Lucian Blaga — Hronicul si Cantecul Varstelor (1965)

HRONICUL ȘI CÂNTECUL VÂRSTELOR 


Lucian Blaga 





Editura 
Tineretului 
Bucureşti 


1965 


Cuvânt înainte 


Dintre scrierile postume ale lui Lucian Blaga, caietul intitulat 
Hronicul şi cîntecul virstelor, datat 1946, este desigur cel mai 
interesant pentru istoricul şi criticul literar. Raportat la biografia 
propriu- zisă şi cu atît mai mult la diagrama personalității 
scriitorului, la universul copilăriei şi al adolescenței, la mediul în 
care şi-a format primele reflexe fată de natură şi societate, la 
cercul familiei în care a crescut, la şcolile pe care le-a urmat, la 
evenimentele istorice cărora le-a fost contemporan (în principal 
primul război mondial) — această scriere 

îşi defineşte prin ea însăşi deosebita însemnătate şi se recomandă 
tiparului. 

Avînd factura unor amintiri organizate cronologic, nu fără o certă 
intenționalitate artistică, acest original „hronic şi cîntec al 
vîrstelor” relevă totodată un Blaga prozator liric, diferit de 
prozatorul ideologic din scrierile sale teoretice, confin, totuşi, lor 
prin atmosfera generală care se degajă, tulburătoare pentru ceea 
ce ele oferă ca revelație asupra universului interior şi secret al unei 
personalităţi. Faptul de a fi fost scrise într-o anume finalitate 
artistică — aceea pe care autorul şi-o voia în 1946 — indică, de 
asemenea, o circumstanţă care sporeşte interesul scrierii pentru 
definirea conştiinţei artistice a poetului şi filozofului Blaga. 
Confruntarea cu datele strict biografice este nu mai puțin 
ispititoare. Se ştie că Lucian Blaga s-a născut la 9 mai 1895 în 
comuna Lancrăm din fostul judeţ Alba, ca al nouălea copil al lui 
Isidor Blaga, preot ortodox, şi al Anei Moga. 

O primă parte din „hronic” se referă la vîrsta fragedei copilării, din 


care „povestea plină de pe- numbre a cuvîntului" este evocată chiar 


dintru început. E descrisă, apoi, casa părintească : „o clădire veche, 
destul de masivă în asemănare cu celelalte case dimprejur (...). 
Către uliţă, de o parte şi de alta a ogrăzii, erau două grădiniţe 
împrejmuite cu stilpi de zid şi de gard (...). Trepte de piatră, cizelate 
de paşi şi netezite de ploi, suiau din curte în casă. Alături era 
gîrliciul, pe unde coboram în pivniță, pe lespezi, sub care forfotea 
umedă şi cu miros pătrunzător o enormă prăsilă de broaşte 
rîioase". 


A 


~ 


Tatăl poetului fusese elev al gimnaziului săsesc din Sebeş, apoi al 
liceului Bruckenthal din Sibiu — de unde o anume tradiție de 
cultură germană. 
VI 
Preotul Isidor Blaga era un om întreprinzător, deschis civilizației, 
încercînd să introducă în sat înlesnirile tehnice, nu fără 
împotriviri locale. El a scris opusculul După comasare. Poveţe 
practice pen» tru întocmirea gospodăriei în moşiile mici comasate 
(Orăştie, Biblioteca „Bunului Econom", 1900). După o introducere 
în care apreciază comasarea ca „temelia pe care se poate dezvolta 
cu deplină reuşită cultura cîmpului”, autorul dă o serie de 
îndrumări privind cultivarea cerealelor şi creşterea vitelor. 
Urmează un plan al culturilor pentru o perioadă de şapte ani, 
însoțit de tabele. Lucrarea se încheie cu o descriere a cerealelor şi 
a plantelor industriale. Deşi preot, tatăl „era un liber-cugetător”, 
şi „de-o exuberanţă şi de o volubilitate deosebit de simpatică”. 
Asemeni unui alt Popă Tanda, prestigiul lui creştea cu exemplul 
sugestiv şi viu: „«Ce face Popa, sau cel cu 
barba de argint şi cu mintea de aur ?» se întrebau ţăranii, 
iscodindu-i cărările şi pa- şii, şi-i urmau pilda". îl pasiona 


literatura universală, dar şi matematicile, citea pe Kant, pe Scho- 


penhauer sau pe David Strauss. „Acasă era calm şi rar la vorbă, 
dar nu ursuz. Cîteodată — evada. Evada nu tocmai departe, pînă 
la Sebeş sau la Băl-grad. Un pahar de vin îl muta în ipostazele 
vorbăreţe. După alte cinci pahare, nu-şi mai stăpînca adîncurile 
temperamentale, după zece cînta sau aluneca pe povirnisul 
disputelor ce nu mai luau sfîrşit." Dar mama ? Era „fără multă 
şcoală, cu instincte materne şi feminine preistorice. Preistorice în 
sensul deplinătăţii vitale, grele, masive. Nu avea 

Mama cunoştinţe folclorice deosebit de bogate, dar ea trăia 
aievea într-o lume croită pe măsura celei folclorice. Existenţă 
încadrată de zarea magiei, Ea se simţea cu toată făptura ei 


vibrînd 


într-o lume străbătută de puteri misterioase, dar nu se abandona 
niciodată 
VII 


visării. Fiinţă impersonală, fără gînd întors asupra ei însăşi, 
stăpînita numai de sacrul egoism al familiei, Mama era substanța 
activă în jurul căreia luau înfăţişare palpabilă toate rînduielile 
vieții noastre". Imaginea aceleia care pentru Blaga era Mama, 
scri-indu-i numele ca unei zeități, se integrează organic, la acea 
vîrsta fericită a copilăriei, în aura fabuloasă a mediului rural. 
„Satul era pentru mine — scrie viitorul poet — o zonă de minunate 
interferenţe: aci realitatea, cu temeiurile ei palpabile, se întîlnea 
cu povestea şi cu mitologia biblică, ce-şi aveau şi ele certitudinile 
lor." Pentru cine cunoaşte importanţa pe care Blaga o acordă 
folclorului şi este interesat în descifrarea surselor celui care va 
scrie Spaţiul mioritic şi va face elogiul satului românesc, rîndurile 
de mai sus nu sînt fără semnificaţie. Nu mai puţin, subcapitolul în 
care autorul mărturiseşte că pînă la vîrsta de 10—11 ani, viața 
avea să-i fie „tot mai hotărît stăpînita de un sentiment religios, 
sporit de cele mai necontrolate excrescenţe”. („Ani de-a rîndul am 
stăruit zilnic cîteva ore, cel puţin două, în rugăciune”.) 

In farmecul acestui original Hronic şi cîntec al virstelor, cititorii 
vor descoperi ei înşişi, dincolo de elementul documentar-biograf ic, 
pe poetul din totdeauna. Căci pe meningea universului de atunci s- 
a imprimat şi amintirea unei zile cînd a „pus la încercare cerul”. 
Narațiunea ia direct structura de poem: „Umblînd odată pe uliţă 
cu ochii în sus, am băgat de seamă că cerul venea tot cu mine. 
Zenitul se mişca din loc — tmîndu-se neîntrerupt deasupra mea! 


Era o mare descoperire cu totul nouă, pe care mă simţeam obligat 


să o păstrez ca un mare secret în cel mai ascuns ungher al inimii”. 
Peste 

ani, imaginea avea să revină în poezia 

Vestea cea bună (publicată pentru prima dată în 
„Contemporanul”, nr. 19 din 7.V.1965): 

Printre lucruri cînd umblăm, pe aproape sau departe 
cerul singur cu tăria sa albastră 

ne urmează pretutindeni 

în viaţă şi in moarte. Da, 

Zenitul e mereu deasupra 

noastră! 

Evocarea primilor ani de şcoală, la Sebeş-Alba, departe de casa 
părintească, duce, prin asociere dar şi prin anume contraste, la 
unele schiţe ale lui Slavici, dar şi la amintirile din copilărie ale lui 
Creangă. Viziunea lui Blaga e mai putin „literară", mai direct şi 
mai tehnic memorialistică decît a humulesteanului. Dar cît de 
pregnantă este amintirea zilelor de joi, cînd, fiind zi de tîrg, 
„Mama şi Tata se osteneau pînă la Sebeş, cu căruța"! Totuşi — 
mărturiseşte poetul peste decenii — niciodată şcoala şi inima lui n- 
aveau să se-ntilnească. Nu greutățile 
şcolii îl speriau, ci faptul că trebuia să înfringă necurmat „un urît 
fără nume, fără capăt şi fără fund al săp-tămiînilor”. In aceste 
cîteva cuvinte este sintetizată drama tuturor copiilor 

despărțiți de mediul lor funciar. Vacanţțele deveneau cu atît mai 
mult evenimente memorabile, şi călătoria din vara 
anului 1903 în Munţii Sebeşului la Bistra revelează un Blaga 
prozator original în care sesizantă este mai ales descripția de 
natură. Paginile cu imaginea Şu-rianului se înscriu printre cele 
mai pregnante din „literatura muntelui” la noi. Nu mai puțin, în 


acest univers magic, redescoperim imaginile stranii şi baroce ale 


olarilor guşați, care au intrat în plasma poeziei Olarii, publicată în 
voi. Nebănuitele trepte din 1943 (pag. 64) : 

De veacuri ei îşi au aci lăcaşul, de la începutul -ce/ dintîi groteşti 
şi timpi, guşaţi fără grai. 

VIII 

IX 

Olari ei sînt, sortiti să-nmoaie si să coacă lutul. Ca nişte zmei 
întîrziați si blînzi cu fețe prelungite în cimpoaie, arhaici 

inşi, îşi poartă pe sub plai un vis fragil prin zilele greoaie. 
Se-nvirte roata, 

sfirîind, în orice casă. 

De faţă sînt, în 

inimă, tiparele 

bătrîne. 

Trudescu-se ca-n somn olarii, şi mocnesc Ungă cuptoare. 
Numai arar 

sînt cercetaţi 

de vreo 

lumină şi de 

zîne. 

In văile sublimelor recolte nu este sat cu duhuri mai încete, dar 
nici alt sat în care să se ardă ulcioare mai frumoase şi mai zvelte, 
cu mijlocul de păcătoase sfinte fete. 

Reminiscenţele peste timp ale experienţelor întipărite de vîrsta 
copilăriei vor transpare şi în piesa de teatru Arca lui Noe 
(publicată în iarna 1944— 1945), scrisă în vara anului 1944 în satul 
Căpilna, — acelaşi care este evocat de Hronic : „un sat adunat ca 
într-o căldare, în fundul unei văi adînci...” Ochii copilului de atunci 
s-au oprit îndelung asupra unei mori străvechi de lemn, ale cărei 


roți păreau că se înviîrt „fără întrerupere chiar de la începutul 


lumii”. Personajul Noe din piesă e morar la vechea 


moară de lemn... De altfel, scriitorul însuşi, în pro-pria-i 
retrospectivă lucidă, notează asemenea transferuri de imagini 
peste timp, ca aceea, între altele, a cîinelui calcinat de lavă la 
Pompei. 

Imaginea avea să-l urmărească „o viaţă întreagă" şi avea să se 
plăsmuiască într-un sonet, Cîinele din Pompei publicat în revista 
„Claviaturi”, II, nr. 4, 1943), 

X 

în care, cum notează chiar autorul, „sugestia se sublima simbolic 
într-o viziune de apocalips cosmic şi personal". 

Evocîndu-şi anii gimnaziali de la Braşov, în timpul cărora ca elev 
în ci. a V-a a făcut, în 1911, şi călătoria în Italia (după ce încărcat 
de emoție poposise în Bucureşti, unde la Academie a răsfoit „cu 
încordare" un manuscris eminescian), creionează şi figura 
unchiului său Iosif Blaga. Într-o scrisoare adresată nouă de un fost 
coleg, mai vîrstnic, al poetului, doctorul Aurel Voina, medic primar 
de spital şi conferenţiar universitar pensionar (domiciliat în 
Bucureşti), acesta descrie elogios pe fostul lor profesor Iosif Blaga : 
„născut în 1864, tot în Lancrăm, dr. în filozofie şi profesor de 
istoria şi teoria dramei", care „ținea unor elevi din clasa a şaptea şi 
a opta lecţii de nivel universitar — şi nu fără folos [căci] din aceste 
lecţii a scos şi Lucian Blaga primele îndrumări teoretice privitoare 
la opera sa dramatică de mai tîrziu". Fapt e că, evocînd mai 
departe şi pe alți profesori ai săi, între alții pe 

„domnu' Budiu", unele din aceste amintiri se pot descoperi 
integrate în piesa Daria (Opera dramatică, 

voi. I, p. 215—218), unde Puiu, fiul Dariei, povesteşte întîmplări de 
la şcoală. 


Idem, acea domnişoară Roma C. (căreia îi este dedicată acea 


„Elegie" din voi. Poezii, ed. definitivă, 1942, p. 218), figurează 
printre amintirile acestui Cîntec al virstelor cu primele efluvii ale 
adolescenţei încercate de Eros. („Peste doi ani Roma avea să 
moară de tuberculoză.) 

Dar la această dată, elevul Lucian Blaga trecuse deja şi prin alte 
încercări: în 1908 îi murise tatăl, după care urmase anii destui de 
grei ai liceului la Braşov, întreținuţi din sursele puţine ale unei 
mame împovărate de griji. 

XI 

Din această perioadă datează, însă, şi primele încercări de 
publicistică „filozofică" ale tînărului cu ochii iscoditori sub tîmpla 
înaltă. El a alcătuit, deci. o lucrare filozofică asupra „Numărului” 
şi asupra „Judecăţților «matematice»" : reluînd problema 
kantiană, dar străduindu-se „spre o altă soluţie” şi, nedeclarîndu- 
se de acord „nici cu dezlegarea propusă de Stuart Mill", cu o 
juvenilă îndrăzneală lua atitudine chiar şi împotriva părerilor 
expuse de Henri Poincare în Ştiinţă şi ipoteză. Trimisă revistei 
„Luceafărul", temerara încercare n-a văzut niciodată lumina 
tiparului şi nici n-a fost învrednicită cu vreun răspuns din partea 
redacției, dar scurt timp înainte de bacalaureat, adică în 
primăvara lui 1914, nişte note Despre intuiţia în filozofia lui 
Bergson au fost mai norocoase. Ele au apărut sub semnătura Ion 
Albu, în Românul, ziarul din 

justifică intr-aaevar aprecierea, u,*,* XX*»xxx= . „— ram o 
punte între intuiţia intelectuală la Schelling, metoda 
«fenomenelor originare» la Goethe şi unele variante ale intuiției 
bergsoniene". 

Dar tînărul filozof în devenire avea, odată luat bacalaureatul, să 
se înscrie la seminarul teologic din Sibiu. Explicaţia ? Spre a fi 


scutit de înrolare în armata austriacă (în care alți doi fraţi se 


aflau de la începutul războiului). Deşi trîntit la examenul de 
„Cîntări bisericeşti" şi deşi, în cele din urmă, între el şi teologie s-a 
pus „o tabla de azbest-izo-lator”, a absolvit seminarul în 1917, 
pentru ca apoi să se înscrie la Universitatea din Viena, avînd ca 
teză de doctorat o problemă de Teoria cunoaşterii. 

La Viena, poetul Blaga ia întîiul contact cu inovațiile artei 
„expresioniste”, cu desenele lui Kokoşka, Feininger ş.a. Manifestele 
expresioniste nu-i păreau 

XII 

„de loc ezoterice”, dimpotrivă, le găsea „foarte clare"; prea puţin 
convingătoare erau exemplele destinate să le ilustreze. Totuşi, 
Blaga se supune conştiincios studierii unei întregi eseistice 
expresio-* nişte, împărtăşindu-şi nedumeririle cu un student la 
Arhitectură şi un altul muzician, tînărul nostru poet mărturisind 
că dacă „teoria îndupleca", nu se împăca, totuşi, cu realizările 
artistice ale expresioniştilor, pe care le socotea „lamentabile 
dibuiri, iar nu izbînzi". 

Urmărind cu anxietate evoluția războiului, Blaga îşi îndreaptă 
atenția către studiile de biologie teore- tică. Unele din aceste 
probleme, „de o înfăţişare foarte dilematică uneori", au constituit 
una din circumstanţele ce l-au determinat să caute noi metode şi 
chiar o lărgire a Teoriei cunoaşterii în sensul 

„minus-cunoaşterii”. în aceleaşi pagini Blaga mărturiseşte că la 
acea dată „ideologiile revoluționare din Rusia şi doctrinarii ale 
căror nume au apărut pe rînd în cadenţa precipitată a vremuirii 
sociale din Răsărit de la căderea ţarismului încoace, nu-i erau 


necunoscute”. In toamna anului 1918, la 


Viena, „...foi volante, vestind revoluția, se amestecau cu frunzele 
toamnei. De-un roşu înflăcărat erau şi manifestele şi frunzele. 
Masele de la periferie apăreau ca pompate de-un punct de 
absorbție din centru". Dar tot în acel timp învolburat, tînărul 
Blaga aştepta în parcurile vieneze pe aceea care avea să-i devină 
soție şi căreia îi închină nu puţine pagini (Cornelia Brediceanu, 
fiica cunoscutului om politic din Banat, Coriolan Brediceanu). 

în 1919 îi apare prima culegere de versuri : Poemele luminii. Spre 
sfîrşit, caietul memorial include textul articolului cu data de 1 mai 
1919, din „Neamul românesc", semnat de N. Iorga, sub titlul 
Rînduri pentru un tînăr. „Eaiciun tînăr 


xni 


— scria N. Iorga — care întinde braţe energice către tainele lumii. 
Tainele nu se prind niciodată, căci avem un singur chip de a le 
prinde: să le trăim. Dar avîntul acestor braţe drept şi nobil întinse 
trebuie prețuit şi el ca şi distincția de aşa naturală grație, a formei." 
Articolul se încheia cu acea generozitate de manifest, caracteristică 
scrisului lui Iorga din acea vreme : „în rîndurile, rărite 
îngrijorător, ale cîntăreților simţirii noastre de astăzi, fii binevenit, 
tinere Ardelean!" 

Desigur, nu toate paginile Hronicului sînt la fel de interesante. 
Unele se pierd în detalieri de circumstanţe prea puţin 
semnificative, de ordin intim, pe alocuri prozaic. Dar dincolo de 
aceste spo- radice pierderi în nisipul procesului memorial, „cîn- 
tecul vîrstelor" acestui prim pătrar al vieţii lui Blaga constituie o 
lectură din cele mai emoționante, în care poetul „nebănuitelor 
trepte" se caută el însuşi înapoi peste timp. La farmecul propriei 


regăsiri, participarea noastră devine implicită. 


GEORGE IVAŞCU 

mai 1965 

Sat al meu ce 

porți în nume 

Sunetele lacrimei. 

La chemări adinci 

de nume In cea 

noapte te-am ales 

Ca prag de 

lume Şi 

potecă 

patimei. 

Spre tine cine m-a- 

ndrumat Din 

străfund de veac, 

In tine cine m-a 

chemat Fie 

binecuvîntat, 

Sat de lacrimi fără leac. 

I. 9 mai 1895 

ÎNCEPUTURILE mele stau sub semnul unei fabuloase absenţe a 
cuvîntului. Urmele acelei tăceri iniţiale le caut însă în zadar în 
amintire. Despre neobişnuita înfiinţare a graiului meu aveam să 
primesc o înşirare de ştiri numai tîrziu, de la Mama şi de la fraţii mei 
mai răsăriţi. Aflai atunci că în cei dintii ani ai copilăriei mele 
cuvîntul meu nu era — cuvînt. Cuvîntul meu nu semăna cu nimic. 
Nici măcar cu o stîngace dibuire pe la marginile sunetului, cu atît 
mai puţin cu o prefigurare a unei rostiri articulate. 

Adevărat e, pe de altă parte, că 


2 — Hronicul şi cîntecul vîrstelor 


muţenia mea plutea oarecum în echivoc şi nu îndeplinea chiar în 
toate privinţele condiţiile unei reale muţenii, căci lumina cu care 
ochii mei răspundeau la întrebări şi îndemnuri era poate mai vie şi 
mai înţelegătoare decit la alţi copii, iar urechea mea, ispitită de cei 
din preajmă, se dovedea totdeauna fără scăderi. Cînd eram pus la 
încercare, cedam pe planul mişcării şi al faptei. Gestul meu contura 
întocmai semnificaţia poruncii. O dorinţă rostită de cineva îşi găsea 
răsunetul în actul cel mai prompt. Totuşi, împlineam aproape patru 
ani — şi încă nu pronunţasem nici un cuvînt. Nici barem cuvintele 
de temelie ale vieţii : „Mamă" şi „Tată". Cazul prezentînd feţe atît de 
ciudate, nu putea să aibă decît două explicaţii, între care nici astăzi 
nu m-aş simţi chemat să decid. Poate că starea mea embrionară se 
prelungea dincolo de orice termen normal, pentru că avea în vedere 
un urcuş tocmai de toate zilele, sau poate o nefirească luciditate s-a 
virit, cu efecte de anulare, între mine şi cuvînt. într-o zi Mama, 
cuprinsă de nelinişte şi îngrijorare, dar purtată şi de nădejdea unei 
dezlegări, găsi de cuviinţă să mă ducă la oraş să mă arate unui 
doctor. Nu mai era nimic de ascuns. Medicul, un vechi prieten al 
familiei, mi-a pus mîna pe creştet, mi-a pipăit maxilarele, şi pe urmă 
m-a cercetat ca pe o pasăre, căreia, printr-o uşoară tăiere sub limbă, 
i-ai putea dărui grai omenesc. „Copilul e întreg” fu încheierea 
liniştitoare a doctorului. Sosiţi acasă, Mama mai făcu o ultimă 
încercare să mă ademenească în sfera sunetului. Hotărise să mă ia 
cu binişorul, ca pe un copil mare, şi-mi vorbi. Se căznea să mă 
înduplece, să-mi stirnească rnîndria. „Dragul mamei, tu eşti copil 
mare de acu ! Va trebui să vorbeşti... Asta nu se poate... Aşa nu 
mai merge... Ne faci. 

ade ruşine... Azi-miîine, copiii din sat au să spună că eşti mut..." M- 


am uitat la Mama cu aceiaşi ochi, mereu limpezi, vii, înţelegători. O 


ascultam, dar nici după această caznă cuvintul meu nu voi să se 
aleagă numaidecît. A doua zi, după cine ştie ce noapte de zbucium, 
pe care am uitat-o acolo în viaţa fără de grai, m-am dus lîngă ea. Şi 
prinsei a vorbi vorbe legate. Ţineam mîna, ruşinat, peste ochi, şi 
vorbeam. De sub straşina degetelor şi a palmei, cu care mă apăram 
încă de lumea cuvîntului, graiul ieşea din gura mea, întreg, lămurit, 
picurat ca argintul strecurat. Cuvintele le rosteam aşa cum le 
*culesesem din sat, dialectale, netezite sau roase de-un uz obştesc, 
dar fără de trunchierile sau stil- cirile, pe care oricine le-ar fi 
aşteptat de la un copil încă nemuncit de nici un exerciţiu al uneltelor 
comunicative. Numai teribila, buclucaşa consoană „r" avea să-mi 
dea de lucru, să mă înfrunte încă un an întreg, să mă trădeze ca pe 
un copil „întîr-ziat”. îmi amintesc cu satisfacţie de clipa, cînd stînd 
cu toţii împrejurul mesei, eu m-am silit să spun ceva, iar Tata m-a 
întrerupt cu o exclamaţie «de bucurie : 

„Bravo !". Izbutisem să imit întîia oară un „r” purificat de orice 
aproximaţii. De acest eveniment, vrednic de a fi însemnat în 
calendar, s-a luat act în chip solemn în toată familia, ca de naşterea 
unui nou copil. Aceasta este povestea plină de penumbre a 
cuvîntului meu. N-am putut niciodată să-mi lămuresc suficient de 
convingător pentru mine însumi, strania mea detaşare de „logos" în 
cei din-tii patru ani ai copilăriei. Cu atît mai puţin acel sentiment de 
ruşinare, ce m-a copleşit, cînd, constrîns de împrejurări şi de 
stăruinţele ce nu mă cruţau, ale Mamei, am ridicat mîna peste ochi, 
ca să-mi iau în folosinţă cuvintele. Cuvintele îmi erau ştiute toate, 
mdar în mijlocul lor eram încercat de sfieli, ca şi 

cum m-aş fi împotrivit să iau în primire chiar păcatul originar al 
neamului omenesc. 

S-a întîmplat să fiu în casa părintească al nouălea copil, şi cel din 


urmă. Sora mea Letiţia, cea mai mare între fraţi, se căsătorise cu 


un tînăr din acelaşi sat, tocmai în timpul oînd, lepădindu-mi veş- 
mîntul muiat în linişti de-nceput, mă' integram cu atitea ocoliri şi 
amiînări în regnul uman. Cea mai veche frază, de care îmi mai aduc 
precis aminte, s-a închegat în gura mea într-o împrejurare 
banală, într-o după-amiază de vară, nu mult după ce Letiţia se 
măritase. Bătea un ceas canicular. Cumnatul meu şi cu sora mea s- 
au refugiat în grădiniţa dinspre uliţă, în umbra unor viţe sălbatice, 
ce săreau peste gard, din curte. Cumnatul meu, punînd o 
mîngiietoare dulceaţă în numele meu, mă chemă din curte, unde 
mă jucam în nisip ; îmi dete un „zlot" şi-mi zise să mă duc pînă la 
„boldă" (prăvălia satului), s-aduc o sticlă de bere sau, dacă nu se 
găseşte bere, o sticlă de „sodă" (sifon). Am luat zlotul, i-am pipăit 
zimţii, l-am învârtit în mîna mea umedă şi am plecat. Pe drum 
însă, ispitit de acel ceas de dogoare, aveam să-mi fac socotelile 
mele. Berea îmi făcea rău şi nu înţelegeam slăbiciunea celor 
mari pentru astă amăreală. Hotărti deci să nu mă încarce cu 
sticla de bere, chiar dacă s-ar fi găsit. îmi plăcea însă siropul de 
zmeură cu sifon, şi mă înţelesei cu mine însumi să nu aduc decît 
„sodă”. După o jumătate de ceas mă întorceam fără bere şi fără 
sifon la tînăra pereche din grădiniţă. Le împărtăşeam foarte calm 
rezultatul excursiei mele: — „Bere este, sodă nu-i şi zlotu* l-am 
chiert (pierdut)”. Uluire. Sora mea se uită lung la mine fără a 
scoate un cuvint. Cumnatu* meu se ridică, mă ia de mînă : „Haide 
!" Stăruia să-i arăt întocmai pe unde am umblat pe drum, 

pînă la boldă şi înapoi. Zlotul l-am găsit acoperit de praf în mijlocul 
uliţei la calea jumătate. La în- toarcere, sora mea m-a luat în braţe şi 
m-a să-, rutat cu putere. După stupoarea de-o clipă, întîm- plarea 
cu berea, soda şi zlotu începuse să-i facă haz şi să-i scuture 
diafragma. Avea Letiţia o slăbiciune aproape maternă faţă de 


mine, dintotdeauna. S-a nimerit să fiu cel mai mic şi să vin între cei 


de acelaşi sînge ai casei întîmpinat oarecum cu dor. Trebuia să 
umplu un gol. Acesta era sentimentul familiei înainte de a mă naşte 
: o nădejde fierbinte că voi putea să umplu un gol. într- adevăr mă 
ivisem în lumea luminii după o tristă întîmplare, asupra căreia 
Mama şi cu Letiţia, sfişiindu-şi fiinţa, vărsau lacrimi, de cîte ori 
inima lor se întorcea fără izbăvire spre acele timpuri. 

Citeva luni înainte de a-mi lua locul hărăzit printre văzute şi 
nevăzute, o surioară, ultimul copil înainte de mine, pe nume Lelia, 
mai trăia încă. Fetiţa nu avea decît doi ani. într-una din zile mica 
viaţă a fost curmată printr-un accident. Mi se povestea de multe 
ori că Lelia a fost o făptură dulce, vioaie şi frumuşică (Mama în 
miniatură), o jucărie însufleţită, a cărei cea mai mare bucurie 
era săfacă „servicii” tuturora din casă: să aducă un pahar, un 


prosop, să scoată o gheată de sub pat, 


şi pe urmă încă una, să te întrebe ce pofteşti, şi să suridă. într-o 
înainte de amiază, servitorul, cu gîndul la treburile sale, luă de pe 
sobă, în bucătăria de vară, un vas mare cu apă clocotită, şi-l puse jos. 
într-o clipă, ce-a durat atît cît servitorul se mai întoarse o dată spre 
sobă, fetiţa, care-şi încerca zburdălnicia prin bucătărie ca-ntr-un 
ostrov fără primejdii, se răsturnă, împie-dicîndu-se în proprii-i paşi 
peste buza de metal în vasul cu apă fierbinte. Fetiţa fu dezbrăcată de 
rochiţa, ce aburea, arsurile au fost gîtuite cu un ui- 

cior de apă rece. în zadar. După cîteva zile Lelia călca prin ţinuturi 
de taină, stoarsă de chinuri cum- plite, sporite de-un pojar, ce se 
pregătea să izbucnească, în bunătatea ei, Lelia credea că nu e voie să 
scoată un scîncet şi răspundea suferinţei cu un suris, pe care l-a dus 
cu ea şi în moarte. Cîteva luni mai tîrziu mă înfiinţam ca să ţin locul 
unei amintiri, înfiinţarea mea a fost însă o dezamăgire, căci cu 
masca mea bătrinicioasă nu puteam în nici un fel să suplinesc 
surisul unei făpturi de vis. 

Il. 

ASA părintească din Lancrăm, sat situat între orăşelul Sebeş- 


Alba şi Cetatea Bălgradului (Alba- Iulia) era o clădire veche, 


destul de masivă în asemănare HH^^HIM CU celelalte case 
dimprejur. Ne rămase de la moşul Simion Blaga, care fusese pe 
vremuri, pînă pe la 1870, preot în sat. Către uliţă deo parte şi de 
alta a ogrăzii, erau două grădiniţe împrejmuite cu stilpi de zid şi 
de gard — una de flori, cealaltă, mai mică şi chiar în faţa casei 
— cu straturi sterpe: aci se ofilea în permanenţă un pin, de sub 
care culegeam adesea acele căzute, gălbui, înmănuncheate la un 
capăt, ca nişte ţinţari cu cinci lungi picioare. în aceeaşi 
grădiniţă se înălța uriaşul 


castan, ce copleşea cu coroana lui toată casa. Bănuiam sub 


scoarţa castanului lăcaşul unui duh legat în chip misterios de 
destinul casei şi al familiei (castanul avea să se stingă de altfel, mai 
tîrziu, tocmai în anul cînd murea şi Tata). Trepte de piatră, 
cizelate de paşi şi netezite de ploi, suiau din curte în casă. Alături era 
gîrliciul, pe unde coboram în pivniţă, pe lespezi, sub care forfotea 
umeda şi cu miros pătrunzător o enormă prăsilă de broaşte riioase. 
Spre curte casa era în întregime acoperită de viţă sălbatică, cu rod 
mărunt. între casă şi şură, se înghesuia, pitită, bucătăria de varăf 
străjuită de-un dud cu frunza deasă, sub care vara luam masa, 
învăluiţi de cîntecul puterilor păsăreşti, în casă se urmau în şir patru 
încăperi, dintre care una era de „lux" : odaia spre uliţă („casa 
dinainte", cum îi ziceam), un modest salon, aproape totdeauna 
sumbru, care se deschidea rar de tot şi numai musafirilor de la oraş. 
în acest salon, mobilat într-un fel mic-burghez, domnea totdeauna o 
răcoare de piatră. Mi-aduc aminte de două dulapuri vechi, de nuc, 
cu uşi ce luceau în jocuri ca de apă, şi de-o comodă Biedermeier, pe 
care un ceas auriu, pus sub un clopot de sticlă, cînta, cînd era tras", 
două melodii vieneze cu sunete metalice, săltăreţe şi uşurele, ce 
evocau o epocă. De multe ori mă furişam în salon numai ca să 
declanşez automatul închis sub clopotul de sticlă. întorceam 
resorturile, ce pîrîiau şubrede, cu o cheie ruginită, şi melodiile 
începeau să picure ! Despre ceas umbla în sat o legendă odioasă. 
într-un trecut mai depărtat, poate că o jumătate de veac în urmă, se 
iscase anume între comuna noastră şi municipiul săsesc Sebeş-Alba 
un mare proces pentru „Coasta" satului (dealul podgoriilor), proces, 
ce avea să fie judecat în ultimă instanţă la Viena. Ca împuternicit al 
satului pleca la Viena, cu scrisori şi peceţi, chiar mogul Simion. Din 
nenorocire procesul a fost pierdut, o încheiere şi o stingere, ce-o 
îndurau aproape toate gilcevile ivite între români şi saşi. Moşul 


Simion, care făcuse drumul anevoios pînă în capitala împărăției, n- 


ar fi voit să se întoarcă acasă cu mîna pustie. Ca să facă o bucurie 
celor ai săi, cumpără auriul şi aerianul ceas. Dar lui cască-gură din 
sat ceasor- 

ri 

nicul i se păru o comoară, dacă nu miraculoasă, cel puţin lipsită de 
legitimitate, iar limbile negre năs- cociră numaidecit legenda că 
moşu ar fi vîndut „Coasta” pentru un „ceas care cîntă”. 

Şura din fundul curţii, de dimensiuni neobişnuite, cu porţi mari ce 
se deschideau din toate încheieturile, comunica celui ce intra în 
ogradă un simţămiînt de aşezare, de durată, de statornicie. Clădirea 
cuprindea încăperi spaţioase pentru care şi unelte, poduri vaste 
pentru nutreţuri, grajduri şi cămări. Lucruri, de al căror inventar nu 
mai ţinea nimeni seama, zăceau răvăşite prin şură. în anii copilăriei 
mele privirea se mai poticnea pe-aici şi de unele maşini agricole, din 
cele multe, pe care Tata şi le procurase pe vremuri de la Pesta. Tata, 
deşi preot şi un mare iubitor de carte, închinat grijilor spirituale, 
fusese în tinereţe şi un priceput, îndemînatic, harnic gospodar. El, 
cel dintii, s-a încumetat să aducă în regiune maşini, menite să cruţe 
puterile omului : o greblă mecanică, cu loc de şezut înalt, de pe care 
puteai să cazi uşor ca de pe un cal nărăvaş, o maşină de treierat, o 


altă maşină — de îmblătit cu 


o semistabilă cu aburi şi horn zvelt, care în repaos era culcat pe-o 
furcă. Locomobilei îi spuneam „ghi- bolu" (bivolul). în ciuda 
profesiunii sale dumine-cale, Tata ţinu să-şi treacă şi examenul de 
maşinist, încercare închipuită de el mai mult ca un îndemn pentru 
alţii. Cîteva veri în şir, Tata a cutreierat satele cu maşina de îmblătit, 
pînă la Cheile Turzii şi pînă dincolo de Orăştie. După ce şi-a însuşit 
subtilităţile tehnicei, Tata fu repede lovit de plictiseală, iar în 
această stare de Iîncezeală, el cedă maşina cîtorva ţărani din 
Lancrăm, pe care i-a iniţiat în noua meserie. Despre aventura de 
„maşinist" a Tatii eu n-am aflat decît din auzite. Descopeream însă 
prin şură, risipite pretutindeni, vestigiile aventurii, 

soiuri de unelte, şuruburi, cîrlige, al căror rost nu-l pătrundeam. Se 
cuvine să adaug că toată această poveste nu voia de loc să se lege de 
imaginea cei mi-o alcătuiam despre Tata. Oricum, pe Tata numai 
maşinist îmbrăcat în pantaloni albaştri-căniţi nu mi-l puteam 
închipui. Şi în cele din urmă nici chiar 

„gospodar" nu-l vedeam. Pe Tata eu nu l-am pomenit decît ca pe un 
pasionat om al cărţii. Asupra gospodăriei el nu se mai apleca de loc, 
sau numai arar. De multe ori nu cunoştea cîte şi ce fel de vietăţi avea 
pe linia ieslelor. El închina mai multe ceasuri grijilor pentru 
celelalte „fumuri" ale satului, decit grijilor pentru vatra sa. Aproape 
ziua întreagă el citea întins pe pat. Cu noi nu mai ajungea decit la un 
schimb de tăceri. înainte de amiază, *după-amiază şi noaptea — 
pînă pe la ora două, el citea. Era cuprins de obicei de cărți nemţeşti, 
ce şi le procura de la profesorii saxoni de la gimnaziul din Sebeş. 
Tata întreținea legături — nu s-ar putea spune tocmai prietenești, 
dar cordiale, cu aceste cercuri, căci pe vremuri fusese şi el elev la 
gimnaziul săsesc din Sebeş, şi-l mînau într-acolo amintirile. Mai 


păstra în bibliotecă „Poeziile" lui Schiller, un volum ce-l luase 


cîndva ca premiu, purtînd, pe întîia pagină, un elogiu caligrafic şi 
semnătura barocă a directorului. Clasele superioare ale liceului, 
Tata le-a urmat la Bruckenthal, la Sibiu, unde, pentru a cîştiga timp, 
a ars etapele, con-sumînd într-un singur an trei clase şi 
bacalaureatul. în curs de 2—3 generaţii s-a înfiripat astfel la noi în 
casă o anume tradiţie de cultură germană. Moşul Simion pusese 
temeiurile largi şi simple. Tata apoi, fire mai complexă, şi un frate 
mai tînăr de al său, Dionisie, apariţie meteorică, ce s-a stins repede, 
şi-au însuşit toate substanţele cărţii germane. Era firesc să ni se dea 
şi nouă, copiilor, aceeaşi în- 

10 

11 

drumare. Cea mai apropiată şcoală medie, pe care împrejurările 
destul de vitrege ne îngăduiau să o urmăm, era de altfel gimnaziul 
săsesc din Sebeş. Toţi fraţii mei au fost trecuţi prin strunga îngustă 
a acestei şcoli; abatere s-a făcut numai cu mine, care mi-am 
frămintat la Sebeş doar clasele primare. Dar să întregesc imaginea 
casei şi a gospodăriei părinteşti, cu cele ale ei, şi ale zării, în care 
erau aşezate. După şură se înălța un stog masiv, gigantic, de paie, în 
formă de cub, ca un soclu de imaginar turn babilonic. O salcie 
seculară, cu scorburi adînci unde se prăseau noroade de vrăbii, 
acoperea cu pletele ei, filfiind ca nişte steaguri verzi, jumătate din 
arie. De aici se deschidea priveliştea grădinii, cu straturile de 
zarzavaturi, frumoase îndeosebi în lumina lunii, cînd îşi juca 
urechile printre ele şi cîte-un iepure de pripas. în fundul grădinii 
prețuiam mai vîrtos umbrele şi roadele, ale merilor pătuli, ale unor 
pruni chirciţi şi ale unui corn, ce şi-a zidit lemnul din secrete oase 
subterane. Aceasta era lumea mea : casa, şura, stogul de paie de 
după şură, în care îmi făceam, în fiecare vară, un adevărat labirint, 


în firidele căruia îndesam pepenii galbeni, să se coacă mai degrabă. 


Zarea mea spre răsărit era cuprinsă de Coasta cu viile şi cu „rîpile 
roşii", nişte formaţiuni geologice bizare ca o arhitectură de poveste, 
sau ca o aşezare de temple egiptene, cu columne de cremene şi foc. 
Mai departe, pe rîu în sus, către miazăzi, se profilau Munţii albaştri, 
iar pe rîu în jos — spre miazănoapte, alţi munţi : Munţii Apuseni, în 
depărtarea cărora desluşeam îndeosebi două virfuri. Două virfuri : 
unul boltit, altul ascuţit. N-am aflat niciodată numele acestor zeități, 
ce mi-au străjuit copilăria. Spre apus ştiam că se întinde valea 
Mureşului, căci de acolo veneau toamna negurile, aspre şi reci. De 
jur îm- 

12 

prejur, la capătul vederii, era pentru mine o margine, marginea 
lumii. Mama îmi spunea însă că în; Munţii Apuseni ar mai fi o ţară : 
Tara Vilvelor» Şi că între aceste vîlve se stîrnesc cîteodată bătălii 
după chipul şi asemănarea furtunilor. Fulgerele mute, fulgerele, ce 
lucesc uneori în zarea nordului, neurmate de nici un tunet, ar fi 
săgețile de foc ale vilvelor ! Din tonul în care Mama îmi vorbea 
despre aceste lucruri, simţeam însă că Munţii Apuseni puteau totuşi 
să fie o margine, marginea lumii, şi că dincolo de ei nu mai era decît 
— povestea. 

III. 

EI dintii prieteni ai mei n-au fost prieteni, ci prietene. Aşa a fost 

cel puţin pînă în clipa cînd Lionel, fratele meu cu zece ani mai 
mare, făcu faţă de Mama, prin apropiere fiind 


i' eu, o remarcă 
3 


zimbitoare că eu n-aş avea interes decît pentru fetiţe. Locuia în 
vecinătatea noastră, în a treia sau a patra casă, pe uliţă în sus, o 
fetiță cu un an mai în vîrstă decît mine : Rafira. Cum se făcu nu ştiu, 
dar Rafira mă luase cu jocurile şi cu toată fiinţa ei, în stăpînire, aşa 
de mult că nici nu bănuiam măcar că pasiunea mea era ceva ce nu se 
cuvinea. Mă duceam în fiecare zi la ea. Lionel, ca să mă pună în 
cumpănă, îmi aruncă într-o dimineaţă cuvînt, că Rafira a murit. Sau 
mai bine zis, el nu mi-o spunea mie, ci Mamei, dar de faţa fiind şi 'm 
eu. i— „Mamă, ştii c-a murit Rafira !" Acestor cuvinte le-am dat 
urmare numai cu un val de paloare în faţă, cu cîteva clipe de 
amuţire şi tu un tremur în 'braţe şi în picioare. Am ieşit din casă şi 
am-luat-o grabnic spre casa cu coperişul de paie. Vorba” 


13 


auzită adineaori îmi tăiase pe la genunchi îndrăzneala de a intra. M- 
am uitat pe un ochi de fereastră înăuntru, să iscodesc dacă Rafira 
ne-a păjrăsit cu adevărat. Nu desluşeam nimic în scunda încă- 
pere, dar un glas mă chema rîzînd, dinăuntru. Am înţeles atunci, c- 
o tresărire înciudată, c-am fost pus la încercare. Încercarea avu 
funestul dar de a mă dezlega de vraja Raifirii, şi prietenia se stinse 
ful- gerată ! Veniră apoi adevărații prieteni, rudele mai presus de 
sînge : Vasile Bănăţeanu, Roman al lui Tudorel, şi Adam al Vicii. 
Eram născuţi tuspatru în acelaşi an. Vîrsta mea, de la cinci la şapte 
ani, stă sub zodia de auroră a acestor prietenii. Dimineaţa, de-abia 
trezit, numai ce auzeam strigăte din curte, din toate puterile : „Lulu 
Popii ! Lulu ! Lulu Popii!" O mică pauză. Apoi: „Lulu'. Pe 
urmă iarăşi: „Lulu Popii! Lulu Popii !". Chemările se urmau cu 
modelaţii şi variaţiuni de accent ce veneau de-a dreptul din dorul 


inimii. Fusese aşa de lungă noaptea! O noapte întreagă nu ne- 


am văzut ! De multe ori îi lăsam într-adins să cheme cît mai mult şi 
cît mai felurit, căci Mamii îi făcea un «deosebit haz acest cor ce varia 
între răcnete şi cîn-tece. Mă îmbrăcam şi ieşeam. Jocurile noastre 
iscodiseră toate virtuțile nisipului. Exploatam o grămadă 

mare de nisip mărunt pus de cineva sub castanul uriaş din faţa 
casei. Din elementul uşor umezit clădeam boliţi, labirinte, biserici. 
Mai ales biserici, îmi pusesem în cap să devin odată „zidar de 
biserici", adică arhitect. 

Acesta a fost întîiul meu „ideal” de viaţă. Şi mă vedeam cu toată 
gravitatea acolo pe grămada de ţărnă, în exerciţiul măreț al viitoarei 
mele meserii. Efemerul alcătuirilor, ce durau pînă cînd o adiere usca 
nisipul, nu ne dezamăgea. Nu ne revoltam împotriva vîntului de 
sud, ca să fi încercat vreodată să-i rupem aripile ! Ne 

14 

statorniceam pentru ziua întreagă, cu o pasiune ce nu cunoştea 
nici foame, nici sete, nici frig, nici. canicule, în împărăţia nisipului. 
Cu minutele noastre, ce-şi însuşiseră mişcări de soboli şi precizii de 
mis-" trie, născoceam ganguri subtile, arcade, catacombe,, noi şi noi 
forme arhitectonice. Apoi, citeodată din-tr-o nimica toată, cei 
patru prieteni ne schimbam, în flăcări. Pentru un cuvînt scăpat, 
pentru o nebăgare de seamă, cădeam la dezbinare. Se ridica un fel 
de război al tuturor contra tuturor. Războiul, odată dezlănţuit, o 
tactică instinctivă îşi manifesta iscusinţa şi-şi chema urmările. Cei 
trei se retrăgeau din curte, şi fiecare se baricada în poarta sa. Stăm 
acolo, fiecare în pragul uliţei, avînd la spate certitudinea scutului 
matern şi a apropierii duhurilor strămoşeşti. Ne azvirleam miînioşi, 
şi strimbîndu-ne, invective, batjocuri, injurii. Atacurile şi replicele 
se legau vii şi prompte. Cele mai grele cuvinte de ocară, pentru care 
am fi fost în stare să ne scoatem, cu reciprocitate şi fără milă, chiar 


şi lumina ochilor, erau următoarele. Ei îmi strigau: „Popă 


cu. ochii de clocă !". Eu răspundeam : „Adam şi Eva !" sau „Tudorel 
Til-dol-da !". Erau precum se vede,, aceste cuvinte, nişte vorbe din 
cale-afară grave, infamante. După o jumătate de oră, ca'la o 
chemare a stihiei noastre, ne găseam iarăşi cu toţii pe grămada de 
nisip, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Memoria invectivelor 
era arsă pe rugul inimilor. Timpul nnl iroseam în joacă 
aproape neîntreruptă. Cugetul nostru îşi învăţa imperativele de la 
păsări şi flori, astfel că datoria noastră era numai aceea de a creşte. 
Uneori puteam să fim, totuşi, şi folositori gospodăriilor, cel puţin 
pe la margini. Cădea asupra noastră sarcina de a ne duce după- 
amiaza cu giştele, la păşune, 

„sub arini", un loc îm partea mai i de sus a, satului, între iaz şi 
răzoare.. 

15 

Locul era pe-atunci cuprins de arini stingheri şi de pajişte. 
Luaserăm obiceiul de a sta într-o rînă la umbra unui arin, din 
care cădeau arome amărui peste noi, în timp ce puii de giscă, cu 
un dulce gîgîit conversau, întinzîndu-şi giturile lungi unul spre 
celălalt, şi se împrăştiau în căutarea ierbii şi a troscoţelului.Din 
cînd în cînd, unul dintre noi trebuia să se ridice să 
controleze dacă giştele n-au trecut rîul pe păşunea vitelor. De altfel 


pentru astă treabă, în primul rînd, eram puşi 


de pază. în mijlocul cercului nostru după-amiezile deveneau parcă 
mai lungi, după cum erau şi jocurile şi poveştile. Ne istoriseam, în 
termeni pe care priceperea nu-i putea consuma, culeşi din 
văzduh şi de la feciori fără ruşine, întîmplări mai vechi, sau mai noi, 
din cutare sau cutare uliţă şi evenimente suspecte, acoperite de 
noapte, din cronica erotică a satului. Sau născoceam, cu închipuire 
drăcească vreo cruzime, ce urma s-o ducem la îndeplinire pe 
socoteala mai ales a guşaţilor, fonfilor, tonţilor, zănaticilor sau 
bicisnicilor din localitate. Blestemăţiile plănuite nu erau 
totdeauna inofensive, căci uneori ne dădeam îndemn, fără de 
astâmpăr, pînă ce le duceam la capăt. în acest cadru de completă 
nuditate a naturii răsărea în noi flora confuză a tuturor instinctelor 
şi ciuguleam din ciorchinii celor mai varii stricăciuni ale 
închipuirii, cu desăvirşită nevinovăție. După dezmăţurile şi 
alergăturile fără frîu ale imaginaţiei, cea mai mare mulţumire a 
noastră era — să ne întoarcem seara acasă cu giştele sătule. Din 
asta ne făceam un punct de onoare. Guşile giştelor trebuiau să 
fie doldora, adică 

asimetric 
umflate deoparte a gitului pînă sus, aproape de apertura 
urechii. Descoperirăm şi calea de a sili 
„giştele să pască mai mult decît le era pofta : pentru aceasta era de 
ajuns să nu le lăsăm nici o clipă 
16 
să se odihnească pe abdomen. Am remarcat, că, gîştele minate 
neîntrerupt, deveneau în faţa firelor «de iarbă un fel de automate 
consumatoare, ce se declanşau de la sine. Cînd guşile prezentau 
contu-! ruri onorabile o luam agale, cu pilcurile prin sat. Ne arătam 


mîndri de isprava noastră, şi pe bună dreptate, căci noi eram aceia 


care descoperiserăm metoda de a obţine guşi de o performanţă, ce 
nu lăsa nimic de dorit. într-o seară, cînd să-mi culeg «gîştele de sub 
arini, ia-le de unde nu-s ! Un ceas rău, o clipă de nebăgare de seamă 
sau pisma altor puteri, intervenise în slujba noastră. Era sigur că 
giştele, folosindu- se de neatenţia noastră, trecuseră gîrla. Am luat şi 
eu apa în diagonală, am descins pe celălalt țărm, dar nu le-am mai 
dat de urmă. Căutai pe unde putui pînă tîrziu. îmi ascuţii urechile, 
în dreapta, în stînga. Nimic ! în cele din urmă am fost nevoit s-o iau 
spre casă, să-mi mărturisesc, cu un simţămînt de scrişnire, 
păcătoşenia. Era, orice s-ar spune, un dezastru : să-ţi lipsească 
cincisprezece gişte ! De m-aş fi întors cel puţin cu «*una-două ! Dar 
nu ! La apelul nominal — nu mi se răspunse cu nici un gîgîit. 
Mi-am rostit fără înconjur, singur, sentinţa, numindu-mă „porc de 
ecîne", iar Mama şi cu Tata m-au lăsat să pling. Pe urmă Tata îmi 
zise : „Haid' cu mine !". Ca un păcătos, ce mă simţeam, pornii, 
trecînd lîngă Tata. O luam prin „guruieţ" spre biserică, de-acolo am 
cotit în uliţa din fundul grădinilor. încotro o ţineam pe cărări atît de 
întortocheate ? Eram nerăbdător s-o ştiu, dar Tata nu-şi grăbea 
pasul. Mă ducea oare pînă în „Şirini”, un cîmp neted către cetatea 
Bălgradului, să mă arunce în sorbul de nămol, fără fund, despre care 
se spunea c-ar fi „gura iadului" ? Ne-am oprit la capătul de deasupra 
al tuliţei de mijloc, ce taie satul de-a curmezişul. Ajun- 
17 
serăm în faţa „călăşturii", un colţ de răzor închis cu garduri 
înalte, unde jitarii şi paznicii adunau toate vietăţile domestice 
găsite în abatere de la pravila cîmpului. Tata a plătit „gloaba" 
reglementară,, cîţiva bani de fiecare gîscă, iar eu putui să-mi scot 
pilcul din călăstură. Acum 
îmi 


îndrumam iarăşi cîrdul prin sat în bătaia lunii. Niciodată nu-mi 


văzusem giştele cu guşile aşa depline! Pe Valea pierdută, pe 
unde rătăciseră, au dat peste trifoi şi varză. Eram de două ori fericit. 
Fericit că Tata nu m-a lepădat în sorb şi fericit că mi-am găsit 
„sufletele”. „Pentru gloaba ce-ai plătit, zic eu — ca să leg vorba cu 
Tata, încaltea de-ar fi murdărit cum se cuvine pajiştea vitelor ! Da' 
ce ? Numai vitele să aibă iarbă mare, gîştele nu ?" Vorbele mi le-am 
spus şi pentru ca să întrebuinţez cuvîntul „încaltea" ce nu era uzual 
în sat, dar pe care îl auzisem în-tr-una din zile de la un trecător 
străin. Tata şi-a ascuţit urechea zimbind, oînd auzi cuvintul, 
şi-l rosti în şoaptă şi el : 

„incaltea". 

Era o după-amiază caldă de vară, cînd Mama, venind din uliţă mă 
căuta, strigînd de zor, prin curte, prin casă, prin şura, pe după şură. 
Eu mă găseam în bucătăria de vară. Tăceam chitic, căci îmi 
preparam la foc de paie, în taină, o „chisăliţă” de prune văratice, în 
care puneam zahăr pisat, ce mi-l procurasem cu tîrîita din rezervele 
Mamei, îmi aveam eu o firidă de nimeni ştiută, unde doseam 
zahărul, bucată cu bucată, în cadenţa zilelor de calendar. Zahărul 
dosit cu instincte de hîrciog alcătuia un mic gorgan, dar tocmai în 
clipa aceea descopeream, pustiit de dezamăgire, că-l năpădiseră 
furnicile. în după-amiaza aceea mă păstrasem din întîmplare acasă, 
nu ieşisem, cum ne era cuvintul, cu gîştele la troscoţel. Mama, 
văzindu-mă, respiră uşurată. îmi zise cu aer de poruncă: „nu 
care 

cumva să ieşi din casă !". „De ce ?" întreb eu. „A trecut prin sat un 
cline de aiurea, turbat, mare cît un vițel... A muşcat sub arini cîțiva 


copii!... Acu, — e în satu' de jos." Din sat, de pe uliţă, s-auzea zvon 


surd ca de bocet. Cam după o oră, aflarăm, că un ţăran, la care 
cîinele turbat se repezise pe cîmp, izbuti să răpună dihania. Ni 
se spuse că „hiara" a fost adusă în sat pe umeri, de către acelaşi 
ţăran, pînă în faţa primăriei, ca să dea socoteală cu limba 
scoasă... Ceea ce fucaun semnalcă puteam să ieşim în uliţă. 
Omul care a ucis cîinele cu o furcă ştirbă, de rînd, mai slabă 

decît colții cîinelui, a scăpat spre uimirea tuturor, neatins. Unii îşi 
dădeau părerea, întilnindu-se cu omul nostru pe drum, că şi el va 
trebui să plece la Budapesta pentru lecuire, căci turbarea s-ar lua şi 
din 

„răsuflarea" cîinelui ! „Ei, prostii, răspundea omul, eu unul nu plec 
acu' în dricul verii, de m- aşteaptă tot lucrul cîimpului !" — 

Printre alţi copii fusese muşcat şl Vasile al Bănăţeanului, chiar 
sub arinul unde obiş-nuiam să stăm după-amiezile. Ceilalţi 
tovarăşi de joacă, deşi de faţă şi ei, au scăpat teferi. Mama lui 
Vasile, şi femeile din vecinătate, se „cîntau" cumplit, cu ochii 
prefăcuţi în şipote de lacrimi. Lîngă fintînă sîngera Vasile; sta 
buimăcit, cu faţa crispată, fără a scoate cuvint. S-a lăsat asupra 
satului ca o panică de apocalips, căci fuseseră încolţiţi şi atinşi de 
sămînţa turbării vreo treizeci de localnici şi droaie de vite pe cîmp. 
O babă spăla rana lui Vasile, cu murmure şi gesturi de ritual 
ancestral. Baba se desprindea apoi din vălmăşag, şi apropiin-du-se 
de Mama, îi spuse în taină: „Am văzut căţei în rana cochilului, zău 
lui Dumnezeu de n-am văzut ca nişte căţei mici în rană..." 
Vorbele aiurite mă aşezau dintr-o dată într-o lume 
halucinantă, de 

3 — Hronicul ţi cîntecul virstelor 

19 

izbelişti şi de primejdii fără leac, ce pot să cadă de pretutindeni şi de 


nicăiri. Cuvintele babei îmi de- teră fiori la rădăcina părului din 
ceafă, dar cel puţin se făcea acum, în chip neaşteptat, că înţelegeam 
ceva ! Clinele turbat lăsa aşadar în rană nişte căţei mici, aproape 
nevăzuţi — de aceea turbează cei muşcaţi ! Cam aşa îmi tilcuiam 
cuvintele auzite, şi magica lămurire mă ogoia. Pe urmă am pornit şi 
eu, cu mulţimea, spre primărie, să mă mir de dihania, ce zăcea 
răpusă de îndrăzneala viteazului. Cîinele era un cîine ca toţi cîinii, 
mare însă cum nu mai văzusem. Gura se arăta plină de sînge, limba 
îi atîrna într-o parte printre colţi. Țăranul, ce-l dovedise, se ţinea şi 
el prin apropiere şi îşi privea calm victima ! La un moment dat, 
ţăranul, în răsfățul tuturor ochilor dimprejur, îşi băgă virful gol al 
piciorului în gura cîinelui: „Hai, muşcă, măi !". Nimănui nu-i trecu 
prin minte să-i strige : „Opreşte-te, nenorocitule !". 

Eroului nostru i se umplură degetele şi talpa de sînge. Tocmai în 
clipa aceea nimeri doctorul chemat în grabă de la Sebeş. Doctorul 
văzînd isprava ţăranului, a dat numai din cap, mustrător, şi-i cercetă 
piciorul. Descoperind o zgirietură, hotărî ca şi acesta să plece la 
Budapesta, încă în noaptea aceea, dimpreună cu toată ceata celor 
stricaţi de muşcătura turbată. Cei ce plecau fură ţinuţi în institutul 
antirabic vreo cîteva săptămîni. După tratamentul de rigoare, s-au 
întors cu toţii, iar Vasile ne povestea tot ce el putu să vadă la 
Budapesta. Ne povesti mai ales de o apă mare şi despre un pod de 
fier înalt ca turnul bisericii. Tata mă lămuri că acea apă mare era 
Dunărea, pe care eu n-o cunoşteam decît din descîn-tecul melcilor. 
20 

IV. 

N răstimp de-un sfert de veac, şi maii bine, cît trecuse de cînd era 
preot în Lancrăm, Tata izbuti să-şi creeze în sat, încetul cu 
încetul, o atmosferă nu 


tocmai prielnică. Adevărat că el nu se 


da înapoi de a voi uneori binele obştei chiar împotriva voinţei 
obşteşti. Prilejul neînțelegerilor, ne- mulţumirilor, bănuielilor şi 
birfelilor, era de cîtva timp — iniţiativa ce Tata aluat-o în 
vederea „comasării" pămîntului, ce aparţinea comunei. Ca o 
urmare firească a împărţirilor arbitrare, prin repetate moşteniri, 
terenurile se înfăţişau unei priviri din înalt mai fragmentate deoit 
o haină alcătuită numai din petice. Producţia agricolă se 
resimțea dezastruos de pe urmele acestei prosteşti răsfirări a 
bunurilor. Nu puteai să numeşti nici o singură familie care să nu-şi 
fi avut pămîntul ca aruncat din praştie în toată geografia 

satului. Prin comasare Tata nădăjduia 
să obţină o mai raţională distribuţie a terenurilor. Comasarea nu se 
bucura de o faimă prea bună printre români. De obicei, în satele 
cu populaţie mixtă, se abuza de procedeul comasării în 
dezavantajul românilor. Neromânii din atari sate, avînd autoritatea 
în mîna lor, culegeau toate foloa- sele, iar românii ponoasele. Tata, 
cumpănind lucrurile de aproape, aprecia totuşi avantajele 
posibile ale comasării în comunele curat româneşti, iar Lan-crămul 
era un asemenea sat. în consecinţă Tata a optat pentru comasare. El 
şi-a impus voinţa şi în sfatul comunei, iar pe urmă a sfărîmat 
împotrivirile răzlețe, pînă cînd hotărîrea a fost dusă la îndeplinire. 
După comasare, au rămas, fireşte, în sat şi o seamă de nemulţumiţi, 
care s-au jurat să nu-l cruţe 


21 


pe „popa" nici în mormînt ! încă în iarna aceea familia noastră era să 
cadă jertfă unei încercări, de înlăturare. întîmplarea veni cam aşa ! 
Potrivit unei învoieli întărite de-un obicei al pămiîntului,. 
lăncrănjenii erau obligaţi preotului şi cu unele contribuţii în natură. 
în fiecare toamnă curgeau în gospodăria noastră, din recolta satului, 
printre altele, atitea şi atitea „ferdele" de porumb. A fost să fie o zi de 
iarnă, cînd Mama şi cu mine am fost surprinşi de întîmplarea de 
pomină. Ne găseam în odaia unde se gătea. îmi plăcea să stau în 
liniştea din apropierea Mamei. Mai spunea ea cîte-un cu-vînt. Mai 
spuneam şi eu. Dintr-o dată furăm scuturaţi de o grozavă 
detunătură în sobă ! Lespezile de metal săriră cu putere în sus. Jarul 
se risipi în odaie ! Mama se umplu de funingine, soba plesni, apoi ne 
zgudui o a doua detunătură. Nu ni s-a în-tîimplat însă nimic, nici 
Mamei, nici mie. Ne-am ales cu spaima, ce ne înlemnea pentru o 
clipă ! Mama — buimăcită încă — îndrăzni să toarne o vadră de apă 
pe foc! 

„Mamă, zic eu, te-ai făcut ca un hornar !" După ce focul se stinse, 
sosi acasă Lionel, şi pe urmă Tata. Cercetară cu de-amănuntul, doar- 
doar vor găsi vreun indiciu pentru descoperirea făptaşului. O mînă 
de neom pusese în măduva cocenilor o seamă de cartuşe mari de 
metal, din cele pentru arme militare. Ştia acel cineva că, neutilizabili 
pentru altceva, cocenii vor fi folosiţi la încălzit şi şi-a pus în aplicare 
un plan, ce răspundea matematic în reuşită. Explozia avu loc, din 
fericire fără alte urmări. Din clipa aceea s-a renunţat în casa noastră 
la combustibilul uşor, aproape aerian, al cocenilor. în schimb, Tata a 
obligat pe săteni la o contribuţie echivalentă în bani. Nu s-a putut da 
de urmele răufăcătorului. Această faptă ne-a rămas însă în amintire. 


Nu încape îndoială că fapta era 


expresia sunătoare cu care un necunoscut răspundea trudei de-o 
viaţă, pe care Tata o cheltuise ca să facă din satul său o aşezare- 
model. i 

V. 

-AŞ putea spune că basmele s-ar fi revărsat asupra copilăriei 

mele ca din-tr-un corn al belşugului. Nu. Foamea de basm, 
firească vîrstei, mi-o astîm- para, cu 
intermitențe, ce 

atîrnau de 

vremuirea de afară, sau de urîtul inimii, numai Mama cu cele cîteva 
poveşti ale ei. Nu ştia Mama prea multe, dar nimerea fără greş tonul 
lumii ireale, încît chiar glasul ei mi se părea că vine dintr-o a patra 
dimensiune a spațiului. La dorința mea ea îmi repeta adesea o 
poveste, ce aducea cu : „Tinerețe fără bătrînețe". Basmul se mişca la 
început printr-o lume reală, ca s-o ia apoi, pe imperceptibile trepte, 
spre alt tărîm. Era vorba despre un june, bun şi glumeţ, dintr-un sat 
cu nume identificabil, nu tocmai departe de-al nostru, dintr-un 
judeţ megieş, într-o zi muri muma flăcăului. Flăcăul se duse în 
„progadie", să sape groapa. Ridicînd glia şi pietrişul, dete peste-o 
căpăţină de om. Vlăjganul ştergîndu- şi fruntea de sudoare cu mîneca 
cămăşii, împinse scăfirlia, cu piciorul, la o parte, şi zise glumind : 
„Hei cumetre, n-ai vrea să vii duminică la mine acasă ?". Căpăţină 
făcu o mişcare ca o făptură ce dă din cap, întărind. înspăimîntat, 
tînărul fugi acasă. Dumineca următoare, un oaspete misterios se 
înfiinţa în pragul casei sale : „Am venit precum m-ai poftit". 
Oaspetele fu aşezat la masă. Cei doi au stat apoi mult de vorbă, 
schimbînd gîn-duri şi ispitiri. în cele din urmă, flăcăul nostru, luat 
22 

23 

cu făgăduinţi amăgitoare, fu călăuzit de oaspetele său în Celălalt 


Tărîm, unde zilele sînt ca veacurile noastre. în Celălalt Tărîm, 
flăcăul văzu o lume minunată, cu privelişti şi fiinţe ce erau o 
neîncercată şi nebănuită bucurie ochiului şi inimei. După ce a 
cutreierat vreme de trei zile toate locurile de sub zarea fericirii, 
flăcăul îşi aduce aminte de satul său, şi-şi zice c-ar fi timpul să se 
întoarcă. Un dor nespus îl cuprinde în aceeaşi clipă şi flăcăul 
întoarce pasul. Sosit în sat, găsi totul schimbat. Alte case, alţi 
oameni. Nu mai cunoştea pe nimeni. Feciorul, mirat de cele ce 
vedea, se duce la popa satului şi-i povesteşte toată înstrăinarea şi 
toate cele ce i s-au întîmplat. Popa caută prin cărţile născuţilor şi 
botezaţilor, caută şi caută, şi găseşte în cele din urmă numele 
flăcăului, însemnat pe-o foaie de acu trei sute de ani. în puţinele zile, 
cît junele a rătăcit prin Celălalt Tărîm, se scurseseră pe pămînt trei 
sute de ani. Popa îi spuse tînărului să îngenuncheze sub patrafir, ca 
să-i citească de dezlegare. închein-du-şi rugăciunea, popa ridică 
patrafirul. Sub patrafir tînărul se prefăcuse într-o grămadă de 
cenuşă. Această poveste, în care se împleteau atîtea şi atîtea 
amănunte, fapte şi peripeții, duse acum de apa uitării, vroiam iarăşi 
şi iarăşi s-o aud din gura Mamei. De fieştecare dată povestea mă 
tulbura în toată fiinţa. Mă tulbura basmul pentru dulcea amărăciune 
cu care vorbea despre zările fericirii, dar şi pentru simţămiîntul 
ameţitor, ce-mi da, cu privire la încălecarea timpurilor, ce stăpînesc 


lumea cu tă-rîmurile ei. 


Satul era pentru mine o zona de minunate interferenţe : aci 
realitatea, cu temeiurile ei palpabile, se întilnea cu povestea şi cu 
mitologia biblică, ce-şi aveau şi ele certitudinile lor. îngerii şi 
Tartarul! dracilor, cu puii săi negri, erau pentru mine fiinţe, 

24 

ce populau însăşi lumea satului. Trăiam palpitînd, şi cu răsuflarea 
oprită cînd de mirare, cînd de spaimă, în mijlocul acestei lumi. într- 
o după-amiază” de duminică, mi se furişă în odaie Vasile al 
Bănăţeanului. Avea o înfăţişare topită şi oarecare sfir-şeală în 
mişcări. Pe un ton ce-l apucă ţăranii cînd vorbesc despre lucrurile 
oculte, el îmi împărtăşi că ai lui sînt plecaţi de-acasă, şi că în tinda 
lor se petrec lucruri necurate. încercai cu o încruntare din sprîncene 
să-mi redobîndesc luciditatea, pe care mi-o submina glasul lui 
Vasile, şi cerui amănunte. Vasile îmi arăta că în tinda lor s-a lăsat o 
beznă cum de obicei nu este la acest ceas în alte zile, de unde 
încheierea că diavolul s-a ascuns în încăperea aceea, alungat de 
clopotele duminicii. Am plecat împreună, luaţi de fiori pe la şale, 
spre ograda cu pricina. 

Dar ne-am îngrijit să mai stîrnim din vecinătăţi încă vreo alţi 
douăzeci de copii. A pus mîna, fiecare pe ce-a putut, şi am purces cu 
furci, toiege, căldări, vătraie, răsteie, ca să dăm în front compact 
năvală în ograda lui Vasile, cu un iureş de trib din dumbrăvile negre 
ale Africii. Zeci de braţe s-au ridicat şi au izbit cu toată puterea în 
uşa, în dosul căreia bănuiam ascuns duhul beznei. Loviturile erau 
însoţite de strigăte nearticulate şi de asurzitoare zgomote de metal. 
Buzduganul năzdrăvan nu-l vedeam, dar îl simţeam lucrînd printre 
noi. Se iscase în noi ca o magică furie, ca o sacră beţie, ce ne da 
îndrăzneala de necrezut de a înfrunta nevăzutul şi de a grăbi 


deznodămiîntul. Uşa ceda, sfări-mată. în tindă nu era nimic. Doar o 


rază de lumină vie, cădea pieziş pe-un perete, ca un semn în faţa 
căruia şi ostenelile noastre trebuiau să cadă dezlegate. 

