[RD] Michel Houellebecq_Supunere

Michel Houellebecq 

SUPUNERE 


roman 


H UfM A NIT A S 

rictl 




i 

Raftul 

Denisei 


Colecţie coordonată de 
DENISA COMĂNESCU 



Michel Houellebecq 

SUPUNERE 

Traducere din franceză si note de 

> 

Daniel Nicolescu 


hu/manitas 


Redactor: Raluca Popescu 

Coperta: Angela Rotaru 

Tehnoredactor: Manuela Măxineanu 

DTP: Iuliana Constantinescu, Carmen Petrescu 

MICHEL HOUELLEBECQ 

SOUMISSION 

© Michel Houellebecq and Flammarion, Paris, 2015 
AII rights reserved. 

© EIUMANITAS FICTION, 2015, pentru prezenta versiune românească 
(ediţia prinţ) 

© HUMANITAS FICTION, 2015 (ediţia digitală) 

ISBN 978-973-689-950-8 (pdf) 

EDITURA HUMANITAS FICTION 

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România 

tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 

www.humanitas.ro 


Comenzi online: www.libhumanitas.ro 
Comenzi prin e-mail: [email protected] 
Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194 



I 




Un zgomot îl readuse în Saint-Sidpice; corul 
pleca; biserica urma să se închidă. Ar fi trebuit 
să încerc să mă rog, în loc să visez cu ochii des¬ 
chişi aşezat în strană, îşi spuse el; deşi, la drept 
vorbind, nu simt nici un imbold să mă rog; 
catolicismul mă bântuie, efluviile lui de tămâie 
şi de ceară mă îmbată, îi dau târcoale, mişcat 
până la lacrimi de rugăciuni, pătruns până în 
măduva oaselor de psalmi şi de cânturi. Mi-e 
silă de viaţa pe care o duc, sunt sătul de mine, 
dar de aici şi până la a-mi schimba complet 
existenţa e cale lungă! Şi-ap oi... chiar dacă mă 
simt tulburat în biserici, redevin nepăsător şi 
rece de îndată ce le părăsesc. De fapt, îşi spuse 
el, ridicândti-se şi urmându-ipe cei care se în¬ 
dreptau spre ieşire, mânaţi de paznic, de fapt, 
mi-e inima secătuită şi afumată de-atâtea pe¬ 
treceri, nu sunt bun de nimic. 


J.-K. Huysmans, En route 




De-a lungul întregii mele tinereţi mohorâte, Huys- 
mans mi-a fost tovarăş, prieten fidel; niciodată nu 
m-au încercat îndoielile, nicicând n-am fost ispitit să 
renunţ, nici să mă îndrept către un alt subiect; mai 
târziu, într-o după-amiază de iunie în 2007, după 
îndelungi aşteptări, după ce am tărăgănat până la li¬ 
mită şi chiar dincolo de ea, mi-am susţinut, în faţa 
comisiei de la Universitatea Paris IV- Sorbona, teza 
de doctorat: Joris-Karl Huysmans, sau ieşirea din tunel. 
încă de-a doua zi dimineaţa (ori poate chiar la sfâr¬ 
şitul zilei respective, nu sunt sigur, căci seara susţinerii 
am petrecut-o în singurătate şi alcool), am priceput 
că tocmai mi se încheiase o parte din viaţă şi că, pro¬ 
babil, era vorba despre cea mai bună. 

Aşa se întâmplă în societăţile noastre încă occiden¬ 
tale si social-democrate cu toti cei care îsi termină stu- 
) ) ) 

diile, dar majoritatea lor nu devin, sau nu devin imediat 
conştienţi de asta, fiind hipnotizaţi de nevoia de bani, 
ori poate de consum, în cazul celor mai primitivi, adică 


9 



al acelora în care s-a dezvoltat dependenţa nestăvilită 
faţă de anumite produse (ei reprezintă o mică parte, 
majoritatea, mai chibzuiţi şi mai serioşi, manifestând o 
simplă fascinaţie pentru bani, acest „neobosit Proteu“), 
ori nutrind dorinţa de a arăta ce pot, de a-şi afla o pozi¬ 
ţie socială de invidiat într-o lume pe care şi-o închipuie 
şi pe care o nădăjduiesc competitivă, fiind însufleţiţi 
de adoraţia unor modele schimbătoare: sportivi, crea¬ 
tori de modă sau de site-uri, actori si fotomodele. 

Din varii motive psihologice pe care n-am nici 
cheful, nici competenţa să le analizez, m-am înde¬ 
părtat simţitor de această schemă. Pe 1 aprilie 1866, 
la vârsta de optsprezece ani, Joris-Karl Huysmans îşi 
începe cariera ca funcţionar de rang şase la Ministerul 
de Interne şi al Cultelor. In 1874, a publicat pe speze 
proprii o primă culegere de poeme în proză, Le dra- 
geoir aux epices 1 , care a avut parte de puţine recenzii. 
S-a remarcat un singur articol, deosebit de prietenos, 
al lui Theodore de Banville. Aşa cum se poate vedea, 
debutul lui în viaţă n-a avut nimic spectaculos. 

Aşa i s-a scurs existenţa administrativă şi, în gene¬ 
ral, existenţa. Pe 3 septembrie 1893, i-a fost decernată 
Legiunea de Onoare pentru merite în cadrul serviciu¬ 
lui public. S-a pensionat în 1898, după ce şi-a îndepli¬ 
nit - odată luate în calcul perioadele de suspendare la 
cerere - cei treizeci de ani regulamentari de serviciu. 
In acest interval, găsise răgaz să scrie diferite cărţi care 

1 Bomboniera cu mirodenii. 


10 



m-au făcut, la o distanţă de mai bine de un secol, să-l 
privesc ca pe un prieten. Multe lucruri, prea multe poate, 
au fost scrise despre literatură (şi, ca universitar spe¬ 
cializat în acest domeniu, mă simt mai îndrituit decât 
oricine să vorbesc despre asta). Caracterul specific al 
literaturii, artă majoră a unui Occident care îşi atinge 
sfârşitul sub ochii noştri, nu este prea greu de definit. 
Ca şi literatura, muzica poate să provoace o tulburare, 
o răsturnare emoţională, o tristeţe sau un extaz des㬠
vârşite; ca şi literatura, pictura poate genera încântare, 
o perspectivă proaspătă asupra lumii. Doar literatura 
însă poate să dea acea senzaţie de contact cu un alt 
spirit omenesc, în totalitatea lui, cu slăbiciunile şi înăl¬ 
ţimile, cu limitările, micimea, ideile fixe şi credinţele 
sale; cu tot ce îl mişcă, îl interesează, îl aţâţă sau îi re¬ 
pugnă. Doar literatura îţi îngăduie să intri în contact 
cu spiritul unui mort, într-o manieră mai directă, mai 
completă şi mai profundă decât ar face-o până şi dis¬ 
cuţia cu un prieten - oricât de gravă şi de durabilă ar 
fi o prietenie, niciodată nu te angajezi într-o conver¬ 
saţie atât de total cum o faci în faţa unei pagini goale, 
când te adresezi unui destinatar necunoscut. De bună 
seamă, când e vorba despre literatură, frumuseţea sti¬ 
lului, muzicalitatea frazelor contează; profunzimea gân¬ 
dirii autorului, originalitatea ideilor sale nu trebuie 
dispreţuite; dar un autor este, înainte de orice, o făp¬ 
tură umană, prezentă în cărţile sale, iar faptul că scrie 
foarte bine sau foarte rău nu este, în ultimă instanţă, 
important, esenţial e să scrie şi să fie, efectiv, prezent în 


11 



cărţile sale (ce ciudat că o condiţie atât de simplă, atât 
de puţin discriminatorie în aparenţă, este în realitate 
exact pe dos, iar acest fapt, lesne de observat, a fost 
foarte puţin exploatat de către filozofii de diverse 
facturi: pentru că fiinţele umane posedă în principiu, 
în lipsă de calitate, o aceeaşi cantitate de fiinţă, toate 
sunt din pornire aproape la fel de prezente ; totuşi, după 
câteva secole, nu lasă această impresie, aşa încât vedem 
cum se destramă, de-a lungul paginilor, pe care le 
simţim dictate mai degrabă de spiritul vremurilor 
decât de o individualitate proprie, o fiinţă vagă, din 
ce în ce mai fantomatică si mai anonimă). Tot asa, o 
carte pe care o iubim este, înainte de orice, o carte c㬠
reia îi iubim autorul, pe care dorim să-l întâlnim, cu 
care avem chef să ne petrecem zile la rând. Şi aşa, de-a 
lungul celor şapte ani cât a durat scrierea tezei, am trăit 
în compania lui Huysmans, în aproape permanenta 
lui prezenţă. Născut pe strada Suger, Huysmans a 
locuit pe strada Sevres şi strada Monsieur şi a murit 
pe strada Placide, după care a fost înmormântat în 
cimitirul Montparnasse. Aproape întreaga lui viaţă 
s-a desfăşurat între graniţele celui de-al şaselea aron- 
disment parizian - aşa cum viaţa lui profesională, 
timp de mai bine de treizeci de ani, s-a scurs în biro¬ 
urile Ministerului de Interne si al Cultelor. Pe-atunci 
locuiam si eu la Paris, în arondismentul sase, într-o 
cameră umedă si rece, dar mai ales extrem de în- 
tunecată - ferestrele dădeau spre o curte minusculă, 
aproape ca un puţ, trebuia să aprind lumina încă din 


12 



zori. Eram sărac şi, dacă ar fi trebuit să răspund la 
unul dintre sondajele acelea care încearcă să „ia pulsul 
tinerei generaţii 11 , mi-aş fi categorisit condiţiile de 
viaţă drept „mai degrabă anevoioase 11 . Cu toate astea, 
în dimineaţa care a urmat susţinerii tezei (ori poate 
chiar în aceeaşi seară), primul meu gând a fost că pier¬ 
dusem ceva nepreţuit, ceva cu care nu aveam să mă 
mai întâlnesc nicicând: libertatea. Vreme de mai mulţi 
ani, ultimele rămăşiţe ale unei social-democratii muri- 
bunde îmi îngăduiseră (graţie unei burse de studiu, 
unui sistem extins de reduceri şi de avantaje sociale, 
unor mese mediocre, dar ieftine la cantina univer¬ 
sitară) să-mi dedic tot timpul activităţii pe care o 
alesesem: frecventarea neîngrădită a unui prieten. Aşa 
cum pe bună dreptate notează Andre Breton, scrisul 
lui Huysmans reprezintă cazul unic al unui umor 
generos, care îi oferă cititorului întâietate, care îl pof¬ 
teşte să-l ia din vreme în băşcălie pe autor, descrierile 
sale plângăcioase, atroce sau rizibile. De această gene¬ 
rozitate am profitat mai mult decât oricine, atunci 
când primeam porţiile de ţelină cu sos remulad sau pe 
cele de cod cu piure în compartimentele tăvii ca de spi¬ 
tal pe care cantina universitară Bullier le oferea săr¬ 
manilor săi clienţi (cei care, în mod evident, nu aveau 
unde altundeva să meargă, care fuseseră probabil 
alungaţi din toate cantinele acceptabile, dar care aveau 
totuşi legitimaţia studenţească, asta nu le putea fi 
luată). Atunci mă gândeam la epitetele lui Huysmans, 
la brânza jalnică, la înspăimântătoarea limbă-de-mare, 


13 



şi îmi închipuiam ce-ar fi putut scoate Huysmans, 
care nu se întâlnise cu asa ceva, din aceste carcerale 
rasteluri metalice, şi mă simţeam mai puţin nefericit, 
oleacă mai puţin singur, la cantina universitară Bullier. 

Dar toate astea se isprăviseră; în general, tinereţea 
mea se dusese. In curând, se cuvenea să mă angajez în- 
tr-un proces de inserţie profesională. Ceea ce nu mă 
bucura deloc. 



Studiile universitare în domeniul literelor nu duc, 
după cum se ştie, aproape nicăieri, excepţie făcând stu¬ 
denţii mai dotaţi care se îndreaptă spre o carieră uni¬ 
versitară în domeniul literelor - ceea ce ne pune de 
fapt în situaţia caraghioasă a unui sistem lipsit de alt 
obiectiv decât acela de a se reproduce, restul de 95% 
fiind deşeuri. Care totuşi nu sunt dăunătoare, ba chiar 
pot dovedi o oarecare utilitate marginală. O tânără care 
candidează pentru un post de vânzătoare la Celine sau 
la Hermes va trebui, desigur, în primul rând, să-şi 
prezinte avantajos aplicaţia; însă o licenţă sau un 
maşter în litere moderne va putea constitui şi un atu 
secundar ce îi va garanta angajatorului, în lipsa unor 
competenţe utilizabile, o anume agilitate intelectuală 
capabilă să prevestească o evoluţie în carieră - lite¬ 
ratura, pe deasupra, având dintotdeauna o conotaţie 
pozitivă în domeniul industriei luxului. 

In ceea ce mă priveşte, eram conştient că fac parte 
din măruntul grup al „celor mai dotaţi studenţi“. 


15 



Scrisesem o teză bună, ştiam prea bine, şi mă aş¬ 
teptam la o evaluare onorabilă; am fost totuşi plăcut 
surprins de felicitările unanime ale comisiei şi mai ales 
atunci când am descoperit referatul asupra tezei, care 
era excelent, aproape ditirambic: existau mari şanse, 
dacă aş fi vrut, să mă calific pentru postul de con¬ 
ferenţiar. Una peste alta, viaţa mea continua, prin 
previzibila ei monotonie şi platitudine, să semene cu 
cea a lui Huysmans de acum mai bine de un veac şi 
jumătate. îmi petrecusem primii ani ai vieţii de adult 
într-o universitate; probabil că acolo aveam să mi-i 
petrec şi pe ultimii, poate chiar în aceeaşi universitate 
(ceea ce nu a fost cazul întocmai: obţinusem diploma 
la Paris IV - Sorbona, dar am fost numit la Paris III, 
mai puţin prestigioasă, dar situată şi ea în arondis- 
mentul cinci, la câteva sute de metri distanţă). 

Nu avusesem niciodată nici cea mai măruntă vo¬ 
caţie pentru învăţământ - şi, cincisprezece ani mai 
târziu, cariera mea nu a făcut decât să-mi confirme 
această lipsă iniţială de aptitudine. Câteva meditaţii 
date în speranţa că îmi voi ameliora nivelul de trai 
mă convinseseră rapid că transmiterea cunoştinţelor 
era de cele mai multe ori imposibilă şi că diversitatea 
inteligenţelor este extremă; şi că nimic nu putea anula 
ori atenua această inegalitate fundamentală. Poate şi 
mai grav era că nu-mi plăceau tinerii, şi nu-mi pl㬠
cuseră niciodată, nici măcar pe vremea când se putea 
considera că fac parte dintre ei. Mi se părea că ideea 
de tinereţe implica un anume entuziasm faţă de viaţă, 


16 



sau poate o anume revoltă, totul însoţit de măcar vaga 
senzaţie de superioritate faţă de generaţia pe care eram 
chemaţi s-o înlocuim; nu simţisem niciodată asa ceva. 
Avusesem totuşi prieteni, pe vremea tinereţilor mele - 
sau mai exact existaseră nişte colegi cu care puteam 
îndrăzni, fără silă, să merg la o cafea sau la o bere în 
pauzele dintre cursuri. Şi, mai ales, avusesem amante - 
sau, mai degrabă, cum se zicea pe-atunci, avusesem 
prietene — cam una pe an. Aceste relaţii amoroase de¬ 
curgeau potrivit unei scheme oarecum constante. Luau 
naştere la începutul anului universitar cu prilejul unui 
seminar, al unui schimb de notiţe la curs, în fine, cu 
una dintre multele ocazii de socializare, atât de frec¬ 
vente în viaţa studenţească, şi a căror dispariţie treptată 
la pătrunderea în viaţa profesională îi cufundă pe cei 
mai mulţi dintre indivizi într-o singurătate pe cât de 
uluitoare, pe atât de radicală. îşi urmau cursul pe du¬ 
rata întregului an, nopţile erau petrecute când la unul, 
când la altul (mă rog, mai ales la ele, ambianţa rece, 
dacă nu chiar insalubră a camerei mele nu prea se po¬ 
trivea cu nişte întâlniri galante), aveau loc nişte acte 
sexuale (cu o satisfacţie pe care îmi place să mi-o 
imaginez reciprocă). La sfârşitul vacanţei de vară, deci 
la începutul noului an universitar, relaţia se încheia, 
aproape întotdeauna din iniţiativa fetelor. Trăiseră 
ceva în timpul verii, asta era explicaţia pe care mi-o 
ofereau, cel mai adesea fără detalii suplimentare; unele 
dintre ele, mai puţin prevenitoare, îmi precizau că 
întâlniseră pe cineva. Aşa, şi? Eram şi eu cineva. Pe 
măsură ce trecea timpul, aceste explicaţii faptice mi 


17 



se păreau insuficiente: cu siguranţă, întâlniseră pe ci¬ 
neva ; dar ceea ce le făcuse să atribuie acestei întâlniri 
o asemenea importanţă încât să întrerupă relaţia noas¬ 
tră şi să înceapă o nouă relaţie nu reprezenta decât 
aplicarea unui model comportamental amoros puter¬ 
nic, dar implicit, şi cu atât mai puternic cu cât rămânea 
implicit. 

Potrivit modelului amoros prevalent în anii tine¬ 
reţii mele (şi nimic nu mă împingea să cred că lucru¬ 
rile se schimbaseră în mod semnificativ), după o scurtă 
perioadă de vagabondaj sexual corespunzând adoles¬ 
cenţei, tinerii trebuiau să intre în relaţii exclusive, de 
strictă monogamie, care presupuneau nu doar activi¬ 
tăţi sexuale, ci si sociale (ieşiri în oraş, weekenduri, 
vacanţe). Totuşi, aceste relaţii nu aveau nimic defi¬ 
nitiv, ci trebuiau considerate tot atâtea ucenicii ale 
unei legături amoroase, oarecum ca nişte stagii (a căror 
practică se generaliza de altfel pe plan profesional ca 
un preambul la prima angajare). Un număr variabil 
(o medie de zece la douăzeci pare o aproximare rezo¬ 
nabilă) de relaţii amoroase cu durată variabilă (limita 
de un an pe care eu o experimentasem putând fi con¬ 
siderată acceptabilă) trebuiau să se succeadă şi să 
ajungă, apoteotic, la relaţia ultimă, cea care să aibă, de 
această dată, un caracter conjugal şi definitiv, şi care 
să ducă, prin procreare, la constituirea unei familii. 

Desăvârşita zădărnicie a acestui tipar nu avea să mi 
se dezvăluie decât mult mai târziu, de fapt destul de 
recent, atunci când am avut prilejul, după un răgaz 


18 



de câteva săptămâni, să le întâlnesc din întâmplare pe 
Aurelie, şi apoi pe Sandra (dar, sunt convins, întâlni¬ 
rea cu Chloe sau cu Yiolaine n-ar fi schimbat semnifi¬ 
cativ lucrurile). De îndată ce am ajuns în restaurantul 
basc unde o invitasem pe Aurelie la cină, am înţeles 
că aveam să petrec o seară oribilă. In ciuda celor două 
sticle de Irouleguy alb pe care le-am băut aproape 
singur, am avut dificultăţi din ce în ce mai mari, de¬ 
venite rapid insuportabile, în păstrarea unui nivel re¬ 
zonabil de comunicare afectuoasă. Fără să izbutesc cu 
adevărat să mă lămuresc de ce, mi s-a părut nedelicat şi 
aproape nepermis să evoc nişte amintiri comune. Cât 
priveşte prezentul, era limpede că Aurelie nu reuşise 
deloc să intre într-o relaţie conjugală, că aventurile 
întâmplătoare îi provocau tot mai mult dezgust, că 
viaţa ei sentimentală, pe scurt, se îndrepta către un 
dezastru iremediabil şi complet. Cu toate astea, în¬ 
cercase, cel puţin o dată, am înţeles asta după mai 
multe indicii, şi nu-şi revenise după eşec, amărăciunea 
şi dezgustul cu care îşi evoca partenerii masculini 
(ajunsesem, în lipsă de ceva mai bun, să vorbim despre 
viaţa ei profesională - era responsabil cu comunicarea 
în sindicatul interprofesional al vinurilor de Bordeaux 
şi, prin urmare, călătorea mult, mai ales în Asia, ca să 
promoveze soiurile franţuzeşti) dovedeau, cu o crudă 
evidenţă, că şi-o luase la greu. Am fost surprins, totuşi, 
atunci când, chiar înainte să coboare din taxi, m-a 
poftit „să bem un ultim păhărel 11 . Chiar e cu nervii la 
pământ, mi-am zis, ştiam încă din clipa când s-au 


19 



închis uşile ascensorului că nu se va-ntâmpla nimic, 
nici măcar n-aveam chef s-o văd goală, aş fi vrut să evit 
asta, şi totuşi s-a petrecut, confirmând ceea ce presim- 
ţisem: nu şi-o luase doar pe plan sentimental, până şi 
trupul îi suferise daune ireparabile, fesele şi sânii r㬠
măseseră nişte suprafeţe de carne jigărite, împuţinate, 
fleşcăite, căzute; nu mai putea, nu avea cum să mai fie 
vreodată privită ca un obiect al dorinţei. 

Cina cu Sandra s-a desfăşurat aproape după acelaşi 
tipic, cu câteva variaţiuni individuale (restaurant cu 
fructe de mare, post de secretară de director într-o 
multinaţională farmaceutică), iar finalul a fost în mare 
identic, cu diferenţa că Sandra, mai dolofană şi mai 
jovială decât Aurelie, mi-a lăsat o impresie de prăbu¬ 
şire mai puţin profundă. Tristeţea ei era uriaşă, ireme¬ 
diabilă, şi ştiam că va ajunge s-o cotropească total; ca 
şi Aurelie, nu era în fond decât o pasăre cufundată în 
păcură , dar îşi păstrase, ca să zic aşa, o capacitate spo¬ 
rită de a-şi fâlfâi aripile. Peste un an sau doi îşi va fi 
pus în cui orice ambiţie matrimonială, senzualitatea ei 
nu de tot stinsă o va îndemna să caute compania unor 
flăcăiandri, va deveni ceea ce pe vremea tinereţii mele 
se numea o femeie cougar, şi asta avea să dureze cu si¬ 
guranţă câţiva ani, vreo zece în cel mai bun caz, îna¬ 
inte ca deteriorarea de astă dată jenantă a trupului său 
s-o împingă într-o singurătate definitivă. 

Aş fi putut, pe vremea când aveam douăzeci de ani, 
pe vremea când mi se scula cu orice prilej şi uneori fără 


20 




nici un prilej, când mi se scula, ca să zic aşa, chiar şi-n 
biserică , să mă las tentat de o astfel de relaţie, mai plină 
de satisfacţii şi, în acelaşi timp, mai profitabilă decât 
meditaţiile pe care le dădeam; cred că pe-atunci aş fi 
izbutit să fac faţă, acum însă nu se mai punea, desigur, 
problema. Erecţiile mele, mai rare şi mai întâmpl㬠
toare, aveau nevoie de trupuri viguroase, mlădioase şi 
fără cusur. 

Viaţa mea sexuală, în primii ani care au urmat 
titularizării pe postul de conferenţiar la Universitatea 
Paris III - Sorbona, nu a cunoscut progrese însemnate. 
Ani la rând m-am culcat cu studentele - iar faptul că 
eram profesor nu schimba mare lucru. Diferenţa de 
vârstă între mine şi ele era, oricum ai lua-o, destul de 
mică la început, şi de-abia treptat s-a insinuat o di¬ 
mensiune transgresivă, legată mai degrabă de evoluţia 
statutului meu universitar decât de îmbătrânirea mea 
reală sau doar aparentă. Beneficiam prin urmare de 
această inegalitate fundamentală care face ca îmb㬠
trânirea la bărbaţi să nu altereze decât foarte încet 
potenţialul lor erotic, în vreme ce la femei prăbuşirea 
se produce cu o brutalitate uluitoare, în câţiva ani sau, 
uneori, în câteva luni. Singura diferenţă adevărată faţă 
de anii studenţiei mele consta în faptul că acum eu 
eram cel care, îndeobşte, punea capăt relaţiei la înce¬ 
putul anului universitar. Nu o făceam din donjuanism, 
nici dintr-o pornire nestăvilită spre desfrâu. Spre deo¬ 
sebire de colegul meu Steve, desemnat să predea, îm¬ 
preună cu mine, literatura secolului al XlX-lea în primul 


21 



si al doilea an de studiu, nu dădeam buzna ca nesă- 

y 7 

tulul, când începeau cursurile, să mă holbez la pros¬ 
păturile din anul întâi (tricourile lui, bascheţii Converse 
şi look-ul vag californian mă duceau de fiecare dată 
cu gândul la Thierry Lhermite, cel din Les Bronzes 1 , 
atunci când ieşea din cabană ca să asiste la descinderea 

y 

în club a turistelor din săptămâna aceea). întrerupeam 
relaţiile cu tinerele respective mai degrabă sub impul¬ 
sul unei descurajări, al lehamitei: nu mă mai simţeam 
cu adevărat în stare să întreţin o relaţie amoroasă si îmi 

y y y 

doream să evit orice fel de dezamăgire sau de motiv de 
tristeţe. îmi schimbam părerea în decursul anului uni¬ 
versitar, sub influenţa unor factori externi, cât se poate 
de anecdotici - în general o fustă scurtă. 

Apoi s-a isprăvit şi asta. Ii spusesem adio lui Myriam 
la sfârşitul lui septembrie, eram deja la jumătatea lunii 
aprilie, anul universitar se apropia de încheiere şi tot 
n-o înlocuisem. Fusesem numit profesor universitar 
plin, cariera mea academică îşi aflase oarecum împli¬ 
nirea, dar nu cred că asta conta cu adevărat. In schimb, 
la puţină vreme după despărţirea de Myriam, am 
întâlnit-o pe Aurelie, apoi pe Sandra, şi am descoperit 
aici o conexiune tulburătoare, neplăcută şi incomodă. 
Pentru că m-am văzut silit să realizez, tot rumegând 
zile în şir această idee, că eu şi fostele mele eram mult 
mai apropiaţi decât ne închipuiam, că relaţiile sexuale 

1 Film din 1978, regizat de Patrice Leconte şi devenit un 
clasic al cinematografiei populare franceze. 


22 



episodice, neînscrise în perspectiva unui cuplu dura¬ 
bil, ajunseseră să ne inspire un sentiment de deziluzie 
aproape echivalent. Spre deosebire de ele, eu însă nu 
mă puteam confesa nimănui, pentru că discuţiile de¬ 
spre viaţa intimă nu fac parte dintre subiectele consi¬ 
derate admisibile în societatea bărbaţilor: aceştia 

> > 

vorbesc despre politică, despre literatură, pieţe finan¬ 
ciare sau sport, fiecare în funcţie de propria natură; 
în privinţa vieţii amoroase vor tăcea mâlc, până la ul¬ 
tima suflare. 

Devenisem oare, pe măsură ce îmbătrâneam, vic¬ 
tima unui soi de andropauză? Cum suna plauzibil, am 
hotărât, spre lămurire, să-mi petrec serile pe Yonporn, 
un site porno devenit, de-a lungul anilor, de referinţă. 
Rezultatul a fost, de la bun început, deosebit de li¬ 
niştitor. Youporn răspundea fantasmelor bărbaţilor 
normali de pe suprafaţa planetei, iar eu eram - mi s-a 
confirmat din primele clipe - un bărbat de o norma- 
litate absolută. Ceea ce, la urma urmei, nu era chiar 
evident, câtă vreme îmi consacrasem mare parte din 
viaţă studierii unui autor adesea considerat decadent 
şi a cărui sexualitate nu constituia, din acest motiv, un 
subiect prea limpede. Insă am ieşit complet reconfortat 
din această încercare. Filmele, când superbe (realizate 
de o echipă din Los Angeles, da, o echipă, cu specialişti 
în lumini şi cadraj, maşinişti), când penibile, dar vintage 
(amatorii nemţi), porneau de la câteva scenarii identice 
şi agreabile. Intr-unui dintre cele mai răspândite, un 
bărbat (tânăr?, bătrân?, existau ambele variante) îşi lăsa 


23 



ca prostul penisul să moţăie în străfundul izmenelor 
sau şortului. Două tinere de rasă variabilă descopereau 
acest neajuns şi nu-şi aflau pacea până nu eliberau or¬ 
ganul din temniţa lui temporară. Ca să-l încânte, îl 
copleşeau cu cele mai aţâţătoare dezmierdări, totul 
fiind operat în spiritul prieteniei şi complicităţii femi¬ 
nine. Penisul trecea dintr-o gură în alta, limbile se 

încrucişau asa cum se întretaie zborul rândunicilor uşor 
) » > 

neliniştite pe cerul mohorât din sudul regiunii Seine- 
et-Marne, atunci când se pregătesc să părăsească 
Europa pentru pelerinajul de iarnă. Bărbatul, năucit 
de această ridicare la cer, îngăima doar câteva vorbe 
palide; înfiorător de palide la francezi („ Oh, putain!“, 
„Oh, putain,je jouis!“\ iată cam ce poţi auzi de la un 
popor regicid), mai drăguţe şi mai intense la americani 
{„Oh, my God!\ „Oh, Jesus-Christ!“), martori cu pre¬ 
tenţii, cărora aceste vorbe le par nişte porunci ce-i 
îndeamnă să nu nesocotească darurile Domnului 
(felaţiile, puiul fript). Cum-necum, mădularul mi se 
învârtoşa zdravăn îndărătul ecranului iMac de 27", 
prin urmare totul era-n regulă. 


1 O, futu-i! O, futu-i, o să termin! 


24 



De când fusesem numit profesor, orarul redus al 
cursurilor mele îmi îngăduia să-mi grupez ansamblul 
sarcinilor universitare în ziua de miercuri. Munca în¬ 
cepea, de la opt la zece, cu un curs despre literatura 
secolului al XlX-lea pe care îl susţineam pentru stu¬ 
denţii din anul doi - în acelaşi interval, intr-un am- 
fiteatru vecin, Steve le ţinea celor din anul întâi un 
curs similar. De la orele unsprezece la treisprezece, 
asiguram cursul de masterat 2 despre decadenţi şi sim¬ 
bolişti. Apoi, între orele cincisprezece şi şaisprezece, 
animam un seminar în care răspundeam întrebărilor 
venite de la doctoranzi. 

îmi plăcea să iau metroul puţin după ora şapte, 
dându-mi iluzia trecătoare că aparţin „Franţei care se 
trezeşte devreme“, cea a muncitorilor si meseriaşilor, 
dar eram aproape singurul în această situaţie, fiindcă 
îmi ţineam cursul de la ora opt în faţa unei săli aproa¬ 
pe pustii, cu excepţia unui grup compact de chine¬ 
zoaice, de o seriozitate ce-ţi dădea fiori, care vorbeau 


25 



puţin între ele şi deloc cu altcineva. De cum soseau, 
îşi deschideau smartphone-ul ca să înregistreze tot 
cursul, ceea ce nu le împiedica să-şi ia notiţe pe nişte 
caiete mari A4 cu spirală. Nu mă întrerupeau nicio¬ 
dată, nu puneau nici o întrebare, aşa încât cele două 
ore treceau fără să-mi dea impresia că am început cu 
adevărat. La ieşirea de la curs îl întâlneam pe Steve, 
care avusese o prezenţă comparabilă - cu diferenţa că 
micuţele chinezoaice erau înlocuite de un grup de ma- 
grebiene cu văl, dar la fel de serioase, de impenetra¬ 
bile. Aproape mereu îmi propunea să mergem să bem 

ceva - îndeobşte un ceai de mentă la Marea Moschee 
) 

din Paris, care se afla la câteva străzi distanţă de fa¬ 
cultate. Nu-mi plăcea ceaiul de mentă, nici Marea 
Moschee din Paris, şi nu-mi plăcea prea tare nici 
Steve, însă îl însoţeam. Cred că mi-era recunoscător 
că-1 însoţesc, fiindcă nu prea era respectat în general 
de colegi, ba chiar puteai să te-ntrebi cum de ajunsese 
la statutul de conferenţiar câtă vreme nu publicase ni¬ 
mic, în nici o revistă importantă sau măcar de mâna a 
doua, şi nu era decât autorul unei vagi teze despre 
Rimbaud, un subiect la vrăjeală prin excelenţă. Aşa 
cum îmi explicase Marie-Francoise Tanneur, o altă co¬ 
legă de-a mea, ea însăşi specialistă recunoscută în Balzac, 
au fost scrise mii de teze despre Rimbaud, în toate uni¬ 
versităţile din Franţa, din ţările francofone si nu nu- 
mai, Rimbaud este probabil cel mai tocat subiect de 
teză din lume, cu excepţia, poate, a lui Flaubert, aşa 
că e îndeajuns să cauţi două sau trei teze mai vechi, 


26 



susţinute în universităţi din provincie, să le interca¬ 
lezi pe ici, pe colo, nimeni n-are mijloace şi nici chef să 
verifice miile de pagini despre iluminat mâzgălite ne¬ 
ostenit de studenţii lipsiţi de personalitate. Cariera 
universitară mai mult decât onorabilă a lui Steve se da¬ 
tora doar - după cum spunea tot Marie-Franşoise - 
faptului câ-i dădea limbi hoangbinei de madam Delouze. 
Posibil, deşi surprinzător. Spătoasă, cu părul grizonant 
tuns perie şi cu un curs nemilos orientat spre gender 
studies, Chantal Delouze, rectorul universităţii Paris 
III - Sorbona, îmi părea o lesbiană ţeapănă 100%, dar 
poate că mă înşelam, poate că nutrea vreo duşmănie 
faţă de bărbaţi, care se exprima prin fantasme domi¬ 
natoare, poate faptul că îl silea pe amabilul Steve, cu 
feţişoara lui drăgălaşă şi inofensivă, cu părul lui lunguţ, 
ondulat şi mătăsos, să îngenuncheze între coapsele ei 
de tractorist îi oferea desfătări nebănuite. Mă tot gân¬ 
deam dac-o fi sau nu adevărat, în acea dimineaţă, în 
curtea salonului de ceai al Marii Moschei, privindu-1 
cum suge din narghileaua cu aromă de mere. 

Ca de obicei, conversaţia lui se învârtea în jurul ti¬ 
tularizărilor şi promovărilor din sânul ierarhiei uni¬ 
versitare, nu cred să fi abordat vreodată din proprie 
iniţiativă alt subiect. Grija lui din acea dimineaţă era 
numirea în post de conferenţiar a unui tip de dou㬠
zeci şi cinci de ani, autor al unei teze despre Leon 
Bloy şi care avea, după părerea lui, „legături cu miş¬ 
carea identitară“. Ca să câştig timp, mi-am aprins o 
ţigară, întrebându-mă de ce-1 zgândărea problema. 


27 



Preţ de o clipă, mi-a trecut prin cap că se deşteptase 
omul de stânga din el, dar m-am răzgândit: omul de 
stânga din Steve dormea adânc şi nici un eveniment 
de importanţă inferioară unei răsturnări politice la 
nivelul instanţelor de conducere din lumea academică 
franceză n-ar fi fost în stare să-l trezească din somn. 
Poate era un semn, a continuat el, cu atât mai mult 
cu cât Amar Rezki, cunoscut pentru lucrările sale asu¬ 
pra autorilor antisemiţi de la începutul secolului XX, 
tocmai fusese numit profesor. De altfel, a insistat el, 
congresul rectorilor se alăturase recent unui boicot al 
cooperării cu cercetătorii israelieni, iniţiat de un grup 
de universităţi englezeşti. 

Profitând că era concentrat pe narghilea, care tr㬠
gea cam prost, mi-am consultat discret ceasul şi am 
constatat că nu era decât zece şi jumătate, nu prea 
aveam cum să invoc iminenţa celui de-al doilea curs 
al meu ca s-o şterg, dar mi-a venit o idee ca să relansez 
discuţia fără prea mari riscuri: de câteva săptămâni se 
vorbea din nou despre un proiect, vechi de cel puţin 
patru sau cinci ani, privind deschiderea unei clone a 
Universităţii Sorbona în Dubai (sau în Bahrein? ori 
poate în Qatar? le cam încurcam). Un proiect similar 
se afla în studiu în cooperare cu Oxfordul, probabil 

că vechimea celor două universităţi sedusese cine ştie 

> > 

ce petromonarhie. In această perspectivă, care oferea 

cu siguranţă oportunităţi financiare reale unui tânăr 

conferenţiar, se gândea el oare să intre în joc, afişând 

poziţii antisioniste? Şi credea că ar fi fost bine să adopt 

aceeaşi atitudine? 

) 


28 



I-am aruncat lui Steve o privire violent inchizito¬ 
rială - pe băiatul ăsta nu-1 dădea inteligenţa afară din 
casă, îl zăpăceai uşor, aşa încât privirea mea a avut un 
efect rapid. 

— Ca specialist în Bloy, bâigui el, ştii desigur câte 
ceva despre curentul identitar, antisemit... 

Am oftat, sleit: Bloy nu era antisemit, iar eu nu 
eram specialist în Bloy. Prin forţa lucrurilor, îl pome¬ 
nisem cu prilejul studiilor mele despre Huysmans şi 
făcusem o comparaţie între felul în care foloseau lim¬ 
bajul în singura mea lucrare publicată, Vertijnrile neo¬ 
logismelor — fără îndoială apogeul eforturilor mele 
intelectuale terestre, şi care, în orice caz, se bucurase 
de cronici excelente în Poetiqne şi în Romantisme 1 , şi 
căreia îi datoram probabil promovarea mea la gradul 
de profesor. 

De fapt, o mare parte din cuvintele ciudate întâl¬ 
nite la Huysmans nu erau neologisme, ci vorbe rare 
împrumutate din vocabularul specific anumitor bres¬ 
le sau anumitor graiuri regionale. Teza mea era că 
Huysmans a rămas naturalist până la capăt, preocupat 
să încorporeze în opera sa adevărata vorbire populară 
şi poate că, intr-un anume sens, a rămas acelaşi so¬ 
cialist care participa la serile de la Medan, acasă la 
Zola, iar dispreţul lui din ce în ce mai mare faţă de 
stânga nu i-a alungat niciodată aversiunea iniţială faţă 

1 Poetique — revistă trimestrială de teorie şi analiză literară 
publicată de Editions du Seuil. Romantisme - revistă tri¬ 
mestrială dedicată literaturii romantice a secolului al XlX-lea. 


29 



de capitalism, de bani şi faţă de tot ceea ce ar fi avut 
legătură cu valorile burgheze. Reprezenta, de fapt, 
un tip unic de naturalist creştin, în vreme ce Bloy, 
mereu hămesit după succes comercial sau monden, 
nu încerca, prin fluxul de neologisme, decât să se 
evidenţieze, să se impună ca lumină spirituală per¬ 
secutată, la care lumea nu avea acces; îşi alesese o 
poziţionare mistico-elitistă în societatea literară a 
timpului şi, ulterior, nu a încetat să se mire de eşecul 
său şi de nepăsarea, totuşi legitimă, pe care o suscitau 
imprecaţiile lui. Era, scrie Huysmans, „un nefericit, 
cu un orgoliu de-a dreptul diabolic şi o ură nesfârşită 11 , 
încă de la început, Bloy îmi păruse un prototip al 
catolicului rău, ale cărui credinţă si entuziasm nu se 
inflamează cu adevărat decât atunci când îşi poate 
cataloga interlocutorii ca damnaţi. Cu toate acestea, 
pe vremea când îmi scriam teza, mă aflasem în con¬ 
tact cu varii cercuri catolico-regaliste de stânga, care 
îi divinizau pe Bloy şi pe Bernanos, fâcându-mă să 
mă bucur de te miri ce scrisoare manuscrisă, ca până 
la urmă să realizez că nu aveau nimic, dar absolut 
nimic să-mi ofere, nici un document pe care să nu-1 
pot eu însumi găsi cu uşurinţă în arhivele accesibile 
publicului universitar. 

— Eşti pe-aproape... Reciteşte-1 pe Drumont 1 , 
i-am spus totuşi lui Steve, mai degrabă ca să-i fac plă- 

1 Edouard Drumont (1844-1917), jurnalist şi scriitor 
francez, fondator al Ligii Antisemite a Franţei şi al jurnalului 
La libreparole, care avea ca motto faimosul slogan „La France 
aux Franţais!“ (Franţa pentru francezi!). 


30 



cere, moment în care m-a privit cu nişte ochi ascult㬠
tori şi naivi de copil oportunist. In faţa sălii mele de 
curs - îmi propusesem să vorbesc în ziua aceea despre 
Jean Lorrain trei indivizi de vreo douăzeci de ani, 
doi arabi şi un negru, blocau intrarea, nu erau înar¬ 
maţi şi păreau potoliţi, atitudinea lor nu avea nimic 
ameninţător şi, cu toate astea, trebuia să trec printre 
ei, deci trebuia să intervin. M-am oprit în dreptul lor: 
aveau cu siguranţă ordin să evite provocările, să trateze 
cu respect cadrele didactice, sau, mă rog, aşa speram. 

— Sunt profesor aici, trebuie să-mi ţin cursul, am 
spus eu pe un ton hotărât, adresându-mă întregului 
grup. 

Mi-a răspuns negrul, cu un surâs larg. 

— Nici o problemă, domnule, am venit doar să ne 
vizităm surorile... a zis el arătând spre amfiteatru cu 
un gest liniştitor. 

In ce le priveşte pe surori, nu erau acolo decât două 
fete de origine nord-africană, aşezate una lângă alta 
în amfiteatru, în stânga sus, şi îmbrăcate cu o burka 
neagră, cu ochii feriţi după o plasă, mă rog, cât se poate 
de corect, după părerea mea. 

— Ei bine, le-aţi văzut, am conchis eu, blajin. 
Acum puteţi pleca, am insistat. 

— Nici o problemă, domnule, a răspuns el zâm¬ 
bind şi mai larg, apoi a făcut stânga-mprejur, urmat de 
ceilalţi, care nu suflaseră un cuvinţel. După doi paşi, 
s-a întors spre mine: 

— Pacea fie cu dumneavoastră, domnule... mi-a 
zis el cu o uşoară plecăciune. 


31 



„A fost bine...“ mi-am spus închizând uşa sălii 

de curs, „de data asta a fost bine“. De fapt, nu ştiu la 

ce mă aşteptam, îmi ajunseseră la urechi nişte zvonuri 

privind agresarea unor profesori la Mulhouse, la 

Strasbourg, la Aix-Marseille şi la Saint-Denis, dar nu 

întâlnisem nici un coleg agresat şi, de fapt, nici nu 

credeam că e posibil. Steve spunea că se semnase de 

altfel un acord între mişcările tinerilor salafisti si autori- 
» > ) 

tăţile universitare, drept dovadă, zicea el, golanii şi 
dealerii dispăruseră complet, de circa doi ani, din 
preajma facultăţii. Acordul conţinea cumva vreo clauză 
care să interzică accesul organizaţiilor evreieşti în fa¬ 
cultate? Şi ăsta era tot un zvon, greu verificabil, însă 
Uniunea Studenţilor Evrei din Franţa nu mai era re¬ 
prezentată, de la ultima deschidere a cursurilor, în nici 
un campus din zona pariziană, în vreme ce secţia de 
tineret a Frăţiei Musulmane îşi înmulţise, aproape pre¬ 
tutindeni, antenele. 



Când am ieşit de la curs (ce-ar fi putut să le in¬ 
tereseze pe cele două fecioare cu burka la Jean Lorrain, 
pederastul acela greţos care se autoproclama enfilan- 
thrope '? părinţii lor or fi fost la curent cu conţinutul 
exact al studiilor lor? uite cum ajungea literatura să 
te bage în bucluc), am dat peste Marie-Francoise, care 
mi-a propus să mâncăm împreună. Era limpede, ziua 
mea avea să fie socială. 

Mi-era simpatică această holeră bătrână, leşinată 
după cancanuri sordide; vechimea ei ca profesor, po¬ 
ziţia în anumite comitete consultative confereau bâr¬ 
felor sale mai multă greutate şi substanţă decât celor 
care ajungeau la urechile unui terchea-berchea ca Steve. 
A ales un restaurant marocan de pe strada Monge - 

aveam deci si o zi halal! 

) 

1 Contracţie de la enfiler (a înşira, a străpunge, a penetra) 
şi philanthrope. 


33 



Scaunul coanei Delouze - mi-a trântit ea în clipa 
când chelnerul ne aducea comanda - se clătina. Con¬ 
siliul Naţional Universitar, care se reunea la începutul 
lunii iunie, avea foarte probabil s-o înlocuiască cu 
Robert Rediger. 

Am aruncat o privire rapidă la tajine-ul meu de 
miel cu anghinare înainte să îndrăznesc, la plesneală, 
să ridic mirat din sprâncene. 

— Da, ştiu, mi-a spus ea, poate părea aiurea, dar nu 
sunt doar zvonuri, am primit informaţii foarte exacte. 

M-am scuzat pretextând că merg la toaletă, însă 
m-am dus doar ca să-mi consult smartphone-ul, acum 
afli orice de pe Internet, o căutare de nici două mi¬ 
nute m-a înştiinţat că Robert Rediger era faimos 
pentru atitudinea propalestiniană şi că fusese unul 
dintre principalii artizani ai boicotului la care fuseseră 
supuse universităţile israeliene; m-am spălat conştiin¬ 
cios pe mâini, după care m-am întors la colega mea. 

Tajine-ul meu se cam răcise, păcat! 

— N-o să aştepte totuşi alegerile? am întrebat 
după o primă înghiţitură, mi se părea o întrebare cu 
tâlc. 

— Alegeri? Ce treabă au alegerile? Crezi c-o să 
schimbe ceva? 

Se pare că întrebarea mea nu era chiar aşa de 
potrivită. 

— Păi, nu ştiu, în trei săptămâni urmează totuşi 
prezidenţialele... 


34 



— Ştii bine că jocurile sunt făcute, o să fie ca în 
2017, Frontul Naţional 1 o să intre în turul doi, iar 
stânga va ieşi din nou câştigătoare, nu văd de ce s-ar 
mai chinui consiliul să aştepte alegerile. 

— E vorba, totuşi, de rezultatul Frăţiei Musul¬ 
mane, care e o necunoscută; dacă depăşeşte pragul 
simbolic de 20%, s-ar putea să influenţeze raportul 
de forţe... 

Această afirmaţie era desigur o nerozie, alegătorii 
Frăţiei Musulmane aveau să se reorienteze în proporţie 
de 99% către Partidul Socialist, ceea ce nu putea în 
nici un caz să influenţeze rezultatul, dar cuvintele 
raport de forţe atârnă greu într-o conversaţie, îţi dau 
aerul că i-ai citit pe Clausewitz şi pe Sun Tzu, iar pe 
deasupra eram încântat şi de pragul simbolic, în orice 
caz Marie-Francoise a dat din cap de parcă tocmai aş 
fi exprimat o idee, după care a cântărit, îndelung, 
consecinţele unei eventuale intrări a Frăţiei Musul¬ 
mane la guvernare asupra compoziţiei instanţelor de 
conducere universitare, inteligenţa ei combinatorie îşi 
lua avânt, eu chiar n-o mai ascultam, contemplam de¬ 
filarea ipotezelor pe faţa ei ascuţită şi purie, e bine să 
te preocupe ceva în viaţă, mi-am spus, mă tot între¬ 
bam ce anume ar putea să mă intereseze în cazul în 

1 Le Front naţional, partid naţionalist înfiinţat în 1972. 
A fost condus până în 2011 de Jean-Marie Le Pen şi apoi, 
până în prezent, de fiica sa Marine Le Pen. In 2012, forma¬ 
ţiunea a obţinut cel mai bun scor din istoria sa la preziden¬ 
ţiale, 17,9%. 


35 



care viaţa mea sexuală avea să se încheie... Aş putea 
eventual să urmez nişte cursuri de oenologie sau să 
colecţionez machete de avion. 

După-amiaza de seminar a fost anevoioasă, docto¬ 
ranzii în ansamblu erau obositori, pentru ei începea 
să se contureze o miză, pentru mine deloc, cu excepţia 
alegerii mâncării indiene pe care aveam s-o încălzesc 
seara la microunde (Chicken Biryani? Cbicken Tikka 
Maşala? Chicken Rogan Josb?), uitându-mă la dezba¬ 
terile politice de pe postul France 2. 

Astă-seară, pe ecrane era candidata Frontului Na¬ 
ţional, îşi abrma iubirea faţă de Franţa („dar care 
Franţă?" îi replicau nu prea inspirat comentatorii de 
centru-stânga), mă întrebam dacă viaţa mea amoroasă 
chiar se isprăvise, în ultimă instanţă nu era chiar aşa 
de sigur, am avut de gând o bună parte din seară s-o 
sun pe Myriam, mi se părea că nu mă înlocuise, o 

întâlnisem de mai multe ori la facultate si mi-a aruncat 

> 

nişte priviri care puteau b considerate intense, ade¬ 
vărul e însă că avea mereu o privire intensă, chiar şi 
când era vorba să-şi aleagă un balsam de păr, nu era 
cazul să mă înfierbânt, poate că ar fi fost mai bine să 
mă angajez politic, militanţii diferitelor facţiuni trăiau 
în această perioadă electorală momente febrile, în 
vreme ce eu, indiscutabil, mă atrofiam. 

„Ferice de cei mulţumiţi de viaţă, de cei ce petrec, 
de cei veseli 11 , aşa îşi deschide Maupassant articolul pe 


36 



care l-a scris despre A rebours 1 în Gil Blas 2 3 . Istoria 
literară a fost în general aspră cu şcoala naturalistă, 
iar Huysmans a fost ridicat în slăvi pentru că s-a scu¬ 
turat de jugul ei. Articolul lui Maupassant este totuşi 
mult mai profund şi mai sensibil decât cel pe care 
Bloy îl scria în aceeaşi perioadă în Le chat noir'. Până 
şi obiecţiile lui Zola, dacă le recitim, par de bun-simţ; 
e adevărat că Des Esseintes, psihologic vorbind, r㬠
mâne acelaşi de la prima la ultima pagină, că nu se 
întâmplă nimic şi că nici nu are cum să se întâmple 
în această carte, că, într-un anumit sens, acţiunea e 
nulă; nu mai puţin adevărat este că Huysmans nu 
avea cum să continue A rebours , că această capodo¬ 
peră era o fundătură, dar nu asta e situaţia tuturor 
capodoperelor? Huysmans nu mai putea, după o 
asemenea carte, să fie naturalist, iar Zola a reţinut asta 
cu precădere, în vreme ce Maupassant, mai artist de¬ 
cât el, nu avea ochi decât pentru capodoperă. Am 
expus aceste idei într-un scurt articol pentru revista 
Journal des dix-neuviemistes, ceea ce m-a amuzat timp 

1 In răspăr. 

2 Cotidian francez lansat de Augustin Dumont în 1879 
şi dispărut în 1938. Reia titlul romanului picaresc al lui 
Lesage L’Histoire de Gil Blas de Santillane (1735). 

3 Revistă săptămânală (1882-1897) care promova caba¬ 
retul parizian cu acelaşi nume. In cursul anilor a adunat sem¬ 
nături prestigioase: Paul Verlaine, Jean Richepin, Leon Bloy 
sau Jean Lorrain. 


37 



de câteva zile mai mult decât campania electorală, dar 
nu m-a împiedicat deloc să mă gândesc la Myriam. 

Pe vremea nu prea îndepărtată a adolescenţei 
fusese cu siguranţă o delicioasă rockeriţă gotică, după 
care devenise o tânără mai degrabă elegantă, cu părul 
tăciune tuns drept, cu pielea foarte albă şi ochii negri; 
elegantă, dar sexy cu sobrietate; mai presus de orice, 
promisiunile erotismului ei discret erau onorate cu 
asupra de măsură. Dragostea la bărbaţi nu este altceva 
decât recunoştinţă pentru plăcerea primită şi nimeni 
nu-mi oferise vreodată mai multă plăcere decât My¬ 
riam. Putea să-şi contracte păsărică după bunul-plac 
(când domol, cu uşoare presiuni irezistibile, când cu 
mici zguduituri şirete şi neastâmpărate); înainte să 
mi-1 ofere, îşi agita curuleţul cu o graţie nesfârşită. Iar 
felaţiile ei... n-am cunoscut ceva comparabil, aborda 
fiecare supt de parcă ar fi fost cel dintâi şi cel de pe 
urmă din viaţa ei. Fiecare dintre felaţiile ei ar fi putut 
pe deplin justifica întreaga viaţă a unui bărbat. 

După câteva zile de tergiversări, am sunat-o; am 
stabilit să ne vedem chiar în seara aceea. 



Continuăm să ne tutuim fostele gagici, aşa se obiş¬ 
nuieşte, dar înlocuim sărutul cu pupatul. Myriam avea 
o rochie scurtă şi neagră, colanţi negri şi ei, o poftisem 
la mine acasă, nu prea aveam chef de restaurant, a 
aruncat o privire curioasă prin încăpere, după care s-a 
cuibărit pe canapea, avea fusta cu adevărat scurtă, am 
întrebat-o dacă vrea să bea ceva, da, dacă ai un bour- 
bon, mi-a zis ea. 

— Ai făcut schimbări... - a luat apoi un gât de 
băutură - dar nu-mi dau seama ce anume. 

— Perdelele. 

Pusesem nişte perdele duble, portocalii cu ocru, cu 
vagi motive etnice. Cumpărasem şi o bucată de pânză 
asortată, pe care o zvârlisem peste canapea. 

Myriam s-a întors, îngenunchind pe divan ca să 
inspecteze perdelele. 

— Sunt drăguţe, a conchis ea, chiar foarte dr㬠
guţe. Ai avut mereu gust. Mă rog, pentru un macho, 
a adăugat ea. 


39 



După care s-a aşezat din nou pe canapea ca să stăm 
faţă în faţă. 

— Nu te enervează când îti zic că eşti macho? 

> > 

— Nu ştiu, poate c-aşa e, cred că sunt un fel de 
macho aproximativ; de fapt, n-am fost niciodată con¬ 
vins că e bine ca femeile să voteze, să urmeze aceleaşi 
studii ca bărbaţii, să aibă acces la aceleaşi profesii etc. 
Mă rog, până la urmă ne-am obişnuit, dar ce e, în 
fond, bine? 

Şi-a mijit ochii uimită, câteva clipe am avut sen¬ 
timentul că încearcă intr-adevăr să afle un răspuns, 
am început şi eu, într-o străfulgerare, să-l caut, după 
care mi-am dat seama că n-am nici un răspuns, nici 

la întrebarea asta si nici la oricare alta. 

> 

— Eşti pentru întoarcerea la patriarhat, aşa-i? 

— Nu sunt pentru nimic, ştii prea bine, dar pa¬ 
triarhatul avea măcar meritul că exista, mă rog, vreau 
să spun că persevera, ca sistem social, în a fi, existau 
familii cu copii, care reluau în mare aceeaşi schemă, pe 
scurt, funcţiona; acum nu mai sunt destui copii, deci 
s-a terminat. 

— Da, teoretic eşti un macho, fără doar şi poate. 
Insă ai gusturi literare rafinate, Mallarme, Huysmans, 
ceea ce cu siguranţă te îndepărtează de modelul macho 
tipic. Aş putea adăuga şi o sensibilitate feminină, anor¬ 
mală, pentru textilele decorative. In schimb, te îmbraci 
ca un mârlan. Un personaj macho grunge ar putea 
avea oarece credibilitate; nu-ţi place însă ZZ Top, l-ai 


40 



preferat mereu pe Nick Drake. Pe scurt, eşti o perso¬ 
nalitate paradoxală. 

înainte să-i răspund, mi-am mai pus nişte bourbon. 
Agresiunea ascunde adesea nevoia de seducţie, citisem 
asta la Boris Cyrulnik, iar Boris Cyrulnik e un greu, 
un tip pe care nu-1 duci cu una, cu două, în domeniul 
psihic e competent, un fel de Konrad Lorenz al oame¬ 
nilor. De altfel, Myriam îşi desfăcuse uşor picioarele 
în aşteptarea unui răspuns - limbajul corpului e o 
chestie cât se poate de grăitoare. 

— Nu e nici un paradox aici, atât doar că foloseşti 
psihologia revistelor pentru femei, care nu utilizează 
decât tipologii de consumator: boemul ecologist, cu¬ 
coana vanitoasă, mondena gay-friendly, satanistul fer¬ 
vent, tehno-zenul, mă rog, sunt inventate altele în 
fiecare săptămână. Nu corespund unui profil de con¬ 
sumator deja inventariat, asta-i tot. 

— Am putea ca... în seara revederii noastre să în¬ 
cercăm să ne spunem nişte lucruri drăguţe, nu crezi? 

De data asta am desluşit în vocea ei o stridentă 
> > 

care m-a deranjat. 

— Ţi-e foame? am întrebat-o ca să risipesc stân¬ 
jeneala. 

Nu, nu-i era, dar ce să-i faci, până la urmă tot tre¬ 
buie să mănânci. 

— Vrei sushi? 

