Marc Charuel — Blestemat Razboi

Marc Charuel 


BLESTEMAT RĂZBOI 


VOLUNTAR ÎMPOTRIVA SÂRBILOR 


NEMIRA 2000 


MARC CHARUEL 

PUTAIN DE GUERRE 

GASTON BESSON 

VOLONTAIRE FRANGAIS CONTRE LES SERBES 


1993 


Pentru Marie C. 


„„„Oricare ar fi primirea care ne aşteaptă, 
să nu uităm că suntem şi supraviețuitorii unui 
infern unde oameni au acceptat să moară 
pentru a putea domoli scandalul provocat de 
cei care se mulțumesc să trăiască. 

REVEREND PERE STIHLE 
Preotul şi Comisarul 


Și iartă, Doamne, păcatele noastre! 
SERGE GAINSBOURG 


y 


| 


m 

E 

ZA 

ma 

ee 

prea 
me 
ee Ra 
Mean zai 


AVERTISMENT 


Războiul din fosta lugoslavie se deosebeşte, oare, de 
celelalte războaie? 

Fără îndoială că nu. A fost un război în toată regula, cu 
tot cortegiul lui de torturi şi deportări, de umilinţe, de 
violuri şi de asasinate. Şi cu toate că întreaga presă a 
reflectat pe larg atrocitățile comise, clasa politică a 
continuat să le ignore, sesizând cu intârziere adevărata lor 
dimensiune. A fost un război ca toate războaiele, numai că 
de data asta obuzele explodau la mai puţin de două ore de 
zbor de Paris, la mai puţin de o mie de kilometri de tunelul 
Mont Blanc! Era mai mult decât îngrijorător. Era de 
netolerat! Mulţi, asemenea lui Gaston Besson, s-au ridicat 
împotriva lui. Încercând să reînvie experienţa Brigăzilor 
Inernaţionale. _ 

L-am cunoscut pe Gaston Besson în 1986. In studiourile 
unei societăţi de producţie video. Eu veneam de pe un 
front, el se întorcea de pe altul, unde făcuse un excelent 
reportaj despre nişte rebeli care cuceriseră un vârf de 
munte pierdut undeva. În străfundurile unei jungle fără 
nume. După şase ani de rătăciri de pe un front pe altul, fără 
sorţi de izbândă, se hotărâse să nu mai pună niciodată 
mâna pe armă şi să-şi schimbe „meseria”. Voia să întoarcă 
spatele acestei vieţi de aventuri fără viitor şi să redevină 
„un om ca toţi oamenii”. Când am plecat în Croaţia. In iarna 
anului 1991, pentru a transmite informaţii despre 
evenimentele care aveau loc acolo, m-a rugat să-l iau cu 
mine. Nu credeam că se va înrola din nou. Uneori, războiul 
se strecoară adânc în unele sufete şi, cu tot dezgustul 
stârnit, poate deveni obsesie. 

După nouă luni petrecute în mijlocul sângeroaselor 
lupte din Croaţia şi Bosnia, Gaston s-a întors la Paris. Cartea 
de faţă s-a plămădit din discuţiile noastre, iar el a devenit 
personajul central. Experienţa camarazilor săi, dobândită în 
atâtea bătălii, a îmbogăţit şi ea povestirea. Cartea este o 
mărturie, o „radioscopie” dură, nemiloasă, a războiului care 


1 


„romanesc” apare doar în literatură, când de fapt este 
numai aberaţie şi necunoscut, şi ar trebui să incite naţiunile 
ce trăiesc în pace la reflecţie asupra gravităţii unor 
sintagme ca: „necesitatea de ingerinţă” sau „a declara 
război războiului” ... Paginile de faţă cuprind o reprezentare 
clară şi brutală a luptelor purtate şi încearcă să ne 
dezvăluie adevăratul sens al cuvintelor lui Erich Maria 
Remarque: „Veseli sau trişti, când plecăm pe front nu 
suntem decât soldaţi obişnuiţi; când ajungem însă pe front. 
In bătaia focului, ne transformăm din oameni în fiare.” 
M.C. 


1. SINDROMUL VUKOVAR 


Credeam că mă puteam considera viu printre cei vii. Mă 
înşelam: eram mort. 

Totul - culoarea, mirosul, aspectul morţilor - pătrunsese 
adânc în mine. Morţii înşiraţi de-a lungul drumurilor, morţii 
aliniaţi ca nişte popice la intrările în sate, morţii striviţi sub 
pământul năruit al tranşeelor, morţii cu piepturile înfipte în 
volanul  comana-car-urilor, cu creierii împrăştiaţi pe 
parbrize, morţii spânzurați ca nişte ghirlande de ramurile 
copacilor... 

Erau îngrozitor de mulţi. Erau mai mulţi morţi decât vii 
şi se vorbea numai despre ei... Pe front miroase mai mult a 
mort decât a affer-shave. Coloanele interminabile de 
refugiaţi care se deplasau fără întrerupere pe firul văilor 
aduceau mereu aceleaşi veşti înspăimântătoare... Cărau cu 
ei moartea. Şi răscoliţi de relatările lor înfricoşătoare, ne 
duceam să omorâm, la rândul nostru! 

Acolo, în lugoslavia, am murit, căci în război se moare! 
Vukovar, Vinkovici, Mostar, Brcko, Sarajevo au fost locuri 


2 


blestemate, unde nu se putea să nu pierzi ceva de preţ. Aş 
fi putut să trăiesc, dacă nu mă duceam în câmpiile din 
Slavonia * sau în munţii din Herţegovina. 

Timp de nouă luni am văzut mai mulţi morţi decât vii... 
Cuprinşi de gânduri funeste, unii dintre militari se mai 
exprimau doar în termeni macabri: „Câte zile oi mai avea... 
dacă mâine mai trăiesc...” Un flăcău de vreo douăzeci de 
ani. Inalt, blond, jovial - fost brutar la Zagreb înaintea 
declanşării războiului -, îşi istorisea faptele de pe câmpul 
de luptă, folosind doar cuvinte sinistre: „Azi am trimis pe 
lumea ailaltă şapte... cu doi mai mult ca ieri... mâine o s-o 
mierlească şi mai mulţi...” Vorbe zise cu năduf, dar şi cu 
satisfacţie, ca şi cum ar fi vorbit de plăcinte sau prăjituri cu 
ciocolată. 

Cine ar fi putut scăpa nevătămat dintr-un asemenea 
măcel? Războiul lasă întotdeauna în urma lui morţi şi 
nebuni. Şi noi ne număram printre cei trecuţi pe lumea 
cealaltă... E adevărat că respiram, dar eram morţi printre 
cei vii. 

Intr-o seară, după întoarcerea mea la Paris, m-am oprit 
la un bar din Saint-Germain pe care altă dată îl frecventam 
adesea, împreună cu prietenii. Mă uitam la cei care-şi 
savurau liniştiţi băuturile. Îi cunoşteam din vedere. Şi dintr- 
o dată m-a fulgerat întrebarea: „Aş fi oare în stare să omor 
pe vreunul dintre ei? Pe bărbatul de lângă mine sau pe 
tânăra de colo?” M-am surprins răspunzând afirmativ. Da! 
Bineînţeles! Nici nu era aşa de greu. O apăsare pe trăgaci, 
un glonţ în cap, apoi încă unul pentru mai multă siguranţă, 
şi pe urmă valea! A fost momentul în care mi-am dat 
seama că încetasem să exist. 

Inainte de a pleca pe front, răsfoiam ore întregi tot felul 
de reviste. Când descopeream o fotografie care înfăţişa un 
mort sau o grămadă de morţi, trântiţi unii peste alţii, ca 
într-un fel de orgie, pliam jurnalul ca s-o pot cerceta mai 
bine. Uneori era reuşită, clară - morţii nu mişcau! Îi priveam 
îndelung şi, totuşi, ceva scăpa înţelegerii mele. Erau acolo 


* Slavonia Orientală - provincie istorică a Croaţiei, cu capitala la 
Vukovar (n.red.) 


3 


în faţa ochilor mei, dar parcă-i priveam printr-un văl. Ca la 
cinema. Erau morţi pe care nu-i atinsesem, al căror miros 
nu-l simţisem. Erau toate imagini „prezentabile”, ce 
fuseseră cenzurate cu siguranţă de vreun şef de serviciu 
grijuliu, care nu voise să le strice ziua cititorilor, şocându-i, 
întristându-i peste măsură: „Dăm câţiva morţi, da' nu prea 
mulţi, şi imaginile să nu fie chiar monstruoase!” 

Toate ororile care umpleau paginile cotidianelor erau 
doar o palidă, dacă nu chiar nesemnificativă, reprezentare 
a realităţii în comparaţie cu cea pe care o trăisem pe front. 
Poate ar fi mai corect să spun „a dramaticei realităţi la care 
contribuisem din plin”. Într-o zi am înţeles, brusc, că toate 
fotografiile, toate detaliile despre război care ajungeau la 
ora aperitivului, prin intermediul presei, la fidelii clienţi ai 
barului Café du Commerce erau, de fapt, lipsite de forţă 
evocatoare, nereprezentând nimic faţă de ororile la care 
participasem şi care acum făceau parte din mine. Imi 
amintesc că mi-am spus: „Gata. Sunt definitiv pierdut! Până 
aici mi-a fost.” 

Războiul ăsta nenorocit ne-a strecurat scârba şi 
dezgustul în sânge, picătură cu picătură. Încetul cu încetul. 
Acum era prea târziu, nu mai puteam fugi, deveniserăm 
dependenţi de el. Duceţi-vă azi la Zagreb, într-un bar de 
noapte, căutaţi din priviri doi tipi în civil şi încercaţi să aflaţi 
care dintre ei a făcut războiul. Cel abătut, care nu 
dansează, care are un walkman pe urechi şi îşi ascultă 
propria-i muzică în faţa sticlelor goale de rachiu înşirate pe 
masa din faţa lui, care-şi întoarce brusc capul pentru a-şi 
putea şterge lacrimile, acela face parte din cohorta 
victimelor. 

Figuri cu expresii asemănătoare am văzut cu sutele pe 
front, dar în special în spatele frontului, în spitale... Peste 
tot, feţe crispate, cenuşii, buze uscate, guri schimonosite, 
corpuri chircite, priviri opace, întunecate ca străfundurile 
oceanelor. Chipul meu se reflecta în ochii lor ca într-o 
oglindă. Evitam să-i privesc, căci aş fi preferat ca ochii lor 
să fi reflectat o altă imagine. Tot aşa evit acum să privesc 
un veteran de război, care îşi povesteşte isprăvile de pe 


4 


front cu surâsul pe buze, ca să nu-l aud zicând: ... Zâmbetul 
meu te'nnebuneşte, nu-i aşa?” 

Cât de trist poate fi chipul unui tânăr care-ţi spune că a 
trăit prea mult! Noi poate am fi reuşit să ne consolăm, doar 
că nu aveam nici un chef să facem asta. Ceilalţi? Nici nu-şi 
pot imagina ce departe sunt de stările sufleteşti care aştern 
pe fețe asemenea expresii! Profitorii, laşii, fugatrii, 
dezertorii, reformaţii se pot considera norocoşi. N-ar trebui 
să vorbim cu cei care nu s-au aflat niciodată pe un câmp de 
luptă, căci vorbim limbi diferite, şi-apoi morţii nu discută cu 
cei vii. 

Înainte de a primi botezul focului înclini să crezi că ştii 
totul despre război. Ziariştii, scriitorii, fotografii au descris, 
atât de detaliat, războaiele sub toate formele lor, de la cele 
mai simple până la cele mai complicate, de la operaţiunile 
de grup până la cele individuale, de la războiul dus ziua sau 
noaptea la cel dus vara sau iarna, pe toate fronturile - în 
Asia, în Africa, în Europa -, încât eşti convins că nimic nou 
nu ţi se mai poate arăta ochilor. Ţi-a fost descrisă criza de 
nebunie a unui Gl de culoare, aflat pe vârful colinei 881, în 
faţa cadavrului prietenului său alb preschimbat într-o 
statuie de glod; ţi-au fost arătate fotografii; ai văzut 
cadavrul luptătorului de gherilă zăcând alături de un rucsac 
din care ieşiseră, împrăştiindu-se pe jos, fotografiile 
logodnicei lui din Vietcong; ai văzut ultimul rictus al 
partizanului spre care ţintea pistolul colonelului Loan, scenă 
petrecută undeva la periferia oraşului Saigon... Te-au 
îngrozit chipurile copiilor înspăimântați, ţinuţi în braţe de 
mamele lor, în timp ce avioanele italienilor mitraliau 
drumurile din sudul Franţei; ai văzut disperarea din ochii 
bărbaţilor aflaţi în spatele gardurilor de sârmă ghimpată ale 
lagărelor de concentrare sau vârfurile baionetelor ieşind din 
tranşee şi leşul soţiei generalului de culoare care se 
descompunea lent pe marginea unui drum din junglă sub 
privirile indiferente ale şirului de rebeli... Priviri triste, 
resemnate, expresie a atâtor bătălii pierdute. 

Şi totuşi, toate acestea nu exprimă nimic faţă de ceea 
ce simţi atunci când, cu propriile-ţi mâini, scoţi din 


5 


buzunarele unui mort fotografiile soţiei sau ale copiilor şi 
scrisorile lor, simplă înşiruire de cuvinte banale lipsite de 
sens, sau actele lor de identitate, căci şi morţi au un nume 
şi o dată de naştere care trebuie ştiute... „Irina Ubranovi€. 
Născută la Belgrad, în 12 iunie 1976"... Ce-o fi căutat fata 
asta la două sute de kilometri depărtare de casă? De cea 
fost nevoie să moară? Şi pentru ce moartea ei trebuia să 
mă marcheze pentru tot restul vieţii? 

Dar ce să mai spun de voluntarul străin pe care nimeni 
nu l-a văzut plângând, căci nu plângea niciodată, primul 
care, cu rucsacul în spate, se arunca în luptă, mereu 
înaintea altora? De ce trebuia oare să mă fi aflat lângă el şi 
să-l văd cum intră în câmpul minat, să-i zăresc ochii jucând 
în lacrimi, să-l aud cum îşi înăbuşe hohotele de plâns, să-i 
simt mirosul şi să-l văd stând în genunchi lângă cadavrul 
celui mai bun prieten, pentru ca apoi să-l aud urlând în timp 
ce-i legăna capul în braţe, repetându-i necontenit numele? 
Trebuia să fi trăit asemenea scene pentru a putea spune 
„Ştiu ce-i războiul”. 

In acest sens, fotografia marelui Gl de culoare care, cu 
braţele întinse, se arunca peste cadavrul prietenului său 
era lipsită de forţă evocatoare. Realitatea dură, puternică 
spulbera expresia imaginii. A reuşit să vă emoţioneze până 
la lacrimi? De fapt, fotografia asta nu putea exprima nimic 
în comparaţie cu o oră trăită în mijlocul celor care mor. 
Până nu te afli pe front, nu ştii ce-i războiul! Începi să-l 
înţelegi abia atunci când eşti nevoit să împingi cadavrele cu 
piciorul, să le răsuceşti ca să poţi ajunge la buzunare, pe 
care trebuie să le scotoceşti în căutarea actelor şi a altor 
obiecte personale. 

Un lunetist, trăgător de elită sârb, fusese împuşcat de o 
patrulă de scouts, membri ai unor formaţiuni speciale, într- 
un adăpost individual în Herţegovina. Militarul zăcea pe 
spate, peste rucsacul lui, asemenea unei broaşte țestoase 
întoarse cu burta în sus. Era ceva comic în poziţia în care îl 
surprinsese moartea. În jurul lui se împrăştiaseră, ieşite din 
rucsac, hărţi, mesaje codificate şi un pachet de plicuri - 
vreo douăsprezece scrisori - prinse cu un cordon care 


6 


fusese roz sau roşu înainte de a se fi decolorat de 
transpiraţie. Aceeaşi mână aşternuse pe hârtie rândurile 
scrise îngrijit şi ordonat. Erau scrisori de la soţia lui din 
Sarajevo. li povestea coşmarul pe care-l trăia oraşul şi 
locuitorii din toate cartierele - croat, musulman, dar şi 
sârbesc. Toate descrierile amănunțite pe care le făcea 
femeia despre nebunia criminală a unor bărbaţi păreau 
deplasate tocmai pentru că erau adresate unui alt bărbat, 
soţul său, implicat şi el în asediul unui oraş. 

Cu cât interpretul croat avansa în traducerea cuvintelor 
acestei necunoscute din Sarajevo, cu atât cadavrul care 
zăcea la picioarele mele căpăta mai multe dimensiuni 
ispăşitoare. Scrisorile femeii îmi ardeau mâinile. 

Sarajevo, 2 martie 

Dragul meu, 

Toată ziua s-au auzit împuşcături în oraş. La intersecțiile 
mai importante s-au ridicat baricade, aşa că nu mai am 
cum să ajung la Miroslav. Copiii sunt bolnavi, nimic grav, 
totuşi ar fi trebuit să-i vadă un medic. Îţi aminteşti că el 
locuieşte pe drumul care duce la aeroport şi am fost 
sfătuită să nu merg într-acolo. Separatiştii vor să facă 
pogromuri. E groaznic: nimeni nu ne ajută. Ne este tare dor 
de tine. Intoarce-te cât mai repede. Locul tău nu-i în 
Herțegovina. Nici nu ştiu, de fapt, unde eşti. Vino acasă să 
ne aperi. 


Sarajevo, 25 martie 

Mirshka, 

Situaţia se degradează pe zi ce trece. Viaţa în oraş 
devine de nesuportat. Ar trebui, cât mai repede posibil, să 
se promulge republica autonomă, şi atunci poate că 
lucrurile ar merge mai bine. Musulmanii sunt foarte agresivi 
şi născocesc tot felul de zvonuri năucitoare referitoare la 
intențiile noastre. 

Vecina a născut o fetiță. E blondă ca taică-său. și 
vecinei ii este dor de bărbatul ei. A aflat că el participă de 
câteva zile la o operaţiune militară în nordul Bosniei. Numai 
de asta nu aveam noi nevoie. Nu ziceai şi tu că războiul 


7 


ăsta în care au murit atâţia bărbați în Croaţia e o adevărată 
nebunie? Oare când se va sfârşi? 

Se vorbeşte din nou de crearea unui stal federal în 
Bosnia, se zice că asta ne-ar scăpa de războiul civil. 
Doamne ajută! Războiul dus aici ar însemna o adevărată 
baie de sânge. Te aşteptăm să te întorci. 


Sarajevo, 5 aprilie 

Mi-e frică. leri, în timpul unei manifestații pentru pace, 
s-a tras în oameni. Au fost morți. Se pare că - după spusele 
unui vecin - s-a tras din Holliday Inn. Dacă-i adevărat, 
înseamnă că ai noştri sunt de vină. 

Am văzut la televizor că se dau lupte grele la Kupres. 
Ne rugăm la Dumnezeu ca tu să nu fii acolo. Am aflat că, în 
sfârşit, Căştile Albastre o să se instaleze la Krajina, poate 
chiar şi la Sarajevo. Toată lumea nu vorbeşte decât despre 
asta. Ar fi singura cale de salvare pentru ca oraşul să nu se 
scalde într-o baie de sânge! 


Ne dădeam din mână în mână aceste scrisori aşternute 
în grabă pe foi de hârtie rupte dintr-un caiet de şcoală. Şi în 
timp ce scrisorile erau citite cu voce tare, militarii se uitau 
din când în când la omul întins la picioarele noastre, care se 
cufunda tot mai adânc în toropeala morţii. 


Sarajevo, luni 6 aprilie 

Cred că a înnebunit lumea! Săptămâna trecută 
macedonenii şi-au votat independența şi se pare că nici 
Bosnia-Herțegovina nu e departe de a face acelaşi lucru! 
Politica asta ne otrăveşte existența din ce în ce mai mult. 
leri au avut loc ciocniri în tot oraşul. Au durat toată ziua. 
Forțele noastre de auto-apărare s-au opus poliției şi se 
vorbeşte că ar fi vreo treizeci, patruzeci de morți... Acum 
ne simțim şi mai constrânşi, deplasările ne sunt şi mai 
limitate, căci s-a declarat starea de asediu. Până acum 
jeşeam noaptea să ne aprovizionăm, fără să riscăm să fim 
împuşcaţi de lunetişti. Acum nu mai ştim cum o să facem 
fată acestui haos nemaiintâlnit. 


8 


Poliția bosniacă a declarat că milițienii sârbi au deschis 
focul asupra unei mulţimi de oameni neinarmaţi care 
manifesta în faţa Parlamentului. Dacă e adevărat, e 
îngrozitor, fiindcă aceste metode de contrabandişti barbari 
ne dezonorează. 

Vecina noastră plânge şi tot repetă că bombardamentul 
ăsta declanşat de forțele noastre în prima zi a Ramadanului 
o să adâncească şi mai mult prăpastia care ne separă. 

Tot nu ştiu unde te afli, nu am veşti de la tine, nu ştiu 
ce faci şi curierul care duce poşta nu prea ştie ce să-mi 
spună. Scrie-mi barem că eşti în viaţă. Avem nevoie de 
tine. Te aşteptăm. 


Sarajevo, 23 aprilie 

Am crezut că îmi pierd minţile. Sunt singură cu copiii, 
iar bombardamentele nu încetează. Oraşul este de 
nerecunoscut. Nu mai sunt alimente, transporturile în 
comun nu mai funcţionează. Ni se taie mereu curentul 
electric, ni se întrerupe apa. În fiecare dimineaţă ne trezim 
în bubuituri de artilerie şi nu ştim cine în cine trage. 

Dobrinja şi Butmir au fost distruse şi se zice că femei şi 
copii stau ascunşi în pivnițe inundate printre sute de morți. 
li deplâng sincer, chiar dacă printre ei se găsesc şi 
musulmani. Îţi aminteşti? Aveam prieteni printre ei! 

O să încerc să merg cu fetele în satul Ilidza, unde sunt 
cantonate trupele noastre, poate acolo o să fim mai în 
siguranță şi o să găsim şi ceva de-ale gurii, căci copilele 
slăbesc văzând cu ochii. Ele întreabă mereu de tine. 
Desenează-le ceva, o să fie încântate. 


Sarajevo, 6 mai 

Trăim, numai noi ştim cum! N-am putut să ajungem la 
/lidza. Când ne-am întors, Irina era cât pe ce să fie omorâtă 
de un lunetist. Trăim de opt zile ascunse în pivniţa casei. 
Tunurile sârbeşti - tunurile noastre - sunt îndreptate încă 
de săptămâna trecută spre cartierul nostru, ca să-i omoare 
pe partizanii musulmani. Îţi poți imagina ce simt. 

Vechile cimitire au fost redeschise. În estul oraşului, 


9 


fostul cimitir turcesc adăposteşte acum sute de familii 
croate şi musulmane. S-a spus la radio că şi-au găsit 
refugiu într-o subterană care datează încă din vremea 
imperiului austro-ungar. Numai că cimitirele nu servesc 
doar ca adăpost celor aflați încă în viaţă, ci şi zecilor de 
morţi care sunt îngropaţi acolo pe ascuns. În toate grădinile 
publice sunt îngropați în fiecare zi alți morti. Gropile sunt 
săpate dinainte. Te trec fiorii când te uiţi la ele. Stau 
căscate, parcă ne aşteaptă. În ele sunt îngropați unii lângă 
alții ortodocşi, musulmani, catolici... 

Tot timpul mă gândesc la tine. iţi văd fata, mâinile, îmi 
petrec ore întregi cu capul pe hainele tale ca să-ţi simt 
mirosul. 

Toți vorbesc că trupele sârbeşti masacrează civilii. 
Spune-mi că nu-i adevărat. 


Sarajevo, 7 mai 

Oh, Mirshka, în sfârşit am primit veşti de la tine! Am 
citit şi recitit scrisoarea ta de cel puțin o sută de ori. 
Grenadele explodau în jurul meu, dar nu le auzeam. Sunt 
bucuroasă că te lupti cu mult curaj cu teroriştii ustaşi. Eu 
continui să cred că mai există şi oameni buni pe lumea 
asta. 

leri am făcut rost de ceva alimente. Ni le-a adus în 
pivniță, unde ne adăpostim, o vecină musulmană. Fetiţele 
nu 
mâncaseră de trei zile. Dacă ai ştii ce slabe sunt! E 
îngrozitor! 
M-au rugat să le citesc de mai multe ori scrisoarea ta. Te 
iubim din tot sufletul. Ai grijă de tine. 


Dacă aş fi putut, i-aş fi scris acestei femei că dragul ei 
de bărbat nu era altceva decât un odios criminal, un ucigaş 
de copii. Tocmai el, bărbat căsătorit, cu copii! În acelaşi 
timp, 
scrisorile pe care le citisem îl învăluiau pe acest sârb 
nenorocit într-o nemeritată aureolă de umanism. Din 
nefericire pentru noi, cei care-i doriserăm moartea, cei 


10 


care-l pândiserăm ore întregi, apoi îl executaserăm ca pe 
un criminal prins în vizuina lui ca într-o cursă, suprimarea 
lui luase, după citirea scrisorilor, o semnificaţie de 
nesuportat. Trebuie să citeşti asemenea scrisori, cu mâinile 
mânjite de sânge, ca să poţi descoperi partea mai puţin 
cunoscută a războiului... 


La Paris, îmi petreceam ore întregi uitându-mă la 
televizor, încercând să înţeleg adevăratul sens al imaginilor 
transmise din infernul iugoslav. Înregistram ştirile. Când 
zăpada apărea în imaginile de pe micul ecran, începeam 
să-mi revăd casetele. Evenimentele de pe front erau 
relatate ca într-un fel de serial aproape tot atât de reuşit ca 
serialul Kojak. Imaginile fugitive prinse de obiectivul 
camerei de luat vederi mi se gravaseră adânc în memorie, 
spre o eternă aducere aminte. Vedeam schelete din muzeul 
Gradski, căzute în stradă, care şocau, totuşi, mai puţin 
decât cadavrele împrăştiate peste tot... Se derula imaginea 
unei bătrâne care mergea în urma unui măgar pe spinarea 
căruia se aflau coşciugele celor doi fii ai ei, apoi cea a unei 
femei care se plimba pe o alee de platani uscați, ţinându-şi 
în braţe copilul mort... Fusese filmată uşa bisericii Sfântul 
Nicolae pe care spânzurau bătute în cuie pieile luptătorilor 
din comandourile Legiunii Negre... Se arăta apoi un 
răstignit cu o pancartă atârnată pe piept pe care scria 
„ustaş” şi morţii aruncaţi unii peste alţii pe terenul central 
al stadionului peste care şiroia ploaia... Şi fabrica de 
încălţăminte, mândrie a regimului titoist, distrusă de 
obuze... Fuseseră filmate coloane de bărbaţi de-a lungul 
cărora alergau femei înnebunite de ură care, arătând cu 
degetul, urlau furioase: „Asta-i! Uite şi ăsta!” ... şi milițieni 
sârbi care se repezeau şi-i smulgeau din şirul de luptători 
croaţi pe cei denunţaţi, ducându-i la locul de execuţie... Dar 
toate aceste imagini urmau să-şi capete adevărata 
semnificaţie şi dimensiune emoţională abia când m-am 
aflat pe front. 


Tot ceea ce s-a publicat încă de la începutul acestui 


11 


conflict armat păleşte în faţa ororilor pe care le-am văzut şi 
chiar, îndrăznesc să afirm, le-am provocat în fosta 
lugoslavie. 

Şi totuşi televiziunea este cea care m-a determinat să plec 
pe front. Târziu, pe când mă aflam în mijlocul dezastrului, 
mi-am dat seama că, de fapt, nu s-a scris tot, că nu s-au 
strâns destule mărturii despre această barbarie europeană. 

Îmi amintesc de nebunul acela de călugăr ortodox care, 
din mănăstirea lui din Serbia, lansa către populaţie chemări 
pentru dezlănţuirea unui război sfânt contra croaților... 
jJongla cu cranii carbonizate de copii şi-i întărâta pe 
credincioşi să purceadă la un nou măcel. 

Ziariştii întrebau de obicei: „Şi câţi morţi sunt?” - când 
de fapt ar fi trebuit să întrebe: „Câtă suferinţă este?” Numai 
că simţămintele sunt greu de contabilizat... Îmi revin în 
minte soldaţii croaţi, îmbrăcaţi după chipul şi asemănarea 
lui Rambo, care purtau aceleaşi uniforme, aveau aceleaşi 
priviri, vorbeau aceeaşi limbă cu a duşmanului şi care, pe 
un pod aflat undeva între Croaţia şi Bosnia, făceau schimb 
de prizonieri. Şi prizonierii erau identici, la fel de 
zdrenţăroşi, aveau întipărite pe chipuri aceleaşi expresii şi 
foloseau aceleaşi vorbe. Fuseseră trataţi şi unii, şi ceilalţi de 
călăii lor cu aceleaşi insulte şi lovituri... Imi amintesc 
declaraţiile făcute de cei care reuşiseră să scape din 
infernul puşcăriilor: ore de tortură, lipsă de mâncare, de 
apă, persecuții, execuţii făcute în grabă. Dar despre 
mărturiile celor care asistaseră la moartea celor dragi?! 
Revăd şi acum imaginea celor două şiruri de soldaţi sârbi şi 
croaţi, învăluiţi în ceața unei dimineţi geroase, în timp ce 
schimbau între ei coşciugele pe care le căraseră pe spinări 
încovoiate... 

Ocuparea oraşului Vukovar se înscrie în istorie ca 
simbol al infamiei acestui război civil şi al laşităţii europene. 
Fostă cetate romană, perlă a Dunării, împărăție a apelor, a 
şlepurilor şi a şalupelor, unde totul apărea sau dispărea din 
ceaţă în ritmul şuierăturilor de sirenă, oraşul figura în 
vechile ghiduri turistice pentru „şalăul în sos roşu” şi vinul 
Tramijac - vin obţinut din strugurii care se coceau pe 


12 


colinele sale. Nici în cel de-al doilea război mondial, când a 
fost strivit de la un capăt la altul de Panzerele germane, 
apoi de regimentele sovietice, oraşul nu a suferit atât cât |- 
au făcut să sufere locuitorii lui. Nimic n-a scăpat 
nevătămat, nepângărit - nici icoanele şi crucifixurile, nici 
răniții, nici copiii şi bătrânii. 

Din oraşul de altă dată nu mai rămăsese nimic în 
picioare. Era un câmp plin de ruine. Peste tot se vedeau 
doar faţade străpunse de proiectile de toate calibrele, 
mormane de moloz, case dărâmate, arbori decapitaţi, străzi 
desfundate, grădini bombardate, cimitire răscolite, cu 
morţii ieşiţi din morminte, biserici spulberate, clopotniţe 
năruite... Ura împotriva catolicismului îi determinase pe 
sârbi să distrugă până şi cele mai frumoase monumente. 
Nici o clopotniţă nu rămăsese la locul ei. Sunt amănunte? 
Se poate, doar că ele arată, printre altele, că acest război 
n-a fost dus de profesionişti, fiindcă aceştia nu şi-ar fi 
distrus reperele pentru tirul artileriei. Nici croații n-au 
procedat altfel, căci, încă la începutul ostilităţilor, şi-au 
manifestat plăcerea diabolică de a distruge în mod 
sistematic bisericile ortodoxe sârbeşti. Am petrecut ore 
întregi, trecând de la descurajare la  exasperare, 
explicându-le importanţa reperelor pentru reglarea tirului 
mortierelor, deoarece bisericile şi turlele clopotniţelor erau 
singurele care figurau pe hărţile noastre! 

Aşa a devenit Vukovarul un oraş fantomatic, bântuit de 
vântul îngheţat care venea dinspre câmpia centrală, tocat 
de obuze, devastat de violenţă, de ură şi de o nebunie fără 
margini. 

A fost un război mârşav, în care luneta lansatoarelor de 
rachete era reglată pe crucea roşie a salvărilor, război în 
care copilul vecinului era trimis să calce pe mine, pentru ca 
apoi trupele să poată trece fără riscul de a sări în aer... Din 
înălţimea colinelor de piatră ale masivului Petrova Gora, 
bazucile sârbilor îi secerau pe toţi cei pe care-i puteau 
surprinde în bătaia armelor. 

Când au început luptele la periferia oraşului Borovo 
Naselje, numeroşi civili s-au refugiat la Sremske. Au avut 


13 


parte doar de-o lună de linişte, fiindcă războiul i-a ajuns din 
urmă. Sârbii îşi relansau atacul sub pretext că în sat se 
ascundeau partizani. Se repeta mereu acelaşi perfid 
scenariu: sârbii cereau sătenilor să le predea armele, numai 
că nu li se preda nimic, pentru simplul motiv că ţăranii nu 
deţineau aceste arme. Atunci, sârbii veneau cu tancurile, 
bâlciul începea, iar sătenii n-aveau încotro şi îşi părăseau 
satul. 

De la Sremske, oamenii se îndreptau spre Tompojevce. 
Cei care aveau maşini o apucau pe drumurile ce duceau la 
Vinkovci sau Osijek. lar când obuzele cădeau şi în 
Tompojevce, civilii fugeau mai departe către alt sat. Şi tot 
aşa mereu. Sârbii nu conteneau să le întindă tot felul de 
curse. 

Intr-o zi, refugiații au fost prinşi ca şobolanii în capcană. 
Folosind arme albe, milițienii făceau „curăţenie” în jurul lor. 
Câteva femei încercau să scape, fugind printr-un lan de 
porumb. Când plecaseră din sat, luaseră cu ele o puşcă şi o 
cutie de conserve cu gulaş, pe care urmau s-o împartă în 
trei. 

Unsprezece zile au tot rătăcit prin lanul de porumb, printre 
tot felul de mortăciuni mâncate pe jumatăte de animale: 
cadavre de porci, de oameni, de copii părăsiţi de mamele 
lor. Uneori, vedeau pe drum coloane interminabile de 
vehicule care cărau spre Belgrad prada ultimelor bătălii: 
zeci de televizoare, frigidere, fotolii, mese, căzi de baie, 
chiuvete, scări, unelte de grădinărit... Nu le venea să-şi 
creadă ochilor! Să fi fost sârbii chiar atât de săraci? 

Toate aceste imagini defilau non-stop pe ecranul 
televizorului meu. Acumulasem ore întregi de înregistrări. 
Trăiam ca într-o cazemată, cu privirea ţintuită pe toate 
aceste orori, care începuseră să facă parte din mine. Chiar 
şi atunci când am ajuns pe front, a continuat să-mi răsune 
în urechi vocea feminină de la televizor - o voce monotonă, 
sugrumată de emoţii -, prin intermediul căreia aflasem că 
absurdul avea un nume: Vukovar. La televizor am văzut 
raidurile repetate ale Mig-urilor ce mitraliau fără cruţare 
sau împrăştiau napalm pe câmpuri, semănând continuu 


14 


teroarea... Revedeam nopţile de groază ale ţărăncilor din 
lanul de porumb care încercau cu disperare să avanseze 
cât mai mult, pentru a se îndepărta de teroriştii care 
veneau pe urmele lor. In apropierea satelor, auzeau 
împuşcăturile plutoanelor de execuţie, iar noaptea, când 
era linişte, auzeau râsetele sârbilor în timp ce azvârleau 
leşurile celor împuşcaţi. 

Şi tot la televizor am văzut nepăsarea europenilor 
atunci când cea de-a treia forţă militară de pe continent s-a 
năpustit asupra oraşului Vukovar şi când Mile Dedakovi€ - 
după un asediu de nouăzeci de zile - a ordonat trupelor 
sale să se predea. Astfel, Vukovarul a intrat pe mâna unor 
nemernici de 
soldaţi, barbari jegosi şi păduchioşi, care, uluiţi de propria 
lor victorie şi clocotind de o ură fără margini, s-au repezit 
să deporteze civilii şi să execute răniții şi prizonierii undeva 
în apropierea pădurii Dubrava. Am privit îndelung imaginile 
care-l prezentau pe francezul din Vesoul rănit în ultimul 
punct de rezistenţă şi care, de pe patul de spital, 
recunoştea cu tristeţe, dar fără urmă de ruşine în glas: 
„Asta-i! Am pierdut!” 


Mă întrebam cum începuse acest măcel? Cu bătălia de 
la 
Borovo, într-o duminică de mai 1991? Sau când s-a 
sărbătorit bătălia de la Kosovo, pe Câmpul Mierlelor, într-o 
dimineaţă a lunii iunie 1988 şi Slobodan Miloševič a 
pronunţat discursul prosârb? Cum se numeau acele gărzi 
naţionale croate, care încercaseră să se opună înălţării 
drapelului cetnic pe frontonul Primăriei? Cine erau primii 
doi morţi, victime ale războiului, căzuţi într-o ambuscadă pe 
marea câmpie a Sloveniei? 

Au urmat apoi răscoala ţăranilor beţi din 2 mai, de la 
Borovo, declararea stării de încetare temporară a focului 
din 
14 august şi asediile de la Vukovar, Vinkovci, Osijek, 
Novska, 

Pakrac, Karlovac, Sisak, Split... toate oraşe croate, supuse 


15 


blocadei sârbeşti, oraşe zguduite la două-trei secunde de 
explozii, oraşe transformate în sinistre ruine. Maşini 
răsturnate, biserici cu turle spulberate, statui sfinte ciuruite 
de schije şi case sfârtecate de obuze, de bombe căzute 
direct în dormitoare, în saloane, în bucătării. Ruine şi 
morţi... Şi nepăsarea Europei! 

Ne înnebuniseră de luni de zile cu Europa, cu uniunea 
popoarelor de aceeaşi cultură şi cu o grămadă de aiureli 
asemănătoare. Suna atrăgător, aproape că-ţi venea să-i 
crezi! 

Numai că imaginile de pe micul ecran, cu toate că fuseseră 
sever triate, erau atât de îngrozitoare şi de răscolitoare. 
Încât vorbele erau puse la îndoială. 

Atrocităţile prezentate de televiziune nu se comiteau la 
capătul lumii, într-o ţară de sălbatici împuţiţi, ci aproape de 
porţile noastre, într-o ţară cu un popor asemănător cu al 
nostru şi în a cărei federalizare urma să ne implicăm în 
spiritul pactului de la Maastricht. Ceea ce vedeam la 
televizor mă scotea din minţi. Revedeam îngrozitorul spital 
din Vukovar şi vorbele francezului - „Asta-i! Am pierdut!” - 
îmi răsunau în urechi şi mă făceau să mă trezesc tresărind 
până şi în nopţile în care, îmbibat de alcool, încercam să mă 
scufund într-un somn letargic. 

Puneam cap la cap titlurile articolelor apărute în jurnale: 
„Ostilitățile încetează pentru a paisprezecea oară”, 
„Recrudescenţa violenţei pe toate fronturile”, „Pearl Harbor 
moral în lugoslavia”, „Tranşeele de Crăciun”, „Kupres, un 
alt 


Vukovar”, „Paşte  însângerat în  Bosnia-Herţegovina”, 
„Imposibila împăcare”, „Dezmembrarea unei republici”, 
„De la 


Sarajevo la Sarajevo”, „Sarajevo în spirala războiului civil”, 
„Crime comise de sârbi într-un sat bosniac”, „Ucigaşi de 
meserie”, „Ca la Dien Bien Phu” ... şi mă căzneam să 
decodez adevăratul sens al acestor mesaje. Ce ascundeau, 
de fapt, ele? Ce lucruri necurate, ce drame pe care nu 
trebuia să le descoperim? 

În Iugoslavia, mai bine zis în Croaţia şi în Bosnia, zilnic 


16 


aveau loc evenimente dramatice. 

Toate aceste relatări mi se păreau revoltătoare, de 
netolerat, iar şi mai insuportabile erau mutrele nătânge, 
uşor mirate, ale francezilor din jurul meu care emiteau 
comentarii stupide de genul: „Ce sălbatici! Vai, ce oroare!” 
Sau: „Şi când te gândeşti că de data asta nu mai e vorba de 
buzaţii înapoiaţi din Africa!!” 

Era într-adevăr tulburător. Reportajele erau 
impresionante şi aveau darul de a te plasa în mijlocul 
tristelor evenimente. Mai lipseau doar mirosul, umezeala 
transpiraţiei din palme şi senzaţia părului zbărlit de spaimă 
la vederea unei băbuţe simpatice şi inofensive, absorbită 
de mânuirea cât mai abilă a unei linguri, gata să-ţi golească 
de organe cel mai bun prieten. 

Nu te opreşte nimeni să vorbeşti despre nebunie, chiar 
dacă n-ai văzut vreodată un nebun. Sălbăticia însă este un 
fel de stat - doar cei care locuiesc acolo, în sălbăticie, au 
dreptul să vorbească despre ea. 

„Ce sălbatici!” ... Şi m-am dus să-i văd, să-i cunosc. 
Parisul m-a demoralizat întotdeauna. Străzile goale, 
parcurile fără strigăte de copil, monumentele triste ca nişte 
morminte nu mi-au fost niciodată pe plac. De când mă ştiu 
am vrut să fiu departe de Paris. Oamenii mă iritau, 
displăcându-mi profund. Nici când am fost la şcoală nu mi- 
am iubit colegii. Nu mai suportam să mă las poluat de atâta 
morală ipocrită... Parizienii sunt cu toţii reci, egoişti şi 
siniştri ca moartea. Până şi fetele nu erau în stare să-ți 
procure vreo plăcere. Voiau să fie mulţumite doar ele, şi 
atât. Egoismul stupid se cultiva orbeşte până la exacerbare. 
M-am hotărât să plec, să văd cu ochii mei dramele şi 
mizeria din Croaţia, care cu siguranţă erau mai suportabile 
decât cele din Paris. Totul îmi părea neclar, plutea în 
incertitudine. Eram curios să aflu exact ce se petrece acolo. 
Cred însă că, înainte de orice, mă ruşinam de ceea ce 
vedeam şi auzeam în jurul meu la Paris. Nu-mi puteam 
explica cum de nu plecasem mai devreme, mai cu seamă 
că, în acele momente, ştiam foarte bine de ce aveam de 
gând să mă înrolez ca voluntar. 


17 


Când i-am văzut pe toţi acei soldaţi cu ochii înroşiţi de 
nesomn, neraşi, în uniformele militare al căror colorit de 
camuflaj evoca hărţile militare şi am citit pe feţele lor 
suferinţele îndurate, când am văzut armele sfărâmate ale 
morţilor, sacii de plastic umpluţi cu obiectele ce le 
aparținuseră, listele interminabile cu nume pe care soldaţii 
şi le treceau din mână în mână, ştergându-şi în grabă cu 
dosul palmei o lacrimă, m-am simţit cuprins de ruşine, 
ruşinea de a mă afla printre cei în haine civile. Nu 
asistasem la cele petrecute la Vukovar şi mă simţeam 
nefericit şi frustrat. 

În Vukovar erau doar ruine, morţi şi câțiva 
supraviețuitori care îşi găsiseră refugiu în acceptarea logicii 
fataliste a distrugerii şi uitării. Soldaţii pe care-i priveam 
scăpaseră ca prin minune din Flort Alamo. Mă durea că nu 
trăisem infernul alături de ei. Păcat! Regretam! Dacă 
războiul ar fi încetat cumva brusc, m-aş fi considerat un laş, 
un adevărat nemernic. Nu ştiam ce să le spun, fiindcă nu 
aveam nimic să le spun. De altminteri, cred că nu aşteptau 
nimic de la mine. Nici nu îndrăzneam să-i privesc. Mă 
gândeam la aureola de glorie cu care-i încununase 
Vukovarul... Nu reuşeam să înţeleg că războiul era acolo, 
lângă noi, în noaptea aceea, în întunericul care învăluia 
oraşul cutremurat de explozii, în privirile fixe, în tremuratul 
mâinilor, în mirosul dulceag înecăcios ce ieşea de sub 
tunicile descheiate ale soldaţilor. Aceste trupuri păstrau în 
ele mirosul măcelului din Vukovar. Am făcut câţiva paşi 
înapoi... O mână mi-a întins un pahar. Era primul pahar de 
rachiu pe care aveam să-l beau dintre atâtea altele... 


Trebuia să văd ca să fiu convins că nu visam, că totul 
era realitate. Trebuia deci să fiu acolo, sub tunetul 
mortierelor, să aud ţipetele care urmau după explozii, să 
intre în mine liniştea ce se lăsa peste un cartier întreg după 
rafalele de împuşcături... E adevărat că nu poţi trece brusc 
de la vis la realitate. Apoi, când pătrunzi în coşmarul 
realităţii, s-ar putea să cazi într-o cursă din care nu mai 


18 


scapi. Aşa s-a întâmplat într-o zi, când am înţeles că era cu 
neputinţă să mai plec, să las în urma mea războiul, să 
dezertez. Redevenisem militar, nu mai ştiu exact cum. A 
fost o înrolare firească. Nu mă puteam întoarce în Franţa, 
zicându-mi: „Am văzut, dar n-am făcut nimic.” Dacă aş fi 
avut calificarea necesară, poate m-aş fi înrolat ca medic... 

Primii mei prieteni gardişti mi-au spus, glumind, că 
sufeream de sindromul Vukovar, căci a dori cu 
încăpățânare să te baţi pe câmpul de luptă poate deveni o 
boală adevărată. Şi ei sufereau de boala asta; fuseseră 
complet contaminaţi de virusul războiului, dar ei, cel puţin, 
cunoscuseră botezul focului. Apoi se lăsaseră prinşi într-un 
cerc vicios din care nu încercaseră să mai iasă. Era acelaşi 
lucru. 

Nu venisem în Croaţia să particip la lupte. Voiam să fiu 
reporter. Mărturisesc, cu sinceritate, că voiam să fiu 
reporter, şi atât. Aveam un vechi aparat japonez care 
scotea fotografii foarte bune. Contam pe noroc, pe mine, pe 
situaţii şi speram că fotografiile pe care intenţionam să le 
fac urmau să-mi aducă ceva bani. 

Numai că lucrurile s-au petrecut cu totul altfel. Bieţii 
croaţi nu de fotografii duceau lipsă. Doreau foarte mult să 
fiu alături de ei. Şi în scurt timp aveam să devin asemenea 
lor. 

Dacă aş fi rămas printre ei ca fotograf, am fi trăit în două 
lumi paralele. 

De fapt, mă gândeam de mult timp la acest război. 
Când eram la Paris, evenimentele furtunoase din Croaţia 
îmi tulburau până şi somnul. Încercam să-mi imaginez 
scene de luptă...Ştiam că în asemenea locuri supuse unor 
grele încercări poţi să-ţi găseşti prieteni adevăraţi, iar 
situaţiile-limită pot da un sens nebănuit vieţii. 

x 


Ratasem evenimentele din Vukovar, dar urma, în 
schimb, să le trăiesc pe cele din Vinkovci. M-am alăturat 
unui grup de voluntari străini, denumiți „Americanii”, 
condus de „Nebunul din munţi” sau „Nebunul din Balbek”, 
adică de comandantul Jelenic. Adunătura asta de 


19 


neadaptaţi nu cunoscuse decât deziluziile din casa 
părintească, scandalurile de mahala şi sentimentele brutale 
ale subofiţerilor subalterni. Se înrolaseră cu toţii ca şi mine, 
din motive mai mult sau mai puţin întemeiate: poate pentru 
că se simțeau ruşinaţi că Europa nu intervenea în acest 
conflict, dar mai cu seamă pentru că le plăcea aventura. Îşi 
desfăşurau operaţiunile militare în Mala Bosna, o periferie a 
oraşului Vinkovci. 

Jelenic m-a întrebat: „Îţi convine Mala Bosna?” „Mala 
Bosna” - suna bine! Sonoritatea acestei denumiri îmi 
amintea de Malaajat, o localitate blestemată în care un 
amic de-al meu, ziarist, se dusese cu patru ani înainte, în 
timpul conflictelor din Afghanistan. 

Mala Bosna îşi disputa reputaţia cu Nuztar, un alt cartier 

din Vinkovci, amândouă puncte fierbinţi de tristă 
notorietate. 
Atacurile frontale ale JNA (armata federală  sârbo- 
muntenegreană) erau concentrate asupra acestor periferii 
nenorocite. Şi m-am surprins răspunzând: „De acord, merg 
la Mala Bosna!” Mala Bosna sau oricare alt loc, îmi era tot 
una, numai Parisul să nu fi fost... 

Ne aflam în tranşee. Noroiul ne ajungea până la 
genunchi... uniformele ude se strângeau pe trupurile 
noastre înfrigurate... De ore întregi scrutam disperaţi un 
peisaj cenuşiu, monoton şi vag, ca acela din gravurile 
japoneze executate în tuş... Tunica mea de camuflaj fusese 
cusută la spate în trei locuri. Gardistul care mi-o dăduse îmi 
spusese cât se poate de serios: „E găurită, da' mai puţin ca 
fostul proprietar. O să-ţi prindă bine.” M-am uitat îndelung 
la haină, adică la ceea ce mai rămăsese dintr-un combatant 
care acum putrezea undeva, sub o ridicătură de pământ 
îngheţat. Am mirosit stofa: mirosea a transpiraţie, a jeg 
dospit, ca şi cum toate suferinţele războiului se 
încrustaseră în ea. Am îmbrăcat-o cu evlavie, ca pe un 
veşmânt al osândiţilor, convins că urma să sufăr şi eu. 