Cam din acelaşi timp mă urmăreşte şi amintirea unei zile cînd am 
pus la încercare cerul. Umblind 

25 

odată pe uliţă cu ochii în sus, am băgat de seamă că cerul venea tot 
cu mine. Zenitul se mişca din Joc — ţinîndu-se neîntrerupt 
deasupra mea ! Era o descoperire cu totul nouă, pe care mă simţeam 


obli- gat să o păstrez ca un mare secret în cel mai ascuns ungher al 


inimii. începeam să-mi tălmăcesc viitorul, pe linia de vis a acestei!" 
descoperiri, încît pentru nimic în lume, nu m-aş fi încumetat s-o 
împărtăşesc şi altora. în fiecare zi puneam zenitul — la încercare, 
dacă se mai ţine pe urmele mele sau nu. Aş fi fost fără îndoială 
dezamăgit de moarte să fi aflat într-o zi că zenitul mă trădează. Şi 
continuam să ţin taina sub trei lacăte şi şapte peceţi. Totuşi, odată, 
în răgazul dintre două jocuri, îi spun lui Adam al Vicii, cît de ales 
este creştetul meu, sub tăria cerului. Numaidecit Adam îşi ridică şi 
el ochii — şi o ia razna. Pe urmă se întoarce şi-mi zice : „Şi cu mine 
vine cerul !". L-am privit cu un zîmbet de milă, cu îndoială apoi, 
şi pe urmă cu nedumerire. Adam îşi întărea cele spuse cu un 
„Zău curat", formula curentă a jurămintelor în sat. „Zău curat 
— nu minţi ?" îl mai întreb eu o dată, cu toate că ştiam că orice 
asemenea întrebare era de prisos. „Zău curat — că nu mint", făcu 
încă o dată Adam, c-o hotărîre ce mă ruşina. Formula era pentru noi 
prea sacră, decît să mai fi putut sta la îndoială. Eram dezolat că 
nu mă dovedeam a fi singurulales, dar în aceeaşi clipă un alt 
gînd mă îndruma către o nouă încercare. „Ascultă, Adam, îi zic, tu 
s-o iei pe uliţă în sus, eu o iau pe uliţă în jos. Dacă cerul se ţine, cum 


ZICI, şi vine şi cu mine, cum zic, atunci crapă şi zărim ce-i acolo 


înăuntru. Poate că o să vedem chiar îngerii..." Şi Adam, 
înduplecat şi el de logica mea, ce părea închegată şi fără greş, o luă 
pe uliţa în sus, iar eu pe uliţă în jos. După ce mîntuirăm sute de paşi, 
fără de a auzi nici 26 

un pocnet de grinzi cereşti în înalt, ne oprirăm. Tăria albastră nu s-a 
despicat. Ne-am apropiat iarăşi unul de celălalt. „Mergea cerul cu 
tine?" îl. întreb. „Mergea", zice Adam. „Şi cu mine mergea, răspund 
eu, dar atunci de ce nu crapă în două ?" Citeodată Tata, cu sufletul 
ridicat de subsuori ca de-un senin capriciu, îşi aducea aminte de 
treburile gospodăriei, de lucrările câmpului, de semănat, de cosit, de 
seceriş, de viitoruji cules al viilor. îi plăcea să mă ia cu el, mai ales 
cînd trebuia să supravegheze felul muncii şi sporul lucrătorilor 
tocmiţi cu ziua. într-o dimineaţă de primăvară — lumea părea o 
imensă explozie de lumină — am plecat amindoi la viile de pe 
Coastă, — unde aveam „oameni şi muieri" la 

„sapă". Ne-am îngrijit să luăm cu noi şi merinde, într-o traista, căci 
aveam de gînd să stăm la vie pînă pe seară. Iarba era înaltă şi plină 
de rouă. Cît a ţinut calea plină sub poalele coastei, se vedea ici şi 
colo, atîrnînd pe firele de iarbă cîte-un nod de lichid spumos, alb, ca 
un scuipat. „Ce-i asta" ? întreb eu pe Tata. „Asta-i scuipatul cucului" 
! zice Tata. „Păi, cucu' scuipă ??" întreb eu mirat. „De ce n-ar scuipa, 
răspunde Tata, cînd n-are altceva de făcut ? Cucul cîntă şi scuipă... 
ca feciorii care n-au de lucru... Uneori scuipă după copii, iar cei de-i 


nimereşte nu mai cresc !" Atîta-mi trebui. Era o zi uşoară, 


cald învăluitoare, strălucitoare, cu soarele cît zarea. Dar ce folosi şi 
pentru cine, dacă ziua aceea era plină de cuci ce zburau prin vii şi 
peste crînguri, peste cîmp, şi prin desişuri, parc-ar fi voit să 
încurce, cu zborul lor însuşi, firul sorții între răsărit şi apus. Ajunşi 
la vie, izbutii să alung din cuget, pentru un ceas-două, această grijă, 
ce sta la pîndă, !în pragul inimii. Cînd se făcuse pe la amiază, ne 
aşezarăm, Tata şi cir mine, în umbra unor pruni, la capătul viei. 
îmbucarăm 

27 

cu poftă din cele ce ne puse Mama în traistă. Tata se întinse apoi şi 
adormi. Stăm şi eu, întins alături, dar somnul nu-mi trimitea nici o 
adiere. Auzeam depărtişor, peste vii — un cuc. Cînta : „cu-cu ! cu- 
cu !" Şi după cîteva clipe s-auzea, ca scăpat de sub surdină, cucul — 
în altă parte : „cu-cu ! cu-cu !". Era acelaşi. Se apropia : „cu-cu ! cu- 
cu !" — Da, era limpede : se apropia. Urmăream cu respiraţia tăiată 
cîntecul înfricoşătoarei paseri, ce putea să-mi reteze creşterea în 
lungul drumului şi să mă lase pitic in calea vieţii. Din pom în pom, 
cucul venea adus de gîndul rău. Acum îi desluşeam şi zborul. Inima 
îmi tropotea pe drumul, fără apropieri şi fără depărtări, al sîngelui. 
Apoi un trosnet de crengi uscate chiar deasupra noastră. Şi dintr-o 
dată i „cu-cu ! cu-cu !". Tocmai în pomul nostru. Cu un țipăt sălbatic 
de spaimă, mă aruncai peste Tata : „Dezmeteceşte-te, Tată, că mă 
scuipă cucu !'. Tata se trezi zguduit de strigătul şi de cutremurul 
meu. „Ce-i cu tine ?" mă întrebă, căutând să se descurce din mreaja 
somnului. Apoi, cuprinzînd situaţia, izbucni în hohote de ris. „Bine, 
dragu' Tatii, tu cre-zuşi toate poveştile ce ţi le spusei ? Astea au fost 
pentru copiii proşti din vale, nu pentru copiii deştepţi din deal !" 
VI. 


OŢI fraţii fuseseră daţi la şcoală pe rînd, după cum le bătea anul şi 


ceasul. Potrivit unei hotărîri părinteşti, ce nu trebuie cercetată mai 
de-aproape, şcoala începea, de fapt, pentru fiecare băiat de două 
ori. La virsta de şase ani băiatul urma timp de un an şcoala din sat. 
La şapte ani trecea la şcoala 

28 

primară germană (la Sebeş) unde, de dragul unui mai bun temei, era 
din nou înscris în clasa I. Anul şcolar din Lancrăm însemna astfel 
mai mult o obiş-i nuire a mîinilor cu buretele de şters tăbliţa. Cu 
mine Tata ar fi dorit să facă o excepţie, sa pornesc mai devreme la 
drum. La vreo cîteva luni după ce am împlinit cinci ani, în pragul 
toamnei, Tata îmi zise : „Ei, acu începem şcoala !". Mi-o spunea la 
plural, ca şi cum el însuşi ar fi dorit să pună un umăr la urnirea 
învăţăturii. Tata nădăjduia să-mi facă o bucurie, dar i-am retezat 
vorba : „Eu nu !". Scrisul şi cititul nu se apropiau de mine cu nici o 
ispită. Şi- mi rosteam chiar părerea c-ar fi mai bine ca şcolile să nu 
mai facă umbră pămîntului. în acel ceas de sfirşit de vară, îmi 
apăram cu lacrimi, cu ţipete, cu toată disperarea fiinţei mele, divina 
libertate. Tata 

n-a stăruit. Dimpotrivă, fu repede gata să-mi prelungească 
slobozenia de nimic îngrădită cu încă un an. După ce împlinii însă 
şase, fui nevoit să-mi accept soarta, alături de alţi tovarăşi de vîrstă ! 
Ar fi fost netrebnic să mai ridic glas împotrivă. De altcum eram 
încredinţat, că firul libertăţii o isă mi-l torc mai departe acelaşi, 
numai cu alte răsuciri, şi sub alte feţe. Şcoala, odată începută, 
reprezenta pentru mine, mai presus de toate un prilej, infinit 
multiplicat, de-a mă întîlni cu Vasile al Bănăţeanului, cu Roman şi 
cu Adam al Vicii. Tabăra noastră cu opt pumni şi cu tot atitea 
picioare, domina clasa. Un Abecedar, care să-mi sprijinească avîntul 
spre învăţătură, nu aveam, dar împrejurarea aceasta o găseam 


perfect normală, şi niciodată n-am stăruit, c-o vorbă măcar, pe lîngă 


părinți să se împace cu cheltuiala şi să mi- | cumpere ! Cel puţin în 
chipul acesta eram scutit de orice silinţă întru pregătirea lecţiilor. 
Aveam însă o mică traistă de şcolar, croită dintr-un sfert de 
cătrință. 

20 

mcu chenare vii. Purtam în traistă o tăbliță roasă, care din 
pricina făgaşelor adînci, lăsate în ardezie «de stilul de piatră al 
fraţilor, de la care o moştenisem, nu-mi era de nici un folos. 
Tăbliţa era muncită de slove, ca o lespede de copite, şi manifesta 
diferenţe de nivel, ce zădărniceau orice rivnă. Am purtat-o la şcoală 
un an întreg, dar n-o scoteam din traistă decît — simbolic. Traista 
o luam cu mine mai mult pentru colţul de prescură albă, proaspătă, 
pe care în fiecare zi o aduceam la şcoală ca să fac schimb. Cedam 
prescura mai bucuros pentru o bucată de turtă de seminţe de 
bostan, uleioasă încă, şi impregnată de urmele teascului. în afară de 
turta de seminţe de bostan, se mai găseau însă la şcoală şi alte 
cîteva lucruri, ce mă atrăgeau. Momentele supreme ale 
şcolarităţii erau fără îndoială „recreaţiile”. Printre recreaţii se 
aprindea uneori, luminoasă, ora de istorii 

biblice. Pe acestea ni le povestea dascălul şi-mi plăceau fiindcă 
se învățau fără de carte. în lipsa atît a Abecedarului cît şi a unei 
tăblițe utilizabile, am fost adus în situaţia de a nu-mi însuşi cititul şi 
scrierea în răstimp de un an, decît aproximativ. Tiparului îi dam 
tîrcoale cu dibuiri, iar slovele le scriam cu stîngăcii de desenator, 


ce lucrează după modele închipuite. în schimb, mă pricepeam să 


povestesc, mai fermecător decît moricare alt tovarăş de 
clasă, istoriile biblice, acele istorii, menite să-mi devină într-un 
fel, cărămizi ale fiinţei. 

Anul şcolar nu înainta singur. I se alăturau, varii şi neaşteptate, 
întîmplările din sat şi din viaţa de pretutindeni. Iarna trecu. 
Echinocţiul de primăvară, după ce-a luat cojoacele de pe umerii 
feciorilor, începea să umfle mugurii. Noi copiii ne deschideam 
iarăşi braţele sub soarele, ce ne cuprindea mcald, printre aversele 


scurte şi capricioase ale ano- 


30 


timpului. în aerul dimineţilor de primăvară ne hăr-ţuiam în curtea 
şcoalei, în timp ce în văzduh plutea ca un miros de fum de vreascuri 
şi cearta gureşă a vrăbiilor. Un clopoțel, ce suna de intrare^T ne 
curma dintr-o dată alergările şi larma, cum se taie c-o stavilă 
zgomotul de apă şi de roţi al morii, într- un asemenea ceas, ne-am 
adunat odată după sfertul recreaţiei în clasă, cu părul vilvoi, şi cu 
frunţile năduşite şi aşteptam să intre dascălul. Acesta deschide uşa, 
palid, şi ne zice, descleştîindu-şi numai anevoie fălcile : „Copii, 
plecaţi degrabă acasă ! Arde satul !". Ne-am înghesuit în uşă val- 
virte), şi am ieşit, în goană, din şcoală. în zarea de către miazănoapte 
a satului, creştea năprasnic un nor negru, cu îngrămădiri de fum şi 
de funingine, şi şomoiege de paie, de streşini se ridicau ar-zînd în 
înaltul văzduhului. Un vînt călăuzit de ciori abătea norul asupra 
satului. O luai aţă spre casă ! Suiam gifiind urcuşul de la Moară cu 
prăpădul peste-cap. Norul cădea. Cu genunchii tăiaţi de alergare, 
ajung acasă. Caut prin casă. în casă nimeni, dar toate uşile deschise. 
Mă duc în şură. în şură nimeni. Iar norul de fum cădea. Vitele, 


frămîntate de nelinişte, umblau slobode prin curte mugind ca 


pentru depărtări salvatoare. Cineva le dăduse drumul din grajd. Era 
deci acasă cineva. Trec după şură. Acolo era într- adevăr cineva. 
Mama, pe stogul de paie, sta la pîndă cu o vadră de apă în mînă, ca 
să nu ia foc paiele. Mama veghea, se întorcea în dreapta şi-n stînga, 
şi se repezea să stingă funinginea şi scrumul arzător, ce cădea din 
înalt. Era ca o luptă pe care Mama o ducea acolo sus, cu norul negru 
— care scormonit de vînt — se aprindea uneori în rotocoale, chiar 
deasupra noastră. Din sat ajungeau pînă la noi,, ca un murmur, ca 
un clocot, iar din fierberea de pretutindeni — ţipete stinse. Cîteodată 
țişneau în de- 

31 

părtare flăcări cât plopii. Vedeam pe Mama, puternică, deasupra, 
înfruntînd elementele şi o nespusă în- credere mă cuprinse. Mama 
îmi strigă din virful stogului să mai aduc apă c-o altă vadră goală, ce 
mi-o aruncă. Dar pînă să ajung la fintînă, îmi amintii că şi eu aveam 
ceva de salvat din casă : viermii de mă- tasă, ce ieşiseră de vreo 
cîteva zile, din sămînţă, şi pe care urma să-i cresc cu frunze de dud 
pînă s-o alege gogoşi. Sub ameninţarea pîrjolului, ce se apropia, am 
scos din casă cutiile cu viermii de mătasă. Au ars în acea zi — două 
uliţi, în întregime. Satul de sus — unde era şi casa noastră — a rămas 
nea- tins, în mijlocul primejdiei, s-a ridicat în mine, în acea zi, 
credinţa că Mama va învinge totdeauna şi-n toate împrejurările 
elementele vrăjmaşe nouă şi aşezărilor noastre. 

VII. 

Ei patru prieteni legam nădejdi fără capăt de cea dintii vacanţă mare 
de vară. Cum paza gîştelor nu mai era o treabă pentru virsta noastră, 
şi cum alte treburi mai serioase ne ocoleau încă, am intrat în 
bucuriile verii, c-un simțămînt de libertate, ce da zilelor noastre 
intensităţi de apogeu. Cît era ziulica de lungă, stăm goi, în nămol 


sau pe iarbă, lîngă rîul care-şi avea vadul la cîţiva paşi de casă. Eram 


cînd în apă, cînd la soare. Ne lăsam negativul formelor în nămolul 
cald, unde descindeau uneori şi rindunicile ca să mai ia cîte-o gură 
de pămînt pentru cuiburile lor, şi gustam moliciunea ierbii mărunte 
cu goliciunea tălpilor. Iar cea mai aprigă plăcere a noastră era, să 
răpim pentru o jumătate de ceas cîte- un cal din herghelia, ce păştea 
prin apropiere. 

32 

O luam la goană, călări, goi, pînă departe sub o pădurice de sălcii, 
unde, dacă am fi avut părul lung ca Avesalon, am fi putut rămînea 
spiînzuraţi de crengi, caii scăpîndu-ne, de sub picioare, ca din 
praştie. 

* în după-amiaza de Sînt-Ilie avea loc o petrecere în aer liber. Se da 
şi un spectacol pe-o scenă impro- vizată, din stilpi şi scînduri 
camuflate cu verde de stejar. Feciori şi fete din sat jucau adică, sub 
su- pravegherea unuia din dascălii localnici, o piesă de teatru, 
localizată probabil după Kotzebue. Noi, co- piii, aflînd despre 
aceasta, ne-am abătut călări, într-acolo, ca să luăm parte la 
spectacol ca privitori. 

Ne-am oprit în dosul mulţimii, adunate, de bătrîni şi babe, de tineri 
şi fete, care-şi ocupau locurile pe băncile de scînduri, cu picioarele 
bătute în glie. Ne-am îngăduit, noi, cei patru 
prieteni, să ne fa- cem apariţia, aşa cum ieşeam din rîu, goi, 
complet goi, cu feţele acoperite cu nămol, pe mîrţoagele de- şelate, 
ce le prinseserăm din herghelie. Reprezentarea începea. 


Replicile alternau cu rîsetele, 


altercaţiile cu plinsetele. Noi stăm călări în dosul norodului, şi 
priveam de la înălţime, ca din balcoane, spre scenă. Nu ne interesa 
ce se petrece, dar eram prezenţi cu feţe grave şi lungi. Adăstau şi 
caii liniştiţi, mişcînd ritmic din cap, ca să gonească muştele, ce-i 
torturau. Cîte-o mirţoagă da semne de „suspin", mai ales cînd 
vreunul din personajele de pe scenă vorbea „aparte”. Aşa mi-a 
fost dat săiau întiia oară parte la reprezentarea unei piese 
de teatru. Curios e că nici 
„actorii" şi nici „publicul” nu păreau stînjeniţi de prezenţa 
călăreţilor goi, cu măşti pămîntii de diavoli. Nu încape îndoială că 
fapta noastră era cea dintii prefigurare a senzaţionalelor experienţe 
futuriste de mai tîrziu. în cadrul patriarhal, în care ne găseam, 
revoluţia începea de la spectator. 
33 
VIII. 
ÎRTEJURILE din bolboaca de la Moară îşi cereau jertfa aproape în 
fiecare vară ! Jertfa era de obicei cîte- un copil, care se abătea prin 
locuri, unde, cu puterile 

şi cu îndemînarea sa, nu mai putea să 
domine apele. De la rădăcinile adinei, ale sălciilor şi ale arinilor, ce 
se întrezăreau uneori roşii prin apă, victima era scoasă la lumină, cu 
burta umflată. Un fior stăbătea atunci satul, ca o adiere a destinu- 
lui. Şi-n această adiere a unei răcori din altă lume fiecare copil îşi da 
sieşi cuvînt că n-are să se mai încerce niciodată în vîirtejurile de la 
Moară. Pînă a £oua zi, promisiunea era dată uitării. 
într-un amurg mă găseam în mijlocul uliţei, cu Vasile, cu Roman şi 
cu Adam. Stăm tuspatru, în cerc, în faţa casei Bănăţeanului, şi 
ascultam. S-auzea clopotul mic de la biserică. Trăgea mic pentru un 


mort mic. în după-amiaza aceea sunase ceasul pentru jertfa anului. 


încă un copil deveni bulgăr de plumb în virtejul fatal de la Moară. 
Stăm liniştiţi, cei patru prieteni, şi ascultam clopotul. Ne trecea prin 
suflet făţuca celui ce-a luat calea spre rădăcini, făţuca ce o văzusem 
veselă încă în dimineaţa zilei. Dintr-o dată Vasile întrebă : „Cum o fi 
oare, cînd eşti mort ?". întrebarea cădea grea ca o făptură vie într-un 
virtej, şi năzuia spre rădăcini. Pentru cîteva clipe cădeam şi eu în 
tăcerile cele mai de jos, ca să găsesc un răspuns. în calmul înserării 
am alcătuit cuvinte ce-mi veneau singure pe buze : „Mort trebuie să 
fie ca şi viu... Cînd eşti mort, trăieşti mai departe şi nu ştii că ai 
murit... Noi stăm acu aici, în cerc, şi vorbim, dar poate că sîntem 
morți, numai cît nu ne dăm seama..." Gîn- 

34 

dul se închega în mine de la sine, chiar în clipa cînd îl rosteam. 
Prietenii nu îndrăzniră să curme liniştea. Numai ochii îşi 

arătau albul mai mare." Apoi am pornit, tot tăcînd, pe 
drum în jos, cu paşi de oameni dintr-o dată îmbătrîniţi. 

IX. 

A 1 septembrie 1902 eram la Sebeş, înscris din nou în clasa I. 
primară la şcoala germană. Punînd piciorul în clădirea spațioasă, 


A 


mă învălui un simţă- __mînt de însingurare, cu 
toate că Liciniu şi Longin, cei doi fraţi imediat mai mari decît mine, 
erau şi ei elevi la gimnaziul german din aceeaşi clă- dire, întîiul în 
clasa I., al doilea în clasa a Il-a. Mă văd în clasă. Simţeam din aer 
că va trebui să-mi chivernisesc altfel puterile decît pînă aci. în jurul 
meu numai copii necunoscuţi. Vreo patruzeci. Se auzea exclusiv 
vorba nemţească, cu toate că se găseau şi o seamă de români 
printre aceşti pui de cetăţeni, cu apucături netede şi cu mişcări 
degajate, de făpturi urbane. Dar românii tăceau, purtînd sub 
pleoape amintirea cătunelor lor şi intimidaţi încă de toate cele ce 


vedeau. Din zgomotul egal, ca de stup, desprindeam uneori cîte-un 


cuvînt neînțeles, pe care mi-J realcătuiam mimetic, după auz, şi 
numai cu buzele. Liciniu m-a adus aci de mînă, acu cinci minute, și- 
mi descoperi un loc : ultimul în banca a patra. întiiele două bănci, 
chiar din faţă, erau cuprinse de repetenţi, ce-şi întorceau ochii cu un 
aer de superioritate spre noi cei mai din spate. Era un drept al lor, 
acesta, şi singurul, de-a ocupa întîiele locuri. Liciniu a plecat de 
lîngă mine aproape fără să prind de veste, dar iatăcă 

4 — Hronicul şi cîntecu] vîrstelor 

35 

nimereşte Longin. Vrea să vadă — cum şi unde stau. Mai 
întreprinzător şi cu pofte de uzurpator, Longin ia pe-un băiat din 
banca a doua, chiar din faţa mea, mă aşează pe mine în loc, silind 
pe băiat, să accepte schimbul. Am avansat deci fără nici un efort, 
ceea ce nu mi se păru lucru tocmai drept. 

Dizlocarea poziţiilor avu loc sub ochii mei, dar nu am protestat, căci 
eram încredinţat că aşa se petrec lucrurile cînd ai fraţi mai mari la 
aceeaşi şcoală. Mă găseam acum ultimul în banca a doua, şi parcă 
mă preţuiam eu însumi ceva mai mult decit adineaori. Ştiam încă de 
mai demult că, la şcoala nemţească domneşte în jurul „locurilor” un 
spirit de concurenţă. Ambiţia fiecărui elev era să înainteze spre 
banca din frunte, căci poziţia faţă de catedră, mai în faţă sau mai în 
fund, făcea prestigiul intelectual şi moral al elevului, locul ocupat de 
el în spaţiu corespunzînd exact clasificării sale. Examinările erau 


adesea 


dramatic întrerupte de dizlocarea zgomotoasă a maselor vii, însoţite 
de cărți şi de ghiozdane. Elevii înaintau spre catedră sau erau 
refulaţi spre fundul clasei potrivit răspunsurilor, la care se 
pricepeau. Cînd a intrat Herr Lehrer Roth, bătrinul dascăl cu barbă 
lungă, colegul meu roşcovan şi cu pistrui de şvab, cu care, fără de 
voia sa şi fără de aprobarea mea, făcusem un silnic schimb, se ridică 
şi arătînd spre mine, dă cu un glas, în care ghiceam o profundă 
indignare, unele lămuriri, pe care nu le puteam pricepe întocmai. 
Dar am înţeles : mă pira că i-am uzurpat metrul pătrat de scaun, cei 
se cuvenea pentru meritele «ale de repetent. Herr Lehrer Roth vine 
spre mine, mă prinde de sfîrcul urechii, într-un fel ce arăta multă 
obişnuinţă, parcă ar fi voit să mi-l sfarme, şi mă duce pînă hăt în 
fundul clasei. Cu aceasta izbutii aşadar să ocup tocmai ultimul loc 
în sală. 

36 

Umilitoarea întîmplare îmi dete mult de gîndit. Se trezea în mine, în 
chip surprinzător chiar pentru mine, mîndria. Şi am înţeles un 
lucru. Am înţeles că * acum începea şcoala adevărată. Am strîns 
buzele şi brăcinarul, şi hotărîi să-mi văd de treburi. Cîteva zile 
trecură fără a fi fost învrednicit de vreo examinare din partea 
dascălului. Herr Lehrer se ferea parcă şi să se uite la mine. Rău l- 
am supărat ! 

Dar aşteptam cu răbdare. Mă căzneam să culeg cu năvoadele luării- 
aminte cîte-o fărîmitură din limba aceasta nouă, aspră şi rece. 
Răsfoiam prin Abecedar şi încercam să descifrez cuvintele, ce 
ascundeau, pentru mine, tot atîtea enigme. Nu era uşor. Dar pentru 
început ni se acorda un avantaj : noi, românii, nu eram obligaţi să 
vorbim. Am pus totuşi gînd să iau concurenţa cu toată clasa. îmi 


potriveam urechea la sunetul nou, făcînd ore de-a rîndul deprinderi 


de citit, cu glas tare, acasă. La scrierea literelor gotice, ce semănau 
cu degetele mele lungi şi subţiri, nu eram lipsit de îndemiînare. Iar 
aritmetica îmi apărea ca un ţinut, de care nu eram străin şi pentru a 
cărui deplină luare în stăpinire trebuia să-mi însuşesc doar o seamă 
de expresii. într-o după-amiază norocul se dezlănţui, şi luai cu asalt 
două bănci. în curs de trei săptămîni, mîncînd distanţele şi înghițind 
fronturile, ajung întîiul în clasă. Acolo m-am baricadat cu ceea ce îmi 
da o hărnicie treaz susținută, şi nu m-a mai clătinat nimenea tot 
anul. Eram pruncul imobil, în timp ce în restul clasei în fiecare oră, 
şi mai ales în ora de aritmetică, forfotea o adevărată migraţiune a 
popoarelor. 

Găzduiţi eram în apropierea parcului orăşenesc, la o săsoaică, 
văduva unui fost căpitan din armata imperială. Gazda, o femeie 

cu oareşicare şcoală, şi umblată prin împărăție, se îngrijea de noi, 
ca de copiii ei. Avea mai multe camere, toate închiriate 1 

37 

Făceam casă împreună, trei frați Blaga, doi veri de-ai mei şi-o 
verişoară, dintr-un sat din apropiere şi alţi doi sau trei elevi români, 
din alte sate. Cei doi veri şi verişoară erau copiii unei mătuşi, 
singura soră a Tatii, o femeie firavă, ca dintr-o altă lume, cu ochii 
albaştri şi transcendenţi, şi cu o expresie a feţii, de pierdere de sine 
şi de grije pentru alţii. Avusese cincisprezece copii, dintre care cîțiva 
n-au voit să se aşeze în casă pe vreme lungă. Cel mai mare trecea 
uneori pe la gazda noastră, să-şi vază fraţii mai mărunţei. Era un 
tînăr cu un început de mustăcioară, chefliu şi mucalit. Făcea deseori 
haz pe socoteala prolificităţii familiale, excepţională într-adevăr 
chiar şi în acele vremuri. L-am auzit o dată spunînd unei ţărănci : 
„Ei da, noi sîn-tem mulţi, au ieşit copiii din Mama ca dintr-o 
şcoală!". Cum nu avui norocul de a mă bucura de tovărăşia vreunei 


surioare, mai aproape de anii mei,, am găsit în verişoară mea, Vichi, 


o suplinire. De ani ea era ceva mai măricică, dar mult mai matură 
decît mine. în noile împrejurări, ce-şi aveau surprizele şi umbrele 
lor, Vichi s-a aplecat să mă ia sub ocrotirea ei cu o afecţiune 
îngerească. De multe ori, cei doi, ne alegeam mai la o parte de 
vălmăşagul celorlalţi şi-ntr-o singurătate fermecată călcam 
împreună taina istoriilor biblice, ea povestind şi eu ascultind. în 
fieştecare zi de la ora 6 seara pînă pe la 8, doamna casei îşi lua locul 
în fruntea unei mese mari şi croşeta. Noi, elevii, stăm toţi, în jurul 
mesei. Erau orele de „silenţiu”, cînd trebuia să ne facem lecţiile, sub 
supravegherea directă a gazdei. 

Joia, fiind zi de tîrg, Mama şi cu Tata se osteneau pînă la Sebeş, cu 
căruța. Ne făceau numai rareori cîte-o vizită la sălaş, ca să nu aibă 
aerul că inspectează felul, cum sîntem ţinuţi. Pe Mama o vedeam 
însă la nişte rude, care locuiau la Sebeş, iar pe 

38 

Tata la „Casină", un fel de han de calitate, unde se întilneau preoţii, 
învățătorii, notarii, ce curgeau joia la tîrg, din satele dimprejur. Era 
pe la sfir-şitul lui septembrie, într-o asemenea zi de iarmaroc, pe la 
ora unu şi jumătate, cînd, cu povara unei iz-bînzi în spate, m-am 
dus să-l caut pe Tata la Casină. în curtea prelungită a hanului, cu 
miros vîrtos de mărfuri rustice, de nutreţ şi de gunoi de cai, 
descoperii căruţa şi pe Iuţi, iapa noastră ce-şi ronţăia fînul din 
şiriglă. Mi-am făcut loc printre oameni, trăsuri şi cai, pînă la ea, ca 
s-o mingii pe coama de sîrmă, şi pe botul de catifea. Iuţi mă primea 


sforăind şi cu vădite 


semne de recunoaştere. Printr-un gang, întunecos şi cu pereţii roşi 
de igrasie, am intrat apoi în Casină. De la o masă mă chema pe 
nume Tata, pe care l-am găsit ca şi altădată, discutînd cu aprindere 
cu vreo doi-trei cunoscuţi de-ai lui. Mă duceam pentru bucuria de 
a-l vedea, dar şi din oareşicare interes, căci cu acest prilej îmi luam 
în primire banii de buzunar : 2 creiţari (bani). „Ei, cum o duci ?... şi 
cu 

şcoala ?" mă întrebă el. „Bine, zic, tocmai ieri am ajuns erster" ! „Ei, 
bravo", zice Tata, mîn-giindu-mă pe păr. Şi de astă dată îmi dete în 
chip excepţional 5 creiţari, pentru încurajare. Evident, era mulţumit. 
Şi cum n-ar fi fost ? întiia oară, unul din copiii săi, ajungea „primul" 
în clasă ! împrejurarea îl lumina pe dinăuntru, fiindcă amin-tindu-i 
zilele de mult trecute, îl făcea probabil să spere că cel puţin eu voi 
păşi pe urmele sale, şi ale fratelui său Dionisie, cărora pe vremuri le 
umbla faima de elevi năzdrăvani într-un întreg judeţ. 

Cartea nu-mi punea piedici şi norocul îmi cînta în strună. Totuşi 
şcoala îmi rămînea pe dinafară, neîndrăgită. De__altmintrelea 
niciodată şcoala şi inima n“ aveau să se-ntilnească. Nu, niciodată ! 
Starea de şcolar o simţeam înlănţuitoare şi apăsătoare, 

39 

de multe ori ca un urît să-ţi chemi moartea. Se deşteptase, ce-i 
drept, în mine un simţ al datoriei, care nu ceda şi cu care răzbeam. 
Nu mă speriau greutăţile şcolii, trebuia însă să înfrîng necurmat un 
urit fără nume, fără capăt şi fără fund al săptămînilor. După ce am 
prins pe virful limbii puţină spumă de limbă germană, strădaniile 
de a mă menţine deasupra nu se cereau prea mari. în clasă mă 
afirmam în punctul meu imobil, fără a fi prea serios îmbulzit de 
ceilalţi. Purtam însă în mine ca o rană, ca un foc pe care trebuia 


neapărat să-l sting din cînd în cînd, dar care izbucnea din nou. 


Aveam două umbre, o umbră de zi, şi-o umbră de noapte. Umbra 
de zi era a soarelui, umbra de noapte era a dorului. Mă chinuia 
dorul de casă ! Sîmbătă după-amiază mă duceam deseori la sat, dar 
cu ce înconjururi secrete, ca să nu mă ghicească cineva ! Nu erau 
decît 4 km. pînă la Lancrăm. Mă furişam în taină spre vatra 
părintească, şi nu pe drumuri, ci de-a lungul rîului, căci direcțiunea 
şcolii a pus sub interdicţie aceste vizite inoportune, ce ne scoteau 
dintre cărţi. Drumul la vatră ne era îngăduit numai în vacanțe. Eu 
călcam porunca tot la şapte zile, apoi mă pedepseam singur, căci 
despărţirea de fiinţele obiîrşiei mele, duminica seara, era totdeauna 
atit de sfişietoare, parcă de fiecare dată ceasul ar fi sunat pentru cea 
din urmă oară. 

Faţă de noi Mama se purta într-un fel, şi Tata într-altul. Nu 
vorbesc acum despre Mama, ca duh al rînduielii, ci despre ea ca o 
întrupare a duioşiei şi a grijei. Tata nu-şi da pe faţă bătăile inimii, 
ce le avea pentru noi. El se păstra la depărtare, într-o atitudine de 
asprime, ce părea domolită numai de-un oareşicare dezinteres. El 
îşi întindea veghea asupra noastră prin simpla sa prezenţă, fără a 
40 

ne ţine cu tot preţul sub uitătură. Eram încă prea mic pentru a-i fi 
putut pătrunde firea şi cugetul. Numai tîrziu putui să aflu — de la 
fraţii mei mai mari şi de la alţii care i s-au abătut prin apro» piere 
— că Tata era de-o exuberanţă şi de o volubilitate deosebit de 
simpatică, atunci cînd se nimerea: să se simtă în largul său, între 
prieteni, ce-i arătau înţelegere. Mai aflam că era un liber-cugetător, 
deşi preot. Nici una, nici cealaltă dintre aceste trăsături, nu l-au 
împiedicat totuşi să-şi îndeplinească din plin datoria faţă de altar, 
cădelniţă şi catapeteasmă. Prestigiul faţă de săteni, şi l-a sporit şi 
altfel, şi mai ales ca mare sfetnic al Lancrămului, în care calitate el 


dăruia din prisosul minţii sale întregului sat. 


Exemplul său prindea, căci era sugestiv şi viu. „Ce face Popa, sau cel 
cu barbă de argint şi cu mintea de aur ?" se întrebau ţăranii, 
iscodindu-i cărările şi paşii, şi-i urmau pilda. Cum popa îşi îndruma 
copiii spre carte, ţăranii prinseră a face la fel, fără prea multă şovăire 
sau sfială. Anevoie se va găsi în tot cuprinsul transilvan un alt sat, 
care să fi azvirlit peste marginile lui pe podişurile mai înalte ale 
vieţii naţionale, un mai mare procent de intelectuali decît 
Lancrămul. Localnicii erau gospodari strădalnici, dar cam nevoiaşi. 
Puţinul pămîntului trebuia compensat prin calitatea muncii, ceea ce 
a împins pe săteni şi spre o producţie raţionalizată şi specializată. 
Varza deveni, nu prea bănuiesc din care pricină, specialitatea 
satului. Mi-aduc aminte de o luncă largă străbătută de canale 
scăpate din rîu, acoperită numai cu varză. în anume săptămîni ale 
verii se da pe aceste întinsuri o luptă crincenă cu miile şi miile de 
fluturi albi, ce năvăleau în stoluri să-şi depună ouăle pe rotundurile 
înfoiate verzi-albăstrii. Toamna, lăncrănjenii, porneau, în scîrțiitul 
41 

osiilor, cu carele de varză, la oraş. Clădeau în piață grămezi de 
căpățîni, pe care orășenii, le ridicau de jos ca nişte cranii, 
cumpănindu-le, cu gîndul spre neființă. Un trecător, cu închipuirea 
stricată de lectură şi nu lipsit de umor, ar fi putut să întrezărească în 


dosul atitudinilor îndoielnice ale cum- 


părătorilor umbra unui oarecare prinţ de Danemarca, multiplicată 
în nenumărate feţe. 
în general, lăncrănjenii se dovedeau foarte deschişi la inovațiile mai 
mărunte, accesibile şi sărăciei, ale maşinismului. în privinţa aceasta 
iarăşi Tata le-a dat izvod. Toate astea şi atîtea altele însemnau însă 
prea puţin pentru un osîndit să rămînă pînă la urmă un nemulţumit. 
Prin înclinările, cu joc de multe laturi, ale inteligenţei sale, prin 
cultura şi ştiinţa sa, ce-şi întindea antenele spre cele mai diverse 
domenii (îl pasiona literatura universală, dar şi matematica), prin 
mlădioasa putere de optare a spiritului său, Tata purta în sine, cînd 
mai stins, cînd mai treaz, aleanul altor orizonturi. în tinereţe fusese, 
cu aţipiri din cînd în cînd, activ şi în plan practic, ba şi tehnic, 
precum am mai arătat, dar cercul acestor activităţi nu-i încingea 
fruntea cu lumina îndestulării. îşi îndeplinea sarcinile preoţiei pe 
care în cea mai mare parte le socotea emanate din credinţi deşarte, 
ca un conştiincios adept al pravilei, dar oricum numai aşa cum se 
putea fără de elanul unei adevărate convingeri. El, care citea pe 
Kant, Schopenhauer sau David Strauss, ar fi avut nevoie de oarecare 
aer şi zare. Acasă era calm şi rar la vorbă, dar nu ursuz. Cîteodată — 
evada. Evada nu tocmai departe, pînă la Sebeş sau la Bălgrad. Un 
pahar de vin îl muta în ipostazele vorbăreţe. După alte cinci pahare 
nu-şi mai stăpînea adîncurile temperamentale, după zece cînta 
sau aluneca pe 
42 
povirnişul disputelor ce nu mai luau sfîrşit. La Casina din Sebeş, sau 
uneori, mai rar, şi numai cînd credea că şi-a greşit toate cărările, la 
Bălgrad, îşi încerca la jocul de cărţi o anume linie scrisa în palmă, pe 
care realitatea o dezminţea. Aceasta era forma cea mai de jos a 


evadărilor sale, şi de obicei pierdea. Ştia foarte bine că 


neadaptabilului îi este neprielnică orice sfară, cu toate astea, în 
momentele de disperare îl bătea gîndul să părăsească satul, să plece 
în „ţară" (aşa numeam noi vechiul regat al României), unde îşi 
închipuia că ar fi putut cu darurile ce i-au venit mai din plin decît 
norocul, să poarte cîtva timp rosturile vreunei mari moşii, iar pe 
urmă să se gospodărească singur în stil mare. Dar priveliştea 
dezolantă din preajmă, droaia de copii, şi-un pic de inerție fizică, de 
care s-a molipsit timp de zeci de ani în nemişcarea peisajului 
dominat de rîpile roşii, hieratice, din Coastă, — toate astea îm- 
preună îl făceau să recadă în aleanurile sale, ce nu mai mişcau decît 
din aripi frînte, şi stări de delăsare fără deznodămiînt. 

O jale mă aştepta de multe ori şi acasă, cînd mă duceam pe furiş 
pînă la capătul dorului. Părinţii nu trăiau totdeauna în armonia ce- 
o visam sălăşluită între ei. Mama şi-a făcut din soţul ei un idol, pe 
care îl voia al ei şi numai al ei. Şi cum asta nu prea mergea, ea căuta 
orice prilej să-şi amărască idolul cu cîte-un cuvînt aruncat cu 
încruntare. îl întîimpina cu mustrări scurte şi îndesate şi-l ţinea în 
ele cît era săptămîna de lungă. Pentru ce ? Ce vorbă ! Iacă pentru 
nopţile schimbate în zile, împotriva firii, la o lună sau la o 
săptămîna o dată, cînd la Casina din Sebeş, cînd la cea din Bălgrad, 
şi mai adesea la cea dintii. Mama, care se sfărma din ceasul 
dimineţii pînă-n miez de noapte, cu nease- 


43 


muită destoinicie, şi întărea, cum se putea, temeiurile casei, avea 
răsplată, suferințe nesecate, ca rîul ce curgea prin sat. Ar fi îndurat 
ea evadările idolului, dacă ar fi avut cel puţin un strop de certitudine 
consolatoare că bănuielile, ce-i alimentau o formă aproape 
înfricoşătoare a geloziei, erau simple fapte de nimic, ale imaginaţiei. 


Eu, din parte-mi, aşa nevirstnic cum eram, găseam încă de pe atunci 


că aceste suferințe ale Mamei, întemeiate au nu, erau pînă la urmă 
cam nelalocul la vîrsta ei. 

Mama era o fiinţă primară. Eine Urmutter, cum îi spuneam eu mai 
tîrziu, făcînd uz de-un cuvînt nemţesc, ce mi se părea că i-ar 
cuprinde chipul şi prin care o proiectam în arhaic. Fără multă 
şcoală, cu instincte materne şi feminine preistorice. Preistorice în 
sensul deplinătăţii vitale, grele, masive. Nu avea Mama cunoştinţe 
folclorice deosebit de bogate, dar ea trăia aievea într-o lume croită 
pe măsură celei folclorice. Existenţă încadrată de zarea magiei. Ea se 
simţea cu toată făptura ei vibrînd într-o lume străbătută de puteri 
misterioase, dar nu se abandona niciodată visării. Fiinţă 
impersonală, fără gînd întors asupra ei însăşi, stăpînită numai de 
sacrul egoism al familiei, Mama era substanţa activă în jurul căreia 
luau înfăţişare palpabilă toate riînduielile vieţii noastre. Aşa o ştiam 
cel puţin noi — copiii. în tinereţe fusese o femeie frumoasă, de-o 
frumuseţe ce nu avea de loc conştiinţă de sine. Cît mă priveşte, nu- 
mi aduc aminte de ea decît ca de-o femeie mai în vîrstă, cu mişcări 
apăsate, ca de-o arătare adusă puţin din spate, cu părul cărunt, apoi 
ireal de alb şi ochii mari de basm. Avea în sîngele ei o ascendență 
macedoneană. Strămoşii ei, din familia Moga, ce a dat neamului 
mulţi preoţi şi 

un episcop, veniseră în Ardeal din Macedonia, pe la sfîrşitul 
veacului al XVII-lea, după reprimarea de către turci a unei răscoale 


şi după arderea acelei Moscopole, cetate balcanică de strălucită 


faimă, cel 


întreținea impunătoare legături de comerţ şi de cultură cu Veneţia. 
Sufeream, zic, amarnic, şi mi se sleia inima, cînd, uneori, găseam 
acasă aşezată între părinţi o tăcere de plumb. Sosit, odată, pe 
neaşteptate, am încremenit în prag. Tata era bolnav. Am luat-o spre 
bucătăria de vară, alarmat, să văd pe Mama, să întreb ce s-a 
întîmplat. Ea era acolo, cu treburile ei, de loc îngrijorată. „Ce-i cu 
Tata ?" o întreb. „Ce să fie ? — răspunde ea, nu-i nimic ! Arde 
Bălgra-dul !" Era aceasta una din expresiile ei, aduse printre 
întîmplări ca frunza verde în cîntecul popular. Voia să spună că Tata 
a chefuit toată noaptea la Alba-Iulia şi acum îl ard pe dinăuntru 
esenţele. Mama, care de altfel nu vorbea decît prea puţin, ţinea gata 
pentru toate împrejurările cîte-un cuvînt plastic şi plin de sevă. Nu 
căuta aceste cuvinte, căci ele îi veneau de la sine, şi apoi le lăsa să 
cadă fără teamă de a le stinge puterea şi culoarea printr-o prea 
deasă întrebuințare. 

X. 

E cînd şcoala m-a cuprins cu al ei aer, o înclinare mai veche lua în 
sufletul meu ciudate tării şi ciudate forme : religiozitatea. Că 

tocmai o atare înclinare a putut să dobindească în traiu! meu de 
copil înfăţişări şi intensităţi, ce depăşeau obişnuitul, nu se 

datora, precum s-ar putea crede, 

45 

atmosferei de acasă. Casa noastră nu era o sera pentru astfel de 
vegetaţii. Tata, cel puţin, nu poate fi evocat ca un argument, căci în 
el presimţeam instinctiv tipul areligios. Mama, pe de altă parte, deşi 
credincioasă, nu-şi manifesta niciodată religiozitatea sub chipuri, ce 
ar fi izbit. Dimpotrivă, tocmai sub acest raport, ea avea un suflet 
reținut, iar interesele ei religioase apăreau numai foarte estompate 


printre concretele griji cotidiene. Deşi preoteasă, ea nu intra în 


scaunul ei de la biserică, decît de Paşti şi la Crăciun, şi aceasta mai 
mult de ochii lumii, şi ca să răspundă cu prezenţa ei, cel puţin din 
cînd în cînd, îndatoririlor profesionale, pe care Tata nu le ocolea. 
Religiozitatea ei era totuşi o realitate. S-ar putea adăuga, că Mama 
suferea _ de o religiozitate cu adiacente folclorice şi superstiţioase, 
ce n-o îndruma spre naos şi altar. Chiar în graiul ei de toate zilele se 
amesteca, plină de aluzii, şoapte, exclamaţii şi formule arhaice, o 
magie de aspecte pitoreşti, pe care fiinţa ei o acumula din obştescul 
văzduh. Fără îndoială că acest fel al ei mi-a furnizat unele elemente, 
pe care religiozitatea mea le-a frămîntat, asimilindu-şi-le, şi 
întrecîndu-le. Dar atît şi nimic mai mult. 

Ceea ce s-a petrecut cu mine se lămureşte cred anevoie numai prin 
condiţii dinafară. Pînă la vîrsta de 10—11 ani, viaţa mea avea să fie 
tot mai hotărît stăpînită de un sentiment religios, sporit de cele mai 
necontrolate excrescenţe. Şi aceasta progresiv. Nu exagerez de loc 
spunînd că ani de-a rîndul am stăruit zilnic câteva ore, cel puţin 
două, în rugăciune, în închinare despuiată de orice ritual aparent. 
Făceam adică loc rugăciunilor printre bătăile ceasului de la turnul 
bisericii, cu deosebire către dimi- neaţă, înainte de a se face ziuă, 
cînd tocmai aceasta 

46 

grijă mă trezea. în timp ce toți ceilalți, cu care locuiam, îşi dormeau 
în ritmuri felurite somnul lin şi nepăsător, eu, fără de a-mi părăsi 
poziţia orizon-" tală, întovărăşit de respiraţia tuturor, repetam pe 
întuneric şi numai pentru un auz interior de zece ori, de douăzeci de 
ori, de cincizeci de ori, una şi aceeaşi rugăciune. O religiozitate deci 
nu lipsită de obsesia numărului şi a răbojului. Pe la virsta de 11 ani 
s-a produs apoi în mine, de la sine, o reacţie împotriva unor atari 
sentimente şi preocupări ce amenințau cu formele lor în devălmăşie 


să-mi ia aerul de la gură ca o pădure prea deasă. Rămîne curios pe 


de altă parte, că, de la început chiar, eu însumi îmi întîmpinam 
propria-mi religiozitate, cu sfială, căutînd cu orice preţ să mi-o 
ascund. Eram încă acasă, în cursul acelui an de şcoală sătească fără 
spor, cînd s-a petrecut între mine şi Tata o scenă, pe care nu mă 
îndur s-o las nespusă. într-o dimineaţă (eram în odaia unde dormea 
şi Tata) îmi mîntuisem numai pentru mine, şi fără de a-mi mişca 
buzele, colanul rugăciunilor. Apoi m-am ascuns după perdeaua de la 
fereastră ca să-mi fac cruce, căci o cruce împlinită numai în 
închipuire o găseam fără folos, dacă nu chiar primejdioasă. Ur- 
mărindu-mi jocul printre două absente, Tata a băgat de seamă. Spre 
surpriza mea, el mă apostrofează : „Tu de ce te ascunzi cînd faci 
cruce ?". Mă simţeam răsturnat şi luat ca de-o ameţeală, c-am fost 
prins asupra necuviinţei, şi o clipă n-am răspuns. Pe urmă am 
îngăimat : „Mi-e ruşine de Tine !". Remarcasem pesemne că Tata nu 
se îndemna acasă, printre ai săi, niciodată la vreo rugăciune, necum 
la semnul crucii. Cum era să nu mă ascund după perdea, unde 


martor al meu era doar soarele ce răsărea! 


47 


XI. 

RĂŞELUL Sebeş-Alba, de-o înfăţişare în parte medieval-germană, 
în parte tipic burgheză, izbutea, azi puţin, mîne puţin, să mă lege 
de ale sale colţuri, făpturi ^ şi privelişti. Mai mult 


de jumătate din 


populaţie era românească, dar atmosfera ce se răs-pîndea din centru 
se datora burgheziei săseşti cu aşezările ei seculare. Aspecte şi 
duhuri cu totul opuse se întilneau uneori în compromisuri fireşti, ce 
împrumutau urbei un farmec bastard. O ţineam cîte-odată singur în 
lungul zidurilor vechi şi puternice, ce timp de veacuri au făcut scut 
cetăţii, ca un inel. Mă opream, ca să mă încredinţez cu totul 
trecutului, prin preajma turnurilor părăsite, în care acum nu mai 
sălăşluiau decît cucuveicile. Chiar casa unde locuiam şi odăile în 
care dormeam, erau clădite pe temeiul unor muri rămaşi din veacul 
de mijloc. 

Noaptea, uneori, mă gîndeam că tocmai aci, unde, din îndurarea 
celui ce ţine în mîna sa tablele sorții, se găsea aşternutul meu, s-au 
dat cîndva între seminţii vrăjmaşe lupte cu suliţi şi alebarde, şi 
auzeam sunet de zale, şi trosnet de scuturi lovindu-se îndesat ca 
frunţile berbecilor. Cunoşteam de la şcoală că cetatea număra un 
trecut de şapte sute de ani şi că ostile turceşti în cutreierul lor 
prădalnic au adăstat în repetate rînduri prin locurile cu iarbă verde, 
unde ne înfiripam jocurile în după-amiezile libere, închipuirea mea, 
cutremurată, se întorcea mereu lîngă acel moment de cronică, plin 
de jale, cînd aproape întreaga populaţie fusese deportată de turci şi 
silită acolo în împărăţia lor să se piardă fără urmă în aluatul otoman. 
Detaliile dramatice şi sfi-şietoare ale evenimentului treceau patetice 
din cărţile de şcoală în sufletele concetăţenilor saşi şi în ale 

48 

noastre, care eram alături. înăuntrul inelului de ziduri nu mai 
rămăsese, după zilele de pomină, decît oarecare sămînţă pentru 
viitor, puţină, destulă totuşi ca să dea din ea în curgerea secolelor 
răsadul saxon de astăzi. 


Localul şcolii făcea parte dintr-un splendid ansamblu de clădiri 


roase de vremi. Miezul îngrămădirii îl alcătuia străvechea biserică 
succesiv clădită din părţi, una în stil romanic, a doua în stil gotic, de 
înălţimi foarte inegale, dar frumos răzbunate de-un turn mindru, cu 
virf ascuţit, jucăuş, flancat de alte patru minuscule turnulețe. Ne 
minunam în faţa vitraliilor ogivale cu răsfrîngeri multicolore, şi a 
porţilor pline de inscripţii în graiul latinesc al umaniştilor. Intram, 
noi, copiii, uneori, şi în naos, ca să ascultăm sunetele de orgă şi 
înălţarea la cer a sufletelor protestante ! De obicei aşteptam însă aci 
numai să se deschidă poarta şcolii, aproape în fiecare dimineaţă, dar 
mai ales în dimineţile brumate, cînd rezemaţi de ziduri ne puteam 
încălzi la părerea unui soare ce suferea de anemie pernicioasă. 
Uneori tot aci ne ascuţeam bricegele de cîte-o piatră din pintenii 
arhitectonici ai bisericii, pentru un uz paşnic sau pentru încăierări 
cu putinţă oricînd, dar de obicei suspendate din voia mai presus de 
noi a întîmplării. Şcoala însăşi era o zidire mai recentă de pe la 
mijlocul secolului al XIX-lea. Pe frontispiciu se citea ca pe un 
pergament deschis, gata de a se aduna sul, dacă ţi-ar fi scăpat din 
mînă, o inscripţie cu litere mari 

: Bildung ist Freiheit! („Cultura e libertate"). învățătorii şi 
profesorii, chemaţi să facă educaţia băieţilor, erau, cei mai mulţi, 
feţe umblate pe la universităţile din Germania. Nu era nici o mirare 
că înăuntrul şcolii stă-pînea un pronuntat spirit schillerian. Eram 
încă foarte la început, adică numai în clasa întîi pri- 

49 

mară, dar puteam să-mi însuşesc cîte ceva din acest spirit, căci la 
aceeaşi gazdă, locuiau, precum spusei, şi alţi băieţi mai înaintați, 
unii în ultimele clase ale gimnaziului. Se învățau pe dinafară 
baladele lui Schiller, şi aveam prilejul să le aud declamate cu patos 
tineresc, acasă, prin parc, pe coridoare, şi pretutindeni, unde ne 


învirteam. îmi plăcea să ascult cadenţele baladeşti, închegate în 


strofe de-o desă-virşire ritmică ce mulțumea timpanul cel mai 
pretenţios, şi reţineam, chiar fără să fi dorit cu tot dinadinsul, 
crîmpeie vag înţelese din : „Cocorii lui Ibicos" sau din „Cîntecul 
clopotului”. De altminteri, cel mai însemnat eveniment ce 
avu loc la şcoală, în răstimpul cît  urmai clasele 

primare (1902-1906) fu comemorarea a o sută de ani de la 
moartea lui Schiller. Cu această ocazie ni s-au împărţit gratuit, şi-n 
împrejurări deosebit de solemne, tuturor elevilor, cîte trei- 
patru broşuri şi cărţulii despre viaţa şi opera scriitorului. 
Cunoşteam trecerea pe părnint a lui Schiller, dacă nu cu zbuciumul 
ei, cel puţin sub faţa ei anecdotică, şi m-aş fi priceput să desenez, 
după ilustrațiile văzute, chiar şi numai din amintire, casa în care el 
s-a născut sau acelea, în care avea să înfrunte destinul. I-am îndrăgit 
profilul, privirea lui mă exalta. Cîteodată, întorcînd ochii în urma 
adolescenților cu opt sau zece ani mai în vîrstă decît mine, mi se 
părea că unii, mai ales şvabii, erau aidoma 
marei sale umbre. Ceva din pornirea înaltă, din atitudinea de 
nobleţă şi din elanul, de nimic abătut al Poetului, trecuse asupra 
micii colectivităţi în mijlocul căreia 
trăiam. De citeori nu m-am furişat pînă în apropierea celor 
mai mari de la şcoală, tot pe lîngă pintenii gotici ai bisericii, pe sub 
înaltele vitralii, ca să adun noi amănunte din viaţa Poetului, căci 


vreo cîteva săp-tămîni numai despre el s-a vorbit. Ascultam. Vor- 


bele] lor trezeau în mine ca o muzică, ce făcea punte între zile de 
demult şi zile ce vor veni. Eram firav. Un pumn de ţărînă străvezie. 
Mă întrebam dacă voi răzbi cel puţin pînă în anii adolescenţii, cînd 
voi putea să înţeleg şi mesajul Poetului, al acestuia şi al altora. Mă 
bîntuia, pentru clipe, o îndoială cît priveşte puterea mea de viaţă. 
Cu gîndul pierdut, îmi cercetam mîinile împotriva soarelui, îmi 
tineam degetele în sus ca nişte ţevi de orgă, şi priveam. Zăream prin 
ele, c-o strîngere de inimă, aurora sîngelui rar şi subţire. 

XII. 

N VACANŢA mare din vara anului 1903 aveam să-mi sporesc 
orizontul cu experienţa unei lumi noi, a Muntelui. De aproape două 
decenii părinţii n-au mai apucat calea spre munte, cum obişnuiau în 
anii tinereţelor lor. Tata, pe care nu l-am ştiut niciodată prea 
sănătos, se pomeni într-o zi cam slăbit şi ne spuse că are de gînd să- 
şi mute casa la aer mai tare ! O hotărire fu luată nemijlocit cu chiote 
: vom pleca în Munţii Sebeşului, la Bistra, Tata se va înţelege cu un 
gornic de-acolo, să ne cedeze pentru un şir de săptămîni vatra sa. 
Gornicul cu ai săi urmînd să locuiască prin colibele şi podurile ce le 
avea. Din Lancrăm pînă la Bistra era o distanţă de vreo 60 km. Se 
putea ajunge pînă în pragul acestei colonii de pădurari pe-un drum 
ce şerpuia, mai întîi domol şi bine bătut, apoi tot mai accidentat, 
cînd pe un mal, cînd pe celălalt, al riu-lui Sebeş. Pe drumul 
capricios, în fiecare săptămînă scormonit şi stricat odată de 
puhoaiele ce descărcau măcinişul muntelui peste el, călătorului- 
OJA-i era cu 


5 — Hronicul şi cîntecul virstelor SI e DL 


putinţă decît o înaintare înceată şi răbdurie, cu căruţa. Ca să ţină 


piept unor cărări făcute mai mult pentru măgari, iapa noastră a fost 


din vreme adusă în formă cu îndoită ţesală şi cu porţii suplimentare 
de ovăz. într-o înainte de amiază, tîrzie, după ce au fost încărcate în 
căruţă toate cele trebuincioase somnului şi traiului pentru vreo 
şase-mşapte săptămîni, pornirăm. Pînă seara nădăjduiam -să 
ajungem, încă nici la jumătatea drumului, adică pînă la Sugag, 
unde potrivit itinerariului aveam să ţinem popas de-o noapte. 
Trecurăm prin Sebeş, apoi prin alte două sate, ca să ajungem 
la Săsciori, un tîrguşor situat chiar 6ub poale de munte şi cu uliţi 
pline de guşaţi. Satul îmi reţinea luarea-aminte pentru ruinele dintr- 
un virf de deal, despre care ni se spunea că ar fi rămăşiţe ale unei 
cetăţi din vremea dacilor, de fapt insă numai medievală. Tiîrguşorul 
îmi ţintuia privirea şi pentru că pe ulițele sale se bălăbăneau 
aproape numai oameni diformi, cu guşile atîrnînd uneori pînă la 
burtă. De meserie guşaţii erau olari. Am rugat pe Tata să oprim o 
jumătate de ceas, ca să văd un atelier. Mi se împlini pofta. Cîştigul 
meu era neîndoielnic, căci am urmărit cu ochii, 
din apropiere, meşteşugul olarilor. Omul, 
cu gîtul mai gros decît capul, şi cu un glas asemenea lătratului, 
tnvirtea cu piciorul, lîngă vatra sa, o măsuţă rotundă, în mijlocul 
căreia pusese lut moale cît o pîine. «Cu ce 
repeziciune  crescu sub degetele  guşatului eulciorul ! 
Forma țîşnea, zveltă, sprintenă, cu iuţeala unei plante sub 
obiectivul unei camere de filmat, ân care luni şi săptămîni se 
strîng în durata cîtorva clipe. Olarul nu mai trebuia să sufle 
duh peste făptura lui de lut, căci ulciorul eraviu. 
Căpcăunul i-a fxînt mijlocul ca unei fete. 
52 
La Săsciori ajungeam între munţi. Regiunea îşi desfăşura 
frumuseţile, cotitură după cotitură. Aerul era mai proaspăt. Apa 


riului tot mai sălbatică. Mii, zeci de mii de buşteni, se rostogoleau pe 


apă în jos, ca înnebuniţi de-un strigăt al Zeului Pan, care pe-aici se 
ocupa probabil cu lemnăritul. Uneori buştenii închideau valea. 
Lăsam în urmă curmăturile şi munte după munte. La Căpilna, un sat 
adunat ca într-o căldare, în fundul unei văi adinci, ne-am odihnit 


puţin pe-un trunchi, primitor răsturnat, la un colţ de uliţă. Ochii mi 


s-au oprit îndelung asupra unei mori Sţ-î5,Yii£hii_-de lemn, ale 
cărei roţi mi se părea că se îhvirt fără întrerupere chiar de la 
începutul lumii. Turme de capre negre, roşii, albe coborau pe povir- 
nişuri în sat. Era aşa de frumos printre pripoare şi zăvoaie că aş fi 
stat să-mi prelungesc fără capăt tihna. Dar poate că voi mai veni aci 
altă dată. La ajnul, sau poate peste zeci de ani. Da, voi veni, cîndva, 
să-mi ogoiesc aci inima după un zbucium tirziu al vieţii, aci, numai 
aci, în această aşezare, unde orice schimbare se face fără îndoială 
numai în tipare de totdeauna, unde desigur că nimic nou nu se- 
ntîmplă niciodată, de vreme ce Dumnezeu i-a întors spatele ţinînd-o 
la adăpostul milostiv şi prielnic al umbrei sale. 

Iuţi trăgea căruţa agale, îşi lua răgaz parcă ar fi bănuit că se 
aşternea pe drum lung. Noi, cei mici, cei mari, cu excepţia Mamei, 
mergeam pe jos, în urma căruţței. Unde urcuşul se dovedea 
anevoios, mai ajutam şi noi bietului dobitoc, împingînd de loi-tre. 


Pe seară ajungeam la Sugag, sat de Munte cu case 


încheiate numai din bîrne de lemn neterminate pe dinafară, 
înnegrite de ploi şi crăpate de soare. Aşezările omeneşti ale 
Sugagului erau rare, răsfirate pe mari întinderi ; numai miezul 
satului se 

53 

alegea vederii cu case mai strînse, uneori cot la cot. Am tras la un 
han, pe care Tata l-a descoperit după douăzeci de ani, ca unul care 
ar fi trecut doar ieri prin părţile locului. Furăm ospătaţi cu caş şi cu 
brînză, cu covăsit de oaie, ce mi se părea o substanţă lecuitoare şi mi 
se răspîndea în gură ca o răcoare. N-au fost uitaţi nici păstrăvii cu 
pete roşii. Seara căzu apoi, cu aer tare şi cu şuier de ape. Era aerul 
de munte. îmi umflam pieptul de mi se vedeau oasele prin tricou. 
Era aerul de munte, ce trebuia să-mi aducă şi mie întremare. 
Crescusem prea înalt pentru anii mei, şi eram cam transparent, din 
care pricină împresurat de îngrijorarea nestăpi-nită a întregii 
familii. Ce să mai spun de Mama, care nici nu se putea uita la 
degetele mele, fără de a se pierde într-un ton de bocet. „Nu plinge, 
Mamă", îi ziceam, „n- ai văzut că şi brotăceii ăia mici verzi au 
degetele la fel de străvezii şi d-aia nu mor!" 

Am dormit în noaptea aceea într-o încăpere cu miros de busuioc, 
sub pături de lină albă ca laptele, în zori, cînd lăstunii şi rindunicile 
îşi încercau doar glasul, fără de-aş părăsi cuiburile, noi eram ieşiţi 
din aşternuturi şi ne pregăteam de plecare. Partea mai grea a 
drumului era încă în faţa noastră, ascunsă cu totul în taina zilei. Am 
purces cîntînd. Stirneam ecourile adormite prin văgăuni. Şi 
mergeam. Şi cîntam. După ce-am făcut cale de-o oră-două, 
ajunserăm în nişte văi, gituite de coame înalte, cu stînci uriaşe gata- 
gata să închidă chiar şi ochiul de cer deasupra noastră. Iată : „Masa 


Jidovului”, zise Tata, arătîndu-ne o formaţiune geologică ce lua cu 


asalt, vertical, toate tancurile. Era un picior de stîncă, înalt de sute 
de metri, purtînd în vîrf o lespede enormă, orizontală, ansamblul 
semănînd cu o masă gigantică. De ce i-o fi spunînd „Masa Jidovu- 
54 

iui ?" mă întreb eu, numai pentru' mine însumi. Dar Tata a şi ghicit 
întrebarea, căci nemijlocit prinse a ne lămuri, că numele n-are 
nimic de a face cu „jidovii”. în unele ţinuturi românii numesc 
„jidovi" pe uriaşii din basme. Prin urmare „Masa Jidovului" nu este 
decît Masa Uriaşului. Priveliştea din faţa noastră întărea lămuririle 
ca un argument. Cum oamenii din aste ţinuturi nu mai numesc 
astăzi pe uriaşii din poveste „jidovi", nimenea nu ştie de ce acelei 
adincituri de piatră i se spune cum i se spune. Evident, numele i-a 
rămas din vechime, cînd şi pe-aici „uriaşii” erau „jidovi". I-am tăiat 
Tatii avîntul : 

„Atât că Tu nu vii din vechime şi nu prea văd de unde ştii toate 
acestea !". „Omul, care gîndeşte puţin, e de totdeauna, răspunse 
Tata, şi-i martor tuturor timpurilor." 

Masa Jidovului a rămas şi ea în urmă cale de ceasuri. Se arătau 
acum, din mişcarea frunzei şi din unele şuviţe de nor pe-o coamă 
undeva, semne de furtună. Soarele ne pîrjolea şi ne biciuia frunţile 
cu plesne de urzici. „De-am ajunge cel puţin pînă la Tău, acolo ne 
putem adăposti", zice Tata. Câte un vîrtej de colb se ridica din drum. 
Apoi o aripă grea de vînt se rupse peste pădure. Furtuna dete peste 
noi mai repede decît ne făceam socoteala după învăţămintele de la 
şes. O experienţă e valabilă deci într-un ocol să-l ajungi cu ochiul, 
dar dincolo nu. Şi o furtună cu trăsnete apropiate, dese ca parii din 
vie, tăbări peste noi, să ne mistuie, nu altceva. Rîul se umfla, norii se 
prăvăleau. Ape sus şi ape jos. Din ceafă îmi curgea un fir de apă pe 
şira spinării. Iuți singură nu se sinchisea, înainta încet, aburii ieşeau 


din ea, ca dintr-o căldare. Cînd am ajuns la Tău, se însenina. Şi 


soarele şuiu ne trimitea iarăşi arşiţă. 

55 

Ne-am îngăduit un popas, ca să ne primenim şi să îmbucăm ceva. 
Un pădurar ne aţiţa că nu vom putea pătrunde pînă la Bistra, 
deoarece drumul, de-abia oblit, a fost stricat adineaori de puhoaie. 
Pornirăm totuşi, ca să nu stăm cu braţele cruciş, rămînînd să vedem 
ce-om face, cînd vom fi la faţa locului. 

Intram acum în pădurile de brad, seculare. Mă minunam în faţa 
brazilor : „ăştia-s jidovii, Tată !”. Lichenele, ca nişte bărbi albe, 
atîrnau prin cetina uriaşilor. 

întrezăream, în stînga şi-n dreapta, prin duiumul verdelui, pe sub 
brazi, muşchiul moale ca un aşternut de perne, ferigele cu miros 
adormitor, bureţii galbeni, ciupercile roşii, mînătărcile cît pînile. 
Sfăr-mam între dinţi acele de brad, ca să le string aroma în cerul 
gurii. Toate împreună alcătuiau pentru mine negîndita, marea 
întîlnire cu Muntele. Acesta era aşadar Muntele, despre care 
auzisem atîtea şi al cărui zvon l-am acceptat ca o ţintă de dor chiar şi 
în visuri. Dincolo de ceea ce îmi arăta, Muntele mai era fireşte şi 
altceva. Muntele mai era ursul şi mistrețul, ursul care, precum îmi 
închipuiam, putea să-ţi iasă în cale la fiece pas, ca să-ţi întoarcă 
pielea din ceafă pînă peste faţă, şi mistrețul albăstrui, mătăhălos, dar 
iute şi cu colţi aduşi ca să ridice pămîntul în rît. Muntele mai era 
vipera cu semn pe frunte, ce stă la pîndă, arămie printre pietrele 
bătute de soare, sau întunecată prin tufele de afin. Purtat de ochi şi 
de închipuire, mă pătrundeam, cu şi fără fabulaţie, prin toţi porii, de 


vraja şi de primejdia Muntelui. 


Muntele era pilcul de fluturi multicolori, ce jucau în cercuri, 
îngînînd un nevăzut model planetar, după fiecare cotitură de stîncă, 
a drumului. Muntele era înaltul şi adîncul, şi adaosul de oboseală 
proaspătă ce-o simţeam în sînge. Muntele era această privelişte în 
care intram, 

56 

tot mai adînc, şi care la rîndul ei intra şi ea în mine. Eu 
deschideam numai pleoapele mai tare ca* sa mă străbată răcoarea 
prin ochi. 

La poalele Bistrei, într-o strîmtoare, unde începea cel din urmă 
urcuş, drumul ni se înfăţişa sub chipul: unor mormane de pietrişuri 
scoase din măruntaiele muntelui. Nu se mai putea trece cu căruţa. 
Am cău- tat adăpost într-o casă de pădurar din apropiere. Ni se 
pomenea de-o aşteptare de vreo cîteva zile pînă s-or urni 
trnăcoapele, ca să îndrepte drumul, sau numai de-o zi, pînă cînd 
Iuţi va urca pe spinarea ei toate poverile pînă la casa din Bistra, 
suind şi coborînd de zece ori. A doua seară eram ajunşi la Bistra. în 
urma noastră se lăsa o perdea de neguri. Noi scăpăm însă în senin, 
şi ieşeam din vremelnicie — în alt timp. 

Gornicul, care ne deschidea casa sa, avea copii mulţi, prin toate 
colțurile cîte unul, şi cîteva fete mari. Erau frumuşele fetele. 
Sănătatea plaiului le înflorea în bujorii obrajilor. N-au trebuit să 
treacă prea multe zile ca să bag de seamă, fără de a iscodi într- 
adins, că fraţii mei mai mari le dădeau foarte cuviincioase tîrcoale. 
Nimenea nu se-mpotrivea desfătărilor juneţei, dar fetele îşi căutau 
mai mult de lucrul casei, decît de bucurii, şi-şi vedeau mai ales de 
treburile stînii lor de sub virful Şurianului, spre care mînecau 
adesea, încălecînd pe cai mărunţei, cu şei de lemn. Cînd se 


întorceau, aduceau cu ele un miros de jnepeni şi nu ştiu ce aer din 


depărtări de neajuns, şi ne vorbeau, scoţindu-ne din adormire 
imaginaţia, despre frumuseţea iezerului sau a ochiului de mare din 
inima Şurianului. 

La rîndul meu, legam şi eu noi prietenii. Ştiam dinainte că vor fi 
scurte şi dureroase. Erau copii destui prin casele pădurarilor, şi era 
mai ales o fetiţă de aceeaşi vîrstă cu mine în casa din f 

57 

fiica unui gornic ungur. Nimic nu ne sta de-a curmezişul de a fi, cît 
era ziua de lungă, mai mult împreună. Cu mine ea vorbea numai 
româneşte, cu un accent repezit şi hurducat, ce-i împrumuta un 
farmec străin. Părinţii ei o chemau cînd „Erji”, cînd „Boji”. 
Remarcînd aceasta, Mama o întrebă într-o zi : „Bine dragă, dar cum 
te cheamă pe tine, Erji ori Boji?". Fetiţa răspunde: „Erji — B6ji-i tot 
un drac !". Replica na se lăsase aşteptată şi avea ceva din vioiciunea 
şi şăgălnicia unei fiinţe închinate tuturor ghiduşiilor. Copiii 
gornicului, la care stăm, nu mă scoteau din vorba că m-am 
împrietenit cu dracu'. 

Puseserăm gînd să istovim cu tot dinadinsul muntele cu priveliştele 
cîte le putea avea pentru noi. Ne avintam cu Tata în excursii tot mai 
lungi,__ unele de cîteva ore, în diverse locuri, pe virfuri şi prin văi, cu 
osebire pînă în plaiul „La picioarele cailor”, unde era stîna cea mai 
apropiată. Cînd nu ne însoțea şi Erji, îmi era ca şi cum aş fi bătut 
calea zilei cu stîngul. Acolo, la „picioarele cailor” aveam să cunosc 
viaţa de stină. Bacii şi băciţele ne primeau cu chiote de departe. Nu 
se dădeau înapoi niciodată de la osteneala unui balmoş pentru noi. 
Se punea într-un ceaun, cu funingine de-un deget pe fund, zar 
pentru mămăligă, deasupra unui foc aprig în mijlocul stînii. Fiertura 
de făină şi de zăr «ra încetul cu încetul dozată cu toate derivatele 
stînii : cu urdă proaspătă, cu caş dospit, cu brînză, ce se-ntinde ca 


firul tors, şi cu unt de oaie tăiat în blocuri, ca din stîncă. Ne da fumul 


de brad în ochi, în faţa ceaunului cu balmoş, după cum se în-virtea 
vintul prin stînă, dar rezistam înecaţi pînă la lacrimi, pentru bucuria 
de a fi de faţă la ritualul facerii. Vedeam şi auzeam de toate la stînă. 
Culegeam vorbele ciobanilor, luam parte, ca privitor, 

58 


la mulsul oilor, lîngă strungă, şi mîngîiam în celar caşii, înşiraţi ca 
piîinile, să se dospească, pe poliţe curate, spălate cu zăr. La 
întoarcere ne alegeam, cîte-un burdufel, şi aduceam într-un vas de 
pămînt, cu toartă peste gură, lapte de oaie. Ştiam acum şi cum 
trebuie să te aperi de ciinii ciobăneşti. Sfatul, ce ni s-a dat, era să-ţi 
iei literalmente inima în dinţi la orice asalt al lor, să nu cedezi tărîm 
cu nici un preţ, şi mai cu seamă să porţi cu nepăsare o măciucă, pe 
care, dacă eşti încolţit din toate părţile, s-o tiîrăşti la spate aşa într-o 
doară, în urma ta. De unde pînă ieri, eram cuprinşi de-o hărmălaie 
înfricoşătoare, acum la vederea măciucilor tîrîte la spate, cînii se 
domoleau ca prin farmec, închein-du-şi lătratul cu un mîrîit încet, 
iar noi treceam printre ei — ignoraţi şi intangibili. 

