau făcute a fi 
străbătute de civili. Noroiul era acolo un tovarăş 
permanent; se mergea târâş, sub ameninţarea permanentă 
de a primi un glonte, şi simțind, cu fiecare metru parcurs 
târâş, cum ţi se rostogoleşte în spate pământul ridicat de 


390 


proiectile. Acele tranşee avansate puteau fi parcurse numai 
de către combatanți. 

— Pericolul este permanent - continuă comandantul -, 
împuşcăturile nu contenesc... Auziţi cum trag? 

Desnoyers auzi într-adevăr o pârâială îndepărtată, dar 
până atunci nu-i dăduse nicio atenţie. Trăia clipe pline de 
zbucium la gândul că fiul său se afla acolo, unde 
împuşcăturile înfiorau văzduhul fără încetare. Inţelegea 
vitregia realităţii, înţelegea pericolele care-l pândeau în 
fiecare zi... Era oare cu putinţă să moară mai înainte de a-l 
putea vedea...? 

Pentru domnul Marcel timpul se scurgea cumplit de greu. 
începu să creadă că mesagerul care plecase cu înştiinţarea 
spre tranşee nu se va mai întoarce niciodată. Abia dacă mai 
putea să observe dependinţele prin care îi conducea 
comandantul: încăperi subterane care serveau soldaţilor 
drept camere de toaletă şi depozit pentru resturi; săli de 
baie cu o instalaţie primitivă; o hrubă în care atârna un afiş: 
Café de la Victoire; alta cu firma: Teatrul... Lacour se 
interesă de toate acestea, etalând veselia francezului care 
râde şi cântă în faţa pericolului. Prietenul său, ignorând 
totul, continua să se gândească la Julio. Când avea să-l 
întâlnească...? 

Se opri lângă o ferestruică de mitralieră, sprijinindu-se, 
după exemplul militarilor, de ambele laturi ale deschizăturii 
orizontale, şi ascunzându-şi corpul strecură capul cu 
prudenţă în afară, privind în jur cu ochi sigur. Zări mai întâi 
o tranşee adâncă şi malul opus. La mică distanţă, mai 
multe rânduri de icsuri din lemn, legate prin sârmă 
ghimpată, formau o plasă compactă. O sută de metri mai 
departe, a doua plasă. Peste tot domnea o linişte adâncă, 
liniştea unei singurătăţi depline, de parcă adormise tot 
universul. 

— Acolo sunt boşii - spuse cu o voce stinsă comandantul. 

— Unde? întrebă senatorul făcând un efort să vadă. 

Comandantul indică al doilea rând de sârmă ghimpată, 
pe care Lacour şi prietenul său o credeau de bună seamă a 
francezilor, cu toate că ea făcea parte din tranşeea 


391 


germană. 

— Ne aflăm la o sută de metri de ei - continuă el - dar de 
la un timp nu acţionează în acest sector. 

Cei doi simţiră un fior, la gândul că duşmanul se afla la 
distanţă atât de mică, şi era ascuns în pământ, învăluit într- 
un mister care-l făcea şi mai de temut. Dacă ar ţâşni 
deodată cu baioneta la armă, cu grenadele de mână, cu 
lichidele incendiare şi cu bombele asfixiante pentru a lua 
reduta cu asalt...! 

De la o ferestruică mai expusă făcură cunoştinţă mai 
îndeaproape cu tirul din linia întâi. Impuşcăturile parcă 
porneau de lângă ei. Aspru, comandantul le ordonă să 
părăsească observatorul: se temea ca nu cumva focul să se 
extindă, ajungând până la ei. Fără să primească ordine, cu 
promptitudinea obişnuinţei, soldaţii se apropiară de puştile 
lor, ce se aflau în poziţie orizontală, scoase pe ambrazuri. 

Erau situaţii în care vizitatorii mergeau unul după altul. 
Coborau uneori în nişte hrube, foste pivnițe ale unor case 
dispărute. În acele grote se instalaseră ofiţerii utilizând tot 
ceea ce mai scăpase de la distrugere. O poartă, aşezată 
peste două capre din trunchiuri, ţinea loc de masă. Bolţile şi 
pereţii fuseseră tapisaţi cu creton adus din magazinele 
pariziene. Fotografii de femei şi copii acopereau locurile 
goale de pe pereţi rămase între aparatele telegrafice şi 
telefonice, al căror nichel strălucea. 

Deasupra unei porţi, Desnoyers zări un Crist din fildeş 
îngălbenit de ani, poate de secole; o imagine moştenită din 
generaţie în generaţie, ce fusese martoră a multor agonii... 
într-o altă peşteră, o potcoavă cu şapte găuri aşezată la loc 
vizibil. Credinţele religioase îşi întindeau în toată amploarea 
aripile în această ambianţă dominată de pericol şi de 
moarte, iar superstiţiile cele mai groteşti căpătau valoare 
de simbol, fără ca aceasta să constituie un prilej de haz. 

La ieşirea din una dintre subterane, în mijlocul unui 
interval neacoperit, îl întâlni pe fiul său. Intuise că era el din 
momentul în care comandantul făcuse un gest anume către 
un militar care înaintă zâmbind, în timp ce-i întindea 
mâinile. Simţul paternităţii, despre care vorbise de atâtea 


392 


ori ca despre ceva infailibil, nu-l avertizase în acel moment. 
Cum putea oare să-l recunoască pe Julio în acel sergent ale 
cărui picioare erau doi bulgări de pământ ud, înfăşurat într- 
o manta decolorată, cu marginile zdrenţuite, plin cu noroi 
până la gât şi mirosind a postav mucegăit şi a iuft...? După 
prima îmbrăţişare, lăsă capul pe spate pentru a-l privi, fără 
să-l slăbească din strânsoare. Tenul lui smead căpătase o 
nuanţă de bronz. Avea o barbă lungă, de culoarea 
abanosului şi creaţă. Privindu-l, domnul Marcel îşi aminti de 
socrul său. Cu siguranţă că centaurul Madariaga s-ar fi 
recunoscut în acest războinic călit de viaţa în aer liber. La 
început i-a părut rău de aspectul său neglijent şi obosit, 
pentru ca, dintr-odată, să-l găsească mai frumos, mai 
interesant chiar decât în epoca lui de glorie mondenă. 

— Ai nevoie de ceva...? Ce doreşti? 

Glasul îi tremura de duioşie. Se adresa combatantului ars 
de soare şi puternic, cu aceeaşi modulație în glas cu care, 
cu douăzeci de ani în urmă, îi vorbea, când se oprea în faţa 
vitrinelor din Buenos Aires, copilului pe care-l ţinea de 
mână. 

— Vrei bani...? 

Adusese cu el o sumă importantă de bani pentru a-i lăsa 
fiului său. Militarul făcu însă un gest de indiferenţă, de 
parcă ar fi fost vorba de o jucărie plicticoasă. Nu fusese 
niciodată mai bogat ca în momentul acela. La Paris avea 
atât de mulţi bani încât nu avea ce face cu ei - nu-i mai 
foloseau la nimic. 

— Trimite-mi ţigări... Pentru mine şi pentru camarazi. 

De la mama lui primea cu regularitate pachete mari, cu 
alimente alese, tutun şi îmbrăcăminte. Şi de fiecare dată nu 
păstra nimic; împărțea totul tovarăşilor lui - băieţi din 
familii sărace sau rămaşi singuri pe lume. Generozitatea lui 
era cunoscută nu numai în grupă, ci şi în companie, şi chiar 
în întregul batalion. Şi domnul Marcel înţelese acest lucru 
din privirile şi din zâmbetele soldaţilor care treceau 
întâmplător pe lângă ei. Era fiul generos al unui milionar. ŞI 
popularitatea aceasta, precum şi răspândirea ştirii că sosise 
tatăl sergentului Desnoyers, un potentat care poseda 


393 


bogății fabuloase dincolo de ocean, îl mângâia nespus de 
mult. 

— Am ghicit dorinţele tale - continuă bătrânul, căutând 
cu privirea sacii aduşi de la automobil prin întortochelile 
drumului subteran. 

În acele clipe, prin minte i se derulau toate isprăvile fiului 
său evocate la superlativ şi amplificate de Argensola. Pe 
erou îl avea acum în faţă. 

— Eşti mulţumit...? Nu regreţi hotărârea ta...? 

— Da; sunt mulţumit, tată...; foarte mulţumit. 

Julio vorbi fără orgoliu, cu vădită modestie. Viaţa lui era 
aspră, dar nu se deosebea cu nimic de aceea a milioane de 
bărbaţi. In detaşamentul lui, care însuma doar câteva 
duzini de soldaţi, existau băieţi superiori lui, fie prin 
inteligenţă, fie prin studii, fie prin caracterul lor. Şi toţi 
suportau cu curaj aspra încercare, având satisfacția datoriei 
împlinite. Afară de asta, pericolul comun servea la 
dezvoltarea celor mai nobile virtuţi. Niciodată, în timp de 
pace, nu ştiuse ca acum ce oferea camaraderia. La câte 
sublime sacrificii nu fusese martor! 

— Când vor lua sfârşit toate astea, oamenii vor fi mai 
buni... mai generoşi. lar cei care vor rămâne în viaţă, vor 
putea săvârşi lucruri mari. 

Da; era mulţumii. Pentru prima oară trăia bucuria de a fi 
util, fiind pe deplin convins că servea la ceva, că trecerea 
lui prin această lume nu era zadarnică. Îşi amintea cu 
durere de acel Desnoyers care, neştiind în ce fel să-şi 
ocupe golul existenţei, recurgea la tot felul de frivolităţi. 
Acum avea îndatoriri care îi absorbeau toate forţele: 
participa la făurirea viitorului, era un om. 

— Sunt mulţumit - repetă el. 

Tatăl îl crezu. Dar i se păru că într-un ungher al plivirii 
sale sincere zăreşte o dungă de durere, poate o amintire a 
trecutului care dăinuia printre emoţiile prezentului. Ca o 
umbră îi trecu prin minte chipul gingaş al doamnei Laurier. 
Simţi că fiul său încă se mai gândea la ea. „Ce păcat că nu 
i-o pot aduce...!” Şi rigidul tată de acum un an, spunând 
aceste cuvinte în sinea lui, rămase uimit gândindu-se cum 


394 


şi-a putut permite să formuleze această dorinţă imorală. 

Trecuse un sfert de oră de când se ţineau în braţe 
privindu-se în ochi. Julio întrebă de mama sa şi de Chichi. 
Primea frecvent scrisori de la ea, dar ele nu reuşeau să-i 
satisfacă marea lui curiozitate. Se amuză când i se dădu 
veşti în legătură cu viaţa îmbelşugată şi frivolă a lui 
Argensola. Ştirile acestea care îi descreţeau fruntea soseau 
dintr-o lume aflată la numai o sută de kilometri distanţă în 
linie dreaptă, dar atât de îndepărtată... atât de 
îndepărtată...! 

Deodată, tatăl observă că fiul îl asculta cu tot mai puţină 
atenţie. Simţurile fiului său, ascuţite de o viaţă plină de 
alarme şi de capcane, păreau că se îndepărtează de la locul 
în care se aflau, atrase de împuşcături. De astă dată însă 
nu mai erau împuşcături izolate. Se uneau într-un răpăit 
continuu. 