Evident, a acceptat, oamenii întotdeauna acceptă 
când li se propune sushi, atât gastronomii cei mai 
exigenţi, cât şi femeile cele mai preocupate de siluetă, 


41 



există un soi de consens universal în jurul acestei al㬠
turări amorfe de peşte crud şi orez chior, aveam meniul 
unei firme care livra sushi, până şi citirea lui mi se 
părea plicticoasă, nu pricepeam diferenţa dintre wasabi, 
maki şi salmon roii şi n-aveam nici un chef să pricep 
ceva, am optat pentru un meniu B3 şi am telefonat să 
dau comanda, în ultimă instanţă mai bine ne-am fi 
dus la restaurant, după ce am închis am pus nişte Nick 
Drake. A urmat o linişte prelungă, pe care am între¬ 
rupt-o, cam fără noimă, întrebând-o cum îi mergea la 
facultate. M-a privit mustrător, după care mi-a spus 

că bine si că voia să facă un maşter în domeniul edi- 
> 

torial. Am putut, cu uşurare, s-o cârmesc spre un su¬ 
biect de ordin general, care de altfel îi valida proiectul 
de carieră: în vreme ce sectoare întregi din economia 
franceză continuau să se prăbuşească, lumea editorială 
se simţea bine, scotea benebcii uriaşe, era totuşi ciudat, 
ai fi zis că, pradă disperării, tot ce le rămăsese oame¬ 
nilor era lectura. 

— Nici tu nu prea stai pe roze. Dar asta e impresia 
pe care mi-ai lăsat-o mereu, la drept vorbind... a spus 
ea fără ţâfnă, ba chiar cu tristeţe. 

Ce-aş fi putut să-i răspund? Era greu de contrazis. 

— Chiar atât de deprimat păream? am întrebat-o 
după alt moment de tăcere. 

— Nu, nu deprimat, deşi într-un fel e mai rău, am 
văzut mereu la tine un fel de onestitate nefirească, acea 
inaptitudine pentru compromisurile care le permit oa- 


42 



menilor, la urma urmei, să supravieţuiască. Să zicem, 
de pildă, că ai avea dreptate în privinţa patriarhatului, 
că ar fi singura formulă viabilă. Dar eu am făcut studii 
superioare, am fost obişnuită să mă consider o per¬ 
soană unică, înzestrată cu o capacitate de reflecţie şi 
de decizie egală cu cea a bărbatului, deci ce-i de făcut 
cu mine, sunt oare bună de zvârlit la cos? 

Răspunsul cel mai potrivit ar fi fost probabil „Da“, 

însă mi-am ţinut gura, poate că de fapt nu eram chiar 

atât de onest. Si sushi tot nu sosea. Mi-am mai turnat 
> 

un pahar de bourbon, eram deja la al treilea. Nick 
Drake continua să evoce tinere neprihănite, prinţese 
de demult. Iar eu tot n-aveam chef să-i torn un copil, 
nici să împart sarcinile şi nici să cumpăr un portbebe 
marsupiu. N-aveam nici măcar vreo pornire să fac sex, 
mă rog aveam o oarecare pornire, dar în acelaşi timp 
voiam să mor, de fapt nu mai ştiam ce vreau, simţeam 
cum mă cuprinde o uşoară greaţă, ce mama mă-sii 
făceau ăia de la Rapid’Sushi , fir-ar să fie! Ar fi trebuit 
s-o rog să mi-o sugă, chiar în clipa asta, cuplul nostru 
ar fi căpătat o a doua şansă, dar am lăsat stinghereala 
să se lăfăie, să dospească. 

— Bun, poate e mai bine să plec... a spus ea după 
o tăcere de cel puţin trei minute. 

Nick Drake îşi isprăvise jelaniile, urma să trecem 
la râgâielile celor de la Nirvana, am închis sonorul şi 
i-am zis: 

— Ai vrea... 


43 



— îmi pare rău, Franşois că ai ajuns în halul ăsta, 
mi-a spus în vestibul - îşi pusese deja haina pe ea - aş 
vrea să te-ajut, dar nu ştiu cum, nu-mi dai nici o şansă. 

Ne-am pupat din nou, nu credeam că o vom 
putea lua de la capăt. 

Sushi-ul a sosit la câteva minute după plecarea ei. 
Erau o grămadă. 



II 




După plecarea lui Myriam, am rămas singur mai 
mult de o săptămână; era prima oară când, după nu¬ 
mirea ca profesor, nu mă simţeam în stare să-mi ţin 
cursurile de miercuri. Momentele de apogeu intelec¬ 
tual ale vieţii mele fuseseră scrierea tezei şi publicarea 
cărţii; dar asta se întâmplase acum mai bine de zece 
ani. Apogeu intelectual? Sau apogeu pur şi simplu? 
In orice caz, pe vremea aceea mă simţeam justificat. 
De-atunci nu mai produsesem decât scurte articole pen¬ 
tru Journal des dix-neuviemistes şi, uneori, mai rar, 
pentru Le Magazine litteraire, atunci când apărea vreun 
subiect în acord cu domeniul meu de competenţă. 
Articolele mele erau clare, incisive, strălucitoare; în 
general, erau preţuite, cu atât mai mult cu cât nu 
întârziam niciodată predarea. Erau însă toate astea de 
ajuns ca să justifice o viaţă? Dar de ce trebuie oare ca 
o viaţă să fie justificată? Toate animalele, majoritatea 

covârşitoare a oamenilor trăiesc fără să simtă nici cea 
) 

mai măruntă nevoie de justificare. Trăiesc pentru că 


47 



trăiesc, şi cu asta, basta, aşa gândesc toţi; apoi, bănu¬ 
iesc, mor pentru că mor şi, în opinia lor, aşa se încheie 
socoteala. Măcar în calitatea mea de specialist în 
Huysmans mă simţeam obligat să fac ceva mai mult. 

Atunci când doctoranzii mă întreabă în ce ordine 
trebuie să abordeze operele unui autor căruia deja 
s-au decis să-i consacre teza, îi îndemn de fiecare dată 
să privilegieze ordinea cronologică. Nu pentru că viaţa 
autorului ar avea o reală importanţă, ci pentru că suc¬ 
cesiunea cărţilor sale trasează un fel de biografie inte¬ 
lectuală, cu propria ei logică. In cazul lui Joris-Karl 
Huysmans, problema se punea cu o stringenţă specială 
în ceea ce priveşte A rebours. Cum, după ce ai scris o 
carte de o originalitate atât de izbitoare, fără egal în li¬ 
teratura universală, cum de mai poţi continui să scrii? 

Primul răspuns care-ţi vine în minte este, desigur: 
extraordinar de greu. Este ceea ce s-a întâmplat în ca¬ 
zul lui Huysmans. En rade, care a urmat după A rebours, 
e o carte dezamăgitoare, nici n-avea cum să fie altfel, 
iar impresia negativă, senzaţia de stagnare, de sărăcire 
lentă nu înlătură complet plăcerea lecturii doar pentru 
că autorul a avut o idee strălucită: să povestească, în- 
tr-o carte condamnată să fie dezamăgitoare, istoria unei 
dezamăgiri. Aşa încât congruenţa subiectului cu ma¬ 
niera lui de tratare atrage adeziunea estetică. Pe scurt, 
te plictiseşti întru câtva, dar continui să citeşti, deşi simţi 
prea bine că nu doar personajele se află în radă pe 
timpul dezolantei lor şederi la ţară, ci şi Huysmans 
însuşi. Aproape ai impresia că încearcă o revenire la 


48 



naturalism (naturalismul sordid al satului, unde ţăranii 
se dovedesc mai abjecţi şi mai lacomi decât parizienii), 
dacă n-ar fi acele fragmente onirice care, intersectând 
naraţiunea, o fac complet bolnavă şi inclasabilă. 

Ceea ce i-a îngăduit lui Huysmans, odată cu ur¬ 
mătorul roman, să iasă din impas, a fost o formulă 
simplă, cunoscută: adoptarea unei personaj central, 
purtător de cuvânt al autorului, căruia i se poate 
urmări evoluţia pe parcursul mai multor cărţi. Toate 
aceste lucruri le-am expus limpede în teza mea; 
dificultăţile au început ulterior, fiindcă punctul 
central al evoluţiei lui Durtal (şi a lui Huysmans 
însuşi), din Lâ-bas, în ale cărui prime pagini îşi lua 
adio de la naturalism, până la L’oblat, trecând prin En 
route si La cathedrale x , era convertirea la catolicism. 

y 

De bună seamă, unui ateu nu-i e uşor să vorbească 
despre o serie de cărţi care au ca principal subiect o 
convertire; tot aşa, dacă avem în vedere un individ 
care n-a fost niciodată îndrăgostit, căruia sentimentul 
iubirii i-ar fi cu desăvârşire străin, acestuia i-ar fi 
desigur peste mână să fie preocupat de un roman con¬ 
sacrat acestei pasiuni. In lipsa unei veritabile atracţii 
emoţionale, sentimentul care i se impunea treptat ate¬ 
ului confruntat cu isprăvile spirituale ale lui Durtal, 
cu acele mişcări alternative de retragere şi de revărsare 
a harului care constituiau trama ultimelor trei romane 
ale lui Huysmans, era, din păcate, sastiseala. 

1 Liturghia neagră (1891), Novicele (1903), Pe drum (1895), 
Catedrala (1898). 


49 



Chiar în acest punct al cugetărilor mele (mă tre¬ 
zisem şi îmi beam cafeaua, aşteptând ivirea zorilor), 
mi-a venit o idee nespus de neplăcută: aşa cum A re- 
bours reprezenta culmea vieţii literare a lui Huysmans, 
Myriam era probabil apogeul vieţii mele amoroase. 
Voi izbuti oare să trec peste pierderea amantei? După 
toate aparenţele, răspunsul era negativ. 

In aşteptarea morţii, îmi rămânea Journal des 
dix-neuviemistes, următoarea şedinţă de redacţie avea 
loc în mai puţin de o săptămână. Mai era şi campania 
electorală. Mulţi oameni sunt interesaţi de politică şi 
de război, eu însă nu prea apreciam aceste surse de 
divertisment şi mă simţeam, din nefericire, la fel de 
politizat ca un ştergar de baie. E drept că, pe vremea 
tinereţii mele, alegerile erau cât se poate de neintere¬ 
sante; mediocritatea ofertei politice putea chiar să 
pară surprinzătoare. Un candidat de centru-stânga era 
ales, pentru unul sau două mandate, în funcţie de 
charisma personală, motive obscure interzicându-i să 
candideze pentru al treilea; apoi populaţia se sătura 
de candidat şi, la modul generic, de ceea ce însemna 
centru-stânga, putea b constatat un fenomen de alter¬ 
nanţă democratică, aşa încât alegătorii aduceau la 
putere un aspirant de centru-dreapta, tot pentru unul 
sau două mandate, în funcţie de om. In mod curios, 
ţările occidentale erau teribil de mândre de acest sis¬ 
tem electoral, care de fapt nu reprezenta decât o îm¬ 
părţire a puterii între două bande rivale, care ajungeau 


50 



şi să declanşeze războaie doar ca să se impună în ţ㬠
rile care nu le împărtăşeau entuziasmul. Intre timp, 
ascensiunea extremei dreapta făcuse fenomenul şi mai 
interesant, prin proiectarea asupra dezbaterilor a fri¬ 
sonului uitat al fascismului, însă lucrurile începuseră 
să se schimbe cu adevărat de-abia în 2017, odată cu 
cel de-al doilea tur al prezidenţialelor. Presa interna¬ 
ţională asistase cu uluire la acest spectacol ruşinos, dar 
ineluctabil din unghi aritmetic, al realegerii unui pre¬ 
şedinte de stânga într-o ţară din ce în ce mai orientată 
spre dreapta. In decursul celor câteva săptămâni care 
au urmat după scrutin, s-a instalat în toată ţara o at¬ 
mosferă ciudată şi apăsătoare. Părea un soi de dispe¬ 
rare sufocantă, radicală, dar vrâstată ici-colo cu luciri 
insurecţionale. La o lună după rezultatele din turul 
doi, Mohammed Ben Abbes a anunţat crearea Frăţiei 
Musulmane. Primă tentativă de islam politic, Partidul 
Musulmanilor din Franţa a eşuat rapid din cauza anti¬ 
semitismului stânjenitor al liderului său, care îl împin¬ 
sese să stabilească legături cu extrema dreaptă. Trăgând 
învăţămintele cuvenite din acest fiasco, Frăţia Musul¬ 
mană s-a străduit să păstreze o poziţie moderată, a 
susţinut cauza palestiniană cu măsură şi a menţinut 
relaţii cordiale cu autorităţile religioase evreieşti. După 
modelul partidelor musulmane active în ţările arabe, 
model de altfel utilizat anterior în Franţa de către 
Partidul Comunist, acţiunea politică propriu-zisă era 
sprijinită printr-o reţea deasă de mişcări de tineret, 
de aşezăminte culturale si de asociaţii de caritate. 

y y y 


51 



Intr-o ţară în care mizeria generală se agrava inevi¬ 
tabil, an de an, politica acestui sistem de reţele se do¬ 
vedise rodnică şi permisese Frăţiei Musulmane să-şi 
lărgească audienţa dincolo de cadrul strict confe¬ 
sional, iar succesul ei fusese de-a dreptul fulgerător: 
în ultimele sondaje, acest partid care n-avea decât 
cinci ani de existenţă strângea 21 % din intenţiile de 
vot şi sufla în ceafa Partidului Socialist, cu 23%. 
Dreapta tradiţională se plafonase la 14%, iar Frontul 
Naţional, cu 32%, rămânea de departe cel dintâi 
partid francez. 

David Pujadas 1 devenise de câţiva ani o figură 
emblematică şi nu doar că pătrunsese în „clubul 
foarte închis“ al ziariştilor politici (Cotta, Elkabbach, 
Duhamel si alţi câţiva) care fuseseră socotiţi în istoria 
mass-media suficient de pricepuţi ca să arbitreze o 
dezbatere prezidenţială între cele două tururi, dar îşi 
şi surclasase predecesorii printr-o fermitate politi¬ 
coasă, prin calm şi, mai ales, prin aptitudinea de a 
ignora insultele, de a aduce pe făgaş normal înfrun¬ 
tările care o luau razna, conferindu-le o aparenţă 

demnă si democratică. Candidata Frontului National 

> > 

şi candidatul Frăţiei Musulmane au acceptat să le 
modereze confruntarea, cu siguranţă cea mai aşteptată 
dintre toate cele care precedau primul tur, fiindcă, 
dacă reprezentantul Frăţiei Musulmane, aflat în creş- 

1 Jurnalist francez, autor, între altele, al volumelor La 
tentation du Jihad şi Agissons avant quil ne soit trop tard: Islam 
et Republique. 


52 



tere constantă în sondaje de la intrarea în campanie, 
reuşea să-l depăşească pe cel al Partidului Socialist, 
aveam să ne confruntăm cu un al doilea tur complet 
inedit şi cu un rezultat complet imprevizibil. Simpati¬ 
zanţii stângii, în ciuda unor apeluri repetate, clamate 
pe un ton din ce în ce mai ameninţător prin cotidie¬ 
nele şi săptămânalele de referinţă, rămâneau reticenţi 
în transferarea voturilor lor spre un candidat musul¬ 
man; simpatizanţii dreptei, din ce în ce mai numeroşi, 
păreau, în ciuda proclamaţiilor foarte hotărâte ale 
liderilor, gata să sară pârleazul şi să voteze în turul 
doi cu candidata „naţională 11 . Prin urmare, aceasta 
juca o carte mare, fără îndoială cea mai mare din 
întreaga ei carieră. 

Dezbaterea avea loc înrr-o miercuri, ceea ce nu-mi 

prea convenea; în ajun, cumpărasem o combinaţie 

de mâncăruri indiene pentru microunde şi trei sticle 

de vin banal. O masă anticiclonică se instalase din 

Ungaria până în Polonia, oprind înaintarea spre sud 

a depresiunii din Insulele Britanice; în Europa se 

menţinea o vreme neobişnuit de rece si de uscată. Doc- 
> > > 

toranzii mei mă chinuiseră toată ziua cu întrebări 
tâmpite, de genul: de ce poeţii minori (Moreas, Cor- 
biere etc.) erau consideraţi minori, ce-i împiedica să 
fie importanţi (Baudelaire, Rimbaud, Mallarme, ca 
să n-o lungim, după care sărim la Breton). întrebările 
lor nu erau dezinteresate, ci dimpotrivă, era vorba de 
doi doctoranzi sfrijiţi şi acri, dintre care unul dorea 


53 



să facă o teză despre Cros, iar celălalt despre Corbiere, 
tipii voiau să n-o dea-n bară, era limpede, aşteptau răs¬ 
punsul meu ca reprezentant al instituţiei. M-am eschi¬ 
vat, recomandându-1 pe Laforgue, care era pe la mijloc. 

In timpul dezbaterii propriu-zise, totul mi-a mers 
anapoda, mă rog, nu mie, ci aparatului cu microunde, 
care a ales altă cale de funcţionare (rotire rapidă, cu 
emisia unui sunet aproape subsonic, dar fără să încăl¬ 
zească alimentele), ceea ce m-a împins să-mi prăjesc 
pacheţelele indiene la tigaie, şi uite-aşa am ratat gro¬ 
sul argumentaţiei. Dar, după câte mi-am dat seama, 
lucrurile au mers aproape excesiv de corect, cei doi 
candidaţi la funcţia supremă în stat îşi înmulţeau 
dovezile de stimă reciprocă, exprimându-şi pe rând o 
dragoste neasemuită faţă de Franţa, dând impresia că 
sunt de acord aproape în toate privinţele. Cu toate 
astea, în aceleaşi momente, izbucneau la Montfermeil 
lupte între militanţii de extremă dreapta şi un grup 
de tineri africani, care nu îşi revendicau nici o aparte¬ 
nenţă politică - incidente sporadice avuseseră loc de 
o săptămână încoace pe teritoriul aceleiaşi comune, 
ca urmare a profanării unei moschei. Un site identitar 
de pe Internet avea să afirme a doua zi că înfruntările 
fuseseră foarte violente şi că erau înregistraţi câţiva 
morţi - dar Ministerul de Interne a dezminţit imediat 
informaţia. Ca de fiecare dată, preşedinta Frontului 
Naţional şi liderul Frăţiei Musulmane au publicat câte 
un comunicat prin care se desolidarizau cu tărie de 
aceste manifestări criminale. Cu doi ani în urmă, 


54 



presa realizase câteva reportaje-şoc, atunci când avu¬ 
seseră loc cele dintâi ciocniri armate, dar azi se vorbea 
din ce în ce mai puţin despre ele, totul părea că s-a ba¬ 
nalizat. Vreme de mai mulţi ani, poate chiar decenii 
la rând, Le Monde, ca şi toate celelalte ziare de centru- 
stânga, adică, de fapt, toate ziarele, le denunţaseră 
sistematic pe „Casandrele“ care prevesteau un război 
civil între imigranţii musulmani şi populaţiile autoh¬ 
tone din Europa Occidentală. Aşa cum îmi explicase 
unul dintre colegii mei care preda literatura greacă, 
această utilizare a mitului Casandrei era, în fond, bizară. 
In mitologia greacă, Casandra e înfăţişată la început 
ca o tânără foarte frumoasă, „asemănătoare Afroditei 
de aur“, scrie Homer. îndrăgostit de ea, Apollo îi oferă 
darul profeţiei, cu condiţia să-l accepte în aşternutul ei. 
Casandra acceptă darul, dar refuză dragostea zeului, 
care, mânios, o scuipă în gură, ceea ce o va împiedica 
să se mai facă vreodată înţeleasă sau crezută. Ea pre¬ 
vesteşte succesiv răpirea Elenei de către Paris, apoi 
dezlănţuirea războiului din Troia si îsi avertizează 

) i ) 

compatrioţii troieni în legătură cu şiredicul prin care 
grecii (faimosul „cal troian“) au cucerit oraşul. Va sfârşi 
ucisă de Clitemnestra, nu înainte de a-şi fi prevestit 
moartea, ca şi pe aceea a lui Agamemnon, care refu¬ 
zase să o creadă. Intr-un cuvânt, Casandra oferea exem¬ 
plul predicţiilor pesimiste constant împlinite şi se 
părea, examinând faptele, că ziariştii de centru-stân- 
ga nu făceau decât să repete nesocotinţa troienilor. 
O astfel de orbire nu avea, din punct de vedere istoric, 


55 



nimic inedit: putea fi întâlnită la intelectualii, politi¬ 
cienii si ziariştii anilor ’30 ai veacului trecut, unanim 
convinşi că Hitler „va deveni până la urmă raţional 11 . 
Probabil că unor oameni care au trăit şi au prosperat 
intr-un anumit sistem social le este imposibil să-şi în¬ 
chipuie punctul de vedere al celor care, neavând nici¬ 
odată ceva de aşteptat de la acest sistem, îşi propun 
să-l distrugă, fără vreo apăsare. 

La drept vorbind, de câteva luni încoace, atitudinea 
presei de centru-stânga se schimbase: nu se mai vorbea 
deloc despre violenţele din suburbii, despre conflictele 
interetnice, problema era pur şi simplu trecută sub 
tăcere, ba chiar încetase şi denunţarea „Casandrelor 11 , 
care, la rândul lor, ajunseseră să tacă. Oamenii păreau 
sătui să li se împuieze urechile cu acest subiect; în 
mediul pe care-1 frecventam, se aşternuse lehamitea 
mai devreme decât în toate celelalte; se va întâmpla 
„ceea ce trebuie să se întâmple 11 , cam ăsta era, pe scurt, 
sentimentul general. A doua zi seara, pe drum spre 
cocteilul trimestrial de la Journal des dix-neuviemistes , 
ştiam deja că luptele de la Montfermeil nu aveau să 
suscite prea multe comentarii, oricum nu mai multe 
decât ultimele dezbateri dinaintea primului tur al 
prezidenţialelor, şi mult mai puţine decât recentele 
numiri din posturile universitare. Recepţia se desf㬠
şura pe strada Chaptal, la Muzeul Vieţii Romantice, 
închiriat pentru această ocazie. 


56 



Dintotdeauna mi-a plăcut Piaţa Saint-Georges cu 
adorabilele ei faţade Belle Epoque; m-am oprit câteva 
clipe în faţa bustului lui Gavarni, după care am urcat 
pe strada Notre-Dame-de-Lorette şi apoi pe strada 
Chaptal. In dreptul numărului 16 se deschidea o scurtă 
alee pavată, mărginită de arbori, ce ducea la muzeu. 

Vremea era plăcută, aşa că uşile duble fuseseră larg 
deschise spre grădină; am luat o cupă de şampanie 
înainte să-mi încep plimbarea printre tei şi, de îndată, 
am zărit-o pe Alice. Era conferenţiară la Universitatea 
Lyon III, specialistă în Nerval; rochia ei vaporoasă, 
cu flori viu colorate, era fără îndoială ceea ce se cheamă 
o rochie de cocteil, nu prea ştiam de fapt diferenţele 
între rochia de cocteil si rochia de seară, dar eram 
sigur că Alice va purta de fiecare dată rochia potrivită 
şi că va avea, în general, comportamentul cel mai ni¬ 
merit, era o companie plăcută, aşa încât n-am ezitat 
s-o salut, deşi era prinsă într-o conversaţie cu un tânăr 
cu faţă ascuţită, cu piele foarte albă, îmbrăcat cu un 


57 



blazer peste tricoul inscripţionat cu PSG şi încălţat 
cu nişte bascheţi de un roşu intens, în mod ciudat 
ansamblul era destul de elegant; mi s-a prezentat ca 
fiind Godefroy Lempereur. 

— Sunt unul dintre noii dumneavoastră colegi... 
mi-a spus întorcându-se spre mine - am văzut că a cerut 
un whisky sec am fost numit la Paris III. 

— Da, am aflat, sunteţi specialist în Bloy, nu-i aşa? 

— Francois l-a detestat dintotdeauna pe Bloy, a in¬ 
tervenit Alice abilă, mă rog, în calitate de specialist în 
Huysmans se află, evident, de altă parte a baricadei. 

Lempereur s-a întors spre mine zâmbindu-mi cu 
o căldură surprinzătoare şi mi-a spus rapid: 

— Vă cunosc, desigur... Preţuiesc enorm lucrările 
dumneavoastră despre Huysmans. 

A urmat un moment de tăcere, îsi căuta cuvintele 
cu ochii aţintiţi asupra mea, privirea îi era atât de 
intensă încât m-am gândit că, probabil, se machiase, 
sau cel puţin îşi accentuase genele cu o dâră de rimei, 
am avut deodată impresia că avea să-mi spună nişte 
lucruri importante. Alice ne învăluia cu acea privire 
deopotrivă tandră şi uşor batjocoritoare a femeilor care 
urmăresc o discuţie între bărbaţi, adică acel fenomen 
ciudat care pare să oscileze mereu între pederastie şi 
duel. O pală de vânt destul de puternică a scuturat, 
deasupra noastră, frunzişul teilor. Chiar în acea clipă 
am auzit din depărtare, destul de şters, un zgomot surd 
care semăna a explozie. 

— E ciudat, a spus în cele din urmă Lempereur, cât 

de atasati rămânem de autorii cărora ne-am consacrat 
) > 


58 



la începutul vieţii. Ai zice că, după un secol sau două, 
patimile se domolesc, că, universitari fiind, dobân¬ 
dim un soi de obiectivitate literară etc. Ei bine, nici 
pomeneală. Huysmans, Zola, Barbey, Bloy, toţi indi¬ 
vizii ăştia s-au cunoscut între ei, au dezvoltat raporturi 
de prietenie sau de ură, au făcut alianţe, s-au certat, 
istoria relaţiilor lor este chiar cea a literaturii franceze; 
iar noi, la mai bine de un veac distanţă, reproducem 
aceste relaţii, continuăm să fim fideli propriului cam¬ 
pion, suntem gata ca, de dragul lui, să ne iubim, să ne 
provocăm, să ne luptăm, prin intermediul unor articole. 

— Aveţi dreptate, dar asta nu-i rău. Măcar e o 
dovadă că literatura e o treabă serioasă. 

— Nimeni nu s-a certat din cauza bietului Nerval... 
a intervenit Alice, dar cred că Lempereur nici măcar 
n-a auzit-o, continua să mă privească ţintă, acut, de 
parcă ar fi fost cufundat în propriul discurs. 

— Aţi fost mereu o persoană foarte serioasă, a 
continuat el, v-am citit toate articolele din Journal. 
Ceea ce nu e si cazul meu. La douăzeci de ani, eram 
fascinat de Bloy, de intransigenţa, de violenţa, de 
virtuozitatea cu care dispreţuia sau insulta; însă era, 
într-o mare măsură, şi un fenomen de modă. Bloy era 
arma absolută împotriva secolului XX, cu mediocri¬ 
tatea, cu nerozia lui angajată, cu umanitarismul lui 
dezgustător; împotriva lui Sartre, împotriva lui Camus, 
împotriva tuturor măscăricilor angajaţi; dar şi împo¬ 
triva tuturor formaliştilor greţoşi, a noului roman, 
tuturor absurdităţilor lipsite de urmări. Bun, am îm¬ 
plinit douăzeci şi cinci de ani: în continuare nu-mi plac 


59 



nici Sartre, nici Camus, nici orice ar avea legătură cu 
noul roman, în schimb virtuozitatea lui Bloy a ajuns 
să mi se pară jenantă şi trebuie să recunosc că di¬ 
mensiunea spirituală şi sacră de care făcea atâta caz 
nu-mi mai spune aproape nimic. îmi place mult mai 
mult acum să-i recitesc pe Maupassant sau pe Flau- 
bert - şi chiar pe Zola, mă rog, anumite pagini din 
el. Şi, desigur, pe foarte straniul Huysmans... 

Are un stil intelectual de dreapta destul de sedu¬ 
cător, mi-am spus, i-ar asigura o poziţie destul de 
singulară la facultate. Pe oameni poţi să-i laşi să vor¬ 
bească în neştire, sunt mereu preocupaţi de propriul 
discurs, totuşi discuţia trebuie din când în când în- 
viorată. Am aruncat o privire lipsită de speranţă către 
Alice, ştiam că n-o interesează deloc perioada aceea 
literară, era o fanatică Friihromantik 1 . Am fost cât pe 
ce să-l întreb pe Lempereur: „Sunteţi catolic, fascist 
sau amândouă deodată?“, dar m-am abţinut, pier¬ 
dusem cu siguranţă contactul cu intelectualii de 
dreapta, habar n-aveam cum să procedez. De departe 
s-au auzit din nou nişte păcănituri prelungite. 

— Ce să be, credeţi că... a întrebat Alice, după care 
a adăugat cu un ton şovăitor: Par nişte focuri de armă. 

Am tăcut pe dată şi mi-am dat seama că toate con¬ 
versaţiile din grădină încetaseră, se auzeau din nou 
foşnetul vântului printre frunze şi nişte paşi sboşi pe 

1 Primul romantism, perioadă cuprinsă generic între 1798 
şi 1804, cu reprezentanţi ca August şi Friedrich von Schlegel, 
Tieck, Novalis sau Fichte. 


60 



pietriş, mai mulţi invitaţi părăseau sala unde se ţinea 
cocteilul şi înaintau pe sub copaci, în aşteptare. Doi 
profesori de la Universitatea din Montpellier au trecut 
pe lângă mine, îşi deschiseseră smartphone-urile şi le 
ţineau ciudat, cu ecranul orizontal, ca pe o nuieluşă 
vrăjită de alun. „Nimic..." oftă unul dintre ei 
angoasat, „au rămas pe G20“. Dacă-şi închipuiau că 
posturile de ştiri aveau să relateze evenimentul, ei bine, 
se înşelau, mi-am zis, azi ca si ieri la Montfermeil era 
black-out total. 

— E prima oară când se aud trosnituri la Paris, a 
remarcat Lempereur cu un ton neutru. 

In aceeaşi clipă s-au auzit din nou schimburi de 
focuri, de această dată foarte desluşit, păreau foarte 
aproape, şi apoi o explozie puternică. Toţi invitaţii 
s-au întors în direcţia de unde se auzise. O trâmbă de 
fum se ridica spre cer deasupra clădirilor, zarva venea 
din apropierea Pieţei Clichy. 

— Asta e, cred că micuţa noastră chermeză se va 
încheia prematur... a spus Alice cu graţie. 

Intr-adevăr, mulţi dintre invitaţi încercau să tele¬ 
foneze; unii începuseră să meargă spre ieşire, dar nu 
deodată, ci în etape, parcă spre a demonstra că-şi ţi¬ 
neau hrea şi că nu se lăsau cuprinşi de panică. 

— Ne putem continua discuţia la mine acasă, a pro¬ 
pus Lempereur. Locuiesc pe strada Cardinal Mercier, 
la doi paşi de-aici. 

— Mâine am un curs la Lyon, iau trenul de şase 
dimineaţa, a spus Alice, cred că mă retrag acum. 


61 



— Eşti sigură? 

— Da. Şi, culmea, nu mi-e deloc teamă. 

O priveam întrebându-mă dacă are vreun rost să 
insist, şi, culmea, nici mie nu mi-era teamă, încredinţat 
fiind, fără vreun temei anume, că răzmeriţa se va opri 
pe bulevardul Clichy. 

Renault-ul Twingo al lui Alice era parcat la colţ cu 
strada Blanche. 

— Nu sunt convins că-i prudent ce faci, i-am zis, 
după pupăturile de despărţire, oricum sună-mă când 
ajungi. 

A încuviinţat, după care a demarat. 

— E o femeie remarcabilă... spuse Lempereur. 

I-am dat dreptate, recunoscând în sinea mea că nu 
ştiu mare lucru despre ea. Alături de distincţiile ono¬ 
rifice şi de evoluţiile profesionale, singurul subiect de 
conversaţie între colegi erau indiscreţiile sexuale; şi pe 
seama ei nu auzisem nici un zvon. Era inteligentă, 
elegantă, frumuşică - ce vârstă să fi avut? Cam cât mine, 
între patruzeci şi patruzeci şi cinci de ani - şi, după 
toate aparenţele, era singură. Era totuşi cam devreme 
să plec steagul, mi-am zis, după care mi-am amintit că 
şi în ajun luasem în calcul aceeaşi perspectivă. 

— Remarcabilă, am întărit eu, încercând să-mi 
alung din minte gândurile negre. 

împuşcăturile încetaseră. Când am intrat pe strada 
Ballu, pustie la ora aceea, i-am atras atenţia lui Lempe¬ 
reur că ne-am trezit în plină epocă a scriitorilor noştri 


62 



preferaţi; aproape toate imobilele, deosebit de bine 
conservate, datau din vremea celui de-al Doilea Imperiu 
sau de la începutul celei de-a Treia Republici. 

— E-adevărat, chiar întâlnirile de marţi ale lui Mal- 
larme se ţineau nu departe de-aici, pe strada Rome... 
a răspuns el. Şi dumneavoastră unde staţi? 

— Pe bulevardul Choisy. Anii 1970, mai degrabă. 
O epocă, desigur, mult mai puţin spectaculoasă pe 
plan literar. 

— In ceea ce se numeşte Chinatoum? 

) 

— Exact, stau în plin Chinatown. 

— S-ar putea dovedi o alegere isteaţă, zise el gân¬ 
ditor, după o pauză lungă de reflecţie. 

Chiar în clipa aceea am ajuns la colţul străzii Clichy. 
M-am oprit locului, interzis. La vreo sută de metri spre 
nord, piaţa Clichy era complet invadată de flăcări; se 

desluşeau mai multe caroserii de maşini si cea a unui 
> ) ) 

autobuz, carbonizate: statuia mareşalului Moncey, im¬ 
punătoare şi neagră, se detaşa în mijlocul incendiului. 
Tăcerea năpădise scena, tulburată doar de urletul 
repetat al unei sirene. 

— Ştiţi ceva despre cariera mareşalului Moncey? 
— Nimic. 

— A fost soldat al lui Napoleon. S-a evidenţiat 
apărând bariera din Clichy împotriva cotropitorilor 
ruşi în 1814. Dacă luptele interetnice s-ar întinde 
până în Parisul intra-muros, a continuat Lempereur 
pe acelaşi ton, comunitatea chineză n-ar fi afectată. 
Chinatown ar putea deveni unul dintre puţinele car¬ 
tiere pariziene cu adevărat sigure. 


63 



— Credeţi? 

A ridicat din umeri, fără să răspundă. In clipa aceea 
am zărit cu uimire doi CRS 1 cu mitraliere, îmbrăcaţi 
în combinezoane de kevlar, care coborau liniştiţi 
strada Clichy în direcţia gării Saint-Lazare. Sporovăiau 
cu entuziasm, fără să ne arunce nici măcar o privire. 

— Âstia... eram atât de năucit încât articulam cu 

y 

greu, aştia se poartă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Da... Lempereur se oprise şi îşi masa gânditor 
bărbia. Ştiţi, e greu de spus în clipa asta ceea ce e sau 
nu posibil să se întâmple. Dacă vine cineva să susţină 
contrariul, ori e idiot, ori mincinos; după părerea mea, 
nimeni nu poate susţine că ştie cum o să evolueze lu¬ 
crurile în săptămânile viitoare. Bun... spuse el, după 
un nou răgaz de gândire, am ajuns aproape de casa 
mea. Sper ca prietena dumneavoastră să fi ajuns şi ea 
cu bine... 


1 Poliţist din Compagnies republicaines de securite (corp 
al poliţiei naţionale însărcinat cu intervenţii în cazul protec¬ 
ţiei civile). 


64 



Strada Cardinal Mercier, tăcută şi pustie, se sfârşea 
într-o fundătură, unde se afla o fântână înconjurată 
de coloane. De-o parte şi de alta, portaluri masive, 
având camere de supraveghere deasupra, dădeau spre 
nişte curţi pline de verdeaţă. Lempereur a apăsat cu 
arătătorul pe o plăcuţă de aluminiu, care era probabil 
un dispozitiv de identificare biometrică; de îndată, în 
faţa noastră s-a ridicat un stor metalic. In capătul curţii, 
pe jumătate dosit după platani, am zărit un mic palat, 
luxos şi elegant, tipic pentru al Doilea Imperiu. Mi-am 
spus: cu siguranţă nu veniturile de proaspăt confe¬ 
renţiar îi îngăduiau să locuiască aici; atunci ce anume? 

Nu ştiu de ce, dar îmi închipuiam că tânărul meu 
coleg trăia intr-un decor minimalist, stilizat şi dominat 
de alb. Dimpotrivă, amenajarea interioară era în per¬ 
fect acord cu stilul clădirii: tapisat în mătase şi cati¬ 
fea, salonul era înţesat cu scaune confortabile, cu măsuţe 
cu intarsii de sidef si marchetărie; un tablou de mari 
dimensiuni în stil academic, probabil un Bouguereau 


65 



autentic, se lăfăia deasupra unui şemineu plin de orna¬ 
mente. M-am aşezat pe un divan îmbrăcat în rips 
verde-închis, după care am acceptat un alcool de pere. 

— Dacă doriţi, hai să încercăm să aflăm ce se-n- 
tâmplă, mi-a propus el în timp ce mă servea. 

— Nu, sunt convins că nu dau nimic pe canalele 
de ştiri. Poate pe CNN, dacă aveţi antenă parabolică. 

— Am încercat în ultimele zile; nimic pe CNN, 
zero pe Youtube, dar m-aşteptam la aşa ceva. Pe Rutube 
dau din când în când nişte imagini, filmate de diverşi 
indivizi cu telefonul; surprind câteva secvenţe, nu 
m-au lămurit. 

— Nu-nţeleg de ce au optat pentru black-outul 
total; nu pricep încotro bate guvernul. 

— După mine, asta e clar: le e teamă că Frontul 
Naţional va câştiga alegerile. Şi orice imagine cu vio¬ 
lenţe urbane înseamnă voturi în plus pentru Front. 
Acum, cea care agită spiritele este extrema dreaptă. 
Evident, tipii reacţionează una-două la periferii; dacă 
eşti atent, de fiecare dată când a început balamucul în 
ultimele luni, a pornit de la o provocare anti-islam: ba 
o moschee profanată, ba o femeie obligată să-şi scoată 
vălul sub ameninţare. Mă rog, chestii de genul ăsta. 

— Prin urmare, credeţi că în spate se află Frontul 
Naţional? 

— Nu. Nu, nu le dă mâna. Nu aşa merg lucrurile. 
Hai să zicem că există nişte punţi. 

Şi-a terminat paharul, a mai pus un rând pentru 
amândoi, după care a amuţit. Pânza lui Bouguereau 


66 



de deasupra şemineului reprezenta cinci femei într-o 

grădină - unele înveşmântate în tunici albe, altele 

aproape goale - înconjurând un copil dezbrăcat, cu 

părul cârlionţat. Una dintre femeile goale îşi ascundea 

sânii; o alta n-avea cum, pentru că ţinea în braţe un 

buchet de flori de câmp. Avea nişte sâni frumoşi, iar 

artistului îi ieşeau de minune faldurile. Lucrarea data 
> 

de mai bine de un secol şi lumea aceea mi se părea 
nespus de îndepărtată; prima reacţie în faţa acestui 
obiect incomprehensibil era uluirea. Incet-încet pu¬ 
teai încerca să te pui în pielea unui burghez din seco¬ 
lul al XlX-lea, una dintre notabilităţile în redingotă 
pentru care fusese pictat tabloul; puteai, ca şi ei, să 
trăieşti începutul unui fior erotic privind aceste nu- 
duri greceşti, dar întoarcerea în timp era anevoioasă. 
Maupassant, Zola, chiar şi Huysmans erau mai uşor 
accesibili. Ar fi trebuit probabil să vorbesc despre asta, 
despre această ciudată putere a literaturii, dar am 
hotărât să rămân în planul politicii, doream să ştiu 
mai mult şi părea că ştie mai mult. Mă rog, asta era 
impresia pe care o lăsa. 

— V-ati aflat în intimitatea mişcărilor identitare, 
nu-i aşa? tonul meu fusese impecabil, al unui om de 
lume preocupat, curios şi-atât, neutru binevoitor, cu 
un strop de eleganţă. 

A zâmbit sincer, fără rezerve. 

— Da, ştiu că mi s-a dus vorba la facultate... In- 
tr-adevăr, am fost membru al unei mişcări identitare, 
cu câţiva ani în urmă, pe vremea când îmi pregăteam 


67 



teza. Erau nişte identitari catolici, regalişti adesea, 
nişte nostalgici, nişte romantici în fond - dar şi alco¬ 
olici, cei mai mulţi dintre ei. Intre timp, lucrurile s-au 
schimbat, am pierdut contactul cu ei, cred că dacă aş 
merge la o reuniune m-aş simţi complet străin. 

Am tăcut cu metodă: când taci cu metodă privin- 
du-i fix în ochi, dându-le impresia că le sorbi cuvin¬ 
tele, oamenii vorbesc. Le place să fie ascultaţi, toţi 
anchetatorii ştiu asta; toţi anchetatorii, toţi scriitorii, 
toţi spionii. 

— Vedeţi dumneavoastră... a continuat el, blocul 
identitar era orice, numai un bloc nu, era scindat 
între mai multe facţiuni care nu prea se înţelegeau: 
catolici, solidarişti înrudiţi cu „a Treia Cale“, regalişti, 
neo-păgâni, atei puri şi duri veniţi dinspre extrema 
stângă... Totul s-a schimbat însă odată cu crearea 
Indigenilor Europeni, care s-au inspirat de la „Indi¬ 
genii Republicii 1 ' 1 , dar au mers în direcţie strict opusă 
şi au reuşit să propage un mesaj limpede şi federativ; 
suntem indigenii Europei, cei dintâi ocupanţi ai aces¬ 
tor meleaguri şi refuzăm colonizarea musulmană; refu¬ 
zăm, de asemenea, firmele americane şi cumpărarea 
patrimoniului nostru de către capitaliştii venetici 
sosiţi din India, din China etc. Ii citau pe Geronimo, 
pe Cochise, pe Sitting Bull, ceea ce era o treabă des¬ 
tul de isteaţă; în plus, site-ul lor de Internet era foarte 

1 Mişcare politică apărută în 2005, care s-a definit ca 
„antirasistă“ şi preocupată de lupta împotriva discriminărilor 
de tot felul. 


68 



inovator din punct de vedere grafic, cu animaţii de 
efect, cu o muzică antrenantă, şi prin urmare au atras 
de partea lor un public nou, tânăr. 

— Chiar credeţi că vor să declanşeze un război 
> > 

civil? 

— Fără doar şi poate. O să vă arăt un text apărut 
pe Net... 

S-a ridicat şi a dispărut în camera de-alături. De 
când pătrunsesem la el în salon, împuşcăturile păreau 
să fi încetat - dar, de fapt, nu eram prea sigur că se 
puteau auzi de-acolo, aleea era deosebit de liniştită. 

S-a întors şi mi-a înmânat un vraf de foi capsate şi 
tipărite cu corp mărunt; documentul era, într-adevăr, 
intitulat fără echivoc: „PREGĂTIREA RĂZBOIULUI 
CIVILĂ 

— Sigur, mai sunt multe la fel, dar ăsta este unul 
dintre cele mai sintetice, cu statisticile cele mai fiabile. 
Conţine multe date, pentru că examinează cazul a 
douăzeci şi două de ţări din Uniunea Europeană, dar 
concluziile sunt peste tot aceleaşi. In rezumat, teza lor 
e că transcendenţa reprezintă un avantaj evolutiv; cu¬ 
plurile care se recunosc într-una dintre cele trei religii 
ale Scripturii şi la care s-au conservat valorile patriar¬ 
hale, au mai mulţi copii decât cuplurile de atei sau de 
agnostici; femeile sunt mai puţin educate, hedonis¬ 
mul şi individualismul sunt mai puţin pregnante. De 
altfel, transcendenţa este, în mare măsură, un element 
transmisibil genetic: convertirile sau respingerea valo¬ 
rilor familiale nu au decât o importanţă secundară; 


69 



în majoritatea cazurilor, indivizii rămân fideli siste¬ 
mului metafizic în care au fost crescuţi. Umanismul 
ateu pe care se întemeiază „traiul împreună“ laic se 
vede prin urmare condamnat în viitorul foarte apro¬ 
piat, procentul populaţiei monoteiste fiind chemat să 
crească urgent, cu precădere în cazul populaţiei mu¬ 
sulmane - chiar şi fără a se mai ţine seama de imigrare, 
care va accentua si mai mult fenomenul. întâi de toate, 
identitarii europeni afirmă că între musulmani şi res¬ 
tul populaţiei va izbucni, mai devreme sau mai târziu, 
un război civil. De unde concluzia că, dacă vor să aibă 
şansa să câştige războiul, e mai bine ca acesta să se 
declanşeze cât mai curând posibil - oricum înainte de 
2050, dar de preferinţă mult mai devreme. 

— Mi se pare logic... 

— Da, pe plan politic şi militar e limpede că au 
dreptate. Rămâne de văzut doar dacă s-au hotărât să 
treacă la acţiune acum şi în ce ţări anume. Respingerea 
musulmanilor e aproape la fel de puternică în toate 
ţările europene; Franţa rămâne însă un caz cu totul 
special, datorită armatei sale. Trupele franceze rămân 
una dintre primele armate ale lumii, această tendinţă 
a fost menţinută, în ciuda restricţiilor bugetare, de 
toate guvernele care s-au succedat; ceea ce face ca nici 
o mişcare insurecţională să nu tragă nădejde de iz¬ 
bândă, câtă vreme guvernul s-ar hotărî să intervină pe 
cale armată. Strategia este, prin urmare, diferită. 

— Cum adică? 

— Carierele militare sunt scurte. La ora actuală, 
armata franceză - trupele de uscat, maritime şi aerie- 


70 



ne laolaltă - are un efectiv de 330 000 de oameni, 
dacă includem şi jandarmeria. Recrutările anuale aduc 
aproximativ 20 000 de persoane; ceea ce înseamnă 
că, în mai puţin de cincisprezece ani, efectivele arma¬ 
tei franceze vor fi complet împrospătate. Dacă tinerii 
militanţi identitari - şi sunt aproape toţi tineri - s-ar 
înscrie masiv la concursurile de recrutare ale forţelor 
armate, ar putea intr-un timp relativ scurt să acceadă 
la conducerea lor ideologică. Aceasta e linia susţinută, 
încă de la început, de ramura politică a mişcării; şi 
tot acesta este motivul care a provocat, cu doi ani în 
urmă, despărţirea de ramura militară, partizană a re¬ 
cursului imediat la luptă armată. Cred că facţiunea 
politică va păstra controlul şi că ramura militară nu 
îi va convinge decât pe câţiva marginali din mediile 
delincvente, fascinaţi de arme; în alte ţări însă, situa¬ 
ţia ar putea fi diferită, mai ales în Scandinavia. Ideo¬ 
logia multiculturalistă din Scandinavia este şi mai 
apăsătoare decât în Franţa, militanţii identitari sunt 
mai numeroşi şi mai belicoşi; şi, pe de altă parte, ar¬ 
mata are trupe nesemnificative numeric, care s-ar do¬ 
vedi probabil incapabile să facă faţă unor revolte mai 
serioase. Intr-adevăr, dacă ar fi să se declanşeze curând 
o insurecţie generală în Europa, probabil că va începe 
din Norvegia sau din Danemarca; Belgia şi Olanda 
sunt, la rândul lor, nişte zone potenţial foarte instabile. 

Către două noaptea totul părea că s-a liniştit, am 
găsit imediat un taxi. L-am felicitat pe Lempereur 
pentru calitatea alcoolului său de pere - practic, 


71 



dădusem gata sticla. Bineînţeles, auzisem de ani de 
zile, dacă nu chiar de zeci de ani, vorbindu-se pe aceste 
teme. Expresia „După mine, potopul“ este atribuită 
când lui Ludovic XV, când amantei sale, doamna de 
Pompadour. Ea rezuma destul de plenar starea mea 
de spirit, dar era prima oară când, simultan, mă ful¬ 
gera neliniştea: la urma urmei, s-ar putea ca potopul 
să vină înainte să dau în primire. Nu mă aşteptam, 
desigur, să am un sfârşit de viaţă fericit, nu existau 
motive să bu scutit de doliu, de infirmitate sau de 
suferinţă; dar, până în clipa de faţă, puteam spera cel 
puţin că voi părăsi această lume fără excese de violenţă. 

Era prea alarmist? Din păcate, nu; băiatul ăsta îmi 
lăsase o sănătoasă impresie de seriozitate. A doua zi 
dimineaţă, am dat o căutare pe Rutube, dar nu apărea 
nimic legat de Piaţa Clichy. Am dat doar de o sec¬ 
venţă video destul de înspăimântătoare, deşi nu con¬ 
ţinea elemente de violenţă: vreo cincisprezece ţipi 
îmbrăcaţi în negru din cap până-n picioare, cu cagule 
si mitraliere, desfăşuraţi în formaţie în V înaintau 
încet în mijlocul unui decor urban care evoca un car¬ 
tier din Argenteuil. Cu siguranţă nu era o înregistrare 

cu telefonul mobil: rezoluţia era excelentă si fusese 

> > 

adăugat un efect de ralanti. Acest video static, impu¬ 
nător, filmat în uşor contraplonjeu, nu dorea decât să 
afirme o prezenţă, o luare în posesie a unui teritoriu. 
In situaţia unui conflict etnic, as fi automat trecut în 
tabăra albilor, aşa încât iată, pentru prima oară de când 
ies să-mi fac cumpărăturile, le-am mulţumit în gând 


72 



chinezilor că au ştiut, încă de la înfiinţarea cartierului, 
să evite stabilirea acolo a negrilor sau arabilor şi, de 
altfel, a oricărui alt non-chinez, cu excepţia câtorva 
vietnamezi. 

Era totuşi mai înţelept să mă gândesc la o repliere, 
în cazul în care lucrurile ar degenera prea repede. 
Tatăl meu locuia într-o vilă din masivul Ecrins si, de 
curând (mă rog, eu aflasem de curând), îşi găsise o 
nouă parteneră de viaţă. Maică-mea îşi consuma 
depresia la Nevers, neavând altă companie decât pe 
cea a buldogului ei francez. De vreo zece ani nu mai 
aveam nici o veste de la ei. Cei doi baby-boomers 
dăduseră întotdeauna dovadă de un egoism neîndu¬ 
plecat, aşa că nimic nu mă îndreptăţea să cred că mă 
vor primi cu braţele deschise. Mă întrebam uneori 
dacă aveam să-mi revăd părinţii înainte să se prăp㬠
dească, dar răspunsul era de fiecare dată negativ. Nici 
măcar un război civil n-ar fi rezolvat lucrurile; s-ar fi 
descurcat ei să găsească un pretext ca să nu mă pri¬ 
mească sub acoperişul lor. In această privinţă nu 
duseseră niciodată lipsă de pretexte. Mai aveam şi nişte 
prieteni, mai mulţi, de fapt nu chiar aşa de mulţi, nu 
mai ţinusem legătura; era Alice, puteam desigur s-o 
consider prietenă. Dar, în general, după despărţirea 
de Myriam, eram al naibii de singur. 



Duminică, 15 mai 


Mi-au plăcut dintotdeauna emisiunile din seara 
alegerilor prezidenţiale; ba chiar cred că, excepţie f㬠
când finalele Cupei Mondiale la fotbal, ele reprezen¬ 
tau principala mea atracţie TV. Sigur, suspansul nu era 
aşa de puternic, alegerile respectând tiparul narativ 
aparte al unei poveşti cu deznodământ cunoscut încă 
din prima clipă; însă uriaşa diversitate a actorilor (po¬ 
litologi, editorialişti politici de „prim-plan“, sumedenie 
de militanţi în extaz sau în lacrimi la sediile partidelor... 
în fine, oamenii politici, cu declaraţiile lor la cald, pro¬ 
funde sau emoţionate) şi excitaţia generală a participan¬ 
ţilor îmi dădeau senzaţia extrem de rară, de telegenică, 
de preţioasă că trăiesc un moment istoric în direct. 

Dezumflat de dezbaterea precedentă, pe care cup¬ 
torul meu cu microunde mă împiedicase practic s-o 
urmăresc, am cumpărat de data asta icre, humus şi 
lipii; în ajun pusesem la rece două sticle de Rully. De 
îndată ce David Pujadas a intrat în emisie la 19.50, am 
înţeles că seara electorală se anunţa un spectacol de 


74 



soi şi că aveam să trăiesc un moment de excepţie. 
Pujadas rămânea, desigur, foarte profesionist, dar, 
după lucirile din ochii lui, nu rămânea brumă de 
îndoială: rezultatele pe care deja le ştia şi pe care avea 
dreptul să le dezvăluie de-abia peste zece minute 
constituiau o surpriză majoră; peisajul politic francez 
avea să fie întors cu susu-n jos. 

— Cutremur! a anunţat el în timp ce se afişau 
primele cifre. 

Frontul Naţional avea un avans considerabil, cu 
34,15% din voturi; ceea ce era aproape normal, sonda¬ 
jele anunţau asta de luni bune, candidata de extremă 
dreapta mai crescuse doar foarte puţin în ultimele 
săptămâni de campanie. In spatele ei, candidatul Par¬ 
tidului Socialist, cu 21,6%, şi cel al Frăţiei Musulmane, 
cu 21,7%, erau cot la cot, despărţiţi de atât de puţine 
voturi, încât situaţia se putea răsturna de mai multe 
ori în cursul serii, pe măsură ce se aflau rezultatele de la 
birourile de vot din marile oraşe si din Paris. Cu 12,1%, 
candidatul dreptei era definitiv scos din cursă. 

Jean-Franşois Cope 1 a apărut pe ecrane de-abia la 
ora 21.50. Palid, neras, cu cravata într-o rână, dădea 
mai mult decât oricând senzaţia că e pus sub acuzare. 
Cu o smerenie dezolantă, a acceptat că e o înfrângere, 
un mare eşec, a cărui responsabilitate şi-o asuma pe 

1 Om politic francez, fost secretar şi preşedinte al UMP 
(Uniunea pentru o Mişcare Populară), partid de dreapta. 


75 



de-a-ntregul; n-a mers până acolo încât să ia în cal¬ 
cul retragerea din viaţa politică, precum Lionel Jospin 
în 2002. In privinţa recomandărilor de vot pentru 
turul doi, s-a abţinut; biroul politic al UMP urma să 
se reunească în cursul săptămânii ca să ia o decizie. 

La ora 22.00, cei doi candidaţi nu fuseseră încă 
departajaţi, ultimele cifre ofereau estimări absolut 
identice - incertitudine care îl scutea pe candidatul so¬ 
cialist de o declaraţie previzibil anevoioasă. Aveau oare 
să fie rase de pe scenă cele două partide care struc¬ 
turau viaţa politică franceză încă de la începuturile 
celei de-a Cincea Republici? Ipoteza era intr-atât de 
tulburătoare, încât simţeai că toti analiştii care se suc- 
cedau în grabă pe platouri - printre ei până şi David 
Pujadas, deşi cu greu putea fi bănuit de complezenţă 
faţă de islam şi mai era şi un apropiat al lui Manuel 
Valls - şi-o doreau în secret. Trecând de pe un canal 
pe altul cu o asemenea iuţeală încât părea că fusese 
hărăzit cu darul ubicuităţii, reuşind până la o oră târzie 
din noapte uluitoare coregrafii cu eşarfa lui roşie, 
Christophe Bărbier a fost fără îndoială unul dintre 
regii acestei seri electorale, eclipsându-i cu uşurinţă 
pe Renaud Dely, cenuşiu şi posomorât în faţa unui 
rezultat pe care ziarul său nu-1 prevăzuse, şi pe Yves 
Threard, de obicei mai combativ. 

De-abia puţin după miezul nopţii, când tocmai 
îmi isprăveam cea de-a doua sticlă de Rully, au apărut 
rezultatele definitive: Mohammed Ben Abbes, candi¬ 
datul Frăţiei Musulmane, venea în poziţie secundă cu 


76 



22,3% din voturi. Cu doar 21,9%, candidatul socia¬ 
list era eliminat. Manuel Valls a rostit o alocuţiune, 
foarte sobră, prin care îi felicita pe cei doi candidaţi 
ajunşi în frunte şi prin care amâna orice hotărâre până 
la întrunirea comitetului director al Partidului Socialist. 



Miercuri, 18 mai 


Când m-am întors la facultate să-mi ţin cursurile, 
am avut, pentru întâia oară, senzaţia că se putea în¬ 
tâmpla ceva important; că sistemul politic în care fu¬ 
sesem obişnuit să trăiesc încă din copilărie şi care de o 
bună vreme se fisura vizibil putea să explodeze în orice 
clipă. Nu ştiu ce anume mi-a creat această senzaţie. 
Poate atitudinea studenţilor de la masterat: oricât de 
amorfi şi depolitizaţi ar fi fost, în ziua aceea păreau 
tensionaţi, anxioşi şi încercau în mod vădit să prindă 
frânturi de informaţii pe smartphone-uri şi pe tablete; 
în orice caz, erau mai neatenţi ca niciodată la cursul 
meu. Poate si mersul fetelor cu burka, mai nesovăiel- 
nic şi mai domol decât de obicei, înaintau acum pe 
culoare direct, câte trei, fără să se furişeze pe lângă 
pereţi, de parcă ar fi fost deja stăpânele locului. 

In schimb m-a uluit lipsa de vlagă a colegilor mei. 
Părea că n-au nici o problemă, părea că nimic nu-i 
priveşte, ceea ce-mi confirma un gând pe care-1 nu¬ 
tream de ani de zile: celor care ajung la statutul de 


78 



universitari nici măcar nu le trece prin cap că o anu¬ 
me evoluţie politică le-ar putea perturba cariera; se 
simt invulnerabili. 

