Virgil Gheorghiu — Ard malurile Nistrului (2004)

Constantin Virgil Gheorghiu 


Ard malurile 
Nistrului 


Mare reportaj de război 
din teritoriile dezrobite 


Textul reproduce ediția tipărită de 
Editura GEEA, Bucureşti, 1993 


APOLOGETICUM 
2004 


Constantin Virgil Gheorghiu 


TIPARUL EXECUTAT 

LA S.C. GEEA TRADING S.R.L. 
Str. Cap. Grigore Marin Nr. 42 - 44 
Sector 4 Bucuresti 

Tel/Fax 634 29 90 


Din respect pentru adevărul istoric (pe care nu noi editura îl judecăm) cât şi 
pentru unui mare şi „uitat” scriitor român — Constantin Virgil Gheorghiu — 
am optat pentru varianta publicării textului original, actualizând doar 
ortografia şi rareori diverse forme de exprimare. 


DIRECTOR EDITURA, 
Gheorghe Paraschivescu 


Ard malurile Nistrului 


Drama Basarabiei şi un scriitor uitat 


“Istoria neamului românesc n-a fost decât o lungă necontenită, halucinantă hemoragie, 
ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut între vifore. Popor de frontieră, luptam şi 
muream pentru toţi.” 


Mircea Eliade 


După viforul stârnit de “eliberatoarele“ armate sovietice, suferințele 
neamului românesc, ca şi suferinţele literaturii noastre au fost imense. În 
afara faptului că talente de acum consacrate, sunt eliminate şi cu greu şi 
târziu, unele sunt reintegrate, nume care fac cinste culturii naţionale, intrau 
în uitare. 

Mulţi au ales exilul, aceasta însemnând dezrădăcinarea tragică a 
celui aftat departe de glie, cu toate onorurile pe care le-au avut. Şi mai 
mulți au ales închisorile, moartea, strângerea aripilor talentelor lor, 
marginalizarea. 

Unul din cei care au fost “eliminaţi” din aproape toate lucrările de 
istorie literară - doar G. Calinescu îl aminteşte în monumentala-i operă la 
bibliografie -, din dictionarele de specialitate, este şi Constantin Virgil 
Gheorghiu. 

Moldovean, născut în partile Neamţului, se va consacra carierei 
ostăşeşti urmând liceul militar Regele Ferdinand I la Chisinau. 

Nu vom intra în amănunt privind activitatea literară a lui Constantin 
Virgil Gheorghiu, ci vom puncta câteva repere, prin aceasta încercând să-l 
readucem în actualitate. 

În decembrie 1937 apare volumul „7/3 poeti, 13 poezii de dragoste“, 
la Editura Librariei Pavel Suru, volum îngrijit de Vintilă Horia, Ştefan 
Baciu şi Ovid Caledoniu. Cuprinderea sa în aceasta lucrare, ne 
îndreptățeşte să afirmăm că făcea parte din acel cerc, alături de cei trei 
amintiti mai sus şi de Virgil Carianopol, Gherghinescu Vania, lon Aurel 
Manolescu, Petre Paulescu, Teodor Scarlat, Ştefan Stănescu, Simion 
Stolnicu, Gh. Tules, E. Ar. Zaharia - mulți dintre aceştia aproape uitaţi 
astăzi. Cele 13 portrete sunt creionate de Neagu Radulescu. 

Volumul în discuţie l-am primit de la Doamna profesoară Ileana 
Georgescu-Tulică, fiica poetului Ovid Caledoniu, căreia îi mulțumesc şi 
pe aceasta cale. 

Din dedicaţia lui Ovid Caledoniu soției sale, imi permit să citez 
următoarele:*... acest mănunchi de poezii izvorâte din sensibilitatea unei 


Constantin Virgil Gheorghiu 


generaţii, cu toate păcatele şi virtutile ei, aşa cum a fost, la vremea ei 
(5 februarie 1945). 

Cartea debutează cu un manifest pentru o apropiere necesară, 
expunând scopul urmărit de semnatari: Noi n-am pornit o revoluție sub 
faldurile teoretice ale unui crez nou. În paginile acestea tinere sunt 
reprezentate forme poetice diverse, de la clasicism până la simbolism şi 
ermetism. Aceşti tineri poeți doreau... readucerea poeziei în patrimoniul de 
simpatie şi inţelegere a tuturor“. 

O idee şi astăzi valabilă ne atrage atentia - “... depărtarea ostilă care 
staruie azi între cetitori şi volumele de versuri, e atât de tristă: păgubitoare 
pentru ambele părti, încât o încercare de reconciliere trebuie să vina de 
undeva. Cu toate că este un reportaj de război, cartea pe care o aveţi în faţă 
este plină de sensibilitatea acestei generaţii la început de drum şi care va 
avea atât de îndurat. 

Cine l-a adâncit în uitare pe Constantin Virgil Gheorghiu? Crunta 
tragedie a românilor de dincolo de Prut, accentuată din 1812 şi continuată 
după 1940 şi 1944 - tragedie pe care n-a lăsat-o în umbra - şi statornicul său 
anticomunism. 

Debutează în “Bilete de papagal“ a lui Arghezi, în 1937 apărându-i 
“ Viaţa de toate zilele a poetului“ la Editura Cartea Românească urmată în 
1940 de publicarea la Editura Fundatiilor Regale a volumului “ Caligrafie 
pe zăpadă“ volum care primeste Premiul scriitorilor tineri. 

Începutul promițător va continua în 1942 cu alte lucrări: de poezie - 
“Ceasul de rugaciune“ - şi reportaje: “Am luptat în Crimeea“, Cu 
submarinul la Sevastopof“, “Ard malurile Nistrului. 

Ultima - reportaje scrise pe câmpul de luptă, ne atrage atenţia prin 
cele doua personalități - militarul care ar trebui să fie obişnuit cu ororile 
războiului, vegheat îndeaproape de duiosul poet, atât de sensibil în 
versurile sale. 

Mă aşez la pupitrul cu stihuri mâhnit. 

De nu eram poet mă făceam zugrav de icoane, 


(Destin - 1937) 

În expresii patetice, poetul zugraveste icoana unei Basarabii peste 
care a trecut tăvălugul Imperiului Roşu. 

Puternic marcat de realitatite vazute în Basarabia ce stătuse doar un 
an în “raiul“ comunist, face o prezentare dură fără a o îndulci, o prezentare 
făcută de reporterul — ostaş. 

Avem în față un zguduitor film al realităților basarabene, făcut de un 
român ce străbătuse sute şi sute de kilometri printre frații săi români 
obijduiţi de străini. 


Ard malurile Nistrului 


Soldatul care ar trebui să fie călit în faţa unor privelişti de apocalips - 
căci ce erau cele văzute de Gheorghiu? - nu-şi poate stapâni oroarea văzând 
grozăviile săvârşite de cotropitori, cei care au uitat de Dumnezeu şi căutau 
“intronarea“ binelui pe Pamânt. 

Ideea care străbate întregul volum este cea a crudei tragedii 
basarabene — cunoscută de-a lungul celor peste 2000 de kilometri străbătuţi 
pe acest pamânt românesc. 

Vizitând un lagar de prizonieri sovietici, a vrut să-i cunoască pe 
“salvatorii“ omenirii şi a rămas stupefiat de placiditatea acestora, nu 
placiditatea celui aflat în captivitate, ci a ființei umane interesată doar de 
existenţa sa fizică. Îşi da seama, din discuţiile purtate, că nu sunt interesaţi 
de nimic, că erau, pur şi simplu, nişte roboţi în mâna superiorilor. 

Aici vede - după cum va scrie peste ani în “ Ora douazeci ȘI cinci “ - 
dezumanizarea, interesul orientat exclusiv către partea materială a vieții. 

Acesta era portretul psihic al celor care făceau parte din prima ţară în 
care se “intronase“ egalitatea şi dreptatea. Aici vede pe viu şi dă la iveală - 
aspect studiat de psihologi, sociologi sau istorici - modul de menţinere sub 
cnut a atâtor popoare. 

Theodor Codreanu într-o prezentare a cărții îi aseamăna pe aceşti 
stăpânitori cu mancurtul lui Aitmatov. Căci ce erau cei ce-şi uitaseră 
Dumnezeul, mama şi limba? 

În privinta Basarabiei, în universul lor mental, aceasta era o ţară 
săracă supusă de o Românie asupritoare şi doar datorită sovieticilor 
eliberată. 

Lăsăm cititorului ca prin lectură să descopere calvarul fraților de 
peste Prut, amintind că procesul de deznaționalizare s-a făcut simțit nu 
numai prin forța armelor, prin numeroase asasinate şi deportari ci, pentru 
cei rămaşi şi prin şcoală sau administraţie, prin metode bine gândite şi puse 
la punct. 

Bisericile sunt pangarite în asemenea hal în care nimeni n-a mai 
făcut-o. Adevărate opere arhitectonice şi de arta, acestea suferă enorm, 
fiind transformate, în cele mai degradante folosinte. Cărţi de valoare 
inestimabilă sunt aruncate prada intemperiilor. 

Periplul prin Chisinău îl îngrozeşte - înainte de părăsire trupele 
sovietice l-au incendiat. Locuri atât de dragi lui - aici făcuse şapte ani de 
liceu militar - sunt într-o stare de nedescris. 

Relevante sunt cuvintele unei profesoare, cu valoare şi astăzi: 

Comuniştii militanți sau simpatizanţii comunişti din România sau din 
oricare ţară din lume, să nu mai fie condamnați la închisoare ori izolați în 
lagare. Ei să fie adunaţi şi trimiţi în ţara în care va mai exista comunism 
pentru a trai acolo. Cea mai aspră pedeapsă, care se poate da unui om, este 
să-l obligi sa trăiască într-o ţară comunistă“. 


Constantin Virgil Gheorghiu 


În postfata la “Dumnezeu s-a născut în exil “ de Vintilă Horia, 
(Editura Europa, Craiova, 1990), Daniel Rops, membru al Academiei 
Franceze, scrie despre autor: ...va începe din 1945 sa trăiască experienţa 
tragică a atâtor oameni din epoca noastră, ca aceea pe care unul din 
compatrioţii săi (C-tin Virgil Gheorghiu - n.n.) o va evoca în teribila “ Ora 
douazeci ȘI Cinci “, drept urmare a refuzului său de a se reîntoarce în ţara-i 
supusă de acum înainte unei alte stăpâniri“ (p. 191) - lucru valabil pentru 
toţi cei ce-au ales exilul. 

Din nefericire nu ne este prea binecunoscută activitatea lui 
Constantin Virgil Gheorghiu în perioada postbelica, dar nu putem trece fără 
a aminti de “Ora douazeci şi cinci “, pe care M. Eliade o prezinta atât de 
laudativ în Uniunea Română“, martie, 1949 (M. Eliade, “Împotriva 
deznadejdii“, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992, pp. 37-39). 

Prezentarea lucrării apărută la Editura Plan în colectia “Feux 
Croises“ aparţine lui Gabriel Marcel. 

După cum remarca Mircea Eliade, spre deosebire de Panait Istrati 
care a scris în frantuzeşte şi pe care Romain Rolland îl înfăţişează ca 
urmare „scriitor francez”, Constantin Virgil Gheorghiu a scris în româneste 
(tradus în tranceza de Monique Saint-Come) „şi succesul lui în străinătate 
se răsfrânge asupra întregii literaturi române“. 

“Ora douazeci şi cinci ” povesteşte tragedia pe care o va trăi 
România — şi nu numai aceasta - în următoarele decenii. Ne cerem scuze că 
apelăm la Eliade, dar dacă în ţară s-a mai pus la îndoială talentul lui 
Constantin Virgil Gheorghiu, semnatura acestuia dă girul cuvenit: “Este, în 
fond, prima opera literară în care se oglindeşte teroarea istoriei 
contemporane, istorie care însemnează, pentru imensa majoritatea glasului, 
fie moartea, fie transformarea în maşina, depersonalizarea, dezumani - 
zarea“. 

Constantin Virgil Gheorghiu supune sistemul totalitar apărut după 
1945 unei judecăţi - “o judecată de care, într-un fel sau altul, se va ţine 
seama“. 

Talentul lui Constantin Virgil Gheorghiu este indiscutabil şi nimeni 
nu poate lansa critici fără a-i cunoaşte opera. Este necesară oare 
recunoaşterea în afara graniţelor a unor talente româneşti pentru a le edita şi 
în tara? 

Editura “Geea“ Îşi face un merit deosebit prin tiparirea acestui volum 
şi sperăm că nu se va opri aici, cu atât mai mult cu cât drama Basarabiei nu 
s-a încheiat. 

Sunt numeroşi cei ce-şi aşteaptă reintegrarea în circuitul cultural 
românesc, generaţiile tinere trebuind să-i cunoască. 

Mihai M. Călugaru 
Tecuci, 15 septembrie 1993 


Ard malurile Nistrului 


DRAMA LUI CONSTANTIN BECCIN 


Acum, după ce am strabatut peste doua mii de kilometri prin satele şi 
oraşele eliberate de sub teroarea bolsevică, de câte ori mă gândesc la 
Basarabia, îmi apare în minte drama ţăranului Constantin Beccin din satul 
Feşteleşti, judetul Tighina. 

Mergeam cu o căruţă într-o Duminica dimineata, pe un drum de ţară, 
în sudul Basarabiei, printre lanurile de grâu, care se înălțau, aurii, ca nişte 
văpăi, în bătaia soarelui, ţăranul, care mâna caii, mi-a arătat cu degetul, 
spre stânga, un sat pierdut între lanurile de grâu: 

- Acolo e satul Feşteleşti. 

Pe urmă, după o pauză lungă, mi-a istorisit întâmplarea cu 
Constantin Beccin. 

Beccin era culac, adica un om gospodar. Din pricina asta a avut de 
suferit de la bolşevici, ca toți culacii din Basarabia şi Bucovina, cele mai 
grozave asupriri. 

Într-o zi, primarul bolşevic ai satului Feşteleşti a apărut în pragul 
casei lui Constantin Beccin, şi i-a spus: 

- Până mâine să dai pentru sat cinci sute de ruble. 

Săteanul, care ştia că şi-a plătit dările, adică a dat toată recolta pe 
care o avea, şi-a vândut lucrurile din casa şi straiele ca să poată acoperi 
restul de bir, a căutat să înduplece inima primarului şi a agentului de la 
percepţie, spunându-le: 

- Deşi am plătit tot birul, v-aş da bucuros încă cinci sute de ruble. 
Dar nu mai am. Nu am nici ce vinde, ca să scot banii. 

Oamenii stăpânirii nu aveau însă de gând să se lase înduplecaţi. 

Dacă până mâine seara nu aduci cinci sute de ruble, pleci în Siberia. 
Apoi oamenii stăpânirii au plecat. 

Culacul a rămas acasa frământându-şi mintea în fel de fel de chipuri 
pentru a găsi un mijloc prin care să dobândească cele cinci sute de ruble 
cerute de stăpânire. 

Dar până a doua zi dimineata, ţăranul care vânduse tot ce avea şi 
rămăsese în sapă de lemn, nu putuse scoate nici o rubla. 

Disperat, fiindcă ştia că dacă până seara nu are să dea banii pleaca în 
Siberia, el s-a dus la un prieten şi i-a spus: 

- Uite, ce pacoste s-a abătut din nou asupra mea. Dă-mi cinci sute de 
ruble, că altmintrelea înfund puşcariile. 

Celălalt sătean şi-a scotocit sertarele şi până la urma 1-a dat lui 
Constantin Beccin 300 de ruble. 


Constantin Virgil Gheorghiu 


- Mai mult nu am. Cauta de-i înduplecă şi tu, să te lase în pace cu trei 
sute de ruble. 

Pe la amiaza culacul s-a prezentat primarului şi l-a implorat să-i 
reducă acest bir excepţional, la trei sute de ruble, fiindcă a colindat tot 
satul, şi toate satele vecine, dar peste aceste trei sute de ruble nu mai poate 
găsi nici o copeică. 

- Daca până diseara nu aduci 500 de ruble, pleci în Siberia. 

Sentința era clara, clar şi faptul ca omul va fi dus în Siberia dacă nu 
depune suma cerută de stăpânire. 

De aceea, ţăranul Constantin Beccin a pornit buimac pe ulite 
mergând în neştire. Într-un târziu s-a pomenit în satul vecin, unde s-a jeluit 
cunoscuţilor. Dar banii tot nu i-a găsit. 

Soarele era aproape de asfintit. Dacă se întoarce în sat fără cele cinci 
sute de ruble, avea sa fie imediat arestat. Şi cum omul nu avea bani, a 
rămas ascuns la nişte cunoscuti. 

A stat ascuns, necoborând nici ziua nici noaptea din podul unui 
sopron, aproape o săptămână. Dar oamenii stăpânirii l-au găsit pe 
Constantin Beccin şi acolo. Când a văzut el ca poliţiştii intră pe poartă, a 
coborât din pod, s-a ascuns într-un lan de grâu, apoi a început a fugi pe 
ogoare. Poliţiştii călări, îl urmareau. 

Deşi alerga de îi curgeau nădușşelile şi îi erau straiele leoarcă el, 
țăranul Constantin Beccin, a simţit ca va fi ajuns din urmă şi prins. 

Atunci s-a oprit în mijlocul lanului de grâu. A aplecat cu mâna 
spicele, înalte cât el, şi s-a aşezat peste ele, cu fata în sus. 

Oare grâul pe care eu l-am muncit o viaţă întreagă, fără odihnă, cu trudă şi 
dragoste, mă va tăinui din calea lor?“, şi-a zis Constantin Beccin. 

Spicele erau aurii ca nişte văpăi şi grele de rod. 

Soarele înălțat deasupra câmpurilor, înfierbânta „tarâna. Dogorea. 
Constantin Beccin s-a închinat câteva clipe, în gând, fără cuvinte. Un vânt 
uşor a prins a legăna grâul înalt, care a început să-şi foşnească spicele. 

Părea că lanul acela nesfârşit, se pleacă, a rugăciune, la picioarele 
Cerului, cerând îndurare pentru nenorocirea ţăranului. 

Parea apoi că lanul de grâu se pleaca pentru a acoperi şi a şterge 
urmele fugarului, pentru a nu le descoperi poliţiştii, şi pentru a ascunde cu 
fosnetul lor bataia, ca de ciocan, a inimii lui Constantin Beccin. 

Dar toate erau în zadar: grâul se revarsa ca nişte valuri înalte în calea 
călăreților, şi nu-i putea opri. Poliţiştii alergau, înotând prin grâul care 
trecea de piepturile cailor. Constantin Beccin a auzit aproape de el tropotul 
copitelor care sfărâmau spicele şi tărâna, cu potcoavele. Inima lui 
Constantin Beccin încetase parca de a mai bate şi sângele îi fugise din 
obraji: 

Fugarul era palid ca paiul grâului pe care şedea întins. 


Ard malurile Nistrului 


Deodata soarele a început parca a dogori mai tare. 

Tropotele cailor se auzeau foarte aproape. Constantin Beccin a scos 
din buzunar, încet, briceagul cu care curăța pomii şi via, apoi l-a deschis şi 
cât ai clipi şi-a tăiat beregata. 

Nu reuşise să o taie complet, căci custura i-a căzut din mâna. 

Sângele a început însă a curge, fierbinte şi rosu, peste pieptul lui 
pârlit de soare, peste camaşă şi peste spicele aurii ale grâului care îi slujeau 
de aşternut. 

De pe paiele de aur ale grâului picaturile de sânge s-au scurs pe 
țărâna înfierbântată. Boabele de pamânt dogorit au cules, sorbind, fiecare 
picătură de sânge. 

Când au ajuns călăreții criminali, Constantin Beccin zacea cu ochii 
deschişi mult spre soare pe grâul înroşit de sânge mai mult mort decât viu. 

Constantin Beccin nu mai vedea nimic. Nu mai simtea nimic. Gâtul 
îi era roşu parca-l înfăţurase cu o basma. Și soarele dogorea grozav de 
fierbinte, deasupra câmpurilor nesfârşite ale Bugeacului. 

Mireasma ogoarelor se înălța cuvios spre văzduhurile limpezi şi 
curate, ca un fum nevăzut de tămâie. 

Atunci - dacă cineva ar fi privit mai de aproape ochii lui Constantin 
Beccin, care erau mult deschisi, şi dacă ar fi privit apoi Cerul, ar fi văzut ca 
erau la fel de curaţi şi de albastri: şi ochii lui Constantin Beccin şi Cerul!... 
De când am auzit aceasta întâmplare, povestită simplu de ţăranul care mâna 
caii într-o Duminica dimineata, când mergeam cu ăaruţa pe un drum de ţară 
printre ogoarele Tighinei - drama lui Constantin Beccin mă urmăreşte 
pretutindeni. 

Trecând printre lanurile de grâu şi de secara ale Basarabiei tresar la 
cel mai mic zgomot: mi se pare ca dintre valurile aurii iese însp ăimântat şi 
fugarit, ţăranul Constantin Beccin, cerând să-l salvăm. 

Alteori, mă opresc şi cercetez cu privirile câmpurile: mi se pare ca, 
în acel moment, undeva, în mijlocul lanunlor de grâu, Constantin Beccin îşi 
taie beregata cu briceagul... 

Atunci ascult: lanul foşneşte mătasea paielor ca să nu audă bătăile, ca 
de ciocan, ale inimii lui Constantin Beccin. 

Trec mai departe, dar imaginea îmi revine mereu în minte. 

O, dar dacă în Basarabia ar fi fost un singur Constantin Beccin! 

Între Prut şi Nistru au fost fugăriţi, ca şi Constantin Beccin şi mai 
grozav decât dânsul, sute de mii de oameni. 

De aceea tresar la fiecare zgomot, aşteptând să-i văd ieşind, leoarcă 
de sudoare şi fugind cu briceagul în mâna, gata să-şi taie beregata, la 
marginea fiecărui ogor. 

Drama aceasta au trăit-o toți basarabenii. Unii şi-au pus capăt vieţii. 
Cei mai mulți au fost însă prinşi de bolşevici şi coborâţi în întunericul 

9 


Constantin Virgil Gheorghiu 


puşcăriilor, duşi în infernul de gheaţă al Siberiei sau asasinați în camerele 
de tortură şi execuţie. 

Satele şi oraşele au rămas pustii. 

În cursul celor peste două mii de kilometri pe care i-am parcurs prin 
teritoriile dezrobite, intrând în satele şi oraşele care ardeau, ori trecând 
printre ogoarele incendiate, aveam impresia că fără contenire calc nu numai 
peste ţărâna înfiebântată de soare a Basarabiei - ci şi peste sângele curs din 
beregata lui Constantin Beccin. 

Şi pieptul mi se cutremura. 


x kK k 


Drama lui Constantin Beccin am încercat să o cuprind în această 
carte. Căci ea e drama tuturor românilor basarabeni. Şi am căutat, mai ales, 
să mă apropii de inima lor cu inima mea... 


PLEC REPORTER DE RAZBOI 


Când a început războiul eram concentrat la Secţia de radio -informații 
a Marelui Stat Major. 

Trebuia să ascult, ziua şi noaptea, cu casca la urechi emisiunile în 
limba franceză ale tuturor posturilor de radio din întreaga lume. 

Lânga mine se afla camaradul care asculta emisiunile în limba 
italiana, lângă el acel care asculta emisiunile în limba engleza, apoi 
receptioniştii emisiunilor în limbile maghiară, turcă, germană, rusă, 
ucraineană, cehă, sârbă, greacă, spaniolă, portugheză, bulgară, etc. 

Vreo cincisprezece aparate, în permanență deschise, ne aduceau 
ştirile cele mai diverse, în toate limbile. Noi, nemişcaţi ca nişte sentinele 
lângă aparatele de radio, le scriam aproape cuvânt cu cuvânt, apoi le 
traduceam în limba româna. 

După şase ore echipele de recepţionişti se schimba. Cei care au 
vegheat şase ceasuri lângă aparate, şi cărora nu trebuia să le scape nici o 
ştire purtată de unde, sunt înlocuiţi cu alţii care fac acelaşi serviciu. 

Şi munca nu conteneste nici o clipa. În permanenţă seful serviciului, 
care e cel mai informat om asupra evenimentelor externe întreabă: 

“Cine a prins Moscova în limba germană la ora 2 noaptea?” 

“Cine a luat New-Yorkul la ora şase în limba engleză?“ 

Ce a spus Roma, la ora şapte, în limba română?. 

Sau ce a spus Cairo, radio Istanbul, radio Helsinki, etc. 


10 


Ard malurile Nistrului 


Din când în când, unul dintre noi prinde o ştire senzaţională: o 
declarație de război, trecerea armatelor peste o frontieră, căderea unui oraş 
sau un nou pact de alianță. O jumătate de oră, o oră sau două, după 
recepționarea unei astfel de ştiri, toate atenţiile sunt încordate. Telefoane le 
suna fără întrerupere. Ştirea este transmisa urgent comandanților. Ei cer noi 
amănunte. Băieţii stau neclintiţi cu căştile la ureche pentru a prinde ştirea 
transmisă de alte posturi şi în alte limbi cu nădejdea că vor căpăta detalii 
suplimentare. 

Uneori, după vreo astfel de ştire, echipele de recepționişti se dublau 
si, în frunte cu comandantul serviciului de radio-informaţii, nimenea nu 
închidea ochii şi nu avea o clipa de odihnă, întreaga zi sau întreaga noapte. 
Dar aceste ceasuri de muncă intensă nu erau cele mai grele, fiindcă atunci 
aveai satisfacția că ai căpătat roadele privegherii. Era mai aspră vegherea 
lângă aparat, când toate veştile erau banale. Căci ştirile senzaţionale vin 
totdeauna atunci când nu te aştepţi. 

Cât de neaşteptate sunt ştirile în timp de război! 

Munca depusă era extrem de interesantă. Totuşi când auzeam 
reportajele de război transmise după informaţiile colegilor mei, a 
reporterilor din toate țările care se aflau pe câmpurile de luptă, simţeam o 
nesfârşită durere. Orice eveniment creează reporterului o stare de nervi 
excepțională: când s-a produs un fapt, reporterul nu mai poate şedea 
locului. Trebuie să plece. Să fie de faţă. Să fie primul pe teren.. Câte 
suferinţi creează neputinta de a se deplasa la fața locului, nu poate înţelege 
decât numai un reporter. 

Armatele noastre primiseră ordin să treacă Prutul. Luptele începuseră 
crâncene. Colegii mei se aflau acolo în linia I-a, exercitându-şi temerara lor 
profesie între ghiulele, gloanţe şi obuze. 

Eu şedeam cu casca la ureche şi ascultam ştirile transmise de ei. 

Trebuia să plec. Eram hotărât sa ajung pe front. Colonelul Alexandru 
Ghimuş şi Maiorul Dumitru lonescu, comandanții mei, nu se aflau în 
Bucureşti pentru a-mi da o mâna de ajutor. Ei erau plecaţi undeva aproape 
de front, cu Marele Cartier General. Cui puteam să ma adresez? Totuşi a 
treia zi după declararea războiului nostru contra Rusiei bolşevice am 
căpătat aprobarea de a pleca. 

Formalitățile de plecare pe front au durat câteva zile. Număram 
ceasurile în aşteptarea clipei în care trebuia să pornesc pentru a scrie cel 
mai mare reportaj din viața mea, reportajul războiului pe care armatele 
noastre şi armatele germane îl duceau la Prut şi dincolo de Prut. Într-una 
din zile, în care ziarele anunțau cu titluri mari primele victorii de pe front şi 
în care credeam că voi pleca, am primit misiunea de a vizita un lagar cu 
prizonieri bolşevici. 


11 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Nu plecam în război deocamdată, dar activitatea mea începea din 
clipa primirii acestei delegaţii. 

Venind spre casa voiam să opresc toţi oamenii de pe strada, să le 
spun: Plec reporter de război!... 


PRIZONIERII 


12 ore cu marinarii bolşevici 


La ora patru dimineata am plecat din Bucureşti cu doua automobile 
spre lagărul de prizonieri de la Găieşti. Într-una din maşini se afla echipa 
cinematografică, iar în cealaltă eram eu, interpretul şi un fotograf. Cum am 
ieşit din Bucureşti a început să plouă. 

Distanţa pe care trebuia să o parcurgem era de vreo 70 km. Mi se 
părea extrem de lung drumul. Citisem despre Rusia, despre comunişti şi 
despre oamenii noi, creați de regimul bolşevic, toată literatura scrisă în 
limbile franceză şi română. Niciodată nu am avut însă impresia că aflu 
adevărul despre această ţară şi despre experienţa comunistă, făcută în cei 23 
de ani. Cărțile despre Rusia şi comunism erau scrise sau de partizanii 
regimului, sau de duşmanii lui. Aşa că şi unii şi alţii ocoleau adevărul 
adevărat. Primii vorbeau de raiul comunist, iar ceilalți despre “infernul 
roşu“. În primul rând, mă interesa adevărul despre această ţară şi despre 
comunism, adevăr pe care nu l-am putut descoperi în nici una din cărțile 
citite. 

Sunt, într-adevăr, oamenii mai fericiți în Rusia bolşevică decât în 
țările pe care le numesc ei capitaliste? 

Sau trăiesc oamenii aceştia ca într-un adevărat infern? 

Iată primele lucruri pe care aş fi vrut să le descifrez în sufletul, în 
privirile şi în vorbele prizonierilor ruşi din lagărul de la Găeşti. 

Am ajuns în oraşelul acesta, de la poalele dealurilor, după vreo două 
ore de mers, cu maşina, prin ploaia torentială. Nici unul dintre noi nu 
avusese timp sa bea acasă măcar o cafea şi totuşi nu ne-am oprit nicăieri. 
Ne-am dus direct în lagărul care era aşezat în curtea unei cazărmi. 

Nu coborâsem bine din maşini şi am zărit vreo câţiva prizonieri. 
Erau toţi, baieti tineri, între 19 şi 23 de ani, îmbrăcaţi în bluze şi pantaloni 
albi de marinari români. 

Peste câteva minute eram în mijlocul lor. Cei 60 de prizonieri tineri 
s-au adunat în jurul nostru şi am început discuţia. Cincizeci şi nouă dintre 
ei erau marinari care făcuseră parte din echipajul distrugătorului Moscova, 


12 


Ard malurile Nistrului 


pe care îl scufundase, cu câteva zile mai înainte, marina noastră de război, 
în apropriere de portul Constanta. 

Echipajul distrugatorului Moscova era alcătuit din vreo 200 de 
persoane. În momentul în care vasul a început sa se scufunde, cei 200 de 
oameni şi-au scos veșmintele şi au sărit în valuri. 

Vaporul se scufunda vertiginos, ducându-se spre fundul rnarii. 
Marinarii începeau acum a două luptă, era cu valurile în furiate. Aproape 
toți ştiau să înoate foarte bine şi erau oameni tineri şi voinici. Totuşi 
sansele de a scapa prin înnot erau puţine. Pe vas se produseseră explozii 
puternice şi până la sosirea bărcilor de salvare trebuia să mai treacă o buna 
bucată de vreme. În acest timp marinarii trebuiau să lupte cu valurile. 

A fost o luptă disperată, în care fiecare se simtea vecin cu moartea, 
după cum povestesc ei, fără nici un înconjur. 

Din cei două sute de oameni s-au înecat cam o suta şi patruzeci. 
După douăsprezece ore, supraviețuitorii au fost salvaţi, cu barcile. Ei erau 
în număr de cincizeci şi nouă. Au scapăt de la moarte numai aceia care au 
fost foarte rezistenți fiziceşte. Lupta aceasta dusă cu valurile timp de 
douăsprezece ore a selecționat pe marinari într-un chip excepţional. Îi 
privesc pe rând: toți sunt înalți, cu umerii largi şi musculatură puternică. 
Când au fost scoşi din apa aceşti voinici marinari erau aproape morți de 
osteneală. Pielea li se sbârcise pe tot corpul şi li se învinețise. Marea 
majoritatea dintre ei erau ameţiți de oboseală, de spaimă şi de izbiturile 
valurilor. 

Scosi la mal, ei au fost echipati (fiindca erau cu toţii goi), în 
veşminte de ale marinarilor noştri, apoi au fost trimişi în lag ărul aceasta de 
la Găieşti. M-a impresionat faptul ca, chiar de la primele cuvinte, marinarii 
prizonieri vorbeau, mereu de panica produsă pe distrugătorul Moscova, în 
momentul în care el a fost lovit. După spusele lor panica fusese 
extraordinară. 

- De ce s-a produs atâta panică, îi întreb eu, nu vă aşteptaţi să mergeţi 
la moarte? Când pleci la război eşti totdeauna pregătit să mori. 

Matelotul, pe care l-am întrebat, mi-a răspuns foarte simplu: 

Noi nu ştiam că pornim la război ... 

Am crezut că minte. Cum, soldaţii de pe distrugătorul Moscova au 
fost duşi la război fără să ştie? 

Dar marinarul cu care vorbesc şi care este un ucrainian de douăzeci 
şi unu de ani, înalt, voinic şi cu privirile sincere, căuta să mă convingă de 
buna lui credinţă: 

- Vă spun, domnule, că noi nu ştiam că am plecat la război, de aceea 
ne-am speriat atât de cumplit când am văzut ca se trage cu tunul în vasul 
nostru ... 

- Din ce port aţi plecat? 

13 


Constantin Virgil Gheorghiu 


- Din Sevastopol. 

- Şi când aţi ieşit din port nu v-aţi închipuit că plecaţi la luptă? 

- Nu. ...Comandantul ne-a spus că ieşim în larg ca să nu rămână prea 
multe vapoare în port şi ca să nu ne bombardeze duşmanii. 

Deşi ucrainianul se străduia să mă convingă de faptul că nu-mi 
ascunde nimic, mai aveam unele ezitari, dacă trebuie sau nu să-l cred. Şi 
l-am întrebat: 

- Dar înainte de plecare nu v-aţi pregătit cu muniții şi cu toate cele 
necesare luptei? Asta nu vă facea să credeți că aţi pornit la război? 

- Ne-am înarmat şi am luat şi munitii, dar ofiterii ne-au spus că vom 
face manevre cât vom sta în larg... ... 

Mi-am adus aminte ca distrugătorul “ Moscova“, înainte de a fi 
scufundat, a tras asupra portului Constanţa şi aveam impresia că voi prinde, 
imediat pe prizonier minţind, punându-i aceasta întrebare, pe neaşteptate: 
Dar voi aţi tras asupra Constantei, cu tunurile, aşa este? 

- Da, am tras!. .. îmi răspunde prizonierul, privindu-mă drept în ochi. 

- ŞI nici când aţi tras cu tunurile, nu ştiați că sunteţi în luptă? 

- Nu ştiam nici atunci... Ofiterii ne-au spus că facem manevre şi 
tragem, undeva, la țintă. 

Acelaşi răspuns şi aceleasi amănunte le dau aproape toți prizonierii 
care au făcut parte din echipajul distrugătorului “Moscova. 

- Nici prin minte nu ne trecea că am pornit la război..Nu ne-a spus 
nimeni nimic despre asta. 

Cazul ostaşilor, care luptă fără să ştie, era senzaţional. Cred că e unic 
în istoria tuturor războaielor. De sinceritatea prizonierilor, aceşti ţărani 
tineri între nouăsprezece şi douăzeci şi trei de ani, nu am motive să mai mă 
îndoiesc după cum vom vedea, ei nici nu aveau motiv ca să mă mintă. 

Privindu-i la fata, pe fiecare, nu am descoperit, între aceşti prizonieri, 
nici o figură semită. Faptul acest m-a surprins. În armata bolşevică se aflau 
după cum se ştie, foarte mulți evrei. 

Cum se face atunci că nu-i nici un evreu între aceşti cincizeci şi nouă 
de rnarinari? 

- De ce nu aveţi nici un evreu între voi? 

Prizonierul, pe care l-am intrebat, a început sa râdă cu pofta. Ceilalți 
au prins şi ei a râde cu hohote. Eu nu înțelegeam nimic. 

- Nu aţi avut nici un evreu pe distrugătorul “Moscova”? întreb încă o 
data pe unul dintre prizonierii care mi se părea mai sincer decât toți. 

-Am avut... 

- Pai unde sunt acum evreii de pe vaporul vostru? 

Marinarii râd, însă, cu aceeaşi poftă şi par a nu fi dispuşi să întrerupă 
veselia, nici măcar pentru o clipa. Pricina hazului acesta tumultos trebuie să 
fie într-adevăr copioasă. 

14 


Ard malurile Nistrului 

- l-aţi omorât! 

Nu... Nu i-am omorât, răspund toți prizonierii în cor. 

- Atunci unde sunt? 

- S-au înecat. 

Veselia lor devine din ce în ce mai mare. Încetul cu încetul, aflu ca 
dintre evrei nu au scapăt decât ofiterii, care s-au urcat în barcile de salvare. 
Ceilalți evrei, care erau mateloti, s-au înecat. 

Jidanii s-au înecat, toţi, în mare, fiindcă ei sunt slăbănogi şi fricoşi şi 
nici nu ştiu sa înoate. 

- Si au fost mulţi evrei pe distrugătorul “Moscova”? 

- Au fost deajuns... 

Din râsul lor s-ar fi putut deduce ca prizonierii erau antisemiti. De 
aceea i-am întrebat: 

- Voi îi urâţi pe evrei? 

- Noi nu avem nimic de împărţit cu ei, îmi răspunde prizonierul, 
laconic. 

- Atunci voi îi iubiți pe evrei, nu? 

- De ce să-i iubim? Ce avem noi cu ei? 

Un prizonier foarte tânar, un agricultor, care avea o privire curată şi 
bună, ca a copiilor (nu avea dealtfel decât nouăsprezece ani) începe sa râda 
iar. 

- Noi nici nu ştiam totdeauna care sunt evrei... Aflam mai târziu, ne 
spune el. 

- Şi cum aflaţi voi care sunt evrei? 

- Ei!.. aflam şi noi, asa, când suntem cu ei... 

Văzând insistenta întrebarii noastre, prizonierul îşi înfrânge 
sfiiciunea şi ne spune: 

- Păi, noi aflam dacă unul dintre noi e evreu, bunăoară, când mergem 
la restaurant. 

Nedumerirea mea era din ce în ce mai mare. 

- Cum, ca să afli ca unul dintre tovarăşi e evreu trebuie sa te duci cu 
el la restaurant? 

- Şi la restaurant şi în alte părți ... Vedeti, dacă ne ducem cu un evreu 
la restaurant, atunci el caută să nu plătească, sau să plătească mai puţin. Şi 
noi ştiam imediat că el e evreu. 

Pe urmă, ei împrumută bani, cu dobândă, tovarăşilor şi caută să 
înşele, totdeauna, adăugă un alt prizonier. 

- Si numai după asta îi cunoaşteti? 

- Evreii strâng, totdeauna, bani. Dacă unul dintre noi începe să 
strângă bani, noi ghicim, imediat, că e evreu. 

Prizonierii încep din nou să râdă. 


15 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Evreii se cunosc totdeauna, trădându-şi instinctele rasei, strângând 
bani, cautând să înşele şi fugind de munca. 

- Ofiteri evrei aveti? 

- Avem. 

- Dar ce meserie au de obicei evreii la voi? 

- Ei sunt, aproape totdeauna, vânzatori în magazine... că e munca mai 
uşoară. Aici, nu ne putem stapâni nici noi zâmbetul. Despre război i-am 
întrebat pe prizonieri, luându-i câte unul deoparte, ce cred ei despre război. 

- Ce să credem?; am vrea să se termine mai repede... 

- Vouă vă place să luptaţi? 

Prizonierul se gândeşte puţin. Nu ştie ce să răspundă. De cele mai 
multe ori ei tresar în timpul discuţiei şi se uita bănuitori împrejur. Parca ar 
vrea sa afle dacă nu este cineva pe aproape, care să-i audă şi să-i denunțe. 

L-am invitat, pe cel care vorbea, să fie sincer şi să-mi spună, deschis, 
dacă-i place sau nu, războiul. El s-a uitat, fix la mine, apoi a plecat privirile 
în pământ: 

- Sigur că nu-mi place. 

- Dar de ce vă luptaţi voi? 

- Fiindcă... nu putem face altfel. 

Îi spun, pentru a-l vedea cum reacţionează că o parte din Nordul 
Rusiei a fost ocupată. Spre surprinderea mea, prizonierul începe să râdă: 

- Foarte bine... 

- Stii ca în câteva zile va fi ocupată şi Moscova? 

- Să o ocupe, răspunde prizonierul tot râzând. 

- Dar, de ce râzi? 

- Asa. 

- Cum? Îţi spun că Moscova şi o mare parte din ţara ta a fost ocupată 
şi tu râzi? 

- Spune de ce râzi? 

- Râd că, dacă o ocupă, se termină mai repede războiul... 

- Şi nu te intereseaza pe tine faptul că ţara ta va fi ocupată şi că veţi fi 
bătuţi? 

Prizonierul răspunde, fără să se gândească nicio clipă: 

- Asta nu ma interesează pe mine, dacă batem noi sau dacă bateţi 
Vol... 

- Dar pe cine interesează? 

Prizonierul tace. Probabil nici el nu ştie pe cine interesează această 
chestiune, căci pentru el este absolut indiferentă. Nu numai pentru el, dar 
pentru toți tovarăşii lui din lagar. Dealtfel, nici nu discută între ei, când sunt 
singuri, aceste chestii care nu-i privesc. 

Din discutiile care au urmat, am înțeles că soldaţii au o teama 
grozavă de a face cea mai mică obiecţie referitoare la ordinele superiorilor. 
16 


Ard malurile Nistrului 


E de ajuns să aibă o mică curiozitate să întrebe ceva referitor la ordinul 
primit şi soldatul este imediat împuşcat. Conducătorii nu au găsit necesar 
nici măcar să le spună că a început războiul. 

- Credeţi că nu trebuia să fiți voi anunţaţi, înainte de a ieşi din portul 
Sevastopol, că porniţi la război? 

- Da, ar fi trebuit să ni se spună. 

- Si nu credeţi că e o greşeală că nu vi s-a spus? 

- Este într-adevăr o greşeală, dar ea îl priveşte numai pe Stalin el a 
dat ordinul să ni se ascundă că e război. 

Pentru noi aceste răspunsuri sunt cum nu se poate mai ciudate. La 
început nu ştiam ce să cred. După o zi întreagă însă, în care timp am stat de 
vorbă pe îndelete cu aproape toţi prizonierii, am văzut că, pentru dânşii 
aceste răspunsuri şi această atitudine sunt foarte fireşti. De când s-au născut 
până acum, acestor oameni nu li s-a spus decât că trebuie să execute şi să 
nu întrebe niciodată dacă sunt bune sau rele. “Asta nu-i priveşte pe ei.“ Li 
s-a atrofiat curiozitatea într-un chip de necrezut. 

Soldaţii aceştia care formează elita tineretului comunist, nu au nici 
un fel de credință. Nu ştiu nimic despre Dumnezeu, nu ştiu nimic despre 
celelalte popoare, nu cunosc dragostea, nici mila. Sunt nişte maşini, nişte 
roboţi, fără nici un fel de idee, sau sentiment. De la naştere şi până acum, ei 
au trăit izolaţi de restul lumii şi al civilizatiei. După cum nu am văzut la 
lucruri vreo atitudine față de lumea înconjuratoare, tot aşa nu am văzut nici 
la ei. Am căutat să pătrund cât mai adânc, în sufletul lor. Am făcut eforturi 
pentru a-i înţelege şi a le ghici un gând, un sentiment, oricât de vag. 

Dar a fost în zadar. Ei nu au suflet. 

E uluitor faptul că, din oameni s-au putut crea astfel de exemplare. 
Totuşi acesta este purul adevăr. Cu toată bunăvoința şi cu toate straduinţele 
mele de a afla la ei o cât de mică atitudine sentimentală, oricare ar fi ea, nu 
am reusit. 

Mintea şi inima lor sunt complet pietrificate. Ei nu au fost educati, au 
fost dresați, aşa, ca animalele. Şi au avut o singură obligaţie, de a se 
supune, ca o turmă. 

Ştiu că această comparaţie este tare. Dar între cei cincizeci şi nouă de 
prizonieri şi între o turmă de cincizeci şi nouă de animale, nu e nici o 
diferență decât de grai şi de aspect fizic. Rațiunea şi sufletul, super bele 
podoabe ale făpturii omeneşti, la dânşii sunt inexistente. 

Pe tinerii aceştia nu-i interesează ce se va întâmpla mâine. 

Ei nu au avut niciodată dreptul să se gândească la asta, căci “nu-i 
privea pe ei“. Numai şefii lor au voie să se gândească. 

Ei nu au nici o dorinţă, nici o sete de frumos sau de mai bine. Vor să 
aibă stomacul plin şi atât. Absolut numai atât. 


17 


Constantin Virgil Gheorghiu 


O, aspectul acestor prizonieri, când începi să vorbeşti cu ei, este 
sfâşietor de tragic. 

Viaţa lor este despuiată de cele mai frumoase lucruri. În lagărul în 
care stau, niciunul nu cântă, nu fredonează, nu se roagă şi nu visează la 
nimic. 

Nu am văzut nici unul plângând, sau cu geana aburită de melancolie. 

Tot ce se întâmplă împrejurul lor este indiferent. 

Nu le e dor de acasa, nu vor să învingă, nu vor nimic. 

Timpul şi-l petrec dormind, sau vorbind, ceasuri întregi, cele mai 
grozave platitudini. Vorbesc lucruri fără nici o importanță, stupide şi nu am 
văzut măcar unul, în cele douăsprezece ceasuri cât am stat cu ei, aruncând 
privirile, înlacrimate sau galeşe, peste gardul de sârmă ghimpată. 

Nicăieri, în rândurilor lor, nici o manifestare omenească. 

- Voi ştiţi că vă luptaţi cu România? 

- Ştiam. 

- Aţi auzit vreodată despre România? 

- Da am învăţat la scoală. 

- Şi ce aţi învăţat voi, la scoală, despre România? 

Prizonierul şi-a dus mâna la tâmpla pentru a-şi aminti precis ce a 
învăţat, apoi a spus: 

- România este o ţară vecină cu noi, care este foarte săracă în pâine, 
foarte săracă în minereuri şi care are petrol. 