Senatorul, care se îndepărtase pentru ca tatăl şi fiul să 
poată vorbi nestingheriţi, îşi făcu apariţia. 

— Ne gonesc de aici, dragă prietene. N-am avut norocul 
ca vizitele noastre să ne tihnească. 

Niciun soldat nu se mai vântura pe acolo. Cu toţii 
alergaseră să-şi ocupe posturile, ca pe un vas de război 
care se pregăteşte de luptă. Julio îşi luă puşca, pe care şi-o 
rezemase de taluz. În acea clipă deasupra capului tatălui se 
spulberă puţin praf; alături, în pământ, se formă o mică 
adâncitură. 

— Repede, luaţi-vă rămas bun - spuse, împingându-l pe 
domnul Marcel. 

Despărțirea bruscă, nervoasă, avu loc în interiorul unei 
tranşee: 

— La revedere, tată. 

Un sărut, şi-i întoarse spatele. Dorea să se afle cât mai 
repede alături de ai săi. 

Focul se înteţise pe întreaga linie. Soldaţii trăgeau 
liniştiţi, ca şi cum ar fi îndeplinit o muncă obişnuită. Era un 
duel de împuşcături ce izbucnea în fiecare zi, fără să se ştie 
exact cine-l începuse, ca o consecinţă a amplasării, faţă în 
faţă, la mică distanţă, a două mulţimi înarmate. 


395 


Comandantul batalionului îi părăsi pe vizitatori temându-se 
de o eventuală încercare de atac. 

Ofiţerul însărcinat cu călăuzirea lor, trecu din nou în 
fruntea şirului, pentru a face cale-ntoarsă pe drumul 
întortocheat şi alunecos. 

Domnul Desnoyers păşea cu capul în jos, revoltat de 
intervenţia duşmanului care îi întrerupsese atât de brutal 
fericirea de a fi alături de fiul său. 

În faţa ochilor lui dăinuia figura lui Julio, barba lui neagră 
şi creaţă, care constituise pentru el marea surpriză a 
călătoriei. Auzea încă vocea lui gravă de bărbat care 
dăduse vieţii sale un nou sens. 

— Sunt mulţumit, tată...; sunt mulţumit! 

Împuşcăturile, rămase tot mai mult în urmă, îi produceau 
o nelinişte dureroasă. Dar instinctiv, din adâncul fiinţei sale 
era tot mai puternic cuprins de o credinţă fermă. Işi vedea 
fiul frumos şi nemuritor ca un zeu. Presimţea că va ieşi 
nevătămat, cu viaţă, din toate pericolele. Moartea altora 
era firească, însă Julio... 

Şi, în timp ce paşii îl îndepărtau tot mai mult de el, în 
suflet i se cuibărea tot mai temeinic o speranţă: „Nu, nu s-a 
născut omul care să-l omoare - repeta tatăl în gând, ca un 
ecou al speranţei sale. Îmi spune inima care nu m-a înşelat 
niciodată. Nu s-a născut omul care să-l omoare!” 


396 


IV. 
NU S-A NĂSCUT OMUL CARE SĂ-L OMOARE 


După patru luni, încrederea domnului Marcel tu 
zdruncinată de o puternică lovitură. Julio fusese rănit. Ştirea 
primită cu o întârziere  lamentabilă corespunse cu 
cercetările liniştitoare întreprinse de Lacour la Ministerul de 
Război. Sergentul Desnoyers devenise sublocotenent, rana 
îi era aproape vindecată şi, mulţumită intervențiilor 
senatorului, urma să sosească spre a-şi petrece cele două 
săptămâni de convalescenţă alături de familia sa. 

— Un viteaz, dragă prietene - conchise înaltul personaj. 
Am citit ce spun comandanții despre el. in fruntea 
plutonului său a atacat o companie germană, omorând pe 
căpitan cu propria lui mână. Şi pentru că are nu ştiu câte 
alte bravuri la activul lui, l-au decorat cu medalia militară, 
şi l-au făcut ofiţer... Un adevărat erou! 

Emoţionat până la lacrimi, tatăl clătină din cap, cu fiecare 
clipă mai bătrân, însă mai entuziast. Regretă lipsa lui de 
încredere după primele clipe de la primirea ştirii că fusese 
rănit. Se temuse ca fiu său să nu fi murit cumva. O 
absurditate...! Julio nu putea să moară; îi spunea inima 
acest lucru. 

Într-o zi se pomeni cu el acasă, întâmpinat de femei cu 
ţipete şi leşinuri. În braţele lui; biata doamna Luiza plângea 
sughiţând, atârnată de gâtul lui. Chichi îi privea gravă şi 
visătoare, jumătate din fiinţa ei fiind alături de noul sosit, în 
timp ce jumătatea cealaltă zbura departe, în căutarea unui 
alt combatant. Disputându-şi deschizătura unei perdele, 
subretele arămii îşi strecurau privirile curioase de antilopă 
prin acea crăpătură. 


397 


După ce admiră o dungă de aur de pe manşetele 
mantalei cenuşii, ale cărei pulpane erau încopciate în spate, 
tatăl îi examină chipiul albastru închis, cu boruri plane, 
adoptat de francezi pentru războiul de tranşee. Chipiul 
tradiţional dispăruse. Un cozoroc elegant, asemănător 
archebuzierilor din regimentele de infanterie spaniole, 
umbrea faţa lui Julio. Privirea i se opri apoi la barba lui 
scurtă şi bine îngrijită, deosebită de cea pe care i-o văzuse 
în tranşee. Era curat şi dichisit, ca urmare a recentei sale 
ieşiri din spital. 

— Nu-i aşa că seamănă cu mine? spuse cu mândrie 
bătrânul. 

Doamna Luiza întări cu ardoarea pe care mamele o 
manifestă în materie de asemănări. 

— Întotdeauna a semănat leit cu tine. 

Familia întreagă, văzându-l sănătos şi vesel, fu cuprinsă 
de o neaşteptată curiozitate. Dorea să examineze rana, 
spre a se convinge că într-adevăr se află în afara oricărui 
pericol. 

— Nimic important! protestă sublocotenentul. Un glonte 
într-un umăr. Medicii se temeau să nu-mi pierd braţul 
stâng; însă totul a decurs bine... Nu mai e cazul să ne 
gândim la asta. 

Examinându-l pe Julio cu privirea din cap până-n picioare, 
Chichi descoperi repede detaliile eleganţei sale militare. 
Mantaua, uzată şi murdară, jambierele jupuite, şi un miros 
de piele şi de postav îmbibat de transpiraţie, se amesteca 
cu duhoarea unui tutun de proastă calitate. 

La încheietura mâinii purta însă un ceas de platină şi la 
cealaltă, o placă de înmatriculare prinsă cu un lănţişor de 
aur. Admise întotdeauna la fratele său gustul înnăscut 
pentru cochetărie, şi păstră imaginea în minte, în dorinţa 
de a o comunica detaliat, în scris, lui René. Se gândi chiar 
că n-ar fi rău să o asalteze pe mama ei cu o cerere de 
împrumut din care, în numele ei, să-i trimită un cadou 
artileristului. 

Aşadar, din acel moment, domnul Marcel avea 
cincisprezece zile pline de satisfacţii şi de fericire. 


398 


Sublocotenentului Desnoyers nu-i era dat să iasă singur pe 
stradă. Prin anticameră şi prin faţa chipiului ce atârna în 
cuier modest, dar sclipind de glorie, tatăl dădea mereu 
târcoale. Nici nu apuca Julio să şi-l pună bine pe cap, că 
tatăl se şi înfiinţa cu pălăria şi bastonul, hotărât să iasă şi el 
pe stradă. 

— Îmi dai voie să te însoţesc...? Nu te deranjez? 

Rostea aceste cuvinte cu atâta supunere, dorind cu orice 
chip ca rugămintea lui să fie acceptată, încât fiul nu 
îndrăznea să-i refuze compania... Ca să poată bate însă 
drumurile cu Argensola era nevoit să se strecoare de 
fiecare dată pe scara de serviciu, furişându-se ca un licean. 

Niciodată domnul Desnoyers nu mersese atât de 
mulţumit pe străzile Parisului, ca acum, alături de acest 
flăcăiandru cu mantaua zdrenţuită de faptele lui glorioase 
şi purtând pe pieptul proeminent două decoraţii; crucea de 
război şi medalia militară. Un erou, şi acest erou era fiul 
său. Primea privirile pline de admiraţie ale trecătorilor, în 
tramvai şi în metrou, ca pe un omagiu adresat amândurora, 
iar ocheadele pe care femeile le aruncau pe furiş spre 
frumosul tânăr îi produceau un fel de mândrie amestecată 
cu teamă. Militarii întâlniți pe stradă, oricât de galonaţi şi 
oricâte cruci ar fi purtat pe piepturile lor, i se păreau nişte 
învârtiți nedemni de a sta alături de Julio. Când privea 
răniții care coborau din trăsuri sprijinindu-se în bastoane şi 
cârje, ei îi inspirau un sentiment de milă ofensator. 
Nenorociţii...! Nu avuseseră norocul fiului său. Nu se 
născuse încă omul care să-l omoare pe fiul lui şi, dacă din 
întâmplare mai primea vreo rană, urmele ei aveau să 
dispară de îndată, fără să ştirbească cu ceva graţia şi 
personalitatea sa. 

Uneori, în special seara, vădea o generozitate 
neaşteptată lăsându-l pe Julio să iasă singur. Îşi amintea de 
năvalnica lui tinereţe amoroasă de dinainte de război când 
obținea atâtea succese. lar acum, cu prestigiul său de 
soldat curajos, ca de izbânzi putea avea...! Făcându-şi drum 
prin dormitorul său, înainte de a se culca, în închipuirea sa 
îl vedea pe erou în plăcuta companie a unei doamne 


399 


distinse. De el putea fi demnă doar o celebritate feminină; 
orgoliul său părintesc nu admitea altceva... Şi niciodată nu 
i-ar fi trecut prin gând că Julio ar putea sta împreună cu 
Argensola într-un music-hall, sau într-un cinematograf, 
unde să se amuze, cu simplitatea gusturilor unui 
sublocotenent, de monotonele şi banalele distracţii ale 
Parisului cernit de război, iar în ceea ce privea succesele lui 
amoroase, avea şansa să nu se rezume decât la reluarea 
unor vechi prietenii. 

Într-o după-amiază, în timp ce străbătea alături de el 
Champs Elysées, tresări văzând o femeie ce venea din 
direcţie opusă. Era doamna Laurier... Oare Julio avea să o 
recunoască? Urmărind scena, i se păru că el îşi întorsese 
privirea, cu afectată neglijenţă, spre alte persoane, în timp 
ce ea, hotărâtă şi indiferentă, îşi continuă drumul. Bătrânul 
aproape că se simţi ofensat în faţa acestei răceli. Să treacă 
pe lângă fiul său fără măcar să tresară la vederea lui! Ah, 
femeile...! Întorcând însă în mod instinctiv amândoi capul, 
cu acelaşi gest, se văzu nevoit să renunţe la indignarea lui. 
În spatele lor, o surprinsese pe Marguerite, palidă de 
surpriză, stând nemişcată şi urmărind cu o privire adânc 
tulburată pe militarul care se îndepărta. Domnului Marcel i 
se păru că citeşte în ochii ei admiraţia, dragostea, un întreg 
trecut ce reînviase în acele clipe în amintirea ei. Biată 
femeie...! Încercă pentru ea o afecţiune părintească de 
parcă ar fi fost soţia lui Julio. Prietenul său Lacour îi vorbise 
odată despre căsnicia Laurier. Aflase atunci că Marguerite 
avea să devină mamă. Şi bătrânul, uitând de împăcarea 
soţilor şi scurgerea timpului, se simţi emoţionat de această 
maternitate ca şi cum fiul său ar fi avut vreun amestec. 