La sfârşitul zilei am zărit-o pe Marie-Franşoise, 

când tocmai dădeam colţul străzii Santeuil ca să mă 

îndrept spre metrou. Mergeam cu pas grăbit, aproape 

că am început să alerg ca s-o prind din urmă şi, când 

am ajuns în dreptul ei, după ce i-am dat repede bineţe, 

am întrebat-o fără ocoliş: 

> 

— Ce crezi, colegii noştri au motive să fie aşa de 

liniştiţi? Chiar ţi se pare că suntem la adăpost? 

— Ah... a exclamat ea cu un rânjet de gnom care 

o făcea şi mai hâdă, înainte să-şi aprindă o Gitane, 

mă întrebam dac-o să se trezească în sfârsit cineva din 

) 

facultatea asta de rahat. Nu, nu suntem deloc la ad㬠
post, te rog să mă crezi, o persoană în poziţia mea ştie 

ce vorbeşte... 

> 

A lăsat să se scurgă câteva clipe, după care mi-a 
explicat: 

— Soţul meu lucrează la DGSI 1 ... 

Am privit-o cu uimire: era prima oară când de¬ 
veneam conştient că fusese femeie si că, într-un anume 
sens, încă mai era, că un bărbat, cândva, dorise această 
creatură bondoacă, broscoidală. Din fericire, mi-a în¬ 
ţeles greşit expresia. 

— Ştiu... mi-a zis ea cu încântare, pe toţi îi sur¬ 
prinde. Mă rog, ştii ce înseamnă DGSI? 

1 Direcţia Generală a Securităţii Interne, serviciu de in¬ 
formaţii al Ministerului de Interne, înfiinţat la 12 mai 2014. 


79 



— Vreun serviciu secret? Ceva în genul DST 1 ? 

— DST-ul nu mai există. A fuzionat cu Serviciile 
Generale de Informaţii 2 ca să formeze DCRI, care 
ulterior a devenit DGSI. 

— Soţul tău e un fel de spion? 

— Nu chiar, de spioni se ocupă DGSE, care ţine 
de Ministerul Apărării. DGSI e la Interne. 

— Şi-atunci, e o poliţie politică? 

A surâs din nou, mai discret, parcă o urâţea mai 
puţin. 

— Oficial, ei - normal - resping termenul, dar, 
sigur, cam despre asta e vorba. Supraveghează mişc㬠
rile extremiste, pe cei care ar putea s-o cotească spre 
terorism, e una dintre principalele lor atribuţii. Ai 
putea să treci pe la noi să bem un păhărel, soţul meu 
ţi-ar putea explica toată tărăşenia. In fine, îţi va ex¬ 
plica doar ce are voie să-ţi explice, nu prea ştiu precis, 
tot timpul se schimbă regulile, în funcţie de evoluţia 
dosarelor. In orice caz, o să fie schimbări mari după 
alegeri, care o să privească direct facultatea. 

Locuiau în piaţa Vermenouze, la cinci minute pe 
jos de Censier. Soţul ei nu semăna deloc cu un mem¬ 
bru al serviciilor secrete, aşa cum mi-1 închipuiam 

1 Direcţia de Supraveghere a Teritoriului. Fost serviciu 
de contraspionaj din cadrul Direcţiei Generale a Poliţiei 
Naţionale. 

2 Serviciu creat în 1907, având ca principal obiectiv infor¬ 
marea guvernului asupra oricărei mişcări ce putea aduce atin¬ 
gere statului francez. 


80 



(dar cum mi-1 închipuiam, de fapt? Probabil ca pe un 
soi de corsican, amestec de tâlhar si de vânzător de 
băutură). Zâmbitor şi curăţel, cu craniul aşa de neted, 
c-ai b zis că e lustruit, era îmbrăcat cu un halat ecosez, 
dar cred că la serviciu purta papion şi poate chiar vestă, 
totul respira în el o eleganţă bătrânicioasă. La început 
mi-a dat o impresie de vioiciune intelectuală aproape 
anormală; probabil că era ultimul fost elev de pe strada 
Ulm 1 care şi-a dat, după absolvire, examenul de ad¬ 
mitere la Şcoala Naţională Superioară de poliţie. 

— Imediat după ce am fost numit comisar, mi-a 
spus turnându-mi un porto, am cerut să bu repartizat 
la Informaţiile Generale; aveam o vocaţie în sensul 
ăsta... a adăugat cu un zâmbet bn, de parcă pasiunea 
lui pentru serviciile secrete n-ar b fost decât o manie 
nevinovată. 

A lăsat să treacă o vreme, a sorbit un prim gât de 
porto, apoi încă unul, după care a continuat: 

— Negocierile între Partidul Socialist şi Frăţia 
Musulmană sunt mult mai dibcile decât s-a prevăzut. 
Totuşi musulmanii sunt gata să ofere stângii mai mult 
de jumătate din ministere - inclusiv portofolii-cheie 
cum sunt Finanţele şi Internele. Nu există divergenţe 
nici în materie de economie, nici de politică fisca¬ 
lă; cu atât mai puţin în ce priveşte siguranţa - în 
plus, faţă de partenerii lor socialişti, au mijloacele de 

1 Şcoala Normală Superioară (Paris, arondismentul 5, 
strada Ulm), una dintre cele mai prestigioase instituţii fran¬ 
ceze de învăţământ superior. 


81 



a instaura ordinea în oraşe. Există câteva dezacorduri 

y 

în privinţa politicii externe, ar dori ca Franţa să con¬ 
damne mai ferm Israelul, dar în acest punct stânga va 
ceda fără probleme. Marea problemă, piedica princi¬ 
pală în negocieri, este Educaţia. Interesul pentru edu¬ 
caţie constituie o veche tradiţie socialistă, iar mediul 
didactic este singurul pe care Partidul Socialist nu l-a 
abandonat niciodată, pe care a continuat să-l susţină 
şi pe marginea prăpastiei; atât doar că acum au de-a 
face cu un interlocutor mult mai motivat decât ei 
si care nu va ceda sub nici un motiv. Stiti, Frăţia 
Musulmană e un partid aparte: multe mize politice 
uzuale îi lasă aproape indiferenţi; şi, mai ales, nu îi 
conferă economiei locul central. Pentru ei, esenţială 
este demografia. Şi educaţia. Populaţia care dispune 
de cel mai ridicat nivel de reproducere şi care izbu¬ 
teşte să-si transmită valorile este cea care triumfă. In 

y y 

opinia lor, e cât se poate de simplu, economia şi geo¬ 
politica nu sunt decât praf în ochi: cei care contro¬ 
lează natalitatea controlează viitorul şi gata! De aceea, 
singurul punct capital, singurul domeniu unde vor 
musai să capete satisfacţie este cel al educaţiei copiilor. 

— Ce vor de fapt? 

— Ei bine, pentru Frăţia Musulmană, fiecare copil 
francez trebuie să aibă posibilitatea să beneficieze, la 
începutul şi la sfârşitul şcolarităţii, de un învăţământ 
islamic. Iar învăţământul islamic este, din toate punc¬ 
tele de vedere, foarte diferit de învăţământul laic. In 
primul rând, în nici un caz nu poate fi mixt; şi doar 
anumite cariere să fie accesibile pentru femei. Ce do- 


82 



resc ei în fond este ca majoritatea femeilor, după şcoala 
primară, să fie orientate către şcolile de menaj şi să se 
mărite cât mai repede posibil - o mică minoritate pu¬ 
tând urma, înainte de căsătorie, studii literare sau 
artistice; acesta ar fi modelul lor ideal de societate. De 
altfel, toate cadrele didactice, fără excepţie, vor trebui 
să fie recrutate dintre musulmani. Se cuvin respectate 
regulile privind regimul alimentar al cantinelor şco¬ 
lare şi timpul alocat celor cinci rugăciuni zilnice. Mai 
presus de orice, programa şcolară va trebui adaptată 
învăţămintelor Coranului. 

— Credeţi că negocierile au sorţi de izbândă? 

— N-au încotro. Dacă nu reusesc să încheie un 

> 

acord, Frontul Naţional va câştiga cu siguranţă ale¬ 
gerile. De altfel, şi dacă izbutesc, tot îşi păstrează in¬ 
tegral şansele, aţi văzut, ca şi mine, sondajele. Chiar 
dacă Jean-Framţois Cope a declarat că, personal, se 
abţine, 85% din votanţii UMP se vor reorienta către 
Frontul Naţional. O să fie strâns, foarte strâns: 50-50, 
pe bune. Singura soluţie care le mai rămâne, a conti¬ 
nuat el, este să recurgă la o dublare sistematică a tipu¬ 
rilor de învăţământ. In privinţa poligamiei, de altfel, 
au ajuns deja la o înţelegere, care le-ar putea sluji drept 
model. Căsătoria republicană va rămâne neschimbată, 
o uniune între două persoane, bărbaţi sau femei. Căs㬠
toria musulmană, eventual poligamă, nu va avea nici 
o consecinţă în termeni de stare civilă, dar va fi recu¬ 
noscută ca validă şi va oferi drepturi, prin centrele de 
securitate socială şi prin serviciile fiscale. 

— Sunteţi sigur? Mi se pare aiuritor... 


83 



— Bineînţeles, e deja stipulat în negocieri; de alt¬ 
fel, e în perfectă conformitate cu teoria legii musul¬ 
mane a minorităţii, care e de mult susţinută de Frăţia 
Musulmană. Ei bine, în privinţa educaţiei s-ar putea 
să fie oarecum la fel. Şcoala republicană va rămâne 
neschimbată, deschisă tuturor - dar cu mult mai 
puţini bani, bugetul Educaţiei va fi redus cu cel puţin 
o treime, iar de data asta profesorii nu vor putea 
schimba nimic; în contextul economic actual, orice 
reducere bugetară va atrage cu siguranţă un consens 
larg. In paralel, va fi implementat un sistem de şcoli 
musulmane private, care vor beneficia de echivalarea 
diplomelor - şi care, spre deosebire de celelalte, se vor 
putea bucura de subvenţii private. Desigur, intr-un 
răgaz foarte scurt, şcoala publică se va devaloriza, şi 
toţi părinţii preocupaţi cât de cât de soarta copiilor lor 
îi vor înscrie în sistemul de învăţământ musulman. 

— Şi pentru universităţi va fi la fel, a intervenit 
nevastă-sa. Sorbona, mai ales, îi face să delireze ceva 
de speriat - Arabia Saudită e dispusă să facă o donaţie 
practic nelimitată; o să ajungem una dintre cele mai 
bogate universităţi din lume. 

— Şi Rediger o să fie numit rector? am iscodit-o, 
amintindu-mi de precedenta noastră discuţie. 

— Da, desigur, e bătut în cuie; orientarea lui pro- 
musulmană e constantă de cel puţin două decenii 
încoace. 

— S-a si convertit, dacă nu mă-nsală memoria... 
a intervenit domnul Tanneur. 

Am dat pe gât paharul, mi-a mai pus un rând; in¬ 
tr-adevăr, se-ntâmplau chestii noi. 


84 



— Presupun că e cât se poate de secret, am reluat 
eu după un răstimp de gândire. Nu pricep de ce îmi 
pomeniţi toate astea. 

— In vremuri normale, aş păstra tăcerea. Numai 
că acum totul a transpirat - şi asta ne îngrijorează în 
clipa de faţă. Tot ce v-am spus, şi încă multe pe dea¬ 
supra, le-am citit, ca atare, pe blogurile unor militanţi 
identitari - cei printre care ne-am putut infiltra. 

Şi-a clătinat capul în semn de neîncredere şi a con¬ 
tinuat: 

— Şi dacă ar fi reuşit să pună microfoane în sălile 
cele mai bine protejate ale Ministerului de Interne, tot 
n-ar fi aflat mai mult. Cel mai rău e că, deocamdată, 
nu folosesc aceste informaţii explozive: nici un co¬ 
municat de presă, nici o dezvăluire pentru marele pu¬ 
blic; pur şi simplu aşteaptă. E o situaţie nemaiîntâlnită 
şi cât se poate de angoasantă. 

Am încercat să aflu mai mult despre mişcarea iden- 
titară, dar, în mod vizibil, omul se închidea în sine. 
Aveam un coleg la facultate, i-am mărturisit, care co¬ 
chetase cu mişcarea, după care s-a îndepărtat complet. 

— Da, aşa zic toţi, mi-a aruncat el sarcastic. 

Când am pus problema armelor pe care le aveau, 
se zice, diverse grupări din acestea, s-a mulţumit să-şi 
siroteze vinul de Porto şi apoi să mormăie: 

— Da, s-a vorbit despre finanţarea din partea unor 

miliardari ruşi... dar nu e nimic oficial. 

> 

După care a tăcut definitiv. Am plecat la scurt 
timp după aceea. 


85 



Joi, 19 mai 


A doua zi când mă îndreptam spre facultate, unde 
n-aveam nici o treabă, am format numărul lui Lem- 
pereur. După socotelile mele, era ora când ieşea de la 
curs; într-adevăr, a răspuns. I-am propus să bem ceva; 
cum nu-i plăceau cafenelele de lângă universitate, mi-a 
propus să ne întâlnim la Delmas, în Piaţa Contrescarpe. 

Pe când urcam pe strada Mouffetard, m-am gândit 
la vorbele soţului lui Marie-Franşoise: tânărul meu 
coleg ştia mai mult decât a catadicsit să-mi spună? Mai 
era încă implicat în mişcare? 

Cu fotolii mari şi confortabile din piele, cu par¬ 
chet întunecat şi perdele roşii, Delmas i se potrivea 
de minune. Nu s-ar fi dus în veci la localul din faţă, 
Contrescarpe, cu enervantele lui biblioteci butaforice; 
era un om de gust. A comandat o cupă de şampanie, 
m-am mulţumit cu o bere Leffe la halbă si brusc ceva 

y y 

s-a năruit în mine, m-am simţit deodată sastisit de 
subtilitatea si de moderaţia mea, asa că l-am atacat fără 
ocolişuri, chiar înainte de întoarcerea chelnerului: 

y ’ 


86 



— Situaţia politică pare foarte nesigură... Ce-aţi 
face în locul meu? 

Sinceritatea mea l-a amuzat, dar mi-a răspuns pe 

acelaşi ton: 

) 

— Aş începe prin schimbarea contului bancar. 

— Contului bancar? De ce? 

Aproape că strigasem, eram probabil foarte încor¬ 
dat, fără să-mi dau cu adevărat seama. Chelnerul s-a 
întors cu băuturile, iar Lempereur a făcut o pauză 
înainte să răspundă: 

— Nu e foarte sigur că evoluţiile recente ale Parti¬ 
dului Socialist sunt bine văzute de electorat. 

In clipa aceea am înţeles că ştia, că încă juca un rol 
în sânul mişcării, poate un rol hotărâtor: cunoştea per¬ 
fect toate aceste informaţii care transpiraseră în nebu¬ 
loasa identitară, şi poate chiar el hotărâse, până acum, 
să le tăinuiască. 

— Asa stând lucrurile... a continuat el molcom, vie- 
toria Frontului Naţional în turul doi e foarte posibilă. 
Sunt siliţi - absolut siliţi, s-au angajat prea mult în acest 
sens pe lângă electorat, care este masiv pentru suvera¬ 
nitate - să iasă din Europa şi din sistemul monetar 
european. Pe termen lung, consecinţele asupra econo¬ 
miei franceze vor fi poate benefice; dar, într-o primă 
fază, vom trăi convulsii financiare semnificative; nu 
e sigur că băncile franceze, chiar şi cele mai puternice, 
vor rezista. Prin urmare, v-as recomanda să vă deschi- 
deţi un cont într-o bancă străină - o bancă englezească, 
mai degrabă, Barclays sau HSBC, de pildă... 


87 



— Si-atât? 

> 

— E deja mult. Asta dacă nu cumva aveţi un loc¬ 
şor în provincie unde să vă refugiaţi o vreme... 

— Nu am. 

— Vă sfătuiesc totuşi să plecaţi fără întârziere; găsiţi 
un hotel la tară. Locuiţi în Chinatown, nu-i asa? E 
puţin probabil să apară jafuri sau confruntări grave 
în acest cartier; totuşi, în locul dumneavoastră, as 
pleca. Luaţi-vă un concediu, aşteptaţi puţin până se 
limpezesc lucrurile. 

— M-aş simţi ca un şobolan care părăseşte corabia. 

— Şobolanii sunt mamifere inteligente, a răspuns 
el cu un ton calm şi vag amuzat. Vor supravieţui oame¬ 
nilor; şi, în orice caz, au un sistem social mult mai 
serios. 

— Anul universitar nu s-a încheiat de tot; mai am 
încă două săptămâni de cursuri. 

— E, poftim... De data asta a surâs din suflet, cât 
pe ce să-l pufnească râsul. Se pot întâmpla multe, 
situaţia nu e nici pe departe previzibilă; ceea ce mi se 
pare însă aproape imposibil este ca anul universitar 
să se încheie în condiţii normale! 

Apoi a tăcut, sorbind încet din cupa de şampanie. 
Am înţeles că nu-mi va mai spune nimic; un zâmbet 
cam dispreţuitor continua să-i spânzure pe buze, dar, 
în mod ciudat, începuse să-mi devină aproape sim¬ 
patic. Am comandat o a doua bere, cu aromă de 
zmeură, de astă dată; nu-mi venea să mă întorc acasă, 


88 



unde nu mă aştepta nimeni şi nimic. M-am întrebat 
dacă trăia cu vreo femeie sau dacă măcar avea vreo 
prietenă; probabil că da. Lempereur era un fel de emi¬ 
nenţă cenuşie, de lider politic al unei mişcări mai mult 
sau mai puţin clandestine; există fete pe care aşa ceva 
le atrage, e lucru bine ştiut. Adevărul e că sunt şi fete 
care se simt fermecate de specialiştii în Huysmans. Ba 
o dată am vorbit cu o tânără drăguţă, ispititoare, care 
avea fantasme cu Jean-Franşois Cope; mi-au trebuit 
câteva zile ca să-mi revin. La fetele din zilele noastre 
descoperi tot soiul de ciudăţenii. 



Vineri, 20 mai 


A doua zi am deschis un cont la sucursala Barclays 
de pe Avenue des Gobelins. Transferul fondurilor nu 
va dura decât o zi lucrătoare, m-a înstiintat functio- 
nărui; spre marea mea surpriză, am primit pe loc un 
cârd Visa. 

Am hotărât să mă întorc acasă pe jos, făcusem me¬ 
canic formalităţile de schimbare a contului, în stare 
de transă, si simţeam nevoia să reflectez. Când am ieşit 
în Place d’Italie, am fost brusc copleşit de sentimentul 
că totul ar fi putut să dispară. Micuţa negresă cu păr 
cârlionţat şi cu fundul bombat într-o pereche de jeans 
mulaţi, care aştepta autobuzul 21, putea să dispară; cu 
siguranţă avea să dispară sau, în cel mai bun caz, să fie 
reeducată. Pe esplanada din faţa centrului Italie 2 se 
aflau ca de obicei persoane care strângeau fonduri, 
astăzi în contul Greenpeace, şi ei aveau să dispară, am 
clipit din ochi în clipa când un tânăr bărbos, cu păr 
şaten până la umeri, s-a apropiat de mine cu vraful de 
pliante şi a dispărut parcă anticipat, i-am trecut prin 


90 



faţă fără să-l văd şi am intrat pe uşile de sticlă care 
duceau spre parterul galeriei comerciale. 

înăuntru, bilanţul era amestecat. Bricorama era in¬ 
contestabil, dar zilele buricului Jennyfer erau fără 
îndoială numărate, pentru că nu propunea nimic care 
să se potrivească cu o adolescentă islamică. Magazinul 
Secret stories, în schimb, care vindea lenjerie de firmă 
la preţuri colosale, n-avea de ce să-şi facă griji: succesul 
magazinelor similare din Riad sau din Abu-Dhabi nu 
se dezminţise vreodată, iar Chantal Thomass sau La 
Perla n-aveau a se teme de instaurarea unui regim is¬ 
lamic. îmbrăcate, la vreme de zi, cu impenetrabilele 
burka negre, sauditele bogate se preschimbau seara în 
păsări ale paradisului, se împodobeau cu corsete, cu 
sutiene brodate, cu colanţi, cu chiloţei minusculi, or¬ 
naţi cu dantele multicolore şi cristale; exact pe dos 
decât occidentalele, şic şi sexy în timpul zilei pentru 
că statutul social le-o impune, dar care seara, ajungând 
acasă, cad late şi renunţă, sleite, la orice formă de 
seducţie, trăgându-şi pe ele ţoale comode şi informe. 
Deodată, în faţa prăvăliei Rapid’Jus (care propunea 
amestecuri din ce în ce mai complexe: cocos-mara- 
cuja-guava, mango-litchi-guarana, erau intr-adevăr 
mai bine de zece, cu un conţinut de vitamine înspăi¬ 
mântător), m-am dus cu gândul la Bruno Deslandes. 

Nu-1 mai văzusem de vreo douăzeci de ani si nici nu 

> 

mă mai gândisem la el. Era unul dintre colegii mei de 
doctorat, s-ar putea spune că avusesem relaţii aproape 
prieteneşti, el îl studia pe Laforgue, scrisese o teză 


91 



onorabilă şi-atât, imediat după aceea a câştigat un 
concurs pentru postul de inspector financiar, după 
care s-a însurat cu Annelise, o fată pe care o întâlnise 
nu ştiu unde, la o petrecere studenţească oarecare. 
Tipa lucra la serviciul de marketing al unui operator 
de telefonie mobilă, câştiga mult mai mult decât el, 
dar el, în schimb, beneficia de siguranţa locului de 
muncă, după cum se zice, cumpăraseră o vilişoară la 
Montigny-le-Bretonneux, făcuseră doi copii, un băiat 
şi-o fată, era singurul dintre foştii mei colegi care se 
încumetase să ducă o viaţă familială normală, ceilalţi 
navigau incert între site-ul Meetic, un strop de speed- 
dating şi singurătate, îl întâlnisem din întâmplare în- 
tr-un tren regional expres şi m-a invitat la el în vinerea 
următoare, seara, la un grătar, era sfârşit de iunie, avea 
gazon şi putea organiza petreceri în aer liber, urma să 
mai vină şi nişte vecini, „nimeni de la facultate”, m-a 

înştiinţat el. 

> > 

Greşeala a fost să organizeze întâlnirea într-o vineri 
seara, am înţeles din prima clipă când am ajuns pe 
peluză şi m-am pupat cu nevastă-sa; muncise toată ziua 
şi venise acasă vlăguită şi, în plus, se ambalase prea tare, 
tot uitându-se la redifuzarea emisiunii O cină aproape 
perfectă de pe canalul M6, şi ticluise chestii mult prea 
sofisticate, sufleul de zbârciogi era o ruşine, iar când a 
devenit limpede că şi sosul guacamole va fi un eşec, 
am crezut că o s-o văd izbucnind în lacrimi, fiul ei de 
trei anişori s-a pus pe zbierat şi Bruno, care începuse 
să toarne-n el încă de la sosirea primilor oaspeţi, nu-i 


92 



putea fi nicicum de ajutor la întorsul cârnaţilor, atunci 
i-am sărit în ajutor, mi-a aruncat din adâncul dispe¬ 
rării ei o privire de pătimaşă recunoştinţă, un grătar e 
mai complex decât îmi închipuiam, cotletele de miel 
se acopereau iute cu o peliculă carbonizată, neagră şi 
probabil cancerigenă, focul fusese pesemne prea pu¬ 
ternic, iar eu nu mă pricepeam deloc, dacă aş fi cotro¬ 
băit prin mecanism, riscam să provoc o explozie a 
buteliei cu butan, eram singuri în faţa unui munte de 
hălci arse şi ceilalţi invitaţi goleau sticlele de rose una 
după alta fără să ne bage în seamă, am văzut cu uşurare 
că se apropie furtuna, ne-au picurat primii stropi, pie¬ 
zişi şi reci, a urmat o retragere imediată către living, 
petrecerea se îndrepta către un bufet rece. In momen¬ 
tul când s-a prăvălit pe canapea, zvârlind o privire 
duşmănoasă spre tabonleh, m-am gândit la viaţa lui 

Annelise si la aceea a tuturor femeilor occidentale. 
> 

Probabil că dimineaţa se coafa, apoi se îmbrăca griju¬ 
liu, în conformitate cu statutul ei profesional, în cazul 
său cred că trebuia să fie mai degrabă elegantă decât 
sexy, mă rog, era o dozare complexă, probabil că pier¬ 
dea o groază de timp înainte să-şi ducă odraslele la 
creşă, ziua trecea printre mail-uri, telefoane, întâlniri 
diverse, apoi se întorcea acasă către orele douăzeci şi 
unu, epuizată (Bruno era cel care lua copiii seara, le 
dădea să mănânce, avea program de funcţionar), se 
prăbuşea, îşi punea un sweat-shirt şi nişte colanţi de 
jogging şi aşa se prezenta în faţa domnului şi stăp⬠
nului ei, cu siguranţă el avea senzaţia că fusese tras pe 


93 



sfoară, ea însăşi avea senzaţia că fusese trasă pe sfoară, 
problema n-avea să se rezolve în timp, copiii aveau să 
crească, tot aşa cum aveau să sporească, mecanic, res¬ 
ponsabilităţile profesionale, fără să mai luăm în seamă 
pieile lor din ce în ce mai căzute. 

Am plecat printre ultimii, am ajutat-o chiar pe 
Annelise să strângă, n-aveam nici cea mai mică inten¬ 
ţie să încep o aventură cu ea - ceea ce s-ar fi putut în¬ 
tâmpla, orice părea posibil în situaţia ei. Voiam doar 
s-o fac să simtă un soi de solidaritate, de solidaritate 
zadarnică. 

Bruno şi Annelise erau cu siguranţă divorţaţi 

acum, aşa se întâmplă în zilele noastre: cu un secol în 

urmă, pe vremea lui Huysmans, ar fi rămas împreună 

şi poate că, în ultimă instanţă, n-ar fi fost atât de 

nefericiţi. Ajuns acasă, mi-am turnat un pahar sănătos 

de vin si m-am cufundat din nou în romanul En 
) 

menage l , mi-1 aminteam ca pe unul dintre cele mai 
bune ale lui Huysmans şi am regăsit imediat plăcerea 
lecturii, tot după douăzeci din ani, în mod miraculos 
intactă. Poate că niciodată fericirea călâie a vechilor 
cupluri n-a fost exprimată cu atâta delicateţe: „Andre 
şi Jeanne n-au mai avut curând parte decât de duioşii 
senine, de împliniri materne, atunci când se mai cul¬ 
cau împreună, tolănindu-se pur şi simplu doar ca să 
fie unul lângă celălalt, ca să flecărească, înainte să se 

1 Menajul (1881). 


94 



pună spate în spate şi să doarmă“. Frumos, nimic de 
zis, dar verosimil? Aşa ceva ar fi fost posibil azi? De 
bună seamă, totul avea legătură cu desfătările hranei: 
„Lăcomia se insinuase în viaţa lor ca o râvnă nouă, pro¬ 
vocată de tocirea din ce în ce mai puternică a simţu¬ 
rilor, precum pasiunea unor călugări care, lipsiţi de 
bucurii trupeşti, nechează în faţa bucatelor alese şi a 
vinurilor vechi“. Cu siguranţă, pe vremea când femeia 
îşi cumpăra şi îşi spăla singură legumele, îşi pregătea 
cărnurile şi fierbea înăbuşit tocana ore în şir, se putea 
dezvolta o relaţie tandră si nutritivă; evoluţia condi- 
ţionărilor alimentare cufundase în uitare această 
senzaţie care, de altfel - Huysmans o mărturisea fără 
ocoliş -, nu era decât o palidă compensaţie pentru 
pierderea plăcerilor trupeşti. El, în viaţa personală, nu 
construise un menaj cu vreuna dintre aceste femei-bu- 
cătărese, singurele capabile, după Baudelaire, alături 
de „fetiţe“, să se armonizeze cu scriitorul - observaţie 
cu atât mai riguroasă cu cât „fetiţa“ se poate trans¬ 
forma, de-a lungul anilor, într-o femeie bucătăreasă, 
aceasta fiind chiar dorinţa ei ascunsă si tendinţa ei 

y y y 

firească. Dimpotrivă, după un stagiu de „desfrâu“, cu 
siguranţă moderat, Huysmans o cârmise către viaţa 
monastică. Iar în acest punct mă despărţeam de el. 
Am luat En ronte, am încercat să străbat câteva pa¬ 
gini, dar m-am întors la En menage\ nu prea aveam 
fibră spirituală şi era păcat, pentru că viaţa monahală 
continua să funcţioneze, neschimbată de secole, în 
vreme ce azi femeile bucătărese - ia-le de unde nu-s! 


95 



Pe timpul lui Huysmans, ele mai existau cu siguranţă, 
dar mediul literar în care se mişca nu-i îngăduise să 
le întâlnească. La drept vorbind, nici facultatea nu era 
un mediu mai fericit. Ar fi putut, de pildă, Myriam 
să se transforme, de-a lungul anilor, într-o femeie la 
cratiţă? Tocmai îmi puneam această întrebare când 
mi-a sunat mobilul. Ce ciudat, era chiar ea, am în¬ 
ceput să bâigui de uimire, nu m-aşteptam o clipă să 
mă caute. Am aruncat o privire spre ceasul deştep¬ 
tător: se făcuse ora zece seara, lectura mă absorbise 
cu totul, uitasem până şi să mănânc. In schimb, mi-am 
dat seama că aproape isprăvisem cea de-a doua sticlă 
de vin. 

— Am putea... a urmat o ezitare, m-am gândit că 
ne-am putea întâlni mâine-seară. 

— Asa... 

> 

— Mâine e ziua ta. Sau ai uitat? 

— Da. Adevărul e că am uitat cu desăvârşire. 

> 

— Şi... a şovăit din nou, mai am să-ţi spun ceva. 
Ei bine, poate n-ar fi rău să ne vedem. 



Sâmbătă, 21 mai 


M-am trezit la patru dimineaţa, după telefonul lui 
Myriam terminasem En menage, cartea asta era neîn¬ 
doios o capodoperă, nu dormisem decât vreo trei cea¬ 
suri. Femeia căutată întreaga viaţă fusese descrisă de 
Fluysmans, pe când avea douăzeci şi şapte sau dou㬠
zeci şi opt de ani, în Marthe, primul său roman, pu¬ 
blicat la Bruxelles în 1876. Femeie bucătăreasă cea 
mai mare parte din timp, ea trebuia să fie în stare să 
se preschimbe în „fetiţă“ la ore fixe, după cum bine 
preciza. Nu era foarte greu să se transforme în „fetiţă“, 
oricum nu mai greu decât să reuşească un sos bearnaise ; 
totuşi o căutase în zadar pe această femeie. Ceea ce, 
până în clipa de faţă, mi se întâmplase şi mie. Faptul, 
în sine, că împlineam patruzeci şi patru de ani, nu mă 
tulbura prea tare, nu era decât o aniversare ca oricare 
alta; atât doar că la exact patruzeci şi patru de ani 
Fluysmans redescoperise credinţa. Intre 12 şi 20 iulie, 
îşi făcea cel dintâi sejur la mănăstirea trapistă din Igny, 
în departamentul Marne. Pe 14 iulie se spovedea, 


97 



după îndelungi ezitări, meticulos relatate în romanul 
En ronte. Pe 15 iunie se împărtăşea, ceea ce nu i se mai 
întâmplase din copilărie. 

Pe vremea când îmi scriam teza despre Huysmans, 
am petrecut o săptămână la abaţia din Liguge, unde 
peste câţiva ani scriitorul avea să fie primit în rândul 
ordinului, şi încă o săptămână la abaţia din Igny. Deşi 
aceasta fusese complet distrusă în timpul Primului Răz¬ 
boi Mondial, şederea mea acolo mi-a fost de mare 
folos. Decoratiunile si mobilierul, modernizate deşi- 
gur, păstraseră simplitatea, sobrietatea care îl impre¬ 
sionaseră pe Huysmans; iar orarul nenumăratelor 
rugăciuni şi slujbe cotidiene, începând cu Angelus-ul 
de la ora patru dimineaţa şi până la Salve Regina de 
pe înserat, rămăsese acelaşi. Spre deosebire de restau¬ 
rantul universitar, mesele se luau în tăcere, ceea ce era 
foarte odihnitor; mai tin minte si că măicuţele făceau 

7 y y y 

ciocolată şi fursecuri, iar produsele lor, recomandate de 
ghidurile Le Petit Fute, erau expediate în toată Franţa. 

Puteam uşor înţelege atracţia pentru viaţa mona¬ 
hală - chiar dacă, îmi dădeam seama, punctul meu de 
vedere era foarte diferit de cel al lui Huysmans. Nu 
izbuteam însă să pricep deloc dezgustul lui făţiş pentru 
pasiunile trupeşti şi nu reuşeam nici să mi-1 reprezint. 
In general, corpul meu era un focar de suferinţe - mi¬ 
grene, afecţiuni cutanate, dureri de dinţi, hemoroizi - 
care se perindau fără întrerupere, nelăsându-mi practic 
nici un răgaz. Şi n-aveam decât patruzeci şi patru de 
ani! Cum o să fie la cincizeci, la şaizeci sau mai încolo?! 

1 y 


98 



Voi fi atunci doar o juxtapunere de organe în des¬ 
compunere lentă, iar viaţa îmi va deveni o nesfârşită 
tortură, mohorâtă, fără speranţă, meschină. Penisul 
era în fond singurul meu organ care nu se manifes¬ 
tase sub forma durerii, ci doar sub aceea a desfătării. 
Modest, dar vesel, mă slujise întotdeauna cu devota¬ 
ment - deşi poate că, de fapt, eu eram în slujba lui, 
ideea nu era de lepădat, dar autoritatea lui era cât se 
poate de agreabilă: nu-mi poruncea niciodată, doar 
uneori mă incita spăşit, fără sarcasm ori ţâfnă, să iau 
parte mai intens la viaţa socială. Ştiam că în seara aceea 
avea să stăruie în favoarea lui Myriam, fusese mereu 
în relaţii foarte bune cu Myriam, iar Myriam îl tratase 
întotdeauna cu afecţiune şi respect, iar asta îmi pro¬ 
vocase valuri de plăcere. Iar surse de plăcere nu prea 
aveam; de fapt era singura care-mi rămăsese. Interesul 
pentru viaţa intelectuală mi se diminuase serios; exis¬ 
tenţa mea socială nu era deloc mai mulţumitoare decât 
existenţa mea trupească, se manifesta şi ea tot ca o suită 
de necazuri mărunte - chiuveta se înfunda, Internetul 
pica, mi se luau puncte de pe permisul de conducere, 
femeia de serviciu mă fura, făceam greşeli în declara¬ 
ţia de impozit - care se succedau necontenit, nelăsân- 
du-mi o clipă de tihnă. La mănăstire scăpai, cred, de 
cele mai multe dintre grijile astea; te uşurai de povara 
existenţei individuale; în acelaşi timp, renunţai la pl㬠
cere; era însă o alegere justificată. Păcat, mi-am zis, 
continuându-mi lectura, că în En route Huysmans a 
insistat atât asupra silei pe care i-o provocau excesele 


99 



lui din trecut; poate că, din acest punct de vedere, n-a 

fost sincer pe de-a-ntregul. Bănuiam că la mănăstire 

îl atrăsese nu atât faptul că puteai scăpa de fuga după 

delectări trupeşti, cât acela că devenea posibil să te 

eliberezi de ostenitoarea si cenuşia succesiune a micilor 

> > 

necazuri cotidiene, de tot ceea ce descrisese atât de ma¬ 
gistral în A vau-l’eau x . Măcar la mănăstire ai asigurată 
casa si masa - basca, în cazurile fericite, viata veşnică. 

Myriam a sunat la uşă pe la orele nouăsprezece. 

— La mulţi ani, Franşois! mi-a zis ea de îndată, 
chiar din prag, cu o voce ştearsă, apoi mi s-a repezit 
în braţe şi m-a sărutat pe gură, buzele şi limbile ni 
s-au încolăcit. Mergând cu ea spre salon, mi-am dat 
seama că era şi mai sexy decât ultima oară. Purta o 
altă minijupă neagră, mai scurtă încă, şi avea dres - 
când s-a aşezat pe canapea i-am întrezărit închiză- 
toarea portjartierelor, neagră, profilată pe partea de 
sus a coapsei, nespus de albă. Bluza, tot neagră, era 
complet transparentă, i se vedeau limpede sânii un- 
duindu-se - mi-am dat seama că degetele mele păs¬ 
traseră în amintire atingerea acelor sfârcuri, a surâs 
şovăielnic, clipa avea ceva confuz şi fatal. 

— Mi-ai luat cadou? am întrebat-o, cu un ton care se 
dorea glumeţ, într-o tentativă de a destinde atmosfera. 

— Nu, mi-a răspuns ea grav, n-am găsit nimic care 
să-mi placă. 

1 La vale (cu sensul de „spre pierzanie"), roman publicat 
în 1882. 


100 



După o altă tăcere, brusc, şi-a desfăcut picioarele; 
n-avea chiloţi, iar fusta îi era atât de scurtă încât i s-a 
văzut dunga fofoloancei, epilată şi candidă. 

— Ţi-o sug, a spus, o să ţi-o sug meseriaş. Hai, în- 
tinde-te pe canapea. 

I-am dat ascultare, m-am lăsat despuiat. A îngenun¬ 
cheat şi a început să mă lingă între buci, îndelung şi 
tandru, după care m-a luat de mână şi m-a sculat în 
picioare. M-am sprijinit de perete. A îngenuncheat din 
nou şi a început să-mi lingă boaşele, frecându-mă cu 
mişcări scurte şi repezi. 

— Când vrei, trec la sulă... a spus ea, făcând o 
pauză. 

Am aşteptat puţin, până în pragul exploziei, după 
care i-am spus: 

— Acum. 

O priveam în ochi chiar înainte ca limba să i se co¬ 
boare pe sexul meu, privind-o mă simţeam şi mai ex¬ 
citat; era ciudată, amestec de frenezie şi de încordare, 
limba ei dădea târcoale glandului, când repede, când 
apăsat şi domol; mâna stângă mă strângea de rădăcina 
pulii în vreme ce degetele mâinii drepte mă mângâiau 
pe coaie, valuri de plăcere mă inundau şi îmi răvăşeau 
conştiinţa, abia de mă mai ţineam pe picioare, eram 
la un pas de leşin. Chiar înainte să ejaculez, urlând, 
am găsit putere s-o implor: 

— Opreşte-te, opreşte-te! 

Abia de mi-am recunoscut vocea - schimbată, 
aproape imperceptibilă. 


101 



— Nu vrei să-mi termini în gură? 

— Nu acum. 

— Bun... Sper că asta înseamnă c-o să ai chef să 
mi-o tragi mai târziu. Mâncăm ceva, nu? 

De data asta comandasem sushi din vreme, ne as- 
tepta încă de pe la mijlocul după-amiezii în frigider; 
pusesem şi două sticle de şampanie la rece. 

— Ştii, Francois... mi-a spus după un gât de şam¬ 
panie, nu sunt nici curvă, nici nimfomană. Ţi-o sug 
aşa, pentru că te iubesc. Pentru că te iubesc mult. Ştiai? 

Da, ştiam. Dar ştiam că mai e si altceva, ceva ce nu 
reuşea să-mi destăinuie. M-am uitat lung la ea, căutând 
în zadar cum să deschid subiectul. Şi-a terminat cupa 
de şampanie, a oftat, după care mi-a spus: 

— Părinţii mei s-au hotărât să plece din Franţa. 

Am amuţit. Şi-a băut paharul, şi l-a pus pe al treilea 
si a continuat: 

y 

— Emigrează în Israel. Miercurea viitoare luăm 
avionul de Tel Aviv. Nici măcar nu mai aşteaptă turul 
doi al prezidenţialelor. Şi ce-i complet aiurea e că au 
ticluit totul pe la spate, fără să ne spună; şi-au deschis 
un cont în Israel, au închiriat on-line un apartament; 
taică-meu şi-a lichidat punctele de pensie, au scos casa 
la vânzare, totul fără să sufle o vorbă. Sora si fratele 
meu sunt mai mici amândoi, pot să pricep la o adică, 
sunt poate prea tineri, dar pe mine, care am douăzeci 
de ani, să mă pună în faţa faptului împlinit... Nu 
mă forţează să plec, dacă aş insista ar fi gata să-mi 
închirieze o cameră la Paris; urmează însă vacanţa de 


102 



vară şi îmi dau seama că nu-i pot lăsa, mă rog, nu 

acum, ar fi foarte îngrijoraţi. Nu mi-am dat seama, 

dar de câteva luni încoace au început să frecventeze 

alte persoane, se întâlnesc numai cu evrei. Au petrecut 

seri întregi împreună, s-au zădărât reciproc, nu sunt 

singurii care pleacă, cel puţin patru sau cinci dintre 

amicii lor si-au lichidat totul aici ca să se stabilească 
> 

în Israel. Am discutat o noapte întreagă cu ei, dar 
n-am reuşit să le Ştirbesc hotărârea, sunt convinşi că 
se va petrece ceva grav cu evreii din Franţa, e ciudat 
că tocmai acum li s-a năzărit, când au sărit de cincizeci 
de ani, le-am spus că e-o tâmpenie şi că Frontul Naţio¬ 
nal nu mai are de multă vreme porniri antisemite... 

— Nu chiar aşa de multă... Eşti prea tânără ca să-l 

fi cunoscut, dar Jean-Marie Le Pen, tatăl lui Marine, 

încă făcea legătura cu vechea tradiţie a extremei dreapta 

de la noi. Era un neghiob, complet incult, nu-i citise, 

cu siguranţă, nici pe Drumont, nici pe Maurras; dar 

cred că auzise de ei, pentru că se încadrau în orizontul 

lui mental. Fiicei lui, evident, numele astea nu-i mai 

spun nimic. Astea fiind zise, dacă iese musulmanul, 

nu cred că ai de ce să te temi. A făcut totuşi o alianţă 

> > 

cu Partidul Socialist, nu e de capul lui. 

— In privinţa asta... a clătinat ea din cap neîn¬ 
crezătoare, în privinţa asta sunt mai puţin optimistă 
ca tine. Când un partid musulman ajunge la putere, 
nu miroase a bine pentru evrei. Nu găsesc nici un 
exemplu contrar... 


103 



Am rămas fără glas; de fapt nu prea ştiam istorie, 
în liceu nu prea mă omorâsem, iar după aceea n-am 
reuşit niciodată să duc o carte de istorie până la capăt. 

Şi-a turnat din nou. Asta trebuia făcut, desigur, să 
ne-mbătăm uşor, circumstanţele o cereau; lăsând deo¬ 
parte faptul că şampania era tare bună. 

— Fratele şi sora mea pot continua liceul acolo; iar 
eu aş putea să merg la Universitatea din Tel Aviv, mi 
s-ar echivala parţial studiile. Ce-o să fac însă în Israel? 
Nu vorbesc o boabă de ivrit. Franţa e ţara mea. 

Avea vocea schimbată, simţeam că stă să dea-n 
plâns. 

— Iubesc Franţa! a mai spus ea, cu o voce din ce 
în ce mai sugrumată, iubesc, nu ştiu... iubesc brânza. 

— Am, dacă vrei! 

M-am ridicat cu un salt de măscărici, încercând să 
destind atmosfera, şi am scotocit prin frigider: cump㬠
rasem intr-adevăr nişte Saint-Marcellin, nişte şvaiţer, 
nişte bleu des Causses. Am deschis si o sticlă de vin alb; 
nici nu m-a băgat în seamă. 

— Şi nici nu vreau să ne despărţim, a mai zis, 
după care s-a pus pe bocit. 

M-am ridicat, am luat-o în braţe; nu găseam nici 
o vorbă de bun-simţ ca s-o alin. Am condus-o până 
în cameră, am luat-o din nou în braţe. Continua să 
plângă mocnit. 

M-am trezit spre orele patru ale dimineţii: era o 
noapte cu lună plină şi în cameră se vedea foarte bine. 


104 



Myriam stătea lungită pe burtă, îmbrăcată doar cu un 
tricou. Nu trecea aproape nici o maşină pe bulevard. 
După vreo două sau trei minute, a apărut încetişor o 
dubită Renault Trafic, care s-a oprit în dreptul tur¬ 
nului. Din ea au ieşit doi chinezi, ca să fumeze o 
ţigară; păreau că scrutează împrejurimile; apoi s-au 
suit la loc în maşină, care s-a îndepărtat spre Porte 
d’Italie. M-am întors în pat şi i-am mângâiat fesele; 

s-a umezit de îndată si am intrat în ea. întotdeauna 
> 

îi plăcuse această poziţie simplă. I-am ridicat coapsele 
ca s-o pătrund mai bine, şi am început un du-te-vino. 
Se zice adesea că orgasmul feminin este complex, 
misterios; pentru mine însă, mecanismul propriului 
orgasm îmi era şi mai necunoscut. Am simţit imediat 
că de data asta aveam să fiu în stare să mă controlez 
cât de mult va fi nevoie, că voi putea opri după bunul 
plac ascensiunea plăcerii. Şalele mi se mişcau încet, 
fără osteneală, după câteva minute a prins să geamă, 
apoi să urle, iar eu continuam s-o lucrez, până şi după 
ce a început să-şi contracteze vaginul pe mădularul 
meu; respiram domol, perseverent, mi se părea că sunt 
veşnic, apoi a oftat prelung, m-am prăbuşit peste ea 
strângând-o în braţe, îmi tot repeta: „Iubitul meu... 
iubitul meu...“ printre lacrimi. 



Duminică, 22 mai 


M-am trezit din nou pe la opt, am pus de cafea, 
m-am culcat la loc; Myriam respira ritmic, suflul ei 
acompania, într-un tempo mai languros, zgomotul 
discret al filtrului. Pe boltă pluteau mici cumulus 
bucălaţi; pentru mine fuseseră dintotdeauna norii 
fericirii, al căror alb strălucitor e menit doar să adân¬ 
cească albastrul cerului, sunt norii pe care-i reprezintă 
copiii atunci când desenează căsuţa ideală, cu horn 
fumegând, gazon în faţă şi floricele. Nu prea ştiu ce 
mi-a venit să deschid iTele 1 , imediat după ce mi-am 
turnat prima cană de cafea. Sunetul era dat tare şi 
mi-a luat ceva timp până să găsesc telecomanda şi să 
opresc sonorul. Prea târziu, Myriam se trezise. Numai 
cu tricoul pe ea, a venit să se cuibărească pe cana¬ 
peaua din salon. Scurtul nostru moment de tihnă se 
încheiase: am dat sonorul tare. Informaţiile privind 
negocierile secrete dintre Partidul Socialist şi Frăţia 

1 Post de ştiri francez. 


106 



Musulmană ajunseseră pe Net în timpul nopţii. Pe 
iTele, pe BFM sau LCI, nu se vorbea decât despre asta. 
Deocamdată nu apăruse nici o reacţie din partea lui 
Manuel Valls; în schimb Mohammed Ben Abbes 
urma să ţină o conferinţă de presă la orele unsprezece. 

Vesel şi durduliu, adesea maliţios în replicile date 
ziariştilor, candidatul musulman te făcea să uiţi cu 
desăvârşire că fusese unul dintre cei mai tineri poli- 
tehnişti francezi admişi la ENA 1 , în promoţia Nel- 
son Mandela 2 , din care mai făcuse parte şi Laurent 
Wauquiez 3 . Părea mai degrabă un bătrân băcan tu¬ 
nisian de cartier - ceea ce tatăl său chiar fusese de 
altfel, chiar dacă băcania lui se afla în Neuilly-sur- 
Seine, iar nu în arondismentul 18, ori măcar în Bezons 
sau în Argenteuil. 

De data asta însă, Ben Abbes a amintit că a bene¬ 
ficiat mai mult decât oricine de meritocraţia repu¬ 
blicană; aşa că nu dorea să aducă atingere sistemului 
căruia îi datora totul, inclusiv onoarea supremă de a se 
supune votului poporului francez. A evocat micul apar¬ 
tament de deasupra băcăniei, unde îşi făcea temele; a 

1 Ecole naţionale d’administration (Şcoala Naţională de 
Administraţie), instituţie de învăţământ franceză creată pentru 
democratizarea accesului la posturile de înalţi funcţionari 
publici. A dat până azi trei preşedinţi, şapte premieri, numeroşi 
miniştri şi prefecţi. 

2 Anul 2001’. 

3 Om politic francez, vicepreşedinte al UMP, fost minis¬ 
tru al învăţământului superior şi cercetării (2011-2012) şi al 
afacerilor europene (2010-2011). 


107 



pomenit figura tatălui său, cu o emoţie bine strunită; 
mi se părea excelent. 

Timpurile însă - nu puteam să nu fim de acord 
se schimbaseră, a continuat el. Din ce în ce mai des, 
familiile, fie ele evreieşti, creştine sau musulmane, îsi 
doreau pentru copiii lor o educaţie care să nu se limi¬ 
teze la transmiterea cunoştinţelor, ci să integreze o 
formaţie spirituală adecvată tradiţiei lor. Această în¬ 
toarcere la religie reprezenta o tendinţă profundă, care 
marca societatea noastră, iar Educaţia nu putea s-o 
ignore. In fond, era vorba de extinderea şcolii repu¬ 
blicane, de modelarea ei în sensul unei coexistenţe 
armonioase cu marile tradiţii spirituale - musulmane, 
creştine si evreieşti - din tara noastră. 

y y y y 

Discursul său suav şi sforăitor a continuat preţ de 
vreo zece minute, după care s-a trecut la întrebări din 
partea presei. Remarcasem mai demult că, în faţa lui 
Mohammed Ben Abbes, jurnaliştii cei mai ţâfnoşi, cei 
mai agresivi erau parcă hipnotizaţi, se blegeau. Totuşi, 
cred că i s-ar fi putut pune întrebări delicate: de pildă 
renunţarea la clasele mixte; sau faptul că dascălii tre¬ 
buiau să îmbrăţişeze credinţa musulmană. Dar, la 
urma urmei, nu se-ntâmpla aşa şi la catolici? Nu tre¬ 
buia să fii botezat ca să poţi preda într-o şcoală creş¬ 
tină? Mi-am dat seama că eram în ceaţă; în momentul 
în care s-a încheiat conferinţa de presă, ajunsesem 
exact acolo unde dorise candidatul musulman: un fel 
de îndoială generalizată, senzaţia că nu eram con¬ 
fruntaţi cu nimic îngrijorător şi nici cu adevărat nou. 


108 



Marine Le Pen a contraatacat la douăsprezece şi 
jumătate. Vioaie şi proaspăt coafată, filmată în uşor 
contraplonjeu în faţa primăriei, era aproape frumoa¬ 
să - ceea ce contrasta net cu apariţiile ei anterioare. 
De când cu schimbarea din 2017, candidata naţională 
era convinsă că, pentru a accede la funcţia supremă, o 
femeie trebuia obligatoriu să semene cu Angela Merkel, 
aşa că se străduia să egaleze respectabilitatea bolo¬ 
vănoasă a cancelarului german, copiindu-i până şi cro¬ 
iala taioarelor. In această dimineaţă de mai, însă, părea 
să b regăsit o strălucire, un elan revoluţionar care amin¬ 
teau de originile mişcării pe care o conducea. De ceva 
vreme, se zvonea că discursurile îi erau scrise de Renaud 
Camus 1 , sub supravegherea lui Florian Philippot 2 . 
Nu ştiu dacă rumoarea avea vreun temei, însă în orice 
caz făcuse progrese considerabile. La început am fost 
izbit de caracterul republican, ba chiar deschis anti- 
clerical al intervenţiei sale. Evitând trimiterea banală 
la Jules Ferry, se referea la Condorcet, căruia îi cita 
memorabilul discurs din 1792 rostit în faţa Adunării 
Legislative, unde acesta îi evoca pe acei egipteni, pe 
acei indieni „în care spiritul uman făcuse atâtea pro¬ 
grese, dar care s-au cufundat în degradarea celei mai 
jalnice ignoranţe, atunci când puterea religioasă a 
acaparat dreptul de educare a oamenilor". 

1 Scriitor francez (n. 1946), cunoscut pentru orientarea sa 
de dreapta. 

2 Om politic, vicepreşedinte al Frontului Naţional din 
2012. 


109 



— Credeam că e catolică, mi-a atras atenţia 
Myriam. 

— Nu ştiu cum e ea, dar electoratul său nu e, 
Frontul Naţional n-a reuşit niciodată să pătrundă 
printre catolici, sunt prea solidari şi tiermondişti. Se 
adaptează. 

A aruncat o privire spre ceas, însoţită de un gest 
de lehamite. 

— Trebuie să plec, Framţois. Le-am promis alor 
mei că luăm masa împreună. 

— Ei ştiu că eşti aici? 

> > 

— Da, sunt liniştiţi; dar mă aşteaptă cu masa. 

Ii vizitasem o dată pe părinţii ei, chiar la începutul 
relaţiei noastre. Locuiau într-o căsuţă din Cite des 
Fleurs 1 , în spatele staţiei de metrou Brochant. Casa 
avea garaj, un atelier, te puteai crede într-un orăşel 
de provincie, oriunde numai la Paris nu. îmi amin¬ 
tesc că am cinat în grădină, era vremea narciselor. 
S-au purtat amabil cu mine, au fost primitori şi afec- 
tuoşi - fără ca, în acelaşi timp, să-mi acorde o im¬ 
portanţă exagerată, ceea ce era şi mai bine. In clipa 
când tatăl ei destupa o sticlă de Châteauneuf-du-Pape, 
am realizat dintr-odată că Myriam, trecută de dou㬠
zeci de ani, încă lua în fiecare seară masa cu părinţii; 
că-şi ajuta frăţiorul să-şi facă temele, că se ducea cu 

1 Cite des Fleurs - un ansamblu imobiliar închis circu¬ 
laţiei publice, situat în arondismentul 17 din Paris. 


110 



sora mai mică să-i cumpere ţoale. Era un trib, un trib 
familial bine sudat; în comparaţie cu tot ce văzusem 
până atunci era atât de extraordinar, încât cu greu 
m-am abţinut să nu mă podidească plânsul. 

Am tăiat sonorul; mişcările lui Marine Le Pen de- 
veneau din ce în ce mai însufleţite, dădea cu pumnul 
în gol, la un moment dat şi-a deschis violent braţele. 
Cu siguranţă, Myriam avea să plece în Israel împreu¬ 
nă cu părinţii, nu era loc de-ntors. 

— Sper să mă întorc curând... mi-a spus, de parcă 
îmi citise gândurile. Stau doar câteva luni, cât să se 
lămurească lucrurile în Franţa. 

Deşi socoteam că e exagerat de optimistă, am pre¬ 
ferat să tac. 

Şi-a tras fusta pe ea. 

— Sigur, cu toată agitaţia asta, o să jubileze, o să 
aud tot timpul mesei: „Vezi, ţi-am zis noi...“ Sigur, 
sunt drăguţi, ei cred că e spre binele meu. 

— Da, sunt de treabă. Chiar sunt. 

— Tu ce-o să faci? Cum crezi c-o să meargă lu¬ 
crurile la facultate? 

Am condus-o până la uşă; mi-am dat seama că 
n-aveam nici cea mai mică idee; şi, în acelaşi timp, că 
mi se rupea. Am sărutat-o blând pe buze, după care 
i-am răspuns: 

— Pentru mine nu există nici un Israel. 

Un gând sărăcuţ, dar exact. Apoi a dispărut în lift. 


111 



După aceea, s-au mai scurs câteva ceasuri. In timp 
ce soarele asfinţea între turnuri, mă trezeam, deve¬ 
neam pe deplin conştient de mine însumi, de împre¬ 
jurări, de tot şi de toate. Mintea îmi rătăcise prin zone 
nesigure şi întunecoase, mă simţeam cuprins de o 
tristeţe ucigătoare. îmi reveneau în cap fără încetare, 
dureros, frazele lui Huysmans din En menage şi-atunci 
am devenit conştient că nici măcar nu-i propusesem 
lui Myriam să vină să locuiască la mine, să stăm îm¬ 
preună, dar imediat după aceea mi-am dat seama că 
nu asta era problema, că părinţii ei oricum erau dis¬ 
puşi să-i închirieze o cameră şi că apartamentul meu 
avea oricum doar două încăperi, mari, e drept, însă nu¬ 
mai două, convieţuirea noastră ar fi dus, în scurt timp, 
la dispariţia oricărei atracţii sexuale, şi că eram prea 
tineri pentru ca menajul nostru să supravieţuiască. 