Zilele se urmau, reeditate întocmai, s-ar fi zis — ca trecute printr-un 
acelaşi inel invizibil al calen- darului. Luînd seama că trăiam într-o 


lume de insecte, căutai să-mi alcătuiesc o colecţie. în vederea 


unor obligaţii şcolare de mai tîrziu — m-am transformat de la o zi la 
alta, într-un Vlad Ţepeş al gîndacilor. Insectele mi le fixam în ace, 
nu după criterii de clasificare, ci după ochi, adică după culoare şi 
înfăţişare. Se aliniau în cutia mea aşchii de smarald, ţăndări de opal, 
frînturi de rubine, tot atitea fiinţe fără nume, soiuri alese pe care nu 
le întîlneai la şes. Sub o singură insectă am lipit şi eticheta cu 
numele. Era un purice de stînă, de-o mărime fabuloasă. Cu ajutorul 
fraţilor mei, care învățau latineşte, i-am născocit un nume latin : 
pulex stanensis. La prinderea gîndacilor îmi era de-un real folos şi 
Erji ; ea trebuia să mă asiste îndeosebi la operaţia de conservare a 
fluturilor. Eu potriveam fluturele, cu aripile desfăcute, între două 
cartoane, -mşi-i treceam un ac cu gămălie prin torace. Erji urma 

59 

să ţină un chibrit aprins la capătul ascuţit al acului, care devenea 
incandescent şi ardea fluturele pe dinăuntru. în cîteva clipe fluturele 
se mumifica. Pentru gîndul la care ţinteam, n-aveam nevoie de 
rețetele complicate ale vechilor egipteni. Ca ajutor pentru atita 
cruzime îmi găseam elementul feminin. De fiecare dată însă, Erji îşi 
ardea şi degetele cu restul carbonizat al chibritului şi trăgea cite o 
în- jurătură ungurească. Înjurăturile, pe care ştia să le varieze, erau 
uneori foarte drastice, dar fetiţa nu-şi da seama de înţelesul lor. 

Mi s-a dat să prind odată, într-o înainte de amiază, un splendid 
cărăbuş arămiu, cu aripi poleite lucrate cu migală iscusită de-un 
mare şi neştiut meşter. în vederea unui vînat mai bogat îl închideam 
deocamdată într-o cutie de metal, cu miros de tutun, ce-o ţineam 
anume. Tîrziu după ora prin-zului, am intrat apoi în odaia, unde 
păstram cutia, ca să procedez la operaţia de conservare a 
cărăbuşului. Ridic capacul. Zăresc o clipă cărăbuşul. Pe urmă nu-l 


mai văd. Văzusem totuşi, fără putinţă de amăgire, cum cărăbuşul 


ieşea din cutie, nu prin deschizătura capacului, ci chiar prin peretele 
de metal, da, prin peretele de metal, unde nu era nici o gaură ! Eram 
deplin încredinţat că ochiul meu nu s-a înşelat. Mă uitai pe jos, 
pretutindeni, prin cameră, pe pereţi, printre grinzi. Cărăbuşul 
nicăieri. Un gînd se ţinea tare să mă ia de picioare ; evident, 
cărăbuşul nu era cărăbuş, ci însuşi diavolul. Lăpădai cutia şi părăsii 
odaia ca din puşcă. M-am dus în dosul casei, subt un brad, în plină 
lumină solară, şi începui să mă rog. Timp de două ceasuri mi-am tot 
repetat, de zeci de ori, cele două-trei rugăciuni pentru aşezarea 
spaimei. Căci se întîm-plase ceva : un cărăbuş ieşise pe unde nu se 
putea ieşi, şi se făcu nevăzut ! în timp ce mă rugam sub 

60 

brad, simt mişcînd ceva pe la ceafă, apoi pe păr. Pun mîna : 
cărăbuşul ! L-am azvirlit oît colo şi am luat-o la goană. Mi-o 

făcuse deci diavolul din nou. Se înființase ca să-mi arate cît de 

puţin îi păsa Măriei Sale de rugăciunile mele ! 

După vreo trei-patru săptămîni se făcea că Tata. ar pregăti ceva; o 
ghiceam din unele semne şi vorbe. Poate întoarcerea acasă ? Ar fi 
fost prea devreme, şi o asemenea intenţie destăinuită pe neaşteptate 
ne- ar fi pus pe toţi proţap. într-un asfinţit, ce anunţa o zi frumoasă, 
Tata ne zise : „Copii, încă înainte de răsăritul soarelui, pornim spre 
Şu-rian !". Măreţul, boltitul vîrf al Şurianului nu se vedea de la 
Bistra, din nici o parte. Dar fetele gornicului ne tot vorbeau despre 
ochiul de mare, ca de-o nestemată, pusă pe inima, întoarsă în sus, a 
gigantului. 

în zori mînecam pe căi întortocheate şi lungi, după ce Mama 
scuturase şi umpluse încă din ajun rucsacurile. Pacea pădurilor n- 
avea să fie tulburată la acest ceas decît de paşii noştri, dibuitori. 
Pentru a scurta depărtarea, ne strecuram prin desişuri de bradL 


prin păienjenişuri, ce ni se lipeau de obraji, ne făceam pirtie prin 


tufe de afin întinse, săream peste trunchi răsturnaţi de furtuni, cu 
rădăcinile-întoarse. Ne pomeneam din cînd în cînd în rarişti, pe 
unde pădurea fusese doborită de topoare. Cînd auzeam gîlgîitul 
vreunui izvor, dam năvală, ne trînteam pe burtă şi puneam gurile. 
Apa era atît de rece, că ne zăpăcea. Ne răzbea răcoarea pînă-n ceafă. 
Izvorul era curgător desigur numai dintr-o eroare a firii, sau fiindcă 
uitase să îngheţe ! Ajungeam în sfîrşit în calea, unde semnele de ulei 
roşii, şi albastre, puse pe brazi de „Asociaţia Carpatină”,, ne 
călăuzeau spre Şurian. Acum nu mai era nevoie să luăm pădurile de- 
a curmezişul, calea se înfățişa 

61 

însă tot mai sălbatică şi cu totul căzută din amintirea oamenilor. 

De ore o țineam la pas. Răzbăteam uneori în livezi cu linişti, ce n-au 
fost parcă niciodată sparte de cineva ! Prin rarişti ne poticneam de 
glii proaspăt răsturnate de rîtul mistreților, ca de pluguri, adineori, 
poate nici un sfert de ceas în urmă. Mirosul de pămînt reavăn ne 
adia încă, şi larve ursuze căutau să se ascundă în țarină. Erau cărări 
moarte pe-aici, cu gunoi de urşi, şi cu iarba crescută, nebătătorită de 


oi sau de pas ciobănesc. 


Şi urcam ! Urcam ! 
Zăream pentru o clipă Şurianul prin neguri, sfi-şiate de-o ochire a 
soarelui, în depărtare. Vîrful se ascunse apoi iarăşi după alte coame 
de munţi. în curînd însă îl vom lua pieptiş, şi uriaşul nu va mai 
scăpa de noi, decit dacă se va scutura. Brazii scădeau, se făceau tot 
mai mici, pe urmă mărunți. îi reteza aerul prea subţire. Cei mai 
avansați pe înălţimi erau chirciţi, nişte pitici monstruoşi. Răsărea 
aci, din vînt, ţinutul tuns al coniferelor minuscule. Iată-l în sfîrşit, 
de-a dreapta noastră, Şurianul, cu obrazul dîrz, numai de piatră. în 
stînga, ierbos şi fără găteli, tovarăşul său de veşnicie : Virful lui 
Patru. 
„Acolo, pe şeaua dintre virfuri, unde-i trecă-toarea, se găsesc urmele 
unui castru roman", ne lămuri Tata. Pînă pe-aici au ajuns cohortele 
? mă-ntrebam aproape cu nedumerire. Informaţia mă zgudui, şi-n 
faţa priveliştei mă pătrundea sentimentul unei măreţii istorice, pe 
care simplele fapte de şes ale legiunilor romane nu mi-l dăduseră 
niciodată. 
Străbăteam prin jnepeni, cu grija de-a nu călca pe vipere. Apoi se 
ivi un coperiş de colibă omenească. Totul era însă în paragină, şi 
fără nici o suflare prinapropiere! Ceea ce 
vedeam fusese cîndva o căsuță 
de adăpost. „Credeam că e încă 
62 
întreagă, zise Tata, căsuţa asta a fost clădită cînd eram tînăr, în vara 
cînd am venit întîia oară la Bistra. Mama voastră n-avea atunci decit 
17 ani.. Era înaltă, palidă şi foarte slăbuţă. La Bistra s-a întremat, şi 
vedeţi cît de voinică s-a făcut ! " Va să zică Mama a avut şi ea cîndva 
17 ani. Şi mie mi se părea fără vîrstă ca apa şi ca pămîntul. 


Mai înaintam cîţiva paşi şi-n faţa noastră sub creştetul boltit al 


Şurianului, într-o adîncitură, se întinde oglinda netedă a iezerului. 
Acesta era aşadar ochiul de mare ! „E ca şi cum Marea ar avea un 
ochi în vîrf de munte !" — aşa îmi tălmăceam eu cuvîntul. în apa 
iezerului prundul se desluşea ca-n aer. Dar fundul se adîncea 
treptat, pentru ca la o anume depărtare să pară că nu mai este fund, 
şi că iezerul are legături cu o Mare de undeva ! Cel puţin aşa îmi 
plăcea mie să văd lucrurile, cu închipuirea mea, care strimba după 
voia şi placul ei chiar şi legea vaselor comunicante. 

Desfăcurăm nişte pături. Ne astîmpărarăm foamea. Pe urmă ne 
odihnirăm îndelung, acolo în marginea iezerului. Stîncile, ce 
alcătuiau, dincolo de apă şi deasupra, virful Şurianului, răspundeau 
cu sute de ecouri, limpezi, de gheaţă, la orice chiot al nostru.. 
Dibuiam prin stratificările geologice ale Şurianului virstele, cînd 
această văgăună de apă a putut să fie cuib de balaur. Acum nu 
sălăşluia în apă nici un balaur, dar ceva asemănător. Undele 
iezerului erau prielnice unei seminţii de tritoni, un fel de mici 
şopirle negre. Nu mai văzusem atari fiinţe. „Dacă le extirpezi ochii, 
cresc alţii în loc", ne spune Tata. Va să zică totuşi nişte fiinţe de 
basm, înzestrate cu daruri miraculoase, proprii altor ere! 

Nici nu se putea altfel. 

La întoarcere ne era în gînd să căutăm stina fetelor. Stîna am găsit- 
o, dar fetele nu. Se împrăş- 

63 

tiaseră pesemne de-un vînt al dorului ca seminţele păpădiei. 
Excursia la Şurian fusese semnalul că nu ne vom mai bea mult timp 
cupa de lapte la Bistra. într-adevăr după alte vreo două săptămîni, 
arşi de păreri de rău, plecam iarăşi spre Lancrăm. în clipa 
despărțirii făceam Erjii promisiunea de a reveni în fiecare vară la 
Bistra. Pleoapele ei se zbăteau, ca fluturii străpunşi cu acul, înainte 


de a fi arşi pe dinăuntru. Totuşi niciodată nu m-am mai abătut prin 


acele locuri. Ne chemau tot alte meleaguri, cînd treburile şi lucrările 
pămîntului nu ne reţineau în sat. Mă mai gindeam cîteodată şi la 
Erji, nu numai în timpul acelor veri de demult, ci şi mai tîrziu, şi mă 
întrebam : pentru cine oare şi-o mai fi ars degetele în viaţă ? 

XIII. 

OAMNA începea din nou şcoala la Sebeş, cu caznele şi monotonia ei. 
Eram neîmpăcat, şi astfel multe întîmplări au fost date uitării. 
Locuiam la aceeaşi gazdă, iar micii chiriaşi eram tot cam aceiaşi. 
Fără de a-şi lăsa urmele în amintire, trecu iarna. Şi trecu şi 
primăvara. în anul 1904 izbucni, încă din primăvară, o secetă, cum 
nici bătrînii cei mai albi nu pomeniseră. Seceta dură toată vara. Le-a 
fost sortit atunci şi fîntînilor să se usuce. Un duh rău, 

subpămîntean, le sugea pe dedesubt, pentru ca în prundul lor să nu 
mai rămînă decît uscăciune, broaşte şi blestem. Mă aplecam pe unde 
treceam, într- adins peste fîntîni. Ochiul de apă nu mai clipea în 
adîncuri. Chiar în albia rîului, care culegea izvoarele unui întreg 
ținut carpatic, mai curgea doar o şuviţă de apă — gata să piară şi ea 
în pîrjolul 

64 

solar. Cîmpul luase înfăţişare pustie, de cenuşă. Căldura nu ceda nici 
noaptea şi comunica oamenilor o febră a duhului, la fel. Se vorbea în 
şoapte de, coada veacului şi de Antihiîrţ, care ar fi fost văzut cîndva 
păzindu-şi caprele cu ugeri seci. Numai cîteodată se ridica, în 


ceasurile după-amiezii, cîte-un nor 


puternic, cu tunete sonore, dar fără deznodă-mînt. „Mamă, vine 
ploaia !" strigam eu. Mama adăsta în uşa şurii şi ridica privirea : 
„Ad-o, Doamne, ad-o !". Era în chemarea aceasta, ridicată din urmă 
din alt veac, un ton stăruitor de invocare păgînă, un accent de 
descîntec, irezistibil, că mă miram, cum puterea ascunsă în miezul 
norilor se mai împotrivea. Dar norii îşi păstrau plasticitatea 
alergătoare, nu se dezlegau, şi îşi duceau tunetele, ieşite din reliefuri 
de aramă, mai departe, ca să-şi facă jocul, acelaşi, şi peste alte 
colţuri de ţară. Vitele pe cîmp, cu flămînzările prăpăstioase, 
scormoneau pămîntul cu copita. Caii îşi pierdeau uitătura în zările 
de foc. 

La toate se adăugau vedeniile. într-o noapte, tîrziu după înalta oră, 
un ţăran sta cu carul său pe cîmp. Era treaz, aşa se povestea. Dintr- 
o dată el vede o roată de foc, coborînd din zare de peste Munţii 
Apuseni. Roata se apropia repede, învîirtin-du-se. Omul o privea 
înnebunit. Cînd fu lîngă el, roata de foc se prefăcu în om. Şi om cu 
om se priviră. Lung, fără a-şi spune un cuvint. Vedenia aceasta a dat 
mult de lucru tălmăcitorilor din sat şi măcina minţile. întîmplărilor 
de acest soi, li se alăturau şi isprăvile lui Găman, ciudatul sătean, de 
care ne temeam ca de-o fiinţă cu legături prin tă-rîmuri demonice. 
Cineva l-ar fi văzut — nu se ştia niciodată cine era acest Cineva care 
vedea totul — cineva l-ar fi văzut, zic, lîn bătaia lunii, 

65 

schimbîndu-se în priculici printre mormintele cimitirului. S-a dus 
Găman într-adins acolo, căci numai pe înclinarea unui mormînt 
putea să se dea de trei ori, invers, peste cap. Şi-o făcuse Găman, dar 
după ce şi-o făcuse, el nu mai era Găman, ci un Găman cu cap de 
cîine. lar Gămanul cel cu cap de cîine se duse la rîu, şi plescăind din 


limbă, aidoma cîinilor, aduna de jos în sus şuviţa de apă, ce mai 


curgea, şi care din clipa aceea adunată a rămas, căci pe urmă, un 
timp n-a mai curs. Iar priculiciul s-a întors pe drumul lui, s-a dat 
peste mormînt, schimbîndu-se iar în Gămanul cel adevărat. De 
atunci Găman ride, şi nu ştie de ce, ride aiurea prin sat. 

Luam parte, cu latura de presimţire a fiinţei mele, la aceste 
întîmplări neîntîmplate, la aceste poveşti, ce se împleteau cu 
cărările mele. Către Crăciun seceta mai stăruia încă. Luna nu 
apărea niciodată gulerată, bruma n-avea din ce să se-nfiripe. 

O veste se răspîndi odată în sat, fără tobă, fără trimbiţe, dar 
fulgerător, c-au sosit din America pentru nevoile localnicilor întîile 
transporturi de porumb. Toată suflarea, cu priviri în stare să 
deoache, s-a adunat în faţa Primăriei. Mirarea făcu loc unei 
înseninări. Mă desprindeam cu mulţimea semenilor din teroarea 
perspectivelor de foamete, cu care ne-am hrănit lunile din urmă. 
America cobora pe uliţă sub chipul unor poveri de porumb auriu, 
puţin mai altfel decît cel ce creştea pe la noi. Faptul împlinit sub 
ochii mei mă făcea să văd în America întruparea unei raţiuni, ce 
venea să alunge spectrele. Seceta înceta dintr-o dată să mai fie o 
putere vrăjmaşă şi de neînfrînt. De unde pînă ieri seceta intimida 
încă instinctele obştei, ca-n alte veacuri, acum ea era o momiie 
lamentabilă, ce cădea în neființă. 

Porumbul din America trezea în mine 

66 

o luciditate nouă, faţă de care fantasmele terifiate se prăvăleau sub 
pragul conştiinţei, ca nişte monştri răpuşi peste buza unei 
prăpăstii. 

XIV. 

VARĂ nouă bătea la uşă. Sosise acasă, în Lancrăm, Alexe H., 
fiul celui mai de seamă comerciant 


din sat, proprietarul „boldei", la care ne aprovizionam 


umblase, cu cele trebuincioase. 
Alexe 
ani mulţi, prin cetăţi, metropole şi lume. După ce pe vremuri a 
terminat cea mai înaltă şcoală din nemijlocita noastră apropiere, 
adică cele patru clase ale gimnaziului săsesc de la Sebeş, Alexe 
pleca în Wanderschaft, pe jos, pînă în Germania, neevitind 
peripeţiile, şi cu închipuirea exaltată a unui adolescent, care 
desfiinţa hotarele cu focul utopiei. Intenţiona să înveţe meşteşugul 
tiparului şi meseria de fotograf. Era un băiat îndrăzneţ acest Alexe, 
foarte isteţ, întreprinzător, gătit cu toate dibăciile. După ce-şi 
însuşi, înaintînd prin stadiile breslei, învăţătura şi 
meşteşugurile visate, Alexe trecu la Moscova, unde găsi 
împrejurări prielnice şi unui rost, pentru care voia să trăiască. 
Venea în zilele acestea din inima Rusiei, căci după atiţia ani i se 
înființase în crucea pieptului dorul de ai săi. La gimnaziu fusese 
coleg cu cel mai mare dintre fraţii mei, cu Liviu, care acum era 
student, avansat, la Universitatea de la Budapesta (urma 
matematicile). înainte de amiezile Liviu şi le petrecea de obicei 
acasă, la masa de. sub dudul din ogradă, în faţa unor carnete pline 
de cifre şi formule. Mă uitam şi eu prin aceste carnete, cîteodată, 
căci mă ispiteau literile, ce puteau să însemne cifre, şi formulele, ce 
vesteau normele după 


Q — Hronicul si cîntecul vîrstelor 


67 


care trebuiau să lucreze mărimile. Pentru frumuseţea lui, îmi plăcea 
îndeosebi un semn, ce aducea cu un S, prelungit, ce ar creşte dintr-o 
pivniţă căutînd lumina. îl întrebam pe Liviu, ce vrea să fie acest 
semn, ce cuprindea toate caturile unui rînd. Fratele meu mă lua 
îngăduitor de sub bărbie şi-mi spunea că semnul ţine de calculul 
diferenţial şi integral. Va trebui să mai am răbdare încă cel puţin 
vreo zece ani, mai adăuga el, pînă cînd voi fi destul de copt, ca să 
înțeleg acel semn misterios. Semnul a rămas, de-atunci, pentru 
mine, o piatră de hotar spre care aspiram. După-amiaza Liviu se 
ducea la Alexe. Se închidea sub verdeaţa grea într-un chioşc, într-o 
grădină peste rîu, mai jos de bolboacă. Alexe, tînăr de un optimism 
robust, se înscrisese la Moscova în mişcarea socialistă. Descindea 
acasă cu multe poveşti din Rusia şi cu cravată roşie, iar acum îl 
iniția pe Liviu în ideile lui Marx. Nu-mi mai aduceam aminte de 
Alexe, căci eram prea mic, cînd a trecut vămile, totuşi imaginea lui 
trebuie să se fi păstrat cumva în mine. Mă uitam cu mirare la el. îmi 
impunea grozav, că venea de aşa departe, chiar de la Moscova, pe 
care o căutam pe hartă şi-o proiectam în depărtări foarte albe. Pe 
Liviu, care de altfel nu era frămîntat de înclinări extremiste, îl 
pasionau discuţiile cu Alexe, iar meşterul tipograf ştia să-şi apere cu 
vigoare dialectica. Totul revenea la un exerciţiu juvenil de apărare 
teoretică a poziţiilor. Cred că şi Tata lua uneori parte la discuţii, dar 
mai mult dintr-un interes filozofic, 
decît 
politic. 
în anii aceia auzeam pronunţindu-se, la noi în casă, tot mai des şi 


cu entuziasm numele lui Nicolae Iorga. Tata, care citea de toate, 


îndrăgise şi „Semănătorul", ale cărui numere nu străbăteau însă 
toate pînă în Ardeal. în legătură cu articole apă- 

68 

rute în „Semănătorul" se iscau adesea discuţii destul de aprinse între 
Tata şi Liviu. Nu înţelegeam mare lucru din focul lor. Cînd însă, din 
felul expresiilor şi mai ales din ton, sau din repeziciunea cu care cei 
doi îşi treceau unul altuia cuvîntul, bănuiam că o nouă disjpută e pe 
cale, mă descătuşam din orice interese ale clipei numai spre a fi de 
faţă. Mă apropiam atunci pe nesimţite de masa de sub dudul din 
curte, unde Tata şi Liviu aruncau năvoade în vir-tejuri. Orice 
problemă era după părerea mea un vîrtej, şi mă ardea să văd, care 
din cei doi scoate ceva din adîncuri. Dat mi-a fost astfel să prind din 
dezbateri unele fărîme ce cădeau şi pentru priceperea mea. Mă 
familiarizam în acest chip cel puţin cu sunetul atîtor chestiuni ale 
timpului, nu din cărţi, ci din aer. Sub duhul nostru se gesticula 
spectaculos, şi problemele se întrupau luînd înfăţişare vie. Gilceava 
dintre cei doi mă ţinea cu sufletul la gură. 

Cel mai luminat dascăl, din a cărui artă educativă m-am împărtăşit, 
cît am urmat şcoala primară germană din Sebeş, a fost Hans Wolf. I- 
am fost elev în clasa a IV-a. Wolf îşi trecuse licenţa la o universitate 
germană, era deci profesor. în lipsă de alt post făcea pe institutorul. 
Printre elevii români ai şcolii, Wolf avea temuta faimă a unui 
„mincător de valahi". Nu ştiu cum a izbutit să-şi creeze le- genda. 
Dascălul era, ce-i drept, sever. Antipatiile, ce i se atribuiau, eu nu le 
prea găseam, sau oricum numai filtrate printr-un perfect spirit de 
echitate. Faţă de mine dascălul manifesta o simpatie deosebită. Mi-o 
servea însă în doze omeopatice, încît nici un moment nu m-aş fi 
încumetat să abuzez sau să fac pe răsfăţatul. Se interesa de-aproape 
de dezvoltarea mea. îmi da ghes să învăţ bine limba germană. 

69 


îmi analiza în clasă, cu satisfacţie, lucrările scrise. La aceste lucrări 
mai colabora şi Tata, dar contri- buţiile lui mă pricepeam să le 
camuflez în dosul unor neîndemînări voite. La o singură materie 
şchiopătam : la limba maghiară. Prin această materie, nu umbla 
însă mai drept nici Dascălul, încât şi aici ne întilneam pe un teren 
unde el era dispus îngăduinţelor celor mai surizătoare. Pe la 
mijlocul lui iunie 1906, două săptămîni înainte de examene, Tata, 
care ţinea să plecăm iarăşi la Munte, s-a pre- zentat la Dascălul 
meu, spre a-i cere permisiunea de a-mi începe vacanţa înainte de 
încheierea regle- mentară a anului şcolar. Wolf a răspuns : „Vi-l 
dau, căci îi va prinde bine muntele. Mă întreb însă ce vom face la 
examene noi dascălii fără de cel mai strălucit elev al şcolii ! ?" — 
Tata mi-a comunicat aceste cuvinte simplu şi fără de nici o 
subliniere, parcă mi-ar fi pus numai în mînă certificatul, cu care 
aveam să părăsesc şcoala germană. 

Profesorul Hans Wolf n-a mai stat mult timp la Sebeş, şi i-am 
pierdut orice urmă. Douăzeci şi cinci de ani mai tîrziu aflam, că, 
făcîndu-se cetăţean german, în timpul întîiului război mondial, a 
intrat în carieră consulară-diplomatică, şi că a urcat apoi treptele 
pînă la o slujbă înaltă în Auswdrtiges Amt. 

XV. 

906, AJUN de septembrie. O seară mo-horită cobora, să ţină isonul 
unei despărţiri şi unei plecări. Cei ce plecau, eram eu şi cu Liciniu, 
cei ce rămîneau erau părinţii şi ceilalţi. Plecam din Lancrăm la 


Vinţul- 


de-Jos, de unde urma “să luăm trenul spre Braşov. Părinţii se 
învoiseră să ne în- 

7O 

scriem__ la „Liceul Şaguna" : eu, care rotunjisem 11 ani, în clasa I ; 


fratele meu, care împlinea 15, în clasa a V-a. Pînă la Vinţ ne însoţi 
şi Lionel, ca să ne ia biletele de călătorie. Trebuia de altfel să 15 


vadă ?i aşezaţi în tren, ca nu cumva, din greşeală, să rătăcim spre 
Arad. Nu călătorisem încă niciodată cu trenul. Călătoria avea să 
dureze toată noaptea. Fiind preveniţi încă de acasă că la Teiuş 
trebuia să schimbăm trenul, "întrebam la fiecare haltă, dacă am 
ajuns sau nu în gara cu pricina. 

Mă urmăreşte în legătură cu această călătorie o amintire de coşmar. 
Văd gări în noapte, felinare ce se agită fumegînd, luna alergînd, 
copii hărţuiţi. La Teiuş, dîndu-ne jos, am fost îndrumați spre un 
vagon de clasa a III-a, la coada altui tren. în vagon stăteam, foarte 
înghesuiți, numai elevi, care, ca şi noi," se duceau, strînşi de prin 
multe ţinuturi, sate şi tirguri, la Braşov, ca să fie vărsaţi aceluiaşi 
liceu. Am intrat în vorbă, dar cum vagonul nu era luminat, nu 
ghiceam feţele decît prin lumina alergătoare a felinarelor de afară. 
Din cînd în cînd trenul oprea în cîte-o gară pustie, şi-atunci venea 
„călăuzul"”, cu cei doi snopi de mustață sub nas, asupra noastră, şi 
tipa să ne mutăm cu toţii în alt vagon, la celălalt capăt al trenului. 
Luaţi de panică, noi, copiii, porneam, de fiecare dată, fără de a 
schiţa măcar vreun început de protest. Credeam că aşa trebuie să fie. 
Ne luptam cu lăzile şi geamantanele, ce ne smulgeau braţele de la 
rădăcină, în timp ce maşinistul de la locomotivă fluiera cu 
întreruperi, ca de plecare, ameninţîind să ne lase în gară ! Liciniu se 
opintea şi icnea din răsputeri, cărînd o enormă ladă mult prea grea 


pentru puterile sale. Nu puteam să-i fiu de nici un folos. Mă ţineam 


doar după el, cu lacrimi în ochi, sub teroarea semnalelor. „Taci că nu 
pleacă... Face el numai aşa..." îmi striga Liciniu, 

71 

liniştindu-mă. De-abia ne găseam un locşor în noul vagon, cînd, 
ajunşi în altă gară, acelaşi glas al 

„călăuzului", ne izbea urechile : „Jos, jos ! în alt vagon !". Aceeaşi 
panică, aceleaşi semnale, aceleaşi strigăte şi plînsete. Neomenia s-a 
repetat pînă la Braşov de cîteva ori. Şi nu înţelegeam pricina. Se 
aprindea de fiecare dată osia vagonului sau numai spirtul în burta 
mustăciosului ? De fapt totul era o simplă bătaie de joc a 

călăuzului, care se gîdila probabil de-o sadică plăcere, chinuind 
turma de copii. După o noapte de neodihnă şi de stupide, ne- 
gîndite, păţanii, ne apropiam de Braşov. Eram obosit. 

Privind în dimineaţă, prin geamul uşor aburit, avui impresia că 
trenul se mişca invers. Parcă ne-am fi întors spre locurile de unde 
plecaserăm seara, şi dacă n-ar fi fost de faţă ceilalţi copii, să mă 
asigure că o ţineam spre răsărit, aş fi crezut că rătăcim spre apus. în 
gara Braşov ne în-voirăm, cu alţi cîţiva copii, să luăm o trăsură, 
împărțind costul. Ceilalţi copii fură descărcaţi prin cetate. Pe noi 
birjarul ne mai ducea pînă în Schei, pe Ciocrac, unde descindeam la 
locuinţa lui Liviu, a cărui adresă ne-o fixaserăm fiecare de două ori: 
o dată pe-un bileţel, o dată în cuget. Fratele nostru mai mare era 
acum tînăr profesor la „Şcoala reală" din Braşov. Se căsătorise în 
vara aceea, cu fiica unui notar din Cugir. în penuria de locuinţe de la 
Braşov, tînăra pereche găsise o căsuţă, nu tocmai pe plac, pe 
Ciocrac. Cînd am sosit noi, sosea şi mobilierul lor, de-a dreptul de la 
fabrică. în micile încăperi — lăzi, mese, scaune, dulapuri stăteau 
claie-grămadă. Peste toate mai călcam _ şi noi. C-o zi înainte 
nimeriseră tot aci şi doi fraţi de-ai cumnatei. Cum nimenea nu făcea 


caz de sosirea noastră, m-am întins, fără de alte forme, pe- o 


canapea şi am adormit. Cînd m-am trezit, pe la amiază, mi-au 

72 

trebuit clipe pînă să pricep unde sînt. Un simţă-mâînt de neagră 
înstrăinare mă lua în stăpînire. Mi se părea că nu mai sînt eu, ci 
altul. Mă năpădea o jale de neînduplecat pe la inimă, pe la tîmple, 
prin ochi, şi se alegea nod în gît. Mă vedeam părăsit. N-am să mai 
văd pe Mama şi pe Tata un an întreg ! Ce leac voi găsi acestui gol ? 
Mă simţeam şi răsfirat prin toată depărtarea, între locul unde stăm 
şi locul de unde pornisem. Şi plingeam monoton şi lung, şi nimenea 
nu mai putea să mă liniştească. Servitoarea îşi arăta, fără înconjur, 
părerea că m-a deocheat cineva. Am acceptat şi eu această 
explicaţie, şi am băut apa în care fata stinsese un cărbune. în cele 
din urmă de ce nu ? Mă deochease spaţiul şi timpul ! Şi paharul de 
apă mi s-a dat ca să mă pot iarăşi aduna din atîta drum şi atita 
văzduh şi să sosesc de-a binelea, unde sosisem. 

Am stat pe urmă la masă. Nu mai plîngeam, dar refuzam să răspund 
întrebărilor, cu care cei din jur încercau să mă descoase. După cîtva 
timp începură să rîdă de mine, şi fraţii mei şi cumnată-mea, şi fraţii 
cumnatei mele, că mă dau cu atîta nestăpiînire în spectacol. Şi cu ce 
? Cu dorul de casă ! Cu acest fleac de dor ! în realitate eu însumi 
eram mirat, foarte mirat, de jalea mea. N-am stăruit oare eu însumi 
zi şi noapte, toată vara, pe lîngă părinţi, să mă trimită la Braşov ? 
Atunci — de ce această simţire ? — 

„Haide, şterge-ţi lacrimile ! — mi-am zis, şi nu te mai sfărma, că nici 
nu-ți sade şi nici nu se cuvine !" 

— După ceasul prînzului, am ieşit cu Liciniu în oraş. Mă tîra, 


aproape, după el. Apucarăm spre Liceul 


Şaguna. Mă păstram încă în tristeţea mea. Dar totul a fost dat 
uitării în clipa cînd am intrat într-o prăvălie, să ne cumpărăm 
chipiile de rigoare, chipiile de „studenţi”. Al meu, pe care-l visasem 
toată vara, era de stil francez 

73 

tivit cu panglică roşie, al lui Liciniu cu panglică albastră. Cu 

chipiile pe cap, am luat-o iarăşi spre liceu. Aşa am învins cea 

dintâi şi cea mai grea criză de nostalgie ! 

în faţa liceului elevii de toate clasele ţineau obişnuitul tîrg de cărţi, 
care probabil şi pe vremea lui Anton Pann se înfăţişa tot atît de 
răsăritean ca şi astăzi. îmi cumpărai şi eu cărţile de şcoală, cam 
uzate, dar folosibile. După vreo cîteva zile, clopoţelul liceului suna 
orele, de intrare şi ieşire. Eram în clasa I exact 60 de băieţi, veniţi 
din toate ţinuturile transilvane şi bănăţene. Unul singur din vechiul 
regat. în primele săptămîni colegii, mai vîr-tos braşovenii, care erau 
foarte siguri de frumuseţea graiului lor, mă cam luau la vale pentru 
româneasca mea din Lancrăm, unde se vorbea un dialect cu „e" 
deschis, care s-ar scrie „ă". 

Prieteniile prindeau şi ele să se-nfiripe. într-o bancă strălucea un 
băiat de mocani din Săcele, foarte scuturat, cu ochi vii, ce-i străjuiau 
de aproape rădăcina nasului : Gheorghe Popa. Era singurul coleg de 
clasă, de care mă apropiam, deocamdată. Celelalte prietenii mi le 
alegeam prin clase superioare, rod al sferturilor de ceas de recreaţie. 
Cu ajutorul mai ales al anecdotelor, ce pluteau în jurul lor, apoi 
după gesturi şi ticuri, după mişcări şi înfăţişare, mă căzneam să-mi 
alcătuiesc în închipuire figura interioară a profesorilor. Din primul 
moment trebuia să mă fascineze într-un fel dascălul de latină N.S., 
o apariţie ciudată, un om incalculabil, de comportări echivoce, 


despre a cărui inteligenţă excepţională printre atitea de rînd, 


auzisem mai de mult. Am băgat foarte curînd de seamă că 
programa nu-l prea interesa şi că nu avea decit prea puţine 
aderenţe la slujba sa. Numai rareori ţinea cite-o lecţie, cu care ne 
cucerea şi cu care îşi răscumpăra 

74 

absenţele sufletului. De obicei, el intra în clasă, muş-cîndu-şi buza 
de jos, cu gîndul aiurea. Se aşeza la catedră, îşi purta o clipă 
privirile peste noi. Dar uită- , tura lui ne lua prin tangentă şi luneca 
peste noi parcă am fi fost ungi cu ulei. Pe urmă dascălul începea să 
scrie. Ştiam că scrie articole pentru o ga- zetă şi că era un foarte 
temut polemist. Ne lăsa să ne facem de cap. La începutul orei 
avea grijă de a ne ocupa cu ceva, dar la sfîrşit nu cerea niciodată 
lucrările. N-au trecut două-trei săptămîni şi trebui să constat că i- 
am cîştigat simpatia cu răspunsurile, ce i le-am servit în cele cîteva 
ore, cînd el se ridi- case deasupra nivelului obişnuit al 
conştiinţei sale profesionale. îşi fixase numele meu, ceea ce nu era 
tocmai greu, de vreme ce la şcolile din aceeaşi clădire existau doi 
profesori cu acelaşi nume : fratele meu Liviu şi unchiul meu Iosif. 
Cu nici unul din ei N.S. nu se găsea în relaţii deosebit de norocoase, 
-ceea ce, evitînd eufemismele, însemna că ei nici nu-şi vorbeau, şi 
nici bineţe nu-şi dădeau : o împrejurare, în care la început vedeam 
o mare neşansă pentru cel de al patrulea în nefastul joc ! Cu atît mai 
neaşteptată fu în ochii mei tot mai învederată lui aplicare spre mine. 
Privirea lui mă căuta printre ceilalţi, cu încredere, aproape cu 
părtinire. Raporturile profesorului cu clasa se definitivau. La catedră 
el se simţea exteritorial, iar clasei el îi pregătea în cele din urmă o 
surpriză, acordîndu-i un soi de autonomie. Nu-şi lua osteneala să 
reţină numele elevilor. Dimpotrivă, el 

căuta să uite orice balast, să uite, să uite. Găsise de altfel o 


splendidă metodă de a ocoli orice inutilă încărcare a memoriei 


sale de dascăl. Cînd se întîmpla, şi aceasta cel mult o dată pe 
săptămînă, să examineze, făcea apel la numerele de înscriere 

ale elevilor: „Să 
răspundă numărul 7, 51, 45 etc". Rezultatele inconcludente 
ale unei 
75 
asemenea examinări se spulberau fără urmă, în» aceeaşi clipă. 
Profesorul se socotea însă — desigur prea mult scos din ale sale 
chiar şi de acest „minim de efort şi atunci se hotărî să-şi simplifice 
situaţia într-un chip cu totul uluitor : va înălța clasa la rangul unui 
teritoriu suzeran. într-una din zile a intrat în clasă muşcîndu-şi cu 
dinţii buza inferioară şi se aşeză la locul lui: „Aşa, mama dracului !" 
şi apoi, nitam-nisam, un strigăt: „Blaga !". Mă ridic speriat de 
sunetul ceresc de la catedră ! Dascălul îşi învîrtea privirile peste noi, 
parcă ar fi voit să ne apostrofeze : „Blestemaţilor, de aci încolo s-a 
isprăvit cu huzurul ! Sîntem la şcoală sau la circ ?". Dar privirile lui 
încruntate au ieşit şi de astă dată pe ferestre şi nu s-au mai întors. 
Era din nou absent, iar glasul lui se înmuie : „Blaga, de-acum vei 
examina tu ! îţi faci rost de un carnet, în care vei introduce numele 
tuturor elevilor... După fiecare răspuns pui nota! Pe mîine toţi elevii 
vor aduce cîte-un ban de aramă, — aşa, m-aţi înţeles ? şi banul îl 
veţi da lui Blaga, să-şi cumpere blajinul un carnet !". Şi cu aceasta 


profesorul se retrase în sine, scoase 


din buzunar nişte hirtii, îşi luă condeiul şi se aplecă peste articolul 
său, început de acasă. Cam mirat de marea demnitate, în care eram 
înscăunat, începui a examina. Cînd silinţele mele nu mai puteau să 
țină clasa în frîu, profesorul îşi făcea simțită prezenţa printr-un 
urlet destinat să fie auzit pînă în biroul Directorului : „Aşa, mama 
dracului, linişte ! !". Şi-n clasă se făcea iarăşi linişte de mormiînt, iar 
eu îmi redobindeam autoritatea, pentru care pantalonii mei nu erau 
destul de lungi, în gînd făceam reproşuri tardive Mamei, care nu m- 
a ascultat, cînd, astă-vară, îi tot spuneam să nu mă trimită la Braşov 
în pantaloni retezaţi pe la genunchi. (N.S. avea sa ne fie profesor 
de latină 

76 

opt ani în şir. Prea multă latină n-am prins de la el, nici gramatică, 
nici vocabule, dar cele cîteva lecţii de pomină, ce ni le-a oferit, cu 
capricioasă intermitenţă, despre Iuliu Caesar, Virgil, August, 
Horaţiu, Cicero etc. au fost pentru mine tot atitea evenimente. Cu 
atitea lecţii de înalt nivel, profesorul se împăca întrucâtva cu 
propria-i conştiinţă, dar şi cu noi, care îl ascultam cu răsuflarea 
tăiată !) 

O zăpadă timpurie căzu în toamna aceea. Pe la sfîrşitul lui 
octombrie Tata şi Mama sosesc pe ne- aşteptate la Braşov. îşi 
îngăduiseră să beneficieze de-o călătorie aproape gratuită la istorica 
expoziţie de la Bucureşti. întorcîndu-se era firesc să se oprească şi în 
urbea noastră. Era o revedere ce aprindea în mine încă o dată toată 
nostalgia. Ce era să le povestesc, părinţilor ? Erau atitea, şi atitea de 
arătat în cuvinte, şi le vorbii alandala. Despre isprăvile de la liceu, 
despre profesori şi apucăturile lor, despre noii mei prieteni, şi, 
natural, despre carnetul cu note de la latină. Liviu, fratele meu, 


profesorul, de-o corectitudine juvenilă şi pedantă, îşi desfăşura, nu 


ştiu a cîta oară, în vorbe grave, profunda indignare față de metodele 
lui N.S., eu însă simţindu-mă complice, îmi vedeam ameninţat 
rostul cu care fusesem investit, şi-mi imploram fratele să nu facă, în 
consiliul profesorilor, caz de această situaţie, că mă nenoroceşte. 
„Ce caz are să facă, măi prostule ?" interveni Mama. „Sau crezi tu că 
frate-to a căzut pe cap ?" — mai adăuga Ea, pe-un ton ce nu-mi 
comunica nici o certitudine liniştitoare, pe-un ton din care se ghicea 
parca şi teama ei că într-adevăr Liviu ar fi fost în stare să ridice atit 
de inoportun o atît de dezagreabilă chestiune în consiliul 
profesorilor. 

Tata şi Mama făcură o vizită gazdei, la care eram incartiruiţi, eu şi 
cu Liciniu. Ne găsiserăm la 

77 

Braşov chiar dintru început o cameră, tot pe Cioc-rac, peste drum 
de Liviu, la o familie trocărească. Stăpînul casei era măcelar. îşi avea 
prăvălia în Cetate. Nu venea acasă decit seara. Şi era totdeauna 
beat. Aspru la vorbă şi repezit. Noi băieţii găzduiţi dam faţă cu 
măcelarul doar duminica după-amiază, cînd matahala ieşea pe 
gangul casei, cu ochii înroşiţi de somn şi de aburii băuturii. Salutam 
smerit şi cu inima gămălie. Grozav mă temeam de acest om, pe 
care-l auzeam cîteodată, noaptea pe la ore mici, bă-tîndu-şi nevasta 
şi copiii într-o odaie alături. în toată cetatea Braşovului exista, 
în timpul acela, un singur personaj, ce-mi inspira o teroare şi mai 
violentă decît măcelarul, la care locuiam. 

Acest de al doilea temut era Rupi, cel cu mişcările de sperietoare 
de păsări scăpată din par. Rupi era un domn exaltat, cu gesturi 
nervoase, corect îmbrăcat, dar evident ieşit din ţiţîni. Purta un 
baston, pe care-l mînuia cu stîngăcii de automat deranjat. Fusese în 
unele sezoane, client al unor case de sănătate, care însă îi 


redeschideau porţile, restituindu-l prea devreme vieţii şi străzii, 


niciodată mai breaz decit intrase. Toţi copiii, strinşi în haite, ţipau 
după el,„Rupi", în 
toate tonurile, pe străzi, prin piaţă, pe după zidurile cetăţii, şi prin 
livezi. Porecla nu spunea nimic, dar scotea din sărite pe cel vizat. La 
rîndul său, Rupi izbea ca din senin, cu bastonul, pe orice băiat, 
chiar paşnic, care trecea neprevenit pe lingă el. Şi Rupi 
dezlănţuindu-se mecanic, lovea cumplit, să te despice-n două. 
Locuia undeva prin Schei, şi avea dese drumuri pe Ciocrac. Cea 
dintii grije a mea, cînd ieşeam din curte, era să cercetez cu luare- 
aminte, în toate părţile, dacă nu cumva trece Rupi. Cînd se 
întîmpla să-l văd la cajpăt de uliţă, mă ascundeam în grabă, 
unde se nimerea, după porţi, în gîrliciuri de pivniţă, în 
gropi, în 
78 
canal, sub poduri, de-ar fi fost cu putință aş fi dispărut şi în 
gaură de şarpe. Fapt e că plimbările nu-mi erau învăluite de acel 
cald şi agreabil sen-, timent de securitate, ce ţi—1 dă convieţuirea 
cu semenii înăuntrul unei cetăţi cu rînduieli bine 
statornicite. Nesiguranţa mea se înfiinţa din pricina lui Rupi, 
dar şi din pricina micilor trocari. Micii trocari erau băieţii 
scheieni, băştinaşi. Puşlamalele circulau de obicei în grupuri 
compacte, în vederea întilnirilor cu liceenii, care nu erau de prin 
părţile locului, şi cărora le purtau o pică — aşa-zicînd profesională. 
Lupte cu pietre pînă la sînge şi încăierări cu lovituri de 
bricege, schingiuiri aveau adesea loc. Evitam pe cît îmi era cu 
putinţă în-tilnirile pe teren cu aceşti derbedei. Mai existau 
însă pentru mine şi unele primejdii invizibile. Ca să ajung 


acasă, fie de la liceu, fie 


din Cetate, eram nevoit să trec pe lîngă un cimitir izolat în dunga 
unei livezi, de-a lungul unei alei ce urca spre Tîmpa. Seara, cînd se 
întuneca, zăream prin gratiile cimitirului, candelele arzînd pe 
morminte. Acolo îşi dormea somnul de veci poetul Andrei 
Mureşanu. Un fior mă îmbrăca rece, de cîte ori o luam pe lîngă 
cimitir, pe întuneric. îmi închipuiam că stafia de brumă 
fosforescentă a lui Andrei Mureşanu ar fi putut să mă cuprindă o 
dată cu braţele, pe la spate, şi o senzaţie de atingere sepulcrală 
cu lumea da dincolo îşi făcea pîrtie pe gira spinării mele. 

O tineam săgeată pînă acasă. Cu fruntea năduşită mă opream 
la poarta de lemn. Atîrna acolo un ciocan de oţel, pentru dat 
semnale, în formă de şarpe, ce răspundea pe-o mică nicovală. 
Prindeam ciocanul şi izbeam cu putere în poartă, neîndrăznind să 
privesc înapoi în noapte. Loveam cu o insistenţă şi cu o nerăbdare 
că se producea o tulburare în toată vecinătatea. 

Mă mai linişteam 

numai cînd mă ajungeau glasuri de pe la ferestre. Din vecinătate 
mi s-a strigat odată pe-un ochi de geam, ce s-a deschis şi s-a închis 
repede ca uşiţa unui ceas cu cuc : „Ce baţi aşa, că doar nu vin 
tătarii ?". Omul care mă dojenea nevăzut, nu bănuia, că ceea ce 
venea în urma mea era mai înfiorător şi mai de necuprins decît un 
duium tătăresc. Trecînd adineaori pe lîngă mormîntul lui Andrei 
Mureşanu auzisem ca un zăvor de cosciug, ce se deschidea, şi-un 
clinchet de candele atinse de cineva în mers nevăzut. 

XVI. 

RECEAU zilele, săptămiînile, lunile. Un gînd mă obseda. Greutățile, 
cu care luptau părinţii, erau din cele mai serioase, îi auzisem de 


AAA 


atitea ori vorbind mm mmm despre bănci, datorii, cambii, 


restanţe. Opintirile mele se înteţeau, în speranţa de-a obţine, pe 


temeiul certificatelor şcolare, vreo bursă sau alte ajutoare, cel puţin 
masa. Aspiraţia mea secretă, despre care nu suflam o vorbă 
nimănui, era să-mi scap părinţii, asupriţi de scadenţe penibile, să 
mi-i scap de orice cheltuieli, să mă cresc singur, ca vrăbiile. M-am 
angajat, de îndată ce mi s-a dat prilejul, să dau meditații colegului 
din vechiul regat, dar cu atîta treabă izbutii cel mult să-mi fac rost 
de niscai bani de buzunar. Bursele, ce se împărțeau la liceu, puţine şi 
derizorii, erau, în orice caz, destinate elevilor mai înaintați. Faptul 
că un frate ajunsese profesor la Braşov nu constituia o împrejurare, 
ce mi-ar fi înlesnit dobîndirea ajutoarelor, de care aş fi avut nevoie. 
Dimpotrivă, împrejurarea alcătuia pentru 

8o 

mine un dezavantaj, căci se credea că el, om făcut, ar putea să-şi 
ajute fraţii. Dar Liviu se găsea în im- posibilitate chiar şi numai de a 
se gîndi la aşa ceva, de vreme ce el însuşi era începător, şi făcuse o 
seamă" de datorii pînă ce să-şi termine studiile universitare. 

în afară de materiile impuse şcolarului prin programe, n-aş putea 
spune că, în timpul acela, m-ar fi interesat în chip deosebit ceva. 
Mai citeam, ce-i mdrept, ici-colo, cîte-o carte din biblioteca clasei, 
dar nu semănăm încă de loc cu ceea ce s-ar chema un cititor 
pasionat. Ba da, voi numi totuşi unele lucruri, cu care mă 
îndeletniceam cu plăcere. Mă preocupau, de pildă, anume probleme 
de ştiinţă. Eram un geograf fără pereche în tot liceul. Iar la geografie 
am trecut peste punţile Geografiei fizice, la Astro- nomie. 
Astronomia îmi comunica realmente sentimentul unei creşteri 
personale, al unei treziri. In marginea ei îmi făceam singur 
speculaţiile. Descoperii cărţile lui Flammarion. Perspective cosmice 
negîndite mi se deschideau. Lumea planetară şi galactică deveneau 
pentru mine un mediu real, care îmi solicita la fiecare pas un efort 


de descurcare şi în care palpitam cu ardoarea proprie vîrstei. Mă 


întrebam uneori dacă Christos s-a întrupat şi pe planeta Marte. De 
unde, pînă atunci, mă frămîn-tasem încarcerat într-o viaţă 
interioară de natură religioasă dominată de mitologia biblică, acum 
îmi denunțam singur această mitologie, fără de ajutorul vreunei 
lecturi, drept ceea ce era : adică drept mi- tologie. Ce caraghioasă mi 
se părea întîmplarea cu cărăbuşul ! (Totuşi mă temeam încă de 
spectrul lui Andrei Mureşanu !) Singura perspectivă valabilă era 
pentru moment cea „naturalistă". N-am avut nevoie nici de critica 
biblică, nici de Strauss, nici de Renan, şi nici de alte mărturii ca să 
aduc în faţa judecății 

81 

minţii mele miturile biblice. Trezirea m-a zguduit într-atât că aş fi 
voit să dau din ea şi altora. Mă doream adică înconjurat de prozeliţi. 
Pledoariile mele cîştigau de la o zi la alta amploare şi se umpleau de 
lumina celor mai varii argumente. Cîţiva colegi au înclinat 
steagurile. Ceilalţi se ridicară însă îm- potrivă, şi într-o zi se găsi în 
sfirşit unul gata să mă răpună : mă pira catihetului. Licenţiat al 
Facultăţii de teologie din Cernăuţi, catihetul a ascultat jalba 
duhovniceşte, dar ezită să-mi curme limbuţia luministă prin măsuri 
mai drastice. Organi-zîndu-şi cu impresionantă răbdare, un ciclu de 


lecţii, el 


căuta să ne îndrume, fără a mă aduce de-a dreptul în discuţie, spre 
alte idei, ca şi cum întreaga clasă ar fi fost un aluat infectat de-o 
drojdie bolnavă. Dezbaterea, în care el, catihetul, era singurul 
protagonist, lua o întorsătură moralizantă ce mă dezarma. Din 
parte-mi, am rămas pe poziţie, dar hotării să nu mai fac uz de 
trezirea mea. începeam să bănuiesc, cel puţin vag, şi chiar să mă 
tem că între adevăr şi morală ar putea să existe oarecare 
incompatibilitate. 

întîia iarnă la Braşov a fost grea. Nu eram obişnuit, nici cu negurile, 
nici cu frigul ținutului. Ţara Bîrsei cîştiga în permanenţă, şi pe 
întreaga monarhie, premiul la temperaturile joase. Se mai făcu, nu 
ştiu cum, că tocmai în iarna aceea, gata în fiecare noapte să înghită 
coloanele de mercur ale uneltelor de în- registrare, am umblat tot 
timpul numai c-o pelerină necăptuşită. Adevărat e că fusese dorinţa 
mea să mi se cumpere pelerina. Nu prevăzusem că aceasta nu putea 
să fie o îmbrăcăminte de iarnă. Fraţii ar fi fost chemaţi să aprecieze 
mai just. Mă întrebau ei, uneori, dacă, nu mi-e frig. Diîrdiiam, dar 
răspun- deam : nu! 

82 

Băteau, în sfirşit, cu aripi de porumbei, veşti de primăvară prin aer. 
Noi, copiii, ieşeam pe Romuri, între cele două turnuri în ruină, şi 
stăm la soare. » Umblau gîngăniile prin vreascuri. Obrajii şi mîinile 
prindeau culoare. Ceţurile ne cercetau tot mai rar. Şi Tîmpa 
înverzea. 

în luna mai avu loc în Stejeriş, aşa-zisul „maial", o petrecere, în plin 
aer, a elevilor de la toate şcolile româneşti din Braşov. Era un 
jubileu anual al cloro-filei, o serbare a codrului şi a centenarelor 
haiduceşti, fără dată precisă la calendar. Luau parte cu „gau- 


deamus" şi profesorii, şi alţi cetăţeni, cu familiile lor. Era o 


serbare cu mese întinse sub copaci, cu focuri aprinse sub fagi şi 
stejari, cu băutură, chiote, jocuri şi dans. Sub corturi boltite se tăiau 
miei pentru frigare, se desfundau buţile. 
Ciţiva dintre vlăjganii clasei a Vil-a şi a VUl-a mă luară între ei, şi 
pentru cîteva replici, cu care ştiusem să-i încînt, îmi deteră să beau, 
mai întîi vin, şi apoi bere. Se călca legea de totdeauna a băutului, 
dar ce le păsa lor ! Puseseră gînd să mă ameţească, ca să mă port pe 
urmă cum m-o tăia capul. Şi au reuşit. La început rideam ca un mic 
faun, apoi devenii zgomotos cît zece. Mă suiam pe mese şi umblam, 
luîndu-le în şir, peste toate, ceea ce îmi da senzaţia că aş călca pe 
coperişele caselor dintr-o ţară ce era a mea şi numai a mea. în cele 
din urmă căzui lamentabil într-un şanţ în marginea pădurii. Se 
învîrtea verdele codrului cu mine. Şi m-a luat un rău, ce mă înţărca, 
o dată pentru totdeauna, de veselia „maia-lelor”. Un coleg s-a 
apropiat de mine. „Să-ţi ridic puţin capul !". Mă pregăteam să 
restitui naturii ce era al naturii. Apoi în plin marasm i-am spus 
milostivului samaritean 

„Ăsta nu e capul, ăsta-i curul !". 
7 — Hronicul ţi cîntecul virstelor 
83 
XVII. 
ECŢII, lucrări, examinări, severităţi profesionale şi mustrări pentru 
atitea neglijenţe, ambiţii rănite şi autorepro-şuri — astea alcătuiau 
umplutura zile-mm"mmm [OL ^e lucru. Dumineca ne duceam — 
în şiruri — la biserica Sf. Nicolae, unde, etalin-du-ne palorile în fața 
catapetesmei, stăm în picioare cîte 4 
—5 ore. De la un timp ne încerca foamea, privirile ni se prelungeau 
peste tipsiile imense cu colivă, aşezate printre sfeşnice. La 


încheierea slujbei ni se împărțea colivă. Pentru primirea darului, în- 


tindeam mîna cu o hîrtie, din vreme pregătită pentru aceasta. 
Preotul lua cu o lingură din griul fiert, porţii mari, socotite “pentru 
căpcăuni, şi ni le punea în palmă, iar noi ieşeam în cimitir, unde 
sprijiniți de cîte-o cruce de piatră consumam pomenirea morţilor. 
Mult timp simţeam încă un gust de miere şi grîu în gură. 
Anotimpurile se succedau, ocolind parcă evenimentele, ce s-ar fi 
putut întipări amintirii. Aşa se încheia clasa I. Aşa începea clasa a 
Ii-a. 

Eram în clasa a Ii-a, cînd veni la Braşov şi Lon-gin. După ce 
scăpătase prin clasa a V-a liceală, făcu un an de xicenicie privilegiată 
la un mare negustor din Orăştie, iar acum se înscria la şcoala de 
comerţ, care dura trei ani. Şcoala de comerţ se găsea în apropierea 
Liceului Şaguna. De cîte ori îmi venea la îndemînă, dam o săritură 
pînă acolo, aceasta mai ales, pentru delicioasele cornuri ce se găseau 
de vîn- zare la „pedelul" şcolii. Dar şi pentru altceva. Şcoala 
comercială era frecventată în cea mai mare parte de băieţi mai în 
virstă, de flăcăiandri cu mustăcioară, împinşi de nevoie sau de 
înclinări înnăscute spre cariere practice. Stăpînea la această şcoală 
o men- 

84 

talitate aparte, proprie adolescenților arşi de setea unui cîştig la 
repezeală. Elevii de la această şcoală umblau mai (pe pămînt, decât 
liceenii, zburători cu plete-n vînt. 

In sferturile recreaţiei comercialiştii se adunau în latrină, unde 


fumau în ascuns cu seriozitatea unor 


oameni închinaţi fără scăpare patimii. Treceam ci-teodată şi pe 
acolo. „Ce-i măi, ce cauţi pe-aici ?" 

— mă repezeau uneori mustăcioşii, tachinîndu-mă, şi azvirlindu- 
nii cîte-o poreclă de circumstanţă. îmi permiteam răspunsurile 
cele mai fanteziste. Odată, mai ştiu, c-am răspuns 

„lacă-aşa, am venit să mă p... pe şcoala comercială !". Treabă la 
care am şi procedat fără preget. în cele din urmă insolenta mea 
exprimare nici nu cuprindea vreo deosebită exagerare, căci 
pisoarul era într-adevăr un zid al şcolii, înconjurat de trei părți ca 
de-un şopron. Cum în replica mea pusesem un oarecare accent 
copilăros, dar şi o necuviincioasă nuanţă de conştiinţă 
intelectuală, nelaloc de la mic la mare, comercialiştii m-au 
luat pe sus pînă ân tinda 

„pedelului", unde mi-au înfundat gura cu cornuri, ca să-mi taie pe 
viitor orice poftă de atari răspunsuri. Deşi ameninţat să fiu sufocat, 
înduram pedeapsa cu plăcere. Mai era însă şi o altă mică şi delicată 
chestie între mine şi şcoala de comerţ. Se găseau acolo şi vreo cîțiva 
tineri cu preocupări de viaţă nocturnă şi cu gîndul prea puţin la 
carte. Profesorul lor de geografie, dificil din cale-afară, Andrei 
Birseanu, îi ocupa pentru acasă cu diverse lucrări, printre care 
superlativ anevoioase erau hărţile de desenat. Cum tinerii îşi 
rezervaseră nopţile mai mult pentru explorări prin suburbii, 
decît pentru hărţi, m-au angajat pe mine pentru treaba aceasta 
care cerea o execuţie migăloasă şi de precizie sub sticlă 
măritoare. Contra onorar, fireşte ! Nu o dată s-a în- 

85 

timplat ca ilustrul profesor să se oprească în cursul orei de 
geografie tocmai asupra acestor hărți ale mele, ca să le dea drept 


model. Presupuşii autori se umflau în pene, în băncile lor, sub 


torenţialele elogii. în ziua cînd dam comercialiştilor răspunsul, de 
care am pomenit, mă duceam să le cer un spor de simbrie, la care 
socoteam că aveam fără îndoială un drept după succesele obţinute. 
XVIII. 

N DUPĂ-AMIAZA de Florii, din primăvara anului 1908, cei trei 
fraţi, contrar obiceiului de a nu părăsi Braşovul decit în vacanţa 
mare, plecam spre MHBMBBBH Lancrăm. începuse tocmai vacanţa 
de Paşti. Cum de câtva timp nici o veste de acasă nu-şi mai făcuse 
drum pînă la noi, plecam să ne încredinţăm noi înşine de ceea ce 
putea să fie motivul tăcerii. Soseam acasă a doua zi dimineaţa. Nu 
eram aşteptaţi. Mama ne primi în prag, cu faţa crispată, îngrijorările 
ei, care îşi aveau pricina în altă parte, se adunau acum asupra mea. 
Soseam acasă palid, ogârjit, şi cu o lumină ca de febră în ochi. Mama 
mă strînse în braţe : „Nu tuşeşti, dragul mamii ?". „Nu, mamă, n-am 
nimic. Mă simt bine", făcui eu. Nu, pricina îngrijorărilor ei, nu 
puteam să fiu eu. Simţeam că Mama ar vrea să ne destăinuie ceva, 
dar şovăia. Noi o priveam muţi, şi aşteptam. în-toreîndu-şi faţa, ca 
să nu-i vedem frămîntul, Mama ne spuse : „Tata e bolnav !". M-a 
lovit cu ascuţiş în inimă. Clipe s-au scurs pe lingă mine, parcă n-aş 
mai fi fost în fiinţă. Apoi apăru şi Tata. Da, avea faţă de pergament, 
şi tuşea. Aflarăm, tot de lai Mama, că Tata făcuse din 
imprudenţă o răceală. 

86 

cîteva săptămîni mai înainte, cînd a adus viță-de-vie americană 
dintr-un sat ca la vreo 30 km de-aici. Tata ţinea să-şi replanteze via 
de pe coastă, ce fu-l şese distrusă, în ultimii ani, de filoxeră. Tata ! 
Ochii nu-i mai scăpărau ca altădată. Albastrul deschis al privirii sale 
cobora acum spre cenuşiu. Era sleit, cu fruntea înrourată de 
sudoare. Mascîndu-şi grijile, ne întreba ce mai e nou pe la Braşov. 


Am ieşit cu el, în curte. Dorea să stea la soare. Vibra în aer, sfios, un 


sunet de primăvară. Se arăta să fie cald în cursul zilei. Pe la vreo 10, 
Tata mă întrebă, dacă n-aş vrea să mă duc cu el pînă sus pe coastă, 
să cercetăm vi- ţele, ce le-a sădit. Şi-am plecat. Cît a ţinut calea pe 
cîmp oblu, Tata mergea încă destul de bine. 

Dar cînd a fost să urcăm poteca spre vie, îi era greu şi se oprea la 
fiecare pas. De jur împrejur se deschidea peisajul, în mijlocul căruia 
Tata mă speriase cîndva cu povestea cucului. Cînta şi acum cucul, 
dar cînta a tăgăduire şi pierdere. leşise cucul la chemarea cui ? Şi 
cine-i încuviinţa şi acest cîntec, cînd domnul mare, Soarele, 
întemeia o lume a făgăduinţei ? — Seara, după ce ne-am întors 
de la vie, Tata simţi fiori, şi ca o silă de viaţă, şi fu nevoit să se 
culce. îl lua febră mare în toată fiinţa. Cele două săptămîni, cît am 
mai stat acasă, el nu s-a mai ridicat din pat. Am luat iarăşi trenul 
spre Braşov, cu inima grea. După vreo cîteva săptămîni Mama ne 
încunoştiință că Tata a plecat 

într-un sanatoriu, departe, în Munţii Boemiei. Era întîia 
oară că îmi cădeau sub ochi slove aşternute pe hîrtie de mîna 
Mamei. Curios, pînă atunci nici nu-mi dădusem seama, că 
Mama nu ne scria niciodată. Aceasta era treaba Tatii. Acum 

se vedea constrinsă să poarte ea con- deiul. Mă emoţiona acest 
scris, dar cum aş fi dorit 

87 


să se întoarcă iarăşi, cît mai repede, vremurile bune cînd Mama nu 
ne scria. 

în Munţii Boemiei Tata a îndurat vreo două luni îngrijiri ce nu mai 
erau în stare să stăvilească mersul boalei. Ca atîţia bolnavi de 
plămiîni, el căzu pradă uşoară amăgirii, cu privire la starea sa, şi nu 
se arăta îndelung răbdător cum s-ar fi cuvenit. La pricinile 
nerăbdării, ce-l cuprindea, se adăuga şi faptul că nu se putea obişnui 
cu atmosfera străină. La sfirşitul lui iunie, cînd, după încheierea 
anului şcolar, reveneam în Lancrăm, l-am găsit şi pe el acasă. Tata 
zăcea. Era o umbră cu respiraţia retezată la un sfert. Totul se 
stinsese în el : sîngele, glasul. Numai febra şi tuşea izbucneau, 
puternice, prin clădirea lui de oase. Munţii Boemiei îi măcina-seră 
întrucîtva optimismul, ce însoţeşte de obicei această boală. Mai avea 
însă încredere în munţii noştri, mai nădăjduia c-o să-l pună pe 
picioare ozonul carpatic. 

Aşteptase doar să sosim de la Braşov, cei trei, ca să ne mai spună un 
cuvînt, fiecăruia, şi să plece apoi cu Mama la Oaşa, o aşezare de 
pădurari pe riul Sebeşului, sus, foarte sus, acolo unde prin tumultul 
brazilor începea valea fermecată a Frumoasei. 

în Lancrăm am rămas : Lionel, Liciniu şi cu mine. O verişoară mai 
în vîrstă, fiica unei surori de-a Mamei, de prin părţile Orăştiei, nu a 
pregetat să vie la noi, să se îngrijească de toate cele ale gospo- 
dăriei. Casa o simţeam totuşi pustie fără de cei plecaţi ! Un gol adînc 
se muta din odaie în odaie. Nu m-am regăsit, pînă cînd, într-un ceas 
de singurătate, prinsei a căuta prin biblioteca Tatii. Aflai printre 
altele, nişte colecţii vechi de-ale „Convorbirilor literare”, de prin anii 
cînd Tata era june. Am scos din raft un volum, m-am dus în grădină, 
m-am întins sub un măr patul. Răsfoind, descoperii un fragment 


din „Faust, în traducere. L-am citit. Era marea scenă, în care Faust 


încearcă să se otrăvească, după ce-şi trece încă o dată prin văile 
sumbre ale cugetului toate decepţiile. Sîngele îmi suna în urechi, 
ridicat de simţire. îmi sufla în pînze un vînt nou. Aceasta a fost 
lectura decisivă ce a deşteptat în mine, la virsta de 13 ani, cea mai 
nesăţioasă patimă a cititului. Scurt timp după aceea am dat în 
aceleaşi colecţii ale „Convorbirilor literare" peste studiile filozofice 
ale lui Vasile Conta. încercările de metafizică materialistă ale 
gînditorului român mi-au ţinut luarea-aminte, într-un moment, 
cînd eu însumi, cu neajutorările şi elanul, proprii unui ajun de 
pubertate, gindeam în acelaşi sens. Dibuielile mele do-bindeau, 
datorită acestor lecturi, o limpezire neaşteptată, şi răzvrătirile o 
legitimare. Nu mai eram singur. Mă întilneam cu cineva. îmi 
confruntam gîndurile cu ale unor semeni, 

care gîndiseră şi ei la fel, cu deosebirea că aceştia erau infinit mai 
maturi, şi se înălţau pe alte temeiuri, mai solide. Nu mă 
descopeream prin urmare cugetînd după norme în-tîmplătoare 
furişate în mine ca să mă rătăcească, dimpotrivă mă vedeam în 
slujba unor criterii, de care se călăuzeau şi alţii. Dar pe urma acestor 
prime lecturi abstracte mă simţeam sporit şi altfel : luam întiia oară 
atingere cu terminologia filozofică, şi mă învățam cu cuvinte de 
obirşie greacă sau latină, care trebuiau să-şi păstreze caratele lor, 
printre cele de rînd. Unele studii darwiniste mi-au căzut în mînă, tot 
atunci. Era pentru setea acelor săptămîni, exact ceea ce căutam. S-a 
făcut atunci ca şi mai tîrziu, că îmi găseam, cu o siguranţă de 
somnambul şi cu o intuiţie ce nu da greş, tocmai lecturile 
trebuincioase. Eram parcă purtat de-un in- stinct aparte, 
asemănător aceluia, ce îndrumă pe copilul cu oscioare fragile să 
roadă var, dacă nu-şi 

88 

89 


găseşte în altă parte, atunci chiar din zidul casei. 

Mă opresc puţin ca să-mi amintesc de o dimineaţă pe la început de 
august, întipărită fiinţei mele cu amănunte, ce mai au şi astăzi glas. 
Mă trezeam din-tr-un somn adînc, ce se hrănea singur, renăscîndu- 
se din sine, parcă n-ar mai fi voit să se curme. De ore acest somn 
nu-mi mai era tulburat de nici o mişcare prin casă şi curte. Acum 
mă trezeam şi-mi frecam ochii. îmi dau seama după liniştea, ce 
domnea ca niciodată împrejurul meu, că rămăsesem singur acasă. 
Ornicul bătea ora 8. îmi adunam gîndurile. Nici din sat nu 
pătrundea nici un zvon pînă la mine. Totuşi afară era soare. Şi cald. 
Casc ochii mai tare ca să înţeleg ce s-a întîmplat. Da, Lionel a plecat 
ca ieri la Oaşa, chemat să ducă pentru început de lună cele 
trebuincioase. Verişoara şi Liciniu, şi servitorul au pornit de 
dimineaţă la Sebeş, căci e zi de tîrg. Despre toate acestea căzuse o 
vorbă încă de aseară. Iată pentru ce am rămas singur acasă. Din 
pricini mai multe, de a doua mînă, iar nu ca să dau faţă cu această 
linişte fatidică, ce mă împresura, cînd m-am trezit. Săr din pat, mă 
îmbrac repede, şi ies în curte. 