Fredonând, dar prins de o paloare greu vizibilă, Julio îşi 
continuă drumul nestingherit, fără să bănuiască acea 
privire care-l urmărea cu insistenţă din spate şi fără să afle 
vreodată acest lucru. A continuat să creadă că Marguerite 
trecuse pe lângă el fără să-l recunoască, fapt asupra căruia 
bătrânul a păstrat tăcere deplină. 

Printre preocupările din această perioadă ale domnului 
Marcel era şi aceea de a-l determina pe fiul său să 


400 


povestească ciocnirea de pe front cu care prilej căpătase 
rana. De îndată ce sosea un vizitator în casă la el pentru a-l 
vedea pe sublocotenent, bătrânul formula aceeaşi dorinţă: 

— Istoriseşte-ne cum ai fost rănit... şi cum l-ai omorât pe 
căpitanul german... 

Julio îşi cerea scuze cu vizibilă modestie. Se săturase de 
propria lui istorisire. Spre satisfacția tatălui său, depănase 
întâmplarea în faţa senatorului, în faţa lui Argensola şi a lui 
Tchernoff, în studioul său, precum şi unor prieteni ai 
familiei care veniseră să-l vadă... Dar nu mai putea. 

Şi astfel tatăl luă totul pe socoteala lui, povestind-o şi 
dându-i relieful şi detaliile unui eveniment văzut de propriii 
săi ochi. 

„„.Trebuiau să pună stăpânire pe ruinele unei rafinării de 
zahăr situate în faţa tranşeei. Germanii fuseseră izgoniți de 
canonada franceză. Se impunea în primul rând o 
recunoaştere condusă de un om de nădejde. Şi comandanții 
îi desemnaseră, ca de fiecare dată în asemenea situaţii, pe 
sergentul Desnoyers. 

În revărsatul zorilor, plutonul avansa cu prudenţă, deşi 
nu întâlnea niciun obstacol. Soldaţii se împrăştiaseră printre 
ruine. Considerând necesară cercetarea poziţiilor duşmane, 
Julio porni de unul singur. Ajungând până în punctul în care 
dărâmăturile se sfârşeau şi vrând să ocolească colţul unui 
zid, avu cea mai neaşteptată dintre întâlniri. In faţa lui se 
afla un căpitan german. Aproape că se ciocniră în clipa 
când să depăşească colţul. Se priviră în ochi, mai degrabă 
cu surpriză decât cu ură, în timp ce, din instinct, fiecare se 
precipita să-l răpună pe celălalt, Lăsând să-i cadă din mâini 
harta regiunii pe care o cerceta, căpitanul căută cu mâna 
dreaptă revolverul, făcând eforturi să-l scoată din toc, şi nu- 
| slăbi nicio clipă pe duşman din ochi. Dar având 
convingerea că încercarea sa era de prisos, renunţă. Nu 
mai avea timp. Ochii lui, exagerat de mari la vederea 
morţii, continuară să rămână aţintiţi asupra francezului 
care dusese puşca la ochi. O detunătură din imediata lui 
apropiere... şi căpitanul se prăbuşi. 

Abia atunci zări şi ordonanța căpitanului, care se afla la 


401 


câţiva paşi în spatele lui. Soldatul îl împuşcă pe Desnoyers 
în umăr. Ajunşi în grabă, soldaţii francezi răpuseră 
ordonanța. Urmă apoi un puternic schimb de focuri cu 
compania duşmană, care se cuibărise ceva mai departe, 
aşteptându-l pe comandantul lor ce pornise să cerceteze 
terenul. Julio, în ciuda rănii primite, continua în fruntea 
plutonului său să apere fabrica împotriva unor forţe 
superioare, până la sosirea unor ajutoare, şi astfel, terenul 
rămase definitiv în stăpânirea francezilor. 

— N-a fost aşa, fiule? încheie domnul Marcel. 

Din dorinţa de a vedea această poveste supărătoare prin 
repetarea ei că ia cât mai repede sfârşit, el răspundea doar 
atât: 

— Da, aşa a fost. 

Dar ceea ce nu ştia tatăl lui, un lucru pe care el nu avea 
să-l spună niciodată, era descoperirea pe care o făcuse 
după uciderea căpitanului.. 

Cei doi bărbaţi, care se priviseră faţă-n faţă timp de o 
secundă, ce li se păruse o veşnicie, şi-au citit în ochi ceva 
mai mult decât surpriza întâlnirii şi dorinţa de a se suprima 
reciproc. Desnoyers îl recunoscu pe acel bărbat. La rândul 
lui, căpitanul trăi aceeaşi senzaţie. Prin gestul lui îl 
descoperise... Dar în acele momente, când în fiinţa 
fiecăruia trăia doar ideea de a ucide pentru ca să poată 
rămâne în viaţă, aducerile aminte se dovedeau de prisos. 

Deschizând focul, Desnoyers avea convingerea fermă că 
omora o persoană cunoscută. Mai târziu, în timp ce dirija 
apărarea poziţiei, aşteptând întăriri, l-a cuprins bănuiala că 
acel duşman, al cărui cadavru se afla la mică distanţă, 
putea fi un individ din familia sa, un Hartrott. Totuşi, părea 
mai bătrân decât verii săi şi mult mai tânăr decât unchiul 
său Karl. Şi, de bună seamă, acesta, la vârsta lui, nu putea 
fi un simplu căpitan de infanterie. 

Când, în sfârşit, slăbit de pierderea de sânge, putu fi 
transportat în tranşee, sergentul îşi exprimă dorinţa de a 
vedea cadavrul duşmanului său. Văzându-i faţa de ceară a 
morţii, îndoielile sale deveniră certitudine. Ochii deschişi 
păreau să mai păstreze încă urmele surprizei. Omul acela îl 


402 


recunoscuse, fără îndoială; iar el desprindea de pe faţa 
aceea trăsături ce le ştia de undeva. Cine era...? Şi în 
mintea lui începură a se succeda, asemenea unui film, 
imagini ce reprezentau marea, un vapor transoceanic, o 
femeie înaltă şi blondă care îl privea cu ochii întredeschişi, 
un bărbat voinic şi mustăcios ce ţinea discursuri în stilul 
împăratului. „Odihneşte-te în pace, căpitan Erckmann”. 
Aşadar, aici, într-un colţ ai Franţei, aveau să se încheie 
discuţiile începute în mijlocul oceanului. 

Se dezvinovăţi în sinea lui, ca şi cum s-ar fi aflat în 
prezenţa plăcutei Berta. Fusese nevoit să ucidă, spre a nu fi 
ucis. Războiul îşi avea legile lui. Incerca să se consoleze, 
sperând că poate Erckmann căzuse fără să-l fi identificat, 
fără să ştie că ucigaşul lui fusese tovarăşul său de călătorie 
cu câteva luni în urmă... Şi astfel, această întâlnire 
pregătită de fatalitate avea să rămână ascunsă într-o cută 
adâncă a memoriei sale. Se abţinuse să o facă cunoscută 
chiar şi prietenului său Argensola căruia îi destăinuise 
întâmplările ce avuseseră loc în timpul traversării 
oceanului. 

Tocmai când se aştepta mai puţin, domnul Marcel se 
pomeni că ia sfârşit acea minunată perioadă de bucurie şi 
de mulţumire pe care i-o produsese prezenţa fiului său. 
Cincisprezece zile trecuseră ca un vis frumos. 
Sublocotenentul plecă, şi întreaga familie, după perioada 
aceea în care se mărise cu prezenţa sa, reveni la amăgire, 
iluzie şi speranţă, aşteptând sosirea scrisorilor, făcând 
diverse presupuneri cu privire la tăcerea celui absent şi 
trimiţându-i pachet după pachet conţinând tot ceea ce 
comerţul putea oferi mai bun pentru militari: lucruri utile şi 
absurde. 

Mama căzu într-o stare de totală descurajare. Cele două 
săptămâni de permisie ale lui Julio reuşiseră s-o facă să 
simtă cu şi mai mare intensitate lipsa lui. Văzându-l şi 
ascultând relatările acelea despre înfruntarea pe care tatăl 
se complăcea să o repete, îşi dăduse seama de pericolele 
care-l pândeau pe fiul ei. Fatalitatea părea s-o urmărească, 
dându-i presentimente sumbre. 


403 


— ÎI vor omori - îi spunea soţului ei. Rana aceea a fost un 
semn din cer. 

De fiecare dată când ieşea pe stradă, tremura de teamă 
la vederea soldaţilor invalizi. Convalescenţii cu aspect de 
însănătoşire gata să se întoarcă pe front, îi inspirau o milă 
nemărginită. Îşi aminti de o călătorie făcută la San 
Sebastiân împreună cu soţul ei, când, la o corrida rupându- 
i-se inima de milă pentru cai, se pomeni strigând plină de 
indignare. Bietele animale, cu maţele atârnând, erau 
supuse chiar acolo unei intervenţii rapide, pentru a fi 
readuse în arenă, îndurau de mai multe ori această cârpire 
macabră, până ce, în sfârşit, avea loc ultima împunsătură 
de coarne, cea definitivă... Aceeaşi imagine i-o evocau şi 
oamenii vindecaţi în grabă. După ce fuseseră răniţi de trei 
ori de la începutul războiului, unii se reîntorceau cârpiţi şi 
însufleţiţi, supuşi loteriei soartei, mereu în aşteptarea 
loviturii supreme... Vai de fiul ei! 

Şi de fiecare dată Desnoyers se indigna auzind-o vorbind 
astfel. 

— Dar Julio nu poate să moară...! Este fiul meu. Şi eu în 
tinereţe am trecut prin pericole îngrozitoare. Am fost rănit 
în războaiele purtate în lumea aceea, şi cu toate acestea, 
acum mă aflu în faţa ta încărcat de ani. 

Evenimentele veneau să-i întărească credinţa oarbă. 
Nenorocirile cădeau în jurul familiei, întristând pe cei 
apropiaţi, şi niciuna, măcar, nu-l atingea pe cutezătorul 
sublocotenent care persevera în isprăvile sale cu un calm 
eroic de muşchetar. 

Doamna Luisa primi o scrisoare din Germania. Sora ei îi 
scria din Berlin, prin intermediul unui consulat sud- 
american aflat în Elveţia. Era pentru prima dată când 
doamna Desnoyers plângea pentru altcineva decât pentru 
fiul său: plângea pentru Elena, pentru duşmani. De bună 
seamă că mame existau şi în Germania, şi de aceea ea 
aşeza sentimentul maternității deasupra tuturor 
deosebirilor rasiale şi patriotice. 