Mai demult, oamenii alcătuiau familii, adică după 
ce se reproduceau şi-o mai trăgeau câţiva ani, numai 
bine ca odraslele lor să devină adulţi, apoi se întorceau 


112 



la Cel de Sus. Acum, era rezonabil ca un cuplu să în¬ 
ceapă un menaj pe la cincizeci, şaizeci de ani, în clipa 
când trupurile îmbătrânite, slăbite nu mai simt decât 
nevoia unui contact familiar, liniştitor si cast; acesta 
e, simultan, şi momentul în care mâncarea tradiţio¬ 
nală, aşa cum e ea celebrată în Escapadele lui Petit- 
renaud 1 , devine definitiv mai preţioasă decât celelalte 
plăceri. Am cochetat câtva timp cu ideea unui articol 
destinat pomenitului Journal des dix-neuviemistes, în 
care urma să stabilesc că, după lunga şi plicticoasa 
perioadă modernistă, concluziile lui Huysmans reve¬ 
neau în actualitate mai mult ca oricând, asa cum o 
demonstra înmulţirea pe toate posturile de televiziune 
a unor emisiuni de succes dedicate bucătăriei, cu pre¬ 
cădere celei tradiţionale; ulterior mi-am dat seama că 
nu mai aveam nici energia, nici dorinţa necesare ca 
să scriu un articol, fie şi pentru o publicaţie de nişă 
precum Journal des dix-neuviemistes. In acelaşi timp, 
am văzut, cu un soi de stupoare incredulă, că tele¬ 
vizorul era încă aprins, tot pe iTele. Am dat sonorul 
mai tare; Marine Le Pen îsi încheiase de mult dis- 
cursul, dar acesta zăbovea încă în toate comentariile. 
Astfel am aflat că şefa partidului convocase miercuri 
o uriaşă manifestaţie, care urma să parcurgă Champs- 
Elysees. Nu dorea cu nici un chip să ceară autorizaţia 
Prefecturii, iar în cazul în care demonstraţia avea să 
fie interzisă, avertiza din start autorităţile că „aceasta 

1 Emisiune săptămânală cu profil culinar difuzată pe 
France 5, realizată de Jean-Luc Petitrenaud. 


113 



va avea loc cu orice preţ“. îşi terminase discursul 
citând un articol din Declaraţia drepturilor omului şi 
cetăţeanului , cea din 1793: „Atunci când guvernul 
violează drepturile poporului, insurecţia reprezintă, 
pentru întreg poporul şi pentru fiecare segment al 
acestui popor, cel mai sfânt drept şi datoria absolut 
necesară 11 . Cuvântul insurecţie provocase în mod firesc 
numeroase comentarii şi avusese un corolar neaşteptat: 
ieşirea lui Franşois Hollande dintr-o îndelungă t㬠
cere. La sfârşitul a două mandate prezidenţiale dezas¬ 
truoase, pentru că nu-şi datorase realegerea decât 
strategiei lamentabile de a încuraja creşterea în popu¬ 
laritate a Frontului Naţional, preşedintele în exerciţiu 
renunţase practic să se exprime, aşa încât cea mai 
mare parte a presei părea să fi uitat că există. Atunci 
când, pe esplanada palatului Elysees, în faţa unui 
grupuscul de vreo zece jurnalişti, s-a prezentat ca fiind 
„ultima redută a ordinii republicane 11 , s-au auzit r⬠
sete răzleţe, scurte, dar sonore. Peste câteva minute, 
primul ministru a făcut la rândul său o declaraţie. 
Roşu ca racul, cu venele de pe frunte umflate, părea 
în pragul apoplexiei atunci când i-a avertizat pe toţi 
cei aflaţi la limita legalităţii democratice că vor fi 
trataţi, fără doar şi poate, ca nişte infractori. In cele 
din urmă, singurul care şi-a păstrat cumpătul a fost 
Mohammed Ben Abbes, care a susţinut dreptul la 
manifestaţii de stradă şi care i-a propus doamnei Le 
Pen o dezbatere asupra laicităţii - ceea ce, în opinia 
majorităţii comentatorilor, constituia o manevră abilă, 


114 



atâta vreme cât era aproape exclus ca ea să accepte şi 
îi conferea liderului musulman, cu cheltuieli minime, 
imaginea unui om al echilibrului şi dialogului. 

Până la urmă m-am săturat şi am început să zapez 
între nişte emisiuni despre obezitate, după care am 
închis televizorul. Faptul că istoria politică putea să 
joace un rol în viaţa mea continua să mă descump㬠
nească, dar şi să-mi provoace un uşor dezgust. îmi 
dădeam totuşi seama, şi nu de ieri, de azi, că prăpastia 
din ce în ce mai uriaşă dintre populaţie şi cei care 
vorbeau în numele ei, politicieni şi ziarişti, urma să 
ducă obligatoriu la evenimente haotice, violente şi im¬ 
previzibile. Franţa, ca şi alte ţări ale Europei Occiden¬ 
tale, se îndrepta de multă vreme spre un război civil, 
mi se părea evident; dar până în zilele din urmă, eram 
încă încredinţat că francezii, în marea lor majoritate, 
rămâneau resemnaţi şi apatici - poate pentru că eu 
însumi eram oarecum resemnat şi apatic. Mă înşelasem. 

Myriam m-a sunat de-abia marţi seară, puţin după 
ora unsprezece; avea o voce veselă, încrederea în viitor 
părea să-i b revenit: după părerea ei, lucrurile aveau să 
se rezolve rapid în Franţa. Eu mă îndoiam. Ba chiar 
reuşise să-şi bage în cap că Nicolas Sarkozy avea să 
revină pe scena politică şi că avea să be primit ca un 
salvator. Deşi aşa ceva mi se părea imposibil, n-am avut 
inimă s-o contrazic; aveam senzaţia că Sarkozy renun¬ 
ţase în sinea lui şi că, din 2017, pusese punct acestei 
perioade din viaţa sa. 


115 




Urma să ia avionul a doua zi devreme. Prin ur¬ 
mare, nu ne mai puteam întâlni înainte de plecare; îi 
rămăseseră multe de făcut - începând cu valiza, nu-i 
aşa de simplu să îndesi o viaţă întreagă în treizeci de 
kile de bagaj. Mă aşteptam; cu toate astea, am avut o 
uşoară strângere de inimă închizând telefonul. Ştiam 
că, de acum, aveam să fiu singur. 



Miercuri, 25 mai 


A doua zi dimineaţă, când am luat metroul spre 
facultate, eram totuşi destul de binedispus - eveni¬ 
mentele politice din ultimele zile şi chiar şi plecarea 
lui Myriam îmi păreau un fel de vis urât, o greşeală 
care avea să fie rapid îndreptată. Nu mică mi-a fost 
surpriza când, ajuns pe strada Santeuil, am constatat 
că porţile zăbrelite prin care se ajungea la clădiri erau 
închise - paznicii le deschideau de obicei încă de la 
opt fără un sfert. Mai mulţi studenţi, printre care i-am 
recunoscut şi pe unii de-ai mei, din anul doi de studiu, 
aşteptau în faţa intrării. 

De-abia pe la opt şi jumătate şi-a făcut apariţia un 
paznic, venind de la secretariatul principal. S-a aşezat 
îndărătul grilajului şi ne-a înştiinţat că facultatea avea 
să fie închisă toată ziua şi că va rămâne aşa până la noi 
ordine. Mai mult nu ne putea spune, trebuia să ne 
ducem acasă, unde vom fi „informaţi individual 1 '. Era 
un negru blajin, un senegalez, dacă-mi aduc bine 
aminte, pe care îl cunoşteam de ani buni şi pe care-1 


117 



îndrăgeam. Chiar înainte să plec, m-a apucat de mână 
ca să-mi spună că, după cum umbla vorba, situaţia era 
gravă şi că e puţin probabil ca facultatea să se redes¬ 
chidă în săptămânile următoare. 


Poate că Marie-Franşoise ştia mai multe; am în¬ 
cercat de câteva ori să dau de ea în cursul dimineţii, 
dar fără succes. In disperare de cauză, spre orele trei¬ 
sprezece treizeci am deschis iTele. Mulţi dintre parti¬ 
cipanţii la manifestaţia organizată de Frontul Naţional 
sosiseră deja: Place de la Concorde şi Tuileries erau 
negre de atâta lume. Potrivit organizatorilor, se strân¬ 
seseră două milioane de persoane; potrivit poliţiei, 
doar trei sute de mii. Oricum ar fi fost, nu văzusem 


nicicând atâta puhoi de oameni. 

Un cumulonimbus uriaş, în formă de nicovală, 

domina partea de miazănoapte a Parisului, de la Sa- 

cre-Coeur la Opera Garnier, iar flancurile sale de un 

cenuşiu închis erau înspicate cu pământiu. Mi-am 

mutat privirea asupra televizorului, unde o mulţime 

imensă continua să se adune; şi apoi din nou către cer. 

Norul de furtună părea să se deplaseze uşor către sud, 

dacă se spărgea deasupra grădinilor Tuileries, risca să 

tulbure desfăşurarea manifestaţiei. 

) ) 

La orele paisprezece fix, cortegiul, condus de Ma¬ 
rine Le Pen, a pătruns pe Champs-Elysees în direcţia 
Arcului de Triumf, unde aceasta plănuise să rostească 
un discurs la orele cincisprezece. Am tăiat sonorul, dar 
am continuat o vreme să privesc imaginile. Pe un 


118 



banner uriaş, întins dintr-o parte în alta a bulevar¬ 
dului, se putea citi: „Noi suntem poporul Franţei 11 . 
Pe numeroase pancarte mici răspândite prin mulţime 
stătea scris „Suntem la noi acasă“. Propoziţia devenise 
sloganul, deopotrivă explicit şi lipsit de o agresivitate 
exagerată, utilizat de militanţii naţionalişti în cursul 
demonstraţiilor. Furtuna încă era ameninţătoare; norul 
imens stătea acum suspendat, neclintit, deasupra corte¬ 
giului uman. După câteva minute m-am plictisit şi 
m-am cufundat din nou în lectura romanului En rade. 

Marie-Francoise m-a sunat puţin după orele opt¬ 
sprezece; nu aflase mare lucru, Consiliul Naţional al 
Universităţilor se întrunise în ajun, dar nu transpirase 
de-acolo nici o informaţie. In orice caz, era sigură că 
facultatea n-avea să se deschidă înainte de încheierea 
alegerilor şi, probabil, nici înainte de deschiderea 
următorului an şcolar - examenele puteau foarte bine 
fi mutate în septembrie. Intr-un plan mai general, 
situaţia i se părea gravă; soţul ei era vădit neliniştit, de 
la începutul săptămânii petrecea paisprezece ore pe zi 
la birou, iar cu o zi înainte rămăsese să doarmă acolo, 
înainte să închidă, mi-a promis că o să mă sune dacă 
află ceva. 

Nu mai aveam nimic de mâncare si nici nu-mi 

) 

prea dădea inima ghes să mă duc la hipermarketul 
Geant Casino; începutul serii nu era o perioadă prea 
bună pentru cumpărături în acest cartier foarte popu¬ 
lat, dar mi-era foame şi, mai mult decât foame, aveam 


119 




o imensă poftă să cumpăr de mâncare, viţel cu sos alb, 
merluciu cu hasmaţuchi, musaca berberă; mâncăru¬ 
rile pentru microunde, fiabile în lipsa lor de gust, dar 
având ambalaje colorate şi vesele, reprezentau totuşi 
un adevărat progres faţă de dezolantele tribulaţii ale 
eroilor lui Huysmans; nu puteai desluşi în ele fir de 
rea-voinţă, iar senzaţia că participi la o experienţă co¬ 
lectivă dezamăgitoare, dar egalitară, putea deschide 
calea unei parţiale resemnări. 

Curios lucru, dar hipermarketul era aproape pus¬ 
tiu, aşa că mi-am umplut iute căruciorul, intr-un elan 
de entuziasm amestecat cu frică; dintr-odată m-a str㬠
fulgerat, fără vreun motiv anume, expresia „ora stin- 
gerii“. Câteva dintre casieriţele înşirate îndărătul 
caselor de marcat trăgeau cu urechea la radio: mani¬ 
festaţia continua, deocamdată nu era invocat nici un 
incident. Dar asta o să se întâmple mai târziu, când 
se va sparge gaşca, mi-am zis. 

S-a pornit ploaia, violentă, chiar în momentul când 

ieşeam din centrul comercial. Când m-am întors 

acasă, mi-am încălzit o limbă de vită cu sos de Ma- 

deira, gumoasă, dar comestibilă, şi am aprins din nou 

televizorul; începuseră confruntările, se zăreau grupuri 

de bărbaţi mascaţi, foarte mobili, înarmaţi cu puşti de 

asalt şi pistoale-mitraliere; fuseseră sparte nişte vitrine, 

ici şi colo ardeau nişte maşini, dar imaginile, luate pe 

timp de ploaie, erau de foarte proastă calitate, aşa încât 

era imposibil să-ţi faci o idee limpede despre forţele 

care se încleştau. 

) 


120 



III 




Duminică, 29 mai 


M-am trezit spre ora patru dimineaţa, lucid, cu 
mintea la pândă; mi-am făcut valiza pe-ndelete, am 
adunat elementele unei farmacii portabile, am strâns 
haine de schimb pentru o lună; mi-am găsit până şi 
încălţările de trekking - nişte pantofi sport foarte 
high-tech pe care nu-i purtasem niciodată şi pe care-i 
cumpărasem cu un an înainte, crezând că o să mă 
apuc de hoinărit. Mi-am luat şi laptopul, o rezervă de 
batoane cu proteine, un fierbător electric şi nişte ness. 
La cinci şi jumătate, eram gata de plecare. Maşina a 
pornit fără probleme, la ieşirea din Paris era pustiu; la 
ora şase mă apropiam deja de Rambouillet. N-aveam 
nici un plan, nici o destinaţie anume; doar senzaţia, 
foarte vagă, că ar fi fost bine să mă îndrept spre 
sud-vest; că, în cazul în care în Franţa ar fi izbucnit 
un război civil, i-ar fi luat mai mult timp să ajungă 
în sud-vest. La drept vorbind nu ştiam aproape nimic 
despre acea regiune, cu excepţia faptului că acolo se 
mănâncă raţă marinată: iar raţa marinată mi se părea 


123 



prea puţin compatibilă cu un război civil. Mă rog, 
poate mă înşelam. 

In general, cunoşteam Franţa destul de puţin. 
După o copilărie şi o adolescenţă petrecute la Mai- 
sons-Lafitte, o suburbie burgheză prin excelenţă, 
m-am stabilit la Paris, de unde n-am plecat niciodată; 
n-am vizitat niciodată cu adevărat ţara al cărei cet㬠
ţean, dintr-un punct de vedere oarecum teoretic, eram. 
Avusesem pornirea s-o fac, aşa cum stă mărturie cum¬ 
părarea acestui Volkswagen Tuareg, contemporană 
cu achiziţia pantofilor sport. Era o maşină puternică, 
dotată cu un motor V8 diesel de 4,2 1 cu injecţie 
directă common rail care o făcea capabilă să dep㬠
şească 240 km/h; concepută pentru drumuri lungi, 
avea însă şi calităţi de off-road. Probabil că pe-atunci 
îmi zbura gândul la tot soiul de weekenduri cu es¬ 
capade pe drumuri forestiere; până la urmă însă, 
nimic din toate astea nu s-a finalizat, m-am mulţumit 
ca, duminicile, să fiu un client fidel al târgului de carte 
veche care se ţinea în parcul Georges Brassens. Une¬ 
ori, din fericire, îmi mai petreceam câte-o duminică 
regulând - în special pe Myriam. Viaţa mea ar fi fost 
deosebit de ternă şi de tristă dacă, din când în când, 
n-aş fi regulat-o pe Myriam. M-am oprit la popasul 
Miile Etangs, imediat după ieşirea din Châteauroux; 
am cumpărat un cookie dublu de ciocolată şi o cafea 
mare de la Croissanterie, apoi m-am suit din nou în 
maşină şi mi-am luat micul dejun, gândindu-mă când 
la trecutul meu, când la nimic. Parcarea domina câm- 


124 



purile dimprejur, pustii dacă n-ar fi fost câteva vaci, 
probabil de rasă Charolais. Soarele se înălţase pe cer, 
dar câteva pânze de brumă mai pluteau peste şesurile 
din vale. Peisajul era vălurit, mai degrabă frumos, dar 
nu se zărea nici un iaz 1 - şi, de altfel, nici un râu. Mi 
se părea lipsit de noimă să mă gândesc la ce va fi. 

Am deschis radioul maşinii: scrutinul începuse şi 
se desfăşura normal, Franşois Hollande votase deja 
în fieful său din departamentul Correze. Prezenţa la 
vot, atât cât se putea estima la o oră aşa de matinală, 
era ridicată, mai ridicată decât la precedentele alegeri 
prezidenţiale. Anumiţi analişti politici considerau că 
un procent crescut de participare favoriza „partidele 
de guvernământ 1 ' în detrimentul partidelor extremiste; 
alţii însă, la fel de reputaţi, socoteau că lucrurile st㬠
teau exact pe dos. De fapt, nu se putea trage deocam¬ 
dată nici o concluzie pornind de la procentul de 
participare, şi era un pic cam devreme ca să ascult 
radioul; înainte să părăsesc parcarea, l-am închis. 

La scurtă vreme după plecare, mi-am dat seama că 
indicatorul de carburant era foarte jos, cam un sfert 
de rezervor; ar fi trebuit să fac plinul la benzinărie. 
Mi-am mai dat seama si că autostrada era neobişnuit 
de pustie. Duminică dimineaţa nu e niciodată bulu¬ 
ceală pe autostradă, e perioada când societatea respiră, 

1 Numele locului, Miile Etangs, înseamnă „o mie de 
iazuri". 


125 



se descongestionează, când membrii ei îşi făuresc ilu¬ 
zia fugară a unei existenţe individuale. Totuşi, par¬ 
cursesem aproape o sută de kilometri şi nu depăşisem 
şi nici nu întâlnisem altă maşină! Evitasem cu greu 
un camion bulgăresc care mergea în zigzag, cu un 
şofer rupt de oboseală, între banda din dreapta şi 
cea pentru opriri de urgenţă. Era linişte, treceam pe 
lângă nişte indicatoare de vânt bicolore agitate de 
briză; soarele strălucea peste şesuri, ca un funcţionar 
destoinic si fidel. Am deschis din nou radioul, însă 
de pomană: toate posturile programate de aparatul 
meu, de la France Info la Europe 1, trecând prin Radio 
Monte-Carlo si RTL nu emiteau decât un zumzet 

y 

confuz de paraziţi. In Franţa tocmai se petrecea ceva, 
eram convins; cu toate astea, puteam continua să str㬠
bat, cu 200 km/h, reţeaua rutieră a Hexagonului, şi 
poate că era singura soluţie, nimic nu mai părea să 
funcţioneze în ţara asta, e posibil ca şi radarele să fi 
fost în pană, conducând cu viteza asta aveam să ajung 
spre orele şaisprezece la punctul de frontieră La Jon- 
quera, odată ajuns în Spania situaţia va fi cu totul alta, 
războiul civil puţin mai departe, merita încercat. Atât 
doar că nu mai aveam benzină; da, asta trebuia rezolvat 
cât se poate de urgent, chiar la prima benzinărie. 

Adică aceea de la Pech-Montat. Staţia n-avea nimic 
îmbietor, potrivit panourilor informative: nu tu res¬ 
taurant, nici vorbă de produse regionale, o benzinărie 
jansenistă, hărăzită strict carburanţilor; nu puteam 
însă aştepta până la Jardin des Causses du Lot, aflată 


126 



la cincizeci de kilometri mai jos. M-am liniştit la 
gândul că aş putea să opresc pentru aprovizionare la 
Pech-Montat şi apoi de plăcere la Causses du Lot, 
unde aveam să cumpăr foie gras, brânză de capră, vin 
de Cahors, cu care aveam să mă delectez în cursul serii, 
în camera mea de hotel de pe Costa Brava; era un 
plan bine gândit, înţelept, realizabil. 

Parcarea era pustie şi mi-am dat imediat seama că 
ceva nu era-n regulă; am încetinit cât am putut, îna¬ 
inte să ajung, cu multă prudenţă, până la staţia de 
benzină. Vitrina explodase, asfaltul era acoperit cu 

mii de cioburi de sticlă. Am coborât din maşină, 

> 

m-am apropiat: în interiorul magazinului, vitrina 
frigorifică pentru băuturi fusese şi ea spartă, iar stan¬ 
durile de ziare erau răsturnate. Am descoperit-o pe 
casieriţă zăcând pe jos într-o baltă de sânge, cu braţele 
strânse la piept, într-un gest de zadarnică apărare. 
Tăcerea era totală. M-am îndreptat spre pompele de 
benzină, care însă erau blocate. Probabil că puteau fi 
repornite de la casele de marcat. M-am întors în ma¬ 
gazin, am păşit peste cadavru cu o strângere de inimă, 
dar n-am găsit nici un mecanism care să pară că diri¬ 
jează distribuirea de carburant. După o scurtă ezitare, 
am luat de pe rafturi un sandvici cu ton şi salată de 
crudităţi, o bere fără alcool şi ghidul Michelin. 

Printre hotelurile din zonă recomandate, cel mai 
apropiat era popasul Haut-Quercy, aflat în Martel; 
trebuia să urmez D 840 circa zece kilometri. Când 


127 



mă îndreptam spre ieşire, mi s-a părut că văd două 
trupuri întinse pe jos, în apropierea parcării pentru 
tiruri. Am coborât din nou din maşină şi m-am apro¬ 
piat: intr-adevăr, doi tineri magrebieni, îmbrăcaţi în 
uniforma specifică suburbiilor, fuseseră împuşcaţi; nu 
pierduseră mult sânge, dar erau cu siguranţă morţi; 
unul dintre ei încă ţinea în mână un pistol-mitralieră. 
Ce se întâmplase oare aici? Am încercat din nou, la 
nimereală, să prind un post de radio, dar şi de data 
asta am dat doar peste un hârâit neclar. 

Am ajuns la Martel, fără neplăceri, după un sfert 
de ceas, drumul departamental străbătea un peisaj 
vesel, împădurit. Tot nu întâlnisem nici o altă ma¬ 
şină, începusem să-mi pun întrebări serioase; după 
care mi-am zis că oamenii se zăvorâseră probabil în 
case, din aceleaşi motive care mă făcuseră să părăsesc 
Parisul: presentimentul unei catastrofe iminente. 
Popasul Haut-Quercy era o clădire mare din calcar 
alb, cu două etaje, situată uşor în afara satului. Poarta 
s-a deschis cu un scârţâit slab, am traversat un teren 
acoperit cu pietriş şi am urcat cele câteva trepte până 
la recepţie. Nu era nimeni. In spatele tejghelei, st㬠
teau agăţate pe un panou cheile camerelor; nu lipsea 
nici una. Am sunat de mai multe ori, din ce în ce mai 
tare, fără să primesc vreun răspuns. Am ieşit: îndăr㬠
tul clădirii se afla o terasă înconjurată de tufe de tran¬ 
dafiri, cu măsuţe rotunde şi scaune de fier forjat 
ornamentate, care era probabil folosită pentru micul 


128 



dejun. Am luat-o pe o alee mărginită cu castani şi am 
mers vreo cincizeci de metri înainte să ajung pe o 
peluză plină de verdeaţă, cu şezlonguri şi umbrele 
care-şi aşteptau ipoteticii clienţi, şi care domina în¬ 
tinderile din jur. Am contemplat preţ de câteva 
minute peisajul, vălurit şi odihnitor, după care m-am 
întors spre hotel. In momentul în care am pătruns pe 
terasă, tocmai ieşea o femeie, o blondă de vreo patru¬ 
zeci de ani, cu o rochie de stofa cenuşie, cu părul 
strâns în jurul capului şi cărare pe mijloc; când m-a 
văzut a avut o tresărire. 

— Restaurantul e închis, mi-a aruncat ea, în de¬ 
fensivă. 

I-am spus că-mi doream doar o cameră. 

— Nu servim nici micul dejun, a precizat ea încă 
dinainte să admită, clar fără tragere de inimă, că ar 
avea o cameră. 

M-a însoţit până la primul etaj, a deschis o uşă şi 
mi-a întins un petic de hârtie, minuscul: 

— Poarta se închide la orele douăzeci si două, dacă 
întârziaţi, o să aveţi nevoie de cifru, mi-a mai spus îna¬ 
inte să se îndepărteze, fără vreo altă vorbă. 

După ce am deschis obloanele, camera nu mai era 

aşa de respingătoare, cu excepţia tapetului de pe 

pereţi, ale cărui motive ornamentale, de un roşu aprins, 

înfăţişau scene de vânătoare. Am încercat în zadar să 
> ) 

prind ceva la televizor: nu exista semnal pe nici un 
canal, doar o învălmăşeală de purici. Nici Internetul 
nu funcţiona: apăreau mai multe reţele, cu nume care 


129 



începeau cu Bbox sau SFR - probabil aparţinând 
locuitorilor satului dar nici unul nu batea până la 
popasul Haut-Quercy. Un fluturaş de informare a 
clienţilor, pe care l-am descoperit intr-un sertar, oferea 
amănunte asupra curiozităţilor turistice ale satului şi 
avea şi nişte indicaţii privind gastronomia locului; ni¬ 
mic însă despre Internet. In mod limpede, conectarea 
la reţea nu constituia una dintre preocupările majore 
ale clienţilor popasului. 

Mi-am desfăcut bagajul, mi-am atârnat cele câteva 
haine pe umeraşe, am băgat în priză fierbătorul şi pe¬ 
riuţa de dinţi electrică, mi-am deschis telefonul mobil 
- constatând că nu am nici un mesaj -, după care am 
început să mă întreb ce caut eu acolo. Această între¬ 
bare, atât de generală, şi-o poate pune oricine, oriunde 
şi oricând; dar călătorul singuratic, trebuie să recu¬ 
noaştem, e mai ispitit decât alţii să o rostească. Dacă 
Myriam ar h fost alături de mine, n-aş prea mai h avut 
motive, la drept vorbind, să hu acum la Martel; ori¬ 
cum, întrebarea n-ar h apărut. Un cuplu e o lume, o 
lume autonomă şi închisă care se deplasează printr-o 
lume mai vastă, fără să he afectat cu adevărat de 
aceasta; fiind singur, eram vulnerabil, aşa că mi-a tre¬ 
buit o oarecare doză de curaj ca, după ce mi-am stre¬ 
curat foaia cu informaţii în buzunar, să pot ieşi să 
vizitez satul. 

In Place des Consuls, chiar în centru, se afla o hală 
de cereale, vădit străveche, nu mă pricepeam aproape 
deloc la arhitectură, dar casele care o înconjurau, 


130 



clădite din piatră gălbuie, arătoasă, datau de mai 
multe secole, văzusem deja nişte chestii asemănătoare 
la televizor, în general în nişte emisiuni ale lui Ste- 
phane Bern, şi, aidoma celor de-acolo, ba chiar având 
ceva în plus, aici era o casă foarte mare, aproape un 
palat, cu arcade în ogivă şi turnuleţe, când m-am apro¬ 
piat am constatat că, intr-adevăr, reşedinţa Raymondie 
fusese ridicată între 1280 şi 1350, şi că aparţinuse ini¬ 
ţial viconţilor de Turenne. Restul satului era pe m㬠
sură, am urmat străzile pitoreşti şi pustii până când 
am ajuns la biserica Saint-Maur, masivă, aproape 
lipsită de ferestre; era o biserică fortificată, construită ca 
să reziste la atacurile păgânilor, aşa cum existau multe 
în zonă, după cum m-a înştiinţat foaia informativă. 

Drumul D 840 care străbătea satul continua spre 
Rocamadour. Auzisem de Rocamadour, era o desti¬ 
naţie turistică destul de cunoscută, cu multe stele în 
ghidul Michelin, ba chiar stăteam să mă-ntreb dacă 
nu cumva văzusem localitatea într-o emisiune a lui 
Stephane Bern, dar se afla totuşi la 20 de kilometri 
distanţă, aşa că am ales un drum departamental mai 
micuţ şi mai sinuos, care ducea spre Saint-Denis-les- 
Martel. O sută de metri mai încolo am dat peste o 
minusculă gheretă de lemn vopsit, unde se găseau bi¬ 
lete pentru un tren turistic cu aburi care mergea de-a 
lungul văii râului Dordogne. Părea interesant; ar fi 
fost totuşi mai plăcut în doi, îmi tot repetam cu o în¬ 
cântare posomorâtă; oricum nu era nimeni în gheretă. 
Myriam ajunsese de câteva zile la Tel Aviv, avusese 
cu siguranţă timp să afle informaţii privind înscrierea 


131 



la facultate, poate că-şi făcuse deja un dosar, ori poate 
se mulţumise să meargă la plajă, n-am plecat niciodată 
împreună în concediu, mi-am spus, nu m-am priceput 
niciodată să aleg o destinaţie sau să fac o rezervare, 
susţineam că iubesc Parisul în luna august, dar de fapt 
nu eram pur şi simplu în stare să ies din oraş. 

De-a lungul căii ferate, în dreapta, era un drum 
de ţară. După un kilometru de urcat în pantă blândă, 
printr-o pădure deasă, am dat peste un mirador care 
avea şi o placă pentru orientare. O pictogramă înfăţi¬ 
şând un aparat foto cu burduf confirma vocaţia turis¬ 
tică a locului. Râul Dordogne curgea mai jos, printre 
faleze de calcar de vreo cincizeci de metri, urmându-si 
nedesluşit destinul geologic. De pe un panou infor¬ 
mativ pedagogic, am aflat că regiunea era locuită din 
cele mai vechi timpuri ale preistoriei; omul de Cro- 
Magnon îl alungase încet-încet pe omul de Neander- 
thal, care s-a retras până în Spania şi apoi a dispărut. 

M-am aşezat pe buza falezei, străduindu-mă fără 
prea mare succes să mă cufund în contemplarea pei¬ 
sajului. După jumătate de ceas, am scos telefonul şi am 
format numărul lui Myriam. A părut plăcut surprinsă 
să mă audă. Totul mergea ca uns, aveau un apartament 
agreabil, luminos, în centrul oraşului; nu, încă nu se 
ocupase de înscrierea la facultate; dar mie cum îmi 
mergea? Bine, am minţit-o; dar mi-era dor de ea. Am 
pus-o să promită că-mi va scrie un mail foarte lung, în 
care să-mi povestească tot, imediat ce-o să poată - 
după care mi-am amintit că nu aveam Internet. 


132 



Niciodată nu mi-a plăcut să scot sunete de pup㬠
turi la telefon, şi pe vremea tinereţii mi-era greu, dar 
acum, la mai bine de patruzeci de ani, chiar mi se 
părea ridicol; m-am silit totuşi, dar imediat după ce 
am închis, m-am simţit năpădit de o singurătate 
cumplită şi am înţeles că nu voi mai îndrăzni nicicând 
s-o sun pe Myriam, senzaţia de apropiere care se in¬ 
stala în timpul convorbirii telefonice era prea violentă 
şi hăul care urma, prea copleşitor. 

încercarea de a mă arăta interesat de frumuseţile 
naturale ale regiunii era evident sortită eşecului; m-am 
mai străduit totuşi ceva vreme, asa că atunci când am 
pornit înapoi spre Martel se lăsa seara. Oamenii din 
Cro-Magnon vânau mamuţi şi reni; astăzi puteau 
alege între Auchan şi Leclerc, amândouă situate în 
Souillac. Singurele negoţuri din sat erau o brutărie - 
închisă - si o cafenea situată în Place des Consuls, care 
părea şi ea închisă, nici o masă nu fusese scoasă în 
stradă. Totuşi, din interior răzbătea o uşoară lumină, 
aşa că am împins uşa şi am intrat. 

Vreo patruzeci de oameni, cufundaţi într-o tăcere 
totală, urmăreau un reportaj de la BBC News difuzat 
pe un televizor aşezat undeva sus în fundul sălii. 
Nimeni n-a reacţionat la apariţia mea. Erau, neîn¬ 
doielnic, localnici, aproape toţi pensionari, restul l㬠
sau impresia că sunt lucrători cu braţele. Nu mai 
avusesem de mult prilejul să vorbesc englezeşte, co¬ 
mentatorul avea un debit prea rapid şi nu pricepeam 


133 



mare lucru; adevărul e că ceilalţi spectatori păreau mai 
avansaţi decât mine. Imaginile, filmate în localităţi 
foarte diverse - Mulhouse, Trappes, Stains, Aurillac - 
nu prezentau aparent nici un interes: săli polivalente, 
grădiniţe de copii, şcoli părăsite. A fost nevoie să aş¬ 
tept intervenţia lui Manuel Valls - filmat în faţa pala¬ 
tului Matignon, palid, sub lumina unor reflectoare 
prea puternice - ca să pot reconstitui desfăşurarea 
evenimentelor: la începutul după-amiezii, circa dou㬠
zeci de birouri de vot fuseseră luate cu asalt de bande 
înarmate. Nu se înregistrase nici o victimă, dar fuse¬ 
seră furate câteva urne; până în momentul respectiv, 
acţiunile nu fuseseră revendicate. Asa stând lucrurile, 
guvernul se vedea silit să întrerupă procesul electoral. 

Mai târziu în cursul serii urma să aibă loc o şedinţă 

> > 

de criză, premierul avea să anunţe măsurile cuvenite; 
se va recurge - încheia el banal - la legea Republicii. 



Luni, 30 mai 


M-am trezit pe la şase dimineaţa şi am constatat 
că televizorul începuse să funcţioneze: semnalul de la 
iTele era slab, dar cel al BFM era fără cusur; desigur, 
toate programele erau dedicate evenimentelor din 
ajun. Comentatorii subliniau deosebita vulnerabi¬ 
litate a procesului democratic; pentru că, în codul 
electoral, se stipula categoric: dacă rezultatele, fie şi 
dintr-o singură secţie de votare din întreaga Franţă, 
devin indisponibile, alegerile în ansamblul lor vor fi 
invalidate. Subliniau de asemenea că era pentru întâia 
oară când un grupuscul avusese ideea să exploateze 
această slăbiciune. Noaptea târziu, prim-ministrul 
anunţase că vor fi organizate noi alegeri începând cu 
duminica viitoare; dar că, de această dată, roate sec¬ 
ţiile de vot aveau să fie puse sub pază armată. 

In privinţa consecinţelor politice ale acestor eveni¬ 
mente, comentatorii erau, în schimb, în complet dez¬ 
acord; le-am urmărit argumentele divergente o bună 
parte a dimineţii, după care am coborât în parc, cu o 


135 



carte în mână. Epoca lui Huysmans nu dusese lipsă 
de conflicte politice: avuseseră loc atentatele anar¬ 
histe; funcţionase de asemenea politica anticlericală 
dusă de guvernul „tătucului Combes“, a cărei violenţă 
părea azi de neconceput, guvernul ajunsese să dispună 
spolierea bunurilor ecleziastice şi desfiinţarea congre¬ 
gaţiilor. Această ultimă decizie îl afectase personal pe 
Huysmans, obligându-1 să părăsească abaţia Liguge 
unde îţi aflase adăpostul; toate astea nu ocupaseră însă 
decât un loc mărunt în opera sa, problemele politice 
în ansamblu păreau să-l fi lăsat complet nepăsător. 

Dintotdeauna mi-a plăcut capitolul din A rebours 
în care Des Esseintes, după ce îşi plănuise o călătorie 
la Londra, sub imperiul unei noi lecturi din Dickens, 
se trezeşte captiv într-o cârciumă de pe strada Amster¬ 
dam, incapabil să se ridice de la masă. „11 covârşeau o 
uriaşă aversiune faţă de călătorii, o presantă nevoie de 
a sta liniştit... “ Măcar eu izbutisem să părăsesc Parisul, 
să ajung în departamentul Lot, mi-am spus, în timp 
ce priveam ramurile legănate de vânt ale castanilor. 
Ştiam că greul trecuse: un călător singuratic trezeşte 
la început neîncredere, ba chiar ostilitate, dar oamenii 
se obişnuiesc treptat, atât hotelierii, cât şi crâşmarii, 
care ajung să îşi spună că au de-a face cu un tip 
extravagant, dar inofensiv. 

Intr-adevăr, când m-am întors în cameră la înce¬ 
putul după-amiezii, administratoarea hotelului m-a 
salutat cu oarecare căldură si m-a înstiintat că restau- 

) ii 

rantul se va redeschide în cursul serii. Apăruseră şi alţi 


136 



clienţi, un cuplu de englezi de vreo şaizeci de ani, 
soţul avea aer de intelectual, ba chiar de universitar, 
erau genul de oameni care vizitează fără cruţare 
capelele cele mai dosite, imbatabili în privinţa artei 
romanice din Quercy şi a influenţelor şcolii din 
Moissac; tipii n-ar fi creat probleme. 

Atât iTele, cât şi BFM reveneau asupra consecin¬ 
ţelor politice ale repetării turului doi al preziden¬ 
ţialelor. Biroul politic al Partidului Socialist era în 
reuniune; se întrunise Biroul politic al Frăţiei Mu¬ 
sulmane; până şi Biroul politic al UMP găsise de cu¬ 
viinţă să intre în consultări. Ziariştii sporeau numărul 
duplexurilor între strada Solferino, strada Vaugirard 
si bulevardul Malesherbes 1 , reuşind astfel să mascheze 
destul de abil faptul că nu aveau nici o informaţie 
semnificativă. 

Am ieşit din nou pe la orele şaptesprezece; părea că 
viaţa se reîntoarce treptat în localitate, brutăria era des¬ 
chisă, trecătorii străbăteau Place des Consuls; aproa¬ 
pe că semănau cu imaginea pe care mi-aş fi făcut-o 
dacă aş fi dorit să mi-i imaginez pe locuitorii unui 
sătuc din Lot. La Cafe des Sports nu mai era atâta 
afluenţă, iar interesul pentru actualitatea politică p㬠
rea să se fi stins, televizorul din fundul sălii era dat pe 
Tele Monte-Carlo. Tocmai îmi terminasem berea, 
când mi s-a părut că recunosc o voce. M-am întors: 

1 Pe strada Solferino se află sediul PS, iar pe Vaugirard 
cel al UMP. 


137 



la casă, Alain Tanneur plătea pentru o cutie de ţi¬ 
gări de foi Cafe Creme; avea la subraţ o pungă de 
la brutărie, din care ieşea o pâine de ţară. Soţul lui 
Marie-Franşoise s-a întors şi el; faţa i s-a rotunjit în- 
tr-o expresie de uimire. 

Mai târziu, cu o altă bere în faţă, i-am explicat că mă 
aflam acolo din întâmplare şi i-am povestit ce văzusem 
la benzinăria din Pech-Montat. M-a ascultat cu atenţie, 
fără să lase să se întrevadă vreo urmă de surpriză. 

— Bănuiam... a spus după ce mi-am isprăvit re¬ 
latarea. Bănuiam că, pe lângă atacurile de la secţiile 
de votare, au mai avut loc şi alte ciocniri, despre care 
presa nu au pomenit; şi probabil că mai sunt nu ştiu 
câte în toată Franţa... 

Prezenţa lui la Martel nu era deloc întâmplătoare; 
avea o casă acolo, care aparţinuse părinţilor lui, era un 
om de-al locului, voia să se retragă aici după pensio¬ 
nare, adică foarte curând. In condiţiile în care candi¬ 
datul musulman ar fi câştigat, Marie-Franşoise era 
convinsă că n-avea să-şi păstreze catedra, într-o uni¬ 
versitate islamică nici un post didactic nu putea fi 
ocupat de o femeie, era cu desăvârşire imposibil. Dar 
cu postul lui de la DGSI ce se întâmpla? 

— Am fost dat afară, mi-a ripostat el cu furie 
mocnită. M-au concediat vineri dimineaţă, pe mine 
şi pe toată echipa mea, a continuat el. S-a petrecut pe 
fugă, ne-au dat două ceasuri ca să eliberăm birourile. 

— Stiti ce motive au avut? 

> > 


138 



— A, da! Ştiu... Joi am adresat superiorilor mei 
ierarhici un raport prin care-i avertizam asupra inci¬ 
dentelor care ameninţau să se producă în diferite 
locaţii din teritoriu; incidente care aveau drept scop 
sabotarea alegerilor. N-au mişcat un deget; a doua zi 
eram pe drumuri. 

Mi-a lăsat răgaz să rumeg informaţia, după care 
m-a descusut: 

— Prin urmare? Ce concluzii se pot trage de-aici? 

— Vreţi să spuneţi că guvernul îşi dorea ca pro¬ 
cesul electoral să fie întrerupt? 

A încuviinţat blând din cap. 

— In fata unei comisii de anchetă, n-as avea cum 
să dovedesc asta... Pentru că raportul meu nu fusese 
foarte exact. De pildă, punând cap la cap notele 
informatorilor mei, căpătasem convingerea că avea să 
se întâmple ceva la Mulhouse sau în zona respectivă; 
dar nu puteam preciza dacă se va petrece în secţia de 
vot Mulhouse 2, Mulhouse 5 sau Mulhouse 8... Ca 
să le protejăm pe toate, ne-ar fi trebuit o serioasă 
desfăşurare de forţe; şi tot aşa pentru celelalte puncte 
ameninţate. Superiorii mei ar putea să replice că nu 
ar fi fost prima dată când DGSI se arăta excesiv de 
alarmistă; pe scurt, că şi-au asumat un risc rezonabil. 
Convingerea mea, vă repet, este simţitor diferită... 

— Ştiţi cine se află la originea acestor acţiuni? 

— Exact cei la care vă gândiţi. 

— Identitarii? 


139 



— Da, identitarii pe de-o parte. Dar şi tinerii mu¬ 
sulmani jihadişti, în egală măsură. 

— Credeţi că au vreo legătură cu Frăţia Musul¬ 
mană? 

— Nu, a scuturat el din cap cu hotărâre. Mi-am 
petrecut cincisprezece ani din viaţă anchetând acest 
subiect; niciodată nu s-a putut stabili nici cea mai 
mică conexiune, cel mai mărunt contact. Jihadiştii 
sunt nişte salahşti habotnici, care recurg la violenţă 
în loc să aibă încredere în prozelitism, dar, cu toate 
astea, rămân salahşti, iar pentru ei Franţa este un p㬠
mânt al sacrilegiului, dar al koufr ; dimpotrivă, pentru 
Frăţia Musulmană, Franţa face deja parte, potenţial, 
din dar al islam. Mai presus de orice însă, pentru sa- 

lahsti orice formă de autoritate emană de la Dumne- 
) 

zeu, însuşi principiul reprezentării populare este un 
sacrilegiu, niciodată nu le-ar trece prin cap să înteme¬ 
ieze sau să susţină un partid politic. Aşa stând lucru¬ 
rile, chiar dacă se arată fascinaţi de jibadul mondial, 
tinerii extremişti musulmani îşi doresc de fapt victoria 
lui Ben Abbes; nu cred în ea, consideră că jihadul este 
singura cale, dar nu vor face nimic ca s-o împiedice. 
Tot aşa se întâmplă şi cu Frontul Naţional şi cu iden¬ 
titarii. Pentru identitari, singura soluţie adevărată e 
războiul civil; înainte să se radicalizeze, unii dintre ei 
au fost însă apropiaţi ai Frontului Naţional, şi nu vor 
face nimic care să-i dăuneze. încă de la înfiinţare, 
Frontul National si Frăţia Musulmană au ales calea 

> j j 

urnelor; au pariat pe faptul că pot ajunge la putere 


140 



respectând regulile democratice. Ce pare curios, şi 
chiar hazliu, dacă vreţi, este că, acum câteva zile, iden- 
titarii europeni, ca şi musulmanii jihadişti, şi-au băgat 
în cap, fiecare în parte, că partidul advers urma să 
câştige - şi că n-aveau altă şansă decât să suspende 
procesul electoral aflat în desfăşurare. 

— Şi, în opinia dumneavoastră, cine avea dreptate? 

— Asta chiar nu ştiu. Pentru întâia oară, s-a destins 
şi a zâmbit sincer, apoi a continuat: Există un soi de 
legendă, care vine de pe vremea vechiului serviciu al 
Informaţiilor Generale, care acreditează ideea că avem 
acces la nişte sondaje confidenţiale, niciodată făcute 
publice. E, oarecum, o copilărie... Dar e şi ceva ade¬ 
vărat în ea, tradiţia s-a păstrat într-o oarecare măsură. 
Ei bine, în acest caz, sondajele secrete ofereau exact 
aceleaşi estimări ca sondajele oficiale: 50-50, până la 
capăt, cu diferenţe de zecimale... 

Am mai comandat două beri. 

— Ar fi bine să luăm cina împreună, la noi acasă, 
mi-a zis Tanneur. Marie-Franşoise va fi încântată să 
vă vadă. Ştiu că o mâhneşte peste măsură pierderea 
postului la universitate. Pe mine nu mă prea afectează, 
oricum trebuia să ies la pensie peste doi ani... Desi¬ 
gur, se termină cam neplăcut; dar o să primesc pensia 
întreagă, cu siguranţă, şi probabil un bonus special, 
cred că o să se dea peste cap ca să nu le creez probleme. 

Chelnerul ne-a adus berile si un bol cu măsline; se 
adunase deja mai multă lume în cafenea, unii vorbeau 


141 



tare, părea limpede că toţi se cunoşteau între ei; iar 
alţii, care treceau pe lângă masa noastră, îl salutau pe 
Tanneur. Ronţăiam două măsline, şovăind: îmi scăpa 
ceva în şirul evenimentelor; n-ar fi rău să-i pomenesc 
despre asta, poate ştia ceva, părea că ştie o grămadă de 
lucruri; regretam că, până acum, nu acordasem poli¬ 
ticii decât o atenţie anecdotică, superficială. 

— Nu pricep... am zis după o înghiţitură de bere, 
ce sperau oamenii care au atacat secţiile de vot. Pentru 
că oricum alegerile se vor desfăşura peste o săpt㬠
mână sub supravegherea armatei; şi, cum raportul de 
forţe nu s-a schimbat, rezultatul va fi tot nehotărât. 
Asta dacă nu cumva vor reuşi să descopere că respon¬ 
sabili pentru incidente sunt identitarii, situaţie în care 
Frăţia Musulmană va avea de câştigat, sau, dimpo¬ 
trivă, că vinovaţi sunt musulmanii, ceea ce va favoriza 
Frontul Naţional. 

— Nu, vă spun cu certitudine: va fi imposibil să 
se demonstreze ceva, fie intr-un sens, fie în celălalt; şi 
nimeni nu va încerca. In schimb, se vor întâmpla lu¬ 
cruri pe scena politică, foarte curând, probabil înce¬ 
pând de mâine. O primă variantă ar fi ca UMP să se 
hotărască să parafeze o alianţă electorală cu Frontul 
Naţional. UMP-ul nu mai înseamnă mare lucru, e în 
cădere liberă; dar un acord cu ei ar fi suficient ca să 

încline balanţa si deci să stimuleze decizia. 

> > 

— Nu ştiu, mi-e greu să cred; mi se pare că, dacă 
ar fi fost posibil, s-ar fi întâmplat deja de ani buni. 


142 



— Aveţi perfectă dreptate, a exclamat el sur⬠
zând larg. La început, Frontul Naţional ar fi făcut 
orice ca să stabilească o alianţă cu UMP şi să pătrundă 
într-o majoritate guvernamentală; treptat, a început 
să crească în sondaje, moment în care UMP a prins să 
se teamă. Nu de populismul lor şi nici de presupusul 
lor fascism - conducătorii UMP nu s-ar da în lături să 
ia anumite măsuri drastice de siguranţă publică sau 
xenofobe, care oricum sunt masiv dorite de electoratul 
lor, mă rog, ce a mai rămas din el; concret însă, UMP 
este acum de departe cel mai slab partid din alianţă; 
aşa încât le e teamă că, dacă vor bate palma, vor fi pur 
şi simplu anihilaţi, absorbiţi de partener. Ca să nu mai 
vorbim că la mijloc e Europa, iar aceasta e problema 
fundamentală. Adevărata agendă a UMP, ca şi aceea a 
socialiştilor, este dispariţia Franţei, integrarea ei în- 
tr-un ansamblu federal european. Alegătorii lor, desi¬ 
gur, nu împărtăşesc acest obiectiv; şefii partidelor au 
izbutit însă, ani la rând, să bage subiectul sub preş. 
Dacă ar stabili o alianţă cu un partid vădit antieuro- 
pean, n-ar mai putea persevera în această atitudine; iar 
alianţa s-ar face ţăndări în cel mai scurt timp. Iată de ce 
cred mai degrabă într-o a doua variantă: crearea unui 
front republican, în care UMP se va ralia, ca şi Partidul 
Socialist, la candidatura lui Ben Abbes - bineînţeles 
sub rezerva unei participări profitabile la guvernare şi 
a unor înţelegeri pentru viitoarele alegeri legislative. 

— Şi asta mi se pare complicat; mă rog, foarte sur¬ 
prinzător. 


143 



— Aveţi, încă o dată, dreptate! 

A surâs din nou, şi-a frecat palmele, în mod lim¬ 
pede discuţia îl amuza peste poate. 

— E complicat însă dintr-un alt motiv. E com¬ 
plicat pentru că e surprinzător; pentru că aşa ceva nu 
s-a mai întâmplat, cel puţin de la sfârşitul celui de-al 
Doilea Război încoace. A trecut atâta timp de când 
binomul stânga-dreapta structurează jocul politic, 
încât ni se pare imposibilă altă cale. Totuşi, în fond, 
nu există nici o dificultate reală: ceea ce desparte UMP 
de Frăţia Musulmană e mult mai nesemnificativ decât 
ceea ce o desparte de Partidul Socialist. Am discutat 
despre asta, dacă-mi amintesc bine, la prima noastră 
întâlnire: Partidul Socialist a cedat în cele din urmă 
în privinţa Educaţiei, a ajuns la un acord cu Frăţia 

Musulmană si orientarea sa antirasistă a reuşit să 
> ) 

predomine asupra celei laice, doar pentru că s-a simţit 
încolţit, pentru că a ajuns la strâmtoare. Lucrurile vor 
fi mult mai simple pentru UMP, care se află şi mai 
aproape de dezintegrare, şi care n-a acordat niciodată 
importanţă Educaţiei, până şi conceptul le e străin. 
Pe de altă parte, UMP şi PS trebuie să se deprindă cu 
ideea de a guverna împreună; ceea ce pentru ei e un 
lucru nou, exact pe dos decât în luările lor de poziţie 
de când au intrat în politică. 

Rămâne, de bună seamă, şi a treia posibilitate, 
adică să nu se întâmple nimic; să nu poată fi realizat 
nici un acord, iar al doilea tur să aducă aceleaşi re- 

zultate, adică aceeaşi incertitudine. Intr-un anume 

7 ■> 


144 



sens, e varianta cea mai probabilă, dar şi cea mai în¬ 
grijorătoare. In primul rând, niciodată de-a lungul 
istoriei celei de-a Cincea Republici rezultatele n-au 
fost atât de strânse; apoi, mai ales, nici una dintre cele 
două formaţiuni rămase în luptă nu are nici cea mai 
mică experienţă a exerciţiului guvernamental, nici pe 
plan naţional, nici pe plan local; în materie de politică, 
sunt expresia unui desăvârşit amatorism. 

Şi-a terminat berea şi m-a privit cu ochii săi scă- 
părând de isteţime. Pe sub haina în carouri, purta un 
tricou polo; era prevenitor, lipsit de iluzii şi ager; e 
foarte posibil să h fost abonat la revista Historia; 
mi-era lesne să-mi închipui o colecţie de Historia car¬ 
tonate, stând într-o bibliotecă din preajma şemineului; 
cu rafturi pe care se află şi lucrări foarte specializate, 
cum ar fi dedesubturile aşa-zisei Franţafrique 1 , sau 
istoria serviciilor secrete de la al Doilea Război Mon¬ 
dial încoace; tipul fusese sau urma să fie consultat, 
fără îndoială, de autorii acestor lucrări, aici, în refu¬ 
giul lui din Quercy; asupra anumitor subiecte se va 
vedea silit să tacă, asupra altora se va simţi îndreptăţit 
să dea lămuriri. 

— Rămâne pe mâine-seară? m-a întrebat el, după 
ce i-a făcut chelnerului semn cu mâna ca să plătească. 
Trec să vă iau de la hotel. Marie-Franşoise chiar va fi 
încântată. 

1 Termen folosit curent în media pentru a denunţa po¬ 
litica externă a Franţei în Africa, în special în fostele colonii. 


145 



Se lăsa seara peste Place des Consuls, iar soarele la 
scăpătat acoperea cu luciri de foc pietrele gălbui ale 
clădirilor; ne aflam în faţa reşedinţei de la Raymondie. 

— E un sat străvechi, nu-i asa? l-am întrebat. 

— Da, foarte. Iar numele Martel nu i-a fost dat 
din întâmplare... Toată lumea ştie că Charles Martel 
i-a înfrânt pe arabi la Poitiers în 732, stăvilind ex¬ 
pansiunea musulmană spre nord. A fost o bătălie 
hotărâtoare, care marchează adevăratul debut al eres- 
tinătăţii medievale; lucrurile n-au stat însă chiar atât 
de categoric, invadatorii nu s-au retras imediat, iar 
Charles Martel s-a tot războit cu ei, vreme de câţiva 
ani, în Aquitania. In 743 a câştigat o nouă luptă la 
doi paşi de-aici şi a hotărât ca, în chip de mulţumire, 
să ridice o biserică pe care se afla blazonul său, trei 
ciocane încrucişate. Satul a fost construit în jurul 
acestei biserici - ulterior distrusă şi apoi clădită în 
secolul XIV. E adevărat că s-au purtat multe bătălii 
între creştini si musulmani, înfruntarea armată e de 
când lumea una dintre îndeletnicirile umane majore, 
războiul e în natura omului, cum spunea Napoleon. 
Cred însă că acum a sosit momentul unei concilieri, 
al unei alianţe cu islamul. 

I-am întins mâna ca să ne luăm rămas-bun. Isi su- 

3 

pralicita uşor rolul de veteran al serviciilor secrete, de 
bătrân înţelept etc., dar până la urmă fusese concediat 
foarte recent, era de înţeles că-i trebuie timp ca să intre 
în pielea noului său personaj. In orice caz, eram în¬ 
cântat că am fost invitat la el a doua zi, puteam fi sigur 


146 



că vinul de Porto va fi de bună calitate, si n-aveam 
îndoieli nici în legătură cu mâncarea, nu era deloc 
genul care să trateze superficial gastronomia 

— Să vă uitaţi mâine la televizor, atenţie la actua¬ 
litatea politică... mi-a zis chiar înainte de plecare. Pot 
să pun pariu că se va-ntâmpla ceva. 



Marţi, 31 mai 


Vestea s-a aflat, într-adevăr, puţin după orele pai¬ 
sprezece: UMP, UDI 1 şi PS se înţeleseseră să încheie 
un acord de guvernare, „un front republican lărgit“, 
şi îl susţineau pe candidatul Frăţiei Musulmane. Su¬ 
rescitaţi, jurnaliştii canalelor de ştiri, unul după altul, 
n-au stat o clipă toată după-amiaza, încercând să afle 
amănunte în plus asupra condiţiilor acordului şi 
repartizării ministerelor, dar de fiecare dată au primit 
acelaşi răspuns care pomenea găunoşenia conside¬ 
raţiilor politicianiste, urgenţa realizării unităţii na¬ 
ţionale si a vindecării rănilor unei ţări divizate etc. 
) ) ) 

Totul - perfect previzibil; mai puţin întoarcerea lui 
Franşois Bayrou în prim-planul scenei politice; ac¬ 
ceptase un tandem cu Mohammed Ben Abbes, care 
se angajase să-l numească prim-ministru dacă ieşea 
victorios la alegerile prezidenţiale. 

1 Uniunea Democraţilor şi Independenţilor, partid politic 
francez de centru dreapta, fondat în 2012. 


148 



Bătrânul politician din Bearn, înfrânt, practic, în 
toate confruntările electorale la care participase de trei¬ 
zeci de ani încoace, îşi cultiva cu îndârjire o imagine 
de nobleţe, beneficiind de complicitatea unor reviste; 
adică, în mod regulat, se lăsa fotografiat, stând spriji¬ 
nit intr-un toiag ciobănesc, îmbrăcat cu o pelerină de 
fermier, intr-un peisaj în care se amestecau pârloage şi 
câmpuri cultivate, în general din zona Labourd 1 . 
Imaginea pe care încerca să o promoveze în nenum㬠
ratele sale interviuri era cea gaullistă, a bărbatului care 
a spus nu. 

— Chestia cu Bayrou e o idee genială, absolut 
genială! a exclamat Alain Tanneur de cum m-a văzut, 
tremurând literalmente de entuziasm. Mărturisesc că 
nu mi-ar fi dat niciodată prin cap; chiar e tare Ben 
Abbes ăsta... 

Marie-Framţoise m-a primit zâmbind din toată 
inima; părea nu doar bucuroasă că mă vede, ci şi că, 
în general, e binedispusă. Văzând-o cum trebăluieşte 
în faţa mesei de bucătărie, cu un şorţ inscripţionat 
hazos „N-o înjuraţi pe bucătăreasă, are patronul grijă“, 
îţi venea greu să ţi-o închipui, cu câteva zile mai de¬ 
vreme, ţinând cursuri doctorale asupra împrejurărilor 
neobişnuite în care Balzac făcuse corecturile în şpalt 
pentru romanul Beatrix. Pregătise tarte cu gât de raţă 
si hasme, delicioase. Soţul ei, înfierbântat, a deschis 
una după alta o sticlă de Cahors şi una de Sauternes, 

1 Provincie istorică din Ţara Bascilor franceză. 


149 



după care şi-a amintit că trebuia, musai, să-i gust vinul 
de Porto. Deocamdată, nu înţelegeam absolut deloc 
de ce întoarcerea lui Francois Bayrou în arena politică 
putea fi calificată drept o idee genială', eram însă con¬ 
vins că Tanneur nu va întârzia să-si dezvolte ideea. 