îmi iau o carte şi m-aşez sub dud. în aşteptare nu voi avea altceva 
mai bun de făcut. Voi citi. Pe la ora 9 intră în curte Pîrgarul satului. 
Se apropie, ezitînd, de mine. întreabă de ai casei, căutînd cu ochiul 
scotocitor prin golul bucătăriei din apropiere. „Toţi sînt duşi la 
Sebeş", îi spun. Pîrgarul se uită lung la mine. Evident, fără treabă n- 
a intrat la noi. Ar vrea să spună ceva, dar îşi amină cuvîntul. Mai 


şovăie o 


clipă, şi pleacă ducînd cu el tot ce avea de spus. Cam la o jumătate 
de oră după misterioasa vizită a Pîrgarului, intră în curte o femeie, 

o vecină. Se apropie şi-mi zice, aşa-ntr-o doară : „De-o fi adevărat, 
că a murit domnul părinte ?". Fe- 

meia punea întrebarea într-un ton parcă ar fi aşteptat un răspuns 
numai pentru ea, şi ca şi cum pe mine o asemenea întrebare n-ar fi 
putut să mă atingă în nici un fel. „Tata ? fac eu, zimbind, cine-o mai 
fi născocit şi asta ?" — Femeia mă priveşte, pierzin-du-se cu 
gîndurile într-altă parte, face din mînă ca o mişcare, cu care ar 
închide zăvorul, şi pleacă fără a mai spune ceva. De-abia în clipa 
cînd ea ieşea pe poartă, mergînd chipurile că puteam să-i bănuiesc 
jalea din legănarea capului, făcui o legătură între cele ce se 
petreceau în jurul meu. Pîrgarul a venit poate ca să ne anunţe 
încetarea din viaţă a Tatii. Poate că s-a telefonat ceva la primărie, 
chiar de la Oaşa. A fost îndeajuns ca acest gînd să-mi fulgere prin 
suflet, ca să am dintr-o dată sentimentul că nu putea să fie decit aşa. 
Da, nu mai încape nici o în- doială ! începui să umblu în cerc, fără 
rost, m-am dus în casă, am ieşit, am luat-o pe cărare pînă în fundul 
grădinii. M-am întors. Mă învârtii de cîteva ori prin şură, am deschis 
buimăcit nişte lăzi, pe care n-aveam nici o pricină să le deschid, ca 
să prindă rădăcină în mine — ce? Zvonul, teama, 

gîndul ? Toate astea împreună sau nimic din toate astea? Tata 
a murit! Am intrat iarăşi în casă. Deschid, fără de nici un motiv, 
un dulap. în dulap atîrna un veşmiînt de doliu. Va să zică Mama ştia 
că nu mai este nici o scăpare. Totuşi Tata vorbea cu atita încredere 
despre puterea Muntelui. L-a înşelat Muntele ! 

Am coborit în curte. 

Pe poartă intra Liciniu, Letiţia — sora noastră, care de vreo cîțiva 


ani locuia la Sebeş, — şi verişoara. Letiţia s-a repezit la mine, în 


hohote : „Tu ştii ?". Am întărit numai din cap. Şi începui să ţip. Dar 
țipătul mi se părea mie însumi ireal. Şi nu spu- 
90 
91 
nea nimic din ceea ce simţeam. Şi-mi spuneam : „Nu-i 
adevărat. Tata? E cu neputinţă !". Pe urmă retras într-un 
colţ, m-am sfişiat într-un neauzit şi fără capăt scîncet interior : 
ne-a trădat Muntele ! 
în seara aceea am privegheat îndelung. Aşteptam să sosească de la 
munte Mama, Lionel, Longin, cu căruţa, şi-n căruţă Tata întins pe 
cetină de brad. Tirziu, după miezul nopţii, am aţipit totuşi, aşa 
îmbrăcat cum eram, pe pat. Pe la vreo 3 din noapte, mă trezesc. 
Căruţa intra în curte, cu poticniri pe caldarîm. După cîteva minute 
cei sosiți îşi făceau loc prin uşă, aducînd pe Tata, întins între două 
pături. Se vorbea în şoaptă, ca de teamă să nu fie trezit cel ce sosea 
acasă pe cetină de brad, să nu fie trezit dintr-un somn la care-şi avea 
sfintul său drept. 
XIX. 
ATA A FOST coborit lîngă rădăcinile plopilor din faţa bisericii. Eu 
plecam cu Liviu la Cugir. în timpul vacanței de vară, el sta acolo, 
la socrii săi. Mă lua 

cu el,ca să ies puţin 
din atmosfera tristă de-acasă ! 
întilneam la Cugir şi pe colegul meu de clasă Ioniţă Suciu, un 
românaş fără părinţi, născut la Budapesta şi crescut de un unchi al 
său, de meserie înalt consilier ministerial, iar în orele libere un 
pasionat al ştiinţelor oculte şi adept al fantasmagoriilor cu aparenţe 
matematice ale cabalisticei. Acest 
„unchi” ţinea ca nepotul său Ioniţă, cam nervos şi fragil, dar de-o 


remarcabilă inteligenţă, să fie crescut româneşte, şi anume la 


Braşov. Posibilităţi 

92 

băneşti aveau din plin şi unchiul şi băiatul. Ioniţă era găzduit la 
fratele meu. 

La Cugir ajungeam într-o atmosferă şi într-un, mediu, pentru a 
căror evocare ar trebui să recurg la termeni din lumea şlarafilor. 
Socrul fratelui meu era notar în această comună. Cugirul, sat la 
poale de munte, lua tot mai mult o înfăţişare industrială din pricina 
fabricilor şi joagărelor, ce sporeau de la o zi la alta, în marginea sa. 
Ţăranii, cuprinşi de freamătul îmbogăţirii, părăseau coarnele 
plugului, ca să se- nchine cărăuşiei cu produsele brute ale to- 
pitoarelor de fier sau să încerce afaceri, de preferinţă în legătură cu 
lemnul pădurilor. Se găseau la Cugir o seamă de oameni înstăriți, a 
căror viaţă de paşte- vînt se desfăşura între speculă şi jocul de cărţi. 
Şi erau aici case deschise, cu praguri primitoare, cu prispe largi, cu 
mese totdeauna întinse pentru oaspeţi ! Notarul locuia într-o 
asemenea casă, care-însă nu era a lui, ci a comunei. Dar în acest larg 
el se simţea ca şi cum largul ar fi fost al său. La curtea notarului era 
umblet mult prin gîrliciuri, de unde străbătea sunet de vedre 
ciocănindu-se de buţi. 

Dinspre bucătărie s-auzea un necurmat sfîrîit, prin unghere se tăiau 


curcani, se jumuleau gişte, se 


spărgeau nuci, se zdrobea zahăr în piuliţe de aramă, se pregătea 
îngheţată în cantităţi ameninţind sa inunde. Era un du-te-vino, 
neîntrerupt, prin curte, de leliţe care ofereau struguri şi poame. Pe 
fruntea notarului, îndatorat băncilor pînă-n ceafă, nu se schiţa nici 
o grijă. Jocul de cărţi începea pe la cinci după-amiaza, şi se 

termina pe la opt dimineaţa. 

Fratele meu, tînăr profesor de Matematică şi Fizică la Braşov, îşi 
petrecea aci, după cum spuneam, zilele de vacanţă, adaptindu-se 
încetul cu încetul la o viaţă, ce-i repugna, dar pe care n-o ocolea. 

93 

Ciştiga la joc. S-a întâmplat să mă ia odată la plimbare cu el. Mi se 
mărturisea, el — mie care nu aveam decit 13 ani, — că nu-i convenea 
de loc acest chip, dar n-are încotro. „E urit ceea ce fac, fiindcă nu e 
nici măcar un viciu, ci o a doua profesiune..." Şi-mi da sfatul să nu 
slăbesc niciodată în faţa ispitei. Eu şi cu Ioniţă „chibiţam" totuşi de 
cîte ori cei mari băteau pe masa de marmură plăcintele norocului." 
Ne-am însuşit repede regulele şi tehnica jocului. Iar în timpul 
somnului de după-amiază, sforăitor şi dens, al celor ce-şi făceau din 
noapte zi, noi, nevirstnicii, nesupravegheaţi de cineva, ne retrăgeam 
împreună cu alţi băieţi de-ai mCugirului prin grădini mărginaşe sub 
frunza unor nuci imenşi, ca să mîncăm miez de nucă verde şi să 
jucăm cărţi. Jucam, pînă cînd mi se golea pungu-liţa de mărunţişul 
ce-l căpătăm în dar, pentru cîte-un chibiţat norocos, de la marii 
jucători din mcasa notarului. Uneori, în mijlocul jocului, mă trezeam 
săgetat de simţirea mustrătoare că pîngăream cu uşurinţă, căreia mă 
dam nevolnic, săptăminile sacrei sărăcii, în care Tata ne lăsase 
murind. Mă năpădeau pe dinăuntru umbrele, şi luam sub ochi 
situaţia. Mă gîndeam la mine şi la Mama şi la incertitudinea totală 


cît priveşte posibilităţile de a mai urma liceul. 


Familia ajunsă în impas, buimăcitor, venea cu un ucaz : în noul an 
şcolar trebuia să rămîn acasă, în Lancrăm, să-mi prepar clasa a Il-a 
ca elev particular. Evident, sarcina cădea asupra mea în întregime, 
căci nu-mi suridea de nicăieri putinţa de a-mi ţine meditatori. 
Situaţia avea să mă strîngă în chingile unui efort susţinut, silindu- 
mă la auto-disciplină. Aceeaşi constrîngere o îndura şi Liciniu, care 
se înscria în clasa a Vi-a. 

94 

în timpul iernii Mama avu răgaz să cumpănească, şi după multe 
socoteli să tragă o încheiere : va lichida toată gospodăria din 
Lancrăm. Nu era cu putinţă nici o altă soluţie. Mama va vinde casa 
şi” pămîntul şi se va muta cu noi la Sebeş. Era o jertfă supremă, ce se 
impunea pentru creşterea noastră, a celor încă aşa departe de-un 
temei, pe care să fi putut sta în neatirnare. Lionel, care se arăta 
totdeauna foarte săritor, cînd vedea necazul, ne punea şi el la 
dispoziţie o parte din bursa ce-o obținuse ca student în drept la 
Budapesta, dar cu aceasta nu se acoperea decit o fărîimă din 
cheltuielile ce ne stăteau în vedere. Bursa pe care consistoriul 
mitropolitan de la Sibiu o aprobase lui Lionel, era de la „Fundaţia 
episcopului Vasile Moga". Episcopul,, care a întemeiat fundaţia, era 
un colateral de demult pe linia de ascendență a Mamei. 
Chiverniseala modestului şi foarte cumsecadelui ierarh, care a 
păstorit începînd de pe la 1810, timp de cîteva decenii, românimea 
de credinţă răsăriteană din Transilvania, din scaunul vlădicesc de la 
Sibiu, aducea astfel foloase de netăgăduit, o sută de ani mai tirziu, 
chiar pentru urmaşi, desprinşi, ca şi el,, de la acelaşi străvechi 
izvor de sînge. 

De vatra din Lancrăm ne despărțeam cu păreri de rău, ce ne zvîntau. 
Eu, îndeosebi, fiindcă îmi promisesem pentru anii următori 


experienţe nouă în ceea ce priveşte viaţa la ţară. Nu mă simţeam 


oare chiar şi acum, în această ultimă iarnă, ademenit să mă port pe 
la şezători, luînd pe umeri vreun cojoc de împrumut ? încă nu 
aveam curajul să răspund vorbelor, ce mă chemau în dreapta şi-n 
stînga, dar dacă am mai rămînea în sat e neîndoios că la anul voi da 
şi eu buzna prin şezători cu Vasile al Bănă- ţeanului, cu Roman şi 
cu Adam al Vicii. 
95 
Ca un simbol al procesului de destrămare în care intra, fără 
oprire, gospodăria noastră, un episod jalnic veni să încheie cel 
din urmă anotimp petrecut în satul natal. Ţineam la curte un cîine 
mare, un bernardin nu prea corcit, ce crescuse 
amestecîn-du-se printre paşii 
noştri : Nero. Ziua, dulăul îşi păzea 
lanţul, noaptea însă îşi vedea cu patimă de slujba lui de paznic, 
agitindu-se liber prin ogradă. Tirziu, pe la cîntători, cînd îl auzeam 
uneori în-tinzîndu-se în pragul din afară al uşii, parcă în-tr- 
adins ca să ne simţim apăraţi, ne ştiam la adăpost de orice 
răufăcători. Spre sfîrşitul iernii, într-o dimineaţă, Mama iese să-i 
dea demîncare. Cîinele s-a repezit cu sete la ciubărul cu aburi, 
Mama se-ntoarse. O clipă doar mai tîrziu, ieşii şi eu în curte. îl văd 
pe Nero întins lîngă căsuţa sa de lemn, de lîngă şură. îl strig pe 
nume. Dar Nero nu se mişca. Se prefăcea, pasămite a dormire. Mă 
apropiu : „Nero! Nero !". L-am mîngiiat cu piciorul pînă în 
gură. Cînd i-am 
văzut dinţii, m-am înduplecat: era mort. îl otrăvise cineva. 


Era aceasta un semn că a bătut ceasul 


să plecăm din satul nostru. Adversităţi străvechi răbufneau. Cu 
un cojoc peumeri, cu Nero alături, cu mîna în părul de pe capul 
lui, aşa mă visasem, trecînd pe uliţă, tîrziu după miezul nopţii, 
cu sîngele şovăind între răcoarea stelelor şi căldura şezătorilor. 
Aşteptam doar să se mai scurgă un an, doi, ca să fiu destul de înalt 
pentru atîta alean. Cum s-ar înfiora fetele de atingerile mari şi moi 
ale bernardinului meu ! Acum Nero era mort, iar ceasul şezătorilor 
gîndite trecea şi el în împărăţia umbrelor şi a neîmplinirilor. 

Prin preajma echinoxului de primăvară eram mutaţi la Sebeş. 
Schimbam spre un mod de viaţă minor- urban, fără de a ieşi totuşi 
prea mult din obişnuinţe şi deprinderi. Satul era la o azvirlitură 
OG 

de suliță, iar oraşul cu destule aderente cîimpeneşti în afară de 
zidurile medievale, şi cu atîtea alesă-turi rustice înăuntru, încît şi 
aci Duteai să te simţi angajat în ritmuri cosmice şi încadrat 

de zilele facerii. O desprimăvărare năvalnică îmi deschidea zări 
alinătoare sporului de vitalitate, după o hibernare aplecată asupra 
cărților. Toată iarna citisem poveri de cărţi, vechi şi noi. în 
biblioteca rămasă de la Tata, ca un alodiu spiritual destinat 
mie, mă aşteptau operele 
complete ale lui Goethe, 
Schiller, Constantin Negruzzi, Alecsandri, Eminescu. în biblioteca 
satului se înşirau opere de-ale lui Ca-ragiale, Creangă, Odobescu, 
Sadoveanu, Iorga etc. Nu trebuia decît să aleg, şi alegeam aşa că nu 
mai rămînea rînd nezvintat. Sociabilitatea mea, aproape nulă, lua 
forme dictate de considerente de atare natură. în biblioteca 
şcolii româneşti din Sebeş, am dat peste Analele Academiei 
Române, cu ale lorbogate fascicole, cuprinzînd studii, 


conferinţe, comunicări. Citeam îndeosebi comunicările academice 


ale profesorului Marinescu. Printre cărţile moştenite mde la Tata se 
mai aflau şi nişte broşuri albastre, în limba germană, rătăcite la noi 
prin nu ştiu ce potrivire de împrejurări. Autorii broşurilor erau inzii 
Swami Vivekanada şi Swami Abhedananda, apostoli ai lui Rama 
Krişna, cea mai minunată apariţie re-ligioasă-spirituală a 
secolului al XIX-lea. Erau 
vreo 15 lucrări de popularizare şi interpretare a filozofiei 
Vedanta, ce mi le-a întins mîna secretă a unui universal logos, ce 
ne-ar ţine sub observaţie, pentru ca în momentul oportun să ne 
prefacă în organe ale sale. O curiozitate arzătoare mă îmboldea să 
citesc şi să recitesc scrierile celor doi swami. Pe această cale, micul 
cetăţean al unui sat din Transil- vania pătrundea într-o lume 
nouă, ce i se părea atît de paradoxală şi sublim sucită în 
asemănare cu 

97 

-L. 

viziunea creştină, sub bolțile căreia crescuse, şi în comparaţie cu 
filozofia naturalistă, ce tocmai şi-o însuşia din cărţi şi din aer. 
Aceşti doi swami erau pentru el un fel de soli ai lui Strimbă-lume. 
îmi încercam cu unghia zimţii darului poetic. Şi-mi încordam 
urechea s-aud, dacă metalul lăuntric sună au nu ?! Cu un an mai 
înainte mă îndeletnicisem, vieo cîteva săptămîni, prin genul fabulei, 
dar acum întorcînd ochii cu dispreţ, aveam pretenţii pe trepte mai 
înalte. Şi scriam. Scriam versuri pe măsura acelora, ce apărea pe- 
atunci în revista „Luceafărul"”. Am trimis o poezie la „Ţara Noastră" 
de la Sibiu. Mi se răspundea la poşta redacţiei c-o încurajare ! 

în luna mai, vreo cîteva săptămîni înainte de examene, am plecat la 
Braşov, cu Liciniu, ca să mai preparăm unele materii nu numai după 
manuale, ci şi după însemnările colegilor. Liviu, găsind că prea 


curînd ne-am înfiinţat la Braşov, sări supărat. Se temea oare să nu 


cădem în sarcina sa ? Fără îndoială că nu aceasta era teama sa, dar 
noi, adică eu şi Luciniu, am răstălmăcit în acest chip copilăros 
ieşirea lui, şi ne-am înţeles între patru ochi să nu-l deranjăm pînă la 
încheierea anului şcolar sub nici un motiv. Locuiam într-o cameră în 
Cetate, cu Longin, care se căznea să ţină piept anului II la şcoala 
comercială. Forfoteau prin aceeaşi casă o seamă de elevi mai 
înaintați, găzduiţi prin mizere camere cu pereţii măcinaţi de-o 
pecingine igrasioasă şi cu spărturi, prin care circulau şobolanii. într- 
o zi, mult mai repede decît ne făcuserăm socoata, ni se isprăviră 
paralele, cu care am pornit de acasă, întrebarea era : ce ne facem ? 
Cuvîntul, ce ni l-am dat, de-a nu molesta pe Liviu, avea muchi atît 
de dîrze, că nici nu ne veni aminte să-i solicităm ajutorul. Se făcea 
ora 7 seara şi nu întrezăream nici 

98 

o putință dealua masa. Ne întorceam pe dos căptuşeala de la 
pantaloni, scoţindu-le la şolduri ca nişte urechi ce cădeau clăpăuge. 
Atunci Longin zise : i „Mă duc să joc cărţi, colo sus într-o odaie, cu 
cel cîţiva «bogătani de studenţi» de la comerciale- 


Poate cîştig ceva !". Am aşteptat pînă 


la 8, pînă la 9, Longin nu mai venea. Pe la 10 fără un sfert Longin 
se iveşte în prag radios :„I- am dovedit.. Haideţi vizavi, la 
cofetărie". Vreme de vreo două. săptămîni Longin se pierdu cu totul 
în datoria față de fraţii săi mai mici, 

trudindu-se 

sub apăsarea;, circumstanțelor, în 
căutarea unor expediente, ca să-ii scoată la liman. La sfîrşit de 
iunie plecam tustrei, la Sebeş : eu şi Liciniu, cu examenele făcute, 
Longin căzut ! Căzut, fiindcă în ajun de examene, îni loc de a mai 
iscodi regulele după care se calculează, dobinzile şi anuităţile, 
profitul şi pierderea într-o> contabilitate abstractă, era nevoit să se 
gîndească la masa concretă, ce trebuia s-o servească de trei ori pe 
zi fraţilor săi. 
XX. 
PARTE din vacanța mare urma s-o petrec în satul Vinerea, nu 
departe de Orăştie, unde eram poftit să meditez pe-un prieten. 
Satul Vinerea nu-mi era tocmai necunoscut. Aveam 
rude apropiate acolo, dinspre Mama. Pe Remus de aşijderea mi-l 
ştiam : şchiopăta c-o clasă în urma mea la Braşov, dar era un băiat 
scuturat, cam neglijent, de-o pregătire şcolară ciuruită de lacune, 
deştept, încît meditaţiile n-aveau să ne fure dragă de vreme, în 
zilele calde căutam adumbrirea nucilor din lunci. Remus îmi 
alegea miez alb şi crud, iar eu potriveam 


8 — Hronicul şi cînteeul vîrstelor 99i 


regula de trei ca să-i intre în cap. Mai mult de-o oră-două pe zi 
nu ne zdrobeam cu lecțiile. Restul timpului eram fiii libertății 
noastre. 


Remus ducea o existență de invidiat. Era răsfățatul a două familii, al 


unui unchi care-l adoptase şi al părinţilor săi, care de-asemenea 

erau oameni înstăriți, şi care nu încetaseră nici un moment de 

a-l socoti al lor. Băiat cu două perechi de părinţi» şi de două curţi, 

Remus îşi privea cu 

optimism viitorul şi scuipa la distanţe mari prin sat. Şi avea parale. 

Printre altele o colecţie de „taleri”, al căror număr sporea pe zi ce 

trecea ca-ntr-o clocitoare, îşi făcea băiatul rost de aceşti taleri c- 

o dibăcie de scamator : era suficient să intre pentru cinci minute în 

prăvăliapărinţilor săi adevăraţi, 
ca să iasă de-acolo cu cîte-un taler ascuns în căptuşeala 

hainei, îmi spunea: „Banii aceştia au să ne prindă bine la Braşov. 

Voi lua o cameră, tu vei sta la mine !". 

într-adevăr, în toamna aceea, reîntilnindu-ne la Braşov, am 

luat împreună o cameră într-o casă veche din Piaţa Prundului, 

dar mi-am plătit partea. Remus găsea însă atîtea alte chipuri de a-şi 

pune-n lumină dărnicia. lată că îmi spune : „Ştii, aş vrea să-mi 

alcătuiesc o mică bibliotecă !". Şi mă roagă să-i aleg cărţile, eu, 

după placul meu. Nu mă lăsai rugat de două ori. Cumpăram cărți 

şi-i prezentam nota, — cărți româneşti şi germane. Acestea 

din urmă, de filozofie, de la Librăria Zeider. Amicul meu nici nu 

slovenea măcar nemţeşte. Iar filozofia nu-l neliniştea, cîtuşi de 

puţin ! Era însă fericit că vedea pe masa sa o plămadă de 

bibliotecă, şi că alături era şi cineva care 

citea. împrejurări suficiente ca să-i exalte conştiinţa de viitor 

intelectual. De altminteri el însuşi îşi ironiza uneori cu haz 

dezinteresul opac şi admirativ faţă de orice abstracţiune : „Ştii 

— îmi spunea el, eu sînt în această 

100 

privinţă ca badea Ion din Vinerea, căruia i-am strigat într-o zi peste 


gard : «Hei bade Ioane, de ce nu sădeşti în grădina matale şi cîteva 


rînduri de logaritmi ? Ce frumos ar creşte !» Şi care îmi răspundea : 
«Noroc să dea Dumnezeu, aş sădi da' n-am răsad» !". 
în acel timp de violentă curiozitate intelectuală puneam, de altfel, şi 
eu temei viitoarei mele biblio- teci. O întîmplare neprevăzută îmi 
dete sugestia unor resurse pentru întemeiere. Deschizind lacătul 
de pe o ladă mare, ce-o aveam la Braşov, mă văzui în fața unei 
bogate recolte de haine vechi. 
Se adunaseră în cursul anilor, de la fraţii mei, şi de la mine. Se 
găsi repede şi cumpărătorul, care să mă păcălească, însuşindu-şi- 
le pe un preţ de nimic. Cu suma încasată îmi 
cumpăram, totuşi, un 
număr considerabil de volumaşe filozofice din „Universal- 
Bibliothek" : „Corespondenţa" lui Spinoza, „Lumea ca voinţă şi 
reprezentare" a lui Schopenhauer, Prolegomenele lui Kant şi 
Criticile, o serie de dialoguri platonice, dar şi alte opere, ieşite din 
alte teascuri, precum „Enigmele lumii" a lui Haeckel, carte ce 
tocmai în timpul acela făcea ravagii în rîndurile 
intelectualilor din Europa centrală. „Enigmele 
lumii”, de a cărei superficialitate putui să-mi dau seama numai 
vreo doi-trei ani mai tîrziu, devenise pentru mine, pentru vreo 
cîteva luni, o carte decăpătii. 
Eram în perioada naturalismului. 
Mi-am procurat şi Etica lui Spinoza, pe urmele căreia mă pusese tot 
Haeckel. Mă luptam cu axiomele spinoziene, care scăpărau lumini, 


fără de a-i îngădui totuşi privirii să treacă prin ele, ca diamantele. 


Pentru înţelegea Eticei făceam uz de corespondenţa filozofului. 
Rar pentru începători o mai potrivită şcoală a abstracţiunii decît 


această cores- 


Ii- 
pondenţă a gînditorului de la Amsterdam cu diverşi intelectuali ai 
epocii. 
Tovarăşul meu de cameră, Remus, trăia, precum spusei, cu 
desăvirşire în afară de preocupările mele. Oareşicare interes putui 
să deştept în el numai cu Catehismul budhist, pe care i-l turnam în 
urechi pe capitole. într-o noapte Remus sosi foarte tîrziu acasă. Era 
binişor după ora verticală. „Măi, tu eşti palid parcă ai venit din 
Nirvana", îi zic. Remus nu-şi mai stăpîneşte risul : „Chiar din 
Nirvana nu, dar din paradisul mahomedanilor !". Şi-mi mărturisi că 
tot adulmecînd pe sub Tîmpa, a găsit în sfîrşit drumul întunecat 
spre un foarte secret şi foarte înăbuşitor local de noapte. Şi adăugă : 
„Data viitoare vom merge împreună. Cred că mai repede te 
convertesc eu la mahomedanism, decît tu pe mine la budhism”. 
în primăvara anului 1910 mă pomenii uşor luat de un nou val liric. 
Unda venea de undeva, adusă de primăvară, din preajma 
braşovencelor fără nume. Am trimis o încercare 
la „Luceafărul", în versuri libere, albe. Avîntul meu nu-şi făcea vad 
în coloanele revistei, dar obţinu un răspuns destul de favorabil la 
Poşta redacţiei. Eram îndemnat să scriu mai departe, mi se reproşa 
însă, întîia oară în 
viaţă, păcatul de a scrie versuri fără rimă. Cu păcatul meu 
prefiguram, totuşi, încă de pe atunci, o formă. „Românul” de 


la Arad, cel mai important cotidian al românilor din 


Transilvania, îmi publica prima poezie. Poezia intitulată 
„Noapte"”, spre deosebire de aceea oferită 

„Luceafărului, dezvelea dimpotrivă numai grija de a turna cuvinte 
în tipare prozodice curente. 

„Evenimentul"” era menit să  stirneascăvilvă numai 

printre liceenii de sub poalele Tîmpii, dar nu dincolo de această 
vale. Liviu, deşi mulţumit de isprava mea, îmi atrase atenţia că 
liceenii 

102 

n-au voie să publice nimic sub semnătura lor : „Asta de la 

domnul director citire..." mai adăugă ei, bătîndu-mă încurajator 

pe umăr. 

Cam în acelaşi timp îmi puneam în exerciţiu şi înclinările analitice 
şi de sinteză, scriind o lucrare de vreo treizeci de pagini asupra 
„visurilor”. Un studiu al lui Vaschide, tradus din franţuzeşte, şi 
apărut într-o bibliotecă de popularizare, precum şi unele teorii 
spenceriene, mult apreciate de marele public, m-au săltat spre atare 
cercetare. Intenţia mea era să dau o explicaţie îndeosebi visurilor 
foarte frecvente, în cursul cărora, intervenind o stare de 
anxietate, ai dintr-o dată impresia că nu te mai poţi mişca, că eşti 
anchilozat. Fratele meu, Liviu, găsea foarte plauzibilă, şi chiar 
ingenioasă, explicaţia ce-o dam acestor visuri. Ar fi fost fără 
îndoială cazul să stau de vorbă cu unchiul meu Iosif 
asupra lămuririi pentru care pledam, căci el era profesor de 
psihologie la liceul nostru. Eram însă prea timid. Liviu avea să-i 
vorbească despre încercarea mea, şi spre bucuria mea, unchiul Iosif 
găsea şi el că explicaţia, ce-o dam, putea să fie justă. Lucrarea 
s- a pierdut. 

XXI. 


LASĂ a V-a aducea oareşicare noutate în desfăşurarea şcolarităţii. 


Ni s-au alăturat, de astă dată, mulţi colegi noi, desprinşi, ca frunza, 
de pe la alte licee. Şi se preda şi o materie feciorelnică : greaca, albă 
pentru noi ca petele ținuturilor încă neexplorate din atlasele 
vremii. Deodată cu alfa şi cu omega intra în sfera preocupărilor 
noastre şi profesorul Paul Budiu, una din figurile cele mai 
103 
pitoreşti din istoria, nu numai a Liceului Şaguna, ci şi a şcoalei 
româneşti în general. 
Despre Budiu voi vorbi mai tîrziu, închinîndu-i un capitol. Mă 
opresc deocamdată asupra unor evenimente, ce s-au prelins cu 
freamăt mai puternic din albia anului. 
într-o după-amiază de septembrie mă întîlnesc cu Liviu în 
apropierea liceului nostru. îmi face semn : „Vino cu mine în 
curtea sălii de gimnastică. A sosit la Braşov un tînăr inventator de 
prin părțile Orăştiei. Să căşti ochii şi să te cruceşti !". Grăbirăm 
pasul, căci ora era înaintată. în curtea, unde intram, ne aşteptau 
doi-trei profesori, inventatorul — pe nume: Aurel Vlaicu — şi 
cu o seamă de băieţi. Tînărul Aurel Vlaicu,o apariţie 

oacheşă, zveltă, ţinea în mînă un mic aparat cu aripi albe, ca 
o jucărie. El prinse numaidecit a ne da unele lămuriri cu 
privire la proiectul miniatural, de aeroplan, ce ni-l arăta. 
Modelul să fi tot avut lungime de-un metru. Şiera, precum se 
ghicea din toate detaliile, lucratcu o 

meticulozitate uşor exaltată, proprie unui bijutier 
care s-ar gîndi la nişte mori de vînt. Sub şira spinării 


aeroplanul 


ascundea în loc de motor un mănunchi de coarde de gumă, ce se 
răsuceau, ca resortul unui ceasornic, şi puneau în mişcare 
două elici. Dezvoltindu-şi explicaţiile, inventatorul 

sublinia un amănunt, încă destul de misterios pentru cunoştinţele 
mele fizicale de-atunci, că aeroplanul său şi- ar avea centrul de 
greutate foarte adînc faţă de planul aripilor, încît nici un vînt, 
oricît de puternic, n-ar putea să-l răstoarne, decît sfărîmîndu- 
l. Echilibrul zborului va depinde exclusiv de rezistenţa materialului, 
din care aparatul va fi construit. Născocitorul libelulei mecanice ne- 
a delectat apoi cu o serie de demonstraţii. Maşina zbura într- 
adevăr şi putea să fie dirijată 
104 
după plac, la dreapta, la stînga, în sus, în jos. De la Braşov — Aurel 
Vlaicu a trecut la Bucureşti, unde după multe stăruințe şi 
neajunsuri i s-au oferit în cele din urmă condiţii tehnice şi alte 
înlesniri spre a-şi construi aparatul în mare. Apariţia tînăru-lui 

inventator ne-a cucerit minţile. 
Silueta lui zveltă, amintind 
liniile unei elice, ne-a rămas în suflete. Vreo trei ani, lungi cum 
sînt ai adolescenţei, am urmărit pas cu pas, cu negrăită încordare, 
cu încredere şi cu nu ştiu ce temere, ascensiunea ardeleanului, 
care se transforma, pentru noi, tot mai mult într-un simbol cu 
multiple semnificaţii, ce depăşeau împărăţia tehnicei, ancorînd, 
nu fără dea ne da presentimente tragice, în lumea idealului. 
Exerciţiile mele poetice rămăseseră undeva 

în urmă! Versuri — nu mai scriam, iar cele cele 
pusesem pe hirtie, nu mă mai mulţumeau. Ceea ce nu vreau să spun 
că aş fi pus distanţa dezinteresului între mine şi poezie. Din 


contră, năzuiam spre o lărgire a zariştei. La Braşov, m-am 


împrietenit cu A.C., un tînăr cu profil goethean, cu vreo patru 
ani mai mare şi cu vreo citeva clase mai înaintat decît mine, elev şi 
el la „Şaguna", pe cale de a-şi trece bacalaureatul. A.C. reuşise să 
publice poezii prin diverse reviste, nu numai din Transilvania, ci şi 
din „Ţară" ! în ciuda diferenţei de clase, care contează mult la 
această vîrstă, amiciţia se înteţea. Cu A.C. discutam adesea de-ale 
literaturii. El mi-a atras luare-aminte asupra 
unor noi poeţi români, ce mi se păreau călăuziţi în primul rînd 
de frica locului comun. A.C. îşi procurase unele volumaşe de- 
ale lor şi-mi arăta în copie versuri de prin reviste, ce nu 
ajungeau pînă la Braşov. Astfel se trezeau în noi aspirații spre 
substanţe şi forme mai puţin uzate, decît acelea ce le puteam 
întilni prin revistele ardelene. Mărturisesc 
totuşi că lecturile 
105 
mele preferate erau în acest timp de natură filozofică ! Mă mişcăm 
prin tărîmurile îndrăgite ca scos din cîmpul  poverilor — de 
călțuni de poveste. Luam seama, cu un pic de regret, că unii 
dintre profesorii mei, afişau un oareşicare dispreţ faţă de obiectul 
patimei mele, dar în acelaşi timp 
mi-a fost mdat să descopăr că acest dispreţ nu era decît o altă față a 
ignoranței. Găseam şi eu că domeniul putea să fie incriminat, dar nu 
pentru inutilitatea sa, ci fiindcă era plin de curse şi de prăpăstii. 
Oricum, scena, ce voi povesti-o, avea să rămînă de pomină. 
Profesorul de istorie făcu odată o incursiune prin gîndirea 
filozofică a epocii, despre care ne vorbise pînă atunci, şi ne ţinu o 
lecţie despre Descartes şi Bacon. La sfîrşitul orei m-am ridicat : 
„Domnule profesor, expunerile dumneavoastră 
au fost exacte, dar tot ce aţi spus despre Bacon i se potriveşte lui 


Descartes, şi tot ce- aţi arătat despre Descartes trebuie trecut în 


sarcina lui Bacon”. Aprecierea mea, timidă prin ton, dar zdrobitoare 
în sine, era rostită cu siguranţa unei sentinţe  inapelabile. 
Profesorul s-a înroşit pînă după urechi, s-a oprit 
o clipă, să se adune. Da, să se adune, de pe unde fusese îm-orăştit 
de-o centrifugă, în mijlocul căreia a ajuns în chip atît de 
neaşteptat. Şi apoi a zis: „Ai dreptate. Am făcut o confuzie !". Cu 
aceasta m-am răzbunat, pentru multe de 
toate. în primul rînd pentru disprețul afişat de atîţia dascăli 
faţă de obiectul patimei mele. în al doilea rînd, pentru 
mizeriile, ce mi le făcea chiar profesorul de istorie. I-o făcusem şi eu 
acum o dată în schimbul hărţuielilor, în care mă ţinea cam de un 
an încoace. Era tot mai vădit că profesorul căuta să mă prindă cu 
lecţia nepregătită. N-a reuşit. El continua totuşi să mă examineze de 
la oră la oră, purtat de speranţa ascunsă că în cele din urmă totuşi 
mă va demoraliza 
106 
cu neîncrederea, ce mi-o arăta. După păţania cu Descartes şi 
Bacon, profesorul de istorie a devenit foarte blajin, iar zvonul 
despre cele întîmplate a trecut din om în om, şi o rumoare s-a 
menţinut încă ani de zile prin coridoarele liceului în legătură cu 
ceea ce dascălul de nimenea iubit a fost nevoit să accepte. 
XXII. 
ASCĂL pentru disciplinele filozofice la Liceul Şaguna era profesorul 
Iosif Blaga, rudă nu tocmai aşa de apropiată cu noi, cum se credea, 
dar căruia ^ ^^ îi spuneam „unchiu". Unchiul 


Iosif era autor al 


unor manuale, printre cari o foarte iscusit alcătuită „Psihologie" şi o 
remarcabilă estetică strinsă într-o carte intitulată „Teoria dramei”. 
Teoria dramei era o materie ce se preda în clasa a Vil-a. Eu mi-o 
însuşisem încă din clasa a Ill-a pentru un uz particular şi pentru 
criteriile de analiză ce le oferea pasiunii mele de cititor de piese de 
teatru. Teoria expusă de Iosif Blaga în manualul său îşi avea 
izvoarele în ideile despre dramă ale lui Hebbel. Speculaţiile asupra 
tragicului ale marelui poet şi teoretician, ele însele un rod mai 
lăturalnic al şcoalei hegeliene, fuseseră adaptate de unchiul meu la 
condiţii impuse de scopuri didactice. Iosif Blaga analiza în manual 
drama antică şi drama shakespeareană, ţinînd în acelaşi timp seamă 
şi de evoluţia mai recentă a genului. Autorii săi preferaţi, mai noi, 
erau, se pare, printre cei străini : Ibsen, iar dintre români : 
Caragiale. 

Unchiul Iosif, în dragostea cu adevărat largă şi caldă ce-o purta 
elevilor, obişnuia să organizeze, 

107 

tot la cîțiva ani, cîte-o călătorie în Italia. Călătoria era pregătită 
timp de şapte ani cu iniţieri încete, atît la istorie, cît şi la literatură. 
Se proceda astfel : cînd unchiul Iosif devenea, prin rotaţie, diriginte 
la clasa I, desfăşura înaintea elevilor programul viitoarei călătorii, 
ce se va face cînd aceiaşi elevi vor fi în clasa a Vil-a. Dirigintele va 
avansa cu ei de la clasă la clasă, ţinîndu-i sub oblăduirea sa. Elevii 
fără a fi fost în vreun chip constrînşi la aceasta, se angajau la o 
cotizaţie lunară de-o „coroană" la fondul viitoarei călătorii. Banii 
erau depuşi, pentru spor, la o bancă. 

In luna aprilie 1911 bătea pentru o serie fericită de elevi, cari 
ajunseseră atunci în clasa a Vil-a, ceasul unei asemenea călătorii. Eu 


eram în clasa a V-a, şi nu făceam parte dintr-o serie „călătoare", 


încît nici un moment nu m-am gîndit că aş putea să prind şi eu aripi 
pentru azururi mediteraniene. Cu unchiul Iosif aveau să plece, de 
astă-dată, şi soţia sa Elena şi fiica lor Marioara. Marioara, veri-şoara 
mea, o fată deosebit de inteligentă şi o adevărată cumulardă de 
virtuţi, era înscrisă ca elevă, particulară în clasa a V-a. Eram deci 
colegi. Cu ea încheiasem cîndva un mare legămînt de prietenie, iar 
cam de-un an încoace lecţiile ni le preparam aproape zilnic, 
împreună. Ne înţelegeam ca nişte fraţi. Mai erau vreo zece zile pînă 
la plecarea lor spre meleagurile italice. într-o după-amiază, în timp 
ce se făceau ultimele socoteli şi preparative în vederea călătoriei, se 
pare că unchiul meu a surprins în ochii mei ca o undă de tristeţe 
ducăuşă. Mă purtam într-adevăr cu un pic de melancolie că n-am să 
le mai aud glasul vreo patru săptămîni. Şi mă gîndeam desigur şi la 
atitea splendori, pe care poate că niciodată n-am să le văd. Unchiul 
mă privi un moment şi apoi zise cu duioşie: 

108 

„Ascultă, cum am putea-o întoarce — să vii şi tu ? Iacă, am o idee — 
trebuie să-ţi faci rost de aproximativ 120 coroane. Nu strică o 
încercare, bunăoară la Banca „Sebeşana" din Sebeş... Hotări-tor e 
acolo doctorul Elekes, care a fost un aşa de bun prieten cu taică-to... 
Ştiu că banca acordă diverse subvenţii pentru treburi culturale... 
Scrie-i doctorului Elekes, aşa cum te pricepi, arătîndu-i despre ce e 
vorba... Cine ştie — poate că-ţi aprobă suma !". Ideea mi se păru la 
început cam disperată. Totuşi am cedat sugestiei şi am scris 
doctorului Elekes o expresă. De, nu era timp de pierdut! A treia zi 
primeam deodată cu o solie telegrafică de bune urări pentru 
miazăzi, întreaga sumă cu care puteam să iau parte la călătoria, atît 
de incredibilă încă inimii mele. 

Caravanei noastre tinereşti i s-au alăturat şi cîțiva intelectuali de la 


Braşov ; printre alţii avocatul Ga- roiu, om trecut de şaizeci de ani, 


scund şi gras, cu ticuri şi tabieturi. îl îngrijorau probabil din cale- 
afară alergăturile, ce ne stăteau în vedere, căci îşi lua cu el un ceas 
de buzunar, ce indica nu numai ora, ci şi distanţele făcute de 
purtător pe picioare. 

Itinerarul prevedea un mare şi încîntător înconjur. La început de 
aprilie porneam din gara Braşov — spre... Predeal. După o oră, 
depăşeam frontiera maghiaro-română fără de a fi fost prea mult 
siciiţi de către vameşi. 

Şi-am ajuns la Bucureşti. 

în capitala României, unde aveam să stăm numai cîteva ore, am 
fost purtaţi prin muzee de artă şi de ştiinţă naturală, pe străzi şi 
bulevarde. Mai tîr-ziu nu-mi mai aminteam decît de-o vizită la 
Academia Română, unde profesorul Ion Bianu a deschis un 
sanctuar, din care scotea manuscrisele lui Eminescu. Nu m-am dat 
bătut pînăcînd n-am 

109 

luat şi eu în mînă un caiet. îmi croisem loc cu coatele, printre 
ceilalţi. Grupul pleca, dar eu am mai rămas aplecat deasupra 
manuscrisului, prin care răsfoiam cu încordare. Mă emoţiona 
nespus de mult acest contact cu hîrtiile fi scrisul marelui poet. Şi-am 
zîmbit copilăreşte şi intrigat, cînd — în marginea unei poezii — am 
remarcat şi nişte desene de-ale poetului : erau nişte schiţe obscene, 


care îmi arătau 


că există anume spaţii intime, în care poezia şi proza se învecinează 
fără a se stinjeni. Am fugit pe urmă după caravană. în poarta 
Academiei unul dintre elevii mai virstnici îmi zice : „Ce-ai întirziat, 
măi, te-ai întins aci ca la tine acasă !" — „Uite-aşa ca să mă deprind 
cu Academia !" — răspunsei ri- zind, şi mai adăugai ceva foarte 
prezumţios. Mi-am dat însă cu palma peste gură cînd observai că 
un- chiul mă auzise. Dar unchiul m-a învăluit c-o privire plină de 
bunătate : „Mai ştii... De ce nu?". 

în după-amiaza zilei luam trenul spre Constanţa, unde în aceeaşi 
seară urma să ne îmbarcăm pe-un vapor românesc spre 
Constantinopol. Era noapte, tîrziu, cînd am ajuns la Constanţa, şi n- 
am văzut aproape nimic din cele ale oraşului şi ale portului, îmi 
amintesc doar că marea era foarte agitată. După ce-am intrat în 
pîntecul vaporului, într-o încăpere mare cuprinsă de bănci de lemn, 
nu ne-am mai gîn- dit decît să ne găsim un locşor de dormit. De 
unde să poţi însă închide pleoapele ! îmi era frig. Şi altora la fel. 
Cineva ne poftea să ne luăm pături de acoperit de pe bord. Am urcat 
nişte trepte, ne-am strecurat prin coridoare labirintice, şi-apoi, ca 
prin-tr-un horn căptuşit cu o scară în spirală, am ieşit pe bord. 
Marea Neagră nu-şi dezminţea numele, căci o beznă de nepătruns 
stăpînea pe întinsurile de vuiet şi valuri. Sufla un vînt să ne ia de pe 
picioare. Departe, în zare, se mai vedeau lumini slabe în 110 
port. Eram în larg. Am smuls o pătură dintr-un teanc şi cu prada în 


braţe am alunecat iarăşi în pîntecul vaporului. Dar nici pătura nu 


mi-a fost de nici un folos, ca să adorm. M-am zvârcolit toată W 
noaptea. Cum vaporul se legăna, mă lua din capul pieptului şi pînă- 
n ceafă o senzaţie de slăbiciune ; era întîiul semn al răului de ape 
mari. Dimineaţa am urcat pe bord în speranţa ca răcoarea curată de 


deasupra îmi va domestici măruntaiele. Paseri albe, cu sunete, în 


care se ghiceau pustietăţi marine, zburau după vapor. Uneori, 
rămînînd în urmă, descindeau în dîra de spumă a vaporului. Apoi 
văzduhul se limpezi treptat, iar la orizont întrezărirăm maluri 
gălbui, sterpe. Ne apropiam de strimtori. în-viau în noi dulceţi 
sentimentale culese din Alecsan-dri şi Bolintineanu. Limanurile 
asiatice se întrupau apărate de fortificaţii străvechi şi de 
nenumărate guri de tunuri. Intram în strunga dintre continente pe 
ape mai liniştite, şi într-un climat domol. Se iveau, cît bătea ochiul, 
tot alte şi alte vapoare, corăbii, şalupe, luntre. Am debarcat la 
Constantinopol încă înainte de amiază. Aveam răgaz de cîteva ore să 
vizităm capitala imperiului otoman. Şi prinserăm arta de a consuma 
cît mai multe privelişti în cît mai puţin timp. Pe străzi, în 
Constantinopol, un miros fetid ne izbi nările şi tot corpul, cel puţin 
în apropierea portului. Numai un cadavru istoric putea să miroase 
aşa de cumplit. Forfotea de jur împrejurul nostru o lume pestriță 
apucată de duhul unei paradoxale mişcări stagnante. Căutam să 
ieşim din virtejurile mulţimei şi din zgomotul asurzitor al clipei, 
făcînd în timp un drum invers. Grăbiam pasul spre veacul al şaselea 
: spre Agia Sofia. Cred că eram insuficient pregătit pentru 
cutremurul de farmec, de frumuseţe şi de măreție, al acestei 
catedrale, în care geniul bizantin a izbutit să se ros- 

111 

tească, creînd un sacri arhetip pentru toată lumea răsăritului. După 
o noapte de nesomn simţurile şi-au închis zăvoarele şi şi-au pus 
peceţi. Căldura solară, ce mă lovea în creştet, goana pe străzi, şi apoi 
înfăţişarea de iarmaroc dezlănţuit a capitalei otomane, mă făcuseră 
aproape impermeabil pentru noi impresii. Şi cînd am intrat în Agia 
Sofia, nu mi-aş fi putut închipui că peste douăzeci şi atiţia de ani 
aveam să scriu cu entuziasm postum despre ceea ce vedeam şi nu 


simţeam atunci. Am ieşit din mos- chee, lăpădîndu-mi pantofii 


sacri, pe care a trebuit să-i trag peste încălțăminte. Şi m-am înviorat 
— ie- şind. Căci străzile cu cadine ne ademeneau pe toţi adolescenţii 
caravanei neasemuit mai mult decît moscheele. Ne încordam 
privirile ca să vedem feţele de răsăriteană paloare prin transparenţa 
voalurilor, în freamătul obştesc imaginaţia ni se aprindea. Ne 
mişcăm pe caldarîmuri din o mie şi una de nopți. 

Pe Marea Egee ne aştepta o noapte a lui Posei-don. Era ziua naşterii 
sale de ne primea cu un praznic atît de furtunatic ? Voia să dea un 
prilej de nebună joacă delfinilor săi, ţinîndu-le furca cu cele trei 
coarne, să sară peste ea ? Sau, amintindu-şi de-o străveche ceartă, 
era gelos că o luam spre Atena şi nu într-altă parte ? întrebările nu 
erau nelaloc, căci precum îmi spuneam — nu se ştie niciodată din ce 
le sare ţandăra acestor zei, în ale căror ţinuturi, de apă, de piatră şi 
de azur, intram. 

Cele două zile petrecute la Atena mi-au lăsat o amintire albă de 
marmură. Nu e vorba numai de Acropole, cu templele, coloanele, 
frizele, cariatidele şi zeii săi, ci şi de acele vile şi muzee albe ce 
împodobesc oraşul modern, care ţine se pare aşa de mult să fie 
substanţă din substanţa Antichității, şi lumină de aşijderea din 
lumina acesteia. De vreo cîteva luni învăţam la liceu şi greca, ceea 
ce mă incita, 


112 


aproape pînă la enervare, spre descifrarea inscripţiilor. Obsesia ar fi 
fost încă suportabilă înaintea ră- măşiţelor antice, din păcate însă ea 
mă ţinea şi în faţa firmelor de la prăvălii. Cât de paradoxale mi se 
păreau numele mitologice ale acestor măslinari moderni ! Fapt e că 
majusculele elenice, printre care nu mă descurcam tocmai cu 
uşurinţă, mă făceau să simt pretutindeni prezenţa secretă a 
profesorului meu de limba greacă, a lui Paul Budiu, a cărui figură 
am promis s-o conturez într-un capitol închinat numai lui. 
Profesorul Paul Budiu mi-a spus la plecare să nu mă întorc la şcoală 
fără de o dare de seamă asupra celor ce aveam să văd în cetatea 
iubită de el mai presus de toate. Trebuia să-mi însemn aşadar multe 
din cele ce mi se vădeau în cale şi mai ales anecdote şi detalii cu 
privire la peştera, unde se crede că ar fi fost închis Socrate, şi unde 
înțeleptul, suferind de nebunia înţelepciunii sale, şi-a băut în cele 
din urmă cupa cu zeamă de cucută, cu aceeaşi nepăsare, cu care 
urmaşul său trage la măsea un ţui de drojdie. Căci Socrate era 
divinitatea silenică a profesorului Paul Budiu, care, şi el, se 
întrupase după un tipar asemănător, numai puţin mai degradat. 
Căutam în amintire dacă nu cumva profesorul îmi făcuse vreo aluzie 
să-i duc ceva de prin părţile locului. Nu era cazul. Dacă însă ar fi 
fost, atunci din cetatea zeiţei Atena, i-aş fi dus profesorului meu, 
foarte primitor la daruri, mai bucuros o bufniţă, căci partea de 
pitoresc îl interesa desigur mai mult decît Partenonul. 

Cu un vapor Norddeutscher Lloyd, ce se lua pe urma Luceafărului 
de seară, am înconjurat peninsula, ca să ajungem după vreo 
patruzeci de ore la Catania, în Sicilia. Cînd am pus piciorul pe 
uscat, răul de mare ce mă scuturase din temelii şi 

113 


pe apele din urmă, mă părăsi dintr-o dată. în Ca-tania, tîrîndu-ne 


amorţiţi spre oraş, ne luă în primire o tarantelă cu loviri de 
castaniete dintr-o cîrciumă cu uşile şi ferestrele deschise. Mă simţii 
de îndată alt om, după marasmul pe Mediterană. Dar aci, în portul 
sicilian, n-aveam să stăm decît o noapte. 

Dimineaţa plecam cu trenul spre Messina, şi anume tot pe ţărmul 
mării, care pretutindeni ne desfăta ochiul cu un tiv de spumă albă. 
Vedeam Etna în zare cu tichia de zăpadă, în faţa noastră coline, 
cîimpuri, stînci, portocali, smochini, lămii, şi burguri medievale pe 
alocuri înălțate de-a dreptul din mare, iar peste toate azurul italic. 
Ni se trăgea luare-aminte asupra vieţii, ce a trebuit să palpite 
cîndva în Sicilia, în timpul de demult al împărătesei Constanţa, 
mama împăratului Fride-ric II, şi în timpul acestui precursor al 
Renaşterii. 

La Messina am descins pe-un morman de ruine, doi ani după 
nimicitorul cutremur. Se mai scoteau şi acum cadavre de sub 
dărîmături. Treceam pe lîngă coşuri pline de oase şi de scăfirlii. Nu 
prea erau semne de o nouă viaţă în acest ţinut de prăpăd. Mi-au 
rămas în amintire nişte clădiri mari, cu frontispicii intacte, în dosul 
cărora în loc de tavane se vedea cerul senin. Un localnic, care se 
găsise în treabă de a ne călăuzi, ne explica foarte curioasa tehnică a 
cutremurelor de pămînt, care doboară, uneori, numai tavanele şi 
lasă neatinse zidurile. O stradă pe chei părea nevătămată, dar la o 
privire mai de aproape potemkiniada ieşea la iveală, ilară, 
dezolantă. „Opera" de la Messina mai arăta încă la intrare ultimul 
afiş al unei reprezentații, ce n-a mai avut loc, dar cu care odată, 
cîndva, Opera îşi va relua activitatea. 

încă în aceeaşi zi, în cursul după-amiezii, treceam de la Messina pe 
pămîntul italic propriu-zis. 

114 

Ținta noastră era Napoli. Călătoria cu trenul dura o noapte întreagă. 


încă nu se luminase de ziuă, cînd mă trezii. Am dat puţin la o 
parte perdeluţa de la geam şi am privit în noaptea ce începea să 
cedeze. Dibuiam în  clarobscurul de-afară. 

Străbăteam o cîmpie şi treceam tocmai pe lîngă nişte splendide 
ruini de temple, cu învederate trăsături de stil grec. Eram 
singurul, care le vedeam ; toţi ceilalţi sforăiau în poziţii din cele mai 
groteşti şi chinuite pe băncile de lemn. Rînd pe rînd se treziră şi 
ceilalţi căscînd zgomotos. Se ghicea din chipul căscatului ceva din 
atmosfera familiară în care fiecare crescuse acasă. M-am ridicat a 
spune, aşa-ntr-o doară, unchiului, că am zărit în întuneric, mai acu 
un sfert de ceas, nişte ruine de temple greceşti. Unchiul Iosif 
a stat puţin la gînduri : „Trebuie să fi fost ruinele de la Paest. Mare 
păcat că nu le-am văzut cu toţii”. Şi căutînd într-un ghid, îmi arătă 
nişte fotografii. „Da, astea erau", zic eu. 

Ajunşi la Napoli, eram redaţi nouă înşine, pentru cîteva ceasuri. Era 
în gîndul celui ce hotăra opririle şi drumurile caravanei, să ne 
aşezăm în oraş pentru o întreagă săptămînă. în după-amiaza 
aceleiaşi zile lua sfîrşit răgazul, ce ne fu încuviinţat. Ce bine ne-a 
prins destinderea ! Fiecare-şi simţea fiinţa restaurată întru ale sale. 
Puterile, cîte le aveam, trebuiau adunate toate, căci începea acu 
goana cea mare prin muzee. Impresiile din muzee au o tendinţă de 
confluență haotică, încît din cele ce descopeream la Napoli, mi se 
alege mai limpede numai imaginea unui aşezământ etnologic cu 


splen- 


dide obiecte africane şi australiene, scuturi, arcuri, săgeți, măşti, 
instrumente muzicale. întîia zi, a doua, a treia, a patra, ne-am 
închinat numai bucuriilor muzeale, într-atât că ne era lehamite de 
mirosul închis al sălilor şi al colecţiilor de tablouri. 
9  — Hronicul şi cîntecul virstelor 
115 
I 
Un rău ca de mare mi se urca pînă în retină. Seara, cînd soseam 
la hotel, bătrînul nostru tovarăş de drum, avocatul Garoiu, îşi 
scotea de fieş-tecare dată ceasornicul din buzunar, ca să ne spună 
: „Astăzi am umblat 35 km pe jos!". „Astăzi 30". „Astăzi 28". Din 
parte-mi ironizam 
ce-i drept acest chip de a străbate muzeele cu viteza luminii, dar 
mă supuneam fără murmur programului, zi cu zi. Eram aşa de 
extenuaţi uneori de zigzagurile acestui cutreier, încît grija 
noastră, cea dintii, cînd puneam piciorul în pragul unui nou 
muzeu, nu era privirea spre opera de artă, ci căutarea unei bănci 
de odihnă. Satisfacţia estetică înaintea tablourilor din perete era 
direct proporţională cu destinderea resimţită în picioare. Spre a 
pune vîrf supliciilor, ce făceau ca în sufletul nostru încîntarea 
artistică să se amestece iremediabil cu o impresie de sfirşeală, ne 
mai duceam uneori, seara tirziu, şi la operă. Credeam că aşa trebuie 
să fie şi acceptam biciuirea amorţitoare de nervi, ca o pedeapsă 
abătută asupra noastră pentru vina de a ne fi născut 
oameni. 
Napoli ne cucerea totuşi pe toţi cu peisajul său. Preferam, deci, 
excursiile în natură oricăror vizite pe la instituţii de cultură. Din 
priveliştea napolitană am adus cu mine imaginea gălbuie, ce o mai 


rețin şi astăzi, a acelui vulcan stins, pe nume Solfa-tara, pe al cărui 


crater acoperit, am umblat. Ne înfiorau sonorităţile de boltă, ce se 
auzeau sub tălpile noastre, unde la fiece pas ţişnea din cratere 
minuscule un nisip fierbinte aidoma unui clocot de apă ! Un miros 
de pucioasă ne împrejmuia, ca într-o imensă bute albastră preparată 
cu turtă de sulf aprins, pentru primirea vinului. Iar Vezuviul, de 
cealaltă parte a golfului, fumegînd, împrumuta un calm negrăit 
priveliştei şi obşteştii solarități. 

116 

îmi spuneam : „Napoli este aşadar aşezat în valea dintre două 
vulcane — iată un lucru pe care nu-l ştiam". Şi ca să ni se dea şi alţi 
fiori în căl-ciie, ni se punea în vedere că într-o zi s-ar putea să 
izbucnească din nou Solfatara şi să se stingă Vezuviul. S-ar părea, 
zice-se, că cele două vulcane intră alternativ în funcţie: perechea de 
foi pusă în exerciţiu de mecanismul mitologic al zeului, ce şi-a ales 
meseria de faur. 

De la Napoli am căutat o dată s-atingem şi poalele Vezuviului şi 
am străbătut pînă în regiunea lavei. Erau case 
răzlețe pe-acolo, pe pămînt ars, pe-alocuri podgorii şi grădini cu 
portocali. Cîte- un vîrtej de vînt ne umplea ochii şi gura cu pulbere 
de lavă. Strigătul măgarului s-auzea de pe culmile toride. Catîri 
suiau şi coborau, astăzi ca totdeauna, îmi recitam pentru 
mine singur, versurile lui Goethe : Kennst du das Land wo 
die Zitronen bluh'n ?. Prin fundăturile de zgură făceam numai o 
incursiune scurtă, căcitermenul nostru era : Pompei. lar o 
vizită la Pompei se cuvenea să fie întreprinsă într-o zi caniculară. 
Caniculară în aprilie ! Cetatea moartă ce ni se prezenta ca pe-o tavă 
incandescentă, de ardezie, avea chiar de la început darul să anuleze 
în noi conştiinţa timpului istoric trecut de la catastrofă pînă-n clipa 
de faţă. Pe toate suprafeţele se topea văzduhul. în marea linişte, ce 


pîndea dintre ziduri, bănuiam umbrele romane. Frau foarte 


aproape de noi aceste umbre. Şi-mi evocam făpturile vii de acum 
2 000 de ani, al căror pas se auzea atunci la fel cu 

al nostru prin aceste străduţțe înguste, pietruite cam grosolan şi 
arhaic. Ecoul din zid este al pasului nostru sau al pasului lor ? încă 
ieri umblau pe aici semenii romani, căci se văd în lespezi urmele 
roţilor. După un colţ un puternic perete se-nalţă în faţa noastră : ne 
oprim. 

9* 

117 

Peretele ne întîmpină cu lozinci de propagandă electorală, pe 
care le putem înțelege chiar şi numai cu pospaiul de latinească, ce 
s-a prins fără de voie de noi. Intrăm prin case, prin grădini. în 
praguri ne primeşte, scris cu pietricele de mozaic, avertismentul în 
care se rostea simbolic imunitatea casei romane : cave canem! 
Numai lătratul de rigoare lipseşte. în schimb şarpele păzitor stă 
desigur undeva sub o lespede de marmură, muşcîndu-se singur 


de coadă, încheiat 


ca un inel, şi închipuind timpul ce totuşi în sine trebuie să 
se întoarcă odată. Ne imaginăm scene idilice ce-au putut să aibă 
loc prin grădini, şi scenele intime impuse încăperilor chiar de 
pictura în negru şi roşu de pe pereţi. Ating cu mîna vase şi 
unelte. Peste o măsuţă mă aplec ca să miros pîinea arsă. Muzeul 
local ne' aştepta cu poarta deschisă. Am intrat. Ochii mi 
s-au deschis aci, clipind uimiţi, în faţa acelui mulaj în ipsos al 
unui cîine găsit în cenuşa vulcanică, ce-a îngropat aşezarea. 
Evident, cîinele fusese surprins de norii prăpădului, căci a murit 
— răsucindu-se şi muşcînd cu dinţii din cenuşa ce-l copleşea. 
(Imaginea m-a urmărit o viaţă întreagă. Vreo treizeci 
de ani mai tîrziu aveam să scriu un sonet: „Ciinele 
din Pompei”, în care sugestia se sublima simbolic într-o viziune 
de apocalips cosmic şi personal.) 
Pe la ora 5 după-amiază ne întorceam cu trenul la Napoli. Seara 
trebuia să ne mai ducem şi la Operă. Se reprezenta Tosca. în tren, 
ca să umplem timpul cu folos, verişoara mea, Marioara, ne povesti 
cuprinsul operei. Urmăream mai mult drăgălăşenia gesturilor ei şi 
vioiciunea expresiei decît anecdota melodramatică a piesei. 
Seara, la Operă, ne-am aciuat la galeria cea mai de sus, unde 
caravana s-a transformat, pentru iro- 
113 
nia retinei mele, într-un grup de fiinţe galinacee. în perspectiva 
descendentă, foarte curioasă, asupra scenei, totul îmi apăru 
diformat şi pestriţ ca în desenele în creion colorat al copiilor. Mi-a 
fost cu neputinţă să mai realizez cu încordarea ochilor distanţele 
pînă la obiect, şi am aţipit. Dar adormirea pe jumătate pe o bancă 
fără spate era foarte incomodă. Undeva în fundul galeriei mă chema 


irezistibil o altă bancă, lungă, goală. M-am retras acolo, m-am 


întins, şi am adormit. Nu era o retragere în somnul obişnuit al fiinţei 
mele vii, ci o refulare în somnul materiei inerte din mine. M-am 
trezit numai în ropotul de aplauze de la sfirşitul piesei. „Splendidă 
operă !" — mi-am spus la urmă rrecîndu-mi ochii. Sosiţi la hotel, 
avocatul Garoiu (dormeam în aceeaşi cameră), cercetîndu-şi 
ceasornicul constata placid 

: „Astăzi am umblat pe jos 38 km!". 

După epuizarea celor ce aveam de văzut la Napoli, unchiul Iosif a 
făcut loc în program unei recompense pentru ostenelile de pînă aci: 
„Astăzi sînteţi liberi. Vă plimbaţi unde doriţi şi cum poftiţi ! " — ne 
zise el. Nu eram pregătit pentru atîta libertate ! M-am dus numai 
pînă la clădirea cu arcade, din apropiere, unde dibuisem nişte 
librării, într-una din vitrine descopeream o splendidă ediţie italiană 
a operelor lui Hegel. „Uite îmi spuneam, în Italia dată fiind 
necesitatea unei atari ediţii, Hegel, se pare, că e mai citit decit la el 
acasă !". Eram pe atunci de părerea că-n Germania Hegel nu mai 
avea sorţi de înviere, după ce fusese îngropat cu atîta ardoare de 
atiţia ciocli, în frunte cu maestrul lor Shopenhauer. Nu puteam să- 
mi cumpăr operele lui Hegel, dar am intrat în librărie, căci voiam, 
încaltea, să le pipăi. Măreţia lui Hegel o bănuiam în ciuda 
potopului de calomnii 

119 

revărsate asupra lui. Am iscodit cu timiditate preţul. Cărţile nu 
costau mult, dar enorm pentru posibilităţile mele, căci nu aveam în 
pungă decît vreo 25 de lire, banii de buzunar ce mi-i dete din-tr- un 
îndemn imponderabil unchiul Iosif în clipa cînd i-am spus că am 
văzut în noapte templele de la Paestum. La librărie am cumpărat 
totuşi ceva şi anume o revistă italiană, recent apărută, în cuprinsul 
căreia am remarcat nişte note despre filozofia lui Bergson. Era 


întiia oară că încolţea în mine speranţa de a afla ceva despre 


gînditorul francez, pe care-l ştiam doar din nume. M-am întors cu 
prada la hotel, ca un căţeluş ce a găsit un os prea mare, care-i va 
jigni caninii de lapte în cel mai cinstit exerciţiu al funcţiunii lor. 
Pînă pe seară m-am chinuit să descifrez cu dicţionarul, notele 
destinate să-mi rămînă inpenetrabile. La ora cinei eram tăcut, 
aproape abătut, mîrîiam — nu vorbeam, căci textul mă ţinuse toată 
după-amiaza la distanţa celor mai umilitoare tîrcoale. Mi-am 
părăsit osul, descurajat, după ce timp de ceasuri i-am supus 
rezistenţele unor cauze inconcludente. 

A doua zi dimineaţa lăsam în urmă şuviţa de fum a Vezuviului, şi în 
gînd surideam cetăţii fără de moarte. La Roma ne-am statornicit 
pentru vreo zece zile. Potrivit planului dinainte socotit, am cules şi 
aici splendorile scrise la carte, în Baedeker. Spre deosebire de toţi 
străinii, ce descindeau în urbea celor şapte coline, noi românii, din 
motive ştiute numai nouă, acordam, în ordinea revelaţiilor, ce ne 
aşteptau, q întiietate forului lui Traian. Ne spuse cineva că lîngă 
columna împăratului, de obir-şie iberică, a fost găsit nu de mult, 
odihnindu-se în cojocul său, ca sub un brad carpatic, Badea Cîrţan, 
ciobanul care a venit pe jos din ţara Făgăraşului 

120 

pînă aci, călăuzit nu de Baedeker, ci numai de nostalgii milenare. 
Pe lista celor de văzut urma numaideciît Forul roman cu toate ale 


sale, de la cele mai vechi vestigii 


etrusce pînă la cutare templu cezaric. Forul, care în închipuirea 
noastră se umplea de toata măreţia şi stricăciunea vremurilor, de 
toate triumfurile şi spaimele epocelor, ne chema iarăşi şi iarăşi. Şi 
nu era zi să nu-l traversăm cel puţin o dată. Găsindu-ne la faţa 
locului, s-a făcut că am simţit odată în noi ca un imbold actoricesc 
de a reconstitui asasinarea lui Iuliu Cezar. Spectacolul, ce ni-l dam, 
era, fireşte, hrănit de unele înclinări însuşite de prin romanele 
polițiste, căci nu ne mulţumeam cu aproximaţii, ci căutam 
amănuntele, ce ar putea duce la identificarea asasinilor. Dar ne 
redo-bîndeam degrabă gravitatea impusă de istorie şi locuri, care se 
complac în vag şi în estompatele lor linii mari. 

Citeva zile în şir vizitarăm Vaticanul, el singur pe loc atît de puţin, 
echivalînd un univers. în Sixtină ne-am oprit. Ne-am oprit 
îndelung. Aci ne luam răgaz, căci fiecare devenea pentru sine însuşi 
un caz de conştiinţă. Căutam parca martori ai vieţii noastre, în faţa 
lui Christos cel de Sus, care ţinea judecata din urmă ! 

Pe rînd, în celelalte zile, mai văzurăm apoi sacrele clădiri ale Romei, 
de la cele din antichitatea tardivă, cu plafonul drept şi jos ca o 
lespede de mormînt, pînă la bisericile din timpul barocului, cu 
bolțile fictive pierdute în cer. 

O după-amiază, din care mi-a rămas în urechi un freamăt de 

plopi, a fost închinată împrejurimilor Romei. Termele lui 

Caracala păstrînd încă pe-alocuri amintirea dimensiunilor 
monumentale de altădată, ne-au dat o idee despre ceea ce a 

putut să 

121 

fie, la un moment dat, civilizaţia romană, iar Via Apia cu chiparoşii 
melancolici ne-au comunicat sen- timentul marii istorii. Pe drumul, 


tare ca osul, auzeam sunetul trecut al cohortelor, ce plecau spre 


limitele lumii ca să apere ordinea faţă de iureşul haosului. Şi am 
coborit şi sub pămînt : în catacombe. Căci şi ele trebuiau să ne 
încredinţeze un secret. Din pămînt iese tot ce-i bun : aceasta-i taina 
catacombelor. Spiritul ar fi rămas probabil prea slab dacă nu şi-ar fi 
avut şi el faza telurică. Cînd te plimbi prin aceste ţinuturi de 
margine ale Urbei, e cu neputinţă să nu te abaţi şi pe la bisericuţa 
Quo Vadis. Ne-am îndrumat şi noi pe acolo, căci citiserăm cu toţii 
romanul lui Sienkiewicz, care popula cu personaje atît de vii locurile 
de legendă. 

Moşul Garoiu mă acceptase şi la Roma în camera sa. Din doua 
motive : întîi fiindcă printre liceenii caravanei eram totuşi cel mai 
liniştit şi al doilea, fiindcă observase că noaptea îi suportam 
sforăitul fără de a mă trezi. în noaptea după vizitarea catacombelor, 
m-a încercat un vis din cele mai neobiş- nuite. Se făcea că eram la 
Roma. Seara trebuia să ne ducem la Operă, unde Ursus, cunoscutul 
personaj din romanul lui Sienkiewicz, făcut să apară doar în arena 
unui circ, urma să dea un concert. Şi am auzit concertul ! Uriaşul 
Ursus cînta cu un glas pe măsura puterilor sale. Se cutremurau 
bolțile Operei. Cînta gigantul aşa de grozav că m-am trezit: 
escaladînd octavele, bătrinul Garoiu sforăia. Sforăia din răsputeri ! 
A doua zi povestii cîtorva tovarăşi de drum cele întîmplate. Din acel 
moment moşul Garoiu purta fără s-o ştie porecla „tenorul Ursus". 
în cursul călătoriei în Italia am mai poposit vreo 2—3 zile la 
Florenţa, o zi la Veneţia. Am traversat Adriatica pînă la Fiume, de 
unde luam trenul spre Budapesta. De aci apoi, direct la Braşov. 

122 

După o noapte de odihnă, o prospeţime înrourată, de munte, mă lua 
iarăşi în stăpînire. Aerul Braşovului, ce-şi aduna răcoarea solară din 
izvoare cereşti, îşi întărea încă o dată faima. Grija mea cea dintii a 


fost să trec pe la Liviu să-i povestesc lui — şi cumnatei mele — tot ce 


văzusem şi în-tilnisem în această călătorie. Raportul meu, cu vorbe 

rare şi înmladiate la cele gîndite, a durat cî-teva ceasuri. Mă 

întorceam din călătorie fără îndoială mai matur, şi aceasta o 

simţeam şi eu chiar şi numai din privirile celor doi, care îmi 

urmăreau povestirea. Un deosebit haz avea să le facă concertul lui 

Ursus. 

— Dar locurile cele mai frumoase — unde le-ai văzut ? întrebă 

cumnată-mea. 

— Pe la Salerno, cred, — păcat însă că numai din goana trenului, 
zic eu. 

— Dar femeile cele mai frumoase unde le-ai văzut ? întreabă fratele 
meu. 

întrebarea, venită chiar din partea lui Liviu, faţă, în care respectam 

nu numai pe fratele cel mai mare, dar şi pe severul profesor, 

deşteptă în mine o emoție. Am şovăit un moment, apoi m-am făcut 

a cumpăni. 

— La Budapesta, răspund eu. 

— Cum? sări ca înțepată cumnată-mea, nu 
în Italia ? 

— Nu, răspund eu, simplu. 