Sărmana doamnă von Hartrott! Scrisoarea ei, expediată 
cu o lună în urmă, conţinea numai veşti sumbre şi cuvinte 


404 


pline de disperare. Căpitanul Otto murise. Murise de 
asemenea şi unul dintre fraţii lor mai mici. Cel puţin acela 
căzuse pe teritoriul ocupat de ai lor, ceea ce pentru ea era 
o consolare. Putea plânge la mormântul lui. Celălalt 
putrezea pe pământ francez, neştiut de nimeni. Rămăşiţele 
sale, amestecate printre sutele de cadavre, nu aveau să 
mai fie găsite niciodată, iar locul veşniciei în care se topea 
acel corp ieşit din trupul ei rămânea necunoscut... Cel de-al 
treilea fiu fusese rănit în Polonia. Logodnicii celor două fiice 
ale sale căzuseră şi ei şi disperarea ei creştea odată cu 
durerea lor mută. Von Hartrott continua să prezideze 
societăţi patriotice, urmărind eventuale planuri de 
extindere ale lor pe seama apropiatei victorii, deşi 
îmbătrânise mult în ultimele luni. Singur învățatul se 
menținea neclintit. Nenorocirile familiei măreau ferocitatea 
profesorului Julius von Hartrott. Într-o carte pe care o scria, 
aborda problema sutelor de mii de milioane pe care 
Germania trebuia să le pretindă după triumful ei, şi a 
părților din Europa ce urmau să fie anexate... 

Copleşită de toate acestea, doamna Desnoyers avea 
impresia că aude, din bulevardul Victor Hugo, acel plânset 
molcom al unei mame, dintr-o casă din Berlin. „Vei înţelege 
disperarea mea, Luisa... Cât de fericiţi eram! Fie ca 
Dumnezeu să-i pedepsească pe cei care au făcut să cadă 
asupra omenirii atâtea nenorociri!  Impăratul este 
nevinovat. Duşmanii lui poartă întreaga vină pentru tot ce 
se întâmplă...” 

Aşezat în faţa soţiei sale, domnul Marcel tăcea. 
Împărtăşea întru totul nenorocirea Elenei, fără să dea însă 
nici cea mai mică atenţie afirmațiilor politice din scrisoare. 
Se înduioşă însă de lacrimile ce se prelingeau pe obrajii 
doamnei Luiza, pentru nepotul său Otto. Fuseseră naşii lui 
de botez. Domnul Marcel, e adevărat, uitase acest lucru, îşi 
aduse aminte de viaţa liniştită de la fermă, de jocurile 
copiilor blonzi pe care îi mângâia în absenţa bunicului, 
înainte de a se fi născut Julio. Timp de câţiva ani îi dedicase 
nepotului său toată dragostea, disperat că propriul său fiu 
întârzia să se nască. lar acum, gândindu-se la nenorocirea 


405 


lui Karl, se înduioşă sincer. 

Dar de îndată ce se văzu singur, o răceală egoistă şterse 
acele sentimente. Războiul era război, şi nu ei l-au dorit. 
Franţa fusese nevoită să se apere, şi cu cât mai mulţi 
duşmani aveau să cadă, cu atât avea să fie mai bine... Peel 
îl interesa doar Julio. Şi încrederea în destinul fiului îl făcu 
să simtă o bucurie sălbatică, o satisfacţie pornită din fiinţa 
unui tată afectuos până la cruzime. 

„El nu poate fi omorât... îmi spune inima.” Dar o altă 
nenorocire, mai apropiată, îi zdruncină liniştea. Intr-una din 
zile, spre seară, înapoindu-se pe bulevardul Victor Hugo, o 
întâlni pe doamna Luisa cu faţa răvăşită şi ducându-şi 
mâinile la cap. 

— Fetiţa, Marcel...! Fetiţa! 

În salon, întinsă pe o sofa, cu faţa străvezie şi cu privirea 
pierdută, Chichi privea în gol, ca şi cum ar fi văzut pe 
cineva. Nu plângea: doar o uşoară strălucire sidefie făcea 
să-i tremure ochii măriţi de spaimă. 

— Vreau să-l văd! spunea ea cu glas răguşit. Trebuie să-l 
văd! 

Tatăl ghici că fiului lui Lacour i se întâmplase ceva 
groaznic. Numai o nenorocire putea să-i provoace lui Chichi 
o asemenea durere. Şi soţia îi transmise trista ştire. René 
fusese grav rănit. Un proiectil explodase în sectorul în care 
se afla bateria lui, omorând mulţi din tovarăşii lui de arme. 
Ofiţerul fusese scos dintr-un morman de cadavre, fără o 
mână, şi cu numeroase răni pe corp. la picioare şi la cap. 

— Vreau să-l văd! repetă Chichi. 

După mari eforturi, domnul Marcel reuşi să o convingă pe 
fiica sa să renunţe la încăpăţânarea dureroasă care o 
împingea să dorească o călătorie imediată pe front, 
nesocotind obstacolele ce avea de întâmpinat înainte de a 
ajunge lângă rănit. Senatorul reuşi în cele din urmă să o 
convingă. Trebuia să aştepte. Chiar şi el, tatăl lui, era 
nevoit să se resemneze. Intervenise însă ca Rene să fie 
transferat la un spital din Paris. 

Marele bărbat îi inspira milă lui Desnoyers. Ca să-şi 
păstreze demnitatea lui de tată care era un vrednic urmaş 


LU 


406 


al marilor bărbaţi ai istoriei, îşi amintea de glorioşi lui 
înaintaşi şi de toţi oamenii mari ai republicii romane. Dar 
toate acele formule magice se estompau odată cu 
enunţarea lor şi prietenul său îl surprinse, nu o singură 
dată, cu ochii în lacrimi. Unicul său fiu pe care l-ar fi putut 
pierde...! Tăcerea prelungită a lui Chichi îl făcea să sufere şi 
mai mult. Nu plângea: durerea ei era surdă şi fără leşinuri. 
Figura ei străvezie, strălucirea arzătoare din ochii ei şi 
mişcările de automat erau singurele semne ale durerii. Era 
cu gândul departe, fără să o intereseze nimic din ceea ce o 
înconjura. Când rănitul sosi în Paris, ea şi senatorul se 
transfigurară deodată. Alergară de îndată să-l vadă, şi 
lucrul acesta îi încredinţă că se salvase. 

La început, logodnica merse la spital împreună cu viitorul 
socru şi cu mama ei. Pe urmă se duse singură, dorind să 
rămână acolo, alături de rănit, nesocotind dispoziţiile 
regulamentelor şi  războindu-se cu călugărițele şi 
infirmierele pe care le ura socotindu-le rivale. Văzând însă 
că violențele sale se loveau de hotărârea lor fermă, deveni 
mică, umilă, căutând să câştige cu gingăşia ei, una câte 
una, toate femeile. In sfârşit, obţinu permisiunea să-şi 
petreacă cea mai mare parte a zilei alături de Rene. 

Desnoyers abia îşi reţinu lacrimile privindu-l pe artilerist 
în pat... Vai! Aceeaşi nenorocire putea să i se întâmple şi 
fiului său...! Aşa cum era înfăşurat în bandaje, părea o 
mumie egipteană. Schijele de obuz îl ciuruiseră. | se vedeau 
doar ochii blânzi şi o mustăcioară blondă ce răzbea printre 
fesele albe. Sărmanul, îi zâmbea lui Chichi care veghea 
alături de ei cu o declarată autoritate, ca şi cum s-ar fi aflat 
la ea acasă. 

Trecură două luni. Starea lui René se îmbunătăţi; era 
aproape restabilit. Logodnica lui nu se îndoise nicio clipă de 
această vindecare de vreme ce căpătase învoirea să 
rămână în permanenţă lângă el. 

— Omul care îmi aparţine nu moare în mâinile mele - 
spunea ea cu o încredere asemănătoare cu aceea a tatălui 
ei. Numai eu pot permite boşilor să mă lase fără soţ! 

Işi păstra so/dățelul ei de ciocolată, însă într-o stare 


407 


lamentabilă... Niciodată domnul Marcel nu-şi dăduse seama 
de ororile războiului ca acum când îl vedea intrând în casa 
sa pe acest convalescent: pe care îl cunoscuse cu câteva 
luni în urmă chipeş, distins, de o frumuseţe delicată, puţin 
cam feminină. Avea faţa brăzdată de mai multe cicatrice 
adânci, violacee, ce formau un adevărat arabesc. Semne 
asemănătoare păstra ascunse şi corpul său. Pierduse braţul 
stâng împreună cu o parte din antebraţ, iar mâneca atârna 
peste golul trist al membrului absent. Cealaltă mână purta 
un baston - ajutor indispensabil pentru piciorul ce nu-şi mai 
recăpăta elasticitatea. 

Chichi era însă mulţumită. Îi privea pe soldăţelul ei cu 
mai multă înflăcărare ca oricând: deşi puţin cam urâţit, însă 
nespus de interesant. Acompaniată de mama ei, îl însoțea 
pe rănit în plimbările sale prin pădure. Când traversau 
strada şi automobiliştii şi birjarii nu se opreau din goană 
pentru a permite trecerea invalidului, privirile ei deveneau 
amenințătoare... „învârtiți neruşinați...!” Simţea aceeaşi 
furie pe care altădată femeile din popor o manifestau la 
adresa lui Rene pe care-i vedeau sănătos şi fericit. Se 
tulbura, plină de satisfacţie şi de mândrie când răspundea 
la salutul prietenilor săi. Ochii ei parcă voiau sa spună: „Da, 
acesta este logodnicul meu... Un erou”. Avea grijă 
întotdeauna de crucea de război prinsă în pieptul bluzei 
culoarea orizontului. 

În permanenţă mâinile ei erau preocupate cu aranjarea 
decoraţiei în aşa fel Incit să iasă mereu în evidenţă. Se 
îngrijea de prelungirea duratei uniformei lui, mereu aceeaşi, 
vechea uniformă pe care o purta în clipa când fusese rănit. 
Una nouă i-ar fi dat un aer necorespunzător, puţind fi lesne 
confundat cu un birocrat din categoria celor rămaşi în Paris. 

În zadar căuta Rene să scape de ocrotirea ei 
dominatoare. pe măsură ce se întrema tot mai mult de la o 
zi la alta. Îi era imposibil să încerce să se deplaseze fără 
ajutor. 

— Sprijină-te de mine. 

Şi după acest imperativ, se vedea nevoit să se prindă de 
braţul logodnicei sale. Toate planurile ei de viitor aveau în 


408 


vedere eventualele nevoi impuse de protejarea soţului, 
grija pe care va fi nevoită să o aibă mereu faţă de 
infirmitatea lui. 

— Bietul şi micuțul meu invalid! spunea ea cu un freamăt 
de iubire în glas. Mi l-au lăsat atât de urât şi de nefolositor 
aceşti ticăloşi...! Din fericire, mă are însă pe mine, şi eu îl 
ador... Ce importanţă are că-ţi lipseşte o mână; voi avea eu 
grijă de tine. Vei fi băieţelul meu. Şi după ce ne vom 
căsători, vei vedea cât de îndestulat vei trăi şi cât de 
elegant şi de dichisit te voi purta... Dar să nu cumva să-ţi 
arunci ochii după alta! Află, invalidul meu, că la prima ta 
abatere, te părăsesc aşa de neputincios cum eşti. 