) 

Marie-Francoise îl privea cu căldură, vizibil uşurată că 

soţul ei încasase atât de uşor concedierea si se stre- 
) ) ) 

curase atât de firesc în noul său rol de strateg în pa¬ 
puci - pe care avea să şi-l interpreteze cu dibăcie în 
faţa primarului, doctorului, notarului, ce s-o mai lun¬ 
gim, în faţa tuturor notabilităţilor locale, foarte im¬ 
portante încă în târgurile de provincie, şi în ochii 
cărora avea să-şi păstreze aureola unei cariere în servi¬ 
ciile secrete. In mod hotărât, pensionarea lor stătea 
sub cele mai fericite auspicii. 

— Ce e extraordinar la Bayrou, ceea ce-1 face de 
neînlocuit, a continuat Tanneur entuziasmat, e des㬠
vârşita lui tâmpenie. Proiectul lui politic nu a dep㬠
şit niciodată dorinţa de a cuceri prin orice mijloace 
„funcţia supremă“; n-a avut niciodată şi nici măcar nu 
s-a prefăcut că are cea mai mică idee personală; lucru 
destul de rar, în poziţia lui. Asta a făcut din el omul 
politic capabil să întrupeze perfect noţiunea de uma¬ 
nitarism, cu atât mai mult cu cât se crede Henric IV 
şi un mare pacificator în spaţiul dialogului intercon- 
fesional; de altfel, se bucură de un cert prestigiu în faţa 
electoratului catolic, pe care prostia lui îl scuteşte de 
frământări. Exact de asta are nevoie Ben Abbes, care, 
înainte de orice, doreşte să întruchipeze un nou uma- 


150 



nism, prezentând islamul ca pe o formă împlinită a 
unui umanism de tip nou, unificator, şi care e de altfel 
perfect sincer atunci când îşi proclamă respectul pen¬ 
tru cele trei religii ale Scripturii. 

Marie-Franşoise ne-a poftit să trecem la masă; 
pregătise o salată de bob cu păpădie şi aşchii de par¬ 
mezan. Era atât de gustoasă încât, pentru o clipă, am 
pierdut firul discursului lui Tanneur. Catolicii disp㬠
ruseră practic din Franţa, a continuat el, dar păreau 
că sunt încă îmbătaţi de un soi de elixir moral, în 
orice caz Ben Abbes făcuse totul ca să-şi atragă bunele 
lor sentimente: anul trecut se dusese de cel puţin trei 
ori la Vatican. Pricopsit, prin simpla lui origine, cu o 
aură tiermondistă, ştiuse totuşi să-şi ţină aproape 
electoratul conservator. Spre deosebire de vechiul său 
rival Tariq Ramadan, stigmatizat de relaţiile lui troţ- 
kiste, Ben Abbes evitase dintotdeauna să se compro¬ 
mită cu stânga anticapitalistă; înţelesese perfect că 
dreapta liberală câştigase „bătălia ideilor", că tinerii 
deveniseră antreprenori şi că natura mereu actuală a 
economiei de piaţă era unanim admisă. Insă adev㬠
rata idee de geniu a liderului musulman fusese desco¬ 
perirea faptului că alegerile nu se vor juca pe terenul 
economiei, ci pe acela al valorilor; că, şi în acest do¬ 
meniu, dreapta se pregătea să câştige „bătălia ideilor", 
fără măcar să trebuiască să lupte. Ramadan prezenta 
legea islamică sbaria ca pe o opţiune inovatoare, dacă 
nu chiar revoluţionară, în vreme ce el îi restituia di¬ 
mensiunea liniştitoare, tradiţională - cu un parfum 


151 



de exotism care, în plus, o făcea ispititoare. In privinţa 
restaurării familiei, a moralei tradiţionale şi, implicit, 
a patriarhatului, se deschidea în faţa lui un bulevard 
pe care dreapta, şi cu atât mai puţin Frontul Naţio¬ 
nal, n-aveau cum s-o apuce, fără să se vadă categorisiţi 
drept reacţionari sau chiar fascişti de către supravie¬ 
ţuitorii generaţiei ’68 - mumii progresiste, sociologic 
muribunzi, dar refugiaţi în citadele mediatice de unde 
puteau să împroaşte imprecaţii despre vremurile de¬ 
zastruoase şi ambianţa dezgustătoare care sufocau ţara; 
doar el era ferit de orice pericol. Paralizată de anti- 
rasismul ei structural, stânga fusese încă de la început 
incapabilă să lupte sau chiar să vorbească despre asta. 

Marie-Framşoise ne-a servit apoi muşchiuleţ de 
miel marinat, cu cartofi la tigaie, şi am pierdut şirul. 

— Totuşi, e musulman, am obiectat eu confuz. 

— Şi ce dacă? a spus el triumfător. E un musul¬ 
man moderat , asta contează: o abrmă tot timpul şi e 
adevărat. Nu trebuie să ţi-1 imaginezi ca pe un taliban 
sau ca pe un terorist, ar b o greşeală; i-a dispreţuit 
mereu pe indivizii ăştia. Atunci când vorbeşte despre 
ei, în articolele sale de opinie publicate în Le Monde, 
dincolo de condamnarea morală abşată, se poate lim¬ 
pede distinge această nuanţă de dispreţ; de fapt, îi 
consideră pe terorişti nişte amatori. In realitate, Ben 
Abbes este un politician deosebit de abil, probabil cel 
mai abil şi mai viclean pe care l-am avut în Franţa de 
la Franşois Mitterand încoace; dar, spre deosebire de 
Mitterand, el are o viziune istorică incontestabilă. 


152 



— Pe scurt, credeţi că tabăra catolică nu are de ce 
să se teamă. 

— Nu doar că nu are de ce să se teamă, dar are si 

ce spera! Ştiţi, a zâmbit el de parcă s-ar fi scuzat, de 

zece ani studiez cazul lui Ben Abbes, pot afirma, fără 

nici o exagerare, că sunt una dintre persoanele din 

Franţa care îl cunoaşte cel mai bine. Mi-am consacrat 
> > 

practic întreaga carieră supravegherii mişcărilor 
islamiste. Prima afacere la care am lucrat - eram încă 
tânăr pe-atunci, elev la Saint-Cyr-au-Mont-d’Or 1 - 
au fost atentatele din 1986 de la Paris, despre care 
până la urmă s-a aflat că fuseseră comandate de Hez- 
bollah şi, indirect, de Iran. Au urmat apoi algerienii, 
kosovarii, mişcările din sfera de influenţă Al Qaeda, 
lupii singuratici... niciodată n-au încetat să se mani¬ 
feste, sub diverse forme. Prin forţa împrejurărilor, 
atunci când a fost înfiinţată, Frăţia Musulmană a in¬ 
trat în colimatorul nostru. Au trecut mulţi ani până 
să ne convingem că Ben Abbes avea cu adevărat un 
proiect, ba chiar un proiect foarte ambiţios, care nu 
avea nici o legătură cu fundamentalismul islamic. In 
cercurile de extremă dreapta s-a răspândit ideea că, 
atunci când musulmanii vor ajunge la putere, creştinii 
vor fi obligatoriu reduşi la condiţia de dhimmis, de 
cetăţeni de mâna a doua. „Dhimmitudinea“ este, în- 
tr-adevăr, unul dintre principiile generale ale islamului; 

1 Localitate unde funcţionează, din 1941, Şcoala Na¬ 
ţională Superioară de Poliţie. 


153 



în practică însă, statutul de dhimmi este extrem de 
flexibil. Islamul are o extensie geografică uriaşă; felul 
în care este practicat în Arabia Saudită n-are nici o 
legătură cu acela din Indonezia sau din Maroc. In 
Franţa, sunt absolut convins - pot chiar să pariez - 
că nu vor fi ridicate piedici în calea cultului creştin, 
ba, mai mult, subvenţiile acordate asociaţiilor catolice 
şi întreţinerii clădirilor religioase vor fi sporite - îşi 
pot permite aşa ceva, câtă vreme fondurile alocate 
moscheilor de către petromonarhii vor fi, oricum, 
mult mai mari. Adevăratul duşman al musulmanilor, 
lucrul de care se tem şi pe care îl urăsc cel mai mult, 
nu este catolicismul, ci secularismul, laicitatea, mate¬ 
rialismul ateu. Pentru ei, catolicii sunt nişte credin- 
cioşi, iar catolicismul este una dintre religiile Scripturii; 
se cuvine doar ca ei să facă un pas mai departe şi să se 
convertească la islam: iată adevărata viziune musul¬ 
mană asupra creştinătăţii, viziunea originară. 

— Si evreii? 

> 

întrebarea îmi scăpase, nu prevăzusem să ridic 
problema. Imaginea lui Myriam în patul meu, cu tri¬ 
cou, în ultima noastră dimineaţă, imaginea feselor ei 
micuţe şi rotunde mi-a trecut fulgerător prin minte; 
mi-am mai turnat un pahar sănătos de Cahors. 

A zâmbit din nou: 

— Cazul evreilor e un pic mai complicat. In prin¬ 
cipiu, teoria funcţionează şi aici, iudaismul e una 
dintre religiile Scripturii, Avraam şi Moise sunt recu¬ 
noscuţi drept profeţi ai islamului; în practică totuşi, 


154 



în ţările musulmane, relaţiile cu evreii au fost mai 
dificile decât cele cu creştinii; iar problema palesti¬ 
niană a înveninat totul. Există, prin urmare, anumite 
tendinţe minoritare în cadrul Frăţiei Musulmane care 
ar dori exercitarea unor măsuri represive asupra evrei¬ 
lor; cred însă că nici acestea nu vor avea câştig de 
cauză. Ben Abbes a avut mereu grijă să întreţină relaţii 
bune cu marele rabin al Franţei; poate că totuşi, din 
când în când, le va da frâu liber extremiştilor; asta 
fiindcă, deşi crede cu sinceritate că va obţine convertiri 
masive în rândul creştinilor, îşi face puţine iluzii în 
privinţa evreilor. De fapt, cred că speranţa lui e că se 
vor hotărî să părăsească Franţa de bunăvoie şi că vor 
emigra în Israel. In orice caz, vă pot asigura că nu are 
deloc intenţia să-şi compromită ambiţiile personale - 
care sunt nemăsurate - de dragul poporului pales¬ 
tinian. Uimitor de puţină lume a citit ce a scris la 
începuturile lui - e drept că publica în reviste geo- 
politice destul de obscure. Indiscutabil, marele lui reper 
este Imperiul Roman - iar construcţia europeană, 
după el, nu reprezintă decât o cale de a împlini această 
tradiţie milenară. Axa majoră a politicii lui externe va 
fi deplasarea către sud a centrului de greutate al Euro¬ 
pei; există deja organizaţii care urmăresc acest obiectiv, 
vezi Uniunea pentru Mediterana. Primele ţări suscep¬ 
tibile să se alăture acestei construcţii europene vor fi 
desigur Turcia şi Marocul; vor urma Tunisia şi Algeria. 
Pe termen lung, va veni şi Egiptul - e o piesă grea, dar 
care se va dovedi decisivă. In paralel, e posibil ca 


155 



instituţiile Europei - care la ora actuală sunt orice, 
numai democratice nu - să evolueze către o consultare 
populară mai consistentă; concluzia logică va fi alegerea 
prin sufragiu universal a unui preşedinte european. In 
acest context, integrarea europeană a unor ţări deja 
foarte populate şi cu o demografie dinamică, precum 
Turcia şi Egiptul, ar putea juca un rol decisiv. Sunt 
convins că adevărata ambiţie a lui Ben Abbes este ca, 
în cele din urmă, să ajungă preşedintele ales al Europei, 
al unei Europe lărgite, incluzând ţările bazinului me- 
diteraneean. Să ţinem minte că nu are decât patruzeci 
şi trei de ani - chiar dacă, spre liniştirea electoratului, 
se străduieşte să pară mai vârstnic, lăsându-şi burdi¬ 
hanul să prospere şi refuzând să se cănească. Intr-un 
anume sens, bătrâna Bat Ye’or are dreptate cu fan¬ 
tasma ei privind complotul Eurabia 1 ; se înşală însă cu 
desăvârşire atunci când îşi închipuie că ansamblul 
euromediteraneean se va afla în poziţie de inferiori¬ 
tate faţă de monarhiile din Golf: vom avea de-a face 
cu una dintre primele puteri economice mondiale, care 
va fi în măsură să trateze de la egal la egal. In clipa de 
faţă, se desfăşoară un joc ciudat cu Arabia Saudită şi 

1 Bat Ye’or, pseudonimul literar al lui Gisele Littman- 
Orebi. Eseistă britanică născută la Cairo în 1933. Evreică de 
origine egipteană, scrie în franceză şi engleză. în câteva dintre 
lucrările ei ( Eurabia , Islam and Dhimmitude ), denunţă un 
acord, pus la cale de anumite instanţe europene şi de ţările 
arabe, care are drept scop supunerea Europei faţă de lumea 
arabă, prin formarea unei noi entităţi numite Eurabia. 


156 



cu celelalte petromonarhii: Ben Abbes e gata să pro¬ 
fite cât se poate de petrodolarii lor; dar nu are nici cea 
mai mică intenţie de abandon al suveranităţii. Intr-un 
anume sens, nu face decât să ducă mai departe am¬ 
biţia lui De Gaulle, cea a unei mari politici arabe a 
Franţei, şi vă asigur că nu duce lipsă de aliaţi, inclusiv 
în monarhiile din Golf, pe care cantonarea pe poziţii 
americane le obligă la destule compromisuri şi le si¬ 
tuează permanent într-o poziţie delicată faţă de opi¬ 
niile arabe. Ei bine, până şi ele au început să-şi spună 
că un aliat precum Europa, nu atât de ombilical legată 
de Israel, ar putea constitui o alegere mai înţeleaptă. 

A tăcut: vorbise fără răgaz mai bine de jumătate 
de oră. Mă întrebam dacă avea să scrie o carte, acum 
că era la pensie, dacă avea să-şi pună ideile pe hârtie. 
Mi se părea interesant felul în care îşi expunea gân¬ 
durile; sigur, pentru cei interesaţi de istorie. Marie- 
Francoise a adus desertul, un crumble cu mere şi nuci, 
ca în Landes. Oricum, de mult nu mai mâncasem 
atât de bine. După cină, se cuvenea să trecem în salon 
să degustăm un bas-armagnar, şi exact asta am făcut. 
Moleşit de aburii alcoolului, privind chelia lucioasă a 
fostului spion, haina lui ecosez, mă întrebam care este, 
de fapt, punctul lui de vedere. Ce-i trecea prin cap unui 
om care şi-a petrecut întreaga viaţă studiind partea 
nevăzută a lumii? Probabil că nimic, cred că nici măcar 
nu se obosea să voteze; ştia prea multe lucruri. 

— Am intrat în serviciile secrete franceze, a reluat 
el pe un ton mai domol, pentru că, în copilărie, eram 


157 



fascinat de poveştile de spionaj; dar şi, cred, pentru 
că moştenisem câte ceva din patriotismul tatălui meu, 
care mă impresionase profund. Era născut în 1922, 
vă daţi seama!? Acum exact o sută de ani! Intrase 
printre primii în Rezistenţă, încă de la sfârşitul lui 
iunie 1940. Pe vremea lui, patriotismul francez ajun¬ 
sese o idee cam perimată - s-ar putea zice că patrio¬ 
tismul nostru se născuse la Valmy, în 1792, şi că 
începuse să moară în tranşeele de la Verdun, în 1917. 
Ceva mai mult de un secol nu înseamnă, de fapt, 
mare lucru. Dar cine mai crede azi în el? E-adevărat, 
Frontul Naţional se preface că mai crede în patrio¬ 
tism, dar credinţa lor are ceva foarte nelămurit si 
sugerează disperare; iar celelalte partide au ales făţiş 
dizolvarea Franţei în Europa. Ben Abbes crede şi el 
în Europa, ba chiar mai tare decât ceilalţi, dar cazul 
lui e diferit, pentru că nutreşte o anume idee despre 
Europa, un adevărat proiect de civilizaţie. Iar modelul 
său final este împăratul Augustus; nu e un model me¬ 
diocru. Cum ştiţi, discursurile lui Augustus în Senat 
s-au păstrat, sunt sigur că le-a studiat cu atenţie. 

După un moment de tăcere, a adăugat, din ce în 
ce mai îngândurat: 

— Ar putea fi o mare civilizaţie, nu ştiu... Cu¬ 
noaşteţi cetatea Rocamadour? m-a întrebat el din- 
> > 

tr-odată - începusem să moţăi, i-am răspuns că nu, 
nu credeam, mă rog, poate că da, de la televizor. 

— Trebuie să mergeţi. E la vreo douăzeci de kilo¬ 
metri de-aici; e musai să mergeţi. Ştiţi, pelerinajul la 


158 



Rocamadour era unul dintre cele mai renumite ale 
creştinătăţii. Henric Plantagenetul, sfântul Dominic, 
sfântul Bernard, Ludovic cel Sfânt, Ludovic XI, Filip 
cel Frumos... toţi au venit să îngenuncheze la pi¬ 
cioarele Fecioarei negre, toţi au urcat, în genunchi, 
scările care duc la sanctuar, rugându-se smerit pentru 
iertarea păcatelor. La Rocamadour veţi putea cu ade¬ 
vărat să estimaţi cât de mare a fost civilizaţia creşti- 
> ) ) 

nătăţii medievale. 

îmi reveneau vag în minte fraze ale lui Fluysmans 

despre Evul Mediu, armagnacul era absolut delicios, 

voiam să-i răspund, dar mi-am dat seama că nu sunt 

în stare să articulez o consideraţie limpede. Spre marea 

mea surprindere, a început să recite din Peguy, cu o 

voce strunită si bine ritmată: 

) 

Ferice de cei morţi pentru hotarul de pământ, 

Dacă lupta dreaptă i-a coborât în mormânt. 

Ferice de cei morţi pentru glie, 

Slăvită moartea ce le-a fost dată-n pustiei 

E greu să-i înţelegi pe ceilalţi, să ştii ce le zace în 
suflet; poate că fără sprijinul alcoolului n-am reuşi 
niciodată. Era surprinzător şi emoţionant să-l vezi pe 
bătrânul acesta curăţel, îngrijit, cultivat şi ironic cum 
se pune pe recitat: 


159 



Ferice de cei morţi în lupte duse cu greu, 

Prăvăliţi în ţărână ctifaţa spre Dumnezeu, 

Ferice de cei morţi pe lespedea tare, 

In zgomot de serbări funerare. 

A scuturat din cap resemnat, aproape trist. 

— Vedeţi, încă din strofa a doua, ca să confere 
amplitudine poemului, îl evocă pe Dumnezeu. Ideea 
de patrie nu este suficientă, trebuie legată de ceva mai 
puternic, de o mistică de ordin superior; iar această 
legătură reuşeşte să o exprime străveziu, odată cu ver¬ 
surile ce urmează: 

Ferice de cei morţi pentru cetăţi pe pământ, 

Căci ele sunt trup din trupul cel Sfânt. 

Ferice de cei morţi pentru cămin şi hotar, 

Ferice de cei ce şi-au făcut din străbuni un altar. 

Cetăţile sunt chipul şi începutul supus 
Şi-apoi trup şi silinţă a Celui de Sus. 

Ferice de cei morţi în această-ncleştare, 
îmbrăţişare terestră, ce-i îmbracă-n onoare. 

— Revoluţia Franceză, Republica, patria... da, 

au însemnat ceva; ceva ce a durat un pic mai mult de 

un veac. Creştinătatea medievală a durat mai mult 
) 

de un mileniu. Ştiu că sunteţi specialist în Huysmans, 
mi-a spus Marie-Franşoise. După părerea mea însă, 
nimeni nu a înţeles atât de adânc sufletul Evului Mediu 


160 



creştin ca Peguy - oricât de republican, de laic şi de 
partizan al lui Dreyfuss ar fi fost. In afară de asta, a în¬ 
ţeles că adevărata divinitate a Evului Mediu, inima sa 
înflăcărată, nu a fost Tatăl şi nici măcar Isus, ci Fe¬ 
cioara Maria. La Rocamadour o să înţelegeţi şi asta... 

Ştiam că plănuiseră să se întoarcă la Paris mâine 
sau poimâine ca să-şi pregătească mutarea. Acum, că 
se perfectaseră acordurile de guvernare ale frontului 
republican lărgit, rezultatele celui de-al doilea tur erau 
aproape sigure, iar pensionarea lor - o certitudine. 
M-am retras după ce am felicitat-o din suflet pe 
Marie-Francoise pentru harurile ei culinare, şi mi-am 
luat la revedere de la soţul ei, în pragul uşii. Băuse 
aproape cât mine, dar era în stare să recite pe dinafară 
strofe întregi din Peguy, ceea ce nu mă lăsa rece. Eu 
însă nu eram convins că republica şi patriotismul 
„însemnaseră ceva“, în afară de faptul că provocaseră 
o înlănţuire nesfârşită de războaie stupide. In orice 
caz, Tanneur nu era nici pe departe zaharisit, mi-ar 
fi plăcut să fiu la fel de verde ca el la aceeaşi vârstă. 
Am coborât cele câteva trepte până la stradă, m-am 
întors spre el şi i-am spus: 

— O să mă duc la Rocamadour. 



Nu era vârf de sezon turistic, aşa că am găsit o 
cameră la hotelul Beau Site, amplasat în cetatea 
medievală; restaurantul panoramic avea vedere spre 
întreaga albie a râului Alzou. Situl era efectiv impresio¬ 
nant şi cât se poate de vizitat. Turiştii, veniţi din toate 
zările, erau un pic diferiţi, un pic la fel, şi, cu aparatul 
de filmat în mână, străbăteau uluiţi toată învălmăşeala 
de turnuri, de coridoare, de paraclisuri şi de capele 
căţărate pe faleză; după câteva zile, mi-au dat senzaţia 
unei ieşiri din timpul istoric, aşa încât de-abia de-am 
remarcat, în seara celei de-a doua duminici electorale, 

victoria detaşată a lui Mohammed Ben Abbes. M-am 
) 

lăsat treptat cotropit de o lene visătoare şi, cu toate că 
Internetul de la hotel funcţiona acum perfect, nu 
m-am simţit prea îngrijorat de tăcerea prelungită a lui 
Myriam. Şeful hotelului şi personalul deja mă catalo- 
gaseră: celibatar, un celibatar niţeluş citit, un pic trist, 
fără pasiuni deosebite - ceea ce, de fapt, era o descriere 


162 



exactă. In ultimă instanţă, în ochii lor eram genul de 
client fără probleme, şi asta conta. 

Stăteam de o săptămână sau două la Rocamadour, 
când, în sfârşit, am primit mailul de la ea. îmi vorbea 
o groază despre Israel, de atmosfera foarte specială 
de-acolo - teribil de dinamică si de veselă, dar având 
mereu un zaţ de tragedie. Putea părea ciudat, îmi spu¬ 
nea ea, să părăseşti o ţară - Franţa - de teama unor 
pericole ipotetice, ca să emigrezi într-o ţară în care ame¬ 
ninţările nu mai erau deloc ipotetice; o facţiune disi¬ 
dentă a Hamas se hotărâse să declanşeze o nouă serie 

> 

de acţiuni, aşa încât zilnic sau aproape zilnic nişte aten¬ 
tatori sinucigaşi se aruncau în aer în restaurante sau în 
autobuze. Ciudat, dar când te aflai acolo, ajungeai să 
înţelegi: pentru că Israelul, încă de la înfiinţare, se afla 
în război, atentatele şi luptele păreau oarecum inevi¬ 
tabile, fireşti şi, în orice caz, nu te împiedicau să te bu¬ 
curi de viaţă. Mi-a ataşat la mail două fotografii cu ea, 
în costum de baie, pe plaja din Tel Aviv. Intr-una dintre 
fotografii, luată pe trei sferturi din spate în timp ce se 
avânta spre mare, i se vedeau desluşit fesele şi mi s-a 
sculat, mă năpădise o poftă irezistibilă să i le mângâi, 
mâinile îmi erau împunse de furnicături dureroase; 
incredibil cât de bine îi ţineam minte fesele. 

Inchizându-mi calculatorul, am realizat că nu po¬ 
menise nimic despre o eventuală întoarcere în Franţa. 

De la începutul şederii mele aici, m-am obişnuit 
să mă duc zilnic la capela Notre-Dame şi să mă aşez 


163 



câteva minute în faţa Fecioarei negre, aceeaşi Fecioară 
care, de o mie de ani încoace, inspirase atâtea peleri¬ 
naje şi în faţa căreia îngenuncheaseră atâţia regi şi 
sfinţi. Era o statuie ciudată, care amintea un univers 
complet dispărut. Pruncul Isus - care, la drept vor¬ 
bind, nu avea trăsături de copil, ci mai degrabă de 
adult, ba chiar de bătrân - şedea, şi el foarte ţeapăn, 
în genunchi; ochii îi erau închişi, iar faţa lui osoasă, 
înţeleaptă şi puternică avea şi ea deasupra o coroană. 
Nu se vedea pic de tandreţe sau de afecţiune maternă 
în atitudinea lor. Acolo nu era întruchipat pruncul 
Isus, ci stăpânul lumii. Seninătatea, impresia de pu¬ 
tere spirituală, de forţă intangibilă pe care le emana 
păreau aproape înspăimântătoare. 

Această reprezentare supraumană se afla la anti¬ 
pozii acelui Cristos schingiuit, în nevoinţă, pe care-1 
înfăţişase Matthias Griinewald, şi care îl impresionase 
atât de mult pe Huysmans. Evul Mediu al lui Huys- 
mans era cel al etapei gotice, al goticului târziu: pa¬ 
tetic, realist şi moral, se situa mai aproape de Renaştere 
decât de epoca romanică. îmi aminteam de o discuţie 
avută, cu ani în urmă, cu un profesor de istorie de la 
Sorbona. In Evul Mediu timpuriu, îmi explicase el, 
problema judecăţii individuale aproape că nu apăruse; 
de-abia mai târziu, la Hieronymus Bosch, de pildă, au 
început să se ivească acele întruchipări înfiorătoare în 
care Cristos desparte cohorta aleşilor de cea a osândi¬ 
rilor, în care diavolii îi târăsc pe păcătoşii care nu s-au 
căit spre chinurile infernale. Viziunea romanică era 


164 



diferită, mult mai unanimistă: după moarte, credin¬ 
ciosul intra într-o stare de somn profund şi se con¬ 
topea cu pământul. Odată împlinite toate prorocirile, 
la ceasul celei de-a doua veniri a lui Isus, întreg po¬ 
porul creştin, unit şi solidar, se ridică din morminte, 
înviat întru trupul său de slavă, şi porneşte pe drumul 
spre paradis. Judecata morală, judecata individuală, 

individualitatea în ea însăsi nu erau nişte noţiuni lim- 

> ) ) 

pede înţelese în epoca romanică, şi simţeam eu însumi 
cum individualitatea mi se dizolvă, pe măsură ce reve¬ 
riile în faţa Fecioarei din Rocamadour se tot prelungeau. 

Trebuia totuşi să mă întorc la Paris, eram la ju¬ 
mătatea lunii iulie, trecuse mai mult de-o lună de când 
eram aici, după cum am constatat surprins într-o di¬ 
mineaţă; la drept vorbind, nu mă grăbea nimic, pri¬ 
misem un mail de la Marie-Francoise, care îi contactase 
pe câţiva dintre colegii noştri: nici unul nu primise 
până acum vreun mesaj din partea autorităţilor univer¬ 
sitare, ceaţa era totală. Intr-un plan mai larg, avuse¬ 
seră loc alegerile legislative, cu un rezultat previzibil, 
şi fusese format guvernul. 

In sat începuseră să aibă loc activităţi turistice, mai 
ales gastronomice, dar şi culturale, iar în ajunul ple¬ 
cării mele, în timp ce-mi făceam vizita zilnică la capela 
Notre-Dame, am nimerit întâmplător peste o recitare 
din Peguy. M-am aşezat în penultimul rând; publicul, 
destul de subţire, era alcătuit mai ales din tineri în blugi 
şi tricouri, toţi aveau pe chip acele expresii luminoase 


165 



şi prietenoase pe care, nu ştiu cum, izbutesc să le 
arboreze junii catolici. 

Mamă, iată-ţi fiii care atât au luptat. 

Nu duhul li se cade acum judecat, 

Căci par mai degrabă veniţi din surghiun, 
Rătăcind mereu către casă drumul cel bun. 

Versurile sunau metronomic în aerul paşnic; mă 
întrebam ce puteau pricepe aceşti tineri catolici uma¬ 
nitari din Peguy, din sufletul lui patriotic şi brutal. 
Dicţia actorului era remarcabilă, aveam impresia că e 
un actor de teatru cunoscut, probabil era angajat la 
Comedie franşaise, poate că jucase şi în filme, cred că 
îi văzusem poza pe undeva. 

Mamă, iată-ţi fiii şi nesfârşita lor oaste, 

Nu-i judecaţi după pielea întinsă-ntre coaste, 

Deie-le Domnul câte un strop din glia 

Pentru care tot au pierdut şi-n care şi-au aflat bucuria. 

Era un actor polonez, ştiam sigur acum, dar tot nu 
reuşeam să-mi amintesc cum îl cheamă; poate era şi 
el catolic, există actori catolici, e-adevărat că au o pro¬ 
fesie ciudată, în care ideea unor intervenţii providen¬ 
ţiale poate părea plauzibilă mai mult decât în alte 
meserii. îşi iubeau oare glia aceşti tineri catolici? Erau 
gata să-şi dea viaţa de dragul ei? In ceea ce mă priveşte, 
eram pregătit să mă nărui în general, încercam, ca să 


166 



zic aşa, o stare bizară, Fecioara părea să urce, să se 
ridice de pe soclu, să crească-n văzduh, pruncul Isus 
părea că se desparte de ea, aveam sentimentul că ar fi 
fost de ajuns să-şi ridice mâna dreaptă pentru ca p㬠
gânii să fie pe loc nimiciri, apoi cheile lumii să-i fie 
încredinţate, Lui, „atotstăpânitorul, domnul, suveranul 11 . 

Mamă, iată-ţi fiii cu nevoinţa lor cruntă, 

Nu-i judecaţi cu o măsură măruntă, 

Să vină acasă, copii pocăiţi, 

Şi-ntre braţe deschise să fie primiţi. 

Poate că, pur şi simplu, mi-era foame, uitasem să 
mănânc în ajun şi poate că ar fi fost mai bine să mă 
întorc la hotel, să mă pun la masă în faţa unor copane 
de raţă, în loc să zac între două banchete, victimă a 
unei crize de hipoglicemie mistică. încă o dată m-am 
dus cu gândul la Huysmans, la suferinţele şi îndoielile 
convertirii sale, la năzuinţa lui disperată de a se integra 
într-un rit. 

Am rămas până la sfârşitul recitării, dar, spre în¬ 
cheiere, mi-am dat seama că, în ciuda rarei frumuseţi 
a textului, aş fi preferat ca, la acest ultim pelerinaj, să 
fiu singur. Statuia aceea severă ascundea alt înţeles de¬ 
cât dragostea de patrie, de glie, altă noimă decât sl㬠
virea bărbăţiei soldaţilor; dar şi altceva decât aspiraţia 
curată a unei mame. Exista acolo ceva misterios, solemn 
şi regal, pe care Peguy nu avea cum să-l priceapă, iar 


167 



Huysmans cu atât mai puţin. A doua zi dimineaţă, 
după ce mi-am urcat bagajele în maşină şi am plătit 
hotelul, m-am dus din nou la capela Notre-Dame, care 
era acum pustie. Fecioara aştepta în umbră, calmă şi 
nepieritoare. Era suverană, deţinea puterea, dar încet- 
încet am simţit că legătura noastră se pierde, că se 
îndepărtează în spaţiu şi în secole, în vreme ce eu mă 
chirceam pe bancă, sfrijit, împuţinat. După vreo 
jumătate de ceas, m-am ridicat în capul oaselor, com¬ 
plet părăsit de Duh, reîntors în trupul meu hârbuit, 
perisabil, şi am coborât trist scările îndreptându-mă 
către parcare. 



IV 




Pe drumul de întoarcere spre Paris, trecând de 
punctul de taxare de la Saint-Arnoult, lăsând în urmă 
Savigny-sur-Orge, Antony şi apoi Montrouge, ştiam 
că mă îndrept spre o viaţă lipsită de fericire, dar nu 
pustie, ci înţesată de mărunte neplăceri: aşa cum b㬠
nuiam, cineva profitase de absenţa mea şi-mi ocupase 
locul de parcare rezervat în imobil; se scurgea nişte 
apă din frigider, dar cam atât în materie de incidente 
domestice. Cutia de scrisori era plină cu diferite hârtii 
oficiale, dintre care unele cereau răspuns urgent. Păs¬ 
trarea unei vieţi administrative decente presupune o 
prezenţă aproape constantă, orice deplasare mai lungă 
riscă să te pună într-o poziţie delicată în raport cu 
cutare sau cutare organism, ştiam că o să am nevoie de 
câteva zile de trudă ca să pun lucrurile în ordine. Am 
operat o triere sumară, aruncând prospectele neînsem¬ 
nate, păstrând ofertele mai ţintite (trei zile de nebunie 
la Office Depot, solduri la Cobrason), după care îmi 
ridicam privirile spre cerul uniform plumburiu. Am 


171 



zăbovit aşa preţ de câteva ceasuri, turnându-mi re¬ 
gulat nişte păhărele de rom, înainte să mă apuc de 
vraful de scrisori. Primele două veneau de la socie¬ 
tatea mea de ajutor reciproc, mă informau că era 
imposibil să dea curs anumitor solicitări de rambur¬ 
sare şi mă pofteau să le reînnoiesc, anexând fotocopii 
de pe documentele cuvenite; erau scrisorile obişnuite, 

cărora mă obişnuisem să nu le dau curs. Al treilea 
> 

plic, în schimb, îmi rezerva o surpriză. Provenea de 
la primăria din Nevers şi îmi adresa cele mai sincere 
condoleanţe ca urmare a decesului mamei mele. In 
plus, mă înştiinţa că trupul neînsufleţit fusese trans¬ 
portat la Institutul medico-legal al oraşului şi că îmi 
revenea datoria să-l contactez ca să iau hotărârile ne¬ 
cesare; scrisoarea era datată 31 mai. Am parcurs tean¬ 
cul de hârtii în grabă; exista o revenire în 14 iunie şi 
una în 28. In cele din urmă, primăria din Nevers mă 
anunţa că, potrivit articolului L 2223-27 din Codul 
general al colectivităţilor teritoriale, municipalitatea 
îsi luase în sarcină înhumarea mamei, în secţiunea de 

cavouri a terenului comun din cimitirul orăşenesc. 

) 

Dispuneam de un răgaz de cinci ani ca să decid exhu¬ 
marea trupului, în vederea transferării lui intr-un 
mormânt privat; la expirarea acestui termen, răm㬠
şiţele urmau să fie incinerate, iar cenuşa răspândită 
într-o grădină memorială. In cazul în care aveam să 
cer exhumarea, se cuvenea să achit cheltuielile supor¬ 
tate de municipalitate, dricul, patru ciocli, costurile 
propriu-zise ale monumentului funerar. Desigur, nu 
mi-o imaginam pe maică-mea ducând o viaţă socială 


172 



intensă, asistând la conferinţe despre civilizaţiile pre- 
columbiene sau luând la rând bisericile romanice din 
zona Nivernais, alături de alte femei de aceeaşi vârstă; 
pe de altă parte nu mă aşteptam nici la o singurătate 
atât de totală. Taică-meu fusese probabil contactat şi 
el, dar lăsase scrisorile fără răspuns. Era totuşi stân¬ 
jenitor să mă gândesc că fusese îngropată pe terenul 
sărmanilor (o căutare pe Internet mă informase că 
acesta era vechiul nume al secţiunii de cavouri de pe 
terenul obştesc) şi mă întrebam ce s-o fi întâmplat cu 
buldogul ei francez (Societatea de protecţie a ani¬ 
malelor, eutanasiere?). 

Ulterior, am pus deoparte facturile şi extrasele de 
cont, documente mai puţin importante, pe care aveam 
să le clasez în dosarele corespunzătoare, astfel încât să 
nu-mi rămână decât corespondenţa cu cei doi interlo¬ 
cutori fundamentali, cei care structurează viaţa unui 
individ: asigurările de sănătate şi serviciile fiscale. Nu 
aveam curaj să mă înham de îndată, aşa că am hotărât 
să dau o raită prin Paris - poate nu chiar prin Paris, 
era cam mult, aveam să mă mărginesc în această primă 
zi la o plimbare prin cartier. 

Când chemam liftul, mi-am dat seama că nu pri¬ 
misem nici o veste de la facultate. M-am întors din 
drum ca să-mi verific extrasele de cont bancare: sala¬ 
riul îmi fusese virat, regulamentar, la sfârşitul lui iunie; 
statutul meu rămânea deci la fel de neclar. 

Schimbarea de regim politic nu lăsase urme vizi¬ 
bile în cartier. Grupuri compacte de chinezi continuau 


173 



să se îmbulzească în jurul caselor de pariuri, cu for¬ 
mularele de joc în mână. Alţii împingeau cu sârg c㬠
ruţuri, transportau paste de orez, sos de soia, mango. 
Nimic, nici măcar un regim musulman nu le putea 
stăvili activitatea neobosită - prozelitismul islamic, 
aidoma mesajului creştin dinaintea lui, avea probabil să 
se piardă fără urmă în oceanul acestei uriaşe civilizaţii. 

Am bătut Chinatown în lung şi-n lat mai bine 
de o oră. Parohia Saint-Hippolyte continua să ofe¬ 
re cursuri de iniţiere în limba mandarină si în arta 
> > 

culinară chineză; nu dispăruseră nici fluturaşii pro- 
moţionali pentru seratele Asia Fever de la Maisons- 
Alfort. De fapt, n-am descoperit nici un semn de 
schimbare vizibilă, în afara dispariţiei raionului cuşer 
de la Geant Casino; hipermarketurile se arătaseră însă 
dintotdeauna oportuniste. 

Lucrurile stăteau un pic altfel în centrul comercial 
Italie 2. Aşa cum mirosisem, magazinul Jennyfer se 
evaporase, fiind înlocuit cu un fel de dugheană bio 
provensală, care propunea uleiuri esenţiale, şampon 
cu ulei de măsline şi miere de garigă. Mai greu ex¬ 
plicabil, dar fără îndoială din motive strict economice, 
sucursala L’Homme moderne, aflată într-o zonă mai 
sărăcăcioasă de la etajul al doilea, trăsese şi ea obloa¬ 
nele, fără ca, deocamdată, să fie înlocuită. 

Ceea ce se schimbase însă cu precădere era, într-o 
manieră subtilă, publicul. Asemenea tuturor malluri- 
lor - deşi, desigur, intr-un mod mai puţin spectaculos 
decât cele din Defense sau de la Hale - centrul Italie 2 


174 



atrăgea o groază de lepădături; ei bine, acum disp㬠
ruseră complet. Iar straiele femeieşti suferiseră o 
schimbare, am simţir-o rapid, fără să izbutesc însă să 
descifrez transformarea; numărul de văluri islamice 
abia dacă sporise, deci era vorba despre altceva, am 
avut nevoie de o oră întreagă de plimbare ca să rea¬ 
lizez, dintr-odată, unde stătea metamorfoza: toate 
femeile purtau pantaloni. Detectarea coapselor, pro¬ 
iecţia mentală care reconstruieşte pizda, la intersecţia 
lor, reprezintă un proces a cărui putere de excitare e 
direct proporţională cu lungimea picioarelor dezgo¬ 
lite: în cazul meu, toate astea se dezlănţuiau involun¬ 
tar, automat, oarecum genetic, aşa încât n-am băgat 
imediat de seamă, dar, iată, aşa era, rochiile şi fustele 
dispăruseră. Foarte des răspândit era un veşmânt nou, 
un fel de bluză lungă de bumbac, care se oprea la 
jumătatea coapselor, văduvea de orice interes obiectiv 
pantalonii mulaţi pe care anumite femei i-ar fi putut 
eventual purta; cât despre şorturi, desigur că nici nu 
se mai punea problema. Contemplarea curului fe¬ 
minin, o minimă consolare himerică, devenise im¬ 
posibilă. Schimbarea era deci în curs; începuse să se 
producă o basculare obiectivă. Cele câteva ore de bu- 
tonat pe canalele TNT nu mi-au îngăduit să desluşesc 
vreo modificare suplimentară. Oricum, emisiunile XXX 
de la televizor nu mai erau de mult la modă. 


175 



Am primit corespondenţa de la Paris III de-abia la 
două săptămâni după ce m-am întors. Noul statut al 
universităţii islamice Paris-Sorbona îmi interzicea 
să-mi continui activitatea didactică; Robert Rediger, 
noul rector, semnase personal scrisoarea; îşi exprima 
regretul profund şi mă asigura că nu calitatea pres¬ 
taţiei mele universitare fusese pusă în cauză. Aveam, 
desigur, posibilitatea să-mi urmez cariera într-o uni¬ 
versitate laică; dacă, totuşi, preferam să renunţ, univer¬ 
sitatea islamică Paris-Sorbona se obliga să-mi plătească, 
începând din momentul de faţă, o pensie lunară care 
urma să fie indexată în raport cu inflaţia şi care, acum, 
se ridica la 3 472 de euro. Puteam stabili o întâlnire 
cu serviciile administrative ca să îndeplinesc demer¬ 
surile necesare. 

Am recitit scrisoarea de trei ori la rând, pentru că 
nu-mi venea să cred. Exact atât aş fi primit dacă mă 
pensionam la şaizeci şi cinci de ani, după o carieră 
integrală. îşi asumau intr-adevăr sacrificii financiare 


176 



serioase doar ca să nu agite apele. Aveau o idee complet 
greşită despre influenţa nocivă a cadrelor universitare, 
despre capacitatea lor de a întreţine o campanie de 
protest. Cursese multă apă pe Sena de când un titlu 
didactic universitar mai putea înlesni accesul la ru¬ 
bricile „opinii 1 * şi „puncte de vedere“ din presa im¬ 
portantă, de când aceasta devenise un spaţiu ermetic, 
endogam. Un protest, fie el şi unanim, al cadrelor 
universitare ar fi trecut aproape nebăgat în seamă; 
dar, după cât se vede, în Arabia Saudită n-aveau cum 
afla asta. De fapt, încă mai credeau în puterea elitei 
intelectuale, lucru aproape emoţionant. 

Pe dinafară, nimic nou la facultate, cu excepţia 
unei stele si a unei semiluni din metal aurit, care fu- 
seseră adăugate lângă marea inscripţie „Universitatea 
Sorbona Nouă - Paris 3“ de deasupra intrării; în㬠
untrul clădirilor administrative însă, transformările 
erau mai vizibile. In anticameră erai întâmpinat de o 
fotografie a unor pelerini care dădeau înconjor pietrei 
Kaaba, iar birourile erau decorate cu afişe ce repro¬ 
duceau versete din Coran; secretarele fuseseră schim¬ 
bate, n-o mai cunoşteam pe nici una, şi toate purtau 
văl. Una dintre ele mi-a întins un formular-cerere de 
pensionare, avea o simplitate descumpănitoare; l-am 
completat de îndată pe un colţ de masă, l-am semnat 
si i l-am restituit. Când am ieşit în curte, am realizat 
că întreaga mea carieră universitară se isprăvise în 
doar câteva minute. 


177 



Când am ajuns la staţia de metrou Censier, m-am 
oprit nehotărât în capul scărilor; nu-mi venea să mă 
duc direct acasă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 
Tarabele din piaţa Mouffetard tocmai se deschise¬ 
seră. Dădeam târcoale pe lângă nişte mezeluri din 
Auvergne, contemplând, fără să-i văd cu adevărat, 
nişte cârnaţi aromatizaţi (cu Roquefort, cu fistic sau 
cu nuci), când l-am zărit pe Steve urcând strada. M-a 
văzut la rândul lui şi am avut impresia că încearcă să 
se-ntoarcă din drum ca să mă evite, dar era prea 
târziu, îi ieşisem în întâmpinare. 

Aşa cum mă aşteptam, acceptase un post la o altă 
universitate; ţinea un curs despre Rimbaud. Era 
evident stânjenit să-mi vorbească despre asta, şi mi-a 
spus, fără să-l fi întrebat, că noile autorităţi nu inter- 
veneau deloc în aria curriculară. Mă rog, convertirea 
finală a lui Rimbaud la islamism era prezentată ca o 
certitudine, deşi era cel puţin controversată; dar în 
ceea ce era esenţial, adică analiza poemelor, nu se băga 
nimeni. Fiindcă îl ascultam fără semne de indignare, 
s-a destins treptat şi a sfârşit prin a mă invita la o cafea. 

— Am ezitat mult... mi-a zis el după ce a co¬ 
mandat un Muscadet. 

Am încuviinţat cu o căldură înţelegătoare; cred că 
ezitările lui duraseră cel mult zece minute. 

— Salariul e însă atrăgător... 

— Nici pensia nu-i de colo. 

— Salariul e mult mai mare. 


178 



— Cât? 

— De trei ori mai mult. 

Zece mii de euro pe lună pentru un dascăl medio¬ 
cru, care nu publicase nimic serios şi a cărui notorie¬ 
tate era zero! Chiar aveau fonduri. Au fost la un pas 
să ia Oxfordul, dar Qatarul a supralicitat în ultima 
clipă, aşa că saudiţii s-au hotărât să mizeze totul pe 
Sorbona. Cumpăraseră chiar nişte apartamente în 
arondismentele cinci si sase ca să he folosite ca locu- 

y ) 

inte de serviciu de către cadrele universitare; el însusi 
primise un apartament cu trei camere pe Rue du Dra¬ 
gon, cu o chirie simbolică. 

— Cred că s-ar h bucurat să rămâi... a adăugat el, 
dar n-au ştiut cum să dea de tine. De fapt chiar m-au 
întrebat dacă pot să-i pun în legătură cu tine; a trebuit 
să-i refuz, le-am spus că nu ne frecventăm în afara 
facultăţii. 

După scurtă vreme, m-a condus la staţia de me¬ 
trou Censier. 

— Si studentele? l-am întrebat în fata intrării. 

y y 

Mi-a zâmbit fără fasoane: 

— Ei, aici s-au schimbat multe; să zicem că lucru¬ 
rile stau altfel. M-am căsătorit, a adăugat el cam 
brutal. Cu o studentă, a ţinut să precizeze. 

— Se ocupă şi cu aşa ceva? 

— Nu chiar; mă rog, nu descurajează contac¬ 
tele. Luna viitoare îmi iau si o a doua soţie, a mai 

y y ’ 


179 



spus înainte să dispară în direcţia străzii Mirbel, lă- 
sându-mă încremenit de uimire în capul scărilor. 

Probabil că am stat paralizat câteva minute înainte 
să mă hotărăsc s-o apuc spre casă. Când am ajuns pe 
peron, am văzut că următorul tren spre Mairie d’Ivry 
sosea peste şapte minute; o garnitură pătrunsese deja 
în staţie, dar se îndrepta către Villejuif. 



Eram în floarea vârstei , nu eram ameninţat de nici 
o boală fatală, necazurile de sănătate mă asaltau con¬ 
stant, erau dureroase, dar, în ultimă instanţă, minore; 
de-abia peste treizeci sau chiar patruzeci de ani aveam 
să ating acea zonă întunecată în care maladiile devin 
toate mai mult sau mai puţin mortale, în care viaţa 
îmi va fi pusă în pericol, cum se mai spune. Nu aveam 
prieteni, cu siguranţă, dar avusesem oare vreodată? 
începând cu un anumit nivel de degradare fizică - iar 
asta urma să se întâmple mult mai repede, probabil 
că în vreo zece ani sau chiar mai curând degradarea 
va deveni vizibilă si voi fi considerat încă tânăr—, doar 
o relaţie de tip conjugal putea în mod direct şi real să 
aibă sens (întru câtva trupurile se amestecă şi, într-o 
oarecare măsură, ia naştere un nou organism, dacă e 
să-l credem pe Platon). Era limpede, din punct de 
vedere al relaţiilor conjugale nu mă aflam pe drumul 
cel bun. Mailurile de la Myriam se răriseră şi deve¬ 
niseră mai scurte de la o săptămână la alta. De curând 


181 



renunţase la adresarea cu „iubitul meu“ şi o înlocuise 
cu mai neutrul „Fran<ţois“. Până să mă anunţe, ai¬ 
doma tuturor fostelor mele, că întâlnise pe cineva , nu 
mai era, cred, decât o chestiune de câteva săptămâni, 
întâlnirea se petrecuse, cu siguranţă; nu prea ştiu 
exact ce, dar felul în care-şi alegea cuvintele, reducerea 
constantă a emoticoanelor surâzătoare mă făceau să 
fiu absolut convins; pur şi simplu nu avusese curaj să 
mi se destăinuie. Se îndepărta de mine, asta-i tot, era 
pe cale să-şi refacă viaţa în Israel, la ce altceva m-aş fi 
putut aştepta? Era frumuşică, isteaţă şi simpatică, cât 
se poate de atrăgătoare - da, la ce altceva să m-aştept? 
Şi, în orice caz, manifesta un entuziasm neobosit faţă 
de Israel. „E greu, dar măcar ştim de ce ne aflăm aici“; 
desigur, nu puteam afirma acelaşi lucru. 

Sfârşitul carierei universitare - mi-au trebuit câ- 
) 

teva săptămâni ca să devin conştient de asta - mă 

lipsise de orice contact cu studentele; şi atunci? 

Pentru-atâta lucru să mă-nscriu pe Meetic, aşa cum 

făcuseră atâţia alţii înaintea mea? Eram un bărbat 

cultivat, de nivel convenabil; eram în floarea vârstei , 

cum am mai spus; dar dacă după câteva săptămâni 

de conversaţie asiduă, în care anumite momente de 

entuziasm legate de orice - bunăoară de ultimele 

cvartete ale lui Beethoven - ar fi reuşit să mascheze 

) 

temporar o sastiseală progresivă şi globală, iscând 
nădejdea unor clipe magice sau a unei complicităţi 
articulate din uimiri şi hohote de râs, dacă deci după 
câteva astfel de săptămâni mă înduplecam să mă 


182 



întâlnesc cu una dintre numeroasele mele omoloage 
feminine, ce-ar fi urmat? Tulburări de erecţie, de-o 
parte, uscăciune vaginală, de cealaltă; mai bine lipsă! 

Nu făcusem recurs decât accidental la site-urile de 
tip escort, cel mai adesea pe timp de vară, ca să asigur 
joncţiunea între două studente; una peste alta, fu¬ 
sesem satisfăcut. O căutare rapidă pe Internet mi-a 
îngăduit să constat că noul regim islamic nu le alte¬ 
rase deloc funcţionarea. Am tot tărăgănat câtăva vreme, 
cercetând numeroase profiluri, tipărindu-le pe câteva 
ca să le recitesc (site-urile escort erau cam ca ghidurile 
gastronomice, în care descrierea, de un remarcabil li¬ 
rism, a bucatelor de pe listă lăsa să se întrevadă des¬ 
fătări mult superioare celor pe care, în ultimă instanţă, 
le experimentai). Până la urmă, am optat pentru 
Nadiabeurette '; ţinând seamă de circumstanţele poli¬ 
tice globale, mă excita destul de mult alegerea unei 
musulmane. 

De fapt Nadia, tunisiană de orgine, scăpase com¬ 
plet de sub influenţa mişcării de reislamizare care îi 
contagiase masiv pe tinerii de vârsta ei. Fiică de ra¬ 
diolog, locuise încă din copilărie în cartiere selecte şi 
nu dorise vreodată să poarte văl. Făcea un maşter 2 
în literatură modernă, putea fi una dintre fostele mele 
studente; dar nu era aşa, studiase integral la Paris-Di- 
derot. Sexual, îşi făcea treaba cu mult profesionalism, 
dar înlănţuia poziţiile destul de mecanic, o simţeai 

1 Beurette — tânără franţuzoaică de origine magrebiană. 


183 



absentă, se însufleţea vag doar în momentele de sodo¬ 
mie; avea un curuleţ strâmt, dar, nu ştiu de ce, nu 
simţeam nici o plăcere, eram în stare să-i trag la buci 
neobosit şi posac, ceasuri în şir. In momentul în care 
a început să scape nişte mici oftaturi, am simţit că 
începea să se teamă de propria-i plăcere - şi poate, 
ulterior, de oarece sentimente; s-a întors degrabă ca 
să-i termin în gură. 

înainte să plece, am mai stat de vorbă câteva mi¬ 
nute, aşezaţi pe canapeaua „La Maison du Conver- 
tible“, cât să scurgă integral ora pentru care plătisem. 
Era destul de inteligentă, dar cam convenţională - 
oricare ar fi fost subiectul, de la alegerea lui Moham- 
med Ben Abbes la datoriile Lumii a Treia, gândea 
exact ce se cuvenea să gândească. Garsoniera era de¬ 
corată cu gust şi aranjată impecabil; sunt convins că 
era cumpătată şi că, în loc să-şi cheltuiască banii pe 
ţoale de lux, îi punea grijuliu deoparte. Intr-adevăr, 
mi-a confirmat că, după patru ani de muncă - înce¬ 
puse la optsprezece ani - câştigase suficient cât să-şi 
cumpere garsoniera unde practica. Intenţiona să con¬ 
tinue până la sfârşitul studiilor - apoi se gândea la o 
carieră în domeniul audiovizual. 

După câteva zile, m-am întâlnit cu Babette ştoarfa, 
care se bucura de comentarii ditirambice pe site şi 
care se prezenta drept „hot şi fără prejudecăţii M-a 
aşteptat în apartamentul ei drăguţ de două camere, 
cam bătrânicios, purtând un sutien fără cupe şi nişte 
chiloţei cu crăpătură. Avea părul lung şi blond, un 


184 



chip nevinovat, aproape angelic. Şi ea aprecia sexul 
anal, dar nu se sfia să se manifeste. După vreo oră tot 
nu terminasem, iar ea mi-a comunicat că sunt teribil 
de rezistent; de fapt, nici de data asta, chiar dacă 
erecţia nu-mi slăbise o clipă, nu simţisem nici strop 
de plăcere. M-a întrebat dacă aş vrea să-i termin între 
sâni; m-am conformat. Inrinzându-şi sperma pe piept, 
mi-a istorisit că-i place să fie tencuită din belşug; lua 
parte periodic la şedinţe d e gang-bang, cel mai adesea 
în localuri de swingeri, uneori în spaţii publice, în 
parcări. Cu toate că nu cerea decât o contribuţie mi¬ 
nimă - cincizeci de euro de persoană - întâlnirile 
acestea erau foarte profitabile, pentru că invita câte 
patruzeci sau cincizeci de bărbaţi odată, care-i folo¬ 
seau pe rând cele trei orificii, înainte să se slobozească 
pe ea. Mi-a promis că mă va ţine la curent în legătură 
cu următoarea ei partidă de sex în grup; i-am mul¬ 
ţumit. Nu prea mă interesa propunerea, dar ea îmi 
era simpatică. 

In definitiv, cele două fete fuseseră OK. Nu în- 
tr-atât încât să-mi stârnească cheful să le mai văd sau 
să întreţinem nişte relaţii de durată; nici ca să-mi de- 
clanşeze pofta de viaţa. Se cuvenea, prin urmare, să 
mor? Mi se părea o decizie prematură. 

In schimb, cel care a murit a fost tatăl meu, câteva 
săptămâni mai târziu. Am aflat vestea la telefon de la 
Sylvia, tovarăşa lui de viaţă. „N-am prea avut, mi-a 
spus ea cu regret, prilejul să vorbim până acum.“ Asta 
da eufemism: nu vorbisem niciodată cu ea, ştiam de 

1 y 


185 



existenţa ei doar dintr-o aluzie indirectă făcută de 
tatăl meu în decursul ultimei noastre conversaţii, cu 
doi ani în urmă. 

A venit să mă ia de la gara din Briamţon; călăto¬ 
ria fusese foarte neplăcută. TGV-ul până la Grenoble 
mai era cum mai era, SNCF-ul menţinea trenurile 
rapide la un nivel decent al serviciilor, dar TER-urile 1 
fuseseră lăsate de izbelişte, cel care mergea la Bria neon 
a intrat de mai multe ori în pană şi a ajuns în cele 
din urmă cu o oră şi patruzeci de minute întârziere: 
WC-urile erau înfundate, o baltă de apă amestecată 
cu rahat acoperise podeaua şi ameninţa să pătrundă 
în compartimente. Sylvia conducea un Mitsubishi 
Pajero Instyle şi, spre marea mea stupefacţie, acope¬ 
rise locurile din faţă cu huse imitaţie de leopard. 
Mitsubishi Pajero, după cum am aflat la întoarcere 
cumpărând un număr special din revista Auto-Jour- 
nal, este „unul dintre cele mai eficace automobile de 
teren în mediu accidentat 11 . In versiunea Instyle, e 
echipat cu tapiţerie de piele, cameră video pentru 
mers înapoi, trapă cu acţionare electrică, sistem audio 
RCD RockFord Acoustic la 860 W cu 22 de incinte 
acustice. Totul era profund deconcertant; de-a lungul 
întregii lui vieţi - mă rog, de-a lungul acelei părţi a 
vieţii lui care mi-era cunoscută -, tatăl meu s-a men¬ 
ţinut, aproape ostentativ, în limitele unui bun-gust 

1 TGV - tren de mare viteză; SNCF - Societatea Naţio¬ 
nală a Căilor Ferate; TER - Transport Expres Regional. 


186 



burghez complet convenţional: costume cu vestă, de 
culoare gri cu dungi fine, sau eventual de un albastru 
închis, cravate englezeşti de firmă; veşmintele lui co¬ 
respundeau perfect funcţiei pe care o deţinea: director 
financiar de mare întreprindere. Blond şi uşor câr¬ 
lionţat, ochi azurii, chip arătos: ar fi putut prea bine 
să joace un rol într-unul din acele filme produse din 
când în când la Hollywood pe tema, deopotrivă 
absconsă şi teribil de importantă, a lumii finanţelor, a 
produselor subprime şi a universului de pe Wall Street. 
Nu ne mai văzuserăm de zece ani si evoluţia lui 

y y 

mi-era străină, dar, în orice caz, nu mă aşteptam la 
această transformare în aventurier de provincie. 