— Nici la Bucureşti ? se îndirjea ea cu interes. 

— Ei da, şi bucureştencele sînt foarte frumoase, dar prea dau pe 


obraz cu sănătate de la cutie! 


— Nu-ţi spuneam eu ? întări Liviu, care petrecuse în timpul 
studenţiei, doua semestre la Bucureşti, cîţiva ani la Budapesta. 
Cumnată-mea, aproape nestăpinită, mă mustra cu un suris 
neîncrezător : 

123 

— Fi, ce ştii tu ! 

Răspunsul cu pricină i-l dădusem într-adins, ca s-o scot din sărite, 
căci uşor iritabilă, cumnată-mea era îngînată de-o sălbatică 
frumuseţe, cînd se supăra. 

XXIII. 

ROFESORUL Paul Budiu, dascălul de limba greacă, aducea nota sa 
aparte în atmosfera Liceului Şaguna. Era un om binişor trecut de 
şaizeci. Curiozităţile A" MMBtf multe şi feluritele apucături, sau mai 
puţin întîmpările în legătură cu el, alcătuiau o întreagă arhivă 
anecdotică, ce se moştenea, crescînd din generaţie în generaţie. 
Figura lui Budiu revărsată în gesturi deosebit de lente, o văd 
profilindu-se pe peretele din faţă a clasei. în rostirea vorbelor şi în 
mişcări dascălul punea o bizară încetineală. Faţa lui manifesta o 
uşoară înclinare spre gălbinare. Alternînd trezia cu aiureala, Budiu 
se referea în tot ce profera la maxime elenice, tălmăcite de-a dreptul 
pe româneşte. îşi supraveghea cu o grijă de maniac pronunţarea 
cuvintelor de origine greacă. Astfel el niciodată nu făcea concesia de 
a spune „un filozof". Consoana z se prefăcea într-un s fin, rostit cu 
limbă subţire, de şarpe, iar cuvîntul îl despărţea, subliniat şi 
ostentativ, în două : „un filo-sof". 

Era îndeobşte ştiut că printre profesorii de la Braşov el era aproape 
singurul înstărit. Proprietar al cîtorva rînduri de case în Schei şi 
prin Cetate, el umbla totuşi în haină peticită, pentru a-şi pune în 


relief o modestie de înţelept, care ar fi preferat să trăiască într-o 


bute. Dispreţul faţă de orice strălucire exterioară şi—1 ţinea la 
vedere în fel şi chip. în această trăsătură trebuia căutată bunăoară şi 
pri- 

124 

cina pentru care el se purta în cizme de cea mai vulgară calitate, 
ascunse sub pantalonii lungi de pănură. Dar nesocotirea aparenţelor 
lucitoare sta în sufletul lui alături de unele înclinări, ce s-ar fi părut 
cu totul străine de fiinţa sa. Astfel, el nu era cu totul lipsit nici de 
orgoliul bogăției sale. Numai aşa se explică de ce iarna, îmbrăca sub 
palton, de obicei, două surtuce : cel mai scurt deasupra, ca să se 
vadă că sînt două. Şi numai aşa se explică de ce dascălul nostru îşi 
mai punea, cînd intra în clasă, încă un rînd de ochelari peste cei ce-i 
purta în permanenţă : aceasta atît de nevoie, cît şi pentru a arăta că 
are mai multe perechi de ochelari. 

Cît priveşte raporturile dintre noi şi el, e cazul să amintesc că nici 
un elev n-avea voie să spună 

„Domnule profesor !", sau, mai bine zis, toţi fără deosebire eram 
constrînşi să vorbim cu el la persoana a treia şi să-l numim : 


"I 


„Domnu". De altminteri el însuşi vorbea despre sine numai la 
persoana a treia, şi pentru nimic în lume n-ar fi căzut în eroarea de a 
spune „eu". Avea despre sine conştiinţa unui model impersonal mai 
presus de pronume, şi se numea singur : „Domnu”". 

Cînd în cursul lecţiei, se deda unor limpeziri sintactice, se lăsa 
transportat de-un mod foarte aparte de a întinde cuvintul, de a-l 
silabisi, de a-l ritma. în conversațiile ce le aveam cu el în clasă, am 
adoptat, fireşte, şi noi acelaşi chip. Nu dintr-o dată, căci aceasta ar fi 
fost cu neputinţă, dar încetul cu încetul, ceea ce îi prilejuia o 
adumbrită mare satisfacţie. 


Cu înfăţişarea lui de silen suferind uşor de icter, Budiu părea o 


rămăşiţă din alte milenii. Fără îndoială că dascălul nostru era un 


clasicizant, dar clasicismul său era de-o desăvirşire intrată în 
putrefacție, şi purta în țesuturile sale degenerescente şi 

125 

alterări de dens, excesiv pitoresc. Dascălul nutrea un cult 
cvasireligios față de Socrate, al cărui nume el îl pronunţa cu o 
precauţie sacrală totdeauna numai „Socratiş” şi nu altfel. Aceste 
aspecte, şi altele asemănătoare ni-l situau pe Domnu' într-o 
singularitate în fond simpatică, cu toate că... Ei da, cu toate că. 


Toate avantajele sale pitoreşti aveau la codiță un „cu 


toate! că..." Nu ne-a fost prea greu de pildă să remarcăm că 
Domnu' era jertfa unei concepţii foarte viciate despre demnitatea 
profesională. Vreau să spun că el nu era tocmai inaccesibil 
imprudenţțelor ce l-ar fi putut compromite, şi accepta sub diverse 
forme cadouri de la elevii slabi, în schimbul notei de trecere. 
Adevărat e că şi această stare de lucruri noi o priveam cu o 
îngăduinţă ingenuă, cum ai trece cu vederea o licenţă poetică unui 
mare poet. Chiar de la întiia lecţie ni se da ocazia să verificăm 
atmosfera anecdotică, ce s-a creat în curs de cîteva decenii în jurul 
lui Budiu. Dascălul ne-a întrebat pe rînd cum ne cheamă, şi de pe ce 
meleaguri venim. Aveam un nou coleg. 


— Pe tine cum te cheamă ? îl întrebă Domnu'. 


— Titus Olar ! 

— De unde eşti ? 

— De la Făget! 

— Tată-to ce-i ? 

— Protopop ! 

— Da' mumă-ta ce meserie are ? 

Colegul se uită nedumerit împrejur şi dă din umeri. Domnu' nu 


aşteaptă răspunsul şi continuă a întreba 


— Dar stupi aveţi acasă ? 

— Avem, răspunde hotărît Titus. 

La ceea ce Domnu' se mulţumi să adauge un cuvînt de-o 
transparenţă dezarmantă : „Că şi Domnu' are unul şi îi e aşa de urit 
singurel !" 

126 

Colegul Titus s-a făcut a nu pricepe aluzia. 

Intraţi în materia recalcitrantă a limbii moarte, pe care o preda Paul 
Budiu, descopeream aproape în fiecare zi noi şiretenii şi naivităţi, şi 
noi ilare apucături de ale dascălului. Cînd ne traducea vreun text din 
limba greacă, el ţinea morţiş să păstreze şi în limba română anume 
accente, iar uneori şi topica originalului, încredinţat fiind probabil 
că limba noastră dobindea cu aceasta o nevisată nobleţe, dacă nu 
chiar un reflex olimpic. Îmi amintesc de-o propoziţie, care lua, în 
traducerea românească, această înfăţişare : „Crocodilii de-a giştelor 
asemănătoare ouă ouă". Voia Budiu să spună că crocodilii fac ouă. ce 
seamănă cu ale giştelor. Pe măsură ce avansam în materie, el aştepta 
şi de la noi să ne turnăm româ- neasca pe calapoade atice, să o 
ritmăm urmiîndu-i exemplul, sau cel puţin să întindem cuvintele şi 


să siluim accentele pînă la limitele extreme ale întor-tocherii. Cînd 


izbuteam, el ne privea cu moale re- cunoştinţă : „Fru-m6s ai 
cîntat!". 

Se găsea printre cei vreo cincizeci de colegi un excelent caricaturist : 
Valeriu Maximilian, din Bra- şovul vechi. Maximilian urmărea cu 
priviri drăceşti profilurile celor din preajmă, făcîndu-şi cu ele 
jocurile cele mai fanteziste. Victima lui preferată era însă Domnu', 
pe care-l caricaturiza cu cruzime şi inocenţă. Iată-l în răstimpul 
unei recreaţii, că desenează ceva pe tabla clasei. Ce-o ieşi ? Mai întîi 
din cîteva linii, faţada Liceului Şaguna. în mijlocul pa-jiştei 
dinaintea liceului, unde pe vremea aceea se înălța un avuz cu 
bazinul împodobit cu nimfe de metal, Maximilian plasează o statuie 
imaginară a lui Budiu. Statuia prinde înfăţişare prin detalii puse cu 
creta, de-un verism grotesc. Caricaturistul n-are să uite, desigur, 
nici cizmele, nici haina peticită, nici 

127 

cele două perechi de ochelari ale dascălului. Domnu' trebuie să 
intre dintr-un moment într-altul în clasă, dar Maximilian nici 

gînd n-are să se grăbească sau să şteargă tabla cu buretele, ca să 
rămînă luciul negru şi umed. Dimpotrivă, el lasă desenul pe 

tablă şi se retrage liniştit în bancă. 

Aşteptăm cu încordare să intre Domnu'. Inimile zvicnesc. Domnu' 
apare, e mulţumit că ne găseşte, excepţional, în atita tăcere. Se 
opreşte înaintea tablei şi priveşte, priveşte. Apoi, filozofic, se- 
ntoarce spre noi: „Cine m-a de-se-nat ?". Maximilian se ridică 
aproape mai calm decît Domnu'. „Eu." Domnu' se uită lung la el, 
mirat că cineva putea să fie şi mai calm decît el, şi-i zice, fără nici o 
supărare, aproape cu duioşie : „Şterge tabla — măgarule !". Budiu 
cunoştea pasiunea de caricaturist a lui Maximilian şi vedea în el, 
probabil, un posedat. De aci — răbdarea, îndelunga sa răbdare. 


Colegul nostru îşi permitea necuviinţa de-a desena caricaturi sau 


schiţe, pline de săgetătoare aluzii, chiar şi în caietul de 
compoziţii, reglementar, care, la drept vorbind nu era numai al 
lui, ci tot aşa de mult şi al profesorului. Astfel la sfîrşitul unui 
extemporal, Maximilian a schiţat o dată, din cîteva meştere trăsături 
de peniță, un vulcan din care ieşeau tot ochelari şi cizme. Altă dată o 
simplă cizmă c- un pinten, altă dată un nas încălecat de două 
perechi de ochelari. Parcă de fiecare dată îndrăcitul ar fi voit să 
îmbie lui Budiu o emblemă de nobleţă pentru un uz familiar într-o 
împărăție de vis. Dar insolenţelor Domnu' le opunea o răbdare cu 
şapte caturi. El trăgea doar, cu cerneală roşie, o dungă peste desen, 
şi scria pe margine : „Asta nu ţine de compoziţie !". Domnu' avea 
zile şi ore cînd se credea probabil un bătrîn aed, şi atunci oficia. 
într-o asemenea oră, tălmăcindu-ne nişte hexametri spicuiţi dintr- 
un poet 

123 

homeric, a băgat de seamă că un elev, ascuns după spatele altora, în 
fundul clasei, era cuprins cu totul de altceva decit de vraja 
ritmurilor. în elanul scandării, şi purtat încă de cadenţele textului, 
Domnu' îl repede cu glas suitor : „Ce faci ma ticălosule-n banca 


aceea ?". Elevul se ridică, şi dă o replică, în 


acelaşi ritm, coborînd panta : „Scriu după cum dumneavoastră 
dictaţi în caietul acesta !". Domnu' uluit, îl priveşte peste ochelari, 
c-un sentiment pe cale de-a degenera în admiraţie, şi-i zice : „Fru- 
mos ai cîntat. Şezi !". 

Cele mai deşănţate neajunsuri, destinate să-i submineze şi bruma 
de autoritate ce-o mai avea, i le căşuna lui Domnu' un alt coleg : 
Horică Teculescu. Horică, cel mai tînăr printre noi, era un pachet de 
nervi, pe care nici o cingătoare nu-l ţinea adunat. Purta porecla de 
„argint-viu scăpat dintr-un termo- metru spart”. Mercurialul 
personaj, cum era să-şi găsească pacea într-o bancă ? Nu trecea oră 
fără de vreo neînțelegere cu Domnu', mai vîrtos fiindcă elevul, la 
fiece răspîntie de frază începută de altul, intervenea nesolicitat. 
Horică era de-o improbabilă spontaneitate, cu osebire cînd nu era 
„întrebat". El şedea tocmai înaintea mea, ocupînd centrul unei bănci 
în şirul trei. în timpul unei lecţii, eu citind ceva, nu fusesem tocmai 
cu luare-aminte la cele ce se petreceau în jurul meu — remarc într- 
un tîrziu, ca peste clasă s-a lăsat o linişte totală şi că nici Domnu' nu 
mai vorbea. Ridic capul din carte. Domnu' ochea incert spre locul 
meu. Credeam că sînt vizat pentru vina de-a nu fi fost atent. Dar nu, 
Domnu' privea puţin alături de mine, el se uita ţintă spre Horică 
Teculescu. Clasa era de-aşijderea întoarsă spre acelaşi Horică 
Teculescu. De astă dată însă impricinatul de totdeauna sta liniştit. 
Suspect 

129 

de liniştit, cu braţele încrucişate, parcă într-adins spre a-şi dezminţi 
porecla. într-adevăr Horică nu mişca un deget. Mă dau puţin la o 
parte să descopăr ce s-a întîmplat : Horică îşi pusese peste ochi nişte 
ochelari, enormi, aproape cît capul său. Erau nişte ochelari cu 


geamuri negre şi cu reţea de sîrmă îm- prejur, din aceia, cu care 


stuparii se apără de albine. Horică simula o preocupare de citit. 
Domnu' îl fixa, apoi îl apostrofează, uşor iritat, dar cu glasul încă 
stăpînit: 

— Mă, tu ce ai acolo ? 

— Ochelari ! răspunde Teculescu, fără a se ridica. 

— Cine ți i-a dat ? 

— Mi i-a prescris medicul. Sînt miop ! face Teculescu cu toată 
seriozitatea şi ca şi cum o teribilă calamitate ar fi dat peste el. 

în aceeaşi clipă Domnu' se repede cu paşi de cataligi spre el, cu 
intenţia vădită de a-l înşfăca şi de a-i administra o sfîntă de bătaie, 
pe deplin meritată. Dar Horică sare peste bănci, speriat, şi fuge în 
zigzag, scuipînd nervos. Evadează, din clasă, pe coridor. Domnu' nu 
l-a mai urmărit. S-a mulţumit să-l declare 

„tigan". Căci dascălul era un adept al distincţiilor tranşante : clasa 
şi-o împărțea în două grupuri, în 

„domni" şi în „țigani", după cum erau răspunsurile şi purtarea 
elevilor. L-am întrebat o dată pe Horică, cum îi veni să facă lui 
Domnu' această poznă. N-a putut să-mi dea lămuriri. Cred însă că 
motivul subconştient al născocirii sale era acela, că-l ştia pe Domnu' 
un mare amator de stupi. 

Cînd ne-am întors din Italia — Domnu' era bolnav. O jumătate de an 
mai tîrziu, într-o zi de noiembrie, un steag negru apăru pe 
frontispiciul li-ceuiui. Domnu' a murit. Şi cu Domnu' a dispărut 

130 

din viaţa şi din atmosfera liceului cel din urmă. reprezentant al 
unui soi de clasicism pitoresc propriu sfirşiturilor de veac. 

XXIV. 

-A ÎNTÎMPLAT să mai petrec o vacanti de vară în satul Vinerea. 
Eram găzduit tot la Remus, de astă data însă nu-î mai meditam. O 


desăvirşită destindere "—__ şi alte . neprevăzute 


împrejurări favorizau acum mijirea elanurilor lirice ale primei 
adolescente. Pusesem de-un timp la o parte aceie elanuri, dar mă 
simţeam străin de mine însumi, cînd le ţineam sub surdină. Aveam 
presentimentul că stihurile mele viitoare vor fi puţin mai altfel decît 
cele de pînă atunci. 

La Vinerea aveam să cunosc, în casa unor rude apropiate, o fată, 
sosită şi ea în sat din altă parte, şi anume din Ţara Hațegului. 
Domnişoara Roma C. — aşa se numea fata, ce aducea cu ea nimbul 
unei ţări — era o făptură cu ochii imenşi, şi ar fi putut să mă 
privească puţin peste umăr, căci era cu un an mai mare decît mine şi 
aproape logodită cu un tînăr avocat din urbea ei. 

Roma şi-a oprit ochii asupra mea, cu o stăruinţă fixă, iscoditoare, ca 
să-mi spună, chiar în clipa cînd ne cunoşteam : „Ce păr frumos ai ! 
Ţi l-ai ondulat într-adins ?" — „Ah, nu — răspund eu, e din născare 
aşa, dar dacă voiai să-mi spui ceva plăcut, cum se face că mi-ai 
descoperit tocmai părul ? Sînt dezamăgit!" 

Nu trecea înainte de amiază sau după-amiază, fără de a mă abate 

pe la rudele mele, care, pe de altă parte, erau şi ale ei: Atit 

eu cît şi ea, eram 

10 — Hronicul şi cîntecul virstelor 


131 


bucuroşi că noi înşine, întilnindu-ne într-o atmosferă familială, 
ne eram totuşi prin sînge străini, încît sentimentele puteau să 
crească în voie. Şi fie că era înainte de amiază, fie că era după- 
amiază, privirile fetei mă aşteptau, întrebătoare şi intrigate. Aveam 
impresia că mă cunoştea şi după pas, cînd intram în curte. Mă lua 
de mînă şi mă trăgea după ea într-un chioşc, unde stăm de vorbă. 
Uneori ne plimbam prin grădină. Nu scăpa nici un prilej de a-mi 
spune cît de urit sînt şi cît de mult mă simpatizează. Ştia ea foarte 
bine de ce mă lua de mînâ ca să mă tragă după ea în chioșc. în 
asemenea împrejurări scoteam din buzunar cite-o poezie, sau 
mcite-o scrisoare pentru ea. 

Versurile, ea le lua în primire totdeauna, cu un uşor țipăt de 
bucurie. Ea le citea în familie, iar 

rudele îi spuneau, etalindu-şi comentariile, că băiatul s-a-ndrăgostit 
de-a binelea. A doua zi Roma mă întreba dacă-i adevărat. 

Eu negam, simulind un calm, care o dezarma: 

— Nu, draga mea, astea-s închipuiri de-ale lor ! Dar în acelaşi 

timp îi furişam între degete crîm- peie poetice în devenire, care 

îmi dezminţeau cuvintele de adineaori. 

— Ce bine că nu eşti îndrăgostit de mine... continuă ea, ştii, tu-mi 
eşti foarte simpatic, şi n-aş vrea să suferi... Dragostea e un lucru 
nesuferit... Eu nu m-aş putea îndrăgosti de nimenea, nici chiar de 
tine, dacă ai fi, să zicem, cu zece ani mai mare decît mine !... 

— Bine, dar atunci de ce te-ai logodit ? o întreb. 

— De ce m-am logodit ? Pentru că mi-a bătut ceasul ! Şi fiindcă 
logodnicul îmi tot spune că nu poate trăi fără mine ! 

Fata mă privea. Scormonea prin sufletul meu ca printr-un troian de 
petale adunat de-un vînt c.ild lingă ea. Ochii ei erau un univers în 


expansiune. 


132 
Ar fi voit să cunoască, ce se petrecea în mine ? Sau poate chiar să-mi 
ia inima în mînă s-o simtă bătînd 
? Nu ştiu, dar era splendidă în acea clipă ! 
Şi nici un simptom nu prevestea că peste doi ani Roma avea să 
moară de tuberculoză. 
După moartea ei, s-a nimerit ca Lionel, fratele meu, să cunoască 
pe fostul logodnic, cu ocazia exa- menului de „censură 
avocaţială", la care s-au prezentat amîndoi deodată, la Tîrgu- 
Mureş. Tînărul avocat, încă neconsolat, îi spunea lui Lionel, că 
Roma, în timpul boalei ei, îi vorbea adesea despre mine. 
Ciudată simpatie, aceasta, care mai pîlpiia încă atîta timp în urmă 
în inima unei fete. îmi apropiu fata în gînd, aşa cum era cînd mă 
lua de mînă şi pornea la goană spre chioşc. Se bucura cînd îi 
spuneam : 
„Caraghioşii ăştia ai noştri îşi închipuie că sînt îndrăgostit de tine, 
dar asta nu-i adevărat!". „Nu-i aşa, îmi răspunse ea, ţine-te bine! Să 
ştii că-mi placi !" 
XXV. 
LASĂ a Vi-a a fost ultima ce-o mai urmam reglementar la Braşov. 
Rînduiala şcolară, cu împărțelile ei, îmi repugna, în orele de 
clasă lîncezeam, aproape 

bolnav. 
Lecturile mele filozofice singure aveau aripi, şi mediul meu cel 
mai prielnic era acela al imaginaţiei abstracte. Cu cîrjile 
comentariilor m-am încumetat pînă în desişurile „Criticei Raţiunii 
Pure" şi ale 
„Prolegomenelor" kantiene. Nu ocoleam dificultăţile. Dimpotrivă, 
le căutam. Astfel, bunăoară, m-am pus singur la încercare cu 


interpretările dificile, în marginea gîndirii kantiene ale Şcoalei de 


Marburg. Căr- 

133 

tile nu erau numai citite, ci studiate pînă la ultimele articulaţii, cu 
creionul în mînă, cu carnetul de în- semnări sub ochi, uneori cu 
veleităţi de atitudine. De mă închideam între patru pereţi, sau 
de mă plimbam pe sub Timpa, era ca să mă aplec asupra vreunui 
text anevoios sau ca să iau pieptiş vreun gînd prea vertical. 
Terminologia filozofică nu mai era pentru mine o sperietoare. 
Ghiceam de obicei din cîteva fraze nuanţa particulară, pe care 
cutare sau cutare gînditor o acorda unui termen oarecare. Sistemele 
mari, aceste abreviaturi pentru uzul spiritului, ale universului, mi le 
însuşisem cel puţin în liniile lor esenţiale. După ce mi-am pus 
asemenea temeiuri, o curiozitate arzătoare mă îndruma spre 
gîndirea contimporană. Trecînd odată, într-un ceas norocos, pe 
lîngă Librăria Zeidner, descopăr în vitrină o carte splendid editată : 
„Zeit und Freiheit" de Henri Bergson. Era tocmai ce îmi dorisem 

de atîta timp (sub acest titlu apăreau în traducere germană „Datele 
imediate ale conştiinţei"). M-am repezit în librărie. Preţul era 
exorbitant: 9 coroane ! în buzunar n-aveam decît mărunţiş pînă la 
2 coroane. Şi nu sosise decit acest exemplar, pe care nu l-aş mai fi 


lăsat din mină, 


ca nu cumva să mi-l ia vreun alt amator. Nu întrezăream însă nici o 
posibilitate de a-mi face rost de ceea ce lipsea pînă la împlinirea 
prețului. Am fost nevoit să las cartea. Rugam însă pe librar să 
mi-o reţină o zi, două, pînă mi-or sosi banii. Dar librarul a refuzat. 
Pînă să ies, cartea reapăru şi ea în vitrină. M-am oprit încă o dată, în 
faţa geamului, în care băteam uşor cu degetul tactul unui marş. 
Mă simţeam îndemnat să rămîn acolo, să acopăr cartea cu spatele, 
să mi-o apăr de privirile trecătorilor. îmi închipuiam că mii de 
intelectuali braşoveni atîta aşteptau : o 

134 

carte de Henri Bergson ! Nimenea nu se oprea însă să cate peste 
umărul meu la cartea aceea elegantă în table groase, îmbrăcată în 
pînză brună-gălbuie, în care erau impregnate cu litere de aur 
numele unui autor şi titlul — Henri Bergson. „Zeit und Freiheit". 
M-am dus acasă. Am deschis un dulap. Atîrnau aici nişte paltoane 
vechi. Le-am vindut. A doua zi îmi cumpăram cartea. Cu ajutorul 
„Datelor imediate ale conştiinţei” mă iniţiam în filozofia lui Bergson, 
pe care aveam s-o cunosc, însă, în toată ampla sa desfăşurare de- 
abia un an mai tîrziu, din studiul apărut la Bucureşti, al lui C. An- 
toniade : „Filozofia lui Henri Bergson”. Un exemplar, unul singur, 
din cartea lui Antoniade şi-a făcut cale la Braşov. L-am descoperit 
la Librăria Ciurcu şi mi l-am procurat numaidecît. Se cuvine să 
însemn aici că studiul lui Antoniade, cu toate că nu făcea decât să 
parafrazeze textele bergsoniene, sau poate că tocmai de aceea, a avut 
prin latura sa informativă cît şi prin limba în care era scris o 
deosebită însemnătate pentru dezvoltarea mea. Citind şi recitind 
această carte, învăţam două lucruri: întîi, cum gîndeşte cel mai de 
seamă filozof al timpului, şi al doilea — cum se poate scrie plastic şi 


elegant — filozofie în limba românească! 


De-un timp n-o duceam prea strălucit cu sănătatea. Frecvente gripe 
şi guturaiuri mă slăbiseră în-tr-atit, că mă cuprinseră o seamă de 
griji ipohondre, din care, întors la Sebeş în vacanţă, m-am străduit 
toată vara, să mă desprind, cu singurul rezultat că recădeam tot mai 
adînc în mreaja lor. 

în cursul acelor săptămîni s-a întors din Germania Simion Iaşiţă, un 
văr de-al doilea. Revenea la vatră, 

-ca fiul risipitor, dar acasă nu era aşteptat cu viţelul cel mai gras. 
Omul îşi are povestea lui. Fusese, cu 

135 

ani în urmă, învăţător. La vîrsta de peste treizeci de ani, se treziseră 
în el înclinări filozofice ţinute pînă atunci într-o stare latentă, 
sictitoare. împotriva tuturor sfaturilor ce i s-au dat, Simion şi-a 
părăsit şcoala, la care funcţiona, şi a plecat la lena, cu gîn-dul să se 
înscrie la Facultatea de filozofie. A frecventat universitatea vreo 
şase-şapte ani, şi acum se întorcea fără de a-şi fi trecut vreun 
examen. 

Complet sleit. Sleit de bani şi de puteri. M-am dus să-l văd. L-am 
găsit găzduit la fratele său, un ţăran fruntaş al satului, fire nu 
tocmai de mizantrop, dar, oricum, apăsat de condiţiile în care 
recădea nu ieşea aproape de loc din casă. Avea o înfăţişare 
scheletică, ochii retraşi în orbite adumbrite, vorba domoală. 
Adusese cu el de la lena o remarcabilă bibliotecă filozofică. Cu 
prietenie, cu o aplecare aproape duioasă, în ciuda considerabilei 
diferenţe de vîrstă, Simion îmi povestea multe din viaţa 
universitară din Germania, îmi vorbi, cu belşug deamănunte şi 
amestecînd, uneori, şi cîte-un cuvînt nemţesc în frază, mai ales 
despre filozoful Rudolf Eucken, pe care l-a cunoscut foarte de 
aproape la lena. Şi Simion îmi arăta biblioteca. Nu era cazul 


să mi-o arate, căci ovedeam 


: el şedea acolo între cărţi, ca un zidar între cărămizi. Erau teancuri 
care aproape se răsturnau peste el. M-am aruncat ca un incendiu 
asupra cărţilor lui Simion. El îşi manifesta cu o mişcătoare 
amabilitate bucuria că putea să mi le împrumute. în fiecare 
săptămînă mă duceam pînă la Lancrăm să-mi aduc altele şi altele. 
Metafizica devenea tot mai mult viciul meu fără leac, demonică 
patimă. Dincolo de orice rezerve kantiene, începeam să-mi 
alcătuiesc noi criterii de apreciere a creaţiilor metafizice în calitatea 
lor de creaţii ca atare, şi intram în robia lor cu un sentiment 
de sacră beţie, 
136 
XXVI. 
NTR-O seară de sfîrşit de august fui încercat de frisoane şi de-o 
sfirşeală curioasă în tot corpul, însoțită de foarte dezagreabile 
senzații nervoase. A doua 

Izi dimineața mă trezeam cu o uşoară 
febră : 37,1°. M-am ridicat totuşi din pat. Accesele de slăbiciune, cu 
alaiul însoțitor, de senzații, îmi re- veneau cu intermitențe de ore. La 
fel — o zi, două, trei. Şi apoi mai multe alte zile în şir. înainte de 
amiază pe la ora 11, şi după-amiaza pe la ora 5, termometrul pus 
subsuoară arăta invariabil 37,1°. Mama era topită de spaimă. 
Orăşelul nu avea un suficient număr de medici pentru maladiile 
imaginare cîte se perindau pe dinaintea mea, una mai fără de leac 
decît alta. Treceam de la un doctor la altul. I-am exasperat cu 
stăruințele mele, dar nici unul nu putu să-mi încuviințeze 


îngrijorările în 


legătură cu vreo boală precisă. Nu se constata nimic umbratic la 
plămîni. Căci, date fiind antecedentele familiale, aceasta era grija 
cea mare. în concluzie hotării, fără de nici un regret şi agățindu-mă 
cu în-căpăţinare de-un pretext, să nu mai plec la Braşov. Voi 
completa liceul pe cale particulara. Puteam să rămîn astfel anul 
întreg, acasă sub supravegherea alimentară a Mamei, ceea ce îmi 
convenea de minune. Dar noua condiţie mă ademenea şi din atîtea 
alte puncte de vedere. Scăpăm în primul rînd de afurisita de şcoală. 
Şi puteam să mă cufund după bunul meu plac în lecturile visate, de 
îndată ce starea mea se va îi îndreptat cîtuşi de puţin. M-am 
adaptat unui mod de viaţă mai igienic, cu mai multe plimbări în 
aer liber. Mama mă supraalimenta. în curs de 3 luni au dispărut 
apoi şi uşoara febră şi 

137 

accesele de slăbiciune. Procedam economic cu timpul disponibil şi 
plănuiam să nu acord materiilor de liceu decît un efort de 2—3 luni 
la sfîrşitul anului şcolar. Poticniri mai grave încercam numai în 
limba maghiară, care în sfera mea intelectuală mă sţinjenea ca un 
corp străin. Poate că situaţia şi-ar fi pierdut multe din ascunzişurile 
ei, dacă această limbă s-ar fi predat într-o atmosferă de destindere. 
Eram însă constrînşi chiar de profesorul nostru la încordarea 
incredibilă de-a învăţa o carte întreagă de istoria literaturii 
maghiare pe dinafară. Voința noastră era luată în răspăr. Profesorul 
credea că numai aşa se puteau salva aparențele, în momentele de 
panică şi de zăpăceală, cînd la liceu îşi făceau apariţia inspectorii 
şcolari de la Budapesta. Aceşti inspectori, cu mustăţile lor, aveau, 
ce-i drept, aerul de-a voi să ne tragă pe roată, dar în fond ei se 
dovedeau cele mai adesea, mai ales faţă de noi braşovenii, suficient 


de înțelegători, cît priveşte incapacitatea noastră congenitală de-a 


învăţa o limbă lipsită de orice afinități cu a noastră. 

Eram în pragul iernii, cînd veni acasă şi Lionel. Îşi relua locul 
printre noi, pe de o parte pentru a-şi prepara în linişte „censura" de 
avocat, pe de altă parte însă, şi pentru a-mi supraveghea 
„refacerea", căci între toţi fraţii el se alarmase cel mai mult de starea 
mea. Lumea se găsea la o curmătură istorică, în vremea aceea. O 
epocă de securitate lua sfîrşit. Fusese aşa de lungă această epocă, 
încît se părea că omul european nici n-o regreta prea mult în clipa 
cînd ea înceta pentru un răstimp de cîteva decenii — poate. 
Izbucnirea războiului balcanic era semnalul că planetele astrologilor 
au intrat de-a binelea în alte case. Urmăream desfăşurarea 
întîmplărilor de la ceas la ceas. De altminteri numai aceste eveni- 
138 

mente, ce scuturau o peninsulă şi puneau în mişcare un întreg 
continent, s-au dovedit destul de specta- culoase şi de tari, ca să mă 
smulgă, cel puţin vremelnic, din preocupările mele spirituale. Ah, 
da ! 

Multă amărăciune pricinuiam eu celor ai miei cu aceste preocupări 
ale mele! Lionel îndeosebi era foarte mîhnit, cînd mă vedea cu vreo 
carte de Hegel sau Plotin în mînă. El nădăjduia să iau şi eu calea 
Juris-prudenţei. în filozofie el adulmeca numai prilejuri de ratare. 
Fratele meu Liviu, pe de altă parte, încerca să mă îndrume spre 
inginerie. Poveţele lor porneau desigur din cele mai bune intenţii, 
dar nu ne înţelegeam. Nu ne înțelegeam, fiindcă ei nu bănuiau tăria 
înclinărilor mele fireşti. De unde şi cum ar fi putut ei să ştie că 
fratele lor mai mic era o ființă eminamente metafizică ! Peisajul 
transilvan nu produsese încă buruieni atît de exotice ! 

La întiiele semne de desprimăvărare mă înfiinţam iarăşi, după o 
lungă absenţă, la Braşov. Ca elev particular puteam să mă bucur de 


libertatea mea, aproape fără îngrădiri. îmi exaltam libertatea ca un 


vis, dar nu abuzam de ea. Adevărat e că în timpul lecţiilor ocoleam 
liceul ca apucat de nu ştiu ce fobie. Găseam în mine disponibilităţi 
numai pentru orele de fizică şi matematică, care mă interesau 
realmente şi pe care profesorul Aurel Ciortea, un intelectual fin, 
autor de manuale, care vedea şi dincolo de ele, ni le făcea deosebit 
de agreabile. (Ciortea scrisese în colaborare cu fratele meu, cu Liviu, 
un faimos manual de fizică.) Distinsul profesor, totdeauna muncit 
de problemele specialităţii sale, un om cu setea zărilor în el, mă lua 
uneori la plimbare pe aleea din faţa liceului. Discutam asupra 
principiilor fundamentale ale Mecanicii. Şi căutam împreună să 
alegem dacă aceste principii puteau să fie în întregime un 

139 

rezultat pe simplu temei de experienţă, sau dacă nu, în ce măsură 
ele implicau puterea născocitoare a minţii omeneşti. 

Mă înfiinţasem la Braşov în timpul dezgheţului, al ghioceilor şi al 
epaticei albastre. Eram bucuros că mai puteam să iau parte la 
ultima „petrecere cu dans" a elevilor, ce mai avea loc în acel 
sezon. Făceam curte fetelor, ce s-au hotărît să înflorească în cele 
opt luni, de cînd am părăsit cetatea. Era acolo Ada, blondă ca un 


fuior de porumb înainte de fecundare. Era acolo Eleonora cu 


moliciuni de catifea. Era acolo Silvia a cărei vrajă era un glas de 
băiat, al cărui glas ar semăna cu un glas de fată ! Ochiul meu 
căutător tot refăcea o diagonală, prin vălmăşagul sălii, pînă în 
celălalt colţ, unde descopeream o fetişcană, pe care n-o mai 
văzusem. Slăbuţă, liniştită, cu ochii vii şi inteligenţi. Căzuse, după 
toate semnele, la o dispută fără capăt cu Horică 
Teculescu. „Acel ghiocel negru — cu care stă de vorbă amicul 
nostru şi mai negru — cine e ?" — întreb eu pe-un coleg, alăturea 
de care mă nimerisem. „Creola aceea ?... O elevă şi ea. A venit din 
altă parte, numai anul acesta... Domnişoara Cornelia B., fiica 
omului politic din Banat... Inaccesibilă, dragul meu, pentru de-alde 
noi, căci s-a încîn-tat de ea un tînăr profesor..." întrebarea mea nu 
pornise însă din dorinţa de a afla detalii de felul celora ce mi se 
comunicau. Era, din parte-mi numai aşa, o simplă întrebare, la care 
poate că nici nu aşteptam vreun răspuns. Cum era să ghicesc atunci 
că ochii mei întîlneau întiia oară fiinţa care şapte ani mai tîrziu 
avea să devină tovarăşa mea de viaţă ? E de mirat cu cît de puţine 
antene ne-a înzestrat natura în raport cu viitorul ! în seara aceea 
nu mi s-a îmbiat împrejurarea potrivită de a fi pre- 

140 

zentat domnişoarei Cornelia B. Se pare însă că nici nu am căutat un 
atare prilej. Domnişoara Cornelia era elevă. Şi eu elev. Această 
condiţie umană îmi impunea un salut cuviincios, de cîte ori ni se în- 
crucişau cărările prin Cetate. Nu-mi aduc aminte să-i fi fost 
prezentat vreodată. Ne comportam ca şi cum ne-am fi cunoscut 
dintotdeauna. Ceea ce era suficient, mai ales că nu manifestam vreo 
curiozitate, de nici un fel, unul faţă de celălalt. 

în primăvara anului 1913, zumzetul egal al vieţii noastre de liceeni, 


cu interesele sale, avea să fie copleşit de preocupările 


palpitante în legătură cu complicațiile politice şi războinice din 
Balcani. Pre-simţeam că şi România, ai cărei cetăţeni virtuali ne 
socoteam, ar putea să intre în foc dintr-un moment într-altul. Noi, 
oamenii din zona danubiană, eram obişnuiţi cu sunetul goarnelor, 
cu ordinile de chemare, cu exerciţiile de mobilizare. Mirosea tare a 
praf de puşcă. Politiceşte gîndeam numai în funcţie de România. La 
Braşov veneau adesea români din „[ară". Se întîmpla ca vizitatorii, 
recunosemdu-ne starea civilă după chipie, să ne oprească pe străzile 
Braşovului, pe sub Tîmpa, sau printre ruinele de pe Romuri, şi să ne 
întrebe ce simţim şi cum gîndim. Cuvîntul lor era îngrijit, 
repeziciunea şi vioiciunea lor intelectuală ne fermecau. Turnura 
elegantă a frazei lor învedera, prin contrast, asperităţile frazei 
noastre. Comparaţia ne-ar fi dat poate un complex de inferioritate, 
dacă adolescenţa noastră nu s-ar fi confundat pînă la 
identificarea cu aspiraţia spre forma lor. 

Cuvintele noastre erau încete, rostirile grele, complicate şi 
dezarticulate ca fiinţele din alte ere, cărora de milioane de ani li s-a 
retras dreptul la existenţă. Şi inima noastră recunoştea acest lucru 
fără pizmă. 141 

XXVII. 

ÎND frunza salcîmului prinse a se îngălbeni, şi a arinului să se 
rărească, Lionel îşi deschidea la Sebeş, c- o inimă în care îndoiala şi 
nădejdea nu-şi prea ,^ ^ ţineau cumpănă, biroul avocaţial. 
îi convenea şi lui să rămîn acasă, căci avea nevoie de un ajutor. Pe de 
altă parte, spera că în felul acesta, după metoda dozelor minime, să 
mă obişnuiască cu gîndul unei cariere juridice. 

Mă duceam în fiecare dimineaţă la birou, într-una din străzile 
principale ale oraşului. îmi aveam şi eu, acolo, măsuţa mea, unde 
mă izolam ca sub un clopot de sticlă. Sub scutul invizibilei sticle îmi 


vedeam de fapt de însemnările şi de lecturile mele. Numai cînd 


Lionel pleca la Judecătorie pentru vreo dezbatere, trebuia să-i ţin 
locul, să primesc clientela. Aveam mai ales îndatorirea de a sta de 
vorbă cu oamenii, şi eventual de a face hiîrtiile de primire ale 
vreunui nou proces. Lionel şi-a spus dorinţa să nu accept decât 
procese care după bunul meu simţ „aveau şanse de a fi cîştigate”. 
începător, el se voia cu orice preţ un avocat al dreptăţii şi atit. Mai 
degrabă decît îmi închipuiam, m-am deprins şi cu aceste treburi. 
Ţăranii nici nu remarcau că tînărul, cu care ei cădeau la vorbă, nu 
era avocatul, ci fratele acestuia. Lionel şi cu mine, cu toate că el era 
cu 10 ani mai mare, cu toate că el avea ochi albaştri, iar eu căprui, 
eram în permanenţă confundați din pricina profilurilor noastre şi a 
siluetelor cu diferenţele estompate de acelaşi aer familial. S-a 
întîmplat, odată, ca un ţăran necunoscut, să mă oprească pe stradă : 
„Apoi domnule, s-aduc şi bita ? !". Am înţeles situaţia : ţăranul era 
încredinţat că l-a ajuns din urmă pe 

142 

fratele meu. Şi am înţeles că era vorba de-un proceS şi de-un corp 
delict. Am acceptat rolul, şi ca să nu produc omului vreo deceptie, i- 
am răspuns : „Ad-o, omule, ad-o, în ziua judecății... că le arătăm 
noi..." Țăranul s-a despărţit de mine foarte satisfăcut şi convins 


probabil, după tonul ce-l luasem, că aşi 


cîştigat procesul. 

Biroul avocaţial nu era tocmai o uzină, dar nu suferea nici de 
amorţeală pernicioasă. Numai cîteo-dată veneau peste noi 
săptămîni pustii, pe care le numeam „vacile slabe”, cînd nici un nou 
client nu mai bătea la uşă. în asemenea răstimpuri mă simţeam la 
măsuţa mea ca scos din funcţie, suspendat în „go- lul absolut", ceea 
ce nu era motiv de disperare. Dimpotrivă. Făceam haz de necaz. Sub 
„Consulatul" vacilor slabe, biroul fratelui meu purta, intre noi, 
porecla de „Nirvana", iar eu însumi mă socoteam simbriaş al 
Nirvanei, ceea ce avea un dublu sens : eram adică simbriaş fără leafă 
într-un birou, pe care în gîndul meu îl echivalam nefiinţei. 

Ajutorul, ce-l dam lui Lionel, la birou, nu-mi răpea aşadar prea 
mult timp. Ocupaţia era pentru mine aproape ca o destindere. Ca o 
destindere, de care aveam nevoie, căci noi griji familiale şi sumbre 
spectre începeau să ne dea tîrcoale. Liviu se îmbolnăvi tocmai în 
toamna aceea de-un rău misterios, căruia mult timp nu i s-a dat de 
urmă nici cu razele ce luminează pe dinăuntru, de-un rău care-l 
ţinea cu lunile pe la clinicile de la Cluj şi de la Budapesta. O 
nenorocire se schiţa în zare. Şi cam în acelaşi timp veneau veşti de 
sănătate măcinată înainte de vreme şi de la Liciniu, din „Țară", 
chiar de la Constanţa. Fratele îşi făcea acolo stagiul de viitor 
farmacist. Faţă de gravele veşti căutam, la rîndu-mi, să-mi însuşesc 
tehnica evadării. Evadam pe podişurile abstracţiunii şi în văile 
lumilor posi-- 

143 

bile atît de scumpe imaginaţiei mele. în lunile de iarnă am alcătuit o 
lucrare filozofică asupra „Numă- rului” şi asupra „Judecăţilor 
matematice". Reluam, cu alte cuvinte, problema kantiană. Mă 


străduiam însă spre o altă soluţie. Nu eram de acord nici cu 


dezlegarea propusă de Stuart Mill. Cu o juvenilă în- drăzneală luam 
atitudine chiar şi împotriva părerilor expuse de Henri Poincare, în 
„Ştiinţă şi ipoteză”. Am trimis lucrarea la revista „Luceafărul”. 
Coloanele revistei nu s-au deschis şi nici măcar vreun răspuns nu 
am primit. Recunosc că lucrarea era poate prea abstractă pentru 
paginile unei reviste, ce cultiva apetituri intelectuale cam 
provinciale. Sînt însă departe de a crede că asta a fost pricina tăcerii 
redacţionale. Presupun mai curînd că în redacţia revistei nu se 
găsea nici o competenţă, ce ar fi putut să aprecieze o asemenea 
lucrare. Din păcate şi acele pagini s-au pierdut. N-am uitat însă 
soluţia ce-o propuneam, şi poate voi găsi cîndva un cadru potrivit, 
mai larg, de a încredința hîrtiei gîn-durile mele de atunci. 
Scurt timp înainte de bacalaureat, cînd hălă-duiam iarăşi prin 
adumbririle Braşovului, am scris nişte note Despre intuiție în 
filozofia lui Bergson. Duram o punte între intuiţia intelectuală la 
Schelling, metoda „fenomenelor originare" la Goethe, şi unele 
variante ale intuiţiei bergsoniene. Notele erau destinate să 
răspundă unor cerinţe, căci tocmai atunci Bergson fusese ales 
membru al Academiei Franceze. Umbla, ce-i drept, numele 
filozofului, înttia oară şi prin ziarele noastre transilvane, dar nimic 
nu se ştia despre gîndirea lui. încît într-o după-amiază, cînd mă 
refugiam sub Tîmpa, să mai citesc ceva în vederea 
bacalaureatului, hotării, în starea de tensiune nervoasă, 

ce 
i-o da gîndul examenului, şi sub apăsarea uritu- 
144 
lui ce m-a cuprins în faţa manualului de şcoală, să scriu un foileton. 
Țineam ca acest foileton, de-o remarcabilă densitate, să apară într- 
un ziar. Spre a forţa porţile, m-am văzut nevoit să mă dedau unei 


mistificări. Foiletonul l-am trimis la ziarul „Românul” din Arad, dar 


îl dam drept traducere după cineva, şi l-am semnat : Ion Albu. 
Semnat de mine, un „licean", desigur că foiletonul ar fi luat drumul 
coşului. Foiletonul a văzut lumina tiparului întocmai, dacă se face 
abstracţie de greşelile de tipar de rigoare. Aceasta era întîia mea 
încercare filozofică, ce-şi făcu loc în publicistica noastră. Era în 
primăvara anului 1914. De ce am recurs la o mistificare ? După 
păţania cu „Luceafărul" şi în atmosfera de ignoranță filozofică 
stăpînitoare pe meleagurile ardelene, aceasta mi se părea singura 
cale de a-mi vedea scrisul înflorind in litera tiparului. 
XXVIII. 
A SFÎRŞITUL lunii iunie 1914, după terminarea examenului de 
bacalaureat, sfişiarn în goana trenului peisajul Tîr-navelor în drum 
spre Sebeş-Alba. Eram 

stăpînit de euforia ce ţi-o dă depăşirea 
norocoasă a unei pietre de hotar. în timpul călătoriei recapitulam, 
cu alţi colegi, care şi ei se grăbeau spre vetrele lor, fiecare ducînd cu 
sine vestea cea bună — întîmplări mai vechi şi mai noi dintr-o viaţă, 
ce rămiînea în urmă şi care acum parcă nici nu mai era a noastră. E 
de neînțeles cum sentimentul eului poate fi atît de profund 
modificat de-un „certificat”. Pentru toată simţirea noastră eram 


răsfăţaţii propriului destin. Conştiinţa că am scă- 


145 

pat de obligaţiile orarelor şi de constringerea şcolară, ne sălta într-o 
stare de auroră, ce ni se părea că nu va mai înceta niciodată. în 
veghea entuziastă, în luciditatea sporită, nu ne dam de loc seama că 
mai tîrziu aveam să ne gîndim tocmai la acest timp, cu sentimentul 
unei ireparabile sfişieri, ca la o epocă fabuloasă a sufletului nostru. 
Eram asemenea unor tinere ființe adamite, cari printr-o bizară 
alterare a simțului realităţii, s-ar bucura că părăsesc paradisul. 
„Măi, dar ne-ai secerat de pe picioare cu răspunsurile tale la fizică şi 
matematică, îmi zice unul dintre colegi, n-am înţeles mare lucru, dar 
— ce să-ţi spun — a fost foarte frumos." într-adevăr, profesorul de 
fizică şi matematică şi-a permis, cînd mi-a venit rîndul, capriciul de 
a ieşi din cadrul obişnuitelor teze. Ştiind că m-am ocupat în cei din 
urmă doi ani mai de aproape cu ultimele teorii ale fizicei, precum 
aceea a lui Einstein cu privire la relativitatea spaţiului şi a timpului, 
iar în domeniul matematic cu geometriile non-eucli-diene, şi dorind 
pesemne să paradeze cu mine în faţa comisiei de- bacalaureat, 
prezidată de un delegat al guvernului maghiar, mi-a cerut să fac o 
expunere succintă a problemelor în chestiune. N-aveam să-mi pierd 
cumpătul. Cunoşteam aspectele esenţiale ale teoriei relativității şi 
ale geometri-ilor non-euclidiene mai ales din studiile filozofice 
suscitate de problemele în discuţie. în geometriile non-euclidiene 
mă iniţiasem cu „Ştiinţă şi ipoteză” a lui H. Poincare. Date fiind atît 
circumstanţele, cît şi felul cunoştinţelor mele, aveam să fac mai mult 
o expunere filozofică, decît matema-tică-ştiinţifică a teoriilor în 
chestiune. Cu aceasta am transformat o insuficienţă într-un avantaj. 
Atît din punctul meu de vedere, cît şi din acela 

146 


al auditorului. Numai în acest chip izbutii să mă fac înţeles, cel puţin 


aproximativ, şi din partea cîtorva intelectuali din asistenţă. Mult 
timp încă, şi după zece, douăzeci de ani, foşti colegi îmi aminteau de 
acea incursiune a mea în teoria relativităţii, teorie ce avea să devină 
faimoasă de-abia mult mai tîrziu. Uneori entuziasmul lor îl găseam 
cam deplasat şi ca să-l retez, le răspundeam : „A ţinti c-o armă cu 
praf de puşcă, nu înseamnă a fi inventat praful de puşcă !". 

La Vinţul-de-Jos urma să schimb trenul spre Sebeş-Alba. în clipa 
dintre doua linii, cînd îmi mutam calabalicul dintr-un tren într-altul, 
se răs-pîndi în gară vestea că Franz Ferdinand, moştenitorul 
tronului habsburgic a fost asasinat. Urcai în vagon luînd cu mine şi 
această veste. Spoream cu ea zăpuşeala. Se produse un moment de 
stupoare. M-am oprit şi eu puţin ca să cuprind cu gîndul toată 
situaţia. Apoi am zis către vecinul meu de bancă : „Asta înseamnă 
război !". Şi ca o gheară de pasăre, o îndoială îmi cuprinse inima : voi 
mai pleca, în toamnă îa lena, precum îmi făcusem planul ?... Cît de 
repede a cedat euforia nopţii l Acasă găsii pe ai mei foarte fierți. 
Lionel avea, şi el, presentimentul războiului. Ieşii în oraş. Vestea 
asasinatului aduna pe cetăţeni în grupuri, pe la colţurile străzilor. 

în primele două săptămîni ale lui iulie — presa, spiritele, opinia 
publică nu păreau atît de agitate, ca să întărească în vreun chip 
teama că ne-am găsi în ajunul unui cataclism. Dimpotrivă, aveam 
mai curînd impresia că totul mergea spre domolire. Şi viaţa mergea 
înainte ca şi cum pe pămînt nimic nou n-ar mai fi fost cu putinţă. 
întoarcerea la Sebeş îmi rezerva o surpriză. O seamă de entuziaşti 
luaseră de vreo cîteva săptă- 

11 — Hronicul şi ctntecol virnelor 

147 

mîni iniţiativa înfiinţării unei trupe permanente de teatru românesc 
transilvan. încercarea, subven- ţionată şi de-un fond anume, 


administrat de Astra Sibiană, prindea contur sub conducerea lui 


Nicolae Băilă, actor, care făcuse o carieră din cele mai lăudate pe la 
teatrele nemţeşti din Austria. Sosiseră în orăşelul nostru şi două 
tinere absolvente ale conservatorului de artă dramatică de la 
Bucureşti. 

Repetiţiile erau avansate. Oareşicare pasiune pentru teatru se 
trezise în mine, cu ani mai înainte, în condiţiile modeste ce le 
oferea mica noastră urbe. îmi aminteam cu duioşie şi cu un 
zimbet de vara anului 19009 (nu aveam decît paisprezece ani), 
cînd, timp de patru săptămîni, o trupă germană, călătoare din loc 
în loc, a dat reprezentații, seară cu seară, în orăşelul nostru. 
Trupa era excelentă. Calitatea actorilor te făcea să treci cu 
vederea lipsurile tehnice şi neajunsurile decorului. Se 
reprezentau piesele mari ale repertoriului german : Schiller, 
Grillparzer, Gerhardt Haupt-mann, Sudermann. Nu dispuneam 
de mijloace băneşti să-mi procur biletul de intrare la fiecare nouă 
reprezentaţie. Dar simţeam că mă „prăpădesc", dacă s-ar fi 
întîmplat să-mi scape vreuna din piese. Neavînd încotro, am 
recurs atunci la potlogăria de a-mi face loc printre spectatori şi 
fără biletul de rigoare. Unul din foştii mei colegi de pe vremuri la 
şcoala germană din localitate descoperise calea spre o întreagă 
serie de bilete pentru un loc în picioare. Acestui coleg de altădată 
i-am impus un angajament, de pe urma căruia el nu avea nimic 


de pierdut, iar eu totul de cîştigat. La fiecare 


reprezentaţie, după primul act, amicul şvab urma să iasă din sală 
pe condor pentru a-mi ceda biletul său. Cînd se da semnalul 

pentru actul al doilea, intram şi eu. Fostul coleg nu era expus 

148 

să fie controlat, căci cerberii de la uşă îl cunoşteau, iar eu mă 
legitimam cu biletul de împrumut. în- ţelegerea dintre mine şi 
prietenul meu se desăvir-şea în amintirea unei vechi întîmplări, 
căci şvabul era acel băiat roşcovan, care mă pîrîse cîndva lui Her 
Lehrer Roth că i-am uzurpat locul. Trupa românească, ce se 
înjgheba sub ochii noştri, urma în toate exemplul trupei germane 
de odinioară. Şi cum teatrul mă pasiona, luai tot mai adesea 
drumul spre repetiţii. Ca simplu spectator fireşte. Şi din-tr-un 
interes plin de ardoare ce-l acordam actriţelor, fireşte. îmi 
făceam, tăcut şi liniştit, apariţia în fiecare după-amiază, la anume 
oră, în sala unde aveau loc casnele actoriceşti. îmi făceam în cursul 
repetiţiilor obiecţiunile mele, dar numai pentru 
mine. Mă socoteam prea novice, ca să le comunic şi celorlalţi. Şi 
apoi ieşeam, în grup, la plimbare. 

Tinerele actriţe aduceau în aerul 
provincial-me-dieval al oraşului ceva din 
vioiciunea, din eleganța şi din sprinteneala degajată a vieţii 
bucu-reştene. Nu mă mai gîndeam la război. Pe la sfîrșitul lui iulie 
trupa noastră de teatru ieşea din faza problematică. Se fixa cu 
nervozitate itinerariul turneului în perspectivă. După clocotul 
tulbure al repetiţiilor, spectacolele din retorta noastră spirituală luau 
înfăţişarea pură a unui nobil precipitat. Dar, în acelaşi timp, creştea 
de la o zi la alta îngrijorarea obştească din pricina situaţiei 
internaţionale. O faţă crispată ne aduse într-o zi vestea despre 


probabilitatea unei mobilizări parţiale. Dar panica se evapora 


repede. Prea puţin luam în serios sunetul zarurilor, ce se aruncau pe 
tabla de joc a diplomaţiei. înfiorarea ne încingea o clipă şi apoi 
dispărea. Apreciam că ar fi fost într-adevăr prea stupid ca teatrul 
nostru să fie zădărnicit de-un război. 

11* 

149 

în preajma ultimelor bătăi de ceas ale lui iulie, ameninţarea, ce 
plutea peste omul european, lua accente din cale-afară grave ! într-o 
noapte de început de august apărură pe străzile orăşelului afişele, 
vestind starea de asediu şi mobilizarea generală. Un vînt uscat şi 
fierbinte sfişia afişele împrumutîndu- le un sunet metalic. 

24 de ore, mai apoi, conduceam pe Lionel, locotenent în rezervă, la 
regimentul său, la Alba-Iulia. Aci Lionel fu informat că va mai 
rămîne vreo cîteva săptămîni pe loc, şi că nu avea să îngroaşe chiar 
rîndurile celor dintîi batalioane, ce plecau spre hotare. M-am întors 
la Sebeş cu atîta consolare, singura ce puteam s-o aduc Mamei. In- 
trînd în curte dau cu ochii de fratele Longin. Sosea tocmai în 
momentul acela de peste Carpaţi. Funcţionar, de vreo 2—3 ani, la o 
fabrică din Bucureşti, el venea să-şi facă datoria de ostaş al 
împăratului. Pilptia în mine nu ştiu ce poftă să-l iau la bătăi că a fost 
atît de imprudent să dea urmare ordinului de chemare : „Să fi rămas 
mai bine dincolo ! Să te fi înrolat în armata română ! Dacă ţi-e scris 
să cazi, am şti cel puţin pentru ce !". îl muştruluiam că nu ştia bietul 
de unde să se adune. Ne cădea în curte ca un neghiob, încredinţat că 
e vorba de simple demonstraţii, şi că nu se va ajunge la război. „Ei, 
ai să vezi demonstraţii, că ţi-i muşca unghiile !" îi zic, şi mă reped 
fără întîr-ziere la poştă ca să dau o telegramă celuilalt frate, lui 
Liciniu, care se găsea la Constanţa, să nu alunece şi el pe calea 
ordinelor chesaro-crăieşti. Telegrama am conceput-o în termeni 


camuflaţi. îi co- municam că nu ne pîrjoleşte dorul, să ne calce şi el. 


Nu, Liciniu n-avea să vină ! 

După declaraţiile de război schimbate ca nişte sinistre saluturi 
între popoare, după dezlănţuirea 

4 

ostilităţilor, o singură întrebare ardea în cămara cea mai lăuntrică a 
inimilor noastre : ce va face România ? Un început de răspuns veni, 
cînd fac- , torii, în care s-a întruchipat pentru o clipă însuşi destinul, 
au hotărît ca românii să nu intre în război alături de Austro- 
Ungaria. Era această ho-tărire pentru noi, ardelenii, care o aşteptam 
cu aprigă încordare, un indiciu precis că România îşi căuta, mai 
presus de orice contingenţe, drumul intereselor sale, care în acelaşi 
timp, erau şi ale tuturor românilor, de pretutindeni. Decepţia 
Puterilor Centrale, care invocau un anume tratat de alianţă, era 
vădită. 

Săptămînă după săptămînă, cît a ţinut luna august, plecam, în 
fiecare duminică, cu Mama la Alba-Iulia, să-l vedem pe Lionel. Avea 
loc de fiecare dată o întîlnire, pe care o credeam cea din urmă, şi de 
o despărţire la fel. Lionel ne privea îndelung din albastrul lui 
domolit de bunătate. îşi curma vorba, parcă s-ar fi întrebat ce se 
alege de noi după plecarea lui ! Dar se stăpînea şi nu aştepta nici o 
consolare de nicăieri. i 

Izbucnirea războiului trezi în mine, cu putere, instinctul de 
conservare, care pînă atunci nu-şi ridicase niciodată capul din zona 
sa vegetativă. Se ridica nu atât voinţa existenţei ca atare, cît a 
existenţei pentru ceva. Hrăneam încă de mai demult, aproape de 


totdeauna, convingerea că aş putea să înfloresc 


cu folos mai înalt în viaţă, încît dăinuirea mea, oricît de 
egocentrică ar fi părut, să do-bîndească o legitimitate depăşind 
sfera individuală, în faţa primejdiei de proporţiile unor continente 
încăierate, convingerea mea se înteţea de la o zi la alta, luînd 
uneori forma primară a unui țipăt vital : trebuie să ies teafăr din 
acest război! Cu orice preţ! Faţă de împăjătia”v 
sH'"“ek“etăţean 

tolerat mă ştiam, nu aveam conştiinţa vreunei datorii. Mai precis, 
faţă de împărăție aveam conştiinţa că trebuie repudiat orice gest ce 
ar fi putut contribui, într-un chip sau altul la supraviețuirea ei. Mă 
miram uneori că imperativul acesta nu alinia pe toţi românii 
ardeleni în front compact. Dezorientarea era însă numai 
sporadică. 

Interesele mele filozofice nu erau încă stingherite de istoria în marş, 
dar planurile mele de studii deveneau problematice. Cădeau toate 
pe rînd, măcinate între pietrele de moară ale imperiilor. Mi se 
acordase o serioasă bursă, cu care mi-aş fi putut termina studiile 
universitare. Dar încotro s-apuc ? Spre care universitate ? Visam 
lena, sau un alt oraş universitar din Germania, dar obţinerea unui 
paşaport, în condiţiile momentului, devenea aproape cu neputinţă. 
Atunci mă hotării pentru Viena. Dar Viena se depărta... Se depărta 
de mine, dacă nu în spaţiu, atunci în timp. Viena mi se amina. 
Către sfîrşitul verii, într-o dimineaţă, încă înainte de a mă fi trezit, 
eram chemat de urgenţă la Alba- Iulia. Am priceput. Lionel urma 
să plece la front cu batalionul, la care fusese repartizat. Plecarea, de 
atitea ori contramandată, era de astă dată irevocabilă. Trupele 
ruseşti înaintau vertiginos în Galiţia. Comandamentul austro- 
ungar, cam derutat, trimitea noi întăriri s-astupe golurile şi să mai 


închege rîndurile în debandadă. Improvizaţiile comandamentului 


măcinau pe acest front îndeosebi trupe româneşti din Transilvania. 
Am sosit cu Mama la Alba-lulia. Am însoţit pe Lionel la gară. 
Batalionul, alcătuit din ostaşi români, cu flori de circumstanţă la 
şapcă, umplea pînă la refuz vagoanele trenului militar. în gară se 
lăsase jalea. Jalea surdă a tuturor mumelor, cese sfirmau în 
152 

plîngeri după feciorii lor destinaţi zărilor. Lionel se stăpînea, şi eu 
însumi, deşi copleşit de sentimentul amenințării ce ne pîndea, mă 
stăpîneam, pentru ca să izbucnim, cu Mama alături, în sughiţuri su- 
* focate, cînd trenul se puse în mişcare. Se urnea trenul anevoie, cu 
opintiri repetate. Căci pleca în necunoscut, în necunoscutul fără de 
Nord şi Sud, fără” de Răsărit şi Apus, de a cărui neagră teamă se 
tinguiau mumele pe drumurile ţării. 

Cu trăsura ce ne adusese, Mama şi cu mine, ne-am întors la Sebeş ; 
cînd am trecut prin satul nostru, prin Lancrăm, am simţit o 
crispare în obraji. Şoseaua ducea pe lîngă biserică, la cîţiva metri 
depărtare de mormîntul Tatii, a cărui cruce o vedeam peste grilajuri 
şi printre plopii înalţi. Mama căzu şi ea în tînguirea unanimă, ce se 
auzea pe toate drumurile, ca un murmur alherontic. Dar fusese 
numai un suspin adînc şi lung, care încerca să se articuleze în 
ritmul jalnic al bocetelor. 

Menite somnului nu mai prea erau nopţile celor ce au rămas acasă. 
De auzeam cocorii în beznă sau lătratul vreunui cîine sfişiind mijirea 
zorilor, era numai ca să mă întreb unde o fi ajuns în ceasul de faţă 
Lionel. în camera de alături Mama închidea şi mai puţin ochii. 
Uneori o auzeam. Se ridica şi umbla fără rost prin încăpere. Ciudat, 
de soarta lui Longin eram, fără de vreun motiv precis, mai puţin 
îngrijoraţi. îl ştiam, probabil, mai deprins cu ale ostăşiei, căci fusese 
în 1912-13 concentrat timp de aproape un an în Bosnia. Acum lupta 


prin aceleaşi ţinuturi. 


în singurătatea de acasă încercam să mă realcă-tuiesc şi mă 
închinai scrisului. Am umplut, în câ-teva zile, cu însemnările mele, 
un caiet întreg, îmi puneam în funcţie metoda „evadării fără de 
paşi”, cum o numeam, care de atitea ori, de aci 

153 

înainte, avea să mă scoată din impasuri. Făceam note în vederea 
unor studii de teoria cunoaşterii. Unele gînduri de atunci şi-au găsit 
o formulare definitivă de-abia vreo douăzeci de ani mai tîrziu. M- 
am retras în desişurile mele lăuntrice. în oraş nu mai ieşeam 
aproape de loc. îmi era tot mai greu să suport genul uman. Acest gen 
uman, care a fost în stare să înceapă un război atît de incredibil 
pentru motive atît de stupide ! Şi tocmai în clipa cînd din omoplaţii 
adolescenţei mele trebuiau să crească secretele aripi ale juneţei 
triumfătoare! Numai către seară ieşeam puţin la plimbare, dincolo 
de oraş... Trupa noastră de teatru, ce izbutise să ajungă biruitoare 
pînă în ajunul unui turneu şi al unui itinerariu cu afişe gata tipărite, 
s-a împrăştiat din prima zi de război. Nu ştiam unde au dispărut 
actrițele. S-au răsfirat aşa, fără de a spune un cuvînt, fără de a lăsa 
un semn. Nici mai tîrziu nu mai aflai nimic despre ele. Dar absolut 
nimic. Parcă le-ar fi incinerat simplu numai vestea fulgerătoare a 
războiului. 

La vreo zece zile după despărţirea din gara Alba-Iulia, primeam o 
carte poştală de la Lionel. Puteam să citim printre rînduri că în 


curînd va intra în foc în Galiţia. 


într-un amurg, calm de început de toamnă mă plimbam „sub arini", 
— aşa se numea o dumbravă de-a lungul rîului, dincolo de oraş. 
Departe undeva o cărare se curma sub nişte salcimi sferici. Acolo mă 
odihnii, ca de obicei, pe o bancă. Stăm aşa, nemişcat, cu gîndurile 
mele. Eram probabil o prezenţă ireală chiar şi pentru aerul 
dimprejur. Şi trebuie să fi adăstat mult timp aşa neclintit, căci la un 
moment dat simţii un sunet la celălalt capăt al băncii. Era un sunet 
ca de plisc de pasăre purtat prin pene. întorc foarte încet, şi 
suprimînd orice 

154 

altă mişcare, capul într-acolo. La capătul băncii o bufniţă uriaşă îşi 
cerceta rădăcina penelor cu pliscul. Cîteva clipe încă bufnița nu mă 
bănuia fiinţă vie mce eram ; apoi îşi întrerupse îndeletnicirea 
intimă asupra căreia fusese surprinsă — şi mă ţintui ip-notic cu 
ochii ei de foc, fără a mai clipi. Nu mai clipeam nici eu. O priveam 
cu pupilele fixe. Această mută încrucişare de priviri dură un timp. 
Perfect dumirită asupra nefiinţei mele, bufnița îşi reluă 
ocupaţia, îşi băgă iarăşi ciocul, de astă dată, în puful ei de la 
subsuoară, moale ca aerul de noapte. Pe urmă, fără a-şi mai 
întoarce capul spre mine, zbură cu filfiiri de spaimă. O bătaie a 
inimii mele se transmisese probabil prin bancă pînă sub ghearele ei. 
Mi se spusese de atîtea ori că prin felul meu, prin tăcerea mea şi 
chiar prin mişcările mele, aş avea darul de-a răspîndi calmul 
împrejur. Cum însă în mine însumi eu m-am simţit totdeauna 
oricum, numai domol nu, nu eram dispus să dau crezămînt 
vorbelor, ce 

prefăceau în dar o impresie deşartă, întîmplarea cu bufnița mă 
punea faţă în faţă cu mine. 


Mi se dezminţea 


întrucâtva 

neîncrederea ce-o aveam în liniştea mea. Sînt deci calm 
în afară, mişcat înăuntru. Bufnița m-a simţit de două ori. întîia 
oară mi-a simţit pămîntul, a doua oară fră-mîntul. în aceeaşi seară 
mă aştepta acasă o veste îmbucurătoare. O veste îmbucurătoare : ni 
se telegrafia de la Cluj că Lionel se găseşte acolo într-un spital, 
întors de pe front, bolnav, dar în afară de orice pericol. 
Ni se mai anunţa că a doua zi el va sosi la Vinţ, unde urma să-l 
aştept c-o trăsură. Argumentam Mamei că de vreme ce Lionel va 
sosi a doua zi, nu putea să fie nimic grav. Pe mine argumentul nu mă 
îndupleca, dar găsise calea să înduplece pe Mama, ceea ce era 
suficient. 
155 
A doua zi aşteptam la Vinţ. De cel puţin o oră mă luptam cu toate 
născocirile închipuirii. Mă plimbam nerăbdător pe peron. în cele din 
urmă trenul intra în gară. Dintr-un vagon cobori Lio-nel. Era 
bărbos, cum nu mi-amintesc să-l fi văzut vreodată, cu umerii 
obrajilor ieşiţi. Manifesta şi un tremur muşchiular, mai ales în colţul 
gurii. „Eşti rănit ?" îl întreb. „Nu", răspunde el liniştin-du-mă, „sînt 
numai bolnav. Pe celălalt clin al Car-paţilor era să cad victima unui 
pahar de lapte, ce mi l-a dat un ţăran rutean pe cînd treceam prin- 
tr-un sat". „Va să zică — otrăvit ?" îl întrerup eu. „Sînt în afară de 
pericol", continuă Lionel, „fericitul neajuns a intervenit tocmai în 
seara cînd batalionul nostru trebuia să intre în foc... Primisem 
ordinul de a lovi, cînd aşa, dintr-o dată mi se făcu foarte rău... Nu m- 
am mai putut ridica... Stăm în iarba înrourată sub cerul înstelat... 
Dus apoi pe targa la un spital militar, m-am trezit numai a doua zi. 
Rătăceau gloanţele prin coperişul de tinichea al spitalului. în 
noaptea aceea batalionul avea să fie aproape complet măcinat de 


ruşi... Nici un ofiţer n-a mai scăpat !". 


— Unde te-a ajuns norocul ? îl întreb. 

— Pe la Halici, în Galiţia. 

Sosiţi acasă, întiia grijă a fost să liniştim pe Mama, tulburată de 
înfăţişarea pămiîntie a lui Lionel. 

„Miroase a pămînt fiul tău", zic către Mama, „dar a scăpat!". Şi mă 
prinse un ris sacadat, nervos. Lionel se întinse pe pat: „N-are nici o 
importanţă toată chestia asta... şi dacă m-aş bărbieri n-aş mai fi 
nici pămiîntiu. Dar uite, vă fac jurămînt, că eu la front nu mă mai 
întorc niciodată”. Cuvintele lui Lionel aduceau a legămiînt. S-a mai 
poticnit el prin multe şi nu i-au fost tocmai floare la ureche 
încurcăturile şi  peripeţiilevreme de 

156 

patru ani, pînă la sfirşitul războiului, cît a durat împotrivirea lui la 
rînduielile ostăşeşti chesaro-îm- părăteşti, dar înspre front 
împărăţia n-a mai izbutit să-l mîne din urmă, niciodată, nici un 
singur pas. în noaptea aceea Lionel s-a odihnit în perne mai cu 
dinadinsul decît pe cîmpul de la Halici, unde fusese ridicat cu 
targa. A doua zi mă luă cu ocoliri : „Ce-o să te faci ? Războiul va 
dura. Vei fi curînd recrutat şi tu. Singura salvare ar fi, să te înscrii 
la teologie la Sibiu. Numai acolo mai gă- seşti un scut!"”. Povaţa 
mi se păru oportună, dar şi uşuratică. Oportună, fiindcă mă 
îndruma pe o linie la care şi eu mă gîndeam uneori ruşinat, 
uşuratică fiindcă mă scotea din toate frumoasele mele proiecte de 
studenţie. „Vezi tu, îi zic, sfatul tău vine dintr-un gînd bun, 
fără îndoială. îmi porţi grijă, cum mi-o port şi evi, că nu mai am 
nopţi de odihnă. Numai cît totul ar putea să devină şi o chestie 
de conştiinţă! Ştii prea bine cît de profund îmi displace 


teologia !" „Dar 


nimenea nu te sileşte să te călugăreşti, nici să devii preot", îmi 
răspunde Lionel, „să scapi de meliţa războiului, despre asta-i 
vorba ! Sau ai făcut oase, ca să ţi le împrăştii pentru împăratu' prin 
Galiţia ?" 