- Altceva aţi mai învăţat despre România? 

- Nu...Mai ştiam tot de la scoală ca în România şi în toate țările din 
Europa, nu au voie să înveţe carte decât copiii ofițerilor şi ai boierilor. 

Asta e tot ce ştiau prizonierii despre țara noastră. 

I-am întrebat dacă au auzit de Basarabia. Câţiva ştiau că în Basarabia 
locuiesc “Moldovani“. 

- Dar, voi ştiţi că ne-aţi luat, acum un an, Basarabia? 

Ştiau cu toţii. Li s-a spus, atunci că muncitorii din Basarabia au făcut 
revoluție şi au cerut sa fie luați sub protecție de către Ruşi, care au fost 
“foarte generoşi“ şi le-au împlinit dorința. 

- De unde ştiţi voi astea? 

- Ne-a spus la radio şi a scris şi în ziare. 

- Şi vouă v-a părut bine ca ați luat Basarabia? 

- Dar ce aveam noi cu Basarabia ca să ne pară bine că am luat-o? 
răspund cei trei prizonieri din faţa mea, râzând că-i pot întreba asemenea 
lucruri care nu-i privesc. 

Înainte de a pleca i-am întrebat încă odată: 

- Şi nu vă pare vouă rău că vi s-a ocupat o parte din ţară? 

- Las-o ia ca să se termine mai repede războiul!... 

Şi m-au rugat să le dau câteva țigări... 

18 


Ard malurile Nistrului 


Un “articol“ inexistent la tinerii bolşevici. 


Vizita mea la lagărul de prizonieri bolşevici ar fi trebuit să dureze 
câteva ore. Totuşi nu aveam curajul sa plec. Mai mult decât organizarea lor 
internă şi celelalte cheştiuni, despre care mi-au vorbit, şi pe care le 
cunoşteam din cărți, mă interesa sufletul lor. Am venit între ei, cu o 
curiozitate fierbinte ca să aflu ce gândesc şi mai ales ce simt şi cum simt 
“oamenii noi“. 

Dar sufletul este un articol necunoscut în rândurile tinerilor 
bolşevici. Nu exagerez de fel spunând ca bolşevicii aceştia tineri, cu care 
am stat de vorbă, nu au nici un dram de suflet. Le-a fost ucis. Au fost 
dezumanizați complet şi reduşi la constituţia robotului. 

Deşi faptul acesta îl constatasem chiar de la primele convorbiri avute 
cu ei, mi se părea de necrezut. Şi atunci am prelungit vizita până noaptea 
târziu. l-am urmărit pe prizonieri la masă, la plimbare, i-am întrebat tot 
felul de lucruri. În van. Nu am întâlnit la ei nici o farâma de suflet. 

Am întrebat pe un tânar telegrafist: 

- Ţie nu ţi-a vorbit mama ta despre timpurile dinainte de revoluție? 
Nu ţi-a spus cum era atunci, dacă era o viaţă mai frumoasă sau mai aspră? 

- Nici mama nici tata nu mi-au vorbit despre aceste lucruri, răspunde 
el scurt. 

-Tu crezi în Dumnezeu? 

- Nu cred. 

- Dar părinţii tăi se închină? 

- Da. 

Toate cuvintele le rostea cu precizie şi fără nicio vibrare. 

- Tu ce ştii despre Dumnezeu? întreb pe un altul. 

- Ce am învăţat la scoală ... ca burţuii se rugau la icoane zugrăvite 
sau făcute din aur. 

- Dar tu ai fost vreodată îndrăgostit? întreb pe un tânar frumos, cu 
nişte muschi puternici şi un piept de luptător, care nu are decât 21 de ani. 

- Nu am fost niciodată îndrăgostit, răspunde el fără să priceapă bine 
sensul acestui cuvânt. Apoi adaugă: noi ne plimbăm cu care fată vrem. 

- Dar nu ai simţit tu vreodată ca o fată ţi-e dragă şi nu ai putea trai 
fără ea? 

El răspunde dureros de simplu: 

- Nu. 

Unuia dintre prizonieri, lui Ivan Ivanovici Bodnea, care e căsătorit şi 
are un copil pe care nu l-a văzut niciodată, fiindcă s-a născut după ce a 
plecat el la armată, i-am pus întrebarea: 

- Ţie ţi-e dor de soție şi de copil? 

19 


Constantin Virgil Gheorghiu 


- Mi-e dor, mi-a răspuns el indiferent, ca şi cum ar fi zis nu. 

Nu am zărit nicio tresărire în ochii lui când i-am pomenit de soţie şi 
de copil. Nu puteam să cred că oamenii aceştia nu au absolut nici un fel de 
sensibilitate şi am căutat să-l provoc pe Ivan Ivanovici cu alte întrebari: 

- Ivan, dar tu crezi că soția ta ţi-a fost credincioasă în aceşti doi ani? 

În loc să tresară cât de puţin, Ivan a început sa râdă: 

- Cred că nu mi-e credincioasă, dar asta nu mă priveşte dacă nu sunt 
acolo... 

Nici dragostea, nici gelozia nu o cunosc aceşti oameni. Sufletul lor 
este vâduv de orice sentiment. 

Cum s-a putut omorî sufletul acestor oameni? 

Dar nu am întâlnit la ei nici măcar egoismul firesc oricărui om. În 
dormitorul lor se afla o şuba de blană care apărţinea unui telegrafist aviator, 
căzut cu avionul şi făcut prizonier. Ei ştiau că această şuba se îmbracă 
numai în timpul zborului şi deşi unul dintre prizoni eri era grav bolnav, căci 
răcise, şi zăcea în pat nimeni nu s-a gândit să ia şuba şi să-l învelească. 

- De ce nu înveliti bolnavul cu suba şi îl lasati sa sada gol? 

- Păi şuba nu este făcută ca să te înveleşti cu dânsa, mi-a răspuns 
unul dintre prizonieri foarte rece, de metal. El nu are dreptul sa aibă nici 
initiative, nici sentimente, nici gânduri, căci atunci ar fi prost executant. De 
aceea 1 s-a ucis sufletul. 

Un alt prizonier avea un ochi bolnav. I se umflaseră şi i se înroşiseră 
pleoapele. Ceilalţi prizonieri nu i-au dat nici un ajutor aşa cum nu dăduseră 
ajutor nici celui care racise. 

- De ce nu vă îngrijiţi bolnavii? Nu sunt camarazii voştri? 

- Asta este treaba doctorului, nu este a noastră, ne răspunde unul 
dintre prizonieri laconic. 

- Bine, o fi treaba doctorului, dar vă rabdă inima şi nu le daţi nici un 
pic de ajutor? 

- Nu ne priveste pe noi că este bolnav... asta îl priveste pe doctor. 

- Bine, dar vouă nu vă este mila? am întrebat eu indignat de atâta 
lipsa de sensibilitate. 

- Nu ne este mila. ...Foloseşte la ceva dacă ne e mila? 

Nu mai puteam face nimic pentru a le descoperi o cât de mică fărâmă 
de suflet. 

Începuse să se înnopteze. 

Am întrebat încă odată pe cei însărcinați cu paza lagărului: 

- Aceşti prizonieri stau seara de vorba? 

- Stau de vorba, dar nu pomenesc nimic nici despre casa, nici despre 
familie sau despre război. Glumesc şi spun anecdote. 

- Atât? 

- Atât... 

20 


Ard malurile Nistrului 


Câțiva dintre prizonieri făcuseră din lut nişte figuri de sah. 

Le modelaseră cu precizia şi migala oamenilor primitivi. Desenaseră 
careurile pe pamînt şi jucau şah ore întregi. 

M-am gândit ca aceste figuri de lut le sunt foarte scumpe fiindcă sunt 
făcute cu multă trudă, şi ca să-i văd cum reacţionează m-am prefăcut că voi 
călca peste ele. Nici unul nu a fost impresionat. Nu au schitat nici un gest 
de teamă că voi sfărâma figurile de sah. 

Nici când au văzut că nu le-am sfărâmat nu li s-a ivit în ochi vreo 
licarire de bucurie. 

Oamenii aceştia nu se bucura de nimic. 

Oamenii aceştia nu se interesează de nimic. 

Oamenii aceştia nu au nici un dor. 

Ce nefericite trebuie sa fie mamele lor, care n-au născut oameni, ci 
roboți. 


În aşteptare 


M-am întors din lagărul de prizonieri cu inima îndurerată. Structura 
acestor oameni tineri, creaţi de bolşevici, mi-a amintit tot timpul lipsa totală 
de suflet şi cruzimea maşinilor. Am asistat odată la o scena sângeroasă. O 
locomotivă intrând cu pufaitul ei greoi şi cu viteza mare, într-o gara din 
Moldova a surprins pe linie o fetiță de vreo şase ani, îmbracată cu rochiță 
albastră şi a tăiat-o în bucăti. Nenorocirea a produs la acea ora de seara pe 
peronul garii o impresie grozavă. Mama fetitei îşi smulgea parul. Femeile 
îşi muscau mâinile cu lacrimile împietrite între pleoape. Suferinta 
provocată de accident sfâşiase sufletele celor prezenți. 


De data aceasta eram sigur că nu va mai trebui să aştept şi că voi 
începe imediat activitatea adevărată de reporter de război. 

Pentru această călătorie cu avionul - care era prima mea călătorie pe 
calea aerului — Cocuţa care m-a condus la aeroport a vărsat câteva lacrami: 

- De ce nu te-ai dus să faci reportaj la o armata de uscat, chiar şi la 
unitățile de tancuri... Tocmai la aviatie, unde este atât de periculos, ţi-ai 
găsit să te duci?... 

Lacrimile ei s-au uscat însă repede, fiindcă avionul şi-a luat zborul 
cu eleganță. O simţeam pe Cocuţa multumită: Nu s-a întâmplat nici un 
accident!... 

După două ore de zbor, care pentru mine nu au fost mai 
impresionante decât un voiaj cu automobilul sau cu motocicleta, am 
aterizat pe un aeroport militar. Trebuia să predăm corespondenţa. 

De pe acest aeroport pleacă avioanele de bombardament în fiecare 
noapte, aruncând foc şi moarte teritoriului inamic. Privesc spre ofiterii care 

21 


Constantin Virgil Gheorghiu 


se aproprie de avionul nostru, cerând ziarele pe care le desfac însetoşaţi de 
ştiri: toți au pe faţă câteva cute energice. Dintre aceşti ofiteri aviatori pleacă 
în fiecare amurg sau zori câtiva pentru a înfrunta moartea. 

Între ei şi între piloţii din avionul cu care am sosit eu, se leagă repede 
scurte convorbiri. Discuta despre camarazii lor. Uneori fruntile bronzate ale 
acestor zburători sobri se întunecă: simt atunci că unul dintre camarazii 
despre care discuta a căzut cu avionul. 

Dar conversaţia continua grabit. 

Fruntile. Fruntile bronzate iar se încruntă: iar că un camarad de al lor 
a fost dat lipsa!... 

Ciudat!... deşi îi simt că vestea căderii unui camarad îi doare ca un 
stilet împlântat în inima, nici unul nu spune un cuvânt de tânguire. Ei îşi 
înfrâng durerea şi o trăiesc fără nici o vorbă, încruntându-şi doar frunțile. 

Soarele care arunca o lumina metalică, de aur, pe chipurile lor, îi face 
pe toți să pară nişte statui de bronz. Şi cât de frumoase sunt frunțile lor 
bronzate de soare!... 

Eu îi privesc stând întins pe iarba, lângă aripa avionului. 

Primul dor pe care l-am avut la aterizare a fost să mă întind pe 
pământ. Şi fiindcă nu eram singur, am mângâiat pe furiş, cu palma. — fără 
ca să mă vadă nimeni - iarba şi ţărâna. 

Aş fi vrut să-mi lipesc obrazul de pământ şi să-l sărut. 

Pentru prima oară am simțit cât mi-e de drag pământul!... 

Trebuia să mă desprind de el, să mă departez de dânsul, ca să-mi dau 
seama cât îl iubesc de mult. 

În acest prim zbor cu avionul, am avut un singur gând. 

Plutind pe deasupra satelor şi a ogoarelor, invidiam pe țăranii care 
lucrau pe câmp şi cel mai fierbinte dor pe care îl aveam în piept era de a fi 
în locul lor, zdravăn pe o bucată de pământ... 

Plutirea aceasta cu avionul îmi dădea impresia că sunt dezlipit de 
singurul lucru durabil şi cinstit de pe lumea asta: de PĂMÂNT. 

Cât de cinstit şi de bun este pământul 

El nu cunoaşte nimic din vicleniile şi incertitudinile apei şi ale 
văzduhului. El este cinstit şi bun. 

De aceea, atunci când am coborât pe aeroport, l-am mângâiat cu 
palma, îndelung şi pe ascuns, cum mângâi trupul cuiva care ţi-e drag. 

Am ajuns la Marele Cartier General, în oraşul român. Străzile sunt 
acuma pline de soldați. Populaţia civilă este puţină. Secţia Propagandei este 
instalată în clădirea unei scoli. 

Colonelul Brătescu, şeful secției, este un om extrem de amabil şi deşi 
este ora mesei, zăboveşte cu mine dându-mi nenumărate sfaturi şi 
îndrumări. 


22 


Ard malurile Nistrului 


- Dumneata ai să faci reportaj la Marele Cartier al Aerului, îmi spune 
dânsul. Dar ai venit cam târziu. În cursul dimineţii Aerul s-a mutat la 
Bacau, aşa ca trebuie să te duci acolo. 

Caut prin oraş un automobil care pleacă spre Bacau. În zadar. De 
abia pe la şapte seara am găsit un camion de cărat prundiş, care mergea. 
Voi călători foarte prost cu camionul, totuşi sunt bucuros ca l-am găsit. 

Cu câteva ceasuri înainte, făceam drumul de la Bacau la român, pe 
sus, într-un elegant avion al societatii “Lares“. Acum parcurgeam acelaşi 
drum înapoi, într-un camion de carat prundis. 

Ceasul trebuie sa fi fost cam şapte şi jumătate. 

Soarele apunea. Umbrele se amestecau cu lumina roşiatică a 
asfințitului. Pe şosea circulau fără întrerupere, în toate directiile, maşini 
militare. 

Dupa vreo jumătate de oră am ajuns la marginea unui sat. 

În curtea unei case de pământ, fără gard, se afla o vaca legata la iesle 
şi un vitel. În fund, pereţii dărăpănaţi şi un morman de gunoaie. 

Focul ardea în mijlocul ograzii şi deasupra lui, pe pirostrii, fierbea 
ceaunul cu mămăligă. Un copil îmbrăcat într-o cămăşuţă scurtă şi murdară 
alerga prin curte. Tabloul se completa cu o femeie, care sedea lângă foc, 
aşezată pe pământ, cu capul între palme. Văpăile roşii ale focului, care 
încingeau ceaunul negru, îi luminau faţa. Se gândea la sărăcia ei, la 
bărbatul care e plecat pe front? 

La ce se gândea această femeie? 

Nu ştiu. 

Dar niciodată nu am mai văzut o figură de femeie aşa de tristă. 

Aş fi vrut sa scot caietul şi să notez această imagine. Dar camionul, 
zdruncinându-mă, a trecut mai departe. 

Casa şi chipul femeii s-au şters din fața mea şi în locul lor au apărut 
lanurile bogate, nesfârşite, de grâu şi de porumb, peste care răsărise o luna 
mare, roşie, ca un obraz plâns de femeie. 

După un scurt timp tabloul şters mi-a revenit în minte. Oare la ce se 
gândea ţăranca aceea care şedea în faţa focului şi a ceaunului de mămăligă, 
lângă un copil descult, lângă o vacă cu vitel, în curtea unei case 
dărăpănate? 

Șoseaua fiind foarte proasta, m-a deşteptat din gând un zdruncinat 
care m-a zmucit, facând să mă lovesc cu capul de capota maşinii. 

Am scos din raniță o chiflă şi o caisă. Apoi am început sa musc pe rând, 
când din una, când din alta... 

Și am mâncat aşa, cu pofta şi cu tristete, pâine şi caise, uitând de 
obrazul atât de îndurerat al acelei ţăranci, despre care totuşi aş vrea să scriu 
odată... 


23 


Constantin Virgil Gheorghiu 


La ora noua seara am ajuns la Bacău. Marele Cartier al Aerului era 
instalat tot în locul unei şcoli. Sunt de un ceas între aviatori şi mă uimeşte 
delicateţea lor. Poate fiindcă profesia îi face sa trăiască atâtea ore de viaţă 
la o mare altitudine, au căpătat o altă supleţe şi eleganță, mult mai rafinată 
decât a noastră, a pământenilor. 

M-am prezentat comandantului spunându-i că am venit să scriu 
reportaje despre zborurile lor de noapte, despre faptele de arme ale 
zburătorilor pe care dânsul îi comandă şi despre războiul în văzduh, pe care 
dânşii îl poartă cu atâta pasiune. 

Am început apoi a mă pregăti pentru noapte. Unde voi dormi însă? 
Mă gândesc la asta cu spaima fiindcă sunt obosit crunt. Până la urmă, am 
găsit un pat de campanie şi m-am culcat chiar în birou. Mi-am scos doar 
cizmele şi tunica; am mâncat două caise (pentru care îi mulţumesc încă 
odată Cocuţei ca mi le-a pus în raniță), şi am încercat să dorm. 

Dar nu a fost cu putință. 

Cele cinci telefoane din birou sunau fără întrerupere, unul după altul, 
şi câte odată două sau trei în acelaşi timp. Toate comandamentele de aviatie 
dau seara raportul telefonic, Marelui Cartier al Aerului. 

Au zburat avioane inamice deasupra oraşului nostru. Au lansat trei 
bombe care n-au făcut explozie... 

În altă parte inamicul nu a aruncat bombe. 

În alt oraş bombele au distrus o casa sau un grajd de vite... 

Și telefoanele suna mereu. Se vorbeste numai de lupte aeriene, de 
bombardamente şi de avioane doborâte. 

Şi nu pot să adorm... 

Pe la orele unu noaptea, se parea ca telefoanele au amutit. 
Comandamentele din toate oraşele se părea că şi-au sfârşit rapoartele. 

Dar când mă gândeam că de acum voi putea dormi, au început să 
sune sirenele: alarmă aeriană. 

Cineva începuse să strige: stingeți lumina! şi sirenele sunau lung, 
sfâşietor, parcă plângeau. 

Odată cu ele au prins a suna şi telefoanele, toate cele cinci telefoane, 
raportând ce face inamicul, câte avioane are deasupra teritoriului nostru, 
unde se află şi care sunt măsurile ce s-au luat. 

Alarma a durat două ceasuri. 

La patru jumătate, a început sa se măture în birou. 

Oare am dormit eu noaptea asta? Nu ştiu. Mă dor însă coastele şi 
umerii. Unul dintre soldaţii care maturau pe Jos, a voit să deschidă fereastra 
şi s-a urcat cu picioarele pe scaunul de lângă patul meu, călcându-mi peste 
ochelari şi sfarâmându-i. 

Totuşi azi voi începe activitatea. 


24 


Ard malurile Nistrului 


Jurnal 


Toată dimineaţa am încercat să vorbesc cu comandanții. 

Dar n-am reusit. Fiecare se scuza extrem de amabil, spunându-mi să 
mai aştept câteva zile, când îmi vor da putinţa să scriu fapte senzaţionale. 
Deocamdată sunt lupte putemice şi nu au timp. 

Fără aprobare, nu puteam face nimic. Orice iniţiativă personală nu 
avea nici o valoare dacă nu era aprobată de comandanți. 

Nu puteam face altceva decât să aştept. 

Între timp, am aflat că un comandor pleacă pe zona de operatii, pe 
front, cu avionul, pentru a culege informaţii. 

Am rugat pe comandant să-mi dea încuviințarea de a pleca şi eu cu 
dânsul. 

- Nu se poate acum. Mai aşteaptă. 

- Daţi-mi autorizația să iau o serie de interviuri aviatorilor care au 
săvârşit fapte eroice, adaug eu. 

- Nu. Asta e reclamă. 

Dar, nemţii, spun eu, practică acest gen de propagandă. Fotografiile 
şi biografiile eroilor apar în toate ziarele. 

- Ei, nemţii... .. acolo e cu totul altceva, îmi răspunde cu politeţea sa 
de gentlemen, colonelul Pădure. 

Am părăsit propunerea. Si, fiindcă dânsul se depărta mereu (căci 
discuţia avea loc pe sală), m-am agăţat de un alt subiect. 

- Domnule comandor, vreau să plec mâine cu un avion de 
bombardament. E exclus ca mâine să nu plece nici un bombardier deasupra 
teritoriului inamic... Aş scrie un reportaj într-adevăr senzaţional. 

- Nu se poate. 

Dar nici nu eram hotărât să cedez: 

- Domnule colonel, aş vrea să fac un reportaj cu apărarea antiaeriană: 
“Cum se apară un oraş“ sau cam aşa ceva. 

- Asta e buna! mi-a răspuns dânsul, râzând. Apoi a adaugat, păşind în 
biroul generalului, unde se afla şi Ministrul Aerului. 

- Alta idee mai năstruşnică, decât chestia cu antiaeriană, nu ai găsit? 
Şi a închis usa. 

Am rămas pe sala, singur şi dezolat. 

Ce trebuia să fac? 

Mi se pare că se va termina războiul şi nu voi mai ajunge pe front. 

Dar, până mâine, poate îmi va veni vreo idee cu care voi cuceri pe 
şefii mei. 


25 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Jurnal 


M-am hotărât să mă duc la General şi să-i cer permisiunea de a 
pleca. Citesc în ziare reportaje de ale colegilor mei şi îmi e ciudă că eu stau 
degeaba într-un birou, şi încă în apropierea frontului! 


CERNĂUŢI 


Am aflat că astă noapte a fost cucerit Cernăuţii. Am cerut audienţă la 
generalul Ramiro Enescu şi i-am spus: 

- Domnule general, vreau să plec la Cernăuţi. 

Spre surprinderea mea, dânsul mi-a răspuns: 

- Vrei să pleci acum sau după amiază? 

- Cât mai curând, răspund eu. 

Atunci uite, dau dispoziţie să se pregătească un Fleet şi pleci 
imediat! 

Fleet-urile sunt nişte avioane mici, de două persoane pe care se 
învață zborul. Sunt avioane de scoala. Acum, în timp de război, Fleet-urile 
sunt întrebuințate ca avioane de legatură. În afară de pilot, mai poate 
călători într-unul din aceste biciclete cu motor ale văzduhului, încă o 
persoană. 

La ora două după amiază m-am urcat într-unul din aceste avioane, 
împreună cu locotenentul aviator Isăcescu şi am pornit spre Cernăuţi. 

Satele şi oraşele ramâneau în urmă, unul după altul. Mergeam cu 
viteza mare. Când avionul cobora mai aproape de pământ, distingeam clar 
oamenii care lucrau la seceratul grâului. 

Când am trecut de fosta graniță care a despărțit Nordul Bucovinei de 
restul Moldovei, am început a vedea pe câmpuri rămaşitele avioanelor 
ruseşti, distruse în lanurile de porumb sau de grâu, ori prin livezi şi pe 
dealurile cu paşuni. 

Satele în aceasta regiune din Nord sunt aproape goale. Rar dacă 
zăresc prin curţile caselor sau pe uliți, ca şi pe câmpuri, vreun om. 
Locuitorii au fugit desigur din pricina urgiei războiului şi a teroarei 
bolşevice. 

Urmele războiului se văd din ce în ce mai clare şi mai jalnice, cu cât 
înaintăm: tranşee părăsite, maşini stricate şi incendiate, schelete de avioane. 

Locotenentul Isăcescu, care e cernăuţean, şi căruia i-au rămas în 
acest oraş, casa, întregul mobilier, cărțile şi toate lucrurile lui dragi, îmi 


26 


Ard malurile Nistrului 


arată cu degetul un morman de ruine fumegânde, deasupra cărora se înalță, 
albă, cupola unei biserici, la poalele muntelui, ascunsă între vai: 

- Storojineţul... 

Am înţeles că oraşul a fost incendiat, şi deşi nu distingeam foarte 
bine ce este acolo, îmi dădeam seama că din Storojineţ n-au mai rămas 
decât ruine arse şi deasupra lor, neatinsă, ca o minune, biserica. Aş vrea să 
aflu cum s-au petrecut faptele, şi ce a ars. 

Dar, zburam cu viteza. Oraşul fumegând rămâne în urmă, iar pe 
sufletul nostru apasă un abur greu de tristete şi de durere. 

Mă gândesc: oare şi Cernăuţiul a ars? 

Întorc faţa spre locotenentul Isăcescu şi-i întâlnesc ochii tristi. Şi el 
se gândea tot la asta: Oare Cernăuţiul e ars? 

Peste aproape o jumătate de oră, suntem deasupra oraşului: Cernăuţi. 
Din când în când zărim câte o casă arsă. Totuşi oraşul nu are acelaşi aspect 
ca Storojineţul. 

Când zburam, deasupra aerodromului, mai aproape de pământ, zărim 
zeci de avioane arse. Locotenentul Isăcescu manevrează Fleet-ul pentru 
aterizare. Suntem printre cei dintâi care aterizau pe aerodromul din 
Cernăuţi. Tot câmpul este plin de schelete de aparate arse. Aeroportul este 
un adevărat cimitir, de avioane. Toate sunt ruseşti. În timp ce rotim desupra 
aeroportului pentru a găsi locul de aterizare, încep să număr avioanele 
distruse, care zac pe iarba verde şi mătăsoasă. 

Într-o parte reuşesc să număr optsprezece schelete de aparate. În alta 
parte sunt cinci. lată, aici patru aparate, dincolo opt, aici două dar 
numărătoarea încetează. Aterizam. 

Punând piciorul pe pământ, locotenentul Isăcescu este emotionat 
până la lacrimi. 

La vreo douăzeci de paşi de noi se află hangarul care acum este 
numai un morman de cenuşă şi de scrum. 

În acest hangar se aflau vreo treizeci şi patru de avioane ruseşti. 

În timpul unui bombardament, aviația germană a distrus hangarul şi 
toate aparatele care se aflau înăuntru. 

Bombele au căzut atât de precis încât clădirea aerogării, care se află 
numai la vreo cincizeci de metri depărtare de hangare, a rămas neatinsă. 

Întregul aeroport din Cernăuţi este o pagina, o lectie de 
bombardament de precizie, scrisă de aviația germană. 

Bombele aruncate de germani au căzut, după cum arată gropile, 
exact peste aparatele inamice care se aflau pe sol. Precizia aceasta este 
uimitoare. 

Deşi au fost distruse pe acest aeroport circa o suta treizeci de avioane 
ruseşti, nici o bombă aruncată de aviația germană nu a căzut în van. 


27 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Cel puţin pentru noi, simpli observatori profani, aceasta constituie 
una dintre paginile cele mai impresionante pe care le-am întâlnit în tot 
cursul războiului. 

Încet, uimiţi de cele văzute, ne îndreptăm spre clădirea aerogarii. Ne 
întâmpină capitanul aviator Ganea Alexandru şi capitanul Andreescu Paul. 
Păşim pe iarba moale, printre scheletele avioanelor arse şi discutăm. 

Toate ferestrele elegantei clădiri a aerogării sunt sparte. 

Camerele sunt pline de hârtii aruncate, de mobilier stricat, de resturi 
de mâncare, lenjerie murdară şi sticle goale şi sparte. Pe aici au trecut 
bolşevicii!... 

Toate robinetele au fost lasate deschise pentru ca aerogara să fie 
inundată. 

Saltelele au fost taiate cu baionetele. Cineva dintre aviatorii bolşevici 
a căutat să incendieze clădirea şi a turnat peste o dormeză, benzină, dându-i 
apoi foc. Flăcările au afumat pereţii şi au distrus mobilierul din camera, dar 
focul s-a stins singur. Glastrele cu flori care împodobeau aerogara, sunt 
toate pârlite de foc şi cu frunzele înegrite. 

Într-un birou găsim o masă cu sticle sparte, cu resturi de mâncare şi 
mucuri de tigari aruncate în pahare. 

În timp ce vizitam aerogara, capitanul Andreescu Paul ne povesteşte 
un fapt emotionant. 

Cu câteva zile mai înainte dânsul zbura singur deasupra teritoriului 
rusesc. Având o până la motor, a fost nevoit să aterizeze la marginea unui 
sat din care armatele roşii se retraseseră cu câteva ore mai înainte. 

Aterizând în acest loc, în care nu sosiseră încă trupele noastre, 
aviatorul se aştepta la orice. Era aproape sigur că va fi luat prizonier şi dacă 
s-a hotărât să aterizeze era numai pentru faptul că nu mai putea continua 
sub nici un motiv zborul. 

Satul se numea Lehuţeni Tăutul. Nici nu coborâse din avion şi 
capitanul Andreescu a văzut populaţia din sat alergând spre livada în care 
aterizase el. 

Tăranii veneau în fuga şi într-un număr considerabil. 

Voiau să-l ia prizonier? Se părea ca unii dintre ţărani au în mâini 
coase şi topoare. Aviatorul şi-a făcut cruce şi a aşteptat. Nu putea face 
altceva decât sa aştepte. 

Când grupul de sateni s-a apropiat, el a putut distinge strigatele lor de 


Peste câteva minute aviatorul era îmbrăţişat de zeci de oameni care 
se îmbulzeau spre dânsul, căutând fiecare măcar să-l atingă cu mâna. 

Femeile şi câtiva batrâni au îngenuncheat şi i-au sărutat pantofii, alții 
îi luau mâinile şi nu mai conteneau să le sărute. 


28 


Ard malurile Nistrului 


Toţi locuitorii acestui sat, văzând culorile româneşti ale avionului, au 
alergat să se prosterne la picioarele zburătorului care reprezenta pentru ei 
întreaga armată care îi dezrobise. 

- Cine putea să mai înţeleagă din jalbele lor ceva? Toţi vorbeau cu 
lacrimi în ochi şi povesteau suferinţele îndurate timp de un an. 

- Dacă nu veneaţi acum, eram pierduţi! 

Aceasta era fraza pe care o repetau la fiecare două cuvinte, toți cei 
care vorbeau. 

Ce scena ar putea ilustra mai bine suferințele pe care le-au îndurat 
țăranii sub bolşevici, decât aceasta: Un sat întreg alcătuit din barbati, copii, 
femei şi batrâni, care se aşează în genunchi la picioarele primului ostaş din 
armata care i-a scapăt de tirania comunistă, sărutându-i pantofii! 

În timp ce sătenii povesteau capitanului Andreescu Paul, 
nemaipomenitele cruzimi îndurate din partea bolşevicilor şi îşi stergeau la 
fiecare cuvânt lacrimile cu palma, pe drum se vede venind în goană nebună 
un ţăran călare. 

Toţi s-au întors cu privirile spre dânsul. 

Când călăretul, care venea cu calul în spuma s-a apropiat mult, 
țăranii l-au recunoscut. Era un sătean din comuna vecina. 

Povestea, pe care călăretul a narat-o cu răsuflarea întretăiată era 
următoarea: 

În timp ce armatele bolşevice se retrageau din sat, o bandă de câteva 
zeci de evrei înarmati, care locuiseră în comuna şi prin satele vecine, s-au 
năpustit asupra sătenilor, împuscându-i. 

Când au văzut că ţăranii se retrag din fața armelor cărora nu le 
puteau rezista cu ciomegele şi cu topoarele, evreii s-au apucat să dea foc 
satului. 

Unul dintre ţărani a reuşit sa încalece un cal şi să alerge spre 
Lehuţani Tăutul unde auzise ca se află armata românească, pentru a cere 
ajutor. 

- Toţi aceştia care au tras cu puştile în noi, în femeile noastre şi copiii 
noştri, iar acum dau foc satului, sunt evrei care au trăit câştigând averi şi 
mâncând pâinea din sudoarea şi din munca noastră. Toţi au fost negustori 
prin satele noastre. După ce ne-au chinuit şi ne-au batjocorit fetele, iar pe 
copiii noştri i-au trimis în Siberia şi în puscarie, un an întreg, pustiind satele 
şi semanând atâta jale, acum s-au năpustit cu puştile şi cu mitralierele 
asupra noastră, a celor care am mai rămas pentru a ne ucide. Şi fiindcă au 
văzut ca o parte din noi s-au ascuns pe ogoare şi prin pivniţi, aşa că nu 
puteau fi omorâţi de gloantele lor, s-au apucat sa dea foc satului. 

Călăretul acesta disperat implora ajutor, ca să nu le fie satul prefăcut 
în cenuşe de către evrei. 


29 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Dar, acte de barbarie similară comise de bandele evreiesti, în timpul 
retragerii şi după retragerea armatelor bolşevice se vor repeta în tot cursul 
călătoriei noastre. 

Acestea sunt faptele pe care le-au savâşit evreii români pentru 
România. 

Capitanul aviator Ganea Alexandru ne spune apoi cum a executat 
locotenentul Colaş Petre, ultimul lui zbor de recunoaştere deasupra unei 
regiuni din judetul Hotin. 

Plecând să-şi îndeplinească misiunea, locotenentul Colaş a fost 
întâmpinat de două avioane inamice. 

S-a început o lupta aprigă în văzduh. 

Mitraliorul de pe avionul locotenentului Colaş a fost lovit de 
gloanţele duşmane şi omorât. Sângele lui s-a scurs peste tunica şi peste 
mitraliera, înroşindu-le. Totuşi lupta a continuat şi fără mitralior. 

Peste vreo cinci minute a fost însă împuşcat şi pilotul. Înainte de aş 
da sufletul, el a spus locotenentului Colaş: Continuă tu lupta... 

Singur cu doi morti în avion, cu hainele înrosite de sângele lor, 
locotenentul Colaş Petre salvează totuşi aparatul, aducându-l ciuruit pe 
aerodromul de pe care pornise. 

Când au venit camarazii pentru a-l ajuta să coboare din avionul cu 
care aterizase atât de elegant, l-au găsit pe locotenentul Colaş Petre, rănit, 
iar camarazii lui, mitraliorul şi pilotul, morți. 

Povestirea aceasta ne emoţionează pe toţi. 

Plecând de pe aerodrom spre oraş, păşim cu frunțile întunecate. 

Străzile sunt pustii. 

La fiecare sută de paşi întâlnim un automobil rusesc incendiat, 
muniții ruseşti părăsite, gropi făcute de bombele aruncate din aviatie. 

Populaţia e atât de puţina încât oraşul pare complet părăsit. 

Din când în când vedem în ferestre câte o icoana. Sunt de obicei 
icoane ale Maicii Domnului, pe care creştinii le-au scos din locurile din 
care le ascunseseră de teama bolşevicilor şi pe care acum le puneau în 
ferestre. 

Parea că oraşul se recreştinează. 

Deasupra multora dintre clădiri şi la balcoane flutura drapele 
româneşti şi germane. 

Totuşi nu întâlnim nici un om. 

Mergem de aproape o jumătate de ceas pe străzile pustii. Oraşul 
acesta frumos este acum un oraş părăsit. Toate magazinele au geamurile 
sparte şi uşile sfarâmate cu toporul. Întâlnim mereu case arse. Totul e 
devastat. 

Aflăm de la câţiva ostaşi că bolşevicii au început a jefui oraşul şi a 
căra toate depozitele de alimente în Rusia, imediat după declararea 
30 


Ard malurile Nistrului 


războiului. Tot atunci au început şi arestările care se făceau pe o scară 
foarte întinsă. 

Erau luaţi din casele lor aproape toți românii şi duşi împreună cu 
familiile lor spre locuri necunoscute. 

Ajungând în centrul oraşului, tablourile sunt din ce în ce mai 
dramatice. 

Toate clădirile din Piata Unirii au fost arse. Bisericile au fost 
devastate. Mă uit cu un sentiment de durere la locotenentul aviator 
Isăcescu. În tot timpul drumului mi-a spus că de abia aşteaptă să-şi revadă 
casa. Cum am ajuns în Cernăuţi a tăcut. Simt ca îi este teama să se ducă 
să-şi revadă casa în care s-a născut, în care a copilărit, în care i-au rămas 
toate colțişoarele dragi, încărcate cu amintiri. 

Începe să se însereze. Tuturor ne este foame. Deasupra oraşului 
apare un nor negru, apoi prinde a ploua încet şi mărunt. 

Cu toată ploaia, eu vreau să mă duc să văd clădirea Liceului Militar, 
unde am învăţat clasa a opta. Chiar la intrare ştiu ca se afla tabloul 
promotiei noastre şi simteam o dorinta fierbinte de a-l revedea. Aş fi vrut să 
văd şi sala de clasă, poate mai există şi banca în care am stat... 

Liceul Militar şi cazarma vecina au fost aruncate în aer cu dinamită 
şi arse de bolşevici, mi-a spus cineva. 

Am renunţat de a mă mai duce. 

Locotenentul Isăcesu s-a furişat de noi şi a plecat singur să-şi vadă 
casa. S-a întors târziu. Era întuneric şi nu i-am putut vedea faţa. Tristetea şi 
sfâşietoarea durere pe care o provocase revederea casei părinteşti devastată, 
cu uşile sparte şi transformată într-un fel de grajd, i se ghicea din vorbă. Nu 
l-am întrebat nici unul dintre noi nimic. Ne-a spus el singur, căutând să 
treaca repede peste acest subiect, că de-abia a mai putut să-şi recunoască 
livada şi casa. 

Ne-am dus la cantina Primariei ca sa mâncam ceva. Apa nu exista în 
oraş, fiindcă uzina a fost distrusă. A fost aruncată în aer şi una din uzinele 
electrice. Morile şi fabricile au fost arse toate. Clădirile tuturor instituțiilor 
au fost distruse. 

Toate acestea le aflăm de la cei care se găsesc în jurul nostru. 

Populația este flamânzită. Nu a rămas nici un depozit. Din casele 
particulare a fost luată ultima pâine şi ultima pasăre. 

Cu o noapte mai înainte o banda de câteva sute de evrei înarmati, 
după câte se pare, aceeaşi bandă care a distrus oraşul dinamitându-l şi 
incendiindu-l, a căutat sa dea o ultimă lovitură. 

Aceşti comunişti, înarmati cu mitraliere şi arme automate, au 
îmbrăcat uniforme militare ruseşti, şi după ce au răspândit zvonul ca 
armatele sovietice se îndreapta spre Cernăuţi, speriind din nou populația 
îngrozită, au căutat să atace oraşul ca să-l distrugă complet. 


31 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Datorita energiei cu care a reacționat armata noastră, această bandă 
criminală a fost decimată. 

Dar, şirul faptelor criminale săvârşite de evrei şi de bolşevici în 
frumoasa Bucovina, de-abia începe. 

Cineva ne povesteşte că vreo câteva sute de români au fost ridicați 
din Cernăuţi cu câteva zile mai înainte de către poliția comunistă şi ucisi 
prin strivirea cu tancurile aproape de Nistru. 

Lăsăm furculiţele din mână şi nu mai putem mânca. 

Cum s-au petrecut aceste oribile fapte? 

Ultimii arestati din Cernăuţi constituind o povara pentru bolşevicii 
care se retrageau cu maximum de viteza, s-a procedat la asasinarea lor. 
Infuriați peste măsură din cauza înfrângerii, bolşevicii nu au ucis câteva 
sute de români prin împuscare, ci într-un chip groaznic, nemaipomenit. 

Arestaţii au fost legați unul lângă altul şi aşezaţi cu faţa în jos, pe 
pământ, într-un câmp de pe malul Nistrului. După ce a fost făcut acest pod 
viu, tancurile sovietice au trecut peste trupuri cu uruitul lor macabru. 

Au fost asasinați acolo, prin strivirea cu tancurile, câteva sute de oameni. 
Peste cadavrele lor transformate în mormane de carne diformă, a fost 
aruncata apoi ţărână. 

A existat vreo dată pe lume un mormânt mai grozav? 

Pe la orele noua seara ieşim în strada puştie. Suntem patru insi: 
locotenentul Isăcescu, locotenentul Niţu din Marele Cartier al Aerului, 
fotograful şi cu mine. 

Aveam un bon de cartiruire pentru noaptea aceea la şcoală normală. 
Era însă întuneric bezna. Începuse să plouă mai tare şi am răăacit pe strazi. 
Într-un târziu ajungem în localul şcolii normale de fete. În curte ne 
împiedicăm de căşti de război sovietice, de lăzi cu muniții şi de diferite 
obiecte aruncate de bolşevici în timpul fugii lor. 

Tinând în mâna lanterna cu lumina gălbuie, începem a urcă scările. 
Un miros acru, înnăbusitor, ne loveşte din fiecare cameră căreia îi 
deschidem usa. 

Nu pare a fi rost de dormit în această clădire părăsită şi devastată. 
după cum înțelegem, bolşevicii au transformat şcoala normală de fete într-o 
cazarma. În fiecare cameră, care a fost odinioară sală de cursuri, dormitor 
sau sala de mese pentru eleve, acum au rămas pereții pustii şi un miros de 
grajd. Parcă au stat aici animale. 

Ne lovim mereu cu piciorul de căşti sovietice pe care bolşevicii le-au 
transformat în oale de noapte. Murdariuile pretutindeni. 

Nici cele mai murdare closete nu sunt în halul de murdarie în care 
am găsit frumoasa şcoală normală de fete din Cernăuţi. 

Dar, descrierea fugară nu poate să dea decât o infimă imagine a 
aspectului pe care îl avea această clădire. 

32 


Ard malurile Nistrului 


leşim iarăşi în ploaie. Ne sunt hainele ude. Oraşul e puştiu. Noi 
suntem frânți de oboseală şi nu ştiam unde am putea dormi. 

N-am parcurs nici câteva sute de metri pe ulițele pustii, prin mirosul 
acru de funingine uda, şi de undeva, de la un balcon, răzbat spre noi tipetele 
a două femei. 

Pornim în goana spre locul de unde veneau strigătele acelea 
disperate. 

Am ajuns. Suntem lângă un bloc care se înălța, monumental şi alb, în 
noapte. La etajul al doilea zărim două siluete de femei în cămase, care 
tipau: 

- Veniţi că ne împuşcă!... Veniţi imediat că ne omoară!... Suntem 
numai două femei şi ei trag cu revolverele!. .. Suntem la etajul doi, nu mai 
zăboviţi!... Veniţi imediat, că altfel ne găsiți moarte! 

Erau atât de sfâşietoare țipetele acestor femei, încât aveam impresia 
că dacă nu ajungem în secunda aceea sus, să le salvam de la moarte, ele se 
vor arunca de pe balcon. 

Căutam să pătrundem în casa. 

Uşa era încuiată. Ne izbim în ea şi reuşim să-i sfărâmăm încuietorile. 
Împrejurul nostru întuneric bezna. Am stins lanterna şi inaintam urcând 
scările în goană, cu revolverele în mâini. 

Până la urmă la urechile noastre răzbat din ce în ce mai sfâşietoare şi 
mai disperate țipetele. 

- Veniţi repede că ne omoară!... 

Uşa de la apartamentul în care se aflau cele două femei era încuiată. 

Izbim cu umarul în ea şi o deschidem. 

În tot acest timp strigătele victimelor nu mai conteneau. 

Intraţi în apartamentul gol, facem lumina. 

Văzându-ne, cele două femei vin de pe balcon. Una dintre ele, care 
era gravidă, a căzut leşinată pe parchet. Cealaltă - o fată de vreo douăzeci 
de ani - s-a aşezat pe un scaun aproape leşinată şi ea de spaimă. 

N-am putut afla de la ele nimic: erau amândouă aproape moarte de 
spaimă. 

Pe un pat dormeau doi copilaşi. Se deşteptaseră şi ei şi începuseră să 
tipe. Unul cred că avea doi ani, iar celalalt vreo cinci ani. 

În vreme ce controlam camera să aflăm cine a atacat pe cele două 
femei, s-a auzit o detunătură, apoi alta, la interval foarte scurt şi geamul 
care dădea într-o curte inferioară s-a spart într-o mic de cioburi. 

Imediat a răsunat o a treia detunătură. Glontul a trecut pe lângă umărul meu 
şi a sfarâmat lampa care atârna de tavan. 

Ne-am apropiat de pereți şi am stins celelalte lumini, apoi am 
înaintat spre fereastra să vedem de unde suntem atacați. 


33 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Nu se vedea nimic în noapte. Se auzea numai zgomotul ploii care 
cădea pe acoperişul de tabla. 

Unul dintre noi a coborât în strada, să caute patrula militară. 

Ceilalţi care am rămas în camera, am început să dăm ajutor celor 
două femei. 

Peste o jumătate de ora tot colţul străzii era înconjurat ostaşi. S-a 
început un control amănuntit în toate clădirile vecine. La urmă atentatorii 
au fost arestați. Ei erau doi evrei de şaisprezece ani, care se ascunseseră în 
podul unei case evreieşti. Doamna care fusese atacată, era soția unui 
procuror şi sosise la Cernăuţi în după amiază acelei zile. Ea era doctoriță şi 
fuse chemată la postul pe care-l ocupa la spitalul din Cernăuţi. 

Cealaltă femeie era guvernanta ei. 

După vreo oră, când nenorocitele şi-au revenit în fire, au început să 
povestească înspaimântate şi să ne arate urmele gloanțelor pe care 
atentatorii le-au tras asupra lor şi asupra celor doi copilaşi. 

Aflu apoi că în apartamentul acela a locuit câteva luni până la 
ocuparea Cernăuţiului de către trupele noastre, un general bolşevic. 

La plecarea lor din Cernăuţi, anul trecut, procurorul şi soția lui au 
lăsat acest apartament complet mobilat. Ei nu şi-au putut lua cu dânşii decât 
câteva lucruri de îmbrăcăminte şi lenjerie. Atât. Restul gospodăriei a rămas 
acolo. 

Acum nu mai era din toată mobila decât o dormeză, vreo trei scaune 
rupte şi biroul zgâriat cu briceagul şi murdărit de noroi şi cerneala violeta. 

Pereţii, care fuseseră superb zugrăviți, acum erau pătaţi de sângele 
păduchilor de lemn, pe care generalul bolşevic, care locuise acolo, îi omora 
noaptea, când se întorcea acasa beat, probabil cu tocul revolverului. 