Nimeni nu ştia cât avea să dureze confruntarea directă 
cu sârbii. Unii ziceau: „Vinkovci va fi un alt Vukovar.” Dar 
războiul parcă se mai potolise şi cei care se întorceau de la 


20 


statul-major ne asigurau că, „sub presiunea internaţională”, 
sârbii se vor retrage. Feţele lor radiau de satisfacţie, iar 
vorbele spuse pe un ton confidenţial, însoţit de priviri 
conspirative, inspirau încredere. Numai că în jurul nostru nu 
vedeam decât chipurile pământii ale soldaţilor, ploaia, 
noroiul, zăpada adusă de vântul glacial, militarii şi morţii. În 
faţă şi în spate se auzeau rafalele continue ale artileriei 
sârbeşti. 

Nimic nu se asemăna cu ceea ce văzusem mai înainte, 
în cele patru războaie la care participasem: în Surinam, 
Birmania. Laos şi Cambodgea. Unde se ascundea aventura 
într-un asemenea decor de apocalipsă? În Asia, războiul 
devenea, totodată, şi o aventură militară, pentru că totul 
era frumos, grandios... Existau pădurea, climatul, 
animalele, bazele din spatele frontului, adevărat, tot atât 
de întortocheate ca şi câmpul de luptă, doar că atunci când 
nu ne mai băteam cu birmanezii, ne puteam duce, la o 
noapte de mers cu autobuzul, să facem amor în cel mai 
mare bordel din lume, la lumina spoturilor, în zgomotul 
asurzitor al decibelilor care difuzau ultimele noutăţi de 
muzică americană. Din braţele unei tax/-gi;r/ thailandeze, 
treceam în braţele unei superbe turiste australiene. Eram 
regii junglei, cavalerii războiului, eroi ieşiţi parcă din cărţile 
despre Indochina şi Vietnam citite în copilărie! 

Acolo ne simţeam un fel de magicieni... dominați de 
acea impresie specială, încercată atunci când străbaţi 
regiuni în care, în ultimii patruzeci de ani, n-a pătruns picior 
de alb. 

Parcă descindeam din cele mai reuşite filme de la 
Hollywood! Şi pe urmă, asiaticii sunt frumoşi, şi tot ce fac e 
frumos, până şi războiul! Ce-i al lor, e al lor! 

In Croaţia era doar război, nimic altceva decât un război 
infernal de mâna a doua. Totul era gri, hidos, ba mai era şi 
frig. Până în lugoslavia nu ştiusem ce înseamnă frigul. 
Cunoscusem doar căldura, cea care se lipea de trup şi care 
făcea atât de plăcută atingerea armei reci... La Vinkovci, 
arma îngheţată îţi rănea palmele. 

Nu-ţi mai ardea de aventură când te allai la o mie de 


21 


kilometri de Franţa! Şi adesea, dacă evenimentele luau o 
întorsătură dezastruoasă, îţi ziceai: „Să-i ia naiba! Mă duc în 
primul tren şi-o şterg... Războiul, dacă n-are în el şi ceva 
exotic, nu merită două parale!” 

Oh. De câte ori n-am fost tentat să mă întorc la Paris! Şi 
totuşi, începutul primăverii m-a găsit în Herţegovina. Eram 
la 
Zagreb, aveam biletul de tren în buzunar, am ajuns la gară, 
am văzut trenul pe peron şi nu m-am urcat în el! M-am dus 
apoi şi m-am îmbătat. Trebuia să mă mai gândesc. Imi 
spuneam: „Ceva nu-i în ordine.” Totul părea raţional şi 
totuşi ceva nu era în regulă, numai că nu ştiam ce. 

Acum ştiu. Mă ţăcănisem! Eram atins până în 
străfundurile fiinţei mele de boala războiului! Trebuia să mă 
bat! Voiam să fug de război, numai că războiul mă atrăgea 
irezistibil spre el. Încercam să fug, dar totul mă reţinea. Şi, 
ca toată lumea, fusesem copleşit de o profundă depresie 
nervoasă. 

lugoslavia devenise un fel de ţarc îngrădit, în care parcă 
se concentraseră cele mai înfiorătoare atrocități comise 
vreodată, o ţară răpusă de cancerul mistuitor al războiului. 
Trăgeam în indivizii care ne apăreau în faţă aşa cum tragi 
în 
ţintele din carton de la standurile unor bâlciuri fără 
strălucire. Mereu se înălţau alte ţinte, parcă mereu mai 
multe, iar noi pierdeam teren şi camarazi. Soldaţii noştri 
cădeau şi nu se mai ridicau. Erau pierduţi pe veci! Şi noi, 
cât mai aveam oare de trăit până să-i urmăm? 

Au fost mulţi răniţi după o luptă la Vinkovci. Ne-am dus 
la spital să-i vizităm. Am plecat opt, am ajuns doar doi. Un 
adevărat măcel: unul şi-a pierdut o mână, altul a fost ciuruit 
de schije, ceilalţi... dar ce să mai vorbim! Trebuia neapărat 
să-i văd pe cei răniţi, să-i mai întâlnesc o dată, să mă uit în 
ochii lor, să le strâng mâinile pentru a afla dacă, în sfârşit, 
mă „vindecasem”, dacă eram în stare să le urez: „Noroc 
bun, băieţi, şi însănătoşire grabnică!”, să fac stânga 
împrejur, să mă sui în primul tren şi să mă întorc acasă. 
Trebuia să retrăiesc încă o dată prin ei operaţiunea la care 


22 


participasem şi să pricep bine, să-mi bag bine în cap că 
toate zarurile „jocului de-a războiul” erau trucate. Eram 
sigur că, după vizita la spital, aveam să-mi fac bagajul şi să 
plec. 

Piloții de elicoptere din Vietnam povesteau că simțeau 
mereu alături de ei sufletele morţilor pe care-i 
transportaseră. La fel se întâmplă cu cei care mor lângă 
tine: îţi intră în trup, te simţi legat de ei ca şi cum ai 
încheiat un pact pe care n-ai cum să-l mai anulezi. 
Nenorocita aceea de operaţiune militară avusese loc într-o 
scară. În faţa noastră se afla JNA, armata iugoslavă. Noi 
primisem misiunea să ne infiltrăm în liniile sârbilor, 
respectând strict învăţămintele militare ale lui Mao Zedong: 
„pândeşte, loveşte, dispari”... Cu alte cuvinte, trebuia să le 
provocăm sârbilor maximum de pierderi, apoi, nevăzuţi, 
nevătămaţi, să ne întoarcem la bază, să bem un pahar de 
tărie ca să sărbătorim noua victorie! lugoslavii nu erau 
obişnuiţi cu asemenea atacuri-fulger, aşa că nu ne era frică. 
Numai că am avut ghinion - ghinion cu carul... 

Ne  împărţiserăm în două grupuri: unul asigura 
acoperirea, celălalt avea misiunea să se infiltreze în liniile 
inamicului pentru a distruge un tanc. In aparenţă, nimic 
extraordinar. Efectuaserăm o recunoaştere cu o zi mai 
înainte. Trebuia să străbatem un lan de porumb care se 
întindea cât vedeai cu ochii. Urma deci să înaintăm în câmp 
deschis, protejaţi doar de ruinele unor case izolate, aflate 
între cele două sate. Era locul ideal în care puteai trece în 
lumea drepţilor cu maximum de viteză! Ne bazam însă pe 
baftă. Ne-am apropiat cât am putut mai mult de sârbi. Am 
văzut tancul, sau mai bine zis doar turela, căci era îngropat 
în pământ. Blestemata asta de operaţiune militară nu se 
putea desfăşura decât noaptea. 

Grupul din dreapta alesese calea cea mai directă, prin 
centrul frontului, traversând câmpul minat. Trebuia sondat 
pământul cu baioneta, tăiate firele minelor şi evitate tot 
felul de alte capcane periculoase, pe care nici cel mai 
bestial dintre braconieri n-ar fi îndrăznit să le monteze. 
Băieţii urmau apoi să pătrundă în tranşeele inamicului, să 


23 


se apropie de adăpostul unde se aflau santinelele, să 
arunce înăuntru patru grenade, timp în care noi trebuia să 
distrugem tancul. Asta era tot! Numai că lucrurile nu s-au 
petrecut chiar aşa! Ai noştri, care nu se aşteptau să dea 
nas în nas cu sârbii, au nimerit taman peste santinele, în 
timp ce schimbau garda! Primii doi sârbi au fost omorâţi, 
apoi a început dezastrul. 

Miliţienii cetnici erau înarmaţi cu mitraliere, iar una de 
12,7 se afla instalată pe tancul pe care trebuia să-l 
distrugem. Puteţi să vă imaginaţi o acţiune de comando 
desfăşurată noaptea?  Şuieratul  gloanţelor,  fulgerele 
trasoarelor şi soldaţii care urlă, fără să vadă nimic, alergând 
înnebuniţi în toate direcţiile? Adevărate scene de groază! 

În pofida faptului că a fost surprins de santinele, grupul 
s-a descurcat destul de bine, reuşind să distrugă adăpostul 
sârbilor cu lansatorul de rachete. Mitraliera de 12,7 de pe 
tanc continua să tragă sub cerul aprins de rachetele 
luminoase. Îi vedeam pe cei cinci luptători ai noştri ca în 
plină zi: erau speriaţi de exploziile grenadelor, de sutele de 
trasoare. Căzuseră în cursă ca într-o imensă pânză de 
păianjen. 

N-am aflat niciodată de ce nu s-au întors pe calea pe 
care o deschiseseră, prin câmpul de mine. Au fost 
împiedicaţi s-o facă, ori pur şi simplu s-au rătăcit şi n-au 
mai găsit-o? Au murit. Au călcat pe mine. Blestemată 
invenţie, minele astea! O bombă legată de un fir în care-ţi 
prinzi piciorul, şi explozia se declanşează, sare totul în aer, 
bubuie şi rade totul jur-împrejur. In grup erau numai străini: 
un american, trei nemți, un elveţian, un francez, un 
australian şi un englez, Jo, care era şeful! Venise tocmai din 
Filipine. Făcuse parte din SAS, având la activ două stagii în 
Irlanda, colindase tot globul, apoi se stabilise în insula 
Mindanao... O figură! Scund de înălţime, aproape pitic, Jo 
avea pielea foarte închisă la culoare. Pe cap i se înălța o 
claie de păr creţ, iar barbişonul îi dădea un aer de nobil 
spaniol. N-avea nimic din înfăţişarea unui militar... Era 
genul de tip în buzunarele căruia nu găseşti niciodată un 
ban, care, cu siguranţă intrase în lugoslavia cu Orient- 


24 


Expresul ca pasager clandestin. Avea un caracter al naibii 
de dur şi vorbea despre el la persoana a treia. Complicat 
individ! Era obsedat sexual şi numai după o bună bucată de 
vreme am priceput că se referea la el când vorbea despre 
the international pervert. Cum se ivea un moment liber, 
începea să-şi cerceteze îndelung organul, pentru că, de 
îndată ce ne opream în vreo localitate, prăpăditul se şi 
umplea de sculament. L-am poreclit travelling disease şi-l 
apostrofam cu vorbe ca: „Băi, ruşinea junglei!” 

In noaptea aceea, Jo se depăşise pe sine: îl ajutase pe 
un neamţ, cu genunchiul zdrobit de un glonţ, să ajungă 
până la liniile noastre. Cred că nimeni în afară de el n-ar fi 
dat dovadă de asemenea curaj. Dopat să fi fost, şi tot n-ar fi 
acţionat mai rapid şi cu mai multă temeritate. După ce l-a 
adus pe neamţ, s-a dus să-i salveze şi pe ceilalţi... dar a 
călcat din nenorocire pe o mină! 

Ne aflam în flancul stâng. Vedeam mitraliera de 12,7 
trăgând foc continuu. Sârbii se năpustiseră în lanul de 
porumb. In plină noapte, era o adevărată plăcere să ocheşti 
tancul. Am tras trei rachete: tancul a amuţit definitiv. Se 
auzeau strigăte. Ştiam că se petrecuse ceva, dar, pentru că 
nu vedeam nimic, nu puteam înţelege ce se întâmplase. Era 
imposibil să ajungem la ai noştri prin tranşeele sârbilor. 
Trebuia să ne întoarcem mult în urmă, până la linia 
frontului nostru, apoi să apucăm pe calea deschisă de 
camarazi prin câmpul minat. Toţi luptătorii noştri, în afară 
de Jo şi de neamţ, căzuseră. Croaţii trimiseseră deja şase 
oameni care se străduiau să-i scoată de-acolo. Nu ştiam ce 
se întâmplase cu băieţii doborâţi la pământ, la două sute de 
metri în faţa noastră, pe linia frontului sârbesc. Trăiam într- 
o tensiune îngrozitoare. Am fi vrut să ne recuperăm răniții, 
dar nu puteam trimite orbeşte oameni să intre în liniile 
frontului sârbesc. Se auzeau urlete din toate părţile. Răniţii 
ne implorau să venim să-i salvăm. Dar trebuia să calculăm, 
să cântărim riscurile, să vedem de câţi oameni aveam 
nevoie ca să cărăm răniții şi de câţi să ne acopere. Nu se 
puteau sacrifica patruzeci de oameni pentru şase, chiar 
dacă era vorba de cei mai buni prieteni ai noştri. 


25 


Luasem hotărârea să acţionez. Mă însoțea un camarad 
francez. Croaţii nu avuseseră curajul să avanseze până la 
răniţi, deoarece nu erau soldaţi ai trupelor speciale ca noi şi 
nu aveau obişnuinţa să intre în liniile inamice, iar ideea de 
a se apropia prea mult de sârbi îi înspăimânta. Am pornit 
împreună cu francezul, târându-ne pe burtă până la răniţi, 
şi tot aşa ne-am întors, împingându-i sau trăgându-i după 
noi. Unul dintre ei reuşea totuşi să meargă, cu toate că 
avea şoldul sfârtecat. Deşi aflaţi în stare de şoc, şiroind de 
sânge, unii sunt în stare să facă lucruri incredibile: să fugă 
ca la curse, să escaladeze ziduri, să traverseze fluvii înot. 
Frica de a nu cădea în mâinile inamicului e mai puternică 
decât durerea. Din grup făcea parte un scoţian, care 
leşinase... La spital i s-a amputat un picior. Un om curajos, 
un adevărat sniper... 

A căra răniţi târându-te pe brânci, a încerca să te 
strecori sub ploaia de gloanţe - fiindcă numai în asemenea 
locuri blestemate sunt răniţi - este îngrozitor. Furioşi de 
cele întâmplate în noaptea aceea, sârbii deschiseseră din 
nou focul asupra noastră. Parcă eram în infern! Răniţii urlau 
şi, Doamne, ce grei erau! Trecuseră mai bine de cinci ore 
de când ne aflam ïn acel iad, eram epuizați şi totuşi, trebuia 
să ducem răniții care nu conteneau să se vaiete şi să se 
încovoaie de durere. Ne era frică şi de croaţi care, din 
greşeală, ar fi putut să ne împuşte... Trimiseserăm un 
soldat să-i anunţe că eram pe cale de întoarcere. 

Mă aflam alături de Jo în salvarea care, sub o ploaie de 
gloanţe, se îndrepta în goană nebună spre spital, gata să se 
răstoarne la fiecare cotitura a drumului. Incepuse din nou 
să urle de durere... Îl ţineam de mână... 

Complicat mai era nenorocitul ăsta de război! 
Declanşaserăm operaţiunea din noaptea aceea fără 
aprobarea statului-major şi presimţeam că multe necazuri 
aveau să se abată asupra capului nostru din cauza asta... 
Tone de rapoarte de completat, desfiinţarea unităţii noastre 
şi poate chiar puşcăria. De mai multe zile primiserăm ordin 
să nu replicăm atacurilor, cu toate că sârbii continuau să 
bombardeze oraşul. Trebuia să stăm pregătiţi, cu arma la 


26 


picior! Zi de zi înregistram alţi morţi, dar trebuia să ne 
prefacem că nu-i vedem. „Raţiuni politice, boys” - ne-a 
spus comandantul. Atacaserăm şi alteori fără aprobare şi 
nu avusesem probleme, aşa că am crezut, ca şi atunci, că 
norocul avea să fie de partea noastră... 

După orele cumplite pe care le trăiserăm, nici un duş 
fierbinte, nici cea mai frumoasă dintre fete n-ar fi reuşit să 
topească fiorul de gheaţă care ne încremenise sângele în 
vine. Ne aflam parcă aruncaţi undeva într-o altă lume, din 
care întoarcerea în lumea normală părea imposibilă. Aveam 
sufletele împietrite de groază... Frica îl transformă pe om în 
neom. 

Spitalul din Vinkovci, bombardat de zeci de ori, era 
complet distrus. Operaţiile se făceau în subsol, pe mese de 
bucătărie, printre saci plini cu nisip. Oricare dintre doctorii 
din acest spital ar putea scrie într-o zi o carte intitulată 
Doctor în Vinkovci, cu nimic mai prejos decât Doctor la Dien 
Bien Phu. Abia când am intrat în spital mi-am dat seama 
cum arătam după noaptea aceea de groază: ne vedeam în 
privirea infirmierelor ca într-o oglindă. Eram murdari, sleiţi 
de puteri şi aproape toţi răniţi. Eram plini de sânge. Nu se 
mai ştia exact cine era rănit şi cine nu. Doctorii au insistat 
să mă întind pe o brancardă. Le-am râs în nas şi i-am 
întrebat dacă nu cumva luaseră ceva la bord. Îi mira faptul 
că vorbeam în germană, în spaniolă, în engleză... Sărmanul 
Jo, 
avea piciorul zdrobit şi ne implora să jurăm că-i facem praf 
pe toţi cetnicii... Era ca-n filme! 

Şi în timp ce toţi se hlizeau, ne-am dat seama că 
neamţul, pe lângă schija pe care o avea în genunchi, mai 
avea şi o rană serioasă la braţ, care-i era sfârtecat de la 
umăr până la cot. Comandantul Jelenic era cu noi. M-a privit 
îndelung, apoi m-a întrebat: „Ce facem?” Doar noi doi nu 
eram răniţi. Am ridicat din umeri şi am hotărât că nu aveam 
altceva mai bun de făcut decât să mergem să ne culcăm. 


De săptămâni întregi trăiam claie peste grămadă în 
pivnițele unor casc rămase cât de cât în picioare pe linia 


27 


frontului, strânşi unii într-alţii ca sardelele într-o cutie. Ne 
povesteam întâmplări din timpul războiului sau vorbeam 
despre ce va fi după război, ca să ne ridicăm moralul. 

In acea noapte, când am ajuns în pivniţa care ne servea 
drept dormitor şi când am văzut paturile goale ale 
camarazilor noştri, mi-a venit să fug. Din fericire însă 
războiul are şi ceva bun în el: nu poţi face tot ce-ţi trece 
prin cap! Blestemată şi nenorocită noapte! Aş fi vrut să 
beau, să mă îmbăt, dar n-aveam strop de băutură; eram 
mort de oboseală, dar nu puteam dormi. Aveam impresia 
că se apropia sfârşitul, un sfârşit pe care nu-l puteam 
defini. 

A doua zi, ne-am dus la spital împreună cu comandantul 
să le ducem ciocolată camarazilor. Ne petrecuserăm 
dimineaţa râzând din te miri ce. Parcă dăduserăm în mintea 
copiilor. Pe front încerci, pe cât poţi, să nu fi serios, cauţi 
să-ţi  însuşeşti nepăsarea supraomului. Ne prosteam, 
parafrazând. Din Stop the war in Croatia, give peace a 
chance”, am făcut „Don't stop the Killing în Croatia, give 
war a chance" şi altele asemănătoare! Am scris chiar pe 
dărăpănătura în care ne adăposteam: „UN, go home”... 
Râdeam ca idioţii! Toţi, în afară de civili. Civilii, se ştie 
dintotdeauna, ăştia au încurcat bunul mers al războiului! 


La Karlovac, Crăciunul a fost o adevărată sărbătoare, şi 
asta graţie armatei federale care s-a străduit din răsputeri 
să ne înzestreze cu întreaga gamă de proiectile şi muniții. 
Ca peste tot în Europa, gerul se înmuiase. Nu mai ningea, ci 
ploua. Numai că la noi ploua cu rachete, obuze şi gloanţe. 

Locuitorii dispăruseră. Brazii împodobiţi de Crăciun 
rămăseseră încremeniţi pe trotuare, în balcoane... Kilometri 
de străzi fără un trecător, doar moloz, cărămizi şi urletul 
vântului prin găurile căscate în zidurile caselor năruite. Ne 
aşteptam mereu să auzim din spatele unei grămezi de saci 
de nisip vocea vreunui jandarm care să ne îndemne să ne 
ascundem sau să ne îndepărtăm cât mai repede de această 
lume nebună. In zece secunde izbucneau două-trei explozii. 
Doar cei care se lipeau de ziduri sau avansau cocârjaţi mai 


28 


aveau o şansă de a trăi. Plecai dintr-un loc, apoi te 
întorceai, nu după multă vreme, şi vedeai că între timp un 
mortier făcuse într-un zid o gaură cât un hău. Biserica 
fusese bombardată de vreo treizeci de ori: nu scăpaseră 
nici sala de festivități şi şcoala. Incă de dimineaţă, spitalul 
fusese supus unui tir puternic. Doctorii îşi coborâseră răniții 
în subsol, în încăperile în care se afla morga, aproape cu 
totul scufundate în beznă. Nu se mai ştia cine trăieşte şi 
cine nu... Dintr-un ungher se înălţau urletele disperate ale 
unul soldat. Dimineaţa, din greşeală, în timp ce dormea, 
infirmierii îl închiseseră cu încă doi morţi într-o ladă 
frigorifică. 

Panica şi haosul puseseră stăpânire pe oraş. Locuitorii 
nu mai ieşiseră de două săptămâni din adăposturi. 
Negustorii trăseseră peste vitrine obloane de fier - gest 
inutil, căci acestea nu erau decât nişte firave obstacole în 
calea obuzelor devastatoare. Se întrerupsese lumina, apoi 
fusese închisă apa. Fulgerele exploziilor luminau coli de 
ruine, resturi de case... Pentru noi, războiul îşi urma cursul, 
cu alarmele aeriene de cincisprezece ori pe zi, cu bombele 
care cădeau pe rezervoarele de benzină şi pe uzinele de la 
periferie, cu dansul aproape neîntrerupt al vehiculelor 
Crucii Roşii încărcate până la refuz cu braţe, cu picioare, 
care uneori atârnau peste ferestre. Dacă vreun obuz 
nimerea o astfel de ambulanţă, reconstituirea cadavrelor 
devenea un fel de puzzle macabru, un joc înnebunitor, care 
îţi tăia pofta de mâncare pentru multă vreme. În cazurile de 
urgenţă nu mai aveam timp să reconstituim corpurile, şi 
atunci le aruncam la grămadă în saci: mâini peste mâini, 
picioare peste picioare... Numai că se întâmpla mereu să se 
rătăcească o mână sau un picior, pe care a doua zi şi le 
disputau aprig puştii din zonă, încingând cu ele partide de 
fotbal. Mirosul de cadavru pârjolit de explozii se imprimase 
atât de puternic în uniformele noastre, încât chiar şi atunci 
când ajungeam la Zagreb şi profitam de o cameră de hotel 
ca să ne îmbăiem şi să ne lungim goi pe pat, în speranţa de 
a putea petrece o noapte de somn adânc departe de front, 
el ieşea din dulap şi ne purta încă o dată la locul în care n- 


29 


am fi vrut să ne fi aflat niciodată sau să ne mai fi întors 
vreodată. 

Karlovac, Pakrac sau Vinkovci ne aminteau de New York 
1997, de Mad Max, de Ultima luptă - filme ştiinţifico- 
fantastice cu oraşe răvăşite de războaie sau epidemii, care 
îţi lăsau impresia că erai ultimul supravieţuitor al unei lumi 
dispărute într-un sfârşit apocaliptic. Nici o maşină pe străzi, 
nici un chip în spatele vreunei ferestre, nici un semn de 
viaţă îndărătul uşilor, al sacilor de nisip din posturile de 
observaţie sau al găurilor de aerisire ale pivniţelor. Oamenii 
se ascundeau departe de orice deschizătură pentru a putea 
evita suflul bombelor şi traiectoria schijelor razante. Nici un 
zgomot, nici o şoaptă. Nimic! Nimeni pe care să-l poţi striga 
sau iubi. Viaţa se retrăsese sub pământ, în canale, în 
pivnițe, în care se târâiau, resemnate, fiinţe fantomatice. 
Plini de dezgust şi teamă, ne purtam paşii deasupra acestei 
lumi subterane, care ne putea absorbi în orice moment. 
Supravieţuitorul ieşit la suprafaţă semăna cu o arătare. Cu 
oarecare umor negru, gardiştii îi porecliseră „Ciupercile”, 
din pricina tenului lor alb-cadaveric şi a capetelor mari, care 
se bălăngăneau pe gâturi supte şi uscate. Şi totuşi, 
scheletele acestea străvezii continuau să trăiască! Puteau 
să stea nemişcate câte trei săptămâni, întinse pe rogojini, 
păzind cu ferocitate trei cutii de conserve şi o jumătate de 
conopidă... Făceau chiar şi copii. Rânjind ironic, viaţa îşi 
asigura continuitatea... 

Din adâncurile ascunzătorilor subterane în care se 
adăposteau, refugiații numărau tăcuţi exploziile care 
zguduiau oraşul, încercând să ghicească în ce loc cădeau 
bombele. lar dacă unul dintre ei ieşea din adăpost în 
căutarea unei bucăţi de slănină sau a unui codru de pâine, 
cei rămaşi discutau despre întoarcerea puţin probabilă a 
celui plecat, avansând sinistre prezumţii... 

Afară, se patrula pentru prevenirea eventualelor 
infiltrări ale inamicului, operaţiune epuizantă şi lipsită de 
interes aparent, cu toate că ştiam prea bine că localitatea 
Karlovac reprezenta un obiectiv de primă importanţă 
pentru sârbi. Aveam veşti proaste. Rând pe rând, oraşele 


30 


croate atât de râvnite de sârbi deveniseră ţinta tunurilor 
armatei sârbo-federale. După distrugerea Vukovarului şi a 
blocadei la care au fost supuse localităţile Osijek, Vinkovci, 
în Slavonia Orientală, Dubrovnik, Zadar, Split, pe Coasta 
dalmată, venise rândul oraşelor Pakrac, Nova Gradiska, 
Valpovo, Cakovec, Pokupsko, Gorice, Sisak şi Karlovac să 
îndure atacurile cetnicilor. Şi din Sud, dinspre munţii 
Bosniei, ne veneau veşti proaste. 

Tancurile JNA  încercuiseră satele musulmane, iar 
notabilii erau arestaţi şi trimişi către destinaţii necunoscute. 
Civilii se înarmau... 

La Belgrad, manifestaţiile naţionaliste deveneau din ce 
în 
ce mai înfierbântate. O mulţime tot mai numeroasă cerea, 
după dezmembrarea Croaţiei şi a Bosniei-Herţegovina, 
crearea unui stat sârb. Dar ceea ce părea de necrezut era 
că fanaticii sârbi acționau sub impulsul certitudinii că 
duceau un război de eliberare. In Europa, reprezentantul 
secretarului general al Naţiunilor Unite, Cyrus Vance, 
continua, sub privirea binevoitoare a lui Miloševič, să se 
deplaseze de la o capitală la alta în căutarea unei soluţii 
pentru stingerea conflictului, timp în care armata federală 
şi miliția sârbă îşi continuau ofensiva contra trupelor 
adverse, lipsite de orice dotare. 

Karlovac era în centrul ofensivei sârbeşti. Se afla la 
serviciul de relaţii cu publicul al Ministerului Informaţiilor 
croate o femeie extraordinară, doamna Vera Scarletico, pe 
care străinii care trecuseră pe la biroul ei o porecliseră 
„Starlette”. Era foarte bine informată. Prin faţa ochilor ei 
defilau, zi de zi, toate rapoartele referitoare la activităţile 
de pe front ale Gărzii naţionale croate, la manevrele 
armatei federale, precum şi la toate demersurile croaților şi 
sârbilor. Ştia să formuleze excelente sinteze ale tuturor 
acestor informaţii. La sfârşitul anului, când toată presa 
prevestea de Crăciun o încetare temporară a ostilităţilor, ea 
ne-a spus: „Dacă vreţi să faceţi sport, duceţi-vă la 
Karlovac.” 

Pentru comandantul oraşului Karlovac, ofensiva sârbă 


31 


devenise o certitudine. Ocuparea oraşului permitea 
Belgradului să impună cele mai incredibile revendicări: 
anexarea extremității Slavoniei Orientale, adică a oraşelor 
Vukovar şi Osijek, precum şi ocuparea oraşului-port 
Dubrovnik sub pretextul necesităţii de a avea ieşire la 
Marea Adriatică. 

Un armistițiu urma altui armistițiu, numai că nici unul 
nu apuca să fie semnat. Al treisprezecelea armistițiu a fost 
cel din 15 noiembrie. Cel de-al paisprezecelea, cel din 23 
noiembrie, a fost în fine semnat de Tudjman şi Miloševič la 
Geneva, sub auspiciile ONU. Nici Vance şi nici Perez de 
Cuellar nu se arătau prea optimişti, şi pe bună dreptate. 

De la începutul lunii decembrie, Croaţia a fost antrenată 
într-un război total. Barbara Hendricks a cântat la 
Dubrovnik în noaptea Sfântului Silvestru Jubilate Exultate, 
de Mozart. Dar ce putea oare schimba un concert? Sârbii 
puseseră stăpânire pe cât mai multe teritorii, şi asta 
înaintea datei de 15 ianuarie, data-limită aleasă de 
europeni pentru recunoaşterea oficială a Sloveniei şi a 
Croaţiei. 

Patrulam sub povara acestor gânduri, înaintând încet, 
pândind şuieratul obuzelor, gata în orice secundă să ne 
aruncăm la pământ. Uneori, fugeam cât ne ţineau 
picioarele, încercând să ne îndepărtăm cât mai mult de 
detunături, sărind peste moloz, gunoaie, peste resturile de 
material militar împrăştiate pe străzile pustii, stăpâniţi de 
demoralizanta convingere că aparţinem unei armate- 
fantomă. 


Au fost mulţi morţi printre civilii din Herţegovina - 
bosniaci, dar şi sârbi - căci moartea nu alege. Aceleaşi acte 
de sălbăticie s-au comis de către ambele părţi. Era la 
începutul războiului, când încă nu era totul bine organizat. 
Atunci s-au petrecut adevăratele masacre, fiindcă satele 
erau pline de civilii care nu reuşiseră încă să se refugieze. 
Se intra în curtea omului cu furca, gospodarul ieşea să vadă 
ce se întâmplă, colții de metal ai uneltei ucigaşe îi sfârtecau 
pântecele, nevestei şi copiilor rezervându-li-se aceeaşi 


32 


soartă. Uneori se intra în ogradă cu puşca de vânătoare, 
procedeul dovedindu-se a fi mai eficient, căci toată familia 
pierea secerată de gloanţe în câteva clipe. 

Bosnia-Herţegovina este alcătuită dintr-un mare mozaic 
de regiuni sârbeşti, croate şi musulmane. Peste tot se afla 
însă câte un sat care diferea de satele învecinate din zonă 
şi care forma o pată în peisajul etnic. Masacrele s-au comis 
încă de la începutul războiului. Nici un cătun nu a scăpat 
nevătămat, nici un sat n-a fost ocolit de mârşava 
încăierare! Civili se năpusteau asupra altor civili, cu 
sălbăticie şi cu ură, ucigând cu un sadism şi o ferocitate 
greu de imaginat. Nu era vorba de soldaţi sau de milițieni, 
ci de ţărani înarmaţi cu furci, cu cazmale... 


Ne străduiam să diminuăm dezastrul, să facem ordine 
în această harababură de nedescris. Uneori ne trezeam în 
mijlocul unor coloane de refugiaţi - femei, copii, bătrâni -, 
care nu mâncaseră de zile întregi şi care fuseseră 
bombardaţi şi mitraliaţi... Ne era ruşine, ruşine pur şi 
simplu că eram militari şi că aveam ce mânca. Nu cumva 
tocmai uniformele noastre se aflau la originea calvarului 
lor? 

Cât de cumplit putea să fie însă pentru familiile mixte: 
tata sârb, mama croată, sau invers! Căsnicii spulberate, 
copii în căutarea unei identități, sfâşiaţi între tată şi 
mamă... Îi reperam instantaneu. Totul era atât de 
complicat, încât preferam să-i evităm... 

De obicei, militarii se căznesc să uite războiul, fac haz 
de el, bravează cu surâsul pe buze, căci altfel ar înnebuni. 
În război, toţi se prind în „jocul de-a moartea”, joc cu dublu 
sens, deoarece sfidarea morţii nu exclude acceptarea ei. 
Când întâlneşti însă civili, îţi dai seama că războiul nu 
înseamnă numai operaţiunile de hărţuire, tirul asupra 
transeelor în timpul nopţii sau acţiunile de recunoaştere. 
Războiul se trăieşte în spatele frontului, în 
incomensurabilele nenorociri, în cumplitele suferinţe şi 
neputinţe ale civililor. Militarul râde! Ce altceva poate face? 
Încercam şi noi să râdem atunci când mergeam la spital să 


33 


ne vizităm prietenii răniţi. Vrând să le menţinem moralul 
cât mai ridicat, le duceam prezervative şi glumeam: „Bă, 
da’ bâftos mai eşti, tăticule!! la uite unde era eroul!! Râzi, 
ai?” 

Se întâmpla uneori să ne aflăm în spital când se 
aduceau noi răniţi. Am văzut odată cum era transportat pe 
o brancardă un tânăr soldat mutilat, care ţipa şi plângea în 
hohote... Acelea sunt momentele în care până şi celui mai 
dur dintre soldaţi îi îngheaţă surâsul pe buze... Săgetând 
sufletele cu încărcătura lui de durere, războiul îşi arată 
adevărata faţă. Orice magie se spulberă şi te izbeşti cu 
duritate de cruda şi sinistra realitate. Stăteam amuţiţi şi 
nemişcaţi lângă prietenul rănit, întins pe patul de spital, şi 
privirile ni se pierdeau în privirile lui... Ne luam la revedere 
în tăcere şi apoi plecam abătuţi. Ne întorceam la mizerabila 
şi crâncena noastră treabă. Ce altceva puteam face? 

La începutul războiului am fost martorii unor masacre 
incredibile, comise în acele locuri denumite no man’s land *. 
Familii întregi au fost omorâte. Cadavrele zăceau pe 
pământ, în curţi, în faţa caselor, pe drum. Nu era rezultatul 
vreunei acţiuni de comando, ci opera sârbilor, care răseseră 
casele din temelii, spulberându-le bieţilor oameni orice 
speranţă de viaţă. Bătrâni, tineri, bărbaţi, femei, animale - 
totul trecuse prin tăişul armelor. Ororile înfricoşătoare pe 
care le-am văzut într-o zi în curtea unei şcoli nu le vezi nici 
în înspăimântătoarele tuneluri ale „trenuleţelor-fantomă” 
din marile parcuri de distracţii. Sârbii spânzuraseră sau 
răstigniseră tot ce le căzuse în mână: găini, cârtiţe, câini, 
porci... Pe jos zăceau împrăştiate seringi goale... De câte ori 
treceam pe lângă aceste adevărate împărăţii ale morţii, 
camaradul nostru Jo repeta obsesiv: Madness!” Cu trabucul 
prins între degetul gros şi arătător, se uita cu ochii măriţi 
de revoltă şi de dezgust la cadavre şi repeta: „Madness! 
Madness!” Un combatant din tabăra inamicului îşi făcuse în 
scurt timp o serioasă reputaţie de mare specialist în tot 
felul de crime. Se numea Zeljko Razjatovi€ Arkan. Fusese 


* Termen care desemnează terenul dintre două poziţii adverse sau 
dintre demarcaţiile graniţelor a doua teritorii (engl, în orig.) (n. red.) 


34 


şef al suporterilor unei echipe de fotbal din Belgrad şi 
devenise apoi adept al militantismului cetnic. 


Civilii! Rar le întindeam mâna, şi cu atât mai puţin 
copiilor. Când priveam copilele şi băieţeii aceia nevinovaţi 
şi 
atât de nefericiţi, se declanşau în noi adevărate procese de 
conştiinţă. Întorceam capul, făcându-ne că nu-i vedem; 
trebuia să fim duri, pentru a putea îndura cruzimile 
războiului. Poveşti cu copii căsăpiţi, cu cadavre de copii 
violaţi auziserăm destule înainte de război. Poate tocmai 
datorită unor asemenea triste relatări ne aflam acum pe 
front, cu arma în mână. Acum, că ne înrolasem, nimic nu 
trebuia să ne mai înduioşeze, altfel ne pândea nebunia sau 
ştreangul. Civilii ne priveau cu profundă resemnare, iar 
nouă ne venea să intrăm în pământ de ruşine. Incercam să 
părem indiferenți, fluierând melodii învechite - La Madelon, 
Les Africains sau Les Lansquenets -, numai că nu se găsea 
şi un al doilea să fredoneze aceeaşi melodie! Ajunseserăm 
la performanţa de a putea râde de un prieten care nu mai 
avea un braţ sau de un sârb pe care tocmai îl 
împuşcaserăm... dar, Doamne, cum poţi oare râde de o 
copilă care-şi ţine intestinele cu degetele? Dacă te lăsai 
impresionat, erai pierdut, nu-ţi mai rămânea altceva de 
făcut decât să te îmbeţi criţă şi să-ţi tragi un glonţ în cap! 

Civilii răniţi pe care-i vedeam în jurul nostru ne 
înspăimântau mai mult ca sârbii. Ne inspirau o frică 
îngrozitoare! Nu pentru că ne gândeam la ei - sincer 
vorbind, nimeni nu avea timp să se lase înduioşat de soarta 
lor -, ci pentru că ne gândeam la noi, la sănătatea noastră 
mentală, la moralul nostru. Să nu uităm că în fiecare om 
zace, în stare latentă, superstiţia, şi era atât de nedrept ca 
civilii să fie omorâţi, încât sfârşeam prin a crede că, în 
virtutea unei dreptăţi imanente, ne aşteaptă şi pe noi 
aceeaşi soartă. 

În primele săptămâni de la sosirea noastră pe front, 
mergeam des la spital să ne vizităm prietenii răniţi. Pe 
drum însă întâlneam mereu civili într-o stare atât de jalnică, 


35 


încât ne copleşeau valuri de mustrări de conştiinţă. Aşa se 
explică faptul că am renunţat să mai mergem la spital şi ne 
încurajam camarazii răniţi, urându-le însănătoşire grabnică, 
prin telefon. 

La Zeric luaserăm într-o zi prizonieri doi ţărani care 
aparţineau miliției cetnice. În realitate, se predaseră. Erau 
două brute încălţate cu bocanci scâlciaţi, îmbrăcaţi cu 
cămăşi în carouri, croite dintr-o pânză grosolană, peste 
care purtau veste de in. Nu aveam posibilitatea de a-i ţine 
prizonieri şi nici nu ne puteam irosi timpul în interviuri 
inutile. Cine erau ei, de fapt? Doi neciopliţi care se 
înrolaseră doar pentru că nutreau ferma convingere că vor 
câştiga războiul. Am fi putut să-i dezarmăm şi să-i lăsăm să 
plece, sau am fi putut să-i transferăm într-un lagăr de 
detenţie, numai că prăpădul pe care sârbii îl făceau în sate, 
cruzimea lor, atrocitățile comise ne schimbaseră concepţia 
despre modul în care trebuia să-i tratăm pe cei capturați. 
Camarazii croaţi voiau să-i omoare... Dovezi despre 
atrocitățile pe care milițiile sârbeşti le comiseseră aveam 
din plin. 

Cu toate că le făcuseră croaților numeroase promisiuni 
de neagresiune, sârbii nu se ţinuseră de cuvânt. Din ziua în 
care blindatele JNA intraseră în sat, sârbii, simțindu-se tari 
pe poziţie, nu încetaseră să distrugă gospodăriile ţăranilor. 
Familii întregi au fost exterminate. Masacrul luase proporţii 
nemaiîntâlnite. Sătenii nu conteneau să ne relateze fapte 
de o cruzime cutremurătoare; fotografii înfricoşătoare le 
însoțeau spusele. Brutarul din sat murise sufocat: îi 
băgaseră capul în aluat. Invăţătorul care, ani de zile, 
văzuse perindându-se pe băncile şcolii atâţi elevi, printre 
care şi actualii combatanți sârbi, a fost spânzurat împreună 
cu elevii săi de copacii din curtea şcolii. Părinţii victimelor 
au fost aduşi cu forţa ca să dea jos cadavrele copiilor, care 
atârnau pe ramuri ca şi cum ar fi fost cadouri agăţate în 
pomul de Crăciun. Vii şi morţi erau sfârtecaţi în explozii de 
grenadă... 

Pentru noi, greul abia urma să înceapă. L-am găsit pe 
unul de-ai noştri, un voluntar neamt, răstignit pe poarta 


36 


unui hambar din apropierea satului. Sârbii veniţi de la Zeric 
îl răstigniseră de viu. Asemenea fapte sădesc în suflete 
dorinţa de răzbunare şi, desigur, nu pledau în favoarea 
celor doi prizonieri. N-aveau nici o şansă de a scăpa cu 
viaţă. Mi-am zis deci că, pentru ei, cel mai bine ar fi fost să 
aibă parte de o moarte fulgerătoare. Eu eram şeful, aşa 
încât eu trebuia să duc la îndeplinire greaua misiune. Le 
ordonasem să stea întinşi la pământ, cu faţa în jos, cu 
mâinile la ceafă. Se supuseseră fără să fie nevoie să-i lovim 
sau să urlăm la ei. Eram aproape calm. Respiram normal, 
încercând să nu mă gândesc la ceea ce urma să fac. Mă 
uitam la ei, dar parcă nu-i vedeam. Trebuia să-mi adun 
toată energia, s-o dirijez către mâini şi să le stăpânesc 
tremuratul pe Kalaşnikovul pe care-l strângeam cu putere. 
Croaţii grupaţi în jurul meu aşteptau. Poate şi cei doi sârbi. 
Am ridicat arma, am ochit şi am tras două gloanţe, unul în 
fiecare cap. A mers repede! S-ar putea ca într-o zi cineva să 
spună că sunt un nemernic. Pe front însă a împuşca un 
individ nu şochează pe nimeni. E ceva obişnuit. Seara i-am 
povestit unui australian ce făcusem în acea zi. „Ei, 
Frenchie, în ce rahat am intrat! Nu ieşim noi nemânijiţi de- 
aici!” - a remarcat el. _ 

Apoi a urmat ofensiva asupra oraşului Zeric. In ajun se 
trăsese mult şi dimineaţa mirosea încă a fum. În depărtare, 
mult în afara satului, se auzeau împuşcături, dar nu se ştia 
cine în cine trăgea. Acolo unde ne aflam era atât de multă 
linişte, încât aveam impresia că morţii care zăceau pe drum 
picaseră din cer. Unul dintre ei căzuse peste bicicleta lui. 
larba ce creştea pe marginea șanțului ardea pe alocuri ca şi 
cum luase foc singură. Nici urmă de sârbi. Dispăruseră încă 
de pe la jumătatea nopţii. 

Aveam misiunea să evaluăm pierderile înregistrate de 
inamic şi să-i cărăm pe eventualii noştri răniţi în spatele 
frontului. Dintr-odată am văzut un individ care înainta pe 
acest funest drum. Era singur. Avea vreo patruzeci de ani, 
purta uniformă şi, cu puşca pe umăr, păşea printre cadavre, 
cu un aer total absent. Apariţia lui ne-a umplut de mirare. 
Ce căuta singur pe drumul ăsta nenorocit, în bătaia puştilor 


37 


noastre? Păşea cu indiferența unui drogat. Ingurgitase oare 
în dimineaţa aceea omletă cu ciuperci halucinogene? 
Ajungând în dreptul mortului căzut peste bicicletă, s-a oprit, 
apoi s-a aplecat asupra trupului neînsufleţit. In acel 
moment, i-am văzul epoleţii: era poliţai sârb. Mă uitam la 
el, dar nu-mi venea să-mi cred ochilor. Visam?. Eram oare 
scufundat într-unul dintre acele vise urâte care te urmăresc 
când treci prin perioade de mare solicitare nervoasă, sau 
eram treaz? Nu mai ştiam... Ce puteam face să mă conving 
că nu visam: să fac pipi în pantaloni, să-mi muşc buzele? 
Eram atât de obosiţi în aceste ultime săptămâni de 
operaţiuni militare, încât nu mai ştiam când eram treji sau 
când dormeam... 

Soldatul continua să înainteze cu arma pe umăr. Nu 
ştiam ce era mai bine să fac: să-l împuşc ca pe un iepure, 
să-l las să plece sau să-l interpelez... In spatele meu un 
croat întrebă, întorcându-se către ceilalţi: „Il cunoaşte 
careva?” Soldatul sârb începu să se învârtească în jurul 
mortului ca şi cum ar fi căutat ceva pe jos. John întrebă: 
„Ce facem?” Atunci mi-am dus puşca la umăr, am 
îndreptat-o spre el şi, prin cătare, mi-am plimbat privirea de 
la cap la inimă şi de la inimă la cap ca să fiu sigur că atunci 
când voi apăsa pe trăgaci n-o să-l ratez. Nu mă grăbeam, 
aveam tot timpul, omul aflându-se la mai puţin de o sută de 
metri de noi... Îl ţintisem, dar nu-mi venea să apăs pe 
trăgaci. Englezul mi-a strigat aproape poruncitor: „Shoot! 
Shoot him!” Glonţul i-a zburat creierii. Părcă intrase în 
brânză... Ochii însă îi rămăseseră intacţi. Căzuse peste 
bicicletă... Părea că se odihneşte, adâncit într-un somn 
liniştit. Nu am aflat niciodată de ce venise să cerceteze 
cadavrele care 
zăceau pe drum... Trecuse în împărăţia drepţilor fără să 
realizeze momentul plecării din lumea asta... Murise fără să 
ştie. Oare cine-l împuşcase? Nu mai ştiam. Uitasem... 


Jelenic mi-a spus într-o zi: „Să ştii că suntem nişte 
nemernici. Duşmanul comite tot felul de ticăloşii, noi 
încercăm să nu-l imităm, dar, din nefericire, constatăm că 


38 


ne mânjim cu aceleaşi fapte murdare. Când am venit pe 
front, nu eram decât nişte indivizi nevinovaţi, unii mai 
veseli, alţii mai trişti... N-aveam pic de ură în suflete. Ce 
doream? Să ne facem datoria, să ne putem apăra pielea, să 
trăim în bună camaraderie. Frontul a făcut însă din noi 
adevăraţi asasini! Suntem blestemaţi! E îngrozitor!” 

Prizonieri capturați în toiul luptelor nu existau. Lucrul 
era ştiut atât de o parte, cât şi de alta a frontului. Ar fi fost 
bine să fi existat prizonieri, adică, dacă rămâneai fără 
muniţie sau erai încercuit, să fi putut ridica mâinile şi să 
începi să tipi: „Mă predau, mă predau...” Numai că aşa 
ceva se vede doar în serialele de televiziune! Pe front era 
altfel, şi nu trebuia să tragi vreodată nădejdea că ai fi putut 
să beneficiezi de statutul de prizonier. 

Şi totuşi s-a întâmplat să luăm prizonieri! Erau soldaţi 
care obişnuiau să se predea mai înainte de a fi tras vreun 
foc de armă, şi asta pentru că în lugoslavia, ca şi în Corsica, 
toate familiile se înrudesc. Devenea chiar enervant: toţi 
erau veri între ei! Mereu aceleaşi unităţi militare urmau să- 
şi rupă spinările cărând prizonierii - unii dintre ei răniţi - 
până în spatele frontului, unde se făcea schimbul: văr pe 
văr, ca şi cum ar fi fost vorba de un schimb între membrii 
aceleiaşi familii. Diferenţa dintre noi şi autohtoni era că noi 
nu ne înrudeam cu nimeni şi că nu ştiu cum se făcea, dar 
cei care mureau erau în special militari din brigăzile străine. 
Ne cam săturaserăm. Capturam, de exemplu, un lunetist 
sârb. În scurt timp, el era cedat în schimbul unui lunetist 
croat. Şi nu trecea multă vreme şi constatam cu stupoare 
că fostul nostru prizonier, lunetistul sârb, se afla din nou la 
post, pe front, ochindu-ne şi trăgând în noi tot cu ură şi 
ardoare. 


Se ştie că „ulciorul nu merge de multe ori la apă” şi că 
întotdeauna plăteşti cu propriile tale greşeli. Aveam să 
verific veridicitatea acestor cuvinte chiar pe pielea mea. 
Prima oară când am fost rănit, totul s-a petrecut ca într-un 
fel de vis. Ni se încredinţase în ziua aceea misiunea de a 
repera cel mai neînsemnat indiciu referitor la intenţia 


39 


inamicului de a porni o ofensivă împotriva noastră. Pentru 
asta trebuia să ne căţărăm cât mai sus, pe acoperişuri, de 
exemplu. Tancurile sârbilor trăgeau fără încetare. Vorbind 
la modul general, soldaţii croaţi, camarazii noştri, nu erau 
decât un fel de rezervişti fricoşi, aduşi pe front cu ultimul 
vagon al ultimului tren, care, de îndată ce inamicul îşi 
punea artileria în funcţiune, ajungeau în stare, de teamă, să 
intre în gaură de şarpe. Erau atât de fricoşi, încât stăteau 
cu toate efectele militare împachetate, gata s-o ia la picior 
la prima alarmă mai serioasă, aşa că tot brigăzile formate 
din voluntari străini urmau să ducă la îndeplinire misiunile 
speciale. Formam, într-adevăr, în acel moment al 
războiului, unităţile de elită, zece comandouri care grupau 
adevăraţi bărbaţi, mai toţi străini, al căror strigăt de luptă 
era:,„ Trăiască moartea!” 