Desnoyers şi senatorul se ocupau şi ei de viitorul copiilor 
lor, într-un mod mai practic însă. Căsătoria trebuia să aibă 
loc cât mai repede. Ce mai aveau de aşteptat...? Războiul 
nu putea constitui un obstacol. Se încheiau acum mai mult 
ca oricând căsătorii. Şi cum nu era timpul nimerit pentru 
petreceri, totul se făcea în cerc familial. 

Şi după ceremonia nupţială la care luaseră parte vreo 
douăsprezece persoane, René Lacour rămase pentru 
totdeauna în casa din bulevardul Victor Hugo. Domnul 
Marcel visase altceva pentru fiica sa: o nuntă senzaţională, 
despre care să se scrie pe larg în ziare, şi un ginere cu un 
viitor strălucit. Dar intervenise războiul... în acele clipe toţi 
îşi vedeau distruse multe din iluziile lor. 

Se consolă însă gândindu-se la situaţia lui. Ce-i lipsea? 
Chichi era fericită, o fericire egoistă şi zgomotoasă ce 
trecea pe lângă tot ce nu ţinea de dragostea ei. lar afacerile 
lui nici nu puteau să fie mai bune. După criza din prima 
etapă, împinse de necesităţi acute, statele aflate în război 
căutau disperate produsele fermelor sale. Carnea ajunsese 
la preţuri fabuloase. Banii trăgeau acum la el mai mult ca 
înainte, în timp ce cheltuielile impuse de nevoile vieţii se 
diminuaseră... Undeva pe front, Julio se afla din nou la un 
pas de moarte. El trăia însă cu convingerea fermă că nu i se 
putea întâmpla nimic rău. Astfel că, pentru el, singura 
preocupare rămânea aceea de a evita emoţiile puternice. 
Decesele unor persoane cunoscute din Paris - oameni 


409 


politici, artişti, scriitori - îl alarmaseră într-o oarecare 
măsură. În fiecare zi, alt nume de oarecare rezonanţă se 
adăuga la numărul celor plecaţi pe drumul fără întoarcere. 
Războiul nu făcea victime numai pe front. Zguduirile pe 
care le producea zburau ca nişte săgeți în oraşe, doborând 
pe cei cu sănătatea zdruncinată, pe cei slabi, care în 
timpuri normale şi-ar fi putut prelungi viaţa. 

„Fii prudent, Marcel! îşi spunea el cu o bucurie dominată 
de egoism. Mai mult calm. Păzeşte-te de cei patru cavaleri 
ai prietenului Tchernoff”. 

Petrecu o după amiază în atelier comentând cu acesta şi 
cu Argensola ştirile publicate în ziare. Începuse o ofensivă a 
francezilor în Champagne, cu cuceriri de mari teritorii şi cu 
mulţi prizonieri. 

Desnoyers se gândi la ceea ce reprezenta aceasta în vieţi 
omeneşti pierdute. Cât privea soarta lui Julio nu se 
neliniştea de fel. Fiul său nu se afla în sectorul acela de 
luptă. Cu o zi înainte primise o scrisoare de la el datată cu o 
săptămână în urmă; aproape toate soseau cu o întârziere 
asemănătoare. Sublocotenentul Desnoyers se arăta curajos 
şi vesel. Urma să fie avansat dintr-o clipă într-alta; figura 
printre cei propuşi pentru legiunea de onoare. Domnul 
Marcel se şi vedea, în viitorul apropiat, tatăl unui general 
tânăr. la fel cu cei din vremea revoluţiei. Privi schiţele din 
jurul lui, minunându-se cum războiul schimbase într-un mod 
atât de extraordinar existenţa fiului său. 

Înapoindu-se acasă, se întâlni cu Marguerite Laurier, 
îmbrăcată în doliu. Cu câteva zile în urmă, senatorul îi 
vorbise despre ea. Fratele ei, artileristul, căzuse la Verdun. 

„Cât de mulţi mor! îşi spuse el. Ce o fi în sufletul bietei 
sale mame!” 

În acele momente îşi aminti însă de cei care se nasc, şi 
zâmbi. Niciodată ca acum lumea nu s-a preocupat să aibă 
cât mai mulţi copii. Chiar şi doamna Laurier îşi purta cu 
mândrie semnele maternității care ajunsese destul de 
vizibilă. Ochii lui mângâiară rotunjimea vitală care se 
contura sub vălurile doliului. Gândul îi zbură din nou la Julio, 
fără a ţine seama de timpul ce se scursese. Se simţi atras 


410 


de viitorul copil, ca de o rubedenie; se angajă chiar să-l 
ajute cu generozitate pe copilul soţilor Laurier, dacă 
vreodată avea să-l întâlnească în viaţă. 

Intrând în casă, doamna Luisa îl întâmpină, anunţându-l 
că îl aştepta Lacour. 

— Să vedem ce povesteşte ilustrul nostru cuscru - spuse 
el vesel. 

Buna doamnă era neliniştită. Se alarmase fără motiv în 
faţa atitudinii solemne a senatorului, răscolită de acel 
instinct feminin care citeşte gândurile oamenilor, intuind ce 
se află ascuns în spatele lor. Observase în mod deosebit că 
René şi cu tatăl său vorbiseră în şoaptă cu o emoție 
reţinută. 

Stăpânită de curiozitate, se învârti în jurul biroului, 
sperând să audă ceva. Aşteptarea ei avea să se curme însă 
destul de curând. 

Urmă deodată un geamăt... un urlet... un glas care poate 
ieşi numai dintr-un corp pe care-l părăsesc puterile. 

Doamna Luisa intră la timp pentru a-şi susţine soţul care 
se prăbuşea la pământ. 

Fâstăcit, senatorul îşi ceru iertare în faţa mobilelor şi a 
pereţilor, şi în zăpăceala sa se întoarse cu spatele la Rene, 
care, stând cu capul plecat, era singurul care îl mai putea 
auzi. 

— Nu m-a lăsat să sfârşesc... - spuse senatorul. A înţeles 
de la primul cuvânt... 

Atrasă de țipăt, Chichi veni în grabă şi văzu cum tatăl ei 
aluneca din braţele soţiei sale, pe o sofa, apoi pe duşumea, 
unde se prăvăli cu ochi sticloşi ieşiţi din orbite, în timp ce 
din gura contractată i se prelingeau spume. 

Prin camerele luxoase trecu un geamăt jalnic, mereu 
acelaşi, care se furişa pe sub uşi ajungând până la scara 
maiestuoasă şi solitară. 

— Oh, Julio...! Oh, fiul meu...! 


411 


V. 
CÂMPURI ALE MORŢII 


Automobilul înainta încet, sub cerul vânăt al unei 
dimineţi de iarnă. 

Pământul licărea în depărtare de  sclipirile albe, 
asemănătoare fâlfâitului de aripi al unei mulţimi de fluturi 
presăraţi pe nişte brazde. In unele părţi ale câmpului 
mişunau, în altele se formaseră grupuri mici. 

La apropierea vehiculului, fluturii albi se metamorfozau 
căpătând alte nuanţe. O aripă devenea albastră, alta 
stacojie... Erau micuţele drapele, cu sutele, cu miile, ce 
tremurau zi şi noapte, fie odată cu briza mângâiată de 
soare, fie odată cu uraganul apos al dimineţilor palide sau 
cu frigul muşcător al nopţilor nesfârşite. Ploaia le spălase 
vreme îndelungată culorile ce arătau tot mai şterse, iar 
marginile lor neliniştite erau scămoşate de umiditate, sau 
arse de soare, ca aripile unor insecte atinse uşor de flacără. 

In zbuciumul lor continuu lăsau să se zărească scândura 
înnegrită a crucilor peste care atârnau chipie cenuşii, 
bonete roşii şi coifuri acoperite cu buchete de crini din a 
căror petale ofilite se scurgeau tainic lacrimile naturii. 

— Câţi morţi! se auzi ca un suspin în interiorul 
automobilului glasul domnului Marcel. 

René, aflat în faţă, dădu din cap cu un vădit sentiment de 
tristeţe. 

Doamna Luisa privea câmpia sumbră, în timp ce buzele 
ei se înfiorau uşor îngânând o rugăciune continuă. 
Nerăbdătoare, Chichi îşi rotea într-o parte şi într-alta ochii 
ei măriţi de uimire. Părea mai înaltă şi mai fortificată, în 
ciuda palorii verzui care îi decolorase faţa. Cele două 


412 


doamne erau îmbrăcate în doliu, cu văluri lungi. De 
asemenea îmbrăcat în doliu, tatăl avea picioarele acoperite 
cu grijă într-o învelitoare din piei. René era încă în uniforma 
de campanie, având peste ea un impermeabil scurt de 
automobilist. In ciuda infirmităţilor sale nu se retrăsese din 
armată. Era ataşat pe lângă un birou tehnic, până la 
sfârşitul războiului. 

Familiei  Desnoyers îi fusese îndeplinită dorința. 
Revenindu-şi după ştirea groaznică pe care o primise, tatăl 
îşi concentră întreaga energie în vederea realizării unicei 
sale dorinţe: 

— Vreau să-l văd... Ah. fiul meu...! Fiul meu! În zadar 
senatorul îi demonstra că o asemenea călătorie era de-a 
dreptul imposibilă. In zona în care căzuse Julio se mai 
dădeau încă lupte. Peste un timp, o astfel de vizită putea 
deveni posibilă. „Vreau să-l văd” insista bătrânul. Simţea 
nevoia să vadă mormântul fiului său mai înainte de a 
închide ochii. Şi Lacour se văzu nevoit să depună eforturi 
timp de patru luni, formulând rugăminţi şi îndepărtând 
obstacole, spre a obţine ca domnul Marcel să poată realiza 
această călătorie. 

In sfârşit, într-o dimineaţă, un automobil militar porni la 
drum cu întreaga familie Desnoyers. Senatorul nu putuse 
să-i însoţească. Circulau zvonuri cu privire la o iminentă 
remaniere ministerială, şi el trebuia să fie prezent în senat, 
republica nu putea renunţa la serviciile sale şi aşa cam fără 
importanţă. 

Noaptea au petrecut-o într-un oraş de provincie, unde se 
afla comandamentul unui corp de armată. Rene ceru 
informaţii de la ofiţerii ce luaseră parte la marea bătălie. ŞI 
cu harta în faţă urmări explicaţiile, până ce găsi sectorul în 
care fusese angajat regimentul lui Julio. 

In dimineaţa următoare reluară călătoria. Un soldat care 
luase parte la bătălie se aşeză în faţă, lângă şofer, şi le 
servi drept ghid. René, consultând din când în când harta 
desfăşurată pe genunchi, punea diverse întrebări 
soldatului. Regimentul lui luptase alături de al lui 
Desnoyers, însă îi era peste putinţă să-şi reamintească cu 


413 


exactitate locurile pe unde trecuse cu luni în urmă. Câmpul 
suferise transformări. Acum prezenta un aspect cu totul 
deosebit faţă de cel pe care îl văzuse în toiul bătăliei, 
împânzit de oameni. Pustietatea îl dezorienta... Şi 
automobilul continuă să înainteze anevoie, fără alte repere 
decât şirurile de morminte ce urmăreau şoseaua principală 
netedă şi albă, pătrunzând apoi. pe drumuri de ţară, 
văgăuni întortocheate, hârtoape mocirloase, peste care 
maşina hurducăia într-atât încât începu să trosnească din 
toate încheieturile. Uneori, trecând de la un grup de cruci la 
altul, maşina îşi tăia drum peste câmp, strivind sub 
cauciucuri brazdele răsturnate de curând. 