Sylvia avea vreo cincizeci de ani, cu circa douăzeci 
şi cinci mai puţin decât el; dacă n-aş fi fost eu, pro¬ 
babil că i-ar fi moştenit toată averea; existenta mea o 
obliga să-mi dea partea ce mi se cuvenea - cel puţin 
50%, câtă vreme eram copil unic. In aceste condiţii, 
era greu să m-aştept la sentimente prea călduroase faţă 
de mine; cu toate astea, se purta destul de bine, mi se 
adresa fără stinghereală. O sunasem în mai multe 
rânduri ca să o avertizez de întârzierea din ce în ce 
mai mare a trenului, aşa că notăriţa putuse muta 
întâlnirea la orele optsprezece. 

Deschiderea testamentului tatei n-a dat naştere nici 

y 

unei surprize: patrimoniul său fusese împărţit egal 
între noi doi; nu exista nici o dispoziţie suplimentară. 
Notăriţa îşi făcuse treaba cu sârg, începând deja să 
evalueze masa succesorală. 


187 



Tata primea o pensie bunicică de la Unilever şi 

n-avea mulţi bani lichizi; 2 000 de euro în contul 

curent, vreo alte zece într-un cont de economii în 

active, deschis cu ceva vreme în urmă şi probabil uitat. 

Principala lui avere era casa în care locuia împreună 

cu Sylvia. După ce-o vizitase, un agent imobiliar din 

Brianşon o evaluase la 410 000 de euro. Automobilul 

Mitsubishi 4x4, aproape nou, valora la dealerul de 

maşini l’Argus 45 000 de euro. Pentru mine, cel mai 

uimitor lucru a fost colecţia de arme de vânătoare 

valoroase, pe care notăriţa le clasificase în ordinea 

cotaţiei: cele mai scumpe erau un Verney-Carron 

„Platines" şi un Chapuis „Oural Elite". Ansamblul 

ajungea la o sumă totală de 47 000 de euro - mult 

mai mult decât maşina 4x4. 

> 

— Colecţiona arme? am întrebat-o pe Sylvia. 

— Nu erau arme de colecţie; mergea frecvent la 
vânătoare, era pasiunea lui. 

Un fost director financiar care îşi cumpără la b㬠
trâneţe un 4x4 pentru off-road şi care îşi descoperă 
instinctele de vânător: surprinzător, dar posibil, la 
urma urmei. Notăriţa isprăvise; succesiunea asta avea 
să fie dezarmant de simplă. Rapiditatea extremă a 
procesului notarial nu mă împiedicase totuşi, din pri¬ 
cina întârzierii iniţiale, să pierd trenul de întoarcere, 
ultimul pe ziua aceea. Iar asta o punea pe Sylvia într-o 
poziţie delicată, aşa după cum ne-am dat seama, pro¬ 
babil în aceeaşi clipă, atunci când ne-am suit în 
maşină. Am risipit de îndată stânjeneala, afirmând că, 


188 



pentru mine, cel mai potrivit ar fi fost să găsesc o ca¬ 
meră la hotelul de lângă gară. Trenul spre Paris pleca 
mâine foarte devreme şi în nici un caz nu puteam să-l 
ratez, aveam nişte întâlniri foarte importante în ca¬ 
pitală. Minţeam de două ori; nu doar că n-aveam 
întâlniri a doua zi şi, de altfel, în nici o altă zi, dar 
primul tren pleca cu puţin înainte de prânz, puteam 
spera ca, în cel mai bun caz, să ajung la Paris pe la 
şase seara. Liniştită în privinţa faptului că aveam să 
dispar curând din viaţa ei, m-a poftit aproape cu 
entuziasm să beau un pahar „la ei acasă“, aşa cum se 
încăpăţâna să spună. Nu doar că acolo nu mai era „la 
ei“, câtă vreme taică-meu murise, dar în curând nu 
avea să mai fie nici măcar „la ea“: ţinând seama de 
cifrele care-mi fuseseră comunicate şi de faptul că 
trebuia să-mi achite partea de succesiune, nu avea de 
ales, trebuia să scoată casa la vânzare. 

Situată deasupra văii Freissinieres, vila lor era 
enormă; în parcarea de la subsol ar fi putut încăpea 
vreo zece maşini. Străbătând culoarul ce ducea spre 
living, m-am oprit în faţa trofeelor împăiate, probabil 
capre negre, mufloni, mă rog, mamifere de genul ăsta; 
era si un mistret, mai uşor de recunoscut. 

— Scoateţi-vă haina, dacă doriţi... mi-a spus Sylvia. 
Ştiţi, vânătoarea era foarte nostimă; până atunci, 
habar n-aveam ce-nseamnă. Vâna duminica de dimi¬ 
neaţa până seara, apoi cinam împreună cu toţi ceilalţi 


189 



vânători şi soţiile lor, vreo zece cupluri; de obicei înce¬ 
peam aici şi continuam adesea într-un restaurant micuţ 
din satul vecin, pe care-1 închiriam special pentru asta. 

Prin urmare, taică-meu îşi încheiase viaţa haios\ 
iată încă o surpriză. Toată tinereţea mea nu i-am în¬ 
tâlnit vreun coleg de muncă şi cred că nici el nu s-a 
întâlnit cu vreunul din ei, în afara programului de 
lucru. Ai mei avuseseră oare prieteni? Poate, dar nu-i 
ţineam minte. La Maisons-Lafitte locuiam într-o casă 
spaţioasă - cu siguranţă mai mică decât asta -, însă 
oricum generoasă. Nu-mi aminteam de nimeni care 
să fi venit la noi la masă, să-şi fi petrecut vreun week- 
end, în fine, care să facă genul acela de lucruri pe care 
le fac îndeobşte prietenii. De asemenea, nu cred - şi 

asta era si mai tulburător - ca tatăl meu să fi avut nişte 
> > 

metrese ; dar, evident, nu puteam fi sigur, n-aveam nici 
o dovadă; oricum, nu reuşeam să asociez ideea de 
amantă cu imaginea lui, aşa cum îmi rămăsese în 
minte. Iată deci un bărbat care a trăit două vieţi, perfect 
distincte, fără nici un punct comun. 

Livingul era imens, cât întreg etajul; lângă buc㬠
tăria americană instalată în dreapta intrării se afla o 
masă rustică mare. Restul spaţiului era ocupat de mese 
joase şi divanuri încăpătoare, din piele albă; agăţate 
de pereţi - alte trofee de vânătoare, iar pe un rastel - 
colecţia de puşti a tatălui meu; obiecte arătoase, cu 
incrustaţii de metal, minuţios lucrate, care aruncau 


190 



luciri palide. Pe jos erau aşternute piei de animale 
diverse, cele mai multe de oaie, cred; te puteai crede 
intr-un film porno nemţesc din ’70, unul care se pe¬ 
trecea într-o cabană de vânătoare din Tirol. M-am 
îndreptat spre fereastra care ocupa întreg peretele din 
fund şi care avea vedere spre munţi. 

— In faţă e vârful Meije, a intervenit Sylvia. Mai 
spre nord se vede vârful Barre des Ecrins. Doriţi să 
beţi ceva? 

Nu văzusem în viaţa mea un bar atât de bine 
înzestrat, erau zeci de alcooluri de fructe, lichioruri 
cărora nici nu le bănuiam existenţa. M-am mulţumit 
însă cu un Martini. Silvia a aprins o veioză. Inserarea 
lăsa lumini albăstrii peste zăpada care acoperea ma¬ 
sivul Ecrins, iar ambianţa devenea cam tristă. Lăsând 
deoparte problemele de moştenire, nu cred că ar fi 
avut chef să rămână singură în casa asta. încă era an¬ 
gajată, avea nu ştiu ce post la Brianşon, îmi spusese 
câte ceva despre asta în drum spre notariat, dar uita¬ 
sem detaliile. Era limpede însă că, dacă avea să se mute 
intr-un apartament cochet din centrul oraşului, viaţa 
ei urma să fie mult mai puţin distractivă. M-am aşezat 
cam fără tragere de inimă pe un divan, am acceptat 
un al doilea Martini - hotărâsem însă că va fi ulti¬ 
mul şi că imediat după aceea o voi ruga să mă conducă 
la hotel. Mi se părea din ce în ce mai clar că n-o să 
ajung în veci să le-nţeleg pe femei. Era o femeie nor¬ 
mală, de o normalitate aproape excesivă şi, cu toate 


191 



astea, reuşise să descopere ceva la taică-meu, ceva ce 
nici eu, nici maică-mea nu găsisem. Şi nu puteam să 
cred că ar fi fost vorba doar de bani, ori măcar în pri¬ 
mul rând de bani; avea un salariu mare, se vedea după 
cum se-mbracă, după coafură, după felul în care vor¬ 
bea. Ştiuse, cea dintâi, să găsească la acel bătrân obiş¬ 
nuit ceva care să merite iubit. 



Odată ajuns la Paris, am descoperit mailul pe care 
mă temeam, de câteva săptămâni, că-1 voi primi; mă 
rog, nu-i chiar aşa, cred că de fapt mă resemnasem. 
Singura întrebare pe care mi-o puneam cu adevărat 
era dacă Myriam avea să-mi scrie, şi ea, că întâlnise pe 
cineva ; dacă avea să folosească această expresie. 

Da, o folosea. In paragraful următor declara că-i 
pare rău şi îmi scria că nu se va gândi niciodată la mine 
fără o oarecare apăsare. Cred că era adevărat - chiar 
dacă exista şi un alt adevăr, acela că, după toate apa¬ 
renţele, nu-şi va mai aminti prea des de mine. Apoi 
schimba subiectul, prefăcându-se nespus de îngrijorată 
de situaţia politică din Franţa. Era drăguţ din partea 
ei să sugereze că dragostea noastră fusese năruită de 
vârtejul situaţiei politice; desigur, nu era tocmai cin¬ 
stit, dar era drăguţ. 

M-am îndepărtat de ecranul calculatorului şi am 
făcut câţiva paşi spre fereastră; un nor lenticular stin¬ 
gher, cu margini colorate portocaliu de asfinţit, plutea 


193 



în înalt deasupra stadionului Charlety, încremenit şi 
nepăsător ca o navă spaţială intergalactică. Nu sim¬ 
ţeam decât o durere vătuită, vagă, dar îndeajuns de 
puternică încât să nu mă lase să gândesc limpede; 
vedeam doar că rămăsesem încă o dată singur, cu o 
dorinţă de viaţă împuţinată şi cu multe griji la orizont. 
Cât se poate de simplă în sine, demisia mea de la 

universitate deschisese un vast şantier administrativ în 

> 

privinţa asigurărilor sociale şi a casei de ajutor reci¬ 
proc, pe care nu mă simţeam în stare să-l abordez. Cu 
toate astea, trebuia să-mi iau inima-n dinţi; deşi în¬ 
destulătoare, pensia nu m-ar b ajutat să fac faţă unei 
boli grave; dar îmi permitea, în schimb, să fac din nou 
apel la nişte escort-girls. De fapt, când m-am hotărât 
să parcurg ofertele site-ului meu obişnuit de întâlniri, 
nu mă trăgea deloc aţa, iar în mintea mea plutea doar 
obscura noţiune kantiană de „datorie faţă de sine“. 
Am optat în cele din urmă pentru un anunţ dat de 
două fete. Rachida, o marocană de 22 de ani, şi Luisa, 
o spanioloaică de 24, propuneau „să te laşi vrăjit de 
un cuplu nebunatic şi îndrăcit“. Era, desigur, scump, 
dar mi se părea că împrejurările îndreptăţeau o chel¬ 
tuială ieşită din comun; ne-am dat întâlnire chiar în 
acea seară. 

La început, lucrurile au mers ca de obicei; adică 
destul de bine; stăteau cu chirie intr-un studio fru¬ 
muşel lângă piaţa Monge, arseseră tămâie şi aveau un 
fond sonor liniştitor, gen cânt de balene, le-am pene¬ 
trat normal şi în cur, pe rând, fără oboseală şi fără 


194 



plăcere. De-abia după vreo jumătate de oră, în timp 
ce o luam pe Luisa pe la spate, Rachida m-a pupat 
pe obraz şi apoi, cu un surâs şmecher, s-a strecurat 
îndărătul meu; mai întâi mi-a pus o mână pe fese, 
apoi şi-a apropiat faţa şi a început să-mi lingă coaiele. 
Am simţit cu o încântare crescândă cum se trezesc în 
mine fiorii uitaţi ai plăcerii. Poate că mesajul de la 
Myriam, faptul că mă părăsise oarecum oficial elibe¬ 
raseră ceva în mine, nu ştiu. Copleşit de recunoştinţă, 
m-am întors, mi-am smuls prezervativul şi mi-am 
băgat-o în gura Rachidei. După două minute, îi ter¬ 
minam între buze; a lins meticulos ultimii stropi în 
timp ce-o mângâiam pe păr. 

La plecare, am insistat să-i dau fiecăreia un bacşiş 
de o sută de euro. Concluziile mele negative poate că 
fuseseră premature, aceste două fete îmi aduseseră o 
dovadă care se adăuga surprinzătoarei schimbări sur¬ 
venite târziu în viaţa tatălui meu; poate că, dacă mă 
întâlneam periodic cu Rachida, avea să se nască ceva 
între noi, nu era exclus. 



Acest scurt elan de speranţă m-a năpădit într-un 
moment în care Franţa îşi regăsea un optimism pe 
care nu-1 mai cunoscuse de la sfârşitul perioadei 
Trente Glorieuses 1 , de-acum jumătate de veac. înce¬ 
puturile guvernului de uniune naţională înfiinţat de 
Mohammed Ben Abbes erau unanim salutate ca un 
succes, toţi comentatorii fiind de acord că nici un 
preşedinte nu se bucurase vreodată de o asemenea 
„stare de graţie“. Mă gândeam adesea la ce-mi spusese 
Tanneur, la ambiţiile internaţionale ale noului pre¬ 
şedinte, şi mă concentram asupra unei informaţii 
trecute practic sub tăcere: reluarea negocierilor pri¬ 
vind procesul de aderare a Marocului la Uniunea Euro¬ 
peană; pentru Turcia se stabilise deja un calendar. Prin 
urmare, reconstrucţia Imperiului Roman era în plină 

1 Interval de circa treizeci de ani (1945-1973) marcat de 
o puternică creştere economică în majoritatea ţărilor occi¬ 
dentale dezvoltate. 


196 



desfăşurare, iar pe plan intern Ben Abbes urma un 
traseu fără cusur. Consecinţa cea mai vizibilă a ale¬ 
gerii sale a fost scăderea în proporţii uriaşe a delinc- 
venţei: în cartierele cu probleme ajunsese de zece ori 
mai mică. Un alt succes imediat era rata şomajului, 
aflat în cădere liberă. Fenomenul se datora, desigur, 
înlăturării femeilor de pe piaţa muncii, strâns legată 
de revalorizarea semnificativă a alocaţiilor familiale, 
care constituia prima măsură prezentată, simbolic, de 
noul guvern. Faptul că plăţile erau condiţionate de 
încetarea oricărei activităţi profesionale îi iritase, ini¬ 
ţial, pe cei de stânga; dar, la vederea cifrelor care con¬ 
semnau şomajul, iritarea a dispărut curând. Deficitul 
bugetar nu era ameninţat de creşteri: sporirea alo¬ 
caţiilor familiale era compensată integral din bugetul 
Educaţiei, de departe cel mai însemnat la nivel na¬ 
ţional. In noul sistem de învăţământ, caracterul obli¬ 
gatoriu al şcolarităţii înceta la sfârşitul ciclului primar, 
adică aproximativ la vârsta de doisprezece ani; rea¬ 
păruse certificatul de încheiere a studiilor, ca o în¬ 
coronare firească a parcursului educativ; iar finanţarea 
învăţământului secundar şi superior devenise integral 
privată. Toate aceste reforme urmăreau „să restituie 
familiei, celula de bază a societăţii, locul şi demnitatea 
cuvenite“, declaraseră noul preşedinte al republicii şi 
premierul său, cu prilejul unei ciudate alocuţiuni co¬ 
mune, în care Ben Abbes atinsese accente aproape 
mistice, iar Franşois Bayrou, cu faţa aureolată de un 
larg zâmbet de extaz, aproape că îndeplinise rolul de 


197 



Jean Saucisse, acel Hanswurst din vechile spectacole 
populare germane, care repeta exagerat - şi niţel gro¬ 
tesc - ceea ce spusese personajul principal. Neîndoios, 

şcolile musulmane nu aveau de ce să se teamă - cât 
> 

priveşte învăţământul, generozitatea petromonar- 
hiilor fusese dintotdeauna nelimitată. Mai surprin¬ 
zător a fost felul dibace în care anumite instituţii 
catolice şi evreieşti s-au salvat, apelând la sprijinul 
unor conducători de întreprinderi; oricum, anunţau 
că au încheiat deocamdată negocierile şi că le vor 
continua la începutul noului an şcolar. 

Implozia violentă a sistemului binar centru-stân- 
ga-centru-dreapta, care structura viaţa politică fran¬ 
ceză din vremuri imemoriale, cufundase iniţial întreaga 
presă într-o stare de stupefacţie vecină cu afazia. Bie¬ 
tul Christophe Bărbier, cu eşarfa în bernă, putuse fi 
văzut târându-se jalnic de la un platou de televiziune 
la altul, incapabil să comenteze o schimbare istorică 
pe care nu o bănuise - şi pe care, de altfel, nimeni nu 
o prevăzuse. Cu toate acestea, treptat, săptămână de 
săptămână, au început să se articuleze nuclee ale 
opoziţiei. Sub imboldul unor personalităţi destul de 
îndoielnice precum Jean-Luc Melenchon sau Michel 
Onfray s-au ţinut nişte adunări de protest. Frontul 
de stânga continua să existe, cel puţin pe hârtie, aşa că 
devenise previzibilă apariţia unui alt concurent ono¬ 
rabil pentru Mohammed Ben Abbes în 2027, în afara 
candidatei Frontului Naţional. La celălalt pol, s-au afir¬ 
mat anumite formaţiuni, precum Uniunea Studenţilor 


198 



Salafişti, care au denunţat persistenţa comportamen¬ 
telor imorale şi au cerut o aplicare reală a shariei. Iată 
că, treptat, reveneau în scenă elementele unei dezba¬ 
teri politice. O dezbatere de tip nou, complet diferită 
de cele pe care Franţa le cunoscuse în timpul ultime¬ 
lor decenii, şi care, deşi semăna mai degrabă cu mo¬ 
delul existent în ţările arabe, se putea totuşi numi 
dezbatere. Existenţa unei confruntări politice, fie ea 
doar decorativă, este însă necesară pentru buna func¬ 
ţionare a mass-media şi poate chiar pentru înfiriparea 
în rândurile populaţiei a unui sentiment, oricât de 
formal, de democraţie. 

Dincolo de această vânzoleală superficială, Franţa 
evolua rapid şi în profunzime. In scurt timp, s-a văzut 
că Mohammed Ben Abbes avea idei, nu neapărat le¬ 
gate de islam. In timpul unei conferinţe de presă, s-a 
declarat influenţat de distributism, ceea ce i-a cu¬ 
fundat pe cei prezenţi într-o stupefacţie generală. Mai 
declarase asta şi cu alte ocazii, în timpul campaniei 
prezidenţiale; dar jurnaliştii au tendinţa firească să 
ignore informaţiile pe care nu le înţeleg, iar declaraţia 
nu fusese nici preluată, nici redifuzată. Acum era însă 
vorba despre un preşedinte în exerciţiu, deci devenea 
obligatoriu să-şi aducă la zi documentaţia. Marele 
public a aflat astfel în cursul săptămânilor următoare 
că distributismul era o filozofie economică apărută în 
Anglia la începutul secolului XX sub influenţa gândi¬ 
torilor Gilbert Keith Chesterton si Fiilaire Belloc. Se 
dorea o „a Treia Cale“, care se distanţa atât faţă de 


199 



capitalism, cât şi faţă de comunism - asimilat unui ca¬ 
pitalism de stat. Ideea care-i stătea la bază era elimi¬ 
narea sciziunii între capital şi muncă. Forma normală 
a economiei era întreprinderea familială; atunci când, 
pentru anumite tipuri de producţie, era necesară reu¬ 
nirea în entităţi mai vaste, trebuia făcut totul astfel 
încât muncitorii să fie acţionari ai întreprinderii lor 
şi coresponsabili pentru gestionarea ei. 

Distributismul, aşa cum avea să precizeze mai 
târziu Ben Abbes, era perfect compatibil cu învăţ㬠
turile islamului. Precizarea nu era lipsită de noimă, 

câtă vreme Chesterton si Belloc fuseseră cunoscuţi în 
> > 

epocă mai ales pentru activitatea lor virulentă de 
polemişti catolici. A reieşit destul de rapid că, în ciuda 
anticapitalismului afişat al doctrinei, autorităţile de 
la Bruxelles n-aveau motive să se teamă de ea. Prin¬ 
cipalele măsuri practice adoptate de noul guvern au 
fost, pe de-o parte, suprimarea totală a ajutoarelor de 
stat pentru marile grupuri industriale - ajutoare pe 
care Bruxelles-ul le combătea de mult ca aducând 
atingere principiului liberei concurenţe - şi, pe de 
alta, adoptarea unor măsuri fiscale favorabile micilor 
meserii şi statutului de întreprinzător independent. 
Măsurile au devenit imediat foarte populare; de c⬠
teva decenii încoace, năzuinţa profesională universal 
exprimată de tineri era să „pornească o afacere“, sau 
măcar să aibă un statut de liber întreprinzător. De 
altfel, ele corespundeau perfect cu evoluţiile econo¬ 
miei naţionale: în Franţa, în ciuda unor costisitoare 


200 



planuri de salvare, marile concernuri industriale conti¬ 
nuaseră să intre în faliment, în avalanşă, în timp ce 
agricultura şi meseriile mergeau bine şi câştigau, cum 
se zice, cotă de piaţă. 

Toate aceste evoluţii conduceau Franţa spre un nou 
model de societate, dar transformarea avea să rămână 
implicită până la apariţia eseului unui tânăr sociolog, 
Daniel Da Silva, intitulat ironic Intr-o bună zi, toate 
astea vor fi ale tale, fiul meu, şi având subtitlul, mai 
direct, Familia de convenienţă. In introducere aducea 
un omagiu altui eseu, publicat cu un deceniu înainte 
de filozoful Pascal Bruckner, în care acesta, consta¬ 
tând eşecul căsătoriei din dragoste, propovăduia o 
întoarcere la căsătoria de convenienţă. Tot asa, Da 
Silva susţinea că legătura familială, mai precis relaţia 
tată-fiu, nu putea în nici un caz să se întemeieze pe 
iubire, ci pe transmiterea unor abilităţi şi a unui pa¬ 
trimoniu. In opinia lui, generalizarea muncii salariate 
avea să ducă în mod necesar la o explozie a familiei şi 
la o atomizare completă a societăţii, care societate nu 
se putea revigora decât atunci când modelul de pro¬ 
ducţie normal îşi va fi regăsit temeiul în întreprin¬ 
derea individuală. Tezele antiromantice au cunoscut 
adesea un succes de scandal dar, înainte de Da Silva, 
au reuşit cu greu să rămână în orizontul mediatic, câtă 
vreme presa dominantă era în continuare cantonată 
intr-un consens universal ce privilegia libertatea indivi¬ 
duală, misterul dragostei, chestii de genul ăsta. Spirit 
pătrunzător, excelent polemist, destul de indiferent, de 


201 



fapt, faţă de ideologiile politice ori religioase, men- 

ţinându-se mereu în domeniul său de competenţă - 

analiza evoluţiei structurilor familiale si a conse- 
> > 

cinţelor ei asupra perspectivelor demografice ale so¬ 
cietăţilor occidentale tânărul sociolog avea să 
reuşească să spargă cercul tendinţelor de dreapta care 
ameninţau să se coaguleze în jurul lui şi să se impună 
ca o voce autorizată în corul dezbaterilor care s-au 
născut (s-au născut încet, cu paşi mărunţi, fără viru¬ 
lenţă, într-o ambianţă generală de acceptare tacită şi 
apatică) în jurul proiectelor sociale ale lui Moham- 
med Ben Abbes. 



Povestea familiei mele era o ilustrare perfectă a 
tezelor lui Da Silva. Cât despre dragoste, ce să zic? 
Nu fusese niciodată atât de departe. Miracolul primei 
mele vizite la Rachida şi Luisa nu s-a repetat, iar sula 
mea a redevenit un organ pe cât de eficient, pe atât 
de insensibil; am plecat din studioul lor într-o stare 
de semidisperare, conştient că n-am să le mai revăd 
probabil niciodată şi că oportunităţile mi se strecurau 
printre degete cu o viteză crescută, lăsându-mă, cum 
ar fi zis Huysmans, „netulburat şi veşted“. 

La scurtă vreme, un front de aer rece s-a abătut 
brutal, coborând mai multe mii de kilometri, asupra 
Europei Occidentale; după ce au zăbovit câteva zile 
peste Marea Britanie şi Germania de nord, masele de 
aer polar au năvălit asupra Franţei, provocând tempe¬ 
raturi deosebit de scăzute pentru acest anotimp. 

Trupul meu, incapabil să mai fie o sursă de pl㬠
cere, rămânea un izvor plauzibil de suferinţe. Câteva 
zile mai târziu, mi-am dat seama că eram, pentru a 


203 



zecea oară poate în ultimii trei ani, victima unei 
dishidroze, care se manifesta sub forma unor erupţii 
veziculoase. Minuscule bubiţe apărute pe tălpi tin¬ 
deau să se extindă şi să formeze o suprafaţă purulentă 
de carne vie. In urma unei şedinţe la dermatolog, am 
aflat că boala se complicase din pricina unei micoze, 
ai cărei paraziţi oportunişti colonizaseră regiunea 
afectată. Tratamentul era simplu, dar de durată, nu 
mă puteam aştepta la o ameliorare notabilă mai de¬ 
vreme de câteva săptămâni. In nopţile care au urmat, 
durerea nu mi-a dat pace; trebuia să mă scarpin ore-n 
şir, până la sânge, ca să-mi alin temporar suferinţa. 
Mi se părea ciudat că degetele mele de la picioare, 
bucăţelele alea de carne dolofane, absurde, puteau fi 
încercate de asemenea junghiuri violente. 

Intr-una din nopţile când eram cufundat într-o 
astfel de şedinţă de scărpinat, m-am ridicat, cu picioa¬ 
rele sângerând, şi m-am dus până la fereastră. Era trei 
dimineaţa, dar întunericul, ca întotdeauna la Paris, 
era doar parţial. De-acolo se zăreau vreo zece turnuri, 
mai multe sute de clădiri de dimensiuni medii. Cu 
totul vreo câteva mii de apartamente şi, în acelaşi 
timp, de menajuri - menajuri care, la Paris, erau re¬ 
duse la una sau două persoane, dar din ce în ce mai 
frecvent la una singură. In acea clipă, cele mai multe 
astfel de celule dispăruseră. Nu aveam mai multe 
motive să-mi pun capăt zilelor decât toţi acei oameni. 
Ba chiar, dacă mă gândeam mai bine, aveam mult 
mai puţine: viaţa mea fusese punctată de realizări pro- 


204 



fesionale însemnate, trăiam într-un mediu - desigur 
foarte restrâns - recunoscut şi chiar apreciat. Din punct 
de vedere material, nu aveam de ce să mă plâng: 
aveam siguranţa că, până la moarte, voi beneficia de 
un venit ridicat, de două ori mai mare decât media 
naţională, fără să fie nevoie să muncesc. Cu toate astea, 
simţeam prea bine, eram din ce în ce mai aproape de 
sinucidere, fără să fiu disperat ori măcinat de vreo 
tristeţe anume, pur şi simplu printr-o degradare lentă 
a „sumei totale a funcţiunilor care se împotrivesc 
morţii", despre care vorbeşte Bichat. In mod vădit, 
simpla voinţă de a trăi nu era suficientă ca să rezist în 
faţa sumei de dureri şi de necazuri care jalonează viaţa 
unui occidental mediu. Eram incapabil să trăiesc 
pentru mine, şi atunci pentru cine altcineva să trăiesc? 
Omenirea nu mă interesa, ba chiar mă dezgusta, pe 
oameni nu-i consideram fraţii mei, şi cu atât mai pu¬ 
ţin pe cei care constituiau o fracţiune restrânsă a 
omenirii, bunăoară cea pe care o alcătuiau compa¬ 
trioţii mei ori foştii mei colegi. Totuşi, într-un sens 
supărător, mă vedeam silit să recunosc că aceşti oa¬ 
meni erau semenii mei, însă tocmai această asemănare 
mă împingea să fug de ei; era nevoie de o femeie - 
conform soluţiei clasice, experimentate; o femeie este 
desigur umană, dar reprezintă un tip uşor diferit de 
umanitate, conferă vieţii un anume parfum exotic. 
Huysmans şi-ar fi putut practic pune problema în 
aceeaşi termeni, situaţia nu evoluase deloc de-atunci, 
ori poate doar într-un mod informai şi negativ, prin 


205 



sleire lentă, prin netezirea diferenţelor - dar până şi 
asta fusese exagerat la culme. In cele din urmă, a apu¬ 
cat-o pe alt drum, a optat pentru exotismul mai radi¬ 
cal al divinităţii ; această cale mă lăsa însă la fel de 
perplex. 

Au mai trecut câteva luni; dishidroza mea a cedat 

în sfârşit la tratament, dar a fost înlocuită aproape 

imediat de nişte crize de hemoroizi violente. Vremea 
> 

s-a răcit din ce în ce mai mult, iar ieşirile mele au de- 
venit din ce în ce mai chibzuite: un drum săptămânal 
până la Geant Casino ca să-mi refac proviziile, un 
drum zilnic până la cutia de scrisori ca să-mi ridic 
cărţile pe care le comandasem pe Amazon. 

Am străbătut însă perioada sărbătorilor fără excese 
de deznădejde. Anul trecut mai primisem nişte 
felicitări de Anul Nou - în special de la Alice, dar şi 
de la câţiva colegi de facultate. Anul ăsta, pentru 
întâia oară, nimic. 

In noaptea de 19 ianuarie am fost zguduit de o 
subită şi interminabilă criză de plâns. Dimineaţă, 
când zorii se ridicau peste Kremlin-Bicetre 1 , am hot㬠
rât să mă duc la abaţia din Liguge, acolo unde 
Huysmans îşi începuse traiul monahal. 


1 Localitate situată la periferia Parisului, în partea de 
sud-est. 


206 



TGV-ul spre Poitiers avea o întârziere neprecizată, 
iar agenţii de securitate ai SNCF patrulau de-a lungul 
peroanelor ca să-i împiedice pe călători să aprindă 
vreo ţigară; voiajul meu începuse destul de rău şi 
aveam să mă izbesc şi de alte neplăceri la urcarea în 
tren. Spaţiul destinat bagajelor devenise şi mai strâmt 
de la ultima mea călătorie, era practic inexistent, 
valizele şi genţile stăteau îngrămădite pe coridoare, 
făcând problematică şi, în scurtă vreme, imposibilă 
circulaţia între vagoane, adică ceea ce, pe timpuri, 
constituia principala distracţie a unei călătorii fero¬ 
viare. Barul Servair, la care mi-au trebuit douăzeci de 
minute ca să ajung, avea să-mi rezerve o altă deza¬ 
măgire: majoritatea felurilor aflate în meniu - pe o 
listă, de altfel, scurtă - erau indisponibile. SNCF-ul 
şi societatea Servair îşi cereau scuze pentru neplăcerile 
provocate; m-am mulţumit cu o salată de quinoa cu 
busuioc şi cu o apă carbogazoasă italienească. Uşor 
exasperat, cumpărasem ziarul Liberation dintr-un chioşc 


207 



Relay aflat în gară. în dreptul localităţii Saint-Pierre- 
des-Corps, mi-a atras în cele din urmă atenţia un 
articol: distributismul agitat de noul preşedinte părea 
totuşi mai puţin inofensiv decât se presupunea la 
început. Unul dintre elementele esenţiale ale filozofiei 
politice întemeiate de Chesterton şi Belloc era prin¬ 
cipiul subsidiarităţii. Potrivit acestuia, nici o entitate 
(socială, economică sau politică) nu trebuia să-şi ia în 
sarcină o funcţie care putea fi îndeplinită de o enti¬ 
tate mai mică. Papa Pius XI, în enciclica sa intitulată 
Qiiadragesimo Anno oferea o definiţie a acestui prin¬ 
cipiu: „Aşa cum nu este bine să-i iei individului şi să 
dai comunităţii ceea ce pot realiza întreprinderea 
privată şi industria, tot aşa reprezintă o mare nedrep¬ 
tate, un rău alarmant şi o perturbare a ordinii accep¬ 
tabile ca o organizaţie superioară de mari dimensiuni 
să-şi aroge funcţiile pe care le pot îndeplini eficient 
entităţi inferioare mai mici“. In cazul în speţă - aşa 
cum remarcase Ben Abbes -, noua funcţie a cărei 
atribuire la un nivel prea larg „perturba ordinea ac- 
ceptabilă“ era nimic altceva decât solidaritatea socială. 
Ce poate fi mai frumos, se extazia el în ultimul dis¬ 
curs, decât solidaritatea exercitată în cadrul plin de 
căldură al celulei familiale! „Cadrul plin de căldură al 
celulei familiale 11 devenise, în acest context, un program 
în toată puterea cuvântului; concret, noul proiect de 
buget al guvernului prevedea o diminuare cu 85% a 
cheltuielilor sociale ale ţării. 

Cel mai ciudat era că magia hipnotică pe care o 
răspândea încă de la început continua să acţioneze şi 


208 



că proiectele lui nu întâmpinau nici o opoziţie se¬ 
rioasă. Stânga avusese dintotdeauna capacitatea de a-şi 
face acceptate acele reforme antisociale care, venind 
dinspre dreapta, ar fi fost respinse cu hotărâre; tot aşa, 
dacă nu mai abitir, stăteau lucrurile şi cu partidul mu¬ 
sulman. Din paginile internaţionale ale ziarului am 
aflat, între altele, că negocierile cu Algeria şi cu Tunisia 
în vederea aderării la Uniunea Europeană avansau cu 
paşi repezi şi că ambele ţări ar fi trebuit, până la sfâr¬ 
şitul anului următor, să se alăture Marocului în sânul 
Uniunii; în plus, fuseseră deja stabilite primele con¬ 
tacte cu Libanul şi cu Egiptul. 

Călătoria mea a început să aibă un aspect mai priel¬ 
nic la gara din Poitiers. Erau îndeajuns de multe ta¬ 
xiuri, iar şoferul nu a părut deloc surprins când l-am 
anunţat că merg la abaţia Liguge. Era un bărbat de vreo 
cincizeci de ani, corpolent, cu privire blândă şi cum¬ 
pătată; conducea foarte prudent o Toyota minifur- 
gonetă. M-a informat că săptămână de săptămână 
veneau oameni din lumea întreagă să poposească la 
cea mai veche mănăstire creştină din Occident; cu 
câteva zile în urmă, îl dusese acolo pe un actor ame¬ 
rican celebru, nu reuşea să-si amintească numele, dar 
îl văzuse cu siguranţă în filme; după o scurtă cerce¬ 
tare, am stabilit că putea fi vorba, dar nu sută la sută, 
despre Brad Pitt. Şederea mea ar trebui să fie agrea¬ 
bilă, a estimat el; locul era liniştit, mâncarea delicioasă. 
Mi-am dat seama, în momentul în care-i ieşeau pe 


209 



gură acele cuvinte, că nu doar gândea ce spune, ci şi 
că ar fi dorit să fie aşa; făcea parte din acea categorie 
puţin numeroasă de indivizi care se bucură dinainte 
de bucuria semenilor, era, pe scurt, ceea ce se cheamă 
un om de treabă. 

In încăperea de la intrarea în mănăstire se afla, pe 
stânga, o prăvălie de unde puteau fi cumpărate pro¬ 
dusele artizanatului monastic. Deocamdată însă era 
închisă. O pancartă micuţă anunţa că, în caz de ab¬ 
senţă a personalului, puteai să suni, dar că - exceptând 
cazurile de extremă urgenţă - era preferabil să te abţii 
în timpul slujbelor. Ora de începere a slujbelor era 
anunţată, nu însă şi durata lor; după o socoteală 
destul de anevoioasă, luând în calcul şi orele de masă, 
am ajuns la concluzia că, spre a încăpea toate în cursul 
unei singure zile, durata unitară a unei slujbe nu putea 
fi mai mare de jumătate de oră. Printr-o operaţiune 
mai scurtă, am socotit că momentul de faţă se situa 
între slujba de prânz şi cea de după-amiază şi că, prin 
urmare, puteam să sun. 

După câteva minute, a apărut un călugăr înalr la 
stat, îmbrăcat în sutană; când m-a văzut, a zâmbit ge¬ 
neros. Chipul, cu frunte lată, era înconjurat de câr¬ 
lionţi castanii, un strop grizonanţi, şi de un colier de 
barbă tot şatenă; îi dădeam cel mult cincizeci de ani. 

— Sunt fratele Joel, eu v-am răspuns la mail, a zis 
el, înainte să-mi ia autoritar geanta de voiaj, o să vă 
conduc la camera dumneavoastră. 


210 



Se ţinea drept şi îmi căra cu uşurinţă geanta, altfel 
destul de grea, părea să aibă o excelentă condiţie 
fizică. 

— Suntem bucuroşi să vă revedem, a continuat 
el, au trecut mai bine de douăzeci de ani, nu-i aşa? 

Probabil că i-am aruncat o privire complet nedu¬ 
merită, pentru că m-a întrebat: 

— Ne-aţi fost oaspete cu douăzeci de ani în urmă, 
nu? Pe vremea aceea scriaţi despre Huysmans. 

Da, asa stăteau lucrurile, dar eram uluit că-si amin- 
tea de mine. Faţa lui, în schimb, nu-mi spunea nimic. 

— Sunteţi fratele care-i întâmpină pe oaspeţi, e 
adevărat? 

— Nu, nicidecum, dar pe-atunci cu asta mă ocu¬ 
pam. E o sarcină care revine adesea fraţilor mai tineri - 
tineri, vreau să spun, în raport cu viaţa monahală. Acest 
frate e pus în situaţia să vorbească cu vizitatorii, se află 
deci în contact cu lumea; o astfel de îndeletnicire e ca 
un fel de sas, de poziţie tranzitorie acordată călugăru¬ 
lui înainte de cufundarea în tăcere. In ceea ce mă pri¬ 
veşte, am ocupat această funcţie doar un an şi ceva. 

Mergeam de-a lungul unui edificiu renascentist 
destul de frumos, mărginit de un parc; un soare orbi¬ 
tor, iernatic, strălucea pe aleile presărate cu frunze us¬ 
cate. Ceva mai încolo se afla o biserică în stil gotic 
târziu, aproape la fel de înaltă ca abaţia. 

— E fosta biserică a mănăstirii, cea pe care a cu- 
noscut-o Huysmans, mi-a zis fratele Joel. După îm- 
prăştierea comunităţii, cauzată de legile Combes, am 


211 



izbutit să ne refacem, însă nu am reuşit s-o recuperăm, 

asa cum am făcut cu edificiile mănăstirii: A trebuit să 
) 

construim una nouă în incinta abaţiei. 

Ne-am oprit în faţa unei clădiri de un etaj, cu 

aceeaşi arhitectură renascentistă. 

> 

— Aici sunt camerele de închiriat, aici veţi locui, 
a continuat el. 

Chiar în acea clipă, un călugăr îndesat, de vreo 
patruzeci de ani, îmbrăcat şi el în rasă neagră, şi-a făcut 
apariţia în capătul aleii. Sprinten, cu o chelie ce str㬠
lucea în razele soarelui, lăsa o impresie de voie bună şi 
de vrednicie ieşite din comun; te trimitea cu gândul 
la un ministru de finanţe, sau chiar la un ministru 
pentru buget; oricum, aveam impresia că nimeni n-ar 
h ezitat să-i încredinţeze responsabilităţi capitale. 

— Iată-1 pe fratele Pierre, nou-însărcinat cu ospita¬ 
litatea, cu el va trebui să ţineţi legătura pentru toate 
aspectele practice ale şederii dumneavoastră aici, m-a 
înştiinţat fratele Joel. Eu am venit doar ca să vă salut. 
După aceste vorbe, s-a aplecat adânc în faţa mea, 

mi-a strâns mâna si s-a dus către abatie. 

> > 

— Aţi venit cu TGV-ul? s-a interesat fratele Pierre, 
la care eu am încuviinţat. Da, chiar merge repede tre¬ 
nul ăsta, a continuat, vădit preocupat să păstreze 
discuţia în limite convenţionale. 

Apoi, luându-mi geanta de voiaj, m-a condus până 
în cameră. Era o încăpere pătrată, cu latura de circa 
trei metri, cu tapet de hârtie gri deschis, cu împletituri 
pictate, iar podeaua era acoperită cu o mochetă cam 


212 



tocită, de un gri puţin mai închis. Singura decoraţiune 
era un crucifix mare, din lemn întunecat, aşezat dea¬ 
supra unui pătuţ de o singură persoană. Am observat 
imediat că lavoarul nu avea robinet de reglare a 
temperaturii; şi am mai remarcat prezenţa pe tavan a 
unui detector de fum. L-am încredinţat pe fratele 
Pierre că încăperea avea să-mi convină de minune, dar 
ştiam că acest lucru nu se va adeveri. Arunci când 
Huysmans se întreabă, uneori la nesfârşit, în paginile 
din En ronte, dacă va putea îndura viaţa monahală, 
unul dintre argumentele negative pe care le reţine este 
că va fi împiedicat să fumeze înăuntrul clădirilor. 
Acesta e genul de frază care m-a împins dintotdeauna 
să-l iubesc; sau acel pasaj în care declară că una dintre 
puţinele bucurii adevărate ale vieţii pe acest pământ este 
să te tolăneşti în pat, singur, cu un vraf de cărţi bune la 
îndemână şi un pachet de tutun. Da, desigur, desigur; 
dar pe vremea lui nu existau detectoare de fum. 

Pe un birou de lemn destul de hâit stăteau o Biblie, 
un volum subţire - aparţinând lui dom Jean-Pierre 
Longeat - asupra rostului retragerii la mânăstire (se 
preciza „A nu se lua acasă“) şi o foaie informativă pe 
care era trecut, în principal, programul slujbelor 
religioase şi al meselor la refectoriu. O privire grăbită 
m-a înştiinţat că Nona 1 era aproape, dar am hotărât 

1 Una dintre cele şapte sesiuni liturgice de rugăciune, po¬ 
trivit Bisericii Catolice de rit latin, ţinută la ora trei după-amiaza. 
Tertia are îndeobşte loc la nouă dimineaţa, iar Sexta la ora 
prânzului. 


213 



ca în această primă zi să mă abţin: simbolistica sa nu 
era frapantă, Tertia, Sexta şi Nona aveau drept vocaţie 
„pomenirea Domnului de-a lungul zilei“. Pe lângă 
liturghia zilnică, mai erau şapte ore canonice; faţă de 
epoca lui Huysmans nu se schimbase mai nimic, 
singura ajustare fiind mutarea slujbei Vigiliae, de la 
ora două dimineaţa, la orele douăzeci si două ale serii. 
La prima mea şedere aici, îmi plăcuse foarte mult 
această ultimă slujbă, alcătuită din psalmi lungi şi 
meditativi şi ţinută în inima nopţii, la egală distanţă 
de Completa (la despărţirea de lumina zilei) şi de 
Laudi, care vestea ivirea zorilor; era o slujbă de auten¬ 
tică aşteptare, de ultimă speranţă în lipsa speranţei. 
Desigur, în plină iarnă, pe vremea când biserica nici 
măcar nu era încălzită, probabil că nu era tocmai 
simplu să te cufunzi în rugăciune. 

Cel mai mult mă mişcase faptul că fratele Joel, după 
douăzeci de ani, încă mă mai ţinuse minte. Probabil 
că, în acest răstimp, nu se întâmplaseră prea multe în 
viaţa lui. Lucrase în atelierele mănăstirii, participase la 
slujbele zilnice. Existenţa sa fusese tihnită şi, probabil, 
fericită, în profund contrast cu propria mea existenţă. 

Am făcut apoi o lungă plimbare prin parc, fumând 
ţigare de la ţigare şi aşteptând slujba de seară. Soarele 
era din ce în ce mai năucitor, aprindea scântei în chi¬ 
ciură, luciri gălbui în pietrele clădirilor, lumini stacojii 
în covorul de frunze. înţelesul prezenţei mele aici nu-mi 
mai era atât de clar; uneori îl desluşeam, vag, apoi însă 
dispărea brusc; oricum, era limpede că nu mai avea nici 
o legătură cu Huysmans. 


214 



In cele două zile care au urmat, deşi nu-mi plăcea 
cu adevărat, m-am deprins cu şirul monoton al sluj¬ 
belor. Liturghia era singurul element recognoscibil, 
singurul punct de legătură cu evlavia, aşa cum este ea 
cunoscută în lumea dinafară. In rest, doar citirea si 
cântarea psalmilor adecvaţi momentului respectiv din 
zi, întrerupte uneori de scurte lecturi din textele sfinte, 
efectuate de către unul dintre călugări - lecturi care 
însoţeau, de asemenea, mesele luate în tăcere desăvâr¬ 
şită. Biserica modernă, construită în incinta mânăs- 
tirii, avea o urâţenie sobră - amintea, cumva, de 
arhitectura centrului comercial Super-Passy de pe Rue 
de l’Annonciation -, iar vitraliile, simple pete abstracte 
de culoare, nu meritau nici o atenţie. Toate aceste 
detalii nu preau contau însă pentru mine: nu eram un 
estet, eram infinit mai puţin estet decât Huysmans, 
aşa încât straiele hâde ale artei religioase contemporane 
mă lăsau rece. Vocile călugărilor se ridicau în aerul 
îngheţat, pure, umile şi mângâietoare; comunicau 


215 



blândeţe, speranţă şi răbdare. Domnul Isus trebuia să 
se întoarcă, avea să se întoarcă în curând, iar lumina 
prezenţei lui le umplea de pe-acum sufletele de bu¬ 
curie: aceasta era tema unică a cânturilor, cânturi de 
lăuntrică şi blajină aşteptare. Nietzsche, cu flerul lui 
de cutră bătrână, avusese dreptate, creştinismul era de 
fapt o religie feminină. 

Până aici, nimic deranjant, când m-am întors însă 
în chilie, au început să apară neplăcerile; detectorul de 
fum mă scruta cu micul său ochi roşiatic, duşmănos. 
Mă duceam uneori să fumez la fereastră, dar si aici am 
constatat că, în comparaţie cu epoca lui Huysmans, 
lucrurile se deterioraseră: calea ferată trecea prin ca¬ 
pătul parcului, la două sute de metri în linie dreaptă, 
trenurile încă circulau cu viteză mare, iar vacarmul 
roţilor pe şine sfâşia liniştea meditativă a locurilor, de 
mai multe ori intr-un ceas. Frigul devenise din ce în 
ce mai crunt, asa că fiecare dintre aceste şedinţe în fata 
ferestrei mă făcea să mă lipesc apoi, minute în şir, de 
caloriferul din cameră. Buna mea dispoziţie se sub- 
ţiase, iar proza părintelui Jean-Pierre Longeat, un bun 
călugăr, cu siguranţă, mă exaspera din ce în ce mai 
tare. „Viaţa ar trebui să fie un statornic dialog în spi¬ 
ritul iubirii, fie că suntem în nevoinţă, fie că ne bucu- 
răm“, scria fratele, „foloseşte, deci, prilejul acestor zile 
ca să-ţi sporeşti harul de a iubi şi pe acela de a te lăsa 
iubit, în vorbe şi fapte“. 

Eşti pe lângă subiect, tataie, sunt complet singur 
în camera asta, am persiflat eu ţâfnos. „Te afli aici ca 


216 



să-ţi laşi bagajele şi să începi o călătorie lăuntrică, 
pornind din acest loc de inspiraţie unde se exprimă 
forţa năzuinţei 1 ', mai scria el. Năzuinţa mea e simplă, 
am izbucnit eu, vreau să trag o ţigară, tataie, asta-i 
problema, asta-i tot ce mă inspiră. Spre deosebire de 
Huysmans, nu-mi simţeam „inima secătuită şi afu¬ 
mată de-atâtea petreceri", ci plămânii uscaţi şi afumaţi 
de tutun. 

„Ascultă, gustă şi bea, plângi şi cântă, deschide 
poarta iubirii!" exclama Longeat de pe piscurile beati¬ 
tudinii. In dimineaţa celei de-a treia zile, am înţeles 
că trebuie să plec, această şedere era sortită eşecului. 
I-am destăinuit fratelui Pierre nişte probleme profe¬ 
sionale complet neprevăzute, cu implicaţii absolut in¬ 
credibile, care mă sileau, vai, să-mi scurtez şederea. 
Cu moaca lui de Pierre Moscovici 1 , ştiam că o să mă 
creadă, poate chiar fusese un fel de Pierre Moscovici 
într-o viaţă recentă, cred că doi Pierre Moscovici n-aveau 
cum să nu se înţeleagă, miroseam că lucrurile o să 
meargă şnur între noi. In clipa când ne despărţeam în 
sala de primire a mănăstirii, şi-a exprimat totuşi n㬠
dejdea că drumul meu printre fraţi fusese podidit de 
lumină. I-am zis că „da" dintr-o suflare, că a fost su- 
perbine, dar am simţit în acel moment că mă situez 
un pic sub aşteptările lui. 

In cursul nopţii, o zonă depresionară venind din¬ 
spre Atlantic pătrunsese în Franţa prin sud-vest, iar 

1 Om politic francez, membru al Partidului Socialist. 


217 



temperaturile crescuseră cu zece grade; o ceaţă groasă 
acoperea câmpurile de lângă Poitiers. Comandasem 
din vreme un taxi, trebuia să-mi omor timpul doar 
vreo oră; m-am mutat la Bar de l’Amitie, a cărui in¬ 
trare se afla la mai puţin de cincizeci de metri de 
mănăstire şi am început să dau pe gât, mecanic, beri 
Leffe şi Hoegaarden. Chelneriţa era slabă şi machiată 
strident, clienţii vorbeau tare - pe teme imobiliare şi 
de vacanţă, în principal. Nu mă simţeam deloc bine 
printre semenii mei. 



V 




Dacă islamul nu e politic, atunci nu e nimic. 

Ayatollahul Khomeini 




In gara din Poitiers a fost nevoie să-mi schimb 
biletul de tren. Mai toate locurile din următorul TGV 
spre Paris erau ocupate, aşa că am plătit în plus ca să 
am acces în zona TGV Pro 1. Potrivit reclamelor SNCF, 
era un univers privilegiat, care asigura o conexiune 
wifi fără cusur, măsuţe mai largi ca să-ţi aşezi docu¬ 
mentele de lucru, prize ca să nu rămâi, prosteşte, în 
pană de laptop; altfel, era ca la clasa întâi obişnuită. 

Am găsit un loc retras, fără nimeni vizavi şi cu faţa 
spre sensul de mişcare al trenului. De cealaltă parte a 
culoarului, un om de afaceri arab la vreo cincizeci de 
ani, îmbrăcat cu o djellaba albă şi pe cap cu un keffieh 
tot alb, şi care probabil venea de la Bordeaux, îşi în¬ 
tinsese mai multe dosare şi computerul pe măsuţele 
avute la dispoziţie. In faţa lui, două tinere abia ieşite 
din adolescenţă - soţiile sale, după toate probabili¬ 
tăţile - dăduseră iama printre dulciurile şi revistele 
dintr-un magazin Relay. Erau zburdalnice şi râzăreţe, 


223 



purtau rochii lungi şi voaluri pestriţe. Una era cu¬ 
fundată în Picsou Magazine , cealaltă în Oops. 

Omul de afaceri, în schimb, părea că se confruntă 
cu probleme majore; după ce şi-a deschis mailul, a 
descărcat o arhivă care conţinea mai multe tabele 
Excel; cercetarea acelor documente a părut că-i spo¬ 
reşte neliniştea. A format un număr pe mobil şi a 
început o lungă conversaţie cu voce scăzută. Nu 
pricepeam despre ce era vorba, aşa că am încercat fără 
prea mare succes să citesc Le Figaro, care analiza noul 
regim instalat în Franţa din perspectiva problemei 
imobiliare şi a luxului. Din acest unghi, situaţia era 
cât se poate de promiţătoare: înţelegând că vor avea 
de-a face cu o ţară prietenă, privilegiaţii monarhiilor 
din Golf se arătau din ce în ce mai dispuşi să-şi 
cumpere o locuinţă provizorie la Paris sau pe Coasta 
de Azur, si licitau mai mult decât chinezii sau rusii; 
pe scurt, piaţa prospera. 

Hohotind de râs, fetele se apucaseră să rezolve jocul 
celor şapte greşeli din Picsou Magazine. Ridicând ochii 
de pe ecran, omul de afaceri le-a aruncat un dureros 
zâmbet de reproş. I-au surâs şi ele, continuând să şo- 
pocăie pătimaş. A luat iar telefonul mobil şi a început 
o nouă discuţie, la fel de lungă şi de secretoasă precum 
cea dintâi. Sub regim islamic, femeile - mă rog, cele 
care erau îndeajuns de arătoase încât să trezească pof¬ 
tele unui soţ bogat - puteau practic rămâne copile 
până la sfârşitul vieţii. Curând după ce părăseau copi¬ 
lăria, deveneau ele însele mame, şi se adânceau din 


224 



nou în universul infantil. Copiii lor creşteau, ele 

deveneau bunici si uite-asa le trecea viata. Mai rămâ- 
) ) ) 

neau doar câţiva ani în care să-şi cumpere lenjerie sexy, 
schimbând jocurile de ţânci cu jocurile sexuale, între 
care, de fapt, nu era nici o diferenţă. Desigur, îşi pier¬ 
deau autonomia, dar fuck the autonomy, mă simţeam 
obligat să admit că renunţasem cu uşurinţă şi chiar cu 
uşurare la orice responsabilitate de ordin profesional 
sau intelectual şi că nu-1 invidiam câtuşi de puţin pe 
omul ăsta de afaceri, aşezat de cealaltă parte a culoa¬ 
rului din TGV Pro 1, al cărui chip devenea pământiu 
de angoasă pe măsură ce vorbea la telefon, în mod 
limpede trecea printr-o pasă proastă - trenul tocmai 
depăşise Saint-Pierre-des-Corps. Măcar se bucurase de 
cele două soţii graţioase, încântătoare, care-i schim¬ 
baseră gândurile de la condiţia de om de afaceri isto¬ 
vit - ca să nu mai spun că poate mai avea încă una sau 
două la Paris; dacă ţin bine minte, numărul maxim, 
după sbaria, era de patru. Tatăl meu avusese... O avu¬ 
sese pe maică-mea, tâmpită aia nevricoasă. Până şi 
gândul mă cutremura. In sfârşit, era moartă acum, 
muriseră amândoi; rămăsesem singura mărturie vie - 
deşi cam ostenită în ultima vreme - a dragostei lor. 



Temperaturile se îmblânziseră şi la Paris, dar mai 
puţin decât în restul ţării, o ploaie fină şi rece cădea 
peste oraş; traficul era foarte intens pe strada Tolbiac, 
care mi s-a părut neobişnuit de lungă, aveam senzaţia 
că n-am străbătut niciodată o arteră atât de lungă, de 
mohorâtă şi de plicticoasă. Nu m-aşteptam la ceva 
anume de la această întoarcere, poate doar la diverse 
necazuri. Totuşi, spre marea mea uimire, am găsit o 
scrisoare în cutia poştală - mă rog, ceva ce nu era nici 
publicitate, nici factură, nici solicitare de informaţii 
administrative. Am aruncat o privire scârbită prin 
salon, fără să pot alunga sentimentul că nu-mi făcea 
nici o plăcere să revin acasă, în acest apartament pe 
care nimeni nu-1 iubea şi unde nimeni nu iubea pe 
nimeni. Mi-am turnat un pahar mare de calvados şi 
am deschis scrisoarea. 

Era semnată de Bastien Lacoue, care, cu nişte ani 
în urmă - pe-atunci informaţia îmi trecuse pe lângă 
ureche - îi urmase lui Hugues Pradier la conducerea 


226 



editurii Pleiade. începea remarcând că Huysmans, 
printr-o inexplicabilă omisiune, nu pătrunsese încă 
în catalogul editurii, deşi făcea neîndoios parte din 
corpul de clasici ai literaturii franceze. Asupra aces¬ 
tui aspect nu puteam fi decât de acord. Continua 
afirmându-şi convingerea că editarea operelor lui 
Huysmans nu-mi putea fi încredinţată decât mie, 
graţie excelenţei universal recunoscute a studiilor 
mele despre scriitor. 