Stăteam călare pe o bârnă din podul unei case 
ţărăneşti. 

O bubuitură, o zguduitură, şi de-acolo de unde eram m-am 
trezit brusc prăvălit la pământ cu acoperişul peste mine. 
Trei 

zile am stat în comă. 

Toţi camarazii mei au venit să mă viziteze la spitalul din 
Vinkovci. Unul mă sfătuia sa iau aspirină, altul îmi spunea 
să-mi pun comprese cu Synthol sau cataplasme cu muştar. 
Vizita la spital devenise o tradiţie. Mergeam întotdeauna să 
ne vizităm camarazii răniţi şi-i încurajam glumind: „Ai vrut 
să fii erou, nu? la uitaţi-vă cum îi lucesc medaliile pe piept! 
Lasă că acum te-ai lecuit!” Eu mă simţeam cât se poate de 
mulţumit că mă mai aflam încă în viaţă. În general, răniții 
stârneau în noi stranii trăiri, căci eram în acelaşi timp 
invidioşi pe eroismul emanat de sângele vărsat, dar şi 
înspăimântați de ceea ne putea rezerva viitorul. Ştiam că 
legea probabilităților ne orânduia viaţa şi că, mai devreme 
sau mai târziu, avea să ne sune ceasul. 

Simţeam uneori o nevoie imperioasă de a ne distra. 
Inventam atunci pariuri care mai de care mai stupide şi 
aiurite. Pariul cu „nimeritul”, de exemplu: câştiga cel care, 
într-un timp dat, era atins cel mai des de un glonţ sau deo 


40 


schijă. Atins, nu rănit. Un australian din grupul nostru bătea 
recordul la jocul ăsta. Am uitat cum îl chema, noi îl 
porecliserăm „Dundee crocodile” pentru că, înainte de a 
veni pe front, fusese vânător de crocodili. Pentru el, toţi 
sârbii erau „crocodili”. De câte ori se întorcea dintr-o 
misiune, ne zicea: „Azi, iar am împuşcat un crocodil... şi era 
cât pe ce să-i iau gâtul şi unuia mai barosan... avea şapcă 
şi avea o barbă, uite-aşa!” Australianul ăsta avea o baftă 
nemaipomenită, fiindcă se trezea mereu cu un glonţ sau cu 
o schijă ba în tocul cizmei, ba în încărcătorul sau în crosa 
Kalaşnikovului şi câştiga mereu pariul. Era un pariu dement, 
de-a dreptul pasionant, numai că nu avea nume, aşa că ne- 
am hotărât să-l botezăm. S-a propus „Ruleta rusească”. Nu, 
au zis unii, pentru că denumirea aceasta ne evoca prea 
mult numele slav de „cetnic”, şi astfel influenţaţi de 
atmosfera anglo-saxonă care domina grupul nostru de 
voluntari, am hotărât, într-o bună zi, votând prin ridicare de 
mâini, să-i spunem „The rock around the death”. Pur şi 
simplu sfidam moartea! Îi înspăimântaserăm până şi pe cei 
mai duri dintre croaţi! 

Eu aveam vechime serioasă în inventarea unor 
asemenea distracții macabre. Imi amintesc că am 
sărbătorit primul 
Crăciun petrecut pe front într-un sat încercuit de trupele 
JNA, împreună cu un ziarist cu care venisem în Croaţia. Am 
tras atunci o beţie cruntă. După cinci luni de plictiseală la 
Paris, simţeam în sfârşit că trăiesc! Se trăgea cu tunul, 
mirosea a lemn ars, gardiştii roiau în jurul armelor, dar şi al 
sticlelor de rachiu. Era Crăciun, un Crăciun european mai 
deosebit. Eram fericit. Mă simţeam util. Îi împărtăşeam cu 
multă vervă comandantului unităţii - un tip solid cu părul 
alb - impresiile mele de pe diferitele fronturi pe care mă 
înrolasem ca legionar voluntar. Eu îi vorbeam în engleză, el 
îmi răspundea în germană, nu prea ne înţelegeam, dar 
noroc cu limbajul salvator al gesturilor. Degetul gros 
îndreptat în sus însemna „bun” sau „prieten”, îndreptat în 
jos însemna „rău” sau „duşman”, lipit de gât însemna „a 
lichida”, „a omorî”, cinci degete răsfirate brusc însemnau 


41 


„împuşcături”, „explozii” sau ceva de genul ăsta. Era un 
limbaj delirant de surdomuţi ţăcăniţi! l-am povestit pe unde 
colindasem, la ce războaie luasem parte: la luptele de 
gherilă din Birmania, Laos, Surinam, Cambodgea, Liban şi 
Afghanistan... Izbutisem să realizez cu măiestria vorbelor şi 
forţa evocatoare a gesturilor adevărate scene 
cutremurătoare, pline de sânge şi de cadavre. Comandantul 
m-a ascultat ce m-a ascultat, apoi s-a ridicat brusc de pe 
scaun şi a început să urle cât îl ţinea gura: „Sie, grosse 
Katastrophe, grosse Katastrophe!” şi ne-a ordonat să 
părăsim imediat unitatea. Îl speriasem de moarte. Ziaristul 
cu care venisem s-a înfuriat la culme nu numai pentru că îşi 
rata reportajul pentru care venise, ci şi pentru că era foarte 
riscant să mergem noaptea până în oraş fără legitimaţii 
speciale. Şi apoi nici eu, şi cu atât mai puţin el, nu ştiam 
exact până unde înainta linia frontului sârbesc... Dar câtă 
deosebire între mine şi el! Pentru el, războiul era ceva 
serios, dramatic, pentru mine era un fel de joc, un joc sadic 
şi totuşi cât se poate de real... 


La Mala Bosna am fost rănit a doua oară. Sârbii 
începuseră să ne bombardeze pe la ora şapte seara. S-a 
nimerit ca de planton să fie Anna-Maria, o croată cu care 
mă împrietenisem. O croată adevărată: blondă, cu ochi 
albaştri luminoşi, înaltă, bine făcută şi foarte feminină. Era 
simpatică. Avea un farmec aparte. Nu voiam s-o las singură 
cu soldaţii croaţi, căci nu-mi inspirau deloc încredere. Erau 
în stare să fugă în caz de pericol şi s-o lase pe mâinile 
sârbilor. Văzusem ce erau în stare cetnicii să le facă fetelor 
croate! Îmi îngheţa sângele în vine când mă gândeam că 
aşa ceva i s-ar fi putut întâmpla Anne-Mariei. La Brcko, 
sârbii jupuiseră de vii, ca pe animale, patru luptătoare 
musulmane. Corpurile lor zăceau încremenite în poziţii 
îngrozitoare. În alt loc, sârbii trăseseră în ţeapă o tânără. 
Vârful ţepei îi ieşise prin piele, deasupra pubisului. A trăit 
încă ore întregi, suspendată între doi copaci, fără să 
izbutească să se elibereze din cumplitul instrument de 
tortură. De câte ori 


42 


n-au fost violate asemenea copile înainte ca asasinii să le 
supună  supliciilor aducătoare de moarte! Nu eram 
îndrăgostit de Anna-Maria, dar îmi plăcea prospeţimea pe 
care o răspândea în jur, aşa că mă aflam din nou alături de 
ea în timp ce făcea de planton, intrând iarăşi în rolul meu 
de adevărat cavaler protector al văduvelor şi orfanilor. 

Cerul era numai flăcări. Era frumos! Dacă nu aţi văzut 
niciodată un bombardament, atunci nu puteţi înţelege. Era 
într-adevăr frumos! Căzuseră cam patru mii de obuze - 
totul ardea... Câmpul luase foc... A fost cel mai cumplit 
bombardament sub care m-am aflat vreodată. 
Interminabilele rafale ale armelor automate horcăiau ca 
tusea cavernoasă a unor monştri. Se trăgea fără încetare 
din toate direcţiile. Emoţia îmi strângea stomacul şi 
simţeam maţele frământându-mi-se în pântece... Luam 
pastile antidiareice: Ercefuryl. Le ţineam în permanenţă în 
buzunar. A ieşi din adăpost pentru a-ţi uşura intestinele sub 
un asemenea bombardament ar fi fost o greşeală ce s-ar fi 
putut solda cu dramatice amintiri, aşa că... mai bine făceai 
pe tine, că tot nu aveai încotro. Ozic, un flăcău din 
Virovitika, avea obiceiul să-şi încheie rugăciunea dinaintea 
mesei cu binecuvântarea  savuroasă:  „Fericiţi cei 
constipaţi!” Ştia el ce ştia, nu degeaba îi intraseră două 
schije de obuz în fund, în timp ce-şi făcea nevoile. 

Trei ore am tot numărat, împreună cu Anna, secundele 
dintre momentul percuţiei şi cel al exploziei obuzelor. Asta 
când bubuiturile asurzitoare se mai răreau şi zgomotele 
proiectilelor se puteau auzi mai distinct. La ora unsprezece 
am fost anunţaţi că sârbii trecuseră la ofensiva terestră. 
Bombardamentul devenise şi mai violent. Exploziile 
luminau totul ca ziua. La un moment dat am auzit nişte 
zgomote suspecte... un hârâit puternic, un fel de horcăit 
monstruos... ca şi cum o uriaşă omidă ar fi avansat spre 
noi... Anna-Maria mi-a spus: „Sunt tancuri.” Am vrut să-i cer 
să repete ceea ce spusese, dar n-am reuşit să articulez 
decât: „Nu pot... nu pot...” Un fel de elefant parcă se 
aşezase pe pieptul meu... Vă puteţi imagina un atac de 
tancuri? Ce simţi când le vezi în faţa ochilor? Zgomotul 


43 


asurzitor pe care-l fac este cutremurător de demoralizant, 
iar ideea că în jurul lor o liotă de soldaţi erau în căutarea 
noastră, asemenea unor câini de vânătoare, îmi tăia 
respiraţia. Apoi am auzit paşi în spate. Era comandantul, 
care venise să ne informeze că nu departe de acolo se afla 
o armă de 76 mm, singura cu care se putea trage eficient 
în tancuri. Numai că nici eu, nici Anna nu ştiam cum s-o 
mânuim. Comandantul ne-a spus râzând: „Lasă, nu vă 
faceţi probleme. Când o să vedeţi tancurile venind peste 
voi, o să trageţi în ele ca şi cum aţi trage cu puşca.” 

_ Anna-Maria încărca arma cu obuze cât putea de repede. 
Imi aduc aminte că i-am spus înainte de a cădea: „Tâmpitul 
ăsta de Jelenic mi-a dat un pumn.” Fusesem izbit în spate 
cu violenţă. Am vrut să mă ridic, dar n-am reuşit. Nu mai 
puteam respira şi simţeam o greutate pe piept... Apoi m-am 
scufundat într-o ceaţă densă. Am înţeles că eram rănit. Nu- 
mi aduc aminte să-mi fi fost frică. 

A treia oară am fost rănit la Brcko, în timpul ofensivei 
sârbeşti. Incă o ofensivă, cu tot ce implica ea: ore de panică 
petrecute trântiţi pe brânci, în lucernă, în aşteptarea 
inamicului pe care-l auzeam şi-l vedeam târându-se, cu ore 
de tensiune, de aşteptare în care-ţi defilează prin minte 
întreaga viaţă cu toate amărăciunile, deziluziile şi 
regretele... Uneori urmau acele clipele chinuitoare când, 
uitându-te la rana din care curgeau şiroaie de sânge, îţi 
ziceai: „Sunt doar voluntar, dacă scap viu de-aci, plec, fug, 
nu mai pun mâna pe armă cât oi trăi...” Dar câtă 
amărăciune cuprindeau aceste cuvinte pline de laşitate! 


Într-o noapte, cu vreo câteva zeci de minute înainte de 
a-şi pierde piciorul, Steve l-a văzut pe unul dintre prietenii 
lui sărind în aer din cauza unei mine antitanc. Nimeni n-a 
fost în stare să explice cum s-a putut produce accidentul. 
De obicei, aceste mine nu explodează decât la o presiune 
de câteva sute de kilograme, şi militarul cu siguranţă că nu 
călcase pe ea. Mina a explodat lângă el, declanşată poate 
de la distanţă, ori poate s-a nimerit să fie o mină defectă 
sau poate se călcase deja pe ea şi stătea acolo pe câmp, ca 


44 


un obuz neexplodat, sensibilă la cea mai mică atingere. 

S-a auzit o bubuitură îngrozitoare. Steve s-a dus să 

vadă ce s-a întâmplat şi, gândindu-se la efectul dezastruos 
al exploziei asupra militarului, a zis: „Măcar de-ar fi murit.” 
Numai că prietenul său bineînţeles că nu murise. Bucăţi de 
carne, petice de uniformă se împrăştiaseră pe o rază de 
douăzeci de metri. Un spectacol care ar fi impresionat până 
şi pe cel mai crud şi insensibil soldat! Omul avea smulsă 
jumătate din faţă, pierduse un braţ, maţele i se revărsau 
peste pantaloni, iar partea de jos a picioarelor îi fusese 
retezată. Nu i se mai vedeau ochii şi totuşi i se simţea 
privirea. Mai târziu, Steve ne povestea: „În fundul orbitelor 
nu era decât un fel de lichid, dar simţeam cum omul mă 
privea. Mă privea...” Panică, teamă şi cruzime. Omul nu 
înţelegea ce i se întâmplase şi se căznea să-şi adune 
carnea împrăştiată. Steve s-a întors către băieţi şi i-a 
întrebat dacă poate vreunul să curme cu un glonţ viaţa 
celui sfârtecat de explozie. Însă rănitul a auzit... El nu voia 
să moară şi a început să ţipe: „Nu mă omorâţi, o să vină un 
camion să mă ia, nu mă omorâţi...” Fireşte că nimeni n-ar fi 
fost în stare să tragă în el şi, lăsând misiunea deoparte, 
băieţii s-au dus să-l scoată de-acolo. Atunci, Steve a călcat 
pe mina antipersonal. 
După o vreme mi-a povestit: „Eu am avut noroc în toată 
nenorocirea mea, că au venit şi m-au luat... In timp ce, 
purtat în braţe de camarazii mei, mă îndepărtam de locul 
dramaticei întâmplări, continuam să-l aud urlând: «O 
salvare... chemaţi o salvare.» Urletele lui mi-au rămas pe 
veci întipărite în memorie.” 


2. OFIȚERUL MORȚILOR 


„Aparţinem cu toţii nesfârşitei lumi a morților”, spune o 
45 


veche zicală bantu pe care mi-o repetam fără încetare 
pentru a putea accepta sau a uita că numărul morţilor îl 
depăşea pe cel al viilor, pentru a avea puterea să-i privesc 
şi să-i ating fără să-mi astup nările. Treptat, morţii se 
îndepărtau de mine, se înstrăinau, intrau în lumea uitării. 
Uneori aveam impresia că mă aflam în faţa unei oglinzi 
deformante, în care tot ce vedeam era hidos, şi atunci 
repetam din nou zicala bantu. 

Morţii nu seamănă între ei. Unii, cei morţi de puţin timp, 
erau mobili, calzi, încă aveau culoare în obraz, îi puteam 
mişca cum voiam, de parcă nici n-ar fi fost morţi. Alţii, morţi 
mai de mult, aveau chipurile înnegrite, înverzite, chipuri de 
pergament, erau ţepeni ca trunchiurile de copac şi reci, 
chiar dacă afară era cald. Apoi erau morţii care zăceau în 
câte o baltă sau un braţ de râu, care nu semănau cu cei 
mumificaţi în colbul drumurilor; unii erau lipicioşi, alunecoşi 
ca algele, ceilalţi seci şi duri ca pietrele din care numai 
soarele torid putea să mai stoarcă câţiva stropi de sudoare. 
Cum arătaseră ei când fuseseră în viaţă? Cine ne putea 
răspunde la o asemenea întrebare! Priveam cu uluire, cu 
mare nedumerire trupurile pe care moartea le surprinsese 
într-o cumplită incleştare: în grămada de morţi distingeam 
o mână încremenită pe mânerul unui cuţit al cărui tăiş 
dispărea în burta unui alt mort sau vedeam morţi ai căror 
dinţi erau înfipţi în gâtul sau umărul duşmanului. Ce păcate 
au trebuit să plătească de muriseră astfel? Treceam prin 
dreptul cadavrelor încremenite în oribile îmbrăţişări 
obscene ţinându-ne de nas şi clipind din ochi, lăsându-i 
duşmanului grija de a ne îngropa morţii. Ne era teamă ca 
nu cumva să ne identificăm cu ei., Ne uitam la mâinile lor 
crispate şi străvezii... Cum arătaseră ele odinioară, când 
mângâiaseră trupuri de femeie? Oare mâinile noastre care 
făceau atâtea - încărcau arme, semănau moartea, dar şi 
spălau, mângâiau, zgâriau, desenau, scărpinau, se rugau - 
aveau oare să ajungă tot atât de hidoase? Şi înfricoşaţi de 
sinistra perspectivă repetam, pentru a ne convinge că mai 
evoluam încă într-o altă lume decât cea a morţii: „Sunt viu, 
nu sunt mort, sunt viu, trăiesc... trăiesc...” 


46 


Cu răniții era altceva: se agăţau de noi tot atât de mult 
cât se agăţau de viaţă. Erau în acelaşi timp şi vii şi morţi: 
un fel de morţi în viaţă, iar faptul că se mişcau şi în special 
că urlau era de-adreptul înnebunitor. De ce credeţi oare că-i 
împuşcam pe răniții proveniţi din rândurile duşmanului? Ca 
să nu mai urle! Aşa se explică faptul că multora dintre noi 
le venea uşor să le tragă un glonţ în cap. Cineva a scris: 
„Nu mi-e frică de moarte, ci mi-e frică să mor.” Asta era 
problema: răniții ne scoteau din minţi tocmai pentru că 
trăgeau să moară, iar noi nu voiam să ştim cum se 
petrecea trecerea în lumea drepţilor. 

Aveam repulsie de moarte şi totuşi o acceptam. Era 
cutremurător! Văzuserăm atâtea cadavre sfârtecate, atâtea 
trupuri făcute una cu pământul, atâţia soldaţi urinând în 
gurile morţilor - guri larg deschise, asemenea gurilor 
peştilor scoşi din apă -, atâtea fete înfipte în parii 
gardurilor, încremenite şi livide ca peisajul din jur, 
văzuserăm atâtea capete fără corp, atâtea braţe fără trup, 
atâtea coşuri pline cu ochi din care ciuguleau păsările... 
Cum să nu fi fost cuprinşi de o cumplită groază? 

Morţii, învăluiţi în praful oraşelor distruse, cu chipurile 
lor de ceară, cu paloarea cadaverică, ce se întindea atât de 
repede pe feţe, ne urmăreau peste tot... Ochii lor, adeseori 
deschişi, rigiditatea lor ne aminteau de exponatele din 
muzeul Tusseau. Cum arătaseră oare când fuseseră în 
viaţă? De ce un mort nu mai seamănă cu fiinţa vie, cea 
care existase cu câtva timp înainte? Între o maimuţă şi un 
om există o mai mare asemănare decât între omul viu şi 
acelaşi om, dar trecut în neființă. Mortul are ceva care te 
face să te îndepărtezi de el. Poate mirosul: mirosul morţii 
pe care, chiar dacă nu l-ai simţit niciodată, îl recunoşti 
imediat. Este un miros inconfundabil a cărui provenienţă o 
identifici de îndată, chiar dacă te afli în întuneric, cu toate 
că ai ochii legaţi. De ce oare atunci când vezi pentru prima 
oară un cadavru, cu toate că nu miroase, ţi se face greață? 
Este ca atunci când vezi un obiect de porțelan soios. Nu-ţi 
vine să-l atingi... 

Şi totuşi trebuia să-i privim, să-i atingem, pentru că 


47 


trebuia să le scotocim prin buzunare. Contactul respingător 
era inevitabil. Inainte de a ne apleca asupra lor le mai 
trăgeam un glonţ în cap ca să fim mai siguri că sunt morţi 
de-a binelea, dar, Doamne, de câtă scârbă ne umplea acest 
gest! Am fi dorit să-i fi putut împuşca cu ochii închişi. A 
trage într-o grămadă de came moartă este pur şi simplu 
dezgustător, chiar mai respingător. Când tragi într-o fiinţă 
vie, ai un motiv, când tragi într-un mort, comiţi o mârşăvie 
cumplită. 

Imi aminteam de un scandal revoltător care produsese 
mare vâlvă în întreaga presă franceză cu câţiva ani înainte: 
un procuror din Versailles a dat ordin să i se aducă cinci 
capete de om pentru efectuarea unor expertize balistice. 
Inspectorii de la SRPJ s-au dus la Institutul medico-legal, au 
decapitat cinci cadavre, au pus craniile în găleți şi le-au 
prezentat şefului. Ele au ajuns la poligonul de tir al poliţiei 
unde trăgătorii s-au pus a le ochi cu râvnă şi elan. Cele 
cinci capete au fost ciuruite de gloanţe de Magnum 357, 
dar nimeni n-a aflat vreodată rezultatul expertizei. Atunci, 
povestea m-a revoltat peste măsură. Acum, ori de câte ori 
trebuia să dăm lovitura de graţie unei grămezi de carne 
caldă încă, îmi aminteam de scandalul de la Versailles şi 
gura mi se umplea de un gust amar. 

Am văzut sute de indivizi trecând fără să tresară prin 
faţa unui mort, dar n-am văzut mulţi rămânând impasibili în 
faţa unui rănit. Un mort este straniu, nimic de zis, însă nu te 
marchează pe moment sau, mă rog, asta se întâmplă rar. 
Pe primii morţi pe care-i vezi îi uiţi, nu-i ţii minte, apoi pe 
următorii eviţi să-i priveşti. Eşti doar în cunoştinţă de cauză. 
Morţii ţi se întorc în minte mult mai târziu. Ei se imprimă 
adânc în memorie şi îţi aminteşti de ei atunci când te 
aştepţi mai puţin, când nebunia războiului se mai potoleşte 
şi începi să te gândeşti la zilele de pace care vor urma. 

Când am primit misiunea de a mă ocupa de morţi, a 
fost cât pe ce să-mi pierd definitiv minţile. lar morţi? Ca şi 
cum morţii duşmanului, morţii noştri şi toţi morţii pe care îi 
văzusem nu mi-ar fi fost de-ajuns!... Şi brusc mi-am adus 
aminte de clipele petrecute alături de un mort, pe 


48 


platforma unui camion care gonea pe un drum nenorocit 
din Surinam. Era un negru solid, ucis într-o ambuscadă. Nu- 
mi puteam desprinde privirile de pe plasticul care îi 
acoperise faţa şi care, zburătăcit de vânt, îi biciuia obrazul. 
Craniul era ca o nucă de cocos despicată în două; sângele 
se împrăştiase prin camion şi ajunsese până la mine, 
năclăindu-mi talpa cizmelor... Revăd şi acum mutra 
schimonosită de furie a soldatului însoțitor, care urla cât 
putea de tare, peste zgomotul motorului, poruncindu-mi să 
acopăr faţa mortului, dar eu nu reuşeam să prind din nou 
bucata de plastic... Mâinile mele păstrează şi acum 
amintirea atingerii reci şi umede... De ce trebuia oare să 
fac tocmai eu toate acestea? 

Evitam să privesc morţii. Se găsea întotdeauna cineva 
care să le acopere faţa cu o bucată de pânză, să le întindă 
picioarele şi să le aşeze braţele de-a lungul corpului ca să 
nu mai semene cu nişte marionete dezarticulate. 

Morţii deveneau uneori cifre, statistici la sfârşit de 
săptămână sau cruci puse în dreptul coloanelor de nume 
care se înşirau pe pagini întregi de caiete de şcoală. Uneori 
trebuia să scriem familiilor acestora. Era o treabă 
stânjenitoare, pe care n-am ştiut niciodată s-o fac cum 
trebuie, aşa că atunci când aveam ocazia, le telefonam. Era 
mai brutal, dar mai simplu. 

Poveşti despre morţi aş putea istorisi săptămâni la 
rând: 
întâmplări despre nopţile de veghe, despre patrulările în 
bezna nopţii, poveşti despre asalturi, atacuri, contra- 
atacuri, înmormântări făcute în grabă, despre panica 
stârnită de bombardamente... Odată, un obuz de mortier a 
nimerit în plin într-o tranşee în care se afla o mitralieră. O 
tânără din Vukovar, pe care o îndrăgiserăm cu toţii, ar fi 
trebuit tocmai în momentele acelea să fie acolo, la post. Cu 
o oră înainte de atac, comandantul a trimis-o să se 
adăpostească într-un cot al tranşeei, la câţiva metri 
distanţă de servanţii mitralierei care, fiind tot timpul beţi, 
trăgeau invariabil din aceeaşi poziție. Refuzau cu 
încăpățânare să schimbe locul mitralierei. Eram siguri că, 


49 


mai devreme sau mai târziu, un obuz sau ceva asemănător 
avea să-i trimită pe lumea cealaltă. Când li se spunea să-şi 
pună pielea la adăpost, începeau să râdă ca tâmpiţii. Işi 
băgaseră în gură mici crucifixuri din plastic alb, pe care le 
primeam cu sacii, crezând desigur că erau purtătoare de 
noroc. În fiecare încăpere, pe fiecare rastel de arme 
atârnau zeci de crucifixuri, iar fiecare dintre noi aveam unul 
atârnat de gât şi mai multe prin buzunare, ceea ce nu ne 
împiedica, totuşi, să murim! 

Era într-o duminică. Obuzul a căzut la patru metri de 
fată, exact de cealaltă parte a ridicăturii de pământ. N-a 
fost desigur ziua ei cea mai norocoasă, căci după explozie, 
şocată, n-a mai putut vorbi timp de-o săptămână. Bucuroşi 
că a scăpat cu viaţă, unii au sărutat-o, alţii i-au strâns 
mâna, apoi am început să căutăm ceea ce mai rămăsese 
din cei doi servanţi ai mitralierei: n-am mai găsit decât 
nişte rămăşiţe de mate. Ţeava mitralierei, îndoită de 
violenţa impactului, zburase la treizeci de metri. 


Exista un loc în Hertegovina de care cu toţii ne temeam: 
Mostar, un oraş înghesuit într-un amfiteatru de munţi unde 
se dădeau lupte aprige, care, în mod ciudat, erau prea 
puţin mediatizate. Zi şi noapte, oraşul era supus tirului 
continuu al artileriei cetnice. Bosniacii şi sârbii se înfruntau 
în încleştări aducătoare de moarte. Ca la Vukovar, fără 
încetare, fără cruţare. 

Cine n-auzise vorbindu-se de Mostar? Era un loc 
periculos, un loc blestemat şi totuşi toţi se ofereau ca 
voluntari să meargă acolo. Demenţă curată! Nebunie 
colectivă! 

În viaţa mea n-am văzut un oraş mai deprimant: 
imaginaţi-vă o aşezare omenească adunată într-o imensă 
potcoavă de munţi stâncoşi, prin mijlocul căreia curge un 
râu lat de şaizeci de metri... Coline înţesate de mortiere, de 
artilerie, de tancuri, de arme de 20-30 mm, de lunetişti 
ascunşi îndărătul fiecărei tufe... O căldură sufocantă, nici o 
adiere de vânt, nici o sursă de apă potabilă sau de hrană... 
Dramatică situaţie! Forţele militare bosniace arseseră deja 


50 


o parte din arhive, banca fusese evacuată, iar civilii parcă 
înnebuniseră. 

Încă de la începutul primăverii, morţii îngropaţi în 
grabă, fără coşciuge, în grădinile publice, în faţa caselor, în 
straturile de flori sau la  întretăieri de drumuri 
transformaseră oraşul într-un film de groază, cu toate că 
acolo nimic nu ţinea de ficţiune. Căldura umflase cadavrele 
şi se vedea ici-colo câte un braţ ieşit din pământ asemenea 
unei liane, un picior sau un smoc de păr cânepiu, sau chiar 
un corp întreg când, într-un mod inexplicabil, leşul se 
îndoia, încovoindu-se de spate. Lopeţile de pământ pe care 
groparii le aruncau deasupra cadavrelor nu reuşeau să le 
acopere în suficientă măsură şi, nu peste multă vreme, 
deveneam din nou martorii aceloraşi sinistre viziuni. 

Am fost de trei ori câte cinci zile la Mostar şi parcă, de 
fiecare dată, am coborât în infern. Ca şi turiştii, eram 
transportaţi acolo cu autobuzele. Aveam de îndeplinit 
misiuni clare, precise. Din păcate, niciodată nu părăseam 
zona tot aşa cum veniserăm. La plecare, eram la fel de 
mulţi ca la sosire, numai că unii dintre noi se aflau în 
coşciugele bine ancorate de scaunele autobuzului. Nu se 
întâmpla să întreprindem vreo operaţiune militară fără să 
înregistrăm pierderi omeneşti. Ultima rolă a filmului 
Apocalypse Now parcă fusese turnată la Mostar, în acest 
oraş-ruină, oraş-cimitir cuprins de panică, în care bântuiau 
nişte arătări de civili isterizaţi de căldură, de miros, de 
foame şi de tirul artileriei. Mostarul găzduia dementa, 
fiindcă puteai vedea pe străzi copii inconştienţi care băteau 
mingea, sfidând uluitor moartea. Şi aceasta se producea 
inevitabil, căci se găsea mereu câte un sniper sârb care să 
le zboare creierii. Ne întrebam care era oare adevăratul joc 
al groazei: ruleta rusească sau jocul cu mingea? 

Peste tot întâlneam tot felul de indivizi înarmaţi, 
îmbrăcaţi în uniforme militare care mai de care mai 
fanteziste, mai ciudate. Unii aveau feţele mânjite cu 
vopsea. De unde veneau? Cine îi comanda? 

Ne băteam a// around the clock şi trebuia să mai găsim 
şi timp pentru morţi. Îi aduceam şi-i depuneam la morga 


51 


spitalului, adică mai bine-zis în pivniţa clădirii, căci camere 
frigorifice nu existau. Acolo era destul de răcoare şi puteau 
sta câteva zile fără să intre în putrefacție. Era vorba de 
camarazii noştri şi nu-i lăsam să zacă trântiţi pe mese 
năclăite de sânge, cum procedau unii prin alte părţi. E 
adevărat că nu aveam întotdeauna răgaz să-i spălăm, dar 
ne dădeam cel puţin osteneala să-i îngropăm în coşciuge. l- 
am fi îngropat în orice, în dulapuri, în comode, în lădoaie... 
numai direct în pământ, nu. Coşciugele ne erau aduse cam 
în douăzeci şi patru de ore, aşa că reuşeam să ne facem 
datoria de omenie şi să ne trimitem morţii în spatele 
frontului cu fiecare transport de camioane. 

Uneori, autorităţile militare ordonau o înmormântare 
oficială. Atunci îmi revenea misiunea de a însoţi mortul 
până la locul de înhumare, unde de obicei ne aştepta un 
delegat al reprezentantei străine. Înmormântarea lui John a 
fost una dintre cele mai frumoase înmormântări din timpul 
războiului. Solemnitatea, salutul de adio, momentul de 
reculegere care au avut loc lângă mormânt au durat 
aproape oră. In depărtare se auzea bubuitul tunurilor... 
Razele blânde ale soarelui ne încălzeau trupurile 
neclintite... Mă gândeam la toţi cei pe care îi condusesem 
pe ultimul drum... Ce lungă era lista! Câţi străini nu 
pieriseră la puţin timp după sosire! Şi cu cât timpul trecea, 
cu atât convingerea că norocul ne întorsese spatele 
devenea tot mai fermă. Avuseserăm noroc, nimic de zis, 
doar că în ultima vreme se cam epuizase... Descurajaţi, ne 
venea tot mai greu să continuăm. Începuserăm să mergem 
lipiţi de ziduri, să punem adesea un genunchi în pământ, să 
vârâm capul între umeri... Glonţul putea veni de oriunde, 
nu? Era înspăimântător. 

John avea un diary, un fel de jurnal intim, în care nota 
tot ce vedea şi făcea. Obişnuia să-şi pună tot felul de 
întrebări metafizice. Ne spunea mereu că nu intenţiona să 
rămână pe front multă vreme, dar că voia neaparăt să 
vadă, să înţeleagă războiul... Da! Şi n-a durat mult şi s-a 
lămurit! După cindsprezece zile! A fost omorât la cea de-a 
treia acţiune la care participa, în timpul luptelor din 


52 


Bosanska Biala, adică „Satul Alb” - un cătun sârbesc izolat 
în mijlocul unei zone croate... Sârbii, nişte ţărănoi fanatici, 
apărau cu încrâncenare un drum asfaltat pe care, dacă l-am 
fi putut cuceri, am fi fost scutiţi de a mai face ocolişuri 
interminabile prin munţi pentru a ajunge la baza noastră de 
aprovizionare. Situaţia nu mai putea continua. Soldaţii 
noştri crăpau de foame, în timp ce transportoarele blindate 
ale JNA aduceau zi de zi brutelor de sârbi alimente şi în 
special obuze, ca să aibă cu ce trage în noi... 

Cucerirea satului prin care trecea drumul constituia 
misiunea noastră principală încă cu două luni şi jumătate 
înaintea venirii lui John. Efectuaserăm deja zeci de acţiuni 
de recunoaştere. De şase ori am ajuns până la acel faimos 
drum: l-am pipăit cu mâinile şi mi-am pus obrazul pe 
asfaltul lui neted. Ce frumos era!... Dacă vântul bătea din 
direcţia poziţiilor cetnicilor le puteam auzi vorbele - dacă i- 
am fi înjurat, n-ar fi ştiut de unde veneau cuvintele de 
ocară... Chiar dacă nu se trăgea, trăiam într-o tensiune 
extraordinară şi parcă niciodată nu m-am temut mai mult 
ca în acele momente. Ne tăram prin lanul de porumb, 
zăream acoperişurile primelor case, apoi dădeam brusc de 
drumul asfaltat. Îi puteam prinde pietrişul în pumni, 
simţindu-i asfaltul fierbinte sub degete... Ne aflam între 
două cazemate inamice şi îi auzeam pe sârbi vorbind, 
râzând sau certându-se. 

Într-o dimineaţă, am văzut un cetnic făcând jogging pe 
marginea drumului... a trecut la douăzeci de metri de noi. A 
doua zi am dezlănţuit atacul. John era cu noi. A fost un 
adevărat atac, cu tot materialul militar necesar, cu grup de 
acoperire, cu grup de asalt, exact ca în manualele de 
infanterie.  Organizaserăm retragerea şi acoperirea. 
Dispuneam în dimineaţa aceea de un veritabil arsenal: 
aveam RPG-uri de 7, RPG-uri de 9 şi două tancuri T 55 
poziţionate lângă grupul de acoperire. Eram fericiţi şi 
emoţionaţi ca nişte copii pentru că fuseserăm, în sfârşit, 
dotați cu primele tancuri. Puteam de astă dată să le ardem 
sârbilor bătaia pe care o meritau de mult. Ne simţeam 
invulnerabili. Doar patru sute cincizeci de metri ne 


53 


despărţeau de drum. Toată noaptea am petrecut-o 
infiltrându-ne cât mai aproape de el. Până la sosirea 
transportorului şi a maşinii comandantului sârb au trecut 
iarăşi câteva ore bune de aşteptare. Toate armele noastre 
au tras în acelaşi timp. Am împuşcat cinci sârbi. De fapt, au 
fost şase. Instalaserăm şi o mină Claymore care l-a ucis pe 
cel de-al şaselea, adică primul sârb venit cu echipa de 
salvare. Ce se întâmplase cu el am aflat seara de la 
emisiunea de ştiri difuzată de postul de radio sârbesc. 

John aplauda. Era încântat de reuşita primei sale 
operaţiuni. Revenind la bază, se apucase să înşire alte cinci 
cruci pe lista de evidenţă a morţilor din rândurile 
duşmanului. Ţineam contabilitatea la zi. Ziua aceea trecuse 
în favoarea noastră. Apoi, contabilizarea rezultatelor 
luptelor de hărţuire a devenit mai dificilă: trăgeam unii în 
alţii de la depărtare şi, neputând înainta, nu vedeam 
duşmanii doborâţi, aşa că nu aveam cum afla rezultatul 
exact al operaţiunii şi atunci nu notam nimic. Uneori ni se 
atribuiau victorii nemeritate, şi asta pentru că statul-major 
încerca pe toate căile să fie pe placul politicienilor, fapt 
care ne enerva la culme. In timpul luptelor de-a lungul 
râului Drina, de exemplu, ni se trimiteau prin radio mesaje 
de felicitare: „Bravo, băieţi! Aţi omorât o grămadă de 
sârbi!” li întrebam: „Câţi?” Ni se răspundea evaziv: „O 
grămadă, o groază de cetnici!” Insistam: „Câţi?” „Cel puţin 
două sute.”, venea răspunsul. Mă întrebam de unde, 
Doamne, putea să ştie dobitocul ăla de reporter, din gaura 
lui de şobolan nenorocit, ce se petrecea la noi pe front, la 
mai bine de cincisprezece kilometri distanţă de el?... Nu mă 
miram degeaba, deoarece atunci când, în sfârşit, am reuşit 
să trecem pe malul sârbesc al râului, n-am găsit decât trei 
cadavre! Trei! 

După aceea s-a întâmplat o porcărie cum numai pe 
front se poate întâmpla. Ne îndepliniserăm cu bine 
misiunea. După confruntare ne-am întors la Bosanska. 
Cuceriserăm satul fără efort. Apoi au venit Mig-urile şi ne- 
am refugiat, nu foarte departe, într-un cătun abandonat. 
Eram frânţi de oboseală. Trebuia să dormim. Eram în 


54 


picioare de două zile şi două nopţi şi numai datorită 
Capaconului mai puteam ţine ochii deschişi. Până şi în 
respiraţie îi simţeam gustul scârbos de baltă stătută. 
Medicamentul cu pricina ne ţinea treji şi rezistam chiar şi 
şaptezeci şi două de ore fără să adormim la cel dintâi 
popas. Mă obişnuisem să iau pastilele astea în Laos şi 
constatam că-mi erau de un real folos şi în lugoslavia. 
Camarazii mei autohtoni deveniseră dependenţi de el ca de 
un drog. Am ajuns în sat. Nu doream decât să dormim. O 
dorinţă imperioasă impusă de uzura excesivă a întregului 
sistem nervos suprasolicitat. Era nevoie să ne odihnim, 
întrucât ştiam că după Bosanska Biala urmă alt sat 
nenorocit, care trebuia apărat sau distrus şi că din nou 
aveam să stăm treji ore întregi. Apa şi lumina erau 
întrerupte. Nu puteam nici să bem, nici să mâncăm, nici cel 
puţin să ne spălăm. Nu doream decât să ne scufundăm 
pentru câteva ore într-un somn adânc înainte de a fi trimişi 
în spatele frontului, dacă aveam noroc, sau dimpotrivă, în 
prima linie, dacă trăgeam lozul ghinionist. N-aveam apă, 
dar alcool aveam din belşug. Am dat câteva pahare pe gât, 
apoi ne-am culcat. Amestecul de Capacon cu rachiu adăuga 
bătăilor inimii mele zgomotul produs de palele unui 
elicopter. Era captivant! Intins pe rogojină, cu braţele cruce 
pe piept, cu privirea înfiptă în tavan, mă întrebam unde 
naiba putuseră cretinii să ascundă ventilatorul, că nu-l 
vedeam... 

Continuam să aud bâăzâitul elicopterului şi, de îndată ce 
închideam ochii, simţeam cum mă aplecam înainte şi cum 
mi se pocnea capul de plexiglasul cabinei de pilotaj! Sub 
mine defila jungla... Eram fericit că nu mai vedeam casele 
din piatră gălbuie şi acoperişurile lor din ţiglă roşie. Jos se 
întindea un imens covor verde. Pe o pistă de laterită 
vedeam civili alergând, plonjam spre ei şi nu ştiu de ce, dar 
îmi era atât de bine! Civilii fugeau, în jur era jungla şi 
auzeam zumzetul liniştitor al elicopterului. Apoi, deodată, 
pe pistă au apărut camioane şi o fată care voia să fugă... 
Comandantul a deschis uşa cu o lovitură de cizmă şi, urlând 
ca un turbat, mişcându-şi mâinile ca palele unei elice, 


55 


încerca să ne facă să pricepem că sârbii ocupaseră 
Bosanska şi că noi trebuia să-i gonim imediat pe nemernici 
de-acolo. Nimeni n-avea alte informaţii şi nici nu se ştia câţi 
sârbi erau şi ce se întâmplase cu camarazii pe care-i 
lăsaserăm în ajun în zona aceea. 

Ne-am certat cu comandantul. Satul fusese odată 
cucerit şi, după părerea noastră, acum, fără vreun motiv 
bine întemeiat, ni se impunea să ne întoarcem din nou în 
gura lupului. Era un fel de remake al luptelor nenorocite de 
pe povârnişurile Vietnamului: acolo trebuia să ne căţărăm, 
să lovim, apoi să coborâm; să urcăm din nou, să lovim şi să 
coborâm, repetând mereu acelaşi ritual. Înregistraserăm 
pierderi şi acum trebuia să ne aruncăm asupra duşmanului, 
să tragem în el, să omorâm doar pentru a echilibra balanţa 
morţilor. Din păcate, în noaptea aceea, nimeni nu mai avea 
chef să tragă în cineva. 

Doream doar atât: să dormim. Trimiseserăm deja destui 
cetnici pe lumea cealaltă şi, din cât constatam, dispariţia 
lor nu schimba cu nimic mersul războiului. 

John s-a sculat primul. Am plecat. Eram cincisprezece. 
Din nou aceleaşi drumuri, aceiaşi copaci sub care ne 
opream, ca să ne regrupăm, apoi câmpul de porumb la 
capătul căruia se afla blestematul acela de sat, pe care tare 
aş fi vrut să-l fi ştiut şters pe veci de pe toate hărţile. 

Se crăpa de ziuă. Înaintam în formaţie, încet. Mare lucru 
totuşi că ne aflam, în sfârşit, pe un drum! Satul care fusese 
pârjolit de foc părea pustiu. Brusc, în faţa noastră au apărut 
nişte indivizi care ne făceau semne. „Cine naiba-s ăştia?” 
am întrebat eu, iritat. Un croat a ridicat degetul mare în sus 
şi am înţeles: „Sunt prieteni.” Degetul gros îndreptat în jos 
însemna „duşman”. Am continuat să înaintăm către ei. 
Soldaţii apăruţi în faţa noastră s-au oprit brusc, apoi au 
sărit peste un zid şi s-au ascuns în spatele lui. Reacţia lor ni 
s-a părut destul de ciudată ca să ne determine să ne 
aruncăm la rândul nostru, toţi cindsprezece, ca la o 
comandă, în şanţul drumului. 

Lângă mine se afla un neamţ care vorbea perfect 
croata, pe nume Andreas Strauss, un descreierat. Desigur, 


56 


nu-şi putea da seama în ce hal ajunsese pentru că de la 
începutul războiului nu se mai dusese niciodată acasă ca să 
vadă cum se comportă oamenii normali. Andreas era un 
adevărat prusac. Student cu studiile ratate, devenit la un 
moment dat ucigaş de mâna a doua, se dusese în Polonia 
să-şi refacă sănătatea morală, muncind ca tăietor de 
lemne, pentru ca apoi, din lipsă de altceva mai bun, să 
aterizeze în lugoslavia. Pe unde mergea, căra după el 
cărţile lui Nietzsche. Vorbea curent cinci limbi plus croata. 
Era intelectualul grupului. Nu mai fusese pe front. 
lugoslavia îl atrăgea, deoarece - zicea el - războiul îl 
interesa din punct de vedere intelectual... Avea tot felul de 
idei: voia să-i omoare pe ţigani fiindcă erau hoţi, pe evrei 
pentru că erau imperialişti şi pe sârbi pentru că-l băgaseră 
trei luni în închisoare, la Belgrad, cu câţiva ani mai înainte, 
când venise să facă turism pe malul Adriaticii. Avea o 
obsesie: vroia să omoare sârbi. De şase luni era pe front şi 
nu reuşise să răpună nici unul. Participase la toate acţiunile 
fără să tragă un singur foc. Ne înnebunise cu încă o fantezie 
sinistră: voia să violeze o sârboaică, o minoră... aşa zicea 
el, numai că la Zeric, când a văzut-o pe micuța cetnică pe 
care o omorâserăm, a început să plângă. Andreas fusese de 
şapte ori rănit de schije, călcase de două ori pe mine, din 
fericire nefiind rănit, doar că de-atunci refuzase să-şi asume 
vreun risc sau să se lanseze în comiterea vreunui act de 
eroism. Se afla încă sub efectul şocului. Era she//-shock. 
Trebuia să se simtă întotdeauna protejat, aşa că-şi făcuse 
obiceiul de a se plasa mereu în coada coloanei. 

Fără să ridice capul, Andreas a început să ţipe: „Voi cine 
sunteţi, bă?” „Da' voi cine sunteţi?” au întrebat ceilalţi. 
Neamţul a continuat: „Sunteţi croaţi?” Din spatele zidului s- 
a auzit răspunsul: „Poate!!” Era clar. Erau sârbi. Trebuia să 
împiedic măcelul. Îmi imaginam grozăvia care ar fi putut să 
urmeze. După zid se ascundea moartea, ne pândea de la 
doar treizeci de metri. Dacă oricare dintre noi s-ar fi ridicat, 
ar fi fost secerat de gloanţe. Pe toţi ne aşteptau mortiere de 
60, rachete şi tot felul de proiectile care, de la asemenea 
distanţă, nu ne-ar fi ratat. Eram paralizat de teamă şi totuşi 


57 


trebuia să mă mişc repede, înaintea lui Strauss, a lui John, a 
oricărui altuia... Nu-i puteam lăsa să cadă într-o astfel de 
cursă. Aveam un striker, o armă redutabilă, un fel de pistol 
uriaş cu repetiţie, care azvârlea grenade de 40 mm. Ne 
aflam la o aruncătură de băț de cetnici. Am tras cu M 79. 
Un inamic a căzut, fiind târât imediat în spatele zidului. 
Trăgeam ca la standurile de tir din bâlciuri fără să-l putem 
doboriî. Ne înfuriam şi, cu cât ne înfuriam mai mult, cu atât 
trăgeam mai mult. Cred că niciodată duşmanul nu a fost 
supus unui asemenea tir. Parcă eram pe un platou de 
filmare: gloanţele răpăiau din toate părţile. Dacă am fi vrut 
să turnăm o scenă de luptă, n-am fi realizat una mai 
reuşită. 


Totul s-a petrecut după ce am auzit vocea lui John. Se 
afla în stânga grupului, într-un loc în care şanţul prea puţin 
adânc nu-l putea proteja în suficientă măsură. Ne-a strigat 
să nu mai tragem, apoi s-a ridicat în picioare, cu intenţia de 
a se năpusti asupra duşmanului. Gloanţele care îl 
străpungeau îl săltau de la pământ. Tunica cu care era 
îmbrăcat începuse să fumege, ca şi cum se scăpăraseră 
chibrituri în interiorul ei. Mi s-a părut că totul durează o 
eternitate când, de fapt, n-au fost decât patru-cinci 
secunde. John horcăia. Când nu mai gemea, repeta: „M-au 
omorât, m-au omorât.” Apoi a spus o singură dată ca 
pentru a se scuza: „Am văzut insigne HV...” Fusese convins 
că cei care trăseseră erau croaţi. A căzut în capcană ca un 
începător. 

Vă puteţi imagina ce înseamnă să cari sub focul 
adversarului un rănit străpuns de gloanţe şi care e de două 
ori mai greu decât tine? Incercam să alergăm de-a lungul 
şanţului, cărându-l pe John, care cântarea nouăzeci şi cinci 
de kilograme... Nu puteam să ridicăm capul, nu vedeam 
unde puneam picioarele, gloanţele treceau razant pe lângă 
noi, iar gheara fricii se înfipsese în coapsele noastre. John 
îşi mai revenise şi întreba dacă o să moară. Am avansat 
puţin, apoi am fost nevoiţi să facem cale întoarsă. Sârbii ne 
încercuiseră. După ce şi-au scos morţii din bătaia focului, 


58 


trecuseră din nou la atac. Îl apucasem pe John de după 
subsuori, în timp ce Jo îl prinsese de picioare în dreptul 
genunchilor. Paşii ni se împleticeau, de parcă eram doi 
crabi prinşi într-un concurs de tras la coardă: fiecare trăgea 
înspre partea lui. Bătea pasul pe loc, leoarcă de 
transpiraţie, şi nu mai puteam respira... Camarazii noştri 
croaţi continuau să tragă, iar noi urlam: „Trageţi, băieţi, 
trageţi, omorâţi-i, arză-i-ar focu’ de nenorociţi!” L-am întins 
pe John pe pământ şi ne-am privit adânc în ochi: „S-a zis cu 
noi! Până aici ne-a fost!” Eram epuizați de oboseală... Nu 
mai puteam face nimic. Şi, ciudat, eram calmi. Atunci a 
apărut Andreas. El l-a cărat pe John în spinare în timp ce noi 
le acopeream retragerea. Când l-am revăzut pe John, era 
întins pe jos, alb la faţă, şi se simţea tare rău - probabil îşi 
pierduse cunoştinţa. A fost pansat, apoi i s-a administrat o 
doză de morfină. Am smuls din ţâţâni uşa unei barăci ca s-o 
folosim drept brancardă pentru a-l putem căra mai uşor cât 
mai departe de această killing zone, şi, într-o clipă de 
răgaz, am cerut prin radio să ni se trimită un camion. 
Probabil că sârbii făceau acelaşi lucru pentru rănitul lor. 
Niciodată nu am trăit asemenea scene... Totul era ca în 
filme: frica, sângele, sudoarea, lacrimile. Când vezi la 
cinema astfel de monstruozităţi zici: „E cam tras de păr! 
Exagerează!” Ei bine, nu. Nu e nici o exagerare! 