Morminte... morminte în toate părţile. Fluturaşi albi, ca 
nişte lăcuste ale morţii, acopereau peisajul. Pământul 
cenuşiu, reavăn, răsturnat de plug, drumurile albicioase, 
crângurile întunecoase, întreaga fire fremăta cu o unduire 
neobosită. Solul părea să strige, şi cuvintele lui erau 
fâlfâirile  neobositelor drapele. Şi miile de strigăte, 
asemenea unei melopei reluate fără încetare de-a lungul 
zilelor şi nopţilor, preamăreau în cântecul lor încăierarea 
monstruoasă la care fusese martor acest pământ şi despre 
care mai. păstra încă un fior tragic. 

— Morți... morţi - murmură Chichi urmărind cu privirea 
şirurile de cruci, alte, mereu alte, care defilau de-o parte şi 
de alta a automobilului. 

— Părinte ceresc, pentru ei...! Pentru mamele lor! îngâna 
cu un geamăt doamna Luisa, reluându-şi rugăciunea. 

Pe acele locuri se dăduse cea mai crâncenă bătălie, după 
vechiul stil, corp la corp, în câmp deschis, cu baioneta, cu 
patul puştii, cu pumnii, cu dinţii. 

De la o vreme, călăuza începu să se orienteze, indicând 
diferite puncte ce se profilau la orizontul pustiu. Acolo 
acţionaseră trăgătorii africani; mai încoace, vânătorii. 

Aglomerările mari de morminte aparţineau soldaţilor din 
prima linie care atacase la baionetă pe ambele laturi ale 
drumului. 

Automobilul se opri. Rene cobori împreună cu soldatul 
pentru a descifra inscripţiile unor cruci. Poate morţii aceia 


414 


să fi aparţinut regimentului pe care îl căutau. Chichi cobori 
şi ea ca un automat, cu intenţia să-şi protejeze soţul. 

Fiecare mormânt tăinuia mai mulţi bărbaţi. Numărul lor 
se putea afla după capelele sau căştile ce putrezeau şi 
oxidau atârnate de braţele crucii. Furnicile mişunau peste 
acele efecte militare, ciuruite de rugină şi de putregai, şi 
care mai păstrau încă matricola regimentului. Coroanele 
care împodobiseră unele morminte, ca un ultim omagiu al 
patriei, îşi scuturau petalele înnegrite de vreme. Pe unele 
cruci, numele celor căzuţi erau încă lizibile; pe altele abia 
dacă se mai zăreau. 

„Au căzut eroic...! Glorios”, se gândi Chichi cuprinsă de 
tristeţe, 

Acestor oameni dispăruţi în plină tinereţe nu avea să le 
supravieţuiască multă vreme nici măcar numele. Rămânea 
doar amintirea care avea să reînvie din când în când în 
gândurile vreunei bătrâne mânându-şi vaca pe unul dintre 
drumurile Franţei şi îngânând printre suspine: „Copilul 
meu...! Unde o fi putrezind puişorul mamii?” îl vor reînvia 
doar femeia de la ţară, îmbrăcată în haine cernite, care 
trudeşte din greu ca să-şi câştige existenţa; copiii care, 
mergând la şcoală în şorţuri negre, vor spune cu hotărâre 
nestrămutată: „Când am să fiu mare, am să merg să-i omor 
pe boşi ca să-i răzbun pe tatăl meu”. 

Şi doamna Luisa, pironită pe locul ei. urmărea cu privarea 
acel du-te-vino al fetei, Chichi, printre morminte, şi-şi 
continua ruga; 

— Doamne, pentru mamele fără fii... pentru copiii lipsiţi 
de tată... pentru ca mânia ta să se întoarcă de la noi, şi 
zâmbetul tău să se întoarcă iar spre noi! 

Soţul, prăbuşit pe bancheta din spate, privea cu aceeaşi 
sfâşiere câmpul lugubru. Ochii lui se opreau însă cu 
insistenţă la unele morminte lipsite de coroane şi de 
drapele, străjuite de simple cruci, cu nişte tăblițe pe care 
erau caligrafiate câteva cuvinte. Ele înghiţiseră soldaţi 
inamici şi păreau că formează pagini aparte în cartea 
morţii. De-o parte, pe nenumăratele morminte franceze, 
inscripţii scurte, nume puţine: unu, doi, trei morţi. De altă 


415 


parte, în mormintele largi şi fără podoabe, cifre mari, 
numere de un laconism înspăimântător. 

Garduri lungi din nuiele împrejmuiau aceste gropi pline 
de cadavre, peste care pământul se albise, ca şi cum ar fi 
fost pudrat cu salpetru sau nins de curând. Era varul care 
se împrăştiase printre bulgării de pământ. Pe tăbliţa bătută- 
n braţele crucii se menţiona că mormântul conţinea 
germani, după care urmau nişte cifre: 200... 300... 400. 

Cifrele acestea îi cereau lui Desnoyers un efort de 
imaginaţie. Era simplu să le pronunţi, dar nu tot atât de 
simplu să-ţi imaginezi trei sute de morţi laolaltă, trei sute 
de cadavre umane, învineţite şi sângerânde, cu centurile 
rupte şi căştile turtite, cu bocancii năclăiţi de noroi, cu ochii 
sticloşi şi insistenţi, cu rictusul misterului suprem rămas în 
colţul gurii, aliniaţi în rânduri suprapuse, asemenea 
cărămizilor, pe fundul unei gropi care nu avea să se mai 
deschidă niciodată. Şi această aliniere macabră se repeta la 
intervale pe întreaga imensitate a câmpiei. 

Domnul Marcel fu stăpânit însă în acele momente de o 
bucurie crudă. Instinctul său de tată chinuit încerca 
mângâierea trecătoare a răzbunării. Julio murise, şi avea să 
moară şi dânsul, neputând să suporte nenorocirea, însă cât 
de mulţi duşmani putrezeau în acele gropi, lăsând în urmă 
fiinţe iubite care aveau să-i pomenească, aşa cum şi el îşi 
pomenea fiul...! 

Şi-i închipuia aşa cum arătau probabil înainte de clipa 
morţii, asemenea celor pe care-i văzuse el în jurul castelului 
său, înainte de contraatac. 

Câţiva dintre ei, cei mai instruiți şi mai agresivi, lăsau în 
mod intenţionat să li se vadă pe obraz cicatricele teatrale 
ale duelurilor universitare. Erau soldaţi care purtau cărţi în 
raniţă, şi, după împuşcarea unui lot de ţărani sau după jaful 
unui sat, se dedicau lecturii poeţilor şi filosofilor la lumina 
incendiilor. Umflaţi de ştiinţă ca guşa unei broaşte râioase, 
mândri de intelectualitatea lor pedantă şi înfumurată, ei 
moşteniseră dialectica greoaie şi alambicată a vechilor 
teologi. Fii ai sofismului şi nepoți ai minciunii, se considerau 
îndreptăţiţi să probeze cele mai mari absurdităţi generate 


416 


de acrobatismul lor intelectual. Metoda consacrată a tezei, 
antitezei şi sintezei o întrebuinţau ori de câte ori era nevoie 
să demonstreze că Germania trebuia să fie stăpâna lumii; 
că Belgia era singură vinovată de ruinarea ei, întrucât 
cutezase să se apere; că fericirea oamenilor ar fi posibilă 
numai din momentul înregimentării lor după sistemul 
prusac; că supremul ideal al existenţei ar consta într-un 
grajd curat şi o iesle plină; că libertatea şi justiţia nu ar 
reprezenta altceva decât iluzii ale romantismului 
revoluţionar francez; că orice faptă comisă din clipa în care 
a triumfat devine sfântă, iar dreptul nu ar fi altceva decât 
un derivat al forţei. Intelectualii aceştia cu puşcă se 
considerau cavaleri ai unei cruciade civilizatoare. 
Considerau triumful definitiv al omului blond asupra celui 
smead drept bunul cel mai de preţ, fapt pentru care 
urmăreau supunerea definitivă a dispreţuitului om al 
sudului, şi odată cu aceasta, vânturau ideea ca lumea să fie 
condusă de germani, sarea Pământului, aristocrația 
umanității. Tot ce avea în istorie o valoare oarecare era 
germanic; marii artişti ai renaşterii italiene erau de 
asemenea germani. Popoarele mediteraneene, cu răutatea 
proprie rasei lor, falsificaseră istoria. 

Şi ca o replică la toate aceste vise ambiţioase, cruciatul 
pangermanismului primea un glonte de la /atinul disprețuit. 
intrând în mormânt cu tot orgoliul său. 

„Stai liniştit acolo unde te afli, războinic pedant”, îşi 
spunea în sinea lui Desnoyers, amintindu-şi de conversațiile 
purtate cu prietenul său rusul. 

Păcat că nu se aflau acolo şi toţi Herr Professorii rămaşi 
în universităţile germane, erudiţi, de o indiscutabilă 
abilitate în jonglarea problemelor intelectuale şi în 
schimbarea terminologiei. Indivizii aceia cu barbă revărsată 
pe piept şi ochelari cu rame de aur, iepuri fricoşi de 
laborator şi de catedră, pregătiseră războiul prezent cu 
sofismele şi trufia lor. Vina acestora întrecea cu mult pe 
aceea a lui Herr Lieutenant, cel cu vestonul strâns pe corp 
şi monoclu strălucitor care, promovând lupta şi măcelul, nu 
făcea altceva decât să-şi urmeze pasiunile profesionale. 


417 


Şi în vreme ce soldatul german de rând bea, jefuia şi 
împuşca tot ce-i ieşea în cale, studentul belicos, în bivuac, 
întins pe un pat de campanie, îi citea pe Hegel şi Nietzsche. 
Aşadar, era suficient de cult şi de apt, în acelaşi timp, de a 
întreprinde cu propriile sale mâini fapte de justiție istorică. 
Dar el şi profesorii lui exercitaseră toate relele instincte ale 
bestiei germanice, dându-le o spoială de justificare 
ştiinţifică. 

„Rămâi pentru eternitate în mormântul tău, intelectual 
primejdios”, îşi depănă în continuare gândurile Desnoyers. 

Pe acei marocani feroci, negri cu mentalitate infantilă, 
hindustani meditativi, îi considera mai umani şi mai demni 
de respect decât toate togile de hermină ce defilau 
orgolioase şi războinice prin senatele universitare germane. 
Câtă linişte ar domni pe lume dacă ar dispărea purtătorii 
lor! În locul barbariei rafinate, reci şi rezervate a învățatului 
ambițios, preferase din totdeauna barbaria copilărească şi 
simplă a sălbaticului care îl deranja mai puţin, şi nu era mai 
ales ipocrită. 

De aceea, singurii duşmani care îi inspirau compătimire 
erau soldaţii de rând, cu puţină carte, ce putrezeau în 
mormintele acelea: ţărani, muncitori în fabrici, funcţionari 
comerciali. Se mai aflau îngropaţi nemţii lacomi, cu burtă 
mare, care vedeau în război o sursă de satisfacere a 
poftelor, un prilej de a comanda şi de a lovi pe cineva, după 
ce trăiseră în ţara Lor supuşi şi primind lovituri de picior. 