Pe la 20 septembrie am dat o săritură pînă la Sibiu, aşa într-o doară, 
să văd ce şi cum. în curtea mare a Seminarului, călugărească şi 
stearpă, era o aglomerare de aspiranţi ca de bondari pe-un cîmp de 
flori. S-a ales că majoritatea foştilor elevi, care în iunie trecuserăm 
bacalaureatul la liceul din Braşov, ne-am întîlnit la Sibiu ca la un 
consemn. Se făcea, cu alte cuvinte, o dovadă la vedere, că educaţia, 
din care ne-am împărtăşit la Liceul Şa-guna, nu fusese tocmai 
„patriotică”. Iată că ne întilneam, nu, precum ne- am legat, la zece 
ani de 

157 

la bacalaureat, ca să vorbim despre vraja nevestelor, ci la cîteva luni, 
ca să vorbim — despre ce ? Despre ce ? Despre apropiata prăbuşire a 
coroanei sfintului Ştefan ? Descoperind în aer atîta zumzet şi 
entuziasm pentru teologie, m-am înscris şi eu. N-am stat la Sibiu 
decît vreo cîteva săptămîni. 

Profesorii de la teologie mă agreau, cu toate că le era foarte de 
aproape ştiut substratul intereselor mele teologice. Mă agreau însă 
pentru libertatea ce-mi îngăduiam, în discuţiile ce le aveam cu ei. 
Deliciile vieţii, împărţite între utrenii şi vecernii, se făceau nod în 
cugetul meu, gata să mă sufoc. Şi atunci am cerut un concediu de 
vreo citeva zile pentru... culesul viilor, cu toate că nu eram pod- 
gorean. Am plecat la Sebeş şi plecat am rămas. Nu m-am mai 
înapoiat tot anul la înalta şcoală. Solicitam, de la vatră, noi şi noi 
concedii, pentru motive, fictive, de boală. Prelungirile de concediu 


mi se acordau fără de nici o dificultate. Nădăjduiam să se termine 


războiul pînă în primăvară, ca să pot pleca în străinătate. Planeta 
Marte nu era însă favorabilă zilelor mele, iar speranţa că măcelul 
universal se va curma se dovedea, de la un anotimp la altul, tot mai 
iluzorie. 

XXIX. 

N RĂSTIMPUL celor cîtorva săptămîni, petrecute la Sibiu, s-a făcut 
că am intrat în mai strînse legături cu veri-şoara mea V. pe care pînă 
într-aceea mm__. n-o întilnisem decît de vreo cîteva ori în lungul 
anilor. E vorba despre o verişoară, de neam al doilea, cu vreo zece 
ani mai mare decît mine. Era căsătorită la Sibiu. Datorită 
multiplelor 

158 

ei talente şi farmecului irezistibil, de cîte ori ea îl voia aşa, 

verişoară îşi crease o situaţie de primă importanţă atât în lumea 
românească, cît şi în cea, săsească. 

Faţă de mine verişoară se manifesta într-un chip feminin şi matern 
în acelaşi timp. în familiaritatea plină de vrajă, cu care mă primea, 
ghiceam mai presus de orice un interes pasionat de-a colabora la 
formarea mea. Cu vreo şase ani mai înainte, cînd, la vîrsta de 13 ani, 
rămăsesem orfan de tată, ea venise odată într-adins pînă în satul 
nostru, să mă ceară de la Mama : ar fi voit să mă crească ea, sau 
chiar să mă adopte. Nu avea copii. Mama, la strimtoare, aproape că 
m-ar fi cedat. Pe urmă, nu ştiu din ce pricină, proiectul verişoarei nu 
s-a realizat. Acum, după atîția ani, îmi îngăduia să mă bucur de grija 
ei, pe care o sublinia parcă anume, ca să mă compenseze pentru ce 
nu a fost dat să fie. în fiecare zi trebuia să iau ceaiul la ea. 

Făceam în acel timp însemnări într-un caiet, în genul aforismelor. 
Din cînd în cînd le citeam verişoarei. Ea intra în textele mele cu aprig 
discer-nămînt : „Asta-i bun. Asta-i bun. Asta nu-i bun !" Aproba cu 


cumpătare şi elimina fără cruţare. 


Odată pus la adăpost de aversele grijilor în legătură cu războiul, 
puteam să mă închin lecturilor mele preferate, într-o atmosferă de 
destindere. Verişoară mă îndemna îndeosebi să scriu. Şi dam 
urmare îndemnului : scriam. 

în primăvara anului 1915 eram acasă la Sebeş. Culesul viilor, pentru 
care în toamna trecută îmi cerusem o permisie de cîteva zile, mai 
dura încă. Cel puţin aşa îmi zeflemisau colegii repetatele cereri de 
prelungire a concediului. Din parte-mi nici nu mai intenţionam să 
mă întorc. încolţeau în timpul acela în mine preocupări, pe care le 
So- 

159 

coteam mai esențiale decît cele teologice. Cineva îmi aduse vestea că 
verişoara a obţinut un paşaport pentru un drum la Bucureşti. Lucru 
suficient de anevoios pentru împrejurările de-atunci, şi într-un sens 
riscant şi pentru ea. Căci asemenea drumuri erau însoţite de toate 
suspiciunile autorităţilor ungurești, călătorul imprudent putînd avea 
cele mai dezagreabile surprize la întoarcere. 

Scrisesem în timpul iernii mai multe scurte lucrări filozofice. 

Printre altele una despre conceptele de 

„materie" şi „energie", în economia inteligenţei umane. Stăruiam, în 


lucrarea mea, asupra aspectelor 


pe care inteligenţa umană, care-şi are şi ea mizeria condiţiilor sale, le 
întipăreşte, în chip necesar, conceptelor amintite. Şi susțineam că 
cele două concepte (al „materiei" şi „energiei”) nu pot să fie gîndite 
decit corelativ, de unde ar urma ca încercările, de a elimina 
conceptul de „materie" şi de a clădi un sistem al naturii numai pe 
conceptul de „energie", duc inevitabil, datorită unor condiţii inerente 
inteligenţei, la situaţia paradoxală că „energiei" i se vor atribui tot 
mai multe din particularităţile socotite pînă azi ca aparţinînd, prin 
definiţie chiar, „materiei”. Rezultatul încercărilor în chestiune va fi 
deci acela că „materia" va reapărea în sistemele strict energetice într- 
o formă camuflată. 

Lucrarea am trimis-o verişoarei mele cu rugămintea s-o ia la 
Bucureşti şi s-o dea, ocazional, spre citire directorului de atunci al 
„Convorbirilor literare”. 

Dat fiind că trebuia să ţin seama de cenzura de război din monarhia 
austro-ungară, nu aveam în împrejurările de atunci altă posibilitate 
de a lua contact cu publicistica din vechiul regat. Aşteptam cu 
nerăbdare un semn de la Bucureşti. Dar 

160 

nici o veste nu venea de la verişoara mea. De-abia după vreo 

citeva săptămîni, cînd s-a întors din „ţară" la Sibiu, ea îmi 

scria că directorul „Convorbirilor literare" a citit cu interes 
lucrarea, mai mult chiar, cu încîntare şi că încercarea mea va 
apărea în revistă, — după ce va suferi unele 

foarte neînsemnate îndreptări de redactare. Era vorba de 
remanierea unor expresii. Se pare că în pofida vigilenţei mi-au 
scăpat unele provincialisme, pe care redacţia avea datoria de a nu le 
trece cu vederea. 


Din motive politice revistele bucureştene nu mai soseau în 


Ardeal. Cenzura austro-ungară le oprea la Predeal şi la Turnu- 
Roşu. Regretam infinit că nu voi avea prilejul de a-mi sloveni eu 
însumi lucrarea în paginile unei publicaţii periodice de prestigiul, 
pe care-l ştiam tot cel de pe vremuri, al Convorbirilor. Cîteva luni 
mai apoi, aflam că lucrarea a apărut. Un fost coleg de şcoală de 
la Braşov, devenit în răstimp cetăţean român, şi care se găsea la 
Bucureşti, mi-a scris o carte-poştală ca a citit-o. însemn aceasta, 
deoarece e vorba despre întiia mea manifestare literară în 
publicistica bucu-reşteană, cu vreo patru ani anterioară 
primelor mele volumaşe, apărute de- abia în anul 1919. Cam în 
acelaşi timp trimiteam uneori la „Românul" din Arad, diverse 
„cugetări şi 
„note" care, din păcate, apăreau copleşite, pînă la nerecunoaştere, 
de paraziţii tiparului. Asupra greşelilor de tipar, ziarul, spre marea 
mea exasperare, nu voia să revină niciodată. Din vina culegătorilor, 
ce nu aveau obişnuinţa vocabularului filozofic,  aforismele 
mele luau înfăţişarea celor mai opace 
„cimilituri” sau „ghicitori”. Cum, de altmintrelea unii cititori, nu 
lipsiţi de ironie şi haz, din orăşelul în care trăiam, le porecliseră cu 
perfectă dreptate. 
161 
XXX. 
REOCUPAREA generală, obsedantă, a românilor din Transilvania 
era una neclintită : cînd va intra România în război ? Aveam 
îngereasca certitudine 
că intervenţia dorobanţului va face, 
de la o zi la alta, să se aplece cumpăna sorții şi a istoriei, decisiv, ca 
sub puterea unui suprem verdict. Uneori aşteptarea, ce ţinea în 
încordare inimile, se aduna în cîte-un valvirtej de zvonuri. Şi 


volbura trecea peste ţinuturi, ca să cadă apoi, aşa cum s-a ridicat. 


Arcul aşteptării se destindea, sufletul se pră- vălea în lincezeală. Şi 
atunci deznădăjduiam ca „[ara" va mai găsi vreodată condiţiile 
prielnice de-a mai ieşi din neutralitate. în dezolarea mea, dam 
României numele de „Neutralia”. Era acesta un nume, în care 
puneam tot focul unei iubiri înşelate, în cursul anotimpurilor critice 
din 1915 şi 1916, înainte de intrarea României în războiul mondial, 
alături de puterile ce-i ofereau unice şanse în vederea întregirii, mă 
duceam adesea la Andrei Oțetea, bunul meu prieten, coleg de liceu 
şi tovarăş de cameră, un timp la Braşov, iar acum coleg de sabotare, 
sub scutul teologiei, a monarhiei austro-ungare. Mă duceam la el, la 
Sibiel, un sat de munte nu departe de Selişte. Să fi tot voit cineva să 
ne d«a de urmă, noi negăsiţi am fi rămas. Sălăşluiam acolo într-o 
veche şi îmbietoare căsuţă de lemn, pe-un umăr de deal, la capătul 
unei uliţi laterale a satului. Curtea era împrejmuită, medieval, ca o 
mică cetate, de minuscule clădiri de bîrne şi de piatră. Mama lui 
Oțetea, o ţărancă iute, dar cu pas neauzit, se gospodărea aproape 
singură. Subţirică şi zbircită, cu puzderie de griji în suflet şi-n obraz, 
se mişca, ziua şi noaptea, dereticînd şi alerga în 
162 
dreapta şi-n stînga ca o zvirlugă. Căsuţa era totdeauna curată, 
pereții proaspăt  spoiţi, icoanele 
şterse, laviţele albe. Poposeam la Sibiel zile, uneori, stinse în grabă, 
alte daţi săptămîni, depănate în tihnă. Hoinăream cu 
Andrei pe măguri şi peste plaiuri, că numai bocancii grei şi 
puternici ne mai ţineau de pămînt. Şi discutam, şi ne 


împărtăşeam gîndurile, şi ne spuneam 


păsurile, şi ne jeluiam aleanurile. Şedeam uneori, pe treptele 
căsuţei, la soare sau în umbra streşinilor. Leliţa Oțetea ieşea din 
grajd cu şiştarul, şi-mi îmbia lapte proaspăt muls, spumos, cald 
încă, şi viu ca ugerul. îmi plăcea să-l miros şi să aud sunetul 
spumei, ce se sfirma. 
Andrei mă privea, îşi făcea ochi mici şi-mi spunea : „Haide bea, 
şi dă-le bruşului gînduri!”. Mă ştia încins dejaruri, şi ca să 
mă-nveselească puţin, îmi arunca întrebare ca oœ 
anacreontică minge de purpură: „Mai zi o dată, cum e fata 
ceea ?". Şi-i spuneam a zecea oară, cum e fata... „înaltă e, şi 
zveltă fata aceea, fină, figură de tablou florentin !" Şi continuam : 
„De-un an-doi, otot întîlnesc în fiecare zi pe strada 

lungă, din orăşelul meu, la 
aceeaşi oră totdeauna. Şi ne plimbăm, îmi ascultă flăcările şi 
mărturisirile. Dar din vorba ei nu pot culege nimic. Fata e ca un foc 
aminat pentru a doua zi... lată-mă, acum, fugit de ea, la Sibiel. La 
Sibiel e bine!" 
Era bine la Sibiel, căci o luam cu Andrei, în sus, tot pe marginea 
rîulețului de munte, şi după cîteva urcuşuri tristeţile ne cădeau din 
suflet ca ţărna de pe tălpi. 
Andrei îşi însuşise, încă din copilărie, un meşteşug, rodnic la 
prinderea păstrăvilor, care pe vremea aceea nu era interzis. După ce 
izola, cu pietre şi cu glii rupte din răzoare, cîte-un ochi mai mare de 
apă, el intra în oglindă, pînă deasupra genunchilor, 
|2 — Hronicul şi cîntecul virstelor 
163 
şi prindea păstrăvii cu mîinile, aduse de două părţi, pe sub rădăcini. 
Nu mică a fost mirarea mea, cînd mi s-a învederat isprava de cîteva 


ori pe rînd, căci mi se părea de domeniul scamatoriei. Cunoşteam 


din experienţa mea de la munte psihologia dificilă a păstrăvilor. 
Anevoie te apropii de ei cu orice unelte relativ oneste. Şi Andrei îi 
prindea cu mîna. Ba el îmi mai spunea că-i poate prinde şi cu o 
simplă furculiţă. „Probabil şi gata fierţi în apa de munte... şi-n cele 
din urmă de ce n-ar fi aşa ? Apa de munte sfiriie şi e ozonată !" — fu 
replica mea neîncrezătoare. Dar Andrei îmi curmă cuvîntul cu un 
citat: „Există în cer şi pe 

fjămint atîtea lucruri pe care înţelepciunea sco-astică nici nu 
le visează !". 

Odată pe la vecernie, şi nu tocmai, adică pe Ia ora cînd umbrele se 
lungesc, întrecînd făpturile, Andrei mă chemă, cu inflexiuni pline de 
calde promisiuni în glas: „Haide la păstrăvi!". îl întreb : „Nu iei şi o 
furculiţă ? Vreau s-o văd şi pe asta!". „Astăzi e — fără", răspunde 
Andrei. Cu paşi largi cobortrăm în sat. Ajunşi la rîu, în loc de a coti 
pe vale-n sus, Andrei o luă în jos. Intră într-o casă ţărănească. Eu, 
după el. Era o gospodărie mai puţin patriarhală decit a leliţei 
Oțetea. Pe prispă ne întîmpină o foarte frumoasă ţărăncuţă, o fată 
cu un an-doi mai tînără decît noi. „Am venit în văzute, Măriucă", îi 
spune lumeţul, „uite-l, ăsta-i prietenul meu !". Măriuca ne primea 
cu un suriîs, ce nu avea nimic forţat, şi cu mişcări line, ca o 
domnişoară doar în ajun ieşită dintr-un pensionat. Luarăm loc. Şi 
ne-am abătut cu vorba asupra ținutului, satului, oamenilor. 
Desfăşurîndu-mi impresiile şi crezînd că mă găsesc în faţa unei bă- 
ciţe, mi-am rostit dorinţa de a vedea stînile de la munte. Şi-am mai 
spus fetei, că nicăieri, prin satele, 

164 

pe unde am mai colindat, n-am mai văzut atîția copii frumoşi ca la 
Sibiel. „Ei da, satul nostru ia premii la toate expoziţiile de copii", zise 
ea, „e aer * bun aici, şi dacă luaţi seama sînt şi mume frumoase !". 


„Da, e adevărat", răspund eu, „şi mumele sînt. frumoase, mai ales 


cele viitoare". Pe masă Măriuca îşi potrivise un teanc de cărți. Mă 
ridicai să iscodesc cam ce citeşte. Erau cărţi de Dostoievski, Tolstoi 
şi Flaubert... în traducere românească. „Dumneata citeşti romane ?" 
o întreb cu mirare. în loc de simplă întărire sau tăgăduire, Măriuca 
îşi arăta unele păreri despre romanele ce-i plăcuseră. Nu mult mai 
altfel decît ar fi vorbit o studentă, suficient de prudentă, şi evitînd 
verdictele totale şi chiar superlativele. Am bănuit un moment că sînt 
victima unei amăgiri puse într-adins la cale. „Ai făcut vreo şcoală ?" 
o întreb. „Desigur, clasele primare, în sat", îmi răspunse, simţindu- 
mi nedumerirea şi încercînd să mă liniştească, „dacă vreţi, vă 
conduc eu pînă-n munte, la stîna noastră !". „Aşa da", adaug eu, „ce 
zici, Andrei ?". 

_ După ce vorbirăm despre multe şi de toate, părăsirăm casa. 
Andrei mă lămuri : „Vezi, ce posibilităţi are acest material uman ? S- 
a cultivat fata aproape singură. Uneori i-am mai dat şi eu cite o 
îndrumare, căru — reviste... Ai văzut, era gata să vorbească şi despre 
Renaştere... şi o să mai vezi cîte ştie... Dar, în cele din urmă, această 
Măriucă îmi produce su-ferinţi. Mă ia în faţa ei aproape ca un 
regret..." „Da, zic eu, sufletul fetei e aidoma unui tablou mai larg 
decît cadrul. Şi înţeleg acum şi povestea cu păstrăvii. Unde sînt 
asemenea ţărăncuţe nu e de mirare că poţi să prinzi păstrăvii şi cu 
furculiţa !". 

O luarăm spre casa leliţei Oțetea. Mă chemau insistent încăperile 


scunde şi curtea închisă de patru 


părţi. Pătrundeam în curte ca într-un farmec virtos, 
12% 
165 
ferecat din vechime. Nicăieri într-altă parte nu mâ simţeam mai 
bine. 
în dimineaţa zilei, fuseserăm pe-^un virf de măgură mai înaltă, 
deasupra satului. Mijea departe în zare cetatea Sibiului, dar numai 
în bătaia soarelui.. Peisajul mi se întindea sub ochi ca o palmă ce 
aşteaptă să-i descifrezi, din linii, trecutul şi viitorul. Peisajul acesta, 
cu oameni, cu lăcaşurile, cu vetrele, cu văzduhul, îmi intra în sînge 
asemenea unei încete şi dulci otrăvi şi începea să mă lege. între 
mine şi cele văzute se dezlănţuia în acele zile un imperceptibil 
proces de osmoză, în urma căruia colţul de lume devenea pentru 
mine un arhetip, ou consecinţe, ce nu le puteam încă întrezări. Aci, 
în acest peisaj, în acest sat, aveam să pun în mişcare oamenii şi în- 
timplările din „Tulburarea Apelor”, piesa- poem, în care şase ani 
mai tîrziu adunam atâta aer şi atîta. pîrjol. Aici, în casa leliţei 
Oțetea, mi-am închipuit pe Popa din poemul meu dramatizat, pe 
acel chinuit de patima libertăţii din timpul mişcat al Reforma- 
ţiunii. Aci venea, cu ispitele ei, şi Nona, ființa de-foc ce avea să 
piară în foc. 
XXXI. 
AREA încăierare nu a luat dorita întorsătură nici după ce Italia s-a 
alăturat aliaţilor, declarînd război Puterilor Centrale. Legasem 
nebune nădejdi de acest 

eveniment petrecut în frumoasa lună. 
mai. Acum se înroşea frunza de viţă, şi nu întrezăream nici o 
schimbare în situaţia generală. Şi nici România nu mişca. 


începea un nou an şcolar şi mă vedeam constrîns. să mă înscriu 


iarăşi la teologie. Dezamăgirea mea. 

166 

era sporită şi de împrejurarea aproape demoralizantă că trebuia, în 
prealabil, să dau examenele din anul I, cu care mă găseam în 
restanţă. Toată vara m-am purtat cu speranţa că războiul se va 
termina, şi că nu va mai fi nevoie să-mi fac apariţia pe pragurile şi 
în sălile seminarului sibian. 

Am jertfit vreo două săptămîni diverselor materii, răsfoind, cu ochii 
numai pe jumătate deschişi, cursuri, în majoritate litografiate. La 
examene profesorii manifestau o îngăduinţă jenantă. Mie cel puţin 
îmi puseseră întrebări cu totul neobişnuite între zidurile şcolii, ceea 
ce echivala cu un omagiu adus lecturilor mele. Unul dintre profesori 
bunăoară dorea să afle de la mine cum vede Adolf Harnack 
ortodoxia. Harnack era o faimă a vremii. Ilustrul istoric al dogmelor 
creştine, profesor la Berlin, teolog de seamă, a scris, printre altele, şi 
un studiu despre „Fiinţa creştinismului". în acest studiu marele 
teolog se ocupa pe larg şi de ortodoxie. Harnack refuza să vadă în 
ortodoxie un creştinism autentic. în ortodoxie celebrul teolog 
surprindea mai curînd profilul şi structurile păgînismului antic, care 
se îmbrăca în forme creştine, şi nimic mai mult. Făcui profesorului o 
expunere la rece, dar atît de reliefată a ideilor lui Harnack, încât la 
urmă examinatorul ezita parcă să mă întrebe, dacă eu sînt sau nu de 
acord cu aprecierile teologului protestant, de teama să nu răspund 
afirmativ, ceea ce poate că nu ar fi fost cazul. 

M-am strecurat prin examene cu bravuri ad-hoc, dar profesorul de 
„Cîntări bisericeşti” mi-a făcut-o. M-a trîntit. Nu încercasem pînă 
atunci niciodată, o „cădere". Acest sentiment era pentru mine cu 
totul inedit. Profesorul motiva aşa : „Nu te trîn-tesc fiindcă nu ştii 
nimic, ci fiindcă ai ureche şi glas, şi cu toate acestea nu ştii nimic !" 


- - Mi s-a 


167 
admis totuşi înscrierea în anul II cu condiţia să dau corigenta pînă 
în Crăciun. în cursul anului II am stat iarăşi mai mult acasă în 
adăpostul acelui buzunar de provincie, la Sebeş, uzînd de concedii, 
ilariant sau cel puţin fantezist motivate. 
între mine şi teologie am pus o tablă de azbest — izolator. Cu toate 
acestea contactul cu diversele materii imponderabile şi 

abstracte, ca substanţa fictivă <a Cerului, a 
izbutit să deştepte în mine o seamă de interese de aceeaşi natură, 
dar degajate de orice criterii dogmatice. Dacă bunăoară catehismul 
budhist mă vrăjise cîndva, cînd eram prin clasa a IV-a a Liceului 
Şaguna, acum aceeaşi aplecare, multiplicîndu-şi volumul, 
îmbrăţişa, în conul său de lumină, întreaga istorie a religiilor şi 
filozofia religiei ca atare. De la biblioteca Bruckenthal din Sibiu 
îmi procuram diferitele cărţi, ce răspundeau nesațului meu, 
începînd cu imnurile rigvedice? în traducerea lui Max Miiller, şi 
sfirşind cu istoria dogmelor alui Harnack. 
Poezia nu a contenit niciodată a-mi face semne. Mă legănam de-un 
timp sub zodia răsăritului. Mă fascina poezia chineză, indiană, 
persană. Eu însumi am scris o seamă de poezii : nu multe şi nici 


mul- 


ţumitoare. Nici una n-a văzut teascul. Le-am ars cu uşurinţa 
decepţionatului, ceva mai tirziu pentru ca apoi şi mai tîrziu să 
regret. Nu-mi aduc aminte nici măcar de înfăţişarea exterioară a 
poeziilor; ca fel acestea trebuie să fi constituit însă o fază 
intermediară între versurile scrise la 15 ani, de factură obişnuită, 
tradiţională şi impersonală, şi versurile libere în ritmuri abrupte, de 
proză extatică, cu care am „debutat" în 1919. 

Departe de neajunsurile crude ale războiului, viaţa mi se scurgea 
într-o monotonie sfişietoare, uneori, ca o lungă duminică. Ca o 
lungă duminică, ce nu avea 

168 

nimic comun cu intensitatea interiorizărilor mele. Golul dinafară îl 
compensam lăuntric. Dar efortui de-a mă smulge din acest spaţiu, 
fără de ecouri, era anevoios foarte, citeodată, căci trebuia să-l fac* 
singur, fără de sprijinul unor semeni orientaţi în acelaşi sens, sau al 
vreunui curent care te ia şi te duce. în izolarea mea, mă simţeam tot 
mai mult ca un-cetăţean, aproape fără tărîm, al unei patrii spirituale 
mai presus de hotare şi timp. Din ozonul tare al patriei siderale mă 
împărtăşeam şi eu, cum puteam, deocamdată, ca un mic nucleu de 
foc în devenire. Mă mişcăm fizic într-un ocol cu diametrul de-un 
kilometru, dar lăuntric, detaşat de contingenţele geografice şi 
istorice, mă situam într-un orizont, ce era al Universului. 

Prin forţa împrejurărilor, dar şi a condiţiilor inerente ei, viaţa mea, 
ce nu era numai a mea, ci şi a 

„rădăcinilor” cu care ea se confunda, se dedubla. Şi participam 
astfel, intermitent, cu toată fervoarea, ia ceea ce se petrecea în 
spaţiu şi timp, în preajmă şi mai departe. 

întregirea naţiunii în hotarele sale politice fireşti era o promisiune 


ce încă din copilărie mi-o făcea frunza arinilor, murmurul apelor şi 


bătaia profetică a aripilor din văzduh. în aerul acestei promisiuni 
am crescut. Iar cînd s-a încins de-a binelea războiul, pe care pe de-o 
parte îl cîntăream cu atîta oroare, găseam din alt punct de vedere că 
istoria nu ieşea prielnică în întîmpinare. Căutam, cu alte cuvinte, 
unui cataclism, declanşat din cauze neghioabe, o semnificaţie 
coborită din tării şi o legitimare ca preludiu al unei supreme 
împliniri. Dar de la izbucnirea epicului foc au trecut doi ani ! De 
cîte ori n- am disperat că micul stat român, spre care inimile 
noastre se întorceau ca un imens lan de floarea- 169 

soarelui, a pierdut ocazia, ce nu se va mai repeta. Citeodată mi se 
părea chiar că „Ţara" s-a împotmolit în pragul destinului ei. Doi ani 
şi-au picurat clipele în cupa nerăbdării, şi hotarul din virful 
munţilor nu se punea în mişcare să vină asupra noastră, să se 
desfacă un moment, şi-apoi să se-nchidă iarăşi, îmbrăţişîndu-ne ! 
Numai zvonuri din om în om, şi prin vama cucului, străbăteau 
citeodată „de dincolo", ca să mai sufle în spuza vetrelor de aci, şi să 
scoată iarăşi la iveală ochiul de jar nestins. 

XXXII. 

IN VARA anului 1916 Lionel fu chemat de urgenţă la Viena în fața 
unei co-| misii medicale, ce trebuia să hotărască, dacă mai era sau 
nu cazul să i se J prelungească scutirea de slujba ostăşească. La 
începutul lunii august mă pomenesc c-o telegramă de la el, să plec şi 
eu la Viena. Lionel aflase că va fi reținut încă vreo cîteva săptămîni 
în capitala Împărăției. Şi dorea să-i țin de urit în singurătatea 
marelui oraş. Îmi mântui repede formele de plecare. La Viena am 
descins într-un hotel de zgomotoasă! arteră, pe Mariahilferstrasse, 
în apropierea spitalului militar, unde Lionel aştepta cu înfrigurare 
verdictul comisiei medicale. Sosind pe seară, nu mai era cazul să-mi 
dibuiesc drumul pînă la spital. Dimineaţa mă sculai înviorat. Era o 


splendidă zi de vară în toi. în ciuda lipsurilor, ce se făceau simţite la 


Viena, oraşul, întîiul mare oraş european, ce-l vedeam după 
fugara călătorie în Italia, îmi 

170 

comunica, cel puţin sub raport arhitectonic, impresia unei măreţii 
într-adevăr imperiale. 

La spitalul militar — Lionel mă aştepta. Avuse toată noaptea o 
senzaţie aproape tactilă că am sosit şi că mă găsesc în apropiere. Am 
ieşit împreună pînă pe Ring, la Palatul Imperial. Lionel îmi dete 
apoi unele îndrumări cu privire la centrul oraşului şi mă lăsă în voia 
mea, el trebuind să se întoarcă la spital, căci n-avea permisie de 
ieşire decît mdupă-amiaza. 

Cu stiîngăcii de provincial, căutai să mă descurc la un nod de străzi. 
Cir/culaţia era haotică pentru ureche şi haotică pentru ochiul 
nedeprins. Am luat-io pe aleea ce alcătuia un cerc interior de-a 
lungul Ringului. Nimeream astfel calea pietonilor. Priveam în 
dreapta şi priveam în stînga. Şi mergeam fără de vreo ţintă precisă. 
îmi era cu neputinţă să nu întorc capul după vienezele, care, toate 
fără deosebire, puneau în mersul lor o vioiciune zvicnitoare ce 
contrasta cu mersul ţeapăn duminical al fetelor din Ardeal. Şi pe 
urmă erau toate blonde, blonde, parcă ar fi dorit ca martor al vieţii 


lor numai soarele. Am 


ajuns în faţa Parlamentului, de-o înfăţişare cu amintiri greceşti, 
întrezării prin frunzele unor copaci profilul unei uriaşe clădiri de stil 
eclectic : Primăria. Apoi m-am pomenit în faţa Burgtheater-ului. M- 
am oprit. Teatrul era în vacanţă, dar un afiş anunţa c-o lună înainte 
deschiderea stagiunii cu o piesă de 

mGrillparzer: Des Meeres tind der Liebe Wellen, „Ale mării şi iubirii 
valuri”. Titlul piesei rezuma într- o imagine impresia ce mi-o da 
Viena. Mă adia regretul că la deschiderea stagiunii, în septembrie, 
după toate probabilitățile, nu mai puteam să fiu la Viena. 

171 

Soarele ardea. Atmosfera se umplea de-un miros de asfalt înmuiat 
văratic. Zăream de cealaltă parte a Ringului, ceva mai departe, o 
clădire, care, după aspect, era neîndoios Universitatea. Grăbii pasul 
într- acolo. Universitatea era deschisă, deşi în plina vacanţă. Am 
intrat. Cîte-un vizitator stingher circula printre înaltele coloane şi pe 
trepte. Pe-aici ar fi trebuit să bată ceasurile studenţiei mele. Ale 
studenţiei mele atît de dureros amînate ! Am pătruns în grădina 
interioară, înconjurată de trei părţi de lungi colonade şi de 
fronturile dinăuntru ale Universităţii. După ce am trecut în revistă 
bus-turile de marmura ale foştilor profesori, printre care unele 
celebrităţi mondiale, m-am abătut pe-o cărăruie să scrutez mai din 
apropiere statuia albă a Almei Mater din mijlocul grădinii. Albul 
marmurei ieşea din vegetaţia verde, atît marmura cît şi vegetaţia 
fiind uşor înnegrite de fumul oraşului. Era cald şi aş fi dorit să dea 
peste toate o ploaie de vară, să spele marmura şi frunza, şi să mă 
răcorească şi pe mine. 

Mă închipuiam gol printre toate cele ce vedeam — într-o imaginară 
ploaie, ca în grădina interioară a unui templu. Şi nu pre-simţeam 


nimic din toate cele ce aveau să se în-tîmple cu mine prin aceste 


lcteuri mai tirziu. 

întorcîndu-mă sub una din colonade voiam să urc spre Biblioteca 
Universităţii, cînd uşa cu două aripi de la intrare se deschise şi-mi 
iese în faţa un tînăr cunoscut. Era Ion Clopoţel*, fost licean la 
Braşov, pe care nu l-am mai văzut de vreo trei-patru ani. Ne-am 
îmbrăţişat pe acest prag al ciudatei coincidenţe, miraţi şi cu 

căldură. O avalanşă de întrebări, şi de o parte şi de alta, ne zădăr- 

* Mai tirziu, cunoscut publicist, director al revistei clujene 
„Societatea de miine". 

172 

nici pentru cîteva clipe găsirea unui ritm alternant. „Vin din 
bibliotecă. Lucrez de-un timp aici. Mă preocupă unele probleme 
de sociologie", îmi zice el. — „Eu sînt numai aşa în vizită, la Viena. 
Pen-' tru vreo cîteva săptămîni", îl lămuresc eu. 

Ne-am dus împreună într-un pare alături, luarăm loc pe-o bancă în 
faţa unei fîntîni săritoare, care de la distanţă avea aerul unui obelisc 
de marmură. Clopoţel îmi împărtăşea amănunte asupra situaţiei din 
Austria. După părerea sa totul mergea spre dezagregare, ceea ce după 
aspectul străzii nu părea tocmai verosimil. L-am întrebat dacă Ştie 
ceva despre intenţiile oblăduirii române. „în curînd va bate ceasul I" 
îmi zise el, dar tonul răspunsului său nu era atît de sigur, precum 
cuvintele. De cîte ori n-am auzit acest 

„în curînd", adaug eu cu neîncredere. în loc de orice altă replică 
Clopoţel mă informă că după-amiaza pe la ora 5 mai mulţi români, 
printre care şi cîţiva cunoscuţi oameni politici, se întîlnesc la 
cafeneaua Palast : „Dacă vrei să afli mai multe despre situaţie, şi 
dacă ţi-e la îndemînă, vino şi tu cu fratele tău !". Clopoţel mă puse în 
curent şi cu orarul său cotidian. „Ştii, dejunul îl iau la Maximilian- 
Keller pe Ring, cu vreo cîţiva amici, şi ăştia tot români. Unul e 


student-arhitect, altul e la conservatorul de muzică... 


Poate că ne faci şi tu plăcerea !" Şi cum eram în preajma amiezii, ne 
îndreptarăm spre Maximilian- Keller. Ajunşi la Maximilian-Keller, 
un enorm restaurant la subsol, prin apropierea Operei, am cobo-rit 
treptele în agreabila răcoare de jos, şi-am cuprins o masă. în curînd 
aveau să sosească şi ceilalţi doi : studentul-arhitect şi studentul- 
muzician, doi simpa- 

173 

tici băieţani, unul ţanţoş, celălalt uşurel, amindoi spilcuiţi. Viitorul 
arhitect aducea nişte broşuri-ma- nifeste, de artă modernă. Le 
scoase din buzunar, plictisit şi sceptic. După vreo cîteva momente 
am băgat de seamă că aerul, ce şl—1 lua studentul, acoperea o 
dezamăgire, pe care el o avea cu sine însuşi 

: nu înțelegea manifestele ! în realitate el era foarte intrigat de 
conţinutul broşurilor pe care se căznea să le descifreze. în cele din 
urmă studentul-arhitect îşi mdete necazul pe faţă, mărturisind că 
blestematele de manifeste îi sînt inaccesibile, fiind concepute în 
termeni prea filozofici. „Ia dă-le lui Blaga", zise Clopoţel, şi 
studentul îmi întinse aşa într-o doară, şi cu un suris îndoielnic, un 
manifest. Textul era însoţit şi mde ilustraţii din domeniul picturii 
revoluţionare ce se încerca. Astfel luai întîiul contact cu inovațiile 
artei „expresioniste". Pledoariile nu mi se păreau de loc ezoterice. 
Dimpotrivă, le găseam foarte clare, iar textele enunțate aveau 
pentru mine evidenţa străvezie a unor axiome. Prea puţin 
convingătoare şi catastrofal alese erau însă, după opinia mea, 
exemplele destinate să ilustreze tezele : „Astea sînt noile 95 de teze 


ale lui Luther”, glumeam eu. Aveam în faţă desene de.Kokoşka, 


Feininger etc. (Numai încetul cu încetul am reuşit în cursul anilor 
să-mi revizuiesc gustul faţă de noua pictură.) După dejun ne-am 
mai îndeletnicit cu lămurirea manifestelor, a căror sesizare 
presupunea într-adevăr o pregătire filozofică. Studentul-arhitect 
citea acasă multe asemenea produse messeistice, dar se încurca 
repede, şi atunci, ştiobilc, cădea la fund. A doua zi el se simţea 
totdeauna dator să aducă pentru ceasul de exegeză texte, fragmente 
sau cel puţin aliniate din această eseistică expresionistă, ce-i luau în 
răspăr priceperea. Muzicianul, cu supleţea lui susținută mai mult de 
ureche, decit de 

174 

substanţa cenuşie, lua parte şi el la eluciderea tilcu-rilor. Eu 
continuam să le arăt că teoria înduplecă, dar că nu mă împac cu 
realizările artistice ale ex-^ presioniştilor, pe care le socoteam 
lamentabile dibuiri, iar nu izbînzi. 

Ne duceam uneori, cu Lionel, şi la cafeneaua Palast, unde ne 
invitase Ion Clopoţel. întilneam acolo o seamă de intelectuali 
români ! în convorbirile mulcome şi interminabile se comentau 
evenimentele şi perspectivele politice. Bănuiam însă că, între patru 
ochi, se făcea uneori, acolo, şi altfel de politică, decît aceea la care 
puteau să tragă cu urechea chelnerii, ce ne dădeau dese şi 
inoportune tîrcoale. 

După o lungă, enervantă aşteptare de vreo patru săptămîni, Lionel 
primi verdictul medicilor de la spi- talul militar : era din nou lăsat 
la vatră. Nu mai aveam deci nici un motiv de prelungire a şederii 
noastre la Viena. 

în preajma plecării am dat o telegramă Mamei, să ne trimită o 
trăsură la Vinţul-de-Jos. A doua zi seara, la ora 10, plecam. 


La Viena, în gara de est, am mai întîlnit încă o. dată printr-o 


simplă întîmplare pe studentul-arhitect, care pleca şi el, 
neprevăzut, spre Banat, la ai săi. M-a întrebat de adresa mea 
transilvană, pe care şi-o însemnă într-un carnet. 

în Vinţul-de-Jos ne aştepta, în noapte, spre surpriza noastră, 
Mama. Din gară o luarăm, sub scîn- teierile Orionului, spre Sebeş, 
cu trăsura. La un. moment dat, cînd roţile trăsurii intrară în nişte 
făgaşe de pietriş, pricinuind scrişniri ce acopereau, cuvîntul, încît 
birjarul nu mai putea să-l audă,. Mama ne spuse că iarăşi a trecut 
prin frunza verde-un zvon că România va intra în război în curs de 
175 

cîteva zile. Acesta era motivul pentru care ne în-tîimpina la gară : 
voia să ne comunice vestea o oră mai devreme... Glasul Mamei 
ocolea spre noi prin-tr-un ton de poveste. Cloşca cu puii de aur 
sclipea deasupra. în gînd trăgeam hotare nouă. 

XXXIII. 

DOUA zi era duminică şi sărbătoarea Sîntei Mării. Am dat o raită 
prin oraş. Nu sufla nimic nou peste fața de apă stătătoare a urbei. 
Pe lacul din parc se întindea în arhipelaguri verzi lintea broaştelor 
şi soarele îi era prielnic. 

Luni de dimineaţă, Lionel, hotărît să-şi reînceapă activitatea 
avocaţială, plecă la birou. Mă îmbrac şi o ţin şi eu într-acolo. Lionel 
nu era în birou, dar am intrat şi începui să citesc ceva. Nu trecu o 
jumătate de oră şi Lionel da buzna, cam palid : „Ai auzit ?". „Ce ?" 
fac eu, aşteptind să aud vestea, singura ce mai doream s-o aud. 
„România a declarat război ieri — după-amiază ! Ce just 
presentiment a avut Mama, cînd ne-a întîmpinat la Vint I" Vestea 
mi-a dat cu var peste faţă : „Va să zică a bătut ceasul acesta !". 
Noi, cei doi, ne mişcăm năuciţi prin birou în linii drepte ce se 
întretăiau fără rost. Ne opream. Şi iarăşi ne mişcăm. Nu mai 


spuneam nici unul nimic. Se căsca între noi cîte-o pauză, ca un 


răgaz, pe care luciditatea noastră şi-l lua, ca să se adune asupra unui 
singur punct. Cumpăneam — fiecare pentru sine 

— ce putea să mai intervină în zilele noastre cu neprevăzute 

tăişuri, sau ca neaşteptat adaos, căci soarta ieşea din micile, 

calmele ei cărări, la drum mare. 

176 

„Fără îndoială că autorităţile vor lua măsuri ca să fim evacuaţi şi 
transportaţi cine ştie unde", zice Lionel, „eu voi căuta să rămîn aici 
la adăpostul uniformei mele de ofiţer, atît cît se va putea. E cert că 
trupele române vor înainta repede. Poate ca ne pomenim cu fraţii 
asupra noastră, într-o zi-două, sau chiar mai degrabă, dacă vor 
cobori şi pe Valea Frumoasei! Mama va rămînea pe loc, orice s-ar 
întîmpla". 

Marţi, în zorii zilei, după ce n-am închis ochii toată noaptea, aflarăm 
că o seamă de intelectuali români din localitate au fost ridicaţi de 
Jandarmi şi duşi undeva... Nu se ştia unde... Zvonurile cele mai 
grozave şi mai necontrolate circulau... Spectrul furcilor pe gorgane 
umbla din vorbă în vorbă. Lionel era agitat, nu atît pentru el, cât 
pentru mine : „Ştii, la ce mă gîndii ? — îmi zise el, cu ocol — trebuie 


Ss 


sa 


te salvezi cumva... Nu se poate şti ce se întîmpla cu cei duşi între 
baionete. Se ştie numai ce s-a în- tîmplat cu sîrbii din Banat — la 
începutul războiului... Se vorbeşte că la noapte vor ridica un nou 
lot... Tu, la virsta ta, nu eşti prea deocheat, du-te la poliţie şi 
încearcă să obţii o autorizaţie pentru a pleca din nou la Viena... Le 
spui că vrei să te înscrii la Universitate”. 

M-am dus la poliţie. Era forfotă acolo şi năduf. Am străbătut totuşi 
pînă în biroul şefului. Şeful se uită lung la mine, parcă ar fi dorit să 
mă scotocească şi prin căptuşeala cugetului. M-a întrebat distant ce 
doresc. îi spun. Şeful ezită un moment. Se-ncruntă. Se gîndeşte oare 
în clipa aceasta dacă eu sînt sau nu pe lista celor ce vor fi ridicaţi la 
noapte ?... Apoi cu un gest, care arăta o totală desconsiderare, 
semnează autorizaţia. 

Să-mi cred sau nu ochilor ?... 

177 

M-am întors aproape în goană, acasă : „S-a făcut !". De bucurie, 
Lionel sare de la masă : „Acum împachetezi. După-amiazi, la ora 
două pleci la Viena. Uite, îţi dau toţi banii, ce-i mai aveam la bancă. 
Ai putea să ieşi la liman timp de un an, dacă nu vei fi prea 
cheltuitor. S-ar putea ca frontul să ne despartă în curînd, azvirlindu- 
ne pe planete deosebite... Dacă războiul va dura mai mult de-un an, 
ceea ce nu mai e de loc probabil, te vei ajuta cum te vei pricepe... îţi 
vei căuta vreo slujbă... Dar să rămîi pe cît cu putinţă în Austria !". 
M-am despărţit de Mama şi de Lionel ca pentru totdeauna. Mă 
neliniştea incertitudinea, în care mă lansam ca o săgeată de 
încercare, şi mă exaltau, pînă la țipăt, sorții de izbîndă ce-i 
întrezăream. în înghesuiala din gara de la Vint am reuşit să urc în 
tren numai cu preţul unor vinătăi pe tot corpul. Mulţime de oameni 


se refugia spre interiorul Ungariei. Despre o femeie, ce venea din 


Țara Birsei şi se tînguia alături, se povestea că şi-ar fi pierdut 
sugaciul din braţe, în învălmăşagul gării de la Braşov. Ea nici nu 
băgase de seamă. Respirînd uşurată, într-un ungher de vagon, ea 
prinse de veste că ţinea în braţe perna şi faşă, goale, numai după ce 
trenul pornise. Curios mi se părea că femeia nu s-a dat jos în gara 
următoare ca să se-ntoarcă la Braşov. 

în dimineaţa următoare soseam la Budapesta, iar pe seară la Viena. 
îmi făceam socoteala că deocam- dată va fi bine să descind tot la 
hotelul de unde plecasem acum cîteva zile. Portarul domol şi afabil 
cu toată lumea, ce sosea, cînd mă văzu, mă privi neglijindu-mă 
puţin, ca şi cum m-aş fi întors din oraş, de la vreun spectacol. 
Numai după cîteva momente, el îşi dete seama că plecasem de zile şi 
că mă întorceam probabil din pricina evenimentelor din 
Transilvania. Şi dintr-o dată deveni extrem de 


178 


drăguţ. Mi-am luat în primire camera ; aceeaşi, în care am stat 
pînă deunăzi şi unde simţeam încă plutind în aerul închis un 
parfum cunoscut... Da, era mirosul briantinei de care făceam uz 
pentru înmuierea părului meu recalcitrant. Cum eram frînt de 
oboseală, am adormit numaidecit. 

Cînd m-am trezit, era dimineaţă. M-am îmbrăcat repede şi am ieşit 
pînă pe Ring. Am intrat cu nerăbdare într-o cafenea. Am cerut 
ziarele. Comunicatele vorbeau despre înaintarea românească. Bra- 
şovul căzuse. Cetatea copilăriei şi adolescenţei mele era acum 
românească ! Amănunte ieşeau în lu- mină de la sine, din 
prundişuri de vis: vedeam dorobanţi plimbîndu-se prin Piaţa 
Sfatului, pe sub Tîmpa, pe Romuri... Lacrimile îmi creşteau în gene 
ca un rod tainic al întregii mele fiinţe. Ce putere le-ar fi putut opri ? 


Am căutat apoi la locuinţa sa pe studentul-muzi-cian. Era uluit că 


mă vedea. „Eşti în mai mare securitate aici, decît în Ungaria, zise el, 
dar ştii că eu cam plec din Viena. Mă duc la Pressburg unde mi s-a 
oferit o slujbă la Operă." Regretam foarte.. Vestea aceasta mă izola 
complet. Rămîneam deci la Viena — singur. 
XXXIV. 
OTELUL fiind prea costisitor, hotărî!, după vreo cîteva zile, să-mi 
caut o cameră de student, în vreun apartament particular, în oraş. 
Descoperii o odăiţă în Kirchengasse, o laterală a arterei de uriaşă 
circulaţie Mariahilferstrasse. în izolarea, în care mă găseam, mă 
pregăteam să-mi organizez viaţa 

cu chibzuială şi 

pentru  lungădurată. 


13 — Hronicul ţi cîntecul vîirstelor 


179 


Deocamdată eram cu desăvirşire absorbit de evenimentele în 
desfăşurare. Dimineaţa ieşeam în oraş, foarte devreme, ca să citesc 
ziarele. Comunicatele de război vorbeau despre noi înaintări ale 
trupelor româneşti. Toată presa era plină de injurii la adresa 


României, cu variaţiuni pe una şi aceeaşi temă a 


trădării. Se dezlănţuise geniul calomniei, căscînd o gură cît spaţiul 
dintre Carpaţi şi Alpi. înainte de a pleca la Pressburg, studentul- 
muzician îmi strecurase in şoaptă informaţiuni ce i-au parvenit din 
Banat. Studentul-arhitect a fost deţinut, de asemenea Ion Clopoţel... 
Şi alţi vreo cîţiva dintre intelectualii ce frecventau la Viena cafeneaua 
Palast. I-am spus studentului muzician : „Tu nu pleci la Pressburg 
pen- tru că ţi s-ar fi oferit acolo o slujbă la Operă, ci din alte motive 
!", „Ai ghicit, îmi răspunse el, vezi tu 

— la Viena ies flăcări din asfalt pe unde calc." Din parte-mi n- 
aveam să-mi fac griji din pricini de nimic. O singură împrejurare 
îmi da de gîndit: în carnetul de adrese al studentului-arhitect, 
arestat în Banat, era notată, inoportun, şi adresa mea — din 
Transilvania. 

O săptămînă trecu şi altele vreo două-trei. Presa Puterilor Centrale 
bagateliza înaintarea trupelor ro- mâneşti în Transilvania care 
fusese rapidă şi considerabilă totuşi. Aceeaşi presă punea în relief 
sub titluri copleşitoare succesele bulgare pe frontul dunărean, într- 
o zi, apoi, s-a anunţat că pătrunderea românească în Transilvania 
s-a curmat. Presa vie-neză îşi exprima speranţa că de-aci încolo nu 
se va mai ceda nici un metru de pămînt. Se pregătea ceva. O după- 
amiază întreagă am umblat pe străzile Vie-nei, aiurit şi răvăşit de 
ştirile ce soseau. încălzisem tot timpul, pînă la incandescenţă, 
gîndul că intrarea României în război va duce foarte repede la 
dezno-dămînt, şi că era cu neputinţă ca Puterile Centrale 

180 

să mai reziste... Şi acum gîndul sfiriia sub o cascadă rece: în 
Transilvania — românii nu mai înaintau, 

m iar în sud treburile mergeau anapoda. 


Treceam în fieştecare zi pe la Universitate. Nădăjduiam să-mi 


sosească vreo ştire de-acasă. Primii o carte-poştală de la Lionel, 
scrisă în termeni foarte voalaţi, a căror semnificaţie eu o ştiam. 
Aflam că unităţi germane erau masate în Transilvania şi că o 
puternică ofensivă se pregătea. Această carte-poş- tală a stîrnit un 
virtej de emoţii. Mă bucuram pe de o parte că legătura dintre mine 
şi ai mei nu era încă întreruptă, dar mă întunecam la vestea, ghicită 
doar printre rînduri, că urzeala prin care suveica umbla, promitea să 
nu se. mai taie niciodată. Ceea ce ar fi însemnat că trupele române 
vor fi oprite sau chiar respinse peste munţi. Nu mult după aceasta 
îmi vine de la Lionel o altă carte-poştală, de astă dată chiar de la 
Palanka, din Serbia : fusese rechemat de urgenţă la regimentul său, 
ce şi-a improvizat un sediu în acest tîrguşor balcanic, ocupat de vreo 
doi ani de trupele austro-ungare. Lionel n-a avut, prin urmare, 
precum spera, norocul de-a fi surprins într-o dimineaţă de trupele 
române pe cale de-a intra în Alba- Iulia. 

Sub avalanşa ştirilor şi în atmosfera de înstrăinare, ce-mi devenea 
insuportabilă, începui să frecventez Biblioteca Universităţii. 
Fugeam de mine însumi cel puţin şase ceasuri pe zi, retrăgîndu-mă 
în sala de lectură împresurată de enormele etajere, asemenea unor 
zgîrie-nori de cărţi. Mirosul de in-folii mă liniştea ca o băutură 
stoarsă din laptele macului. Studiam filozofia indică după cele 
cîteva volume ale lui Daussen. 

Odată pe la amiază, ieşind de la bibliotecă, aud pe Ring asaltul 
strident al colportorilor de ediţii speciale ale ziarelor vieneze : 
băieţii, ca apucaţi de 

13* 

181 

alte alea, anunțau ofensiva germană din Transilvania şi retragerea 
în debandadă a trupelor române. Frontul se depărta spre răsărit. 


Nu puteam în nici un chip să pricep cum erau cu putinţă toate 


acestea. Mai eram eu acelaşi „eu" ? Dată fiind cumpăna situaţiei, 
avusesem, pînă mai ieri-alaltăieri, convingerea senină că armata 
română va decide soarta războiului în cîteva săptămîni! Nu era 
vorba numai despre o eroare, ce s-a strecurat în socotelile mele 
abstracte. Se sfărima ceva în osatura mea sufletească : începea 
dezastrul României ! Şi se împlineau întocmai prevederile 
portarului de la hotelul unde am descins acum cîteva săptămîni. Ah 
da, am uitat să povestesc că într-o seară, întorcîndu-mă la hotel, 
portarul, încercînd să mă „consoleze" c-am fost nevoit să mă 
„refugiez", îmi arăta, tocmai mie, pe harta ţintuită pe perete, unde şi 
cum vor fi izbite în Transilvania trupele române, ce s-au încumetat 
peste munţi ! Am suris, atunci, urmărind expunerile naive ale 
acestui om, iar acum asistam cu inima în cutremur la împlinirea 
întocmai a prezicerilor strategice ale domolului şi foarte 
cumsecadelui portar. De cîte ori, de atunci şi pînă astăzi, nu mi s-a 
dat să descopăr că minţile simple văd mai exact situaţiile de 
ansamblu decît spiritele complicate şi dotate cu simţul just al 
amănuntelor. 

XXXV. 

E LA locuinţa mea dam de obicei numai pe seară. Ziua mi-o 
petreceam la bibliotecă sau prin oraş. Cînd mă plictiseam de 
upanişadele indice, o ^mm^^^^m luam agale pe aleea Ringului, şi 


după o plimbare de 


dezmeticire intram în cafeneaua „Mu-seum"”, nu tocmai departe 
de marea Operă. Mă 

182 

atrăgea boema artistică a Vienei, care-şi da întil-nire în acest local. 
Scrutam fizionomiile, mimica, gesturile acestor oameni, care prin 
modul lor căutau să sară din normă. Toţi se ştiau şi se trecea 
familiar de la o masă la alta. Şi femeile, ce se abăteau pe aici, îşi 
aveau tipul lor: spiritualizate, neîngrijite, pătimind de vicii înalte şi 
joase. Veneam însă la cafeneaua aceasta şi pentru altceva. 
Descoperisem într-un ungher al cafenelei, rezervat lecturii, 
mulţime de reviste de artă, printre care şi unele de avangardă. 
Voiam să mă familiarizez cu noile tendinţe ale artei. Strădaniile 
şovăiau între dibuiri spre un stil al „isteriei" şi întoarceri spre un 
primitivism sau spre un infantilism, faţă de care nici Mîntui-torul, 
cu al său „lăsaţi copiii să vină la mine" n-ar fi avut îndurare. 

Seara cînd soseam la locuinţă, ca să-mi umplu cu cei doi paşi ai mei 
locuinţa, se făcea că fiica gazdelor mele mă întîmpina aproape 
totdeauna în antreu. Era o domnişoară ca de 18 ani, o blondă 
simpatică, ce căuta, recurgînd la feluri de pretexte, să mă reţină 
cîteva clipe între uşa de la intrare şi uşa odăiţei mele. Se îndemna la 
o glumă, îmi spunea vreo noutate, mă iscodea dacă nu doresc ceva. 
Odată mi-a spus : „Dumneavoastră veniţi totdeauna încet ca un 
înger !". „Nu-i aşa ? răspund eu, bizar înger acesta care vine de la 
cafenea !" Blonda a ris şi s-a repezit în camera ei, să-mpărtăşească 
Mamei neaşteptatul dialog. Se făcuse cu aceasta un promiţător pas 
spre conversații mai puţin monosilabice, decît cele de pînă aci. Din 
ziua aceea, eram uneori poftit între ai casei, la o ceaşcă de ceai, de 
floare de tei, îndulcit cu surogate şi cu prezenţa blondă. Într-o seară, 


sosind iarăşi din oraş, blonda, care gătită de ieşire, îmi deschisese 


uşa de la intrare, îmi spuse că pleacă tocmai la un cinematograf 
şi mă 
183 
invita cu cochetărie s-o însoțesc... Fusese evident că a pîndit 
momentul şi a ieşit în clipa cînd mi-a auzit paşii pe trepte. Am 
acceptat invitaţia condiţionat : îi ceream să-şi închipuie că eu îi 
făceam invitaţia. Ne-am dus la un cinematograf din apropiere. Ne- 
am ocupat locurile şi urmăream întîmplă- rile insipide ale filmului. 
La un moment dat, în întuneric domnişoara îmi luă mîna într-ale 
ei, şi aplecîndu-se îmi sărută podul palmei, şi încheietura 
degetului. Cînd, în pauză, se făcu lumină, am crezut că după un 
avena atît de săltat, pot s-o privesc cu alţi ochi decît pînă acum. Dar 
m-a alungat cu un glas sfielnic pînă la nu ştiu ce ireale confinii: 
„Sau poate că acest lucru nu e permis ?". Pe drum, către casă, care 
era foarte scurt, şi pe care din atare pricină l-am întors de cîteva 
ori, devenirăm prie- teni, ca şi cum ne-am fi cunoscut de ani. Şi 
timp de cîteva zile blonda mai avu apoi faţă de mine delicioase şi 
surprinzătoare atenţii. Episodul s-a stins repede — căci altceva mai 
adînc şi mai esenţial avea să intervină în acel miez auriu de toamnă 
în viaţa mea. 
XXXVI. 
IE2 auriu de octombrie. Ornicul de la Primărie bătea ora două 
după-amiaza. Intram la Universitate. în holul clădirii, mă opresc în 
faţa tablei negre, pe care portarul însemna cu cretă 
__.__„ lor ceprimeau scrisori la Universitate. 
Caut la litera B. Dar aci, la rîndul punctat, unde de cîteva ori 
apăruse numele meu, descifrez cu emoție un alt nume românesc, şi 
cunoscut mie: numele domnişoarei Cornelia B. 
„Ghiocelul ne- numele 


184 


gru !". Pe domnişoara Cornelia B. n-am mai văzut-o de vreo doi ani 
şi mai bine. Stau puţin şi mă adun, căci inima îmi bătea ca un clopot. 
Mi-aduc aminte de acea „petrecere cu dans" a liceenilor, cînd am' 
zărit-o întiia oară — pe Cornelia. în răstimp aflasem doar veşti 
răzlețe despre ea : că a stat un an la o şcoală la Lausanne, în Elveţia, 
că şi-a trecut apoi, în iunie, bacalaureatul la Braşov. îmi spun : mi se 
pare că nu ne-am vorbit niciodată ! Curios. N-am făcut, pe vremea 
aceea, la Braşov, nici un pas ca să mă apropii de ea. Aceasta din 
foarte multe motive, printre care unul extrem de simplu : alte fete 
mă interesau mai mult. Urcînd treptele spre bibliotecă — încerc să- 
mi lămuresc puţin situaţia. Ea a venit la Viena fără îndoială cu 
intenţia de a se înscrie la Universitate. Inima mea cade pradă unei 
reacţiuni spontane la gîndul că aş putea, de la o zi la alta,, s-o 
întîlnesc în aceste locuri. 

Continuam să fiu cel mai asiduu oaspete al Bibliotecii Universităţii, 
cu o regularitate în vădit contrast cu înclinările mele spre tot ce iese 
din făgaşe, în patima mea de studiu se amesteca nelămurit dorinţa 
de a uita clipa de fața. Eram silit să mă amăgesc cu ceva la fiecare 
pas. Seara îmi era, totdeauna, teamă să părăsesc biblioteca. Şovăiam 
cu inima strînsă, căci la ora aceea apăreau ediţiile speciale cu 
ultimele veşti, ce împingeau tot mai departe frontul românesc. 

îmi ocupam foarte devreme locul în Biblioteca Universităţii. S-a 
potrivit odată, într-o după-amiază, după o oră-două de lectură, că 


mi-am ridicat ochii de pe carte. în faţa mea vizitatorii, în şir, făceau 


coadă în marginea sălii, în aşteptarea locului ce devenea liber. 
Printre cei dintii, care aşteptau, era domnişoara Cornelia. Puteam 
s-o privesc, căci ea nu-mi remarcase prezenţa în sală. Se alcătuise 
în acei cîțiva 

185 

ani, de cînd n-o mai văzusem, frumoasă cu adevărat. Şi se cuvenea 
s-o recunosc, spre a-mi corecta amintirile în duhul dreptăţii. 
Străinătatea cu aer fin, adus de pe unde de lacuri, de pe zăpezi 
alpine, a împrumutat culoarei ei de creolă o nouă nobleţă. Silueta 
calmă, privirea uşor melancolică, liniile in- teligente erau aceleaşi, 
dar mai mature acum. Domnişoara Cornelia nu mai era fetişcana 
subţirică, ce refuza cu dispreţ băieţos împlinirile. Făptura, de 
contururi înmuiate în nuanţe de catifea, făcuse con- cesii feminităţii. 
O priveam pierdut. Şi, în ciuda tonului neutru al tuturor 
antecedentelor, inima îmi bătea, inexplicabil. Domnişoara Cornelia 
îşi găsise un loc şi intra în incinta meselor de lectură. Unde se va 
opri ? lată că vine spre masa la care stăm şi eu. îşi ocupă locul. Nu 
ne despărțeau decît trei-patru intervale, marcate de necunoscuţi. 
Am renunţat la lectură şi răsfoiam prin carte la întîm-plare. 
Pîndeam momentul, cînd ea ar fi putut să dea cu ochii de mine. Mă 
va mai recunoaşte ? îi fusesem aşa de străin la Braşov, încît s-ar 
putea să nu-şi mai aducă aminte de mine. O jumătate de oră se mai 
scurse aşa. Şi- acum aş fi dorit parcă să scap neluat în seamă ! Dar 
ridic capul şi întorc privirea. Domnişoara Cornelia îşi întorcea şi ea 
ochii spre tnine. Mă recunoaşte şi-mi suride : îmi părăsesc locul. Mă 
duc lîngă ea. Mă întreabă ce fac la Viena. Cam încurcat, îi arăt în 
cîteva cuvinte rostul şederii mele în capitala Austriei. Ea îmi spune 
că s-a înscris la Facultatea de medicină. în faţă are un roman : 


„Raskolnikov". Dau din cap : „Dacă nu mă înşel, te înscrii la 


medicină cam â contre-coeurl" Ea întăreşte cu un zîmbet umbratic 
şi schimbă! repede vorba, parcă ar fi ţinut într-adins să îndrume 
conversaţia într-altă parte. Pe urmă am revenit la locul meu. După o 
altă jumătate de ceas Cornelia 

186 

se ridică, se pregăteşte de plecare. Mă ridic şi eu şi plec cu ea. 
Judecind după privirea cu care a accep- tat hotărîrea mea de-a ieşi şi 


eu, eram încredinţat că nu-i displăcea intenţia mea de a o însoţi. Am 


W coborit împreună treptele, am trecut în revistă busturile 
celebrităților de marmură sub colonadele interioare ale Universităţii. 
Ajungând în holul de la intrare, în faţa tablei cu scrisorile, îi zic : 
„Ştiam precis că ne vom întîlni, căci ţi-am văzut deunăzi numele pe 
această tablă”. Am ieşit din Universitate şi am luat-o pe Ring, 
informîndu-ne reciproc asupra oraşului, între zidurile şi-n atmosfera 
căruia ne întilneam în situaţii neprevăzute ca un vis. Ajungînd în 
dreptul Volksgarten-ului, ea mă întreabă dacă 

n-aş vrea să ne plimbăm puţin prin parc. Am intrat în parc, unde 
ne-am plimbat vreo două ore prin preajma unei statui a împărătesei 
Elisabeta. Şi am vorbit despre multe, de toate. Devenisem aproape 
locvace, eu care nu m-am simţit niciodată în rol de „delegat 
autorizat" al cuvîntului. La început ne-am întreţinut, cu întristare, 
asupra situaţiei din Răsărit. Ne îndurera aproape fizic dezastrul, » 
ce-l întrevedeam, al armatei române. Apoi, pentru destindere, ne- 
am apropiat de-un subiect, în legătură cu romanul, ce-l citea, al lui 
Dostoievski. îmi căzuse în mînă nu tocmai de mult un splendid 
studiu de critică literară asupra lui Tolstoi şi Dostoievski de 
Merejkovski. Citisem, dacă memoria nu mă amăgeşte, undeva, că 
studiul în chestiune, cu discriminările şi cruda, incoruptibila sa 


sinceritate, a impresionat pe Tolstoi însuşi, într-atât, că şi-a părăsit 


căminul, plecînd în lume, ca să moară după cîteva zile într-o gară 
pustie... Studiul dezlănţuise o nouă criză de conştiinţă în omul, care 
aspirase să scrie o a cincea evanghelie, şi care trăia totuşi, mai de 
aproape privit, ca un perfect epicurean. 


187 


Studiul lui Merejkovski cuprindea o seamă de remarcabile analize, 
menite să reliefeze contrastul dintre Dostoievski şi Tolstoi. Ţineam 
să împărtăşesc Corneliei unele puncte de vedere, ce ar fi putut să o 
călăuzească, acum, cînd citea pe Raskol-nikov. Şi am condus-o pînă 
la un tramvai, cu care se ducea la locuinţa ei, într-un cartier de vile 
la marginea oraşului, unde încep dumbrăvile vieneze. La despărțire 
mă găseam într-o stare de înseninare, ce-mi dete îndrăzneala de-a o 
întreba, cînd mai vine la Bibliotecă. „Mîne", răspunse ea, cu o privire 
îngăduitoare. Apucai şi eu spre casă. Aveam pas uşor. 

Toată noaptea m-am gîndit numai la această 

neprevăzută, nevisată întîlnire. XXXVII. 

VEDEAM pe Cornelia în fiecare zi. La bibliotecă cele mai adesea. 
Dar uneori şi la un restaurant, unde luam masa împreună. 
întilnirile, întrucît dorite de ^mm^mmm^, amindoi, nu s-ar mai 
putea spune că erau întîmplătoare. Iar în cutreierul nostru pe aleele 
tomnatice, ne vorbeam despre tot ce ne trecea prin inimă şi cuget. îi 
plăcea să audă cuvînt, despre proiectele mele de viitor. îi desfă- 
făşuram aspiraţiile mele în domeniul filozofiei. Pe acestea i le-am 


mărturisit mai degrabă decit cele poetice. Cred că în 


timpul acela, nici nu bănuia măcar că puteam să am preocupări 
poetice, şi mult timp încă nici nu avea s-o ştie. Descoperisem la ea o 
aplecare rară, ce-mi comunica unele sfieli, cînd vorbeam despre 
poezie. Adusese cu ea, din Elveţia, gustul pentru poezia franceză cea 
mai nouă. De la ea auzeam întîia oară unele nume prestigioase, în- 
188 
tr-o vreme, cînd eu ignoram într-adins 
creația poetică a prezentului, şi îmi stingeam setea lirică numai 
cu poezia clasică şi romantică, cu versurile lui Goethe, Holderlin, 
Byron, Shelley, Heine, sau cu* poezia străveche a răsăritului. 
Făcusem şi eu, din curiozitate, incursiuni 
incidentale — prin poezia 
franceză, dar nu dincoace de Verlaine sau Rimbaud. Cornelia îmi 
vorbea despre Francis Jammes, Clau-del, Maeterlinck. Ea se uita 
prin geamuri neaburite de istorie de-a dreptul în vitrina actualități. 
Adusese cu ea şi unele cărţi franceze, apariţii recente, de la 
Lausanne. în literatura nordică era de asemenea mai avansată decît 
mine. Eu mă oprisem la Ibsen. Ea citea pe Strindberg şi pe Knut 
Hamsun. Se întîmpla uneori, după conversații de ore, să cad în 
tăceri fără ieşire. N-aveam putere să le pre-întîmpin, şi o dată 
înfiinţate n-aveam mijloc să lecurm. 
Trebuia să le las să-şi facă de cap. Erau tăceri a căror prelungire mă 
stingherea pe mine însumi. Tăcerile acestea  ieşeau 

deasupra, cînd adîncurile începeau să se angajeze în 
legăturile mele cu lumea şi cu ființele dimprejur. în asemenea clipe, 
orice salt jucăuş al cuvîntului îmi devenea cu neputinţă. 

Cuvintul numă mai servea. Ceea ce spuneam, se 
reducea la cîte-o expresie automată, destinată să întrerupă 


golul. Golul aparent, care el însuşi era expresia preaplinului. 


Mi-aduc aminte de-o zi frumoasă de toamnă, cu frunze mari, ce 
cădeau în spirale pe Ring. M-am în- ţeles cu Cornelia să luăm 
dejunul la Maximilian-Keller. O aşteptam în fața Parlamentului. 
întirzia. întîrzia mult. Credeam chiar că nici n-o să vină. Eram pe 
cale de-a mă duce singur la Maximilian- Keller. Şi atunci ea sosi : 
„Eşti supărat ?" mă întreabă ea. „Nu. Eram numai neliniştit, 
răspund eu, într- adevăr credeam că nu mai vii. Niciodată! 


189 


Ea îmi explica pricina întirzierii: a fost reţinută la decanat, unde 
trebuia să aranjeze ceva în legătură cu înscrierea. în cugetul meu, 
îmi spuneam, că dintr-o asemenea pricină eu n-aş fi întîrziat. 

La masă, am tăcut mult timp, aproape cît a ţinut dejunul. Şi euy şi 
ea. Că eu eram închinat tăcerii, aceasta o înțelegeam. Dar de ce 
tăcea ea ? într-un tirziu, ea îşi şterse cu o batistă o lacrimă. 

— Ce ai ? o întreb. 

— Mă gîndeam la această linişte, răspunde Cornelia. 

— Vatrebui să te obişnuieşti cu ea, zic eu. Aşa sînt eu, un om cu 
oareşicari linişti înăuntru... Niciodată pînă atunci soarta nu mi-a 
făcut înconjur cu pas mai apropiat. Şi adaug : „Dar liniştile trec, şi 
începe iarăşi cuvîntul, şi după cuvînt vin din nou liniştile, ceea ce 
rămîne însă e starea aceasta, în care ne găsim, şi de care nu vom 
mai scăpa, nici 

eu, nici tu..." 

După dejun am plecat la bibliotecă. Continuam să tăcem 
amindoi, dar acum eram fericiţi. Am ocupat locurile, ce mai 
rămăseseră libere. S-a nimerit să stăm aproape faţă în față. Am 
făcut un efort de-a mă aduna asupra unui capitol de filozofie indică. 