Decât să omoare păduchii de lemn strivindu-i pe pereţi cu revolverul, 
desigur ca era mai uşor sa facă puţină curăţenie în casă şi să spoiască cu 
var. 

Dar se vede ca generalul bolşevic avea cu totul alte principii despre 
igienă şi curăţenie. 

La plecare, ilustrul general fiind foarte grăbit, nu a avut timp să-şi ia 
nici geamantanele. Văd un vraf de fotografii de-ale lui. Toate fuseseră 
prinse pe pereti cu pioneze şi doamna doctor le dăduse jos. 

Generalul bolşevic, care era foarte fotogenic, nu pare să fi avut mai 
mult de treizeci şi cinci de ani. 

Avea o frunte mica, ochii niţel îndobitociţi şi râdea în toate 
fotografule în care putea fi văzut alături de diverse femei de moravuri 
uşoare. 

Din aceste fotografii şi din halul de murdarie în care se găsea 
apartamentul, ca şi din sticluţele şi cutioarele cu diverse alifii şi doctorii 


34 


Ard malurile Nistrului 


pentru boli venerice, se poate deduce ce fel de viaţă ducea şi în ce mediu 
trăia generalul bolşevic. 

Dar ce e mai interesant, e continutul geamantanului lui. lata ce avea 
acest conducător al armatei comunişte, în pachete şi în geamantane două 
cutii mari, a cîte douăzeci de kilograme de... untura de porc, topită, zece 
kilograme de scrumbii afumate, ladă cu zahar, o parte din vesela şi din 
cratitele pe care doamna doctor, stăpâna apartamentului, le lăsase în 
bucătărie când se refugiase. 

În afară de acestea se mai aflau în geamantanele generalului bolşevic 
nenumărate lucruri provenite din jaf. 

Între altele erau şi vreo zece perechi de chiloti de dama, sticle cu 
parfum şi apa de colonie. 

Paharele de ţuica şi de vin erau învelite în ciorapii murdari ai 
domnului general şi băgaţi în cratitele murdare de untura. 

În bucatarie şi în birou sobele erau pline cu pene de păsări. 

Domnul general împuşca, împreună cu alți ofiţeri, găinile cetățenilor 
şi le jumulea în birou sau în dormitor, frigându-le apoi. 

În jurul întrerupătorului de lumina peretele era negru de murdărie. 
Nici la bucătării nu e atât de negru şi de murdar peretele, în jurul 
întrerupătorului electric. 

Se poate deduce cât de curate erau mâinile domnului general. 

Pe birou, care după cum am spus era scrijilat cu briceagul şi murdărit 
de cerneală, se cunosteau urmele cratiţelor, aduse fierbinţi de la bucătărie şi 
murdare de fum. 

În fata tuturor acestor lucruri, doamna doctor ne întreaba: 

- Dacă generalul avea o sufragerie atât de eleganță; de ce mânca 
punând cratițele pe birou? 

Nu ştiam. Dar se vede ca sufrageria o vânduse, fiindcă nu era învăţat 
cu ea, şi banii i-a cheltuit la beţii. 

Ultimul lucru pe care l-am găsit în geamantanele lui erau nişte hărți 
militare ruseşti Nu ştiam dacă generalul era obişnuit cu hărțile, dar ele nici 
nu fusesera desfăcute şi erau pătate de untura şi de funinginea de pe fundul 
cratițelor sub care fuseseră aşezate. 

Fiindcă luase parte la devastări şi avea mai multe lucruri provenite 
din jaf, generalul le-a bagat în noptiera, căreia i-a batut usa cu cuie, 
improvizând astfel un... .. geamantan. 

Cum a putut frumosul general, amator de untura topita şi colectionar 
de cratiţe şi de chiloți de damă, să-şi faca un asemenea geamantan? 

Privind locuinţa acestui general rus, ne-am îngrozit. 

Din ea se vede nivelul de cultura şi civilizație al conducătorilor 
armatei bolşevice. 

Şi, pentru a completa tabloul, să spunem şi cum dormea generalul. 


35 


Constantin Virgil Gheorghiu 


El se culca pe dormeza, care era murdară de noroi şi de crema de 
ghete şi se învelea cu plapuma de matase a doamnei doctor, plapumă care 
acum nu mai avea cearceaf şi era atât de murdară, încât parea că generalul 
îşi ştergea cizmele în fiecare dimineaţa cu ea. 

Acesta este, în foarte puţine cuvinte, aspectul unui apartament în care 
a locuit cinci luni un general din armata bolşevică! 

După ce au venit câţiva ostaşi care au rămas să facă de pază în jurul 
blocului şi după ce atentatorii evrei care trăseseră cu revolverele pe 
fereastră au fost arestaţi, noi am plecat să căutăm un loc unde am putea 
dormi. 

Afara ploua la fel de tare. 

Se auzeau împuşcaturi în alte colţuri ale oraşului. 

Atentatorii evrei continuau să săvârşească acte de teroare şi crime. Ei 
şedeau ascunşi prin case, iar când li se ivea ocazia, trăgeau cu arma asupra 
ostaşilor noştri, asupra copiilor şi asupra femeilor. 

Circulam, facând fiecare pas cu atentie, puteau să tragă şi asupra 
noastră cu revolverul de la orice fereastră. 

În drum întâlnim un sublocotenent de rezerva, comandantul unui 
pluton însărcinat cu paza. Îl întrebăm unde ne-am putea adăposti, căci 
hainele de pe noi erau leoarca. 

Foarte amabil, sublocotenentul ne-a condus prin toate casele în care 
credea el că am putea găsi un colțisor unde să ne odihnim. Dar, toate 
investigaţiile au fost zadarnice. Am intrat într-un fost hotel: paturile erau 
aruncate pe fereastra, în strada, saltelele taiate cu baionetele, iar 
cearsafurile arse. 

Am intrat apoi într-o cafenea. Dar aici, în afara că era un miros 
infect, toate fotoliile şi toate canapelele erau tăiate şi murdărite. Într-un 
târziu, intrăm într-o casă, unde era instalat corpul de gardă. Ostaşii 
însărcinați cu paza, cărora nu le venise încă ceasul să între în post, 
dormeau, înveliţi în foile de cort, pe ciment. Urcăm la etaj. În fata noastră e 
o uşă capitonată, care e încuiată. 

- Cu siguranta ca aici e un dormitor spune cineva dintre noi. 
Întrebam apoi, pe soldaţii de jos, ce se afla în camera aceea şi în camerele 
vecine. 

- Aici au locuit nişte evrei, care au fugit, ne informează unul dintre 
ostaşi. 

- Şi voi nu aţi intrat înăuntru să căutaţi o perna sau o saltea, pe care 
să vă odihniti? 

- Păi cum să intrăm în casa oamenilor, dacă nu ne-a dat nimeni 
ordin? 

Răspunsul şi fapta acestor ostaşi erau aproape neverosimile, prin 
puritatea şi candoarea lor. 

36 


Ard malurile Nistrului 


După ce au dormit săptămâni întregi în tranşee, pe ogoarele 
desfundate de ploi şi în păduri, au cucerit oraşul şi nu au îndrăznit să între 
într-o casă părăsită ca să se culce pe un pat, pentru simplul motiv că nu le 
apărţinea lor, acest pat. 

În cinstea lor, de o superbă puritate, ostaşii români au preferat sa 
doarma în oraşul cucerit, sub straşinile caselor, pe asfalt, sau pe culo arele 
de ciment, uzi de ploaie, şi înveliţi în foile de cort, decât să forțeze o uşa, 
după care, cu siguranta, ar fi găsit un pat şi o pernă, pe care să doarmă 
omeneşte. 

Somnul lor, somnul ostaşilor care au cucerit Cernăuţii şi care 
dormeau pe asfaltul ud, m-a obsedat, de-atunci nopți de-a rândul. 

Oare mai există, în vreo parte a lumii, un ţăran atât de cinstit ca 
flacăii aceştia, care au cucerit Cernăuţii? 

Deşi aveam intenţia să căutăm un pat în casa aceasta, nu am mai avut 
tăria să forțăm încuietorile şi să deschidem uşile. 

Am rugat pe ostaşi să ne împrumute două mantale şi ne-am culcat 
alături de ei, pe asfaltul umed, aşa cum dormeau şi dânşii. 

Și somnul nostru a fost adânc, iar în sufletele noastre ne-am simţit, 
cel puțin atâta vreme cât am stat lângă aceşti flcăi cu sufletul curat, foarte 
cinştiți. 

A două zi dimineaţa, la orele cinci am luat ceaiul împreună cu 
soldaţii. 

Era acelaşi ceai de la cazan, pe care ei l-au băut şi când şedeau în 
tranşee şi când dormeau pe ogoare sau în păduri. Chiar dacă au existat în 
oraş provizii, ei nu s-au atins de nimic, şi la ceaiul lor, din dimineaţa aceea, 
nimeni nu a adaugat măcar o bucăţică de zahăr mai mult. 

Acei care vor să cunoască ţara noastră şi sufletul ţăranului nostru, ar 
fi trebuit să vină şi să-i vadă pe soldaţii cuceritori cum beau din castroanele 
lor, în acea dimineaţă, ceaiul de la cazan, muşcând cu poftă din bucata de 
pâine cazonă, neagră şi tare. 

M-am despărțit de dânşii, pornind ca să vizitez oraşul. M-am 
îndreptat spre reşedinţa metropolitană, care e una din cele mai frumoase 
clădiri din ţară şi care are o capelă de minunată artă. 

Icoanele erau de aur, totul era lucrat de mari maeştri, în această 
micuță bisericuţă. Interiorul ei rivaliza în frumuseţe cu cele mai artistice 
lăcaşuri ortodoxe de închinare. 

Aflasem în cursul serii că această capelă, de la reşedinţa 
metropolitana, a fost devastată. 

Cât de puţin e spus: devastat. 

Bisericuța aceasta nu a fost devastată: a fost prădată şi pângărită în 
cel mai groaznic chip. Numai fantezia pagânilor putea n ăscoci acest chip de 
grozavă pângărire. Căci bisericuţa reşedinței metropolitane din Cernăuţi a 

37 


Constantin Virgil Gheorghiu 


fost transformată, literalmente în closet, pentru ostaşii pagâni ai U.R.S.S.- 
ului. 

În fata bisericuţii sunt împrăştiate câteva mii de volume, luate de 
bolşevici din biblioteca reşedinţei şi aruncate în gunoi. 

Am deschis câteva: erau comori rare de literatură teologică, filozofie, 
ştiinţă, artă. 

Uriaşa bibliotecă, care avea toate cărțile legate frumos şi care costa o 
avere, a fost smulsă din rafturi şi azvârlită afară. Se cunoştea că aceste cărți 
stau aruncate acolo de multă vreme. Ninsese şi plouase, de multe ori, peste 
ele. 

Chiar la intrare se afla un ceaslov vechi, legat în piele. Foile îi erau 
smulse. Îl plouase vreme îndelungată şi se cunoştea că bolşevicii, din lene, 
că să nu-l dea deoparte, călcaseră peste el, ca peste o piatră. Aproape toate 
cărțile erau în acelaşi hal. Şi ştiţi de ce au aruncat comuniştii cărțile din 
această imensă bibliotecă, în stradă? 

E greu de crezut pentru minţile noastre. Totuşi, cărțile au fost 
azvârlite pentru ca, în locul lor, să se pună paturi pentru soldaţi. În locul 
bibliotecii a fost instalat un dormitor pentru trupă. 

Cum păşeşti apoi pragul bisericii, te loveşte un miros greu. 

Chiar lângă uşa se află o mitră episcopală, pe care bolşevicii, după ce 
i-au luat pietrele scumpe, au transformat-o în oală de noapte. 

Aurul şi argintul a fost scos. 

Ochii sfinţilor sunt înțepaţi cu baionetele. În icoanele de pe 
catapeteasmă, pe care nu le-au putut înţepa cu baionetele, au tras cu 
revolverele. Stranele şi cea mai mare parte din mobilierul de lemn al 
bisericii, au fost întrebuințate ca lemn de foc pentru dormitoarele trupei 
TOŞII. 

Din crucile de lemn care se aflau în această capelă, şi care erau 
lucrate cu o arta neîntrecută şi ferecate în aur curat şi în argint, bolşevicii au 
făcut surcele de aprins focul. 

Veşmintele preoțești, prapurele şi pânza zugrăvită cu icoane, cu care 
se acoperă Sfânta Masă din altar, au fost taiate cu baionetele în mici buc ăți. 
Aceste bucăţi de vesminte preoțești, de icoane de pînza sau muşama, erau 
întrebuințate de bolşevici ca hârtie igienică. Biserica era transformată în 
întregime în closet. Soldaţii bolşevici au pâng ărit mai ales sfântul altar care 
era plin de excremente. Între aceste murdării erau aruncate bucăţi de cruce, 
bucăţi de icoane sau de veşminte. 

Dar spectacolul de grozavă pângărire şi de nemaipomenită sălbăticie 
pe care-l înfăţişează aceasta bisericuță umilită de bolşevici şi de evrei este 
indescriptibil. 

Unul din micii functionari ai reședinței metropolitane din Cernăuţi, 
care în timpul ocupaţiei ruseşti a stat fugar pe ogoare şi prin sate, revenind 
38 


Ard malurile Nistrului 


în timp ce mă aflam eu acolo şi văzând halul în care era biserica, a început 
sa plângă cu hohote. Era bărbat în toată firea şi avea tâmplele încărunțite. 

Dar cine putea privi această profanare fără să i se zguduie pieptul de 
revoltă şi de durere? 

Și totuşi acesta nu este decât unul din aspectele barbariei iudeo - 
bolşevice. 

leşind din curtea bisericii am zăbovit câteva clipe stând de vorba cu 
câțiva foşti funcționari ai reşedinţei metropolitane. 

Tânguirile lor erau fără de sfârşit. Cine va putea cuprinde vreodată în 
stihul, în vioara sau în slova lui, uriaşa durere trăită de populația din 
Bucovina în anul acesta de sclavie? Copiii cetăţenilor români care învățau 
la şcoală au fost cu toţii lăsaţi repetenţi de învăţatorii evrei. Cei din clasa a 
patra au fost trecuţi în clasele întâia sau a două. Cei care terminaseră şapte 
clase au fost obligaţi să urmeze clasa a treia. Şi în anul acesta de sclavie, 
nici unul din copiii români nu a trecut clasa. Toţi au rămas repetenţi. 
Părinţii elevilor erau chemaţi la şcoală de învăţatorii evrei şi li se anunţa că 
dacă vor mai îndemna pe copii să se închine seara acasă, vor fi împuşcaţi ca 
nişte câini. 

În cursul aceleiaşi dimineţi am părăsit oraşul Cernăuţi. Acum, la 
lumina clară a zilei când îl puteam vedea mai bine, aveam impresia ca mă 
plimb într-un oraş străin. În drum spre aeroport, trecând prin Piata Unirii, 
aproape în întregime arsă, aflu că în clădirea din această piaţă au fost arse 
peste douăzeci de mii de aparate de radio. Aceste aparate fuseseră 
confiscate de poliția sovietică, de la cetateni, imediat după izbucnirea 
războiului, pentru ca populaţia să nu afle nimic despre mersul luptelor şi a 
înfrângerii armatelor ruse. Acum în toată Bucovina nu se mai afla nici un 
aparat de radio. 

Aflu apoi că au fost descoperite numeroase cadavre, ale româniilor 
asasinați de bolşevici în cimitirul evreiesc, în subsolurile diverselor 
instituții şi în subsolurile câtorva biserici. La două ceasuri după amiază, mă 
înalt cu avionul deasupra oraşului care a fost atât de crunt umilit şi 
batjocorit. Ne luam zborul înapoi spre Marele Cartier al Acrului. 

Zburam la o distanţă foarte mică, pe deasupra pădurilor nesfârşite ale 
Bucovinei, din care se înălța până la noi un parfum tare. 

Privind aceste păduri şi frumoasele plaiuri bucovinene, deasupra 
cărora plutim, căpătăm din nou credinţa că tot ce au distrus barbarii vom 
putea reface. 

Vom reface totul în cinstea flăcăilor ostaşi, care dormeau uzi, pe 
asfalt, în oraşul cucerit, şi cu tăria sufletelor lor care împraştie aceeaşi 
mireasmă întăritoare ca şi a pădurilor deasupra cărora zburam acum, cu 
sufletul cernit. 


39 


Constantin Virgil Gheorghiu 


DONATORII DE SÂNGE 


Cum am ajuns la Bacau aflu ca am fost chemat telegrafic la Marele 
Cartier General, unde trebuia sa mă prezint urgent. 

Marele Cartier General se afla la Roman. De ce m-au chemat? Nu 
ştiu nimic. E duminica dimineaţa. La orele zece pornesc cu un Fleet spre 
Roman. 

În vreme ce mecanicii făceau revizia avionului, m-am întins pe iarba 
cu ochii închişi. Soarele inunda cu o lumina tare aeroportul Gherăeşti, de 
pe care vom decola. 

Se aud undeva clopotele sunând. Aş vrea să mă duc la biserica. Dar 
reveria mea este întreruptă. Avionul e gata de plecare. Îmi trag boneta peste 
urechi şi ma urc. Un ostaş îmi leagă împrejurul umerilor paraşuta. Apoi 
pornim. 

Drumul de la român la Bacau se face cu avionul în douăzeci de 
minute. Nici nu ştiu când am parcurs aceasta distanta. 

Pe aeroportul din Roman, care se afla lângă cimitir, aflu ca în cursul 
nopţii avioanele inamice au aruncat bombe. Unele au căzut în cimitir, 
scotând oasele morţilor afară, iar altele au căzut chiar pe aerodrom. Deşi au 
căzut multe bombe, nici una nu a făcut explozie. 

ÎI întâlnesc în biroul său pe colonelul Brătescu, care este ca 
întotdeauna de o covârșitoare amabilitate: 

- Te-am chemat ca să plecăm împreună în Bucovina, mi-a spus 
dânsul. Dar nu vom mai pleca. Diseară Marele Cartier General se muta de 
aici. Pleci cu noi şi acolo unde ne vom stabili, vom vedea ce avem de făcut. 
Am ieşit singur în oraş. Mă întâlnesc pe drum cu câţiva camarazi de ai mei 
de la radio-informaţii. Erau şi ei gata de plecare. Nu ştiam nici unul dintre 
noi direcția spre care pornim. 

Am dormit la nişte lipoveni din Roman care mi -au dat pâine de casa, 
ouă fierte şi lapte cald. La ora două noaptea am pornit cu automobilele 
secției de radio spre laşi. 

În timpul drumului activitatea la această secţie nu a contenit. 

O echipa rămăsese la Roman pentru a prinde emisiunile din timpul 
cât noi ne aflam pe drum. Altă echipă ajunsese la Iaşi, iar la sosirea noastră, 
buletinul cu informaţii externe avea să fie acolo, dimineaţa, tipărit gata. 


40 


Ard malurile Nistrului 


Dupa vreo oră şi jumătate a răsărit soarele inundând lunca Siretului 
cu o lumina roşie de feerie. 

Când am coborât din automobil, la laşi am citit unul dintre cele mai 
emotionante afişe. Un afis mai impresionant decât rugaciunile şi poeziile. 

Cetăţenii, indiferent de vârsta şi de sex, erau invitaţi, călduros, să 
doneze o parte din sângele lor pentru ostaşii răniți de pe front. 

Toate ofrandele sunt impresionante. Ofranda de sânge întrece pe 
toate celelalte. A dărui o parte din sângele tău, care să fie trecut în trupul 
altui om pentru a-i salva viaţa, este un act care cuprinde mai multă 
solemnitate decât împărtăşania. 

Ritualul acesta al dăruirii sângelui de către un om, pentru alt om, are 
în el ceva din solemnitatea marilor liturghii. 

Nu ţin minte exact nici o fraza din acest apel adresat cetăţenilor. Ştiu 
însă că era semnat de decanul Facultăţii de medicina din laşi şi de câţiva 
profesori medici. Li se spunea cetăţenilor că dăruirea sângelui se face uşor, 
fără nici o durere. Şi donatorii erau invitaţi să se prezinte în număr cât mai 
mare. 

Patria le cerea acest dar de sânge cu care se va salva viața ostaşilor 
grav răniţi, care luptă pe fronturile îndepărtate. 

La spitalul Sfantul Spiridon, unde se înscriau acei care voiau să dea o 
parte din sângele lor pentru răniți, am întâlnit, aşteptând în faţa unei uşi, pe 
care scria Centrul de transfuzia sângelui, câteva zeci de oameni. 

Am încercat să văd cine formează majoritatea, dar n-a fost cu 
putinţa. 

Erau de o potrivă de mulți şi barbatii şi femeile. N-am putut observa 
nici măcar dacă sunt mai mulți tineri decât batrâni. Erau amestecați. Alături 
de barbații cu tâmplele încărunţite, se aflau fetiţe în uniforme de scoala; 
lângă domni, îmbrăcați impecabil şi cu croiala hainelor perfectă, şedeau 
muncitori desculți şi femei sărace de la periferie. Aceştia erau donatorii de 
sânge. 

În grupul lor, observ, în afară de uniformele scolare şi alte uniforme: 
doi preoți, câteva uniforme de funcționari şi muncitori de la C.F.R şi de la 
poştă. 

Și cât de tăcuţi şi de gravi aşteptau înşiraţi pe două rânduri, aceşti 
oameni! 

Nici unul nu era grăbit. Nici unul nu era nerăbdător. Şedeau calmi, 
cu privirile bune şi liniştite, aşa cum stau oamenii, când aşteaptă şa le vină 
rândul, la uşa altarului, pentru împărtăşanie sau pentru a lua anafura. 

În sala laboratorului medicii şi doctoritele, ca şi surorile de ocrotire, 
îmbrăcaţi toţi în halate albe, vorbeau încet, ca la oficierea unei mari slujbe. 
Şi, pe bună dreptate: căci dăruirea sângelui pentru aproapele tău, mai ales 
când el este un ostaş rănit în luptele pentru apărarea țarii, este un act de 

41 


Constantin Virgil Gheorghiu 


nesfârşită solemnitate. Încetul cu încetul capăt toate lămuririle tehnice 
asupra operaţiei dăruirii sângelui şi a transfuziei. 

Undeva, pe front, unde se dau lupte crâncene, unii soldați şi ofițeri 
sunt grav răniți. Rana provocată de gloanţe, de schijă sau de proiectile face 
să li se piardă o mare cantitate de sânge. Această substanţă, care întreține 
viața în trupurile noastre, care are culoarea macilor şi a garoafelor, şi pe 
care noi o numim sânge, se scurge din trupurile lor, luând cu ea şi puterea 
de viață a rănitului. Uneori, aceste pierderi de sânge sunt atât de mari încât 
rănitului nu i se mai poate da nici un ajutor. Toate doctoriile şi toată ştiinţa 
medicală nu-i pot fi bolnavului de nici un folos. Nici o injecție nu-i mai 
poate infiltra în trup viaţa care a început să i se scurgă odată cu sângele care 
i-a curs prin rănile deschise. 

În aceste cazuri bolnavul poate fi salvat de la moarte numai dacă i se 
reda sângele pierdut. Dar sângele lui a curs pe brazdele câmpului de luptă 
şi a fost absorbit de ţărâna însetoşată. I se poate da însă, în locul acestui 
sânge, sângele altui om. 

Numărul răniților fiind mare, este nevoie, pentru a li se oferi tuturor 
salvarea, de o mare cantitate de sânge. 

Transfuzia trebuie făcută însă urgent. în trupul rănitului trebuie 
introdus sângele pierdut fără nicio întârziere. 

De aceea, chiar la primele posturi de ajutor de pe linia întâia a 
frontului, trebuie să se găsească în permanenţă cantități suficiente de sânge 
care să fie transmise răniților. 

Acest sânge se colectează de la donatorii benevoli. Unul dintre 
centrele cele mai importante care aduna sânge pentru răniții de pe front este 
acela de la spitalul Sfantului Spiridon din Iaşi. 

După ce s-au lipit acele emoţionante apeluri pe străzi, cetățenii au 
început să vină în număr impresionant de mare pentru a-şi oferi sângele. În 
prima zi, donatorului i se iau toate datele şi o proba de sânge ca să se vadă 
din ce grupă sanguină face parte. Căci oamenii se împart, după calitatea 
sângelui, în patru categorii mari. 

Sângele unui om din categoria întâia se poate transmite numai unui 
rănit din aceeaşi categorie. 

Tot în această primă zi se face şi vizita medicală aceluia care vrea 
să-şi doneze o parte din sânge. Asta pentru ca odată cu sângele să nu fie 
transmis în trup, rănitului, şi morbul vreunei boli. 

Bolile care pot fi transmise pe calea sângelui sunt, de altfel, numai 
trei: tuberculoza, malaria şi sifilisul. De aceea donatorul este examinat cu 
atenţie ca sa se vadă dacă nu sufere de una din aceste boli. 

După ce i s-a făcut examenul medical şi după ce s-a stabilit grupul 
sanguinar din care face parte, donatorul îşi dăruieşte sângele. 


42 


Ard malurile Nistrului 


Operatia aceasta pe cât este de impresionantă pe atât este de simplă 
şi de uşoară. Dăruirea sângelui se face fără nici o durere. În bratul 
donatorului este introdusă o seringa cu care i se extrage sângele. Cantitatea 
de sânge care se ia unui om este de 300 cm3 în medie. Acest sânge este 
amestecat cu nitrat de sodiu pentru a nu se coagula, apoi este varsat într-un 
vas de sticla şi închis ermetic. 

Vasele acestea cu sânge sunt aşezate în frigorifere şi expediate pe 
front. 

În fiecare zi pornesc de la Iaşi şi din oraşele din Moldova, mari 
cantități de sânge conservat şi aşezat în frigorifere şi termosuri speciale, 
către linia întâia a frontului. 

Sângele acesta, conservat cu nitrat de sodiu, durează patrusprezece 
zile. 

Acolo, la postul de prim ajutor, sub ploaia de gloanțe, uneori, 
medicul militar transmite răniților acest sânge, cu ajutorul căruia sunt 
salvați de la moarte. 

Cât de emoționante sunt lăzile în care se află frigoriferele şi 
termosurile cu sânge omenesc pentru front! 

După ce am aflat toate aceste amănunte, am căutat să vorbesc 
personal cu câțiva dintre donatori. 

Niciunul dintre ei, dintre aceşti oameni care îşi dăruiesc o parte din 
sânge, nu ştiu cui va fi ea transmisă. Acela căruia îi va fi dăruit acest sânge 
nu va cunoaşte niciodată pe donator. Şi totuşi cât de multumiţi se simt acei 
care îşi dăruiesc sângele! 

Între ei găsesc pe primul procuror al Tribunalului Iaşi, care îmi 
răspunde: 

Am şi eu un frate pe front. Poate ca a fost sau va fi şi el rănit şi va 
avea nevoie să 1 se facă o transfuzie de sânge. Sângele meu, acela pe care îl 
dăruiesc acuma, va salva viața unui ostaş sau a unui ofiţer pe care eu n-am 
să-l cunosc niciodată. Poate că şi pentru fratele meu îşi va dărui cineva 
sângele, salvându-i viața, fără să-l cunoască. 

O domnişoară, de la un liceu de fete din laşi, îmi răspunde când o 
întreb ce a îndemnat-o sa vină atât de curajoasă şi să-şi dăruiască sângele: 

- Logodnicul meu se afla din prima zi a războiului pe front. Am 
impresia ca dacă va fi rănit, atunci sângele cu care i se va salva viața prin 
transfuzie, va fi sângele meu. Sunt sigura că sângele meu îi va fi transmis 
lui... 

Un batrân, care a făcut războiul trecut şi a fost rănit de două ori, îmi 
răspunde: 

- În războiul trecut m-am luptat vitejeste pentru ţară, şi mi-am vărsat 
de două ori sângele, pe câmpul de luptă. Acum sunt bătrân şi nu mă pot 
duce pe front. Dar nu mă lasă inima să stau acasă, când ştiu ca armatele 


43 


Constantin Virgil Gheorghiu 


noastre se luptă la hotare. Dăruindu-mi aici o parte din sânge, am impresia 
ca îl dăruiesc tot pe câmpul de luptă. Căci sângele acesta pe care-l dau 
acum îl dau tot pentru ţară. 

Cît de impresionant e apoi răspunsul unei batrâne care are doi feciori 
în război. 

Ea are intuiţia ca îşi dăruieşte sângele pentru a-şi salva feciorii de la 
moarte. 

Pe lista donatorilor de sânge se afla apoi toți medicii spitalului, în 
frunte cu decanul Facultatii, profesorul doctor A. Tupa. lata numele lor: dr. 
Butureanu, dr. Coteanu, dr. Cosăcesu, apoi doctoritele Golăescu, Vasiliu, 
Feodorov şi ceilalți. 

Şi-au dăruit sângele pentru răniți şi surorile de ocrotire şi 
infirmierele, toată lumea. Un fapt care emoționează este acela al ostaşilor 
răniți. 

Soldaţii şi ofiţerii pe front, care se afla la spitalul Sfântul Spiridon, şi 
a căror stare e mai bună, s-au înscris cu toţii, până la unul, pentru a-şi dărui 
sângele. 

Aceşti ostaşi care şi-au vărsat sângele pe front, când au fost răniţi, 
acum rănile lor s-au închis şi urmează să părăsească spitalul, îşi dau a două 
oară sângele pentru Țară. 

Dau fiecare dintre ei, din nou, câte o caniță mare de sânge pentru 
camarazii lor răniți. 

Cea mai mare parte dintre dânşii, dintre aceşti ostaşi care şi-au dăruit 
de două ori sângele, vor pleca iarăşi pe front. 

Şi dacă soarta va vroi, ei îşi vor mai dărui odată, pe câmpul de luptă, 
pentru a treia oara, sângele. 

Deşi ofranda lor este mai emoţionantă decât cele mai impresionante 
fapte de eroism, ei sunt extrem de modeşti. Un sergent brunet îmi r ăspunde 
foarte simplu la întrebare: 

- Noi nu ne facem decât datoria, dându-ne sângele pentru Țară. 

Uneori sângele este transmis direct rănitului. Atunci donatorul stă 
alăturea de rănit. Cu ajutorul unei pompe speciale, sângele lui trece direct 
în trupul rănitului. Inimile celor doi oameni bat impresionant în aceeaşi 
cadență. 

Seringa de la un capăt al tubului e infiptă în braţul celui care-şi dă 
sângele, iar seringa de la celălalt capăt este înfiptă în braţul rănitului. 

Odata cu sângele care curge în trupul bolnavului, donatorul are 
impresia că se infiltrează în venele celui rănit şi viaţa pe care o dăruieşte 
din viata lui. 

Dar răniții din spital au nevoie de transfuzii de sânge atunci când nici 
nu te aştepţi. 


44 


Ard malurile Nistrului 


Pentru acest motiv donatorul trebuie sa fie în permanență aproape de 
spital ca să poată veni atunci când va fi nevoie, fără nicio întârziere. 

Am întâlnit oameni care dorm în spital pentru a fi cât mai aproape de 
rănitul căruia trebuie să îi dăruiască o parte din sângele lor. 

Alţii sunt aduşi de acasa în timpul mesei sau la ore târzii de noapte. E 
suficient sa li se spună: 

Astăzi e nevoie de sânge pentru un rănit!... şi donatorul porneşte 
repede spre spital pentru a face solemna ofrandă. 

leşind de la spitalul Sf. Spiridon unde ai vorbit cu aceşti oameni 
care-şi dăruiesc o parte din sângele lor pentru ostaşii răniți ai țării eşti 
cuprins de acelaşi sentiment cu care te întorci de la marile slujbe religioase. 

Aici, ca şi pe front cu aceeaşi pioasă solemnitate se dăruieşte sânge 
pentru Ţară. 


BĂLTI: 
EVREII DEFILEAZĂ PRIN FAŢA 
ORAŞULUI PE CARE L-AU ARS 


Am pornit azi dimineaţa (e 16 iulie, mi se pare) cu generalul Topor, 
marele pretor, spre Basarabia. Pe sosea mergem greu din cauza maşinilor 
militare care aglomerează drumul. Întâlnim ambulante ale Crucii Roşii, 
camioane care cară muniții şi alimente, maşini mici, germane şi româneşti. 

Războiul se simte din ce în ce mai mult. Cu cât ne apropiem de Prut, 
cu atât vedem mai multe case distruse de bombe. 

Toate sunt case ţăranesti, construite din lemn sau din pământ. 

De ce au tras bolşevicii în aceste case? 

Ajungem la Ungheni, la amiază. 

Gara este distrusă. Pe toți pereții scrie cu litere mari: 

“Trăiască România! Trăiască generalul Ion Antonescu... Jos jidanii! Jos 
comuniştii!“ 

Oprim automobilul în apropiere de gara puştie. E o căldură 
înăbuşitoare. 

Pe peron se mai văd unele înscripții ruseşti şi multă murdărie. 

Foarte multă murdărie. În timp ce priveam absent în zare, stând în 
grădinița de lângă gară şi aşteptând pe generalul Topor, care se dusese să 
inspecteze inspectorul de jandarmi, aud, venind de undeva din livezile 
Prutului, un marş românesc ostaşesc. Niciodată nu am auzit un marş care să 
mă impresioneze mai mult. li simțeam venind parcă din însăşi inima 
pământului basarabean, acest marş ostaşesc. 


45 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Şi am fost cuprins de un sentiment atât de puternic încât îmi venea să 
mă descopăr ca la rugăciune. 

Dar popasul la Ungheni se termina. Pornim cu automobilul spre 
Balți. Drumul, printre ogoarele bogate, printre lanurile de grâu şi de 
porumb, face să-mi sângereze inima la gândul că acest pământ încărcat de 
atâta frumuseţe şi bogăţie, ne fusese cotropit de cei mai sălbateci oameni ai 
secolului nostru. 

lată lanurile de floarea soarelui. Nicăieri nu creşte floarea soarelui 
mai frumos decât aici. Pare că Dumnezeu a făcut această floare, care 
întrece în marime pe toate celelalte flori ale grădinilor, anume pentru a 
împodobi cu ea câmpurile nesfârşite şi mănoase ale Basarabiei. 

Deoparte şi de alta a drumului vedem oameni care lucrează la 
seceriş. 

Din când în când ne opreşte câte un ţăran care vine spre noi cu câte 
trei patru arme în mâna sau cu câte o ladă de muniții ruseşti 

- Le-am găsit în porumb sau în grâu, ne spun ei, întrebându-ne unde 
să le ducă. 

Ruşii în fuga lor, au lăsat pe soseaua dintre Ungheni şi Balti, 
nenumărate automobile stricate, lăzi cu muniții, tunuri şi arme. Sunt pline 
lanurile de grâu şi de secara de arme ruseşti. 

După câteva ore ajungem în târguşorul Făleşti. Pe aici prin apropiere 
s-au dat lupte grele. Populaţia mai este şi acum, după ce frontul s-a 
depărtat, speriată. 

Timp de câteva zile, cât au durat luptele în această parte, aviatorii 
bolşevici zburau deasupra câmpurilor şi trageau cu mitraliera în ţăranii care 
îşi lucrau ogoarele. Au omorât atunci, aceşti sălbateci ostaşi ai Sovietelor, 
nenumărați copii, femei şi ţărani care se aflau pe ogoare, trăgând asupra lor 
din avioane. 

“Eroismul” aviatorilor bolşevici, care au omorât populaţia pasnică şi 
fără apărare, pe ogoarele basarabene, va trebui să fie înregistrat de istorie 
fiindcă este unic prin cruzimea lui. 

Cum ajung la Făleşti, întâlnesc o țărancă basarabeană de vreo 
douăzeci de ani, care îmi povesteşte primul fapt despre libertatea 
lucrătorilor din ţara care se întitulează raiul muncitorilor. Aceasta fată, care 
are nişte degete lungi şi frumoase, făcute parcă anume pentru a coase flori 
şi a broda altițe sau patrafire, a fost aleasă de conducatorii sovietici ai 
satului, să înveţe şcoala de conducătoare de tractoare. 

Aceasta fată suavă, cu privirile galeşe şi cu sufletul sensibil ca o 
vioară, trebuia să devină mecanic şi şofer. Cum a avut acel conducător 
bolşevic cruzimea de a pune în mâinile tinerei şi frumoasei fete, ciocanul? 
Ea trebuia să înveţe a demonta un motor, a unge maşinile cu ulei şi a 
conduce tractorul, murdară de pacură şi unsoare ca un salahor. 

46 


Ard malurile Nistrului 


Cu toată bunavoiţa de a se supune, desigur că fata n-a reuşit sa facă 
nicio ispravă în meseria pe care i-a fost impus să o învețe. 

Şi fiindcă aceasta lipsă de aptitudini pentru mecanică a tinerei fete a 
fost considerată ca o crimă contra statului, ea a fost condamnată la şase luni 
închisoare şi la pierderea dreptului de a mai avea vreodată serviciu. 

Întâlnesc apoi alte fete. Cele mai multe au suferit condamnări la 
câteva luni de închisoare pentru că nu s-au dovedit apte a deveni şoferi 
mecanici şi conducători de tractoare. 

În U.R.S.S., nu se ţine seama de niciun fel de vocaţie sau aptitudini 
personale. Vocatia este considerată ca o invenţie burgheză. Profesia, pe 
care trebuie să o îmbrăţişezi ţi-o alege unul din evreii conducători. Şi tu, 
eşti obligat să te supui. 

Dacă unui preot i s-a poruncit sa devină lucrător tăietor de lemne, el 
trebuie să se specializeze în tăiatul lemnelor şi să nu mai râvnească 
niciodată o altă profesie, fiindcă ar săvârşi atunci o crimă contra statului 
bolşevic. 

Cazul acelei fete tinere şi gingase din Făleşti, care a fost obligată să 
devină conducătoare de tractoare, e exemplificator. 

Dar cazurile similare sunt fără de număr. 

Tot în Făleşti am intâlnit o fostă servitoare, care nu ştia nici a scrie, 
şi nici a citi, pe care conducătorii sovietici ai satului au numit-o în postul de 
telefonistă. 

Bineînţeles că femeia, care toată viaţa ei nu făcuse altceva decât să 
spele cratiţele, să taie ceapa, să facă bucate şi să spele pe Jos, nici nu a avut 
curajul sa se apropie de aparatul telefonic. 

În van au fost plânsetele şi rugăminţile ei de a fi lăsată să spele mai 
departe vasele şi să nu o chinuiască punând-o telefonistă. 

Insistenţele ei au fost considerate drept sabotaj şi crimă contra 
sovietelor, iar femeia a fost condamnată la aproape un an închisoare, 
fiindcă ... nu a voit să muncească. 

Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu un muncitor sărman, pe care 
Sovietele îl puseseră funcționar la primarie fără ca omul să ştie nici o boabă 
de carte. Cum putea el să ţină registrele, să scrie acte şi hârtii, când 
niciodată nu ţinuse condeiul în mâna? 

“Lipsa de activitate“ a neştiutorului de carte, pus secretar la primarie, 
a fost iarăşi socotită sabotaj, iar omul a fost condamnat la doi ani 
închisoare. 

Mergând pe drum şi ascultând aceste monstruozităţi, am ajuns la 
lagărul evreilor. 

Încetul cu încetul, misterul batrânului evreu cu perciuni avea să se 
lămurească, stârnind un haz pe care nu-l mai puteam potoli. 


47 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Acest evreu procurase, nu se ştie de unde şi cum, o palarie plină cu 
caise, care nici măcar nu erau bine coapte. 

Când s-a văzut în posesia lor, credeți că evreul le-a mâncat? 

Nu. El nu s-a atins nici măcar de o caisă. S-a gândit ca decât să le 
mănânce, ar fi mai bine să le comercializeze. Şi a început negustoria. 

Preţul unei caise, din acelea mici şi pe jumătate verzi, a fost stabilit la zece 
lei bucata. 

Cu palaria în mâna, negustorul improvizat a început a colinda 
lagărul, printre coreligionarii lui, laudându -şi marfa şi vânzând fiecare caisa 
cruda cu zece lei. 

Înainte de vânzarea fiecarei bucăţi, cumpărătorul şi negustorul se 
tocmeau îndelung. Văzând că e obligat sa mai lase ceva din preț, fiindcă 
aşa e negustoria, vânzatorul de caise a majorat preţul la cincisprezece lei 
bucata... ca să aibă de unde scade. 

În tot satul întâlnesc, depărtându-mă cu mașina, fete speriate. 
Cetăţenii au trăit un an sub regimul bolşevic o viaţă de adevărat infern. 

Au rămas aproape toți fără cai, fără căruţe, fără boi, fără nici o pasăre 
şi fără nici un pic de grâu sau porumb la gospodariile lor. 

Au fost jefuiti de bolşevici mai rau decât în codru. 

Și iarăşi din sat treceam printre lanurile nesfârşite de grâu, de secară 
şi de porumb, care cresc înalte şi aurii ca nişte imnuri, din pământul negru 
şi mănos al Basarabiei. 

După un drum lung prin aceste ogoare şi câmpuri de basm, intrăm pe 
şoseaua Bălţilor. 

Primele case ale oraşului sunt distruse. Trecem pe lângă ele şi le 
privim uşile sparte, pereții dărâmaţi, acoperişurile arse. 

După cinci minute însă ochiul nostru nu mai întâlneşte nici măcar 
case darâmate şi pe jumătate arse, ci numai mormane negre de cenuşă şi de 
moloz. 

Căci Bălți a fost ars în întregime. 

Nu au mai rămas decât mahalalele şi case răzlețe. Şi acestea sunt 
sălbatic devastate, dar oricum sunt în picioare. 

Cea mai mare parte a oraşului a fost transformată însă în cenuşă şi în 
scrum. 

Intrăm la legiunea de jandarmi. Generalul Topor pleacă în inspecţie 
ŞI îşi ia rămas bun de la mine. 

Mă pomenesc singur în mijlocul oraşului ars. 

Niciodată nu am simțit o mai puternică zguduire în faţa unui tablou, 
decât în aceasta seara, în care soarele vărsa o lumina roşie peste ruinele 
jalnice ale oraşului Bălți. 

Din tot ce poate avea un oraş, nu a mai rămas nimic. 

Fabricile, morile, bisericile, casele toate, sunt arse. 

48 


Ard malurile Nistrului 


Pornesc pe strada care a fost odată strada principală, iar acum este 
mai mult o cărare ce şerpuieşte printre grămezile de cenuşă şi de cărbuni 
fumegânzi. 

Miroase a fum şi a cadavre arse. 

Sub dărâmăturile oraşului, în închisorile în care se refugiaseră, în 
casele particulare sau în curți şi în pivnițe şi -au găsit moartea la Bălți atâția 
oameni. 

Cadavrele lor, ale acestor creştini arşi pe rugurile criminale ale 
evreilor bolşevici, nu au fost încă scoase şi numărate. Dar simțim din plin 
mirosul de carne arsă. 

Poate niciodată nu se va putea stabili câți oameni au murit aici, căci 
din trupurile lor nu a rămas şi nu va mai rămâne decât cenuşă amestecată 
cu cenuşă oraşului. 

În timp ce treceam pe uliţi, cu genele aburite de tristete, aflu de la un 
ofițer german, că Chişinăul a fost cucerit. 

În Bălţi nu mai am de ce rămâne. Aici meseria mea de reporter nu 
întâmpina nici o piedică şi nu are nevoie, pentru a fi îndeplinită, de nici o 
osteneală: dintr-o singură privire vezi totul, tot ce este de văzut, adică 
cenuşă şi numai cenuşă. 

Mă hotărăsc să plec fără întârziere spre Chişinău. 

Deşi mi-e foame, nici prin minte nu-mi trece să caut ceva pentru 
masă, căci am siguranţa că nu voi găsi nimic. În oraşul acesta nu a rămas 
nears nici măcar un pumn de făină. 

Singurul lucru pe care-l pot face, este să mă pregătesc mai repede de 
plecare. 

Mă duc la comandament, unde întreb dacă există vreun automobil 
care pleacă spre Chişinău. 

- Te-am servi cu draga inimă, îmi răspunde cineva, dar noi facem 
război acum şi nu avem timp de ziaristică. 

- Totuşi, adaug eu, faptele pe care le culegem noi acum şi pe care le 
scriem, vor alcătui istoria de mâine şi vor fi paginile prin care copiii noştri 
vor învăţa să-şi iubească pământul şi să lupte pentru el, aşa cum luptă 
ostaşii de astăzi. 

Un subofițer german, care se afla ăntâmplător în birou, a venit după 
mine imediat, după ce am salutat plecând. 

Nu mică mi-a fost surprinderea când l-am auzit pe tânărul german 
adresându-mi-se în cea mai corectă limbă românească: 

- Dumneavoastra, domnule reporter, vreţi să plecați la Chişinău şi nu 
aveţi cu ce? 

- Da, i-am răspuns eu. 

- Pot să vă servesc eu în această chestiune. 

- Cum, aveți dumneavoastră vreo maşină care pleacă spre Chişinău? 


49 


Constantin Virgil Gheorghiu 


- Nu avem. Dar asta n-are nici o importanţă... vom găsi o maşină. 

Amabilitatea pe care mi-o arata subofiţerul german, mă emoţiona. 

- Dacă nu aveţi întâmplător cunoştinţă despre vreo maşina care 
pleacă spre Chişinău în seara aceasta, v-aş ruga să nu vă deranjaţi deloc, îi 
spun eu. 

- Nu e vorba de nici un deranj, ci numai de un simplu fapt de 
camaraderie, răspunde dânsul, râzând. 

Mă simţeam foarte stingherit, totuşi a trebuit să-l urmez pe 
subofițerul german Bening, care insista sincer ca să mă servească. 

- Dar dumneavoastra nu sunteţi ocupat, domnule subofiter? 

- Nu face nimic dacă voi întârzia câteva minute pentru 
dumneavoastră. Şi în felul acesta îmi fac tot datoria, spune el cu o siguranţă 
care dezarma. 

Am urcat împreună la comandamentul german din oraşul Bălți. Cât 
de frumos şi de prieteneşte îți răspund ofițerii germani! La etajul al doilea 
al clădirii în care se afla comandamentul german, subofiţerul Bening m-a 
invitat într-un birou unde mi-a oferit un scaun şi m-a rugat să aştept puţin. 