Era genul de propunere pe care n-o poţi refuza. Mă 
rog, puteam, desigur, s-o refuz, dar ar fi însemnat să 
renunţ la orice formă de ambiţie intelectuală sau 
socială - sau, pur şi simplu, la orice formă de ambiţie. 
Eram oare pregătit pentru aşa ceva? Ca să rumeg mai 
bine problema, mi-am mai turnat un pahar de cal- 
vados. După un oarecare timp de reflecţie, mi s-a 
părut mai înţelept să cobor să mai cumpăr o sticlă. 

Două zile mai târziu, am obţinut, fără probleme, o 
întâlnire cu Bastien Lacoue. Biroul lui era exact cum 
mi-1 închipuisem, de o vetusteţe studiată, cocoţat la 
capătul unei scări de lemn masiv de trei etaje, cu ve¬ 
dere spre o grădină interioară prost întreţinută. Indi¬ 
vidul era un intelectual obişnuit, cu nişte ochelari mici, 
ovali şi fără ramă, mai degrabă jovial, mulţumit de sine, 
de lume şi de poziţia pe care o avea în această lume. 

Avusesem timp să pregătesc discuţia, aşa că am 
sugerat o împărţire a operelor pe volume. Cel dintâi 
antologa lucrări cuprinse între Le drageoir aux epices 


227 



şi La retrăite de monsieur Bougran 1 2 (am reţinut ca dată 
probabilă a scrierii volumului anul 1888), cel de-al 
doilea era consacrat ciclului Durtal, începând cu 
Lâ-bas şi terminând cu L’oblat, la care se adăuga 
desigur Les foules de Lourdes 1 . Această împărţire simplă, 
logică şi chiar evidentă nu putea isca neînţelegeri. Ca 
de obicei, cea mai spinoasă problemă erau notele. 
Anumite ediţii pseudosavante găsiseră de cuviinţă 
să consacre note lămuritoare nenumăraţilor autori, 
muzicieni şi pictori pomeniţi de Huysmans. Mi se 
părea complet de prisos, chiar aglomerând notele la 
sfârşitul volumelor. Riscau nu doar să îngreuneze 
enorm lucrarea, ci şi să ne pună în încurcătură: pri¬ 
meam oare prea multe informaţii - ori prea puţine - 
asupra lui Lactantius, Angela da Foligno sau Griine- 
wald? Oamenii care voiau să afle mai multe, n-aveau 
decât să se documenteze singuri, şi cu asta, basta. In 
privinţa relaţiilor lui Huysmans cu scriitorii timpului 
său - Zola, Maupassant, Barbey d’Aurevilly, Gour- 
mont sau Bloy -, cădea în sarcina prefeţei să le l㬠
murească. Lacoue a fost şi aici pe aceeaşi lungime de 
undă cu mine. 

Cuvintele dificile şi neologismele folosite de Huys¬ 
mans justificau, în schimb, un vast recurs la aparatul 
de note, pe care mi-1 imaginam sub forma unor 
adnotări în josul paginii, spre a nu poticni excesiv 
lectura. A încuviinţat cu entuziasm. 

1 Viaţa la pensie a domnului Bougran. Volum publicat 
postum în 1964. 

2 Mulţimile din Lourdes (1906). 


228 



— Aţi realizat deja o muncă apreciabilă în această 
direcţie, prin studiul Vertijurile neologismelor ! mi-a 
semnalat el cu veselie. 

Am ridicat mâna dreaptă, cu un gest care exprima 
rezerva, şi am susţinut că, în lucrarea pe care avusese 
bunăvoinţa s-o menţioneze, nu făcusem decât să ating 
problema; investigasem cel mult un sfert din mate¬ 
rialul lingvistic huysmansian. Lacoue a ridicat în 
schimb braţul stâng, cu un gest ce se voia conciliator: 
desigur, nu dorea în nici un caz să subestimeze can¬ 
titatea considerabilă de muncă pe care o mai aveam 
de îndeplinit pentru elaborarea acestei ediţii; deocam¬ 
dată nu fusese stabilită nici o dată de predare, puteam 
fi liniştit în privinţa asta. 

— Da, veţi trudi pentru eternitate. Da, sună cam 
pretenţios, dar, până la urmă, asta e ambiţia noastră. 

După această declaraţie bine ticluită s-a instalat un 
scurt moment de tăcere. Cred că lucrurile mergeau 
bine între noi, împărtăşeam aceleaşi valori, ediţia din 
Pleiade avea să meargă ca unsă. 

— Lui Robert Rediger i-a părut tare rău că aţi 
plecat de la Sorbona după... după, ca să zic aşa, schim¬ 
barea de regim, a continuat el cu voce mai îndurerată. 
Ştiu asta pentru că mi-e prieten. Prieten apropiat, a 
adăugat el, cu o nuanţă ostentativă. Anumite cadre 
didactice, bine pregătite, au rămas. Altele, la fel de 
bine pregătite, au plecat. Fiecare dintre aceste plecări, 


229 



printre care şi a dumneavoastră, l-a rănit personal, a 
încheiat el cam precipitat, de parcă imperativul prie¬ 
teniei, pe de-o parte, şi cel al curtoaziei, pe de alta, 
dăduseră înlăuntrul lui o luptă aprigă. 

N-aveam ce să-i răspund şi, după o tăcere de circa 
un minut, şi-a dat până la urmă seama de asta. 

— Mă rog, sunt foarte încântat că aţi acceptat 
micul meu proiect! a exclamat, frecându-şi mâinile 
de parcă pusesem la cale o farsă nostimă la adresa 
lumii savanţilor. Ştiţi, mi se părea absolut anormal şi 
regretabil ca un om ca dumneavoastră... un om de 
talia dumneavoastră, vreau să spun, să se trezească 
dintr-odată fără catedră, fără publicaţii, fără nimic! 

După aceste ultime cuvinte, conştient că tonul său 
fusese poate cam dramatic, s-a ridicat foarte încet de 
pe scaun; m-am ridicat şi eu, însă mult mai vioi. 

Ca să pună şi mai mult glanţ pe pactul pe care 
tocmai îl parafasem, Lacoue m-a condus nu doar până 
la uşa biroului, ci a şi coborât împreună cu mine cele 
trei etaje („Atenţie, treptele sunt abrupte!“), şi, apoi, 
străbătând culoarele („E-un labirint! “ m-a anunţat el 
cu umor; ceea ce nu era adevărul-adevărat, erau două 
coridoare care se intersectau perpendicular, după care 
ajungeai direct în holul de primire), m-a scos la ieşirea 
din editura Gallimard, de pe strada Gaston Gallimard. 
Aerul devenise din nou uscat si rece, mi-am dat seama 
că nu discutasem deloc despre remuneraţie. De parcă 


230 



mi-ar fi citit gândurile, şi-a îndreptat mâna spre um㬠
rul meu - fără să-l atingă, şi mi-a strecurat: 

— O să vă trimit în curând o propunere de con¬ 
tract. 

Apoi a adăugat, dintr-o suflare: 

— Iar sâmbăta viitoare dăm o mică petrecere în 
cinstea redeschiderii Sorbonei. O să vă trimit invita¬ 
ţia: ştiu că lui Robert i-ar face mare plăcere să puteţi 
veni. 

De data asta m-a bătut fără înconjur pe umăr, 
după care mi-a strâns mâna. Pronunţase ultimele 
fraze cu dezinvoltură, de parcă nu le gândise dinainte, 
dar am avut senzaţia că tocmai aceste ultime vorbe 
explicau şi justificau tot restul. 



Recepţia începea la orele optsprezece şi se ţinea la 
ultimul etaj al Institutului Lumii Arabe, special re¬ 
zervat pentru această ocazie. Când am prezentat invi¬ 
taţia la intrare, m-am simţit cuprins de nelinişte: cu 
cine aveam să mă-ntâlnesc? Cu nişte saudiţi, desigur, 
invitaţia garanta prezenţa unui prinţ căruia îi recunos¬ 
cusem perfect numele şi care era principalul finanţator 

al noii universităţi Paris-Sorbona. Probabil si cu foştii 
> > > 

mei colegi, desigur cei care acceptaseră să lucreze în 
noua structură - dar cu excepţia lui Steve nu-1 cu¬ 
noşteam pe nici unul, iar Steve era chiar ultima per¬ 
soană pe care aş fi avut chef s-o văd. 

Am recunoscut totuşi pe cineva dintre foştii colegi, 
de îndată ce am făcut câţiva paşi în uriaşa sală ilu¬ 
minată de lustre. Abia de-1 cunoşteam personal, pro¬ 
babil că schimbasem câteva vorbe o dată sau de două 
ori, dar Bernard de Gignac se bucura de un renume 
mondial în domeniul literaturii medievale, ţinea con¬ 
stant conferinţe la Columbia si la Yale si era autorul 
> > ) 


232 



unei lucrări de referinţă despre Cântecul lui Roland. 
De fapt, în materie de recrutare, era singurul succes 
cu care se putea mândri preşedintele noii universităţi. 
In afară de asta, nu prea aveam ce să-i spun, domeniul 
literaturii medievale rămânea pentru mine un terito¬ 
riu în mare măsură necunoscut; am acceptat cu în¬ 
ţelepciune nişte meze - excelente, atât cele calde cât 
si cele reci, iar vinul roşu libanez care le însoţea nu 
era rău deloc. 

Nu aveam totuşi sentimentul că recepţia era un 
succes. Mici grupuri, între trei şi şase persoane, arabi 
şi francezi laolaltă, circulau prin sala magnific deco¬ 
rată, schimbând arareori câte o vorbă. Muzica ara- 
bo-andaluză, sfâşietoare şi sinistră, răspândită prin 
difuzoare, nu înviora atmosfera, dar nu asta era pro¬ 
blema; am înţeles subit, după trei sferturi de oră de 
rătăcit prin public, după vreo zece aperitive şi patru 
pahare de vin, ce nu era-n regulă: la recepţie nu se 
aflau decât bărbaţi. Nu fusese invitată nici o femeie, 
or o viaţă socială decentă fără femei - şi fără sprijinul 
fotbalului, care ar fi fost complet nepotrivit în acest 
context, până la urmă, universitar - reprezenta un 
pariu greu de câştigat. 

Imediat după aceea l-am zărit pe Lacoue în mij¬ 
locul unui grup mai compact, retras într-un colţ al 
sălii, şi compus din vreo zece arabi şi doi francezi. 
Toţi vorbeau înfocat, cu excepţia unui bărbat de vreo 
cincizeci de ani, cu nasul foarte coroiat, cu faţă dur¬ 
dulie şi severă. Era îmbrăcat simplu, cu o djellaba 
albă, dar mi-am dat imediat seama că era omul cel 


233 



mai important din grup, probabil prinţul însuşi. Toţi 
debitau, cu vehemenţă, nişte aparente justificări, doar 
el stătea tăcut, clătinând uneori din cap, dar faţa îi 
rămânea opacă, mă rog, era limpede vorba despre o 
problemă care nu mă privea, am schimbat direcţia şi 
am acceptat un sambusek cu brânză şi un al cincilea 
pahar de vin. 

Un bătrân uscăţiv, foarte înalt, cu barbă rară, s-a 
apropiat de prinţ, care s-a îndepărtat de grup ca să 
vorbească cu el faţă în faţă. Lipsit de nucleu, grupul 
s-a dispersat de îndată. Tot rătăcind prin sală alături 
de un alt francez, Lacoue m-a văzut şi a venit la mine, 
avertizându-mă cu un semn confuz. Chiar nu era în 
apele lui şi a făcut prezentările surd, nici măcar n-am 
înţeles numele însoţitorului său, un tip a cărui po¬ 
doabă capilară părea dată cu briliantină şi adusă spre 
ceafă cu multă grijă, şi care era îmbrăcat cu un mi¬ 
nunat costum cu vestă, de un bleumarin închis, tărcat 
vertical cu imperceptibile dunguliţe albe. Stofa uşor 
lucioasă părea nespus de fină, probabil că era mătase, 
îmi venea s-o pipăi, dar am renunţat în ultima clipă. 

Prinţul era groaznic de ofensat pentru că ministrul 
educaţiei nu venise la recepţie, în ciuda promisiunilor. 
Şi nu doar că lipsea ministrul, dar nu era de faţă nici 
un reprezentant al ministerului, absolut nimeni, „nici 
măcar secretarul de stat pentru universităţi... “, a con¬ 
chis el deznădăjduit. 

— V-am spus deja că, de la ultima remaniere, nu 
mai există secretar de stat pentru universităţi, i-a 
tăiat-o însoţitorul lui, iritat. 


234 



Situaţia era şi mai gravă decât îşi închipuia Lacoue: 
ministrul avusese intr-adevăr intenţia să vină, confir¬ 
mase în ajun, dar preşedintele Ben Abbes în persoană 
intervenise ca să-l facă să renunţe, cu scopul cât se 
poate de explicit de a-i umili pe saudiţi. Ceea ce coin¬ 
cidea şi cu alte măsuri recente, mult mai importante, 
precum relansarea programului nuclear sau sporirea 
ajutoarelor pentru dezvoltarea automobilelor elec¬ 
trice, prin care guvernul încerca să obţină, într-un 
termen cât mai scurt, independenţa energetică totală 
faţă de petrolul saudit. Evident că asta n-avea legătură 
cu universitatea islamică Paris-Sorbona, dar preşe¬ 
dintele ei ar fi trebuit să fie în temă... Chiar în acea 
clipă, l-am văzut pe Lacoue întorcându-se spre un 
bărbat la vreo cincizeci de ani, care intrase în sală si 
se îndrepta spre noi cu mers grăbit. 

— Uite-1 pe Robert! a izbucnit el cu o vădită uşu¬ 
rare, de parcă l-ar fi întâmpinat pe Mesia. 

A avut totuşi grijă să mă prezinte, mai sonor de 
data asta, după care l-a pus la curent cu situaţia. 
Rediger mi-a strâns mâna energic, aproape strivin- 
du-mi-o între palmele lui puternice, şi asigurându-mă 
că era foarte încântat că mă vede, că aşteptase de mult 
clipa asta. Fizic, omul era remarcabil: foarte înalt, pro¬ 
babil peste un metru nouăzeci, bine legat, avea un 
piept lat, musculos, adevărul e că părea mai degrabă 
jucător de rugby decât cadru universitar. Avea faţa 
bronzată, brăzdată de riduri adânci şi părul complet alb, 
dar foarte bogat şi tuns perie. In mod destul de ciudat, 
purta blugi şi o jachetă de aviator din piele neagră. 


235 



Lacoue i-a explicat repede problema; Rediger a dat 
din cap, a mormăit cum că presimţise încurcătura şi, 
după câteva clipe de reflecţie, a conchis: 

— II sun pe Delhommais. O să rezolve el. 

Apoi a scos din haină un telefon mobil cu carcasă, 
aproape feminin, care părea minuscul în palma lui, 
şi s-a îndepărtat câţiva paşi ca să formeze un număr. 
Lacoue şi însoţitorul său l-au privit fără să îndrăz¬ 
nească să se apropie, încremeniţi într-o aşteptare an- 
goasată. începeau să mă calce pe nervi cu poveştile 
lor, mi se păreau complet nerozi, evident că petro- 
dolarii trebuiau gâdilaţi, ce mai tura-vura, ar fi putut 
să ia pe oricine de-acolo şi să-l prezinte nu drept 
ministru, pentru că pe-ăsta îl văzuseră la televizor, dar 
ca pe şeful lui de cabinet, nenea ăla în costum cu vestă 
ar fi fost un sef de cabinet de nota zece, sauditii nu 
s-ar fi prins, chiar îşi complicau viaţa pentru un fleac, 
dar, mă rog, era treaba lor, am acceptat un ultim 
pahar de vin şi am ieşit pe terasă, vederea spre Notre- 
Dame, iluminată seara, era de-a dreptul splendidă, 
temperatura mai crescuse iar ploaia se oprise, lumina 
lunii unduia pe apele Senei. 

Probabil că am rămas îndelung în contemplaţie, 
pentru că atunci când m-am întors în sala de recepţie 
asistenţa, în continuare exclusiv masculină, se rărise, 
nu-1 mai zăream nici pe Lacoue, nici pe tipul la cos¬ 
tum. E-n regulă, oricum nu venisem de pomană, 
mi-am zis luând prospectul celor de la cateringul liba¬ 
nez, chiar făceau aperitive bune şi, în plus, livrau la 


236 



domiciliu, mai schimbam si eu meniurile indiene. In 
momentul în care-mi ceream hainele de la vestiar, s-a 
apropiat de mine Rediger. 

— Plecaţi? m-a întrebat el, deschizând uşor braţele 
în semn de părere de rău. 

L-am întrebat dacă reuşiseră să-şi rezolve problema 
protocolară. 

— Da, până la urmă am aranjat. Ministrul n-o să 
ajungă astă-seară, dar i-a telefonat personal prinţului 
şi l-a invitat mâine-dimineaţă la minister, pentru un 
mic dejun de lucru. Mi-e teamă deci că Schramek avea 
dreptate: a fost vorba intr-adevăr de o umilinţă dorită 
de Ben Abbes, care-si reînnoadă din ce în ce mai ho- 
tărât prieteniile de tinereţe cu cei din Qatar. Pe scurt, 
mai avem de tras. Asta e... 

Şi-a scuturat mâna dreaptă de parcă ar b vrut să 
alunge subiectul acesta supărător, apoi şi-a lăsat-o pe 
umărul meu. 

— îmi pare însă chiar rău că neajunsul ăsta ne-a 
împiedicat să stăm de vorbă. N-ar fr rău să veniţi în- 
tr-o zi la un ceai, ca să avem mai mult timp... 

Mi-a surâs brusc; avea un zâmbet cuceritor, foarte 
sincer, aproape copilăresc, extrem de surprinzător pen¬ 
tru un bărbat cu un aspect atât de viril. Dar cred că 
ştia asta, după cum cred că ştia foarte bine să şi-l 
folosească. Mi-a întins cartea lui de vizită: 

— Ce-aţi zice de miercurea viitoare, către orele 
şaptesprezece? Sunteţi liber? 

I-am răspuns că sunt. 


237 



Ajuns la metrou, m-am uitat pe cartea de vizită a 
noii mele cunoştinţe; după mintea mea, era elegantă 
şi de bun gust. Rediger avea un număr de telefon per¬ 
sonal, două numere de serviciu, două numere de fax 
(unul personal, celălalt de serviciu), trei adrese de mail 
cu atribuţii neclar definite, două numere de mobil 
(unul de Franţa, celălalt de Anglia) şi un ID de Skype. 
Un om care se străduia să fie căutat. Hotărât lucru, 
după Lacoue, începusem să mă mişc în sfere înalte, 
ceea ce aproape că mă neliniştea. 

Avea, de asemenea, şi o adresă, Rue des Arenes nr. 5; 
deocamdată, era singura informaţie de care aveam 
nevoie. Parcă-mi aminteam de Rue des Arenes ca de o 
străduţă seducătoare, care dădea spre scuarul arenelor 
Lutece, la rândul său unul dintre cele mai încântătoare 
unghere din Paris. Erau acolo măcelării, magazine de 
brânzeturi recomandate de Petitrenaud si de Pudlowski, 
ca să nu mai vorbesc de produsele italieneşti. Detalii, 
toate, care mi se păreau nespus de liniştitoare. 


238 



La staţia de metrou Place Monge, am avut proasta 

inspiraţie s-o apuc pe la ieşirea „Arenes de Lutece“. 

Sigur, pe hartă părea firesc, pentru că dădeam direct 

în Rue des Arenes; uitasem însă că ieşirea respectivă 

n-avea lift si că statia se afla la cincizeci de metri sub 
) ) 

nivelul străzii. Prin urmare, am ieşit epuizat şi gâfâind 
din această ciudată gură de metrou, săpată în zidurile 
împrejmuitoare ale grădinii, cu coloanele ei robuste şi 
caligrafia de inspiraţie cubistă, al cărei aer neobabilo- 
nian era perfect nepotrivit cu Parisul şi, de altfel, cu 
orice alt loc din Europa. 

Când am ajuns la numărul 5 de pe Rue des Arenes, 
mi-am dat seama că Rediger nu locuia doar pe o stradă 
minunată din arondismentul cinci, ci locuia într-o 
căsoaie de pe o stradă minunată din arondismentul 
cinci, mai mult, locuia într-o căsoaie istorică. La nu¬ 
mărul 5 se afla, nici mai mult nici mai puţin, decât 
incredibila clădire neogotică flancată cu un turn 
pătrat, ce dorea să evoce un donjon de fortăreaţă, în 
care locuise Jean Paulhan din 1940 până la moarte, în 
1968. Mie, personal, nu-mi plăcuse niciodată Jean 
Paulhan, nici latura lui de eminenţă cenuşie , nici cărţile 
lui, dar trebuie să recunoaştem că fusese una dintre cele 
mai influente personalităţi ale lumii editoriale franceze 
de după război; şi că trăise într-o casă splendidă. 

Admiraţia mea pentru înlesnirile financiare făcute 

noii universităţi de către Arabia Saudită se afla într-o 

continuă creştere. 

> 

Am sunat şi am fost întâmpinat de un majordom, 
al cărui costum crem, cu haină având guler de modă 


239 



maoistă, evoca oarecum straiele fostului dictator 
Khadafi. M-am prezentat, s-a înclinat uşor, ştia de 
vizită. Mi-a cerut să aştept într-un mic hol luminat 
prin vitralii, cât timp se va duce să-l anunţe pe pro¬ 
fesorul Rediger. 

Aşteptam de vreo două sau trei minute, când deo¬ 
dată s-a deschis o uşă în stânga, pe care a intrat o fată 
de vreo cincisprezece ani, îmbrăcată în blugi cu talie 
joasă şi cu un tricou Hello Kitty; pletele negre îi 
scăldau umerii. Când m-a zărit, a scăpat un urlet şi a 
încercat stângaci să-şi ascundă chipul cu mâinile, după 
care s-a întors valvârtej de unde venise. Chiar atunci, 
la etajul superior s-a ivit Rediger şi a început să co¬ 
boare scara ca să mă întâmpine. Văzuse incidentul, a 
făcut un gest resemnat şi mi-a întins mâna. 

— Era A'icha, noua mea soţie. Se va simţi foarte 
stânjenită, pentru că nu se cădea s-o vedeţi fără văl. 

— îmi pare rău. 

— N-aveţi de ce să vă scuzaţi, e vina ei; ar fi 
trebuit ca, înainte să treacă prin hol, să întrebe dacă 
avem vreun oaspete. Mă rog, încă nu s-a obişnuit cu 
locuinţa, o să vină si asta. 

— Da, pare foarte tânără. 

— Tocmai a împlinit cincisprezece ani. 

L-am urmat pe Rediger la etajul întâi, până în- 
tr-un mare salon-bibliotecă, cu pereţi foarte înalţi, 
tavanul era cocoţat la vreo cinci metri mai sus. Unul din- 


240 



tre pereţi era complet acoperit cu cărţi, am văzut din- 
tr-o privire că se aflau numeroase ediţii vechi, mai ales 
de secol XIX. Două scări metalice solide, montate pe 
glisiere, înlesneau accesul la rafturile mai înalte. In 
faţă, stăteau agăţate de un spalier zăbrelit întins pe tot 
peretele nişte ghivece cu plante verzi: iederă, ferigi, 
viţă-de-vie decorativă ale cărei frunze cădeau din tavan 
până pe podea, şerpuind în jurul unor rame care 
conţineau reproduceri ale unor versete caligrafiate din 
Coran sau fotografii în format mare, tipărite pe hârtie 
mată şi care înfăţişau roiuri stelare, supernove, nebu¬ 
loase în spirală. Intr-un colţ, un birou masiv în stil 
Directoire era aşezat pieziş de cealaltă parte a camerei. 
Rediger m-a condus în colţul opus, unde se afla o masă 
joasă cu tăblie de alamă, înconjurată de fotolii tapiţate 
cu o stofă obosită în dungi roşii şi verzi. 

— Am şi ceai, dacă vă place aşa ceva, mi-a zis el, 
invitându-mă să mă aşez. Dar şi alcool, whisky, Porto, 
tot ce poftiţi. Şi un vin de Meursault excelent. 

— Cred că merge un Meursault, am răspuns, ne¬ 
dumerit totuşi, pentru că, după ştiinţa mea, islamul 
condamna consumul de alcool. De fapt, era o religie 
pe care nu o prea cunoşteam. 

A dispărut, probabil ca să ceară să ni se aducă de 
băut. Fotoliul meu se afla vizavi de o fereastră veche 
care dădea spre arene, cu geam casetat. Era o prive¬ 
lişte splendidă, cred că era prima oară când mă bucu¬ 
ram de o vedere atât de completă asupra gradenelor. 
Totuşi, după câteva minute, m-am apropiat de bi¬ 
bliotecă. Şi ea era la fel de impresionantă. 


241 



Două din rafturile de jos erau doldora de xero¬ 
xuri A4. Erau teze susţinute la diferite universităţi 
europene; m-am uitat la titlurile câtorva dintre ele, 
până am dat de o teză în filozofie, prezentată la uni¬ 
versitatea catolică din Louvain-la-Neuve, semnată 
Robert Rediger şi intitulată Guenon citind Nietzscbe. 
Am scos-o din raft tocmai când Rediger pătrundea din 
nou în cameră; am tresărit, prins parcă asupra faptu¬ 
lui, am dat să o pun la loc. S-a apropiat zâmbind: 

— Nici o problemă, nu-i nici un secret. Ca să nu 
mai spun că interesul faţă de conţinutul unei biblio¬ 
teci, pentru o persoană ca dumneavoastră, e aproape 
o datorie profesională... 

Venind şi mai aproape, a văzut titlul lucrării 
xeroxate. 

— Ah, aţi dat peste teza mea, a spus scuturând din 
cap. Mi-am luat doctoratul cu ea, dar nu e cine ştie 
ce. Oricum, mult sub nivelul tezei dumneavoastră. 
Găseam sensuri inexistente. Dacă stai să te gândeşti, 
Guenon n-a fost chiar atât de influenţat de Nietzsche; 
refuzul lumii moderne e la fel de puternic la amândoi, 
dar provine din surse radical diferite. Astăzi n-aş mai 
scrie-o la fel. O am aici şi pe-a dumneavoastră, a con¬ 
tinuat el scoţând un alt volum xeroxat din raft. Stiti 
> > > 

că se păstrează cinci exemplare în arhivele universităţii. 
Ţinând seama de numărul de cercetători care se pre¬ 
zintă anual să le consulte, m-am gândit că aş putea să 

iau si eu unul. 

> 

Abia de reuşeam să-l urmăresc, eram în pragul 
leşinului. De aproape douăzeci de ani nu mai văzusem 


242 



Joris-Karl Huysmans, sau ieşirea din tunel ; grosimea 
volumului era incredibilă, aproape jenantă - avea, 
mi-am amintit într-o străfulgerare, şapte sute optzeci şi 
opt de pagini. Normal, îi dedicasem şapte ani din viaţă. 

Cu teza mea în mână, s-a întors spre fotolii. 

— E remarcabil ce-aţi făcut, a insistat el. M-a dus 
cu gândul la tânărul Nietzsche, cel de pe vremea 
Naşterii tragediei. 

— Exageraţi... 

— Nu cred, chiar nu. Naşterea tragediei era, la 
urma urmei, un fel de teză. In ambele cazuri, apare 
această incredibilă risipă, această jerbă de idei aruncate 
din senin în pagini, care fac textul, la drept vorbind, 
aproape ilizibil - ce e uimitor, în treacăt fie spus, mi 
se pare faptul că nu slăbiţi ritmul preţ de aproape opt 
sute de pagini. Odată cu volumul Consideraţii inac¬ 
tuale, Nietzsche se domolise, pricepuse că nu e cu pu¬ 
tinţă să chinui cititorul cu o cantitate exagerată de idei, 
că trebuie să compui, lăsându-1 să-şi tragă sufletul. Cu 
Vertijurile neologismelor, o carte mai accesibilă, şi dum¬ 
neavoastră ati avut aceeaşi evoluţie. Diferenţa e că 

y ) ) ) 

Nietzsche a continuat şi după aceea. 

— Eu nu sunt Nietzsche... 

— Nu, nu sunteţi Nietzsche. Dar sunteţi cineva, 
cineva foarte interesant. Şi, scuzaţi-mi francheţea, sun¬ 
teţi ceva ce îmi doresc. Cred că deja aţi înţeles, aşa 
încât să jucăm cu cărţile pe masă: doresc să vă conving 
să vă întoarceţi la catedra de la universitatea Paris- 
Sorbona, pe care o conduc. 


243 



In clipa aceea s-a deschis uşa, scutindu-mă de un 
răspuns, şi a intrat o femeie de vreo patruzeci de ani, 
grăsuţă şi amabilă, aducând o tavă pe care erau aşezate 
nişte mici pateuri calde şi o frapieră cu sticla de 
Meursault promisă. 

— E Malika, prima mea soţie, mi-a spus după ce 
femeia a ieşit, azi sunteti sortit să-mi întâlniţi toate 
nevestele. M-am căsătorit cu ea când încă eram în Belgia. 
Da, sunt belgian de origine, nu mi-am luat cetăţenie 
franceză, deşi locuiesc aici de douăzeci de ani. 

1 y 

Minipateurile erau delicioase, condimentate cu 
măsură, mi s-a părut că simt aroma de coriandru. Iar 
vinul, sublim! 

— Cred că nu se vorbeşte îndeajuns despre Meur¬ 
sault! am spus eu cu elan. Meursault e o sinteză, mai 
multe vinuri într-unul singur, nu credeţi? 

îmi venea să vorbesc despre orice, dar nu despre 
viitorul meu universitar, însă nu-mi făceam iluzii, 
ştiam că va aborda din nou subiectul. 

y 

După o tăcere decentă, a revenit la subiect. 

— E bine că aţi acceptat să supervizaţi ediţia din 
Pleiade. E normal, e legitim şi e bine. Când Lacoue 
mi-a vorbit despre asta, ce era să-i răspund? Că e o 
alegere brească, legitimă; şi, de asemenea, că era cea 
mai bună alegere. Vă spun cinstit: e-adevărat că, ex- 
ceptându-1 pe Gignac, n-am reuşit până acum să-mi 
asigur colaborarea unor profesori realmente respectaţi 
şi care să benebcieze de o statură internaţională; bun, 
nu e o tragedie, universitatea de-abia s-a deschis; dar 


244 



în toată discuţia asta eu sunt cel care cere, fără să aibă 
prea mult de oferit. De fapt, pe plan financiar vă pot 
oferi mult, ştiţi prea bine, iar până la urmă contează 
şi asta. Pe plan intelectual însă, postul de la Sorbona 
e mai puţin prestigios decât îngrijirea ediţiei Pleiade, 
sunt conştient de asta. Acestea fiind spuse, vă pot 
promite, în nume personal, că adevărata dumnea¬ 
voastră muncă nu va fi perturbată. Veţi avea de sus¬ 
ţinut doar nişte cursuri uşoare, cursuri de amfiteatru 
pentru anul întâi şi doi. Asistenţa pentru doctoranzi e 
istovitoare, am trecut şi eu prin asta, aşa că veţi fi 
scutit. Pe plan statutar, se poate aranja fără probleme. 

A tăcut, lăsându-mi impresia că-şi isprăvise o 
primă tranşă de argumente. A sorbit un prim gât de 
Meursault, eu mi-am turnat un al doilea pahar. Cred 
că nu mi s-a întâmplat niciodată să mă simt atât de 
dorit. Mecanismul gloriei este lent, poate că teza mea 
chiar era genială, aşa cum pretindea el, adevărul e că 
abia îmi aminteam de ea, piruetele mele intelectuale 
din prima tinereţe mi se păreau foarte îndepărtate, 
fapt e că acum mă bucuram de un soi de nimb, deşi 
eu nu tânjeam decât să răsfoiesc cărţi vechi, întinzân- 
du-mă în pat pe la orele patru după-amiaza, cu un 
cartuş de ţigări şi o sticlă de tărie, dar, pe de altă parte, 
mă vedeam silit să recunosc că, în ritmul ăsta, aveam 
să mor, aveam să mor curând, nefericit şi singur; or, 
aveam eu oare chef să mor curând, nefericit şi singur? 
Dacă stau să mă gândesc, aşa şi-aşa. 

Am terminat paharul, apoi mi l-am turnat şi pe al 
treilea. 


245 



Pe geam se vedea soarele asfinţind peste arene; 

tăcerea devenea un pic cam stânjenitoare. Bine, voia 

să jucăm cu cărţile pe masă, dar la urma urmei asta 

doream si eu. 

) 

— Cu o condiţie, totuşi... am zis eu cu prudenţă. 
O condiţie nu tocmai nesemnificativă... 

A încuviinţat uşor din cap. 

— Credeţi... Credeţi că o persoană ca mine se 
poate converti la islamism? 

A plecat capul, de parcă s-ar fi adâncit într-o intensă 
meditaţie, apoi, ridicându-şi privirea spre mine, mi-a 
răspuns: 

— Da. 

In clipa următoare şi-a arborat din nou surâsul 
luminos si candid. Era a doua oară când îl vedeam, 
asa încât socul a fost mai slab; cu toate astea, zâmbetul 
îi rămânea extrem de eficace. Acum era rândul lui să 
vorbească. Am înfulecat unul după altul două pateuri, 
care se mai răciseră. Soarele a dispărut îndărătul gra- 
denelor, iar noaptea a năpădit arenele; când te gân¬ 
deşti câte lupte de gladiatori şi de fiare avuseseră loc 
aici, cu vreo două mii de ani înainte... 

— Nu sunteţi catolic, asta ar fi constituit un 
obstacol... a reluat el cu blândeţe. 

Intr-adevăr, nu eram, nimic de zis. 

— Şi cred că nu sunteţi nici ateu pe de-a-ntregul. 
Adevăraţii atei sunt de fapt rari. 

— Credeţi? Aveam impresia că, dimpotrivă, ateis¬ 
mul e foarte răspândit în lumea occidentală. 


246 



— După părerea mea, e o chestie superficială. Sin¬ 
gurii adevăraţi atei pe care i-am întâlnit erau nişte 
revoltaţi-, nu se mulţumeau să constate cu indiferenţă 
non-existenţa lui Dumnezeu, ci refuzau această exis¬ 
tenţă, precum Bakunin: „Şi chiar dacă Dumnezeu ar 
exista, ar trebui să scăpăm de el... erau nişte atei 
întocmai lui Kirilov, care îl respingeau pe Dumnezeu 
pentru că voiau să aşeze omul în locul lui, erau uma¬ 
nişti, aveau o idee foarte nobilă despre libertatea şi 
demnitatea umane. Bănuiesc că nici dumneavoastră 
nu vă recunoaşteţi în acest portret, nu? 

Nu, într-adevăr; până şi cuvântul umanism mă 
făcea să vărs, sau poate erau de vină pateurile calde, 
exagerasem cu mâncatul; mi-am mai pus un pahar de 
Meursault ca să-mi treacă. 

— Problema e că, a continuat el, majoritatea oa¬ 
menilor îşi duc viaţa fără să fie prea frământaţi de astfel 
de gânduri, care li se par excesiv de filozofice; le vin în 
minte doar atunci când se confruntă cu o dramă - o 
boală gravă, moartea unui apropiat. Mă rog, aşa stau 
lucrurile în Occident, pentru că, oriunde altundeva în 
lume, în numele acestor idei fiinţele umane mor si 
omoară, duc războaie sângeroase, şi asta încă de la 
începuturile omenirii: oamenii se luptă pentru probele 
metafizice, iar nu pentru nişte puncte de creştere, nici 
pentru împărţirea terenurilor de vânătoare. De fapt, 
chiar si în Occident, ateismul nu are nici un temei 
solid. Când le vorbesc oamenilor despre Dumnezeu, 
încep îndeobşte prin a le da o carte de astronomie... 


247 



— Da, sunt frumoase pozele de pe pereţi. 

— Da, frumuseţea universului e extraordinară, iar 
dimensiunile lui, stupefiante. Sute de miliarde de ga¬ 
laxii, alcătuite, fiecare, din sute de miliarde de stele, 
dintre care unele se află la o distanţă de miliarde de 
ani lumină - adică la miliarde de miliarde de kilo¬ 
metri. Iar la scara anilor lumină, începe să se consti¬ 
tuie o ordine: roiurile galactice se grupează sub forma 
unui graf labirintic. Expuneţi aceste fapte ştiinţifice 
unui număr de o sută de persoane luate la nimereală 
pe stradă: câte vor avea îndrăzneala să susţină că totul 
a fost zămislit din întâmplare ? Cu atât mai mult cu 
cât universul este relativ tânăr - cel mult cincisprezece 
miliarde de ani! Gândiţi-vă la celebrul argument al 
maimuţei dactilografe: cât timp i-ar lua unui cim¬ 
panzeu care apasă la întâmplare tastele unei maşini de 
scris ca să refacă opera lui Shakespeare? Cât timp i-ar 
trebui unui hazard orb să reconstruiască Universul? 
Cu siguranţă mai mult de cincisprezece miliarde de 
ani! Şi nu e doar punctul de vedere al omului de pe 
stradă, ci şi acela al marilor oameni de ştiinţă; poate 
că n-a existat în istoria omenirii un spirit mai strălucit 
decât acela al lui Isaac Newton - gândiţi-vă la efortul 
intelectual uriaş, nemaivăzut, prin care s-au unificat 
într-o aceeaşi lege căderea corpurilor terestre şi miş¬ 
carea planetelor! Ei bine, Newton credea în Dumne¬ 
zeu, credea cu tărie, până într-atât încât şi-a dedicat 
ultimii ani ai vieţii unor studii de exegeză biblică - 
singurul text sacru care îi era cu adevărat accesibil. 


248 



Nici Einstein nu era mai ateu, chiar dacă natura exactă 
a credinţei lui era mai greu de definit; atunci însă când 
îi obiectează lui Niels Bohr că „Dumnezeu nu dă cu 
zarul“, nu glumea deloc, i se părea de neconceput ca 
legile universului să fie guvernate de hazard. Argu¬ 
mentul unui „Dumnezeu ceasornicar", pe care Voltaire 
îl considera de necombătut, a rămas la fel de puternic 
ca în secolul al XVIII-lea, ba chiar şi-a sporit pertinenţa 
pe măsură ce ştiinţa stabilea legături din ce în ce mai 
strânse între astrofizică şi mecanica particulelor. Nu e 
de fapt uşor ridicol să vezi făptura aia plăpândă, de pe 
o planetă anonimă dintr-o galaxie oarecare, ridicând 
braţul şi iţindu-se pe picioruşe ca să proclame: „Dum¬ 
nezeu nu există"? Scuzaţi-mă, sunt prea vorbăreţ... 

— Nu, continuaţi, chiar mă interesează, am spus 
cu sinceritate, e drept că începusem să mă cherche- 
lesc, iar o privire furişă m-a înştiinţat că sticla de 
Meursault era goală. 

— E-adevărat, am continuat, ateismul meu nu are 
temeiuri prea solide; ar fi o dovadă de înfumurare să 
susţin contrariul... 

— înfumurare, ăsta-i cuvântul; există în străfun¬ 
dul umanismului ateu un orgoliu, o aroganţă incre¬ 
dibile. Până şi ideea creştină a reîntrupării exprimă o 
idee cam comică, Dumnezeu s-a întrupat în om... de 
ce nu într-un locuitor de pe Sirius sau din galaxia 
Andromeda? 

— Credeţi în viaţa extraterestră? l-am întrebat 
surprins. 


249 



— Nu ştiu, nu prea mă gândesc la asta, e doar o 
problemă de aritmetică: ţinând seama de miriadele 
de stele răspândite în univers, de multele planete care 
gravitează în jurul fiecăreia dintre ele, ar fi surprin¬ 
zător ca viaţa să se fi manifestat doar pe Terra. Ori¬ 
cum, nu asta contează, ce voiam să spun este că 
Universul poartă în mod evident marca unui plan 
inteligent, că reprezintă neîndoios împlinirea unui 
proiect născut dintr-o inteligenţă gigantică. Mai 
devreme sau mai târziu, această idee simplă avea să se 
impună, e un lucru pe care l-am intuit de foarte tânăr, 
întreaga dezbatere intelectuală a secolului XX s-a 
rezumat la o opoziţie între comunism - varianta bard 
a umanismului, să-i spunem - şi democraţia libe¬ 
rală - adică varianta sa blândă; era totuşi prea sim¬ 
plificator. Ştiam încă de la vârsta de cincisprezece ani 
că întoarcerea sentimentului religios, despre care în¬ 
cepuse să se vorbească, era inevitabilă. Familia mea 
era mai degrabă catolică - mă rog, începuse să se cam 
îndepărteze de catolicism, bunicii mei fuseseră practi¬ 
canţi - aşa că, în mod firesc, m-am întors mai întâi 
spre catolicism. Apoi, încă din primul an de facultate, 
am început să simpatizez cu mişcarea identitară. 

Probabil că am lăsat să mi se vadă mirarea, pentru 
că s-a întrerupt şi m-a privit cu o umbră de surâs. 
Chiar atunci s-a auzit un ciocănit la uşă. A răspuns 
în arabă şi Malika a apărut din nou, aducând o tavă 
cu o cafetieră, două ceşti, o farfurie de baclavale cu 
fistic si nişte odgoane. Mai era si o sticlă cu rachiu de 
smochine însoţită de două păhărele. 


250 



înainte să-şi ducă mai departe ideile, Rediger a ser¬ 
vit cafeaua. Era amară, foarte tare şi mi-a făcut nespus 
de bine, pentru că mi-am recăpătat pe loc luciditatea. 

— Nu mi-am ascuns niciodată opţiunile de tine¬ 
reţe, a continuat el. Iar noilor mei prieteni musul¬ 
mani nici nu le-a trecut prin cap să mi le reproşeze; li 
se părea absolut normal ca, în căutarea unei căi de a 
părăsi umanismul ateu, să mă întorc în primul rând 
spre tradiţia mea originară. In plus, nu eram nici 
rasişti, nici fascişti - ca să fiu cinstit până la capăt, 
anumiţi identitari nu erau departe; eu însă, în nici un 
caz, niciodată. Toate formele de fascism mi s-au părut 
mereu o tentativă spectrală, înfricoşătoare, ipocrită 
de a reînvia naţiuni moarte; fără creştinism, naţiunile 
europene nu erau decât nişte corpuri fără suflet, nişte 

zombi. Putea însă creştinismul să reînvie? Asa am 
> ) 

crezut, aşa am crezut timp de câţiva ani - din ce în ce 
mai sceptic, mai influenţat de gândirea lui Toynbee, 
de ideea lui potrivit căreia civilizaţiile nu mor asasi¬ 
nate, ci prin sinucidere. Şi-apoi totul s-a schimbat 
într-o bună zi - mai exact pe 30 martie 2013; îmi 

amintesc că era weekendul de Paste. Pe-atunci locu- 

) 

iam în Bruxelles şi mergeam, din când în când, să 
beau câte-un pahar la barul hotelului Metropole. In 
dimineaţa zilei de 30 martie, treceam pe-acolo din 
întâmplare şi-am văzut un mic afiş care anunţa că 
barul se va închide definitiv chiar în acea seară. Eram 
uluit; i-am descusut pe chelneri. Mi-au confirmat, dar 
nu cunoşteau motivele exacte. Cum e să te gândeşti 
că puteai să comanzi sandviciuri şi beri, ciocolată 


251 



vieneză şi prăjituri cu cremă în această capodoperă 
absolută Art Deco, că puteai să-ţi trăieşti viaţa coti¬ 
diană înconjurat de frumuseţe şi, deodată, să realizezi 
că toate astea aveau să dispară brusc, acolo, în inima 
capitalei Europei?! Da, în clipa aceea am priceput: 
Europa se sinucisese. In calitate de cititor al lui Huys- 
mans, aţi fost probabil iritat, ca şi mine, de pesimis¬ 
mul lui vădit, de imprecaţiile lui repetate împotriva 
mediocrităţii epocii sale. Deşi trăia intr-un moment 
în care naţiunile europene aflate la apogeu, în fruntea 
unor uriaşe imperii coloniale, dominau întreaga lume! 
Intr-o vreme de maximă înflorire tehnologică — căile 
ferate, iluminatul electric, telefonul, fonograful, con¬ 
strucţiile metalice ale lui Eiffel - si artistică, aici însă 
ar trebui citate prea multe nume, fie că vorbim despre 
literatură, pictură sau muzică... 

Avea desigur dreptate; chiar şi din punctul de ve¬ 
dere mai îngust al „artei de a trăi“, degradarea era 
simţitoare. Am acceptat o baclava oferită de Rediger 
şi m-am dus cu gândul la o carte pe care-o citisem cu 
nişte ani în urmă, o carte despre istoria bordelurilor. 
In iconografia lucrării, era reprodus un prospect al 
unui tractir parizian din perioada Belle Epoque. Am 
fost puternic şocat văzând că anumite specialităţi 
sexuale propuse de Domnişoara Hortense nu-mi evo¬ 
cau nimic; chiar nu înţelegeam ce putea fi o „călăto¬ 
rie prin ţinutul gălbui“ sau „săpunul imperial rusesc“. 
Iată că, în răstimpul unui secol, amintirea anumitor 
practici sexuale dispăruse, aşa cum au dispărut anu¬ 
mite îndeletniciri meşteşugăreşti, precum aceea de 


252 



fabricant de saboţi ori de clopotar. Şi-atunci, cum să 
nu admiţi ideea declinului european? 

— Acea Europă care reprezenta o culme a civili¬ 
zaţiei umane s-a sinucis în decurs de câteva decenii, a 
reluat Rediger cu amărăciune. 

Nu aprinsese luminile, încăperea era luminată 
doar de lampa de pe birou. 

— întreaga Europă a fost brăzdată de mişcări 
anarhiste şi nihiliste, de chemări la violenţă, de aban¬ 
donul oricărei legi morale. Apoi, după câţiva ani, totul 
s-a încheiat cu demenţa nejustihcată a Primului Război 
Mondial. Freud a avut dreptate, Thomas Mann la fel. 
Dacă Franţa si Germania, cele mai avansate naţiuni 
ale lumii, se puteau lăsa târâte intr-un asemenea măcel 
absurd însemna că Europa murise. Mi-am petrecut 
deci acea ultimă seară la Metropole, până la ora închi¬ 
derii. M-am întors acasă târziu, pe jos, de-a lungul 
cartierului cu instituţii europene, fortăreaţa aia lugu¬ 
bră, mărginită de magherniţe. A doua zi, m-am întâlnit 
cu un imam în Zaventem. După încă o zi, în lunea 
Paştelui, în prezenţa a vreo zece martori, am rostit 
formule rituale de convertire la islam. 

Nu-i împărtăşeam întocmai punctul de vedere 
privind rolul hotărâtor al Primului Război Mondial; 
sigur, a fost un masacru oribil, dar şi războiul din 
1870 fusese destul de absurd - cel puţin aşa cum 
reiese din descrierea lui Huysmans -, şi discreditase 
serios orice idee de patriotism; naţiunile în ansamblul 
lor nu erau decât o fantasmagorie ucigaşă, lucru pe 
care îl realizaseră probabil toate făpturile umane cât 


253 



de cât conştiente, încă din 1871; de aici proveniseră, 
dacă nu mă insei, nihilismul, anarhismul si toate 
porcăriile de aceeaşi teapă. In privinţa civilizaţiilor 
mai vechi, nu prea eram la curent. Noaptea se lăsase 
peste scuarul arenelor Lutece, ultimii turişti părăsiseră 
zona; ici şi colo, reverberele răspândeau o lumină 
palidă peste gradene. Romanii, chiar înainte de c㬠
derea imperiului, avuseseră cu siguranţă sentimentul 
că sunt o civilizaţie eternă; se sinuciseseră oare si ei? 
Roma fusese o civilizaţie brutală, deosebit de capabilă 
în plan militar - dar şi o civilizaţie sângeroasă, care 
propunea mulţimilor lupte pe viaţă şi pe moarte între 
oameni, sau între oameni si fiare. Să fi avut romanii 
dorinţa secretă de a dispărea? Rediger îl citise cu si¬ 
guranţă pe Gibbon, dar şi pe alţi autori de aceeaşi 
factură, cărora nu le mai ţineam minte numele, nu 
mă mai simţeam deloc în stare să port o conversaţie. 

— Chiar vorbesc prea mult... a spus el, schiţând 
un gest jenat. 

Mi-a turnat un pahar de rachiu, mi-a oferit din 
nou tava cu trigoanele marocane; erau excelente, con¬ 
trastul cu izul amar al alcoolului de smochine mi se 
părea delicios. 

— E târziu, poate c-ar trebui să plec, am spus eu 
şovăielnic; de fapt nu prea aveam chef să mă duc. 

— O clipă! 

S-a ridicat şi s-a îndreptat spre birou, îndărătul c㬠
ruia se aflau câteva rafturi cu dicţionare si cărţi uzuale. 

y y y 

S-a întors cu o cărţulie purtându-i numele, apărută 


254 



într-o colecţie de buzunar ilustrată si intitulată Zece 
) > 

întrebări despre islam. 

— Vă chinuiesc de trei ore cu pledoariile mele reli¬ 
gioase, deşi am scris deja o carte asupra acestei pro¬ 
bleme, probabil că a început să devină o a doua 
natură... Aţi auzit cumva de volum? 

— Da, s-a vândut foarte bine, nu-i aşa? 

— Trei milioane de exemplare, s-a scuzat el. Se pare 
că, din senin, am căpătat un har aparte pentru popula¬ 
rizare. Desigur, e extrem de schematic... s-a scuzat el 
din nou, dar are avantajul că o să-l citiţi rapid. 

Volumul avea 128 de pagini şi o iconografie bo¬ 
gată - mai ales reproduceri după arta islamică; ceea ce, 
intr-adevăr, n-avea să-mi răpească mult timp. L-am 
vârât în rucsac. 

A mai turnat două pahare de rachiu. Afară răsărise 
luna şi lumina din plin gradenele, strălucirea ei era net 
mai puternică decât cea a reverberelor; am remarcat 
că reproducerile fotografice ale versetelor din Coran 
şi ale galaxiilor, atârnate pe peretele vegetal, erau ilu¬ 
minate cu nişte mici lămpi individuale. 

— Aveţi o casă superbă... 

— A fost nevoie de ani mulţi ca s-o am, n-a fost 
deloc simplu, credeţi-mă... 

S-a lăsat pe spate în fotoliu, dându-mi senzaţia că 
era prima oară de la sosirea mea când se simţea în lar¬ 
gul lui: ce avea să-mi spună acum era, fără tăgadă, im¬ 
portant pentru el. 


255 



— Desigur că nu-mi pasă de Paulhan, cine-ar putea 
fi interesat de Paulhan? In schimb, simt clipă de clipă 
bucuria de-a trăi în casa în care Dominique Aury a scris 
Histoire d’O, sau, în orice caz, în casa unde a trăit iubi¬ 
tul ei, cel de dragul căruia a scris cartea. E un roman 
fascinant, nu vi se pare? 

Eram de aceeaşi părere. In principiu, Histoire d’O 
avea toate elementele ca să-mi displacă: fantasmele 
expuse mă scârbeau, iar ansamblul era de un kitsch 
ostentativ - apartamentul de pe insula Saint-Louis, 
palatul din cartierul Saint-Germain, Sir Stephen, ce 
s-o mai lungim, totul era de rahat. Cu toate astea, 
cartea era străbătută de o patimă, de un bor care con¬ 
taminau totul. 

— Aceasta e supunerea, a rostit molcom Rediger. 
Ideea tulburătoare şi simplă în acelaşi timp, niciodată 
exprimată până atunci cu o asemenea forţă, este că 
punctul de vârf al fericirii omeneşti se abă în supu¬ 
nerea absolută. E o idee pe care aş ezita să o înfăţişez 
coreligionarilor mei, care ar considera-o poate blasfe- 
matoare. Eu găsesc însă că există o relaţie între absoluta 
supunere a femeii faţă de bărbat, aşa cum este descrisă 
în Histoire d’O, şi supunerea omului faţă de Dumne¬ 
zeu, aşa cum o concepe islamul. Vedeţi, a continuat 
el, islamul acceptă lumea şi o acceptă în totalitatea ei, 
acceptă lumea aşa cum e, ca să vorbesc ca Nietzsche. 
Budismul abrmă că lumea este dtikkha — inadecvare, 

suferinţă. Creştinismul însusi manifestă serioase re- 
) ) > 

zerve - nu-i oare Satan considerat „prinţ al acestei 


256 



lumi“? Pentru islam, dimpotrivă, creaţia divină este per¬ 
fectă, e capodopera supremă. Ce este în fond Coranul, 

dacă nu un uriaş imn mistic de slavă? De laudă înălţată 
) ) 

Creatorului şi de smerenie faţă legile Lui. De obicei, nu 
îi sfătuiesc pe oamenii care vor să se apropie de islam să 
înceapă cu lectura Coranului, exceptând cazurile când 
doresc să facă efortul să înveţe arabă şi să se împărt㬠
şească din textul original. Ii îndemn mai degrabă să 
asculte lectura suratelor, să le repete, simţindu-le respi¬ 
raţia şi avântul. Islamul este, până la urmă, singura re¬ 
ligie care a interzis folosirea traducerilor în serviciul 
liturgic; Coranul este integral alcătuit din ritmuri, din 
rime, din refrene şi asonanţe. E întemeiat pe ideea - 
principiu de bază al poeziei - unei comuniuni între 
sonoritate şi sens, care îngăduie rostirea acestei lumi. 

A părut din nou că se scuză, cred că mima un soi 
de stânjeneală în raport de eforturile lui de prozelitism 
şi, în acelaşi timp, era probabil cât se poate de con¬ 
ştient că îl repetase de numeroase ori dascălilor pe care 
se străduise să-i convingă; cred că remarca privind 
refuzul traducerii Coranului i se potrivise mănuşă lui 
Gignac, specialiştii în literatură medievală nu prea to¬ 
lerează transpunerea obiectului lor de cult în franceza 
contemporană; la urma urmei, însă, tocite sau nu, 
argumentele lui îşi păstrau puterea de convingere. Iar 
eu nu mă puteam împiedica să mă gândesc la modul 
lui de viaţă: o soţie de patruzeci de ani pentru cratiţă, 
una de cincisprezece pentru alte chestii... mai avea cu 
siguranţă şi una sau două neveste de vârste medii, dar 


257 



mi se părea anapoda să-l descos. De data asta m-am 
ridicat hotărât să plec, i-am mulţumit pentru capti¬ 
vanta după-amiază, care, de altfel, se transformase în 
seară. Mi-a spus că s-a simţit şi el foarte bine, ne-am 
duelat în politeţuri pe picior de plecare; amândoi eram 
însă foarte sinceri. 



întors acasă, după ce m-am zvârcolit în pat mai bine 
de un ceas, mi-am dat seama că n-o să izbutesc să pun 
geană pe geană. Nu prea aveam de băut prin casă, doar 
un clondir de rom, mergea ca naiba cu rachiul dina¬ 
inte, dar aveam nevoie. Prima oară în viaţă am în¬ 
ceput să mă gândesc la Dumnezeu, să iau serios în 
considerare ideea unui soi de Creator al Universului 
care-mi controlează fiecare gest, şi reacţia imediată a 
fost de spaimă. M-am liniştit treptat, ajutat şi de 
alcool, repetându-mi că sunt o persoană măruntă, că 
Atotputernicul are griji mai importante etc., dar nu-mi 
dădea pace ideea, înfiorătoare, că-şi va da dintr-odată 
seama că exist şi că-şi va pogorî mâna pe mine, căp- 
tuşindu-mă cu un cancer de maxilar, ca la Huysmans, 
era un cancer frecvent la fumători, şi Freud făcuse unul, 
da, un cancer la mandibulă părea plauzibil. Ce-o să 
mă fac după o extirpare de maxilar? Cum o să ies pe 
stradă, să mă duc la supermarket, să-mi fac cump㬠
răturile, cum o să suport privirile compătimitoare şi pe 


259 



cele de silă? Iar dacă nu aveam să pot să mă duc la 
cumpărături, cine avea să le facă pentru mine? Noap¬ 
tea avea să fie lungă şi mă simţeam cumplit de singur. 
O să am măcar elementarul curaj al sinuciderii? Nici 
măcar asta nu era sigur. 

M-am trezit spre orele şase dimineaţa, cu o straş¬ 
nică durere de cap. In timp ce se scurgea cafeaua din 
expresor, am căutat Zece întrebări despre islam, dar 
după un sfert de ceas m-am văzut silit să admit că ruc¬ 
sacul meu nu era acasă şi că, probabil, îl uitasem la 
Rediger. 