Morfina l-a ajutat pe John să-şi revină. Ne vorbea cu 
calm: „Acum mi-e mai bine. Când ne întoarcem la unitate?” 
Andreas, namila de neamţ, a început să plângă pe 
înfundate... Dimineaţa gri şi ploioasă devenea şi mai 
patetică. În graba de a-l pune cât mai repede pe John în 
camion, l-am scăpat pe jos. Unul dintre noi şi-a prins 
piciorul într-o rădăcină, s-a dezechilibrat, brancarda s-a 
înclinat şi John a căzut urlând în noroi. Imi amintesc clar că 
am tipat, apoi mi-am acoperit faţa cu mâinile: nu mai 
puteam să îndur, eram copleşit de atâta suferinţă... O 
tristeţe cumplită pusese stăpânire pe mine... L-am ridicat, l- 
am urcat în camion şi am coborât prelata. Ne uitam cum se 
îndepărtează... Eram mulţumiţi că putuserăm să facem 
ceva pentru el. 


59 


Seara, întorcându-ne la unitate, am aflat ca John murise 
la intrarea, în spital. Pentru a evita locurile unde se dădeau 
lupte, croații care veniseră cu camionul o luaseră pe un 
drum ocolit. Când au ajuns la spital, John era deja golit de 
sânge. Acolo, nimeni nu s-a ocupat serios de el. Ce porcărie 
revoltătoare! John avea douăzeci şi şase de ani. Vestea 
morţii sale îmi sfâşia inima. M-am încuiat în toaletă pentru a 
putea plânge în voie. Îmi amintesc că un croat îmi turna, 
una după alta, găleți de apă în cap. Mi-era sortit, oare, să- 
mi sfârşesc viaţa înecat într-un W.C? 


3. A MURI PENTRU SARAJEVO 


Preşedintele de-atunci al Iugoslaviei, Jovič, avertizase: 
„Dacă Bosnia vrea independenţă, atunci va fi război.” 

A trebuit să se instituie blocada de la Sarajevo pentru 
ca pericolul să fie sesizat de Comunitatea Europeană. Apoi, 
toţi au început să vorbească de Sarajevo: la televizor, la 
radio, în ziare, pe coloane întregi... Relatau mereu aceleaşi 
banalităţi despre un minirăzboi disecat în bucățele. Azi, 
când revăd articolele din colecţiile de ziare, mă cuprinde 
revolta: toţi scriau doar despre Sarajevo cu toate că 
grozăviile erau peste tot, în Bosnia Herţegovina, şi chiar 
mai cumplite ca la Sarajevo! 

În zadar croații şi musulmanii au chemat în ajntor 
Comunitatea Europeană încă de la primele incidente 
izbucnite în Bosnia, avertizând astfel întreaga lume că 
războiul - mai cumplit decât cel din Croaţia - va fi o 
adevărată baie de sânge. Realitatea avea să confirme 
predicția. A fost un război civil fără legi şi fără cruţare. Ura 
în stare pură nu a lăsat loc nici unei convenţii. Civili, cu 
statut real de civil, nu mai existau. Femei, bătrâni, copii, 
observatori neutri, deveniseră ţinte de tir, căci se trăgea în 


60 


tot ce mişca, în tot ce apărea din faţă. Armata federală se 
instalase în toate punctele de trecere către Nord, lăsând 
câmp liber acţiunilor militarilor sârbi care se întreceau în a 
nimici coloanele de refugiaţi. La sfârşitul lunii aprilie, bărcile 
în care ţărani croaţi încercau să treacă râul Sava au fost 
ţinta mortierelor sârbeşti. Bilanţ: paisprezece morţi. Toţi 
civili. Şi nu s-a scris nici un rând despre acest masacru în 
presa occidentală. 

Aşa după cum procedaseră în Croaţia, sârbii aplicau şi 
în 
Bosnia-Herţegovina politica „pământului pârjolit”, 
accelerând şi accentuând astfel politica lor de purificare 
etnică. Preşedintele sârb Miloševič repetase de mai multe 
ori, fără urmă de echivoc: „Acolo unde se află un sârb, este 
şi Marea Serbie.” 

Nici un sat croat sau musulman n-a scăpat neatins de 
aripa neagră a războiului. Forţele armate bosniace nu au 
reprezentat niciodată ţinta atacurilor trupelor federale 
sârbeşti. Atacul lor a fost mereu îndreptat cu prioritate spre 
satele lipsite de apărare. Mereu se repeta acelaşi scenariu: 
un ofiţer sârb venea în sat şi cerea ţăranilor armele pe care 
le deţineau. | se aduceau câteva puşti de vânătoare. 
Ofiţerul, nemulţumit, cerea să i se aducă, adevăratele 
arme, puşti, lansatoare de obuze, tunuri... De unde să fi 
avut nişte bieţi ţărani care nu posedau nici cel puţin câteva 
amărâte de tractoare, asemenea arme perfecţionate? 
Urma, în mod diabolic gândită, etapa a treia: represiunea! 

La Biljo Brdo, un sătuc situat între Derventa şi Bosanski 
Brod, unde mă oprisem într-o noapte, înainte de a ajunge la 
frontiera croată, am cunoscut infernul în care trăiau sătenii. 
Oamenii pământului n-au obiceiul să lenevească dimineţile 
în pat. La şase sunt în picioare, la şase şi jumătate au 
mâncat şi la şapte sunt pe câmp. Numai că în dimineaţa 
primei zile pe care mi-o petreceam în sat, gulaşul a rămas 
neatins în cratiţele de pe sobă. 

S-a auzit un şuierat şi primul obuz a căzut peste sat. 
Toată familia s-a grăbit să se ascundă în adăpostul 
construit în pivniţă, din saci de nisip, chirpici şi resturi de 


61 


scânduri. Un adăpost nu prea solid, aproape iluzoriu, ridicat 
mai mult pentru menţinerea moralului şi desigur mai puţin 
pentru a rezista bombardamentelor artileriei sârbeşti. Îmi 
amintesc că doi bărbaţi şi-au prins braţele în formă de 
scaun ca să poată cobori în adăpost o vecină, o bătrână 
sârboaică pe care, de când începuse conflictul armat, o 
luaseră să stea cu ei în casă! 

In faţa satului, sau mai bine-zis de jur-împrejurul lui, se 
afla instalată în poziţie de luptă, încă din timpul nopţii, cea 
de-a 7-a Brigadă a armatei federale de la Banja Luka. Vreo 
douăzeci de mortiere de 82 mm şi mai mult de zece tunuri 
cu autotractare aveau să-şi dezlănţuie tirul năprasnic peste 
cele vreo cincizeci de colibe împrăştiate pe colina a cărei 
frumuseţe amintea de localitatea elveţiană Valais. 

Printr-o ferestruică a pivniţei urmărem tirul tot mai 
aprig al duşmanului. Violenţa atacului stârnea panică. 
Zăream în ceața dimineţii siluetele vagi ale celor care 
coborau în goană dealul, încercând să ocolească exploziile. 
Obuzele cădeau peste sat într-o cadență accelerată, la 
început unul la cincisprezece secunde, apoi unul la zece 
secunde. Cine ieşea din adăpost se ducea la moarte. Sârbii 
aşteptau momentul prielnic să-şi lanseze infanteria pentru 
a-i putea nimici cu grenade pe sătenii pitiţi în ascunzători. 
Tactica se conducea după o perfectă logică ucigătoare! 
Asistam la distrugerea metodic organizată a unui biet sat, 
atât de neînsemnat încât nici nu figura pe hartă. 

Gospodăriile ţărăneşti deveneau, rând pe rând, ţinta 
loviturilor de tun. Când tunurile tăceau, tancurile preluau 
ştafeta. Mă uitam la oamenii de lângă mine, întinşi pe jos, 
pe pământul bătătorit al pivniţei. Învăluite în întuneric, 
femeile îmbrăcate în negru se ţineau de mână, formând, 
când un lanţ al speranţei, când unul al panicii, alternanță 
dictată de momentele de acalmie sau de recrudescenţă a 
tirului, de strigătele venite din afară. Încremeniţi de frică, 
bărbaţii urmăreau deflagraţia care zgâlţâia tot satul: 170, 
190, 260, 310... Uneori confundau zgomotul produs în 
momentul tragerii cu cel al exploziei... Erau atât de multe... 
Ce să le mai numere! 


62 


La ora nouă şi patruzeci şi cinci de minute, un vecin a 
intrat în fugă în pivniţa în care ne aflam. Căuta un preot. La 
două sute de metri distanţă, la două case depărtare, o 
bombă căzuse direct pe un adăpost plin cu oameni. Scena 
care se oferea ochilor era cutremurătoare: pantofi, haine şi 
bucăţi de carne atârnau ca nişte ghirlande pe resturile unui 
gard. In casă, într-o odaie plină cu ligheane de apă fierbinte 
şi cârpe îmbibate cu sânge, două femei întinse pe o masă 
trăgeau să moară. 

In sat nu exista nici doctor, nici măcar un felcer. Spitalul 
cel mai apropiat se afla la vreo zece kilometri. Ca să ajungi 
acolo, trebuia să traversezi celebra zonă no man’s land de 
lângă Bosanski Brod, un mare oraş bosniac, situat spre 
frontiera de nord şi care făcea legătura cu restul regiunii. 
Incă de la începutul războiului, unităţile militare sârbeşti se 
încrâncenaseră să atace oraşul în care se mai aflau doar 
câţiva luptători croaţi şi musulmani, ascunși în pivnițe sau 
în tranşee. Peste tot nu erau decât ruine, case distruse, 
acoperişuri pulverizate, şosele scurmate, garduri şi copaci 
năruiţi, peste care domnea, venind de sub casele 
dărâmate, mirosul fetid de cadavru. Văzduhul vibra pe 
acelaşi fond sonor: bubuiturile tunurilor, zgomotul 
motoarelor Mig-urilor, şuieratul bombelor şi, venit de pe 
malul celălalt al fluviului, dinspre partea oraşului geamăn, 
oraşul croat Slavonski Brod, urletul aproape continuu al 
sirenelor. De fapt, nimic deosebit: toate erau zgomote de 
război. 

La ora unsprezece patruzeci eram cu cele două rănite în 
maşina învățătorului din Biljo Brdo, o maşină marca Yugo. 
Am pornit-o de îndată spre nord. La fiecare hurducătură - 
drumurile erau pline de gropile făcute de obuze -, cele 
două femei urlau şi se încovoiau de durere. Ca să nu intrăm 
direct în bătaia tirul inamicului, a trebuit să ocolim, s-o 
apucăm pe drumul de pământ bătătorit care străbătea 
pădurea. Maşina era tot atât de spațioasă ca un R5. Eram 
şase în ea, şi nu puteai mişca un deget. Sângele femeii pe 
care o ţineam în braţe îmi îmbibase hainele. Îl simţeam cald 
pe piele. Nu puteam face nimic pentru a-i ameliora situaţia. 


63 


Când am ajuns în dreptul podului metalic aruncat peste 
fluviul Sava, am fost nevoiţi să ne oprim, aşteptând ca Mig- 
urile cărora le auzeam clar zgomotul turbinelor, să-şi 
lepede încărcătura. Avioanele s-au îndreptat spre est şi au 
bombardat rafinăria. 

Femeia pe care o tineam în braţe a murit când am ajuns 
pe pod, la un kilometru distanţă de spital. Dacă ar mai fi 
rezistat încă un sfert de oră, ar fi ajuns, sărmana, pe masa 
de operaţie. 

Mai târziu, la Zagreb, am întrebat nişte Căşti Albastre 
ce părere aveau despre asemenea întâmplări. Mă ascultau, 
dar se uitau la mine ca şi cum le-aş fi povestit bancuri. 

Funny guys!, zicea John ori de câte ori venea vorba 
despre Căştile Albastre. Ne formaserăm o părere mizerabilă 
despre membrii acestei formaţiuni militare trimişi pe front 
ca la vânătoarea de gâşte sălbatice (gâştele fiind chiar ei!) 
şi care-şi imaginau că urmau să trăiască în Iugoslavia 
marea aventură a vieţii lor! Din fericire, se mai aflau printre 
ei şi unii mai deştepţi, care îşi dădeau seama că de fapt nu 
înţeleg absolut nimic, aşa încât mai iertam aceşti „eroi” 
care, pentru că auziseră o explozie sau pentru că le 
şuierase un glonţ pe la ureche, îşi închipuiau că 
participaseră la cine ştie ce mari bătălii istorice. Şi mai 
închideam ochii şi atunci când - într-un bar din Zagreb - 
venea vreunul, te cuprindea pe după umeri şi zicea: „De 
când mă ştiu, nu m-am distrat mai bine.” Ne saturaserăm 
să-i vedem la fiecare colţ de stradă. La Zagreb dădeam 
mereu peste aceşti fanfaroni care sfârşiseră prin a 
exaspera pe toată lumea. O armată de hahalere şi de 
târâie-traistă în uniforme ilar de pompoase, o adunătură de 
vagabonzi veniţi de pe meleaguri străine, care atunci când 
se îmbrăcau în civil, în hainele lor de mâna a doua, căpătau 
o înfăţişare şi mai penibilă. Ne era ruşine că eram francezi, 
englezilor le era ruşine că erau englezi şi, dacă printre noi 
s-ar fi aflat şi voluntari ucraineni, cu siguranţă că şi lor le-ar 
fi fost ruşine că erau ucraineni. Unul nu era mai breaz ca 
altul! Poate doar egiptenii, care-şi luau foarte în serios 
misiunea în Bosnia, să fi fost mai deosebiți şi asta pentru că 


64 


dintotdeauna fidelitatea faţă de o cauză a fost un excelent 
remediu împotriva mediocrităţii... 

Până şi noi francezii, care nu eram cine ştie ce 
paraşutişti sau legionari de elită, ci doar nişte simpli 
executanţi ai unor operaţiuni poliţieneşti, rămăseserăm 
uluiţi de gândirea lor limitată. 

Cred că şi şefii acestora erau tot atât de reduşi mintal, 
pentru că toate declaraţiile pe care le dădeau, imediat ce 
un reporter făcea imprudenţa să le întindă un microfon, 
conduceau indubitabil la aceeaşi concluzie. O simplă 
trecere în revistă a situaţiei de la Sarajevo indica limpede 
că aceste sute de marionete nu puteau fi de nici un folos 
nimănui. Erau printre ei şi militari adevăraţi, recunosc, 
numai că aveau, cum se spune, mâinile legate. Pentru ca 
războiul să înceteze şi populaţia să fie protejată ar fi trebuit 
să fi fost trimise în zonă cel puţin şase divizii. Sârbii, croații 
şi milițiile musulmane comasaseră în jurul capitalei 
aproximativ patruzeci şi cinci de mii de militari. Ce puteau 
face două mii de soldaţi în faţa unei asemenea forţe? 
Experții militari occidentali vorbeau de două sute, două 
sute cincizeci de mii de soldaţi... Cine putea oare să 
mobilizeze o asemenea armată? Bosniacii n-aveau petrol şi, 
în fond, sârbii nu-i amenințau decât pe musulmani! Atunci? 

În aşteptarea sosirii puţin probabile a unui corp de 
armată, bufonii ăştia în ţoale albastre nu se gândeau decât 
la un singur lucru: patul şi senzațiile tari pe care nu le 
putuseră avea pe alte meleaguri. Crezând că uniforma le 
conferă un deosebit prestigiu, erau profund convinşi că 
toate fetele se îndrăgosteau de ei! Nu degeaba aparţineau 
Naţiunilor Unite! Însă de îndată ce învăţai trei cuvinte în 
sârbo-croată, pricepeai că, de fapt, fetele îşi băteau joc de 
ei, fiind interesate doar să-i stoarcă de bani şi să le mai 
smulgă vreo informaţie. Erau aroganţi, inculţi, sfrijiţi şi 
pociţi. Cum intrau într-un bar, se şi apucau să se caftească, 
aşa că, exasperat, comandantul lor le-a interzis să mai iasă 
în oraş după ora zece scara. Pentru noi, zece seara era abia 
începutul zilei ce urma să vină! 

Nici convocați, nici angajaţi, Căştile Albastre erau o 


65 


adunătură de indivizi de toate naţiile, negri în special, veniţi 
din toate colţurile lumii - din Noua Caledonie, din Insula 
Reunion... Legionarii noştri, adevăraţi luptători, îi evitau, nu 
li se adresau şi nu le explicau nimic... Puteam să vorbesc cu 
ei cel mult un sfert de oră, douăzeci de minute. Îi întrebam 
ce beau, de unde veneau - atât şi nimic mai mult. 

Intr-o zi m-am dus la „Alliance française” din Zagreb ca 
să citesc ziarele. Eram în uniformă croată. Mă 
împrietenisem cu o tânără care lucra acolo, pentru că 
fusese în Franţa, vorbea franceza şi-i aprecia pe francezi... 
Ore întregi pălăvrăgeam în franceză, şi asta-mi făcea 
plăcere. Se afla acolo în acea zi şi un tip care aparţinea 
Căştilor Albastre. Răsfoia reviste. Era un ofiţeraş, şef de 
coloană, care, se vede treaba, la viaţa lui ezitase între a-şi 
pierde vremea ca scribălău la poştă, ca amploiat la 
asigurările sociale sau ca brigadier prin pădurile silenţioase. 
Ne asculta cu gura căscată, uitându-se la noi cu ochii mari 
cât cepele. Nici eu, nici fata nu-i dădeam atenţie. Nimic nu 
te atacă mai cumplit ca indiferența. Indiferenţa este culmea 
dispreţului! Am învăţat asta în Asia. Te pune la pământ! 
Nerăbdător, ofiţerul ne-a abordat: „N-am mai auzit croat să 
vorbească aşa de bine franceza ca matale!” „Ca să vezi!” - 
i-am răspuns eu... Unde ai învăţat-o atât de bine? m-a 
întrebat el. „La Paris” i-am replicat eu. M-a felicitat şi, căzut 
pe gânduri, mi-a zis: „Nu-i la îndemâna oricui.” Tânăra de 
lângă mine a izbucnit într-un hohot de râs, pe care-l aud şi 
acum. Atunci m-am felicitat că n-am rămas în armata 
franceză! 

Căştile Albastre nu staţionau în Bosnia. Accesul le era 
interzis în zona în care ne desfăşuram operaţiunile şi dacă 
cine ştie cum se aventurau până unde ne aflam, nu rezistau 
mult şi plecau. Doar la Mostar i-am avut o vreme alături de 
noi, însă şi-au luat repede tălpăşiţa. Nu ştiu cum se făcea, 
dar toţi trăgeau în ei: musulmanii, croații, voluntarii 
străini... până şi sârbii! Nu atât soldatul ca om era cel vizat, 
ci mai curând era ochită, cu diabolică plăcere, uniforma lui 
militară care avea ceva enervant de festivist. Săptămâni 
întregi ne-am deplasat prin Mostar, cărând după noi tot ce 


66 


abandonaseră ei în grabnica lor retragere: căşti, fulare, 
centiroane! llară situaţie! 

Nu-i agream pentru că se situau, de fapt, undeva între 
sârbi şi noi. Sârbii aveau artilerie, tancuri, blindate. Noi nu 
aveam mai nimic. Luptam şi pentru a ne apăra, pentru a nu 
fi striviţi ca nişte râme, şi atunci trebuia să ne apropiem de 
duşman la o sută - o sută cincizeci de metri. Din momentul 
în care între noi şi sârbi se aflau Căştile Albastre, eram 
pierduţi! Într-adevăr, nimeni nu-i agreea. În Croaţia, de 
exemplu, oamenii au înţeles repede că, atunci când îşi 
făceau apariţia Căştile Albastre, erau nevoiţi să-şi ia adio de 
la treizeci şi cinci la sută din teritoriul pe care aceştia se 
instalau, şi asta pentru cincisprezece - douăzeci de ani. 
Toată lumea a priceput că prezenţa lor servea la 
consfinţirea victoriilor sârbeşti în Croaţia şi la crearea 
tuturor facilităţilor pentru ca aceştia să poată ataca 
nestingheriţi Bosnia-Herţegovina.  Inţelegând corect 
situaţia, ne număram printre primii care ne străduiam din 
răsputeri să-i punem pe fugă. 

Căştilor Albastre nu le-a trebuit prea multă vreme să-şi 
dea seama că Mostarul nu era de nasul lor. Acelaşi lucru s-a 
întâmplat şi la Sarajevo, unde musulmanii i-au expediat 
manu militari de unde veniseră, de la Zagreb sau de la 
Belgrad. Numai că au procedat în aşa fel încât întreaga 
opinie publică să fie convinsă că retragerea lor era opera 
sârbilor. Croaţii şi musulmanii aveau tot interesul ca 
încurcă-lume ăştia să spele puţina. N-aveam nevoie de 
baby-sitters sau de „doici” în preajmă. Am fi avut nevoie de 
o armată adevărată, care să vină şi să lupte cot la cot cu 
noi... Imperioasă nevoie, numai că de acest crud adevăr 
nimeni n-a vrut să ţină cont în Europa. 

Aproape că ni se scotea pe nas că se înregistraseră 
pierderi în rândurile Căştilor Albastre franceze: la aproape 
zece mii de militari, erau opt morţi în patru luni. Mie îmi 
venea să zic: „Doar opt morţi...” Da! Pentru că în acelaşi 
interval de timp au fost înregistraţi de zece ori mai mulţi 
copii - chiar sugari - ucişi cu un glonţ în cap decât soldaţi 
din Căştile Albastre care şi-au dat duhul pe front. N-aveam 


67 


de gând să-i plângem! Asta ar fi fost culmea! Singurii după 
care am fi putut vărsa lacrimi amare ar fi fost bieţii copii 
bosniaci. 


Războiul din lugoslavia părea dus de tot feluri de 
funcţionari, profesori, studenţi, avocaţi sau negustori. 

Jelenic, comandantul meu, de exemplu, devenise maior 
la douăzeci şi doi de ani. Nu era militar, nu făcuse armata. 
Era un pacifist, un adevărat hippy, care n-avea decât un 
mare regret: nu atât pentru că ratase Indochina sau 
Republica croată a lui Ante Palevic€, ci pentru că nu fusese 
la Woodstock. De când venise în Iugoslavia, se schimbase 
mult, devenind fanatic. Prietenii lui croaţi îl botezaseră 
„Nebunul din Balbek” din cauza comportamentului său 
exigent, extremist şi categoric. 

Într-o zi, ne-am dus într-un cartier periferic din Vincovci, 
un cartier mizerabil, cu blocuri hidoase, unde locuia mama 
lui, căreia numai amintirile de dinainte de război îi mai 
dădeau puterea să trăiască. Jelenic a insistat să-mi arate o 
casetă video filmată imediat după bacalaureat, la o 
reuniune a elevilor, la un fel de serbare. Elevi, profesori, 
băieţi şi fete, bine îmbrăcaţi. Se foiau în jurul unei orchestre 
dirijate de o profesoară de muzică. Jelenic comenta fără 
emoție în glas: „Uite, ăsta e sârb, a murit. Asta a fugit, e în 
Germania. Fata pe care ai văzut-o adineauri e sârboaică, 
am făcut-o, era rea de muscă. Se regula cu toţi, n-alegea, 
sârbi, croaţi, sloveni... Fată bună, toţi ţineam la ea. N-a 
avut noroc: a fost omorâtă în timpul unui bpmbardament 
cetnic. Locuia în cartierul croat. Il vezi pe cel cu care e la 
braţ? E croat, a fost rănit la Vukovar, nu l-am mai văzut de- 
atunci. Astălalt e pe front acum, la Pakrac...” 

Imaginile dansau pe ecran: filmul fusese rulat şi derulat 
de zeci de ori şi era foarte uzat. Pe pânza albă defilau în 
viteză chipuri, surâsuri de fete, priviri prinse în prim-plan, 
flash-uri stângace, care imortalizaseră cupluri înlănţuite, 
băieţi care-şi puneau la încercare forţa braţelor... Sârbi, 
croaţi... părinţi care râdeau, profesori sârbi, croaţi... toţi 
împreună. 


68 


Jelenic îşi urma comentariul pe acelaşi ton impasibil: 
„Ăsta a murit în cutare loc, ăstălalt pe care-l strâng în braţe 
este acum cetnic. La Vinkovci, a trecut de partea 
duşmanului şi se bate contra noastră. Intr-una din zilele 
viitoare, trebuie să-ncerc să-l contactez prin radio... să-i zic 
un «bună ziua» 
înainte de a-l trece-n lumea umbrelor...” 

Ani de zile, toţi oamenii aceştia au trăit la un loc, în 
acelaşi cartier, în acelaşi oraş. Băieţii au jucat fotbal 
împreună, au ieşit la plimbare cu aceleaşi fete, s-au 
cherchelit la aceleaşi petreceri. Au ascultat aceeaşi muzică, 
au citit aceleaşi cărţi. Mă uitam la filmul video şi mă 
gândeam: „Cum dracu’ au făcut de s-au lăsat antrenați în 
porcăria asta de război?!” Eram mai cu seamă obsedat de-o 
crimă de o rară cruzime: profesorul de muzică fusese 
sugrumat cu o coardă de pian de un cetnic, nu de un 
criminal oarecare, ci de unul dintre foştii lui elevi! După 
atâţia ani petrecuţi laolaltă, după toate clipele plăcute, 
după serbările la care participaseră cu toţii... Ce poate face 
războiul din oameni! 

Pe Jelenic totul îl lăsa rece. Trecutul nu-l mai interesa, 
iar despre viitor zicea: „Iugoslavia nu are viitor!” Părăsise 
lumea noastră obişnuită şi, fiind decepţionat de oameni, se 
închisese în el însuşi. Nu se lupta pentru ţară, se bătea ca 
să-şi omoare timpul şi amintirile. Se bătea pentru a putea 
uita cum se sfâşiaseră între ele cuplurile sârbo-croate, 
pentru a uita copiii şi femeile masacrate, pentru a putea 
uita femeile sadice, capabile să castreze prizonierii şi să 
colecţioneze ochi de cadavre! Jelenic se lupta pentru a-şi 
putea scoate din minte femeile „comisar” care erau în stare 
să stea încremenite cât era ziua de lungă în spatele unei 
ferestre, cu puşca la ochi, pândind un cap de femeie sau de 
copil în care să-şi descarce glonţul ucigaş, ca apoi, seara, 
să se ducă vesele la cârciumă unde-şi întâlneau bărbaţii. 
Erau în stare să chefuiască cu ei, să se culce cu ei, ca şi 
cum nimic monstruos nu s-ar fi întâmplat în acea zi. 

Se dădeau lupte în Iugoslavia, numai că se lupta prost. 
Ca o scuză, se spunea mereu că la adversari lucrurile se 


69 


petreceau şi mai dezastruos. Comparaţiile se repetau 
obsesiv, ca nişte refrene. Beam de stingeam, dar nu uitam 
să remarcăm faptul că sârbii nu se trezeau din beţie 
niciodată. Dacă se întâmpla să omorâm femei, ziceam că 
sunt cetnice, şi gata scuza. Cum adică, numai sârbii aveau 
voie să tragă în mame? Noi îi împuşcam pe prizonieri 
pentru că nu aveam unde să-i ţinem. La sârbi era şi mai 
rău, fiindcă înainte de a-i omori îi torturau, apoi îi lăsau să 
putrezească pe asfalt şi treceau cu tancurile peste ei. 
Trebuie să recunosc însă că am văzut şi zeci de cadavre de 
sârbi care zăceau până se înnegreau pe drumurile din zona 
noastră. Adevărul e că existau croaţi şi bosniaci lângă care 
n-aş fi vrut să lupt niciodată, ba pe unii chiar aş fi vrut să-i 
împuşc, căci asta meritau. Ştiam că sârbii erau nişte 
ticăloşi, dar tare aş fi vrut să nu-mi fie ruşine de cei alături 
de care luptam. Şi pentru ca încrederea să nu-mi fie 
zdruncinată, făceam şi eu ceea ce făceau cei din jurul meu: 
îmi aminteam mereu de atrocitățile săvârşite de cetnici. 
Erau numeroase şi cumplite. Jelenic îmi spunea deseori: 
„Am omorât destul. M-am săturat, trebuie să mă apuc de 
altceva!” 


În zona Kupres, la începutul războiului, am realizat un 
lucru deosebit. Cu toate că nu eram încă prea bine 
organizaţi, am reuşit totuşi, în două zile, să înaintăm 
treizeci de kilometri de la Czevitza până la Malovan. Am 
cucerit fără prea mare efort trei sate sârbeşti, pierzând 
doar şase oameni. 

Străpungerea frontului inamic desfăşurată cu o 
asemenea viteză a avut drept consecinţă capturarea a 
patruzeci de sârbi. Cum distracţiile erau inexistente în 
asemenea locuri, am inventat un fel de sketch ca să avem 
de ce râde. Îi închiseserăm pe prizonieri într-o baracă şi le 
ordonaserăm ca, de îndată ce apărea unul dintre noi, 
aceştia să sară direct în picioare, să ia poziţia de drepţi, să 
ne salute cu mâna la frunte şi să cânte urlând cât puteau 
de tare, cântece ostăşeşti. N-a trebuit să le spunem de 
două ori. La cel mai mic zgomot care le-ar fi vestit venirea 


70 


noastră, săreau ca arşi în picioare şi în poziţie de drepţi, 
cântând cântece pe care noi nu am fi îndrăznit să le 
intonăm. 


Ciudate trăiri! Ştiam că vom vedea mulţi morţi şi răniți, 
cunoşteam riscurile pe care le comportau incursiunile în 
rândul inamicului, şi totuşi atmosfera aceea de la începutul 
războiului era mai curând plăcută, fiindcă ne imaginam a fi 
adevăraţi Rambo! 

Ne deplasam peste tot cu armele de care eram foarte 
mândri, participam cu capul sus la misiunile cele mai 
periculoase, cântam Trăiască moartea!, şi culmea era că 
făceam totul din sinceră convingere. 

Într-o zi, un căpitan croat ne-a explicat că, pentru a ni 
se da permisiunea de a merge în oraş, trebuia să 
completăm nişte formulare. Ni se cerea să menţionăm 
motivul cererii şi ora la care voiam să plecăm. Mai erau şi 
alte întrebări care ni se păreau total deplasate dat fiind 
situaţia în care ne aflam. Un voluntar pe nume Ron Wolf a 
scris la rubrica „Motive”: 
humpi, pumpi, ceea ce însemna „a bea şi a regula”. 

Ron era indian. Un descendent al tribului Fesele Prăjite, 
numit Sicangus, unul dintre cele şapte triburi Sioux, din 
Vestul american. Era un fenomen: fusese hoţ la şase ani, 
alcoolic la zece şi violator la doisprezece... Işi târâse 
nostalgia şi deziluziile printr-o Americă albă şi indiferentă 
până în 1973 
când, la Wounded Knee, a avut loc acea faimoasă 
comemorare organizată de indieni, care s-a transformat în 
masacrul. La douăzeci de ani, după ce a încercat fără 
succes să se facă preot, a intrat în mişcarea amerindiană 
AIM, fondată în 1968, în cartierele sărace din Saint-Paul şi 
Minneapolis de foştii prizonieri Ojibways. Era un fel de 
mişcare protestatară, căci AIM avea ca scop denunţarea 
nedreptăţilor pe care le înduraseră Pieile Roşii. AIM 
organiza mari manifestări, marşuri sau sit-in-uri, în cursul 
cărora descendenții  vânătorilor de bizoni apăreau 
înveşmântaţi în piei şi pene. Totul exprima deziluzia, lenea, 


71 


beţia, inadaptabilitatea, superstiţia şi tradiţionalismul 
fatalist, adânc înfipt în mentalitatea lor. Se striga sloganul: 
„Suntem făcuţi ca să murim”, ca şi cum teribilul strigăt de 
luptă: „Frumoasă-i ziua când murim”, pe care îl scoteau 
strămoşii lor când se băteau cu Tunicile Albastre, ar mai fi 
dăinuit încă în piepturile lor de indieni contemporani... 

Ron şi-a dat seama că locul care i se rezervase între No 
Indian future şi American way of life era de nesuportat, aşa 
că şi-a înhăţat catrafusele, a luat avionul şi a aterizat în 
Insulele Filipine unde, ani de zile, a trăit printre triburile 
primitive din Mindanao. Apoi a agăţat o tipă într-un hotel 
din Manila, s-a îmbătat criţă la un bar din Del Pilar, în 
braţele unei prostituate, şi... s-a trezit în Croaţia. 

La două ore după completarea formularelor, şi-a făcut 
apariţia comandantul-şef al sectorului nostru şi furios, a 
început să urle, adresându-se lui Morgan: ... Nu poţi să scrii 
tâmpenia asta! Formularele merg la comandantul general! 
E o treabă serioasă!” Atunci, Ron s-a scuzat, şi-a luat 
formularul şi sub humpi, pumpi a scris: „E serios!” Nu ştiu 
ce s-a întâmplat exact după povestea asta, dar nimeni n-a 
mai auzit pomenindu-se vreodată de acele faimoase 
formulare! 

Eram nişte adevăraţi eroi. Cel puţin asta nutream cu 
profundă convingere. Fiecare dintre noi se gândea la 
moarte, desigur într-o accepţie teoretică. Mâneam, 
dormeam, beam împreună... Trăiam printre explozii şi eram 
mai tot timpul beţi. Până la zece dimineaţa, împreună cu 
cei din garda naţională, dădeam deja pe gât vreo cincizeci 
de pahare de tărie. Pentru aceştia - nişte coloşi de aproape 
doi metri înălţime, care-şi purtau cu supleţe suta de kile - 
alcoolul pe care îl turnau în ei era un fel de apă chioară. 
Dacă mă gândesc bine, zău ca războiul din lugoslavia era 
dus numai de beţivani. Deplasările pe frontul dezolant nu 
se măsurau decât în paharele de coniac, de rachiu sau de 
şliboviţă date pe gât: câte unul pentru fiecare casă sau 
tranşee, adică un pahar la fiecare douăzeci-treizeci de 
metri. Plăcuta îndeletnicire se întindea pe kilometri întregi... 
„Noi suntem nişte adorabili şi gingaşi îngeraşi faţă de 


72 


animalele astea împuţite de cetnici! Păi, porcii ăştia 
spurcaţi beau până şi în somn!” ne liniştea Jelenic. 

La Vinkovci, pe zidul bazei noastre din spatele frontului, 

desenaserăm un dreptunghi mare aurit, pe care tineam 
socoteala pierderilor înregistrate de duşman: morţi, răniţi, 
material militar distrus...  Scriseserăm în capetele 
coloanelor: 
„Camioane”, „Artilerie”, „Cetnici” şi mai adăugaserăm „UN” 
şi „EEC”, pe care i-am poreclit ice-creams, adică 
„pombonelele”, ca să ne batem joc de aceşti observatori. 
Ăştia nu puteau observa niciodată nimic, pentru simplul 
motiv că nimic nu i-ar fi determinat să iasă din buncărele în 
care se pitiseră. Contabilitatea era uşor de ţinut şi, de câte 
ori omoram un sârb, mai făceam o cruce în rubrica 
respectivă. Cruci apăreau în special la coloana „Cetnici”, şi 
asta pentru că eram lunetişti de elită şi-i seceram pe 
capete. 

Meseria de trăgător de elită nu e obositoare. E chiar 
pasionantă. Devenise pentru noi un fel de rutină: ne 
apropiam la trei sute de metri distanţă de inamic, ocheam 
prin lunetă, trăgeam, individul cădea la pământ, apoi ne 
deplasam spre alt loc, spre altă ţintă. Bineînţeles că nu 
aveam de gând să cerem medalii pentru aceste victorii 
„mărunte”, dar consideram că ceea ce făceam era un lucru 
folositor, mai ales în perioadele de acalmie... In ce consta, 
de fapt, misiunea noastră? In a ucide, nu? 

Din când în când apărea câte un ofiţer croat, venit 
direct din capitală, care ne lua cu: „Măi băieţi, nu care 
cumva să vă lăsaţi pe tânjeală, că doar n-aţi omorât încă 
toţi sârbii!”... Aşa că omoram! Dar mai presus de orice 
raţionament, de orice motivaţie militară, omoram ca să nu 
avem timp să ne punem prea multe întrebări. Ceea ce însă 
părea straniu era cuvântul sniper, adică lunetist sau 
trăgător de elită, a cărui sonoritate evoca mai degrabă 
vânătorile contelui Zarov decât misiunile care-i reveneau 
membrului unei brigăzi de comando. 

La Vinkovci, eu un am tras. A ochi prin lunetă, a omori 
erau activităţi care la vremea aceea nu mă atrăgeau câtuşi 


73 


de puţin, iar orele pe care le petreceam pândind cu atenţie 
cea mai mică mişcare din liniile adverse nu-mi făceau nici o 
plăcere. 

Genul ăsta de luptă îmi displăcea profund. Atunci îl 
acopeream doar pe lunetist, străduindu-mă pe cât era 
posibil să acţionez ca un bun profesionist din dorinţa de a 
mă putea întoarce seara la bază cu toată trupa întreagă şi 
nevătămată. 

Ştiam că lunetistii trăiesc într-un stres permanent. 
Ştiam, de asemenea, că mulţi dintre ei ratau cu bună ştiinţă 
ţinta, dar că printre aceştia se aflau şi unii care ţinteau în 
locul cel mai dureros sau cel aducător de moarte lentă. 

Am avut printre noi şi un trăgător de elită cu fustă. 
Dădea dovadă de o mare abilitate. Era o fostă campioană 
olimpică de tir, care fusese la Sarajevo în timpul 
competiţiilor. Şi cum sportul continua s-o pasioneze, a 
schimbat carabina cu glonţ de 4,5 mm cu o puşcă M 43. N- 
ar fi tras pentru nimic în lume într-un civil şi nici într-un 
soldat sârb neînarmat. Nu-i secera decât pe cetnici. Era o 
trăgătoare înnăscută. Putea să stea ascunsă zile întregi 
într-o casă părăsită, devastată de bombe, amplasată în 
apropierea liniei frontului inamic, cercetând din priviri 
încăperile altor case distruse în căutarea unei umbre 
mişcătoare, a unei prezenţe umane... 

Ne petreceam ore întregi vorbind cu ea despre singurul 
subiect care ne preocupa la vremea aceea: Jocurile 
Olimpice. 

Urmăream la radio peripeţiile atleţilor echipei olimpice 
bosniace blocate la Sarajevo. Vedeta era, în mod 
incontestabil Vlado Panulik, o namilă de origine croată, 
campion de judo, care conta mai mult pentru noi prin ceea 
ce făcuse în fruntea unui comando în timpul războiului, 
decât pentru titlurile pe care le câştigase pe tatami. 
Trăgeam cu toţii nădejdea că acest sportiv va fi în stare să 
treacă de blocada sârbă şi să ajungă la Barcelona. Toţi am 
fost afectaţi când am auzit la radio relatarea despre 
înmormântarea sub o ploaie de obuze a unui alt campion 
de judo, Vinko Samarli€, omorât într-un cartier periferic din 


74 


Sarajevo. 

Apoi ne pierdeam în tot felul de presupuneri referitoare 
la dispariţia alergătoarei de semifond Mirsada Duric. 
Plecase dimineaţa din capitală să-şi viziteze părinţii, care 
locuiau într-un cartier mărginaş din Sarajevo, şi nimeni n-a 
mai văzut-o vreodată. 

Între două evocări ale Jocurilor din 1984, mascota 
noastră, campioana lunetistă, se ducea să tragă, ca la 
antrenament, numai că cercurile concentrice ale țintelor din 
carton erau acum înlocuite cu desene ce reprezentau 
capete de cetnici şi, când lipseau ţintele din carton, trăgea 
în lunetiştii sârbi deveniți ţinte în carne şi în oase... 

Acum Îmi vine să zâmbesc! Vă gândiţi, probabil, că nu 
mai am clară în minte noţiunea de oroare. Nu vă contrazic. 
A 
ucide, de exemplu, poate să fie altfel decât monstruos? Ei 
bine, e posibil! Când ajungi să omori prima oară simțind o 
ciudată plăcere, trebuie să ai convingerea că nimic nu va 
mai fi ca înainte. Este momentul în care dobori un om, apoi 
te apropii de el, îl priveşti în ochi şi, cuprins de ciudate 
trăiri, în care regretele nu-şi au locul, spui cu oarecare 
satisfacţie: „Pe ăsta l-am omorât eu!” Descoperi că a fost 
mult mai uşor decât ţi-ai imaginat. Şi eventual te întrebi 
cam ce-o fi crezut cel ucis despre tine! Reacţie de animal 
faţă de alt animal. Te identifici cu mortul, remarci că nu 
există deosebiri esenţiale şi apoi constaţi că eşti în stare să 
priveşti cu seninătate şi fără pic de „oroare” orice mort 
care ţi s-ar ivi în cale. 


În palmaresul localităţilor unde i-am pierdut pe cei mai 
mulţi dintre camarazi, Kupres ocupă un loc de frunte. Ne- 
am bătut o zi întreagă pentru Kupres. Problemele serioase 
au apărut abia atunci când a sosit armata iugoslavă. În acel 
moment, toţi militarii bosniaci au făcut stânga împrejur. 
Rămăseserăm vreo treizeci de trăgători de elită, înconjurați 
de sârbi, urmăriţi de vreo zece tancuri şi mulţi lunetişti. A 
fost prima oară când a trebuit să ne abandonăm morţii pe 
câmpul de luptă. Până şi răniții erau cât pe-aci să rămână 


75 


acolo, căci nu aveam cu ce să-i transportăm. Teama de a 
nu cădea în mâinile duşmanului s-a dovedit din nou mai 
puternică decât orice durere. Aşa se explică faptul că şi cei 
grav-răniţi parcă prindeau aripi şi reuşeau să o ia la goană. 
Când a auzit că am dat ordin de retragere înainte de a ne fi 
evacuat răniții, unul dintre sergenţi, cu toate că avea patru 
gloanţe în el, s-a ridicat de jos şi a început să fugă. 

Ziua aceea a fost un adevărat coşmar. Voluntarii străini 
care desfăşurau operaţiuni militare în apropierea noastră s- 
au eschivat şi n-au venit să ne scoată din rahatul în care 
intraserăm. Cât despre camarazii lor croaţi, ce să mai 
vorbim! Stăteau ca de obicei tolăniţi prin hoteluri sau 
zăceau prin restaurante, ciocnind pahare de rachiu cu toate 
scursorile armatei bosniace, susţinând, drept scuză, cum 
aflaseră ei că am fost nimiciţi de cetnici. La unitate, un 
englez s-a apropiat cu nonşalanţă de mine şi, cu un aer 
încântat, mi-a spus: „O, ce plăcere să te revăd, dragul meu 
Gaston! Am crezut cu toţii că eşti mort!” 


În Herţegovina s-a petrecut un adevărat dezastru. Nu 
puteam conta decât pe câţiva voluntari străini, care se 
băteau alături de noi încă din Croaţia. 

După acel episod nenorocit, am hotărât împreună cu un 
prieten englez să mergem în recunoaştere la Ravno, un sat 
sârbesc, situat destul de aproape de Kupres. Pentru a 
ajunge acolo, trebuia să trecem printr-un defileu. Cu puţin 
înainte de-a ajunge în vârful muntelui, ne-am trezit deodată 
înconjurați de vreo sută de soldaţi musulmani. Ne-au 
întrebat ce planuri aveam, ce intenţionam să facem... 
numai că noi nu stabiliserăm nimic dinainte, ceea ce nu 
părea a-i încânta peste măsură. Cum rătăceau deja de o 
bună bucată de vreme fără noimă, fără ţel, pe povârnişurile 
muntelui, au hotărât să meargă până la Ravno în 
recunoaştere alături de noi. Şi cu toţi ostaşii ăştia pe urma 
noastră, fiecare cu o lanternă aprinsă în mână, a trebuit să 
ne continuăm înaintarea către sat. Eram parcă o uriaşă 
omidă fosforescentă, care se târa agale prin abruptul peisaj 
muntos! Evident că am fost rapid reperaţi şi încercuiți de 


76 


sârbi. 

Aveam obiceiul ca, înaintea unui atac, să atingem cu 
pioşenie o carte de rugăciuni, o icoană sau nişte mătănii. În 
noaptea aceea de pomină puteam să fi atins orice obiect 
sfânt, puteam să fi spus şi zece rugăciuni una după alta şi 
tot nu ar fi servit la nimic! A fost un adevărat măcel. Grăbiţi 
fără nici o îndoială să ajungă cât mai repede în împărăţia lui 
Allah, bosniacii s-au aruncat cu mâinile goale asupra 
tancurilor. Prins în mijlocul prăpădului, mă făcusem mic de 
tot sub fileul meu de camuflaj, străduindu-mă din răsputeri 
să trec drept copăcel sau tufă, în speranţa de a fi confundat 
cu natura. 


Undeva lângă Tomislavgrad era o unitate militară 
numită 
„Zevinski” sau comandoul „Obouka”, formată din foşti 
legionari croaţi care dezertaseră încă din primele zile ale 
războiului pentru a se duce în satele lor de baştină. Purtau 
berete verzi, ca şi răsfăţaţii şi privilegiaţii ostaşi din Zagreb, 
de la care primiseră cadou cel mai bun echipament militar. 
Pe lângă ei, antrenam încă vreo doisprezece militari, un 
grup de intervenţie, faimoşii scouts, cercetaşi profesionişti, 
care urmau să-şi petreacă nopţile pătrunzând în linia 
frontului cetnicilor, iscodind în perimetrul inamic, cu scopul 
de a culege orice informaţie utilă anemicei noastre artilerii. 
Pentru asemenea misiuni erau aleşi, evident, cei cu un QI 
cât mai redus. Nu dădeau nici un fel de test, căci ar fi fost 
perfect inutil. O simplă apreciere din priviri a feţelor lor 
tâmpe de răcani handicapaţi era suficientă pentru o triere 
corectă. Adevărul este că de modul în care aceşti scouts 
erau capabili să-şi îndeplinească misiunea depindea reuşita 
atacului nostru surpriză. Ştiam cu toţii că cercetaşii scouts 
aveau o speranţă de viaţă sub limita normală. Se supuneau 
ascultători tuturor corvezilor şi executau fără să crâcnească 
ordinele pe care le primeau în special de la voluntarii 
străini, a căror prezenţă pe front se datora doar pasiunii lor 
pentru aventură şi temperamentului lor de kamikaze. Ne 
vopseam feţele, luând înfăţişări fioroase, şi asta nu numai 


77 


pentru a nu fi reperaţi în întuneric, ci mai cu seamă pentru 
a-i îngrozi pe cei pe care, eventual, i-am fi întâlnit în calea 
noastră. Împrumutaserăm de la indienii lui Ron inimosul 
strigăt de luptă: „Frumoasă-i ziua când murim”, deşi nimeni 
nu voia să moară, cu atât mai mult cu cât fiecare dintre noi 
ştia că cercetaşii din brigăzile de scouts aveau zilele 
numărate. 

O unitate croată fusese detaşată pe lângă HV încă de la 

începutul confruntărilor armate din Herţegovina. Trebuia să 
ne îndreptăm cu toţii spre Mostar. Nu exista nici un loc în 
oraş unde ne-am fi putut ascunde, în aşa fel încât sârbii să 
nu ne zărească. Se trăgea în noi ca la o vânătoare de rațe. 
Tancurile şi lunetiştii ţineau oraşul sub foc continuu. In mod 
paradoxal, tocmai aceste zile de grea încercare îi umpleau 
pe combatanți de o mai mare dârzenie. Pe singurul drum ce 
şerpuia în afara oraşului nu se putea merge decât noaptea. 
Zeci de carcase de maşini distruse zăceau de o parte şi de 
alta a acestui sinistru drum, care ni-l amintea pe cel din 
filmul Salariul groazei. Un adevărat „drum fără de 
întoarcere”, aşa cum întâlneai peste tot. „Poduri sau 
întretăieri de drumuri fără de întoarcere.” La întrebarea” 
„De unde vii?” englezii răspundeau mereu: „/' m coming 
back from the bridge of no-return...” sau „I was in the 
church of no-return, in the hotel of no-return, in the 
cemetery of no-return...” Când îi auzeai vorbind aşa, îţi 
venea să crezi că de fapt, nu trebuia să te mai întorci de 
nicăieri! Începuserăm să confundăm între ele podurile, 
străzile, cartierele care se chemau toate: „locul de unde nu 
te mai întorci niciodată”... 
Am tot tinut-o aşa până într-o zi când i s-a cerut unui 
camarad să se ducă pe una dintre acele faimoase „străzi 
fără de întoarcere”. Ori a apucat pe o stradă greşită, ori, 
dimpotrivă, a executat întocmai ordinul - cert este că 
nimeni nu l-a mai văzut vreodată. De atunci nici unul dintre 
noi n-a mai îndrăznit să rostească aceste glumeţe cuvinte. 