- Eu mă întorc imediat, mi-a spus dânsul în frumoasa lui limbă 
românească. 

Nu au trecut nici cinci minute şi subofițerul Bening s-a întors cu un 
bilet bătut la maşina pe care mi l-a citit. 

Scria în acest bilet care purta ştampilele comandamentului şi 
semnatura comandanților respectivi, că sunt reporter din Marele Cartier 
General, că trebuie să plec la Chişinău, iar prima maşina germană care are 
această destinaţie şi pe care o voi opri, este obligată să mă transporte la 
Chişinău. 

Se putea oare face mai mult? 

Am încercat să-i mulțumesc subofiţerului Bening dar el mi-a spus: 

- Te rog foarte mult să nu-mi mulțumeşti. Nu ai pentru ce mulțumi. 
Suntem doar camarazi, lar eu nu am făcut decât o faptă mica de 
camaraderie. Mai bine să-ţi spun ce trebuie să faci acum cu biletul pe care 
îl ai de la noi. 

- În centrul oraşului se afla un ostaş german care reglementează 
circulația. Te prezinţi lui cu acest bilet, iar el va opri o maşina care are să te 
transporte până la Chişinău. 

Spunându-mi aceste cuvinte, subofițerul Bening mi-a strâns mâna 
energic, apoi a plecat: 

- Acum eu am treabă. Te rog să mă scuzi că nu te pot conduce eu ca 
să-ţi găsesc şi maşina. Mi-ar face plăcere să te pot servi până la sfârşit şi să 
stăm de vorbă. 

Pe urmă subofiţerul Bening a plecat. 


50 


Ard malurile Nistrului 


Era un om pe care îl întâlnisem cu un sfert de oră mai înainte şi care 
îmi făcuse cu atâta dezinteresare şi cu atâta bunăvoință serviciile de care 
aveam nevoie. 

Privindu-l cum se depărtează, mi-am zis: iată un german adevărat, 
iată un om. În tot cursul drumului pe care urmam să-l fac, aveam să 
întâlnesc în rândul ostaşilor germani şi alți oameni de aceeaşi factură. 

Amabilitatea şi camaraderia pe care le-am întâlnit eu şi toți ostașii 
români la unii soldați şi ofițeri germani, sunt uimitoare. 

Nu trebuie sa le ceri nimic. Dacă văd că ai nevoie de ceva, îți oferă 
ei. Cum aş vrea să scriu o pagină de imn fierbinte pentru aceşti superbi 
oameni. 

M-am dus, trecând din nou printre ruine, în centrul oraşului, unde se 
afla soldatul german care reglementa circulația. 

Cînd i-am spus despre ce este vorba, mi-a răspuns că se va aranja 
imediat şi m-a rugat sa aştept puţin, că va sosi în curând o maşina, apoi 
mi-a oferit tigari. 

Am aşteptat aproape o jumătate de ceas. 

Toate maşinile care treceau aveau altă destinație. Niciuna nu mergea 
spre Chişinău. 

Soarele apusese. Ultimele raze de un roşu tare, de purpura se 
revărsau peste oraşul ars, dând tabloului acesta dramatic o lumină macabră. 
Atunci s-a petrecut un fapt pe care nu am să-l uit niciodată. Pe sosea, din 
direcția Soroca-Dumbrăveni, şi-a făcut apariţia un convoi de câteva mii de 
evrei care erau aduşi din zona de luptă. Prezenţa lor în preajma frontului era 
catastrofală. Toţi evreii, de la copii şi până la cei de optzeci de ani făceau 
spionaj în favoarea bolşevicilor. 

Evrei cu perciuni galițieni, femei evreice, din toate categoriile 
sociale, de toate vârstele, copii pistruiaţi şi cu urechile blegi, duceau zi şi 
noapte inamicului, informații despre pozițiile trupelor noastre. A fost 
nevoie să se ia măsuri radicale şi să fie ridicați şi transportaţi din apropierea 
frontului toți evreii indiferent de sex, de vârsta sau de categone socială. 

Prezenta lor în apropierea frontului era mai periculoasa decât 
dinamita. lată-i acum, pe aceşti vrajmaşi de moarte ai ţării şi ai neamului 
nostru, aduşi în convoi din Nordul Basarabiei. 

Coloana lor e nesfârşită. 

Cum merg între santinele, sub lumina roşie a soarelui care se revarsă 
peste ei şi peste oraşul ars, par nişte făpturi subterane. 

În acest convoi, alcătuit din câteva mii de indivizi, se aflau şi o parte 
din evreii care au devastat, incendiat şi distrus oraşul Bălţi şi alte oraşe din 
Nordul Basarabiei. 


51 


Constantin Virgil Gheorghiu 

Mă apropii de convoiul în jurul căruia se împrăştie un miros greu. 
Din când în când jidovii aruncă asupra oraşului ars, priviri furişe şi 
încărcate de bucurie diabolică. 

Mormanele acestea de cenuşă sunt opera lor. Ei au distrus oraşul 
Bălți! 

Acum defilează împreună cu femeile, batrânii şi copiii lor, ca şi cea 
mai criminală armată de distrugători, în fața ruinelor fumegânde ale 
oraşului sub care zac cadavrele celor ucisi de ei. 

Convoiul evreilor înaintează încet. Ei nu par atât de tare obosiţi, cât 
par dispuşi să guste cu privirile, cât mai îndelung, spectacolul oraşului ars. 

Toţi simt în nari mirosul greu de carne arsă, mirosul de cadavre 
omeneşti pe care le mai mistuie încă jeratecul. 

Ei au săvârşit aceste asasinate! 

Ei au închis pe creştini în pivnite, în nenumărate închisori secrete din 
oraş, apoi au pus dinamita şi au dat foc. 

Câţi dintre dânşii nu au auzit înăltându-se, de după perdeaua 
flăcărilor, amestecate cu detunaturile exploziilor, țipetele victimelor care 
implorau ajutor. 

Dar ei au luat toate măsurile, ca din cei închişi şi condamnați de ei la 
moarte prin arderea de vii, să nu scape nimeni. 

După ce aruncau în aer şi incendiau o casă, echipele lor de distrugere 
incendiau o altă clădire, în care erau închişi alţi oameni. Pas cu pas aceşti 
ostaşi ai întunericului, aceste bande ale noptii, au aprins şi au aruncat în aer 
toate casele oraşului. Sub dărâmături, pe jeratic, în dosul draperiilor de fum 
şi de flăcări, ei au făcut să moară în chinuri grozave, atâția oameni. 

După săvârşirea nemaipomenitei opere de distrugere şi crima, au 
încercat să fugă. Mulţi au trecut Nistrul. Dar o parte au mai rămas aici, 
pentru a continua opera de distrugere. Sunt aşa zisele echipe de sacri ficiu, 
care au misiunea de a trage asupra soldaților români şi germani din case, 
din lanurile de porumb, din pivnițe şi din subsolurile în care se ascunseser ă 
înarmaţi. 

lată-i! aceştia sunt. 

În vreme ce îi privesc, evreii înaintează mereu. 

Pare că şiragul care mânjeşte şoseaua, coloana aceasta a lor, nu se va 
mai sfârşi. Niciodată nu mi-am închipuit că voi putea asista la o defilare aşa 
de macabră. 

Umbrele nopții începuseră a acoperi oraşul. 

Coloana evreilor se scurgea printre mormanele de ruine. 

Deasupra lor şi deasupra oraşului ars, se înăltau coloanele de fum. 

Oare cine va putea să redea vreodată într-un tablou, înfăţişarea miilor 
de evrei care defilau în faţa ruinelor oraşului Bălți, pe care cu câteva zile 
mai înainte îl distruseseră? 

52 


Ard malurile Nistrului 


Cine va putea reda aspectul acestei înspăimântătoare coloane de 
ucigaşi, care înainta încet prin fumul oraşului ars şi prin mirosul cadavrelor 
creştinilor aruncaţi de ei în flăcări? 

Dinspre mahalale veneau din când în când câte un barbat. 

Sau câte o femeie cu copilul în mână, căutându-şi casa arsă. 
Populația creştină din Bălți s-a refugiat îngrozită de teroarea iudeo- 
bolşevică, pe dealuri, unde a stat însetoşată de osteneală şi de spaimă, zile 
şi nopți de-a-rândul. 

În urma lor, bandele de criminali şi distrugători le-au devastat toată 
agoniseala şi le-au ars casele. 

Acum aceşti nefericiți pribegi se intorc de pe ogoarele din jurul 
oraşului Bălţi, cu spaimă, pentru a vedea dacă nu a mai rămas ceva din 
vatra lor. 

Şi venind, dau cu ochii de coloana evreilor. Întâlnesc pe acei care 
le-au distrus casele, i-au batjocorit şi le-au ars totul. 

Şi nenorociţii pribegi, cu ochii înlăcrimaţi, privesc la armata 
criminală care defilează sinistru, în faţa vetrelor arse ale oraşului. 

Mă uit la ceas: e ora zece. 

Nu a trecut până acum nici un automobil către Chişinău. 

Ostaşul german mă sfătuieşte să aştept. Pe urmă el s-a retras, 
ducându-se să se culce, fiindcă a doua zi la ora trei dimineaţa intra din nou 
în post. 

Am mai stat în mijlocul străzii cam o jumătate de oră, pe urmă m-a 
doborât oboseala. Ştiam că nu voi găsi nicăieri un loc unde să mă odihnesc 
aşa ca eram hotărât sa dorm undeva, între aceste ruine. 

În faţa mea, era însă biserica Soborului cu acoperisul distrus. M-am 
gândit că aş putea găsi un culcuş în curtea bisericii. Şi am intrat. Nu-mi 
puteam explica faptul că biserica nu a ars, cu toate că împrejurul ei toate 
casele sunt transformate în cenuşă, 

La poarta mă întâmpină o santinelă română. Îi spun că vreau să dorm 
în noaptea asta, undeva, în curtea bisericii. 

Ostaşul îmi propune însă un loc de dormit mai bun: în casa parohială, 
care a scapăt şi ea neatinsă de parjol. 

Pentru asta trebuie să cer încuviințarea comandantului companiei, 
care se afla chiar în casa. 

M-am prezentat atunci locotenentului de rezerva Bucurică Gheorghe, 
care era comandantul acestei companii de ostaşi însărcinaţi cu 
reglementarea circulaţiei. 

Locotenentul era de o ospitalitate într-adevăr românească. 

- Inainte de a va culca, poate vreţi să beţi şi un pahar cu lapte, îmi 
spune dânsul, apoi fără să mai aştepte răspunsul, îmi toarnă într-o căniță 
albă, lapte bătut. 

53 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Începem a vorbi. Afară e întuneric bezna. În curtea bisericii, ostaşii, 
care au terminat masa, se pregătesc de culcare. În văzduh se aude zbârnăitul 
câtorva avioane ruseşti. Ce caută ele deasupra oraşului ars? 

Vor să arunce bombe pe jăratec, fiindcă altfel nu fac explozie, 
glumeşte unul din ostaşi, căruia nu-i pot distinge în întuneric faţa, dar îi 
ghicesc, ochii schpitori şi ageri. 

Într-un oraş ars, când apar avioanele inamice nu sună nimeni alarma. 
aşa că bănuim, atunci când nu mai auzim zbârnăitul motoarelor, că 
avioanele s-au îndepărtat şi ne continuăm mai departe discuţia. 

Dar nu a trecut multa vreme şi auzim în curtea bisericii câteva 
miorlăituri sinistre. 

Întreb ce este. 

Nu-i nimic, îmi spune locotenentul. Sunt pisicile oraşului, care vin 
din ce în ce mai insistente şi mai numeroase. 

Caut să continui discuţia, dar miorlăiturile jalnice ale pisicilor devin 
din ce în ce mai insistente şi mai numeroase. 

Ieşim în tinda casei. 

În curtea bisericii vedem câteva zeci de licăriri care sclipeau în 
noapte: erau ochii pisicilor flămânde. 

Când am ieşit din nou din casa, ele în loc să fugă, s-au apropiat mai 
mult de scari. Le vedeam ieşind din tufisuri, de sub gard, din dosul porții, 
de sub cerdac, de preţutindeni, şi ochii lor luminau ca jeratecul. 

Cât de grozav le scânteiau ochii. 

Am încercat sa le număr: zece, patrusprezece, treizeci şi două. 

Dar ochii care ard în noapte se înmulţesc mereu, apar de preţutindeni 
şi numărătoarea e imposibilă. 

Și toate pisicile acestea au început acum a miorlăi prelung, jalnic, 
sfârşietor. 

De ce s-au adunat aici? întreb eu, cu vocea stinsă, fiindcă un fior rece 
îmi trecuse prin tot trupul la vederea acestor pisici şi la auzul macabrului 
lor miorlăit. 

- Acestea sunt pisicile oraşului Bălți. Când a fost incendiat oraşul, ele 
au fugit pe câmpurile dimprejur, unde au stat fugare, ca şi oamenii, zile şi 
nopți de-a-rândul, îmi răspunde locotenentul Bucura. Acum aceste pisici 
sunt flamânzite peste măsură şi vin în oraş pentru a găsi ceva de mâncare. 
Se duce fiecare din ele acolo unde ştiau că le este casă. Dar în loc de casă 
nu găsesc decât o movilă de cenuşă. 

Pisicile încep atunci a rătăci pe ulițele pustii, miorlăind, leşinate de 
foame. Toată noaptea cutreieră printre grămezile de cărămidă arsă şi de 
scrum, cu ochii sclpitori, căutând ceva de mâncare. 

Şi nu găsesc nimic, nicăieri. 

Corul de miorlăituri sfâşie sinistru nopțile toate, fără contenire. 

54 


Ard malurile Nistrului 


Aflu apoi că imediat ce au simţit aceste pisici că în curtea bisericii 
s-a înjghebat o aşezare omenească au început sa vină acolo şi miorlăie cu 
nădejde că li se va da ceva de mâncare. tToată noaptea cutreieră tufişurile 
cimitirului, se caţără la ferestre, la usa, se urca pe acopenş şi zgârie cu 
ghearele... 

- Şi sunt multe? întreb eu. 

Sunt câteva sute. Ostaşii mei le-au văzut dimineaţa. Unele dintre ele 
au blana arsă pe jumătate. Altele au tot corpul pârlit şi răni mari pe spinare. 

- Şi nu li se poate da ceva de mâncare ca să nu mai miorlăie atâta? 

Soldaţii îşi împart în fiecare seara hrana cu ele, dar nu e suficient cât 
li se dă. Ele sunt flămânzite tare. 

În vreme ce vorbeam cu locotenentul Bucurica, pisicile flămânde 
s-au strâns la picioarele noastre şi ochii lor, foarte aproape unul de altul, 
păreau o cuvertura cu broderie luminoasă. 

N-am mai putut suporta prezenţa şi miorlăiturile lor şi am intrat în 
casa. 

Aflu că nu numai pisicile dar şi câinii din oraş vin în fiecare noapte 
pe străzile pustii, cutreierând ruinele fumegânde, lihniți de foame şi 1 ătrând 
sinistru spre luna. 

Cum se face că a scapăt biserica Soborului numai acoperişul distrus, 
când toate casele dimprejur sunt arse? întreb eu curios. 

Mi se pare ca aviația germană şi aviația română evită totdeauna 
bisericile, asupra cărora nu lanseaza bombe, deşi ştiu ca bolşevicii au aşezat 
mitraliere şi tunuri în clopotnițe şi în pridvoarele lăcăsurilor de 
închinăciune. 

Evreii şi comuniştii nu au incendiat biserica Soborului din Bălți, 
fiindcă aveau aici instalat un cuib de mitraliere care a funcţionat până în 
ultimul moment. În timpul retragerii, bolşevicii nu au mai avut timp să dea 
foc bisericii. Au aşezat doar în graba câteva mine care nu şi-au făcut 
efectul. 

Aflu apoi că aviația bolşevică a căutat, după retragerea trupelor 
sovietice din Bălţi, să distrugă monumentală biserică a Soborului şi au 
aruncat mereu asupra ei bombe. 

Cu câteva zile mai înainte o bombă a căzut lângă crucea înaltă, care 
se afla în curtea bisericii şi a inclinat-o mult. 

Timp de douăzeci şi patru de ore crucea din curtea bisericii a stat 
inclinata spre pământ, gata să se prăvale. 

A două zi la aceeaşi ora, avioanele bolşevice au căutat din nou să 
distrugă biserica, aruncând asupra ei bombe. De data aceasta, una din 
bombe, una singura, a căzut în curtea bisericii, dar nu a făcut explozie. Ea a 
căzut lângă cruce, facând o groapa adânca şi îndreptând crucea, care astăzi 
este dreapta ca mai înainte. 


55 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Acest fapt, care constituie o adevărată minune, a impresionat 
nesfârşit pe credincioşi. 

Ei vin în număr mare să privească această cruce pe care bolşevicii au 
încercat s-o doboare dar, care a rămas îndreptată tot de bombele lor, în 
picioare şi neclintită, ca un semn al triumfului credinței. 

Înainte de a mă culca, unul din ostaşi raportează ca ambulanţele 
Crucii Roşii au ridicat de la marginea oraşului corpul unui rănit. Nu se ştie 
până acum împrejurarea în care a ajuns rănitul în mijlocul lanului de grâu. 
Din declaraţiile câtorva cetateni, martori oculari, se deduce ca rănitul, care 
este un fost negustor creştin din Bălți, a fost ridicat în ziua retragerii 
armatelor bolşevice de către doi evrei, care l-au dus la marginea oraşului 
unde au încercat să-l împuşte, tragând asupra lui câteva focuri de armă. 

Fiindcă armatele româneşti şi germane intrau în oraş, evreii asasini 
nu au mai avut timpul să constate dacă victima a încetat din viata şi au fugit 
ca să nu fie prinşi. 

Rănitul a rămas acolo pe câmp, până a două zi dimineaţa, când a 
încercat să se ridice, dar n-a reuşit. El şi-a pierdut cunoştinţă şi a zăcut mai 
mult mort decât viu în dogoarea soarelui, în mijlocul lanului de grâu, 
aproape patru zile. 

Rănile pe care le avea i s-au umplut cu viermi. 

Când l-au găsit trecătorii şi l-au predat sanitarilor, nimeni nu-şi 
închipuia că va mai trăi. 

Medicii cred însă că rănitul va scăpa cu viaţă. 

Aş vrea să-l revad pe acest negustor creştin, după ce se va face bine, 
ca să povestească cum au încercat evreii să-l asasineze şi cum l-au lasat în 
mijlocul câmpului cu rănile deschise, ca să se cuibarească viermii în ele. 

După câte s-au stabilit până acum, asasinii sunt nişte evrei care au 
locuit în Bălți şi pe timpul românilor. Am presimţirea că şi ei, aceşti ucigaşi 
de cea mai ordinară speţă, se aflau în convoiul care a defilat la apusul 
soarelui prin faţa ruinelor. 

Am adormit cu un gust amar, ca de cenuşă, în gura. 

Parea că mirosul cadavrelor care ard sub ruinele oraşului îmi umple 
camera şi mă sufocă. 

M-am deşteptat înainte de revărsatul zorilor. 

Mi se pare ca era ora trei sau trei şi jumătate. 

După ce mi-am spălat obrajii cu foarte puţină apă - căci în Bălți erau 
distruse toate fantânele şi uzina, aşa că apă se gasea extrem de anevoios - 
am ieşit în strada. 

Ostaşul german, de care mă despărţisem aseara, era la postul lui. 

ÎI intreb: 

- Ce împuşcaturi s-au auzit? 


56 


Ard malurile Nistrului 

Îmi spune că în cursul noptii au fost găsiţi într-o pivinţă, sub ruine, 
opt evrei şi un aparat de radio emisiune de cea mai moderna fabricatie. Tot 
acolo s-au găsit hărți, documente secrete şi file multe cu informaţiuni cu 
caracter militar, pe care aceşti evrei, toți originari din Bălți şi din 
împrejurimi, le transmiteau inamicului. 

Postul de radio al spionilor evrei a fost descoperit chiar în timpul 
emisiunii. 

Cei opt evrei au fost executaţi după câteva ore. 

Acestea erau detunăturile pe care le auzisem şi care mă deşteptaseră 
din somn. 

Acestor evrei din Bălţi nu le putuse satisface setea de distru gere şi de 
crima numai incendierea oraşelor din nordul Basarabiei. Ei activau acum, 
nădăjduind că vor putea face din toate oraşele României ce au făcut din 
Bălți. 

Cât de blânda este pedeapsa cu moartea pentru ei şi pentru crimele 
lor! 

Înainte de a pleca din Bălţi, cobor spre marginea oraşului. 

La podul Chişinăului întâlnesc câţiva sateni care numai că nu-mi 
sărută mâinile de bucurie că mă văd. 

- De atâta vreme vă aşteptăm să veniţi să ne scăpăți! De când 
aşteptăm armata română! 

După ce povestesc suferințele îndurate, unul dintre dânşii îmi arată 
biserica din mahalaua care se întinde la marginea B ălților, dincolo de podul 
Chişinăului. 

În curtea acestei biserici, îmi spun sătenii, bolşevicii au profanat 
mormintele. 

Mormântul familiei Lungu, în care erau înmormântate două fete, 
după ce a fost jefuit de bravii ostaşi bolşevici, a fost aruncat în aer cu 
dinamita. 

Bolşevicii se hotărâsera, după cât se vede, să jefuiască nu numai pe 
cei vii, dar nici morților nu le-a lăsat liniştea cuvenită şi au aruncat sicriele 
în aer cu dinamita, după ce le-au pradat. 

Cetăţenii povesteau cum au sărit bucăţile de sicriu şi de oase, 
împrăştiindu-se în toată curtea bisericii. Când vorbeau de aceste grozavii, ei 
îşi tineau palma la obraji şi din când în când se închinau îngroziți. 


57 


Constantin Virgil Gheorghiu 


OAMENI DE PÂINE 


Sunt nevoit sa întrerup convorbirea cu sătenii, fiindcă un ofiţer 
superior german, care pleca spre Orhei, a avut amabilitatea să mă ia în 
automobilul său. 

Cum ieşim din Bălți, printre ogoarele aurii, se desfaăşoară o şosea 
albă şi frumoasă. 

E ora opt dimineaţa şi străbatem drumul prin feeria ogoarelor, cu 
maximum de viteza; ofiţerul german e foarte grăbit şi trebuie sa ajungă la 
destinaţie cât mai curând. 

În sate, ţăranii ies în întâmpinarea maşinii, salutând cu capul 
descoperit şi înclinându-se mult. 

De abia ne-am depărtat de Bălţi şi în tot lungul drumului, de o parte 
şi de alta a soselei, încep să apară mormintele ostaşilor căzuti în luptele 
care s-au dat pe aici cu câteva zile mai înainte. 

Cât de simple şi de emoţionante sunt aceste morminte provizorii! 

Ele sunt formate dintr-o cruce cioplită în grabă, deasupra căreia e 
aşezată casca de oţel a celui mort. 

Aceste morminte au fost sapate, de cele mai multe ori, chiar în 
timpul luptei. Din două bețe ostaşii au alcătuit o cruce pentru camaradul 
mort, apoi i-au pus casca deasupra şi închinându -se au trecut mai departe, 
continuând luptă. 

E impresionant faptul ca mormintele soldaților români sunt 
amestecate cu ale soldaţilor germani. 

lata: o cruce cu casca germană. Lângă ea, o cruce cu casca 
românească. Şi tot drumul de la Bălţi e presărat, de o parte şi de alta, cu 
cruci din acestea simple, deasupra cărora e aşezată o cască română, o cască 
germană. 

După ce am strabătut vreo şase sate, trecând pe şoseaua pe care 
zaceau arme, muniții şi maşini ruseşti stricate, ajungem în satul Sărăteni, 
jud. Orhei. 

Aici ofițerul german trebuie să rămână până în seara. 

Îi mulțumesc şi pornesc prin sat, singur. 

Aflu ca preotul Timotei Brânza, parohul bisericii din Sărăteni, a 
rămas în timpul ocupației bolşevice, în sat, la postul sau, lângă altar. 

M-am dus să-l vizitez. Locuiau şi dânsul şi soția şi copilul, într-o 
cameră modestă, cu pământ pe jos, la marginea satului. 

Preotul Timotei Brânza nu are decât vreo douăzeci şi sapte de ani şi 
este un apostol entuziast al bisericii noastre. 


58 


Ard malurile Nistrului 


Deşi avea putinţa să treacă în România, atunci când Basarabia a fost 
răpită, el a preferat să rămână în mijlocul credincioşilor săi, aşa cum au 
făcut cea mai mare parte din preoţii basarabeni. 

Ei ştiau că dacă rămân sub ocupaţia bolşevică îşi vor sfârşi viaţa 
asasinați de evrei, deportați în ținuturile îngheţate ale Siberiei, ori închişi în 
cele mai grozave puşcării. 

Totuşi au rămas. 

Timp de un an aceşti preoti au trăit, împreună cu familiile lor, cele 
mai crunte umilinți. 

- Mă chemau la adunările lor şi mă întrebau: 

Părinte, vrei sa marturisesti în fata întregului popor, ca tot ce ai 
predicat până acum e o minciuna şi ca nu ai făcut-o decât pentru bani? 

Evreii, amestecați în multime, începeau să râdă cu hohote şi ziceau: 

- Hai, părinte, spune şi față de oameni ce ne-ai spus şi nouă: că nu 
există nici un fel de Dumnezeu şi că toate cele propovăduite de dumneata 
sunt minciuni, pe care le-ai spus ca să primeşti leafă de la stat... 

Preoții trebuiau să tacă, să evite orice discuție cu bolşevicii care, 
dacă îi contraziceai, te deportau în Siberia pentru “agitaţie religioasă”, sau 
te băgau în închisori. 

Sătenii tăceau şi îşi ascundeau icoanele prin scrinuri, fiindcă 
bolşevicii umblau din casa în casa şi unde găseau o icoana o aruncau în 
stradă şi o sfarâmau în picioare. 

Totuşi, populația din sat şi-a vândut vitele, plătind enormele taxe 
cerute de Soviete, ca să li se lase biserica deschisă. 

Veneau într-o zi câțiva bolşevici şi măsurău biserica în lung şi în lat, 
apoi spuneau: 

- Aceasta clădire este foarte încapătoare şi bună ca să facem din ea 
un spital în care să ţinem o sută de bolnavi sau un atelier în care să lucreze 
patruzeci de muncitori... 

Populaţia care auzea conversaţia începea să se roage să nu le 
transforme biserica în atelier. 

Bine, spuneau bolşevicii, dar dacă nu facem atelier în aceasta clădire, 
care este foarte bună pentru aşa ceva, atunci păgubim statul cu atâtea sute 
de ruble... . 

Sătenii tăceau. 

- Putem noi face Statului o pagubă de câteva sute de ruble, lasând 
clădirea netransformată în atelier? 

Pâna la urmă, cetăţenii se ofereau să despăgubească statul, dându-i 
acele câteva sute de ruble, numai să nu le fie transformată biserica în atelier 
de croitorie sau cizmărie. 


59 


Constantin Virgil Gheorghiu 


De abia plecau aceşti bolşevici şi veneau alţii, care, spuneau că 
biserica trebuie transformată în sală de conferințe şi de petreceri pentru 
muncitori. 

- Dacă nu o transformăm în sală de conferinţe, păgubim statul cu 
două sute de ruble pe an. 

Sătenii nu ştiau ce să mai zică. 

Ei, ce ziceţi, dați voi statului despăgubirea de două sute de ruble pe 
an, sau facem din biserica o sală de conferinţe pentru muncitori? 

Țăranii începeau să se tocmească. 

Pierde statul, nu putem lăsa nici o copeica sub această sumă, ziceau 
bolşevicii... 

Și sătenii îşi vindeau vitele şi plăteau un nou bir, pentru a nu le fi 
biserica închisă şi pângărită. 

În chipul acesta s-au smuls de la țărani sume colosale de bani, pentru 
a le fi lăsate bisericile deschise. 

Şi totuşi, preoții nu au fost scutiți de umiliri. Ei erau împiedicaţi în 
fel de fel de chipuri de a sluji la biserică. 

Sâmbăta seara, după vecernie, sau în ajunul sărbătorilor, preotul din 
sat primea vizita unuia din conducătorii bolşevici, care aproape totdeauna îi 
spunea: 

- Tu, părinte, mâine eşti de serviciu la curățatul şoselei sau la 
curăţatul zăpezii. 

Intri în serviciu la ora şapte dimineaţa şi până la amiază trebuie să 
termini. 

Preotul insista: 

- Bine taică, dar mâine am slujbă la bisercă. 

Să vin după amiază. 

- Nu se poate. E nevoie să cureţi zăpada dimineaţă. 

Şi preotul trebuia să se supună. În oraşe, dar mai ales în sate, preoții 
erau supuşi la cele mai umilitoare corvezi. Ei erau obligaţi să curețe iarna 
zăpada, să sape vara şanţurile pe şosea, să facă pe paznicii de noapte, sau 
pe oamenii de serviciu la uşa primarului. 

Credincioşii basarabeni erau împiedicaţi, cam în tot aceleaşi chipuri, 
de a lua parte la slujba religioasă. 

Sâmbata seara aghitatorul bolşevic se prezenta la casa celor mai de 
vază gospodari şi credincioşi, invitându-i pentru a doua dimineaţă la cine 
ştie ce fel de întâlniri sau conferinţe antireligioase. 

Credincioşii în loc sa poată merge la liturghie, erau obligați să 
asculte cuvâtarea antireligioasă a unui evreu care batjocorea religia, 
batjocoreau pe preoţi şi lua numele lui Dumnezeu în desert. 

Cei mai mulți preoți au fost însă deportați în Siberia. 

Satele şi au rămas fără slujitori ai altarelor. 

60 


Ard malurile Nistrului 


Dupa câteva ceasuri de zăbavă în casa părintelui Timoftei Brânza, 
primul preot basarabean rămas în teritoriul răpit, cu care stau de vorbă, îmi 
iau rămas bun de la sfinția sa, pornind spre şoseaua de la marginea satului, 
care duce spre Orhei. 

Soarele înălțat mult deasupra câmpurilor de aur dogoare fierbinte. 

Aştept la crucea drumului vreo maşina care să mearga spre Orhei. 

La câteva sute de paşi, o echipă de ostaşi germani repară un pod care 
a fost distrus de bolşevici. Ostaşii germani lucrează şi cântă marșul. 

După un timp, cântecele lor au încetat, s-au aşezat la masă. 

Rămân la marginea drumului, lângă troita de lemn care a fost 
batjocorită de soldaţii pagâni ai Sovietelor. În retra gerea lor, aceşti ostaşi 
criminali nu au cruțat nicăieri, sfintele, naivele şi atât de frumoasele troițe 
de la răscrucile drumurilor de pământ al Basarabiei. 

Ei au înfipt baioneta în trupul vopsit stângaci cu albastru şi galben, al 
Mântuitorului. Crucea, pe care e răstignit acest emoţionant de simplu şi de 
naiv Hristos, a fost împunsă cu baioneta şi ruptă. 

Troiţa de la marginea satului, la care s-au închinat cu lacrimi, cu 
metanii şi cu cucernicie nesfârşită, atâtea sute şi mii de plugari, când plecau 
sau când se întorceau de pe ogoarele lor, şade acum umilită şi devastată. 
Şade pângărită la crucea drumului. 

lisus Hristos, care e răstignit pe această cruce, a fost din nou împuns 
şi lovit de pagâni. 

Doi țărani vin în acest timp de pe şosea, mergând trişti prin colbul 
fierbinte al drumului. Fi au apărut de undeva, din imensitatea ogoarelor, 
parcă s-ar fi desprins făptura lor din însăşi făptura pământului şi a 
câmpurilor aurii. 

Când au ajuns în dreptul troitei, cei doi țărani, amândoi bărbați în 
vârstă, s-au oprit şi-au înclinat trupul mult, foarte mult, cu piosenie, apoi 
şi-au făcut câteva cruci mari, şi au rămas aşa tăcuţi şi încovoiaţi, în fața 
Hristosului răstignit şi împuns cu baioneta. 

Rugăciunea lor fără cuvinte o bănuiam mult mai fierbinte decât 
dogoarea soarelui care ardea pământul. 

Dupa câteva clipe cei doi țărani şi-au făcut din nou cruce. Cruci 
mari. Apoi şi-au ridicat traistele, pe care le, aşezaseră în colbul alb şi 
fierbinte al şoselei, şi au pornit mai departe, cu acelaşi pas încet, leg ănat şi 
trist. 

Călcau pe şosea fără grabă, fără să ridice picioarele desculţe, prea 
mult, târându-le aproape, parcă anume pentru a nu se despărți şi a nu se 
desprinde prea mult de pământ. Ei, în întregime, şi tălpile lor, păreau 
împlântate în pământ, lipite de pământ. 

Niciodată nu am avut mai puternic impresia că țăranii apărțin 
pământului, aşa cum apărțin pământului copacii, şi sunt legaţi de el, şi ei, 

61 


Constantin Virgil Gheorghiu 


indestructibil; prin rădăcini zdravene, de neclintit, care pornesc din însăşi 
carnea, sângele şi sufletul lor, mergând până în mădularele fierbinţi ale 
pământului. 

Când au ajuns în dreptul meu, i-am oprit. 

Mi-au răspuns la buna ziua cu vorbe stinse şi bune. 

- De pe câmp. .. 

Au pronuntat cuvântul câmp, cu toată gura parcă ar fi muşcat din el. 

Aflu apoi o întâmplare sfâşietoare. 

În zorii acelei zile, o bandă de cincizeci de indivizi, alcătuite din 
evrei şi din soldați bolşevici care rămăseseră ascunşi pe ogoare şi prin 
lanurile de la marginea satului s-au năpustit cu armele asupra unei comune 
vecine. 

Ei au tras cu mitraliera în copii şi în batrâni. Au ucis mai mulți 
oameni, au otravit fântâna şi au căutat să dea foc satului. Dar au fost prinşi 
şi arestați de armata noastră. 

- Şi veniţi acum din satul acesta?, întreb eu. 

- Nu. Noi venim de pe câmp. Ce însemna pentru dânşii câmp, vom 
vedea imediat. 

Banda care atacase satul era lăsată de armata sovietică pe pământul 
basarabean pentru a incendia satele, a teroriza populația, dar mai ales 
pentru a da foc recoltei. 

Aveau misiunea, aceşti distrugători să toarne gaz şi să aprindă cu 
chibritul clăile de grâu, de orz, de ovăz şi secară, de pe ogoarele nesfârşite 
ale Basarabiei, pentru a înfometa populația. 

În cazul când grâul nu era strâns, incendiatorii trebuiau să-l aprindă 
în lan. 

Între altele, ei trebuiau să producă teroare, să înspăimânte pe 
agricultori pentru ca ei să nu mai aiba îndrăzneala să iasă la culesul grâului. 
după socotelile lor, trebuia ca recolta să se scuture pe pământ, să nu o 
culeagă nimeni. 

Bande de distrugător trebuiau să ucidă în fiecare sat câţiva ţărani pe 
câmpuri. Credeau ei că, în chipul acesta, vor înspăimânta pe toţi sătenii şi 
ei nu vor mai ieşi la strânsul recoltei. 

La marginea satului atacat în dimineaţa aceea bandele de distrugere 
ale bolşevicilor au întâlnit o familie de ţărani compusă dintr-un batrân, doi 
feciori ai lui, o femeie şi un copil, care secerau grâul. 

Seceraţi grâul pentru români? Culegeţi pâinea ca să o daţi armatelor 
româneşti, trădători ce sunteți! 

Au urmat după aceste cuvinte câteva înjurături, iar ţăranii, începând 
cu batrânul şi sfârşind cu copilul, au fost ucişi de gloanțele bolşevicilor. 

După săvârşirea acestei nemaipomenite crime, banda s-a îndreptat 
spre sat. 

62 


Ard malurile Nistrului 


Cele cinci cadavre au rămas scăldate în sânge, pe lanul de grâu. 

Caii, care se aflau legaţi la căruță speriaţi de detunăturile armelor, 
s-au zmucit rupând frânghia şi luând-o la fugă prin grâne şi prin porumb. 

Cei doi flăcăi, când s-au văzut atacați, au încercat să se apere cu 
coasele şi cu secerile pe care le aveau la ei. 

Dar intenția le-a fost spulberată de gloanţele care le-au străpuns 
piepturile. 

Ei au căzut peste grâul de aur, cu cămaşa, cu pieptul şi cu coasele 
înroşite de sânge. 

Sângele s-a scurs apoi, din abundență, fierbinte peste grâul de aur, 
înroşind snopii şi spicele. 

Apoi s-a scurs, acest sânge, vărsat pentru pământ, pe ţărâna 
înfierbântată de soare. 

Pământul negru, din care grâul crescuse înalt de nu te vedeai din el 
absorbea acum, sângele înfierbântat al celor care îl lucrau cu patimă şi 
iubire, de sute de ani. 

Ce caldă era înfrățirea aceasta dintre sângele țăranilor plugari şi 
țărâna ogoarelor lor, mi-am dat seama din vorbele domoale şi îndurerate cu 
care mi se povestea întâmplarea. 

După puţin timp soarele ardea, ca o mustrare pentru crima făcută 
aici, deopotrivă, ţărâna şi trupurile celor cinci ţărani morţi, ale căror 
piepturi stăteau dezgolite, bronzate şi străpunse de gloanţe. 

După potolirea urgiei, au venit din sat câteva femei care au aprins la 
capătâiul morților lumânări făcute din ceară de albine. 

Erau lumânări făcute din cea mai curată ceară care există pe lume. 
țăranii basarabeni storc fagurii cu mâinile, apoi ceara o topesc, şi fără a o 
trece prin rafinării speciale, fac din ea lumânări, pe care le aprind pentru 
slava lui Dumnezeu. 

În timp ce lumânările acestea făcute din cea mai pură ceară îşi uneau 
dogoarea lor cu dogoarea soarelui, din brazdele înfierbântate ale ogorului 
se înalta un abur fierbinte: aburul pământului. 

Acest abur, care pornea din adâncul brazdei, mai de jos, din însăşi 
inima uriaşă a câmpului şi se unea cu parfumul sălbatic al ierbii şi al 
grâului, constituia un parfum mai sfânt şi mai puternic decât acela al 
smirnei şi al tămâiei cu care se afumă morţii. 

Părea că tot lanul de grâu e o cadelniţă uriaşă din care se înalță 
mireasma pământului, fierbinte şi calmă pentru a tămâia în jurul celor cinci 
țărani morți pe brazdă şi pentru brazdă. 

Întreaga scena o vedeam în ansamblul ei de mare liturghie, numai 
privind obrajii arşi violent de soare ai celor doi ţărani care îmi povesteau 
cum s-au petrecut faptele. 


63 


Constantin Virgil Gheorghiu 


- Ne-am închinat şi noi, pentru sufletele lor, că erau oameni tare 
buni... .. adevărați oameni de pâine. 

Ce frecventă este expresia aceasta în Basarabia!... Despre un om 
cumsecade, muncitor credincios, cinstit şi liniştit, se spune: “nu e haiduc, ci 
e un om de pâine“. 

Toţi basarabenii sunt oameni de pâine! 

Singurii oameni de pâine pe care i-am intâlnit vreodată şi aceasta, 
mai ales prin dragostea lor cuvioasă faţă de pământ. 

- Şi unde vă duceți acum? îi întreb eu pe cei doi săteni. 

- Ne ducem să ne luam sculele şi pornim la strânsul pâine. 

- Nu vă e teamă? 

Fără să se gândească măcar o clipă, fără a li se clinti măcar un 
muschi pe fața pârlită de soare, cei doi ţărani au răspuns întrebării mele, 
deschizându-şi gura amândoi deodată, şi rostind cu minunatul accent 
basarabean, cu blândete, şi totuşi cu o hotărâre pe care nu o pot clinti nici 
cele mai aprige furtuni şi urgii: 

- Pâinea trebuie culeasă de pe câmpuri!... 

Apoi şi-au luat ziua bună şi s-au depărtat cu acelaşi pas de domoală 
cadență pe şoseaua cu colbul fierbinte. 

Am rămas în drum. 

Peste câteva minute aveam să găsesc o maşina cu care am pornit spre 
Orhei. 

În viteza automobilului vedeam de o parte şi de alta a şoselei 
grupurile de ţărani care-şi secerau grâul cu migală, cu îndărătnicie sfântă şi 
cu o imensă religiozitate. 

Credinţa în Dumnezeu şi în pământ a acestor oameni, nu o va putea 
să o nimicească nimenea, niciodată, oricâte sute de ani ar trece, fiindcă ea 
face parte integrantă din sufletul şi sângele basarabenilor, a acestor 
neîntrecuți oameni de pâine. 

Şi când te gândeşti că bolşevicii au voit să le răpească basarabenilor 
tocmai credinţa în Dumnezeu şi pătimaşa iubire de pământ, îţi dai seama 
cât au îndurat ei. 

Pământul şi rugăciunea sunt pentru ei ca apa şi aerul. 

Încercând să le iei credința şi pământul pe care ei îl lucrează încet, 
rudimentar şi cu religiozitate, însemnează să-i asasinezi. 

Pentru alte popoare de pe lume, intensitatea durerii trăită de poporul 
basarabean, în anul acesta de sclavie, va fi poate neînţeleasă pe deplin. 

Ca să înţelegi într-adevăr cât au suferit ei, trebuie să vii aici, în 
mijlocul țarinei, şi să vezi ce înseamnă pentru ei pământul şi biserica. 

Aşa cum nu se poate trăi fără apă, ei nu pot trăi fără rugăciune şi fără 
pământ; fără pământul care să fie al lor şi numai al lor. 


64 


Ard malurile Nistrului 


Am întâlnit expresia care ne va ajuta să pricepem legământul dintre 
ei şi pământ. Basarabeanul nu spune despre un loc, despre un ogor, că este 
proprietatea lui, zice: 

- Pământul acesta este al meu pe veci! Asta însemnează că îl 
stăpâneşte cu acte în regulă şi că este proprietarul lui. 

Dar când zice că e al lui pe veci, se înțelege şi mai mult: se înţelege 
acea dragoste şi acel ataşament dogoritor dintre ţărână şi om. 

Scena cu ţăranii asasinați mişeleşte în mijlocul lanului, fiindcă îşi 
secerau grâul, nu îmi mai iese din minte. 

Ea îmi dogoreşte pieptul. 

În acest timp, maşina se apropie de Orhei. 

Văd de departe zidurile albe, acoperişurile roşii. 

Deasupra lor, deasupra întregului oraş, se înalță, uriaşe, coloanele de 


Orheiul arde!... 

Cum ne apropiem de primele case, ne înneacă fumul. Pe partea 
dreapta a şoselei a fost o fabrica sau un depozit, din care nu au mai rămas 
decât câteva mormane care fumegă. 

De aici înainte, de o parte şi de alta a străzii principale, pe care 
trecem încet, nu se află decât rămăşiţele de case din care se înalță fumul 
înnecăcios, negru, sinistru. 

Nu se mai văd deoparte şi de alta a străzii decât mormane negre de 
cărămidă afumată, de lemn ars şi jeratec. 

Gospodăriile au fost transformate toate în grămezi fumegânde, în 
boccele cu lucruri scapăte din flăcările focului şi ale devastării bolşevice. 

Clădirile instituțiilor, morile, fabricile, casele particulare, 
magazinele, toate sunt transformate în vetre fumegânde de scrum şi de 
cenuşă. 

Nu ne oprim nicăieri. 

Ce-am putea afla, ce-am putea auzi, mai mult decât ne vede ochiul, 
mai mult decât acest tablou înspăimântător, de oraş care a fost incendiat şi 
devastat cu trei zile în urmă şi care continuă să mai ardă. 

Căci Orheiul, adică aceste movile de moloz şi cărămidă afumată, 
continua să ardă. Fumul acoperă tot cerul oraşului, ca o perdea de doliu. 
Ieşim din atmosfera aceasta de infern şi intrăm pe şoseaua minunat plantată 
cu pomi bătrâni, care duce spre Chişinău. 

Ofiţerul german, care se afla lângă şofer, priveşte uimit frumuseţea 
acestui drum. Nu-şi poate stăpâni exclamațiile de admiraţie. 

Pe urmă, opreşte maşina, scoate aparatul şi face câteva fotografii. 


65 


Constantin Virgil Gheorghiu 
ARDE Chişinăul!... 


Trecem printr-o pădure deasă: pe aici au fost cândva codrii 
Orheiului, leagănul atâtor cuiburi de viteji moldoveni. 

După o jumătate de ceas, suntem în apropiere de Chişinău. 

Oraşul nu se vede încă, dar pietrele de pe marginea şoselei arată că 
mai avem de parcurs vreo 9 kilometri. 

Urcăm o pantă. 

În vîrful ei se afla piatra kilometrului 7. În vale se vede, imens, cu 
casele albe, cu acoperişurile roşii, Chişinăul. 

Din zece părți, dintr-o sută de părți ale oraşului, se înalță spre cerul 
plumburiu al acelei amiezi de iulie, coloanele de fum. 

Cu cât ne apropiem mai mult, cu atât ne dăm seama că întregul oraş 
este incendiat. 

Chişinăul arde! 

Simt cum mi se preling de pe gene două lacrimi flerbinti. 

După Bucureşti, acest oraş era cel mai mare ca întindere, din întreaga 
țară. 

L-am lăsat anul trecut încărcat de frumuseţea lui de oraş de stepă, pe 
care nu o avea nici un alt oraş şi credeam că, oricât de devastat ar fi, îl vom 
găsi la fel de bun şi de prietenos. 

Dar Chişinăul pare a fi transformat ca şi Bălţi, ca şi Storojineţ, ca şi 
Orhei, în mormane de cenuşă. 

Numai mahalalele nu ard. 

Din centru se înalță nenumărate perdele de fum. 

Priveam cu ochii aburiţi tabloul oraşului care arde. 

Mai avem trei kilometri până la Chişinău. 

Nu am avut tăria să intru în oraş. Ma gândeam să rămân acolo şi să 
pomesc pentru a mă obişnui cu ideea că Chişinăul nu mai este. 

În timpul acesta, din lanul de grâu de pe partea dreapta a şoselei, ies 

înaintea maşinii două fete cu buchetele de flori sălbatice de câmp, în 

mâna. Ne opresc şi ne ofera florile. 