După două aspirine, am găsit suficientă energie 
încât să mă adâncesc în lectura unui dicţionar de 
argou teatral, publicat în 1907; am reuşit să descopăr 
două cuvinte rare folosite de Huysmans, care ar fi 
putut lesne trece drept neologisme. Asta era partea 
amuzantă a muncii mele, amuzantă si relativ uşoară; 
greul va începe odată cu prefaţa, de ea vor fi legate 
toate aşteptările. Mai devreme sau mai târziu, voi fi 
nevoit să-mi recitesc teza. Cele opt sute de pagini mă 
înspăimântau, aproape că mă striveau; după câte-mi 
aduceam aminte, încercasem o interpretare a întregii 
opere a lui Huysmans prin prisma viitoarei lui con¬ 
vertiri. Chiar autorul părea că te îndeamnă la asta, 
probabil că mă lăsasem manipulat - iar prefaţa la A 
rebours, scrisă după douăzeci de ani, era simptomatică, 
însemna oare A rebours o inevitabilă întoarcere în sânul 
Bisericii? Această întoarcere a avut până la urmă loc, 
sinceritatea lui Huysmans e dincolo de orice bănuială, 


260 



iar Les foules de Lonrdes, ultima lui carte, era în mod 
autentic opera unui creştin; acolo, un estet mizantrop 
şi singuratic, depăşindu-şi aversiunea pe care i-o 
trezeau kitsch-urile religioase, reuşea în cele din urmă 
să se lase pătruns de credinţa rudimentară a mulţimii 
de pelerini. Pe de altă parte, în plan practic, această 
întoarcere nu-i pretinsese sacrificii prea mari; statutul 
său de novice la Liguge îi îngăduia să trăiască în afara 
mănăstirii; avea o slujnică personală, care-i pregătea 
bucate din gastronomia burgheză, atât de importante 
în viaţa sa; avea bibliotecă şi pachetele lui de tutun 
olandez. Asista la toate slujbele şi o făcea fără îndoială 
cu plăcere, dragostea lui estetică şi aproape fizică faţă 
de liturghia catolică se ghicea în fiecare dintre paginile 
ultimelor sale cărţi; în schimb nu menţiona niciodată 
în ele problemele metafizice pe care le ridicase Rediger 
cu o zi în urmă. După cum nu întrezărise spaţiile in¬ 
finite care îl îngrozeau pe Pascal, care îi umpleau pe 
Newton şi pe Kant de încântare şi de respect. Huys- 
mans era un convertit, desigur, dar nu în felul lui 
Peguy sau Claudel. Mi-am dat seama în acea clipă că 
vechea mea teză nu-mi va de mare folos; si nici decla- 
raţiile lui Huysmans însuşi. 

Către orele zece dimineaţa, am considerat că e tim¬ 
pul potrivit să mă înfăţişez pe Rue des Arenes, la num㬠
rul 5; majordomul din ajun, îmbrăcat în acelaşi costum 
crem cu guler maoist, m-a primit zâmbind. M-a in¬ 
format că profesorul Rediger lipsea şi că, intr-adevăr, 


261 



uitasem acolo un obiect. Mi-a adus rucsacul Adidas în 
mai puţin de treizeci de secunde, îl pusese cu siguranţă 
deoparte la primele ore ale dimineţii; era prevenitor, 
eficient şi discret, într-un anume sens mă impresiona 
mai mult decât nevestele profesorului. Probabil că 
rezolva angaralele administrative cât ai zice peşte. 

Intorcându-mă pe strada Quatrefages, m-am trezit, 
fără să vreau, în faţa marii moschei din Paris. Gându¬ 
rile nu mi s-au îndreptat către eventualul Creator al 
Universului, ci undeva mult mai jos, spre Steve: era 
totuşi limpede că nivelul învăţământului scăzuse. Nu 
aveam chiar notorietatea unui Gignac, dar, dacă mă 
hotărâm să revin, puteam fi sigur că voi fi bine primit. 

Am continuat, de data asta deliberat, să mă în¬ 
drept pe strada Daubenton spre universitatea Sor- 
bona-Paris III. N-aveam intenţia să intru, ci doar să 
mă plimb prin faţa gardului; am tresărit însă de 
bucurie când l-am văzut pe paznicul senegalez. Şi el 
era radios: 

— Mă bucur să vă văd, domnule! Ce bine că v-aţi 
întors! 

Nu-mi venea să-l contrazic, asa că i-am urmat in- 
vitaţia şi am pătruns în curtea principală. îmi petre¬ 
cusem totuşi cincisprezece ani din viaţă în facultatea 
asta, aşa că-mi făcea plăcere să recunosc pe cineva, fie 
şi o singură persoană. Mă întrebam dacă fusese şi el 
silit să se convertească de dragul reangajării; sau poate 
era deja musulman, unii senegalezi sunt, sau cel puţin 

asa cred. 

) 


262 



M-am vânturat vreun sfert de oră pe sub arcadele 
de grinzi metalice, uşor surprins de propria-mi nos¬ 
talgie, dar fără să mă pot opri să nu constat cât de urât 
era totul împrejur, clădirile alea hidoase construite în 
timpul celei mai negre perioade a modernismului. 
Nostalgia n-are însă nici în clin, nici în mânecă cu 
estetica, nu e nici măcar legată de amintirile fericite; 
ai nostalgia unui anume loc pentru că pur şi simplu 
ai trăit acolo, bine sau rău nici nu contează, trecutul 
e întotdeauna frumos, ca şi viitorul de altfel, doar 
prezentul doare, doar prezentul pe care îl târăşti după 
tine ca pe un buboi mustind de suferinţă, între două 

nesfârsiri de blândă fericire. 

> 

Treptat, tot mergând printre grinzile metalice, nos¬ 
talgia mi s-a disipat, ba chiar am început să nu mai gân¬ 
desc aproape deloc. Mi-am amintit doar de Myriam, 
fulgurant, dar foarte dureros, atunci când am trecut 
prin faţa barului de la parter unde o întâlnisem prima 
oară. De-acum studentele purtau văl, în general alb, 
şi se plimbau câte două sau trei pe sub arcade, ai fi zis 
că-i o galerie de mănăstire; atmosfera era, incontes¬ 
tabil, studioasă. Mă întrebam cum arătau toate astea 
în decorul mai vechi de la Sorbona-Paris IV si dacă 
nu cumva simţeai că te întorci pe vremea lui Abelard 

si Heloise. 

> 

Zece întrebări despre islam era intr-adevăr o carte 
simplă, structurată eficient. Primul capitol, care răs¬ 
pundea la întrebarea „Care este credinţa noastră? 11 , nu 


263 



mi-a comunicat nimic nou. Conţinea, în mare, ce-mi 
spusese Rediger în după-amiaza petrecută la el acasă: 
imensitatea şi armonia universului, perfecţiunea crea¬ 
ţiei etc. Urma o scurtă descriere a succesiunii profeţilor, 
încheiată cu Mahomed. 

Asemenea majorităţii cititorilor, probabil, am sărit 
peste capitolele dedicate îndatoririlor religioase, stâl¬ 
pilor islamului şi postului, şi am ajuns la capitolul VII: 
„Care e rostul poligamiei?“ la drept vorbind, argumen¬ 
taţia era originală: ca să-şi împlinească planurile su¬ 
blime, spunea Rediger, Creatorul universului folosea - 
la nivelul cosmosului inanimat - legile geometriei (o 
geometrie, desigur, non-euclidiană şi, de asemenea, 
non-comutativă; dar, până la urmă, o geometrie). In 
privinţa lumii însufleţite, intenţiile Creatorului se 
exprimau prin selecţia naturală: prin intermediul ei, 
creaturile animate îşi atingeau maximul de frumuseţe, 
de vitalitate şi de forţă. La toate speciile animale, între 
care şi oamenii, legea era una singură: doar anumiţi 

indivizi erau chemaţi să-si transmită sămânţa si să 
> ) ) ) 

zămislească generaţia următoare, de care vor depinde, 
la rândul lor, nenumărate alte generaţii. In cazul ma¬ 
miferelor, luând în calcul timpul de gestaţie al feme¬ 
lelor şi raportându-1 la capacitatea practic nelimitată 
de reproducere a masculilor, presiunea selectivă se 
exercită cu precădere asupra părţii masculine. Inegali¬ 
tatea între bărbaţi - unii puteau satisface mai multe 
femele, alţii, în mod necesar, se vedeau privaţi de această 
şansă - nu trebuia, prin urmare, să fie considerată un 


264 



efect pervers al poligamiei, ci pur şi simplu adevăratul 
ei scop. Astfel se împlinea destinul speciei. 

Aceste consideraţii ciudate duceau direct la capito¬ 
lul VIII, mai consensual, consacrat raportului între 
„Ecologie şi islam“, care în subsidiar îi permitea auto¬ 
rului să dezvolte problema hranei halal, pe care o 
asimila produselor bio, dar ameliorate. Capitolele IX 
şi X, consacrate economiei şi instituţiilor politice, 
păreau special concepute ca să ducă la candidatura lui 
Mohammed Ben Abbes. 

In această lucrare destinată unui public foarte larg, 
pe care de altfel îl şi cucerise, Rediger recurgea la nu¬ 
meroase explicaţii destinate cititorului umanist şi nu 
ocolea compararea islamului cu civilizaţiile pastorale 
şi brutale care îl precedaseră. Astfel, sublinia faptul că 
nu islamul născocise poligamia, ci că îi reglementase 
doar aplicarea; că nu se afla la originea lapidării şi nici 
a exciziei; că profetul Mahomed apreciase eliberarea 
sclavilor şi că, stabilind principiul egalităţii tuturor 
oamenilor în faţa Creatorului, pusese capăt oricărei 
forme de discriminare rasială în ţările asupra cărora îşi 
exercita influenţa. 

Cunoşteam aceste argumente, le auzisem de mii de 
ori; ceea ce nu le făcea mai puţin valabile. Ce mă izbise 
în timpul întâlnirii noastre şi ce mă izbea încă şi mai 
mult în cartea lui era această latură de discurs îndelung 
exersat , care îl apropia inevitabil pe Rediger de aria 
politică. In după-amiaza petrecută în casa de pe Rue 
des Arenes nu vorbiserăm deloc politică, dar nu am 


265 



fost deloc surprins când, o săptămână mai târziu, am 
văzut că, graţie unei miniremanieri guvernamentale, 
fusese numit secretar de stat pentru învăţământul 
universitar, funcţie special reînfiinţată cu acest prilej. 

Intre timp, avusesem ocazia să constat că Rediger 
se arătase mult mai puţin prudent în articolele des¬ 
tinate unor publicaţii cu tiraj mai mic precum Revue 
d’etudes palestiniennes sau Oummah. Lipsa de curiozi¬ 
tate a jurnaliştilor era o adevărată binecuvântare 
pentru intelectuali, fiindcă, în ziua de azi, toate aceste 
articole erau oricând la îndemână pe Internet; or mi 
se părea că dezgroparea unora dintre ele i-ar fi putut 
provoca neplăceri; poate însă că mă înşelam, mulţi 
intelectuali îi susţinuseră pe Stalin, pe Mao sau pe Pol 
Pot în decursul secolului XX, fără ca asta să le fi atras 
reproşuri; intelectualul din Franţa nu trebuia să fie 
responsabil, nu stătea în natura lui să fie. 

Intr-un articol destinat revistei Oummah, în care se 
întreba dacă islamul fusese menit să domine lumea, 
Rediger răspundea în cele din urmă afirmativ. Aproape 
că nici nu se mai apleca asupra civilizaţiilor occiden¬ 
tale, intr-atât de limpede i se păreau sortite eşecului 
(individualismul liberal putea triumfa cât timp se 
mulţumea să distrugă structuri intermediare precum 
patria, corporaţiile şi castele, dar atunci când submina 
această ultimă structură care era familia, îsi semna 
condamnarea; iar atunci începea, logic, vremea isla¬ 
mului). Mult mai amănunţit trata cazurile Indiei şi 

Chinei: dacă ambele ţări si-ar fi conservat civilizaţiile 
> > > 


266 



tradiţionale, rămânând străine de monoteism, scria el, 
ar fi putut să scape de sub influenţa islamului; câtă 
vreme însă se lăsaseră contaminate de valorile occi¬ 
dentale, se vedeau la rândul lor condamnate. Apoi 
detalia procesul şi oferea un calendar previzional. Ar¬ 
ticolul, limpede şi documentat, vădea influenţa lui 
Guenon, distincţia fundamentală pe care acesta o opera 
între civilizaţiile tradiţionale, în ansamblul lor, şi civi¬ 
lizaţia modernă. 

Intr-un alt articol se pronunţa răspicat în favoarea 
unei repartizări profund disproporţionate a bogăţiilor. 
Chiar dacă mizeria propriu-zisă se cuvenea exclusă 
dintr-o societate musulmană autentică (milostenia 
constituind oricum unul dintre cei cinci stâlpi ai 
islamului), ea trebuia să menţină însă o distanţă apre¬ 
ciabilă între marea masă a populaţiei, care trăia într-o 
sărăcie decentă, si o infimă minoritate de indivizi exor- 
bitant de bogaţi, atât de bogaţi încât să poată cheltui 
fără măsură, nebuneşte, contribuind astfel la supra¬ 
vieţuirea luxului şi a artelor. Această poziţie aristocra¬ 
tică îşi avea sorgintea direct în Nietzsche, pentru că 
Rediger rămăsese, în fond, cât se poate de fidel gândi¬ 
torilor care-i marcaseră tinereţea. 

Nietzscheeană era de asemenea ostilitatea sarcastică 
şi insultătoare la adresa creştinismului, care în opinia 
lui se sprijinea doar pe personalitatea decadentă şi 
marginală a lui Isus. întemeietorul creştinismului se 
complăcuse în tovărăşia femeilor şi asta se simţea , scria 
el. „Dacă islamul dispreţuieşte creştinismul“, cita el 


267 



din autorul Antichristului, „are o mie de motive s-o 
facă; islamul are drept condiţie fundamentală oa¬ 
menii. .. “ Ideea dimensiunii dumnezeieşti a lui Cristos, 
continua Rediger constituia greşeala fundamentală ce 
conducea inevitabil spre umanism şi spre „drepturile 
omului“. Chestie pe care o spusese şi Nietzsche, în 
termeni mai duri, până într-atât încât ar fi aderat cu 
siguranţă la ideea că islamul avea drept misiune puri¬ 
ficarea lumii, prin descotorosirea de doctrina dăun㬠
toare a întrupării. 

Pe măsură ce îmbătrâneam, mă apropiam şi eu de 
Nietzsche, lucru inevitabil atunci când nu te mai ţine 
instalaţia. Şi mă simţeam mai degrabă atras de Elohim, 
sublimul dirijor al constelaţiilor, decât de searbădă lui 
odraslă. Isus îi iubise prea mult pe oameni, iată ade¬ 
vărata problemă: să te laşi crucificat de dragul lor era 
cel puţin o dovadă de gust îndoielnic, cum ar fi spus 
bătrâna cutră. Iar celelalte gesturi ale lui nu prea d㬠
deau nici ele dovadă de mare discernământ, ca de 
pildă iertarea femeii adultere, cu argumente de tipul 
„cine n-a păcătuit 11 etc. Şi zău dacă era complicat, era 
îndeajuns să chemi un copil de şapte ani şi ar fi zvârlit 
el, al naibii ţânc, prima piatră. 

Rediger scria foarte bine, era cristalin şi sintetic, cu 
accente de umor din când în când, ca de pildă atunci 
când îşi lua peste picior un confrate, un intelectual 
musulman rival, care introdusese într-un articol no¬ 
ţiunea de imami 2.0, referindu-se la cei care-si asu- 


268 



maseră misiunea de a-i reconverti pe tinerii francezi 
proveniţi din imigraţia musulmană. Acum însă se 
putea mai degrabă vorbi despre imami 3.0; cei care-i 
converteau pe tinerii francezi de viţă veche - umorul 
la Rediger nu dura însă prea mult; imediat urma o 
consideraţie serioasă. Sarcasmul îl îndrepta însă cu 
precădere spre confraţii săi islamo-stângişti. Islamo- 
stângismul, scria el, era o tentativă disperată a mar¬ 
xiştilor terminaţi, putrefacţi, în stare de moarte clinică, 
de a se căţăra afară din pubelele istoriei, agăţându-se 
de forţele în ascensiune ale islamului. In plan con¬ 
ceptual, continua el, erau la fel ridicoli ca faimoşii 
„nietzscheeni de stânga“. Hotărât lucru, era obsedat 
de Nietzsche; articolele lui de inspiraţie nietzscheană 
m-au obosit însă destul de repede - poate fiindcă 
citisem prea mult Nietzsche, pentru că îl cunoşteam 
şi îl înţelegeam perfect, îşi pierduse orice forţă de 
seducţie. In mod ciudat, eram mult mai atras de fibra 
lui guenoniană — e-adevărat că, la o lectură integrală, 
Guenon e un autor destul de penibil, şi că Rediger 
ni-1 oferea în versiune accesibilă, light. îmi plăcea în 
mod deosebit un articol intitulat „Geometria legă- 
turii“, apărut în revista Etucles Traditionnelles x . Revenea 
aici, o dată în plus, asupra eşecului comunismului - 
care era, până la urmă, o primă tentativă de luptă 
împotriva individualismului liberal - şi sublinia că 

1 Revistă înfiinţată de Rene Guenon în 1936 şi care se 
recomanda drept publicaţie „dedicată exclusiv doctrinelor 
ezoterice şi metafizice din Orient şi Occident' 1 . 


269 



Troţki avusese finalmente dreptate în faţa lui Stalin: 
comunismul nu ar fi putut triumfa decât dacă deve¬ 
nea un fenomen mondial. Aceeaşi regulă, avertiza el, 
era valabilă şi pentru islam: va fi universal sau nu va 
fi deloc. Punctul nodal al textului era însă o reflecţie 
stranie, nescutită de un vag kitsch spinozian, cu note 
critice şi tot tacâmul adiţional, asupra teoriei grafelor. 
Doar o religie, se spunea acolo, putea să creeze o re¬ 
laţie totală între indivizi. Dacă luăm în considerare, 
scria Rediger, un graf de legătură, adică nişte indivizi 
(puncte) legaţi prin relaţii personale, e imposibil să 
construieşti un graf plan care să lege ansamblul in¬ 
divizilor. Singura soluţie e să treci la un nivel superior, 
conţinând un punct unic numit Dumnezeu, de care 
vor fi legaţi toţi indivizii; şi care astfel vor fi legaţi 
între ei, prin acest intermediar. 

Era o lectură foarte plăcută; în acelaşi timp, pe plan 
geometric, demonstraţia mi se părea falsă; oricum, 
îmi mai abătea gândurile de la problemele mele de 
instalaţie. Altfel, viaţa mea intelectuală se afla intr-un 
punct mort; făceam progrese în stabilirea aparatului 
de note, dar continuam să rămân în pană în privinţa 
prefeţei. In mod ciudat, cu prilejul unei căutări pe 
Internet despre Huysmans, am dat peste unul dintre 
cele mai remarcabile articole ale lui Rediger, apărut 
de data asta în Revue europeene. Huysmans era citat 
doar accidental, ca autor elocvent pentru impasul 
naturalismului si al materialismului; restul articolului 
nu era decât un sonor apel adresat camarazilor săi 


270 



tradiţionalişti şi identitari. E tragic, pleda el pătimaş, 
ca o duşmănie iraţională faţă de islam să-i împiedice 
să recunoască evidenţa: asupra problemelor funda¬ 
mentale, erau în perfectă armonie cu musulmanii. 
Respingeau ateismul şi umanismul, socoteau necesar 
ca femeile să fie supuse şi ca societatea să se întoarcă 
la patriarhat: din toate punctele de vedere, lupta lor 
era aceeaşi. Iar această bătălie necesară pentru instau¬ 
rarea unei noi faze organice a civilizaţiei nu putea fi 
dusă, azi, în numele creştinismului; islamul, religia 
soră, mai recentă, mai simplă şi mai adevărată (nu de¬ 
geaba se convertise Guenon la islam; Guenon fusese 
mai presus de orice un spirit ştiinţific şi alesese islamul 
în calitate de om de stiintă, ca să facă economie de 
concepte; dar şi ca să evite anumite credinţe iraţionale 
periferice, cum ar fi prezenţa reală a trupului şi 
sângelui Domnului în sfânta cuminecătură), islamul 
deci preluase stindardul. După ce s-a sclifosit, s-a 
pisicit şi a mângâiat spinarea progresiştilor, Biserica 
Catolică nu a mai fost în stare să se împotrivească 
decăderii moravurilor. Şi nici să respingă viguros, ca¬ 
tegoric, căsătoria homosexuală, dreptul la avort şi 
munca femeilor. Era cât se poate de evident: ajunsă 
la un nivel respingător de descompunere, Europa nu 

mai era în stare să se salveze - asa cum nu fusese nici 

) 

Roma în secolul Y al erei noastre. Năvălirea popula¬ 
ţiilor imigrante purtătoare ale unei culturi tradiţionale 
marcate încă de ierarhiile naturale, de supunerea 
femeii şi de respectul datorat bătrânilor, constituia o 


271 



şansă istorică pentru revigorarea morală şi familială a 
Europei, deschidea perspectiva unei noi vârste de aur 
pentru bătrânul continent. Aceste populaţii erau une¬ 
ori creştine, dar, cel mai adesea, trebuie să admitem, 
erau musulmane. 

Rediger recunoscuse cel dintâi că, în Evul Mediu, 
creştinismul fusese o mare civilizaţie, ale cărei realizări 
artistice aveau să rămână veşnic întipărite în amintirea 
oamenilor; încet-încet, acesta avea să piardă teren, să 
facă compromisuri cu raţionalismul, să renunţe la su¬ 
punerea puterii pământeşti, aşa încât, cu paşi m㬠
runţi, se autocondamnase. De ce oare? Mister. Asa 
> * > 

hotărâse Cel de Sus. 



Nu după multă vreme, am primit Dicţionarul 
argoului modern al lui Rigaud, apărut la Ollendorff, 
în 1881, pe care îl comandasem cu mult timp în 
urmă, şi care m-a ajutat să-mi clarific anumite in¬ 
certitudini. Aşa cum bănuiam, „claquedent a , care 
însemna „casă de toleranţă 11 , nu era o invenţie a lui 
Huysmans; tot aşa cum „ clapier“ desemna, generic, 
locurile în care se practica prostituţia. Huysmans 
întreţinuse relaţii sexuale aproape numai cu târfe, iar 
corespondenţa lui cu Arij Prins 1 cuprindea nume¬ 
roase detalii privind bordelurile europene. Parcurgând 
aceste pagini, am avut sentimentul, nesusţinut de 

vreun motiv desluşit, că trebuie să mă duc la Bruxelles. 

> 

Desigur, Huysmans fusese publicat la Bruxelles, însă, 
la drept vorbind, majoritatea autorilor importanţi 
din a doua jumătate a secolului al XlX-lea trebuiseră, 

1 Arij Prins (1860-1922), om de afaceri şi scriitor olan¬ 
dez, căruia J.-K. Huysmans i-a adresat 237 de scrisori. 


273 



într-un moment sau altul, spre a scăpa de cenzură, să 
recurgă la serviciile unui editor belgian. Cum cazul 
lui Huysmans nu era singular, nu mi s-a părut necesar 
ca, pe vremea când îmi scriam teza, să fac această c㬠
lătorie. M-am dus de-abia peste câţiva ani, însă mai 
mult pentru Baudelaire. Şi-atunci m-au izbit, cu pre¬ 
cădere, murdăria şi tristeţea oraşului, precum şi ura, 
aproape palpabilă, mai straşnică decât la Paris sau la 
Londra, între diversele comunităţi: la Bruxelles, mai 
mult decât în orice altă capitală europeană, te simţeai 
în pragul războiului civil. 

De curând, Partidul Musulman din Belgia ajun¬ 
sese la putere. Din punct de vedere al echilibrului po¬ 
litic european, evenimentul era considerat important. 
Desigur, în Anglia, Olanda sau Germania, partidele 
musulmane naţionale făceau deja parte din coaliţiile 
de guvernare; Belgia însă era a doua ţară după Franţa 
în care partidul musulman avea majoritate. Acest eşec 
catastrofal al mişcărilor de dreapta europene avea în 
cazul Belgiei o explicaţie simplă: în vreme ce partidele 
naţionaliste flamand şi valon, de departe primele for¬ 
maţiuni politice din regiunile lor, nu reuşiseră nicio¬ 
dată să se înţeleagă şi nici măcar să pornească un 
dialog veritabil, partidele musulmane flamand şi valon 
reuşiseră, pe temeiul unei religii comune, să încheie 
un acord de guvernare. 

Victoria Partidului Musulman din Belgia fusese 
imediat salutată de Mohammed Ben Abbes printr-un 
mesaj călduros. Biografia secretarului general, Raymond 


274 



Stouvenens, avea de altfel anumite puncte comune 
cu aceea a lui Rediger; individul fusese membru al 
mişcării identitare, cu o funcţie importantă, şi, îna¬ 
inte să treacă la islam, nu se compromisese cu nici 

una dintre facţiunile fătis neofasciste. 

> > > 

Restaurantele din Thalys 1 propuneau acum un 
meniu tradiţional şi unul halal. Era prima schimbare 
vizibilă - şi, de altfel, singura: străzile continuau să 
fie la fel de murdare, iar hotelul Metropole, chiar dacă 
închisese barul, îşi păstrase o bună parte din str㬠
vechea splendoare. Am ieşit afară pe la şapte seara, era 
şi mai frig decât la Paris, pe trotuare zăcea o zăpadă 
jegoasă. Intr-un restaurant de pe strada Montagne- 
aux-Herbes-Potageres, în timp ce ezitam între un 
waterzooî de pui şi o anghilă cu verdeţuri, am avut 
dintr-odată revelaţia că îl înţeleg perfect pe Huysmans, 
mai bine chiar decât se înţelesese el însusi, si că îmi 
puteam deci scrie prefaţa. Era musai să mă întorc la 
hotel şi să-mi aştern gândurile pe hârtie, aşa că am 

ieşit din restaurant fără să mai comand nimic. Cei de 
) 

la room service propuneau waterzoo'i de pui, aşa că 
problema era definitiv rezolvată. Ar fi fost o greşeală 
să acord prea multă importanţă „desfrâurilor“ şi „pe¬ 
trecerilor" atât de binevoitor descrise de Huysmans; 
cred că era vorba mai degrabă de un tic naturalist, de 

1 Consorţiu de întreprinderi feroviare care administrează 
relaţiile de cale ferată între Franţa, Belgia, Germania şi 
Olanda, în jurul axei Paris-Bruxelles. 


275 



un clişeu de epocă, legat de ideea de scandal, de ne¬ 
voia de a-i şoca pe burghezi, şi, în definitiv, de un plan 
general de acţiune; tot aşa, nici opoziţia dintre poftele 
trupeşti şi severitatea vieţii monastice nu avea mai 
multă pertinenţă. Castitatea nu era şi nu fusese nici¬ 
odată o problemă, nici pentru Huysmans, nici pentru 
oricine altcineva, lucru pe care scurta mea şedere la 
Liguge nu făcuse decât să-l confirme. Dacă veţi ex¬ 
pune un bărbat unor stimulente erotice (de altfel 
foarte standardizate, decolteurile şi minijupele func¬ 
ţionează mereu, tetas y cub , cum elocvent spun spa¬ 
niolii), acesta va resimţi porniri sexuale; dacă veţi 
suprima numitele stimulente, va înceta să mai fie 
bântuit de dorinţe, iar în răstimpul câtorva luni, sau, 
uneori, chiar săptămâni, îşi va pierde până şi amin¬ 
tirea propriei sexualităţi. De fapt, asta nu fusese nici¬ 
odată o problemă reală pentru călugări, tot aşa cum 
şi mie, de când noul regim islamic impusese mai multă 
decenţă în vestimentaţia feminină, mi se domoliseră 
instinctele, astfel încât treceau zile întregi fără să mă 
mai gândesc la sex. Poate că situaţia femeilor era uşor 
diferită, impulsul erotic feminin fiind mai difuz şi 
deci mai anevoie de stăpânit; mă rog, oricum n-aveam 
timp să amănunţesc probleme din afara subiectului, 
făceam însemnări cu frenezie, după ce mi-am termi¬ 
nat farfuria cu waterzooi, am comandat un platou cu 
brânzeturi, nu doar că sexul nu avusese niciodată 
pentru Huysmans importanţa pe care el părea să i-o 
confere, dar în ultima instanţă nici cu moartea lu- 


276 



crurile nu stăteau altfel, angoasele existenţiale nu erau 
punctul lui forte, ceea ce-1 frapase în celebra cruci¬ 
ficare a lui Griinewald nu era reprezentarea agoniei 
lui Cristos, ci pur şi simplu aceea a suferinţelor lui 
fizice, iar în această privinţă Huysmans era aidoma 
celorlalţi oameni, propria lor moarte le e îndeobşte 
aproape indiferentă, singura lor preocupare reală, 
singura lor grijă adevărată fiind să scape, pe cât 
posibil, de chinurile fizice. Până şi în domeniul criticii 
de artă, poziţiile lui Huysmans te puteau păcăli. Luase 
agresiv partea impresioniştilor pe vremea când aceştia 
se războiau cu academismul vremii, scrisese pagini 
admirative despre pictori precum Gustave Moreau 
sau Odilon Redon; el însă, în propriile romane, se 
arăta mai puţin sedus de simbolism sau de impre¬ 
sionism, cât de o mult mai veche tradiţie picturală, 

cea a maeştrilor flamanzi. Viziunile onirice din En 
> 

rade, care ar fi putut într-adevăr să trimită la anumite 
bizarerii ale picturii simboliste, erau în ultimă 
instanţă mai degrabă ratate sau, în orice, caz, lăsau o 
amintire mult mai palidă decât descrierile călduroase, 
intimiste, ale meselor la familia Carhaix din Lâ-bas. 
In acea clipă mi-am dat seama că uitasem Lâ-bas la Paris, 
trebuia să mă întorc acasă, m-am conectat la Internet, 
primul Thalys pleca la ora cinci, la şapte dimineaţa 
eram acasă şi puteam găsi pasajele în care descria buc㬠
tăria „tuşii Carhaix" din Lâ-bas, aşa cum îi spunea, 
singurul adevărat subiect al lui Huysmans era satisfac¬ 
ţia burgheză, o mulţumire dureros de inaccesibilă 


277 



celibatarilor, si care nici măcar nu era aceea a înaltei 
burghezii, bucătăria celebrată în La-bas era mai 
degrabă cea a unei cinstite cuhnii menajere, şi cu atât 
mai puţin a aristocraţiei, nu manifestase decât dispreţ 
pentru „tâmpeniile cu blazon“, pe care le înfierase în 
L’oblat. Ceea ce constituia cu adevărat o plăcere pen¬ 
tru el era o masă voioasă între artişti şi prieteni, cu 
un rasol cu hrean, însoţit de un vin „cinstit“ şi apoi 
cu rachiu de prune şi tutun, în colţul sobei, în vreme 
ce răbufnirile vântului de iarnă sfichiuiesc turnurile 

y 

bisericii Saint-Sulpice. Viaţa îi refuzase aceste plăceri 
simple lui Huysmans, aşa încât trebuia să fii nesimţit 
şi brutal ca Bloy ca să te miri văzându-1 că plânge la 
moartea, în 1895, a Annei de Meunier, singura lui 
relaţie feminină durabilă, singura femeie cu care pu¬ 
tuse, pentru scurtă vreme, să facă „un menaj “, înainte 
ca boala nervoasă a Annei, nevindecabilă în acea 
epocă, s-o oblige să se interneze la spitalul Saint-Anne. 

In ziua aceea am ieşit să-mi iau cinci cartuşe de ti- 

y y y 

gări, am dat peste prospectul restaurantului libanez, 
iar după două săptămâni prefaţa era gata. O depre¬ 
siune atmosferică venită din Azore pătrunsese în 
Franţa, în aer plutea ceva umed şi primăvăratic, ca un 
fel de blândeţe dubioasă. Anul trecut, pe o vreme ca 
asta, ar fi apărut cele dintâi fuste scurte. După bule¬ 
vardul Choisy, am apucat-o pe Gobelins şi apoi pe 
strada Monge. Intr-o cafenea din preajma Institutului 
Lumii Arabe, mi-am recitit cele circa patruzeci de 
pagini. Trebuiau revăzute anumite detalii de punc- 


278 



tuaţie, mai aveam de clarificat câteva referinţe, dar, 
una peste alta, mi se părea neîndoios: era cel mai bun 
lucru pe care-1 făcusem, dar şi cel mai bun text scris 
vreodată despre Huysmans. 

M-am întors încet acasă, pe jos, ca un bătrânel, 
devenind treptat conştient că, de această dată, chiar 
îmi isprăvisem viaţa intelectuală; şi că ajunsesem la 
capătul îndelungatei, foarte îndelungatei mele relaţii 
cu Joris-Karl Huysmans. 



Nu aveam, de bună seamă, să-i dau vestea lui 
Bastien Lacoue. Ştiam că avea nevoie de cel puţin un 
an sau chiar doi înainte să se îngrijoreze că n-am ter¬ 
minat lucrarea, prin urmare dispuneam de suficient 
timp ca să-mi cizelez notele de subsol şi începeam, în 
sfârşit, o perioadă supercool a vieţii mele. 

Doar cool ', m-am corectat eu, deschizând prima 
oară cutia de scrisori după întoarcerea de la Bruxelles; 
problemele administrative rămâneau, iar „adminis¬ 
traţia nu doarme niciodată 11 . 

Deocamdată nu găseam curajul să deschid vreunul 
din acele plicuri; timp de două săptămâni fusesem 
teleportatpe tărâmul idealului, reuşisem, în fine, la ni¬ 
velul meu modest, să creez ; revenirea bruscă la condiţia 
de neînsemnat supus administrativ mi se părea cam 
nemiloasă. Printre plicuri era şi unul provenind de la 
Universitatea Paris IV - Sorbona. Aha, mi-am zis. 

Interjecţia mi-a devenit şi mai hotărâtă (ahaaa!), 
atunci când am descoperit ce conţinea: eram invitat, 


280 



chiar mâine, la ceremoniile care însoţeau numirea lui 
Jean-Franşois Loiseleur în funcţia de profesor uni¬ 
versitar. Urmau să aibă loc primirea oficială în am¬ 
fiteatrul Richelieu, discursul şi apoi cocteilul, într-o 
sală anexă, special aranjată pentru eveniment. 

îmi aminteam perfect de Loiseleur, el era cel care 
mă introdusese la Journal des dix-neuviemistes , cu 
mulţi ani în urmă. îşi începuse cariera universitară 
după o teză originală cansacrată ultimelor poeme ale 
lui Leconte de Lisle. Considerat, alături de Heredia, 
conducător al mişcării parnasiene, Leconte de Lisle 
era în general dispreţuit, socotit un „artizan onest, dar 
lipsit geniu“, ca să mă exprim precum autorii de an¬ 
tologii. Totuşi, sub înrâurirea unei crize mistico-cos- 
mologice, scrisese la bătrâneţe câteva poeme stranii, 

care nu semănau deloc cu versurile lui dinainte si nici 

) 

cu ce se scria în epocă, care la drept vorbind nu sem㬠
nau cu aproape nimic şi despre care se putea spune la 
o primă vedere că erau complet nebuneşti. Loiseleur 
avea, în primul rând, meritul că le scosese la iveală şi, 
în al doilea, că le comentase, fără să izbutească, totuşi, 
să le înscrie într-o filiaţie literară reală - în opinia lui 
puteau fi mai degrabă apropiate de anumite fenomene 
contemporane cu apusul parnasianismului, cum ar fi 
teosofia sau mişcarea spiritistă. îşi câştigase astfel, 
intr-un domeniu în care nu avea nici un concurent, o 
oarecare notorietate, fără să poată totuşi aspira la sta¬ 
tura internaţională a unui Gignac, şi era invitat con¬ 
stant să susţină conferinţe la Oxford si St. Andrews. 

) ) ) 


281 



Ca persoană, Loiseleur corespundea perfect cu 
subiectul studiilor sale; n-am mai întâlnit pe cineva 
care să-l evoce atât de intens pe savantul Cosinus 1 : 
păr lung, cenuşiu şi murdar, ochelari uriaşi, costume 
desperecheate, arăta adesea la limita igienei şi inspira 
din această pricină un soi de respect îndoit cu milă. 
Cu siguranţă, nu avea intenţia să se pună în pielea unui 
personaj : aşa era el şi nu putea h altcum; altfel, era cel 
mai amabil şi mai blând om din lume, complet lipsit 
de vanitate. învăţământul, care implica, orice s-ar zice, 
o anumită formă de contact cu cele mai diferite fiinţe 
umane, îl înspăimântase dintotdeauna; cum de izbu¬ 
tise Rediger să-l convingă? Da, măcar la cocteil aveam 
să mă duc; din curiozitate. 

Cu o locaţie prestigioasă şi un blazon străvechi, 
sălile de recepţie de la Sorbona nu fuseseră niciodată 
folosite pe vremea mea pentru chermeze universitare; 
în schimb erau adesea închiriate, cu tarife decente, 
pentru defilări de modă şi alte evenimente mondene; 
poate că nu suna prea onorabil, dar era util pentru 
rotunjirea bugetului de funcţionare. Noii proprietari 
saudiţi rezolvaseră situaţia, iar locul îşi regăsise, cu 
ajutorul lor, o anumită demnitate academică. Când 
am pătruns în prima sală, am regăsit cu încântare 
bannerele firmei de catering libaneze care mă însoţise 

1 Personajul principal al seriei de benzi desenate L’Idee 
fixe du savant Cosinus, creată de Christophe şi care a apărut 
sub formă de foileton începând din 1893. 


282 



în tot răstimpul cât scrisesem prefaţa. Ştiam de-acum 
meniul pe dinafară, aşa încât am comandat cu com¬ 
petenţă. Publicul era compus din obişnuitul amestec 
de universitari francezi si demnitari arabi; de data asta 
însă erau mulţi francezi, aveam senzaţia că veniseră 
toate cadrele didactice. Lucru de înţeles: să te pleci în 
faţa noului regim saudit încă era considerat de mulţi 
un gest cam umilitor, un act de, să-i spunem, colabora¬ 
ţionism ,; când se adunau mai mulţi îşi insuflau reciproc 
curaj şi trăiau cu mare satisfacţie momente ca acesta, 
când aveau prilejul să-şi întâmpine un nou coleg. 

Imediat după ce mi-au fost servite antreurile, 
m-am trezit nas în nas cu Loiseleur. Era schimbat: fără 
să fie chiar prezentabil, înfăţişarea lui se ameliorase. 
Pletele, tot murdare, aproape că păreau pieptănate; 
haina şi pantalonii aveau aproximativ aceeaşi nuanţă 
şi nu erau decorate cu nici o pată de grăsime sau arsură 
de ţigară; se simţea, mie cel puţin aşa mi s-a părut, că 
la mijloc e o mână de femeie. 

— Da, mi-a confirmat el neîntrebat, am făcut pasul. 
Ciudat, dar până acum nici nu-mi trecuse prin cap; 
până la urmă e foarte plăcut. Mă bucur că vă revăd. 
Cum vă merge? 

— Vreţi să spuneţi că v-aţi căsătorit ? am insistat 
eu, dornic de lămurire. 

— Da, da, căsătorit, îhî. Bizar de fapt, un singur 
trup, nu-i aşa, dar e minunat. Altfel, ce mai faceţi? 

Ar fi putut la fel de bine să-mi dea de ştire că de¬ 
venise junkie sau adept al sporturilor extreme, nimic 


283 



legat de Loiseleur nu mă putea surprinde; am fost 
totuşi uşor uimit, aşa încât m-am trezit repetând, cu 
ochii aţintiţi pe bentiţa Legiunii de Onoare care-i 
împodobea respingătoarea vestă de culoare albas- 
tru-petrol: 

— Căsătorit? Cu o femeie? 

îmi închipuiam probabil că e încă virgin, la cei şai¬ 
zeci de ani ai săi; la urma urmei, nimic nu-i imposibil. 

— Da, o femeie, mi-au găsit o femeie, a conbrmat 
el hâţânând energic din cap. O studentă din anul doi. 

Când tocmai îmi pierise vocea, l-a luat în primire 
un coleg, un bătrânel excentric cam de acelaşi gen cu 
el, dar mai curăţel - specialist în secolul XVII şi în bur¬ 
lesc, autor al unui volum despre Scarron. Puţin mai 
târziu l-am zărit pe Rediger în mijlocul unui mic grup, 
la celălalt capăt al galeriei unde avea loc recepţia. In 
ultima vreme fusesem absorbit de prefaţă, aşa că nu mă 
prea gândisem la el; acum, îmi dădeam seama că întâlni¬ 
rea cu el mă bucură. M-a salutat, la rându-i, călduros. 

— Trebuie cumva să mă adresez cu formula „dom¬ 
nule ministru 11 ? am glumit eu, după care, cu un ton mai 
serios, l-am întrebat: Cum e în politică? Chiar aşa greu? 

— Da. Tot ce se povesteşte nu e deloc exagerat. 
Eram obişnuit cu luptele de putere din mediul univer¬ 
sitar; acum lucrurile sunt cu o treaptă mai sus. Astea 
bind spuse, Ben Abbes e un tip cu adevărat remarcabil, 
sunt mândru că lucrez cu el. 

Mi-am amintit atunci de Tanneur, de legătura pe 
care o făcuse cu împăratul Augustus, în seara când am 


284 



cinat împreună în casa lui din Lot; comparaţia a părut 
că-1 interesează pe Rediger şi că-i dă de gândit. Trata¬ 
tivele cu Libanul şi cu Egiptul mergeau bine, mi-a 
spus; şi fuseseră stabilite nişte prime contacte cu Libia 
şi Siria, unde Ben Abbes îşi reînnodase nişte prietenii 
personale cu Fraţii musulmani ai locului. De fapt, 
încerca pur şi simplu să refacă în răstimpul unei ge¬ 
neraţii şi doar pe căile democraţiei ceea ce Imperiul 
Roman înfâptuise vreme de secole - adăugând, fără 
violenţă, şi vastele teritorii ale Europei de nord, până 
în Estonia, Scandinavia şi Irlanda. In plus, avea şi sim¬ 
ţul simbolului, aşa că se pregătea să depună o propu¬ 
nere de directivă europeană vizând transferarea sediului 
Comisiei la Roma si a Parlamentului la Atena. 

— Rari sunt cei ce clădesc imperii... a mai spus, 
absorbit de gânduri, Rediger. Să ţii laolaltă naţiuni 
despărţite de religie şi de limbă, să le faci să adere la 
un proiect politic comun e o artă complicată. Cu ex¬ 
cepţia Imperiului Roman, doar Imperiul Otoman, pe 
o scară mai mică, a izbutit aşa ceva. Napoleon ar fi 
avut probabil calităţile necesare - felul în care a ges¬ 
tionat problema israeliană a fost strălucit, iar în cursul 
expediţiei în Egipt, s-a dovedit perfect capabil să trateze 
cu islamul. Ben Abbes, da... S-ar putea să fie din 
aceeaşi stirpe... 

Am dat din cap entuziasmat, deşi trimiterea la Im¬ 
periul Otoman mă cam depăşea; mă simţeam în largul 
meu în această ambianţă subtilă, volatilă, de conver¬ 
saţie curtenitoare între persoane cultivate. Prin forţa 


285 



împrejurărilor, am început apoi să discutăm despre 
prefaţa mea; mi-era greu să mă desprind de munca 
mea asupra lui Huysmans, care mă istovise, mai mult 
sau mai puţin acut, ani în şir - de fapt viaţa mea nici 
nu avusese alt scop, am constatat eu cu un strop de 
melancolie, fără să-i împărtăşesc însă acest gând lui 
Rediger; deşi adevărat, ar fi fost prea emfatic. Mă ascul¬ 
ta cu atenţie, fără să dea vreun semn de plictiseală. A 
apărut un chelner, care ne-a umplut din nou paharele. 

— V-am citit şi eu cartea, am spus. 

— Ah... Sunt încântat că v-aţi făcut timp. Exerci¬ 
ţiul ăsta de popularizare a fost destul de neobişnuit 
pentru mine. Sper că vi s-a părut destul de clar. 

— Da, în ansamblu, foarte clar. Am totuşi nişte 
întrebări. 

Am făcut câţiva paşi spre refugiul unei ferestre, nu 
ne ferea complet, dar era îndeajuns ca să scăpăm de 
şuvoiul principal al oaspeţilor, care circulau dintr-un 
capăt în altul al galeriei. Prin geam se zăreau, scăldate 
într-o lumină albă şi rece, colonadele şi domul capelei 
construite din ordinul lui Richelieu; mi-am amintit 
că acolo era păstrat craniul cardinalului, într-o criptă. 

— Mare om de stat, Richelieu... am zis eu din 
senin. 

Rediger a preluat ideea: 

— Da, sunt de acord cu dumneavoastră, Richelieu 
a făcut lucruri remarcabile pentru ţară. Regii Franţei 
erau uneori mediocri, astea-s jocurile geneticii! Marii 


286 



miniştri însă niciodată. Curios este că şi azi, în plină 
democraţie, modelul s-a păstrat. V-am spus ce părere 
excelentă am despre Ben Abbes; Bayrou, în schimb, 
este un cretin, un animal politic lipsit de consistenţă, 
bun doar să facă frumos pentru presă; din fericire, 
Ben Abbes deţine practic toată puterea. O să-mi spu¬ 
neţi că sunt obsedat de Ben Abbes; aţi adus însă vorba 
despre Richelieu şi asemănarea între cei doi nu-mi dă 
pace; aidoma cardinalului, Ben Abbes va aduce mari 
servicii limbii franceze. Prin aderarea ţărilor arabe, 
echilibrul lingvistic european se va înclina în favoarea 
Franţei. O să vedeţi că, mai devreme sau mai târziu, 
va apărea un proiect de directivă care va impune fran¬ 
ceza, la paritate cu engleza, ca limbă de lucru pentru 
instituţiile europene. Vai, dar nu vorbesc decât despre 
politică, scuze... Spuneaţi că aveţi câteva întrebări 
legate de cartea mea? 

— Păi... am continuat eu după o prelungă tăcere, 
sunt puţin încurcat, dar am citit capitolul despre poli¬ 
gamie şi mi-e cam greu să mă consider un mascul 
dominant. M-am tot gândit la subiectul asta când am 
sosit la recepţie şi l-am văzut pe Loiseleur. Zău, 
profesorii universitari... 

— V-o spun fără ocolişuri: vă înşelaţi. Selecţia na¬ 
turală e un principiu universal, care se aplică tuturor 
fiinţelor vii, dar în forme foarte diferite. E prezentă 
chiar şi la plante; în cazul lor însă e legată de accesul 
la nutrimentele din sol, la apă, la lumina soarelui. 

Omul este si el un animal, dar de altă factură decât 

> 7 


287 



câinele de preerie sau antilopa. Poziţia dominantă în 
natură nu îi este asigurată nici de dinţi, nici de gheare 
şi nici de viteza cu care fuge, ci, pur şi simplu, de in¬ 
teligenţă. Prin urmare, v-o spun cu toată seriozitatea: 
nu există nimic anormal în faptul că profesorii uni¬ 
versitari sunt consideraţi masculi dominanţi. 

Mi-a zâmbit din nou. 

— Ştiţi... In după-amiaza pe care am petrecut-o 
la mine acasă, am vorbit de metabzică, de geneza uni¬ 
versului etc. Sunt conştient că, în general, oamenii nu 
sunt interesaţi de astfel de lucruri; adevăratele subiecte 
sunt însă, cum bine spuneaţi, mai greu de abordat. Şi 
acum, de altfel, când vorbim despre selecţia naturală, 
ne străduim să menţinem discuţia la un nivel cât de 
cât ridicat. Este, desigur, dibcil să întrebi pe şleau: cum 
voi b tratat, la câte femei voi avea dreptul? 

— In privinţa tratamentului sunt oarecum la 
curent. 

— Ei bine, numărul femeilor decurge din el. Legea 
islamică impune ca femeile să be tratate în mod egal, 
ceea ce atrage anumite constrângeri, be şi dacă ne 
referim doar la problemele locative. In cazul dumnea¬ 
voastră, cred că aţi putea căpăta trei soţii, fără vreun 
efort prea mare - dar, evident, nu vă sileşte nimeni. 

Evident, asta îmi dădea de gândit; aveam însă în 
minte altă întrebare, mult mai stânjenitoare; înainte să 
continui, am aruncat o privire rapidă de jur-împrejur, 
ca să veribc dacă ne asculta cineva. 


288 



— Ar mai fi si... Asta chiar e delicat... Să zicem 
> 

că veşmintele islamice prezintă anumite avantaje, 
ambianţa generală a societăţii a devenit mai aşezată, 
dar... acoperă cam mult, aş zice. Când eşti în situaţia 
să alegi, apar anumite probleme... 

Zâmbetul lui Rediger a devenit şi mai larg. 

— Nu vă simţiţi stânjenit să vorbiţi despre asta, 
zău aşa! Dacă n-aţi avea genul ăsta de griji, ar însemna 
că nu sunteţi bărbat... O să vă pun însă o întrebare 
care s-ar putea să vi se pară surprinzătoare: chiar aveţi 
chef să alegeţi? 

— Păi... da. Cred că da. 

— Nu e oare o iluzie? S-a constatat că toţi bărbaţii 
aflaţi în situaţia de a alege, fac exact aceleaşi alegeri. 
Ceea ce a impulsionat majoritatea civilizaţiilor, şi în 
special pe cea musulmană, să creeze meseria de peţi¬ 
toare. E o profesie foarte importantă, rezervată doar 
femeilor foarte înţelepte şi cu experienţă vastă. Ele au 
evident dreptul ca, în calitate de femei, să le vadă goale 
pe tinere şi să recurgă la un fel de evaluare, coroborând 
fizicul acestora cu statutul social al viitorilor soţi. In 
cazul dumneavoastră, vă asigur că nu veţi avea de ce 
să vă plângeţi... 

Am amuţit. De fapt am rămas cu gura căscată. 

— întâmplător, a continuat Rediger, faptul că 
specia umană e cât de cât aptă să evolueze se datorează 
maleabilităţii intelectuale a femeilor. Bărbatul este cu 
desăvârşire ineducabil. Fie că e filozof al limbajului, 
matematician sau compozitor de muzică serială, îşi 
va întemeia alegerile de împerechere pe criterii strict 


289 



fizice, neschimbate de mii de ani. La începuturi, şi 
femeile erau atrase, mai presus de orice, de avantajele 
fizice; cu o educaţie potrivită, ele pot însă fi convinse 
că nu asta e esenţial. Le putem face să se simtă atrase 
de bărbaţii bogaţi - pentru că, spre a te îmbogăţi e 
totuşi nevoie de o inteligenţă şi o ingeniozitate peste 
medie. Ba chiar, într-o anumită măsură, le putem 
încredinţa de înalta valoare erotică a profesorilor 
universitari. Surâdea din ce în ce mai voios, aşa încât, 
preţ de o clipă, m-am întrebat dacă nu cumva făcea 
băşcălie, dar de fapt nu, cred că nu făcea. 

— Deci profesorilor li se poate acorda un tra¬ 
tament preferenţial, pentru că asta simplifică lucru¬ 
rile. .. a concluzionat el. 

îmi deschidea orizonturi noi si m-am întrebat 

) 

dacă Loiseleur apelase la serviciile unei peţitoare; în¬ 
trebarea conţinea însă şi răspunsul: cum să mi-1 în¬ 
chipui pe fostul meu coleg agăţând studente? In cazul 
lui, singura soluţie era, evident, o căsătorie aranjată. 

Recepţia se apropia de sfârşit, iar blândeţea nopţii 
era uluitoare; am pornit acasă pe jos, fără să mă gân¬ 
desc la ceva anume, doar cufundat intr-un soi de 
visare. îmi era din ce în ce mai limpede că viaţa mea 
intelectuală se încheiase, mă rog, aveam să mai particip 
la oarece colocvii, aveam să trăiesc din amintiri si din 
pensie. In acelaşi timp începeam să devin conştient - 
şi asta chiar era ceva nou - că se va întâmpla şi altceva. 



Aş lăsa să mai treacă nişte săptămâni, ca un soi de 
răgaz al decenţei, în timpul cărora o să crească tem¬ 
peratura şi o să se instaleze primăvara peste regiunea 
Parisului; şi-atunci de-abia l-aş suna pe Rediger. 

Şi-ar manifesta uşor exagerat bucuria, mai ales din 
delicateţe, pentru că va dori să se arate surprins şi 
să-mi lase impresia că am fost stăpân pe alegerea mea; 
ştiam că va fi realmente fericit că am acceptat, dar de 
fapt îmi cunoştea de mult răspunsul, poate chiar din 
după-amiaza pe care o petrecusem la el acasă, pe Rue 
des Arenes - atunci când nu încercasem deloc să-mi 
ascund impresia pe care mi-o lăsaseră nurii Aishei şi 
pateurile calde făcute de Malika. 

Femeile musulmane erau devotate şi supuse, pu¬ 
team să mă bizui pe asta, erau crescute în acest scop, 
ca să ofere plăcere, ceea ce, în fond, e de ajuns; de 
gastronomie nu prea-mi păsa, eram mai puţin rafinat 
decât Huysmans la acest capitol; oricum primeau o 


291 



educaţie potrivită, probabil existau puţine cazuri în 
care să nu iasă din ele menajere măcar acceptabile. 

Ceremonia convertirii, în sine, ar fi foarte simplă; 
s-ar desfăşura probabil la Marea Moschee din Paris, 
era mai practic pentru toată lumea. Ţinând seama de 
relativa mea importanţă, ar fi prezent rectorul sau 
măcar unul dintre colaboratorii săi apropiaţi. Nici 
Rediger n-ar lipsi. Oricum, numărul participanţilor 
nu era impus; ar fi, de asemenea, de faţă şi câţiva cre¬ 
dincioşi obişnuiţi, moscheea nu era rezervată pentru 
această ocazie, era o făgăduială pe care mi-o luam 
înaintea noilor mei fraţi musulmani, egalii mei faţă 
de Dumnezeu. 

In cursul dimineţii, hamamul, de obicei inaccesibil 
bărbaţilor, ar fi deschis special pentru mine; îmbrăcat 
cu un halat, aş străbate culoarele lungi cu colonade 
terminate în arcadă, cu pereţii împodobiţi cu mozai¬ 
curi nespus de fine; apoi, într-o sală mai mică, deco¬ 
rată la rândul ei cu mozaicuri delicate si scăldată într-o 

> 

lumină albăstruie, aş lăsa apa călâie să-mi curgă înde¬ 
lung, la nesfârşit, pe trup, până ce, în sfârşit, aş fi puri¬ 
ficat. Apoi m-aş înveşmânta cu nişte straie noi, special 
prevăzute pentru eveniment, şi aş intra în sala cea 
mare, destinată slujbelor religioase. 

In jurul meu s-ar face linişte. Imaginile unor con¬ 
stelaţii, ale unor supernove, ale unor nebuloase în spi¬ 
rală mi-ar invada spiritul; dar şi imagini ale unor 


292 



izvoare, ale unor deserturi minerale necălcate de om, 

ale unor păduri aproape virgine; încet-încet m-aş 

pătrunde de măreţia ordinii cosmice. Apoi, cu o voce 

potolită, aş pronunţa următoarea formulă, pe care o 

voi fi învăţat-o pe dinafară, cu pronunţie fonetică: 

,,Ash hadu an la ilaha ill Allah wa ash hadu anna 

Muhammadan Rasul Allah 11 : „Mărturisesc că nu există 

alt dumnezeu decât Allah si că Mahomed este tri- 

> 

misul său“. Apoi totul s-ar isprăvi şi aş deveni defi¬ 
nitiv musulman. 

Recepţia la Sorbona ar fi mult mai lungă. Rediger 
era din ce în ce mai orientat către politică şi fusese 
numit ministru al afacerilor externe, nu prea mai avea 
timp pentru îndatoririle de preşedinte al universităţii; 
cu toate astea, ar dori să rostească el însusi discursul 
pentru primirea mea la facultate (ştiam, eram convins 
că ar fi pregătit un discurs excelent şi că ar fi fost 
încântat să-l expună). Toţi colegii mei ar fi prezenţi - 
vestea ediţiei mele din Pleiade se răspândise în mediile 
universitare, toţi erau acum la curent, nu eram o re¬ 
laţie de neglijat; şi toţi ar fi îmbrăcaţi cu togi, auto¬ 
rităţile saudite reinstauraseră recent portul acestui 
veşmânt de aparat. 

Mi-aş întoarce cu siguranţă, înainte să rostesc dis¬ 
cursul de răspuns (şi care, potrivit tradiţiei, ar fi foarte 
scurt), un ultim gând către Myriam. Ea avea să-şi ducă 
viaţa mai departe, ştiam prea bine, în condiţii mult 


293 



mai grele decât mine. I-aş dori sincer o viaţă fericită - 
chiar dacă nu cred că aşa ceva e posibil. 

Câteva luni mai târziu ar reîncepe cursurile şi ar 
apărea studentele - frumoase, purtând voal, timide. 
Nu am idee cum circulau printre studente infor¬ 
maţiile privind notorietatea dascălilor, dar circulau 
dintotdeauna, era inevitabil, nu cred că se schimbase 
mare lucru. Fiecare dintre aceste fete, oricât de fru¬ 
moasă, ar fi bucuroasă si mândră să fie aleasă de mine 
si să-mi intre în aşternut. Ar fi demne de iubire, iar 
eu as reuşi să le iubesc. 

y y 

Oarecum aşa se întâmplase, acum câţiva ani, cu 
tatăl meu, si iată că si mie mi se oferea o nouă sansă; 
şansa unei a doua vieţi, lipsită de prea mare legătură 
cu precedenta. 


Şi n-aş avea nimic de regretat. 



Mulţumiri 


Nu am urmat studii universitare, aşa încât toate 
informaţiile despre această instituţie mi-au fost oferite de 
către Agathe Novak-Lecbevalier, conferenţiar la Univer¬ 
sitatea Paris X— Nantene. Dacă toate născocirile mele 
se înscriu într-un cadru cât de cât credibil, asta i se da¬ 
torează doar ei.