Pe pereţii stâncoşi ai muntelui ce se înalţă lângă oraş 
era sculptat în piatra un imens portret al lui Tito omagiat cu 
smerenie, prin focuri de armă, de sârbi şi croaţi, chiar şi de 


78 


musulmani... Căderea Zidului Berlinului, dezmembrarea 
URSS şi alte evenimente de anvergură îi lăsaseră pe aceşti 
vajnici ostaşi total indiferenți. Mareşalul însă se afla acolo, 
falnic şi impozant ca muntele în care fusese sculptat, iar ei 
îl venerau, aşa cum îl venerau pe Dumnezeu, fiecare în 
legea lui. 

Marea distracţie a lunetiştilor sârbi era însă trasul la 
ţintă. De la o distanţă de trei sute de metri, nici nu era greu 
să nimereşti capul unui copil, spatele încovoiat al unui 
bătrân sau pântecele unei femei. Aşteptau să vină orele la 
care ştiau că civilii ieşeau din bârloguri, şi trăgeau. Îşi 
modificaseră programul după cel al amărâţilor de localnici. 
Noi îi porecliserăm „cucuvelele”, fiindcă se trezeau din 
somn abia pe la sfârşitul zilei, începându-şi „activitatea” 
târziu după-amiaza, când civilii ieşeau temători din 
ascunzători şi încercau să găsească o pâine sau ceva 
alimente la vreo băcănie rămasă încă deschisă. 
„Cucuvelele” n-aveau cum să ne scape, fiindcă avansaseră 
cu tupeu până în partea noastră de oraş, aşa că intraseră 
singuri în cursă, ca şoarecii prinşi la brânza de sub clopotul 
de sticlă. Şi totuşi aveau curajul dement să tragă, omorând 
cu predilecție manifestă copiii... 

Intr-o duminică, în zori, a venit la noi un colonel de la 
garda naţională, cerându-ne să organizăm o „curăţenie 
generală”, adică o acţiune de exterminare a trăgătorilor 
sârbi infiltraţi în zona noastră. Totul trebuia să se petreacă 
înaintea slujbei religioase. Duminica era zi de sărbătoare şi 
pentru lunetiştii sârbi, dar şi pentru cetăţenii care, păcătoşi 
cum se considerau, ieşeau mai toţi din adăposturi pentru a 
merge la biserică, chiar dacă preotul îşi ţinea slujba 
aproape în patru labe, pitit uneori în spatele altarului. Feste 
tot era lume - femei, bătrâni, fete, băieţi îmbrăcaţi de 
sărbătoare... ţinte uşoare, ţinte la alegere. De fiecare dată, 
duminica se transforma într-o adevărată hecatombă. De 
data asta, autorităţile din oraş luaseră măsuri. Misiunea 
noastră era însă aproape imposibilă, căci erau zeci de case, 
iar „cucuvelele” nu dormeau de două ori în acelaşi pat. 
Reperam seara un sniper într-o clădire şi a doua zi nu 


79 


găseam picior de om în ea. 

Fuseseră mobilizați cel puţin cincizeci de voluntari care 
urmau să deschidă sute de uşi în căutarea lunetiştilor. Nu 
era decât o problemă de timp scoaterea lor din ascunzători. 
Slujba religioasă avea loc la oră fixă, deci trebuia să ne 
grăbim. Civilii, martori la acţiunea noastră, din dorinţa de a 
ne ajuta, ne spuneau că sunt lunetişti ba într-o casă, ba în 
alta, indicându-ne uneori direcţii contrare, către est, către 
vest... Nimeni nu ştia, de fapt, din ce loc se trăgea, aşa că 
ne descurcam şi noi cum puteam. Escaladam etajele în 
goană, scotoceam o clădire de sus până jos, nu găseam pe 
nimeni, apoi treceam la cea de alături... Birourile erau 
încăperile cel mai greu de cercetat. Zgomotul cizmelor 
răsuna în încăperile goale şi ni se strângea stomacul de 
frică. Deschideam sute de uşi cu groaza în suflet că în 
spatele fiecăreia dintre ele se putea ascunde moartea. 
Urcam câte patru trepte deodată, deschideam brusc uşile, 
dar rar se întâmpla să capturăm vreun lunetist. 

„Cucuvelele”, cum le ziceam noi, se ascundeau sub 
pielea unor cetăţeni cât se poate de respectabili: erau 
bătrâni cu cravate corect înnodate, tineri cu ochelari de 
student, femei frumoase, de care am fi putut oricând să ne 
îndrăgostim. 

Contactul direct cu lunetiştii, criminali în stare să 
ţintească şi să tragă până şi în copii, era partea cea mai 
respingătoare a misiunii ce trebuia s-o îndeplinim. Acţiunea 
se desfăşura sub îndemnul: „Search and destroy!”, aşa că 
scotoceam casele şi dacă găseam lunetişti trebuia să le 
trageam un glonţ în cap! Numai că nici un voluntar străin 
nu avea puterea să ducă la îndeplinire această brutală şi 
crudă acţiune de poliţai înapoiat. Dacă lunetiştii opuneau 
rezistenţă, trăgeam, îi omoram, dar dacă se aruncau pe jos 
şi începeau, zvârcolindu-se, să ne implore să nu-i omorâm, 
impresionați de rugăminţi, nu mai reuşeam să apăsam pe 
trăgaci. Situaţia ne displăcea profund. Zâmbeam, ca să 
părem mai puţin stânjeniţi, ne uitam unul la altul şi 
întrebam: „Ei, cine-i vine de hac?” Ce-şi închipuiau? Că 
după ce omorâseră femei şi copii care se plimbau în parcuri 


80 


aveam să-i predăm gărzilor Naţiunilor Unite, aşa după cum 
ne cereau? Găsiserăm soluţia: îi dădeam pe mâna soldaţilor 
croaţi şi musulmani care ne însoțeau. Nu ştiu cum se făcea, 
dar mai toţi lunetiştii sârbi ajungeau jos pe asfalt, în faţa 
clădirilor, înaintea noastră, care coboram pe scări! Să fi 
sărit ei oare pe ferestre aşa, de bunăvoie? Puțin probabil! 
Ce puteam zice? Nimic! 


Unele porţiuni din oraş aveau lumină electrică, altele 
erau scufundate în beznă. De săptămâni întregi, în unele 
cartiere nu curgea apa. Se zicea că oamenii ajunseseră să 
scoată apă din râul Neredva, pe care pluteau cadavre, şi că 
apoi o fierbeau şi o vindeau. Uneori trebuia să mergem prin 
canalele oraşului pentru a ne putea apropia cât mai mult de 
linia frontului sârbesc aflată pe celălalt mal al apei. Atâta 
murdărie era cărată de apă, încât nici fiartă, nici filtrată nu 
ar fi trebuit să fie băută. 

Ne deplasam prin canale pentru a nu mai fi ţinta tirului 
lunetiştilor sârbi. Războiul la care participam era un război 
purtat în special de trăgători de elită. De fapt, nici soldaţii 
croaţi şi nici cei sârbi n-ar fi dorit vreodată să moară pentru 
idealurile pe care ziceau că le apără! Lupte de infanterie n- 
au existat niciodată. Lunetişti, tancuri şi tunuri, atât. De 
aceea au durat atât luptele de la Vukovar. La fel ca la 
Sarajevo... Cei care voiau, într-adevăr, să se bată erau doar 
poliţaii sârbi, şi asta numai când se simțeau susținuți de 
prezenţa armatei iugoslave! Când erau singuri şi urmau să 
se bazeze pe propriile lor forţe, erau mai puţin agresivi. 

Sârbii aveau atâtea tancuri şi atâta artilerie comasată în 
jurul Mostarului, încât fiecărui tanc sau tun i se repartizase 
un sector bine delimitat spre care avea să-şi lanseze 
proiectilele. Un permanent foc de artificii. Tunurile trăgeau 
de pe malul celălalt al râului Neredva, de la mai puţin de 
treizeci de metri, direct în casele oamenilor. Cum zăreau o 
persoană, soldaţii încărcau blindatele cu obuze de 105 mm 
şi trăgeau. Stăteam zile întregi cu faţa în praf, târându-ne 
pe burtă ca nişte jivine, în căutarea unei poziţii prielnice, 
din care am fi putut trage cu eficienţă în tancuri. Numai că 


81 


abia dacă reuşeam, prin vizoarele noastre de la RPG sau 
Maliutka, să evaluăm distanţa la care se aflau. Noaptea, 
cercetaşii scouts intrau în scenă, machiaţi ca în filmele de 
groază, înarmaţi cu cutii de amfetamină şi cuțite. Erau 
singurii care puteau fi eficienţi într-o asemenea situaţie, dar 
pentru a afla exact rezultatul misiunii lor trebuia să 
împărţim la doi numărul celor căzuţi în expedițiile lor 
nocturne. Acţiunea se derula cu discreţie, fără zgomot, iar 
sârbii nu erau nebuni să se plângă presei că fuseseră 
măcelăriți de adversari. De altminteri, nici despre existenţa 
noastră pe front nu se prea pomenea. 

Sârbii distrugeau metodic toate casele din vecinătatea 
râului Neredva. Civilii nu apreciau câtuşi de puţin această 
versiune tragică a jocului de-a şoarecele şi pisica pe care-l 
jucam cu duşmanul. Ne întrebau uneori ce naiba căutam 
acolo şi, cu toate că războiul cuprinsese toată regiunea, 
erau în stare să ne trimită delegaţi care ne recomandau să 
ne facem jocul pe alte meleaguri, cât mai departe... Erau 
capabili să deosebească tunurile de 105, de 20 mm şi 
mortierele de 82, dar se făceau că nu le aud. 

Domnea o atmosferă apocaliptică. Pe malul vestic al 
Mostarului, sârbii încă destul de numeroşi erau amestecați 
cu populaţia bosniacă. Uneori, în zori, vedeam sârbi cu 
mâinile legate la spate cu sârmă, încadraţi de adevăraţi 
Rambo bosniaci. N-am aflat niciodată unde-i duceau. ŞI 
dacă am fi aflat, la ce ne-ar fi servit? Pe malul celălalt, 
aproape în acelaşi timp, se vedeau pe străzi croaţi şi 
musulmani legaţi, împinşi de la spate de milițienii cetnici. 
Pe cei din urmă ştiam unde-i duc, căci descoperiserăm 
destule gropi comune pline cu morţi! 

Peste tot era aceeaşi aiureală de neînțeles, armata îşi 
vedea de luptele el iar civilii continuau să bea... Când am 
părăsit localitatea Rupres, după marile confruntări din 
primăvară, am lăsat în urma noastră multă populaţie civilă. 
Ce s-o fi ales de toate femeile şi de toţi copiii aceia care 
credeau că noi am fi putut să le acordăm protecţie? 

La Mostar am fost foarte prudenţi, căci n-am vrut să 
creăm situaţii riscante nici pentru noi, nici pentru civili. 


82 


Văzuserăm destule femei şi copii ucişi şi doream ca sinistrul 
spectacol să nu se mai repete. Evitam să declanşăm atacuri 
în zonele care erau încă locuite. Deveniserăm o armată de 
marionete şi acţiunile noastre militare apăreau mai reuşite 
pe hârtie decât pe teren. Bărbaţii de prin partea locului 
aveau tot atât de mult chef să se înroleze şi să lupte, cât aş 
fi avut eu să fac parte din Armata Salvării! Nu puteau suferi 
maniera noastră de a ne infiltra în liniile inamicului, dar 
asta nu însemna că ei nu-şi asumau riscuri negândite. Cu 
toate că încercaserăm să-i lămurim că nu fac bine, tot nu se 
puteau stăpâni şi, din când în când, mai trăgeau câte o 
rafală de gloanţe direct din sufrageria sau dormitorul 
propriilor lor case. Apoi îi vedeam mergând în urma 
coşciugelor în care le zăceau copiii, plângând şi rupându-şi 
părul din cap, suferind cumplit, ceea ce nu-i împiedica să-şi 
verse veninul răzbunării, reîncepând, reglarea de conturi 
încă de-a doua zi. Era desigur o imensă prostie, şi nu era 
singura. 

x 

Nimic nu-i enerva mai mult pe sârbi ca obiceiul pe care- 
| 
aveam de a comunica prin radio în limba franceză. Codurile 
pe care le utilizam au provocat chiar o neînțelegere între 
două dintre grupurile noastre. Unii au înţeles „no problem”, 
când de fapt eu transmisesem în franceză: „Non, 
probleme!”, ceea ce însemna exact contrariul. La celălalt 
capăt al firului, nimeni nu a sesizat adevăratul sens al 
mesajului şi soldaţii noştri au avansat în câmp deschis sub 
tirul dezlănţuit al sârbilor. Genul acesta de greşeli provoacă 
uneori serioase pierderi de vieţi omeneşti, adevărate 
drame, şi toate lacrimile nu ne-ar fi ajuns pentru a ne 
plânge dispăruţi, din care de obicei nu mai găseam nici un 
petic de uniformă, căci artileria şi tunurile sârbilor făceau 
una cu pământul corpurile celor căzuţi. 

Reuşiserăm să luăm de la arsenal un lansator de 
rachete 
Maliutka. Servantul, un bătrânel cocârjat, avea o mutră 
pleoştită de conţopist anemic. Se oferise de bunăvoie să 


83 


mânuiască lansatorul de rachete. S-a arătat plin de 
entuziasm atâta vreme cât a avut cârpe de lustruit 
provenite din garderoba unei familii refugiate de sârbi. 
Apoi, când adevărătele operaţiuni militare urmau să 
demareze, elanul i-a mai scăzut. Pentru a ne putea pune 
maşinăria de război în poziţie de luptă, trebuia să 
parcurgem un drum cu serpentine, drum expus direct 
artileriei sârbeşti, unul dintre faimoasele death road, după 
cum îl botezaseră cei mai optimişti dintre anglofoni. Zeci de 
maşini şi camioane distruse rugineau de o parte şi de alta a 
drumului. Aproape de culme, drumul urca pieptiş pe coasta 
muntelui pe o distanţă de o jumătate de kilometru. 

Zile întregi n-am urmărit decât un singur obiectiv: să 
cucerim un nenorocit de teren de fotbal, plin de hârtoape şi 
mormane de pământ de pe celălalt mal al râului, în care 
erau îngropate două tancuri şi zece tunuri de 20 mm. 
Fiecare dintre operaţiunile în care ne-am lansat ar fi 
descurajat până şi o companie de kamikaze. Sârbii, care nu 
lăsau nimic la voia întâmplării, cunoşteau foarte bine 
locurile de unde am fi putut să tragem în ei. De îndată ce 
încercam să montăm Maliutka, începea nebunia. Roiuri de 
obuze de 20 mm începeau să „bâzâie” în jurul nostru ca 
nişte imenşi bondari ucigaşi. Veneau în „formaţii” de câte 
cincisprezece-douăzeci deodată, explodau la impactul cu 
zidurile, cu asfaltul, împrăştiind în jur mii de schije. Era doar 
începutul, căci sârbii continuau apoi să ne bombardeze cu 
obuze gigant, de 76 şi 82. 

În ziua aceea, sârbii trăgeau în noi cu tunuri T 72. 
Bătrânul servant - „Moşulică”, cum îl porecliseră francezii - 
căzuse cu faţa la pământ şi-i sărise proteza din gură. Ne 
venea să murim de ruşine. Dar ceea ce ni se părea de 
nesuportat, era să-i auzim între două explozii pe cei rămaşi 
undeva mai jos, în spatele nostru, bătându-şi joc de noi şi 
scandând: „Aide, aide” adică „haide, haide, hopa Mitică”. 

Îmi amintesc că valurile de pământ ridicate de explozii 
mă împiedicau să-l văd pe cel din faţa mea; îi auzeam, 
totuşi, respiraţia, mai bine-zis horcăitul. M-am surprins 
zicând: 


84 


„Doamne, nu mă lua. Doamne, nu mă lua! Nu sunt încă 
pregătit.” Apoi, când totul s-a mai domolit, am încercat să 
mă lămuresc. Pentru ce nu eram încă pregătit: să mor sau 
să înfrunt frica? Şi pentru că panica dispăruse, n-am aflat 
răspuns la întrebare. 

Tirul armelor noastre s-a înscris printre marile ratări 
militare. Toate proiectilele au explodat alături de ţinta lor. 
Sus, pe drumul cu serpentine, şi jos, pe linia frontului, peste 
tot, se dezvăluia ochilor o imagine de apocalipsă. Croaţii n- 
au trăit niciodată o asemenea înfrângere. Când ne-am 
înapoiat în oraş, civilii se uitau duşmănos la noi. Nu 
reuşiserăm să distrugem nici un tanc, iar sârbii izbutiseră 
să radă din temelii jumătate dintr-un cartier. 

Doream neapărat să terminăm cu bine ceea ce 
începuserăm printr-o nereușită. De zile întregi ne 
încrâncenam să transformăm în cimitir acel blestemat teren 
de fotbal din mijlocul stadionului şi nimeni n-ar fi acceptat 
să se întoarcă la baza din spatele frontului fără ca misiunea 
să fie dusă la bun sfârşit. Scandam în faţa civililor, care ne 
priveau cu gura căscată: „Hezel! Hezel!”, numai că nimeni, 
în afară de belgieni şi britanici care zâmbeau pe sub 
mustață, nu pricepea despre ce era vorba. Când le-am spus 
civililor că a doua zi aveam de gând s-o luăm de la capăt, 
să relansăm atacul, s-au cutremurat de groază. Două zile n- 
au mai ieşit din pivnițe. Dacă le ceream cumva apă sau 
ceva de mâncare, trăgeau în noi prin uşile închise. 


Aveam un prieten, un tip de încredere, care nu se lăuda 
niciodată cu faptele sale de arme, nici chiar atunci când ne 
întorceam de la cele mai grele atacuri, atunci când, orbit, 
nu vezi nimic şi, într-o încleştare dramatică, îţi calculezi cu 
precizie saltul pe care urmează să-l faci pentru a putea 
ajunge în tranşeea următoare sau mişcarea balansată a 
corpului capabilă să trimită grenada la douăzeci de metri, în 
vizuina duşmanului... 

Se întâmpla uneori să rămânem ţintuiţi în acelaşi loc 
ore în şir şi să ne întrebăm, disperaţi: „Doamne, unde ne 
aflăm? Unde am ajuns. Doamne?”, pentru ca apoi, după ce 


85 


totul se termina, să povestim ceea ce ni s-a întâmplat de 
parcă am fi trăit scena din înălţimea unui car de luat vederi. 
Toţi cei care se întorceau dintr-o luptă întregi şi nevătămaţi 
erau cuprinşi de euforie şi se lansau în relatări în care 
fabulaţia juca un rol important. 

Amicul meu de care pomeneam mai sus era altfel decât 
noi toţi. Parcă nu se afla pe front, continuând să fie el 
însuşi, cel dintotdeauna. Mi-a povestit cum a fost distrus un 
sat în regiunea Novsca, aflată în apropierea porțiunii de 
autostradă croată ocupată de sârbi. Inevitabil, civilii 
reveniră şi în relatarea lui, pentru a confirma parcă 
atitudinea de neîncredere ce trebuia adoptată faţă de ei. 
Povestea că unul dintre prietenii săi fusese ucis lângă o 
biserică de o lovitură de mortier. Nu voiau să-l lase în 
mijlocul drumului şi, cum nu aveau timp să-l transporte în 
spatele frontului, au căutat un loc unde-l puteau lăsa până 
la terminarea luptei. Au intrat în prima casă ivită în cale şi l- 
au întins pe masa din bucătărie. Într-un colţ al încăperii se 
afla o bătrână care i-a privit cu un aer absent şi care n-a 
articulat nici un sunet. Satul în care locuia fusese aproape 
complet distrus de duşman, dar şi asta o lăsa indiferentă. 
Bătrânele pe care le întâlneam erau îmbrăcate din cap 
până-n picioare în negru, semănând toate între ele, de 
parcă ar fi fost clonate. Dacă nu le priveai cu atenţie, puteai 
crede că-ţi iese în cale mereu aceeaşi persoană. 

Prietenul meu a continuat să-mi povestească că, lao 
oră după terminarea operaţiunii militare, s-a întors în casa 
aceea împreună cu alţi militari, pentru a recupera cadavrul. 
Au  surprins-o pe bătrână aplecată asupra mortului, 
străduindu-se să-i scoată un ochi cu o furculiţă. „Bestie!”, a 
urlat unul dintre bosniacii din grup şi s-a repezit spre ea cu 
un cuţit ascuţit în mână, cu intenţia de a-i face felul. Şi cum 
prietenului meu nu-i plăceau armele albe, nici violenţa şi 
nici vărsările de sânge, i-a tras bătrânei un glonţ în cap. In 
încăpere a dat atunci buzna un bărbat de vreo treizeci de 
ani care a început să vocifereze. Pe scurt, s-a ales şi el cu 
un glonţ în cap. Apoi au început să protesteze, zbierând, 
vecinii, dar au amuţit şi ei repede, având soarta celor 


86 


dinaintea lor... Fără alte explicaţii şi complicaţii inutile. Și 
toate astea pentru ochii unui mort! Când ţi se povestesc 
asemenea întâmplări, nu întrerupi povestitorul! 

In război, totul depinde de conjunctură. Un membru al 
unităţii noastre omorâse şi el o bătrână cu câtva timp în 
urmă, dar în condiţii cu totul diferite. Ar trebui să spun că a 
asasinat-o, căci acesta e adevărul. O întâmplare pe cât de 
înfricoşătoare, pe atât de banală. Totul s-a petrecut în timp 
ce era atacat un sat - un atac clasic. Toţi civilii au fugit să 
se ascundă în pădurea din apropiere, în afară de doi-trei 
bătrâni care s-au încăpățânat să rămână în casele lor. Ca 
de obicei, nimeni nu-i lua în seamă, nimeni nu se atingea 
de ei, ci eventual erau evacuaţi cu forţa şi duşi în spatele 
frontului. Aşa se proceda peste tot în Bosnia, în Herţegovina 
sau în Croaţia. Camaradul nostru a intrat în curtea unei 
gospodării, unde a văzut o bătrână stând în bucătărie la o 
masă. S-a apropiat de ea şi, fără să articuleze un cuvânt, a 
omorât-o, trăgând cu o puşcă de vânătoare; Şi acum îl văd 
şi-l aud cum râdea, uitându-se la bătrâna căzută pe 
duşumea. Considera că scena putea fi amuzantă. Ne uitam 
la el înmărmuriţi şi revoltați, neştiind ce atitudine să luăm. 
Apoi a fost expediat în spatele frontului şi ţinut în carantină, 
sub observaţie, fără ca vreunul dintre noi să se fi implicat în 
schimbarea sorții lui. După aceea a fost trimis să lupte într- 
o altă unitate militară. Dacă ar fi venit înapoi, s-ar fi trezit 
într-o bună zi cu un glonţ tras pe la spate. Întâmplător, 
omul nu făcea parte dintre militarii noştri cei mai curajoşi, 
căci la atac îl vedeam mereu plasat în urma altora. Am 
remarcat că întotdeauna se întâmplă aşa: pe criminali îi 
găseşti rareori în prima linie, ei se ascund, de obicei, în 
spatele celor cu adevărat curajoşi. Dar să nu uităm că 
printre civili se numărau şi criminali, ceea ce explica faptul 
că niciodată n-am întâlnit mai mulţi schizofrenici în libertate 
ca în acest război. 


Drago era un fost psiholog care, înainte de război, îşi 
exersase talentele în Elveţia. Era pe front în Iugoslavia de 
şapte luni. Fusese numit comandant de companie pe baza 


87 


titlurilor lui universitare, cu toate că era hipernervos şi cam 
țăcănit, în mod cert mai zdruncinat decât pacienţii cărora le 
acordase asistenţă medicală. Se declara fericit pentru că 
putuse, în sfârşit, să vadă nebunia pe viu şi să descopere 
exact cum se manifesta ea, adică mult mai cumplit decât îi 
fusese descrisă atunci când se afla pe băncile facultăţii, 
mult mai înspăimântătoare decât o văzuse la bolnavii din 
spitale. Descoperirile pe care le făcea îi creau o 
permanentă stare de bună dispoziţie... 

De câte ori aveam timp liber, încingeam partide de şah, 
afară, călare pe malul de pământ de la marginea 
tranşeelor. 

Jocul devenea pasionant abia când se porneau 
bombardamentele. Ne lansam atunci într-un alt fel de joc, 
un joc-întrecere nebunească: câştiga cel care pleca ultimul 
de pe dâmbul de pământ. Toţi soldaţii asistau la întrecere. 
Drago se dădea în vânt după acest gen de competiţie. Pe 
măsură ce cădeau bombele, tot mai mulţi spectatori o luau 
la fugă să se ascundă în cazemate sau pivnițe. Până la 
urmă, rămâneau doar doi „jucători” care se uitau fix unul în 
ochii celuilalt ca să se intimideze şi să se înfricoşeze 
reciproc. Eram tare la jocul ăsta, dar Drago mă întrecea. De 
fapt, toţi cei care ne aflam acolo participam la joc, numai că 
adevăratul partener ne era războiul. Unii însă îşi luau rolul 
prea în serios, exagerând, şi erau greu de depăşit. 


întâmplările legate de război luau uneori întorsături 
tragicomice. În primele zile, la Vinkovci, un scoţian pe nume 
Rod Morgan voia neapărat să distrugă un tanc. Tocmai la 
timp s-a nimerit să apară un tanc la limita a ceea ce noi 
numeam no man’s land. Scoţianul şi-a pus arma la ochi în 
intenţia de a ochi, însă un sergent, un croat, a cerut cu 
insistenţă să tragă el. Rod i-a dat lansatorul de rachete, 
croatul a tras, numai că proiectilul a trecut razant pe 
deasupra tancului, explodând ceva mai departe, direct într- 
o căsuţă ce se afla dincolo de el. Ratarea - frecventă de 
altminteri pe câmpul de luptă - i-a provocat croatului o 
criză de nervi inimaginabilă: s-a pornit să plângă în hohote, 


88 


cu capul în mâini. Copleşit de o adâncă tristeţe, s-a refugiat 
într-un mutism îngrijorător. 

Oricui i se putea întâmpla să rateze un tanc, dar nu 
făceam dintr-un simplu eşec o asemenea tragedie. Decât 
să-ţi fi pierdut un picior sau un braţ - cum făcuse unul 
dintre ai noştri de dragul reuşitei - mai bine suportai o 
înfrângere, dar rămâneai măcar întreg. Incercam să-l 
încurajăm, zicându-i: 

„N-ai nimerit tancul! Care-i problema? De ce faci o tragedie 
din asta?” Însă el continua să se jeluiască. Le explicam 
recruţilor, nou-veniţi pe front: „Un sergent croat a 
înnebunit, fiindcă n-a reuşit să distrugă un tanc! Asta da 
devotament! 

Duceţi-vă să-l vedeţi.” Croatul, iritat peste măsură de 
încurajările şi consolările noastre, a început să urle, 
ridicându-şi braţele spre cer: „Lăsaţi-mă-n pace, tâmpiţilor, 
puţin îmi pasă de tancul vostru nenorocit! Casa... era casa 
mea!” 


Mi-aduc aminte de o duminică de primăvară în care m- 
am amuzat copios. Înaintam alături de comandantul Jelenic 
prin satul pe care tocmai îl cuceriserăm. După ce am 
împuşcat câţiva indivizi - ne intrase în obişnuinţă să nu 
facem prizonieri -, am dat peste un rănit sârb care zăcea 
întins pe burtă, cu capul pe braţele încrucişate. Jelenic s-a 
apropiat încet de rănit şi a îngenuncheat alături de el. Mă 
întrebam ce punea la cale. Comandantul se aplecase peste 
sârb şi-i şoptea ceva la ureche. Buzele sârbului au schiţat 
un zâmbet, apoi el i-a indicat o direcţie. Jelenic s-a ridicat, i- 
a mulţumit şi a scos brusc pistolul, împuşcându-l în ceafă. 
Până şi croații din preajma noastră încremeniseră, muţi de 
uimire. Ce-i spusese sârbului? Jelenic rădea, ţinându-se cu 
mâinile de burtă: „L-am întrebat unde e biserica ortodoxă, 
fiindcă vreau să mă spovedesc!” Ce-o fi fost în mintea 
rănitului, mai cu seamă că Jelenic îi şi mulţumise? Toţi cei 
de faţă au considerat gestul ca pe o glumă foarte rafinată! 
Ce ar putea, oare, exprima mai fidel atmosfera de demenţă 
în care evoluam? 


89 


Uneori, când aveam moralul ridicat, ne puneam pe 
petreceri pe care le botezasem bunker parties. Cel mai 
mult ne-am distrat la Vinkovci. Petrecerile noastre - 
devenite celebre în zonă - aveau loc, bineînţeles, după 
încetarea focului. Pentru a ne procura cele trebuincioase 
unor asemenea bairamuri, îl trimiteam pe Andreas Strauss 
să dea un tur prin rarele magazine care mai rămăseseră 
deschise. Il aleseserăm pe el întrucât se dovedise a fi cel 
mai iute de mână, că doar nu din soldă am fi putut să 
plătim toate bunătăţile, şi în special băutura, de care 
aveam nevoie. Andreas Strauss fusese de toate la viaţa lui: 
student, chelner de cafenea, domn de companie, bandit. Îşi 
ratase întreaga existenţă, dar era în stare să facă tot felul 
de lucruri uluitoare, aşa că îi dăduserăm „misiunea” să 
şterpelească din magazine cele trebuincioase 
monstruoaselor noastre chefuri. 

Lui Andreas Strauss îi fila o lampă încă înainte de a 
ajunge în Croaţia, aşa că nu era de mirare că acum 
înnebunise de-a binelea. Intra şi ieşea de zeci de ori din 
acelaşi magazin, reuşind să fure cartofi, sticle cu alcool şi 
pachete cu prăjituri pe care le ascundea în buzunare, în 
căptuşeala  hainei. Negustorii nu pricepeau nimic şi, 
bucuroşi să-l vadă intrând atât de des în magazinul lor, îi 
mai dădeau în plus pachete de ţigări, gumă de mestecat şi 
alte mici nimicuri! 

Noi, care nu beneficiam de vasta lui experienţă, ne 
mulţumeam „să luăm” din apartamentele refugiaților 
aparate stereo, aragazuri, scaune, mese şi alte obiecte ce 
urmau să asigure reuşita petrecerilor noastre. Era simplu, 
mai cu seamă că o mulţime de case fuseseră lăsate în 
părăsire şi pe urmă, chiar dacă ne vedea lumea, nimeni n- 
ar fi îndrăznit să ne întrebe pe cine mutam! 

Bunker party era o petrecere ceva mai specială. 
Găseam, de exemplu, un adăpost în prima linie, dădeam 
drumul tare la muzică şi beam ca nebunii până ne făceam 
criţă... Difuzoarele aparatelor vibrau din toţi waţii gata să 
ne spargă timpanele, fericindu-ne cu cunoscutele melodii: 
Love me two times, People are strange, Light my fire, 


90 


Touch me şi The end ale formaţiei „Doors”... Apoi, când 
eram toţi făcuţi pulbere, ieşeam afară, ne aşezam în poziţie 
de tragere şi le trimiteam sârbilor două mii de cartuşe în 
treizeci de secunde. Desigur, tirul nostru provoca nu numai 
un zgomot asurzitor, ci şi multe stricăciuni. Şi cum sârbii nu 
prea apreciau chefurile noastre monstruoase, ne dădeau 
replica cu tot ce aveau mai greu ca muniţie: moniere de 
120 mm sau obuze de tanc! 

Ţineam la camarazii noştri croaţi, dar uneori ne plăcea 
să ne distrăm numai noi între noi, aşa că dădeam petreceri 
cu circuit închis, cum s-ar zice, ca şi cum ele s-ar fi 
desfăşurat în cluburi private rezervate voluntarilor străini. 
Şi croații se distrau, nu zic ba, dar se distrau după metoda 
slavă, cam simplistă, după părerea noastră - adică nu 
făceau altceva decât să se îmbete până cădeau din 
picioare. Noi consideram că petrecerile lor erau prea 
liniştite şi plicticoase, iar modul lor de desfăşurare ne 
întărea convingerea că slavii n-au simţul umorului. 

Toate acestea se petreceau în perioada în care nu ştiam 
prea bine cine ne erau şefii. Ne băteam în rândurile HOS 
(miliția  croato-musulmană), dar încadrarea noastră în 
această formaţiune militară a fost interzisă de politicienii lui 
Tudjman care ne acuzau că plănuim o lovitură de stat de tip 
fascist! N-am auzit de vreo tâmpenie mai mare! Demenţă 
curata! Totul era o aiureală de nedescris. Zagrebul îşi 
pusese-n cap să ne suprime. Nu ni se mai dădeau rachete, 
nici altfel de muniții şi totuşi eram cantonaţi în locurile cele 
mai periculoase din zonă. Situaţia în care ne găseam 
devenise de netolerat. Eram extrem de stresaţi, ne sărea 
ţandăra din orice, revolta mocnea în noi... Când un şef 
croat îşi trecea trupele în revistă, toţi soldaţii, în poziţie de 
drepţi, cu mână la chipiu, strigau: „Zadom Spremji' - ceea 
ce însemna ceva de genul „Gata pentru patrie”. Noi 
găsiserăm ceva mai pitoresc: „Puci kurac” - asta 
însemnând, fără nici un dubiu, „Sugea-mi-ai...”, sintagmă 
transformată fulgerător în strigătul de luptă al întregii 
unităţi! Erau desigur cuvinte nu prea academice, dar ştiut 
este că umorul cazon, acelaşi pe toate meridianele, 


91 


vehiculează un vocabular limitat, care desemnează cu o 
nestăvilită preferinţă organe plasate mai jos de centură!... 
Nopti întregi visam cum o gură fierbinte se apleca 
binefăcător spre un anumit loc sensibil al trupului, aşa încât 
nu era de mirare că „zona”, cu tot vocabularul aferent, 
devenise o adevărată obsesie! 

x 

În unitatea noastră era un bosniac pe care-l poreclisem 
Califul pentru că voia să facă din Mala Bosna nici mai mult 
nici mai puţin decât un regat independent! li confecţionase 
deja steagul: era roz! Şi cu steagurile-n vânt, făcând pe 
serioşii, ne apucam să defilăm, să cântăm cât ne ţinea 
gura, ca şi cum chestia cu regatul ar fi fost adevărată. 
Presimţeam că avea să se petreacă ceva necurat. Şi pentru 
a forţa destinul, într-o dimineaţă, după una dintre acele 
faimoase nopţi de cruntă beţie, ce ne-a dat prin cap? Să-l 
trezim pe comandant trăgând focuri de armă în cazemata 
în care dormea! O idee de milioane! Păcat că şefu' n-a prea 
apreciat-o! 

La vremea aceea, cu toţii aveam mintea plecată bine cu 
sorcova. Ne săturaserăm până-n gât de tot ceea ce trebuia 
să răbdăm şi, întrucât alte distracţii n-aveam, ne-am apucat 
să ne jucam de-a Vietnamul. Umblam mai tot timpul în 
uniforme de camuflaj şi ne pictaserăm pe căşti tot felul de 
inscripţii pe cât de hazlii, pe atât de inutile: „Sunt orfan!” 
sau „Mi-a intrat o ţeapă-n cur!” sau „Sunt moartea cu 
coasa!” E drept că unele erau mai puţin filozofice: „Stai să 
te f...!” cu varianta „Nu spera c-o să te f...!” Nu prea ştiam 
cui erau adresate delicatele apostrofări, dar oricum ele ne 
ajutau să putem îndura trecerea lentă şi chinuitoare a 
timpului. 


După bunker parties am inventat boring parties, alt soi 
de petreceri unde ne distram de minune. Organizam tot 
felul de întreceri, de concursuri, absolut idioate, recunosc, 
şi care nu erau prea apreciate într-o ţară ca lugoslavia. 
Cum se desfăşurau ele? Povestea cu mitralierea cazematei 
în care dormea comandantul ar putea fi un exemplu. Ce 


92 


făceam? Aruncam grenade, una după alta, în baruri, după 
ce le scoteam detonatorul... Numai că se întâmpla ca, după 
ce beam un litru de rachiu, să uităm să le dezamorsăm! 
Atunci se lăsa cu răniţi, cu morţi, cu bătaie, cu reglări de 
conturi, cu urmări dintre cele mai grave... Idei aveam, nu 
duceam lipsă! Boring party însemna, de exemplu, să fii în 
stare să vorbeşti ore întregi despre orice în afară de război: 
femei, sport, haleală... Era desemnat câştigător cel care, 
rezistând oboselii, rămânea ultimul să pălăvrăgească. Cinci 
ore ne-a vorbit Jo într-o noapte, încercând să ne convingă 
că nicăieri mâncarea nu era mai infectă ca la Paris, unde nu 
se putea găsi un singur restaurant ca lumea. 

Mai erau şi drinking parties - petreceri ceva mai 
primitive decât boring parties. Ne îmbătam direct pe front, 
sub tirul demenţial al sârbilor, cu băutura plătită din 
buzunarul celor care asistau la spectacol. Participanţii erau 
exclusiv francezi şi englezi. Noi, străinii, ştiam că, oricât de 
cumplit s-ar fi tras, tot nu ne-am fi mişcat din loc şi am fi 
continuat să bem ca nebunii. Croaţii însă îşi luau tălpăşiţa, 
fugind ca potârnichile de cum începeau să cadă primele 
obuze. Drinking parties se clasau astfel printre petrecerile 
care atingeau culmea rafinamentului! 


4. GREAŢA 


Mereu îmi revine în minte copila aceea gingaşă, 
îmbrăcată în jeansi strânşi pe corp, cu şosetele albe... li 
revăd mereu zâmbetul şi dinții strălucitori. Revăd 
caravanele de refugiaţi în care se trăgea, femeile 
însărcinate cu pântecele sfârtecate, copiii traşi în ţeapă, 
nebunii care  bântuiau noaptea pe străzile oraşelor 
scufundate în beznă. De ce povestesc toate acestea? Ca să 
am puterea să recunosc că sunt un criminal? Ca să am 


93 


puterea să-mi pun capăt zilelor, făcând să explodeze o 
grenadă în buzunarul interior al hainei, sau atârnându-mă 
de-o grindă cu centura rusească împrejurul gâtului? 

Cine ar accepta să povestească ce s-a întâmplat în 
războiul din Iugoslavia? A dori să trăieşti în rândul lumii nu 
înseamnă oare a te condamna la tăcere? 

Cine ar mai dori să-şi amintească de fuga disperată sub 
ploaia de gloanţe, de hohotele de plâns stârnite de 
constatarea că erai antrenat, fără a te putea împotrivi, pe 
calea ce duce spre neant? Cine ar vrea să-şi mai 
amintească de luptele în care nu ştiai dacă erai în stare, cu 
toate eforturile, să-ţi îndeplineşti misiunea sau dacă mai 
apucai să păşeşti vreodată pe calea de întoarcere? 

Cine ar mai vrea să-şi amintească de mirosul ieşit 
printre 
scândurile prost îmbinate ale coşciugelor, de izul cadavrelor 
prietenilor morţi pe care continuai să-l simţi zile de-a 
rândul? Cine ar mai avea puterea să mai vorbească despre 
cadavrele copiilor putrezind în canalele prin faţa cărora 
oamenii treceau fără să le arunce măcar o privire?... Cine ar 
mai putea găsi tăria de a vorbi despre bătrânele care 
purtau în mâini trofee umane, ochi smulşi de la cadavre cu 
nervi cu tot, împletiţi ca funiile de ceapă? Şi cine ar putea 
găsi o explicaţie tuturor acestor orori? 

Da, poţi descrie frânturi, poţi lăsa să se întrevadă 
câteva imagini, aşa cum apar în genericele filmelor, dar să 
povesteşti tot ceea ce ai văzut, nu reuşeşti niciodată. Au 
fost şi momente de mari emoţii, de trăire intensă, momente 
de o mare frumuseţe, când prizonierii ne strângeau mâna, 
când camarazii îşi riscau viaţa pentru noi - adevărate clipe 
de prietenie, de iubire... Dar nu-ţi vine să vorbeşti despre 
ele de teamă ca acestea să nu servească drept alibi 
ororilor, să nu cumva să le atenueze, să le facă suportabile. 
Nimănui nu i-a plăcut ceea ce a trebuit şi facă acolo. Eu nu 
m-am dus în lugoslavia să ucid. Am vrut să-i ajut, am vrut 
să le fiu martor, să consemnez... Echilibrul valorilor s-a 
răsturnat însă atunci când, pentru a-i putea ajuta, a trebuit 
să omor. 


94 


Nu-mi aduc aminte să fi cunoscut vreun croat care să fi 
vrut să ucidă numai din dorinţa de a ucide. Când am plecat 
din Franţa, presa se apucase să-i condamne pe coloane 
întregi pe ostaşii care se aliaseră cu ţăranii croaţi înrolați în 
garda naţională, în speranţa de a-şi putea apăra peticul de 
pământ. Se vorbea şi de voluntarii francezi, de prietenia 
franco-croată, ca şi cum această amiciţie nu făcuse destule 
ravagii în 1914... Astăzi, aceiaşi ziarişti îi denunţă în 
aceleaşi ziare pe extremiştii cetnici. Realitatea s-a dovedit 
însă a fi mai puţin echivocă şi dualistă. Bineînţeles că şi 
printre croaţi existau fanatici, grupaţi la Zagreb, care visau 
să înfăptuiască Marea Croaţie, după cum şi printre sârbii 
îndoctrinaţi de cadrele fostului partid comunist iugoslav 
existau indivizi convinşi că peste tot unde se aflau sârbi, 
pământul de sub picioare le aparţine... Existau desigur 
nemernici de ambele părţi, numai că s-a încetățenit 
credinţa că nemernicii sunt numai în tabăra adversă. 

Croaţii pe care i-am cunoscut se băteau ca să se apere. 
Pe ucigaşii de meserie, pe mânuitorii şişurilor nu i-am 
cunoscut. Aceştia duceau poate un alt fel de război, trăind 
într-o lume paralelă cu a noastră. 

Când l-am găsit pe prietenul nostru neamt răstignit pe 
poarta unui hambar, mi-am pus o întrebare care acum, 
după atât timp. mi se pare absurdă. Apropiindu-mă de el, i- 
am văzut chipul cenuşiu care exprima o oboseală 
chinuitoare şi m-am întrebat: „Oare aşa se moare?” Mă 
integrasem atât de mult în atmosfera războiului, încât 
moartea în sine nu mă mai preocupa. Mă interesau doar 
călăii, criminalii şi metodele lor de a ucide. Nu credeam că 
era posibil ca, în timpul unui război, să existe monştri în 
stare să supună o fiinţă unor asemenea suplicii. Mai târziu i- 
am arătat unui prizonier sârb fotografiile pe care i le 
făcusem răstignitului... A început să plângă. 

Nu venisem în lugoslavia să omor. Cândva mi-ar fi 
plăcut să fi putut afirma: „Eu n-am ucis pe nimeni, 
niciodată.” Astăzi însă sunt mulţumit că am ucis. lugoslavia 
nu mai este ceea ce a fost odată. Totul s-a schimbat. Ar fi 
bine pentru ei dacă şi-ar regăsi liniştea şi echilibrul de 


95 


odinioară. Oricum, eu nu mă mai întorc niciodată acolo. N-o 
să am ocazia să mă bronzez pe nisipul Adriaticii! 

Aş fi în stare, totuşi, să iau trenul, să mă întorc în 
lugoslavia doar dacă ar fi nevoie să particip la terminarea 
războiului, dar, odată misiunea încheiată, aş pleca imediat 
animat de dorinţa de a şterge definitiv din memorie toate 
amintirile legate de această ţară. Aş încerca, aşa cum 
încerc acum, să îngrop în uitare chipurile, mirosurile, 
zgomotele şi numele pe care le-am cunoscut acolo. 


Mulţi croaţi luau în derâdere disponibilitatea pe care o 
manifestam în a lupta şi a muri pe meleaguri străine. Eram 
ultimii supraviețuitori ai unităţilor HOS - toţi ceilalţi 
trecuseră în lumea drepţilor sau fuseseră luaţi prizonieri din 
ordinul politicienilor de la Zagreb. Calitatea noastră de 
străini ne stătuse pavăză în bună măsură, numai că nu le 
eram tuturor pe plac. De îndată ce HOS-urile au fost 
desfiinţate, am fost trecuţi la un batalion de elită cu care 
am plecat pe front. În două zile, unitatea a înregistrat un 
rănit grav şi un mort. Desigur că supravieţuitorilor 
cunoscutului „Chemin des Dames” asemenea pierderi li s- 
ar fi părut ridicole. Dar vremurile s-au schimbat şi asaltul nu 
se mai dă ca în 1914, în formaţii de mii de militari, aliniaţi 
cu baioneta la puşcă, înaintând eroic cu pieptul gol spre 
mitraliere. Şi noi înaintam spre punctele extrem de 
periculoase, dar numai după ce calculam exact riscurile 
reuşitei, dând apoi lovitura. Să nu uităm că războiul din 
lugoslavia a fost un război al loviturilor-surpriză. 

Eram o mână de oameni, vreo cincisprezece străini. 
Moartea unuia dintre noi devenea cu atât mai greu de 
suportat cu cât era o dispariţie individualizată. Dacă aş fi 
văzut căzând câte cincizeci de oameni deodată, dacă aş fi 
asistat la vieţi secerate în grup, aş fi acceptat mai uşor 
sacrificiile pe care le cerea războiul şi aş fi fost mai puţin 
afectat sufleteşte. A da un asalt în cincisprezece era 
îngrozitor, pentru că ne uitam unii la alţii, ne cunoşteam 
toţi între noi, cunoşteam fiecare privire, fiecare expresie a 
feţei, fiecare voce, şi nu puteam accepta ideea ca unul 


96 


dintre noi să cadă, să nu mai poată termina cursa. Eram 
prea puţin numeroşi ca să acceptăm să murim. 

Omorârea prin înjunghiere a santinelelor care făceau de 
gardă ni se părea moartea cea mai aberantă şi 
revoltătoare. 0 
armă albă mânuită de o mână criminală te putea surprinde 
oriunde: în picioare, întins pe patul de campanie, în somn, 
în tranşee, pe closet... Unul dintre camarazii noştri s-a 
întors în plină zi în cazemată gol-puşcă; fusese surprins de 
tirul mortierelor în timp ce făcea duş. Fiecare i-a dat ceva 
de îmbrăcat: o cămaşă, o vestă, o pereche de şosete şi 
o'pereche de pantaloni în bunăstare, luaţi de la un mort 
care a fost înmormântat dezbrăcat. 

Pe front se întâmpla să fi ucis fără să fi apucat să tragi 
măcar un foc de armă. În timpul cât membrii HOS erau puşi 
la stâlpul infamiei ni s-a interzis folosirea armelor. „Politics 
really dirty’, ne explica Jo. Politicienii din Zagrebul care 
ţinea neapărat să demonstreze lumii că sârbii omorau 
oamenii lipsiţi de apărare ne ordonaseră să nu tragem nici 
un foc de armă. Dar cine-i credea oare? 

Cetnicii procedau ca la vânătoare: aşteptau ca vânatul 
să iasă din vizuină, apoi trăgeau. Când se schimba garda, 
trăgeau şi nu prea ratau! După aceea eram întrebaţi prin 
radio: „la spuneţi-ne, drăguţilor, soldatul ăla care încerca să 
se ridice de la pământ, mai jos de biserică, mai trăieşte? 
L-am nimerit? Da-n cazemata pe care am burduşit-o cu 
proiectile de 82 erau militari? Câţi?” Ai noştri răspundeau: 
„l-aţi nenorocit! Trageţi al dracu’ de bine!” „Asta aşa-i!” 
venea răspunsul. Eram eroi sau victime? Cine mai putea 
şti? 


Într-un spital din Zagreb am întâlnit un neamt care avea 
amândouă picioarele amputate, nu vedea cu un ochi şi 
fusese cât pe-aci să-l piardă şi pe celălalt. Tristă poveste. 
Omul făcuse armata în RFA ca tanchist. Unul dintre verii lui, 
căsătorit cu o croată, l-a convins să vină în Croaţia să le 
dea o mână de ajutor. Cum în momentul acela era şomer, a 
putut răspunde apelului şi, nu după multă vreme, neamţul 


97 


s-a trezit pe un tanc, pe frontul dintre Osijek şi Nemetin, o 
altă zonă nenorocită din Slavonia Orientală. 

Se dădeau lupte pe viaţă şi pe moarte. Sârbii, de pe 
poziţiile lor de la Stara Tenja, Ada şi Sisak, trăgeau în toate 
satele din jur. Nu le scăpa nimic. Tenjski, Laslova şi Belisce 
erau aproape rase de pe suprafaţa pământului. 