Aveam tocmai o până la motor. Şi cât am zăbovit acolo pentru 
reparație, am stat de vorba cu aceste două fete. 

Ambele erau foste eleve ale Liceului Eparhial din Chişinău. 

Fusesera colege de clasa şi de banca. De abia dăduseră examenul de 
admitere în clasa V-a şi nu mai putuseră urma şcoala. Basarabia a fost 
răpită de bolşevici şi cele două fete au fost obligate să între lucratoare la 
Fabrica de tutun. 


66 


Ard malurile Nistrului 


Erau îmbrăcate amândoua cu nişte rochite înflorate, de calitate foarte 
proastă, aveau în picioare sandale ieftine de pânză şi parul le era răvăşit şi 
nepieptănat. 

Paloarea obrajilor vorbea strident despre toate suferinţele îndurate în 
cursul acestui an. 

N-am îndrăznit să le întreb nimic. Simţeam că orice întrebare le-ar fi 
scormonit nesfârşită durere a carei peceţi li se vedea pe obraji. 

Una dintre ele a scos, dintr-un plic galben pe care-l avea în mâna, 
vreo cinci fotografii: 

- Uite, aceasta este fotografia fratelui meu care a fost deportat acum 
două luni în Siberia şi s-au umplut ochii de lacrimi. 

Aceasta este fotografia tatalui meu, ne-a spus ea, arătându-ne poza 
unui bătrân cu părul alb şi cu mustăţile albe. A fost ucis de N.K.V.D. 

Fosta şcolăriță ne arată apoi fotografia unui tânăr, care nu pare a avea 
nici 20 de ani: este logodnicul ei, luat cu forta în armata sovietică. Fata se 
opreşte îndelung cu privirile asupra acestei fotografii, apoi ne spune: 

- El nu va trage nici un glont de armă asupra armatei româneşti. Mi-a 
spus că el nu va luptă contra neamului lui... 

Acum fata scoate din plic o fotografie în care se află ea cu familia, 
apoi o fotografie decupată din vreo carte de istorie, a Regelui Mihai I. 

În cuvinte simple, puţine şi emoţionante, vorbind când ea, când 
colega ei, cele două fete îmi povestesc întâmplările lor din ultima vreme. 

Cu o saptamână mai înainte, bolşevicii au dat ordin populatiei să 
evacueze oraşul Chişinău. După aceea au minat toate clădirile. Magazinele 
şi casele fusesera jefuite. Nu mai rămăsese în nici o casă, în nici un depozit, 
nicăieri în tot oraşul nici măcar un pumn de făină. 

În ziua retragerii lor din oraş, bolşevicii au aruncat casele în aer şi au 
incendiat totul. Echipele de distrugere mergeau pe străzi, din casă în casă, 
aprindeau fitilul dinamitei, turnau gaz şi dădeau foc. Tot atunci au început 
şi crimele. 

Ostaşii bolşevici turmentați de băutură şi bandele de evrei care 
făceau parte din batalioanele de distrugere, împuşcau în case, pe străzi, 
oriunde întâlneau, pe românii basarabeni. 

Populaţia, care a scapăt, s-a refugiat în vii şi pe dealurile din jurul 
oraşului. 

Cîteva mii de oameni stăteau fugari, dormind în lanurile de porumb, 
în grâu sau prin livezi, de aproape o saptămână. 

Toţi aceşti refugiați de urgia focului şi a barbariei bolşevice, erau 
flămânziți în ultimul hal. 

Ei nu găseau nicăieri o bucată de pâine, un pumn de mălai, pentru a 
face mămăligă, vreo pasăre... Nimic. 


67 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Aceste două fete se rătăcisera de mamele şi de surorile lor şi stăteau 
în lanul de grâu, singure. 

În unele nopţi plouase şi părul le era şi acuma murdar de noroi. 

Fântâna se afla la o distanță de 2 kilometri la marginea oraşului şi 
drumul până acolo era extrem de riscant, în timpul retragerii bolşevicilor. 
Aşa că cele două fete, ca şi ceilalți fugari, erau chinuite nu numai de foame, 
dar şi de sete. 

- Şi ce faceți tot timpul aici? 

- Ne rugăm lui Dumnezeu să călăuzească armatele noastre spre 
biruință, să le aducă mai repede şi să ne salveze. 

- Scoteam fotografiile acestea din plic, ne spun ele, le priveam, apoi 
ne rugăm din nou, stând în genunchi pe țărâna ogorului. 

Cea mai mare bucurie o aveau când vedeau aparând deasupra 
oraşului avioanele româneşti. Atunci ruga lor devenea clocotitor de 
fierbinte. 

Se înăltau aceste rugi până în înaltul nesfârşit al văzduhului şi cu 
siguranță că ele întăreau inimile vitejilor zburători. 

Cealaltă fată nu avusese timp să-şi ia de acasă nici măcar o 
fotografie. Luase cu dânsa, în noaptea aceia de fugă şi de groază, doar 
icoana de pe perete, pe care o ţinea sub braţ, învelită într-un prosop. 

Aflu ca în ziua în care a fost incendiat Chişinăul, bolşevicii au 
convocat la Fabrica de tutun pe cei aproape 1000 de lucrători moldoveni. 
Aveau de gând să-i încuie în fabrică pe toţi, apoi să pună dinamită şi să dea 
foc. 

Fabrica de tutun din Chişinău trebuia să îngroape sub dărâmăturile ei 
o mie de muncitori care nu aveau nici o vină. 

Sentința aceasta fusese data de comisarii politici, din ordinul 
conducătorilor. Acesta era regimul care se aplica lucrătorilor în ţara care se 
intitulează raiul muncitorilor. 

Datorită unei funcționare, muncitorii, care erau chemaţi la ora 7 
dimineaţa la fabrica, au aflat ce li se pregăteşte. 

O parte din ei nu au voit să creadă, însă, că bolşevicii îi chemau în 
uzină pentru a-i asasina. 

Şi cu toate că au fost avertizaţi, câțiva au intrat în interiorul fabricii. 
Ceilalți lucrători au rămas afară. 

Imediat după intrarea celor câteva echipe în uzină, bolşevicii au 
încuiat uşile, peste câteva minute s-a auzit o serie de detunături puternice, 
fabrica de tutun a sărit în aer şi a fost cuprinsă de flăcări. 

Eram chemate şi eu şi prietena mea, în dimineaţa aceea la uzina, ne 
spune una dintre fete, dar nu am intrat înăuntru. 

La fel au fost asasinați şi muncitorii din celelalte intreprinderi 
industriale sau comerciale din Chişinău. 


68 


Ard malurile Nistrului 


În nenumărate închisori secrete ale oraşului, au ars de vii toţi arestaţii 
politici. 

A trecut aproape o jumătate de ceas. Maşina este reparată. 

Pornim. 

Pe tot drumul, până la poarta oraşului, întâlnim grupuri, grupuri de 
cetăţeni care se întorc din vii şi de pe câmpuri, spre fostele lor case. 

Aceşti locuitori ai Chişinăului au privit de pe dealuri, nopţi de-a 
rândul, cum le ardeau casele şi tot avutul. 

Acum se întorc înspământaţi să vadă vetrele de cenuşă care au mai rămas. 

Mersul lor spre oraş este de o tristete covârşitoare. Parcă tot cerul 
acesta plumburiu li s-a prăbuşit pe umeri şi îi înconvoaie. 

În ce cadență tristă intrau în oraş pribegii! 

Am văzut aproape de centru o familie care scormonea în movila de 
cenuşă, între zidurile arse, ca să vadă ce-a mai rămas din gospodaria 
mistuită de flăcări. 

Niciodată condeiul meu nu va putea zugrăvi această scenă, care 
întrece în tristeţe tot ce am văzut. 

Familia era alcătuită dintr-un barbat care purta pe cap o şapcă de 
pânză, nevasta lui, o femeie tânără şi frumoasă, şi un copil de vreo opt ani. 

Femeia avea în picioare sandale de pânză, murdare de colb şi de 
noroi. 

Acum ţinea în mâna o maşina de tocat carne, ruginită şi înroşită de 
foc. O găsise între grămezile de cărămidă arsă şi de cenuşă, acolo unde 
fusese bucatăria. 

Aceasta era maşina ei de tocat carne. 

Copilul care scormonea şi el între mormanele de cenuşă, a găsit o 
cutie de tabla, arsa: 

- Asta nu e cutia de zahăr, mamă? 

Întrebarea a rămas fără răspuns. 

Femeia i-a luat tinicheaua din mâna şi a voit să o pună de o parte dar 
s-a răsgândit şi a aruncat-o. Nu mai avea ce face cu această tablă arsă care 
fusese odată cutie de ținut zahăr. 

Bărbatul, care cercetase totul cu de-amănuntul, a aruncat şi el din 
mână câteva obiecte arse pe care le culesese, căci îşi dăduse seama că nu 
sunt de nici un folos, apoi şi-a scos şapca de pe cap, şi a trecut mâna trist 
prin păr, ştergându-şi cu palma broboanele de sudoare, apoi a spus: 

- Sonia, tu ai luat roşii şi castraveţii de acolo de sus? 

Am luat, a răspuns femeia. 

Să mergem la Natalia şi să pregătim ceva de mâncare... Vrei?... 

- Să mergem. 

Femeia şi-a ridicat legătura pe care o lăsase lângă o bârna arsă, a dat 
copilului maşina de tocat şi au pornit, toți trei pe strada puştie. 

69 


Constantin Virgil Gheorghiu 


I-am urmărit cu atenţie: nu au scos nici un cuvânt. 

Păşeau tăcuți şi gravi. Toţi trei mergeau niţel înconvoiaţi şi cu 
privirile în pământ. 

După ce au făcut vreo douăzeci de paşi, bărbatul a întors privirile 
înapoi. 

În loc să întâlnească silueta alba a casei, vedea acum un gol care 
rămăsese numai un morman de cărămidă şi lemnărie arsă. 

Copilul mergea şi el la fel de grav şi de tăcut, purtând în braţe maşina 
ruginită de tocat carne, pe care o găsiseră în cenuşă. 

Cobor din maşina şi pornesc singur pe străzile acoperite de scrum şi 
încărcate de materiale scapăte de la foc. 

Sunt aproape de gară. De aici începe strada Alexandru cel Bun, 
strada principala a Chişinăului. 

În stânga mea se înalță frumoasa şi vechea biserică Ciuflea. 

E una din puţinele biserici ale oraşului care au scapăt de devastare şi 
foc. 

De aici însă începe pânjolul... 

De o parte şi de alta a străzii nu văd decât moloz afumat şi pereți goi 
şi înegriți de fum. 

Jeratecul mai fumegă... 

Apoi filmul acesta sfâşietor al oraşului ars, se desfăşoară sinistru: 
Piaţa este arsă, primaria arsă, monumentalele construcții de piatră ale 
Mitropoliei nu mai exista. 

Fostul hotel şi restaurant Londra e ars; aici a fost o cofetărie, aici 
cinematograful, dincoace o librarie... 

Nu a mai rămas nimic din toate. 

Am ajuns în faţa soborului. 

Suntem la douăsprezece ore după ocuparea oraşului şi cupola 
monumentalei biserici, cu trei altare, fumegă. 

Acoperişul este distrus. Interiorul bisericii este devastat. 

Înainte de a intra în gradina Soborului, arunc o privire înapoi, spre 
ruinele pe care a început să se cearnă o boare de ploaie măruntă şi deasă: 
parcă lăcrămează văzduhul peste ruinele Chişinăului. 

Copacii nu au scapăt nici ei de furia focului: frunzele şi cracile sunt 
pârlite şi negre. 

De oraşul acesta îmi sunt legate toate amintirile copilariei şi ale 
adolescenţei. 

Când l-am văzut ars, s-a aşternut o perdea neagră peste suflet şi am 
început să rătăcesc cu ochii aburiți de tristeţe pe străzile devastate, prin 
mirosul de cenuşă udă, de fum şi de lucruri arse. 


70 


Ard malurile Nistrului 

Aveam parcă o piatră uriaşă pe umeri şi mă durea capul 
înspăimântător de tare. Acum când mă aflu în faţa coalei de scris, durerea 
de atunci mi se revarsă peste rânduri. 

Și nu ştiu de unde am să iau atâta tărie ca să descriu jalea oraşului 
ars! 

Aici am trecut prima oară cu sufletul încărcat, de primele bucurii ale 
dragostei. Uite chiar aici, pe aceste străzi, am rătăcit într-o seara cu o 
scrisoare de dragoste, netrimisă până azi. 

Acum copacii din grădină, sub care m-am plimbat atunci, au crăcile 
negre şi frunzele pârlite de foc. 

Banca, sub care am stat cu ochii pierduţi în zare, este arsă şi ea pe 
jumătate. Ciudat: cum de a ajuns focul până la aceasta bancă? 

Aici am citit primele cărți literare, aici am trăit emoțiile examenelor. 
Aici... 

Altul va putea scrie mai mult. Pe mine mă doare ca şi cum ar fi ars 
aici o parte din făptura mea. 

La câţiva paşi chiar în fata Soborului văd o femeie care plânge, şi se 
văita ținându-şi mâinile la obraji. 

E o ţăranca îmbrăcată în straie groase de sat. 

Mă apropii. Femeia îşi smulge părul de pe cap şi se bate cu pumnii 
peste obraz. 

Vaietele ei se auzeau clar. Nu zicea decât: 

- Vai!... Vai!... Vai! 

Femeia era atât de cufundată în durerea ei încât nu m-a văzut. 

Continua să plângă şi să se vaite: Vai!... Vai!... Vai!... 

I-am pus mâna pe umar: 

- Ce ţi s-a întâmplat, femeie? 

- Ea a tresărit. N-a ştiut să-mi mai spună nimic. 

- Nu-ţi fie teamă, o liniştesc eu... Spune, ce ţi s-a întâmplat? 

Femeia şi-a îndreptat privirile spre cupola arsă a Soborului şi a prins 
a se jeli iarăşi. 

Am zguduit-o puţin: 

- Hai, nu-ți fie teamă, vorbeşte ... Ce ţi s-a întâmplat? 

De data asta ea a izbucnit într-un hohot care îi zguduia tot trupul şi a 
început a se lovi mai tare cu palmele peste față: 

- Cum să nu plâng, dacă, uite, ne-au ars credinţa ... 

Şi privind spre cupola arsă, nu mai contenea din plâns şi din vaiet: 

- Ne-au ars credinţa!... Ne-au ars credința!... 

Pentru dânsa, biserica Soborului însemna credința pe care le-au ars-o 
bolşevicii. 

Nu am mai putut scoate nicio vorba de la ea. 


71 


Constantin Virgil Gheorghiu 

Femeia a continuat să se jelească, smulgându-şi părul şi privind, 
printre lacrimile multe şi mari, biserica arsă şi devastată. Înainte de mă 
depărta, zguduit şi eu, am întrebat-o: 

- Cum te cheamă? 

- Domnica Panica ... 

Apoi a completat că e din Bălți şi are patruzeci de ani.. 

I-am notat numele şi am trecut mai departe. 

Cei mai mulți nu vor înţelege intensitatea acestei scene. Totuşi ea nu 
e unica. 

În toată Basarabia, am întâlnit oameni care plângeau în faţa 
bisericilor arse şi devastate. 

Plângeau de li se zguduia toată făptura şi te înfiora jalea lor. Căci 
oamenii aceştia, care stau în genunchi în faţa unei icoane câte două, trei 
ore, cufundaţi într-o rugăciune dogoritoare cum nu am mai văzut nicăieri, 
îşi iubesc bisericile mai mult decât însăşi făptura lor... 

Unde să mă duc? 

Paşii mă îndreptau fără voie spre Liceul Militar. Am învăţat aici 
şapte ani. 

A mai rămas ceva din clădirea Liceului? 

Nu aveam curajul să întreb pe nimeni. De altfel, nici nu a-şi fi avut 
pe cine întreba. Străzile sunt aproape pustii. Nu trec decât grupuri de ostaşi, 
din când în când. 

Grupuri de ostaşi printre ruinele fumegânde... 

Am ajuns. 

Nu găsesc nicăieri silueta înaltei clădiri. Mă apropii mai mult: acolo 
unde era intrarea principală, se înalță un morman uriaş de dărâmături. 
Acesta e Liceul Militar Regele Ferdinand I. 

Întregul zid al fațadei este prăbuşit. 

Aripa stângă este transformată într-o movila uriaşă de dărâmături. 

Intru, pe poarta de fier, în curtea şcolii. Odinioară, curtea aceasta era 
plină de flori. La umbra boschetelor, întinşi pe iarbă, în luna iunie, învăţam 
pentru examen. 

Acum curtea este plină de bălării şi iarbă crescută sălbatec. Deasupra 
bălăriilor s-a aşternut praful alb pietros, care s-a răspândit ca un nour uriaş 
atunci când s-a năruit clădirea Liceului. 

Liceul Militar nu a fost incendiat. Bolşevicii au pus însă în toate 
colțişoarele lui dinamită, şi l-au aruncat în aer. 

Arunc o privire spre terenul de sport, altădată strălucitor de ordine şi 
frumuseţe. Acum acest teren pare un maidan, aşa cum se întâlnesc la 
periferiile oraşelor. 

Şi pomii din curte au fost tăiați. Au făcut foc cu lemnul acestor 
copaci umbroşi sub care şedeam noi, visători, în ceasurile de recreație. 

72 


Ard malurile Nistrului 


Gândul că lemnul copacilor din curtea scolii, a fost pus la foc, la 
bucătărie, pentru a se fierbe supa sau ciorba bolşevicilor, îmi umple sufletul 
de o durere covârşitoare. 

Găsesc, printre dărâmături şi printre blocurile uriaşe de perete 
prăbuşit, o gaură prin care se poate ajunge până la scări. 

Intru prin ea. 

Scara aceasta de fier duce spre etaj, la dormitoare, şi noi am urcat-o 
seara cu seara, şapte ani la rând. 

Acum scară urcă numai până la parter, unde se rupe şi atârna ca un 
braţ uriaş de fier. 

Pare că în căderea ei scara a vrut să se agaţe, ca o mână vie, de 
ceva... Dar nu a reuşit. Partea de sus atârna în ios, suspendată în gol, 
deasupra grămezilor uriaşe de piatră albă, de cărămidă şi de colb alb. 

Pe scara de la parter, care avea altădată un mozaic totdeauna sclipitor 
de curat, este praf şi prundiş. În vreo patru locuri pereţii sunt prăbuşiţi şi 
acoperă trecerea... 

Merg totuşi printre blocurile de pereți năruiţi. 

S-ar putea ca vreo mină, care nu a făcut încă explozie, să arunce, 
acum, sub pasii mei, încă odată, dărâmăturile în aer. 

Totuşi merg înainte... 

Uite, chiar aici în stânga a fost sala unde am învăţat clasa a treia şi a 
patra. Acum, încăperea este goală. Plafonul este căzut mult şi prin spărtura 
lui se vede cerul plumburiu... 

Ce-au făcut bolşevicii din aceasta sală de clasă? Nu ştiu. 

Văd podelele murdare în câteva locuri de cerneala violetă. Parcă au 
vărsat o căldare de cerneală aşa e de murdar. În stânga e o masă. Altceva 
NIMIC. 

Și totuşi eu revăd băncile, aşa cum erau orânduite, odinioară, una 
după alta, pe patru şiruri. 

În acest loc a fost banca pe care am stat eu. Dau cu cizma molozul de 
o parte, parcă pentru a recunoste locul pe care a stat banca mea. 

Cu cine şedeam în banca în clasa a treia? 

Nu am uitat: cu Ghiaţă Daniel... 

Revăd toți colegii, aşa cum stăteau în bănci. Pe urmă îmi apar în față 
numele lor, aşa cum erau scrise în catalog: Ghiaţă Daniel, Gheorghiu 
Virgil, Ionescu Mircea, Ionescu loan, Ionescu Laurenţiu... 

lata lecţiile de ştiinte naturale, orele de limba română, de latină ... 
Toate se succed. 

Dar îmi revin şi privesc în jurul meu: sălii îi lipsesc doi pereţi, 
plafonul este darâmat, bucata care mai stă deasupra capului meu, e gata să 
cadă şi ea. 


73 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Am impresia că odată cu această sală de clasă, a fost distrusă şi 
aruncată în aer o parte din adolescenţa şi din tainele noastre de atunci.. 

Închid iar ochii şi încerc să strig catalogul: 

- Buruiană Gheorghe, Busuioc Ion, Creangă, Cosac... 

Îi strig pe toţi, unul după altul, repede, cu glasul tare şi vreau sa le 
spun: . 

Uite, clasa noastră a fost darâmată!... 

Mi-aduc aminte de orele de educație morală, de istorie, de toate 
lecţiile. În nici una nu ni s-a vorbit de atâta barbarie. În nici o vreme a 
istoriei, ostaşii, care sunt luptători, deci oameni loiali, nu s-au îndeletnicit 
cu distrugerea şcolilor, a spitalelor, a muzeelor şi a bibliotecilor. 

Numai ostaşii bolşevici luptă cu clădirile şcolilor, ale spitalelor şi ale 
bibliotecilor, aruncându-le în aer cu dinamită. 

Înainte de a ieşi din clasă, mai arunc o privire împrejur. Apoi închid 
din nou ochii şi revăd pe toți colegii mei, şezând în bănci, la locurile lor. 
lată pe catedră este părintele profesor Zaharescu, cu ochii lui buni ne 
vorbeşte despre pericolele lipsei de credinţă în Dumnezeu. 

De ce mi-a venit în minte tocmai tabloul orei de religie? 

Nu ştiu nici asta. Instinctiv, caut însă pe pereţi, în coltul dinspre 
răsărit, icoana: nu e nicăieri. Nici perete nu mai este! Se vede însă în 
depărtare, prin golul deschis, o casa care arde undeva, probabil pe strada 
Haralambie. şi se mai văd şi alte case care ard. 

Trec prin celelalte săli de clasă. 

Aici am învăţat în clasa întâia, dincoace am învăţat în clasa a şasea, 
aici era clasa a şaptea. 

Emoţiile examenelor de sfârşit de an, ale tezelor, ale extemporalelor, 
emoţiile primelor scrisori de dragoste pe care le-am scris în aceste săli, 
odinioară, şi emoția plină de teamă a romanelor citite pe furiş, în orele de 
latină sau matematici, toate au fost aruncate în aer odată cu clădirea şcolii. 

Şi caut cioburile amintirilor printre mormanele de moloz şi de 
prundiş. 

În locul unde era tabloul, în picioare, al Regelui Ferdinand, acum e 
aşezată o statuie a lui Stalin. 

Mă apropii de ea, o prind de mijloc cu toată puterea şi o clintesc din 

loc: îmi pare că dacă o voi clinti, va apare din nou tabloul Regelui 
Ferdinand. 
Dar statuia lui Stalin e făcută din pământ, sau nu ştiu din ce e făcută, că se 
sfărâmă ca o statuetă de bâlci. Şi cu toate că nu era în intenția mea să o 
sfarâm, fiindcă eu am voit numai s-o dau la o parte din locul acela care nu 
era al ei, ea se frânge în două - cât e de mare - iar capul şi partea de sus 
alunecă pe scările de marmoră. 


74 


Ard malurile Nistrului 


S-a rostogolit cu zgomot, iar până la ultima treaptă nu a mai rămas 
decât un prundiş negricios, care a murdărit încă odată treptele. 

Am coborât de aici spre sala de gimnastică: avea uşile zidite. 

Am intrat în ea printr-un perete darâmat. Aici nu înteleg ce au avut 
bolşevicii. Dealtfel, sala este complet dărâmată. Mie îmi apar însă în minte 
orele de gimnastică, când eram îmbrăcati cu toţii în chiloţi negri cu tricouri 
albastre. 

Profesorul nostru de educație fizica, scriitorul Nicolae Dunăreanu, 
îmi apare înaintea ochilor. 

În tot anul acesta, cât Basarabia a stat sub jugul bolşevicilor, am 
întâlnit regulat pe străzile Bucureştiului pe scriitorul Nicolae Dunăreanu. 

Nu fac nici aici vreo figura de stil: de câte ori l-am întâlnit pe 
scriitorul Dunăreanu, la colţuri de străzi sau prin faţa redacțiilor, totdeauna 
avea ochii plini de lacrimi şi începea a vorbi de Basarabia ca de o parte a 
făpturii lui. 

El ştia toate suferințele pe care le îndură basarabenii. De unde putea 
să le afle? Vorbea de ele şi lăsa să-i curgă din ochi, prelingându-i-se 
obrazul cu riduri mari, şiroaiele de lacrimi. 

La despărțire, totdeauna, îmi spunea, scotând batista din buzunar 
trecându-şi-o pe deasupra ochilor. 

- Scrieți la ziare despre Basarabia!... Scrieţi despre Basarabia! 

Şi pleca apoi, ca un halucinat, ca un mucenic sortit să sângereze şi să 
sufere pentru întregul pământ al Basarabiei, pierzându-se în furnicarul 
Bucureştiului. 

A două zi, dacă-l revedeam întâmplator, Nicolae Dunăreanu, 
scriitorul care a descris viaţa celor umili din Delta şi care trăia de mai mulți 
ani la Chişinău, iar acum se afla în pribegie, plângea la fel ca în ajun. 

Timp de un an, şi l-am întâlnit de nenumărate ori, niciodată nu l-am 
văzut pe Nicolae Dunăreanu fără lacrimi în ochi. 

Bea vin şi lăcrăma pentru tot pământul Basarabiei. 

Şi totdeauna îmi spunea cu o durere nesfârşită: Scrie mai mult de 
Basarabia... 

Acum, parcă îl văd din nou aici, în sala de gimnastică, la ora de 
educaţie fizică. 

Dar probabil că vor trece mulți ani până se va mai putea face din 
aceste dărâmături o şcoală. 

Poate nu se va mai face niciodată! 

les din clădirea - dacă aceasta se poate numi o clădire - din clădirea 
liceului Militar, adică din grămezile de dărâmături, cu capul înceţoşat. 
Parcă a-şi fi băut vin, aşa sunt de amețit. 

Vreau să intru în capela liceului, în care ne duceam în fiecare 
Duminică şi ne rugam lui Dumnezeu, mult şi fierbinte, pentru toate 


75 


Constantin Virgil Gheorghiu 


necazurile şi grijile noastre mici de şcolar. Am vrut să pătrund în această 
bisericuță în care m-am rugat dogoritor să iau o notă bună la teză, să trec un 
examen, să nu rămân corigent.. 

Dar uşa e încuiată. Clopotele lipsesc. Pereţii sunt găuriți de gloanţe. 

Opresc un trecător şi-l întreb la cine e cheia bisericii. 

- Biserica e devastată. Bolşevicii au adunat icoanele în mijlocul 
bisericii şi le-au dat foc... Totul este afumat, distrus şi murdar înăuntru. 

Renunţ de a mai căuta cheia. 

Încotro să pornesc? 

Mi-e foame tare şi aş vrea să mă odihnesc puţin. Dar în jurul meu, 
cât cuprind cu ochii, nu văd decât case arse, grămezi de cărămidă afumată, 
pomi schingiuiți de dogoare. 

Din când în când, trece câte un pieton, sau câte o patrula... 

În Chişinău nu mai există apă, nu mai există nici un cuptor unde se 
poate coace o turtă de făină, nu mai există nici un pumn de mălai. 

Vinurile au fost otrăvite, sau vărsate pe străzi. 

Bisericile, aproape toate, au fost devastate şi arse. 

Pornesc în jos, pe lângă Spitalul Central. lata-mă în faţa bisericuţei 
regimentului şapte Vânători. Aceasta capela a fost transformată de 
comunişti în sală de cinematograf şi de teatru. 

Crucea de pe turlă a fost dată jos. Crucea în relief, de pe frontispiciu, 
a fost acoperită cu un panou roşu care reprezintă secera şi ciocanul. În 
dreapta şi în stânga acestui panou, se află tabloul lui Stalin şi a lui Lenin. 
Nu găseau alt loc să aşeze aceste portrete decât deasupra uşii de la intrarea 
în biserica? 

Înăuntru, pe toţi pereţii, se află scrise lozinci antireligioase. Tot 
mobilierul sfântului lăcaş a fost scos şi ars. În locul lui au fost aşezate bănci 
pentru spectatori. 

Unde era sfantul altar, acum e construită o scenă de scânduri. 

Aflu că sală aceasta era îndeosebi luată pentru spectacole, de trupe 
de balet şi de teatre evreieşti. Pe locul unde era sfânta masa şi unde se 
împartaşea de zeci de ani, în fiecare Duminică şi sărbătoare, preotul, luând 
cu emoție şi credință Sfintele Taine, în anul care a trecut, aparea câte o 
dânsatoare evreică îmbrăcată în chiloți. Ea dansa, cu siguranță, dansuri 
obscene, pe acest loc sfințit. Picioarele ei călcau pe porțiunea de altar pe 
care se afla Sfânta Masă. 

Alte ori apărea tot în acest loc cate o cântareață evreică, la fel de 
despuiată care cânta cântece de lume. Glasul ei destrăbălat răsuna între 
pereţii între care răsunase glasul de ruga al preotului îmbrăcat în odăjdii, şi 
pentru ca profanarea să fie desăvârşită, tot în această biserică pângărită, se 
reprezentau şi filmele antireligioase sau de propaganda contra României, 


76 


Ard malurile Nistrului 


sau apărea câte un evreu care ţinea conferințe comuniste, în care batjocorea 
biserica, pe Dumnezeu şi insulta neamul românesc. 

În locul catapeteasmei sunt aşezate portretele diferiților conduc ători 
comunişti evrei. 

les din biserica, după ce mă închin cu ochii închişi, pentru a nu vedea 
pângărirea făcută, apoi pornesc spre bariera Sculeni. A plouat şi pământul e 
jilav. Am trecut de bariera şi am ajuns în câmp. 

Acum trec printre ogoarele verzi şi printre grădini, pe un drum care 
se desprinde de pe şosea şi merge spre dreapta. 

Dupa vreo oră de drum ajung la o grădinărie. Fiindcă începe să plouă 
iar, intru în casa aşezată în mijlocul grădinii de zarzavat, să cer adăpost 
până va trece ploaia. 

Când urcam scările m-a întâmpinat o domnişoară îmbrăcată în 
rochiță neagră şi cu cruciuliță la gât. Avea nişte ochi negri, foarte negri, şi 
parul blond, revarsat peste umeri. 

Când m-a văzut, a tresărit puţin şi s-a retras un pas înapoi. I-am spus: 

- Sărut mâna, domnisoară. Vă cer adapost până când o conteni 
ploaia. 

Fata s-a înroşit şi a plecat privirile în pământ. 

- Dacă nu se poate în casa, am sa stau sub sopron, îi spun eu, văzând 
că ea e foarte încurcată şi nu ştie ce să zică. 

- Poftiti în casă, vă rog. lertaţi-mă că m-am zăpăcit în halul acesta. 
Dar de câte ori vedeam o uniformă, mă înspăimântam. La început văzusem 
numai vârful armei şi boneta, aşa că mă apucase groaza, nu băgasem de 
seama ca sunteți ostaşi de-ai noştri. 

În casă erau vreo opt persoane. Voi putea descrie vreodată bucuria şi 
emoția cu care m-au primit aceşti moldoveni, refugiați acolo din calea 
bolşevicilor? 

Eu eram primul ostaş român pe care îl vedeau. Şi niciodată nu mi-a 
oferit cineva mai multe onoruri ca atunci. 

- De-aţi şti! Mi s-au umplut ochii de lacrimi când v-am auzit ca îmi 
spuneţi sărut mâna, domnisoară, zice fata care m-a întâmpinat. 

- De ce? 

Timp de un an nu mi-a spus nimeni şi nici n-am auzit spunându-se 
unei femei sărut mâna. Nici nu mi s-a adresat cineva cu formula de 
domnisoară sau duduie. 

- Dar cum va spunea? 

Tu, fa, .. acestea erau cuvintele cu care ne vorbeau barbarii bolşevici. 

Aflu apoi că şi cuvântul poftim, care pe ruseste se zice pajalosta, a 
fost desființat. 

Dacă vorbeai cu cineva şi spuneai poftim sau pajalosta, râdea de ţine 
şi îți intorcea spatele sub acuzaţia că eşti boier. 


T1 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Femeilor trebuia să le spui pe nume şi să nu ai faţă de ele nici o 
formulă de politeţe. 

- Dacă te purtai manierat cu o fată, deveneai suspect. Ți se spunea că 
eşti un admirator al manierelor burgheze. lar dacă purtarea continua, mă 
informează tânara fată, atunci sovieticii căutau un pretext şi te deportau. 

Pe mine mă întunecă puţin gândul că aceste fete au fost timp de un 
an apostrofate cu cuvintele tu, fa, în loc de poftim şi altele. 

Dar, fetele pe care le întâlnesc aici râd cu hohote şi cu un haz grozav 
povestind despre manierele elegante ale bolşevicilor. 

Încetul cu încetul, aflu că în Basarabia nici o femeie nu a purtat timp 
de un an decât ciorapi de lâna, şosete, sau picioarele goale, în pantofi. 

Pantofi! ştiţi care erau pantofii de dama ai sovieticilor? Trei sezoane 
se purtau sandale române, cu bretele de piele, iar iarna se purtau pantofi 
bărbătești, bocanci sau papuci de postav. 

Nu am găsit, în călătoria mea de la Cernăuţi şi până aici, nici un 
pantof de dama, de piele. 

Fetele cu care vorbesc, îmi spun ca pantoful de dama, aşa cum îl 
ştiam noi, este o raritate de muzeu în U.R.S.S. 

- În casa maiorului doctor Alexandrescu, care se refugiase, la răpirea 
Basarabiei, fără să poată lua nimic, s-a instalat un ofiţer superior. 

Soţia acestui bolşevic a găsit în garderoba doamnei Alexandrescu o 
pereche de pantofi argintii de bal. Timp de o saptamâna, nobila comunistă a 
făcut pe cetăţenii din Chişinău sa râdă cu hohote, flindcă apărea în fiecare 
seara, la plimbare, pe strada, de braţ cu soțul ei, purtând pantofli argintii de 
bal ai doamnei Alexandrescu cu şosete. 

Mai târziu, când pantofii s-au învechit, nobila coloneleasă îi purta şi 
când se ducea la piață. 

Spectacolul era într-adevăr neverosimil de ridicol: să te plimbi pe 
strada şi să te duci la piață cu şosete şi cu pantofi argintii de bal. 

Și cu toate că râdea întregul oraş, coloneleasa era foarte încântată de 
pantofii pe care îi găsise. Dar, tot atât de hilariant e şi faptul că dânsa purta 
la fel, la bucatărie şi pe strada, rochiile de seara, decoltate şi lungi până în 
pământ, ale doamnei Alexandrescu... 

Cazurile acestea erau extrem de numeroase. 

Ciorapii femeilor noastre nu au ştiut să-i poarte tinerele bolşevice 
venite din U.RS.S., şi multa vreme ele au stat la îndoiala dacă aceştia sunt 
într-adevăr ciorapi sau nu. Majoritatea dintre ele nu au îndrăznit să-i 
încalţe. 

- Dar despre mâncarea lor ştiţi ceva domnule reporter? Mă întreabă 
fetele, care se porniseră pe râs şi nu le mai puteai opri. 

- Nu ştiu nimic. 


78 


Ard malurile Nistrului 


- Când au venit prima oară în Chişinău, soldaţii bolşevici au dat 
buzna în cofetarie. Au cerut fiecare câte cinci-şase prăjituri, ceai, 
bomboane, cafea cu lapte... toate deodată. Fiindcă nu aveau rabdare sa 
mănânce cu lingurițele, au început a duce prajiturile la gura, cu mâna. Din 
două muscaturi era înghițită o prajitură. În tot timpul în care mâncau, se 
uitau să vadă dacă nu se termină prajiturile din cofetarie şi comandau câte - 
o duzina, fiecare. După ce mancau prajiturile, beau ceaiul, mâncau 
bomboanele, apoi mai cereu odată ceai cu cornuri. 

leşind din cofetarie, intrau în magazinele cu mezeluri. Majoritatea 
dintre ei cumpărau câte cinci sau zece kilograme de cârnaţi şi şuncă. O 
duceau acasă şi se întorceau înapoi după alte cumpărături, cu grabă, fiindcă 
le era teama ca a două zi nu vor mai găsi. 

Dar la restaurant!... îmi spunea altă fată, ştiţi cum mâncau. 

Cereau întâi varză cu carne, apoi ceai, pe urma mâncau compoturi, 
mai cereau o tocană, pe urma o cafea cu lapte sau o prajitura şi mai mâncau 
odată varză cu carne. 

- Cred că exageraţi, spun eu fetelor. 

Dar ele se jurau că este absolut adevărat: şi noi ne miram cum de nu 
cad jos morţi de atâta mâncare şi mai ales din cauza felului în care mâncau. 

Tot ce ti-au povestit fetele este adevărat, îmi spune un bătrân agronom, 
care avusese serviciu pe timpul bolşevicilor la acesta grădină. Cred că eu, 
care sunt om bătrân, nu am nici un motiv să te mint. Dar îți spun, că deşi 
am umblat prin întreaga lume, nici mie nu-mi venea să cred cele pe care le 
vedeam la ei. Deschideam ochii mari şi nu puteam să mă conving că e 
adevărat. Erau flămânziţi în ultimul hal. Şi timp de câteva săptămâni au 
mâncat exact aşa cum îți spun fetele. 

- Ştiţi că nici furculițe, nici cuțite şi nici mai multe farfurii nu 
întrebuinţau. Mâncau cu mâna, din aceeaşi farfurie, toate felurile de bucate. 
La restaurant se simteau ofensaţi dacă li se schimba farfuria la fiecare fel de 
bucate. Asta e pierdere de vreme. 

Niciunul nu avea batiste de şters nasul! 

Acest fapt mi se parea de necrezut: 

- Dar ce întrebuinţau în loc de batiste? 

Mâna şi mâneca de la haină. 

Si nici femeile nu aveau batiste? 

Nici ele. 

De exactitatea acestei informaţii m-am convins, dealtfel, în zilele ce 
au urmat. Am întrebat pe toţi aceia care au rămas la Chişinău sub bolşevici. 
Nici unul nu mi-a afirmat că sovieticii au avut batiste de şters nasul. Acesta 
este un articol burghez, la care au renunțat. Dealtfel, m-am convins şi 
personal că nu aveau batiste, întreband pe prizonieri. Nasul şi-l stergeau 
foarte simplu cu mâna, şi bărbaţii şi femeile. 


79 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Le lipseau apoi ceasurile de mâna. 

Când au venit la Chişinău, soldaţii plăteau sume exorbitante, şi ei şi 
ofiţerii, pentru ceasuri de mâna şi pentru stilouri, care sunt o raritate, tot de 
muzeu, în U.R.S.S. 

Cât s-au minunat apoi bolşevicii de stofele din care erau făcute 
hainele noastre şi de pânza cămăşilor. 

Li se pareau atât de neobişnuite cămăşile noastre bărbătești, încât le 
purtau femeile pe strada, ca pe un veşmânt de mare gala. Tot aici aflu că cel 
mai elegant ciorap de dama, pentru femeile sovietice, era ciorapul negru. 
Ciorapi din aceia din care poartă elevele în cursul inferior, la şcolile 
secundare, dar bineînţeles mai gros, de obicei de lână. 

Părul femeilor sovietice care veniseră la Chişinău nu fusese atins de 
mâna vreunui coafor. Femeile purtau părul lung, retezat deasupra umerilor. 
şi-l retezau singure, la oglinda, cu foarfecele. 

Se parfumau însă, toate aceste femei, violent de tare. Parfumul 
rusesc, făcut din spirt de nouăzeci de grade, are un miros mai mult de 
rachiu decât de parfum. Cochetele femei bolşevice turnau atâta colonie pe 
cap, pe haine şi pe mâinile lor, încât nici nu te puteai apropia de ele. Mai 
ales că parfumul acesta era înspăimântător de prost. Colonia frizerilor din 
oraşele de provincie constituie pe lângă el, un articol de mare rafinament. 


Pudra era, de asemenea, foarte prețuita de femeile sovietice. Între 
pudra fabricată în U.R.S.S. şi între pudra pe care o întrebuințează femeile la 
noi, nu este însă nici o asemănare. Pudra sovietică semănă însă perfect cu 
făină integrală, din care se face pâinea de calitatea a două. Toată pudra 
sovietică este albă. Altă nuanțe nu are. Şi femeile lor aşează câte un strat 
gros, din această făină albă, în fiecare zi, pe obraji. 

Săpunul este de două calităţi. Calitatea superioara, săpun fin, cu care 
cochetele sovietice se spală pe obraji, are o compoziţie net inferioară 
săpunului Pisica sau Cheia, care costa la noi şase lei şi era întrebuințat 
numai pentru spălatul mâinilor în casele sărace. Săpunul rusesc care am 
spus că era, de o calitate inferioară acestuia, costa însă douăsprezece ruble. 
Rubla e socotită de ruşi la patruzeci de lei. După o socoteală elementară, 
putem vedea că săpunul acesta costa 480 lei bucată. 

Dar fiindcă vorbeam despre femeile sovietice, am cerut gazdelor toate 
relaţiile în legătură cu ele. 

Aflu ca niciuna dintre comunistele venite la Chişinău - şi au fost 
trimise aici numai comuniste de elită - nu ştia să gătească. 

Nici prin minte nu i-ar fi trecut unei bolşevice să-şi petreacă ziua la 
bucatărie, pregătind o salată sau o supă. 

Ele mâncau împreună cu soţii lor la birt. Nu făceau acasă nici măcar 
un ceai. (De cafea nici nu mai vorbim. Cafeaua este necunoscută aproape în 
80 


Ard malurile Nistrului 


U.RS.S. Cel puţin în Basarabia timp de un an, nu a fost întrebuințată decât 
cafeaua făcută din orz, ovăz şi alte cereale prăjite şi măcinate). . 

Femeile sovietice nu-şi creşteau nici copii. Noii născuţi erau predați 
leagănelor şi azilurilor de copii. 

- Dar ce făceau femeile sovietice toată ziua? întreb eu. 

- Unele erau funcționare, muncitoare sau agitatoare. Soțiile ofițerilor 
şi ale înalților funcționari şedeau însă toată ziua acasa; citeau ziarul, famau 
şi mai beau din când în când câte un pahar de rachiu sau de vin, așteptând 
să se faca ora prânzului şi să plece la masa. 

Cer informaţii despre căsătorii. Îarăşi întâlnesc un capitol care 
provoacă râsul. 

Când au venit în Basarabia, ofițerii şi ostaşii bolşevici s-au căsătorit 
aproape toţi cu femei de aici. Căsătoria se facea foarte uşor, aşa că nu a 
trecut nici o săptămână şi toți ostaşii sovietici erau însurați. Pentru a face 
căsătoria, era suficient ca ei să se prezinte la ofițerul stării civile şi să 
declare că vor sa trăiască împreună. Nu mai era nevoie de nici o 
formalitate. Căsătoria se efectua doar prin această declarație. 

Cine credeți ca au fost fericitele mirese? 

Toate servitoarele din Chişinău. Ofițerii sovietici s-au căsătorit, 
aproape toţi, numai cu servitoare. 

Dar lucrurile au mers mai departe. După scurt timp au început să 
soseasca în Chişinău, nenumărate femei care aduceau după ele câte trei, 
patru sau cinci copii: erau soțiile ofițerilor şi ostaşilor bolşevici care se 
însuraseră la Chişinău a două oară! 

De aici înainte certurile şi scandalurile nu se mai sfârşeau. Cele două 
soții se luau la cearta pe strada, se păruiau şi se băteau ca tigăncile. Copiii 
luau şi ei parte activă la ceartă şi la bătăie. 

Conflictul între cele două neveste se rezolva însă usor. Soţul se 
prezenta la ofiţerul stării civile singur, căci nu era nevoie să meargă şi 
femeia, şi cerea să i se aprobe divorțurile de amândouă. Ca să ceara acest 
divorţ nu era nevoie să facă decât o declarație verbală că vrea să se desfacă 
de fosta lui soţie căreia se obliga să-i plătească o mică despăgubire. 

În felul acesta se întâmpla ca cele două femei să se certe mai departe, 
iar bolşevicul să iasă la plimbare cu a treia femeie, care era, legal, noua lui 
soție. 

Totuşi aceste întâmplări nu stârneau drame. Și femeile şi bărbaţii nu 
vedeau în casatorie decât un angajament foarte vag care se putea desface 
extrem de usor. Şi se consola şi unul şi altul căsătorindu-se din nou. Erau 
femei care se căsătoriseră a câte opt şi nouă ori şi bărbaţii care avuseseră, 
cu cununie, cincisprezece neveste. 

O căsătorie se facea mai uşor decât se obține la Bucureşti un rendez- 
vous. 


81 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Una dintre faptele de care am luat cunoştinţă şi care m-a impresionat 
este ca femeia sovietică, educată în doctrina comunistă, nu are absolut nici 
o asemanare, cât de vaga, cu rusoaicele cunoscute din literatura. Ele sunt 
lipsite, totalmente, de sentimentalism şi de feminitate. Aceste femei într ec 
în rigiditate, pe cei mai aspri masculi. 

Tot farmecul, tot romantismul şi tot misterul femeii slave, cântat, 
iubit şi blestemat de poetii tuturor veacurilor, e complet absent la femeia 
comunistă. 

Aceste femei au obraznicia, realismul şi lipsa de graţie pe care o au 
tăietorii de piatră şi hamalii. 

Ajungem, din vorbă în vorbă, la situația muncitorilor şi a micilor 
funcționari. 

Dacă un muncitor întârzia un minut sau două la serviciu, era 
condamnat la câțiva ani de închisoare. Un funcţionar, la fel. 

Pentru a ilustra mai bine acest text de lege care pedeapsea cu câţiva 
ani de închisoare o întârziere de un minut sau două, vom nota o expresie 
care era foarte frecventă în Basarabia, în timpul ocupaţiei bolşevice. 

Când o femeie sau un barbat pleca dimineaţa la slujba, cei de acasă 
nu îi spuneau nici mergi sănătos, nici drum bun, nici să vii sănătos sau altă 
formulă de despărțire. 