Istoria patriei lor nu era altceva decât o succesiune de 
incursiuni spre sud, asemănătoare năvălirii hoardelor de 
sălbatici, ce urmăreau să pună stăpânire pe bunurile 
popoarelor care trăiau pe țărmurile temperate ale 
Mediteranei, Herr  Professor-ii demonstrau că aceste 
expediţii de jaf reprezentau o muncă de înaltă civilizare. Şi 
cu aceste idealuri, germanul dădea buzna, cu entuziasmul 
unui tată bun, gata să se sacrifice pentru cucerirea pâinii 
alor săi. 

Sute de mii de răvaşe scrise de familii cu mâinile 
tremurânde urmau marea hoardă germanică în înaintarea 
ei prin pământurile invadate. Pe înserate, în faţa castelului 


418 


său ruinat, Desnoyers auzise unele dintre ele. Erau hârtii 
găsite prin buzunarele morţilor şi ale prizonierilor. „Să n-ai 
milă faţă de nădragii roşii. Omoară welches: să nu ierţi nici 


pe cei mici...” „Îţi mulţumim pentru pantofi, însă fetiţa nu-i 
poate purta. Francezii ăştia au nişte picioare ridicol de 
mici...” „Fă rost de un pian”. „Mi-ar plăcea un ceas frumos”. 


„Vecinul nostru, căpitanul, a trimis soţiei sale un colier de 
perle. Şi tu trimiţi numai lucruri fără valoare”. 

Virtuosul german înainta eroic, dorind, pe de o parte, să- 
şi mărească ţara, iar pe de alta, să expedieze cât mai multe 
valori copiilor săi. „Germania deasupra tuturor!” Dar în 
clipele cele mai măreţe, cădea în groapă alături de alţi 
camarazi care nutriseră aceleaşi vise. 

Desnoyers încercă să-şi imagineze arzătoare a nerăbdare 
a femeilor pioase care aşteptau şi tot aşteptau dincolo de 
Rin. Lista celor morţi nu amintea, poate, nimic despre cei 
dispăruţi aici. Şi scrisorile continuau să plece spre liniile 
germane; nişte scrisori pe care destinatarul nu avea să le 
mai primească niciodată. „Răspunde. Dacă nu ne scrii, 
înseamnă că ne pregăteşti o surpriză plăcută. Nu uita 
colierul. Trimite-ne un pian. Mi-ar plăcea mult un dulap de 
sufragerie sculptat. Francezii au lucruri frumoase...” 

Modesta cruce, înfiptă în pământul alb de var, rămânea 
nemişcată. Lângă ea fluturau drapelele. Se înclinau într-o 
parte şi alta, ca un cap care protestează, zâmbind ironic. 
Nu...! Nu...! 


Automobilul înainta anevoie. Călăuza arătă în depărtare o 
îngrămădire de morminte. Acolo era, fără îndoială, locul 
unde luptase regimentul. Şi vehiculul se abătu din drum, 
trecând peste brazde de curând întoarse în care roţile se 
afundau şi făcând mari ocoluri pentru a nu călca 
mormintele  împrăştiate la întâmplare după capriciul 
bătăliei. 

Câmpul era aproape în întregime arat. Munca se 
desfăşura pe porțiunile dintre morminte. 

Sub razele încă reci ale soarelui de sfârşit de iarnă, 
natura amorţită începea să zâmbească oarbă, surdă, 


419 


nepăsătoare, ignorând existenţa noastră şi primind în 
măruntaiele ei, cu aceeaşi indiferenţă, o biată fiinţă umană 
sau un milion de cadavre. 

Fântânile nu-şi lepădaseră încă ţurţurii de gheaţă; sub 
picioare, pământul se fărâmiţa cu un scrâşnet de sticlă 
spartă; luciul bălților se  estompase de  încreţituri 
încremenite; arborii înnegriţi şi  adormiţi păstrau pe 
trunchiuri cămaşa gri-verde cu care îi oblojise iarna; 
măruntaiele solului respirau un aer îngheţat şi neîndurător, 
amintind de planetele stinse şi moarte... Primăvara însă îşi 
încinsese brâul de flori în castelele tropicului, înşeuând 
tânărul armăsar care necheza cu nerăbdare: nu peste 
multă vreme avea să alerge în goană, nestrunită în lungul 
şi latul câmpiilor, alungind în galopul ei negrii spiriduşi 
iernatici, în timp ce pe spate avea să-i fluture slobodă 
coama de aur, ca un siaj de parfumuri. Sosirea ei era 
anunţată de ierburile de pe marginile drumurilor care 
prindeau să-şi umfle mugurii minusculi. Desmorţindu-şi 
aripile cu fâlfâiri leneşe, păsările îşi părăseau cuiburile 
amestecându-se printre corbii care croncăneau mânioşi 
lângă mormintele acoperite cu pământ. Treptat, sub soare 
peisajul căpăta un zâmbet fals, timid, un gest de copil care 
priveşte cu ochi naivi, deşi buzunarele îi sunt doldora cu 
lucruri furate. 

Plugarul arase câmpul şi azvârlise sămânţa în brazdă. 
Oamenii puteau să se omoare mai departe, pământul nu 
avea nicio legătură cu ura lor, şi nici nu avea să-şi întrerupă 
cursul vieţii din această cauză. Cormana trăsese brazde 
drepte şi hotărâte, ca în toţi anii, făcând să dispară - 
călcătura oamenilor şi a animalelor, şi nivelând făgaşurile 
adânci ale tunurilor. Nimic nu zdruncinase hotărârea 
plugului de a trudi. Astupase până şi pâlniile larg deschise 
de obuze. 

Uneori, în muşcătura lui îndârjită, triunghiul de oţel se 
împiedica de obstacole subterane: un cadavru anonim 
îngropat de explozia unui obuz. Dar fierul plugului răsturna 
mai departe brazda, necruţând nimic din ceea ce nu se 
vedea. Din când în când, obstacolele mai puţin blânde îl 


420 


opreau din înaintarea lui hotărâtă. Erau proiectile ce zăceau 
în pământ fără a fi explodat. 

Țăranul dezgropa atunci arma ucigătoare, care, nu o 
dată, cu târzie răutate, se sfărâma cu o puternică 
detunătură în mâinile sale... Truditorul câmpului, în 
căutarea hranei, nu cunoştea frica; el îşi urma neabătut 
înaintarea, cotind doar în faţa unui mormânt străjuit de 
cruce. Pline de piozitate, brazdele făceau atunci o curbă 
înconjurând cu mica lor tălăzuire acele mici insule, palme 
de pământ însemnate cu cruci şi peste care fluturau 
drapele. Bulgărele de pământ muşcat de o gură lividă 
păstra în ţărâna lui. germenele creator al viitoarei pâini. 
Semințele gata să germineze îşi pregăteau rădăcinile care 
aveau să ajungă ca tentaculele unei caracatiţe până la 
craniile care cu câteva luni în urmă nutreau speranţe 
glorioase sau ambiţii monstruoase. Viaţa se reînnoia odată 
în plus. 

Automobilul se opri. Călăuza alergă printre cruci, 
aplecându-se în dreptul fiecăreia pentru a putea descifra 
inscripţiile aproape şterse. 

— Aici e! 

Pe una dintre cruci găsise numărul regimentului. 

Chichi şi soţul ei săriră imediat din maşină. Cobori apoi şi 
doamna Luisa, contractându-şi faţa cu o rigiditate 
dureroasă, pentru a-şi ascunde lacrimile. In sfârşit, toţi, trei 
se hotărâră să-l coboare şi pe tată care dăduse la o parte 
învelitoarea. Bietul domn Desnoyers! Atingând pământul, 
picioarele sale şovăiau, apoi. Incepu să înainteze mişcându- 
şi anevoie picioarele, în timp ce bastonul se scufunda 
adânc în brazde. 

— Sprijină-te de mine, bătrânelul meu murmură soţia 
oferindu-i braţul. 

Autoritarul cap de familie nu se mai putea mişca acum 
fără ajutorul alor săi. 

începu tristul şi cumplitul marş printre morminte. 
Silabisind nume şi rămânând uneori nedumerit în faţa 
tăbliţelor şterse, călăuza cercetă pădurea de cruci. In altă 
parte, Rene făcea acelaşi lucru. Chichi căuta singură, 


421 


trecând de la un mormânt la altul, în timp ce vântul îi 
învolbura vălurile negre. 

De fiecare dată când se apleca, întorcându-şi capul în 
faţa unei inscripţii pe care se trudea s-o descifreze, şuviţe 
de păr îi ieşeau de sub pălăriuţa ei de doliu. Picioarele mici 
se afundau în brazde. Şi pentru a se deplasa mai uşor, îşi 
prinsese fusta lăsând să se vadă o parte din adorabilul ei 
soclu. O atmosferă plină de voluptate, de viaţă, de dragoste 
şi de frumuseţe ascunsă, îi urmărea pani peste acest 
pământ al morţii şi al descompunerii. 

Din depărtare se auzi vocea tatălui. 

— Încă nimic...? 

Cei doi bătrâni începură să dea semne de nerăbdare, 
dorind să vadă cât mai curând mormântul fiului lor. 

Se scursese o jumătate de oră şi încă nu dăduseră de el. 
Mereu nume necunoscute, cruci anonime sau inscripţii ce 
indicau matricola altor regimente. Domnul Marcel nu se mai 
putea ţine pe picioare. Mersul pe pământul moale, de-a 
lungul brazdelor, era pentru el un chin. Începu să dea 
semne de exasperare... Vai! Niciodată nu aveau să mai 
găsească mormântul lui Julio. 

Şi părinţii căutau. Capetele lor îndurerate se înclinau în 
faţa tuturor crucilor; de multe ori picioarele le alunecau în 
movila lungă şi îngustă ce părea să indice conturul unui 
cadavru. Citeau numele... Nici acolo nu se afla! ŞI 
continuau să înainteze pe asprul drum al speranţelor şi al 
descurajării. 

Chichi fu cea care anunţă printr-un strigăt: 

— Aici... aici! 

__ Bătrânii alergară, cu teama de a nu cădea la fiecare pas. 
Intreaga familie se strânse în jurul unei grămezi de pământ 
ce avea forma unui coşciug peste care iarba punea tot mai 
multă stăpânire. 

La căpătâi veghea o cruce, pe care, cu vârful unui cuţit, 
fuseseră gravate litere adânci - operă pioasă a tovarăşilor 
de arme: „Desnoyers...”. Urmau apoi, prescurtat, gradul, 
regimentul şi compania. 

Se statornici o linişte apăsătoare. Îngenunchind imediat, 


422 


doamna Luisa îşi fixă ochii asupra crucii: nişte ochi enormi, 
înroşiţi, dar secătuiţi. Lacrimile o întovărăşiseră până aici. 
Acum dispăruseră, respinse parcă de imensitatea unei 
dureri incapabile să suporte manifestări obişnuite. 