Noaptea se vedea ca ziua din cauza rachetelor 
luminoase, a trasoarelor şi a exploziei obuzelor. Era infernul 
pe pământ. În asemenea locuri, până şi tancurile nu sunt 
decât nişte vulnerabile cutii de conserve. Croaţii credeau 
însă în forţa lor. Pregătiseră un atac blindat cu înaintare- 
acoperire, ca în manualele militare, şi-l trimiseseră pe 
neamţ cu tanc şi echipaj în prima linie. Din nenorocire, 
nimic din ceea ce fusese organizat şi calculat pe hârtie şi pe 
machete nu s-a petrecut în realitate pe teren. Neamţul s-a 
trezit singur în faţa inamicului, căci tancurile cetnicilor nu 
erau la dreapta, ci la stânga... Nimic nu s-a desfăşurat după 
cum fusese prevăzut. 

S-au tras trei obuze în tancul neamţului. Tancul a luat 
foc. Înăuntru, numai sânge şi carne sfârtecată. Se auzeau 
urlete. Pilotul a ars de viu. Neamţul a reuşit să iasă din tanc 
prin trapa inferioară şi, cu toate că avea picioarele zdrobite, 
s-a târât timp de şase ore şi a reuşit, cu eforturi incredibile, 
să ajungă printre ai lui. Povestea că de nenumărate ori a 
fost pe punctul de a renunţa să se mai târască... Doar frica, 
spaima de a nu cădea în mâinile inamicului i-au dat forţa să 
continue. Când a ajuns la râul care delimita frontul sârbesc 
de cel croat, a început să le facă semne camarazilor aflaţi 
la celălalt capăt al podului. Croaţii îi strigau de pe mal să se 
grăbească. Nici când a ajuns pe pod, care nu era mai lung 
de treizeci de metri, n-au avut curajul să vină şi să-l ajute. li 
strigau: „Grăbeşte-te, grăbeşte-te!” Se temeau. Neamţul 
era plin de sânge, vomita, carnea-i atârna lipită de 
uniforma zdrenţuită, iar ei continuau să strige: „Grăbeşte- 
te, ce naiba faci?” 

Răniţii care se aflau în acelaşi salon cu neamţul 
începură să plângă. Povestea îi impresionase până la 
lacrimi. Şi el, vizibil afectat, tremura şi vărsa lacrimi amare. 


98 


Urmarea acestei nenorocite întâmplări pline de dramatism 
este incredibilă. Armata a refuzat să plătească operaţia de 
care neamţul ar fi avut nevoie pentru a-şi salva ochii, şi 
asta numai pentru că acesta făcea parte dintr-o unitate 
HOS! Incalificabilă porcărie! Din fericire, prietenii au pus 
mână de la mână, au reuşit să strângă banii necesari 
intervenţiei chirurgicale şi l-au trimis într-un spital din 
Olanda, la un mare chirurg oftalmolog care, culmea, era 
sârb! Medicul a făcut tot ce i-a stat în puţină pentru a-i 
salva ochii, apoi l-a trimis la Zagreb. Cruntă soartă! Sinistru 
destin! 

Dar dacă ai fi mers din spital în spital ai fi auzit zeci de 
asemenea întâmplări îngrozitoare şi ai fi întâlnit zeci de 
astfel de oameni nenorociţi pe viaţă. 

De când e lumea, în toate războaiele, au existat şi 
soldaţi care n-au ştiut să ochească. Sunt clasice istorisirile 
despre militari care au fost ucişi de propria lor artilerie sau 
care, în timpul unui asalt, s-au pomenit cu un glonţ în 
spate. 

Aveam un prieten pe nume Bralay. Un bosniac care 
supravieţuise tuturor atacurilor sârbeşti. Era un trăgător 
LRAC cunoscut pentru curajul său. In situaţii în care alţii ar 
fi tras stând în genunchi, dacă nu chiar pe burtă, cu nasul în 
ţărână, el trăgea din picioare, stând drept, cu capul sus... 

Trecuseră câteva ore de când sârbii declanşaseră 
ofensiva. Soldaţii armatei naţionale iugoslave avansau cu 
tot armamentul greu de război: tancuri, transportoare, 
tunuri... Bralay explica plin de însufleţire unor recruți, abia 
ajunşi pe front, pitiţi pe fundul unei tranşee, cum trebuie să 
procedeze pentru a înfrunta inamicul. Demonstrația o făcea 
stând în picioare, ca şi cum sârbii ar fi tras cu gloanţe 
oarbe. Din când în când, se întorcea spre noi şi zicea: „Măi 
Paule, ia ieşi tu, bă, râmă bleagă şi fricoasă, din gaura unde 
te-ai vârât!” l-ar fi plăcut ca recruţii să râdă ţinându-se cu 
mâna de burtă, numai că tinerii, care atunci primeau 
botezul focului, erau atât de speriaţi încât nu le ardea 
câtuşi de puţin de glume. 

Un proiectil de 60 mm, venit din zona croată, l-a 


99 


doborât. 
Dacă servanţii mortierei ar fi tras intenţionat, n-ar fi ţintit 
mai bine. Era de necrezut! Mie-mi venea să urlu. Aproape o 
zi întreagă i-am căutat pe cretinii care trăseseră, ca să le 
zbor creierii. Furios, izbeam cu picioarele în lăzile cu 
muniţie, îi 
înjuram pe recruţii care-l lăsaseră pe Bralay unde căzuse, la 
intrarea în adăpost, zbieram şi îi blestemam pe sârbi, pe 
croaţi... Cei care trăseseră au fost trimişi în spatele 
frontului în cea mai deplină taina! 

L-am condus pe Bralay până acasă, la familia lui. Ce nu 
reuşiseră să facă sârbii, reuşiseră croații. Bralay a fost 
înmormîntat cu onoruri de erou. Am plâns ca un copil. 


După dispariţia unui alt prieten, Karl, tot un neamţ, a 
cărui cenuşă am îngropat-o la Zagreb, m-am dus să ucid la 
Mostar. Din plăcere! Războiul nu mai conta! Nici patria 
croată, nici marile idealuri. Eram animat de o singură 
dorinţă: să-l răzbun pe Karl. Aveam impresia că mă 
dedublasem: mă puteam privi din exterior, de undeva de 
deasupra mea, îmi puteam da ordine, totul decurgând în 
modul cel mai firesc posibil. 

Ne-am întors la Mostar. Eram trei. Aveam puşti cu 
lunetă şi dispuneam de trei zile în care urma să ne dedăm 
plăcerii de a vâna oameni. Îi căutam peste tot: în jocurile de 
umbre de pe pereţi, în formele ce se furişau printre ruine, în 
iarbă, în întunericul camerelor din clădirile părăsite... 
Surprindeam oameni pe feţele cărora cădeau raze de 
lumină, oameni care-şi goleau paharele cu băutură, oameni 
care urinau, care-şi făceau siesta... Trei zile în care trebuia 
să omorâm şapte sârbi, fără alţi trăgători alături, aşa încât 
puteam să ştim exact dacă, după o îndelungată şi 
minuțioasă cercetare prin lunetă cu degetul pe trăgaci, 
glonţul îşi atinsese ţinta. 

Trebuia să ucidem şapte oameni. Şapte! Cum să explic 
starea sufletească pe care o încercam? Mi-era bine. Pentru 
întâia oară intram cu adevărat în pielea unui sniper. 
Ciudată meserie! Unică în felul ei. Primul sârb pe care l-am 


100 


zărit stătea sprijinit de un zid pe cealaltă parte a râului 
Neredva. Fuma liniştit. Era un tânăr de vreo douăzeci de 
ani, înalt, brunet, cu pistrui pe faţă, care avea, cred, ochii 
deschişi la culoare... Ce mult mărea luneta prin care mă 
uitam! Eram grăbit: mă gândeam că o să-şi termine de 
fumat ţigara şi o să plece. Nu voiam să-l scap. Era al meu. Il 
priveam prin lunetă, în timp ce numărătoarea inversă a 
secundelor pe care le mai avea de trăit începuse. Repetam 
în minte numele lui Karl ca să-mi fac curaj să apăs pe 
trăgaci. Dar, înainte ca glonţul să plece din puşca, doream 
ca omul să privească în direcţia mea. Abia când i-am zărit 
ochii, am coborât cătarea puştii spre pieptul lui şi am tras. 
L-am văzut căzând. Deschisesem larg gura, dar uitasem să 
mai respir. 

Am repetat operaţiunea de şase ori. Într-una din zile, 
privind prin lunetă în căutarea țintei vii la care speram, am 
zărit un sârb trântit pe burtă la mai puţin de două sute de 
metri. Mă ochia cu un lansator de rachete! În războiul din 
lugoslavia s-a tras frecvent cu arme mari, puternice, cu 
tunuri de 100 mm. Ceea ce conta era ca ţinta să fie 
doborâtă. Într-o zi, aproape de Vinkovci, am văzut un Mig 
lansând o bombă asupra unui individ care fugea singur pe 
un câmp. În secunda în care l-am zărit pe trăgătorul 
înarmat cu lansatorul de rachete m-a năpădit un val de 
amintiri. Mi-am adus aminte de mama, de patul ei în care- 
mi plăcea să mă tolănesc, mi-au venit în minte toate 
cuvintele pe care nu aveam să mai apuc să i le spun, mi-am 
amintit de cele întâmplate în ultimele zile, de moartea lui 
Bralay, de moartea lui Karl, de moartea tânărului sârb cu 
ţigara... Eram paralizat de frică, de parcă mă muşcase un 
şarpe veninos... Aşteptam din clipă în clipă să mă lovească 
proiectilul ucigaş. Avusesem deja ocazia să văd o rachetă 
explodând în apropierea mea... M-a cuprins o senzaţie 
înspăimântătoare, care-mi sfredelea pântecele... Timpul 
părea că-şi suspendase zborul şi doar racheta continua să 
se îndrepte spre mine... Brusc mi s-a făcut rău; eram ud de 
sudoare din cap şi până-n picioare. Sperasem să mă defulez 
împuşcând sârbi şi, când colo, mă vedeam vânat, la rândul 


101 


meu, prins în propria-mi 

capcană, aşteptând cu capul vârât între umeri declanşarea 
exploziei ucigaşe. Într-o zi, un veteran de război din 
Vukovar mi-a spus: „Când stai cu degetul pe trăgaci, gata 
să apeşi, şi simţi că ţi se face frică, să ştii că eşti un om 
sfârşit.” 

Moartea lui Karl m-a întristat peste măsură. Parcă se 
rupsese ceva în mine. Oamenii nu mai erau aceiaşi, 
războiul 
parcă se schimbase. Am participat la încă două operaţiuni 
militare animat de o singură dorinţă: să plec, să fug cât mai 
departe. li întrebam pe cei din jurul meu: „Unde o să 
ajungem? Ce-o să devenim?” 

A doua zi, în cursul unei ambuscade, am mai doborât 
doi sârbi, apoi m-am dus la comandant şi i-am spus că 
trebuie să plec de urgenţă în Franţa, fiindcă mama e 
bolnavă. Era, desigur, o minciună. Mă simţeam ruşinat că-i 
lăsam baltă, dar ideea de-a mai rămâne pe front îmi 
devenise insuportabilă. Atunci a fost cât pe ce să mă sui în 
tren şi să plec, într-adevăr, la Paris. 


Mă trezeam dimineaţa şi-mi ziceam: „Doamne, de n-aş 
vedea civili morţi!” Din păcate, rar se întâmpla să treacă o 
zi fără să descoperim victime printre civili: unul, ciuruit de 
gloanţe, era năruit peste bicicleta lui, altul era mort, cu 
capul pe volanul maşinii, un altul era spânzurat de craca 
unui copac la o cotitură de drum, cu organele genitale, 
care-i fuseseră tăiate, atârnându-i din buzunar... Unii, căzuţi 
grămadă, zăceau în faţa bisericilor şi alţii, cu trupurile 
zdrobite, putrezeau în faţa unei brutării distrase de un 
obuz. N-am aflat niciodată cine-i omorâse şi poate că 
nimeni nu ar fi dorit să afle. 

La Sarajevo se povesteau tot felul de grozăvii. Când 
piaţa de pe strada Vase Miskina a fost bombardată, în 27 
aprilie, mă aflam acolo. Primeam informaţii 
înspăimântătoare. Sursele mass-media  insinuau că 
musulmanii ar fi tras în propriul lor cartier pentru a forţa 
comunitatea internaţională să intre în război. Brcko era 


102 


zona musulmană în care fuseserăm cazaţi câteva 
săptămâni. Ne băteam, având ca aliate forţele lui 
Izetbegovi€. De la o vreme, prietenia dintre musulmani şi 
croaţi începuse să-şi piardă din trăinicie. Ştirile de ultimă 
oră nu contribuiau cu nimic la reluarea legăturilor de bună 
înţelegere. Mulţi dintre croații pe care-i aveam în subordine 
ceruseră să se întoarcă în teritoriul lor şi nu mai voiau să 
audă vorbindu-se despre musulmani. Un climat de 
suspiciune bolnăvicioasa plana asupra tuturor. După două 
săptămâni, ne-am strâns efectivele şi ne-am mutat la 
Gorazde. Toată lumea ştia de ce musulmanii fuseseră 
ispitiţi de aceste ultime manevre şi în sinea noastră le 
dădeam dreptate. Tensiunea care domnea era alimentată şi 
de teribilele ştiri difuzate prin HTV, aşa încât am preferat 
ca, pentru un timp, să ne limităm la relaţii mai reci. 

Vase Miskina era o stradă pietonală care, întinzându-se 
de-a lungul grădinii publice, lega bulevardul Mareşalul Tito 
de vechiul oraş. Cu vreo câteva sute de metri mai departe 
se înălța colina Trebevic, care domina localitatea. Înainte 
de începutul războiului, strada era liniştită şi nu prea 
circulată. De când Sarajevo se transformase în câmp de 
luptă, pe Vase se îngrămădiseră toate chioşcurile, 
magazinele şi toţi negustorii ambulanți. 

Ziua de 27 aprilie debutase cu o dimineaţă calmă. 
Noaptea, locuitorii putuseră să doarmă liniştiţi, mai cu 
seamă că în cursul zilei avuseseră parte de 
bombardamente violente. La radio se anunţase semnarea 
armistiţiului şi era aşteptat în zonă ministrul rus al 
Afacerilor Externe, care urma să sosească poate chiar la 
Sarajevo. Cetăţenii nu ştiau mai mult, dar nutreau o mare 
speranţă. 

Orele treceau, iar orăşenii se îndreptau spre strada 
pietonală, având ocazia mult visată de a se plimba agale 
sub soarele primăvăratic, de a intra prin magazine, 
încercând, totodată, să-şi facă rost de pâinea zilnică. La ora 
zece, Vase Miskina era plină de lume, ca în vremurile de 
altă dată. Fortul militar înfipt în flancul colinei Trebevic 
părea adormit. Armistițiul devenise de câteva ore o 


103 


certitudine; îndoiala din suflete se risipise. 

Atunci au explodat obuzele: trei grenata de 82 mm. 
Cine trăsese? Armata federală din fortul Trebevic sau 
musulmanii? Dar ce importanţă mai avea? Războiul luase o 
urâtă întorsătură, transformându-se în masacru! Eram 
profund dezgustaţi şi ne dădeam seama că orice provocare, 
orice mârşăvie devenea posibilă în acesta confruntare 
murdară! 

x 

În fiecare dimineaţă ne rugam cerului să nu mai 
întâlnim civili, fie ei morţi sau vii! De nimic nu ne 
săturaserăm mai mult ca de ei. Cănd ne-am întors odată de 
la Gorazde, unde ne duseserăm pentru a procura alimente, 
am întâlnit nişte femei musulmane care mergeau, abia 
ţinându-se pe picioare, pe un drum lăturalnic, înţesat cu 
mine. Inaintau ca oarbele, întinzând înaintea lor braţele 
slabe, pline de vânătăi. Veneau dintr-un lagăr de detenţie 
sârbesc, unde fuseseră silite să satisfacă poftele carnale ale 
luptătorilor cetnici. N-au fost în stare să ne spună câtă 
vreme  înduraseră  înfiorătoarele violuri. Pentru ele, 
săptămânile, lunile îşi pierduseră şirul. Cea mai bătrână 
dintre acestea ne-a povestit despre supliciile la care au fost 
supuse de nişte poliţai jegosi şi nemernici, despre 
amenințările cu cuțitul la gât, despre cuiele înfipte în sâni, 
despre poziţiile în care erau obligate să se ofere, despre 
cuvintele obscene pe care le rosteau sârbii în timp ce le 
siluiau: „Hai, babo, dă din c... înnebuneşte-ne!” Articula 
cuvintele cu o voce monocordă, vorbea repede, aproape 
fără să respire, cu privirea pierdută undeva peste umerii 
celor care o ascultau... Torturi, chinuri, suferinţe, umilinţe. 
Vorbea ca pentru ea, ca şi cum noi nici n-am fi existat 
acolo, simțindu-se încă prizonieră a sinistrului lagăr. Un 
soldat bosniac le-a luat cu binişorul şi, îndemnându-le cu 
vorbe bune, le-a scos din drumul minat, arătându-le pe 
unde s-o apuce pentru a ajunge în sat. Dar nu i-au ascultat 
sfatul şi, imediat ce ne-am îndepărtat de ele, au apucat-o 
pe acelaşi drum minat, cu braţele întinse înainte, 
spintecând aerul... Apoi am auzit o explozie. Nici unul dintre 


104 


noi n-a avut curajul să se întoarcă la faţa locului şi să vadă 
nenorocirea. În primul sat în care am intrat ne-am dus la 
postul de poliţie şi am povestit despre cele întâmplate. 

În alte dimineţi, am fi făcut orice ca în ziua aceea să nu 
auzim  urletele de durere ale vreunui rănit. Salvarea 
răniților, a răniților noştri, devenea un adevărat coşmar de 
fiecare dată când plecam într-o misiune. Multă vreme n-am 
acceptat să fiu comandant tocmai de teama de a nu-mi 
reproşa că, din cauza mea, vreun camarad şi-a pierdut 
picioarele sau vederea... 

La moarte ne gândeam numai în situaţii-limită. Ne 
stăruia chinuitor în minte imaginea prietenilor căsăpiţi sub 
ochii noştri, care, din păcate, erau perfect conştienţi de 
starea lor. Situaţii tragice. Ce mai puteai comenta? In 
asemenea clipe nu-ţi doreşti decât să te afli cât mai 
departe de atâta suferinţă. 

Juraserăm să nu abandonăm nici un rănit în bătaia 
focului. Câte ore nu petrecuserăm cărând răniţi, scoţându-i 
din locurile cele mai periculoase! Şi retrăiam acest coşmar 
la fiecare misiune. Ce putea fi mai îngrozitor decât să cari 
răniţi care urlau, să fii nevoit să ţipi la ei ca să tacă! Ce 
putea fi mai înfricoşător decât să ştii că, oricând, un glonţ 
te putea arunca în rândurile răniților, că oricând riseai să 
devii un schilod, aşteptând cu disperare pe cineva care să 
vină să te salveze... _ 

De ce minele antipersonal nu omoară? li smulg un 
picior şi eşti tentat să zici; „Doar atât!” Dar cum poţi 
continua să lupţi când ştii că alături de tine se află un 
camarad care are un picior zdrobit? Preferi să-l vezi mort. 
Fiecare poartă sădită în adâncul sufletului frica de moarte, 
o frică apăsătoare, grea, ca efectele unui militar. 
Schilodirea este însă mai cumplită decât moartea. 

La început, când m-am aflat pentru prima oară pe front, 
moartea, viaţa, răniții... nimic nu avea prea mare 
importanţă. 

Atunci mureau doar cei pe care nu-i cunoşteam: femei şi 
copii pe care-i zăream în treacăt prin spitale, pe culoare, pe 
care nu-i priveam cu adevărat. La început trăiam pe front 


105 


ca toţi militarii, pe civili nu-i întâlneam. Pentru mine, totul s- 
a schimbat mai târziu, în Hetţegovina, unde am văzut 
adevărate masacre care m-au umplut de o nespusă scârbă. 
La Vinkovci războiul a fost mai puţin marşav. În Bosnia am 
văzut comiţindu-se cele mai cumplite orori. 

x 


Liniştea devenea uneori chiar mai apăsătoare şi mai 
chinuitoare decât explozia bombelor. Atmosfera care 
învăluia cartierele scufundate într-o încremenire letală, 
imaginea lor suprarealistă ne urmăreau asemenea unor 
monstruoase fantome. 

Sârbii erau adevăraţi aşi ai aerului. Mig-urile lor 21 şi 29 
lansau bombe de câte cinci sute de kilograme, faimoasele 
„Balene”, recunoscute pentru eficienţa lor atunci când 
cădeau peste casele din cărămidă sau chirpici ori peste 
ferme. 

Enormele cruci roşii de pe acoperişurile ambulanţelor 
deveniseră ţinta preferată atât a lunetiştilor, cât şi a 
piloților, mai cu seamă dacă zburau razant cu pământul sau 
coborau în picaj. Ne închipuiam ce mult se puteau distra 
piloţii luând în vizor asemenea obiective şi contemplând din 
văzduh rezultatul operaţiunii! 

Intr-o duminică seara, avioanele sârbilor şi-au aruncat 
uriaşele bombe la Slavonski Brod, în Croaţia, peste maşinile 
care transportau răniții căzuţi în ziua aceea în Bosnia, la 
Bosanski Brod. 

Ca de obicei, beam ca să-mi revin din emoţiile trăite în 
ziua care se încheia. Mă aflam în barul Grand Hôtel-ului, în 
compania unor camarazi bosniaci. Am auzit primele 
explozii, apoi urletul sirenelor şi ne-am repezit afară, 
îndreptându-ne în fugă spre locul unde explodaseră 
bombele. 

Ce spectacol de coşmar! O stradă întreagă din vestul 
oraşului fusese transformată în ruine. Asfaltul se topise, 
copacii căzuseră ca loviți de trăsnete, acoperişurile 
fuseseră spulberate. Pe marginea unei gropi imense, o 
adevărată văgăună, ardea răsturnată o ambulanţă. Peste 
molozul fumegând se vedeau, din loc în loc, mogâldeţe 


106 


peste care erau aruncate pături. Când reprezentantul 
apărării teritoriale a ridicat colţul uneia dintre ele, ceea ce 
am putut zări sub ea ne-a cutremurat de groază. Ce le 
venise să acopere animalele cu pături? Dar ce fel de 
animale erau? Uitându-ne mai cu atenţie, ne-am dat 
seama, încremeniţi de oroare, că de fapt erau oameni... 
mai bine-zis resturi de trupuri omeneşti... partea de jos a 
unui trup, o parte dintr-un spate cu pielea jupuită şi puţin 
din despicătura feselor, nimic din partea de sus, nimic din 
partea de jos! Apoi, înaintând prin cartierul devastat de 
bombe, la mai mult de o sută de metri de locul exploziei, 
am găsit un braţ înţepenit între barele unui gard de fier, un 
picior înnegrit care zăcea pe mijlocul drumului ce devenise 
impracticabil, iar ceva mai departe un alt braţ sau o bucată 
dintr-un braţ şi pe prispa unei case nişte carne înnegrită şi 
strivită, care poate fusese un cap... 

Oraşul se afla, oficial, plasat în afara zonei de război. 
Resturile celor care trăiseră cu câteva minute mai înainte, 
în timp ce noi ne găseam în barul hotelului, zăceau acum 
acoperite de paturi. Oare aşa mor oamenii? Aşa trec 
oamenii în neființă? Nu aveam în minte decât aceste 
întrebări, fiind incapabil să fac ceva, să iau vreo iniţiativă. 
Mă aflam într-un oraş sau pe un câmp de luptă? 

Se auzeau urlete... Pe o stradă paralelă, de sub o casă 
transformată într-un uriaş morman de moloz, se auzeau 
ţipete. Sub zidurile năruite zăceau strivite alte cadavre de 
femei, de copii, de simpli cetăţeni... Nu îndrăzneam să 
ridicăm ochii ca nu cumva să vedem atârnând deasupra 
noastră bucăţi de carne sfârtecată. 

Unul dintre militarii aflaţi sub comanda mea a 
îngenuncheat, prinzându-şi faţa între palme. Era un veteran 
al luptelor din Croaţia, un musulman înrolat încă din 
primele zile ale războiului şi care revenise în Bosnia pentru 
a-şi putea ajuta coreligionarii. Şi-a aruncat chipiul pe şosea, 
m-a privit adânc în ochi şi m-a întrebat: „Ce-i asta, Gaston? 
Ce se petrece aici?” 

Când am auzit motoarele Mig-urilor care se apropiau, 
am luat-o la fugă către un adăpost şi, fără să vreau, m-am 


107 


gândit la cântecul lui Dabadie, interpretat de Serge 
Reggiani: „Ai văzut avionul?... Ce frumos e!... Ce zgomot 
face când se apropie...” Tuturor copiilor le plac avioanele 
înălțate în văzduh! Şi celor care zăceau acum ucişi de 
bombe şi de obuze... 

„Eine grosse Katastrophe! Das ist eine grosse 
Katastrophe!” murmura militarul, care nu se clintise din 
loc... Încins cu centironul peste uniforma ruptă, prăfuită şi 
pătată de sângele victimelor, cu ecusonul forţelor 
musulmane sfâşiat, pe care se putea citi „A/ahi ekeber”, cu 
ochii fixaţi pe avioanele ce se apropiau, repeta ca pentru 
sine: „Ja! eine grosse Katastrophe!..." 

Fiecare dintre noi aştepta momentul în care urma să 
apese din nou pe trăgaci, să ucidă iar, fără să-şi mai pună 
întrebări. Problemele metafizice devin uneori obositoare. 
Ne obseda, totuşi, o întrebare: „Sârbii ne omorau camarazii, 
şi pentru asta trebuia oare să-i urâm?” Moartea intra doar 
în regulă jocului: ei trăgeau în noi, noi în ei, ne omoram unii 
pe alţii, sperând că într-o bună zi se va pune capăt 
măcelului. Dar cum puteam continua să-i ucidem fără să-i 
urâm? Cartierele transformate în ruine, părinţii care-şi 
pierdeau minţile în faţa cadavrelor copiilor lor, militarii cei 
mai duri care izbucneau în lacrimi - toate aceste scene de 
un profund tragism ne reaminteau că numai urând puteam 
ieşi nevătămaţi din acest război. 


A doua zi după ambuscada de la Zeric, am primit ordin 
de a cuceri satul. Treizeci de combatanți, toţi străini, 
formând grupul de asalt, avansam în formaţie spre sud. Eu 
am plecat cu cel de-al doilea grup, cu croații, urmând să 
dezlănţuim atacul mai spre vest. Se trăgea din toate părţile 
cu tot felul de armament. Sârbii dispuneau de foarte multe 
mortiere şi, ca întotdeauna, se grăbiseră să declanşeze 
simfonia exploziilor. Satul semăna cu Kuweit City după 
patru luni de ocupaţie irakiană. Străzile erau pline de 
conserve ruginite şi de felurite obiecte azvăârlite în faţa 
caselor.  Cetnicii  goliseră toate clădirile,  furaseră 
televizoarele, frigiderele, canapelele, mesele... 


108 


Ştiau că, mai devreme sau mai târziu, satul avea să 
cadă 
în mâinile noastre şi voiau să găsim totul pustiit. Goliseră 
lăzile de muniţie şi de arme, preferând să care în ele 
obiectele de uz personal pe care le găseau prin case. Aveau 
atâtea arme, încât îşi permiteau luxul să le abandoneze pe 
unde apucau. Cât de bine erau dotati! 

Ne împrăştiaserăm printre casele care ardeau încă, 
printre zidurile ciuruite de gloanţe... Asaltul i-a surprins pe 
sârbi. Nu se aşteptau să reluăm aşa de repede ofensiva, şi 
nu ştiau cum să fugă mai repede. Ar fi fost în stare să intre 
în pământ ca viermii... În situaţii similare, când nu mai eşti 
în stare să-ţi aperi poziţia, în regimentul meu din Franţa se 
striga: „Borde!, couvrez!”, ceea ce ar însemna aproximativ: 
„Acoperă-mă, frate, s-o pot întinde!” Era o expresie idioată, 
dar se potrivea de minune în situaţia de faţă. 

Avansam încet, căutând să-i descoperim pe eventualii 
lunetişti ascunşi prin clădiri. Plăcerea de a ne lupta se 
declanşase în noi. De mai bine de două luni pregăteam 
atacul acesta şi trecuserăm acum la fapte. Puteam, în 
sfârşit, să cucerim satul sârbesc care se afla în zona 
noastră croată şi pe care-l simţeam ca pe un cui în talpă. 

La sud, primul grup de voluntari străini nu contenea să 
tragă în sârbi. Rafalele gloanţelor făceau un zgomot 
asurzitor. 

Ne aşteptam, dintr-un moment în altul, ca primul grup să-i 
împingă pe sârbi spre noi, şi astfel să-i prindem ca într-o 
cursă. 

Un lucru mă îngrijora: uniformele. Purtam aceleaşi 
uniforme ca sârbii şi trebuia să ai ochi de vultur ca să poţi 
deosebi însemnele militare distinctive de pe mânecile 
hainelor. Îi puteam întreba, oare, pe soldaţii care ne veneau 
din faţă: „Voi cine sunteţi?” Bineînţeles că nu, deoarece se 
impunea ca acţiunile să fie fulgerătoare. Totul se decidea în 
două-trei secunde. Mi-era frică să nu omor pe vreunul de-ai 
noştri, dar mi-era tot atât de frică să nu fiu luat drept 
duşman şi să fiu împuşcat... 

Acelaşi scenariu plin de confuzii se repeta de fiecare 


109 


dată când luam cu asalt un sat. Niciodată nu ştiam exact 
cine în cine trăgea. Dacă nu erai destul de isteţ, o încurcai. 
La Zeric, lucrurile s-au petrecut ca peste tot: ne-am trezit 
nas în nas cu cinci indivizi îmbrăcaţi în aceleaşi uniforme ca 
ale noastre, care ne făceau semne cu mâna. În câteva 
fracțiuni de secundă trebuia să hotărâm ce urma să facem: 
să ne ridicăm în picioare şi să facem şi noi semne amicale 
sau să ne adăpostim înainte de a fi prea târziu? Militarul are 
un al şaselea simţ care, din fericire, funcţionează în 
asemenea situaţii. Nu e nimic legat de rațiune. Unul dintre 
croaţi a pus arma la ochi şi am tras cu toţii deodată. Se 
trăgea din faţă, din spate, din lateral - aveam impresia că 
trasoarele ţeseau deasupra capetelor noastre un fileu- 
capcană care urma să cadă peste noi. Ne simţeam ca 
muştele prinse într-o pânză de păianjen. Soldaţii noştri care 
nu-i văzuseră pe cei cinci militari veniţi din faţă trăgeau în 
disperare, din reflex. După aceea s-a făcut linişte. Ne-am 
apropiat: trei soldaţi căzuseră unii peste alţii, ciuruiţi de 
gloanţe. Ceva mai departe zăcea cel de-al patrulea căruia îi 
lipsea o mână şi avea cutia craniană despicată. La început 
am crezut că fusese ucis de o rachetă. Îşi luase singur 
viaţa, declanşând explozia unei grenade. 

Apoi, lărgind aria de căutare, am dat peste alte 
cadavre. 
Cinci morţi, printre care şi o copilă de vreo şaisprezece ani 
care zăcea în iarba ce o acoperea în mare parte. Îngrozitor! 
Ce căuta fata asta acolo? Fusese omorâtă alături de un 
tânăr. Să tot fi avut vreo douăzeci de ani, frumos, cu părul 
tăiat scurt. Trebuie că era iubitul ei. În portofelul lui am 
găsit o fotografie care-i înfăţişa îmbrăţişaţi în faţa Primăriei 
din Belgrad. Nu ne puteam desprinde privirile de pe 
cadavrul chircit al tinerei. Părea să fi căzut de la etaj. Nu 
semăna câtuşi de puţin cu femeile înrolate în armata 
noastră şi nici cu cele din armata sârbilor - femei de 
treizeci de ani, solide, cam păroase, uneori chiar murdare, 
un fel de masculi în fuste. 

Copila venise să se lupte în jeanşi, în şosete albe, cu ruj 
pe buze, îmbrăcată într-o bluză la modă. Era de necrezut! 


110 


Îşi pusese doar o tunică militară de camuflaj peste 
veşmintele de liceană. Mă uitam atent la militarii aplecaţi 
asupra cadavrului. Erau camarazii mei. Îi recunoşteam, deci 
eram treaz, nu visam! Mă uitam la părul blond al fetei, tuns 
frumos, la ochii ei albaştri, la dinţii ei de porțelan. Dacă n-ar 
fi avut rana de la baza nasului, mâinile răsucite de 
puternicul impact al gloanţelor în poziţii anormale şi Zoya 
pe care o purta în spate, ai fi putut crede că este fotomodel 
Hamilton, atât era de frumoasă. Semăna cu domnişoarele 
pe care le  întâlneam plimbându-se prin grădina 
Luxembourg. Zăcea nemişcată la picioarele noastre şi nu 
eram în stare să ne desprindem privirile de pe corpul ei de 
adolescentă. li priveam ochii, care începuseră să-şi piardă 
din strălucire... O clipă am avut impresia că era doar răpusă 
de oboseală. Repetam ca un automat: „Ce naiba o fi căutat 
copila asta aici?” Croaţii erau la fel de şocaţi. Văzuserăm 
destule femei care muriseră cu arma în mână, dar niciodată 
o astfel de tânără ca aceea care zăcea moartă în faţa 
noastră. l-am îndreptat mâinile şi picioarele, iar unul dintre 
croaţi i-a acoperit faţa cu haina. 

Nu mai puteam să stăm acolo la nesfârşit. N-aveam 
timp, căci trebuia să continuăm lupta şi apoi nu ne puteam 
lăsa copleşiţi de soarta nefericită a unei sârboaice. Ne-am 
luat 
armele şi, întorcând spatele fetei, ne-am dus să ne 
aruncăm din nou în bătălie. 


Înfruntarea din acea zi a fost un adevărat măcel. 
Niciodată n-am văzut atâţia morţi în urma unui atac. 

Omorâserăm vreo cincizeci de cetnici în două ore. 
Trăgeam uneori de la mai puţin de zece metri, deci nu-i 
puteam rata. Apoi, ca să fim siguri că-şi dăduseră duhul, le 
mai trăgeam un glonţ în cap, le luam actele şi plecam. 
Ştiam că în urma noastră veneau cei care-i scotoceau prin 
buzunare să le ia banii... Acest gen de furt s-a practicat de 
când e lumea, în toate războaiele. 

Figura micii sârboaice îmi stăruia în minte. Aş fi vrut s-o 
uit, dar nu izbuteam. Îmi părea rău că n-o îngropasem. Îmi 


111 


dădeam seama că regretele mele erau groteşti şi, totuşi, 
tânăra care putrezea în iarbă mă obseda. Mi-o închipuiam 
făcând amor, îmi imaginam ochii ei albaştri privindu-i pe 
băieţi. Eram cuprins de o stare sufletească greu de descris. 
Nu regretam că o ucisesem, ci mă revolta absurdul 
situaţiei. 

N-ar trebui să mărturisesc că ziua aceea mi-a plăcut. 
Minutele care preced ultimul asalt când ştii că ai câştigat 
lupta au în ele ceva pe cât de sălbatic, pe atât de 
fermecător. Căldura incendiilor, strigătele soldaţilor care 
trag ultimele cartuşe, surâsurile de pe chipurile celor care 
aşteaptă fericitul sfârşit creează o ambianţă încântătoare. 

Atacul din sud şi din vest lansat de noi avea drept scop 
unirea frontului nostru cu cel al musulmanilor care veneau 
din nord. Avansam siguri pe noi, siguri că în scurt timp îi 
vom putea strânge în braţe pe soldaţii bosniaci, pe care de 
fapt nu-i cunoşteam, dar pentru ale căror idealuri luptam. În 
spatele nostru se înălța o perdea de fum, fiindcă, pe 
măsură ce înaintam, ardeam totul în urmă. O altă perdea 
de fum, identică, se înălța în faţă, desprinsă din focurile 
aprinse de musulmani. Stăteam în picioare, în mijlocul unui 
mare pârjol. Lemnul trosnea şi se năruiau bucăţi din zidurile 
caselor, acoperind cu zgomotul lor pârâitul sec al rafalelor 
de pistol-mitralieră. Uneori auzeam oameni strigând. Erau 
ţipete scurte, disperate, cutremurătoare, care ne umpleau 
sufletele de groază. Cu respiraţia întretăiată, cu sângele 
zvâcnind în tâmple, cu intestinele răscolite de cumplite 
crampe, trăgeam puternic aer în piept, strângeam din dinţi 
şi mai înaintam un pas. 

În această faza a operaţiunilor - dar oare trebuie să mai 
menţionez? - era inutil să mai facem prizonieri. Trăgeam în 
tot ce mişca. Deveniserăm o trupă de roboţi în marş... În ce 
scop acţionam? Am fi putut să ne răspundem: pentru a 
realiza joncţiunea cu musulmanii sau pentru a găsi primii 
biserica ortodoxă din localitate şi a o arunca în aer, ori 
pentru a dibui pivniţa plină cu vin, unde ne-am fi putut 
potoli setea şi dorinţa de a ne îmbăta pe care-o purtam în 
noi de ore în şir... Din păcate, nici unul dintre aceste 


112 


răspunsuri nu corespundea trăirilor noastre. Sunt clipe când 
acţionezi fără un scop anume, când eşti animat doar de 
dorinţa de a mai trăi atât cât să apuci să mai vezi un apus 
de soare, să mai poţi auzi un cântat de cocoş... Era totul şi 
nimic în acelaşi timp, dar oricum nimic care să merite, într- 
adevăr, sacrificiul pe care-l făceam. 

joncţiunea s-a produs, cu totul prozaic, în faţa 
spălătoarelor. Două grupări de oameni care sfidaseră 
moartea, care uciseseră în neştire şi care puteau, în sfârşit, 
să lase armele jos, să-şi panseze rănile, să surâdă din nou, 
să se îmbrăţişeze, să se întindă pe pământ în căutarea 
odihnei. Zeci de soldaţi se îmbrăţişau, trăgeau focuri în aer, 
cântau... Se auzeau sunete de trompetă, de chitară, de 
fluier, de tobe... 

Eram foarte emoţionat. Şi din pricina tensiunii nervoase, 
a oboselii, a tot ceea ce văzusem, a scenelor la care 
asistasem, abia mai puteam respira. De data asta 
câştigaserăm. Am fost cu toţii parteneri ai unui joc în care 
nu apuci să treci decât o singură dată prin pătrăţica de la 
punctul START! Era un joc special, în care înfrângerea 
adversarului putea fi, totodată, şi o repetiţie pentru 
viitoarea ta înfrângere! 


Ron zicea: „Frumoasă-i ziua când murim!” Ne-au plăcut 
aceste cuvinte şi am făcut mereu apel la filozofia lor, mai 
cu seamă atunci când era vorba de trecerea în Paradis a 
adversarilor. Am acţionat în numele ei cu cruzime, fără pic 
de milă. 

Unul dintre camarazii noştri, un neamt, pierise dramatic 
în satul pe care tocmai îl cuceriserăm. A fost torturat zile în 
şir de sârbi, înainte de a fi răstignit de viu pe uşa unui 
hambar. Ca un animal. Cum meritau să fie trataţi barbarii 
capabili să comită asemenea crime monstruoase? Le-am 
interzis mereu subalternilor mei să dea foc fermelor, să 
distrugă fără noimă tot ce li se ivea în cale. Acum însă eram 
în stare să dau foc cu mâna mea gospodăriilor acestor 
săteni turbaţi şi să le aplic lovitura de graţie cetnicilor care 
se zvârcoleau în chinuri trântiţi pe asfalt. În ticăloşia şi 


113 


sălbăticia lor, sârbii merseseră atât de departe încât 
încercaseră să ne otrăvească, aruncând în puțuri capete de 
porci intrate în putrefacție... Când îi capturam, puteam-oare 
să-i mai fi tratat ca pe prizonieri? 

A fost o zi, cum ar fi zis Jelenic, de uzură nervoasă, o zi 
fără amintiri, fără regrete... Îmi amintesc doar că m-am 
căţărat pe o casă şi-am dat jos steagul cetnic pe jumătate 
ars. l-am imortalizat pe peliculă pe cei zece militari care 
ţineau cu mare satisfacţie în mâini bucata de pânză 
calcinată. Păstrez încă viu în memorie momentul în care am 
făcut acea fotografie. 

Pe la jumătatea lunii mai ne-am dus la Gorazde, în 
misiune de aprovizionare. Oraşul era prins ca într-un cleşte 
între cele două fronturi: cel sârbesc şi cel musulman. 
Taberele adverse intraseră în oraş şi cele două fronturi se 
întrepătrundeau asemenea unui diabolic angrenaj. Lipsa 
hranei era cumplită; puţinii locuitori ai oraşului 
supravieţuiau cu o sută de grame de făină şi trei-patru 
cartofi pe zi. Lapte nu se găsea, aşa că sugarilor, ca şi prin 
alte părţi, li se dădea să bea ceai. 

Drama odioasă pe care o trăia acest oraş izolat de 
lume, infernul în care se zbătea - mai cumplit decât cel de 
la 
Sarajevo - nu erau evocate de nici un mijloc mediatic. 
Cadavrele se descompuneau pe străzi, în canale, în fântâni, 
pe malurile râului Drina, şi nimeni nu aflase de masacrele 
care se petreceau aici. 

Locuitorii din Gorazde continuau să trăiască printre toţi 
aceşti morţi într-o apatie totală, cu toate că se ştiau în 
permanenţă vânaţi de sniperii sârbi, amplasați în punctele 
strategice ale oraşului. Răniţii erau transportaţi în subsolul 
spitalului supus zi şi noapte bestialului tir al artileriei 
sârbeşti, unde se amputa fără anestezie, apoi încăpeau pe 
mâna milițienilor sârbi care-i deportau în lagărul din Foca, 
iar în scurţ timp îi şi vedeam plutind pe apele râului Drina, 
cu un glonţ în ceafă şi cu trei degete de la mâna dreaptă 
retezate, cele pe care cetnicii le ridicau pentru a simboliza 
victoria... 


114 


Trecuse ceva vreme de când mirosul fetid de cadavru 
se împrăştiase în toată valea, aşa încât locuitorii păreau că 
trăiesc într-un imens abator. Cu ce-i puteam ajuta? Oraşul 
nu avea nimic cazon în el. Semăna mai degrabă cu un mare 
lagăr de exterminare a civililor. Îl priveam din înălţimea 
muntelui şi nu ne venea să coborâm, să intrăm în el. Aveam 
presimţirea că acolo erau pitite perfid capcane 
înfricoşătoare, mai îngrozitoare decât în cele mai 
monstruoase coşmaruri ale noastre. 

De obicei, mă deplasam la Zagreb cu trenul, mai cu 
seamă când veneam din Est, de pe câmpurile de luptă din 
Slovenia. De bine, de rău, mai funcţiona încă o linie de cale 
ferată, iar călătoriile erau destul de plăcute şi asta datorită 
barului instalat într-unul din vagoane şi a celor care-l 
frecventau cu stăruinţă în încercarea de a-şi potoli 
nestăvilita sete. În vagoanele cu militari aveau loc 
întotdeauna adevărate orgii: soldaţii se îmbătau, urlau, 
cântau şi trăgeau focuri de armă pe ferestre. Numai atunci 
când trenul se apropia de periferia Zagrebului se mai 
potoleau. Majoritatea militarilor coborau însă pe parcurs. 
Cei rămaşi îşi aranjau armele, apoi sticlele dispăreau şi 
feţele se încruntau, de parcă perspectiva de a petrece 
câteva zile în permisie, departe de câmpul de luptă, de 
pericole şi riscuri i-ar fi întristat. Prima oară când m-am 
aflat într-un astfel de tren plin cu militari plecaţi în 
permisie, mi-am imaginat că o sumedenie de tinere, de 
jupoane-n vânt, îi aştepta la gară şi că le pregătiseră o 
primire triumfală... Spre uimirea mea, am constatat că pe 
peroane nu-i aştepta decât poliţia militară, care s-a apucat 
să-i controleze dacă nu cumva introduceau fraudulos în 
oraş grenade, muniţie... După luni de zile de război, tot o 
astfel de primire ne-a fost rezervată şi nouă. 

Cunoşteam problemele pe care trupele HOS le puneau 
guvernului lui Tudjman. Zvonurile referitoare la un eventual 
puci, care ne făceau să zâmbim pe front, erau tratate cu 
multă seriozitate la Zagreb. Politicienilor le era atât de frică 
de o lovitură de stat, încât se comportau de-a dreptul 
dezgustător. Cu toate că partidul naţionalist strânsese în 


115 


jurul lui, timp de câteva luni, patru mii de oameni înarmaţi 
până-n dinţi, dotați cu tunuri şi blindate, conduşi de câţiva 
ofiţeri care se jurau că o să-i vină de hac bătrânului 
general, n-a avut loc nici o lovitură de stat! Naţionaliştii nu 
erau buni decât să se lase ucişi în tot felul de operaţiuni 
militare sinucigaşe, în marşurile pe care le organizau prin 
Serbia şi Ungaria, dovedindu-se imbatabili în teorie, dar 
slabi în practică şi în politică... 

De fiecare dată, invocând tot felul de motive, făcând 
apel la şiretlicuri, reuşeam să trec de cordoanele de control 
ale poliţiei cu toate armele şi bagajele pe care le aveam la 
mine. 
leşeam din gară şi o luam pe jos până la hotel „Astoria”. 
Zagrebul nu era sub camuflaj, însă a circula noaptea târziu, 
după stingerea luminilor, pe străzile oraşului era tot atât de 
riscant ca şi a te deplasa pe un câmp de luptă. Riscai să dai 
peste o patrulă de soldaţi beţi, de la care te puteai aştepta 
la orice. Întâlnirea se putea termina în modul cel mai 
lamentabil, adică să te trezeşti cu un glonţ în frunte, ceea 
ce n-ar mai fi mirat pe nimeni. Pe front, băieţii mă 
învăţaseră că în asemenea situaţii, dacă ţineam la pielea, 
mea, era înţelept să ripostez fulgerător, fără preavize şi 
somaţii. 

Sârbii strângeau tot mai tare menghina în jurul oraşelor 
Osijek şi Dubrovnik, iar frigul punea nemilos stăpânire pe 
clădirile Zagrebului. Oraşul stătea pitit în spatele sacilor de 
nisip, iar populaţiei i se asigurau doar serviciile publice 
strict necesare. Străzile erau pline de cadavre, de sticle 
goale, de excremente de om, peste care dădeai în locuri 
mai ferite, pe lângă garduri ori pe lângă fațadele oarbe ale 
clădirilor administrative. Trecătorii se strecurau ca umbrele 
pe lângă ziduri sau se îngrămădeau la refugiile staţiilor de 
autobuz. Numai razele soarelui reuşeau să mai adune 
niscaiva cetăţeni pe terasele cafenelelor. Era frig peste tot, 
un frig umed, care străbătea până şi prin cele mai groase 
pufoaice. Nimeni nu zăbovea pe afară. Noaptea, când rarii 
trecători zigzagau printre maşinile parcate în lungul 
trotuarelor, era de-a dreptul sinistru, aşa că nu ştiam cum 


116 


să măresc pasul şi să ajung cât mai repede să mă scufund 
în liniştea hotelului „Astoria”, în atmosfera restaurantului 
său chinezesc, unde câteva prostituate îmi aminteau, ca şi 
întreaga ambianţă, de vremurile bune de altădată. 

Prima oară am intrat la „Astoria” ca ziarist. Purtam 
haine civile, aveam un aparat de fotografiat ce atârna de o 
curea 
trecută în diagonală peste piept şi un paşaport franțuzesc. 
Aveam o înfăţişare normală şi plăcută, surâdeam, vorbeam, 
inspiram încredere. Două luni mai târziu am apărut în faţa 
recepţionerului în uniformă militară de camuflaj, înarmat 
până-n dinţi, cu însemnele de membru HOS pe mâneca 
tunicii... Arătam mortal! Numai că recepţionerul, câtuşi de 
puţin impresionat de înfăţişarea mea războinică, mi-a făcut 
semn între două căscaturi că nu erau camere libere. Nu l- 
am 
înduplecat cu nimic, nici cu surâsuri de star, nici cu limbaj 
violent, nici cu ameninţarea că n-o să mai calc câte zile voi 
mai avea pragul mizerabilului său hotel. 

Individul începuse să mă calce pe nervi. Venisem în 
nenorocita lui de ţară să-mi risc pielea în locul lui, îi ceream 
o cameră, i-o plăteam în mărci germane şi el, animalul, mă 
refuza! Pentru o astfel de faptă, în Franţa ar fi aterizat 
direct la pârnaie. Cuprins de o furie oarbă, mi-am scos 
Kalaşnikovul şi, sub ochii lui holbaţi, l-am armat, spunându-i 
că-l împuşc pe primul client care intră în hotel şi căruia îi dă 
o cameră. Individul şi-a schimbat brusc atitudinea, mi-a 
făcut semn cu mâna să mă potolesc, mi-a întins cheile unui 
apartament şi mi-a urat zâmbind: „Bine aţi venit la noi, mai 
poftiţi şi altă dată! 