- Dar ce îi spuneau? întreb eu. 

- Când cineva din familie pleca dimineaţa la lucru, noi îi spuneam: 
Să vii fără ani. 

- Cum să vii fără ani? 

- Să se întoarcă fără nicio condamnare la câţiva ani de închisoare, 
asta vrea să spună urarea, mă lămuresc fetele cu care vorbeam. 

Aflu apoi că nouăzeci la suta din lucrătorii basarabeni erau 
condamnaţi la câte doi şi trei ani închisoare, pentru întârzi ere la serviciu, cu 
un minut sau trei minute. 

Pedeapsa aceasta era prevăzută în legile bolşevice, pentru a putea fi 
condamnaţi acei care nu erau simpatici regimului. 

Și muncitorii basarabeni nu erau, aproape nici unul, simpatic acestui 
regim. Aproape toți ştiau că vor fi închişi şi deportați. 

Cel mai uşor li se putea reproşa că au întârziat un minut la serviciu. 

În fiecare dimineaţa, când cineva pleca la lucru, avea emoție: la 
prânz se putea întâmpla să se întoarcă cu ani! Cu câţiva ani de închisoare 
pe care trebuia să-i ispăşească. 

Dacă înloc să ajungi la uzină la ora opt, ai ajuns la ora opt şi cinci 
minute, până la prânz se dădea sentinţa de condamnare, iar până seara erai 
coborât în întunericul puşcărie. 


82 


Ard malurile Nistrului 


Dar majoritatea românilor nici nu erau primiţi în servciu. Ei nu 
puteau fi, deci, condamnați pentru lipsa de punctualitate, la câţiva ani de 
închisoare. ŞI atunci erau condamnaţi la deportare. 

În fiecare săptămână plecau din Chişinău, şi din oraşele basarabene, 
trenuri întregi cu români care luau drumul Siberiei. 

Unii erau ridicați împreună cu familiile şi cu copiii lor. Alţii erau 
ridicați singuri. Aproape în fiecare casa era câte un membru ai familiei 
lipsa. Dacă întrebai unde e, ţi se răspundea: în Siberia. 

Am găsit, apoi, aproape în toate casele moldovenilor din Basarabia, 
lazi cu pâine uscată. La început nu ştiam ce e cu această pâine. Mai târziu, 
când am început a găsi în toate locuinţele câte o ladă plină cu coaje şi miez 
de pâine uscată, am întrebat care e rostul ei. 

- Suntem pregătiți pentru Siberia, mi s-a răspuns. 

Nu înţelegeam. 

- Cum sunteţi pregătiți pentru Siberia? De asta uscați pâinea? 

Mi se răspunde ca poliția bolşevică descindea în fiecare noapte la 
câteva case, în fiecare sat şi oraş din Basarabia. Maşina neagră a politiei 
comuniste, a N.K.V.D.-ului se oprea la poartă, totdeauna, după miezul 
nopții. Poliţiştii intrau în casă şi citeau numele celor arestați. Aceştia 
trebuiau să se îmbrace, să-şi ia tot bagajul şi să se urce în maşina, într-un 
sfert de ora. Nici o secunda de întârziere nu era permisă. 

Nefericiţii arestați ştiau ca nu se vor mai întoarce niciodată. Drumul 
pe care aveau să-l facă era lung. De aceea, se pregateau dinainte. În toate 
casele basarabene geamantanele erau făcute şi lada cu pâine uscată, care se 
poate păstra oricât, aştepta lângă uşă. În toate nopţile, moldovenii tresăreau. 
Se putea să le vină rândul pentru deportare oricând. De aceea erau în 
permanenţă pregătiți. Nu se putea şti când va opri la poarta maşina. 
Pachetele şi lada cu pâine uscată, care avea să constitue singura merindă 
pentru drum, trebuiau sa fie la îndemâna. Altfel riscau să plece fără 
mâncare şi fără nici un bagaj. 

Nu voi putea niciodată descrie impresia pe care mi-au produs-o lăzile 
cu pâine uscată, pe care le vedeam în casele basarabenilor, după ce am aflat 
care era destinația lor; se poate ghici după aceste lăzi cu pâine uscată şi 
după geamantanele pe care le găseam totdeauna lângă uşă, în toate casele, 
în ce stare de spaimă trăiau basarabenii noştri. 

Dar, cel mai grozav fapt este acela al primirii deportaților în U.RS.S. 
Cum treceau Nistrul, trenurile, în care se aflau mii de familii pornite pe 
drumul Siberiei, erau oprite în toate gările. Arestații vedeau prin gratiile 
ferestrelor, gările împodobite cu flori, cu steguleţe şi cu plancarde mari prin 
care li se ura bun sosit. 

De cele mai multe ori îi intâmpinau în gară sute de muncitori, copii 
de la şcoli şi armata care le dădea onorul. 


83 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Trenul deportaților şedea în aceste gări câte o jumătate de ceas. Pe 
peron se ţineau discursuri, se arata spre ei cu de getul, mulțimea îi aclama şi 
le arunca flori. 

Deportații nu ştiau ce să creadă şi se uitau cu privirile îngrozite la 
copiii care veneau până la ferestrele vagoanelor şi le întindeau buchetele de 
flori. 

Se punea întrebarea: bolşevicii primesc pe arestaţi în gări, ţinându-le 
discursuri şi aruncându-le flori? 

Dar, cu timpul s-a lamurit şi misterul acestor manifestații de 
simpatie, din gările Rusiei Sovietice. 

Pe aceste trenuri pline cu moldoveni arestaţi, care erau duşi la moarte 
în Siberia, scria cu litere mari: în acest tren se aflau câteva mii de muncitori 
români care au fugit din România, de sub jugul boierilor asupritori, venind 
în raiul sovietic. 

Ieşiti-le înainte cu flori. 

Știau oare acei care țineau discursuri pe peron, şi care aruncau flori, 
că în vagoane se afau mii de români arestați şi transportaţi în Siberia? 
Desigur că nu. 

Cei din trenuri nu ştiau care e rostul acestor manifestații care li se 
făceau, iar cei de pe peron, care cântau şi proslăveau pe cei din vagoane, 
nici nu ar fi visat că muncitorii fugiți de sub jugul boierilor asupritori sunt 
în realitate cetăţeni terorizaţi, asupriți şi conduşi în Siberia şi în puşc ării. 

Această formidabilă înscenare este mult mai grozavă decât 
nevinovatele sate de carton ale lui Potemkim. 

Dar acest număr de senzaţie facea parte din propaganda comunistă. 

Ploaia a stat de mult şi eu ascult mereu spovedaniile celor refugiați la 
această grădină de zarzavaturi de la marginea Chişinăului. 

Aflu că pe timpul bolşevicilor, când populaţia oraşelor basarabene 
era de trei ori mai mare ca pe timpul românilor, nici o familie nu avea 
dreptul să locuiască în mai mult de două camere indiferent din câte suflete 
era alcătuită familia. 

Dar şi familiile care locuiau în două camere erau foarte puţine. 

De obicei, erau obligaţi să locuiască într-o singură cameră, câte cinci, 
şase şi şapte suflete. 

Magazinele erau închise. Nu existau decât cooperativele. 

Ca să cumperi pâine, trebuia să te scoli la ora trei dimineaţa şi să te 
aşezi în rândul de câteva sute de oameni care aşteptau la uşile brutăriilor. 
Pe la ora nouă sau zece, adică peste şase sau şapte ore de aşteptare, reuşeai 
să cumperi pâinea. 

În piaţă nu găseai decât zarzavat, peşte afumat şi uneori, brânză sau 
lapte. Carnea lipsea la Chişinău, aproape complet. 


84 


Ard malurile Nistrului 


Nu se gasea în toată Basarabia o linguriţă de cafea, nu se găsea var, 
nu se găsea ceai, zahăr era foarte puţin şi îl luau tot stabilimentele militare 
şi instituțiile. 

Nu era cu putinţa să cumperi niciodată un metru de stambă, de pânză 
sau de stofă. Pentru articolele vestimentare era adevărată bătălie la 
cooperative. Stofa nu exista decât în cantităţi foarte reduse şi era de calitate 
submediocră şi foarte scumpă. 

Dacă intrai într-o cooperativă să cumperi pânză pentru o cămaşă sau 
material pentru o pereche de pantaloni, ori pentru o rochie, negustorul care 
era totdeauna evreu, te insulta şi provoca scandal. Asta era una din 
metodele de a te face sa ieşi din magazin fără a cumpăra nimic. lată o scenă 
la o cooperativă. 

Domnişoara cu care stau de vorbă a intrat să cumpere material pentru 
o rochiță. În raft se aflau câteva suluri. Dânsa a cerut sa i se arate unul din 
ele. 

- Dați-mi, vă rog, sulul acesta să-l văd. 

- Cât vrei să cumperi?, a întrebat vânzătorul. 

- Vreau întâi să-l văd dacă-mi place şi pe urmă îţi voi spune şi cât am 
să cumpăr. 

Vânzătorul evreu a şi găsit motiv de ceartă şi a început să țipe: 

- Crezi că eşti pe timpul românilor? Spune cât vrei să cumperi, că 
altfel te dau afară... 

Tânara neobişnuită cu aceste maniere căci era la câteva luni după 
venirea bolşevicilor, a tăcut. 

- Hai, spune mai repede câţi metri vrei să cumperi. 

- Cât costă metrul? a întrebat fata. 

- Mie să-mi spui cât vrei să cumperi, nu să mă întrebi cât costă 
metrul. 

Desigur, că tânăra, văzând şi pe ceilalți vânzatori ca vin în jurul ei, a 
ieşit afară, jurându-se că nu va mai intra niciodată într-un magazin sovietic. 

Vânzatorul făcuse astfel o bună afacere; reuşise să nu vândă unei 
cliente. Căci a nu vinde, înseamna o buna afacere. 

Dar, n-am să uit niciodată, mai ales întrebarile pe care mi le puneau 
tinerele şi tinerii pe care i-am întâlnit în Basarabia. 

- La Bucureşti, mă întrebau ei, mai există cofetării şi restaurante? 

- Sigur că există. 

- Şi poţi comanda şi prăjituri, şi tot ce vrei? Ma întrebau apoi: 

- Exista magazine ca mai înainte? Poţi cumpăra stofe, pânză, pantofi, 
tot ce vrei? 

- Sigur că există, răspund eu niţel jenat de aceste întrebări naive. 


85 


Constantin Virgil Gheorghiu 


- Aproape nici nu ne mai vine sa credem ca mai exista astfel de 
magazine, ne spun tinerele fete. Apoi întreaba: şi o să fie, din nou, şi la 
Chişinău? 

După ce aud răspunsul meu afirmativ, aproape cu lacrimi de bucurie, 
una dintre fete s-a întors spre prietena ei şi a apucat-o cu amândouă mâinile 
de umeri, strângând-o puternic. 

- Auzi, Olga, au să fie din nou la Chişinău cofetării şi vom putea 
mânca prăjituri... Vor fi şi magazine de încălțăminte unde ne vom putea 
cumpara pantofi... 

- ŞI ciorapi există ca mai înainte, nu? 

- Există şi ciorapi... 

Bucuria grupului de fete era nestăvilită. Mă simţeam şi eu copleşit de 
bucuria lor. 

Înainte de a pleca, mai vorbim şi despre gospodăriile familiilor 
sovietice. 

După cum se ştie, gospodăriile basarabene sunt renumite. Bucătăria 
basarabeană, de asemeni. 

Sovieticii au adus însă alte obiceiuri aici. Dormitorul lor se 
compunea dintr-un pat de fier, ca acela de la spitale. Bucatăria era alcătuită 
în cele mai bune cazuri, dintr-un primus, o cratiţă şi o oală. 

Aspectul camerelor de locuit ale comuniştilor era dezolant. 

În loc de plapumă se înveleau cu o pătură, pernele erau mici şi tari, aşa cum 
sunt pernele cazone, cearceafurile scurte şi cu nişte dungi negre, triste, pe 
margine: cearceafurile standard. 

Cât de îndreptățită era exclamația înalţilor funcționari şi a ofiţerilor 
bolşevici care au venit în Basarabia şi au văzut felul de viaţă al locuitorilor 
de aici: 

- Voi sunteţi cei mai fericiţi oameni de pe lume!... Sovietele nu vă 
vor putea niciodată oferi libertatea, confortul şi siguranţa pe care ați avut-o 
până acum! 

Aşa spuneau, uneori, în ceasurile lor de sinceritate, aceşti comunişti. 

Într-adevăr, comunismul lua individului toate libertăţile, făcându-l să 
trăiască cu geamantanele făcute, cu lada de pâine, uscată lângă uşă şi cu 
spaima grozavă că în fiecare clipa va putea fi ridicat şi deportat în Siberia. 
În fiecare moment cetăţeanul se aştepta să fie oprit şi acuzat de cine ştie ce 
crimă imaginară şi condamnat la închisoare. 

Libertatea este un articol inexistent la comunişti. 

De siguranţa, de liniştea ta, de libertatea ta ca om, nu garantează 
nimeni în U.RS.S. 

Dacaănu eşti răpit din mijlocul familiei tale şi transportat undeva, în 
ținuturile de infern înghetat al Siberiei, traieşti aici o viaţă de permanentă 
panică. Această nesiguranță o au, fără nicio excepție, toți cetăţenii din 
86 


Ard malurile Nistrului 


U.RS.S. În această ţară, libertatea individului nu are nici o valoare. 
Individul nu are nici un preţ. 

Cât timp trăieşti eşti privat de toate lucrurile, confortul şi micile 
mulțumiri pe care ţi le oferă viața în alte țări. 

Nu mai ai bucuria de a fi stapânul, proprietarul unei case, al unei 
bucăţi de pământ şi al averii tale. 

Masa se reduce la un fel sau două de mâncare searbădă. 

Îmbrăcămintea se reduce la un costum fără nici o frumuseţe. 

Locul în care dormi e despuiat de orice podoabă. Patul tău devine 
rigid şi aspru, ca un pat de cazarmă. 

Nimic din ce formează podoabele unei vieți omeneşti nu-ţi mai este 
lăsat: religia, visul, lucrurile de artă, toate sunt considerate ca deprinderi 
burgheze şi ţi se răpesc. 

Am văzut castroanele şi farfuriile în care mâncau sovieticii: sunt la 
fel ca acelea pe care le întrebuințăm noi în timpul când făceam armata. 

Pâna şi frumuseţea este considerată ca un lux şi a fost eliminată. 

Nu ai libertatea să te închini, nu ai libertatea să-ţi amenajezi un 
interior artistic, să te îmbraci frumos, să vorbeşti frumos şi să-ți creezi un 
stil de viaţă mai înălțat. 

Munca este aridă, tăcută, cu teroare şi plătită prost... 

Muncitorii şi micii funcționari erau plătiți în Basarabia cu lefuri care 
variau în jurul sumei de o sută douăzeci de ruble. Cu aceşti bani nu se putea 
cumpăra decât pâine. Cine primea salariul acesta, adică majoritatea 
populaţiei, nu putea mânca decât pâine goală. 

În ce constă superioritatea regimului bolşevic, despre care vorbesc 
atâta conducătorii lui? 

Pentru ce au murit atâtea mii, atâtea mii de oameni ca să instaureze 
acest regim? 

Am căutat sa găsesc taina, picătura de frumusețe şi de fericire, măcar 
viitoare, a acestui regim. Nu am găsit nicăieri decât sărăcie, lacrimi, teroare 
şi jale nesfârşită. 

Oamenii sunt reduşi la valoarea şi la funcțiunile de roboți. 

Când cunoşti toate aceste fapte, îţi explici de ce, în atâtea sate şi în 
atâtea oraşe, locuitorii au ieşit şi s-au aşezat în genunchi în fața soldaților şi 
ofiţerilor români din primele coloane, sărutându-le cizmele, de bucurie. 

Am pornit de la grădină din marginea Chişinăului, cu mintea uluită 
de cele pe care le-am auzit. Primul gând a fost să verific informațiile 
acestea. 

Şi am pornit cu bicicleta pe străzile Chişinăului, printre mormanele 
de ruine, vorbind cu toţi cetățenii pe care îi întâlneam. Am coborât la 
periferie, m-am dus apoi în sate, am intrat în sute de case. 


87 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Toate aceste fapte şi lucruri despre care am scris, sunt absolut 
adevărate. 

Peste câteva săptămâni, la Bucureşti povestindu-le câtorva prieteni 
de ai mei, i-am văzut că se îndoiesc de autenticitatea lor. 

N-am avut ce le spune ca să-i conving. 

Mi-am adus însă aminte de cuvintele pe care mi le-a spus o 
profesoara de chimie, care a rămas în Basarabia sub bolşevici. 

- Domnule Gheorghiu, scrie te rog, în ziare, sugestia pe care ţi-o dau 
eu. Comuniştii militanți sau simpatizanți comunişti din România sau din 
oricare ţară din lume, să nu mai fie condamnați la închisoare ori izolați în 
lagăre. Ei să fie adunaţi şi trimişi în ţara în care va mai exista comunism, 
pentru a trai acolo. Să le plătească statele respective călătoria până acolo. 
Cea mai aspră pedeapsă, care se poate da unui om, este să-l obligi să 
trăiască într-o ţara comunistă. 

Cred că ideea acestei profesoare, idee izvorâtă dintr-o dureroasă 
exponență, este cât se poate de fericită. Comuniştii din toată lumea să fie 
trimişi, cu trenuri speciale, în vagoane de clasa întâia, sau cu avioanele de 
lux, în ţara în care va mai exista comunism. 

În felul acesta se vor vindeca radical. Treizeci de ani de închisoare, 
de muncă silnică sunt mai dulci decât treizeci de ani trăiti într-o ţară sub 
regimul bolşevic. 

Am pornit, gândind la toate aceste fapte, spre partea de jos a 
oraşului. De la gară am urcat pe un drum îngust, spre mahalaua 
Melesteului. Era aproape de seară şi văzduhul era linistit. 

În drum aflu despre eroismul locotenentului Sassu Ion, comandantul 
unei formaţii de care de luptă, care a intrat, prima, în Chişinăul incendiat. 
El a fost ucis de evreii care trăgeau de pe acoperişuri. 

Ce satisfacție au avut aceste bande de jidovi, când au împuşcat pe 
primul ofiţer român care a intrat în oraşul dezrobit! 

Ucigaşii locotenentului Sassu, atunci când eroul şi-a dat sufletul, cu 
tunica roşie de sânge, i-au aruncat, de acolo, din ascunzatorile lor, o ploaie 
de batjocuri, în limba română. 

Căci toți aceşti evrei asasini trăiseră în Chişinău, iar înainte de 
răpirea Basarabiei şi aşa ca toți evreii din țara noastră se intitulau români şi 
cerau drepturi egale cu noi. 

Un alt ofițer a scapăt ca prin minune de la moarte, căci bandele 
iudeo-bolşevice au tras cu armele asupra lui aproape o jumătate de ceas, 
fără să-l nimerească, pe capitanul farmacist Dionisie Maruluis. 

El s-a strecurat, în primele ore ale dezrobirii Chişnăului, pe străzile 
transformate în adevărate drumuri de văpaie, şi s-a urcat pe clădirea unei 
instituții, smulgând steagul rosu. 


88 


Ard malurile Nistrului 


Acest trofeu a fost dăruit de bravul capitan farmacist, vice- 
presedintelui de Consiliu. 

Am urcat apoi pe o potecă care şerpuia prin livadă, spre biserica 
Troiţa. Preotul paroh al bisericii lipsea. 

- A fost internat chiar astăzi în spital, sărmanul părintele nostru, îmi 
spune un cetăţean care coase iarba în curtea bisericii. 

Aflu că părintele Ion, de la biserica Troiţa din Chişinău, a fost ridicat 
cu vreo două saptamâni în urma de bolşevici, care i-au tuns barba şi parul 
de pe cap cu maşina numărul zero, apoi l-au îmbrăcat în haine soldățeşti 
sovietice, pentru a-l trimite pe front ca să lupte contra armatei româneşti. 

În prima noapte părintele a dormit la inchisoare. Dimineaţa a fost 
lăsat să se ducă până acasă să-şi ia geamantanul. 

Era într-o Duminică dimineaţa. În biserica Troiţa începuseră a veni 
credincioşi ca să asiste la slujba. 

Părintele Ion a intrat pe o poarta lăturalnică prin curtea cimitirului, şi 
s-a dus acasa. Era zi de slujba, şi nu ştia ce sa facă. După vreo jumătate de 
ceas a venit la dânsul cântaretul bisericii şi i-a spus: 

- Biserica este plină de oameni, părinte, nu veniţi să slujiți? Când a 
ridicat ochii şi a văzut pe preot cu barba şi parul tuns şi cu obrajii palizi de 
nesomn şi de suferință. Cântărețul s-a speriat: 

- Ce s-a întâmplat? 

Dar, pusese întrebarea, cântărețul nu avea nevoie de răspuns: şi-a 
închipuit imediat ce se petrecuse. 

După un scurt sfat, dacă se cade sau nu să slujească în starea în care 
se afla, preotul a ieşit din casa şi a intrat în altar, unde a îmbrăcat 
veşmintele. 

Când l-au văzut credincioşii, toţi au început să plângă. 

Slujba a fost emoţionantă. Fiecare rugăciune înalțată spre Dumnezeu 
de preotul care fusese schingiuit, umilit, groaznic şi tuns de iudeo- 
bolşevici, şi care acum credea că slujeste pentru ultima oară, era 
dogoritoare până la lacrimi. 

Fiecare vers din cărțile sfinte, fiecare notă a rugăciunii cântate era un 
suspin. 

La ora douăsprezece, preotul trebuia să se prezinte la biroul cercului 
de recrutare, pentru a fi din nou umilit şi a fi trimis pe front ca soldat de 
rând. 

Credincioşii din parohia sa ar fi vrut să-şi salveze pe preotul lor, cu 
orice risc. Dar se putea? 

Din ziua aceea, părintele Ion, de la biserica Troiţa, a suportat toate 
umilirile fizice şi morale, dar nu putea accepta să tragă cu puşca asupra 
soldaților români şi a fugit rătăcind pe câmpuri, până în ziua intrării 
armatelor româneşti în Chişinău. 

89 


Constantin Virgil Gheorghiu 


În ziua aceasta, câţiva credincioşi l-au adus acasa, pe braţe. Preotul 
martir era grav bolnav şi a trebuit sa fie internat în spital. 

Cobor de la biserica Troiţa, în timp ce soarele asfințea. 

Orasul se vede de aici, de pe acest deal, ca un jalnic tablou. 

Pe drum întâlnesc pe părintele de la biserica Ciuflea. Merg o bucată 
de drum împreună cu sfinția sa. 

- Mai ales suferinţele de ordin moral pe care le-am îndurat, îmi spune 
părintele protoereu lon Stoicov, au fost nemaipomenite. 

- Copiii evrei, începând de la şase ani, când vedeau un preot pe 
strada, se țineau după dânsul şi cântau în cor, diferite cântece de batjocoră. 
Improvizau versuri murdare pe care mi le țipau în faţă. Ne apucau apoi de 
poalele reverendei şi trageau de ea râzând şi batjocorindu -ne. Aceste fapte 
se întâmplau de câte ori ieşeam pe stradă. 

Nu puteai să le spui nimic acestor pui de jidani care te, batjocoreau 
ca la uşa cortului, căci erai imediat arestat. 

Copiii evreilor prindeau pe preoţi de barbile albe şi trageau de ele 
până le smulgeau firele. Le aruncau cu murdarii în față. 

Preotului Nagacevski i-au rupt rasa în bucăţi pe strada Alexandru cel 
Bun, în centrul oraşului Chişinău. 

Dar care preot a scapăt de înspaimântătoarele batjocuri ale copiilor 
evrei? 

Si totuşi, au fost în Chişinău câțiva preoți care au slujit timp de un 
an, în biserica în fiecare zi. 

Istoria are obligația de a trece în rândul eroilor acestui neam şi 
numele preoților basarabeni care au stat de veghe lângă altare, plătind cu 
viaţa lor, de atâtea ori. 

Cine va putea cuprinde vreodată, în scris luptă şi suferințele îndurate 
în anul acesta de preotul Guma, de la Chişinău şi de alţi atâţia slujitori ai 
altarelor basarabene? 

În drum spre centrul oraşului, întâlnesc un fost funcţionar care în 
ultimele zece zile stătuse arestat în subsol, la spitalul de nebuni din 
Coştiugeni. 

Acest spital de boli mintale, care e unul dintre cele mai mari din ţară, 
avea, la venirea ruşilor în Basarabia, o mie de bolnavi. 

În timpul cutremurului, spitalul a fost grav avariat. Vreo şase sute de 
bolnavi, dintre cei a căror stare era mai grava, au fost transportați la alte 
spitale din Rusia. 

Între timp, doctorul Ciolca, directorul spitalului, văzând că se 
plănueşte să i se reducă subvenția din cauză că s-a micşorat numărul 
bolnavilor, a făcut un raport în care arată că spitalul a fost reparat. Tot în 
acest raport, deşi clădirea era distrusă în parte şi nu mai era un loc unde să 
se aşeze un pat, a cerut să i se trimită înapoi cei şase sute de bolnavi. 

90 


Ard malurile Nistrului 


Cererea doctorului Ciolca a fost aprobată. 

Peste câteva zile au sosit, transportaţi în vagoane de vite, mai mult 
morți decât vii, cei şase sute de bolnavi. 

Nebunii aceştia, al căror aspect te înspăimânta, fiindcă trăiau fără 
hrană suficientă şi fără nici un fel de tratament medical, au fost aduşi în 
curtea Spitalului Coştiugeni. 

Loc în clădire nu mai era nici pentru zece bolnavi, nici decum pentru 
şase sute. 

Aşa ca nebunii au rămas să doarmă şi să zacă, sub umbra pomilor, 
sub cerul liber. 

Acolo a plouat peste ei în atâtea nopţi, i-a bătut vântul, s-au 
îmbolnăvit şi mai grav şi mulți dintre ei au murit. 

În momentul retragerii armatelor sovietice, cei şase sute de bolnavi 
s-au văzut liberi şi au umplut câmpurile dimprejur. Unii dintre dânşii erau 
furioşi, capabili de orice violență. Alţii erau nebuni liniştiţi, care plângeau 
şi se văitau de se sfâşia văzduhul de jale. 

Toţi erau flămânzi în ultimul hal, cadaverici de slabi şi înveşmântaţi 
doar cu o cămaşe, din care curgeau zdrentele. 

Notez faptul acesta de mare dramatism, pentru ca din el se poate 
deduce starea de civilizație a bolşevicilor. 

Nu i-am văzut pe jalnicii nebuni rătăcind furioşi, sau jelindu-se, 
flămânzi şi despuiați, ca nişte ruine omeneşti, prin lanurile de grâu şi prin 
viile de la marginea Chişinăului de la Coştiugeni, dar mi-i închipui. 

O, ar fi trebuit sa fie filmaţi aceşti nebuni care umpleau dealurile de 
la marginea Chişinăului şi să fie trimis filmul în toată lumea, ca să se vadă 
regimul la care sunt supuşi bolnavii în raiul bolşevic! 

O doamnă care trecea cu fiica ei, o fată de şaisprezece ani îmi mai dă 
câteva lămuriri despre şcoala comuniştilor. 

Baietii învățau laolaltă cu fetele. Asta, începând din clasa întâia şi 
până în ultima clasa. 

Care era moralitatea în aceste scoli? 

lată ce-mi spune aceasta doamnă: 

- Fiicei mele, care şedea în bancă lângă un băiat evreu, învățatoarea 
tot evreică şi ea, îi spunea aproape zilnic. 

- Nataşa, tu nu te iubeşti cu colegul tău de bancă? 

Fata se înroşea şi pleca ochii în jos; elevii începeau să râdă, dar 
învăţătoarea continua: 

- De ce râdeţi? Natasa, voi puteți să vă iubiţi, puteți să vă căsătoriţi, 
să faceți un copil şi aduceţi şi copilul vostru la scoală, să stea în bancă între 
voi. 

Râsul elevilor din clasă nu-l mai putea nimeni potoli acum. 


91 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Învăţătoarea care vorbise foarte serios, începea atunci o lectie aspră 
de educație morală, care se termina cu următoarea poruncă data 
nevinovaților şcolari şi şcolărite, care aveau între patrusprezece şi 
şaptesprezece ani: 

- Uniunea Republicilor Sovietice are nevoie de copii; de foarte mulți 
copii. Deci, căsătoriţi-vă între voi şi faceți copii. ați înțeles? 

Toată clasa răspundea în cor: 

- Am înţeles.. 

- Ce aţi înțeles? 

- Să ne căsătorim între noi şi să facem mulţi copii, răspundeau elevii 
şi elevele, în cor, râzând cu hohote. 

Scena aceasta va fi mai uşor de înţeles şi autenticitatea ei nu va mai 
fi tăgăduită, dacă amintim ca învăţatoarele de la şcolile din Basarabia abia 
ştiau să scrie şi să citească. Majoritatea dintre ele erau absolvente a trei sau 
patru clase primare. 

Alte învăţatoare, în fanatismul lor, voind să se mărească visteria 
U.RS.S.-ului, spuneau copiilor: 

- În clasă la mine toţi băieţii, indiferent de vârstă, trebuie să înveţe a 
fuma. Cumpărând tutun şi țigări, mărim câştigurile statului. Şi statul are 
nevoie de bani mulți pentru armata. Deci să nu mai găsesc nici un baiat 
care nu fumează. Gândiţi-vă că ajutaţi statul şi îi măriți veniturile, cu 
fiecare țigară pe care o aprindeţi. 

Teoria, orice s-ar spune, poate fi utilizată în cea mai grozavă 
comedie şi satiră. 

Adevărul e că elevii de la şase ani începuseră a fuma pe strada şi 
acasă, aruncând fumul în obrazul părinţilor. 

Dacă vreunul din aceşti părinţi încerca să oprească pe copil de a 
fuma, atunci învăţătoarea îl dădea pe mâna autorităților politieneşti sub 
motiv că sabotează statul. 

Acelaşi fapt, cu învăţătoarele care obligă pe copii să fumeze l-am 
întâlnit şi la sate. 

Dar educaţia în şcoală se continuă şi cu alte lecţii. 

Copii erau învăţaţi să spioneze: pe părinții lor, şi să raporteze 
învăţatorilor tot ce fac. 

- Dacă părinţii voştri se închina, dacă au icoane ascunse sau dacă vi 
se pare vouă că ei sunt duşmani ai comunismului, sau au deprinderi 
burgheze, să ne înştiinţați imediat pe noi, spunea înv ăţatorul, copiilor. 

Ca să-i cucerească şi mai mult, învățătorii cereau copiilor să le aducă 
la cunoştinţă de câte ori vor fi mustraţi sau traşi de urechi de părinți. 

O observație şi o palma data de tata sau de mama, copilului, se 
pedepsea foarte aspru (bineînţeles că pentru a fi pedepsit că şi-a certat 
copilul, părintele trebuia să fie român). 

92 


Ard malurile Nistrului 


Se ajunsese până acolo încât, în fiecare familie, părinții se fereau de 
copii ca de vrăjmaşii lor şi copiii îşi terorizau părinţii: 

- Tata, să ştii că am să-i spun învățătorului că mi-ai dat o palmă şi vei 
fi condamnat la trei ani de închisoare, dacă nu îmi dai o rublă. 

- Dar nu ţi-am dat nici o palmă, spunea, nu fără teamă, părintele 
copilului. 

- Parcă e nevoie să mi-o dai... răspundea obraznic, aşa cum era 
învăţat, copilul. E de ajuns ca eu să spun tovarăşului învăţător că m-ai 
bătut. El are să mă creadă pe mine şi nu pe tine. Aşa că dacă nu îmi dai 
rubla pe care ţi-o cer, intri la puşcărie sau pleci în Siberia. 

O parte din copii erau primiţi în şcolile de pionieri. În această şcoală 
se intra din prima clasă primară. Copilul trebuia să dea o declarație prin 
care îşi lua angajamentul că nu va crede în Dumnezeu, nu va avea milă, nu 
va fi blând, şi alte nenumărate angajamente din acestea. 

Ce ieşea din aceşti copii, s-a văzut. Am văzut, vorbind cu prizonierii, 
ce se alegea din ei şi care erau roadele acestei educaţii. 

Oamenii devin roboţi şi animale. 

Căci acesta este idealul de om pentru bolşevici, robotul! 

Pregătindu-mă de plecare din Chişinău, aud vorbindu-mi-se despre 
ultimele filme sovietice care au rulat în acest oraş. 

Unul dintre filmele căruia i s-a făcut o reclamă grozavă a fost Na 
Dunae (Pe Dunare). Erau reprezentate în acest film scene grozave şi 
grosolane, insulte la adresa României şi a neamului românesc. Întregul film 
voia să înfățişeze retragerea trupelor româneşti din Basarabia. 

Îmi povesteau şi tinerele din Chişinău, că au plâns cu hohote şi-şi 
muşcau mâinile de durere, când vedeau halul grosolan în care ne era 
batjocorită ţara. Întregul film era croit din minciuni şi înscenări, ca aceea cu 
trenurile de arestați care sunt întâmpinați în U.R.S.S cu flori şi cu 
discursuri. 

Şi, fundcă a venit vorba despre retragerea trupelor româneşti din 
Basarabia, anul trecut, notăm una dintre cele mai odioase crime pe care o 
cunoaşte istoria. 

Într-un sat, ostașii noştri, sosind obosiţi, au cerut apă. Erau mulţi și li 
s-au adus şase căldări pline cu apa rece. Acolo şedea un grup de evrei care 
au turnat în fiecare căldare sodă caustică. 

Soldaţii noştri au fost otrăviţi atunci, bând şase căldări cu sodă 
caustică. Acesta este însă, numai unul din actele criminale săvârşite de 
evrei în ziua retragerii trupelor noastre din Basarabia. 

L-am notat fiindcă el ar fi trebuit să nu lipsească din filmul bolşevic 
Na Dunae. 


! Scena este prinsă bine şi de George Orwell în romanul său, O mie nouăsute optzeci şi patru. (n. ed.) 


93 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Voi putea oare descrie bucuria pe care o aveau în ochi, Românii 
rămaşi la Chişinău sub jugul bolşevic, atunci când povesteau cum ascultau 
emisiunile de la Radio Bucureşti. 

- Niciodată nu ne-am iubit mai fierbinte limba şi ţara, decât în acest 
an, ne spun preţutindeni Românii basarabeni. 

Bolşevicii au observat acest fapt şi înainte de a pleca, ne spuneau cu 
ciuda: 

- Noi sovieticii v-am făcut pe voi basarabenii mai buni Români, 
decât v-ar fi putut face România într-o sută de ani. Noi v-am făcut să vă 
iubiţi ţara cu atâta dogoare, cum n-aţi iubit-o niciodată şi nu aveaţi s-o 
iubiţi dacă nu treceam noi pe aici. 

Trec din nou pe străzile Chişinăului. Nu ştiu dacă mai există în vreun 
oraş atâtea biserici şi toate au fost devastate. 

Îmi aduc aminte de o pagină din istorie: nu e prima oară când ruşii 
ard şi devastează bisericile moldoveneşti din Basarabia. 

lată ce scria în anul 1908, cunoscutul om politic al Rusiei, N. N. 
Durnovo: Arhiepiscopul Pavel, sosit la Chişinău şi instalându-se în eparhia 
Chişinăului şi Hotinului a găsit încă pe la 1863, biserici moldoveneşti în 
număr de 773. Din aceste biserici moldoveneşti străvechi, dânsul a închis 
330 şi n-a lasat decât 443 în care a orânduit să se slujească serviciul divin 
în limba rusă. Toate cărțile bisericeşti moldoveneşti, tipărite cu litere 
chirilice, le-a adunat de prin mănăstiri şi biserici la Mitropolia din 
Chişinău, şi aici arzându-le în curgerea de şapte ani, a încălzit sobele 
mitropoliei cu sfintele evanghelii, psaltiri şi apostoli de o raritate 
netăgăduită bibliografică. Acest fapt de un vandalism sălbatec este astăzi 
din domeniu istoric. Asfel că astăzi poporul moldovean din Basarabia, care 
nu pricepe o boaba din limba rusă ori slavă, nu posedă decât crâmpee din 
cărțile bisericeşti ce au mai rămas, pe ici pe colo în mâinile creştinilor 
particulari. Poporul moldovean din Basarabia, mulțumită rusificării, este 
transformat în nişte hoarde de robi muţi şi ignoranti, care nu ştiu nici carte, 
nici rugăciuni către Dumnezeu. Acestor oameni le este interzis de a învăța 
limba părintească, le este oprit de a se ruga în limba părinţilor lor. În 
curgerea unui secol, mii şi mii de hectare de pământ s-au dat ruşilor, 
bulgarilor şi coloniştilor germani, cu singurul scop de a sili pe moldoveni, 
autohtoni în această ţară, de a părăsi pământul lor de baştină, şi chiar în 
anul 1908 sunt pornite în Siberia 885 familii moldoveneşti, pentru a 
coloniza acolo pământurile înghețate din această parte a imperiului rusesc. 

Dar dacă atunci au trebuit şapte ani pentru a arde cărțile de rugăciuni 
în limba moldovenească, cu care preasfintitul arhiepiscop dăduse porunca 
să se încălzească sobele mitropoliei, apoi bolşevicii le-au distrus într-un 
singur an. 


94 


Ard malurile Nistrului 


Şi distrugerea făcută de ei este de o sută de mii de ori mai sălbatică 
decât aceea comisă de crudul arhiepiscop, în anul 1863. În anul acesta de 
stăpânire bolşevică, a fost scos afară din biserici şi ars, tot mobilierul 
sfintelor lăcăsuri. 

După ce ostaşii păgâni au cules cu briceagul podoabele de aur şi de 
argint ale icoanelor, ale veşmintelor, ale cărților şi ale mitrelor episcopale, 
le-au aruncat în foc. 

Găsesc din când în când la câte un ţăran, câte un ciob de icoană. 

- Am scapăt-o din mâinile păgânilor, spun ţăranii basarabeni, 
sărutând jumătatea sau sfertul de icoană pe care l-au ţinut ascuns în fundul 
lăzilor, sau în poduri. 

Acum, înainte de plecare, caut să fac un bilanţ al distrugerilor 
săvârşite de bolşevici la Chişinău. Dar nu-i cu putinţă. A fost distrus 
aproape tot ce era de preţ în acest oraş. Fabricile, magazinele, morile, toate 
clădirile din centru, şcolile, gara, tramvaiele, totul a fost ars, distrus cu 
dinamita, devastat. 

Trec pe strada Alexandru cel Bun; această stradă impresionant de 
largă, pe care poate face sarja un escadron de cavalerie, cum spunea odată 
domnul colonel Bralescu, este acum străjuită de o parte şi de alta numai de 
ruine. Casele acelea mari, spaţioase, care nu erau făcute din cărămidă, ci 
din piatră moale, de calcar, care se tăia cu ferăstrăul în carierele de la 
marginea oraşului, au fost transformate în vetre pustii de scrum şi de 
cenuşă. 

Ce destin sfâşietor a avut acest oraş. 

La început, Chişinăul existase acolo unde este astăzi bariera Sculeni 
şi aşa zisul Chişinău Vechi. 

Au venit asupra lui urgiile şi focul şi oraşul s-a mutat mai sus, 
ridicându-se pe deal. 

Centrul era acum pe unde se află strada Haralambie, care se chema 
Strada de Aur, fiindcă locuiau pe ea zarafii şi bogătaşii. 

Dar centrul oraşului s-a mutat şi de acolo, ridicându-se mai mult pe 
deal. 

În ultima vreme, centrul Chişinăului era pe str. Alexandru cel Bun, 
pe care se afla Soborul, unde se aflau clădirile tuturor instituţiilor, marile 
magazine, teatrul, cinematografele, grădină publică ... 

Se vede însă că ursitoarele au sortit acestui oraş să-şi mute mereu 
vatra. 

Acum, strada Alexandru cel Bun este atât de distrusă, încât în luptă 
pentru dezrobirea Chişinăului? 

Gândul că vreunul dintre ei ar fi murit pentru dezrobirea oraşului 
copilariei şi al adolescentei noastre, ma înfioară. 


95 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Şi încep să-i strig cu glas tare, de acolo din mijlocul ruinelor, după 
cum erau scrişi în catalogul şcolii, ca să văd dacă mai sunt în viață. 

- Buruiană Gheorghe!... Busuioc loan!... Creangă Vasile!... Cozac... 

Și strig aşa, tot catalogul cu voce tare. 

Ecoul revine de departe şi se prinde de movilele negre, dintre care 
multe mai fumega încă. 

Întreb la sfârşit: 

-Sunteti cu toții în viaţă?... 

Dar nu-mi răspunde nuneni. 

Undeva, pe aproape, se aud împuşcaturi de arma. 

Desigur că sunt tot evreii, care trag de undeva, din case, în ostaşii şi 
în ofițerii noştri. 


TIGHINA: 
ARD LUMÂNĂRI CA LA MORŢI 
PENTRU O FEMEIE VIE 


Am ajuns în Tighina aproape de seară. 

Tot drumul până aici mi-au şuierat pe deasupra capului, obuzele: 
ruşii bat fără contenire de pe malul celălalt al Nistrului. 

Artileria noastră răspunde. Şi, suierând, obuzele se întretaie 
drumurile în văzduh. 

Din când în când, bat şi mitralierele. 

Nervii ne sunt încordaţi: în orice clipa un obuz poate să cadă lângă 
noi, sau ne pot nimeri gloanţele care şuierau ascuţit prin văzduh. 

Totuşi continuăm drumul. 

Calea aceasta de la Chişinău la Tighina se facea înainte, cu trenul, 
într-o oră. Noi o parcurgem, pe drumurile de pământ desfundate de ploi, în 
aproape o zi. Linia ferată a fost complet distrusă de bolşevici. Privesc 
şinele: sunt smulse de pe traverse şi îndoite, parcă ar fi fost de cauciuc. 

Ne întrebăm: cu ce au putut bosevicii smulge şinele de cale ferată şi 
cu ce le-au distrus îndoindu-le în chipul acesta? 

Desigur că au venit maşini speciale. O maşina din acestea trebuie să 
fi fost formată dintr-un cleşte puternic, de oţel, care era tras de o 
locomotivă. 


96 


Ard malurile Nistrului 


Cleştele prindea şinele, le smulgea de pe traverse, apoi le îndoia ca 
pe nişte serpi. 

Podurile de cale ferata sunt aruncate în aer. Terasamentul este distrus 
cu dinamita, în cele mai multe locuri. 

Nu facem nici un popas în satele prin care trecem. Întâlnim însă, pe 
tot parcursul, de o parte şi de alta a drumului, pierduţi în lanurile aurii de 
grâu, ţărani care secera. 

Deasupra lor suieră gloanţele. Din când în când se sparg pe undeva, 
pe aproape, obuzele. 

Țăranii secera înainte. 

Deasupra Nistrului, soarele, care e înălțat la amiază, dogoreşte cu 
putere. 

Văzduhul este înfierbântat de dogoarea amiezii, e necontenit sfâşiat 
de şuierul obuzelor. 

Alteori, în pauzele tunurilor, văzduhul e zdrenţuit parcă, de gloanţele 
mitralierelor. 

Trec atât de jos gloanţele, că de câte ori le auzim şuierând, ne plecăm 
capetele. 

Suntem aproape de o fântână şi ne oprim: într-o căruţă de ţară, trasă 
de doi căluți mici şi slabi sunt aduşi de pe câmp doi ţărani răniți şi un mort. 
O femeie udă fruntea răniților cu apă rece, pe care o scoate din puț un băiat 
de vreo treisprezece ani. 

Sunt acolo în imensitatea câmpului numai ei: femeia şi copilul lângă 
căruţă în care se află mortul şi cei doi răniți. 

Cailor le este sete şi întind boturile spre găleata cu apa. Dar băiatul 
duce căldarea pe marginea căruţei, aproape de capul răniților, spunând 
cailor: 

- Lasă că vă dau şi vouă, vă dau... 

Femeia îşi înmoaie mâna în găleată şi ia apa în pumni, scurgând-o pe 
frunțile dogorite de arşiţă ale răniților. 

Pe urma îşi înmoaie basmaua în apă şi leagă fruntea unuia dintre 
țărani. 

Mortul este învelit cu un ţol şi nu îl văd. Cei doi țărani sunt însă 
foarte tineri şi au feţele palide. 

Băiatul care scoate mereu apă, fiindcă găleata este spartă şi toată apa 
curge pe Jos, îşi sterge acum fruntea şi duce căldarea spre botul cailor. 

Caii beau pe nerăsuflate, băgând amândoi boturile în găleată. 
Deasupra şuieră iar un obuz. şi soarele arde, arde cumplit, înfierbântând 
țărâna... 

Aceşti plugari, dintre care unul este mort, iar ceilaiți zac lângă 
dânsul, răniţi, secerau grâul pe ogorul de lângă Nistru. S-a spart lângă ei un 
obuz. 

97 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Întreb: 

- Păi, de ce aţi ieşit pe câmp, dacă aţi văzut ca şuieră deasupra 
voastră gloanţele şi obuzele? 

- Se scutura pâinea..., îmi răspunde băiatul, ducând sub botul cailor 
alta găleată cu apă. 

Trecem mai departe. 

Undeva, aproape de inima, imaginea acestor ţărani ne dogoară 
pieptul. 

La Tighina nu întâlnim nici un om pe străzi. Toţi sunt în adăposturi. 
Numai țăranii nu au intrat în adăposturi, pe tot cuprinsul drumului. Ei au 
rămas, în dogoarea arşiţei şi sub ploaia gloanțelor, pe câmpuri, ca să-şi 
secere pâinea. 

În ultima vreme, bolşevicii îşi făcuseră obiceiul de a trage de pe 
malul celălalt, vânând cu mitraliera pe țăranii de pe ogoare. 

Totuşi, plugarii basarabeni, care îşi au ogoarele pe lângă Nistru, nu 
şi-au încetat secerisul. 

Numai când sângele începea să le curgă peste snopul de grâu, 
înroşindu-i aurul spicelor, numai atunci lăsau secera din mână. 

Ei înfruntau ploaia de gloanțe cu seninatatea cu care înfruntau 
grindina. 