Autorul căuta să aşeze în cît mai mare lumină prezenţa elementului 


feminin în prima fază a gîndirii speculative indice. Se înfiripau 
Upanişadele... M-am oprit şi am ridicat ochii, ca să dau friu liber 
imaginaţiei de-a se transpune în efervescenţa speculativă a epocei şi 
în clocotul de seve al peisajului, care o făcuse cu putinţă. Cornelia se 
uita lung la mîinile mele, care acopereau pagina. Şi mi-a zimbit, 
calm. Am stat vreo două ore în aerul, cu miros de Biblie veche, 
al sălii de lectură. Pe urmă am ieşit iarăşi împreună. „Am o surpriză 
pentru tine, şi trebuie să-mi promiţi că n-ai să te superi", îmi zise 
100 

Cornelia, cînd ajunserăm sub colonadă în dreptul Almei Mater, 
„deocamdată ne plimbăm puţin, pe urmă luăm un ceai la 
«Kiinstlerkaffee». Iar deseară mergem la un concert. Am luat un 
bilet şi pentru tine... Aceasta a fost pricina întirzierii mele la 
dejun..." 

Atmosfera domoală, ce se statornicise între noi, îmi da iarăşi un vas 
îndemn să vorbesc despre viitor. Pe sub coroanele tot mai rare ale 
copacilor schițam planuri pentru zile mai depărtate. „Indiferent 
cum se va termina războiul, spun eu Corneliei, sînt hotărît să trec la 
Bucureşti. Nici un dezastru nu-mi va putea zădărnici ce mi-am pus 
în gînd." în aceeaşi clipă ieşeau ediţiile speciale, ce vesteau 
retragerea spre şesuri a trupelor române, ce se mai ţinuseră cîtva 


timp prin munţi. Catastrofa îmi apărea sub 


înfăţişarea unor nuclee de oaste, ce se împrăştiau prin ţară, 
neavînd scut decît negurile si întinsurile. XXXVIII. 

SCRISOARE de la Lionel. ce-mi sosi pe la începutul lui noiembrie, 
mă răsturna de pe podişul meu într-o vale de ceţuri, la care 
încetasem de-a mai gîndi. Citeam şi reciteam scrisoarea. înalta 
şcoală teologică de la Sibiu se redeschide la Oradea în primele zile 
ale lunii. Ordinul era să plec fără întîrziere într- acolo, să nu pierd 
termenul de înscriere. Niciodată nu am detestat mai mult 
încurcătura scolastică, în care am intrat. Voi pleca, desigur, dar ce 
voi începe cu această inimă, ce se împotrivea ? Voi pleca, e cert, dar 
va trebui să-mi iau cel 

191 

puţin un răgaz de cîteva zile, să-mi pregătesc despărţirea de 
Cornelia. 

Despărțirea de Cornelia n-a fost uşoară. Ne-am înţeles să ne 
scriem. Ne despărțeam tot aşa de neaşteptat, cum ne-am 

întîlnit. 

La Oradea ajungeam într-un oraş trepidant, mie necunoscut pînă 
atunci, şi cu cel puţin o stradă de izbitoare eleganță. Se simțea din 
toate că eram într-un ţinut, unde pusta interferează cu românismul, 
estompate amîndouă de enclavele unei societăți fine şi decadente. 
Mitropolia ortodoxă amenajase în vreo cîteva clădiri sălile de curs 
necesare şcoalei teologice. Se improviza pentru o stare de 
provizorat. Ca să mă pot înscrie în anul trei şi ultim la înalta Şcoală, 
eram nevoit să trec, în prealabil, examenele de anul II, cu care eram 
încă o dată în restanţă ! De astă dată mă prezentam cu totul 
nepregătit. Răs- punsurile mele, cînd nu erau ilariante, se 
mențineau pe linia unor lamentabile generalităţi. în asemenea 


vremuri de bejenie profesorii sînt însă destul de concilianţi. 


N-au trecut nici zece zile de la sosirea mea la Oradea, cînd mă 
pomenesc cu Lionel. Fiind transferat de la Palanka, tîrguşorul 
balcanic, la Viena, îşi lua osteneala unui mic ocol, ca să ne în-tilnim. 
Aveam într- adevăr să ne spunem atitea şi atîtea despre întîmplările 
ce ne-au risipit prin împărăție în ultimele luni. Ţineam să aflu mai 
vîrtos amănunte cu privire la înaintarea şi retragerea trupelor 
române, sau mai precis cu privire la împrejurările care au schimbat 
un eveniment, ce-l visam decisiv, într-un simplu episod al 
războiului. Lionel a putut să urmărească foarte din apropiere 
pregătirea ofensivei germane, care a dus la dezastrul de la Turnu- 
Roşu, dat fiind că tocmai din regiunea Sebeş-Alba, trupele 

germane au suit în munţi pe poteci 

192 

( 

ascunse, cunoscute doar gornicilor, şi au căzut în spatele trupelor 
româneşti, tăindu-le retragerea. Clă- tinam numai din cap : „Aşa a 
fost să fie. Să vedem ce-o mai veni!" Lionel îmi vorbise despre 
Mama, cît de speriată a fost, cînd grosul infanteriei şi artileriei 
germane, ce se îndrepta spre front, trecu chiar pe sub fereastra ei, cu 
rînduri fără sfîrşit de alebarde şi cu tunuri noi ca ieşite adineaori din 
uzine. în faţa cutremurătorului spectacol, Mama se văicărea : „O să 
ni-i prăpădească pe ai noştri, o să ni-i prăpădească !". 

— Şi ce vei face la Viena ? îl întreb pe Lionel cu un uşor tremur 
strecurat în glas. 

— Se pare că voi conduce biroul de cenzură al prizonierilor români. 
îmi fac numaidecit socoata că această slujbă va fi de mai lungă 
durată, şi arunc, cu ochii luminaţi de-o speranţă, un balon de 
încercare : „Atunci... de Crăciun... vin pentru cîteva săptămîni la tine 
la Viena... aş vrea să..." „E o idee", îmi taie el cuvîntul bucuros. „Dar 


să ştii că nu vin pentru tine, ci pentru altcineva !" — adaug eu 


repede, nu cu intenţia de a-l tachina, ci mai curînd dintr-o pornire 
de a-mi pregăti o mărturisire. „Am bănuit-o fără de-a mi-o fi spus 
chiar adineaori, îmi zice el, dar fata cine e ?" îi arăt numele. „Ei, nu 
?" se miră el, „e la Viena ?" — „Studentă la Facultatea de medicină", 
cu toate că ar face figură mai bună la istoria artei. „Atunci ne-am 
înţeles, întări Lionel, nici nu s-ar putea altfel... 

Pe la 20 decembrie vii la Viena." 

în comparaţie cu lipsurile de la Viena, la Oradea piaţa era încă 
destul de abundentă, dar fără vreun folos pentru noi, căci preţurile 
depăşeau catastrofal resursele noastre de „refugiaţi”. Făceam însă 
faţă tinereşte şi fără prejudecăţi neajunsurilor. Astfel, dimpreună 
cu alţi colegi, printre care Dede Roşea şi 


193 


Horică Teculescu, am luat un timp dejunul la o pensiune, unde ni se 
oferea din belşug carne, carne gustos pregătită, dar care da 
întrucîtva de bănuit tocmai pentru porţiile demăsurate, ce erau 
aduse pe masă. Am dat glas bănuielii, ca să fim categoric dezminţiţi 
de alte glasuri, care pretindeau că se pricep, şi-n consecinţă ne 
autosugestionam că fripturile abundente şi fine nu erau cabaline. în 


definitiv, după 


ce am consumat vreo cîteva zile la rînd fripturile, nici o 

certitudine, care ar fi confirmat bănuiala noastră, n-ar mai fi 

fost în stare să ne înduplece a părăsi pensiunea. 

Din cale-afară apăsătoare era la Oradea atmosfera — sub alt raport — 
şi anume politic. Intelectualii români, refugiaţi aci din diferite 
regiuni ale Transilvaniei, şi îndeosebi din Sibiu, erau ţinuţi sub 
observaţie la fiecare pas. Venise la Oradea şi venşoara mea. încerca 
să se adapteze la noile condiţii şi izbutea mai lesne decît oricine. 
Treceam şi la Oradea în fiecare zi pe la ea. Palpitam, în acele 
săptămîni de toamnă tîrzie şi de început de iarna, la un nivel euforic 
ridicat şi foarte în contrapunct cu situaţia. 

Verişoara a remarcat acest lucru, şi cu intuiţia ei fără greş îmi ţinu 
oglinda să-mi văd chipul: „Ce e cu tine ? Tu eşti îndrăgostit!”. Am 
răspuns doar printr-o lumină, ce mi s-a urcat în obraji o dată cu 
sîngele. Verişoara m-a sărutat, vă-zindu-mă atît de fericit. Şi într-o 
zi, trecînd cu ea pe la librării, îmi atrage luarea-aminte că la Oradea 
şi-a trăit prima tinereţe poetul maghiar Ady Endre. Ea avea tocmai 
la dînsa acasă un volum de-al poetului, şi sosiți la locuinţa ei, îmi va 
citi cîteva poezii, pe care gustul ei le reţinuse. Nu încape îndoială că 
eu însumi eram atunci în cea mai potrivită dispoziţie sufletească 
pentru a cuprinde poezia erotică a marelui poet. în acele zile 
verişoara mea îmi puse în 

194 

mînă poezii de Rilke, Dehmel, George, Tagore. Şi-mi arăta şi o 
monografie asupra lui Rodin, pe care şi-o comandase din 
Germania. 

XXXIX. 

E LA 20 decembrie, potrivit acordului încheiat cu Lionel, mă 


găseam iarăşi la Viena. Fratele închiriase pe Mariahil-ferstrasse, o 


cameră simpatică, destul M^^M^BMB de luminoasă, oferind şi 
avantajul de a fi aproape de Ring. Apartamentul era al unui domn 
bătrîn, foarte cumsecade, de profesiune „operator de ochiuri de 
găină". Nu mi-am putut stăpîni un zîm-bet, cînd am văzut la intrare 
mica firmă cu asemenea indicație profesională. Mă miram că se 
putea trăi în atari vremuri şi pe urma unei ocupaţii ca aceasta. 

„De ce nu 7" mă lămuri Lionel, „ăsta aî nostru opera şi ochiurile de 
găină ale împăratului Franz Josef!" 

„Iată-ne deci în contact intim cu Curtea !" — adaug rizind. Lionel 
ripostează tăios : „Crezi tu că contactul oamenilor politici români 
din Transilvania cu Curtea imperială a fost vreodată mai intim decit 
al nostru ?". 

După vreo cîteva zile, am băgat de seamă, cu întristare, că Lionel nu 
mai era atît de mulţumit de vizita mea la Viena, ca-n vara trecută. 
Om în toata firea, se supărase că acum nu ne mai întilneam decit 
noaptea. într-adevăr, ziua eram de găsit oriunde, numai acasă nu. 
După ce am iscodit motivul supărării, m-am declarat gata de-a face 
unele concesii, şi, uneori, mă duceam cu Cornelia la Cafe Piccolo, 
unde fratele sta la anume ceasuri ale după-amiezii. Şi izbuteam de 
fiecare dată să-i îndulcim 

|4 — Hronicul şi cîntecul vîrstelor 

195 

însingurarea. Dar recădea-n urit de moarte, cînd plecam de 
lîngă el. 

Umblam cu Cornelia să vedem cînd străzile vechi din centru, cînd 
pădurile de la periferiile Vienei, vizitam muzeele, bisericile, 
teatrele (acestea cu acces ieftin la ultrabalcoane). Cînd doream să ne 
plimbăm prin Wienerwald, porneam de dimineaţă, ca să ne 
bucurăm de toată prospeţimea ceasului. Copacii grei de promoroacă 


durau bolți albe, de peşteri luminoase, deasupra noastră. Umblam 


în tineresc extaz ca printr-o lume de cristal. Şi inspiram ceasuri, 
ceasuri, aerul, care după fumul oraşului ni se părea de-o puritate 
experimentală. Cărărilor ştiute le preferam explorările : căutam să 
descoperim tot alte şi alte păduri şi văi, prin care apărea, rar, câte-o 
casă izolată în somnul de vrajă de o sută de ani. Se ivea, şi mai rar, 
ciîte-un restaurant, închis acum într-o amintire de vară. Din 
pădure reintram în cartierele de vile. Ne opream aproape la 
fiece casă numai aşa ca să aruncăm o privire în curte. Erau şi 
multe case vechi, prin aceste cartiere ; în asta din faţă, iată tabla cu 
indicaţia istorică — a locuit Beethoven, iar dincolo, după cotitură, se 
deschide aleea, unde surdul titan se plimba întovărăşit de sunetele 
născute din el, numai din el, ca din cea mai autentică monadă. 
După ceasuri de cutreier simţeam nevoie de popas. Ne opream pe la 
amiază la cîte-un restaurant prelung, cu încăperi scunde, cu pereţii 
pătrunşi de igrasie, cu aerul încărcat de amintiri şi de ecoul stins al 
chefurilor cu „Heuriger”, vinul mustos şi tulbure de pe dealurile din 
jurul Vienei. 

Spectrul foametei umbla pe coturni înalţi prin capitala împărăției. 
Doar la aceste restaurante mărginaşe cu grădini ce se pierdeau în 
pădure, se mai găseau uneori materii prime, ce nu-şi dezminţeau 
196 

numele substanţial. In oraş s-a statornicit de-a bi-nelea imperiul 
surogatelor. Dar şi la periferiile cu gospodării aproape rustice lipsa 
era mare. Pe aici firmele caselor şi întreprinderilor te întîmpinau 


ca 


o' promisiune de necrezut. Cite-o lăptărie gigantică, cu firma : 
„Molkerei”, etalată în litere smîntinoase deasupra unei intrări, te 
amăgea să auzi prin grajduri gîlgîind laptele în vedrele de metal, dar 
daca intrai — nu puteai să obţii măcar un strop de leac pe vîrf de 
geană. Cu obrajii rumeni de aerul pădurilor şi cu promoroacă pe 
umeri, am intrat odată într-un restaurant nu departe de-un vechi 
castel, pe cale de a se dărîma, nu departe de-o imensă grădină, cu 
statui albe greceşti printre copacii negri. 

„Aceasta mi se pare chiar lumea lui Hugo v. Hoffmanstahl, zic eu 
Corneliei, decadenţa austriacă suferind de-o dulce anemie grea de 
amintiri." Luarăm loc la o măsuţă, printre multe altele. Încăperile 
se umpleau de muşterii din suburbie, uzaţi, ca şi pereţii, de igrasia 
anilor. Izolaţi într-un colţ, pe-un mic podiu, muzicanți cu viori şi 
chitare, dăruiţi de soartă cu ureche şi diverse metehne fizice, 
încercau nişte melodii vieneze — vechi ca amintirea ultimei ciume, 
ce-a făcut înconjur sfintului Ştefan din miezul cetăţii. O jupîniţă, cu 
aer de proprietară a restaurantului, ne ia în primire, cu simpatie 
exclusivă, ca şi cum noi am fi fost singurii musafiri. Evident, ne 
pusese gînd bun. Am întrebat, ce ne poate oferi. „Ane Ant”, zise 
ea. Mă uit lungşi întrebător la Cornelia, ea la mine. întreb încă 
o dată : „Was ist das V — „Na, ane Ant”, fu răspunsul. Jupîniţă se 
aşază pe-un scaun lîngă noi. în dorinţa de-a se face înţeleasă, ea 
recurge la gesticulări, ce imită parcă nişte forme, care, evadînd 
dintr-un manual de geometrie, ar umbla libere prin curte. în cele din 
urmă Cornelia adulmecă un sens : „Eine Ente ?". „Jawohl, 

197 

ane Ant". Ni se îmbia aşadar, spre surpriza noastră şi spre mai 
marea glorie a pădurilor vieneze, frip- tură de rață. 


După dejun, cu oboseala ceasurilor de dimineaţă încă în făpturile 


noastre, am mai rămas un timp în restaurant. Cuvintele noastre 
luau nuanțele vinului din pahar. Se pare că vorbeam mai tare decit 
se cu- venea, şi vorbeam fireşte româneşte. Am pus surdină 
glasurilor numai cînd am băgat de seamăcă otăcere 

unanimă stăpînea la mesele 

dimprejur. Muzicanţii aţipiseră, iar ceilalți se uitau la 
noi şi ascultau. încercau să ne ghicească graiul, trecînd în revistă 
naţiile imperiului şi ale continentului. Unii îşi dădeau cu părerea 
că vorbim spaniola, alţii propuneau ipoteza unei limbi slave, şi 
iarăşi alţii ne mutau pe cîmpiile lombarde. într-un tîrziu părăsirăm 
localul, nu fără de-a lăsa lămuriri amatorilor cu privire la starea de 
agregare etnică a noastră. Am ieşit pe nişte mici străduţe şi apoi am 
rărit pasul printre vilele îmbrăcate în viţă sălbatică, prin care mai 
rămăsese pe alocuri cîte-o frunză uscată. Ne aminteam aceste vile 
din toamnă, cînd erau copleşite de roşul frunzelor. Ridic ochii 
spre o vilă şi dau glas, aşa într-o doară, unui alean juvenil ce mă 
atingea : 
„Ce n-aş face să putem 
locui cîndva într-o asemenea vilă !". Cornelia se îmbujora şi o 
umbră de îndoială, dar şi de duioşie, trecu peste faţa ei: „Aici la 
Viena ? Nu văd cum s-ar putea realiza un vis ca acesta... Dar, în 
definitiv, există case şi vile destule şi în România!” „Ai 
dreptate”, răspund, dar în aceeaşi clipă prindea în mine vagi 
rădăcini gîndul să duc odată la împlinire tocmai ceea ce ei i se 
părea un imposibil vis. încrederea ei îmi da un îndemn, îndoiala ei 
— de asemenea. 
198 
Cele trei săptămîni petrecute la Viena nu aveam impresia că trec 
lăsate în urmă, ele se risipeau în înalt, arse de-o imensă flacără. 
XL. 


E LA 15 ianuarie 1917 îmi luam iarăşi în stăpinire cuibul de la 
Sebeş-Alba. Pînă aici nu se abătuse războiul, încît am găsit totul 
neclintit. Mă cufundam — pentru vreo cîteva 
luni — în istoria artelor. Cu ajutorul unor excelente monografii şi 
tratate, făceam într-adins exerciţii de elasticitate spirituală. 
Căutam, ca un rîu ce se dezgheaţă, să-mi sparg carapacea criteriilor 
clasiciste. 
Mă căzneam să surprind valoarea operelor de artă în 
funcţie de criterii imanente lor. Cu o intuiţie, ce se acomoda 
obiectului cu o tot mai vădită flexibilitate, desțeleneam ţinuturi, ce 
le ignorasem pînă atunci şi-mi croiam piîrtie spre o largă şi 
generoasă înțelegere a diverselor stiluri. Arta arhaică, 
babiloniană, apoi arta bizantină şi gotică îmi destăi-nuiau 
încetul cu încetul ceva din spiritul lor, dar numai după ce 
încetasem să le judec după canonul grec. In acesttimp am 
înţeles întiia oară că nu voi putea să-mi asimilez tot belşugul de 
forme ale spiritului, fără de-a renunţa în prealabil la dogma 
clasicistă. Şi înaintînd pe acest drum, deveneam, datorită 
extremismului propriu tinereţii, aproape nedrept cu 
Grecii. 
Viaţa de provincie îşi impune constrîngeri de automat. Ornicul 
turnului medieval îşi îndrepta probabil mersul după plimbările mele 


pe sub „arinii” Sebeşului. Citeam, scriam aforisme, şi urmă- 


199 


ream, ca spectator pasionat, dar fără de a mă angaja în vreun chip în 
sens activ, evenimentele politice. Eram în expectativă. Frontul 
românesc se statornicise pe undeva, pe-o linie ce-a fost cîndva hotar 
între fraţi. Mihnirea profundă, ce mă cuprinsese la Oradea, cînd, 
într-o seară, pe vremurile cu fulgi, ziarele maghiare au anunţat 
căderea Bucureştilor, făcea acum, pas cu pas, loc unei speranţe, că 
soarta României se va decide în cadrul unei situaţii generale, cu care 
inevitabil se va lichida odată războiul. Ba, cu timpul, am înţeles că 
miîhnirea de-atunci îmi venise dintr-o falsă perspectivă asupra 
ansamblului războiului, adică dintr-o-judecată de june prea uşor 
dispus să aşeze în centrul evenimentelor mondiale ţara sa şi propria 
piele. Oareşicare îngrijorare avea să-mi producă revoluţia rusească, 
fiindcă nu aveam suficiente elemente de apreciere a desfăşurării ei 
viitoare, şi a efectelor eventuale asupra mersului războiului. Cînd 
însă Statele Unite s-au hotărît să-şi clarifice poziţia şi să-şi arunce şi 
ele forţa incomensurabilă în jocul destinului, ce-şi căuta o albie, 
toate îndoielile făcură loc unei certitudini, ce nu mai putea să fie 
clătinată de nici o eventualitate, prevăzută sau neprevăzută, a 
războiului. 

Pe la începutul lui aprilie plecam la Oradea. Mai aveam în faţă 
două-trei luni spre a încheia în sfir-şit studiile teologice. După 
licenţa în perspectivă — mi se deschidea pentru la toamnă 
posibilitatea de a- mi vedea de studiile universitare, nestinjenit de 
vreun neajuns previzibil. La Oradea urmam cu rîvnă de ultimă oră 
cursurile şi preparam licenţa. Am eliminat din obişnuinţa mea 
cotidiană lecturile. Numai evenimentele din Rusia mă mai ţineau în 
tensiune. Afişele din vitrina unei redacţii 

200 


maghiare, schimbate din oră în oră, anunțau întîm-plările. în viaţa 


politică şi în mişcarea ideologică din Rusia apăreau nume încă 
neauzite. Teoria ru-, sească îşi părăsea tărîmul ei plin de abstracte 
ardori, şi făcea întîii paşi în lumea de toate zilele : mişcările 
subterane, debordînd obstacolele, cucereau un nivel istoric. 
în programa şcoalei teologice îşi afirmau întiieta-tea unele materii 
foarte dure pentru aptitudinile mele spirituale. Evident, la 
„Dogmatică” mă prezentam mai presus de orice concurenţă, 
dar la „Cîntările bisericeşti” şi la „Economie” mă apreciam 
singur, şi fără de vreo reticenţă mai prejos chiar şi de ceea ce eu 
însumi puteam să aştept de la mine. Profesorul era unul şi acelaşi 
pentru ambele materii, ce mă întîimpinau cu ţepi de arici. Puțin 
timp înainte de licenţă profesorul mă invită cu insistenţă aproape 
rugătoare să-i scriu cîteva pagini de consideraţii generale 

asupra agriculturii. M-am achitat onorabil de 
însărcinarea ce mi se da. Cu această lucrare de filozofie agricolă, 
pe care profesorul intenţiona s-o utilizeze ca o introducere la o 
carte de gospodărie scrisă pe capitole de tot atîţia dintre colegii 
mei, m-am salvat. Mai mult: cu această lucrare am obţinut 
bunăvoința profesorului meu şi la „Cîntările bisericeşti”. O 
surpriză neplăcută mai putea să intervină de-aici 

încolo numai pe urma faptului că examenul avea să 
fie prezidat de mitropolitul Mangra, un neurastenic 
incalculabil, de la care te puteai aştepta la orice. Dar şi în 
privința aceasta mi-am făcut unele socoteli. Avînd o bună ureche, 
nu mi-a fost anevoie să remarc o dată, la biserică, în timpul unei 
slujbe, că mitropolitul Mangra era lipsit de auz muzical. Mă voi 
prezenta prin urmare la 

examenul de 
„Cîntări bisericeşti" fără de nici o pregătire. De altminteri o 


pregătire, chiar mediocră, mi-ar fi răpit, fără de vreun alt folos, luni 


de zile pe care oricum aş fi răsfoit calendarul, nu le mai aveam la 
dispoziţie pentru atari exerciţii. Contam pe solicitudinea 
profesorului pe de o parte, şi pe lipsa de auz muzical a 
mitropolitului, pe de altă parte. La examen profesorul îmi puse în 
faţă un text liturgic, ce urma să-l cînt pe glasul al III-lea. După trei 
ani de înalte studii teologice şi de nepăsare nu eram încă în stare să 
fac o deosebire între cele opt glasuri. Am procedat potrivit unei 
norme personale ajunse în impas. Aplicai asupra textului cea dintii 
melodie bisericească, ce mi-o aminteam. După ce mă rostogolii 
melodios prin textul ce-l dislocam din toate încheieturile sale fireşti, 
mitropolitul Mangra se declară foarte mulţumit, rostind un hotărît : 
„bine !" Eu mă uitam însă foarte perplex la profesor, care- şi reţinea 
verdictul şi da discret din cap, dojenindu-mă cu un zîmbet. După 
examen profesorul îmi spune, cu burta scuturată de-un ris homeric, 
că am trecut textul cam prin toate glasurile bisericeşti, şi prin alte 
cîteva melodii, sfîr-şind lamentabil în modulaţii de doină. Totuşi mi- 
a dat un „foarte bine", deoarece mitropolitul apreciase fără de nici o 
rezervă potpuriul liturgic, pe care l-am improvizat cu atîta 
surizătoare impertinenţă. 

Cu licenţa teologală în buzunar am plecat la sfîrşitul lui iunie acasă 
la Mama. Acasă mă aştepta o scrisoare de la Cornelia, caldă şi calmă 
ca anotimpul. Cornelia era încă la Viena, dar se pregătea să plece în 
Banat, la familia ei. Plicul sosit mai cuprindea şi alte două scrisori. 


Una de la Mama ei, a doua de la un frate de-al ei. Ce se întîmplase ? 


202 
într-una din zile, peste care n-a licărit steaua norocului, Cornelia 


scrisese atît Mamei, cît şi fratelui ei, care era pe vremea aceea ofiţer 


la Pola, că „s-a logodit". Răspunsurile familiale, fiecare din altăl 
parte, ce le primi după vreo cîteva zile, erau alăturate scrisorii, ce-mi 
sosise. Răspunsurile acestea, pe care le puteam citi şi eu, ar fi voit 
parcă să exprime o bucurie, dar nu depăşeau cu nici o vibraţie tonul 
convenţional. Atîta doar că fratele Corneliei mă invita pentru luna 
august în localitatea lor natală din Banat, „ca să ne cunoaştem”. Eu 
am înţeles numaidecît termenii condiţiei „omeneşti, prea omeneşti”, 
în care eram pus. Cornelia săvir-şise un act imprudent, de pe urma 
căruia aveau să mi se tragă multe ponoase. Dacă ea mi-ar fi cerut 
vreun sfat în prealabil, aş fi oprit-o să comunice familiei o 
înțelegere, pe care din parte-mi aş fi dorit-o tinereşte tăinuită încă 
cel puţin vreo doi ani. Dar imprudenţa s-a făcut, şi-şi declanşa 
consecinţele, pe care eu le întrezăream, dar Cornelia nu. 

Am pus pe Mama în curent cu cele întîmplate. Mama era de 
părerea să nu dau urmare invitaţiei de a mă duce în august în 
Banat. Citeva săptămîni am cumpănit. Am tot cumpănit. Simţeam 
că Mama judeca just. Dar n-aveam încotro. Trebuia să înfrunt 
neajunsurile. 

Pe la mijlocul lui august plecam în Banat. Nu pot spune că n-aş fi 
fost bine primit „în casa părintească a Corneliei. Cel puţin aşa mi se 
părea, căci nu eram încă obişnuit să văd şi dincolo de formele 
convenţionale. Fratele Corneliei lua însă lucrurile mai uşor decît mă 
aşteptam : el nu a venit de la Pola, precum promisese în pomenita 
scrisoare. Am stat în localitate vreo două săptămîni cu speranţa că 
totuşi va sosi şi cel ce-mi făcuse invitaţia. Aştep- 


203 


tarea mi-a fost zadarnică. Şi apoi m-am înapoiat la Sebeş-Alba, nu 
fără de a fi ghicit din unele gesturi de ultim moment, că vizita mea 
îşi greşise adresa, deoarece într-un anume fel, invitaţia fusese 
făcută unei persoane imaginare, pe care apariţia mea reală n-o 
reproducea întocmai. 

La vreo cîteva zile primii o scrisoare de la Mama. Corneliei, cîteva 
rînduri, în care mi se cerea, fără mult înconjur, să curm o 
corespondenţă prea asiduă,, al cărei rost nu putea fi în nici un chip 
să fie iden- tificat pe linia unor planuri realizabile. Am citit 
scrisoarea încă o dată, şi încă o dată. Da, era clară. 

Foarte clară. Mai clară decît aş fi putut să mi-o imaginez vreodată ! 
Impresia, ce-o lăsasem în Banat, fusese aşadar mai prejos de orice 
aşteptări, ceea ce, de altfel pentru luciditatea cu care eu însumi pri- 
veam lucrurile era de prevăzut, căci nici înainte,, nici după această 
întîmplare, niciodată nu mi-am aranjat existenţa spre a face vreo 
impresie. Cu a doua poştă a zilei primii o scrisoare de la Cornelia : 
să nu-mi ridic prea mult la inimă cele ce au căzut ca din senin, 
datorită unor circumstanţe independente de voinţa ei. Cuvintele 
Corneliei erau ca nişte flăcări, care ar îngheţa în văzduh, rămînînd 
imobile. 

Au urmat nopţi şi zile, zile şi nopţi, şi săptămîni, sfişiate de veghe, 
arse de chin. Mă zbuciumam tăl- măcind gesturile ş” cuvintele 
Corneliei în sute de feluri, ca să nu ajung la nici un liman, şi ca să 
încep apoi de la capăt. Zi şi noapte, noapte şi zi. Da, exista, cel puţin 
pentru închipuirile şi temerile mele, totuşi ceva ce-ar fi putut să 
surpe Marele Foc, exista şi umbla pe pămînt un mic adevăr, cu care 
tinereţea mea n-a calculat. Corneliei nu-i era tocmai indiferentă 
atitudinea Mamei ei, căreia, pe de 

204 


altă parte, eu însumi îi dam într-un fel dreptate > căci după toate 


eminentele criterii în vigoare ale bunei noastre burghezii eu nu 
eram decît un june” neisprăvit, caraghios de neisprăvit. 

M-am retras în sîngele şi în tăcerea mea. Se făcea uneori că nu 
scoteam nici un cuvînt ceasuri şi zile, alături de Mama. Numai o 
dată într-un amurg, care da în odaie şi cu roşaţa lui îmi răstălmăcea 
paloarea, am zis : „Mamă, povesteşte-mi ceva frumos, fă să uit. Tu 
ştiai odată un basm, despre unul care a fost prin celălalt tărîm... Nu 
ţi se pare că am rătăcit şi eu puţin pe-acolo ? Vreo cîteva zile, care 
au fost însă cît sute de ani !... Cine m-ar putea dezlega, dar 
temeinic, aşa ca să rămînă sub-patrafir o grămadă de cenuşă ?". 
Mama mă privea neajutorată, cu ochii în lacrimi. Şi am recăzut, 
amindoi în tăcerile noastre, care erau una şi aceeaşi tăcere. 

Vreo cîteva săptămîni n-am mai scris Cornelier nici o scrisoare. 
Cineva în mine începuse să cînte. Şi însemnam cuvintele cîntate, pe 
hîrtie. N-am mai trimis Corneliei nici un răvaş. Dar într-o zi i-am 
trimis poeziile, aşa ca ale unui autor oarecare. 

In octombrie am plecat la Viena. în aceeaşi zi pleca şi Cornelia spre 
aceeaşi ţintă. Se potrivise astfel, şi nu ştiu ce întîmplare a voit să ne 
întil-nim la Budapesta în gară, de unde am călătorit împreună la 
Viena. Am putut să lămurim unele lucruri, ce-mi rămăseseră 
adumbrite. Sosiţi la Viena, ne-am înţeles să ne întîlnim a doua zi. 
Dar a doua zi m-am închis în casă. A treia zi iarăşi. A patra zi iarăşi. 
A cincea zi Cornelia mă căuta în Biblioteca Universităţii. Eram 
acolo. Mă căutase de fapt în fiecare zi. I-am dat cîteva noi poezii. Ea 


mi-at suris calm şi cu tristeţe. Dacă surisul şi-ar fi arătat 


205 
numai calmul, ar fi fost ca atunci cînd s-a uitat la mîna mea, ce 
acoperea pagina unei cărţi, din care anul trecut, în aceeaşi zi, 
ridicasem ochii pentru un moment, ca să-mi spun mie însumi în 
gînd : „nu, de starea aceasta, în care ne găsim, nu vom mai scăpa... 
Nici eu, nici tu...". 
XLI. 
NOTIMPURILE studenţiei mele, ale adevăratei mele studenţii, 
începeau în condiţii din cele mai puţin priincioase şi nu aveau să-mi 
aducă nimic din da- 

rurile mirifice ale vieţii visate. La 
Viena lipsurile de nedescris înregistrau catastrofale curbe statistice. 
Conştiinţa lipsurilor, fiind supor- tată de-o populaţie de milioane, se 
menținea însă pe-o linie de acuitate amorţită. Spre a face față 
împrejurărilor şi mizeriei generale eram constrîns să caut un 
corectiv, pe care l-am găsit într-un mod de nomadism sezonier. 
Făceam adică naveta între Viena şi Sebeş-Alba. Stăm două luni la 
Viena, şi două luni acasă la Mama. Pe urmă iarăşi două luni în 
metropolă şi iarăşi două luni în buzunarul de provincie. 
în decembrie 1917, în preajma sărbătorilor, soseam acasă, ca să-mi 
pun întîia oară în practică a doua fază a traiului meu alternant. în 
capitala Austriei starea alimentară se redusese aproape în întregime 
la emiterea extrem de bine organizată a cartelelor fără acoperire. 
Ne sleia al patrulea an de război de uzură. Pîine nu mai văzusem de 
săptă-miîni. La „Mensa Academica", din spatele Universităţii, unde 
luam dejunul, ni se ofereau exclusiv 
206 
surogate şi apoi surogate de surogate. Citeam totuşi cu rîvnă, 


ceasuri în şir, în fiecare zi, în biblio- teca Universităţii, a cărei 


principală sală de lectură îşi conserva în chip calculat şi ermetic 
aerul* viciat şi uşor încălzit de prezenţa sutelor de cititori, ce-şi 
căutau aci un simulacru de adăpost. Odată, pe la 
amiază, în timp ce stăm cufundat în lectură, simt pe neaşteptate o 
mînă pe umărul meu. Era Dede Roşea *, singurul student 
român din Transilvania, în afară de mine, la 
facultatea de la Viena, în acei ani de război. îmi comunică în 
şoaptă un mare secret, ce trecea din om în om : la Mensa 
Academica ne aştepta o surpriză cum de mult nu mai avurăm : 
macaroane. Şi mă chema să ne ocupăm degrabă locurile, căci se 
anunţă mare aglomerare de amatori. Intrarea la Mensa Academica 
a fost luată cu asalt; am izbutit şi noi să ne facem loc la masă, deşi în 
vălmăşag ne pierduserăm nădejdea de a mai răzbi printre sutele 
de coate prefăcute în suliţi şi buzdugane. Aşteptam cu nerăbdare 
să ne vină rîndul la înfruptare. Se serveau într-adevăr, cu un sos 
apetisant, nişte macaroane de dimensiuni impresionante, groase 
ca degetele. Ne-am aplecat cu incredibilă poftă asupra făinoaselor 
tubulare din blid. Macaroanele erau gustoase, cu toate că aveau un 
uşor iz de piatră de moară. Dar iată că Roşea îşi curmă un gest şi se 
uită în golul interioral unei macaroane. Din tubieşea capul 
negricios al unui vierme tot atît de gros, pe cît era diametrul golului. 
„Ei, bată-te să te bată", zice prietenul pe-un ton de bagatelizare, şi 
cu vădită intenţie de a nu se lăsa manevrat de sentimentul de 
silă, ce l-a cuprins, Roşea scoase viermele 
* D. D. Roşea, mai tîrziu profesor de filozofie Ia 
Universitatea din Cluj. 
207 
şi-l puse pe marginea farfuriei. Dar are imprudenţa <le neiertat să 
caute numaideciît şi în celelalte macaroane, în fiecare tub apare 


capul negricios, inevitabilul, scîrbosul cap punctat. Cu o răbdare 


proprie unui spirit critic hotărît să nu cedeze prejudecăţilor, Roşea 
scotea viermii şi—i punea pe tivul blidului. Ne-am uitat unul la 
celălalt, luaţi de-o senzaţie de refuz, ce-o simţeam din capul 
pieptului pînă în maxilare. „Ce-i de făcut ?" mă întreabă Roşea. Ezit 
o clipă. Apoi, cu aer de răsăritean împăcat 

mcu soarta, eu, care nu făcusem încă nici o investigaţie inoportună 
prin farfuria mea, zic: „Dragul meu, problema nu mi se pare tocmai 
aşa de complicată. Sau mîncăm, sau rămînem flăminzi ! Eu sînt de 
părere să nu mai cercetăm, ce este şi ce nu-i, prin aceste macaroane, 
ci pur şi simplu să le mîncăm, sau, filozofic vorbind, să nu mai 
căutăm das Ding an sich, ci să ne mulţumim, cu aparențele !". 
Roşea înghite în sec. Apoi, cu sentimentul cu care te-ai arunca într-o 
prăpastie, continuăm a dejuna. Cred că de-atunci, din clipa aceea, 
prietenul Roşea a rămas cu oroarea de „lucrul în sine”. 

„Ce mai e pe la Viena ?" — a fost una din cele dintîi întrebări ce mi 
le puse Mama, în clipa revederii. 

„Ce-ar putea să fie maică-măiculiţă, iacă are loc acolo concursul 
hipic al călăreţilor apocaliptici : deocamdată foametea e în frunte !" 
zic eu, şi—I povestesc întîmplarea cu macaroanele. Efectul povestirii 
a fost funest, căci din acel moment Mama a rămas cu un tic pînă la 
sfîrşitul vieţii. De câte ori era pe cale de a găti macaroane, le cerceta 
pe rînd, uitîndu-se prin ele, ca prin minuscule lunete. 

După Crăciun trece pe la mine Romul Bena, un văr de-al meu, dintr- 


un sat din apropiere. Am copilărit 


împreună, împărțind aceeaşi cameră la aceeaşi gazdă, cînd eram 
prin clasele primare la şcoala 

208 

saxonă de la Sebeş-Alba. Romi — aşa-i spuneam — era tînăr dascăl 
la Purcăreţi, un sat de munte, ciobănesc, aşezat pe-un plai, ce dă 
într-o vale paralelă cu Valea Sebeşului. Auzise c-am sosit de 

la' Viena şi venea să mă vadă. După ce am stat puţin de vorbă, el îmi 
spune : „Ştii că nu arăţi prea bine. N-ai vrea să vii cu mine la 
Purcăreţi ? Să vezi cum m-am gospodărit ! Are să-ţi facă bine 
aerul de munte. Sus pe plai e zăpadă mare şi nu e umed ca aici !" — 
„Eşti foarte drăguţ, îi răspund, aş veni bucuros, numai cît..." şi 
căutam spre Mama, care sta şi ea nedumerită... „numai cît mă 
întreb ce- o să ne facem acolo sus pe măgura ta, căci după cîte ştiu 
eşti burlac şi nu prea văd cine s-o îngriji de noi!". „Nu-ţi fie grijă, 
răspunde Romi, vino numai şi-o să vezi !" Romi se-ntoarce spre 
Mama : „Dă- mi-l, mătuşica pentru două luni şi ţi-l aduc cu altă faţă 
!". Şi apoi către mine: „Haide, gată-te 

de plecare, repede ! Mergem pe jos ! Deseară, cînd se-ntunecă, 
sîntem pe plai !". După o jumătate de ceas eram plecaţi. Romi îmi 
duce, el însuşi, rucsacul în spate, căci era mai obişnuit cu aceste 
urcuşuri. 

Străbăturăm prin lapoviţă o pădure întinsă, ne-am strecurat prin 
două sate cu cîini răguşiţi de bură. După vreo trei ore de drum 
ajungeam într-o vale, lărguţă la început, apoi sugrumată de dealuri 
şi de măguri tot mai înalte. Pe-aici ningea cu fulgi mari. în răstimp îi 
povestisem lui Romi din cele văzute pe la Viena. încercam să-i arăt, 
cu amplă desfăşurare de amănunte, că stările de-acolo vor pune 
capăt rezistenţei. „Puterile Centrale vor pierde războiul. Nu trebuie 


prin urmare să ne descurajeze nici dezastrul armatei române, nici 


alte evenimente din răsărit ! Acum noi românii sîntem în nadir, dar 
toate se vor îndrepta după o judecată mai bună, şi noi ne vom trăi 
viitorul în România, care va fi o 

209 

ţară pînă dincolo de Munţii Apuseni." Romi asculta, îi plăcea să 
audă o vorbă de îmbărbătare. Şi cînd izbuteam să-l mai însufleţesc, 
el îşi potrivea c-o opintire rucsacul în spate. Valea se încheia în- 
cinsă de munte. începurăm, după un scurt popas, sa urcăm spre 
Purcăreţi. Drumul nu mai era drum, ci o cale de munte la îndemină 
mai mult ciobanilor legănaţi călare, decit căruţelor. Ningea şi 
amurgea. Mă opream cîteodată şi inspiram adînc: „Ce aer 
dumnezeiesc, după funinginea de la Viena ! 

Lumea la început trebuie să fi avut un miros de zăpadă proaspătă 
1". „Â propos! Mai scrii poezii ?" întreabă Romi. „Fireşte că 
scriu. în lunile din urmă am scris chiar foarte multe. Mă deprind 
într-un gen fără rime..." „într-un gen fără rime ? Ei drace ! — se 
miră Romi, cum adică ?" „N-am publicat încă nici una din poeziile 
acestea, răspund eu mirării rostite atît de drastic, dar cînd s-a 
isprăvi războiul, am să ies cu un volum întreg. Şi cu toate că 
volumul nu e gata, i-am şi găsit un titlu... Ți-l spun, dar să nu rîzi : 
«Poemele luminii»". Romi nu părea mulţumit de titlu, şi ca să-mi 
dovedească întrucîtva că se ţinea la curent chiar şi cu cele mai 
proaspete „reputaţii” ale publicisticei transilvane, el continuă a mă 
descoase: „Dar cu aforismele cum stai?". „Merge, zic eu, şi 
încep să rîd, ştii că dascălii de la Sebeş mi le-au poreclit ghicitori... 
Am şi aforisme de-un volumaş. Toată recolta am adus-o cu mine şi 
cît voi sta pe plai, aste două luni, dacă nu mă va cotropi dulcea 
somnolenţă, mai cioplesc şi mai netezesc şi poeziile şi aforismele." 
„Poate că ai să mai închegi şi altele, nouă, fiindcă sînt sigur că are 


să-ţi placă în cuibul nostru !" adăugă Romi. „Mai este mult pînă 


sus ?" îl întreb. „Mai este... mai este!" Ne odihnim puţin pe-un cotor 
de stejar. „Poate că am să mai scriu, zic eu, dar vezi tu, acesta-i 
un 

21» 

lucru, pe care mi-e teamă să-l iscodesc... După orice poezie, ce mi-e 
dat s-o scriu, rămîn înstrăinat mie însumi ca şi cum niciodată nu mă 
va mai cerceta! nici un gînd !" 

Urcam. Se-ntunecase în răstimp de-a binelea. Romi îmi arăta 
c-un gest spre înalturi o luminiţa pe-o coamă de măgură : „Vezi 
lumina ceea ? Acolo stă părintele Stanciu, şcoala e alături şi tot 
acolo e şi biserica ! Nu se vede nimic acum V. Luminiţa mă amăgea 
s-o cred foarte departe, încît m-am mirat, cînd după vreo cîteva 
minute am ajuns în pragul ei. „Şcoala" era o casă ca multe altele, 
cu două încăperi largi, despărțite printr-o tindă. în-tr-una din 
încăperi se ţineau lecţiile cu toate clasele, în cealaltă încăpere locuia 
Romi, dascăl, director, şi printre picături servitor al şcolii. într- 
adevăr, asta era starea, că nu rareori se întîmpla să măture singur. 
Orbecăind prin tindă, intrarăm în odaia rece. Romi aprinse 
feştila unei lămpi cu petrol, şi aţiţă focul în sobă. Lemnele de brad, 
cuprinse de setea unei grabnice nimiciri, ardeau zgomotos. Soba se 
încinse. Lepădarăm paltoanele şi vestoanele, ră-mînînd numai în 
svetere. Cinarăm la repezeală din rucsac, înfulecînd fărîme zdravene 
de pîine, ce ni se opreau aproape dureros în esofag. Şi ne culcarăm. 
Eu în patul mai aproape de sobă. 

Eram prea obosit ca să fi putut adormi numaideciît. Pînă către- 


miezul nopţii am tot urmărit hora 


focului pe pereţi şi prăbuşirea însoţită de-un suspin de 

mîntuire a jăratecului în sobă. Mă gîndeam. La ce mă gîndeam ? 
La un poem ? Nu. Mă gîndeam la „subiectul absolut" al poemelor 
mele, la Cornelia. Aşteptam o scrisoare. De-o săptămînă ar fi 
trebuit să sosească. Dar scrisoarea întîrzia. 

Am adormit şi nu m-am mai trezit decît cînd mijea de ziuă. 
M-am deşteptat ca de-un zgomot 

15 — Hronicul şi cîntecul virstelor 

21i 

«de scaun răsturnat. Romi sărise din pat. Bijbiie acum prin 
vreascuri şi prin găteje de brad, pregătite alături încă de aseară, le 
viră în sobă, aprinde, se-ntoarce repede sub pături. în sobă se aude 
chinui 

*facerii, mocnit la început, apoi răbufnind : se naşte din lemn 
zeitatea — paserea de foc. Flăcările, ca nişte aripi scăpate, joacă, în 
întuneric, pe pereţi. Un miros de răşină de brad, ne inundă odaia, ca 
să dea un nimb ritual mitologiei desfăşurate la vedere. Prin tindă se 
aud paşi mărunți şi glasuri mici de copii. E ora şase jumătate. Dar 
şcoala începe de-abia la 8. 

— Ce se aude ? întreb eu. 

— Vin copiii la şcoală ! 

— Cum? Laora6? 

— Ăştia n-au ceas. Vin unii cînd se crapă de zi. Alţii pornesc cu 
noaptea-n cîrcă pe la 4, ăştia stau departe — la şapte-opt kilometri 
de-aici, vin singuri, sau cîte doi, peste măguri şi prin păduri de la 
casele lor, mă lămureşte vărul meu. 

Ridic capul din perne : 

— Nu le e teamă de lupi ? 


— S-au obişnuit şi cu lupii. Vei vedea astăzi pe cei doi fraţi, o 


zăpîrşte de băiat şi surioara lui, care deunăzi, venind la şcoală, au 

întîlnit lupul prin pădure. Lupul i-a ocolit, ca să nu-l apuce pofta 

de-a înşfăca. 

— Ei, asta-i! fac eu. 

— Fără glumă, întăreşte Romi. 

— Bine,dar părinţii ar trebui să se gîndească .puţin, că nu toţi 

lupii au avut prilejul să asculte predicile sfinţilor ! adaug eu. 

— Pe aci nu umblă teama de lup, încheie Romi ipe-un ton de 
proces-verbal. 

Tot mai multe glasuri s-aud în tindă şi în ograda şcolii. 

Treptat lumina intră în vigoare ca un 

212 

decret de obştească ridicare. Romi sare din pat, se îmbracă. Schiţez 

şi eu un gest, mimetic. „Mai rămili în pat, îmi zice Romi, poţi să 

citeşti, te scoli cîndi ţi-e poftă, eu trec să mai potolesc dezmăţul, pe 

urmă vin să îmbucăm ceva... Acu însă, cînd voi deschide uşa spre 

tindă, vei face bine să te pregă- teşti de-a vedea ce niciodată n-ai 

mai văzut! Romi deschide uşa. Mă înalt puţin pe-un cot, şi 

văd : pragul nostru e plin de fel şi fel de lucruri, că aproape nu 

se poate ieşi. Vreo cîteva oale de lut, nişte castroane ocupă pragul, şi 

de-a valma bucăţi mari de carne de porc afumată, ouă, brînză, caş, 

în oale e lapte, şi covăsit de oaie... Romi zîmbeşte mulţumit ca 

unul căruia i se cîntă în strună : 

„Erai cam încurcat ieri, cînd am pornit, că n-om avea ce mînca aici 

pe plai. Am fost destul de hain să nu te liniştesc cu tot dinadinsul. 

Ţineam să te pun în faţa neaşteptatului... Aşa ne va fi data, în fiecare 

dimineaţă... Se îngrijesc ciobanii de domnul învăţător, cu toate că 

n-ar fi datori s-o facă... Toate astea le aduc copiii, de la vetrele lor... 

Şi fiecare îşi pune darul în prag, şi niciodată nu ştiu cine ce a adus, 


că nu suflă cuvînt nici unul... Romi culege darurile din prag şi le 


pune pe masă : „Vrei puţină brînză de burduf ? Lapte doreşti ? Am 
de toate, numai cafea n-am”. întind mîna: „Dă-mi, te rog, o 
bucată de brînză... Mai mare rogu-te, nu te zgîrci !... Aşa !". 

Romi îşi freacă mîinile şi face un salt pînă la copiii de alături. Mă 
îmbrac şi eu, în ritm domolit de căldura sobei şi pătruns de-o 

dulce durere pe la toate încheieturile, după oboseala zilei de ieri. 
Ies şi eu să-mi iau în primire ambianța. 

Am căutat chiar din prima zi să-mi potrivesc traiul la tiparele vieţii 
de plai. Aceste tipare nu aveau surprize decît pentru începători, din 
categoria 

15* 

213 

cărora eu eram singurul prin părţile locului, dar şi singurul în 

stare de a le învedera relieful. Mă sim- team acolo, sus, mutat 
într-o vîrstă arhaică, la adăpost faţă de tumulturile 
istoriei, ce numai arar îşi trimitea rumoarea din vale la noi. Ziarele 


nu soseau decît o dată pe săptămînă, cînd pirgarul 


cătunului le aducea de la Sebeş-Alba. Căzusem la învoială cu 
pîrgarul să treacă de fieştecare dată pe la Mama, să-mi ridice 
corespondenţa cu nerăbdarea unuia care ar umbla pe cărare de jar, 
şi ieşeam totdeauna în calea aducătorului pînă la o curmătură» pe 
care am botezat-o „curmătura respirației tăiate", în ceasurile de 
şcoală, cînd Romi îşi ţinea lecţiile, eu stăm în birlogul meu de alături 
şi citeam. îmi adusesem într-adins o singură carte: un 
monumental tratat de biologie. Era aceasta o materie, ce mă 
interesa, dar la care trebuia să dau în primăvară şi un examen. în 
răstimpul celor două luni» cît frecventasem cursurile 

universitare, am băgat repede de seamă că în ceea ce priveşte 
filozofia, sub raport problematic, sistematic şi istoric, profesorii nu 
aveau să-mi spună nimic nou. Toate aceste lucruri, docte în 
aparenţă, îmi erau ştiute dintr-o asiduă lectură particulară 
încă din liceu. Şicum nu eram un adept al refrenurilor, începui 
să evit cursurile de filozofie. 

Audiam însă cu pasiunea unui om de vocaţie ştiinţele naturii, 
îndeosebi biologia, pe care o înscrisesem de altfel ca materie 
secundară, şi la fel alte cursuri, pe care nu le înscrisesem, de ex.: 
istoria artelor, reprezentată prin profesori de faimă mondială. în 
iarna aceasta, în liniştea de pe plai, de două luni mă îndirjeam să mă 
inițiez în problemele esenţiale ale biologiei teoretice. îmi aduc 
aminte ce revelare fuseseră pentru mine regulele eredității, ale lui 
Mendel, cu posibilităţile neaşteptate de a introduce matematică în 
domeniul vieţii şi al 

214 

aşa-zisului „destin". Problemelor de biologie teoretică, cu care am 
ajuns în atingere de altfel mai de mult, prin mijlocirea filozofiei, le- 


am închinat în cursul deceniilor de mai tîrziu o fervoare internii-* 


tentă. E poate locul să adaug că aceste probleme, de-o înfăţişare 
foarte dilematică uneori, au constituit pentru mine una din 
circumstanţele ce m-au determinat să caut noi metode şi chiar o 
lărgire a teoriei cunoaşterii în sensul „minus-cunoaşterii”. Unele din 
ideile pe care vreo cincisprezece ani mai tirziu le expuneam în 
Trilogia cunoaşterii, fuseseră menite la început să alcătuiască doar 
o introducere metodologică la un studiu cuprinzînd o teorie nouă de 
filozofie biologică, cu specială referinţă la ontogeneza şi filogeneza 
fiinţelor vii. Ideile s-au amplificat însă în cursul anilor în aşa 
măsură, c-am fost nevoit să renunţ la proiectul iniţial şi să accept 
planul mult mai cuprinzător al Trilogiilor, în fiecare înainte de 
amiază închinam studiului cîteva ore. Pe urmă ieşeam să mă plimb. 
Luam cu mine, cele mai adesea, o mică săniuţă, primitivă, de lemn. 
cioplit patriarhal cu barda, o săniuţă cum trebuie să fi existat şi 
acum cîteva mii de ani pentru uzul dacilor iernatici. Erau prin 
apropiere destule povirnişuri şi înălţimi, pe ale căror cline, repezi 
sau domoale, puteam să-mi încerc stîngăciile sportive, fără de a fi 
urmărit de alţi spectatori decît de cîinii ciobăneşti. La dreptul 
vorbind, săniuţa o luam cu mine mai mult din pricina acestor dulăi 
de-un aspect fioros, ce purtau în jurul grumazului, cîte-o legătură 
groasă de frînghie de cînepă, în care atîrna un lemn de pavăză 
pentru cînd s-ar încaieră cu lupii pădurilor. Am băgat de seamă că 
mă apăram cu săniuța, mai eficient decît cu orice, de mulțimea 
cîinilor ce mă asaltau asmuţaţi de pasul străin, cînd treceam pe 
lîngă gospodăriile risipite 

215 

prin livezile înzăpezite ale Purcăreţilor. Cînd mă vedeam împresurat 
şi încolţit de toate părţile, mă aruncam între ei cu burta pe săniuţă 
şi porneam la vale, în timp ce cîinii se împrăştiau schelălăindu-se, 


ca şi cum cu mişcările mele groteşti le-aş fi deteriorat imaginea ce 


şi-o făcuseră despre lume. 

Potrivit unei bune învoieli intervenite între Romi şi părintele 
Stanciu, luam dejunul şi cina la acesta din urmă. Darurile, cu care 
copiii ne copleşeau pragul aproape în fiecare dimineaţă, luau un 
drum în consecinţă, trecînd de fieştecare dată în gospodăria 
părintelui. La dejun nu ne încurcam vecinii prea mult cu prezenţa 
noastră, dar seara stăm la masă pînă tirziu, ca să mai tundem 
excrescenţele hibernării. Ajutînd doamnei preotese la depănatul 
firelor de lînă, noi bărbaţii ne întreţineam mai vîrtos asupra 
evenimentelor politice. Aflam despre ele cu atîta întîrziere, încît 
eram îndrumați să luăm în dezbatere de obicei numai ansamblul 
războiului. Marea Revoluţie a lui Lenin se instalase acum cîteva luni 
în Rusia. 

Ideologiile revoluţionare din Rusia şi doctrinarii lor, al căror nume 
au apărut pe rînd în cadenţa precipitată a vremuirii sociale din 
Răsărit de la căderea ţarismului încoace, nu-mi erau necunoscute, 
îmi culesesem aceste cunoştinţe, încă de mai demult, ce-i drept, 
dintr-un singur dar foarte masiv şi doct studiu, şi anume din cele 
două mari volume tratînd despre filozofia socială şi religioasă la 
ruşi a lui Thomas Masaryk, emigrantul ceh, preşedintele de mai 
tirziu al republicii cehoslovace. 

După vorba că de unde nu e foc nu iese fum, umblau şi unele 
zvonuri despre o eventuală pace separată între România şi Puterile 
Centrale. încercam să alung umbrele ce cădeau pe frunţile 


216 


noastre, susţinînd că în cele din urmă soarta războ- "iului se va 
decide în Occident. 

în singurătatea şi-n acalmia plaiului, mereu aceleaşi, fenomenele 
naturii îmi reţineau luarea-aminte » aproape mai mult decît omul cu 
faptele sale. Istoria, dispărînd din cîmpul meu vizual, dobîndea un 
profil aproape abstract. Astfel curiozitatea de observator mi-o 
satisfăceam cu nimicurile veşniciei, îmi plăcea bunăoară să urmăresc 
mişcările maselor de neguri, ce se ridicau dimineaţa din şes, iar 
seara coborau din nou în văi. Negurile erau ca o» uriaşă masă de 
lapte. Această masă zăcea pînă la o» anume oră a dimineţii, în văi, 
unde o vedeai de sus-ca o suprafaţă mişcată de valuri egale, a unei 
mări albe, lucind în bătaia soarelui. Marea se ridica apoi, se apropia 
de mine, suind, mă ajungea, mă îneca, acoperind soarele şi seninul 
de adineaori. Marea albă mă depăşea în sus, eu rămîneam sub ea, şi 
apoi după un timp se risipea în formă de mieluşei pe cer, pe care îi 
înghiţea albastrul, ce rămînea biruitor în înalt. Spre seară, aceleaşi 
neguri se realcătuiau din nimicul seninului, şi descindeau, ca să se 
statorni- cească departe în matca văilor. Şi în timp ce marea de lapte 
se odihnea între limanurile de jos, noi fiii plaiului ne bucuram de 
cerul înstelat, ce se alegea deasupra. Acest joc al Firii era ca o 
înaintare şi o întoarcere solemnă a unor puteri de începuturi, 
asemenea stihiilor din vizuinile cosmogonice ioniene. Pe cărările 
întortocheate, pe care apucam de la o vreme spre a descoperi noi 
privelişti, întîlneam nu arareori ciobani călare pe măgăruşi, suind 
sau mai adesea coborînd, cu turmele de oi. Sub ploaia unei măguri 
îmi iese-n cale odată, un păcurar, chipeş, cu o căciulă cît un ciubăr, 
tronînd între desagi afinaţi, pe dobitocul său docil. S-a oprit, şi cum 
îl vedeam mai de jos, părea priponit în azur. I-am 


217 


urat cu seninătate : „Bună dimineaţa V Ceea ce îi dete tresărirea de- 
a mă întreba ce caut prin pustie- tatea asta ! „Mă încîntă soarele 
dumneavoastră, baciule", răspund eu, „tare e frumos pe-aici !". Cio- 
banul înciudat rosti atunci un cuvînt de înfruntare : „Da' ce dracu' 
de frumuseţe găsiţi pe povirnişurile astea ?". în ochii lui eram deci 
un tîrgoveţ ţicnit. Am surîs cu bunăvoință, după ce, atît eu cît şi el, 
am înţeles că facem uz de vorbele aceleiaşi limbi, dar vorbim în 
graiuri diferite. 

De la Viena nu-mi mai sosea nici o scrisoare. In zadar mai aşteptam 
sîimbăta pe înserate la „curmătura respirației tăiate" întoarcerea 
pîrgarului din vale. Răul sufletesc, delicatul — cumplitul rău de care 
sufeream, căuta jgheaburi lirice, pe care un sobor serafic le-ar fi 
captat, dacă nu s-ar fi înfiinţat în acelaşi timp şi insomniile cu alaiul 
lor de visuri, ce-mi parodiau fantastic şi sfişietor temerile omeneştii 
mele inimi. Sîngele mi se primenise în luminozitatea de iarnă a 
peisajului, dar nici o veste nu venea să mă restituie mie însumi şi 
sufleteşte. 

într-o după-amiază, după ce copiii au zburdat prin ogradă, am 
intrat, ca să mai scap de gîndurile mele, în şcoală, adică în încăperea 
unde Romi ţinea lecţiile cu toate clasele deodată. Vizita avea aerul 
unei inspecții. Se cuvenea deci să pun şi eu unele întrebări copiilor. 
Atenţia mi se opri asupra unui băiat mărunţel, al cărui creştet nu 
atingea limita de jos, şcolară, dar care de la virsta de patru ani lua 
parte cu o tainică aplecare la toate lecţiile. Mamă-sa îl trimitea la 
şcoală ca să se mai scuture de grija lui, iar el venea posedat de pofta 
învăţăturii, ca de-un viciu precoce. Nu era încă înscris nici în clasa I, 
dar ştia să răspundă prompt la nivelul oricăreia dintre cele patru 
clase. Ceilalţi şcolari se uitau la el cu privire mare, ca la un pui de 
om 


218 


năzdrăvan. Mi se povestise că în primăvara trecută s-a întîmplat 
ceva de pomină cu acest copil. într-o zi frumoasă de mai sosise în 
cătun un inspector maghiar, care ţinea să constate la faţa locului 
înain-* tarea limbii maghiare printre valahii din 
virful munţilor. Luarea-aminte a inspectorului a fost reţinută, cum 
era de altfel aşa de firesc, de acest băieţaş. Cu un suris îngăduitor, 
inspectorul îl întreabă pe băiat, în limba maghiară, cîți nasturi 
are la haină. Copilul începe liniştit, să numere pe ungureşte, 
punînd degetul pe rînd pe toţi nasturii, de la gît în jos. Se luptă din 
răsputeri cu vocalele şi consoanele ungureşti, silindu-se să ia cît 
mai puţin în răspăr graiul autorităţii. Ajungînd la capătul de jos al 
pieptarului de pănură, copilul, dintr-un excesiv «şi naiv spirit de 
exactitudine, continuă să numere şi nasturii de la pantaloni. Ceea 
ce stîrneşte ilaritate în şcoală, 

pricinuind oareşicare perplexitate 

şi inspectorului. Sigur e că inspectorul se va feri pe 
viitor de-a mai repeta întrebarea cu bucluc şi la alte -şcoli 
româneşti. îmi adusei aminte că doream să văd şi pe băieţaşul, cu 
surioara lui, care nu de mult în-tilniseră lupul cu ochi de catran 
aprins în noaptea pădurii. întreb : „Care din voia văzut vreodată 
lin lup?" Se ridicară numai vreo cîțiva, ameste-cîndu-se în 
vorbă. 
Băieţaşul, cu surioara, ţinu să mă asigure că lupii nu fac nici un 
rău, „nici oamenilor, nici muierilor", şi ca o dovadă povesti suava 
întîmplare. Mă loveam, cu cele ce aflam de la aceşti copii în legătură 
cu lupul, de-o experienţă destinată să infirme părerea ce 


umblă la şes despre aceeaşi 


fiară şi mă simţeam luat de-un curent de regresiune spre basm. 
Seara prelungeam tot mai mult dezbaterile la masa părintelui 
Stanciu. Şi dezbaterile erau cîte--odată aşa de aprige, că tulburam 
arderea egală a 

219 


candelei din colţ. Atunci glumeam : „Strănută candela, e timpul să 


plecăm !K. leşeam apoi în noapte sub cerul înstelat, şi treceam prin 
ogradă la vatra noastră. Mă opream de fiecare dată şi ascultam în 
liniştea lumii lătratul mic al vulpilor din vale. Dacă nu mi-ar fi spus 
Romi, n-aş fi ştiut niciodată că făpturile, care lătrau, erau vulpi. 
Nici cu studiul, nici cu poezia n-am reuşit să-mi omor tot timpul 
disponibil în surghiunul meu, ales de bună voie. Va trebui oare să-mi 
caut o nouă îndeletnicire ? Se făcea că în aceste săptămîni premer- 
gătoare postului mare, veneau la părintele Stanciu unele din 
muierile cătunului, cîte-o babă din cele ce-şi scutură cojoacele în 
Martie, cîte-o femeie cu soţul plecat în război, cîte-o mamă cu 
feciorul dispărut prin cine ştie ce lagăr de prizonieri, veneau zic, la 
părintele Stanciu, să-i ceară să li se citească slujbe şi rugăciuni 
pentru „gîndul lor”. Rar trecea dimineaţă fără de asemenea sobre 
slujbe în bisericuţa de alături, menite să pecetluiască o amintire sau 
să adoarmă focul vreunei biete inimi. S-a nimerit să. trec o dată pe 
lîngă clopotniţă, cînd tocmai se trăgea clopotul. în lipsă de clopotar 
părintele Stanciu legăna el însuşi arama. Se mai scurgea apoi o 
Jumătate de ceas pînă să sosească la biserică, de la fumurile de pe 
măguri, întiiele suflete. Văzind aceasta, am zis părintelui: „Părinte, 
dă-mi voie, rogu-te, să mişc şi eu !". Părintele se învoi. Şi am tras 
clopotul. Cu oareşicare îndemînare la 
alternarea funiilor, se 


puteau trage şi două clopote deodată. Socoteam că un asemenea 


exercițiu 

de dimineaţă în clopotniţa cătunului ar fi o îndeletnicire trupească 
şi netrupească, foarte indicată, şi în acelaşi timp binecuvîn-tată. Şi 
am rugat pe părintele să-mi comunice şi mie de cu seară cînd are 
slujbe a doua zi, căci voiam neapărat să servesc eu clopotele. 

Şi lucrurile se 

220 

făcură, după cum le orinduiam. Mă pătrundea în fiecare dimineaţă 
uriaşa plăcere, ascultînd delirul aramei de sus, amplificat de ecourile 
depărtărilor, ce se întorceau în clopotniţă ca-ntr-un focar al lor. Şi 

* de-abia trecea jumătate de ceas, că soseau apoi încetişor şi femeile 
cu „gîndul" lor. Niciodată n-au aflat ciobanii şi femeile din 
Purcăreţi, cine a fost vreme de cîteva săptămîni în iarna cea mai 
grea a cumplitului război, clopotarul care-i chema cu o ardoare 
aproape păgînă la slujbele din plai. Se amesteca în tumultul braţelor 
mele, cu o nuanţă de trează nebunie, îndemnul secret de a-mi face 
auzite clopotele pînă departe, dincolo de orizont, pînă la Viena. 

Pe la sfîrşitul lui februarie îmi sosi în sfîrşit o scrisoare. Subiectul 
absolut al poemelor mele îşi scuza plauzibil tăcerea, şi-mi spunea 
unele cuvinte de consolare, ba se felicita că poşta a confiscat vreo 
cîteva scrisori, ce-ar fi trebuit să-mi sosească : altfel probabil că nu 
i-aş fi trimis cele mai noi poezii. Aş fi putut să-mi prelungesc 
şederea la Purcăreţi, dar după primirea mesajului simţeam că devin 
un corp străin în acest peisaj, şi plaiul însuşi, cu jocul, ce topea 
zăpezile, al vîntoaselor sale, făcea eforturi de a mă elimina. Şi am 
luat-o la vale, într-o dimineaţă, la fel cum venisem. îmi lăsasem în 
răstimp barbă şi mustață. Sosit acasă trebui să mi le tai, căci Mama 
nu era dispusă să numească al ei asemenea pocitanie de băiat. 
Barba îndeosebi era prea multicoloră. La încurcarea graiurilor în 


Babilon nu s-au ales atîtea limbi, cîte nuanţe de blond şi roşcoviu 


fină la aproape întunecat în barba mea. Ceea ce aţă de părul 
capului, un singur lan ondulat şi castaniu-închis, era cel puţin 
izbitor. 

„Ce ştiri de la ai noştri ?" întreb eu pe Mama ! Lionel mai lucra şi 
acum tot în biroul militar de la 

221 

Viena. Longin lupta cu cete izolate prin Galiţia. Cît despre Liciniu, 
care era student-farmacist la Bucu- reşti, şi care în vremea aceea se 
găsea desigur prin Moldova, în sumbrul — legendarul triunghi, 
nu mai aveam nici o veste de vreo doi ani. „Spune-mi tu, îmi zice 
Mama, încotro vine Galiţia ?" Trebuia să-i arăt direcţia reală, față de 
locul nostru, al ținuturilor unde lupta Longin. Căci sub raport 
geografic, Mama nu s-a obişnuit niciodată să gîndească, de-taşindu- 
se de cele văzute, cu ajutorul abstract al hărților. Situată între 
punctele cardinale ale vederii, ea voia să cunoască precis direcţia în 
care palpita viaţa acelui fiu, căruia în clipa de faţă îi purta grija cea 
mai mare. I-am arătat, cu un gest ce despica spaţiile, direcţia ce-o 
interesa. în zilele ce-au urmat, am văzut-o pe Mama, de multe ori, 
cu gîndurile întoarse spre perete în acea parte. Era încredinţată că, 
stînd cu faţa spre alt punct al orizontului, fiinţa ei putea sa fie scut 
pentru cel ce se trudea întru primejdie. Aşa se întorcea Mama spre 
perete şi cînd eu eram plecat în depărtări, în împărăție, în ţară, sau 


mai tîrziu departe pe multe drumuri dincolo de hotare. 


XLII. 

N OCTOMBRIE 1918 eram la Viena. Cursurile universitare 
începuseră într-o atmosferă de generală nervozitate. Ca să-mi 
păstrez echilibrul în vîrtejul eve-m»mm nimentelor, am început să 
lucrez la teza de doctorat. îmi alesesem o problemă de Teoria 
cunoaşterii. Mai aveam în față doi ani pînă să-mi ro- tunjesc 
reglementara frecvență universitară, încît era tocmai timpul să mă 
gîndesc la redactarea tezei. 

222 

Bulgaria se prăbuşise. în împărăţia austro-ungară şi în Germania 
simptomele de dezagregare se în- mulţeau de la o zi la alta. Minjite 
de sînge, simbolu- w rile imperiale se năruiau. Studenţii, care 
luptaseră ani de zile pe fronturi, se întorceau la vetrele lor. Pe 
gangurile Universităţii apăreau tot mai multe feţe combative, 
brăzdate de experienţa războiului. Sub colonade se vocifera. Alma 
Mater se înnegrea de funinginea declinului. în Biblioteca 
Universităţii, unde îmi adunam material în vederea tezei de 
doctorat, numai ce vedeai, potrivnic oricărei pra-vili de bună 
rînduială, ridicîndu-se cîte-un tînăr, ca să ţină vreun incendiar 
discurs. Rumoarea străzii străbătea prin toate zidurile. 
Manifestaţiile se înteţeau. 