Era un apartament luxos, pe care-l obţinusem la preţul 
de single. Apoi ne-am împrietenit într-atât, încât puteam 
chiar să-i las în grijă armele. Veneam la hotel în fiecare 
seară cu altă tipă şi el rădea, ba chiar îmi spunea unde le 
puteam găsi pe cele mai valabile pipiţe - tinere de 
şaisprezece- şaptesprezece ani, refugiate la Zagreb prin 
locuinţele unor rude de ocazie, care-şi propuseseră, fără a 
mai face caz de morală, să nu se lase înfrânte de viaţă. 


117 


Erau, desigur, victime ale acestui nenorocit de război. 

Aşa după cum acei GI îndrăgiseră Saigonul, în mod 
normal ar fi trebuit să ne placă Zagrebul, mai cu seamă că, 
rămânând în afara frontului, devenise un oraş al tuturor 
posibilităţilor. Din păcate, totul în oraş îşi pierduse 
adevărata valoare şi acesta ajunsese doar un şir 
interminabil de ziduri străpunse din loc în loc de găuri, 
ferestre oarbe, în spatele cărora nu se vedea nimic. Străzile 
erau acoperite cu pietre de pavaj cenuşiu, prost îmbinate, 
care deveneau clisoase atunci când ploua. Arborii se 
sufocaseră de praful ridicat în aer la trecerea vechilor 
maşini Yugo. Zagrebul agoniza sub un cer neliniştit, 
plumburiu. Nici în vremurile bune nu arăta mai bine. Era la 
fel de sinistru, un fel de imens Bobigny, cu cartiere întregi 
de blocuri identice şi cu un centru istoric de trei lulele. 
Acum, în timp de război, devenise şi mai deprimant. Poate 
niscaiva lupte l-ar mai fi animat, ar mai fi estompat din 
atmosfera sa lugubră. Din păcate, sârbii n-au putut trece de 
Karlovac - localitate barieră situată la vreo şaizeci de 
kilometri mai la sud. 

Puteai să străbaţi oraşul în lung şi în lat zile întregi fără 
să întâlneşti o faţă surâzândă sau pe vreuna dintre tinerele 
care-şi păstrau, totuşi, prospeţimea chiar şi în timp de 
război. Surâsul pierise de pe buze, fiind înghiţit de trista şi 
apăsătoarea atmosferă. Nu trebuia să te laşi impresionat de 
expresia chipurilor orice s-ar fi întâmplat, ci să reuşeşti să 
treci peste aparente şi impresii fără ca ele să te marcheze. 

Cei mai în vârstă dintre voluntarii străini vorbeau 
despre războaiele la care participaseră ca şi cum ar fi făcut 
parte integrantă din ele. Nu voiau să-şi uite morţii, cei din 
Rhodesia, din Liban, din Birmania, şi nici pe cei douăzeci şi 
patru de străini căzuţi într-un război care semăna cu 
războiul din Indochina, morţi pe vârfuri de munţi cu 
denumiri romanice, dar de care nu auzise nimeni. 

Combatantii străini îmbrăţişaseră ideea consolatoare că 
toţi cei care muriseră lângă ei în războaiele de pe tărâmuri 
îndepărtate continuau să trăiască, să-i însoţească, să-i 
privească şi-i simțeau alături până şi în acest nenorocit de 


118 


război sârbo-croat. Uneori deveneau tăcuţi, melancolici, 
mărturisind că preferau să nu se mai gândească la 
camarazii dispăruţi şi recunoscând că doliul prelungit peste 
măsură distruge moralul. Ei repetau, mereu: „Morţii cu 
morţii, viii cu viii” ca să-şi uşureze sufletele. 

Din nenorocire, morţi erau peste tot! Aşa că morţii 
recenți reînviau poveştile cu morţii de altă dată, fantomele 
începeau din nou să bântuie şi ex-lugoslavia devenea un 
loc în care nu 
mai puteai respira. Singurii care nu erau marcați de război 
şi de cortegiul de atrocități erau soldaţii nou-sosiţi pe front. 
Când li se vorbea de cadavre, râdeau fără reţinere. Desigur 
că ziua în care nou-veniţii urmau să dobândească oarecare 
vechime nu era departe. Atunci, oripilaţi de crime, de atâta 
cruzime, urmau şi ei, la rândul lor, să inventeze, să caute 
orice pretexte pentru a scăpa de front şi să se înapoieze 
acasă. 

La câteva luni după declanşarea ostilităţilor în Croaţia, 
ca ecou al războiului, în Zagreb au avut loc, subit, 
transformări uluitoare. Unul câte unul, barurile care 
răsăriseră ca ciupercile între luna august şi luna decembrie 
1991 şi-au tras obloanele. Fenomenul a coincis cu venirea 
în primăvară a Căştilor Albastre. Viaţa localurilor Konkordia, 
Theater-video, a anexelor HOS, ca Sporting Club, s-a stins 
brusc. Fetele care roiau în jurul hotelurilor „Esplanade” şi 
„Intercontinental” au trecut la activităţi mai serioase. 
Bântuise şi pe-acolo suflul greu de îndurat al războiului. 
Totul era dominat de sentimentul trist pe care ţi-l dă 
decăderea unei epoci înfloritoare. 

Bombele nu mai cădeau pe rafinărie, ca la Saint- 
Sylvestre, iar oamenii începură să se plimbe din nou prin 
faţa muzeului sau pe străzile comerciale din centru. La 
radio, la buletinul meteo, se vorbea când de ploi de 
rachete, când de cer senin, fără înnourări. In trei minute, un 
speaker comenta situaţia militară a zilei, vorbind de furtuni 
de bombe şi fulgere de foc, de satele distruse de tirul 
artileriei, de atacurile cetnicilor şi de pompele de carburant 
unde se mai putea găsi încă benzină. 


119 


„Armata iugoslavă şi unitățile de voluntari sârbi au 
atacat în cursul dimineții Pakrac, Ivanovo-Selo, Suplja Lipa, 
în districtul Grubisno Polje. Datorită contra-atacurilor, 
forțele teritoriale croate au reuşit să elibereze mai multe 
sate. 

În cursul dimineţii, voluntarii sârbi, cu sprijinul forțelor 
iugoslave, au declanşat un atac cu mortiere împotriva 
oraşului Karlovac, de pe pozițiile lor din Logiriste, Cerrovac 
şi Kamensko. Atacul s-a prelungit şi după-amiaza. 
Instalaţiile de la Jugoturbina au fost principala țintă a 
bombardamentelor” 

Era o relatare scurtă, neutră, anodină. Doar jurnalul 
televizat al HTV-ului de la ora nouăsprezece, care prezenta 
ţărani omorâţi de tiruri de mortiere la lucru, pe câmp, copii 
împuşcaţi de lunetişti şi valuri de refugiaţi, îi mai făcea pe 
locuitorii oraşului să se confrunte cu realitatea. 

Zagrebul făcea eforturi disperate de a rămâne în afara 
zonei frontului. Fetele apăreau pe aleile parcurilor, pe 
bulevarde, mergând cu paşi grăbiţi, în unduiri elegante. 
Erau înalte, blonde, bine făcute, surâzând mereu, ca şi cum 
nu s-ar fi întâmplat nimic rău în jurul lor. Păreau că 
planează deasupra evenimentelor, deasupra ororilor zilnice, 
de parcă n-ar fi văzut camioanele pline cu cadavre care 
traversau oraşul în urlet de sirene, nici invalizii care 
umpleau străzile şi nici copiii desfiguraţi sau pe cei care-şi 
pierduseră minţile. Nimic nu părea a le tulbura: nici 
prigoana ce se exercita asupra sârbilor, care erau vânaţi 
noaptea în casele lor de la periferie, nici reglările de 
conturi, nici crimele, nici frica. Chiar şi pe front nu-şi 
pierdeau surâsul şi rămâneau la fel de atrăgătoare în 
uniformele militare, pe care le ajustaseră după linia lansată 
de ultima modă. 

Trebuia, într-adevăr, să te opreşti din mers, să uiţi 
pentru o clipă războiul şi să le admiri trecând. Parfumul lor 
ştergea mirosul înecăcios al străzii, duhoarea de pe câmpul 
de luptă imprimată în memoria olfactivă, împrăştiindu-se în 
urma lor atotstăpânitor. Fetele mai tinere nu se parfumau, 
dar senzualitatea gingaşă a corpurilor lor era şi ea 


120 


aducătoare de uitare. 

La Zagreb, zilele petrecute în preajma civililor deveneau 
uneori mai neplăcute decât zilele de pe front. La începutul 
războiului, plimbările prin Zagreb însemnau o adevărată 
sărbătoare. Toată lumea ne dădea de băut şi eram invitaţi 
peste tot - în casele oamenilor, în magazine, în baruri, în 
hoteluri, la dame de consumatie, peste tot... Oraşul era plin 
de militari adulaţi de locuitori. 

Cântecele naţionaliste răsunau la fiecare colţ de stradă, 
şi toată populaţia, cu mic, cu mare, părea în stare să se 
înscrie ca voluntară pentru a participa la lupte. Această 
atmosferă creată de coeziunea în jurul patriei aflate în 
pericol s-a alterat pe măsură ce războiul rămânea undeva 
departe, iar populaţia simţea că nu mai riscă mare lucru. 
Reveneam la Zagreb cam la două-trei luni şi oamenii 
deveneau din ce în ce mai distanţi, atitudine care nu trecea 
neobservată. În oraş se aflau tot mai puţini soldaţi, dar tot 
mai multă poliţie militară. Schimbarea pe care o 
sesizaserăm căpăta conotaţii semnificative. Nici noi, 
voluntarii străini, nu mai aveam dreptul să purtăm oricând 
uniforma şi ni se interzisese să circulăm înarmaţi. Dacă te 
încăpăţânai să porţi tunica militară, erai umilit de privirile 
potrivnice ale populaţiei, iar dacă mai aveai şi arma asupra 
ta, riscai să te trezeşti arestat de primul poliţist ivit în cale, 
care te ducea la post şi erai interogat ca ultimul dintre 
delincvenţi. 

Străinii beneficiau, totuşi, de un regim privilegiat. Poate 
tocmai de aceea eram uneori interpelaţi de către cetăţenii 
mai cusurgii cu întrebări retorice de genul: „De ce dracu' aţi 
mai venit? Cine v-a chemat? De ce nu vă duceţi naibii 
acasă, nu vedeţi că ne-am săturat până-n gât de voi?” 

Croaţii din nord sunt nişte uriaşi şi, când îşi puneau în 
minte să ne jignească, ne ziceau „pitici”, poreclă cu efecte 
defavorabile asupra moralului nostru! 

Nu ştiu cum au procedat alţii, dar la Zagreb eu n-am 
ieşit din uniformă... Aşa, ca o chestiune de principiu! De 
două ori m-am îmbrăcat civil şi de fiecare dată am avut 
ghinion. Prima oară mi s-a furat paşaportul, iar a doua oară 


121 


am fost înjurat într-o tutungerie. Funcţionarul care a crezut 
că aparţin Căştilor Albastre a refuzat să-mi vândă ţigări. 
Trupele ONU nu erau câtuşi de puţin agreate. A trebuit să 
protestez vehement pentru a obţine pachetul de ţigări. 
Războiul rămânea undeva departe, iar croații deveneau 
nesuferiţi. În asemenea momente te cuprindea o neplăcută 
impresie de neputinţă. Când m-am întors Paris, toţi prietenii 
mi-au zis: „Acolo, lumea te trata ca pe un erou, nu?” Aş, pe 
dracu'! Da de unde! Eram considerat, mai degrabă, un 
încurcă lume care le stăteam în gât! 

Ca în toate capitalele, la Zagreb oamenii erau 
insuportabili. Nu se gândeau decât la bani. Culmea este că 
de câte ori mă întorceam în acest oraş vedeam tot mai 
multe maşini de marcă: Porsche, BMW... 

Ei făceau afaceri bănoase în timp ce eu îmi riscam 
pielea ca să le apăr ţara, aruncându-mă în luptă prin locuri 
de care ei nici nu auriseră! Nu-i dezaprobam în totalitate, 
căci dacă aş fi avut şi eu posibilitatea să fac bani, nu m-aş fi 
dat înapoi de la nimic. Mă rog, era o problemă de 
oportunitate... 

O analiză mai profundă a situaţiei generale ar dezvălui 
faptul că locuitorii Zagrebului nu erau singurii responsabili 
de transformările pe care le suferiseră. Războiul mă 
schimbase şi pe mine, în special după şederea în 
Herţegovina. Devenisem mai retras, mă închisesem în 
mine. Voiam să mă întorc în Franţa, să mă plimb pe 
malurile Senei, să petrec din nou nopţi de beţie cu prietenii 
în barurile de pe strada Saint-Jacques, departe de 
bombardamente, departe de arme. Mi-am cumpărat un 
walkman şi ore în şir stăteam cu căştile pe urechi şi cu 
muzica dată la maxim, căutând să găsesc astfel o 
modalitate de a rezista tentaţiei de a părăsi Iugoslavia. ŞI 
beam. Ascultam muzică şi beam. Nu vorbeam cu nimeni. N- 
aveam nici un chef să comunic cu nimeni. 

Şi astfel ajungi să ţi se schimbe fizionomia. Te uiţi în 
oglindă şi nu te mai recunoşti. Aveam un prieten croat la 
Mala Bosna, de vreo douăzeci şi doi de ani. Era un băiat 
frumos, înalt, solid, simpatic, un bun mânuitor al armelor, 


122 


plin de curaj şi de medalii. Participase la o mulţime de 
operaţiuni militare. Într-o zi, ne-am dus la Vinkovci, unde 
ne-am oprit la un bar să bem ceva. Ne-am aşezat la o 
masă. Tipul a început să privească în jurul lui. Privirea i-a 
fost atrasă de cei aşezaţi la masa de-alături. l-a fixat 
îndelung. Şi dintr-odată a început să plângă pe înfundate. 
Recunoscuse o fată, o prietenă din copilărie. După opt luni 
de război, figura lui se schimbase într-atât încât fata nu-l 
mai recunoscuse! 


Întâlnirile cu camarazii de arme se petreceau mereu 
după acelaşi tipic. Toţi erau curioşi să afle veşti despre cei 
pe care nu-i mai văzuseră de multă vreme, bucurându-se 
să descopere că supravieţuiseră. Era poate aspectul cel mai 
important al întrevederilor noastre. 

In Croaţia sau în Bosnia, spitalele erau pline de răniţi, 
care vehiculau tot felul de poveşti lugubre. Şi cum un rănit 
nu are mai nimic de făcut în timp ce zace în spital, atunci 
inventează felurile întâmplări, care mai de care mai 
înspăimântătoare, despre prieteni şi mai ghinionişti decât 
ei... Acolo se afla cine fusese într-adevăr rănit, cine murise 
şi cine apucase să se întoarcă acasă... În spital, răniții se 
îmbătau, plângeau, chefuiau şi retrăiau războiul în jurul 
sticlelor goale de bere, în văzul personalului, care nu 
pricepea nimic şi căruia oricum totul îi era indiferent. 

In cursul unei permisii am vizitat spitalele din Zagreb şi 
din împrejurimi. Am întâlnit o mulţime de cunoscuţi răniţi, 
care zăceau acolo de săptămâni, unii chiar de luni întregi. 
Am aflat noutăţi din alte zone ale războiului, mi-au vorbit 
despre cei care se întorseseră acasă - unii pe picioarele lor, 
alţii între patru scânduri. Simţeam un gust amar în gură, 
fiind cuprins de o impresie nedefinită de gol, de sfârşit de 
lume. Apoi, dintr-odată, mi-a venit ideea sa număr morţii pe 
care-i lăsasem în urma mea, ucişi de alţii sau ucişi de 
mine... Şi brusc n-am mai avut chef să vorbesc cu nimeni, 
nici chiar cu cele două fete, Romania şi Tania, pe care mile 
prezentase Philippe, un operator de televiziune. De fapt, 
lucrurile s-au petrecut astfel: cinam într-un local cu Tania şi, 


123 


când ea s-a ridicat şi s-a dus la toaletă, i-am lăsat 
chelnerului banii pe masă şi am fugit. La vremea aceea 
ieşeam dintr-un bar ca să intru în altul şi ascultam Manset: 

Asemeni soldatului 

Care şi-a pierdut brațul 

Și ochiul în luptă. 

Caut ura 

Și puterea 

De a frânge stânca... 

Asemeni soldatului căzut 

Pe care-l aşteaptă 

Bezna gropii... 


Atmosfera din jurul meu mi se părea tot mai 
apăsătoare. 
Mă apucau crizele de nervi în plină stradă, declanşate din 
senin, fără un motiv aparent. Alteori, un chip, un zgomot, o 
vorbă mă puteau arunca într-o stare de profundă 
melancolie, din care ieşeam izbucnind în hohote de râs 
câteva minute mai târziu. Trecerea de la o stare 
sufletească la alta nu avea nici o explicaţie. Celor din jur le 
inspiram teamă. Se uitau la mine, parcă eram picat din cer, 
iar eu mă uitam la ei ca la nişte extratereştri. Walkmanul 
mă umplea cu sunetele şi cuvintele melodiilor preferate; 

Asemeni soldatului 

Cu capul bandajat 

Întins pe pânza sacului 

Cuprins de febră, 

EI îşi aşteaptă moartea... 

O oră încă 

În fundul hamacului. 

Povestindu-şi viața... 


La Zagreb, nu eram niciodată liniştit. Băteam oraşul în 
lung şi-n lat în căutarea camarazilor cu care fuseserăm pe 
front, pe care-i puteam îmbrăţişa şi cărora le puteam 
împartăşi bucuria de a fi în viaţă. 

Mergeam din bar în bar, unde aflam de unii, de alţii, 


124 


aflam cine murise, cine fusese rănit. Ştiam dinainte cum se 
va termina seara şi eram fericiţi. Prieteniile vechi creează 
întotdeauna o atmosferă atât de plăcută... Plăcerea de a fi 
împreună nu dura mai mult de patru-cinci zile, căci trebuia 
să ne întoarcem pe front. 

Cu ocazia unor astfel de întâlniri am aflat că unul dintre 
prietenii mei era la spital. M-am dus să-l vizitez. Fusese 
împuşcat în spate. M-au impresionat drenele şi tuburile pe 
care i le puseseră doctorii în diferite părţi ale corpului. Nu 
era singur. Prietena lui venise să-l vadă. Am râs împreună şi 
mi-a dat veşti despre alţi colegi: Colton, prietenul meu 
american, fusese făcut prizonier; un englez murise la 
Vinkovci din cauza unei mine... Aceleaşi veşti triste, aceeaşi 
soartă mizerabilă! 


În Zagreb am avut două prietene: Corana şi luliana. Te 
luliana am deflorat-o. N-am noroc; dau mereu peste virgine. 
Se vede treaba că sunt atras de ele. Cum nu mai apăruse 
pe acasă de vreo patru zile, taică-său s-a dus la poliţie şi a 
reclamat dispariţia fetei. Poliţiştii au venit la hotel, dar când 
au aflat că fata se culca cu un voluntar străin, s-au mai 
potolit şi n-au mai zis nimic. Tatăl fetei însă n-a fost câtuşi 
de puţin încântat să o găsească într-un hotel, în patul unui 
militar, care pe deasupra mai era şi mercenar străin. A fost 
cât pe-aci să-l lovească apoplexia. Cred că făcuserăm amor 
patru zile şi patru nopţi la rând fără să ieşim din cameră. 
Când, în prezenţa poliţiei, tatăl fetei a dat ochii cu noi, a 
început să înjure şi să urle: „Cu un mercenar ţi-ai găsit să te 
culci? O fi plin de tot felul de boli, nenorocito!” M-am simţit 
ofensat. l-am răspuns calm că se înşală, că eram sănătos... 
În sfârşit, cel puţin aşa credeam! l-am mai spus că oricum 
era cam târziu să se mai lamenteze şi că discuţia era 
inutilă. Continui să-i consider pe croaţi total lipsiţi de simţul 
umorului. Tatăl fetei a adăugat că, dacă nu aş fi fost 
înarmat, m-ar fi snopit în bătaie. Polițistul care făcea pe 
traducătorul părea sincer jenat. Şi aşa s-a încheiat relaţia 
mea cu luliana. 

A doua zi, mă consolam în braţele Coranei. Fată 


125 


frumoasă, drăgăstoasă. Avea însă o idee fixă. Mărturisea că 
visul ei era să stea la căpătâiul patului meu ca o soră de 
caritate. Cred că ar fi preferat să mă întâlnească într-un 
spital şi să se culce cu mine sub o mare cruce roşie! Am 
lăsat-o baltă, căci prea îmi amintea de război, de răniţi şi de 
toate fetele moarte, secerate pe drumuri, strivite de bombe 
la Brcko, Mostar, Novograd sau ucise de rafalele de 
gloanţe... Toate deveniseră fantome şi dăinuiau doar în 
fotografiile îngălbenite, la care se uitau din când în când 
foştii lor prieteni croaţi. 

Aveam nevoie de altceva. În mine stăruia amintirea 
mirosului Taniei, al lrinei şi al celorlalte fete care mi-au 
surâs, care m-au mângâiat, care au reuşit să-mi risipească 
tristele nostalgii de vechi combatant. Mi-au rămas în minte 
doar mirosurile, formele vagi; fețele estompate, 
îmbrăţişările rapide... Sunetele, cuvintele, promisiunile s-au 
spulberat în timp. Mi-a rămas doar obsesia clipelor trecute, 
a tinereţii, a anilor ce se scurg, a amorului făcut în grabă, a 
riscului, a sfidării morții...Mi-amintesc de salata de sfeclă, 
de bidonul cu apă trecut din mână-n mână în tranşee, de 
camarazii de arme, de bubuiturile tunurilor, de sânge, de 
răniţi, de morţii cu privirile goale, pierdute în cerul cenușiu, 
de corpurile care se descompuneau în heleştee, pe 
câmpuri, de mirosul de kerosen, de izul de sudoare, de 
duşul cald făcut la hotel „Astoria”... O viaţă trăită în goană, 
din care nu se desprinde nimic important, nimic original, cu 
care totuşi te obişnuieşti. Şi peste toate aceste amintiri 
disparate, plutesc, diafane, vaporoase, fetele... 

Totul se petrecea ca în filmul Apoca/ypse Now. când mă 
aflam pe front, aş fi vrut să fiu la Zagreb; ajuns la Zagreb, 
mă cuprindea nerăbdarea de a mă afla din nou pe front. De 
obicei, trăgeam la hotel „Astoria”. Nu o dată m-am surprins 
murmurând, dimineaţa, după o noapte de chef monstru, în 
timp ce deschideam fereastra: „...'tu-ţi dumnezeii mă-tii, 
Zagreb!” Mi se părea că Zagrebul devenea tot mai sinistru, 
tot mai monoton şi plicticos. La început, agăţam toate 
pipiţele ce mi se iveau în cale şi făceam amor noapte de 
noapte. Ultima oară însă când am fost la Zagreb, n-am 


126 


simţit nici un imbold să văd pe cineva, nici măcar să mă 
întâlnesc cu prietenii, iar noaptea a trecut fără obişnuita 
partidă de sex. Mi-a fost teamă, n-am avut curajul să le 
telefonez. Totul era atât de trist, atât de sumbru... Imi 
pierise orice chef, voiam doar să fiu singur. 

Altă dată, când războiul îmi dădea răgaz şi când 
imaginea tatălui meu, care se sinucisese, se îndepărta de 
mine, adâncindu-se în uitare, îmi împărţeam timpul între 
prostituate şi alcool. 

Într-o vreme, mersul la curve cu prietenii se pregătea 
cu grijă dinainte, ca şi cum ar fi fost vorba de o expediţie, 
de cucerirea unei coline, de o operaţiune militară serioasă. 
Incursiunea în no man's land dovedindu-se deosebit de 
periculoasă, nu se efectua decât sub protecţia unei 
companii de soldaţi. 

Dintre cei care se încumetau să se aventureze singuri 
până la dame, puţini se mai întorceau, iar aceia care 
îndrăzneau să repete experienţa nu o apucau pe calea ce-i 
ducea spre plăcerile carnale decât îmbrăcând pe sub 
pufoaice veste antiglonţ. Desigur, nu arătau prea bine cu 
tunicile umflate peste măsură şi cu capul vârât adânc între 
umeri. Fetele râdeau de ei, întâmpinându-i cu cunoscutele 
obscenităţi: „Gut bumsen, kein tchetnik, ne! Kein tchetnik!” 
(„F... bine la tine. Nu cetnic aici!”) Adevărul este că nici 
unul dintre noi n-a întâlnit vreun cetnic de câte ori s-a dus 
la curve. Când te întorci de pe front, nu poţi aşa, cât ai bate 
din palme, să scapi de frica înspăimântătoare care ţi-a 
intrat până în măduva oaselor. Frica ţi se lipeşte de trup, nu 
poţi s-o lepezi ca pe o cămaşă... 

La Zagreb existau baruri, dar erau împuţite şi nu prea 
ofereau siguranţă. Becurile prăfuite împrăştiau o lumină 
anemică peste murdăria generală, tonomatele amuţiseră, 
orchestrele slovene dispăruseră de mult, fără urmă, iar 
clientela era formală din zeci de militari care răcneau în cor 
imnuri naţionaliste, trăgeau în aer din te miri ce şi se 
duceau la closet clătinându-se pe picioare şi intonând 
eternele refrene: Liebe, willst du bumsen? Sau No fuck, no 
good. Intram şi noi în acele bombe prăpădite ca să ne 


127 


îmbătăm, să plângem şi să ne afundăm în culisele 
războiului iugoslav. 

Light my fire, Strange days sau Waiting for the sun sunt 
melodii care ar fi susţinut magistral pelicula, dacă cumva 
Coppola ar fi vrut să toarne un film în asemenea cârciumi 
sordide. În realitate, la Zagreb muzica pierise. Pe morbidul 
front iugoslav nimeni nu mai cunoştea formaţiile sau 
celebrii cântăreţi ca Doors, Jimmy Hendrix, Wilson Pickett şi 
James 
Brown, care făcuseră deliciile nopţilor vietnameze din Can 
Hoi, petrecute în spatele docurilor unde se aciuiaseră 
„Negrii” din armata Statelor Unite ale Americii. Sunt detalii, 
desigur, dar ele exprimă simbolic faptul că acest război 
avea loc într-un teritoriu nenorocit, copleşit de povara celei 
mai sinistre şi iremediabile dintre sărăcii. 

Un englez, membru al HOS, m-a întrebat într-o zi: „Ce 
dracu' facem, frate? Ne împuşcăm sau ne facem hara-kiri?” 

Îmbrăţişările puteau fi şi aici la fel de ticăloase ca în 
toate războaiele. Fetele nu se dovedeau mereu a fi chiar 
atât de dispuse să se culce cu noi pe cât se zicea, şi se mai 
întâmpla uneori să vezi în fundul unei curţi o îmbulzeală în 
jurul unei tipe pocite, care, stând pe vine, cu mâinile 
încrucişate, expunea, între coapsele îndepărtate, un sex 
fără păr şi neted ca mâna unui bebeluş. Abia în faţa unor 
asemenea scene înţelegeai deodată că acest război putea fi 
la fel de împuţit pe front, ca şi în spatele lui. Nenorocit şi 
blestemat război, în care îţi asasinai vecinul când îţi suna la 
uşă să te invite la un pahar, apoi îi puteai viola şi căsăpi şi 
nevasta. 

Ziarele nu relatau niciodată astfel de întâmplări, care 
oricum n-ar mai fi impresionat pe nimeni. Poveştile cu 
tinere căzute în curse ordinare, întinse de soldaţi barbari, ar 
fi pălit în faţa masacrelor care aveau loc noapte de noapte 
şi în care zeci de oameni piereau sfârtecaţi de obuze, 
gloanţe şi bombe... Dar când ştii că poţi muri a doua zi, 
trebuie să te grăbeşti să-ţi trăieşti din plin viaţa. 


128 


5. VISE 


Eram leoarcă. Transpiram. Salteaua se udase sub mine. 
Când dormeam în tranşee, totdeauna mi se lipeau de 
vestonul uniformei bucăţi de pământ. Asudam mereu din 
abundență, în perioadele de mare oboseală, şi visam 
aceleaşi vise nenorocite. Mă trezeam tresărind, iar visul 
dăinuia în mine, suprapunându-se peste o realitate 
înceţoşată. Încercam să mă agăţ de imaginile din lumea 
reală, să mi le fixez în memorie. 

Întunericul se lăsa lent peste postul de pază. Mă 
străduiam din răsputeri să-mi golesc mintea de idei. Nu 
simţeam nici frigul, nici umiditatea care urca din pământ. 
Căutam să mă scufund în bezna nopţii, să nu văd 
fulgerarea exploziilor, să nu aud rafalele prelungite, ce 
sfâşiau liniştea, şi nici şoaptele santinelelor care căutau să 
repereze locurile de unde porneau proiectilele. Căutam să- 
mi fixez în memorie ecranul negru al nopţii, străduindu-mă 
să scap de vise. Îmi ridicam până peste cap gulerul tunicii, 
îmi puneam mâinile în dreptul gurii, îmi strângeam 
picioarele sub mine, mă încovoiam de spate cât puteam 
mai mult, încercând să mă fac una cu pământul. Imaginea 
lui John mă urmărea obsesiv. Revedeam corpul lui atletic 
căzut pe marginea şanţului, scuturat de rafale, revedeam 
impactul gloanţelor în jurul lui, apoi rafala prelungită care-i 
umfla tunica în dreptul pieptului împingându-i corpul, 
auzeam urletele cetnicilor care veneau de dincolo de 
câmpul de porumb şi ordinele date de ofiţerii JNA. 

Ridicam cât puteam de sus gulerul tunicii, deschideam 
ochii mari şi căutam să absorb întunericul cerului în adâncul 
creierului meu. Numai că în visele mele se instalau din nou 
imagini chinuitoare. Revedeam grupul de cetnici îmbrăcaţi 
în uniformele armatei noastre de cealaltă parte a tranşeei, 
casele în flăcări, coloana de fum ce se înălța din biserica 


129 


ortodoxă din centrul satului şi iarăşi pe cetnicii care agitau 
armele deasupra capetelor. Auzeam vocea lui John: „Are 
you from croatian army? I'm english. English!” Era frig. 
Tremuram. De frică, de groaza de a nu începe din nou să 
visez. Mi-era frică de visul acesta ca de toate celelalte vise. 

Uneori nu-mi mai aminteam de nimic. Era parcă şi mai 
rău. Un nemilos vânt glacial sufla peste postul de gardă, 
santinelele îşi târau cu greu paşii prin noroiul din tranşee, 
armele ţăcăneau ritmic, iar accesele de tuse se înecau în 
mâneca de stofă a tunicii. Auzeam rafalele pe deasupra 
râurilor Neredva, Drina şi Sava... Toate râurile seamănă 
între ele, toate posturile de gardă, toate nopţile petrecute 
în aşteptarea asaltului infanteriei inamice sunt la fel. 
Închideam ochii să nu mai văd dârele lungi şi roşietice cu 
care trasoarele sârbilor brăzdau cerul. 

Nu cumva visasem că John murise? Şi fata moartă care 
zăcea în iarbă, şi voluntarul neamt răstignit de viu pe uşa 
hambarului nu fuseseră, oare, doar înfiorătoare coşmaruri? 
Mă gândeam mereu la John şi-l visam adesea. Mă obseda. 
Mi se părea că visul dura o veşnicie. Căram în spinare 
corpul lui masiv, ciuruit de gloanţe. Era greu: nouăzeci şi 
cinci de kilograme. Mă aflam într-o tranşee circulară în care 
mă învârteam cu John în spinare ore în şir, fără să-mi pot 
înălța capul. Sârbii şi nenorocita lor de mitralieră erau pe 
urmele mele. Le auzeam clar vocile. Mi-era îngrozitor de 
frică. Urlam la John să tacă, să nu se mai plângă, să nu-l 
mai aud spunând: „/'m so sorry, Gaston”. Voiam să mă 
opresc, să nu mai fug, voiam ca o rafală de gloanţe să ne 
răpună pe amândoi, numai că gloanţele ne ocoleau şi eu 
continuam să mă învârt în cerc cu John în spate, sub 
aplauzele  cetnicilor adunaţi pe marginea tranşeei ca 
spectatorii într-o arenă... 

Cu mintea învăluită în somn, număram nopţi de-a 
rândul pe toţi cei căzuţi în lupte... Rebelii, stând pe vine, îşi 
ţineau respiraţia şi priveau cum trece moartea... Valea era 
încă scufundată în întuneric. La orizont, deasupra colinelor 
din nordul Laosului, mijeau zorile... Drumurile coloniale 7 şi 
13 se intersectau... Cadavrul era pe targă... Ridicam 


130 


cearşaful... era chipul de ceară al lui Boun My... 

Visul se repeta mereu cu aceeaşi intensitate. Moartea 
se ridica din vale în lungi dâre luminoase... Vârfurile 
roşietice ale trasoarelor căutau oamenii ascunşi în 
desişuri... Obuze de 81 luminoase explodau în aer, şi 
oamenii stăteau chirciţi pentru a se feri de lumină... Boun 
My zâmbea... Undele radio difuzau o voce răguşită, o voce 
ezitantă, ştearsă, întreruptă de bubuiturile surde ale 
exploziilor, apoi de undeva, din adâncul junglei, veneau 
frânturi de vorbe franţuzeşti. Ce spunea vocea? „Atât 
înaintarea cât şi retragerea nu mai sunt posibile.” Linişte, 
apoi din nou bâzâitul postului de radio şi vocea care 
comunica într-o franceză aproximativă:  „Vietnamezi, 
vietnamezi peste tot. Nu posibil înaintare, nu posibil 
retragere!...” Se dădea ordin de retragere, rebelul 
împacheta radioul, iar vocea nu se mai auzea... 

Răniţii erau căraţi în spinare... Se înainta pe jos... 
Auzeam tropăit cadenţat de bocanci, vedeam picioare care 
se căţărau pe munţi... Înaintam... Vocea de la radio îmi 
răsuna în urechi. Răniţii erau culcaţi în hamace întinse între 
bețe de bambus... Impactul gloanţelor îl ridica pe John de la 
pământ... Boun My era înfăşurat în cearşafuri de mătase 
din Laos... Imaginile se suprapuneau. Mă lăsam pradă 
amintirilor... Vocile cavernoase ale răniților înfundaţi în 
hamacuri erau înăbuşite de zgomotul făcut de soldaţii care 
înaintau încolonaţi... Apoi, din nou, vocea revenită din 
depărtare, epuizată, nesigură... Picioarele operatorului de 
film se mişcau ritmic lângă mine şi o voce cerea ajutor... 
Mă rătăcisem în desişurile junglei... Câţi morţi aveam să 
mai văd înainte de-a mă trezi? Mergeam în urma răniților, 
care se bălăngăneau pe tărgile făcute din prăjini purtate pe 
umerii cărătorilor... Să nu ne împiedicăm, să nu cădem în 
fundul văgăunii... Boun My continua să surâdă... Un rănit 
căzuse şi se rostogolise până în albia râului secat... Coloana 
înainta cu paşi lenți şi greoi, escaladând trecătoarea... 
Parca nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Aş fi vrut să visez Parisul şi pe drăgălaşa tânără roşcată. 
Dar cât a durat războiul, n-am avut decât vise legate de 


131 


război. Aş fi vrut să mă odihnesc puţin noaptea, numai că 
războiul nu-mi dădea pace. Poate chiar asta m-a ţinut în 
viaţă - alerta permanentă în care mă aflam, faptul că eram 
mereu în gardă. 

Ce mult îmbătrânisem! 


O dată, am visat că John era cel care mă căra pe mine. 
Mereu aceeaşi tranşee, aceeaşi lumină crudă de amiază, 
care cădea peste noi ca o ploaie. Auzeam rafalele 
pustiitoare ale mitralierelor deasupra capetelor noastre. 
Dinţii îmi clănţăneau de frică şi îl rugam pe John să nu mai 
verse sânge peste mine. John rostea: „m so sorry, 
Gaston.” In alte nopţi, corpul lui masiv lua forma unui imens 
butoi de vin găurit, care stătea înclinat spre mine. Haina lui 
de uniformă era plină de sânge, iar sângele lui mi se 
prelingea pe faţă. 

O visam, din când în când, pe micuța cetnică, dar nu-mi 
apărea niciodată moartă. O visam într-un bar la Zagreb. N- 
am ştiut niciodată dacă era barul „Potepu” sau nu, fiindcă 
nu mai recunoşteam nimic. Stătea singură la o masă, cu 
pufoaica pe ea şi cu Kalaşnikovul la piept, având însemnele 
sârbeşti prinse pe mânecă. Voia să-i ofer un pahar de vin. 
Nu îndrăzneam să mă apropii de ea. De jur-împrejurul ei 
stăteau la mese militari care urlau. Îmi era frică de fată şi 
de soldaţi. Nimeni nu mă recunoştea, dar nu îndrăzneam să 
fac paşi spre ea. Altă dată visam că făceam baie cu ea într- 
o cadă. Dispărea din când în când în apă, apoi, de câte ori 
reapărea, chipul ei lua felurite înfăţişări. Era ea sau alta? 

Aş fi vrut să visez altceva, să-mi fie somnul legănat de 
vise de dragoste, de vise pline de tandreţe... Mi se 
întâmpla, uneori, să visez cu ochii deschişi. Stăteam în 
picioare şi gândurile-mi zburau aiurea. Aveam tot timpul să 
mă gândesc între două operaţiuni militare, să-mi derulez 
viaţa ca pe un film, să schimb ceea ce fusese urât în 
frumos, ceea ce fusese aiurit într-o viaţă aşezată... 

Este tentant să trăieşti doar în trecut, dar nu e suficient. 
De fiecare dată însă când ieşeam din toropeala gândurilor, 
eram şocat şi mirat să mă văd prins şi strivit în infernalele 


132 


angrenaje ale războiului. În alte părţi ale globului, oamenii 
studiau, munceau, petreceau, făceau dragoste. Noi beam, 
ucideam, abrutizaţi de ceea ce vedeam, de dorinţa de 
răzbunare. 

Ce planuri de viitor ne puteam face într-un asemenea 
loc 
blestemat? Un irlandez din grupul nostru lansase într-o zi o 
frază pe care o repetam adesea ca pe un refren: „We are 
the men of no future.” Puțin ne păsa de sensul cuvintelor, 
sau mai bine zis le rosteam afişând cea mai perfectă 
indiferenţă, refuzând să admitem că ne înşelaserăm în 
alegerea făcută şi că, de fapt, intrasem de bunăvoie într-o 
fundătură, într-o situaţie fără ieşire. 

Copila cu sânii ei micuţi deasupra jeanşilor, cu umerii 
rotunzi, cu surâsul încremenit de moarte peste dinţii de 
porțelan, venea mereu să bată la poarta viselor mele cele 
mai frumoase. Din păcate, de ele îmi aminteam cel mai 
puţin, memoria onirică fixându-le vag ca pe senzațiile unui 
orgasm secret. Imi reapărea în vise tocmai atunci când aş fi 
vrut să uit totul. 

Ghemuit în fundul tranşeei, auzeam bubuitul continuu al 
artileriei  sârbeşti. Urmăream lovitură după lovitură, 
progresia barajului artileriei: 120 mm, 82 mm, 76 mm, 100 
mm, 60 mm... Inima-mi bătea să-mi spargă pieptul. Sârbii 
trăgeau de-aproape, de la câteva sute de metri. Şi totuşi în 
jurul meu nimic nu se mişca. Aţipeam din nou, aşteptându- 
mă să fiu trezit de strigătele cetnicilor porniţi în valuri de 
asalt. Printre bubuiturile tunurilor auzeam tot mai aproape 
zgomot de paşi. Apoi năvălea peste mine un miros 
pestilenţial. „Ce pute-n halul ăsta?” Îmi vâram bărbia în 
tunică cât mai adânc ca să pot să-mi simt mirosul trupului. 
Imi era cald, sudoarea îmi umezise uniforma, dar nu 
miroseam urât. Putoarea era împrejurul meu, învăluitoare. 
Venea în valuri adusă de vânt... Micuța cetnică se afla 
lângă mine, surâdea, dar surâsul ei nu reuşea să mascheze 
gaura roşie pe care o avea la baza nasului... Tot felul de 
chipuri defilau îndărătul pleoapelor mele închise. Ele se 
succedau cu repeziciune, ca imaginile de pe cadranele 


133 


jocurilor electronice. N-aveam timp să le recunosc, dar 
ştiam că erau toate chipuri de morţi... Incercam să îndrept 
braţele fetei de-a lungul corpului, dar ele reveneau mereu 
în poziţia iniţială. Semăna cu o marionetă dezarticulată, 
căreia încercam în zadar să-i îndrept braţele ca şi cum aş fi 
făcut respiraţie artificială unui înecat... Apoi se făcea că 
înecatul eram eu... Un camion albastru urca încet drumul 
îngust, roşietic, străjuit de-o parte şi de alta de vegetaţia 
luxuriantă a junglei. În urma lui veneau soldaţi cu degetul 
crispat pe trăgaciul armei. Fata cu ochii oblici stătea 
aplecată peste portieră... Mă răsuceam în tranşee, simţeam 
frigul venit din pământ pătrunzându-mi până la oase, voiam 
să mă trezesc, dar cele două fete se instalaseră în visul 
meu pregătindu-se să-mi forţeze porţile conştiinţei. Se 
ţineau de mână şi râdeau. Vedeam mereu gaura din cap a 
tinerei, o vedeam pe copila cu ochii oblici aplecată peste 
portiera camionului, auzeam zgomotul sacadat al 
motorului, bătăile ritmate ale pistoanelor... Apoi o 
revedeam la picioarele mele, pe fundul văii scufundată încă 
pe jumătate în întuneric, plutind spre moarte. Aş fi vrut să 
n-o mai revăd. Începeam să urlu... Cineva mă prindea de 
după umeri: „Oh! Oh! Gaston, nicht gut Traum!” Chiar dacă 
mă aflam întins pe fundul tranşeei, aproape acoperit cu 
zăpadă, ori de câte ori mă terorizau visele chinuitoare în 
care-mi apărea fata cu ochii oblici mă trezeam mereu lac 
de sudoare. 

Ce ne chinuia mai mult? Copilăria? Adolescenţa? Sau 
greşelile ireparabile pe care le comiseserăm intrând în viaţa 
de bărbaţi? Aceia dintre noi care priveau doar spre trecut 
erau condamnaţi să nu mai poată ieşi din el. Câţiva soldaţi 
mai în vârstă proveneau din rândurile celor care munciseră 
mult la viaţa lor, exercitând tot felul de profesii, serioase, 
conformiste sau liniştite. Apoi, brusc, deraiaseră. Nu pentru 
că fuseseră victimele unor schimbări greşite de orientare. 
Ar fi putut continua să fie barmani, şoferi de taxi, studenţi, 
profesori de gimnastică medicală sau comis-voiajori. Soarta 
le-a hărăzit să trăiască experienţa războiului, să cunoască 
toate absurdităţile acestui conflict. Acum, purtau războiul în 


134 


ei, cu tot ce avea el mai dureros: nedreptatea şi suferinţa. 


Jo visa adesea un fel de vis mai deosebit, pe care de 
altminteri îl cunoştea din povestirile altora. Şi militarii din 
Vietnam, şi bravii infanterişti din primul război mondial 
avuseseră coşmaruri asemănătoare. Cu siguranţă că şi cei 
care participaseră la campaniile napoleoniene sau la 
războaiele din Evul Mediu fuseseră terorizaţi de acelaşi 
infernal coşmar. Jo se visa înaintând în mijlocul unui câmp 
de porumb, împreună cu alţi soldaţi, cu ţeava pistolului- 
mitralieră îndreptată spre liniile inamicului. Oamenii lui 
începeau să fugă, fugea şi el. Ei trăgeau, el îi acoperea. Ei 
se trânteau pe burtă, se arunca şi el la pământ, şi toţi 
înaintau târându-se. Apoi, când voia să se ridice, se 
împiedica şi cădea... Brusc, se trezea din vis, constatând 
că-i lipseşte un picior. Cu brutalitate, realitatea lua loc 
visului. Îşi amintea cum, în timpul unei operaţiuni militare, 
călcase pe o mină într-un lan de porumb şi că se afla acum 
întins, nemişcat, pe un pat de spital. Jo nu se plângea 
niciodată. Scria cu regularitate în jurnalul lui intim sau, cum 
îi spunea el, fucken diary. Dar de când se afla țintuit în 
blestematul acela de pat, nimeni n-avea voie să-l citească. 

Într-o dimineaţă, în salon, de faţă cu alţi bolnavi, a 
început să urle: „Daţi-mi piciorul înapoi!” Asta i s-a 
întâmplat doar o singură dată şi-i era ruşine că se lăsase 
pradă unei asemenea slăbiciuni. A încercat apoi să se 
liniştească singur, zicându-şi că pacienţii din salonul cu 
răniţi muribunzi în care se afla vorbeau doar sârbo-croata, 
deci nimeni nu putuse înţelege ceea ce spusese, urlând, 
pentru că vorbise în engleză. Totuşi, un medic militar, care 
purta peste uniformă un halat scurt, alb, pătat cu sânge, s- 
a apropiat de el şi i-a spus abia şoptit: „Sony, son, I cant." 
Din ziua aceea, Jo n-a mai vorbit cu nimeni şi nimeni n-a 
mai avut dreptul să-i citească jurnalul intim. 

Cunosc un tip care a participat la numeroase războaie şi 
care a fost torturat de sute de ori de acelaşi vis: Şedea 
culcat şi auzea voci în jurul lui. Nu vedea nimic. Auzea voci, 
doar atât. Voia să se mişte, însă nu putea. Nu putea să se 


135 


ridice. Încerca mereu să se încovoaie, dar se pocnea, 
mereu cu capul de-o scândură. Parcă îşi simţea coatele 
prinse între două ziduri şi, subit, îşi dădea seama că se află 
într-un coşciug. Deasupra lui auzea înălțându-se, din 
mijlocul unui murmur confuz, o voce mai clară, ce părea că 
rosteşte o rugăciune: „De profundis clamavi ad te, Domine, 
exaudi vocem meam...” Da! Era o rugăciune de 
înmormântare. Il îngropau de viu! Cu greu reuşea să 
recunoască vocea: era cea a logodnicei sale, o fostă colegă 
de şcoală... „Quia apud Dominum misericordia...” Un câine 
adulmeca şi schelălăia, plimbându-şi botul pe coşciug, în 
dreptul capului său. Atunci începea să urle şi să strige 
câinele. Câinele începea să latre. Vocea continua 
rugăciunea: „Requiem aeternam dona eis, Domine...” Cei 
care asistau la înmormântare se enervau. Erau supăraţi pe 
el! Nu câinele îi deranja... Acest coşmar cumplit îl tortura în 
toate nopţile de după fiecare atac. Bietul om! Ce nu 
încercase ca să scape de visul ăsta! Purta cu el chiloţii 
logodnicei şi-i punea seara pe cap, ca să-i simtă mirosul, 
numai că n-o visa niciodată. In vise se vedea doar în 
coşciug şi auzea doar vocea care repeta, obsedant, aceleaşi 
rugăciuni de înmormântare. 

x 

S-a întâmplat să visez şi de patru ori acelaşi vis. 
Aproape identic: Eram rănit la burtă. Jelenic, comandantul, 
fusese împuşcat în faţa mea, în plin atac. Auzeam şuieratul 
gloanţelor şi zgomotul exploziilor. Totul în vis se derula 
după acelaşi scenariu. 

Chiar dacă nu dormeam şi nu visam, continuam să aud 
mereu zgomotul exploziilor şi al rafalelor de arme 
automate. 

Era suficient să nu mă mai gândesc la nimic, să privesc, 
tavanul sau cerul, atunci când dormeam sub cerul liber, şi 
în urechi începea să-mi vuiască vacarmul infernal al 
războiului. 

Uneori, auzeam ţipete, auzeam sute de oameni care 
strigau, E 

fără să disting ce spuneau. li auzeam doar urlând. Erau 


136 


îngrămădiţi cu toţii, undeva în noapte, într-un loc 
înspăimântător, aproape de mine. 

Fusesem rănit de un mortier care mă izbise în spate. O 
bună parte din noaptea ce a urmat intervenţiei chiruigicale 
n-am putut închide ochii. Mă trezeam tresărind, având 
impresia că mă prăvălesc. Cearşafurile erau ude de 
transpiraţie şi nu mă puteam abţine să nu urinez în pat. 
Vise blestemate, vise de nebuni, vise fulgerătoare, ca şi 
acţiunile pe care le condusesem. Retrăiam atacurile, 
modificându-le în minte aşa cum ar fi trebuit să se 
deruleze, fără nici o pierdere din partea noastră şi cu 
maximum de distrugeri provocate adversarului. 

Mi-era, pur şi simplu, frică de vise. Aş fi vrut să visez 
scene de dragoste, de tandreţe. Din fericire, nu-mi visam 
decât prietenii, răniţi şi morţi. Poate că mă ataşasem prea 
mult de ei... 

Îi visam şi pe cei pe care-i iubisem, dar şi pe cei pe 
care-i omorâsem. Mă gândesc uneori că ucisesem ceea ce 
începusem să iubesc. Visele îmi erau bântuite şi de cei pe 
care-i omorâsem lent. Îi vedeam ca pe actorii care apar în 
imaginile-reclamă ale filmelor de proastă calitate. Ei 
apăreau doar în preludiul coşmarurilor în ale căror culori, 
zgomote şi mirosuri urma sa mă scufund. Groaznic! 