Și, vorbind cu ei, nu am putut pricepe taina care îi aducea pe ogoare 
cu riscul vieții. 

Ei ştiau atât, că e vremea când grâul trebuie secerat şi că sunt datori 
să-l secere. Astfel e păcat, că se scutură pâinea... 

După informaţiile aduse de refugiați, marea masă a armatelor 
bolşevice s-a retras mult dincolo de Nistru. 

La comandament aflu că în noaptea aceea se va face o incursiune pe 
teritoriul inamic. 

lau autorizația de a trece şi eu Nistrul, împreună cu grupa care va 
porni să cerceteze poziţiile vrăjmaşilor. 

- Va fi o incursiune foarte grea. Băieţii sunt pregătiți să se Jertfească, 
îmi spune comandantul regimentului de Vânători, care a cucerit Tighina. 
Dar eu sunt hotărât să iau parte la această trecere a Nistrului, cu bărcile. 

Între timp, a sosit în oraş şi locotenentul Cantuniari, şeful echipei 
cinematografice, împreună cu doi operatori. 

Trecerea Nistrului, de către echipa care face incursiunea, va fi deci şi 
filmată. 

Grupa care urmează să treacă dincolo s-a format. Acum, fiindcă e 
târziu, ostaşii se aşează la masă. În curtea cazărmii e târziu, ostaşii se 
aşează la masă. 


98 


Ard malurile Nistrului 


În curtea cazărmii se lasă o linişte gravă, solemnă. Nu e nici o lumină 
nicăieri. Toţi vorbesc în şoaptă. Nu ştiu pentru ce nimeni nu vorbeşte cu 
glasul tare. Probabil e obişnuinşa de pe front. 

Cei mai mulți dintre ostaşi se pregătesc să doarmă afară, între tufele 
de cuişoare şi de vie sălbatică. 

E o noapte calma cum n-am mai văzut de mult. 

Stau la o masă şi aşteptăm să ni se aducă nişte caise pe care le-am 
pus la gheaţă. 

Aceste caise vor constitui singura noastră mâncare în seara asta. În 
oraş nu e pâine, nu se găseşte apă, nu se găseşte nimic, niciun fel de 
aliment. 

Caisele sunt în schimb de o frumuseţe rară, mari cât merele şi au 
culoarea aurului vechi. 

Crengile caiselor, a nenumăraților caişi din Tighina, şi din satele din 
Jur, se rup de bogăţia roadei. 

Un ostaş a procurat câţiva bulgări de ghiaţă pe care nu ştiu unde a 
putut sa o găsească în oraşul devastat şi ars, aşa că — în afară de foamea 
nostră, frumuseţea caiselor pe care le-am aranjat noi cu mâinile noastre în 
găleată cu ghiaţă, - ne făcea să ne gandim mereu la ele şi să ne lase gura 
apă. 

Vor fi cele mai bune caise pe care le-am mâncat vreodată, sunt sigur 
de asta, îi spun locotenentului Cantuniari. 

De le-ar aduce mai repede, răspunde dânsul. 

Apoi tăcem cu toţii şi rămânem cu privirile pierdute în golul calm şi 
nemărginit al nopții. 

Vin caisele şi gheaţa, îi spun locotenentului. 

Deabia a plecat ostaşul şi de undeva, de pe malul celălalt al Nistrului, 
au început să bată cu furie tunurile. 

Pe urmă au început mitralierele. 

Presimt că o să se întâmple ceva deosebit. 

O clipa, gândul îmi zboară de la caisele aşezate în gheaţă. 

Poate nu le va mai mânca nimeni. 

Împuscăturile se înmulţesc. Văzduhul e zguduit de rabufnelile 
tunurilor, de şuierul sinistru al obuzelor şi de răpăitul mitralierelor. 

Ofițerii de garda care, şedeau cu noi la masă s-au ridicat fără să 
spună un cuvânt şi au alergat la posturile de comandă. 

În toată cazarma au urmat câteva minute de forfoteală, de mişcare 
mută, apoi toți oamenii au trecut la posturile lor, părăsind paturile şi 
colturile unde se culcaseră. Toată lumea era echipată cu casca pe cap, cu 
arma în mâna şi cu incingătoarea cu cartuşe. 

După vreo jumătate de ora, timp în care nimeni dintre noi nu a 
întrebat nimic, am început a ne arăta curiozitatea. 


99 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Ofițerii regimentului, ai căror oaspeţi eram, nu ne puteau spune 
nimic. Nu ştiau nici ei nimic. 

O întrebare, care se citea pe feţele tuturor, era: 

- Vor încerca oare Ruşii să recucerească, în noaptea asta, Tighina? 

Deocamdată, orice răspuns, cât de vag, era imposibil de dat. Nu 
auzeai decât răpăitul, din ce în ce mai des, din ce în ce mai violent, al 
mitralierelor. Şuierau obuzele pe deasupra oraşului, pe deasupra capetelor 
noastre. 

Parcă inamicul ar fi fost aici, la câteva sute de metri. 

Şi pe malul celălalt se află ei. Ce voiau să facă? Voiau să 
recucerească oare, prin surprindere oraşul pe care-l pierduseră cu o zi mai 
înainte? 

Urmează, în această atmosferă de încordare, în care nimeni nu ştia 
nimic, o clipa de destindere: 

- A sosit ofițerul cu informaţiile şi vorbeşte cu comandantul 
regimentului, ne spune sublocoterientul Filimonescu. 

Dar nici după plecarea ofițerului cu informaţiile, care nu a stat la 
comandant decât vreo câteva minute, nu aflăm nimic. 

La toate colturile cazărmii au fost aşezaţi ostaşi cu mitralierele. 
Important este să ştiam ce se petrece în Cetate. Locul de trecere peste 
Nistru, punctele de observaţie, cel mai înaintat loc al oraşului, toate sunt în 
Cetate, în vechea cetate a Tighinei. 

Ruşii bat acum mai violent în Cetate. Parcă bat numai Cetatea. 
Timpul trece. lată de la începerea răbufnelilor zguduitoare ale tunurilor, şi 
de la tragerea primelor salve de focuri, a trecut aproape o ora. Pe urmă au 
trecut două ore, două ore şi jumătate. 

Tragerea de pe malul celălalt devine din ce în ce mai insistenta. 

Nu putem afla de nicăieri nimic. 

Comandantul şi ofițerii regimentului sunt tăcuți şi misterioşi. 

Într-un târziu, dându-mi seama că nici incursiunea care trebuia să se 
facă în zorii zilei, pe la orele trei, nu va mai avea loc, mă hotărăsc să plec şi 
să mă culc. 

- Nu are nici un rost să-mi ucid nervii în tensiunea asta, spun eu 
locotenentului Cantuniari. 

Şi, cum nu sunt de nici un folos dacă stau de veghe la aceasta masă, 
pornesc spre camera în care mi-am lasat bagajele, închid obloanele, mă 
dezbrac şi adorm. 

Casa se zguduia de bubuiturile tunurilor. 

La teama că în cursul acelei nopţi, Ruşii ar încerca să între în Cetate 
şi că m-ar putea lua prizonier din pat, mă consolez gândindu-mă cu vorbele 
sublocotenentului Filimonescu, care mi-a spus la plecare: 

- Poţi să dormi liniştit, nu se va întâmpla nimic excepțional. 

100 


Ard malurile Nistrului 


Dealtfel, foarte curând, poate într-o ora, ne vom culca şi noi şi se vor 
culca şi Ruşii, pe malul celălalt. 

De la aceasta scurtă convorbire a trecut însă aproape o ora şi, după 
cum se vede, nici Ruşii şi nici ai noştri nu au intenţia să se culce. 

Tunurile şi mitralierele bat cu furie. Pereţii parcă vor să se darâme. 

Cum nu am dormit deaproape două zile deloc şi am trecut prin 
emoţii puternice, nervii obosiţi cedează somnului. 

M-am deşteptat în timp ce soarele arunca în ferestre o văpaie roşie. 

Mă uit la ceas: e patru fără un sfert. 

În vreme ce mă îmbrăcam cu grabă, arunc o privire pe fereastra: 
oare, nu au intrat Ruşii în Tighina? 

Pe strada nu e însă nici un om. Absolut nici un om. Pornesc spre 
cazarmă. Tunurile şi mitralierele bat mai puternic decât astă noapte! Oare 
toată noaptea au bătut aşa? 

Cum am putut dormi atunci? 

De-abia am ajuns în faţa cazărmii şi din urma mea a sosit o maşină 
camuflată cu crengi verzi de cais. Obrajii tuturor ofiţerilor, care s-au 
apropiat de maşina, s-au întunecat. Au devenit pământii. Nimeni nu scotea 
nici o vorba. Sublocotenentul Filimonescu avea ochii plini de lacrimi. 

Aflu ca o grupă a încercat, pe la orele douăsprezece noaptea, să facă 
din Cetate o incursiune pe teritoriul inamic, pentru a vedea ce plănuiesc 
vrăjmaşii. 

Bărcile de cauciuc au fost desprinse în tacere şi ostaşii luaseră loc, în 
ele. 

Iată: o barcă, prima dintre ele, în care se afla sergentul Grigore Radu 
şi încă un ostaş, s-a desprins de lângă malul cetatii şi a început să spintece 
apele mâloase ale Nistrului, care se amestecau în murmurul lor cu umbrele 
întunericului şi ale nopţii opace. 

A două barcă, în care se aflau alţi doi ostaşi, s-a desprins şi ea de 
mal, lasându-se uşor în voia apelor. 

În timp ce barca sergentului Grigore Radu atingea malul drept al 
Nistrului, iar a două barcă trecuse de jumătatea apei, a treia barcă s-a 
desprins în linişte de malul nostru. 

Atunci s-a produs însă, un fapt, care deşi era de aşteptat, te făcea să 
te cutremuri. 

Ruşii au descoperit bărcile care treceau dincolo şi au început a trage 
cu furie în ele. Prima şi a două barcă ajunseseră pe malul celălalt. Cei patru 
ostaşi, în frunte cu sergentul Grigore Radu, s-au camuflat în desis, cu 
mitralierele gata de tragere. 

Barca a treia, care abia se desprinsese de mal, s-a întors înapoi. 

Era clar că incursiunea nu se mai poate face, fiindcă am fost 
descoperiţi de inamic. 

101 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Cei patru oameni, care se aflau pe malul Nistrului, trebuiau însă 
aduşi înapoi dar pentru împlinirea acestui fapt era nevoie de o muncă 
grozavă. 

Capitanul Ghedeon, care se afla pe mal şi dirija incursiunea, a 
început pregătirile pentru aducerea celor patru oameni înapoi. 

Dar Ruşii băteau cumplit. Gloanţele vâjâiau fără de număr deasupra 
capului. 

Se spera, totuşi, ca în timp de o oră, cei patru oameni care trecuseră, 
sa fie aduşi înapoi. 

Pe malul celălalt sergentul Grigore Radu şi ostaşii lui, după ce şi-au 
săpat adăposturi, au început să mângâie mitralierele, spunând, jumătate prin 
vorbe, jumate prin gesturi, capitanului Ghedeon, de pe malul nostru: 

Lăsaţi, domnule capitan, că nu ne iau ei prizonieri!... Nu s-au născut 
încă Ruşii care să ne poată face pe noi prizonieri. 

Şi totuşi, ostaşii aceştia se aflau pe teritoriul inamic, inconjuraţi. 

În cetatea Tighinei, capitanul Ghedeon dăduse ordine clare: 

- În orice mod, cei patru oameni trebuiesc aduşi înapoi. 

Dar de-abia a rostit aceste porunci şi unul din gloanțele, din 
nenumăratele gloanțe care sfâşiau văzduhul, şuierând pe deasupra 
capetelor, a lovit pe capitanul Ghedeon în piept, intrându-i prin umărul 
drept, ricosând şi ieşind prin partea stânga a pieptului. 

La câteva clipe, a fost rănit şi plutonierul Câra. 

Răniţiu au fost transportați la spital. Maşina cu care erau duşi ei, a 
oprit însă o clipă în faţa cazărmii. 

Când l-a văzut pe căptanul Ghedeon rănit, sublocotenentul 
Filimonescu a început să lăcrimeze. Ceilalţi ofiţeri s-au întunecat. Noi, deşi 
nu-l cunoscusem decât în ajun pe capitanul Ghedeon, simţeam că ni se 
umezesc genele. Era un ofiţer exceptional. 

Întreb: 

- E grav?... 

Toţi ridicau din umeri. 

- Operatorul meu a trecut dincolo? Se afla între cei patru oameni pe 
teritoriul inamic? a întrebat locotenentul Cantuniari. 

Nu putea şti nimeni. 

Operatorul Stefan Dominicovski e un pasionat al profesiei şi nu era 
exclus ca să fi trecut dincolo, cu prima sau a două barcă, pentru a filma 
incursiunea până în cele mai mici amănunte. 

Pornim spre Cetate. Nu spunem nici un cuvânt. Inimile ne bat 
puternic. Operatorul Otto şi-a luat aparatul de fimat şi merge lângă noi 
grav. Se gândeşte oare la scenele pe care le va avea de filmat? Se gândeşte 
la colegul său care probabil se afla pe teritoriul inamic? 

Nu ştiam. 

102 


Ard malurile Nistrului 


Mergem însă foarte repede. Aproape fugind. Tot trupul ne e leoarcă 
de sudoare. Pe frunte curg broboane mari. Şi alergam mereu spre Cetate. În 
jurul nostru se sparg proiectilele. Pe deasupra capetelor noastre şuieră 
necontenit gloanţele. 

De la ieşirea din oraş, şi până la intrarea în Cetate străbatem câteva 
sute de metri pe o şosea plantată de o parte şi de alta cu copaci înalți şi 
umbroşi. Prin crengile lor gloanţele şuieră rupându-le frunzele. 

Intrăm în Cetate. Curtea este spațioasă ca un parc. Străbaţi sute de 
metri printre aleile de flori şi printre ruinele cenuşii care poartă pe ele 
pecețile istoriei, până pe malul Nistrului. 

Din clipa în care intram pe poarta de piatra a cetăţii, gloanţele încep 
să şuiere mai aproape de noi. Un proiectil se sparge la doi paşi. 

Ne culcăm la pământ, apoi, când praful şi bucăţile de piatra aruncate 
de explozie se astern, ne continuam drumul spre malul Nistrului. 

Proiectile se sparg mereu în apropiere de noi. Ne facem cruce şi 
inaintăm. 

În fundul cetăţii, chiar pe malul Nistrului, camuflaţi în spatele 
zidurilor care au apărat cu piepturile lor de piatră atâtea generații de ostaşi 
moldoveni, soldaţii noştri trag cu mitralierele, cu armele şi cu tunurile 
acelea mici, spre malul celălalt. 

Când ajung la zece paşi de ei, le văd obrajii îmbujoraţi, sudoarea le 
curge de pe frunte în şiroaie. 

Unii cară cartuşe şi proiectile, ceilalți țintesc şi trag fără contenire. 

Sunt în total vreo treizeci, patruzeci de soldaţi. Toţi sunt înfierbântați 
de luptă. Luptă cu toată inima cu toată viaţa lor. 

Ochii sclipesc dogoritori. Toţi par unul, în acest efort, în această 
încordare formidabilă care este lupta. 

Niciodată nu am văzut până acum, stând aproape de ei, soldaţi care 
luptă. În jurul lor proiectilele şi gloanţele sfâşie văzduhul. Totuşi ei nu le 
văd. Nu se gândesc la ele. Sunt înfierbântaţi de dogoarea luptei şi parcă toți 
sunt convinşi că gloanţele nu-i vor atinge. 

Mă apropii mult. Aproape de mitraliera aud pe subofițer strigând. 

- Gata!... 

Nu am înţeles ce vrea să spună. Ostaşii au luat însă mitraliera în 
spate şi au început să se retragă. Şi celelalte grupuri prind a se retrage, 
tăcute, ostenite de grozavul efort al luptei. 

Peste câteva minute împuşcăturile de pe malul nostru au încetat. 

- Cei patru oameni au fost aduşi înapoi, au fost salvaţi!... îmi spune 
locotenentul Cantuniari, care se informase la un alt grup de mitralieră. 

Începem să ne retragem şi noi. Dar când privim împrejur, ne dăm 
seama ca toată armata noastră s-a retras din Cetate şi am rămas acolo numai 
eu cu locotenentul Cantuniari. 


103 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Pe malul celălalt, la inamic, împuşcaturile au amuţit o clipa. 

Pe urmă au început iarăşi cu furie. 

- Ne-au descoperit şi trag acum în noi! 

Într-adevăr, proiectilele se sparg numai în jurul nostru. 

Gloanţele vâjâie deasupra urechilor noastre, în buchete. 

Ne culcăm la pământ: un proiectil cade la trei paşi de mine şi tandările lui 
îmi zboară pe deasupra capului. Vrem să ne ridicăm. Dar de-abia schițăm 
gestul acesta şi un nou proiectil se sparge la un metru în față. Ţăndările şi 
bucăţile de piatră trec peste noi. Ne acoperă un nour mic de praf şi de fum. 

Pentru a două oara, încercam, a ne ridica şi a face câţiva paşi. 

Dar bolşevicii se vede ca ne-au pus gând rău, fiindcă nu mai trag 
acum decât asupra noastră. Numai asupra noastră. 

- Domnule locotenent, nu credeți că ne copleşesc bolşevicii cu 
atenţia pe care ne-o dau, stricând atâtea muniții pentru noi? Încerc eu să 
glumesc, dar un alt proiectil se sparge la vreo dou ăzeci de paşi şi face să ne 
dispară gluma de pe buze. 

Intrăm între zidurile cetății. 

Acum suntem la adapost. Gloanţele şi proiectilele se sparg în zidurile 
de piatra. 

Totuşi mă gândesc: dacă Ruşii încearcă să facă o incursiune în 
cetate, atunci ne pot lua ca din oală. 

Şi ne hotărâm să plecăm. 

Cum ieşim afară din adapost, proiectilele încep din nou să se spargă 
lângă noi. Până la poarta cetăţii mai avem de mers câteva sute de metri. Nu 
speram să-i facem însă. Este exclus să nu ne nimerească vreun gloanţe sau 
vreun proiectil, dacă vor trage cu furia cu care trag acum. Ne culcăm la 
pământ şi aşteptăm să se rărească tragerea. Dar ruşii nu au de gând să ne 
slăbească nici măcar o clipă. 

Ne gândim să ne adapoştiam iarăşi. Dar dacă în cazul acesta avem 
siguranță contra proiectilelor şi a gloanțelor, nu ne-am simți la fel de bine 
dacă bolşevicii ar face o incursiune în cetate. 

Și iarăşi, la gândul că am putea fi făcuți prizoieri, ieşim din adapost 
şi ne continuam retragerea spre poartă. 

De data asta, un proiectil s-a spart exact lângă mine. Zgomotul, 
fumul şi praful, ca şi smucitura pe care am simţit-o m-au ametit. 

Când mă ridic de jos, văd că-mi curge sânge din mâna stânga. Totuşi 
nu e o rană serioasă. Mai mult o sgârietură. 

Acum suntem hotărâți să ieşim din Cetate, cu orice preţ. 

Locotenentul Cantuniari îmi împrumută batista lui, cu care îmi leg 
mâna şi pornim spre poartă. Trecem aproape în fuga, fără să ne mai 
adăpostiam undeva. 


104 


Ard malurile Nistrului 


Și iată-ne ajunşi la ieşirea din Cetate. Mi-aduc aminte acum că 
înainte de a pleca din Bucureşti, într-o seară, i-am spus avocatului C. 
Zlotescu, la revedere. Apoi am tresărit, puteam spune la revedere? Ne vom 
mai vedea? 

Şi iată, am fost la un pas de moarte. Acum, când ne oprim sub 
zidurile porții pentru a ne şterge sudoarea de pe frunte şi a r ăsufla puţin, un 
proiectil se sparge chiar deasupra noastră, pe poartă. 

De data asta suntem însă la adapost. 
Pe drum spre oraş, ne întâlnim cu cei doi operatori care veneau să vadă ce 
s-a întâmplat cu noi. 

- Au trecut două ore de când aţi plecat şi eram îngrijorați. 

- Nu ni s-a întâmplat nimic, răspunde cu acelaşi sânge rece pe care 
l-a avut tot timpul, uimindu-mă, locotenentul Catuniari. 

La cazarmă găsim caisele pe care le pusesem cu o seara mai înainte 
la gheață. E drept ca gheaţa se topise, dar caisele erau cum nu se poate mai 
gustoase. 

Cei patru oameni, care au stat o jumătate de noapte pe malul rusesc, 
glumesc: 

- Domnule sublocotenent, de un singur lucru îmi pare rău: că nu 
ne-au lăsat în pace, spune sergentul Grigore adică, aş fi avut gust să aduc 
un cocoş de dincolo şi să-l facem ciorbă... Dar tot am să-l aduc eu odată... 
În timpul acesta, aflu că bolşevicii au tras în timpul nopţii asupra unei 
biserici de la marginea oraşului, spargând altarul. 

Această biserică este aceea la care slujeşte părintele Fotescu, 
singurul preot care a mai rămas în oraşul Tighina. Toţi ceilalți au fost luaţi 
de bolşevici şi ucişi sau deportați. 

În ziua retragerii bolşevicilor din Tighina, când bandele din 
batalionul de distrugere dădeau foc oraşului, trăgeau în populație şi 
devastau casele şi magazinele, părintele Fotescu slujea la biserica, sfânta 
liturghie. Slujea în bisericuţa aceasta de pământ în care au tras asta noapte 
cu tunurile. Tot acum aflu că ultimul deportat din Tighina a fost un om de 
vreo şaptezeci de ani, batrânul Galateanu care nici nu vedea. Era orb. 
Bolşevicii l-au ridicat de acasă în ziua retragerii lor şi l-au dus dincolo. 

În seara aceasta voi părăsi Teghina. 

Înainte de a porni la drum, aş vrea să mă odihnesc puţin. Descopăr 
însă că cineva mi-a furat pătura cu care mă înveleam. 

Încep să o caut pretutindeni, dar în van. 

leşind în curte găsesc o femeie străină, care voia să între în casă pe 
uşa de la bucătărie. Prezenţa ei acolo, şi mai ales că era clară intenţia ei de a 
intra în casă, mi-a dat de bănuit că dânsa mi-a furat pătura. Şi i-am spus, 
fără să o mai întreb dacă ea este autoarea furtului sau nu: 


105 


Constantin Virgil Gheorghiu 


- Să te duci imediat să-mi aduci pătura pe care mi-ai furat-o... De ce 
ai intrat în casă? 

Femeia nu ştia bine româneste, dar s-a făcut palidă, apoi obrazul 1 
s-a albit de emoție. A ghicit ca e vorba de pătură şi citea în ochii mei 
mânia. 

- O aduc îndată...îndată..., a bolborosit ea. 

Peste câteva clipe s-a întors cu pătura în brate. 

După ce am luat-o m-am dus împreună cu operatorul acasă la dânsa, 
ca să văd dacă nu mi-a mai furat şi alte lucruri. Femeia locuia în două 
cămăruţe, într-o curte întunecoasă, împreună cu mama ei, o batrână 
bolnavă, şi doi copii. 

Cu ocazia acestei vizite, aveam să-mi dau seama câta teroare a 
exercitat asupra populaţiei, regimul bolşevic. 

Intrând în curte, cei doi copilaşi şi batrâna plângeau, frângându -şi 
mâinile de durere. Într-un sfeşnic vechi ardeau două lumânări. 

La început nu puteam să mă dumiresc despre ce este vorba. 

Am aflat însă imediat că şi femeia care furase patura, şi mama ei, şi 
cei doi copilasi au fost siguri că noi o vom împuşca pe hoaţă. 

Când a ieşit din casa cu pătura ca să ne-o aduca era sigură că nu se 
va mai întoarce. De aceea şi-a luat rămas bun pentru totdeauna de la 
copilaşi şi de la batrâna ei mamă. 

Rămaşi plângând cu hohote, copii şi batrâna au aprins lumân ări şi au 
început sa se roage pentru sufletul ei. 

Când ne-au văzut că apărem împreună cu aceea pe care o considerau 
acum trecută în rândul morților, batrâna şi copiii au izbucnit şi mai tare în 
plâns. 

Credeau că am venit pentru a-i ridica şi pe ei. 

Când au văzut ca nu aveam intenția de a-i aresta, aşa cum se 
aşteptau, au căzut în genunchi şi au început să ne roage să nu o mai 
împuşcăm pe mama şi pe fiica lor. 

O, dar dacă s-ar putea descrie disperarea pe care o aveau zugrăvită în 
ochi când şedeau în genunchi la picioarele noastre, cei doi copilaşi şi 
batrâna, bunica lor. 

Ne-am simțit umiliţi şi vinovaţi de această întâmplare. Noi nu aveam 
însă nici o vină. Nu rostisem în fața femeii care îmi furase pătura nici o 
ameninţare: obişnuită cu tratamentul pe care îl aplicau bolşevicii, ea 
dedusese, că o vom împuşca. 

Cu multa greutate am putut convinge, pe batrâna, pe femeie şi pe cei 
doi copilaşi, că noi nu împuşcăm pe nimeni! 

Am plecat lasându-i plângând şi totuşi neconvinşi că nu vom 
împuşca pe nenorocita care luase pătura. 


106 


Ard malurile Nistrului 


Înainte de a ne depărta au voit, toate aceste făpturi, să ne sărute 
mâinile şi picioarele, în chip de recunoştinţă. 

Era o zi atât de frumoasă şi în sufletul nostru se strecurase odată cu 
aceasta întâmplare, o nesfârşită durere. Cum, pe timpul bolşevicilor, orice 
ostaş putea să ridice o mama de lângă copilaşii ei şi să o împuşte fără nici o 
judecată sau după o judecată foarte sumară, pentru o vină atât de mică? 

Plecând din Tighina, scena cu bătrâna şi cei doi copilaşi care şedeau 
în genunchi în fața uşii, în curtea săracă, lângă lumânările aprinse, 
plângăndu-şi fiica şi mama pe care o considerau moarta, nu ne mai iese din 
minte. 

Si cât de fierbinte ne spunea în ruseşte, femeia care furase pătura: 

- Vă sărut mâinile şi să vă dea Dumnezeu tot ce doriți, că nu m-aţi 
împuşcat. 

Apoi izbucnea iar în plâns: 

- Dar nu mă veţi împuşca?. 

Şi copiii şi bătrâna plângeau şi ei. Şi nimeni dintre dânşii nu era 
convins că nu o vom împuşca, aşa că niciunul nu îndrăznea să stingă 
lumânările care ardeau, ca la mort, pentru o femeie vie. 


BUGEACUL: ÎMPĂRĂȚIA DE AUR A 
GRÂULUI 


Am părăsit Tighina de aproape două ceasuri. Mergem încet, cu 
căruţa, pe şoseaua care duce la Causani. 

Trecem printr-o pădurice în care sunt cantonate unități din artilerie. 
Acum coborâm pe un drum de ţară, în satul Ursoaia. 

Cum ajungem la postul de jandarmi, aflăm că mai înainte de sosirea 
noastră, cu un ceas, un evreu de şaptesprezece ani, care rămăsese ascuns 
pentru a incendia un lan de grâu şi a produce acte de teroare, a atacat cu o 
grenade, o grupa de soldaţi, comandată, de un sublocotenent, care se afla în 
recunoaştere. 

Sublocotenentul a fost grav rănit la mână. 

După scurt timp, atentatorul a fost arestat. El era originar din Tighina 
şi luase parte la incendierea şi devastarea oraşului. 

Rămăsese în Basarabia împreună cu alte echipe, aşa zise de 
sacrificiu, pentru a continua operaţia de distrugere. 

După ce mi s-a povestit cum a săvârşit îndrăznețul atentat de la 
marginea pădurii prin care tercusem, întreb pe şeful de post: 

- Evrei aveţi în sat? 


107 


Constantin Virgil Gheorghiu 


- Mai e o singura bătrână, pe care oamenii m-au rugat să nu o 
arestăm. 

Nici nu termina fraza şi în biroul postului de jandarmi a intrat un 
subofițer care ne-a spus; 

- Atentatorul evreu, care a aruncat grenada asupra grupei şi a rănit 
grav pe sublocotenent, a declarat ca are complici aici în satul Ursoaia. 

Aflam apoi ca bătrâna evreică, pentru care ţăranii rugaseră atât de 
insistent pe şeful de post ca să n-o aresteze, găzduia în casa la dânsa vreo 
şase evrei din batalionul de distrugere. Ziua, evreica facea mâncare pentru 
ei, iar noaptea le-o ducea pe câmpuri şi în păduri, pe unde se aflau ascunşi. 
Aspectul ei, vârsta ei, îi ajutau să înşele vigilenta santinelelor şi a 
patrulelor. Nimeni nu îşi inchipuia că acestă bătrână, care abia se târa, este 
un factor important în batalionul de distrugere. 

Am văzut-o adusă de jandarmi. Acum nu mai tăgăduia nimic. Luase 
o atitudine de obraznicie şi sfidare. Deşi locuia în sat de douăzeci şi trei de 
ani, nimeni nu bănuise că în sufletul ei se ascunde atâta ura contra 
poporului românesc şi a țăranilor din sudoarea cărora mâncase douăzeci şi 
trei de ani, pâine albă. 

De la Ursoaia pornesc spre Căuşani, cu o căruţă. 

Pe aici au fost iarăşi lupte grele. Când treceam raul Botna, pentru a 
intra în târguşorul Căuşani, aflăm că bandele de comunişti au prins şi 
împuşcat aici pe un capitan şi un plutonier de jandarmi. Un alt ofiţer a fost 
făcut prizonier de ei. 

În Căuşani, în acest târguşor prin care treceau toate cerealele satelor 
dimprejur, locuiau nenumărați evrei. În timpul ocupaţiei bolşevice, în acest 
oraş comuniştii au exercitat asupra populaţiei creştine cea mai sălbatică 
teroare pe care am întâlnit-o până acum în Basarabia. 

Noaptea care se lăsase m-a făcut să nu-mi mai pot continua drumul 
şi-am rămas în Căuşani, până a două zi dimineaţa. 

Am dormit la un locuitor mai înstărit, la Vanea Hodorogea. 

O fată a gazdei, pe care mi se pare că o chema Jenea, venind să-mi 
aducă o caniță cu lapte fierbinte, a început a-mi povesti, plângând, 
suferinţele pe care le-a îndurat în anul acesta. 

- Spuneau că sunt fată de culac, adică de om bogat, mi se jeluieşte 
tânăra aceasta care cred ea nu a împlinit optsprezece ani. Toată ziua mă 
puneau la făcutul şoselei, la cărat piatră sau la curățitul zăpezii. 

În timpul din urmă, Jenea, fata culacului şi toate fetele din satele şi 
din oraşele basarabene, au săpat la tranşee. 

Tranşeele bolşevicilor, în Basarabia, au fost săpate numai de fete 
începând de la patrusprezece ani. Aceste tinere erau luate de acasă de 
patrulele sovietice şi ţinute câte o săptămână, fără mâncare, şi fără repaus, 
la sapatul tranşeelor. 

108 


Ard malurile Nistrului 


De aici înainte, în tot drumul, aveam să mă uit la mâinile fetelor pe 
care le întâlneam în sate şi în oraşe. Palmele acestor fete, dintre care unele 
nici nu aveau patrusprezece ani, erau pline de bătături. 

- Ne sângerau palmele săpând, îmi spunea Jenea, fata culacului, şi 
totuşi nu ne lasău să ne odihnim un minut. Săpam de dimineaţa, dinainte de 
răsăritul soarelui şi până noaptea târziu. Şi nu ne dădeau nici măcar o felie 
de pâine. 

Cu câteva zile înainte de a se retrage armatele bolşevice, evreii din 
Căuşani au strâns din satele vecine câteva sute de căruţe în care şi-au 
încărcat averile şi le-au trecut peste Nistru. 

Țăranii care i-au condus cu căruțele, nu s-au mai întors. Nu se ştie ce 
s-a întâmplat cu ei. Evreii le-au spus însă că atunci când vor ajunge 
dincolo, au să-i împuşte. 

Nici în Căuşani, nici în Ursoaia, nici în satele pe care aveam să le 
văd de acum înainte pe întinderea Bugeacului şi pe malul Nistrului, nu 
aveam să mai găsesc decât foarte, foarte puţine vite. Au fost luaţi din sate 
toți caii, toți boii, toate vacile, toate oile, şi toate căruțele. 

Au fost trecute pe malul celălalt al Nistrului, cirezi de zeci de mii de 
vite. 

Au fost trecute pe malul celălalt, de către evrei, mii de căruțe, zeci de 
mii de căruţe încărcate cu toată averea Basarabiei. 

Satele basarabene au fost jefuite, au fost pradate. 

Oamenii tineri, bărbaţii, au fost luaţi şi ei dincolo, pentru a face 
şosele pe care să se retragă bolşevicii şi evreii, care duceau cu dânşii averile 
nesfârşite ale Basarabiei. 

Jenea, fata culacului, nu-şi mai poate stăpâni lacrimile. 

- Dacă veneaţi cu două zile mai târziu, eram şi noi plecaţi în Siberia. 

Apoi adauga: 

- Mi-au luat hainele, mi-au luat pantofii, mi-au luat totul... şi 
cruciulița de la gât mi-au luat-o. 

Şi Jenea, fata culacului, plânge cu capul sprijinit de uşa. Mama ei 
vine şi-i spune: 

- Hai Jenea, nu mergi să te culci? 

- Lasa-ma, mamă, să spun, să afle toată lumea, ce ne-au făcut evreii cât au 
fost stapâni aici... 

A două zi dimineaţa se aud clopotele la biserici. E duminica şi e 
prima slujbă care se face în Căuşani, după un an. Locuitorii plâng şi se 
închină. 

Pornesc de aici, tot cu căruță, spre Ermoclia. 

Pe drum întâlnesc un țăran tânar, înalt şi frumos. 

- De unde ești? îl întreb eu. 

- Din satul Popeasca. 


109 


Constantin Virgil Gheorghiu 


- Şi unde te duci? 

- Mă duc în Ermoclia, la nişte neamuri, să le spun că am venit, ca 
sunt viu. 

Acest ţăran tânar, pe care-l cheama frumos Oltu Boris a fost luat de 
evrei pentru a lucra la sosele, dincolo de Nistru. 

Cu o noapte mai înainte, Oltu Boris a fugit, trecând Nistrul înot şi 
venind cu pielea goală, fără nici o haina, fără nici un obiect asupra lui, 
fugind peste ogoare şi prin livezi, noaptea, peste douăzeci de kilometri. 

- Singur ai fugit, Oltu Boris? 

- Cu încă doi prieteni, răspunde el simplu. 

- ŞI ați venit voi, în pielea goală, douăzeci de kilometri? 

- Da... în pielea goală am venit, numai noi şi cu sufletele noastre. 

Mă uit la dânsul, emoţionat ce frumos a zis am venit în pielea goală, 
fugind, numai noi şi cu sufletele noastre. 

Aflu că dincolo de Nistru sunt mii şi mii de basarabeni tineri care 
muncesc facând şosele pentru retragerea ruşilor. Supraveghetori sunt evreii 
din Basarabia. Cea mai mica greşeală, cel mai nevinovat cuvânt spus de 
unul din aceşti români basarabeni, dezlănțuie furia evreului care îi 
comandă. 

- În sectorul în care lucram eu era comandant unul Herscu, care 
fusese negustor aici în Ermoclia. În fiecare zi împuşca Herscu câte unul 
de-ai noştri. 

Căci acolo, în acele tabere de muncă silnică, nu exista altă pedeapsă 
decât împuşcarea. Evreul comandant era mai puternic decât orice dictator. 

- Ne spunea că după ce vom termina şoseaua, are să ne împuşte pe 
toți, fiindcă suntem basarabeni trădători, zice Oltu Boris. 

- Dar de mâncare vă dădea ceva, Oltule? 

O suta de grame de pâine pe zi, asta era hrana care trebuia să ne-o 
dea pe zi spuse Oltu Boris. Dar nu ne-o dădea nici pe asta. Trăiam din mila 
românilor de dincolo de Nistru, care ne făceau câte o mămăligă pe care o 
mâncam goală. Ajungând în satul Ermoclia, am întâlnit alţi țărani care 
mi-au povestit fapte la fel de tari. Erau şi acolo câţiva care fugiseră din 
Ucraina, unde erau duşi ca prizonieri la săpatul şoselelor. 

Fugisera şi aceştia, ca şi Oltu Boris, trecând Nistrul înot, noaptea, 
numai ei şi cu sufletele lor. 

- Ziceam, spun ei, dacă murim, să murim cel puţin în satul nostru. 

Tot în Ermoclia întâlnesc o echipa de sacrificiu din batalionul de 
distrugere, care fusese arestată în zorii zilei. Era echipa care luase parte la 
incendierea târgului Căuşani, la uciderea capitanului de jandarmi Videanu 
Gheorghe şi care acum voia sa incendieze recolta din sate. lată numele 
acestor criminali, pentru a se vedea mai bine din cine erau alcătuite 
batalioanele de distrugere care au ars oraşele basarabene, au distrus şi au 
110 


Ard malurile Nistrului 


devastat satele: Rapaport Ihil, Gheisman User, Ghidale Leizer, Sferdlic 
Mortco, Sferdlic Leiba... În Ermoclia, în Căuşani, în Popeasca, morile au 
fost arse. Nu au țăranii unde măcina măcar un pumn de grăunţe. 

Morile, minunatele mori de vânt ale Basarabiei, au fost toate arse 
până la ultima. Plec din Ermoclia spre Volintir. 

Pe drum mi se spune că din Ermoclia au fost ridicați numai într-o 
singura noapte, patru sute de oameni. 

Toate satele au fost golite de bogății. lar populaţia a fost redusă la 
jumătate. Uneltele de munca au fost luate. Nu se găsesc nici coase, nici 
căruţe, nici seceri, nici pluguri, nici semănători, nici secerători... Pâinea se 
scutura pe câmpuri. Cine va putea zugrăvi tristeţea lanurilor de grâu care se 
scutura pe ogoare coapte şi neculese? Privindu -le, aceste câmpuri nesfârşite 
care se frâng de bogăţia aurului pe care îl poartă în spice şi pe care nu are 
cine îl culege fiindcă în toată Basarabia nu mai există braţe de muncă şi 
unelte, mi se umezesc ochii de lacrimi. 

Aşa cum le bate vântul, lanurile de grâu parcă fac mătănii şi se roagă, 
cu spicele înclinate până la pământ, să vină secerătorii şi să le culeagă. În 
Volintir, jalbele sunt aceleaşi. Țăranii rămaşi în sat se plâng. 

- Ne-au luat toţi caii, ne-au luat uneltele, ne-au luat feciorii şi n-are 
cine culege pâinea de pe ogoare. 

-Ne-au ars morile şi nu avem unde măcina boabele... 

Şi am impresia că întregul Bugeac plânge şi i se sfâşie lanurile 
nesfârşite de grâu, de tristete. 

În Volintir, evreii au ucis într-o pivnita, cu opt gloanţe de revolver, 
pe preotul Mihail Mizumschi. 

Seara l-au ridicat de acasa, smulgându-l din mijlocul familiei, de 
lângă copilul său care nu are decât trei ani şi de lângă soţie, ducându-l 
într-un beci părăsit, unde l-au ţinut arestat. Înainte de a pleca din sat, iudeo- 
bolşevicii au ucis pe părintele Mizumschi, după ce l-au torturat într-un chip 
groaznic. 

Călăii i-au smuls părul de pe cap, cu piele cu tot, i-au scos ochii cu 
baioneta şi l-au supus la cele mai infioratoare torturi, înainte de a-i lua 
viaţa. 

În aceeaşi pivniţă a fost găsită batjocorită şi asasinată, bătrâna 
Tretiacov Fevronia. 

Tot trupul nefericitei bătrâne era plin de împunsături de baionetă şi 
de lovituri. Capul era spart în mai multe părți. Obrazul complet desfigurat. 
Înainte de a o ucide, asasinii au batjocorit-o, deşi victima avea şaizeci de 
ani. 

Poveştirea acestor două înspăimântătoare crime ne înfioară. 

Trecem pe lângă mormanele de cenuşă din centrul satului care a fost 
ars, şi ne îndreptăm spre Ivăneşti. 

111 


Constantin Virgil Gheorghiu 

La ieşirea din sat, ne oprim. 

În mijlocul drumului stau doi soldaţi ucişi. Sângele lor este încă 
fierbinte. 

Cu câteva minute mai înainte, câțiva iudeo-bolşevici, care făceau 
parte din aceleaşi macabre batalioane de distrugere, au tras cu mitraliera în 
ostaşii noştri, omorându-l. 

Unul din criminali, desigur tot evreu, a fost prins imediat. Avea 
mitraliera şi buzunarele pline de cartuşe şi grenade. 

Trecem mai departe printre lanurile nesfârşite de grâu. 

Aproape de seară, trecem prin Ivăneşti. Aici au fost luaţi toți caii, 
toate căruțele, toate uneltele agricole şi toate braţele de munca. 

Grâul se scutură pe ogoare... 

Noaptea râmân în satul Moldova. 

Pâna aici, în tot drumul, m-am interesat de faimoasa reformă agrară 
făcută de bolşevici în Basarabia. S-a spus de câte douăzeci de ori la radio 
Moscova, s-a scris în toate ziarele sovietice şi s-a făcut o vâlvă fără 
pereche, în jurul aşa zisei împroprietăriri a țăranilor. 

Spuneau bolşevicii că au luat pământurile boierilor români şi averile 
mânăştireşti, împărțindu-le țăranilor săraci. 

Am căutat să mă dumiresc şi să studiez cât mai amănunţit, aceasta 
faimoasă reformă agrară. 

Aici, în Bugeac, se spunea că pământurile care au fost date ţăranilor 
sunt enorm de întinse. 

Totuşi eu nu am găsit nici un ţăran împroprietărit 

Bolşevicii au luat, într-adevăr, moşiile mânăştireşti şi proprietățile 
mari, dându-le colhozurilor. Ţăranii erau obligaţi să muncească aceste 
ogoare, care li se spuneau că sunt ale lor. 

Toamna, la culesul recoltei, toată pâinea adunată de pe câmpuri şi 
muncită cu sudoare şi cu truda nesfârşită de țăranii împroprietăriți, intra în 
magaziile colhozului, iar de acolo pornea spre Nistru, dincolo de Nistru. 

Țăranii împroprietăriți se alegeau din toată această recoltă cu câţiva 
saci de grâu sau de porumb cu care îşi puteau amăgi foamea câteva luni de 
zile. 

Am întrebat pe împroprietăriți dacă nu se simțeau mai bine acum, 
când aveau pământurile lor. 

Dar împroprietăriții au început să râdă: 

- Cine v-a spus că ni s-a dat pământ? Într-devăr, ni s-a dat pământ, 
dar nu ca să-l stăpânim ori ca să ne folosim de dânsul. 

Ni s-a dat acest pământ ca să fim argați pe dânsul. Că noi îl arăm, îl 
secerăm iar la urmă ne pomeneam cu câteva traiste de grăunţe pe care ni le 
dădea colhozul, mai mult din milă, aşa că eram mai rău decât argaţii. 


112 


Ard malurile Nistrului 


Nu am întâlnit nici un ţăran căruia să 1 se fi dat pământ, personal. 
Dar dacă exista vreunul, atunci pentru dânsul acest pământ însemna un 
blestem. Căci basarabeanul care avea pământ traia sub ruşi cea mai 
cumplită dramă. 

De pe pământul pe care îl avea ţăranul trebuia să dea toată recolta 
statului. 

lată, spre exemplu, dările la care era supus un țăran din comuna 
Ciămeaua Văruită, din Jud. Ismail, care avea douăzeci de hectare de 
pământ: Saizeci şi cinci la suta din grâul semănat trebuia să-l dea Statului. 
Numărul kilogramelor de grâu pe care le recolta agricultorul erau calculate 
de oamenii stăpânirii bolşevice. Întotdeauna agricultorul era obligat să dea, 
în fapt, statului, o cantitate de grâu mai mare decât aceea pe care o recolta. 

Și fiindcă omul nu strângea de pe ogor atâta grâu cât trebuia să dea 
stăpânirii, cumpăra restul. 

Şaizeci şi cinci la suta din cantitatea porumbului pe care urma să o 
recolteze, agricultorul era obligat să o dea statului. În afară de asta, el 
trebuia sa mai dea statului, în timp de un an, patru sute de kilograme de 
carne, o mie de oua. 

Apoi: o sută şaizeci de kilograme de lapte, zarzavat, lână, etc. 

Până la urmă, bietul gospodar trebuia să-şi vândă lucrurile din casa 
şi să cumpere grâu, porumb, carne, oua, lapte, lână şi zarzavat - nu pentru 
dânsul şi familia lui ci pentru a le da statului. 

Țăranii trebuiau să muncească, iar din munca lor să nu le rămână 
decât, în cele mai bune cazuri, atât cât să le amăgească foamea. 

Țăranii săraci, fără pământ, care înainte nu aveau cu ce trăi, dar nici 
nu munceau, acum erau obligaţi sa muncească din zori şi până în zori ca 
nişte salahori şi să rabde şi mai cumplit de foame. 

Aceasta ar fi în câteva cuvinte situația creată de noul regim agrar, în 
raiul bolşevic. 

Un servitor agricol căştiga înainte de răpirea Basarabiei, de zece ori 
mai mult decât cel mai iscusit plugar pe timpul bolşevicilor. 

Un argat căştiga înainte, de zece ori mai mult decât după ce l-au 
improprietărit bolşevicii. 

Ascult toate aceste amănunte, pe care, pentru a sută oară, le aud 
spuse de ţăranii basarabeni. 

A două zi dimineața pornesc spre Cetatea Albă. 

Pe drum, în satele prin care trecem, nu se afla niciun cal, nici o 
căruţă şi nici o unealtă agricolă. 

Populaţia e redusă la jumătate. 

Satele nemteşti sunt arse sau complet părăsite. 


113 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Nicăieri, pe toată intinderea Bugeacului, nu se află nici o moară şi nu 
se mai află nici o seceră cu care să taie grâul acesta frumos, care-şi scutură 
boabele în van, ca nişte lacrimi de aur pe țărâna neagră şi roditoare. 