Foi volante, vestind revoluţia, se amestecau cu frunzele toamnei. 
De-un roşu-înflăcărat erau şi ma- nifestele şi frunzele. Masele de la 
periferie apăreau ca pompate de-un punct de absorbţie din centru. 
Urmăream mişcările mai ales în fața Parlamentului, din Parcul 
Mare, unde în ceasuri de răgaz mă plimbam cu Cornelia. Eram prea 
tineri, poate, ca să fi putut întrevedea liniile istorice mari, ce 
încercau să se nască sub ochii noştri. De altminteri semnificaţia 


seculară a convulsiunilor nu ne preocupa : noi vedeam un singur 


lucru: vedeam apropiindu-se ziua în care Transilvania va fi a 
noastră, scăpată din ocolul vulturului heraldic. Tinereţea îşi are 
totdeauna gîndurile prisoselnice — dincolo chiar şi de cele multe, ce 
se cuvin circumstanțelor celor mai absorbante. Odată, pe cînd 
părăseam Biblioteca descinzind sub colonadele interioare ale 
Universităţii, Cornelia mă întîmpină veselă. Se apropia, din cealaltă 
parte, făcîndu-mi de departe exuberante semne, cu o scrisoare, pe 
care tocmai o ridicase dela portar. Ajungem față-n 

223 

faţă. „Ce e?" o întreb. „O veste îmbucurătoare, dar ştii — foarte 
foarte foarte îmbucurătoare", îmi spunea Cornelia, aspirînd spre 
superlative dintr-o singură răsuflare, ce ardea toate virgulele. Şi 
Cornelia prinse a-mi povesti, cu o introducere şi cu mici ocoliri, că 
mai acum cîteva săptămîni, în dorinţa de a pregăti editarea, a 
trimis, fără a-mi cere consimţămîntul, poeziile mele 
profesorului Sextil Puşcariu de la Cernăuţi („Poemele luminii" 
fuseseră tocmai încheiate în manuscris). Răspunsul a sosit 
adineaori. Luai scrisoarea şi citii. Aprecierile profesorului, care era 
şi critic literar, erau mai mult decît măgulitoare. Mă găseam, 
neaşteptat, negîndit, în faţa întiielor păreri ale unei terţe 
persoane asupra încercărilor mele, iar cuvintele, ce umpleau cele 
cîteva pagini, erau într-adevăr destinate să-mi dea încredere şi să 
mă întărească în hotărîrea de-a tipări volumul, de îndată ce se va 
termina războiul. Am ieşit cu Cornelia pe Ring, contaminaţi 
amindoi de bucuria ce coborise între noi în învelişul 
neprihănitului plic. Frunze roşii ne cădeau pe umeri ca nişte flăcări: 
„Păzea, că astăzi sîntem materie inflamabilă!". — Din depărtările 
Ringului pătrundea pînă la noi zvonul surd al plebei în mişcare. 
Nimeni nu mai stăvilea tumultul. Nimeni nu mai înfrunta puterile 


descătuşate. Se anunțau vremuri haotice, dar noi aveam 


certitudinea că le vom străbate 

cu bine... „Ştii, îi spun Corneliei, am impresia că nu vom mai putea 
rămîne mult timp la Viena." Dar ea îmi răspunde că, întrucît o 
priveşte, nici vorbă nu poate fi de plecare, deoarece la Medicină 
frecvenţa cursurilor e obligatorie, ceea ce nu era cazul la 
Filozofie. 

După alte vreo cîteva zile se vestea de la Budapesta că Tisza Istvan, 
unul din pilonii monarhiei, omul politic care a jucat un rol decisiv la 
izbuc- 

224 

nirea conflagrației mondiale, a fost împuşcat la el acasă, de-un grup 
de soldaţi revoluționari. Sub impresia acestei ştiri, m-am oprit în 
faţa une” librării, în vitrina căreia era afişată o hartă mare a 
Europei Centrale, ce se descompunea, chiar din ordinul 
împăratului, care-şi închipuia că soarele nu răsare fără de cîntecul 
cocoşului. Alături atîrna şi-un manifest al împăratului, care 
îngăduia în sfîrşit 

„popoarelor sale" să se organizeze în state naţionale. Era oare 
monarhul purtat încă de naiva speranţă că va putea încadra noile 
state într-un suprastat federativ ? Manifestul era adresat tuturor 
popoarelor din monarhie, numai nouă, românilor, nu. Nici în acest 
ultim ceas al monarhiei, noi, românii, nu aveam nici un fel de fiinţă 
în conştiinţa imperiului. 

In ziua de 30 octombrie întîlnesc pe Dede Roşea la Universitate. 
„Ce ne facem ?" mă întreabă el... 

„Plecăm acasă, îi răspund fără întirziere. Deseară, dacă se poate." 


Seara pe la 8 eram în gară, cu febra 


revoluţiei în noi. Dar cînd să ne luăm biletele, ne-am lovit frunţile de 
ghişeuri închise. Din ceasul acela nu mai circulau prin gara de est a 
Vienei decît trenuri militare. Soseau, valuri-valuri, soldaţi de pe 
frontul de sud. De teama unor tulburări, oricînd cu putinţă în 
asemenea împrejurări, autorităţile vieneze îndrumau pe aceşti 
soldaţi, fără popas, spre Ungaria. Mă uit lung la Roşea; el la mine: 
„Ei, acum e acum !". O senzaţie de panică ne tăia genunchii în acel 
moment, căci ne vedeam, pentru cine ştie cît timp, în imposibilitate 
de a ne întoarce în Transilvania. Un hamal, văzin-du-ne neajutoraţi 
cu povara geamantanelor alături, se apropie de noi şi ne spune în 
şoaptă că în gară a fost tras un tren, gol încă, pentru soldaţi, gata de 
plecare spre Budapesta. Hamalul ne mai şoptea că 

225 

ne-ar putea conduce la tren, trecîrtd'u'-rre prirr m&-gazii şi pe-o uşă 
laterală. „Fără bilete ?" întrebăm noi. „Ce vă mai interesează biletele 
? Să vă vedeţi în* tren, pe urmă vă descurcaţi dumneavoastră !" Ne; 
conformarăm binevoitoarelor sfaturi. Gara era înecată în lugubru 
întuneric. In reflexele roşii ale unor felinare ghicirăm pe una din 
linii trenul speranţelor.. Am urcat într-un vagon. Hamalul ne 
ordona s „Acum tăceţi chitic, ascundeţi-vă într-un colţ ! De altfel în 
întuneric nu vă mai vede nimeni ! Peste cîteva minute soldaţii vor 
ocupa trenul !". I-am dat bacşiş hamalului, mulţumindu-i. După 
vreo cîteva. minute trenul fu luat cu asalt de soldaţii sosiți îni clipa 
aceea de pe frontul de sud, echipați cu toate ale lor. Se auzeau 
strigăte în toate graiurile împărăției. Se auzeau mai 
ales chiote ungureşti :* „Trăiască republica maghiară !". Ecourile 
foamei de-libertate, cu accente de pustă, se multiplicau, trecind" 
dintr-un vagon într-altul. Trenul se urni în cele din urmă, 


opintindu-se sub povara unui fragment de front prăbuşit. în 


vagoane n-avea nimenea gînd! să facă lumină. Toată noaptea am 
călătorit sub scutul beznei, fără de a fi întrebaţi de bilete. Cînd se 
crăpă de ziuă, am recunoscut prin geamul aburit gara Komarom. 
Mai aveam deci două ore pînă la Budapesta. Invadaţi de luciditatea 
acută a dimineţii, am remarcat că eram numai doi civili: eu şi 
Roşeai.. Soldaţii se trezeau din greul sforăit al nopţii şi re-intrau cu 
încetul în rolul lor de protagonişti ai libertății. 

Impuşcau pe ferestre, aşa din joacă, spre ţinte la întîmplare, în 
văzduh sau pe cîmp. Prin staţii ochiul surprindea, din goana 
trenului, magazii devastate. Sosirăm cu întîrziere la Budapesta, dar 
ne urmărea norocul, căci dindu-ne jos, aflarăm că alt tren, tocmai 
cel din fața noastră, urma să plece nu- maidecît spre Arad-Braşov. 
Izbutirăm să ne facem 

226 

locşor într-un vagon. Stăpînea şi aci aceeaşi atmosferă, cu 
deosebirea că acum se mai auzeau şi glasuri româneşti. Soldaţii 
transilvăneni se întorceau, pe alte linii, de pe acelaşi front de 
sud. De îndată ce trenul se puse în mişcare, începură şi salvele pe 
ferestre. Toată ziua călătorirăm, cu opriri nesfirşite prin halte şi pe 
cîmp, de la Budapesta la Szolnok, pînă la Arad şi mai departe... 
Pretutindeni, prin gări, magazii pustiite şi vagoane deşertate. Buţi 
golite şi lăzi sparte zăceau risipite pe lîngă linia ferată. Uneori prin 
staţii, răsturnaţi lîngă zid, oameni căzuţi de cîte-un glonte rătăcit. în 
vagon ne sufocam în înghesuiala, ce nu voia să cedeze. Soldaţii fixaţi 
locului urinau pe ferestre, făcînd glume de domeniul balisticei. 
Călătoria s-a prelungit toată noaptea. Dimineaţa am sosit la Vinţul- 
de- Jos. Trebuia să cobor. Dar cum ? Era cu neputinţă să te mişti. 
Am spart geamul, ce se întăritase în încheieturile sale, izbind din 
răsputeri cu geamantanul, şi am ieşit pe fereastră, însoţit de 


chiotele soldaţilor. Era o zi senină, moale, de 1 noiembrie. O 


răcoare vegetală şi un aer de ţinuturi natale, mă adia în obraji. 

De la Vinţ am luat-o pe jos pînă la Sebeş. După o plimbare de-o oră 
şi jumătate intram în urbea co- pilăriei mele, care stăruia paradoxal 
în liniştea ei de altădată. Pînă aici nu pătrunsese încă nici o veste 
despre convulsiunile fostei noastre „patrii”. De unde încheierea mea 
că am sosit prin părţile locului, cu cel dintii tren de ostaşi 
revoluționari. în după-amiaza aceleiaşi zile jandarmii maghiari, 
afişind un aer calm, îşi mai purtau penele de cocoş pe străzile 
orăşelului nostru. Numai saşii, stăpîni de veacuri ai cetăţii, îşi 
aveau desigur informaţiile lor, căci arborau feţe pămîntii şi 
consternate. 

Acasă găsii pe Lionel, tot în uniforma sa de locotenent austriac, ce 
16 — Hronicul şi cîntecul virslelor 

227 

mi se păru cu stelele de la guler, întîia oară, ilariant desuetă. Fusese 
repartizat în ultimele luni să supra- vegheze activitatea unei fabrici 
de hîrtie din apropiere, luată sub control militar. Am adus la Sebeş 
noutăţile menite să excite atitudinea şi turbulenta, şi am trecut 
altora cuvîntul despre cele văzute şi păţite. Cu aceasta urbea intra în 
respiraţia epocei. Intelectualii erau călăuziţi de cea mai sinceră 
dorinţă de a evita excesele. Nu mai puţin însă ne găseam cu toţii în 
aşteptarea impetuozităţilor locale, ce nu mai puteau să întîrzie. Şi în 
noaptea aceea am tras un somn subliniat de-un suprem optimism, 


A 


IN 


dimineaţa următoare, Letiţia, apriga noastră soră, care locuia în 
aceeaşi curte, intră să răscolească fur- nicile celulare din noi. Venea 
după ea alaiul bufniţelor treze ale nopţii: păsările care n-au închis 
ochii şi au văzut cele întîmplate pe la cîntători. Toţi jandarmii 
unguri, deghizați în popi valahi, în ţărani cu iţari şi în ciobani cu 
cojoace, au părăsit, prin îngustimea dintre două ceasuri foarte 
negre, oraşul, iar un slujbaş de la primărie a fost împuşcat de 
necunoscuţi, după ce fusese lamentabil tîrît din aşternut pînă în 
piaţă. Mărturie : singure bufniţele. 

O delegaţie a Primăriei săseşti din localitate s-a prezentat pe la 
amiază, la noi, oferind lui Lionel postul de primar al oraşului. 
Fratele meu a tratat delegaţia cu toată deferenta, dar a răspuns că în 
condiţiile de faţă numai poporul ar avea dreptul de a-l însărcina cu 
conducerea primăriei, pe care desigur ar 

accepta-o bucuros pînă la aşezarea vremii, dar nu mai mult, căci 

n-a aspirat niciodată la asemenea slujbe... 

în după-amiaza înfrigurată de 3 noiembrie populaţia românească 
din Sebeş-Alba, adunată în preajma bisericii de lingă rîu, s-a pornit 
în marş masiv spre 

228 

centrul oraşului, spre piaţa mare, avînd în frunte o seamă de 
soldaţi sosiți în cursul dimineţii de pe front şi pe cei cîţiva 
intelectuali localnici. în piaţă s-au rostit discursuri, arătindu-se 
ca românii dirT Transilvania doresc alipirea la regatul României. Se 
încerca, pe de altă parte, pe cît cu putinţă şi domolirea spiritelor, 
acum cînd „Dumnezeul Wilson" a luat în mîinile sale destinele 
popoarelor. Autorităţile săseşti au predat cheile simbolice ale 
puterii, act echivalind cu un început de eră. Fratele meu a luat în 


primire Primăria. Un consiliu orăşenesc, alcătuit din intelectuali şi 


ţărani, s-a ales apoi, şi s-a procedat numaidecit la unele măsuri 
pentru prevenirea de-zordinelor, ce se anunțau. Noua autoritate nu 
avea la îndemînă deocamdată nici cele mai elementare mijloace 
pentru menţinerea bunei rînduieli. O ameninţare grea se ridica 
îndeosebi din satele dimprejur, că vor veni cu lovire şi năvală asupra 
oraşului. Fratele meu a stat la Primărie toată noaptea. Ciţiva 
soldaţi, o seamă de băieţandri, au improvizat un fel de gardă de 
pază. Intelectuali, cu darul cuvîntului, au ieşit la periferie ca să 
înduplece la întoarcere spre satele lor, pe ţăranii, care se 
apropiaseră cu armele tradiţionale ale răzmeriţei, cu securi şi coase, 
aştep-tind coborirea nopţii. Toţi aceştia s-au înapoiat la vetre. 
Totuşi s-a făcut că în acea noapte au fost devastate clădirile şi 
gospodăria unui negustor sas, ce se găsea cam la marginea oraşului. 
Negustorul sas, amintit acum norodului pentru atitudinea sa 
odioasă din timpul războiului, a simţit apropierea urgiei şi fugi cu 
familia sa la Sibiu. Seara, după ce 

s-a întunecat de-a binelea, s-au prezentat la cîrciuma negustorului 
cîţiva soldaţi. Au cerut vin. Li s-a dat. Musafirii, aburiţi, au cerut 
apoi cheile de la pivniţă. Li s-au dat cheile. Coborînd în pivnițele 
fără fund, 

16* 

22» 

au băut mai departe. în dezmăţul beţiei, carabinele se descărcau 
aproape de la sine în buţi. Vinul gîlgîia inundînd fundul nisipos al 
pivniţelor. Soldaţii se întindeau pe burtă în gîrlici, ca să bea 
vinul ca apa la pîrîu. Văzind toate acestea, populaţia a prins patimă 
de jaf. Şi s-au pomenit oamenii a veni cu carele, ca la zi de iarmaroc, 
şi molipsindu-se unul de la altul fără împotrivire, au încărcat tot ce 
era de încărcat prin pivniţi, au pustiit cîrciuma, au golit cele vreo 


zece încăperi de belşug ale negustorului. După ce din cele 


mişcătoare nu mai rămăsese nimic, s-au pomenit oamenii a scoate 
ferestrele, uşile, sobele şi a desprinde podelele. A fost o forfotă 
uriaşă, lucrare fără stăvili şi muncă pustiitoare din ceasul serii şi 
pînă-n straja dimineţii la7 curţile negustorului. Şi cât a ţinut domnia 
beznei, oamenii de omenie s-au pomenit a jefui ca-ntr-un vis, pe 
care-n zori ţi-e ruşine să-l spui. 

Trecuse o noapte, noaptea de coşmar a cetăţii. Dimineaţa, mi-am 
făcut cale de cîţiva paşi prin curţile negustorului, ca să văd. Totul 
era gol. Şuiera vintul prin ferestre şi uşi fără rame. Am străbătut 
prin jalea încăperilor. Fusese ridicată şi scîndura din praguri. Doar 
zidul a rămas, zid şi cărămidă. Şi într-un colţ o grămadă de cărţi. 
Alt nimic. Etajerele au luat drumul tuturor şi-al nimănui, dar 
neatinse şi dispreţuite, într-un ungher, cărţile. Am ieşit din 
curţile prăpădului, clătinînd din 
cap, şi mă îndrumai spre centrul oraşului. într-un colţ de stradă se 
hîrjoneau cîţiva soldaţi gureşi şi cam băuţi. Purtau înfipte la şepci, 
la vedere, ca nişte pene spectaculoase, fotografii de-ale frumoasei 
domnişoare Mitzi, fiica negustorului sas. A negustorului atît de 
crunt încercat de vijelia unei nopţi, în care a răbufnit fără nume o 
ură ţinută sub pragul cugetului şapte sute de ani... 

230 

XLIII. 

RDINEA a fost restabilită în curs de* cîteva zile. Cel puțin în 


aparenţă. Era o ordine capricioasă, gata să 


se răstoarne în fiece moment. Fratele meu, _____"___ primarul, era 
foarte obosit, şi mai ales nespus de plictisit de neajunsurile ce le 
întîim-pina, la fiece pas, şi de la ceas la ceas. Oraşul îşi acordase, 
sub forţa împrejurărilor depline puteri şi se oblăduia singur, fără 
de imixtiunile vreunei alte autorităţi superioare, care de altfel nici 
nu exista. într-o zi Lionel mă întreabă cu un aer de autoironie : 
„Mi-ai putea spune în ce situaţie ne găsim ?". „Cum nu ? răspund 
eu, Sebeşul a fost un municipiu cu privilegii, acum e un stat 
independent, şi anume : o republică anarhistă, iar tu nu eşti 
primar, ci preşedinte!" Starea aceasta incertă a durat cîteva 
săptămîni, ca să se curme aproape brusc după Adunarea Naţională 
de la 1 decembrie 1918 de la Alba-Iulia. 

Pentru marea, istorica adunare naţională de la Alba-Iulia unde s-a 
hotărît alipirea Transilvaniei la patria-mumă n-a fost nevoie de o 
deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de 
sute de ani. în dimineaţa zilei de 1 decembrie, ca la un semnal, 
lumea românească a purces spre Alba- Iulia (spre Bălgrad), cum îi 
spuneam noi, cu vechiul nume, pe jos şi cu căruțele. A renunţat la 
călătoria cu trenul, căci pînă la Alba-Iulia nu erau decît 16 km. Era o 
dimineaţă rece de iarnă. Respirația se întrupa în invizibile cristale. 
Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba-Iulia, scîrtîind prin făgaşele 
zăpezii, căruțele româneşti, buchete de chiote şi bucurie, alcătuind 
un singur tir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeaşi 
direcţie, 

231 

armata germană, ce venea din România, tun după tun, ca nişte 
pumni strînşi ai tăcerii. Soldaţii ger- mani, fumegînd liniştiţi din 
pipe, se uitau miraţi după căruțele noastre mai grăbite. Ei îşi luau 


răgaz. Nu s-a produs nici un incident. „Uite, îi spun lui Lionel, aşa 


— prin ger şi zăpadă, se retrăgea pe vremuri Napoleon din Rusia." 
La Alba-Iulia nu mi-am putut face loc în sala adunării. Lionel, care 
era în. delegaţie, a intrat. Am renunţat c-o strîngere de inimă şi mă 
consolam cu speranţa că voi afla de la fratele meu cuvînt despre 
toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, 
toată ziua, pe cîmpul unde se aduna poporul. Era o roire de 
necrezut. Pe cîmp se înălţau ici-colo, tribunele de unde oratorii 
vorbeau naţiei. Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, 
cu glas prea mic pentru atita lume, treceau, pentru multiplicarea 
ecoului, de la o tribună la alta. în ziua aceea am cunoscut ce 
înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, 
masiv. Era ceva ce te făcea să uiţi totul, chiar şi stîngăcia şi totala 
lipsă de rutină a oratorilor de la tribună. 

Seara, în timp ce ne întorceam, cu aceeaşi trăsură la Sebeş, atît eu cît 
şi fratele meu, ne simţeam purtaţi de conştiinţa că „pusesem 
temeiurile unui alt Timp", cu toate că n-am făcut decît să 
„participăm", tăcuţi şi insignifianţi, la un act ce se realiza prin 
puterea destinului. Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria şi atmosfera 
sa, ne comunica o conştiinţă istorică. Cînd am trecut prin Lancrăm, 
satul natal, drumul ne ducea pe lîngă cimitirul, unde, lîngă biserică, 
Tata îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor. 

Zgomotul roţilor pătrundea desigur pînă la el şi-i cutremura oasele. 
„Ah, dacă ar şti Tata, ce s-a întîmplat", zic eu fratelui meu, 

232 

întorcînd capul spre crucea din cimitir. Şi cît a ţinut drumul prin sat 
n-am mai scos un cuvînt, nici eu, nici Lionel. O emoție ne strînsese 
gîtul ca o mînă, care încetul cu încetul se înmuia, după" ce voise 
aproape să ne sufoce. în sat era întuneric şi linişte. Cînd dăm să 
ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, 


un strigăt de copil : „Trăiască România dodoloaţă !" (acest 


„dodoloţ" era în Lancrăm cuvîntul curent pentru „rotund"). 

Sosirea în ţinuturile noastre a trupelor regulate româneşti, de 
peste munţi, a întîrziat mai mult decît puteam să bănuim în 
primele zile ale revoluţiei. Urmăream, în imaginaţie, etapele, şi 
număram popasurile lor posibile — pînă la noi. întîrzierea. 
inexplicabilă nerăbdării noastre, ne da senzaţia că România era la 
o depărtare intolerabilă. în cele din urmă, într-o seară de 
decembrie, trupele mult aşteptate şi-au făcut intrarea în sufletul 
cetăţii. Entuziasmul şi bucuria populaţiei s-au manifestat 

printr-o horă uriaşă, ce-şi spărgea cercul, încolă-cindu-se în spirală, 
după modelul nebuloaselor cereşti, ce încearcă o nouă închegare şi 
un nou echilibru. 

Scurt timp după intrarea trupelor româneşti, moment destinat să 
încheie starea nesigură de tranziţie, şi să marcheze încadrarea 
efectivă a poporului în statul mărit al României, fratele meu, care se 
însărcinase doar să supravegheze cetatea în faza de incertitudine, a 
renunţat la Primărie, reluîndu-şi activitatea de liber-profesionist. 
Eu însumi mă retrăgeam treptat, din apriga viltoare ce ameninţa să 
mă ţină locului. Nu aveam înclinarea de a mă pripi, dar prin 
freamătul celor aduse de timp îmi făcea semne un drum, drumul 
meu. Ţineam gata de tipar cele două volumaşe Poemele 
luminii şi 


233 


Pietre pentru templul meu (aforisme). Ezitam însă. Mă întrebam 
dacă n-ar fi bine să mai amîn publicarea. Faţă de atmosfera 
generală de entuziasm, ce înconjura ca o luminoasă aură împlinirea 
visului de unire naţională, aveam modestia de a recunoaşte că 
„poezia" şi „cugetările” mele nu adu- ceau nimic, dar absolut nimic 
în legătură cu realităţile istorice palpabile, sau în legătură cu izbîn- 
zile concrete ale destinului nostru politic, la care luam parte totuşi 
cu toată căldura şi puritatea tinereţii. Poeziile şi cugetările mele ar 
fi putut deci să pară cu totul străine de aspiraţiile inerente 
peisajului nostru spiritual. De aici şovăirea, să le dau sau nu 
tiparului. îndoiala mea a durat pînă în clipa cînd, pe la începutul lui 
ianuarie 1919, o bătrină şi distinsă doamnă, care de zeci de ani trăia 
la Sebeş, doamna Roman, văduva ilustrului profesor universitar şi 
academician de pe vremuri, îmi trimise, cu fata din casă, un ziar. 
Fata a bătut la uşă şi a intrat, filfiind un suris de bună-vestire în 
colțul gurii. Ținea în mînă un ziar, despăturat într-un fel că puteam 
să-i citesc titlul de la distanţă : „Glasul Bucovinei". Era un nou ziar, 
ce apărea de vreo cîteva zile la Cernăuţi sub conducerea 
profesorului Sextil Puşcariu. 

Doamna Roman însoțea ziarul cu urări de bine : numărul în 
chestiune aducea pe în-tiia şi a doua pagină un lung articol, în care 
Sextil Puşcariu prezenta publicului românesc Poemele luminii în 
chipul cel mai elogios cu putinţă. Se scria deci despre volum înainte 
ca volumul să fi apărut. Ceasul suna giîndului meu o dezlegare. 
După citirea articolului, mă simţii ca o piatră prețioasă, ce ar voi să 
se elibereze din strîngerea unui inel de rînd. Articolul îmi săltase 
juvenila conştiinţă mai mult decît se cuvenea, şi luai hotărîrea de a 


tipări volumaşele de îndată ce voi fi descoperit undeva 


234 


hîrtia necesară. Trăiam încă într-un timp cu coada destrămată de 
război. Hirtia ce se mai găsea, era grosolan preparată ca din scrob 
de clătite. Lioneh îmi făgădui, ce-i drept, suma de care aveam 
nevoie pentru procurarea coaielor, dar am fost îndrumat din partea 
unor binevoitori sfetnici să mai aştept puţin, căci viaţa, sub toate 
aspectele ei, se înfiripa numai pas cu pas. 
Citeam într-o după-amiază, în una din camere, cînd aud pe Mama 
plîngînd afară, pe coridor, la intrare. Şi mai aud răspicat şi alt 
glas cunoscut parcă, dar pe care nu-l mai puteam localiza nică- ieri. 
Ies, cu inima strinsă, să pricep ce s-a întîmplat. în faţa mea : Liciniu, 
pe care nu-l mai văzusem de vreo şapte ani. Nimerea de la 
Bucureşti. Liciniu trecuse încă din 1912 în vechiul regat, unde 
şi-a făcut stagiul de farmacist şi apoi anii de facultate. în timpul 
războiului s-a înrolat în armata română şi era dat „dezertor” în 
Ungaria. Sosea în aceaclipă, obosit puţin, dar chipeş, în 
uniformă de ofiţer român. Era un exemplar uman să ilustrezi cu 
el un tip antropologic. 
Desăvirşit mai ales prin profilul său roman. 
Bine închegat, de-o paloare însă ce ne da 
săgeata prin inimă. Era o revedere aproape nesperată, ce ne 
ridica inimile dintr-o lungă boală fără leac. El 
era fratele meu imediat mai mare. El mă snopea pe vremuri în cele 
mai cumplite bătăi, el mă iubea cel mai mult. „Uite-l, Mamă, îmi 
zicea el, l-am lăsat copil şl—1 găsesc om celebru... Tu nici nu 
ştii... Am o surpriză pentru tine." Şi-mi scoase din 
geamantan 
„Glasul Bucovinei" cuarticolul.îl descoperise la 
Bucureşti, unde colegii îl felicitau, crezînd că el este Lucian : „Tata 
poartă vina acestei confuzii, căci el ne-a dat tuturor numele acestea 


cu inițialele convergente... Liviu, Lionel, Longin, Liciniu, 


Lucian etc..." Pe 


235 


urmă Liciniu ne povesti viaţa lui, împletită cu atîtea 
episoade, din tot lungul războiului... Iar noi trebuirăm să-i 
destăinuim în cele din urmă, rana noastră ascunsă şi să-i 
spunem că Liviu, fratele nostru cel mai mare, a murit în 1916. 
„Moartea lui a fost pentru noi toţi atît de dureroasă, că şi amintirea 
o ocoleşte. A fosto lungă, misterioasă suferinţă, care l-a secat, 
sporindu-i pînă în clipa din urmă luciditatea..." Liciniu se făcu ca 
de ivoriu şi sub osul feţii sale apăru o pată pămîntie. Dar se reculese 
: „Ei, să nu fim trişti. Vezi, Mama, că cei mai mulţi dintre băieţi îţi 
trăiesc, şi o să trăim încă mulţi ani cu bine în ţară nouă ! Cine ar fi 
crezut asta în 1912, cînd am trecut munţii, ca să mă întorc de-abia 
astăzi ?". 

XLIV. 

ICINIU avea, într-adevăr, şi el nevoie de odihnă şi destindere 


după pătimirile sale, şi a stat acasă, cu noi, vreo două luni. îl 


aduceam cu încetişorul, zi cu mmmmmm3 Zi' să-mi povestească 
din ale 
vieţii bucureştene. Nu-l slăbeam, trebuia să-mi descrie totul, 
oameni, străzi, femei, stele, aşezăminte. Şi el, cu felul său uşor 
sentimental, răspundea pe-ndelete curiozităţii mele nestăpînitc. 
Apoia plecat iarăşi la Bucureşti, să-şi vadă de ultimele examene 


restante, şi de-o slujbă provizorie, ce i se promisese la 


Filantropie. 
Plecarea lui era însă şi pentru mine ca un semnal de exod. 
Pe la mijlocul lunii martie, mi se oferea posibilitatea de a-mi tipări, 
relativ mulţumitor, dacă se-ţine seama de condiţiile postbelice 
şi provinciale 
23(5 
de-atunci, cele două volumaşe. Poemele au intrat în lucrare la 
Orăştie, iar aforismele la Sibiu. Coaiele ieşeau din teascuri că nu 
pridideam cu corecturile. Pe la sfirşitul lunii cărţile se iveau în 
lumina vitrinelor. 
Ciţiva colegi din împrejurimi, printre alţii Andrei Oțetea, care 
porneau spre Bucureşti să se înscrie la Universitate, au luat cu ei 
citeva sute de exemplare din cărţile mele, pentru librăriile din 
capitală. Acesta era modul cel mai puţin riscantde a 
transporta mărfurile spiritului în 
haotica stare a noii patrii, ce se închega. Eu însumi m-ara îngrijit să 
trimit exemplarele de 
rigoare cîtorva personalităţi din generaţia mai veche : Iorga, Vla- 
huţă, Duiliu Zamfirescu, Ibrăileanu etc... în privinţa tinerilor 
contemporani eram în completă 
ignoranță, sau dacă auzisem unele nume, ele erau pentru mine 
echivalente cu tot atitea semne de întrebare. N- au trecut bine 
două săptămîni şi Ni-colae Iorga publica în „Neamul 
Românesc", ziar ce domina în acel timp opinia publică 
românească, un articol de fond, pe care-l reproduc întocmai : 
RINDURI PENTRU UN TINĂR 
Din Ardeal ni vin foarte frumoasele versuri ale d-lui Lucian Blaga. 
D-sa crede că ni dă „Poemele luminii". E în datina celei mai nouă 


şcoli să caute cuvinte mari şi neobişnuite, dar, mai la urma urmei, 


cum nu fac bine cînd nu e putere, cînd puterea este, ele nu fac rău. 
Nu sînt poeme şi nu lumina e ce stăpi-neşte. Sînt bucăţi de suflet, 
prinse sincer în fiecare clipă şi redate cu o superioară muzi- 

237 

calitate în versuri care, frînte, cum sînt, se mlădie împreună cu 
mişcările sufleteşti înseşi. Această formă elastică permite a se reda 
şi cele mai delicate nuanţe ale cugetării şi cele mai fine acte ale 
simţirii. 

E şi filozofie înăuntru, o melancolie, dar nu deprimantă, filozofie 
care leagă împreună, ca în cele mai bune produse ale poeziei din 
toate timpurile, toate aspectele din afară ale naturii şi, înlăuntru, 
toate mişcările prin care — şi noi o parte din imensitate, din veşnicie 
şi astfel părtaşi la incomensurabilitatea şi la nemurirea ei — îi 
răspundem. 

E aici un tînăr care întinde braţe de energie către tainele lumii. 
Tainele nu se prind niciodată, căci avem un singur chip de a le 
prinde: să le trăim. Dar avîntul m acestor braţe drept şi nobil întinse 
trebuie prețuit şi el ca şi distincţia de aşa naturală graţie, a formei. 
Pierdem zilnic atîtea forţe. E o mare bucurie cînd vedem cum din 
fondul bine-cuvintat al neamului răsar totuşi altele pentru a le 
înlocui. 

în rîndurile, rărite îngrijitor, ale cîntăre-ţilor simțţirii noastre de 
astăzi, fii binevenit, tinere Ardelean ! 

N. lorga 

(„Neamul Românesc", 1 mai 1919) 

Ziarele şi revistele bucureştene începură a se ocupa de Poemele 
luminii şi de Pietre pentru templul meu, ca „de-un dar pe care 
Ardealul îl face României în ziua marii uniri". 

238 

XLV. 


N PLINA, promițătoare năvalnică primăvară, primesc o 
scrisoare de la. Cornelia, de la 


Viena. Nu se mişcase-! de acolo, rezistind tuturor neajunsuri-_ 


mmm^^M 1° de dezorganizare 
din ultimele luni. Mă anunţa că pleacă peste cîteva zile la 
Paris,, unde fratele ei, care se găsea de cîtva timp în calitate de 
membru al Delegației transilvane la Conferinţa de Pace, o invitase. 
înțelegerea, ce-o făcusem cu Cornelia, era de a se întoarce şi ea în 
ţară. Vestea, ce-mi trimitea, m-a tulburat profund. Căci invitaţia, 
venită de la fratele ei, o interpretam ca o diversiune ieşită din capul 
născocitor al unui „lumeţ” (foarte simpatic de altfel), care 
încerca să-şi compenseze sora cu 
o agreabilă şedere de cîteva luni la Paris, pentru o renunțare 
dureroasă, pe care-el, după propria sa credinţă, i-o impusese 
un an şi jumătate mai înainte. 
O adîncă mîhnire m-a cuprins, văzînd că soarta avea şi pentru mine 
ştiutele, presimţitele, amarni- cele mîini, una cu care da, a doua cu 
care lua. Mişcările mele sufleteşti nu-şi mai tăiau pîrtie decit prin 
greu şi apăsător prundiş. Chiar mişcările mele fizice, şi de altminteri 
încete, deveniră şi mai lente. Mi se părea că umblu în permanenţă 
printr-o materie adversă. Da, tocmai în acest timp de mare 


desprimă- 


vărare, tumultuoasă şi unică, ce avea desigur toate-şansele de a nu 
se mai repeta niciodată, era cu pu- tinţă şi această ucigătoare 
însingurare, Şi nu aveam în condiţiile atunci de față nici măcar 
avantajul trist consolator de-a putea pune vina pe cineva. Aşa era 
să fie ! Purtam acest „aşa e dat să fie" impregnat, ca un peisaj cifrat, 
în palmă, în sînge, în mers,. în mască. Uşoara mea melancolie de 
totdeauna.. 

239 

acea stare-fundal, pentru care cele mai adesea nu găseam motive 
ponderabile, îşi descoperea acum le- gitimitatea în împrejurări 
precise, pe care le devoram cu tragică sete, cu amară satisfacție, cu 
uluită spaimă. 

Cîțiva prieteni, care îmi bănuiau suferințele, mă chemau la 
Bucureşti. Pe la mijlocul lunii mai am plecat la Sibiu cu intenția de 
a face apoi o vizită amicilor mei, în capitală. Era singura cale de-a 
mai ieşi din izolare. 

Sibiul nu mai avea pentru mine destul freamăt. Plecai la Bucureşti. 
Sosii dimineaţa. Liciniu mă aş- tepta la gară. Locuinţa era undeva 
departe într-o mahala, pe-o uliţă hăt la capătul bulevardului Fi- 
lantropiei. Luarăm o trăsură. în splendida, proaspăta dimineaţă de 
mai ne pierdeam în atmosfera oraşului, pe care destinul şi istoria 
ce se făcea sub ochii noştri îmi îngăduia să-l socot inimă a ţării, a 
ţării noastre, a ţării mele. Aveam în sfîrşit şi eu o „capitală”. 
Auzeam întîia oară strigătele, prin care răbufneau numai silabe în 
paroxism, atît de noi pentru urechea mea, ale oltenilor, cu 
cobiliţele aduse cu legănări de precizie pe cîte-un umăr gol. Mi se 
păreau oltenii un soi de ființe imerice: 

Jumătate oameni, jumătate cumpene de fîntîni. Auzeam ţipetele 


vinzătorilor de ziare, care aveau aerul de a spune că totul e nou 


sub soare. Vedeam afişele multe la chioşcuri. Dughenele. 
Forfota. Tramvaiele cu cai. Trăsurile elegante cu muscali în robe de 
catifea. Vioiciunea gesturilor. Firescul mişcărilor. Era acest oraş, 
pentru toate simţurile mele, un amestec de ştiut şi neştiut. Era în 
toate mai ales un colb solar, un ritm neprevăzut, şi o trepidaţie ce- 
mi da impresia că oamenii au alt suc în vine, decît noi cei de peste 
munţi. Evident, venisem undeva mai spre 

240 

Răsărit şi puţin mai spre Miazăzi, dar tot la mine acasă, căci 
strigătele erau româneşti şi femeile toate frumoase. 

Ajungem la locuinţă. Cînd am cotit în uliţa noastră, s-a produs o 
adevărată răscoală de cîini, ce ţişneau din găuri, prin toate curţile, 
după toate gardurile. Casele erau mărunţele. într-una din cele mai 
mici era chilioara noastră, la o bătrinică, ce vorbea româneşte cu un 
accent cam secuiesc. 

Liciniu era slăbit. Avea enorm de lucru la Filantropia şi mai 

prepara şi examenele. M-am primenit după vînzoleala drumului. 
Călătoriile erau, pe vremea aceea, foarte lungi, şi te lăsau cu un 

gust dez- agreabil în toţi porii, ca şi cum n-ai mai fi fost fiinţa 
omenească, ci o corcitură de vietate şi mine- ral, de animal şi 
cărbune. Ne-am povestit noutăţile. Fratele meu adunase pe 
măsuţă cîteva recenzii pe care eu încă nu le văzusem despre 
Poemele luminii. Le-am citit în grabă. Printre aprecierile 

îndeobşte favorabile îşi făceau loc şi unele rezerve, cu care trebuia 
să mă obişnuiesc. 

Fratele mă lămurea că rezervele vin îndeosebi de la institutul de 
„estetică integrală" al profesorului Mihail Dragomirescu. Plecăm 
iarăşi în oraş. Liciniu îmi spune că masa o voi lua şi eu cu el, la 
căminul studenţilor din Sf. Voievozi, cu toate că nu eram 


student înscris la Bucureşti. Vorbise el cu directorul căminului, 


care s-a arătat foarte bucuros să poată răspunde cu această licenţă 
administrativă multelor licenţe ale „tinarului ardelean”. 
Trecurăm pe la spitalul Filantropia, unde fratele meu avea unele 
lucruri de aranjat, şi unde mai ales trebuia să mă prezinte Nataliei, 
studentă farmacistă şi ea, logodnica lui, cu care avea să se 
căsătorească peste cîteva luni. Pe urmă am luat masa la cămin. 

241 

Aici întilnii mai mulţi dintre foştii mei colegi de la Liceul Şaguna de 
la Braşov. 

După dejunul prelungit din condescendenţă faţă de vechile 
prietenii, ieşii cu Liciniu pe Calea Victo- riei, şi alte vreo cîteva 
străzi. Mult timp nu avea să mă conducă, deoarece trebuia să se 
întoarcă la Fi- lantropia, fiind de serviciu. Dar am colindat singur 
printre clădiri, curţi şi grădini, cum îmi venea ia îndemină, şi fără de 
nici o ţintă precisă. Pe la ora 4 jumătate dam iarăşi în Calea 
Victoriei, şi mă apropiam de capătul de unde pornisem. Pe o clădire 
albă citesc : Academia Română. în curtea Aca- demiei oareşicare 
mişcare. Intru. Lume multă adunată pe scări. Nu se mai putea 
pătrunde. Bănuiam, după aspect şi după ceas, că trebuie să aibă loc 
vreo şedinţă festivă. Şi-mi veni aminte că aş putea să 

în-tilnesc pe profesorul Puşcariu de la Cernăuţi, membru al 
Academiei, şi el, care a jucat un rol atît de neprevăzut, pentru mine 
însumi, în „lansarea" mea, şi pe care nu avusesem încă ocazia de a-l 


cunoaşte 


personal. Strecurîndu-mi subţirimile prin înghesuiala de pe scări, 
am ajuns pînă în pragul incintei. De aci nu se mai putea înainta nici 
un pas. Aud un glas. Cineva rostea cu pondere solemnă un discurs. 
Ascult. La un moment dat aud limpede cuvintele... „iar astăzi ideile 
dumneavoastră literare încep să-şi dea roadele... Chiar din 
Transilvania ne vin poeziile de nouă factură ale tînărului poet 
Lucian Blaga..." Sunetele mi se păreau cu totul neverosimile... 
Visam ?... Această coincidenţă... întiia zi la Bucureşti... întîia oară la 
Academie... întreb pe un necunoscut de-alături, ce se petrece. 
„Profesorul Ovid Densu- sianu şi-a ţinut discursul de recepţie 
acum îi răspunde profesorul Ion Bianu"... „Ah da, înțeleg", zic 
eu... îmi apropiam într-adevăr momentul ce se 

242 

desfăşura sub cupola academică, dar un lucru totuşi nu-l prea 
înțelegeam : care era legătura dintre poe- ziile mele şi ideile literare 
ale lui Ovid Densusianu I, După şedinţă am trimis un cuvînt, printr- 
un om de serviciu, domnului Puşcariu, care se găsea în incintă. 
Puşcariu se ridică, se-ndreptă spre mine, lumi- nos : „Vino, mă 
îndeamnă dînsul, vino repede, să te prezint lui Iorga !". Domnul 
Puşcariu m-a luat cu el. Apăream în faţa lui Nicolae Iorga. Inima mi 
se făcuse mică de tot în faţa ilustrului dascăl, pe care-l vedeam 
crescînd în justele sale dimensiuni asiro-ba-biloniene. Dascălul 
mă măsura : „Cîţi 
ani ai 

2". „Douăzeci şi patru", răspund eu. „Ei, ei, după poezii şi aforisme 
credeam că ai treizeci şi cinci !" A urmat o avalanşă de întrebări. 
Din ce parte a Ardealului sînt ? Ce fac la Bucureşti ? Cum stau 
cu studiile ? Nicolae Iorga îmi mai spunea să trec într-o zi pe la 


dînsul, la redacţie, la „Neamul Românesc", şi ieşi apoi, cu o servietă 


mare subsuoară. Eu am mai rămas cu domnul Puşcariu. în 
conversaţia, ce-o avurăm, Sextil Puşcariu mi-a strecurat o glumă 
prietenească în legătură cu afirmaţia, ce s-a făcut adineaori, cu 
privire la pretinsele roade ale ideilor literare ale lui O. 
Densusianu : „Pînă adineauri nu ştiam nici eu că tată-meu e 
Ovid", răspund eu, rizind. După 
alte cîteva senine cuvinte, spuse şi de Sextil Puşcariu, spuse şi de 
mine, ne-am despărţit, nu fără dea stabili o altă oră, pentru altă 
zi, cînd vom putea să stăm de vorbă mai liniştiţi, şi numai între noi. 
Pentru o întiîie zi petrecută la Bucureşti, impresiile erau suficient de 
virtoase. Am luat-o încet spre casă. Eram obosit. Obosit de călătoria 
la Bucureşti şi de emoţiile zilei. Acasă m-am trîntit pe pat şi am 
adormit. 
17 — Hronicul ţi cîntecul virstelor 
243 
XLVI. 
DOUA zi, pe la aceeaşi oră de după-amiază, trec iarăşi pe la 
Academia Română. Nu pentru a mă întîlni cu cineva, ci pentru 
ca să aflu adresa 
scriitorului Alexandru Vlahuţă, căruia 
tineam foarte mult să-i fac o vizită. La Academie îmi căzu sub ochi 
doar o listă cu adresele nemuri- torilor, printre care Vlahuţă nu 
se găsea. Cineva îmi da o indicație incertă că, scriitorul stă în 
strada Vissarion. Nu ştia numărul. Am purces în căutarea străzii, 
pe care după multe rătăciri am descoperit-o. Cum nu ştiam 
numărul, luai casele pe rînd, trecînd şi judecînd numai după 
aspectul fațadelor : „Aici nu poate să stea Vlahuţă. Nici aici. Nici 
aici”. Şi astfel, făcui să se perinde casele în faţa mea, pînă ajung 
la capătul străzii. Acolo dau într-un bulevard. Văd un gardian în 


punctul de intersecţie, aştepta parcă să se găsească-n treabă. Mă 


apropii, şi—1 întreb, dacă nu ştie unde stă scriitorul Vlahuţă. 
„Nu, domnule, de unde aş şti ?... Sînteţi din Ardeal ?" „Din Ardeal, 
zic eu, mi s-a spus că Vlahuţă stă în strada Vissarion, dar a 
pierdut omul numărul casei." „Dincolo aţi fost ?" — mă întrebă 
gardianul. „Unde ?" scutur eu capul, dezmeticindu-mă. „De partea 
cealaltă a bulevardului e tot strada Vissarion." — „Aşa?" fac 
eu mirat. îi mulţumesc şi traversez bulevardul. Cercetez cu luare- 
aminte iarăşi toate clădirile pe dinafară, după înfăţişare, şi după 
afinitatea electivă, ce poate să existe, după cum se va dovedi numai- 
decît, între oameni şi case. Nici una din porţile, îmbietoare de 
altfel, nu mă îndupleca să intru, nici măcar în curte, ca să întreb. 
Ajung lîngă o biseri- 

244 

"w 
cută copleşită de coroane de salcîmi. Alături o casă mică, liniştită, 


cu vagi adieri de aerpatriarhal. Stau puţin la gînduri: „Aici 


ar putea să fie..." Intru în curte. La întîia intrare, pe uşă *— 
un nume : Alexandru Vlahuţă. Ezit un moment, căci prea fusese 
incredibilă această dibuire. Apoi sun. Mi-a deschis o doamnă 
mărunţică, firavă, cu aer de călugăriţă între pereţi de mînăstire : 
„Doriţi ?". „Aş dori să văd pe domnul Vlahuţă !" „Domnul Vlahuţă e 


' 


bolnav, nu poate primi... regret...", îmi zice doamna. Eu adast 


puţin, fără cuvînt, întrebător. Doamna, cu 


blindeţe : „Dar cine... ? Cum e numele dumneavoastră ?"... 
Răspund: „Sint un student 


" 


din Ardeal... Lucian Blaga..." Un zîmbet zboară din ochii 
doamnei peste fața doamnei: 
„Aşteptaţi, vă rog, un moment..." Şi fiinţa ireală, cu mers de 
măicuţă, se retrase, ca să se-ntoarcă după o clipă : „Poftim, 
domnule Blaga, intraţi... Soţul meu e în pat..." Prin uşa deschisă 
văzui pe bolnav. Suferindul, cu ochi mari sub stuf de sprincene, îşi 
mişca numai mîna, îmi făcea semn să 
intru... Vlahuţă m-a poftit să iau loc pe-un scaun lîngă dînsul... 
Mă întreabă, cînd am sosit la Bucureşti. Şi-mi spune: „Am 
primit volumaşul dumitale. Şi ca să vezi ce mult mi-a plăcut, uite 
— îl ţin sub pernă”. Şi Vlahuţă scoate volumaşul de sub pernă: 
„Forma aceasta neobişnuită a versului, artificială la alţii, 
dumitale îţi vine bine, ca mănuşa pe-o mînă..." Vlahuţă 

vorbea calm, prin vinele lui curgea mai 
mult un moale murmur de înţelepciune decît sînge. Voia să afle veşti 
despre atmosfera nouă din Ardeal, după suferinţele din perioada 
războiului. 
„Cunogşti pe tinerii scriitori de la Bucureşti 2” — mă întreabă el. 
„Nu cunosc încă pe nimeni." 
— „Atunci, ştii ce ? Vino mîine la dejun aici, am să mai 
17* 
245 
invit vreo cîţiva tineri, să vă cunoaşteţi”, îmi spune Vlahuţă. Am 
mulțumit şi am plecat, ca să nu-l obosesc cu vizita aceasta, ce 
ameninţa să se prelungească mai mult decit se cuvenea. 
A doua zi la ora 1 am apărut din nou în casa lui Vlahuţă. Era acolo 


mulţime de tineri, mai puţin sfioşi decît mine. Cu unii dintre ei 


încheiam o prietenie temeinică pentru totdeauna“. Vlahuţă nu s-a 
ridicat din pat, dar fusese dorinţa lui ca masa să fie întinsă în faţa 
sa. Ochii lui de cărbune ne îmbrăţişau cu luciri bolnave. Asculta mai 
mult. Juneţea aducea veselie în această mînăstire. Tinerii se 
întreceau cu glumele. Numai cînd conversaţia şchiopăta, mai 
intervenea şi amfitrionul, ca să lege firul, ca să dea plesne 
primăverii din preajmă. Nu l-am mai văzut pe urmă niciodată pe 
Vlahuţă. în toamna aceluiaşi an el s-a stins. 

XLVII. 

N CURSUL săptămînilor, ce au urmat, amiciții noi se întemeiară. 
Am fost purtat prin viața bucureşteană echivalentă pentru mine, 
de-atunci pînă as-&m» «mmm tăzi, cu mirosul florilor de tei. Sînt 
situaţii, care solidarizează impresiile în blocuri indivizibile, 
definitive. Cunoscui circiumele de la Bă-neasa, cu duh de stuf şi de 
baltă, şi cu ţînţari, care îţi trec nevăzute viori pe la urechi, scoţind 
supremele sunete inaccesibile arcuşurilor ţigăneşti. Cunoscui în 
citeva ceasuri de noapte grădinile de vară, cu miresme arse, de 
piper, de grătar şi de garoafe, cu mierle lunecînd prin tufe şi pe 
sub mese, cu 

* Intre alţii, profesorul Tudor Vianu. (n. ed.) 

246 

femei dansînd despletite prin chioşcuri, cu paroxismul cîntecului 
din zori. După-amiezile, ca un june, ce şi-a făcut un cap de pod în 
viaţa literară, frecven^ tam cafenelele şi terasele unde se-ntîlneau 
scriitorii. Inghiţeam cu nesaţ jărăgaiul tropicului bucu-reştean 
amestecat cu sloi de gheaţă. Jărăgai şi sloi era de altfel toata 
făptura mea. Căci, sub surdină, în adînc, eram stăpînit de-un 
singur gînd : de-a primi vreo veste de la Paris, sau prin imposibil, 
de a vedea odată, prin surpriză, pe Cornelia într-o trăsură pe Calea 


Victoriei. De cîte ori mi s-a în-tîimplat să întorc capul, tulburat de-o 


amăgire, după cîte-o trăsură cu roţi aproape neauzite, sau după o 
mătasă în mers. 

Mă întrebam uneori ce voi începe la toamna. Voi continua studiile la 
Viena, unde puteam să-mi trec doctoratul în răstimp de-un an ? Sau 
voi pleca în Franţa, unde ar fi urmat să reiau totul de la început în 
vederea unui doctorat la capătul unui deceniu ? De acasă nu mai 
puteam spera ajutoare băneşti su- ficient de serioase pentru nici 
unul din aceste planuri. Va trebui prin urmare să fac tot posibilul să 
dobîndesc o bursă de la Bucureşti. Căutai să fiu primit o dată în 
audienţă, chiar la locuinţa sa particulară, de către şeful 
departamentului Instrucțiunii. Am expus ministrului situaţia şi 
doleanţele mele, şi am plecat din biroul său cu inima înălţată de- 
un soclu de certitudine că pînă a doua zi promisiunile vor lua forma 
palpabilă a unei rezoluţii. Am mai dat de vreo cîteva ori pe la 
Minister ca să pricep în cele din urmă că de la promisiune la 
rezoluţie e o distanţă de ani de lumină, şi că, pînă să obţiio 
semnătură, trebuiesc cheltuite energii măsurabile în cai-putere. 
Chestiunea unei burse, ca să pot pleca în străinătate, se discuta de 
altfel şi la Sibiu la „Con- 

247 

siliul dirigent" (un fel de guvern provizoriu şi de tranziţie al 
Transilvaniei). Dar şeful de atunci al 

„rezonului" instrucţiunii, Valeriu Branişte, se opunea deocamdată 
să mi se acorde bursa. Motivul ? 

„Tînărul Blaga, spunea şeful, e bolnav şi nu va trăi mai mult de un 
an-doi, încît orice cheltuială a sta- tului cu el, e de prisos." Nu ştiu 


cine-i băgase în cap c-aş fi fost bolnav. 


După vreo cîteva săptămîni de grave zădărnicii, îmi veni în gînd altă 
ieşire din impas. Cărţile mele se epuizaseră în foarte scurt timp. 
Cum ar fi, să încerc la vreo casă de editură o nouă ediţie ? Auzii că 
era pe cale de a se înfiinţa „Cartea Românească”. Am bătut la uşă. 
Am stat de vorbă. După o oră contractul era semnat pentru 
amîndouă cărţile, şi eu îmi primeam onorariul chiar atunci. Pentru 
contabilitatea modestă a unui student — o sumă respectabilă, în 
orice caz suficientă pentru a pleca toamna la Viena, chiar dacă ar fi 
fost să nu mai obţin nici de la Bucureşti, nici de la Sibiu bursa 
solicitată. Odată, bătînd caldarimurile unei laterale de-a Căii 
Victoriei, remarc că sînt în faţa redacţiei ziarului „Neamul 
Românesc". Cum nu aveam altceva de lucru, intru, ca să dau 
urmare invitaţiei ce-mi făcuse Nicolae Iorga, de a trece pe la dînsul. 
Ilustrul profesor scria la o masă, copleşit de manuscrise şi cărți. Mi- 
a întins un deget. Făcea corecturi în şpalturi. Vorbea însă tot timpul 
cu mine, încît mă miram de repeziciunea cu care putea totuşi să facă 
îndreptările. Concomitent se întreținea şi cu culegătorii tipografi, 
care aşteptau cîteva rînduri pentru completarea unor goluri la 
ziar. 

Nicolae Iorga da ordine, corecta, se tînguia că i s-a îmbolnăvit 

unul din copii, scria, glumea, îmi vorbea. Mă simţeam în faţa 

unei uzine, ce-şi declanşa subdiviziunile autonome. 

Profesorul 

248 

mi-a pus apoi sub ochi nişte vechi hrisoave şi urice, cu foarte 
interesante peceţi, ca să le apreciez. Dar, cum nu-mi recunoşteam 
vreo competenţă, le-arn” privit probabil mai mult dintr-un fel de 
complezenţă, ceea ce nu a scăpat lui Nicolae Iorga, care-mi zise : 


„Dar pe dumneata nu te interesează lucrurile astea. Dumneata eşti 


un metafizician !". într-un tîrziu, curmîndu-şi pentru un moment 

disparatele activităţi, de care era cuprins, Iorga îmi dădu sfatul să 

mă înscriu la facultate la Bucureşti: „Ai urma la Rădulescu-Motru. 

Nu e mare lucru de capul lui, dar ai obţine o licenţă în ţară”. îi 

răspund cu un suriîs sfios că urmăresc alte planuri. 

La despărţire Dascălul ţinu să mă îndemne să citesc mult, ca să nu 

mă epuizez înainte de vreme, ca atiţia poeţi români. Mă întreb şi 

astăzi, după atita timp, de unde şi cum a putut culege impresia că n- 

aş citi ! 

Numai puţine zile mai aveam să rămîn pe urmă la Bucureşti. 

Cunoscuţii apucau care-ncotro, spre surghiunuri de verdeață şi de 

răcoare. într-o seară îmi luai şi eu geamantanul şi fără de-a mai 

spune cuiva ceva, pornesc spre Ardeal la Sebeş-Alba, unde Mama şi 

Lionel aşteptau de săptămîni veşti de la mine, ce nu mai soseau. 

întîlnirea cu Mama şi cu Lionel ar fi trebuit să se rostească într-o 

explozie de veselie, deoarece însă acasă nu găsii nici o scrisoare 

pentru mine de la Paris — totul lua o întorsătură domoală, iar 

saptămiînile de apogeu ale tinereţii petrecute în Capitală îmi 

reapăreau în amintire uşor lovite de caducitate. Numai gîndul că 

poşta nu circula încă între apus şi răsărit, izbutea să mă consoleze 

în- trucâtva. 

249 

XLVIII. 

NBHPBB I A SEBEŞ-ALBA îmi revărsam ritmul traiu- 

s H I lui cotidian în monotonia fermă, ire- 

91 mediabilă, a orășelului. Vara provin-mmmm cială, cu 
uscăciunile ci în contrast atît 

maamaaai de dezolant, cu turmentarea defoc şi de gheaţă de 

la Bucureşti, era aşa de priincioasă subtonului, secetos-tinjitor 


de atunci al fiinţei mele. îmi promiteam singur, 


prin zilele ce treceau, să încep ceva, să mişc ceva, dar nimic 
precis nu se închega în cugetul meu. 

Numai o mută exasperare umbla, umbla să-şi găsească vreun temei 
prin golurile mele. Pe urmă, fără de vreo pricină lămurită, printr-o 
simplă reacțiune a firii, apăreau în mine momente cînd credeam 
că mă redobindesc. Dar un duh straniu intervenea iarăşi căznindu- 
mă. încercam să mă înduplec singur, că va trebui să mă despart de 
atitea, ce au fost în mine — una cu mine. Acestor suferinţi intime, 
despre care nu vorbeam niciodată nimănui, li se adăuga 
frământarea spirituală. Autocritica simţitor înteţită tocmai în acele 
zile, îmi spunea că va trebui să mă despart chiar şi de poezia mea de 
pînă atunci. Aspiram parcă la alte moduri, vag întrevăzute, ale 
expresiei, şi spre o adîncire a albiei poetice. Evitam prin urmare să 
dau grai stărilor nude, de care eram invadat şi pe care nu mă mai 
simţeam capabil să le ridic pînă la sublima lor lamură. în faţa 
freneziilor de-o clipă, gata să mă consume, sau a violentelor 
sfişieri lăuntrice — lirismul direct putea să ducă la un exhibiţionism, 
ce mi-ar fi inspirat oroare a doua zi. Să evadez într-un gen mai 
obiectiv ? într-o zi am închipuit mitul lui Zamolxe. Subiectul era 
susceptibil de o realizare în forma unui poem dramatic. Nu mă 
găseam însă cîtuşi de puţin în 


250 


dispoziţia sufletească de a proceda la întruchiparea artistică. Mă 
amînam deci. Dam mitului un răgaz de sedimentare. 

în luna august izbucnea conflictul ungaro-român. Trupele noastre 
au intrat în Budapesta. Da, mi-aduc aminte, era tocmai în acele zile 
de iureş, cînd, sosind odată acasă după o plimbare prin dumbravă, 
Mama mă primeşte în prag şi-mi spune, spre a mă însenina : „[i-a 
sosit o scrisoare de la Paris". Sîn- gele mi-a fugit din faţă, se refugia 
în cetatea cea mai dinăuntru. Sfişii plicul. De mult n-am mai 
văzut aceste slove mlădioase şi sigure în acelaşi timp, susţinute 
interior de-o răspicată tendinţă spre simplificare îndrăzneață şi 
spre îmbinarea cea mai neaşteptată a elementelor — aceste 
slove feminine încă, dar depăşind orice stîngăcie, străine totodată 
de oriceabilitate pur 
exterioară, aceste slove deschise, ce nu minţeau, aceste slove ce nu 
aveau în ele nimic căutat, dar nici calapodul impersonal al scrisului 
propriu femeilor intelectuale, aşa de repede gata de-a se închina 
unei mode curente. Cornelia, folosindu-se de gentileţa unui curier, 
ce mîneca din Franţa spre Ţară, îmi scria o lungă scrisoare. O 
scrisoare — informativă, o amplă scrisoare informativă — ce nu 
voia în nici un fel să aducă un deznodămînt tensiunii în care mă 
găseam. Recitesc scrisoarea de vreo cîteva ori, purtat de grija de-a 
citi şi printre rînduri. Dar printre rînduri nu era decît golul din 
„Ţara Nimănui'. O licărire de nădejde îmi venea tot numai din 
şirurile slovelor. Cornelia îmi comunica, într-un ton, informativ 
iarăşi — şi acest ton nu putea să-mi scape — că pe la începutul lunii 
septembrie se va întoarce la Viena, unde-şi va continua studiile şi 
tinde... speră să mă revadă şi pe mine. Nu aveam nici un motiv 
îndreptăţit de bucurie, dar şi bucuria are uneori darul de a 


se declara singură, prin propria ei putere. Mă bucuram, de-o 


bucurie aleasă numai din penumbre. O să revăd pe Cornelia peste 
trei săptămîni ! Chiar dacă. în acest lung timp, de cînd nu mai ştiam 
nimic unul de celălalt, sufletul ei s-ar fi schimbat, îmi rămînea 
totuşi ceva, îmi rămînea revederea. 

Voi pleca deci la Sibiu să întreprind demersurile necesare obţinerii 
unui paşaport pentru străinătate. Eram luat de-un febril „du-te- 
vino", căci erau atitea forme de îndeplinit. Trebuia să dovedesc mai 
ales, cu acte în regulă, că m-am născut şi că n-am murit. Aceasta în 
ciuda sentimentului meu intim, care-mi spunea că m-am născut şi 
am murit de nenumărate ori pînă acum, chiar şi numai în răstimpul 
ultimelor luni. 

XLIX. 

E LA începutul lui septembrie plecam spre Viena. Era o 
călătorie grea şi complicată. Cu multe ocoluri, prin ținuturile 
dintre Tisa şi Dunăre, pe unde “HMMBi niciodată nu umblasem, 
abătîndu-ne necontenit de la itinerariul prevăzut, am ajuns într-o 
noapte pe la ora unu la Budapesta, într-o gara oarecare. Spre a- 
mi putea continua drumul la Viena, trebuia să trec la gara de est. 
Dar în fața gării nici o trăsură, nici un taximetru. S-a nimerit să pot 
urca într-un camion cu zarzavaturi, care-n drumul său atingea şi 
gara, spre care mă străduiam. Alte posibilităţi de circulaţie nu 
existau. Am străbătut în plină noapte, stră-zi şi bulevarde. Pe 
alocuri vedeam trecînd — în cîte două şiruri, de-a latul străzii, cîte 
zece soldaţi — patrulele româneşti. Era o grămadă de morcovi, şi 
priveam la acest spectacol nocturn, 

252 

cu un simţămînt în care se amesteca, în forme confuze, multă 
istorie, un pic de astronomie şi multă uluire. Vedeam sus pe cer 
Ursa Mare, iar jos soldaţi români patrulind. Unde eram? La 


Budapesta 


—* şi-n univers. 

în gara de est am aşteptat pînă la 6 dimineaţa cînd trenul pleca la 
Viena. La Komarom, un steag filfiia deasupra peronului — era 
românesc. Cei cîţiva soldaţi, ce făceau de pază, erau soldaţi români. 
La Gyor — soldaţi români în gara. în ultima staţie maghiară, de la 
frontiera ungaro-austriacă — un ofiţer şi cîțiva .soldaţi români. 

La Viena am descins la un hotel nu departe de Universitate. Era o 
după-amiază caldă de septembrie. Mă odihnesc oleacă. Pe seară o 
iau încetişor spre fosta locuinţă a Corneliei. Străduţele cu aerul lor 
îmi erau cît de ştiute ! Cît de ştiut fiect colţ de casă ! Iată ajung. Ure 
treptele. Sînt în prag. Sun. N-ar fi exclus să-mi deschidă chiar ea. 
Inima îmi bate cu putere. Aud paşi în antreu. Uşa se deschide. E 
fosta gazdă a Corneliei. Mă recunoaşte. întreb de domnişoara 
Cornelia B. „Ah, nu mai ştiu nimic de cînd a plecat acum 6 luni la 
Paris !" răspunde ea. „N-aţi primit nici o încunoştiinţare că are să 
sosească la Viena ?" o întreb. „Nu." 

Cobor încet treptele. Mă îndemn cu nădejdea că la Universitate s-ar 
putea să găsesc vreo scrisoare. Trec pe la Universitate. E încă 
deschisă. Mă uit la tabla scrisorilor, la litera B. Nimic. Mă uit şi la 
litera 


L. Nimic. 


Decepţionat şi tulburat de un presentiment acut de însingurare şi 
părăsire mă întorc la hotel. Nu mai doream decît să adorm, căci 
sosirea aceasta halucinantă la Viena nu era de bun augur. 

N-am dormit toată noaptea. Cu toate că eram după alte două 

nopţi nedormite. Dar cîte alte nopţi 253 

nu se vor mai perinda pe lîngă urechea şi gîndul meu treaz, cu 
semnale tîrzii de trenuri, care nu vor aduce pe nimeni în oraş ? 

Am venit la Viena. Ce căutam aici ? Ce căutam mai ales în aceste 
zile de început de septembrie ? Nici unul dintre studenţii care vin 
din atitea alte părţi, nu e încă aici, căci înscrierile încep de-abia la 8 
octombrie. Eu am sosit. M-am ivit în acest oraş, fiindcă într-o 
scrisoare, ce-o primii acum patru săptămîni, căzuse un cuvint 
despre un început de septembrie. N-aveam de făcut nimic aici. Cel 
mult să aştept. Să aştept numărind minutele, orele, nopţile, 
săptămiînile. Şi-n lungul săptămînilor, să trec în fiecare zi pe la 
Universitate, de două ori. Dar niciodată să nu găsesc aci o veste 
pentru mine, de nicăieri. Şi numai acel cuvînt despre un început de 
septembrie să mă ardă tot mai sfredelitor sub frunte, cuvîntul fără 
urmări ! 

Să încep totuşi ceva. Să lucrez la Universitate. Dar Universitatea nu- 
mi face bine. îmi fac rău în- deosebi Colonadele interioare, şi figura 
albă de marmură a Almei Mater, prin preajma căreia trecutul 
dobîndeşte o acuitate mai puternică decît amintirea. Şi totuşi 
acestea sînt locurile pe care le caut într- adins. într-o zi, după două 
săptămîni de aşteptare, voi intra în Biblioteca Universitară, voi 
ocupa locul, unde am stat, cînd — înainte cu trei ani — am văzut 
întîia oară pe Cornelia intrînd în Bibliotecă. O vedeam aşteptind, în 
şir, să se libereze un loc, la vreuna din mesele de lectură. Peste 


cîteva clipe linia vieţii va începe să ardă. Cit de liniştită aştepta în 


faţa mea acea făptură uşor neterestră ! Şi cît de vie e acum imaginea 
ei de creolă fină, de-o nobilă paloare ! Se înscria la Medicină, dar n- 
avea nimic din aerul unei studente. Venea aci să citească un roman 
de Dostoievski, sau ca să se-mplinească ceea ce 254 

fusese scris. Aerul acestei săli de lectură e acelaşi ca şi atunci. Şi va fi 
la fel şi peste o sută de ani. Vizitatorii îşi ocupă locurile ca şi atunci. 
Oamenii de serviciu sînt aceiaşi şi umblă la fel de încet ca să nu 
tulbure gîndul nimănui. Cornelia însă nu-i aici. Dar trebuie să intre, 
în fiece clipă. E cu neputinţă să nu intre. Aud uşa, de la intrare cu 
acelaşi sunet de în-vârtire a unei aripi ţintuită în resorturi. Ridic 
capul. Nu e ea. Nu mai suport această sală, cu toate ale ei în jurul 
unui miez absent. Şi ies buimăcit pe Ring. Mai trece o săptămînă. 
De cîteva zile se putea telegrafia la Paris. Dau cîteva telegrame la 
oficiul poştal pe care Cornelia mi l-a indicat în scrisoarea ei. Aştept 
o săptămînă. Nici un răspuns de la Paris. Recitesc uneori scrisoarea 
: da, e limpede... „pe la începutul lunii septembrie mă întorc la 
Viena, unde nădăjduiesc să te văd..." începutul lui septembrie era 
departe în urmă. încerc să-mi lămuresc întîrzierea închipuind 
explicaţiile cele mai fantastice. Una singură are ecou în mine. 
Cornelia nu mai vine la Viena ! Dacă aş întilni cel puţin pe cineva, 
vreun cunoscut, ca să schimbăm un cuvînt! Dar nu, în fapt nu 
doresc să întîlnesc pe nimeni. 

Fiori de octombrie, şi ploaie subţire, deasă ca pînza. Universitatea 
se populează. Frunzele prin parcuri îngălbenesc. Se încheia un 
anotimp sau o epocă ? 

în ziua de 7 octombrie trec, ca-n fiecare zi pe la Universitate. îmi 
văd numele pe tabla scrisorilor. E fără îndoială o scrisoare de acasă. 
Mama bănuieşte desigur măcinişul de substanţă prin care trec, şi- 
mi scrie, probabil — să mă întorc acasă. Inima-mi zvic-neşte, că mă 


dor coardele vocale, pe care aproape le-am scos din exerciţiu, în 


cele cinci-şase săptămini, de cînd am sosit la Viena. Portarul îmi 
întinde o carte-poştală, cu cîteva rînduri dela — Cornelia» 

255 

„Am sosit. Ne întîlnim miine la 10 în Bibliotecă”. A sosit! E la Viena 
! Dar nu-mi indica nici o adresă. A doua zi la ora 10 mă duc la 
Bibliotecă. Caut. Cornelia n-a sosit încă. Cobor sub colonade. Pe-aici 
trebuie să treacă neapărat, cînd va veni, căci nu este altă intrare. Mă 
opresc. Mă uit fără interes la un bust de marmură. Pornesc iar ; văd 
la capătul celălalt destul de depărtat, o domnişoară. După mişcări, 
trebuie să fie Cornelia. Se apropie. Mă recunoaşte de la distanţă. 
Grăbim paşii, şi eu şi ea. Arborez anevoie un surîs. Dar ea e veselă. 
Mă sărută : 

— Ce-i cu tine ? Arăţi foarte rău... Haide, li-nişteşte-te ! Ştii că — 
în curînd ne vom căsători ? 

— Cine — cum ? întreb eu. 

— Noi doi. 

Şi Cornelia începe a-mi spune că, unul din motivele pentru care s-a 
dus la Paris, a fost de-a îndupleca încetul cu încetul pe fratele ei, 


adică familia, să-şi dea consimţământul la această căsătorie. 


— N-am izbutit. De cîte ori aduceam vorba pe departe despre 

această chestiune, el mă îndruma să-mi văd de studii... de examenul 

de fiziologie şi istolo-gie... plus de pbysiologie, moins de 

blagues... 

Sînt chiar cuvintele lui... Dar noi ne vom căsători, de îndată ce ne 

întoarcem în ţară, sau cînd vrei tu. 

— Cum se face că ai întirziat aşa de mult ? Mi-ai scris că pe la 

începutul lui septembrie eşti la Viena !... 

întreb. 

— Nu te supăra, răspunde Cornelia, pricina în-tirzierii e foarte 

meschină, dacă vrei, dar — ce era să fac ? Croitoreasa nu-mi mai 

termina rochiile comandate... Mă tot purta cu vorba de la o zi la 

alta... Nu te supăra... De altfel eu eram sigură că n-ai să vii la Viena, 

decît cînd vor începe, astăzi. De cînd eşti la Viena ? 

256 

— De la începutul lui septembrie !... Telegramele mele le-ai primit ? 

— Mi-ai telegrafiat? face Cornelia mirată La mOiiciu im s-a spus 

tot timpul că nu s-au reluat le- 

- gaturile poştale. în ultimele două săptămîni n-am mai trecut pe 

acolo... Haide, linişteşte-te acum. 


Nu-nţelegi f Am sosit! Nu te bucuri ? Sînt aici. 


Mutha Mir cea 
WtOIfCI f MtfITâTtl £ LITERE 


Fi 

Q>0Q> 

Redactor responsabil: DOMNICA STOICESCU Tehnoredactor | 
CONSTANŢA VULCANESCU 


Dat la cules 19.C6.196S. Bun de tipar 13.09.1)65. Apărut 1965. 
Comanda nr. 7246. Tiraj 30180. Brofatc 2)100 + legate 5080. 
Hirtie velină de 63 g'm'. Format 640X915116. Coli editoriale 11,9. 
Coli de tipar 16.A. nr. 7505. C.Z. pentru bibliotecile mici 8 — 
R. 

Tiparul executat sub comanda nr. 50505 la Combinatul 
Poligrafic „Casa Scînteii”, Piaţa Seimen nr. 1, Bucureşti, 


Republica Socialistă România