Tatăl rămase pironit, privind cu uimire acei mormânt 
improvizat. Acolo, pentru totdeauna, acolo se afla fiul 
său...! Nu avea să-l mai vadă niciodată! ŞI-l imagina 
dormind în măruntaiele pământului, fără nimic care să-i 
protejeze, acoperit direct cu ţărână, aşa cum îl găsise 
moartea, în uniforma lui ponosită şi eroică, îl revolta gândul 
şi consideră un ultraj faptul că rădăcinile plantelor 
atingeau, poate, cu prelungirile lor acelaşi obraz pe care el 
îl sărutase cu dragoste, că ploaia şerpuia infiltrându-se de-a 
lungul corpului său. Işi aduse aminte de grija deosebită pe 
care o avusese faţă de trupul său: băi dese, masaje, 
mânuirea armelor şi boxul care-i dădea vigoare, duşurile 
reci, parfumurile distinse şi discrete. Şi toate astea ca să 
ajungă aici şi să putrezească într-un lan de grâu, asemenea 
unui muşuroi de bălegar sau unui animal care căzuse sleit 
de muncă şi fusese îngropat chiar în locul pe care se 
prăbuşise! 

Dorea să-şi ia de îndată băiatul de acolo, dar se îngrozi la 
gândul că nu putea s-o facă. Avea să-l mute de acolo cât 
mai curând posibil, spre a-i înălța un mausoleu regesc... Şi 
la, ce va servi oare asta? Va schimba doar locul unei 
grămezi de oase, în schimb, carnea lui, toată făptura, tot 
ceea ce-i dădea farmec rămânea acolo amestecat cu 
ţărâna. Fiul bogatului Desnoyers se integrase pentru 
totdeauna solului din Champagne. Ce nenorocire! Oare 
pentru asta muncise el atât, adunând milioane...? 

Măcar dacă ar fi cunoscut în ce condiţii avusese loc 
moartea lui. Nu exista nimeni care să-i repete ultimele lui 
cuvinte. Nu ştia dacă sfârşitul fusese instantaneu, sau 
violent, dacă părăsise lumea cu un zâmbet de inconştienţă 
sau dacă îndurase lungi ore de chin uitat pe câmp, 
zvârcolindu-se ca o reptilă, prăbuşindu-se cuprins de o 
durere infernală mai înainte de a trece în neființă. Nu ştia 
nici ce exista sub acel muşuroi de pământ: un corp lovit de 


423 


moarte de o mână ascunsă sau un talmeş-balmeş de resturi 
informe... Oricum, nu avea să-l mai vadă niciodată! Julio, 
cel care îi umplea gândurile, avea să rămână pur şi simplu 
o amintire, un nume ce va dăinui doar atât timp cât mai 
trăiau părinţii lui. şi care avea să se stingă, puţin câte puţin, 
îndată după dispariţia lor...! 

Un suspin şi un geamăt îl făcu să tresară... Dar în aceiaşi 
clipă îşi dădu seama că el fusese cel care îşi subliniase 
astfel gândurile. 

Soţia se afla la picioarele lui. Avea ochii uscați şi se ruga, 
se ruga singură, şi în disperarea ei îşi fixase privirea pe 
cruce cu o tenacitate hipnotică... 

Acolo se afla fiul ei, culcat aproape de genunchii ei, ca pe 
vremea când era copil, în leagăn, şi când veghea la 
sănătatea lui... Exclamaţiile de durere ale tatălui se 
împleteau mai departe cu gândurile sale, cu o tristeţe 
descurajatoare, fără cuvinte pline de mânie. Şi nu avea să-l 
mai vadă niciodată...! Asta era adevărat! 

Chichi, prin prezenţa ei, întrerupse reflexiile dureroase 
ale celor doi. Alergase până la automobil şi se înapoiase cu 
un braţ de flori. Atârnă o coroană de cruce; aşeză o ramură 
enormă la baza acesteia. Apoi, gravă şi încruntată ca şi 
cum ar fi îndeplinit un rit religios, împrăştie o ploaie de 
petale pe întreaga suprafaţă a mormântului, întovărăşind 
ofranda cu glasul gândurilor ei: 

— „ie, care ai iubit atât de mult viaţa pentru frumuseţile 
ei... Tie, care ai ştiut să te faci iubit de femei...” 

Plângea în suflet amintirea lui cu admiraţie şi cu durere, 
deopotrivă. De nu i-ar fi fost soră, ar fi dorit să-i fie iubită. 

Şi, sfârşind de presărat petalele, se îndepărtă, spre a nu 
tulbura cu prezenţa ei durerea zdrobitoare a părinţilor. 

In faţa inutilităţii jeluirilor sale, în domnul Marcel se trezi 
năvalnic vechiul său caracter, urlând împotriva Destinului. 

Privi la orizont, acolo unde îşi închipuia că trebuiau să se 
afle duşmanii, şi îşi strânse pumnii cu furie. Crezu că vede 
bestia, eternul coşmar al oamenilor... Oare răul va rămâne 
nepedepsit, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori...? 

Nu exista justiţie; lumea era un produs al întâmplării; 


424 


totul era minciună, cuvinte de mângâiere pentru ca omul să 
suporte, fără să se sperie, părăsirea în care trăieşte. 

| se păru că în depărtare răsuna galopul celor patru 
cavaleri ai apocalipsului zdrobind omenirea. Il văzu pe 
flăcăiandru, de o robusteţe brutală, cel cu sabia războiului; 
pe arcaş, cu zâmbet respingător purtând săgețile ciumei; 
pe avarul chel, cu balanţele foamei; cadavrul călare cu 
secera morţii în mâini. Îi recunoscu ca pe singurele 
divinităţi apropiate şi teribile care îşi făceau mereu simțită 
prezenţa. Restul nu reprezenta decât un vis. Cei patru 
cavaleri, în schimb, constituiau realitatea... 

Deodată, printr-un fel de telepatie i se păru că citeşte 
ceea ce gândea femeia aceea cernită de la picioarele lui. 

împinsă de propriile sale nenorociri, mama evoca şi 
nenorocirile altora. Şi ea privise orizontul. | se păru că vede 
dincolo, peste linia unde se aflau duşmanii, o defilare 
cernită, asemănătoare cu cea a familiei sale. O văzu pe 
Elena împreună cu copiii ei rătăcind printre morminte şi 
căutând un nume iubit, apoi căzând în genunchi în faţa unei 
cruci. Vai! Dar această alinare a durerii n-o putea cunoaşte 
pe deplin. Îi era cu neputinţă să treacă peste linia aceea 
imaginară pentru a căuta un alt mormânt. Şi dacă ar fi 
putut trece cândva, nu avea să-l găsească deoarece corpul 
iubit se pierduse pentru totdeauna în gropile comune din 
liniile franceze, a căror vedere o făcuse să-şi reamintească, 
puţin înainte, de nepotul Otto. 

— Doamne, pentru ce am venit pe aceste meleaguri? De 
ce n-am continuat să trăim în locurile în care ne-am 
născut...? 

Înţelegând acele gânduri, Desnoyers revăzu în amintire 
câmpia imensă şi verde a fermei unde o cunoscuse pe soţia 
sa. Avu impresia că aude chiar ropotul de copite al turmelor 
de vite. Se gândi apoi la centaurul Madariaga şi la noaptea 
aceea liniştită, când, sub sclipirea rece a stelelor, proclama 
bucuria păcii, înfrăţirea sfântă prin muncă a unor oameni 
din cele mai diverse colţuri ale lumii, belşugul şi lipsa de 
ambiţii politice. 

Acum, la rândul lui, gândindu-se la propriul fiu, repeta 


425 


plin de amărăciune cele spuse de soţia sa: „De ce-am 
venit...?” Şi solidar durerii, compătimi pe cei de cealaltă 
parte. Suferinţa era asemănătoare: şi ei îşi pierduseră 
copiii. Durerile omeneşti erau la fel pretutindeni. 

Dar izbucni din nou, revoltându-se împotriva milei sale. 
Karl fusese partizanul războiului; făcuse parte din acea 
categorie care considera războiul o stare de dezvoltare a 
capacităţilor omului şi pe care îl pregătise cu provocările 
sale. Şi dacă războiul îi devorase copiii, aceasta îi fusese 
răsplata; nu meritau să fie jeliţi. Insă el, care întotdeauna 
iubise pacea! El, care avusese doar un singur fiu, unul 
singur... şi îl pierduse pentru totdeauna...! 

Avea să moară, ştia sigur acest lucru... li mai rămăseseră 
doar câteva luni de trăit. Curând avea să dispară şi biata 
tovarăşă de viaţă care în acele momente se ruga la 
picioarele lui. Unei lovituri ca aceasta, cu greu se mai putea 
supravieţui. Şi de altfel, nu mai aveau niciun rost în viaţă. 

Pe fiica lui o preocupau doar problemele personale; se 
gândea la formarea unei familii aparte; se născuse în ea 
acel instinct puternic de independenţă ce separă pe copii 
de părinţi, pentru ca umanitatea să se afle într-o 
permanentă reînnoire. 

Singurul care ar fi putut, să consolideze familia, să-i 
perpetueze numele, fusese Julio. Familia Desnoyers murise; 
fiii fiicei lui aveau să poarte numele Lacour... Totul se 
sfârşise. 

Gândindu-se la apropiata sa moarte, domnul Marcel simţi 
o oarecare satisfacţie. Era chiar nerăbdător să părăsească 
această lume cât mai curând. Nu mai dorea să vadă finalul 
acelui război care îl preocupase atât de mult. Indiferent de 
sfârşit, rezultatul avea să fie rău. Chiar mutilată fiind, bestia 
avea să reînvie peste ani, ca o tovarăşă permanentă a 
oamenilor... Pentru el însă lucrul cel mai important era 
faptul că războiul îi răpise fiul. Totul devenea cenuşiu, totul 
devenea negru... Lumea avea să piară... El avea să se 
odihnească. 

Chichi se urcase pe o ridicătură sub care odihneau, 
poate, cadavre. incruntată, privea câmpia. Morminte... 


426 


numai morminte! Amintirea lui Julio trecuse pe planul al 
doilea în gândurile ei. Oricât l-ar fi plâns, nu-l mai putea 
învia. 

Privind acele câmpuri ale morţii, gândurile ei se 
îndreptau doar la cei vii. Îşi întoarse ochii într-o parte şi în 
alta, ţinându-şi cu ambele mâini fusta agitată de vânt. 

René se afla la poalele ridicăturii. Şi, după ce privi 
mormintele, Chichi se opri şi asupra lui de mai multe ori, 
făcând parcă o legătură între soţul ei şi morţii care zăceau 
în acele locuri. Îşi expusese şi el viaţa în bătălii ca şi aceia! 


— Şi tu, bietul meu soţ - continuă ea cu voce puternică - 
te-ai fi putut afla în clipele acestea sub o moviliţă de 
pământ, având la cap o cruce de lemn, la - fel ca atâţi 
nefericiţi!... 

Sublocotenentul schiţă un zâmbet plin de melancolie. Era 
adevărat. 

— Vino, urcă-te aici - spuse Chichi, cu autoritate. Vreau 
să-ţi spun ceva. 

Ajuns lângă ea, îl apucă cu braţele pe după gât, şi îl 
strânse cu putere peste magnoliile care, ascunse de pieptul 
ei, împrăştiau un parfum de viaţă şi de dragoste; îl sărută 
apoi cu patimă pe gură, îl muşcă, uitând de fratele ei şi de 
cei doi bătrâni care plângeau colo, jos, dorind moartea...; şi 
faldurile fustei ei, libere în bătaia vântului, se mulau cu 
eleganţă pe superba curbură a unor şolduri de amforă. 


Paris, noiembrie 1915 - februarie 1916 


427 


428 


ê. 
Mw. 


M