Cetatea Albă a avut aceeaşi soarta, ca şi celelalte oraşe basarabene. 

Fabricile şi magazinele arse, instituţiile distruse, populația luată şi 
dusă în Siberia sau ucisă. 

Cetatea Albă a fost cucerită ieri. Populaţia este încă inspăimântată. 

Nu zăbovesc în oraş decât vreo câteva ceasuri şi pornesc mai 
departe, spre Ismail. Aflu şi aici aceeaşi jale şi plânsete pe care le-am 
întâlnit în celelale oraşe şi sate basarabene. 

Și aici au fost asasinați atâția oameni, arşi în închisori, jefuiți, umiliți 
groaznic. 

În Satul Nou întâlnim un ţăran, pe malul râului Cogalnic. 

ÎI întreb cum a dus-o cu bolşevicii. 

Tăranul clatină din cap: 

- Parcă nu ştiţi dumneavoastră! Trebuie să ne mai întrebaţi? 

- Dar am auzit că dumneavoastră, ţăranii plugari, munceaţi sub 
bolşevici numai opt ore pe zi. 

Țăranul râde: 

- Colhozenii munceau, uneori, când era conducător câte un jidan care 
voia să-şi bata joc de ei, câte opt ore. 

-Ei, şi nu era bine? întreb eu. 

- Ba, cum să nu fie bine? şedeau oamenii acasă şi se învârteau prin 
curte, ca nebunii, de cum se lumina de ziua şi până la ora opt dimineaţa. 
Nu aveau voie să iasă până la opt, la secerat, căci jidanul îi împuşca. 
Spunea el că e spre binele lor asta şi că nu trebuie să muncească un țăran 
mai mult de opt ceasuri într-o zi. 

La ora opt când ieşeau pe câmp, ţăranii nu mai puteau cosi fiindcă 
era cald şi se scutura tot spicul. 

Cositul se face dimineaţa, pe răcoare, nu atunci când iese soarele şi 
se usucă lanul, de se scutură tot spicul când îl atingi. 

La ora şase seara, când se lasă răcoarea, şi se facea iar vreme bună de 
cosit, ţăranii trebuiau să-şi ia sculele şi să pornească spre casă. Fiindcă... se 
terminaseră cele opt ore de muncă. 

Această informaţie mă face şi pe mine să izbucnesc în râs. 

Dar țăranul care şade proptit în coasă, pe malul Cogalnicului, îmi 
spune: 

- Dar bataia asta de joc, care după cum vedeţi era treabă jidovească a 
fost înlăturată, după puţină vreme, cu altă bătaie de joc. 

Jidanii au zis că ţăranii nu merită să muncească numai opt ore pe zi, 
fiindcă sunt trădători. 


114 


Ard malurile Nistrului 


Și atunci veneau evreii cu revolverele şi scoteau pe colhozeni la 
muncă, de cum se lumina de ziuă şi îi ţineau până aproape de miezul nopții. 

- şi n-aţi mai lucrat opt ore pe zi? 

- Cum să lucrăm opt ore pe zi, când e vremea secerişului, îmi spune 
țăranul. Jidanii au vrut să facă ei, la început, pe grozavii, dar s-au făcut de 
râs: ei credeau ca sunt tot la prăvălie, unde trebuie să deschizi la ora opt, ca 
să începi a vinde gaz şi bomboane. Plugăria cere alt cap decât negustoria 
evreiască. 

Apoi ţăranul încheie: 

- Dar povestea cu opt ceasuri de munca nu era decât o momeală de 
început. Voiau să ne tragă numai de partea lor. Peste puţin cele opt ceasuri 
de munca s-au făcut douăzeci. 

Și tot anul au fost 20 de ore de munca, pentru plugari... 


LANGĂ CENUȘA MORILOR DE VANT 
SCRISOARE NETRIMISĂ, DE UNDEVA DE LA 
MARGINEA BUGEACULUI 


„De câteva ceasuri călătoresc pe câmpie. La fiecare ora automobilul 
nostru se împotmoleşte. Toate drumurile sunt aici pe pământ, fără nicio 
fărâmă de piatră. Dacă plouă puţin, țărâna se desfundă şi automobilul intră 
până la caroserie în noroi. 

Totuşi Bugeacul în care intrăm, este neasemuit de frumos. 

Închipueşte-ţi că atâta cât vezi cu ochii în jurul tău, e numai grâu: 
lanuri nesfârşite care se clatină în bătaia fierbinte a soarelui, ca nişte văpăi 
ale pământului. 

M-am urcat pe maşină, deasupra: şi ochii mei nu au văzut decât 
această mare uriaşă de flăcări de aur, care este grâul! 

Am pornit, în timp ce şoferii reparau maşina, cu bicicleta, pe drumul 
dulce, de pământ. 

Şi m-am pierdut în împărăția de aur a grâului. Deoparte şi de alta - 
mai înalt decât mine nu-i decât grâu, lanuri nesfârşite de grâu, care au 
culoarea aurului vechi şi care se leagănă lenes, foşnind ca mătasea. 

Am alergat cu bicicleta cât am putut de tare: mi se părea că mă afund 
într-un basm nesfârşit de aur. 


115 


Constantin Virgil Gheorghiu 

Cred că dacă aş merge câteva zile şi câteva nopți în şir, fără odihnă, 
tot nu aş ajunge la malul acestei mări de aur care este Bugeacul. 

M-am oprit, când nu mai puteam de oboseală, şi am luat în mână un 
pumn de țărână: era fierbinte. 

De-ai şti ce prietenos este pământul aici! 

Din el cresc flăcările acestea, cărora ţăranii le spun „Pâine”, cărora 
noi le spunem grâu, şi care se clatină acum ca nişte valuri de vis. 

Aici, în Bugeac, pământul e totul. 

Casele sunt făcute din pământ, vasele din care ţăranii beau apa, 
căniţele din care beau vin, blidele în care mănâncă, oalele în care se mulge 
laptele şi fierbe mîncarea toate sunt de pământ! 

Bisericile sunt făcute tot din pământ: şi tavanul şi pereţii şi podelele 
sunt de lut. 

Și Sfanta Massa la care slujeste preotul şi altarul în întregime, sunt 
făcute din țărână şi din lut. 

Lemnul este atât de rar aici! 

Jarna oamenii se încălzesc făcând în sobe focul cu paie de grâu. La 
focul acesta de paie îşi încălzesc mâncarea, apa pentru scaldătoarea copiilor 
şi preotul încălzeste la focul de paie de grâu, vinul pentru împărtăşanie... 

Aveau şi oamenii de aici, de la marginea Bugeacului, câteva lucruri 
de lemn pe care le preţuiau ca lumina ochilor, printre care erau şi morile de 
vânt. 

De-ai şti ce frumoase erau morile de vânt, cu aripile lor de care se 
loveau întâi razele roşii ale apusurilor, umbrele nopții şi zorile curate, ca 
lacrima. De ele se aăatau privirile călătorului ostenit şi ele erau ca nişte 
braţe prietenoase care îi ieseau în cale. 

Am avut totdeauna impresia că aceste mori de vânt, cu aripile lor 
uriaşe şi fragile, sunt nişte făpturi vii, care apără tihna satelor, care străjuesc 
porțile de pământ ale acestor sate de pământ de pe Bugeac... 

Bolşevicii au ars însă toate morile de vânt. 

Acum, când treci în zori printre lanurile de grâu, le vezi umezite şi ţi 
se pare că nu e roua nopții aceea care a umezit spicele ci sunt lacrimile 
grâului şi ale Bugeacului, care plâng după frumoasele, morile lor de vânt. 

Când au ars criminalii, morile de vânt, flăcările lor trebuie să fi fost 
ca flăcările oamenilor pe care îi arzi de vii. 

În noaptea aceea de cumplită crimă, sunt sigur că toate lanurile de 
grâu s-au zbuciumat aici ca o mare cu valurile de aur, frângându-şi spicele 
până la pământ, parcă ar fi bătut mătănii la poalele Cerului. 

Şi când au ars morile de vânt, Bugeacul trebuie să fi plâns cu hohote. 


116 


Ard malurile Nistrului 


ISMAIL, 
ȘI O CAMERĂ DE EXECUȚIE 


E întuneric beznă. Automobilul, cu care am parcurs aproape trei sute 
de kilometri pe drumuri printre ogoare, abia mai merge. Suntem plini de 
praf şi de noroi, până în vârful urechilor, şi suntem obosiţi. Mă uit cu 
admiraţie la şofer - care e un S.T.B.- ist din Bucureşti, şi nu-mi pot lămuri 
cum de mai are putere să conducă, după treizeci de ore de drum, acest 
camion căruia îi sună fiarele. Farurile sunt stricate. S-au spart pe drum. 
Avem norocul că şoseaua este albă, parcă ar fi de cretă şi drumul se 
distinge în noapte. Deoparte şi de alta a şoselei sunt pomi. Bănuiesc acuma 
că trecem printr-un sat. Se aud câinii latrând în câte o curte. S-ar putea să 
fim chiar în Ismail. Dar deocamdată nu ştiam. Oprim un trecător care 
traversa drumul şi îl întreb: 

- Ce sat este acesta? 

- Ismail... 

În cazul acesta nu suntem într-un sat, ci într-un oraş. Am ajuns la 
destinaţie. În cursul drumului de la Cetatea Albă, îmi pierdusem de foarte 
multe ori nădejdea că voi mai ajunge la Ismail. 

Totuşi nimic nu ne face să credem ca am fi într-un oraş. Numai 
bulevardul acesta larg, cu pomii de o parte şi de alta, ne dă impresia de 
urbe. Acest bulevard ar putea totuşi să fie şi o şosea de ţară. Oare suntem, 
într-adevăr în Ismail? 

Toate sforțările noastre de a distinge ceva prin întuneric sunt 
zadarnice. 

Și bulevardul acesta, cu pomi deoparte şi de alta, nu se mai 
sfârşeşte... după vreun sfert de ora, ne opreşte un sergent de strada: 

- Sunteţi maşină militară? 

- Militară, răspundem noi. 

- Puteţi circula, ne spune sergentul, după ce controlează cu o privire 
fugară, prin întuneric, interiorul maşinii. 

- Unde este Legiunea de Jandarmi, domnule sergent? Întrebă şoferul 

- Primul colt, la stânga. Veţi vedea santinelă la poartă. 

Am pornit. Când am ajuns la primul colt, am micşorat viteza pentru a 
vedea santinela, deşi nu speram să o putem zari prin întuneric. 

Totuşi am nimerit. Ofițerii şi soldaţii se culcaseră la legiunea de 
jandarmi, iar noi eram frânți de foame. Cu multă trudă, am reuşit să găsim 
o jumătate de pâine rămasă de la masa de seară a soldaţilor şi câteva roşii 
pe care le-am mâncat pe nerăsuflate. 


117 


Constantin Virgil Gheorghiu 

Apă nu era, însă, nicăieri. Am bajbâit prin câteva curți să descoperim 
o cişmea, căci ne era ars gâtul de sete. Într-un tîrziu ne-am întors în curtea 
legiunii tot cum plecasem, ba poate mai însetoşaţi. Am găsit puţină apă 
sălcie şi caldă pe la bucătărie şi am băut-o împărțind-o şi gustând din ea ca 
din cine ştie ce licoare scumpă. 

De-aţi şti cum am fi voit, să ne spălăm puţin! Simţeam colbul gros şi 
aspru pe obraz. Picioarele ne erau umflate în cizme şi talpa era lipită de 
obială, şi arsă. De ne-am fi putut scoate puţin cizmele ca să facem o baie la 
picioare! 

Dar asta nu era cu putință. Apa nu era suficientă nici măcar pentru a 
ne potoli setea. 

E drept ca Dunarea este aproape, dar cine are puterea fizică să se 
aventureze până la chei, pentru a face o baie la picioare şi a se spala? Noi 
abia ne putem ţine ochii deschişi de oboseală. 

Ne-am culcat în maşina şi am adormit imediat. 

A două zi dimineaţa, la ora trei, am fost în picioare. Am descoperit 
chiar lîngă Legiunea de Jandarmi o cişmea cu apă rece şi limpede, unde 
ne-am spalat pe îndelete, aproape un ceas. Ne-am spălat îndelung şi măcar 
că nu luasem nimic în gura şi ne era foame, am băut apă multă din pumni, 
cu ciudă şi a răzbunare, că deşi cismeaua era lîngă noi, nu am descoperit-o 
în cursul nopții, când ne era gâtul uscat de sete, ca iasca. Dar întunericul 
fusese de vină. 

Împrospataţi, am pornit iar la drum. Eu am încălecat pe bicicletă şi 
am pornit să văd oraşul. Eram pentru prima oară la Ismail. Soarele răsărise 
şi arunca o lumina tare, fierbinte, peste acest oraş care nu seamănă cu nici 
unul din cele întâlnite până acum în Basarabia. Doar străzile sunt la fel cu 
cele de la Chişinău, de la Tighina şi de la Cetatea Albă. Străzi largi, foarte 
largi, cu verdeață înaltă, care împart oraşul în careuri, fiindcă sunt 
perpendiculare unele pe altele. 

Întâlnim totuşi, la margine şi străzi întortochiate, în stil oriental. Sunt 
de aproape o jumătate de ora pe ulitele Ismailului şi nu am întâlnit decât 
vreo câţiva oameni. Şi aici populația a fost plecată. Oamenii s-au refugiat 
de urgia bolşevicilor şi a evreilor, pe câmpuri şi prin livezi. 

Centrul oraşului este ars. Aşa cum sunt arse toate oraşele din care au 
fugit bolşevicii. Unde au fost clădirile instituțiilor, acum sunt mormane de 
cenuşă şi de moloz. Magazinele au fost jefuite şi prin uşile sparte şi 
ferestrele arse, se văd ligheane, mese rupte, rafturi sfarâmate şi tot soiul de 
lucruri distruse. 

Răsadurile de flori, grădina publică, străzile, sunt năpădite de bălării 
şi de iarba crescută la voia întâmplarii. Nimeni nu s-a îngrijit aici, timp de 
un an, de frumuseţea acestui oraş. Pare că de la plecarea noastră a 


118 


Ard malurile Nistrului 


românilor, nimeni în Ismail nu a mai măturat străzile şi nu a mai curăţat 
grădinile şi fâşiile de verdeață de pe marginea uliţelor. 

Lumina dimineţii, care se revarsă limpede şi curată ca argintul peste 
oraşul devastat, ars şi murdar, îl face şi mai trist. 

După o oră de mers, mă întorc la Legiunea de Jandarmi. Simt în gură 
un gust amar, pe care ţi-l dau totdeauna imaginile acestea de sălbaticie şi 
distrugere. Parcă mă dor ochii; cu ei am văzut în ultima vreme atâtea 
tablouri de dezolantă tristeţe! 

Pe drum fac bilanţul: hotelul Palace a fost ars; toate magazinele de 
pe strada principală au fost arse şi devastate; depozitele, marile depozite de 
cereale pe care nu le putuseră transporta de aici, bolşevicii le-au ars. 

Am văzut câteva vagoane de porumb scoase din flăcări! Ştiţi ce 
durere îţi lasă în suflet imaginea unui depozit de porumb ars? Care pictor 
va putea aduna pe pânza în culori cernite, dezolantul aspect al unui depozit 
de porumb şi cereale, scoase din flăcări pe jumătate arse?... Fabrica de ulei 
şi morile au fost mistuite de focul pe care l-a pus mâna criminală. 

Dar de abia ajuns în curtea legiunii de jandarmi, aveam să aflu ştiri 
care să mă cutremure. 

Ismailul a fost, după, câte am aflat, un centru politic foarte important 
pentru bolşevici. Erau în acest oraşel câteva mii de funcționari şi se 
făcuseră depozite considerabile de tot felul de provizii şi de muniții. În 
planul de invadare a României, pe care ruşii îl pregătiseră mai de multă 
vreme. Ismail era un punct important de unde aveau să pornească 
proviziile. Echipele de poliţişti bolşevici aveau aici o foarte vastă activitate. 

Bineînţeles că într-un oraşel care devenise un centru important 
pentru bolşevici şi în care se pregăteau în taină atâtea planuri criminale, 
prezenţa românilor era, cât se poate de supărătoare. De aceea, s-a început o 
cruntă prigoană împotriva populaţiei de origine românească. 

Familii întregi erau arestate în fiecare noapte de agenții poliției şi în 
special de faimoasa poliție N.K.V.D. 

La ora douăsprezece noaptea, sau după miezul nopții, dar niciodată 
mai devreme, automobilul duba al N.K.V.D.-ului oprea în fața unei porți 
unde locuiau români. Tatal, mama, copiii şi bătrânii trebuiau să fie 
îmbrăcaţi, cu bagajele făcute şi urcați în camionul dubă, într-un sfert de oră. 
După ce se urcau în automobil, nimeni nu mai ştia nimic despre ei. Poliţia 
spunea celor rămaşi că familiile ridicate de la domiciluile lor de N.K.V.D., 
sunt duse în Siberia, unde le merge foarte bine. 

Se întâmpla uneori, ca acei deportaţi în Siberia să scrie rudelor câte o 
scrisoare, în care le comunicau că sunt sănătosi şi o duc foarte bine acolo... 
În chipul acesta a dispărut din oraşul Ismail, ca şi din celelalte oraşe şi sate 
basarabene, un număr considerabil de români. Populaţia Ismailului a fost 


119 


Constantin Virgil Gheorghiu 


redusă la jumătate şi în locul ei au fost aduşi oamenii regimului bolşevic, în 
majoritate evrei. 

lată însă că deabia intrați în oraş, jandarmii noştrii au făcut 
descoperiri senzaţionale. În cimitirul evreiesc au fost găsite, chiar în prima 
zi a intrării trupelor noastre în Ismail, 29 de cadavre. 

Ele erau aruncate de mai multa vreme acolo în cimitir şi peste 
dânsele era presărată puţina țărână, care camufla movila de trupuri 
omeneşti intrate în putrefacție. S-a stabilit că între cele 29 de cadavre, 
găsite în cimitirul evreiesc, nu este nici un evreu. 

Toţi cei asasinați acolo, erau creştini. 

Populația a venit şi a dat ajutor autorităților care au reuşit să 
identifice o parte din cadavre. 

Primul care a fost identificat era un român din Ismail, arestat într-o 
noapte de N.K.V.D. şi transportat în Siberia. 

Ce este mai de necrezut, e faptul că la două săptămâni după arestarea 
sa, familia primise de la el o carte postală, în care spunea că e sănătos; a 
ajuns în Siberia şi o duce.... foarte bine. 

Adevărul este că această scrisoare a fost compusă, în beciurile 
N.K.V.D.-ului din Ismail. Înainte de a-l asasina, poliţiştii l-au pus pe arestat 
să scrie cartea postală pe care i-au dictat-o ei. 

Când scrisoarea a fost terminată, ea a fost luată de unul dintre 
poliţişti, care a expediat-o, după două saptamâni, familiei celui care o 
scrisese. 

Arestatul a fost imediat luat de poliţiştii ucigași ai N.K.V.D.-ului şi 
coborât în pivnită, unde a fost ucis, împreună cu alţi 28 de români, cărora li 
se luaseră la fel scrisori către familiile lor, în care spuneau că sunt în 
Siberia şi o duc foarte bine. 

Cadavrele, găurite de gloanţe, au fost transportate în cimitirul 
evreiesc, unde asasinii nici nu s-au ostenit să le îngroape, ci au aruncat 
numai puțină țărână peste ele. 

lată care era destinația spre care porneau cei mai mulți deportați din 
oraşele şi satele româneşti din Basarabia!... 

Majoritatea arestaților erau însă ucişi dincolo de Nistru, în închisorile 
din Ucraina, unde erau camere spaţioase şi amenajate cu toate uneltele 
necesare pentru tortura şi de crima. 

Cu câteva saptamâni înainte de a începe războiul, bolşevicii, care 
ştiau ca în Ismail exista nişte catacombe vechi, s-au hotărât sa le transforme 
în închisoare şi au început lucrările în acest sens. 

Catacombele din oraşul Ismail sunt nişte galerii subterane, rămase de 
pe timpul cetăţii Ismail. 

De atunci nu s-a ocupat aproape nimeni de ele şi populaţia uitase de 
existenta lor. 

120 


Ard malurile Nistrului 


lată însă că N.K.V.D.-ul s-a botărât să le utilizeze şi să le transforme 
în camere de tortură şi în inchisori subterane, din care cel arestat nu trebuia 
sa mai iasă niciodată, şi după ce murea nici nu mai era nevoie să mai fie 
înmormântat, fiindcă putrezea acolo. 

Fără să ştie nimeni. 

Înainte de a amenaja aceste galerii subterane în închisoare, bolşevicii 
s-au servit de ele aruncând într-însele cadavrele celor pe care îi asasina 
N.K.V.D.-ul. 

În timp ce mă aflam eu la Ismail, se făceau cercetări pentru scoaterea 
cadavrelor din aceste galerii. 

Dar şirul crimelor săvârşite de bolşevici era departe de a se sfârşi. 

Aflu, tot din izvor demn de crezare, de la autorităţile jandarmereşti 
care au anchetat cazul, că înainte de a fugi din oraş, bolşevicii au pus 
dinamită la închisoarea în care se aflau arestaţi câteva zeci de oameni, apoi 
i-au dat foc. 

Toţi cei arestați au murit în chinuri cumplite, arşi de vii. 

Țipetele lor sfâşiau văzduhul. 

Totuşi, nimeni nu se putea apropia să le dea vreun ajutor şi să-i 
salveze, din pricina exploziilor puternice care se produceau în interiorul 
închisorii, în timpul incendiului. 

Agenţii poliției şi evreii din batalionul de distrugere, care aveau 
misiunea să ardă oraşul şi să distrugă totul, şedeau apoi la răspântiile 
străzilor, cu armele lor automate în mâini, şi nu lăsau pe nimeni sa circule. 

Cine sunt acei care au murit arşi de vii, ca nişte torţe, în închisoarea 
din Ismail? 

Pâna acum nu se ştie. Din închisoare nu a mai rămas decât moloz ars, 
scrum şi cenuşă. Mirosul de cadavru ars se simţea însă departe. 

Şi existau apoi atâtea închisori în Ismail! Unde nici nu te aşteptai, 
acolo era o închisoare. 

Bolşevicii au transformat în închisori, de care ştiau aproape 
totdeauna numai ei, magaziile, pivnițele şi casele particulare. 

În timp ce ascultam poveştirea acestor orori mai nemaipomenite 
decât în timpurile Inchizitiei, a venit o fetiţă de vreo cincisprezece ani, 
împreună cu mama ei. Deşi nu este reportericeşte, totuşi numele acestei fete 
nu îl vom scrie, din menajamentul pentru ea şi pentru familia ei bat jocorită. 
Fetița era îmbrăcată cu o rochiță albă, ieftină şi purta nişte pantofi de 
pânza: părea o fată foarte săracă. Mama era la fel de modest îmbrăcată. 

Adolescenta aceasta nu era frumoasă, dar avea nişte ochi albaştri şi 
curaţi ca de copil. Aceeaşi candoare o avea şi în vorbă. 

Povestea pe care ne-o narează mama ei este înfiorătoare şi ea 
zugrăveşte singură raiul bolşevic. Într-o seară, când fata se afla cu mama ei 
la masă, a apărut la poartă un N.K.V.D.-ist cu banderolă roşie la şapcă. De 


121 


Constantin Virgil Gheorghiu 


câte ori vedeai o şapcă din acestea cu banderolă roşie, te cuprindeau fiorii şi 
groaza. Aceasta era şapca poliţiştilor militari şi dacă aveai de-aface cu ei 
sau te căutau acasă, ştiai că nu este a bine şi că sau vei fi ucis sau vei pleca 
în Siberia, ceea ce însemna cam tot acelaşi lucru. Spaima celor două femei 
era şi de data asta justiflcată. 

Polițistul a scos din buzunar o hârtie: era un ordin de arestare pentru 
tânara fată. 

Se putea cineva opune? Fata ştia că nu a săvârşit nici o faptă pentru 
care ar putea să fie băgată în puşcărie. Dar cei care erau arestaţi, 
nenumăraţii locuitori pe care îi ridicaseră poliția, făcuseră ei vreun rau? 
Nici unul. Şi totuşi fuseseră arestaţi. 

Ca să fii arestat în Rusia bolşevică, nu era nevoie de motive. Ştia 
acest lucru şi fata şi mama sa, aşa că nici nu au mai cerut vreo explicaţie, 
fiindcă ar fi fost zadarnic. 

Fata, plângând, şi-a sărutat mama care plângea şi ea şi a plecat. Nu 
ştiau dacă se vor mai vedea vreodată. 

Timp de două zile nu a ştiut nimeni unde a fost dusă tânăra şi care 
s-ar putea sa fie motivul arestării ei. Unii spuneau că ar fi fost prinsă facând 
spionaj, alţii că ar fi încercat să treacă grăniţa, şi fel de fel de presupuneri se 
vânturau în mahala. 

A treia zi, fata a venit însă acasă. Avea ochii roşii de plâns şi ordinul 
de eliberare din închisoare iscălit de autorităţile competente. De ce fusese 
arestata? 

Pentru un motiv foarte simplu: unul dintre şefi obişnuia să petreacă 
două zile cu o fecioară şi atunci a dat ordin să fie arestată una din fetele 
frumoase din oraş şi adusă la el acasă. 

Subalternii s-au conformat. Au făcut ordinul de arestare pe numele 
acestei adolescente de 15 ani, au adus-o la şeful poliției acasă, iar el a ținut- 
o două zile şi două nopți. Pe urma i-a dat drumul, dându-i şi biletelul de 
ieşire din închisoare, pentru a fi legal! 

Dacă nu ar fi de față tânăra fată, cu ochii înroşiți de plâns şi cu 
obrajii dogoriți de ruşine, nu aş putea crede faptul acesta. 

Dar în cei două mii de kilometri pe care i-am parcurs în Basarabia şi 
Bucovina dezrobită, am mai întâlnit şi alte cazuri similare. 

Cât de cruntă şi de sălbatică a fost purtarea bolşevicilor, în acest an! 
Cum de a putut poporul basarabean să sufere atâta? Dar cum au putut suferi 
timp de 22 ani popoarele din U.R.S.S.? 

De abia a plecat aceasta fetiţă şi mama ei din curtea Legiunii de 
jandarmi şi plutonierul Tomita Gheorghe îmi spune: 

- Vrei să vezi camera de tortură şi de executie a N.KV.D-ului? Până 
în Ismail, deşi străbătusem toate oraşele basarabene şi bucovinene, nu 


122 


Ard malurile Nistrului 


reuşisem să văd o cameră de tortură şi de execuţie. Toate erau distruse cu 
dinamita şi arse. 

lată, acum aproape de sfârşitul acestei călătorii, aveam să văd şi o 
cameră din acestea faimoase, pe care se sprijinea ordinea regimului 
bolşevic. 

Pe strada Bolgrad, în imediată vecinatate, se aflau casele unui 
comerciant unde îşi avusese unul din sedii, N.KV.D-ul din Ismail. 
Magazinele erau transformate în închisoare, iar camerele în birouri. Cum 
am intrat în casa, ne-a lovit un miros acru: era peste tot o murdărie de 
nedescris. Geamurile sparte, hărţiile aruncate pe jos şi arse, ciorapi 
murdari, lenjerie într-un hal groaznic de murdărie, şepci rupte, ziare, 
registre, fotografii şi călimări vărsate. (Trebuie să notăm că bolşevicii nu 
întrebuințează deloc stilourile. Ei scriu cu condeie şi cu cerneală violetă şi 
toate birourile lor sunt pătate de cerneală din aceasta ieftină. Chiar şi 
birourile celor mai importante instituţii. După ce trecem prin aceste camere 
de jalnică murdărie şi dezordine, din care se vedeau limpede condiţiile de 
igienă şi gradul de civilizație al celor care lucrau în ele, coborâm o scară 
nouă de ciment, în pivnită. 

- Asta este intrarea în camera de execuţie... îmi spune plutonierul 
care mă conducea. E o cameră construită recent. 

Pereţii erau umezi. Bâjbâiam prin întuneric. Am aprins lanterna şi 
am continuat coborârea. 

La capătul scărilor era o uşă de fier masiv, cu încuietori zdravene. 

Nu ştiu de ce simţeam un fior rece care îmi străbatea prin tot corpul. 

Era suficient sa cobori, aceste scari, pe lângă pereţii umezi şi prin 
întuneric şi te apuca groaza. 

E lesne de închipuit starea în care se aflau nefericiții români arestaţi 
când coborau în camera de tortură şi de execuţie. 

Deşi sunt extrem de curios să văd această încăpere, dacă aş fi singur, 
aş renunța imediat de a o mai vedea. Simt că mă doare capul la gândul că 
acolo au fost coborâţi şi împuşcaţi atâția oameni de-ai noştri, atâţia români 
nevinovaţi, atâția oameni. 

Dar acum nu mai pot să mă întorc. Mi-e ruşine să spun că nu am 
puterea sufletească de a vizita camera de execuţie. Aşa ca îmi continui 
drumul. 

Plutonierul de jandarmi apasă clanţa uşii şi împinge cu putere. Uşa se 
deschide scârtâind sinistru. Scrâşnetul ei face să ne treacă un fior prin şira 
spinării. 

Camera de execuţie este complet obscură. Nu vedem nimic înăuntru, 
totuşi în obraji ne loveşte un miros tăios şi un aer rece vine dinauntru. 
Aprindem încă o lanterna şi coborâm cele trei scări de piatră, în camera în 
care bolşevicii omorau oameni. 


123 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Pereţii sunt de o culoare cenuşie închisă şi sunt vopsiți cu ulei. 

- Sunt spoiţi cu ulei ca să se poată spăla mai uşor de...sânge, ne 
spune cineva dintre călăuze. 

Tăcem cu toţii. Călăuza continuă: 

- Am găsit şi un burete aici. Era probabil buretele cu care călăul 
spăla de sânge pereţii acesteia, după fiecare execuţie. 

Nici unul dintre noi nu deschide gura. Privim cu atenţie arhitectura 
camerei. Pe jos e ciment. Un ciment rece şi umed. 

În mijlocul camerei este un grătar care are legătură cu canalul. Prin el 
se scurge apa. 

- Încă nu am cercetat acest canal, ne spune plutonierul de jandarrni. 
Se poate ca bolşevicii să fi aruncat în canalul acesta şi cadavrele victimelor, 
întrucât nu s-au putut stabili ce au făcut cu ele, căci crematoriu nu există în 
Ismail. Dar asta nu este decât o presupunere. Rămâne de văzut dacă este 
aici o instalaţie specială de aruncat cadavre sau nu. 

Deocamdată nu anticipam, ne mulțumim să credem că prin grătar se 
scurgea în canal, apa cu care se spăla pe jos. Numai atât. 

În jurul pereţilor se află un şană adânc de vreo şapte centimetri. 
Șanțul acesta care e săpat de jur-împrejurul camerei, e făcut pentru a se 
scurge prin el apa de pe pereți. 

Şi sângele celui executat tot pe aici se scurgea... 

În fundul camerei se afla un perete de scândură roşie în dosul acestui 

perete se afla un spatiu de vreo câţiva centimetri. Un spatiu gol, apoi 
urmează un perete de pământ. 
Cel condamnat la moarte era aşezat lângă peretele de scândură şi împuşcat. 
Glontul trecea prin trupul victimei, apoi prin peretele acesta roşu de 
scândura pe care noi îl atingem acum cu mâinile, apoi se pierdea în peretele 
de pământ. 

Sângele care curgea din trupul executatului se scurgea prin șanțul de 
beton, pe lângă pereţi, în canal. Sângele care stropea pereţii era spălat cu 
buretele, ca şi sângele de pe jos. 

Deasupra uşii, la intrare, se află un bec. Atunci când este aprins, el 
luminează numai peretele de scanduri şi fundul camerei. Scările şi uşa, 
adică locul unde şedea călăul, erau întunecate. 

Tot lângă uşă, în partea stânga, se află un robinet. 

În cazul când cel condamnat la moarte nu ar fi încetat din viata, din 
cauza glonţului şi ar fi trebuit să i se aplice câteva lovituri în cap cu patul 
armei, desigur că ucigaşul i le dădea, şi apoi îşi spăla mâinile de sânge, la 
acest robinet. 

Probabil că această cameră servea şi de cameră de tortură. 


124 


Ard malurile Nistrului 


Aici arestatul putea să fie chinuit în cele mai groaznice moduri, căci 
oricât de tare ar tipat, strigătele lui s-ar fi pierdut în adâncul acestei pivnițe, 
fără ca să fie auzite de nimeni altcineva decât de călău. 

Cercetăm totul în această încăpere, cu emoție şi cu deamănuntul. 

Umezeala camerei de execuţie a N.KV.D.-ului ne pătrunde până la 
piele, odată cu fiorul groazei. 

Oare mai există în vreo ţară din lume astfel de camere de execuţie şi 
de tortura? 

Nu cred. Acestea sunt numai specialităţile din raiu bolşevic. 

leşim din această cameră şi când ajungem la lumină, simţim o 
bucurie grozavă. 

Îmi iau rămas bun de la cei care mi-au arătat închisoarea cu câteva 
zeci de celule şi cu această cameră de execuție a N.K.V.D.-ului, apoi 
pornesc spre port. Aştept un remorcher care pleacă spre Tulcea. Alături de 
mine, pe bancă, stă un preot tânar care priveşte cu ochii trişti valurile 
argintii ale Dunarii. Vrea să meargă şi dânsul tot la Tulcea. 

Începem să stăm de vorbă. Părintele, care se numese Vasile 
Bodnarenco, a rămas pe timpul ocupaţiei bolşevice la Ismail, îndurând 
aceeaşi prigoană, pe care au îndurat-o, ca nişte adevărați martiri, toţi preoții 
pe care comuniştii i-au găsit în Basarabia. 

- E tare frumos oraşul dumneavoastră, îi spun eu părintelui 
Bodnarenco, privind malul verde al Dunarii şi grădinile care coboară până 
la picioarele apei... 

- E frumos, într-adevăr, dar pagânii au voit să ni-l ardă tot... Numai 
prin minune a scapăt Ismailul şi nu este astăzi transformat în cenuşă. 

Au fost minate toate clădirile importante ale oraşului. Minele erau 
îngropate în pământ, în faţa scărilor, sub uşi, erau aşezate în sobe, 
pretutindenea. 

Echipele speciale, însărcinate cu aruncarea în aer şi incendierea 
oraşului Ismail, lucrau cu o repeziciune uluitoare. 

Populația românească a aflat îngrozită că peste câteva ore oraşul va fi 
transformat într-un infern de flăcări, ca peste câteva ceasuri casele vor 
zbura în aer, iar tot oraşul va fi o vâlvătaie. 

Vestea s-a răspândit cu iuteala gândului, de la ureche la ureche. 

Locuitorii au ieşit din case, neştiind ce să facă. 

Bolşevicii văzând că populația a prins de veste, au început să 
îndemne pe locuitori să le ajute la executarea sinistrului plan de distrugere. 

- Daţi foc tuturor caselor!... Să nu găsească românii decât cenuşă, 
când vor veni!... spuneau ei. 

Poporul nu se putea împotrivi, căci toţi criminalii incendiatori erau 
înarmați cu puşti şi pistoale automate. Mitralierele erau instalate la toate 
colturile. 


125 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Şi nici unul dintre cetăţeni nu putea spune nici un cuvânt de 
împotrivire. 

Toţi taceau, înspăimântați şi neliniştiți. 

Femeile şi copiii au început sa plângă şi să țipe. 

În aceasta vreme, echipele de criminali îngropau mereu mine în 
fiecare colt, sub fiecare clădire. 

Incendiatorii îşi controlau, din când în când, ceasurile şi alergau 
grăbiţi, pe toate străzile. 

- La ce ora vor să dea foc? 

- Ce ne facem noi? 

Întrebările erau puse disperat, de toţi locuitorii. 

Bolşevicii spuneau că cine nu va părăsi oraşul în timp de o oră, va fi 
împuşcat. 

Toate acestea se petreceau cu o iuteala de necrezut. 

Nu trecuse nici o jumătate de ora de când se auzise de vestea 
incendierii oraşului şi toți cetăţenii erau pe strada, cu boarfele în spate. 

Înca nu răsărise soarele. 

Preotul Bodnerenco intrase în biserică pentru a face rugăciuni 
fierbinți către Dumnezeu, ca să salveze oraşul şi populaţia creştină de urgia 
care se abate asupra-le. 

Atunci a intrat în biserica Cimitirul Mare, locuitorul Victor Borisov, 
un barbat de vreo treizeci şi doi de ani. 

- Cucernicie părinte a spus el, vreau să mă spovedesc sfinției tale şi 
să-ți cer sfatul: ce sa fac? Vreau să anunt pe ai noştri că jidanii dau foc 
oraşului... Vreau să-i închin să ne scape de urgia care se abate asupra 
noastră... 

- Pai cum ai să-i poţi anunţa? a întrebat preotul. 

- Cu ajutorul lui Dumnezeu, părinte... Uite că acuşi au să vină să 
mineze şi biserica... Spun că nu vor să lase decât cenuşă şi pulbere; să nu 
mai ramâna nimic din Ismail. Vor să ardă şi altarele. 

A urmat, acolo în biserica, la acea ora la care soarele nu răsărise 
încă, un scurt sfat de taină. Afară se auzeau strigătele disperate ale 
populaţiei care se pregătea sa fuga din oraş. 

După câteva minute, hotărârea era luată: 

- Eu trec Dunărea înot părinte, şi îi anunţ pe ai noştri ca să vină fără 
întârziere... 

Trecerea Dunării înot, la armatele româneşti care se aflau pe malul 
celălalt, era extrem de periculoasă. 

Îndrăzneţul tânar nu avea decât una la sută şansa că vă putea trece 
până pe malul celălalt, fără să fie zărit de bolşevicii care vor trage după el 
în apă şi îl vor împuşca. 

- Crezi tu că ai să poţi ajunge dincolo? l-a întrebat preotul. 

126 


Ard malurile Nistrului 


- Cu ajutorul lui Dumnezeu, părinte... 

Victor Borisov s-a aşezat în genunchi în faţa altarului şi a primit 
sfânta împărtăşanie, apoi a ieşit din biserica. S-a fofilat printre tufişurile de 
pe mal, apoi s-a aruncat în apa argintie a Dunării. 

Soarele tocmai răsărise. Razele lui se revărsau peste apele curate care 
şerpuiau domoale. 

O ploaie de gloanţe a tulburat însă apele argintate de soare. 

Detunaturile au sfâşiat văzduhurile şi au speriat păsările de baltă. 

Populaţia nu ştia ce se întâmplă. S-a produs panică în oraş. 

Gloanţele cădeau mereu în apele Dunării, urmărind pe înotător şi 
făcând să spumege apa, parcă fierbea în jurul lui. 

Dar nu l-a nimerit nici un plumb. 

Înotatorul a ajuns pe malul românesc şi s-a pierdut între tufişurile 
dese şi verzi. 

Panica produsa în oraş a fost mare, începuseră a trage şi cu 
mitralierele şi cu tunurile. 

Nici nu se ştia cine mai trage. 

În invălmășeala produsă, câţiva oameni au răspândit în oraş zvonul 
că armatele româneşti au trecut Dunărea. 

Câţiva tineri au înalțat deasupra portului şi a altor case, pe furiş, 
drapele române şi germane. 

Incendiatorii, văzând tricolorul fluturând deasupra portului, au 
aruncat bidoanele cu gaz şi dinamita, începând să se retragă în fugă. 

Cetăţenii au început să-i atace pe incendiatori. 

S-a iscat atunci o luptă crâncenă. Criminalii nu aveau însă gust să 
lupte. Le era teama să nu cada prizonieri. De aceea căutau să se facă 
nevăzuți cât mai repede. 

Unul dintre incendiatori a fost ucis în timp ce voia să aprindă fitilul 
unei mine. Cadavrul lui a rămas acolo, pe strada, câteva zile. Bineînţeles că 
şi acest incendiator, care avea pe cămaşă inițialele N.K.V.D., era tot evreu. 
El avea în sac tot felul de explozibile, şi era elegant îmbrăcat. Tot în cursul 
acelei zile, armatele noastre au cucerit oraşul, care a fost salvat de la 
distrugere numai datorită îndrăznelii cu care au acționat cetăţenii. Căci dacă 
nu s-ar fi produs această învălmăşală şi bolşevicii ar fi fost Lăsaţi să lucreze 
în tihnă, peste câteva ore Ismailul avea să fie aruncat în aer şi cuprins de 
văpăl. 

Aşa, în fuga lor, incendiatorii nu au avut timpul să aprindă decât o 
mică parte din minele puse. 

Poveştirea acestor fapte mă emoţionează. 

Mă uit la părintele Bodanarenco şi la Victor Borisov, care a venit şi 
el lângă noi. 


127 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Încerc să le spun un cuvânt de lauda. Dar şi preotul şi tânarul 
Borisov se scuză: 

- Noi nu avem nici un merit... Numai lui Dumenzeu trebuie să-i 
mulțumim că ne-a ajutat să facem ce am făcut. 

Victor Borisov îmi arată o hârtie scrisă de comandantul unității 
româneşti, care se afla în dimineaţa aceea pe malul celălalt al Dunarii. În 
câteva cuvinte simple, comandantul arăta cât de importante au fost pentru 
dânsul informaţiile date de Victor Borisov în dimineaţa aceea. Ele au ajutat 
mult la cucerirea oraşului Ismail. 

Înainte de a mă urca în remorcherul care oprise în port, un alt 
cetăţean care se afla cu copilul de mână îmi spuse: 

- Nici nu vă închipuiți, domnule, cât am suferit. Mai ales căutau 
aceşti criminali să ne ia credința şi să facă din copiii noştri nişte pagâni. 

Copilul, care nu avea decât vreo treisprezece ani, îmi spune apoi că 
învăţătoarea evreica de la şcoala din Ismail, la care învăţa el, nu le spunea 
când intra în clasa buna ziua sau buna dimineața. 

- Dar ce vă spunea? Întreb eu curios. 

Copilaşul, care are un obraz foarte palid, îmi spune: 

- Când intra învăţătoarea în clasă noi trebuia să zicem în cor: 

- Nu exista Dumnezeu. 

Învăţătoarea evreica răspundea: 

- Nici nu a existat vreodată. 

Noi trebuia să spunem: 

- Şi nici n-are să existe vreodată. Apoi ne aşezam fiecare la locurile 
noastre, în bănci şi începeam lecțiile. 

Aceasta era formula cutare se începeau cursurile, în fiecare zi. 

Aş vrea să mai stau. Dar vaporul era gata de plecare. 

Îmi urc bicicleta pe punte, apoi păşesc şi eu pe scară. 

Făcând acest pas sunt cuprins de un sentiment de durere, mă despart 
de pământul Basarabiei! 

Călătoria începută în Nord se termina aici, cu acest ultim pas pe 
pământul de pe malul basarabean al Dunării, la Ismail. 

O, dar parcă mi s-au umezit ochii de lacrimi!... 

De aţi şti cât mi-e de drag acest pământ, mai ales acum după ce i-am 
ascultat cu urechea, dar mai ales cu inima, toată jalea îndurată un an întreg! 

Zăbovesc mult, cu un picior pe punte şi cu altul pe pământ. Nu îmi 
vine să ăa despart de ţărâna acestei Basarabii îndurerate, jefuite şi sângerate 
în cel mai crunt chip, timp de un an. 

Mă prefac, fără să mă observe nimeni, că îmi ridic de jos batista şi 
pun o mână de țărână: 

E ţărâna sfințită de atâtea lacrimi şi atâta sânge din pământul mănos 
şi fără seaman de frumos al Basarabiei!.. 

128 


Ard malurile Nistrului 


Acum m-am urcat în vapor şi mă întreb: De ce i-a fost dat acestui 
pământ din care creşte atât de îmbelşugat pâinea, strugurii şi poamele, să 


strângă atâta jale şi atâta sânge, între brazdele lui? 


De ce le-a fost dat basarabenilor - acestor nesfârşit de buni „oameni 


de pâine şi nu haiduci”, să sufere atât? 
Dar remorcherul nostru se desprinde de țărm. 


Scot batista alba din buzunar şi o flutur celor de pe mal. 


Apoi îmi şterg cu ea ochii. 


Și iarăşi o flutur, nu numai, celor de pe mal, ci întregului pământ al 


Basarabiei. 


CUPRINSUL 


Prefaţă. Drama Basarabiei 

Drama lui Constantin Beccin 

Plec reporter de război 

Prizonierii 

Cernăuţi 

Donatorii de sânge 

Bălți: Evreii defilează prin faţa oraşului pe care l-au ars 
Oameni de pâine 

Arde Chişinăul! 

Tighina: Ard lumânări ca la morţi pentru o femeie vie 
Bugeacul: Împărăţia de aur a grâului 

Lângă cenuşă morilor de vant 

Ismail şi o camera de execuţie 


107 
115 
116 


129 


Constantin Virgil Gheorghiu 


Ard malurile Nistrului 


de 
Constantin Virgil Gheorghiu 


SAR e 3 3 k k k k k k k k k k k k e e 3k ək ək 3K 3k ək 2k 3K k ək 3k 3k k ək 3k 3K k ək kk 


FOLOSIȚI TEXTUL DOAR DACĂ AVEȚI CERTITUDINEA CĂ ESTE CONFORM 
CU ORIGINALUL ROMANESC EDITAT EDITURA GEEA, BUCUREŞTI, 1993. 
PENTRU ACEASTA PROCURAȚI-VĂ LUCRAREA DOAR DE LA PERSOANE 

DE ÎNCREDERE CARE AU VERIFICAT INTEGRITATEA TEXTULUI, SAU 
DESCĂRCAŢI-O DE PE SITEURILE 
http://ww.angelfire.com/space2/carti/ 

http://www.megaone.com/patristica/carti/ 


Rugaţi-vă pentru cei ce au trudit la realizarea 
acestei versiuni digitale. 


3K K K K K K K e 3K 3K 3K ok te K 


APOLOGETICUM 
2004 


3K K K K ÞK K K K 3K 3K 3K 2K K K 


130