Totul începea cu o lumină orbitoare. Era oare o rachetă 
luminoasă, care se înălța pe cerul a ceea ce noi numeam no 
man’s lana? În acest halou de lumină, stând ghemuiţi pe 
vine, cu coatele pe genunchi, bărbaţii priveau moartea 
defilând prin faţa lor. Ea cobora în fundul văii şi se îndrepta 
spre drumul de pământ maroniu, care şerpuia agale între 
dealuri şi munţi, luând-o spre câmpia Jarres. Priveau dârele 
roşii pe care le lăsau gloanţele în calea lor către camioanele 
împotmolite la douăzeci de metri mai jos... Mă gândeam la 
copila cu ochii oblici, revedeam impactul grenadei asupra 
cabinei camionului, auzeam ţipetele şoferului, urletele 
grupului de asalt şi multe alte strigăte. Distingeam 
clinchetul puştilor, mâinile care încărcau febril armele, 
vedeam şoferul cu mâinile crispate, prinse de oblonul 
camionului, apoi corpul lui zăcând pe drum... 


137 


Camioanele mergeau de-a îndărătelca, ca într-un film 
derulat invers. Imaginile se suprapuneau. Vedeam privirea 
umedă a luptătorilor de gherilă, cauciucuri explodând, 
găurite de gloanţe, soldaţi care trăgeau îngrămădiţi pe 
fundul întunecat al văii şi luminaţi de explozia grenadelor... 
Camionul din fruntea coloanei dădea înapoi, strivind o 
femeie... Copila cu ochii oblici stătea cu genunchii la gură 
pe marginea drumului, într-o baltă de sânge împrăştiată în 
jurul ei. Închideam ochii peste vis. Copila era culcată în 
spatele pleoapelor mele. Ţeava puştii înainta către gâtul ei 
şi un deget era crispat pe trăgaci... Peste tot în jur, bărbaţi 
aşezaţi, impasibili ca nişte statui de bronz, priveau moartea 
care trecea prin faţa lor... Ţeava puștii se apropia de fată, 
ochii migdalaţi se deschideau... Ce-a spus? A spus ceva - 
ceva ce nu voi afla niciodată. Îmi strângeam arma în mâini. 
Mă trezeam tresărind. Metalul Kalaşnikovului se înfipsese 
adânc în palmele mele... 

Câte vieţi aveau să treacă până la iertarea tuturor 
acestor păcate? „Dieu, pardonnez nos offenses!” 

Există întotdeauna un moment în care imaginile din 
trecut reînvie. Eşti singur şi ele dau năvală peste tine. 
Gândurile vin nechemate. Li se întâmplă tuturor. Viaţa se 
aseamănă cu un fluviu lung... Uneori, mă zbăteam în 
această stare de uşoară inconştienţă şi-mi ziceam: 
„Opreşte-te, întoarce-te la realitate...” Inamicul era la 
cincizeci de metri şi eu filozofam. Analizam cu minuţiozitate 
ceea ce mă putuse determina să merg pe front: familia, 
sinuciderea tatălui meu, fratele meu, greşelile mele... De ce 
plecasem la şaptesprezece ani în Columbia? Pentru ce îmi 
urmasem fratele sau pentru ce-l părăsisem? Mă gândeam 
la Asia, la război, la ceea ce făcusem acolo pe front, la ceea 
ce făceam pe frontul pe care mă aflam acum... Îmi 
aminteam clar că, licean fiind, mă plictiseam îngrozitor. Nu 
eram dotat pentru studii. Voiam să fac altceva şi încă 
repede, fără să las vremea să treacă. Mă vedeam bandit, 
un adevărat bandit, un „baron rebel”, cum zicea fratele 
meu. Imi doream să mă bat ca un rege protector. Toată 
viaţa am căutat ceva, aspiraţiile mi-au evoluat de-a lungul 


138 


anilor, dar tot n-am găsit ceea ce căutam. 

Îmi amintesc că într-o discuţie despre viitor, fratele meu 
mi-a propus să îmbrăţişez cariera armelor. Am declarat: 
„Niciodată n-am să mă pot angaja într-o armată, fiindcă 
sunt profund antimilitarist!” Toată lumea râdea de mine, şi 
nimeni nu era dispus să mă creadă... 

Am ajuns prima oară pe front din diferite motive: mai 
întâi, plăcerea aventurii, deoarece credeam că războiul 
înseamnă aventură. Apoi am vrut să-mi dovedesc mie 
însumi că sunt în stare să fac ceva mai deosebit şi pentru 
asta trebuia să mă confrunt cu războiul, fiindcă armele şi 
disciplina îmi erau insuficiente. În special, disciplina. 
Hotărâsem să-mi cunosc limitele, să aflu cât puteam 
îndura. Şi am constatat, îngrozit, că n-avem limite! Pot 
îndura orice! Limitele se îndepărtau de mine, pe măsură ce 
rezistam... 

Nici în lugoslavia nu mi-am atins limitele. Am aflat doar 
că eram capabil să împing mult mai departe limita 
pericolului, a absurdului. 

Mereu, aceleaşi imagini din tinereţe îmi reaminteau de 
frământările mele, de frica mea, de toate întrebările despre 
forță, onoare, femei... Din cauza educației prea 
sentimentale pe care am primit-o, mi-am început viaţa la 
şaptesprezece ani, când am făcut prima oară amor cu o 
femeie. O singură dată. Fiind urâtă, n-am simţit nici o 
plăcere, şi n-am ştiut cum să fug mai repede. Cred însă că 
n-aş fi ajuns să rătăcesc pe diferite fronturi dacă aş fi 
cunoscut, într-adevăr, femeia. 

Apoi, până la douăzeci şi doi de ani, în Columbia şi în 
Thailanda, nu m-am culcat decât cu curve. Erau tinere, 
frumoase, amabile, nu ca târfele leşinate după bani de pe 
trotuarele Parisului. Bineînţeles că şi pe astea le plăteam, 
dar parcă era altceva. După aceea, am descoperit, din 
întâmplare şi spre marca mea surprindere, că femeile mă 
plăceau, lucru pe care nu îl ştiusem până atunci. 

Mi-aş fi dorit să pot pune capăt acestei experienţe de 
front, să-mi pot lua viaţa de la capăt, dar mi-era teamă ca 
nu cumva să devin un amărât de conformist, asemenea 


139 


sutelor de indivizi pe care îi întâlneam în metrou la Paris. 
Îmi era frică să nu ajung să gândesc ca ei, să fiu ca ei. 
Poate că, în fond, mi-era frică de viaţă... Ce puteam face? 
Îmi înecam frica în paharul cu alcool. Ce eram, de fapt? Un 
mercenar prea idealist ca să fie în stare să-şi negocieze 
serviciile. Nu ştiam ceea ce urma să devin nici peste o oră, 
nici peste o zi, nici la capătul vieţii. Incotro mă îndreptam? 
Pentru cine, pentru ce? Mi-ar fi plăcut să fiu un cavaler, nu 
un golan sau un ucigaş, cum mă credea lumea. Niciodată 
nu am vibrat la ideea unor execuţii sumare, detestând 
întotdeauna lungile istorisiri despre asasinatele colective, 
despre distrugeri, violuri - şi totuşi, ele făceau parte din 
război... Alesesem războiul, sperând să găsesc cu totul 
altceva... 

x 

M-am simţit întotdeauna în viaţă ca un actor. Cu un rol 
prea lung de interpretat, pentru că mă plictiseam repede - 
la şcoală, acasă, în pat sau pe câmpul de luptă. Am avut 
mereu impresia că mă aflu plasat undeva sus, în afara 
corpului meu, de unde asistam neputincios la devorarea 
mea. Curtam femeile, le regulam, mă băteam pe front, dar 
făceam totul ca şi cum aş fi jucat un rol într-o piesă ridicolă, 
stupidă. O singură dată în viaţă am încercat să nu mai fiu 
actor şi m-am speriat, dând dovadă de laşitate. Nici asta nu 
mi se mai întâmplase înainte. Atunci mi-am promis ca, într- 
o zi, să las arma şi să incerc să mă îndrăgostesc... 

Dar oare te poţi încrede în femei? Sunt atâtea... Unde 
puteam găsi una care să mă facă să devin mai puţin 
misogin decât sunt? Aş dori să găsesc într-o zi o femeie 
care să însemne ceva mai mult decât o simplă gaură... Să 
mă ajute să uit, să nu mă mai gândesc la război. Să vorbesc 
despre orice, numai despre război, nu... 

Exista o fată pe care n-o cunoşteam încă, pe care încă 
n-o întâlnisem, care venea noaptea când îmi alungam 
somnul şi coşmarurile şi stăteam chircit în tranşee, cu 
mâinile crispate pe lădiţa cu grenade. Ea nu ştia că 
fusesem în Bosnia. Ne plimbam împreună printr-un parc şi 
nu-i povesteam nimic despre război. Era un parc din 


140 


Vinkovci - îi recunoşteam copacii. Păşea alături de mine, 
îmi vorbea, îmi surădea... Eram de aceeaşi vârstă şi totul 
părea aşa de firesc... În zori, când umezeala pământului îmi 
pătrundea tunica şi când rachetele luminoase nu mai urcau 
pe cer, ea se afla tot lângă mine, agăţată de somnul meu, 
care începea să se risipească. Atunci, simţeam nevoia să 
mă lungesc, să închid ochii, să uit războiul ce trecea pe 
deasupra tranşeei, să fi putut adormi din nou, să visez 
iarăşi. Din fericire, în acel hidos infern numit război existau 
prieteni care te ajutau să uiţi de fete şi care meritau, 
desigur, multă afecţiune... 

Într-o zi din luna martie am vrut, într-adevăr, să mă 
întorc la Paris. Nu mi-a plăcut niciodată frigul. Frigul, 
zăpada, umezeala din câmpia Slavoniei erau sinucidere 
curată. Am ajuns la gară. Eram hotărât atunci să iau trenul, 
să plec. M-am întâlnit acolo cu mulţi camarazi. Vechi 
combatanți de pe frontul de la Vinkovci, din Herţegovina. 
Mai erau şi cei sosiți din regiunea Vukovar, care povesteau 
lucruri atât de înspăimântătoare, încât până şi cei mai 
blazaţi sau laşi au renunţat să mai plece. Se înfăptuiau 
atrocitățile cele mai hidoase - tot ceea ce speraserăm să nu 
se întâmple vreodată în acest război -, care se repercutau 
adânc în toată fiinţa noastră. În asemenea împrejurări, erai 
întrebat: „N-ai aflat? Sârbii au ars de vii cincisprezece 
călugăriţe de la mănăstirea... Chiar nu ştiai?...” Intrebările 
de acest gen aproape că nu mai şocau pe nimeni. 

Un grup de milițieni sârbi, conduşi, se pare, de celebrul 
terorist Arkan, ocupase un sătuc lângă graniţa cu 
Voivodina. 

De multă vreme, gardiştii spălaseră putina, iar de când 
Vukovarul fusese ocupat, regiunea se afla în întregime sub 
controlul sârbilor. În sate nu mai rămăseseră decât femeile, 
copiii şi câţiva bătrâni, care se străduiau să facă faţă 
treburilor gospodăreşti mai grele. 

Era o regiune-martir, aparţinând de Slavonia Orientală, 
bombardată fără încetare încă de la începutul războiului şi 
devastată permanent de raidurile cetnicilor. 

Peste tot pe unde treceau sârbii, reeditau istoria 


141 


masacrelor care avuseseră loc în cel de-al doilea război 
mondial, la Zvornik, Bijeljina, Fosa, Visegrad!... Se vorbea 
doar de miile, de zecile de mii de civili ucişi, masacrați... 
Desigur că şi în domeniul statisticilor se pot umfla cifrele. 
Ca în toate războaiele, bilanţul măcelurilor comise de 
inamic depăşea vizibil realitatea. Fiecare combatant 
cunoştea numele unei localităţi unde se petrecuseră tot 
felul de orori, fiecare luptător avea o listă cu morţi şi 
deţinea detalii  înspăimântătoare despre masacrele 
săvârşite de brutele de cetnici: copii sfârtecați cu 
baionetele, femei însărcinate făcute bucăți, prizonieri 
cărora li se scoseseră ochii... Ore în şir s-ar fi putut istorisi 
pe această temă şi toate sticlele din pivnițele barurilor ar fi 
putut să fie băute înainte de epuizarea subiectului. Nu se 
vorbea de nici un masacru, fără să se pomenească de ochii 
smulşi din orbite; nu se pomenea de nici o morgă, fără să 
se fi amintit de cadavrele care în locul ochilor rămăseseră 
doar cu două găuri negre. Era un fel de specialitate tipică 
acestei zone geografice, care hrănea până la saţietate 
imaginarul colectiv. Inclinaţia spre acest gen morbid de 
acte de sălbăticie alimenta noi aversiuni şi, implicit, servea 
la extinderea conflictului. Profesorul de franceză pe care l- 
am întâlnit într-o zi mi-a spus: „Coloanele infernale de 
plebe dezlănţuită din timpul Revoluţiei voastre cred că 
semănau cu ceea ce vedem noi azi aici.” 

Unii dintre camarazii noştri au fost martorii unor orori 
de nedescris. Sârbii au poruncit bărbaţilor dintr-un sat să se 
dezbrace până la piele, i-au adunat, goi, în piaţa mare din 
faţa bisericii, şi le-au legat mâinile la spate cu sârmă. Toţi 
tremurau. De frig sau de frică, nici ei nu mai ştiau. Femeilor 
li s-a cerut să aducă din pivnițe sticle cu ţuică de prună şi 
au fost obligate să-i servească pe milițienii sârbi, care s-au 
îmbătat peste măsură. Voluntarul american care ne relata 
umilinţele îngrozitoare la care fuseseră supuşi sătenii făcea 
gesturi ample cu mâinile, şi le îndrepta spre ochi, încercând 
astfel să redea cât mai mult din hidoşenia faptelor 
povestite. Niciodată, sârbii n-au dat dovadă de atâta 
rafinament în actele lor de cruzime. După ce i-au ţinut goi 


142 


în frig, cu mâinile legate la spate, ca şi cum umilinţele şi 
suferinţele n-ar fi fost de-ajuns, sârbii s-au dedat la o 
tortură rar întâlnită: au început să le scoată ochii, nu de tot, 
ci pe jumătate, căci globii oculari rămâneau atârnaţi de 
nervi, bălăngănindu-se pe obraji ca nişte hidoase sfere 
lăptoase. Femeile au fost silite să asiste la acest macabru 
ritual demonic. Şi pentru că pornirile diabolice dezlănţuite 
nu păreau a fi încă pe deplin satisfăcute, sârbii şi-au obligat 
victimele s-o ia la fugă. Sub ameninţarea armelor. Şi au 
început să tragă în ei ca în animale. Oamenii au murit 
înnebuniţi de frică şi de durere. După ce au aruncat câteva 
cadavre la porci, sârbii au început să tortureze şi să violeze 
femeile. Apoi s-au apucat să dezgroape cadavrele celor 
căzuţi în luptele din toamnă, avertizându-i şi urlând la cei 
rămaşi în viaţă după măcel: 
„Asta-i pământul sârbilor, nu al croaților!” Au părăsit satul, 
lăsând în urma lor grămezi de cadavre, femei şi copii 
înmărmuriţi de violenţa barbariei cu care-i năpăstuise cerul. 
Relatarea acestor fapte de o atrocitate nemaiîntâlnită i- 
a impresionat pe camarazii mei de luptă întâlniți în gară. 
Nu-i mai văzusem de luni şi luni de zile. Ne îmbrăţişam, 
vorbeam cu toţii deodată. Voiau parcă să-mi spună: „Ai 
avut noroc, n-ai asistat la grozăviile comise de sârbi!” Imi 
ziceam în sinea mea: „Of, dar câte alte barbarii 
asemănătoare n-am văzut la viaţa mea!” Am aflat şi veşti 
de la Jelenic, comandantul meu. Camarazii îmi ziceau c-ar 
avea nevoie de mine. Apoi am vorbit de Andreas, de neamţ, 
de Jo, de spaniolul cu părul hippy... Ce puteam face? Să iau 
trenul şi să mă duc să beau o cafea pe o terasă din Paris? 
Mi-am vândut biletul şi m-am întors din nou pe front. 
Fusesem convins că de data asta o să mă întorc la 
Paris, aşa că, înainte de-a pleca de pe front, predasem 
echipamentul şi armamentul camarazilor rămaşi acolo. Aşa 
că, în după-amiaza aceea, m-am întors pe front cu mâinile 
în buzunare. Singur. N-aveam nici cea mai vagă idee în ce 
loc putea fi cantonată formaţia de luptă de care 
aparţineam. Din întâmplare, l-am întâlnit pe Jelenic pe 
drum. Patrula în jeepul său. S-a dat jos şi mi-a pus mâna pe 


143 


umăr, parcă voind să se convingă că eram în viaţă. Cu 
câteva săptămâni în urmă, i se spusese că fusesem omorât 
lângă Livno. Am aflat că unul dintre prietenii mei de la 
Karlovac, Pierre, murise. N-avusese noroc să trăiască. 
Jelenic mi-a zis: „În seara asta plec în misiune.” Mi-a 
înmânat o puşcă, trei încărcătoare furate de soldaţii lui de 
la sârbi, şi aşa am luat-o de la capăt. 

x 


Nu-mi place să scriu. Nu ştiu ce să aştern pe hârtie. Pur 
şi simplu, nu puteam să scriu... Şi nici să telefonez, căci mă 
dezobişnuisem. Primele convorbiri telefonice mi s-au părut 
necesare. Apoi, totul a devenit complicat. Mă aflam la 
Vinkovci, spiritele erau încinse şi era la începutul războiului, 
când toată lumea se simţea încrezătoare. Eram fericit că 
puteam vorbi cu Parisul, s-o liniştesc pe mama şi pe 
prietena mea. Le povesteam unde mă găseam, ce 
făceam... Nu exista nimic dramatic în relatările mele. Le 
ziceam: „Telefonez dintr-o pivniţă, a sărit în aer un tanc, 
asta s-a petrecut aşa, şi aşa... Totul e-n ordine, lumea e 
mulţumită...” 

Apoi, conţinutul convorbirilor telefonice a evoluat o dată 
cu transformările prin care treceam eu însumi. Aş fi vrut să 
telefonez mai des ca altă dată, numai că a vorbi la telefon 
devenea din ce în ce mai dificil pentru mine. Nu eram în 
apele mele. Ştiam că mama simţea asta, şi tocmai de 
aceea amânam cât puteam momentul în care urma s-o aud 
la capătul celălalt al firului. Găseam mai întotdeauna un 
pretext serios. Când telefonam, mama era cea care-şi 
povestea nefericirile, aşa că am sfârşit prin a nu-i mai 
spune nimic. 

Dacă o sunam pe prietena mea, aveam pur şi simplu 
impresia că-mi pierd timpul. Cuvintele noastre nu mai 
exprimau nimic, nici cea mai mică umbră de sentiment. Nu 
reuşeam nici cel puţin să-i povestesc ce făceam. De 
altminteri, cred că n-o interesa. Îmi tot repeta: „N-ai ce face 
acolo, vino imediat acasă...” Aşteptam cu totul alte vorbe 
din partea ei. Nimic din ceea ce îmi spunea nu mă încuraja, 
într-adevăr, să mă întorc la Paris. 


144 


Am rugat-o odată să vină până la Zagreb să stăm 
împreună trei zile. Mama îi plătea biletul de tren, dar a 
refuzat. Şi a mai găsit şi un pretext total idiot. l-am 
mărturisit că m-am săturat de pretinsa ei dragoste, de 
pasiunea pe care o demonstra doar atunci când mă aflam 
lângă ea şi care se dovedea a fi un foc de paie, din moment 
ce nu o putea determina să se deplaseze o mie de kilometri 
pentru a petrece un lung weekend împreună. Mă simţeam 
profund dezgustat. În fond, nu mai era o adolescentă. Avea 
douăzeci şi unu de ani! La douăzeci şi unu de ani, eu 
trecusem deja prin trei războaie... l-am spus tot ce aveam 
pe inimă, a râs şi de-atunci nu ne-am mai telefonat 
niciodată. 

Ar trebui să nu le povestim nimic femeilor. Ele ne 
judecă şi pleacă, când, de fapt, am avea atâta nevoie să ne 
strângă în braţe. Femeile se uită la noi când vorbim, dar nu 
ne aud, apoi pleacă fără să înţeleagă nimic. 

Inainte de-a fi ajuns pe frontul din lugoslavia, n-am 
conversat niciodată la telefon cu sora mea. l-am telefonat 
de trei ori. Mi-a comunicat că voia să mă întorc la Paris, 
fiindcă mama plângea mereu. l-am spus că şi acolo unde 
mă aflam oamenii plângeau, şi încă în fiecare zi. l-am mai 
spus că sunt căpitan şi că eram legat de jurământul pe 
care-l depusesem. Prima oară când am vorbit cu ea, m-a 
întrebat: „Şi jurământul la ce-ţi serveşte? O să devii 
colonel?” A doua oară, a mers şi mai departe, insistând: „La 
ce-ţi serveşte să fii colonel, dacă o să vii acasă fără un 
picior?” Apoi, a treia oară, mi-a spus că sunt, pur şi simplu, 
un idiot. Mai bine tăceam şi nu mai încercam să-i explic că, 
de fapt, rămâneam pe front pentru că numai acolo mă 
simţeam bine. 

Sunt lucruri pe care nu le poţi povesti, deoarece ele 
declanşează imediat în interlocutori un val de dispreţ. Și 
totuşi aş fi dorit ca toţi cei apropiaţi să ştie că eram copleşit 
de o stare sufletească apăsătoare, căreia nu-i puteam găsi 
o explicaţie plauzibilă. Simţeam nevoia ca ei să descopere 
straniul meu rău interior. 

Cum aş putea exprima gândurile unei mamei 


145 


confruntate cu o situaţie atât de absurdă? Timp de nouă 
luni n-am scris un rând. Fără îndoială, ca să nu rămână vreo 
urmă scrisă, vreo dovadă despre ceea ce, de fapt, aş fi vrut 
să-i spun, despre lacrimi, despre dorinţa de a mă sinucide... 
Îi telefonam. 

În războaiele modeme, chiar atunci când totul este 
întrerupt - apa, gazul, electricitatea, telefonul -, poţi totuşi 
să comunici. Apare întotdeauna un camion dotat cu un 
radio-satelit care preia legăturile telefonice. De câte ori mă 
simţeam deprimat, telefonam. Dar de fiecare dată când 
ajungeam lângă un telefon, mă blocam. Surorile mele îi 
spuneau mamei: „El îţi dă veşti înfiorătoare şi tu îi răspunzi: 
«Bine, dragă, rămâi dacă te distrezi aşa de bine!»” 

Mama părea foarte fericită auzindu-mi vocea. Când m-a 
revăzut la Paris, mi-a spus-o frază enigmatică: „Ceea ce a 
fost îngrozitor în perioada absenței tale a fost că telefonul 
funcţiona mereu.” M-a întrebat de ce am lăsat să treacă 
atâta vreme fără să dau un semn de viaţă. Nu-i mai 
telefonasem de două luni. Nu avusesem nici timpul şi nici 
ocazia necesare. 

Convorbirile telefonice erau invariabile, căci 
întâmplările pe care le relatam se repetau încontinuu: un 
prieten murise, pe altul îl înmormântasem... Doar numele 
lor şi al locurilor unde muriseră se schimbau. Câteodată, 
înjuram într-un nenorocit de receptor, care hârâia de nu se 
putea auzi nimic, iar mama îşi putea închipui că nu mă mai 
trezisem din beţie de când vorbiserăm ultima oară. Uneori, 
mă întrebam ce făcea ea după ce terminam de vorbit, ce 
gândea despre mine, dacă mă mai iubea! Acum ştiu. După 
ce punea receptorul în furcă, se repezea la atlas să 
găsească oraşul al cărui nume îl pronunţasem şi se grăbea 
să-l caute înainte de a-l uita, dacă nu cumva reuşise să-l 
noteze în timpul convorbirii. Alteori se descurca mai greu, 
fiindcă  pronunţasem pocit numele locurilor pe unde 
dormeam sub cerul liber. Şi totuşi ea le găsea în atlas. 
Recitea de zeci de ori numele acelor localităţi, mângâind 
atlasul. Când nu sunam, când trecea mult timp şi nu mai 
ştia nimic despre mine, lua lanţul meu de botez, pe care i-l 


146 


lăsasem acasă, şi-l purta la gât. Îl strângea puternic între 
degete, zicându-şi că, dacă se gândea atât de intens la 
mine, nu mi se putea întâmpla nimic rău. Şi eu mă 
gândeam uneori la lănţişorul acela. Aş fi dorit să nu-l mai 
poarte la gât, să-l pună într-o cutiuţă şi să-l închidă în 
fundul unui sertar. 


6. AVEAM UN PRIETEN 


Cam ce v-ar trece prin minte dacă v-aţi afla într-un 
autobuz hodorogit, care zdrăngăne din toate încheieturile, 
sub tirul gloanţelor, aşezat cu fundul pe un coşciug prost 
îmbinat în care se descompune lent un prieten drag? 

Karl a avut un suflet cu adevărat nobil. Se săturase de 
război şi se gândea cu nelinişte la ceea ce-i putea rezerva 
viitorul. Vorbeam ore întregi. Îşi făcuse ceva planuri, fiind 
sătul de ceea ce văzuse şi făcuse în lugoslavia. Voia să 
ajungă tocmai în Africa, să se stabilească într-o rezervaţie, 
să îngrijească animale şi să lupte contra braconierilor. 
Generos cum era, îl găseai mereu alături de un camarad 
nefericit, pentru a-l încuraja, a-i oferi o ţigară sau jumătate 
din paharul lui de vin. Intotdeauna ieşea primul din tranşee, 
expunându-se în locul oamenilor lui. Deosebit de 
carismatic, Karl ştia că soldaţii din subordinea sa l-ar fi 
urmat oriunde, şi tocmai de aceea cauta să le modereze 
avântul. 

De zeci de ori a vrut să plece de pe front înaintea acelei 
triste operaţiuni militare de la Mostar. Nu reuşiserăm să 
distrugem nenorocitele alea de tancuri şi nu avea chef să 
plece tocmai după un eşec...Ne întorceam a treia oară de 
unde plecaserăm, nu atât pentru tancuri, cât pentru răniții 
şi morţii lăsaţi acolo. Cele două tentative precedente se 
dovediseră infructuoase. Şi eu şi Karl eram la capătul 


147 


puterilor. Mi-a zis: „Eu am terminat! Asta-i ultima 
operaţiune la care mai particip! Simt că m-a părăsit 
norocul. Mi s-a epuizat capitalul de baftă...” Niciodată până 
atunci nu-mi mai spusese asemenea cuvinte. 

Se pare că ultima operaţiune militară este aproape 
întotdeauna însoţită de ghinion. Câţi indivizi n-am văzut 
murind în timpul ultimei acţiuni la care participaseră! Ce ți- 
e scris, în frunte ţi-e pus! 

Un prieten mi-a povestit că a cunoscut un tip în satul 
Kolibe, în Bosnia, care n-a mai apucat să ajungă acasă, cu 
toate că fusese demobilizat. Kolibe, situat lângă frontiera 
sudică a Croaţiei, era încercuit de forţele JNA. Parcă toate 
nenorocirile din lume se abătuseră asupra lui. Erau vreo 
sută de soldaţi care urmau să reziste şi să apere un petic 
de pământ pentru ca ultimul drum care lega Bosanski Brod 
de Derventa să rămână deschis. Toată ziua şi toată 
noaptea sârbii au bombardat satul cu proiectile de toate 
calibrele. Gardiştii se adăpostiseră în nişte găuri pline cu 
apă şi cu şobolani mari ca iepurii, din care nu mai ieşiseră 
de zile întregi. 

Militarul despre care povestea era, ca toţi cei născuţi în 

acea regiune, un fel de uriaş, de un metru nouăzeci şi opt, 
blond, cu ochii albaştri, bine legat. Avea tatuaje pe mâini şi 
pe degete. Toate ororile din timpul celor cincisprezece luni 
de război fuseseră ilustrate în câteva desene. Mai era şi 
cifra: 
„66”, care reprezenta numărul camarazilor de luptă 
exterminați cu câteva luni înainte, când încercaseră să 
treacă râul Sava. După explicaţia sa, rar se întâmpla ca 
şaizeci şi şase de soldaţi să piară în câteva secunde. Avea 
tatuat şi numele unei fete, şi pe cel al tatălui lui, plus o 
maximă uimitoare: „Milo, tu nu eşti prietenul meu!” lar 
ceva mai încolo: „Nach Belgrade!” 

In cincisprezece luni de război îşi pierduse tatăl şi cei 
trei fraţi. Intr-o dimineaţă, comandantul său i-a spus: 
„Femeile din familia ta au rămas fără ajutor şi au nevoie de 
tine. Ai fost liberat!” A venit ziua plecării. Omul trepida de 
nerăbdare. 


148 


Abia aştepta să se întoarcă la Zagreb! În sfârşit, îşi vedea 
visul cu ochii. Işi predase armamentul, îşi împărţise muniţia 
celor mai buni prieteni şi începu să aştepte maşina, un 
Yugo - o maşină mică, o rablă care reuşea să se strecoare, 
o dată la patru-cinci zile, printre obuzele sârbilor şi să 
ajungă până la ei aducând alimente şi transportând apoi 
răniții în spatele frontului. Dar n-a apucat să mai plece. 

Prima oară, şoferul maşinii a ajuns acolo cu un glonţ în 
umăr şi cu fundul ciuruit de schije. Militarul a fost aşa de 
înspăimântat de ceea ce i se întâmplase bietului om, încât 
şi-a cedat locul altora. Săptămâna următoare, impactul 
gloanţelor a transformat tabla maşinii în sită şi, de frică, 
soldatul s-a ascuns în sat, numai să nu se urce în ea. Apoi, 
după o îndelungată aşteptare, croații au aflat de la radio că 
maşina sărise în aer. Trecuse peste o mină. Şi a patra 
maşină a plecat din Kolibe tot fără cel liberat. Soldatul nu a 
mai avut curajul să iasă din ascunzătoarea unde se pitise şi 
să parcurgă în maşina rablagită cei zece kilometri de drum 
care şerpuia între trupele inamice şi zona bosniacă. A 
rămas pe front de frică. 


Soarta lui Karl se asemăna cu cea a acestui soldat. Într- 
o zi, mi-a spus din senin că se simţea părăsit de noroc. A 
fost ziua cea nefastă. Mulţi alţii au căzut odată cu el. Sârbii 
porniseră ofensiva, încercând să treacă râul Neredva. 
Artileria trăgea încontinuu. Am văzut, la un moment dat, 
vreo cincizeci de sârbi, cu baionetele în vârful puştilor, 
urcându-se în bărci. Am ripostat cu tunurile fără recul, cu 
care fuseserăm dotați de curând şi care atunci fuseseră 
puse în funcţiune pentru prima oară. Surprinşi, sârbii s-au 
retras. Am crezut că, măcar o vreme, o să fim lăsaţi în 
pace, dar n-a fost aşa. Au început să tragă în noi cu tot 
armamentul - cu 20 mm, cu 82, cu 100... La fiecare 
secundă, cădea un proiectil. Abia înălţăm capul, şi o altă 
rafală ne lipea de pământ. Şi eu şi Karl ne-am ridicat în 
acelaşi moment, apoi am auzit o explozie în spatele meu. L- 
am căutat din ochi, dar nu l-am mai văzut. Am auzit un 
geamăt uşor, ca un scâncet de animal rănit. Era întins la 


149 


LU 


picioarele mele. Mă striga pe nume: „Gaston, Gaston!... 
Avea o rană îngrozitoare la cap. O despicătură în mijlocul 
capului. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Era un fel de 
gaură lungă de şase centimetri şi lată de trei. || atinsese o 
schijă de cel puţin trei sute de grame. Sub un strat de bule 
roşietice, se vedea creierul. Era plin de sânge. Mă striga 
întruna: „Gaston, Gaston!...” Incremenisem de groază. M- 
am trântit pe pământ, mi-am acoperit ochii cu mâinile. Nu 
mă puteam uita la el şi aş fi vrut să nu-l mai aud. Era de 
necrezut: continua să vorbească, deşi avea craniul deschis 
ca o cutie de conserve. Infirmierii au venit târându-se pe 
brânci, sub ploaia de gloanţe. L-au pansat, dar degeaba. 
Pierdea sânge. Ne trebuia neapărat o maşină, să-l 
transportăm cât mai repede la spital. Numai că era o 
adevărată problemă să găseşti o maşină pe timp de război, 
într-un oraş în ruină... Puţinii civili care mai aveau maşini le 
ascundeau. Piteau până şi bidoanele cu benzină, iar dacă te 
ajutau îţi cereau bani. 

Karl era pe moarte. Unul dintre noi a spart uşa de lao 
casă, şi-a îndreptat arma către proprietar şi i-a poruncit să-i 
dea cheile maşinii. Tot o Yugo. Continuam să-l încurajăm pe 
Karl, să-i vorbim zâmbind şi afişând un optimism 
debordant, însă nimeni nu credea că mai putea fi salvat. 
Drama la care asistam era prea mare ca să ne mai putem 
păstra surâsul. Ne îngrămădiserăm cu toţii în micuța Yugo, 
dar bombardamentele tot mai puternice ne ţintuiau pe loc. 
Stând în patru labe lângă uşa de intrare făcută ţăndări, 
proprietarul urla că rănitul e deja mort şi că numai 
degeaba-i mânjim scaunele maşinii cu sângele care 
continua să-i curgă din cap... Cineva dintre noi a întrebat: 
„Ce fac, îl împuşc?” Atunci l-am auzit pe Karl spunând cu o 
voce stinsă: „Bună idee. Dar mai bine mă împuşcaţi pe 
mine...” Nu voia să mâi trăiască. Şedeam cu toţii înghesuiți 
ca nişte năpăstuiţi neputincioşi în nenorocita aia de maşină. 
Capul lui Karl era sprijinit pe pieptul meu. Nu puteam pleca, 
fiindcă exploziile făceau ravagii în jurul nostru. Dintr-o clipă 
în alta, un obuz putea să ne spulbere cu maşină cu tot. O 
portieră rămăsese deschisă. Karl era prea lung şi nu 


150 


reuşiserăm să-i băgăm picioarele înăuntru. Obuzele 
continuau să cadă făcând un zgomot asurzitor. Retrăiam 
parcă scenele de groază din filmul Le Jour le plus long sau 
din Les Oies sauvages... 

Karl s-a mai chinuit încă un sfert de oră. Militarul care 
era la volan pornise motorul, aşteptând momentul prielnic 
pentru a putea demara. Cineva a spus: „Nu mai vorbeşte.” 
Ne-am uitat la Karl. Murise. Nimeni n-a zis nimic... Toţi am 
început să plângem, de parcă cerul căzuse peste noi... 

Spre sfârşitul zilei, focul sârbilor s-a potolit, vântul şi-a 
schimbat direcţia şi nu mai auzeam percutarea proiectilelor 
în armele cu care se mai trăgea încă. L-am lăsat pe Karl la 
morgă, întins pe o targă. Un croat a strâns într-o boccea 
toate lucrurile care-i aparținuseră. Apoi ne-am dus să 
căutăm un coşciug şi am completat actele pentru statul- 
major. 

Seara ne-am numărat morţii. Mulţi au fost răpuşi în 
acea zi blestemată. Comandantul a trimis un grup de 
soldaţi să-i caute pe cei doi croaţi care ne acoperiseră toată 
ziua şi care nu se întorseseră la bază. Pe unul dintre ei nu l- 
a mai găsit nimeni niciodată, iar celălalt se ascunsese într-o 
casă şi nu voia cu nici un chip să mai iasă afară. Era 
înnebunit de spaimă. Lunetiştii sârbi nu-l slăbiseră o clipă. 
Trebuia să facem ceva, să-i redăm curajul, să destindem 
atmosfera tensionată. Am auzit pe cineva zicând: „Hai, 
iepuraş, vânătorii au plecat. Hai să mergem acasă.” Numai 
că soldatul intrase sub o masă şi se ţinea strâns de unul 
dintre picioarele ei de lemn. L-am dus de mână până la 
bază. Nimănui nu-i ardea de glumă. Karl murise, un 
australian cu şoldul sfârtecat fusese trimis la Split, iar un 
englez avea un braţ plin de schije... Mai existau încă cinci 
morţi şi un dispărut, plus un întreg cartier distrus... Şi toate 
astea din cauza unui nenorocit de tanc pe care nu 
reuşiserăm să-l distrugem. 


N-am abandonat, totuşi, lupta. Ne-am mai întors o dată 
acolo, animați de dorinţa de a-l răzbuna pe Karl. Ne 
întrebam dacă, în asemenea situaţii, nu cădeam cumva în 


151 


stări maniaco-depresive. Adevărul e că nu aş fi plecat din 
Herţegovina până nu i-am fi venit de hac acelui tanc 
blestemat. Cred că aş fi fost în stare să mă întorc de 
treizeci, de cincizeci de ori acolo pentru a-l nimici. 

Tancul! L-am pândit ore în şir prin luneta RPG-lui meu. 
Din podul casei în care ne ascunseserăm se vedea frontul. 
Primele noastre linii se aflau mult în spate. In faţa noastră 
nu erau decât tranşeele părăsite, râul Neredva şi ceva mai 
departe liniile sârbeşti. Aşteptam să se facă ziuă, să fie 
destulă lumină pentru a-l putea vedea bine şi a-l putea 
distruge, trăgând o rachetă în turela care se înălța puţin 
deasupra liniilor de apărare ale cetnicilor. La picioarele 
mele, doi militari croaţi dormeau ghemuiţi, spate-n spate, 
să se poată încălzi. Sârbii dormeau şi ei. Exploziile din ziua 
precedentă îmi răsunau încă în urechi. Cred că aceeaşi 
impresie auditivă o au şi cei care surzesc în timpul 
războiului. Urechile-mi ţiuiau şi aveam în faţa ochilor 
imaginea lui Karl întins pe marginea tranşeei, cu capul 
despicat ca o nucă de cocos. Retrăiam momentul exploziei 
obuzului. Îmi ţiuia în urechi acel bubuit surd, care parcă mi 
se lipise de timpane. Nu erau mai mult de zece grade şi eu 
transpiram. Mă întrebam dacă nu cumva, exact în acele 
momente, nu se afla în faţa mea un sârb, o santinelă gata 
pregătită să ucidă, să tragă în mine. Câţi sârbi 
omorâserăm? 

Ce simțeau prietenii celor care pieriseră? Când am ajuns în 

Bosnia-Herţegovina, cineva mi-a spus: „Războiul o să te 
facă să urăşti. Dacă n-o să urăşti, n-o să supravieţuieşti.” N- 
am avut nici o intenţie să-i urăsc pe sârbi, dar în noaptea 
aceea stăteam la pândă, gata să ucid cu duşmănie. Se afla 
undeva în faţa mea, pe celălalt mal al fluviului, un tanc pe 
care încă nu-l vedeam, dar şi oameni condamnaţi să moară 
pentru că aşa hotărâsem eu. Hotărâsem să merg până la 
capăt, până la punctul în care a ucide devine ceva uşor, 
firesc. Nimic nu mă mai putea opri. In faţa mea se aflau cel 
puţin doi sârbi care îşi dormeau ultimele ore de somn din 
viaţă, urmând să-şi bea pentru ultima oară cafeaua, să 
plângă pentru ultima oară, dând pe gât ultimul pahar cu 


152 


rachiu, şi asta fiindcă eu mă aflam acolo. Îi pândeam fără 
să ştiu cine erau, fără ca ei să ştie cine eram. Şi nici din ce 
motiv venisem până în acel blestemat capăt de lume. 

Tancul a sărit în aer. Şocaţi şi speriaţi de pericolul la 
care eram expuşi, cei doi croaţi au început să urle: „Nicht 
gut, nicht gut!” şi am luat-o la goană, îndreptându-ne spre 
cel de-al doilea rând de clădiri, mai retrase, aflate de partea 
cealaltă a străzii. Am nimerit la o casă al cărei proprietar 
fricos se refugiase, încuind uşa cu cheia, aşa că am spart 
un geam şi am intrat. Croaţii s-au repezit să blocheze 
ferestrele cu tot ce le cădea în mână: saltele, mese, 
televizioare, dulapuri. Numai că efortul s-a dovedit 
zadarnic. De altminteri, puţin ne păsa de ce avea să se 
întâmple, fiindcă găsiserăm o lădiţă plină de sticle cu 
coniac. Ţinând fiecare sticla de Remy-Martel la gură, ne 
uitam cum obiectele îngrămădite la ferestre erau 
spulberate de proiectile. Tot ce era în încăpere se făcuse 
pulbere. Noi continuam să bem. Mă simţeam fericit. 
Distruseserăm tancul, reuşisem să-l uit pe Karl, şi puţin îmi 
păsa de ce avea să urmeze... Apoi, brusc, m-au năpădit din 
nou amintirile: oboseala, cetnicii pe plută, cu baionetele în 
vârful puştilor, bubuitul artileriei, zgomotul exploziilor, 
gemetele lui Karl. Aş fi dorit să fi putut vorbi cu el, să fi râs 
împreună. Eram cuprins de un imens dezgust. 

A doua zi, pe seară, comandantul mi-a prezentat un tip 
uimitor: un bărbos cu aer de miliţian sârb, pletos, plin de 
cicatrice şi tatuaje, pe uniforma căruia atârnau o mulţime 
de grenade „Un veteran din Vukovar”, l-a prezentat 
comandantul, care ne-a explicat că-l chemase, cu o scară în 
urmă, să vină cu autobuzul pentru a-l putea transporta pe 
Karl la Zagreb. Karl fusese un luptător de elită şi croații 
ţineau mult să primească toate onorurile militare în cadrul 
unei înmormântări oficiale. Bărbosul era unicul kamikaze 
din zonă care se încumeta să ne ajute într-o asemenea 
situaţie. 

L-am luat pe Karl de la morgă şi l-am pus în maşină. 
Şedeam pe coşciug, singur cu temerarul şofer, care, fără 
să-i pese dacă înţelegeam sau nu, se apucase să-mi 


153 


povestească în sârbo-croată asediul Vukovarului, oraşul- 
martir. Accelerase la maximum şi vira când la dreapta, 
când la stânga, încercând să ocolească gropile şi obuzele 
ce cădeau la intervale regulate pe drumul îngust, scufundat 
în beznă. Ne adânceam în noapte, în „tangajul” nebunesc al 
maşinii. Eram parcă pe puntea unui vapor lăsat în voia 
valurilor  dezlănţuite.  Simţeam o dorinţă aproape 
nestăpânită de a deschide capacul coşciugului şi de a-mi 
strânge prietenul în braţe încă o dată. 

De la Tomislavgrad l-am trimis pe Karl spre Split, şi de- 
acolo la Zagreb, unde a fost incinerat. Croaţii i-au făcut o 
înmormântare oarecum simbolică, fiindcă în coşciug nu se 
afla decât cenuşa lui. A fost frumos. Doar familia lui Karl a 
făcut notă discordantă faţă de toţi cei care au asistat la 
ceremonie. Am rămas două zile la Zagreb, în unitatea de la 
Kumrovest, instalată într-o fostă şcoală a cadrelor de partid, 
împreună cu Van der Kamp, unul dintre cei mai buni 
prieteni ai lui Karl. Fuseseră colegi cinci ani în Legiune. Van 
der Kamp voia să mai zăbovească la Zagreb o vreme. Era 
epuizat, nu înţelegea prea bine unde se află şi se temea. 
Nu se putea hotărî: să mai stea în Croaţia sau să plece în 
Olanda? 

Vorbea foarte bine germana. Traducea simultan ceea ce 
spuneau cei din familia lui Karl, ceea ce îl întrebau. Era 
răpus de oboseală. Unica grijă a familiei era să afle dacă 
Karl ucisese: „Spuneţi-ne dacă a fost un asasin...” Mama 
lui, o bătrână curioasă, de vreo şaptezeci de ani, 
pensionară, fostă muncitoare în Germania de Est, se cam 
ramolise. Veniseră şi doi veri de-ai lui Karl: mutre tipice de 
funcţionari, cu părul lăsat peste urechi, nici sclipitori de 
inteligenţă, dar nici total cretini. Inodori, incolori, nu 
prezentau nici un fel de interes, fiindcă erau banali - genul 
de indivizi „nimic în pantaloni, dar nici în cap”, nici frumoşi, 
dar nici urâţi, nici bogaţi, dar nici săraci. Nemţi din middle 
class, anodini, terni. 

Voiau neapărat să ştie dacă Karl omorâse pe cineva! 
Mama lui înclina din cap aprobator. Intrebările lor 
sfredelitoare şi indecente mânjeau memoria lui Karl. Erau 


154 


insuportabili! Unul dintre ei m-a întrebat dacă nu cumva a 
violat fete: „Am aflat că violaţi fete pe front!...” Dacă 
aveam arma la mine, îl împuşcam! 

Erau cu toţii surprinşi să afle că-şi petrecuse cinci ani 
din viaţă în Legiune. Habar n-aveau. Cum de nu aflaseră? Şi 
mai doreau neapărat să ştie cum a murit. Erau toate 
întrebări deplasate, lipsite de bun-simţ. De altfel, era 
imposibil să le povesteşti unor dobitoci, care nu înţeleg 
nimic, viaţa unuia dintre cei mai excepţionali camarazi de 
luptă, căruia îi păstrezi o amintire neîntinată. Să-i fi minţit, 
să le fi spus că făcuse pe front numai antrenamente? 

Înmormântarea lui Karl mi-a amintit de cea a lui Freddy, 
una dintre cele mai triste ceremonii la care am asistat 
vreodată. Cimitirul din nordul oraşului Sarajevo semăna cu 
un câmp rezervat drenajului de ape reziduale pestilenţiale. 
Incepuse să plouă. Era o vreme mizerabilă. Soldaţii din 
garda de onoare fuseseră reţinuţi în altă parte de o misiune 
urgentă. 

Aşteptam radio-telefonul, fără să ştim exact pentru ce 
motiv. Aşa cum eram înveşmântaţi, în pelerinele noastre 
sumbre, semănăm cu doi gropari. Mă însoțea cel mai bun 
prieten al lui Freddy, cel cu care patrulase pe străzile 
infecte din Falls, alături de care trecuse prin porţile din 
Aubagne, cu care se paraşutase deasupra localităţii Kolwezi 
şi care-l 
adusese în Bosnia... Fuseseră prieteni nedespărţiţi. Înjuram 
amândoi blestematul de radio-telefon, care nu mai sosea, şi 
beam bere în faţa coşciugului lui Freddy. La un moment 
dat, prictemul lui a ridicat paharul şi a zis, uitându-se la 
Coşciug: 

„ Cheers!” 

Oare o astfel de moarte îşi dorise Freddy? O moarte 
lipsită de originalitate, fără măreție şi o înmormântare într- 
un cimitir de mâna a doua, aşa departe de casă?... Oare la 
asta visase când se angajase în Legiune? Ce mai rămânea 
din după-amiezile petrecute pe malul lacului Tonle-Sap, din 
mirosul fumului de  cheerouts răspândit în jungla 
birmaneză, din mirosurile exotice ale Guianei, din palmierii 


155 


din Kolwezi? 

Tăceam. Ne-am uitat câtăva vreme la fotografiile lui 

Freddy, apoi a sosit ordonanța colonelului cu radio- 
telefonul. 
Englezul care mă însoțea a format pe cadran numărul de 
telefon al unui puchinos cartier periferic londonez. l-a 
răspuns o femeie. Vorbea tare, cu un puternic accent 
cockney. El i-a spus doar câteva vorbe, ceva de genul: 
„Freday's dead. Been killed în action, sorry!” Apoi şi-a 
îndreptat privirea spre mine şi a adăugat: „/ dont know, 
Gaston.” Totul era cumplit de trist. Ploua deprimant, iar 
peste cimitir se coborâse un cer mohorât şi urâcios. 
Picăturile de ploaie ne curgeau şiroaie pe obraz. Asistam la 
o înmormântare jalnică şi, totuşi, ne simţeam reconfortaţi. 
Ştiam că aparţinem cu toţii nesfârşitei lumi a morţilor. Noi 
mai eram încă pe pământ. 


CUPRINS 

Avertisment n cacat amet dna ada at d ti 7 
1. SINDROMUL VUKOVAR .........ceee eee ee eeaee 9 
2. OFIȚERUL MORȚILOR ........c eee eee 55 
3. A MURI PENTRU SARAJEVO ..........eeeeeeeeeee 71 
4. GREA TA ini iaca Vaal cae ase aa EAEE TAES 107 
5 VISE e az aie ea aceea aaa elle a ac at 145 
6. AVEAM UN PRIETEN ........ccee eee eee eee eeeeeeee 165 


156 


Blestemat război este o veritabilă „radioscopie“ a 
războiului și a morţii, cu care s-a confruntat, zi de zi, 
un soldat pierdut al unei cauze pierdute și care, cu 
trecerea timpului, împinge tot mai departe limitele ororii. 
O povestire sub forma unei confesiuni, 
ce nu se oprește la aparența evenimentelor, ci îl atrage 
pe cititor spre fondul violenței și al sălbăticiei care zace 
în fiecare luptător. Este, paradoxal, un rechizitoriu 
împotriva războiului întreprins de un om 

~ care a ales războiul pentru a găsi un sens vieții. 


www.nemira.ro